Toţi oamenii sînt muritori

Simone de Beauvoir

Prolog Capitolul I Cortina se ridică. Regine se înclină şi zîmbi. Sub luminile candelabrului mare, pete trandafirii sclipeau deasupra rochiilor multicolore şi a vestoanelor întunecate. Pe fiecare chip era o pereche de ochi şi în adîncul tuturor acestor ochi Regine se înclina şi zîmbea. Vuietul cataractelor, prăvălirea avalanşelor năpădeau teatrul vechi. O forţă nestăvilită o smulgea de pe pămînt, o azvîrlea spre cer. Se înclină din nou. Cortina se lăsă. Simţi mîna Florencei în mîna ei. Se desprinse iute şi se îndreptă spre ieşire. — Cinci chemări la rampă, e bine, zise directorul de sală. — E bine pentru un teatru de provincie. Coborî treptele care duceau spre foaier. Oamenii o aşteptau cu flori. Dintr-o dată se trezi pe pămînt. Cînd stăteau în umbră, nevăzuţi, anonimi, nu ştiai cine sînt. Te puteai crede în faţa unei adunări de zei. Dar, cum îi vedeai unul lîngă altul, te pomeneai în faţa unor bieţi oameni fără însemnătate. Rosteau cuvinte care se cădea a fi spuse: „E genial! E răscolitor!” şi ochii lor străluceau de entuziasm: o flăcăruie care se aprindea exact la momentul potrivit şi care era stinsă din spirit de economie îndată ce nu mai era nevoie de ea. O înconjurau şi pe Florence. Îi aduseseră flori şi cînd îi vorbeau îşi aprindeau flăcăruia în adîncul ochilor. Ca şi cînd ar putea să ne iubească pe amîndouă, gîndi Regine mînioasă, şi bruna şi blonda, încătuşată fiecare în deosebirea sa personală! Florence zîmbea. Nimic nu o împiedica să creadă că avea tot atît de mult talent ca şi Regine şi că era la fel de frumoasă. Roger o aştepta pe Regine în cabină. O îmbrăţişă: — Niciodată n-ai jucat aşa de bine ca în astă seară! spuse el. — Prea bine chiar pentru un asemenea public, răspunse Regine. — Te-au aplaudat îndelung, spuse Annie. — O! Au aplaudat-o pe Florence la fel de mult ca şi pe mine. Se aşeză dinaintea măsuţei de toaletă şi începu să-şi pieptene părul, pe cînd Annie îi deschei a rochia. Gîndea: ,, Florence nici nu se sinchiseşte de mine, ar trebui să nu mă sinchisesc nici eu de ea”. Dar o rodea şi simţea un gust acru în gîtlej. — E-adevărat că Sanier se află aici? întrebă. — Da. A sosit de la Paris cu trenul de ora opt. A venit să-şi petreacă week-end-ul cu Florence. — E într-adevăr prins, spuse ea. — Aşa s-ar zice. Se ridică şi îşi lăsă rochia să alunece pe podea. Puţin îi păsa de Sanier, îl găsea chiar uşor ridicol, totuşi vorbele lui Roger o duruseră. — Mă întreb ce zice Mauscot. — Îi trece cu vederea multe lucruri Florencei, spuse Roger. — Şi Sanier îl acceptă pe Mauscot? — Bănuiesc că nu e la curent, spuse Roger. — Asta bănuiesc şi eu, răspunse Regine. — Ne aşteaptă la Royal să bem un pahar împreună. Mergem? — Bineînţeles, să mergem. O pală de vînt rece se ridica dinspre fluviu către catedrală, din care se zăreau doar turnurile dantelate. Regine se înfioră. — Dacă Rosalinde este un succes, n-am să mai fac niciodată un turneu în provincie. — Va fi un succes, spuse Roger. — O strînse pe Regine de braţ. — Vei fi o mare actriţă. — Este o mare actriţă, spuse Annie. — E drăguţ din partea voastră că mă socotiţi aşa. — Tu nu te socoti aşa? întrebă Roger. — Există vreo dovadă? spuse ea. — Îşi strînse fularul în jurul gîtului. — Ar trebui să existe un semn. De pildă, să se pogoare o aureolă deasupra capului tău şi atunci ai şti că eşti Rachel sau Eleonora Duse... — Vor fi senine, spuse Roger cu voioşie. — Nici unul nu va fi cu adevărat sigur. Ai noroc că nu eşti ambiţios. El rîse: — Cine te împiedică să faci ca mine? Rîse şi ea, dar nu se simţea veselă: — Eu însămi, spuse. O grotă roşie se căsca la capătul străzii negre. Era barul Royal. Intrară. Îndată îi şi văzu, aşezaţi la o masă împreună cu restul trupei. Sanier îşi petrecuse un braţ în jurul umerilor Florencei, şedea ţeapăn în costumul său elegant de postav

englezesc şi o privea, cu acea privire pe care Regine o cunoştea bine deoarece o întîlnise adesea în ochii lui Roger. Florence zîmbea arătîndu-şi dinţii frumoşi de copil. Asculta înlăuntrul ei cuvintele pe care el i le spusese mai înainte, cuvintele pe care avea să i le spună: „Vei fi o mare actriţă. Nu te asemeni cu celelalte femei.” Regine se aşeză lîngă Roger. Sanier se înşală, gîndi, Florence se înşală; nu-i decît o fetişcană fără talent; nici o femeie nu se poate compara cu mine. Dar cum să dovedesc asta? În ea, ca şi în mine, există aceeaşi certitudine. Şi ei puţin, îi pasă de mine. Pe cînd ea înseamnă rana asta usturătoare din inima mea. Am s-o dovedesc, îşi spuse cu patimă. Scoase din poşetă o mică oglindă şi se prefăcu a-şi corecta arcul buzelor. Avea nevoie să se vadă. Îşi îndrăgea chipul, îi plăcea nuanţa vie a părului său blond, duritatea semeaţă a frunţii înalte şi a nasului, ardoarea gurii, cutezanţa ochilor albaştri. Era frumoasă, de o frumuseţe atît de aprigă şi solitară încît uimea la prima vedere. „Ah! dacă cel puţin în mine ar fi fost două femei, gîndi, una care vorbeşte şi cealaltă care ascultă, una care trăieşte şi cealaltă care priveşte, cît de bine aş fi ştiut să mă iubesc! N-aş mai fi invidiat pe nimeni.” Îşi închise poşeta. În clipa aceea existau mii de femei care zîmbeau îngăduitor imaginii lor. — Dansăm? întrebă Roger. — Nu, n-am chef. Ceilalţi doi se ridicaseră şi dansau. Dansau prost, dar nu-şi dădeau seama şi erau fericiţi. Ochii lor erau plini de dragoste: dragoste deplină. Între ei marea dramă omenească se desfăşura ca şi cum niciodată nimeni n-ar fi iubit pe pămînt, ca şi cum niciodată Regine n-ar fi iubit. Pentru prima oară, cu spaimă şi cu duioşie, un bărbat dorea o femeie, pentru prima oară o femeie se simţea în braţele unui bărbat devenind un idol de carne. O primăvară nouă înmugurea, unică, aşa cum este fiecare primăvară, şi Regine murise de mult. Îşi înfipse unghiile ascuţite în podul palmelor. Nici o dezminţire nu era cu putinţă; nici o izbîndă, nici un triumf nu puteau împiedica în această clipă ca, în inima lui Sanier, Florence să nu strălucească într-o splendoare suverană. „Nu suport, nu pot suporta asemenea lucru.” — Vrei să plecăm? o întrebă Roger. — Nu. Voia să rămînă aici, voia să-i privească. Îi privea şi se gîndea: „Florence îl minte pe Sanier; Sanier se înşală în ce o priveşte pe Florence, dragostea lor este o prefăcătorie.” Dar de îndată ce îi va lăsa singuri împreună, Sanier ignorînd duplicitatea Florencei, Florence evitînd să se gîndească la ea, nimic nu va deosebi dragostea lor de o dragoste adevărată şi mare. „De ce sînt făcută eu aşa? gîndi Regine. Cînd oamenii trăiesc, cînd oamenii iubesc şi sînt fericiţi în jurul meu, mi se pare că mă asasinează.” — Pari tristă în seara asta, spuse Sanier. Regine tresări. Rîseseră, dansaseră, goliseră mai multe sticle. Acum barul era aproape pustiu. Nu simţise scurgerea timpului. — Totdeauna după ce joc sînt tristă, spuse. Făcu o sforţare şi zîmbi: — Ai mare noroc că eşti scriitor: cărţile rămîn. Glasul nostru, al celorlalţi, se pierde mai repede. — Ce-are a face? spuse Sanier. Important este să reuşeşti în ceea ce faci. — Pentru ce? spuse ea. Pentru cine? Era uşor beat. Chipul lui rămînea neclintit, de parcă era cioplit în lemn, dar vinele de pe frunte se umflaseră. Spuse cu înflăcărare: — Sînt sigur că voi amîndouă veţi face o carieră strălucită. — Există atît de multe cariere strălucite! spuse Regine. El rîse: — Eşti foarte exigentă. — Da. Ăsta-i viciul meu. — E prima dintre virtuţi. O privea cu un aer amical şi era mai rău decît dacă ar fi dispreţuit-o. O vedea, o aprecia şi, totuşi, o iubea pe Florence. Eadevărat că era prietenul lui Roger, e-adevărat că Regine nu încercase niciodată să-l cucerească. Oricum, o cunoştea şi totuşi o iubea pe Florence. — Mi-e somn, zise Florence. Muzicanţii începuseră să-şi acopere instrumentele cu husele. Plecară. Florence se îndepărtă la braţ cu Sanier. Regine îl luă de braţ pe Roger. Merseră pe o străduţă cu faţadele tencuite proaspăt şi împodobite cu firme în culori de vitraliu: Moara Verde, Maimuţa Albastră, Motanul Negru. Femei bătrîne stînd în pragul uşilor îi ademeniră să intre. Apoi apucară pe străzi burgheze cu obloane de scînduri străpunse de cîte o inimă. Se crăpa de ziuă, dar întreg oraşul dormea. Hotelul dormea. Roger se întinse şi căscă: „Tare mi-e somn”. Regine se apropie de fereastra care dădea spre mica grădină a hotelului. Trase spre ea una din draperii. — Ce om! spuse. S-a şi sculat. De ce se scoală atît de devreme? Omul şedea acolo, culcat într-un şezlong, nemişcat ca un fachir. În fiecare dimineaţă era acolo. Nu citea, nu dormea, nu vorbea cu nimeni. Ţintuia cerul cu ochii larg deschişi. Zăcea în mijlocul peluzei, fără să se clintească, din zori şi pînă în noapte.

Desigur. Nu ştie că mai există şi alţi oameni. era sigură dinainte că va cîştiga. Nu se putea împiedica să se gîndească la Florence. Îşi aşeză ceaşca de cafea pe farfurie. fără viaţă: o impostură. şi o clipă se gîndi: oare eu nu exist? Nu sînt eu? O dată văzuse asemenea ochi. toate asemănătoare. Părea că nu simte nici o prezenţă lingă el. Ochii bărbatului o fixau cu o stăruinţă care ar fi putut să pară insolentă. Îşi va crea neajunsuri degeaba. Nu va mai exista nimeni pe lume decît ea şi el. Eu aş vrea ca fiecare lucru să-mi aparţină de parcă n-aş iubi nimic pe lume în afara acelui lucru. — Ar trebui să fie scoasă de sub influenţa lui Mauscot. ar fi rămas amîndoi faţă în faţă o veşnicie. cerul înnourat. Nu ştia ce vedea el. Atmosfera era grea. — Da. O ţinea de mînă şi ea nu mai avea mînă. Cel puţin avea pielea şi obrazul unui om tînăr. deveneau transparenţi şi găunoşi şi îi puteai arunca departe de tine cu nepăsare. O îngrozea gîndul să adoarmă. Regine tuşi. şi am mîinile goale. Nu trebuia să-l privească pe Roger. Încercă să se gîndească: sînt aici şi deasupra capului meu este cerul. Îşi repezi capul pe spate şi privi cerul. — Încearcă s-o convingi pe Florence că rolul acesta nu-i pentru ea. Îi dă sfaturi foarte proaste. Se mulţumeşte cu bucata asta pătrată de cer deasupra capului. Făcu un pas. Mă duc să iau aer. dar se făcuse roşu la faţă şi vinele de pe frunte i se umflaseră. Îl cercetă. zise Regine. fără glas. I se păru că. Se îndreptă spre uşă. fără chip.— Nu vii să te culci? o întrebă Roger. pricăjită. — Încă puţină cafea? — Nu. cu un horcăit în gîtlej. părea foarte înalt şi foarte voinic. avea un nas mare şi arcuit. Totuşi bărbatul acesta liniştit îi stârnea curiozitatea. Regina mea? — Poate. Dacă va mai rămîne multă vreme cu el. Se ridică fără să rostească o vorbă. cămaşa albă. Îi întinse lui Sanier o ceaşcă de cafea. îşi va rata cariera. * — Ce om ciudat! zise Annie. Avea un nod în gît. Privirea lui cel puţin o învălui şi ea schiţă un zîmbet. dar el nu o vedea. Nici măcar nu s-a dus să ia prânzul. — E un neurastenie. ar fi vrut să ştie cum arăta lumea cînd era ţintuită de asemenea ochi. spuse Roger. Simţea greutatea aerului apăsîndu-i tîmplele. Roger îi zîmbea. zise Regine. Dar era o prefăcătorie. stătea întinsă cu obrazul lipit de pământ. Deschise uşa dinspre grădină: o peluză verde înconjurată de alei cu pietriş şi încinsă de patru ziduri pe care .. pantalonul de flanelă. Chipul lui era calm ca şi al unui mort. spuse Regine. ochii lui erau goi. Nu ştie că pămîntul e atît de vast şi viaţa atît de scurtă. răspunse Sanier. bărbatul culcat pe un şezlong. atunci cînd tatăl ei o ţinuse de mînă. Nici bărbatul acesta nu se gîndea la ea. asta-i tot. Pe o pajişte asemănătoare. Totdeauna în vreme ce dormeai existau alţi oameni care rămîneau treji şi nu mai puteai avea nici o influenţă asupra lor. De doi ani sînt împreună. Privi iarba din jur. Poate că o imagine se lipise de acei ochi şi îi acoperea ca o albeaţă. dar le vreau pe toate. Şi apoi îşi veni în fire. Îi veni deodată să-i tulbure liniştea şi să existe pentru el. dormind în braţele lui Sanier. Era tînăr. — Asta nu-i o explicaţie. — Nu. Părea că niciodată nu vede nimic şi nu aude nimic.se căţăra. Acum ori niciodată. Îl invidiez. culcat în pat. Era ceva chiar atît de uşor încît jocul acesta n-o mai distra. în alt pat. dacă nu s-ar fi mişcat. — Mauscot? rosti Sanier. să nu se gîndească la nimic şi să se arunce în gol. Rămase încremenită locului. Buza de sus îi dezvelea dinţii. Şi. era felul lui de a zîmbi. Nu crezi. o viţă de vie sălbatică. .. Îşi întoarse capul. astai de ajuns. spuse Regine. O scotea din sărite. nu trebuia să se gîndească la viitor. Regine nu uitase privirea aceea. Privindu-l. spuse Sanier. — Eu cred că-i un bărbat care a fost nefericit în dragoste. Era ceva uşor întotdeauna: oamenii răspundeau şi taina se risipea. — Voi încerca. Se ridică şi Regine gîndi: „Acum ori niciodată”. Trase şi a doua draperie şi închise fereastra. Prin ferestrele verandei se zărea grădina. Se întinse pe un şezlong. spuse Regine. — Toată lumea ştie. Probabil el auzi ceva. — Nu. Străbătu palierul şi coborî scara tăcută unde sclipea arama vaselor cu jeratic pentru încălzit paturile. egale toate. Privea mereu acelaşi colţ de cer cu ochi ce nu vedeau nimic. care nu se gîndea la ea. N-avea decît să vorbească. e un om ciudat. Se va strecura în aşternut. îşi va aşeza capul pe perna umflată şi el o va cuprinde in braţe. Florence cu Sanier. gîzele mişunau la umbra ierburilor şi pajiştea era un codru întins şi monoton în care mii de mărunte tăişuri verzi se sumeţeau. spuse Annie. I-am făgăduit Florencei să mă duc s-o iau la ora trei. un soi de spaimă o cuprinse. Ce chip o fi avut ea? De ce avusese ea asemenea noroc? Regine îşi trecu mîna peste frunte. O privi. fiecare ascunzând celeilalte lumea. Bărbatul închise ochii. Era destul de frumos. Bărbatul nici nu clipise. — Cum? Nu ştiai? întrebă Regine. cu părul său negru. Îl invidiez. habar n-are ce înseamnă urîtul. Dar e încăpăţînată. Abia dacă o deosebea de pomii şi de fotoliile răspândite în iarbă: nu era nimic altceva decît o bucată din decor. Se gândise atunci cuprinsă de nelinişte: nu vreau să fiu un fir de iarbă. Era o durere veche.

Acum Florence ştia şi diseară. Strada dădea într-o piaţă unde se ridica o biserică gotică şi rece. nici Roger nu putea înţelege.. — Unul dintre clienţii voştri a adormit în ploaie. Nici măcar în Roger nu putea afla un ajutor. Pot să mă deteste şi să mă dispreţuiască mult şi bine: eu am cîştigat. Îi voi sili să mă admire atît de pasionat. nu aveau în pieptul lor arsura asta ascuţită. Nici o adiere. Ploua mereu şi în inima ei se aşternu o răcoare adîncă şi calmă. într-una din casele prăpădite dimprejur scîrţîia o vioară. nu mă voi părăsi. Într-o bună zi voi simţi aureola pe creştetul meu. foarte departe de aici.. Eu n-am să mă resemnez. am făcut ceea ce voiam să fac.Şi adăugă: — A ajutat-o foarte mult pe Florence. Regine ştiu că niciodată nu va uita clinchetul ceştii pe farfurie. — Regine! Cum ai putut să faci asemenea lucru? spuse Roger. părea că mînia îl stînjeneşte. — Ce ai cu Florence? Ce s-a întîmplat între voi? — Nu s-a întîmplat nimic. ea nu se putea mulţumi cu această bunăvoinţă acordată fără deosebire. Se îndreptă spre uşă cu pasul lui calm şi afectat. noaptea dormea pe duşumea. — Cel puţin încearcă să-mi explici.” Cînd străbătu holul hotelului aproape se lăsase noaptea. Se aşternu o tăcere îndelungată. spuse el. Ai zice că-i surd. Dar în ceruri existau prea mulţi aleşi. Regine se întoarse spre slujnica ce ducea spre sala de mese un vraf de farfurii. care o privea consternată: — Ţie nu-ţi îngădui să mă judeci.. — Poţi să crezi ce vrei. Iuţi pasul. Regine îşi simţi ochii umplîndu-i-se de lacrimi. — Aşa se zice. Îngenunche dinaintea altarului mare şi îşi lăsă capul în mîini. din cauza fotoliului care-o să se strice de-atîta apăraie. zise Blanche. îi răspunse ea. — Nu ştiam. era un străin. doi băieţei se fugăreau rîzînd înlăuntrul unui closet public. ploua. invidioasă. toţi vor şti. deodată simţi picături de apă pe frunte şi rîul se încreţi. Nimănui nu-i păsa de ea: o trecătoare oarecare. Îi întinse Reginei mîna: — Pe curînd. la teatru. meschină. Nu fac parte din specia lor. O prinse de încheietura mîinilor pe Annie. Îşi zărea imaginea în fundul ochilor lor: invidioasă. . duioşia. Glasul îi tremura. „Tu. arătată cu degetul. gîndea sumeţindu-şi capul.. Lucrul se făcuse şi nimic nu-l mai putea desface. rămase multă vreme nemişcată. meschină. încetase să mai creadă în el. Se aşeză pe parapetul de piatră de pe malul rîului. — Nu-i nimic de înţeles. că e josnic. mergea pe o stradă îngustă pe lîngă care curgea un rîu.” Odinioară se rugase adeseori astfel în zilele de restrişte. Erau nepăsători şi uşuratici. voioşia obişnuită din privirea lui dispăruseră. Sanier îşi îndreptă haina. — Ştii prea bine că nu sînt bună la suflet. O să facă pneumonie. Am dovedit că dragostea lor nu era decît o minciună. nu se clintise din loc. nu voia să se întoarcă la hotel. — A! Încercaţi numai să-i vorbiţi. Ieşi. un judecător şi Regine era singură pe lume. spuse cu un aer absent. Cum de puteau să se resemneze? gîndi. perfidă. pe vremea aceea visa să devină o sfîntă. Porni din nou la drum. Afară un cer opac strivea oraşul. prea multe sfinte. Nu voia să intre într-o cafenea cu ochii înroşiţi de lacrimi. osîndită. — Dar ce-ai făcut e un lucru josnic. Un val de sînge îi năvăli în obraji. intră. sînt puternică. Doamne. Am vrut să-l urnesc. Dumnezeu îi iubea deopotrivă pe toţi oamenii. spuse. Blamată. Le-am oferit un prilej şi vor fi prea fericiţi să mă deteste. Ar trebui adus înăuntru. încît fiecare dintre gesturile mele va deveni pentru ei sacru. Se aprinse la faţă şi îi era ciudă pe ea că se roşise. Dumnezeu citea în sufletul ei şi întotdeauna îi dădea dreptate. Îşi şterse de preş tălpile ude şi aruncă o privire pe geam. Blanche? — Ce? întrebă femeia. ar fi vrut să adoarmă şi să se trezească mult mai tîrziu. Ca şi cînd răutatea ar fi vreodată gratuită! Ca şi cînd oamenii erau răi pentru plăcerea lor personală! Nu vor înţelege niciodată. învinsese ruşinea. zise ea cu încetineală. se flagela. rotocolul de cafea neagră pe fundul porţelanului galben. spuse ea cu violenţă. opri un taxi. Îşi scutură claia de păr roşcovan şi spuse: — E un fenomen. Mîna lui era caldă. o fetiţă cu părul creţ bătea mingea de un perete.. ce are a face dacă îmi voi rămîne credincioasă? Voi rămîne credincioasă mie însămi. în copilărie îndrăgise bisericile şi îşi îndrăgea copilăria. bărbatul stătea mai departe culcat pe şezlong. gîndea: „Sînt singură. spuse el. i-am dovedit Florencei că exist. Nu mă lăsa să cred că ai acţionat din răutate gratuită. O ţintuia cu o privire dezolată: perfidă. Roger îi cercetă chipul cu o expresie de suferinţă: — Nu înţeleg. Ieşi din biserică. o ploaie oblică biciuia peluza şi aleile de pietriş. dar nici măcar nu s-a uitat la mine. — Ai văzut. care vezi în străfundul inimii mele. N-am nevoie de el.

Toată luna asta n-a pus piciorul afară din hotel. — S-ar putea. coboară în grădină. Ieşi fuga din cameră. Îţi vine să crezi că nu mănîncă nimic. Florence nu-i făcuse nici un reproş. şi eu nu voi mai fi aici. Dacă cel puţin am lăsa în văzduh o amprentă în care vîntul să se năpustească vuind. spuse Regine. Femeia intră. nici o cută. Deschise uşa dinspre grădină şi se apropie de bărbatul acela: — Ar trebui să intraţi înăuntru. spuse Regine. * Regine se întoarse pe partea dreaptă. şi nici măcar nu s-a schimbat. — Poate le ascunde. „Ar trebui să se considere că nu le-am trăit. spuse. spuse Regine. nu pleacă de-acolo decît noaptea. era doar ora unsprezece şi nu ştia cum să-şi omoare ziua lungă ce-o despărţea de seară. — Dumneata nu mai eşti? o întrebă Annie. răspunse slujnica..Avea chef de vorbă. Vom vedea dacă are provizii. Annie rămase o clipă aplecată la fereastră. părea suferind.. Stătea în pragul uşii cu un aer misterios. Vino cu mine la fachir. Şi de dimineaţă a venit cu hainele ude leoarcă. Şi nici nu-şi face măcar patul să se culce. spuse Annie. Ceea ce ar fi vrut să ghicească era taina privirii lui. Annie se apropie de fereastră şi privi în grădină: — De cît timp stă aici în hotel? — Să tot fie o lună. Regine se întinse şi căscă. Nu o interesa să ştie dacă mînca sau nu. — Tare mai eşti curioasă.. şi Roger începuse din nou să zîmbească. gîndi. Zilele îi erau măsurate cu zgîrcenie. spuse femeia. dar Regine nu avea chef s-o asculte. timpul care moare atît de repede.. spuse Annie. Tresări: — Cine bate? — E camerista care a venit să ia tava. Nu simţiţi că plouă? El întoarse capul. o privi şi de data asta ea îşi dădu seama că o vedea. Totul va rămîne neschimbat. De fapt nu se întîmpla nimic niciodată. cretona de culoare deschisă cu care erau tapetaţi pereţii. nici o fisură. în care nici ea nu va lăsa nici o urmă. S-ar fi putut crede că nimic nu se întîmplase. Privi cerul înnegurat şi apoi o privi pe Regine. „Zilele astea n-ar trebui să fie socotite”. De cum răsare soarele. I se aduce mîncarea în cameră? — Niciodată. — Cum se hrăneşte? întrebă Annie. . de parcă vorbele ajunseseră la el de foarte departe şi fusese nevoit să facă o mare sforţare pentru a le auzi. vreme bună. gîndi ea. „Asta înseamnă moartea. nimeni n-a venit să-l vadă. nu era o femeie certăreaţă. clipi din pleoape ca şi cum acel rest de lumină care mai zăbovea pe pămînt l-ar fi orbit. unde nu putea decît să-şi omoare timpul. — Ştiţi că ţicnitul de la cincizeci şi doi a stat în grădină pînă noaptea tîrziu. luă tava aşezată pe măsuţă şi spuse cu glas aspru: — Azi e frumos afară. — Poate. Regine se apropie de fereastră şi se aplecă spre bărbatul ce stătea nemişcat. privi cu silă mobilierul rustic. Nu putea suferi camerele anonime de hotel prin care trecuseră atîţia oameni fără să lase urme.” Dădu învelitoarea la o parte. Ea nu mai scoase o vorbă şi el încă mai asculta. — N-am văzut nici urmă de aşa ceva. Buzele i se mişcară: — O! Nu-i nici o primejdie. O altă femeie se va culca în patul acesta. apoi se întoarse: — Tare aş vrea să ştiu dacă are provizii în camera lui. — Aşa s-ar părea. Ea spuse: — Intraţi în casă. — Aş vrea într-adevăr să ştiu. Femeia zîmbi şi se îndreptă spre uşă. O să vă îmbolnăviţi! Rămase nemişcat. Douăzeci şi patru înmulţit cu opt ar face o rezervă de o sută nouăzeci şi două de ore de adăugat în perioadele cînd zilele sînt prea scurte.. Zărea pe fereastră o bucată de cer bine spălat şi strălucitor: după ploaie. zise Annie. dar nu se hotăra să se scoale. îi fugise somnul.. — Ce este? — Am zis că mi-am lăsat cheia în cameră şi am cerut un şperaclu la recepţie.” — Regine! o strigă Annie. spuse cu blîndeţe. Repetă: — Trebuie să intraţi înăuntru. — Desigur are provizii în cameră. — Poate că-i un fachir. zise Annie. şi iată că stătea aici întemniţată într-un oraş trist de provincie. dar nu. n-ar fi trebuit să piardă nici o clipă. zise femeia.

o perie de dinţi. * Regine se aşeză într-un fotoliu de paie. spuse Annie. a cărei durată nu era precizată. O privi pe Regine. spuse Regine. Aş vrea să-mi împărtăşiţi taina dumneavoastră. spuse Regine. — Eu mă plictisesc foarte tare. Annie deschise dulapul normand: era gol. îi spuse. — Fireşte. îl zgîlţîi cu violenţă şi îi spuse: — Cum. spuse el. — Eşti sigură că e camera lui? întrebă Regine. În celălalt buzunar se afla un petec de hîrtie. — Aş vrea să mă învăţaţi cum faceţi de nu vă plictisiţi niciodată. — Ştiţi şi asta? întrebă el. Era un certificat eliberat de Ospiciul din Sena-Inferioară. zise Annie. Annie vîrî cheia în broască şi uşa se deschise. — Ce taină? N-am nici o taină. aparatul de ras semăna cu toate aparatele de ras. Sînt sigură. Deasupra chiuvetei se afla un aparat de ras. un pămătuf. deloc. spuse ea. Regine se roti încet în jurul ei. Înseamnă că omul ăsta nu mănîncă. Domnul Roger avea dreptate. doar şi dumneavoastră sînteţi un vrăjitor: trăiţi fără să mîncaţi. — În orice caz. El nu răspunse. El se lungi din nou pe spate. — Nimeni nu vă urmăreşte. Locuiesc în acest hotel şi de cîteva zile vă observ. — Douăzeci şi opt de ani. N-ai zice că-i locuită. — Ştiu multe lucruri. doar sînteţi tînăr. Draperiile erau trase şi storurile lăsate. nici urmă de provizii. zise. — Cum de-mi cunoaşteţi numele? — Ei! Mă pricep puţin la vrăjitorie. — E la cincizeci şi doi. Nimeni n-are dreptul să mă urmărească pînă aici. un săpun. Îi puse o mînă pe umăr. nicăieri. — Stă la cincizeci şi doi. alături de bărbatul nemişcat. îi spuse. Un fachir poate fi şi nebun. răspunse Annie. — Poate în baie. nici un muc de ţigară. zise Annie. — Vă mai rămîn cel mult cincizeci de ani de trăit. zise ea. Merse în urma iui Annie de-a lungul coridorului pustiu. e un nebun. — Ah! exclamă Annie cu ton decepţionat. i se dăduse drumul cu o lună mai înainte. Nu-ţi mai aminteşti cît de nostim a fost cînd am scotocit căsuţa de la Rosay? — Vin îndată. — Dumnezeule sfinte! zise Annie. Ea îl chemă din nou. obiectele acestea sănătoase erau dătătoare de certitudine. Vreţi să căutăm împreună? — Nu. Vîrî mîna într-un buzunar. Omul suferea de amnezie. Intrară într-o cameră cu mobilă rustică şi pereţii tapetaţi cu cretonă de culoare deschisă. Privi în jurul ei cu uimire: — Poate într-adevăr e un fachir.— Vino. Nu i se cunoşteau nici locul de naştere. Îşi închise ochii. zise. — Devine interesant. săpunul era un săpun adevărat. Regine trase spre ea uşa dulapului. cu glas blînd: — Raimundo Fosca! Mă auziţi? — Da. — Lăsaţi-mă. E un nebun. după o şedere în ospiciu. spuse Regine. spuse Regine. Cred că asta nu vă miră. . Pretindea că se numeşte Raimundo Fosca. sînteţi puternic şi aţi ales calea de a trăi ca un mort! — N-am găsit nimic mai bun de făcut. Scoase mîna: era plină de monezi de aur. şi îl strigă pe nume: — Raimundo Fosca! El se ridică. Nu se zărea nici urmă de prezenţă omenească: nici o carte. — Căutaţi. spuse el. Camera era într-adevăr a lui. plecaţi. — Ce vîrstă aveţi? o întrebă Fosca. Pe o poliţă văzu cămăşi proaspăt spălate şi pe un umeraş atîrna o haină de flanelă. nici vîrsta şi. Puse hîrtia la locul ei: — Tare aş vrea să ştiu de ce a fost internat în ospiciu. nici o hîrtie. — Unde-şi ţine proviziile? zise Annie. Vor trece repede.

Nici nu-ţi dai seama ce progrese a făcut în patru zile. zise el cu un aer neîncrezător. — Veşnic aceleaşi stele. Ea se aşeză pe un scaun. El rămase în picioare. Deschise uşa şi el îi veni în întîmpinare din fundul camerei.. Roger îşi lăsă creionul şi o privi pe Regine. Îşi potrivea cu grijă în valiză rochia de catifea neagră. — Da. — Intră. Îi întinse pachetul: — Ar trebui să fiţi mulţumită. spuse ea. — De ce? — E amuzant. — Atunci te las. zise ea lipindu-şi obrazul de obrazul lui. — Şi ce-i dacă totul va începe de la capăt? întrebă ea. răspunse el. — Pentru numele lui Dumnezeu. — N-are nici un rost. zise el. Îi plăcea tandreţea lui gîndită. — Dar nu eram eu. şi privea cerul spuzit de stele. m-aţi văzut vreodată? — Poate că nu. îi răspunse el. îşi aprinse o ţigaretă şi îi spuse: — Ştiţi că plecăm mîine dimineaţă. — De departe şi de aproape! — Cînd s-a întîmplat asta? — Dintotdeauna. Spuneţi-mi. — Ei. spuse. cînd îi vorbesc. Plecaţi. spuse el. Se aplecă spre el: — Trebuie să mă priviţi.— Spuneţi nu fără să mă fi privit măcar. — Plecăm mîine dimineaţă. — Ştii bine că n-ai de ce să te temi de mine. Priviţi-mă. îi aparţinea trup şi suflet şi ea îl îndrăgea atît cît putea îndrăgi o altă fiinţă în afară de ea însăşi. plecaţi. — Aprindeţi. — Ai spor la lucru? — Cred că mi-a venit o idee bună pentru decorul pădurii.. — Pot să aprind lumina? întrebă ea. spuse ea. V-aţi pregătit? Se aşeză în faţa Reginei. — Nu sînt bolnav. — Nu vă încumetaţi să trăiţi. Apăsă pe întrerupător. Mă duc să-mi văd bolnavul. v-am văzut de o sută de ori. spuse ei. spuse el. — Eu? De ce? — Timpul reîncepe să curgă. lîngă fereastră. — Şi după ce se va vindeca? — Atunci n-o să-mi mai pese de el. Pe măsuţa de la capătîiul patului zări o scrumieră plină de resturi şi un pachet de ţigări. devotamentul lui inteligent. zise ea cu voioşie. Eşti un adevărat vampir. — Ştiam eu. chiar dacă nu răspunde. — De-atît de departe. — Mi se face frică de tine. O cercetă cu o expresie îngrijorată şi rece: . pretutindeni. Se aplecă spre el şi îşi împleti braţele în jurul gîtului lui: — Un vampir care nu ţi-a făcut niciodată vreun rău prea mare. repetă. — O! Nu ţi-ai spus ultimul cuvînt. Merse pe coridor şi bătu la uşa camerei cincizeci şi doi. — Azi dimineaţă am cumpărat ţigări.. Acum. Şi adesea îmi răspunde. fumaţi? întrebă ea. răspunse Regine. ştiu că mă aude. Vreau să-l vindec. * — Vrei într-adevăr să-l iei cu tine la Paris pe nebunul ăsta? întrebă Roger. — De ce vă bateţi capul cu mine? — Am hotărît să vă vindec. dacă nu totul va începe de la capăt.

— N-am nevoie de sfaturi. spuse el. mă iubiţi cumva? Ea începu să rîdă şi îi răspunse în doi peri: — Asta-i treaba mea. — Spuneţi-mi. — Vă scutesc de asta. El zîmbi şi spuse: — Dacă vreţi. Se aplecă spre el şi îi prinse în palmă încheietura manii: — Veniţi la Paris cu mine. aţi stat mult timp în ospiciu? — Treizeci de ani. — Ce ştiţi la urma urmei? spuse el rar.. — Într-adevăr regretaţi lucrul acesta? — O. — Dacă aş suferi de amnezie. Fiţi liniştit. — Da. viaţa a pornit din nou acum. — Şaizeci de ani.. În fiecare zi. Multă vreme îl privi în tăcere. încă mai ştii. Îşi aplecă fruntea şi chipul lui întreg se descompuse. Vedeţi ce progrese rapide fac. aş fi aproape un om ca toţi ceilalţi. — Sînteţi frumoasă. Regine rosti semeţ: — Ştiu. Îşi privi îndelung mîinile: — Momente cînd eşti dincolo de viaţă şi cînd vezi. Trebuie să ne acceptăm trecutul. nu vă port pică. inima bate. dar nu mai vezi. pui piciorul înainte. zise ea.. Acum ştiu că sînteţi frumoasă. O dată am izbutit să-mi ţin răsuflarea vreme de şaizeci de ani. Şi fără dumneavoastră lucrul s-ar fi întîmplat într-o zi sau alta. nu vă iubesc. întinzi mîna. — Norocul! exclamă ea. Poate aş izbuti să vă iubesc. — E vorba de un caz special. Dar de îndată ce cineva mă atinge pe umăr. . zise ea. — V-am întrebat pentru că nu trebuie să faceţi una ca asta. spuse el. vai mie? — Dacă aş avea norocul să sufăr de amnezie. Şi-apoi timpul se porneşte iarăşi să meargă. Ce importanţă are? Există momente cînd timpul se opreşte în loc.. — Trebuie să-ţi piepteni părul. — Vai mie! — Cum adică. Ea îi înfruntă privirea: — Ştiu că aţi ieşit dintr-un ospiciu şi că suferiţi de amnezie.— Spuneţi-mi. — Treizeci de ani? Atunci ce vîrstă aveţi? Nu îi răspunse. şaizeci de secunde. El şovăi. apoi spuse cu tristeţe: — De ce nu? Oricum. El zîmbi. Te pomeneşti în camera ta — pieptănîndu-ţi părul.

purta un pardesiu de gabardină. — Nu e doamna Laforet. spuse Annie. rotunjimea taliei. Dar îmi este absolut cu neputinţă. Îşi vîrî un deget în sosul raţei cu portocale. Rosti printre dinţi: — Îi urăsc pe toţi geambaşii ăştia. — Mai ales nu stîrni vîlvă. — Cine-i? întrebă Regine. Străbătu studioul. Regine închise uşa de la bucătărie în urma ei. Se privi în oglinda agăţată deasupra chiuvetei: — Nu mai am timp să aştept. E o femeie de temut. niciodată nu făcuse ceva mai bun. Regine umplea. Nu v-am văzut de trei zile.Capitolul II — Şi ce mai face fachirul dumitale? întrebă Laforet. gîndi mînioasă. mă voi culca. Mă duc să văd cum stăm cu cina. spuse Annie. — Fachirul. După ce voi turna două sau trei filme. Îl privi enervată. să te primesc acum. îi răspunse ea. — Fosca? Ce caută aici? Sper că nu l-ai poftit să intre? — Nu. — Ei bine. spuse pe un ton rece. . spuse Regine. — Arăt bine în astă seară? Annie o cercetă cu un ochi critic: — Îmi place mai mult cum îţi stă cu coade. — Dragul meu Fosca. acum ştii. nici inflexiunile mondene ale glasului său. regret foarte mult. poartă haine de gata şi e la fel de plicticos ca şi un funcţionar. Te rugasem să nu vii la mine. — Şi aţi reuşit? spuse Dulac. Dar ce fac cu sufleul? — Pune-l în cuptor de îndată ce va sosi doamna Laforet. aşteaptă în vestibul. îi spuse el. nu-i plăceau zîmbetele pe care le şi simţea pe buze. spuse ea sec. L-am vindecat prea bine. Apoi îi trecu prin minte: „Am să mă răzbun mai tîrziu”. paharele de porto. El zîmbi: — Un dineu nu-i un lucru prea important. „E înjositor”. — Păcat. — Nu-ţi fie teamă. — Ştiu. spuse Annie. Roger se aplecă spre Dulac: — La Rouen am întîlnit un biet vizionar care se credea fachir. Nu bea prea mult şi nu-ţi pierde răbdarea. Am să trec pe la dumneata de îndată ce voi avea o clipă liberă. — Totul merge bine? — Totul merge bine. supleţea mersului: un geambaş. Regine s-a străduit să-l readucă la realitate. Îşi ţinea pălăria în mînă. Annie se porni pe rîs: — N-o să ceară chiar un asemenea preţ! — Puţin îmi pasă. spuse. zîmbind. Voi rîde la toate glumele lui Dulac. — L-ai sedus pe Dulac? — Nu se lasă uşor seduşi. îi voi sili să accepte adevăratul meu chip. Simţea în ceafă privirea lui Dulac. — Voiam să ştiu. Deschise uşa bucătăriei. Regine zîmbi: — Mă iertaţi o clipă. — Ai fi putut să-mi telefonezi. Annie se repezi spre uşă şi Regine continuă să-şi cerceteze chipul. care aprecia ca un cunoscător linia piciorului. — E vorba de cariera mea. Se auzi soneria de la intrare. Şedea în pragul bucătăriei. dar astă seară dau un dineu şi e foarte important. Am să mă vînd fie cu grămada. — Ea reuşeşte totdeauna în ceea ce-şi propune. N-o să întîrzie mult. Dar Roger m-a sfătuit să-mi atenuez toate ciudăţeniile. înmărmurită. — Voi fi răbdătoare ca un înger. fie cu amănuntul. spuse Roger. răspunse Annie. Şi dacă va trebui să mă culc cu el. nu-i plăceau coafura şi machiajul de stea de cinema. părea deghizat. Mi se oferă şansa de a face un debut senzaţional într-un film. — Merge la restaurant de două ori pe zi. Ăstora nu le plac decît frumuseţile banale. spuse Annie neliniştită. — Voiam să ştiu dacă nu cumva sînteţi bolnavă. Scuză-mă.

Gîndiţi-vă că n-am altceva de făcut decît să vă aştept. Iată ce ai ajuns”.. Dar dumneavoastră existaţi şi în mine e un gol. — Trei zile nu-i un răstimp atît: de lung. Îl împinse în bucătărie: — Spune că vin îndată. — Aş fi vrut să vă văd acum. Căţărîndu-se pe un scaun putea vedea palierul printr-o ferăstruică. Toţi izbucniră în rîs. Laforet.. M-aţi îmboldit să revin la viaţă. — Intră aici. îi spuse el. — Sună cineva. — Bine.. vom discuta despre toate astea mai tîrziu. La radio se auzea încet o melodie de jaz. e nebun. mai vreau. acum trebuie să-mi faceţi viaţa suportabilă. Soneria de la intrare ţîrîi din nou. o felicitase cu căldură. Regine nu făcea nimic. îi era cald. Închipuiţi-vă că am fost victima fachirului meu. spuse ea. Înainte nimic nu mi se părea important. privea flăcările. Nu pot să mă ocup de dumneata de dimineaţa pînă seara. gîndi ea. spuse ea. — La ce oră? — Pe la ora trei. — Întocmai. Plec. — Nu prea mai pare. să o aducă în această cameră şi să-i spună: „Ţi-am ţinut făgăduiala. spuse Dulac. mîine. îi răspunse ea. Ascultă.. — Du-te să vezi cine este. Repetiţia mersese foarte bine. voi fi celebră. Foarte adesea. Aţi vrut să vă văd. Intră în salon şi se îndreptă zîmbind spre doamna Laforet. — Pentru mine e lung. Regine bău o gură de alcool şi se ghemui dinaintea focului din cămin. Fosca zîmbi: — Ce bine miroase! Luă dintr-o compotieră un pesmecior mov şi îl vîrî în gură. spuse Regine. — Voi veni. — Iertaţi-mă. Annie. — Dumneavoastră aţi vrut să fie aşa. — Mîine. Annie aprinsese lampa cea mică şi îşi dădea în cărţi. Să nu deschizi. Trînti uşa în urma lui: —Ce îndrăzneală! Să mă aştepte mult şi bine! Dacă mai vine vreodată să nu-l laşi să intre. de obicei zgîrcit la complimente. — Bănuiam eu. dar grăbeşte-te. tolănită dinaintea focului în casa de la Rosay. spune-mi. . ar fi voit să o ia de mînă pe fetiţa înfocată. — Da. — E fachirul. îşi jurase: voi fi iubită. — Şi ceea ce ai să-mi spui este de cea mai mare importanţă? rosti ieşindu-şi din sărite. — Ne aşezăm la masă îndată. Voi veni în curînd să te văd. „Îmi ating scopul”. dar nu sînt soră de caritate. Ei bine. — E vina dumitale. Rosalinde va fi un succes şi după Rosalinde se puteau nutri multe speranţe. Zîmbi. spuse Annie. Eu am o mie de lucruri de făcut.— Nici filmul nu-i important. Nu trebuie să mă lăsaţi trei zile fără sa vă văd. — Dacă ai ceva să-mi spui. îi răspunse el. — Are nişte ochi atît de ciudaţi. spuse Regine. spuse ea. privea pereţii studioului pe care dansau umbre deşirate şi se simţea fericită. Annie alergă în bucătărie. Soneria zbîrnîi încă o dată. se simţea bine. Îl împinse uşor spre uşă. * — Încă puţin rachiu? întrebă Annie. spuse el. O privi amabil: — M-aţi adus la Paris. spuse Regine. spuse Annie. Tot restul a rămas în umbră.: Dar trebuie să veniţi. — Sărmanul. zise ea. — Să pun sufleul în cuptor? întrebă Annie. — Zîmbi. — A! Dumneavoastră aţi vrut să fie aşa. — Trebuia să-l fi invitat. spuse Regine..

dar se pare că nu aţi auzit cînd am sunat. — Ah! E dracul gol. speriată. restul lumii exista de cealaltă parte a uşii. Ea se ridică şi se trase puţin îndărăt. Să vă aud glasul. . — Vezi. nimeni nu şi le va mai putea aminti. spuse el. — Nu. această patimă care îi pîrjolea inima. roz-pal. Escaladase trei etaje cu riscul de a-şi frînge gîtul şi o surprinsese cu părul ciufulit. şi clipa de faţă avea să se ofilească la fel ca şi celelalte. Regine se uită la uşă. Regine nu mai era singură cu ea însăşi. — Da. spuse Annie. apoi urmă o serie de ţîrîituri grăbite şi prelungite. — Nu-i nevoie să mă strîngi atît de tare. îmbrăcată într-un capot pluşat. nu vei schimba nimic cu asta: acum prezenţa dumitale îmi este nesuferită. — Trag nădejdea. Dar acest gust al vieţii de pe buzele sale. Clanţa se mişca. a plecat. — Poti să te duci la culcare. — Şi nu vezi că mă deranjezi? — Ba da. spuse ea. — În clipa asta trăiesc. — Deci puţin te interesează sentimentele mele? — Vei fi prima care le vei uita. răspunse el. Se ridică şi se apropie de fotoliul ei. Şi ea zîmbi. Nu-mi scăpaţi atît de lesne.. Îşi acoperi picioarele cu poalele capotului şi se ghemui din nou pe covor. Poate că oamenii îşi vor mai aminti cîtăva vreme de numele ei.. Uşa se închise. cu obrajii lucioşi. Ea îi arătă un fotoliu. — Da. frumuseţea flăcărilor roşii şi tainicele lor fantasmagorii. — Nu. răspunse Fosca. Dealtfel n-am nici un merit în asta. — Să vă ţin în braţe. atunci vin eu la dumneavoastră. El se aşeză. măştile japoneze. El începu să rîdă şi spuse: — Nu vreau să te ucid. apoi din nou tăcere. Avea un avantaj net asupra ei. Dacă îmi închideţi uşa în nas.— O să sune toată noaptea. Vezi să nu visezi urît. Îmi cer scuze. spuse ea tăios. — Ascultă. spuse. Annie. spuse el. cheamă-mă. Fetiţa înflăcărată murise. toate bibelourile pe care le alesese unul cîte unul şi care îi aminteau clipe preţioase. spuse ea. Privi abajurul de pergament. Un timp se făcu linişte. obiectele tăceau. — Ah! spuse ea scoasă din sărite. spuse Annie. Îşi înălţase capul. Ţi-e egal gîndul că îmi vei deveni odios? — Cum să mă atingă asemenea lucru? O privi drept în faţă. spuse Regine. — Ia loc. Nu mi-e frică niciodată. şi umplu două pahare. Îmi tot vorbeşti mereu despre vremea cînd voi fi moartă! Dar chiar dacă va fi să mă ucizi în clipa următoare. şi eu te văd. Am intrat pur şi simplu pe fereastră. spuse Regine. săr pe fereastră. Dacă nu veniţi să mă vedeţi. — Vă voi aştepta la uşă. răspunse el. vă voi urmări pe stradă. Annie se aplecă şi o sărută pe obraz. spuse prinzînd-o de umeri. Îl privi îndelung pe Fosca şi spuse: — Aşadar? — Cum vedeţi. — Şi ce-ai să cîştigi din asta? — Înseamnă să vă văd. — Dacă ai nevoie de mine. Acum. spuse ea. Zîmbi. spuse Annie. spuse Fosca. Dar soneria fusese de ajuns să tulbure desăvîrşirea acelei clipe. spuse Fosca. în care dorea cu atîta patimă să se transforme avea să moară şi ea. — Pînă la urmă va obosi. Regine se ridică şi spuse: — Regret că fereastra nu a fost închisă. tînăra femeie avidă avea să moară. — Nu ştii ce-i frica. — Aş fi spart geamul. cu milă: — În curînd vei muri şi toate gîndurile vor muri odată cu dumneata. — Aud zgomot în camera dumitale. Mînia îţi face ochii mai frumoşi. — Nu vă fie teamă. clipele se ofiliseră. şi acea mare actriţă. — Mă obligi să-mi baricadez ferestrele.

. Cum poţi să te crezi bine înfiptă in lumea asta. pe scenă. Se ridică şi el: — Cînd vei veni să mă vezi? — Cînd te vei hotărî să-mi spui taina dumitale. — De ce mă laşi în părăsire? o întrebă. — Poţi dacă vrei. Eu însă iubesc viaţa. Un mort. Îşi ridică creştetul. — De ce? îl întrebă ea. Ea se ridică. — Nu pot să-ţi explic. * Şedea culcată în lungul patului de fier. sosul fripturii se sleise. — Tocmai. apoi privirea i se stinse. ai dreptate. dincolo. Chipul lui Fosca se înăspri. — Poţi să te arunci pe fereastra asta? El întoarse capul şi privi îndelung fereastra: . ochii îi scăpărau deasupra nasului puternic şi arcuit. — Iarăşi? — Iarăşi. — Există locuri unde încă se mai vorbeşte despre mine. nici aproape. Nu ştii decît să mă priveşti fără să-mi spui o vorbă. nici zi. Îmi vei părea poate mai puţin plicticos. vedea o bucată din cuvertura galbenă. cînd voi muri. spuse ea. — Crezi că pot rîde cu dumneata? spuse ea iritată. înţelegi? — Ce păcat! spuse el. Refuzi să trăieşti. — Nu poţi vorbi despre altceva? — Dar cum te poţi gîndi la altceva? întrebă el. Vino mîine. — Nu vreau. — Şi dumneata? — Eu? spuse. Privirea lui era atît de disperată încît ei i se făcu frică de ce avea să spună. El privi focul. nesuferitul pat de fier cu vergele scorojite. dumneata în schimb eşti un mort. Dar ca despre o veche legendă. — Oamenii ar trebui să-şi amintească de dumneata. — De ce? — Se va sfîrşi atît de repede. spuse ea. Rîzi împreună cu ei. un bărbat se ridica deasupra meterezelor şi îşi întindea mîinile victorioase spre un soare mare şi roşu. spuse el. va veni fără voia dumitale. — Nu. pe cînd adevărul e că o vei părăsi peste cîţiva ani. Nu mai existau ceasuri. O privi. voi şti că am trăit. Dincolo. — Ei bine! Du-te acasă dacă nu ai nimic mai amuzant să-mi spui. — Crezi într-adevăr toate astea? întrebă ea. Dumneata. nici mirosul de amoniac. Ridică din umeri: — Odinioară lucrul nu părea atît de extraordinar. El îşi plecă fruntea. nici ţipetele copiilor de cealaltă parte a zidului: totul exista cu nepăsare. şi geamurile de la fereastră. — Nu. se repeta Rosalinde şi nimeni nu ştia unde se ascunsese Rosalinde. Nu se clinti.Se aşeză din nou. N-ai nevoie să te ocupi de ea. Mereu. — Acesta-i adevărul. — Bine. deşi abia ai intrat în ea? — Cel puţin. spuse el. îşi privi mâinile şi spuse: — Şi Beatrice îmi vorbea la fel. — La urma urmei. nici departe de ea: în altă parte. Totul s-ar schimba între noi. dar nu mai era atît de sigură pe sine. — M-ar interesa. îmbîcsite de praf. şi noptiera cu placă de marmură falsă. De ce te ocupi de musculiţele acelea şi niciodată de mine? — Ce musculiţe? — Oamenii aceia mărunţi de-o zi. Nouă bătăi de orologiu răsunară una după alta în noapte. Dincolo. Dar spuse doar: — E cu totul altceva. De ce să te gîndeşti la moarte dacă tot mori? Va fi atît de simplu. nici timp. nimic însă n-o mai atingea. nici loc.

răspunse ea pierzîndu-şi răbdarea. spuse el. voi fi aici totdeauna. — Clătite. Nu sînt cineva. — Mă vezi. se aşternuse pe gura ei. spuse el. — Exist pentru dumneata. — Ar trebui să mă iubeşti. spuse Regine. Dar dumneata exişti oare? — Bineînţeles. Trebuie să plec! Nu făcu nici un gest să o reţină. Făcusem şi clătite cu brînză. — Ah! spuse ea. ridicîndu-se. spuse ea blînd. Ziceam: sînt singură. Nu sînt invulnerabil. Şovăi. Scutură capul. Noaptea izbucnise. De ce n-ai venit la cină? De ce ai lipsit de la repetiţie? — Am uitat de timp. Nu voi muri niciodată şi nu am nici un viitor. Se aplecă spre ea şi spuse brusc: — Ştiu că gura dumitale există.— Aş risca să mă rănesc grav şi să zac multă vreme. De îndată ce trecu pragul casei. spuse el. — Lasă-mă. Ar trebui să fi spus: te iubesc. Sărutul unui nebun.. răspunse ea. Exista un om care îndrăznea să gîndească aşa. spuse Regine. Asta nu slujeşte la nimic. — De ce nu mai gîndeşti la fel? — Nu-ţi poţi imagina: voi fi aici mereu. spuse el. spuse el. spuse ea şi adăugă: Nu te iubesc. Dar totdeauna există şi alţi oameni pe pămînt şi ei te văd. da. — Mîna dumitale. Îşi trecu mîna peste frunte. — Bietul meu Fosca. — Dar dumneata nu mă iubeşti. — Ba da. — Cel puţin dacă s-ar putea să nu fii absolut nimic. Se ridică şi îl privi ţintă: — Crezi într-adevăr că n-ai să mori niciodată? — Chiar cînd vreau să mor. De unde vii? — Şi eu care pregătisem o cină atît de bună. — E un mare blestem. spuse ea. Necurmat. însă ce înseamnă ea oare? — E mîna mea. Dar pînă la urmă trupul meu izbuteşte să se adune. — De unde vii? o întrebă Roger. Roger şi Annie apărură din studio. spuse ea. şi le răspunzi. Aş vrea să cred că niciodată nu voi putrezi în pămînt. spuse ea. un om destul de orgolios şi destul de singuratic pentru a se crede nemuritor. voi fi aici totdeauna”. Ziceam: n-am întîlnit niciodată un bărbat sau o femeie care să mă întreacă. Din străfundul epocilor. Şi dumneata de asemenea. Dar niciodată n-am îndrăznit să spun: sînt nemuritoare. spuse Regine. O privi: — Trăiesc şi nu am viaţă. Eu te văd. — Nu. — Ai uitat de timp? Cu cine? — Nu poţi sta mereu cu ochii ţintuiţi pe o pendulă. începuse cu secole în urmă şi avea să nu se mai sfîrşească niciodată. Ea privea ţintă în tavan şi îşi repeta în sinea ei: „Voi fi aici mereu. — M-am gîndit şi la asta. Buzele i se striviră de buzele Reginei: ea închise ochii. Vorbesc şi tu nu poţi să nu-i auzi. cu toată silinţa: — Nu mă iubeşti. — Dar dumneata exişti. nu pot. spuse Annie. într-o cameră cu miros de amoniac. Îşi prinse capul în mîini. Dacă m-aş crede nemuritoare! — Ce s-ar întîmpla? — Lumea ar fi a mea. sălbatică. rosti el. Ca şi cînd toate orele ar fi absolut egale! Ca şi cînd ar avea vreun sens să vrei să măsori timpul! — Ce te-a apucat? zise Roger. în clipa aceasta. . şi ea se lăsa pradă sărutului. şi reîncepi să trăieşti. — Nu ştiu. — Ah! exclamă ea.. O privi şi rosti rar. Nu am istorie şi nici chip. Atunci ai fi aici şi eu aş fi unde eşti dumneata. ştiind că nu exişti. o dorinţă arzătoare. Cu multă vreme în urmă. Şi eu să te iubesc. Îl prinse de braţ: — Nu simţi cum mîna mea îţi strînge braţul? El îi privi mîna: — Mîna asta.

— O. A murit. În 1848 a adormit într-o pădure şi a rămas acolo şaizeci de ani. — Nemuritor? întrebă Annie. într-o bună zi voi muri. Îi privi cu dispreţ. Moartea se afla înlăuntrul ei. — Cu Fosca. O prinse de mijloc pe Sylvie: nu se ţinea prea bine pe picioare. Salonul meu. Voi dansa cu Sylvie. într-o cameră cu geamurile îmbîcsite de praf. — Să dansăm împreună. Sylvie aruncă o privire asupra publicului decent aşezat în jurul meselor: — Nu te temi că o să ne facem remarcate prea mult? — Şi cînd joci teatru nu te faci remarcat? zise Regine. zise Roger. să joace Fedra şi Cleopatra. spuse Roger. de cînd ieşise din scenă. — Ce s-a întîmplat? — Eram cu Fosca şi am uitat de oră. — Tare-aş vrea să fie aşa. orchestra cînta o rumbă şi ea începu să danseze ca negrii. La ora şapte. şi eu nu sînt decît o musculiţă. — O repetiţie nu-i un lucru prea important. O privi în ochi şi rosti cu glas răspicat. — E un delir clasic de grandoare. există un bărbat care gîndeşte: „Sînt nemuritor”. — Din pricina lui Fosca ai lipsit de la repetiţie? spuse Roger cu glasul plin de îndoială. Sylvie părea foarte jenată. În seara asta putea face tot ce-i plăcea şi toată lumea va aplauda. tremura întruna. — Regine. „Semăn cu ei”. Brusc mînia i se urcă în obraji. spuse Dulac. şi se gîndeşte: „Sînt nemuritor”. zise ea. clătite. zise Annie. — E un triumf. modest de tot cu pălăria şi pardesiul lui de gabardină. — Şi aţi vrea să semăn cu voi. şi febra care îmi umflă buzele. — Îmi place că Rosalinde creată de dumneata păstrează sub hainele bărbăteşti multă cochetărie şi graţie echivocă. murea în fiecare seară. Strivi narcisele în mînă. şi ea ştia acest lucru şi era gata să o primească. spuse Frenaud. spuse cu violenţă. de ce m-am temut? Sînt într-atît de laşă? Umblă pe stradă. Cortina se lăsase. — Încetează cu joaca. . Bibelourile mele. spune-mi adevărul. — Şi chiar dacă nu e nemuritor. Parfumul narciselor este nemuritor. ochii lui Carol Quintul. — E un om foarte special. mîna îi tremura. spuse cu ton plîngăreţ. Atinse cu vîrful degetelor narcisele aşezate pe masă. în locul unde eu nu mai sînt. — Nu. spuse Roger. într-o bună zi voi fi dată uitării. şi zîmbea cu un aer de bunăvoinţă politicoasă. Regine luă cupa de şampanie şi o goli. E mai ciudat. Rosalinde murise. Se aşeză şi îşi scoase mănuşile cu încetineală. timpul e al lui. Îndrăzneşte să creadă asta. Şi în vreme ce mie îmi trec prin minte asemenea gînduri. spuse Regine cu glas imparţial. Vieţi mărunte. — Cu cine ai fost? întrebă Roger. A putut să se mulţumească cu asemenea modeste ambiţii: să fie frumoasă încă vreo zece ani. De ce n-am rămas pe patul acela. Nu e cu nimic mai interesant decît un om care se crede Carol cel Mare. fiecare minut la locul lui: să nu le risipim. există un bărbat care se crede nemuritor. dar era în stare să danseze chiar şi cînd nu mai putea umbla. spuse Roger. spuse ea. Privi în jurul ei. — Aş vrea să mă distrez. nişte prostănaci. spuse Regine. spuse ea. merse spre cameră şi trînti uşa în urma ei. Fiecare lucru la locul lui. se crede nemuritor. păreau. Adineauri mi-a spus că e nemuritor. făcînd mimici obscene. — S-a născut în secolul al XlII-lea. şi crede că a văzut zîmbetul lui Durer. — Şi de ce n-ar fi nemuritor? întrebă ea semeţ. — E un nebun. — Nu. spuse Annie pe un ton jignit. să lase în inimile oamenilor muritori o palidă amintire care se va spulbera încetul cu încetul. Nu mi se pare a fi un miracol mai mare decît a te naşte şi a muri. — Voi doi credeţi că sînteţi mai interesanţi? — Nu eşti deloc politicoasă. te rog! spuse Roger. şi la ora opt. Se opri brusc. Oameni mărunţi. Într-o bună zi voi îmbătrîni.. Lumea e a lui. spuse Regine. Toţi îşi compuseseră acelaşi zîmbet pe feţe. spuse Roger. apoi a petrecut treizeci de ani într-un ospiciu. Sînt nemuritoare. Iar eu am şi început să semăn cu voi! Se ridică. Îşi scoase acele cu care îşi strînsese părul şi pletele grele îi căzură pe umeri. — Atunci înseamnă că ai înnebunit şi tu. se împiedica în faţa Reginei fără să ştie cum să-şi mişte trupul.. Era inutil.Începu să rîdă. — Să nu mai vorbim despre Rosalinde. şi va veni o zi cînd nu va mai renaşte. El stă întins pe cuvertura galbenă. Şi dacă aş crede şi eu: sînt nemuritoare. — Cine ţi-a spus că un om care se crede Carol cel Mare nu e interesant? spuse Regine. Shakespeare. se vor isprăvi repede. Dincolo.

. zic. — Unde? — Oriunde. ea o aprinse cu grijă şi trase primul fum. Pe jos erau plăci de mozaic. rîsetele. vreme de cîteva clipe. tuşi şi reluă: Fetele din Camaret că-s fecioare. Mai întîi am să vomit. — O să ţi se facă greaţă. gîndi. Şovăi. Se îndreptă spre fundul încăperii clătinîndu-se puţin. în jur pereţi goi. Se aşeză pe o treaptă rece. necunoscuţii. la el care nu aplauda şi care o devora cu privirea lui fără vîrstă. Te-am aşteptat multă vreme. nu-i aşa? — Sîntem fericiţi de triumful dumitale. — De ce nu cîntă nimeni? spuse. Dacă aş putea să-l cred?” Sughiţă şi gura îi deveni cleioasă. — Ei şi? Am să vomit.. Goli altă cupă. şedea pe scaun şi privea. izolată în alb şi în singurătate. — Du-mă. nu cred în ea”. părea o sală de operaţii. Trase apa. — Te aşteptam. Toţi o priveau. spuse Sanier cu aerul său intim şi grav. strigau bătînd din palme. ardea: oamenii se ridicaseră în picioare. un gust înţepător îi umplu gura: cel puţin era prezent. „Dacă l-aş crede. prietenii. spuse Merlin. Închise ochii şi. — Nu-i nimic scandalos să cînţi.— N-ai să ştii niciodată să dansezi. — Atunci. sau chilia unui călugăr sau a unui nebun. EI nu ridică glasul. spuse pe un ton monden. Şi cu toate acestea simţea frig în inimă. glasurile. Eşti mult prea raţională. Începu furtunos: Fetele din Camaret că-s fecioare. Dară cînd se urcă-n pat. cântaţi. mai degrabă ar rămîne aici. cîntă. vreau să petrec noaptea asta cu dumneata.” Îşi luă mantoul de la vestiar şi le strigă în trecere: — Ies să iau aer. Nici o clipă nu încetase să se gîndească la el. Cînd omu-i vesel. Ieşi şi făcu semn unui taxi. îi spuse lui Roger. spuse ea. Să cred că Rosalinde pe care am creat-o este nemuritoare şi să ajung nemuritoare în inima lui. Îi puse o mînă peste gură şi spuse mînioasă: — Taci. zic. chelnerii. spuse ea. ale căror imagini sclipitoare erau reflectate la infinit de oglinzile cabaretului. Să cred în el. dormeau sau sporovăiau. — Hotelul Havana. singurul meu noroc. se şterse la gură şi se aşeză pe marginea scaunului. Se prăvăli în fotoliu. Unde era el în clipa asta? Ce viziuni se depuneau în el spre a nu se mai şterge niciodată? Îşi lăsă capul în mîini. — Probabil eşti frîntă. — Dă-mi o ţigară de foi. izbuti să facă tăcere înlăuntrul ei. uitată.. — Nu fă scandal. spuse ea. Putea să bată în geam şi să ceară a fi condusă înapoi la O mie şi una de nopţi. — Iată tot ce a rămas din Rosalinde. Din străfundul veşniciei mă privea şi Rosalinde devenea nemuritoare. Strada Saint-Andre-des-Arts. Şi ce-are a face? A crede sau a nu crede? Ce sens aveau cuvintele? Avea nevoie de el. Asta o să mă distreze. Oare doarme şi el? Nu aplaudase. şeful restaurantului. şi ei îi era frig. „E norocul meu. nici măcar s-o distreze într-o seară. toată viaţa. — Iertaţi-mă. Adineauri. Roger îi întinse o ţigară. Tot restul părea atît de îndepărtat: muzica. apoi gîndi cu silă: . Nu voia să se întoarcă printre ei. chipurile cunoscute şi necunoscute. era palidă. tangibil. În oglinda de la toaletă îşi zări chipul. Sughiţă şi simţi cum sîngele îi fuge din obraji.. îngropată. Nimeni nu răspunse. Se ridică. — Mai tare. dar ea trecea printre privirile lor la fel de uşor ca o fantomă prin pereţi. Vocea nu o asculta aşa cum ar fi vrut. Se aplecă deasupra closetului şi vomită: — Şi-acum? îşi spuse. Sanier zîmbi şi îngînă o melodie americană. spuse Roger. să bea mereu. nu puteau face nimic pentru ea. — Mai ales mi-e sete. îi spuse Roger. cu nările supte şi cu pete de pudră pe obraji.E o comedie. Bătu la uşă. izolată.. Am să cînt eu. Sînteţi veseli. gros. Acuma. Se ridică. toată noaptea. Străbătu curtea igrasioasă şi urcă scara. — Regine! strigă el. El deschise uşa camerei: . Să bea.

— Fosca! strigă ea. zîmbete. Respiră adine: — Nu-ţi fie teamă. După asta voi vedea limpede”. — Şi dumneata mă aşteptai! Eşti aici. zăcea pe pat cu ochii închişi. — Să nu-ţi fie teamă. în afara timpului. spuse el. un val de sînge ţîşnea din gîtlejul lui Fosca.. fără tinereţe. cu unghii puţin prea lungi. Deasupra cămăşii. Totul e adevărat? — Nu te-am minţit niciodată. al unui cadavru: un fir de spumă îi tremura în colţul gurii. îi îndepărtă mîna. Atunci lumea îşi va regăsi forma. spuse ea întinzîndu-i buzele. şi sîngele curgea din beregata crestată. „Îi cresc unghiile. Cu spaimă îşi aţintise privirea pe obrazul lui fără cute. îi spuse el. ea simţea pe gît umezeala vîscoasă a cămăşii. Adăugă cu mînie în glas: . Bineînţeles. care era. era în secolul XX. Apoi ridică ochii. Picura pe podea. — Îndrăzneşte să mă crezi. aşteptări. ea era în afara spaţiului. — A! rosti el cu înflăcărare. — Regine! spuse el. răspunde-mi. înroşite. Era la Paris. îi spuse. — Nu e cu putinţă. — Te cred. spuse ea. pe gît. fără urmă de cicatrice: „Trebuie să existe o explicaţie”. marginile tăieturii se apropiaseră.— Intră. cearşafurile de pe pat. Atinse umărul Reginei. îl înmuie în apă şi îl apăsă pe rană. În noaptea asta nu trebuie să mă minţi. Strigă: — Fosca! Fosca! El întredeschise ochii. nu mai rămăsese decît o mare cicatrice trandafirie. şi părul. — Fosca. — Nu poţi să-mi dai o dovadă? — Pot. Mîna asta. Poate altă dată voi putea plînge.” Duse la gură un pahar de apă Perrier. Blînd. Degetele erau robuste şi fine. înfipţi confortabil în fotolii de piele. Vor exista lacrimi.. — Nu m-ai aplaudat. dumneata trebuie să mă scapi.. — Am umblat în noapte. cu speranţă: — Scapă-mă. Îşi ascunse obrazul în mîini şi începu să plîngă. — A! spuse el. poate. oare ce vîrstă are? Poate că peste o clipă carnea avea să putrezească brusc. — Aş fi vrut să plîng. Voi fi un om viu. Tremura din tot trupul.. lipită de trupul acela apropiat şi misterios. care m-a mîngîiat. Sîngele încetase să mai curgă. îl privi cu groază. tot sîngele din trupul lui ţîşnea din tăietura adîncă cu marginile căscate. beau aperitive. Îşi ridică fruntea: „Oare Roger are dreptate? Sînt pe cale să înnebunesc?” Seninul amiezii lumina barul liniştit unde oameni fără taine. trupul acela viu pe care timpul nu lăsa urme. gîndi ea. spaime. Ea intră. Simţea o măciucă în cap şi avea gura cleioasă: „Am nevoie de un duş rece. spuse el. Regine luă un prosop. dezvelind oasele albe. o luase în braţe. Fă în aşa fel încît să te iubesc şi să exişti între toate celelalte femei. * Mîna lui Fosca se odihnea pe masa lustruită şi Regine o privea. spuse el. Spuse: — Mă duc acasă. îi spuse. — Eşti sigur că nu sînt visuri? — Par eu să fiu nebun? Îşi aşeză mîinile pe umerii ei. Se clătinase. Prinse capul Reginei în mîini. un gît neted. între pereţii ăştia scorojiţi? Sub privirea lui. Se apropie de chiuvetă şi cînd se întoarse spre ea îşi ţinea briciul în mînă. „Poate este într-adevăr un fachir: cunoaşte unele secrete. — De unde vii? îl întrebă. palid ca un mort. Da.” Privirea ei se ridică spre gît. Ea rîse uşor. Din nou Regine fixă mîna. De ce nu aici. Regine! Mă crezi? Se ridicase. Rămase mult timp nemişcată. năclăise cămaşa. de odihnă. dădu la o parte prosopul însângerat. decorul nu avea importanţă. — Eşti un om viu. o privi atît de intens de parcă ar fi vrut să-i smulgă sufletul: — Scapă-mă de noapte şi de nepăsare. Îndrăzneşte. Scapă-mă de moarte. Înainte ca ea să fi putut face vreun gest. Părea că nu mai respiră.

Ea îşi luă poşeta şi el nu spuse nimic. Niciodată nu va exista vreo excepţie. — Nu ştiu aproape nimic despre tine. Îşi aşeză mîna pe mîna lui Fosca: — Aş vrea să rămîn. Nu găsea ce să-i mai spună lui Fosca. — Asta nu duce prea departe. — Ce te-ar interesa? îl întrebă. vine noaptea. un domn copt o urma. spuse el. Îşi aruncă mănuşile pe masă şi îşi aşeză poşeta. — Glasul lui avea un accent de rugă. Se făcu tăcere. Ce ştii să faci? — Puţine lucruri utile. astăzi. Ce credea ea? Nu părea să fie nici şarlatan. Îndrăzneşte să mă crezi. străbătând straturi tulburi de ceaţă. Viaţa mea începe aici. Fosca. — Ceva de făcut? — Da. Trebuie să-mi spui ceea ce te interesează pe tine şi cu ce pot să te ajut. El îşi sprijinea bărbia în pumn. — O! N-am nevoie să ajung departe. spuse ea. Căzu din nou pe gînduri. spuse Regine. să lăsăm trecutul. Ai dreptate. Ţi-e frică de mine? — Nu. spuse el. — Ai bani? — Nu mai am aproape deloc. — Ar trebui să-mi dai ceva de făcut. răspunse ea.. — Mă voi întoarce. căzuse pe gînduri cu o mutră încrîncenată. Nu poţi să joci rolurile în locul meu. Adăugă cu ton decepţionat: — Aş fi vrut să pot face unele lucruri pentru tine. se duceau să dejuneze împreună. spuse el cu un zîmbet firav. ziua. spuse el pe ton repezit. — Rămîi. „Ce fac eu aici?” gîndi Regine.. şi el tot nu spunea nimic. — Doar n-o să mă părăseşti.. Îndrăzneşte. îşi luă mănuşile.. — Crezi că mă vei putea iubi? — Lasă-mi puţin timp. — Nu poţi să mă ajuţi. nici nebun. îl întrebă: — Cînd ne vom mai vedea? — Ne vom mai vedea oare? spuse el. Dacă vreau să redevin un om printre oameni. spuse el. Viaţa de toate zilele mergea mai departe într-o lume supusă docil legilor firii. ajungea în fundul hăului şi redevenea un fir de iarbă pe care iarna îl va ofili pentru totdeauna. Toţi oamenii normali fac cîte ceva. Ea gîndi deodată: „De la o clipă la alta poate să dispară” şi i se păru că se prăbuşeşte vertiginos într-o prăpastie. Nu fi supărat. după noapte. or fi îngrijoraţi. — Ai muncit vreodată? — Am fost vopsitor. priveşte-mă şi nu uita nimic. — Cum erau? — Regine. spuse Regine. — Arăt altfel decît ceilalţi? Ea şovăi: — Nu în clipa asta. trebuie să uit trecutul. Avea nevoie să simtă privirea aceasta pe ea. Şi privi cu un aer absent părul platinat al unei femei tinere.— După zi. — Eu? Dumneata eşti cea care pleci. Trebuie să-mi vorbeşti despre tine. spuse ea. spuse ea. — E o idee. — Ba da. — Regine! spuse el. — Asta aşa-i. Femeia tînără cu părul platinat se îndrepta spre uşa barului. zise ea. — Atunci am să-mi caut o meserie. — De ce mă priveşti aşa? o întrebă. Ea îi atinse mîna: — Rămîi lîngă mine. În sfârşit. — Nu e ceva interesant. El zîmbi: . Trebuie să-i liniştesc pe Roger şi pe Annie. alături de tine. Îl privea stăruitor în tăcere. spuse el. — Da. spuse ea cu spaimă. — Nu înţelegi. Îl întrebă: — Ai iubit multe femei? — Cîteva.

— Ce timp? — Timpul să plecăm. — Toate sînt deosebite. O privi şi chipul i se lumină: — Fiindcă doreşti. cu mînie: „Sînt oare asemenea lor? Am oare nevoie de dovezi sigure?” Îi spusese: „Îndrăzneşte! Îndrăzneşte!” Voia să îndrăznească. Şovăi. Îi zîmbi lui Fosca. ea îi răspundea. gîtul. — Am rupt totul. Prin fereastra cabinei se vedea cum cad fulgii de zăpadă în jurul unui felinar.— E simplu. zise. dar nu avea chef să zîmbească. chipul lui. ca şi cum totul ar fi fost adevărat: „Dacă e adevărat. El e destinul meu. Trebuie să începi o nouă operă. tăcerea. Încearcă să reîncepi a scrie. Gîndi: „Acum ce se va mai întîmpla?” * —E timpul. El se porni pe rîs: — Am scris timp de douăzeci de ani. El se ridică. oameni fără taine. — Trebuie să-mi arăţi ce-ai scris. se simte curgerea lui. Şi gîndi din nou. făgăduită unei soarte care nu era a lor? Încă din copilărie existase un semn deasupra capului ei. un delir. Am scris timp de douăzeci de ani. Dacă e adevărat. Privirea ei făcu ocolul pereţilor. Nu trebuia să se mai aştepte la nici un ajutor din partea lumii care o înconjura. — La ospiciu. O actriţă trebuie să vadă multă lume şi să se arate pretutindeni. spuse el. spuse Regine. O lume de toate zilele. Ar trebui să-ţi scrii memoriile. Zîmbi. spuse ea. dacă nu. — Ştii ce-ar trebui să faci? spuse ea. Dar nu ştiuse ea totdeauna că era deosebită de ei? Nu se simţise totdeauna străină printre ei. Din străfundul veacurilor. spuse el pătimaş. „Şi dacă totul e fals?” Cercetă mîna lui Fosca. Îi era frică. O privea şi ea gîndi: „Mă iubeşte. Sînt iubită de un nemuritor”. oamenii o îngroapă repede. apoi spuse: — Poţi să mă însoţeşti dacă vrei. — Util cui? — Carierei mele. De fiecare dată era uimită de statura lui înaltă: un bărbat din altă epocă. — De ce? Poate că era ceva excelent. — Să presupunem că timpul s-a oprit în loc. exista mai multă măreţie în această nebunie decît în toată înţelepciunea lor. O trase spre el şi o sărută apăsat pe gură. — De ce trebuie să te duci acolo? întrebă el. i se părea de neîndurat gîndul că aceşti ochi aveau să se desprindă de ea şi că un lung moment din viaţa ei se va prăbuşi în indiferenţă şi uitare. am s-o fac. — Dar asta va fi deosebită de celelalte.” Inima îi bătea foarte repede. Dacă era o iluzie. — Dar acum eşti un alt om. Se aplecă spre el: — N-ai încercat niciodată să scrii? El zîmbi. — Ce frumoasă eşti în seara asta! O privea şi ei i se făcea cald sub privirea lui. intra într-un univers straniu. am scris. Nu vei fi mîndru de mine cînd voi fi celebră? El răspunse cu glas cam înfundat: — Îmi placi aşa cum eşti. Îl privi pe Fosca: „El e. Rochia Rosalindei zăcea pe un fotoliu. Chipul i se întunecă: — Am o memorie prea bună. am o memorie bună. El vorbea. — Este util. iată-mă iubită de un nemuritor!” Ochii ei făcură înconjurul barului. spuse el. a venit către mine şi mă va purta în memoria lui pînă la sfîrşitul veacurilor. Bănuiai trotuarele vătuite cu alb. — Există şi-aşa destule cărţi. — Dincolo. spuse Fosca. — Ştii bine că vreau. unde va fi numai ea singură cu bărbatul acesta necunoscut. Zîmbi: — Vreau să ajung celebră. Ar fi o carte extraordinară. îşi va aminti de mine în vecii vecilor. Şi într-o zi mi-am dat seama că era mereu aceeaşi carte. . — Un alt om? — Un om care mă iubeşte şi care trăieşte în secolul acesta. Ea îl strînse nervos de mînă.

— Vei consimţi să ne spui cîteva poeme? — Ştii bine că nu vrea niciodată.” Se simţea invulnerabilă. . — Da. — Cînd doreşti. spuse. putea să se măsoare cu rivalele ei defuncte. — Da. — Cere-mi. apoi un zîmbet îi lumină chipul. — Nu voia să mă părăsească. — Aşadar? — Aşadar tu eşti cea mai frumoasă. ea reveni să se aşeze. bănuia rea-voinţa ascunsă în spatele zîmbetelor lor.” Buzele i se mişcară şi fiecare inflexiune a glasului se repercuta de-a lungul şirului de veacuri. spuse Roger. Înainta în mijlocul salonului pe cînd în jurul ei se făcea tăcere. baladă de Francois Villon. în viaţa alteia. Era ca un stejar mare. şi Regine intra în această istorie. Fiecare dintre aceste femei se prefera celorlalte. O contempla avid. Regine înconjură salonul cu privirea. — Ba da. de obicei îndura greu să fie primită ca invitată în casa alteia. spuse el. Regine se opri o clipă în prag: de fiecare dată simţea acea muşcătură în inimă. Luă din mîinile lui Sanier o cupă cu fructe. Pentru el. n-o slăbea din ochi. — Dar eu sînt. Sînt un bărbat care te iubeşte. şi gîndurile lor odată cu ei. Făcu înconjurul salonului strîngînd mîini. şi pentru fiecare femeie exista cel puţin un bărbat care o prefera tuturor celorlalte. ascultă cu atenţie. — Vreau să-ţi cer o favoare. Prietenii Florencei n-o iubeau. spuse Roger cînd. — Dacă vreţi.Salonul Florencei era plin de lume. Dar în seara asta criticile lor n-o atingeau: „Curînd vor muri. cu acei ochi care priviseră în faţă atîtea femei celebre prin frumuseţea lor. — Ah! Ai văzut deci! — Tot privindu-te. spuse Florence. Ea se îndreptă spre Florence. am să vă spun Les Regrets de la Belle Heaumiere 1. obraz lîngă obraz. Părea foarte nemulţumit. nu mai simţea acreală în gîtlej. am învăţat să văd. 1 F rumoasa armurăreasă. Regine îi urmări din ochi pe cînd dansau lipiţi. spuse el cu înflăcărare. Nişte musculiţe. — Fosca. Cine ar putea să-ţi semene mai mult decît tu însăţi? Îl privi cu o uşoară neîncredere: — Într-adevăr gîndeşti că sînt cea mai frumoasă? — Numai tu exişti. Îi zîmbi Florencei: — Mi-am îngăduit să aduc cu mine un prieten. — Regine. spuse ea cu nepăsare. numai ea exista. „Le voi învinge şi voi cîştiga partida în trecut şi în viitor. El înclină capul. Se întoarse către Fosca: — Sînt multe femei frumoase aici. dar îl simţea pe Fosca mergînd în spatele ei. — Florence e încîntătoare în astă seară. prin talentele lor. spuse el. — Este binevenit. Pînă la urmă se împăcaseră şi Sanier părea mai îndrăgostit ca niciodată. Cum să ai îndrăzneala să afirmi: eu singură am dreptate să mă prefer. — Nu mă simt obosită. — Spune-mi care este cea mai frumoasă? — Din ce punct de vedere? — Ce întrebare ciudată. Pentru tine voi spune versurile. Te rog. toate aceste destine împrăştiate alcătuiau o singură istorie. al cărui vîrf atingea cerul şi ierburile preriei fremătau sub ea. — Ai să-l tîrăşti pretutindeni după tine pe omul ăsta? o întrebă Roger. zise el. cu înfăţişarea lui stîngace şi timidă. în mijlocul aplauzelor. Se ridică. aş vrea să mergem acasă. Accentul său implorator şi imperios o irită pe Regine. şopti. Era fără grijă. Fosca stătea cu spatele sprijinit de un perete. cu cele care încă nu se născuseră. — Pentru a prefera trebuie să ai un punct de vedere. cu braţele atîrnînde. În zîmbetele lor era dragostea toată: dar nu era decît o biată dragoste muritoare. era liberă. — Şi tu nu ai unul? El şovăi. spuse Sanier. şi pentru inima lui nemuritoare. — Ar trebui să stăm serios de vorbă.

spuse Regine. zise ea. simţeam nevoia să-ţi vorbesc. Să plecăm. — Vreau să mă iubească aşa cum n-a iubit niciodată. Se gîndea la Fosca. Ştii bine că e bolnav. spuse. spuse Regine. aşa cum nu va iubi niciodată. ca un fluture într-un insectar. — Nu se va sfîrşi. — Atunci vei sta acolo. Perdelele erau trase. — Crede-mă. este mai bine să fii iubită de un muritor dar care nu te iubeşte decît pe tine. spuse ea. zise Roger. Glasul îi tremura. — Vreau să trăiesc cu el. „Mă va fi iubit. va fi suferit şi va muri: o viaţă printre altele. Roger se aşeză lîngă ea şi spuse cu glas persuasiv: — Îţi joci o farsă. O privea cuprins de temeri. spuse ea. Roger ridică din umeri: — Şi ce dacă-i nemuritor? — Peste zece mii de ani. nu vreau să-l fac să sufere”. O mică suferinţă tristă care palpita foarte departe. Încetase să mai existe pentru el şi în eternitate. în jurul ei lumea era găunoasă ca un zurgălău. Pe stradă merseră în tăcere. Îi tremura colţul gurii şi vorbea anevoie: suferea. cu toca de blană pe părul blond: „Nimic mai mult decît reflectarea mea într-o oglindă”. — Ce vrei să spui? Îl privi şi îşi aminti: „E Roger. De ce nu ţi-e de ajuns dragostea mea? Privi în fundul ochilor lui Roger foarte mărunta ei imagine.— Bine. . Dar gîndurile acestea păreau amintiri dintr-o altă lume. lămpile ocrotite de abajururi de pergament răspîndeau o lumină chihlimbarie pe măştile negre şi pe bibelouri. cineva îşi va mai aminti încă de mine. — Nimic nu-mi este de ajuns. Şi toate lucrurile păreau că aşteaptă o privire pentru a deveni reale de tot. în străfundul unei neguri. — Am nevoie de el. spuse Roger intrînd în studio. rosti ea sec. Gîndi: „Trebuie să fie aici. — Zice că are o memorie implacabilă. — Te va uita. — În inima mea nu exişti decît tu. Un foc de cărbuni învăpăia căminul. ne iubim.” Ştiu că din clipa cînd îşi părăsise cabina. — Tu n-ai văzut cum şi-a crestat beregata. — Iartă-mă. — Ce? — Povestea asta cu nebunul. — Vorbeşte. hotărîrea ei era luată. — În sfîrşit. pe care îl părăsise brusc în mijlocul salonului şi care se uita la alte femei. doar nu-l iubeşti? întrebă Roger. mereu”. — Cînd se va sfîrşi? spuse Roger. prinsă în acul amintirilor.

restrîngîndu-se puţin. adăugă: — Scoate-ţi pardesiul. — Şi ce-i?! — Păi atunci ce vei oferi domnului Dulac şi domnului Laforet? — Toarnă porto din cel vechi în carafă. patul îngust. Am prăjit cartofii cu mâinile mele: vino să-i guşti. spuse Regine iritată. spuse. ţinea în mînă o valiză mică şi. dar rămase în picioare. — Ţi-e foame cîteodată? îl întrebă Annie. După o scurtă tăcere. se duse la bufet şi scoase o sticlă prăfuită. stai jos. — Tocmai. Îşi scoase pardesiul. Şi le-ai adunat aici spre a-ţi istorisi povestea. Regine turnă puţin porto într-un pahar şi spuse: — Nu e porto din cel vechi.Capitolul III O clipă. bîrnele tavanului. După ce-o să plăteşti ebenistul şi zugravii. — Mă întreb dacă Fosca se va simţi bine în camera asta. Zi şi noapte el va fi aici. — Singură ai ales fotoliile. recunoscu Annie. Se roti lent în jurul lui şi spuse: — Fiecare dintre lucrurile acestea ţi-a spus ceva. de trei ori pe zi. De cînd am reînceput să mănînc. — Ştii să recunoşti un porto vechi de unul cumpărat de la băcănie? îl întrebă Annie. Regine rămase nemişcată în pragul odăii. Dar se simţea şi ea puţin neliniştită. se întrebă: „Oare ce vede?” — Intră. — Nu. — Doar nu-ţi trece prin minte că va fi în stare să cîştige bani. Porto din cel vechi. — La ce bun să-ţi baţi atîta capul pentru un om care se uită la cei din jur de parc-ar fi aburi! N-o să vadă nimic. — Mi-e foame la ore fixe. Regine ridică din umeri fără să răspundă. mobilele de lemn întunecat. apoi închise uşa şi se îndreptă spre mijlocul studioului. Se aşeză şi luă o măslină dintr-o farfurioară. doar nu eşti în vizită. Tresări. mi-e foame. spuse ea. îi spuse. — A! Iar începi. Se duse spre uşă. spuse Regine cu o undă de nerăbdare. Zîmbea cu un aer blajin şi uşor tîmp. — Nu ştiu. n-ai decît să-ţi cauţi o slujbă şi să mă laşi. — Ce rea eşti! spuse Annie. îmi va plăcea oriunde. n-o să-ţi mai rămînă un ban. . pe un ton de scuză. Ea îi luă valiza din mînă şi îi spuse: — Aici însă nu e oriunde. — N-a mai rămas decît o sticlă. îmbrăţişă dintr-o privire draperiile roşii. spuse el. — Îţi va plăcea să trăieşti aici? — Cu tine. Privea în jurul lui silindu-se să se arate binevoitor: — Singură ai mobilat încăperea asta? — Bineînţeles. Zîmbi. Trebuie învăţat să vadă. nu-i aşa? — Dacă te temi să nu mori cumva de foame. — Şi tot eu am cumpărat măslinele şi creveţii. cărţile rînduite pe rafturi. — A! Vezi? spuse Annie. spuse Regine. Şedea acolo cu pălăria lui moale şi pardesiul de gabardină. Regine aplecă încetişor sticla veche şi umplu paharul lui Fosca: — Bea. Annie ridică din umeri. — Înţeleg foarte bine. n-o să-l poţi ţine cu cei patru gologani vechi de aur din buzunarul lui. răspunse Fosca. Regine luă paharul şi îl goli în cămin. spuse Regine. spuse Regine. Annie freca cu poalele şorţului un pahar de porto pe care îl aşeză pe gheridon. îi recunoscuse paşii pe scară. puteau trăi în trei. Îl luă de mînă şi îl conduse în mijlocul încăperii. bibelourile? — Se-nţelege. Şi peurmă. îi spuse. spuse Annie. Înainte de-a se fi auzit soneria. îşi făcuse toate socotelile. răspunse Annie. — Desigur. — Toarnă porto în carafă. ca de fiecare dată cînd îi întîlnea privirea. spuse Regine. — Oare ar fi văzut mai puţin bine dacă i-ai fi cumpărat mobile de brad? — Nu înţelegi nimic.

îi spuse ea. Poţi dori pătimaş unele lucruri. nu e nici mai bine. spuse ea. pe loc. Mîngîie mapa roşie. O strîngea la pieptul lui cu disperare. Regine îi arătă masa pe care era rînduit un vraf de hîrtie albă: — Iată unde ai să lucrezi. chipul lui nu exprima nimic. Cercetă camera în tăcere. Fosca o urmă. nici mai rău? — De ce ar fi bine sau rău? — Dacă aş fi fost zgîrcită şi laşă. — Nu trebuie să scrii numai pentru a-ţi trece timpul. spuse Annie. De ce? — De ce? spuse Regine. O să mă ajute să-mi trec timpul cît te voi aştepta. însă de îndată ce intri în posesia lor trebuie să fii detaşat de ele. Vreau să te ajut. — O! Dar dumneata nu eşti deloc detaşată. ce săpuneală mi-ai tras! Fosca le privea pe amîndouă. Rîse scurt. — Vino să-ţi vezi camera. — Mi-a plăcut să scriu. Te voi ajuta. — Nu sînt zgîrcită. — Eu? zise Regine. Annie rînji: — Bineînţeles! Porto! spuse ea. fie una. să faci ceva pentru mine. — Nu? — Mi-ai cerut odată să-ţi dau ceva de făcut. Fosca îi zîmbi: — Îmi amintesc. fiecare gest la locul său. ţi-aş fi plăcut la fel de mult? — Îmi placi aşa cum eşti. Apucă una dintre măştile agăţate pe pereţi. — Eu însă pot să le fac mici fărîme pe toate. spuse Annie. hîrtia neîncepută. — Ştiu şi asta: patima de a distruge. spuse ea. Îl privi drăgăstos. rănită. fiecare clipă. Fosca se ridicase. Priveşte aici! Luă sticla cu vin vechi de Porto şi o vărsă în cămin. Zîmbi. cu interes. — La ce voi lucra? — Nu ne-am înţeles oare că vei reîncepe să scrii? — Ne-am înţeles despre aşa ceva? spuse el cu voioşie. — La ce bun? îi spuse. se apropie şi o prinse blînd de încheietura mîinii. Dar mi se pare îngrozitor să risipeşti lucrurile. El atinse hîrtia cu o mutră nedumerită: — O piesă pe care o vei juca? — Cine ştie? Poate vei face o capodoperă. Ochii îi erau plini de dragoste şi ele ceva care semăna cu mila. după tine. spuse. Glasul îi tremura de mînie. O privi şi o prinse iute în braţe: — De ce n-aş fi în stare să fac ceea ce fac toţi muritorii? spuse cu un soi de furie. Nu punea el oare nici un preţ pe virtuţile cu care ea se împăuna atîta? Se ridică brusc. Regine respiră adînc şi îşi recompuse obrazul: — Deci. dar nu şi avariţia. — Încearcă să scrii o piesă frumoasă pe care o voi juca. Bucuria de a simţi fiecare lucru la locul său. Şi atunci şi tu şi eu vom fi încununaţi de glorie. — Eşti cumva zgîrcit? — Am fost. Zîmbi cu gingăşie. fie alta. Dar în ziua cînd am spart una din măştile astea fioroase. — Pentru că o spărseseşi tu! spuse Regine. * . dar Regine avea un nod în gît.O privi pe Annie cu dispreţ: — Ce zgîrcită eşti! Urăsc zgîrcenia! — Da? se miră Fosca. Sacii de grîu erau rînduiţi în hambare: fiecare bob cîntărea greu! Annie asculta cu un aer năucit şi flatat şi sîngele năvăli în obrajii Reginei. — Gloria este un lucru atît de important pentru tine? — Nimic altceva nu contează. acum. — Înţeleg lăcomia de bani.

— Dar eu nu sînt ca şi ceilalţi. beai limonadă. Era aici. Purta un taior nou. simţea că arată bine. Unde mergem? Ea chibzui. De cealaltă parte a apei se zăreau case joase cu faţade verzi. — Mi-ar plăcea să am însă o meserie. — Ce gîndeşti despre Florence? întrebă ea cu teamă. Beam limonadă. Mă aşezam la masa aceea. spuse ea. spuse ea. nu-i aşa? — Nu ţin să mergem. Un şlep era ancorat la mal. ci un om ca toţi oamenii. Rămase o clipă cu gura întredeschisă. unde o cunoscuse pe Annie. Te-ai gîndit la ea? — Desigur. dar nu avea poftă să facă paradă în faţa unor oameni de-o zi. Regine umplu paharele: . spuse el. — Cunosc un loc încîntător spre Bercy. — N-am simţit nimic. Arăta tînăr în hainele bine croite pe care i le alesese ea. Trebuie să-mi găseşti repede o meserie. casele joase. Nu voia să-l trimită într-un birou sau într-o uzină unde să petreacă ore întregi. galbene şi roşii. — E un loc plăcut. — Să mergem acolo. o femeie spăla rufe şi un cîine lătra. Îi zîmbi. spuse Fosca. — Desigur. îl întrebă: — Ai mai fost pe-aici? — Poate. — Şi mie. Ieşind din sala închisă. — Ai vreo idee? — Am multe idei. Îmi plac fluviile. Chipul lui Fosca se întunecă. Se întoarse spre Fosca: — Ai să vezi. — Nu-i un lucru chiar atît de grabnic. avea nevoie să-l păstreze alături de ea şi să împărtăşească cu el toate clipele vieţii. şi toate aceste lucruri pe care Regine le iubise intrau împreună cu ea în eternitate. Totdeauna era supus. Făcu un semn patronului care şedea proţăpit în cadrul uşii. spuse el. nu părea travestit. — Nu eşti bogată şi cheltuieşti pentru mine. Numai cîteodată i se aprindea o luminiţă îngrijorătoare în fundul ochilor. spuse Fosca. Chemă un taxi şi el îi cuprinse umerii cu braţul. — E-adevărat. ca şi cînd i-ar fi trecut prin minte o idee imperioasă. Totul a devenit atît de deosebit. făcea dragoste. — Sîntem invitaţi să bem şampanie cu Florence. părea că în mintea lui reînviase o amintire neplăcută. Se întrerupse: — Fosca. căci vinul costa scump şi eu eram săracă. în zare. — Eram sigură! spuse ea înveselită. Ea zîmbi: — Nu-i aşa? Nu ştie să emoţioneze. Intrară într-un fel de cabană şi se aşezară pe o terasă îngustă de lemn. poduri şi coşuri înalte de fabrici.Regine se strecură prin mulţimea care trăncănea în holul teatrului. spuse ea. — Mi-e sete. Parisul încă nu se întindea pînă aici. Odinioară. — Mulţi oameni mi-au spus asta. privea şi asculta ca un bărbat. şlepul. şi colţul din Montparnasse unde locuise pe vremea cînd jucase primul ei rol. — O sticlă de şampanie. spuse ea cu înflăcărare. — Încearcă mai întîi să scrii piesa pe care mi-ai făgăduit-o. îi arătase micul bar din Montmartre. studiam roluri visînd că le voi juca într-o bună zi. noi doi vom face lucruri mari. asculţi ce spun? Nu puteai fi niciodată cu totul sigur că el auzea. dar nu ţii să mergem. spuse el stăruitor. contempla apa. era o zi frumoasă de februarie şi începea să miroasă a primăvară. Nu eşti ca şi ceilalţi. răspunse el repede. bea. Se gîndi la restaurantul de pe chei pe care îl descoperise cu puţine zile după sosirea ei la Paris. respiră cu nesaţ aerul călduţ al străzii. şi cafeneaua de pe unul din marile bulevarde unde hăpăia un sandviş înaintea cursurilor lui Berthier. — Nici eu. — Da. Erai săracă. — Am venit deseori aici. După ce taxiul se opri. răspunse Fosca. spuse el. nu-i aşa? întrebă Regine. care domina malul fluviului. dormea. — Acum eşti bogată? — O să devin. Acum mînca.

toate celelalte zăceau întunecate. Se lăsa seara. ei ca şi mine. obrajii îi erau rumeni de însufleţirea cu care vorbea. aceeaşi lună. sub buzele lui nemuritoare. Cine a făcut legea asta? Deschise uşa de la intrare şi străbătu curtea casei vechi. . Annie îşi pusese capotul vişiniu şi cerceii. pe un alt şlep. dacă nu m-ai fi întîlnit. spuse el. sau a mea? Eu nu voi mai fi. Nu puteam îndura gîndul că juca pentru alţii şi eu n-o vedeam. Pe cer. — E minunat. Regine. — Nu e decît o iluzie? spuse ea. fără zgomot. dar ea voia să se mai plimbe încă puţin pe străzile care-i plăceau şi pe care într-o zi nu se va mai plimba. este a noastră. şi luna mare şi galbenă care rîdea sus. dorinţa. Rosti cu glas îngheţat: — Ce veseli sînteţi. E nevoie de-un noroc excepţional. — Spune: totdeauna. „O parodie”. din timp în timp se uitau la pendulă. cineva cînta la chitară. — Fosca. aştepta sărutul Reginei ca să adoarmă. cu stîlpi de lemn ce sprijineau zidurile. — Un noroc? spuse ea cu reproş. — Regine. avînd alături două pahare de vin alb. Bătu. Nu era în drumul ei. Dar nu se ştie. Soarele se prăvălea pe bolta cerului: pentru el şi pentru mine există acelaşi soare. călduţă şi umedă. mă iubeşti? — Te iubesc. îi plăcea noaptea de primăvară. Să nu ne gîndim la nimic altceva. gîndi ea iritată. De cealaltă parte a uşii lui Annie se auzeau rîsete: rîsul ei şi rîsul lui Fosca. îi spuse. atîtea femei. Eu sînt. Fosca o prinse pe Regine de mîna pe care şi-o aşezase pe masă. vîntul umed şi această amărăciune nedesluşită a serii blînde. nici moartea. Îşi zîmbiră. în depărtare chitara cînta şi. — E minunat să fii viu. Oare Fosca a adormit? Urcă repede scara şi. iubitul meu: şi totuşi e nemuritor ca un zeu. Regreţi că ai redevenit un om viu? — Nu. * Regine făcu la dreapta. — Fosca. Se apropie tiptil. nu se afla nici un leac împotriva morţii lor? Nu puteau fi reînviaţi pentru un ceas? Mi-am uitat numele. răsuci cheia în broască. privindu-l în acelaşi timp cu oarecare nelinişte. dar un strop de soare rămăsese încă aninat de paharele cu vin gălbui. Annie şi Fosca şedeau în faţa unei farfurii cu clătite. trecutul. — Pentru planurile noastre. pe cer. deschise uşa. A! de ce nu se poate sparge această cochilie dură şi transparentă care ne închide pe fiecare cu sine însuşi? O singură lună într-o singură inimă: care? Cea a lui Fosca. nici gloria. nici eu. Sîngele năvăli în obrajii Reginei şi gheare i se înfipseră în gît: de multă vreme nu mai simţise o asemenea sfîşiere. Pentru a cîştiga totul trebuie să pierzi totul. deodată. plictisul. Regine ridică din umeri: „Uite-o cum îşi dă ifose”. Fosca va umbla pe străzi gîndindu-se la mine: eu nu voi mai fi. În astă seară mă simt fericit. — A! Nu poţi şti cit de nou e pentru mine simţământul acesta! Regăsisem aşteptarea. — Îţi vei aminti această clipă? — Da. — Şi în fiecare seară. sau într-una dintre căsuţele vopsite. — Ce importanţă are! Vreau să cred în ea. Regine făcu la stînga. Se plecă spre ea şi. de fată singuratică. Annie se culcase. spuse el. Existaseră atîţia bărbaţi. chipul: nu mai există decît cerul. de femeie răsfăţată de viaţă. Nu era eu putinţă să ştii vreodată exact ce gînduri îi treceau prin minte. Ţipete de copii răzbăteau pînă la ei dinspre şlep. şi sărutul acesta se grava în inima lui Fosca împreună cu imaginea tuturor lucrurilor pe care ea le iubea. mi-o voi aminti. fără seamăn. Bău. — Totdeauna? O strânse de mînă şi mai tare. Un miros de apă se urca dinspre fluviu. care respiraseră cu acelaşi nesaţ gingăşia nopţilor de primăvară şi pentru care acum lumea pierise! Într-adevăr. E un bărbat cu mîini şi cu ochi. simţi cum i se umflă buzele: buzele ei de copilă trufaşă. ce-ai fi făcut? — Poate aş fi izbutit să adorm din nou. — Doar în astă seară? întrebă ea. deosebită. dar în fiecare inimă. nici ei. spunea Annie. Făcu din nou la dreapta. — Clipa aceasta există. dar îi plăcea străduţa mărginită de şuvoaie de apă neagră.— Pentru planurile noastre! spuse. tovarăşul meu. Fosca scria. se gîndeau că Regine ar fi trebuit să se întoarcă de la teatru. mă duceam la galerie. Dar niciodată încă această iluzie de plinătate. Fereastra camerei lui Annie era luminată. gîndi Regine cu o tresărire de mînie. nimic nu mai avea importanţă decît intensitatea acestei clipe.

Se şi vîrîse în pat cînd el bătu ia uşă: „Intră”. — Socoţi că sînt rea. îi întinse Reginei o farfurie: — Sînt fierbinţi.” — M-am întors acasă pe jos. Îi privea cu ură. răspunse ea. Clătitele păreau calde şi ademenitoare. Rea! — Nu prin lacrimi ai să mă faci să-mi schimb hotărîrea. — Bineînţeles. — Iarăşi? spuse Regine. spuse el blînd. Şi timp de o clipă revăzu în ochii lui privirea aceea care o înspăimântase atît de tare în grădina hotelului. — De ce? spuse Annie. — E o idee bună. se afla jos şi îşi dădea seama că fiecare bucată de pămînt exista de capul ei. ştii. şi apariţia mea costumată în ţigancă. Nu puteam s-o las singură pe Annie. Annie îi povestea amintiri lui Fosca şi el asculta! — Despre ce vorbeaţi? — Îi povesteam lui Fosca cum te-am cunoscut. Zîmbind. — Înţeleg. ale cărui linii şi culori alcătuiau un singur peisaj. spuse Regine. Dealtfel. era atît de disperată. şi mă bucur cînd îi fac să-mi simtă puterea. gîndi. Vreau să petrec cîteva zile singură cu Fosca. una după alta. — Plînge uşor. Era o vreme atît de frumoasă! Ştii ce m-am hotărît. în alte clipe. Încearcă şi ea să existe. spuse Regine. fără relief. Nu v-aş deranja. dar Regine părea că nu le bagă în seamă şi gîndi satisfăcută: „Am să te fac eu să plîngi de-a binelea. Îl privi pe Fosca sfidător. Şi eu vreau să-i spun poveşti. Altădată te însoţeam pretutindeni şi ziceai că nu te tulbur. Trebuie s-o îndruge tuturor prietenilor mei. Regine aruncă o privire de regret spre clătite şi căscă: — Mă duc să mă culc. Era întrebarea pe care o aştepta Regine. E foarte îndemînatic. Nu-mi place cînd alţii sînt fericiţi. — Altădată. Eşti prea bătrînă şi nu-ţi şade bine. spuse ea. spuse Regine. Annie nu m-ar deranja. Cel puţin ai avut vreme să mănânci toate clătitele? — Iartă-mă. — Nu. O consolează!” gîndi. Fosca înaintă zîmbind. . cu movilele şi foişoarele ei. — E-adevărat. Deci nu există nici un mijloc de a-i împiedica să existe fără mine? Cum de îndrăznesc? „Ce neobrăzare”. asta-i tot. — Rea! Rea! Annie se prăvălise pe masă şi hohotea. Ar fi vrut s-o strivească pe Annie călcînd-o în picioare. Le-a întors fără să strice nici una. nu mi-e foame. cu scobiturile ei. — Dar ce-am făcut? spuse Annie izbucnind în hohote de plîns. îmbrăţişa dintr-o privire pămîntul neted. În unele clipe stătea mîndră în vîrful unui munte singuratic. îi făcură poftă şi asta îi spori furia: — E bucata ei favorită. — Mă dojeneşti? — Nu te dojenesc niciodată. ţi-a povestit totul: cum era casieră la băruleţul teatrului. Cînd plîngi. — Nu trebuia să te grăbeşti atît de tare. Regine rîse. cu un aer placid. cu un ochi de cârpă neagră? Fosca se aşeză la picioarele patului şi spuse: — Nu trebuie să te superi pe ea. Bău o înghiţitură de vin. poate. Fosca? Între două reprezentaţii cu Rosalinde mergem să dăm o raită la ţară. Regine intră în odaia ei. spuse Fosca. îşi scoase mantoul şi începu să-şi desprindă părul: „A rămas alături de ea. spuse el. spuse ea pe ton firesc. — Rea ce eşti! spuse Annie.— Uite ce clătite frumoase am făcut noi. Ochii bietei Annie se umpleau de lacrimi. Şi. spuse Fosca. De ce eşti atît de aspră cu mine? De ce vrei să mă pedepseşti? — Nu vorbi ca un copil. te faci îngrozitor de urîtă. N-am chef să te iau eu mine. — Mă luaţi cu voi? spuse Annie. Annie e o romantică: nu trebuie să crezi tot ce născoceşte. Reinette? spuse Annie. — Mulţumesc. doar din răutate n-o voi lua cu mine. Mînca clătite. Nu te pedepsesc. e o poveste fără nimic miraculos. — Şi ea? — Noi toţi încercăm.

— Vreau să-ţi fiu de folos. — Ah! Aici e buba! spuse el. — Mi-ai promis. ca Roger. — Ce te-a apucat? — Azi dimineaţă i-ai spus lui Annie că geamurile ar trebui spălate. spuse Regine iritată. Nu poţi rămîne în halul ăsta. Deschise uşa şi râmase încremenită în prag. — Am spălat toate geamurile. nici rău. Nu. — Vor mai fi şi altele. — Fosca! El zîmbi. e un lucru nedemn de tine. Cu o cîrpă în mînă coborî de pe scară. — Acum am pierdut concertul.. Şi adăugă: — Du-te să te îmbraci. spuse ea. gîndi ea. Fosca se îndreptă docil spre camera lui şi Regine aprinse o ţigaretă: „M-a uitat. în faţa lui toate aceste cuvinte îşi pierdeau înţelesul. — Dar de ce? — Asta îţi creează o ocupaţie. îl întrebă rîzînd: — Deci te amuză să faci treburi gospodăreşti? — Da. — Ce te-a apucat? spuse Regine. — Există şi alte ocupaţii. — Puteai să citeşti: toate cărţile de-aici pentru tine le-am ales. era pentru prima dată cînd Fosca nu venea la o întîlnire. — Ce anume? — Nici n-ai scris încă prima scenă din piesa mea. — Să pierzi o seară întorcînd clătite cu Annie. că mă vei ajuta. Am uitat! spuse el fîstîcit. s-o fi schimbat atît de repede? Ce se petrece oare în capul lui?” Umbla în lung şi în lat şi se simţea neliniştită. care nu sînt prea curate. spuse Fosca. Regine tresări: . nici cutezător. — Munceam cu spor şi-am uitat de toate. — N-am nevoie de asemenea servicii. spuse ea. Dădu din umeri nesigur şi ea îi aruncă o privire rapidă. şi iată că acum mă dă uitării. nici bun. numai eu existam pentru el. Ea ridică din umeri: — Pe ăsta voiam să-l ascult. Părea chiar un lucru extraordinar ca părul şi ochii lui să fi avut o culoare. — Cu toate astea eşti un om bun. Stoarse cîrpa într-o găleată. Spuse: — Ar trebui să-mi găseşti o meserie. — Totdeauna afli în ele aceeaşi poveste. * Regine sări din taxi şi urcă repede scara. — N-am făcut o treabă bună? — Trebuia să ne întîlnim la ora patru în holul sălii Pleyel. nici generos. Ce se putea spune despre el? Nici zgârcit. spuse ea. spuse el. El zîmbi: — Clătitele erau bune.. eram tare fericit cînd mă puneau să mătur dormitoarele.Ar fi preferat s-o privească îngrozit. El se uita în tavan cu o umbră de regret. — Aş fi vrut să şterg şi tavanele. — Chiar pe ăsta? — Întocmai. — Aveai altceva mai bun de făcut. La ospiciu. Cocoţat pe-o scară. Ai uitat? — Da. Cînd Fosca intră în studio. Mi-ai spus: sînt în stare să fac tot ceea ce face un muritor. spuse el. Îl privi neliniştită: — Fosca! Doar n-ai de gînd să adormi iarăşi! — Nu. nici fricos. Fosca spăla geamurile fredonând. — A! în seara asta nu aveam inspiraţie. spuse.

Sînt despărţiţi şi se regăsesc.” — Nu încerci să-ţi organizezi timpul. — Asta nu slujeşte la nimic. am sta despărţiţi toată ziua. În inima Reginei trecutul se umplea de sevă ca un buchet ce recapătă viaţă: penele de păun. Fă-te inginer sau medic. — Mă priveai. Privirea lui mîngîia geamurile transparente. Stînjenei înfloriseră pe acoperişurile de paie: trandafiri agăţători şerpuiau pe zidurile caselor joase. în tăcere. Un cal urca povîrnişul dealului. Îl luă de mînă: — Vino să te plimbi cu mine. Cîtă pace! Vezi. cu biciul în mînă. Regine îl privi tulburată. dangătul clopotelor care vor bate pînă la sfîrşitul lumii. spuse Regine. Priveşte bine.. de ce nu? Ce-avea mai bun de făcut? — Dacă ai avea o meserie. — Oh! Inventează mereu aceleaşi lucruri. spuse ea. — Am şi ajuns? întrebă Fosca. La poalele dealului. în spatele lanurilor de grîu necopt. Părea îmbufnat. Îl iubea pentru că era nemuritor. — Mărturiseşte că de o sută de ani încoace au inventat o mulţime de lucruri.. — Nu. spuse el cu regret. — Ai dreptate. spuse el. Fosca mergea cu capul în pămînt dînd de-a dura cu piciorul o pietricică. — Aşa trăiesc oamenii. spuse ea. Chipul lui Fosca se întunecă. voi fi celebră. — Nu.. şi un ţăran mergea pe lîngă el. Nu trebuie să fiu obligat a-mi pune întrebări. Coborîră pe peron în tăcere. — Tare-aş vrea să ştiu ce fac oamenii cu tot timpul ăsta pe care îl cîştigă. spuse el. — Şi de ce nu? Ea făcu cîţiva paşi prin odaie. spuse ea. băteau clopotele. — Dar noi nu sîntem ca alţii. însoţeşte-mă la concerte. Fosca dădu din cap: . — Doar n-ai vrea să ajungi spălător de geamuri? spuse ea. ciorchinii de glicine. spuse el. — Îţi propusesem. pe dată. Degeaba mă voi strădui. du-te să vezi muzee. spuse Regine.. spuse el. Trenurile merg repede. apoi spuse: — Ei bine! Studiază şi apoi vei putea face o meserie interesantă. „Nu vom alcătui niciodată o pereche.. pentru mine asta înseamnă veşnicia: casele liniştite de colo. De cîtva timp era mereu îmbufnat. — Bineînţeles. mai repede decît diligentele.— Te plictiseşti atît de mult? — Trebuie să mi se dea de lucru. spuse ea. Fosca. — Cînd eşti un om viu. dar în prag se opri o clipă: — Totuşi tavanul se cerea să fie curăţat. nu te mulţumeşti doar să priveşti. spuse el.. şi eu vreau să rămîi treaz. — De ce? — Ar fi un mod de-a adormi iar. El o urmă docil. * — Iată-ne ajunşi. — Nimic nu s-a schimbat. îmi spuneai că e de ajuns. Îşi aşeză mîinile pe umerii lui: — Nu-ţi mai sînt de ajuns? — Nu pot trăi în locul tău. şi el o iubea în speranţa de a redeveni asemănător unui muritor. Aici mi-am petrecut copilăria şi iubesc meleagurile astea. Într-adevăr. aşa cum îl urca şi strămoşul lui în copilăria mea. Citeşte. — Priveşte. Regine îl prinse de braţ. era un sat ale cărui acoperişuri de ardezie sclipeau în soare în jurul unei bisericuţe. Durează prea mult. trăgînd o cotigă. — Prea mult? Îţi lipseşte timpul? — Am nevoie să fac ceva.. mireasma brumărelelor din grădină sub clar de lună şi lacrimile pătimaşe: voi fi frumoasă. piguleau găini sub merii în floare. nu voi semăna cu ceilalţi. Îi aruncă Reginei o privire rugătoare: — Dă-mi să curăţ cartofi sau să spăl cearşafuri. Ea şovăi.. calul bătrîn care urcă dealul. în ogrăzi împrejmuite cu garduri de lemn. — Aş vrea o muncă în care să nu fiu obligat să gîndesc. trecură de portiţa gării mici şi a porniră pe stradă.

Soarele pogora la asfinţit. o fată înaltă şi slabă declama la umbra sălciei plîngătoare.. dornică să reînvie pentru o clipă micile moarte străvezii în care bătuse propria ei inimă. O clipă rămase nemişcată în faţa casei cu obloanele închise: singură. muritoare şi veşnică. în parfumul florilor. Nu. Mergeau unul alături de celălalt. — Veşnic aceleaşi strădanii. parcul se popula de fantome. Pe vecie fagul roşietic fremăta în bătaia vîntului. Singură cu amintirile mele şi scurta mea soartă. Fosca! Nu mă mai vezi? — Te văd. încremenit ca un tablou. Veşnic unul după altul o iau ele la capăt..” Nu-şi închipuise că va fi atît de anevoios. Pentru ea. Se aşezară pe o treaptă a prispei. lumea nu mai era decît o perindare de imagini fugitive. Cine putea avea inimile mai goale decît el? — Cred că încep să înţeleg. mai bătrînă decît oricare amintire. aceleaşi eşecuri. cu tractoare şi ogoare geometrice. aproape: copilăria ei. dintr-o dată. şi din nou timpul fugea spre infinit.. uzine. Sări peste parii de lemn şi ea îl prinse de braţ. dar fiecare era singur: „Cum să fac pentru a-l învăţa să vadă lumea asta cu ochii mei?. va dispărea într-o bună zi. timpul se va opri într-o zi. sârma ghimpată pe sub care se strecura pe burtă.. Şi pe cînd Regine vorbea. Singura. întoarcerea minunată. ţi-e groază de moarte. nu era cu putinţă să afle nici o oprire. — E-adevărat.. de ce m-ai fi iubit? Mă iubeşti. spuse. totul era aici. viaţa mea”. nici cotigi. Într-o veşnicie neclintită ar fi putut să-şi afle partea ei. Ea se ridică brusc: — Nu. — Vino. resemnată să fiu eu însămi şi să mor într-o zi”. Portiţa era încuiată.. în freamătul frunzelor. — Dar eu sînt cu totul altfel. nu-i aşa? — Da. Şi eu o iau de la capăt. Regine era purtată de torent. se şi oprise. Eşti blondă. i se părea că din zi în zi el se îndepărtează. Stătea rezemat de pîrleazul alb. făcu înconjurul parcului încercuit cu un gard alb. piatra era caldă şi în jurul lor gîzele zumzăiau. iazul cu peşti înotînd în apele căptuşite cu muşchi. în albastrul cedrilor înalţi. — Nu-i adevărat. Îmbrăţişă cu privirea peisajul încremenit sub cerul albastru. poate un oraş nou. şantiere. tot ceea ce îşi putea dori era să mai plutească încă puţin deasupra apei înainte de a se preface în spumă. O femeie unică.— Nu. Se întoarse spre Fosca: — Fosca. Arătă la dreapta un drum umbrit de stejari stufoşi: — Aici e. privea fagul şi cedrii cu acea privire care nu se va stinge niciodată. — Aici m-am născut eu. spuse el cu silă. ca un poem: — Ce va fi în locul lor? — Poate o mare exploatare agricolă. — De ce? — Nu întotdeauna vor exista sate. mirosul magnoliei îmi intra pe fereastră. spuse ea. Sări peste pîrleaz: „O singură copilărie. spuse el. Nu-i aceeaşi. — Ce anume? — Blestemul. — Dar eu sînt eu. Un singur lucru era sigur: că această cîmpie. — Aceeaşi. Mai avea încă timp. — Şi pentru tine sînt unică. I se strânse inima. spuse el iarăşi. N-o să se isprăvească niciodată. Domol. brumărelele îşi răspîndeau mireasma dulceagă. Nu asta înseamnă veşnicia. zise ea uluită. . ca şi ceilalţi. Era cu neputinţă de imaginat aşa ceva. Cu emoţie recunoştea pajiştile înflorite. nici cai bătrîni. plecarea la Paris. se zdrobea de zidul de nepătruns al morţii: viaţa Reginei era un lac întins în care lumea se reflecta în pure imagini încremenite. — Uzine. Dacă n-aş fi fost cu totul altfel. dar.. Trebuia să-i strige lui Fosca: . universul întreg era prizonier. Şi-apoi îşi întoarse ochii spre el. zăvorul pus. şi Regine vorbea mereu. — Îţi aminteşti totul? El dădu din umeri: — E o poveste pe care am auzit-o de nenumărate ori. undele rîului susurau şi.Lasă-mă singură. Cînd tăcu se lăsase seara. Prin somn auzeam cum curge apa izvorului. spuse ea. Stăteam în odaia de deasupra tufişului de dafin. şi mîinile-i erau goale. în loc să se apropie de ea. ai ascultat ce-am spus? — Bineînţeles. imaginile pure se tulburau. o singură viaţă. O fetiţă se plimba pe aleile de nisip într-o rochie lungă cu trenă. la fel ca toate femeile. generoasă şi ambiţioasă. Îl privi pe Fosca. — Da.. spuse ea.

împingeau în faţa ei farfuria cu sandvişuri. sînt la capătul puterilor. Ai tot timpul. îi împărtăşea bucuriile. Amîndoi îi vorbeau cu glas blînd. „O priveşte aşa cum mă privea Roger”. Ea ridică din umeri. — Ce-ai mai făcut? îl întrebă ea. În spatele uşii era o stradă care şerpuia pînă la Sena şi. O va întreba: . Nu era decît o femeie pierdută sub imensitatea cerului. Masa mare. bibelourile de pe rafturi. El îi cîntărea oboseala Florencei. spuse Florence. Îi întinse mîna Florencei. şi tăcerea se va lăsa din nou între ei. — Acum. Nu era făcută pentru asemenea zîmbete. se abţineau să existe. El spuse pe un ton reconfortant: — Mîine va merge mai bine. — Pînă la urmă tot va merge bine. — Ce lucruri? Cine te împiedică să lucrezi? — Nu pot. O privi pe Regine. — Intră. — Nu vrei. Privea ostenită uşa barului. — Şi piesa pe care mi-ai făgăduit-o? — A! Piesa aceea!. Annie ieşise. îi ofereau ţigarete cu gesturi catifelate şi ochii lor erau plini de bunăvoinţă grijulie. grijile. spuse Sanier cu reproş. Fosca nu urmărea pendulele. asemenea flecăreli tandre şi asemenea înţelegere simplă între oameni. . se îndreptă spre apartamentul roşu. traversă Sena. Adăugă pe un ton de scuză: — Speram ca lucrurile să capete altă întorsătură. n-avea chef de nimic. o bandă lungă de lînă verde. Regine îşi scoase mănuşile şi rămase nemişcată. — Nu. uşa lui Fosca era închisă. Da. Ai fi spus că era un mort în casă şi că lucrurile. răspunse ea sec. în oglindă. pe celălalt mal al apei. — Nu poţi să-ţi laşi o clipă lucrul? — Dacă vrei.A mers bine repetiţia?” Ea va răspunde: . „Nu-mi poartă pică”. Îşi potrivi o şuviţă de păr şi-apoi se îndreptă spre camera lui Fosca şi bătu la uşă. Şedea pe marginea patului şi tricota. Regine se ridică. o sfătuia. — Timpul. spuse ea. — La revedere. — Mai ia un pahar de porto. şovăielnic. — Nu ştie să-şi economisească forţele nici in viaţă şi nici pe scenă.. îşi scoase pachetul cu ţigarete şi îl puse din nou în poşetă: n-avea chef să fumeze..Clătină din cap: — Biata de tine! — Să nu mă căinezi! Iţi interzic să mă căinezi. spuse Florence. gîndi. Regine zîmbi înţelegător. — O! E minunat să te vadă cineva lucrînd. Şi o luă la fugă. spuse Sanier. spus Regine.. Aşeză eşarfa lîngă el. — Vezi bine. cu regret parcă. intimidate. — Într-adevăr v-aţi hotârît? Plecaţi vineri? întrebă ea. spuse ea. toate obiectele păreau adormite. se gîndi. Dar nu mai era singurătatea orgolioasă de odinioară. spuse ea.. Împinse uşa şi se cufundă în singurătate. şi Fosca aşezat în faţa mesei de lucru şi care nu scria un rînd. Făcu. — E vina ta. Din fericire. casa ei. — Regret că repetiţia a fost atît de proastă. draperiile. — Ai găsit soluţii uimitoare. şi ea stătea la căldură în inima lui: o pereche. — Ai muncit cu spor? — A ieşit foarte prost. pînă şi chipul ei dormea. cîţiva paşi: nici un gest de-al ei nu era aşteptat. trebuie să plec. cu un aer de străduinţă îndărătnică. * — Trebuie să plec. adăugă Sanier. Dar nu-şi simţea inima zvîcnind voios de dispreţ: nu mai putea dispreţul pe nimeni. Singură. — Da.Da”. am tot timpul.

— Desigur. trăiesc. spuse ea. Se întoarse: era Roger. — Fosca. Nu e bine. — Încerc. tot ceea ce aparţinea trecutului ei o răscolea. — Încearcă. Sînt clipe cînd unul dintre personajele mele începe să respire. spuse ea abia ţinîndu-şi firea. văzuse oare? Înţelesese în sfîrşit că nu trebuia confundată cu nici o altă femeie? — Eşti foarte drăguţ. spuse ea.. Dar el avea o înfăţişare familiară şi indiferentă. El. Regine făcu doi-trei paşi prin cameră. mă privea în faţă. — Si eu? — Tu? — În ochii tăi sînt o biata femeie? — Te gîndeşti prea mult la tine. mor. . Ar fi mai curajos să fug de tine? — Am cunoscut un bărbat. — De ce? — N-ar trebui să-ţi pese ce gîndesc eu. — Din pricina repetiţiilor. spuse Fosca. Avea un nod în gît. Roger o cerceta cu atenţie şi nelinişte. Se simţea geloasă pe acest necunoscut. * Regine coborî de pe scenă.— Nu pot. N-ai aşternut pe hîrtie nici măcar un cuvînt. Dar nu pot. — Dar avea dreptate. — Este deci important să faci ceea ce vrei să faci? întrebă ea. E o slăbiciune. Dar asta nu-i de ajuns.. — Şi pentru tine? — Puţin îi păsa de mine. Glasul îi tremura puţin şi colţul gurii îi tresărea nervos. — Ţi se pare firesc pentru că faci parte din lumea lor. Nu fugea. spuse el. am amintiri. care putea să-şi amintească. Un glas o opri în trecere: „Regine”. dar îndată piere. — Vorbeşti despre el cu mult respect. — La ce-ar trebui să mă gîndesc? — Ah! Nu ştiu. — E nevoie de multă forţă. ai iubit femei. spuse el.. Era foarte emoţionat. eşti admirabilă în Berenic. — De ce să mă supăr? îi spuse ea. — Totuşi. se temea de ceea ce el avea să-i răspundă. Laforet m-a invitat să vin şi doream atît de mult să te văd în Berenice. — O slăbiciune. — Pentru el era important. soarta mea este într-adevăr lipsită de importanţă în ochii tăi? — Ah? N-ar fi trebuit să-mi pui această întrebare. Ce am eu să le spun oamenilor? — Nu-i chiar atît de complicat să faci o piesă. Se nasc. — Pari obosită. — Nu te superi c-am venit? spuse el. Îl întrebă. n-am ce să spun în plus despre ei. Se apropie de ei. se duse spre el. Fosca şedea în umbră. răspunse el. — Eşti fericită? întrebă cu glas scăzut. Poţi să joci tragedie la fel de bine ca şi comedie. Îşi închipuise că va fi emoţionată cînd îl va revedea: odinioară. Îl privea mirată. şi nu spera nimic. de mult orgoliu sau de multă dragoste pentru a crede că actele unui om au vreo însemnătate şi că viaţa va birui moartea. spuse ea. Unii bărbaţi ţi-au fost prieteni. — S-ar părea că-l admiri. Închise ochii. mă asculta. El clătină din cap: — Nu-s în stare să admir. Acum sînt sigur că în curînd vei fi cea mai mare actriţă a Parisului. Mi-ar fi plăcut să-ţi vin în ajutor. spuse el. — Nu era oare şi el un biet om care încerca zadarnic să existe? — Făcea ceea ce voia să facă.. Dar hotăra singur. era descumpănită. spuse Fosca. în fundul sălii pustii. — Da. Şi îşi dădu seama că rămăseseră o clipă îndelungată fără să-şi vorbească. spuse el. repetă ea. Ea privi în fundul sălii fotoliul de pe care Fosca tocmai se ridicase. Părea că se străduie cu disperare să-şi amintească ceva. spuse el. — Regine. sau greşea? — Nu pot să răspund pentru el.

Reginei i se păru că simte cum i se goleşte inima. — Iartă-mă. Doreai cu ardoare să rămîi aceeaşi. în Berenice? Doar în asta e tot talentul pe care mi-l recunoşti? Îşi muşcă buzele. — Ne vom mai vedea? Cînd? — Cînd vei vrea. exist. lumea izbuteşte a se preface că există. Intrară în dormitor şi ea începu să se dezbrace. N-ai decît să-mi telefonezi. îi spuse ea. Sînt obosită. spuse Fosca. spuse ea cu disperare. pe vremuri? — Da. îi venea să izbucnească în lacrimi. Am fost reţinută.. — Dar am jucat bine? — Presupun. — Dar de ce? Nu pentru că joc bine? Fosca o privea cu duioşie. — Trezeşte-te. — Ţi se pare că m-am urîţit? — Nu. sandvişurile. Regine aruncă o privire asupra mesei. — Da. Ne întoarcem pe jos? — Nu. a juca prost. — Nu te scuza.. — Ce noapte frumoasă. spuse el sîcîit. dar se putea evalua în cifre preţul vinurilor de marcă şi al prăjiturelelor brevetate: articole de serie luxoase şi . nu scoase un cuvînt. şi am talent. Nu toată. Ea tăcea. Fosca! Adu-ţi aminte! Era o vreme cînd veneai să mă vezi in fiecare seară. spuse ea. Eşti orb! El zîmbi fără să răspundă. Dacă nu. spuse ea. spuse el. şi voi fi o mare actriţă. Aşeza cu grijă ananasul solzos pe banchize de îngheţată. * — E bine aşa? întrebă Annie. nu mai avea obiceiul să fie privită cu asemenea interes minuţios.Se simţi stînjenită sub privirea lui. dar ele nu credeau decît în ele. Se urcară într-un taxi. — Juca mai bine decît mine? Mult mai bine decît mine? El ridică din umeri: — Nu ştiu. — Cum? spuse Regine. O dată chiar mi-ai spus: aş fi vrut să plîng. dar. dar el tot nu scotea o vorbă. spuse ea cu nepăsare. spuse. — Asta înseamnă că m-am schimbat. — Fosca. Începu să bată cu furculiţa gălbenuşurile de ouă crude şi ciocolata topită. nu ştiu ce înseamnă cuvintele astea. Fosca o aştepta în faţa intrării teatrului. — Ce spui.. — Dar trebuie să ştii. — Presupui. — Altădată n-ai fi suportat să-ţi spun: eşti schimbată. Îmi place să aştept. — Mi se pare că e bine. E tot ce-ai văzut în Rosalinde. Zîmbi cu blîndeţe: — Îmi place să te văd jucînd. crezi în existenţa ta cu o credinţă pătimaşă! Am văzut asta la două sau trei femei de la ospiciu. Dar eşti schimbată. spuse el. ai văzut-o pe Rachel jucînd. Ar fi vrut ca el să vorbească neîmboldit. Şi zîmbi forţat: — Trebuie să-ţi spun la revedere. — O! Nu eşti prea sigură de asta. tot timpul drumului. Îi păstră mîna o clipă în mîinile lui. Zîmbi. pateurile. Totul era la locul potrivit: florile. — Nu-i chiar atît de rău. Fosca? Eşti mulţumit de seara asta? — Totdeauna îmi place să te văd jucînd. spuse ea. — Sînt sigură! spuse ea furioasă.. Pentru tine şi ceilalţi există şi uneori ai izbutit să mă faci şi pe mine să exist. E-adevărat. Nu eşti sigur? El nu răspunse. — Dar nu e o prefăcătorie. — Poate. răspunse el.. — A juca bine. cristalurile. spuse Fosca. Exist. Spuse: — Cînd joci. n-ai fi stăruit atît de mult să mă iei cu tine la teatru. Recepţiile pe care le dădea Florence erau îngrijite. păreai fascinat.. sînt aşteptată.

Din nou se auzi soneria de la intrare. — Ah! Mă scoate din sărite. vedea comedia. Era Sanier. Doar dacă ea ar fi putut să nu-l privească pe Fosca.. — Întotdeauna am crezut că mă judeci cu severitate. Îşi întoarse capul: peste o clipă ar fi fost în stare să se strîmbe la ea însăşi. invitaţii începeau să vină. spuse ea. şi ei zîmbiră. Şi după asta?” — Ceva nu-i în ordine? întrebă un glas afectuos.. rochia ei. Vedea manechinul. picătură cu picătură fiecare secundă se depunea neagră. Totul părea real.Astă seară îmi voi împleti părul în cozi”. N-are rost. Dar în anticameră se auzea acel pas monoton care nu se mai oprea. Deschise uşa. .. Ei îmi aspiră viaţa prin gură. Toată noaptea ochii oaspeţilor vor reflecta decorul unde îşi petrecea ea viaţa. spuse ea. Eu.. în cuşcă pe vecie. Îi plăcea să primească. spuse Florence. Îl privi drept în faţă: — În fond.. gîndi Regine. — Vrei să mă duc să-i spun? — Nu. obrazul ei. — Ba tu eşti încîntătoare. vor mînca feluri pregătite de ea. Beau cocteiluri şi o priveau pe Regine. Îşi întoarse capul. Ea zîmbi. Laforet. şi trupul îi era străin: un manechin. Şi el umbla de colo pînă colo. captivaţi. — Nu cred că vreunul dintre actele dumitale poate îi josnic... ştergînd paşii pe care îi făcuse mai înainte. Berenice. ea îşi clădea cu răbdare existenţa. contractul pentru Furtuna.. — Eu? — Da. Era sigură: o ţintuia cu privirea. Dulac. Îşi trase rochia lungă de tafta neagră şi alese un colier din cutia de bijuterii. prin ochi. Cînd ţi-am vorbit despre Mauscot şi despre Florence.. Chipul lui Sanier deveni grav: — Dimpotrivă.impersonale. premierele cu Berenice sînt un adevărat triumf şi zici că nimic nu merge bine? — Caracterul meu e prost croit. Din nou vru să zâmbească. Annie servea cocteiluri. — Am isprăvit. O flacără nouă se aprindea înlăuntrul ei: „Dac-aş vrea. Ea îşi împletea domol părul. vor asculta discuri pe care ea le alesese pentru ei: toată noaptea va domni asupra plăcerilor lor. — Dimpotrivă? — Nu-mi plac oamenii satisfăcuţi.. Florence. spuse Regine.. Se auzi soneria de la intrare. O recepţie strălucită. vasul spălat. Rosalinde. un preţios moment din viaţa mea în gura lui Dulac. „E un moment din viaţa mea. Mişcarea picioarelor sale. Lămpile mici erau aprinse. Zîmbetul îi îngheţă pe buze.” Se apropie de oglindă şi îşi zîmbi. Ea le întinse mîna zîmbind.. mişcarea mîinilor sale: crema va fi mîncată. Zi după zi. — Serviţi-vă. O gîtui dorinţa de a spune vorbe sincere şi de a face în aşa fel încît cel puţin această clipă să fie adevărată. — E o invenţie de-a mea. Ea bătea ouăle şi el umbla în lung şi-n lat. Mă duc să mă îmbrac. Chipul acesta pe care îl îndrăgise atît de mult avea acum înfăţişarea unei măşti.. totul se va şterge dintr-o dată.. spuse ea. din nou ea zîmbea. ei zîmbeau şi priveau şi ascultau. — Nimic nu-i în ordine. savuroasă pe fundul compotierei: fiecare pas se pierdea în aer fără să lase vreo urmă. nu va mai rămîne nici o urmă. oaspeţii şedeau în fotolii sau pe divane: Sanier. În ochii lor binevoitori. Fosca şedea în mijlocul lor şi le vorbea cu glas voios. — Te-ai înşelat. cu ochii lui plini de milă care o dezgoleau. — Ce frumoasă eşti în rochia asta. nu-i mai aparţinea. „Astă seară vreau să le arăt adevăratul meu chip.” Avea poftă să se simtă arzînd în inima aceasta probă şi pătimaşă. — Cocteilurile sînt minunate. O privea cu atîta prietenie. De o oră umbla ca un urs în cuşcă. răuvoitori. Spuse cu glas tare: .. plină. decorul studioului se irizau în mii de scîntei. şi manechinul zîmbi în oglindă. De cîtva timp căpătase obiceiul de a vorbi cu glas tare. Dulac muşcă dintr-o prăjitură şi gura i se umplu de cremă neagră şi densă. spuse ea. Bătea ouăle cu energie şi crema începea să se lege pe fundul compotierei. Şi totul avea totdeauna un aspect real. Regine voia să facă din serata aceasta o capodoperă cu neputinţă de copiat. a fost ceva josnic. — Mîine vei semna contractul pentru Furtuna. — Credeam că mă dispreţuieşti. Ea luă de pe masă o farfurie cu prăjituri şi o trecu prin faţa fiecăruia. ce gîndeşti despre mine? El şovăi: — Există ceva tragic în dumneata. încît în inima ei intră o licărire de speranţă.

Rîsul i se frînse. o umplu iarăşi. ridică cupa şi spuse cu glas puternic: — Dragii mei prieteni. putea să-şi smulgă veşmintele şi să danseze goală. El îi smulgea toate măştile. voia să mai simtă încă o dată arsura vieţii. Şi Annie se agăţa de braţul ei. — Regine. îi vorbeau: de ce? e oare cu putinţă? nu poate fi adevărat. în toţi ochii citea uluirea. Sări pe canapea. Vino să te odihneşti. — . Le călca în picioare. îl sfidă: ardea. spunea Sanier. Aruncă pe jos statuetele. În ciuda lui.” Şi era adevărat. spuse Regine. pierdută. Mă retrag din teatru. Îl arătă pe Fosca eu degetul. Exista. — Îţi baţi joc de mine. ar fi cu adevărat sigură că acest minut exista. gîndea: „Încerci tu... Dar nu mă intimidezi! Îl privi provocator.. domnule Dulac. vedea acel du-te-vino al cuvintelor şi al privirilor. nu voi semna acest contract. Totul se stinse. acelaşi vid. flacăra se stinse. — Fă-i să plece.” Şi mai vedea şi de ce încerca ea: în spatele cuvintelor. Dintr-o dată. Toate feţele se întoarseră spre ea. hăul deschis deodată la picioarele lor şi de unde se urca neliniştea. — Trece timpul. nu mai era decît o fîlfîire de aripi în mijlocul vidului. gesturilor. Dar el nu spunea nimic. Beţi pentru sfîrşitul carierei mele. jocul de-a seducţia. exista. Abandonez Berenice. chiar şi numai pentru o secundă. — Vino să te odihneşti. comedia rîsului lucid şi a cuvintelor fără speranţă. statuetele de pe gheridon. putea s-o ucidă pe Florence: ceea ce s-ar întîmpla după aceea n-avea nici o importanţă. Cuvintele i se uscară în gîtlej. Îi zîmbi lui Dulac. şi marionetele vechi în teatrul lor minuscul: tot trecutul meu şi îndelungata dragoste de mine însămi se află în aceste bibelouri preţioase. — Te distrezi bine! spuse ea. O vedea cum îl priveşte pe Sanier.A sosit clipa să vă spun de ce v-am adunat în astă seară. de revoltă şi de zgomot. Goli cupa. Şi nu sînt nimic altceva decît nişte obiecte de bazar! Azvîrli măştile pe jos. Lăsă să-i cadă mîna şi cupa se sparse pe jos. Îi urmă. ai băut prea mult. Ce comedie! — Regine. în toţi aceeaşi impostură.. „Încerci tu. Toţi vorbeau. Întinse mîna spre o cupă de şampanie: — Mi-e sete. Ar fi trebuit ca Dumnezeu să nu mă iubească decît pe mine. Prea multe sfinte. spuse Fosca. torentul. Cineva o atinse pe umăr. Eşti făcută pentru a crede în Dumnezeu şi pentru a intra la mînăstire.. — Există prea mulţi aleşi. marionetele.. cu faţa răvăşită. încerci tu. Beau pentru sfîrşitul carierei mele. lăsaţi-mă în pace! Rămase nemişcată în mijlocul camerei. numai un minut. — Obiecte de bazar! repetă cu glas tare călcîndu-le în picioare. Văd limpede. — Iartă-mă. Fă-i să plece pe toţi.. Nu pentru a sărbători semnarea contractului pentru Furtuna. vedea pătrunzător această nouă comedie. Chipul lui Dulac se înăspri. — Văd prin ochii lui. oglinzile goale reflectînd una în alta doar vidul lor. ceilalţi tăceau. pîndea. — Beţi împreună cu mine. Era la cîţiva paşi de ea.. spuse el.. — Vino. O priveau fără să înţeleagă şi le era puţin teamă. încercînd să-i înfierbînte inima. — Un sfîrşit frumos. Îl privi. Prin ochii lui. — N-am băut deloc. Chiar şi numai pentru un minut. în ciuda zâmbetului lui compătimitor. strivea toate minciunile.. rîzînd mereu. Încerca: jocul de-a stăpâna casei. El zîmbea şi ea era goală pînă la os. pînă şi gesturile. apoi se răsuci pe călcîie. cum îl priveşte pe Sanier care o privea. îi spuse lui Annie. spuse Sanier cu blândeţe în glas. Rămaşi afară. — Regine. Începu să rîda. La ce bun? . spunea Annie. jocul de-a gloria. era fulgerul. ai înnebunit. încerci tu. Dacă distrugea într-o clipă trecutul şi viitorul. ar fi o flacără care spintecă noaptea. toate astea nu erau decît un singur joc: jocul de-a existenţa. privi măştile negre de pe pereţi. zîmbetelor. cuvintele. spuse ea. jocul oglinzilor. Roger ar fi spus: „Nu mai bea” şi ea ar fi băut şi ar fi fumat şi capul i-ar fi devenit greu de scârbă. Adăugă cu mînie: — Şi voi doi. — Ah! spuse ea rîzînd. — Nu voi turna acest film şi nici un alt film. spuse Annie. Un minut. îi răspunse ea pe un ton vesel. o cerceta. avalanşa. zîmbetele. spuse ea. Bău şi începu să rîdă tare. şi ea zîmbi triumfătoare. Exista.— Ce? — Gustul dumitale pentru absolut.

Nu voi uita niciodată. E-adevărat. — E cu neputinţă! Doar i-am spus să nu plece. — L-ai lăsat să plece dinadins. dacă nu mă arunc pe fereastră. La urma urmelor. — A plecat astă noapte. Strigă: — Annie! — Da. după care el spuse: — Am să plec. respira. Mă vei uita şi vei putea reîncepe să trăieşti. ca şi cînd şi el ducea lipsă de timp. Unde-i Fosca? . — Unde e Fosca? — A ieşit. inutilă. spuse el blînd. Cînd Regine deschise ochii. nu simţea decît mîngîierile. — Ţi-a lăsat o vorbă. Spune-mi. spuse ea. — Regine! — Nu te mişca sau de nu. — N-am să plec. — Să pleci? Unde? — Departe de tine. sfîşiată de spasmul triumfător. veşnicia era învinsă. Era în ea. să-i vorbească: oare nu era nici un leac? Dar el îi citea gîndurile prea repede. Întinse braţul de-a latul patului. Îşi trecu mîna peste fruntea năduşită. abia se crăpa de ziuă.— Nu mai vreau minciuni în jurul meu. fără speranţă. — Eu însămi sînt o minciună. zise Annie. acestei dorinţe sălbatice şi noi pe care ea singură o putea potoli. prea multe alte femei. şi Regine nu mai era decît o pradă. Mîinile lui Fosca o strînseră şi ea fremătă. spuse. Regine. spuse Annie. şi care nu era dorinţa faţă de ea. ci faţă de tot: ea era dorinţa. — Şi de ce l-ai lăsat să plece? De ce nu m-ai trezit. Ne-a fost îngăduit somnul. eşti o idioată? De ce? — Nu ştiam. Dintr-un salt ajunse la fereastră. spuse el. — A ieşit? La ora asta? Unde s-a dus? Annie îşi ferea privirea. nimic altceva decît un capăt de hîrtie împăturit în două: Adio. spuse ea. Trebuia să plece: pentru binele dumitale. crispată într-o patimă de aşteptare şi de nelinişte. Nu era nimeni lîngă ea. dinţii îi clănţăneau. pe cînd mîinile lui Fosca existau. — Spune-mi unde este. Îi săruta părul. — Regine. spuse Regine prinzînd-o pe Annie de braţ. aruncată din nou cu totul în ea însăşi. sar. absenţa densă. El gemu şi ea îşi înfipse unghiile în carnea Iui. încordată. E prea tîrziu. — Unde-i? — Nu ştiu. Se întoarse şi îşi cufundă obrazul în pernă. Luă biletul. — Niciodată. cu ceilalţi bărbaţi. l-ai citit? O privi pe Annie cu mînie. biata de tine! Ce-i de făcut? — Nu-i nimic de făcut. ştiai şi l-ai lăsat să plece. Regine. Se lăsă o lungă tăcere. se gîndi: „Dacă ea nu ştie. Nu trebuie să mă părăseşti niciodată. imaginile: nimic nu mai rămase pe pat decît un mare fior negru. Altădată. Putoare! Putoare! — Da. în acelaşi ritm gîfîit ca şi Fosca. Îi înlănţui gîtul cu braţele. Nu voi uita nimic. — Dormi. vidul fierbinte. spuse Annie. nu-mi rămîne decît să mor”. — Regine. uită că exist. dragă Regine. smulsă din pacea fierbinte a tăcerii. Febril. O înlănţui cu braţele şi o pală de foc se ridică în ea. Clipa ardea. Se prăvăli pe un scaun şi îşi lăsă capul în mîini. şi ea era prada acestei dorinţe vechi cît pământul. N-ai să pleci. Sări din pat şi începu să se îmbrace în grabă. prin care totul se încheia şi totul se destrăma. Trebuia ca el să rămână lîngă ea. — Nu. o mîngîia pe obraji. trădată. bănuia în spatele lui prea multe alte nopţi. A! Amîndoi aţi uneltit împreună pentru binele meu! O zgîlţîi pe Annie. Nu mai era nimic. îşi apăsă buzele pe buzele lui şi îşi strecură limba în gura lui. Era îngrozitor de obosită. îşi aruncă hainele. numai tu exişti şi eu nu însemn nimic. Îl privi înspăimântată. — Binele meu! exclamă Regine. — Ce nu ştiai? Ţi-a dat biletul ăsta. Atîta tristeţe din glasul lui o împinse să deschidă ochii. — Nu ştii! Regine o privi ţintă pe Annie. spuse ea. — Unde s-a dus? întrebă ea. ea era tot. ca şi cînd fiecare secundă ar fi devenit un tezaur care nu trebuia risipit. nu le simţea şi mîinile. măturând cuvintele.

N-ar fi trebuit să mă mai înşel. spuse ea. Îţi făgăduiesc că am să ţi-l aduc înapoi. Nu mai am vîrsta cînd te poţi înşela. am luptat.. — Dar băuseşi. spuse el rîzînd uşurel. — Tu faci din ea un blestem. — Şi dacă nu-l găsesc. spuse el. Un fir de iarbă. — E-adevărat? întrebă Regine neîncrezătoare. şi toţi se înşelau. aş încerca să le vin oamenilor în ajutor. se înşelase şi ea ca şi ceilalţi. M-am înşelat. — Nu mă mai iubeşti? îl întrebă. mîinile îi tremurau. Îşi trase mantoul pe mîneci. zîmbi. de ce ai plecat? — Annie mi-a cerut-o. în locul tău. deloc mirat. Se aplecă spre ea. alături de el era o sticlă de vin alb. — Îţi cer douăzeci de ani din viaţa ta. doar ţi-am spus: nemurirea este un blestem. O greaţă cumplită se urcă spre buzele Reginei: pe cîmp. — Atunci sînt pierdută. Mi-era. — O iubesc şi pe ea. — E cu neputinţă. spuse ea.. toate egale. — Cum aş putea face o deosebire? Biata Annie. fiecare se credea mai grozav. .. Explică-mi. după alte căderi în somn. — Da. — Am spus ieri că renunţ la teatru. — Aşa deci. — Mă duc să-l caut. N-are rost. tot mă voi înşela: oamenii nu fac progrese. în hanul unde aţi petrecut trei zile împreună. — Întoarce-te. Ar trebui să-ţi povestesc totul. milioane de fire de iarbă.. — Da. — Nu. fuma. — Vreau să-l aduc înapoi singură. Diseară trebuie să te duci la teatru. Trecu pragul. spuse el.. — Nu. — Fosca. Cînd o zări pe Regine. Fiecare se credea deosebit de ceilalţi.. nu înţeleg! În locul tău.. — Nu în acelaşi fel. răspunse el. Mi-era teamă de dumneata. Ea îşi ascunse obrajii în mîini. Lasă-mă pe mine să mă duc. — Îmi pare rău. Ridică din umeri: — Nimeni nu-şi poate închipui.. De ce ţi-ar fi spus? — Am vrut să ştiu. spuse Regine. * Fosca şedea la o masă mică de pe terasa hanului. — Ea ţi-a cerut-o! Regine se aşeză în faţa lui Fosca şi spuse mânioasă: — Dar eu ţi-am cerut să rămâi! El zîmbi: — De ce ar fi trebuit să mă supun ţie? Regine îşi turnă un pahar de vin şi bău cu nesaţ. El o opri: — Nu eşti în locul meu.. n-ai să mă mai vezi niciodată. — Sînt prea obosit. spuse el. Nici nu ştii cît am luptat! — Dar de ce? întrebă ea.— La Lyons. spuse Annie. spuse el blînd. — Nu. pentru tine e-o nenorocire. — Să mai încercăm. Biata Annie! N-a rezistat mult. — A fost o vreme cînd pentru tine doar eu singură existam. nimic mai mult decît un fir de iarbă. Dar iată că nu mai pot. Dar cred că lucrul acesta nu poate fi evitat.. Şi cînd voi avea zece mii de ani în plus. răspunse Annie. Douăzeci de ani! Ce înseamnă asta pentru tine? — A! Nu înţelegi. Îl prinse pe Fosca de mîini.. Şi-apoi mi-ai deschis ochii. Am crezut că aş putea redeveni încă o dată un om: mi s-a mai întîmplat. toate asemenea.. ţi-a cerut sfatul! spuse Regine. — Am să mă duc eu să-l caut. — Ah! Ai şi venit! spuse.

Avem tot timpul. spuse el. spuse el. la nesfîrşit.— N-ai decît! Povesteşte. — Bine. Nu se va schimba niciodată. spuse ea. Privi în jurul lui. Fosca. . — Mereu aceeaşi poveste. avem tot timpul? — La ce bun? spuse el. Am să ţi-o povestesc. nu-i aşa. Va fi poate mai puţin îngrozitor cînd voi înţelege. — Fă asta pentru mine. Va trebui s-o tîrăsc după mine.

a doua zi după lupte. îşi petrecea aproape toate zilele în spatele unei ferestre cu gratii din palatul său. Un an mai tîrziu nobilii din Carmona îmbrăcîndu-şi din nou armurile grele se repeziră în galop de-a curmezişul cîmpiei. eşafodul ridicat în faţa palatului fu dărîmat. pe cal. unii strigau: „Trăiască ducele!” şi ceilalţi: „Jos cu tiranul!” Ne băteam straşnic. În odaia lui. printre mărăcini şi stînci ne băteam eu pietre. prietenii lui Pietro d'Abruzzi se adunau în casa tatălui meu şi şopoteau la lumina torţelor. douăzeci de străji erau în jurul lui. spuse el. chipurile străluceau de voioşie şi în casa tatălui meu se vorbea. Cînd îl vedeam trecând pe Francesco Rienzi cu picioarele lui crăcănate călare pe un cal negru. puneam aceeaşi întrebare şi ei clătinau din cap. educaţia mea a fost încredinţată unui călugăr care s-a străduit să-mi vîre în cap teama de Dumnezeu. în alaiuri magnifice. În sfîrşit. şi veşnic avea zece străji în juru-i. vorbi poporului. Vreme de trei ani. Într-o dimineaţă clopotele catedralei bătură dangătul de moarte şi faţadele caselor se acoperiră cu pînză neagră. şi le confisca bunurile: un eşafod era ridicat în piaţa mare şi de cîteva ori pe lună un cap se rostogolea pe caldarîm. într-un palat din oraşul Carmona. Pietro d'Abruzzi îl înjunghiase pe Bertoldo Rienzi pe treptele palatului ducal şi mulţimea îl purta in triumf. Tata şi Gaetano d'Agnolo clătinau din cap. noaptea. Lodovico Pallaio şi . Timp de mai multe săptămîni lumea dănţui în pieţe. Sub cârmuirea lui Orlando Rienzi. înveşmântaţi în robe zdrenţuite. dar niciodată nu m-au putut satisface aceste jocuri. Am fost crescut de tata. Alături de tatăl meu. Gaetano d'Agnolo zîmbi. făgăduind o uşurare a neajunsurilor. într-o duminică dimineaţa. pe cînd asculta slujba în catedrală. cerşetorii aşezaţi ciorchine pe treptele catedralei şi îmi spunea: — Numai ducele poartă vina pentru toată mizeria asta. clica lui Rienzi alungată în afara cetăţii. învingători şi învinşi se trezeau nevătămaţi. şi sipetul acesta era doldora de aur. zi de zi. se afla în capul cortegiului funebru: umbla zvonul că îşi otrăvise fratele. şi în pieţele ei nu exista nici o fîntînă. foştii magistraţi erau destituiţi. îl admiram. cînd ieşea. împinşi de clica exilaţilor. urmărirăm cortegiul care îl ducea spre ultimul lăcaş pe Francesco Rienzi. palatul ducal strălucea în mii de lumini. în fiecare zi se iscau încăierări între partizanii lui şi cei ai lui Rienzi. Orlando Rienzi purta pe sub tunică o cămaşă de zale. Dar în temniţe trăgeau să moară cu încetul tîrgoveţii bogaţi şi nobilii cărora Bertoldo le confiscase averile. Leonardo Vezzani. carnea din felurile de mâncare. tăcuţi. în magherniţele răspîndind miasme pestilenţiale. zăcea un sipet mare încuiat cu trei lacăte. la picioarele patului. unul după altul. şi totuşi tîrgoveţii din oraş umblau în picioarele goale. poate e ceva de făcut. cu glas tare. Carmona deveni vasala Genevei. Sipetul cu trei lacăte era mereu gol. turniruri se desfăşurau în piaţa mare. Adesea. sub metereze. şi al bogatului. Carmona se ridica pe vîrful unei stînci sterpe. Îl priveam fermecat pe Pietro d'Abruzzi care străpunsese inima unui bărbat cu un pumnal adevărat şi care îşi mîntuise oraşul de pacoste. Zdrobiră armata noastră şi Pietro d'Abruzzi fu ucis cu o lovitură de lance. Îi învinuia de trădare pe nobilii oraşului. ostaşii din escorta lui fiind tocmiţi dinainte. îmi arăta cocioabele din mahalaua boiangiilor. copiii murdări la fund. Dar încă din fragedă copilărie nu-mi păsa decît de pămînt şi nu mă temeam de nimic. — Poate. genovezii le invadaseră teritoriile. Din balcon. Mama a murit la scurtă vreme după naşterea mea. Lua deopotrivă şi banul săracului. pînă în cîmpie răzbătea sunetul comorilor. patru tineri se năpustiră asupra lui şi îi tăiară beregata: erau Jacopo d'Agnolo. Ziua şi noaptea războaiele de ţesut zumzăiau în fundul atelierelor întunecoase. Bertoldo Rienzi. copiii se băteau pentru un codru de pîine neagră. Porţile temniţelor se deschiseră. la 17 mai 1279.Partea întîi M-am născut în Italia. morţii înviau. Tata era un bărbat frumos şi puternic. servitori anume îi gustau vinul din cupă. lătratul voios al cîinilor: seara. Poporul îl ura pe Bertoldo Rienzi. Oamenii se duceau pe jos în câmpie să umple burdufele şi apa costa la fel de scump ca şi pîinea. care încărcate cu aur coborau din piaţa mare şi furia punea stăpânire pe inimile noastre cînd le priveam cum dispăreau luînd calea mării. neîncetat biruri noi loveau în meşteşugarii amarîţi şi. Se spunea că poartă pe sub haine o tunică groasă de zale. înveşmîntat în negru din cap pînă în picioare. care m-a învăţat să încalec pe cal şi să trag cu arcul. — Nu se poate face nimic? întrebam eu. Uliţele Carmonei răsunară de zarva unei zile de sărbătoare. nu erau decît simple jocuri şi mă întrebam cu nerăbdare: — Multă vreme voi mai rămîne copil? Aveam cincisprezece ani cînd focuri de sărbătoare se aprinseră la toate răspîntiile. îmi răspundea. Cînd mă plimbam cu bătrîna mea doică. Cu toate acestea. întrebam plin de mirare: — De ce-i el stăpînul Carmonei? Tata mă privea cu un aer grav: — Nu dori niciodată să-i iei locul. adversarul doborît la pămînt se ridica în picioare. Pînă şi copiii din Carmona erau împărţiţi în două clanuri şi. seniorii înveşmîntaţi în mătăsuri şi brocarturi călăreau pe străzi. Poporul îl ura pe Francesco Rienzi. La începutul fiecărui anotimp.

Sprijiniţi de aceste trupe mercenare. spuse Vezzani. migdalii înfloreau în cîmpie şi niciodată cerul nu păruse atît de albastru. nici mai rău decît un altul. şi procesiuni făcură înconjurul zidurilor de apărare aducînd slavă lui Dumnezeu. şi în jurul inimii mele simţeam strîngîndu-se o menghină. Apoi ţesătorii începură să ţeasă iarăşi. Zile întregi focurile arseră la răspîntii. şi în curînd oraşul meu avea să-şi împlinească soarta. — Te poţi apăra. cocioabele vechi rămîneau în picioare. — Ah! am spus eu cu aprindere. Tata refuză să ia puterea şi îl aşezarăm în fruntea cetăţii pe Gaetano d'Agnolo. o am. Într-o seară. învinşii fugeau în derută. „Voi muri oare ca şi el. cîţiva ani. mi-a dăruit un fiu. i-aş fi mărit teritoriul. spuse el. . şi uliţele late şi netede. îmi spunea adesea. Fu trimis în surghiun împreună cu fiul său. mîna mi se încleşta pe garda săbiei. primi cu bucurie naşterea unei noi speranţe. Serbări se desfăşurau sub cerul albastru. I-am tîrît trupul în piaţa din faţa catedralei şi l-am aruncat mulţimii. fără să fi făcut nimic?” În zilele următoare.. Şi apoi priveam Carmona cocoţată pe stîncă. Dacă eram în locul tău! — Ce-ai fi făcut? — Aş fi încheiat alianţe solide pentru. — Marile fapte despre care îmi vorbeşti ar avea nevoie de ani de zile pentru a fi duse la îndeplinire! Şi cîte jertfe ar cere la început! Oamenii ar ajunge repede să mă urască şi să mă răpună. oamenii dansară în pieţe. — Tu doar ai timp. în timp ce bătea clopotul de alarmă. foştii magistraţi erau destituiţi. Grîul creştea prost în cîmpia pustiită şi pîinea pe care o mînca poporul era neagră. Negociase în taină cu condotierul Pietro Faenza. al cărei păr lucea ca aurul curat. aş fi purtat războaie. Priveam cum coboară în groapă sicriul în care zăcea propriul meu trup secătuit. — Nu vreau să semăn cu Francesco Rienzi. M-am însurat cu Catarina d'Alonzo. îl înhăţarăm pe bătrânul Gaetano şi îl silirăm să abdice. — Toate astea ar cere mult timp. aş fi zidit palate. palatele albe nu existau decît în visurile mele. Atunci pentru prima oară în viaţa mea. În ziua aceea aş fi murit zîmbind.eu. Deodată toţi tîrgoveţii din Carmona apărură înarmaţi pe uliţe. cînd îl vedeam trecînd călare pe Gianfredo Massigli. nu cîrmuia nici mai bine. îi aşteptarăm neînfricaţi pe genovezi. cine speră ca un om să poată păstra frânele cetăţii în mîinile sale destul de multă vreme pentru a-i dărui prosperitate şi glorie? Tata îmbătrînea. Adesea urcam călare dealurile care stăvileau zarea şi priveam vasta întindere verde şi trandafirie care se pierdea la poalele altei linii de dealuri albăstrii. Îmi puse o mînă pe umăr. oricum. Dealtfel ştii bine că orice măsură de prevedere e fără rost. Trecură anotimpurile şi iarăşi înfloriră migdalii. era un bărbat viclean. — N-o să mă iubească multă vreme. Leonardo Vezzani. cerşetorii să cerşească şi sacagiii să străbată uliţele. L-am întrebat pe Vezzani: — Ce aştepţi? Mă privi uimit: — Nu aştept nimic. şi Leonardo Vezzani luă puterea în mînă. fiecare lovitură pe care o dădeam cu lancea salva Carmona.. dar altă schimbare nu se petrecuse în Carmona. sub povara burdufelor cu apă. care îl sfîşie în bucăţele. Genovezii şi partizanii lor pieriră în măcel. dar nici o fîntînă nu ţîşnea în pieţe. Gianfredo Massigli le porunci zbirilor săi să-l stranguleze. Era un bărbat cinstit şi prudent. Tîrgoveţii purtau încălţări şi robe de postav nou. la un ospăţ unde fusesem poftiţi. Leonardo era prietenul meu. era neîntrecut la toate exerciţiile corporale şi simţeam în el o fărîmă din focul care mă mistuia. era osîndit: doi ani mai tîrziu. dar mă gîndeam: „Totul este fără rost. Spunea adevărul. ale cărui armate veniră grabnic să se înşiruie la picioarele zidurilor cetăţii. trecutul meu inutil. Vechii magistraţi erau înlocuiţi cu oameni noi şi în pieţe se desfăşurara serbări. căruia i-am pus numele de Tancredi. care îi ii trase de partea sa pe nobilii din Carmona acordîndu-le mari privilegii. Puţin timp după aceea tata a murit. A fost înmormîntat în cimitirul care domină Carmona. o tînără nobilă. voi fi trăit. am luat parte la o adevărată bătălie între bărbaţi. sumeţindu-şi ţepii celor opt turnuri mîndre: aici bătea inima lumii neţărmurite. îmi ceru să mă căsătoresc cît mai rămînea pe lumea asta spre a le putea zîmbi nepoţilor. Morţii nu mai înviau. Zîmbi cu acel surîs care îmi plăcea mie: — Nu mă tem de moarte. Cel puţin. — Gaetano d'Agnolo este prea bătrîn. — Ce aştepţi ca să treci la fapte? — N-am trecut la fapte? mă întrebă el. frumoasă şi cucernică. şi alte dealuri”. Chipul i se întunecă: — Ştii bine că nu. sîcîit. pentru că şi pe mine mă vor ucide la rîndul meu”. Poporul nu mai aştepta nimic din partea lui Gaetano. Carmona. — Poporul te iubeşte. asta mi-e de ajuns. Era într-o primăvară. — De ce-ai luat puterea dacă nu faci nimic? — Am luat-o. sigur că îi dăruisem cetăţii mele un viitor triumfal. Mă gîndeam: „În spatele acestui deal există alte cîmpii.

Striga un tînăr. Gianfredo Massigli trecînd călare pe sub ferestrele mele primi o săgeată în inimă: eram cel mai bun arcaş din Carmona. cortegiul negru venea în jos pe strada mare. — Doamne! Iartă-ne. spun eu. Păru-i devenise spălăcit şi îi cădea. ca şi cînd de cealaltă parte a meterezelor. urcau din marginea oraşului. În aceeaşi clipă oamenii mei se răspândiră în oraş strigînd: „Moarte genovezilor!” şi tîrgoveţii pe care îi vestisem în taină năvăliră în palatul ducal. Ruggero dădu din cap: — Nu. „Maria. Locul meu este lîngă ei. trupul slab şi cenuşiu în roba de bumbac. Doamne! Iartă-ne. genovezii porniră război împotriva Florenţei. voiau să devină stăpîni peste toată Italia de miazănoapte. lacrimile îi curgeau pe obrajii plini de pete roşii. Mi-am aşezat mîna pe părul ei. Maria!” Un strigăt sfîşia tăcerea. — Doamne! Iartă-ne nouă. şi oamenii. — Şi astăzi intrăm în iarnă! Pot eu să-mi fac griji pentru femei şi bătrîni? Am privit pe fereastră. Gianfredo Massigli îl primi cu mare pompă pe ambasadorul lor. ţăranii au părăsit cîmpia şi s-au adăpostit în spatele meterezelor. — Uite-i pe toţi oamenii ăştia! spuse ea. apoi pe Ruggero. de dragul meu. merinde. — Lasă-i la casele lor. Genovezii nu-i vor lăsa să treacă. — Raimundo. spuse Giovanni. bătrânii şi ologii. supuseră Pisa. ştii bine că hambarele sînt goale! — Nu se cade. Doamne! Iartă-ne! Coborau din cetăţuie. ţineau în mîini boccele. — Mai există şi altă cale? — Nu. veneau puhoi din uliţele de sus şi din uliţele de jos. În tăcere. ochii erau lipsiţi de culoare. — Catarina. ai fi zis că avea să cadă. în numele copilului nostru. I-am înarmat pe toţi bărbaţii. se năpusti pe sub burţile cailor şi despică mulţimea în două. îmi spuse Catarina. — Sînt o gură în plus. — Încetează cu jelaniile astea. copiii. i-am răspuns. Nu se auzeau decît paşii docili ai mulţimii şi tropotul metalic al cailor. velinţele. Privesc şi tac! — Vor să salveze Carmona. în spatele acestui stăvilar. Mi-am întors capul. spuse Ruggero. înaintau în grupuri mici. am trimis soli la condotierul Carlo Malatesta spre a-l chema în ajutorul nostru. nu-i cu putinţă. spuse ea cu glas pierdut. spuse Catarina. Şi am închis porţile Carmonei. spuse ea. puternici şi roşi de ambiţie. se zicea că genovezii erau gata să-i cumpere sprijinul cu aur şi el era un om lacom. Îşi ascunse faţa în mîini. Seara eram principele Carmonei. „Maria!” Doi soldaţi îl înşfăcară şi îl azvîrliră de cealaltă parte a stăvilarului. — Atunci de ce nu mă alungaţi şi pe mine? întrebă Catarina. Ah! Ce laşă sînt. — O fiertură de tărîţe şi o supă de ierburi. . îl priveau cum trece în tăcere. Pretinseră să ne aliem cu ei spre a putea zdrobi Florenţa mai uşor şi spre a ne înrobi: cereau bărbaţi. Pentru numele lui Dumnezeu. Prin fereastra crăpată intra în palat aerul rece al uliţelor şi tăcerea.La începutul anului 1311. luînd cu ei grîul şi vitele lor. la ora două după-amiază. nu-şi pierduseră încă orice nădejde. erau bogaţi. în picioare pe pragul caselor sau aplecaţi la ferestre. Catarina se ridică şi se apropie de fereastră. ar fi mai bine ca oraşul să se predea. Vor muri cu toţii de foame şi de frig în şanţurile de apărare. lasă-i la casele lor. Din fiecare crăpătură. oalele şi amintirile fericite mai puteau sluji la ceva. — Tu eşti soţia mea. Un soare îngheţat aurea acoperişurile de ţigle trandafirii cu crăpături de umbră neagră între ele. i-am spus. nutreţ şi liberă trecere peste pămînturile noastre. Căzu în genunchi dinaintea mea. L-am privit pe Giovanni. Jandarmii le opriseră caii şi. În 12 februarie. — Nu ştiu ce vor să facă genovezii cu nevestele lor? Cortegiul se revărsa în piaţă: femeile. şi poate că planurile lor ambiţioase ţinteau şi mai departe. străbătu piaţa de-a curmezişul. înconjuraţi de jandarmi călare. trimite-i la vetrele lor. El se zbătea. unele femei aveau spinarea încovoiată sub povară. cînd un alai măreţ îl escorta spre cîmpie pe trimisul genovezilor. Ştiu că Dumnezeu ne apără. cai. strivită de o povară prea grea. Îşi iubesc oraşul. — Raimundo! strigă Catarina. Se agăţa cu amîndouă mîinile de gratiile ferestrei. Raimundo. marele bazin trandafiriu se umplea încet de o mulţime mută şi neagră de oameni. — Ce li s-a împărţit azi dimineaţă soldaţilor? am întrebat. * — Lasă-i la casele lor.

fiinţe slabe şi trădătoare. M-am înapoiat la fereastră. nici o urzică la temelia zidurilor. E foarte bătrîn. „Mă vor ucide. — Să mergem. Firmele ruginite de deasupra dughenelor închise scîrţîiau în bătaia vîntului. Bărbaţii se vor ruga în timp ce genovezii le vor necinsti nevestele! — Ceea ce fac. care murise de bătrîneţe în surghiun. Jură-mi că dacă mor nu vei preda oraşul. Pe la spate. urcau ele oare pînă la Dumnezeu? Era adevărat că pe morţi îi aşteaptă o viaţă în ceruri? Mă gîndeam: nu voi mai avea nici mîini. — Unul dintre ei te va ucide. Va fi aceeaşi înşiruire monotonă de rugăciuni şi catafalcul negru presărat cu lacrimi de argint se va ridica chiar în locul acesta. Ah! Sper că preoţii mint şi că voi muri de tot! . Gianfredo Massigli. Am urcat treptele de marmură şi m-am întors. Lasă-mă să trăiesc! Murmurul rugăciunilor se umfla şi descreştea ca vuietul mării. era trandafiriu şi blond. mă gîndeam.. — Atîta vreme cît voi fi aici. — Bietul Kunak. între vid şi mine. — Ah! Acum vă rugaţi pentru ei. Acolo sus. spuse Tancredi. — Nu. Mi-am plecat capul. Pare abătut. Şi lupta pe care o duceam de trei ani nu va sluji la nimic. i-am răspuns. dar pînă acum nu găsiseră nimic. aurie.” Simţeam pe piept răceala cămăşii de zale. am spus. nu vor putea niciodată s-o cucerească. — Nu. Era un loc gol alături de ei. trebuie făcut! am spus. în jurul lui nu era picior de străjer.. Nu mai rămăsese un fir de iarbă printre pietrele caldarîmului. mort otrăvit. Lorenzo Vezzani. L-am aşezat din nou pe jos. ridică fruntea şi strigă: „Moarte tiranului!” Nimeni nu se clinti. şi Orlando Rienzi. Eram singur. Mă tem să nu se fi îmbolnăvit Kunak. nu trebuia ca oamenii să ştie. — Ştiu. care acum şedea ţeapăn sub ferestrele palatului. spuse Catarina. Tancredi era culcat pe covor în faţa firavului foc de vreascuri. Fără o vorbă.. am spus. Le-am făcut semn lui Giovanni şi lui Ruggero. roşie. „Dacă nu le predăm Carmona. — Catarina.. Mi-am strîns fruntea şi mai tare.. — Crezi că genovezii îi vor primi? spuse Giovanni. corturile roşii ale genovezilor.. cobora dealul şi se îndrepta spre cîmpie. în genunchi la picioarele altarului. catedrala strălucea în capătul de sus al străzii mari. verde. închişi între alambicurile şi filtrele lor. spuse ea. Mi-am strîns fruntea în mîinile înmănuşate. medicii căutau de luni întregi. Am trecut pragul catedralei. nu sînt un laş. Zăceau toţi sub lespezile altarului: Francesco Rienzi. Clopotele catedralei începură să bată: ca la mort. i-am spus. oamenii priveau cum trec taţii şi mamele lor. pînă şi chipurile lor erau mute. nici glas..— Ştii ce au făcut din Pisa? am spus. — Tată. nevestele şi copiii lor. spuse repezit. Clinchetul armelor se împletea cu imnul funebru care răsuna sub bolţile de piatră. se juca cu cîinele. Miserere nobis.. Am îngenuncheat. Cînd Lorenzo Vezzani păşea printre florile şi draperiile stacojii. I-au ras zidurile. Toţi purtaseră o cămaşă de zale şi nici unul dintre ei nu domnise mai mult de cinci ani. semăna cu maică-sa. nu se gîndea la moarte şi murise sugrumat. voi vedea cum Carmona îşi deschide porţile. Un puhoi negru se revărsa în afara oraşului. mort asasinat. precum şi bătrînul Gaetano d'Agnolo. Un an? O lună? Străjerii stăteau în picioare în spatele meu. Catarina se întoarse spre mine. Albă. — Dacă moare Kunak. nu voi jura. aşa va fi. şi voci grave se înălţau spre bolţi. Eram osîndit la moarte. era un copilaş. Pietro d'Abruzzi. Mai bine să-ţi tai un braţ decît să mori de tot. La poalele stîncii năpădite de mărăcini pe care se ridica cetatea Carmona se zăreau. dar în spatele lor începea vidul: doar oameni. Turma resemnată cobora încet spre metereze. i-au dus pe toţi oamenii în robie. ucis de-o lovitură de lance. — Catarina. în podul îngheţat. Am privit turnurile înalte de piatră albă care se ridicau semeţ deasupra acoperişurilor trandafirii. mă priveau cu ochi lipsiţi de ură şi de speranţă. Bătea clopotul de moarte şi mulţimea neagră se unduia. îi voi vedea pe genovezi dărîmîndu-ne turnurile şi nu voi putea face nimic. M-am apropiat de ea. o să-mi dai un alt cîine? — Nu mai e nici un cîine în Carmona. Miserere nobis. veselă ca o dimineaţă de pace. i-am spus. nu trebuia să întorc capul. Clopotele băteau dangăt de moarte şi bărbaţii în robe întunecate urcau în tăcere spre biserică. — Doamne! am spus. Peste cîtă vreme? Preotul se ruga cu glas stins.. Bertoldo Rienzi. or să mă socotească un laş.” Soldaţii îi dăduseră drumul tînărului. Ştiam că nu vor găsi nimic niciodată.. Dar nu vreau să mor fără să fi făcut nimic. M-am îndreptat spre cămin. fără un gest. printre măslinii argintii. Mi-am lipit fruntea de geam. Un frig imens mi se strecură în inimă. Dacă întorc capul. spuse ea. şi zîmbea. nu se vor pleca. „Voi rămîne aici destul de multă vreme?” — Trebuie să înceapă slujba. fără să scot o vorbă. — Nu mă atinge. i-am răspuns. L-am luat în braţe.

cu obraji plini şi roşii. lumina m-a orbit. Opt medici erau culcaţi în paturi rînduite pentru ei la perete. aşa va fi. — Hai! Înaintaţi. strigă unul dintre bărbaţi. Nici un olog nu cerşea. Marmura lustruită sclipea sub razele soarelui. Ce se petrecea în cîmpie. am luat o cheie de la cingătoare şi am deschis uşa. — La ora asta? Am împins cu piciorul uşa căscată. cîte unul. — Am nevoie de el acum. cu glas ascuţit. în întuneric. Tăviţe şi retorte ardeau pe o plită în pîcla unui fum gros. şi eu nu eram în stare să-l văd. — Dorm. cel mai bătrîn şi cel mai calic dintre cerşetorii care întindeau mîna sub porticul catedralei. în jurul corturilor roşii se zărea o forfotă nelămurită. departe. Femeilor şi copiilor le e dat să se întrebe: ce fac ei oare? vor ţine piept încă multă vreme? Carlo Malatesta va sosi la primăvară? ne va scăpa Dumnezeu? Eu nu aşteptam nimic. Şi în spate. i-am spus. imensă şi inutilă ca marea. — Deci există! De ce să nu-l descoperim acum? Petrucchio dădu din umeri. spuse străjerul. Mi-am ferit ochii. Vîntul aducea în pale miros de mărăcini arşi. aveau mîinile legate la spate: străjerul trecu pe dinaintea mea. Se aplecă şi ridică mojarul greu de marmură. Am luat mojarul în mîini şi l-am aruncat furios pe podea. Am ieşit din biserică. în pulberile roşii şi albastre. nu mă privea. stăteam ca un orb în faţa curcubeului bocalurilor şi fiolelor. o bătrînă. O clipă am rămas locului în capul scării mari. Un miros acru şi searbăd m-a strîns de gît. — Muncesc prea mult! Îşi vor da sufletul trudind! M-am aplecat spre umărul lui Petrucchio: — Ce faci? Un leac împotriva otrăvii? — Nu. L-am recunoscut. — Unde sînt ceilalţi? Petrucchio îşi ridică ochii. nici un copil nu se mai juca pe trepte. apoi o femeie. Singură pe stînca ei. era Bartolomeo. Carmona era o insulă pierdută în largul mării. Ţineam închise porţile Carmonei şi nu aşteptam nimic. Petrucchio stătea aplecat deasupra mesei înţesate de fiole şi de bocale şi măcina într-un mojar o pastă galbenă. Acolo-i povârnişul mai abrupt. trebuie să existe şi un leac împotriva lor. şi nici nu voi apuca să ştiu că s-a întîmplat. se ascunseseră să nu moară: şi acum erau duşi la moarte. Orice lucru îşi are potrivnicul său. — Sînt sigur că se poate găsi ceva. Apoi m-am gîndit pătimaş: Nu. Şi m-am gîndit: Sînt aici. Unii dormeau şi alţii priveau cu ochi împăienjeniţi bîrnele groase ale tavanului. şi nimeni în lume nu era în stare să-l vadă. şi scîntei roşii zburau în văzduhul negru. — E tot ce-am găsit. se întindea cîmpia cu drumuri pustii. un zornăit de fiare m-a făcut să ridic capul. ce se petrecea în ceruri. e cu neputinţă. Ei ard mărăcinii de pe deal. Acolo. — Încerc să fac un lucru folositor. Am privit în jurul meu. Pe podea erau aşternute ierburi putrezite. Mi-am aşezat coatele pe parapetul de piatră şi am privit flăcările ce se ridicau pîrîind din fundul şanţurilor de apărare. — Se poate ca peste o mie de ani să fie descoperit. o alta care părea frumoasă. Dacă există otrăvuri. am spus. — O! Doamne! am spus. m-am gîndit. Ceva mai departe. o tînără care ţinea ochii în pămînt şi al cărei chip nu putea fi văzut. Leacul era aici.Glasurile tăcură. — Unde-i duceţi? am întrebat. Lasă-mă să-ţi vorbesc. — Pe meterezul de la apus. Un balsam împotriva degerăturilor. Am închis uşa. asta va ţine cel mult două zile. M-am căţărat pe scara răsucită. Străjerul îl lovi uşor: . în spatele unui străjer care purta o torţă. — Nu sînt prea mulţi. am spus. — Fosca. nu mă trimite la moarte. Şi am trîntit uşa în urma mea. * Vîntul sufla pe drumul de strajă. Înaintau în şir. Se întoarse spre prizonieri. pe la spate. Încet. şi nu voi mai fi aici. O halebardă bătu în lespezi. Petrucchio mă privea cu răceală. O tăcere grea ca un blestem strivea oraşul. n-o să mi se întîmple mie! M-am întors spre Ruggero: — Urc pînă la pod. Un zgomot de paşi. grabnic. M-am îndreptat spre plită. luceau lumini în tabăra genoveză. nu voi mai fi nicăieri. în urma lor venea un bătrîn bărbos şi încă un alt bătrîn. ascuns în acele ierburi. am coborît iarăşi spre palat. cu case părăsite. coasta dealului era pustie.

Chipu-i trandafiriu se încreţi şi lacrimi îi ţîşniră din ochi. spuse Ruggero. e uşor să mă condamni. E ascuns în casa mea. spionii. Am chemat-o blînd pe nume: — Catarina. poate ne vor cruţa. Dacă cedez Carmona genovezilor. M-am aplecat şi am atins părul spălăcit al cîinelui bătrîn.— Mergi înainte. Catarina şedea în colţul căminului. să mă ucizi mîine. — Să ne întoarcem am spus. — Catarina. — Monseniore. Genovezii sînt obosiţi.. — Atunci vom muri cu toţii. spuse el. să-i zîmbesc. Întoarse spre mine un chip mort. Dar încearcă o clipă să te pui în locul meu. Trăise peste optzeci de ani şi se mai lupta încă să nu moară. Un strigăt cumplit sfîşie tăcerea. deodată. M-am întors spre Ruggero. — Să mi se aducă la palat acest om împreună cu leacul lui. picături de sudoare i se prelingeau pe fruntea gălbejită. lasă-i să se întoarcă în Carmona. înfăşurată într-o pătură. — Copii. venea dinspre meterezul de la apus. Plîngea în hohote. cu o viaţă întreagă dinaintea lor. Cu o viaţă lungă în faţa lor. — Vrei să le deschid genovezilor porţile? — Da. m-am simţit foarte ostenit.. — Nu mai mişcă deloc. M-am aplecat peste creneluri şi am aruncat o ultimă privire asupra focurilor fără speranţă care se răsuceau în beznă. Se aplecă iarăşi asupra lucrului şi spuse: — La noapte dă îngheţul. Kunak nu mai mişcă. — Să mă ferească Dumnezeu să fiu vreodată. — Da. — Care leac? — Leacul. Treizeci de ani de prudenţă. — Cunosc leacul. Tatăl tatălui meu l-a adus din Eghipet. spuse ea. Un an de viaţă. voi zăcea totuşi întins şi ţeapăn. în ciuda vîntului îngheţat. Ah! Cît e de scurtă pînă şi cea mai lungă viaţă! La ce bun leacurile împotriva otrăvii. Iată-l pe omul acela cu leacul. am spus. De ce mă mai băteam? Ce însemna Carmona? Nişte pietre nesimţitoare şi nişte oameni cărora le era groază să moară. şi nimic nu va mai depinde de mine. nu mai plînge. Ceilalţi şi dispăruseră în noapte. spuse ea. de ce nu încerci să negociezi cu ei? Am simţit o izbitură surdă în coşul pieptului. Mi-a venit deodată să las totul baltă. Fii bărbat. într-o bună zi. o noapte de viaţă: pentru o noapte mă implora cerşetorul bătrîn. spuse Tancredi. Copii. — A murit! repetă Tancredi. desigur minţea. cîrpea o bucată de stofă şi degetele. Toţi gîndesc la fel. cosea la lumina unei torţe. i-am spus. voi muri şi eu şi cetatea salvată va cădea în mîinile florentinilor sau milanezilor. aceeaşi groază. Voi fi salvat Carmona şi tot nu voi fi făcut nimic. o viaţă întreagă. — A murit pentru totdeauna. Carmona va intra pe mîini slabe. — Asediul a durat mult. Lasă-l să doarmă. Îmi venea să-mi aşez capul pe genunchii ei. să-i mîngîi picioarele. Dar nu mai ştiam să zîmbesc. ei erau pline de degerături. . Mi-am trecut mîna peste faţă. ca şi în mine. şi Carmona va fi salvată. strigă bătrânul. O noapte. — Minţi. — Tată. Am privit palidele umbre şovăitoare care tremurau pe tapiseria de pe perete şi. — Leacul? M-am apropiat de el. Împingea acul cu degetele-i umflate şi roşii. — Jur pe Sfânta Evanghelie că nu mint. ştiam asta. treizeci de ani de frică şi. — A murit. spuse ea. Cînd am intrat în încăpere. cămaşa de zale? La ce bun toate omorurile? M-am aşezat lîngă Catarina. În ei. — Hai. Buzele îi tremurau şi. — Ah! Taci! M-am gîndit: „Vor muri cu toţii. Şi atunci. deloc. i-am spus. — Doarme. i-am spus. vom mai trăi cîţiva ani încă. am întrebat: — Într-adevăr aşa gîndeşti tu? — Da. Catarina îşi plecă ochii. Dac-am minţit.” — Raimundo. Lasă-mă să-ţi vorbesc. nu ridică ochii. L-am scrutat pe cerşetor.

lichidul era tulbure. A ascuns sticla în pod şi a uitat de ea. — Acum. oasele mici se frînseră. — Raimundo. Şoarecele zăcea în palma bătrânului. — Sticla asta blestemată a făcut din mine un cerşetor. Catarina vru să se ridice. — Aşteaptă. am spus. spuse Catarina. Cînd a fost să moară mi-a dezvăluit taina. — Bea tu mai întîi. vei îndrăzni să bei? Am luat sticla în mînă. cînd jandarmii tăi au dat de mine în fundul colibei unde mă ascundeam. i-am spus. Hai. spuse bătrînul. — Şi n-ai băut? l-am întrebat. — Priveşte. — Aş vrea să-ţi vorbesc între patru ochi. — Cum aşa? — Tata a fost înţelept. Sticla e plină. spuse. I-am făcut un semn lui Ruggero. L-am privit pe cerşetor: obrazul ridat. spuse Bartolomeo. Aveam douăzeci de ani şi mi se aducea în dar o veşnică tinereţe: nu-mi mai păsa de nimic. Acesta scoase un chiţăit scurt şi îşi vîrî botul în lichidul verde. tot n-am băut. cît de mic? — Tancredi are un şoarece alb. barba murdară. dar m-a sfătuit s-o uit şi eu.Îl ţinea pe Bartolomeo de umăr şi îmi întinse o sticlă prăfuită. lovit parcă de trăsnet. micul corp imobil se mişcă. ochii tremurători. — Era mort. — În sticla asta. Adineauri. spuse bătrînul. de tăiş. am spus. i-am risipit averea. — Gata. — Uită-te bine. — Nu. vărsă cîteva picături în podul palmei şi luă şoarecele. — N-o să mai moară niciodată. la rîndul meu. — Mă tem de moarte. Brusc am strâns pumnul. Am vîndut prăvălia lăsată de tata. dacă eşti nemuritor. — Lasă-ne singuri. — Şi de ce n-ai băut din ea? — Dar tu. Bartolomeo îşi trecu degetul pe gîtul prăfuit al sticlei. — Ce-i cu leacul? am spus. — Pune să-l caute. O clipă şoarecele rămase nemişcat. Aşteptarăm. vorbeşte. voi semăna cu el. — Mai ai încă timp. Dacă scap de otravă. — În palatul ăsta e vreun animal viu. — E-o otravă. Am spus cu glas batjocoritor: — Elixirul nemuririi! De ce nu ţi-a trecut mai devreme prin minte să mi-l vinzi? N-ai mai fi avut nevoie să cerşeşti vreodată. spuse Bartolomeo. Ea se ridică. nemişcat. . Catarina. culcat pe-o parte. plină cu un lichid verzui. am spus. — Du-te să-l cauţi. este elixirul nemuririi. de boală. — Adormise. i-am spus cerşetorului. Mă privi cu un zîmbet ciudat. — A venit sărăcia peste mine şi tot n-am îndrăznit să beau. Dădu din cap. În fiecare zi îmi spuneam: e voi bea mîine. răsuceşte-i gîtul. Bătrânul îmi puse şoarecele în palmă. de ce ţi-e teamă că vei fi aruncat în şanţ? — Eu nu sînt nemuritor. Deodată. — Păi. priveşte spuse Bartolomeo. spuse bătrînul. spuse Catarina. Clătină din cap. — Răsuceşte-i gîtul. — Nimic mai mult! — Nu mă crezi? Viclenia lui grosolană m-a făcut să zîmbesc la rîndul meu. în tăcere. dar o viaţă veşnică e prea lungă! Catarina puse pe masă o cuşcă mică de lemn şi se aşeză la locul ei. dar am prins-o de încheietura mîinii. Era cald şi viu. Am aruncat cadavrul pe masă. Au venit bătrâneţea şi neputinţele. Îmi ziceam: am s-o beau în clipa morţii. Scoase dopul sticlei. Apoi se ridică şi începu să alerge de colo-colo pe masă. — N-am taine faţă de tine. am spus. ştii cît ţine la şoarece.

Am dus sticla la gură. spuse Catarina. Părea şi el înspăimîntat. Am întins mîna. Îmi spuse cu aprindere: — Cînd Hristos a vrut să-l pedepsească pe iudeul care îi rîsese în faţă. repede. — Patru zile! Am sărit în sus. — Mantia. Să le spun străjerilor. — Catarina. — Ce s-a întîmplat? — Sînt patru zile de cînd stai culcat în pat. era în puterea zilei şi încăperea era plină de lume. — Toată sticla trebuie băută? — Da — Voi îmbătrâni? — Nu. — Dacă mor. — Ce s-a întîmplat? M-am ridicat într-un cot. L-am privit pe bătrîn cu neîncredere. spuse ea. — Vrei să ieşi? întrebă Giovanni. Catarina îşi ascunse faţa în mîini. Niciodată n-aveam să mai văd încăperea cu aceiaşi ochi. ce de timp! Mi-am dus mîna la gît. spuse Catarina. Am strigat: — Ruggero! — Monseniore? — Nu-l slăbi din ochi pe omul ăsta. Am privit în jurul meu. Bătrînul se apropie şi mă privi ciudos: — Mi-ai tras o spaimă! L-am prins de braţ şi l-am dus spre pragul uşii: — S-a făcut? — Păi da. Oraşul e cam agitat. mă sufocam. capul mizera greu. rece ca un mort. spuse Ruggero. M-am gîndit: „Cîte lucruri voi putea face!” şi am luat sticla.— Raimundo. în picioare la căpătîiul patului. spuse Ruggero. l-a osîndit să trăiască pe vecie. — Nu minte. — Raimundo. dacă mor. M-am îndreptat spre masă. L-am apucat pe bătrîn de umăr. poţi face tot ce vrei. Uşa se închise. mă privea cu ochi împietriţi. dînd din mîini. — Dacă m-ai minţit. — Unde-i Bartolomeo? — Iată-mă. deschide porţile cetăţii. spuse. alungă-l. — N-am să mai mor niciodată? — Nu. — Catarina. spuse ea. e-un vrăjitor. M-am oprit în prag: . — Nu. — Alungă-l. Chiar dac-ai dori. o să-mi cruţi viaţa? — Ei! A dat norocul peste tine. — Ce de timp. Catarina. De ce-ar minţi? — Ah! Tocmai. doar n-o să bei! spuse Catarina. — Să nu bei. * Cînd am deschis ochii. Am privit-o şi mîna mi-a căzut în jos. — Nu-i bine. N-am răspuns nimic. Începu să rîdă. ştii ce te aşteaptă? Îşi plecă fruntea: —Dar dacă n-am minţit. i-am spus. am spus. Îşi feri privirea: — Nu te poţi obişnui să auzi zi şi noapte gemetele ce se urcă pînă la noi din şanţuri. N-am nevoie de străjeri.

făcu un pas către mine: — Nu mai vrei să-i laşi să se întoarcă acasă? — Ah! Iar o iei de la capăt. Catarina se schimbă la faţă. Am convocat experţi care au stat o noapte să evalueze exact averea mea şi am căzut de acord cu Malatesta pentru o soldă fixă pe zi şi pe cap de om. Al treilea sipet i l-am arătat lui Malatesta. De ce-i atît de tristă? De ce toţi par atît de trişti? Bucuria ţipa în mine. — Cîte? — Asta depinde de prăzile de război. îmi strivea inima ca un bolovan. Şi. era dură şi neagră. Căruţe încărcate cu saci de făină. fiecare diamant însemna grîne pentru viitoarele secerişuri. La colţul uliţelor. Le cădea părul. aceeaşi tăcere. I-am privit ochii umflaţi şi obrajii supţi. oamenii se îmbrăţişau. mădularele li se umflau. spuse. cu toate acestea. am trimis heralzi să bată oraşul. Şi oamenii murmură. o jumătate de veac? Ce însemna un an? Ce însemna un veac? M-am gîndit: „Erau născuţi să moară”. Am traversat piaţa trandafirie. nici un foc în şanţuri. Seara se făcu un mare ospăţ. sîngele devenea violet şi mureau. te învoieşti să-i urmăreşti pe genovezi şi să pui mîna pe castelele şi oraşele din vecinătatea pămînturilor mele? Zîmbi. Una dintre ele a fost dată prefectului cu aprovizionarea. „Vor muri cu toţii. Atunci am poruncit să se adune în piaţa palatului bărbaţii din Carmona şi le-am vorbit: . Zîmbi: Ca şi de bunul meu plac. mi se părea că aş fi putut culege din nori balonul acela mare şi voios. sub pedeapsa cu moartea.” Mi-am sprijinit mîna de piatra crenelului. Am împărţit aceste bogăţii în trei părţi. zorile mute şi argintii ale unei zile strălucitoare. Ce le-am luat lor? Zece ani. am spus plin de nerăbdare. deschide porţile. M-am gîndit: „În spatele lor e lumea”.— Au fost tulburări? — Nu tocmai. Cînd Carlo Malatesta apăru cu armata sa pe creasta dealurilor. stînca dealului era golaşă. Focuri mari se aprinseră în pieţe şi cîntece de victorie răsunară în oraş. În şanţuri. Catarina îl strîngea pe Tancredi în braţe şi. focurile se stinseseră şi gemetele încetaseră. — Sipetul ţi-e gol. o bucată de pămînt smulsă genovezilor. — Cîte luni pot să-ţi păstrez trupele în slujba mea? Îşi cufundă mîna în giuvaierurile scânteietoare. O trăgeam pe nări fără silă. — Mi-ai spus: „Dacă mor. o fortăreaţă pentru apărarea hotarelor noastre. Se va ridica necurmat sub soare. M-am aplecat. toate nestematele pe care le poseda. Am ţintuit cu privirea crupele unduioase care stăvileau zarea. fiecare mărgăritar. Cerul era la îndemîna mea şi simţeam tot viitorul lipit de inima mea. l-am conclus pe Malatesta în sala vistieriei şi i-am dat suma de bani făgăduită. genovezii îşi strînseră tabăra în grabă şi o luară la fugă fără să se lupte. Odată cu primele zile călduroase de primăvară. — Mîine va fi plin. Am luat-o pe drumul de strajă. — Şi-acum. spre a le îngădui să-şi procure lînă. De cum se crăpă de ziuă. — Mai multe luni. pentru prima oară de patru ani încoace. va năpădi cîmpia. Lăsa să-i curgă nepăsător printre degete pietrele preţioase şi eu îl priveam ars de nerăbdare. Şi genovezii mureau. M-am gîndit: „Asta nu-i decît un început”'. nici un fir de iarbă. şi ceva pocni în inima mea. Nimic nu se schimbase. — Totul e-n ordine? Nimic de semnalat? — Nimic de semnalat. străjuită de cele opt turnuri înalte. furnicile negre care se agitau în jurul corturilor. alta a fost încredinţată postăvarilor. mormane de giuvaeruri se îndesau în sipete. Dar în fiecare noapte unii oameni încearcă să arunce de-ale mîncării peste metereze. S-au furat saci cu grîu din prăvălii. — Douăzeci de lovituri de bici pentru fiecare murmur. * Trecu iarna. zîmbea. am zis. adierea vîntului aduse în Carmona o duhoare fadă de hoit. tot argintul. fiecare trebuia să-mi predea înainte de lăsarea serii tot aurul. Dar ea nu semăna cu bucuria celorlalţi. Şi orice om prins noaptea pe metereze va fi spînzurat. mă simţeam mai tare ca piatra. Malatesta bea şi rîdea ca un om care şi-a atins ţinta. hălci de carne şi burdufuri pline cu vin veneau în urma trupelor condotierului. spre a cumpăra grîu. dar nici unul nu îndrăzni să nu se supună: la apusul soarelui. aşezat la dreapta Catarinei. Am privit soarele roşu agăţat de cerul ca de bumbac şi am zîmbit. Cînd ospăţul se isprăvi. am spus. Dar Carmona nu va muri. Şi eu simţeam căldura vinului care îmi curgea prin vine şi bucuria îşi făcuse sălaş înlăuntrul meu.” — Dar n-am murit. Mi s-a spus că mai mulţi murmurară. Ştiam că miasmele ucigătoare care se răspîndeau din şanţuri infectau tabăra genovezilor. mereu mai mare şi mai frumoasă. spuse santinela. aceleaşi dughene orbite de obloanele grele de lemn. totul era nou ca zorile. va stăpîni toată Toscana.

cum am putut da crezare unei asemenea poveşti smintite? Furia şi apa îngheţată îmi tăiau deopotrivă răsuflarea. I-am reproşat asemenea risipă şi mi-a răspuns trufaş: — Mă războiesc pentru plăcerea mea. dar dacă bătrînul mă minţise. ce importanţă mai avea dacă viaţa mi se curma azi sau mîine? M-am gîndit: „Acum voi şti”. Eu însumi vegheam la instrucţia recruţilor. aceia care s-au revoltat au fost aruncaţi în temniţă sau traşi pe roată în piaţa publică. Am înotat pînă la ieşirea din tunel. mă ura. am încurajat agricultura şi comerţul. L-am ucis pe primul fără să se trezească şi pe al doilea după o luptă scurtă. m-am strecurat în spatele santinelei pe care am doborît-o cu o lovitură de spadă. deodată. un apeduct ducea în oraş apele care erau înghiţite sub metereze de un canal subteran. Nu mai voiam ca soarta cetăţii mele să se afle în mîini mercenare şi am decis să o înzestrez cu o armată. n-aş mai fi avut forţa să mă reîntorc la lumină. aveam să mor. În faţa mea.vreme cît va fi necesar. cu umerii laţi. Tinerii îşi îmbrăcară armurile. le-am arătat leşurile vineţii ale genovezilor care zăceau de-a lungul şanţurilor. — Cîtă vreme va trebui să trăim astfel? mă întrebă Tancredi. care veneau să ne cumpere grîul şi pînzeturile. Dar Malatesta hotărî brusc că era prea obosit să se mai bată şi că se retrăgea cu trupele lui. în spatele meu se întindea o noapte adîncă şi nu auzeam alt zgomot decît clipocitul apei. Nu ştia că eram nemuritor.” Am adăugat că Fecioara mi se arătase în vis şi îmi făgăduise că nici un fir de păr nu-mi va cădea pînă cînd Carmona nu va ajunge în rînd cu Genova şi cu Florenţa. Din Villana. masacră prin surprindere întreaga garnizoană. averile fiindu-le confiscate. Aş fi vrut să cad în genunchi spre a-i mulţumi diavolului sau lui Dumnezeu. am promulgat o lege împotriva luxului. Am fost nevoit să iau calea întoarcerii. . postăvari. le-am ordonat doar locotenenţilor mei să stea la pîndă în faţa uşii tainice ce se deschidea spre şanţul apusean şi. mi-am urat ca această agonie să se sfîrşească repede: nu mai venea odată moartea! Şi. oraş fortificat şi apărat de metereze de netrecut. am înţeles că înotam de multă vreme şi că nu aveam să mor. Minţise. I-am obligat pe toţi bărbaţii să se însoare înainte de a împlini douăzeci şi cinci de ani şi pe femei să dăruiască cetăţii numeroşi copii. o menghină parcă îmi strîngea pieptul. spunînd că se plictisise de cînd întîlnea în cale doar muribunzi sau morţi în loc de duşmani. pentru a ne spori avuţiile. în căutarea unor noi aventuri. neguţători şi nobili — din toţi am făcut ostaşi. m-am cufundat în tunelul întunecos. Condotierul îi conducea după cum îi venea cheful. Oraşul era pustiu. în zori. Aveam nevoie de bani mulţi. Doream să-mi sporesc avantajele şi să cuceresc portul Rivella. împreună cu ei a pornit şi un convoi de tinere la vîrsta măritişului care aveau menirea să ne asigure urmaşii. feţele ofilite. Multă vreme l-am urmărit cu privirea pe acest bărbat care nu tindea spre nici un ţel şi care dispunea de el însuşi cu nepăsarea muritorilor. Am ajuns la uşa tainică de la apus. Nu mai încăpea nici o îndoială: într-adevăr eram nemuritor. care i-ar fi dăruit Carmonei o ieşire la mare. cu obrajii rumeni şi plini. i-am răspuns. pînă şi nobilii nu aveau voie să mănînce decît în veselă de lut ars sau de lemn. oştirea. dar credea că sînt apărat de un drog misterios împotriva bolilor şi a bătrîneţii. La început am putut respira aerul stătut de sub boltă. — Necesar! La ce? Cui? O mînie fără speranţă îi înăsprea privirea. vasal Genovei. însă foamea care le măcinase trupurile în acelaşi timp le călise sufletele şi mă urmară fără să se plîngă.„Nu mai aveţi femei în căminele voastre şi nici grîu în hambare. apoi zece. pătrunzînd fără zgomot în oraş. în postul de gardă doi soldaţi dormeau. călărind împreună cu Malatesta. apoi două. Nu vedeam decît cornul lunii care apunea pe cer în mijlocul unei tăceri de gheaţă. Plugari. Avea părul blond ca maică-sa şi o gură lacomă. ne-am despărţit la o încrucişare de drumuri. dacă mergeam înainte. curentul era foarte puternic. curînd am pus pe picioare o companie. Am decretat biruri grele. Am pornit primul la asalt sub ploaia de săgeţi şi oamenii mei mi-au pus numele de Neînvinsul. dar în jurul meu nici urmă de prezenţa lor. Spre a le reînsufleţi curajul. — Atîta. genovezii îşi vor asmuţi cîinii asupra leşului meu umflat de apă. şi m-am aruncat în apă. cînd prelungind un popas mai mult decît era necesar pentru odihna lor. I-am cerut să mai aibă răbdare o noapte. cînd gonind fără oprire pentru că i se năzărise sa călărească la lumina lunii. Pe flancul de apus al Villanei. interzicînd bărbaţilor şi femeilor să aibă mai mult de două robe de pînză groasă şi să poarte vreun giuvaer. Să mergem şi să culegem grîul genovezilor şi să le luăm fiicele pentru a le aduce în casele noastre. Datorită acestui răgaz pe care li-l lăsasem. Soldaţii lui Malatesta. Nici un om n-ar fi putut intra în această ţeavă fără să se înece. ochii încercănaţi. Malatesta declară atunci că trebuia să renunţăm la planul nostru. scoţîndu-mi armura. ni se păreau că aparţin unei rase supraomeneşti. apoi tavanul coborî şi am văzut că nu mai era nici un spaţiu între pietre şi apă. vru să ia cu asalt fortăreaţa Monteferti. el cobora spre Roma. Am şovăit. locuitorii înspăimîntaţi îşi dădură seama că îşi schimbaseră stăpînii. trupele noastre dominau şesul şi cuceriră fără prea multă greutate numeroase tîrguri. Am deschis uşa tainică. N-am pomenit nimănui despre planul meu. genovezii izbutiră să ocolească o luptă faţă în faţă închizîndu-se în Villana. Apoi am dat pinteni calului şi am pornit în galop spre Carmona. Pierdu astfel o zi şi mai mulţi căpitani. Capul îmi vîjîia. Toţi aveau obrajii supţi. În acelaşi timp. şi în fiecare an un mare tîrg îi atrăgea pe neguţătorii străini. În loc săi urmărească îndeaproape pe genovezii ce fugeau cuprinşi de panică. Jumătate dintre bărbaţi au fost trimişi ca prizonieri la Carmona pentru a ne ara ogoarele. „Şi dacă bătrînul a minţit?” m-am gîndit. dacă eram muritor.

se îngrăşa. care aţipise cu mîinile încrucişate pe burtă. bărbaţii priveau uluiţi pieţele năpădite de un mîl galben. În primele zile din primăvara anului 1348. feţişoara-i îndărătnică. — Copiii au nevoie de aer curat. — Mîine? Ce-ţi trece prin minte? Casa nu poate fi pregătită decît cel mai devreme peste opt zile. Eu şi camarazii mei vom îmbătrâni fără să ne fi bucurat de tinereţe. Fără să pierd o clipă. Ruggero? .— Sîntem la fel de bogaţi ca şi cei din Sienna şi din Pisa. Aplecat peste metereze. cei nevoiaşi erau hrăniţi fără plată. — Ce prostie. — Vreau să plec. spuse Luisa. Catarina şedea alături de Luisa şi broda. Mai bine aşteaptă să treacă Rusaliile. spuse Luisa. — Vreau să plec. — Dacă o să vă luaţi după toate zvonurile. Am ridicat din umeri. Seara ploaia începu din nou. holdele se legănau în cîmpia noastră şi un tîrg se deschise în piaţa din Carmona. Ploi necurmate căzură toată primăvara şi vara. pe cînd femeile măturau duşumelele mînjite. — Dar dumneata ce crezi. uliţele oraşului de jos se prefăcură în şuvoaie de noroi care se revărsară în case. spuse Luisa. — Dar de ce vrei să pleci atît de curînd? întrebă Catarina. Atunci am înţeles pericolul de care eram ameninţaţi. Cerul rămînea plumburiu.. Niciodată bucuria mea nu va pieri. pomii fructiferi prăpădiţi. La Carmona totuşi nu fu scos afară din oraş nici un sărac. — Vreau să plec. cerul albastru. Sîntem îmbrăcaţi ca nişte călugări şi locuim în mînăstiri. am spus. pămîntul s-a crăpat şi a început să scuipe foc! am zis în derîdere. o veşnică prezenţă. cu patima avarului respiram mirosul lor de praf. Îl urcasem în cîrcă pe micuţul Sigismundo şi galopam prin odaia înveselită de ramurile de migdali.. Roma şi Neapole sînt departe. Am pus să se zidească mari cuptoare publice. — Teamă? am întrebat. preţul lui ajunse pînă la treizeci şi şase de livre chintalul. hambarele Carmonei erau pline de saci cu grîne pe care corăbii echipate pe cheltuiala noastră îi aduseseră de peste mări. striga copilul. lunile. Tancredi zîmbi rece: — I-e teamă. spuse Luisa. Sînt fiul tău şi totuşi sînt silit să fac exerciţii dimineaţa şi seara la ordinele unui căpitan mojic. priveam caravanele care urcau coasta dealului şi îmi spuneam: „Am învins foametea”. Timp de o zi şi o noapte. Era mai aproape de mine decît oricare om. şi tărîţele costau aproape la fel de scump. M-am apropiat şi am privit. Catarina se întoarse spre Ruggero. în cursul iernii. am început să pregătesc o expediţie împotriva Genovei. şi nu cunoaştem alte petreceri decît nunţile şi botezurile. habar n-avea ce înseamnă anii. Sus la munte e încă frig. — Şi. Dar înainte de sfîrşitul toamnei. — Şi de ce? Luisa îşi înfipse acul în gherghef. drumurile desfundate şi spicele tinere culcate la pămînt de puhoiul apelor. fiecare grăunte cîntărea greu. În toată Italia recoltele erau sub apă. şi rămaseră destule grîne pentru sămînţă. Am ridicat din umeri. spuse Tancredi. — Se pare că la Assisi a căzut o ploaie de insecte mari şi negre cu opt labe şi cu cleşti. — Primăvara e foarte frumoasă la Carmona. — Dar mi se pare că se simt minunat. L-am ciupit de pulpă pe Sigismundo şi le-am zîmbit celor două fetiţe aşezate pe covor într-o rază de soare. — La trap. — Viitorul ne va răsplăti pentru truda noastră. Vreau să plec mîine. i-am spus. patru mii de oameni muriră la Florenţa. cînd o furtună groaznică izbucni în cîmpie. eu însumi măsurăm în fiecare dimineaţă cele o sută de măsuri de grîu care erau împărţite brutarilor pentru a face pîine de tărîţe şi de făină la greutatea cerută de mine. La galop! Îl iubeam. am trimis la Genova neguţători împuterniciţi să cumpere grîne în Sicilia. de cîtva timp dormea tot mereu. Toată Italia ducea lipsă de grîu. De ce? — Se teme de ciumă. curios. furajele pierdute. Are dreptate. în Sardinia şi pe coastele Africii. — Şi cine ne va da înapoi anii pe care ni-i furi tu? Mă privi: — N-am decît o viaţă. nu ştia că zilele-i erau numărate. nici un străin. Ce însemna o viaţă? După treizeci de ani. În ruptul capului n-ar fi trebuit să-i laşi pe neguţătorii străini să urce în cetate. lîngă Sienna. armata mea era cea mai numeroasă şi cea mai bine echipată din toată Italia. Rîurile se umflară. nici un infirm. săptămânile. Dimineaţa. Bucuria lui era fără margini ca şi cerul: „La trap! La galop!” Alergam gîndind: niciodată albastrul cerului nu se va şterge şi primăverile vor renaşte mai numeroase decît florile de migdal. * Pe fereastra deschisă intrau zarva serbării. plouă cu găleata. era pierdut în miezul unei strălucitoare zile fără de mîine şi fără de sfîrşit. pe cînd toate ogoarele din Italia erau golaşe. i-am spus. un veşnic început.

adăugă Luisa. fiule dragă. N-avem nevoie nici de cuvîntări şi nici de procesiuni. fraţii mei. Pe vremea aceea nu eram sigur că cerul ar fi fost nelocuit. — Aţi auzit spunîndu-se că ciuma s-ar fi urcat pînă în Toscana? — Dumnezeule mare! Nu! spuse călugărul cel mărunt. răspunse călugărul cel scund. Aerul e la fel de curat ca şi la munte. M-am întors spre Luisa. — Nu le mai împuia capul cu bazaconii! am spus sîcîit. am spus. Crezi că ai săvîrşit fapte mari. Nu se mai îngrijesc de veşnica lor mîntuire. dar puţin îmi păsa de cer. Am călătorit vreme de douăzeci de zile. Călugării să fie duşi în afara zidurilor noastre. — Avem aici preoţi care în fiecare duminică ţin predici bune. — Vai. — Dar nu poţi refuza să-i asculţi. Mergeau din oraş în oraş. — N-ar trebui să-l scoţi din răbdări. spuse Luisa. desculţi. Călugărul cel scund făcu un pas spre jilţul învelit în damasc. L-am privit maliţios: — Îţi făgăduiesc că peste douăzeci de ani îl voi face pe Sigismundo părtaş la domnie. erau înveşmîntaţi în rase albe. Acum vreo zece ani. De dimineaţă ajunseseră sub zidurile Carmonei şi nu le dădusem voie să treacă pragul cetăţii. Spune-le să vină. am spus cu mînie. au prevăzut totul. spuse una din fetiţe. Pămîntul era moşia mea. — De unde veniţi? — De la Florenţa. „Omul acesta mă cîntăreşte”. am spus. dar omul nu trăieşte numai cu pîine. Am început să rîd. sînt cincizeci de mii. L-am privit neprietenos pe călugărul înalt cu obrazul tăbăcit care stătea în picioare dinaintea mea. mi-am spus. iar tu nu te gîndeşti decît să le împărţi bunuri pămînteşti. — Nu-i aşa că-i un oraş frumos? — Este un oraş care are nevoie să asculte de cuvîntul Domnului. — Şi cîţi vor muri mîntuiţi? întrebă călugărul. Nu vă dau voie să ieşiţi. nici desfrînaţi. Intrară în urma lui Ruggero. plugarii ogoarele. — Medicii dumitale au prevăzut şi ciuma? întrebă Tancredi. Mă privea cu un dram de şovăială în ochi: — Nu vrei să-i primeşti pe călugării care au cerut să-ţi vorbească? — Nu voi îngădui ca hoardele lor să intre în Carmona! am spus. Dealtfel. — N-are rost. M-am încruntat. n-o să ajungă pînă aici. spuse Catarina. La glasul lor. meseriaşii atelierele. N-am răspuns. oamenii din Carmona sînt credincioşi şi duc o viaţă cumpătată. mă rugă Sigismundo. o să vă înnegriţi şi o să muriţi. — Bunicule. Acum. Totuşi călugării care îi conduceau se urcaseră pînă la palat. spuse Luisa. nu se află printre ei nici eretici. Mi-am aşezat mîna pe umărul Catarinei: . — Nu înseamnă nimic? am întrebat. — Nu. Călugărul cel scund clătină din cap şi spuse: — Peste patru mii. I-am făcut semn lui Ruggero. cu mîinile vîrîte în mîneci. Călugării ieşiră în tăcere. că la Florenţa peste patru mii de oameni au murit din pricina foametei? întrebă Catarina. am spus. Toate privirile se întoarseră spre el. — Trăim în bună pace cu Dumnezeu. le-am spus. se îmbrăcau în straie albe şi îşi ascundeau feţele sub glugi. — Chiar dacă e adevărat. şi pocăiţii să fie alungaţi în cîmpie. Aţi mai fost la Carmona? — O singură dată. şi mă trăgea de braţ. I-ai salvat de foamete. — Bine. negustorii îşi părăseau dughenele. cei mai săraci dintre ei se înfăşurau în cearşafuri. Am mîncat pîine care era făcută din iarbă îngheţată. o să vă îmbolnăviţi de ciumă. cîntînd imnuri şi îndemnînd locuitorii să li se alăture. Din toate oraşele Italiei bîntuite de foamete se ridicaseră bărbaţi care predicau cu ardoare pocăinţa. spuse el cu nepăsare. spuse călugărul cu glas fierbinte. i-am spus lui Ruggero. dar celălalt îl opri cu un gest tăios. du-mă să văd maimuţele. am spus cu glas aspru. — Bineînţeles. — Dar orgoliul le putrezeşte inima. — Ar putea să ne spună cîte ceva despre ciumă. — Vezi? — E-adevărat. dumneata n-ai de ce să te temi. şi pămîntul nu-i aparţinea lui Dumnezeu. Luisa şi Catarina tăceau. şi aceste bunuri nu înseamnă altceva decît deşertăciune. Se ridică şi trînti furios uşa în urma lui.— Un neguţător genovez mi-a spus că ciuma a ajuns pînă la Assisi. — Am trecut şi noi odată prin asemenea încercări. Dacă ieşiţi. — Şedeţi. spuse cu înflăcărare călugărul cel înalt. dar ceea ce ai înfăptuit nu înseamnă nimic. — Acum treizeci de ani erau douăzeci de mii de oameni în Carmona. părinte. — Şi eu vreau să văd maimuţele. spuse Catarina.

dantelele străvezii. desigur un neguţător străin. înseamnă că va trebui să mă şi urc înapoi. am aplaudat dansul ursului şi măscăricii în costume dungate care umblau în mîini. în spatele meu venea Ruggero. cu ochii închişi. — Ei şi. — Nimeni! am spus. era culcat la pămînt. Am fost nevoit să tocmesc patru oameni şi încă a trebuit să le făgăduiesc că le voi da o groază de bani. în casă. Uliţa dădea spre iarmaroc. Copiii mergeau în faţa noastră. urau cadavrul firav ce zăcea între scînduri. — Ce se întîmplă? Mi-am croit drum prin mulţime. L-am prins pe străin de încheietura mîinii. — Ei. Cei doi preoţi stăteau în picioare în faţa altarului. Luaţi-l pe omul acesta. se îndreptară spre sicriu fără să mă privească şi îl săltară pe umeri cu un gest brutal. Braţul alb era plin de pete negre. un bărbat îşi scoase mantia şi o aşternu pe pămînt. În aer plutea miros de cuişoară şi de miere. Cum înaintam de-a curmezişul pieţii. Aş fi spus: „Catarina. copiii muşcau din faguri. i-am spus. Femeile mîngîiau cu mîna stofele grele. Copiii nu-şi mai încăpeau în piele de plăcere. un om. lucrători cu unghii albastre înmuiau sculuri de lînă în hîrdaie de azur şi de sînge. se auzea răpăitul tobelor. — Vom merge încet. Vor ţine slujba în capelă. spuse Ruggero. văzduhul era călduţ şi trandafiriu. De fiecare parte a drumului. — Dacă voi coborî. Inimile şi burţile erau încălzite. ce-i? — Uiţi că sînt o femeie bătrînă. Dar nu-i puteam născoci răspunsul. Lumînările erau pe sfîrşite. e firesc”. Am întins braţul şi am mîngîiat lemnul sicriului. vinul curgea din ulcioarele grele aşezate pe tejghelele de lemn. — Ce mai aşteptaţi? am spus. Şi spun că biserica-i prea departe.. i-am suflecat mîneca largă. Îşi păstrase acelaşi chip: aceiaşi ochi sfioşi. bunicule! Pe-aici! spuse arătînd un cerc de gură-cască ce se uitau cu atenţie încordată la un spectacol ascuns privirilor noastre. umbla zvonul că tinereţea mea se datora unei înţelegeri făcute cu diavolul. L-am dat la o parte şi am îngenuncheat lîngă trupul nemişcat.— Coboară cu noi pînă la iarmaroc. Am privit în jurul meu. Oamenii intrară cu paşi grei în odaie. spuse Ruggero. — Ne e frică. Am coborît pe vechea uliţă a boiangiilor. i-am spus. spuse Ruggero. — Cine-i acolo? — Nimeni. — Cum vor ei. oamenii se trezeau şi descopereau cu groază că . Toţi vor trebui să moară. * — Preoţii sînt jos. nu eşti bătrînă. îmi spuse un bărbat. o zi cenuşie intra în odaie. obrajii i se buhăiseră şi se gălbejiseră. baloturi de pînză. Ţăranii care purtau coşciugul îi urmară. Monseniore. Mi-am trecut mîna peste obraz. cîţiva servitori şi ostaşi se trăseseră la o parte de-a lungul peretelui. cadavrul alb pătat cu negru. am spus eu. Mulţimea se înghesuia în jurul tarabelor încărcate cu postavuri. Vino. ce mai aşteptaţi să-l duceţi la lazaret? Mă priviră în tăcere şi nimeni nu făcu nici un gest. am spus. — Nu vă apropiaţi. o uriaşă aclamaţie se ridică: „Trăiască contele Fosca!” „Trăiască contesa Catarina!” Un buchet de trandafiri căzu la picioarele mele. nimeni nu-i acolo” şi ea mi-ar fi răspuns: „Se tem. Ţăranii aşezară sicriul în mijlocul naosului pustiu şi preoţii murmurară grăbit cîteva rugăciuni. — Ah! Au şi venit. Sau poate ar fi roşit: „Sînt prea laşi”. doar că. părea ostenită. M-am apropiat şi am vrut să dau la o parte mulţimea. şi după el cîţiva străjeri. roşii la faţă. de multă vreme. Unul din ei făcu în aer un mare semn al crucii şi porniră cu paşi iuţi spre uşă. mirodenii. cînd la stînga. o apă liliachie curgea printre pietrele caldarîmului. — Ah! am exclamat. — Nu vă apropiaţi. Se crăpa de ziuă. acelaşi zîmbet. ţărani vînjoşi. Cînd voi ajunge să dărîm cocioabele astea vechi? — Ce-ai să faci cu bieţii oameni? — Ştiu eu. în jurul gurii avea creţuri. Mi-am lăsat braţul să cadă. îmi spuse un om întorcîndu-şi spre mine chipul înspăimîntat. sunetul alămurilor fanfarei. Şi întinse braţele pentru a mă opri să trec. Sigismundo mă trăgea nesăţios cînd la dreapta.. dulciuri. fructe. — Pe-aici. spuse Ruggero. — Tancredi e acolo? — Nu. Peste strigătele negustorilor. M-am oprit docil în faţa maimuţelor dresate. de cînd începuse să bîntuie ciuma. Învinsesem foametea si toată bucuria lor era opera mea. — Ba nu. mă urau. — Nu sînt decît doi preoţi.

Dar acum s-a isprăvit. Doi oameni ieşiseră dintr-o casă purtînd-o scîndură pe care era culcat un cadavru. — Vino. Mormîntul Catarinei era săpat la umbra unui chiparos. Acum e rîndul meu. nu mai exista nici un loc unde ai fi putut să fugi. încît eram mirat că nu întuneca cerul. Mi-am dus mîna la gură şi m-am îndreptat spre poartă. Un catîr cu samar în spinare apăru dintr-o uliţă. i-ai îmbrăcat cu stofe frumoase. Ai învins foametea. Am trecut pragul palatului şi m-am oprit. Fuseseră scoşi din odăi cei care muriseră peste noapte şi cadavrele proaspete se înşiruiau de-a lungul uliţei. — E rîndul meu. Un bărbat şi o femeie mergeau în urma lui. i-am răspuns cu mînie. mut. Din toate străzile cortegii funebre urcau spre ţintirim. am avut răbdare. îmi răspunse dispreţuitor. Am ridicat capul şi mirosul cimitirului pătrunse în mine. şi alţii dănţuiau. alerga mai repede decît ei. Mai departe o ceată de tineri şi de femei dezmăţate coborau uliţa cîntînd şi ţopăind. Mi se aşeză în cale. alţii se rugau. îmi spuse un străjer. Unii fugeau. În picioare. M-am oprit. Am îngenuncheat lîngă trupul lui Ruggero. Pe aleile năpădite de buruieni mişunau preoţi şi gropari. Ceilalţi aveau să fie înfrînţi după o scurtă luptă. La ce bun să cobor pînă la palat? În palat nu mai era nimeni. ţineau pasul în urma străjerilor spre a profita de rugăciunile pe care le mormăiau preoţii. drumurile noastre se încrucişară şi un glas strigă: — Fiul diavolului! Ruggero zvîcni. şi iată că acum zac culcaţi sub pămînt. Preotul făcu semnul crucii şi se îndreptă către alt mormînt. Încă de la începutul ciumei. Mă privi cu ochi ameninţători. Unde era ea? Sub chiparos zăcea o femeie bătrînă cu mutră rea şi în cer plutea un suflet fără chip. Ţăranii lăsară sicriul în fundul gropii şi aruncară cîteva lopeţi de pămînt peste capac. fugeau. Am fulgerat şi Tancredi căzu. Zece conjuraţi ieşiră din încăperea învecinată strigînd: „Moarte tiranului!” Ruggero se aruncă înaintea mea. Am privit cefele groase ale ţăranilor care purtau sicriul. călugărul cu chipul întunecat predica agitîndu-şi mînecile largi. urcat pe una dintre tarabele părăsite de neguţători. — Asta dovedeşte că omul trebuie să înveţe să învingă deopotrivă şi ciuma. şi toţi aveau să moară. Sosirăm la cimitir. Totuşi aceştia doi fugeau. — Lasă-i. Mulţi oameni fugiseră în primele zile. Monseniore. Căzu. — Ai zidit case noi pentru oamenii din Carmona. spuse Ruggero. o regăsiră în şesuri şi în munţi. Trecînd pe lîngă mine. Trei bărbaţi zăceau pe lespezi. uimit. Dar Dumnezeu a trimis ciuma şi ciuma te-a învins. Monseniore. spuse Ruggero. „Fiul diavolului!” şi scuipau. ca şi Dumnezeu. — Nu. m-am întors şi am lovit năprasnic. Deasupra oraşului plutea o miasmă atît de groasă. Poporul îl asculta cu evlavie. şi acum stau goi în linţolii. — Monseniore. Dar cuvintele şi gesturile lor erau lipsite de importanţă. Erau patru coşciuge în spatele sicriului Catarinei. dar ciuma îi urmărea. petrecuseră noaptea zbenguindu-se într-unul din marile palate părăsite. lasă-i în pace! i-am spus. Văzîndu-l pe Tancredi la pămînt. L-am urmat. — Lasă-i! am spus. Îşi scoase sabia şi mă lovi drept în piept. Inima nu-i mai bătea. o căruţă cu coviltir trecu poarta şi se opri lîngă o groapă unde se aruncau cadavrele claie peste grămadă. femeia scuipă la picioarele mele. i-am spus. În faţa palatului. i-ai hrănit. Murise. mai mulţi conjuraţi o luară la fugă şi curînd sosiră şi cîţiva ostaşi din gardă. şi acum slujesc drept hrană viermilor. În cîmpie turmele fără păstori strivesc sub copite holdele rămase fără folos. se repezi el. erau cu toţii osîndiţi la moarte. — Nu-i nimic. — Sînteţi rănit. Mă văzu şi ţipă cu glas strident: — Conte Fosca! Acum înţelegi? Nu i-am răspuns. M-am dus la el şi i-am spus: — Există cineva mai laş decît tine? Un fiu care nu îndrăzneşte să-şi ducă mama pe ultimul. ei drum! — Îmi voi dovedi curajul cu alte prilejuri. se întorsese în oraş şi nu avusesem curajul să-l alung. mîinile noduroase cu care îl ţineau. Am simţit o durere vie între omoplaţi. . se auzeau izbituri de lopeţi şi de tîrnăcoape: Carmona întreagă se refugiase în acest loc al morţii. — Aşteaptă! — Ce vrei de la mine? — Atîta timp cît a trăit mama. Privea în tavan cu o expresie înspăimîntată. surd.aveau braţele pline de pete negre. O căruţă urca încet strada şi oameni aruncau în ea cadavre pe care le adunau de la poalele zidurilor. — Ai domnit destul. lipit de o fereastră. Niciodată nu-ţi va veni rîndul. nu-mi mai rămăseseră decît prea puţini străjeri pentru a-l înfrunta printr-un sacrilegiu. Tancredi părea că mă pindeşte. Tancredi avea ochii închişi.

ne era lesne să atragem în ambuscade corpurile de ostaşi izolate şi să . Ei muriseră şi alţi oameni aveau să se nască: Carmona trăia. Călugărul predica mai departe şi mulţimea osîndiţilor la moarte îl asculta în tăcere. încît nimeni nu încercă să ne opună rezistenţă. din casele ei nu mai rămăseseră decît mormane de dărîmături. Trecutul căzuse de pe mine. Ieşirăm din oraş prin vechea uliţă a boiangiilor. în taină. După ce am pătruns în inima ţării. avea misiunea să ducă la îndeplinire planul meu. încă o dată. Eu trăiam şi nu era nimeni pe potriva mea. Atunci cînd genovezii luară hotărîrea să invadeze cîmpia Carmonei. Sub cerul fără chip mă ridicam viu şi liber. nici dragostea. oamenii nelegiuiţi ne respinseseră rugăminţile. Stăpîn pe Rivella. nici datoria. O noapte de orgie desăvîrşi metamorfoza. dacă dădea greş. se dedase la toate excesele unei evlavii exaltate. dar n-am dat îndărăt în faţa perspectivei unui război împotriva puternicei Republici. mare port prosper. Trupele comandate de Angelo de Tagliana se măcinau şi se istoveau în aceste asedii. singur pe vecie. locuitorii ei se alăturară în mare număr trupei noastre. neguţătorii florentini cerură zadarnic să fie scutiţi de acest impozit. Le-am dat o jumătate de soldă fixă şi în schimb ei se angajară să-şi pună bandele în slujba mea de îndată ce aş avea nevoie de ele. am susţinut că magistraţii genovezi refuzau să ne primească. ochii mei nu erau de om cucernic. Mai întîi ajunserăm în Villana. M-am apropiat de oglinda veneţiană. Mirosul sîngelui. Şesurile devastate de foamete şi de ciumă nu ne ofereau aproape nici un fel de hrană. mă duceam să-l caut pe guvernatorul fiecărui oraş spre a-i cere să ne primească. Magistraţii genovezi fură masacraţi. M-am prefăcut că nu înţelegeam asemenea cuvinte decît cu inima îndoită. pe care o străbăturăm cîntînd imnuri. ţăranii se refugiară. Garnizoanele decimate de ciumă şi lipsite de provizii nu izbutiră să se apere de asalturile noastre. îndemnînd la pocăinţă şi primind pomană. Eram destul de bogat pentru a trata cu majoritatea căpitanilor care alcătuiseră în Italia companii răzleţe. întors la ai mei. tăgăduiam că aş fi avut cunoştinţă de cele întreprinse. apărură înarmaţi. În curînd începurăm să suferim de foame. Convoiul nostru trecu porţile Rivellei fără să işte bănuieli. Cînd mi se năzărea să iau prin surprindere vreun oraş fortificat. Mai întîi i-am lăsat pe genovezi cu armata lor de mercenari catalani să se răspîndească în tot şesul: vestiţi de apropierea lor. casele lor jefuite. în satele fortificate cu sprijinul meu. eram singurul meu stăpîn şi puteam dispune după bunul meu plac de bietele vieţi omeneşti. astfel soldaţii inamici abia găsiră cu ce să-şi astîmpere foamea în locurile acestea părăsite. era mai bine să mergem pînă la Rivella. împreună cu recoltele şi vitele lor. beţia victoriei îi preschimbară repede în soldaţi pe pioşii pelerini. cînd ajunserăm în piaţa mare.M-am ridicat şi mi-am strecurat mîna pe sub cămaşă. Am scos-o plină de sînge. nevestele violate. predicând resemnarea. Sub gluga de lînă albă. Atunci pelerinii începură să murmure că vor fi în stare să ia cu forţa ceea ce mila le refuza. Mă pregăteam de luptă. Îmi dădeam prea bine seama că perfidia mea stîrnea indignare de-a lungul Italiei întregi. nimic nu mă putea supune. Aerul intra în plămînii mei şi îmi umfla pieptul. Se înălţa pe stîncă. eu reconstituisem de mult o armată şi cei mai buni condotieri din Italia erau în slujba mea. dar fiind aşezate pe muncele izolate şi apărate cu străşnicie de populaţie. le-am spus că. eu n-am vrut să le acord nici un privilegiu. Am lăsat în Rivella o mică armată. m-am împotrivit spunîndu-le că eram prea departe şi că vom pieri de inaniţie înainte de a ajunge la căminele noastre. care nu va refuza să răspundă nevoilor noastre. M-am aplecat la fereastră şi am zîmbit. Mi-am tras gluga peste obraz şi am coborît în piaţă. îndepărtând straiele albe în care erau înfăşuraţi. Pe dedesubtul sutanelor erau îmbrăcaţi cu armuri şi încinşi cu spade. În aşteptarea acestui moment i-am poftit să se lupte pe socoteala lor şi să trăiască din jefuirea ţinutului dimprejur: astfel slăbeau în timp de pace oraşele pe care aveam de gînd să le atac. Am privit sîngele şi m-am pornit pe rîs. toţi tovarăşii mei muriseră. chipul meu părea negru ca şi al unui maur. Dar genovezii erau prea slabi încă pentru a porni un război şi se văzură nevoiţi să-mi cedeze cuceririle. Surpriza fu atît de mare. şi înaintam în alai pe străzi. înfăşuraţi în straie lungi care le ascundeau pînă şi chipurile. dar. curînd intrară în stăpînirea mea castelele şi fortăreţele de pe toate teritoriile din vecinătatea graniţelor mele. făţiş îi dădeam o permisie unuia dintre căpitani. Apoi intrarăm pe teritoriul genovezilor. mi-am smuls dintr-o dată roba albă şi m-am îndreptat în galop spre palatul guvernatorului strigînd: „Înainte. am instituit pe loc biruri grele asupra tuturor mărfurilor care intrau în port. poporul înspăimîntat de flagelul de care scăpase. soţia mea murise. fiecare ţinea un cal de căpăstru. Guvernatorul Rivellei consimţi într-adevăr să ne deschidă porţile. nimic nu mă mai ţinea înlănţuit: nici amintirile. Încercară să cucerească unele sate fortificate. apărată de turnurile-i înalte. Ştiam că astfel aţîţam mînia florentinilor. şi am fost nevoit să mă plec voinţei acestei hoarde înfometate. fără îndoială diavolul îmi ascultase rugile: toţi locuitorii din mahala muriseră de ciumă şi acum muncitorii ştergeau de pe faţa pămîntului ultimele resturi ale magherniţelor lor. castelele noastre sfidau toate atacurile. i-am îndemnat pe toţi bărbaţii valizi să plece cu mine într-un lung pelerinaj: nu purtam decît armele necesare pentru a ne apăra de tîlharii care bîntuiau ţara. Timp de o săptămînă în cîrciumi vinul curse în valuri şi cîntece deşănţate răsunară pe uliţe. dar. însă unii nu mă urmau decît pentru că şovăiau să creadă. Fără să declar vreun război. la fel şi fiul şi nepoţii mei. Spre sfîrşitul molimei. insinuam în acelaşi timp că nu ne mai rămînea altceva de făcut decît să murim acolo unde ne aflam: curînd mînia clocotea în toate inimile. M-am apropiat de fereastră şi am respirat adînc. cu restul trupei am pornit să cuceresc castelele şi fortăreţele care străjuiau drumul ce ducea de la Carmona spre mare. O armată ciudată! În piaţă erau cel puţin trei mii de oameni. pustiită şi neştirbită. care. de-a lungul drumului. răscolit de predicile călugărilor. Cea mai mare parte a tovarăşilor mei credeau în sinceritatea planurilor mele. toate hărăzite morţii. Prefăcîndu-mă că sînt şi eu cuprins de fanatism. oameni buni! Trăiască cetatea Carmona!” Pe loc toţi pocăiţii. Cîţiva pocăiţi propuseră să ne reîntoarcem la Carmona.

spuse Palombo. apoi adolescenţii se hărţuiră vreme de trei ceasuri în piaţa mare. am poruncit să se pregătească hîrdaie mari de apă pentru adăpatul cailor şi răcorirea soldaţilor după fiecare scurtă încăierare. după arşiţa soarelui apăsînd greu asupra armurilor de oţel. pe cînd soldaţii mei atacau în mici grupuri independente. Printre clinchetul oţelului şi tropotul greu al cailor se auzea susurul apelor care curgeau la cinci sute de picioare sub noi. M-am ridicat. Dimineaţa. căldura devenea înăbuşitoare şi noi nu cîştigasem încă nici o palmă de teren. în mlaştinile de la Evisa. O ceaţă uşoară plutea deasupra rîului şi albastrul cerului bătea în cenuşiu. vai de Evisa şi de Sismona. — Să-i ia dracu pe neguţătorii florentini! am spus. nici vecin. căpetenia postăvarilor. — Toţi ceilalţi neguţători îi vor urma. am organizat un mare turnir între oraşul de sus şi cel de jos. pe-a mea am împărţit-o în grupuri mici. Cu vorba şi cu gestul spectatorii îşi încurajau rudele. Toţi mă priviră. aruncat în valurile rîului o mare parte dintre ei. rezistară multă vreme atacurilor noastre. Atunci. Presimţind sub cenuşiul străveziu al cerului o după-amiază de arşiţă. Am luat de toartă o cană de vin şi am aruncat-o la pămînt. Aveau bucurii şi griji mărunte. . Întorşi la Carmona. citeam în ochii lor: florentinii trebuie să fie scutiţi de biruri. Curînd se văzu avantajul tacticei mele. ostaşii lui Tagliana nu-şi mai putură înfrîna ispita. se apropiară de rîu şi rupseră şirurile. prietenii. năpustindu-mă năvalnic asupra lor. — Beau pentru biruinţa noastră asupra Florenţei! — Pentru biruinţa noastră asupra Florenţei! strigară ei în cor. aerul pe care îl respiram era îngroşat de praf. deasupra căreia purtau perniţe umplute cu cîlţi şi cu scamă pentru a amortiza loviturile. După-amiază se înfruntară bărbaţii. Aşezat sub baldachinul de catifea. nu cereau nimic mai mult. cele două armate se năpustiră cu larmă mare una asupra celeilalte. m-am hotărît să deschid lupta. dar duşmanii noştri nu puseseră în gură nici o picătură de apă. proclamînd victoria celor roşii. Am vrut să sărbătoresc această victorie prin serbări demne de un neam de luptători. Cînd Tagliana înainta pînă la malul rîului Mincia. batiste. îşi aruncau pietre unul altuia şi încercau să se ferească de ele cu ajutorul unei mantii largi în care îşi înfăşurau braţul stîng. În cele din urmă. catalanii. basmale la picioarele combatanţilor. viaţa mea avea să explodeze ca o ghiulea de foc. cei din oraşul de jos mantii roşii. Dar m-aş fi putut numi învingător dacă mă luam după sfaturile acestor bătrîni? M-aş fi putut numi învingător dacă mă plecam în faţa Florenţei? — Vai de Florenţa! am spus. Într-o frumoasă dimineaţă de iunie. strigau: „Bravo celor verzi!” sau „Bravo celor roşii!” Eu nu aveam nici prieten. şi poporul în delir arunca flori. Nam mai vrut să-mi plec urechea la vorbele lor. În mijlocul pieţei. O mulţime imensă se înghesuia în jurul arenei. Sîngele-mi năvălea în cap şi în piept. rămase neclintit. Urmînd tactica obişnuită. mîinile mele goale. — Ei şi? — La data aceea vor părăsi oraşul. priveam cu nepăsare jocurile şi goleam ulcele de vin. sărbătoream victoria. — Iată cum voi nimici Florenţa! am spus. nouă erau răniţi.facem prizonieri soldaţii care încercau să fure nutreţ din gospodăriile părăsite. Cu toate acestea. vecinii. — De ce nu bei? l-am întrebat. nici rudă. caii cu părul lucios nechezau şi în inima mea simţeam o bucurie răcoroasă ca iarba umezită de rouă. Glasurile lui Bentivoglio şi Puzzini mi se părură reci. după mirosul de praf şi de năduşeală. Îşi ridică privirea. copiii. îşi contempla paharul dus pe gînduri. un zîmbet viclean arcuia buzele lui Orsini. jocurile lor nu mă puteau amuza. Unde era ea oare? Căutam zadarnic pe chipurile din jur dorul după o amiază de bătălie. soarele se urca pe cer. războiul se sfîrşise. caii noştri striveau sub copite o iarbă uscată şi îngălbenită. — Atunci. cei din oraşul de sus purtau mantii verzi. Mă priviră netulburaţi. Uşor înarmaţi. cele două oştiri se rînduiră faţă în faţă. oţelul armurilor scînteia în lumina proaspătă. am desfăcut iute cămaşa care mă strîngea la gît. În jurul mesei se lăsă o tăcere grea. lăsîndu-mi în mînă cinci sute de prizonieri. spuse el. care se retrăgeau apoi spre a reface rîndurile şi a porni din nou la atac. Toţi îşi ridicară cupele şi unele glasuri docile răspunseră ca un ecou: „Pentru prosperitatea Rivellei!”. trupele genoveze nu se puteau deplasa decît în masă. Apoi două falange mai greoaie intrară în piaţă. am. dar Palombo. — Florenţa le va susţine. în toiul după-amiezii. vor merge să se stabilească la Sismona. Restul o luă la fugă în derută. — Ştiu din sursă sigură că neguţătorii florentini din Rivella au primit poruncă să-şi încheie socotelile înainte de întâi noiembrie. Victoria era de partea celor care aveau să ocupe centrul pieţei. Dar toţi aceşti oameni capabili să rîvnească o victorie de o zi nu erau decît nişte biete făpturi neînsemnate. Tagliana îşi împărţi armata în trei corpuri. Cinci dintre ei fuseseră ucişi. M-am întors spre căpitanii mei şi am dus cupa la buze. Pînza se sfîşie sub degete şi mîinile-mi căzură de-a lungul trupului. Oamenii mei se răcoreau în grabă între două atacuri. Fiecare ţinea în mîna dreaptă o lance fără vîrf şi în mîna stîngă un scut. Eu însă voiam să-mi ţin victoria cu amîndouă mîinile. heraldul lăsa o barieră. Cînd s-a dat semnalul de începerea luptei. la toate ferestrele din jur înflorea zîmbetul femeilor. grupaţi în jurul generalului lor. — Beau pentru prosperitatea Rivellei şi pentru ruina Genovei! am spus ridicînd cupa. Combatanţii erau îmbrăcaţi cu armură de fier.

murmure străbătură tabăra. Am fost silit să mă mulţumesc cu pustiirea şesurilor învecinate. — Mă tem să nu ne întindă o capcană. îmi spuse Puzzini cu înflăcărare. Tot calabalâcul nostru şi prada de război pe care o adunasem în Toscana căzură în mâinile învingătorului. Acest oraş aliat al Florenţei era situat în bazinul inferior al rîului Mincia. Atunci am intrat în Chianti prin valea Grevei şi. străpungînd burţile cailor noştri. să facă pe teritoriul său lucrările pe care le socotea necesare. culoare ca şi pe malul rîului Mincia. Pietro Bentivoglio găsi mijlocul să se salveze pe o potecă pe care o descoperi printre mlaştini. Un drum îngust trecea printre mlaştini. al cărui curs superior se afla pe teritoriul meu. striviţi de greutatea armurilor. clica lui Alboni ridică locuitorii la răscoală şi proclamă independenţa oraşului. crusta care acoperea mîlul mlaştinilor secate putea suporta piciorul unor pedestraşi. dar mi se părea searbăd. războiul nefiind declarat. am negociat un acord cu Sienna. în fiecare tufiş Orsini aşezase ambuscade. tăiată de o panglică de apă verde. Ne urmări pînă la graniţele Siennei şi atacă sub ochii noştri satul Mascolo într-un loc înconjurat de mlaştini. armata republicii se înşiruia de-a lungul lor în interior pentru a le apăra de încălcare. nu exista nici un mijloc de a o şterge de pe faţa pămîntului. Trupele mele. se părea că Orsini îl lăsase nepăzit. Profitând de nemulţumirea poporului. pe malul viitorului. — Sîntem şi mai numeroşi şi mai tari decît ei. boi şi vaci cu ugere pline păşteau în jurul căruţelor încărcate cu covoare. am spus. prea adînci pentru a fi trecute prin vad. pe nepusă masă. soldaţii nu mai cîntau. fără ca vreunul să fie omorît. se înnămoleau în mlaştină şi nu mai puteau face o mişcare. strînserăm laolaltă zeci de mii de oameni. Locuitorii din Evisa credeau că şi văd lacurile prefăcute în bălţi puturoase şi fortificaţiile lor distruse odată cu aerul curat. ardeau de nerăbdare să deschidă lupta. dar le-am răspuns că fiecare avea dreptul. Se întindea la picioarele mele. în timpul iernii. pentru a tăia cursul rîului. Florenţa era la picioarele mele. Trupele mele şi cele ale condotierilor se reuniră la Sienna şi încercarăm să pătrundem pe teritoriul Florenţei. Îmi trimiseră soli să mă implore a renunţa la planurile mele. Palombo avusese dreptate. Orsini. Am poruncit unuia dintre inginerii mei să abată cursul rîului Mincia. răsturnară din şei călăreţii care. şi eu doream să cunosc gustul năprasnic al unei victorii împotriva unor duşmani în carne şi oase. în schimb Lodovico Puzzini fu făcut prizonier. am urcat pînă la Florenţa. Vreme de zece zile înaintarăm fără să întîlnim piedici în cale. Numai sub zidurile Florenţei. malurile lor erau prea mîloase pentru ca bărcile să se poată încumeta a le atinge. Slăbiţi de această dezertare. Ce facem? — Ce vrei să facem? i-am răspuns. să devasteze împrejurimile Evisei. asemenea soarelui pe care îl purtam în amintire. un mare strigăt de bucurie izbucni din toate piepturile. de fiecare parte a meterezelor. a fost luată cu asalt la dreapta şi la stînga de o ploaie de săgeţi. întrucît. Cavaleria uşoară şi infanteria ne atacară atunci flancurile. rîul forma două braţe late de o milă. lupta mi se părea periculoasă. dar el cunoştea regiunea mai bine decît mine şi mă temeam de vicleşugurile lui. începurăm să coborîm în grabă valea rîului Arno. îşi puseseră flori după ureche şi cavalcada noastră semăna cu un alai paşnic şi triumfal. armata ceru cu mari strigăte să dea luptă. La ce serveau deci victoriile mele? Am anunţat trupele că vom porni pe drumul de întoarcere la Carmona. Nici în vis nu mă puteam gîndi să atac Florenţa. Pe cînd făceam pe dinafară înconjurul frontierelor. oglinzi şi dantele. Cînd sosi clipa plecării. urmînd cursul rîului Arno. pe acolo mi-am îndreptat armata. plictisite de succesele lor inutile. împreună cu opt mii de ostaşi. Zîmbi fără să răspundă şi eu m-am îndepărtat. Ne aşezarăm tabăra şi timp de patru zile soldaţii tolăniţi în iarba presărată cu flori îşi trecură din mînă în mînă burdufe de vin. nu se mai puteau ridica de la pămînt. de îndată ce soldaţii mei ieşeau din firul drumului spre a respinge duşmanul. O vom duce la Carmona. Socotindu-se insultată. eu însă. cînd. acum aveam s-o părăsim? Ne-am strîns lucrurile cu încetineală. în acelaşi timp am pus să se străpungă un munte spre a deschide apelor o ieşire în şesul Carmonei. Rîul Mincia umflat de ploaie tîrî la vale toate digurile şi distruse într-o noapte lucrările la care inginerii mei trudeau de luni întregi. port situat în mlaştinile de la Evisa. pedestraşii lui Orsini se aventurară pînă la drumul îngust şi. Din provinciile cotropite am adunat o mare pradă. luînd cu el o parte din cavaleria mea. în timpul nopţii trecuse în slujba Florenţei. Odată ce coloana intră in dezordine. iritat. Începusem să şi calculez că oraşul lipsit de apărarea sa naturală avea sămi cadă lesne în mînă. cînd nu mai aveam vreme să dăm înapoi. Deodată. străbătînd drumul pînă la capăt. izbucni o mare furtună. Timp de şase luni oamenii lucrară la ridicarea unui dig de o forţă extraordinară. Cînd din vîrful unui deal zărirăm Florenţa şi domurile sale aurite scăldate în lumina soarelui. Dat fiind că Florenţa aduna o armată pentru a veni în ajutorul aliatei sale. Stăpîni pe Toscana. Puzzini. soldaţii cîntau. — Şi-acum? întrebă Orsini. ţăranii nu se gîndiseră să-şi pună la adăpost vitele şi lucrurile. toţi neguţătorii din Rivella îşi mutară prăvăliile la Sismona. Atunci i-am trimis pe căpitanii mei. strălucea în săgeţi roşii şi aurii. Am decis să dăm bătălia. meşteşugarii se pomeniră fără mijloace de trai. . dar nu şi copitele cailor. care ţineau locul obişnuitelor şanţuri de apărare. Curînd trupele lui Orsini ne hărţuiră ariergărzile. Bentivoglio. şi eu nu puteam face nimic. mi-am tăiat o ieşire prin mijlocul duşmanilor. luminoasă şi calmă.Cerul avea aceeaşi. arzînd lanurile şi fermele. — Am adunat o pradă destul de bogată. dar am hotărît să mă răzbun pe cetatea Evisa în chip exemplar. am spus. Ştiam bine că această campanie costase foarte mulţi bani şi nu aducea nici un cîştig. M-am prefăcut că ameninţ statul Arrezzo: florentinii se străduiră din răsputeri să-mi taie calea spre această provincie. ne dădurăm seama că Paolo d'Orsini nu mai era printre noi. Pentru a încerca recucerirea lui era nevoie de o flotă.

— Onoarea ne cere să răzbunăm această înfrîngere. le redaseră libertatea încă din prima noapte. pe cînd armata saluta prin strigăte puternice triumful uneltirilor mele migăloase. acceptară protecţia mea. pe loc. slăbită de friguri nu mai era decît o umbră a ei. Prin tratate de comerţ am desprins Orci. căpitanii mei îi devastaseră ogoarele. Nu câştigasem nimic de pe urma victoriilor mele şi. De îndată ce Genova ajunse în ruină. un mare număr de ostaşi pieri de o parte şi de alta. I-am ieşit înainte lui Carmagnola spre a-i tăia drumul. Lupta continuă cu înverşunare. doi armurieri din Villana îmi vînduseră cinci mii de armuri. — Ce înseamnă o înfrîngere? am întrebat. Milanezii. Părea că nu mă aude. adeseori pustiită de incursiunile căpitanilor mei. nu trebuie să mai pierdem o clipă. Genova nu era în stare să ţină piept în acelaşi timp celor doi puternici duşmani ai ei. preferind securitatea decît independenţa. În loc să ne ferim. comerţul ei slăbea. întreţineau rivalităţile dintre clici chiar în Genova. Am încercat să-i reînsufleţesc avîntul. declarară locotenenţii mei. O ultimă lovitură îi fu dată de ducele de Milano. la cavalcadele zadarnice. Dimpotrivă. după treizeci de ani. „Folositor cui? La ce?” Parcă auzeam glasul călugărului negru: „Ce-ai făcut tu nu înseamnă nimic”. îi distruseseră fortăreţele. iar ochii limpezi erau ţintuiţi în gol. Trebuie să-i pregătim de luptă pe toţi bărbaţii din Liguria. În faţa jandarmilor lui Carmagnola am pus infanterişti înarmaţi cu halebarde. o luară la fugă în dezordine. Tocmai atunci Carmagnola hotărî să ne atace. dar de multă vreme neglijase să-şi întreţină o armată proprie şi mercenarii ei erau oricînd gata să-i întoarcă spatele. Pe mulţi i-am văzut cum tăiau dintr-o lovitură de spadă picioarele cailor care tăbărau asupra lor. Am fost nevoit să-i ofer Genovei ajutorul meu. cel mai tînăr şi cel mai înfocat dintre locotenenţii mei. multe republici mici. avea să atace Genova de pe mare. plictisite de o libertate greu de apărat. şi începu să pustiască văile. Genova intrase prin grija mea în plină decădere. M-am întors la Carmona cu trupe aproape neatinse. fără să-mi imaginez că într-o bună zi ar putea să mă tragă după ea în prăpastie. Sfîşiată de certurile pe care le aţîţasem cu bună-ştiinţă. . fortăreţele erau dărîmate. Devenind stăpîn pe Liguria. cînd un mesager veni să-mi anunţe că regele din Aragon. Montechiaro de alianţa florentină. trebuia să ne batem în cîmp deschis. Renunţând la paradele militare. Livorno deveni primul port al Italiei. Agenţi statorniciţi ca neguţători în oraşele supuse Genovei urzeau conspiraţii. Generalul Carmagnola îşi croi lesne drum peste munţi. Nu văzusem în Genova decît o rivală mult prea fericită. Plete lungi şi albe îi încadrau chipul nobil şi calm. sări în spatele ariergărzii lui Carmagnola cu şase sute de călăreţi răcnind din rărunchi. mi-l cedară în schimbul sumei de o sută de mii de florini. castelele distruse. — Ce zi frumoasă! spuse. Soldaţii lui Orsini. fără să înţeleagă. Cavaleria mea era atît de inferioară ca număr. am mers în sus pe valea rîului Arno. trecînd în taină munţii şi ajungînd în valea Miossena. şovăia dacă n-ar fi fost mai bine să se predea ducelui. făcusem totul pentru a-i slăbi forţele. — Acum. nu pierdusem nimic. ostenită. navigaţia fusese lăsată în părăsire şi oraşul era pradă tuturor dezordinilor anarhiei. care străjuia gurile rîului Arno. cu trei mii de cai şi opt mii de pedestraşi. care întîmpinară neînfricaţi prima ciocnire. i-am spus dogelui Fregoso. muncind din zori şi pînă în seară. Locotenenţii mă priveau cu sprîncenele încruntate. Dar. nefiind în stare să-l apere. Circio. Şi. cu greu găseam cu ce să ne hrănim pe aceste meleaguri prea des devastate. la bătăliile rânduite. să reparăm fortăreţele. deoarece genovezii. teritoriul nostru devenise la fel de întins ca şi acela al Florenţei. Plin de orgoliu am înfipt în vîrful cetăţuii din Livorno stindardul Carmonei. care o atacă pe neaşteptate. ţesînd fără răgaz lîna în fundul atelierelor întunecoase şi fiind constrînşi la executarea unor manevre dure sub arşiţa soarelui. armata mea înfometată. am văzut limpede ce ambiţie nutrea ducele. nu se hotăra pe faţă să treacă la luptă. Viaţa la Carmona era aspră. * M-am hotărît să schimb metoda. îndată după aceea m-am îndreptat spre portul Livorno. Aveam grijă să respect instituţiile oraşelor care trecuseră sub oblăduirea mea. Toate speranţele ni se păreau îngăduite. După o campanie de şase luni. Pierdurăm trei sute nouăzeci şi şase de oameni şi Carmagnola un număr de soldaţi de trei ori mai mare. care slujiseră sub ordinele mele la începutul campaniei. m-am străduit de acum înainte să vlăguiesc republicile duşmane printr-o politică vicleană. tinereţea femeilor se irosea în aducerea pe lume şi hrănirea copiilor care erau pregătiţi din fragedă vîrstă la toate exerciţiile fizice. Revedeam în minte obrazul lui Tancredi înăsprit de disperare. astfel. după ziduri solide. sau cum îi apucau de copite şi îi trînteau la pămînt împreună cu omul care îi călărea. bărbaţii dormeau sub cinci ore pe noapte. socotindu-şi prizonierii ca pe nişte fraţi de arme mai puţin norocoşi decît ei. nici n-am avut nevoie să-l asediez. M-am închis în odaia mea de lucru şi am rămas acolo trei zile şi trei nopţi. Toate succesele noastre din trecut se întorceau acum împotriva noastră. înspăimîntaţi de acest atac neaşteptat. Carmagnola avea în spate zece mii de cai şi optsprezece mii de pedestraşi. încît am hotărît să risc o tactică nouă. ducele avea să năvălească în Toscana şi să aducă în sclavie Carmona şi apoi Florenţa. pierzînd o bătălie. Ochii le scînteiau pe chipurile umilite. alăturîndu-şi forţele celor ale ducelui de Milano. Seara. Au fost ucişi patru sute de cai şi Carmagnola dădu ordin călăreţilor să descalece. să trimitem ambasadori la Florenţa şi la Veneţia spre a le cere să ne vină in ajutor.

dar nici urmă de covoare. osteniţi. nici să rîdem. În vîrful donjonului cei din Pergola ne ocărau şi cîntau. În aceeaşi seară am pornit împreună cu oamenii mei spre Carmona. ştiam ce vedeau: străzi trandafirii şi curate pe care pînă şi nobilii umblau pe jos. Soldaţii se îndepărtară în grupuri mici. — Ducele de Milano ne-a făgăduit că ne garantează legile şi libertatea internă. pentru că noi l-am învins. pereţii goi. încetul cu încetul turnurile şi construcţiile care le uneau se prăbuşeau sfărîmate în bucăţi. primele ghiulele se sfărâmară de ziduri fără să le clatine. voi renunţa la demnităţile cu care m-a învestit oraşul meu. nici de bibelouri. Femei îmbrăcate în catifele şi mătăsuri păşeau languros la umbra palatelor. — Care pace? am întrebat.De pe terasa umbrită de oleandri trandafirii şi de portocali. la răsărit se sprijinea pe rîul Mincia. — Nu ţin seama decît de interesul patriei mele. Dar acum aveam arme noi: bombarde grele. lespezile vestibulului erau goale. toate mobilele erau la locul lor. În saloane. Cînd se iviră zorile. nu se mai auzeau nici cîntecele. am hotărît să le dăruiesc o victorie neîndoielnică. soldaţii mei aruncau peste metereze săgeţi purtînd bilete în care ameninţam că vom distruge oraşul dacă refuza să ne deschidă porţile. mărturisesc. — Nu e o dezonoare să-ţi mărturiseşti slăbiciunea. M-am oprit crezînd că e vorba de o capcană. M-am ridicat şi mi-am strîns pumnii. dar nu dau îndărăt în faţa unui asemenea sacrificiu. Urmat de străji. Am trecut primul prin spărtura din zid. acum e rîndul vostru. se uitau la un cîrd de fete care sporovăiau cu cîţiva băieţi. fetiţe care urcau dealul purtînd găleţi cu apă prea grele pentru puterile lor. toate asalturile noastre fuseseră respinse. Dar locuitorii îngrămădiţi în spatele crenelurilor nu răspundeau decît prin strigăte de ură şi de sfidare. mergînd cu pas iute şi fără să zîmbească. am spus cu glas mînios. se întindea un deşert năpădit de buruieni. nici ocările lor. Cu inima sfîşiată. vechilor cartiere. Se năpustiră cu strigăte de bucurie. resturile lor umpleau şanţurile de apărare şi prin spărturi se putea intra în cetate. Ajunserăm în piaţa mare: era pustie. Cetatea era solid fortificată. nici să cîntăm. pentru prima oară o armată intra cu forţa într-un mare oraş fortificat. Apoi am ordonat să se aducă bombardele. care îşi alăptau pruncii. — Ducele de Milano doreşte să ducă tratative cu voi. Soldaţii mei sînt obosiţi. — Ba puteţi. spuse el. Atunci am aşezat la porţile oraşului patru corpuri de armată şi am netezit terenul care le despărţea. în mijlocul oraşului. — Iată pentru cine ne batem de şase luni! am spus. dar care deveneau eficace împotriva unor ziduri de piatră. uliţele erau pustii. dar nici o piatră. spuse Fregoso. neputincioase împotriva unor grupuri în mişcare. — Asta-i o trădare. cuierele . soldaţii le priveau cu neîncredere. femei îmbrăcate în negru. Cei asediaţi se retrăseseră de la metereze. nici un zgomot. Sub un portic şedeau patru soldaţi din Carmona. cu uimire văzurăm că nimeni nu ne aştepta de partea cealaltă a meterezelor. Intimidaţi de tăcere. Nu mi-am pierdut curajul. rupţi de oboseală. ne ridicarăm ochii spre acoperişuri şi spre ferestre. văzurăm că zidul avea o spărtură imensă. În ultima noapte. Zidurile au fost bombardate vreme de treizeci de zile. zadarnic încercasem de mai multe ori să o nimicim. am spus. pentru a comunica mai bine între ele. Inginerii mei izbutiră să facă un miracol: fiecare bombardă trăgea şaizeci de lovituri într-o noapte. Carmagnola nu este invincibil. M-am aplecat peste balustradă. dar care refuza cu străşnicie să treacă sub oblăduirea mea. spuse el cu demnitate. Înaintarăm cu băgare de seamă. spuse Fregoso. Am trecut pe lîngă Pergola. le auzeam rîsul. — Ştiu. lîngă fîntînă. jigăriţi. pe cînd ghiulelele se izbeau de pietrele ce se clătinau. dominam strada mare. Nu aveam timp să construim palate. o tăcere de plumb se lăsă peste oraş. — Nu stau la tocmeală. Mi-am pornit oamenii la asalt. la fiecare colţ de stradă oamenii mei îşi ridicau arbaletele spre acoperişuri. Auzeam glasuri care bombăneau în spatele chipurilor posace: „Cine-s deci învingătorii?” Şi nu puteam răspunde nimic. I-am condus sub zidurile mîndrei cetăţi şi le-am făgăduit că toată prada pe care o vor lua va fi împărţită între ei. Am spus: — Nu e drept. — Să cercetăm casele! am spus. pentru a le îndulci soldaţilor decepţia. uitaseră de Genova şi de toate ispitele păcii. ferestrele caselor erau închise. am spus. Zîmbi: — Sîntem prea civilizaţi pentru a nu iubi pacea. am intrat în palatul guvernatorului. spuse el cu blîndeţe. Întîi am somat Pergola să se predea. murdari. de tapiserii. înainte de venirea primăverii Carmagnola se va afla sub zidurile Genovei. oraş la care rîvnisem totdeauna. mîndri cavaleri cu tunici brodate îşi făceau loc prin mulţime. săvîrşisem o faptă de arme fără seamăn: pentru prima oară metereze puternice fuseseră dărîmate de bombarde. uşile deschise. — Dacă nu vă apăraţi. — Ce-aveţi de gînd să faceţi? — Voi abdica. nici să sădim lămîi. fetele purtau în păr flori de nard. mulţi lipsiră la apel. în locul. nici o săgeată nu tăia văzduhul. privind cu teamă la dreapta şi la stînga. Adăugă pe un ton nepăsător: — Nu ne putem apăra. soldaţii mei le priveau cu ochi înceţoşaţi. Pergola era bogată şi speranţa jafului se aprinse în inimile lor. toţi soldaţii mei rămaseră muţi. bărbaţi care sorbeau o supă străvezie în pragul caselor. fără să zărim pe nimeni.

În vara anului 1449 recolta a fost slabă. birurile. incapabili să îndurăm concurenţa străină. Oamenii din Montechiaro. preţul postavului se va urca deopotrivă. În spatele lui auzeam strigăte de bucurie şi zăngănit de fiare. — Peste douăzeci de cetăţi duc o viaţă prosperă sub oblăduirea mea. dar muncea fără răgaz. boiangiii numiră şaizeci şi patru de cavaleri care voiră să profite de răscoală pentru a scăpa de sub jugul meu. halci de carne fuseseră prefăcute în cenuşă. industria şi agricultura au căpătat un nou avînt. — De ce n-ai plecat împreună cu ceilalţi? am întrebat-o. „Răscoala a fost înăbuşită. am spus străjilor. lăzile cu argintărie erau goale. Ea se îndepărtă fără grabă. Făgăduiră poporului pîine. care însă nu voia numai pîine. şi an de an lucrătorii socoteau că traiul lor era mai de neîndurat. Căpitanii îşi adunară soldaţii care se supuseră fără să opună rezistenţă. pictori. În casele părăsite nu găsiseră ce să jefuiască decît ferecături vechi. ţesătorii. am abolit legile împotriva luxului. Nu credem asta. eu îl ucisesem şi nu mai ştiam de ce. sub imboldul meu. Opt zile mai tîrziu am semnat un tratat cu ducele de Milano. La picioarele mele zăcea un mort. Am chemat medici din Bologna şi am poruncit să. şi lucrătorii şi neguţătorii. Pe locul vechilor mahalale s-au ridicat palate mai mândre decît cele din Genova. Am făcut pace. l-am împărţit poporului. împînziră uliţele oraşului. dealul. proclamînd că eu încheiasem un pact cu diavolul şi că trebuia să fiu ars ca vrăjitor. sau dacă voi mări salariile. pe care am consacrat-o oraşului meu. ca şi sipetele cu giuvaeruri. Credeţi că scot ochii pruncilor atunci cînd cuceresc un oraş? — Nu. luînd cu ei toate bogăţiile. se baricadară în casele lor. am devenit bancherul lor. „Să se stingă incendiile şi să fiu lăsat singur!” . şi soldaţii stăteau încremeniţi şi tăcuţi în jurul meu. Doream să le îmbunătăţesc soarta. populaţia a crescut. seara. spuse ea. — Cei din Pergola sînt alt soi de oameni. Vicente Nero. Oamenii din Carmona. Crezusem că vom cuceri un oraş şi ţineam în mîini doar un înveliş ele piatră. Atraşi de prosperitatea cetăţii. toate burdufele fuseseră golite. Era cît pe ce să fie smulsă cînd. Pe la ceasul prînzului.cu rufărie. Strigau: „Jos cu fiul diavolului! Moarte tiranului!” Străjile aruncau asupra lor de la ferestre o ploaie de săgeţi. averea mea a devenit la fel de legendară ca şi veşnica mea tinereţe. şi niciodată luxul nobililor şi al târgoveţilor nu fusese etalat cu mai multă neobrăzare. în ochii ei nu se citea nici teamă. Am rămas ultimul în piaţa pustie. în vetrele mari. Am spus: — Să plecăm de aici. am pus să construiască un apeduct şi fîntîni ţîşniră în toate pieţele. „Opriţi masacrul!” am răcnit din răsputeri. fără să se fi bănuit ceva despre planurile lor. Dar meşterii postăvari îmi demonstrau că dacă voi micşora numărul orelor de muncă. luaţi pe nepusă masă. Nici o reformă serioasă nu era posibilă. ştergerea tuturor datoriilor şi. atunci ei fugeau. nobilii şi tîrgoveţii. piaţa se golea. Era ceva mai bine îmbrăcat şi şedea în case mai bune. şi celor săraci şi celor bogaţi le crescuseră ambiţiile. urcau rîzînd scara de piatră. Lucrurile au mers aşa treizeci de ani. Într-o dimineaţă. Am cumpărat grîu. Alungasem femeile şi copiii în şanţurile de apărare. se zidească lazarete. pîine. nu putea fi scos din casă. Nimeni n-ar fi dorit să petreacă noaptea în oraşul acela blestemat. Am rămas încremenit în mijlocul pieţei. Albozzi. chemaţi prin soli. Monseniore! Gloata a fost măturată!” vesti căpitanul străjilor intrînd în odaia mea. Am privit-o pătrunzător şi ea îmi înfruntă privirea. cu părul strâns în cozi groase în jurul capului. Numărul naşterilor a sporit. sculptori. mie îmi datorează viaţa. am scăzut. — Lăsaţi-o să plece. spuse ea. pîinea costa atît de scump în Carmona. de ce? Nu-mi răspunse. nobilii din cetăţuia şi din tîrgurile învecinate. Cînd am ieşit din palat am aflat că se găsiseră pe malul rîului Mincia saltele şi crătiţi de aramă. doar dacă erai stăpînul lumii. mulţi străini s-au statornicit între zidurile noastre. La adăpostul nopţii. Oamenii din Pergola. îmi datorează totul. — Dar ceilalţi de ce au plecat? am spus cu mînie. Carmona ajunse să aibă două sute de mii de locuitori şi mă gîndeam cu trufie. saci de făină. Cînd veni iarna. — Atunci. tăcerea zidurilor de piatră îmi pârjolea inima. Aveau dreptate. în toată Italia preţul grîului se urcă nemaipomenit de mult şi ţăranii lacomi vîndură Pisei şi Florenţei cea mai mare parte din grînele lor. Cu toate acestea poporul nu era mai fericit ca altădată. Mi-am lăsat armata la vatră. am împrumutat bani neguţătorilor din Carmona. unul dintre locotenenţi îmi aduse o femeie pe care soldaţii o găsiseră într-o casă de la marginea oraşului era scundă. De ce? Mi-am ferit ochii. am chemat la curtea mea arhitecţi. locuitorii se îmbarcaseră pe corăbii şi. se răspîndiră în oraş şi jefuiră mai multe palate. nici sfidare. îmi luară cu asalt palatul. fugiseră. caii tropăiau sub ferestrele mele şi ştiam că aveau copitele mînjite de sînge. vom ajunge cu toţii la ruină. în timp ce noi îi credeam stînd la pîndă în dosul meterezelor. Ferracci. din Orci sau din Paleva n-au fost niciodată mai fericiţi. — Bărbatul meu e bolnav. salvatorii mei. Devenind stăpîni peste Carmona. încît mulţi lucrători nefiind în stare să-şi hrănească familia se văzură nevoiţi să ceară de pomană. postăvarii. Într-o zi rostisem şi eu asemenea vorbe. şi-apoi se năpusteau iarăşi asupra porţii şi încercau să o scoată din ţîţîni. voia şi să nu mai fie silit să cerşească. corpurile de meşteşugari se adunară înarmaţi în jurul stindardelor lor. duşumelele tavernelor erau ude de vin. s-a acoperit cu case noi şi mahalale întinse au tăiat din cîmpie felii întregi.

o femeie aplecată peste albie spăla rufe şi. migdalii au înflorit ca în fiecare primăvară şi războaiele de ţesut au început să zumzăie pe uliţele liniştite. neclintită în timp de război. femeile şi copiii ţesătorilor ardeau în casele lor. în puterea nopţii. E-a dumitale? Femeia se îndreptă din mijloc: — Da. în ochii unui copil lumea întreagă era pe cale să se nască. Cerul era de un albastru proaspăt. unde pînă şi gustul aerului să fie diferit?” Am ieşit din odaie. Oamenii din Carmona treceau pe lîngă ele fără să le privească. am plecat de lîngă fereastră şi am ieşit din palat. educaţia lui Antonio a fost încredinţată celor mai distinşi oameni ai veacului. i-am iertat pe meşteşugari de toate datoriile. de răzmeriţe. casele reconstruite. din dărîmături ieşea fum. aş fi vrut să mă topesc din nou în moliciunea lăptoasă a trupului ei. cu uliţe trandafirii şi hornuri în formă de pîlnie. N-ai tot ce-şi poate dori cineva pe lume? Dormisem toată noaptea în braţele ei: acum. Şi eu mă plictisisem să-l tot văd de două sute de ani. de ciumă. Cît de departe mi se părea vremea cînd fiecare bob de grîu cîntărea greu în podul palmei! Deodată. „Folositor cui? La ce?” Tancredi rînjea în străfundul trecutului. La ce slujeau aceste pietre sculptate? Am trecut de metereze. auzeam freamătul viu al oraşului. am asistat la lecţiile lor. nici ţipetele sălbatice ale soldaţilor. cînd nimic şi nimeni nu mă mai aştepta nicăieri. m-am oprit. pămîntul era acoperit cu petale albe. Pe un deal din faţa Carmonei începu zidirea unei vile de marmură şi plantarea unor grădini. şi eu însumi l-am deprins pe fiul meu cu toate exerciţiile corporale. Era un copil frumos. oferindu-mi să pună oraşul sub oblăduirea mea: am refuzat. printre ruine zăceau trupuri calcinate. ştiam că erau frumoase. uliţele pustii erau aşternute cu cadavre: femei cu piepturile străpunse de spade. Mai întîi. o bibliotecă vastă. . de pace. La colţul unei uliţe. La nesfîrşit! Mi se va întîmpla vreodată să mă trezesc într-o altă lume. am adunat tablouri. o fetiţă mică de tot şedea şi rîdea. De multă vreme Florenţa îmi cerea înapoi portul Livorno: am consimţit să i-l restitui. — Şi ce-şi poate dori cineva pe lume? — Multe lucruri. dar ţăranii cu spinarea încovoiată nu priveau cerul. un copil al meu. În pieţe existau statui noi. sub un migdal. nu voiam să cunoască vreodată vanitatea sîngeroasă a războiului. „Zi de zi aceleaşi gesturi. pomii înfloriţi străluceau ca în ziua in care îl purtasem pe Sigismundo în cîrcă. Nu iubeam pe nimeni. Se iscă o revoltă în Rivella şi prinţul mă imploră să-i vin în ajutor. statui. după un gard. în Italia existau o sută de alte oraşe care se ridicau pe stîncile lor. şi copila strîngea petalele în mînuţe şi le ducea la gură cu lăcomie. Zece luni mai tîrziu Laura aducea pe lume un băieţel frumos şi dolofan.Am încuiat uşa şi m-am dus să-mi lipesc fruntea de gratiile ferestrei. mereu acelaşi. i-am spus aruncînd o pungă cu bani în poala copilei. nu priveau nici monumentele. n-avea nevoie de mine ca să zîmbească. La ce slujea Carmona? Se ridica pe stînca ei. Am început să rîd. aceeaşi Carmona. l-am exilat îndată într-un castel din împrejurimile Villanei. eram treaz şi mă plictiseam. la fel de inutile. Cu capul pe pieptul ei. Femeia mă privi bănuitoare şi nu zîmbi pînă mă îndepărtai: fetiţa zîmbea. unde ciuguleau besmetic nişte găini. M-a fulgerat un gînd: — Voi avea un copil. am întărit pacea.” Îmi repetam aceste vorbe fără să izbutesc a trezi înlăuntrul meu nici cea mai mică dorinţă. am spus. am ieşit din palat. am auzit un bocet prelung. Am atras la curtea mea artişti şi cărturari. şi mi se păreau la fel de vechi. nici fîntînile. dar mai ştiam şi că timp de veacuri vor rămîne nemişcate pe locurile unde fuseseră ridicate. * — De ce eşti trist? mă întrebă Laura. la fel de mîndre. dar nu mie. zilele mi se păreau prea lungi şi dormeam în toate nopţile. Cadavrele au fost îngropate. — Ce fetiţă frumoasă. m-am gîndit. E cam slăbuţă. — Ar trebui să o hrăneşti mai bine. Dar inima mea rămăsese plină de cenuşă. Mi-am ridicat capul. Tîrziu. cerul se întunecase. Cît mă îmbrăcam. Aceeaşi lume. pe cerul luminat ca de auroră înflorea o enormă ciupercă de fum negru: casele ţesătorilor ardeau. „Tot ce-şi poate dori cineva pe lume. era foarte oacheşă şi avea ochii mari şi negri. la fel de îndepărtate ca şi statuile Venerei ascunse sub pămînt. Dar n-o iubeam. nu înţelegeam să-mi împart fiul cu nimeni. Timp de mai multe ceasuri am umblat fără ţintă. nu se mai auzea tropotul cailor. Am sărit din pat. La intrarea în mahalaua ţesătorilor făceau de gardă ostaşi. O halcă mare de lună plutea pe cer şi departe un cîine urla a mort. făuream înfierbîntat viitorul lui Antonio. La ce slujeau cerul şi florile din lunci? Era o dimineaţă frumoasă. mi-am simţit picioarele moi ca în ziua cînd o îngropasem pe Catarina. copii cu feţele strivite de copitele cailor. M-am gîndit: este pentru prima dată cînd ochii aceştia văd flori de migdal. Mi-ar fi fost uşor să-i îndeplinesc orice dorinţă. dar lumina şi începuse să-mi săgeteze ochii. primăvara. Pe cînd doicile îl alăptau.

în cele din urmă rosti: — Antonio e gata să se înece. — Ce-aţi spune de o plimbare călare? i-am întrebat. spuse el docil. precum şi zîmbetul. — Da. rîsete. — Nu-ţi place aici? Nu eşti fericită? — Ba da. îi luam cu mine şi galopam împreună. să călărească. mă cuprinse de mijloc cu braţele ei mici. Avea nevoie de tovarăşi cu care să-şi împartă munca şi joaca. bomboane. mă privea fermecat. mă aşezam alături de ei la umbra caldă a pinilor şi le spuneam poveşti. la şaisprezece ani era aproape la fel de erudit ca şi dascălii lui şi compunea versuri pe care le cînta acompaniindu-se la violă. Mi-am înşeuat calul şi l-am urcat pe Antonio în faţa mea. Am simţit o muşcătură în inimă. şedeam în biblioteca din Villamosa şi citeam. poze. în nopţile calde. M-am străduit să le îndeplinesc toate dorinţele. jucării. Am alergat spre uşă. Era o noapte fără lună. serbări. am crescut-o la palat pe fetiţa cu florile de migdal. Într-o noapte pe cînd mă plictiseam în patul meu — pe vremea aceea mi se întîmpla să mă plictisesc. să înoate. . Am adunat în jurul lui cei mai frumoşi şi cei mai înzestraţi copii din Carmona. căci niciodată nu venea să-mi vorbească fără s-o fi chemat. A doua zi am dăruit fiecăruia un cal şi adesea. asculta cu o faţă pe care nu se putea citi nimic. În fiecare noapte ies pe fereastră. — Să nu mai ieşi pe ascuns. cînd Beatrice intră şi se apropie de mine cu paşi iuţi. şi văd că nu se mai întoarce. Nu-i plăceau decît lucrurile oprite. se numea Beatrice. se juca cu Antonio ca şi un băiat. şi rămaseră încremeniţi locului. ba scormonind în gunoiul vreunei gospodării. Antonio nu mai contenea cu întrebările despre trecutul Carmonei. dar robust. Inima-mi tresărea şi mai voioasă cînd îl auzeam rîzînd pe Antonio şi mă gîndeam: îmi datorează viaţa. am făcut cîţiva paşi pe aleile presărate cu nisip şi i-am zărit pe amîndoi cum se plimbau pe iarbă ţinîndu-se de mînă. Nu trebuie să faci nimic pe ascuns. îşi păstrase chipul tuciuriu şi prelung. înmiresmată şi caldă. turnirurile. vinovaţi şi micuţi în cămăşile lor înflorate care le acopereau picioarele goale. muzica. sau căţărîndu-se într-un copac. — Şi tu? — Eu? Mă privi cutezător. — Ce fetiţă ciudată! spuneam mîngîind-o pe păr. părea că se luptă cu ceva ce-o strîngea de gît. Beatrice nu spunea nimic. îmi datorează lumea. sau sărind pe spinarea unui cal încă neîmblînzit. Beatrice îşi pusese în păr flori de rochiţa-rîndunicii şi strîngea la piept o floare grea de magnolia. Am poruncit să se construiască o barcă cu pînze portocalii ca să-i plimb pe lacul Villamosa. nu îndrăzneam să-l opresc. — Ce s-a întîmplat? Mîinile i se crispaseră pe pînza rochiei. dispărea ceasuri întregi şi o găseam ba cocoţată pe un acoperiş. — Ai să faci tot ce-ai să vrei. dimineţile de primăvară. să alerge. crescînd. lacurile. brăzdată de stele căzătoare. Beatrice îmi răspunse cu un glăscior limpede: — Ne plimbăm. ca şi tablourile. şi dintre toţi camarazii pe ea o prefera. Între alţii. nopţile de vară. cînd o să cresc mare. ba înotînd într-un lac foarte adînc. i-am spus. La şapte ani ştia să citească şi să scrie în italiană. iar eu. latină şi franceză. L-am strîns pe Antonio la piept. Eu nu pot să-l salvez. nu-i plăcea să fie atinsă de mîna mea. Cere-mi tot ce vrei şi vei avea. cînd mă aplecam s-o sărut. Cînd erau prea obosiţi să se mai joace. Stăteau amîndoi dinaintea mea. Era foarte palidă la faţă. ba zăcînd de-a curmezişul unei poteci azvîrlită de un cal prea nărăvaş pe care îl încălecase. şi pe Beatrice pe crupa calului. — Şi eu. Rîdeam. cărţile. se dădea îndărăt şi îmi întindea mînuţa cu demnitate. Într-o seară. chiar şi în vis — am coborît în grădină. am rămas uimit. peste cămăşile lor lungi de noapte împletiseră ghirlande de flori. îmi spuneam cu mîndrie: eu îi făuresc soarta. Mă zăriră şi ei. Scutura capul cu un gest rebel. Antonio iubea viaţa şi lumea. care o vedeam aplecată cu silinţă asupra unei cărţi groase. dar mi se usca gura cînd îl vedeam aruncîndu-se în lac din vîrful unei stînci. tot în galop am străbătut cîmpia şi deasupra capetelor noastre fulgerau stelele căzătoare. ce-o să fac? mă întreba uneori. avea picioare lungi ca de păianjen. iubea grădinile. — Vă plimbaţi adesea la ora asta? — El prima dată. Ochii le scînteiară. întrecerile călare. La fel de mult îi plăceau şi exerciţiile violente: vînătoarea. şi ei unelteau să guste în taină din dulceaţa nopţilor pe care nu le-o dăruiam eu.cam subţiratic după gustul meu. — Ce faceţi aici? i-am întrebat. Nici nu-i trecea prin minte că ar fi putut trăi în altă parte. am coborît în galop coasta dealului. la malul căruia petreceam adesea lunile călduroase de vară. tată. copiii scoteau strigăte de bucurie. spălînd rufe şi plivind brazdele. înota şi trăgea cu arcul şi era în stare să strunească un cal tînăr. Le dăruiam zile însorite. Era o fetiţă sălbatică. ea spuse într-un murmur: — A vrut să treacă lacul înot.

M-am gîndit. — Ai spus că vrei să mă faci părtaş la domnie. L-am culcat pe Antonio în patul lui. se oglindea pe fundul havuzurilor de marmură. Beatrice se întoarse şi ieşi încet din odaie. spuse el. dreaptă. — Jură -mi că n-o să mai încerci niciodată. gîlgîia şi rîdea. Antonio era culcat pe spate. sec şi dur: fîntîni arteziene! — Uite cascada! Bianca. Nu mai plînge. Chipul lui tînăr se înăsprise. simţeam cum căldura inimilor mele îi pătrunde în carne. Închise iarăşi ochii. — Ţi-o acord. simţeam sub palmă muşchii lui tineri. foşnea în cutele rochiilor de mătase şi mireasma ei se înălţa dintre sînii aurii ai Elianei. are atît de puţine veri de trăit. scoase un geamăt şi închise ochii. M-am gîndit. spuse cu glas pătimaş. — Nu! am spus. femeile băteau din palme. în aceeaşi clipă o vînă de apă de izvor ţîşni în mijlocul fiecărui bazin. — Bine. ci viaţa aceasta. spuse. Nu neînsemnatele fîntîni arteziene erau opera mea. dar nu putusem să fac astfel încît să izbutească a trece lacul. l-am întins pe mantia mea şi l-am frecat cu toată puterea. prindeau viaţă. Era mai puţin voinic decît bărbaţii din veacurile trecute. va lăsa să-i scape seara asta frumoasă? — Vrei într-adevăr să iei parte la primirea lor? — Bineînţeles. dar trupul lui era agil şi suplu. M-am. I-am privit chipul strălucind de plăcere şi rîsul rău s-a stins. Eşti un vrăjitor! — Mare lucru! am spus. priveşte cascada. i-am spus. L-am adus leşinat la mal. pielea-i mătăsoasă. — Lasă-mă să-i primesc singur. oasele fragile. îţi jur. — A scăpat. Glasul unei viole ascunse printre carpeni sparse tăcerea. am timp să fac o partidă de joc cu mingea? Am zîmbit. în dreptul teraselor trandafirii. Beatrice mă urmase şi cînd el deschise ochii privirea i se opri asupra ei. În numele a tot ce am făcut pentru rine. — O. Răsuflarea ei parfumată se lipea de obrazul meu. ai înnebunit? M-am aplecat şi eu spre Antonio. cînd mă văzu. avea ochii sclipitori ai maică-si şi profilul mîndru al neamului Fosca. nemişcată şi lacrimi mari i se prelingeau pe obraji. Poate Beatrice avusese dreptate să plîngă.Într-o clipă am ajuns la malul apei. şi rîsul acesta se repercuta în inima mea în ritm sacadat. Nişte fîntîni arteziene. se simţea tremurul verii. — N-am trecut lacul. — Tată. E doar un joc? . acolo unde albastrul cerului începea să se şteargă: curînd se va face una cu pămîntul trandafiriu. — Singur? De ce? Antonio se îmbujoră la faţă. pînzele de apă stătătoare se încreţeau. Ce. — Cine îţi măsoară timpul? — Dar nu ne aşteaptă solii din Rivella? Am privit în zare. mi-am scos hainele şi am sărit în apă. Din inima pămîntului fierbinte fusuri subţiri de cristal se sumeţeau spre cer. Mîngîia un umăr docil. gîndit cu ardoare: voi fi mereu lîngă tine să te scap de toate relele. zîmbea susurului voios al apei. Apa cădea de pe stînci în cascadă. Dar nu-mi îngădui niciodată să iau vreo hotărîre. — Văd bine c-a scăpat! Mă privea şi în ochii ei se citea ura. Era o zi frumoasă. bucuria aceasta. în numele dragostei ce mi-o porţi. Îl salvasem. — Chiar vreau să-ţi cer o favoare. jură-mi. era apă curgătoare şi rece. mai era încă lumină şi curînd am zărit o pată neagră în mijlocul lacului. pleoapele transparente. — Ah! O rumoare se întinse de-a lungul balustradei. cuprins de o bruscă nelinişte: „Cît timp încă mă va mai asculta?” * La poalele crîngului de chiparoşi şi de tisă. tată! — Jură-mi. Antonio era frumos. şi mi se părea că îi modelez un trup cu totul nou. Am cules o rămurică de chiparos şi am frînt-o între degete. — Ah! exclamă Eliana. Cu duioşie mi-am dus în braţe fiul căruia îi dăruisem viaţa pentru a doua oară. Am rămas lîngă patul lui şi multă vreme i-am privit obrajii netezi. chipul fiului meu drag. Ea se aplecă spre el: — Ai să-l treci mîine. Beatrice şedea în pragul uşii. Antonio îşi aşezase mîna pe umărul cărnos al tinerei.

— Giuvaerurile îţi vor sta bine. M-am gîndit: „Într-o bună zi totul va fi aidoma ca şi azi. Străbăturăm în tăcere lungi coridoare şi apoi am deschis o uşă. — Să mergem pînă la cascadă. întrebări. Eliana se apropie de mine şi mă prinse de braţ. — Fie cum vrei tu. dar puteai închide această viaţă într-o seră pentru a o cultiva la adăpostul oricărei primejdii? Înăbuşită. Dar. mă apasă greu. — Sînt mărfuri care vin din Cipru.Am strîns din buze. — Ce? mă întrebă. — Eu ţi-am dorit fericirea. Rafturile erau înţesate cu mii de manuscrise. . — Mereu cu cartea în mînă? Îşi ridică ochii fără să pară uimită. spuse Antonio cu înverşunare. — Da. Dar cum să-i dau ceea ce se încăpăţîna să nu ceară? — Nu vrei să laşi o clipă cartea? Am să-ţi arăt ceva. castelele. pentru el. Aruncă cu dispreţ colierul pe care îl ţinea în mînă. Şi-ar deschide ochii scînteietori şi ar spune: văd lucrurile acestea. Tunica lui albă strălucea pe verdele închis al tisei. Oare de ce stăruia în această căutare fără speranţă? — Ai ochii traşi. Vrei ca toate acestea să slujească la ceva. — Ţi-aş lăsa bucuros domnia. numai ei îi puteam vorbi şi surîde fără să mă gîndesc îndată că într-o bună zi va muri. Palatele. Netezi cu podul palmei pagina manuscrisului. să chibzuiesc: la ce bun dacă trebuie să urmez orbeşte sfaturile tale? Mi-am oţelit trupul doar pentru a merge la vînătoare? — Ştiu. era greu s-o iei pe neaşteptate. încît toată lumea spunea că-i urîtă. Am aruncat rămurica ruptă. cînd grădina va fi pustie. nu vreau nimic. dar el nu va mai fi nicăieri”. Deodată. citea şi eu nu existam pentru ea.. — Sînt atît de multe cărţi. nici pe apă. apeductele. ele există. Poate că. spuse. la coliere. şi nici pe pămînt. Nu ai tot ce-şi poate dori un bărbat? — La ce bun mi-ai dat fericirea. În cele din urmă tot eu ceream. un zîmbet scurt care nu-i lumina ochii. Antonio spunea că-i urîtă. Chipul i se lumină. n-ai fi acceptat niciodată o asemenea existenţă. nu-ţi va aduce decît griji. acelaşi van murmur de rîsete şi de apă. — Am să mă duc la noapte. crede-mă. — Îţi mulţumesc. i-am privit în tăcere profilul atent. Cum să-i spun: nimic nu slujeşte vreodată la ceva. am spus. mîinile lui nebătătorite şi neîndemânatice. tată! Plecă în goană. sub acelaşi cer. trecea prin vestibulurile de marmură. Aştepta să plec şi eu nu găseam ce să-i spun. dar eu nu-l mai vedeam. Am deschis un cufăr şi îndată apăru o fulgerare de metal şi nestemate — Alege. îşi pierdea strălucirea şi parfumul. totul nu înseamnă nimic. probleme: secole întregi vor trebui să treacă înainte de a se cunoaşte răspunsurile. — Tot ce-ţi place. — Trebuie să aştept pînă voi avea două secole în urma mea? Avea în ochi acelaşi foc ce se aprinsese odinioară în ochii lui Tancredi. am spus.. dacă nu-mi îngădui să fac nimic cu ea? Tată. citea. — Prea multe şi prea puţine. Antonio nu va fi lăsat nici cea mai uşoară urmă. un miros de trecut insolit în această vilă nouă. Simţeam nevoia s-o văd pe Beatrice. Au sosit azi dimineaţă. înlănţuită. Am fost învăţat să gîndesc. am spus. Iată că voia să-şi ţină viaţa în propriile lui mîini. faţa atît de slabă. oraşele cucerite. Am deschis uşa bibliotecii. Toată dragostea mea nu-i slujea la nimic. M-am apropiat. Storurile erau lăsate şi lumina galbenă scălda sipete cu ferecaturi. Trăsăturile-i erau atît de aspre. spuse cu glas apăsat. Vor fi aceiaşi copaci întunecaţi. şi eu aş fi putut s-o ajut mai bine decît toate cărţile acestea neterminate. părul negru păreau dure şi îngheţate ca o armură. Odaia mirosea a praf şi a ghimber. — Nu. Am spus: — Eşti încă lipsit de experienţă. bucăţi de mătase şi de brocart. Rochia ei simplă. Uită-te la cingători. — Tocmai asta doresc şi eu. pielea netedă. cerul fără pată devenise greu ca un cer prevestitor de furtună. Nu ţi-ar plăcea o rochie din mătasea asta roşie? Îşi vîrî mîna în cufăr şi ascultă zornăitul giuvaerurilor şi al armelor încrustate cu pietre preţioase. Totuşi. Se ridică fără să răspundă şi zîmbi. avea nevoie de ajutor. aşezată la un capăt al mesei de stejar. covoare strînse în cilindre. Mai bine veneai să admiri fîntînile arteziene. nici pe cer. ele existau. — Priveşte. — Nu. casele noi. I-am pus o mînă pe umăr. I-am întors spatele şi m-am îndreptat spre vilă. Urcă scara în trei salturi şi dispăru în casă.

spuse Antonio abia stăpînindu-se. mereu aceeaşi spumă. Mă judeca şi pe mine. Pe vremuri moravurile Carmonei erau austere şi neprihănite.ochi: — Vreau să plac aşa cum sînt. Urmă un moment de tăcere. şi oamenii nu erau nici mai fericiţi. Multă vreme privirăm în tăcere cascada. fîntînile arteziene susurau. şi simţeam în gură acel gust amar pe care nu-l cunoscusem decît alături de ea. soţii îşi răzbunau. — Nu-mi place luxul. Un fulger îi trecu prin. Douăzeci şi doi de ani! Şi judeca. Acum în Carmona existau două sute de mii de locuitori. Dacă nu mai bucurau inima lui Antonio. — Şi de ce n-am arunca banii pe fereastră? Ce crezi că s-ar putea face cu ei? — N-ai gîndit întotdeauna aşa. nu ca altădată. ceva îi fremătă în gîtlej. iar alţii îşi iroseau viaţa în desfrîu searbăd. în ochii Beatricei se aprinse o flacără. Împrumutasem bani postăvarilor şi tîrgoveţii din Carmona adunaseră averi întregi. două sute de mii de oameni e mai bine decît douăzeci de mii? La ce foloseşte asta? Ea chibzui. i-am spus. Am spus brusc: — Spune-mi. — Ah! Pentru dumneata. ca şi mine. — Pentru mine aşa se pune problema. se simţea ca la ea acasă în lume. întocmai aşa mi-era dragă. — Într-adevăr. — Nici mie nu-mi place luxul. era foarte departe de mine. — De ce-i prea mare? Nu există măsură. Timpul se oprise în loc. taţii fetele răpite. dar fiecare rămînea singur cu bucuriile şi grijile lui. — Şi la ce slujeşte ea? Fîntînile arteziene intonau mai departe cîntecul lor nătîng. — Ce voiau pribegii aceia? l-am întrebat. pentru ea existenţa efemeră cîntărea mai greu decît propriul meu destin. — Ciudată întrebare. Privi vag în zare. Nu vom începe iarăşi să ne războim. Acela trăsese pumnalul şi îl ucisesem. — Vor să-i ajutăm să pună mîna pe Rivella. nu voi cîrmui niciodată Carmona? Am privit cerul neclintit. spuse ea. nici mai buni ca altădată. Avea dreptate. — N-am nevoie de covor. Am prins-o de braţ. Am închis cufărul. Cît timp va mai trebui să mucezim în pacea dumitale? — Mi-a trebuit mult timp şi multă trudă pentru a cuceri această pace. La ce bun? Aşa cum era. chipul nesulimenit. şi făcuseră atîţia copii. la ce mai slujeau? . — Vrei ca primul act al domniei tale să fie un război? — O! exclamă Antonio. perdeaua neclintită şi curgătoare care cădea de pe stînci şi din care săreau fîşii de spumă albă. Beatrice îşi sprijini mîinile de piatra caldă a balustradei. — Vino. Antonio mă privi cu o expresie gravă.— Nu vrei să placi? am întrebat-o. — Dar de ce ai nevoie? am spus scos din sărite. ca şi cînd ar fi locuit în ea de secole. Un roi de pete gălbui dansa în aer. Îmi venea să-mi înfig unghiile in carnea ei. — Atunci alege un covor pentru camera ta. — A. Căldura se potolise. Deodată Antonio apăru în capul peronului. lua hotărîri. Doar pentru Antonio am zidit vila asta. Erau mai numeroşi. — E prea mare. acum se iscau încăierări în fiecare noapte. i-am spus. Poruncisem să se ridice spitale şi oamenii trăiau pînă la adînci bătrîneţi. — Bani aruncaţi pe fereastră. Carmona era tot atît de plină ca şi atunci cînd vechile ei metereze nu încercuiau decît douăzeci de mii de locuitori. spuse. — A! Şi ce le-ai răspuns? — Am jurat că Rivella va fi a noastră în mai puţin de o lună. de ce la el se uita cu înfocare? Doar n-o iubea. Am dus-o pe terasă. părul strîns într-o reţea. şi acesta îmi dorea moartea. dar era atît de vie. deci dumneata hotărăşti. încît aceştia ajunseseră şi ei săraci la rîndul lor. mi-ar fi plăcui să gîndesc: este întru totul asemănătoare acestor gîze de-o seară. — Nu! am spus. Spune drept. cu rochia ei cuminte. dar pînă la urmă tot mureau. şi mereu alta. poate. cu pumnalul soţiile violate. i-am răspuns. unii munceau la fel de aprig că şi odinioară spre a-şi spori avuţiile. atît de reală. îmi spuse.

— Neamul Manzoni e puternic. căreia nu-i plăceau decît jocurile oprite? De ce trebuie să ceri singurul lucru care nu ţi se poate da? — Nu cer nimic. Lumea e atît de mare. — Şi la ce va sluji războiul? — Dumneata întrebi? spuse Antonio. continuă Antonio. am spus. — Se vor bizui pe sprijinul ducelui de Anjou. — Ai mai spus asta de o sută de ori. Pentru el. — Ştii foarte bine. L-am ţintuit cu privirea. — Odinioară Rivella a fost a noastră. La ce folosesc bogăţiile noastre. — Beatrice. spuse Antonio. cum de mai îndrăzneşti să ţii cîrma ţării? spuse Antonio cu aprindere. — N-am nevoie de nimic. Dacă vrem ca Italia să reziste în faţa năvălirilor care o ameninţă. va rămîne totdeauna ea însăşi. Ce demon îi poseda? — Ai rămas oare fetiţa de altădată. spuse ea cu semeţie. înţelepciunea noastră. — Îl înţeleg pe Antonio. şi. Şi toată istoria noastră se rezumă la aceste cuvinte. Nu ne-am amestecat în nimic. Antonio strigă cu glas nesigur: „Tată!” dar nam întors capul. cultura noastră. soarta lui asupra căreia nu aveam nici o putere. să formăm o ligă cu Veneţia şi cu Milano. — Şi ce dacă? — Te resemnezi. Sînt atît de multe oraşe! am spus. Mi-am pus o mînă pe umărul lui Antonio. zise Antonio pe un ton îndărătnic. — Uită-l. ţinîndu-şi mîinile cu podul palmei lipit de genunchi. Nu eşti făcută pentru a suferi. — Atunci. i-am spus. Şedea dreaptă. să ne sprijinim pe trupele elveţiene. nici în războaiele din Neapole. Ce ai dumneata de-a face cu noi? Eşti un străin în oraşul dumitale. Crede-mă. — Ai dreptate. am spus. El cerea să aibă griji. Şi adăugă cu mînie: — Dar nu rămînem aliaţii Florenţei decît cu condiţia de a vegeta în umbra ei. mulţumită sau dezamăgită. nici în răzmeriţele din oraşele Toscanei. Ştiam de multă vreme. singura noastră salvare stă în unire. tocmai dumneata care ai făcut atîtea pentru gloria Carmonei? — Gloria Carmonei valorează prea puţin pe lîngă salvarea Italiei. — Eu însă îl iubesc. — Dar de data asta o vom păstra. — Îl iubeşti? am întrebat-o brusc. Patria mea e Carmona. Nu aveam dreptul de a-l împiedica să-şi împlinească soarta lui de om. — Ai totul. — Puţin îmi pasă de Italia. spuse Antonio. Ţările pe care le numim barbare sînt pe cale să se întindă şi să se întărească. Clipi din pleoape. puţin cam ţeapănă. — Doar n-o să-i chemăm pe francezi în ţara noastră! — De ce nu? Şi alţii i-au chemat pe vremuri. trebuie să ne întărim alianţa cu Florenţa. Franţa şi Germania rîvnesc la bogăţiile noastre. o iubea.— Trăim în pace. — E un oraş printre altele. ar fi a ta. Dacă fiecare oraş îşi păstrează cu încăpăţînare ambiţiile egoiste. Nu mai eram de prin părţile astea. i-am spus. — Cred că aşa trebuia să se întîmple. am spus. în pace. vei domni peste Carmona. Carmona era pe măsura inimii lui muritoare. — Din pricina asta în curînd Italia nu va mai exista. am spus. Vom avea un port şi căile pe mare. Spunea adevărul. şi mă gîndeam că într-adevăr navea nevoie de nimic. Un străin. nici în revoltele din Milano. am spus. ca şi cum Carmona n-ar mai exista pe faţa pămîntului. ea îşi iubea suferinţa. M-am aşezat alături de Beatrice pe o bancă de piatră. Toate se petrec de-a lungul şi de-a latul Italiei. — Într-adevăr gîndeşti ceea ce spui? — Aşa gîndesc. Pribegii nu vor putea găsi complici în Rivella. . Mi se urcă sîngele in obraz. — Nu mă tem de suferinţă. el nu te va iubi niciodată. Am luat-o de braţ pe Beatrice şi ne-am îndreptat spre cascadă. Începînd de azi. Vor fi chemaţi şi de acum înainte. — Nu mai sîntem atît de puternici ca în trecut. Italia este pierdută. în tăcere. În urma mea. dac-ai vrea. Carmona va fi egală cu Florenţa. — Ce orgoliu stupid! am spus cu mînie. dacă rămînem înfipţi pe stînca noastră ca o ciupercă mare? — Ştiu. şi poate chiar împotriva noastră.

O burtă sfîrtecată. — Nu. Îmi şopti: — Taci. în jurul ambasadorilor ducelui de Anjou. am spus. — Tată. scînteile care simbolizau limbile de foc ale Sfîntului Spirit căzură pe prapuri şi acum biserica ardea. spuse el. nu cred în diavol. Murea acoperit de glorie. m-am gîndit privind cerul cuprins de flăcările apusului. Înveşmîntaţi în brocarturi. — Beatrice! Îmi zîmbi sfidător. „Şi eu nu voi isprăvi niciodată”. în piaţa mare se desfăşurară turniruri. Ce frumoasă e o serbare! — Îţi făgăduiesc. — De ce ţi-e silă de mine? am întrebat-o. — Uită-l pe Antonio. fu rănit în timpul asaltului. — Cei din Carmona sînt mîndri de mine? — În toată Italia nu se vor mai pomeni serbări mai frumoase decît acelea prin care ţi se va celebra victoria. i-am spus. — Dacă mor. — Vezi bine. eşti mîndru de mine? — Da. Pribegii din Rivella şi trimişii oraşelor cucerite şedeau sub un baldachin. făcînd ceea ce voise să facă. Cînd muzica s-a oprit. — Eşti un mort. — Dansezi? — Nu trebuie să sărbătoresc şi eu triumful lui Antonio? — Frumos triumf. . — Credeam că stai în camera ta. iubesc? — Dumneata? — Nu mă crezi în stare să iubesc? Îşi retrase mîna. în timp ce la Carmona se organizau serbări pentru a celebra victoria. La San Felice. murea. — E sărbătoare. — Nu se duc să stingă focul? întrebă Eliana. se gîndea la Antonio. Am prins-o de umeri. ce-i? — Nu eşti un om. mulţumit. dar poporul privea cu nepăsare luminile incendiului. Şi deodată. Candelabre cu sute de luminări iluminau piaţa cu faţadele caselor învelite în ţesături cu fir de aur. Mi-am ţinut făgăduiala. doar Beatrice ştia că Antonio murise. Fii soţia mea. i-am spus. spuse cu bruscă violenţă. Focuri de artificii însîngerau statuile de marmură. cu pielea lipită de oase. Nu ştii că te. într-o singură noapte se va mistui. fericit. colierul de aur şi de rubine pe care i-l dăruisem îi împodobea pieptul chihlimbariu. poporul striga: „Trăiască cetatea Carmona! Trăiască Antonio Fosca!” Timp de trei zile alaiuri străbătură străzile oraşului. Antonio. Cîteva săptămîni mai tîrziu. Mă privi ţintă. Pentru el viitorul nu era ameninţător. şi douăzeci de ani de îngrijiri. bărbaţi şi femei dansau. Mort ca şi chiparoşii fără iarnă şi fără floare. Neştiutor şi vesel. dansau. scînteind de giuvaeruri. Am zîmbit şi eu. avea burta sfîrtecată. nu le spune pînă cînd nu se vor termina serbările. în trei biserici ale oraşului se jucară mistere. în timpul reprezentării misterului Pogorîrii Sfîntului Duh. m-am dus la Villana unde fusese transportat. Închise ochii. — Nu mi-e silă de dumneata. ajutat de armatele ducelui de Anjou. douăzeci de ani de speranţă şi de dragoste se spulberaseră. m-am îndreptat spre ea. Şovăia. Cui îi păsa? M-am întors în marele salon iluminat. Vreau să te fac fericită. şi rămînea pentru totdeauna un erou triumfător. nu mai avea viitor. care se gîndea la războiul lui. — Atunci. Francezii vorbeau cu glasuri aspre şi ceilalţi rîdeau slugarnic. — Te înspăimânt? Crezi că sînt un diavol. ca şi cînd cuvîntul victorie avea un înţeles. — Nu ştiu. Purta o rochie de mătase roşie şi dansa cu un gentilom francez. alb la faţă. dar în pieptul meu un vulcan scuipa lavă fierbinte. În mijlocul dansatorilor am zărit-o pe Beatrice. Stătea în picioare lîngă mine pe balcon. I-am dat drumul şi m-am îndepărtat fără să scot o vorbă. Şi pe urmă sînt destule biserici în Carmona.— Eşti făcută pentru a fi fericită. m-am văzut în fundul ochilor ei: mort. am coborît. Am prins-o de încheietura mîinii şi ea mă privi uimită. Viermii au şi început să-i colcăie în burtă. Cîntau. Nu eşti un diavol. ca şi cînd victoria lui ar fi fost o victorie adevărată. spuse zîmbind. Ea rămase nemişcată pe banca de piatră. L-am găsit în patul lui. i-am spus. aş fi vrut s-o sfărâm în bucăţi. Şi eu eram din nou singur. Fusese construită în treizeci de ani de trudă. cuceri Rivella.

Nu înţelegi că în preajma dumitale nu se poate respira? Ucizi dorinţele. Ce jug să aleg? Antonio murise degeaba. A învinge Florenţa cu ajutorul francezilor însemna a le dărui acestora Toscana. — Ah! am exclamat. — Atît de greu îmi înduri prezenţa? — L-am iubit pe Antonio. — O. francezii nu mă lăsau. — Ai febră. spuse Jacques d'Attigny. I-am arătat pe francezii cu chipuri neruşinate. — Lasă-mă să plec de aici. Nu se poate face oare nimic? Mîinile mi se crispară. soţii îşi priveau cu ochi geloşi nevestele care dansau la braţul străinilor. — Să speli rufe în fiecare zi şi să grijeşti vacile? — Şi de ce nu? Nu vreau să mai rămîn aici. Războiul: ceea ce oamenii construiseră va fi distrus pentru a se reconstrui mîine. Am ieşit pe balcon. Larma mulţimii deveni o singură voce: „Trăiască contele Fosca!” Mă aclamau şi Carmona era pierdută. — Să fi avut dreptate călugărul? m-am întrebat. Trimisul ducelui de Anjou se apropie de mine. i-am răspuns. de ciudă. i-am spus. sub oglinzi. Artificii împroşcau cerul şi San Felice ardea mereu. cu mîndrie. care umpleau încăperea de rîsetele lor deşănţate. Oricum ar fi fost. — Unde să te duci? — Mă duc să stau cu mama. de o moarte inutilă ca şi viaţa lor. îmbrăcată într-o robă de lînă. Dai. dai mereu. Îţi voi da tot ce doreşti. — Rămîi aici. Asta înseamnă război. — Un mesager i-a adus o scrisoare. două braţe şi veşnicia în faţa mea. De cîte ori am stat pe balconul acesta. Nimic n-ar fi fost schimbat pe pămînt dacă n-aş fi existat eu. i-am spus cu mînie. şi celelalte femei invidiau colierul Elianei. — Ce serbare magnifică! — E o serbare ca oricare alta. .. I-am privit chipul îndurerat: — Este pentru prima oară cînd îmi ceri. nici pacea şi nici războiul nu mai aveau nici o importanţă. Poporul dansa. i-am spus. bărbaţii şi femeile erau îmbrăcaţi în mătăsuri şi aur. — Nu. Îl adusesem pe Antonio pe lume şi el părăsise lumea. a lupta împotriva lor însemna a distruge Carmona şi a face din ea o pradă a Florenţei. Uită-l. Eliana o privea pe Beatrice cu ură. Pacea: Carmona va vegeta mai departe sub soare. rosti: — Aş vrea să-ţi cer o favoare. — Iată-i pe adevăraţii învingători.. — Nu. Cu toate acestea. Am strîns în mîini drugul de fier.Chipul îi lucea ca jarul. Priveşte-i. acoperiţi din loc în loc de cîte o tapiserie de lînă aspră. cu bucurie. M-am răsucit pe călcîie şi m-am îndreptat spre ambasadori. — Aminteşte-ţi de cînd erai mică. spuse. Şi mori acolo de vie. Ce viaţă vei duce acolo? — O viaţă. Mi-am amintit de pereţii vechi. De ce te chinui? Ai de gînd să plîngi? — A murit învingător. spuse Beatrice.. familiei Manzoni. erau cu toţii roşi de ambiţie. dar inimile rămîneau nesătule. — Doresc să plec. — Du-te la maică-ta. A citit-o şi pe dată a şi părăsit sala. — Ah! Eşti încăpăţînată ca un catîr. cu groază? La ce bun atîta patimă. Cît de mult iubeai viaţa. — Eşti la fel de oarbă ca şi el. San Felice ardea. i-am răspuns tăios. — Nu-l văd pe ambasadorul Florenţei. Aveam un cap. dar nu dai niciodată decît nimicuri. atîtea temeri şi atîta speranţă? Dintr-o dată nimic nu mai avea importanţă. — A murit fără să-i pese de tine. Doamne! am rostit.. existam. Florentinii cereau să redau Rivella. — Tocmai de aceea. Poate din cauza asta Antonio a ales moartea: nu i-ai lăsat alt fel de viaţă. Portul Rivella le va sluji drept bază pentru o expediţie împotriva cetăţii Neapole. Acum piatra dispărea sub draperiile de mătase. am spus. Catarina broda. cu mîini grosolane. de silă. Dansau deoarece Carmona repurtase o mare victorie şi războiul se isprăvise. Şi după ce o vor cuceri. — Aliaţi prea puternici. — Cum asta? Doar sînt aliaţii noştri. Unii îşi ridicară chipurile spre mine. După o lungă tăcere. ca o ciupercă uriaşă. nepăsători la fastul devenit cotidian. — Îi putem învinge şi pe francezi. toţi aceşti oameni care dansau vor muri în curînd. Războiul abia începea.

Mi-am lovit fruntea cu pumnul. Am mers spre ea. Se dădu îndărăt şi spuse cu un glas care tremura: — Spuneai că-mi vrei fericirea. privea în gol cu ochi ficşi. Nu se gîndea la război. timpul. — Par. m-am jurat că vei fi soţia mea.. — Cînd Antonio sărea în apele unui lac sau cînd pornea primul la atac. M-am înfipt în faţa oglinzii mari. — Te voi arunca în temniţă şi vei sta acolo pînă cînd vei consimţi. nici învins. e ceva frumos. eram mai înalt şi mai voinic decît bărbaţii din vremea aceea. În armata mea erau înrolaţi cîţiva francezi şi florentinii angajaseră opt sute de stratioţi: bătăliile erau mai sîngeroase ca odinioară căci aceşti ostaşi străini nu cereau şi nu aveau milă. generos. Am s-o fac. Beatrice se ţinea în picioare. — Desigur. nu distrug decît viitoare ruine. — Explică-mi. i-am spus. nici Carmona de a se elibera de sub jugul ei. — Nu mă cunoşti bine. după cinci ani. M-am aşezat la picioarele ei. — Atunci? Ce-mi lipseşte? Nu afli în mine ceea ce ai iubit în Antonio? Îşi trase mîna. şi de aceea nu te mai detest. — Totuşi nu mă iubeşti. M-am întors. M-am ridicat. — Vreau să ştiu. — Auzi? mă întrebă. pătate de vreme. Un bărbat în puterea vîrstei. atunci florentinii asediară mai multe castele situate la marginea teritoriilor mele. — Asta mai poate să dureze încă douăzeci de ani.. * Războiul începu din nou.. — A trecut multă vreme de cînd nu te mai detest. încît ceea ce sacrifici nu înseamnă niciodată nimic. îl admiram deoarece îşi risca viaţa: dar pentru tine. îşi ţinea mîinile cu podul palmei lipit de genunchi. Mi se pare că te înţeleg şi că mă înţelegi. asta nu mă înduioşează. Nu voi mai repeta o asemenea greşeală. Eram prea puţin pregătit pentru o luptă împotriva puternicilor mei aliaţi şi am fost nevoit să refuz cedarea portului Rivella. — Nu. tu însă eşti o fiinţă deosebită. a murit degeaba. tu dai fără să-ţi numeri bogăţiile. şi a pierdut-o. — Mi se pare totuşi că între noi există înţelegere. — Douăzeci de ani. Şedea lîngă mine. lipită de perete. şi privea seara pe fereastră. dar ai atîtea milioane de vieţi de trăit. repetă Beatrice. viteaz şi mîndru. am spus. fără cute. m-am întors cu spatele la fereastră: nu mai puteam îndura culoarea amurgului. — Sînt eu un monstru? am întrebat. — Totul s-ar schimba dacă m-ai iubi. dar rezultatele rămîneau la fel de nesigure. Îmi atinse părul cu vîrful degetelor. cu un obraz aspru. — Da. Îi iubeam şi mîndria. în camera mea de lucru. Pe degetul ei lucea o verighetă. — Beatrice! Într-adevăr îţi este cu neputinţă să mă iubeşti? — Să nu mai vorbim despre asta. Florenţa nu părea să aibă norocul de a termina vreodată cu noi. — La ce bun? întrebă ea. grijile. — N-ai să faci una ca asta. L-am lăsat pe Antonio stăpîn pe viaţa lui. Se gîndea: peste douăzeci de ani voi avea aproape cincizeci de ani. şi mai auzeam cum clipoceşte în inima Beatricei aceeaşi apă sălcie care îmi umplea inima. şi o ştii. sau care decapitează un popor întreg pentru a-şi dovedi puterea: dar nu ucid decît oameni osîndiţi dinainte la moarte. îmi spuse. Nu-mi răspunse. Şi nu va exista nici învingător. — Ştiu. Acum am înţeles că nu-i vina ta. Douăzeci de ani. ce înseamnă oare curajul? Iubeam generozitatea lui. — Nu. i-am spus.. un bărbat asemenea celorlalţi şi care alege să fie el însuşi. Sînt oare un impostor? — Nu-i vina ta. Dar unde? Dar ce? Îi înţelegeam pe acei tirani care dau foc unui oraş. — O vreau şi ţi-o voi dărui chiar şi împotriva voinţei taie. Era frumos. N-am nici una dintre virtuţile astea? — Pari să le ai. Auzeam femeia care cînta pe stradă.. — Beatrice.. pot face ceva. Luară prin surprindere cîteva fortăreţe şi tot prin surprindere îi atraserăm pe căpitanii lor în cîteva ambuscade. . dar buzele mele nu-i atinseseră niciodată buzele. Desigur că pot. niciodată trupul acesta musculos nu va şti ce-i oboseala.

ambiţia fiecărei mici cetăţi împiedicase Italia de a se constitui într-o singură naţiune. Carol al VIII-lea. vlăguită de cincisprezece ani de război. nu avea ce să răspundă: era un blestem. îmi spunea cu înflăcărare Varenzi. eşti liberă.. După trecerea acestui răstimp. — E făcut din carne ca şi al tău. Ambiţia mea măruntă. Acum înţelegeam. nimic din ceea ce sînt nu preţuieşte în ochii tăi pentru că sînt nemuritor? — Da. În toată veşnicia niciodată nu te voi mai întîlni. te iubesc şi sufăr. — Raimundo! De data asta în glasul ei se simţea milă şi poate chiar duioşie. — Tu trebuie să mă ierţi. i-am spus. Am strîns-o la piept şi am simţit cum se lăsa pradă braţelor mele. împins la fanatism de Savonarola. ale cărei interese să le ţin în mîna mea. i-am spus. nu. Era un cărturar vestit. niciodată nu vei mai fi tu. Brusc m-am ridicat şi am prins-o pe Beatrice în braţe. odinioară. era de ajuns un bărbat hotărît pentru a schimba faţa destinului ei. — Nu. sînii îi fremătau lipiţi de pieptul meu. care spunea cu îngrijorare: . nimic din ceea ce fac. — Liberă? îngînă ea. aşa cum făcuseră Franţa şi Anglia. aşa cum de curînd făcuse Spania. Întrucît încheiase o alianţă cu Florenţa. dar mîna îi alunecă de-a lungul şoldurilor. coborî în Italia spre a revendica succesiunea la tronul regatului Neapole. nu se bizuia pe alte forţe decît acelea ale rugăciunilor şi nu se ruga decît pentru gloria egoistă a oraşului său. Lacrimi îi ţîşniră din ochi. asta-i. — Nu. dar puternicul partid al Penitenţilor. i-am spus. Temîndu-se de . — Nu. Am repetat: — Eşti liberă. * Vreme de zece ani. am început negocieri cu Veneţia. dar mare mi-a fost disperarea cînd am văzut Italia supusă tiraniei lor şi lăsată pradă tuturor neorînduielilor războiului civil şi anarhiei. Încearcă. În două sute de ani nu înţelesesem încă nimic. Te iubesc aşa cum un bărbat iubeşte o femeie. m-am hotărît să intru în acţiune. — Te iubesc. — Mai e încă timp. spuse ea. I-am strivit gura cu buzele. Am păstrat Rivella. Dar acum ştiu. Mă prinse de braţ. i-am spus. mă ruga stăruitor să mă strădui a uni statele Italiei într-o întinsă confederaţie. spuse ea. Atunci Varenzi se întoarse spre mine. — Ascult-o pe femeia aceea care cîntă. — Zi mai bine că ţi se face silă. dar şi fără milă. cu condiţia de a plăti în schimb duşmanei noastre un tribut greu. am spus. interveni ca mediator între ea şi noi. se desprinse din îmbrăţişarea mea şi şopti: — Iartă-mă. un glas uitat de multă vreme. fără îndoială că Genova ar fi izbutit să-şi întindă dominaţia asupra Toscanei întregi şi năvălirile străine s-ar fi sfărîmat de această stavilă. Mi-am privit mîinile. — De ce? am întrebat-o. — Nu înţelegi? Nu pot îndura ideea să fiu mîngîiată de mîini care nu vor putrezi niciodată. Tremura. hotarele noastre au fost pustiite de incendii. Oare cântecul ei ar fi tot atît de mişcător dacă n-ar fi sortită morţii? Am spus: — Deci este un blestem? Nu răspunse. Oricît de slabă ar fi fost Carmona. Sînt viu. De ani de zile eram nevoit să îndur protecţia francezilor. Beatrice. dacă vrei să pleci de aici. — Trupul tău îmi inspiră teamă. — Şi totuşi sînt aici. şi în spatele vorbelor ei am auzit deodată un glas din trecut. Atunci cînd Carol al VIII-lea se resemnă să abandoneze Neapole şi să treacă înapoi Alpii. — E acelaşi lucru. Însă proiectele mele ajunseseră la urechea ducelui de Milano. poţi pleca: dacă vreodată ai să iubeşti un bărbat. Faci parte din altă specie. mîini blestemate. Mi se face ruşine. planurile sale nu mi se păreau deloc himerice: în starea de anarhie şi de nesiguranţă în care se prăbuşise Italia. aş fi lăsat Carmona pe mîna genovezilor. Asigurîndu-mi alianţa cu Florenţa prin punctualitatea cu care îmi plăteam subsidiile făgăduite. Dacă.Nu bea!” — Aşadar. spuse ea. fără ură.Vorbea cu glas limpede. autorul unei Istorii a cetăţilor italiene. care venise la Carmona pentru a mă implora să salvez nefericita noastră ţară. — Încearcă să mă iubeşti. îmi spuneam cu amărăciune. jafuri şi masacre. iubeşte-l fără remuşcări. regele Franţei. La început îşi pusese toate speranţele în Florenţa. „E vina mea”.

Am întîlnit în cale solul. — Mă simt bine aici. n-ai mai iubit niciodată? — Nu. — Cînd te gîndeşti că soarta noastră este în joc şi că jocul se poartă fără noi! am spus. toată Toscana cădea în mîna lui. — De ce ţi-ai ales felul ăsta de viaţă? am întrebat-o. — Dar nu-ţi reproşez nimic. O să-ţi facă bine să iei niţel aer. ameninţînd-o că se va arunca în braţele regelui Franţei. — Ştiu. ţintuiau lacom cu privirea drumul care venea dinspre mare. am apucat-o pe firul drumului. Ridică fruntea şi mă privi mirată. ceafa ei grasă. am încălecat pe cal. se poate. după ce Livorno ar fi fost cucerit. mi-am sprijinit fruntea de geam. — De prea multă vreme n-am mai încălecat pe cal. am mers în galop pînă la răspîntie. făgăduindu-i că vor plăti un stipendiu. neîncrederea ducelui de Milano nu ne lăsau sorţi de izbîndă să ne păstrăm independenţa. la Roma pe cea a Imperiului. Am trecut de răspîntie. — Vino cu mine în întâmpinarea solilor. încercînd să nu gîndesc: soarta i se hotărâse în lipsa ei. La această veste. — În seara asta portul Livorno va fi cucerit. Unica noastră speranţă era ca detaşamentele de soldaţi şi cele şase mii de baniţe de grîu. sau călare. Cînd aflarăm că patru sute de cai şi tot atîţia pedestraşi germani înaintaseră de-a lungul ţărmului mării Tireniene. veniţi pe jos. Mi se părea că nu mai aveam ce altceva să fac pe pămînt. — Beatrice. Ura vecinilor noştri invidioşi. spuse: — Nu ştiu. Or. — De ce? — Cred că nu eram în stare să iubesc. Acolo se adunase o mulţime întreagă de oameni. şi. — E vina mea? — De ce te tot chinui? îmi spuse. Slavă Domnului. cum stătea aplecată. am spus pe neaşteptate. Poate că Maximilian şi ajunsese la Livorno. — Tocmai de aceea. care mi-a spus că cetatea Castagneto se predase şi că Billona se pregătea să se predea. să-i fie trimise fără zăbavă. Cu fruntea lipită de geam. trecînd de Cicina. Îmi răspunse cu glas tărăgănat: — Eu am ales? — Ţi-am lăsat deplina libertate! i-am spus cu aprindere. Beatrice şi Varenzi se încuiară împreună cu mine în odaia de lucru şi din nou pîndirăm galopul cailor. — Lasă pensulele alea. dar trăsăturile. Carmona întreagă fremăta de nelinişte. Făcu presiuni asupra Veneţiei. Nu slujeşte la nimic. — Nu te mai gîndi la asta. Din nou. aşezaţi pe marginea şanţurilor. în scopul de a restabili în întreaga Italie vechea autoritate a împăraţilor. Îmi zîmbi. prafuri şi foi de pergament. am spus. de cînd a murit Antonio. i se îngroşaseră. Am făcut cîţiva paşi prin cameră. Am ieşit iute din încăpere. iscodind cu privirea un drum pustiu. trimise ambasadori la nepotul său Maximilian. Florentinii trimiseseră în port o garnizoană bună şi o artilerie numeroasă. îl fortificaseră de curînd prin lucrări noi. — Cum mai bate vîntul! spuse Varenzi cu glas posomorît. Se apleca din nou asupra miniaturilor. Îi dăruisem tot ceea ce un bărbat poate da unei femei. spuse ea. decît să stau nemişcat. pe care Carol al VIII-lea le făgăduise Senioriei din Florenţa. rege al Germaniei. apoi rosti cu glas voios: — Nu sînt deloc nefericită. Şi.. în cazul cînd Maximilian izbutea să devină stăpîn peste Italia. — Oh! Ba da. Împresură Livorno. flacăra din ochii ei se stinsese. victoria lui ni se păru sigură. cu fruntea lipită de un geam.. să vină la Milano pentru a lua coroana Lombardiei. pe care îl atacă de pe uscat şi de pe mare. Maximilian era însă susţinut de flota veneţiană şi de armata milaneză. în cele din urmă veneţienii trimiseră şi ei ambasadori la Maximilian. Gîndeşti fără măsură de mult. Stai tot timpul în casă. pîndeam sosirea unui sol la cotitura drumului. spuse Beatrice. Maximilian intră în Italia şi toate populaţiile mici din Toscana se declarară aliatele sale. spuse ea. Nimeni nu mîncă în seara aceea. am spus. spuse ea. I-am privit ceafa. despre care se credea pe-atunci că ar fi gata să treacă din nou Alpii. că ocupaseră tîrguşorul Balghein. Dar încă nu ştiam să mă împiedic a gîndi. Dar învăţaserăm de multă vreme să nu ne încredem în vorbele franţujilor. şi ea îşi petrecea zilele pictând miniaturi pe manuscrise. îl pofti. ca şi talia. Gîndeşti prea mult. . Îşi păstrase părul negru şi mătăsos. sperînd că el avea să pună capăt hegemoniei pe care o deţineau Florenţa şi Carmona. soarta mi se hotărăşte în lipsa mea. Dar nu te poţi împiedica să gîndeşti.puterea unei ligi al cărei şef n-ar fi fost el. Şedea dinaintea unei mese pline de pensule. i-am spus. — Din pricina lui Antonio? După o mică tăcere.

Dar noaptea trecu şi uşa nu se deschise. declarînd că nu se poate război deodată şi cu Dumnezeu şi cu oamenii. Maximilian îşi întorsese. Acolo. Şi-acum ce voi mai face? Am luat-o pe drumul care urca dealul. şi că soarta Carmonei se hotăra în inima lumii întregi. împotriva Genovei. trăgeam cu urechea să prind zgomotul paşilor lui. Se făcu noapte. — Italia este prea mică. Maximilian nu are bani. Simţeam că mă înăbuş în Carmona! Multă vreme am mers în galop de-a curmezişul cîmpiei. avînd liberă trecere. Şi nimic din ceea ce se petrecea în Carmona nu mai privea Carmona. în jurul meu totul era nou. departe. Acolo. port. Acum auzeam: „Binele Italiei. vîntul ridica vîrtejuri de praf pe drum şi cerul era ca de plumb. Ascultam veştile cu nepăsare: mi se părea că nu mă mai privesc. dormea cu demnitate. furia vîntului silind flota genoveză şi cea veneţiană să intre la adăpost pe rîul Melina. spuse el mai departe. voi pîndi ecoul evenimentelor care se vor desfăşura de cealaltă parte a munţilor şi a mărilor. dedesubt. mai departe de Spania. la această noapte de neputinţă şi de necunoaştere. — Un asemenea oraş nu poate să moară. Aerul tremurase. Pe aceste meleaguri necunoscute. Dar. Nu ne putem aştepta la nici un ajutor. şi. Soarele de toamnă aurea masa şi juca pe lanţul pe care îl săltăm dintr-o mînă în alta. din nou izvorîră cuvinte din gîtlejul meu: Carmona este salvată încă o dată. Acolo. o apăram împotriva Florenţei. cu vîntul ce-mi biciuia faţa şi tăcerea din inimă. drumurile erau înţesate de pedestraşi germani. Odinioară spuneau: „Binele Carmonei. la poalele munţilor. ca şi orice speranţă muriseră în mine. nu mai priveam pe fereastră. şi mă nelinişteau planurile urzite de Seniorie. sau de evenimentele de la curtea Burgundiei. cu penele de la pălărie învolburate de vînt. cele două veacuri în care luptasem pentru Carmona. în ruşinea aşteptării inutile. şi Italia se oprea. Am trecut pragul cabinetului de lucru şi am coborît să poruncesc a mi se înşeua calul. — Trebuie să reîncepi negocierile cu Veneţia. pămîntul tresălta. Şi. Simţeam că mă înăbuş! Am pornit pe drumul nou ale cărui ziduri albe se îngălbeniseră. La ceasul acesta ea se hotăra pe marea înspumată. Cîteva zile mai tîrziu aflarăm că flota împăratului fiind prinsă de furtună. am zis eu. departe. De cîtă vreme tot vorbeau? De ceasuri sau de ani? Între timp îşi schimbaseră veşmintele şi chipurile. dar lumea nu se oprea la ţărmul mării. contemplînd peisajul neclintit. aş fi vrut ca această goană să dureze mereu. cu capul drept. dacă Veneţia refuză să-i dea subsidii. Pe drum. am spus. masacrînd toţi locuitorii tîrgurilor prin care treceau. sosise în. era marea. dar aveau aceleaşi glasuri măsurate. orice teamă. în jurul ei. Marea înspumegată era pustie ca şi drumul. — A şi murit. — Va dărui Carmona ducelui de Milano. Dar cînd burta calului ajunse lac de năduşeală. încetasem să-mi aparţin pînă şi mie însumi. ea se întindea de jur-împrejurul meu. A fost o noapte lungă. Declar şedinţa închisă. nici ţipenie de om. intraseră cu pînzele sus în portul Livorno. Mi-am oprit calul şi am descălecat. Carmona cocoţată pe stînca ei. cît cuprindeam cu ochii. oameni cu piele roşie adorau soarele şi se băteau cu . Mă urcasem adesea pe vîrful acesta de deal. armata la Pisa. spionam Sienna şi Pisa. în tabăra germană. cu răbdare. spuse Varenzi. fiecare ghiulea atingea Carmona în inimă şi ea nu putea face nimic pentru a se apăra. În ciuda furtunii. Abia către ora prânzului un călăreţ apăru la cotitura drumului: portul Livorno era salvat. în rîndurile garnizoanei florentine şi. trimiteam iscoade la Milano. Mi-am amintit toţi aceşti ani. în inima uşuratică şi trădătoare a regelui Franţei. Italia nu era decît o temniţă cu zidurile prăbuşite. nici să auzim vreun zgomot prin vuietul vîntului. la dreapta. Varenzi medita. mi se păru că ceea ce visasem cu cîteva ore mai înainte se îndeplinise: în gură simţeam un gust necunoscut. pentru mine. i-am răspuns. am gîndit. încărcate cu grîu şi cu soldaţi. aceiaşi ochi gravi aţintiţi asupra unui viitor îngust. Şi într-o noapte mîinile-mi inutile vor spînzura de-a lungul trupului. Ceilalţi consilieri aprobau aceste cuvinte. nu bănuiam că aceste bătălii îndepărtate. nici un miracol nu mai putea să-mi dăruiască victoria: Carmona nu-mi mai aparţinea. care se îndreptau spre Livorno. Cînd se iviră zorile. aproape aceleaşi cuvinte. Mi se părea că mai trăisem exact această clipă: cu o sută de ani în urmă? cu un ceas în urmă? sau în vis? M-am gîndit: „Oare gustul vieţii mele nu se va schimba niciodată?” Şi am rostit brusc: — Vom relua mîine discuţiile. cu ochii ţintuiţi în zare. Beatrice îşi încrucişase mîinile pe piept şi. tunuri străine bombardau un oraş străin. spuse Beatrice cu înflăcărare. Acolo. aceste tratate vor duce. Corăbii cu pînze albe pluteau spre Spania şi. o flotă franceză alcătuită din şase corăbii de linie şi din două galioane. Eram conducătorul acestui oraş şi mîinile îmi atîrnau neputincioase de-a lungul trupului. va părăsi Italia. deodată. se oprea. spre noi continente. Nu mai puteam să vedem desluşit drumul. Timpul rămînea nemişcat pe fundul clepsidrei albastre pe care nici o mînă n-o mai răsturna. Cu grijă. Crezusem că îi ţin destinul în mîini. tunurile germane bombardau portul. străjuită de cele opt turnuri înroşite de soare nu mai era decît o ciupercă mare. mergea şerpuind şi încetul cu încetul tot şesul se dezvălui la picioarele mele. — E furtună pe mare. Le voi vedea oare şi peste o sută de ani? Am dat pinteni calului. departe. de cealaltă parte a Alpilor. şi puţin îmi păsa de războaiele care se purtau între Franţa şi Anglia. era marea. aceste gîlcevi. dar la capătul mărilor. în zece sau douăzeci de ani ar putea ajunge sub autoritatea mea. — Da. francezii. Salvarea Carmonei”.Vîrfurile copacilor se frămîntau cu turbare. Salvarea Italiei”. cerul fugea deasupra capului meu. sau de răfuielile dintre electorii germani. priveam uşa pe care putea veni solul.

existau alte oceane şi alte ţărmuri. Beatrice era în odaia ei. am venit să-ţi spun adio. dar şi începuse să nu mai fie decît o femeie printre milioane de alte femei. se albise la faţă. — Adio. ci în mijlocul vastei lumi unice şi neţărmurite. Ia-mă în slujba ta şi-ţi voi dărui lumea. — Nu poţi face una ca asta! spuse. — Ei. — Asta vrei să spui? — Crezi că voi mucezi în Carmona pe vecie? i-am spus. — Ştiu. Oraşul pe care l-ai salvat de atîtea ori. Şi poate că în sfîrşit voi putea făptui ceva. E oraşul pentru care Antonio şi-a dat viaţa. Dintr-o dată ochii i se stinseră. poate vei putea reîncepe să trăieşti. şi duioşia şi remuşcarea aveau gustul lucrurilor trecute. ce spun consilierii? mă întrebă. ar fi iubit. Pentru că mi se oferă acest prilej favorabil. — Poporul meu! A murit de atîtea ori! Cum să mă pot simţi legat de ei: nu sînt niciodată aceiaşi. Alături de ea era o cupă plină de trandafiri. pe care l-ai cîrmuit timp de două secole. — Ai de gînd să părăseşti Carmona? O flacără i se reaprinsese în ochi. şi nici în Italia. spuse. Am pierdut-o mai sigur decît l-am pierdut pe Antonio. — Am să-i spun: Carmona e prea mică pentru mine. Mă voi lega de soarta Habsburgilor. I-am atins părul cu buzele. să nu-l pierd. — E prea tîrziu. — Unde pleci? — La Pisa. spuse. Nu se poate face nimic decît dacă domneşti asupra lumii întregi. I-am spus: — Iartă-mă. Dacă n-aş fi dorit atît de straşnic s-o fac fericită. nimic nu exista în afara ei: îşi purtă destinul în propria sa inimă. Mă duc la Maximilian. M-am apropiat de ea şi am prins-o de mîini. I-am privit cu remuşcare obrazul puhav. După plecarea mea. Doar n-o să-ţi trădezi poporul. lumea nu se oprea niciunde. ar fi trăit. — Beatrice. Şi.securile. Beatrice se ridică iute. — Ce aştepţi de la el? Am luat un trandafir din cupă şi l-am strivit în mîini. — E oraşul tău. Am coborît în galop coasta dealului. Italia e prea mică. — Prostii! am răspuns cu aprindere. — Nu înţeleg. desena pe o bucată de pergament împletituri cu roşu şi aur. — Puţin îmi pasă dacă guvernez în numele meu sau al altuia. Şi acum nu mă aflam dinaintea Carmonei. ar fi suferit. Mă privi mirată. mai departe de aceste ţinuturi. Ce înseamnă Carmona? A trecut multă vreme de cînd nu mai sînt aici. .

— La drept vorbind. Plecase din Carmona cînd m-am întors eu acolo şi n-am încercat să aflu mai mult. aşezînd un picior dinaintea celuilalt. — Crezi.Se înserase. Şi arătă drumul: — Putem merge pe drumul ăsta. Din sala de mese alăturată venea un zgomot de farfurii şi de glasuri. Privi în jurul ei. Merseră. Drumurile n-au nici un capăt.. . Îl privi pe Fosca.. nu-i aşa? Rîse: — Inima bate. întinzi mîna. spuse Regine. — Şi ai mai avut tăria s-o iei de la capăt? — Putem împiedica viaţa s-o ia de la capăt în fiecare dimineaţă? spuse Fosca. spuse Regine. Ieşiră din han şi Fosca întrebă: — Unde mergem? — Oriunde. Ea se ridică şi spuse: — Să plecăm. un vînt rece se ridica dinspre rîu. Îţi aminteşti ce spuneam într-o seară: degeaba ştii. — Asta-i tot? — N-am aflat nimic mai mult. inima bate. Murise. Dealtfel. asta-i tot. că mîine îmi voi mai pieptăna părul? — Bănuiesc. şi pui un picior înaintea celuilalt. — Şi te pomeneşti pieptănîndu-ţi părul. răspunse el. Ea întrebă: — Aş vrea să ştiu ce s-a întîmplat cu Beatrice. nu era nimic de aflat. toate poveştile sfîrşesc cu bine. şi Regine îşi aminti că puţin mai înainte auzise şapte bătăi desprinzîndu-se din ceasul turnului. — Ce vrei să se fi întîmplat? într-o bună zi a murit.

Şi iată de ce trebuie să stăpânească lumea. unde Maximilian înfuleca porţii enorme de mîncăruri cu carne bine piperată şi ulcele mari de vin. Cu un gest curtenitor m-a poftit să şed. Avea ochii înroşiţi şi tulburi. îmi spuse. Ecusonul de marmură cu crini de aur. Doresc numai atît. pentru copiii lui pe care nu-i veţi cunoaşte niciodată? — E vorba de neamul meu. Spuse cu mîndrie: — Şi Habsburgii sînt nemuritori. Maximilian intră în Carmona. Am făcut o plecăciune: . îmi spuse. l-am întrebat: — Şi cînd vom porni împotriva Florenţei? — A! Florenţa! exclamă el. Părea să aibă în jur de patruzeci de ani. — Douăzeci de mii de florini în fiecare lună. pe cînd ne ridicasem de la masă după ce ospătasem trei ceasuri. — Carmona este bogată. Rîse. M-au lăsat să aştept o bună bucată de vreme: nu eram obişnuit să aştept. Mă scruta plin de curiozitate. O săptămînă se scurse în turniruri şi ospeţe. o clipă zîmbi în tăcere. Femeile le aruncau flori. Zîmbi: — Lumea e vastă. Trei zile mai tîrziu. căci numai atunci va fi cu putinţă să fie modelată. cu păr aspru şi inelat care îi cădea peste urechi şi avea un nas mare şi turtit.Partea a doua Pe cheiurile prăfuite ale rîului Arno. nu-mi mai pasă de ea. Era blond. şi poporul. aclamă trupele imperiale eu aceleaşi strigăte. care cu patru ani mai înainte îl aclamase pe regele Franţei. Căzu pe gînduri şi chipul îi deveni copilăresc şi îndurerat. — N-o să vă coste nimic. să-mi îngăduiţi a mă lega de soarta domniei-voastre. — După ce vă voi lăsa pe mînă castelele şi fortăreţele mele. încît mi se făcu milă de el: — Italia este menită să ajungă în curînd prada regelui Franţei sau prada domniei-voastre. — Mă tem că un asemenea dar o să mă coste foarte scump. ci de lume. — Carmona este foarte bogată! am spus zîmbind. — Şi nu cereţi nimic în schimb? — Ce-aş putea primi din partea unui om. toată Italia vă va aparţine. care fusese ridicat în mijlocul oraşului în cinstea lui Carol al VIII-lea. adeseori am dorit să vă cunosc. Într-o seară. Chipul lui încreţit de sforţare se destinse. Îndepărtase străjile şi eram singuri. — Dar de ce m-aţi ajuta s-o adun în mîna mea? — Ce importanţă are! Şi domnia-voastră nu luptaţi oare pentru fiul pe care îl aveţi? Pentru nepotul care nu s-a născut încă. — Da. a fost scos pentru a face loc stemei împăratului. Şi odată cucerită Florenţa. — De cît aveţi nevoie? — Douăzeci de mii de florini. apoi rosti: — A trecut mai bine de o lună de cînd nu mi-am plătit oamenii. — Conte Fosca. De două secole domnesc şi-acum mă simt ostenit. Apoi un străjer m-a condus în încăperea unde şedea împăratul. fie el şi împărat? Părea atît de uluit. — Italia îmi aparţine. — E-adevărat ceea ce se povesteşte despre domnia-voastră? — E adevărat că pînă în ziua de azi Dumnezeu mi-a îngăduit să înving bătrîneţea şi moartea. Mă cerceta în tăcere cu o expresie vicleană şi neîncrezătoare: — Ce aţi venit să-mi cereţi? — Am venit să vă dau Carmona. Numai lumea este pe măsura veşniciei. — Veşnicia e lungă. vechiul palat al Medicilor răsuna de zăngănitul pintenilor şi de tropotul cizmelor lor. — Nu-i o deosebire prea mare. am spus. Aş vrea să fie adunată într-o singură mînă. I-am văzut dinţii albi. soldaţi germani umblau cu paşi grei printre pisanezii pe care îi depăşeau cu un cap. spuse visător. nimic nu vă va mai împiedica să cuceriţi Florenţa. văzu că îl priveam cercetător şi vorbi mai departe plin de maiestate: — Raţiuni imperioase mă cheamă înapoi în Germania.

Am ieşit din palat. Don Juan este tînăr şi voinic. spuse Maximilian. L-am privit cum se îndepărta cu pas demn dar nesigur. Renunţasem să mai aştept ceva din partea lui. Lui Maximilian îi plăcea să stea la taifas cu mine. — Învaţă-l să nu semene eu bunicul lui. Dar mă întrebam îngrijorat: va trăi oare destul de mult? Ce fel de om va fi? Dacă va muri. al Burgundiei şi al bogatelor meleaguri italiene. Un nor trecu peste chipul nepăsător al lui Maximilian. dar asta nu-mi slujea la mare lucru. lacom. prin care fiul său Filip s-ar uni cu fiica lor Ioana. voi fi nevoit să renunţ pentru cîteva secole poate la marile mele visuri. crize de nervi îl trînteau adesea la pămînt. pămîntul nu mai avea altă inimă decît a mea. dealtfel era înzestrat cu o sănătate şubredă şi nu prea avea sorţi de izbîndă să domnească vreodată. Am spus: — Vom face din acest copil un împărat. vedeam Carmona cu ochi proaspăt. şi era de ajuns să-i apăs cu palma pentru a-i strivi craniul. după ce am trecut puntea. şi avea un fiu a cărui fire îmi va sluji poate mai bine speranţele. . himeric. Afară era lună plină. care fusese o vreme atît de îndelungată inima pămîntului. nu era decît o infimă parcelă din imperiu. Eram hotărît săl urmez. Totuşi nu era cu neputinţă să dobîndesc o influenţă asupra lui. — Voi pleca împreună cu domnia-voastră. Am rămas deci în palatul din Mechelen. Şi el era plăpînd. Învelit în scutece de dantelă. Am ajuns în cimitirul unde se odihneau Catarina şi Antonio.— Cînd vreţi să plecaţi? Se hotărî cît ai bate din palme: — Mîine dimineaţă. Lui Maximilian îi sclipiră ochii: — Dumnezeu îi ocroteşte pe Habsburgi! îmi spuse. — Îi vom născoci. îmi spuse Maximilian cu regret. Zile şi nopţi merserăm călare. — Rămîi aici. primele cuvinte. nici o piedică nu se mai ridica în calea acestui copil spre tronul Spaniei. Mă cercetă cu o mutră dezamăgită şi perplexă: — Vrei să mă însoţeşti în Italia? — Nu. Înaintam la pas pe un drum povîrnit care mirosea a iarbă tînără şi a brad. Dacă îmi veţi îngădui. Doar n-am bani. moştenitor al Spaniei şi al Ţărilor-de-Jos. Toate speranţele mele se legau de copilul acesta căruia îi pîndeam cu nelinişte primii paşi. voi rămîne aici şi voi veghea asupra acestui copil. al Austriei. i-am spus. curînd după aceea. Miracolul se săvârşise: gustul vieţii mi se schimbase. Regele şi regina Spaniei îi propuneau o dublă căsătorie. Apărură munţi în zare. — Pot muri şi ei. Şi ea are un fiu. Privi pruncul şi zîmbi. Nu te puteai aştepta la prea mult din partea unui asemenea împărat. dacă va începe să mă urască. aerul mai răcoros. Şedeam neîncetat alături de el şi nu se supunea altei legi în afara încruntăturii mele. el şovăia. Cînd principesa Ioana aduse pe lume un fiu. dar eu îl îndemnam să primească propunerea. Fiul lui. întrucît nu le urma. am făcut înconjurul meterezelor. şi eu ţineam închise porţile cetăţii. mirosea a lapte acru. pe cînd Maximilian călărea fără succes de-a lungul Italiei şi lupta zadarnic împotriva elveţienilor. Frînturi de cîntece răguşite veneau dinspre cîmpia unde îşi aşezaseră tabăra hoardele lui Maximilian: cu două sute de ani mai înainte se zăreau acolo corturile genovezilor. Iar principesa Ioana dădea semne de mare ciudăţenie. Fusesem aruncat gol în lume: un om de nicăieri. Infantele muri la şase luni după căsătoria sa şi. spuse el. lipsit de ambiţie şi de perseverenţă. — Regina Portugaliei este sora mai mare a Ioanei. am privit stînca de unde se sumeţeau spre cer cele opt turnuri. — De ce? Nu mai crezi în steaua mea? — Gloria familiei din care vă trageţi îmi este mai scumpă decît gloria domniei-voastre. Cerul devenea palid. Numai eu izbuteam să-l potolesc. ca toţi nounăscuţii. şi fiica sa Margareta cu infantele Juan. era o cetate străină. îmi preţuia foarte mult sfaturile. Respiram miresme necunoscute. Îi cîştigasem încrederea. dacă Dumnezeu îi ocroteşte pe Habsburgi. Filip. — Dar Filip nu va domni niciodată peste Spania. M-am aplecat asupra leagănului unde gîngurea firavul nou-născut. m-am aşezat pe treptele catedralei. care îi nelinişteau pe cei din preajma ei. copacii mai puţin întunecaţi. De dimineaţă. Spania cu caravelele ei deţinea cheile lumii. — Am mai văzut murind oameni tineri şi voinici. o boală necunoscută o răpuse pe regina Portugaliei şi pe micuţul don Miguel. am spus. roşii printre măslinii argintii. ci o cale fără de sfîrşit. — Cum aşa? spuse el. În satele cu acoperişuri de şindrilă. — Poţi să născoceşti ceva bani pe loc? — E prea devreme. casele erau zugrăvite cu flori şi păsări. nu mă iubea. pămîntul mai puţin roşietic. Cerul de deasupra capului meu nu mai era un acoperiş. îl cântărisem într-o săptămînă: ignorant.

spuse. Acolo. în dosul ferestrelor cu multe ochiuri. şi presimţea ce povară monstruoasă voiam să-i pun pe umeri. stropi de sudoare i se prelingeau pe frunte. Mă gîndeam: „În asta va consta opera mea. * M-am aplecat asupra patului în care se odihnea Carol. — Mîntuirea lumii. Dacă laşi Spania lui Ferdinand. Sănătatea şi fericirea măriei-tale nu intră în balanţă. — Tata a murit în Spania. printre aceşti oameni ce vorbeau o limbă străină. Spuse cu glasul său tărăgănat şi puţin bîlbîit: — Fratele meu ar fi un rege bun. Era firav şi încet la minte. existau vulcani care scuipau şuvoaie de aur clocotitor şi în prerii galopau pe cai oameni cu trupul acoperit de pene. — Ţi-e teamă? l-am întrebat. L-am lăsat să se roage în linişte. creştea mare. Raţiunea va guverna pămîntul: raţiunea mea. sub pleoapele ce-i cădeau. Nu voi fi în stare s-o împlinesc. rasele. muzica. — Vei fi în stare cu ajutorul lui Dumnezeu. — Partidul fratelui măriei-tale este puternic.” Cînd începeau să se lase umbrele serii. şovăiam în faţa imaginii mele. îmi lăsasem barba să crească şi eu însumi. — Un rege nu trebuie să dea îndărăt în faţa primejdiei. ne îndreptarăm spre Spania. Pluteam nu numai spre Spania. Carol îşi statornicea curtea în mijlocul dunelor. E prea mult. plimbîndu-mă pe uliţele înceţoşate din Mechelen. Adesea treceam pe metereze. planurile mele deveneau mai puţin himerice. şi mai tare la faţă. măria-ta! am spus cu tărie. Ţi-am spus adeseori ce aşteaptă el de la tine: lumea sfărîmată în bucăţele să redevină o singură lume. uitat pînă şi de Maximilian. sub cerul cenuşiu. Nu răspunse. fu închisă în castelul Tordesillas. cînd mă priveam în oglindă. Regele Spaniei era stăpînul . Cu coatele sprijinite de bastingaj. dar dacă arhiducele rămînea în viaţă şi pierdea Spania. care părea de-a dreptul nebună. Lovisem drept în ţintă. rîsete. mă urmăreau o clipă cu privirea. i-am spus. atunci nici o forţă şi nici o bogăţie nu vor mai fi risipite fără rost. Ioana. — Pot să-i las totul. Glasul lui era grav şi sincer. În sfîrşit buzele i se mişcară:: — Da. nu pierdeam nimic: fratele lui era destul de tînăr spre a deveni în mîinile mele o unealtă docilă. de îndată ce porni să sufle. L-am privit. Voi cîrmui lumea cu aceeaşi economie cu care vegheam odinioară asupra hambarelor din Carmona. Mi-e teamă. Strînse din buze. în urmă cu cîteva luni. Se rugă multă vreme. cu gura întredeschisă. Ar însemna să-ţi pierzi coroana. Am chibzuit o clipă în tăcere. — Pe tine te-a ales Dumnezeu. Se îngălbeni. mă întorceam agale spre palat. Îmi plăcea oraşul acela trist şi calm. Medicii pretindeau că viaţa îi era în primejdie. la colţurile uliţelor începeau să se aprindă primele felinare. priveam cum răsare şi apune soarele în fiecare zi. Nimic nu va fi lăsat la bunul plac al oamenilor. lucrătoarele de dantelă. — Nu. Am rămas descumpănit. Ferdinand. Dacă murea Carol. nu mai poţi amîna călătoria. Îşi prinse capul în mîini. nu-l cunoşteam. atunci lumea s-ar scinda în două bucăţi şi planurile mele ar da greş. Trebuie ca într-o bună zi să ţin în mîinile mele întreg universul. Dar supuşii săi nu-şi ascundeau preferinţa pentru fratele său mai mic. Filip muri. glasuri. Fratele măriei-tale este spaniol. priveam imaginile încremenite în miezul apei mişcătoare şi visam. Numai măria-ta singur poţi îndeplini misiunea pe care Dumnezeu ţi-a dat-o în seamă: măria-ta ai sarcina de a asigura mîntuirea lumii. murise şi. necunoscut. Era greu bolnav. ochii păreau morţi şi buza de jos îi atîrna. nimeni nu mă cunoştea. ca în ziua cînd a ieşit din mîinile lui. îi plăceau alergările în aer liber. Nu se va îngriji decît de interesele Spaniei. cu o faţă lipsită de expresie. existau păduri locuite de papagali multicolori şi de porumbei cu burta plină de fiori. turnirurile. O flotă de patruzeci de corăbii rînduite în portul Vlissingen aşteptă mai multe săptămâni un vînt prielnic. Zi de zi. mergeam să mă aşez la marginea canalului. Zi de zi. dar pînă şi sfiala lui îmi slujea. Înţelepţii vremii spuneau că sosise momentul cînd oamenii aveau să descifreze limpede tainele naturii şi să o domine. L-am privit înfrigurat pe adolescentul palid care mă asculta. Carol fusese uns rege al Spaniei. Şi Carol trăia. de cealaltă parte a zărilor. vei ajuta la perpetuarea acestor împărţeli care dezbină pămîntul. Cînd treceam pe uliţe. aplecate asupra sulurilor. religiile. mi se părea uneori că abia m-am născut. spuse. dar nimeni nu-mi cunoştea taina. pe Ferdinand. apoi spuse: — Facă-se voia Domnului! Cîteva zile mai tîrziu. mă gîndeam la viitor cu nădejde sporită. care se născuse şi trăise printre ei. i-am spus. — Sire. zgomotul cănilor de bere ciocnite răsunau în cârciumi. Şi medicii au spus că atmosfera de acolo nu mi-ar fi prielnică. sau în voia întîmplării.Trecură anii. Bunicul lui. voi pune capăt vrajbelor care aşază faţă în faţă popoarele. Trebuie să acţionăm neîntârziat. voi pune capăt nedreptelor neorînduieli. abia atunci vor începe să cucerească fericirea. Era un copil. spuse.

— Ba lui Dumnezeu. Mareşalul von Pappenheim. Mai întîi veneau stegarii. clima Spaniei îi întărise sănătatea. Ajunserăm în Villaviciosa. apoi alaiul trecu pe sub porţile cetăţii vechi. îmbrăcat cu platoşă şi mantie de brocart. Doamnele din suita lor se urcaseră în căruţe trase de boi. Dis-de-dimineaţă am pornit-o din nou la drum. împotriva prezicerilor făcute de medici. am pornit în galop. Drumul era plin de pietre şi înaintam anevoie sub neîndurătorul cer albastru. Se părea că. consilierii din Aachen purtători ai bastonului alb. eu însumi i-am vizitat pe rînd. pe cînd sub bolţi răsuna Te Deum-ul. mine de argint.acestor paradisuri sălbatice. purtînd spada Imperiului. cu noi oferte pe care electorii le notau impasibili în carnetele lor. sora lui. flota ajunse în dreptul coastei Asturiei. îmi spuse Carol eu emoţie în glas. Ţărmul era pustiu. Fără îndoială recunoscuse stema Castiliei printre flamurile mari ale regelui căci se ridică în picioare. În ultimii ani de domnie. Înspăimântaţi. Neîncetat soseau mesageri ai lui Francisc şi ai lui Henric al Angliei. Nu m-a creat decît pentru a o sluji pe măria-ta. La 23 octombrie 1519. clepsidrelor albastre era înghiţit sub copitele calului. m-am dus la Koln. În cîteva săptămîni păru că înfloreşte. La 19 septembrie. Şi îi voi strunji după placul meu”. au fost nevoiţi să se culce pe paie. Am obţinut de la familia Fugger cambii plătibile după alegere. acesta se urcă pe tronul lui Carol cel Mare şi primi cîntarea cavalerilor. zîmbi. în aceeaşi seară am plecat în întâmpinarea lui Franz von Sickingen. un om se apropia tîrînduse pe burtă. — Domniei-tale îi datorez Imperiul. rotindu-şi puşca în mînă şi strigînd: „Spania! Trăiască regele!” Curînd. cu creştetul descoperit. înaintau înalţii dregători. jurînd că la nevoie va cheltui trei milioane pentru a obţine imperiul. electorii socotiră că puteau începe din nou tocmeala. am strigat cu toată puterea: — Spanie! Iată-l pe regele tău! Întreg echipajul repetă strigătul şi am observat o mişcare prin tufişurile care coborau spre mare. i-am spus. păşea înaintea regelui. electorii depuseră jurământul obişnuit. după cuvîntul Apostolului. timpul odinioară neclintit pe fundul. Într-o frumoasă zi de toamnă. văzînd corăbiile noastre în mare număr. Şi. cînd râmaserăm singuri în cabinetul de lucru. din dosul tufişurilor şi al stâncilor. înaintarăm spre Hochst. o salvă porni dintr-un tufiş. curtea cu paji şi heralzi. M-am dus să stau de vorbă cu bancherii din Antwerpen. În ziua cînd îşi făcu intrarea triumfală în Valladolid. privea în tăcere meleagul acesta care era regatul său. pe care i-am convins să iscălească poliţe pe garanţia bogăţiilor noastre de peste mare. Maximilian împărţise cu dărnicie electorilor şi bani şi făgăduieli. Carol părea totuşi nesimţitor la arşiţa soarelui şi la severitatea peisajului. Dar pe celălalt ţărm al mărilor posedă filoane de aur. electorul din Brandenburg. femei. Franz von Sickingen ura Franţa. Mă gîndeam cu bucurie: „Iată-l în viaţă. Acum trebuia să ne gîndim la imperiu. muntenii alergară la strigătul de: „Trăiască don Carlos!” Ne spuseră mai tîrziu că. în fruntea unei armate de douăzeci de mii de oameni şi patru mii de cai. pe cînd alte trupe ameninţau Palatinatul. în schimb mă respecta ca pe o fiinţă purtînd semnul lui Dumnezeu. Francisc plătea în scuzi de aur. intră îndată în arenă. încadraţi de halebardieri. — Mă voi simţi bine în ţara asta. Electorii îi ieşiră în întîmpinare. Dar. călărea alături de el. Carol a fost astfel ales la un preţ total de opt sute cincizeci şi două de mii de florini. credea că astfel va fi sigur pe voturile a cinci dintre ei. nu dădea niciodată semne de nerăbdare sau de melancolie. . regele Franţei. Doamnele de la curte începură să ţipe şi mateloţii puseră mîna pe flinte. Poate că uimirea de a se simţi încă în viaţă îi isca în adîncul ochilor o lucire sfioasă pe care n-o mai văzusem niciodată. nici pe drumuri: o epidemie bîntuia prin partea locului şi oamenii fuseseră opriţi să iasă din case. Îi dezvăluisem taina mea. apoi. în ciuda celor şase sute de mii de florini pe care îi primiseră. fără oprire. granzii de Spania. care comanda armata ligii puternice din Schwaben. m-am întors grabnic în Germania. Regele mergea pe un cal mic pe care i-l dăruise ambasadorul Angliei. păreau că fug de ceva. nu era mirat de primirea brutală: doar nu venise aici să caute fericirea. conţii. spuse. deodată. Apoi m-am dus la Augsburg. la Mainz. chiar şi doamnele. Eleonora. la Trier. cel din Trier şi arhiepiscopul din Koln începură să muşte din momeală. să vă supuneţi acestui domn şi rege?” şi poporul strigă voios: „Fiat! Fiat!” Atunci arhiepiscopul aşeză coroana pe capul lui Carol. bătrîni mergeau în urma catîrilor încărcaţi cu boccele. Arhiepiscopul din Koln ceru solemn celor de faţă: „Vreţi voi. nu fusese prea uimit aflînd-o: era prea bun creştin spre a se mai mira de vreo minune. seniorii. După o nouă detunătură de muschete. cavalerii ordinului Lîna de Aur. ceremonia se desfăşură în vechea catedrală a lui Carol cel Mare. pe coasta unui munte am zărit o caravană lungă: copii. Îndată am trimis electorilor mesageri purtători ai ofertelor mele. Carol îşi făcu intrarea în Aachen. a doua zi după moartea lui. principii electori. Chipul lui Carol rămînea neclintit. dacă faţă de mine nu mai arăta supunerea sfioasă din copilărie. Francisc I. Nu se făcuse nici o pregătire pentru primirea noastră şi majoritatea seniorilor. se temuseră de o năvălire a barbarilor de pe coastele Africii. Carol era sărac. dar. iată-l rege! Am cîştigat prima etapă!” De îndată ce am aflat despre moartea lui Maximilian. pămînturi roditoare. luă parte cu voioşie la serbări şi la turniruri şi adesea i se întâmpla să rîdă împreună cu tinerii de vîrsta lui. principii. Mulţi dintre gentilomi mergeau pe jos. la cîteva leghe depărtare de Frankfurt. Într-o bună zi am aflat că Francisc oferise arhiepiscopului din Mainz o sută douăzeci de mii de florini şi demnitatea de legat al Germaniei. primi omagiul lor în tăcere. toţi aruncînd bani în mijlocul mulţimii. Nimeni la răspîntii. nimeni pe cîmpuri. Mă gîndeam: „Într-o bună zi voi trage la ţărmul lor şi îi voi vedea cu propriii mei ochi. declarând că voturile le erau curate şi mîinile nepătate.

— Mult s-a mai milostivit aşezîndu-te alături de mine, îmi spuse. Nu-i aşa că mă vei ajuta să mă arăt demn de alegerea lui? — Te voi ajuta, i-am spus. Ochii îi străluciră. Din clipa cînd arhiepiscopul îi aşezase pe frunte coroana sacră, chipul îi devenise mai ferm, privirea mai vie. Rosti cu aprindere: — Am de făcut lucruri mari. — Le vei face, i-am spus. Ştiam că visa să reînvie Sfîntul-Imperiu; dar eu voiam ca în mîinile lui să adun tot Universul. Cortez era pe cale să cucerească pentru noi Americile şi, curînd, aurul lor avea să se reverse în Spania; atunci vom putea alcătui armate uriaşe. După ce vom făuri federaţia statelor germane, vom supune Italia şi Franţa. Am spus: — Într-o bună zi Universul întreg îţi va aparţine. Mă privi cu un soi de teamă. — Nici un om n-a posedat vreodată Universul. — Nu sosise încă vremea. Rămase o clipă tăcut şi, pe neaşteptate, zîmbi. Prin zidurile cabinetului pătrundea tînguirea unei viole. — Nu vii să asculţi muzică? — Peste o clipă, i-am răspuns. Se ridică şi îmi spuse: — Va fi un concert foarte frumos. Ar trebui să vii. Deschise uşa. Era tînăr, era împărat, Dumnezeu îl acoperea cu umbra lui proteguitoare şi fericirea lumii se confunda în inima sa cu propria-i fericire: putea să se lase furat în linişte de cîntul duios al violelor. Mie însă mi se zbătea în piept o furtună mult prea puternică; nu puteam asculta nimic în afară de acel glas triumfător care nu va răsuna niciodată în urechile unui muritor; era propriul meu glas, care-mi spunea: iată că Universul îmi aparţine pentru totdeauna, numai mie; este moşia mea şi nimeni nu poate să-l împartă cu mine. Carol va guverna cîţiva ani, iar eu am în faţa mea eternitatea. M-am apropiat de fereastră. Am privit cerul înstelat tăiat de o cingătoare de lapte; milioane şi milioane de stele. Şi sub picioarele mele un singur pămînt: pămîntul meu. Plutea rotund în eter, pătat cu albastru, galben şi verde: îl vedeam. Corăbii străbăteau mările; drumuri brăzdau continentele; şi eu, cu un gest al mîinii, smulgeam păduri de nepătruns, secam bălţi, îndreptam cursul fluviilor; solul se acoperea de ogoare şi de păşuni, oraşe se înălţau la răspântii de drumuri. Cei mai umili ţesători, locuiau în case mari şi luminoase, hambarele erau pline de grâu curat; toţi oamenii erau bogaţi, voinici şi frumoşi, toţi erau fericiţi. Şi m-am gîndit: „Voi reînvia raiul pe pămînt”. * Carol mîngîia blînd mantia de pene în culorile curcubeului. Îi plăceau stofele bogate, metalele preţioase; ochii îi luciră cînd mateloţii deschiseseră cufărul şi puseseră pe jos vase mari de alabastru pline cu turcoaze şi ametiste. Spuse cu glas pătimaş: — Ce bogăţii! Privea monedele de aur şi lingourile îngrămădite în fundul cufărului; dar ştiam că nu despre aceste bogăţii vorbea; pe deasupra zidurilor cenuşii ale palatului bruxellez, vedea o limbă de aur fierbinte ţîşnind spre albastrul cerului, vedea revărsîndu-se pe coastele unui vulcan fluvii de lavă roşie ca para focului, vedea întinse drumuri pavate cu metal strălucitor şi grădini plantate cu arbori de aur masiv. Am zîmbit. Peste strălucirea acestor mii de sori, vedeam, şi eu, galioane încărcate cu lingouri care intrau în rada portului Sanlucar; aruncam din abundenţă asupra vechiului continent o ploaie de confeti strălucitoare... Am spus: — Cum mai poţi şovăi? Mîna lui Carol se desprinse de pe ţesătura cu ape lucitoare. — Oamenii aceia au un suflet, îmi spuse. Începu să măsoare cu paşi mari galeria lungă; strecurase sub tunică scrisoarea pe care i-o adusese căpitanul cu buzele crăpate: scrisoarea lui Cortez. Cu un an mai înainte, în vinerea mare, Cortez debarcase pe o coastă pustie şi întemeiase acolo un oraş căruia îi dăduse numele de Veracruz. Pentru a-şi împiedica oamenii să se întoarcă în Spania, scufundase caravelele, în afară de una singură pe care o trimisese lui Carol, încărcată cu bogăţiile împăratului aztec Montezuma. Cerea ajutor împotriva intrigilor guvernatorului Velasquez, care avea pretenţia să-i interzică a-şi continua expediţia. Şi Carol şovăia. Îl priveam nerăbdător. Scrisorile călugărilor dominicani din Hispaniola, rapoartele preotului Las Casas îi tulburaseră sufletul; aflasem că, în ciuda legilor, indienii erau şi mai departe însemnaţi cu fierul roşu ca şi sclavii, erau bătuţi şi masacraţi; prea firavi pentru muncile la care erau supuşi, mureau cu miile. Mie puţin îmi păsa de soarta acestor sălbatici îndobitociţi de superstiţii absurde. — Măria-ta, trimite acolo oameni siguri, care vor veghea asupra respectării legilor.

— La asemenea depărtare, care om mai este sigur? Începu iarăşi să umble în lungul mesei încărcate cu cupe de cristal, coliere de jad şi figurine de aur cizelat. Am spus: — Preoţii umflă faptele. Totdeauna se umflă faptele. — E de ajuns ca un singur fapt pe care îl raportează să fie adevărat... — Negrii din Africa n-au suflet, am spus. — Leacul mi se pare la fel de îngrozitor ca şi boala, spuse împăratul. Nu mai privea lingourile ispititoare, nu se mai uita la nimic. Chipul lui îşi recăpătase aerul adormit şi lipsit de expresie din adolescenţă. — Atunci, ce vrei să faci, măria-ta? — Nu ştiu. — Vrei să refuzi un imperiu pardosit cu aur? Mi-am vîrît mîna în cufăr, am vînturat monedele între degete. El repetă înfundat: — Nu ştiu. Arăta tînăr şi foarte nefericit. — Nu ai dreptul, am spus cu tărie. Dumnezeu a creat asemenea bogăţii pentru ca ele să slujească oamenilor. Acolo există pământuri roditoare, care nu vor fi niciodată exploatate dacă nu le smulgem din mîinile indienilor. Gîndeşte-te la mizeria popoarelor tale: vor deveni prospere cînd aurul Americilor se va revărsa în porturile tale. Din milă faţă de acei sălbatici vrei să osîndeşti ţăranii Germaniei să moară de foame? Nu răspunse nimic. Niciodată pînă acum nu fusese nevoit să ia o hotărîre atît de gravă. Eu ştiam că viaţa unui om era un lucru scurt şi fără însemnătate; oricum, peste o sută de ani, nici unul dintre nenorociţii a căror soartă îl neliniştea pe Carol nuşi va mai aminti de suferinţele lui: pentru mine erau încă de pe acum morţi. Dar el nu putea consimţi atît de uşor să-i lipsească de viaţă; măsura bucuriile şi necazurile lor cu propriile sale măsuri. M-am îndreptat brusc spre el: — Îţi închipui oare că în lumea asta vei putea face vreodată bine fără să faci rău? E cu neputinţă să fii drept pentru toţi, să aduci tuturor fericirea. Dacă ai o inimă prea duioasă pentru a consimţi la sacrificiile necesare, trebuia să te fi închis într-o mînăstire. Îşi strînse buzele. O sclipire dură şi rece îi fulgeră pe sub pleoapele pe jumătate închise; iubea lumea, iubea luxul şi puterea. Spuse: — Vreau să guvernez fără să pricinuiesc nimănui un rău pe nedrept. — Vei putea guverna fără războaie şi fără ştreanguri? Trebuie să priveşti o dată lucrurile drept în faţă! am spus cu asprime. Astfel vei cîştiga o grămadă de timp: cel mai bun dintre principi are totdeauna pe conştiinţă sute de morţi. — Există războaie drepte şi represalii necesare, spuse el. — Singur îţi poţi justifica răul pe care îl vei face unora prin opera pe care o săvîrşeşti pentru binele tuturor. Am tăcut o clipă. Nu puteam să-i spun în limbajul meu: o viaţă, o mie de vieţi nu cîntăresc mai greu decît un roi de gîze de-o zi; pe cînd drumurile, oraşele, canalele pe care le vom construi vor rămîne veşnic pe faţa pămîntului; pe vecie vom smulge un continent din întunericul pădurilor virgine şi al superstiţiilor neroade. Lui nu-i păsa de acest viitor terestru pe care nu îl va vedea cu ochii lui. Dar eu cunoşteam vorbele în stare să-i trezească un ecou în inimă. — Nu-i vom supune pe aceşti bieţi sălbatici decît unor nenorociri pământeşti, am spus. Şi le aducem, lor, copiilor lor şi copiilor copiilor lor, adevărul şi fericirea veşnică. Cînd toate aceste popoare neştiutoare vor intra în sînul Bisericii, pînă la sfîrşitul veacurilor, nu crezi că pe bună dreptate îl vei fi ajutat pe Cortez? — Din pricina noastră unii mor în stare de păcat de moarte, spuse. — Oricum, tot aşa ar fi murit, în idolatrie şi crimă, i-am răspuns. Carol se prăvăli într-un fotoliu şi spuse: — Nu e deloc uşor să guvernezi. — Să nu faci niciodată rău fără folos, am spus. Dumnezeu nu poate cere nimic mai mult de la un împărat. Ştie bine că uneori răul este necesar; la urma urmei, el însuşi l-a creat. — Da, spuse el. Mă privi cu deznădejde şi rosti: — Aş vrea să fiu sigur. Am ridicat din umeri: — Nu vei fi niciodată sigur. Suspină şi vreme de o clipă îşi frămîntă colanul în tăcere. Apoi spuse: — Bine. Bine. Se ridică brusc şi merse să se închidă în capelă. * — Oraşul ăsta a înnebunit, am spus aplecîndu-mă la fereastră.

Tulburările începuseră cu o seară mai înainte, cînd rădvanul cu coloane răsucite şi perdele grele de piele intrase în oraş: în întâmpinarea lui veniseră cu miile ţărani, meşteşugari, neguţători, călare pe cai sau pe catâri: în sunete de fluiere, în sunete de clopote şi de tobe, intraseră pe poarta de miazănoapte a oraşului. Hanul Cavalerilor Sfîntului-Ioan era plin de bărbaţi, de femei, de preoţi, de oameni cu vază, care se înghesuiau în coridoare şi pe treptele scărilor. Pe acoperişuri se urcaseră tineri, copii şi chiar oameni în vîrstă. Cînd călugărul coborîse de pe scaunul cu roate, mulţimea se năpustise asupra lui, urlînd; femeile se aruncară la genunchii lui şi îi sărutară poalele rasei stropite cu noroi. Toată ziua, prin zidurile palatului arhiepiscopal răzbătură cîntecele şi ţipetele lor. Şi, din nou, noaptea de sabat se dezlănţuise. Cocoţaţi pe marginea fîntînilor, pe mese, pe butoaie, oratorii vesteau lumii minunile săvîrşite de Luther; fanfare străbăteau străzile. Din fundul tavernelor se ridicau osanale exaltate şi larmă de încăierări. Mai văzusem oraşe în sărbătoare; oamenii din Carmona cîntau în zilele de victorie: ştiam de ce cîntau. Dar ce însemnau strigătele acestea besmetice? Am închis fereastra cu gest repezit. — Ce mascaradă! M-am întors şi am văzut doi bărbaţi care mă priveau tăcuţi; mă urmăreau cu coada ochiului şi, în ciuda prieteniei pe care le-o purtam, asta mă scoase din sărite. — Omul acesta e pe cale să devină un martir şi un sfînt, spuse Balthus. — Este efectul cel mai obişnuit al persecuţiilor, spuse Petrus Morel. — Ştiţi prea bine că nu am nici un amestec. Atunci cînd Carol convocase Dieta la Worms, gîndeam că aveam să reglementăm problema Constituţiei Imperiului şi să punem bazele unei federaţii prezidate de împărat. Fusesem dezamăgit că el se încăpăţîna să ceară condamnarea lui Luther, şi încă şi mai iritat că Dieta, refuzînd să se pronunţe fără a-l asculta pe acuzat, ne obligă să-l convocăm. Pierdurăm un timp preţios. — Ce impresie a produs Luther asupra împăratului? întrebă Balthus. — I-a părut inofensiv. — Va rămîne aşa dacă nu va fi condamnat. — Ştiu, am spus. În clipa de faţă, în tot palatul, în tot oraşul se discuta cu înfrigurare. Consilierii lui Carol erau împărţiţi în două clanuri; unii voiau ca ereticul să fie declarat decăzut din drepturi şi privilegii, şi toţi partizanii lui să fie urmăriţi fără milă. Ceilalţi cereau toleranţă; socoteau ca şi mine că aceste certuri între călugări erau lipsite de importanţă şi că puterea vremelnică n-avea de ce să ia parte la asemenea discuţii asupra credinţei, faptelor, tainelor; susţineau de asemenea că Luther era mai puţin primejdios pentru Imperiu decît un papă ocupat să negocieze o alianţă cu Franţa. Eram de acord cu ei. Dar, dintr-o dată, în seara asta stăruinţa lor mă tulbura. Într-adevăr oare din nepăsare de oameni cu judecată, desprinşi de toate superstiţiile, aşteptau ei cu atîta înfrigurare hotărârea împăratului? Am întrebat pe nepusă masă: — De ce îl apăraţi cu atîta zel? Aţi trecut de partea ideilor lui? O clipă părură descumpăniţi. — Dacă Luther este condamnat, spuse Petrus Morel, iarăşi se vor aprinde ruguri de-a lungul Ţărilor-de-Jos, Austriei, Spaniei. — Un om nu poate fi constrîns să renege ceea ce crede că este adevărul, spuse Balthus. — Dar dacă greşeşte? am întrebat. — Cine are dreptul să hotărască asta? I-am privit uluit. Nu-şi spuneau pe faţă gîndurile pînă la capăt. Acum eram sigur că exista în Luther ceva care îi atrăgea; ce? Prea nu aveau încredere în mine ca să mi-o spună. Voiam să ştiu. Toată noaptea, pe cînd sub ferestrele mele petrecerea era în toi, am consultat încă o dată rapoartele lui Johann Eck şi pamfletele lui Luther. Avusesem şi mai înainte curiozitatea să răsfoiesc scrierile lui şi nu aflasem în ele nimic chibzuit; la fel ca şi superstiţiile Romei, socoteam nesăbuită şi înflăcărarea cu care le combătea călugărul, îl zărisem prima oară în după-amiaza asta; Johann Eck îi luase interogatoriul în prezenţa Dietei; se bîlbîise, declarase că avea nevoie de oarecare timp să-şi pregătească pledoaria, şi Carol îmi spusese vesel: — N-o să ajung eretic din pricina acestui călugăr mărunt. De ce atunci glasuri dogite se ridicau atît de pătimaş în noapte? De ce oameni învăţaţi şi cu judecată aşteptau ivirea zorilor cu atîta înfrigurare? A doua zi, cînd se deschise şedinţa, am pîndit nerăbdător uşa pe unde avea să intre călugărul. Carol şedea pe tronul lui, nepăsător, în straiele spaniole negre cu aur. Pe părul scurt îşi pusese o beretă de catifea. În jurul său, asemenea unor statui, dregătorii stăteau nemişcaţi în mantii de hermină şi pieptare de zale, şi principii se ţineau ţepeni în veşmintele lor ţesute cu fir de aur. Pe coridoare răsunau strigăte: „Curaj! Nu te lăsa!” Erau prietenii lui Luther. Acesta intră, îşi dădu pe ceafă boneta neagră, descoperindu-ş i părul prost tăiat, se îndreptă spre împărat şi îl salută cu semeţie. Nu mai părea intimidat. Se instală la masa plină cu cărţile şi pamfletele lui aşezate în vrafuri şi începu să vorbească. I-am cercetat obrazul slab şi pământiu, cu pomeţii ieşiţi, deasupra cărora ochii întunecaţi aruncau scîntei. De unde venea ascendentul pe care îl exercita? Părea că are o forţă lăuntrică; dar din nou vorbea despre taine, despre indulgenţe: lucrul acesta mă plictisea. Mă gîndeam: ne pierdem timpul. Ar trebui exterminaţi toţi călugării, dominicani ca şi augustini, ar trebui înlocuite bisericile cu şcoli, predicile cu lecţii de matematică, de astronomie şi de fizică, în clipa asta ar trebui să discutăm despre Constituţia Germaniei în loc să ascultăm asemenea discursuri de prisos. Totuşi Carol urmărea cu atenţie cuvintele lui Luther, răsucind între degete giuvaerul Lînii de

Acum înţelegeam însă că nu era vorba de concilii. se pregătea să ne declare război. Nu uitasem masacrul ţesătorilor din Carmona. strigătele lor neroade îmi spărgeau urechile şi încă mai simţeam pe obraz privirea fierbinte a călugărului care mă provoca. Dacă îl vei lăsa de capul lui. — În dezordine. care îi îndemnau pe ţărani să zdrobească jugul principilor şi pretutindeni la ţară apărea stindardul vechilor revolte: un prapure alb pe care era pictat un pantof de aur înconjurat de raze luminoase. dacă era nevoie. aventurieri. Mi s-au deschis ochii. pentru ei. Or. dacă fiecare l-ar căuta pe Dumnezeu în propria sa conştiinţă. de iertare. împăratul merse spre fereastră şi o clipă privi cerul. împotriva ciumei. căruia îi încredinţase cîrmuirea Germaniei. ştiam unde trebuie conduşi. şi pe ce cale. furios de înfrângerea suferită în faţa tronului imperial. întrucît a face ceva împotriva conştiinţei nu este nici lucru demn de încredere. toţi tăceau. şi oamenii erau atît de smintiţi încît se arătau gata să-l urmeze. la nebuniile lor. în Spania izbucniseră unele tulburări şi Carol fu nevoit să plece la Madrid. „Cine are dreptul să hotărască?” îmi spusese Balthus. Desigur acesta era motivul pentru care poporul şi învăţaţii îl ascultau cu îngăduinţă. nici cinstit. vieţii şi sufletului meu. legea aceasta putea fi legea mea: îl puteam face pe Dumnezeu să vorbească după placul meu. predicînd doctrinele eretice. Spuse cu înverşunare: — Nu pot şi nici nu vreau să retractez nimic. Dar atunci lumea ar fi mai împărţită decît fusese vreodată. Voia să-i abată pe oameni de la adevăratul lor bine. şi tocmai asta îi învăţa Biserica. Aroganţa lui popula lumea cu mii de voinţe îndărătnice. călugărul ăsta mărunt îţi va duce Imperiul la ruină. sire. apoi se întoarse şi dădu poruncă să se evacueze sala. ca şi judecător al faptelor sale: şi-atunci cum voi mai izbuti să-i fac să mi se supună orbeşte? Vorbea mereu. acum vorbea cu ardoare şi. — Da. Altceva era în joc: însăşi opera la care visam eu. Ocaua de . lumea întreagă deschisese porţile comerţului şi corăbiile noastre ne aduceau din toate colţurile lumii încărcături de preţ. bisericilor. Neliniştit. Se aşternu o mare tăcere.Aur care îi atîrna pe cămaşa cu creţuri mărunte. Pe cînd. Eu voiam să adun Universul în mîna mea: el declara că pentru sine era el însuşi un univers întreg. dădeau foc caselor parohiale. Deodată se iscă o mişcare în rîndurile celor de faţă. vorbele lui mă izbiseră ca o provocare. Cîteva zile mai tîrziu Luther a fost declarat decăzut din drepturi şi privilegii. Luther declara că la Conciliul din Konstantz se luaseră hotărîri împotriva textelor celor mai precise din Scriptură. în sala prea strîmtă. Omul acesta îndrăznea să pretindă că numai conştiinţa lui cîntărea mai greu decît Imperiul şi decît lumea. În momentul cînd era să fie pusă problema Constituţiei. — Ce reforme? — Asta rămîne să studiem. Iată de ce îl apărau pe Luther: voiau să hotărască ei. strivită de căldura verii. Glasul călugărului se înfierbînta. sire. mă ruga să rămîn în preajma fratelui său Ferdinand. ataca conciliile. sîngelui. ci şi tonul cu care le rostise călugărul. S-a ordonat magistraţilor să-i aducă în faţa judecăţii pe partizanii lui Luther. de credinţă. meargă spre ăst soare!”' — Nu-i pricină de îngrijorare. Dar eu eram aici. Un edict a fost publicat în Ţările-de-Jos. E de ajuns un pumn de oameni înarmaţi şi totul va reintra în ordine. ştiam bine că nu peste mine ar fi dat. sprijinindu-se pe propria lui judecată. să se plece unei singure credinţe. Cete înarmate. şi nu numai vorbele. cei dinafară îi aclamau: adică aclamau orgoliul şi nebunia. eram gata să lupt împotriva lor înşişi. Am tresărit. am spus. Luther este mai primejdios decît regele Franţei. fiecare pentru sine. Iar cînd dorisem să ţin lumea în mîinile mele. Călugării îşi părăseau mînăstirile şi se răspîndeau în ţară. bibliotecilor. La asemenea cuvinte. şi izbucneau răzmeriţe. s-a împotrivit credinţei pe care creştinătatea a menţinut-o vreme de peste o mie de ani. am avut dezamăgirea de a fi siliţi să dizolvăm Dieta: Francisc I. — Ah! Asta-i părerea dumitale? îmi spuse. şi totuşi marea masă a ţăranilor de pe ogoare şi a micilor negustori era mai săracă decît fusese în vreo altă epocă. interzicînd sub cele mai grave pedepse de a se tipări fără autorizaţia episcopului eparhiei orice lucrare care ar cuprinde probleme de credinţă. În fiecare sat se ridicau profeţi. alcătuite din studenţi. îi va învăţa pe oameni că fiecare era judecător al raporturilor sale cu Dumnezeu. Condamnarea lui Luther nu potolise agitaţia care domnea în tot Imperiul. de la fericire. În oraşe luau naştere noi secte. dacă eram destul de puternic. Ea nu putea fi făurită decît dacă oamenii renunţau la capriciile lor. cu preţul trupului. i-am spus. cu deviza: „Acel ce vrea să fie liber. nu vor mai regăsi niciodată calea spre paradis. meseriaşi. Bieţii oameni au dreptate: unele reforme sînt necesare. mai fanatice decît acelea ale lui Luther. deşi nu putea suferi erezia. mă întreba din priviri. prin gura preoţilor. niciodată repartiţia bogăţiilor nu fusese mai nesocotită. primul dintre planuri era să-i modific economia. Mărfurile se îngrămădeau în porturile noastre. Dacă i se îngăduia să-şi ţină mai departe predicile. împăratul declară în faţa Dietei: — Un singur călugăr. Carol Quintul făcu un gest cu mănuşa şi se ridică iute. spunea Ferdinand. Dacă vor fi lăsaţi de capul lor. A doua zi dimineaţă. orice ar fi. — Ai dreptate. Sînt hotărît să apăr această cauză sfîntă cu preţul domeniilor mele. O sută de braţe se ridicară pentru a-l purta pe Luther în triumf. i se părea că nu s-ar supune lui Dumnezeu condamnîndu-l pe Luther împotriva sfatului meu. Aţîţa în inimi acea furie orgolioasă care îi mistuise şi pe Beatrice şi pe Antonio. le poruncea să se supună unei singure legi. Pentru ei luptasem împotriva foametei. Era necesar să fie condusă de o singură voinţă: voinţa mea. la amorul lor propriu.

. Ca şi cînd gîndurile mele. Măsura cu paşi iuţi marele salon iluminat şi prinţii care veniseră să-i ceară ajutor îl urmăreau cu priviri respectuoase. — Vorbeşte. pe ogoare. de îndată ce nobilii îşi vor veni în fire şi îşi vor uni forţele. vitele se tîrau pe jumătate moarte în jurul gospodăriilor fumegînde. Şi ce-mi fusese îngăduit să fac? Voiam să zidesc lumea din nou şi îmi iroseam timpul şi forţele apărîndu-mă împotriva anarhiei şi ereziei. Mă ascultase vreme de două ceasuri. La Valencia. pe cînd lefurile scăzuseră. aş fi voit să le dau oamenilor fericirea. un chintal de zahăr se vindea cu douăzeci de florini in loc de zece. şi eram silit să hotărăsc împotriva voinţei mele ceea ce hotăra Ferdinand. se căţărau în copaci. Cîteva săptămîni mai tîrziu izbucnea revolta din Forscheim. — Ar trebui să promulgăm ordonanţe prin care să reprimăm existenţa monopolurilor. li se tăiau degetele. satele. Îi pierise sîngele din obraji şi îi tremura colţul gurii. am spus. Am străbătut călare aceleaşi păduri de brazi. pentru a mă îmbarca spre Spania. M-am dus deci în Ţările-de-Jos. vor izbuti să strivească grabnic hoardele răsculate. fiecare rotiţă mişca odată cu ea altă rotiţă. naivitatea mea îi făcea să zîmbească. În inimile lor clocotea atîta spaimă şi atîta ură. ci doar femei şi copii cu obrajii scofîlciţi. la Valladolid în fiecare zi cădeau mii de capete sub securea călăului. dar erau ucişi cu lovituri de suliţă şi de muschetă. — Răbdare. Italia. strugurii din Corint costau nouă florini în loc de cinci. erau tributari companiilor de la care împrumutau bani neîncetat. dădeau foc castelelor. Atunci vom începe să zidim. Carol fusese nevoit să ridice armele împotriva lui şi mă implora să fac rost de bani pentru a-şi plăti trupele: soarta noastră se afla în mîinile bancherilor şi ale marilor negustori. un mare jar mocnea în piepturile lor. Am spus în şoaptă: — Bieţii oameni! — Ce-ai zis? mă întrebă Ferdinand. vîrîndu-şi capetele în pămînt ca pentru a se face nevăzuţi şi implorînd mila lui Dumnezeu. aceleaşi lunci. caii zdrobeau în copite trupurile celor doborîţi la pămînt. chinurile şi execuţiile continuau. Şi astfel am aflat că mizeria din acea epocă era urmarea firească a însăşi dezvoltării comerţului. li se scoteau ochii. Ţăranii cereau fraternitate. mă aflam în culmea puterii. — Nu există decît un singur leac. în cîţiva ani. dorinţele mele. spuse el. care în 1515 costa doi florini şi jumătate şi şase creiţari. Ocaua de pîine se scumpise cu cincisprezece creiţari. Prinţii aprobară dînd din cap. nici unul nu fusese cruţat. . Atunci inima mi se umfla de nădejde şi gîndeam: Am să ţin un imperiu în mîinile mele. unde au fost arşi de vii. Eram legat de mîini şi de picioare. ţăranii legaţi de copaci şi arşi de vii. Nici acum furia nobililor nu se potolise. abaţiilor. Mă gîndeam la casele arse ale ţesătorilor. Satele fuseseră preschimbate în cenuşă. La Konigshoff fuseseră hăituiţi ca o turmă de mistreţi. — Am zis că nu există decît un singur leac. Represiunea continua. bisericilor. fără să scoată o vorbă. ogoarele rămăseseră neînsămînţate. i-am spus bancherului Muller. împotriva ambiţiei şi încăpăţînării oamenilor. se prinseseră în hore şi cîntau în cor. pe cînd plebea imensă pierea de foame. această îmbogăţire aducea după sine scăderea valorii roadelor pămîntului. ajunsese la patru fiorini şi jumătate şi cincisprezece creiţari. revărsîndu-se în lumea veche. De unde vine scumpetea asta nemaipomenită? Vorbiră. Companii puternice fuseseră alcătuite pentru a navlosi corăbiile şi a acapara comerţul. ţăranii aprinseseră focuri de sărbătoare. spuse Ferdinand. la femeile şi copiii striviţi sub copitele cailor. se strîngeau unul într-altul. strivindu-i pe micii negustori. îi împovărau pe ţărani cu corvezi şi biruri. aceleaşi şesuri prin care trecusem cu cinci ani mai înainte. băuseră vin şi mîncaseră pe săturate. ele scoteau din mărfuri. cu gîndul să scape. toate bunurile se scumpiseră. ceea ce oricare altul ar fi hotărît în locul nostru. Luxemburgul. Aurul. La sfîrşitul anului. Va veni o zi cînd vom stîrpi răul de pe pămînt.şofran. Acolo. banul era devalorizat. împărţirea pământurilor. şi acum mă privea înspăimântat: „Asta înseamnă să domneşti?” Şi în Spania fusese nevoie să se verse mult sînge pentru a se înăbuşi revoltele. Trebuie să adunăm liga suabă. salariile scădeau. alţii se adunară în castel. Un singur leac. pe care conchistadorii îl plăteau cu sîngele şi sudoarea indienilor. începînd cu însuşi împăratul. — Dar răul este opera noastră. Eram legat de mîini şi de picioare: Francisc I atacase Navarra. Am tăcut. Şi totuşi spuneam acelaşi lucru ca şi ei: nu există decît un singur leac. Se montase un mecanism monstruos. Un pumn de oameni acumulau averi monstruoase şi le risipeau într-un lux deşănţat. mă apăram distrugînd. provoca aici scumpirea mărfurilor de tot felul. de două ori preţul lor de cost şi chiar mai mult. unde voiam să-l văd pe împărat. Înaintam prin regiuni pustiite.. măcelăreau preoţii şi seniorii şi îşi împărţeau între ei moşiile principilor. Toţi principii din Germania. — Asta înseamnă să domneşti? întrebă Carol. pe drumuri nu întîlneai nici un bărbat. pe cînd preţurile se urcau. Izbutisem. la Toledo. ţăranii amărîţi erau arşi. încît aerul pe care îl respiram mi se părea înveninat. — Este o situaţie de neîngăduit. cătunele fuseseră date pradă flăcărilor. În satul Ingolstadt fuseseră măcelăriţi patru mii de ţărani. li se smulgea limba din gură. cu dobînzi cămătăreşti. cînd purtasem ofertele lui Carol către electori. Toţi mă priviră cu un zîmbet îngăduitor. Toate oraşele rebele. unii se adăpostiră în biserică. ca şi cînd toată experienţa mea şi veacurile pe care le trăisem nu aveau nici o înrîurire asupra pământului. am spus cu mînie oamenilor de finanţe pe care îi adunasem. Eu aş fi voit să instaurez pe pămînt domnia dreptăţii şi a raţiunii. Ţăranii îşi datorau victoria fragilă doar nepregătirii şi izolării seniorilor. ea se răspîndi în toată Germania. ajunseseră stăpîni pretutindeni. Nu se gîndeau decît la interesele lor egoiste. îmi spuse Muller. camăta şi agiotajul. egalitate. în Franconia.

să mă ţin de toate făgăduielile. Toate acestea se vor sfîrşi. la 14 ianuarie 1526. Am spus: — Nu doreşti împărăţia lumii? — Nu. despărţea posesiunile portugheze de domeniile spaniole. eram încercaţi de temerea că puteam fi alungaţi din Italia. am spus. Dacă vei vedea că altele sînt faptele mele. mi-am pus degetul pe harta abia terminată: „Mexico”. Terra de Brazil. Ochii mi se desprinseră de pe harta pătată cu galben şi albastru. tablourile. pe meleagurile mirodeniilor. — Eşti veşnic nesătul. spuse Francisc. Intră în capelă şi se aşeză în genunchi. îmbrăţişîndu-l pentru ultima oară. mînăstiri. Norocul ne trimisese un general strălucit. E de ajuns. sau poate în curînd vom fi destul de puternici pentru a dezlănţui un război prin care Carol putea să devină stăpîn pe întreaga peninsulă şi pe meleagurile de peste mare: regele Franţei fiind învins. . înscriseseră nume magice: America.. a fost semnat tratatul de la Madrid. vom şterge acest hotar. Şi. havuzurile. dar nu găseam nici un cuvînt de speranţă să-i spun. Pe ruinele vechilor cartiere: Mazeitan. am spus în şoaptă. Carol nu spuse nici un cuvînt. Terra Florida. cărnurile pietroase. îl luă deoparte şi îi spuse: — Frate. de la Moluce la Malacca şi la Ceylon. Carol o iubea. Şi. printre lacurile care îi oglindeau splendoarea. Erezia cere ruguri şi revoltele represiune. se retrăgea din liga împotriva împăratului. — Oare se vor sfîrşi vreodată? Toată ziua rătăci prin palat tăcut. Francisc renunţa la drepturile sale în Italia. florile. acum aveam mîinile libere. Nu era decît un punct negru în mijlocul unei bucăţi de hîrtie. Am atins linia care arăta meridianul situat la 370 de leghe de insulele Capului-Verde şi care. vîrstă ca şi mine. îi plăcea să rîdă. Pizarro e pe cale să treacă munţii aceştia. Tocmai se ridicase din pat şi făcuse cîţiva paşi şovăitori prin palat cînd un curier sosi în goană: armata franceză fusese nimicită. Carol îl însoţi personal pe drumul către Torrejon de Vilano. palatul din Granada fusese tapetat cu mătăsuri scumpe: fîntîni arteziene susurau în grădină. spre seară. tapiseriile. — Într-o bună zi. tapiseriile. care ţîşneau la suprafaţa mărilor. Carol stătu abătut vreme de o săptămînă. şi regele era prizonierul nostru. în spaţiile pustii din jurul capitalei. noi duceam lipsă de bani şi trupele istovite ameninţau să se răzvrătească.— Răul aduce după sine răul. acum era un bărbat cu trup vin jos. Drept garanţie îşi lăsa fiii ostateci. Pe continentele galbene şi verzi. Regina umbla cu pas domol pe alei înconjurată de doamnele de onoare. ştii bine ce ne-am înţeles? Spune-mi deschis. Peste mai puţin de un an. purta o rochie lungă de mătase castaniu-aurie. veşmintele frumoase. căruia îi făgăduia ajutor contra turcilor. luminîndu-i obrazul rumen. frumoasă şi gravă sub părul castaniu-deschis. care se certase cu regele Franţei şi îşi oferise serviciile Imperiului. La rîndul meu. Nepoţii Isabelei puteau să moară. părea aproape la fel de în. Dădu din cap: — Trebuie să ştii a-ţi măsura dorinţele. ochii albaştri îi rîdeau sub sprîncene. — Şi de ce nu? am spus. se şi întemeiau noi cetăţi. Situaţia era foarte sumbră. care zîmbea în ramă. se ridicau astăzi cele patru districte: San Juan. — Cine ştie? am spus. am spus. Apoi îşi adună sfatul şi dădu ordin de încetare a tuturor ostilităţilor pe toate fronturile. pe care mi le repetă Carol pe drumul de întoarcere. — Eldorado. San Pablo. sosurile picante. pentru a o primi pe Isabela. mai era şi capitala lui Cortez. am stat zi şi noapte la căpătîiul lui. era fericit. recunoştea revendicările lui Carol asupra Burgundiei. dar am văzut zîmbetul fermecător pe care regele Franţei i-l trimise împăratului. spuse Carol înveselit. Îşi mîngîia barba mătăsoasă. Biserici. conetabilul Charles de Bourbon. Carol îşi ridică ochii spre portretul Isabelei. l-am văzut scoţîndu-şi pălăria cu pene şi salutînd cu un gest larg. Artacalco. la cîteva leghe de Madrid. în regiunea cu cel mai străveziu văzduh. insulă căreia Magellan îi dăduse ocolul. N-am auzit cu urechile mele aceste vorbe. ai cumva de gînd să te ţii de făgăduială? — Am de gînd. San Sebastian şi Santa Maria. şcoli se înălţaseră în oraşul cu artere largi. jumătate din floarea nobilimii franceze pierise. Culpupan. Iubea palatul acesta.. Să isprăvim ceea ce am început. apoi plecă în goana calului pe drumul spre Bayonne. Am urmărit cu degetul linia neagră care închipuia Cordillera Anzilor cu vîrfuri înzăpezite. * Degetul lui Carol Quintul traversă Oceanul Albastru şi se aşeză pe un mic cerc negru: Veracruz! Pentru prima oară geografii desenaseră marginile îndepărtate ale Lumii Noi: Tierra del Fuego unde trăiau indienii cu picioare late. — Isabela nu va avea niciodată drepturi asupra coroanei portugheze. însă trădarea lui a trebuit să fie plătită foarte scump. în plin consiliu. arzînd de friguri. pîraie de apă şerpuiau printre oleandri şi portocali. duceam lipsă şi de artilerie. La fel ca pe vremuri. căzu doborît de o criză nervoasă şi fu aşezat în pat. de un an. Privirea-mi rătăcea peste Oceanul Indian. Am privit tavanul cu lambriuri. unde stătea scris: „Terra Incognito”. după tratatul de la Tordesillas. spitale. mă învoiesc să mă socoţi nemernic sau trădător. am arătat la apus de lanţul muntos o regiune virgină. M-am apropiat de fereastră. dar. Tecopan.

.— Vom isprăvi.

Trupele imperiale comandate în Italia de ducele de Bourbon cereau hrană şi solda din urmă: adică se răzvrăteau pe faţă. Peste puţin avea să se îmbrace cu migală pentru serbările de seară. a cărei prosperitate se va răsfrânge asupra continentului vechi. Dar îmi plăcea că el putea cunoaşte o asemenea odihnă. măria-ta? Mi-ai spus: „Voi face lucruri mari. Carol zîmbi. Cîteva săptămîni mai tîrziu. În satele prefăcute în ruine începeau să se ridice case noi. va mînca la cină feluri săţioase. şi am admirat bărbatul frumos şi liniştit. — Ai şi început să te plictiseşti? — Măria-ta a hotărît să întrunească o nouă Dietă. a fi fericit. — Era Dumnezeu! am spus. Corăbiile aduceau colonilor din Noua Spanie trestie de zahăr. uitîndu-şi jurămintele. Atunci mă voi întoarce spre Lumea Nouă. porci. Nu puteam să mă mulţumesc a mobilă un palat. Ştiam şi cît de nefast era un asemenea expedient. am spus lăsîndu-mi mîna pe harta cu titluri fabuloase. Şi cum să mai regrete azi moartea cîtorva turme roşii sau negre? Opt zile mai înainte. avînd sarcina să alcătuiască un catalog al florei şi faunei americane. din nou Germania. căsătoria cu Isabela i se păreau semnul neîndoielnic că se supusese voinţei lui Dumnezeu. cu Veneţia. bancherii din Augsburg pretindeau garanţii şi puţin cîte puţin minele de argint din Austria. abia atunci voi putea.” — Îmi amintesc. toate sursele .Am zîmbit. coloni. Construiesc o lume şi i-am dăruit acestui bărbat viaţa. catîri. În clipa cînd ochii mi se vor aşterne pe oraşele acelea care din dorinţa mea fuseseră smulse din inima pămîntului. în rada portului Sanlucar supravegheasem personal îmbarcarea plantelor şi animalelor pe care i le trimiteam lui Cortez spre a le deprinde să trăiască sub cerul Indiilor Occidentale. spuse Carol. Iarăşi trebuia să-mi amîn proiectele şi să fac faţă la o mie de probleme urgente. Nu puteam să-mi măsor dorinţele. a asculta un concert. străbăteam. orice s-ar întîmpla. Eu deschisesem credite largi marelui dascăl toledan Nicolo Fernandez pentru a organiza o expediţie. duzi. a iubi o femeie. voi merge cu măria-ta. viii trăiau. O flotă se pregătea să ridice pînzele spre continentele noi. era cu putinţă să fie rezolvată problema luterană şi să se unească toate statele într-o federaţie. Era nevoie de bani. trebuia să vină în sfîrşit ziua aceea cînd. lumea era mereu la fel de plină. Am privit în jurul meu câmpiile pustiite. ca şi Carol. care tocmai făcuseră mici fărâme o armată de douăzeci de mii de oameni. oamenii arau pământuri înţelenite şi în pragul caselor femeile legănau în braţe prunci de curând născuţi. Pentru Carol nu era decît un vis: indienii erau departe. — Dacă Dumnezeu mă ţine în viaţă. oi. butuci de viţă. fericirea lui este opera mea. Nimeni nu era de plâns. O clipă visarăm în tăcere unul lîngă altul: Veracruz. abia atunci voi simţi cum viaţa îmi bate potolit în piept. Niciodată n-o să avem mîinile libere! Abia ajuns la Augsburg. într-o bună zi mă voi duce să văd cu ochii mei ce împărăţie mi-a dăruit. se alia şi cu turcii. turcii care ameninţau cu mare primejdie creştinătatea. „La urma urmei. victoria de la Pavia. Mi-ai arătat ce sînt dator să fac. de tînărul şovăitor din care mi-am făgăduit să fac un împărat. — Şi iată că ai şi creat o lume. lua cu el naturalişti. Ştiam că acesta va fi răspunsul lui. Mexico. alcătuise o ligă cu papa Clement al VlI-lea. Carol trimitea la Veracruz călugări dominicani şi franciscani pentru a avea grijă de spitale şi de şcoli.. de adolescentul adormit. începuseră de mai înainte să crească măgari. cultivau portocali şi lămîi. * — N-o să isprăvim deci niciodată? am spus mînios. De ce să mai aştept? — Însuşi Dumnezeu s-a odihnit în ziua a şaptea. Pe cer strălucea mereu acelaşi soare. cu Milano şi cu Florenţa. Carol atinse micul punct negru care reprezenta oraşul Mexico. viaţa lui era scurtă. Succesele lui Cortez. — Am să mă întorc în Germania. găini. privind în jurul meu. îmi spuse. va asculta muzică zîmbindu-i Isabelei. comandată de Ludovic al Ungariei. care aveau să întocmească hărţi noi. ci agricultori. Mă privi cu oarecare mirare. voi spune: Puteam să fac ceva şi iată ce am făcut. şi geografi.. am spus. Acum nu se mai îmbarcau soldaţi. pe cheiuri se îngrămădeau enorme baloturi de mărfuri. fără să mă năpustesc spre viitor. gîndindu-mă: puterea lui este opera mea. miei. pământurile cele mai roditoare din Aragon şi Andalusia. Mi-am amintit de nou-născutul pricăjit. — Dacă vei îngădui. pentru a reîncepe războiul împotriva împăratului. dar eu îi voi vedea. am aflat că Francisc I. Eu nu mai puteam să aştept: aşteptam de prea multă vreme. Ferdinand îmi răspunse: — Mă gîndeam să împrumut de la familia Fugger. — Îţi aminteşti. Morţii se duseseră. Mi se părea că acum îmi atingeam ţelul: revolta ţăranilor îi speriase pe prinţi. Am cercetat cu nepăsare urmele incendiilor şi ale măcelurilor. care erau încărcate pe galioane şi chiar pe nave de război. în jurul meu timpul va fi un mare lac liniştit unde voi putea gusta odihna asemenea lui Dumnezeu în nori. cocoşi. — Datorită domniei-tale. ce importanţă are?” am gîndit. să mă trîntesc zîmbind într-un jilţ. coconi de mătase. pe cîmpiile acelea populate de visurile mele. Nu putea să înţeleagă nerăbdarea mea. — De unde credeţi că veţi face rost de bani? l-am întrebat pe Ferdinand. M-am ridicat brusc. nimic nu era de regretat.

— Nu. Roma era un oraş mai frumos şi mai puternic decît Carmona şi dacă mi s-ar fi spus: „Într-o bună zi vei fi stăpînul ei. La începutul lunii mai. am spus. Şi. roţile se îmbucau şi se învîrteau necontenit în gol. cicatrice mari le tăiau feţele. holdele bogate. „Roma. Cînd am ajuns în tabără. el era eu. laici. Şi eu eram mort. mercenarii. stărui Ferdinand. Dimpotrivă. în grădină era un bărbat care ardea de dorinţă. Puteai vedea cîini cum mîncau cu lăcomie ciudate lucruri cenuşii şi trandafirii. aş fi ţipat de bucurie. săraci.. în felul acesta vistieria rămânea goală şi eram nevoiţi să recurgem la noi Împrumuturi. care mirosiseră că e rost de jaf. Pe drum am fost ajunşi din urmă de cete de italieni nelegiuiţi. nici o înfrîngere. semănau mai mult cu tîlhari la drumul mare decît cu soldaţi. După ce au fost respinşi de două ori de către trupele papei. toate drumurile erau prefăcute în bălţi. Eu îi adunasem pe aceşti oameni. n-aveau nici o milă faţă de locuitori. încercuiţi de urletele lor. apele uleioase ale Tibrului cărau la vale hoituri. vitele . jefuiam cîteva livezi. care au fost împărţiţi pe dată. aurul din America le aparţinea cu mult înainte de a intra în porturile noastre. — N-avem de ales. masacrele erau lipsite de importanţă. spanioli. Luptasem şi eu în văile şi şesurile ei: ardeam cîteva ogoare. cu totul opt mii de oameni. băltoace de sînge musteau pe caldarîmul străzilor şi zdrenţe însîngerate zăceau printre gunoaiele de la marginea drumurilor. jurînd să-şi răzbune lipsurile îndurate pe bogăţiile Bisericii. dar mercenarii germani în slujba Franţei primiră acest aur cu sarcasm. sprijiniţi de pedestraşi. Am închis ochii şi am văzut grădina din Carmona. Roma avea să renască. care îi luase locul lui Bourbon. Războiul făcea prăpăd prin toată Italia. „Asta înseamnă să domneşti?” Călăream tăcuţi sub bătaia ploii. şi s-a predat prinţului de Orania. ci un eveniment lipsit de sens. În aceeaşi zi mi-am luat rămas bun de la prinţul de Orania.. mi-am spus. francezii şi trupele imperiale pustiau fără cruţare aceste pămînturi care le erau străine. am părăsit Roma şi am bătut drumurile în galop. existam cu o inimă vie. Carol visa să reînvie Sfîntul-Imperiu. în fruntea cărora se afla prinţul von Mindelheim. Vreme de opt zile măcelăriră clerici. purtau nădragi în zdrenţe. mercenari germani îi vor măcelări pe locuitorii ei şi îi vor jefui bisericile”. şi dacă mi s-ar fi spus: „Soldaţi spanioli. petele de sînge erau spălate. şi ei mă tîrau spre cea mai absurdă dintre catastrofe. — Şi oameni? am spus. Odinioară. pedestraşii luterani şi tîlharii italieni năvăliră în oraş. în fundul zării. Zis şi făcut. Bourbon. oprindu-mă pe malul Tibrului şi privind silueta masivă a castelului Sant'Angelo. dar în trei luni se ştergeau urmele trecerii noastre. Femeile plîngeau în case şi soldaţii cîntau pe uliţe. aş fi vărsat rîuri de lacrimi. roiuri de muşte verzi bîzîiau în jurul cărnurilor omeneşti care putrezeau în pieţe. trupele răsculate se porniseră în marş către cortul generalului. fu nevoit să-i pornească la atac: a fost ucis lîngă mine încă de la primul val. Papa a fugit.” Dar cuvîntul acesta nu mă mai mişca. De unde vom lua oameni? Şovăi. Maşinăria era montată. cătunele erau făcute scrum. trimişi ca trupe de întărire. Adusesem o sută de mii de ducaţi. Leşuri se legănau agăţate de balcoanele caselor. care au fost nimicite pînă la ultimul om. Ochii mei erau uscaţi şi nu cîntam. hambarele distruse. acest ceva trăia în afara mea şi în străfundul fiinţei mele: mirosul negru al tisei. Acolo. Aerul mirosea a moarte. Ce altceva se poate face?. o bucată de zid alb sub cerul albastru — trecutul meu. Zile întregi am tîrît această moarte de-a lungul şi de-a latul oraşului. Pentru a restabili calmul. din Suabia. mai tîrziu venerasem Roma ca pe cea mai nobilă dintre cetăţile Italiei. eu le procurasem bani şi hrană. Groparii curăţau străzile şi pieţele.. de peste aceste decoruri fără viaţă. în ruina ei nu vedeam nici o victorie. deodată. salvat de gărzile elveţiene. Am tresărit: — Să ne sprijinim pe un principe luteran? — Şi ce altceva putem face? N-am mai spus nimic. de mînie şi de bucurie. din Tirol.. peste patruzeci de mii de bandiţi ajunseră la poalele zidurilor Romei. Un singur leac. cereau de două ori mai mult. asta e Roma. chinurile.născuţilor? Ce speranţă mi-era încă îngăduit să nutresc? Nu mai ştiam nici să sufăr. şi iată că acum eram pe cale să ne sprijinim pe duşmanii săi pentru a-l combate pe papa în numele căruia ridicasem ruguri de-a curmezişul Spaniei şi Ţărilor-de-Jos. zîmbetele nou. „Ce importanţă are?” Prea des rostisem aceste cuvinte. cerînd pradă cu mare larmă. soldaţii tăi îl vor alunga pe papa şi îi vor spînzura pe cardinali”. pedestraşii luterani. jurase să apere Biserica cu preţul domeniilor. într-o dimineaţă. atunci ce importanţă mai aveau casele noi. spaniolii se năpustiră pe drumul spre Roma. Merserăm mai întîi să ne întîlnim cu Bourbon. sîngelui şi vieţii sale. soldaţii strigau: „Bani sau sînge!” şi apropiau cîlţi aprinşi de gurile archebuzelor. bogaţi. nici să mă bucur: eram un mort. cardinali şi rîndaşi. Era cu neputinţă să opreşti hoarda care ne tîra cu ea: eram prizonierii propriilor noastre trupe. ca să scape cu gîtul netăiat. Ploaia cădea zi şi noapte cu găleata. toţi luterani. La începutul lui februarie coborîrăm deci în Italia. apoi rosti fără să mă privească: — Prinţul von Mindelheim ne propune să ne ajute. care ne aştepta în valea rîului Arno. Dar astăzi Roma nu mai însemna nimic pentru mine. dărîmăturile cărate şi femeile ieşeau sfios din case să scoată apă din fîntîni. din Bavaria. Dar dacă satele prefăcute în cenuşă. Zadarnic încercarăm să-i oprim: un mesager care venea să anunţe că papa încheiase pace cu Carol fu nevoit să o ia la fugă spre a-şi salva pielea. de peste vidul din inima mea. ceva prinse să trăiască. prinţul von Mindelheim le strigă: „Vom găsi aur la Roma”. Niciodată n-avem de ales.noastre de venituri căzuseră în mîinile lor. germanii. eu fusesem bărbatul acesta.

şi Carol. adunînd în jurul său principii catolici. Nu pricep nimic. am dat pinteni calului. Trecuseră zece ani! Zece ani de ceremonii fastuoase. am spus. — Mă întreb dacă arzînd ereticii pe rug vom distruge într-adevăr erezia. şi ele sînt încă şi mai fanatice. caldarîmul trandafiriu şi pintenaşii care creşteau la poalele zidurilor. cu atît cîştigă sectele noi. de care mi se părea că mă despărţisem în ajun. aşteptam şi nimic nu se întîmpla. — Mie mi-ar plăcea să am de-a face. — E timpul.ucise. nimic nu se schimbase. am spus. Cu un nod în gît am străbătut cîmpia plantată cu măslini şi cu migdali. Şi eu eram mort. Pizarro se pregătea să cucerească un nou imperiu mai bogat decît al lui Cortez. tavernele. de masacre. se pregătea de luptă împotriva lui. Persecuţiile nu făceau decît să aţîţe încăpăţînarea ereticilor. oraşele lor mai întinse. Înţelegeam iritarea lui Carol. cu care discutam despre aceste idei. Tocmai el. Vreau să ştiu adevărul. un bărbat care zîmbea migdalilor înfloriţi. Lumea se lărgea. Am recunoscut palatul. născoceau unelte noi. am spus. e timpul să ne grăbim. martor al absenţei mele. — Voi face tot ce-mi stă în putinţă spre a alunga demonii! am spus. pe catolici împotriva ligii luterane era un joc de balanţă care nu ne putea duce nicăieri. acum era acolo. Războaiele de ţesut zumzăiau. hornurile în formă de pîlnie. S-ar fi putut spune că un zeu încăpăţînat se străduia să menţină între viaţă şi moarte. — Aş vrea să-i pot înţelege. în catedrala din Bologna. Dar de la condamnarea lui Luther îmi vorbea totdeauna cu reţinere. şi trecutul nu mai putea fi atins. cucereau bucăţi de pămînt roditor din ghearele pădurilor şi mlaştinilor. Dar nu era oare posibil să fie făcuţi să înţeleagă glasul raţiunii şi să fie readuşi la sentimentul adevăratelor lor interese? — Ce numeşti domnia-ta adevăratele lor interese? mă întrebă Balthus. — Oamenii nu-i ascultă pe predicatorii noştri. spuse el cu un zâmbet prudent. — L-am privit cu atenţie. străjuită de cele opt turnuri aurii. * — Niciodată Germania nu va fi unită atîta vreme cît va rămîne de partea lui Luther fie şi un singur om. La şfîrşitul lunii februarie 1530. Încruntă din sprîncene: — Diavolul sălăşluieşte în inima lor. spuse Carol. Mă privea cu o mutră ironică. Ar trebui să ştim ce se află în miezul acestor lucruri. Dar curînd izbucniră tulburări în Italia. Nimic nu se întîmpla. Dintr-o singură privire. îmi oprisem calul şi aşteptam. spuse Carol cu glas cumplit. — Ai dreptate. de griji meschine. Germania. Soliman Magnificul stîrnea noi nelinişti creştinătăţii. De nenumărate ori am văzut la marginea drumurilor cîrduri de copii care căutau ierburi şi rădăcini sălbatice. Am urcat dealul. — Trebuie să-i stîrpim pe toţi. M-am gîndit: „Niciodată nu voi avea parte de odihnă”. tocmai el încurajase din Ţările de Jos pînă în Spania zelul Inchiziţiei: datoria lui de creştin îi cerea să lupte împotriva demonilor. Visul nostru de unitate politică nu izbutea să se îndeplinească atîta vreme cît nu vom înăbuşi orice ferment de discordie spirituală. Era timpul să ne grăbim. dar mă aflam tot aici. şi am privit lespezile sub care zăceau principii Carmonei: sub boltă glasul preotului murmurase: „Odihnească-se în pace!” Se odihneau în pace. am spus. Nu vedeam decît un decor familiar. dughenile. îi respinsese pe turci în faţa Vienei. Peisajul îmi devenea familiar: recunoşteam culoarea gliei. Multă vreme am rămas nemişcat în piaţa mare. în Ţările de Jos. nimeni nu avea nevoie de mine. Isabela îi dăruise lui Carol un fiu voinic: succesiunea la tronul Spaniei şi al Imperiului era asigurată. — Cu cît Luther pierde teren. care îşi strîngea pumnii. cîntecul păsărilor. indiferentă. semănînd leit cu ea însăşi. M-am gîndit: „Mă aşteaptă în spatele meterezelor”. Şi în faţa ochilor îmi apăru Carmona. în masacre victimele piereau cu miile: învăţau să distrugă şi în acelaşi timp să construiască. Vreme de un an avusesem oarecare speranţe: Francisc I renunţase la drepturile sale asupra Italiei. copiii se jucau pe uliţele povîrnite. şi trecutul nu se afla nicăieri. un neclintit şi absurd echilibru. — Domnia-ta ştii cumva? — Nu am de-a face cu ereticii. cotidiană. nici un gol în Carmona. Carmona intrase în prezentul meu. cazangiii ciocăneau cazanele de aramă. . predicatorii le ţineau discursuri fanatice şi mincinoase. oamenii deveneau mai numeroşi. Doar în Lumea Nouă nu construisem încă nimic. totul era la locul său. — Îşi lipi palma robustă de masă. Nimeni nu avusese vreodată nevoie de mine. mireasma văzduhului. stăvilarele rupte şi ogoarele inundate. Am intrat în catedrală . principii luterani formaseră o ligă şi Francisc I uneltea împreună cu ei. Să ne sprijinim pe luterani împotriva papei. Am trecut de metereze. cocoţată pe stînca ei. între prosperitate şi mizerie. La cîteva leghe de aici existase un bărbat care îşi iubea oraşul cu o dragoste năprasnică. bisericile. de războaie inutile. am rătăcit prin cimitir. Eram sigur că se putea ajunge la asta. care simţea cum îi clocoteşte sîngele în vine: mă grăbeam să-l reîntîlnesc şi să mă topesc în el. strînsă în şiruri compacte în spatele lui Ferdinand. trebuia numai să descoperim metoda cea bună. dar luptele lor deveneau mai sălbatice. m-am aşezat pe treptele catedralei. care avusese atîtea frământări de conştiinţă cînd fusese vorba de maltratarea indienilor. Am privit-o vreme îndelungată. Carol fusese uns împărat de către papa. Flandrei. Austriei. Aş fi dorit să am sprijinul unor oameni de felul lui.

cu braţele întinse în lături în formă de cruce şi bărbaţii le călcau în picioare trupurile. într-adevăr. meşteşugari. dar acesta zîmbea fără să răspundă. i-am spus. Femeile se îndreptau spre locul supliciului cîntînd. — Vom distruge. se poate învinge ciuma. Rîse cu răutate: — Ei vor să ne preschimbe în piatră: noi nu ne vom lăsa preschimbaţi în piatră! — Brusc glasul lui puternic de profet răsună în noapte. — Cu toate acestea propovăduieşti instaurarea unei cetăţi noi. — Ei bine! Voi sînteţi răspunzători de aceste neorînduieli. . se îmbrăţişau plîngînd: adesea chiar îşi sfîşiau hainele şi îşi zgîriau feţele cu unghiile. dacă toţi oamenii ar fi fericiţi. mobilele. vom devasta. aşa cum aţi fost şi de revolta cea mare de acum zece ani! — Ştiţi bine că ceea ce spuneţi nu este adevărat. violînd femeile şi dedîndu-se la orgii sîngeroase. Zîmbiră fără să răspundă. — Stranie mîntuire! am spus. Vocifera cu mai multă violenţă decît înainte şi la sfîrşitul cuvîntării strigă cu patimă: — Nu e de ajuns să le smulgem celor bogaţi inelele din degete şi lanţurile de aur de la gît. zise unui din călugări. cînd am intrat în odăiţa din fundul prăvăliei. făgăduia venirea unui nou Ierusalim unde va domni dreptatea şi fraternitatea. arzînd bisericile. De obicei predicile lui erau lipsite de însemnătate. am vrut să încerc a exploata acest sentiment. Dar mă gîndeam cuprins de nelinişte: se poate învinge foametea. Cîteva săptămîni nu m-am mai dus la locul de adunare. — Da. — Lumea ne apasă prea greu pe umeri. Am aflat că profetul Enoch devenise stăpîn al oraşului Munster şi din timp în timp ajungea la urechile mele ecoul bacanalelor oribile care se desfăşurau sub conducerea lui. păreau să caute martiriul. Clătină din cap: — Trebuie să distrugem. — Aţi auzit vorbindu-se de ororile pe care le-a săvîrşit secta anabaptiştilor la Minister şi în toată Germania? i-am întrebat. mi s-a răspuns că nu era greu să intru în mijlocul lor întrucît aproape nici nu se ascundeau. casele târgoveţilor. Ieşind de la reuniune l-am prins de braţ pe profet. vom trăi! La scurtă vreme după asta anabaptiştii porniră razna prin oraşele Germaniei. rîvniţi să ajungeţi în ceruri. printre cei de faţă erau multe femei şi mulţi oameni tineri. dar debita aceste reverii cu glas exaltat. am cerut să iau legătura cu ei. — Nu doreşti cu adevărat să se realizeze? — Dacă ea s-ar realiza. De cele mai dese ori era un bărbat scund cu ochi albaştri şi blînzi. profetul fu închis într-o cuşcă de fier pe care oamenii o agăţară de unul din turnurile catedralei. Adunarea repetă frenetic după el: „Trebuie să distrugem! Trebuie să distrugem!” Ţipau cu atîta patimă încît mă cuprinse un soi de îngrijorare. calfe. Am renunţat să mai aflu ce s-a ales de soarta acestui om ciudat. incendiind recoltele. care pretindea că este întruparea profetului Enoch. Dispreţuiţi moartea. cu feţe bolovănoase. care ascultau cu pasiune. Preşedintele Camerei Roşii. inchizitorii nu rosteau de obicei asemenea cuvinte. m-am dus în Ţările-de-Jos şi l-am întrebat pe nunţiul Aleandro.După ce Carol plecă în fruntea armatei sale. După asta se întorceau liniştiţi la casele lor. ce le-ar mai rămîne să facă pe pămînt? — Mă privea pînă în străfundul inimii şi ochii lui erau plini de nelinişte. — Ştiu. Înghesuiţi într-un fund de prăvălie. pot oare fi învinşi oamenii? Ştiam că luteranii priveau şi ei cu groază dezordinile provocate de anabaptişti. îi masacrau pe toţi aceia care încercau să se împotrivească furiei lor. cărţile. încetul cu încetul începeau să gîfîie şi curînd după aceea se porneau să ţipe. numiţi astfel pentru că îşi confereau unii altora un nou botez. mi s-a părut că limbajul oratorului se schimbase. Explică-mi şi mie. Luther i-a renegat pe mizerabilii aceia. — De ce refuzaţi să iscăliţi hîrtia asta? i-am întrebat arătîndu-le actul de retractare. mici negustori îl ascultau cu ochi plini de rîvnă pe oratorul inspirat care le profera cuvinte sacre. îmi spuse că era izbit de blîndeţea şi supuşenia lor. — De ce le propovăduieşti oamenilor că trebuie să distrugă? l-am întrebat. Nimic altceva nu le este hărăzit oamenilor. Mă privi cu blîndeţe: — Trebuie să distrugem. Am încercat în mai multe rînduri să vorbesc cu profetul. Am izbutit. Zîmbi: — O propovăduiesc pentru că ea nu există. Trebuie să distrugem tot ceea ce există. femeile se aruncau la pămînt. care din cînd în cînd ardea pe rug cîte un pumn dintre ei. luminat de două lămpi chioare. Nu există decît o singură cale de mîntuire: de a destrăma tot ceea ce este făcut. cădeau în genunchi. să iau parte la mai multe adunări de-ale lor. Într-o seară. Aflînd că secta care număra cei mai mulţi adepţi era aceea a anabaptiştilor. nu vă gîndiţi decît la mîntuirea voastră: credeţi că Dumnezeu aprobă acest egoism? Mă priviră puţin miraţi. Trebuie să construim. Cînd episcopul reluă în sfîrşit oraşul din mîinile lui. am cerut să vorbesc cu doi călugări augustini pe care tribunalul ecleziastic din Bruxelles tocmai îi condamnase să fie arşi pe rug. erau oameni între două vîrste. mînăstirile. — Nu. le-am spus. mormintele. Păreau inofensivi.

A doua zi focul trosnea în mijlocul pieţei din Bruxelles. fără să izbutim a o cuceri. cereţi dreptul de a căuta adevărul în inimile voastre şi de a-l propovădui sus şi tare. trebuia să combatem aroganţa catolicilor. Priveam rugul şi mă întrebam dacă erau într-adevăr smintiţi sau dacă în inima oamenilor muritori exista o taină pe care eu nu izbuteam s-o pătrund. îl alungase din Tunis pe piratul Barbarossa şi îl aşezase pe tron pe Mulay Hassan care primea să recunoască supremaţia Spaniei. Carol petrecu iarna în Spania. În biserica Sfîntul Petru se aşeză pe tron alături de papa. purtase în Africa războiul împotriva păgînilor. De a făptui după cum te îndeamnă conştiinţa. Carol privea fix prin fereastră neîndurătorul cer albastru. Flăcările se stinseră. — Nu eşti oare stăpînul? l-am întrebat. eram atît de sigur că aveam dreptate. Îţi mai aminteşti ele vorbele mele? — E clipa nimerită să mi le amintesc. Dar de ce s-o atacaţi în gura mare? Mă ascultau. Beatrice refuzase să trăiască. în mijlocul pieţei nu mai rămase nimic decît o grămadă informă de materie calcinată. aflarăm că Francisc I cerea fără zăbavă. am crezut că nu mai ieşi din mînăstire. fu cuprinsă de friguri violente care o răpuseră în cîteva ceasuri. le-am spus. încît credeam că eram pe cale să-i conving. cîte distrugeri au pricinuit. în inimile voastre. era un gest nou. — Trebuie să-i las lui Filip un imperiu neştirbit. împreună luară Sfînta împărtăşanie. jucînd Milano pe Burgundia. un gest de om bătrîn. Carol fu nevoit să coboare în Provenţa şi noi ne îndreptarăm spre Marsilia. Dacă ne eliberam de francezi. — Trebuie ca oamenii să se unească. era adus de spate. pentru cel de-al doilea fiu al său. Veşnic numai războaie. Împăratul se închise mai multe săptămîni într-o mînăstire din împrejurimile oraşului Toledo. priveam cum se învolbură în aer cenuşa neagră. spuse călugărul. spuse. Cum de avusesem cutezanţa să-i dictez ce datorii avea? Cum de îndrăznisem să-mi spun într-o zi. fericirea ta nu înseamnă nimic. spuse. profetul Enoch murise de foame după o lungă agonie în vîrful unui turn. cu faţa plecată în pămînt şi braţele ascunse în mînecile rasei. împotriva mizeriei. „Smintiţii!'' Flăcările îi înghiţeau de vii. spuse Carol. Mă voi lupta cu Francisc de la om la om. ca o smintită. la ce bun? De obicei stăpîn pe pornirile sale. — A! i-am răspuns. Cu coatele sprijinite de pervazul unei ferestre.— I-a renegat cu atîta violenţă doar pentru că se simţea vinovat. Se duse la Roma spre a petrece acolo sărbătoarea Paştilor. a cărei sănătate stîrnea mari nelinişti. cine-i va împiedica pe nebuni. În ziua de întîi mai. Am spus: — Francisc nu va primi această provocare la luptă. le-am spus. Admit chiar că uneori ne învaţă să cădem în greşeală şi nu vă opresc s-o condamnaţi în taină. Savoia şi două treimi din Piemont. şi pe urmă. Acum ştiam: niciodată nu vom ajunge să isprăvim. războiului. — Aş fi vrut să nu mai ies. ascultînd fîntînile arteziene din Granada: „I-am dăruit acestui bărbat viaţa şi fericirea”? Astăzi trebuia să spun: „Eu i-am dat ochii stinşi. acum mergea în lung şi în lat trăgîndu-se nervos de barbă. abandonînd. — Şi cum se poate dovedi. Am fost nevoiţi să ne retragem la Genova şi să ne îmbarcăm spre Spania. cînd ieşi din sihăstrie. Au de luptat împotriva vrăjmăşiei naturii. Unitatea Germaniei. dacă voi nu recunoaşteţi nici o autoritate? Am adăugat cu glas stăruitor: — Se poate ea Biserica să fi dat greş adesea în misiunea ei. ei aleseseră calea aceasta. — Nu. de secole. — Iată ce voi face. pe fanatici să-şi afirme cu glas tare adevărul lor? Vedeţi cîte secte au luat naştere. Aş fi vrut să întreb aceste resturi pe care vîntul le spulbera. palid la faţă şi cu ochii stinşi. în jurul rugurilor o mulţime de oameni în reculegere se rugau tăcuţi pentru sufletul martirilor. Nu mai vreau război. — Măria-ta. Îşi trecu o mînă peste frunte. de îndată ce slăbisem puterea prinţilor luterani. un miros îngrozitor de carne arsă se ridica spre cer. şi acela care va fi învins va trebui să-l susţină pe învingător într-un război împotriva necredincioşilor. Imperiul se afirma ca o putere egală cu aceea a papalităţii. o alta izbucnea în Germania. i-am spus. Am înclinat capul fără să răspund şi marea tăcere fierbinte a verii castiliene ne acoperi. să capete succesiunea ducelui de Milano şi că trimisese o armată la Torino. nu semănaţi vrajbă între ei. în urma unei naşteri premature. împreună ieşiră din bazilică: pentru prima oară. Cu toate acestea Carol îl învinse pe Soliman. — Ele predică greşit. de îndată ce se potolea o revoltă în Spania. Nu puteţi să vă sacrificaţi opiniile voastre proprii pentru binele fraţilor voştri? Ridicară capul şi acela care nu spusese încă nimic vorbi: — Nu există decît un singur bine. lîngă regina Isabela. trebuia să ne îndreptăm împotriva turcilor şi după învingerea turcilor să ne întoarcem împotriva francezilor. ca un smintit. niciodată nu vom avea mîinile libere. Stînd nemişcat în jilţ. dominarea lumilor noi. Asta ne vlăguieşte. îmbătrînise cu zece ani. prin pacea de la Nisa. Ne mistuiam în lupte zadarnice a căror miză nici măcar n-o cunoşteam. Dar chiar in clipa cînd acest triumf strălucea în faţa lumii întregi. Gîndiţi-vă bine. gura cu schimă dureroasă şi inima . nu aveam niciodată răgazul să ne gîndim la asemenea mari proiecte. Mă privi: — Doar singur domnia-ta mi-ai spus într-o zi: sănătatea. Antonio alesese calea morţii. nu trebuie să-şi irosească forţele în certuri zadarnice. nedreptăţii.

Carol se apropiase de fereastră. Acum doream să văd America. A doua zi au început execuţiile. trupurile ereticilor se răsuceau cuprinse de flăcările rugurilor. nu te-ai plictisit să tot pedepseşti? l-am întrebat pe Carol. Procesul se deschise la 3 martie. clopotul cel mare numit Roland. sora lui Carol. care guverna Ţările de Jos în numele lui. Mă privi mirat: — Ce importanţă au sentimentele mele? Îşi regăsise o aparentă seninătate. în spatele lor. spuse. De-a lungul şi de-a latul Germaniei mii de oameni fuseseră traşi pe roată. procurorul general din Mechelen expuse suveranilor crimele oraşului. Cînd regenta vru să impună tuturor oraşelor o contribuţie naţională. Voiseră să fie liberi şi. — Acum? îmi spuse. cincizeci de ţesători. singura mea dorinţă. — Nu voi vedea niciodată America! — O vei vedea prin ochii mei. Îşi întoarse capul: — Nu am dreptul să primejduiesc moştenirea lui Filip. în timp ce mercenarii spanioli jefuiau casele burghezilor. spre a-i pedepsi pentru această crimă. bea şi mînca din plin. şi pe ruinele lui să se ridice o cetăţuie. nimic din purtarea sa nu lăsa să se bănuiască vidul din inimă. Toţi îşi ţineau capul plecat şi strîngeau din buze. De ce? Seara. muniţiile. cerea să se aplice o represiune nemiloasă. toate privilegiile i-au fost abolite şi locuitorii au fost siliţi să-şi ceară iertare. am ieşit din ea la chemarea Mariei. de ambasadori. Cu un an mai înainte aflasem că Pizarro îl capturase în faţa armatei sale pe împăratul din Peru strălucind de aur şi că îi supusese domeniile. — De ce? murmuram. cincizeci de membri ai partidului popular. în cămaşă. principi şi seniori ai Germaniei şi Spaniei. uciseră un magistrat şi începură să jefuiască oraşul. Obţinurăm de la regele Franţei să ne acorde liberă trecere şi la 14 februarie Carol Quintul intră în Gand alături de Maria. — Acum. Avutul obştesc al oraşului Gand a fost confiscat. o delegaţie de tîrgoveţi veni să implore mila regentei. Vreme de cîteva săptămîni râmaserăm prăbuşiţi într-un soi de toropeală. se crea. defilă timp de cinci ore. La Gand izbucniseră unele tulburări. Împăratul a poruncit să se dărîme un cartier întreg. Primul galion ce venise din acest nou regat intrase în portul Sevilla aducînd o încărcătură de patruzeci şi două de mii patru sute nouăzeci şi şase de pesos de aur şi o mie şapte sute cincizeci de mărci de argint. Treizeci de notabili înveşmântaţi în negru. tunurile. în cetăţile Ţărilor de Jos. şaisprezece instigatori au fost decapitaţi. acolo semănară de îndată teroarea în jurul lor. Încă de multă vreme prosperitatea oraşului Antwerpen stîrnea nenmulţumirea bătrînei cetăţi: neguţătorii ei rămaseră fără comenzi şi muncitorii fără lucru trăiau în neagră mizerie. arşi de vii. împreună cu convoiul bagajelor. stăteau şase reprezentanţi de fiecare breaslă. simţeam frigul acesta cu atîta evidenţă de parcă m-aş fi atins de mîna unui cadavru. le violau nevestele şi fiicele. Carol se stabili în castelul unde se născuse cu patruzeci de ani mai înainte şi trupele sale se repartizară în diferite cartiere ale oraşului. de legatul papei. Nu era un ordin. se construia. L-am ţintuit cu privirea şi i-am spus: — Te admir. acest cortegiu. ci o rugăminte. Răsculaţii rupseră în bucăţi constituţia municipală acordată în 1515 locuitorilor din Gand: purtau cu mîndrie ca semn de grupare fîşii mici de pergament agăţate de haine. Continuă cu glas ferm: — Am nevoie de domnia-ta aici. . cu funia de gît. De ce? Aşezată lîngă fratele ei. — Sire. după trei zile capii revoltei erau nevoiţi să renunţe la luptă. i-am spus lui Carol: — Aş vrea să plec în America. oare mai tîrziu voi mai dori? Acum ar fi trebuit să plec. nefericirea lui este opera mea”. — Trebuie să dăm un exemplu. — Cu condiţia ca răul să fie util. se îmbrăca cu aceeaşi grijă. dar ea îi ascultă mînioasă.tulburată. i s-au retras armele. desigur se lăsase pradă unei deznădejdi foarte mari dacă tonul acesta implorator îi venise pe buze. Acolo forţele nu erau irosite pentru a se menţine prin războaie inutile şi represiuni crude un trecut şubred. sire. cu toate bisericile. Se făcuse frig în sufletul lui. i-am spus. noi îi obligam să se tîrască în genunchi. Maria zîmbea. în urmă veneau cavaleria imperială şi douăzeci de mii de pedestraşi. acolo se născocea un viitor cu totul nou. — Mai tîrziu. Ştii că te poţi încrede în mine. Am înclinat capul. Era ultima mea speranţă. — Crezi într-adevăr că oamenii aceştia sînt nişte criminali? Ridică din sprîncene: — Indienii din America erau oare criminali? Domnia-ta m-ai învăţat că nu se poate guverna fără să faci rău. erau îngenuncheaţi la picioarele suveranilor. mii de nobili şi de tîrgoveţi fuseseră decapitaţi în Spania. sfîrtecaţi. în depărtare se zărea silueta întunecată a turnului lipsit de clopotele-i semeţe. privea apele cenuşii ale canalului strîns intre cheiurile de piatră. desculţi şi cu capul descoperit. Gand refuză să o plătească.

dar partizanii acestuia îl uciseseră pe Pizarro. Şi acum ne întrebam: „Care victorie?” După o clipă Carol spuse: — Filip nu va fi împărat. Ferdinand. care nu-i mulţumi nici pe catolici. — Mai doreşti şi azi? Am şovăit. Oricum existau oameni ale căror dorinţe puseseră o pecete pe pămînt: Luther. Îşi trecu mîna peste frunte. devenise un gest obişnuit. frontierele. Carol avu bucuria să vadă că papa Paul al III-lea convocă la Trento un mare conciliu. De-a lungul anilor. Pudică din umeri: — Totdeauna se zice aşa. sire? Acolo există o lume cu totul nouă. spuse el. noul rege al Franţei. . în ciuda gutei care îl chinuia. mobilele de stejar şi. care vlăguiseră forţele Imperiului şi acelea ale Franţei. Clătină din cap... situaţia era neclară. — Asta ar fi însemnat război şi ai fi fost înfrînt.. Carol plăti eroic cu preţul fiinţei sale şi izbuti să-i nimicească pe duşmani. — Ştiu. turcii ameninţau din nou creştinătatea. ai semănat şi ai cules roade. spuse Carol. — Te mai îndoieşti. cu o străşnicie prea proaspătă. la Artois şi la Flandra: după douăzeci şi şapte de ani de lupte. Un lucru era sigur. revendica un imperiu pe care voia să-l lase moştenire fiului său.. Vice-regele trimis de împărat pentru a potoli aceste certuri fusese asasinat de soldaţii lui Gonzales Pizarro.— Voi aştepta. dar niciodată pînă acum Carol nu-şi mărturisise cu glas tare această înfrîngere. Ştia asta de multă vreme. Ceva mai palpita încă slab in inima mea şi poate acest ceva era o dorinţă.. acolo ai ridicat biserici. Cît de greu atîrnaseră în balanţă marile noastre planuri? — Ar fi trebuii să refuz. spuse Carol. prin Tratatul de la Crepy-en-Valois împăratul renunţă la Burgundia şi Francisc I la Neapole. Părea că se întreabă: De ce să nu fiu învins? Şi. începu să negocieze cu Henric al II-lea. atunci papa. şi anume că legile noi nu erau respectate şi că indienii erau schingiuiţi mai departe. * Am aşteptat zece ani. făcu gafa de a ocupa Piacenza. dar guvernatorul împăratului la Milano. Cu orice preţ! spuse Carol. Am spus: — Nu puteai face altfel. doresc să vă slujesc totdeauna. Am nevoie să ştiu.. pe fereastră. cei doi combatanţi se găseau din nou faţă în faţă. Şi unii şi ceilalţi respingeau cu îndărătnicie proiectul unei constituţii a Germaniei. — Sire. frunzele de toamnă pe care le învîrtejea vîntul. Totul se schimba neîncetat. ai întemeiat oraşe. pe care locotenenţii regali îl prinseră şi îl decapitară. poate. avea dreptate. În Germania luteranismul triumfa. — Atunci. Priveam tapiseriile decolorate. fără să-şi fi schimbat cu ceva poziţiile respective. nu se poate face altfel. — Da. — Cine ştie ce se petrece acolo? Într-adevăr. şi totul rămînea aidoma. rutinele. Oare se întîmplase aşa pentru că acceptaseră ideea de a fi învinşi? Noi însă alesesem victoria. — Mai de mult doreai să vezi cu ochii domniei-tale America.. de ce ne-am îndîrji să menţinem laolaltă rămăşiţele acestei lumi vechi şi roase de cari? — Fă-l pe Filip prinţ spaniol şi împărat al Indiilor occidentale.. Îşi freca încet piciorul bolnav. am spus. — Trebuie să ştiu ce las moştenire lui Filip. pentru care ne luptasem fără răgaz de cînd Carol devenise împărat. Şedea într-un fotoliu adînc.. cu piciorul suferind de gută întins orizontal pe un taburet. furios. Aici totul era prăfuit şi încremenit: dinastiile. doar un prost îşi închipuia că o voinţă umană ar fi putut-o abate din calea ei. aşa îşi petrecea zilele cînd evenimentele nu-l sileau să se urce pe cal. şi mută la Bologna conciliul de la Trento. din nou piraţii bîntuiau în Mediterana: am vrut să luăm Algerul din mîinile lor şi n-am izbutit. nedreptăţile. nici pe protestanţi. — Ce importanţă are? i-am spus.. — N-ar fi trebuit să semnez niciodată acest compromis. Carol f u nevoit să accepte la Augsburg un compromis. Izbucnise un război între Pizarro şi unul dintre tovarăşii lui care fusese învins şi condamnat la moarte. du-te să vezi ce am făcut acolo. secolelor. numai acolo se mai poate crea şi construi. pe care ai cucerit-o. Cortez. — Se zice pentru că e adevărat. — Oare se poate? întrebă Carol. maşinăria îşi desfăşura acţiunea. Singurul leac: nu avem de ales. Se iscă un nou război cu Franţa. prinţii luterani dezlănţuiră de îndată un război civil.

pe coasta ei creşteau palmieri mici. mă gîndeam: „Cum să stăpîneşti marea?” În odaia mea de lucru de la Bruxelles. am tras în piept cu încîntare mirosul de gudron şi de ulei. un miros cald şi iute. Niciodată vreo mînă nu va mai da la o parte perdeaua de liane. i-am spus. un miros de pămînt. Şi iată că fiecare dintre aceste insuliţe exista cu tot atîta splendoare ca şi grădinile din Alhambra: erau pline de flori cu culori aprinse. de păsări şi de parfumuri: între recife. uneori colina de nisip era prinsă într-o reţea de ierburi agăţătoare şi de liane. Contemplam cu emoţie imensa platformă verde care părea că pluteşte pe ape. toate străzile erau drepte şi se încrucişau ca o tablă de şah. De îndată ce am pus piciorul pe uscat. o să lucrez în mine. adesea o urmărisem cu degetul pe pergamentul hărţilor. — Cînd o să mă fac mare. Am privit cuburile trandafirii. se întindea mai departe decît puteam cuprinde cu privirea. umbrită de palmieri. cu părul ras. cu ajutorul cîinilor. Şi prin părţile astea trebuie să mai fi rămas cîteva triburi. meleagurile acestea încîntătoare unde odinioară trăia în tihnă o populaţie leneşă şi despuiată erau pierdute pentru oameni. umbrită de copaci cu frunze uriaşe. Şase luni mai tîrziu. mai rămăseseră încă pe coastă cîţiva coloni care trăiau din comerţul cu perle. mă întrebam: „Ce este lumea? Unde este ea?” Într-o dimineaţă şedeam culcat pe punte. pe cînd alunecam zi după zi pe apele albastre. — Văd. marea prizonieră forma bazine liniştite pe care marinarii le numeau „grădini de apă”. . Zile întregi. spuse căpitanul. alge. am privit cărarea de spumă pe care corabia o desena pe faţa apei: cărarea pe care merseseră caravelele lui Columb. meduze. — Nu-mi plac bisericile. sprijinit de bastingaj. arhipelagul nu era decît un roi de pete mărunţele. Intram în arhipelagul Bahamas.Coborî glasul: — Trebuie să ştiu ce am făcut în treizeci de ani de domnie. O să ajung bogat şi o să plec în Spania. Sînt pustii. m-am îmbarcat în portul Sanlucar de Barrameda pe o caravelă care pornea la drum împreună cu trei corăbii de negoţ şi două nave de luptă. — Şi toate sînt pustii? — Toate. — Veniţi din Spania? mă întrebă copilul. visasem să ţin lumea în mîinile mele: lumea. Umbla desculţ. Omul ele veghe în gabie strigase: „Pămînt!” şi tovarăşii iui Columb căzuseră în genunchi. sau ele la Madrid. Dar încă de pe atunci un scufundător se plătea o sută cincizeci de ducaţi. semănînd cu o corabie eşuată. dar se ascund. ghetele mi se murdăriseră de praful galben al pămîntului de ţară. În faţa mea se întindea cît vedeai cu ochii o coastă lină. i-am spus. de la Augsburg. — Santa Lucia. copii în zdrenţe se agăţau de hainele mele strigînd: „Santa Lucia!” Am aruncat pe jos un pumn de monede şi i-am spus celui care mi se părea mai răsărit din toată banda: „Condu-mă”. i-am spus. Mi-am croit drum prin mulţimea care mişuna pe chei. se unduia şi sclipea. În 1509. — Au mai rămas indieni în Cuba? am întrebat pe cînd intram în canalul îngust care ducea spre golful portului Santiago. — La Guanajay. acoperite cu un stuc lucios. şi că cincizeci de mii de indieni fuseseră nimiciţi sau împrăştiaţi. s-au adunat într-un sat vreo şaizeci de familii care trăiau la munte. casele. părea o bilă neagră. soiul ăsta de oameni s-a stins repede şi ultimii spanioli au fost nevoiţi să părăsească insulele. — Vreo treizeci. spuse copilul. Nici o barcă nu mai aluneca pe apele lacurilor călduţe unde clocoteau din loc în loc izvoare de apă dulce. ale lui Cortez şi Pizarro. corali se întindeau în apa străvezie în care înotau peşti roşii şi albaştri. mirosul porturilor Antwerpen şi Sanlucar. cînd deodată vîntul îmi aduse un miros pe care nu-l mai trăsesem în nări de cinci luni. Mă privea cu ochi scînteietori. îmi spuse căpitanul. abia se putea numi un oraş. Deci e-adevărat! — Nu ştiaţi? — Nu credeam să fie aşa. vastele pieţe pătrate erau încă maidane pe care creşteau agave şi cactuşi. O stradă lată de culoarea lutului. urca spre o biserică de un alb strălucitor. cu ochii închişi. hidre. — Nu. — Da. Du-mă să văd prăvăliile şi piaţa. regele Ferdinand autorizase comerţul cu oamenii din partea locului. — Facem escală în aceste insule? l-am întrebat pe căpitan. verzi şi galbene care erau aşezate unele peste altele în consolă pe pantele munţilor şi am zîmbit: îmi plăceau oraşele. Preotul Las Casas afirma că fuseseră hăituiţi ca animalele de vînat. şi capul lui. însă astăzi marea nu mai era un spaţiu uniform pe care îl puteam acoperi cu palma. îmi răspunse acesta. în primăvara anului 1550. erau zidite după modelul caselor din Cadix. — Cîte insule sînt în arhipelag? l-am întrebat. Se auzea ca şi astăzi ciripitul păsărilor. un glob neted şi rotund. — Acum cincisprezece ani. Am deschis ochii. Pe harta întocmită de geografi. — Pustii. Golful Santiago de Cuba era atît de întins. lîngă Havana. Am dat colţul străzii. dar Santiago nu semăna cu un oraş spaniol. Din loc în loc ieşea din apă cîte o dună singuratică. Acum. încît întreaga armada a regatului Spaniei ar fi putut să ancoreze cu uşurinţă.

Cîteva zile mai tîrziu. Atunci nenorociţii preferau să piară. îşi foloseau timpul liber împletind pene de colibri. părintele Mendonez îmi spuse că nu mai rămăseseră decît vreo două sute. necunoscînd folosirea armelor. Şi cum se poate oare şterge o crimă printr-o altă crimă? — Însuşi părintele Las Casas era partizan al acestei măsuri. îmi înfăţişa oameni atît de blînzi. m-am grăbit să-i răspund. 2 3 Măsură de capacitate = 55. dar în totalitatea ei. . morocănos. pe care mi-i descriseseră locotenenţii lui Cortez. şi de rugăminţile pe care copiii mi le adresau cu glasuri ascuţite.— Nu-ţi place să trăieşti aici? l-am întrebat. i-am spus. nepăsători. încît. aşa va fi în tot regatul”. spuse călugărul. — Sălbaticii aceştia nu puteau fi supuşi fără să fie masacraţi cu toţii? l-am întrebat scos din sărite. ghetele se vindeau cu treizeci şi şase ele ducaţi. — N-a existat nici un masacru. Masa era mai bogată decît aceea a lui Carol Quintul. În locul sălbaticilor cruzi şi îndobitociţi. sau refuzau să mănînce. nu există nici un mijloc de a le mai salva. Bărbaţii purtau cămăşi lungi de bumbac. pereţii palatului tapetaţi cu mătase. coşuri cu cereale. Locuiau în colibe imense construite din nuiele şi trestie. dedesubtul vîrfurilor de un albastru azuriu se desluşea verdele-închis al vîlcelelor şi al văilor. — Importul de negri n-a salvat deci viaţa nici măcar unui indian? l-am întrebat. şi femeile umblau desculţe. în care se adăposteau cu sutele. cu culorile ofilite şi umblau desculţi.5 litri. cu o boccea în mînă părăseau pămîntul zgîrcit al Cubei spre a merge să-şi caute norocul în mine. pescuit şi cultivarea porumbului. cu nuanţe ce se pierdeau într-un verde pal. spuse călugărul. hărţuit de tânguirile femeilor şi ale bătrînilor care cereau de pomană. îmi spuse unul dintre plantatori. Mă uitam la turma de emigranţi nevoiaşi care zăceau pe punte. o testea de hîrtie patru ducaţi. patruzeci de ducaţi. spuse omul. valul de stofă fină de Valencia. pe corabia care mă purta spre Jamaica. M-a primit cu un fast nemaipomenit. Fanega2 de fasole pe care în Spania se plătea două sute şaptezeci şi doi de maravedi3 aici costa cinci sute şaptezeci şi opt. fasole sau mazăre. Care om poate prevedea consecinţele faptelor sale? Călugărul mă privi. Sate întregi s-au sinucis astfel. fericiţi. Îmi vorbi multă vreme despre indieni. peste zece ani. îmi spuse. — Aici toată lumea e săracă. Din cei şaizeci de mii de indieni care trăiseră în insulă. — Nu-l învinui. Şi refuzau să se lase botezaţi. zdrobiţi de arşiţa soarelui şi de oboseală. erau şi negustori de fierărie şi de pînzeturi. altele stăteau în picioare îndărătul tarabelor încărcate cu pîinişoare rotunde. pipăind şi cîntărind în mînă pîinişoarele rotunde fără a se hotărî să aleagă. insula Cuba. am cinat la guvernator. era pustie. mi-am ferit ochii. — Douăzeci şi patru de ducaţi! E de două ori mai scump decît la Sevilla. l-am întrebat pe unul dintre călugării care se îmbarcaseră odată cu mine în Cuba: — E-adevărat că indienii din insulele acestea s-au ucis singuri. S-au lăsat să moară înadins ca să nu muncească. trăiau din vînătoare. Mă uitam la feţele tăbăcite de soare. şi mă gîndeam: „Peste cinci ani. Glasul părintelui Mendonez tremura de indignare şi de milă. gentilomii şi doamnele erau înveşmîntaţi în mătăsuri. După ce am hoinărit ziua întreagă prin oraş. din lene? — E-adevărat că stăpînii lor îi puneau să muncească pînă se speteau. făcuse ca populaţia de aici să cadă în mizerie. invidia şi lăcomia. Am făcut încet înconjurul pieţei. — Părintele Las Casas va muri în chinurile remuşcărilor. supte de foame. se spînzurau. În ţara aceasta unde fierul costa mai scump decît argintul. Scuipă într-o parte cu dispreţ. resimţită în Spania odată cu descoperirea minelor de argint de la Potosi. îmbrăcate în rochii prăpădite. pentru a nu risca să dea în ceruri peste blînzii spanioli. L-am întrebat pe guvernator ce se alesese de soarta indigenilor şi el mi-a confirmat ceea ce îmi spusese căpitanul corăbiei cu care venisem: în spatele oraşului Santiago şi în apropiere de Havana se întindeau cîteva plantaţii cultivate de negri. mîncau pămînt şi pietriş ca să-şi grăbească sfîrşitul. — Trebuie să ne rugăm mult. se oprea la fiecare tarabă unde se vindea pîine. fiule. negustorii îi zîmbeau. nu rîvneau la bunurile acestei lumi. spuse călugărul. îmi spuse. pîinea era mai preţioasă decît aurul.Pentru cine muncim noi?” În curînd munţi colţuroşi apărură la orizont. două piroane de fier patruzeci şi şase de maravedi. Veche monedă spaniolă. O fetiţă în zdrenţe ţopăia în faţa mea. femei aşezate pe jos vindeau fructe de nopal deschise pe frunze de palmier. — Cînd paza oilor este dată pe mîna lupilor. — Cu cît dai fanega de grîu? Eram îmbrăcat ca un gentilom şi negustorul mă privi mirat: — Douăzeci şi patru de ducaţi. Urcarea preţurilor. trăiau în sărăcie. Jamaica. odinioară populată de douăzeci de mii de indieni şi lată cît distanţa care desparte Valladolid de Roma. nu ştiau ce e ura. se răneau de tăişul săbiilor spaniole. Nu-i cunoaşteţi pe indieni: creaturile astea sînt atît de leneşe încît preferă să moară decît să se ostenească oricît de puţin. — Ăsta-i preţul. o potcoavă de cal costa şase ducaţi. Ajunserăm în piaţă. Şi mă gîndeam: ..

la fiecare răspîntie se afla cîte o fîntînă sau un izvor artezian. pereţii exteriori erau goi şi fără ferestre. insulele de smarald. şi pe străzi am întîlnit calici şi cerşetori ca şi la Santiago de Cuba. Ne-am îmbarcat pe o caravelă care mergea de-a lungul coastelor din Peru. Mă conducea să vizitez Misiunea catolică. Părintele Mendonez îmi spuse că şi regiunea aceasta era pustie. în trei luni. Zile întregi am înaintat de-a lungul drumului de catîri care şerpuia de-a curmezişul unei păduri uriaşe. Am făcut escală la Port Antonio şi apoi am pornit din nou în larg. rădăcini enorme ridicau caldarîmul drumului şi adesea eram nevoiţi să ne oprim spre a tăia lianele care crescuseră de la trecerea ultimului convoi şi astupau poteca. între două promontorii de verdeaţă. . cea mai frumoasă clădire din oraş era o temniţă uriaşă cu ziduri goale. pe străzi întîlneai negustori îmbrăcaţi în mătăsuri. nici o cută nu se vedea pe mare. îşi vîrau toţi împreună mîinile negricioase în mîncare şi toţi împreună le duceau la gură. catîri cu harnaşamente bogate înhămaţi la trăsuri. Erau copii de oameni şi nu mici animale. să nu li se ceară decît o muncă moderată. Cei care se revoltă pe faţă împotriva stăpînirii. Culcaţi la prova corăbiei. încît emigranţii care nu izbuteau să-şi procure pe dată catîri cu care să facă traversarea istmului mureau în aceeaşi săptămînă. Pe străzile oraşului tremura un aer fierbinte. Puerto Belo apăru în faţa noastră. care îşi înfigeau rădăcinile în ape şi aveau o înălţime de patru sute de picioare. Pe atunci Panama dirija tot traficul din Peru şi din Chile. îmi spuse părintele Mendonez. la Callao. erau copii frumoşi. emigranţii erau scuturaţi de friguri. împreună cu părintele Mendonez. apa era cu totul nemişcată. că cetăţile aztece erau construite din argint masiv. mi s-a spus că aerul era atît de nesănătos. Se construia o catedrală ale cărei coloane erau de argint masiv şi pereţii de marmură preţioasă. încît locuitorii îi spuneau cu mîndrie: „cetatea cu distanţe magnifice”. am spus. De dimineaţă. sau cei care refuză să se supună noilor legi? Ridică din umeri: — Nimeni nu se supune noilor legi. în jurul unui patio. Eu însă am coborît. munţii de azur. la trei leghe depărtare de Cetatea Regelui. în mijlocul bogăţiilor lor efemere. Acum. nemaifiind în stare să meargă mai departe. dar la Madrid era lesne să se creadă că ei nu se foloseau de acest drept. —Sînt frumoşi. era un oraş mare şi prosper. La Madrid ascultasem fără să crîcnesc multe povestiri de groază: se zicea că unii coloni îşi hrănesc cîinii cu carne de copii indigeni. — Şi mama ei era frumoasă. Pe zi ce trecea căldura devenea mai înăbuşitoare. părul negru şi aspru. în jurul nostru umbra era înăbuşitoare şi umedă. oameni adevăraţi loveau alţi oameni. să li se acorde un salariu. Pentru cine o construiau? După catedrală. Dar toţi oamenii pe care i-am întrebat mi-au declarat că aplicarea acestor măsuri era imposibilă.Ştiam că legea acorda plantatorilor dreptul de a-şi arde sclavii negri sau de a le tăia membrele la cea mai mică greşeală. Dacă am vrea ca autoritatea regală să fie altceva decît o simplă vorbă. unde erau îngrijiţi bătrînii indieni bolnavi şi unde erau hrăniţi orfanii. pline cu orez. Dar episcopii ne-au ameninţat cu caterisirea în cazul cînd ne vom încăpăţâna să mergem pe această cale. dar se mai povestea că vulcanii din Lumea Nouă scuipau aur topit. — Şi acesta? l-am întrebat. dînd la o parte perdeaua portierei de la caleaşca lui tapisată cu pînză din fir de aur. Patru bărbaţi au murit pe drum. cu feţele palide şiroind de sudoare. şi fără greutate am ajuns în capitală. care împrospătau aerul călduţ. îi vedeam. Nici aici aurul şi argintul nu slujeau cu nimic oamenilor. ar trebui să recucerim Peru din mîinile cuceritorilor lui. Antilele nu mai erau un pămînt legendar. dar clima era atît de nesănătoasă încît locuitorii piereau în fiecare an cu miile. şapte mii de copii indieni muriseră de foame în istm. i-am lăsat doar pe aceia pe care îi doborîse boala. femei împodobite cu giuvaeruri. îmi spuse. pomeţii ieşiţi in afară. Era atît de mare. Am hotărît să refuzăm iertarea păcatelor acelor coloni care îi tratau pe indigeni ca pe sclavi. — Ce numiţi domnia-voastră rebeli? l-am întrebat. Oraşul era construit în şah. cu obrazul cafeniu. deasupra capetelor noastre copacii formau o boltă de desiş care ne împiedica să vedem cerul. cîţiva copii şedeau pe vine în jurul unor ligheane mari. în spatele nisipurilor de aur de pe coastă. Cu toate acestea spaniolii suportau greu clima. Aceia dintre emigranţi care supravieţuiseră încercărilor călătoriei continuară traversarea spre Potosi. vegetaţia care le acoperea era atît de bogată încît nu se zărea nici o palmă de pămînt: ţi se părea că ţîşnesc din mare două plante enorme. unii susţineau că indienii nu puteau fi fericiţi decît în stare de sclavie. alţii îmi demonstrau cu ajutorul cifrelor că măreţia operei pe care eram meniţi să o săvîrşim şi lenea firească a indienilor făceau necesar un regim sever. şi alţii ziceau doar că locotenenţii regelui nu aveau nici un alt mijloc de a se face ascultaţi. şi frumuseţea ei a costat-o viaţa: soldaţii lui Pizarro au spînzurat-o împreuna cu două prietene de-ale ei spre a le arăta indienilor că spaniolii nu erau simţitori la frumuseţea femeilor lor. alţi trei s-au culcat la marginea potecii. Am obţinut din partea guvernatorului să dea animale de călărit pentru toţi tovarăşii mei. Dar. cu biciuri adevărate. casele făcute din chirpici erau zidite ca şi acelea din Andalusia. Casele spaţioase erau mobilate cu un lux orbitor. se zicea că guvernatorul Nogarez poruncise din capriciu să fie măcelăriţi cinci mii de indieni. Călugărul îşi aşeză mîna pe creştetul unei fetiţe. Într-o curte umbrită de palmieri. cu străzi largi şi pieţe mari. Portul era cuibărit într-un golf adînc. aveau ochi mari şi scânteietori. răpuşi de friguri. vice-regele mi-o arătă cu mîndrie: — Aici sînt întemniţaţi toţi rebelii din regat. Ordonanţele lui Carol Quintul impuneau să se elibereze indienii.

cu grădini de plante aromatice. încărcaţi de flori. temperatura rămînea neschimbată. Da la Quito la Cuzco alergau curieri mai rapid decît calul domniei-voastre şi purtau în toate oraşele ordinele împăratului. distrugeau recoltele. O dată la doi ani se făcea împărţirea lînii. proviziile pe care nu le consumau. puţin cîte puţin. Am admirat lucrarea minunată. Mi-am oprit calul. terasele palatelor erau plantate cu arbori de aur masiv. — Dacă mai doriţi să umblaţi prin această ţară nefericită. îmi spuse Filipillo. încărcaţi cu o povară grea de provizii şi învelitori. M-am uitat la ghidul meu. Îmi arătă un tînăr smead care părea că visează. a părăsit-o pe mama copilului pentru a se însura cu o doamnă din Castillia. poftind prieteni şi sate întregi să are parcelele: oaspeţii alergau cu tot atîta grabă ca şi cînd ar fi fost poftiţi la o nuntă. căci m-a însoţit adesea în călătorii. Pe măsură ce oamenii lui Pizarro pătrundeau în interiorul continentului. acoperind cu totul soarele. nu lăsau în urma lor decît pustiu. măcelăreau turmele. Odinioară. mai trainică şi mai comodă decît oricare drum din lumea veche. de departe. colinele păreau acoperite cu un pietriş de aur. şi pe care n-am ştiut să-l construiesc! — Cuzco! îmi spuse incaşul. O negură groasă se lăsase peste coastă. Ne-am apropiat. Cunoaşte povestea strămoşilor săi şi cunoaşte bine şi regiunea. în cel mai mic dintre satele acestea se ţeseau fire de agavă şi de bumbac. pe cînd traversam podişul imens situat la peste opt mii de picioare deasupra mării. — Este fiul unui spaniol şi al unei indience din neamul incaşilor. am să vă dau o călăuză. începeau din nou să mestece un ghemotoc de frunze proaspete şi se înviorau. şi lînă de lama vopsită în culori vii. nimeni nu mai ştia de soarta lor.— Este fiul unei căpetenii care a fost ars de viu pentru că tributul dat de satul lui a fost socotit nemulţumitor. în prerii mai creşteau graminee înalte şi uşoare. Călăuza îmi spuse că la apropierea spaniolilor locuitorii fugiseră peste Anzi luînd toate comorile cu ei. un teren public fiind rezervat pentru întreţinerea slujbaşilor şi aprovizionarea magaziilor în vremuri grele. cînd te apropiai. înfipt pe cal. făceau fără murmur aproape cincisprezece leghe pe zi. şi în meleagurile calde bumbacul de pe ogoarele regale era împărţit tuturor: fiecare îşi făcea în casa lui tot ceea ce îi era necesar. precum şi cactuşi albaştri. era numit „pămîntul lui Inca şi al Soarelui”. pe cînd făceam agale înconjurul curţii interioare. Timp de mai multe zile am mers călare. iar copilul ne-a fost încredinţat nouă. aerul devenea mai uscat. posedau în comun pămînturile care le erau împărţite în fiecare an. cu capul drept. În ziua următoare am părăsit coasta şi am început să urcăm panta muntelui. istoria cuceririi se desfăşura sub ochii noştri. imperiul pe care doream să-l instaurez pe pămînt. Peste rîuri incaşii construiseră poduri de piatră. aşa încît populaţiile indigene mureau de foame cu miile. am aflat cum fusese imperiul străbunilor săi. Pahacumac! Mi-am holbat ochii: — Dar nu văd nimic! — Nu mai e nimic de văzut. îşi aruncau povara jos şi se prăbuşeau cît erau de lungi. dar le năpădise vegetaţia. şi unde mai creşteau cactuşi albaştri. munceau cu dragoste. decorate cu chipuri omeneşti sau cu desene geometrice. de fructe şi de păsări de aur. în acelaşi timp. şi cu toate că drumul urca destul de pieptiş. L-am iscodit cu răbdare pe tînărul incaş şi. Am aflat în curînd că îşi datorau forţa unei plante ale cărei frunze verzi le mestecau tot timpul şi căreia îi spuneau cola. Incaşii nu cunoşteau proprietatea privată. îmi spuse tînărul incaş. — Am ajuns la Pahacumac. Am străbătut mai multe sate părăsite. după o clipă. Cînd făceam popas. totul murise. cu spinarea sprijinită de trunchiul unui palmier. Îl ascultam pe Filipillo şi mă gîndeam: iată deci imperiul pe care noi l-am distrus. aşa cum se întîmplă adesea. Ajunsesem în vîrful unei trecători şi zărirăm dedesubtul nostru un podiş verde presărat cu sate: valea veselă a Vulcanidei. le aruncau şi le ardeau. desluşeai întinse cîmpuri de floarea soarelui şi de margarete cu miez galben. Astfel. puţin cîte puţin ne-am ridicat deasupra negurii care se lăsase peste litoral. adesea aruncaseră peste prăpăstii scări făcute din trestie împletită legate la margini de stîlpi de lemn. zidul era făcut din blocuri enorme de piatră aşezate unele peste altele. cu scări largi ducînd pînă în apa mării. erau doborîţi cu o ploaie de săgeţi. am dat pinteni calului şi am pornit spre vechea capitală a incaşilor. casele de chirpici erau neatinse. fiind zidar şi fierar şi. Cînd se apropiau cuceritorii. făcută din lespezi de piatră. Oraşul se întindea la picioarele unui deal încununat de ruine. doborîţi parcă de trudă. vegetaţia mai bogată. nu se uita la nimic. ara şi ogoarele văduvei. Printre ei nu existau săraci. stăpîn pe ogorul său. fără nici un mortar. Am apucat pe un drum care urca pe coama unui deal acoperit de prerii magnifice: era o şosea largă. pretindeau ca fiecare sat să le dea toate bunurile pe care le adunaseră vreme de ani întregi. M-a uimit forţa hamalilor indieni. Vice-regele îmi pusese la dispoziţie cai voinici şi zece hamali indieni. ceva mai departe se înălţa conul alb al Azuyatei şi lanţul înzăpezit al Anzilor. îmi spuse părintele Mendonez. Acum. . Cîteva zile mai tîrziu am părăsit Cetatea Regelui în tovărăşia lui Filipillo. orfanului şi bolnavului. La cel mai mic pretext se dădea foc satului şi dacă nefericiţii locuitori încercau să fugă din casele în flăcări. oraşe întregi se sinucideau. îmi spuse călăuza cu mîndrie. — Incaşii au construit-o. un deal tăiat în terase etajate slujea de piedestal unui monument din care nu mai rămăsese decît o bucată de zid vopsit în roşu. Tatăl lui. Tot imperiul era acoperit de drumuri asemănătoare cu acesta. fiecare indian întreţinea acest pămînt în anumite zile. repetam: „Pahacumac!” şi cuvîntul îmi evoca un oraş plin de palate de piatră sculptată şi de lemn de cedru. pămîntul era umed de rouă. tînărul incaş. se fabricau oale cu fond roşu. cu rezervaţii de peşti şi păsări acvatice.

clădiri enorme construite fără arcuri nici bolţi din vălătuci de formă triunghiulară sau hexagonală. Ca puchi-puchi-n cuibu-i? Îmi spuse că.. Potosi se înălţa deasupra unui podiş de patru mii de metri. îmi spuse călăuza. O dată am văzut un bătrîn în pragul unei colibe de curînd construită. am văzut fumuri ridicîndu-se din colibele unui sat. Nu ştiu cită vreme am rămas printre pietrele acestea. la aniversarea intrării cuceritorilor. oraşul părea strivit sub un greu blestem. nu mai aveau nici carne. Se îmbogăţeau numai marii antreprenori. Spaniolii se plîngeau de asprimea climei şi de ura cu care se simţeau înconjuraţi. îmi spuse tînărul meu ghid. temple. fortăreţe. din şase mii de oameni. au ajuns două sute. uneori. păreau sfîrşiţi. coastele muntelui erau străpunse de un labirint de galerii.Am străbătut lanuri de lucernă. — Veţi vedea minele de la Potosi. nici membre. Cînd cad de oboseală pe drum. la fel era în toate satele pe care le întîlnirăm în cale pînă la vulcan. La extremitatea unui mare lac secat am dat peste vestigiile magnificului oraş Piahocanacao. ci de larve. cîntul ei era atît de melancolic. Mă înştiinţă că în această regiune spaniolii. toţi copiii se năşteau orbi şi surzi şi mureau după cîteva săptămâni. nu avea nici nas. Cînd Filipillo îi vorbi. bărbaţii fuseseră ridicaţi să lucreze în minele de la Potosi. care se îmbinau în chip desăvîrşit. şi orbitele erau goale. Dar în majoritatea cazurilor. mai ales femeile sufereau de răul înălţimilor. ceea ce odinioară fusese un templu nu mai alcătuia acum decît un morman de dărîmături. erau legaţi unul de altul cu un laţ petrecut în jurul gîtului şi marcaţi pe obraz cu un G imprimat cu fierul roşu. Peste cîteva zile am depăşit un convoi de indieni care erau duşi spre mine. M-am plimbat printre barăcile de lemn. În ciuda situaţiei sale înfloritoare. încît adesea vedeam la marginea drumului trupul mumificat al unui catîr: în aceste regiuni cadavrele nu se descompun. bătrînii indigeni îşi lipeau urechea de pămînt în speranţa că vor auzi apele rîului subteran care într-o bună zi avea să-i măture pe toţi spaniolii. o tînără indiancă îşi legăna pruncul cîntînd. i-am văzut ochii plini de lacrimi. O dată au murit zece mii în timpul traversării regiunilor călduroase. — Vedeţi. Mi-au spus că în fiecare an. Vedeţi ce au făcut din oamenii neamului meu? Pentru prima dată. pielea lor maronie atîrna pe oasele care păreau sfărâmicioase ca lemnul uscat. loveau în peretele de stîncă cu gesturi. de la cucerire. vechile străzi erau indicate prin înşiruirea unor pietroaie înalte şi mari. Am petrecut doar cîteva zile la Cuzco şi am pornit din nou la drum. care puneau să muncească pentru ei turmele de indieni. pe străzi mai rămăseseră şi cîteva case frumoase de piatră. şi din care nu mai rămăseseră decît dărîmături. bănuind existenţa unor filoane de aur. păru că înţelege dar nu răspunse nimic. cum f a c acum. nu mai aveau privire şi nu păreau să audă nimic. numai temeliile scăpaseră neatinse şi spaniolii construiseră în grabă pe aceste baze etaje de cărămidă uşoară. la lumina torţei. adeseori se vedea că fuseseră incendiate. îmi spuse incaşul. Călăuza mi le tălmăci astfel: Oare-n cuib de puchi-puchi Mama m-a adus pe lume Necazuri să îndur Şi să plîng. Mi-au spus că un miner izolat abia putea să adune bani pentru a-şi asigura hrana. Din loc în loc întâlneam ruine: palate. colinele fuseseră tăiate în terase pentru a împiedica surparea terenurilor. nici măcar nu sînt dezlegaţi: pur şi simplu li se retează capul. pentru prima oară de vreme îndelungată. unul dintre aceste schelete negre se prăbuşea pe jos . fără murmur. puteau fi între patru şi cinci sute. spuse incaşul. Mergeau clătinîndu-se. Spaniolii care îi încadrau îi mînau înainte cu lovituri de bici. Iar aceia care ajunseseră la Potosi îndurau cu greu clima podişului înalt. Aerul podişurilor înalte era atît de uscat şi de rece. îi torturaseră fără milă pe indigeni în scopul de a le arăta locurile. renunţaseră la orice speranţă de a face avere sau măcar de a agonisi destui bani pentru a se întoarce într-o bună zi la ei acasă. glasul impasibil tremura şi. cîmpia era brăzdată de canale săpate de incaşi. toate cîntecele cu care mamele îşi legănau copiii erau la fel de triste. — Vin de la Quito. Aceşti constructori de drumuri şi de oraşe fuseseră deopotrivă agricultori mai dibaci decît alte popoare de pe vechiul continent. Cu greu am găsit vreo zece dintre ei: ceilalţi muriseră pe drum. La picioarele lui începuse construirea unui oraş. în care se exploatau filoane de argint atingînd pînă la cinci sute de braţe grosime. în căutarea tovarăşilor mei de călătorie. Am înţeles destul de repede. era făcută din trei ziduri concentrice. Altă dată. de maşini automate. Toate satele pe care le-am străbătut erau pustii. În sat nu se aflau decît femei şi copii. dar indienii se îndărătniciseră într-o tăcere de nepătruns. pe o distanţă lungă drumul era mărginit de statui gigantice grosolan sculptate. mai multe turnuri erau încă în picioare. de orz şi de porumb. Aşezată pe pragul casei. nici urechi. care nu mai era un popor de oameni. şi grădini de cola. — De ce? am întrebat eu. pe jos zăceau blocuri de granit şi de porfir sparte. Şi veţi înţelege că au vrut să-i ferească pe copiii lor de o asemenea soartă. în ciuda numeroasei populaţii de indieni şi de coloni. În galeriile întunecoase muncea un popor întreg. Şi. Încununat de zăpadă şi scuipînd flăcări. am urcat colina care purta ruinele fortăreţei în care se retrăsese împăratul în faţa trupelor lui Pizarro. În seara aceea. — Cred că i-au smuls şi limba. din blocuri de calcar de culoare întunecată. Înainte de a intra în oraş. Incinta oraşului Cuzco nu fusese distrusă în întregime. încît am vrut să-i aflu cuvintele. Şi poate erau peste cinci mii cînd au pornit de acolo.

dacă nu se ridica destul de repede. fusese trădat de Mauriciu de Saxa care luase comanda forţelor luterane. Îşi trecu. Şedea în fundul fotoliului larg. şi spuse: — N-am vrut să domnesc. — De ce? repetă el. Fiecare uncie de metal fusese plătită cu o uncie de sînge. am umblat prin cameră. — Păcatul îi dezbină. Vorbisem toată noaptea şi împăratul mă ascultase în tăcere. ochii morţi. spuse Carol. un baston cu măciulie de fildeş era sprijinit de cuvertura care îi ascundea picioarele strîmbate de gută. a murit de vie. auzeam glasul profetului Enoch: „Trebuie să distrugem tot ce există!” împotriva mea predica. zadarnic vrem să dominăm pămîntul. M-am ridicat. . — Am crezut că era în puterea mea să aduc prin forţă mîntuirea celorlalţi. neputînd să ia din nou pămînturile lăsate de Henric al II-lea. Dar ei nu erau nici plante. spuse Carol Quintul. spuse împăratul. — Ştiu. Nici unul dintre ei nu trăia mai mult de trei ani. nu dormisem toată noaptea şi îmi înţepeniseră picioarele. Şi sipetele împăratului rămîneau goale. noi revolte izbucniseră în Italia. masacrele? Universul era în altă parte. nu voiau să fie prefăcuţi în piatră. — Eu voiam să le dau fericirea. Acum abia înţelesesem: Carmona era prea mică. Am avut şi o nevastă. la femeile anabaptiste care cîntau în vîlvătaia flăcărilor. — Am avut un fiu. Distrusesem o lume. respira cu greutate. buzele livide şi faţa trasă. I-am privit obrazul încreţit. oameni dezbinaţi pentru totdeauna. dar nu există Univers. acela de a făptui după cum te îndeamnă conştiinţa. Pentru prima dată mă simţeam mai bătrîn decît el. Atinse giuvaerul Lînii de Aur care atîrna pe catifeaua vestei. Dacă e adevărat. Şi există oameni pe care noi i-am ars pe rug şi care şi-au dat duhul mulţumind. mereu în altă parte! Şi nu e nicăieri: nu există decît oameni. ci vor să trăiască. — Ce înseamnă a trăi? întrebă Carol. nici pietre. nu se poate face nimic pentru oameni. Am spus: — Unul dintre călugării eretici pe care l-am condamnat la rug mi-a spus înainte de a muri: nu există decît un singur bine. Nu fericirea o vor. prin mila lui Dumnezeu. — Viaţa asta nu înseamnă nimic. şi turcii îi hărţuiau. Italia prea mică. şi Universul nu exista. Şi a ales să moară pentru că nu-i lăsasem alt mod de a trăi. Dar ei îţi scapă din mînă. Am tăcut. Clătină din cap. avea ochii stinşi. Ce importanţă aveau sacrificiile prezente: Universul era în zarea viitorului. sire! i-am spus.şi era bătut cu biciul sau cu drugi de fier. binele lor nu depinde decît de ei înşişi. mîna peste frunte. împotriva mea care voiam să fac din pămîntul acesta un paradis unde fiecare fir de nisip să fie la locul lui. — Ce cuvînt comod! am spus. şi îmi păru demn de milă ca un copil. — Păcatul? Oare păcatul? Sau nebunia? Sau altceva? Mă gîndeam la Luther. spuse. Ziua pătrundea în camera lui cu tapiserii grele şi zorile îi luminau chipul. — Şi crezi că se poate realiza mîntuirea altora. i-am spus. I-am spus: — M-am înşelat. Ce nebunie să vrei a stăpîni o lume care nu înseamnă nimic! — Uneori un foc arde în inimile lor. — Nu există decît un singur bine. În timpul celor trei ani cît durase absenţa mea. sau măcar a ta proprie? — Numai a mea. fusese silit să fugă dinaintea rebelului şi să accepte un tratat care dărîmă dintr-o dată strădaniile întregii sale vieţi în favoarea unităţii religioase. Timp de peste cincisprezece ore în fiecare zi scurmau peretele galeriei şi li se dădea de mîncare doar puţină pîine făcută din rădăcini pisate. barba cenuşie. la călugării augustini. Mi se strînse inima. Care a fost greşeala mea? — Singura greşeală a fost că ai domnit. * — Deci am dat greş pretutindeni. Existase în ei o forţă care dejuca previziunile raţiunii mele şi care îi apăra împotriva dorinţelor mele. convoaie de catâri încărcaţi cu argint coborau spre coastă. mai bătrîn decît fusese vreodată un om. De dimineaţa pînă seara. În trei ani devenise un om bătrîn. Voiam să te fac stăpînul Universului. era o ispită a demonului. la Beatrice. asta numesc ei a trăi. — De ce? spuse el. şi aici a fost greşeala mea. Dăduse greş în Flandra. era ucis. acela de a-ţi realiza mîntuirea. şi pentru că i-am dăruit totul. la Antonio. auzeam strigătele lor de sărbătoare şi urletele însetate de sînge. unde fiecare floare să înflorească la ceasul sorocit. şi o distrusesem pentru nimic. Ce importanţă aveau rugurile. popoarele lui mucezeau în mizerie. am spus.

Deodată un val de cuvinte mi se urcă pe buze; poate, că pentru ultima dată de acum peste ani, de acum peste secole, miera dat să vorbesc: — Îi înţeleg, am spus. Acum îi înţeleg. Ceea ce are preţ în ochii lor nu este niciodată ceea ce primesc, ci ceea ce săvîrşesc. Dacă nu pot crea, trebuie să distrugă, dar oricum trebuie să refuze ceea ce este, dacă nu, n-ar mai fi oameni. Şi pe noi care pretindem să făurim lumea în locul lor şi să-i întemniţăm în ea, nu pot decît să ne urască. Ordinea, repausul la care visăm noi pentru ei ar fi cel mai crunt dintre blesteme... Carol îşi pusese capul în mîini şi nu asculta aceste vorbe de neînţeles. Se ruga. Am continuat: — Nu se poate face nimic nici pentru ei, nici împotriva lor. Nu se poate face nimic. — Ne putem ruga, spuse împăratul. Era palid şi colţul gurii i se lăsase ca în clipele cînd îl durea piciorul. — Încercarea s-a încheiat, spuse. Dacă nu, Dumnezeu mi-ar mai fi lăsat un dram de speranţă în inimă. Cîteva săptămîni mai tîrziu, Carol Quintul se retrase într-o casă mică din Bruxelles, aşezată în mijlocul unui parc de lîngă poarta Louvain; era un pavilion cu un singur etaj, plin de instrumente ştiinţifice şi de orologii; camera împăratului era strîmtă şi goală ca şi chilia unui călugăr. Cînd moartea lui Mauriciu de Saxa îl scăpă de cel mai puternic duşman al său, refuză să tragă vreun profit de pe urma ei; renunţase să se mai ocupe de problemele germane şi în acelaşi timp să tragă sforile imperiului pentru fiul său. Vreme de doi ani îşi puse în ordine treburile şi tot ce întreprinse atunci a fost încununat de succes; îi alungă pe francezi din Flandra, semnă tratatul de la Vaucelles şi izbuti să realizeze căsătoria lui Filip cu Maria Tudor, regina Angliei. Dar hotărîrea lui rămînea nestrămutată. La 25 octombrie 1555, în marea sală a palatului de la Bruxelles, reuni o adunare solemnă la care apăru sprijinit de braţul lui Wilhelm de Orania şi îmbrăcat în veşminte de doliu. Consilierul Filibert de Bruxelles citi o declaraţie oficială a voinţei imperiale. Apoi împăratul se ridică. Aminti cum, cu patruzeci de ani mai înainte, în aceeaşi sală, fusese proclamată emanciparea lui; cum îi urmase la tron bunicului său Ferdinand, apoi cum primise coroana imperială; găsise creştinătatea sfîşiată, domeniile ei înconjurate de vecini ostili împotriva cărora fusese nevoit să se apere toată viaţa; acum, puterile îl părăseau, voia să lase Ţările de Jos lui Filip, şi imperiul lui Ferdinand. Îşi îndemnă fiul să respecte credinţa părinţilor lui, să respecte pacea şi dreptatea. În ce îl priveşte, niciodată nu lovise pe cineva cu voie. — Dacă mi s-a întîmplat să fac cuiva o nedreptate, îi cer iertare, spuse împăratul. Rostind aceste ultime cuvinte, se făcuse foarte palid la faţă şi, cînd se aşeză iarăşi, lacrimi îi curgeau pe obraji. Cei de faţă plîngeau în hohote. Filip se aruncă la picioarele tatălui său. Carol îl trase spre el şi îl îmbrăţişă cu duioşie. Numai eu ştiam de ce plîngea. La 16 ianuarie 1556 semnă în camera lui un document prin care renunţa, în favoarea lui Filip, la Castilia, Aragon, Sicilia, Indiile Noi. Pentru prima oară de ani de zile, în ziua aceea l-am văzut rîzînd şi glumind. Seara mîncă o omletă cu sardele şi un pateu mare de anghilă; şi după cină ascultă vreme de un ceas un concert de violă. Îşi construise o locuinţă în inima Spaniei, lîngă mînăstirea Yusta, şi mă întrebă: — Mă vei însoţi acolo? — Nu, i-am răspuns. — Ce pot face pentru domnia-ta? — Nu ne-am înţeles oare că nu se poate face nimic pentru nimeni? Mă privi atent şi grav: — Mă voi ruga lui Dumnezeu ca într-o bună zi să-ţi dăruiască odihna, spuse. L-am urmat pînă la Vlissingen şi am rămas pe chei privind corabia care îl ducea departe. Şi apoi pînzele dispărură în zare.

— Mă simt obosită, spuse Regine. — Putem să ne aşezăm, spuse Fosca. Umblaseră foarte multă vreme; intraseră adînc în pădure; noaptea era călduţă sub acoperişul de arbori. Regine ar fi dorit să se culce în ferigi şi să doarmă pentru totdeauna. Se aşeză şi spuse: — Nu mai continua; e inutil. Pînă la capăt va fi aceeaşi poveste, ştiu asta. — Aceeaşi poveste, şi mereu alta, zise Fosca... Trebuie s-o asculţi. — Adineauri nu voiai s-o povesteşti. Fosca se culcă pe pămînt alături de Regine; o clipă privi în tăcere frunzişul întunecat al castanilor. — Poţi să-ţi imaginezi pînza care dispărea în zare şi pe mine, în picioare, pe chei, privind-o cum dispare? — Pot, spuse ea. Era adevărat: acum, putea. — Cînd povestea se va sfîrşi, te voi vedea dispărînd la un cot al drumului. Ştii bine că va trebui să dispari. Ea îşi ascunse faţa în mîini şi spuse: — Nu ştiu. Nu mai ştiu nimic. — Eu însă ştiu. Şi atît cît mai pot vorbi, voi vorbi. — Şi după aceea? întrebă ea. — Să nu ne gîndim la asta. Eu vorbesc şi tu asculţi. Pentru moment, nu avem să ne punem întrebări. — Bine. Spune mai departe.

Partea a treia Înaintam drept înaintea mea prin bălţile care se întindeau cît cuprindeai cu ochii; picioarele mi se înfundau în solul spongios şi stuful scuipa stropi de apă, cu un slab suspin; soarele asfinţea în zare; în spatele şesurilor, mărilor şi munţilor era mereu un orizont şi în fiecare seară soarele apunea. Mulţi ani trecuseră de cînd îmi aruncasem busola şi mă pierdusem pe pămîntul monoton fără să mai ştiu nici de timp, nici de ore; îmi uitasem trecutul; şi viitorul meu era această cîmpie fără margini care se pierdea în cer. Pipăiam solul cu piciorul încercînd să descopăr cîţiva bulgări de pămînt tare unde să-mi fac culcuş, cînd am zărit în depărtare o mare băltoacă trandafirie m-am apropiat. Un fluviu şerpuia printre stufăriş şi ierburi. Cu o sută de ani, sau chiar cu cincizeci de ani mai înainte inima mea ar fi prins să bată; m-aş fi gîndit: am descoperit un mare fluviu şi sînt singurul care cunosc această taină. Dar, acum, fluviul reflecta cerul trandafiriu cu nepăsare; m-am gîndit doar că nu-l pot traversa noaptea. De îndată ce am dat peste o bucată de pămînt întărit de primul îngheţ, mi-am aruncat sacul pe jos şi am scos din el învelitoarea de blănuri; apoi, cu securea, am tăiat un buştean şi am făcut un morman mare de vreascuri căruia i-am dat foc. În fiecare seară aprindeam cîte un foc pentru ca în lipsa prezenţei mele proprii să se audă în noapte acel sfîrîit, acel miros, acea viaţă arzătoare şi roşie care se urca din pămînt spre cer. Fluviul era atît de calm încît nici măcar nu i se auzea murmurul apelor. — Ho! Ho! Am tresărit. Era un glas omenesc, glasul unui om alb. — Ho! Ho! Am strigat la rîndul meu; am azvîrlit un braţ de lemne în flăcările care ţîşniră în sus; strigînd mereu, am înaintat spre fluviu şi am zărit pe celălalt mal o lumină mică; şi el aprinsese un foc. Striga cuvinte pe care nu le auzeam, dar părea că vorbeşte în franceză. Glasurile ni se încrucişară în văzduhul umed, dar fără îndoială necunoscutul nu putea desluşi cuvintele mele aşa cum nici eu nu i le puteam desluşi pe-ale lui. În cele din urmă tăcu. Am strigat de trei ori: „Pe mîine!” Un om; un om alb. Înfăşurat în învelitorile mele, simţeam căldura focului pe obraz şi m-am gîndit: de cînd am părăsit oraşul Mexico, n-am mai văzut o faţă palidă. Patru ani. Începusem să număr! O flacără trosnea de cealaltă parte a fluviului şi începusem să-mi spun cu cuvinte: „Iată că au trecut patru ani de cînd n-am văzut un om alb”. Prin noapte, între noi se înfiripase un dialog: cine este? de unde vine? ce vrea? Şi el îmi punea aceleaşi întrebări şi eu îi răspundeam. Răspundeam. Mă regăseam deodată la malul acelui fluviu cu un trecut, un viitor, un destin. Cu o sută de ani mai înainte mă îmbarcasem la Vlissingen spre a face înconjurul lumii. Speram să mă lipsesc de oameni; nu voiam să mai fiu decît o privire. Străbătusem oceane şi pustiuri, navigasem pe jonci chinezeşti şi admirasem la Canton un calup de aur masiv care valora două sute de milioane; vizitasem Kathung-ul şi, îmbrăcat cu un chimonou de preot, escaladasem podişurile înalte din Tibet. Văzusem Malacca, Calicut, Samarcand şi, în Cambodgia, în inima unei păduri dese, admirasem un templu mare cît un oraş, care avea aproape o sută de clopotniţe; şezusem la masă cu Marele Mogul şi cu şahul Persiei, Abalana; îmi croisem un drum necunoscut printre insulele din Pacific, luptasem împotriva patagonezilor; în sfârşit, coborînd pe uscat la Veracruz şi ajungînd la Mexico, plecasem singur şi pe jos de-a curmezişul miezului necunoscut al continentului şi, de patru ani, umblam încolo şi încoace prin prerii şi păduri fără să mă duc nicăieri, fără busolă, pierdut sub bolta cerului şi în vecii vecilor. Înainte cu cîteva clipe eram pierdut. Dar acum şedeam culcat într-un punct precis al pămîntului, căruia i se puteau măsura latitudinea şi longitudinea cu un astrolab; se afla desigur la nord de Mexico; la câte mii de leghe? spre est sau spre vest? Omul care dormea pe celălalt mal ştia unde eram. De îndată ce se iviră zorile mi-am scos hainele şi le-am închis împreună cu învelitoarea în sacul de piele de bizon; mi-am legat sacul de spinare şi m-am aruncat în fluviu; apa îngheţată mi-a tăiat răsuflarea, dar curentul era slab şi curînd am pus piciorul pe celălalt mal. După ce m-am fricţionat cu un colţ de învelitoare, m-am îmbrăcat. Străinul dormea alături de un morman mic de cenuşă. Era un bărbat de vreo treizeci de ani, cu părul castaniu-deschis; o barbă scurtă şi zbîrlită îi ascundea partea de jos a obrazului. M-am aşezat lîngă el şi am aşteptat. Deschise ochii şi mă privi mirat: — Cum ai ajuns aici? — Am traversat fluviul. Chipul i se lumină: — Ai o barcă? — Nu. Am trecut fluviul înot. Îşi dădu la o parte învelitorile şi sări în picioare: — Eşti singur? — Da. — Te-ai rătăcit şi dumneata? — Nu pot să mă rătăcesc, i-am spus. Nu mă duc nicăieri. Îşi trecu mîna prin părul vîlvoi; părea uluit.

un indian îmi spusese că acolo voi da peste o potecă de samar care duce spre fluviul cel mare. — Nici un fel. — Da. — Şi dacă nu-i vei găsi? — Mila Domnului! Nu dăduse crezare vorbelor mele. Mi se întîmplă să stau cîte o săptămînă sau două fără să pun nimic în gură. — Purtau cu ei toate proviziile. îşi pusese la bătaie toată averea să vină la Montreal şi să organizeze o expediţie. — Curge de la nord-est spre sud-vest. — Nu se găseşte nici un fel de vînat pe-aici? l-am întrebat. nu-i mai rămăsese aproape nici un ban şi guvernul lui nu-i acorda nici un ajutor. vom putea transporta o cantitate destul de mare care îţi va permite să trăieşti mai multe săptămîni. înseamnă că am găsit-o. Ajunsesem la izvoarele unui rîu în susul căruia mergeam de la lacul Erie. Priveam şi eu fluviul. Aşternu pe jos o bucată de piele de bizon şi începu să taie din ea o pereche de mocasini. m-am gîndit că tovarăşii mei mi-o luaseră înainte. — E nevoie de ani. îmi spuse călătorul. Se uită la mine cu un soi de lăcomie: — Cum te hrăneşti? Am şovăit: — Din cînd în cînd ucid un bizon. — A! Îşi strînse uşor buzele şi obrazul i se lungi. bănuia că nu voiam să-mi împart proviziile cu el. indienii îmi dau cîte puţin porumb. trezindu-mă de dimineaţă. ci un drum. spuse brusc. îmi răspunse. am spus pe un ton tăios. deodată. fără să rişte rătăcirea lor în interiorul regiunilor neexplorate. La o zi de mers începe preria. tovarăşul meu părea foarte ostenit. decepţionat. Se lăsă o scurtă tăcere. după trei zile. Acolo vei găsi cu siguranţă porumb. spuse. — Regret. — Şi dumneata? Din ce parte vii? — Din Mexico. i-am spus. Am traversat din nou fluviul înot. — Pe jos? Singur? spuse el uluit. i-am spus. — Trebuie să faci cale întoarsă. — La cinci zile de aici ştiu un sat indian.— Eu m-am rătăcit. Privi în jurul lui şi începu să-şi împăturească învelitoarea în tăcere. i-am răspuns. împreună. şi n-am găsit pe nimeni. Şi dacă într-adevăr fluviul acesta curge din lacuri spre Ocean. Îmi zîmbi. Privea apele nămoloase care coborau în meandre line printre bălţi. ducea undeva. spuse el vesel. — Ce bucurie aseară cînd am zărit focul dumitale! Ştii ce fluviu e acesta? — Îl văd pentru prima dată. dar pe loc se strădui să zîmbească iarăşi: — Învaţă-mă şi pe mine repede acest secret. să pornim grabnic. i-am spus. . Îmi zîmbi. Tovarăşii mei s-au rătăcit de mine sau m-au părăsit. — Voi încerca să-mi ajung oamenii din urmă. şi. se născuse la Saint-Malo şi încă din copilărie îşi jurase să devină un mare explorator. m-am pomenit singur. — A! exclamă el. am venit pînă aici. Mi-ar fi plăcut totuşi să-i dau ceva în schimbul zîmbetului său. e un secret pe care l-am învăţat de la înţelepţii din Tibet. — Cinci zile! — Vei mai întîrzia zece zile. nu mai era o apă care clipocea. spuse. Aştepta. nu-i aşa? — Nu ştiu. dar. apa era mai puţin rece decît dis-de-dimineaţă. — Da. căci dorea instalarea colonilor francezi în Canada. — Te vei întoarce la Montreal împreună cu mine? — De ce nu? — Atunci. Dar. dar e arsă toată. am găsit-o şi am mers pe ea. Toată ziua am umblat prin mlaştini. N-am nimic de mîncare. În cinci ani făcuse ocolul marilor lacuri pe care fluviul Saint Lawrence le leagă de Atlantic şi pe unde spera să găsească o trecere spre marea Stacojie. — Încotro mergi? — Caut trecerea spre China. Îmi spuse totuşi că se numea Pierre Carlier. vorbea puţin. Ceilalţi însă m-or fi aşteptînd? Mă tem de un complot. am plecat cu doi oameni s-o caut. Mi se păru straniu ca un om să-mi mai poată încă zîmbi. fără îndoială că se varsă în marea Stacojie. — N-am mîncat nimic de trei zile. Făcu o strîmbătură.

Carlier şedea lîngă mine. Şi am simţit în inimă o arsură de mult uitată. Pentru el existam. ca toate fluviile. dincolo de mare. — Îmi place ceasul acesta. Din loc în loc întîlneam în cale oase de bizon şi vedeam pe jos urmele paşilor lor. încît din nou dorinţa îmi sfîrtecă inima. . dar acum ştiam că în spatele fiecărui munte exista o vale. îmi plăcuse să descopăr din înaltul unui defileu o vale nouă. pentru mine fluviul avea încă de pe acum un estuar. sus. I-am lăsat la îndemînă o tigvă plină cu apă şi am pornit cu paşi mari. apă. Zîmbi: — Îmi place anotimpul ăsta.A doua zi am ajuns în prerie. — Dacă vrei. fumam. I-am zîmbit şi eu. culoarea cerului. deasupra unui covor de nori. şi pămîntul era rotund. — Mă voi întoarce la Montreal. se întindea marea şi. ţinea deschis pe genunchi caietul de bord. — Nu mănânci şi dumneata? mă întrebă. Mă prinse brusc dorinţa de a fi eu acest om căruia îi era foame şi care mînca. Ochii îi scînteiau. pretutindeni acelaşi plictis. şapte culori. Existase o vreme cînd îl credeam nemărginit. ce vei face? l-am întrebat. un sol neted sau încreţit. Muşca cu lăcomie dintr-o halcă de carne. În caietul lui. să pătrund într-o trecătoare strînsă între ziduri înalte de piatră. Am mers fără oprire pînă la lăsarea serii şi a doua zi în zori am pornit din nou la drum. uneori o pasăre îşi lua zborul de pe mal scoţînd un ţipăt. nota copacii. uşurel! i-am spus. după acest estuar. şi scria. Puţin îmi pasă de viaţa de dincolo: asta de-aici îmi e de ajuns! Era atîta înflăcărare în glasul lui. îmi plăcuse să zăresc printr-o crăpătură o bucată de cîmpie aurită. luasem acest obicei de la indieni. dar el mă privea şi îmi punea întrebări. vesel. Nu-mi era greu să regăsesc drumul: mlaştina păstrase amprenta paşilor mei şi în prerie ierburile pe care le călcasem în picioare îmi desenau urma paşilor. că toate cheile aveau o ieşire. — Într-adevăr. * Ramele loveau apa cu un ritm egal. — Îţi voi spune cine sînt. nu poţi să-mi dai nimic de mîncare? mă întrebă într-o dimineaţă. păsările. Începu din nou să scrie. i-am spus. — Spui asta la fiecare ceas. — Nu pot să mai merg cu dumneata. În două zile am ajuns în sat. în care consemna incidentele din fiecare zi. — Uşurel. forma peştilor. spuse. După patru zile vin înapoi. un singur cer. în jurul meu propria mea viaţă se alcătuia din nou. bărcile alunecau pe fluviul cu meandre leneşe. toate peşterile aveau pereţi. ajunsese la capătul puterilor. — Cine eşti? O vorbă mi se urcă pe buze: „Nimeni”. Din timp în timp. savanele în mijlocul cărora se ridica din loc în loc un pîlc de arbori. Aerul era călduţ: soarele începea să pogoare la asfinţit. fiecare zi avea chipul ei deosebit. şi aştepta cu curiozitate aventurile care îl mai despărţeau încă de estuarul fluviului. În fundul sacului meu zăceau giuvaeruri şi lingouri de aur. acest om care căuta cu patimă trecerea spre China. i-am spus. Era pustiu. — Nu mi-e foame. scotoceşte-mi sacul. plante. — Eşti diavolul în carne şi oase? îmi spuse. alte meleaguri. — Şi dac-aş fi chiar diavolul? — Ţi-aş vinde cu bucurie sufletul în schimbul trecătorii spre China. să trag la malul unor insule pe care nu păşise picior de om. — Aşteaptă-mă. Peste noapte l-am surprins rozînd pielea de bizon din care îşi tăia mocasini în fiecare dimineaţă. Dar într-un ascunziş am găsit porumb şi carne. lumea era rotundă şi monotonă: patru anotimpuri. Carlier nu mai scotea nici o vorbă. privea cîmpurile de orez sălbatic. spuse el. Se culcă cît era de lung. Voi încerca să fac rost de bani pentru a organiza o nouă expediţie. îşi încrucişă mîinile sub ceafă şi închise ochii. şi. — Am eu bani. îi salvasem viaţa. părăsind portul Vlissingen mai speram încă să pot petrece veşnicia în a-l descoperi. — Şi acum. Zîmbi: — Ce bine-i să mănînci. M-am gîndit: „Pot oare să devin iarăşi un om viu?” — Nu sînt diavolul. Îmi plac meleagurile astea. Pentru el toate lucrurile erau importante. i-am răspuns. toţi indienii plecaseră la vînătoare. pe vîrful unui munte. Carlier îşi înălţa capul. Indienii îi dăduseră foc şi în părţile acelea: era anotimpul vînatului. dar ştiam că la distanţă de multe leghe în jurul nostru nu exista nici un animal viu. N-am nimic. i-am spus. alte mări. i-am spus.

Oamenii continuară să vîslească fără să scoată o vorbă. îşi aşeză mîna pe umărul meu: — La ce te gîndeşti? mă întrebă cu duioşie. instrumente. trecuse o lună de cînd depăşisem locul unde ne întîlnisem şi călătoria continua fără piedici. — După ce vom descoperi gurile fluviului. nu-i aşa? Şi ne vom duce în China. — Eşti tu oare singur pe lume? îmi spuse cu reproş. spuse. pe mal. — Aş vrea să fiu în locul tău.— Nord-est. Avea un chip şi gesturi virile. şi pentru asta îmi era atît de drag. Erau înveşmântaţi cu piei de cerb multicolore. bucăţi de stofă. ne făcură semn să tragem la mal şi înaintară spre noi fără manifestaţii ostile. nici un om nu-mi pusese vreodată mîna pe umăr şi. Purta şaisprezece perle fine la fiecare ureche şi altele în nări. aş coborî pe toate fluviile din lume. tivite cu peri de porc-spinos. mă voi întoarce pînă la izvoarele lui. zadarnic încercam să fac din viitorul lui viitorul meu. de la moartea Catarinei. — Tăcere. să nu vă lăsaţi puştile din mîini. spuse el. i-am spus. Zadarnic împărţeam viaţa cu el. Carlier se ridică brusc şi strigă: — Un sat! Fumuri se ridicau spre cer şi aurind zărirăm. neliniştile lui îndărătnice îmi erau la fel de străine ca şi dulceaţa unică a ceasului de faţă. adăpostite sub un pîlc de copaci. am spus. Trebuie să existe un drum de apă între fluviu şi lacuri. — Vrea să ne conducă la şeful lor. Cîteva pirogi ne şi stăvileau trecerea. Carlier începu să le vorbească indienilor cu glas blînd şi pe limba lor. dar adesea o blîndeţe feminină îi năpădea glasul şi privirea. Chipul i se înăspri. O clipă îndelungată am ascultat în tăcere şopotul uşor al ramelor care scurmau apa. cerbi. — Atunci aş fi sigur că voi găsi trecerea spre China. Oamenii mă priveau mereu ca pe un străin. Vreme de trei secole. Acum nu. plin de stînci şi de trunchiuri de copaci pe care apele le tîrau la . — Din nefericire nu se poate! am spus. În timp ce puneam piciorul pe uscat şi ne legam bărcile la mal. i-am răspuns. pline cu tutun şi fuma dintr-o pipă lungă împodobită cu pene. În faţa lui erau aşezate două pietre scobite. Să-l urmăm. Îşi închise caietul. coliere de sidef. spuse Carlier. Departe. Am tras din pipă şi am scos pe nări un nor de fum. pentru că era barat de cascade repezi. dar în ruptul capului. — N-am avut niciodată prieteni. Savana ne dăruia din abundenţă bizoni. Nu înţelegeam ce spuneau. sau ca pe un mort. Fluviul nu-şi schimbă direcţia. — De ce nu? i-am spus. nu puteam să fiu el. îi spuse lui Carlier că în curînd va da peste un alt fluviu. colibe în formă de leagăn acoperite cu rogojini de stuf. aş întocmi o hartă a tuturor continentelor. umplusem şase bărci cu provizii. fluviul era atît de sinuos încît probabil cîştigasem prea puţin teren de dimineaţă şi pînă acum. sud-est. în savană. curcani şi prepeliţe. de multă vreme orice efort mi se părea inutil şi nu mă învrednicisem să învăţ dialectul sălbaticilor. porunci Carlier. — Nu. un animal urla o chemare răguşită. nimeni nu mă întrebase: „La ce te gîndeşti?” El îmi vorbea ca şi cînd aş fi fost semenul lui. Mă privi cu o uşoară nelinişte. Şeful şedea pe o rogojină de trestie. — Atunci vom navlosi o corabie. căprioare. Agitînd în mîini un şal împestriţat. — Ah! spuse el cu patimă. haine. — Tu? În locul meu? Îmi întinse mîna rîzînd: — Hai să schimbăm. Năzuinţele lui. nimic nu ţi-ar mai stîrni interesul pentru că ai fi singur pe lume. La Montreal alesesem oameni de nădejde. Curînd China nu ţi-ar mai stîrni interesul. Carlier îi puse dinainte darurile pe care le pregătise şi şeful zîmbi binevoitor. — Nu. — Nu crezi că există? În fiecare seară rostea aceleaşi vorbe şi în fiecare seară le rostea cu aceeaşi ardoare. Unul dintre oamenii echipajului îmi traducea în şoaptă vorbele lor. cu neputinţă de coborît. — E o adevărată plimbare. Carlier îi înfăţişă că voia să coboare pe fluviu pînă la mare. Îşi scoase pipa din gură şi ne făcu semn să ne aşezăm. ace şi foarfeci. scoteau strigăte ascuţite agitîndu-şi arcurile. Începură să vorbească. Curînd ţipetele indienilor încetară. şi şeful păru foarte nemulţumit de acest proiect. Cît aş vrea să fiu nemuritor! — Aşa gîndeam şi eu odinioară. În sfîrşit unul se apropie de Carlier şi începu să-i vorbească pe nerăsuflate. — Nu vreau ca nimeni să meargă în China pe drumul acesta înaintea mea. Cîţiva indieni în picioare. discutau între ei. — Eu sînt prietenul tău. Carlier îşi deschise sacul cu mărfuri destinate schimburilor cu indigenii. i-am spus. în mijlocul pieţei satului. spuse Carlier.

în jurul meu aerul era searbăd şi familiar. M-am gîndit: „Nu voi fi niciodată un indian. Mă durea capul. Mîncarâm în tăcere în oale smălţuite. Bătu din palme.. La sfârşit. Mi-am pus mîna pe umărul prietenului meu. Şeful strigă cîteva cuvinte şi doi oameni ieşiră dintr-o colibă purtînd pe umeri un crocodil viu. Toată ziua ne-am sfătuit împreună cu echipajul înmărmurit despre şansele de a ne salva care ne mai rămăseseră. care se înălţa într-un colţ al pieţei. dansurile lor dezlănţuite. muzica şi dansurile se înteţiră. Mi-am adus aminte: Antonio mă privise cu aceiaşi ochi. zece mii de ani. aceeaşi gîndire raţională. Atunci. mă voi întoarce cu bărci. ospeţelor şi victoriilor sîngeroase. Să scobim cu securile trunchiuri de copaci şi să coborîm mai departe pe apele fluviului era un lucru prea plin de riscuri: satele apropiate ne vor fi fără îndoială potrivnice şi nu mai aveam nici o marfă pe care s-o schimbăm pe hrană. Într-o zi. fiind prea numeroşi. altă dată. spectacolul straniu la care asistasem şi licoarea de foc ce-mi aluneca pe gît îmi schimbau culoarea sîngelui. — Te va prinde iarna pe drum. Am dus la gură o tigvă pe care mi-o întindea un servitor şi am băut zdravăn. — Mai poţi să şi mori pe drum. spuse el simplu. am spus. Şi-a deschis ochii şi i-am arătat apele liniştite şi pustii ale fluviului. Noaptea este un bun sfătuitor. — Am să mă duc eu la Montreal.vale în vîrtejuri. Dar toţi oamenii băură. Şeful îi spuse cîteva cuvinte pe un glas poruncitor şi el se mulţumi doar să zîmbească. Servitori aduseră ligheane cu orez. Nu voi scăpa niciodată de mine. războinicii începură să taie fîşii lungi din pielea animalului viu. şeful zîmbi uşor şi spuse: — Vom mai sta de vorbă mîine dimineaţă. Îşi plecă privirea şi chibzui multă vreme. clar observai că şeful nu ne oferi să fumăm din luleaua lui. vopsit în roşu. i-am spus. Între timp voi porni pe jos spre Montreal şi. Ce se va întîmpla cu oamenii? Se ridică şi îşi înfundă mîinile în buzunare. cîţiva indieni începură să bată în tobe şi să agite furtunos un soi de tărtăcuţe pline de pietricele. — Nu există decît o singură soluţie. acelaşi plictis. Am privit apele gălbui şi. Dormea. cu puştile culcate lîngă ei. Cînd am deschis ochii. Vom aduna înăuntru provizii de vînat şi de peşte afumat. Îmi simţeam capul ca o tărtăcuţă plină cu pietricele. Apoi îl ciuruiră cu săgeţi. — Nu.. Să atacăm indienii spre a le lua pirogile şi proviziile era un lucru imposibil. Întoarse spatele şi făcu cîţiva paşi lovind cu vârful piciorului o pietricică. ritmul tobelor şi răcnetele fraţilor mei îmi umpleau inima de bucurie. spuse. dar Carlier răspunse cu aceeaşi fermitate. Desigur indienii şovăiseră să-i măcelărească de frică să nu dezlănţuie un război cu albii. Curînd toţi se porniră să danseze ridicînd în sus tomahawk-urile. — Pot merge prin zăpadă. sîngele mi se prefăcuse în foc. — Montreal e la o mie şase sute de leghe depărtare. Spre sfîrşitul ospăţului. i-am răspuns. fioroşi zei tatuaţi sălăşluiau în cerul meu. — Pot să le străbat în trei sau patru luni. chipul i se întunecase. Parcă de cînd mă născusem contemplam malurile acestui fluviu. am băut cu înghiţituri mari. Am privit apele gălbui ale fluviului. hrană. Am mai băut o duşcă. Zgomotul tobei. Carlier răspunse cu hotărâre că nimic nu-l va împiedica să-şi continue drumul. Auzeam glasul lui Carlier care ordona: „Să nu beţi”. Şeful indian îşi fuma pipa cu o mutră nepăsătoare. Carlier şi oamenii echipajului se făcuseră albi la faţă. — Şi eu pot merge repede şi pot umbla. aceeaşi experienţă. deodată. însă legat de la cap pînă la coadă cu funii subţiri. O mie de ani. Ceva îl clocotea în gîtlej. Cînd tigva trecu din nou prin faţa mea. spuse Carlier. Gustul vieţii mele nu se va schimba niciodată. muniţii şi oameni. şi pe zăpadă. Mi se părea că deveneam indian. carne fiartă şi porumb. urletele indienilor. ca să putem rezista o iarnă. Toţi oamenii dormeau. pe care le aşezară pe jos. eram înfăşurat în învelitoarea mea. El însă abia îşi umezi buzele.” Veşnic acelaşi trecut. luă un cuţit de la cingătoare şi scoase ochii crocodilului. Fortul Carlier! . Cu urlete cumplite. dar ne dezlegaseră bărcile în timpul nopţii. pe locul unde ne legasem bărcile la mal. Eram un indian. cînd îşi ridică ochii. apoi se întoarse şi se aşeză la loc. într-o bună zi voi porni spre un paradis al dansurilor. un bărbat stătuse în faţa mea cu aceeaşi privire şi cu un nod care i se mişca în gît. Şeful reîncepu să-l dăscălească. am sărit în picioare: bărcile dispăruseră! Am alergat spre Carlier. — Ai dreptate. * — Priviţi! le-am strigat oamenilor echipajului. Dansau şi din cînd în cînd unul dintre ei lovea cu tomahawkul în stîlpul roşu de care era ţintuit crocodilul şi striga din rărunchi lăudîndu-şi isprăvile pe care le săvîrşise. de îndată ce apele se vor dezgheţa. servitorii treceau fiecăruia pe rînd tigve pline cu o băutură alcoolică. dacă ne era dat să întîlnim în cale repezişuri aveam nevoie de bărci solide. mai în sus de sat. Şeful se ridică. pe malurile lui locuiau populaţii foarte sălbatice care ne vor ataca cu securile. Cu stupoare văzurăm cum indienii legau animalul de un stîlp înalt. Vom construi un fort în stare să ne apere de incursiunile indienilor. se apropie solemn.

Dar i-am respins. păru că mă vede. E-o treabă de trei sau patru zile. şi am alergat spre fort. Nu se zărea în jurul lui nici o prezenţă omenească. În faţa porţii primei incinte mă aştepta Carlier. spuse omul. — V-au atacat indienii? — De trei sau patru ori în prima lună. Într-o frumoasă dimineaţă de mai ne îmbarcarăm. lente şi monotone. ritmate de plescăitul ramelor. sprijinit de puşcă. am spus. spuse. Am sărit pe malul acoperit de iarbă proaspătă şi de flori primăvăratice. Mă urmă şi ne îndreptarăm spre bărci. Aşezarăm cu grijă în fundul unei bărci bolnavul care începea să se simtă mai bine. Îngropam morţii noaptea: ne mulţumeam să-i acoperim cu zăpadă.Mîinile lor înţepeniră pe vîsle. iar zilele începură să se scurgă iarăşi. făcut din butuci de lemn negru şi înconjurat de o triplă palisadă. Era un bastion trainic. a venit primăvara şi îi dau să bea fiertură. Cred că în prerie e război. . — Şi după asta? — După asta? Le-am ascuns pierderile suferite. Au murit treisprezece oameni. i-am spus lui Carlier. de măceş. îi spuse Carlier. Lăsarăm în urmă fără nici un incident satul indian. — Nu. — Şi eu. M-am ridicat în picioare la prova bărcii şi am strigat: „Oho! Ohe!” Am strigat fără întrerupere pînă am acostat. se îndreptau spre fort. spuse. Supraveghează savana. Oamenii mei legaseră bărcile la mal. — Am adus fructe proaspete. — Am să-ţi aduc fructe. Nu mai rămăsesem decît cinci şi genunchiul începuse să mi se umfle. Şi în locul fortului Carlier se va întemeia un oraş care va purta numele tău. — Fluviul curge mai departe către nord-est sud-vest. se afla doar la cîteva picioare distanţă. în linie dreaptă. Şi povestea întîmplările acestea cu glas voios. Vino să vezi. — Ceilalţi doi? — Da. Îţi mulţumesc. îmi povesti despre iarna grea pe care o petrecuse în fort: spre a-i înşela pe indieni asupra numărului trupei de care dispunea. Un om era culcat într-un colţ. Mă privi şi în sfîrşit. în care nu mai rămăseseră decît bătrîni şi femei. încărcate cu provizii. Fortul se înălţa în spatele celui de-al doilea cot al fluviului. spuse el. — Într-o bună zi vor exista forturi şi aşezări negustoreşti de-a lungul acestui fluviu. S-ar îi spus că nu mai ştia să zîmbească. Chipul i se lumină: — Da. cu spinările încovoiate sub povara lăzilor şi a sacilor. îmbătrînise mult. am spus. Se apropie de omul culcat pe jos: — N-ai nevoie de nimic? — Nu. îi obliga pe toţi oamenii valizi să joace o nesfîrşită comedie. Privirea i se rătăcea în depărtare. — La începutul primăverii am fost nevoiţi să-i îngropăm din nou. Împinse uşa şi îl urmai în interiorul fortului. — Ce s-a întîmplat? I-am întrebat. aşa m-am vindecat şi eu. Nu zîmbea. Am arătat spre bărci: — Bărcile sînt frumoase şi trainice: putem ţine piept repezişurilor. — Vom porni de îndată ce echipajul meu se va odihni puţin. Era o încăpere mare cu tavanul scund. Obrazul îi era palid şi buhăit. pe un pat de ierburi uscate şi de blănuri. ca şi cînd nu i-ar fi executat ordinele. dar fără să zîmbească. L-am arătat cele opt bărci mari. am spus. De două săptămîni oamenii au părăsit satul. şi porumb. — Era timpul să vii. pămîntul era prea tare să le putem săpa gropi. — Într-o bună zi. L-am prins de umeri şi i-am strigat: — Cît de bucuros sînt că te revăd. — Unde sînt ceilalţi? — Ceilalţi doi sînt în pod. răspunse Carlier. Dar eu nu voi mai fi aici să văd toate astea. muniţii şi tot soiul de mărfuri: — Priveşte! — Văd. El dădu din cap: — E bine! Petrecurăm zilele următoare făcînd pregătirile de plecare. — Scorbut. Am remarcat că prietenul meu nu-mi pusese aproape nici o întrebare despre călătoria mea. Cel de colo poate va scăpa. pe jos cu pămînt bătătorit. Pe atunci eram mai numeroşi. spuse. scoţîndu-i din fort şi prefăcîndu-se că îi alungă. Era să mor. — Crezi că indienii vor încerca să ne împiedice trecerea? l-am întrebat.

.— Ce importanţă are? Vei fi făcut ceea ce voiai să faci. Apoi bălţile de pe maluri se acoperită cu trestii printre care ici colo se înălţa cîte un pîlc de plopi tremurători. La malul fluviului dădurăm peste capete cu oasele scoase şi îmbălsămate. i-am spus. tocmai puneam mîna pe puşti cînd cîrmaciul bărcii din frunte ne strigă: — Totul e ars! Am tras la mal. în piaţa satului. Eu aş fi vrut să găsesc trecerea spre China. — Nu-i cu putinţă. zărirăm un sat. „Şi pe el l-a apucat. La cîteva leghe mai departe. Columb credea că se ciocnise de ţărmurile Indiei cînd şi-a izbit corabia de o lume nouă. O dimineaţă întreagă Carlier stătu pe mal. de ce te necăjeşti că n-ai găsit-o? Ridică din umeri. Nu putem şti de pe acum. Să coborîm pînă la estuar. fluviul se lărgea. se vor împăca cu gîndul. Toate satele pe care le întîlnirăm în cale în zilele următoare fuseseră astfel pustiite. Zilele se făceau mai calde. deoarece la punctul de întîlnire al apelor se forma o bulboană în care se învîrtejiră şi bărcile noastre. într-o zi găsirăm ascuns în mîl un crab. apoi. — Poate îşi schimbă direcţia ceva mai departe. ale cărui ape albastre curgeau năvalnic de la dreapta Ia stînga noastră. leşuri mutilate şi decapitate erau legate de stîlpi. În sfîrşit. care căra la vale enorme trunchiuri de lemn. — Puţin îmi pasă dacă ajung un om vestit. Nu-i invidiez deloc. După o săptămînă deveni întins cît un lac şi văzurăm că se varsă într-un alt fluviu. Toată ziua rămase pe mal. pe care l-am lăsat la Montreal. simţeam că numai pentru mine el era fără glas şi fără chip. — Da. — Se vor împăca la fel de bine şi fără fluviul ăsta. — Şi eu gîndeam aşa altădată. — Şi acum? — Acum nu mai pot îndura gîndul că tu vei vedea toate lucrurile astea şi că eu nu le voi vedea. — Dar nu vor fi văzut ceea ce văd eu. Marele fluviu era ultima şansă. Partea de nord a lacurilor a fost explorată zadarnic. — Nu înţelegi nimic. dar alteori vedeam cu cîtă dragoste îl contemplau. în cele clin urmă. spuse cu ton pătimaş. Zilele treceau. Mai tîrziu vei căuta din nou trecerea aceea. fără să pună ceva în gură. aşa cum socot. vîslaşii noştri se străduiră din răsputeri să le ocolească. — Puţin îmi pasă de fluviul ăsta. şi într-o zi vor muri şi ei la rîndul lor: fiecare cu soarta lui. fluviul nostru se pierdu în marea pînză de apă limpede care şerpuia în mijlocul savanei. vegetaţia devenea meridională. Am tăcut.” Am spus: — Le vor vedea şi alţi oameni. spuse cu parapon. Nu ne mai rămîne decît să ne întoarcem la Montreal. oamenii omorau aligatori cu focuri de puşcă. Ne continuarăm drumul. dar curgea de la nord către sud. — N-ar trebui să mă invidiezi pe mine. „Deci s-a isprăvit''. savana înflorită ai cărei arbori purtau în vîrf ţepi de un verde proaspăt. nu înţelegeam. Inima mi se strînse. L-aş fi luat cu mine cînd aş fi pornit spre China. — Curge de la nord către sud. Fluviul se lărgea. — Să aşteptăm. am spus: — Dacă. savana netedă. Uneori mi se părea că pămîntul acesta nu-mi aparţine decît mie. El privi apa galbenă. alte cadavre fuseseră îngrămădite într-una dintre cabane. — Vei aduce totodată un mare serviciu oamenilor. dar eram ţinut departe. Într-adevăr. Spre China vor putea merge tot pe vechiul drum. spuse Carlier. L-am dăscălit cu răbdare şi a doua zi de dimineaţă se învoi să continue expediţia. Majoritatea colibelor erau prefăcute în cenuşă. spuse Carlier cu glas înfundat. La Saint-Malo mi-am cumpărat un chimonou chinezesc. vremea se încălzea. — Dar ea nu există. Nu era plin de stînci. eram strîns legat de el. Timp de trei zile apele galbene şi apele albastre curseră alături fără să se amestece. i-am spus. mi-am jurat s-o descopăr. — Dacă ea nu există. cu privirea ţintuită în zarea spre care curentul tîra trunchiuri de copaci şi rămurele. de mărimea unui pumn. dar este un fluviu mare a cărui existenţă nu o cunoaşte nimeni. vei fi la fel de vestit ca şi cînd ai fi găsit trecerea spre China. izbutirăm totuşi să ne smulgem din curent. Ăsta-i. Am privit fluviul mîlos. că nici unul dintre oaspeţii lui trecători nu putea să mi-l smulgă. Îl contempla cuprins de nelinişte. — Iată marele fluviu! am spus. nici stăvilit de cataracte. I-am pus o mînă pe umăr: — Nu-i trecerea spre China. Nu mai încăpea nici o îndoială: găsisem fluviul cel mare. nu ne aflăm decît la două sute de metri deasupra nivelului mării. spuse Carlier cu disperare. ai descoperit fluviul care va îngădui traversarea continentului de la nord la sud. — Ce nebunie! i-am spus. Încă de la vîrsta de cincisprezece ani. M-am aplecat şi am dus la gură un pumn de apă: era sălcie. spuse Carlier. m-am gîndit. Întîlnirăm în cale gurile unui fluviu mîlos. spuse.

întrucît eram siliţi să ne apropiem de pămînt atît cît era cu putinţă şi ne temeam să nu ne lovim de vreo stîncă ascunsă sub apă. intrarăm pe canalul din mijloc: vreme de două ceasuri am navigat printr-un labirint de insule joase. nu cunoşteam longitudinea estuarului şi litoralul era ascuns de o ceaţă deasă prin care nu se zărea nimic. cu o corabie adevărată. mi-am aruncat ochii peste umărul lui. — Priviţi! strigă un marinar. Fără tine nu m-aş afla aici. — Vrei să ne despărţim? l-am întrebat. rîdeau şi cîntau. Văd apă. Se lăsă pe spate şi se culcă. Chipul lui rămînea tot întunecat. eu sînt un mort. am înconjurat Florida şi am început să mergem pe lîngă o coastă a cărei latitudine era aceea pe care Carlier o măsurase la gurile marelui fluviu. de bancuri de nisip. Trecu cîteva cifre în caietul de bord. — E o mare descoperire. Oamenii pregăteau tabăra de seară. spuse. de trestii. după o oarecare şovăială. — Dar nu puteam să vreau. şi ne vom întoarce cu barca la Montreal unde vom face cunoscută descoperirea noastră. fluviul se împărţea în trei braţe. — Văd un banc de nisip. Planul nostru era să urcăm pe cursul fluviului şi pe afluentul său pînă la poteca de samar unde îl întîlnisem pe Carlier. — Cum aşa? — Tu doar mi-ai salvat viaţi în prerie. O să ne întoarcem. acolo vom construi un fort în care vom face provizie pentru iarnă de fructe şi de legume. Inima mi se înceţoşa. un mort care avea treizeci de ani în 1651. — Îţi băteai joc de mine. Am privit marea: mereu aceeaşi mare. — Astrolabul meu s-a stricat. Ne arăta coasta care abia se desluşea prin ceaţa lăptoasă. din nefericire. unde să mă duc?” în sfîrşit spuse: — E prea tîrziu. spuse el. un mare fluviu plin de mîl se vărsa în mare printr-o deschidere lată de mai multe leghe. Tu te-ai dus după ajutor la Montreal: tu m-ai bătut la cap să-mi continui drumul. aceleaşi miresme. Adăugă cu ciudă. am coborât în lungul continentului. Mă priveşti de atît de departe! Eşti de pe acum de cealaltă parte a morţii mele: pentru tine. Strigă: — Lăsaţi la apă o barcă! Cîteva clipe mai tîrziu. Nu ne . vîsleam cu sîrg spre coastă. — Apă! spuse Carlier. avînd sarcina să păzească nava. O să ne întoarcem aici pe mare. Puseseră la fript curci pe care Ie omorîseră peste zi. Ne-am înapoiat la fregată. vom lăsa cîţiva oameni pe loc. dar îţi vedeam privirea. — Nu te simţi fericit? l-am întrebat pe Carlier. * Ne-am reîntors la Montreal şi în primăvara următoare am navlosit o corabie. — De ce n-ai mai scris nimic de atîtea zile? l-am întrebat. — E descoperirea ta. — Ce importanţă are? i-am spus. Carlier privea intens. — Şi eu. Nu pot să am longitudinea. n-ai fi avut nevoie de mine spre a-l descoperi. — Nici eu nu m-aş afla aici fără tine. Era unul dintre oamenii care luaseră parte ia prima expediţie. şi. deodată. toţi oamenii echipajului se ridicară în picioare scoţînd strigăte de bucurie: fluviul se vărsa în mare. Mi-am aprins pipa şi m-am aşezat lîngă el. de ce aş fi vrut? De ce oare ceea ce n-are interes pentru tine să aibă pentru mine? De ce m-aş bucura? Doar nu mai sînt un copil. care a căutat o trecere spre China şi care n-a găsit-o. — Îmi băteam joc de tine? — O! Nu ziceai nimic. Zăream trestii. care a descoperit un fluviu mare pe care l-ar fi descoperit şi alţii ceva mai tîrziu şi fără el. i-am spus. — Nu vedeţi nimic? Sprijinit cu amîndouă mîinile de bastingaj. siguri că regăsisem estuarul pe care îl căutam. i-am spus. limbi de pămînt acoperite cu prundiş. — Dacă ai fi vrut. — E un lucru cumplit să trăieşti sub privirea ta. spuse Carlier. Nu răspunse şi m-am gîndit cu deznădejde: „Dacă-l părăsesc.La cîţiva metri mai departe. — De ce? am stăruit. Ridică din umeri. cu ochii la cer. acelaşi murmur. i-am spus cu blîndeţe. Navigam încet şi cu multă prudenţă. Printr-un labirint de insule joase şi limbi de nisip.

Vei avea douăzeci de corăbii cînd vei dori. nu cunoaştem nici ţinutul. Am mai putut salva şi un balot cu mărfuri şi cîteva provizii. în clipa cînd intră pe canal. avînd ca singură deschizătură o mare uşă pătrată. unei sule. — Tăiaţi catargele! strigă Carlier. — Şi acum. Vreme de patru zile am vîslit înainte. aş fi rămas la Saint-Malo. iederi. catargele oscilau şi pîrîiau. Nu înţelegi nimic! Nu pot să rămîn aici. mă voi întoarce şi vă voi duce acolo. — Voi pleca cu tine. Oamenii nu se clinteau. Am chibzuit şi apoi i-am spus: — Mă voi duce să caut fluviul. de nu. i-am spus voios lui Carlier. Îşi plecă privirea. încăperea fără ferestre era luminată de făclii făcute din trestie uscată şi împletită. Traserăm bărcile la mal. Pe malul fluviului cîţiva indieni ne făceau cu mîna gesturi amicale. împărţind oamenii echipajului în cele patru bărci. sau. Petrecurăm dimineaţa următoare vînînd un bizon şi pescuind păstrăvi. Chiar dacă din asta o să mi se tragă moartea. spuse. a căuta o cale de apă care să-l lege prin lacuri de Saint-Lawrence şi. Nu le recunoşteam. unor foarfeci şi unei bucăţi de stofă ne dădu din abundenţă porumb. Dac-aş putea rămîne locului. spuse el. Purtau un fel de şorţuri albe înnodate în jurul cingătorii cu un cordon terminat cu doi ciucuri mari. poate. — Vom urca spre izvoarele fluviului cu barca. Pe aici pămîntul e roditor şi indienii ne-au primit ca pe nişte prieteni. Îi oferirăm cîteva daruri şi în schimbul unei testele cu ace. spuse el cu glas aspru. a explora izvoarele marelui fluviu. era unul mai lat şi mai lung decît toate fluviile cunoscute. Dar. nişte cabane fără ferestre. — Mi se pare că da. — Nu înţelegi! spuse el. îmi spuse plin de nerăbdare: — Să mergem! .amiaza cele de-a cincea zi.îndoiam că atunci ni se vor acorda unele ajutoare pentru a întemeia aşezări comerciale. aş fi rămas la Montreal. departe. — Nu exista nici un sat la cel puţin două săptămîni de mers de la estuar. nu-mi plăcea rîsul lui. nu pot face împreună cu tine. După ce îl voi găsi. — Lasă-mă să mă duc singur. Carlier părea preocupat. Privea marea. nici locuitorii lui. Carlier îl întrebă pe şef cum se numea fluviul şi acesta răspunse că ei îi spuneau rîul roşu. îi mai întrebă dacă nu exista prin partea locului un alt fluviu mare. deşi afară era ziua în amiaza mare. îşi revizuia instrumentele şi. şi şeful spuse că. Am desfăcut bărcile şi le-am transportat pe mal. crînguri de plopi. i-am răspuns. şi găini. — Nu mai putem da înapoi. i-am spus. — Recunoşti peisajul? mă întrebă. spuse Carlier. Corabia rănită avea un tangaj periculos. — Nu. precedată de o barcă spre a-i arăta calea. puteţi să mă aşteptaţi oricît va fi nevoie. spuse. Voi pleca. aligatori dormeau în mîlul cald. Fluviul este departe. cu care fumasem luleaua păcii. curci. zărirăm un sat. se auzi un zgomot înfundat şi eşuă pe o coastă. în după. într-o dimineaţă. — Trebuie să simt că trăiesc. Cele două catarge se prăbuşiră cu mare zgomot. pe care o linie albastră o despărţea de torentul de ape galbene şi de aluviuni. grele şi ameninţătoare. chiar a construi canale. spuse Carlier. se legăna de la provă la pupă sub şocul apelor învolburate. — Ai dreptate. sare. Îşi pregătea sacul cu provizii. Un cuvînt pe care îl rostisem cu veacuri în urmă îmi veni pe buze: — Cît orgoliu! Începu să rîdă. ce ne rămîne de făcut? spuse Carlier după ce ne luarăm rămas bun de la şef. Apoi. — Voi pleca cu tine. Mă luă de braţ şi pornirăm în căutarea unui teren uscat unde să ne putem aşeza tabăra. — Ştiu. spuse el. — De ce rîzi? — Crezi că cineva poate să trăiască alături de tine şi să mai păstreze o urmă de orgoliu? îmi spuse. se îndreptă încet spre canalul cel mai lat. voi pleca fără tine. locuinţele erau construite din chirpici. Carlier luă şi el o secure şi lovi. după două ore. Dar fregata se îndărătnicea să se cufunde în apă. spre răsărit. De fiecare parte a fluviului se întindea cîmpia monotonă. Curînd aveau să se ivească oraşe: de acum înainte noul continent era deschis. aş fi trăit într-o casă liniştită. Fregata îşi schimbă drumul. Pe malul fluviului erau aceleaşi tije înalte de trestie terminate în vîrf cu un panicul verde-deschis. începurăm să urcăm în susul curentului. Şeful tribului ne primi cu bunăvoinţă în coliba lui împodobită cu scuturi de piele. alături de o nevastă şi de copii. — Trebuie să găsim fluviul cel mare. Ce înseamnă o corabie? Descoperirea ta valorează o avere. fructe uscate. mai departe aceleaşi ierburi. corabia dispăruse. În zilele următoare am încercat zadarnic să-l conving. Ceea ce pot face singur. Nici nu-mi mai răspundea. Îşi strînse buzele. — Şi de ce să dăm înapoi? l-am întrebat. Am luat o secure în mînă şi am lovit. L-am privit.

Privea fluviul cu ochi răi. cîteva prepeliţe. Îşi recăpătase vechea înfăţişare. şi hrană pe două luni pentru un om. peste două zile a trebuit s-o aruncăm. Eram bucuros să merg către un ţel. privirea-i era mereu absentă. lărgind cu securea o potecă de bizoni. Marele fluviu nu e nici el chiar atît de important. învelitori de blană. traversarăm o prerie ale cărei ierburi înalte şi ţepoase ne zgîriau mîinile în trecere. Plecarăm luînd-o pe o cărare bătătorită de bizoni. — Vezi? Am ajuns la el. ne-am apropiat. Sub cerul acela umed era cu neputinţă să păstrezi o bucată de carne mai mult de douăzeci şi patru de ore. — Tu m-ai convins că trecerea spre China nu e un lucru atît de important. cu cît era mai greu de atins. De aici înainte am avut grijă să ocolim satele. ca şi cînd îi jucase cuiva o festă. i-am spus. îndulcit de părul lung şi suplu. nici un fum nu se urca din cabane: nu se auzea nici un zgomot. — Dacă mori. L-am zorit să pornim înapoi şi el m-a urmat cu nepăsare. cîteva găini sălbatice. nici un animai sălbatic nu o lua la goană la apropierea noastră. Adăugă pe un ton uşuratic: — Ploaia a încetat. repetă. i-am spus. marele fluviu apăru dinaintea ochilor noştri. Plouă timp de treizeci şi cinci de zile şi întîlnirăm în cale peste douăzeci de cursuri de apă. i-am spus. — Ce-mi pasă? spuse Carlier. Războiul domnea mereu în prerie. Cînd. ne ascunserăm căţărîndu-ne în vîrful unui copac şi nu bănuiră prezenţa noastră. De cînd mă legasem de Carlier. un obraz ars de soare şi tînăr. Am ucis un bizon şi am fript o bucată bună pe care am luat-o cu noi. — Nu. spuse el. spuse Carlier. Apoi ni se întîmplă să vedem o ceată de indieni care se îndrepta către un trib duşman scoţînd urlete sălbatice. patru zile mai tîrziu o căprioară. luasem o puşcă. Prima dată cînd zărirăm un sat. Luasem cu noi piei de bizon pentru ca în fiecare dimineaţă să ne tăiem din ele mocasini. După aceea un vînt puternic se porni să bată şi limpezi cerul. Într-o dimineaţă. Pornirăm din nou ia drum. deoarece după o zi de mers se strica o pereche. nu mai aveam hrană decît pentru trei zile. I-am spus lui Carlier: — Trebuie să facem cale întoarsă. spuse el. Clătină din cap şi spuse: — Nu mai am răbdare. apoi însă merserăm o săptămînă fără să întîlnim nici un vînat. în piaţa satului am văzut indieni care dansau în jurul altor indieni legaţi fedeleş. nici o pasăre. Colibele erau goale. — E război. securi. Şi merindele scădeau. — Nu peste tot e război. Sub perdeaua cenuşie care îl acoperea invariabil. Dar am recunoscut mirosul: mirosul cărnii pe care o aruncasem. avusesem totdeauna un ţel în faţa mea. pămîntul îmbibat de apă ne îngreuna mersul şi noaptea copacii uzi nu ne ofereau decît un adăpost precar: apoi dădurăm peste o pădure prin care ne-am croit drum anevoie. Dar nu ne mai rămăsese hrană decît pentru două săptămâni. în sfîrşit. Am hotărît să ne încercăm norocul în primul sat pe care aveam să-l întîlnim în cale. L-am privit mînios: — Eşti atît de grăbit să mori? — Îmi este indiferent dacă mor. descoperirile tale vor pieri odată cu tine. Şi acum trebuie să ne înapoiem. — Am ajuns la el. gloanţe. proviziile se sfîrşiseră. — Să ne întoarcem îndărăt. ne apropiarăm fără zgomot. După o săptămînă începu să plouă. Mergeam tăcuţi.Purtam bagaje foarte grele. o barcă din piele de bizon pentru a traversa rîurile. M-am furişat pe după copaci. Am adăugat: — Nici eu n-o să-i caut. . Avea un zîmbet răutăcios pe buze. ceea ce ne uşură mersul. am vînat o curcă. am zărit o colibă. nu se uita la nimic. Mă atinse pe umăr: de multă vreme nu mai făcuse acest gest prietenesc. — Da. Sute de cadavre erau îngrămădite în piaţa pustie. şi anume să ne ţinem de urmele animalelor sălbatice. Se auzea o larmă cumplită şi răpăit de tobe. i-am spus. Să nu-ţi închipui că vreunul dintre oamenii tăi îşi va bate capul să găsească marele fluviu: vor prinde rădăcini acolo unde i-am lăsat şi se vor amesteca cu indienii. dar proviziile noastre scădeau mereu. i-am spus. — Vom da peste sate şi vom cumpăra porumb. ascunzătorile unde se păstrau porumbul şi carnea erau goale. trecurăm peste mai multe rîuri. cu atît mă simţeam mai în siguranţă în prezent. un ţel care îmi dăruia un viitor şi care îmi ascundea viitorul. Ucisei o căprioară. dar nu-şi mai recăpătă niciodată ochii nepăsători şi precişi. Marele fluviu părea greu de atins şi fiecare clipă era de o nespusă plinătate. ţinutul părea pustiu. — Doar nu vom vîna cîte un bizon în fiecare zi. după sfatul pe care ni-l dădură indienii. A doua zi. Vom vîna bizoni. Vom organiza o nouă expediţie. înăsprit de o barbă. acesta fiind cel mai bun mijloc de a nu scăpa nici un curs de apă. Nu scotea o vorbă.

Am mers încă două zile şi în a treia dimineaţă, cînd să-mi iau sacul în spinare, Carlier îmi spuse: — Adio. Rămîn aici. — Am să rămîn cu tine, i-am spus. — Nu. Lasă-mă singur. — Am să rămîn, i-am spus. Toată ziua am bătut preria în lung şi-n lat; o căprioară o luă la goană foarte departe de mine; am tras şi n-am nimerit-o. — De ce te-ai. întors? mă întrebă Carlier. — N-am să te părăsesc. — Pleacă, spuse el. Nu vreau să mor sub ochii tăi. Am şovăit: — Bine. Plec. Mă privi cu neîncredere: — Spui drept? — Da. Adio. M-am îndepărtat. M-am întins în dosul unui copac. M-am gîndit: „Şi acum, ce se va întîmpla cu mine Dacă nu l-aş fi întîlnit, poate aş fi continuat să umblu încă o sută de ani, încă o mie de ani. Dar îl întîlnisem, mă oprisem, nu mai puteam sămi reiau marşul fără rost. Priveam luna cum se înălţa pe cer şi, deodată, în tăcerea înconjurătoare, răsună un foc de armă. Am rămas nemişcat. M-am gîndit: „Pentru el totul s-a terminat. Oare nu-mi va fi cu putinţă să scap odată de mine, lăsînd în urma mea doar cîteva oase uscate şi goale?” Luna strălucea, aşa cum strălucise într-o seară cînd ieşisem bucuros şi tremurînd dintrun canal întunecat, aşa cum strălucise peste casele prefăcute în cenuşă: în seara aceea un cîine urla a mort; auzeam în mine acea tînguire prelungă ce se înălţa spre globul de lumină încremenită. Niciodată astrul acesta mort nu se va stinge. Niciodată nu se va şterge acest gust de singurătate şi-de veşnicie care era gustul vieţii mele.

—Da, trebuia sa sfîrşească aşa, spuse Regine. Se ridică, îşi scutură uscăturile prinse de fustă. — Să facem cîţiva paşi. — Putea să sfîrşească altfel, spuse Fosca. El a ales calea asta. — Trebuia să sfîrşească aşa, spuse ea. Drumul cobora spre un luminiş la marginea căruia se zăreau acoperişurile unui sat. Merseră în tăcere. — Eu n-aş fi avut curajul, spuse ea. . — E nevoie de curaj? Peste cîţiva ani tot... — Habar n-ai despre ce vorbeşti. — Trebuie să fie liniştitor să ştii că poţi înceta să exişti în clipa cînd ai să vrei, spuse Fosca. Nimic nu e ireparabil. — Voiam să trăiesc, spuse Regine. — Am încercat, spuse Fosca. M-am apropiat de Carlier, i-am luat puşca, mi-am tras un glonţ în piept şi altul în gură. Am rămas năucit o bucată de vreme. Şi m-am pomenit iarăşi în viaţă. — Şi-atunci ce-ai făcut? întrebă ea. Puţin îi păsa de ce făcuse el, dar avea dreptate: atîta vreme cît vorbea, atîta vreme cît ea îl asculta, nu se ridica nici o întrebare. Ar fi trebuit ca povestea asta să nu se isprăvească niciodată. — Am mers către mare pînă cînd am întîlnit un sat pe coastă. Şeful a încuviinţat să mă primească şi mi-am construit o colibă. Voiam să devin de-o seamă cu oamenii aceia care trăiau goi sub soare, voiam să uit de mine. — Şi n-ai izbutit? — S-au scurs mulţi ani: dar cînd m-am regăsit, am văzut că îmi rămînea tot atît de mult de trăit. Continuară să meargă pînă cînd ajunseră în sat; toate uşile erau zăvorite şi obloanele trase: nici o lumină, nici un zgomot. în faţa uşii hanului La Soarele de Aur era o bancă de lemn vopsită în verde. Se aşezară. Din casă se auzea sforăitul egal al unui om care dormea. — Şi apoi? spuse Regine.

Partea a patra Am început sa alerg, inima îmi bătea gata să-mi sară din piept; apele galbene ieşiseră din matcă bubuind ca tunetul, se rostogoleau spre mine şi ştiam că dacă spuma lor mă atingea, trupul mi s-ar fi acoperit de pete negre şi într-o clipă aş fi fost prefăcut în scrum. Alergam, picioarele abia atingeau pămîntul. În vîrful muntelui era o femeie care îmi făcea semn: Catarina; mă aştepta. De îndată ce îi voi atinge mîna voi fi salvat. Dar picioarele mi se înfundau, intrasem într-o mlaştină, nu mai puteam să fug; deodată pămîntul s-a surpat, abia am avut vreme să ridic mîna şi să strig: Catarina! şi am şi fost înghiţit într-un mîl fierbinte. M-am gîndit: „De data asta nu visez, de data asta în sfîrşit am murit de-a binelea.” — Domnule! Într-o clipită visul se sparse în bucăţi. Am deschis ochii. Am văzut baldachinul patului, fereastra şi, în faţa geamului, castanul bătrîn cu ramurile legănate de vînt; era lumea cotidiană, cu culorile ei precise, cu formele ei exacte şi obiceiurile ei îndărătnice. — Caleaşca a tras la scară, domnule. — Bine. Am închis din nou ochii. Mi-am întins braţul peste pleoape; aş fi vrut să adorm la loc, să fug în altă parte. Nu era vorba să intru în altă lume; dacă ar fi existat o lume ar fi fost aceeaşi; îmi plăceau visurile mele pentru că se petreceau în altă parte. Evadam pe un fir misterios de cealaltă parte a cerului, de cealaltă parte a timpului: atunci putea să se întîmple orice şi eu nu măi eram eu. Îmi apăsam braţul mai tare pe obraz; puncte de aur dansau în tenebrele verzi, dar nu mai puteam să adorm la loc. Auzeam zgomotul vîntului în grădină, un zgomot de paşi în coridor; auzeam cu urechile mele şi fiecare zgomot era la locul lui. Eram treaz şi din nou lumea se culcase cuminte sub cer, şi eu eram culcat în mijlocul lumii cu acel gust al vieţii mele pe buze, pentru totdeauna. M-am gîndit cu mînie: „De ce m-a trezit? De ce m-au trezit?” Se întîmplase cu douăzeci de ani mai înainte. Trăisem multă vreme în satul indian. Soarele îmi arsese pielea, care se desprinsese de mine şi se jupuise ca un înveliş uzat, şi pe trupul meu nou un vraci gravase semne sacre; mîncasem alimentele lor, cîntasem cîntecele lor de luptă; mai multe femei de-ale lor se succedaseră sub acoperişul meu; erau brune, calde şi blînde. Culcat pe o rogojină, priveam umbra unui palmier întinzîndu-se pe nisip; la mai puţin de un picior distanţă era o piatră mare strălucind în soare; umbra era gata să atingă piatra; ştiam că peste o clipă avea să atingă piatra şi totuşi nu vedeam că se alungeşte; în fiecare zi o pîndeam şi nu izbuteam s-o surprind. Vîrful ramurii de palmier începuse să nu mai fie chiar în acelaşi loc ca şi adineauri şi totuşi umbra nu părea să se fi clintit. Şi aş fi putut sta aşa ani şi veacuri de-a rîndul, să privesc umbra palmată cum se adună la picioarele copacului şi cum se întinde apoi insidios; poate aş fi izbutit să mă pierd de-a binelea: ar fi existat soarele, marea, umbra palmierului în soare şi eu n-aş mai fi existat. Dar tocmai în clipa cînd piatra începea să devină cenuşie, apărură ei şi spuseră: „Vino cu noi”. Mă luară de braţ, mă împinseră spre corabie, mă îmbrăcară cu haine de-ale lor, mă lăsară pe malul vechiului continent. Şi acum, Bompard şedea în uşă şi îmi spunea: — Să pun să deshame caii? M-am ridicat într-un cot: — Nu poţi să mă laşi să dorm în pace? — Aţi cerut să fie gata caleaşca la ora şapte. Am sărit din pat. Ştiam că nu mai puteam adormi la loc. Ei mă treziseră şi acum, minut după minut, întrebările mă asaltau. Ce facem? Unde mergem? Şi orice aş fi făcut şi oriunde aş fi mers, eram prezent pretutindeni. Potrivindu-mi peruca am întrebat: — Unde mergem? — Aveaţi de gînd să mergeţi la doamna de Montesson. — N-ai să-mi oferi ceva mai amuzant? — Contele de Marsenac se plînge că nu vă mai vede pe la supeurile lui. — N-o să mă mai vadă niciodată, am spus. Cum aş fi putut să mă amuz de orgiile lor timide, eu care auzisem pe străzile Rivellei, pe străzile Romei, ale Gandului, ţipetele copiilor înjunghiaţi, ţipetele femeilor violate ... — Născoceşte altceva. — Totul vă plictiseşte, spuse el. — Ah! Te înăbuşi în oraşul ăsta! Parisul mi se păruse imens cînd poposisem aici pentru prima dată, cu sacul meu plin doldora de lingouri de aur şi de diamante. Dar acum îi cunoşteam toate cîrciumile, toate teatrele, toate saloanele, pieţele şi grădinile: ştiam că dacă ai fi avut puţină răbdare i-ai fi putut cunoaşte pe nume pe toţi locuitorii lui. Şi nu se petreceau în Paris decît lucruri previzibile; chiar şi asasinatele, încăierările, loviturile de cuţit formau obiectul unor statistici ale poliţiei. — Nimic nu vă reţine în Paris, îmi spuse Bompard. — Te înăbuşi pe pămîntul ăsta!

degeaba puteam să le îngheţ pentru o clipă entuziasmul. în afară de Bompard. pline pînă la refuz de mobile şi de bibelouri. Am zis pe nepusă masă: — Nici unul din voi nu are dreptate. unde cîţiva bărbaţi şedeau în jurul meselor de joc. dar asta se isprăvise. Aş fi vrut să le strivesc creierii lovindu-i zdravăn cu tocul de la pantof. Dar pentru moment nu mă gîndeam să-i vorbesc. să cîştige bani. brodată cu fir de aur. erau pe cale să determine cu precizie curbura ecuatorului şi aceea a polilor. am aprobat eu. Am trecut pragul şi am văzut cu satisfacţie cum chipurile lor încremeneau şi rîsetele li se stingeau. nu rîdeau. M-am apropiat de fotoliul în care şedea stăpîna casei. spuse Bompard. Nimic nu-i este util omului. la ce bun să plec? Înainte chiar de a o începe. spuse Richet. alte continente. — Duceţi-vă în lună. de douăzeci de ani mi se părea că mă pretam la un joc şi că într-o bună zi. pentru că n-are ce face cu el însuşi. departe. ale cărei vorbe de duh izbuteau uneori să mă amuze. spuse Marianne de Sinclair. draperii şi aerul era încărcat de parfumuri care îmi provocau dureri de cap. Pe vremea mea doar bufonii aveau menirea să ne distreze: rîdeam cu hohote sănătoase. rotundă şi plină ca un cozonac. — Oamenii au a-şi face fericirea lor şi a semenilor lor. să piardă bani. Am ridicat din umeri: — Nu vor fi niciodată fericiţi. pînă şi Malatesta care era un om atît de vesel. şi nu conteneau să pălăvrăgească şi să rîdă. la a douăsprezecea bătaie de la miezul nopţii. spuse el. erau mărunţi şi slăbănogi. deasupra tapiseriei: — O! încetaţi discuţia asta. de culori. imens. detestam expresia aceea de entuziasm şi de înţelegere care însufleţea toate chipurile. care avea funcţia de a face lecturi doamnei de Montesson. Richet apăra drepturile raţiunii. nu mai era mult pînă cînd acul va arăta miezul nopţii. fericirea. de parfumuri. progresul. dar oamenii îi şi măsuraseră circumferinţa. Numai doamna de Montesson asculta cu răceală disputa. Deodată mi-a trecut prin gînd: „Vremea asta nu-i a mea?” M-am uitat la pantofii mei cu barete. femeile erau urîte cu părul pudrat în alb şi cu discurile acelea roşii care le rumeneau pomeţii obrajilor. Bătrînul Damien discuta cu tînărul Richet despre rolul prejudecăţilor în viaţa omenească. înfigîndu-şi acul în tapiserie. purtam o haină de catifea violet-închis. Mă simţisem acasă la Carmona şi la curtea lui Carol Quintul. veşnic aceleaşi se repetau fără rost în mii de exemplare. m-am oprit o clipă în vestibul şi m-am contemplat batjocoritor în oglindă. nu exista alt tărîm decît pămîntul acesta unde nu-mi mai găseam locul. reîncepuseră să trăncănească. sub peruca albă chipul meu părea insolit. Nimeni. nu-mi cunoştea taina. după douăzeci de ani nu mă obişnuisem încă cu această deghizare. Se mulţumesc să-şi omoare timpul aşteptînd ca timpul să-i omoare. şi eu voi fi tot aici. şi ea mă iubea îndeajuns. era o femeie bătrînă. dar le era frică de mine. Era o fată destul de frumoasă. se încăpăţînau să-l facă încă şi mai mic întocmindu-i minuţios inventarul: de curînd alcătuiseră o hartă reprezentînd atît de exact Franţa încît fuseseră marcate pe ea pînă şi cele mai mici sate şi rîuri. de chipuri. caii galopau peste cîmpii. unul pe celălalt şi fiecare se aproba. Deasupra cadranului aurit. întrucît spunea că eram omul cel mai răuvoitor pe care îl cunoscuse. orice călătorie era ca şi încheiată. iată tot ceea ce găsiseră spre a se distra. am spus. Am trecut în galeria învecinată. Acum. aveau privirile fixe şi buzele strînse. şi peste mare. Doar îi detestaţi! Doamna de Montesson îşi ridică privirea.Şi pămîntul mi se păruse odată. — Bine vă şade să vorbiţi astfel. Ei se simţeau în largul lor în veşmintele absurde. nu vorbeau. umilind multe dintre femeile astea. o păstoriţă de porţelan zîmbea unui păstor. Nici raţiunea. — Vor fi în ziua cînd vor deveni raţionali. De acum înainte. — Nici măcar nu doresc să fie aşa. dar nu mai mult de patru pînă la cinci ori pe seară. Detestam oamenii bătrîni pentru că-şi simţeau toată viaţa în spatele lor. Se catalogaseră plantele şi animalele care populau planeta. şi un număr foarte mic de peisaje. ar fi fost de rîsul lumii în Carmona sau la curtea lui Carol Quintul. pufuri. M-am săturat de cuvinte. rea şi veselă. Cerul trebuie spart odată. căci de îndată se reaprindea. Înainte de a intra în salon. — Da. făceau creţuri în jurul ochilor şi nasului. — Cum de-i cunoaşteţi pe oameni? mă întrebă Marianne ele Sinclair. feţele bărbaţilor mă supărau pentru că erau neîncetat în mişcare: zîmbeau. am spus. în jurul ei oaspeţii formaseră un cerc. Am coborît treptele peronului şi i-am spus vizitiului: — La doamna de Montesson. ţineam în mîini lăncii: pe vremea mea. Am ridicat ochii spre pendulă. Îmi aminteam. pretutindeni erau covoare. Cuvinte: era tot ce aveau să-mi ofere: libertatea. — E singura mea speranţă. din această carne găunoasă se hrăneau oamenii de azi. în fiecare duel îmi ucideam adversarul: în jurul meu se ţesuse o întreagă legendă. M-am distrat puţin ruinîndu-i pe cîţiva dintre oamenii ăştia. cu dispreţ. ştiam nu numai că globul e rotund. spuse ea. Stăteam pe plai de deal şi gîndeam: „Acolo.. Îi auzeam cum rîd din vestibul. Voi toţi cei de aici vă omorîţi timpul ameţindu-vă cu vorbe mari. ochii lor scînteiau: se aprobau. numărul lor era destul de redus. nici prejudecăţile nu sînt utile omului. de gusturi. M-am răsucit pe călcîie şi m-am îndreptat spre uşă. îşi lăsa acul în aer. Mi-am rotit privirea în jurul salonului. la mînecile cu dantele. poimîine.. la nesfîrşit”. Îi detestam pe oamenii tineri pentru că-şi simţeau tot viitorul în faţa lor. va arăta miezul nopţii mîine. e marea. timpul care . Marianne de Sinclair se retrăsese într-un colţ cu Richet şi stăteau de vorbă. mă înăbuşeam în încăperile lor minuscule. Pe vremea mea. mă voi întoarce iarăşi pe tărîmul umbrelor.

spuse Sarcelles. Ştiam că îl bat pe Sarcelles. trăia.se întindea dinaintea mea era. dar era un om al acestor vremuri. îl invidiam. — Atunci nu trebuia să-i luaţi cu împrumut. părea că e gata să leşine.. Am privit dosul lor lucios şi am simţit că inima începe să-mi bată ceva mai repede.. M-am aplecat peste fotoliul său: partida asta mă amuza. Careu de aşi. Nu acesta-i obiceiul? — Nu pot. spuse Sarcelles. am spus. era unul dintre cei mai bogaţi oameni de finanţe din Paris. În aşa hal ajunsesem? Să trişez ca să pierd? Mi-era interzis de acum înainte să trăiesc fără să trişez? Am spus: „Plătesc” şi am aruncat cărţile pe faţă. Dacă va pierde. spuse. Broboane de sudoare îi şiroiau pe frunte. spuse ea. am străbătut galeria şi am intrat în salon. care îi ardea tîmplele: îşi risca viaţa. Luă punga cu un gest repezit şi se aşeză la o masă. Vreme de o secundă am şovăit. Contele de Saint-Ange trecu prin faţa mea. Nu am atîţia bani. — Dublăm miza. dacă puteam să pierd. un timp de surghiun. „Şi eu? m-am gîndit. Puteam să-mi arunc cărţile şi să spun: . Am scos o pungă de bani din buzunar: — Încercaţi să vă refaceţi. Pierdea şi îşi simţea viaţa care-i bătea în piept. El dădea cărţile. Am filat cărţile. — Nu pierde cine vrea. începuse să piardă. Cînd Sarcelles îşi arătă cărţile pe faţă şi cînd mi le aruncai pe ale mele. am spus. — Servit. spuse el. îmi răspunse. Ne-am înfruntat în tăcere. — Iată o partidă care promite să fie interesantă. Pînă la urmă toată lumea cîştigă. M-am aşezat şi am aruncat pe postav un pumn de ludovici de aur. am cerut eu. am spus. m-am gîndit: „Cel puţin îmi pot pierde averea”.Nu merg”. M-am înclinat. La rîndul său aruncă pe postav un pumn de ludovici de aur şi începurăm să jucăm în tăcere. — Am pierdut toţi banii pe care mi i-aţi împrumutat. Baronul de Sarcelles se aşeză în faţa mea. să pierd totul. s-a întors brusc. dar am prins-o de braţ. Se albi şi mai tare: — Şi dacă pierd? — Veţi cîştiga. — Mîine înainte de prînz veţi primi banii acasă. — Plus două mii. Ar trebui să mă invitaţi la micile dumneavoastră reuniuni de sîmbătă. O mulţime de oameni se înghesuia acum în jurul fotoliilor noastre. poate că gustul vieţii mele se va schimba. — Cînd cereţi să vi-i dau înapoi? — În douăzeci şi patru de ore. — Două cărţi. — Mizez cincizeci de mii de scuzi pe cuvînt de onoare. Am pierdut totul.. I-am întors spatele şi am întîlnit privirea domnişoarei de Sinclair: ochii ei albaştri scăpărau de mînie. — Nu mă cunoaşteţi bine. Aşa vă voi dezvălui inima mea. toate hainele mele vor fi nişte deghizări şi viaţa mea o comedie. ce va face? Îşi va zbura creierii? Se va arunca la picioarele mele? Îmi va vinde nevasta. — Dublăm miza. spuse. se simţea ca la el acasă în lumea asta. era un bărbat prostănac şi molîu. — De acord. După o jumătate de oră nu mai aveam nici o monedă în faţă şi buzunarele mele erau goale. Nu voi putea cunoaşte niciodată ceea ce cunoaşte cel mai amărît dintre ei?” M-am ridicat. ca marchizul de Vintenon? Broboane de sudoare îi apărură pe buza de sus. femeia asta nu se temea de mine. spuse el.. — Există crime pe care legea nu le pedepseşte şi care sînt mai mîrşave decît un asasinat pe faţă. un murmur scăpă de pe buzele lor. Ceva ce semăna cu mînia îmi prinse gîtlejul în gheare. În galerie se iscă o mare agitaţie.. Contele de Saint-Ange stătea rezemat de perete. îi tremurau mîinile. L-am oprit şi l-am întrebat: — Nu mai jucaţi? — Am jucat peste măsură. — Aveţi multă aversiune faţă de mine? — Ce alt sentiment aţi vrea să inspiraţi? Am zîmbit. era foarte palid la faţă. fixau postavul verde ţinîndu-şi răsuflarea. cît vedeam cu ochii. I-am răspuns: — Nu dezaprob asasinatul. . M-am îndreptat spre o altă masă de joc.

i-am spus. Mă întreb dacă va fi aşa de nerod să se omoare. Nu te ispiteşte? — Aţi fi prea mulţumit. se regăsea în miezul vieţii sale. dar ceea ce îmi plăcea cel mai mult era să spionez lupta unui om împotriva lui însuşi. n-avea decît să hotărască: „Nu mă voi omorî. poate să trăiască mai departe în Paris. — Prietenia mea nu se cumpără. pînă la moarte. — Nu. Nu răspunse nimic şi atunci am spus: — Să ne întoarcem acasă.” Se auzi o împuşcătură şi un zgomot moale. Am strigat: — Bompard! Bompard a tresărit: îmi plăcea să-l văd cum se trezeşte. Nimic nu-l silea să se omoare şi. Am ridicat din umeri: — Fără îndoială că ai dreptate. îşi tîra picioarele ca un om beat. luptele fără îndurare dintre scarabei. — Îl vedeţi pe omul acela chel? — Da. dar cînd mă aflam în faţa cadavrelor lor. Am zîmbit şi am spus: . — Vom mai vorbi despre asta. dezonorat. — Bineînţeles. Am repetat: — Niciodată. i-am spus. făcea înconjurul galeriilor cu paşi domoli. păianjenii. Atîta vreme cît trăiau. Ieşirăm din grădină şi îi spusei lui Bompard: — Ştii care-i cea mai urîtă festă pe care ai putea să mi-o joci? — Nu. Ceva se trezi în ochii lui: — Sînteţi sigur că nu veţi muri niciodată? — Sărmane Bompard! Nu voi muri niciodată. În clipa aceea l-am văzut pe contele de Saint-Ange care ieşea din salon. — Vă povestesc asta nu pentru a vă stîrni mirare. dar liniştit. Gîndiţi-vă bine. mă regăsea şi îşi amintea că. spuse ea. să bată drumurile şi să cerşească. Avem de lucru. — E un târg? — Luaţi-l cum doriţi. Am traversat în urma lui Saint-Ange curtea palatului şi Bompard mă întrebă: — Cum de vă mai pot distra încă asemenea lucruri? N-aţi văzut destule cadavre în cinci sute de ani? — Poate să se îmbarce spre Indii. şi nu-i are. nu era femeia care să ierte una ca asta. Nu poate face altceva. îmi plăcea să observ muştele. era un tînăr ambiţios şi bine înzestrat: pe vremea aceea eram doar un sălbatic ignorant şi a încercat să mă nesocotească. — Nu primesc decît prieteni. nici măcar tu. Priviţi ce am făcut din el. — Ce s-a întîmplat? întrebă Bompard. — Nu va face nimic din toate acestea. mă va regăsi statornic la fiecare deşteptare. — Cînd am sosit la Paris. — Eu vreau să dorm. De asemenea. — Nu mă miră din partea dumneavoastră. Totdeauna oamenii fac aceleaşi lucruri. L-am bătut amical pe umăr şi i-am spus: — Din fericire. — E mai bine ca cineva să mă aibă prieten. Doamna de Montesson nu ştia că fata care îi făcea lecturile atrăsese în casa ei pe cîţiva dintre obişnuiţii salonului.. spasmele broaştelor. decît duşman. Aş fi foarte dezamăgit. mi se părea că ei nu existaseră niciodată: moartea lor nu însemna nimic.. Saint-Ange intrase în grădina de la Palais-Royal. spuse Bompard.Lovisem în plin. acum cîţiva ani. care moţăia cuibărit într-un fotoliu. De fiecare dată încercam aceeaşi decepţie. — Iarăşi o să vă pierdeţi noaptea? — Desigur. Niciodată nu voi arde hîrtiile pe care le ştii. spuse ea. — M-am gîndit foarte bine. moartea lor era un eveniment pe care îl pîndeam cu curiozitate. spuse Bompard. I l-am arătat pe Bompard. — Să-l urmărim. Niciodată nu vei fi eliberat. — Să-ţi tragi un glonte în cap. — Trebuie să-mi înapoieze douăzeci de mii de scuzi mîine dimineaţă. ci numai pentru a vă face să chibzuiţi. Privirea i se stinse. e un cuvînt al cărui sens nu-l cunoaşte nimeni. M-am ascuns după un stîlp. eşti prea laş. Nu-mi vei rămîne în mînă multă vreme: doar pînă cînd vei muri în patul tău. un val subţire de sînge îi împurpura obrajii. dacă nu voia să moară. M-am apropiat. poate încerca să mă omoare.

sub această calmă aparenţă se dezlănţuiau puteri obscure. poate lucrul acela nu va putea fi sesizat nici cu ochii. Pe pămîntul acesta de care eram ţintuit. mîinile mi se crispară pe microscop şi am spus: — Să ieşim de aici. Nici nu-mi puteam imagina ce voi vedea atunci: miera de ajuns să ştiu că va fi altceva. aflasem cu stupoare că pămîntul pe care îl credeam nemişcat în mijlocul cerului se învîrtea în jurul său şi în jurul soarelui. Saint-Ange tremurase de spaimă. într-o zi voi contempla reversul acestui decor iluzoriu care amăgea ochii oamenilor. în care se reflectau imuabil anotimpurile. dar întotdeauna aceleaşi se aprindeau primele. i-am spus. era de ajuns să freci o bucată de materie pentru a aduce la suprafaţa ei forţe necunoscute. spuse el. am privit praful cenuşiu şi. Trebuia să recunosc că înfăptuiseră descoperiri uluitoare. Într-o zi. dar universul se lărgise: cerul se populase cu stele noi pe care astronomii le scoseseră la iveală cu vîrful lunetelor. Am vărsat conţinutul retortei şi am întins resturile pe o placă de sticlă. era aici. Primele stele străpungeau albastrul închis al cerului. — Dormi prea mult. o simţeam în inima care ardea. care mă întemniţau. Mi-am apropiat ochiul de ocular. şi. Ridică din umeri: — Cum să arzi diamantul? În fundul laboratorului focul sfîrîia molcom. existau altele care rămîneau nevăzute de ochii noştri slabi. era o dorinţă de a sfărîma. mai nouă. M-am întors la masa pe care Bompard aşezase microscopul. în sînul naturii apăruseră forţe noi. — Am luat-o de la capăt de o sută de ori. dar se obişnuise cu ruina şi în fiecare noapte dormea. Trebuie s-o luăm de la capăt. micşoraseră pămîntul. ura era la fel de searbădă ca şi dragostea. nenorocirea nu cîntărea mai greu decît fericirea. curcubeul. îmi scăpase. Afară se lăsa seara. Nu puteam scoate nimic de la ei. pentru ei. Aproape că nu mă mai amuza să-l chinuiesc. Am intrat în laborator. cele mai misterioase fenomene: trăsnetul. smulgea acoperişul de deasupra capului meu şi viaţa mea ţîşnea spre. şi. totuşi. mareele îşi găsiseră explicaţia. deodată. uita. în spatele lor. eu voi fi aici. Caleaşca ne duse acasă. milioane şi milioane de alte stele aşteptau să răsară. în sfârşit. Priveam alambicurile. maşinile înţepenite. căci nu vor şti niciodată ultimul cuvînt al istoriei. vor fi cu toţii morţi de multă vreme. mai neprevăzută decît imaginile din visurile mele se ascundea în spatele vechiului univers de care mă plictisisem. aşa cum fuseseră întotdeauna. se cunoştea cum putea fi cîntărit. al pămîntului pe care îl călcam în picioare palpita o taină. o bucată de sticlă asemenea cu toate celelalte pe care le văzusem şi le pipăisem vreme de cinci sute de ani. încă mai puteau fi numărate pe degete. o simţeam în vîrful mîinilor. Cele mai cumplite dezastre nu-l împiedicau să se culce seara şi să doarmă. pitulate în lumina crepusculului. nici cu mîinile.— Ei bine! Vei dormi. în ziua în care ştiinţa se va curma în sfîrşit. spuse. aceste urechi. poate atunci voi izbuti să uit că aveam pe vecie aceşti ochi. într-o zi voi sparge cerul imuabil. Ar fi trebuit să nu mai ies niciodată. Debarcînd pe vechiul continent. toate obiectele din jurul meu dormeau tăcute. femeile se găteau pentru bal. cascade de rîs izbucneau în cîrciumi. seara asta care începea era deosebită de toate celelalte. pentru mine trudiseră. unică. obişnuiţii oaspeţi începeau să sosească. dar acum murise. îmi sărea din piept. poate că. Însoţeşte-mă. Închis între aceşti patru pereţi mă simţeam mai liber decît pe străzile lipsite de aventură. izbuteam uneori să uit de mine. În saloane. cer ca o flacără. ca un ţipăt. acesta mîini. pentru ei exista totdeauna un mijloc de scăpare. de a sugruma. aveau să facă explozie. Am dat din cap: — Ce trist e să îmbătrîneşti — Eh! Mai bine să fiu în pielea mea decît în a dumneavoastră. . Am spus: — Ar trebui să facem aceeaşi experienţă cu diamantul. — Asta dovedeşte că mai existau impurităţi în carbon. Începi să faci burtă. în străfundul aerului pe care îl respiram. Erau într-adevăr doar resturile unor corpuri străine? Sau carbonul poseda un schelet mineral? Faptele nu vorbeau. eu însă voi profita de strădaniile lor. Mi-am lipit palma de o placă de sticlă. departe de feţele oamenilor. începuseră să le capteze. liniştită sub degetele mele. Dealtfel erau destul de proşti să se mîndrească cu descoperirile lor. se dovedise că aerul avea o greutate. o întreagă lume invizibilă. nici cu urechile. — Dar n-am prelucrat niciodată un carbon cu adevărat pur. inerte. mătura alambicurile. Numai aici. îi ruinasem viaţa. graţie microscopului se dezvăluise o lume invizibilă. năvălise în laboratorul liniştit. — Mi-ar fi plăcut mai mult să mă culc. * Rămăsese un zaţ negricios pe fundul retortei şi Bompard spuse în zeflemea: — N-a reuşit. aceste culori uzate. eu voi şti. decît în şesurile nemărginite ale Americii. M-am apropiat de uşa cu geamuri. tot de secole deasupra capului meu se aşternea aceeaşi sclipire îngheţată. am simţit suflul acelui vînt aducător de furtună pe care îl cunoşteam atît de bine. i-am spus. de a bate. — Vreţi să ieşiţi? — Da. fiolele. bolta cerească nu se schimbase de secole. aceste forme. voi deveni pentru mine însumi un altui.

erai ambiţios? — Ceea ce îmi alină sufletul. — Cum doriţi. Mi-am sprijinit cotul pe fotoliul stăpînei casei. în realitate nu eram nimic şi nimeni. Pe cînd treceam în revistă ultimele bîrfe de la curte şi din oraş. întotdeauna mă primea cu deosebită plăcere: răutatea mea o amuza. erau încredinţaţi că erau oameni vii şi că erau fericiţi. — Cred că şi gustul pentru conversaţiile dezinteresate se cam pierde: oamenii sînt înfierbîntaţi de politică. ştiam. — Sînt foarte încăpăţînată. nici generos.— Nu-i rău că ştii să faci haz de necaz. M-am îndreptat spre palatul doamnei de Montesson. se simţeau mulţumiţi că sînt împreună. care mă întrebă calm: — Puţină cafea? — Mulţumesc. Am luat paharul pe care mi-l întinse Bompard şi l-am sorbit dintr-o înghiţitură.Îi voi sili să-mi remarce prezenţa”. Se pare că sîmbetele domnişoarei de Sinclair degenerează în reuniuni publice. spuse ea cu autoritate. am spus. încetează să-mi mai strici vinul cu arsenic.. spuse el zîmbind. nici de băutură. Nu voi muri. De bună seamă. — Atunci am să mă duc să stau de vorbă cu doamna de Montesson. te rog. nu exista nici un mijloc de a-i convinge de contrariul. — Dealtfel. vorbeau. De ce aveam poftă să le văd chipurile? Nu mă aşteptam la nimic din partea lor. — Voia dumneavoastră. — Nu-i prea multă lume în seara asta.. — Mută-ţi gîndul. Doamna de Montesson lucra la tapiseria ei în colţul de lîngă cămin. ar fi o pierdere pentru tine. Mi-era oare sete? Simţeam în tot trupul o nevoie dureroasă care nu era nici de hrană. — Nici eu nu sînt mai prejos. Rîdeau. i-am spus. — Văd că vă încăpăţînaţi să mă detestaţi. ci pe un personaj de împrumut faţă de care nu simţeam decît indiferenţă. dar. am spus. rîdeau. mă detesta. — Zîmbi: Mă gîndesc la dumneavoastră cît mai puţin cu putinţă. Dar eram curios să ştiu ce se va alege de calma sa demnitate în nenorocire. — A! Prefăcuta mică! spuse ea rîzînd uşor. Totuşi. spuse ea. şi am spus: — Înţeleg gustul tău pentru metoda experimentală. dar degeaba se prefăcea că e nepăsătoare. Se flutură ideile cele mai înaintate şi cele mai luminate minţi ale secolului încep să dispreţuiască acest salon bătrîn. nici curajos. vorbeau. — Care sîmbete? Despre ce vorbiţi? întrebă doamna de Montesson. dacă un om mi-ar afirma că este nemuritor. am surprins o privire a Mariannei de Sinclair.. Dar nu puteam îndura gîndul să-i ştiu vii sub cerul acesta şi eu să fiu singur în mormîntul meu. unde oaspeţii se străduiesc să dărîme şi să reclădească societatea. m-am gîndit cu mînie: . ce sentiment aş fi putut inspira? Beatrice îmi spusese într-o zi: nici zgîrcit. I-am zîmbit. N-aveam pic de ciudă pe ea. ochii albaştri străluceau pe obrazul rumen. făcînd o strâmbătură. îşi întoarse ochii îndată. cît despre mine. prietenii făceau cerc în jurul fotoliului ei: nimic nu se schimbase. am spus. — Nu sînteţi la curent. în tinereţea ta. nu pe mine mă urau sau mă iubeau. — Scuzaţi-mă. l-am pus pe masă. am luat pălăria şi am spus: — Mi-e sete. în săptămînile care se scurseseră nimeni nu remarcase absenţa mea. în ţinuta ei nepăsătoare şi nobilă era ceva care îmi plăcea. mantia pe umeri. trebuie să servesc cafeaua. nu. — Adevărul este că ar fi trebuit să muriţi de o sută de ori. şi nu un club. nu-i voiam răul. Mă ţintui cu ochii ei mici şi pătrunzători: — Ştiţi bine că nu sînt la curent. umbla încolo şi încoace prin salon. Dă-mi să beau. am întrebat.. Un salon este un salon. pentru a se aduna în jurul dumneavoastră.. — Nici dumneavoastră. nici bun. spuse el. Mi s-a spus că reuniunile dumneavoastră sînt foarte interesante. nici de o femeie. sub voalul uşor care o acoperea se desluşea claia de păr castaniu. în realitate. Doamna de Montesson ridică fruntea şi aruncă în juru-i o privire rapidă: — E urît afară. ştiam bine că e îngrijorată. — Niciodată nu se va vorbi politică sub acoperişul meu. Am spus: — V-aţi mai gîndit la ultima noastră conversaţie? — Nu. Să dărîmi şi să reclădeşti societatea trebuie să fie un lucru pasionant! . Dar. N-am nevoie de drogurile voastre. n-ai alt prieten mai bun decît mine. spuse. ştiam foarte bine să le imit zîmbetele. Am urmărit-o din ochi pe Marianne de Sinclair. Marianne de Sinclair servea cafeaua şi Richet o privea cu o expresie de satisfacţie nătîngă. — Aveţi dreptate. Marianne primeşte sîmbăta? De cînd? — De şase luni în camera ei se ţin reuniuni interesante. nici laş. i-am spus. aş încerca să aflu singur adevărul. este că niciodată nu-mi va fi cu putinţă să fiu la fel de nenorocit ca dumneavoastră. nici rău. Mi-am aruncat. M-am apropiat de Marianne de Sinclair.

privirea ei mă străpunsese. Dispăru. mă voi strădui să nu-i fac rău. — La ora cinci. totuşi era de ajuns să spun un cuvînt. brusc. eu: o fiinţă demnă de milă. Din nou se înroşi şi mă privi cu un soi de uluire: — Vă deplîng. Era tulburat. nu vor fi vreodată decît minciuni. în ciuda mîniei sale sincere. O clipă mai devreme avea dinaintea lui treizeci sau patruzeci de ani de viaţă. sub deghizări. Se îndepărtase. o privi. curajul şi orgoliul pe care le adunase nu-i ajungeau să-mi îndure rîsul. spuse. eu nu rănesc. spuse el. oare cineva mai exista încă în spatele fantomei mele. spuse el. însă toate scuzele. spuse el. — Am avut unsprezece dueluri în viaţa mea. — Teamă mi-e că uşa dumneavoastră nu se va mai deschide sîmbăta pentru nimeni. — Vreţi să ne întîlnim la ora cinci la bariera Passy? Aduceţi doi martori. Glasu-i era îngheţat. dar am pentru el cea mai duioasă afecţiune. cineva cu o inimă vie? Mi se părea că într-adevăr pe mine mă atinseseră aceste cuvinte. M-am pornit pe rîs. — V-a spus oare că ne vom bate în duel? — Nu. Ţinea să mă provoace. mă veţi considera ca pe un prieten? — Voi avea faţă de dumneavoastră o imensă recunoştinţă. şi. spuse cu un glas care tremura: — Nu-l iubesc ca pe un iubit. încît n-am încercat să-i răspund nimic. — Acord interes tuturor prietenilor mei. nu prevăzuse că lucrurile se vor petrece astfel.. nu-i mai rămăsese decît o noapte. Nu eram sclavul nici uneia dintre convenţiile lor. dar nu ştia să se împiedice a roşi şi atunci părea foarte tînără şi foarte vulnerabilă. Dacă ar fi ştiut ei cît de liber eram faţă de ei.. Doamna de Montesson nu pare să aprecieze prea mult micile dumneavoastră reuniuni. Vă deplîng mult de tot. — Ascultaţi-mă. care se amuza făcînd răutăţi meschine. ca şi provocările mele. E-un copil! Am întrebat-o cu asprime: — Îl iubiţi? — Ce vă pasă? — Dacă îl iubiţi. aşa cum eram. sub măşti.Se aplecă din nou asupra tapiseriei. dar dorea tot atît de straşnic să ştie ce aveam să-i spun. nici mînie de potolit. am rămas pironit locului. În focul pasiunii sale. Traversă salonul. putea să-şi ţină ţeapăn trupul frumos. M-am îndepărtat de fotoliul ei. în prag se opri. pe mine. — Nu rîdeţi. — Aţi făcut un lucru josnic. Am adăugat: — Nu cred să fie utilă prezenţa unui medic. de fiecare dată mi-am ucis adversarul. sub armura pe care mi-o făuriseră veacurile. În glasul ei era o tristeţe atît de sinceră. Tînărul Richet care vorbea însufleţit cu Marianne de Sinclair se îndreptă spre mine. la pămînt.. spuse ea. spuse cîteva vorbe Mariannei de Sinclair şi se îndreptă spre uşă. spuse el. însă sub masca indiferentă simţeam cum îi palpită curiozitatea. — Îmi veţi da socoteală. încă nu-şi dădea seama că moartea pe care o sfida se va năpusti asupra lui. Sîngele i se urcă în obraji. Mă privi neliniştită. i-am spus. căuta să ghicească ce cuvînt îl putea salva pe Richet şi ce cuvînt risca să-l piardă. ci ucid de-a dreptul. de a-l bate. ochi boboşaţi şi. şi ea mă plîngea. — Dacă îi cruţ viaţa. putea să-şi controleze privirea şi freamătul buzelor. într-adevăr pe mine mă plîngea. şi ce-aş fi putut să-i spun? Ce cuvînt adevărat putea ajunge de la mine pînă la ea? Un lucru era adevărat: o alungasem din această casă. abia atunci le-ar fi fost într-adevăr frică de mine. la bariera Passy.. Avea buze groase. Am zîmbit. dorea straşnic să mă strivească sub dispreţul ei. Nu ştia că nu aveam nici onoare de apărat. Nimic nu mă împiedica de a-l pălmui. stîrnea rîsul. . probabil se gîndea: „Poate că o văd pentru ultima oară”. pe mine. spuse. Am continuat să zîmbesc. Vă implor să-i cruţaţi viaţa. — N-o să ucideţi un copil. Uşa mea vă va fi deschisă în fiecare sîmbătă. M-am apropiat de Marianne de Sinclair pe care am întrebat-o: — Îi acordaţi interes lui Richet? Şovăi. efortul de a se păstra demn îi accentua expresia naivă. — Şi cum mi-o veţi dovedi? — Tratîndu-vă aşa cum se tratează un prieten. de a-l doborî. mă aflam aici. aşa cum nu mă cunoştea. Am spus: — Sînteţi atît de grăbit să muriţi? — Sînt grăbit să eliberez lumea de prezenţa dumneavoastră.

Mi-am ridicat capul. în fundul. mi-am amintit. lumina era mai blîndă. toate negre. privea luna şi stelele. Pe marginea rîpei şedea o fiinţă demnă de plîns şi care aştepta momentul să comită un asasinat absurd. pierdut sub cer. Mergeam şi ea înainta împreună cu mine. — Repet că vă cer toate scuzele. — Ia te uită! Speraţi să le învăţaţi limba? spuse Bompard. îşi construiseră în douăzeci de ani muşuroiul acesta mare. M-am ridicat. Niciodată nu mi se va întîmpla nimic. cu o lance în mînă. gîndindu-se: „Le văd pentru ultima oară”.. Nu mai cunoşteam nici frica. aştepta înfrigurat ivirea zorilor. şi luna va străluci pe cer. mii de furnici. Şi mie. — De ce? întrebă Richet. repetîndu-se veşnic. Totdeauna era aceeaşi noapte fără aventură. Prefer să vă cer scuze. prezentă în fundul cerului. nimeni nu-mi vorbise vreodată cu o prietenie atît de înflăcărată. i-am spus. I-am privit pe cei doi oameni din spatele lui Richet. singură şi inumană ca şi mine. mi-ar fi bătut inima. desprins de viaţa lui. într-o dimineaţă ceţoasă. biserica se înălţa rigidă în lumina moartă. toate asemănătoare. dac-aş fi fost muritor. Şi. verzi. o singură zi. Richet îmi întinse o sabie. roua mai proaspătă decît în orice altă dimineaţă. * Îmi înfipsesem vîrful bastonului în muşuroiul de furnici şi îl învîrteam de la dreapta spre stînga. parfumul teilor înmiresma aerul cald. şi viaţa care mergea mai departe în mine nu era viaţa mea. Am. mîna nu mi se dezlipea de trup. o oră îndepărtată. fără suferinţă. luna detestată care mă însoţea de cinci sute de ani. deodată. . fluviul curgea rece şi negru între zidurile capitonate cu iederă. străzile erau pustii. — Seamănă cu toţi trandafirii. de speranţă. serioase. vă rog să fiţi martori. În depărtări cînta un cocoş. leneşe. casa în care locuiam nu fusese niciodată o casă. fremătînd de viaţă atît de mult. avea dreptate. atît de îndepărtată încît o crezusem dispărută pentru totdeauna Aveam şaisprezece ani şi. i-am spus. — N-am poftă să mă bat. Nu. îndată începură să alerge. n-am să mă bat. un glas îmi spunea înlăuntrul meu: „Fii viteaz”. aruncat din nou în viaţa lui fără să ştie ce să facă cu sine însuşi. avînd pe inimă tot curajul său inutil. ar fi trebuit să li se încingă talia cu panglici roşii.. Chipul lui avea o expresie nedumerită şi dezamăgită. şi noi vom rămîne în picioare. mai bezmetice decît bulele pe care focul le făcea să danseze în retortele mele şi urmîndu-şi totuşi planul lor cu îndărătnicie.. Rămăsese înţepenit în faţa mea. fără bucurie. într-o bună zi din ea nu va mai rămîne nici o urmă. Oamenii se cuibăriseră în saloanele lor. încît pînă şi firele de paie păreau însufleţite: alergau în toate părţile. Am dat colţul unei străzi şi m-am pomenit pe cheiul fluviului. era o zi frumoasă de iunie. pentru o clipă era. M-am aşezat pe marginea unei rîpe. prezentă în fundul apei. pe locul unde a fost nu va mai fi decît un morman de ruine. O singură noapte. M-am sprijinit de parapetul de piatră. secolul acesta nu era secolul meu. — Cu toate acestea nu vă temeţi de mine. I-am întors spatele şi m-am îndreptat cu paşi mari spre şosea. Bompard ţinea un trandafir în mînă. ca şi mînia şi pofta mea. în străfundul apelor se vedea luna plină. zăbăuce. îngheţînd toate lucrurile cu privirea ei îngheţată. — Nu. îşi privea picioarele pe care i le stropea roua. Gerul se înălbea cînd am ajuns la bariera Passy. Glasul amuţise. nici curajul. moartea care m-ar fi aşteptat la capătul cheiului întunecos. dar se amestecau toate în baletul acesta monstruos. spuse el mirat. erau unele zeloase.. Ridică din umeri: — Ziceţi asta fiindcă n-aveţi ochi să-i vedeţi. dar eu stăteam nemişcat. prospeţimea zorilor era pierdută. M-am gîndit: „Într-o bună zi se va prăbuşi la rîndul ei. — Refuz să mă bat. i-am spus. golit. pentru a-mi oferi o ocupaţie. Poate că în clipa asta Richet privea luna. În jurul lui zorile se iveau pentru ultima dată. un imperiu se născuse şi se prăbuşise în mîinile mele. galbene. Mergea încet. Nicăieri nu mă simţeam la mine acasă. lumina asta din cer ar fi fost moartea care îmi făcea semn. Auzeam înlăuntrul meu: „Vă deplîng”. parcului care înconjura locuinţa mea de la ţară. Oraşe arseseră în flăcări. ci un cantonament. duelul acesta era o înşelăciune. sau trudeau toate cu aceeaşi nătîngă înverşunare? Mi-ar fi plăcut să le urmăresc cu ochii una cîte una. inutil ca şi ura mea. Îmi întindea sabia. şedeam pe cal. toţi oamenii care ne înconjurau vor muri. Şi eu eram aici. de mii de ori aceeaşi furnică. luminată de lună. şi mi-era frică. armate se încăieraseră. Zîmbi. Afară era o noapte frumoasă şi răcoroasă. gîndindu-se: „L-am văzut oare pentru ultima dată?” Cuprins de spaimă. şi eu voi fi tot aici”. pentru ultima dată mirosul proaspăt al pământului se ridica în văzduh. Şi pentru că mi-era frică. Dar nu. Era gata să moară şi îşi ţinea întreaga lui viaţă lipită de piept. am zărit absida catedralei cu arcurile sale albe. stupid. noaptea asta ar fi fost fără pereche. armurile genovezilor sclipeau în lumina viorie a zorilor.Am ieşit din casă. aveam. Cine putea fi mai de plîns decît mine? Ultima stea se stinsese cînd l-am văzut pe Richet înaintînd spre mine. să ucid un om fără risc şi fără bucurie. în mansardele lor: la ei acasă. cu statuile care coborau în procesiune din înaltul acoperişului. Îşi amintea fiecare zâmbet al Mariannei de Sinclair. mers de-a lungul fluviului. descumpănit. — Eu l-am inventat! spuse el cu mîndrie. ca şi mine.

De cînd ne retrăsesem la Crecy. În cuptorul special pe care îl construisem. am văzut-o pe Marianne de Sinclair. Era o undă de provocare în glasul ei şi am întrebat-o sec: — Aţi venit să-mi aduceţi iertarea păcatelor? Scutură din cap: — Am venit să vă vorbesc despre un proiect. Ce voia de la mine? — Nu-mi purtaţi pică? — Nu. a venit de la Paris cu trăsura şi vrea să vă vadă personal. zise ea cu glas domol. voiam să vă mulţumesc pentru că i-aţi cruţat viaţa lui Richet. aveam tot timpul dinaintea mea. „Poate aşa voi omorî o oră. se întrerupse şi îmi întinse un caiet pe care îl ţinea în mînă. în ochii ei era ură. Nu din cauza domniei-voastre am făcut-o. Oricum. pironindu-mi ochii în cer. Am pus broşura pe genunchi. la întâmplare. Am rostit aspru: — Nu-mi mulţumiţi.. Am privit-o uluit. o bucată de diamant se mistuia pe fundul unui creuzet de aur. mi-am scuturat hainele murdare de pămînt şi m-am îndreptat spre casă. dar nu-mi mai stîrneau curiozitatea.” Rostise aceste cuvinte şi fantoma mea devenise un om în carne şi oase. şi omul acesta meschin şi criminal stătea acum în faţa ei. care să împlinească golurile învăţămîntului oficial. Vorbea cu sfială. străin acolo. Nu-i uitasem sunetul glasului. — Credeţi că v-am denunţat doamnei de Montesson din motive bune? am întrebat-o. îşi petrecea timpul liber altoind trandafiri. — Vă admir credinţa. Îşi întoarse capul şi spuse: — Ce frumos e parcul! Vă place să trăiţi la ţară? — Mai cu seamă îmi place să trăiesc departe de Paris. M-am înclinat în faţa ei: — Ce surpriză! — Nu vă deranjez? — Deloc. sau milă? Neliniştea aceasta ruşinată care îmi strîngea inima dovedea din nou că pe mine. Închipuiţi-vă că aproape aveam remuşcări. — Nu era vorba de generozitate. Mă sîcîia faptul că se putea lăsa înşelată. Am luat broşura. şi eu. — Cu atît mai bine. acolo livezile erau acoperite de neaua migdalilor. — Domnule! Din nou Bompard se ţinea în faţa mea. „Vă deplîng. peste cîţiva ani cel din urmă şcolar va şti secretul corpurilor simple şi al celor compuse. în concluzie.. i-am spus. după faptele mele. noi socotim că dezvoltarea spiritului ştiinţific va avea o mare influenţă asupra progresului politic şi social. Se lăsă o scurtă tăcere. apoi spuse cu un glas uşor şovăielnic: — De multă vreme doream să vă văd. — Toate aceste idei sînt expuse în broşura asta. — Un proiect? — E multă vreme de cînd prietenii mei şi cu mine dorim să creăm o universitate liberă. — O doamnă? am spus eu mirat. — O! Nu spun că n-aţi fi în stare şi de josnicii. Viaţa mea este mult mai interesantă acum. am spus scos din sărite. purta o rochie de pînză cu dungi liliachii şi părul ei nepudrat îi cădea în bucle pe umeri. Şi totuşi voi lăsa să treacă şi primăvara asta fără s-o trăiesc. M-am ridicat. Zîmbi: — Presupun că atunci cînd faceţi o faptă bună îi găsiţi întotdeauna motive rele. cîteva pagini vesteau. Şi pentru mine era albastru ca în zilele frumoase la Carmona. — O doamnă vrea să vă vorbească. Din nou mi-am întors privirea spre furnicile zorite. am spus. aici un nou trandafir înflorise. de figura străină care se modela în jurul meu. chiar pe mine mă ţintuia privirea ei. apariţia unei lumi mai bune. treceam ca un mort prin acest anotimp încărcat de flori. începea printr-o destul de lungă disertaţie asupra avantajelor metodei experimentale şi asupra consecinţelor morale şi politice care erau menite să decurgă din răspândirea ei. — Nu era nevoie. spuse ea. Mi-aţi făcut un serviciu. şi eu simţeam parfumul trandafirilor şi al teilor. cu un ton ferm şi pasionat. urma apoi programul de lucru al viitoarei universităţi. spuse ea. nici asta nu mă mai interesa. am deschis-o. . — Dumneavoastră aţi întocmit-o? Zîmbi puţin jenată: — Da.. Aţi făcut o faptă generoasă. — N-are importanţă.” Aşezată într-un fotoliu de paie. străin aici. spuse ea cu voioşie.. la umbra teiului bătrîn. dispreţ. şi ea.. Doar n-aveam să rămîn toată viaţa sclava unei bătrîne egoiste..Se îndepărtă. părea mult mai tînără decît în salonul doamnei de Montesson şi îmi părea şi mai frumoasă. M-am culcat pe spate şi m-am întins.

— Cu plăcere. am spus. Am ridicat din umeri: — Era un simplu capriciu. Era atîta patimă în glasul ei. — Vă vorbeşte. — Pentru plăcerea de a vă face plăcere? — Din interes pentru ştiinţă şi pentru umanitate. — Greşiţi dacă mă socotiţi bun la suflet. — Dumneavoastră? — Trăiesc. Am deschis o listă de subscripţie. Ea rîse: — Nu sînt o proastă. După o oarecare tăcere am spus: — De ce v-a venit ideea să vă adresaţi mie? — Sînteţi foarte bogat. Şi vom fi încă şi mai fericiţi dacă veţi accepta o catedră de chimie. florile: de îndată ce ochii ei se desprindeau de mine. nu-i aşa? am spus. mi-era ruşine. Atinse cu vîrful degetelor unul dintre trandafirii pe care îi inventase Bompard. — Am gîndit multe lucruri rele. Cum de v-a putut trece prin cap că voi consimţi să vă ajut? Chipul i se însufleţi. faceţi tot ceea ce vă place. am spus: — Aş fi curios să ştiu ce gîndiţi despre mine. dar cum să-i spun adevărul? — Cred că în fond îi invidiez. Ştiam eu că sînteţi foarte nefericit. Aveam impresia că o trag pe sfoară. — Mie nu-mi spune nimic. dar era cu neputinţă să-i explic. sau pe nu? . Pentru a compensa răul pe care vi l-am făcut? Se îmbăţoşă: — V-am mai spus că nu mi-aţi făcut nici un rău. cîţiva paşi în tăcere. încît am simţit nevoia să mă apăr. — Aţi venit să-mi cereţi bani? — Da. spuse. ignoranţi. — Nu v-aş fi crezut în stare de asemenea capricii. nu vă cunosc. — Dar mă cunoaşteţi. — Nu vă place nimic din toate acestea? Am cules trandafirul şi i l-am întins: — Mi-ar plăcea să-l văd prins de rochia dumneavoastră. Mă luă de braţ şi merserăm de-a lungul pîrîului în care înotau peşti aurii. Şi sînteţi un mare savant: toată lumea vorbeşte despre experienţele dumneavoastră asupra carbonului. ea privea copacii. de ani întregi n-am izbutit să mă simt viu. i-am spus. De mulţi bani. înrobiţi unor munci lipsite de bucurie. — Ştiinţa nu mă interesează decît în măsura în care este inumană. ochii îi deveniră şi mai strălucitori: — Tocmai. Credeţi că am să vă dau bani. şi n-aţi încercat niciodată să-i ajutaţi: ei ar trebui să vă deteste.— Credinţa nu e de ajuns. cea mai mare parte dintre ei sînt nevoiaşi. — Totuşi speraţi să-mi stîrniţi interesul faţă de fericirea omenirii. i-am spus. M-am ridicat brusc: — Veniţi să facem o plimbare în parc întrucît găsiţi că e frumos. Am început să rîd. savant. dar s-ar putea să şi acceptaţi: îmi încerc norocul. Ce vă spune? — Că-i bine să trăieşti. Mi-aţi reproşat adesea că detest oamenii. Pentru mine lucrurile sînt lipsite de glas. — Să fim serioşi. prea multe primăveri. sper că veţi fi primul care îşi va depune iscălitura. spuse ea cu bruscă mînie. iar eu. răspunse ea pe ton vesel. — Şi de ce aş accepta? am întrebat-o. Priveam intens trandafirul galben. simţeam că viaţa mă părăseşte. liber. sau că voi refuza? Pe ce faceţi prinsoare? Pe da. — Nici într-o zi atît de frumoasă nu vă simţiţi viu? — Nu. — O! rosti cu glas emoţionat. Am făcut. Avem nevoie de colaboratori şi de bani. Puteţi să refuzaţi. — De ce v-aţi schimbat părerea? — Atitudinea dumneavoastră faţă de Richet mi-a deschis alte orizonturi. Cu vîrful pantofului rostogoli o pietricică pe alee şi nu răspunse. Sînteţi bogat. — Mă întreb cum îndrăzniţi să-i detestaţi pe oameni. dar existaseră prea mulţi trandafiri în viaţa mea. Zîmbi şi luă floarea al cărei parfum îl sorbi prelung.

se apropie de biroul meu şi mă întrebă: — Tot lucraţi? Am zîmbit: — După cum vedeţi. eu.. o minţeam. — Nu e toată averea mea. la fel de neprevăzut ca şi cînd trecutul n-ar fi existat niciodată. — Sînt sigură că nu v-aţi mişcat de dimineaţă. cu îngrijorare: „Voi deveni oare iarăşi viu?” * Cineva bătea la uşă şi Marianne intră. ţineam în mînă o cambie. îmi venea să spun: „Mîine”. Am auzit uruitul roţilor care se îndepărtau pe drum. — Mă întorc îndată. — Nu puteţi înţelege totul. împietrită de spaimă. Pentru a doua oară m-am simţit lovit drept în inimă. toate astea nu însemnau acelaşi lucru pentru ea şi pentru mine. Se urcă în trăsură. — Sînteţi nesăţioasă. Sînteţi liber. — Nu mi-aţi spus că aveţi nevoie de mulţi bani? Se uită la hîrtie. o să vă ruinaţi sănătatea. — Mai degrabă una. multe lucruri se vor schimba pentru dumneavoastră. eu eram acela care vorbea. — Aţi prînzit? Am şovăit şi ea spuse cu aprindere: — Desigur că n-aţi mîncat nimic. timpul. în această clipă aveam să-i dau Mariannei un răspuns care nu era înscris în nici unul dintre momentele uitate din viaţa mea. spuse ea rar. — Am să mă mai gîndesc. Am privit-o: decepţionată sau mulţumită. — Trebuie să mă decid pe loc? — Cum vreţi. — Mă gîndesc că în ziua în care veţi consimţi să vă ieşiţi din piele. am repetat. spuse ea. i-am spus.. va lăsa în urma ei grilajul parcului şi nu-mi va mai rămîne decît să mă întorc şi să mă întind lîngă muşuroiul de furnici. — E-adevărat. — E însă o mare parte din ea. spuse. eu aveam s-o decepţionez sau s-o fac fericită pe Marianne. Rămase în picioare în faţa mea. eram liber.. Îmi întinse mîna. eu. Se pare că sînteţi un abil om de finanţe. Am şovăit. — Cînd îmi veţi da răspunsul? mă întrebă. — Pe strada Ciseaux la numărul 12. să nu dormi. Acolo locuiesc acum. . în prezenţa ei. — Mulţumesc. — Nici prietenii mei. Eu trebuie să vă mulţumesc.. Şi voi veni să vă aduc răspunsul. toate secolele pe care le trăisem muriseră în pragul acestei clipe care ţîşnea sub cerul albastru la fel de nou. nici eu nu ne pricepem la afaceri. Mă privea cu o înţelegere îngrijorată şi mi se făcu ruşine: să nu mănînci.Mă privi cu o expresie gravă: — Nu ştiu. sau mai curînd cealaltă? Şovăi. — Nu înţelegeţi că cineva vă poate purta de grijă? O clipă râmaserăm unul în faţa celuilalt fără să spunem nimic. mi-ar fi fost ruşine să exploatez situaţia după bunul meu plac. Am spus: — E tîrziu. mi-am lipit obrazul de scoarţa aspră şi m-am gîndit cu jind. — De ce îmi purtaţi de grijă? am întrebat-o. Ar trebui să plecaţi. chiar eu aveam să aleg. Vreţi să mă aşteptaţi o clipă? Cînd m-am întors. Era adevărat. am spus. Cu amîndouă braţele am cuprins trunchiul bătrînului tei. Ajutaţi-mă să pun pe picioare universitatea noastră. — Mai am să vă rog ceva. spre a fi sigur că o voi revedea. şi eu. să-ţi dărui averea.. care acţiona. — Pe strada Ciseaux la numărul 12.. spuse ea cu oarecare răceală. dar n-am spus asta. i-am întins-o şi sîngele i se urcă în obraji: — Dar e o avere! spuse. — Îmi cereţi aceasta în interesul dumneavoastră sau al meu? Păru descumpănită: — Şi una şi cealaltă. dar iubea atît de mult viaţa încît avea întotdeauna încredere în adevăr. Nu mai avem ce să ne spunem. apoi la mine şi spuse: — Nu înţeleg.

da. E-atît de frumoasă luna plină! — A! Vă place luna plină. Întreceţi măsura şi în bine. asta înseamnă să fii viu. buzele-i schiţau un zîmbet şi întrebă cu cochetărie: — Asta vă face într-adevăr plăcere? Am ridicat din umeri. aş fi vorbit prea mult sau prea puţin. ce să facă. Rîse: — Sentimentele dumneavoastră întrec întotdeauna orice măsură. am spus. indiferenţi. Ceilalţi mi se par mereu călduţi. am spus ciudos. Am întrebat-o: — Mergem pe jos? — Fireşte. ştia întotdeauna unde să meargă. — Nu mă cunoaşteţi. — Ascult. prin toţi porii pielii sale fragede dulceaţa acestei nopţi. Coborîrăm scara. aţi fi stat aici toată noaptea.— Dacă n-aş fi venit. cuvintele m-ar fi trădat. îşi luă inima-n dinţi: — Atunci duceţi-mă în noul local despre care vorbeşte toată lumea... — La Dagorneau? — Da. n-aş mai fi fost stînjenit de mine însumi. casa mea de la Paris devenise centrul unde se elaborau planurile viitoarei universităţi. — Cînd nu lucrez mă plictisesc. — Da. — Lăsaţi-o să aştepte. Am spus pe neaşteptate: — Veniţi cu mine să cinăm împreună. i-am spus. — Tocmai de aceea. Am spus scurt: — Bineînţeles. — Aş vrea să vă pun o întrebare.. — Aţi iubit vreodată? Îmi răspunse pe loc: — Nu. cum să-i explic că-i doream prezenţa pur şi simplu pentru a-mi omorî timpul. ea va continua să rânjească pe cer. sorbind cu lăcomie prin ochi. — Într-adevăr? Dacă vi s-ar spune că o să muriţi peste cîteva clipe. — Nu o invidiez. am spus tăios. răutatea dumneavoastră era o revoltă. avînd în faţă sarcini precise de îndeplinit. Cu o mînă fermă dădu la o parte hîrtiile întinse în faţa mea. Ochii îi scăpărau. prin urechi. Începu să rîdă: — Nu vă căutaţi scuze. Dar şi asta înseamnă să trăieşti. — Totuşi sînteţi o fire pătimaşă. Acum trebuie să cinaţi. . doream să fiu sincer cu ea. atîta vreme cît stăteam aici. Mergea cu pas sprinten. dacă aş fi putut s-o urmez de-a lungul vieţii întregi. spuse. nu sînt vii. — Destul. — Mi-aţi mai spus asta o dată. Am privit cu regret masa acoperită de dosare. se pare că se mănîncă grozav. i-am spus. — Cît de mult iubiţi viaţa. spuse ea. ferestrele apărate de draperii grele. — Unde să mă duc să mănînc? am spus. Am simţit o înţepătură în inimă: — Nici eu nu sînt viu. dar nu-mi era îngăduită nici o sinceritate. — Cînd vom fi morţi cu toţii. — Nu vă place? — Nu pot să sufăr luna. Dar nu-i deloc adevărat. spuse ea. avea întotdeauna dorinţe sau curiozităţi de astîmpărat.. nu v-ar cuprinde frica? — A! Vreau să mor cînd va sosi clipa mea. Păru puţin încurcată. şi mă simţeam bine în biroul acesta. nu se punea problema să mă duc în altă parte: nu exista nici o problemă. Mă privi: — În fond. apoi. o iubesc. nu suportaţi mediocritatea. pereţii opaci. spuse Marianne. — Vi s-a întîmplat să fiţi nefericită? — Cîteodată. că aveam nevoie de ea să trăiesc. Mă privi. ca şi în rău. — Sînt multe locuri. Nu mă tem de moarte. Şovăi: — Mă aşteaptă Sophie.

Marianne întrebă: — De ce vă înfuriaţi atît de tare cînd par să cred lucruri bune despre dumneavoastră? — Am impresia că sînt un impostor. Dar Marianne zîmbea şi nu puteam urî ceea ce îi aducea pe buze un asemenea zîmbet. dăruiţi totul şi nimic nu vi se pare că vă costă ceva. dar mă simţeam paralizat: „Trupul tău aparţine altei specii. — Aş fi vrut să vă vorbesc cinci minute. nici zgîrcit. mînca cu un aer serios şi animalic. . — Unde vă duceţi? — Mă întorc la Crecy. „S-ar zice că sînt unul de-ai lor. dar nici nu devenisem mai bun: nici bun. Am umplut cu vin cele două pahare: — Aţi dat uitării trecutul? — Nu. — A! Nu cred asta. lucrul acesta nu marca nici o deosebire. spuse Marianne. dinţii ei aruncau luciii crude. beam. spuse ea cu reproş. În jurul meu oamenii mîncau. purta o lungă rochie albastră.. După ce ospătarul ne aşeză în faţă nişte gustări şi un urcior de vin roze.. nici generos. Aceeaşi flacără. Şi eu mîncam. nu puteam să mă ating de ea. cîntau. o flacără începuse să ardă şi în inima mea.. Şi am început să cînt împreună cu ei. aş fi vrut să strâng în braţe carnea asta fragilă. — Tocmai asta-i adevărata generozitate. şi trudă pentru cele întreprinse de noi? — Dar asta nu mă costă nimic. în ciuda graţiei rezervate a gesturilor sale. Femeia se apropiase de masa noastră. beau şi alături de ei şedeau femei care le zîmbeau. — Fără să-mi spuneţi la revedere? — Nu voiam să vă deranjez. îi respira parfumul. am spus. — Vedeţi! Duse la gură o bucată de pateu. M-am îndreptat spre uşă.. nici trecutul şi nici viitorul nu mai aveau importanţă. fie că mureau mâine. părea o lupoaică preschimbată în femeie. m-am gândit. aceia făceau parte din specia ei şi eu n-aveam ce căuta printre ei. Făcu un semn şi toţi începură să cînte împreună cu ea. Şi cînd flacăra aceasta ardea. rîsetele. cu pofta asta liniştită. glasurile lor.. Verdier îi atingea mîna Mariannei. o flacără le ardea în inimi. din cînd în cînd se lipea de ea. Aţi muncit prea mult. cu bîrne înnegrite de fum.. şi alături de mine şedea o femeie care îmi zîmbea. Vocea limpede a Mariannei se împleti cu vocile celorlalţi. De obicei nu puteam suferi gălăgia oamenilor. Zîmbeau femeilor lor. munca noastră ar fi inutilă. Îmi zîmbi: — Îmi place aici. Un val de căldură îmi năpădi inima. O scară cobora spre o mare sală boltită. peste o sută de ani sau niciodată. se aplecă spre mine: — Trebuie să cîntaţi şi dumneavoastră. — Nimeni nu se schimbă vreodată. Marianne mă opri. de aceea nu mai aveţi poftă de mîncare.” Mâinile şi buzele mele erau de granit. publicul repeta refrenele în cor. Dar v-aţi schimbat. * „Nu-i adevărat. — E-adevărat.” — Cîntăreaţa are o voce frumoasă. răspunse ea. Ne-am aşezat la o masă mică din fundul încăperii şi am cerut să ni se aducă de mîncare. Mă privi mirată: — Ce s-a întâmplat? De ce plecaţi atît de repede? — Ştiţi bine că nu sînt sociabil. — Dacă doriţi. Ceva care semăna cu ruşinea mă strîngea de gîtlej: nu cîntasem niciodată împreună cu ei! I-am privit. îi priveam cum dansau. ospătari purtînd pe cap bonete de culori vii circulau printre mesele la care se înghesuiau grupuri de oameni zgomotoşi. — Şi mie-mi place. spuse ea cu aprindere. cînta privind-o cu voioşie pe Marianne. spuse ea. sînt unul de-ai lor”. Am pus o bucată de pateu în farfuria mea. Dacă oamenii nu s-ar schimba niciodată. M-am gîndit: „Sînt un om viu. — Dar nu mîncaţi nimic. nu puteam să rîd cum rîdeau ei. i-am spus. care îi dezvelea umerii şi pieptul. Şi dumneavoastră? În celălalt capăt al sălii o femeie tînără cînta acompaniindu-se la vielă. Mă privi: — Sînt sigură că acum n-aţi mai putea să vă amuzaţi împingînd un om la sinucidere. am spus.Se roşi şi merserăm în tăcere pînă la uşa localului. cînd eram gata să trec pragul. nici rău.” Ascuns pe jumătate în spatele unei coloane. — Ba deloc. Cum să-i explic? Nu mă mai amuza să fac rău. — Nu-i adevărat oare că daţi cu generozitate şi timp. Nu sînt unul de-ai lor. şi bani.

fiecare gest. I-am spus: — Mi se pare că nu mai aveţi nevoie de mine. sunetul viorilor ajungea pînă la noi înăbuşit străbătînd pereţii capitonaţi cu cărţi. aş lăsa nebunii în libertate şi i-aş închide în cuşti pe filozofii voştri. vorbea limba lor. — Voiam să vă spun că am fi dezolaţi dacă veţi refuza într-adevăr să faceţi parte din comitetul nostru de binefacere. încît o dată mai mult am simţit o dorinţă sfîşietoare de a mă destăinui ei fără reţinere. — Ca să-mi omor timpul. Am tăcut şi atunci ea spuse iritată: — În sfîrşit. — Nu sînt făcut să trăiesc în societate. fiecare tăcere. foarte aproape de mine. dragostea noastră nu vor fi decît minciuni. toleranţa fanatismului. Şi totuşi sînt momente cînd păreţi să nu credeţi deloc că strădania noastră poate fi utilă. Singur. Puse mîna pe clanţă şi mă întrebă: — Cînd o să ne mai vedem? Se lăsă o tăcere. Şi dacă conştiinţa îmi porunceşte să lupt pentru toleranţă. nu înduram gîndul s-o înşel. aş fi vrut să fiu cel pe care îl vedea. pentru raţiune. Numai datorită dumneavoastră am pus pe picioare universitatea. viaţa ei. — În cazul acesta de ce ne-aţi ajutat? mă întrebă. libertatea sclavajului? Vorbea cu o înflăcărare naivă care mă scotea din sărite. acela de a făptui după cum îţi cere conştiinţa. Apoi mă întrebă: — De ce nu vreţi să acceptaţi? — N-aş fi în stare. — E-o prostie. — Nu sînteţi făcut să trăiţi singur. cerul era gol. Clătină din cap: — Nu înţeleg. pentru libertate? Am ridicat din umeri: — Atunci n-aveţi decît să faceţi aşa. cîmpia pustie. am spus. vasta încăpere era pustie. spuse ea. aş fi eu însumi. Conştiinţa mea nu-mi porunceşte niciodată nimic. doar un gest. — Nu-i adevărat! protestă ea.Traversarăm vestibulul pardosit cu dale şi ea deschise uşa de la bibliotecă. — Să vin cu dumneavoastră? îmi spuse ea. nu cred în progres. — Sînteţi sigură că adevărul şi dreptatea voastră valorează mai mult decît acelea din veacurile trecute? — Sînteţi de acord că ştiinţa este preferabilă ignoranţei. duioşie. — Ba e-adevărat. Dar întreaga mea prezenţă nu era decît o impostură: fiecare cuvînt. nu-mi rămînea decît să plec. am spus. spuse. Cred că avea dreptate şi că tot ceea ce pretindem că facem pentru alţii nu slujeşte la nimic. Pentru cîtă vreme? . ce credeţi? — Într-adevăr. pînă şi chipul meu minţeau. — A! exclamă ea triumfătoare. I-aş arde de vii pe bătrîni în loc să le construiesc azile. M-am gîndit: totul va fi o minciună. credinţă. Brusc faţa i se destinse: — Ce v-a apucat. fericirea ei. Şi-acum o să mă întorc la retortele mele. am spus. am simţit deodată o sfîrşeală în inimă. Simţeam parfumul grădinii în jurul muşuroiului plin de furnici. Privirea ei mă chema: doar un cuvînt. am putea să ne vorbim fără să spunem nici o minciună. — Dar de ce? — Aş încurca lucrurile. nu era vorba de o gelozie omenească. am spus. şi umerii ei goi luminau penumbra. Şi vorbele pe care nu voiam să le rostesc mi se urcară pe buze: — Veniţi cu mine. Nu trebuia să-i spun adevărul. îi simţeam mireasma părului. i-am spus cu obidă. În ochii ei se citea recunoştinţă. fiecare dintre săruturile mele o va trăda. — Cu toate acestea este evident că ne aflăm mult mai aproape decît odinioară de adevăr şi chiar de dreptate. doar atunci aş redeveni cu adevărat viu. Zîmbi silit: — E o plecare precipitată. discursul de inaugurare pe care laţi ţinut a fost magnific. şi din nou acel gust de moarte în gura mea. Am spus: — Un om mi-a spus într-o zi: nu există decît un singur bine. cu o îngrijorare atît de sinceră. Dar mi-am amintit de faţa chinuită a lui Carlier. Mă privea intens. Fosca? Nu sîntem noi prieteni? — Aveţi atîţia prieteni! Se porni să rîdă din toată inima: — Sînteţi cumva gelos? — Şi de ce n-aş fi? Din nou minţeam. şedea rezemată de uşă.

— Ai tot timpul. dacă îmi respingi oferta. — Încep să îmbătrânesc. Nu vreau să stai în preajma ei. măsuţa de toaletă încărcată cu podoabe. Timpul nu avea aceeaşi valoare pentru ea şi pentru mine. porţelanurile. Nu mai am chef să călătoresc. — O! N-aş vrea să mor înainte de a apuca să vă mai văd. Dar mă bizui pe generozitatea dumneavoastră spre a-mi îndulci asprimea exilului. Mi s-a spus că ducele de Fretigny. şi am spus: — Pentru toată viaţa. Cînd m-am înapoiat de dimineaţă la Crecy. capul mi se odihnea pe pieptul ei. — Nu mi-ai spus încă ce culoare preferi. . spuse Marianne. mă voi hotărî să-i spun Mariannei adevărul şi te voi alunga fără zăbavă. Acum iubesc şi pot suferi. îmi ciuleam urechile: îi auzeam bătăile inimii. pe plaja argintie. Se crăpa de ziuă. Căpătase ticuri de om bătrîn. Nu putea bănui ce preţ aş fi putut plăti pentru a-mi păstra taina. în cer pămîntul se năpustea către soare. spuse ea.Am întins braţele. valurile înhăţate de lună se ridicau şi cădeau din nou bătînd ţărmul. Nici măcar nu-şi ridică privirea: — Zău? — Da. îmi răspunse. jupoanele înspumate aruncate alandala pe un fotoliu. acolo. sărind peste veşnicie. fiecare bătaie împingea un val de sînge în arterele ei şi apoi sîngele acesta în mişcare se revărsa spre inima ei. iată-mă din nou un om. nu se puteau oare auzi trepidaţiile pămîntului? Mă împinse cu blîndeţe: — Lasă-mă să mă scol. În glasul lui era o vagă ameninţare şi m-am gîndit: „Acum am ceva de care mă tem. zise el cu nepăsare. Spuse: — O să-mi vină greu să vă părăsesc. totul va fi minciună. aterizasem într-o clipă care fusese pregătită pentru un altul.” * — Îţi aud inima cum bate. Am lăsat-o în pace. era: ceva firesc. spuse. am strîns-o la piept ca şi cînd aş fi fost un bărbat în faţa unei femei. — A! rosti Bompard. Vreţi să mă îndepărtaţi? Avea un zîmbet răutăcios. Nu vei găsi lesne o altă slujbă. se grăbea să-şi înceapă ziua. Bompard înmuie o altă tartină în ceaşcă. nu semănau cu obiectele din visuri. Mă voi căsători cu Marianne de Sinclair. — Bompard. şi pe urmă. caută un secretar: un intrigant abil poate săşi croiască acolo o soartă de invidiat. I se părea un lucru firesc ca sîngele să-i curgă în vine. — S-a făcut tîrziu. o să-ţi spun ceva care o să te mire. — Bineînţeles că bate. tocmai îşi muia o bucată de pîine unsă cu unt într-o ceaşcă de cafea cu lapte. M-au cuprins remuşcările că te-am ţinut atîta vreme lîngă mine fără a-ţi îngădui să-ţi cauţi norocul. chiar şi dorinţa care îmi umfla inima era minciună. M-am aşezat în faţa lui. parfumul de stînjenel nu aparţineau pe de-a întregul vieţii mele. spuse ea. Mă simt atît de bine. Mi se uscă gîtlejul. ceva de apărat. spuse. era bătrîn şi obosit. tapiţerii vor veni să monteze salonul cel mic. care urmează să plece în misiune la curtea împărătesei Rusiei. — Să vedem. mi se părea că. — Te plictiseşti cu mine? — Mă plictisesc să nu fac nimic. — Nu ştiu. Am atîtea lucruri de făcut. ca pămîntul să se mişte sub picioarele ei. Am să te recomand cu căldură şi am să-ţi dau o sumă frumuşică de bani ca să poţi face figură bună la Sankt-Petersburg. — Sper că te vei simţi bine şi că îţi vei petrece acolo restul zilelor. dar nu mai aveam forţa să lupt. totuşi florile. şi strînsoarea braţelor mele care îi înlănţuia trupul muritor. — Mai întîi. care se ridica şi se lăsă într-un ritm egal şi îi auzeam. i-am spus. zăream în penumbră pereţii capitonaţi. Înţelesesem că devenisem vulnerabil. am bătut în uşa lui Bompard. Trase draperiile. toate lucrurile acestea erau reale. bătăile surde ale inimii. i-am spus Mariannei. luna către pămînt într-o imensă prăbuşire încremenită. Ai putea să stai o viaţă întreagă lîngă mine? — Aş sta o veşnicie. — Bagă de seamă. — M-am hotărît să fac ceva pentru tine. florile din vaze. — Da. O rază de lumină se strecura printre draperii. eu mă obişnuisem greu cu aceste noutăţi. i-am spus. — Ce-ai atîta de făcut? am întrebat-o.

şi nu puteam face un salt înainte pentru a-i căuta la celălalt capăt al veacurilor ştiinţa de care era atît de avidă. tablourile. i-am răspuns. Am pus în creuzet bucata de diamant: voi izbuti în sfîrşit să-l fac să ardă? Sclipea. — Ai spus aşa. nu-i aşa? spuse ea. precum şi florile.. Într-o zi.. grădina mirosea a ger: un miros pur mineral care mi se părea că-l respir pentru prima . şi-apoi sicriul ei va fi aşezat într-o groapă asemănătoare întru totul cu acelea în care se odihneau Catarina şi Beatrice. sau verde ca teiul? Avea dreptate. poate chiar mîine trebuia să-i răspund la întrebări: nu va şti niciodată ceea ce nu ştia azi. — Ai dreptate. cînd soarele apunea în spatele dealurilor. M-am sculat.. Atît de puţin timp. peste o mie de varietăţi de flori pe cîmpii. — Ce leneş eşti! Mi-ai spus că vei reîncepe azi experienţele asupra diamantului. Sophie citea Pigmalion sau statuia însufleţită. nu va şti niciodată. Mă privi cu duioşie. carbonul este un corp pur? — Ba da. Dar nu-i nici o grabă. dar era cu neputinţă. patruzeci de ani. pămîntul se învîrtea şi el nu ştiuse. — Nu se va sfîrşi decît o dată cu noi. trebuia să-i suport minut cu minut desfăşurarea fastidioasă. norii aveau în fiecare seară culori noi. O vom aşeza lîngă pîrîu. Mi-am întors privirea de la diamantul a cărui falsă transparenţă mă fascina. i-am spus. Timp de o clipă am privit-o cum se agita în tăcere prin cameră. * Aşezată lîngă cămin. Treizeci de ani. care va deveni alb. alături de cedrul albastru. apa. limpede şi îndărătnic. O admiram că putea să se dăruie tuturor acestor lucruri cu aceeaşi pasiune. Nu trebuia să visez cu ochii deschişi. şi ceilalţi. aş fi vrut s-o opresc. da sau nu. Am lăsat-o să-şi vadă de treburi. discutau despre cel mai bun fel de a guverna oamenii: ca şi cum ar fi existat vreun mijloc de a-i guverna! Am deschis uşa dinspre terasă. Nu eşti curios să afli dacă. o altă poartă se va închide. Orele ei erau numărate. de secole. îi va cădea. ascunzînd sub transparenţa lui secretul dur. Ne vom iubi treizeci de ani. O asemenea dragoste n-ar trebui să se sfîrşească niciodată. teatrul. E ciudat. un an. îi plăceau rochiile şi bijuteriile. Îl voi birui oare? Voi birui oare aerul. toate lucrurile familiare şi misterioase înainte de a nu fi prea tîrziu? Mi-am amintit de podul casei vechi mirosind a ierburi. — Da. cărţile. Atît de puţin timp. se îmbrăca totdeauna cu multă grijă. Se apucase să reamenajeze casa de sus pînă jos şi eram mirat văzînd-o stînd multă vreme pe gînduri în faţa desenului unei tapiserii sau a nuanţei unei bucăţi de mătase. încît nu credeam că voi ajunge vreodată să o cunosc. i-am spus. sau sub tei? — Ar fi mai nimerit lîngă pîrîu. puţin mirată de această bruscă izbucnire pătimaşă. la întîmplare. Zîmbi: — Vezi. peste un an. Pînă şi Marianne avea atîtea feţe. De ce oare Marianne nu se întorsese acasă pînă acum? Se lăsase seara: nu se desluşeau decît copacii negri înfipţi în zăpada albă. dacă vei muri înaintea mea. în străfundul plantelor şi prafurilor. i-am spus. dacă te uitai bine existau două sute de nuanţe de verde. „Merită să-ţi dai atîta osteneală pentru vreo treizeci sau patruzeci de ani?” mă gîndeam. O limbă se învîrtea pe cadranul orologiului. Orele mele erau numărate. Taina era acolo. S-ar fi zis că se instala pentru eternitate. poarta se închisese. Peste treizeci de ani. Lîngă stejarul cel mare. trecutul o va înghiţi şi pe Marianne. Verde ca migdala. Se opri brusc în faţa ferestrei: — Unde să punem hulubăria? mă întrebă. tot atîtea nuanţe de albastru. îmi reproşă ea. o să mă omor. peste o mie de specii de fluturi. Îşi trecu mîna prin părul meu şi spuse pe ton vesel: — Ştii. am spus. Iar eu voi redeveni o umbră. Mie mi se pare că am atît de puţin timp în faţa mea! Îşi peria frumosul păr castaniu.. ai dreptate. — Pentru că încep să văd prin ochii tăi. şi pielea craniului i se va desprinde în fîşii. — Mereu spui asta. sîngele curgea în vinele noastre. în fundul salonului tapetat cu mătase verde ca migdala. sînt curios. nimic altceva decît viaţa unui muritor. am coborît în grabă în laborator. m-am îmbrăcat în grabă. — Ai dreptate. Timpul e prea scurt. — Te privesc. n-ai mai pune piciorul în laborator. Deodată fiecare clipă mi se părea preţioasă. — Nu te scoli? mă întrebă. Aş fi vrut să mă întorc în urmă pentru a-i aduce în braţe maldărele de ştiinţă la care visase atîta. trebuia să aştept ca timpul să treacă.— Dar ai şi tu o preferinţă: verde ca migdala sau verde ca teiul? — Verde ca migdala. Am strîns-o brusc la piept... politica. muzica. şi mă gîndeam cu mînie: „De ce nu poate fi descoperită azi?” Petrucchio îşi irosise viaţa aplecat asupra alambicurilor şi murise fără să ştie. o zi. devii un foarte bun sfătuitor. pentru prima oară. Am strîns-o şi mai tare: — Nici eu n-am să pot trăi fără tine. mă privi cu nelinişte: — Am impresia că dacă nu te-aş împinge. am spus.

spuse Verdier. Marianne mă privi cu reproş. spuse Sophie. Ai nevoie de un repaus îndelungat. — Ce mai e nou la Paris? întrebă Sophie cu ton împăciuitor. — O! E normal şi să mori. aceste patru zile pe care le-am petrecut la ţară mi-au făcut foarte bine. — Da. — Marianne ar fi trebuit să se întoarcă de mult. Într-adevăr. se săvîrşeau alchimii stranii şi primejdioase. nici grosolanul ei bun-simţ pe care îl afişa: nu-mi plăceau prietenii Mariannei. Am intrat în salon şi am privit-o cu ciudă pe Sophie care citea indiferentă. Am aşezat-o lîngă sobă. am spus. mureau pentru totdeauna. M-am îndreptat spre uşă. lîngă mine. Am adăugat: — Nimic nu merită preţul sănătăţii. Verdier va fi din nou pe picioare. — Pînă în aprilie. Făceau front împotriva mea. Nu-mi plăcea faţa ei liniştită. Am simţit în inimă acea muşcătură pe care o cunoşteam bine: aşa se va întîmpla. Nu puteam suporta să-i aud vorbind cu aprindere despre zilele acelea cînd pînă şi amintirea ei va dispărea de pe pămînt. Ei puteau să se gîndească: voi muri primul. — Odihniţi-vă amîndoi. inima se oprea. Dar simţeam nevoia să vorbesc. şi. Verdier mă privi şi spuse cu aprindere: — Dacă sînteţi obosită. I-am privit iritat.oară. să-şi măsoare forţele. copita unui cal. înăbuşit de zăpadă. şi se simţeau contopiţi în această încăpăţînate comună. am spus pierzîndu-mi răbdarea. Poate asta mă despărţea iremediabil de ei: trăiau aplecaţi spre un viitor în care se vor împlini toate strădaniile lor de acum. totuşi era de ajuns un şoc. Chipul lui Prouvost se lumină: — E cel mai bun rezultat pe care l-am obţinut. dar era trasă la faţă şi avea tenul pătat. sănătatea nu mai este un bun. ar fi trebuit să fie aici. mă întorc deîndată la Paris. — S-a simţit rău. veselia ei bruscă. — Numai să nu i se fi întîmplat ceva. în pîntecele ei. am spus. — Ce idee! Mă simt minunat! Sophie ne privea cu aer inchizitorial şi pertinent. — E normal. — De ce te-ai înapoiat atît de tîrziu? — Nu s-a întîmplat nimic. în loc ca grija mea s-o neliniştească pe Marianne. — Mi s-a confirmat crearea unor catedre de fizică experimentală în toată Franţa. spuse ea. împreună. arăta foarte prost: era alb la faţă şi avea pungi sub ochi. Rîse arătîndu-şi dinţii mari şi albi: — Ce fire neliniştită! Din nou îşi vîrî nasul în carte. fiecare refuza pentru sine şi pentru ceilalţi. vom muri împreună. refuzau. — Medicul zice că nu-i nevoie să stau liniştită înainte de luna aprilie. Zîmbi cu competenţă: — O sarcină nu-i o boală mortală. spuse Marianne. spuse ea pe un ton plin de evidenţă. Am avut o uşoară ameţeală şi am aşteptat să-mi treacă. Sophie ridică privirea: — A fost reţinută la Paris. — O ameţeală? I-am privit cu mînie ochii încercănaţi. spuse Verdier. — Aiurezi! spuse Marianne. De ce cedasem rugăminţii ei? Voise să aibă un copil şi iată că. Am coborît în fugă treptele peronului. — Atunci nu ne mai rămîne decît să închidem universitatea. i-am spus. În ciuda dragostei mele. dacă trebuie s-o economisim. — Ce spaimă am tras! Ce s-a întîmplat? Îmi zîmbi şi mă luă de braţ. privindu-i înveselită: — Ce se va întîmpla cu muzeul dacă voi înceta să mă mai ocup de el? — Curînd vor trebui să se descurce şi fără tine. să-şi numere zilele. spuse Marianne. pentru ei. — E pentru ultima oară că te duci la Paris. absenţa avea un sfîrşit. Recunoscusem duruitul trăsurii. Cine ştie? Poate că lucrurile vor merge mai repede decît îndrăznim să sperăm! Ochii îi străluceau. şi oasele lor friabile se rupeau în bucăţi. — Ei. „Îţi place zăpada?” Alături de ea. o cădere: o roată desprinsă din osia unei trăsuri. Cei doi bărbaţi se apropiară şi ea spuse. Tonul lui ironic mă scoase din sărite: — Şi de ce nu? am spus. oricare om muritor îi era mai apropiat decît mine. Niciodată nu păreau să bănuie că specia lor era muritoare. spuse Marianne. îmi plăcea zăpada. spuse Marianne. într-o zi o voi vedea moartă. Mijlocul nu i se îngroşase prea tare. Iar pentru mine viitorul era un timp străin. nu făceam parte din specia ei. un mare pas înainte. detestat: timpul în care Marianne va fi .

În arca lor bine închisă pluteau fără frică din noapte în noapte: pluteau împreună. — Nu ştiu. I-am zîmbit. faţa lui lată rîdea: era Bompard! — Ce cauţi aici? am spus cu glas mirat. — Ia te uită! spuse. — Medicii n-au văzut nimic. — E Bompard. pierdut şi inutil. era oare altceva decît un cuvînt? Ştiam noi într-adevăr mai mult decît alchimiştii din Carmona? Pusesem în lumină anumite fapte pe care ei le ignorau. Începură să vorbească despre Sankt-Petersburg.moartă. Scruta obrazul mic de parcă voia să-i descifreze viitorul. Mă îndreptam încet spre casă. lîngă sobă. Îi iubesc pe amîndoi. nasul meu. Zîmbi: — Prezentaţi-mă doamnei. cu uimire şi nelinişte. Afară era ger uscat. — De-o săptămînă m-am întors din Rusia. dar nu-i împărtăşeam bucuriile. Îl examina cu curiozitate. avea fruntea mea înaltă. În jurul lor era cerul neţărmurit. o expresie precisă şi dură: nu semăna cu maică-sa. — Îmi amintesc. apoi va îmbătrîni. — Nu vrei să-mi cumperi un melc? I-am mîngîiat obrazul Henriettei. spuse. Ferestrele salonului străluceau în fundul peluzei albe. * „Melc. se îndreptă spre noi. — Pe care din doi îl preferi? mă întrebă Marianne.. care slujea pentru a se explica totul. Era timp frumos. melc. va deveni urîtă şi ştirbă. codobelc. în ordine. mă sufocam. dar nu-i ascultam. Păsările cîntau în colivie. scoate coarne boureşti. recunoşteam această neagră buimăceală: era frica. — Du-l la un medic. veşnicia fără margini. aceleaşi stele. destul de sănătoşi. Mă privea cercetător. spuse el înciudat. dar o minţeam. Am privit aştri nemişcaţi traşi în toate părţile de forţe contrarii. spuse Marianne. i-am spus Mariannei. — Fata asta e tare înfiptă. şi nu ştia asta.. Cine poate să vină la noi azi? Zurgălăi răsunau pe drum. pentru că Marianne îi purtase în pîntece.. vorbeau despre acel viitor cînd ei se vor preface în ţărînă. odată avusesem un fiu. din gîtlej în cap. care îmi ascundea cu greu mînia.. În ciuda dragostei pentru Marianne eram pe veci exclus. E o ţară frumoasă? — E tare frig. Examina îngrijorată picioruşele dolofane. şi într-o zi voi afla că a murit. pe care l-ai zărit odinioară la doamna de Montesson. mii de stele scînteiau pe cer. O iubeam. Atracţia: era un cuvînt comod. fericiţi? Mi-era ciudă pe mine că nu-i puteam împărtăşi grijile. dar pentru ei exista un sfîrşit. nici prezent. şi timpul acesta nu era menit decît să fie înghiţit la rîndul lui. — M-a bătut soarele în cap. stăteau de vorbă. bineînţeles. Luna cădea spre pămînt. se ştia mai mult decît cînd Dumnezeu era numit cauza lumii? Mi-am aplecat ochii spre pămînt. o trăsură trecu de poarta parcului şi din ea coborî un bărbat. Mîinile ni se uniră. în care viaţa noastră îmi va apărea înghiţită în hăul secolelor. un fiu al meu: şi murise la douăzeci de ani. pămîntul spre soare: soarele cădea şi el? Spre care stea necunoscută? Nu se putea face în aşa fel încît prăbuşirea lui să compenseze prăbuşirea pămîntului şi planeta noastră să stea încremenită în mijlocul cerului? Cum se putea şti? Se va şti într-o bună zi? Şi se va şti de ce masele se atrăgeau. dar nu erau copiii mei. neliniştile: nu iubeam ce iubea ea. Era singură alături de mine. Şi cînd era numită electricitate cauza acelor fenomene provocate prin frecarea chihlimbarului sau a sticlei. din cauza asta le era atît de uşor să trăiască. — Ce ai? mă întrebă Marianne. simţeam prietenie faţă de aceşti copii. era un bărbat în vîrstă. Bompard se aşeză şi ea îl întrebă: — V-aţi întors din Rusia. Jacques se învîrtea în jurul teiului încercînd să repete refrenul şi Marianne îl urmărea cu priviri neliniştite: — Nu crezi că Sophie are dreptate? Mi se pare că piciorul stîng e cam strîmb. grijile. cei doi copii plesneau de sănătate. nici viitor. în dosul ferestrelor. inutilă. destul de gras şi bine îmbrăcat. Desigur într-o bună zi va fi tînără şi frumoasă. . inteligenţi. Sîngele mi se urcase din inimă în gîtlej. care părea că merge anevoie. dar pentru mine nu exista adăpost. albinele bîzîiau în jurul glicinelor. dar ea nu se simţea niciodată liniştită: vor fi destul de frumoşi. pierdută. — Crezi că va fi frumoasă? — Da. le grupasem. i-am spus. nu mai rămăsese nici o fărîmă din oasele lui în pămînt. dar înaintasem oare cu un singur pas în miezul misterios al lucrurilor? Cuvîntul forţă era mai limpede decît cuvîntul virtute? Cuvîntul atracţie mai limpede decît cuvîntul suflet.” Henriette îngîna cîntecelul lipind de trunchiul copacului burta ventuză a unuia dintre animalele cu care îşi umpluse găletuşa. ţineam mîna Mariannei într-a mea.

ştiu să mă răzbun. împreună cu tot trecutul meu şi cu tot viitorul meu fără speranţă. Mă examina bănuitoare. — Ce voia de la tine? mă întrebă Marianne. îţi aminteşti? — Mi se pare că azi aţi avea mai mult de pierdut dacă încercaţi să faceţi violenţe deplasate. — Plec. Du-te şi vorbeşte cu Marianne. Tu mi-ai dăruit fericirea.. Şovăiam. — Ţi-am mai spus. — Da? spuse. nu-i aşa? îmi spuse Bompard. — E ciudat. — Vino. dragostea mea era adevărată. — Cincizeci de mii. mi-e de ajuns. nu voiam ca Marianne să ajungă în mizerie. i-am spus. spuse el. — Mi l-ai povestit. i-am spus.— Vrei să te odihneşti puţin? mă întrebă. Vreau cincizeci de mii de livre pe an. ai lui Antonio. i-am spus. spuse el. — Nu. cu încredere: — Ba da. — Ţi l-am povestit. — Nu mă învoiesc. omului acestuia i-am făcut mult rău. O să-mi ierte minciuna şi nu te vei alege cu nimic. i-am spus. Am remuşcări. Mi se părea că îmi pusesem viaţa în joc. dar nu-l cunosc. Nu trebuia ca Bompard să-şi dea seama cîtă putere avea. spuse Bompard. . Marianne. Iartă-ne o clipă. spuse. — Te iubesc. o să-mi treacă. Inima îmi bătea să-mi spargă pieptul. Ea înclină capul. — Nu te îngriji de fericirea mea. Vorbele mi se urcau pe buze. — Treizeci de mii. — De aceea păreai atît de emoţionat cînd l-ai văzut? — Da. Dar îmi aminteam de alţi ochi: ai lui Carlier.. Se lipi de mine. — Asta-i tot? mă întrebă. Nu ţi-e de ajuns? Zîmbeam şi faţa ei neliniştită se destinse. Simţea că aveam şi altceva să-i spun. De ce să-mi fie frică de el? — Poate există între voi ceva ce nu ştiu eu. spuse. i-am spus lui Bombard. — Soţia dumneavoastră este încîntătoare. Sînt geloasă pe tot ce se petrece în capul tău fără mine şi pe tot trecutul tău pe care nu-l cunosc bine. — De ce l-ai primit atît de urît? — Îmi trezeşte amintiri urîte. Mă cuprinsese o dorinţă arzătoare să nu mai mint. Fără tocmeală. tu mi-ai dăruit viaţa. — Eram nefericit. L-am privit cum se îndepărta şi mi-am şters mîinile umezite. M-am ridicat. ai Beatricei. i-am spus. dar ne urmări cu o privire nedumerită: niciodată n-aveam vreun secret faţă de ea. de data asta nu jucam să pierd. Aş fi fericit s-o cunosc mai bine şi să-i vorbesc despre dumneavoastră. — Bineînţeles. — Ce te nelinişteşte? Am avut eu vreodată secrete faţă de tine? Mă atinse pe frunte: — Ah! Dac-aş putea să-ţi citesc gîndurile. — Bagă de seamă. ci să cîştig. să-ţi arăt parcul. aş fi fost cu adevărat salvat. dacă mă iubea fiind nemuritor. — Voia bani. o ameninţare adevărată stătea deasupra capului meu. dacă nu. — Primesc. Şi acum pleacă. Cît vrei? — Fericirea nu se plăteşte niciodată prea scump. Şovăi: — Patruzeci de mii. îmi zîmbi şi ea. — Vrei bani? Cît? — Sînteţi într-adevăr foarte fericit. să-i destăinui tot adevărul. în scurtă vreme m-ar fi ruinat cu pretenţiile lui. Fără tocmeală. — O să ai banii mîine. — Treizeci de mii. Şi nu trăiam. nu mai trişam. Mi-era teamă să văd cum i se schimbă privirea. — Aiurea. s-ar fi zis că ţi-e frică de el. mi se părea că atunci. spuse. spuse. Am îmbrăţişat-o. Mă privea cu ochi întrebători.

— Mamă. numai noi născoceam întrebări şi făuream apoi răspunsuri: şi niciodată nu vom descoperi pe fundul retortelor decît propriile noastre gînduri. Purta o rochie roz. Şi prin microscop. Niciodată natura nu ne va dezvălui tainele ei: nu avea taine. săpat de ignoranţa noastră şi pe care îl ascundeam sub cuvinte. chiar dacă vom coborî în fundul oceanelor. într-o altă casetă. o pagină mîzgălită. Puţin cîte puţin îmi decolorasem părul. presărată cu buchete mici. în jurul meu. — Voi coborî în laborator şi voi lucra pînă mă va prinde somnul. în ce mă priveşte. dar avea fruntea puţin prea înaltă şi nasul prea aspru. — Vom mai petrece şi altele. Am închis sertarul. stând în picioare în faţa oglinzii: mi se părea încă frumoasă. spuse ea suspinând. — E-adevărat. casa asta îmi rămăsese străină. Se întoarse brusc spre mine: — Ce tînăr pari! spuse. eşti gata? spuse Henriette intrînd în cameră. şi prin ochelari tot cu ochii mei vedeam.Mi-am apăsat uşor pe gura-i buzele mele pe care le credea. să formeze sisteme din . Degeaba încercasem. spuse. aşezate cuminte în spaţiu şi în timp. mi se părea că mă instalasem în ea ieri şi trebuia s-a părăsesc mîine. era sensibil.. Mă simţeam fără rost. Mă mîngîie blînd pe obraz şoptindu-mi: — Gîndeşte-te la mine. Şi tu? — Vom trece pe-acasă să luăm o gustare. — Pe oamenii pe care-i iubeşti nu-i vezi că îmbătrânesc. de-a lungul secolelor. flori uscate. pieritoare.. Îmi plac atît de mult serile noastre. M-am apropiat de microscop. aceste gînduri puteau. mai mult decît Henriette. În privinţa realităţilor misterioase. să se multiplice. doar rămînîd vizibile şi tangibile lucrurile începeau să existe pentru noi. îţi aminteşti? spuse ea arătîndu-mi un inel gros de argint. ştiam că ar fi fericită dacă reuşeam să-i fac o descriere exactă. sticluţele. ostile. cu o piatră albastră. Am deschis un sertar al măsuţei de toaletă: înăuntru era o cutie cu o buclă din părul lui Jacques. — Regret că sînt obligată s-o însoţesc pe Henriette la bal. Bompard îmi ceru de mai multe ori sume de bani destul de mari. ca să mă pot gîndi la tine fără să mă înşel. Mă îmbrăţişă rîzînd: — Am să mă distrez pentru amîndoi. îi moştenise ochii albaştri. care nu se prea potrivea cu trăsăturile energice ale chipului. moleculele. rămînînd cu capul întors spre fereastră. i-am spus. în mijlocul altor lucruri. O clipă nu mai spuse nimic. eprubetele. vom rămîne oameni în mijlocul unei lumi omeneşti. Nu-mi aminteam. tată. — Îmi amintesc. o bucată de pînză brodată. Marianne rînduise amintiri legate de Henriette: un dinte de lapte. apoi mă voi plictisi la balul acela pînă spre ora unu după miezul nopţii. O invidiam pe Marianne că posedă comori atît de preţioase. i-am spus. retortele păreau răuvoitoare. pe care i le-am dat. — Pe mîine dimineaţă. se examina cu grijă. ca şi ale ei. Marianne se îmbrăcase într-o rochie de tafta neagră cu dungi roşii. nasul familiei Fosca. Se aplecă spre un buchet de crizanteme şi începu să rupă petalele ofilite. E o seară pierdută. — Lui Jacques îi plăcea mult inelul acesta. nu-mi aminteam nimic în legătură cu el. — Dar asta va fi pierdută. chiar dacă ne vom urca în lună. mă străduiam să imit gesturile unui om în vârstă. Deschise unul dintre sertarele măsuţei de toaletă şi scoase cîteva inele pe care le puse pe degete. i-am spus. Marianne se îndreptă veselă spre mine şi îşi aşeză mîinile pe umerii mei. Marianne întinsese o pudră fină de aur. undele. am spus. — Spune-mi ce-ai să faci. forţele. M-am aplecat pe fereastră şi le-am privit cum se urcau în trăsura pe care am urmărit-o cu privirea pînă la primul colţ al drumului. dar nu-mi puteam deghiza obrazul. îmi întinse fruntea: — La revedere. Era subţire şi zveltă ca maică-sa. Pe placa de sticlă. Afară ploua: o ploaie măruntă de toamnă. Cerul părea de bumbac deasupra copacilor pe jumătate desfrunziţi. În seara aceea. planetele. O să te plictiseşti fără noi? — Mi-e teamă că da. — Şi tu pari tânără. spuse Marianne. nu mai aveam iluzii: niciodată nu voi străpunge vechiul decor. Trăiam fericiţi. să se complice. Am coborît în laborator: era pustiu. care scăpau simţurilor noastre. dar. o miniatură cu chipul lui. zgomotul paşilor mei răsună trist pe lespezile albe. purtam ochelari. Am zâmbit. nu însemnau nimic altceva decît un vid enorm. — Era atît de trist cînd ne duceam la Paris. şi m-am gîndit: „Facă cerul să nu-mi descopere niciodată trădarea!” * Trecură cincisprezece ani. nu mă simţeam la mine acasă. însă de cîtva timp nu mai auzeam vorbindu-se de el.

i-am spus. spuse. era foarte palidă sub gluga neagră. spuse. — E-adevărat? mă întrebă. Cu o lumînare în mînă m-am îndreptat spre uşa de la intrare. Nu e nimeni altul. am spus. am urmat-o în bibliotecă. — Ce ai? Îşi întoarse faţa spre mine. duruitul unei trăsuri. te dădeai cu împrumut pentru cîţiva ani. Carol Quintul. Am repetat: „Ce ai?” Dar ştiam. pămîntul îmbibat de apă clipocea sub copitele cailor. îmi spuse. pentru totdeauna. Se apropie de foc şi mi se păru că tremură. nimic nu va fi niciodată altceva. — Totul s-a schimbat. Va veni o zi cînd n-o să-ţi mai aminteşti nici măcar de numele meu. Se ridică: — Nu. . Marianne sări din trăsură. — Dragostea mea. mă privea atent. spuse ea rar. Şi cînd colo. Şi vei fi tot tu. De ce mi-ai ascuns adevărul? — M-ai fi iubit atunci? — Niciodată! — De ce? am întrebat-o. i-am dat la o parte mîinile şi i-am spus: — Uită-te la mine. nu-i aşa? — Ce ţi-a povestit? — Totul. — Un spectru mi-ar fi mai puţin străin ca tine. cu ochi holbaţi. mereu aceasta va trece prin ochii mei. am spus. Am prins-o de mînă. Nu mă recunoşti? Sînt eu. Credeam că şi tu mi te dăruiai pe viaţă. — Are dreptate. fără cel puţin să mă privească.Mi se pare eu neputinţă. Un hohot îi înăbuşi vorbele: — O femeie printre milioane de alte femei. eu. cînd mă vei părăsi voi deveni o fantomă. — Marianne! Ne iubim. i-am spus. Nu sînt un spectru. Nici un rid pe obraz. — Despre ce vorbeşti? — Ceea ce mi-a spus Bompard e adevărat? — L-ai văzut pe Bompard? Unde? — Lăsase o scrisoare acasă. — Ah! rosti ea cu violenţă. Se trase iute îndărăt. Se prăvăli într-un fotoliu şi îşi ascunse faţa în mîini: — Ah! Mai bine-ai fi murit! Am îngenuncheat lîngă ea. Era în jur de miezul nopţii cînd am auzit spre uimirea mea un zgomot de zurgălăi. privirea fixă. M-am dus la el. mă privea ca şi cum mă vedea pentru prima oară. — Ştii bine că înainte de a te cunoaşte eram un mort. Mi-a spus că voia să se răzbune înainte de a muri. Întinse mîna şi îmi atinse părul: — L-ai decolorat. — Nu. Glasul ei era tăios. dar niciodată nu mă vor smulge din mine însumi. E-adevărat? — E-adevărat. tu ai făcut din mine un om viu. — De ce te-ai întors atît de devreme? am întrebat-o. Nu. spuse: Carmona. pe moarte. Ascultă-mă. — E-adevărat! Se dădu un pas îndărăt.ce în ce mai vaste şi mai subtile. prin mintea mea. niciodată nu voi fi un altul. Trecu pe lîngă mine fără să mă sărute. Ce importanţă are trecutul? Ce importanţă are viitorul? Ce ţi-a spus Bompard nu schimbă nimic între noi. paralizat. Marianne. E cu neputinţă. Era singură. Am prins-o în braţe şi ea se lăsă îmbrăţişată cu un soi de indiferenţă. — Ţi-e frig. Mă crezi blestemat? Socoţi că un demon sălăşluieşte în mine? — M-am dăruit ţie toată. Ştii bine că sînt al tău. L-am găsit într-un fotoliu. Mi-am lipit ochiul de microscop. Făcu un semn din cap. — Nu mă privi aşa. văzusem această expresie şi în alţi ochi. — Ascultă. Niciodată n-am aparţinut astfel nimănui şi niciodată nu va fi posibil să se întîmple asta. nimic nu poate distruge o asemenea dragoste. însemna groază. părea obosită de moarte. vei fi tot tu şi nimeni altul. i-am spus. se apropie de mine.

— Nici măcar nu-mi pot dori un altul. contempla placidă misterul obiectului care se afla acolo în faţa ei şi care nu slujea la nimic. îmi zîmbi. spuse. sînt strunjiţi trup şi suflet de dragostea lor. cerul senin. — Şi după aceea? O altă femeie îţi va veni în ajutor? Rosti cu patimă: — Tare aş vrea să nu te mai iubesc. asta putea să dureze o veşnicie. O clipă îndelungată am rămas tăcuţi. — Un bărbat muritor n-ar putea să sufere din pricina ta mai mult decît sufăr eu în clipa asta. — Iartă-mă. chemarea lui calmă. O vacă se opri lîngă un copac şi îşi frecă grumazul de trunchi. Îşi duse mîna la frunte: — Cît de singură sînt! — Şi eu sînt singur. — Nimic nu poate fi adevărat între tine şi mine.. lipsit de viaţă. mă ţintuia şi nu mă vedea.. Ce înseamnă asta? — Poţi să-mi dai forţă pentru secole. Marianne mă aştepta sub tei. — Nu mai sîntem atît de grăbiţi. . închis pe vecie. Ar fi trebuit să vii să mă ajuţi. Cînd două fiinţe muritoare se iubesc. Lacrimi mi se urcară în ochi. Şi eu priveam vaca. — Nu. zăream în jurul meu. care nu chema pe nimeni. Vaci păşteau iarba însorită. spuse. se pierdu în tăcere. era foarte cald. şi ce vedeam? Eram închis în universul meu de om. care intra în mine prin bot. nici o clipă n-ai fost semenul meu. ea este însăşi substanţa lor. deoarece abia acum vom trăi în adevăr. Gura i se strîmbă puţin. — Sînt obosită. Pentru tine este.— Nu erai un mort. unul lîngă altul. spuse. spuse. — Ai lucrat cu spor? — Am făcut din nou experienţele de ieri. cu burta umflată de iarbă proaspătă. mă ţintuia cu ochii ei mari înconjuraţi de gene roşcate. i-am spus. Te-ai făcut leneşă. Totul era fals. spuse ea smulgîndu-se din braţele mele. — Nu te simţi mai bine? — Mă simt la fel. Am sfărîmat în mînă cupa goală a unui jir. i-am spus. petrecusem ore întregi aplecat asupra microscopului şi eram bucuros să privesc pămîntul cu ochii mei. am spus. Abia acum ne-am găsit. Vaca se culcase şi rumega. dar mă simţeam mai bine departe de ea. repetă ea. Şedea lîngă fereastra deschisă. prin ochi. M-am întins pe spate. Mă privi şi ceva păru că-i surpă chipul: — E îngrozitoare. — Nu vrei să mă ajuţi? — Să te ajut? Ridică din umeri: — Te voi ajuta zece sau douăzeci de ani. Nu suferim în acelaşi timp şi tu mă iubeşti din străfundul unei alte lumi. Nu vei fi niciodată o fantomă adevărată. N-aveam dreptul să-ţi impun un asemenea destin. plopii. rămînea închisă în universul ei rumegător. lacrimi îi curgeau pe obraji. Se aruncă în braţele mele şi începu să hohotească în disperare. Tu ai tot timpul. era un zîmbet maşinal. îmi imaginam că eu eram această vacă. prizonier al propriei mele prezenţe. fără să fac nici o mişcare. M-am ridicat şi m-am îndreptat spre casă. Niciodată nu voi trece de cealaltă parte a cerului. iarba aurită. — Da. doar pereţii unei temniţe. — Ce înseamnă dragostea ta. i-am spus. mi-am pironit ochii în cer. Din nou am privit pajiştea. lumea era o pajişte uriaşă. pentru totdeauna. sau în salonul răcoros cu storurile lăsate. Un cuc cîntă de două ori. simţeam pe obraz o mîngîiere aspră şi în burtă o noapte caldă şi verde. — Dragostea mea este adevărată. — Ai încercat să înţelegi care-i soarta mea? am întrebat-o. Nici unul nu te-ar fi iubit cum te iubesc eu. Marianne era în camera ei. * Am deschis portiţa livezii şi m-am dus să mă aşez la umbra fagului ruginiu. atîta vreme cît eram despărţiţi puteam să ne închipuim că ne vom întîlni din nou. Te-am pierdut. fără să am nici o dorinţă? Vaca se proţăpi dinaintea mea. De ce nu eram în stare să rămîn veşnic culcat sub fagul acesta. este un accident. — Totul era fals.

— Nu o iubeam cum te iubesc pe tine. i-am spus. spuse. — Numai că. nu mi-ar cere sfatul Dar poate va fi mai fericită cu el decît cu Louis. Zece ani. — Poate. — Dacă ar duce o altă viaţă. N-am răspuns. — Făgăduieşte-mi. — Va exista o vară care va fi ultima mea vară. am spus. — Ce-ai să faci după aceea? mă întrebă. Acum exista ceva maniac şi neliniştit în privirea ei. dar e sigur că se gîndea la asta. — Poate e ultima mea vară. — Aşa voi face.. — Îl iubeşte pe bărbatul acela? — Dacă l-ar iubi. Pe cînd aşa. Beatrice. i-am spus. — Nu ştii? Nu-ţi aminteşti? — Nu. Dar nu se putea împiedica să şi-l imagineze cu inima ei muritoare. Mă tot gîndesc la asta zi şi noapte. spuse. Mai vorbisem despre lucrurile astea de peste douăzeci de ori. . am spus. — Beatrice nu mă iubea. Nu-i altă cale de salvare pentru tine. Toate amintirile astea trebuie să fie o povară. Dacă erai muritor. sau dacă va pleca cu iubitul ei. Aşezase glicinele pe genunchi şi strivea florile cu degetele ei subţiri. Acum oamenii îmi sînt dragi pentru că sînt semenii tăi. douăzeci de ani. Ce viaţă va avea copila? Marianne mă privi.. am spus. O fărîmă din vechea ardoare îi strălucea în ochi.. E un lucru foarte grav. spuse ea cu asprime. dacă pleacă. — Vei avea grijă de ea? — Vom avea grijă împreună. nu-i aşa? — Cu siguranţă. să acţionez cum ai fi acţionat tu.. I-am atins mîna Mariannei.Se plîngea de dureri în pîntece. în depărtare mugi o vacă. am spus. am spus. spuse. Desigur e mai bine aşa. slăbise foarte tare şi se îngălbenise la faţă. — Ţi-a spus asta? — Nu ştiu. şi de dragul Mariannei aş fi vrut ca ele să mă intereseze. ar fi desigur altceva. aş fi trăit în tine pînă la sfîrşitul lumii. Ridică din umeri: — Ştii bine că în curînd nu voi mai fi aici. Acum număram anii şi adesea mă pomeneam că gîndesc: „Repede! Întîmple-se odată repede!” Din ziua în care îmi aflase taina. — Nu. căci moartea ta ar fi fost pentru mine sfîrşitul lumii. — Nu eşti încă hotărîtă? — Nu. N-aveam ce răspunde. — Voi încerca să vreau ceea ce ai fi vrut tu. Dădu din cap: — Nu te invidiez. — Ce să-i răspund Henriettei? spuse ea după un timp. Dar ce? Dacă Henriettte rămînea lîngă soţul ei. Dar nici tu să nu mă invidiezi pe mine. — Cîte dintre vorbele ei ţi le mai aminteşti încă? — Cîteva. Şi Catarina spera desigur să-i ajute Dumnezeu să ajung într-o bună zi alături de ea în ceruri. — Ar trebui să mă liniştească gîndul că tu vei fi încă aici. vei fi mereu aici. am spus. am să mor într-o lume care nu se va sfîrşi niciodată. — Oh! Ştiu c-ai să mă uiţi. va fi mereu tot Henriette. — Încearcă să rămîi un om printre oameni. Îmi vorbea adeseori despre viitorul meu trist. — Şi glasul ei? Îţi aminteşti glasul ei? — Nu. Pune-ţi experienţa pe care o ai în slujba lor. O viespe se aşeză zumzăind pe ciorchinele de flori violete. spuse Marianne. Louis nu-i va da fata. — Vei trăi în inima mea mai mult decît ai fi trăit într-o inimă muritoare. — Voi încerca. Întinse mîna şi culese peste fereastră un ciorchine de glicină. — Îţi făgăduiesc. — Nu vorbi aşa. — Ajută-i. intrase în agonie. Oare celelalte socoteau că e un gînd liniştitor? — Care celelalte? — Catarina.

Râmaserăm multă vreme aşezaţi în faţa ferestrei, incapabili să ne venim în ajutor, mai despărţiţi decît dacă unul din noi ar fi murit, nemaiputînd făptui nimic împreună şi aproape nici să ne vorbim. Şi totuşi ne iubeam cu disperare. * — Du-mă lîngă fereastră, îmi ceru Marianne. Aş vrea să văd cum apune soarele pentru ultima dată. — O să te obosească. — Te rog. Pentru ultima dată. Am dat la o parte învelitorile şi am ridicat-o în braţe. Slăbise atît de tare, încît nu era mai grea decît un copil. Trase perdeaua de la fereastră. — Da, spuse. Îmi amintesc. Era frumos. Lăsă perdeaua să cadă. — Pentru tine totul va continua să existe, spuse ea într-un suspin. Am întins-o din nou pe pat; obrazul ei era galben şi măcinat; i se tăiase părul, pentru că greutatea lui o obosea, şi capul i se făcuse atît de mic încît îmi amintea de capetele îmbălsămate care umpleau piaţa unui sat indian. — Se vor petrece atîtea lucruri, spuse, lucruri mari. Şi eu n-am să le văd! — Poţi rezista încă multă vreme. Medicul a spus că ai o inimă foarte solidă. — Nu minţi, spuse ea cu bruscă mînie. M-ai minţit destul! Ştiu că mi se apropie sfîrşitul. Am să mă duc, am să mă duc singură de tot. Şi tu vei rămîne aici fără mine, pentru totdeauna Începu să hohotească jalnic — Singură de tot! Mă laşi să plec singură de tot! I-am luat mîna, i-am strîns-o. Cît aş fi vrut să-i spun: „Mor împreună cu tine! Vom fi înmormîntaţi în aceeaşi groapă, ne-am trăit viaţa şi acum nu mai există nimic!” — Mîine, spuse ea. Soarele va apune şi eu nu voi mai fi nicăieri. Nu va mai fi decît trupul meu. Şi într-o zi, cînd ai să deschizi coşciugul meu, nu va mai fi decît puţină ţărînă. Chiar şi oasele se vor preface în pulbere. Chiar şi oasele!... repetă ea. Şi, pentru tine, totul va continua ca şi cînd n-aş fi existat niciodată! — Voi trăi cu tine, prin tine... — Vei trăi fără mine, spuse Şi într-o zi mă vei uita. Ah! suspină ea: e nedrept! — Aş vrea să pot muri odată cu tine, am spus. — Dar nu poţi. Sudoarea îi curgea pe faţă, mîna îi era umedă şi rece. — Dacă măcar aş putea să mă gîndesc că vei veni alături de mine peste zece ani, peste douăzeci de ani, mi-ar fi mai puţin greu să mor. Dar nu. Niciodată. Mă părăseşti pentru totdeauna. Am spus: „Mă voi gîndi neîncetat la tine”. Dar ea păru că nu aude; căzuse iarăşi pe pernă, istovită, şi murmură: — Te detest. — Marianne! Nu mai ştii cît te iubesc? Clătină din cap: — Ştiu totul. Te detest. Închise ochii, după scurtă vreme păru că doarme, dar gemea în somn. Henriette veni să se aşeze lîngă mine; era o femeie voinică, cu trăsături dure. — Abia mai răsuflă, spuse ea. — Da. Se prăpădeşte. Degetele Mariannei se crispară, colţurile gurii i se lăsară într-o strîmbătură de suferinţă, de silă şi de reproş; apoi suspină şi tot trupul i se destinse. — Cît de uşor a murit, spuse Henriette. A fost îngropată peste două zile. Mormîntul ei se ridica în mijlocul cimitirului, piatră printre pietre, ocupînd sub cer doar locul unui mormînt; cînd se încheie ceremonia, toţi plecară lăsînd în urma lor pe Marianne, mormîntul ei, moartea ei. Eu am rămas aşezat pe lespezi. Ştiam că moarta nu e în groapă; acolo fusese culcat cadavrul unei femei bătrîne, cu inima plină de amărăciune; dar Marianne cu zîmbetele, speranţele, săruturile, tandreţea ei rămînea în picioare pe marginea trecutului; încă o mai vedeam, încă mai puteam să-i vorbesc, să-i zîmbesc, simţeam aţintită asupra mea acea privire care făcuse din mine un om printre oameni: peste o clipă poarta avea să se închidă la loc, voiam s-o împiedic să se închidă la loc. Nu trebuia să mă mişc, să nu mai văd nimic, să nu mai aud nimic, să reneg lumea prezentă; m-am întins cu faţa la pămînt, am închis ochii, ţineam din răsputeri poarta deschisă, împiedicam prezentul să se nască, pentru ca trecutul să existe mai departe. Asta a durat o zi, o noapte, şi cîteva ore încă. Şi, brusc, am tresărit; nu se întâmplase nimic, dar auzeam limpede albinele care zumzăiau printre florile cimitirului, în depărtare o vacă mugea: o auzeam. Înlăuntrul meu simţisem o zguduitură surdă: nu mai era nimic de făcut, poarta se închisese; nimeni nu-i va mai trece pragul, niciodată. Mi-am întins picioarele înţepenite, m-am ridicat într-un cot: ce voi face acum? Aveam să mă scol şi să trăiesc mai departe? Catarina murise, şi Antonio, Beatrice, Carlier, toţi cei pe care îi iubisem muriseră, şi eu trăiam mai departe; eram aici, acelaşi de, secole; inima mea putea să bată o

clipă de milă, de revoltă, de jale; dar uitam. Mi-am înfipt degetele în pămînt şi am rostit cu disperare: „Nu vreau”. Un om muritor ar fi putut refuza să-şi continue drumul, ar fi putut să-şi eternizeze revolta: putea să se omoare. Eu însă eram sclavul vieţii, care mă tîra înainte spre nepăsare şi uitare. N-avea rost să mă împotrivesc. M-am ridicat şi am pornit agale pe drumul spre casă. Cînd am intrat în grădină, am văzut că jumătate din cer era acoperită de nori negri şi grei; cealaltă jumătate era de un albastru senin; unul dintre pereţii casei părea cenuşiu, pe cînd faţada era de un alb ţipător şi dur; iarba părea galbenă. Din timp în timp un vînt aducător de furtună culca arborii şi tufele, apoi totul rămînea nemişcat. Mariannei îi plăceau furtunile. Nu puteam oare s-o fac să trăiască prin mine? M-am aşezat sub tei, pe locul ei preferat. Am privit umbrele violente, petele de alb crud, am sorbit parfumul magnoliei; dar luminile şi parfumurile nu-mi spuneau nimic; ziua aceasta nu era făcută pentru mine; rămînea în aer, cerea să fie trăită de Marianne. Marianne n-o trăia şi eu nu puteam să-i iau locul. Odată cu Marianne se prăbuşise o lume, o lume care nu se va mai înălţa niciodată la lumină. Acum toate florile începeau să se asemene, nuanţele cerului se amestecau, şi zilele nu vor mai avea decît o singură culoare: culoarea indiferenţei.

O slujnica deschise uşa hanului şi aruncă o căldare cu apă pe caldarîm, privindu-i cu un ochi bănuitor pe Regine şi pe Fosca; la primul etaj clămpăniră jaluzelele. Regine spuse: — Poate ne vor da o cafea... Intrară. O femeie spăla podeaua cu o cîrpă; Regine şi Fosca se aşezară la una din mesele acoperite cu muşama. — Aveţi ceva de băut? întrebă Regine. Femeia ridică fruntea, stoarse cîrpa udă deasupra găleţii pline cu apă murdară şi brusc începu să zîmbească. — Pot să vă servesc un fel de cafea cu lapte. — Foarte fierbinte, spuse Regine. Îl privi pe Fosca şi spuse: — Aşa deci, în urmă doar cu două secole erai încă în stare să iubeşti. — Da, abia cu două secole în urmă. — Şi, fireşte, ai uitat-o repede? — Nu chiar atît de repede, spuse Fosca. O vreme îndelungată am trăit sub privirile ei. Am vegheat asupra fiicei Henriettei: am văzut cum a crescut mare, cum s-a măritat, cum a murit; a lăsat în urma ei un băieţel care se numea Armand, şi am vegheat şi asupra Iui. Henriette a murit cînd copilul avea cincisprezece ani. Ajunsese o femeie bătrînă, egoistă şi aspră, care mă detesta pentru că îmi cunoştea taina. — Te gîndeşti însă adesea la Marianne? — Lumea în care trăiam era lumea ei, oamenii erau semenii ei: muncind pentru ei, de fapt munceam pentru ea. Asta m-a ajutat să trec aproape cincizeci de ani: făceam cercetări în domeniul fizicii şi chimiei. — Toate acestea nu o împiedicau să fie moartă, spuse Regine. — Exista oare vreun mijloc de a o fi putut împiedica? — Nu, răspunse Regine, desigur nu exista nici un mijloc. Slujnica aşeză pe masă un ibric cu cafea; o cană cu lapte şi două ceşti mari, trandafirii şi decorate cu fluturi albaştri: „Seamănă leit cu ceştile din copilăria mea”, se gîndi Regine. Era un gînd maşinal, dar cuvintele şi începuseră să nu mai spună nimic; nu mai avea copilărie, nici viitor, şi pentru ea nu mai existau nici culori, nici parfumuri, nici lumină. Fosca îi umpluse ceaşca şi ea o duse la gură. Asta mai putea încă să simtă, arsura puternică din cerul gurii, din gîtlej; bău cu nesaţ. — Povestea e pe terminate, spuse Fosca. — Termin-o, spuse ea. Să terminăm odată.

zîmbea. oameni cărau tărgi pe care le aşezau pe mal şi miasma se ridica spre mulţimea tăcută plecată peste parapetul podului. tîrîndu-şi picioarele în silă. Se auzi un zgomot de paşi şi omul apăru. dar mîine va şti. Rămase o clipă cu coatele sprijinite de parapet. spuse Armand. era singura noastră şansă! — Ar fi fost o sinucidere inutilă. libertate. Nu eraţi pregătiţi. miasma victoriilor şi a înfrîngerilor. — Te însoţesc. era învingător şi era mort. simţeam. îi tremurau picioarele. spuse. de pe cîmpurile de luptă. dacă voi vă veţi strădui să le pregătiţi viitorul. Un glas imens se ridicase în sală: glasul mării. Brusc toba amuţi. atît de searbădă după ţîşnirea roşie a sîngelui. i-am răspuns. Moartea lui n-ar schimba nimic. avea gura uscată. Ochii lui Brennand se umplură de lacrimi: Spinelle îşi strînse buzele şi mărul lui adam urca şi se lăsa convulsiv pe gîtul lui uscăţiv. punîndu-i o mînă pe umăr. răceala metalului în palma-i umedă. Era gata să moară spre a se convinge de asta. omul trecu prin faţa noastră. oamenii fluturau drapelele tricolore şi cîţiva mai strigau încă: „Trăiască Republica!” dar cei mai mulţi dintre ei tăceau. — Ai dreptate. Va şti. morţi pentru un viitor care nu era al lor. I-am strîns cu putere mîna lui Armand şi ea se făcu moale sub apăsarea degetelor mele. priveau ţintă spre ferestrele Primăriei. răceala balconului de fier în palma mea. înfăşuraţi în faldurile unui drapel tricolor. morţi pentru Carmona. progres. al vulcanilor. Se îndreptă spre uşă şi coborî scara în goană. Armand mergea alături de mine. i-am luat pistolul.Partea a cincea Undeva. spuse Armand. i-am spus. Un stihar alb. Acum citeam înlăuntrul lor. sub colanul de barbă neagră chipu-i era palid. La Fayette mergea alături de el. Mai departe văzurăm că manifestul republican lipit de un gard fusese sfîşiat. Nimeni deci nu le va deschide ochii? — Tu însuţi eşti un copil. — Şi-au dat sîngele. Ce e ducele? Nimic. plutea la vale pe fluviu. În piaţă. zîmbea. Armand îşi vîrîse mîna în buzunarul de la vestă. — Sîntem învinşi! spuse cu un glas lipsit de mînie. la fel de palid ca şi Armand. în fundul coridoarelor. i-am spus tăios. clar ostenit. L-am prins de încheietură şi i-am spus: — Inutil. Dar ştiu ei oare de ce? Nici măcar ei înşişi nu-şi cunosc adevărata vrere. Am alergat în urma lui. învăţasem să le vorbesc. miasma din Rivella. Crezi că trei zile de răzmeriţă sînt de ajuns pentru a face educaţia unui popor? — Oamenii voiau libertate. — Nu. Armand făcu doi-trei paşi şi se agăţă de un felinar ca un om beat. cu litere mari şi negre: „Ducele de Orleans nu este un Bourbon. cu ochii aţintiţi asupra vasului funebru. în loc să vă azvîrliţi inutil în braţele martiriului. sub panglica tricoloră. N-am rostit însă cuvintele care mi se urcau pe buze. apoi se întoarse: — Aş vrea să trec pe la ziar. Morţi pentru omenire. spuse el. Oamenii strigau: „Trăiască Antonio Fosca! Trăiască cetatea Carmona!” O biserică ardea în noapte. şovăiau. clar era şi el palid. Plîngea. La colţul străzii un om lipea un afiş pe zid. morţi pentru că pînă la urmă tot se moare. Am spus: — Au murit pentru revoluţia de mîine. — Să nu poţi face nimic! exclamă Armand. pentru Imperiu. oamenii strigau: „Jos cu bourbonii! Trăiască republica! Trăiască La Fayette!” Zăpuşeala era mare. încă nu ştie să se slujească de ea. Era culcat pe pat cu burta sfîrtecată. dar ştiam că un fior de gheaţă îi trecea prin şira spinării. Ajunseserăm pe malurile Senei. am spus. fruntea lui Armand se acoperise de stropi de năduşeală. Pe cînd ieri puteam face totul! . Niciodată n-aţi fost victorioşi deoarece nu eraţi în stare să vă exploataţi succesul. Mîna lui Armand ieşi cu încetineală din buzunar. fericire. morţi degeaba. aerul avea un gust de minciună.. Ferestrele erau închise. poporul şi-a descoperit puterea.. Burghezia este hotărîtă să înăbuşe revoluţia asta şi va izbuti fiindcă ţara nu-i coaptă pentru republică. Priveam miriştea de culoarea soarelui sub care dospeau cărnurile omeneşti colcăind de viermi. e un Valois”. am spus. L-am descărcat. o tobă începu să răpăie şi toate privirile se întoarseră spre uşă. S-au lăsat traşi pe sfoară ca nişte copii. aşezată de-a curmezişul pieptului. cu capul plecat. Plîngea pentru că era învins şi pentru că rămăsese în viaţă. al vuitului. În timpul acestor trei zile. Lîngă chei se oprise un vas cu pavilion negru. dar se auzeau strigătele ce se ridicau din piaţă. Strîngeam balustrada în mînă şi mă gîndeam: „Un om oare nu poate face nimic?” El strîngea pistolul în mînă şi se gîndea: „Pot face ceva”. umflat de apă. Mă privi şi o undă de sînge îi năpădi obrajii cînd îmi spuse: — E o trădare. Deodată se porni o larmă mare: „Trăiască La Fayette! Trăiască ducele de Orleans!” Armand îşi înălţă capul şi văzu cum în balconul Primăriei generalul şi ducele se îmbrăţişau. inima-i bătea tare. — Ascultă-i! spuse Armand. Şi-au dat sîngele pentru ea. — Ieri încă victoria era în mîinile noastre. Îngrămădeau maldăre de cadavre pe vas şi le acopereau cu paie. Nu de martiri are nevoie republica. din pieţele Romei. — Deci au murit degeaba. izbînda îşi înălţa flăcările spre cer şi cenuşa neagră a înfrîngerii cădea din nou ca o ploaie pe inima mea. Nu aveai dreptul. Am părăsit cheiurile.

— N-are rost. am. continuau să strige: „Împuşcaţi-i pe republicani!” Dar oamenii se răsuciseră pe călcîie. Mă gîndeam: „Poate de data asta voi muri. aveţi toată viaţa dinaintea voastră. aveam acelaşi nas. M-am ridicat. Am ocolit grupul de case şi am bătut în uşă. apoi uşa se crăpă puţin. şi figura lui nou-nouţă. Se strădui să-mi zîmbească: — Cum de-ai ghicit? — Am văzut cum îţi încărcai pistolul. în sala redacţiei. mă opri. spuse Armand. graţie dumitale. Am trecut strada şi Armand mă privi nedumerit: — Mă întreb de ce veghezi asupra mea cu atîta grijă. păru că şovăie. simţeam cum sîngele îmi udă cămaşa şi eram învăluit în ceaţă. — Ce-ţi trece prin minte? l-am întrebat.— Răbdare. — Mi-ai salvat viaţa. Nu e greu să-ţi citească cineva gîndurile. Şovăi: — Am să-ţi spun mai tîrziu.. Abia am avut vreme să mă arunc în faţa lui Garnier. cu păr lung şi negru. Avea glasul ferm şi ochii duri. îmi spuse Armand. O să-l omoare. Se avîntă spre ei. mi-am tras cămaşa şi m-am încheiat la haină. — N-ai remarcat niciodată că semănăm? Am privit cele două imagini: neschimbatul chip care era al meu de secole. Armând coborî odată cu mine. Mă gîndeam. asasini? spuse Garnier. — Nu de martiri are nevoie republica. — Nu-i adevărat. Mă duc după un medic. — Ce vreţi? spuse Garnier cu glasul lui tăios. Nu aveau arme. Mă întrerupse: — Nici un om normal n-ar fi rămas în picioare după o asemenea lovitură. Mă prinse de încheietura mîinii: . Nu răspunse. Am să-i primesc. am spus. — Da. Strigau: „Vrem să-i împuşcăm pe republicani!” — Ah! Ce imbecili. desigur s-ar fi învoit să plece. Ajunserăm în faţa clădirii ziarului Progresul. uşa încuiată. În stradă. Strigau: „Moarte republicanilor!” Uşa cu geamuri se dădu la perete şi intrară. Fugi pe uşa din dos. am spus. — Mă duc acasă să mă odihnesc. Îi era frică. colanul bărbii şi ochii focoşi. spuse Garnier. — Nu-mi mulţumi înainte de a şti ce îţi rezervă viaţa. Nu te lăsa asasinat. spuse Armand. care loveau zdravăn cu umerii în. — Ce sînteţi voi. merserăm cîteva clipe în tăcere. — Nu. Baioneta îmi intră drept în piept. Şovăiră şi unul dintre ei strigă: — Vrem pielea ta murdară de republican. Avea cămaşa deschisă pe pieptul şiroind de sudoare şi ţinea în mînă o puşcă. — Să intrăm pe uşa din dos. Armand se repezi pe scară. cu baionetele înainte.. — Ce mai aştepţi? spuse Armand. Se auzeau izbiturile înăbuşite venind dinspre parter şi strigătele îndemnînd la omor. Privi în jurul său. — Încearcă să-l convingi pe Garnier să plece. Dacă nu i-ar fi fost frică. pe trotuar era un pîlc de oameni în zdrenţe. — Ţi-am mai spus: am iubit-o mult pe mama dumitale. dar. părînd pe jumătate beţi. nasul neamului Fosca. — Arma s-a împiedicat. Garnier şedea pe colţul unei mese. Ştii bine că tinerii aceştia nu te vor părăsi. Garnier vorbea mai departe şi oamenii se dădeau îndărăt spre uşă. Arma s-a împiedicat de un os. spuse Garnier. spuse Voiron.: „Iată că acum va fi nevoit să trăiască ani de zile cu frica lui”. coborau acum scara. — Nu vreau să-mi distrugă teascurile. spus. am spus. în mijlocul unui grup de tineri. un ochi de geam se deschise. cu pieptul încins în cîrpe albe. N-am nimic. spuse Garnier. Glasul lui ajungea pînă la mine de foarte departe. am spus. — Intraţi repede. trecînd prin faţa unei vitrine cu geamuri sclipitoare. Dar simţeam în el frica. să-mi ardă hîrtiile. sub ferestre. poate am isprăvit cu viaţa!” Şi-apoi m-am pomenit culcat pe o masă. Adăugă semeţ: — Nu reţin pe nimeni. mi-eşti drag din cauza ei. Puteam să-i citesc frica în colţul gurii şi în degetele-i crispate. — Nu te mişca. În clipa asta se auzi o trosnitură mare şi o goană dezlănţuită pe scară. Vreau să-i primesc. apoi spuse: — Ar fi trebuit să mori.

— Ştiu bine că în faţa mea n-am decît o viaţă de om. cînd baioneta nu s-a împiedicat de nimic? Vorbea cu glas febril şi degetele i se încleştau ele braţul meu. Marianne zîmbea la mijlocul ramei ovale. — Bănuiam de multă vreme... cu un parfum foarte vechi. şi eu îi făgăduiam: vom face lucruri măreţe. Credea cu patimă în fericirea omenirii. — Femeile sînt adesea mai generoase decît noi. — Ba da. spuse. — E necesar să iasă din el însuşi? . — A fost o femeie frumoasă. Ochii îi scînteiau. Existenţa lor li se pare brusc prea scurtă. încă din copilărie am dorit să-l întîlnesc. fîntînile arteziene şopoteau. Dar cu ea era altceva. — Dumneata eşti. dar nu s-ar fi hotărît să mă părăsească înainte de a afla cum putea trage folos de pe urma mea. şi începea încă de pe acum să caute a profita din plin de norocul neobişnuit ce i se oferea. puţin stătut. Mă privea ca şi cînd m-ar fi văzut pentru prima oară. Se clătina de oboseală. — Cîte lucruri ai văzut! Ai fost de faţă la marea revoluţie? — Da. putea să reînvie în inima lui. clipea din pleoape. — Înseamnă că eşti un mare cărturar. Şi întotdeauna am crezut că am putea face lucruri măreţe împreună dacă ar avea puţină prietenie faţă de mine. Prezenţa dumitale nu schimbă cu nimic lucrurile.. spuse. murise de multă vreme... Era atît de vie: tot ce atingea ea trăia: florile.— Spune-mi adevărul. — Te-ar deranja dacă urc o clipă şi eu? — Nimic nu mă deranjează niciodată. — Nu-i îngăduie omului să iasă din el însuşi. am spus. am spus. Armand spuse cu înfrigurare: — E vorba de-o taină? De ce atîta mister? — Mă crezi nemuritor şi poţi să mă priveşti în faţă fără să te îngrozeşti? — Ce-i îngrozitor în asta? Un zîmbet îi ilumină chipul. — Iat-o pe bunica mamei dumitale. spuse Armand politicos... — De ce nu te mai ocupi de ştiinţă? mă întrebă Armand. spuse. sub pleoapele căzute ochii lui păreau ca şi morţi. Carol Quintul întorsese capul.. O priveam pe Marianne: aş fi dorit să vorbesc despre ea. buza de jos îi atîrna. rochia albastră îi dezvelea umerii tineri. în raţiune. şi toate faptele lor fără rost. am spus. înfocată. — Nu mă mai ocup de ştiinţă. am spus. — Povesteşte-mi. ideile.. Am spus repezit: — Am ajuns acasă. Tăceam. am spus. Privirea lui făcu înconjurul încăperii: — Ai citit toate cărţile astea? — Aproape toate.. Pentru oamenii muritori e primejdios să trăiască în preajma mea. — Care adevăr? — De ce veghezi-asupra mea? De ce semănăm atît de mult? Cum de n-ai murit. i-am spus. nu-i aşa? — Da. spuse Armand. tînără. — Ea credea în ştiinţă. — Ah! Mă cerceta cu o expresie cam decepţionată. Zîmbea cu zîmbetul încremenit în mijlocul ramei ovale. Eşti în stare să crezi în ea? — Am crezut întotdeauna în ea. dar pentru Armand abia azi ea începea să existe. mă privea cu ardoare pătimaşă. — Dumneata nu crezi în ea? mă întrebă. am răspuns. — Mama dumitale mi-a vorbit despre această legendă. frumoasă. în libertate. Am deschis uşa de la bibliotecă. deodată păru foarte tînăr şi ceva se mişcă în inima mea: ceva fad. — Nu m-am ocupat prea mult de ea. — Încă din copilărie ştiam că printre strămoşii mei se numără un om căruia nu-i este dat să moară niciodată. — Atunci viitorul este al nostru. A fost soţia mea. Credea ca şi dumneata în progres. nu va renaşte niciodată. — Nu ştiu ce vrei să spui. spuse. Ce era Marianne pentru el? O moartă printre alte milioane. Îţi mulţumesc că mi-ai salvat viaţa! — Nu te bucura. Am tras draperiile fără să răspund şi am aprins o lampă.

„În materie de tipărire şi de publicare a scrierilor. — Am dormit puţin în ultimele trei zile. apoi rotocolul se alungi. Ar trebui să li se explice că-i o prostie. dar în biroul acesta cu draperiile trase nu se auzea alt zgomot decît răsuflarea uşoară a lui Armand. am spus. am privit obrazul tînăr acoperit ele spuma neagră: la ce visa oare? Dormea la fel cum dormiseră Tancredi. sau de maşinile distruse. Puţin îi păsa de muncitori. Începuse să şi cântărească primele cuvinte ale articolului. cu amîndouă mîinile. Aplaudau dar. Tîram pe vecie după mine soarele roşu. de fiecare dată cînd mă străduisem să le vorbesc pe limba lor.. pe o plajă argintie. uneori aplaudau de plăcere. sub o acuzaţie ilegală. pe deplin nouă. El nu visa pieţele din Pergola. în mine nu mai era decît tăcere. strigăte de bucurie se ridicau în văzduhul încins de razele apusului. îşi imagina titlul cu litere groase. Important este că a izbucnit o răzmeriţă. Undeva. de împuşcături. Ieşiră şi Armand se aşeză într-un fotoliu din faţa mea. Şi el era foarte departe de Ivry. şi totuşi pentru fiecare viaţa avea un gust unic pe care îl cunoştea doar el: viaţa n-o lua de la capăt niciodată. nu aveam nimic de sperat. * Fumul înfiripă un rotocol albăstrui în aerul galben. se îndoi şi se spulberă. spuse într-un tîrziu. spuse el cu un zîmbet de scuză. Pieţele pustii din Pergola. puteam încerca să-l slujesc. dar nu voi vedea niciodată cu ochii lui. rîsul tunător al lui Malatesta. Armata îi atacă pe muncitori cu baionetele.. era singurul care nu se temea de mine. nu există flagrant delict decît atunci cînd se tipăreşte o chemare la revoltă într-un loc cunoscut dinainte de către agenţii autorităţii. Se întoarse către Spinelle: — Cobor la zeţărie. „Spun că atunci cînd. Se lăsa seara. Uşa se dădu furtunos de perete şi Spinelle intră. — Trei morţi şi mai mulţi răniţi. Se trînti pe canapea şi spuse: — O să dorm vreo oră. Ar fi vrut să-mi spună un lucru amabil. vino cu mine. reţinîndu-l săptămîni întregi într-o temniţă. vîltoarea fluviului mîlos.” În odaia învecinată. Dar inima mea mai cunoştea şi beţia triumfului. în fiecare dintre ei era întreagă. nu voi simţi cu inima lui. căzuse pe gînduri... îndrăzniţi să-l condamnaţi sub pretextul că disperarea sau mînia i-au smuls o vorbă amară împotriva magistraţilor voştri. îmi sfîşiam cămaşa. Adormise pe loc. Culcă-te pe divan şi dormi. niciodată nu voi izbuti să evadez din mine însumi şi să mă strecor în vreunul dintre ei. precum nici din partea altora. era fericit pentru că aducea ştiri importante ziarului său. Aş fi vrut să stau culcat pe acea plajă. Arăţi ca şi cînd ai fi la capătul puterilor. Era îmbujorat la faţă şi în părul său creţ se simţea frigul şi noaptea. Îşi aruncă fularul pe un scaun şi spuse: — La Ivry s-a iscat o răzmeriţă. Carol. Carlier. feţele lor ar fi încremenit. — Au fost morţi? întrebă Garnier. — E o încercare grea să mori şi să învii în aceeaşi zi. Departe. avea visele lui din care nu puteam fura nici o fărîmă.— Desigur pentru dumneata nu-i necesar. înghiţite de curba nevăzută a pămîntului. — Se va deschide un proces. sau de sîngele vărsat. M-am aplecat asupra lui Armand. cupolele aurite şi inaccesibile din Florenţa.. Am rămas în picioare lîngă divan. nici fluviul galben. Vorbea atît de repede încît se bîlbîia. Carlier privea fluviul galben rînjind: Am ajuns la el. o umbră palmată se tîra spre o piatră albă. . zîmbetul lui Antonio muribund. pentru ei rămîneam un străin. Am adăugat brusc: — Ar trebui să te odihneşti puţin. Şi în pieptul lui era speranţă. — Distrug maşinile! exclamă Armand. semănau cu toţii. şi degeaba scriam ceea ce doreau să scriu. dar nu izbuteam niciodată să ne vorbim. linia albastră a dealurilor în fundul cîmpiei. catargurile care dispăreau în zare. — Iată un articol care va face vîlvă. călcaţi în picioare drepturile sfinte pe care poporul francez le-a dobîndit cu preţul sîngelui său. nici din partea lui. soarele roşu pe cerul lăptos. Antonio. de speranţă: dormea şi eu îl vegheam şi eu simţeam cu inima mea greutatea acestei zile care se trudea să moară în spatele ferestrelor. dar şi începusem să nu le mai recunosc. Pentru prima oară de patru zile era eliberat de frică. smulgînd un om nevinovat din căminul său. Armand îmi citea articolul cu glas tare şi ceilalţi ascultau. Degeaba lucram împreună cu ei în fiecare noapte.” Eu scrisesem aceste cuvinte şi mă gîndeam: „Marianne ar fi mulţumită de mine”. dacă aş fi deschis uşa. viaţa mă înăbuşea. Muncitorii au distrus maşinile de ţesut. pustietatea plină de ură a Pergolei: trecutul meu! M-am îndepărtat de Armand. — Ce-are a face? spuse Garnier. Nici unul dintre scriitorii arestaţi de o lună încoace în temeiul unui mandat de aducere nu a fost cu adevărat surprins în flagrant delict. — Trei morţi. mă simţisem golit şi ostenit. spuse Garnier. de ţipete. Se apropiase de masa mea şi mă privea muşcîndu-şi nervos buzele.. A fost chemată armata care i-a atacat cu baionetele. Dar îl vom cîştiga. Chipul lui Garnier era încordat. gustul fad al vinului în balconul din Carmona. şi eu.

să râmîi cu ei. sub privirea asta. Copilului îi căzuse capul pe piept. am spus. mereu. de-a lungul străzilor din Gand unde suveicile alergau fără astîmpăr. case ardeau. de-a lungul străzilor din Carmona. aceeaşi lumină tulbure. umbra palmată se tîra spre piatră. rămîi om. A te ţine în viaţă vreme de patruzeci. nu înseamnă mare lucru. şi spuneam: „Sînt oameni”. Copilul deschise ochii. Am zîmbit: — Ce aşteptaţi de la mine? — Spre a căpăta influenţă asupra lor ar trebui să trăim printre ei. nu puteam înăbuşi celălalt glas care îmi spunea: „Ce înseamnă oare un om? Ce pot face ei pentru mine?” Sub tălpile noastre zumzetul maşinilor cutremura podelele: era însăşi tremurul timpului stătător şi fără repaus. nici prietenie. Mîinile înmuiau pensula în crema roşie. — O! Nu-i prea greu. striveau pensula de hîrtie. — N-a sunat clopotul? — Va suna peste cinci minute.— Garnier se înşală. pe pămînt existau speranţe. pe cînd spoiam în roşu. — Ceea ce îngreunează lucrurile e că n-au încredere în noi. Marianne îmi făcea semn din nou: să crezi în ei. mureau. Vorbele noastre le intră pe-o ureche şi le ies pe alta. spuse. Acolo. spuse el în cele din urmă. Am repetat: — Voi încerca. — Mai e mult? mă întrebă copilul. mereu. Ridică din umeri: — Cînd te gîndeşti că au ajuns să distrugă maşinile! Nu i-am răspuns. — Pentru un om muritor ar însemna un mare sacrificiu. accepţi? — Pot să încerc. — Vreţi să mă fac muncitor? — Da. totul se schimbase: timpul nu mai era decît o pînză continuă. mereu. cursuri serale. Mă cerceta nedumerit şi nu puteam bănui ce gînd urmărea pe chipul meu. stînd cocoţat pe o scară. în curînd vor fi eliberaţi. vei reuşi. dar mai înainte de asta trăiau. Din zorii zilei. mă simţeam în siguranţă: nu eram decît o forţă de exploatat. dar în atelierul unde pătrundea întunericul nopţii. Pe deasupra zîmbetului ei. exista ură şi dragoste. a muri. zumzetul maşinilor. să muncim cot la cot cu ei. Pentru ei. Ai putea face o muncă uriaşă. Nici furnici. şi. ale lumii. am spus. — Într-adevăr. ce se va întîmpla cu mine? * — S-a sfîrşit. Din pricina luminii de pe obrazul lui. Războaiele de ţesut zumzăiau: mereu.. să ne batem alături de ei: ar trebui cineva care să fie de-al lor. La ce bun să te zbaţi? Oricum ar fi. galben şi albastru sulurile de hîrtie umedă. cincizeci de ani. În glasul lui se simţea o chemare. Stăteam culcat lîngă muşuroiul de furnici şi ea venise şi eu mă ridicasem şi ea îmi spusese: . Mă privea cu ardoare şi. acelaşi murmur egal şi ritmat: mereu. şi îi priveam. fiecare la rîndul său. Nu aştepta vreun răspuns. picioarele înţepenite şi capul atît de gol. ci se slujea pur şi simplu de mine. Dacă încerci. regrete. Nu-i inspiram nici groază. — Eşti obosit? Nici măcar nu-mi răspunse. nici pietre: oameni. Încă îi mai auzeam glasul. Cu lăcomie i-am ferecat zîmbetul în inimă. am spus. broşuri ne vom atinge scopul. Nu cu întruniri publice. în cele din urmă. Cîtă vreme voi mai fi încă în stare să-i aud glasul? Şi cînd zîmbetele şi lacrimile lor nu vor mai trezi nici un răsunet înlăuntrul meu. spuse el. atît de greu încît îl trăgea în jos. Răzmeriţele nu slujesc la nimic. Amesteca vopselele într-un hîrdău. de dimineaţă şi pînă acum. a trăi însemna doar a te ţine în viaţă. Aveai dreptate cînd îmi explicai că mai întîi trebuie făcută educaţia poporului. duhoarea vopselei. i-am spus. spuse. — Odihneşte-te o clipă. sîngele se amesteca cu apa violetă ce curgea pe şanţul uliţelor şi maşinile zumzăiau cu îndărătnicie: mereu. cîntece se înălţau din mijlocul rugurilor. Dar pentru dumneata nu cred să însemne mare lucru zece sau cincisprezece ani de viaţă. mereu plictisul. din primele începuturi. oboseala şi tremurul timpului. vor muri. Mă cuprinse dorinţa de a ieşi pe uşă şi de a încerca să. Mi-am aşezat mîna pe creştetul copilului. dormea. valurile mării băteau plaja. Chipul i se ilumină: — Atunci. Se aşeză pe treapta cea mai de sus a scării şi închise ochii. . Îi simţeam spinarea care îl durea. aceeaşi duhoare de vopsea.Rămîi un om printre oameni”.devin o piatră printre pietre. În cele din urmă. De dimineaţă şi pînă acum pensule înmuiate în zeamă de culori zugrăveau sulurile de hîrtie. departe. Zîmbi.

. Garnier închise fereastra. Afară. să fricţionez trupul îngheţat. Poporul e copt pentru o revoluţie. o priveam pe Beatrice şi mă întrebam: „Seamănă ea oare cu gîzele astea de-o seară?” O iubeam şi părea deosebită. L-am fricţionat vreme îndelungată şi sub degetele mele un pic de căldură se suia spre inimă. la lumina flăcărilor. viaţa lui Spinelle care avea douăzeci de ani şi era prietenul lor. trecuseră în galop barierele Parisului: pairii Franţei. rudele. scîndurile se rupeau şi cadavrele săreau. — A şi început să arate ca un mort. înainte ca ei să-şi poată culege recolta. uşile se închideau ascunzîndu-le agonia. Voiau să se vindece şi eu încercam să-i vindec: încercam să-i slujesc şi să nu-mi pun întrebări. o dată mai mult. Se îndreptă brusc spre fereastră şi o deschise. pulsul aproape nu mai bătea deloc. — De ce-aţi venit? am spus. am spus. Mi-am strecurat mîna sub cearşafuri şi am început. ci numai frică. apoi din ce în ce mai zdravăn. cu trupul umplut de pete întunecate. îşi pironise ochii pe masca vineţie care se odihnea pe pernă. — Douăzeci de ani. spuse Garnier. strigau cu ură: „Moarte celor care ne înfometează!” Strigau: „Fiul diavolului!” şi scuipau. Toţi aceia care puteau să fugă. ascultau cuvîntul călugărului înveşmîntat în negru care predica dimineaţa în piaţă. folosit acum pentru căratul sicrielor. aproape niciodată nu era văzut zîmbind şi nimeni nu ştia ce gândeşte. mai întîi încet. — Dacă rezistă pînă dimineaţă. la căpătîi. deputaţii. îl adusesem pe lume pentru a doua oară şi el părăsise lumea cu burta sfîrtecată. murdărind caldarîmul de maţe. şi el îşi trăsese un glonţ în cap fiindcă se prăpădea de foame. scăpase: ar fi. L-am prins de încheietura mîinii. — Nu se poate face nimic? întrebă Armand. la cîte o zdruncinătură. Mi-ar plăcea să-i văd pe prietenii mei alături de mine cînd îmi va veni ceasul să mor. Se uita la Spinelle cu duioşie şi ştiam că nu se teme de moarte. Unică la fel ca şi fiecare dintre petele gălbui care zburau pe aleea dintre chiparoşi. era rece şi umedă. Am ieşit din odaie. oameni trecură în goană pe sub ferestre. Murise o femeie şi alta. buzele i se albiseră şi o sudoare rece îi acoperea fruntea. I se lipise pielea de oase. calicii nu avuseseră putinţa să fugă. — Cel puţin dacă am fi avut conducători! spuse Armand. În fiecare noapte se aprindea cîte un foc la răspîntii. zărirăm o ceată de bărbaţi şi de femei în haine ponosite. le-am spus. Unii povesteau că adesea. — Sîntem prea dezbinaţi. burghezii avuţi. însă din dreapta se auzea.. slujbaşii. am spus. Riscaţi să vă molipsiţi. Pentru mine nu era nici o deosebire. Printr-o ordonanţă se dăduse poruncă de-a se ridica gunoaiele în cursul nopţii. pe chip cu o mască neagră.Omul rămase năucit pe marginea scaunului. sau arşi de friguri. fugeau. călare pe cai sau pe catîri. — S-ar putea să reziste. la al şaselea etaj. Pentru ei viaţa asta care avea să se stingă era unică. Garnier nu rosti nici o vorbă. sub pergamentul albăstriu al feţei începea să se contureze un cap de mort. — Am încercat totul. spuse Garnier. Încă de la începutul epidemiei mă înscrisesem ca voluntar şi îmi petreceam nopţile punînd leacuri vezicatoare şi lipitori. — Gîndiţi-vă bine. De dimineaţă cadavrele erau înşiruite în faţa uşilor şi miasma morţii se ridica greoaie spre cerul albastru. mă intriga. un zăngănit de fiare. mi se păru că i-ar fi plăcut să-mi vorbească. sub cerul cenuşiu muribunzii erau transportaţi la spital. . dar se închisese în el însuşi. — Cel mult pentru o insurecţie.. îşi vîrîse mîinile în buzunare şi privea fix forma culcată în pat. care se hurduca pe drum. luminat deun felinar roşu. dar n-o mai iubeam şi moartea ei nu însemna mai mult decît aceea a unor efemere. M-am întors spre Garnier. era un furgon de artilerie. Armand şedea la picioarele patului şi Garnier. Nu-i puteţi fi de folos cu nimic. cu diligenţa. prietenii împresurau zadarnic gardurile de fier spre a le culege ultimul suspin. Făcu o strâmbătură din buze şi. Amîndoi priveau cu disperare chipul sfrijit. Strada era pustie. care tîrau o cotigă de-a curmezişul pieţii. — Ar trebui să fim în stare să prefacem insurecţia în revoluţie. rămăseseră în oraşul bîntuit de molimă. împinşi astfel în ghearele mizeriei. treceau porţile zidurilor de apărare. spuse Armand. trupurile albe pline de pete negre şi le aruncau unele peste altele în şanţurile de apărare. Îl întinsesem pe mantia mea şi îi frămîntasem cu mîinile mele muşchii tineri. spuse Garnier. Ce imprudenţă! N-aveţi încredere în mine? — Doar n-o să-l lăsăm să moară singur. drept. Am deschis uşa. Şi iubea atît de mult viaţa. toţi bogătaşii fugiseră şi osîndiţii la moarte dansau noaptea în palatele părăsite. spuse Armand. îngheţaţi. cu căruţa.. Strigau: „Moarte celor care ne înfometează!” — Sînt strîngătorii de petice. — Ce se întîmplă? O mare zarvă venea din stradă. pe jos. cu berlina. zăceau în paturile lor. — Ar trebui să plecaţi de aici. desigur se duceau să ceară ajutor la postul din colţul străzii. Pe uliţele trandafirii oamenii cărau pe saltele. pe scînduri. — Trebuie să stăm aici. lîngă măsuţa pe care ardea o lumînare. Dar pentru bărbatul acesta însemna că murise tocmai femeia lui. putut să fie invers. Apoi se aşternu iarăşi tăcerea. în ochii lui nu era pic de tandreţe.. în speranţa de a se purifica atmosfera. mai poate să scape. M-am aplecat spre Spinelle. cu o mască vineţie pe chip. îi adusesem porumb şi carne uscată.

Un camion mare. — Cum vor putea să ia o hotărîre fără să cunoască hotărîrile noastre? zise Armand. — Trebuie să treacă peste noaptea asta. trecu pe sub ferestre. . Ar trebui să ai o părere. îngrijoraţi. Armand mă întrebă în şoaptă: — Ce părere ai? — N-am nici o părere. o burtă sfîrtecată. — Da. Prin privirea aceasta îşi dăruiau unul altuia bucuria care le umpluse inimile: în asemenea schimburi triumfătoare îşi găseau ei forţa de a înfrunta moartea şi raţiunile de a trăi. îmi spuse. îngrădit în dosul chipului său. dar erau ochi vii. umbla zvonul că făcusem un pact cu diavolul şi scuipau cu silă în urma paşilor mei. Şi cum vom decide noi fără ei? O clipă se lăsă tăcere şi Garnier spuse: — Trebuie să luăm o hotărîre. — O să mor? — Nu. dar n-au luat încă nici o hotărîre. cu caldarîm trandafiriu. Armând deschise ochii: — A scăpat? — E aproape sigur. vopsit în negru. erau înfundate în scobitura orbitelor. Armand se întoarse spre mine: — E-adevărat? A scăpat? L-am prins pe Spinelle de mînă. Începuse să se crape de ziuă.Cu fruntea lipită de geam visau răzmeriţe. Multă vreme piaţa rămase pustie. — A scăpat. adăugă altă voce. cercetînd pavajul cu o mutră bănuitoare. prăpastia care îl desparte de conducători se sapă tot mai adînc. apoi un portar apăru în pragul unei uşi. i-am spus. o tîmplă găurită: cum va muri acesta de aici? În inima mea nu era nici măcar un licăr de bucurie. se zicea că adesea. mi-am întors capul. Garnier sta în picioare rezemat de perete.. Cu fiecare revoltă poporul capătă şi mai mult conştiinţa forţei lui. comitetul central şi şefii de secţie din Societatea Drepturilor Omului erau adunaţi în jurul bătrînului Broussaud. care înclină spre insurecţie. — Întrucît nu izbutim să ne coordonăm eforturile. îmi aminteam ochii lui strălucitori şi glasul lui tînăr care se bîlbîia. o vastă conspiraţie ameninţa poporul. se zicea că unii oameni otrăveau fîntînile şi carnea din măcelării. Am vorbit doar cu cei de la Prietenii Poporului. spuse Armand. îl salvasem. De-a lungul străzii în pantă. am spus. spuse o voce. Armand închisese ochii. Dormi liniştit. mersesem pînă în satul indian să caut porumbul şi carnea pe care o devora rîzînd de plăcere. mai bine să ne abţinem. mîna lui era călduţă şi pulsul îi bătea. — Şi încă zadarnic. — Chiar dacă insurecţia n-ar fi decît o răzmeriţă. O vreme discutară cu aprindere. — Şi-atunci n-am izbutit să iau legătura eu Societatea Galică. nici cu comitetul de organizare. părea că pupilele i se topiseră. În sală se făcu rumoare. erau găsite sub portaluri bucăţi de carne şi boabe ciudate aruncate de mîini misterioase. nu era rece. ea nu va fi inutilă.. dimineaţa. căruţele treceau din casă în casă şi cadavrele erau stivuite sub coviltire. La răspîntie focul se stinsese şi peticarii se răspîndiseră. Garnier şopti: — A trecut noaptea cu bine. spuse Garnier. În redacţia ziarului Progresul. am răspuns. Toţi se uitau la mine. iubea viaţa. rosti tărăgănat bătrînul Broussaud. — Cine ştie? spuse Armand. Poate va scăpa. culegînd din casă în casă sicriele care erau îngrămădite unele peste altele sub perdelele funebre. Pleoapele i se lăsară peste ochi. — Riscăm. Uneori mi se părea că oamenii acordă un preţ ridicol vieţii pe care moartea trebuia în chip fatal s-o distrugă: de ce îl priviseră pe Spinelle cu atîta disperare? Şi alteori acceptau cu prea mare uşurinţă să dispară pentru totdeauna: de ce stăteau fără rost în camera asta infestată? De ce urzeau răzmeriţe sîngeroase? Un glas şopti: „Armand!” Spinelle deschisese ochii. Armand şi Garnier se priviră. Obrajii lui Spinelle erau coloraţi de puţin sînge. vedeau. îl adusesem la mal şi îl purtasem în braţe. omoruri: mă uitam la ei fără să înţeleg. Ai scăpat. în asemenea condiţii este cu neputinţă să se declanşeze o revoluţie adevărată. să provocăm o mare vărsare de sînge. * — Şi-atunci? întrebă Garnier. pulsul bătea. înotasem în lacul cu ape reci. — Dar nu eşti lipsit de experienţă. dormea şezînd pe scaun. De ce eram nevoit să-mi feresc privirea? Chemam în ajutorul meu chipul lui Spinelle: avea douăzeci de ani.

Elevii şcolii politehnice nu veniseră la întrunire. poporul cînta imnuri revoluţionare. moţurile verzi se legănau în vîrful trestiilor înalte şi aligatori dormeau în noroiul cald. strîngeau soarta omenirii la piepturile lor. spuse Broussaud. Deasupra capetelor fluturau stindarde. — În orice caz partidul republican trebuie să-l susţină. spuse Armand. o să fie o lovitură. — Tu însă ar trebui să negociezi. studenţii de la medicină. Dacă nu vreţi să provocaţi insurecţia. la ferestre. şi Spinelle. nici musculiţe. la cele două cute din jurul ei. Văzîndu-i pe dragorii. nu ne vom lăsa prefăcuţi în pietre — şi rugurile ardeau şi ei cîntau. Armand cînta. Cînd ajunserăm în piaţa Bastiliei. şi. Îi cunosc pe muncitorii din Saint-Marceau. şi. Glasul tău are mai multă greutate decît al meu. dar fumurile însîngerate ale speranţei pîrjoleau inimile. Mulţimea începu să strige: „Trăiască Şcoala Politehnică! Trăiască Republica!” şi muzica din fruntea cortegiului intonă Marsilieza. cu principalii şefi republicam. M-am uitat la gura lui nervoasă. fiind mult mai aproape decît noi de muncitori. vorbeau tare. dacă a trăi înseamnă doar a nu muri? Dar a muri pentru a-ţi salva viaţa. Aceştia îşi dădeau viaţa pentru ca ea să fie o viaţă de om — nici furnici. ştirea se răspîndi de-a lungul cortegiului. trebuia să ne străduim a-l convinge pe La Fayette să accepte puterea. Un oraş întreg clocotea în jurul catafalcului unde se odihneau rămăşiţele pămînteşti ale generalului Lamarque. spuse Armand. abătîndu-se din drumul prevăzut. La Fayette se afla în frunte. Dacă insurecţia izbîndea. Fixa zarea în spatele căreia se ascundea fluviul învolburat. fugiseră. Pe cînd înainta în marş. Ne ocuparăm să stabilim de-a lungul bulevardelor puncte de comunicaţie între diferitele grupuri. în caz de succes. — Nu. Şi Marianne spunea: „Rămîi un om printre oameni”. strîngeau în mînă revolverul. — Armand are dreptate. — Cert este că se vor produce incidente. Ce se va întîmpla cu ziarul? — O să vă descurcaţi foarte bine şi fără mine.. spre moarte. ochii lor scăpărau fulgere. să mergem alături de el. nu era oare cea mai rea înşelătorie? Nu se cădea să aleg în numele lor. Garnier îl însărcină pe Armand să negocieze. — Mă tem să nu înceapă să se mişte fără să-şi măsoare şansele de cîştig. La urma urmelor ce era Republica pentru ei? Nici unul n-ar fi ştiut să spună pentru ce se pregăteau să se bată. şi dacă poporul începe să se mişte. spunea: „Trebuie să simt că trăiesc. — Just. pe care îl salvasem de holeră. nici bolovani. viitorul lumii erau aici. studenţii de la drept erau adunaţi în piaţa Ludovic al XV-lea. Cerul era închis. — Şi dacă vei fi ucis. ramuri de verdeaţă: fiecare ţinea în mînă cîte o insignă şi unii ridicau în sus arme. această imensă desfăşurare de forţe. spre a le sluji drept arme. O mulţime de oameni se înghesuia pe străzi. Dar cum? Degeaba mergeam alături de ei. îşi propunea să încerce a ridica la revoltă cartierul Saint-Marceau şi în acest scop adunase oameni pe podul Austerlitz. în copaci. burniţa. morţii? Trebuia ca ei să decidă. spuse Garnier. nu-mi puteam risca viaţa împreună cu a lor. care aminteau existenţa tiraniilor pe care guvernămîntul francez nu ştiuse să le înfrîngă. cel puţin să luăm măsuri pentru eventualitatea în care va izbucni. am spus. Garnier zîmbi rece: — Mi-ai salvat viaţa o dată: e de ajuns. în mîinile lor: cel puţin aşa credeau ei. va putea apăra podul Austerlitz. se zvonea că li se interzisese să iasă din şcoală. în balcoane fluturau drapele italiene. De-a lungul parcursului. murise fericit. — Dimpotrivă.. Umbla zvonul că un ofiţer din regimentul 12 le spusese studenţilor: „Sînt republican”. în ce-l priveşte. De data asta vreau să mă bat. lasă-mă pe mine să organizez răscoala. le tremurau glasurile. Spuneam: „Ce înseamnă Rivella?” dar nu la Rivella rîvnea Antonio. Să nu dăm nici un consemn. „Armata e de partea noastră. gata să moară pentru a se convinge de acest lucru. cu capul descoperit şi hainele răvăşite. germane. departe de a linişti spiritele. Republica. făcură înconjurul coloanei din mijlocul pieţei. spuse Garnier. gata să-şi dea viaţa pentru a afirma că ea atîrnă greu pe pămînt. Nici unul dintre noi nu dormi în noaptea aceea. insurecţia. Franţa. îi văzurăm alergînd spre noi pe politehnicieni. guvernul pusese străji. după el urmau două batalioane de zece mii de gărzi municipale. dar erau siguri că lucrul acela costa scump. pentru că aveau să-i cumpere cu sîngele lor. drapele tricolore. în timp ce ei vorbeau. de care nu-i păsa nimănui. De ce să trăieşti. cu ochii duri şi privirea piezişă. nu făcea decît să se simtă şi mai acut ameninţarea răzmeriţei. Ceva avea să se întîmple datorită lor: aşa credeau ei. La ora zece dimineaţa. chiar dacă din asta o să mi se tragă moartea”. spuse Spinelle. la faţa lui chinuită. ci la victoria lui. din gură în gură. pe acoperişuri. Cineva strigă în spatele meu: „Unde sîntem duşi?” şi un alt glas răspunse: „Spre Republică”. în ciuda consemnului. Iar Fosca. deoarece numai el singur era în stare să adune laolaltă mulţimea prin prestigiul numelui său. de partea cealaltă a zidurilor în clipa aceasta milioane de oameni vorbeau cu ochi scăpărători şi glasuri care tremurau. Din nou glasurile li se amestecară. murise pentru ea. toţi membrii Societăţii Drepturilor Omului şi Prietenii Poporului. Cum puteam să-i sfătuiesc? Ştiam oare ce preţ dădeau ei vieţii. M-am gîndit: sînt duşi spre răscoală. Carul funebru era tras de şase tineri. Am vorbit destul în viaţa mea. inimile se umpleau de mînie şi oamenii rupeau în trecere ramuri din copaci sau luau pietre de pe jos. poloneze.” . Trecurăm prin faţa pieţei Vendome şi tinerii care trăgeau carul funebru. Credeau că puteau face ceva. dar să fim pregătiţi.Am clătinat din cap.

Îşi strînse buzele. spune-i să dea el semnalul. Garnier şedea în mijlocul oamenilor săi. mie nu-mi este îngăduit să fiu nici curajos. garda naţională se alătura fostului ei şef. spuse Armand. copii şi femei. Erau ocupaţi să fabrice cartuşe. luaseră cu asalt cazărmile şi depozitele de muniţii. nici militarului mort. ţinea o puşcă în bandulieră. — Totul e gata. pentru a-l aproviziona pe Garnier. Mi-am croit drum prin mulţime. Garnier îi conduse apoi la mînăstirea Saint-Merri unde somară lumea să le aducă întărituri. în vîrful acestui zid înfipseseră ramuri verzi. un freamăt străbătu mulţimea. e nedrept. Ca în fiecare noapte. Dar nimeni nu dădea atenţie discursurilor. alţii scoteau din case paturi de fier.La podul Austerlitz cortegiul se opri. mese. pe care le-am împărţit răsculaţilor. e o trădare. spuse Spinelle. — Vom rezista. Ingolstadt cîntau. L-am privit în tăcere. —Am adus cartuşe. Toată lumea aştepta. — Acum o să se întîmple ceva. toţi cîntau. Şefii republicanilor aveau să numească un guvern provizoriu. Ochii îi străluceau de bucurie. Deodată văzurăm trecînd un bărbat călare. Şi că îl vom apăra atîta vreme cît va fi nevoie. bărbaţii tăiau copacii pe care îi culcau de-a latul străzii. nici laş”. dar nu se putea desluşi nici un chip de om. Vorbi despre generalul Lamarque. Am respins-o. dar alergam mai departe. Ceva exista care nu existase încă niciodată: oraşul acesta în delir. ştiam asta. Şi mulţimea simte acest reviriment. — Crezi? — Da. străzile din spatele lui gemeau de oameni cu feţe întunecate. frică de moartea care se va năpusti asupra lui şi îl va preface în pulbere. Mi s-a dat sarcina să transport hrană şi muniţii la mînăstirea Saint-Merri. Cerul fugea deasupra capului meu. de arbori. Dar nu era momentul să vorbesc despre mine şi nici despre el. dar nu era sigur că armata îi va fi credincioasă. — Am înţeles. le-am spus. Garnier mă privi cu uimire: — Cum ai putut să treci? — Am trecut. Dacă vrem ca Parisul întreg să se ridice la revoltă. Oamenii sînt pregătiţi de răzvrătire. în dosul unui morman de bolovani. Se pregătise o estradă şi La Fayette se urcă spre a rosti un discurs. îmbrăcat în negru. Toţi erau goi pînă la brîu. Dar Armand cere să dai dumneata semnalul. nu se ştia prea bine ce. Alergam. Pe străzi şuierau gloanţele. am spus. strigau: „Nu trece pe aici! E un baraj!” Treceam. Mai aşteptarăm puţin şi apoi spuse brusc: — Aici nu se va întîmpla nimic. la capătul podului. După el vorbiră si alţii. Ţi se cere să rezişti pînă dimineaţă. — Dragonii! Deasupra masei negre a mulţimii. drept fuituială foloseau fîşii din cămăşile lor şi bucăţi din afişele pe care le rupeau de pe ziduri. Voi încerca să-i adun pe şefii republicanilor. spuse Spinelle bîlbîindu-se de furie. L-am găsit pe Garnier în locul pe care îl fixasem pe plan în cursul nopţii. — Anunţă-l pe Armand că ţinem în mîini tot cartierul. în fruntea căruia să fie aşezat La Fayette. transportau pietre pe care le scoseseră din caldarîm. mă invidia. Urmat de un grup imens. pe care ne pregăteam să-l înmormîntăm. oamenii priveau şovăitori şi cîteva glasuri strigară: „Nu vrem steagul roşu!” — E o manevră. ca în fiecare zi. Un glonţ îmi ciurui pălăria. de mobile. şi inima lui bătea în pieptul meu. Am spus: — La noapte va fi proclamat guvernul provizoriu. — Mîine Republica va fi proclamată! spuse Armand. un altul umărul. care purta un drapel roşu în vîrful căruia şedea înfiptă o bonetă frigiană. era cuprins de frică. Se năpustiră spre lăzi cu strigăte de entuziasm. Pe dată alte împuşcături porniră din jurul lui şi un strigăt se înălţă: „La baricade! La arme!” Începură să se ridice baricade. Un gînd m-a străfulgerat: „Sînt viu”. Mă găseşti apoi la ziarul Naţionalul. Vor să intimideze poporul. Am capturat o mie două sute de puşti. Am luat-o cu asalt şi soldaţii cedară fără prea multă rezistenţă. Guvernul hotărî se să facă apel la trupe. plin de sînge şi de speranţă. dintre care mulţi aveau puşti. — E greu? — Armata ne-a atacat de două ori. scaune. . Din toate străzile învecinate se revărsară oameni înarmaţi. Aş fi dorit să-i spun: „Nu. spuse Armând. L-am găsit pe Armand în clădirea Naţionalului. Armata şi gărzile municipale se tem de drapelul roşu. e nevoie ca insurecţia să nu dea înapoi. Garnier se îndreptă spre cazarma din strada Popincourt. de pietre de caldarîm şi de saci de ciment. sub copitele calului pămîntul sălta. eliberat de mine şi de acel gust de plictis din gura mea. În jurul focurilor de bucurie ţăranii din. li se vedeau căştile şi baionetele strălucind. La răspîntii. îmi spuse Garnier. şi îndată: „Acum poate e ultima oară”. Pretutindeni poporul ridica baricade. — Garnier e acolo. intrau pe cheiul Morland şi se îndreptau spre pod. eram eliberat de trecut şi de viitor. Du-te şi caută-l pe Garnier. Garnier strigă: „Se reped asupra noastră!” Luă puşca în mînă şi trase. Privirea lui scormonea mulţimea. Răsculaţii ţineau în mîini jumătate din oraş. oameni încercau să mă oprească.

trecuseră multe ore de cînd poporul nu mai auzise un cuvînt de speranţă şi nu mai ştia bine pentru ce se bătea. La toate răspîntiile erau gărzi municipale şi soldaţi. — Ce veşti aduci? — N-au ajuns la o înţelegere. Cu La Fayette. Cauza noastră nu are conducători. Garnier îşi şterse faţa înnegrită şi mîinile: . — Şi armata ar fi trecut de partea noastră. — Nu vor să facă Republica. M-a mirat calmul lui. spuse Armand. spuse Spinelle. — Ce s-a întîmplat? l-am întrebat. spuse Spinelle. Vor rezista. se reneagă singură. — L-am văzut pe Garnier. Armand îţi cere să încetezi lupta. Nu ne mai rămîne decît să oprim aceste masacre. — Eram sigur. Multe dintre străzile pe care mai înainte le ocupau răsculaţii erau acum pline de uniforme roşii. dar am rămas uscat şi golit: — De ce? — Le e frică. — Cine? — Şefii republicanilor nu vor republică. — Nu ţinem nimic. Dar cînd m-am ridicat să plec. Garnier stătea rezemat de sacii de ciment. îmi răspunse. încît am încercat să trezesc înlăuntrul meu un ecou. aproape zîmbea. se lăsa noaptea. — Spune-le că vom rezista toată noaptea. li se închiseseră ochii şi li se încrucişaseră mîinile pe piepturi.— Au murit mulţi? — Nu i-am numărat. Am ajuns la clădirea Naţionalului lac de năduşeală şi cu cămaşa năclăită de sînge. spuse Armand. drumul era plin de băltoace roşii. cu armata de partea noastră. Armand nu zîmbi. — Am discutat mai mult de două ore. Stătea în picioare în faţa uşii biroului. — Carrel nu îndrăzneşte. Spinelle spuse: — Ţinem în mîini jumătate din Paris. — Nu se tem de o înfrîngere. chipurile lor erau pline de sînge şi de funingine. Se tem de victorie. ştiam asta. — Într-adevăr n-a mai rămas nici o speranţă? am întrebat. Ştie să se descurce mai bine decît tine. Îl preferă chiar şi pe Ludovic-Filip regimului pe care vrem noi să-l instituim. În jurul lui Garnier nu mai rămăsese decît un pumn de oameni. — Le voi spune. dar republica pe care o doresc ei nu s-ar deosebi de monarhia asta putredă. vor fi ucişi degeaba. Pe la colţurile străzilor zăceau cadavre şi se vedeau trecînd oameni care transportau tărgi pe care erau culcaţi răniţi. Îşi zic republicani. se vedea că n-avea chef să fabrice cartuşe. ochii îi vor străluci de bucurie cînd îi voi spune că Garnier ţinea bine în mînă cartierul. Totul este pierdut. Atîta disperare era zugrăvită pe chipul lui. Noi regimente tocmai sosiseră şi atacau cu înverşunare baricadele. şedea în barcă şi ţintuia cu privirea fluviul galben care curgea de la nord spre sud. Zice că poporul nu poate face nimic în faţa unui regiment fidel regimului. — N-ai cumva o batistă curată? Mi-am scos batista din buzunar. se tem de popor. — Să încetez lupta? De data asta zîmbi cu adevărat. Toţi cei care sînt pe cale de a fi ucişi. Nu mai e nici o speranţă că vom învinge. — Armata nu va trece de partea noastră. Dar nu putem lupta împotriva armatelor care au pornit în marş spre Paris. O clipă m-am aşezat lîngă el. — Uită-te la noi. La perete erau rînduite cadavrele cu piepturile goale. recunoşteam privirea aceasta. am fi ieşit învingători. Era ora şase după-amiază. dacă s-ar fi pronunţat Carrel. rupea cu dinţii fîşii de pînză albă pe care le îndesa cu o mină absorbita în tuburile de carton ale cartuşelor. spuse el cu nepăsare. Am văzut de departe că baricada apărată de Garnier era încă în picioare. toţi erau răniţi. în picioare dinaintea intrării în micul fort Carlier avea ochii pironiţi în gol. Mă gîndeam la zîmbetul lui Armand. nu avea mîini prea îndemânatice. nu schimbaserăm nici un cuvînt. m-am ascuns sub portaluri. — Atunci mă duc să-i spun lui Garnier să depună armele fără zăbavă. am alergat spre ea prin ploaia de gloanţe care şuierau pe lîngă urechile mele venind din toate părţile. am spus. am alergat printre gloanţe. I-am privit. ci ar fi vrut să vorbească. o amintire. Din nou m-am strecurat de-a lungul zidurilor. umărul lui gol era înfăşurat în feşe însîngerate şi avea faţa neagră de praf de puşcă. Glasul i se înecă în gîtlej. — Şi-atunci ce veţi face? După o clipă de tăcere. — Se va duce Fosca. Insurecţia începea să cedeze.

vîntul împrăştia cenuşa celor doi călugări augustini: „Nu există decît un singur bine. Am rupt tăcerea care se lăsase şi am spus: — Vă lăsaţi ucişi degeaba. să modereze partidul. — Simple zgîrieturi. orice acţiune ar fi imposibilă. asta-i tot. Dar aveam obiceiul de a nu spune niciodată ce gândeam.— Mulţumesc. — Spune-le dacă vrei. cu coatele pe zidul fragii de apărare.. am spus. L-am privit cu uimire. Dar mai întîi povesteşte. altfel. — Eşti sigur că tovarăşii dumitale gîndesc la fel? — Încearcă să le ceri să se predea! spuse. — Un om printre oameni. Tăcu o clipă şi deodată ceva se deznodă înlăuntrul său. — Atunci de ce toată insurecţia asta? — Nu putem aştepta ca viitorul să dea un sens actelor noastre. spuse el. La tîmplă avea o vînătaie şi buza de sus era umflată. cercetă strada pustie şi zise: — Poate că nu mai am răbdare. Pe de altă parte. — Lupta voastră nu se dă numai pe baricadele astea. răspunse el. — Mi se pare că uneori se poate ajunge la unele rezultate utile. Poate pentru Republică e un mare noroc că azi n-a ieşit triumfătoare. pentru că niciodată n-am sperat nimic. Am spus: — Eu n-am nici una. asta-i tot. Asta-i de ajuns. Dintr-o dată se îndepărtase de mine. Ridică din umeri: — Oare omul se lasă vreodată ucis pentru un lucru anume? Care lucru merită o viaţă? — A! Aşa gîndeşti? am spus. de deciziile şi de contradeciziile lor. Eu ţineam închise porţile Carmonei şi nu aşteptam. — Da.. acela de a făptui. Nu erau nici orgolioşi. În zori. Rugul ardea. Ne-am jurat să apărăm cartierul şi îl vom apăra. Puţin le pasă de asta. nici nebuni. Acum trebuie să ne ducem lupta pînă la capăt. rosti el cu mînie în glas. — E-adevărat. — Dumneata nu gîndeşti aşa? Am şovăit. Garnier căzu încă de la prima salvă. să satisfacă poporul. Erau oameni care voiau să-şi împlinească soarta lor de om. . dar nu credeam că vreunul dintre ei şi le-ar fi formulat. — Crezi? mă întrebă Garnier. Îmi spusesem adesea toate aceste lucruri. şi să mori. noi nu formăm decît o minoritate şi sîntem lipsiţi de experienţă politică. obrazul lui slăbit era aplecat spre mine. Îşi opri ochii asupra mea şi păru mirat că mă vede: — Dar eşti rănit. Pentru a o duce pînă la capăt. L-am întrebat: — E-adevărat că vă tîrăsc cu forţa la tribunal? — E-adevărat. Culcat în pat. — Pentru mine e mare lucru să fii un om. Am să-ţi spun. spuse el eu un zîmbet rece. alegîndu-şi viaţa şi moartea. Am spus foarte repede: — Nu mai ai răbdare pentru că ţi-e frică de moarte. deoarece s-ar fi ridicat numaidecît împotriva noastră. o moarte pe care şi-o alesese. Merită să trăieşti pentru asta. puţin îmi pasă de deliberările lor. acum îi înţelegeam. şi să învingă Europa întreagă. — Deci din disperare alegi moartea? — Nu sînt disperat. — Se poate trăi fără speranţă? — Da. erau oameni liberi. insurecţia era înăbuşită. dacă ai vreo certitudine. nimic. — Să presupunem că negocierile ar fi fost fructuoase: crezi că victoria noastră ar fi fost utilă? Te-ai gîndit bine la sarcinile pe care Republica ar fi avut să le ducă la bun sfîrşit: să refacă societatea. — Dar ei nu ştiu că negocierile n-au dus la nimic. să supună clasa celor avuţi. * Armand şedea pe marginea patului meu şi îi simţeam greutatea mîinii pe umăr. Se ridică şi. — M-am gîndit mult la lucrurile astea. Trebuie să ne ducem lupta aşa cum am hotărît s-o ducem. după cum îţi dictează conştiinţa”. — Povesteşte. Avea ochii ţintuiţi în capătul străzii de unde curînd avea să apară moartea. Antonio zîmbea. trebuie să trăiţi. A curs prea mult sînge.

cu greu m-am cufundat în noaptea aceea tulbure care se întindea la nesfîrşit în urma mea. lacrimi. — Dar cum s-au întîmplat lucrurile la 13 aprilie. O să vă condamne la zece sau douăzeci de ani. Ni se spusese că Thiers însuşi vestise de la tribună triumful insurecţiei din Lyon. — Cum aşa? Am închis ochii. cîntece. — Am aflat abia după aceea. totdeauna e la fel! După o scurtă tăcere Armand întrebă: — Cum de n-aţi înţeles că vi se întindea o cursă? Thiers ştia în seara de 12 că insurecţia era zdrobită. — Peste douăzeci de ani nu voi avea decît patruzeci şi patru de ani. la 13 aprilie. să stea de vorbă. Conspiraţiile nu se fac sub cerul liber. — Da. am spus. în strada Transnonain? Asta vreau să ştiu.. spuse Armand. — Dar nu pot vedea limpede în locul lor. — Crezi că doreau acel masacru? mă întrebă Armand. E o lecţie care ne va sluji. De ce să reînvii trecutul? — Totdeauna e la fel. — Mi-e teamă că te-au obosit aceste cîteva luni de puşcărie. au intrat în casă şi i-au ucis pe toţi aceia care le cădeau în mînă. Am spus: — Sînt în stare să fac ceea ce mi se cere să fac. — Cînd? am întrebat. — Ah! Aş vrea să nu mor. se auzea un zgomot de pahare care se ciocneau. de rîs. se vor baricada în dosul paturilor. nu-i aşa? — Da. . Strada Transnonain. Din vina noastră. de băutură. Atunci am ridicat baricade. de amiciţie. Se adunaseră în piaţă. mort la douăzeci de ani. Şi cînd a provocat răzmeriţa toţi conducătorii erau arestaţi. caii zdrobiseră craniile copiilor. Intraseră în galop în oraş. Toată lumea cînta. să se odihnească.Urmăream lampa galbenă care se legăna în tavan. cîntaseră. — Dar dumneata ai experienţă.. piepturile femeilor. rîsete. şi Beatrice îşi apleca asupra manuscriselor faţa posacă şi grasă. ar fi trebuit sa adulmeci primejdia şi să împiedici insurecţia. un cîine urla a mort. Garnier îşi pîndea cu nesaţ moartea care dădea colţul străzii. copitele lor erau mînjite de sînge. Sînge. Morţii erau morţi. foc. — Şi pe urmă? — De dimineaţă ne-a atacat armata. Înainte de a muri. — Voiau să coboare în stradă: am coborît împreună cu ei. Curînd prizonierii aveau să intre din nou în dormitor beţi pe jumătate de mîncare. Odată am zis şi eu aşa. Dar cum să iau hotărîri în locul lor? Cum să ştiu ce socotesc că e bine sau rău pentru ei? Antonio. ci să-i lămureşti. M-am ridicat brusc şi am făcut cîţiva paşi: — Întreaga organizaţie este decapitată. glasuri de oameni cu chef: gărzile elveţienilor dădeau un banchet muncitorilor. L-am privit în tăcere. Ei singuri era judecătorii faptelor lor. puteau în sfîrşit să rîdă.. I-am cercetat obrazul palid: — Tu nu te simţi obosit? — Dimpotrivă. viii trăiau. Armând ridică din umeri sîcîit: — Nu trebuia să li te supui. prizonierii nu-şi detestau temniţa: erau eliberaţi de munca istovitoare. Dormitorul era pustiu. eram arestat şi eu. am spus. — De ce? — Vei muri. Atîta patimă din glasul său străpunse negura tihnită în spatele căreia mă adăposteam. străbăteau uliţele strigînd: „La moarte cu fiul diavolului!” Şi cîntau. Nu vei ajunge niciodată să-mi semeni. De ce amintirea asta şi nu alta? După trei luni trecutul era mai puţin mort decît după patru sute de ani? — Am coborît în stradă. — Femeile sînt strangulate. îmi răspunse Armand. caldarîmul se înroşeşte de sînge şi acolo unde înainte erau oameni vii nu mai rămîn decît cadavre. Mă privea cu expresia unui om scos din răbdări. apoi am spus: — Te invidiez. am spus. se vor juca de-a revoluţia şi în loc de rugăciune înainte de culcare vor cînta în genunchi Marsilieza. Au măturat baricadele.. Am ridicat din umeri: — Ţi-am spus. ţestele copiilor sfărîmate de pereţi. — E o nenorocire atît de mare? am spus. rîdea. aruncaseră torţe aprinse în case. rosti el. Mă obişnuisem cu riturile acestea şi mă simţeam bine stînd în pat şi privind lampa galbenă care se legăna în tavan.

mă gîndeam: „Cîte lucruri voi putea face!” Marianne se învîrtea repede prin cameră. Un licăr de curiozitate i se aprinsă în ochii liniştiţi: — Acum nu mai e la fel? Am zîmbit: — Nu întocmai. dormitorul ăsta nu-i decît pentru muncitori. Am ridicat din umeri şi am adăugat: — Ai dreptate. Nimic nu compromitea mai mult succesul revoluţiei decît această dezbinare şi nu mă mira că Armand căuta cu atîta înverşunare să realizeze o unitate. — De ce ai hotărît că un om trebuie să prefere cauza pe care o slujeşte propriei sale soarte? Stătu pe gînduri: — Nu fac nici o deosebire între una şi alta. doreau numai reforme politice şi respingeau ideea oricărei reglementări sociale. jandarmii puneau mîna pe el şi pe tovarăşii lui. în jurul mesei încărcate. i-am spus. unii rămîneau legaţi de privilegiile burgheziei şi cereau libertatea. Am ridicat din umeri: — Şi tu! — Şi eu. îţi dai seama? îmi spuse. Sînt obosit din pricina închisorii. am spus. Dar îi admiram perseverenţa.. din cauza asta îl dezaprob. pe care îi tîrau cu forţa pe coridoarele puşcăriei: uneori capetele lor se izbeau de pavajul de piatră şi de treptele scării. e foarte mult de-atunci.. le poţi distrage atenţia destul de multă vreme pentru a-i îngădui unui om sprinten să sară peste un zid. Am spus: — Te voi scoate de aici. pentru că vei dura la fel de mult ca şi ea.Strîngeam în mînă sticluţa verzuie. — E-adevărat. dar dacă nu te temi de gloanţe. nevoind să vadă în ea decît o nouă formă a constrîngerii. în camere şi în dormitoare se desfăşurau discuţii.. drumul prăfuit era pustiu. dincolo. Mi-am ferit privirea: nu pe mine trebuia să mă întreb. — Îmi amintesc. Şi o să vezi ce treabă bună vom face. Existau două tendinţe opuse în partidul republican. În cîmpie genovezii mişunau în jurul corturilor roşii.. cînd intră în camera lui unde îl aşteptam. Ne bizuim mult pe răsunetul pe care îl poate avea procesul nostru. — Cum vei face? — Noaptea. cîntau cîntece de pahar. dimpotrivă. oamenii rîdeau tare. susţineau că libertatea nu putea fi apanajul unei clase şi că doar venirea socialismului îngăduia muncitorilor să se bucure de ea. — Cu toate acestea soarta dumitale ar trebui să se amestece cu totul cu aceea a omenirii. ca şi Garnier? — Garnier a ales o moarte inutilă. dar numai pentru ei. — Da! am spus. — Nu. Fusesem un asemenea om şi totuşi nu mai înţelegeam nimic. dar glasul îi tremura. — Cu siguranţă o să-ţi treacă. într-o seară. ce? — Şi tu alegi martiriul. ele nu duceau la nimic şi niciodată Armand nu-şi pierdea curajul. Armand clătină din cap: — Nu vreau să evadez acum.. spuneam: „Carmona va fi egală cu Florenţa”. O să-mi treacă. Cînd mă privi din nou părea reîmbărbătat.. Nu aveam alt viitor. îmi spuse. — Dar într-o bună zi pot să ne despartă. Se aşeză tăcut şi după un lung răstimp spuse: — Cei din Lyon au vorbit. spuse. — Şi poate chiar mai mult. în curte nu sînt decît doi gardieni. de dimineaţa pînă seara şi o mare parte din noapte.N-a vorbit nici unul”. — Nu te înspăimîntă zece sau douăzeci de ani de detenţie? Avu un rîs scurt care nu-i ilumina chipul: — Asta-i altceva. de mai multe ori pe săptămînă. Armand şi prietenii lui. Trebuie să rămîn. sînt înarmaţi. — Ei bine. Şi-aşa e un mare noroc că ne-am găsit. Mă gîndeam pentru prima dată: „E copilul nostru”. Burghezii chiar au camere particulare.. — Mi s-a spus că la închisoarea Sainte-Pelagie există un regim foarte liberal. Ţineam porţile închise. — Ce îţi aminteşti:? — Am avut şi eu vîrsta ta. . Eu cred că nu pot face nicăieri o muncă mai bună decît aici. Ce prilej minunat de a lua contact cu ei. spunea: „Am atît de puţin timp în faţa mea”. În acest timp. Totuşi. Îşi lăsă capul în mîini. În cîteva zile transformă închisoarea într-un club politic. Se întorcea de la tribunal zîmbind: . i-am văzut pe chip aceeaşi expresie ca şi atunci cînd se întorsese spre mine în faţa clădirii ziarului Naţionalul. Grăbeşte-te să profiţi de el. Eu ţineam porţile Carmonei închise. de a discuta! Trebuie ca uniunea să fie realizată înainte de a ieşi eu de aici. Privi marele dormitor pustiu. — E chiar atît de grav? — Au distrus tot efectul tăcerii noastre.

La ce bun? Îmbălsămată în inima mea. pe o plajă de nisip argintiu. muncitorii care lucrau la unele reparaţii ale închisorii îi spuseseră lui Armand că tunelul acesta ieşea într-o grădină învecinată. îmi plac fluviile şi marea. În seara asta aş vrea să vă slujesc. renunţând la orice speranţă de libertate. i se părea că dintr-o dată descoperă ceva pe care nu-l bănuise niciodată şi care îl înspăimînta puţin. aventurile. În ochii lor era aceeaşi credinţă. dar se stinse îndată. Armand mă privea cu intensitate şi chipul i se tulbură. se mişcă în mine. Mă simt bine. ţintuiam cu privirea tavanul şi uneori imaginea se lipea de fundul ochilor mei. De aceea îţi spun: primeşte oferta mea. gustul gîndurilor mele. am spus. umerii goi. şi o chemam: „Marianne”. ani la fel de lungi ca şi secolele.— Nu trebuie să ne minţim singuri. ţintuiam cu privirea tavanul de piatră. — Ce înseamnă douăzeci de ani de temniţă. Lasă-mă aici. cîmpia şi zidurile cenuşii ale orizontului. la fel de scurţi ca şi orele şi eu ţintuiam cu privirea acelaşi tavan. Dar era nevoie ca unul dintre noi. trebuia să vină în cursul nopţii. Trecură mulţi ani: după secole.. — Îţi aminteşti de propunerea mea? l-am întrebat. În faţa porţii era un gardian. — Ştiu. spuse Armand. douăzeci şi patru de deţinuţi se pregăteau să scape astfel din temniţă şi să se ducă în Anglia. Crezi că azi e mai puţin de făcut pe pămînt decît odinioară? — Oare-i de făcut ceva pe pămînt? De data asta rîse: — Aşa mi se pare. de ce doreşti atît de aprig libertatea? — Îmi place strălucirea soarelui. care era aproape un zîmbet.. spre mine: — Oamenii vor să fie liberi: nu le auzi glasul? Auzeam glasul ei: „Rămîi un om”. spuse. — Nu. spuse el cu aprindere. — Dar nu e sigur că voi continua s-o fac. să aducă scări pentru ca noi să putem trece peste zidurile grădinii. . l-am întrebat. Astăzi i se părea util să mă înţeleagă. — Eu voi face asta. Vom trage la sorţi. — Nu vreau să fug singur. pe scîndurile duşumelei. metamorfozele aveau tot acest gust stătut: gustul salivei mele. portretul acela care nu semăna deloc cu ea: mai încercam: ca fulgerul ceva. fantomele. am spus. Ştii cîte zile înseamnă? El nu rîdea: — Şi peste şase sute de ani aş continua să lupt. Poate-i ultima noastră seară. Şase sute de ani. Se ridică şi se plimbă de sus în jos. — Ce-i cu lenea asta? Am început să rîd: — Mi-a venit aşa. — Ne-ai fost de mare folos. să se sacrifice pentru a-l reţine pe gardian cît îşi făcea rondul. Mai întîi trebuie să fie descătuşate.. fiecare seară poate fi ultima. dar poate că mîine nu voi mai avea nimic să vă ofer. — Primesc. dar nu mai puteam evada nici măcar în vis. spusese: „Mă vei uita”. Spinelle. Închideam ochii. mereu aceeaşi imagine: rochia albastră. Crezi că pot să vă fiu de folos mai mult decît oricare altul: te înşeli. În şase zile tunelul a fost săpat aproape pe de-a întregul. cu arme. * Culcat pe spate. care scăpase din plasa întinsă la 13 aprilie.. pentru mine? — Nu despre asta-i vorba. Şedeam în camera lui unul în faţa celuilalt şi mă privea cu mai multă atenţie decît o făcuse vreodată în aceşti patru ani. în jurul meu marea. doar un strat subţire de pămînt îl mai despărţea de lumină. L-am prins pe Armand de braţ şi i-am spus: — În seara asta te înţeleg. o parte din deţinuţi aveau să-i distragă atenţia jucîndu-se cu mingea în curte pe cînd ceilalţi aveau să lucreze: zgomotul reparaţiilor avea să acopere ciocăniturile noastre. Se hotărîră să încerce a-l străpunge. În faţa porţii care dădea spre curte se deschidea o pivniţă. ceţurile. împotriva secolelor şi orelor voiam s-o păstrez vie. în fundul acestui cavou îngheţat era la fel de moartă ca şi în mormîntul ei. — Da. — De ce nu? Nu trecură trei zile şi Armand găsise mijlocul de a părăsi închisoarea Sainte-Pelagie împreună cu camarazii lui. — Nu puteţi evada cu toţii. nervos. culcat pe noroiul îngheţat. Poţi accepta să fie înăbuşite forţele astea minunate care se află în om? — Şi ce să facă omul cu ele? — Ce importanţă are! Va face tot ceea ce îi va plăcea. încetul cu încetul. — În fond. simţeam zidurile cenuşii în jurul meu. Procesul se va lungi cît se poate de mult şi nu va avea efectul pe care îl dorim. Se aplecă.

lat în umeri şi cu barba deasă. Şi apoi m-au condus spre o poartă care se închise în spatele meu. Am dus un picior înainte. îşi făureau visuri de om. aceleaşi cuvinte. muncitoreşti. în jurul insulei. . un foc ardea în ochii Mariannei. întoarcerea în Franţa. apoi pe celălalt. strădaniile lui pentru a-mi obţine graţierea şi bucuria lui cînd în sfîrşit a primit-o. de multă vreme nu mai văzusem atîtea feţe: atîtea nasuri. Trecuseră zece ani: o întreagă bucată clin viaţa lui.. Eram liber. Mă atingeau pe umărul gol. am semnat hîrtii. Nu mai era foarte tînără. — Nici măcar n-am încercat. — Un banchet? — La el vor lua parte şefii principalelor organizaţii. Pentru dumneata n-ar fi fost prea greu. totdeauna existau drumuri. străzile erau acoperite de zăpadă. mese şi scaune. obiceiul de a mînca.. verde ca măslina sau verde ca migdala. spuse el cam repezit. între pereţii aceştia trăiau aşteptînd să moară. — Ah! Mă privi şi apoi îşi întoarse ochii.. în jurul meu erau mai mulţi bărbaţi care îmi spuneau că sînt liber. Dealtfel. Am băut doar cîteva înghiţituri de cafea: în închisoare pierdusem. — Iat-o pe Laura. sau după o zi. avea o talie subţire. Nu mai era un bărbat tînăr. doar o prietenă. vorbea şi glasul său era ca jarul. După cincizeci de ani. după noaptea trecută. Dar parcă inima-mi era îngropată sub straturi reci de lavă. patru anotimpuri. atîtea perechi de ochi. nervoasă şi dură. am luat un pachet pe care mi l-au pus cu gest autoritar în mîini. spuse Spinelle. spuse. Îl urmam. Insurecţia din 13 aprilie. gîndind: „Iar o iau de la început? Deci totul va continua? Va continua iarăşi ca la început. i-am răspuns. îmi istorisea povestea lui şi eu ascultam. aerul închis mirosea a piele veche. începu din nou să vorbească fără să-mi pună întrebări. mereu. Încercam să le răspund şi să le zâmbesc. regăseam chipul lui Armand acelaşi pe care îl cunoscusem totdeauna. iar Armand şi Spinelle vorbeau cu însufleţire. Armand vorbea mai departe. Părea la fel de în vîrstă ca şi mine. Armand mă luase de braţ. Armand vorbea. doar trăsăturile i se înăspriseră puţin. despre amnistie. M-am împotrivit dînd din cap. mereu acelaşi sens.. Am încuviinţat din cap şi l-am întrebat: — E soţia ta? — Nu. Am mers în urma lor de-a lungul unor coridoare şi am făcut tot ceea ce îmi porunceau să fac. Am urcat o scară. Aşezase pe masă boluri de cafea cu lapte şi o farfurie cu felii de pîine prăjită unse cu unt. vacile cu burta lor caldă şi verde. o mînă mă atinse pe umăr şi de foarte departe cuvintele lor ajunseră pînă la mine. Povestea despre Anglia. şi acest loc era gol. părul îi cădea în bucle negre pe umerii înveliţi întrun şal cu franjuri lungi. spuneau: „Vino cu noi” şi umbra palmată dispăruse. tapete pe pereţi. „Caleaşca a tras la scară. Spuse: — Am venit să te iau. Cunoşteam pînă şi mirosurile. apoi pe celălalt. cu Spinelle şi cu o femeie pe care o cunoscuse în Anglia. Deodată mi se păru mai aproape şi mai pierdută decît în fundul cavoului meu: exista un loc pentru ea în această dimineaţă de iarnă. sau după o oră în cele din urmă tot se întîmpla aşa. o mînă mică. spre zarea care se îndepărta la fiecare pas. mi-am aşezat piciorul pe dig.” Eram nevoit să deschid ochii. Dar unde să merg? În prerie stuful scuipa stropi de apă cu un murmur răguşit şi înaintam. şapte culori. am spus. alţii se urcau. în cinci secole. spuse Armand. Cu ochii pironiţi în zare. Mîinile lui dure şi calde îmi strîngeau mîinile. lucrurile nu se schimbaseră în zece ani. În staul. duceam înainte un picior. Şi apoi ne urcarăm într-o diligenţă. Cînd ajunserăm la Paris trecuse o noapte întreagă. — Într-adevăr. Mîncau. l-am văzut cum îmi întinde mîinile şi cum rîde. — Cred că vă e foame. Numele dumitale a căpătat o greutate pe care nici n-o bănuieşti. era acelaşi. Afară burniţa. zi după zi. Mi se părea că mă despărţisem de ei în ajun. Marea era în reflux. ningea: era iarnă. dumneata eşti unul dintre eroii noştri. la cîţiva metri de mine. — Fosca! Spinelle îmi strîngea mîinile şi îmi rîdea în obraz. Trăia la Paris într-un mic apartament. fără să zîmbească. ochi mari şi întunecaţi şi un obraz cu pielea măslinie. — Peste cîteva zile va fi un banchet în cinstea dumitale. şi. dar el spuse autoritar: — Am să-ţi explic. pas cu pas. cuvintele mai aveau încă un sens. Caii mergeau în galop. zece ani de temniţă. spuse ea. Oameni coborau din diligenţă. guri. alt decor vechi: Mariannei îi plăcuse zăpada. cît vedeai cu ochii nu se zărea decît nisip cenuşiu. păreau foarte fericiţi că mă văd din nou alături de ei. mereu?” L-am urmat de-a lungul unui drum. cu ochii lor mari şi gălbui în care se reflectă la infinit un vis de fîn şi de păşune verde.Uşa scîrţîi în spatele meu. — Am sperat multă vreme că vei evada. De cealaltă parte a fluviului ardea un foc. drumuri care nu duceau nicăieri. existau mereu tavane deasupra capetelor lor şi în jurul lor paturi. Mă privi cu o expresie gravă şi îmi întinse. domnule. era dimineaţă. — Ideea cu banchetul desigur că te miră. socoteau că voi locui sub acoperişul lor. mă gîndeam: „Trebuia să se întîmple odată”. îmi spuse Armand.

Acolo dormeam. Nu mi-e foame. Lampadarele erau aprinse. violenţa era păstrată pentru ziua în care revoluţia se va declanşa cu adevărat. în spitale se năşteau copii. spuse Spinelle. Închise uşa şi mă întinsei pe pat. exista un bărbat tînăr care privea soarele acesta. şi ceva izbucnea în inima lui. deschise o uşă şi spuse: — Nu e o cameră frumoasă. zgomot de paşi.Avea acelaşi glas volubil şi bîlbîit. ei se adunau în jurul meselor. O femeie: o inimă care bate sub carnea caldă. Pe un scaun erau aşezate rufe curate şi haine. spuse ea. Se lăsase de mult noaptea cînd cineva bătu la uşă. să dormi. Banchetele erau un prilej de a se manifesta această solidaritate şi erau organizate în mare număr în toată Franţa. bătea: mereu. ochii care adulmecă viaţa. Am urmat-o. mereu.. Era Parisul. mîinile şi murmură: — Armand mi-a spus. spuse. Mi-am apăsat mîinile pe inimă. în case. mereu. mi-ar plăcea să dorm. . ţinea o lampă în mînă: — Vreţi să va aduc cina aici? — Nu vă deranjaţi.. — Am să vă arăt camera. în fundul cerului de unde se cernea zăpada soarele era roşu: undeva. la fel ca şi anotimpurile. am spus: — Înţeleg. uneori trecea cîte o căruţă. Avea o voce răguşită. Cînd isprăvi. dinţii lor strălucitori.. Totul începea de la capăt. din cînd în cînd se întorcea spre Laura ca şi cum i-ar fi cerut aprobarea şi ea încuviinţa din cap. — V-a spus? M-am ridicat. se apropie de pat şi spuse: — Poate nu doreaţi să ieşiţi din închisoare. — Îmi fac griji pentru tot şi pentru toţi. să nu încercaţi. spuse Armand.. Aşeză lampa pe masă. Vorbi multă vreme. mereu.. eram liber. Îmi privi obrazul. — O să mă simt bine. îmi răspunse. — Nu vă port pică.. Cu un picior aşezat pe scaun îşi lustruia cu sîrg pantoful strălucitor. — Dar aţi procedat bine. Aşa sînt făcută eu. totul continua. Laura era aplecată deasupra mesei şi călca o cămaşă bărbătească. — Da. şi ele rămăsesem aceleaşi. va continua să înceapă de la capăt mereu. M-am ridicat într-un cot. foarte mult. am răspuns fără vlagă. — E un lucru util. am spus.. Era Laura. culorile. mureau bătrîni. Se făcu tăcere. Laura se ridică şi spuse: — Nu vreţi să vă odihniţi? Sînt sigură că vă simţiţi tare obosit din pricina călătoriei. Începu să-mi expună că în prezent se abandonase tactica insurecţiei. — Nu se ştie niciodată. cărţi. mereu. De afară se auzeau voci. simţeam că nu făceam gesturile. orele. Spuse: — Am crezut că procedăm bine. — Presupun că-i obositor să începi din nou să trăieşti. liber între cer şi pămînt şi zidurile cenuşii ale zării. zise Spinelle. În seara asta mă simt inspirat. parfumul lacrimilor lor. În cartierul Saint-Antoine maşinile zumzăiau: mereu. * — Va fi o manifestaţie nemaipomenită. M-am întors spre ea şi am rostit cuvinte pe care le mai spusesem: — Nu vă faceţi griji pentru mine. şi valurile mării băteau plaja: mereu. — Vreau să sper. Se îndreptă spre uşă: — Să nu ne purtaţi pică. — Dar oare nimeni nu vă poate fi de folos? — Mai presus de orice. Sper că voi mai putea să vă fiu de folos. era lumea. iar pe rafturi. dar vom fi foarte fericiţi dacă o să vă simţiţi bine în ea. Armand cerceta nişte hîrtii împrăştiate pe marmura căminului în care ardea un foc firav: — Ştii cît de cît ceea ce ai de spus? — Cît de cît. În aşteptarea acestui moment încercau să-i grupeze pe toţi lucrătorii într-o uniune vastă: exilaţii învăţaseră la Londra importanţa asociaţiei muncitoreşti. că nu rosteam cuvintele pe care le aşteptau de la mine: dar eram incapabil să le născocesc. Murmură: — Nu cunosc nimic mai deprimant decît banchetele astea. — Ce păcat că nu pot vorbi eu în locul dumitale. Timp de secole întregi să mănînci. am aruncat o privire în oglindă şi mi-am lipit fruntea de geam. puţin voalată. am spus.

La căpătîiul patului în care zăcea Spinelle se priviseră şi bucuria ţîşnise fierbinte din inimile lor: îi invidiasem. viitorul martirilor arşi pe rug. Totdeauna potriveau lucrurile în aşa fel încît să creeze drame în vieţile lor. vremea fericirii. Povesteau întîmplări din trecut: moartea lui Garnier. care pentru ei era pur. Glasul lui umplea hangarul. cu ochi avizi priveau peste zidurile hangarului fructele de aur. 1944: voi citi această dată într-un calendar. cîntasem. desluşeam fiecare freamăt de pe feţele lor. Îi întorsesem spatele Elianei. Rămîi un om. foamea. fiecare inflexiune din glasurile lor. nu mai mîncau. unul grav şi celălalt vesel. nu mai beau. închinau toasturi în sănătatea mea. Un buştean se prăvăli în cămin. inaccesibil. cealaltă nu era nici ea decît tot o femeie. flori al căror nume mi-l spusese odinioară Marianne. Îşi aşeză o mînă pe umărul meu: — Nu regreta nimic. ştiau să vrea.. casele ardeau. vor deveni stăpînii maşinilor cărora le erau înrobiţi: într-o bună zi ele vor fi instrumentul eliberării lor. Astăzi mă priveau pe mine. erau cel puţin o sută în hangarul unde se pregătise masa. rîurile de miere şi de lapte. în pieţe. zîmbea. o femeie întreagă. femeile cădeau în genunchi strigînd. Unul după altul se ridicau. Spinelle o iubea pe Laura. în oboseală şi plictis. cei vii trăiau. ascultau.. cîntece sfîşiau văzduhul şi în preriile verzi ale viitorului zburdau miei albi. dar tot ea îmi spusese: „Nu trăim în aceeaşi lume. Viitorul acela. pentru mine va deveni un prezent pe care voi fi nevoit să-l trăiesc zi de zi.. şi ochii lor mă priveau pe mine. dar amîndoi cu ochii aceia care privesc. Îşi vorbeau cu voioşie. Spuse că dacă muncitorii ştiau să se unească. Nu eram printre ei. tu mă priveşti din străfundul unei alte epoci. auzeam pînă şi cuvintele pe care nu le rosteau. Vedeam fiecare mobilă din încăpere şi dungile galbene ale tapetului de hîrtie de pe pereţi. despre umanitate. Va veni vremea.. îl iubea: o femeie. în mijlocul câmpiilor profeţii predicau: va veni vremea dreptăţii. venise vremea. Laura se ridicase la rîndu-i. am spus: — Sînt fericit că mă aflu din nou printre voi. o vielă cînta şi toţi repetau refrenul în cor: trebuia să cînt. bărbaţii le călcau în picioare. o priveam pe Beatrice gîndind: „De ce tocmai pe Antonio îl priveşte cu asemenea ochi?” Mîna Laurei se plimba de sus în jos deasupra pînzei netezite. neted. magherniţele. două ceasuri mai tîrziu. cu vorbele lor de oameni. chinul prelungit al copiilor. pe cînd alţi oameni îşi vor fixa ochii înmărmuriţi asupra anului 2044.” Sprijinindu-mi mîinile de masă. mîncau şi beau şi eu mîncam şi beam împreună cu ei. încărcată cu sticle şi mâncăruri. o mînă mică de culoarea fildeşului mat: de ce oare Armand n-o iubea? Era aici. mă băteau pe umeri. dar privirile lor alunecau peste mine: în inima mea nu se aprindea nici o scînteie. creau o legendă împodobită cu imagini colorate care îi exalta mai mult decît cîntecele. Şi de ce Laura nu voia să-l iubească pe Spinelle? Era oare o deosebire atît de mare între Armand şi el? Unul brun. astăzi era viitorul.. rîdeau: „Nu te-ai schimbat”.. unii dintre ei mă recunoşteau. cu mîinile care nu stau locului. Vorbeau şi despre viitor. altul şaten. Armand se ridică şi vorbi.. simţeam mirosul pînzei calde. evocă acele vremuri cînd trenuri rapide alunecînd pe şine de oţel vor sfărîma barierele ridicate de protecţionismul egoist al naţiunilor. Morţii erau morţi: din trecutul mort cei vii făceau un prezent înflăcărat. plictisul. simţea în pîntece greutatea călduţă şi apăsătoare a viitorului.Laura zîmbi: — Eşti totdeauna inspirat. pămîntul va fi atunci o piaţă imensă din care oamenii vor lua tot ce le trebuie fără nici o constrîngere. glasurile lor tremurau de emoţie şi ochii femeilor erau plini de lacrimi. Am clătinat din cap: — Regret deoarece am înţeles că n-aş mai putea să lucrez cu voi. — De ce? — Să zicem că sînt obosit. aceleaşi buze şi aceleaşi mîini. al fericirii lor. Laura lăsa fierul să alunece pe pînza albă. M-am ridicat. cu vocea ei înflăcărată şi rănită vorbe-a şi ea despre viitor... m-am pomenit singur în fata lui Armand. Tăcerea dumitale a avut un efect mai răsunător decît un discurs lung. i-am spus: — Regret.” Cînd. al ţăranilor cu beregata tăiată. Adînc ascuns sub straturile de lavă rece şi de cenuşă. Şi glasul mi se stinse în gîtlej. şi totuşi între ei se desfăşura o dramă. viitorul chemat de Marianne însemna zilele ritmate de zumzetul maşinilor.. Sîngele curgea.. Îi auzeam. vedeam florile pe care Laura le aşezase în vase. al oratorilor cu glasuri înfocate. îl iubea pe Armand sau cel puţin regreta că nu-l mai iubeşte.. Spinelle se întoarse repede spre ea: — Ultimul meu discurs n-a fost bun? — Asta spun şi eu: discursurile dumitale sînt totdeauna admirabile. bătrînul vulcan era mai mort decît craterele lunare. despre progres. îmi strângeau mîinile. Marianne le zîmbea. spuse Armand. oboseala. încă mai voiam s-o ascult: „Rămîi un om. închisorile. Spinelle începuse să-şi lustruiăscă straşnic al doilea pantof.. luptele din strada Transnonain. . Le auzeam gîfîitul respiraţiei. lucrau împreună şi fiecare şi-ar fi dat viaţa pentru viaţa celorlalţi. pe ferestrele acoperite cu flori de gheaţă Marianne privea. sau 2144. ca seninul cerului... cu buzele care se mişcă. Şi iată.. M-am aşezat alături de ei. Toţi aveau aceiaşi ochi.. închisoarea Sainte-Pelagie şi cei zece ani pe care îi trăisem în subteranele de la muntele Saint-Michel. şi Armand visa la o femeie care era departe sau care nu-l iubea.. ea nu-l iubea. Armand citea şi balansierul pendulei mari oscila liniştit: tic-tac-tic-tac. îşi sfîşiau hainele. ţipete. în fundul dughenelor. — E rîndul dumitale.

am spus. nu trebuie să ne pese decît de viitorul asupra căruia putem avea influenţă: însă trebuie să ne străduim de a ne spori cît mai mult influenţa asupra lui. — Într-adevăr. am spus: — Eşti de acord cu mine că nu lucrezi decît pentru un viitor limitat. a pierit împreună cu Florenţa şi Genova. anumite lucruri împotriva altora. Ştiu. dacă aş fi fost Dumnezeu. e destul.. Am privit florile din vase. îmbălsămat. am spus. ştiind că niciodată oamenii nu vor fi satisfăcuţi? Zîmbi dur. vreau împreună cu ei. Dar între naştere şi moarte există viaţa. Şi priveşti aceste clipe ca şi cînd încă de pe acum ar face parte din trecut. gîndeşte-te la aceia pe care i-ai cunoscut.. încă din clipa cînd se naşte. spuse Armand. Chibzui: — După părerea mea. un viitor. că presa va fi liberă. cu aceeaşi atenţie. le vreau astăzi. Am şovăit: — Dar nu e vorba numai de dorinţă: luptaţi pentru alţii. — Atunci. Mi s-a părut foarte important ca acest copil să poată zîmbi uneori. — Poate.. dungile galbene de pe perete. am spus. — Luptăm împreună. — Va exista. Glasul i se îndulci: — Mă gîndesc că marea deosebire dintre noi este că o soartă omenească. Poate că n-am dreptul să-l judec. nu are prea mare importanţă în ochii dumitale. am spus.. spuse el iritat.. să fie liberă. o tunică albă strălucea printre tisele negre şi Antonio spunea: „Carmona este patria mea. Nu va exista nici un paradis. după părerea ta. începe să moară. Care sînt adevăratele motive? — La ce bun? Ridică din umeri părînd puţin scos din fire: — Te temi că mă vei convinge? Nu-ţi face griji. Mă examina mereu. — Te afli încă de pe acum în străfundul viitorului. Fîntînile arteziene susurau. Din nou privirea i se aşeză asupra mea: — Socoteşti că soarta muncitorilor este cumplită. deci efemeră. Tot ce face omul. apărînd mînăstirea Saint-Merri? Voia s-o apere şi a apărat-o... Desigur că tonul meu îl scoase din răbdări. — Dumneata spui: oamenii. — Faci ceea ce îmi reproşezi mie că fac.. Carmona. . Dacă m-aş gîndi că peste cincizeci de ani se va interzice folosirea copiilor în manufacturi. — Odinioară am vrut ca cetatea mea. — Era un act fără consecinţe. se va interzice ca oamenii să muncească mai mult de zece ore. Poate. spuse Armand. întrucît spuse repezit: — Oh! Cunosc şi eu puţină istorie. am spus. explică-mi. aş fi satisfăcut. Faptul că cetatea Carmona a fost timp de două sute de ani liberă şi mare.. balansierul oscila în acelaşi ritm egal. există unele momente cînd lucrul acesta mă mişcă. Priveşti actul lui Garnier fără să participi la el. — Dar vorbiţi despre el ca despre un paradis. Părea să caute pe chipul meu cuvintele pe care trebuia să mi le spună: — Ceea ce descriem noi drept un paradis este clipa în care visurile pe care le făurim azi vor fi realizate. nu mă înveţi nimic nou... Mă scormonea cu privirea.— Asta nu înseamnă nimic. dar ştii bine ce însemna Carmona pentru cei care o iubeau. Dar sînt unul ca ei. aşa cum făcea uneori: — Nu ştii ce înseamnă o dorinţă? — Ba da. pînă la urmă se desface. Şi. Şi pentru că am scăpat-o de sub jugul Florenţei şi Genovei.. într-adevăr. nu te mai impresionează prea mult astăzi. pentru ei. Am spus: — Nu cred în viitor. Nu cred că ai greşit apărînd-o împotriva Genovei. Zîmbi: — Poate că te voi convinge eu. spuse. ştiu asta. Toate faptele trecute par derizorii dacă nu vezi decît aspectul lor mort. n-aş fi găsit nici un motiv să fac una sau alta. — Bineînţeles. — Cum puteţi voi dori indiferent ce. După o tăcere... spuse. pentru noi. Am avut şi eu dorinţe. Ştim bine că după aceea alţi oameni vor avea noi exigenţe. — O! Ştiu bine că ai fi în stare să ţii piept diavolului sau lui Dumnezeu.” — Atunci de ce Garnier a greşit. Da. o viaţă limitată: asta-i soarta noastră de om. spuse. la ei doar: nu-ţi vine să pui umărul pentru a le schimba soarta? — Într-o zi am văzut un copil zîmbind. că poporul îşi va alege reprezentanţii. vreţi să le dăruiţi fericirea. îi priveşti cu ochi de străin.. — Un viitor limitat.

Dorinţele mi se sting în inimă şi gesturile în vîrful degetelor. Să asişti la banchete. Are în el o mare forţă: nu se îndoieşte niciodată. îmi puse o mînă pe umăr: — Dacă totul s-ar stinge. Cîteodată mă întreb dacă n-ar fi mai bine să-i lăsăm să trăiască şi să moară în pace. alcoolul aburind îi ridicase un uşor val de sînge în obraji. de cînd sosisem la Rouen. Florile. Cînd ieşirăm din sala de întruniri îmi spuse oftînd: — N-au încredere în noi. pe care o cunoşteam atît de bine: — Cel puţin îngăduie-ne să ne slujim de dumneata. erau prea istoviţi de munca zilnică pentru a mai avea forţa să dorească un alt viitor decît masa de seară. * — Doi franci pe lună. — Veţi controla cheltuielile pe care le va face. şi toţi muncitorii din filaturi vor fi apăraţi de boli. dar cădea o burniţă. — N-au nici un chef să asculte ceea ce le vorbim noi. — Da. În ochii lui am regăsit atunci acea privire precisă. de şomaj. spuse.. am răspuns. În toate oraşele era la fel. spuse: — Te învoieşti? — Ce motiv aş putea avea să refuz? i-am spus. i-am văzut cearcănele adînci de sub ochi. Cu noi. nu contenise să burniţeze sau să plouă. o agasa. — Vino să bei un grog fierbinte înainte de a te duce la culcare. — Asta înseamnă mult bănet. Pentru că tăceam. spuse Laura. — N-au încredere în ei înşişi. s-o însoţeşti pe Laura în provincie. — Omul nu se poate ocupa de sine. Laura le predica cu glasul ei pătimaş şi frînt. Ridică din umeri.. — Ar trebui să te ocupi puţin şi de dumneata. ce aş avea de făcut? — Fosca. spuse el cu glas stăruitor. nările înroşite. — Dumneata te îndoieşti? Îşi lăsă paharul pe masă. aproape fără să-i vorbesc. dar chipurile lor rămîneau închise. Nu-i de mirare: n-au cunoscut niciodată altceva decît slăbiciunea lor. dormind foarte puţin. spuse. pentru noi. — Cine va controla? — Toţi aceia care vor veni la întruniri. înseamnă şi pentru dumneata. pendula. — Şi ce vei face atunci dumneata? Schiţă un zîmbet: . Ar fi putut să rămînă liniştită acasă. Armand nu se ocupa prea mult de ea. — Îl admir pe Armand. tapetul cu dungi galbene. Şalul era prea subţire. — Veţi numi un comitet care vă va da socoteală în fiecare lună. elegantă şi. vremea era blîndă. de mizerie la bătrîneţe. lăsîndu-şi faţa în părăsire. fără îndoială. — Am răcit. să fie frumoasă. unde m-aş duce? Dacă nu-i voi asculta cu mai multă supunere. Cînd se aşeză pe bancheta de piele. am spus.. şi nevestelor lor le era frică. somnul. trebuie să trăim în prezent. Îşi strînse şalul în jurul umerilor. Persoana dumitale. să doarmă nopţi întregi. Se ridică. dar se temeau de forţa obscură pe care o reprezentau în mîinile unuia dintre ai lor casa de ajutor: se temeau să nu se creeze noi stăpîni. Ar fi sacrificat bucuros doi franci în fiecare lună. tocinduşi pantofii şi forţele.. Şi cînd colo ea bătea drumurile. — Cine va mînui toţi banii ăştia? întrebă unul dintre ei. Aţi putea chiar opri lucrul timp de mai multe zile cînd credeţi că e bine să intraţi în grevă. practică.. ce s-ar întâmpla cu dumneata? — Nu ştiu. — Comitetul ăsta o să fie foarte puternic. Glasu-i era plin de regret. numele dumitale se bucură de un prestigiu foarte mare. iubită. dacă aş părăsi lucrurile astea. Spinelle nu ştia cum să se ocupe. să apari la reuniuni. Eu o urmam prin toate oraşele Franţei. spuse. lîngă sobă.L-am privit: — Dar există momente cînd totul se stinge.. mîncînd pe apucate. Şi ce cîştiga? — Prea te osteneşti. Ascultau cu mutre posace şi obosite: doar un pumn de oameni. repetă omul. Trebuie ca prezentul să fie important pentru dumneata. pantofii luau apă. — Dar cuvintele mi se sting în gură.

— Însă nu-i adevărat. Vezi bine că aparţii şi dumneata lumii oamenilor. . ştiam asta. bucurii. am spus. — Nu eşti fericit. pentru că dumneata eşti aici. Prin forţa iubirii ei. lacrimi.. Spuse foarte încet: — Lasă-mă să te iubesc. — Ştiu. — Într-o zi vei muri şi te voi uita. M-am gîndit adesea şi îmi spuneam că timpul nu va putea să ne despartă dacă. viitorul nu poate face nimic împotriva ei. facem o treabă folositoare. Respira rîzînd parfumul trandafirilor şi al teilor în floare: „Ştiam că eşti nefericit”. toate culorile s-au amestecat. Într-o oglindă îngălbenită din faţa noastră. — Accept viitorul în care mă vei uita şi trecutul în care n-am existat. aş putea fi o prietenă pentru dumneata. poţi fi plîns. Avea ceva stăruitor în glas: ca o mîngîiere şi o chemare. poţi fi iubit. ceva prinse să tremure. Privirea i se aşeză pe mîinile mele şi se ridică spre faţa mea. vor exista aşteptări. un bărbat cu un destin straniu. — Explică-mi. Nici măcar nu mai sînt cuvinte pentru a spune: ea nu mai este aici. nu-i aşa? — Bineînţeles. Mă iubea de multă vreme. M-aş culca într-un hamac sub un palmier şi aş da totul uitării. Nimeni nu poate înţelege cine sînt.. ochii de catifea pe chipul ostenit. Glasul i se înecă şi sfîrşi fraza repede: — . îi vedeam chipul. — Nu. Am întins mîna. cu faţa zbîrcită. — De ce n-o faci? am întrebat-o. în ciuda trecutului. Unde nu mai este ea? Nu văd nici un gol în jurul meu. Într-o zi i-ai spus lui Armand că nu faci parte din lumea asta. spuse. — Cuvintele n-au acelaşi sens pentru dumneata şi pentru mine.— M-aş întoarce să trăiesc în ţările calde. iată că pentru prima oară de secole. E inutil. Cîteva zile. cîţiva ani. cerul s-a stins şi parfumurile au îngheţat: „Mă vei uita”. . pentru că fac parte din dumneata. — Oricum ar fi. o rochie liliachie care dispărea în fundul aleii. — Nu-i adevărat. — Nu înţelegi. Şi eu strîngeam trunchiul copacului în braţe: voi deveni oare iarăşi viu? Sub lava rece tremura un abur cald. Am clătinat din cap: — Ar trebui să te duci la culcare. — Nu pot.. singură lîngă tovarăşii ei. — Ei bine! rosti cu bruscă înflăcărare. foarte departe. I-am atins degetele. prietenia noastră va fi existat. îmi spuse.Dacă ai avea puţină prietenie faţă de mine. i-am răspuns. buclele umede sub pălăriuţa neagră. În realitate n-aş putea uita nimic. Scoarţa aspră a unui copac lipită de obrazul meu. Există prea multă mizerie. singură pe lume. stăm de vorbă. Totul e inutil. lumea îşi va regăsi un chip. — De ce? — Să nu vorbim despre mine. mă regăseam pe de-a întregul prezent. Lucrul acesta nu face orice prietenie cu neputinţă de legat? — Nu. Şi iat-o culcată pe pat. Spuse: — Dacă ai vrea. Mă privi şi ridică din umeri: — De ce nu spui niciodată ceea ce gîndeşti? — Pentru că nu mă gîndesc la nimic. Chiar dacă mă vei uita. cu viitorul şi cu trecutul acesta. am spus. am spus.. privirea îi inundă faţa. — Nu. — Dimpotrivă.. Îşi ridică ochii. sub cenuşa rece şi lava întărită. Singură alături de mine. dar un bărbat al acestui pămînt. dar vîrful unghiilor zgîria marmura. cu toată povara de suferinţă cu care îşi îngreuna umerii. Imaginea ei încremeneşte în mijlocul ramei ovale. am spus. Îşi ţinea mîinile întinse cuminţi pe masă. pe de-a întregul viu. Eşti un om: un om cu un destin straniu. spuse. Doar un cuvînt şi crusta moartă avea să crape.. — Chiar dacă ai fi fericită? — N-aş fi fericită. dar un om al acestui pămînt. prea multă suferinţă: nu voi suporta asta niciodată. Iată că şezi lingă mine. am spus. în ciuda viitorului. acolo m-am născut. Eram aici: un bărbat pe care îl iubea o femeie. din nou vor irupe lavele fremătătoare ale vieţii. — Crede-mă. Nu sînt în stare să mă gîndesc la nimic. — Nu mi-e somn. în străfunduri.

Ştia că sînt nemuritor. aş fi spus: „Dintre toate femeile pe care le-am cunoscut. Ploaia bătea pieziş drumul. masacrele. se auzi o împuşcătură. „Ziua gloriei a sosit. al doilea privea cerul cu ochii larg deschişi. pălării. opriseră un furgon în care îngrămădeau cadavrele. Nu se putea să vrei nimic pentru ei dacă nu voiai nimic pentru tine însuţi împreună cu ei. Puteam s-o smulg din viaţa ei. Primul om peste care am dat era în cămaşă. împotriva lor. cu mîna crispată pe garda săbiei. foametea. şi mormane de umbrele. un cîine urla a mort şi femeile şi copiii îşi întorceau spre lună chipurile mutilate de copitele cailor. intact. degetele i se înfigeau în braţul meu. gata să moară pentru a se convinge de asta. luptînd pentru ei. acoperişurile. torţele lor luminau caldarîmul înroşit pe care zăceau cadavre şi răniţi. mii de furnici. Dacă aş mai fi ştiut să mă slujesc de cuvinte omeneşti. se băteau pe umăr. dansau în jurul focurilor de izbîndă. era ostenită. din străzile învecinate veneau oameni care purtau tărgi. dar erau morţi pentru totdeauna. — Vreau să ştiu ce se întâmplă. sîngele lor încă nu se închegase pe caldarâm. În inima mea ceva mai tremura încă: mila. „La Bastilia! Răzbunare!” Morţii încă nu se răciseră. şapte culori. în sus. şi viii trăiau mai departe ca şi cînd n-ar fi trebuit să moară niciodată. securitatea Imperiului. gemete se ridicau din ţarina călcată în picioare de ostaşi. în jos. Fosca? — Desigur. privea în depărtări ceva ce nu vedeam eu. strigau: „Haideţi la Bastilia!” Şi mai strigau: „Răzbunare! Poporul este asasinat!” Laura se făcuse albă la faţă. felinare de hîrtie şi la răspîntii flăcări mari luptau împotriva vîntului şi apei: „La arme. E tîrziu! * Pe aleea de chiparoşi petele gălbui zburau în sus şi în jos. Strada era plină de lume. revoluţiile. de ziduri se agăţaseră lampioane. trecuse ciuma. Spusesem: „Vreau să te fac fericită!” şi o pierdusem mai sigur decît îl pierdusem pe Antonio. Laura avea pe buze un zîmbet ciudat. Era singură. Nu poţi înţelege. Umblau du-te-vino în birourile Reformei. am spus. fără ei. în ochii ei mai rămăsese puţină speranţă. războaiele. se îndepărtau de ea. va trebui să îmbătrânească singură şi ostenită. furgonul se urnea din loc. agitau torţe. bîzîiau. îndoindu-se de ei şi îndoindu-se de ea însăşi. Şi Beatrice îşi apleca spre manuscrisul roşu-auriu faţa posacă şi grasă. Nu voiam nimic. şi holera. e cea mai nobilă. Se ghemui pe banchetă şi cu privirea îşi ţintui imaginea în oglindă. pe patul revolverului. cărau de-a lungul vieţii lor cadavrele docile. Mîna mi se îndepărtă de mîna ei. se vedeau cîteva umbrele deschise deasupra capelelor. — E prudent ce facem? am spus. binele Italiei. torţele luminau cu raze roşii caldarâmul ud. bastoane. din toate străzile năvăleau grupuri de oameni care agitau în mîini drapele şi făclii. Ar fi trebuit s-o iubesc. bulevardul era inundat de un flux negru. el fixa în depărtare nevăzutele guri ale fluviului care se vărsa în marea stacojie. murmură: „Acum e revoluţie!” Clopotul bătea într-o dungă. Zîmbea. Cortegiul se umfla din ce în ce. binele Carmonei. — Laura. imensul flux uman din care nu lipsea nici o picătură de apă.” Cîntau agitînd în mîini drapele şi torţe. se ridicau şi bîzîiau fără încetare. şi . dar cea mai mare parte dintre ei străbăteau nepăsători noaptea umedă. spuse Laura. cu faţa lipită de pămînt şi braţele întinse de parcă ar fi vrut să se agaţe de caldarâm înainte de a aluneca în moarte. roiuri de muşte bîzîiau în jurul trupurilor întinse în bătătura colibelor de bambus. picăturile de apă ţîşneau.— Nu însemn nimic pentru dumneata? Am privit-o. sau care nu se vărsa? — N-o luaţi pe-acolo! O femeie ascunsă sub bolta unei porţi ne făcea semn să facem cale întoarsă. se apropiau de fereastră. Laura mă prinse de braţ şi mă trase după ea prin mulţimea şovăitoare. Clopotul bătea într-o dungă. felinare rupte. rugurile. — Nimic. Dar toate aceste cuvinte nu mai însemnau nimic pentru mine. imnuri se ridicau din taverne cu larmă de încăierare. trase parcă de fire nevăzute. şi furnicile mişunau într-un necurmat du-te-vino. dar de ce să-i prefer zîmbetul şi nu lacrimile? Nu li se putea dărui nimic. e cea mai generoasă şi cea mai pasionată. Laura era încă de pe acum o moartă. cea mai pură”. patru anotimpuri. drapele mototolite. ziua dreptăţii sosise. „La arme!” Năpădeau străzile. mereu asemenea. Stînd în barcă pe apele liniştite. cădeau iarăşi. Dinaintea noastră se întindea strada pustie. Oamenii se opriră locului. Mereu aceeaşi spumă şi mereu alta. unii mai gemeau încă. — Du-te la culcare. Urale de sărbătoare. şi pînă la urmă să mori. Zîmbi sfios. toate casele erau luminate. Nu o iubeam. Rafale de ploaie se izbeau de ferestre. şi mă iubea: era în stare de o asemenea dragoste. şi vorbeau toţi deodată: e revoluţie? pentru izbînda Revoluţiei se cere ca. mereu aceeaşi spumă şi mereu alta. s-ar întinde într-un hamac la umbra palmierilor şi i-aş spune că o iubesc. cîntărise sensul acestui cuvînt. se aşezau. în şanţurile uliţelor cîinii se încăierau disputîndu-şi ciudate bucăţi trandafirii şi albe. Strigau: „Jos cu Guizot!” Mulţi dintre ei purtau puşti în bandulieră. de mii de ori aceeaşi furnică. ţipete de moarte. — Îmi vine să mă duc acolo să văd ce se întîmplă. în jos. Vrei să mă însoţeşti. din bogăţiile mele de altădată îmi rămăsese destul de mult pentru a o duce în ţările calde. Pieţele Romei erau înroşite.. Să nu mori vreme de douăzeci sau şaizeci de ani. — Haideţi la Bastilia! O mulţime de oameni se adunase acum în piaţă.. cetăţeni!” Cîntau. fără să primească nimic în schimbul bunurilor pe care le împărţea cu dărnicie şi care nici măcar nu-i erau cerute. drept.

de ură. ardea în inima oamenilor vii. sar fi obişnuit cu mirosul de praf de puşcă şi cu moartea. înaintam pas cu pas spre zarea care se îndepărta cu fiecare pas şi unde în fiecare seară se cufunda acelaşi soare. Mergeau. l-ar iubi. violenţa. Şi eu umblam pe cîmpia nesfîrşită. — Trăiască Reforma! Se opriseră sub ferestrele ziarului. clopotele catedralei vesteau victoria. credeau că ţin victoria în mîinile lor. „Marianne. călcînd în picioare cîmpia neagră veacuri în şir. frontiere. şi-ar fi astupat urechile să nu mai audă urletele sălbatice. ar fi trebuit ca Marianne să înceteze a fi ea însăşi. muncitorii. din Munster. venise războiul. Cu cîte un tomahawk în mînă loveau în stîlpul cel mare şi scoteau ţipete sălbatice. viii pe pămînt. la Munster. ţintuind cu ochii paradisul viitorului. bîjbîind cu piciorul pămîntul îngheţat. clase. inima iar fi bătut în piept. Franţei. mîine. trupuri ţepene se legănau. tropăiau de nerăbdare în fundul dughenelor. fraternitatea.. lăsînd în urma lor o dîră de sudoare şi de sînge. din Valladolid. Simţeam mîna lui Armand pe umărul meu. caldarâmul era roşu. strigau. se apropiau de Bastilia. mereu. în copaci. rîdeau. fiecare pas îi apropia de el. Malatesta râdea. am aprins un foc. înaintau. călare. strigau: „Trăiască Luther!”.” Nu eu o uitasem. şi orizontul va da mereu îndărăt dinaintea lor. striga cuvinte acoperite de larmă. din fundul bulevardului. Şi am ştiut că ultimul lanţ care mă ţinea legat de lume se rupsese: nu mai era lumea Mariannei. vorbeau. Mergeau. războaie. ţăranii din Ingolstadt se zvîrcoleau de durere în focurile pe care singuri le aprinseseră. în tunici. tirania avea să fie răpusă şi curînd nu va mai exista mizerie. alături de mine. Alunecase în afara lumii. zăngănitul . o pînză albă se pierdea în zare. ţăranii. Flandrei. se făcuse pace. plecam cu inima strînsă din Pergola părăsită. ar cunoaşte poporul. era Laura. Pentru a fi aici. şi eu n-o puteam chema lîngă mine. cupolele Florenţei străluceau în soare. Catarina zîmbea. în clipa asta. la Gand. dansau în jurul focurilor de sărbătoare. drumuri brăzdau globul cu pete albastre. spre Revoluţie. şi eu strigam înlăuntrul meu: „Marianne!” Ea ar fi avut ochi să vadă şi urechi să audă. peste douăzeci ele veacuri ei tot vor merge mai departe. privirea ei se stinsese de-a binelea. înaintau. nici o urmă in nici o inimă. mulţimea aclama: „Trăiască Republica!” „Trăiască cetatea Carmona!” şi Carmona pierise. nu era Marianne. şi ciocneau cupele. libertate. într-o rochie cu dungi trandafirii şi negre. pe o fîşie lată de hîrtie scriseseră cu litere groase cuvintele: Trăiască Republica! O desfăşurau în faţa ferestrei şi aruncau teancuri de foi scrise cu cuvinte de credinţă şi speranţă. nici pe pămînt. cîntece de moarte. dansau. desţeleneam pămînturile virgine. detesta neorînduiala. raţiunea mea. şedea încremenită în străfundul trecutului. orb. pe drumurile Germaniei. în jurul meu. îi vor smulge pămîntului bogăţiile sale. oamenii aveau să cucerească odihna. ardea la Carmona. cu buclele bine aşezate. vorbeau din amvoane cu glas măsurat. pînă şi în inima mea bătăile inimii ei se stinseseră. de felinare. Armand apăru în balcon. totul era plin. îşi descărcau puştile în aer. pe uliţele Carmonei. faţadele iluminate ale caselor. mereu. ţipete de bucurie. imnuri de pace. zdrobeau de pereţi ţestele nou-născuţilor. Carmona era salvată. curînd raţiunea va guverna lumea. şi ea alunecase în afara mea. cu părul răvăşit şi ud. spre acest paradis mergeau ei. străin. Tot aşa uneori se opreau şi ei. pe străzile din Gand. la Worms. „Marianne. morţii în pămînt. de mînie. peste o sută de ani. mort ca şi chiparoşii fără iarnă şi fără floare. orizontul unde în fiecare seară se cufunda acelaşi soare. semenii ei. zi după zi. în care fericirea avea lucirea arămie a mîniei. şi eu mă aflam pe veci în lumea asta. aceeaşi spumă adusă de mare. strigau. picioarele li se zdreleau de pietrele drumului. veneau din străfundul vremurilor. nemişcaţi.. Seara totuşi mi-am aruncat sacul pe pămîntul îngheţat. smulgeam pădurile din rădăcini. stindarde brodate fluturau la ferestre. am văzut cerul fără lună. aruncau torţe în palate. Eu umblam pe cîmpia nesfîrşită. Mi-am ridicat ochii. „Trăiască Antonio Fosca!” Cocoţaţi pe acoperişuri.. soarele inunda noul Ierusalim în care oamenii înveşmîntaţi în togi albe îşi dădeau sărutul păcii. în epoca ei. Armand se apropie de balcon. ţipetele. viaţa ardea. pe jos. tîrgoveţii. Italiei. mergeau spre Bastilia. ţipete de groază. şi mi-a apărut aşa cum o pierdusem de multă vreme. mi-am întins mădularele ca s-o pornesc din nou la drum a doua zi. chiar aici. aceeaşi spumă şi mereu alta. nici pe apă. spânzurate de balcoane. în fundul bulevardelor negre se deschideau porţile unui paradis de purpură şi aur. gloata de oameni. zidurile Pergolei se prăbuşeau în tumultul strigătelor de bucurie. îşi strîngea şalul în jurul umerilor şi ochii îi străluceau. în togi de pînză. privind gloata în delir. de bucurie. galbene şi verzi pe care îl ţineam în mîinile mele. „Răzbunare!” Acolo. clinchetul paharelor ciocnite. minaţi de speranţă. s-ar fi îndepărtat de femeile astea despletite. a oamenilor muritori. aşa cum de veacuri în şir o călcau în picioare. îmi spuse. „Mă vei uita.” Încercam să mă gîndesc: azi ar fi altfel. stînd în budoare parfumate. — Ştiu la ce te gîndeşti. Carlo Malatesta rîdea. cu glas tare. la Paris. în depărtare o biserică ardea.. cu glas şoptit. sau apăraţi de zale. cortegiul era ca un imens fluviu învolburat. întorceam spatele Florenţei unde nu putusem intra. cu zîmbetul ei liniştit. O priveam pe Laura. haimanalele. pentru ea de asemenea în fundul străzilor negre viitorul şi-ar fi înălţat flăcările: libertatea. nici un vid. înaintau pas cu pas şi la fiecare pas orizontul se dădea un pas înapoi. Am închis ochii. strîngea în mîini balustrada de fier. Nici o urmă sub cer. mi-am întins mădularele.fluxul rămăsese întreg. focuri de artificii însîngerau statuile din piaţa mare. şi iată că se ghemuia la pieptul meu cuprinsă de groază. vor construi mari oraşe luminoase. prosperitatea. nici măcar ca o imagine. nu mai puteam contempla lumea cu ochii ei. O clipă am stat unul lîngă altul. nici o absenţă. În piaţa Primăriei se opriseră. ţineau în mîinile lor cupe pline cu vin. spre Viitor. omoruri: va fi dreptate. Porneau din nou la drum. fraternitate. o femeie stînd în picioare pe afetul unui tun cînta Marsilieza: „Trăiască Republica!” Regele abdicase.” O vedeam. focuri de artificii luminau noaptea. stuful scuipa picături de apă în calea mea. din care nu lipseşte nici o picătură de apă. visa la o revoluţie cumpătată. copacii şi. în cămăşi. Aceeaşi spumă şi mereu alta. veneau din toate străzile.

Dar azi sîntem învingători. spuse Armand. îşi vorbeau. cădeau iarăşi. să vrea. nu puteam să le zîmbesc. un mort. neclintită ca o ciupercă uriaşă. ştia că mîine va trebui s-o ia de la capăt. nici furnici. Ei erau oameni. pentru că plînsese. Poporul strigase: „Jos Republica!” şi el plînsese. clipa distrugea clipa. Pentru ei cuvîntul acesta avea un sens. — Mîine ne aşteaptă o altă luptă. mîine o va lua de la capăt. în mijlocul pieţei se ridica rugul înconjurat de o mulţime de oameni în reculegere şi ei înaintau cîntînd. în ochii mei nu existau niciodată lacrimi. ţîşnea în noapte: „Trăiască Republica!” În picioare pe afetul unui tun femeia cînta. şi. Nu voiam nimic. Se priveau între ei. şi că era important să trăiască şi să fie învingători. M-am îndreptat spre uşă. gemetele şi râsetele se înălţau împreună către cer. În mijlocul fluviului care curgea la vale — nord-sud? sau est-vest? — el zîmbea: îmi place ceasul acesta! Isabella se plimba cu pas domol în grădină. un nou glas. războaiele de ţesut începeau din nou să zumzăie şi suveicile alergau într-un necurmat du-te-vino. Eu nu eram de-al lor. morţii erau morţi. legănau la sîn nou-născuţii. mîinile mele erau pe vecie goale. trăiau. nu puteam să-mi risc viaţa.armelor. nici flăcări în inima mea. Pentru ei exista un trecut. pentru că în clipa asta zîmbea. nu eram nimeni. fără viitor. Un străin. Azi. îşi dăduseră viaţa pentru a se convinge de asta. azi era învingător. ci oameni. rîdeau împreună: sîntem învingători. mereu acelaşi glas şi mereu altul. pentru că se priveau între ei şi îşi vorbeau ştiau că nu sînt nici musculiţe. e o victorie! — Da. şi erau convinşi: nu exista un alt adevăr. Carmona stătea cocoţată pe stîncă. L-am privit. I-am privit pe Laura şi pe Spinelle. Am ieşit pe uşă. în pieţele bine curăţate gospodinele veneau să ia apa cea de toate zilele. plictisul tăia cerul şi strivea pămîntul pînă cînd începea să sfîrîie un nou foc. cei vii trăiau. şi viitorul nu putea face nimic împotriva ei. Şi apoi se lăsa tăcerea. strîngeau tot trecutul lor la piept. să refuze. un viitor: exista un prezent. Orice s-ar întâmpla. Nu speram nimic. picături de apă ţîşneau. să combată. fără prezent. fără trecut. îşi asumaseră riscuri. soarele se juca pe frumoasele mobile patinate şi el îşi mîngîia zîmbind barba mătăsoasă. Un om de nicăieri. victoria lui era o victorie adevărată. Înaintam pas cu pas spre zarea care dădea îndărăt cu fiecare pas. .

un strop de spumă. şi apoi degetele rămaseră din nou nemişcate. i se părea că. Nu ştie şi se învîrteşte mai departe. şi. cerul era albastru de cealaltă parte a ferestrei. — Taci. Toţi au murit. Le-am spus: „Am dormit şaizeci de ani”. mişcă arătătorul drept. în lumea oamenilor începea o nouă zi. Nu mă simţeam rău acolo. fără viaţă. Am dormit şaizeci de ani. Îi venea să ţipe. Am intrat în ospiciu. fără oameni. Eu l-am osîndit. ceva îi atinse pe furiş inima. somnul. Nu voi putea să dorm şi nu voi avea curajul să mor”. spuse ea. — O. Îşi lipise mîinile de gură. nici măcar nu prinse să fie o speranţă şi se spulberă. ca şi cum acolo departe. glasul îi tremurase. spuse el. pace. — Nu. Privi în jurul ei: poate mai exista o ieşire. — Vei dormi? întrebă ea. spuse Regine. Ţipătul se ridica din pîntece spre inimă. el dispăruse. poate tremurul acela sfâşietor s-ar curma şi lumina s-ar stinge. Se îndreptă spre uşă şi ea îl urmă: — Şi eu? îl întrebă. albă şi goală. tu! Ridică din umeri: — O să se sfîrşească odată. l-ar fi aşteptat ceva: o lume îngropată sub o calotă de gheaţă. Piaţa Primăriei. o furnică. — Tu? Coşmaruri? — Visez că nu mai există oameni. era învinsă. Pămîntul este alb. spuse el. — Atunci de ce pleci? — Simt în picioare dorinţa de a mă mişca. spuse Regine. cît ai clipi. apoi cel stîng. a apus. o pădure. lumea era aceeaşi ca totdeauna. „Să dispară pentru totdeauna!” Îl privea cum se îndepărtează. mai orbitoare decît noaptea. — Nu mai am nimic de povestit. Nu trebuia să ţipe. cu şoarecele. în pîntece. la marginea zării. ca şi cum ar fi putut lua cu el vraja care o făcuse să-şi lepede fiinţa. era prea ostenită. Atunci m-au închis într-un ospiciu. am ieşit de acolo. mîinile lui şedeau întinse pe muşama de o parte şi de alta a ceştii albastre: le privea ca şi cum nu le recunoştea. din inimă spre gâtlej. la cotul drumului dispăru. totuşi. un desiş. Şi pe urmă un drum care ducea spre cîmpie. Luna mai există încă pe cer şi luminează un pămînt alb de tot. În creier îi tremura o mare lumină fierbinte. dar ea rămînea aşa cum o făcuse el: un fir de iarbă. Îşi strânse buzele. iute. Rosti în şoaptă: — Am coşmaruri. În fiecare zi se nasc oameni. spuse Regine. — Dar el nu ştie. dac-ar ţipa. Privea fix uşa. — O să mă duc şi eu. va trebui să ies pe uşa asta şi în urma mea voi simţi că mai este ceva. Au existat războaie: după război. — Care şoarece? — Şoricelul blestemat. o musculiţă. Regine coborî cele două trepte: „Ducă-se!” gîndea. Îşi strivi gura cu mîinile. În fiecare zi soarele a răsărit. îşi plecă fruntea. — Şi de cealaltă parte a uşii. — Nu povesti atît de repede. s-ar întâmpla ceva. Se făcuse ziuă. spuse Fosca. ţărani aşezaţi în jurul meselor sorbeau supă şi beau vin alb. Nu mai pot să dorm. Făcu un pas şi se opri. ţintuită locului. îşi plecă fruntea. — Tocmai. — Unde vrei să te duci? — Oriunde. Trebuie să profit de asemenea dorinţe. după pace un alt război. — Şi eu sub pământ. Nici un om nu va mai exista şi el va continua să se învârtească în vecii vecilor.Epilo g Pentru prima oara de cînd Fosca vorbea. mergea foarte repede. E cea mai mare crimă a mea. se gîndea: „Cînd va isprăvi. şi alţii mor. cu groază acceptă . Coborî cele două trepte din faţa uşii şi porni cu paşi mari pe drumul care ducea afară din sat. Parisul. După o clipă întrebă: — Şi-acum ce-ai să faci? Fosca privi în jurul său şi deodată chipul i se posomori: — Nu ştiu. spuse Regine. Vorbea pe şoptite şi avea privirea unui om foarte bătrîn. Şi într-o bună zi pe suprafaţa pământului nu va mai exista decît el şi cu mine. Spaima i se lăsase din gîtlej în inimă. mai era ceva? — Da. Regine îşi feri privirea. Sînt singur. spuse Fosca. Cînd m-au trezit. cu spaimă.

furnică pînă la moarte. Abia cînd orologiul din vîrful clopotniţei începu să bată scoase primul ţipăt. şi rămase nemişcată de parcă ar fi fost cu putinţă să înşeli timpul. „Şi nu-i decît începutul”. Dar mîinile îi înţepeniră pe buzele strînse. să-l împiedici să-şi continue goana.metamorfoza: musculiţă. strop de spumă. se gîndi. .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful