www.zonaliterara.

com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 1

2 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

TimEditorial
Bogdan Federeac Nobelul şi marginalitatea literaturii române
Dacă ne raportăm valorile la etalonul Premiului Nobel, vrem, nu vrem, trebuie să recunoaştem, suntem nişte provinciali. Provincialismul literaturii române nu are nimic de-a face cu esteticul. Pentru a ne asuma acest statut, trebuie să înţelegem care este treaba cu Nobelul. Dinamita pe care a inventat-o Alfred Nobel în urmă cu 150 de ani îşi face resimţit efectul abia acum. Prin testamentul său, Nobel dorea să-i premieze pe cei care, în anul precedent, au adus „cele mai mari servicii umanităţii”, iar premiul literar să fie acordat celui care a realizat „cea mai remarcabilă lucrare într-o tendinţă idealistă”. Avem de-a face cu un criteriu subiectiv, fapt ce va conduce întotdeauna la diverse controverse. Nu o singură dată s-a afirmat că Nobelul literar se acordă pe principii geopolitice. Pe scurt: nu contează doar ce scrie un autor, ci şi povestea lui, cu cine s-a luptat, dacă a fost dizident sau nu, dacă i-au fost arse sau interzise cărţile, dar şi ce efect au avut scrierile sale în afara graniţelor unde au fost publicate. Nu am crezut şi nu am simţit niciodată că premiul acordat Herthei Müller în urmă cu cinci ani ar fi un Nobel românesc; prozatoarea are o biografie, are conflicte şi multă ură - şvabii ei şi comunismul de la noi au ajutat-o să ia râvnitul premiu. Dacă ar fi rămas în ţară, Hertha Müller ar fi fost doar unul dintre scriitorii de duzină ce populează peisajul literar românesc. Nobelul Herthei nu este al nostru la fel cum cel obţinut în anul 2000 de Gao Xingjian nu este al Chinei, ci al Franţei. Nici în 2012 Mircea Cărtărescu nu a ratat nimic, chiar dacă un cotidian central titra că „Mo Yan i-a suflat Nobelul”. Nu avem nicio garanţie că el se alfa pe lista scurtă. Când casa de pariuri Ladbrokes îl plasa pe scriitorul român în prima treime a clasamentului artiştilor care ar putea obţine Nobelul literar e ca şi cum ar fi spus cine va juca finala Champions League din anul 2014. Nu trebuie să uităm că nominalizările la Nobel nu se cunosc şi că listele scurte sunt secrete timp de 50 de ani. În rest, totul e speculaţie, dar şi entuziasmul românilor că suntem importanţi, că nu suntem marginali şi ca avem valori universale. Unde sunt Nobelurile lui Rebreanu, Blaga sau Stănescu? Cu ce este mai universal Cărtărescu decât cei enumeraţi mai sus? Nu aştept răspunsuri, ci doar puţin brainstorming din partea fiecăruia. Nobelul nu este premiul aşteptat de marea masă a românilor, nici măcar de scriitori, ci de instituţiile care gestionează cultura română. Un Nobel ar justifica eforturile financiare de a promova literatura română în afara graniţelor. Până şi Mircea Cărtărescu, veşnicul nostru candidat la această distincţie, conştientizează care sunt şansele „Ştiind modul în care se acordă, ştiind că există un milion de scriitori în lume, ştiind că dintre aceştia 3.000 sunt îndreptăţiţi să spere la acest premiu, e ca şi cum ai avea ambiţia monstruoasă de a câştiga la 6 din 49 în fiecare an.” (dintr-o intervenţie televizată din dată de 11 octombrie 2012) Când la începutul anilor 1900 scriitori precum Lev Tolstoi sau Henrik Ibsen şi, în zilele noastre, Ismail Kadare şi Milan Kundera nu au primit Nobelul, ce pretenţii mai putem avea noi? Este Nobelul etalonul suprem care încununează succesul şi valoarea unui autor? Dar al unei literaturi? Deschidem seria de întrebări, nu pentru a ne afla în seama, ci pentru a ne căuta poziţia culturală şi literară în faţa acestui fapt, premiile Nobel.

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 3

Vizual & Virtual

Ioana Petcu

Dogmele şi anti-dogmele lui Luis Buñuel
Când, în 1928, mama a aflat că fiul dorea să regizeze un film a izbucnit în plâns. Luis Buñuel era cel mai îndrăgit dintre cei şapte fraţi ai lui, iar María Portolés Cerezuela percepea decizia băiatului ca pe o tragedie, ceva aproape inimaginabil – va mărturisi mai târziu celebrul artist că era ca şi cum i-ar fi spus că intenţionează să fie clovn la un circ1. Pentru spaniolii începutului de veac XX, filmul era înţeles mai degrabă drept o curiozitate; se mergea la film într-o atmosferă de bâlci. Dar tânărul plecat la Paris din 1925, prieten bun cu înflăcăraţii Federico García Lorca şi cu Salvador Dalí, care intrase ca asistent la Jean Epstein, în umbra căruia lucrase ca asistent la Mauprat (1926) şi La chute de la maison Usher / Căderea familiei Usher (1928), nu putea să mai stea departe de platoul de filmare şi nu-şi vedea viitorul în altă direcţie. Parisul şi spiritul rebel al lui Luis făcuseră să se şteargă educaţia iezuită primită în copilărie – căreia, poate, nici nu-i dăduse prea multă crezare – şi perioada studiilor la Universitatea din Madrid. Arta cinematografică îl atrăgea cu o forţă incredibilă, cu himerele şi amăgirile ei. Când gândurile ceţoase s-au împrăştiat, când raţiunea a luat locul impulsului, aceeaşi María Portolés Cerezuela şi-a susţinut financiar fiul care a reuşit astfel să ducă la bun sfârşit ceea ce avea să devină mai târziu o capodoperă – L’Âge d’Or / Vârsta de aur (1930). Păstrător al imaginii Aragonului din copilărie, coborât parcă din lumea lui Cervantes, a lui Pérez Galdós, Quevedo şi Goya, admirator
1 Luis Buñuel, Jean-Claude Carrière (coautor), Mon dernier soupir, Editions Ramsay, 2006.

al lui Georges Méliès, Luis Buñuel este cel mai cunoscut cineast suprarealist, nu numai în Europa, unde a activat cu întreruperi, dar şi pe continentul american. Când au montat Un chien andalou / Un câine andaluz (1929), Buñuel şi Dalí nu se aflau în legătură directă cu gruparea suprarealiştilor din Franţa, ceea ce face să-i considerăm pionieri ai acestui curent în practica artelor vizuale. Aflaţi la început de drum, în 1928 când au demarat proiectul, cei doi nu făceau altceva decât să experimenteze în film visele pe care le aveau în timpul nopţii (de exemplu, celebrul cadru al mâinii din care ies furnici era o imagine pe care Buñuel o avusese în somn). Difuzat în Franţa, Un chien andalou a stârnit reacţii controversate, datorită fracturii care apărea între clasic şi avangardă, pelicula fiind în esenţa ei un poem vizual. De aici încolo, cel care urma să fie considerat un important nume în istoria filmului european nu va părăsi niciodată lumea care se vede altfel, în care se merge la sondarea celor mai misterioase colţuri ale subconştientului, chiar şi atunci când realiza neconvenţionalul documentar Las Hurdes / Pământul fără pâine (1933). Al doilea film, care a circulat drept o a doua colaborare cu Dalí, L’Âge d’Or a însemnat un moment crucial pentru artistul spaniol. Prezentat la Studio 28 din Paris, filmul a stârnit reacţii virulente în vândul spectatorilor: la doar câteva săptămâni de la premieră, reacţionarii francezi au aruncat pungi cu cerneală pe ecran în timpul rulării, iar după oprirea acesteia au distrus o parte din spaţiul Studio 28, vandalizându-l. Imediat după incidentul provocat de aripa dreaptă a Ligii Patrioţilor, Jean Chiappe, pe atunci prefect a

4 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

poliţiei pariziene, a interzis pelicula, cerând chiar distrugerea acesteia. Să fi fost acesta un atac politic la adresa producătorului şi finanţatorului Vicontele Charles de Noailles sau poate era îndreptat către Buñuel însuşi, adept al politicii stângiste? Cu dificultate, pelicula a intrat în colecţia privată a Vicontelui, apoi a fost preluată de Muzeul de Artă Modernă din New York şi abia după patruzeci şi nouă de ani, în 1979 filmul a fost prezent iar pe marile ecrane (prima dată la Roxie Cinema, din San Francisco). Luis Buñuel a fost omul controverselor – nicidecum în plan personal, ci în alegerile pe care le-a făcut în carieră. Ca om, majoritatea celor care l-au cunoscut îl caracterizează drept o persoană justă, perfecţionistă, echilibrată, un prieten ales, un soţ sau un părinte exemplar şi, contrar aparenţelor, un om cu accese de pudibonderie. Filmele sale descoperă un cu totul alt „personaj”. A fost mereu mobil, trăind şi lucrând în mai multe ţări. După experienţa pariziană din anii ’30, se întoarce în ţara natală, însă nu pentru multă vreme, căci Războiul Civil din Spania îl instalase pe Francisco Franco şi, odată cu el, instalase regimul fascist. Buñuel se simte ameninţat şi trebuie se plece. Ceea ce se petrecea în Spania acelor ani nu concorda cu opţiunile sale. Se retrage într-un fel de exil în Statele Unite ale Americii, însă cel care se voia a fi tărâmul tuturor posibilităţilor îl cufundă pe regizorului european în ceea ce s-a numit „anii de tăcere”. În State, petrece o perioadă confuză, lipsită de mari realizări profesionale şi, din pricina unui sentiment al insatisfacţiei, în 1946, se îndreaptă spre Mexic. În cei şaptesprezece ani petrecuţi aici, o serie de capodopere ies de sub mâna şi de sub atentul ochi al artistului – iar dintre acestea, Los Olvidados / Tineri şi blestemaţi (1950) este considerat de UNESCO ca aparţinând tezaurului cultural. Cu ramurile în Mexic, dar cu rădăcinile în Spania, Buñuel reia legătura cu ţara sa în 1961, când montează Viridiana. Aici vremea pare că şi-a spus cuvântul, societatea pare reaşezată, aşa că această critică acerbă făcută iar la adresa clerului şi a moralei e primită cu moderaţie. Mai mult, în ciuda oricăror obiecţii, Viridiana este recompensată şi cu un Palme d’Or la în acelaşi an. După episodul „întoarcerii acasă”, regizorul regăseşte şi Parisul, unde va realiza multe din coproducţiile sale, din ultimii aproximativ zece ani şi unde va lega prietenii fructuoase cu producătorul Serge Silberman şi cu scenaristul Jean-Claude Carrière, alături de care va avea o colaborare constantă. Câştigător a patru premii la Festivalul de la Cannes, nominalizat în două rânduri la Premiile Oscar, deţinător al unui premiu BAFTA, al unui premiu la Berlinală, a trei premii acordate de Festivalul de la Veneţia, recunoscut şi premiat la Moscova, Los Angeles, în Italia şi, evident, în

Spania, Luis Buñuel a lăsat în urma sa o operă de proporţii majore, cu o deosebită însemnătate nu doar pentru specialiştii sau iubitorii marelui ecran, dar şi pentru cei care sunt din afară, putând fi folosită ca document pentru o anumită perioadă din istorie, pentru anumite zone geografice, dar şi pentru a sonda şi a reconstitui portretul unui artist, altfel decât era el în viaţa obişnuită.

Stilul care se autoparodiază
„O zi în care nu râzi cu adevărat este o zi pierdută”, spunea Jean-Claude Carrière, citându-l de drept pe Buñuel. Privindu-i în retrospectivă filmele, se distinge o trăsătură dominantă, dincolo de temele mari abordate de regizor. Peliculele buñueleşti sunt imprevizibile: pornind de la analogiile neaşteptate făcute între imagini, analogii care distrug tiparele clasice, trecând prin situaţii inversate, din care adesea reiese şi umorul, şi ajungând la finalul, de multe ori, împins spre absurd. Aşteptările spectatorului sunt infirmate şi, de multe ori, acesta nici nu mai ştie ce să creadă, de vreme ce logica firească nu mai e valabilă. Tiparele supranaturaliştilor se probează aproape pretutindeni. Visul, analizat după metoda freudiană, e reprezentat atât în operele care vizează strict acest domeniu (L’Âge d’Or, Le charme discret de la bourgeoisie / Şarmul discret al burgheziei, Simón del desierto / Simon al deşertului), cât şi în cele care îşi ancorează acţiunea în realitate (ca în Tristana, Los Olvidados sau hitchcockianul Ensayo de un crimen / Viaţa criminalului Archibaldo de la Cruz). Multe din imaginile onirice au devenit simboluri ale cinematografiei: globul ocular tăiat cu o lamă (din Un chien andalou), capul lui Don Lope atârnat în interiorul unui clopot de biserică (în Tristana), prim-planul cu Lya Lys care suge degetul unei statui din marmură (în L’Âge d’Or). Arareori, însă, visul se vrea a fi profund. În multe contexte, el este sursă a comicului, transformânduse în arma ironică a regizorului. Poate cel mai clar exemplu în acest sens ar fi visul – şi valenţele pe care acesta la capată – în Le charme discret de la bourgeoisie (1972). Aici povestea, care întinde un fir logic la început, la un moment dat, e subminată din interior. Visele contribuie la această deturnare de pe linia firescului, având deopotrivă funcţia de a-l face pe spectator să zâmbească. Cineastul urmăreşte, în episoade, viaţa unor oameni care au caractere bine definite, hilare, dacă e să le privim în conjunctura generală. Constituinduse drept o critică subtilă la adresa burghezului, filmul redă momente din viaţa unor oameni din societatea puţin peste medie, protagoniştii – Don Rafael, domul şi doamna Thévenot, Florence,

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 5

domnul şi doamna Sénéchal – fiind surprinşi fie luând masa, după toate regulile bon chicbon genre, fie mergând în vizită la persoane, invitate fiind la cocktail-uri, fie chiar în momente intime. Imprevizibilitatea acţioneză şi aici. Storyul se creează, se distruge şi, apoi, se recreează din fragmente. Personajele sunt fantoşate, părând mai degrabă simple figuri, măşti, decât posesorii unei psihologii sau ai unei filosofii cu rădăcini adânci în conştiinţa lor. Existenţa plată a personajelor, care par că nu fac nimic altceva decât să mănânce, să doarmă şi să aibă relaţii sexuale, de cele mai multe ori, eşuate, e întreruptă de momentele onirice. De la jumătatea peliculei, visele se aglomerează, până când spectatorul rămâne uluit de întrepătrunderea perfectă a realităţii cu fantasticul. După ce familia Sénéchal primeşte vizita inopinată a unui regiment de armată – pentru că în această lume a tuturor posibilităţilor, războiul are loc în imediata vecinătate a ariei de locuit –, protagoniştii sunt invitaţi la o petrecere organizată de şeful regimentului. Din acest punct, visele se rostogolesc unul din celălalt, fără ca nimeni să ghicească. Abia la un moment dat se spune direct2 că totul a fost o iluzie şi că atât imaginea mesei puse pe o scenă, deasupra căreia se ridică o cortină, punând pe actanţi într-o ipostază stranie de actori, cât şi episodul sângeros când Don Rafael împuşcă gazda, Colonelul, n-au fost decât imagini formulate în timpul somnului ce ţineau cont de o logică aparte. Comicul iese tocmi din alăturea personaj-vis, alăturare care nu face altceva decât să arate cum visul îl caracterizează pe om. Violenţa, inhibarea sunt trăsături ascunse pe care însă poveştile imaginare le scot la suprafaţă. Ultima parte a filmului confundă, în mod voit, planurile: visul nu mai poate fi delimitat de realitate şi cele două paliere se topesc, în cele din urmă, într-un al treilea, mai larg, acela al filului. Într-un fel, regizorul face, deasupra naraţiunii, o teorie a mimesis-ului în artă, demonstrând cum o realitate poate fi copiată, modificată după anumite principii estetice, astfel născându-se o nouă realitate. Oare nu acelaşi lucru îl susţinuse şi la începutul carierei când, în Un chien andalou, prin trucajele utilizate, arăta raportul dintre realitate şi artă, dintre adevăr lumesc şi adevăr artistic? Dacă în Le charme discret de la bourgeoisie visul arată substratul interior al personajului, funcţionând ca un decodor, şi are, la finalul unei analize, aşa cum am spus deja, sens satiric, în alte situaţii el se dovedeşte a fi simplă închipuire, aşa cum e în Ensayo de un crimen. Aici efectul este unul catharctic. Din nou, Buñuel apelează la
2 Domnul Thévenot, trezit brusc din somn, se întoarce către patul soţiei şi spune pe jumătate confuz : „Am visat... Ba, nu! Am visat prima dată că Sénéchal visa...”. Abia la această replică spectatorul înţelege că toate evenimentele forţate au fost nereale.

planuri multiple: unul al timpului prezent (în care eroul merge la poliţie pentru a se preda), unul al memoriei (povestea din trecut care, parcugând repede anii copilăriei, se opreşte asupra ultimelor zile înainte de internarea personajului principal, Archibaldo de la Cruz) şi unul al visului (în care Archibaldo îşi imaginează cum ar comite crime dintre cele mai sadice). După principiul că un om care se înfăţişează drept normal, poate ascunde înlăuntrul său cele mai hidoase gânduri – dualitatea frecvent prezentă în filmele lui Alfred Hitchcock –, Luis Buñuel îşi conturează şi el personajul. De la Cruz e un om care crede că ceea ce-şi închipuie poate să se împlinească şi că, oricum, chiar dacă nu s-au împlinit, aceste gânduri tenebroase îl învinovăţesc. Finalul e oarecum neverosimil, căci, alungat de la secţia de poliţie pe motiv că a gândi o crimă nu e totuna cu a o pune în practică, personajul se detaşează brusc de toate gândurile lui negre şi începe o viaţă nouă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Visele morbide se sting ca şi cum ele n-ar fi fost decât un alt nivel al eului ce a putut fi suprimat printr-un efect de purificare. Dincolo de importanţa şi valenţele viselor, alte principii din manifestul lui André Breton se regăsesc în opera spaniolului. Dintre aceastea, afirmaţia potrivit căreia „frumuseţea va fi convulsivă sau nu va fi deloc” capătă interpretări diferite şi naşte, mai departe, deturnări tipic buñueleşti. Pornind de la prim-planul cu Simone Mareuil al cărei ochi este căscat spre a i se face secţionarea cu o lamă sau de la seraficul personaj din stradă, păstrător al unei cutii în care e închisă o mână, peste care trece o maşină, omorându-l (din Un chien andalou), până la frumoasa Tristana (în interpretarea lui Catherine Deneuve), căreia i s-a amputat un picior, fiind nevoită să mergă în cârje şi să facă mult zgomot la deplasarea ei oriunde, această frumuseţe este întotdeauna distrusă în cel mai propriu sens. Ea nu poate dura nicidecum. Luând din nou drept ţintă a ridiculizării lumea burghezilor, în Belle de jour regizorul lasă să se vadă care este evoluţia ruinării a ceea ce e frumos, reluând tema din Viridiana şi din Tristana. Femeia care trişează, cea care se refugiază într-o castitate mincinoasă, în vreme ce în subconştient macină gânduri perverse, care iubeşte şi urăşte cu înverşunare, această femeie a contradicţiilor reuşeşte prin fapte şi prin atitudini să treacă de la inocenţă la concupiscenţă. Plin de echivoc este şi comportamentul lui Séverine Serizy, care suferă, atunci când e alături de soţul ei, de frigiditate. Doamna dintr-un modern şi stilat apartament parizian, figura angelică şi visătoare se dedă din proprie voinţă unui joc periculos, ducând o viaţă duplicitară. La orele prânzului este prostituată, iar în rest e soţia delicată a unui tânăr medic, Pierre Serizy (Jean Sorel). Urâţenia se iveşte tocmai prin

6 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

suprapunerea celor două identităţi. Şi dincolo de urât, Buñuel se pricepe de minune să accentueze detaliile cele mai semnificative care exacerbează sentimentul de dezgust: bărbaţi hidoşi lângă un trup feciorelnic, kitsch-ul unei lumi necizelate cu tablouri cu amoraşi pe pereţi, aşa cum e ea sugerată în apartamentul doamnei Anaïs, pus în paralel cu rafinamentul din casa soţilor Serizy unde şi sticluţele din faţa oglinzii de la toaletă sunt aşezate în cea mai mare ordine. Cu satisfacţie, parcă, apropie camera regizorul pentru a reţine, preţ de câteva secunde, imaginea picioarelor subţiri ale lui Belle de Jour, încălţate în pantofi lăcuiţi, extrem de curaţi, peste care se încolăcesc pasional picioarele amantului său, Marcel (în interpretarea lui Pierre Clémenti), un băiat cu cizme scâlciate şi cu ciorapii rupţi. Sunt două lumi incongruente şi inegale, pentru că, până la urmă urâţenia îşi lasă amprenta vizibil asupra a ceea ce era armonios. Filmul prezintă un final neaşteptat care trece acţiunea în absurd. După ce Marcel face o criză de gelozie, descoperind adevăratul statut al femeii de care se îndrăgostise, îi atacă soţul, când acesta se întorcea spre casă. Ultimele minute ale peliculei se succed cu rapiditate: Marcel e prins de poliţia alarmată, este împuşcat mortal, iar Pierre paralizează complet, după trauma accidentului. Din Belle de Jour, se ajunge la o Séverine îngrijitoare a unui om care nu vede, nu poate vorbi şi nu se mişcă. Imaginea unui Pierre imobilizat în căruţul cu rotile, care e alimentat cu medicamente, fără ca el să schiţeze vreun gest, se aseamănă cu aceea a unui manechin. Finalul e deschis şi o întrebare persistă: femeile câştigă şi bărbaţii pierd întotdeauna în viziunea lui Buñuel? De la Belle de Jour la Conchita din Cet obscur objet du désir / Obiectul ascuns al plăcerii (1977) nu mai e de făcut decât un pas mic. Hazlia poveste în care un dirty old man, Mathieu (Fernando Rey), se înamorează de foarte strania tânără, care i se refuză constant şi cu obstinaţie, se transformă într-o suculentă dispută între sexe. Mai mult decât atât, e iar aplicată tehnica potrivit căreia comicul alunecă încet, dar sigur, în bizarerie, într-o caricatură fără nici un echilibru. Făcând legătură cu finalul de la Belle de Jour, Mathieu e personajul în regresie care, dintr-un om serios, aparţinând şi el burgheziei – fireşte, regizorul nu vrea nici o clipă să-şi îndrepte în altă parte tirul satiric –, devine o persoană manipulată, chiar uşor şantajabilă, fiind determinat să apară în ipostaza unei marionete sub blânda mânuire a Conchitei3 (rolul e dublu interpretat de Carole Bouquet şi de Ángela Molina). Finalul de la Cet obscur objet du désir e o meditaţie despre istoria recentă a bătrânul continent, e o metaforă care lărgeşte
3 Scenariul, semnat de Luis Buñuel şi Jean-Claude Carrière e inspirat din romanul lui Pierre Louÿs, La femme et le pantin / Femeia şi manechinul.

sfera de înţelesuri şi care diminuează importanţa întâmplărilor prin care trec Mathieu şi Conchita. Dacă ar fi să redăm acest final, ar trebui să spunem că e filmat în galerii pariziene, unde protagoniştii vizitează câteva magazine. Replicile lor nu se mai aud, căci pe fundalul sonor se deschide o voce, asemene aunui Big Brother, care vorbeşte despre atentatele unor grupări de terorişti; după anunţul care nu impresionează pe nimeni, cu toate că veştile sunt dintre cele mai îngrijorătoare, coloana sonoră trece pe muzică wagneriană (Walkiriile). În tot acest timp, personajele se uită cum o femeie coase o dantelă fină a unei însângerate cămăşi de prunc. Ultima imagine e cea a exploziei. Reacţia e probabil unanimă: ce vrea să spună Buñuel? El apelează din nou la un truc în care arată cu regizorul e marele stăpân al creaţiei sale, din care poate să facă orice – poate chiar să o distrugă, aruncând-o în aer. Cadrul nevăzut, acela în care se construieşte naraţiunea, depăşeşte limitele, înghite story-ul – după tiparul postmodernismului – şi demonstrează, încă o dată, că story nu e de sine stătător, nu are un corp stabil, ci i se pot aduce mereu modificări sau poate fi cu totul anulat, decizia stând în mâna regizorului şi a scenaristului. Trei dimensiuni sunt urmărite în context general: 1) scenariul, care descompune epicitatea, 2) actorul, lăsat adesea să creeze singur în jurul rolului său, 3) comicul, niciodată rămas la suprafaţă, ci intelectualizat. Acestea sunt cele trei dogme pe care Buñuel le supune, de fiecare dată, reformulării, astfel încât ele se transformă în anti-dogme. În consecinţă, actorul oferă, în unele cazuri, imaginea unui personaj de Hollywood, imagine ce se dovedeşte după un timp doar aparentă. Aşa, de exemplu, Silvia Pinal în rolul Viridianei face un salt între candoare şi perversitate, Catherine Deneuve în rolul Belle de Jour are, cu nuanţe, aproape acelaşi drum, iar Monica Vitti, în rolul episodic al Doamnei Foucaud, pare că interpretează un caracter din piesele lui Eugène Ionesco. Şi în privinţa prezenţelor masculine, situaţia e aidoma: Arturo de Córdova în rolul lui Francisco Galván (în El) ori Fernando Soler în Don Guadalupe (în Suzana). Pe toate cele trei paliere trecerea de la dogmă la anti-dogmă (de la erou la anti-erou, de la naraţiune la antinaraţiune, de la comic la derizoriu sau la ironie muşcătoare), cineastul se foloseşte de exploatarea imaginaţiei – principiu enunţat şi de suprarealişti în programul lor. Imaginaţia nu e un joc pe care şi-l asumă numai artistul, însă nici mintea spectatorului nu poate rămâne inertă pentru că inevital, uneori, i se dau tot felul se indicii care-l avertizează că ceva diferit de expectanţele sale se va petrece. Pe tot parcursul fimului Cet obscur objet du désir

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 7

privitorul se va întreba ce rol are sacul dus în spate de personaje diferite – un sac ce pare că nu are legătură cu nimic, ivit dintr-un peisaj diferit. Acest obiect e unul din cluurile finalului – pentru că din el femeia din vitrină scoate cămăşile albe de copil –, dar, deopotrivă, imaginaţia spectatorului e îmbiată a concepe scenarii personale, până în punctul în care regizorul se hotărăşte a dezlega misterul. Şi în Ensayo de un crimen, Buñuel are grijă să-şi inducă publicul în tot soiul de interpretări, totul dovedindu-se la final a fi fals, căci criminalul atât de diabolic conturat până atunci, renunţă la această înfăţişare şi se întoarce la haina unui om obişnuit. Altfel, imaginaţia şi creativitatea, în combinaţie cu non-comformismul, sunt utilizate nu doar în peliculele de debut (Un chien andalou şi L’Âge d’or), acolo unde scenariul avea ca principal motor dicteul automatic, ci şi în producţii de la maturitatea carierei. Dintre acestea, Le fantôme de la liberté / Fantoma libertăţii (1974) este o adevărată improvizaţie. Compus după modelul povestirii care se continuă mereu cu o altă povestire, ca şi cum variantele ar fi inepuizabile, filmul are aspectul unei înşiruiri de fragmente – momente din viaţa unor persoane – care au ca singur liant,

în planul acţiunii, personaje care se perindă între un povestire şi alta. Un ochi iscoditor intră în casele şi în vieţile oamenilor feluriţi (părinţi, copiii, poliţişti, profesori, psihanalişti ş.a.) dezvăluind acei inşi care sunt cu totul alfel decât atunci când se afişează în societate (bolnavi care-şi desconsideră doctorii, profesori fără talent pedagogic, dar încrezători în harul lor închipuit). Diferenţa dintre esenţă şi aparenţă e conturată în celebra scenă în care şase personaje se aşază pentru a lua masa, însă în loc de scaune au wc-uri. Ei sa comportă normal, răsfoiesc ziare, pe masă nefiind nici o farfurie, şi vorbesc, în acelaşi timp, despre impudicitatea nevoii de a mânca. Neobişnuitul este şi acum exploatat, Le fantôme de la liberté fiind una dintre peliculele târzii în care suprarealismul e linia majoră în care ideile se conturează. Şi, până la urmă, ce semnifică toată această temă cu variaţiuni aşa cum e construită de regizor? Ce semnifică toate aceste întâmplări stranii în care morţii sună pe cei vii din criptă? De fapt, Buñuel realizează un eseu despre impresia de libertate a lumii moderne, punând iar în discuţie morala, religia, nebunia, puterea, masca socială, adică temele pe care s-a axa mereu.

8 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

„Tout le monde est catholique, même les protestants, les musulmans et les juifs”4
Poziţia lui Buñuel în faţa catolicismului este o chestiune implicită. Buñuel nu poate fi înţeles în afara ateismului său declarat, care, de altfel, i-a cauzat multe animozităţi inclusiv în viaţa privată, alături de copii, de soţie sau rude. Ce e însă intersant, şi se vede cu mare acurateţe în opera sa, e că această atitudine îl ajută în procesul creativ, devenind o temă majoră şi foarte variată ce traversează universul cinematografic al artistului spaniol în toată suprafaţa sa. De la imaginea simbolică din Un chien andalou, când Pierre Batchef trage, cu greu, o construcţie suprarealistă formată dintr-un pian cu coadă deasupra căruia sunt cadavre de animale şi de care sunt legaţi doi preoţi, până la figurile „fără de prihană”, care însă privesc cu subînţeles (cum ar fi, de pildă, în Tristana sau în Viridiana), ipostazele în care sunt portretizate feţele bisericeşti sunt multiple. Tonalitatea în care e tratată problema forţei clericale este, de asemenea, diferită. În unele cazuri, avem de-a face cu o satiră vehementă făcută la adresa acestora (călugări care fumează şi pariază la jocul de cărţi). În altele condiţii, sunt folosite imagini iconoclaste (scheletele cu tiară de pe stânci în L’Âge d’or). Mai rar, regizorul nu pune atâta evidenţă pe imaginea bisericii, dar lasă undeva în fundal să planeze o privire acuzatoare. Se petrece aşa în El (1953), când întâlnirea dintre Francisco şi Gloria are loc într-o catedrală, în vreme ce participau la o slujbă. Francisco se îndrăgosteşte, în această conjunctură, de candoarea pe care o emană tânăra femeie. Tot acolo iau hotărârea de a se căsători şi tot acolo apar şi vedeniile, atunci când tensiunile dintre cei doi ajung la paroxism. Se dovedeşte că protagonistul nu e decât un nobil care, pe fondul credinţei şi al fanatismului propriilor idei, cade pradă geloziei şi ajunge să se distrugă, adâncindu-se într-o gravă criză de personalitate. Cadrele din catedrală nu sunt multe, dar sunt îndeajuns pentru ca spectatorului să i se inoculeze ideea că acela e spaţiul în care păcatul e cel mai aproape de om şi că sub această cupolă s-a acutizat maladia lui Francisco. Alteori, Buñuel se serveşte de opiniile acide pe care şi le-a formulat despre catolicism şi ajunge să se joace cu acestea, realizând un eseu suprarealist despre credinţă şi necredinţă, despre sfinţi şi diavoli, cum este Simón del desierto (1965). Comedie cu substrat polemizant, filmul îl are în centru pe Simón, un sihastru din secolul al IV-lea, despre care lumea crede că e un sfânt.
4 „Toată lumea este catolică, chiar şi protestanţii,musulmanii sau evreii” – replică a unui preot din La voie lactée

Cum era de aşteptat, diavolul i se arată – cum altfel, dacă nu în trup de femeie ?! – şi după mai multe eşecuri, supărat, cu forţa, îl îmbarcă întrun avion şi-l duce într-un club pentru a vedea realitatea îndrăcită a vremurilor noi, hedonice, cu oameni tineri care dansează rock, surescitându-şi simţurile. Simón del desierto reprezintă zâmbetul larg, neiertător al lui Buñuel în faţa sfinţilor şi a satanelor, a miturilor şi a modernităţii. Religia este, în repetate rânduri, subiectul principal abordat de artist – Nazarin, Viridiana, La voie lactée / Calea laptelui sunt cele mai clare exemple. Singura dată când viaţa unui preot constituie subiectul unei montări se întâmplă în Nazarin (1959). Având trăsăturile mai degrabă ale unui box-office american, producţia urmăreşte soarta unui preot, a cărui nume constituie şi titlul. Nazarin vrea să trăiască precum Iisus în mijlocul poporului, printre oamenii săraci, dedicându-se „păstoririi” acestora şi răspunzând cu blândeţe atunci când i se face un rău. Sunt reluate şi rediscutate, cu o privire scrutătoare, elemente ce ţin de aria creştinătăţii: sacrificiul, parabola femeii decăzute (cu extensia referitoare la indivizii decăzuţi), sărutul leprosului, dragostea divină şi altele. Pe această direcţie, mâna lui Buñuel încă se exersează, pentru ca, abia peste doi ani să se certifice drept parodist de excepţie al spiritului catolic şi cinic iremediabil în relaţia sa cu personajele-embleme ale unei societăţi aparent religioase, dar profund depravate. După ce Spania, încă în mâinile lui Franco, decide să-l reprimească acasă, Luis Buñuel plănuieşte „o farsă” autorităţilor – o peliculă cu un subiect „scandalos” care, fiind însă o producţie mexicană, trece necenzurată şi, chiar mai mult, este selectată pentru Premiile de la Cannes. E vorba de Viridiana, montarea în care se dorea de multă vreme abordarea unui scenariu în care să fie aduse în discuţie incestul, perversiunea, declasarea nobililor, dar şi critica înţepătoare întreprinsă la adresa castităţii şi a carităţii naive. Şocul este efectul scontat, iar ceea ce părea dramatic – tenaţia incestului, minciuna, moartea – se atenuează şi trece, în partea a doua a, de la înmormântarea lui Don Jaime, în ton parodic. Rămasă în casa unchiului după moartea acestuia, sora Viridiana se dedică îngrijirii oamenilor săraci. Dar, mergându-se pe o temă pe care o vom mai întâlni şi mai târziu în Manderlay (regia Lars von Trier, 2005), lumea idilică şi dreaptă aşa cum o concepea eroina, lumea egalităţii şi a respectului, a muncii în comun şi a credinţei nu poate fi înfăptuită, ci – şi mai grav – se dărâmă din interior din pricina problemei de fond: individul nu poate fi schimbat, lipsa principiilor nu poate fi educată. „Şcoala” pe care încearcă Viridiana să o pună pe picioare, unde ea vrea să facă practic reinserţia socială a unor oameni fără căpătâi, se transformă

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 9

în anarhie, pentru că deşi ajunseseră să fie hrăniţi, îmbrăcaţi şi să câştige un ban cinstit, odată ce sunt creditaţi cu încredere, leproşii, cerşetorii, beţivii, prostituatele invadează casa Viridianei, distrug lenjeriile fine, vesela şi culminează cu o scenă de bătaie şi viol, în care victimele sunt stăpânii. În acest fel, nu doar că se nimiceşte „gândul curat”, dar este şi luat în râs, ceea ce pare mai dureros. Mesajul final vizează imposibilitatea binelui şi a perfecţiunii; nu e un mesaj pesimist, ci unul realist pentru că într-o societate a „cărnii radioactive” – aşa cum o numeşte Satana din Simón del desierto – valorile religioase nu pot exista. Ce face Viridiana în ultima scenă? Acceptă mediocritatea, umilinţa, poate chiar şi un ménage à trois, alături de vărul ei şi de servitoarea din casă. Şi cu această montare, Buñuel a fost acuzat de blasfemie, poate mai ales pentru celebra scenă în care e ridiculizată Cina cea de taină a lui Da Vinci. Dar acolo vorbim mai degrabă de o parodie – de altfel formulă des utilizată de spaniol în ocaziile oportune –, decât de blasfem. Ateismul, de care de multe ori regizorul face haz ca şi cum s-ar autoironiza, e susţinut şi de părerile politice stângiste, dar foarte rar se întâmplă ca abolirea lui Dumnezeu să fie făcută prin prisma acestor noţiuni. Film polifonic, din 1969, La voie lactée prezintă un subiect picaresc. Într-o Franţă a hippyoţilor şi a micilor burghezi, a imposturii şi a ideologiilor mascate, doi pelerini, Pierre (Paul Frankeur) şi Jean (Laurent Terzieff) vor să ajungă la Santiago de Compostela, marele oraş al pelerinilor catolici. Însă „Calea stelelor” (Compostella se traduce prin latinescul Campus stella) pe care ei păşesc spre a-şi realiza dorinţa mântuirii nu e atât de uşoară, căci trebuie să

înfrunte „ispitele”, fie că ele sunt Diavolul, fie că sunt răutăţi venite din partea semenilor. Drumul lui Pierre şi Jean este pilonul unei construcţii multiforme, căci acţiunea se împrăştie pe mai multe planuri, aşa cum, deja, Buñuel obişnuieşte să facă. Sunt intercalate – în această lume în care ciudăţenile sunt privite ca fapte fireşti şi se ţin lanţ – timpi diferiţi: anii ’70 schizoidici, când individul traversează o criză de personalitate, anii fierbinţi ai Revoluţiei franceze de la 1789, totul în paralel cu o descindere în viaţa lui Iisus – episod, la rândul său, dirijat spre zona comicului. Filmul e o critică la adresa moralei religioase europene şi, profitând de forma suprarealistă, reia în tente când umoristice, când absurde, poveşti biblice, existenţa miracolelor, problema libertăţii individuale şi a îngrădirii impuse de clerici ori despre justeţea sacrificiului şi a penitenţei puse în seama religiei. După un lung periplu printre ideile desprinse de-a lungul veacurilor, oricât de grav sau de acuzator ar părea tonul, Buñuel vrea din nou ca finalul să contrazică tot ceea ce spectatorul şi-ar fi putut imagina până atunci. Chiar înainte de a intra în Santiago de Compostella, Jean şi Pierre îşi ratează şansa mântuirii, pentru că întâlnesc o prostituată şi fug agăţaţi de aceasta în pădure. De fapt, gestul final, coroborat şi cu alte detalii din film, cum ar fi perpetua preocupare de a cerşi sau de a fura mâncare ori băutură, denotă că pelerinii erau nişte şarlatani. Dar, până la urmă, a ceda în faţa păcatului e omeneşte... Iar zâmbetul nu poate să nu se ivească pe chipul spectatorului părtaş al lui Buñuel într-o lume „în răspăr”, ruptă de divin, apăsată de imanenţa morţii şi în care unica soluţie de supravieţuire este ironia inteligentă.

10 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

Vizual & Virtual

Cătălin-Mihai Ştefan

Parada cinematografică
cţiunea filmului, realizat în 1984 după piesa lui Ostrovski „Fata fără zestre” (1878) de către regizorul Eldar Ryazanov, film în care semnează şi scenariul, are loc într-un orăşel provincial al Rusiei, pe malul fluviului Volga. Încă de la începutul filmului apar elemente contrastante prevestitoare cum ar fi primul cadru, cu care se face deschiderea genericului, cu trei turle de biserică în primplan iar în cel secund un iaht în mişcare pe râul Volga, elemente cu care cinematografia clasică rusă ne-a obişnuit demult. Acelaşi iaht este surprins din alt unghi, în care poate fi văzută o femeie care spală rufe la marginea râului. Dacă în primul cadru legătura cu pământul era reprezentată prin prezenţa bisericii, imediat în al doilea apare malul însufleţit de femeia în mişcare. Trimiterea care se face este la discrepanţa dintre luxul care alunecă încet pe apă, nestingherit, parcă de neatins şi clasa socială săracă din care vom vedea că face parte Larisa Dimitrievna (Larisa Guzeieva). Această prezenţă a iahtului este prevestitoare pentru că aceeaşi ambarcaţiune va apărea şi la sfârşitul filmului învăluită sumbru în ceaţa de pe râu. Personajul Serghei Sergheevici Paratov (Nikita Mihalkov) face două gesturi extreme încă din primul sfert de oră al filmului. Primul ar fi în momentul în care mută caleaşca din baltă aflată în drum spre uscat pentru ca Larisa să poată urca şi reuşeşte să o impresioneze sub privirile neputincioase ale lui Iuli Kapitonovici

A

(Andrej Mjagkov), deja pretendent la mâna ei şi sincer îndrăgostit. Încă de aici se proiectează polii personajelor atât în piesa lui Ostrovski şi ca urmare şi în film. Al doilea gest pe care Paratov îl face pentru a o cuceri pe Larisa este acela că îl provoacă pe Ivan Petrovici să ţintească un pahar de la 12 m, pahar pe care provocatorul alege să-l ţină pe cap pentru a-l intimida pe adversar, intenţie care nu-i reuşeşte. Ca urmare Paratov alege să-şi sacrifice ceasul de aur ţinut în mână de Larisa (în semn de gratitudine şi de răspuns la strădaniile acestuia-pentru că se oferise voluntară), apoi rama de la ceas o pune în dreptul ochiului şi pleacă la braţ cu ea şi de data aceasta spre stupoarea şi dezolarea lui Kapitonovici. Între acest două momente, funcţionarul de poştă se tot străduia să propună un toast în cinstea Larise a cărei aniversare era şi nu-şi găseşte momentul potrivit pentru că scena era deja ocupată de Serghei Sergheevici. Tot aici se proiectează întenţiile fetei pentru Paratov care apare şi face un dar Larisei, reuşind foarte uşor să facă senzaţie. Din punctul de vedere al organizării de până acum al planurilor putem spune că filmul are dintru început una destul de coerentă şi de logică, lăsând să se întrevadă cursul viitor al filmului. Ar mai fi şi un al treilea gest, acela de a se lua la întrecere pe Volga cu vasul Sfânta Olga după ce-o învaţă pe Larisa să ţină cârma şi îi dă mână liberă să ordone viteza dorită de ea celui din camera motoarelor. Este în acea scenă un moment când Paratov îi

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 11

atinge Larisei mâna cu care trăgea semnalul de atenţionare. Întâmplător sau nu mâinile celor doi erau înmănuşate. Toate acestea se dovedesc a fi de fapt bufonerii-Paratov e falit, în realitate vrea să vândă vasul ca să-şi salveze moşia, ceea ce până la urmă face şi, plus de asta, mărturiseşte că urmează să se şi însoare cu o persoană bogată. Intermezzourile muzicale dau o notă clară de romantism în general şi o notă particulară de romantism rusesc (prezenţa cântecelor din folclorul ţigănesc), prin lipsa de stridenţe, prin linia melodică armonioasă, prin accentele de jale şi dor care laolaltă dau o notă de lirism filmului a cărui coloană sonoră este semnată de Andrei Petrov. Tot în acelaşi registru se înscrie şi scena din gară, scenă pe care o las nedescrisă pentru a fi descoperită de cei cărora le-am trezit interesul. În evoluţia filmului şi din punctul de vedere al personajelor jucate, deci din cel al regizorului şi din cel al autorului în sine apare un personaj episodic, numit Guliaev care pretinde a fi mare bancher, în realitate fiind un şarlatan de casier care fugise cu banii furaţi, drept pentru care va fi arestat chiar în casa Ogudalovilor. Din acel moment Larisa îşi manifestă plictisul faţă de peţitori şi piesa, respectiv filmul dă semne de schimbare de macaz, în realitate fiind doar o impresie sau o capcană. Un alt personaj important este mama Larisei (Harieta Ignatievna), care în aceeaşi discuţie în care fiica sa îşi arată lehamitea faţă de toţi pretendenţii cu care nu reuşeşte să finalizeze nimic, îi spune că: „…e mai bine să te umileşti la tinereţe, dar să fii respectată toată viaţa”. Mama sa este contraponderea în iconomia de personaje a romanului şi a filmului, în sensul că este creată de-aşa natură că poate să-şi scoată la mezat fiica oricând, de fapt ea trage toate sforile, chiar şi după ce i-a promis lui Kapitonovici că i-o dă de nevastă. Cel din urmă este tipul personajului sublim, cuminte, capabil de o iubire sinceră, de sacrificii multe, sensibil dar sărac; şi el, dealtfel, este pe alt palier tot o contrapondere, dar pus în balanţă cu Serghei Sergheevici Paratov, cu Moki Parmoenovici şi Vasili Vasilovici. Serghei Sergheievici este tipul omului bogat, fără grija zilei de mâine la început, ceea ce se va schimba pe parcurs odată cu mentalitatea sa; ajunge să afirme la un moment dat, când este pe cale să vândă vasul Rânduneaua că nu-i pasă de nimic, nu are nimic sfânt pe lume. Bineînţeles că aceste replici vin şi pe fondul faptului că odată întors el e însoţit de un actor vagabond pe care-l poreclise Robinson (jucat de actorul Georgi Burkov), adoptare prin care îşi

întăreşte el însuşi comportamentul duplicitar. Odată cu întoarcerea lui Serghei Sergheievici Paratov în localitate el află de intenţia Larisei de a se căsători cu Iuli Kapitonovici, se invită în casa lor şi reuşeşte să-i inducă fetei sentimentul de vinovăţie, invocă sfinţenia căsătoriei, tristeţea care l-ar cuprinde dacă ea ar prefera să-şi lege viaţa de altcineva, la apariţia lui Kapitonovici îi ironizează acestuia gelozia şi ajunge chiar să-l jignească. Scena culminează cu strivirea cu pumnul a unui măr de către Serghei şi camera surprinde în detaliu inelul de la deget după ce zeama îl împroaşcă pe Kapitonovici, scenă explicită pentru mesajul romanului şi al filmului conform căruia bogaţii îi sfidează până la umilire pe săracii care prin educaţie încearcă să-şi arate binemeritata superioritate. De observat este că absolut toţi bărbaţii care mişună în jurul Larisei sunt ca nişte căpuşe-nu se îmbată, sunt lucizi mereu şi puşi pe a compromite oameni: bărbaţi (concurenţa) sau femei (prada). Singurul sincer e Kapitonovici când se îmbată la masa unde-i invitase pe mai-marii locului, şi e la fel de candid şi de încrezător ca oricând. Dar faptul care o face pe Larisa să se decidă în a merge pe Rânduneaua să petreacă cu cei trei este chiar acest episod, prin care Iuli, pare-se, a dezamăgit-o dând dovadă de lipsă de bărbăţie. Ajunşi acolo doi dintre ei (Parmeonovici şi Vasea, noul propietar al vasului) excelează într-un furibund act de bărbăţie dând cu banul pentru a hotărî cine să o aibă pe Larisa. Vasea este cel mai pragmatic dintre personajele romanului, deşi aparenţele spun că Serghei ar fi, se gândeşte numai la profit, negustor fiind şi dându-şi cuvântul că nu va face nimic pentru Larisa întrucât e în lanţuri. Legat de mâini şi picioare e şi Paratov arătându-i inelul fetei după ce au petrecut noaptea împreună. De parcă toate astea n-ar fi ajuns apare şi Moki Parmeonovici care-i propune să fie amantă legală, cu venit propriu, deci cu acte în regulă, el neputând s-o ia de nevastă fiind însurat. Lumea din film, condusă de miracolul îmbogăţirii rapide, este necruţătoare; o lume în care totul are un preţ, chiar şi cinstea, frumuseţea, dragostea. Lovindu-se de această lume, nefiind în stare să îi facă faţă, eroina noastra clachează şi ajunge să concluzioneze că: „N-am găsit dragostea, aşa că acum caut aur!”, „Sunt un obiect, deci mă voi vinde scump!”. După aceste replici este împuşcată de către Kapitonovici,

12 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

iar în scena următoare Larisa apare cu mâinile întinse pe geamul uneia dintre încăperile vasului, în care nu întâmplător se aflau toţi cei trei geambaşi versaţi, atingându-le imaginea vizibilă prin geam, neputându-i avea decât astfel, şi totul se termină funebru cu un sunet prelung de avertizare făcând ecouri prin ceaţa de pe Volga. În Le film sovietique (1984) Naina Vlasova face un rezumat foarte interesant atât romanului cât şi filmului: „O văduvă săracă încearcă să-şi mărite fiica mezină invitând la ea câţiva celibatari. Curtată de un funcţionar nu prea arătos, fata se îndrăgosteşte de un moşier chipeş, petrecăreţ şi cu faimă de Don Juan. Sedusă şi abandonată, tânăra este ucisă de funcţionarul nebun de gelozie. Cu un subiect simplu şi patetic, filmul lui Ryazanov vrăjeşte prin atmosfera recreată a burgheziei ruse decadente, cu nopţi petrecute în chiolhanuri prelungite până în zori, cu lăutari ţigani, flori, şampanie, jurăminte de dragoste şi multă muzică...” În aceeaşi publicaţie Timur Ponarin afirmă: „Cea mai mare parte a dialogurilor au rămas

intacte, dar adaptate conţinutului actual al anilor ‘80, secolului XX. Eldar Ryazanov - el a scris şi scenariul - a păstrat astfel esenţialul piesei: conflictul dintre dragoste şi circumstanţele care duc spre nefericire - rămâne şi va rămâne acelaşi. Universul micului orăşel de provincie este crud. Omul cel mai demn, cel mai pur şi, în consecinţă, cel mai vulnerabil, nu este decât o jucărie, o marfă care se vinde, care se schimbă.“ Acest film îsi păstrează nealterată fascinaţia chiar şi după 28 de ani în primul rând pentru jocul unuia ca Nikita Mihalkov care face un regal actoricesc greu de uitat, la doar 39 de ani. Fata fără zestre face parte din lunga galerie de filme ruseşti care redau savoarea uitată a vieţii când existau încă nobilimea, clasele „înalte”, armata albă, dar şi casta servitorilor, ţiganilor lăutari. Un imperiu pierdut, cu moravurile sale, cu dramele, bucuriile, personajele sale. Decupaje din altă lume care dau unicitate, şi creează o poveste tragică, speranţă şi fascinaţie. (Aduce aminte de „Piesă neterminată pentru pianină mecanică”, dar şi de „Câteva zile din viaţa lui Oblomov”.)

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 13

Festival-Concurs Naţional de Literatură „Moştenirea Văcăreştilor” Ediţia a XLIV-a, Târgovişte, 9-10 noiembrie 2012
În organizarea Centrului Judeţean de Cultură Dâmboviţa, Societăţii Scriitorilor Târgovişteni, Complexului Naţional Muzeal „Curtea Domnească”, Universităţii „Valahia”, cu sprijinul Uniunii Scriitorilor din România, se desfăşoară concursul Naţional de Literatură „Moştenirea Văcăreştilor”, cu patru secţiuni de creaţie poezie, proză scurtă, eseu şi teatru scurt), ajuns anul acesta la ediţia a XLIV-a. Concursul se adresează creatorilor din toată ţara, care nu au împlinit 40 de ani, nu sunt încă membri ai uniunilor de creaţie şi nu au volume de autor. Concursul doreşte să descopere, să sprijine şi să promoveze o literatură de certă valoare umanist-estetică, deschisă tuturor abordărilor, căutărilor şi inovaţiilor din interiorul oricăror experienţe ale canonului specific românesc ori universal. Concurenţii se vor prezenta la concurs cu un grupaj de 10 titluri pentru secţiunea de poezie, 3 proze însumând maxim 8 pagini la secţiunea proză scurtă, 1-2 piese de teatru scurt (inclusiv piese pentru copii), pentru secţiunea teatru scurt, care vor aborda teme la alegere, şi 2 lucrări de circa 4-5 pagini la secţiunea eseu, cu tema „Şcoala prozatorilor târgovişteni. Radu Petrescu – între roman şi jurnal”. Lucrările vor fi editate în word, cu caracter Times New Roman, corp 12, la un rând şi jumătate. Acestea vor avea un motto, ce se va regăsi într-un plic închis, conţinând un CV detaliat (numele concurentului, data naşterii, activitatea literară, adresa şi, obligatoriu, numărul de telefon), şi vor fi trimise prin poştă (imprimate pe hârtie şi pe un CD), până la data de 27 octombrie 2012, pe adresa: Centrul Judeţean de Cultură Dâmboviţa, str. A. I. Cuza nr.15, cod poştal 130007, Târgovişte. În cazul în care, lucrările vor fi trimise prin poşta electronică ( e-mail – office@cjcd.ro), acestea vor fi însoţite de un motto, precum şi de datele personale solicitate mai sus, organizatorii asigurând confidenţialitatea acestora până ce juriul va delibera şi va stabili premianţii ediţiei. Concurenţii care au obţinut un premiu la una dintre secţiuni, în ediţiile anterioare, se vor putea înscrie în concurs doar la o altă secţiune. Concurenţii care nu vor trimite toate datele de identificare (în special data naşterii) vor fi eliminaţi din concurs. Nu vor participa la concurs lucrările care vor fi trimise după 27 octombrie 2012, data poştei. N.B. Premianţii vor fi invitaţi de către organizatori în zilele 9 şi 10 noiembrie 2012, la Târgovişte, la manifestările organizate în cadrul Festivalului-Concurs Naţional de Literatură „Moştenirea Văcăreştilor” – ediţia a XLIV-a, 2012. Premiile, în număr de 18, în valoare de circa 7000 lei, vor fi acordate concurenţilor numai în prezenţa acestora în vechea Cetate de Scaun, cu ocazia festivităţii de încheiere a concursului. De asemenea, lucrările premiate vor fi publicate într-un volum editat de Centrul Judeţean de Cultură Dâmboviţa, în colaborare cu Editura „Bibliotheca”. Relaţii suplimentare: Centrul Judeţean de Cultură Dâmboviţa – telefon-0245/613112; e-mail – office@cjcd.ro; Notă finală: Orice modificare a actualului regulament va fi notificată în procesul-verbal de jurizare şi adusă la cunoştinţa publicului de către juriul naţional, alcătuit din personalităţi recunoscute ale vieţii cultural-literare naţionale.

Consiliul Judeţean Dâmboviţa, Centrul Judeţean de Cultură Dâmboviţa, Societatea Scriitorilor Târgovişteni, Complexul Naţional Muzeal „Curtea Domnească”, Universitatea „Valahia”. REGULAMENT

14 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

Dan-Liviu Boeriu
Breviarul erotic

Laptopisetul , Literar

„ appho şi Emily Dickinson sunt poetele mele preferate. Mi-ar fi plăcut să trăiesc ca Sappho şi să scriu ca Emily. Sau să trăiesc ca Emily şi să scriu sapphic. Mai degrabă”. Nu ştiu cât din acest plan i-a reuşit poetei Floarea Ţuţuianu, însă volumul ei, „Sappho”, vorbeşte despre o neostoită dorinţă de a reconfigura planul erotic individual şi, într-o tentativă uşor extatică, să traseze un contur proaspăt pulsiunilor colective. Autoare mai degrabă absentă din prim planul vieţii literare recente, Floarea Ţuţuianu se poate totuşi lăuda cu un traseu poetic deloc de neglijat. Volumul de faţă cuprinde, de altfel, poeme din cărţile anterioare („Femeia peşte”, „Libresse oblige”, „Leul Marcu” şi „Mărinimia Ta”), reunite sub cupola unui erotism nouăzecist (da, se pare că există şi aşa ceva) pe care, acum, îl rememorează tandru-melancolic. Nu toate poemele volumului au o dimensiune lirică evidentă, ci, dimpotrivă, propun o abordare cinică, deseori resentimentară, a oricărei bariere inhibitorii. Aceată temă a dezinhibării absolute străbate întreaga colecţie de poezii, într-o gradare abia perceptibilă a nevoii de detabuizare, de descătuşare, de eliberare. Încă de la început ne întâmpină o resacralizare inversă a sexualităţii; poeta instituie o regulă a înţelegerii mecanismelor erotice pornind de la ideea reconectării cu misterul dintâi. Se naşte, aşadar, o conexiune indestructibilă, puternică şi imposibil de contestat: „Îmi acopăr sexul cu mâna îl mângâi / şi-ncep să-i vorbesc: / Tu eşti la originea lumii – mărul discordiei / Prin tine se intră şi se iese din viaţă umil şi măreţ / Şi totul se-nvârte în jurul voinţei tale ca axă // Până şi ruptura mea cu Dumnezeu n-a fost / de lungă durată. Învinsă / din toate părţile m-am întors

S

resemnată la El // Deşi cel prin care se intră şi se iese din viaţă / Sexul umil şi măreţ este re-creaţia lui Dumnezeu” („Re-creaţia lui Dumnezeu”, p.5). Trupul devine adevărul unic, componentă indispensabilă a unui erotism suprasenzorial, prin intermediul unui transfer al carnalului în actul originar al lumii: „Să-i iei apoi cu teamă mâna / şi să o pui pe pântec: Acesta e Cuvântul / El e buricul lumii” („Buricul lumii”, p.6). Experienţele „mundane” nu rămân nici ele între limitele banale ale cotidianului; orice experienţă e privită de către autoare printr-o lentilă care supradimensionează înţelesurile simple ale întâlnirii cu celălalt. Bărbaţii vin şi pleacă, intră şi ies, însă resorturile care îi fac pe aceştia să acţioneze în acest mod sunt interpretate în cheie metafizică, în cod abstract, făcând posibilă explicaţia predestinării afective: „A venit cel aşteptat / (avea chipul acoperit de lumină) / şi l-am lăsat să plece // A venit cel nedorit şi m-am dăruit / cu trup şi sânge pâine şi sare / Un gând i-a trecut ca un glonţ prin minte: / „M-ai folosit de bărbat” / Apoi şi-a întors chipul umbrit de la mine // Mă ofileam / (rozul-bonbon devenise rozul-fanat) / mă scuturam petală cu petală / Nu mai aşteptam nimic. Când / a apărut un fel de bărbat. Slăbănog / (avea cu o coastă mai puţin) / „Asta sunt eu” / „Da. Eu sunt cel adevărat” // Port mirosul acesta în minte de când te-ai născut” („Bărbatul şi Floarea”, p.15). Poeta are o încredere neştirbită în valoarea întemeietoare a senzualităţii. Dacă prin miracolul întâlnirii cu celălalt nu se produce acel declic care să nască, subsecvent, sentimentul plenitudinii erotice, există variante de compensare individuală

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 15

şi narcisistă a eşecului: întoarcerea egoistă către plăcerea solitară. Rezultatul acestei contopiri în sine însăşi este o rană vie, un avertisment sângeros, o „mustrare” abstractă, dar nu mai puţin dureroasă: „Dacă nu se va afla nimeni / mă voi iubi singură / M-aplec peste podeaua care devine oglindă / Vreau să-mi sărut imaginea / şi o boare de vânt stârneşte valuri / Ating apa oglinzii cu vârful piciorului / şi mă scufund cu imaginea mea împreună // Podeaua rămâne o pată de sânge” („Narcisa e numele meu de floare”, p.21). Refuzul de a coabita cu vârsta biologică produce o scindare brutală între imperativul social al acceptării acestei fatalităţi şi dorinţa vie a femeii de a-şi păstra pulsiunile erotice intacte. Această schizofrenie e responsabilă pentru declanşarea unor senzaţii extreme, pendulând între afect şi extincţie: „Cu neruşinare o parte din mine / îmbătrâneşte la lumina crudă a zilei / fără să o pot opri / În timp ce partea frivolă umblă / hai-hui prin baruri de noapte împărţind / riduri pe tocuri înalte // Când dimineaţa eu şi îngerul meu păzitor / ne trezim la viaţă să o luăm de la capăt / Partea obosită din mine cu lehamite / se pregăteşte de somn pentru lumea cealaltă” („Eu şi cealaltă parte din mine”, p.41). O discretă cochetărie feminină o determină pe poetă să caute corespondenţe stranii între evoluţia trupească şi expresia ei literară. Trecerea anilor, îmbătrânirea, au drept rezultat o raportare diferită a subiectului la metodele prin care s-ar putea creiona, credibil, această transformare. Dacă poezia este reprezentarea impudică a tinereţii, maturitatea îmbracă haina

prozei, ca şi cum acumularea matematică a anilor ar avea drept consecinţă o trangresare a emoţiei lirice: „Cine să mă-nghită / cu termenul de garanţie uşor depăşit / cu carnea aţoasă cu firea întoarsă / cu pielea pusă bine la tăbăcit // [...] Intru cu glezne subţiri în roua poemului / trec prin amiaza scurtă a prozei cu sânii lăsaţi / şi apun în roman cu capul pe pernă decapitat // Nu e decât un pas / de la poeta-fecioară la femeia-roman” („Bărbaţi returnaţi”, p.23). Floarei Ţuţuianu îi lipseşte complet agresivitatea erotică a altor poete, dar asta nu ştirbeşte cu nimic din forţa persuasivă a versurilor sale. Emoţia e dublată uneori de surprinzătoare inventivităţi lexicale, de un „şotron” stilistic desprins parcă din cubism, din recompunerea haotică a elementelor într-un tablou nou în care corespondeţele totuşi, nu se schimbă: „La început ea era o femeie cu picioarele pe umeri // Îi lua capul în mâini îl dădea de-a dura / îi lua buzele pe degete le făcea bezele / şi le-ndesa cu limba-n ureche până când / aburindu-l – se descheia la cuvinte” („Seximoronul”, p.37). Alteori, dorinţa de contopire se confundă cu un sentiment erodant, frica: metafora acestei apropieri reprezintă descifrarea poetică a refuzului de dăruire plenară, pentru că asta ar însemna o demisie temporară de la propria persoană. Femeia arhetipală a poetei se lasă posedată numai cu condiţia ca, ulterior acestui gest al trupului, să fie lăsată să-şi regăsească, în singurătate, individualitatea; altfel, actul erotic al împreunării este o brutală confiscare, un atentat criminal la esenţa însăşi a vieţii: „Iată îţi vine în casă un bărbat / pe care l-ai aşteptat o viaţă întreagă / Iar acum nu ştii ce să faci / (mâinile îţi transpiră întruna) / Apoi îi sorbi aerul din jur apoi te dezbraci / până la piele ba chiar şi de piele / pe care o laşi pe clanţa uşii şi / Dispari // Mergi apoi pe străzi lăturalnice / tot mai lăturalnice şi întunecoase / până când te agăţi de primul străin şi îl rogi / să-ţi astâmpere. Frica” („Frica”, p.49). Poeta încearcă o apropiere a contrastelor, sugerând că fiecare act erotic iniţial este o întoarcere simbolică într-un trecut mitic şi, totodată, o promisiune voluntară a perpetuării vieţii. Toate durerile şi caznele corelative acestor gesturi carnale au o semnificaţie mai înaltă; ele capătă proporţii cosmice pornind chiar de la lutul primordial. În poemul „Lili-th”, prăpastia care desparte sexele devine un pretext pentru depăşirea ei, îmcepând, fireşte, de la puterea poeziei, singura formă alternativă de viaţă admisă în acest teritoriu al erotismului dezlănţuit: „Gângav şi nesigur pe el / Fiecare vers al meu se termină-n tine // [...] Suntem făcuţi (din ţărână) unul pentru celălalt / şi cu sudoarea minţii ne vom iubi până când / care pe care va dobândi” (p.64). În lipsa unor metode sigure de a ne testa rezistenţa la astfel de asalturi violent-fiziologice, nu ne mai rămâne, aşadar, decât să aşteptăm cuminţi izbăvirea prin vers.

16 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

Laptopisetul , Literar

Vlad Sibechi

Ilie Constantin. Geometria sentimentelor. Între materie şi vid.
voluptate a spaţiilor ample pare să caracterizeze poezia lui Ilie Constantin, care vine dintr-o conştiinţă structural contemplativă, instituind o poetică a autodepăşirii sub ameninţarea rupturii, în încercarea de căutare a transei care să refacă legătura cu substanţa lucrurilor din care se alimentează. Totuşi, forţa poetului se naşte chiar din această fragilitate a echilibrului unei existenţe la limită, care refuză alunecarea pe panta delirului, salvându-se prin inginerie creatoare. Aici cuvântul devine un instrument de sondare a necunoscutului, a unor legi stranii ce declanşează interogaţii existenţiale devoratoare: “Cum mi se arată fără de vină/ demonii negri de pe colină// Tace oraşul, ora-i pustie,/ nimeni pe cale se-alătură mie,/ de pe coline până sub stele, demoni visează sub genele mele.// Oare doar mie mi se arată/ neamul lor veşnic fără de pată?”. Pare să se formuleze în aceste versuri o adevărată pledoarie a existenţei poetice proiectate mereu în partea nevăzută a lucrurilor, însă, ca exerciţiu al lucidităţii, se realizează o amortizare a stărilor tenebroase prin calm, graţie, voluptate onirică, antidotul unei efervescenţe maligne. Multe poeme reprezintă o evitare a gândului morţii prin apelul la imaginar şi evadarea în lumi/universuri compensative, guvernate de legi ce nu ţin de biologic, sau prin încetinire, prin redarea în slow motion a unor imagini. Realitatea se cufundă în apele somnului şi ale uitării. Contemplarea lumii concrete este, de fapt, o sondare a sinelui, ce simte din plin destinul implacabil, timpul ireversibil: „Leneş îmi umblă peştele prin toată umbra/ din apă, se accelerează în mine viaţa şi moartea cutreierându-mă/ cum umbra nemişcată ce-o arunc/ pe lac e străbătută

O

de un peşte,/ marele Vag e în mine nepăsător asemenea mişcării.” (Febra). Iată o poezie în care deficitul de existenţă, vidul, generează o obsesivă căutare a sensului, ce se metamorfozează într-o senzorialitate voluptuoasă, care e deopotrivă şi laudă şi ofensivă împotriva materiei. Acestea pot fi instrumentele unui poet prin excelenţă nostalgic, ce propune soluţii de recuperare a unui timp mitic, „care intră în starea de comunicare cu fiinţa colectivă, cu timpul şi spaţiul monadei sale originare. Există un dialog sacru în care coaja cuvintelor şi miezul fierbinte al înţelesurilor se caută şi îşi răspund.”1 Discursul acesta face transparentă condiţia umană, pe fondul unei nostalgii dar şi a unei voluptăţi ce atenuează suferinţa. Se promovează implicit şi o poetică a întemeierii sinelui prin dublul său proiectat în carnalitate, într-un fel de contrapondere ficţională: „Şi-un strigăt mă îneacă, fiindcă simt/ de jos cum mă izbeşte în obraz/ celălalt chip al meu -/ precum un peşte odios” (Celălalt). Astfel se creează iluzia salvării, prin faptul că angajarea existenţială este transferată celuilalt. Şi ce ar putea fi aceasta, dacă nu tot o formă de declin ontologic al fiinţei, sub presiunea copleşitoare a neantului? Criza concretului poate fi privită, in extenso, ca o criză a spiritului, în care fiinţa scindată, care se apropie şi totodată ia distanţă de ea însăşi, îşi va dezvolta inerentele complexe. Cu siguranţă, Ilie Constantin se va salva prin ironie, prin tehnică, prin strategie a ambiguităţii care te proiectează din senzaţii de maximă vitalitate, în zona unor experienţe ce ţin de acceptare, de conventie şi care au o consistenţă strict (con)textuală. 1 Emil Manu, Arta poetică la români, Ed. Ion Creangă, Bucureşti 1979.

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 17

Obiectul interogaţiilor pare să fie divinitatea, fiinţa se materializează liric în imaterial, într-o tulburătoare percepere a purităţii. Sau, mai bine spus, poetul are nostalgia purităţii pierdute şi astfel, discursul său probează o căutare febrilă a substanţei, toate acestea puse în scenă de o conştiinţă lucidă, geometrizantă, care, pe de o parte, se lasă fascinată de misterele universului, pe de altă parte, construieşte raţional, cu o anumită exigenţă, arătând eşecul situării în exterior şi imposibilitatea detaşării de identitatea livrescă. Relevantă din acest punct de vedere mi se pare analiza lui Daniel Cristea – Enache, care observă că în elegiile abstracte ale lui Nichita Stănescu, cât şi în poemele lui Ilie Constantin, eul se va contempla din afară, şi nu dintr-un singur punct, ci din toate părţile deodată. Multiplicitatea lumii nu este pentru poet decât un labirint necesar, de aici el urmând să extragă numitorul comun, pe care îl va reproiecta, după propriul tipar, în jocul unghiurilor de materii, un joc cu adevărat spectaculos transformat în experienţă decisivă. Este vorba, finalmente, de o amânare a aneantizării: „În jocul unghiurilor de materii/ e cu putinţă ca în alte lumi/ fiinţa mea să iasă-n vârstă nouă:/ să fiu un lent bătrân, ori poate plânsul/ unui copil în alt văzduh, să fiu/ un salt de fiară, şi să fiu inele/ de şarpe, ori să răspund obscur/ într-un neant ce se repopulează./ Mi-e trupul o răscruce, întâlnirea/ a două sau mai multe universuri,/ mă rătăcesc în labirint de lumi./ Dar moartea mea? Îmi va fi dat să cad/ în toate lumile deodată, toate,/ cum în sisteme de oglinzi opuse/ trec lumi prin lumi şi alte lumi prin lumi”. Nostalgia timpului primordial sub ameninţarea golului, este o încercare de asumare a existenţei văzute în profunzimea ei : “Până când gheţarul însuşi îmbătrâneşte, devine o scoarţă opacă de arbor;/ iar tu în plâns de molid te îngropi/ ca într-o galbenă raclă” (Ambra). Trăirea în aerul tare al revelaţiei nu este nicidecum rezultatul unei opţiuni declarate, ci este dată de un anumit mod de situare pe lama ascuţită a obsesiilor, urmărindu-se reluarea legăturii cu sinele. Foarte interesantă la Ilie Constantin este ipostaza lumii concrete, un spaţiu problematizat prin ludic sau prin unele imagini suprarealiste fugitive, cărora le lipsesc radicalitatea, exploatarea paroxistică a inconştientului, sau încercarea de epurare a gândirii de reziduurile şi clişeele literare anterioare. Solemnitatea, fie naturală, fie trucată, refuză depoetizarea şi sufocarea retoricii prin fixarea discursului pe o linie prozaică. Există un fond elegiac al poetului, care, prin contemplaţie, vrea să intre în miezul unor adevăruri incomode: „Soare şi nori bestiali, unduire/ grea de văzduh, şi vacarmul/ ciorilor peste clopotniţă;/către ploaie se înconvoaie apusul// Umil, un lac cu noroaie şi trestii/ se ploconeşte palatului pur./ Din adânc

viaţa bate frenetic spre razele ultime printre arcade.” (Vis de rămânere). Iată o asumare a declinului, care instituie o ruptură, o golire de sens apocaliptică. Materia refuză orice coerenţă, orice reflex de apărare. Poetului îi este respinsă chiar proiectarea în labirintul memoriei, mărturisind: „Cât e de în zadar gestul memoriei!/ Viaţa oarbă în amestec suie mereu spre altar”. Existenţa în vecinătatea morţii, fixată mereu în chingile greu suportabile ale efemerităţii, îndeamnă la o evadare în afara contingentului, ca o formă de supravieţuire. De altfel, unul din motivele dominante ale poeziei lui Ilie Constantin este acela al somnului, văzut ca recuperare, ca sustragere din acest mecanism natural al degradării. Căutarea echilibrului printr-o atitudine acut reflexivă, neliniştită, instinctuală şi programatică într-o anumită măsură, pare să respingă ritmurile facile, preferând incursiunile în intimitatea procesului creator. Privirea se concentrează asupra sinelui, a rădăcinilor ancestrale, doarece poetul conştientizează dinamica existenţei privite ca o trecere, o continuă metamorfoză: „Trecem dintr-o stare în alta, dintr-o vârstă/ în următoarea, înaintăm în deşert/ urmaţi de lanţul neîntrerupt al vârstelor dinainte.” (Trecere). Este aici un fel de perplexitate interogativ- dramatică, urmare a unei iluminări ce îmbracă ţinuta ironiei, pentru că nu o atitudine de revoltă, ci o acceptare a inutilităţii sugerează poezia lui Ilie Constantin, o luptă cu morile de vânt. De altfel, nu ni se oferă vreo tehnică de resuscitare, ci doar îmbrăţisarea repausului, a contemplaţiei într-o căutare a sensului pierdut, undeva la limita dintre materie şi vid, asumare şi detaşare ironică : „La doi paşi de omul-mulţime/ ce s-a pornit să-şi vorbească/ incapabil să se asculte,/ se acuză, se imploră, evadează/ cu zăbala raţiunii în dinti,/ propria mea viaţă nu-i decât/ cocioaba unui calic.”(Omulmulţime). Deşi, în linii mari, poezia lui Ilie Constantin rămâne egală cu sine, putem sesiza în timp nişte modificări de perspectivă, de la contemplaţia nostalgică ce coincidea cu asumarea existenţei în totalitatea ei, la o detaşare cu accente ironice care nu refuză definitiv incandescenţa unor senzaţii sau simbolistica onirică. Totuşi, rămâne aceeaşi febrilă căutare a sensului, aceeaşi spaimă a aneantizării sub presiunea materiei care depersonalizează şi alienează. Aşadar, se păstrează structura de adâncime a poemelor, indiferent de variaţiile de stil, sau spaţiul lingvistic/cultural care le generează. Am putea spune că poezia este în acest caz (şi nu numai) un spaţiu în care limbajele coexistă, care nivelează, cel puţin la un nivel general al sensului, variaţiile formale, deoarece ea este un instrument al căutării profunzimilor, al sesizării unor traiecte ale devenirii fiinţei dincolo de timp şi spaţiu.

18 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

Laptopisetul , Literar

Emanuela Ilie

Am propria mea cameră de tortură...

Ioana Greceanu:

Greceanu, intitulat Cu o sabie imprevizibilă începe ziua (Edit. Vinea, Bucureşti, 2007), era construit ca o apologie transparentă a nervilor, a intelectului aspru, necruţător chiar, care determina o convertire decisă a lumii, interioare şi exterioare, într-un fel de apendice al inteligenţei, percepute drept etalon absolut al fiinţei-ce-nu-se-mai-lasă-rostită, ci trebuie-să-rostească-totul în această „limbă infra şi metafizică/ limbă universală/ limbă de dinaintea Turnului Babel/ limbă Esperanto care va supravieţui tuturor limbilor” etc. Instalată, confortabil, într-un spaţiu unic, jalonat cu repeziciune şi precizie („Stau la o răscruce a creierului”), instanţa auctorială îşi putea astfel purifica tensiunile existenţiale până când ele căpătau lucirea ameninţătoare a unei sabii imprevizibile. La o simplă vedere, în ultima sa carte de poeme, Fragment dintr-un viu (Tracus Arte, Bucureşti, 2012), Ioana Greceanu pare să îşi fasoneze pînă la perfecţiune această poetică a nervilor, a lucidităţii supradimensionate, aproape coşmareşti: „eu sînt din ce în ce mai lucidă/ ca o lacrimă care se suie la cap/ ştiu, sînt un coşmar alb pentru tine/ aş putea să te demontez (ca pe un ceas)/ aş putea apoi să stau în faţa ta calmă şi neatentă/ ca şi când m-aş afla în faţa unui şarpe imobilizat/ de care, brusc, nu-mi mai este teamă” (Îmi voi asmuţi capul). În fond, tot de un eu poetic adus la elementaritate este vorba şi în astfel de fragmente dintr-un pseudoviu, cuprins

Volumul anterior de versuri al Ioanei

aproape în totalitate de toxine cadaverice. Doar că, de data aceasta, malaxorul nevăzut, dar extrem de eficient care macină fiinţa poetică este un cu totul alt gen de luciditate sau de inteligenţă. Este inteligenţa (ce-i drept, tot pură, tot vie, tot muşcătoare a) celei care între timp a aflat că unicul „confirmator ontologic” este suferinţa. Poeta ştie, acum, că practic toţi indicii identitari care o definesc poartă însemnele unei suferinţe purtate fără emfază drept herb existenţial: „am ceva/ un fel de al şaselea al şaptelea al optulea al noulea/ al zecelea simţ pentru suferinţă/ o percep de la mare distanţă dar şi prin atingere/ cu ochii şi mîinile/ şi mai ales în vis ca nişte scrisori pătate de sînge/ sau ca un deal negru care aproape că acoperă/ cerul şi de după el se ridică cu mare greutate/ ca din mormînt mama” (Tai de la rădăcină). Şi încă: „nu trebuie să opreşti sîngele/ nici să-ţi bandajezi rana/ nu trebuie să te ghemuieşti/ nici să plîngi nici să tremuri nici să gemi/ nici să urli: durerea este/ singurul sentiment// tot ce nu doare/ e dus cu luntrea peste o apă” (Dragostea nu este un sentiment). În volumul mai vechi, scenografa viziunilor neuronale se imagina în ipostaza unei frumoase fără corp, dar numai creier: „Sînt dezarticulată pînă la inimă/ pînă la creier unde refac/ imaginea ideală a unui cap fără corp;/ cînd cineva mă priveşte/ îmi vede doar capul/ şi voi, iubiţii mei, ce alegeţi/ din corpul meu care dispare?” (Dacă aş putea). De această dată, cu „o tristeţe de beci neluminat de o

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 19

sută de ani/ o deznădejde roşie şi închegată”, protagonista sumbrului tratat despre maladie, solitudinea extremă şi ceilalţi demoni ai fiinţei trebuie să îşi recunoască agonia divinităţii neuronale în care a crezut cu fervoare: „îmi amorţeşte în somn mîna de sinucigaş/ înfipt între ochi, un creier minuscul şi rece/ de animal înfricoşat, tremurînd/ un dumnezeu din ce în ce mai mic”. Ca urmare a acestei funeste revelaţii, interesul poetic se focalizează pe corpul şi umorile, dar mai ales pe cărnurile lui agonizînde: „şi uneori simt foarte adînc în carne un eu monstruos/ ca un tampon uriaş de hîrtie în inimă/ aproape că nu mă mai pot mişca în mine însămi/ sînt amnezică şi închisă ca o gură care se învecheşte/ lumea mi se dezvăluie aplatizată/ ca de pe un pat de spital”. La fel ca în acest neliniştitor Fragment dintr-un viu, majoritatea poemelor din carte se grefează pe obsesia thanatică. Centrul de greutate al discursului se deplasează, prin urmare, înspre o serie de personaje şi topoï emblematici: „moarta cu voce seducătoare”, „păpuşa de lut înconjurător cu bărbaţii de fier/ cu zîmbetul tăiat de-un fierăstrău”, „un nebun [care] se încăpăţînează să se tot plimbe cu oglinda în mînă” prin poeme, un alt nebun, o altă oglindă (cea a bărbatului orb), bandajele pătate de sînge, „o rană cu buzele răsfrînte ca o gură”, tumora din creier sau din diverse alte organe, grefele şi bisturiul, scaunul cu rotile ori protezele de fier. Această sinistră figuraţie expresionistă fie doar aproximează moartea, fie

o echivalează, fără niciun rest, cu însăşi fiinţa poetică: „sînt părăsită întotdeauna desfigurată/ şi uneori cred că aş putea să mă obişnuiesc cu apăsarea mâinilor pe faţă/ am nevoie de palme ca de o mască permanentă!/ dezgolirea prin care se arată orice faţă/ este un ecorşeu zilnic al morţii// nu vreau să fiu văzută cum mor”. Pentru autoarea tulburătorului Fragment dintr-un viu, thanaticul este însă o specie aparte de mysterium fascinans, ceea ce explică inclusiv recursul frecvent la o retorică a seducţiei (niciodată finalizate) şi a abandonului (întotdeauna lucid) în braţele unei alterităţi radicale polimorfe. A se vedea, bunăoară, E prea tîrziu pentru o fotografie de grup, Feminitatea îmi este asigurată, Mă închipui faţă în faţă, Cealaltă, Sînt un corp străin sau Pe scara asta nu mai urcă şi nu mai coboară nimeni. Fără excepţie, egografii întunecate, fragmentare, dar cu totul revelatorii, din care se poate reconstitui un viu-mort halucina(n)t, care îşi înşiră fără grabă viziunile articulate adesea pe o percepţie amplificată a dublului agonic. Chiar şi alteritatea scripturală, epurată de orice urmă de graţie, se supune acestei sumbre logici a pervertirii în negativ: „Am propria mea cameră de tortură în casă/ pentru orele de noapte cele mai întunecate/ numai aşa pot eu să fiu curajoasă/ dimineaţa cînd speranţa mea de viaţă e zero// noaptea sînt un cadavru inteligent/ care vă scrie (…) singurătatea (de sex feminin) de sînge/ înroşeşte organul reproducător al vorbirii/ cu el bolborosesc un poem/ care nu va fi înţeles”. Finalul poemului din care am selectat versurile de mai sus – poem intitulat, cît se poate de semnificativ, Am propria mea cameră de tortură – are o miză intertextuală evidentă. La capătul lecturii întregului Fragment dintrun viu, cititorului îi este încă şi mai clar faptul că Ioana Greceanu rîvneşte să scrie, la fel ca Ion Mureşan, o Poezie autentică, nutrită din certitudini ontologice terifiante şi interogaţii metapoetice neliniştitoare, prin urmare nu doar concepută, ci şi trăită ca suprem garant existenţial. Autorul excepţionalului volum Poemul care nu poate fi înţeles îşi punea grumazul între poem şi cauza sa. Autoarea Fragmentului... nu ascunde faptul că ar vrea să-şi taie venele în direct în poezie, în aşa fel încît tot sîngele să i se scurgă în ea. În pofida acestei investituri totale, între mărcile acestei scriituri se strecoară însă, inevitabil, şi îndoiala de sine: „singurătatea cască ochii la mine/ nu ea, ci desăvîrşirea ei scheletică/ care nu clipeşte, ci doar clămpăne din gură/ şi un cub de o singură persoană ghemuită/ Cît la sută o fi poezie?” Să ne grăbim să o asigurăm că 100%!

20 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

Avatar

Narcisa Boldeanu
Structuri metaforice în poetica lui Grigore Vieru. Contribuţiile critice aduse de Nelly Samoil
u multe dintre cercetările făcute asupra poeziei lui Grigore Vieru sunt argumentate cu aparatul ştiinţei literare. Aşa cum am arătat în lucrarea noastră o mare parte dintre monografiştii l-au cunoscut personal pe poetul basarabean şi cele mai multe dintre intervenţiile lor critice trădează, într-o anumită măsura, un subiectivism flagrant, datorat relaţiei de prietenie. Dacă ar fi să dăm câteva nume, în această ordine de idei, am putea să ne referim la Stelian Gruia, Olguţa Caia, Mihai Sultana Vicol şi Sava Bogasiu. Asta nu înseamnă că lucrările celor mai sus menţionaţi nu pot constitui un obiectiv de cercetare. Ba, mai mult, acestea pot prima atunci când cercetătorii sunt interesaţi în mod deosebit de biografia poetului. De partea cealaltă, cum am încercat până aici să arătăm, există cercetători care şi-au arătat mai curând interesul pentru analiza poeziei şi esteticii artistice a lui Grigore Vieru. Între aceştia i-am identificat pe Mihai Cimpoi, Mihail Dolgan, Fănuş Băileşteanu, Virgil Nistru Ţigănuş, Theodor Codreanu, Paul Gorban, Ana Bantoş şi Nelly Samoil. Dintre ultimii menţionaţi mai sus am putea spune că în ceea ce priveşte o contribuţie originală – din punct de vedere literar şi din punct de vedere ştiinţific – o aduce Nelly Samoil, care în 2002 la Chişinău a editat cartea „Structuri metaforice în lirica lui Grigore Vieru”, carte care pe nedrept a trecut, în aceşti zece ani de la apariţie, aproape neexistentă în faţa criticilor. Dar, trebuie să recunoaştem, din capul locului, că demersul întreprins de autoare deschide lămuriri

N

în ceea ce priveşte metafora poetului Grigore Vieru. Practic în studiul său autoarea face o analiză a tipurilor de structuri metaforice (simple şi complexe) care prevalează în creaţia poetului. De cele mai multe ori asupra operei artistice a lui Grigore Vieru s-a pronunţat ipoteza că metafora pe care poetul o foloseşte este una arhaică, simplă, tradiţională. Totuşi, cercetătorii mai avizaţi au argumentat că, în ceea ce priveşte formula liricii sale, trebuie să se aibă în vedere faptul că există mai multe structuri metaforice, atât în ceea ce priveşte nivelul semantic al poeziei, cât şi cel sintactic. De-a lungul timpului filosofi şi analişti literari, artişti şi teoreticieni ai artelor au încercat să găsească definiţii clare acestui trop stilistic, numit metaforă. Bunăoară în antichitate Aristotel şi Platon sunt cei care arată un interes deosebit pentru acest trop. Astfel în Poetica lui Aristotel aflăm că topul respectiv se formează prin substituţie pe baza unei asemănări ce ia în minte forma generalizată a comparaţiei sau analogiei. Filosoful argumentează în Poetica (145a 8) teoria că metafora este cel mai bun dintre tropi, metafora înseamnă „a şti să vezi asemănările dintre lucruri” sau „conceptul afin”. Potrivit tezelor stagiritului din cartea a III-a a Retoricii, metafora se prezintă ca ceva plăcut ce stârneşte admiraţie (to thaumaston), ea se manifestă (phainesthai) când este examinată o posibilă convenienţă sau analogie. Aristotel mai spune (la 1412a 12) că metaforele sunt obţinute din lucrurile neevidente, că acestea implică nişte

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 21

enigme. Din acest punct de vedere filosoful italian Umberto Eco mai adaugă că metafora se prezintă ca instrument producător de noi ontologii [1, pp. 60-64]. Potrivit lui Umberto Eco, metafora are de-a face cu experienţa noastră interioară privitoare la lume şi cu procesele noastre emotive. În Limitele interpretării, Umberto Eco arată că metafora nu instituie un raport de similitudine între referenţi ci, un raport de identitate semică între conţinuturile expresiilor şi doar mediat poate privi modul în care considerăm referenţii. Semioticianul literar subliniază faptul că metafora e făcută posibilă de un transfer de proprietăţi sau de un transfer de categorii [2, pp. 161-162]. Dintre filosofii români o contribuţie esenţială o are Tudor Vianu potrivit căruia metafora „este rezultatul exprimat al unei comparaţii subînţelese” [3, p. 10]. Un alt cercetător, adept al metaforei ca trop al substituirii este Mihail Dolgan care susţine că metafora apare „în urma înlocuirii unei realităţi materiale sau spirituale printr-o altă realitate, pe baza stabilirii între aceste două realităţi a unor asemănări sau analogii interioare potenţiale” [4, , p. 14]. În ceea ce priveşte procesul de simbolizare a metaforei, S. Alexandru explică: „Peste sensul metaforic se suprapune la un moment dat, prin acţiunea contextului, un sens diferit (…). Prin aceasta, ea ajunge să cumuleze două seri de sensuri diferite: sensul metaforic şi sensul simbolic. Acest sin urmă sens, (…) are o dimensiune infinită” [5, , p. 335]. Ca şi Umberto Eco, Nelly Samoil afirmă, în lucrarea mai sus amintită, că metafora structurează imaginea poetică şi la nivelul textului, distrugând şi refăcând limbajul artistic în funcţie de semnificare şi reprezentare. Cercetătoarea atrage atenţia că în opera poetică metafora nu poate fi percepută doar ca element semnificat în sine ci, mai curând, ea „se relevă în multiple relaţii cu celelalte elemente ale ansamblului poetic. Prin mijlocirea acestor relaţii, ea pe de o parte îşi îmbogăţeşte conţinutul conturat prin transfer, iar pe de altă parte imprimă noi valenţe conotative cuvintelor cu care se interacţionează trimiţând dincolo de înţelesul lor literar” [6, p. 22]. În altă ordine de idei, Nelly Samoil nuanţează că metafora se realizează printr-un raport de interdependenţă între un element nominal şi unul verbal, raport ce nu poate exista în limbajul comun. După ce parcurgem un drum de iniţiere în teoria realizării metaforei, dar şi în ceea ce priveşte înşiruirea tipurilor existente ale acesteia cercetătoarea marchează ca o primă concluzie a studiului ei următoarele: „prin interacţiunile sale cu contextul, prin rolurile ce i se atribuie, metafora exercită o intensă acţiune structuratoare asupra substanţei poetice, sporindu-şi la rându-i pe această cale potenţialul său ca mijloc de

limbaj. Deci valoarea poetică a metaforei rezultă nu numai din actul de transfer ca atare ci şi din capacitatea ei de a conlucra sensibil şi sugestiv cu ansamblul poetic” [6, p. 33]. După ce în prima parte a studiului cercetătoarea examinează diverse teorii privind conceptul de metaforă, precum şi mecanismul acestui trop, abia începând cu capitolul al II-lea avem a face cu o analiză pertinentă asupra operei poetice a lui Grigore Vieru. Altfel spus autoarea pune în evidenţă sistemul de înţelegere şi realizare a metaforei în lirica poetului. Din cele două capitole de analiză asupra metaforei la Vieru aflam chir din titlul lor că avem a face cu structuri metaforice simple (capitolul II), respectiv structuri metaforice dezvoltate (capitolul III). În ceea ce priveşte o analiză asupra structurii metaforice simple în lirica lui Grigore Vieru cercetătoarea face o amplă definiţie a metaforei poetului aflată în dialectica tradiţiemodernitate. Chiar dacă autoarea este convinsă că asupra poeziei lui Vieru s-au pronunţat aprecieri coerente, ea ţine totuşi, apelând la aparatul cercetării academice, să evidenţieze funcţiile diferite privind specificul metaforei poetului. Bunăoară, remarcă faptul că o mare parte a criticilor au semnalat că Grigore Vieru scrie simplu şi că în versul său se simte o sensibilitate şi o densitate aparte, că în ceea ce priveşte căutarea metaforei, aceasta ocazionează veritabile surprize poetice. Analizând opera poetului cercetătoare observă că dominantă a stilisticii şi esteticii poetice vierene este metafora tradiţională, autorul căutând în mod sistematic simplitatea, care de fapt ascunde o complexitate afectivă şi semantică. Este ceea ce Mihai Cimpoi intuia prin ipoteza că poetul râvneşte nu atât spre simplitate ci, mai curând, spre simplificare. Criticul român Adrian Dinu Rachieru apreciază, pe bună dreptate, că profunda simplitate metaforică este rezultatul muncii creatoare enorme în vederea obţinerii veritabilei complexităţi imagistice care stă sub semnul urgenţei, ţinteşte comunicarea şi comuniunea [7, p. 345]. Nelly Samoil tălmăcind accesibilitatea şi transparenţa metaforei tradiţionale vierene semnalează că aceasta cucereşte nu doar prin aura semanticii ei, ci mai ales prin prospeţime: „indiscutabil, metafora lui Grigore Vieru, în special aceea ce se caracterizează prin accesibilitate, firesc, profunzime euristică spontaneitate, îşi trage rădăcinile din creaţia populară. (…) Nutrindu-şi metafora din rădăcini folclorice, Grigore Vieru însă o individualizează puternic, de preferinţă prin psihologizarea sau prin sublimarea trăirii, cum e în poezia Metaforă, unde creează o impresionantă imagine a comuniunii sufletului

22 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

cu Departele şi Aproapele” [6, pp. 46-47]. În altă ordine de idei, autoarea constată că metafora de tip tradiţional întâlnită în lirica viereană poartă însemnele modului individual al autorului de a descoperi şi vedea lumea. Ea observă că poetul exercită o veneraţie aparte faţă de cuvântul pământesc, căruia încearcă să-i găsească faţete proaspete. În acest sens, Nelly Samoil realizează o înşiruire a tipurilor (lexicale) de metafore tradiţionale întâlnite în lirica poetului. Astfel se întâlnesc reliefate plastic stări de spirit şi cuvinte precum: lacrima, apa, lemnul, sarea, spicul, roua etc. Ca şi criticul Mihail Dolgan, cercetătoarea îmbrăţişează opinia potrivit căreia metafora tradiţională a lui Grigore Vieru este de regulă polivalentă şi polifuncţională: „ea sensibilizează abstractul sau, dimpotrivă, face perceptibile sentimente greu de tălmăcit direct, uneori chiar cosmice” unde dă ca exemplu: Ah,iubire, tu, sfânto: / Cer hăituit [6, p. 51]. Pe lângă faptul că faţă de metafora tradiţională s-a pronunţat şi argumentat că avem a face cu un trop simplu ca expresie şi profund ca mesaj, o altă caracteristică a metaforei tradiţionale întâlnită în lirica viereană o reprezintă dramatismul. În acest fel, se poate spune, poetul încearcă să obţină o amplificare a emoţiei estetice. Cu toate acestea, aşa cum, pe bună seamă, vede Nelly Samoil, în deceniul al şaselea Grigore Vieru intră în faza maturităţii, ceea ce „atrage după sine, în mod normal, o complicare a viziunii şi a gândirii poetice” [6, p. 54]. Poetul, tradiţionalist până acum, întâlneşte (în primă fază prin lecturi, apoi prin întâlnirile culturale) pe moderniştii Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Adrian Păunescu şi alţi poeţi moderni români. Cercetătorii au observat că acest contact şi-a lăsat profund amprenta asupra metaforei vierene, dar şi asupra înţelegerii artei poetice. Intrăm de fapt în etapa în care eminescianismul şi folclorismul practicat de Vieru coexistă cu modernitatea. În această ordine de idei, Eugen Simion constata că una din achiziţiile moderne vierene este inversalitatea metaforei nichitiene [8, p. 190]. O altă caracteristică a metaforei vierene supusă analizei de cercetătoare o reprezintă structura coalescentă, pe care de altfel, autoarea o consideră o dominantă de stil. Mai mulţi teoreticieni literari printre care Mihail Dolgan, E. Dorcescu, Gheorghe Chivu numesc metaforă coalescentă acea figură de stil care se apropie mult de comparaţie, mai ales datorită uşurinţei cu care ea poate fi transformată în comparaţie. E. Dorcescu numeşte această metaforă coalescentă, indicând că realizarea ei presupune existenţa, cel puţin virtuală, a doi termeni: termenul propriu (Tp) şi termenul figurat (Tf). Între relaţia dintre aceşti doi termeni se instituie un raport de

identitate [9, p. 8]. Încercând să realizeze o hartă a figurilor de stil întâlnite în opera poetică viereană, Nelly Samoil, referindu-se la metafora coalescentă semnalează: „Grigore Vieru exploatează frecvent acest tip de metafore. Îndeosebi el dă predilecţie structurilor coalescente ce au la bază un raport de identitate între T figurat şi T de referinţă, care include în sine obiectul discursului poetic. Faptul că explică, credem, înainte de toate prin aceea că, dat fiind specificul individualităţii sale creatoare, poetul este preocupat să definească artistic realitatea, iar, drept urmare, înclină să vină cu desluşiri şi explicaţii poetice. Prezenţa unui cuvânt de sprijin lămureşte intenţia autorului, facilitează descifrarea metaforei şi face ca ea să fie resimţită pe viu” [6, p. 66]. Autoarea mai constată că de cele mai multe ori metafora lui Grigore Vieru păstrează formula fundamentală a acestui trop,anume T de referinţă este egal cu T figurat, ceea ce nu creează mari dificultăţi în procesul de decodificare a metaforei. Altfel spus, o miza principală o reprezintă corelaţia referenţială a acestor termeni (T). În poezia lui Vieru, ţine să sublinieze cercetătoarea, „Termenul metaforic formează cu obiectul discursului ( T de referinţă) o structură indisolubilă, circumscriind informaţiile despre el” [6, p. 68]. Totodată autoarea argumentează faptul că în procesul de corelare a termenilor coalescenţei predicative poetul apelează la ajutorul semnelor grafice, ce instaurează o apoziţie. Dar prin apelarea la aceste semne grafice aşezate în structura metaforei coalescente, poetul nu face decât să sugereze o trăire profundă, o izbucnire de sentiment, aşa cum de exemplu găsim în formula: „Lacrima ta: diamant / Ce taie în două / Sticla liniştii”. Ca şi Ana Bantoş, Mihail Dolgan, Theodor Codreanu sau Mihai Cimpoi, cercetătoarea arată că poetul printre structurile metaforice apelează la dialog-definiţie, situaţie în care termenii de referinţă conţin răspunsul unei ghicitori cu caracter existenţial, cum întâlnim în următoarele versuri: „Care spice cresc / Cu vârful în jos? / Braţele mamei” (Ghicitoare fără sfârşit). Pe lângă această combinaţie poetică autoarea atestă că pot fi întâlnite, de altfel, în lirica viereană şi metafore predicative suplimentare. În acest sens se precizează: „realizând cu textul o legătură gramaticală în plus, această metaforă coalescentă este în aceeaşi măsură complement” cum se poate vedea în aceste versuri: „Singuri, o ca dorul! / În grâul de vară, / Şi-mi cădeai în braţe / Spic cosit, iubito” (Singuri, ca dorul) [6, p. 75]. De-altfel, este evidenţiată, ca fiind folosită în mod frecvent, metafora genitivală care este întâlnită în mod deosebit în folclor şi care reprezintă o categorie complexă a metaforei substantivale (mai ales la

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 23

aspectul structural). Aceste coalescente genitivale vierene se bucură mai des de plasticizare cum vedem: a morţii coasă; furtuna de foc / A războiului etc. Nelly Samoil atrage atenţia că adesea poetul foloseşte diverse forme de metaforă substantivală cu nuanţe de genitiv posesiv. Cel puţin trei situaţii sunt depistate de cercetătoare: (I) e inversat locul T figurat şi al T de referinţă cum reiese din versurile: „…pentru noi, pe-a zilei pâine / eşti mierea fără preţ, eşti vis. (Albina); (II) T de referinţă şi T figurat sunt adesea însoţiţi de determinative cu funcţie completivă cum reiese din versurile: „Şi vântul goneşte pe văi / Galbenul iepure-al spicului (Pe altă planetă); şi (III) T de referinţă este distanţat de T figurat, acesta din urmă venind după virgulă sau după punct ca în situaţia dată în versurile: „Stau unii pe aur, / Pe jăraticul lui / Pe riscul cel mare stau alţii, / Pe gheaţa lui de cristal (Stau cu trambonul unii…). Printre metaforele de tip coalescente folosite de poet, autoarea aduce în discuţie şi metafora de tip prepoziţional, despre care, pe bună seamă, precizează că apare mai rar. Această metaforă se bazează pe relaţii identificatoare, cum am văzut într-un exemplu dat mai sus:gheaţa lui de cristal. Nu scapă autoarei metafora rezumativă, la care poetul apelează frecvent. Cu ajutorul acestui tip de metaforă coalescentă poetul formulează definiţii lirice sau realizează transcrieri laconice concluzive. Suntem de acord cu cele sugerate de autoare: „Un rol fundamental în determinarea câmpului semantic al metaforei coalescente vierene îl au termenii dominanţi ce poartă marca stilistică a autorului. Acest rol îl atestă adeseori mama, Soarele, Luna şi alături: inelul, lacrima, râul, marea şi încă pletele, laptele, frunza” etc. [6, p. 84]. Cercetătoarea are în vedere şi metafora implicaţie, acea figură de stil care se bazează pe o relaţie in absentia, întâlnită mai mult la poeţii moderni. Acest tip de trop apare, consideră autoarea pe bună dreptate, ca o incidenţă revelatoare. S-ar putea spune că e un paradox că un poet cu un mod de gândire simplu apelează la asemenea metaforă. Dar, date fiind împrejurările moderne ale literaturii cu care poetul ia contact spre maturitate înţelegem că folosirea ei are mai curând un caracter sintetic, de imagine. Pentru a lămuri trebuie să arătăm ce înseamnă mai curând metafora implicaţie. Nelly Samoil reuşeşte, într-o manieră de înaltă ţinută ştiinţifică să contureze o definiţie: „metafora implicaţie nu exprimă o similaritate desfăşurată, cum e în cazul coalescentei, ci una cu caracter sintetic, realizânduse fără ajutorul unui termen de referinţă subînţeles sau inclus în structură. Semnificaţia termenului figurat se conţine chiar în el însuşi, neavând deci

sprijinul unei articulări logice şi gramaticale” [6, p. 88]. Autoarea mai susţine că efectele poetice ale acestui tip de metaforă întâlnite în lirica viereană sunt susţinute şi amplificate cu ajutorul diverselor modalităţi de construcţie compoziţională: paralelism, antiteză, succesiune gradantă etc. Prin natura ei „sugestivă, prin profunzimea şi ambiguitatea semnificaţiei, metafora implicaţie a lui Grigore Vieru desemnează adesea un cadru în care sensibilitatea poetică dobândeşte formă. Ea este responsabilă de coeziunea celorlalte imagini contextuale menţinându-le sub imperiul său. Ocupând, după cum am mai spus, poziţia-cheie, atare metafore conturează ambiţia în care se desfăşoară discursul liric, controlând textul care pare la început că este lipsit de conotaţii” cum se poate vedea în versurile: „O femeie aproape nudă / După geam fără perdea / Stoarce-n palmă pleata udă / Şi se piaptănă c-o stea (Dor de ploaie). În ultima parte a studiului Structuri metaforice în lirica lui Grigore Vieru Nelly Samoil îşi îndreaptă atenţia şi întregul aparat de lucru asupra structurii metaforice dezvoltate, după ce aşa cum am arătat deja, anterior s-a ocupat de structurile metaforice simple. Între structurile metaforice dezvoltate autoare identifică cel puţin trei caracteristici fundamentale în lirica viereană, pe care în rândurile ce urmează le vom prezenta şi analiza. Aşadar o primă analiză pe care cercetătoarea o întreprinde este asupra inducţiei metaforice şi asupra comunicării prin contaminare textuală. Potrivit teoreticienilor structurile metaforice dezvoltate sunt acele ansambluri închegate, perfect articulate. Acestea se întemeiază pe structuri mai simple realizate la nivel de termen figurat. Autoarea precizează că „implicaţiile şi coalescentele, desemnate ca nuclee metaforice prime, indivizibile, ce sprijină întregul edificiu figurativ, intră în relaţii suplimentare (uneori şi reciproce) cu alţi termeni şi atrag după sine înlănţuiri şi focalizări de semnificaţii” [6, p. 105]. Poetul apelează, c aşi mulţi postmodernişti, la inducţia metaforică. Potrivit poeticianului E. Dorcescu inducţia metaforică rezidă într-o atracţie „semantico-stilistică exercitată de substantivul metaforă asupra verbului de care este legat printrun raport gramatical oarecare, atracţie în urma căreia verbul însuşi se metaforizează” [9, p. 51]. Analizând metafora inductivă a lui Grigore Vieru autoarea constată că aceasta contaminează textul prin punerea în acord a substanţei metaforice cu acţiunea şi calitatea care, la rândul lor, exprimă însuşiri ale acesteia, cum reiese din versurile: „Tot cască leul iernii / Cu vifore în coamă” (Mi-e dor de tine, mamă). Pe de altă parte autoare identifică în lirica lui Vieru şi inducţii metaforice negative, prin intermediul

24 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

cărora poetul pune în atenţie o atracţie semanticostilistică exercitată de T figurativ asupra unui verb infirmativ, pentru a afirma, de drept, o inedită realitate, cum reiese din versurile citate: „Sărut fierbinte părul ei, / Dar nu se mai topeşte bruma” (Alături). De alte ori, sugerează autoarea, există capcana de a crede că ne aflăm în faţa unei inducţii, când în realitatea ea nu are loc de vreme ce acordul semantic între substantiv-metaforă nu se produce, cum vedem în versurile: „- Pelincile ninsorii / Se clatină în noapte (Maternitate). Se poate observa că verbul din citatul de mai sus păstrează acordul semantic cu T (termenul) de referinţă (ninsorii) şi nu cu cel (Termenul) figurativ (pelincile), motiv pentru care nu putem vorbi de apariţia unei inducţii. În această ordine de idei, pe bună dreptate autoarea constată că „nucleul figurativ al inducţiilor metaforice în poezia lui Grigore Vieru îl constituie, de regulă, implicaţiile şi coalescentele însoţite de determinări genitivale şi prepoziţionale. Atributele în cazul de faţă ajută la decodarea sensului, dat fiind faptul că sunt legate de T figurat (mai precis, substantivulmetaforă) printr-o acordare semantică formând o singură secvenţă metaforică în care sensurile denotative sunt compatibile cu cele conotative, adică alăturarea sau contaminarea lor urmăreşte o logică, cel puţin poetică, pe când în poezia modernă de multe ori sensul determinativului este opus sensului T figurat” [6, p. 117]. Ca o concluzie cu privire la procedeul de inducţie poetică putem spune că în ceea ce priveşte poezia lui Vieru acţiunea şi cantitatea vin să întregească procesul de structurare a realităţii poetice conturate de o metaforă-nucleu [6, p. 118]. O altă categorie a structurii metaforelor dezvoltate identificată de cercetătoarea în cauză o reprezintă grefa metaforică şi complexitatea gândirii poetice. Se ştim de la Tudor Vianu că principiul grefei metaforice apare atunci când „o metaforă generează pe alte, în interiorul aceleaşi construcţii sau în construcţii succesive” [10, p. 350]. Avem practic a face cu un lanţ de metafore sau cu o piramidă de metafore, în care există un element generator al relaţiei piramidale. Se spune că această formă stilistică este una complexă, complexitatea fiind dată întocmai de dificultatea decodării semnului poetic. Aşa cum observă şi Nelly Samoil o primă substituţie metaforică poate declanşa o grefă, care, la rândul ei, poate facilita apariţia altei grefe. Însă, în raport cu poezia lui Vieru „elementele figurative înlănţuite sunt adeseori legate între ele prin comparaţii, epitete, extinzându-şi astfel propria lor sferă semantică şi îmbogăţind-o pe cea a metaforei-nucleu” [6, p. 122], cum lesne se poate observa în poemul Plugul de aur: „iată cel mai / rodnic pământ: /

noaptea! // În ţelina neagră / plugul de aur / al privighetorii. // Când ară,/ ochii ei se închid / ca sub dulceaţa / sărutului. / Dar drept / îmi trage brazda”. Pe de altă parte, cercetătoarea observă că grefele şi inducţiile, în cazul versurilor lui Vieru, sunt construite în cadrul unui context. Contextul, spune Nelly Samoil, este cel care „facilitează declanşarea sensurilor şi demonstrează totodată înclinaţia poetului pentru crearea structurilor metaforice de tip tradiţional. De fiecare dată el reliefează câteva elemente substanţiale pe care se sprijină decodarea întregului complex figurativ” [6, p. 125]. Ca o altă concluzie cu privire la structura poetico-estetico a liricii vierene, putem spune că prin folosirea grefelor şi inducţiilor metaforice, întâlnite la poet mai mult în poezia ultimelor decenii, marchează evoluţia autorului de la simplitatea tradiţional-folclorice la un vers cu arhitectură modernă. Demersul cercetătoarei Nelly Samoil se încheie cu o analiză asupra metaforei globale ca rezultat al viziunii de ansamblu, analiză integrată tot în conturarea unei poziţii coerente asupra metaforelor dezvoltate întâlnite în opera viereană. Dacă ne luăm după consideraţiile savantului Mihail Dolgan putem spune că metafora globală este rodul unei viziuni de ansamblu, ce vizează întregul unitar al poeziei [4, p. 117]. Sun t transmise practic sensuri la nivelul întregii construcţii poetice. Cum cel mai adesea întâlnim, flagrant, în titlurile alese. În raport strict faţă de poezia viereană Nelly Samoil opinează: „examinând metafora globală în creaţia lui Grigore Vieru, ne convingem că teoria ei presupune ceva mai mult decât o simplă enumerare sinonimică sau înlănţuire, care se poate opri la un moment. O dovadă e faptul că la el metaforizarea la nivelul ansamblului poeziei, fiind un procedeu specific de a crea o imagine unică integratoare, include în structura sa felurite elemente semnificante şi, nu o dată, beneficiază de sprijinul diverselor procedee de sintaxă şi compoziţie. Astfel metafora de ansamblu elaborată de Vieru se bazează frecvent pe relaţii refrenice sau inelare” [6, pp. 131-132]. În concluzie putem spune că demersului realizat de Nelly Samoil apare în contextul în care cei mai mulţi analişti literari sunt preocupaţi mai curând de structura tematică şi biografică a liricii vierene, în vreme ce la ea prioritate are structura semiotică (sintactică, semantică şi pragmatică) a liricii vierene. Contribuţia ei este una aflată sub cadrul elucidării ansamblului poetic vierean, cu atât mai mult cu cât autoarea şi-a propus să evidenţieze cele două importante structuri metaforice ale poeziei lui Vieru, respectiv metafora simplă – metafora dezvoltată, cu derivatele sale. Examinarea mecanismului

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 25

de creare a metaforelor sus menţionate i-a permis cercetătoarei să tragă câteva concluzii: 1. poetul pledează, în ciuda intersecţiilor cu postmodernismul, pentru metafora de tip tradiţional; 2. în ciuda faptului că este atras de metafora de tip tradiţional Grigore Vieru caută valenţe de împrospătare a imaginilor, păstrând rezonanţa simplităţii; 3. intersecţia cu poezia modernă îl determină pe poet să apeleze, chiar la nivel de experiment, la metafore mai complexe, la inducţie; 4. o caracteristică a metaforei sale este simplitatea şi transparenţa; 5. metafora poetică viereană apare în cadrul unui context, de cele mai multe ori din imediata vecinătate existenţială. Adică termenii lexicali ai metaforei vizează cu precădere universului vieţii curente basarabene. 6. dominantă stilului vierean este metafora coalescentă, decât metafora implicaţie, care apare ca o incidenţă revelatoare. 7. o altă dominantă, despre care au comentat mai mult critici Mihai Cimpoi şi Mihail Dolgan o reprezintă metafora dialog, cu semnificaţii polivalente şi 8. construcţia de grefă metaforică şi metaforă globală reprezintă evoluţia poetului de la simplitatea expresiei tradiţional-folclorice la un vers cu accente moderne-postmoderne. Referinţe bibliografice 1. Eco Umberto. De la arbore spre labirint. Studii istorice despre semn şi interpretare, traducere în română de Ştefania Mincu. Iaşi: Polirom, 2011. 2. Eco Umberto. Limitele interpretării, traducere în română de Ştefania Mincu şi Daniela Crăciun. Iaşi: Polirom, 2007. 3. Vianu Tudor. Problemele metaforei şi alte studii de stilistică. Bucureşti: E.S.P.L.A., 1957. 4. Dolgan Mihail. Metafora poetică şi semnificaţiile ei în poezia sovietică. Chişinău: Ştiinţa, 1974. 5. Alexandru Sorin. Simbol şi simbolizare. Observaţii asupra unor procedee poetice argheziene // Studii de poetică şi stilistică. Bucureşti: Editura pentru Literatură, 1966. 6. Samoil Nelly. Structuri metaforice în lirica lui Grigore Vieru. Chişinău: Elan Poligraf, 2002. 7. Rachieru Adrian Dinu. Aprecieri critice în Grigore Vieru Acum şi în veac. Chişinău: Litera, 1997. 8. Simion Eugen. Scriitori români de azi. Bucureşti: Cartea Românească, 1978 – vol I. 9. Dorcescu Eugen. Metafora poetică. Bucureşti: Cartea Românească, 1975. 10. Vianu Tudor. Sinonime, metafore şi grefe metaforice la Tudor Arghezi // În Limba Română, Chişinău: 1963, Nr. 4.

„Biserica Banu: de la origini până în prezent” este prima monografie dedicată locaşului de cult, situat pe celebra stradă Lăpuşneanu din Iaşi. În acest sens, înbrăţişăm, din start un asemenea demers, cu atât mai mult cu cât el este realizat de către un tânăr teolog şi istoric, Tiberiu Roşu. Cartea apare chiar în contextul în care Biserica Banu trece printr-un proces de restaurare şi nu poate decât să constituie un bun mijloc de a ne intresa de istoricul monumentului. Ce e de remarcat la această carte e faptul că nu plictiseşte, chiar dacă este redactată în tonul lucrărilor ştiinţifice, istorice, păstrând riguarea şi metodologiile de cercetare academică. Autorul ei are un comportament flexibil, fiind astfel când un cercetător riguros, care scoate la lumină, pentru prima oară informaţii cu privire la monumentul de cult, când un bun comentator al unor evenimente ce au avut, de-a lungul timpului, în jurul locaşului religios. În această ordine de idei, reuşit ne apare fragmentul în care autorul descrie, cu o fidelitate aproape prozaică, momentul în care pe lângă biserică se vor aşeza nomazii ţigani şi cei săraci. De altfel, descrierile realizate asupra portretului istoric privind persoana ctitorului bisericii, boierul Savin Zmucilă Banu, dau în vileag un autor priceput la povestire, un autor preocupat de detaliu. Interesante sunt şi capitolele în care cercetătorul discută soarta bisericii atât în perioada ocupaţiei otomane, în perioada celor două războaie mondiale şi, mai ales, în perioada comunistă. Parcurgând cartea tânărului istoric, dar şi teolog dăruit, descoperim şi faptul că Biserica Banu, în timp, a adunat adevărate şi preţioase piese de muzeu, dar şi poveşti şi mărturii, păstrate în arhive, despre anumite personalităţi culturale şi politice care au contribuit, cum spune istoricul, la dezvoltarea memoriei locului. Apreciem efortul lui Tiberiu Roşu de a se apleca analitic, cum numai cercetătorii angajaţi o fac, asupra unui astfel de monument, care, până la urma urmei, nu este doar un simbol sacru şi cultural al Iaşilor de altădată, ci şi al Ortodoxiei româneşti”. (Paul Gorban)

26 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

Biserica Banu: de la origini până în prezent Ed. Papirus Media, 2012

Tiberiu Roşu

www.zonaliterara.com

Asadar, AdLittera lanseaza oficial luni, 1 Oct., cea de-a treia ediţie a concursului naţional de debut literar “Incubatorul de condeie”, ce se va desfăşura în mediul online în perioada 1 Oct. – 24 Nov. a.c., competiţie anuală adresată amatorilor de creaţie literară. Cum am obisnuit deja publicul nostru destept, vom avea Ateliere de creatie dedicate celor inscrisi in concurs. Premiul pe care il acordam este o conventie si este simbol al talentului fiecarui concurent, pe care Juriul il considera pregatit pentru debut literar. Creaţiile concurentilor premiati vor fi publicate în Antologia IDC. În paralel cu desfăşurarea concursului, scriitorii amatori înscrişi în concurs vor putea participa în fiecare sâmbătă, în perioada 1 octombrie-12 noiembrie a.c., la Bucureşti, la o serie de ateliere de creaţie literară, coordoonate de poetul Razvan Tupa. Atelierul propus aduce o abordare concentrată asupra relaţiei pe care poezia o stabileşte între diferite domenii (psihologic, social, politic, estetic). Va rugam sa urmariti Regulamentul (pentru a nu avea surprize neplacute) si, desigur, calendarul atelierelor (locurile sunt limitate). De asemenea, în paralel, vor fi organizate şi concursuri literare pe reţelele de socializare Facebook precum si pe Google+ pentru câştigarea participării la aceste atelierele creative. Alte comunicate privind desfaşurarea concursului urmăriţi pe site: http://idc. adlittera.com sau pagina de facebook a revistei Zon@ Literara (http://www. facebook.com/zonaliterara).

Ne aflam in momentul in care pornim la drum din nou in cautarea penitelor geniale. Ne-ar placea sa ne ajutati, daca nu doriti sa va inscrieti in concurs, macar socializati si transmiteti mesajul nostru catre grupurile voastre de prieteni. Spuneti-le ca AdLittera cauta condeie curajoase, care nu tin scriiturile in mapa, sub pat, ori in sertare uitate… Cautam romani creativi, cu imaginatie, care cunosc bine limba romana si care vor sa lase ceva in urma lor: un semn, o litera, un cuvant, o fraza, un sens. A treia ediţie a concursului literar pentru amatori “Incubatorul de condeie” incepe pe 1 Oct. si va sfarsi pe 24 Nov. 2012

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 27

Avatar

Ilie Moisuc
ambiguu poate fi reformulat prin întrebarea „unde începe şi unde se termină lectura?” Această întrebare ne aşează, evident, în orizontul epistemologic al teoriei lecturii, pentru a propune o anumită deschidere de atitudine şi de atenţie a cercetărilor spre procese şi realităţi care de obicei sînt aşezate ex-centric, dacă nu opozitiv, faţă de lectura propriu-zisă. Ipoteza noastră de lucru este că o înţelegere corectă a lecturii înseamnă, pe de o parte, reevaluarea noţiunii de text, şi, pe de altă partea, regîndirea reperelor temporale care delimitează actul lecturii şi, implicit, a formelor sub care această activitate apare. Din punctul nostru de vedere, reevaluarea noţiunii de text înseamnă, în linii mari şi sintetizînd o discuţie mai amplă, a face distincţia între două valori şi forme ale acestei entităţi. Pe de o parte, textul poate fi înţeles ca un artefact, ca un obiect al lumii fizice, care poate fi „manipulat” în diferite moduri (citit, transcris, reprodus, citat şi recitat, tipărit, reconstituit etc.) şi care are, ca orice semn, structură biplană, expresie şi conţinut. Indiferent de forma sub care apare (text manuscris, text tipărit, text citit, text în format electronic), textul are o anumită concreteţe substanţială (cuantificabilă în pagini, minute sau biţi) şi poate fi perceput prin simţuri. În acest sens, poemul Luceafărul reprezintă o înşiruire de semne grafice sub formă de strofe, atribuite unui anumit autor. Acest text poate fi citit în publicaţia în care a apărut prima dată, într-un volum de poezii de Mihai Eminescu, pe

Eseu despre limitele lecturii
internet, poate fi transpus/receptat în format special pentru nevăzători, poate circula sub formă de cîntec, poate fi recitat la o serbare şcolară sau la un examen de actorie etc. Pe de altă parte, textul poate fi înţeles ca un construct imaginar1 cu valoare culturală. Să ne imaginăm că un lector român le vorbeşte, pentru prima oară, unor studenţi din Coreea despre Luceafărul, ca despre „capodopera celui mai mare poet român, Mihai Eminescu”. Le povesteşte basmul care a stat la baza poemului, le prezintă personajele şi conflictul dintre ele, se referă la valoarea literar-estetică a textului, le citeşte cîteva strofe etc. Pentru acei studenţi, care nu vor citi poate niciodată textul în întregime, tradus sau în original, Luceafărul va fi un simplu construct imaginar asociat cu diferite valori semantice („poezie valoroasă scrisă de Eminescu, în care este vorba despre o stea care se îndrăgosteşte de o tînără prinţesă, ş.a.m.d.”, „text fetiş al culturii române” „alegorie a condiţiei geniului” etc.). Diferenţa între cele două accepţii este evidentă şi merită luată în calcul într-o abordare deschisă a lecturii. Dacă acceptăm această dublă dimensiune a textului, de „artefact” şi de „obiect simbolic”, interacţiunea cititor-text va însemna mai mult decît contactul efectiv cu textul „în litere şi blancuri”. Într-un fel este solicitat cititorul de textul-artefact (pe care îl
1 Sintagma construct imaginar trebuie înţeleasă funcţional şi nu substanţial: în contextul demonstraţiei noastre textul este un construct imaginar nu pentru că are o dimensiune ficţională intrinsecă, ci pentru că face parte din imaginarul cultural al unui individ sau al unei comunităţi.

Titlul eseului nostru, intertextual şi

28 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

percepe cu simţurile, îl „trăieşte” cu corpul, cu mintea şi cu sufletul) şi într-alt fel este solicitat de „textul-obiect simbolic” (care devine suport al fantasmării şi/sau al bovarismului cultural, al imposturii/convenienţelor intelectuale etc.). Consecinţa firească a unei atari viziuni este lărgirea orizontului epistemologic al teoriei lecturii. Dacă acceptăm că textul nu este doar realitatea fizică pe care un individ o percepe nemijlocit, ci şi o unitate generică abstractă, „semn” al discursului cultural, este firesc să ne întrebăm în ce măsură interacţiunea cu această dimensiune a textului are de-a face cu lectura. Să pornim tot de la un scenariu: să ne imaginăm un elev care nu a auzit niciodată de Marin Preda şi de romanul Moromeţii. Să presupunem că în liceu, la o oră despre romanul Ion, profesorul face o referire la Moromeţii, comparîndu-l pe Ion cu Ilie Moromete, din perspectiva raportării acestora faţă de pămînt, notînd pe tablă numele romanului şi al autorului. Cu această ocazie, în enciclopedia mentală a elevului nostru, la capitolul „autori şi texte”, vor fi create două noi intrări: „Marin Preda = romancier care e scris Moromeţii” şi „Moromeţii = roman scris de Marin Preda, comparabil cu Ion, în care este vorba despre un ţăran pe care îl cheamă Ilie Moromete şi care nu este aşa de ataşat de pămînt precum Ion al lui Liviu Rebreanu”. Cu această indexare în enciclopedia mentală, cititorul trece din „nonlectură” într-o treaptă a „prelecturii”; el posedă cîteva informaţii despre text, la care, pe parcursul timpului e posibil să se alăture şi altele: el poate vedea filmul Moromeţii, poate vedea cartea, prin librărie sau biblioteci, poate auzi că Ilie Moromete a declanşat un scandal educaţional cu ocazia probei la Limba şi literatura română la examenul de Bacalaureat, prin apartenenţa sau nonapartenenţa la clasa „intelectualilor”, poate participa, ca martor sau interlocutor, la discuţii despre această carte, poate citi eseul lui Manolescu despre „Ultimul ţăran”, din Arca lui Noe sau comentarii/rezumate din manual sau din cărţi de comentarii etc. Prin toate aceste informaţii, cititorul care nu a citit efectiv textul este prins într-un mecanism de tip „dorinţă triunghiulară”. Raportul său cu textul încă necitit este mediat de alteritate (profesori, critici, colegi, prieteni, mass-media, internet etc.); graţie acestei medieri, textul se transformă într-un obiect dorit, căruia i se asociază valori „de împrumut” în virtutea unei activităţi imaginativ-fantasmatice din partea viitorului cititor. Acesta îşi poate imagina că Ilie Moromete, aşa cum l-a perceput din discursurile Celorlalţi seamănă cu un anume ţăran pe care el însuşi l-a

cunoscut cîndva, îşi poate imagina că Moromeţii e o carte fundamentală/exponenţială pentru ţăranul din România, poate transfera, cum arată René Girard, prestigiul mediatorului (profesor, critic, frate mai mare, părinte etc.) asupra obiectului dorit, creîndu-şi aşteptări motivate doar prin această activitate fantasmatică prin care Moromeţii devine un text-obiect-al-dorinţei. Pe lîngă implicaţiile psihanalitice ale relaţiei „cititorului” cu cărţile pe care nu le-a citit, amestec de dorinţă, culpabilitate, teamă, frustrare etc. şi independent de implicaţiile etice ale ne-citirii, vom observa că aceasta presupune o deschidere către textul ne-citit sau încă ne-citit; este vorba despre o deschidere concretizată într-o sumă de proiecţii şi aşteptări modalizate de contextul cultural în care se află cititorul. În cazul cuiva care nu a citit Moromeţii dar „ştie despre ce este vorba”, ne-cititorul va întreţine cu textul ne-citit o relaţie de dorinţă, însuşinduşi, ca background de aşteptări, prejudecăţile, ideile reçues, fantasmele colective ale lumii din care face parte, prin raportare la care îşi elaborează propriile proiecţii fantasmatice. Totuşi, în ce măsură o astfel de interacţiune are de-a face cu lectura? Dacă este vorba de o carte necitită, ce relevanţă ar putea avea această relaţie inedită a cititorului cu cartea-fantomă pentru înţelegerea procesului lecturii efective? Din punctul nostru de vedere, formele ale „prelecturii” sînt relevante pentru înţelegerea nuanţată şi dintr-o perspectivă mai largă a lecturii, deoarece o proiectează pe fundalul firesc al discursului socio-ideologic şi cultural, din care face parte, oricît am vrea noi să o singularizăm prin idealizare sau desconsiderare. A vorbi despre cărţile necitite este, aşa cum arată şi Pierre Bayard, un fenomen recurent al schimbului cultural, fenomen pe care, înainte să-l condamnăm, va trebui să-l înţelegem. Pe de altă parte, o privire lucidă asupra formelor prelecturii dovedeşte că ea funcţionează pe baza unor principii ale comunicării ideologice intrinseci receptării efective a textelor (literare). Dacă, de pildă, atribuirea valorii estetice este o problemă care ţine de un consens sociocultural, chiar din etapa „prelecturii”, cititorul în devenire ia parte activ la acest proces de valorizare a operei; el asociază lectura ei (viitoare) cu integrarea în (şi solidarizarea cu) o lume a culturii şi adoptă, imaginar, un rol pe măsura acestei scene cultural-estetice. Să revenim la problema prelecturii romanului Moromeţii. Avînd în vedere că „cititorul” a ajuns să cunoască vag conţinutul acestei opere (prin rezumate, comentarii critice, film etc.) şi că are o idee la fel de vagă

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 29

despre valoarea literar-culturală a textului, este important să ne întrebăm ce relaţie va întreţine acest pseudo-cititor cu romanul-fantomă? În primul rînd se va gîndi la el sau va vorbi despre el ca despre un obiect estetic, adică îl va include, pe baza informaţiilor prealabil dobîndite, în categoria bunurilor simbolice cu valoare estetică. Această includere se repercutează asupra sinelui cititorului în devenire; în momentul în care el se gîndeşte la acest text şi/sau vorbeşte despre el, va adopta poziţia unui participant la jocul ideologic-cultural, exprimîndu-şi părerea despre idealismul lui Ilie Moromete sau pragmatismul celor din jurul său. Pe scurt, pseudocititorul îşi va crea o „faţă” (în sensul lui Goffman), jucînd rolul social al intelectualului2. După părerea noatră, această primă aşezare faţă de text şi faţă de orizontul socioideologic este esenţială înţelegerii construcţiei identitare pe care lectura o implică. Cel care se află la capătul textului literar nu este un simplu receptor/destinatar; el este un cititor, adică un participant la jocul literaturii. Vorbind despre romanul Moromeţii fără să-l fi citit, elevul nostru îşi pune o mască recognoscibilă şi acceptabilă social. Chiar dacă această mişcare poate fi considerată impostură intelectuală, ea face parte din realitatea ideologică şi socio-discursivă, prin acele roluri pe care societatea ni le pune la dispoziţie şi pe care le jucăm în interacţiunile noastre cu ceilalţi. Pe de altă parte, prelectura este importantă şi pentru că amorsează principalele postùri care vor defini lectura propriu-zisă. În primul rînd, prin prelectură, textul este situat într-o categorie generică specifică. Ştiind că Moromeţii este un roman, pre-cititorul va adopta faţă de acest „obiect imaginar” poziţiile cognitive specifice unui cititor de romane (se va gîndi la personaje, la acţiune, la ce se întîmplă în Moromeţii, la naraţiune, etc.); de asemenea, el va participa la dialogul social despre Moromeţii şi va lua astfel parte la procesul legitimant-identitar al textului cu pricina, alăturîndu-se celor care afirmă, implicit sau explicit, că Moromeţii este un text literar. Din aceste considerente, etapa prelecturii contează într-o analiză a raportului cititor-text; ea este cu atît mai importantă cu cît se poate întîmpla să fie şi ultima etapă a contactului cu textul. De la un anumit nivel de cultură în sus, fiecare om îşi are lista cu cărţi citite şi lista cu cărţi necitite3. Se poate întîmpla
2 Nu ne interesează, pentru moment, implicaţiile deontologice ale acestei atitudini, ci doar modul în care ea funcţionează. 3 Delimitarea această este una metodologică şi simplificatoare; după cum arată Pierre Bayard, „între o

ca despre unele dintre acestea din urmă să ştie mai multe decît despre unele din cele citite, iar în performările sale sociale să le aducă în discuţie „ca şi cum le-ar fi citit”. Am insistat atît de mult asupra etapei prelecturii deoarece credem că este o etapă esenţială pentru desfăşurarea lecturii propriuzise; este adevărat că uneori această treaptă poate fi minimă sau poate tinde spre zero (cînd luăm pur şi simplu o carte, la întîmplare, de pe raftul unei biblioteci sau al unei librării şi ne apucăm să o citim). Totuşi, în condiţii „normale”, lectura propriu-zisă, întîlnirea efectivă cu „textultext” este precedată de o etapă a întîlnirii imaginare cu textul ca obiect al dorinţei4. Ceea ce trebuie subliniat în legătură cu raportul între treapta prelecturii şi aceea a lecturii este caracterul bidirecţional al mişcării: prelectura influenţează receptarea textului, prin aşteptările, prejudecăţile şi stereotipiile pe care le-a dobîndit cititorul în procesul evoluţiei dorinţei triunghiulare, la fel cum lectura modifică, prin datele textului, obiectul fantasmatic elaborat de elevul pe care l-am luat drept exemplu. De obicei formele de prelectură la care am făcut trimitere – parcurgerea unui metatext variabil ca valoare (rezumate, cărţi de comentarii sau cărţi de critică, Wikipedia sau Nicolae Manolescu) sau vizionarea ecranizării romanului – se asociază unui discurs moralist de diferite nuanţe şi cu diferite scopuri. Fie deplîngem dezinteresul pentru lectură, fie denunţăm „inflaţia comentariului”, fie acuzăm „necititorii” de superficialitate şi impostură, fie opunem literatura cinematografului etc. Totuşi, în planul „obiectiv” al unei teorii a lecturii, ele ar trebui tratate cu atenţia cuvenită deoarece dezvăluie aspecte ignorate sau puţin cunoscute ale lecturii propriu-zise.
carte citită cu atenţie şi una care nu ne-a trecut niciodată prin mîini şi de care nici măcar nu am auzit există multe situaţii intermediare pe care merită să le examinăm cu grijă.”; între cărţile despre care nu ştim nimic şi cele pe care le-am citit cu atenţie, Bayard introduce şi „cărţile pe care le-am răsfoit” şi „cărţile despre care am auzit vorbindu-se”. Pe lîngă acestea, am putea aminti şi cărţile consumate sub formă cinematografică. În legătură cu acestea din urmă, se cuvine să subliniem că de multe ori vizionarea filmului echivalează cu lectura cărţii, fapt sugerat lingvistic prin folosirea adversativului „dar” într-un schimb de replici de tipul „Ai citit Moromeţii? Nu, dar am văzut filmul”. 4 Dacă, aşa cum spune undeva Barthes, „doar lectura iubeşte opera şi întreţine cu ea un raport de dorinţă.”, trebuie să subliniem că această dorinţă se naşte înainte de contactul nemijlocit cu opera şi că este o „dorinţă triunghiulară”: de cele mai multe ori dorim opera pentru că este dorită de alţii; apreciem Idiotul lui Dostoievski, chiar înainte să-l fi citit pentru că l-au citit şi l-au apreciat alţii înaintea noastră.

30 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

Avatar

Katya Kelaro

Cel de-al şaisprezecelea rând
u puţin timp în urmă, cocoşul răguşit al clopoţelului mi-a reamintit că a sosit circul în oraş: a reînceput şcoala. Mormane de caiete în ţarcurile de fier ale supermarketurilor, radiere, pixuri, ghiozdane de cercetaşi sau prinţese, copii cu faţa sbârcită că a trecut vara, părinţi care fac loc între zarzavaturi şi gogonele cumpărăturilor pentru şcoală…garnizoanele îşi deschid porţile să intre în sistem noii recruţi: clasa 0. Răsfoiesc nişte culegeri de clasa a opta pentru literatură şi mă întreb de ce astăzi elevilor li se cere să scrie o compunere de maxim 10-15 rânduri. Economie la hârtie, îmi dă replica cineva, time is money îmi dă replica altcineva. Nu mai citeşte nimeni romane…copiii au oroare de cărţile care trec de 50 de pagini. S-a dus era lecturii…10-15 rânduri de compunere şi, dacă vor depăşi rândurile, vor fi depunctaţi. Bravos, domnilor, aţi reuşit performanţa de a aduce ignoranţa la rang de primă doamnă… cine va scrie al 16 lea rând de compunere, îşi va vedea capul unde-i stau picioarele. Patul lui Procust se aplică perfect tinerilor dornici să se apuce de scris…10-15 rânduri…nu spun de comentariile de altădată, pagini întregi de se citea unul toată ora, cu trimiteri largi spre toate detaliile operei…dar acest matematism al creativităţii e înfiorător. Astăzi, caietele de lucru ale elevilor au propoziţia cvasicompletată…au şi cuvântul care trebuie adăugat pentru ca reţeta

C

să fie completă…el nu mai trebuie să gândească propoziţia sau fraza, nu trebuie să-şi înmoaie posmagii…îi are deja mestecaţi. În caietul de 70 de pagini el are de adăugat câte un cuvânt ici acolo în toată pagina…dacă îl va completa precum un rebus, va scrie 70 de cuvinte un an întreg. Genele noastre se adaptează lumii moderne? Ni se spune să gândim în perimetrul a 15 rânduri…ni se cere doar să transcriem cuvântul din coloană pe spaţiul lăsat special liber…totul e calculat perfect…limbajul scade, nivelul de pseudointeligenţă creşte. Nu mă mai mir de ce ministrul Educaţiei se gândeşte să dea o ordonanţă de urgenţă pentru examenul de bacalaureat. Cu camere de supravegheat sau nu. Dacă va fi cu, acel cu îi va costa scump pe guvernanţi…note mici, imagine proastă, puţini studenţi sau studenţi fără bacalaureat… s-a inventat de curând şi categoria asta…dacă va fi fără, atunci micii şi berea nu-şi vor scădea nivelul din stomacul liceenilor…viaţa e şto, e abis, e supercalifragilistică…un dolce far niente în sălile de lectură…stilul hollywoodian a prins de minune după revoluţie…odată cu Salvaţi de clopoţel sau High School Musical…tineri uzaţi, obosiţi de viaţă înainte de a o începe, blazaţi că au experimentat totul fără să simtă nimic, fără să înţeleagă prin ce trec…tineri ca o masă de manevră, tineri în care poezia are colesterolul

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 31

mărit…nu-i poţi condamna că ascultă manele, că-şi dau sms-uri fără ortografie, că nu citesc, că au o foame ciudată de viaţă, că ard etape haotic, ca un convoi uriaş de vapoare căutând un ţărm nelocuit, o terra nova. Dacă ţi se cere să scrii doar 15 rânduri într-o compunere, înseamnă că doar atât vei gândi? Înseamnă că pe pielea ta sunt ţintate acele unui spaţiu îngust, de rangul doi, că tu nu ai dreptul să scrii cel de-al 16 rând pentru ca nu cumva cei care au trasat aceste ordine să nu fie obligaţi să citească mai mult. Pentru ca odraslele retardate ale unora să nu fie depăşite de copiii simpli care scriu uşor un text pe o temă sau la liberă alegere. Cuvântul e o valută forte, cuvântul înseamnă limbaj, limbajul înseamnă gândire…o politică de retardare nu e ceva nou dar e ceva impus… cel de-al 16 lea rând e o limită, o graniţă pe care nu ai voie s-o calci, e un gard ghimpat. Poţi să circuli încă liber dintr-o ţară spre alta dar de tarele tale şi de cel de-al 16 rând nu poţi să scapi. Efectele unei astfel de cerinţe se vor simţi peste douăzeci sau treizeci de ani. Conexiunile cerebrale se vor scurtcircuita rapid…oamenii vor râde când li se spune, vor aplauda după model, vor şti să efectueze operaţiuni simple… mâncat, spălat, culcat. 15 rânduri fără figuri de stil… Educaţia e un lux pe care nu trebuie să şi-l permită orice ţară. Educaţia, istoria, tehnologia, mediul nepoluat…clonele din fabrici nu nivel de acces 16, oamenii robot de la periferia civilizaţiei nu au permisiunea celui de-al 16 lea rând. Ei trebuie struniţi pe 10-15 rânduri, cu disciplină şi oroare. Omului simplu de multe ori i se ia dreptul la onoare, la cel de-al 16 rând. Haine ieftine, mâncare proastă, second-hand-uri, muzici suburbane, toate au un mesaj subliminal…voi nu trebuie să posedaţi acel Graal al celui de-al 16 lea rând. Generaţiile liceene de acum încă mai au o şansă, pentru că părinţii şi bunicii lor au fost scăpaţi spre cel de-al 16 lea rând…sunt un amestec între două lumi…tragic va fi când copiii din găoace vor deveni bunici…omenirea rupe cu greu o pânză de păianjen a sălbăticiei pentru ca să pătrundă adânc în ţarcul elementar al celui de-al 15 lea rând. În amuzamentul lor general, oamenii au creat, nu spui cine, nu spui unde, un sistem educaţion(h)al pe credite şi puncte. Ca la poker, nu? Curat pokér, ar spune un Pristanda modern…îmi vin în minte două întâmplări… una, la Oxford…profesorul scrie problemele pe

tablă, studenţii au caietele de notiţe şi manualele pe bancă, tomuri întregi…profesorul aşteaptă să fie copiat textul, priveşte ceasul, numără orele şi iese din sală nu înainte de a le spune: Se aplică legea onoarei…adică cine are onoare, nu va copia, va lupta cinstit…nu e nevoie de camere de supraveghere ca în bacalaureatul românesc unde se face când tragedie, când nuntă, când manifestaţie publică pe tema asta…la Oxford se face apel la conştiinţă…între profesor şi studenţii săi există un acord tacit, un respect mutual, o confrerie a spiritului… O altă întâmplare petrecută nu demult, nu spui unde nu spui cine…studentul este rugat să vină la examen pentru a face act de prezenţă, studentul îl anunţă pe profesor că va catadicsi să vină, între timp comiţia îl scoate pe profesor din examen…examenul nu se susţine, studentul are notă, profesorul priveşte pe geam precum corbul lui Poe spunând către sine o odă în metru antic pe tema cuvântului ,,nevermore’’. La noi se înlocuieşte becul, profesorul incomod, lista cu respinşii, se aruncă o piatră-n camera de luat vederi, se trece nota fără examen. Totul e în perfect trend cu cel de-al 15 lea rând. La noi, există o gaşcă de omi care rezolvă totul şi şcoala devine o dugheană, un butic unde nu vinzi ceapă, ci diplome. La noi nu se învaţă, la noi totul se rezolvă, la noi e acel ,,las-o, bă, că mergeaşea’’. Schimbarea programelor în favoarea acelui scor de 15 rânduri mă duce cu gândul la orele din liceu când un profesor spunea…,,dacă Franţa are nevoie de un matematician bun, şi-l poate permite din România, dacă România are nevoie de un matematician bun, nu şi-l va putea permite din Franţa’’. Ar trebui inventat amendamentul celui de-al 16 rând… dar Ochiul de sticlă atotştiutor veghează pentru asta… politica se simte privind în adâncuri…uite, se începe discret cu clasa 0…cum aş putea să explic unui copil că el e în clasa 0...în clasa care nu există. Ar trebui înlocuită însăşi denumirea acestei formulări. Sistemul acesta subiectiv ne transformă în cobai, pentru că nu sunt legi iar cele care sunt, nu le respectă nimeni ...suntem executanţi, 22 mil de clone de toate vâstele. Materia cenuşie românească e adusă conştient în starea de hemoragie... Clasa 0 e clasa celor prea mici să fie la şcoală, prea mari să fie la grădiniţă. E clasa celor care mai au voie să vină cu ursuleţul sau păpuşa de mână în clasă. A celor care au 6 ani. La 6 ani, în fiecare dimineaţă, îmi luam ghiozdanul verde cu litere, sacoşa cu papuci de schimb, vioara, desenul şi plecam cu Corina

32 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

spre Liceul de Muzică. Corina avea ghiozdanul, sacoşa cu papuci de schimb, violoncelul, blocul de desen, pacheţelul cu mâncare. Muzicanţii din Bremen, noi două, Nanuc şi Papuc. Mama ne scrobea în fiecare dimineaţă uniforma pepit, o găseam pe spătarul scaunului, alături de papucii bine lustruiţi. Pe masa din bucătărie, tata ne lăsase micul dejun: ceai sau lapte, ouă fierte, unt şi dulceaţă de gutui. Mama intra în schimbul I la 5 iar tata la 6. Oraşul îi aştepta ca un cal troian să intre în viscerele fabricilor, iar noi rămâneam acasă încă o oră, dormitând pe scaun şi aşteptând să vină ora şapte. Atunci, ne înhămam la ghiozdan, vioară şi toate celelalte. Păream doi hamali micuţi care-şi croiau drum spre şcoală printre blocurile de jumătate construite din cartierul nou. Alţi copii nu aveau vioara cu ei dar aveam să aflu şi povestea asta: cum nişte oameni mari veniseră la grădiniţă şi ne ascultaseră cântând, apoi au scris o scrisoare tatei şi am mers într-o sală mare unde erau o mulţime de copii de toate vârstele şi mai era un sfârşit de vară şi un pian cu o doamnă severă. Eram într-un grup de copii, mă aşezasem în spate să nu mă vadă. S-a auzit un sunet de clopot care venea din pian şi am urmat sunetul acela. Era un glas cunoscut de parcă ar fi fost al mamei. Am strunit bine sunetul în mintea mea şi l-am prins cum înhami un căluţ. Sunetul m-a ascultat şi s-a supus. Apoi doamna de la pian a dat copiii de-a stânga şi de-a dreapta mea, mi-a făcut semn cu degetul să mă apropii, mi-a ridicat bărbia şi s-a uitat în ochii mei până m-a încolţit frica. Avea frunzele ochilor cenuşii, tăiate oblic şi se îngustaseră precum nişte linii. Avea o piele albă, boemă, o faţă mată mirosind a cremă fină şi un păr arămiu buclat pe spate. Eram ca o vietate prinsă în cuşcă doar sunetul ce izbucnise din pian vorbise limba pe care o vorbeam şi eu cu mine însămi. Femeia de la pian nu avea nimic din blândeţea mamei, din căldura ei, din duioşia ei, nici dintr-a bunicii, era o energie străină, necunoscută mie şi în faţa căreia mă simţeam înfricoşată. Energia aceea, deşi nu îmi era superioară, avea o aroganţă care voia cu orice preţ o lecţie de manej cu spiritul meu tânăr şi foarte viu. Lumea pe care mi-o conturasem până atunci avea curcubeie de o strălucire rară, în mănunchiuri de raze care izvorau în valuri iar eu pluteam în valurile acelea. Privind-o pe femeia de la pian, culorile au intrat într-un amurg grioliu, pereţii, podeaua, curtea interioară, culoarele clădirii deveniseră şi ele cenuşii. Îmbrăcate în zale fine argintii, în pulberi de suflete mucegăind, căldura se

estompase într-o răcoare zgribulindă. Degetele s-au aşternut din nou la pian, scoţând sunete diferite, fiecare clapă avea altă culoare de sunet şi eu vorbeam cu sunetele precum aş fi dat drumul unor zmeie să plutească pe cer. Eram ca un pom plin cu zmeie de hârtie şi de cuiburi părăsite. Acolo, în camera aceea, am simţit cum o parte din mine va muri, fetiţa care privea ploaia din ceardacul bunicilor torcând în gând mirosul de fum şi poveşti. Mă agasa superioritatea care se scurgea precum un mercur din ochiul celei care cânta la pian. Eram două rase care se priveau adânc: o vulpe îmbrăcată în catifea verde şi un inorog ascuns într-un copil. Mirosul nostru era diferit, castele din care veneau erau diferite, totul, cu excepţia muzicii era diferit între noi. Pe pian era un arătător cu vârf ascuţit ca un deget de vrăjitoare. În zilele bune, indica note pe o tăblie de sticlă, în zile negrii era cravaşă. În oasele mele, frica pătrundea precum un gaz otrăvitor. Lumea aceea mă respingea cu tot da-ul ei principial acordic. De-atâtea ori am auzit glasuri care spuneau da şi le-auzeam sufletul urlând nu-uri. Eu nu voiam acolo pentru că muzica nu cobora ca o zână pe o scară de flori, ci venea dintr-o lume cu candelabre stacojii, decadente. Oamenii aceia păreau că îmi fac o favoare să mă apropii de muzică, un minut în care inhalam muzica echivala cu un veac de dispreţ pentru că îmi lipseau caleştile din leagăn şi draperiile de mătase grea. Oamenii aceia veneau dintr-o lume care fusese scurtcircuitată şi mă priveau ca pe un animal rar nimerit din greşeală în sufrageria conacului. Nările mele intuiseră pericolul, şi dispreţul şi veninul scurs din ochiul fals amabil al celor care din naştere avuseseră privilegiul de fildeş al deţinerii unui pian acasă. Copiii care fuseseră aleşi şedeau întrun colţ, împreună cu părinţii ori bunicii care-i însoţiseră. Un stol de pălării elegante, mănuşi de dantelă, bucle apretate, tonuri stridente de pianette dezacordate şi viori siluite le erau vocile. Şuşoteau şi chicoteau întruna. Le-am concediat cu privirea cufundându-mă în smoală şi tăcere. Auzeam cum herghelesc despre faptul că muzica e apanajul unei soţietăţi care şi-a rezolvat problemele finanţiare şi că muzica e pentru cei bogaţi. Cu ce elan le-aş fi putut spune că mama are cel mai frumos brodat covor sufletesc din lume, ce mohairuri şi beteală are în ramurile ei iar tata …tata era cel mai mare toreador cosmic…lua luna de coarne şi o făcea să-şi răstoarne carul cu stele la fereastra noastră. Oamenii aceia locuiau în casele

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 33

boiereşti de-odinioară, eu locuiam într-o cetate care se ridica pe zi ce trece. Ei spuneau locului de unde vin…ghetou…eu veneam dintr-o celulă paradisiacă. Aşa era casa noastră…un colţişor plin cu cărţi şi lucruri bune…mama şi tata intuiseră cele două lumi şi renunţau la orice bucurie a lor pentru a ne cumpăra cărţi, partituri, vioară, rochii de concert, plăteau lecţiile de muzică, cele de dincolo de programă, mă răsplăteau cu flori…eram de fapt concediul lor la mare, la munte, călătoriile şi tinereţea lor pentru ca eu şi Corina să nu simţim diferenţa dintre lumi. În plus, mama era de o frumuseţe stranie în rochia ei cu lalele galbene din voal cu organza. Era frumoasă precum o jupâniţă sosită de la un pension din Paris. Singură ne-a cusut pălăriile şi fustele din dantelă, şi fustele clopot cu fundă în talie. Într-un moment, Corina a întrebat-o pe maman: Mamă, tu ce eşti? Doamnă, cucoană sau tanti? Cea care cânta la pian era desigur o cuconettă căci privirea ei vicleană şi frustrată o trăda. Cucoanele aveau suflet cu băieri largi, de boieroaică, aveau gesturi ample şi un fel aparte de a păşi prin viaţă. Când s-a uitat în ochii mei, am simţit cum îmi transmite un film întreg de diapozitive cu generaţiile pe care le-a traversat neamul ei, cu ochii roşi de plâns ai şcolarilor care fuseseră chemaţi să înveţe muzică. Pereţii şcolii erau de fapt pereţii unei peşteri, plini cu desene scrijelite despre a fi sau a nu fi copil. A educa ar trebui să nu însemne a scrijeli în sufletul unui copil teama la întâlnirea cu alfa sau cu do. Ar trebui să însemne bucuria revederii mamei sau a tatei, a unei grădini cu flori şi fluturi sau de a muşca dintr-un fruct gustos. Eu n-am vrut să stau cu cei care fuseseră aleşi, am ieşit în curte şi am privit căderea frunzelor. Mici avioane vegetale eşuând la sol. De fapt, erau soli din lumea din care venisem şi mă rugau să plec cu ele. Lor, şcoala li se părea o căsuţă de turtă dulce, un templu în care voi fi sfârtecată, şi odată cu mine, toate curcubeiele zmeiforme ale felului meu de a fi. Acolo şi doar acolo era o cofă cu sunete. Eu voiam sunetele, nimic altceva. Pentru cofa cu sunete, voiam să îndur. Cofa cu sunete şedea ascunsă în pian. Era ca o lampă străvezie de-a unui Aladin, o lyră, un arc cu săgeţi vindecătoare. Sunetul e taumaturgic. Cântul adevărat vindecă, încheagă răni, picură balsamuri, opreşte pentru o clipă ura ca să nască mai apoi o ură feroce pentru că eşti posesor al unei cofe cu sunete. Doar cei aleşi dintre cei aleşi aveau să o deţină. O cofă care se înmulţeşte precum cele 2 pâini şi cei 5

peşti. Pentru mine, asta trebuia să fie şcoala. Pentru asta am spus frunzelor să plece spre pământ să pregătească lut bun la primăvară pentru cofă. În lutul de primăvară e amestecată zeamă de viorele şi brânduşe, iasomie, bujor, uguit de hulub şi scorţişoară de mierlă şi luciu de lac. Din lutul de primăvară, cofa avea să scoată sunete de clopoţel. Şi eu aveam să fiu oglinda sunetului. Muzica venea de peste tot către mine…din percuţia tocurilor pe scară când mama urca spre casă, din toaca ploii în pervaz, din xilofonul razelor în geam spre o nouă zi, din şoaptele frunzelor şi rârâitul uşilor, din mieunatul caitelor…muzica mă strigase pe nume, mă recunoscuse…pentru ea, noi nu eram nici săraci, nici bogaţi, nici frumoşi, nici urâţi, nici deştepţi, nici proşti…pentru ea, aveam chemare sau nu, o auzeam sau nu…era o boare atât de subtilă, atât de lină, imperceptibilă pentru alţii dar atât de puternică pentru mine. O auzeam în somn, o auzeam în vis, îi simţeam vibraţiile pe măsură ce cofa se forma pentru mine. Nu mă gândeam că o să mi se dea o cofă mai săracă decât a altora, eu pe a mea o voiam plină cu minuni, voiam un fel de sunet prin care ochii cenuşii să redevină verzi iar zalele să cadă de la sine spărgându-se odată pentru totdeauna de podele. Un sunet fără frontiere, iar eu o simplă poartă prin care să treacă fiorul acesta cosmic, care s-a născut cu mult timp înaintea mea şi care avea să trăiască mult timp după mine. Era cameleonică în înfăţişare… azi flaut, mâine violină, apoi pianoletă, alteori chitarină, sau orgă sau ea, în jocul ei ascuns, mă făcea să scot globule de sunet nemaiîntâlnit… oamenii mă întrebau cum fac asta…iar eu nu le puteam spune că ceea ce aud ei nu e doar sunet, ci ţipătul unei lumi nevăzute, păretare de trandafir şi sobe cu jăratic, cu case alb albăstrui, cu argilă care netezea ridurile din suflet… pentru cofa mea de sunete, devenisem ucenic într-o temniţă, lăsasem păpuşile şi ieşitul afară cu copiii de seama mea. Trăiam în casă, între orele de repetiţii pentru instrument şi teme, în faţa unui pupitru cu partituri şi îmi murmuram rugăciunile în faţa acelei strane stranii. Priveam însemnele de pe coala de hârtie şi vedeam cum îmi ţes aripi să ies din temniţa unde intrasem. Nu simţeam că trec anii, orele, anotimpurile…eram doar eu, vioara şi partiturile. Eu cu limitele mele. Eu cu un auz ascendent. Muzica îmi lăsa urme proaspete ca pe zăpadă. Era o căutare spre cea dintâi auzire a fiinţei, către sunete pe care le-am auzit înainte de a mă naşte, sunete din timpul celor 9 luni din cofa de argint a mamei, sunete

34 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

din cofa de aur a timpului fără timp. Muzica e o materie vie şi o materie moartă, e sărată, amară, dulce, insipidă, incoloră, pământie, aurie, lăptoasă, diafană, aridă, hiperbolică…e spiralică, turbionică, cap de dragon şi fulger de căprioară. Muzica e piramida faraonicei code cu sunete minuni. Şcoala e locul unde trunchiurile de copac devin lemn de foc, mobilă sau vioară. Lemnul de foc e foarte bun…te încălzeşte iarna, mobila îţi îmbracă odăile a casă, vioara…da, vioara te face să plângi că trupul tău a fost zidit prea mic pentru un suflet atât de mare, că nu ai decât un veac timp să scrijeleşti o legendă în memoria cuiva…a cânta înseamnă a izbucni în lacrimi pentru a-i face pe alţii să zâmbească. Înseamnă să învingi otrava din privirea celor care te sfidează. Alegi să-ţi dezveleşti sufletul ca să-i înveleşti şi pe alţii cu o parte din tine. Vocea ta e o blană cu care acoperi pielea sensibilă a timpanului cuiva. În clipa şi pentru clipa aceea, laşi trecutul să se boteze ispăşindu-şi mizeria, pe toţi cei care te-au modelat biciuindu-te zâmbind, pe toţi cei care te încadrează în alte caste…muzica e în forma ei cea mai înaltă un triunghi echilateral, o trinitate de îngeri. O poartă între a fi şi a nu fi. Nevoia verticală de a fi, de a converti lutul spre cofa de sunete. În apa din cofă dacă te oglindeşti, ai grijă să nu vezi o fiară. Eu am văzut amfore cu umbră de

vioară, am văzut oameni cu umbră de animal. Muzica e fenomenul prin care infinitul devine pentru o clipă finit pentru ca mai apoi prin clipa aceea să redevină infinită. Muzica e un pământ care poate fi scos din starea lui latentă asemenea unui vulcan sau unui dragon sculat din somn. Eu dragonul l-am văzut în ziua aceea aşteptând să apară listele pentru noii recruţi ai şcolii de muzică. Un dragon cu ochi de smarald şi solzi de platină, cu limbă de mărgean şi pleoape de safir. Dragonul scotea flăcări din degetele cu care atingea pianul, cofa, creştetul meu, aerul din jurul meu, frunzele. Coada lui puternică a bătut pământul şi uşile s-au zidit, oamenii au dispărut, străzile s-au topit şi cerul s-a amestecat ca un chec cu pământul. Au zburat ca nişte pene toate pălăriile cucoanelor şi ale doamnelor, mănuşile lor ca un duel cu un rival prea puternic. Muzica şi-a scos sabia şi a tăiat orice zgomot cu laserul ei. A tăiat orice creştet de sărac sau bogat care nu fusese strigat de Ea pe nume. Muzica şi-a scos o lance grea de cavaler din alte timpuri, a pus-o pe umărul celor mici: te numesc cavaler al mesei rotunde şi al cofei cu sunete, uite talanţii tăi sunt ascunşi în cofă. Ia-i dar ai grijă ce faci cu ei. Mi-a deschis coastele cum ai desface o scoarţă de copăcuie să ascunzi o comoară, apoi mi-a aşezat pe stern un scut şi peste inimă, o sabie.

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 35

E-Proza

Pisica din ploaie
I

ese în fiecare zi cu câinele la plimbare (vorba vine, că nu se mai plimbă ca altădată când erau tineri) și o vede pe iarba din spatele blocului. E o pisică neagră și blândă care nu se sperie nici măcar când collie-ul se apropie de ea, curios, să o miroasă. Tot ce face atunci e să se ridice și să-și cabreze spatele, după care se îndepărtează agale sau, dacă are chef să se

alinte, își lipește coada de musafirul ei băgăcios și toarce. Uneori miaună, ușor, și numai o data sau de două ori ca și cum i-ar da binețe sau l-ar întreba ce mai face. De om nu se arată interesată, e ca și cum nici n-ar fi acolo iar omului îi surâde asta, nu o cheamă la el, nu se chinuie să-i atragă atenția nicicum, deși mai demult a încercat. Acum însă se mulțumește însă s-o privească de

36 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

Florin Irimia

la distanță, ca un bărbat din acela din filmele americane care a primit ordin de restricție și nu se poate apropia prea mult de fosta soție. Trec așa vreo câteva săptămâni, timp în care omul iese în fiecare zi cu câinele la plimbare și (aproape) în fiecare zi merg să vadă pisica. Câinele a învățat pe de rost traseul și când se apropie de zona cu pisica, grăbește pașii, atât cât mai poate la vârsta lui, bucuros ai zice că urmează s-o vadă. Deși în realitate câinele nu mai vede bine, e aproape orb, la cei paisprezece ani ai lui, dar probabil o simte, o simte chiar și când nu e acolo, cum se întâmplă uneori, moment în care câinele devine agitat și începe să amușine prin iarbă, oprindu-se la intervale cu nasul în pământ, ca și cum ar vrea să indice locul unde a zăbovit pisica mai mult. Omul a ajuns să se întristeze când pisica lipsește ca și cum ar ști că întâlnirea cu ea e singura bucurie a câinelui deși acesta nu pare afectat, își vede mai departe de moșmoneala lui și uneori urinează. Omul a observat că în ultima vreme câinele uită că iarba înseamnă golirea vezicii ceea ce implică ieșiri mai dese și neprevăzute iar odată câinele nu s-a mai putut abține și a făcut în bloc. De la un moment dat începe să plouă, e octombrie acum și plouă în continuu de o săptămână iar afară s-a făcut frig. Ies în fiecare zi, la aceeași oră, și merg încet, prin ploaie, încercând să evite bălțile, deși adesea e aproape imposibil. Câinele se deplasează greu, artrita își spune cuvântul și deși ia tot felul de pastile pentru asta, sunt zile când abia pășește, iar azi e una dintre ele. Ca să nu se ude ( a răcit acum câteva luni după o ploaie și atunci afară era cald) omul i-a confecționat câinelui un fel de pelerină de ploaie dar trebuie să aibă grijă să i-o așeze mereu când merge căci are tendința să cadă într-o parte. Câinele pare incomodat de bucata de nailon și înaintează parcă și mai încet ca și cum ar duce ceva greu în spate. Pisica e la locul ei, în fiecare zi au găsit-o acolo, și omul nu înțelege de ce nu se adăpostește undeva, a văzut chiar o cutie de carton așezată un pic mai încolo, la dos, unde apa nu ajunge, cineva trebuie s-o fi pus acolo special, cineva din blocul acela care iubește pisicile și s-a gândit să le facă un bine. Se mai gândește apoi că poate pisica nu iese decât în preajma orei când își fac ei apariția, ca un om care vine la o întâlnire. Și ce fel de întâlnire mai e asta acum? Un câine bătrân și posac careși târșâiește picioarele și o pisică udă leoarcă care se-ambiționează să rămână în ploaie ca și cum s-ar aștepta să primească vreo recompensă pentru încăpățânare?

Într-a șasea zi, pisica tușește din minut în minut. Omul a dus câinele în casă, și deși stă aproape, durează o oră până se-ntoarce înapoi ( cineva lăsase ușa de la lift deschisă așa că a trebuit să ia câinele în brațe și să urce pe scări) iar acum pisica nu mai e de găsit. O strigă, pispis, pis-pis-pis dar nu apare decât o altă pisică, una care paradoxal nu e udă și când îl vede își dă seama că nu-i cine credea ea și o rupe la fugă. Omul a adus o bucată de carne și o sacoșă iar planul e să o prindă și s-o ducă la doctor. Doar că nu are pe cine. Se întoarce în casă gândinduse că probabil a doua zi n-o vor mai găsi acolo. Dar o găsesc. E întinsă pe-o parte și nu mai respiră. Ploaia continuă să cadă pe ea ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Omul îi pune câinelui lesa și nu-l lasă să se ducă pe iarbă. Mai târziu se gândește că poate a greșit făcând asta,poate că tot ce dorea câinele era să-și ia rămas bun. Nu se îndură să o ia de acolo, corpul ei țeapăn, îmbibat de apă i se pare respingător. Așa că tot ce face este să o acopere cu o bucată de carton. După care un timp evită să mai treacă pe acolo. După care mai trece de câteva ori. După care nu mai trece deloc.

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 37

Florin Irimia, “O fereastră întunecată”, Ed. Polirm, 2012.

E-Proza

Eliana Popeţi
Godeanu
fragment

um Andra nu arată nicio intenție să plece, Godeanu se ridică şi iese pe balcon. Îşi scoate o țigară şi o aprinde cu o poftă drăcească. Albul fumului are ceva din culoarea pielii Andrei. Vine şi ea în balcon, aduce o sticlă de tărie. Godeanu ştie că s-a cherchelit deja, nici nu poate citi numele băuturii pe etichetă. De-aici se vede bulevardul - o adunătură de șoferi disperați și aproape bolnavi cu nervii. Câteva mașini cu ,,Școala” le încurcă și mai mult viața, blochează intersecțiile și merg cu încetinitorul. Probabil elevii de mâine repetă din seara asta pentru ziua cea mare. La experiența lui, Godeanu se prinde imediat dacă un vehicul are noroc de coducător bun sau nu. Cum se uită de sus, ar putea spune exact ce mașină e condusă de un profesionist sau de un antitalent, de o femeie, de un moș, de un șmecher etc. ,,Vrei să bem împreună? Sau te bate nevastăta? Apropo, unde-i? N-am văzut-o de mult!’’ începe Andra să-l tachineze. ,,Da’ ce te doare pe tine capu’? Nu ți-e bine?’’ ,,Ce eşti aşa nervos? Nu-ți place să stai de vorbă cu mine? Sau ești deja sătul de câte fete te plimbă cu mașina zilnic? Și tu zici că nu e bine aia și aialaltă, stai ca ministrul pe scaun și comentezi, bifezi baremul, te joci cu nervii lor. Te uiți la mine de parcă n-ar fi așa. Sau?’’ Fiecare cuvințel care iese din gura fetei e ca o găleată cu apă răsturnată pe neaşteptate în

C

cap. Mai ales când îl întrebase de nevastă, Andra avea o mojicie pentru care ar fi trebuit să se ia să plece din casa asta. Scoate din buzunar celularul şi se face că intenționează să dea un telefon, chiar dacă nu are pe cineva anume de sunat. În timp ce se joacă cu tastele, o urmăreşte pe Andra cu coada ochiului. Nu îi găseşte fetei prea multe calități în afară de prospețimea pe care o are tot timpul cu ea. În rest, machiaj intens şi o bluză foarte decoltată, cu toate că are nişte sâni foarte mici. De fapt, niciodată nu i s-a părut atrăgătoare. Nici măcar atunci când i-a scos sutienul. Iar tupeul ei îi provoacă o stare de nervozitate pe care abia poate să şi-o stăpânească. Îşi pipăie obrazul şi nu înțelege cum de-a uitat să se bărbierească. Ţepii mici îi împung degetele, fața îi arată probabil mai închisă din cauza lor. Când trece prin perioade proaste, mai pățeşte din astea. Odată a uitat să-şi ia geaca pe el în plină iarnă. A plecat numai în cămaşă la minus 3 grade. Asta după o ceartă zdravănă cu Mihaela. În sfârşit, Andra pleacă din balcon fără să mai zică ceva. Între timp, intră un alt vecin, lumea îi spune Sandu. Godeanu îl cunoaşte numai din vedere, dar toată zona ştie că e un bețiv notoriu. Unii vorbesc că atunci când Sandu bea peste măsură, au toate şansele să sară în aer, fiindcă lasă aragazul deschis. Andra fuge spre el. Îi pune un pahar. Sandu

38 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

dă bună seara. De cum deschide gura, se simte deja că a luat ceva pileală la bord. Fata îl împinge pe un scaun, el nu se arată deranjat de asta. De cum îl vede pe Godeanu în balcon, dă din cap a salut respectuos. La fiecare mişcare a lui Sandu, scaunul se mişcă, scârțâie. Tot de prin zonă, Godeanu a auzit că Sandu ăsta ar fi fost ceva revoluționar în ’89, că ar fi fost și rănit. Cu toate astea, i se pare prea blegoman pentru un om revoltat. Poate l-or fi împușcat la nimereală, presupune Godeanu. Unii spun că a rămas cu ceva traume de atunci. De fiecare dată când e beat bine urlă cât îl ține gura: ,,Jos tiranuuu’! Jos bandituuu’!’’ Andra a şi început să-l ia în primire pe Sandu: ,,Hai, Sandule, povesteşte-ne cum te-au ciuruit ăia la revoluție!’’ Godeanu observă că tinerica asta are aceeaşi obrăznicie cu toți bărbații mai în vârstă decât ea. Cum este deja abțiguit, Sandu o ia în serios și, cu paharul de bere în mână, începe să le atragă tuturor atenția cu experiența lui revoluționară: ,,Eu atunci am plecat s-o iau pe nevastă-mea de la lucru... da’ m-am trezit în mijlocul mulțimii!’’ Sandu scoate câte-un sughiț aproape actoricesc, de parcă n-ar fi băut. Vocea îi alunecă, nu ajunge să pronunțe cuvintele până la capăt. Ceilalți musafiri nici nu îl bagă în seamă, doar îi aruncă nişte priviri tolerante. Andra se uită chiorâş la Godeanu. Probabil din cauză c-a repezit-o. Şi începe iar să-l descoase pe Sandu: ,,Da’ cine-a tras în tine?’’ ,,Cine-i mai ştie? Când zboară porcu’...!’’ Domnul Barbu vine la Godeanu şi îl invită în cameră. ,,Ce-ai plecat Godeanule, pe balcon, singur? Hai aici, să-ți prezint un erou! Uite, ăsta a fost la revoluție, nu glumă! Tu nu erai atunci în Timişoara, nu?’’ ,,Nuuu, atunci eram elev la Şcoala de subofițeri de la Câmpina! Am şi aflat târziu, abia când a sărit şi Bucureştiu’ am auzit că la Timişoara e deja nenorocire!’’ Godeanu ar vrea ca discuția asta să se prelungească. Sandu mai dă pe gât un pahar cu bere şi începe iar: ,,Nu mai ştia lumea unde să fugă. Au luat-o ca ciorile prin parc. Şi eu, deodată mi-am simțit picioarele ca tăiate. Nici nu știam unde dracu’ m-au nimerit...’’ În timp ce povesteşte, Sandu îşi mângâie locul unde a fost împuşcat. Se uită apoi în palmă, ca şi cum se aşteaptă să-şi vadă mâna plină se sânge aşa cum s-a întâmplat atunci. A fost ca o înțepătură de injecție prost făcută. Godeanu ascultă şi se gândeşte la revelioanele din centrul Timişoarei. În fiecare an, focurile de artificii seamănă cu împuşcăturile de care spune Sandu. Acolo toată lumea e turtă de beată iar adolescenții urlă, drogații aprind petarde şi le aruncă pe unde apucă. Pe unii îi chiorăsc, îi

distrug pe viață. O dată s-a trezit şi el cu nişte cioburi în cap, noroc că nu l-au tăiat. Și peste toate astea: An nou fericit, Godeanule! ,,Iar pensia pe care mi-o dă statul... mai bine de n-ar fi!’’ mormăie revoltat Sandu. ,,Păi nu vezi că acuş o să ajungem toți la apă nesărată, cu nebunii ăştia!’’ adaugă un bărbat în vârstă, cu nişte fălci mari şi întinse ca nişte langoşi. ,,Şi zici că n-ai fost la revoluție, nu? Godeanu sau cum ai zis că te cheamă!’’ întorce Sandu vorba. ,,N-am fost! Cum să fiu? Nu ți-am zis că nu eram în oraș?’’ ,,Şi şefii tăi, ăia şmecherii, foştii milițieni? nici ei n-au dat prin centru, n-au tras în oameni?’’ ,,Auzi, bre, eu n-am treabă, nu-nțelegi că habar n-am cu Timişoara şi cu toate alea?’’ Sandu are o ură pe care o arată în patima cu care povesteşte, îşi mişcă mâinile ca nebun. Sare Barbu: ,,Ce-ai, Sandule? Iar te-a apucat? Vezi, Godeanule? Aşa face tot timpul când aude de polițişti, soldați sau alți oameni în uniformă. Crede că toți ăştia au tras în el. Stai, că altădată vorbeşte şi mai urât!’’ ,,Păi da, Barbule, că pe mine m-au ciuruit şi tu te-ai ajuns după revoluție! Ce-ți pasă! Nu vezi că toți îs nişte activişti libidinoşi!’’ ,,Stai, mă, Sandule, că băiatu’ ăsta nu-i de vină, nu el te-a împușcat!’’ ,,Am zis io că el? Or fi fost şefii lui ăia bătrânii, şmecherii care se joacă acum de-a şcoala de şoferi! Înainte ei, acum tot ei, iar ăştia de zici că nu-s de vină, învață să fie la fel!’’ ,,Nu mă jigni, bre, că nu ți-am făcut nimic!’’ strigă Godeanu destul de tare. Sandu se ridică de pe scaun, zici că acuma-l mănâncă. Domnul Barbu se bagă şi el: ,,Potoleşte-te, Sandule, sau te trimit la bucătărie! Uite, ia-o pe Andra şi fumează o țigară să te calmezi! Şi tu, Godeanule, nu-l ațâța că ți-am zis că-i dus cu pluta!’’ Cu toată autoritatea lui Barbu, Sandu nici vorbă de calmat. După cum se uită, Godeanu îl vede în stare să-i sară în gât, să răstoarne masa peste el. Andra îl apucă în cele din urmă pe Sandu de braț și merg în bucătărie. ,,Ce să-i faci, domnu’ examinator, lăsați-l, că toată zona ştie că nu-i întreg la cap! A rămas săracu’ marcat, nu vă supărați!’’ spune ăla cu fălcile mari. Pe ăsta Godeanu nici nu-l cunoaşte. Probabil ceva prieten de-al Barbilor. Soția lui în schimb, are un surâs care te pătrunde, îți merge direct la suflet. Ceva din aerul seducător al celebrei Lepa Brena. Chiar dacă încearcă să se uite discret la ea, să nu pară suspect, Godeanu ştie că niciodată nu-i reuşeşte trucul. Când se uită, se uită şi toți îşi dau seama de asta. Îşi pipăie şlițul de la pantaloni şi iar îl găseşte deschis. I se întâmplă des. Îl apucă groaza când se gândeşte că poate a stat aşa toată

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 39

seara şi că i-or fi văzut toți culoarea neagră a boxerilor. Domnul Barbu vine lângă el şi-l apucă pe după cap: ,,Lasă-l pe nebunu’ ăsta cu revoluția, că-i vai de capu’ lui! Să mănânci, Godeanule!’’ ,,Mănânc, mănânc...’’ Godeanu se gândeşte iar la cât poate fi Barbu de penibil cu apucăturile astea de lingău trecut prin viață. ,,Vedeți? El e polițistul nostru de la permise, tatăl carnetelor! Le dă şi le ia după cum îi place!’’ începe Barbu să-l prezinte pe Godeanu. ,,Doamne, eu am luat permisul pe vremea lui Ceauşescu, relatează un ins. Era unu’ nebun de tot... stai... cum dracu’ îl chema... oricum, a murit de vreo doi ani. Era destul să vadă că-ți tremură mâna pe volan şi gata erai! Îți spunea să mai vii o dată!’’ ,,Ăsta era Munteanu, săracu’, a murit şi el după un infarct! Eu am dat de cinci ori la oraş, că nu-i plăcea cum lucrez cu schimbătorul. Să nu vă mai spun ce aluzii îmi făcea, că râdeau toți din maşină!’’ zice doamna care seamănă cu Lepa Brena. Pentru că aude tot timpul povești de la examenul de conducere, Godeanu nici nu intră în discuție. În gândul lui o are pe femeia asta la volan, căreia pe bună dreptate i-ar fi bătut şi el nişte apropouri la schimbător. ,,Acum, din câte ştiu, au băgat ăştia o droaie de modificări. Nepoată-mea se chinuie de vreo şase luni să-şi ia examenul la sală!’’ spune soțul ei. ,,Să știți că nu învață deloc. Vin acolo și cred că noi suntem ca profesorii ăia de-i închid prin dulapuri. Nu mai spun cum conduc.” încearcă Godeanu să lămurească problema. ,,Când am luat eu permisul m-a dus de-am zis că o iau razna, face iar omul. ,,Stânga, dreapta, stânga, dreapta, facem sensul... Dacă mă credeți, nici nu mai știam pe unde mă aflu în oraș. De la Bastion până la podul din Calea Șagului și apoi am ajuns la Chișoda. Și acolo dă-i cu parcări. Tot Munteanu. Și ce gură-ți făcea dacă nu te ridicai la așteptările lui! Urla și-njura ca un birjar.” Godeanu se recunoaște bine în Munteanu. Ăștia nu mor niciodată. Când a făcut prima zi examinări, i s-a spus să facă traseul pe care îl făcea predecesorul său, cel pe care-l pomenesc acum. Pe atunci, el nu știa prea bine orașul și la început a vrut să mai schimbe drumul. Dar probabil că săracul Munteanu l-a ajutat, de-acolo de sus, și după nicio săptămână, Godeanu știa și cu ochii închiși pe unde s-o ia. De la Bastion la podul din Calea Șagului și apoi Chișoda. De fapt, Godeanu e Munteanu. ,,Nu-mi zi mie că merge treaba pe bune! Vrei să spui că țiganii ăia care habar n-au să citească, or învățat legislația voastră? Hai să fim serioşi!’’ strigă Sandu în timp ce vine din bucătărie cu tot cu Andra. Godeanu se uită atent la revoluționar şi vede în privirea lui o exigență pe care nu o avea decât profa de română din liceu când îl asculta din Eminescu. Îți îngheța sângele sub greutatea

ochilor ei. E bună aia cu mâța blândă şi cu zgâriatul. Când a venit, acum o oră, Sandu nu i se părea decât o mulă de bărbat. Discuția merge din rău în mai rău, ajunge la lumea politică și lipsa banilor, invitații nu pot decide care guvern a fost cel mai prost din ’90 încoace. Godeanu mai aprobă câte ceva din cap, cu toate că sufrageria barbilor s-a transformat într-un mic studio de televiziune unde se trăncănește despre politică. Domnul Barbu, proprietarul casei, aduce parcă a prezentator bine plătit și înfumurat, gata să dea tonul la dialoguri controversate în urma cărora trebuie să intre publicitate ca să nu se ia invitații de păr. De unde știu ăștia atâta politică? Că de uitat la televizor, toată lumea se uită, însă mai e ceva până să știi câtă avere are X și Y, când și-a început cariera, a cui pilă a fost și pe cine mai slugărește și-n momentul de față. De ce nu-și deschide Barbu televiziune? O caută pe Andra cu privirea, dar fata a rămas tot lângă Sandu. Nu ştie de ce, avea impresia că nu mai este în cameră. Puștoaica are o siguranță şi un jemanfischism care nu va permite s-o afecteze nici neajunsurile, nicio boală, nici politica, nici criza, nici ăla despre povestește acum Sandu c-a furat cât a văzut cu doi ochi. Godeanu o urmăreşte în acelaşi timp pe doamna care e leit Lepa Brena. Ea pare mai sensibilă, mai fragilă. Pe asta o vor înhăța printre primii bolile și grija zilei de mâine. Sub seducția gurii ei surâzătoare se ascunde o femeie uşor de prins în plasă. E genul de capsomană la care poți urla şi o poți miştocări cât vrei la examen. Nici nu prea vorbește. Dar seamănă bine cu Lepa Brena și zâmbește de parcă ar avea în față tot publicul timișorean, electrizat și ridicat în picioare la melodia ,,Jivela Jugoslavia”. Exact ca solista sârboaică într-o filmare veche ce-o tot pune șeful la birou pentru a arăta ce bune erau cândva relațiile interetnice în Banat și pentru a le da, evident, peste nas celor veniți din alte regiuni să strice buna înțelegere și prosperitatea zonei. Cu toate că e mult mai tânără, Andra e o fire dată naibii, care ține parcă sub papuc toată planeta. Nu prea vorbește nici cu musafirii, nu-i îndeamnă să mănânce și să bea, nu le prea caută-n coarne. Cu obrăznicia şi tupeul ei, va reuşi mult mai mult în viață, decât amărâta de Lepa Brena. Asta se încurcă de fiecare dată când îi duce furculița îngreunată de mâncare spre gură. Carnea se împrăştie pe fusta ei vişinie. Ca să dreagă situația, zăpăcita strecoară pe ascuns bucățica în şervețel şi zâmbeşte seducător. Doar că pe Andra nu o fentează. Se vede cu ochiul liber că puştoaica s-a prins de neîndemânarea ei. Cu toate că a văzut şi el, Godeanu nici nu se mai pune la socoteală. ,,Foarte bună mâncarea, Margareto, ce-ai pățit azi?’’ se trezeşte Lepa Brena să o complimenteze pe doamna Barbu. ,,Măcar atunci când am oaspeți să fac și eu mâncare... Nu? ,,Ar fi bine să ne chemi mai des!’’

40 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

,,Data viitoare o pun pe Andra să vă gătească! O să mâncați sarmale și friptură de la Mall.’’ La auzul numelui ei, Andra tace și doar ridică o sprânceană în semn de dispreț. ,,Eu tot timpul iau de acolo. Nu mai murdăresc bucătăria cu gătitul. Aragazul îl am doar pentru decor.’’ se laudă Lepa Brena, și Godeanu se miră în sinea lui că reuşeşte asta să lege mai mult de câteva propoziții. După fiecare pauză din vorbit, gura ei se lasă un zâmbet artistic, exact cum e al vedetei după care a botezat-o în capul lui. Andra l-a mirosit cum o flirtează pe blondă şi se mută de lângă Sandu chiar în dreapta lui. ,,Mai merge magazinul? Ştii, Godeanule, ea o afacere cu produse de lenjerie intimă.’’ se interesează în mod neașteptat Andra şi-i lămureşte pe ceilalți în timp ce arată înspre Lepa Brena. Fata asta își bate joc și de el și de musafira blondă. Noroc în discuțiile lui Sandu care iar a început cu revoluția și nimeni nu s-a prins de faza cu magazinul. Dar pentru că Lepa Brena e naivă, răspunde: ,,Ce să zic? De când cu criza asta, o ducem toți mai rău. Dar nici nu pot să mă plâng. Am mai dat afară din fete, acum stau eu mai mult pe acolo, mai ales sâmbăta, duminica, să nu le mai plătesc în plus...’’ În timp ce vorbește, Godeanu o vede pe blondă între sutele de chiloți, sutiene, boxeri, pe care le aranjează pe umeraşe, după culoare, mărime şi preț. E sigur că probează zilnic cei mai seducători bikini, că se admiră în oglindă,

apoi îi dă jos şi-şi ia alții, care să ascundă mici defecțiuni ale coapselor, că se enervează când îşi vede probabil celulita. La fel cu sutienele. Le ia la rând, umflă cupele cu bureți, până îşi face nişte sâni suficient de voluminoşi. ,,Nu v-ați gândit să închiriați vreun spațiu în Mall?’’ se trezeşte şi el întrebând. ,,Am vrea, da’ mai aşteptăm deocamdată să vedem ce va fi. Dacă va merge la fel de bine ca până acum, o să ne extindem în mod sigur!’’ ,,Cred că dacă oi avea nevoie de lenjerie, pot să vă vizitez cu încredere!’’ îi spune încet, să nu îl audă ceilalți. ,,Vaaaaaai, păi cum? Vă fac şi reducere!’’ răspunde Lepa Brena extaziată. Din cauza paharelor date peste cap, Godeanu găsește în mintea lui tot felul de soluții pentru ca magazinul blondinei să meargă și mai bine decât zice ea. Chiloții ei ar putea ajunge liniștit printre decorațiunile de la Mall, alături de umbreluțe, flori, balonașe. Sau i-ar agăța sutienele în toate vitrinele, chiar la instituții ale statului care viețuiesc la Mall, inclusiv la biroul de permise auto. Ar mai relaxa elevii, iar marfa Lepei Brena va fi căutată peste tot. Cum bea în continuare pahar după pahar, Godeanu nu mai pricepe bine tot ce se întâmplă. Se discută politică, Andra se uită la el tolerant, Lepa Brena își dă duhul pe scenă. O somnolență chinuitoare îi străpunge ochii și se împrăștie prin cameră. Asta înseamnă că iar o să doarmă greu la noapte şi dimineață o să-i înjure pe Barbi de toți morții lor pentru orele de somn pierdute.

Magda Mirea

SIAJ Fundaţia “Scrisul Românesc”, 2012

„SIAJ este în acelaşi timp un volum biografic dar şi unul în care autoarea, Magda Mirea, inserează teme de când lumea şi universul. Doar că, în cazul autoarei, aceste teme (copilăria, dragostea, liniştea, femeia etc.) sunt bine intuite liric, bine metaforizate. Se simte de la prima lectură o interiorizare a discursului poetic, ceea ce denotă că Magda Mirea este foarte atentă la experienţele pe care le transferă din concret în limbaj poetic. Pe de altă parte, m-a surprins forţa poetei de a problematiza şi cromatiza lumea crescută-i “sub piele”. Simţi la tot pasul că autoarea este sigură pe poezia ei; şi cred că această siguranţă este dată de faptul că nu se fereşte să “ia de mână” situaţiile şi personajele lirice care îi străbat viaţa. Luându-le de mână, le îmblânzeşte, le “defineşte istoria”, le pune în relaţie cu soarele, fără să se prefacă o clipă a fi o preznţă feminină “răsfăţată”. Pentru ea Poezia este cea mai misterioasă rodie, cu atât mai mult, cu cât chiar dacă se scrie despre ea, “niciodată” nu se vorbeşte, semn că cei aleşi, să o scrie, trebuie să o arate ca pe un tablou de iarnă, locuită de lumină. Dacă majoritatea poeţilor au ridicat la arhetipul astral sentimentul masculin, iată că Magda Mirea, fără a avea pretenţia de a fi susţinătoare a feminismului, ridică sentimentul feminin în arhetipul astral: “femeile / sunt ca nişte poeveşti tunisiene / negociindu-şi parfumul / la marginea stelelor”. Nu mă îdoiesc nicio clipă că această carte va trece neobservată, ci dimpotrivă, cred că versurile ei mişcătoare vor stârni interes, chiar dacă trăim vremuri de tranziţie chiar şi pentru poezie”. (Paul Gorban)

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 41

E-Proza

Bogdan Munteanu

Feri bácsi
ai zi, Feri bácsi, mai zi! Să murim de râs, nu alta. Pe două ţigări şi-o doză de bere, boşorogul ne povestea istorioarele lui amoroase, iar noi, golăneii, behăiam şi chiţăiam în jurul lui în nopţile de vară. Şi tare ne era ciudă pe bozgor că avusese atâtea muieri, iar noi nu. Chiar dacă la-nceput ne-a fost peste putinţă să-l credem, parcă prea i se-ntâmplaseră lui toate, şi l-am făcut mincinos şi lăudăros şi spurcat şi nu mai ştiu cum, că e tare mult de-atunci, chiar dacă nu-l luam în seamă pe prăpădit şi n-aveam de gând să ajungem ca el, janghinoşi şi fără o leţcaie în buzunar, poveştile despre amor ne fascinau. Tot la Feri bácsi ne întorceam, că altul mai de seamă la ştiinţa femeilor nu era. Taţii noştri, vai mama lor. Ori robeau prin Spanii, Italii şi alte cele, ori se îmbătau şi ne altoiau oricând li se

M

năzărea. Nişte coate-goale, ce mai. Taţii noştri nu existau. Să murim de râs, nu alta. În nopţile târzii de vară, când fierbinţeala se potolea, Feri bácsi se aşeza pe o băncuţă, în parcul din cartier, iar noi, golăneii, îl împresuram imediat, de nici sufletul n-apuca să şi-l tragă. Nu scotea un cuvânt ramolitul, nici bineţe nu ne dădea până nu-i aduceam cutia de bere şi două ţigări. Din vreme-n vreme, se chircea şi se văita, ioioioi, ioioioi, iştenem, zicea, pesemne trăgea vreo boală de el, era piele şi os, habar n-aveam ce are şi nu l-am întrebat vreodată, că nu ne păsa nici cât negru sub unghie. Moşul avea de spus o poveste, iar noi îl plăteam. Cât eram de golani, ne scotoceam toţi prin buzunare de mărunţiş. Feri bácsi îşi vindea tinereţea pe bere şi ţigări. Noi, golanii, i-o cumpăram.

42 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

Să murim de râs, nu alta. „Zi, Feri bácsi, nu mai trage de timp!” – nu ne băga în seamă moşul, avea ritualul lui. Punea doza între picioare, îşi înfigea unghiile murdare sub inelul cutiei de bere şi se căznea s-o desfacă, mâna-i tremura, că nu prea mai avea putere. Într-un final, reuşea. Apoi îşi aprindea tacticos ţigara, îşi freca mustaţa cu dosul palmei, gâtul şi-l rezema de spătarul băncii, şi parcă din cer îi veneau poveştile, că-i auzeam pe dată vocea hârâită, tărăgănată. „Mucoşilor, io când aveam 14-15 ani, ca voi, am cunoscut pe femeie. Ascultaţi aici. Profesoara mea de matematică m-o chemat pe mine la ea acasă să ajut pe ea să care nişte cutii. Eram puternic şi tânăr, nu ca acuma, urât şi bătrân. Ungur adevărat! Şi profesoara era tânără şi frumoasă, şi era şi văduvă, că o murit bărbatu, l-o tăiat trenu în două. Da ce să-i fac io dacă o fost prost? Proştii cu proştii şi deştepţii cu deştepţii. Şi cum am intrat eu acolo, la ea în casă, avea numai capota pe ea şi când să pun mâna pe o cutie, a dat capota jos, şi-a rămas gol-goluţ, uite-aşa, la 2 metri în faţa mea. M-am uitat puţin, plăcut la mine ţâţele ei, mari erau, ca lubeniţa, şi când m-am uitat mai jos am băgat capu în pământ, ioi, ioi, iştenem, ce fac acuma, m-am gândit. Doamna, se vede, am zis, şi-am arătat la ea cu degetul către pina, că-mi era ruşine să zic ce se vede. Aproape că am atins, ioi, ioi, tare ca niciodată s-a trezit la mine poftă. Că eram frumos şi tânăr, nu ca acuma, urât şi bătrân. Ungur adevărat! No, şi nu eram sigur dacă vrea ceva, m-am ţepenit acolo, ca prostu, cu capu în pământ stăteam, şi ea nu zicea nimic, numai auzeam cum râde la mine, şi-am întrebat pe doamna, aşa, ca să nu tac, dacă mai car cutii sau ce să fac. Şi doamna a zis să dezbrac şi-am dat jos ţoalele de pe mine până am rămas în curul gol. Şi iar am întrebat pe doamna dacă mai car cutii sau ce să fac şi ea a zis că nu. S-a dus pe canapeu şi s-a întins şi-atunci...” Moşul s-a oprit din povestit şi s-a chircit dintr-odată. „Ioioioi, iştenem”, a zis. Atât. Apoi s-a prăvălit pe alee. Trupul slab a trosnit ca un lemn uscat. Noi, golanii, ne hlizeam şi ne bucuram că ne dăduse o pauză Feri bácsi, comentam care mai de care mai cu avânt, ba că şi-a dat aia jos capota, capota, aşa zisese prăpăditul, ha ha, ba că s-a dezbrăcat şi a întrebat dacă să mai care cutii, ha ha, ce fătălău. Imitam româna pocită a lui Feri bácsi şi ne băteam cu mâinile pe burtă, aşa de bine ne era, şi uite, bă, că s-a îmbătat boşorogul de la o bere, de n-a putut să se ţină pe bancă. Să murim de râs, nu alta. Ne-am oprit

doar când marele golan ne-a ordonat cu sânge rece: „Gura bă, să plecăm, a murit Feri bácsi. Aşa suntem noi, oamenii. Murim”. Ne-am împrăştiat care încotro, altfel ne caftea ăla, marele golan. Eu n-am mers însă acasă. Am dat o raită printre blocuri, şi mă tot întrebam cum arată Feri bácsi mort de-a binelea, dacă o fi părând mai liniştit, ori mai fericit, ba chiar mi-am pus în minte să-l crestez cu briceagul, să văd ce-i curge prin vene. M-am întors în parc, că eram cel mai curios golan. Nici urmă de Feri bácsi acolo, pe alee, unde-l abandonasem. L-am căutat printre copaci şi l-am strigat de mai multe ori, Feri bácsi, Feri bácsi, trăgeam nădejde că n-a murit şi-mi închipuiam că-l voi găsi şi vom apuca să povestim, ca niciodată. Doar noi doi, Feri bácsi şi cu mine. L-aş fi întrebat ce-i place, ce-l supără, ce păcate are, de ce nu merge la doctor, cum de s-a-ntâmplat de-a ajuns el un biet coategoale, un nimeni, cine e el de fapt, cine sunt eu de fapt... Banalităţi. Nu ştiu cât să fi trecut, nu foarte mult, în orice caz, până m-am reîntors la bancă. M-am aşezat, am început să fluier un cântec şi-am continuat în gând povestea lui Feri bácsi după bunul meu plac, de unde-o lăsase el când murise. Dacă murise. Az a szép, az a szép, cântam în ungureşte, îmi închipuiam vrute şi nevrute, şi-am pus-o pe profesoara aceea în cele mai bizare ipostaze, az a szép, az a szép, că merita, stricata. N-am apucat să-i fac prea multe văduvei, că am simţit cum o mână osoasă îmi răsuceşte urechea. „Menj haza, menj haza, anyádhoz!” * , hârâia taică-meu la mine din întuneric, şi mă urechea în continuare. Şi vocea, şi mâna îi erau stoarse de vlagă, aproape că nici nu le simţeam. Să mor, nu alta. De spaimă, de râs, de ruşine. Şi de curiozitate. * Marş acasă, marş acasă, la mă-ta! (trad.)

Momente
*** - Bună ziua! - ... - Am venit după pantof. - ... - Aşa mi-aţi spus ieri. Să vin azi, că-i gata. - ... Tace moşul. I se fâlfâie, sunt la mâna lui, în ograda lui, unde miroase a talpă şi a cremă.

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 43

Cred că-l enervez. Cred că mă enervează. Ne enervăm reciproc. Îl văd că întinde mâna. Nu-nţeleg. Îi plătisem cu o zi înainte. Ce să fac? Să-ntind şi eu mâna? Mă fâstâcesc. - Pantoful meu, zic. Ăla cu crocodil. Tace moşul. Se uită la mine cu mâna-ntinsă. Ce dracu să fac? Să-i zic ce-am pe suflet? Ce te uiţi ca boul? Ce nu zici nimic? Dă-mi crocodilul peticit înapoi! Te plesnesc! Te reclam la OPC! Vin ăia şi-ţi închid coşmelia, moş blestemat! Dă-mi crocodilul! Dă-mi-l! Până să-i zic toate astea, îl aud răcnind: - Bo-nul! Ţi-am dat ieri un bon! Dă-l încoa’. Nervi întinşi la maximum. Control. Vorbeşte frumos! Aşa m-au învăţat. Aşa e bine, copile. - Aaa, bonul... Păi nu ştiu unde e. Dar v-am plătit! Ştiţi bine că v-am plătit. Doar am fost ieri. - Nu mă interesează. Pe ce bază eliberez eu produsul? De unde ştiu că îţi aparţine? Te duci frumos acasă, iei bonul, te întorci şi iei pantoful cu crocodil. Simplu. Ce te uiţi aşa? Nu mi-a mai rămas nimic de făcut decât să-l întreb dacă pot să-l omor. A tăcut moşul, pesemne se aştepta la asta. Zis şi făcut! Zbang, zbang, buf, trosc, mi-am recuperat crocodilul şi-am venit acasă triumfător. De-atunci îi aştept pe băieţi să vină să mă încalţe. *** Ce te faci, când, spre sfârşitul seratei, o necunoscută te cheamă din priviri la un tango? Îţi dezveleşti dantura impecabilă, sufli preocupat spre o scamă rebelă de pe gulerul cămăşii, ori de pe reverul hainei, îţi mişti gâtul într-o parte şi-n alta până-l simţi cum trosneşte, tragi aer în piept, inspiri, expiri, inspiri, expiri ca să-ţi alungi emoţiile, emoţiile astea blestemate te dau mereu de gol. O priveşti în ochi încă o dată, şi-nc-o dată, să nu care cumva să te fi înşelat, doar te-ai mai ars de câteva ori, nu, nu te-ai amăgit, e acolo, femeia aia fermecătoare, roşie-i e rochia, roşii-i sunt buzele, roşu ca racul eşti şi tu, iată-te, te-ai ridicat, îţi scuturi mâinile, acum voi reuşi, voi reuşi să fac paşii ăia, îţi spui, sau poate chiar bolboroseşti o rugăciune, să-mi iasă open embrace, şi close embrace, şi cross system walk, şi parallel system walk, şi moon walk, toate walk-urile să-mi iasă, ştii bine că horoscopul ţi-a arătat că în seara asta, eheeei... Iată, te umfli în pene, încerci să pari cât mai sigur pe tine, cabeceo, cabeceo, ţi-a ieşit, sigur că da, succes şi dezinvoltură, drumul e al tău, lumea e a ta, a ta şi numai a ta.

Ce te faci când, spre sfârşitul seratei, o necunoscută te cheamă din priviri la un tango? Schiţezi un zâmbet, cam tâmp, ce-i drept, stingi ţigara, apeşi bădărăneşte mucul cu degetul mare până se face una cu scrumiera, şi uite-aşa îţi închipui că-ţi ascunzi nesiguranţa. Îţi place tipa, pentru câteva clipe ţi-ai dori să ştii să faci un tango, avea dreptate maică-ta, care te visa balerin. Îţi place tipa, zău de nu, iată, l-a refuzat pe unul, l-a refuzat pe al doilea, bărbaţi bine, înalţi, mlădii, cu mişcări sigure. Chiar sub ochii tăi i-a refuzat, nu face nimic, s-au dus bărbaţii la fel de zâmbitori la altele, iar ea te priveşte în continuare numai pe tine, cel ţeapăn şi ridicol. Avea dreptate maică-ta, trebuia să mă asculţi pe mine, căposule, catârule, ce bărbat e ăla care nu ştie să danseze? Nu faci nici cât o ceapă degerată, cu scrisul tău cu tot! Da, da, avea dreptate maică-ta, îţi spui, şi-ţi treci mâna prin păr şi schiţezi un gest de neputinţă către necunoscută. Întorci privirea şi-ţi aprinzi o ţigară, refuzi să te resemnezi, fii spontan, bă, fii spontan, ce dracu, te uiţi câteva clipe la dansatori, încerci să memorezi paşii, hopa-aşa, uite-aşa, gata, ai învăţat. Fereşti îmbăţoşat pâlcul de dansatori, te trezeşti în faţa ei, a necunoscutei, te gândeşti, te răzgândeşti, iar te gândeşti, iar te răzgândeşti, curajul îţi piere, ai uitat tot, până şi paşii pe care-i învăţaseşi adineauri i-ai uitat; îţi îngaimi salvarea printre acorduri argentiniene: „Ştii, eu scriu. Adică na, sunt scriitor. Mama a vrut să fiu balerin, dar eu n-am ascultat-o”. Râzi. Hă, hă, hă. Sacadat, prost. Necunoscuta te priveşte cu îngăduinţă. „Spune-mi o poveste, atunci.” „Acum?” „Acum! Dar mai întâi, scoate-ţi mâinile din buzunar şi ţigara din gură”, aşa ţi-a zis, iar tu, în pană de inpiraţie, îţi pui mâinile-n piept, striveşti mucul de podea şi-i povesteşti cum lupul dansator a invitat-o pe Scufiţa Roşie la o milonga, cum vânătorul, palid de emoţie, i-a cruţat hapsânului viaţa, că tare bine se mai învârtea. Eşti adus cu picioarele pe pământ: „Dar unde-i bunicuţa, biata de ea?” Ridici din umeri, fir-ar a dracului de bunicuţă, te retragi înciudat la colţul tău, şi ştii că ea, necunoscuta, te-a dat naibii cu lupul tău săltăreţ cu tot. Ce te faci când, la începutul unei serate, citeşti o poveste în timp ce dansatorii freamătă în aşteptarea primului dans? Te gândeşti să termini cât mai repede şi să te bucuri de ce-ai să vezi. Iar dacă – printr-o regretabilă eroare –, vreo necunoscută va catadicsi să te îmbie, vei avea grijă ce poveşti îndrugi, că s-ar putea să nu ţină. Dar ştii ceva? Mai bine o asculţi pe mamă-ta şi înveţi să dansezi! Uite-aşa, hopa-aşa, şi-am încălecat pe-o şa...

44 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

E-Proza - debut

Petronela Nica
Scrisoare către sora Magdalena
fragment

Copilă dragă,
Mă întrebi de ce am ales acum, bătrână, deloc atrăgătoare (cu delicatețea ta, nu ai fi în stare să sugerezi tu așa ceva, dar nu e greu să corelez ideile din ultima ta scrisoare cu imaginea pe care oglinda mi-o reflectă în fiecare dimineață cu nerușinare), după ce viața mi-a oferit de toate și după ce părea că mi-am găsit în sfârșit liniștea alături de altele asemenea mie, să plec fără să mă uit înapoi și fără cea mai mică idee despre ce mă așteaptă înainte. Am să îți spun, pentru că știu că întrebarea ta nu e simplă curiozitate în fața apucăturilor ciudate ale unei bătrâne neliniștite, ci vine din pornirea ta sinceră și ingenuă de a avea grijă de ceilalți.

Din motive pe care nu le-am înțeles te-ai apropiat de mine și mi-ai arătat de fiecare dată doar dovezi de afecțiune, ceea ce mă determină să cred că, într-adevăr, soarta mea nu îți este indiferentă. Atât cât sufletul meu înveninat mă lasă, am împărtășit această simpatie, îndeajuns încât să nu plec fără să îți las câteva cuvinte lămuritoare. Necazul este, ca să îți spun drept, că ne-a lăsat Dumnezeu să gândim. Dumnezeu, altă entitate metafizică, un accident al naturii care a condus la primele conexiuni electrice încărcate cu amintiri, sau cine ne-o fi lăsat. Cred că asta e prima dovadă care poate fi adusă împotriva propriei existențe. Dumnezeu, cel atotputernic, bun și nemărginit, nu ar fi fost în

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 45

stare de o asemenea greșeală. Dacă Dumnezeu ne-ar fi vrut conștienți, ne-ar fi lăsat și o dovadă a proximității sale și nu ne-ar fi lăsat să ne zbatem secole de-a rândul căutându-L. Dacă Dumnezeu ar fi fost perfect ne-ar fi dat conștiința dar nu și sentimentele. Nu le-ar fi pus pe cele două în contradicție și nu ne-ar fi lăsat să ne zbuciumăm neîntrerupt între cald și rece. Dacă Dumnezeu ar fi fost bun nu ne-ar fi lăsat la voia întâmplării, pradă nenorocirilor, bolilor și nouă însene, capabili să vedem, să auzim, să simțim și să gândim, pentru a cumpăni toate astea și a le pune cap la cap. Concluzia nu avea cum să îi fie favorabilă. Dacă noi suntem meniți să fim doar o etapă în creația divină, suntem pasul de legătură între animal și supraom, suntem cei care încă mai suferim de emoțiile animalicului dar suntem, suntem în același timp atinși de inspirația celestă, mă gândesc că, până acum, ar fi trebuit să apară cineva care să ofere indiciile că pasul mai departe este posibil. Astfel de apariții, însă, din umilele mele cunoștințe, nu au fost sesizate. Poate or apărea după mine, dar, pe mine una, ideea că mi-am pierdut zilele pe pământ numai pentru a aduce o contribuție infimă la apariția ființei perfecte nu mă încălzește câtuși de puțin. Dumnezeu este ori un monstru cinic, care ne-a creat pentru propria lui distracție, ne-a lăsat să ne zbatem vreme de câteva clipe pentru a ne strivi sub talpa divină și a lăsa loc altora, mai creativi, ori nu este deloc. Să îți spun drept, nu vreau să merg cu investigațiile mai departe. Unii, pasionați de găselnița asta specifică nouă, a gânditului, au pierdut vieți întregi căutând să ajungă cât mai aproape de acest cineva care ne-a lăsat pe fața pământului împovărați cu conștiință și ai nimănui. Mai întâi și-au adus mințile la un loc, vreme de secole bune, pentru a demonstra celorlalți, fără cale de întoarcere, că El există. Orgoliu de trestie cugetătoare sau disperare a făpturii abandonate, nu știu care, însă vreme de multe secole ideea existenței lui a fost irefutabilă. E drept că și religia, cu câte o amenințare cu iadul sau cu câte o ardere pe rug, mai concretă, a ajutat la consolidarea ideii. După ce au conchis, de comun acord, că El există, s-au zbătut să demonstreze că e bun, nemărginit și perfect în generozitatea sa. Contrar evidențelor, închizând cu încăpățânare

ochii la cele din jur, și-au pus în gând să demonstreze că un creator mai binevoitor nu s-ar putea concepe. A fost nevoie să vină Voltaire pentru a îi întreba verde în față dacă cea mai bună dintre lumile posibile este chiar atât de bună încât mintea nu poate gândi alta, cu un gram mai blândă. Au dat din umeri și s-au mărginit să spună că el nu poate fi cuprins de mintea omenească, și s-au hotărât să își îndrepte cercetările către ei înșiși – destul de târziu, dacă mă întrebi pe mine. Probabil până acum te întrebi dacă toată introducerea asta e simplă sclifoseală filosofică sau servește la ceva. Și probabil că te miră un pic ca asemenea idei să vină de la o babă acrită și taciturnă, care și-a petrecut ultimii zece ani pe lângă o mânăstire. O să încerc să răspund întrebării din scrisoarea ta și să pun capăt mirării, pe care o ghicesc acum la tine, dezvăluindu-ți câte ceva din propriul trecut. Venirea mea pe lume a fost lipsită de evenimente prevestitoare pentru cei din jur. Lumea nu s-a cutremurat, luceferii nu au sclipit mai tare și nici măcar vântul nu a bătut mai cu putere în iarna aceea în care mama s-a decis să renunțe la propria viață pentru a o face pe a mea posibilă. Singuri tatăl, bunica și mătușa mea, ambele din partea mamei, au luat cunoștință de fenomen, astfel că, atunci când am deschis ochii prima dată, în loc de fețe vesele și primitoare am dat de figuri încercănate și siluete îndoliate. Tatăl meu, funcționar mărunt la o întreprindere din oraș, era un om al cifrelor și al concretului, mulțumit de traiul său mărunt și modest, fără nici o altă ambiție decât să o facă pe mama fericită. Mama fusese, de altfel, și singura care reușise să îl scoată din carapace și să îl învețe să zâmbească. Mi se povestea, când eram copilă, în șoaptă, pentru ca nu care cumva ca tata să ne audă, că în cursul celor câțiva ani de căsnicie tatăl meu fusese auzit spunând cu glas tare că este fericit și că nu îi venea să creadă că o astfel de fericire putea exista cu adevărat. Venirea mea pe lume fusese chibzuită în așa fel încât să îi demonstreze că nu se înșela în bănuielile lui: o astfel de fericire nu putea exista cu adevărat sau, dacă exista, era dozată cu mare zgârcenie. Imediat după aceea, tatăl meu a recăzut în apatia și moderația lui obișnuite, ducând un trai corect și scrupulos organizat, cu zile egale, weekenduri pierdute cu câte o carte în mână și dimineți de duminică petrecute la mormântul mamei. Sora mamei, care mă îngrijise în primii

46 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

ani din viață, într-o pornire spre exotism, s-a îndrăgostit de un arab și a decis să îl urmeze ca soție supusă și roditoare de prunci voinici, întru slăvirea lui Alah. Amintirea pe care o păstrez despre ea, atât cât mi-a rămas din primii ani ai copilăriei, este a unei femei tinere, vesele, mereu cu o vorbă bună pe buze. Am mai văzut-o rareri, de-a lungul vieții. Sarcinile repetate o făcuseră să ia în greutate considerabil, era îmbrăcată permanent în negru și nu își dădea jos niciodată vălul de pe cap, așa că imaginea ei de mai târziu nu se mai suprapunea aproape deloc cu cea din copilăria mea. Cum tatăl meu abia îmi observa prezența prin casă, de obicei doar atunci când făceam câte o boacănă, cea care m-a crescut până la vârsta la care am putut pleca din oraș, pentru studii, a fost bunica de pe partea mamei. Bunica era o femeie extrem de corectă și harnică, fusese cochetă în tinerețe și, din ce auzisem, avusese parte de o viață din care nu lipsiseră aventurile, ba chiar și unele scandaluri. La bătrânețe, însă, devenise credincioasă. Umpluse casa cu icoane, candele și busuioc și nu lipsea de la biserică în nici o duminică sau sărbătoare. Am crescut, așadar, în atmosfera tăcută, cu miros de busuioc și tămâie a căsuței modeste de periferie la care locuiam, pe atunci toți trei – bunica, tatăl meu și cu mine. Nu e de mirare, cred, că nu am reușit să îmi fac mulți prieteni în copilărie. Pe când am ajuns la școală căpătasem deja obiceiuri mizantrope și, în plus, genetica mă cadorisise cu o timiditate aproape maladivă. Abia reușeam să vorbesc cu cineva fără să mă înroșesc și, dacă o făceam, nu reușeam aproape niciodată să îi susțin privirea. Copiii sunt imaginea umanității în starea ei pură, primordială, încă nealterată de influențele civilizației, progresului și educației. Societatea lor este cea a regulilor primare, cu mici ierarhii sociale în care sunt favorizați cei puternici, inteligenți și îndrăzneți, sunt tolerați cei amuzanți și cei banali și marginalizați cei care nu își găsesc locul în nici una din categoriile de mai sus. În sinceritatea lor sunt de o cruzime pe măsură, astfel că nu de puține ori mă găseam ca obiect al șicanelor și glumelor zgomotoase ale colegilor de clasă. Scăparea mea a venit odată cu învățarea alfabetului. O lumea nouă mi se deschidea în fața ochilor, comparativ cu care cea înconjurătoare părea nesemnificativă și mai puțin amenințătoare. Acasă, biblioteca era plină de cărți; însă, cele mai accesibile pentru înălțimea mea de copil

erau cele religioase. Până să descopăr biblioteca școlii, trecusem deja în revistă viețile sfinților, învățăturile părintelui Cleopa și vreo două rafturi de cărticele cu propagandă religioasă pe care bunica le cumpăra, fără greș, la orice sărbătoare mai importantă. La 10 ani devenisem o mică bigotă și abia așteptam să ajung ca vârsta să îmi permită o oarecare independență pentru a-mi căuta o stâncă izolată unde să mă retrag în sihăstrie. Trebuie să menționez însă, că nimic din pornirile mele de pe atunci nu mă îndemnau spre rugăciune și meditație. Dacă voiam să devin sihastră era pentru că îmi imaginam că, într-un mod misterios, vestea despre preacuvioșenia mea avea să fie dusă peste mări și țări și cei mai importanți oameni ai momentului ar fi venit să mă vadă pentru a căuta alinare și sfaturi înțelepte. Futilitatea acestei ambiții copilărești are să explice multe din acțiunile mele viitoare. Necesitatea de a-mi continua studiile m-a smuls din căldura tămâiată a casei părintești pentru a mă arunca în învălmășeala orașului – o banală capitală de județ care, pentru mine însă, era cea mai mare aglomerare urbană cu care intrasem în contact. Deoarece salariul de funcționar lipsit de ambiții al tatălui meu abia ajungea pentru nevoile casei, s-a hotărât ca, pe parcursul studiilor să fiu cazată la căminul facultății, unde am nimerit într-o cameră îngustă și lungă, cu paturi suprapuse și încă patru colocatoare entuziaste și gălăgioase. Adaptarea s-a produs mai ușor decât m-aș fi așteptat. De fapt, a fost doar o cvasi-adaptare, în sensul că am reușit destul de ușor să găsesc o manieră de a tolera prezența colegelor și de a mă face, la rândul meu, tolerată. În rest, nu găseam nici interese și nici subiecte de discuții comune cu aceste fete tinere, frivole, veșnic îndrăgostite și, în cele din urmă, destul de binevoitoare. Cu toate astea, acel prim contact cu lumea intimă a fetelor de aceeași vârstă cu mine a reușit să mă îmblânzească într-o oarecare măsură și să îmi dezvolte unele calități sociale, până atunci cvasi-inexistente. Am reușit, în patru ani de zile, să mă apropii de cîteva dintre ele și chiar performanța de a fi considerată, de două dintre ele, drept prietenă apropiată și confidentă. Mi-am dus studiile la bun sfârșit și am decis să rămân în orașul adoptiv pentru a mă angaja, vrednică moștenitoare a talentelor părintești, ca secretară într-una din întreprinderile locale. Cele opt ore zilnice petrecute la serviciu, lipsite de provocări sau

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 47

evenimente, erau de o monotonie adormitoare pentru spirit. Îmi păstrasem, însă, curiozitatea din copilărie, dragostea pentru cărți și o neliniște peretuă care mă făcea să privesc iscoditor în jurul meu. În fiecare seară, pe drumul dinspre serviciu către casă, mă gândeam că viața nu poate însemna numai asta, că Dumnezeu, a cărui existență nu o puneam pe atunci la îndoială, nu putea să ne fi lăsat pe fața pământului numai pentru atât. M-am hotărât, așadar, să investighez pentru a afla scopul pentru care fusesem adusă pe lume nu la o altă dată decât cu 23 de ani în urmă și nu altundeva decât în acel orășel anost și minuscul dintr-o țară poate nu chiar minusculă și nici chiar la fel de anostă. Am început prin a cerceta scrierile unora mai deștepți decât mine care și-au pus întrebări asemănătoare cu mult timp înaintea mea. Cu cât avansam în lecturile mele, cu atât concluziile erau mai contradictorii și rezultatul părea mai îndepărtat. După cum îți spuneam, însă, niciodată nu am dovedit înclinații spre meditație, fiind mai degrabă o fire nerăbdătoare și, nu de puține ori, nesăbuită. Am decis, prin urmare, să iau literalmente cuvintele din cărțile sfinte, care îl identificau pe Dumnezeu drept iubire, și să le testez în cel mai teluric mod cu putință. Printr-un silogism adolescentin mi-am zis: viața este Dumnezeu, Dumnezeu este iubire, să iubim, deci! Cum până atunci fusesem de o timiditate aproape sălbatică în preajma bărbaților, un astfel de deziderat era mai ușor de propus decât de atins. Am făcut eforturi să mă apropii de colegele mele de serviciu, pe care până atunci le tratam doar cu o condescendență politicoasă, pentru a afla mai multe despre arta seducerii. Curând însă, am descoperit că nu de sfaturile lor aveam nevoie, ci de o dezinhibare a calităților native, pe care, până atunci le ignorasem. Nu a durat mult până să îl cunosc pe cel ce avea să devină primul meu soț. Una din colegele de serviciu, surprinsă de atitudinea mea dintr-o dată împăciuitoare, dacă nu chiar prietenoasă, mi-a făcut cunoștință cu un bărbat cam de aceeași vârstă cu mine, și el singur. Cu dăruirea de care sunt în stare atunci când descopăr o nouă pasiune, mi-am canalizat toate forțele înspre cel pe care, gândeam eu, aveam să îl iubesc pentru tot restul vieții. Nu aveam, pe atunci, de unde ști că nu e de ajuns să vrei cu tot dinadinsul să iubești pentru ca sentimentele să însemne într-adevăr iubire. Am pus, cu toate astea, întreaga bună credință de care am fost în stare în căsnicia mea și, nu cu mult timp după, am aflat că aștept un copil.

Ioan Mateiciuc

open de dor Alexandria Publishing House, 2012
„Ioan Mateiciuc scrie o poezie sinceră şi vizuală, şi nu pentru că se află la debut, ci pentru că, din acest loc el îşi asumă trăirile în forma lor cea mai simplă. Nu este autorul care să caute mijloace şi metofore ce ar putea produce explozii lirice, pentru că el ştie că din simplitatea aceasta sinceră i se ivesc precum nişte “măşti de fecioară” visele, care sculptate cu minuţiozitate, “ies pe rând vibrând”, vin şi se agaţă deseori de trupul şi sufletul lui. Pe de altă parte, poetul este un orfic înăscut, jonglează cu sunetul şi îl aşază în poezie ca pe o poză veche de familie. Rar se mai întâmplă să descopăr un tânăr debutant angajat spre poezia cu tonuri muzicale. Citindu-i volumul ai senzaţia că eşti la un film care nu se mai termină, şi asta pentru că autorul, regizorul poetic, inserează metafore şi alte figuri de stil care te obligă să rămâi o vreme peste ele, cum întâlnim aici: “în sufletul meu şi-au făcut adăpost / urmele cizmelor tale de gumă”. O dovadă că simplitatea este ceea ce-l defineşte şi-l apropie de poezie şi cântec găsim şi în felul în care autorul se raportează la realitate: “singurul loc în care mai putem visa / e chioşcul de tablă din colţ / la care nimeni nu mai vine”. Chioşcul acesta este, în fond , volumul lui de poeme, peste paginile căruia stau lipite ca nişte postere sau semne de ruj viziunile şi trăirile poetului. Cred că peste puţin timp imaginile poetice ale lui Ioan Mateiciuc, “aidoma cântărilor din veacuri” vor fi cunoscute şi recunoscute de adevăraţii cititori de poezie, vor fi fredonate chiar şi de către “grămezile de apă”. (Paul Gorban)

48 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

Avatar

Radu Vasile Chialda
Alteritatea ca fenomen determinat al barbariei
„ arbaria nu este un început, ci este întotdeauna secundară unei stări a culturii care o precede în mod necesar, şi poate apărea ca o sărăcire şi o degenerescenţă numai în raport cu aceasta”1, spunea Michel Henry. Tărâmul barbariei este unul extrem de sinuos. În general, aceasta intră în sfera dezbaterilor şi în discursul cultural atunci când aspectele ei depăşesc limitele decenţei manifestării. Iar dacă este vorba despre manifestare, aşadar de un aspect fenomenologic, pe care Michel Henry nu ezită să îl considere2, barbaria se leagă de viaţă, de esenţa acesteia. În parametrii conceptuali ai fenomenalităţii vieţii, barbaria nu ocupă un loc privilegiat opunându-se actelor culturale, ci, fiind mereu un fenomen pe care cultura trebuia să îl supună şi descompună prin toate formele sale, este trecut cu vederea până la ignoranţă. Iar tocmai această raportare
1 Michel Henry, Barbaria, traducere de Irina Scurtu, Institutul European, Iaşi, 2008, p. 11. 2 Ibidem, p. 30.

B

la cultură face barbaria să ne şocheze la fiecare apariţie proeminentă, dură, în cotidianitatea noastră. Dacă Alessandro Baricco îşi începe cartea cu afirmaţia: „Barbarii sosesc din toate părţile. Iar asta ne cam zăpăceşte”3, profund mirat de apariţia barbarilor, Michel Henry îşi deschide discursul spunând că „intrăm în era barbariei”4, de parcă până acum nu am fi cunoscut-o5. Însă, de îndată ce trece de sita evidenţei istorice – aşa cum am văzut în cele câteva cotituri ale spiritului universal al istoriei
3 Alessandro Baricco, Barbarii, Eseu despre mutaţie, traducere de Dragoş Cojocaru, Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 33. 4 Michel Henry, op. cit., p. 5. 5 Ambii, atât Henry, cât şi Baricco, apar în discursurile lor uluiţi de barbarie, lăsându-se pradă acestei iluzii a unei prime apariţii, ori a unei apariţii atât de proeminente încât duritatea impactului cu ceea ce barbaria reprezintă, pare să fie un fenomen cu o însemnătate deosebită, când, în fapt, barbaria este prezentă constant în viaţa noastră, însă, cu cât trece mai mult în ignoraţă, cu atât mai mult orice acţiune a manifestării ei impresionează.

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 49

ilustrate de G. W. F. Hegel într-o manieră excepţională în Prelegerile de filosofie a istoriei, pe care noi le-am atribuit dialecticii noi şi alţii şi a cărei dinamici poate fi înţeleasă printr-o serie de conflicte binare între aspectele celor doi termeni – barbaria devine un fenomen din ce în ce mai aproape de sufletul nostru6, deşi, „dacă îl întrebaţi pe un barbar care-i treaba cu sufletul, el nu înţelege despre ce-l întrebaţi”7, continuă ironic Baricco. Conceptul de barbarie, odată ce se face din ce în ce mai prezent, deşi prin esenţa sa rămâne undeva în preocuparea istoriei, îşi relevă cu adevărat originea. Datorită caracterului său dinamic, barbaria trebuie să fie determinată de un motor anume, de un principiu care să o menţină mereu în raport faţă de cultură, care să-i stea drept esenţă şi să-i fie mereu aceiaşi, indiferent din ce punct am privi-o. De aceea, barbaria tinde a fi un aspect permanent al individului uman, în aceiaşi măsură ca şi cel al culturii. Întrebarea de la care ar trebui să pornim în înţelegerea ei ar fi următoarea: care este acea esenţă, acel principiu (caracter permanent), care să-i susţină barbariei fenomenalitatea? Deoarece barbaria se află mereu ca un apendice8 al culturii, o supapă, aşadar un „organ suplimentar” aflat în prelungirea unuia cu o mai mare însemnătate, deoarece ne transpare ca un corolar al culturii şi astfel considerată ca derivând nemijlocit din aceasta, suntem nevoiţi să plasăm conceptul barbariei mereu în plan secundar. Acest aspect secundar al barbariei, spune Joseph de Maistre, decurge dintr-un „raport cu o formă preexistentă de cultură”9 şi dovedeşte astfel, faptul că barbaria se află mereu într-o diferenţă, acolo unde un „cine” ori un „ceva” este diferit şi se comportă altfel decât un „cine” ori un „ceva” aflat în preajma10 sa, faţă de care este (co)rupt, transformat, schimbat, aşadar într-o stare de deteriorare, de modificare de structură în sensul neclarităţii ori confuziei, altfel spus, al indeterminării, al ieşirii din evidenţă, despre care, tocmai pentru că nu este suficient receptat, Martin Heidegger susţine că ar trebui să ne
6 De această dată, spre deosebire de situaţia culturii, în sensul pierderii sufletului; Alessandro Baricco, op. cit., p. 118. 7 Ibidem, p. 121. 8 Ca un organ în care este înmagazinată toată negativitatea culturii, tot rău acesteia, necesar în acest sens, dar de care se poate dispensa. 9 Michel Henry, op. cit., p. 186. 10 Martin Heidegger, Prolegomene la istoria conceptului de timp, traducere de Cătălin Cioabă, Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 403.

îngrijoreze11, ar trebui să ne fie teamă12 pentru Dasein-ul nostru, din a cărei fiinţă toate acestea fac parte, determinându-l să fie ceea ce este, deoarece sunt esenţialităţi ale acestei fiinţe. Obiectul acelei confuzii mai sus amintite este sentimentul stranietăţii13, căci numai în acest sentiment Dasein-ul devine confuz faţă de sine însuşi şi se lasă pradă acelui impersonal „se”, în contextul căruia Dasein-ul constată starea de angoasare, „pura experienţă a fiinţei în sensul faptului-de-a-fi-în-lume”14. Dar nu ne dorim în acest context să facem un studiu despre fenomenologie, nici să definim conceptele lui Martin Heidegger, Dasein-ul ori impersonalul „se”, de aceea ne vom opri doar la câteva puncte ale acesteia, necesare discursului nostru. În excursul fenomenologic heideggerian am expus principalele puncte forte ale fenomenului de barbarie. Cu toate că Heidegger nu spune care-i sunt caracteristicile, demersul său fiind unul pur fenomenologic (preocupându-se de ceea ce face fiinţa (individul), să fie în act, în mişcare, cum ar spune Michel Henry, viu, aşadar trăind, mai mult: trăind în lume, într-o lume care este în sinea sa devenită15, ea însăşi în mişcare), aspectele de mai sus descriu caracterul esenţial al barbariei, care, pe scurt, am putea să le concentrăm în ceea ce constituie conceptul de alteritate. Pentru barbarie problema alterităţii este aşadar esenţială. De asemenea, trebuie să punem în evidenţă conceptul acesteia, cel prin prisma căruia barbaria transpare ca nelinişte a vieţii16, cea mai bună expresie prin care poate fi redat fenomenul barbariei, cel care nu mai face obiectul analizelor istorice de până acum. „Neliniştea” pe care, până la urmă, inversând fenomenul, sugerând astfel o relaţie de reciprocitate între aceasta şi barbarie, Jean-François Mattéi o identifică în „efectele barbariei”17, este unul din aspectele
11 În sensul heideggerian constituit prin termenul „Besorgen” (preocupare), grijă-permanentă-faţă-de; Ibidem, pp. 477, 489. 12 Ibidem, p. 479. 13 Care, aşa cum vom vedea, împreună cu căderea şi în cele din urmă grija, sunt principalele structuri ale Daseinului, şi în felul lor de a fi, principalele determinări ale barbariei, ceea ce o face pe aceasta să se comporte ca structură esenţială a fiinţei umane, Ibidem, p. 471. 14 Ibidem, p. 485. 15 Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Fenomenologia spiritului, traducere de Virgil Bogdan, IRI, Bucureşti, 2000, p. 283. 16 Ca suprimare a tuturor diferenţelor; Ibidem, p. 107. 17 Jean-François Mattéi, Barbaria interioară, Eseu

50 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

„angoasei”18, cea care descrie cel mai bine ce se întâmplă cu fenomenul barbariei atunci când i se repudiază individului ca fiindu-i esenţială. Dar să mai aducem un indiciu care extrage esenţa barbariei din exterioritatea sa, cea care a făcut-o mai de grabă subiect de cercetare a studiilor istorice. Oswald Spengler s-a preocupat în Declinul Occidentului de o analiză obiectivă a istoriei, din care să decurgă în cele din urmă un „declin” evident al civilizaţiei occidentale. Miezul analizei sale pare să se întrezărească în distincţia apollinic – faustic – magic19, care ar descrie momente de dezvoltare a sufletului în principalele culturi ale istoriei. Este suficient să spunem că ceea ce dorea să evidenţieze prin desinenţele apollinic, faustic şi magic, acestea veneau să redea o specificitate apriorică culturilor dominante ale istoriei (corespondente acestora): cultura antică greacă, spiritul occidental conştient de propriul destin, şi cultura atemporală arabă. Ceea ce tratează în aproximativ 50 de pagini este, în fapt, o caracterizare a sufletului celor trei culturi, însă, ce apare evident în ceea ce ne preocupă, este faptul că Spengler atribuie dinamicii unei culturi „sufletul”. Ceea ce este specific, caracterul esenţial al unei culturi, este reprezentat prin suflet. Dacă specificul culturii constă în manifestarea unui anumit suflet propriu, iar ceea ce contravine culturii este însăşi barbaria, atunci putem afirma că barbaria contravine şi acelui suflet, iar pentru că relaţia dintre barbarie şi cultură, aşa cum am constatat mai sus, este una care constă în diferenţă, aşadar, barbaria fiind preocuparea diferită a sufletului culturii, şi astfel, în preajma acestui suflet, toate acestea ne conduc la ideea că barbaria nu poate fi tratată doar într-o exterioritate a culturii, ci raportânduse în desinenţe ale negativităţii la un suflet, conceptul ei ţinând de o alteritate a culturii, a sufletului acesteia. Nu greşim dacă afirmăm că barbaria este alteritatea însăşi a culturii, odată ce Hegel susţinea că aceasta din urmă, ca lume a spiritului20 este însuşi spiritul înstrăinat de sine21, iar în această calitate de înstrăinare, cultura nu poate fi decât ea însăşi alterată22.
despre imundul modern, traducere de Valentina BumbaşVorobiov, Paralela 45, Piteşti, 2005, p. 131. 18 Martin Heidegger, op. cit. p. 479. 19 Oswald Spengler, Declinul Occidentului, schiţă de morfologie a istoriei, traducere de Ioan Lascu, Beladi, Craiova, 1996, p. 253. 20 Georg Wilhelm Friedrich Hegel, op. cit, p. 282. 21 Ibidem, p. 280. 22 Ibidem, p. 343.

Dacă Spengler urmăreşte destinul sufletului faustic al culturii occidentale, afirmând că se află în declin23, Hegel în Fenomenologia spiritului, pe de-o parte şi în Prelegeri de filosofie a istoriei, pe de altă parte, urmăreşte un parcurs al spiritului, întâi fenomenologic, apoi istoric. Nu este nici momentul, nici nu intră în atribuţiile noastre să analizăm cum se face translaţia de la spiritul lui Hegel la sufletul lui Spengler. De remarcat este faptul că barbaria se află în relaţie cu acestea. Dacă în cazul „sufletului” încă mai pot fi întrezărite corelaţiile şi reprezentările cultural-istorice, aşadar încă în apropierea extrinsecului, unde conceptul de barbarie încă necesită raportare la fenomene şi evenimente, în ceea ce priveşte raportarea la „spirit”, barbaria pare să se afle în sfera conştiinţei, aşadar în ceea ce ţine de latura intrinsecă a individului, acolo unde se formează ca şi concept, raportânduse la propria sa esenţă, autodeterminată24. În ambele cercetări ale sale Hegel urmăreşte o împlinire a spiritului. În Prelegeri de filosofie a istoriei „spiritul” se împlineşte în conştiinţa libertăţii ajunsă la maturitate în modelul de guvernare al Statului Prusac, cel în care istoria universală ca devenire a spiritului istoriei25 ajunge la finalul ei. În Fenomenologia spiritului însă, „spiritul” ca formă a experienţei26, aşadar conceptual, se împlineşte în ceea ce Hegel numeşte „religie revelată”27, în care sinele ajunge la esenţa sa absolută28. Împlinirea spiritului, indiferent din ce perspective, presupune o destinaţie, un parcurs de devenire, iar dacă teoria fenomenologică are câtuşi de puţin valabilitate, fapt de care nu ne îndoim, atunci nu este greşit să spunem că împlinirea spiritului reprezintă o finalitate, un punct în care acesta îşi încheie „aventura”, fenomen pe care atât Hegel cât şi Spengler au mizat în operele lor. Jaques Derrida afirma în legătură cu această împlinire a spiritului, că întrebarea călăuzitoare a Fenomenologiei spiritului îşi găseşte răspuns în „moartea morţii însăşi” ca „negare a negaţiei”29. Dacă primul traseu al
23 Ibidem, p. 584. 24 Unde Hegel arată cum se formează în intelect conceptele ca „esenţialităţi spirituale”; Ibidem, p. 27,. 25 Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Prelegeri de filosofie a istoriei, traducere de Petru Drăghici şi Radu Stoichiţă, Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 417. 26 Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Fenomenologia spiritului, p. 387. 27 Ibidem, p. 427. 28 Ibidem, p. 428. 29 Catherine Malabou, The Future of Hegel: Plasticity,

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 51

spiritului lui Hegel observăm că se sfârşeşte în istorie, cel ce-al doilea parcurs îşi găseşte sfârşit în moarte ca şi concept al esenţei ultime a spiritului30. Finitudinea spiritului şi caracterul de declin al sufletului nu reprezintă altceva decât două din formele alterităţii în cea mai adâncă interpretare a fenomenalităţii vieţii. Alteritatea ca esenţialitate a barbariei, barbaria ca fenomen al vieţi, cultura ca alteritate faţă de propria sa esenţă care este viaţa31 şi căreia îi este propria experienţă. Aşa am putea spune pe scurt raportul alterităţii, pe de-o parte cu fenomenul barbariei, iar pe de altă parte cu cel al culturii. Dacă atât barbaria cât şi cultura pot fi uşor identificate într-o fenomenologie ca fenomene ale vieţii, alteritatea, care le determină pe amândouă în aceiaşi măsură, pe de-o parte ca esenţă în sine, esenţa însăşi a barbariei, iar pe de altă parte ca esenţă determinată, devenind cultura însăşi, aşadar, alteritatea este termenul mediu dintre cele două. Iar pentru că nu poate fi ignorată din analiza oricăror interpretări care vizează barbaria şi cultura, ca esenţă a acestora, alteritatea este ea însăşi un fenomen care însoţeşte viaţa. Alteritatea este profund legată de la „primul moment” al vieţii, până acolo unde aceasta întâlneşte fenomenul morţii, al finitudini, indiferent sub ce aspect se manifestă. Emmanuel Levinas, care nu se poate detaşa de fenomenologia lui Martin Heidegger, susţine că fiinţa umană este o „fiinţă către moarte”32, astfel că „fiecare zi a vieţii este o preocupare cu salvarea”33, iar în acest fel, putem concluziona că viaţa omului, dintr-o perspectivă cât se poate de sumbră, este în esenţă un mecanism al alterităţii. Dacă barbaria adânceşte această preocupare, cultura, în calitate de spirit al lumii, este cea prin care salvarea se face întrezărită34. Mecanismul alterităţii devine mecanism în sine doar atunci când cultura se comportă, aşa cum a afirmat Hegel, ca „spirit înstrăinat de sine”35. Pentru a face conceptul de alteritate mai uşor vizibil, într-o interpretare care nu ţine în
Temporality and Dialectic, Routledge, New York, 2005, prefaţă p. xliv. 30 Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Fenomenologia spiritului, p. 26. 31 Michel Henry, op. cit., p. 132. 32 Emmanuel Levinas, Time & The Other, Duquesne University Press, Pittsburgh, 1987, p. 58. 33 Idem. 34 Ibidem, p. 62. 35 Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Fenomenologia spiritului, p. 280.

mod explicit de fenomenologie, ci mai curând de o perspectivă a filosofiei culturii, şi, aşa cum am văzut, însăşi a barbariei, dat fiind că aceste concepte sunt în strânsă legătură unul cu celălalt, fără barbarie cultura neavând cum să se evidenţieze ca şi cultură în sine36, ne vom limita la doar câteva aspecte care pun în evidenţă momentele pe care le considerăm esenţiale, aici, în acest context, momente pe care le putem ilustra în parametri a trei probleme: a celuilalt, a străinului şi a declinului. Începem acest discurs cu o analiză a dialecticii noi şi ceilalţi, bipolaritate în baza căreia barbarul, identificat în termeni precum „altul” sau „celălalt”, este întotdeauna diferit, aşadar, o alteritate faţă de ceea ce reprezintă termenul „noi”, ca abstractizare. Apoi, dincolo de această interpretare ce pare să fie una prin care se definesc termeni şi concepte, în problema străinului se pune cu adevărat în discuţie esenţa alterităţii: cine este acel barbar, alteritatea faţă de „omul civilizat” propriu culturii? Iar în ultimă instanţă ne vom îndrepta atenţia asupra declinului ca aspect al alterităţii. În limita demersului nostru, nimic nu ne va împiedica să constatăm că alteritatea este un caracter intrinsec aprioric al barbariei, iar, mergând pe firul expunerii ce urmează, să aflăm că primul barbar ar fi cel care s-a desprins de animalitatea sa, aşadar, de aspectul său inferior de a fi şi de a se transforma într-o altă fiinţă, cu alte cuvinte de a se altera în dublu sens, aşa cum spunea Hegel, suprimânduşi propria natură37, odată faţă de ceea ce îi seamănă în structura sa corporală şi a doua oară faţă de sine38 însuşi ca fiinţă conştientă de sine. Mai mult, să aflăm că primul barbar ar fi în fapt primul om. Dacă ne situăm în sfera tradiţiei creştin-religioase, pe care într-o anumită măsură nu o putem exclude în mod radical, cel puţin din perspectiva tradiţiilor culturale de la care se revendică discursul nostru putem spune că primul barbar este însuşi Adam, cel care devine prin însăşi asemănarea în chip cu creatorul său, alteritatea divinului. Actul său de a încălca porunca lui Dumnezeu devine – şi iată de ce putem susţine acest fapt, cu o anumită reţinere – primul act de barbarie.
36 Jean-François Mattéi, op. cit., p. 283. 37 Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Fenomenologia spiritului, p. 393. 38 Iată o primă disociere în interpretarea barbariei interioare, unde, pe de-o parte, putem observa că barbaria este intrinsecă societăţii care îl determină, iar pe de altă parte, aceasta este intrinsecă propriei fiinţe, în structura sa psiho-somatică.

52 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

Literatura & kafteala

) )

Anton Lascu

Marii kaftangii niponezi faţă în faţă cu Poezia
hiciţi ghicitoarea mea! Cine au fost cei mai mari kaftangii ai Japoniei? Desigur, samuraii, bushi, însemnând războinicii angajaţi în slujba unui samurai mai barosan care le dădea de toate în schimbul devoţiunii lor mortale. În ambele sensuri, către duşmani, dar şi către propria lor hara, adică burtă, prin seppuku, eventraţie, eviscerare, care numai fascinant nu sună! Ce ştim noi cel mai bine despre ei, ce ocupaţii de căpătâi aveau ei? Păi, să-şi slujească stăpânul, întâi de toate prin Moarte, adică prin omorârea celor care, samurai la rândul lor, slujeau alt stăpân, altul deh!, or să se auto-desfiinţeze când nu mergeau luptele în favoarea lor, ajutaţi de prieteni, cum am spune azi prietenul samuraiului la decapitare eficientă se cunoaşte. Învârtitul armelor, - trasul cu arcul călare, lupta între sufletele lor katanele (săbii), cu suliţe, halebarde, aruncatul adversarilor la pământ ca să-i înjunghie mai uşor (ju jutsu-ul din Epoca lor de aur), decapitarea şi colecţionarea capetelor, dichiseala obligatorie de fiecare dimineaţă, sodomia, iniţiatică, astfel sună mai pompos, cultural justificând preocuparea pentru celălalt mai puţin diferit de tine decât era o gheişă. Gândul ca mai cochetau ei şi cu

G

artele ori cu literatura ne interesează mai mult aici. Cât şi cum au îndrăznit, ori si-au permis samuraii hard să se îndrăgostească de Poezie asta e o chestiune un pic mai delicată şi cam transparentă, vom vedea. Dacă e să ne amintim de la cel mai celebru samurai , Miyamoto Musahi, trăitor prin sec. XVII, care după o grămadă de dueluri câştigate, plus participarea la câteva bătălii, se linişteşte (bătrâneţea asta!) şi devine preocupat de arte precum sculptura şi caligrafia, plus un pic de budism. Dar asta după ce a lăsat destule mortăciuni în urma lui, mai ales din aceia care au îndrăznit să-i pună la îndoială abilităţile marţiale. Nu era timp în tinereţe pentru sensibilităţi. Oricât am încerca să eufemizăm cultural caracterul războinicilor japonezi, acestea tot miroase a sânge chiar şi peste secole. Dacă ne vine cheful cumva să citim Codul bunelor maniere pentru uzul samurailor, personal aş alege Hagakure (dictat de Yamamoto Tsunetomo, pe la începutul sec. XVIII, un samurai cu tonsură budistă înspre bătrâneţe, mai mult de nevoie decât din pioşenie), în locul mai familiarului Bushido a lui Nitobe,

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 53

un hibrid monstruos între cultura japoneză şi cea occidentală, indigest ca multe alte întâlniri culturale nefericite. Hagakure a fost un soi de bestseller pentru kamikadze in vremuri de rea amintire, dar şi favoritul lui Mishima. Dacă e sa ne orientăm după acest manual, samuraiul ar face bine să nu acorde o prea mare atenţie artelor, incluzând aici, fapt straniu pentru un războinic, chiar şi artele marţiale, înţelese de Yamamoto mai degrabă ca Budo (căi ale războiului, abordate atât estetic, cât şi spiritual), şi nu doar ca Bujutsu (tehnici de luptă), după o distincţie a lui Donn F. Draeger. Utilitatea oricărei preocupări din viaţa samuraiului hard este ceea ce ar trebui să aibă în calcul orice samurai, şi nu estetismul, ori lirismul pur, în cazul poeziei. La urma urmei, ne avertizează Yamamoto, „este regretabil sa faci un efort atât de mare numai pentru a deveni un artist” (Hagakure, p 36). Şi mai mult, abia după ce se înţelege că artele sunt dăunătoare, abia atunci acestea capătă o anumită utilitate pentru samurai. Chiar şi o eventuală sensibilitate a războinicului niponez pentru arte are un scop pur practic. „aranjamentele florale si manuscrisele de pe pereţi servesc pentru purificarea vederii”. (Hagakure, p. 85) Alteori, pentru a-şi consolida câte un sfat educativ necesar unui bushi, autorul cărţii Hagakure foloseşte ilustrări din lumea poeţilor, de pildă cum înţelegea un maestru în ale poeziei să-şi îmbunătăţească capacitatea de concentrare „Un alt maestru, de renga, le-a spus adepţilor săi ca înaintea unui cenaclu de poezie trebuie sa îşi calmeze mintea şi să contemple o colecţie de poeme.” (Hagakure, p 39) Dar ce mai poţi face cu o carte, de poezii de pildă, după ce ai citit-o? Iată, daca nu ştiţi, ce ne învaţă Yamamoto „După ce ai citit o carte, cel mai bine este să o arzi sau să o arunci” (Hagakure, p. 31) Dar ce temă mai dragă samuraiului în poezie, întâlnită de altfel pe tot tărâmul nipon, decât moartea, cu tot valul de stări adus de amintirea ei - melancolie, regret, sentimentul trecerii, al efemerului, a vieţii ca o floare de cireş, o imagine de asemenea îndrăgită de secole de către japonez. Paradoxal este faptul că, declarând mereu că „destinul samuraiului e moartea”, samuraiul trăieşte cu ea în gând, dar fără a se gândi la aceasta. Or, sărmanul poet din toate timpurile e chinuit constant de cogitaţiuni la sora Moarte! Dimpotrivă, samuraiul nu se gândeşte niciodată la moarte, cel puţin aşa se lăuda un samurai model din Hagakure. Aşa stând lucrurile, de unde nostalgii şi alte paseisme

când, „un luptător este acela care nu-şi risipeşte niciodată viaţa în regrete”? Ca tot japonezul de pe timpuri, îl mai apuca şi pe samurai cheful să scrie câte un poem, din păcate de cele mai multe tocmai când mai avea câteva clipe şi se ducea la strămoşii lui. E vorba de un ultim poem-testament numit Jisei, cum s-ar zice despărţirea de viaţă. Îl scriau simplu, expeditiv , fulgerător ca mişcarea unei katana, iluminant uneori, un adio spus unei lumi din care oricum erau dispuşi să plece fără regrete. Mă gândesc că în Occident condamnaţilor li se ofereau consolările unei rugăciuni şi a unei ţigări, sau o ultimă degustare finală, mai rar şi a unei epistole. Dar acolo, în land-ul samurailor, ai la dispoziţie o rugăciune, expeditivă dar eficientă, îmi place să cred, şi mai ai timp şi de un scurt poem, în care nu poate fi vorba decât despre: îmi pare rău ca trebuie să părăsesc această lume, dar nu regret plecarea în sine pentru că nimic nu este mai firesc decât aceasta… Iată şi un exemplu al extazul liric de final. În 1880, Minamoto no Yorimasa îşi pune capăt vieţii la 75 ani, nu fără a fi rostit un ultim poem în faţa Pavilionului Păsării Phoenix la Uji, dupa vreo zece Namu Amida Butsu, adică invocarea numelui lui Amida Buddha, repede şi sigur: Pentru trunchiul părăsit care niciodată n-a dat flori ah, cât de dureros e să sfârşească! (din Moartea voluntară în Japonia, p 97) Chiar şi câte un împărat mai făcea socoteala copiilor pierduţi în atâtea manifestări ale spiritului războinic niponez, şi iată ce gând liric născocea, care îmi aminteşte de o păţanie de-a mea cu George Coşbuc (Trei, Doamne, şi toţi trei, poezie pe care m-am chinuit să o memorez în copilărie şi care mă ducea cu gândul, nu ştiu de ce, la vreo trei madame şi nu la Dumnezeu). Toţi feciorii mei au năpădit acum câmpul de luptă şi doar moşnegii păzesc ogorul de pe munte. (Antologie, p. 159) Dar cine resimte mai acut decât poetul, haijinul (maestru creator de haiku-uri) cel mai celebru al Japoniei, Matsuo Basho, toată aceasta futilitate a elanurilor eroului, a entuziasmului

54 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

puterii marţiale din care: Ah, ierburile verii! Atât a mai rămas din visurile bravilor războinici. (Antologie, p. 186) Şi unde sunt aceste vise , ubi sunt, gând etern al oricărui om treaz în faţa Timpului, şi care nu prea ia în serios atât de superficialul carpe diem, adica scarmănă bine clipa cât o ai in gheare? Atunci unde mai e privirea cea fioroasă chiorându-se la tine de sub obrăzar, şi fioroase sunt acele coifuri cu mască ale samuraiului? Unde sunt toate gândurile despre război, onoare, slujire, şi gheişe, ori ţeasta purtătoare de asemenea intenţii, se întreabă Basho: Ce jalnic! sub coif ţârâie un greier. (Antologie, p. 191) Se pare ca uneori şi marele războinic este fermecat de minunăţia Florilor uitând că trebuie să fie dur, crud şi fioros, încât renunţă şi la cea mai zdravănă protecţie a sa, dacă şi asta nu o fi doar vreo fantezie de-a poetului: O, bujorii de dragul cărora un vestit războinic şi-a scos armura. (Antologie, p. 206) Da, exista şi delicateţe in gesturile samurailor, există apropieri imposibile, dar văzute tot de poeţi, doar de poeţi: Cu capătul arcurilor războinicii mângâie roua… (Antologie, p. 238) Sau poate că nu, poate că acea combinaţie imposibilă, samuraiul-poet, specie care nu cred ca aparţine samurailor, ci mai degrabă lumii poeţilor, daca e să o plasăm undeva, exista şi ea autonom. Un exerciţiu de antrenament, înclin să cred ca este vorba de un jo, un baston de 1,30 m, poate fi periculos pentru oameni, dar şi pentru plante: Exerciţiul cu bâta mi-e teamă de soarta volburelor… (Antologie, p. 244) Obiectele contondente şi tăioase pot da naştere la tot felul de epifanii lirice. În poeziile despre războinici, se înţelege nu neapărat scrise de ei despre ei, ci scrise de alţii, poeţii, despre ei, întâlnim câteva simboluri şi imagini cu referire la lumea samurailor, fascinantă uneori, oribilă alteori, dar in ultimă instanţă cam tristă, dacă e să o vedem cu privirea poeţilor. Pot aceste imagini, obiecte, simboluri să dezactiveze pentru câteva clipe eterne spiritul războinic, să

oprească samuraiul din preocupările lui de căpătâi? Acestea pot fi florile de cireş, bujorii, sunetele care dezvăluie ritmul Naturii (ploaia, grindina), picăturile de rouă, ţârâitul greierilor, ierburile verii… Un poet, când vede ustensilele din trusa de război a samuraiului, are tendinţa de a le uita adevărata lor utilizare, de a le eufemiza oarecum. Un obiect destinat exclusiv vieţii marţiale devine altceva, un prilej de aţi aminti de o fiinţă dragă Să stau acasă, Aşteptându-te ? Nici gând ! De-aş fi spada lată Cu care mi te încingi – Să-ţi apăr zilnic trupul. (Antologie, p. 62) Aceiaşi sabie, sufletul samuraiului cum e frumos visată de iubitorii de arme exotice, când apare în vise, aduce cu sine o interpretare specială: Sabie mare Visat-am astă noapte – Cu ea m-am încins. Ce vrea să însemne asta? Te voi vedea degrabă? (Antologie, p. 64) Unii samurai, din convingere, nu ca Yamamoto, lasă viaţa cea sângeroasă a samuraiului şi se dedică budismului, cum ar fi Saigyo (1118-1190) la 23 ani, cu nişte versuri având ecouri eminesciene în conştiinţa noastră: Ultima-mi dorinţă: Să ştiu că zac întins şi mor. E tristă soarta mea Să trec pe lume ca şi roua. Pe-un fir de iarbă, lângă drum… (Antologie, p. 64) Nu ştim daca samuraiul era atent şi la altceva decât la acţiunea sa, aici de a încorda arcul pentru lansarea unei săgeţi, dar ştim că există undeva in afara acţiunii războinicului celălalt personaj, Poetul care vede ce se întâmplă într-o ordine mai mare, cea a cosmosului. Nu ştim dacă samuraiul şi-a oprit mişcarea, dar ştim că poetul i-a oprit-o totuşi, a îngheţat acea clipă marţială a pregătirii unei săgeţi pentru a îmblânzi această acţiune ameninţătoare. Desigur, nu poate fi vorba în epifania poetului de sensul spiritual pe care îl dădea Eugen Herrigel artei tragerii cu arcul la japonezi, Kyu-do: Când războinicul Şi-a potrivit săgeata Grindina-i cade

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 55

Peste apărătoarea mâinii În şesul cu bambuşi din Nasu. (Antologie, p. 134 ) A fi sau a nu fi…samurai ? Samurai sau poet? A fi haijin nu înseamnă a fi samurai. A cocheta cu poezia ca parte a educaţiei tale de războinic sau ca ultimă „ţigară”, nu te face haijin, nu ? Cu atâtea exigente pentru a fi un samurai, un bushi, e cam greu sa fii poet zi de zi, poet autentic. E mai multă incompatibilitate între viaţa unui kaftangiu profesionist, în război sau în ring, ca in ziua de azi, şi cea a unui poet decât am vrea să ne închipuim. Cred ca poţi fi artist marţial şi poet, dar nu poţi fi soldat şi poet simultan. Ori kafteşti, des-fiinţezi sau modelezi un pic fizicul altuia, ori te gândeşti la greaţa de a fi pus în asemenea situaţii! Ori una ori alta. Valabil şi pentru samuraii deveniţi spectre acum, valabil şi pentru samuraii urbani care uneori ne dilematizează, ori dinamitează, viaţa. Samuraiul total, samuraiul hard nu putea fi, nu avea dreptul de a fi nici poet nici budist. Concluzii extreme, dar dacă ne amintim de pomelnicul ocupaţiilor de bază ale samurailor… Izvoare livreşti: 1. Antologie de poezie japoneză, îngrijită de Ion Acsan şi Dan Constantinescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981 2. Classical Budo, de Donn F. Draeger, Weatherhill, 1973 3. Hagakure, de Yamamoto Tsunetomo, Editura Mix, Braşov, 2008 4. Moartea voluntară în Japonia, de Maurice Pinguet, Editura Ararat, Bucureşti, 1997 5. Samurai Sourcebook, de Stephen Turnbull, Cassell & Co, 1998 Despre autor (Anton Lascu), mai cunoscut pe malurile marţiale bahluiene ca Sensei Adi Marin, este artist marţial şi profesor de arte marţiale de peste 20 ani, cochetând sau perseverând, în studiul unor arte precum Jiu Jitsu, Jeet Kune Do, Kali Escrima, Mixed Martial Arts, Karate, Taekwondo, Kendo. Iubeşte deopotrivă şi Artele Marţiale şi Poezia (cu volumul de debut Poveste fără sfârşit, Zona Publishers, în 2012), de unde şi dorinţa-i de a ţine, începând cu acest număr al revistei, rubrica Literatură & Kafteală în spiritul ludico-sumbric a lui Iocari serio.

Dorin Cozan

Urâţii Ed. Allfa, Bucureşti, 2012
„Citind romanul „Urâţii” nu ai cum să nu simţi miros de romaniţă, de zarzăr, de salcâm ars în vatră, de cafea făcută pe plită, de vin fiert şi chiar de chirpici. Autorul invită cititorul să fie martor la cele mai bizare aventuri săteşti. Astfel te trezeşti prezent, cu toată viaţa ta, fie în plină nuntă, fie la înmormântare, fie la o naştere tipic românească, fie în prezenţa unor personaje sărite din tipar. Dincolo de toate aceste povestiri care, până la urma urmei, construiesc un roman puzzle, cartea transmite o morală băbească despre memorie şi origini. Mai găseşti acolo poveşti de amor, o poveste cu un potop care prefigurează sfârşitul lumii, întâmplări mai puţin ortodoxe din Săptămâna Mare a Paştelui, precum şi o adevărată lecţie de beţie. Dorin Cozan este un prozator original pentru care ludens-ul, parodia şi umorul de bună calitate constituie ingredientele necesare realizării unui roman despre comedia rural-umană. În contextul literar românesc actual, sufocat parcă de scenarii urbanistice în care întâlnim mult praf, oţel, sticlă, miros de motorină şi zgomot de cai putere, prozatorul propune o alternativă, dovedindu-se a fi un autor eco. „Urâţii” este cartea pe care cred că orice orăşean şi, mai ales, oricine a copilărit la ţară şiar dori să o aibă în biblioteca personală ca pe o hologramă care dă în vileag viaţa amuzantă şi captivantă a românilor care în genunchi pe toloacă trăiesc parcă într-o altă lume, aproape visată, aproape uitată. Aşadar, dacă vreţi să întraţi în gaşca urâţilor nu trebuie decât să vă blindaţi cu omenie şi umor, pentru că nu ştii de unde, în timpul lecturii, poate sări din poveste câte o lighioană scăpată din lanţ sau vreun personaj fără permis de conducere auto”. (Paul Gorban)

56 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

E-Proza

Liviu Andrei

Şase vânători
Ş

ase luni haotice şi un revelion psihotic pe strada 6 Vânători. În camerele Penitenciarului Arad lumina se stingea doar atunci când se ardeau neoanele şi era ca o coincidenţă de aliniament planetar ca să se belească toate în acelaşi timp. Era culmea culmilor pulii, adică ceva greu de imaginat. Aici nici scurtcircuitul nu era de capul lui şi nu pătrundea decât dacă avea o condamnare de jăpcău. Petardele dintre ani aduceau a bombardament defensiv. Pentru versaţii sătui de puşcărie, zgomotele erau ceva banal, ca o lingură pocnind PUC-PUC fundul oalei de ciorbă. Unii băşeau mitraliere în somn, alţii se gândeau la poziţiile în care vor cardi la eliberare sau îşi imaginau o pizdă mare cât o colivă de arpacaş, doar a lor, de care să nu mai ştie nimeni-nimeni şi în care să şi-o vâre până

la cotor. Ovidiu avea o dorinţă nebunească de a repara ceva electronic. Orice. Poate vreo făcătură de ceas Asahi de la mâna vreunui ţigănete salcot, sau unul dintre janghinele de televizoare din cameră. Tremura de nelinişti. Uite ce dungi are, răni-l-ar ursu’! Cre’că e de la diodă. E contact imperfect… Nu lucrează, dă-o dreacu! Nu pot să mă bag în el, că mă belesc ăştia de rămân şi surd şi mut. Aştept să se dea dreacu de tot şi mă impun dup-aia... Se chinuise două zile ca să rupă pe neve câţiva centimetri de sârmă din gardul din curte şi acum o şlefuia de ciment, ca să o facă şurubelniţă pur-sânge. Era atent să nu-l ginească vreun sifon intern că o muşca grav. Visa doar telefoane şi laptopuri umanoide care procreau, se furau unele pe altele, se arestau, se înjurau tehnologic şi care

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 57

glorificau un singur dumnezeu în bisericile lor digitale − pe EL. S-ar fi masturbat pe o stivă de piese şi stricăciuni şi s-ar fi scufundat în ele ca în fluviul vieţii. Înnebunea cu gândul la un celular cu antenă pe care să o lungească şi să-şi maseze prostata. Puşcăriofilii se masturbau din amintiri. El trebuia să-şi umble şi pe la cur ca să simtă bine. O făcea delicat, insesizabil pentru restul, sub pătură, semnalizând plăcerea din schimonoseli ritmice ale ploapelor. Nici măcar plantonul celulei nu-l dibuia. Era un adevărat gargoil sexual împăturit. Văcarii, porcarii şi şuţii cu care împărţea celula nu-l excitau. Din contră. Duşurile comune îi provocau o greaţă de nedescris. Imaginea părului de găoz, pe care apa se prelingea gravitaţional şi care se încăpăţâna să-şi păstreze ondulaţia şi sclipiciul cheratinos în vâltoarea stropilor, îi pălmuia cerebelul. Dă cu săpun ţigane, ca să nu-ţi mai văd nutriile! Umple-ţi curu’ şi scrotu’ de clăbuc! Ha ha! Clăbucet de pârnaie... Pârtie că vine apaaa! Se spăla repede analizând capul înfundat al duşului. Curge ca pula… E plin de calcar. Detenţia sa era opera naivă a lui Ciot. Îl băgase un an ca să şi-l scoată din capul gânditor şi din sistem. Lucifer acţionase chemat de seva clitoridiană a Ginei şi se oglindise în ochişorii de mărgele ai lui Vlăduţ. Trei ani şi şase lui cu suspendare, deci stătea un an şi ceva ca popa. Aurică îl vizitase o singură dată până acum. Aranjase, totuşi, ca Sensibilu să primească un cartuş de kentane pe lună. Nu mai pot, Aur! Ai zis că o tulesc rapid... Din cauza ta stau aici. Ce să-l scape... El îl băgase. Furt de date cu caracter personal. Legea 677 pe 2001. Nu suflase un cuvânt în ciuda faptului că miliţienii îi strânseseră degetele în uşă. Cui le dai bă, futuţi coliva mă-tii de derbedeu? Cine te-a pus? Câţi bani iei? Nu reuşiseră să-l depisteze telefonic pentru că îşi schimba numărul la săptămână şi băga cartela într-unul din telefoanele pe care le avea la reparat. În declaraţie scrisese că folosea pozele şi parolele de e-mail pentru amuzament. Voiam să o mai ard aiurea cu gagicuţe. N-a ţinut. Zdupul l-a halit imediat. O să-ţi aduc ţigări mereu. Numai scumpeturi. Cu ăştia o să ai trai boieresc aci. Nici nu simţi. Ştii şi tu care e treaba... Jumate le pasezi la smardoiu’ camerei şi eşti aranjat. Mai aranjat de atât nici că se putea. Era aranjat în stil Ciot. Beleaua i se trăsese de la beizadeaua senatorului Sfetcu, căruia drogangiul de fiusău îi ciordise telefonul ca să facă rost de coco pentru biluţe şi etnobotanice. − Păi n-are, mă, nimica! îi explică Ovidiu surprins. E brici! Ai încărcător la el?

− N-am, dă-l dreacu! Cât bagi pe el? Vreau să-l dau! M-am plictisit de el... − Păi tu cât ceri, mă?! îl întreabă Ovidiu golăneşte, studiindu-şi marfa ca s-o caute de defecte. Nu e prea nou... − Patru beţe şi e al tău. Îţi zisei... Mi s-a luat de el. Era bombastic. Făcea banu’. Îl putea mărita uşor pe o sumă mai mare, dar îi simţea disperarea de a scăpa de aparat şi îl încerca să-l combine şi mai rău pe gagiu. − Păi şi nu vrei altu’ mai hoţ, simpaticule? îl îndemna Sensibilu. Am un HTC bengos aici. E ca nou. Mai pui un băţ jumate şi cu ăsta şi îl iei... E pizdă! Drogangiul devenea nerăbdător. Voia banu’. Simţea că i se cască venele. Era al treilea magazin la care venise şi toţi îi propuneau combinaţii. Ovidiu simţea că-i are coaiele sub talpă şi putea să-l faulteze în voie. − Simpaticule, uite care-i treaba! Îţi marc trei milioane pe el! O facem? Simpaticu’ deja convertise cele trei beţe în haloperidol şi nootropil. Îi cerea corpul. Dă-mi senzaţie, Albert! Nu te mai coi! Hai să ne simţim bine, dă-te-n pisici! Dă-i plasticu’ ăstuia şi hai în tiribombă! − Bene! Dă-ncoa’! S-a făcut safteaua. Molecularul era plin de numere şi mesaje ciudate, coduri de afaceri sau mesaje de la pizdăret de larg consum. Era şmecherie. Se putea conecta direct la mailul lu’ Sfetcu. Sunt dat în pula mea, ce să mai!… Ia, mă, să vedem ce are Nea Zăpadă p-aici… Cu un soft isteţ, Sensibilu regenera toate mesajele, pozele şterse, dar si istoricul tuturor apelurilor efectuate de pe acel telefon. Nu-i ieşea tot timpul, dar modelului ăstuia îi dăduse de cap. Opaaa! Ia uite hales-bules… Poze de la revelion... Era ceva cât de cât sexual în pozele alea. Anul trecut de revelion, Sfetcu o muşcase pe una de picior. A vrut să-i rupă carnea. Beţie de lichior şi sărăţele. Morţii mă-tii de purisancă! Hai afară să-ţi bag o petardă în mitră! Hai! A scăpat cu o singură muşcătură. Fiecare întâlnire cu Aurică se solda măcar cu o atingere prin pantaloni, o pipăire de testicol sau o limbă în ureche. De cum îl vedea intrând pe uşă Skoicii, simţea nişte mâncărimi plăcute pe uretru, aproape de capul penisul. Organismul recepta afecţiunea pur-masculină prin înăuntrul său şi semnaliza andro-faptul prin cel mai vascularizat semafor din dotare. Aur! Vino că am pescuit ceva viu într-o conservă! E peştoi fără oase… Acu’ l-am decongelat. Treaba ta…

58 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

Nu te mai rog! Pa! Destinul urla. Urla ca o băşină de fasole groasă. Sfinctereala şi prosteala prostatei trebuiau să se facă muci şi să dispară. Ovidiu avea să-şi schimbe pielea printr-o puşcărioară. Frecatul de Aurică nu-i mai grăbea năpârlirea, iar Ginuţa cea luciferică îi cariase muşcătura care-i atrăgea atât de mult bărbatul. Jucase pizdeşte. Mişeleşte. Curveşte. Era dată dreacu. Cântase la penisul lui Aurică ca la un fluier cărnos. Fluieratul îi gâdilase urechile într-un asemenea hal încât ofiţerul îl trecuse pe liber pe Sensibilu şi îl lăsase pe mâna lu’ Sfetcu. Că fiu-mio e derbedeu înţeleg... Dar ce pizda mă-sii voia asta cu datele mele? L-a pus cineva, dă-l în cacat de agarici! Rupeţi-i fâşu’ dacă nu vomită sursa, dă-l dreacu! Niciun gram de vomitătură. Nimic. E cam frig în celulă, dar e un frig la limita neolegii. Procesomanii bulăului stau cu geana pe termometru şi sunt chitiţi să dea statul în judecată pentru condiţiile siberiene din detenţie. Nu suntem ham-hami, bă! Lagăr! Huăă! Dă-ne căldură, Românie futută de bagabonţi! Mie mi-a trecut glonţu’ pe la tâmplă la revoluţie... Ştiţi pula la supt! Aia ştiţi! Dar n-au de ce să se lege. Frigul e legal. Sunt patru grade şi fiecare îşi înteţeşte confortul termic din băşinile proprii care circulă lin, umflând cearşafurile ca aerul cald dintrun balon. Sulful din maţe a devenit brusc o materie primă deloc de neglijat. Cine are, e boier. Ovidiu e încotoşmănit în pătură. Degetul inelar e pe prostată. A găsit-o imediat. E singura alinare. E tot ce are din plasa de rafie plăcerii. Îşi agită scuipatul în obraji. A strâns multă flegmă. Abia o mai controlează. O agită trecând-o printre dinţi şi o bea. E şampania singurătăţii lui. Îşi mai pregăteşte încă o duşcă. E în stomac. Hai noroc, Aur! La mulţi ani! La mulţi ani, bă, nu m-auzi? Aur… Îl aude pulea. N-are cum să audă. Securitatea nu e telepatică. Nu citeşte gânduri. Nu-şi pierde timpul cu d-astea. Le probează. Le compară. Le notează şi le duce la procuratură. Aur e la Sun Garden. Bea, petrece, se cacă, râgâie şi respiră, că d-aia face revelionul la restaurant. Poate că aude şi el aceleaşi bubuituri. Îşi face bilanţul. Încă un an cu Ginuţa. M-am însurat prea tânăr. Uff! Gina, Gina, Gina… Sunt aproape beat. E revelionu’, ce pula mea! Ţi-ai pus chiloţii la uscat de vreo patruş’trei de ori anu’ ăsta. Trei perechi ţi le-a luat vântul de pe sârmă. Cu vreo patru ai şters parchetul. I-ai făcut cârpe… Nu ştiu câte perechi ai, dar probabil că tu ştii câte am eu. Ştii asta , dar prea ai impresia că ştii tot… Preconcepţiile tale sunt problema… Ciot merge din nou la baie. E

coadă. Se aşteaptă. Toţi cei gata pişaţi sau căcaţi zâmbesc la ieşire privindu-i în ochi pe cei care sunt cu pişarea-n glandă sau cu căcarea la porţile curului. Nu-mi zâmbiţi, răţoilor! Să vă fie frică de moaca mea! Sunt ofi-maso-homo! Sunt nepişat! A izbutit să intre. Se pişă româneşte, ţinând-o de la cotor. O scutură bine şi o ascunde în bârlogul chiloţilor. E mândru de periciunii lui. Bine că am dat de brânca asta. O căciulă de bani, să-mi trag palme… Cumpăram un aragaz cu bani ăia. Da’ sunt bine… Chiar că sunt bine. Pişăcioşii atacă veceul de mascul rând pe rând. Faianţa sclipicioasă, cele trei pisoare şi cele două closete cu urme de rugină şi cufureală uscată primesc cu îngăduinţă toate naţiile de etnosexuali: osânzoşi, slăbănogi, transpiraţi, frezaţi, gelaţi, beţi şi băşinoşi. Aurică e tot la stadiul de admirat favoriţii. E fascinat de moaca sa de securisto-mason prezentabil. BLUAAAOŞC! BFUU! E clar. Nu mai e de stat. Un revelionist a cedat căcării. Phuu! Parcă a băut must din copite de cal bălan. Fermentaţia stomacală a petrecăreţului i-a înlăcrimat pe toţi. WC-iştii gazaţi se pişă pe fugă. Nici nu şi-o mai scutură bine. Îşi folosesc chiloţii drept pampers pentru stropii finali. În veceul ăla se dă o luptă murdară, plină de ghiorţăieli şi sunete de trompetă anală. Aurică revine la masă. Abia acum a lepădat ultima urmă miros de cufur din haine. I s-a luat. Nu prea s-a atins de haleală şi pileală. Revelionu’ pulii... Gina se întreţine cu Melania, o haimana decoltată mâncătoare de ruj, abonată zilnic la sirop de tată. Râd ca tutele. Sigur au pomenit-o pe Doamna Sculă. Melania a venit cu Marcel Bocărnea, un alt masonete, care lucrează la Petrom. E băgat într-un Secu mai sec. Aurică nu e atras de rujată, dar ţâţele ei îl pălmuiesc cu zvâcnituri şi îl stropesc cu un lapte dulce, nevăzut. Sunt perfecte. Absolut perfecte. Pere turceşti de aprozar. E imposibil să nu te holbezi. Sunt de benzi desenate. Îi vine să le facă un dop ca la lubeniţă ca să le testeze dacă sunt coapte. − Te-nsori, Marcele? îl întreabă Aurică rânjind, căutându-l cu privirea de după cele două vorbăreţe. Petrolistul dicleşte un scaun liber şi vine lângă Ciot. Are o uitătură de cartofar versat. Caută un pahar gol, îşi toarnă nişte vin roşu după ce se strâmbă un pic la eticheta sticlei şi bea până lasă un deget de licoare în pahar. Domeniul Coroanei... Merlot sec... Îmi place cuvântul SEC. E cel mai sec cuvânt... E zâmbăreţ până la dinţi. Caută urechea lui Aurică cu buzele. − Aurică fără frică... Dă-te-ncoa’, bă! îl îndeamnă el şoptit, apropiindu-se cât poate

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 59

de mult de urechea receptorului. N-am făcut nimic cu ea... Abia a venit din Bari. Labioplastie, tăticu! E operată la turturică. Micşorare de labii... N-am făcut nimic jos, dar am făcut sus. Două reprize de întors şi stors. Ş-acuma am ruj pe ţeavă... Asta e nebună, zău! E şerpoaică. După ce scuipă, îţi ghiceşte în spermă... Vrăjitoare felaţionistă... Mi-a zis că o să cad la bulău... Marcel devine serios dintr-o dată. Termină bruma de vin rămasă şi-şi mai pune juma’ de pahar. Vrăjeală... E doar o sugătoare de carici. Nu mă iau io după asta... Ce dreacu să ştie mameluca asta... − ...zău, Aurele! Sunt curios ce ţi-ar spune ţie... Dacă vrei o diagonală cu ghiceală pot să vorbesc cu ea şi să-i zic că eşti rudă cu şarpele Boa, ca s-o fac curioasă. Pe ăştia ca ea le excită curiozitatea. Eu i-am zis că am avut un accident când era mic şi că am o placă de metal la cap. Nu glumesc, zău! Când am făcut cunoştinţă i-am zis: Bună! Eu sunt Terminatoru’! Da, tati! Aşa am preluat-o... Doar că tre’ s-o las să-şi vindece zgaiba dintre crecane. Ciot e consternat. Zâmbeşte prosteşte. Ghiceala ăleia nu are nicio logică. Băieţeii cu codiţă se mişcă şi schimbă harta vieţii. N-are cum să ghicească. Sperma e vie. Nu e zaţ de cafea ca să stea locului. Aaaa! S-ar putea să-i coacă în aburii gurii şi să-i omoare, că între dinţi n-are cum pentru că sunt celulari de mici. Da’ dacă stau să mă gândesc bine şi în coiţe e aceeaşi temperatură ca în restul corpului... Sau nu... Nu mi-a zis nimeni până acum că am coaiele reci. Dreacu ştie!... − Păi şi cum face asta, băi, Marcele? îl întreabă Aurică la mişto. Ucide zeama-n gât?! Are plombe otrăvite? − Băăă... Mă dezamăgeşti! Priveşte altfel treaba! Dacă nu iese ghiceala, rămâi cu muia... Da. Logica asta e de securist priceput şi este de necombătut. Normal că îl încântă ideea. Nu era vorba despre felaţie în sine, cât de faptul că e o plăcere unică să vezi o asemenea putoare lungindu-şi gâtul în patru labe. Totuşi, logica securistă face o mică ciupercă pe corpul ei aparent dur. Ciuperchinoasa asta imună la fungicidul securistic e chiar logica golănească. Da’ ce avantaj are Bocărnea că-mi face asta mie felu’?! Poate e beat… Treaba lui! Eu fac pe popândău’ şi merg pe burtă. − Da, Marceluş! Tocmeşte-o, tăticuţule, să-mi dea-n bobi! consfinţeşte Ciot, arătând discret spre genitale. Am aici un viermuş simpatic... Bocărnea basculează vinul şi îi confirmă reuşita ghicitului seminal din sprâncene. Se întoarce la locul lui în stânga Melaniei, atingându-i umărul ca să-i semnalizeze maimuţei să-şi încheie căcăţişurile femeieşti, pentru că are chef de compania ei estrogenă. Miezul nopţii. Sute de petarde, artificii

şi alte căcaturi pirotehnice care să le ciupească retina la proşti şi să le ia gândul de la inutilitatea vieţii lor de buhai antropomorfi de pe această bucată continentală, ce întreţine cu brio răul şi prostia. BOOAM! PFUC! PISIUUUÎŞIUUU! JBUUFF! Mai toţi etnosexualii s-au îmbulzit afară ca să vadă artificiile puse de ţigănoiul de la Sun Garden. Doar unul beat, care-şi înjură nevasta cu capul pe masă, a rămas înăuntru. Muierea e cu el. Stai, fă, aci că te ia mama dreacu! Frumuşică, roşcată, nu pare să aibă trunchiul deformat de vreun ovul încărnat. E totuşi nevastă-sa. Trebuie să-i suporte căcaturile beţivăneşti că doar d-aia şi-a luat pagubă. Florine, termină te rog! Florin e actor de duzină. Trăieşte doar din salariu de la Ioan Slavici. Are roluri mici. S-a plafonat şi d-aia se face praf când are ocazia. Acum doişpe ani a cerut-o în căsătorie într-un mod artistic care a dat-o gata. A chemat-o întrun restaurant, i-a umplut burta de suc acidulat şi pe la unşpe noaptea i-a băgat două degete în fofoloancă pe sub masă. Şîîî! Taci! A gândit-o şopârleşte jokerul. Îl simţi? E rece? Bagă tu mânuţa de prinţesă alemandă şi scoate-l! Era un inel mediocru ca preţ şi ca aspect. Sânziana... Vrei să mă suporţi toată viaţa? A acceptat. D-aia suportă. Nu e vina ei. Este efectul aurului din vagin. E o curată magie sexuală atunci când pizduţa îţi devine mină de aur şi tu, ca femeie, devii o mineriţă impermeabilă la debitul violent al celui care te-a cerut de nevastă. BRUUJJJJIIIUU... BUUOOOM! Katiuşa, mânca-ţi-aş! Băunitoarea asta le-a scuturat părul vaginoaselor vopsite care urmăreau spectacolul la braţul maşinii lor masculine de adus bani în maison. Beizadelele lor au amuţit iar alarmele maşinilor din parcare şi-au început trilurile sâcâitoare. O pişcătură neaşteptată îi strânge bucile lui Ciot şi îl împinge în Gina. Pişcatul întoarce capul să vadă sursa. E Melania. Îşi umplă obrazul drept cu limba uitându-se în altă parte. Pfua! Vrea să mă ghicească... Bocărnea ăsta nu e sănătos. Singurul obstacol în calea felaţiei e Ginuţa, pe care trebuie să o încălzească de la spate în timp ce ea beleşte ochii la artificii. Se apropie uşor de urechiuşa ei ascuţită. − Ginel... Vezi că m-a luat o spoială gravă. Mă duc să-mi slăbesc cureaua că nu mai pot! Ea se-ncruntă uşor şi se eliberează de apărătoarea lui dorsală, semn că e deranjată. − Ia şi paharul meu! îl spune ea sictirită, întinzâdu-i un păhărel de şampanie aproape plin. Ciot părăseşte grupul de etnosexuali petrecăreţi şi se îndreaptă spre baie. Actorul e tot cu capul pe masă iar Sânziana şi-a pus un pahar cu suc. Intră în veceu. Mirosul e infernal. E ca-n budele de gară. Sulf şi iară sulf. La vreo cinşpe secunde intră labioplastiata. Îi face semn să poftească într-o cabină cu closet. Hai, bă,

60 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

s-o văd şi p-asta... Intră amândoi. Ea coboară capacul veceului ca să ascundă cârnatul plutitor care se îmbureţise de apă, se aşează pe closet ca pe scaun şi îşi începe treaba. Aurică blochează uşa şi se lipeşte de ea. Gâfâie uşor. Îhîî! Are două mii de grade în gură... Aşa îi omoară... Fhuu... Marcele, Marcele! Fhuu! După aproape un minut, sugătoarea se opreşte brusc. Îl priveşte în ochi de parcă l-ar fi surprins cu o faptă cumplită. − Eşti homosexual! Haa! Aurică e uluit. Îşi cască ochii la maximum apoi îi face mici de tot. Ce?!? Ce pu... Nici n-am ejaculat... Cum?! Ce morţii mă-tii... − Cre’că ai băut cam mult, Floricico! replică Ciot, forţânduse să zâmbească, ca să pară indiferent. − Melania... Floricica e nume de vacă. Băi! Io, am fost cu un mafiot din Bari care era gay, dar îi plăcea cum lucram şi mă ţinea petru afişaj... Voi aveţi un semn distinctiv aicea jos. Nu-ţi mai fac, că nu-mi plac poponarii! N-am nimic cu tine, da’ nu-ţi mai fac! Aurică râde. Se forţează să o facă cât mai natural. Îşi foloseşte talentul de ofiţer, dar degeaba. E zgâriat pe suflet. Îi vine s-o ia de păr şi s-o bage cu capul în veceu. E pentru prima dată când se simte stânjenit de anormalitatea sa sexuală. Melania se ridică, scotoceşte prin geantă, scoate un pachet de gumă şi molfăie o pastilă. Râde şi ea. Aurică respiră din ce în ce mai intens. Iese şi se duce la chiuvetă. Se spală pe faţă şi se priveşte în oglinda acoperită de stropi. Vede japiţa trecând prin spatele lui. Du-te tare! Nu-i vine să creadă. Curva l-a simţit. Să vezi că-i spune lu’ Bocărnea şi prostu’ o crede... Pfuaa! Se întoarce în acelaşi closet. Trage o pişare scurtă apoi îşi analizează cleanul. Ce are frate?! Ce a văzut năroada asta? Care e şpilu’?... Ia uite, bă, a dreacu nenorocită! M-a întors pe dos... Revine la oglindă ca să se mai confrunte cu imaginea sa de homosexual deconspirat. Nu simte ruşine. Nici pe departe. E altceva. Fragment din romanul GAYZER

Liviu Andrei

Ofiţerii şi talentaţii - vol. I. Gayzer Ed. AIUS, Craiova, 2012

„Printre tinerii prozatori, Liviu Andrei este unul dintre cei mai blamaţi, şi nu pentru felul în care scrie, ci pentru curajul cu care se apropie de anumite teme. Aş putea, fără să risc, să îl consider a fi unul dintre cei mai potenţi prozatori români contemporani, şi asta pentru că reuşeşte, fără să se chinuie, să spargă literatura tabuizată. Cel mai propaspăt roman al său, “Ofiţerii şi talentaţii”, este gândit în mai multe volume, dar autorul a publicat, anul acesta, primul volum, care poartă un nume sugestiv, Gayzer, pe care îl putem interpreta, în contextul cărţii, ca fiind o metaforă directă, ce trimite spre homosexualism. Liviu Andrei aduce, cu această carte, pe tapet subiecte controversate, care te ţin în suspans de la primul cuvânt, până la ultimul, şi asta pentru că autorul ştie să condimenteze unde trebuie. Avem, aşadar, în prim plan, o poveste despre un tânăr mason, care în viaţa de zi cu zi lucrează pentru securitate, dar care printre dorinţele sale, în materie de amor, preferă (şi) parteneri de acelaşi sex. Este aşezată, aproape sub lupă de detectiv, viaţa intimă - de familie - a tânărului mason, Aurelian Doncaş, angajat în cautarea marelui adevăr. Autorul cărţii câştigă notorietate prin felul în care structurează acţiunea, dar mai ales pentru că demonstrează abilităţi de exploatare a subiectului. Se simte, de altfel, că la construcţia cărţii stau, pe de o parte, experienţe biografice iar, pe de altă parte, adevărate exerciţii de documentare. În acest sens, relevante sunt capitolele privind “educarea” unui potenţial securist, precum şi cele privind atmosfera de puşcărie româneasă, postcomunistă. Autorul, cum în rare cazuri am văzut, are abilităţi de marketing; ştie cât şi până unde să pulseze pe un tip de subict, ceea ce ne arată că în gândirea de lucru a romanului a ţinut cont de un profil psihologic al cititorului. Jurnalist fiind în viaţa de zi cu zi, autorul romanului a observat că, în genere, românul, oricare ar fi gradul lui de inteligentă sau cel social, aleargă după subiecte siropoase. Cu siguranţă, pentru cei mai mulţi cititori cartea va fi, realmente, un produs al viselor umede, cu atât mai mult cu cât din ea, aşa cum, pe bună dreptate, observă pe coperta a IV-a Ionel Ciupureanu, “obscenitatea va deveni o boală a tuturor sistemelor”. Dacă veţi citi cartea, care abundă de scene erotice şi limbaj scandalos, care dă în vileag realităţi securistice şi masonice, cu siguranţă veţi simţi cum vă creşte adrenalina, veţi simţi cum vi se vor dilata ochii şi venele, până acolo încât, în final, veţi realiza că timpul nu-şi ratează imaginaţia, scandalos, de liberă”. (Paul Gorban)

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 61

Avatar

Paul Gorban
Mişcările Avangardiste şi tehnicizarea limbajului poetic
vorbind, primele manifestări ale avangardei (literare) au loc în anii 1908-1909 când în Franţa poetul Guillaume Apollinaire transferă principiile noii estetici ale cubismului1 în discursul poetic. Potrivit poetului francez noile direcţii vor trebui să-l elibereze pe poet de orice prejudecată estetică sau de compoziţie poetică. Principal în poezie este să se exprime liric libertatea fantasiei, căutările şi idealurile spiritului nou, total diferit de cel gândit de Hegel sau filosofia clasică germană. Poezia, potrivit lui Apollinaire, care anunţă zorii suprarealismului, este fructul unei imaginaţii total libere: „un triumf al falsităţii, al erorii, al imaginaţiei”. Din punctul lui de vedere, poetul interpretează natura şi o relatează şocând prin combinaţii fanteziste, el trebuie să surprindă, mai mult, să scandalizeze, să experimenteze, să caute un nou limbaj. În acest sens, Matei Călinescu arată că la sfârşitul lui 1917 (după ce teoria DADA începuseră să facă istorie) Apollinaire rosteşte importanta conferinţă L`Esprit nouveau et les Poètes (publicată un an mai târziu în Le Mercure de France), în care subliniază faptul că noua condiţie a poeziei este investigarea: „Spiritul nou admite, deci, experienţele literare chiar hazardate, şi aceste experienţe sunt uneori puţin lirice. Iată de ce lirismul nu este decât unul dintre domeniile spiritului nou în poezia de astăzi, care se mulţumeşte adeseori cu căutări, cu investigaţii, fără a se preocupa să le dea o
1 Al cărui teoretician fondator se şi considera.

C ronologic

semnificaţie lirică”. Iar în continuare mai găsim un citat al lui Apollinaire în care este subliniată estetica şocului şi indignării, prin surpriză: „Prin surpriză, prin locul important pe care-l acordă surprizei, spiritul nou se deosebeşte de toate mişcările artistice şi literare care l-au precedat”.2 De altfel, Matei Călinescu observă, pe bună dreptate, că mişcările avangardiste cu privire la formularea noii poetici au urmat două coordonate distincte. Una, alimentată de ideile futurismului, cubismului şi constructivismului, care au pus accentul pe modernitate, în înţelesul de noutate, şi a căutat cu orice preţ să schimbe formele de expresie tradiţionale, considerate obosite, sclerozate, depăşite. Modernitatea, noutatea sunt de cele mai multe ori concepute în termeni stilistici, scrie M. Călinescu. „Poezia e chemată – crede Marinetti – să dea expresie sensibilităţii moderne într-un nou limbaj, adecvat stilului funcţional-mecanic al epocii, să cânte marile metropole, gările pline de fum, uzinele. Atât vocabularul cât şi gramatica poeziei mai vechi sunt cu totul insuficiente pentru aceasta. E nevoie de un limbaj dinamic, rapid ca mijloacele moderne de comunicaţie; un limbaj care să aibă ceva din frumuseţea şi din structura funcţională a noilor invenţii tehnice”.3 Iar cealaltă direcţie avangardistă, reprezentată
Matei Călinescu, Conceptul modern de poezie, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2009, p. 144. 3 Idem, p. 147.

62 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

de dadaism, expresionism şi suprarealism, fără a ignora principiile modernităţii şi noutăţii celorlalte avangarde, pune accentul pe imaginaţie, ca facultate de a crea imagini. Noua epocă, potrivit acestor avangarde, este una în care poezia (şi arta în general) evidenţiază un triumf al sufletului (iraţional) în lupta sa împotriva spiritului (raţional). În acest sens sunt relevante principiile mişcării Dada cu privire la limbaj. M. Călinescu citează din jurnalul lui Hugo Ball: „Limbajul – scrie Ball la 16 august 1916 în Die Flucht aus der Zeit -, organ social, poate fi distrus fără ca procesul creator să aibă de suferit. După cât se pare, n-are decât de câştigat”. Limbajul „nu poate comunica experienţele cele mai profunde”. Iar la 5 martie 1917, Ball consemnează în jurnal pasul în care poezia renunţă la limbaj. Această idee este accentuată de apariţia poemului fonetic abstract, în care accentul nu cade pe limbaj, pe conţinut, ci pe sunet abstract, rezultat prin lipirea unor vocale şi consoane alese întâmplător. Ball scrie: „Figura umană dispare progresiv din arta picturii şi nici un obiect nu e prezent decât în forma fragmentară. E încă o dovadă că faţa omului s-a urâţit şi s-a uzat, şi că obiectele care ne înconjoară au devenit repulsive. Următorul pas pentru poezie este să renunţe la limbaj aşa cum pictura a renunţat la obiect, şi pentru motive asemănătoare”.4 Dar, din punct de vedere semiotic, se pune poate spune că avem de a face cu o criză a referinţei, că relaţia clasică saussuriană cu privire la semn, dintre semnificant şi semnificat este răsturnată, accentul fiind pus mai curând pe semnificant, pe realizarea unei imagini acustice, care nu are în realitate un concept (cognoscibil, recunoscut), un semnificat, decât ideea că poemul fonetic abstract trimite la ideea de voinţă de negaţie, caracteristică unei culturi, unei epoci. Pe de altă parte, în orizontul noilor ontologii poetice se manifestă teoria Dadaismului care, aşa cum însuşi doctrinarul ei, Tristan Tzara sugerează în manifeste, nu se vrea a fi baza unei şcoli literare, ci mai curând un concept despre hazard, în care primează principiul negării logicii, în care se simte o puternică nevoie de repudiere a semnificaţiei, deoarece însăşi poetica se plasează sub zodia semnului absolutei libertăţi, în care arta înseamnă antiartă, iar afirmaţia e de fapt negaţie. Conceptul dadaist despre libertate, scrie M. Călinescu, se dovedeşte a fi esenţial distructiv (mai ales dacă e
4 Idem, p. 153.

vorba de literatură). „În ceea ce priveşte poezia, dadaismul s-a străduit să compromită din toate unghiurile posibile poeticul: e un triumf total (efemer însă) al poeticii antipoeticului”.5 Trebuie totuşi să spunem că dadaismul a fost lansat la Zürich, în februarie 1916 de un grup de artişti şi scriitori nonconformişti, avându-l în frunte pe Tristan Tzara, cel care va propune un număr important de manifeste şi conferinţe în perioada 1916-1921 şi care va redacta amplul poem, în nouăsprezece secvenţe, Omul aproximativ, publicat în 1931, poem despre care se spune că reprezintă sinteza unei importante perioade culturale, împăcarea momentului dadaist cu grupul suprarealist parizian. Cert este că în faza lui incipientă dadaismul îşi revendică locul discursului ludic (haotic) al combinărilor semnelor, cuvintelor, silabelor, consoanelor, vocalelor, care doar prin formă se arată ca poezie. Tzara este, dacă vreţi, sinonim pentru conceptul de ironie sau, mai mult, sinonim pentru conceptul de afirmare a autenticităţii creatoare, de exploatare a originalului, a perspectivelor individuale, este împlinirea nihilismului nietzschean şi în acelaşi timp este expresia zgomotului şi a programului constructivist-abstracţionist. Relevante sunt pentru noi, cuvintele lui Ion Pop cu privire la programul poetic al dadaismului, acea reţetă poetică propusă de Tzara în Manifestul despre dragostea slabă şi dragostea amară. „Tăierea dintrun ziar a cuvintelor, amestecarea lor într-un sac, copierea lor în ordinea întâmplătoare în care au fost scoase din sac înseamnă încrederea în acelaşi zeu al spontaneităţii, manifestată după ce actul distructiv a avut loc, împotriva logicii şi a gramaticii moştenite, împotriva limbajului convenţional: tabula rasa, haotizare a lumii verbului, eliberare de toate constrângerile expresiei, pregătite – poate – a unor noi construcţii; dar şi sugestie a unei democraţii sui generis a expresiei poetice alimentânduse din orice strat al limbii, împotriva oricăror solemnităţi constrângătoare. Este – se vede bine – o anti-reţetă, parodiind regulile şi convenţiile poeziei.”6 Suntem tentaţi să-i dăm dreptate lui I. Pop mai ales că însuşi Tristan Tzara spune că gândirea se face în gură, că ideal ar fi ca verbul poetic să redevină simultan cu trăirea, altfel
5 Idem, p. 158. 6 Ion Pop, Prefaţă, la Tristan Tzara, Şapte manifeste dada şi Lampisterii. Omul aproximativ, Ed. Univers, Bucureşti, 1996, p. X.

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 63

spus, să fie act existenţial, idee exprimată în acelaşi manifest. Programul Dada se impune pentru a repara greşelile privind prejudecăţile tehnice ale poeziei clasice: „III – S-au făcut întotdeauna greşeli, dar cele mai mari greşeli sunt poemele care-au fost scrise. (…) IV – Este oare nevoie de poezie? Ştiu că aceia care strigă cel mai tare împotriva ei îi sortesc fără să ştie şi-i pregătesc o perfecţiune confortabilă; - ei numesc asta viitor higienic. Se prevede nimicirea (întotdeauna apropiată) a artei. Aici se doreşte o artă mai artă. (…) Trebuie oare să nu mai credem în cuvinte? De când exprimă ele contrariul a ceea ce gândeşte şi vrea organul care le emite?7 Marea taină-i aici: Gândirea se face în gură”.8 Reiese de aici ruptura dintre limbaj şi gândire principiul hazardului şi al nebuloasei fantasii care vor sta ca instrumente viabile în suprarealism. Viziunea lui Tzara e că Dada e o stare de spirit care se impune epocii, nu un corp doctrinar, e poezia pe care societăţile viitoare se pot baza pentru a putea supravieţui, poezia care face loc omului natural şi spontan, abandonat sentimentelor sale. Cu alte cuvinte, dadaismul e o stare estetică în care toată lumea participă la realizarea culturii. „Dada, după Tzara, – ne spune Henri Béhar – este un fenomen absolut nou, care transformă lucrurile în mod original, chiar dacă se inspiră de ici de acolo. Martorul acestei schimbări este publicul, al cărui comportament denotă surpriza. Mai mult, reacţiile violente ale acestuia, neobişnuite în peisajul cultural, dovedesc că a fost atins în profunzime. Valorile sale estetice şi morale au fost zguduite, şi publicul intră, astfel, în jocul Dada”.9 Experimentând texte create după hazardul pur, libere de constrângeri logice, sintactice, semantice, dadaiştii, conştienţi de schimbările produse de tehnica modernă, de progresul ştiinţelor impuneau ca dogmă noncomunicabilitatea. În acest sens, George Bădărău consemnează într-un studiu amplu dedicat suprarealismului românesc: „Dada exalta iraţionalul ca factor decisiv în creaţie; textele dadaiste exprimau revolta împotriva moralei burgheze şi a războiului, cuprinzând idei mai puţin precise despre raporturile cu societatea. Poezia lui Tristan Tzara urmărea reducerea vieţii
7 Aici Tzara face următoarea notă de subsol: Gândeşte, vrea şi doreşte să gândească. 8 Tristan Tzara, Şapte manifeste dada şi Lampisterii. Omul aproximativ, Ed. Univers, Bucureşti, 1996, pp. 37-39. 9 Henri Béhar, Tristan Tzara, traducere rom. de Alina Savin, Ed. Junimea, Iaşi, 2005, p. 227.

la elemente”.10 Pe departe de a fi un simplu curent de atmosferă suprarealismul prin vocea lui André Breton, unul dintre fondatorii grupării din Paris, autor al manifestelor suprarealismului (primul în 1924, al doilea în 1930), se vrea a fi o mişcare literară şi artistică, de avangardă, născută din cenuşa lui Dada (cum spunea Tzara), care pune accent pe exprimarea inconştientului din individ, ca formă primă, autentică, de expresie a artei, ceea ce sugerează că suprarealismul se configurează ca un rezultat al sumei dintre mental şi material. Potrivit lui Gauss, suprarealismul este ultimul continent obscur al minţii, lumea mentală, iar dacă luăm în calcul teoria lui William Fleming spunem că suprarealismul cuprinde „o suprarealitate superioară ce susţine lumea aparenţelor, o lume de vis, ilogică, subconştientă, metafizică, aflată dincolo de cea logică, conştientă, fizică”.11 Un argument freudian ni-l oferă Al. Husar, pentru care suprarealismul „tinde la recuperarea totală a forţei noastre psihice prin coborârea vertiginoasă în noi, iluminarea sistematică a acelor zone obscure ale psihismului, teoriile îndepărtate ale inconştientului. Căile care duc aici sunt tot atâtea căi de acces spre izvoarele artei”.12 Totuşi, o definiţie integratoare a curentului o întâlnim la G. Bădărău care subliniază că suprarealismul „încearcă recuperarea totală a forţei noastre psihice, descoperă în plan mintal noi izvoare ale artei, recuperează realul în suprareal, prin tehnici artistice care explorează inconştientul, se îndepărtează de lumea reală ca să ajungă în acel punct în care raţiunea umană îşi pierde controlul, se întoarce la inconştient, la automatismul psihic pur, cu ajutorul căruia se exprimă funcţionarea reală a gândirii”.13 Pe fundamentul psihanalizei lui Freud care a facilitat eliberarea imaginaţiei din subconştient, dar şi pe baza teoriilor lui Breton care a accentuat importanţa visului în existenţa umană, s-a conturat teza ce susţine suprarealitatea ca rezultat al întâlnirii dintre elementele contradictorii, visul şi realitatea. În această idee, George Bădărău ne sugerează că suprarealitatea a „conturat o nouă poetică având la bază imaginea, miraculosul,
10 George Bădărău, Suprarealismul românesc în context european, Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2008, p. 22. 11 William Fleming, Arte şi idei, traducere rom. de Florin Ionescu, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1983, p. 298. 12 Al. Husar, Izvoarele artei, Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2004, p. 265. 13 George Bădărău op. cit., p. 12.

64 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

antirealismul şi automatismul”.14 Cert este că viziune revoluţionară a suprarealismului a generat noi tendinţe teoretice şi practice cu privire la scriere. În acest sens, poezia este înţeleasă ca un rezultat al unei stări de eliberare interioară absolută, în care poetul transcrie cu „fidelitate” un mod ideal de a fi. Când vorbim despre suprarealismul poetic, putem spune aşa cum sugerează Ovidiu Morar, că eliberarea dorinţei poate deveni sinonimă cu eliberarea imaginaţiei, ceea ce însemnă că avem a face cu o întindere psiho-textuală. Pe de altă parte, G. Bădărău ne invită să vedem că odată cu deschiderile suprarealismului au „apărut modificări în maniera de a scrie (versul liber, distorsionarea formelor prozodice tradiţionale, lărgirea posibilităţilor de exploatare analogică), dar şi în configurarea universului poetic, prin creşterea numărului obiectelor suprarealiste; radicalizarea experimentului poetic (distanţa polemică faţă de tradiţia culturală, destructurarea semantică şi sintactică a textului, caracterul lui antimimetic); multiplicarea nucleelor semantice, pulverizarea nucleului semantic dominant, caracterul fragmentar, absenţa progresiei spre un punct al maximei tensiuni”.15 Jocul poetic suprarealist ne comunică pe baza ficţiunii, dar şi a coborârii în psihic, imagini. Cu toate acestea sensul nu e niciodată dat în întregime, dovadă că avem de a face cu un plan estetic. Şi totuşi, cu ochiul minţii reuşim să citim ceva. Di acest punct de vedere, Paul Cornea susţine că imaginile „ilustrează prin puterea lor evocatoare cuvintele poemului sau povestirii, intensificându-ne emoţia, stimulând fantezia, favorizându-ne trăirea prin procură. Imaginile n-au echivalent conceptual, deşi posedă i infinitate de virtualităţi semantice. Dinamica lor le împiedică să se închidă undeva, să se lase îngrădite într-un sens ce le-ar reduce starea de semn şi le-ar mumifica imediat. (Burgos) Ele ni se comunică indirect şi simbolic, ceea ce face ca intelecţia raţională, condiţionată de reprezentări digitale, abstracte, să pară a se estompa în folosul activităţilor de tip mitopoetic”.16 În ciuda eforturilor de a pune în valoare noile tendinţe ale îmbrăţişării dintre psihanaliză şi estetică, de unde a rezultat textul colaj, suprarealismul a fost considerat de unii critici drept o deviaţie artistică, sau mai mult, un
14 Idem, p. 14. 15 Idem, p. 17. 16 Paul Cornea, Interpretare şi raţionalitate, Ed. Polirom, Iaşi, 2006, pp. 394-395.

curent al ironiei, al comicului. Bunăoară, pentru G. Călinescu automatismul psihic pur este o convenţie care duce la efecte comice; istoricul N. Iorga suspecta mişcările avangardiste de nebunie; în timp ce Pompiliu Constantinescu sublinia că suprarealismul este o experienţă ratată, dar una care a influenţat (prin opoziţie) noile poetici, adică onirismul, care reproşează suprarealismului faptul că a trădat sensul transcendental al visului,17 şi postmodernismul care critică suprarealismul pentru că a inoculat minţii iluzia beţiei de imagini, criticate dur de unii, precum Ştefan Aug. Doinaş: „Într-o epocă a vizualului, când înseşi progresele tehnicii contribuie la dezvoltarea unei civilizaţii a ochiului, imaginea nu poate fi alungată dintr-un imperiu pe care-l stăpâneşte, cu orgoliu şi dezinvoltură, şi pe care – de ce n-am recunoaşte? – l-a lărgit până la limita inexprimabilului. Dar a domina e una, iar a tiraniza e alta”.18 Pe de altă parte, nici noua critică nu îmbrăţişează acest mit destabilizator al poeziei impus de noile avangarde. Bunăoară, criticul Paul Cernat vorbeşte despre o mutaţie revoluţionară, barbară a culturii Decadenţei în care ingredientele principale sunt: „vagul, vaporizarea impresionistă, lamentaţia nevrotică, lâncezeala artificioasă, morbideţa şi lasitudinea sunt denunţate ca trăsături feminine, degenerate sau bătrâneşti şi rejectate în favoarea tinereţii vitale, a direcţiei brutale, virile a voinţei de ruptură, negaţie şi destrucţie, a spiritului rebel, antipaseist şi vital-emancipator, a dinamismului tehnologic, a materialităţii concretiste, pendulând între utopia colectivismului social şi atitudinea anarhică în raport cu formele oficializate. Arta de avangardă este, prin definiţie, – concluzionează P. Cernat – una a transgresiunii, a discontinuităţii, a revoltei şi una utopică”.19 Rămâne ca singurul, viitorul să decidă în ce manieră această seducţie postmodernă (înţelegând aici suma curentelor avangardiste, postmodernismul însuşi, aşa cum spune undeva Daniel Corbu, se prezintă ca un avangardism de refugiu)20 va reuşi să ne ofere acea chance despre care Vattimo spune că este singura noastră ocazie de a ne arăta umanitatea.
17 George Bădărău op. cit., p. 36. Bădărău, 18 �tefan Aug. Doinaş, Poezie şi modă poetică, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1972, p. 173. 19 Paul Cernat, Avangarda românească şi complexul periferiei, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2007, p. 14. 20 Daniel Corbu, Generaţia poetică `80 şi rostirea postmodernă, Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2006, p. 31.

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 65

Avatar

Daniela Sitar-Tăut
Paul Goma:

Lecţia de literatură a Astrei

discursive ale romanului, ca specie narativă. Astfel, textele sale narative nu pot fi încartiruite unidirecţional şi limitativ pentru că nu sunt doar memorialistică, pact autobiografic, confesiune pură sau biografie romanţată, ci mai degrabă ceea ce Gail Whiteman şi Nelson Phillips (The Role of Narrative Fiction and Semi-Fiction in Organisational Studies (ERIM, Report Series Research in Management, decembrie, 2006) numesc semi-fiction, adică o naraţiune care înglobează atât caracteristicile textelor de graniţă, non-literare, cât şi pe acelea ale ficţiunii, ca suport şi ingredient necesar diegezei. Ne aflăm aşadar în faţa unor date reale, rememorate de către adultul care foloseşte empatia faţă de eu-cel-de-atunci, dar şi grila mentală a insului matur ce mimează inocenţa pentru a denunţa strâmbătatea lumii sau pentru a medita asupra situaţiei politice şi istorice. Sugestia semi-ficţiunii este amplificată şi de clasificarea autorului care, pe Sit-ul Webistic îşi compartimentează singur domeniile fructificate, în Bio-Bibliografie, Ficţiune, Dicţionar, Publicistică, Mărturie, Documente. Aşa cum s-a semnalat deja, în repetate rânduri, în abordarea textelor lui Paul Goma trebuie abordat principiul

Paul Goma transgresează convenţiile

biografic, iar nu cronologia editorială. Dacă O copilărie basarabeană beneficiază de o critică de întâmpinare elogioasă, cea transilvăneană este mai puţin exploatată exegetic şi discutată mai degrabă sub aspectul formulei narative utilizate, problematizându-se includerea ei într-o anumită taxonomie terminologică. Dificultatea rezidă în insuficienţa asimilării graniţei dintre ficţiune şi non-ficţiune, precum şi cantonarea analiştilor în clişee tipologice perimate. Conform propriilor afirmaţii referitoare la universul tematic al romanelor sale, acestea descriu două cicluri autobiografice: unul dedicat experienţelor copilăriei, ţinutului natal, rememorate în condiţiile exilului, celălalt surprinde experienţa universului carceral, editat atât în ţară, cât şi în diasporă. Analista Eva Behring remarcă încărcătura duală, obsesivă a repertoriului auctorial, care se repercutează, ca-ntr-o oglindă plană şi asupra scriiturii: „De fixarea pe cele două sfere autobiografice, din orientarea monotematică şi egocentristă a acestei opere a unei vieţi s-a dezvoltat şi un stil scriitoricesc imanent, care este astăzi general recunoscut drept cel care dă consistenţă estetică inconfundabilă ţesăturii textuale a lui Goma”1. Deşi Paul Goma începe să lucreze din
1 Eva Behring, Scriitori români din exil 1945-1989, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2001, p. 160

66 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

anul 1986 la romanul Astra, cel de-al treilea volet al ciclului autobiografic, prima variantă „definitivă”, intitulată iniţial Biblioteca datează din anul 1988 şi va fi tipărită abia în iulie, 1992, la Editura Dacia din Cluj-Napoca. Anterior exilului propriu-zis în Franţa Paul Goma se vede confruntat cu experienţa refugiului, eveniment traumatic care bulversează existenţa copilului din Basarabia care, alături de părinţi, se vede obligat să părăsească Mana natală din pricina „retrocedării” acestui teritoriu ruşilor. Dacă în romanul precedent, Arta refugii, personajulnarator relevă, cu o tonalitate ce aminteşte de Amintirile lui Ion Creangă, atât locaţiile acestei lumi noi, cât şi peripeţiile perioadei, Astra se concentrează în jurul acestui veritabil cronotop, celebra bibliotecă sibiană, topos epurat încă de intemperiile ideologice exterioare, dar care nu se va putea sustrage, pentru mult timp acestora. Mobilitatea Artei refugii, reflectată evenimenţial prin multitudinea locurilor de popas transilvănean este contracarată în romanul următor, preponderent static, de accentul pus asupra psihologiei locatarilor, a universului lor intim, iar nu pe elemente narative cinetice. Universul infantin, penelat idilic în Din Calidor este dinamitat de agresiunile evenimentelor istorice, care duc la deportarea tatălui, apoi la refugiul familiei, la înstrăinare. Astfel, în creaţiile de mai târziu apare redundant motivul traumatic al fugii, refugii, refugiului, iar tonul narativ capătă accente dramatice, atenuate şi camuflate însă de tonalitatea sarcastică, umorul amar. Experienţa ulterioară a exilului face ca aceste aspecte ale copilăriei, ţinutului natal, peregrinajului perpetuu prin diferite sate transilvănene să fie văzute într-o lumină mai pregnantă şi să constituie o experienţă fundamentală, biotică şi scripturală deopotrivă care conturează profilul sinelui refugiat. Arta refugii devine o artă a re-amintirii, act mnemotehnic întemeiat pe re-scrierea experienţei refugiului într-o Transilvanie care nu poate percepe periculozitatea invaziei ruseşti, nici drama insecurităţii, „înplus”-ului în propria ţară. Tonalitatea ironică şi condescendentă este similară celei din Amintirile… lui Ion Creangă, deşi jocurile copilului Paul Goma surclasează pe alocuri manifestările predecesorului literar. De altfel, pe parcursul romanului există evidente trimiteri la aventurile şcolăreşti ale

înaintaşului moldav, aspect nuanţat prin calchierea situaţională şi numele subcapitolelor din penultima parte Irinuca ardeleană, respectiv Se poate căpăta râie de la o Irinucă fără capre. Fuga de la o şcoală insalubră, cu profesori care amintesc de Parada dascălilor a lui Anton Holban potenţează similitudinile. Până şi dramele mutărilor succesive, fuga nocturnă, de cele mai multe ori, de re-patriere forţată sau din faţa trupelor ruseşti aparentaliate sunt relevate în cheie ludic-comică, fie pentru a atenua evidenţa tragică, fie pentru a se transpune mai persuasiv în mentalitatea băiatului de aproape 9 ani care nu sesizează intensitatea dezastrului. Încă din primele pagini ale Artei refugii se impune o frontieră între refugiaţi şi ne-refugiaţi, nuanţată prin cutume, vestimentaţie, mentalitate, gastronomie. Notele benefice ale ardelenilor sunt „cheptarul”, opincile şi slana, doinele demne, lipsite de melodramatism, în vreme ce cioarecii sunt percepuţi drept un articol nesanitar, care strangulează şi asediază virilitatea acestora. În plus, terminarea muncilor campestre nu este încununată de clacă, aşa cum se întâmplă, fiestoman, în Basarabia. Dincolo de elogiul (caricatural? al) suculenţei limbii române, patriotismul basarabean irumpe prin selecţionarea unor exemple şi personalităţi subsumate cupolei moldave, — „pe lângă că e-dulce-şi-frumoasălimba-ce-o-vorbim (asta tot un refugiat de-al nostru a zis-o primul) şi ca-un fagure-de-miere asta a zis-o un ne-refugiat, dar tot moldovean de-al nostru, săracul, ea este şi foarte in-te-re-san-tă”. Noua cultură i se pare fadă, cutumele stranii, iar recuzita culinară – indigestă, dar junele are abilităţi cameleonice, însuşindu-şi rapid atât graiul, cât şi manifestările coregrafice şi muzicale ale ardelenilor. Copilul sesizează aparent inocent automutilarea profesată de intelectuali, dar şi de localnici, artificiu care le facilitează rămânerea acasă în timpul războiului. Mijloacele de locomoţie ale artfugii inventariate de personajul-narator sunt mersul pe jos, carul basarabean, căruţa ardelenească, diligenţa jandarmeriei şi faetonul fistichiu cromatic, confecţionat de Bela. Romanul, care abordează perspectiva narativă subiectivă este compartimentat în 12 capitole, secţiuni care delimitează episoadele narative. Temele majore ale textului, veritabil

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 67

Bildungsroman sunt devenirea spirituală, viaţa de liceu, iubirile virtuale, eşuate sau concretizate, starea sistemului de învăţământ, propagarea, ca o maladie incurabilă, a subculturii. Volumul devine pe alocuri un manual de literatură contemporană, din pricina meditaţiilor asupra scriitorilor epuraţi, interdicţia fiind un certificat al valorii. Pe de altă parte, la fel ca în postmodernism, se poate remarca tehnica palimpsestului, reflectată atât prin inserarea de texte, preponderent eminesciene, cât şi prin mimo-texte, confecţionate caricatural, după modelul subproducţiilor proletcultiste. La fel ca în alte creaţii autorul utilizează strategia cinematografică a reluării cadrelor, iar laitmotivul, reiterat în aproape toate subcapitolele este: „— Inventar? Cum aşa: in-ven-tar?” Stupefacţia închiderii bibliotecii este înregistrată progresiv, cu atât mai mult cu cât, prima epurare a lăsat speranţa că, deşi amputată de listele tot mai consistente de scriitori cenzuraţi, a căror absenţă poate fi reconstituită din memorie, dar şi din locurile goale din fişiere, cea de-a doua va păstra măcar spiritul Astrei, loc de refugiu al rebelilor, confrerie culturală populată de indivizi din cele mai diverse medii. Adiacent acestui

cronotop, sediul Astrei, destinele vizitatorilor bibliotecii sunt recompuse fragmentar, ca întrun puzzle, o dată cu avansarea în economia epică. Prezenţa personajelor feminine este mai densă decât în Arta refugii în care locul central era deţinut de portretul mamei. Părinţii sunt amintiţi mai detaliat doar într-un capitol, aspect care relevă tranziţia înspre o altă etapă a devenirii, adolescenţa, în care habitatul familial este înlocuit de internat, iar companionii se transformă în oglinzi, în etalări disjunctive ale sinelui. Statutul de refugiat este resimţit mai acut în căminul liceului, trasându-se o dublă frontieră: ardelean-basarabean, intern-extern. Penuriile culinare sau vestimentare acoperă o pondere mică în textura epică, în vreme ce diagnoza persoanelor, respectiv critica acidă a societăţii decadente, aservită obedienţei şi directivelor centrale, proliferarea unei subculturi populiste, condimentate folk-loric anunţă insurgentul şi polemistul de mai târziu. Analistul inventariază cu acribie bizareriile umane, situaţiile aberante care semnalează degringolada morală, descentrarea tot mai accentuată a speciei mioritice, ca urmare a contaminării cu morb sovietic. Prima locatară a acestei enclave sustrasă încă presiunilor ideologice este Doamna Sângeorgiu, Formatmic, poreclită complementar şi Doamna Vulpe, al cărei botez se datorează maniei de a lectura, cu lupa, doar cărţi „de format mic, legate în marochin cu flori de aur pe copertă, şi cu, pe cotor, trei litere: I.S.G.” Imaginea caricaturală a bărbatei creaturi este realizată în tuşe expresioniste, îngroşând fără parcimonie descriptivă corporalitatea matroanei. Explicaţia acestei pasiuni pentru ediţiile pigmeice se datorează tatălui ei, negustor analfabet, care, compensativ, are mania de a colecţiona astfel de „cărţulici”, pe care le va dona ulterior bibliotecii. Astra devine pentru femeie un substitut al căminului naţionalizat, loc de petrecere cotidiană şi de rememorare a unor vremi apuse. Un alt vizitator al lăcaşului de cultură este Domnul Doktor, fost profesor al universităţii clujene care rămâne la Sibiu unde refuză să solicite un post în învăţământul preuniversitar deoarece nu vrea să pactizeze cu exponenţii noului regim. Insurgenţa şi integritatea lui morală sunt discreditate dubitativ prin inserarea unei alte ipoteze, apartenente gurii comunităţii: „însă alte vorbe spun că n-a declarat

68 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

nici pe dracu’, ba s-a milogit, la Secţie, să-i dea şi lui un post, acolo, chiar la ciclul-doi, dar comuniştii i-au zis să zică merci dacă nu primeşte un post la Canal, ca fost profesor burghez şi doktor explotator.” Savuros este profilul domnului Artur, invalid de război poate, de o sărăcie lucie, care se adăposteşte la Astra pentru a scrie. Deşi în etate de şase decenii este un poet aspirant, în curs de debutare care redactează cotidian, întrun fel de transă creativă, poeme fără de sfârşit. Doamna Tatu, „Dezisa“, Grazia Antonietta Scarletti, traducătoare din Eminescu aparţine clasei repudiaţilor, fiind o proscrisă, cu soţ şi fiu la Canal, supusă unui oprobriu public şi marginalizării pentru că a acceptat să se debaraseze de familie pentru a primi o mizeră cartelă alimentară. Originală este Madame Protopopescu, ofiţereasă pentru care Astra constituie locul de unde poate populariza opera lui Eminescu, prin foi volante care păstrează grafia poetului. Maniacă, obsedată de personalitatea acestuia, i-a făurit acasă un altar, romantic încununat de candele, căruia i se închină şi i se confesează zilnic. Misionara eminesciană, un fel de dickens-iană domnişoarei Havisham, perorează imprecaţii şi invocaţii la icoana lui Eminescu, pe care-l ia martor al actului ei sacrificial, de jertfă cotidiană, copiat-oare în numele acestuia. Junele în formare ridiculizează stereotipiile verbale ale anturajului, clişeele lingvistice prin care se încearcă o fraudă intelectuală, impostura de-a părea cultivat. Mania clasamentelor se resimte şi în clasificarea juvenilă a operelor shakespeareiene. Astfel, în consonanţă cu vârsta, pe locul întâi tronează Romeo şi Julieta, succedate de Regele Lear, respectiv Visul unei nopţi de vară. Deşi avertizat că „Hamlet e o culme a gândirii universale, că nimeni în lumea asta n-a scris un monolog mai phu-ther-nic”, în topul preferinţelor personajului-narator „pentru Hamlet nu mai e loc.” Pentru acesta Astra este un loc de fugă de la şcoală, un „chiul nobil” care legitimează disculpant absenţele de la orele de matematică. Experienţa anterioară în privinţa bibliotecii de la Şeica îl determină să realizeze că la Sibiu Astra are parte încă de o epurare parţială. Vestea închiderii acesteia, pentru in-ven-tar adună întreaga colectivitate a celor care o frecventează, iar stupefacţia este înregistrată polifonic. Nimeni însă nu pronunţă cuvântul închidere, de teamă că verbalizarea ar conduce

la concretizarea imediată a atentatului cultural. Momentul postării pe uşă a afişului ortografiat analfabetic „ăncis p. iventr” nu este omis, iar luna decembrie a anului 1949 marchează, la Sibiu, deoarece la Buica şi Şeica se petrecuse cu un an înainte, începutul campaniei de anihilare culturală. Paul Goma se analizează cu obiectivitate, iar profilul liceanului de la Gheorghe Lazăr este realizat în manieră autenticistă înregistrând cu obiectivitate atât carenţele, cât şi calităţile sinelui de atunci. Fauna colegilor de la internat se concretizează în pagini de etnopsihologie regională. Frontiera inter-extern, citadin-rural este consolidată de aceea refugiat-localnic, basarabean-ardelean. Aceasta constituie deopotrivă o marcă socială delimitativă între cei cu trai confortabil, respectiv internii care au parte de o alimentaţie pauperă şi de o locaţie insalubră, ba mai mult pot fi identificaţi olfactiv de restul colegilor: „noi, adică internii. Care suntem de la ţară. Şi mirosim a internat”. Cu aparentă inocenţă, mimând neînţelegerea, autorul evidenţiază parvenitismul, impostura, corupţia în învăţământ, veleitarismul. Companioni ai odiseei adolescentine sunt Octavian, Septimiu, Roland, Robescu. Variaţiunile pe tema inventarului sunt dublate de investigarea lectorilor, aparenţi

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 69

sau reali, conform clasificării adolescentului. Mirajul feminităţii se dezvăluie progresiv, mai mult vizual, contemplativ sau prin reverie în cele mai multe pagini. Strategiile de cucerire preconizate sunt de sorginte livrescă, având iz medieval, cavaleresc şi seamănă, din punctul de vedere al cerebralităţii, cu Micuţa lui B.P. Hasdeu sau Johannes Seducătorul al lui S. Kierkegaard. Jocul mental al apropierilor progresive de Cita, frumoasa ahtiată de uniforme ofiţereşti va fi sistat în momentul în care, la o şedinţă de cenaclu, silfida Carmen Jimblă cade într-o transă orgiastic laudativă a lui Stalin, în versuri flamboaiante şi schizoide, de preamărire a virilităţii comandorului socialist. Într-o altă categorie tipologică intră Maricica, spălătoreasa taxatoare de facilităţi sexuale, generoasă însă, oferindu-se chiar pe „versesie” celor care nu-şi pot permite achitarea integrală a bonificaţiilor ei sexuale. Şoricica însă, deşi neatractivă, dopată bovaric cu precepte livreşti, convenienţe provinciale este aleasă din pricina onestităţii ei, în pofida unei masculine jene resimţită în faţa esteticii precare a fetei. Ieşirile la cinematograf, în pofida apropierilor epidermiologice în care liceanul, deşi o sărută, evită cu prudenţă sânii imaturi ai companioanei sunt însă frustrante şi stângace, pentru că adevărata lor comuniune sufletească este posibilă doar sub cupola şi în sediul Astrei. Ea este descoperitoarea unei grile de lectură, „metoda şoricească”, adică alfabetică a scriitorilor.

Expertul livresc al feminităţii a aflat de la maeştri sau din folclor că una dintre metodele de captare a interesului acestora este indiferenţa. Măsluită, jucată – ce-i drept, dar cu efecte sigure. Replicile teatrale, gândite — sunt urmate de meditaţii naive asupra erosului, iar modelul eminescian punctează, deseori în cheie ironică sau ludică, elucubraţiile lui afective. Iubirea tăcută, scripturală însă pentru Cita, concretizată în epistole neeexpediate ia forma unui scenariu ipotetic, unidirecţional. Cu aroganţa lectorului avansat, contaminat deopotrivă de citatomanie, personajul-narator îşi poate permite atât sfaturi bibliografice, cât şi aserţiuni asupra autorilor lor, pe care şi-i asumă empatic. Dispariţia cărţilor din fişier de după cea dintâi epurare a Astrei se transformă pentru adolescent într-un test mnemotehnic, care recapitulează lecturile de altădată şi înregistrează cu mirare şi curiozitate, ce şi câţi anume dintre scriitori/opere au mai rămas în raft. Dosoftei, Arghezi, Blaga şi Dostoievski dispar în totalitate, Bacovia este redus la Stanţe burgheze, Eminescu apare doar cu un grupaj de 11 poezii în maghiară, dar Caragiale, cel mai virulent incriminator al tagmei balcanice este lăsat. Avem, aşadar o „Bibliepurată”, un „Bibliocimitir”, un „Cimitir Astra”. Tatăl sesizează ochiul sigur al comuniştilor în privinţa discernerii valorilor. Astfel, scala durabilităţii estetice este validată de interdicţie, iar nu de prezenţa în biblioteci.

70 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

„Mari-cadavre-vii” scriitorii se înrolează benevoli sub stindard marxist. Prostituţia intelectuală îl vizează în primul rând pe M. Sadoveanu care, oportunist, „S-a porcit la bătrâneţe” şi-şi rescrie cărţile în consonanţă cu preceptele realismului socialist. Locul unde nu s-a întâmplat nimic se transformă, în contemporaneitate, în Focuri în ceaţă. La fel ca în Arta refugii tatăl scriitorului are opinii ferme, iar rebeliunea lui ideologică, mai acidă după eliberare, este grefată pe o extraordinară capacitate de percepere a strâmbătăţii lumii, transmisă poate, genetic şi fiului. Asistăm la o lume pe dos, bahtiniană, în care, în numele unei democraţii fade şi egalitarismului prost preluat ineptul satului devine primar, citadinii îi învaţă pe ţărani agricultura, iar semidocţii proletari devin stăpâni ai condeielor. Simţul critic al părintelui delimitează tematica maniheică a producţiilor literare emanate în noul regim, care nu mai necesită nici măcar lectura, mesajul putând fi facil perceput din titlurile bombastice: „trecutul: «Potop», «Otravă», «Paiaţe», «Viţel de aur», «Desculţi», «Lanţuri», «Negură»; prezentul: «Bucurie», «Vânt de martie», «Goarnele inimii», «Vioara Roşie», «Scutul păcii», «Cântul vieţii», «Matei Ion a cucerit viaţa».” Dacă mama pune pe teama fricii concesiile şi fraternizarea scriitorului cu socialiştii, tatăl nu poate percepe în cazul lui Sadoveanu, Camil Petrescu, Victor Eftimiu, G. Călinescu, Gala Galaction prosternarea canină în faţa noului stăpân, conduita de şerb care, pentru adolescentul Goma nu poate fi datorată decât turpitudinii, naivităţii ori oportunismului. Hegemonia asupra poreclelor îi revine mamei, maestră a acrobaţiilor lingvistice: mania busturilor conducătorului sovietic îl face să-l numească pe acesta „Bustalin” sau „Ghipsarionovici”, campania de alfabetizare devine cea de „analfabetizare”, „culturmă-demase”, „egalitate – pentru egaliţi”, „literaturcănouă”,, „folclordin”. Încă de pe acum ochiul viu al disidentului de mai târziu realizează tendinţa camuflării adevărului, politica de scuze care a dus la o istorie târâtă a românilor, motivată în actualitate de faptul că modelele s-au „căcănărit”. Aprehensiunea repatrierii tronează şi acum asupra familiei Goma. Directorul de şcoală promovează politica reptiliană întemeiată pe mentalitatea populară care încurajează trădarea şi servilismul în scopul supravieţuirii. Orgoliul, dar şi conştiinţa singularităţii irupe constant pe tot parcursul cărţii. „Nu am

manual, nu am cărţi, nu am profesori, pe care să-i întreb ca pe nişte profesori ai elevului din mine” — proclamă el în momentul în care realizează că singura persoană care l-ar putea edifica în privinţa anului 1249 şi a evenimentelor petrecute în Sibiu în acel timp este un coleg basarabean, Sclifos, prilej de etalare a erudiţiei istorice, dar şi lecţie recapitulativă a invaziilor barbare. O pondere consistentă a cărţii este datorată episoadelor care narează faţete ale servilismului. Decadenţa artiştilor, colaboraţionismul acestora este înfăţişat prin intermediul unei foste profesoare de la Belle Arte care şi-a etalat la Sibiu virtuozitatea profesională devenind „cea mai mare specialistă din ţară în lozinci cu umbre naturale”. Tot în această galerie intră zugravii lui Stalin, care-l pictează pe verticală, în ciuda dimensiunilor swift-iene, pentru ca nu cumva tătucul să fie culcat sau călcat în picioare. Un personaj aparte este coordonatorul cenaclului proletcultist, autor de romane de haiducie care o consiliază pe prozatoarea de la „Sburătorul”, acuzată pe vremuri de lubricitate şi căzută azi în dizgraţie, în privinţa confecţionării unor astfel de producţii, atestate inofensive şi perene ale culturii medii, cu subiect mereu la modă. Campania de propagandă, vehiculată şi mediatic, creează senzaţia unei bunăstări şi euforii generale a omului-nou, în vreme ce politizarea este ascendentă, iar cenzura aproape totală. Tinerii încearcă să contracareze măsurile dogmatice, devenind Pantagrueli livreşti ce îngurgitează fie alfabetic, fie doar cantitativ, opere epice, lirice sau dramatice, chibiţând asupra căreia dintre cele trei specii va fi mai repede epurată, deoarece omul-nou este un piroman al cărţilor, un destructor cultural. Paul Goma se dovedeşte un partizan al romanului, formă proteică de comasare a ideilor, astfel încât până şi sala de lectură ia mental forma unui roman ce ascunde destine. Pledoaria pentru carte conduce personajulnarator înspre stabilirea unor congruenţe dintre acestea şi fete: „cărţile sunt ca fetele; dacă nu le săruţi atunci când arzi, te topeşti de dorul lor, mai târziul e prea târziu.” Finalul, deschis, uşor edulcorat se încheie cu versurile din Odă – în metru antic şi cu fuga, pe furiş, a personajuluinarator din sanctuarul eminescian al ofiţeresei în care credea c-a fost ademenit pentru prestaţii virile.

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 71

Mouse Liric

Andra Rotaru
Lemur
se mânjeşte cu unt, textura intră în ridurile cărnii; durează până ce porii stimulaţi se desfac şi mai mult, până ce din pântecele lor ţâşneşte carne nouă, avidă, până când torsul se contopeşte cu organele. ne privim faţă în faţă – crusta de sânge ne leagă până la încheieturile mâinilor, buzele vor acolo, pentru câteva momente de incertitudine. nu exişti, astăzi ţi-am spus; cred că eşti o întrupare a stărilor mele psihice; nu râde, mâine suntem scindaţi, te iubesc, ştii uneori. * nu era suficient loc în mine încât bucata de pastilă să nu trosnească; o luam dimineaţă de dimineaţă, câteva momente ne urmăream în oglindă: îmi cuprindeam gâtul cu palmele şi observam cum cele 75 de mg se mişcă de-a lungul traheii. grămăjoara de la baza gâtului semăna cu un deal excavat în mijlocul unui câmp. înceta să mai semene a formă de relief după câteva minute. în acel interval de timp gâtlejul nu cântărea mai mult de 75 de mg. cam 10 % din cât ar putea cântări un prosimian. cu o bucată de animal înghiţită dimineaţă de dimineaţă, toate astea ar putea trece într-o stare de prea mult bine: cote maxime de tulburare. ar şti că a avut dreptate: seamănă cu un sindrom orgiastic-anxios. recăderile iminente ar fi suplimentate cu alte câteva mg. Ziua 1 m-a surprins în pat, cu bluza de pijama lărgită, cu genunchii la gură. Ziua 2 nimic

72 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

© Foto: Gabriel Pahonţu

Gabriel Daliş
şi să apar ori tu ori eu) şi sting tot. şi uneori chiar ascult cum se împinge cuţitul.

steaua albastră
: dintr-o dată toate poemele s-au dat la o parte şi mă muşc de cap de atunci singur. pe o masă de operaţie, deasupra cantinei, din sânii mamei mele am supt sânge, iar după mine vreo cincizeci de câini prin zăpadă precum trenuleţele. să ştii – orice om singur e mai aproape de o fereastră decât orice alt om împreună cu cineva. însă ninsoarea de 24 de ore aducea moartea în 24 de ore, de scris doar cu mâini legate de alarmă, peste acoperiş.

flagelare
: visez deseori. acelaşi vis. cu capul. dat de mâncare. căderea şi rostogolirea căprioarelor. s-a apropiat de dulapul cu haine. s-au micşorat pernele. un scurtcircuit i-a închis gura iubitei lui dan. dintr-o cameră în altă cameră. împărţit frăţeşte.

distrugerea
: şi am şi oase şi ele într-o parte şi eu în altă parte şi degete lipite unele de altele şi mănânc cu palma. şi mă micşorez din ce în ce mai uşor şi uneori chiar dispar şi zile întregi nu-mi simte lipsa nimeni. şi-s amestecat fără tine şi plâng în castroane adânci. şi m-am obişnuit (să spun ori tu ori eu

regret că nu
: n-am putut dormi m-am legat de tavan cu o funie. crezusem numai cu capul în jos pot eu să adorm, dar singurătatea m-a mâncat ca pe un animal m-a scuipat pe fereastră. nu ştiusem de sânge. mă pândea însă o carne cu mâini, o lovitură din acoperiş. am văzut un oraş pentru întâia oară şi m-am furişat.

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 73

poem
: se închide în cameră, dacă rămâne copilul cel mai mic, jucăriile devin galbene, iar singurătatea, două picioruşe împinse prin acoperiş – se plictisesc ursuleţii şi adorm unul după altul, pe spate, după îmbrăţişări care îi blochează – mamă, stop. tată, stop.

nu vreau să fiu deloc, rezemat de toate casele pe câte un scaun. unde cred că nu pot fi auzit. alergam în sus. am căzut azi dimineaţă. groaznic de singur de azi dimineaţă. în fiecare iarnă ştiam să rămân astfel.

alex leon
: încotro se îndreaptă aceste zgomote albe ca sinucigaşele tinere? stive de păr în locul locomotivelor – miercuri picioarele au fost răpite de şobolani. tac într-o pădurice sticloasă pun pe foc pastile din pungile aduse noaptea. care-i cel mai apropiat pod? unde-i şurubelniţa, deghizarea-n platformă? prea cald şi nimic din zilele noastre.

aniversare
: cu ghearele întinse prin soba de gaz trecuse înăbuşită. n-a scăpat. osul din faţa câinelui s-a împuţit, în somn sperietura unui copil i-a adus bomboane de plastic. dispariţii la primele două etaje. mângâieri negre ca pălăriile evreilor femeia care trece strada fără să judece o antilopă urmărită într-o câmpie. s-au auzit maşinile de săpun iarăşi. îmi sparge inima apăsarea gurii cu palma.

teritoriu
: nu mă trezi un minut peste. dă-mi să mănânc şi să beau înainte. pot să mănânc şi să beau înainte. mi-am înghiţit sufletul să nu-mi îngheţe sufletul. încalţă-mă şi descalţă-mă tu. culcă-mă iar tot tu. nu te întinde. într-o haină de om potriveşte-mă.

supraveghere
: se destunecă dacă facem vreo greşeală iar. fie aştern cârpe sub cap unui şoarece, într-un laţ fără gât patinoar, strigă doi copii, patinoar! nu m-am dus niciodată acolo. m-au dezbrăcat pe zăpadă, maşinile au dispărut, o femeie cu care credeam că voi face dragoste, m-a împuşcat. (astăzi e dumnezeu de atunci. furtunul negru udă grădina.)

sfârtecare
: inocenţa nu se înnegreşte. în fugă să te întinzi. am o hartă. am hanoracul cu un trăgaci şi animale de partea noastră. sus, paie aşezate să ne găsească. mai bine merg într-un supermarket. mă aşez într-un cărucior şi aştept ora închiderii.

următorul
: cineva a fost în stare de a chema pe altcineva. şi-a potrivit butonierele din senin. peste clinică bucăţi de carton. calul fără picioare prăbuşit cu stofa. m-au apropiat de un raft – beregata colcăie şi boţeşte. m-am aruncat la pământ ca un pumn de pastile am plâns ciopârţit prin coşuri de baschet prin apa de la robinet prin luciul castroanelor.

aprilie
: încep să fiu pretutindeni unde

74 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

Magda Mirea
eşarfă din spania cu inel
cred în forma unui oraş în bărbatul lunatic visător până la poezie în sensul frivol al unei zile de sărbătoare în principiile unei estetici feminine reduse la ideea de cerc şi dacă am fi plutit pe doi cai albi tot carteziană ar fi rămas întâmplarea de parcă aş fi primit un dar neobişnuit şi ar fi zburat toate apele de pe pământ

de ce femeile pozează nud în poziţia pe o parte
încă mirosim a dragoste de acum vin spre tine cu ochii închişi ancorată doar în serafica inteligenţă a inimii mele cuvânt mult prea vorbit în poezii dar singura tainiţă a omului ce se poate deschide doar cu mâna celuilalt până nu aflu de ce o brioşă cu migdale alunecând între două trupuri nu împarte în mod egal ca o sabie de foc în mâna unui copil eu nu plec din poemul ăsta când ne-am întâlnit, în buzunar câţiva poeţi croşetau o toamnă du-te clipă şi caută-ţi timpul în oameni aici e prea multă toamnă şi la mine nu e nimeni dincolo de o uşă deschisă doar zgomotul unui vers care-mi cere să-i caut o femeie să o îmbrace du-te toamnă cine ştie când vom rămâne fără cuvinte 2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 75

radiaţii poetice
scriu din profilul unui vis şubred fără imunitate poetică doar umbră arsă îngemănată în fermecătoarea trecere a unui bărbat prin mîna mea străină duc pe umăr o poezie cu ascedent în om cineva îmi deschide la mijlocul lumii şi văd cum de curînd au renovat hotelul nostru unde făceam trafic cu primăvară iar morţii strigau la geam

restaurez o iarnă
îmi place jocul ăsta de-a visătoria luminile oraşului se sting şi eu răsar din oameni www.zonaliterara.com

Ana-Maria Lupaşcu
walpurgic
lui Deniz Otay ştiu exact când ne-am întors la ieşirea din iarnă m-aş fi izbit cu putere. ceva se înăsprise şi tu lipită cu spatele de spatele meu pe gresia rece repetai punctele cheie. totul vorbea despre animalul trist căruia îi semăn când mă aplec peste umărul tău şi în sfârşit îţi spun. nu e glasul meu ci presimţirea care ne duce înainte într-o lume a agitaţiei. rezistăm impecabil. pentru un moment totul a pornit în sens invers, a fost altfel încă pot să îmi amintesc cei câţiva metri pătraţi dincolo de care m-ar fi înghiţit singurătatea şi mucegaiul la ieşirea din iarnă te-am dus acolo, l-ai văzut şi tu pe tata, un ţesut cicatrizat aplicat pe tabloul familiei l-ai recunoscut imediat. stătea alături şi tu lângă mine ca o soră căreia aş fi vrut să-i strâng mâna de fiecare dată înainte de a pleca dar degetele de fildeş atingeau grotele din fereastră era linişte şi nimeni n-ar fi bănuit că întunericul cuprinde atâtea ecouri în locul în care nimeni nu a observat când ai căzut.

aproape uman
s-a întors mereu, mi-a arătat faţa şi-a lipit sânii de sânii mei grei până ce în sfârşit mi-a fost cald, am scăpat

Premiul Revistei Zon@ Literară în cadrul Festivalului Naţional de Poezie “Nicolae Labiş”, ediţia a XLIV-a, 2012.

încă destul de prezentă în toate secretele trupului în faţa căruia mă ruşinez, lasă bunătatea să lucreze la mijloc aş fi vrut să-mi treacă, să arăt ceva omenesc şi niciodată

76 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

să nu mă mai reped la oameni cu venele tari ca nişte sfori, gata să-i încolăcească până plesnesc. aşa, femeie blândă pune-mi în carne pături de flori negre când stau nemişcată şi duc mâna nimic întâmplător înăuntru stăm ghemuite şoldurile tale pregătite ca o americă pentru dragoste.

a jamais
de-acum îmi acopăr trupul cu poeme în încăperi goale. doar în poemul acesta mă pot întoarce în braţele tale, tată aici distanţele sunt mici, izbucnesc invective dacă nu te aşezi în centrul fotografiei să ţii bărbăteşte casa pe umeri să îţi pese când copiii se vor întoarce să ocupe un loc în imperiul sărăciei te vor căuta peste tot, te vor duce înapoi acasă pe patul tău de scânduri încearcă totuşi să trăieşti o viaţă decentă cu glasul meu obsedant repetând la nesfârşit la nesfârşit la nesfârşit ghemuită deasupra patului tău îţi imit vocea şi nepăsarea până când vei dormi neîntors

mărturii despre chipurile lor agitate
scenaristul: “ dădeam uneori buzna, aşteptam să se întâmple, apropiam camera strigam ca un apucat. cu un gest violent smulgeam pânza imensă de deasupra şi o îndesam apoi ţineam capul la sol, ştiam exact cât de mult se vor apropia. în preajmă purtau pe cineva cunoscut l-au pupat pe rând pe gură, l-au dus prin iarba înaltă şi l-au uitat acolo, chiar în mijlocul câmpului.

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 77

după ce m-a găsit mă tot ruga să rămân. în sfârşit, în lumea lui mică eram gata de orice. “ regizorul: “urma să împlinesc douăzeci. stăteam la masă cu prieteni acoperiţi de flori sălbatice nu înţelegeam de ce inima îşi făcea loc, adevărată maşină de război. din cabina de fier ţi-am văzut trupul, eşti unul dintre cei tineri pregătit să te vindeci în acest film de anticipaţie.” fotograful: “căutam o linie fragilă în ochi. cineva sigur l-a văzut. aşezam sacul de dormit prin gări, la marginea oraşelor pe terenuri virane. eram convis că trebuie să mai aştept.” costumiera: “stătea cuibărit ca o molie, se strecura seara pe străzi până la mine îmi părea că se pierde şi atunci aruncam rapid o batistă, o pelerină de ploaie , ce aveam la îndemână. în beznă, ne căutam trupurile ca şi când ar fi fost cel mai normal lucru din lume.” şi eu am spus: “abia astăzi am scos florile moarte din încăpere. afară de câteva indicii ale siguranţei totul se duce uşor în urmă dincolo de prag, în acest ritual al obişnuinţei din care lipseşti pentru un timp mă apropii de certitudini cum numai câinele orb se apropie de picioarele mele seara şi mă îndeamnă să îl urmez în spatele casei printre valuri de pământ. stăteam până îmi ţiuiau urechile apoi se făcea linişte şi animalele mi se ascundeau în braţe, îşi ţineau respiraţia ca să treceţi cu bine pe aici.

cu ce ne hrănim?
până acum nimeni nu a cunoscut foamea cu adevărat. fiecare a tras ultimul glonte. chiar sub ochii voştri, pe această masă a stat întins cel mai faimos trofeu de vânătoare: monstrul singurătăţii în culcuşul său de oase.

78 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

Sorin DespoT

ioi my god / transă pop
motto a unicorn is basically a pony with a strap-on chiropracticianul buzat lumea este o curte de şcoală primară în pauza mare cu trafic de ştrudel şi sandviş şi desenul cu dumnezeu al unei copile călcat în picioruşe cu sandăluţe şi şosetuţe albe imaculate cu broderii finuţe o groază de minunăţii drăgălaşe pe care smogul nu le-a atins niciodată fiindcă în oraşul nostru oamenii se trezesc devreme şi merg cu bicicleta zîmbitori pe bulevarde cu ghiozdane caiete cu pokemon barbie ben ten spiderman zglobii din cale afară copiii planetei ai soarelui lumină din lumina divină catalizatori ai bunăstării ingenue departe de euri false şi competiţii acerbe cu mize în pietricele şi hîrtiuţe colorate am transformat puşcăriile în muzee am înţeles că de acolo de jos oraşul este tot ce a reuşit omul mai fălos sîntem rezultatul a milioane de ani de evoluţie într-o zi am început să ne comportăm ca atare

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 79

românia mea este pe stradă

la colţul blocului lîngă bara unde se bat covoarele se bat puştanii cu pumnii în piept se bate mingea se speră că mîine se crede că ieri poziţia palmelor încordarea venele furioase revenind la suprafaţă poziţia palmelor în primul rînd încă un rînd lanţuri de litere cu spaţii revenind la suprafaţă furioase românia e dintotdeauna pe stradă în parc lîngă cişmea o brunetă frumoasă se gîdilă îi plac florile pentru dumnezeu gunoaiele dansează în jurul ei românia îi scuipă seminţe pe rochia de pînză topită românia se plimbă cu mine pe stradă lîngă pumnul încordat pe sacoşa de rafie în insignifiantele călătorii pe şapte cărări în preajma dependenţei de lucrurile mici printre pupeze precupeţe călare pe şapte parcări românia mă ţine de mînă pe stradă clipeşte furia îi alunecă ruşinos pe sandalele cu nojiţe palmele capătă tremurul strîmb al disperării agăţate de gulere de fotolii înfipte puternic am putea ridica monumente din lanţuri de vene şi rînduri furioase românia fumează pe stradă fiecare oraş o scrumieră unde chiştoacele fumegă bezmetic cu fundul în scrum cu găletuşe lopeţele şi greble roşii de plastic

inerţie
facem dragoste cu mîna întinsă pe muchiile minciunii cu părul vîlvoi geometric vîlvoi ce mai munceşti tu dragă cum îţi împachetezi grijuliu zîmbetul profesionist cum îl aşezi pe noptieră seara şi nu există verb pentru ce faci apoi am zis nu anul acesta nu visăm urît nu facem cancer tensiuni nema aici fericim tîmp insipid în imediata apropiere teama atent coregrafiată orchestrată uşor rigidă sub toată presiunea se ridică pe picioarele din spate şi zburdă în cosmorimelada asta (cît ne-or mai chinui cu ea) carnea şi părul vor umple sacii cu mîneci şi craci aşa că tragi şi nu ustură (tare) smacurile vor astupa mutre în continuare vom fute cartoane reclame păreri cum ţin ăştia uşile pentru tine cum îi transform pe toţi în păcălici ca să mă urc pe ei pînă acolo sus unde în loc să înfig triumfător steagul (sau să dau foc la acte ori să mă piş pe oraşul natal) aprind şi dau mai departe www.zonaliterara.com

80 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

Mirela Lungu
Chiar dacă
Chiar dacă tu m-ai renegat de mult �i-ţi iroseşti pe saituri bătrâneţea, Eu mi-am vândut lui Zeus tinereţea, Ca-n endecasilabe s-o ascult Pe Euterpe descriind nobleţea Acestui sfânt, neobosit tumult, Vrăjind bărbaţi cu-al frumuseţii cult �i ex/citând la maximum tandreţea Poeticului act. Eu nu mă las Târâtă de nebuni prin cavalcade. Când noaptea goală-n aşternuturi cade �i luna-n lan de veghe-a mai rămas, La pieptul tău, dezamorsând grenade, De moarte mă apropii şi zic pas!

Splendoare’n iarbă
E vina mea că rodiile-s coapte �i rouă-agăţi cu degetele-n spini?! La umbra lor regrete îţi anini Pe când te scurgi în tremurul din şoapte… Eu încă-aud, iubite, cum suspini �i simţi fiori în visul de o noapte, De parcă muşti cu dinţii cei de lapte Din sânii goi, ce freamătă divini… Sărim în foc şi ape creatoare, Frumoşi nebuni ce-n iarbă şi splendoare Putem găsi doar noi reîntregiri, De vrem plăceri şi pure amăgiri... Există legi. Din clipa ce respiri Le-ncalci crezând că totu-i întâmplare!

E pericoloso sporgersi
Să ne minţim, iubitule, că azi E-un joc etern şi clipele ce zboară Le vom închide-n pumni, să nu dispară. Când voi deschide palmele, tu-mi cazi La aşternut – un Don Juan de cupă Ce se prelinge-n trup ca vinul vechi, �optindu-mi versuri tandre la urechi. Aş vrea să cred în vraja lor şi după Ce nu mai sunt, ţinută strâns, în braţe. Iatacu-i gol, deci noaptea-şi cere pradă. Pândesc vampirii, gata să mă-nhaţe. Din ceruri, brusc, porneşte o tornadă, Bărbaţi de top se riscă să m-agaţe �i eu mă prind – la timp – de balustradă!

Strange dream (sonet englezesc)
Tu esti prea obosit de viaţă, ştiu, Ai petrecut-o într-un carusel �i ţi-ai urmat destinul, paralel: Să schimbi ceva acuma e târziu… Nimic nu va mai fi pe veci la fel, Căci totul e departe şi pustiu, N-a mai rămas un strop de apă viu Ca să te-mbeţi la noapte iar cu el.. Cât aş fi vrut iubită să îţi fiu, Tu să mă prinzi, viclean, de un cercel �i trupul să-mi strecori într-un inel, Eu numele în aur să ţi-l scriu.. Dar toate astea sunt un vis bizar, Din fericire, mi se-ntâmplă rar.

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 81

Liviu Apetroaie
Dedesubtul de măslini
de la Muntele Măslinului în jos începe lumea prafului (îmi place cuvîntul acesta, pentru că în altă limbă i se spune polvo, de unde înţeleg pulverizare) de la Muntele Măslinului în jos şi cetăţile romane au ajuns pietre de moară ale timpului praf de la Muntele Măslinului în jos se umblă desculţ prin pulbere şi se spală tălpile cu talpa iadului de la Muntele Măslinului în jos încep pildele orbilor şi ale leproşilor şi se culeg din nisip arginţii lui Iuda de la Muntele Măslinului în jos începe lumea… pulbere

Rost pentru literă
Din acest scris nu va mai străluci nimic din acest scris se vor resemna ultimele iluminări tot ce a fost mai frumos va fi la fel sub sigiliul neînţelesului din acest scris va mai muri o lume şi se va scrie alta pe care ochii nu ştiu nu pot s-o prindă în lumină din acest scris într-o zi şi-o zi cineva va naşte focul altfel tot ce mi-a fost dat amestecă amăgirea cu Prometeu dacă scrisul este la fel de trecător cum mîna sa dacă nimic nu mai priveşte spre el ori dacă toate se vor fi trecut de ce de ce nu mi-aţi pus o întrebare?

82 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

Confesiune
De n-ar fi fost şi capul acestei nopţi şi ochii acestei nopţi gura acestei nopţi sprînceana acestei nopţi urletul şi zîmbetul portretul omului tăcut ascultînd contorsiunea tristeţea ascunsă după uşă tăcută peste miez de înnoptare muzică închinătoare în insomnii vetuste ascult trezindu-mi nervii oasele şi îngerii galbenii nu vor nici acum să-şi desprindă frica de acel simplu catafalc pe lîngă unde se plînge ca şi cum aş fi iubit sinceritatea închiderea în confesiune

m-am spînzurat pe spinarea unui glonţ aşa nu greşesc ţinta şi mă întorc fără azimut la prima carte azi am sa trec cu creierul prin poem atît de singur mă văd cu gîtul peste metaforă cu degetele depărtate peste astă lume mă uit la mine întins ascuns în haine negre negre negre

Către o linie neajunsă
Plutesc într-o mecanică absurdă Ceasuri cu ace rupte şi inverse O mută gravitaţie ce mă ridică Pân` la zăpezile înalte ale disperării Drum peste drum… Sunt prietenul neştiut al gărilor În jurnalul meu există toate Toate gările lumii îmi simt paşii Cu nenumărate trenuri mă întrec zi de zi Azi sunt aici mâine mă întorc aici Prieteniile mele Mereu poveştile despre lungi călătorii Doar acum plutesc într-o mecanică absurdă Care mă întoarce fără să ajung La singura gara neatinsă Sufletul tău…

Palimpsest
Urme de privire pe o carte veche degete unghii salivă şi ceară ascuns chipul unui bătrîn în lentila crăpată a irisului subiect comun el ea şi întîmplările anonime descifrîndu-se din fotografiile sfîşiate plutire şi amintiri în portretul înserării cineva spune că mă vede

Kosmon tonde
Aici m-ai părăsit pe valea deplîngerii depline rătăcind prin aburi de alco’l şi ţigară ca şi cum eu azi aş întrezări oarece întunecat în boema cu poeţi cunoscuţi răsucind firul în şoapte pe aura iniţiaţilor (ştiam din cărţi lumea e demult scrisă) surpriza e deja închiriată pentru uitare punem oglinzi atîtea versuri mă caută şi nu sînt niciodată în poem

Resemnare
spaimele acestei nopţi le voi trăi într-o zi pînă la fiirea lor acolo unde va fi frig şi-mi va trebui blana grea de la tine pentru prima exorcizare nu vom şti cît de aspru ne va fi împreună ne vom străbate ca pe un copil ucis lîngă nopţi aşa cred că este iubirea trecerea noastră pe malul de dincolo de lacuri şi paşii…

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 83

Interviu

Daniel Cristea-Enache

un critic trebuie să evite apartenenţa la „găşti”
P.G.: Deşi, o mare parte a activităţii dumneavoastră de critic literar este îndreptată către generaţii şi autori cu renume, observ că manifestaţi un interes deosebit faţă de noul val de literatură. Ba chiar, în anumite cazuri, susţineţi ca un agent literar, anumite debuturi. Care ar fi imaginea dumneavoastră asupra noului val literar, fie că vorbim aici de proză, poezie sau critică literară. D.C.E.: Nu pun generaţiile de scriitori în conflict generaţionist, ci într-o convergenţă/ ruptură de sistem. Există, în opinia mea, o diferenţă structurală între un autor consacrat înainte de 1990 şi unul afirmat ulterior. Dar elementul esenţial rămâne valoarea artistică a operei. Imaginea asupra „noului val literar” se desprinde din cronicile şi comentariile mele critice. E una favorabilă. P.G.: Aţi debutat cu o antologie de portrete şi cronici literare, Concert de deschidere, o antologie bine primită de public şi de instituţiile academice de profil, o antologie care v-a adus câteva premii importante, apoi aţi continuat cu dialoguri literare, printre care aş aminti pe cele realizate cu poeta Ileana

Paul Gorban: Domnule Daniel Cristea-Enache, există ideea că în literatura contemporană critica de întâmpinare este o cenuşăreasă aproape la îndemâna oricui. Toate oraşele cu pretenţii literare, ba chiar toate satele cu pretenţii literare, au cel puţin un grup de oameni care cu asta se ocupă, fac critică de întâmpinare. Cât de reală şi relevantă este pentru autor această formă de critică? Şi, ce e mai spectaculos în toată această poveste e că mare parte a acelora angajaţi în asemenea act sunt ei înşişi, în primă fază, poeţi sau prozatori şi mai puţini critici cu sânge pur, şcoliţi în atelierele facultăţilor de litere şi filosofie. Daniel Cristea-Enache: Critica de întâmpinare – Cenuşăreasă? Vă contrazic. Unii comentatori se simt, dimpotrivă, nişte regi ai lumii literare. Fără ei, fără recenziile lor, n-ar exista, mă-nţelegi, nici operele literare, nici scriitorii care le-au publicat. E drept că asemenea simptome de superbie egolatră se întâlnesc mai mult în frageda tinereţe a unui critic. Când criticul se maturizează, responsabilitatea lui creşte.

84 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

© Foto: Viorel Ilisoi

Mălăncioiu, apoi cu Octavian Paler, iar acum vă îndrepţi atenţia spre o uşoară teoretizare a literaturii române contemporane. Aş putea spune că aţi repus în valoare dialogul literar, prin intermediul căruia se conturează un profil literar de autor. Cel puţin în cazul cărţii cu Paler am avut senzaţia că citesc şi o monografie de autor, dar şi un volum de eseu. De altfel, într-un alt interviu spuneaţi că Octavian Paler v-a intimidat, v-a impresionat. Pe de altă parte, am constatat că apar din ce în ce mai multe monografii, întocmite de tineri cercetători. Vorbiţi-mi despre acest salt: de la critica de întâmpinare, la monografii (- dialog literar), la teoretizare. D.C.E.: Sunt lucruri diferite. Cronicile ţin de sfera criticii de întâmpinare, la care vreau să utilizez şi o dimensiune de istoricitate, o perspectivă de istorie literară. Elena Vlădăreanu a revoluţionat limbajul poetic românesc, pe linie detabuizantă şi sexualizantă? Nu chiar. Cu zeci de ani înaintea ei l-am avut pe Geo Bogza. Asta nu înseamnă că versurile Elenei Vlădăreanu, despre care am scris mai multe cronici, nu ar avea valoare; au. Dar o evaluare corectă trebuie să ţină cont şi de precedenţe. Monografia de autor este cu totul altceva: şi cartea mea despre Ion D. Sîrbu nu seamănă în nici un fel cu volumele de cronici. Nu are cum. La fel, interviurile sunt o altă... discuţie; şi văd o diferenţă între un interviu şi un dialog ce poate fi gândit în logica unei cărţi. Ambiţia mea este să fac o Istorie a literaturii române. Cum scria Tolstoi: d.v.t. Dacă voi trăi. P.G.: Aş putea spune că în cele mai multe cazuri vă înfăţişaţi nu doar ca analist literar ci, mai mult, ca istoric. Radiografiaţi în articole şi emisiunile TV atât literatura care acum se clasicizează, şaizecismul şi optzecismul, cât şi cea care abia se înfăţişează. Vorbiţimi comparativ, analitic, despre necesitatea clasificării în generaţii. Cât de reală este această necesitate. De ce criticii literari pledează pentru ea, iar autorii de generaţii de multe ori o contestă. În acelaşi context vorbiţi-mi despre încercările de până acum privind realizarea unor Dicţionare de Istorie Literară Românească. Din punctul dumneavoastră de vedere, care

pare să cuprindă adevărul istoric. D.C.E.: Sunt elemente de poetică generaţionistă şi elemente de poetică proprie, sunt influenţe ale unei anumite perioade istorice, manifestate la mai mulţi autori, şi influenţe culturale procesate de fiecare dintre ei. Dacă nu există un liant pentru o generaţie sau o grupare, acea generaţie ori grupare nu există pentru istoricul literar. Există generaţia ’60, în pofida diferenţelor importante dintre Nichita Stănescu şi Marin Sorescu, Dimov şi Ileana Mălăncioiu? Da, există. Dar generaţia ’80? Da. Şi aşa mai departe. Îmi place însă, pe lângă gruparea generaţionistă, şi „disidenţa” creativă în interiorul modelului. P.G.: În multe din dialogurile pe care le-am avut s-a precizat că acestea sunt vremurile cele mai surprinzătoare pentru literatura română, pentru poezie şi proză. Faptul că mai sus vorbeam despre tinerii care publică studii literare aş putea întări ipoteza şi să spun că şi pentru critică ar fi cel mai surprinzător moment al istoriei literare româneşti. Ce din timpurile acestea încurajează critica literară? D.C.E.: S-a tot vorbit despre crize în literatura noastră postrevoluţionară. Eu nu le-am constatat: nici criza poeziei, nici cea a romanului, nici cea a criticii... Avem o efervescenţă creativă şi un fel de întrecere, nu socialistă, dar capitalistă, pentru afirmare. Sunt vremuri ideale pentru critica literară. P.G.: Cât de serioasă este critica debutanţilor? Să ne amintim de debutul dumneavoastră. Cum a început aventura în labirintul cărţilor? De ce nu aţi ales poezia sau proza. Ce v-a motivat să vă opriţi la critică literară? A existat un mentor, un model? D.C.E.: Niciodată n-am avut în gând să scriu poezie sau proză. Nu ştiu de ce. Pentru critică, în schimb, mi s-a părut că am chemare. Am avut mai multe modele: Valeriu Cristea, tatăl meu adoptiv, Eugen Simion şi Nicolae Manolescu, pe care i-am avut şi profesori la Litere, C. Stănescu, care m-a debutat în „Adevărul literar şi artistic”, m-a făcut cronicar la douăzeci şi ceva de ani, şi a cărui fineţe criticdisociativă am încercat s-o fur.

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 85

P.G.: Englezii spun că acest tip de literatură, critica, poate fi comparată cu o luptă. Să înţeleg că spaţiul criticii literare este, uneori, unul minat. Care sunt pericolele pe care le-aţi întâmpinat de la debut şi până azi? Bunăoară, Alex. Ştefănescu vorbeşte despre un blestem că a ajuns critic literar. Situaţie întâlnită şi la mulţi poeţi optzecişti. Vă consideraţi un blestemat, ? D.C.E.: Pericole... Nu există nici un pericol. Dacă îţi iubeşti meseria de critic şi ţi-o faci corect, pot să stea şi-n cap „adversarii”; n-au ce să-ţi facă. Mie îmi place şi viaţa literară, nu doar literatura. Am un material consistent pentru jurnal şi memorialistică; şi vă asigur că va fi – nu datorită mie, ci datorită materialului – la înălţimea paginilor lovinesciene. P.G.: Se spune că orice artă e făcută cu suflet. Critica literară este şi ea o formă de artă, o artă a argumentărilor, a interpretării, artă a dării în vileag. Comparativ cu alte arte cât de implicat trebuie să fie criticul, ţinând cont că el este cel care aşază, ca într-un puzzle, piesele spre înţelegere… D.C.E.: Prea puţin suflet strică, în critică; prea mult suflet, de asemenea. E nevoie de un dozaj pe care singură experienţa ţi-l aduce. Aş putea scrie un comentariu critic dur despre un autor care e pe moarte? Acum, când el este bolnav incurabil şi mai are puţin de trăit? Eu, unul, n-aş putea. Deşi se zice despre mine că sunt rău... Eu aş fi cel Rău şi Radu Vancu ar fi cel Bun. P.G.: Ce vă motivează să scrieţi despre o anume carte, şi ce nu. De fapt, cum faceţi selecţia pentru o analiză de carte? Pun această întrebare pentru că ştiu că primiţi foarte multe cărţi. Pe de altă parte sunteţi consilier editorial la o editură cu renume, Polirom. Cum scanează Daniel Cristea-Enache volumele primite, mai ales că din postura de critic interacţionaţi cu diferiţi autori pe la festivaluri literare, la universitate sau chiar pe internet etc.? D.C.E.: Cum aleg? Încerc să văd importanţa unei cărţi; la nevoie, s-o construiesc, dacă e cazul unui debutant. Scap repede de maculatură şi mă concentrez pe cărţile care chiar spun ceva. Pot să mă întâlnesc şi de

o sută de ori cu un autor care vrea să scriu despre el. Dacă nu vreau să scriu, nu scriu. Încerc să fiu corect faţă de toţi „actorii” lumii literare: şi cei mai puţin cunoscuţi, şi cei mai timizi, ale căror voci se pierd în hărmălaia autopromovării. Un critic trebuie să vadă lucrurile şi macro, şi să evite apartenenţa ori aderenţa la „găşti”. P.G.: Am observat că sunteţi mai mult preocupat faţă de poezie decât de proză. Aţi arătat interes deosebit faţă de Nichita Stănescu, Ileana Mălăncioiu, Grigore Vieru, poeţi ai generaţiei optzeci şi mai noi. Totuşi, care este relaţia pe care o aveţi cu proza? D.C.E.: N-am făcut socoteala, dar cred că paginile mele critice scrise despre poeţi nu sunt mai multe decât cele scrise despre prozatori. Poate că observaţia dvs. se datorează faptului că unii critici sunt specializaţi pe poezie (Gheorghe Grigurcu, Al. Cistelecan), iar alţii pe proză (Ion Simuţ). În ce mă priveşte, nu sunt dedicat unui gen literar, ci literaturii în întregul ei, în succesiunea generaţiilor şi pe „orizontala” genurilor şi speciilor. P.G.: Aţi acceptat vreodată să scrieţi o cronică de carte, chiar dacă lucrarea nu v-a convins? În fond, cum poate evita un critic literar să cadă în capcanele prieteniilor literare? Pun aceste întrebări deoarece într-un alt interviu aţi subliniat clar că oribil în actul critic vi se pare ipocrizia. D.C.E.: A rezolvat Gabriel Dimisianu această dificilă problemă. Nu cazi în capcana „prieteniilor literare” dacă eşti prieten numai cu scriitori şi critici de primă mărime. P.G.: Aş mai avea o singura întrebare: în ce măsură criticul literar, ca şi om de cultură, poate influenţa imagina culturii şi literaturii româneşti în afara ţării? D.C.E.: În măsura în care este profesionist şi, în loc să „exporte” umori şi ifose provinciale, pune în ecuaţia critică şi larg-culturală valorile reprezentative ale spaţiului său. Care sunt valorile reprezentative ale spaţiului său literar? Răspunsul e simplu: dacă este un critic profesionist, le cunoaşte şi le poate discuta. Dacă nu, nu.

86 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

Mouse Liric

Teodora Coman

nu trebuie să stai lipit de mine să mă-nveţi ce e apropierea e ca şi cum mi-ai face respiraţie gură la gură pe viu -stăm faţă în faţă ne măsurăm cu privirea tăblia mesei e cerul frângerilor de mâini de pe genunchi tăcerea devine grea ca un sân care se lasă -ne-am obişnuit de mult cu viaţa în doi ne mângâiem cu toate măsurile de precauţie ca dresorii ne iubim cel mai mult când nu ne atingem când ne lingem rănile ne împingem în faţă unul pe altul cu limba ca pe nişte iezi abia fătaţi ne rugăm să putem sta în echilibru doar pe două dintre picioare -nu, nu a murit nimeni, nu ţin doliu mă haşurez cu grijă pe goluri ca pe părţile ruşinoase -mă voi preface iar

că mă înalţ pe călcâie mă calc cu dinţii strânşi pe bătături -e o linişte goală pe aici colţul cere un buchet de flori o pată vie de culoare plasată în contrast cu camera albă o să încep să îmi ţin de ornament cine să mă scoată din austeritate dacă nu venele frumos aranjate în vaza trupului? -sufletul se îngroaşă odată cu gluma odată cu vocea de seară mi-o dreg cât pot de bine anume să îţi pot propune altceva decât o cină romantică: jos-ni-ci-a ca la carte să ne coborâm unul la nivelul celuilalt să ne culcăm trupurile astea împiedicate şi obosite pe şinele venelor dintr-o acută prezumţie de vinovăţie să ne acoperim

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 87

cu bruma de respect şi cu istoria încărcată a locului libertatea prost înţeleasă se ispăşeşte cel mai adesea pe viaţă să ne lăsăm până mâine nemulţumirile în căsuţele vocale azi nu mai e loc în groapa comună a auzului azi e ziua porţilor închise -mă împiedic des de trefla ştecărului singura floare pe care nu am reuşit până acum să o strivesc sub picioare de pielea mea nu se atinge nimeni! nu care cumva să îmi şifonaţi kimonoul atât de greu de înflorat cu vânătăi -nu las nimic acasă, iau totul cu mine duc emoţiile pe stick în buzunarul cusut de mine pe dinăuntru la piept

sper ca plimbarea să îmi prindă bine troianul cu care m-am ales de pe net să le fi făcut până să ajung acasă felul -când îmi uit cheile de la casă aproape îmi am lumea la degete exersez un fel de Braille pe tastele interfonului absolut liber, după ureche îmi somez absenţa orele de linişte-ale blocului fac un karaoke monstru după propria voce -la bronz, pielea decojită face totul petele ălea deschise la culoare trecute parcă sub o gumă bună de şters -nu vreau minuni. e o minune chiar şi numai carnea asta care stă prinsă fără cleşti de rufe pe mine

88 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

© Foto: Ana Toma

Nicolae Avram

federeii
I

din şopron unde tatăl său a vrut să-l arunce sub copitele cailor bostan este copil din flori îşi închipuia că îl născuse o albină menghină fu salvat dintr-un tomberon în această noapte pobeda visează cu voce tare îl auzim strigând în somn vai nu mai daţi tovarăşul educator vă rog nu mă loviţi promit că nu mai fac că am să fiu cuminte aiurează sătui de urletele lui aruncăm o pătură peste cap şi-l lovim cu saboţii de lemn până amuţeşte * nu multora le-a fost dat să primească bobârnace peste craniile chele până ce pielea capului uscată se făcea ţăndări

noi suntem băieţaşii

cu capetele rase până la sânge împreună ne-am trăit viaţa împreună am făcut foamea am plâns am râs am iubit după ce se dă stingerea în dormitor se face linişte sunetul paşilor pedagogului haxim sunt singurii care se aud pe culoarul roşu cu miros de benzină uneori câte unul începe să-şi spună povestea în auzul tuturor II

ceanghi fusese găsit

într-o valiză uitată pe peronul unei gări când deschiseră lacătul văzură un băieţel tuciuriu sugându-şi degetul mare pe zvarici îl salvaseră bunicii

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 89

mărgi
I pe vremea copilitului vruse să-l taie cu sapa să-şi ascundă ruşinea la rădăcina porumbului verde l-am întâlnit la magazia de haine printre molii şi fluturi cap de mort îmi amintesc avea o bubă dulce în colţul gurii părul galben ca mătasea cucuruzului copt educatoarea eva mi-l dăduse în grijă cu timpul s-a dovedit că eu eram acela care avea mai mare nevoie de ajutor nu numai eu ci mai toţi băieţii îi vroiau prietenia era un copil tăcut de o inteligenţă sclipitoare dacă-l întrebai ceva îţi răspundea numaidecât ne miram de unde ştie atât de multe în copac era singurul care găsea merele verzi şi rădaşca neagră ascunsă în spatele frunzelor strălucitoare educatorii îl căutau să-l trimită în oraş să le cumpere ţigări şi sifon dulciuri pentru acasă cu el în gaşcă eram băţoşi îmi dau seama că de fapt blondul fusese amuleta noastră de toate zilele cel care ţinea de şase ne scăpa de rele II

îl născuse

e o zi ploioasă ne strângem toţi în coliba de pe canalul morii mărgi ne citeşte din nişte foi îngălbenite rupte pe margini despre un om care umblă pe ape împarte peşti şi pâine mulţimilor III

când am crescut

mai mari blondul mărgi s-a îndrăgostit de măriuţa o fată brunetă deşteaptă foc care l-a făcut să sufere şi chiar dacă erau despărţiţi şi ea vorbea cu alt băiat el continua să fure noaptea cu noi trandafiri din parc şi să-i-i pună în păr de atunci nu a mai vrut să vorbească cu noi era tot mai nerăbdător să părăsească viaţa asta de rahat după banchet a fost ultima oară când l-am văzut ne-am întâlnit într-o noapte pe puntea din beclenuţ am dat pe gât o sticlă de vin alb mi-a spus:mi-ar fi plăcut să mor dintr-o rană de trandafiri ca şi rilke şi atunci ploaia a coborât tot mai jos rafalele loveau cu furie chipul aiurit al apei iar peste brazii din depărtare începuse să fulgere * văd cum stăm la rând încolonaţi să primim supliment de supă de peşte roşiatică mergem să ne atingă şi să nu spunem nimic întindem mâna să ne curăţim şi degetele şi cerul gurii cad în iarbă

într-o zi pe când

hoinăream pe străzi cu chiştoacele adunate de pe jos pitite în căuşul palmelor ne-am trezit din întâmplare într-o biserică primul lucru pe care l-am văzut a fost cutia milei când să dăm lovitura mărgi ne-a oprit ne-a spus că e mai bine să ne rugăm nu ştiu cui de pe pereţi că vom fi primiţi în rai

90 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

Dana Banu
ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat
zilele pe care nu le-am trăit până la capăt nopţile în care am aprins felinare şi am plâns cât de mult i-am iubit pe oamenii aceştia am construit 1000 de poduri pentru ei le-am ridicat cetăţi din cuvinte strălucitoare apoi i-am uitat ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat stai lângă mine în acest oraş din care au plecat cu toţii cumpără-mi mandarine 3 cărţi şi o rochie de mătase cu fluturi spune-mi despre tine multe nimicuri şi râzi într-un târziu ne vom plimba cu tramvaiul până la ultima staţie şi înapoi vom fi mai nostalgici decât trenurile din Gara de Est blândeţea ne va sfâşia în cele din urmă din carnea tânără a poeţilor care am fost odată vor înflori în după-amieze fără nume şi rost gropi comune acolo îşi vor dormi somnul de veci toate cuvintele noastre şi peste toate acestea lumina zilelor pe care nu le-am trăit până la capăt din nerăbdare sau nebăgare de seamă noaptea felinare aprinse îţi vor povesti despre mine ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat între timp

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 91

dincolo de cantonul părăsit
acolo unde noaptea îţi este cel mai bun prieten dincolo de cantonul părăsit acolo unde urletul fiarei nu ajunge şi trupurile sunt spălate într-o lumină rece acolo e capătul drumului cum să te apăr umbră a mea din anotimpuri mai calde cum să te duc la izvoare şi să te îmbrac în haine de mătase şi purpură când peste toate alunecă deznădejdea renunţarea şi frica mon frère îţi vorbesc într-o limbă străină şi cuvintele se izbesc de nori uite-i cum aleargă pe un cer de fum şi cenuşă oraşele noastre sunt acoperite de zăpezi vieţile noastre mici stau ascunse în pământuri am întâlnit un om cu moartea înfiptă stilet între omoplaţi şi nu eram eu am cunoscut frica şi am ucis-o aveam să trăiesc 1000 de ani lângă cadavrul ei lângă tentaculele ei fosforescente am cunoscut omul şi l-am iertat aveam să trăiesc 1000 de ani lângă toate luminile lui schimbătoare şi fără sfârşit * îţi înmoi degetele în sângele proaspăt al dimineţii scrii istorii de o zi seara aprinzi luna şi deschizi ferestrele vezi semne auzi nişte zgomote îndepărtate treci prin coridoarele memoriei toţi vor toţi cer toţi trag de tine să le fii să îi aperi să le construieşti ziduri de apărare doar ochii ţi-au rămas aceiaşi în rest praful s-a ridicat până la cer ceaţa a născut monştri care te apăra din prea multă iubire * pentru că e doar pământ în jurul nostru nu mai vedem apa nu mai construim poduri nu mai înotăm spre izvoare nu mai e nimic de ucis aici jucăm ruleta rusească de unii singuri nici azi n-am murit deşi viaţa a plecat demult din tranşeele noastre când mi se face sete îmi beau sângele când mi se face foame îmi mestec carnea când mi-e frig mă acopăr cu iubirea mea pentru mine aşa se trăieşte dincolo de cantonul părăsit acolo unde noaptea îţi este cel mai bun prieten aşa se trăieşte la capătul drumului 92 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012 www.zonaliterara.com

Turcoaica
De la Turcoaica am aflat că femeile au şi ele buric îşi ridicase maioul şi-l prinsese într-un nod sub pieptul crud de copilă de paişpe ani şi tot drumul de la baltă spre casă m-am tot holbat la cicatricea aia ca un nasture căruia i s-a slăbit aţa şi stă să cadă Turcoaica locuia la Bucureşti dar în vacanţa de vară venea ca şi mine la ai bătrâni era dată naiba fuma ţigări Vogue îşi făceea genele cu rimel iar buzele ei erau ca două bucăţi mici de rodie. o dată i-am pus degetul pe gură m-a pălit bine peste obraji râzând vulgar ai grijă mucea mă gândeam că aşa trebuie să fie femeia în fiecare seară îmi veneau în minte buzele ei roşii cum se depărtau una de alta lăsând fumul să iasă şi-n timpul ăsta mâna mea căuta neştiutoare în pantaloni iar când s-a întâmplat să curgă prima picătură m-am gândit că aşa trebuie să fie moartea după o viaţă lungă şi împlinită a doua zi îmi era ruşine să o întâlnesc în tărtăcuţa mea bleagă ea ştia tot ce mişcă şi repede ca s-o dau gata îi cer ţigară fumul ieşea din amândoi ea mesteca gumă era ca o viţică ce rumegă încontinuu dup-aia mi-a suflat fumul în gură o distra mult treaba asta zicea că se numeşte cascada 2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 93

www.zonaliterara.com

© Foto: Claudia Tănăsescu

Marius Ştefan Aldea

am profitat şi am sărutat-o. parcă mâncam carne crudă. apoi ea a venit cu limba ca doi melci ni s-au retras limbile ca doi melci se mişcau încet-încet iar gurile noastre o singură cochilie. ne întâlneam în secret sub acelaşi nuc era o beznă-chioară sub crengile alea care aproape că atingeau pământul iar în ultima seară Turcoaica a fumat mai multe ţigări şi nu a vrut să îmi spună de ce i se zice aşa şi-a ridicat bluza şi mi-a şoptit pune mâna aici. sânii ei mici şi tari aproape că îmi răneau degetele nepricepute dar ea ţinea ochii închişi ştiu asta pentru că i-am sărutat pleoapele apoi i le-am lins mâna i se strecura pe unul dintre cracii pantalonilor-scurţi şi îmi şoptea cu glasul unei femei jură că n-o să mă uiţi şi nu peste mult timp am simţit din nou moartea aia dulce am jurat că n-o s-o uit şi cum mai lătrau câinii în noaptea aia.

Montă
Priveam uneori împreunarea bovinelor. la vârsta mea copiii de oraş nu vedeau decât bibelourile scoase la păscut pe mileurile nesfârşite ale mobilei nea Vârtej avea un taur foarte chipeş toate vacile mureau după el. îl striga ca pe un om erau parteneri de afacere doar şi-l poreclise Bălur după numele unei ierbi nea Vârtej era bun la treaba asta. încă de mic se obişnuise cu porecla de Vârtej când a urlat bă vârtejul ne ia vârtejul pentru că un vânticel ciufulise puţin ţărâna din creştetul uliţei îl auzeam cum îi spune Bălur tată astăzi te aşteaptă cinci mândre boul mugea şi lăsa un fior în oasele noastre veneau ţăranii cu programare la montă. Bălur era faimos în sat. avea maniere. mergea pe principiul preludiului era atent şi-n plus avea sămânţă de rasă le lua pe rând cu mici pauze între partide era un futălău tare sensibil. nouă celor mici ni se părea că după fiecare încăierare le şoptea ceva drăguţ la ureche te mai aştept şi mâine sau cine ştie ce. ţăranii ciocneau berile de săreau scântei fumau scuipau înjurau şi din când în când mădularul vreunuia se mişca precum un şarpe în pantaloni. mă uitam ba la ţărani ba la animale. nu găseam nimic care să-i deosebească şi râdeam cu gura până-n cer râzi diavole ţi-a dat şi ţie cariciul zicea câte unul mai spurcat la gură 94 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012 www.zonaliterara.com

vacile aşteptau ora de iubire ca nişte doamne cu programare la coafor unele păşteau iarba pizda-ţigăncii sau crengile unui salcâm altele se bălegau de emoţie la tot spectacolul ăsta aveau voie doar bărbaţii şi băieţii curajoşi iar după ce nea Vârtej îşi număra chita de bani îmi arunca o monedă îmi porţi noroc ţâcă ia-ţi ce-oi pofti matale şi când ajungeam acasă îmi examinam puful de păpădie de sub burtă cu eugenia începută într-una din mâini murdar obosit nepricepând ce-i cu mine.

Tatăl nostru care eşti în pământ
Mama a ţinut doliu pe cap până i-a albit odată cu părul vecinii s-au uitat la noi cu milă mult timp – aşa m-am deprins cu înjuratul în ziua aia fără Dumnezeu m-am îmbătat ca un porc atunci m-am sărutat prima dată cu limba la mormântul tău cu cea mai frumoasă fată aveam casetofonul cu mine şi banda se prindea la aceeaşi melodie care ţie îţi plăcea atât de mult tatăl nostru care eşti în pământ toate s-au întâmplat atât de repede încât mulţi te-au invidiat eu aş fi vrut să mă mai înveţi câte ceva: cum se schimbă o priză cum se repară instalaţia de Crăciun cum se procedează la primul bărbierit abia atunci am realizat că sunt copil când cu sufletul plin de ciudă mă rugam să îmi dea barba să o las să îmi crească lungă cum e obiceiul pe măsură ce trece timpul semăn tot mai mult cu tine tac atunci când nu trebuie şi vorbesc în somn ce ar trebui să spun în realitate când îmi vine dor de tine încep să regret că nu m-ai bătut mai mult. www.zonaliterara.com 2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 95

Mara Diana Alexoaea
alter k. merge la shopping
în fiecare zi se îmbracă în haine de firmă trece pe podium cu atitudine superioară/ dar superioară nu glumă. ca rândul de praz peste alt rând. publicul aplaudă şi aruncă flori. ea are tocuri de 15 şi fustă mini roşie roşie roşie. se simte mândră când bărbaţii se pierd în coapse ca în labirinturi. nu pierde ocazia ieşirii din vreo pânză celebră, din vreo supapă. ocazia o pierde la băut vin de fălticeni de nici oţet nu e/ de nici poezie a strugurilor nu e. de azi nu mai ascunde în vise papuci murdari. nici măcar un bărbat să-i înfierbânte nopţile, să-i pună la fiert vorbele în doi peri răguşeala proverbială. se supără când cineva o ia la strâns gemete şi se duce în camera cu oglinzi. oglinzile nu mai sunt, alt vecin se uită în ele cu fervoare. se crede şi el alter k. nu se satură să-şi exmineze corpul, să-şi măsoare sânii acoperiţi jumate cu petale, american beauty 96 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012 www.zonaliterara.com

sau american stabilit în lună. ies la iveală arcuiri de aluat. nerăbdătoare sa fie modelate, zice vecinul dat pe spate că picioarele de afrodită i se lungesc de azi pe mâine. o înalţă şi merge la shopping cu dumnezeu pe rotile de sidef, curate ca flacăra altui sidef, de mărimealuicineciteşte.

şi eu cred la fel
dar nu te privesc azi ca pe cazul meu special. n-ai destule flori pentru mine n-ai găselniţe sclipitoare n-ai timp să vezi ce rămâne în urmã, după răsăritul venit şi el cu mofturi. şi eu cred că soarele are mofturi solare, cu pete. aduc omagii fluturilor. ei roiesc spre cer ca dintr-o cutie a pandorei/ aruncă peste noi un fel de transparenţă grosolană, pungi întregi cu transparenţă. nici dacă s-ar coborî din cer o scară, n-aş urca până la ultimul plecat. eu nu privesc aşa, cu priviri scurte de duzină de doi bani. nu cobor din pat pentru o privire. ies să privesc preţ de ani buni, adică mai privesc o dată şi încă o dată prin geamul fără sticlă. mi-e bine. ziua trece şi cu binele meu. atunci strig ca apucata că inima nu e un scut în care se aruncă săgeţi de furie. nu tu hotărăşti când să-mi scot armele când să pornesc la război, nisipul nu mai poate aştepta tălpile noastre. de aceea am făcut clepsidre mari cât parisul cât parisul. acoperim cu ele spaţiul dintre ochii anemici. modelăm case muşuroaie răsăritul venit şi el cu mofturi. luni strigam de fericire şi mâine iar e luni.

acest drum ...
se naşte din mine o mare de oameni cerul devine televizor alb-negru cu butoane www.zonaliterara.com 2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 97

stricate. ultimul meu gând e să plec / merg cu tine să cumpărăm şlapi mari de la magazinul din colţ şi să-i tocim urcând turnul Eiffel / sau altul (aşa sunt toate începuturile). mai apoi dragostea ne domesticeşte. ne spălăm hainele unul altuia ca să ajungem mai repede/ înaintea altora în cer unde avem mii de biserici să ne ţină loc de mame. tot acolo e cel mai tare cinema. vedem naşterile cum s-au cuibărit în noi/ vedem diafilme cu un dumnezeu care face poeme şi împarte lumea în tablete. îi cresc unghiile pline de arcuri şi oamenii croiesc o pătură din bilete şi se învăţă să aştepte. şi uite cum mă văd acum prietenă cu un biet câine.lângă el am străbătut galaxii când lumea ne înţeapă cu unghiile noi schimbăm acele şi peticim vise de boschetari. ne coasem carnea cu aţe colorate. ne simţim întregi. şi de aceea chiar şi azi sprâncenele lui cresc drept în sus iar eu le tai din podelele morţilor

love family
după ce-şi pocneşte oasele în aşternut soră-mea se întinde ca într-un culcuş de oameni mari. când doarme ridică genunchii strâns la piept să nu-i fure cineva. beau o cană de lapte/ număr firele de păr ale întregii familii şi abia dimineaţă ajung la periferie să strâng pietre pentru cămin. după ce înghesui obsesiile uit să închid uşa. dumnezeu vede urme de acetonă pe pereţi şi îşi dă seama că am şters toate poemele. îmi face semne în palme pentru noi începuturi (aşa se întâmplă mereu). când se plictiseşte urcă în pod trage soarele de cozi până la pat / face dragoste când cu mine/ când cu lumina lui până la zori. 98 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012 www.zonaliterara.com

Avatar

Ciprian Iulian Şoptică
Moralitatea / imoralitatea acţiunilor umane
ificultăţile pe care le întâlnesc filosofii acţiunii ar trebui să modereze optimismul celor care ar dori să subordoneze filosofia morală filosofiei acţiunii. Aceasta sub pretextul că, dacă o filosofie morală are ca obiectiv să propună mereu criterii de evaluare a acţiunilor bune, ea trebuie mai întâi să încerce a clarifica ideea de acţiune, în special, răspunzând chestiunilor de ordin ontologic şi epistemologic. Examenul acestor chestiuni ne-ar pot arăta, printre altele, că dificultăţile întâmpinate în evaluara acţiunii din punct de vedere moral nu vor fi, probabil, nici rezolvate, nici clarificate, fără a face referire la filosofia morală. Bineînţeles, filosofia acţiunii nu a reuşit, prin resursele sale proprii, să justifice posibilitatea unei acţiuni determinate prin motive imparţiale, obiective, altruiste. Dar această exigenţă, prezentă mai degrabă în majoritatea teoriilor morale, a incitat filosofii acţiunii să înfăţişeze şi totodată să admită, întrun mod fenomenologic, existenţa nu doar a motivaţiilor pur cognitive, ci şi a celor intuitive, afectiv-emoţionale sau intenţionale. În problema alegerilor ontologice nu ne putem aştepta la ceva în plus privind rezolvarea dilemelor legate de raportarea conştiinţei morale la acţiune, decât la ceea ce se impune în mod direct prin actul alegerii însuşi. Între doctrinele care dau acţiunii un statut ontologic primitiv, comparabil cu cel al obiectelor şi al

D

persoanelor, şi cele care nu acordă acţiunii decât un statut derivat, subordonat existenţei obiectelor şi persoanelor, este dificil să hotărâm altceva, decât să facem să intervină direct sau indirect multitudinea de consideraţii morale posibile, elaborate, edificate sau chiar acceptate la un moment dat în istoria morală a omenirii. În acest sens, putem spune că teoria agentului moral, probabil, are mai multe justificări în filosofia morală decât în filosofia acţiunii. Domeniul filosofiei morale excede domeniului filosofiei acţiunii, însă, în ciuda eforturilor considerabile care au fost înfăptuite în acest sens, autonomia filosofiei acţiunii faţă de filosofia morală este departe de a fi garantată1. În general, s-a acceptat faptul că problema centrală a epocii noastre este problema responsabilităţii, responsabilitatea devenind dimensiunea fundamentală a conştiinţei morale, însă nu s-a analizat îndeajuns cum anume se realizează o acţiune umană, de ce are loc o acţiune umană, în ce context, cu ce motivaţii şi în ce direcţie, cu ce scop, dacă a fost ori nu însoţită în mod conştient de intenţionalitatea agentului, sau dacă, într-adevăr, orice acţiune umană implică în mod aprioric semnificaţie morală şi, prin urmare, obligă subiectul uman la asumarea deplină a responsabilităţii. Pot exista acţiuni fără datoria răspunderii, eliberate de sensul
1 Paul Ricoeur, Le sémantique de l’action, Éditions du Centre National de la Recherche Scientifique, Paris, 1977. p. 15.

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 99

moralităţii? Dacă da, atunci cum rezolvăm dilema asumării-neasumării răspunderii pentru orice acţiune înfăptuită? Care ar fi criteriile filosofice după care evaluăm o acţiune din punct de vedere moral? Până unde putem merge cu obligativitatea răspunderii pentru acţiunile înfăptuite, în contextul în care nu toţi subiecţii morali îşi doresc aceeptarea unor reguli universale ? Mai mult, unde mai sunt limitele morale ale acţiunilor, când se promovează tot mai insistent o morală a permisivităţii depline, a unei „societăţi deschise”, capabile de a se elibera de orice limite, fie ele de ordin social, politic, religios, psihologic sau filosofic? Totuşi, în ciuda acestei tendinţe, s-a afirmat şi promovat în rândul majorităţii filosofilor morali, caracterul dihotomic al conştiinţei morale: imanenţă şi transcendenţă, autonomie şi eteronomie, normativitate, respectiv responsabilitate a libertăţii de alegere, egoicitate şi alteritate, etc. Dincolo de înţelegerea şi asumarea unei astfel de dihotomii, într-o manieră tradiţională de a rezolva conflictele morale, în general s-a stabilit că „etica nu poate şi nici nu trebuie să fie decât metafizică”2. Trancendenţa conştiinţei morale fiind o dimensiune inerentă oricărei acţiuni umane, o dimensiune a vieţii de toate zilele3, ba chiar o experienţă umană dintre cele mai cotidiene4. Chiar dacă presupoziţia unui „dincolo” de existenţa cotidiană, întemeietor pentru conştiinţa morală a fost afirmată în teoria Binelui absolut la Plaon, în Dumnezeul hristic pentru etica creştină, sau în „idealul moral” pentru filosofia idealist-raţionalistă, totuşi, pentru filosoful cel mai laic dintre religioşi, şi cel mai religios dintre laici, Emmanuel Lévinas, „fără semnificaţii etice, chiar şi conceptele teologice sau metafizice rămân goale şi formale”5. Conform lui Levinas, gânditorul moral este prin excelenţă un metafizician. Drept urmare, întrebările referitoare la natura conştiinţei morale, sau privind raportul conştiinţă-acţiune morală, sunt dincolo de câmpul pur ştiinţific al eticii. Maniera pur cognitivistă sau naturalistă de a rezolva hibele scepticismului moral nu va fi niciodată singură, capabilă să de-a soluţii
2 Sorin Maxim –Tudor, Conştiinţa morală, Editura Junimea, Iaşi, 1999, p. 11. 3 �tefan Afloroaei, Metafizica noastră de toate zilele, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 46. 4 Roger Garaudy, Pour une discours sur le fondement de la morale, în „La Nouvelle Critique”, Nr.100, Paris, 1964, p.104. 5 Emmanuel Lévinas, Ethique et Infini, Fayard, Paris, 1987, p. 7.

universale, fie ele temporare sau eterne. Specificul interogaţiilor privind natura conştiinţei morale pleacă de la teza levinasiană că „etica este filosofie primă, cea începând cu care, celelalte ramuri ale metafizicii capătă sens”6. Prin urmare, în lumina raportului conştiinţă-acţiune morală, etica devine piatra de încercare a filosofiei, iar acţiunea - piatra de încercare al adevărului, vizavi de înţelegerea fenomenului moral, materializat în înfăptuire morală. Pe de altă parte, analizele de conştiinţă se definesc ca şi analize a relaţiilor interumane existente într-un cadru istoric determinat. Aşa cum observă şi Alexander Titarenco în eseul La structure de la conscience morale, putem constata o relativitate istorică în ceea ce priveşte încercările filosofilor de a descrie structura conştiinţei morale7. Dependenţa conştiinţei morale de perioadele istorice, după cum ne sugerează şi Sorin Maxim-Tudor în lucrarea Conştiinţa morală, nu se menţine dacă înţelegem conştiinţa morală „în prisma raportului peren-dinamic al elementelor sale, recunoscând o specificitate universală a ei, desigur, în dinamică istorică”8. Prin urmare, pentru o înţelegere fenomenologică a raportului conştiinţăacţiune morală trebuie respinsă orice formă de reducţionism: psihologic, sociologic, antropologic, psihanalitic, religios sau chiar de natură metafizică, precum încercarea kantiană de a fundamenta o „metafizică a moravurilor”9, eliberată de o orice experienţă senzorială subiectivă, adică de a întemeia o etică pură, bazată doar pe logica internă a principiilor care guvernează voinţa umană şi acţiunile ei. Dacă filosofia morală ne spune ce trebuie să fie conştiinţa morală, oferind justificări teoretice în privinţa normelor, regulilor sau datoriilor pe care le implică, psihologia şi sociologia morală, în schimb, definesc aspectul empiric al moralei, ajutându-ne să înţelegem mai bine ce anume cred indivizii că trebuie să facă, ce opinii comune au în privinţa ideii de conştiinţă morală, eventual, să dezvolte o ştiinţă a comportamentului pornind de la înţelegeri eronate sau corecte ale conştiinţei morale. Ca ştiinţe inductiv-empirice, psihologia şi sociologia
6 Idem, p. 8. 7 Alexander Titarenco, La structure de la conscience morale, Editions du Progres, Paris, 1981, pp.7-8. 8 Sorin Maxim –Tudor, Op.cit, p. 14. 9 Immanuel Kant, Întemeierea metafizcii moravurilor, trad. trad. Valentin Mureşan, Filotheia Bogoiu, Miki Ota, Radu Gabriel Pârvu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 23..

100 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

morală au capacitatea de a potenţa mijloacele şi transformările survenite în viaţa morală a unui individ sau a societăţii în ansamblu, pot coordona aşteptările, opiniile sau chiar deciziile dificile în privinţa alegerii acţiunilor, însă nu pot servi ca demers analitic în cercetarea raportului autentic dintre conştiinţă şi acţiune în cadrul fenomenelor morale. O astfel de sarcină îi revine, desigur, fenomenologiei. Pe de altă parte, o analiză pur formală a structurii conştiinţei morale, s-a dovedit sterilă din punct de vedere teoretic (a se vedea critica lui Hegel la sistemul raţiunii practice a lui Kant), de aceea, se caută încă, soluţii pragmatice, istorice, specifice unei lumi hiper-dinamice. Chestiunea responsabilităţii nu trebuie evaluată doar într-un sens abstract, ci, efectiv trebuie analizate condiţiile reale ce privesc situaţiile unei înfăpturi morale, în scopul creativităţii şi desăvârşirii morale. Paradoxalitatea conştiinţei morale afirmă totodată ideea antinomică de „universalitate istorică”, sau, dacă dorim, de structură universal-individualizată de a privi fenomenalitatea unui act moral. Paradigma re/deconstrucţionistă a ethosului postmodern, ca reper ideologic pentru re-suscitarea, re-afirmarea, respectiv, implementarea conceptului de progresivitate emergentă (transformism contingent, selecţie naturală, evoluţionism probabilist, teoria haosului, etc), din nefericire, reprezintă doar un nou model „revoluţionar” de contestare radicală a sistemelor valorice tradiţionale, deplin conştient, totuşi, de inevitabila răspundere pentru o iniţiativă creativă, de „înlocuire”. În acest context, omului - în calitate de fiinţă morală - deocamdată îi revine două alternative: 1. Fie re-suscitarea asumată a egocentrismului. De data aceasta într-o manieră ultra-hedonistă, echivalentul unei noi căderi în sine, în neantul propriului eu, în matrixul infinit al propriei subiectivităţi, în „virtutea” unei afirmări totale a libertăţii de a vrea „a fi”, „a avea” sau „a face”. 2. Fie afirmarea alterităţii, în sensul asumării valorilor toleranţei, a înţelegerii pozitive a diferenţei existente între indivizi, promovarea dărurii de sine, a jertei pentru celălalt, a iubirii, iertării, a respectului necondiţionat, etc. Poziţia critică a primei alternative faţă de cea de-a doua, s-ar întemia, pe bună dreptate, pe ideea că afirmarea deplină a alterităţii, în contextul unei crize morale generalizate, ar determina următoarele consecinţe negative: nevoia crescută de celălalt, evidenţiată astăzi în

mod dramatic prin dependenţa de conectare la reţelele sociale, sau în nevoia de apartenenţă la o anumită structură sau organizaţie în vederea câştigării unui statut social, dependenţa crescută a cetăţenilor de un buget al statului, de deciziile clasei conducătoare, de creşterea fenomenului de societate asistată social, de încurajare a conştiinţelor şi voinţelor slabe, întrun cuvânt, de dependenţă de social, de însăşi accelarea fenomenului globalizării în direcţia unei regretabile uniformizări. La rândul ei, cea de-a doua alternativă ar putea reproşa celei dintâi faptul că nu înţelege natura autentică a conştiinţei morale: conştiinţă heterologică, opusă hedonismului şi relativismului conştiinţei egologice; sau că o astfel de conştiinţă, fie ea şi heterologică, nu se fundamentează în aplicarea ei, pe principii sau reguli universale, absolut necesare construirii unei societăţi bazate pe învăţare şi înţelegere, cum ar fi: aprioricitatea responsabilităţii, naturalizarea respectului, afirmarea dreptului la viaţa şi a libertăţii de expresie, paradoxalitatea şi realtivitatea valorilor; toate acestea interiorizate şi particularizate într-o persoană, înţeleasă ca parte unică dintr-un întreg inter-conectat. În mod neaşteptat, starea generală de incertitudine existentă actualmente în câmpul valorilor, poate avea un efect pozitiv. Pe de o parte, poate resuscita nevoia de sens, să menţină conştiinţa morală autentică trează, să re-afirme valorile eterne tradiţionale, redimensionând totodată pe cele moderne, sau să incite la afirmarea conştiinţei critice; iar pe de altă parte, o astfel de stare supune umanitatea la o nouă încercare: asumarea deplină a rsponsabilităţii în vederea reactulizării permanente a valorilor de dreptate şi datorie în contextul unei dinamici sociale imprevizibile. Departe de a fi o „societate postmoralistă”10, societatea postmodernă se confruntă de fapt cu o nouă formă de etică: a universalizării experienţelor morale subiective, caracterizate de o istorizare privată a trăirilor interioare, dincolo de orice imperativ categoric; ceea ce ar determina nu doar o simplă eliberare de povara responsabilităţii, ci, dimpotrivă, o acumulare neîncetată de datorii, datorii pe care individul viitorului, într-o ulterioară etapă re-evaluativă o va suporta fără-îndoială, cu destulă dificultate. Întrucât progresului libertăţii trebuie să-i corespundă şi un proces natural de asumare treptată a responsabilităţilor pentru alegerile
10 Gilles Lipovetsky, Amurgul datoriei, trad. Mihai Ungurean, Editura Babel, Bucureşti, 1996, p.21.

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 101

11 René Le Senne, Traite de Morale Generale, P.U.F, Paris, 1961, p. 132.

102 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

Teofil şi câinele de lemn Cosmin Perţa

Bibliografie 1. Afloroaei, Ştefan, Metafizica noastră de toate zilele, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008. 2. Garaudy, Roger, Pour une discours sur le fondement de la morale, în „La Nouvelle Critique”, Nr.100, Paris, 1964. 3. Kant, Immanuel, Întemeierea metafizcii moravurilor, trad. Valentin Mureşan, Filotheia Bogoiu, Miki Ota, Radu Gabriel Pârvu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007. 4. Lévinas, Emmanuel, Ethique et Infini, Fayard, Paris, 1987. 5. Lipovetsky, Gilles, Amurgul datoriei, trad. Mihai Ungurean, Editura Babel, Bucureşti, 1996. 6. Maxim – Sorin Tudor, Conştiinţa morală, Editura Junimea, Iaşi, 1999. 7. Ricoeur, Paul, Le sémantique de l’action, Éditions du Centre National de la Recherche Scientifique, Paris, 1977. 8. Senne, Le René, Traite de Morale Generale, P.U.F, Paris, 1961. 9. Titarenco, Alexander, La structure de la conscience morale, Editions du Progres, Paris, 1981.

Existenţialismul astăzi Ştefan Bolea

făcute, credem că apogeul libertăţii ar putea fi un adevărat dezastru din punct de vedere moral, dar, totodată, ar putea fi şi o evoluţie în procesul învăţării sociale, ca ascensiune fenomenologică în înţelegerea şi conştientizarea rolului pe care fiinţa umană îl are de jucat în lumea vieţii şi în univers. Prin urmare, ne asumăm o etică a alterităţii care trebuie să depăşească logica egoismului şi a afirmării doar a interesului subiectiv, chiar dacă acesta ar fi justificat sau motivat întrun mod anume: raţional-cognitiv, emoţionalafectiv, atitudinal-volitiv, etc. O astfel de etică nu se poate manifesta de altfel, decât întrun spaţiu dialogal deschis către înţelegere şi respect intersubiectiv, în funcţie de locul şi rolul fiecăruia în dinamica societăţii. Mai mult, aşa cum afirma şi René Le Sens în Traite de Morale Generale, „luxul de a fi specatator s-a terminat”11. În mod aprioric suntem obligaţi la acţiune, drept urmare, avem obligativitatea de a ne exprima, analiza şi evalua în permanenţă moralitatea/imoralitatea faptelor.

Titluri noi la Editura Herg Benet Bucureşti

www.zonaliterara.com

Malul celălalt Antologie de poezie sârbă

92 de poevşti cu cărţi Ştefan Caraman

E-Proza

Victor Marian Ţuţuianu
Un om normal
mi-au făcut vânt, cu simpatice bătăi pe spate şi urări de bine, din sanatoriul căruia i-am spus casă în ultimii 4 ani şi acum, ca orice om normal, mă piş pe un poster de pe care mă priveşte ud candidatul republican la primărie. Eu de fapt nu ar fi trebuit să ajung la balamuc, nu de alta dar eu chiar nu sunt nebun şi mă scuzaţi puţin că trebuie să-mi închei prohabul. Bine, faptul că vorbesc singur în timp ce mă piş e posibil să nu-mi susţină grozav cazul, dar rahat, am stat 4 ani la balamuc printre toţi descreieraţii şi am tot dreptul să vorbesc singur dacă am chef. Şi dacă tot vorbesc singur stai să bag şi o introducere din aia mijto, de să se ude piticele de pe scufiţă. Aşa. Totul a început acum 8 ani, într-un oraş un pic cam mort din nordul României, o ţară săracă şi coruptă din Estul Europei, ţară plină de oameni care, deşi se plâng zilnic că ţara e săracă şi coruptă, sunt totuşi şi foarte mândri de ţara lor, motiv pentru care nici nu prea fac nimic ca ea să fie mai puţin coruptă sau săracă. E ca şi cum ei avea un penis mic şi flasc, dar ai fi foarte mândru cu el şi l-ai arăta la tot turistul. Că ce contează că e mic,

Tocmai

dacă e al tău? Bun, deci acum vreo 8 ani eram într-un club şi mă plictiseam de moarte, mai ales că cei doi amici care mă târăseră acolo câştigaseră lupta cu bunul simţ dar o pierduseră pe aia cu greaţa şi acum vomitau energic în baie. Acolo am cunoscut-o, în clubul ăla infect în care şi ea nimerise oarecum din greşeală, o amică de-a ei poposind un pic acolo pentru a cumpăra câteva grame de iubire părintească. Eu purtam un costum scump pentru că ajunsesem acolo direct de la ceva botez al unui nepot care din păcate a murit la 5 ani în circumstanţe în egală măsură tragice şi comice. Puştiul a sărit pe geam de la etajul 8 călare pe un mic covoraş persan şi probabil a fost teribil de nemulţumit de faptul că a nimerit un ţol magic defect. Nu a mai apucat însă să se şi plângă pe tema asta, protestele lui fiind aspru dispersate pe vreo câţiva metri pătraţi. Ne-am ciocnit din greşeală şi a vărsat puţin Cuba Libre pe mine şi în loc să-şi ceară scuze a început să râdă. Filmaţi cumva un videoclip 50cent? M-am uitat amuzat la ea şi i-am răspuns. De ce? Domnişoara vrea să

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 103

dea din fund şi nu are pentru cine? Acum ar trebui să mă prefac că eşti amuzant? Am zâmbit din nou. Nu, nu. Acum ar trebui să te prefaci că nu vrei să bei ceva cu mine. A început să râdă şi eu mă temeam că am făcut cancer de la cât de cretine au fost replicile. Mai bine făceam. Am băut deci împreună la bar. O chema Anka şi în două luni locuiam deja împreună, doi cretini care erau atât de proşti încât chiar credeau că au o viaţă întreagă înainte. Ha, puteam lejer parca în locurile rezervate, sigur nu luam amendă. Bine, aparent nu chiar o viaţă întreagă, asta având în vedere că am ieşit oarecum singurel din ospiciu. Ne-am căsătorit după doar 6 luni, confirmând deci teoria cu locurile de parcare, şi nu pentru că a rămas însărcinată sau pentru că eram obsedaţi de căsătorie sau ceva de genul, pur şi simplu totul era atât de ireal de frumos încât a trebuit să o cer de nevastă. A râs şi a zis da fără să ezite. O iubeam şi credeam că şi ea mă iubea la fel de aprig, cam ca rahatul ăla de zoaie alcoolică, Câlnău sau ceva tembel de genul. Nah, cel puţin asta credeam atunci, când eram cam prost. Atât de prost că am votat cu Iliescu. De două ori. Ne-a mers chiar mai bine după ce ne-am luat, ne înţelegeam perfect şi după un an am fost ofertat de IBM şi nu ne venea să credem ce baftă avem, ceva divinitate ne pusese mâna în cap şi aveam acum posibilitatea să ne mutăm coliba pe meleaguri mai însorite. Ne-am mutat în California şi totul părea că merge fabulos, ne-am adaptat repede, amândoi ştiam engleza foarte bine, jobul meu era interesant, salariul era imens şi aveam în sfârşit o locuinţă în care puteam respira în voie, în care aveai loc să „spânzuri chiar şi doi cioroi odată”, cum ar zice amicul meu Robert de la balamuc. Sună cam rasist nu? Păi, Robert de aia şi era închis, era un rasist violent care încercase să spânzure doi băieţi negri pentru că aparent „negri i-au furat locul de muncă”. A ajuns la balamuc şi nu în închisoare pentru că el e de fapt negru. Ah, şi foarte, foarte schizofrenic.

Eu sunt, sau eram, programator şi jobul de la IBM mi-a plăcut enorm de mult, lucram cu pasiune şi asta înseamnă că se întâmpla des să ajung tărziu acasă, Anka însă nu se supăra, mai ales că încă ne simţeam grozav împreună. După doar 6 luni, managerul de proiect a părăsit compania şi am fost promovat, probabil pentru că eram atât de al dracului de entuziasmat de munca mea, ca o grasă în faţa ultimei savarine. De acolo totul s-a cam dus la vale, cam ca sânii bătrânei doamne Dobbson când îşi scotea sutienul pentru că vocile nu mai suportau bumbacul. Lucram încă şi mai mult, eram plecat des şi în delegaţii şi Anka s-a decis să-şi găsescă şi ea ceva de lucru, mai mult pentru că se plictisea şi se simţea singură, sau cel puţin asta zicea ea. S-a angajat asistentă la ceva editură universitară şi o vreme a părut foarte fericită. Vorbeam însă mult mai rar şi era tot timpul supărată pe mine, o durea mereu capul şi sex făceam mai mult ca să nu mă mai audă plângându-mă. Hmm, dacă aş putea călători înapoi în timp, mi-aş da un cap în gură şi un şut în coaie, atât de prost am fost. Când un coleg de servici a fost părăsit de nevastă pentru că nu era niciodată acasă, asta pentru că ea era grasă, m-am gândit că e timpul să o las mai moale şi să nu-mi distrug aiurea căsnicia. Dar fix în zilele alea totul s-a schimbat iar brusc în bine, Anka zâmbea din nou, mă aştepta bucuroasă acasă, mă suna când eram plecat în delegaţii, mă întreba de colegii de la birou şi-mi povestea cât de fain e la jobul ei. Mi-a zis că de fapt de asta era supărată tot timpul, se simţea inutilă şi fără sens, doar o gagică simpatică pe care o ţineam în casă pentru efectul estetic. Trebuie să recunosc că am fost fericit în lunile alea, totul mergea bine din nou, lucram mult însă acasă mă aştepta o soţie iubitoare şi fericită. Eu începusem să mă gândesc la copii şi la o casă nouă, mai mare. V-am mai zis că eram cam prost atunci? Chiar eram. Eram plecat într-o delegaţie de o săptămână şi pentru că se apropia

104 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

aniversarea noastră am decis să o mint şi să-i zic că stau cu 2 zile mai mult. Plănuiam o mare surpriză şi îi cumpărasem o maşină nouă, asta ca să scape în sfârşit de vechitura pe care o conducea atunci. Mă sunase cu vreo 2 ore înainte să ajung acasă şi i-am zis că încă sunt în Arizona şi că mă întorc abia în câteva zile. Am vorbit cam jumătate de oră şi mi-am tot cerut scuze că voi rata aniversarea de a doua zi. Abia mă abţineam să nu râd la gândul surprizei ce o aştepta. Mi-a trecut de râs când am dat de surpriza nudă de acasă, soţia mea călărinduşi cu aplomb şeful, tip foarte simpatic de altfel, pe care-l invitaserăm în repetate rânduri pe la noi. Anka a început să ţipe panicată şi tot încerca să se acopere. Am rămas împietrit, asta până am văzut cum penisul individului se strecura, umed şi scârbos, afară din nevastă-mea. Din nevastă-mea, din femeia pe care o iubeam ca un bou. Niciodată nu o înşelasem, deşi ocazii au fost, mai ales că eram singurul programator din firmă care nu arăta a tocilar obsedat de pornografie. Atunci am trântit uşa, am coborât scările şi am intrat în garaj. Am luat ciocanul cel mare şi am urcat sprinten, ca un tânăr vânător, scările. Tocmai se îmbrăcau şi Anka a încercat să-mi spună ceva. Un ciocan în figură şi frumoasa mea soţie zbură către dulap în care se izbi cu un pocnet. Terry a început să ţipe ca un fraier şi a încercat să fugă pe lângă mine. A dracu’ fătălău, nici măcar nu a încercat să lupte. Îi pun o piedică şi încep să-l lovesc cu furie-n cap până-l fac terci şi boul nu mai mişcă. M-am ridicat şi plin de sânge m-am îndreptat către Anka pentru că vroiam să-i arăt ce m-a făcut să fac, câtă ură a stârnit în mine, să-i arăt că a futut un fătălău care a crăpat ca o pizdă proastă. Ăla-i bărbat, bă? Anka nu mai respira însă, am lovit prea tare şi impactul cu dulapul a fost prea mult pentru ea. Doamne Dumnezeule, îmi omorâsem nevasta. Ok, pe boul ăla am vrut să-l omor dar pe ea nu, era totuşi nevastă-mea. M-am gândit bine un sfert de oră, m-am calmat şi atunci am făcut ce ar face

orice om normal şi am adus în dormitor un cuţit mare de bucătărie şi pistolul de bătut cuie. Ca orice om normal, i-am tăiat penisul individului şi i l-am prins de frunte cu ajutorul pistolului. Arăta fix ca un unicorn grotesc, mai ales că penisul era destul de mic acum şi spatele capului arăta ca o piftie diformă. I-am dezbrăcat pe amândoi şi, ca orice om normal, i-am târât până în mijlocul camerei. Am luat şipci din garaj şi am improvizat un fel de suport astfel încât infidelul mort să stea aproape în patru labe. Ca orice om normal, pe ea am suit-o deasupra şi am ţintuit-o de el cu ajutorul cuielor. Şi tot ca orice om normal, am improvizat şi o plăcuţă de lemn pe care am scris „ Târfă călare pe mini-unicorn”. Dacă nici aia nu-i artă atunci nimic nu e. Ca orice om normal, m-am dezbrăcat şi m-am spălat în sângele scurs din tablou şi am ieşit să beau o bere. Nu am ajuns până la bar, pentru că, aparent, oamenii tind să fie alarmaţi de oameni foarte normal de goi şi plini de sânge. Am fost arestat şi a început un imens circ mediatic, presa botezându-ma „Artistul român al morţii”. Se putea mai rău. Avocatul meu a mizat pe cartea nebuniei deşi eu am tot repetat oricui a vrut să mă asculte că nu am făcut decât ce ar fi făcut orice om normal. Nici experţii nu m-au ascultat când le-am spus că nu-s nebun şi că nu merit să ajung într-un azil plin de urlători la lună. Nu m-a ascultat nici juriul şi uite aşa am ajuns eu la „Santa Monica Hospice for the Mentally Ill”, asta deşi nu sunt deloc nebun, vă jur! Mi-au dat drumul pentru că aparent am trecut peste şocul suferit şi am fost declarat apt pentru reabilitare şi reintegrare în societate. Ah, şi pentru că sistemul e dereglat rău de tot. De parcă nu aş fi fost apt vreodată. Bine, dacă e să spun tot adevărul nu mă pot totuşi plânge că am ajuns unde am ajuns. În fond, am făcut ce ar fi făcut orice om normal care nu vrea să facă închisoare pentru omor deosebit de grav. Eu doar am zis că nu aveam ce căuta la nebuni. E bine să râzi ca om liber, nu?

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 105

Poesis
239 km
atât de bine mă învăţasem cu toate trădările cu lumea asta de două copeici în care aparenţele sunt singurele care rezistă mai mult de cinci minute iar acum până şi tu şarpe roşiatic copilule trist căruia i-am făcut loc în mine

Paul Vinicius

mâncare ţi-am dat vodcă ţi-am dat carpaţi fără filtru bran maro fără filtru gauloise caporal pall mall (fără) nopţi fără de somn şi fără pic de lună şi momente în care ne-am fi putut potoli curiozitatea din ce-o fi ea făcută inima (atunci când nu mai bate) şi toată iubirea mea de planton lângă tine prin faţa tuturor cabinetelor de doctori şi a centrelor de recoltare a nisipului clepsidrei din mine peste tot am fost cu tine sălbaticule fiaro prietene dumnezeul meu ca acum să mă laşi ca pe o haină purtată şi să pleci acolo unde nu mai poţi fără iubito sângele meu a pornit către tine. 106 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

Poesis

www.zonaliterara.com

Lucian Vasilescu

Viaţa dăunează grav sănătăţii
m-am străduit, am sperat, am crezut o viaţă aproape întreagă. aşa cum a fost: strâmbă, pocită, beteagă. trecutul se aşază pe mine în straturi din ce în ce mai grele. viitorul se face tot mai mic şi-i bântuit de manele. din ceruri se-aude cum armate de îngeri ştirbi şi mahmuri îngână refrenul pe o mie voci, din o mie de guri. viaţa mea nu-i un roman – viaţa mea e o manea minunată. de-ar fi să mor aş renaşte s-o mai ascult o dată. m-am străduit, am sperat, am crezut o viaţă aproape întreagă. dar mi-a ieşit strâmbă, pocită, beteagă.

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 107

Poesis

Ionel Ciupureanu
Aidoma apei
Iată şi visul dar numai o parte din el tu dormi într-o barcă strivind barca eu astup o fereastră şi mă-nvelesc cu ceva mai lasă şi caloriferul să zacă să mai vedem şi munţii să mai aruncăm un năvod tufe se vor înclina spre umbra ta eu voi număra frunzele abandonate şi ce rămâne le voi stivui senzaţiile noastre vor mima altceva dar vântul se clatină şi instinctele noastre cotrobăiesc doar ce-am învăţat în placentă aş călători prin debara dac-aş fi treaz aş încuraja nebunia o parte din mine ar putea merge aidoma apei o parte din tine mi-ar strica jucăriile şi ce-ai cu mine dacă mă-nec în sandale şi-n capot .

108 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

Poesis

Liviu Pendefunda
Şi nebunie
prea blând să mori când trec idei pe râul unui astru şi toamna curge să inducă în taina ta de spaimă nebunie; prea cald să uiţi schimbarea când te-au stins în umbre zeii şi-n cuburi cenuşii ţi-au prins sălbatica gândire; prea visător să nu orbeşti când steagurile cresc să stingă a lumilor zidire vie; şi mult prea mic să nu străpingi frigul din uimire; copac, sferă nostalgie; şi nebunie

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 109

Poesis

Marc Vinceny
Rasă pură
Aici sunt inimi strânse precum prunele, învineţite din războiul civil, aspre şi imperfecte şi zgâriate; iar aici sunt păsări asemenea adolescenţilor rând pe rând ciripind pe cabluri de telefon îndoite aşteptând fructul decăzut iar aici se află faţa cioturoasă a unei naţiuni arse şi ochi ce taie asfalt. În nopţile reci fără lună la motelul Ascunzătoarea lui Frank, săpunim, aruncăm şi întoarcem zile întregi, o faleză ondulată, suspendată deasupra balustrăzii fragile, spălăm mortul din părul nostru şi alunecăm în umbre; şi asemenea vechilor dansuri la cină şoptim şi ne împingem adânc în colţuri ascuţite. traducere de Marius Surleac

110 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

Poesis

Duško Novaković

Fragment din parola comună: vrem schimbare
Belgrad, anul 2000. Regimul e bine zguduit Îl zdruncină şi o bunicuţă Salutând cu mâna de la fereastră Coloana zgomotoasă a demonstranţilor Acolo este fiul ei Îl salută apoi şi pe ginerele Aflat în partea opusă Care ca să-ţi primească salariul trebuie Să stea ghemuit în blindată şi să aştepte ordinul de atac Dar cel mai mult îşi agită mâinile, se sufocă Privind către parcul din faţa Parlamentului Acolo sunt copiii copiilor ei Două inimi jucându-se cu o minge Un băiat şi o fetiţă Stau exact la mijlocul distanţei dintre taţii lor. Pieptul bunicuţei în fereastră Înconjoară ecranele lumii Prin intermediul BBC-ului Împreună cu ghiveciul ei cu petunii înflorite Bunicuţa devine prima ştire a zilei Bunicuţa înaintea discursului lui Clinton în faţa marinei Bunicuţa înaintea îmbrăţişării lui Elţin cu Schröder Bunicuţa şi petuniile ei Înaintea mesajului lui Arafat către israeliţi Şi chiar dacă nu se dezlipeşte de fereastră Şi face cu mâna sufocată şi istovită Noi îi dorim să se ridice brusc să împingă căruciorul pentru invalizi Să se înalţe ca o porumbiţă Şi să-i salveze pe cei dragi şi întreaga lume scufundată. traducere de Aleksandar Stoicovici

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 111

E-Proza

Ţuica şi vinul
Sfârşit de februarie neaşteptat de călduros şi de primitor iar, de mai bine de-o săptămână, chiar de vreo zece zile în urmă, plugarii trăgeau ziua întreagă cu nădejde mare şi mare bucurie la aratul ogoarelor. Vremea se îmbunătăţise brusc, aproape pe neaşteptate şi chiar nesperat de repede. Ziua, soarele se arăta extraordinar de fierbinte pentru această perioadă a anului, iar nopţile erau senine şi înstelate şi cu vânturi ce adiau mereu dinspre răsărit, zvântând cu rapiditate pământul. În vale, pe malurile şi în lunca Pârâului Întors, răchitele, plopii, sălciile şi arinii înmuguriseră de timpuriu, rogozul, pipirigul, papura ori stuful se treziseră la o viaţă nouă şi încă necunoscută lor până acum. Chiar şi ierburile îşi schimbaseră, în numai câteva zile culoarea, îmbrăcând acum o haină verde, nouă, strălucitoare. După o iarnă ce părea veşnică, aspră şi geroasă, chiar duşmănoasă şi cu o zăpadă

Nicolae Căruntu

112 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

abundentă, câmpul se prezenta în condiţii optime, aşteptându-i pe ţărani să intre cu plugurile în ele pentru viitoarele semănături. Oamenii satelor, după o iarnă de odihnă se arătau nerăbdători şi încrezători să intre cu nădejde multă şi cu bucurie mare în loturile lor de pământ şi să pregătească viitoarea recoltă. Acum, la începutul blând, timpuriu şi călduros de martie, pământul arată ca barba imensă a unui uriaş, încâlcită, nepieptănată şi zburlită, care încă nu s-a trezit cu totul din toropeala şi amorţeala iernii de curând apuse. Fiecare ţăran îşi lucra cu spor, cu râvnă şi nădejde mare bucata lui de pământ după posibilităţile sale. Unii arau cu boii, alţii aveau cai, alţii arau cu vacile ori cu tractorul, mă rog, fiecare muncea cu puterile, priceperea şi mijloacele sale. Pregăteau cu tragere de inimă, temeinici şi încrezători viitoarea temelie a pâinii. Dis-de-dimineaţă, din Dealul lui Irimia, Pârâul Întors părea în bătaia imensă a soarelui primăvăratic o interminabilă salcie argintie, iar din apă şi din luncă se înălţau leneşi şi denşi norişorii albi, lipicioşi şi lăptoşi de aburi calzi. Cerul, privit de pe înălţimea dealului, arăta ca o imensă oglindă, curată şi albastră până departe peste zări. Printre ţăranii care începuseră din vreme munca la câmp se aflau şi Petre Pelin şi Vasile Vrabie, megieşi şi prieteni la cataramă. Îşi puseseră tovărăşie caii la arat şi acum, către seara, isprăveau de arat locul lui Pelin din Dealul lui Irimia. Era lotul de pământ pe care l-a primit ca zestre pelin de la socru-său, Emil Ignat. Fata acestuia şi nevasta lui Petre Pelin, Paulina se stinse în iarna trecută, imediat după Bobotează. Paulina a avut parte de o moarte blândă şi liniştită, aşa după cum i-a fost firea şi viaţa ei. Seara, după ce închiseseră televizorul, femeia s-a întins în pat şi a făcut de două ori auuu şi aoleuuu şi a închis ochii pentru totdeauna. Bine că n-au rămas şi urmaşi după ea! Cei doi vecini îşi înhămaseră fiecare calul la căruţa lui şi se întorceau din câmp către sat. Înainte de-a porni înspre casă Vrabie îi zise lui pelin. - Ei, ce spui Petre, dai şi tu un rachiu în seara asta? Că tare ar mai prinde bine după o zi de trudă spornică. - Nu ţi-am zis, mă Vasile, încă de ieri, că nu mai am nici un strop de ţuică ori de vin. Am terminat şi vinul şi rachiul încă din iarnă, de la nenorocirea abătută asupra femeii mele, fie iertată şi s-o odihnească Dumnezeu în pace şi-n

linişte! Ei, dar stai, mă Vasile că uite că, în clipa aceasta, mi-a venit o idee salvatoare şi tot o să servim ceva în seara aceasta! La Ilie Chişcan, deşi era aproape de miezul nopţii, tot mai ardea lampa. Cei doi prieteni şi vecini, Vasile şi Petre Pelin după ce deshămaseră caii şi terminaseră treburile pentru noapte la animalele din gospodăriile lor, şi-au dat întâlnire la moşul Chişcan. Acesta, Ilie Chişcan după ce rămăsese văduv după prima nevastă se recăsătorise de încă vreo două-trei ori dar, cum-necum, parcă un blestem negru s-ar fi abătut asupra sa, babele cu care se însurase avuseră aceeaşi soartă ca şi nevasta dintâi, adică pieriră. Aşa că, vrând-nevrând, Ilie Chişcan este singur cuc şi-n ziua de azi. Moşneagul este cunoscut în sat drept un zgârcit fără pereche şi de o răutate rară. Avea cazanul de aramă de făcut rachiu şi cine ştie ce Dumnezeu ori naiba punea în ţuica pe care-o făcea că toţi oamenii care se îmbătau la el le era un rău de moarte; greţuri, vome, dureri sălbatice de cap ori de stomac. Dar în seara aceea caldă, curată şi liniştită de martie, când bătrânul Ilie Chişcan suflase în lampă tocmai atunci cineva bătu în poarta casei sale. Evident, nemulţumit şi vizibil iritat, moşul slobozi, ca pentru sine, câteva sfinte înjurături şi se duse să deschidă poarta. - Bună seara bade Ilie, ciripi Vasile Vrabie, moale şi fără convingere. Ştii, am venit la dumneata să bem un pahar de rachiu cu … - Bani ai, întreabă iute şi scurt bătrânul şi în bătaia luminii lunii pline, aidoma unui fulger scurt, Vrabie observă pe faţa lui Ilie Chişcan, zbârcită şi aproape pământie o vagă undă de mulţumire, de satisfacţie chiar. - Eu, ştii, nea Ilie, nu prea am parale la mine, dar am fost invitat, de către prietenul şi vecinul meu Petre pelin, pentru seara aceasta aici, la dumneata, să tragem câte o duşcă; dar bag de seamă că el încă n-a ajuns aici… - Nu, încă n-a sosit Pelin, vorbi rar Ilie Chişcan, iar, din spusele sale răzbătu o undă uşoară de nemulţumire şi chiar de iritare. Până acum, mai adaugă Ilie Chişcan, mi-am pierdut vremea cu alţi consumatori, nişte beţivani zdraveni şi guralivi, nevoie mare. Au băut mult dar au plătit cinstit şi cred eu că puneau la cale nişte afaceri cam necinstite, chiar murdare şi dubioase… - Dar de unde erau şi, mai ales, ce doreau, întreabă aşa ca pentru sine, Vasile Vrabie, dar mai ales ca să treacă vremea decât să afle cu exactitate cum erau acei beţivi, ce plănuiau, ori cine i-a îndrumat către casa lui Chişcan.

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 113

Între timp, Petre Pelin se despărţise de Vasile Vrabie la portiţa din spatele grădinii, portiţă ce ducea direct la grajd şi la coteţul păsărilor. De aici, Petre Pelin, nevăzut şi nesimţit de nimeni, puse mâna pe cea mai grea şi mai grasă găină din adăpost. Pe aceasta a transformat-o în rachiu, bineînţeles, tot de la moş Chişcan. - Drept să-ţi spun Vasile, vorbi rar şi neconvingător Ilie Chişcan, nu ştiu de unde erau, poate de la Liteni sau de la Dolhasca. Adevărul este că m-am trezit în ogradă la mine, după prânz, cu vreo cinci-şase zdrahoni. Erau cu două căruţe pe care le-au lăsat în drum, lângă gard, apoi s-au apucat temeinic de băut. Au venit la mine împreună cu băiatul cel mic al lui Creţu, al morarului, acela ce stă în capul satului, şi-au comandat rachiu. Au băut mult dar au fost corecţi, au achitat până la ultimul bănuţ. - Şi-au stat mult aici, la dumneata, la băut? - Da, da, cum spuneam, au băut zdravăn şi eu i-am servit ca pe nişte consumatori obişnuiţi însă, nu prea mi-au plăcut că mi-au umplut casa cu fum negru de ţigări puturoase, vorbeau mult şi prea tare, iar, la un moment dat credeam că se încaieră între ei. Slavă Domnului că nu a … Chişcan se întrerupe dintr-o dată din vorbă fiindcă în liniştea serii si-n fereastra sa se auziseră de mai multe ori şi repetate câteva ciocănituri. - Cine-o fi la ora asta, se întreabă neliniştit şi vădit nemulţumit Ilie Chişcă, n-o fi oare, ferească Dumnezeu, cumva poliţia?! - Nu, nu, nu, replică iute şi hotărât Vasile vrabie. Cred, chiar, sunt convins de asta, că este Petre Pelin, vecinul meu. Într-adevăr, nemaiaşteptând să fie invitat înăuntru, în uşa camerei urât mirositoare de la fumul ţigărilor şi slab luminată de lampa cu petrol, intră cu o geantă mare, neagră pe umăr, Petre Pelin. - Bună seara domnilor, tună vocea puţin răguşită dar sonoră a noului venit. Mă iertaţi pentru întârziere, dar ştiţi, eu sunt singur acum şi mă descurc mai anevoie cu gospodăria. Uite, nea Ilie, n-am bani dar ţi-am adus o găină frumoasă şi grea şi, te rog să-mi dai un kil de ţuică. Ei, ce zici, batem palma?Bine că eşti şi tu aici, mai adăugă acesta, adresându-i-se lui Vrabie. Am să consumăm rachiul împreună că tare sunt necăjit şi amărât în seara aceasta. Câteva secunde lui Ilie Chişcan îi străluciră ochii de bucurie la vederea găinii şi, o lumină blândă, abia perceptibilă îi invadă faţa pământie şi ridată. Rachiul gălbui, tare şi bun făcut din mere, pere şi prune la cazanul lui Chişcan era aproape pe terminate când, cu limba aproape împleticindu-

se la fiecare vorbă, Vasile Vrabie vorbi: - Tu, vecine ai dat acum de băut, dar uite eu mai am chef să mai cinstim, tot în seara asta, aici, la domnul Ilie încă o măsură de rachiu. Aşa, cum să zic, vă rog, mă bâlbâi dar încă nu sunt beat destul, să aveţi răbdare ca să mai aduc şi eu o pasăre ca s-o bem de-o să-i meargă penele şi, zicând toate acestea Vasile Vrabie se ridică din scaun şi zbură glonţ la poiata lui Ilie Chişcan. De-aici alese şi el, ca şi vecinul Pelin o găină grea şi mare pe care i-o prezintă lui Chişcan, nu înainte de a fuma o ţigară stând în şanţul dinaintea casei. Aceeaşi bucurie răutăcioasă şi abia sesizabilă se ivi pe faţa acestuia în momentul în care cântărea, din ochi găina ce i-o adusese Vrabie. - Da, hotărî el mulţumit, vă mai dau încă o sticlă cu băutură şi imediat duse pasărea la coteţ şi se-nfăţişă cu sticla de rachiu. - Cum a mers treaba Vasile, îl întrebă scurt Pelin. Văd că te-ai descurcat de minune, ce mai … - Vă rog, măi băieţi să serviţi cât mai repede că poate reuşesc şi eu să mă odihnesc în noaptea asta. În curând, cred, că se arată zorile … Beţi cioată, cei doi abia ţinându-se pe picioare, călcau şi priveau ca printr-o ceaţă deasă şi neguroasă deşi, o luna mare pe cer, rotundă şi plină se lăsa leneşă către apus. Era în zori şi un cer albastru şi curat ca lacrima prevestea încă o zi frumoasă şi călduroasă de sfârşit de martie. A doua zi, cam pe la amiază, zadarnic încerca Ilie Chişcan să-şi îmblânzească şi obişnuiască păsările primite de la Pelin şi Vrabie în noaptea trecută, fiindcă ele erau crescute şi se cunoşteau bine cu celelalte surate ale lor, aflate în ograda lui Chişcan. *** Dimineaţă senină, liniştită şi caldă în acest început promiţător de primăvară. Dar nu era o zi obişnuită, ci una specială. Era 8 martie, de ziua femeii. Profesorul de sport Liviu Lucescu, pe bicicleta sa tip sport, călărea, zorea către şcoală. Doar era diriginte la una din clasele a opta. Pe portbagajul din spate râdeau, frumos legate şi împachetate buchete de garoafe roşii. Era darul său pe care îl meritau şi trebuiau sa-l primească profesoarele şi colegele sale din şcoală … - Bună dimineaţa, domnule profesor, răsună deodată, clară şi limpede vocea lui ion Ionică, şoferul de pe camionul ceapeului. - Să trăieşti, să trăieşti Ioane, răspunse profesorul încetinind şi până la urmă oprind bicicleta. Unde te duci aşa de dimineaţă ?! - Domn` profesor, spuse repede Ion Ionică, zis Aladin, motorul maşinii mele este acum la

114 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

reparat la Suceava şi ia mă duc până la Costică Crâşmaru la un pahar de vin. Ce ziceţi, mergeţi împreună cu mine? Că ştiţi dumneavoastră, licoarea strugurilor îi mai bună şi alunecă mai bine în doi! Pentru moment profesorul ezită să răspundă, dar se hotărî imediat. - Eu, cum să-ţi spun Aladin, nu că n-aş lua un pahar de vin cu tine dar, vezi bine că mă grăbesc s-ajung la şcoală, să-mi felicit colegele, că doar astăzi este ziua lor şi, în plus, stau prost, tare prost cu gologanii. - Deci s-a făcut, domn` profesor, răspunde Aladin. Ce, v-am întrebat eu ceva de bani? Păru a se fi supărat … Mergem să ne dregem, continuă Aladin, că, ştiţi, în seara trecută, la crâşma lui Firuţei am cam întrecut măsura. Am fript-o straşnic cu votcă şi rom. Luându-se cu vorba cei doi ajunseră la domnul Crâşmaru: - Bună dimineaţa, domnule Crâşmaru, spuse Aladin, pe un ton neutru, care intrase primul în ograda gospodarului. Acesta tocmai isprăvise munca de dimineaţă în grajdul animalelor. - Bună dimineaţa, bună dimineaţa dar totuşi cam îi prea devreme pentru o vizită, rânji leneş Crâşmaru. … - Dar spuneţi, dacă binevoiţi ce nevoi, ce vânt v-a împins până la mine, întreabă, de astă dată, pe un ton voit şăgalnic, Crâşmaru. Ce veşti-poveşti aveţi a-mi zice, adaugă el şi imediat luă mutra milogului când vede o bancnotă în mâna sa. Între timp, profesorul rezemă de portiţa de la intrare bicicleta sa cu tot cu garoafe … În casă, Costică Crâşmaru primi din palma lui Aladin o hârtie de zece lei pe care-o şi puse într-un sertar din bucătărie şi plecă în beci să aducă tulburelul. În acest timp, Aladin scoase iute banii de la locul lor şi-i băgă în buzunarul de la piept, în haina sa. Astfel se face că aceşti zece lei se plimbară, în acea dimineaţă, când în sertarul bufetului, când în portofelul, din buzunarul de la piept al hainei lui Aladin. Către amiază, când cei doi consumatori îl părăsiseră pe Crâşmaru, acei zece lei buclucaşi se aflau tot la Aladin. Iar la şcoală, când ajunse, în sfârşit, şi profesorul cu garoafele sale roşii, frumos legate şi împachetate, special pregătite pentru colegele sale, mica sărbătoare dedicată zilei femeii se încheiase demult.

„Poetul George Tei este o figură inedită, care bântuind străzile bucureştilor, găseşte în fiecare lucru mărunt un rost înalt. Aşa se face că poezia sa, care întoarce, prin muzicalitatea ei, orice tip de suflet, ne apare precum o eroină, printre atâţia postmodernişti, intertextualişti şi experimentalişti. Dacă în gaşca mare a poeţilor întâlnim aşa-numiţii “şoferi de tir”, adică autori obsedaţi să claxoneze ca la drumul mare, cu figuri de stil şi construcţii zgomotoase, ei bine, în cazul lui George Tei, avem a face cu un poet pentru care răbdarea şi căutarea sunetului potrivit reprezintă cu adevărat trudă poetică. Citindu-i versurile “bătrânului poştaş”, cum îi spun prietenii, nu poţi decât să te imaginezi “egal cu plânsul” poetului, asta pentru că autorul îşi “plăteşte viaţa”, nu cu bani sau alte monede de schimb valutar, uşor de găsit la mulţi bişniţarii literari, ci cu cel mai de preţ dar divin, cuvântul, sunetul. Pe de altă parte, se simte la lectura volumului o scârbă aparte a autorului, îndreptată nu către cel ce nu înţelege poezia, ci către cel ce nu înţelege rostul acesteia, către cel care îşi abandonează, ca pe o târfă ieftină, viaţa ghemuită, “rătăcită prin cord”. Poetul, ajuns la maturitatea artistică, nu caută să se raporteze la vreo grupare programatic-literară ci, dimpotrivă, este tot mai preocupat să-şi contureze individualitatea. Baladele, rondelurile, pastelurile, acrostihurile şi alte construcţii ritmatic-vizuale curg necontenit din volum, precum o cascadă, precum un izvor de munte. Poezia sa are, dacă vreţi, un efect terapeutic, poate vindeca omul deja tehnicizat de spasmele şi orbirea faţă de sonet, fapt care, din nou ne arată, că George Tei este un poet citadin, atent la ce se întâmplă în jurul său. În contextul în care devenim tot mai imuni la aranjamente sonore, poetul propune, asumându-şi chiar riscul de a fi marginalizat, să ne întoarcem către poezia constuită după canon, către poezia care rezonează, dar şi care conţine substanţă, provocând spre meditaţie. Pe lângă toate acestea, în urma lecturii volumului, poetul poate fi uşor acuzat că prin el vorbeşte atât limba poeziei, cât şi limba sufletului străbun. George Tei răscoleşte cuvintele, sunetele şi ideile aşa cum plugarul răscoleşte pământul. Pentru poet importante nu sunt semnele de la suprafaţă, ci acelea care îşi construiesc rădăcini puternice, acela care în inima lectorului, nu crează o stare de adormire, ci o stare continuă de căutare. În fond, poetul încearcă să se ferească de “paşii / singuratici aproape / adormiti” care “îngroapă timpul”, încearcă, “cu mintea” sa, să ţină “multora, umbrela”, să-i protejeze “de firea lor sperjură”. Aşadar, George Tei este poetul prin care “o literă cântă” şi “niciodată cuvintele” nu-l părăsesc. Este poetul la care cuvintele stau în jurul său ca nişte porumbei care aşteaptă să fie hrăniţi. (Paul Gorban)

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 115

Niciodată cuvintele... Ed. TOPOEXIM, Bucureşti, 2011

George Tei

E-Proza

Baba şi merţanul

Bogdan Moisa

zi am văzut un accident. O babă a fost buşită de un merţan. A fost mişto. Ea s-a mişcat prea încet iar merţanu’ prea repede şi cu toate astea s-au întâlnit în acelaşi punct. O herghelie de fiare a tropăit peste vreo opt decenii făcându-le praf. Nu te pune cu progresul. Era mai tragic dacă murea vreo bunăciune de vreo douăzeci de ani, da’ aşa nu prea mi-a păsat sincer de moartă. Adică nu e ca şi cum aş fi vrut să o fut vreodată şi în nici un caz nu era bunica.Nu plâng eu după babe anonime. Chestia care mi-a plăcut a fost impactul în sine a corpului gârbovit şi împovărat de ani, cu riduri şi (în cazul de faţă) cu ţâţe aplecate şi cu pizda stafidită, în fine impactul babei cu merţanul. Ideea că o maşină şi mai ales una bengoasă nu se apleacă în faţa nimănui. Roţile alea îs făcute să mănânce asfaltul şi toate bucăţile de carne învechite ce-i stau în cale. Merţanu nu ţine cont că cel care-l conduce e un pulică de bani gata cu o moacă de papagal; dacă trebuie să intre într-o babă o va face. Şi chestia amuzantă e că până la urmă merţanu nu a păţit nimic. Gaborii s-au luat doar de fraieru de la volan. Maşina nu s-a ales decât cu o julitură şi cu o pată, două de sânge. Dacă cineva mi-ar spune să calc în picioare o babă... probabil că nu aş face-o dacă aş fi treaz şi în niciun caz nu aş face-o pe gratis. Da ideea pe care vreau eu să o scot e că eu nu sunt ca merţanu. Adică picioarele mele au minte. Se gândesc: bă nene da dacă-i fut lu asta

A

una-n cap şi moare nu fac eu pârnaie? Da dacă ăsta e mai tare ca mine şi mă omoară din bătaie? Da dacă mă loveşte o maşină aşa de’ampulea doar că n-am avut răbdare să stau la semafor? O grămadă de’a „da dacă”. Asta mă împiedică să fiu merţan şi poate şi faptu’ că zâmbesc cam des deşi nu mă spăl pe dinţi. Am aşteptat până ce s-a terminat toată harababura şi până când toţi s-au cărat. Cu excepţia unei gajici care încă mai privea asfaltul unde baba a pupat merţanu’. Plângea dintr-un singur ochi. Cred că stângu. M-am uitat puţin la ea. Avea trăsături fine. M-am prins că era dinasta cu facultate şi am lăsat-o-n pace. Dar înainte de a mă căra, şi-a ridicat capu şi s-a holbat în ochii mei. Îi avea căprui, sau verzi... sau albaştrii. Era faină gajica. Nu prea avea ţâţe şi era cam slăbuţă da nu arăta rău deloc. I-am făcut semne cu limba şi i-am făcut cu ochiu după care am plecat având o pulă uriaşă în pantaloni. Să mor de nu mă îndrăgostisem. Trebuia să ajung acasă. Adică nu că trebuia, dar nu prea aveam unde să mă duc în altă parte. Baba şi merţanu şi gajica îmi ocupau tot capul. În mintea mea s-a săpat o autostradă pe care un merţan izbeşte la nesfârşit o babă doar ca gajica aia cu ochiul spart din care curge marea să se uite la mine şi să mi-o scoale numai cu ochii ăia căprui, verzi sau albaştrii. Autostrada, merţanu, baba, gajica, pula sculată. Autostrada, merţanu, baba, gajica, pula sculată.

116 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

Şi tot aşa tot drumu’. Şi gândurile astea m-au ţinut toată ziua. Şi nu mai scăpam de erecţie. Nu ştiu ce-mi făcuse aia. Mă vrăjise. Mă blestemase poate. Mi-o fi zis în gând: „Pişă-te-n sus până mă fuţi!”. Da’ de unde să o iau acuma? Am pierdut-o. Poate a fost buşită de un trabant. Poate nici nu se gândeşte la mine. Poate nici nu e în oraş. Poate e la înmormântare. Da... poate e la înmormântare. Unde se îngroapă babele călcate de merţane? Şi când se îngroapă? Eee atâta bătaie de cap pentru o pulă sculată. Mai bine o fut pe Georgiana. Am futut-o pe Georgiana. Trei ore! Şi tot nu am scăpat de erecţie. Cu siguranţă mă blestemase. Curva dracului! Să mi-o sugă la infinit! Mi-a trecut prin cap să mă duc pe la medic, dar mi-a fost ruşine. Am stat o zi aşa şi până la urmă m-am dus la înmormânatre. Problema era că se vedea. Curgeau apele de pe mine de ruşine. Nu mi se mai întâmplase să asist la o înmormântare având pula sculată; şi pentru că sunt prost mai stăteam şi în spatele gajicii cu ochiul spart aşa încât ăia care se uitau la mine mă considerau un ditamai perversu, dinăla care se procreează şi pe morminte. Dar dacă plecam nu făceam decât să le dau dreptate. Aşa că am rămas prefăcându-mă că mă doare-n pulă de ce cred ei. M-am aplecat puţin şi i-am şoptit tipei la ureche: - Ţi-a fost rudă? S-a întors speriată şi atunci mi-am dat seama că am înghiontit-o puţin cu sula în cur. A tras o privire ca să verifice dacă chiar o lovisem cu ce-a crezut ea şi făcând un efort îşi aţinti din nou ochii într-ai mei şi fireşte că m-a recunoscut. A făcut o grimasă foarte reuşită. Cred că strâmbătura gurii ei în acea secundă a reuşit să exprime cel mai mare sictir posibil, de parcă ar fi avut în faţa ei un canibal care violează bebeluşi mânjit din cap până-n picioare cu rahat şi care pe deasupra mai este şi politician. Mă rog, deci a făcut grimasa mi-a întors curu şi s-a cărat. Dacă şi-a întors curu spre mine cu siguranţă nu m-a ajutat. Voiam să i-o spun vrede-n faţă. Da nu merge niciodată aşa. Nu înţeleg de ce. Adică tot ce vroiam era să i-o trag ca să scap de erecţie. Dacă aş fi avut-o mică aş fi înţeles, dar aşa chiar nu-mi pot da seama. Poate am, o faţă prea de căcat. Nu-i nimic! Îmi pun o sacoşă pe cap. Trebuia doar să i-o trag ca să rup blestemu’. Eram bolnav! Ce om refuză un bolnav? Sunt sigur că dacă galileeanul ar fi fost muşcat de un şarpe fix de pulă, samariteanul i-ar fi supt veninul, căci ştia el că Dumnezeu îl

va slobozi puţin mai încolo. Am zis că degeaba au îngropat-o pe babă dacă nu mă culc cu nepoată-sa sau ce dracu i-o fi. Aşa că m-am luat după curu tipei acoperit de o rochie neagră făcută din mătase cred sau dracu ştie că nu mă pricep la dinastea. S-a prins că o urmăream. A încercat să scape de mine făcându-mă să stau până ce se pupă ea cu toate rudele. Înmormântările noastre nu’s niciodată ca alea pe care le arată în filmele americane. La noi vine tot familionul să mănânce coliva! Şi coliva, bă nene, vor să ţi-o mănânce. Ce naţie de cărpănoşi. Dar eu nu-mi pierdeam răbdarea. Aşteptam liniştit oleacă mai încolo cu pula sculată, în timp ce ea făcea pe-a nepoata model. Se vedea că nu prea aveam ce căuta pe acolo şi mi-era târşă să nu mă ia cineva la întrebări. Tipa se încinse la faţă. Şi nu de la pupături şi condoleanţe. Mă simţea în spatele ei. Cred că e super naşpa senzaţia de a fi urmărit de o pulă sculată. La un momendat a rămas fără oameni care să o consoleze şi atunci a început să se grăbească spre un loc mai palmat. Deşi cred că vroia să ţipe la mine, nu m-am putut abţine de a nu spera că o să se întâmple şi altceva. Dintr-o dată se opreşte şi se întoarce spre mine gata de bătaie. Mi s-a părut amuzantă aşa roşie ca racu cu pumnii ăia mici strânşi şi cu un ochi spart. Aş fi vrut să-mi dea una, doar aşa de chestie să văd cum e să te pocnească dragostea. - Ce dracu vrei de la mine? aproape că a ţipat, proasta naibii! În nici un caz nu vroiam să fiu văzut singur cu ea, mai ales aşa blestemat. - Mai încet! Uite ce e... tu.. mi-ai făcut ceva! Şi gajica se uită din nou la pantalonii mei dar imediat privi scârbită în altă parte. - Ce ţi-am făcut? Ce vrei de la mine? Du-te dracu’ de pervers! Mă lua în răspăr. - Mai încet, că ne aude! Nu ştiu ce mi-ai făcut, dar de când te-am văzut numai aşa-mi stă. - Şi ce vrei? M-am gândit puţin ce să-i răspund. - Să te cunosc mai bine. - Du-te dracului! Şi dădu să plece. M-am speriat şi am prins-o de mână. Am vrut doar să o fac să mai aştepte ca să-i explic, dar ea a înţeles cu totul altceva şi mi-a tras o palmă, iar apoi a început să ţipe. Deja câţiva se apropiau şi speriat, am luat-o la fugă. Eram foarte ofticat. Trebuia să sufăr focul ăsta din pantaloni. Ce greu e să iubeşti cu pula! Şi afară ploua, şi eu tot încercam să fumez,

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 117

dar degeaba! Vedeam cum se subţiează foiţa şi cum cade tutunu’. Ultima ţigară şi mi-o mânca ploaia. Am început să urlu de ciudă. Pantalonii erau uzi dar eu simţeam cald, ca şi când aş fi fost stropit cu o căldare plină de transpiraţie. Şi din nou în mintea mea se săpa autostrada pe care meraţanu izbea baba, numai că de data asta ploua. Ploua pe creierii mei. Merţanu era însă uscat. Nici ploaia şi nici dragostea nu-l ating. Aş fi vrut să fiu merţan, dar asta ar fi însemnat să renunţ la ţigări, aşa că îmi bag pula şi continui să fumez în ploaie. De la înmormântare au trecut două spătămâni. Am crezut că rezist, dar simt că înebunesc. Mai am puţin şi mă castrez şi parcă văd că nici aşa nu s-ar apleca. Am încercat să mă uit la filme porno cu moşnegi, pitici, tipe care mănâncă câcat, m-am îmbătat îngrozitor, am futut-o pe Georgiana până la urmă am fost şi la popă să mă spovedesc. Am vrut să-mi bag pula şi în aghiazmă dar mi-era frică să nu fie păcat. De la un timp mă doare şi capu. Câteodată mă ia borala, alteori am febră. Mi-e frică să nu mor, să nu-mi slobozesc sufletul afară. Aşa că am început să-mi petrec zilele plimbându-mă prin faţa facultăţii. Bine că avem doar una. De data asta am avut grijă să port blugi să nu mi se mai vadă pula. Prima şi a doua zi nu am avut noroc. A treia zi însă o văd, dar vorbea cu nişte prietene şi am zis să nu o deranjez. A patra zi am văzut-o tot cu nişte prietene. A cincea zi la fel. În a şasea zi o văd cu un gajiu. M-am cam enervat, dar m-am abţinut. Abia în a zecea zi o prind singurică. O urmăresc o vreme şi-mi vine ideea să cumpăr nişte flori, dar prefer să dau banii pe ţigări. Totuşi cum să fac? La asta nu merge cu „gajico, îţi iau o cafea?” Cum mergeam eu şi-mi chinuiam creierii îl văd pe Toshiba apropiindu-se de mine şi-mi vine o idee: - Ce faci, coae? îmi zice el. - Bine, pulă! Tu ce faci? - Păi bine, ce să fac. Mă plimb şi eu. Auzi nu vrei un telefon? Am un telefon şmecher. - Nu mă ce să fac cu el? - Pula mea.. îl vinzi şi tu la alţii sau îl bagi la amanet. - Nu, mă, n-am bani. Da i-auzi, îmi faci un serviciu? - Ce vrei? - O vezi pe tipa aia? - Care? - Aia.. cu.. fusta albastră, tunsă scurt. - Ah, da. Ce-i cu ea? - Du-te şi tu la ea şi încearcă să-i iei poşeta. - Du-te mă de’aici. Ce am înebunit? Mă vede lumea.

- Hai, oi, du-te că nu păţeşti nimic, ce eşti aşa pizdă? - Da’ ce’s eu ţigan să jefuiesc oamenii? - Da’ ce eşti? Du-te oi, nu fi prost. -Da’ du-te tu! - Hai, mă că’ţi dau bani. - Câţi? - Nu ştiu, da’ţi dau. - Zi câţi! - O pulă-n gură îţi dau! Când îţi zic să te duci că nu păţeşti nimic! - Ai înebunit, coae. Nu fac eu dinastea, ce’s eu, ţigan? - Du-te, oi când îţi zic! Sau vrei să-ţi fut una!? - Nu mă duc! Da’ ce’s prost? - Oi, tu n’auzi să te duci? Poate te bat aici pe stradă, în gâtu mă-tii de fricos! Şi mă reped la el cu pumnu’. Se sperie dracu’: - Bine, mă duc! Da’mi dai bani! - Da, oi îţi dau, tu n-auzi? Ce tot mă fuţi la cap? Du-te odată că n-o mai prinzi. Şi chiar se duce. Tipa stătea la semafor. Nu prea erau oameni în jur. Toshiba aleargă spre ea şi eu încep să grăbesc pasu’ în urma lui. Se apropie şi îi zice „auzi, nu te supăra...” tipa se întoarce şi nici nu are timp să clipească că ăla i-a şi apucat poşeta şi începe să fugă ca prostu’ înapoi spre mine având un zâmbet tâmp pe faţă. Numai bine! Încep să fug şi-i dau una în gură din viteză. Cade leşinat săracu’. Ridica geanta de jos şi dându-mă mare, mă îndrept spre tipa care îngheţase. - Cred că-i a ta! îi zic eu. Pe moment nu ştie ce să răspundă, apoi bâlbâindu-se scoate un „mulţumesc”. Mă abţineam să nu râd. Îi zâmbesc şi mă recunoaşte. - Mai mă ţii minte? De la înmormântare! - Da... - Scuze că am fost aşa.. pe şleau.. adică de’a dreptu’, mă corectez repede. - Nu-i nimic. Merci din nou pentru.. şi ridică puţin poşeta. Asta îmi aminti de Toshiba. M-am uitat după el şi nu mai era acolo. Dădu să plece. - Auzi, nu bei o cafea? Se uită puţin la pantaloni şi apoi cu jumătate de gură zise „da”, un da lung ca un mirolăit sictirit. Dar bun şi atât! Eram aşa de bucuros că mi-a mers vrăjeala încât pe moment am zis că am să-i dau un pachet de ţigări lu’ Toshiba şi i-aş fi dat dacă nu l-aş fi fumat eu. Nu m-am descurcat prea rău. Era destul de vorbăreaţă. Îmi spunea tot felul de câcaturi pe care nu le-nţelegeam, dar vorbea bine sau cel

118 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

puţin aşa cred. Oricum tot ce trebuia să fac era să dau din cap. Îmi dădea impresia că încerca să facă pe profa cu mine şi asta mă cam irita, dar am înghiţit în sec. M-a pus să-i spun despre mine. M-a întrebat dacă’s la facultate şi am început să râd, iar apoi m-a întrebat ce liceu am terminat şi am râs şi mai tare. S-a simţit puţin atacată, deşi nu înţeleg de ce. Chiar m-a întrebat cum de-am renunţat la şcoală. - Aşa.. n-am mai avut chef. Mă plictiseam. - Erai prea deştept pentru şcoală, nu? - Să ştii că da! Şi am început să râdem amândoi. O chema Andreea şi mi-a dat numărul ei de telefon. În zilele care au urmat ne-am tot întâlnit. Câteodată nici nu prea vorbeam. Era pur şi simplu plăcut. Mergeam aiurea. Eram aiurea. Într-o seară ne-am dat limbi, sau nu... într-o seară ne-am sărutat în faţa scării ei. Se uită puţin nesigură la mine. Nu ştia ce să facă. Ca de fiecare dată când trebuia să decidă ceva legat de mine, se uita la blugii mei zoioşi de la atâta purtat. Râse uşor şi îmi făcu semn să o urmez. Ce bine e să-ţi dai în sfârşit drumu’! Dar degeaba credeam eu că sunt liber, căci ceva mai tare decât pula s-a sculat atunci în mine, ceva ce nu putea fi castrat sau pleoştit cu aghiazmă. Nu ştiu. Camera ei era plina de umbra ei. Era... cum să spun... luna ştirbă scuipa prin perdele şi lumina se pierdea în umbra ei. Cum să spun... era ciudat. Nu-mi plăcea de umbra ei. Mă simţeam mic. Un bou ratat. Mi-o simţeam mică. Goală, părea foarte mare. Îmi făcea silă dar era bine în umbra ei, chiar dacă mi-o simţeam mică. De ce se fute cu mine? Cineva cu o umbră aşa de mare... Nu ştiu. Nu sunt merţan. Poate doar un trabant, iar ea, ea e.. ceva... de ce se fute cu mine? De fiecare dată când ne-o trăgeam se ridica în fund şi-şi întorcea spatele la mine. Şi umbra ei se izbea de toţi pereţii. Şi luna, ştirbă şi chioară nu încăpea în cameră. Într-o seară am întrebat-o: - De ce te fuţi cu mine? A dat din umeri. Atunci am hotărât să o iau de nevastă. Nu am întrebat-o nicidoată dacă vrea să-mi fie femeie. Nu i-am zis: „vrei să fii soţia mea?”, ci mai degrabă: „Ne căsătorim.” şi nu a răspuns. M-a luat în braţe şi umbra ei m-a orbit şi atunci aş fi omorât-o, dacă nu o luma de nevastă.

La nuntă, toate rudele. Ale ei erau mai bogate. Şi mă enerva. Îmi era ruşine cu ai mei, veniţi de la ţară. Soarele săpase şanţuri pe feţele lor. Verii mei aveau costum şi o tonă de gel în păr, dar praful le curgea din cap. Erau cocalari slinoşi. Ca mine. Verişoarele mele nu arătau chiar aşa de nelalocul lor. Se prefăceau că nu-şi simt ţărâna dintre picioare. Îmi plăceau rudele mele mai învărstă. Nu au încercat să pacă ceea ce nu sunt. Stăteau cu mutrele întunecate de soare şi judecau în tăcere pe toată lumea tânără. Bătrânii mei se înţelegeau cel mai bine cu bătrânii ei. Ăia tineri stăteau pe bisericuţe. Da’ dă-i darcu’! Mă enervează. M-a enervat nunta aia. Pentru că nu am vrut, ci a trebuit să mă însor. Nu ştiu de ce dracu’! Am fost obligat. Şi tot timpul mă mânca un coi şi nasul şi urechea şi capul şi tălpile şi palmele şi nu mă puteam scărpina. Jucam barbut şi pierdeam în prostie. Înjuram şi ţipam iar ceilalţi îmi răspundeau cu un zâmbet mârşav. Mârlani! Bulangii! Ultimii bani. Când dau să arunc, cineva mă prinde de braţ. - Boule! N-ai servici şi aruncii banii! Boule! şi se repede să-mi ia zarurile. - Crucea mă-tii, fă! Lasă-mă dracului în pace! - Iar eşti beat! Boul naibii! Se repede iar la zaruri. Vroia să-mi fure norocul, noroc rău, dar era norocul meu, ce dracu’! Mă lupt puţin cu ea. Şi ţipă şi plânge şi copilul începe să plângă şi el. Până nu îi dau o palmă nu pleacă. Arunc şi pierd. Zâmbete. Mârlani! Bulangii! Ultimii bani! Plânsul copilului se aude din scară. Mă reped fioros spe casă. Mai era nişte borş. Ea plângea şi spăla vase. Plânsul ei mă enerva. Parcă fiecare lacrimă mă pocnea în moalele capului. Îmi întorcea stomacul pe dos. - Plângi, ca proasta! Termin de mâncat. Încă plânge. - Ce tot te smiorcăi? Ce ţi-am făcut? Nu răspunde. Fiecare lacrimă un ciocan peste deget. Mă umplu de draci. - Zi, fă, de ce plângi!? De ce plângi, fă? Ce, ce ţi-am făcut? Nu răspunde. Nu mai spală vase, dar plânge în continuare. Arunc farfuria goală în perete. Se sparge aproape de capul ei. Se sperie şi ţipă. Pentru o clipă toate lacrimile dispar şi e linişte. Iar apoi, tremurând se apucă să adune cioburile. Ăla micu a auzit cioburile şi începe şi el să plângă. - Asta ai făcut toată viaţa. A trebuit să plec din casă. Eram hăituit de lacrimi. Trebuia să mă îmbăt. Am luat băutură pe datorie. Nu vroia să-mi mai dea, dar

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 119

i-am zsi că m-am angajat şi că-i plătesc la salariu. Şi auzi, dă-mi şi-o ciocolată pentru ăla micu’, îţi plătesc tot când iau banii. Mă întorc beat acasă. E o linişte dinaia care numai după o ceartă poate fi. Mi-am căutat fiul. Patru ani. Atâta timp... De patru ani îi arunc câte o ciocolată boţită pe care o ia fără să spună nimic. Nevastă-mea se uita la televizor încremenită de frică. Îi e groază de mine. Şi mie mi-e groază de ea. - Dormi cu mine diseară, i-am zis. Dormi cu mine, ai auzit! Nu a răspuns. Mai avea puţin şi plângea şi asta mi-ar fi făcut rău. M-am culcat. Mă trezesc la o bucată de noapte şi-i văd spatele şi umbra ei care abia dacă mai ocupa vreun colţ al camerei. Şi mă înfurii. Umbra ei e o babă. Moare.. moare... nu mai mă pot ascunde după ea. Întunericul e ca o oglindă: mă privesc, dar nu văd nimic. Mă văd în spatel ei gol. Plânge. Lacrimile ei fac un zgomot infernal. - Taci dracului, că încerc să dorm! - Am să plec! - Pleci? - Da, o să plec şi o să te las să te mănânce câinii! - Că acum nu mai pot de bine. Pleacă fă! Du’te unde vrei tu! Du’te dracului! - Am să plec, am să plec, am să plec a şoptit până ce nu am mai reuşit să o ascult şi am adormit. Când m-am trezit, o lumină gri mânjea toată camera. Era doişpe. Nimeni în casă. Tăcerea vorbea. Nu a lăsat nici o umbră. Am căutat un lucru oricât de mic, un fir de păr, o clamă. Un fir de păr, o ancoră. Mai stai fă, puţin..., mai stai puţin... mugeam prin casă ca un bou. Boule! Muuuuu! Boule! muuuuu! Fir’ar a’ dracului, muuu! Mi-am luat băutură pe datorie. Şi am băut până seara târziu. Cu ultima picătură am înghiţit şi ultima umbră. Pe străzi numai merţane şi umbra mea înghiţită de farurile lor. Când am văzut luna cum picura pe stradă, am înţeles că ea a plecat. Că şi ăla micu a plecat. Că eram gol şi era aşa multă lumină pe stradă! Am înţeles că eram merţan. Eram bengos, să moară mama, bengos! Merţan! Un merţan, dar tot un bou! Căutam o fărâmă de umbră, să mă învelesc... să pot să înjur. Mai pot să înjur? Încerc dar nu-mi iese nimic. Pot doar să fac muuu... Mi-e ruşine. Nu ştiu cum am ajuns lângă liniile de tren. Câinii mă latră. Luna se apropie. Luna se apropie ca un merţan... luna se apropie iar eu îmi aşez gâtul pe-o şină şi aştept noaptea, ca o ghilotină, să mă izbăvească.

„O prezenţă discretă în peisajul poeziei româneşti este Cristina Prisacariu Şoptelea. Nu o vezi aruncându-se în mrejurile gratuite ale spaţiului media, nici pe la diferite festivaluri literare din ţară. Trăieşte poetic, aşa cum sugerează chiar titlul volumului “câinii memoriei”, păzind nu cumva să se apropie de sufletul ei vreun daimon nepoftit, care să-i perturbe destinul liric. “În botoşaniul din cer”, cum îl numeşte poetul Augustin Eden, Cristina Prisacariu Şoptelea îşi constuieşte, cu fiecare trăire, cu fiecare text, un spaţiu cu totul şi cu totul personalizat. Poeziile ei vin, fireşte, cu o tandreţe aproape arhaică, dar majestoasă. Ele sunt şi nu sunt din acest veac. Aduc o aromă umedă, aşa cum toamna întâlnim la copaci. Poezia ei este una integrabilă în spaţiul poeziei nouăzeciştilor dar, în aceeaşi măsură, putem să o apropiem de poezia ialiană a anilor 5060, mai ales de poezia lui Umberto Saba, deoarece ea este “setată” să răspundă atât la contextul cotidianului concret, dar şi la contextul cotidianului problematic, metafizic. Poeta este conştientă în fiecare clipă de spaţiul fizic “limitat” în care vieţuieşte, dar asta nu o opreşte să găsească în acel spaţiu personaje şi stări lirice care sa o înmugurească, stări care să o aşeze în contextul unui dialog. În acest sens apar, cu sângele în mişcare, contururile memoriei, cuvintele şi imaginile. Poeta, cu discreţea cu care ne-a obişnuit, le selectează şi le zugrăveşte şi pe pardoseala, dar şi pe tavanul sufletului ei. Întregul volum creează o falsă idee a jurnalului liric în care poeta consemnează experienţa din ultimii ani, dar credem, mai degrabă, că volumul - care adună, este adevărat, poeme din ultimii ani oglindeşte preocuparea constantă a autoarei de “a pune la păstrat”, la arhivă, stările care îi marchează viaţa. Şi zicem că reuşeşte, fără a se complica în tehnici şi legi geometrice de construcţie poetică, ci pur şi simplu apelând la arta cuvântului dat de zeii poeziei. Şi ca să argumentăm cele spuse vom apela chiar la un poem al autoarei: “pe strada mea stau grămezi de cuvinte / cuvinte aruncate de oameni odată cu sacii / de sticle şi borcane goale / şi cu sacoşele de gunoi menajer / grămezile de cuvinte sunt luate seara / de o femeie îmbrăcată în negru - ea duce cuvintele / la marginea oraşului / acolo din ele face ţoale de cordele din cuvinte”. Se vede clar că imaginarul poetic al autoarei nu este unul rudimentar ci, dimpotrivă, revigorant şi încărcat de emoţie. Autoarea se leagă de aceste tablouri ale realităţii imediate (trecute sau viitoare) şi le pune în poezie, în spaţiul memoriei sale, întocmai pentru a da sens “minutului ce păstrează pământul viu”. Cristina Prisacariu Şoptelea este o poetă care merită toată atenţia criticii contemporane”. (Paul Gorban)

120 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

Câinii memoriei Ed. Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011

Cristina Prisacariu Şoptelea

www.zonaliterara.com

zon@ncheta

Nicolae Tzone Constantin Severin Simona Fusaru Petre Rău Curente, generaţii şi premii literare
1. De peste trei decenii se vorbeşte în spaţiul cultural românesc despre postmodernism. Mai mult, aud peste tot acest cuvânt: în biserică, în amfiteatrele universităţii, în piaţă, în mall, la cinema, în campaniile electorale, la televizor etc. Am senzaţia că toată lumea bârfeşte sau argumentează ceva cu privire la acest curent. Din punctul dumneavoastră de vedere, care credeţi că ar fi abordarea coerentă cu privire la acest curent? (Mai) Putem vorbi despre un postmodernism românesc? 2. S-a constatat că ultimele generaţii literare s-au coagulat datorită relaţiilor de prietenie dintre scriitori. Cât de reală (sau necesară) este această solidaritate dintre scriitori? Există un dialog (real) între generaţii? În fond, ce înseamnă, pentru dumneavoastră o generaţie literară? Există vreo legătură între vârsta biologică şi abordarea unor anumite genuri literare? 3. Care ar fi portretul scriitorului român după două decenii de liberă circulaţie? În ce măsură a influenţat această deschidere literatura română? Dar opera dumneavoastră? 4. Un produs al tehnicii postmoderne este internetul, comunicarea virtuală şi blog-literatura. Cenaclurile literare, dar şi scriitorii s-au mutat pe internet. Cele mai multe cenacluri sunt configurate sub forma unor reţele de socializare, numite flagrant reţele literare. Cât de relevante sunt aceste cenacluri literare pentru scriitorul român contemporan? Se spune că internetul îl eliberează pe scriitor de canon. Cum comentaţi acest lucru? 5. Ce viitor are literatura română (în contextul globalizării culturale)? Care ar fi portretul unui posibil scriitor? Se spune că reprezentanţi importanţi ai generaţiei `80 se dezic de gruparea din care vin sau că noua generaţie nu se mai percepe ca o grupare. Cum comentaţi acest lucru? 6. Putem vorbi de o competiţie literară între generaţiile literare? (Trebuie să o spunem: competiţia literară nu e un produs postmodern dar, în plină postmodernitate, problema capătă dimensiuni comerciale, de marketing editorial). Dacă vorbim de competiţie literară, în ce constă aceasta? Argumentează într-un fel vreun premiul literar valoarea scriitorului? În ce măsură moneda Nobel influenţează destinul unei literaturi (naţionale) sau a unui scriitor? Anchetă realizată de Paul GORBAN Aşteptăm răspunsurile dumneavoastră la adresa redacţiei: revistazonaliterara@yahoo.ro 2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 121

www.zonaliterara.com

Nicolae Tzone
Generaţiile literare nu sunt ficţiuni
1: e mai poate zice câte ceva (o, cum să nu se poată!), şi despre postmodernism, dar, mai ales, despre postpostmodernism. Căci suntem deja cu cel puţin trei trepte dincolo de prima, la noi, postmodernitate. Îmi amintesc că în tinereţea mea termenul acesta năucea de-a dreptul. Ioan Bogdan Lefter era un purtător eclatant de drapel, foarte inteligent şi, drept urmare, în ceea ce mă privea, credibil. Se urmărea curajos ceea ce se întâmpla în America şi se încerca o tendinţă legitimă de sincronizare. Optzecismul românesc, fie-i iubită legenda, ieşea întărit, în cele din urmă, din valurile de neînţelegere, ca să nu zicem de ură, care cuprinseseră, la vremea respectivă, tocmai din pricină de el, meleagurile româneşti în lung şi-n curmeziş. Postmodernismul adus de oastea cea mai tânără de literaţi strica ireparabil limpezimea clasamentelor oficiale răsosificate. Bătălia era teribilă, dinamitardă, căci, în virtutea mutării mizei esenţiale pe estetic, se repunea în discuţie reliefarea altor ierarhii. Şi dacă la români, vreodată, a fost vorba de ierarhii, neapărat s-a lăsat cu vărsări de sânge şi cu decapitări pline de cruzime. Era vorba, în fond, de încercări de impunere şi a unei alte politici

S

culturale, dar şi a unei „alte literaturi”, în pas concret cu literaturile occidentale. Bref, a confunda postmodernismul literar românesc cu optzecismul este ok. Dar mai este aici ceva de adăugat neapărat: se crea pentru prima dată posibilitatea de recuperare a valorilor autohtone considerate ca marginale şi, în consecinţă, marginalizate cu brutalitate. Este, prin urmare, de spus că posmodernismul asumat de optzecişti a creat premisele ca autori din lateral, cu formule literare atipice, precum Leonid Dimov, Mircea Ivănescu sau Şerban Foarţă, să fie observaţi în toată splendoarea unicităţii şi relevanţei lor. În opinia mea, după 1989 încep să se întâmple în literatură românească lucruri care depăşesc postmodernismul optzecist. Schimbarea de regim politic, desfiinţarea totală a cenzurii politice şi dorinţa aprigă de libertate absolută creează orizontul pentru o nouă schimbare de canon. Estetizarea excesivă din perimetrul optzecist devine nonviabilă. Radicalizarea expresiei devine normă. Scrierea unor texte precum Poemul chiuvetei – cu certitudine memorabil pentru istoria à la longue a literaturii române, al lui Mircea Cărtărescu,

122 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

campionul binecunoscut, nu se mai poate nici măcar imagina. Se impun cu o poetică sensibil schimbată, asumată prin existenţa de grup, cu mentori la purtător (Mircea Martin, plus Laurenţiu Ulici), cu revistă („Nouăzeci”) şi program proprii, poeţi precum Cristian Popescu, Ioan Es. Pop, Daniel Bănulescu, Lucian Vasilescu, Mihail Gălăţanu, Rodica Draghincescu, Saviana Stănescu ş.a. Suntem deja în altă casă, de data aceata postoptzecistă. În anii 2000, acestei realităţii i se mai leagă o buclă, aşa-numitul teribilism biografico-social dus pînă în lizierele mizerabilismului al ultimei promoţii. Sunt aici nume pe care le cunoaşteţi prea bine, de la Marius Ianuş, Dumitru Crudu, Mihail Vakulovski, Ruxandra Novac, Domnica Drumea, pînă la Dan Sonciu, Dan Coman, Cosmin Perţa, Claudiu Komartin, Teodor Dună, Radu Vancu, Ştefan Manasia, Rita Chirian, Andra Rotaru, Diana Geacăr ş.a. pe care i-am debutat ori publicat cu nu puţină fervoare şi cu un program literar bine definit şi asumat, la Editura Vinea. Deja se vede cu ochiul liber că şi acest postpostmodernism nouăzeist-doimiist a obosit ori şi-a epuizat într-o importantă măsură resursele. Ne aflăm într-o situaţie de oarecare acalmie, ultimii sosiţi în poezie, deşi interesanti, deşi indiscutabil meritorii, nereuşind, sau, mă rog, nereuşind încă, să propună atât de necesara trecere la al treilea postmodernism, în care puterea şi magnificienţa literaturii vor trebui să fie de un cu totul alt tip. 2: Generaţiile literare nu sunt ficţiuni, asta este clar. Prietenia literară între o fiinţă genialoidă şi o fiinţă mediocră este un non sens. Literatura este prin excelenţă un câmp al lui Marte, unde, în cele dântâi, ca şi în cele din urmă, „bătălia”, concurenţa sunt pe viaţă şi pe moarte. De acea nu este un nonsens dacă afirm că marele prieten literar al oricăruia dintre noi este chiar concurentul nostru cel mai puternic. Totul este să nu recurgi la mijloace meschine faţă de aproapele, să reuşeşti să te bucuri din toată inima de un vers genial al lui. Cu vârsta se află că versul bun, de fapt, îşi alege autorul, şi că a avea valoare reală înseamnă a fi în orice secundă pregătit pentru a fi la înălţimea versului maximal care se hotărăşte să te aleagă şi să rămână la tine. Este decisiv să afli la timp că onestitatea maximă, a ta cu tine, este calitatea după care un vers rarisim te alege pe tine dintre prietenii tăi. Aş vrea să fac o confesiune, sau mai

degrabă să mărturisesc o tristeţe: îmi pare atât de rău că nu am fost la timpul potrivit şi la locul potrivit pentru a putea face parte dintr-o generaţie anume. A face parte dintr-o generaţie este un noroc. Pentru că multe şi însemnate pot fi beneficiile care sosesc în viaţa ta literară pe această fereastră spectaculoasă. Un cuvânt potrivit, inspirat şi pătrunzător, de la un Mentor – generaţia fără un mentor este în bună parte un nonsens -, nu numai că îţi poate lumina destinul, dar te şi poate aduce infinit mai repede în zona de putere literară care te creşte şi te maturizează practic de pe o zi pe alta. Eu, a fost să mă aflu între două generaţii, optzeci şi nouăzeci. Deşi vârsta mă face compatibil şi cu una şi cu cealaltă, aflarea a ceea ce aş îndrăzni să numesc propria mea cale literară s-a întâmplat dincolo de ele. Aş vrea să spun că neintegrarea organică într-o generaţie constituie, cu temei, motiv de tragedie personală. Automat eşti tratat ca un lateral, ca un ghebos, ca un nimeni. Şi ca atare, este aproape imposibil să te aproprii întrun interval rezonabil de ani, ca recunoaştere, de confraţii care au fost carnea şi mintea unei generaţii. Dacă aş fi pus în situaţia de a da sfaturi vreunui tânăr extrem de talentat, primul ar fi acela de a-l îndemna să cultive cu încredere prietenia literară şi să nu fugă niciodată de posibilitatea de a se zidi într-o generaţie literară. Experienţa mea de singuratic în literatură, cauzată de această plasare incomodă între trepte generaţioniste şi exacerbată de cufundarea mea hazardată în zona suprarealistă, nu a fost nicidecum o încântare. Consider o şansă unică faptul că Daniel Bănulescu m-a aşezat la un timp încă bun pentru mine şi pentru poezia mea în Manualul de literatură, între nouăzeciştii veritabili. Dar eu nu sunt „ca ei”, sunt doar un „vecin” rezonabil al lor, doar un prieten de o carte şi care în afara acestei cărţi îmi continui cu onestitate alergarea de unul singur. 3: Cred că pentru cineva care nu s-a născut şi nu a trăit în comunism este destul de greu să înţeleagă ce înseamnă cu adevărat libertatea fără limite de azi. Mi-e la îndemână să spun, şi chiar spun că pentru literatura naţională această schimbare a constituit o adevărată mană cerească. Despre literatura mea, tratată cu generozitate de nume de primă linie, dar şi negată vehement de unele voci importante , ce aş putea să afirm? Am deseori senzaţia că am fost ales de un poem ori de altul şi că chiar am reuşit să creionez o « zonă tzone ». Sunt, în orice caz, liniştit. Toată viaţa mea este aici.

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 123

Ca şi toată moartea mea. Cum cred în soluţia post surrealistă, mi-este foarte familiară ideea că poezia-poezie nu este posibil de scris numai cu forţe omeneşti. Scrierea într-o anume stare de transă, naturală mie, căci se declanşează cu de la sine putere (sau cel puţin aşa o resimt eu), îmi dă atâtea şi atâtea probe directe, nemijlocite, că trăirea până la flamă a unei revelaţii este chiar marca, este chiar entitatea care mă singularizează. Fără libertatea aceasta maximală poezia pe care o scriu azi ar fi fost, cert, un nonsens. Mă resimt ca fiu legitim al acestei libertăţi cu adevărat ilimitate. 4: Ce se află cu oarecare greutate este că literatura chiar nu este la îndemâna oricui. Internetul este, în definitiv, doar un alt suport, doar un vehicul, chiar dacă miraculos şi inepuizabil de-a dreptul. Faptul că ai la îndemână această minunăţie nu înseamnă, însă, nicidecum că poţi să acoperi golul de lecturi pe care îl ai ori bruma de talent real în afara căruia poezia este de neînchipuit. Dacă întâlnirile directe în cenaclurile clasice scalpa de entuziasm nonvalorile şi nontalentele, pe internet se întâmplă nu o dată ca acestea să se grupeze şi să se constituie, monstruos, în resptile total inestetice. Cândva, poate, se va instaura în acest mediu şi rigoarea atât de necesară. Altfel sunt foarte bucuros că-mi este la îndemână această posibilitate inepuizabilă de comunicare, de dialog nemijlocit în timp real. De ne-am teme vreodată de internet, dacă ştim, chiar ştim prea bine, că poezia, indiferent de vehicolul care-i este la îndemână, nu poate fi în niciun fel păcălită? 5: Cum ţine de noroc să fii parte într-o generaţie, şi mai mare noroc este să fii „cineva” într-o generaţie. Dar, paradoxal sau nu, când devii cu adevărat „cineva” în interiorul unei generaţii, deja te şi plasezi, depăşind-o, în afara generaţiei tale. Cei câţiva optzecişti la care te referi nu au făcut decât ceea ce era normal să facă, şi anume să recunoască faptul că este un nonsens să mai crezi că faci parte din ceva care nu mai există, ca entitate indestructibilă, de peste două decenii. O generaţie nu este ca o pelerină pe care poţi să o pui pe umeri şi ieri, şi azi şi peste o mie de ani. Generaţia îţi este de ajutor, îţi dă curaj, te constrânge să-ţi limpezeşti ideile, să ajungi la viziuni organice, să fii recunoscut cu mult înainte decât dacă ai fi de unul singur, dar tot atât de adevărat este că nu-ţi înghesuie, automat, geniu cu cisterna pe gât. Cantonarea dincolo de vremea cuvenită într-o generaţie este un semn de slăbiciune, este o dovadă de lipsă de discernământ. Este un semn de devitalizare. Nu înţeleg de ce s-a dorit cu atâta înverşunare să se acrediteze ideea că optzecismul este ca o plapumă inepuizabilă care se poate întinde

la nesfârşit peste decenii ca o plastilină. Din optzecism s-au ales vreo zece individualităţi puternice, pe care obositoarea şi infinita cantonare generaţionistă sigur că le coboară şi că le împuţinează. De altfel, deşi atât de necesare, generaţiile sunt născute pentru a obosi şi a se destructura cu necesitate. A nu se înţelege că tot ceea ce abia am afirmat mă împiedică să afirmă că am avut, la timpul ei, o strălucită, o mare generaţie optzecistă. Viitorul literaturii noastre nu cred că este în vreun fel ameninţat atâta vreme cât vom da acele individualităţi indestructibile care să ne ţină în contact cu zona de vârf a culturii majore europene. Exemplele interbelice şi postbelice - Eliade, Cioran, Ionescu – devin din ce în ce mai importante. Trebuie să ne redescoperim resursele care să ne permită să nu ne pierdem, ca naţiune distinctă, unicitatea şi inteligenţa şi sensibilitatea proprii. Trebuie să nu ne mai cantonăm în ideea că limba română este un obstacol dublu. Pe de o parte, că s-ar pierde totdeauna enorm la traducere (adevărul este şi că, nu de puţine ori, se câştigă enorm prin traducere), pe de alta, că în cazul în care vom fi nevoiţi să ne creăm o consistenţă viabilă în limbile de mare circulaţie, ne vom pierde şi limba şi sufletul. De ce n-ar da bunul Dumnezeu să putem să ne traducem şi noi masiv, cum se întâmplă în alte culturi, sau chiar să putem să ne scriem măcar unele dintre cărţile noastre direct în limbile vorbite şi citite pe toate meridianele? 6: După cum sper că am lăsat să se înţeleagă deja, nimic nu se întemeiază în afara valorii. Şi valoarea intrinsecă este rezultatul unor încrucişări (deseori imposibile) de realităţi, şi nu de virtualităţi. Sunt la noi scriitori care au parte de o glorie pe care o dă, mai mult decât realitatea estetică a operei lor, crema de virtualitate la care lucrează un grup sau altul de putere momentană. Există chiar câţiva scriitori care sunt cauţionaţi jenant cu o importanţă pe care nu o au. Până şi despre textele lor foarte obosite se afirmă emfatic că sunt, acestea, de fapt, capodopere care au ca subiect oboseala. E prea de tot! Am observat, fără efort, nu o dată, că în viaţa literară de la noi compeţia-competiţie e un moft. E un mort. E o moartă. Nu insist tocmai pentru a nu trebui să dau câteva exemple jenante. Vreau, însă, să afirm răspicat că în ciuda cusururilor ei, recunosc cu satisfacţie în cultura de azi poeţi şi prozatori pe care-i citesc cu plăcere şi satisfacţie. Reuşitele lor mă bucură, mă fac să mă simt bine şi, vă rog, să mă credeţi pe cuvânt, să mă simt puternic, foarte puternic. Ei sunt concurenţii mei redutabili şi fireşte că vreau să fiu mai buni decât ei. Dar vreau ca acest lucru să se întâmple citindu-i şi recitindu-i,

124 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

respectându-i şi iubindu-le literatura. Premiul Nobel? Este foarte important pentru o cultură, pentru o naţiune. Dar pentru a-l putea obţine ţine de atât de multe lucruri. Mai întâi, trebuie să fii o valoare indiscutabilă. Apoi, trebuie să te bucuri de un deceniu sau două de traduceri repetate în limbile de mare circulaţie, ca şi în limba suedeză. Pe urmă, trebuie ca România să fie o putere şi politică, şi financiară, de luat în seamă între celelalte naţiuni. De ce n-am luat până acum acest premiu? Tocmai pentru că nu s-au împlinit niciodată toate aceste condiţii. Cu ce ne mângâie faptul că recunoaştem că prima dintre ele, anume cea hotărâtoare, cea decisivă, privitoare la valoarea intrinsecă, am îndeplit-o de demult, şi prin Rebreanu, şi prin Blaga, şi prin Nichita Stănescu?

Ştiu că Mircea Cărtărescu şi Norman Manea au fost nominalizaţi pentru a primi prestigiosul premiu. E mai mult decât nimic. Dar e prea puţin, mult prea puţin. M-aş bucura sincer – când Cristian Mungiu a câştigat la Cannes am avut, copil mare ce sunt încă, lacrimi în ochi! - ca anul viitor, sau în celălalt an, sau în celălalt, acest premiu să vină şi la noi. Cum până acum nu am nici măcar un singur volum publicat în suedeză şi nici nu străvede la orizont vreun asemenea prilej, mi-e clar că nu-mi va fi dat vreodată, în viaţa aceasta, să fiu eu românul care să halească această atât de râvnită pradă. M-aş bucura, de aceea, şi nu numai de aceea, cu mâna pe inimă, ca Mircea să ne facă această imensă bucurie.

Constantin Severin

obsesia Nobel face parte din ADN-ul scriitorului român
P

1. ostmodernismul românesc este imaginat şi folosit de cei mai mulţi scriitori, care îl promovează, ca o garanţie a calităţii, progresului şi noutăţii textelor pe care le produc, uneori în cel mai pur stil inflaţionist. În realitate, el nu reprezintă o schimbare de paradigmă estetică, ci doar o radicalizare a modernismului, de cele mai multe ori într-o manieră mai puţin reuşită, care se înrudeşte uneori cu produsele prefabricate sau cu plagiatul. Tehnica folosită în exces, un fel de robotizare a actului creator, ia locul inspiraţiei poetului modern, iar de cele mai multe ori rezultatul nu reprezintă decât o fundătură

estetică, aşa cum este de pildă ‘’Levantul’’ lui Cărtărescu, un model interesant dar netransmisibil, practic un antimodel, cum am remarcat în eseul meu despre post-literatură, scris în 2002. 2. În spaţiul nostru suprarealistbalcanic, solidaritatea dintre scriitori şi coagularea unei aşa-zise generaţii capătă uneori accente groteşti, de pildă am observat câţiva ani, de pe margine, un grup în care toţi cei 8-10 membri se întâlneau doar pentru a chefui şi a face strategii despre cum să editeze o revistă, pe banul public, în scopul de a se

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 125

lăuda între ei, într-un stil deşănţat, sau pentru a se premia reciproc, atunci când se aflau în anumite poziţii temporare, în jurii sau în conducerea unor filiale locale, etc. Riscul de a te compromite este mai mare atunci când accepţi să faci parte din astfel de ‘’generaţii’’ de conjunctură, de aceea poate e preferabil să fii un scriitor independent, să ai relaţii normale cu reprezentanţi ai celor 2-3 generaţii care coexistă la un moment dat, şi să încerci să faci parte doar din acea generaţie a valorilor unui timp dat, situată dincolo de criterii biologice şi de altă natură. Nu există probabil un dialog real între generaţii, cele recente încearcă să le facă uitate pe cele precedente, în speranţa că vor deveni mai vizibile şi vor beneficia de nişte iluzorii avantaje ... Deşi am fost încadrat în generaţia ‘80, fiindcă am debutat în acei ani, m-am simţit întotdeauna mai apropiat de intelectuali şi scriitori din alte generaţii, Constantin Noica, Adrian Marino, Gellu Naum, Alexandru Vona, Nichita Stănescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, ş.a., cu primii patru având şi un interesant schimb epistolar. Nu prea am însă scrisori de la membrii generaţiei mele, poate cu excepţia scriitoarei Rodica Draghincescu, fondatoarea unei superbe reviste de cultură în Franţa, ‘’Levure littéraire ‘’. Am însă sute de scrisori şi mesaje primite de la reprezentanţi de elită ai altor culturi, scriitori, filozofi sau artişti de marcă, precum Madison Morrison, Ernesto Sabato, Salvador Amore, Manrico Murzi, Ernesto Kahan, Michael Heim, Richard Rorty, Adrian Bayreuther, Luca Curci, etc, deoarece consider că un intelectual trebuie să fie întrun real dialog şi cu omologii săi din alte culturi, nu să-şi piardă timpul cu penibile jocuri de putere, pe malurile Dâmboviţei sau ale Bahluiului. De câteva decenii, la noi se vorbeşte prea mult despre generaţii literare, într-un spirit colectivist şi hilar (există şi aici o adevărată inflaţie), şi prea puţin despre individualităţile creatoare. E o atmosferă de confruntări între zeci de ‘’bisericuţe’’, de gherilă într-o junglă fără repere axiologice, care îi face pe mulţi scriitori autentici, mai discreţi, să se autoexileze în alte culturi, chiar şi acum, după 23 de ani de la aşa-zisa revoluţie. De pildă, eu am mai mulţi fani ai poeziei mele în ţările anglo-saxone decât în România, unde de mulţi ani nu mai contez deloc, tocmai fiindcă am ales să fiu un scriitor independent şi să

nu particip la jocurile de culise. De aceea sunt uneori surprins când mai primesc, rar, câte un semn de bunăvoinţă şi interes, de acasă, aşa cum mi s-a întâmplat recent cu autorul acestei anchete, Paul Gorban, pe care nu am avut încă şansa de a-l întâlni şi a sta de vorbă cu dânsul, tête-à-tête. 3. În primul rând, ar trebui precizat că pentru o bună parte dintre scriitorii racolaţi de Direcţia de Informaţii Externe, deschiderea şi libera circulaţie a existat şi înainte de 1989, iar după revoluţie mulţi dintre ei au fost de asemenea extrem de activi, au primit numeroase burse şi invitaţii în Occident, au fost traduşi şi promovaţi pe banul public, şi au ajuns să domine viaţa literară, înfiinţând edituri cu active preluate de la cele comuniste, reţele de librării şi alte afaceri, iar în prezent intuiţia îmi spune că noul val de tineri agenţi SIE din literatură şi artă sunt la fel de promovaţi şi plimbaţi peste tot în străinătate, pe banii noştri. Din păcate, între puterea politică, atât de compromisă, serviciile secrete şi viaţa literară există numeroase convergenţe, întâlniri de taină, care duc în cele din urmă la marginalizarea, pe nedrept, a unor scriitori valoroşi, dar independenţi. Nu mă refer la mine, când mă gândesc la aceste lucruri, fiindcă s-a scris suficient de mult despre creaţia mea, am reuşit să-mi public aproape toate manuscrisele, poezia mea a fost tradusă în franceză şi engleză, mă gândesc la nume mari din generaţiile anterioare, care au fost uitaţi, iar uneori trăiesc la limita subzistenţei. Voi da un singur exemplu: scriitorul fălticenean Theodor Cazaban, care a publicat un roman excepţional, ‘’Parages’’, la editura Gallimard, în 1963, este aproape necunoscut la noi, iar romanul său nu a fost tradus nici până azi în limba română. Trădarea intelectualilor este o temă mereu actuală în viaţa culturală românească, de peste 65 de ani. Mai grav este că astfel de indivizi, unii dintre ei proveniţi din familii cu o îndelungată tradiţie a trădării şi a compromisului abject, au monopolizat şi distrus societatea civilă, în curs de formare, dar şi încrederea naţiunii în intelectualii săi. Călătoriile pe care le-am făcut în străinătate, în ultimele decenii, m-au ajutat mult să mă regăsesc pe plan spiritual şi sufletesc, să descopăr noi teme şi orizonturi, iar proza mea se hrăneşte şi din astfel de

126 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

experienţe, de pildă în romanul la care scriu acum, ‘’Străinul din Ada Kaleh’’ apar şi personaje sau locuri pe care le-am cunoscut în 1991, în Dubrovnik, când am câştigat o bursă post-universitară, la recomandarea unui mare cărturar şi scriitor, Adrian Marino, un model pentru mine. 4. Aceasta e o întrebare la care am răspuns încă din anul 2002, atunci când am încercat să-mi aduc o contribuţie personală la teoretizarea unui nou concept din sfera culturii, cel de post-literatură. Cei interesaţi pot citi acest eseu pe net, atât în limba română cât şi în engleză, limba în care a fost scris, în vederea participării, la Austria Center, din Viena, în decembrie 2002, la o conferinţă organizată de Asociaţia Internaţională de Literatură Comparată, unde am fost invitat de unul din liderii ei, profesorul Steven Totosy de Zepetnek. În cei 15 ani, de când m-am implicat şi eu, mai întâi ca scriitor, ulterior şi ca artist vizual, în lumea virtuală, având de câţiva ani şi un blog de succes, scris mai ales în engleză, The Alchemical City, cu circa 15-30 de vizite din întreaga lume, zilnic, consider că nu am avut decât de câştigat. Am fost descoperit de admiratori, în special din lumea anglosaxonă, dar şi din România, invitat de galerii sau târguri de artă să expun în străinătate, citit ca scriitor de alţi scriitori importanţi, sau de profesori de la universităţi de renume, de pildă Laura Fokkena, de la Harvard, sau Eva Reynolds, de la East Tennessee State University, SUA, care mi-a inclus poezia într-o enciclopedie cu mari poeţi din toate timpurile, Best Poems Encyclopedia, de primul şi cel mai faimos cyborg din lume, canadianul Steve Mann (care mi-a citit şi apreciat eseul despre post-literatură), lucrările mele online de artă de pe blog sau de pe you tube au fost admirate de mari critici de artă, precum Edward Lucie-Smith, din Marea Britanie sau Nicoletta Isar, din Danemarca, am fost invitat să fac parte dintr-o grupare cu artişti de talie internaţională, 3 rdParadigm, etc. 5. Fiecare mare scriitor este unic în felul său, atât prin biografie, cât şi prin lumea scriiturii sale, prin personajele, conceptele şi afectele pe care le inventează şi cu care ne emoţionează, de aceea nu cred că poate fi realizat un portret ‘’robot’’ al său. Literatura

română va avea viitor atunci când vor exista tot mai mulţi scriitori deschişi către dialogul cu alte culturi, care să fie reprezentaţi de agenţi literari foarte influenţi, precum cei din New York (deocamdată, doar suceveanul Norman Manea a avut această şansă, de altfel el este cel mai tradus şi mai premiat scriitor român în viaţă). Nu este benefică pretenţia unor edituri importante, de la noi, de a face şi munca unor agenţi literari influenţi, deoarece editurile cele mai importante din lume nu discută decât cu aceştia. Mai există şi excepţii, atunci când o editură de talie internaţională primeşte sume consistente pentru a publica un autor român, dar, în asemenea situaţii, există şanse mari ca banul public să fie dirijat preferenţial către un autor agreat de grupurile influente, care domină politic viaţa culturală, chiar dacă valoarea sa nu ar merita o astfel de investiţie şi desfăşurare de forţe. 6. Nu mă interesează competiţia literară între generaţiile literare de la noi, sunt mai interesat de competiţia de idei cu reprezentanţii altor culturi, indiferent de generaţia din care fac parte. Tocmai de aceea am lansat şi promovat două concepte, postliteratura şi expresionismul arhetipal, care devin tot mai cunoscute printre specialiştii în artă şi cultură din străinătate. E prea devreme să mai vorbim de un premiu Nobel pentru literatură, acordat unui scriitor român, după ce acesta a fost primit, în 2009, de Herta Müller. Eu am declarat, atunci, că vor mai trece 50 de ani, până când un scriitor născut în România va mai lua acest premiu, uităm prea uşor că unei puteri orientale de impact global, precum China, i-au trebuit 100 de ani pentru a câştiga acest premiu, în anul 2000, prin Gao Xingjian. Şi chiar dacă, peste câţiva ani, un alt scriitor român va lua premiul, cred că nu se va întâmpla nimic spectaculos pentru literatura română în ansamblu, deoarece, atât în literatură, cât şi în artă, tot marile puteri fac jocurile ... Obsesia Nobel face parte însă din ADNul scriitorului român, cred că la ora actuală există vreo 4.000 de scriitori români care visează să-l primească, îmi amintesc cu duioşie că, în anii ‘80, poetul Dan Giosu, un fel de paj al lui Nichita Danilov, clama la fiecare chef al boemei ieşene, că va luat premiul Nobel pentru literatură ...

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 127

Nobelul influenţează destinul unui scriitor, dar nu şi pe-al literaturii din care face parte

Simona Fusaru
1. ostmodernismul e o noţiune destul de echivocă, numai prefixul post ce ne arată că e după modernism - ultimul curent cu contururi ferme, cronologic vorbind -, iar ca percepţie personală mie mi se pare o modă, am senzaţia că se pune ştampila, a, nu înţeleg, dar îmi place, deci e postmodern, are valoare contemporană, cool. Ca trăsături comune în spaţiul mioritic văd doar libertatea de exprimare a autorului, fără închistări într-un pat al lui Procust cu reguli fixe de creare a operei şi şabloane. 2. Mi-aş dori să existe admiraţie între scriitori, nu neapărat solidaritate. Să se citească reciproc, să se aprecieze, prietenia literară însă mi se pare mai mult nefavorabilă, generatoare de cronici false, în care laudele sunt pe bune, dar criticele sunt tăcute sublim amical. Spiritul de grup? Scriitorul e lup solitar, nu oaie în turmă, grupul se constituie pentru perioadă scurtă din motive clare, de obicei neţinând de literatură şi e bine aşa. Dialog între generaţii nu văd să existe, aici generaţie fiind echivalent cu aparţinând unei grupe de vârstă. Dacă de la cei mai trăiţi aud câte un buni sunt măi copiii ăştia, păcat că nu prea citesc, cei mai cruzi se înfruptă pe furiş din scrierile înaintaşilor, dar acuză sus şi tare expirarea lor. Dialogul se rezumă uzual la degeaba, orice i-aş spune nu vrea să înţeleagă. Abordarea genurilor literare nu ţine de vârsta biologică, ci de trăire, de vibraţie. 3. Scriitorul român e izolat în Cantonul lui, se întâlneşte cu confraţii la câte o reuniune literară sau la o cafea şi se întoarce în singurătate,

P

sufocat de abundenţa de veleitari şi grafomani care scot fiecare câte 1000 cărţi pe an, ucigând copaci, minţi, suflete, pervertind spirite crude. Deschiderea generată de libera circulaţie l-a făcut pe scriitor să fie, doar el cu el, mai puţin singur, să călătorească nu numai cu gândul. (Eu n-am operă.) 4. Reţelele literare au un grad crescut de toxicitate, intră cine vrea, rămâne cine poate – şi asta ţine de sensibilitatea fiecăruia -, se dizolvă cu spor valorile cu nonvalorile, comentează toată lumea, mai mult sau mai puţin avizată sau bine intenţionată. Valoarea e dictată de numărul de steluţe acumulate, hai la puncte neamule, azi îmi dai tu, mâine îţi dau eu. Fiecare scriitor are canonul lui, de care nici Dumnezeul internet nu-l poate scăpa. Sunt şi avantaje, şi dezavantaje, un post pe un blog are mai mulţi cititori decât un editorial scris într-un cotidian quality, de zeci, sute de ori mai mulţi cititori decât o carte tipărită, dar necesitatea postării frecvente a textelor pe blog – cititorul trebuie păstrat – face ca mulţi scriitori să vireze în ziaristică. O fi bine, o fi rău, nu ştiu. Dar eu mi-aş dori literatură de la ei. 5. Viitorul e mic şi negru, circulaţia operelor literare româneşti e îngrădită în tiraje confidenţiale trase la edituri unde autorul de cele mai multe ori cotizează la apariţia operei proprii. Portretul scriitorului acum? Omul cu o mie de feţe. (Optzecismul e grupare doar dacă e luată din prisma momentului de debut al autorului.)

128 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

6. N-aş numi-o competiţie, mai mult ofertă diversificată, cititorul îşi alege ce şi când citeşte, în funcţie de accesul pe care îl are la operele literare, iar aici intervin marketingul, promotion-ul, comerţul până la urmă - cartea a ajuns la supermarket la reducere şi la pachet. Premiile literare mari, consacrate (şi aici un indice al seriozităţii ar fi şi suma ce însoţeşte premiul, tirajul în care se tipăresc apoi operele premiate) da, cred că reprezintă o confirmare a valorii. Premiile medii se cam dau pe prietenii mai mult sau mai puţin literare (e concursul meu, în juriu intră cine ştiu eu, ca din urnă să iasă cine trebuie), serviciu contra serviciu, susţinere a protejaţilor, aşa că nu cred în ele; toxic însă e că şi premiile medii au un grad de credibilitate, ceea ce face ca premiantul I să

fie cotat, prin comparaţie, ca mai bun decât deţinătorul unei menţiuni obţinute pe drept. Premiile mici aduc o diplomă tocmai bună de pus pe perete să o vadă neamurile de la ţară când vin în vizită, îl fac pe premiat să-i crească cota de popularitate în ochii personali şi rostul premiului e să fie o liniuţă într-un CV care contează prea puţin atunci când posesorul lui a publicat 18 cărţi în doi ani dar n-are un poem tipărit într-o revistă de certă valoare literară; de cronici nu mai vorbim (cum bine e să tăcem şi asaltul premiantului mic dus an de an cu dosarul de intrare în Uniune). Cred că Nobelul influenţează destinul unui scriitor, dar nu şi pe-al literaturii din care face parte. Italo Calvino este pentru mine postmodernistul. Şi uneori mi-ar plăcea să pot citi unii autori români în original.

un Nobel ar da aripi noi şi alte perspective breslei noastre scriitoriceşti

Petre Rău
1. urentul postmodernist - mă refer, desigur, la cel din literatură - deşi nu i-am devenit încă un adept fără rezerve, mă fascinează mai ales prin acea fantezie necontrolată a lui, prin libertatea sa de a nu avea reguli şi constrângeri până la limita unei rigurozităţi a limbajului. Ceea ce îl face să se potrivească bine ritmicitatea trăirilor, cu complexitatea novaţiunilor care intră aproape pe nesimţite, deşi agresiv şi permanent, în viaţa noastră. Desigur, există şi un postmodernism românesc, poate insuficient conturat, dar cu siguranţă impus de vremurile pe care www.zonaliterara.com

C

le trăim. Personal, nu-mi plac astfel de catalogări, care mi se pare că tind mereu să preia cu ele o doză de superficialitate. 2. Nu cred în afirmaţia că ultimele generaţii literare s-au închegat datorită relaţiilor apropiate dintre scriitori. Să ne amintim doar de marile prietenii ale clasicilor. Cred mai degrabă că posibilităţile mult mai largi de comunicare şi de contact de azi şi-au pus amprenta în generaţiile noi literare, ca şi în promovarea noilor orientări în literatură. 3. Scriitorul român de azi, cu câteva

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 129

excepţii notabile, îşi vede destinul un pic compromis datorită faptului că nu mai sunt la fel de mulţi cititori pasionaţi de literatură. Noi, scriitorii, trăim neplăcuta senzaţie că ne citim doar între noi, creaţia literară circulând azi mai mult în interiorul breslei, decât în afara ei. Cartea de literatură, poezia în special, nu se mai cumpără, nu mai ajunge la mulţi cititori, alţii decât cei din breasla scriitoricească. 4. Un cenaclu literar, chiar dacă este virtual, îşi are aportul la fel de bine ca şi cenaclurile clasice, ba chiar vine cu atribute favorabile suplimentare, prin aceea că a preluat complet funcţia de bază a acestora, anume aceea de atelier de creaţie, dar şi prin faptul că mulţi neiniţiaţi se pot înscrie în astfel de medii virtuale tocmai că, fără a fi priviţi direct în faţă, pot “suporta” cu mai mult curaj şi cu mai multă uşurinţă o astfel de “expunere”. Asta oferă totodată şi o mai mare tentaţie spre eliberarea de canoane, spre încercări “curajoase”, impresiile vin de regulă repede, la fel şi comentariile, sfaturile, părerile se strâng mult mai simplu şi mai au şi avantajul că pot fi analizate “acasă”, în linişte, până la o exhaustivitate a înţelegerii. 5. Literatura română are un viitor deloc mai compromis sau mai favorabil faţă de literatura altor popoare. Scritura însă, va căpăta noi trăsături, ea se va «desface» din ce în ce mai mult pentru a cuprinde un public mai puţin educat, cu mai puţin timp la dispoziţie pentru lectură. Cred că se vor dezvolta mult laturile literaturii electronice, în special ale celei audio, video etc. 6. Nu cred că există o competiţie între generaţii. Dacă ea este observabilă, atunci sigur provine dintr-o pură întâmplare, şi nu dintr-un acord programatic. Premiile literare sunt din ce în ce mai puţin importante azi, tocmai din aceea că ele s-au înmulţit şi nu se vede o distinţie valorică clară între instituţiile care le acordă. Un Nobel, însă, rămâne un Nobel, un astfel de premiu, dacă ar fi obţinut de literatura română, ar da aripi noi şi alte perspective breslei noastre scriitoriceşti.

Radu Vasile Chialda & Ramona Elena Duna

despre îngeri... la taclale Ed. RCV Publishing, 2012

La început de secol al XXI-lea trăim într-o lume a progresului tehnic. Ştiu că m-ar fi contrazis Constantin Noica, filozoful care a afirmat cu linişte şi tărie într-o conferinţă pe care a ţinut-o în ultimii săi ani de viaţă la Sibiu că „Fizica din evul mediu nu a mai făcut niciun progres”. Îmi amintesc ca azi că el fusese invitat să conferenţieze la finele unui congres al fizicienilor, dar în ciuda revoltei produse de afirmaţia lui şi a încercărilor făcute de cei mai zeloşi dintre specialiştii prezenţi în sală, teza lui a rămas în picioare. Totuşi, la început de secol al XXI-lea, noi considerăm că există inovaţii tehnice care ne ameliorează şi ne complică viaţa cea de toate zilele, dinamizând-o şi chiar producând schimbări în mentalul societăţii, unde iluzia tinerilor că ceea ce oferă ecranul calculatorului cu Internetul său ar înlocui cu brio lectura cărţii clasice, a cărţii pe suport de hârtie. În schimb, cea care nu se clinteşte este marea taină a divinităţii. Ea împarte
www.zonaliterara.com

130 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

lumea în credincioşi, închinători Marelui Necunoscut, a Marelui Anonim, cum ar spune Lucian Blaga, şi atei, care o reneagă. Dacă ar fi să-l credem pe Petre Ţuţea, “În lume s-au născut atei, dar s-au născut degeaba“.Cu privire la forţele ce guvernează lumea trăim, aşadar, pe mai departe într-o lumea a întrebărilor fără răspuns .Aceste forţe nutresc teorii de tot felul de la nivelul cel mai înalt al ştiinţei şi al religiei, neclintită în canoanele sale milenare, până la judecata lucidă şi emoţională a fiecăruia dintre oameni. Suntem trăitori ai unei epoci care se vrea cu emfază victorioasă în lupta cu tainele existenţei, fără a fi aşa, în fapt. Prin tradiţie creştină, cei mai mulţi dintre noi creştem gândind că avem câte un înger de pază dat de Dumnezeu, dar nu oricine duce meditaţia mai departe. Puţini sunt aceia teologi savanţi care atraşi de aventura cunoaşterii au scris studii temeinice sau filozofi şi oameni de artă care au publicat eseuri precum Emil Cioran în Lacrimi şi sfinţi sau Andrei Pleşu, care vedea în cartea sa intitulată Despre îngeri “o bună terapeutică pentru combaterea mediocrităţii intelectuale, de a cărei ameninţare nu scapă nimeni”. Dezbateri pe tema înfruntării forţelor diavolului cu cele angelice au tentat şi mai suscită interesul, dacă ar fi să ne referim la un titlu cum este, spre exemplu, Conversations with Angeles whet Swedenberg Heard in Heaven, Debats with Devils. Cu totul alta a fos t raţiunea abordării temei dimensiunilor sacrului de către tinerii autori ai dialogului epistolar din al doilea-deja- volum al cărţii intitulate deloc savant Despre îngeri…la taclale.De curând doctor în filozofie, Radu Chialda şi profesoara Ramona Bratu (Duna), de formaţie filologică, la modul cel mai omenesc îşi împărtăşesc în ceasuri de taină gândurile lor despre lumea fiinţelor angelice, ca misterioşi actanţi ai spaţiilor intermediare. Şi dialogul lor se perpetuează de ani buni, cu un entuziasm inepuizabil. Cum s-au găsit ei ca parteneri de dialog
www.zonaliterara.com

ne-o poate spune numai destinul. Targetul unui asemenea demers nu se vrea ambiţios, ci doar un exerciţiu al fanteziei şi nicidecum unul care să revoluţioneze domeniul sau să zdruncine credinţa religioasă propovăduită de teologi. “Eu nu vreau- va mărturisi Radu- decât să văd până unde zburdă imaginaţia mea şi cât de creativă este.“ Ne vom situa, aşadar, în zona beletristicului. Este drept că cele mai multe gânduri ale filozofilor, ale pictorilor sau muzicienilor şi ale teologilor se înalţă spre Dumnezeu şi spre fiul său pe pământ. O întrebare la care se încearcă azi răspuns este “Cum să-ţi recunoşti sfinţii”. Şi atunci, de ce tocmai îngerii au reţinut interesul celor doi autori ? Raţiunea pivotantă ne-o comunică tot Radu, iniţiatorul dialogului devenit pagini de lectură savuroasă: “În dreptul nici unei alte fiinţe, indiferent de natura ei, imaginară sau reală, nu planează atâta mister, atracţie şi fascinaţie. Datorită acestor fiinţe deosebite, mulţi oameni cred în existenţa unei alte lumi, plină de îngeri guvernaţi de o divinitate, pe care mulţi obişnuim să o numim Dumnezeu“. Îngerii sunt martorii activi ai relaţiei omului cu “Primul Mare Arhitect”, cum a numit Radu pe Pantocrator. Era de aşteptat ca formaţia ştiinţifică a lui Radu să se resimtă în modul cum acceptă ideea că Fiinţa şi Timpul în care ea este aruncată conform viziunii filozofului Martin Heidegger, după care şi Emil Cioran vorbea despre “căderea în timp“ a omului. Dar autorul preferă, dimpotrivă, să-şi citeze tatăl, pe baza amintirilor din copilărie, fără a trăda, desigur, lecturile lui filozofice bogate pe tema abordată, care rămân aşezate la nivelul pânzei freatice a zicerilor sale. Ceea ce se vede şi poate chiar să frapeze în cele două volume întitulate Despre îngeri.. la taclale este o armonizare a autorilor de dialog pe deasupra cuvintelor, care îmi aminteşte de interpretările muzicale ale pianiştilor cântând la patru mâini, fie Marş turcesc de Mozart, fie Rhapsody in blue de George Gershwin. Fiecare interpret îşi are

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 131

propria partitură, dar ce iese din îngemănarea lor sonoră este o armonie purtătoare de sens şi emoţie. Păstrând proporţiile şi ţinând cont de deosebiri, tot un fel de concert la patru mâini este şi dialogul ideatic din cartea tinerilor care răspund sincer şi ingenios la întrebările ce sunt ingerii, unde sunt ei localizaţi, cum se implica ei în viaţa oamenilor etc. Deloc docte, nicidecum înţesate cu citate din studiile savante ale altora, mărturisirile lui Radu şi ale Ramonei au în cele două cărţi o candoare liminară, mai ales că logica şi sinceritatea lor sunt singurele filtre acceptate în dialogulcadru al autorilor. Cu totul aşteptat pentru lejeritatea fantezistă a formei găsite de ei, monologul nu este nici el ocolit. În textul epistolar se îmbină fericit descrierea cu naraţiunea, partitura scenică din Trenul cu îngeri şi Îngerii din cutia vrăjită cu tentaţiile comentariului gastronomic din Biscuiţi cu aromă de înger, toate acestea asigurând o anumită diversitate expresivă a textului. Îngerii sunt tema centrală a mărturisirilor epistolare pe care autorii şi le fac, împingând pas cu pas dialogul lor modern, comunicat electronic, ce nu a impus nicio regulă, niciun canon. Fiecare pagină musteşte de adevărul gândului înălţat spre slăvile cerului ( ce excelentă expresie, care merită meditaţii mai adânci), de observaţii sensibile, credibile, aşadar autentice. Punctul de plecare este realitatea imediată pe care se grefează gândul şi se mulează trăirea. Ideea directoare este aceea că îngerii au misiunea de a deschide uşa salvatoare spre nemurirea oamenilor. De aici încolo, fantezia devine debordantă, căci “în fiecare om zace câte un pui de înger.“ Ca fii ai lui Dumnezeu, îngerii au premers zămislirea speţei umane, produsă în atelierul creaţiei. Îngerii au urmat şi ei şcoala, ca să înveţe despre oameni, şi să contracareze acţiunile fratelui lor răzvrătit, creator de diavoli cu porniri negative. Îngerii sunt admiţi la liceu, urmând secţia fâlfâit la Liceul de artă, cum se întâmplă cu Angelica. Încadrată în nota fantezistă general, ea reuşeşte la

Facultatea Aeroangelică, secţia Filosofia Zborului. Se obţine până şi masteratul cu teza Teoria Zborului Natural. Doctoratul i-a permis să dezvolte teoria cubi-centristă din prisma percepţiei umane. Nu lipseşte nici practica burselor, date pe Terra, la Polul Nord, la una dintre academiile îngerilor colonişti. Studiul de caz urmărit va fi în Europa, iar ţinta râvnită, România. Abia apoi Angelica va fi înrolată în armata lui Dumnezeu, primind rangul de căpitan al unei divizii. Autobiografia îngerului se încheie cu declaraţia: “Posed paşaport pentru efemeritate, vorbesc 1000 de limbi babelicene şi trei pătrimi din limbile marţiene… Îmi plac oamenii, sunt un înger veritabil şi îndrăznesc să-i fiu lui tata general. ” Un exerciţiu beletristic, aşadar, în care titlurile date par necăutate, ele fiind cu preponderenţă propoziţii ca Unul dintre îngerii mei este îngerul iubirii (Radu), la care în aceeaşi structură Ramona dă replica Eu am un înger al inimii. Alteori formulările sunt nominale: Anglica, scrisoare de intenţie şi CV, (Radu), Biscuiţi cu aromă de înger (Ramona), ca Îngerii din cutia vrăjită a lui Radu să fie în mod surprinzător o dramatizare, încă una care prelungeşte pe aceea din primul volum. Tabietul acestui schimb spiritual şi nu mai puţin emoţional de impresii este în sine uimitor, pentru temperatura înaltă la care cei doi protagonişti se situează. Debutul se face în Unul dintre îngerii mei este Îngerul iubirii şi în O poveste despre câţiva îngeri care încep cu litera R printr-o reflexie autobiografică plină de candoare. Ramona dă la un moment dat replica pivotând în spovedania ei pe forma verbală “îmi place“din Îngerul îmi arată nemărginirea din ţi în afara sinelui sau în metaforicul titlu Pană din lut de înger. Plăcerea narării din Războiul lumilor..O istorie a eternului pentru cucerirea efemerităţii dovedeşte umorul subtil al lui Radu în imaginarea începuturilor luptei Binelui cu Răul, într-o lume divină în care activează Partidul Îngerilor Ortodocşi, care propune ordonanţe de urgenţă. Apare în scenariul
www.zonaliterara.com

132 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

cărţii şi Iisus Hristos care preia Mandatul de Guvernator al Eternităţii. Sfântul Duh este Ministrul Speranţei, iar Parlamentul Eternităţii ia hotărâri puse în dezbatere pe tema epidemiei globalizării. În condiţiile în care creşte necredinţa pământenilor , Papa Ioan Paul al II-lea, aflat în audienţă la Dumnezeu, îi propune acestuia să-l reînvie, ca să stopeze flagelul păcatelor pe care urmaşul său nu are cum să-l oprească. Veţi descoperi cu uşurinţă şi hazul cu care se actualizează activitatea din lumea Satanei, parcă nutrit dintr-o refulare irepresibilă a unei dimensiuni existenţiale ce-l obsedează pe autor. În imaginarul său se găseşte chiar şi un cronicar al lui Dumnezeu, inger numit cu totul ingenios Lehg-Nah-Ra printr-o simplă inversare a literelor cuvântului “arhanghel”. Ultimul din stirpea sa, acest redactor al gazetei “Duhul Existenţei” critică “foamea oamenilor de apocalipse imaginare, poveştile născocite şi fantasmele referitoare la un eventual sfârşit al lumii.“ Stilul personal al fiecărui autor este reperabil, uneori chiar uşor de identificat. Ramona este mai tentată de poematizarea realităţii prin efluvii lirice, iar Radu mai introspect, mai atras de meditaţii profunde, fără să ajungă, însă, la forma savantă a unor autori recunoscuţi ai domeniului. Acrobaţiile gândului lor celest au altă menire decât cea a unui manual de angelologie, care l-a sedus pe Andrei Pleşu. Nu reperăm în carte nici iconoclastia lui Emil Cioran din eseurile sale celebre. Cei doi actanţi ai cărţii Despre îngeri la taclale,ajunsă acum la cel de-al doilea volum, dovedesc un surprinzător nivel de reflexivitate imaginativă, încât ar fi riscant să încercăm a delimita nivelul meditativfilozofic al textului de cel beletristic, în mod evident mai accentuat în volumul II, în care apare o nouă dramatizare a ideii. Autorii actanţi îşi asumă în întregime meditaţia acestui dialog epistolar.Ei dovedesc graţie în felul cum fabulează pe teme existenţiale de o evidentă importanţă, fără a nesocoti cheia ortodoxă a înţelegerii. Ignorând “ghicitura“ pe care o utilizează credinţa
www.zonaliterara.com

bigotă, ei devin adepţii unei lejere semiotici a făpturilor din spaţiile intermediare. Cele două volume au unitatea lor organică în glisarea de la un titlul de capitol la următorul, chiar dacă nu am descoperit vreo ordine rigidă în depănarea lor. Primul volum începe cu capitolul Unde locuiesc îngerii? O întrebare de-a dreptul sâcâitoare , la care autorul ei, Radu, va răspunde făcând apel la cvadridimensionalitatea lumii. În căutarea îngerilor , cum sună titlul de răspuns al Ramonei, se lansează ipoteza formulată interogativ, Să fie vorba de forme de lumină? În primul volum dramatizarea din Trenul cu îngeri conduce spre capitolul Zborul îngerilor noştri, în care constatarea Ramonei din Zborul nostru e dureros va avea din partea lui Radu un corelativ încărcat de efuziune lirică Zboară! Îngerul meu drag!..Zboară! Mai dense epic sunt paginile din capitolul Mituri şi legende despre îngeri, cu cele două povestiri fantastice, respectiv Legenda angelofagului poverstită de el însuşi, urmată de Mitul îngerilor cu părul creţ în comantariul lui Radu, căruia Ramona îi răspunde în Povestea îngerilor parfumaţi cu bucurie, ca mărturisire a încântării de a păşi în “lumea fâlfâitului aripilor de îngeri “Cel de-al doilea volum începe didactic cu capitolul Tipuri de îngeri, urmat de Îngeri speciali, ca un întreg şi larg text să fie dramatizarea Îngerii din cutia vrăjită, care aşteaptă să fie şi el pus în scenă. Aşadar, o angelologie individuală, fiecare autor dezvăluindu-şi propriul orizont sacru. Acesta este oprit obsedant la treapta angelică, menţinută în prim plan, fără să se ajungă şi la cele superioare. Iată o angelogonie cu elemente de inedit, fără voinţa autorilor de a devein iconoclaşti. Ei îşi manifestă propriile mirări , fără ambiţia unor definiri sau eliminări de ipoteze. Desigur că cele două volume se pot citi independent, dar înţelesul deplin îl primesc doar împreună, în continuitatea gândului care le-a zămislit. Să citeşti pe numai unul dintre el ar fi păcat. Prof univ. Dr. Anca Sîrghie

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 133

CONCURS PENTRU PREMIUL NAŢIONAL DE POEZIE „MIHAI EMINESCU” ŞI PENTRU “OPERA PRIMA”, ediţia 2013
Având în vedere faptul că, din 1991, se acordă de Primăria Municipiului Botoşani, prin Hotărârea Consiliului Local Botoşani, din luna martie 1991, Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia, cât şi propunerea unor personalităţi ale literaturii române şi acceptul organizatorului principal al acestui premiu, în colaborare cu Fundaţia Culturală „Hyperion-Caiete botoşănene” Botoşani, Memorialul Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu”, începând cu anul 1998 se acordă un Premiu Naţional pentru debut editorial, care va purta denumirea de Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Prima, pentru autorii debutaţi în anul precedent (2012). Premiul va fi înmânat laureatului la începutul Galei de decernare a Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Omnia, pe 15 ianuarie 2013, pe scena Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoşani, valoarea lui financiară fiind (şi în funcţie de fondurile aprobate de Consiliul Judeţean Botoşani, prin Memorialul Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu”) în valoare de 3.000 lei brut. Poeţii debutanţi şi editurile care publică astfel de cărţi vor trimite pe adresa organizatorilor (Gellu Dorian, Fundaţia Culturală „Hyperion-Caiete Botoşănene” Botoşani, Pietonal Transilvaniei, nr. 3, Bl. A8, apt. 8, Botoşani) câte 6 (şase) exemplare din cărţile publicate în perioada ianuarie-decembrie 2012, până pe data de 10 decembrie 2012. Un juriu format din critici şi istorici literari, profesori universitari din importantele centre culturale ale ţării, prezidat de preşedintele juriul naţional de acordare a premiului pentru Opera Omnia, în urma selecţiei cărţilor primite în termenul regulamentar, efectuată de o comisie formată din reprezentanţi ai organizatorilor care va fixa şi primele cinci cărţi nominalizate de comun acord cu membrii juriului, va decide câştigătorul, care va fi invitat la gala de decernare a premiului şi i se va înmâna premiul. Juriul are latitudinea de a acorda, în funcţie de fondurile existente, pînă la cel mult trei premii, împărţind fondul de premiere în mod egal poeţilor premiaţi sau, în situaţia în care anul editorial nu este relevant, să nu acorde premiul. FUNDAŢIA CULTURALĂ „HYPERION-CAIETE BOTOŞĂNENE” Informaţii la tel. 0746.760.418 (Gellu DORIAN)

e-mail: zonapublishers@yahoo.ro revistazonaliterara@yahoo.ro Tel: 0746 182 287 / 0726 844 434

Editura Zona Publishers

134 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

www.zonaliterara.com

2012 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 135

136 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2012

www.zonaliterara.com