ŞTEFAN DUMITRESCU

DELIRUL, VOL II
(CONTINUARE LA ROMANUL “DELIRUL, VOL I” , DE MARIN PREDA)
ACEST ROMAN A FOST SELECŢIONAT ŞI APARTICIPAT LA CONCURSUL LITERAR “CINE SCRIE ROMANUL “DELIRUL, VOL II”, CONTINUARE LA ROMANUL “DELIRUL, VOL I”, DE MARIN PREDA, AŞA CUM L-AR FI SCRIS MARIN PREDA”, CONCURS ORAGNAIZAT DE REVISTA EXPRES MAGAZIN, ŞI FAMILIA LUI MARIN PREDA, ÎN ANUL 1992, “

EDIŢIA A II-A PENTRU INTERNET EDITURA DUMPRES

1

ROMANUL „DELIRUL, VOL II” ESTE INSPIRAT DIN CEALALTĂ DIMENSIUNE DE SPIRITUL LUI MARIN PREDA

ŞTEFAN DUMITRESCU

DELIRUL, VOL II
(CONTINUARE LA ROMANUL “DELIRUL, VOL I” , DE MARIN PREDA) ACEST ROMAN A FOST SELECŢIONAT ŞI APARTICIPAT LA CONCURSUL LITERAR “CINE SCRIE ROMANUL “DELIRUL, VOL II”, CONTINUARE LA ROMANUL “DELIRUL, VOL I”, DE MARIN PREDA, AŞA CUM L-AR FI SCRIS MARIN PREDA”, CONCURS ORAGNAIZAT DE REVISTA EXPRES MAGAZIN, ŞI FAMILIA LUI MARIN PREDA, ÎN ANUL 1992, “

EDIŢIA A II-A PENTRU INTERNET EDITURA DUMPRES

2

O ALTFEL DE PREFAŢĂ MULŢUMIRE DOMNUL SA VA BINECUVANTEZE ŞI PE DUMNEAVOASTRĂ, IUBITE SCRIITOR ŞTEFAN DUMITRESCU Mare bucurie mi-aţi trimis iar, adică romanilor din Australia, cu acest e-mail, în care primesc întreagă cartea DVs. intitulată "Delirul Vol. II" Am cetit-o, am cetit-o cu multă plăcere şi admiraţie, prin ideea conceptuală a cărţii, reînviind pe cel ce a fost şi va rămâne veşnic MARIN PREDA. Am si eu în bibliotecă cartea "Viaţa ca o pradă" a lui Marin Preda, este o carte autobiografica în general. Dar, ce aţi scris DVs. în cartea "DELIRUL -Vol. II" este ceva ce era o necesitate a istoriografiei literaturii române. Ce caracter desăvârşit în adevăr era M. Preda, iar acea întâlnire cu Petre Ţuţea de asemenea a fost o deschidere de destin, de aici i s-a tras moartea, dar nu şi-a pătat atât conştiinţa sa cu Ceausescu, dar nici a pune el ca literat, un om viclean alături de oameni de seamă ca Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare, etc. L-a costat viaţa, dar a dat un exemplu pentru totdeauna, altor lingăi ai breslei scriitoriceşti, care cu neruşinare ling curul unor parveniţi ajunşi sus, dar ocazionali, minţindu-ne istoria şi cultura. SUNTE-ŢI UN OM ALES ŞI DE MARE TALENT, aşa vă înţeleg eu în simplitatea mea. 18.07.2007. Ioan Miclău, Australia, redactor Şef al Revistei Iosif Vulcan

3

MOTO : ROMANUL „DELIRUL, VOL II” SĂ FIE UN ROMAN AL IERTĂRII ŞI AL ÎMPĂCĂRII Motto : Aşa după cum ştim Mareşalul Ion Antonescu i-a iertat pe trădătorii şi asasinii lui, şi ai Ţării. Nu ştim dacă Marin Preda şi Nicolae Ceauşescu i-au iertat pe asasinii lor. În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, această Carte, inspirată din cealaltă dimensiune de spiritul lui Marin Preda, să fie o Carte a iertării şi a Împăcării pentru totdeauna ! Binecuvântat şi slăvit în veci să fie Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh ! Îl rugăm pe Domnul nostru Iisus Christos să fie cu această carte ! MOTO : „ Mareşalul însuşi a fost executat de agenţii Moscovei, ca fascist. Adevărul este că Mareşalul Antonescu este cel care a pus capăt mişcării fasciste din România, oprind toate activităţile teroriste ale Gărzii de Fier din 1941 şi suprimând toate activităţile politice ale acestei organizaţii. Eu însumi răspunzând unei întrebări a lui Antonescu, la procesul sau – montat de comunişti – am confirmat că teroarea fascistă de stradă a fost oprită la 21 ianuarie 1941, zi în care Mareşalul a luat măsuri draconice pentru a face să înceteze anarhia fascistă (…) În timpul perioadei de dominare hitleriste în Europa, eu am fost în contact permanent cu mareşalul Ion Antonescu, care a făcut foarte mult bine pentru îndulcirea soartei evreilor expuşi persecuţiilor rasiale naziste (…) Eu am fost martorul unor scene emoţionante de solidaritate şi de ajutor între români şi evrei, în momente de grele încercări din timpul Imperiului Nazist din Europa. Mareşalul Ion Antonescu a rezistat cu succes presiunilor naziste care cereau măsuri dure împotriva evreilor. El este cel care mi-a dat paşapoarte în alb, pentru salvarea de teroarea nazistă a evreilor din Ungaria, a căror viaţă era în pericol !”

4

Fragment din „Testamentul lui Wilhelm Filderman, Preşedintele Comunităţii evreieşti din perioada celui de-al Doilea Război mondial. MOTO : „ (…).. şeful unui guvern obligat să asculte de poruncile neîndurătoare ale unui tragic război, hărţuit de greutăţile implacabile, pus mereu în situaţii penibile şi aproape insurmontabile „ „(…) larga toleranţă a guvernului dumneavoastră faţă de exodul evreilor unguri, polonezi, etc,. care au găsit şi continuă să găsească aici un refugiu sigur şi putinţa unei definitive salvări prin emigraţie (…) Şi dacă astăzi evreimea din Ungaria urcă însângeratul calvar pe care a pătimit şi pierit iudaismul polonez, iar cel bulgar urcă acelaşi rug, noi, evreii români suntem mereu oblăduiţi de guvernul dumneavoastră, care se străduieşte să îndulcească restricţiile şi să înlăture impuse de împrejurările haine.”

MOTO :

NICOLAE STEINHARDT.

"Vezi sa nu mă faci de ras, să nu fii jidan fricos si să te caci în pantaloni". Oscar D Steinhardt, tatal lui Nicolae Steinhardt. „să nu aud nici un cuvânt împotriva tarii sau a lui Antonescu;” Oscar D Steinhardt, tatal lui Nicolae Steinhardt. „(nu avusesem de suferit direct ca evreu nici în vremea liceului, nici la

facultate, nici în timpul războiului, munca la zăpada o săvârşisem voluntar, iar pe cea obligatorie in condiţii de omenie),” "Anii următori lui 23 august m-au apropiat si mai mult de poporul roman. Purtarea politica a multor, prea multor evrei si evreice mi s-a părut stupida, însufleţită numai de ranchiuna si de tinerea de minte a răului; nu si a binelui care a cruţat viata a sute de mii de oameni din România, tara care a cutezat sa nu traducă in fapt repetatele ordine de executare in masa date de Hitler - si nu fără mari riscuri, cum avea sa-mi

5

explice pe larg Radu Lecca, întâlnit la Jilava, pe jumătate paralizat, nedoborât de boala; la început il speriase prezenta mea, apoi îşi deschisese inima si tolba de amintiri, visam laolalta o Europa a neocavalerismului si a unei unităţi social-crestine, ne împrieteniseră Ernst Junger, Montherlant, Camus si Ortega. Mi s-a părut politica aceea, meschina, neînţeleasa, obsedata de o constiinciozitate cvasidementiala. (Dupa cum neînţeleasa si absurda mi se pare acum acţiunea lui Wiesenthal, neobositul dezgropător de dosare si alimentator de venin in sufletele supravieţuitorilor. Ben Gurion s-a sărutat cu Adenauer. Sa-mi fie îngăduit sa-l prefer pe Ben Gurion lui Wiesenthal.)" "sângele meu este evreiesc, dar de simţit si gândit simt şi gândesc romaneşte" – I-am trimis, deci, o nota autobiografica (lui Al Mirodan nn) în care am făcut si unele observaţii de ordin general cu privire la atitudinea pe care s-ar cuveni sa o aibă evreii plecaţi din România fata de fosta lor patrie, singura tara aflata sub influenta germana in timpul celui de-al doilea război mondial in care evreilor nu li s-a aplicat programul de exterminare conceput de Hitler si de oamenii săi. Mărinimiei acesteia a poporului roman socotesc ca trebuie sa i se răspundă cu simţăminte de ataşament si gratitudine „La începutul anului 1989, publicistul Victor Rusu i-a trimis din Israel călugărului Steinhardt o scrisoare, rugându-l sa-i răspundă la o întrebarecheie: "Ce gândeşti dumneata când eşti singur, in miez de noapte?" Steinhardt a răspuns. Este ultima pagina scrisa de el. O pagina-document. O pagina care nu-si propune sa şocheze, dar, Doamne!, cât de mult a scandalizat!

6

"Ce gânduri îţi trec prin minte, călugăre Nicolae, la 2.00 noaptea?" - îl soma israelianul sa răspundă. "Tara noastră, Israel, vorbeşte şi sufletului dumnitale? Şi am in vedere nu atât tara antica, leagănul marilor credinţe, ci ţara de azi, în care trăiesc cei până nu de mult fără de ţara, de aceea supuşi în trecut tuturor umilinţelor şi dispreţului celorlalţi." Călugărul, evreul, a răspuns: "Botezul meu e mai cu seama o poveste de dragoste, a îndrăgostirii mele crescânde faţă de neamul romanesc, de ce se numeşte fenomenul romanesc şi de biserica creştină. M-am simţit atras din copilărie şi tinereţe de acest fenomen romanesc (ca şi părinţii mei, de altfel). Anii de închisoare (i-am făcut ca <<naţionalist>> roman într-un lot denumit al intelectualilor mioritico-legionari) mi-au întărit dragostea şi apropierea de români.” Şi totuşi nu a fost aşa: monahii aceştia, neamul acesta de pastori si ţărani - oamenii aceştia atât de diferiţi de mine - m-au primit, înţeles şi acceptat cu o mărinimie, o bunăvoinţa, o răbdare o simpatie care au desfiinţat orice barieră şi mă fac să mă simt, la ora 2.00 a.m., ora adevărului, cu totul nefrământat de dubii. Câtuşi de puţin străin, stingher, nefericit, nostalgic ori gândind să mă întorc din drumul pe care am apucat. Scena atroce din <<Tezie lăptarul>> al lui Shalom Aleichem - a fetei care s-a căsătorit cu feciorul popii din sat şi aleargă după faetonul tatălui ei, iar el se face că nu o vede, mâna mai departe cu un fanatism demn de al unui ayatollah iranian - nu mi se aplică. (Tot astfel, în închisoare, m-am bucurat de un tratament frăţesc din partea camarazilor legionari. Eu unul nu va ascund că mă rog şi pentru evreii omorâţi în pădurea Jilava şi pentru legionarii asasinaţi de pramatia de Carol al IIlea). (...) „Cât priveşte <<Dicţionarul scriitorilor evrei de limba romana>> al lui Mirodan, nu-mi ascund părerea mea: e întocmit cu verva, dar conţine mult prea multa tinere de minte a răului, mult prea multa ranchiuna, vindicta si chiar importante doze de venin. Nu e bine! Romanii nu au executat ordinul de a-i ucide pe toţi evreii. Antonescu s-a împotrivit cu hotărâre. O ştiu din gura lui Radu Lecca (Comisar pentru Romanizare in

7

perioada 1941-1944, n.n.) - mi-a fost vreme destul de îndelungata coleg de celula la Jilava si ne-am împrietenit. Exista, domnule Russu, un timp pentru supărare, dar exista - citez din Vechiul Legământ - si o vreme pentru uitare, iertare si împăcare. Tinerea aceasta de minte migăloasa si exacerbata numai a răului înveninează mai ales sufletul celui care nu poate depăşi stadiul sufletesc al vendetei. Sa nu uitam: nimeni nu-i fără păcat, iar lumea nu e matematic împărţită in buni si rai, iar noi, evreii, nu deţinem cu exclusivitate monopolul bunătăţii, dreptăţii si infailibilităţii „

8

CUVÂNT ÎNAINTE AL AUTORULUI Fiecare carte îşi are Destinul ei, aşa cum scriitorii îşi au destinul lor. Un scriitor nu este autorul în întregime al destinului sau al biografiei sale. Cum nu este nici „vinovat” în totalitate de tragedia sau dezastrul destinului său. Unii sunt mai fericiţi, alţii sunt mai nefericiţi. Nu de ei a depins fericirea sau nefericirea lor. Ci mai mult de veacul în care s-au născut, de „epoca” în care au trăit. Ştiu că eu, scriitorul Marin Preda, autorul Moromeţilor, voi fi un scriitor despre care se vor face multe afirmaţii, unii mă vor contesta, alţii mă vor bârfi sau mă vor urî, aşa cum au făcut-o pe când eram încă în viaţă. Un scriitor ca E M (despre care nici nu se ştie dacă şi-a scris el cărţile sau i le-au scris alţii) pur şi simplu nu m-a suportat în viaţă. Eu lam suportat, ba chiar mi s-a părut firesc ca într-o epocă să trăiască mai mulţi scriitori mari care să aibă păreri diferite. Eu am avut, de exemplu, păreri diferite faţă de contemporanii mei, faţă de alţi scriitori, şi acest fapt mi s-a părut firesc. Dacă toţi scriitorii ar avea aceiaşi opinie, ar emite aceleaşi păreri, unde am ajunge ?. Foarte sigur la balamuc. Ei, bine, societatea în care am trăit eu (nu în care m-am format) a avut din plin acea doză de alienare care mi-ar permite mie ca scriitor să afirm că am trăit într-un vast şi deghizat balamuc. În 1948, anul când m-am impus eu ca scriitor, cu societatea românească s-a întâmplat ceva foarte grav. De lucrul acesta mi-am dat seama încă din anii anteriori, când partidul comunist începuse deja să acapareze puterea, că va veni un moment când o dată instaurată Dictatura proletariatului, aşa cum se exprimase Marx, cu societatea umană se va întâmpla ceva extraordinar de dureros, de cumplit.

9

Ceea ce s-a şi întâmplat. Mii de oameni, îndeosebi intelectuali, începând cu valorile cele mai importante ale neamului, au fost azvârlite în temniţă. Gulagul comunist, despre care aveam cunoştinţă încă din anii 1944-1945, s-a extins, devenind însăşi ţara. O parte a naţiunii (cei mai buni oameni ai ei) se afla în puşcării, o alta nu ştia ce se întâmplă cu ea, în timp ce un grup, mă refer la Puterea politică, erau torţionarii care schingiuiau un popor întreg. Dacă acestea erau fapte vizibile, care se petreceau la suprafaţa vieţii sociale, efectele profunde ale acestor fapte nici măcar nu erau bănuite. Teroarea comunistă şi Gulagul comunist urmau să „influenţeze” profunzimile fenomenului uman din spaţiul acestei ţări. Care vor fi aceste efecte, ce se va întâmpla cu omul obişnuit, ce se va întâmpla cu scriitorul român, ce se va întâmpla cu milenara clasă ţărănească ? La lucrul acesta mă gândeam înfiorat prin anii 1948, 1949. În 1955, când, după aproape şapte ani, apărea romanul Moromeţii, care avea să-l consacre în modul cel mai profund şi oficial pe scriitorul Marin Preda, începeam să întrezăresc acele „efecte” profunde ale fenomenului comunist. Împărţirea societăţii umane, pe care o făcuse Marx (unul dintre cei mai ticăloşi oameni pe care i-a dat specia umană în istoria ei ! Unul dintre cei mai mari criminali ai ei, alături de Engels si de Lenin. Dar mai ales alături de cei care au stat în spatele acestor trei mari criminali ai umanităţii. De altfel m-am întrebat de mai multe ori cum a putut un popor, este vorba despre poporul evreu, să dea un om, un model uman, de frumuseţea lui Cristos, şi un ticălos universal, aşa cum a fost Marx ? ), în clasă exploatatoare şi clase exploatate, va avea ca urmare, ca efect o altă împărţire a societăţii umane, de data aceasta a celei socialiste, în „clasă teroristă”, în clasa călăilor, şi în clasa terorizată, clasa victimelor. Cum a fost posibil să se întâmple acest lucru, mai ales în secolul XX, când s-au făcut atâtea descoperiri ştiinţifice, când civilizaţia umană a fost alfabetizată, „culturalizată”, cum nu s-a mai întâmplat până acum în istorie, rămâne un mister. Acest adevăr l-am descoperit după ce fenomenul alienării umane luase din păcate proporţii colosale şi profunde şi când nu mai putea fi oprit. Această realitate o exprima, ca să spun aşa, sintagma, spusă târziu, este adevărat, care mie mi s-a părut cel mai potrivită, „era ticăloşilor”.

10

Deceniul 1950-1960 a fost prin excelenţă un deceniu al ticăloşilor. Trist adevăr ca scriitor să găseşti „cuvântul ce exprimă adevărul”, cum spune Eminescu, aşa cum am găsit eu formula „era ticăloşilor”, şi să nu poţi lupta împotriva ticăloşiei, a ticăloşilor. Ei bine, am spus aceste lucruri ca să-i precizez scriitorului şi cititorului care vor trăi după mine, în ce context a trăit, a gândit şi a scris prozatorul Marin Preda. Unii mă vor elogia şi îmi vor găsi merite pentru „curajul” de care am dat dovadă, alţii dimpotrivă, mai ales după ce nu voi mai fi, îmi vor aduce critici, mă vor calomnia, vor putea chiar să afirme orice despre mine, în sensul că scriitorul care am fost, deşi căpătase „o poziţie socială” în timpul vieţii lui, care, deşi beneficia de un prestigiu anume, na făcut, n-a spus, n-a dres destul pentru epoca în care a trăit. Cine are dreptate? Au numai unii dreptate, au amândouă părţile ? Ceea ce nu ştiu cititorii care sunt contemporani cu mine, contemporani cu această carte, Delirul, şi ceea ce nu ştiu mai ales cititorii viitorului, nu ştiu că epoca în care am trăit a fost atât de cumplită, că efectele ei au fost atât de profunde, de devastatoare, încât nimeni nu a putut să se sustragă acestor efecte. Nici victimele, nici călăii (care ştiau), nici cei care eventual vor spune că nu ştiau. Ei bine, cititorului din viitor (pentru că celui contemporan cu mine sunt convins că nu voi mai apuca să-i vorbesc) îi voi spune că nici scriitorul, oricare a fost el, inclusiv Marin Preda, nu a scăpat efectelor „erei ticăloşilor”, aceste efecte care şi pentru cel mai avizat om erau nebănuite. Astfel, am fost şi eu ca tot omul „erei ticăloşilor” (de fapt erei victimelor şi călăilor, însă numai aceştia şi-au impus punctul de vedere, numai ei au „existat”) un scriitor duplicitar. Aş fi vrut să spun adevărul dar nu puteam, şi am terminat prin a nu mai şti ce este adevărul, prin a mi se stinge acele „reflexe ale adevărului”. Este foarte grav ce spun eu ? Nu ştiu ! Dar este foarte adevărat că în timp ce eu îmi scriam opera „ca un om normal” (dând chiar un roman bun ca Moromeţii), în Gulagul românesc mureau şi sufereau mii de intelectuali, sute de mii de victime. Era normal acest lucru ? Sigur că nu era normal. Cititorul va înţelege bine acest lucru. Unii vor spune, „este un ticălos şi el pentru că în timp ce la Canal murea intelectualitate ţării el îşi scria Moromeţii, fără să spună nimic, fără să ia atitudine împotriva Călăilor care guvernau”. Este adevărat. Are dreptate acest cititor care mă

11

acuză. Da, dar eu, tânărul scriitor care eram pe atunci ştiam că dacă mă voi ridica să spun adevărul, să ţip împotriva călăilor, „nu voi mai scrie Moromeţii”, unde spun foarte multe adevăruri. Da, sunt scriitorul vinovat că n-am spus adevărul când trebuia ca să pot să spun alte adevăruri ! Mai multe şi poate mai mari ! Am tăcut şi n-am spus Marele adevăr (care de altfel era unul vizibil, în mod paradoxal, era o banalitate, îl ştia şi cel mai prost om) ca să pot spune micile adevăruri, care însumate, alăturate, puse cap la cap, ar fi putut să sugereze, dar altfel, acel Mare adevăr. Este adevărat că am fost un scriitor curajos (atât cât s-a putut), care am spus unele adevăruri, pe care alţii nu le-au spus, în acelaşi timp, o spun cu toată luciditatea, încă din timpul vieţi, sunt un scriitor vinovat în faţa neamului meu, a timpului, a copiilor mei. Ar fi trebuit să spun Marele adevăr ! Cum ? Mam gândit mult la lucrul acesta : sinucigându-mă ! Am făcut această afirmaţie de faţă cu Nicolae Ceauşescu, unul din Marii Tirani din istoria poporului român, un conducător totuşi cu unele merite, câteva din ele mari. Numai aşa se putea spune marele adevăr. Nu ştiu dacă voi avea curajul să-l spun vreodată, în forma sa cea mai autentică, nudă şi ca fapt artistic, sinucigându-mă. Am fost un om şi un scriitor vinovat, pentru că am trăit într-o epocă şi într-o lume vinovată. Comunismul ca fenomen al alienaţiei umane, a îmbolnăvit absolut totul în universul în care s-a înstăpânit şi s-a dezvoltat. A victimizat şi a satanizat totul ! Toate lucrurile, toate fiinţele, tot ce fiinţa în universul uman în care se înstăpânise, inclusiv universul, fusese îmbolnăvit. Eu însumi eram un „scriitor bolnav” (dacă o să am posibilitatea o să dezvolt această temă, a scriitorului bolnav), eu însumi am fost un scriitor dedublat, eu recunosc că am fost un scriitor laş, un scriitor care încercând să spun adevărul (adevăruri) am ascuns Adevărul. Pentru că epoca în care am trăit a fost o epocă dedublată, o epocă laşă, o epocă ce a minţit. Ce vreţi, am fost şi eu om ! Spre deosebire de alţi scriitori eu am singurul merit că „m-am căutat” pe mine. M-am înstrăinat ca să mă caut, şi căutându-mă, probabil m-am înstrăinat. Şi înstrăinândumă m-am regăsit, şi regăsindu-mă n-am mai ştiut cine sunt. M-am rătăcit !

12

Da, dar eu am încercat să lupt. Că n-am învins, că voi fi învins, eu am încercat să lupt. Iar câteodată, din păcate, n-am încercat nici acest elementar şi minim lucru. Pur şi simplu n-am mai luptat. Însă mi-a fost limpede că atunci când n-am mai luptat nici n-am mai existat. E un mare şi adânc adevăr acesta pe care l-am trăit cu toată profunzimea fiinţei mele. Am spus lucrurile acestea nu ca să mă disculp de ceea ce eu numeam „imensa vină a scriitorului de a nu spune adevărul”, crima Scriitorului de a nu spune adevărul, ci ca să mă accept pe mine aşa cum sunt, ca să mă împac cu mine, şi ca să-l fac pe cititorul operei mele să privească opera pe care am scris-o şi din acest punct de vedere. Am fost un scriitor bolnav pentru că am trăit şi am scris într-o epocă bolnavă, într-o lume bolnavă, cu oameni bolnavi, cu idealuri bolnave. II N-am spus Marele adevăr (care repet, este sinuciderea, gestul studentului Ian Palah, care şi-a dat foc în 1968, după invazia Cehoslovaciei de către Trupele Tratatului de la Praga) ca să spun adevăruri. În Delirul vol I şi vol II spun asemenea mari adevăruri. Într-un roman ulterior, pe care aş vrea să-l intitulez „Cel mai iubit dintre pământeni“ voi spune adevăruri despre şi din era ticăloşilor. Ce s-a întâmplat în „era ticăloşilor“ când omul (personajul va fi un intelectual) a încercat să „dialogheze“ cu istoria, să se ia la luptă cu istoria. În era ticăloşilor omul a fost strivit de istorie. Ei bine, dar ca să înţeleg de ce am ajuns noi în era ticăloşilor m-am întors în istorie puţin înapoi. Am căutat să înţeleg. Există în istoria poporului român, în acest veac o clipă, care este aşa cum spunea un cunoscut scriitor, o „clipă astrală“. Atunci în această clipă „ni s-a schimbat istoria“. Putea să fie altfel. Dar nu a fost. De la acea clipă ni se trage toată suferinţa din ultimii 30-35 de ani. Este vorba de clipa astrală numită 23 august 1944. Această dată de 23 august ne-a fost de două ori fatală. O dată la 23 august 1939 când a fost semnat pactul Ribentrop-Molotov, şi când ni s-au răpit vechile

13

Sau într-unul din aceste momente. evident necunoscând istoria aproape deloc. prin care acesta îi spunea lui Antonescu. ticăloşii din istoria noastră şi din istoria Europei. Armata sovietică fiind epuizată şi decimată. Ceea ce se poate să fie adevărat. uită că Ion Antonescu a condus România. Da. ţara din mijlocul uraganului. Aşa cum se cunoaşte el a fost la un pas de a scoate în cele mai onorabile şi bune condiţii. trupele ruseşti trecând numai printr-un coridor din nordul ţării şi-ar fi continuat drumul către Berlin. Stalin însuşi ar fi gândit aşa . România a fost condusă magistral de un Conducător în momentul cel mai greu din istoria ei. Geografia politică a Europei ar fi arătat altfel. Mareşalului. Cei care l-au arestat pe Antonescu au comis una dintre cele mai mari tâmpenii. că este de acord să încheie acest Armistiţiu (scrisoare care i-a fost ascunsă Mareşalului de năpârcile complotiste de la Ministerul de externe. şi aceasta după cucerirea Berlinului. cu pierderi şi mai mari (şi nu se ştie dacă în timpul acesta nemţii nar fi avut bomba atomică). Am înţeles lucrurile acestea foarte bine. cu o artă şi cu o ştiinţă perfectă. În urma semnării acestui Armistiţiu România ar fi ieşit din război. România s-ar fi putut salva în istorie. dar aceşti „unii“. Este mai mult ca sigur că lucrurile ar fi evoluat astfel. ei bine. Basarabia şi Bucovina. afirmă că Ion Antonescu şi-a avut greşelile sale. bine instruită şi echipată. Cine cunoaşte bine istoria celui de-al Doilea război mondial şi personalitatea celui care a fost Ion Antonescu îşi dă imediat seama că Ion Antonescu este un fel de „cheie“. ceea ce este foarte grav. pentru noi.teritorii româneşti. sinucideri. Dacă România ar fi încheiat Armistiţiul cu Stalin. unde ar fi ajuns mai târziu decât 9 mai 1945. cu o siguranţă. ţara din vâltoarea care a fost Cel de-al Doilea război mondial. Ca şi Bălcescu trebuia să relev 14 . Am încercat să înţeleg ce s-a întâmplat atunci. Am încercat să înţeleg de ce ! Unii. ei bine. şi 23 august 1944. al cancerului social-istoric care cuprinsese în anii 1939-1945 lumea. când a fost arestat Mareşalul Ion Antonescu. n-ar mai fi atacat armata română. de cei care l-au arestat). care avea peste un milion de soldaţi şi era odihnită. de “simbol” în istoria românilor. Am încercat să înţeleg cine a fost Ion Antonescu. în urma Telegramei trimise chiar de marele Tiran de la Moscova în chiar dimineaţa zilei de 23 august 1944.

ca şi acea invitaţie din partea lui Cornel Burtică. secretar al C. cu propaganda. dar veneau de fapt din partea securităţii române.măreţia şi adevărul unuia din Conducătorii cei mai tragici ai istoriei românilor. în care toată lumea să-l recunoască pe Nicolae Ceauşescu. vol. Nicolae Ceauşescu şi Mareşalul. (Este o propunere pe care Destinul i-a făcut-o iar autorul Moromeţilor a refuzato cu mare uşurinţă. căci nu putusem să spun tot adevărul. Apariţia romanului a fost un “triumf. a lui Burtică.” După ce romanul a fost gata. şi nu atât din partea securităţii cât a celor care sunt şi vor fi duşmanii de moarte. care mi-a propus (auzi ce tupeu şi neruşinare. dar am simţit că “aceasta este munca mea de scriitor. În timp ce mă documentam şi lucram la Delirul. L-am scris ca în transă. am avut de întâmpinat multe piedici dar a fost fascinant. Mareşalul Ion Antonescu şi Generalul Nicolae Ceauşescu. chipurile. am fost urmărit. l-am scris într-o tensiune extraordinară. Primul volum al romanului “Delirul”.) 15 . ameninţări care. Protestul ambasadei sovietice. din partea lui Nicolae Ceauşescu şi a lui. Acest triumf “de scriitor” mi-a adus din păcate nenumărate probleme. am fost ameninţat la telefon “să mă opresc aici”. pentru a trezi poporul. I. ca să “meargă” a trebuit să fac acel “mic compromis” (oare nu este viaţa noastră un mic compromis. amândouă tragice ale istoriei şi politicii româneşti. A fost greu. nevăzuţi ai României şi ai poporului român ( şi a încă unei forţe oculte. Atât cât era posibil acest lucru. şi personajul principal să fie Nicolae Ceauşescu. Nicolae Masă şi personajul tânărului revoluţionar. Spusesem însă suficient ca să-l sugerez în toată adâncimea şi amploarea sa. ştiam. Deosebiţi în multe privinţe. desigur. De ce. desigur) să scriu al doilea volum al romanului „Delirul”.” Pentru conştiinţa mea dureros. amândoi Conducători ai Statului şi poporului român. Vedem însă alăturate pentru prima dată aceste nume. oare nu este opera unui scriitor un mic compromis ? Dar nu ne-am întrebat niciodată cu cine am făcut acest mic compromis. aveau să aibă un “sfârşit identic” n.C. mai ales din partea acesteia). n. dar de fapt ne făceam că nu ştiam !) şi să introduc personajul muncitorului ilegalist. veneau din partea unor legionari.

) Am resimţit acest lucru ca pe o blasfemie. că dacă i se dedică hectare de producţii literare de prost gust merită şi să fie eroul unui roman românesc. dar astfel Preda ar fi avut posibilitatea să spună mai multe lucruri despre Antonescu. nici măcar în comedie. da. academicieni şi profesori universitari de ce să nu fie şi personajele unor romane semnate de Marin Preda ? Să aştepte ei mult şi bine că le voi face eu plăcerea 16 . El asta ar vrea.C. Din acel moment mi-am dat seama că Nicolae Ceauşescu avea să se scufunde în istorie în farsă şi în grotesc. în fotoliul din faţa lui Burtică (şi la prostul acesta ce nume. un dobitoc. de neinspirată. nu numai la adresa Mareşalului dar şi a istoriei române.) mi s-a părut atât de grotească. încât m-a revoltat. nu atât de săraci ca să nu stea acasă şi să muncească pământul. un analfabet ca Verdeţ şi o jigodie şi vulpe nemaipomenită să ajungă prim ministru. Sigur că dacă autorul Moromeţilor ar fi acceptat acest proiect. acest copil de ţărani. în care un Dictator comunist viclean şi fără meritele lui Antonescu apărea preamărit. Este limpede. Adică Ambasada sovietică a protestat că eu “l-am scos de la naftalină pe Ion Antonescu”. Burtică şi Verdeţ. Burtică. dacă toate lichelele şi scursurile neamului acesta ajung Şefi de stat şi prim miniştri. Sigur că da. Stând eu acolo. În acelaşi timp Preda n-a fructificat o şansă pe care i-a dăruit-o destinul. ce-i mai trebuia lui să facă parte dintr-un roman cu Ion Antonescu. logica Puterii a fost întotdeauna ilogică. în momentul când am auzit-o (eram în Cabinetul lui Cornel Burtică de la C. Iar el.Propunerea aceasta. De altfel Nicolae Ceauşescu se înconjurase de acum de marii Domnitori ai poporului român. însă aceiaşi ambasadă n-avea să protesteze că alături de mareşal apare Nicolae Ceauşescu ! În sfârşit. ca romanul să fie scris de Marin Preda. (Am arătat mai sus că operaţia aceasta de alăturare a celor două nume şi personalităţi ale istoriei româneşti a făcut-o Istoria. să stea alături de Mareşalul Ion Antonescu. a circulat un excelent banc pe seama ăstora. n-are deloc nici simţul măsurii nici simţul realităţii. scris de Marin Preda. din care ar fi rezultat un roman fals. Crede că dacă a ajuns Şef de stat. (Nota îngrijitorului ediţiei. Mircea cel Bătrân. Nicolae Ceauşescu. Ştefan cel Mare. alături de care apărea în multe tablouri.

” Când am auzit chestia asta mi-am spus în gând “mon cher”. să ştii că îţi fac bucata. că câr că mâr. în cazul în care însă Nicolae Ceauşescu dorea să fie el “personajul principal”. Romanul “Cel mai iubit dintre pământeni” va fi edificator în sensul acesta. este limpede că acest volum “nu va apare”. “Vă lingeţi pe deşte. M-am abţinut pentru că “mai aveam de spus ceva în istorie. “La o palincă.aceasta!) abia m-am abţinut să nu “explodez” şi să încep să-i înjur de mamă şi să-i bag unde trebuie pe amândoi. Chifla lui. “Vă aştept.” Mă uit eu la el. mon cher. era şoferul meu de atâţia ani şi Săvulică (Savu Dumitrescu. Cam la trei săptămâni după întâlnirea asta cu Burtică ăsta (deştept de-i dau fasolele pe nas) şoferul meu mă invită la prânz la el la masă. să scriu al doilea volum al “Delirului”. Despărţirea de Burtică a fost aşa şi aşa. chiar dacă trebuia să-l scriu cu compromisuri. Nota îngrijitorului ediţiei) nu-mi făcuse niciodată o asemenea invitaţie. şi chiar ai o palincă bună ?”. mon cher. Fragede de ţi se topesc în gură. ”Şi o să-l spun.” Din acel moment însă îmi sărise ţandăra şi decizia era luată. şi pe Ceauşescu şi pe Burtică. Secretar cu propaganda. a fost şoferul Editurii Cartea Românească. îi spun. Când a văzut că nu mă convinge a trecut la ameninţări. mulţi din cei cu care discutasem îmi spuseseră că nu văd “cum aş duce mai departe volumul doi. propunerea a plecat din altă parte. dar m-am stăpânit.C. La zece Săvulică. stăpâneşte-te. Aceasta a fost decizia pe care am luat-o în acel moment. sau pentru sertar. Burtică. La bufetul C. de faptul că el reuşea să mă convingă depindea scaunul lui. “Ştiţi. eu i-am răspuns doar atât “să mai vedem. punctual 17 . Vin să-ţi beau ţuica”. Şi aşa. Atunci mi-a sărit şi mie ţandăra. “Ce spui.” Viaţa îţi oferă însă surprize când nu te aştepţi. dom Preda. cum se spune.” Aşa am rămas înţeleşi. tovarăşe Burtică. într-adevăr. nu scoate o vorbă ca să ieşi viu de aici şi după aia om vedea. La început Burtică m-a rugat. se mănâncă numai chifle dulci.” Am încercat eu s-o scald. dom Preda. de la înfiinţarea ei până la moartea stranie a lui Marin Preda.” “Bine. Atunci la zece vin şi vă iau eu de acasă. Intenţionam. domnule. dar este şi dorinţa tovarăşului şi a tovarăşei. că ăsta fără să fie personaj principal nu poate. dom’ Preda. de. Mai ales a tovarăşei.

când am simţit că nu-l prea înghit. şi el va apărea.D.. vreau să spun că palinca de la Săvulică a fost un pretext. însă nu pălinca era “obiectul discuţiei”. eşti cel mai mare prozator postbelic şi ai obligaţia să spui adevărul acesta. şi n-am făcut nimic atunci. Şi chiar dacă l-am putea nu l-am spune ca dumneata. (Anton Dimitriu N. dar încă nu fusese spus „adevărul despre Mareşalul Antonescu şi despre neamul românesc“. a apăsat el când a rostit aceste cuvinte. că „lucrurile sunt spuse cu fereală“. acum îl vedeam pentru prima dată. în schimb a vorbit celălalt..D. şi după un moment de tatonare. era necesar acest roman în cultura românească. cu forma capului ţuguiată şi cu ochii nespus de vii. tot aşa cu vocea ridicată ţuguiatul. a continuat. M-au felicitat pentru apariţia romanului „Delirul”. A. „Te rog să mă ierţi că-ţi spun adevărul.ca de obicei. această întâlnire mi-ar fi părut suspectă. „Da.„ Bătrânul fiind cam surd probabil vorbea tare şi dădea din mână. La masa dată de Săvulică mare mi-a fost mirarea când am dat de unul dintre filozofii noştri cei mai buni. Nu-l cunoşteam. mi-a spus A. Şi acest adevăr trebuie spus. om de vastă şi distinsă cultură. „Şi acesta este unul şi acelaşi adevăr ?“. a venit şi m-a luat. Soţia s-a interesat unde mergem. după cunoştinţa noastră au fost Anton Dumitru şi Petre Ţuţea. Nu e vorbă. te irită tot timpul. nota îngrijitorului ediţiei). dacă pleci te superi ca văcarul pe sat. am băut palincă pe cinste. a răspuns filozoful bătrân cu capul ţuguiat. Mai ales că dacă nu-l cunoşteam pe A. Discuţia a fost interesantă. dar de ce nu-l spuneţi dumneavoastră ?” s-a ridicat ceva în mine “. N). bătrânul cu chipul osos. Pentru că noi nu-l putem spune. Dumneata îl spui ca un scriitor. Deşi cuvântul simpatic nu este cel mai potrivit. filozoful mi-a devenit simpatic. Este adevărul neamului şi al istoriei române“. Mie lucrul acesta nu mi-a plăcut şi am vrut să mă ridic. dar atunci nu 18 . Cu el mai era un “filozof” dintr-o generaţie şi mai veche (cei doi filozofi. Înseamnă că vom aştepta iar alţi patruzeci de ani până când va mai apărea un prozator de talia dumitale. se vedea însă. Săvulică făcea pe misteriosul. care este o minte profundă a tăcut mai mult. D. În sfârşit. am întrebat. „Dar cum îl spun eu ?“. „Bine. Dar avea în el însă şi ceva care te incită. Îi scosesem câteva cărţi la Editura Cartea Românească.

19 . III Aşa am aflat de existenţa Umilei Inteligenţe. bineînţeles. organizată.. am observat. Există aşadar o Intelighenţie românească. zice el.. Asta. ei sunt formaţi la şcoala disputelor filozofice. Însă dacă veţi avea răbdare o să aflaţi lucruri foarte profunde “. a început să mă certe ţuguiatul. Mi-a atras atenţia şi m-a făcut să rămân. „Antoane. Mai ales seriozitatea celor doi filozofi. stabilit la Paris a afirmat că este genial. despre care. Dar dacă te mai îmbeţi şi te duci la dumneata la Căminul cultural din Siliştea. eu zic că cu omul ăsta (nu se ferea deloc să vorbească cu cacofonii. în gura căruia cuvintele aveau o senzorialitate extraordinară. dumneata vei fi acela. „Am zâmbit. un alt mare filozof român. „Asta depinde de dumitale“. a zis inervat filozoful ţuguiat. Şi cine o să hotărască lucrul acesta. Mai ales că eu am să-i spui (aşa zicea. Stai. „Nu se putea deocamdată“. Ştefan Paul. asta am aflat-o mai târziu. de unde eşti dumneata. mi-a răspuns supărat bătrânul filozof. nu cumva dumneata ?“. „Aşa sunt filozofii. aşa cum făcea personajul meu literar din “Delirul”. şi clătinându-te de beat ce erai şi spui în gura mare că dumneata „eşti om cu O mare“. mi-a spus ţuguiatul. spui.ştiu dacă voi mai fi eu. domnule. Ceea ce am auzit însă în continuare m-a convins. m-a incitat. l-am întrebat. deşi la viaţa lui lucrase în diplomaţie. care asculta liniştit mi-a făcut semn să mă aşez. jos să-l afli ! În loc să mă irite şi mai rău cuvintele ţuguiatului.“A. N-am putut să aflu mai multe lucruri. „Păi dumneata. D. La început am dat capul pe spate şi mi-a venit să râd. chestia asta mi-a plăcut“. m-au făcut să mă aşez şi să ascult. în cazul acesta n-o să intri niciodată în Intelighenţia românească. nici măcar n-ai avut curiozitatea să afli care este „acel adevăr despre Mareşalul Antonescu şi neamul românesc “ şi vrei să pleci că te simţi dumneata ofuscat. cum vorbeau ţăranii altădată) câteva vorba de la obraz “. „În nici un caz. fiind obişnuit cu cele mai elevate stiluri) trebuie să vorbim direct. De dumneata depinde“.

de crimă nici nu poate fi vorba. cum au fost legionarii. Intelighenţia românească este o „frăţietate sacră“. Sadoveanu fiind un om vinovat de multe rele pe care le-a făcut acestui neam. umilinţa. valori care sunt ajutate şi au datorie să lupte pentru „evoluţia neamului românesc“. N n) o „frăţie de cruce a celor mai mari valori pe care le dă acest neam“. şi câteodată mai debita şi prostii. dar mai ales trebuie să fii un slujitor umil al neamului tău. O valoare pe lângă inteligenţa şi puterea ei de creaţie mai trebuie să aibă ca dimensiuni ale firii. din care au făcut parte Sadoveanu. ci de inteligenţe umile. şi s-ar fi salvat… Aşa. are şi va mai avea. Nu exaltat şi iraţional. Intelighenţia umilă nu acceptă violenţa. cuminţenia aceea profundă. Dacă ar fi fost umil. trudind răbdătoare la ridicarea ei. Aceste minţi însă cum se „ridică puţin“ devin setoşi de putere sau de glorie ca Iorga. l-a distrus. (dar nu masoneria aceea. trebuie neapărat să crezi în Dumnezeu. De fapt era mai mult 20 . ar fi făcut parte din Umila Intelighenţie românească. domne Preda.Aşadar neamul românesc are o Intelighenţie a lui. neamul acesta a avut. de pildă. Intelighenţia românească este ceea ce se cheamă o „masonerie“. nici vorbă ! Umila Intelighenţie se opune acestei masonerii. care se pun cuminţi în slujba ţării. Orice minte care se iveşte în spaţiul românesc. Pe Iorga gura. dar prin faptul că sunt minţi creatoare ei lucrează în primul rând pentru „dezvoltarea spirituală a acestui neam“. cu ochii lui atâta de vii că parcă-ţi râdeau în faţă. Nu este o organizaţie politică. credinţa. (ceea ce este foarte adevărat) trebuie întâmpinată. Iorga n-a putut fi salvat. minţi extraordinare. pe care o ştim. care se cred buricul pământului. Intelighenţia rusească. care ne-a adus foarte mult rău. Nu. slujirea binelui aproapelui. ajutată să dea cât mai mult acestui neam. Am întrebat dacă sunt o ramură sau o prelungire a Masoneriei interbelice. ne mâncăm valorile. şi alţii. Aşa cum există. „Ehei. Ei sunt bineînţeles nişte apărători ai neamului. pentru că noi suntem un popor axiofag. Iată ce face Umila Intelighenţie românească. Mi-am manifestat dorinţa de a intra şi eu în intelighenţia românească. să fii un slujitor convins al lui Iisus Christos. avea gura slobodă. Deci nu Masoneria. românească. ci una spirituală. în nici un caz. care ne distrugem. Intelighenţia românească nu are nevoie de inteligenţe care se pun mai presus de ţară. mi-a spus filozoful ţuguiat.

„Dacă o să te faci băiat cuminte. acele documente. mi-a recomandat Ţuguiatul. Eram de aceeaşi părere.o curiozitate. poate“. mi-a spus-o în faţă ţuguiatul. Tăceam amândoi. cuminte şi umil“. făcute pentru dumneata. „Delirul vol. deşi el are sufletul bun. să scoţi fişe. Şi de ce nu se putea ? „Pentru că dumneata nu eşti un om credincios. despre ce s-a petrecut la 23 august 1944. Nu va mai trebui să mergi dumneata la Arhive. ele sunt gata scoase. Dacă eram de acord. care mi-a spus că se putea să treacă miercuri pe la Editură ca să discutăm despre manuscrisul pe care-l depusese de anul trecut. Iată care era lucrul cel mai important. „Nu se putea. că e păcat de mintea şi de condeiul dumitale ! Şi încearcă să te împaci cu Dumnezeu şi să devii credincios!“. I-am răspuns că-l aştept cu plăcere. Atâtea lucruri auzisem despre Masonerie încât nu poţi să nu fii cel puţin curios. mi-a spus la plecare filozoful A. II. cine ar fi crezut că ar fi existat o Intelighenţie românească ! IV 21 . şi să ai grijă de dumneata.. în timp de Săvulică mă aducea acasă. Deocamdată dumneata o să fii ajutat să scrii acest roman. aceşti doi filozofi sunt dintre membrii Umilei Intelighenţe româneşti. care acum îmi devenise foarte drag. acum râzând cu dragoste. vol. pentru a le folosi pentru Delirul. D. Contăm pe discreţia dumneavoastră. „Şi să nu mai bei. una dintre cele mai blestemate şi negre zile din întreaga Istorie a României. mi s-a răspuns“. există şi îmi vor fi puse la îndemână. am gândit în sinea mea. Din ele vei afla adevărul despre Mareşal şi neamul românesc. am conchis. mi-a răspuns filozoful ţuguiat. însă mai important decât informaţiile trebuie redat acel „mare adevăr despre Neamul românesc şi Mareşalul Antonescu“. Hm ! mi-am spus pe drum. Am râs amândoi. Ele. dumneata eşti cel mai mare prozator postbelic şi este o datorie în faţa neamului românesc ca acest volum doi al “Delirului” să existe“. II” Ţi se va pune la dispoziţie toată informaţia de care ai nevoie. „această problemă nici nu se pune. Ne-am despărţit într-o atmosferă prietenească. Nici Nichita Stănescu nu a fost „cooptat“. Aşadar.

că este un deceniu mai mare cât roata carului. şi de ce nu mă apuc de această carte. şi al adevărului acelui Mare conducător al poporului român. În primul rând că acest roman a fost scris pe ascuns. a spus că Omenirea nu este pregătită să cunoască unele adevăruri. şi cred că în creaţia oricărui romancier. pentru că exilul românesc nu constituie un public numeros. pe care o perioadă l-am scris pregătind celălalt roman. „A doua variantă a fost să-l scriu ca pe un roman care va apărea cândva. Acest adevăr este „îngrozitor“. vol. Dacă Nicolae Ceauşescu şi comunismul vor dura mai mult decât mine. vol. şi eu nu cred că el trebuie adus la cunoştinţă poporului român. prietenilor şi duşmanilor mei. acest roman va apărea postmortem. mă gândeam la „Cel mai iubit dintre pământeni” care a şi început să prindă contur în imaginaţia mea“. şi unde va apărea. ce s-a întâmplat atunci la 23 august 1944. Mai târziu o să văd. Un roman singular în creaţia mea. pentru cel care l-a trăit !). uşor schimbat. vol. Conductor fără noroc ! Acest roman. II” va fi romanul acelei mari întrebări. îmbolnăvite de totalitarism. II”. “Cel mai iubit dintre pământeni” va fi romanul Gulagului comunist al deceniului 1950-1964 (ce deceniu. Cei din Intelighenţie mi-au propus două variante: să scriu cu un stil Preda. care m-au întrebat dacă lucrez la volumul doi. al Adevărului neamului românesc. pentru a fi publicat în străinătate. deşi nu este o variantă prea fericită. momentan. II. dintre romanele scrise de mine. cat un secol. “Delirul. Tuturor cunoştinţelor. despre care nu voi şti niciodată când va apărea.Aşa a început scrierea Delirului. şi prea patriot. Aşa cum Einstein. în urma eşuării Experimentului Philadelphia. aşa cum am mai spus. fără noroc în Istorie. al luptei intelectualului român cu Istoria şi lumea. În primul rând îl scriu în ascuns. “Delirul. Popor fără noroc. le-am răspuns că nu scriu la nici o carte. prin destinul lui. Sunt un scriitor care mă ascund de mine şi scriu un roman. este unul dintre cele mai interesante şi stranii. Ceea ce este foarte adevărat. dar am în proiect un alt roman. nu ştiu când. În ascuns. la fel spun că nici poporul român nu cred că 22 . şi dintre romanele literaturii române. de ce. şi care va spune acel adevăr despre “Mareşalul Antonescu şi despre neamul românesc“. Acum cunosc acest adevăr despre care mi-au vorbit cei doi mari filozofi români.

este pregătit să cunoască adevărul despre el însuşi. am fost uimit simţind că acest roman s-a născut singur. mai fundamental“. printre alte scrieri. mărturisesc sincer acest lucru. pe care ne imaginăm că le rezolvăm ca nişte naivi. absorbit de scena pe care o descriam. Totul este adevărat. Deci romanul acesta este scris de un scriitor care se ascunde. în timp ce scriam la acest roman. nimic nu este “provocat. El era cel care mă aduna la masa de scris. În timp ce scriam am încercat „să atenuez“ puţin stilul Preda. de amintirile iubirilor mele ca om. minimă. II”. vol. dacă pot să dea genii ca Eminescu. ci ca pe unul de purificare. Popoarele se purifică prin sfinţii şi geniile lor. şi este şi aceasta tot o mărturisire. greu. el era cel care mă făcea să retrăiesc “acea viaţă de tânăr gazetar” din anii războiului. trecând din subconştient în paginile şi în viaţa personajelor. Am fost uimit. şi aceste capitole se adună undeva. pentru că ar exista şi posibilitatea. uităm să ne mai trăim iubirile care ni se strecoară în suflet. şi ca adolescent. ca să mă retrag undeva să mai scriu un capitol din “Delirul. cuminte. mi s-au insinuat în suflet. şi în realitate ele. trudnic. nu ca pe un exerciţiu de rememorare. Un 23 . De multe ori am uitat de acest lucru. Mi s-a sugerat să mă abat puţin de la “stilul Preda” (care este inconfundabil.” Luaţi cu grijile. De asemenea acest roman este scris într-un interval de timp mare. de aici senzaţia de „roman mai temperat. pentru că despre acea dragoste netrăită (cea mai frumoasă) este vorba în această carte. ca aceste capitole să cadă în mâinile securităţii. Care îşi strigă dreptul la viaţă. Nu ştiu unde. i-l predau. cotidieni. pe care i-o dă acest roman cititorului faţă de volumul I al “Delirului”. Se scria. Nu îmi este foarte teamă. mi s-a mai spus lucrul acesta). În cazul acesta nu ştiu cum voi proceda. După ce termin un capitol. O să văd pe parcurs. cu problemele. dar mi-ar pare rău să se întâmple aşa. ne transformă în Sisifi banali. Terminam un capitol din “Cel mai iubit dintre pământeni”. vine „persoana“ care trebuie să mi-l ia. aceste probleme. În realitate. Este multă dragoste în acest roman. dar acest roman s-a scris singur. Fără voia mea iubirile netrăite. scriind capitolele. Mi s-au dat asigurări că „acea persoană care se ocupă de asamblarea romanului“ este un bun cunoscător al operei mele.

Le mulţumesc celor din Intelighenţia românească.. La inima poporului român. În general este posibil ca poporul român să nu supravieţuiască celui mai mare şi mai de neânţeles fenomen din istoria speciei umane care este comunismul. sau va îngriji apariţia în viitor a romanului “Delirul” să fie un om inspirat. am scris atâtea capitole. căci numai în urma unui “cutremur de proporţii colosale” mai poate acest popor “să se trezească la realitate în istorie”. Şi se construieşte totodată pe sine prin ele. care pe mine m-a şocat săptămâni şi luni de zile. unde un om al Inteligenţei româneşti le adună şi le păstrează pentru a le asambla în viitorul roman.scriitor se purifică prin adevărurile pe care le spune. şi această destinaţie sunt oamenii. şi care au ajuns “undeva”. Adevărul teribil. sper că va “ajuta spiritualiceşte” poporul român. pe care le-am dat. Şi cu atât mai mult nu cred că-i voi supravieţui fenomenului comunist ca să mai sper lucrul acesta. mie ca fiinţă umană. De asemenea nu cred că voi supravieţui în istoria lui Nicolae Ceauşescu să pot vedea acest roman apărut. şi nu-mi doresc. pentru a-l zgudui.împreună cu mesajul care trebuie să ajungă la o destinaţie.sperând că o dată şi o dată va ajunge unde trebuie. (mă refer la volumele II şi III ale “Delirului”). În fond acest roman este asemenea unei sticle pe care un naufragiat pe o insula pustie o aruncă în apele oceanului . Pentru a-l cutremura. să nu ajungă niciodată acolo unde mi-am dorit eu să ajungă. la sufletul poporului român. Mă rog lui Dumnezeu ca cel care îngrijeşte. Către sfârşitul anului 1978. profundelor şi umilelor minţi care veghează la nemurirea în timp a neamului românesc. Este un sentiment foarte frumos pe care-l trăiesc în legătură cu această senzaţie. şi neamului meu ca popor. S-ar putea totodată ca acest “mesaj”. încât am impresia că am scris un volum şi încă jumătate din cel de-al treilea volum al “Delirului” În acelaşi timp acest roman este unul care nu mai vrea să se termine. decât să avem şi noi o dată noroc în istorie! Domnul sa ne ajute ! Domnul sa fie cu acest neam şi cu acest roman ! 24 . căci romanul este un mesaj. pe care îl aduce acest volum.

al dracului să fie ăla care mă strigă pe mine. Aşa. Îi zicea unchiule. "Pe mă-sa de araci. Nici glasul lui Udubaşcă. gata să-l trântească la pământ. Catrina care cârpea nişte izmene se uita pe fereastră. nu era.Moromete ! Bă. era în bătătura lui. gata.Moromete ! Bă. după ce că Parizianu ne înjură şi ne vorbeşte pe la toate 25 . că al lui Parizianu nu vorbea aşa cu el. bombăni el. Da ce să caute acela acasă când el era tomnai pe frontul de la Odesa". La ce se gândea ? Nu se gândea la nimic. peste curtea şi peste casa lui Ilie Moromete. care fusese aruncat din drum peste poartă.„AUTORUL” PARTEA ÎNTÂI I . nici al lui Ciugudel. că nu l-o durea gura. "ce-o mai fi căutând şi nărodul ăsta. vecinul lui de peste drum. dacă acesta nu e al lu Parizianu. "N-are decât să mai strige. deşi asta putea fi făcută foarte bine şi la iarnă sau la primăvară. ca o piatră. Moromete ! Lumina de toamnă târzie fulguia tristă peste sat. Acum făcu efortul să se regăsească. se pomeni vorbind singur. Apoi se gândi că i se păruse. Se auzi poarta şi băiatul lui Parizianu fu văzut apropiindu-se de tocătorul din mijlocul bătăturii. mă-si”. Pe p…. Mă. şi îl lovise în tâmplă. . bă ? Moromete tresărise speriat la auzul numelui său. aşa că se apucase să ascută la aracii ăştia. Aşa că Ilie Moromete nu se întoarse. asupra căruia spinarea lui Moromete stătea îndoită ca un semn de întrebare. Apoi se topiseră şi el uitase de el. ascuţea nişte araci şi gândurile îi zburaseră aiurea. Moromete! N-auzi. îşi văzu mai departe de treaba lui. n-avea ce face şi nu-şi găsea locul.

Pe ce să mă bazez ? Pe pământ mă bazez. . dezvelindu-şi dinţii lui mari şi frumoşi. ai? Moromete rămase cu barda în mână şi cu gâtul ridicat. bă.Pe ce te bazezi ? . E rău de tot. Avu o tresărire dureroasă. .Moromete. şi de la Bucureşti acasă. Apoi îşi scutură capul. Moromete îşi ridicase capul şi îl privea îngrijorat. .Ori eu visez ? Că tot mi se pare mie de multe ori că viaţa asta e un vis. că dacă n-ar fi fost el n-ar fi avut trenul pe ce să meargă. îşi lăsă Moromete capul în pământ apucându-se săşi facă o ţigară. şi nici junghiul care se răsucea în el. să fie moartea ? .Da tu pe ce te bazezi de te găseşti acum în bătătura mea. Nevasta lui Moromete se trase la locul ei şi îşi văzu mai departe de ac şi de izmene. ca să vin de la Odesa la Bucureşti. ce faci. . dar se vedea bine că trecuse printr-o sperietură şi acum îşi revenea. încet. . bine te-am găsit ! Te pomeneşti că ţi se puse junghiu cum mă văzuşi ? Moromete închise ochii şi gemu de durere. pe ce te bazezi? Apoi fără să mai aştepte vreun răspuns îşi duse mâna la inimă. unchiule. al dracului să fie ăla. niciodată nu m-am speriat eu ca acum. Al lui Parizianu izbucni în râs. pentru că Ştefan îl văzu iar închizând ochii de durere. în care se amesteca parcă o ceaţă. Ştefan îşi dădu capul pe spate şi râse cu poftă. Moromete se jeluia parcă. ai fi zis că un junghi i se pusese undeva şi acum îl spinteca de jos în sus. bă Ştefane ? Sau e moartea care veni să mă ia ! . bă Moromete. unchiule. şi la ceasul ăsta ? Şi nu eşti pe front la Odesa ? Mort ? Încă nu-i trecuse sperietura aceea lui Moromete.Păi de ce . îşi înălţă fruntea.colţurile". . nepoate. ca şi cum s-ar fi aşteptat să-i taie cineva capul. .Ce ai. Eşti aici sau nu eşti aici ? Că dacă nu eşti aici e rău. mă speriaşi rău de tot. .Şi dacă n-ar fi adevărat ? 26 . te faci că nu auzi. Şi când visăm noaptea visăm în vis.Păi aici e problema.Tu eşti.Ai. cu ochii trişti.

Aha ? făcu al lu Parizianu. peste gard. Acum Moromete părea şi mai trist. 27 . repetă Ştefan întrebarea cu ochii sticlindu-i în cap de o curiozitate neînţeleasă.Aşa ? icni al lu Parizianu. ia să mai ies eu şi să mă duc şi eu pe la prietenii mei. cu liniile tâmplelor trase în jos. cu obrajii lui plini de ţepi. apoi se aşeză pe ea. Tăcuse brusc.Şi dacă n-ar fi adevărat. .Păi de ce să fie moartea ? Sau râzi şi zici că eu sunt moartea ? Chipul lui Ştefan al lu Parizianu rămase grav. care nu era însă cine ştie ce interesant. că de aia are omul prieteni. care era liniştea ieşită din pământ.Adică cum. . după ce trăsese un fum. ca şi cum l-ar fi apăsat cineva de sus. Acum apa aceea. ţâşniră cuvintele din gura lui. de ce să nu se uite ? Te pomeneşti că n-oi fi atâta lucru pe lumea asta încât să nu se uite pământul la mine ? Nu ştiam treaba asta. privea încolo. se uita pământul la dumitale ? Moromete făcu ochii mari şi îl privi nedumerit. pentru că pe el îl plictisea.Păi nu-ţi spusăi. .Şi dacă n-ar fi adevărat. Moromete trase fumul în piept şi continuă să privească peste grădină ca şi cum nici n-ar fi auzit. se duse şi o luă. Cum sunt arăturile toamna când se lasă ploile şi ceţurile pe ele. că duminica ailaltă…aveam sufletul amărât şi închis ca o arătură. . unchiule. înclinat înainte. începuse iar să crească.O fi şi aşa. Şi am luat-o eu aşa pe zoană. unchiule ? răsună vocea lui Ştefan al lui Parizianu. înspre grădină. Cu privirea căută un loc unde să se aşeze. ca şi cum ar fi văzut ceva. Văzu o buturugă aflată mai încolo.Tăcerea se ridica din pământ ca o apă rece care le crescu până la genunchi şi urcă în continuare. şi se uita nu ştiu cum la mine… . De ce a lăsat. unii albiţi. mormăi supărat Moromete. Moromete îşi făcuse ţigara şi acum. înseamnă că ar veni moartea să mă ia. . care sunt prietenii ? Nu să te foloseşti de el ? . . că ar fi rău. Plouase şi pământul era proaspăt şi odihnit. să mă duc la fierăria lu Iocan. la o adicătelea. Dumnezeu lucrul ăsta pe lume. Şi ce mi-am zis eu.

Moromete nu s-a putut înţelege neam. Răsuflau şi ele uşurate. dacă e pământul pe care-l bat de cinzeci şi mai bine de ani. ele se gândiră la mine cât timp fusesem eu pe front. . eu de ce am fost pe-acolo. şi spune mai departe.Vezi.Păi de ce te miri dacă şi dumneata ai simţit acelaşi lucru ? Şi apoi de ce să nu se bucure ? Aşa.Păi am simţit.. se rugară pentru mine. cum să nu simt.) Ia să-l asculte el mai departe că ce spunea era foarte interesant. unchiule… Te simţeai singur şi cu sufletul pustiu şi ai luat-o pe drum la vale să ajungi la fierăria lu Iocan ? Să mai schimbi o vorbă cu prietenul dumitale Iocan. Măi să fie al dracului. îl rugă Ştefan. avură grija mea.Păi te întrebai ca să ştiu şi eu cum ai simţit dumneata treaba asta. făcu el dând din umeri. se bucurau pământurile de la noi că venişi tu acasă. Asta e. . "Măi să fie al dracului. şi acum erau bucuroase că mă întorsesem acasă şi acum nu mai putea să mi se întâmple nimic rău. şi care mă cunoaşte. Al lui Parizianu tăcu. Al lu Parizianu tăcu un moment gânditor. Era în el un fel de veselie plină de melancolie în el. Moromete îşi făcea liniştit acum altă ţigară. Ştefane. ca să am grijă de ziua de ieri. Mă cunoscură. . tresări Moromete privindu-l în ochi. nu ? 28 . . că el. de unde să ştiu. .De pe front. Cât timp vorbise Moromete îl ascultase înfiorat. ogoarele care fuseseră culese şi pădurea de la Cotigioaia. parcă ăsta nu este prostul acela al lu Parizianu. . pământurile astea de la noi. pentru că şi eu am simţit la fel. Moromete îşi aprinsese ţigara şi acum rămăsese pe gânduri. încurcat parcă.Ihî.De unde ştii. pământul ăsta. . Ele. am simţit aşa dintr-o dată că pământul mă aştepta. (cu care el. Acum două săptămâni când am coborât în gară la Balaci. cu bateriile de artilerie ori în tranşee cu infanteria.Aşa. că eu venisem acasă sănătos. Vocea i se umezise gâtuită. Doamne. . că mă cunoaşte ! izbucni Moromete ca şi cum ar fi vorbit cuiva care îl combătea.Şi de aia se uita el aşa la dumneata ! Acum înţeleg şi eu de ce pământurile s-au bucurat când am venit eu acasă. mai că se miră Moromete înveselit brusc.

ţine-te tare. taicule. băiatule. blândă şi umedă. erau nişte tunuri şi nişte căruţe părăsite. Ar fi vrut să-i spună că frontul e mare. da pe Nilă al meu nu l-ai întâlnit acolo pe front pe unde ai fost ? Al lui Parizianu rămase cu mâna în aer. şi mă dădeam de ceasul morţii. că mi se prăpădea băiatul. unchiule. Şi m-am apucat eu. da pe Nilă l-a băgat pe front.Auzi. să nu mă laşi singur prin pustietăţile ăstea.L-a concentrat şi pe el.Nu l-am întâlnit. şi i-am adunat maţele.Cum i-o fi soarta. mă nepoate. cu tine. Erau moi. şi acum îi lumina toată faţa lui chinuită şi îmbătrânită. şopti al lui Parizianu înfiorat. Îi ieşiseră maţele pe afară şi el stătea întins pe spate cu privirea în cer. îl leg eu cu brâul. Nilă. Ştefane. au început 29 . cum e mătasea. . se îndoi Moromete rămânând cu privirea aia a lui uitată peste garduri. îşi ţinea numai privirea aia a lui. Şi m-am apucat să-i adun maţele să i le pun la loc. îngână Moromete. Achim e la trenuri. acolo în linia întâi unde ai fost şi tu. ce ţi s-a întâmplat.Aia-i e. O să-i pun maţele la loc.L-am visat alaltăieri noapte. mă. nepoate. Din piept îi ieşiră însă numai cuvinte pline de tristeţe : . cum i-o fi soarta. . mă Nilă. e întins pe mii de kilometri. ca şi cum ar fi fost nişte şerpi. Ce e. unchiule.În ochii lui Moromete se aprinsese o luminiţă care începuse să crească. să vezi întâmplarea dracului. Şi el era lângă o căruţă. Şi după ce i-am adunat eu maţele şi i le-am pus la loc ca vai de mine.Scapă el. mă Nilă. să nu se spargă. şi în timpul ăsta îl încurajam. am ţipat eu. . că nici inimă în mine nu mai aveam. tată. am strigat eu la el. ţine-te tare. Nilă. . sprijinită de cer. continuă Moromete cu vocea stinsă. Ştefane… . Numai de n-ar plesni nici un maţ. cu mâinile aspre şi crăpate de muncă. vorbind rar. că ne ajută el Dumnezeu şi scapi. băiatul tatii ! Da el nu zicea nimic. şi-l sui în căruţă. să nu mori. Mă. Şi mie îmi tremurau picioarele şi mă treceau năduşelile de groază. el e mai ferit. şi eu le luam cu grijă. ziceam eu. ca un copil care întinde mâinile către tine. mă băiatule. şi cum să-l întâlnească el în cazul acesta. n-avea nici o grijă. Maţele lu Nilă al meu. era pe front. mi-am zis. Da de ce mă întrebi ? . ce e. ca în nouă sute şaişpe. că nu sunt sparte. şi văd că nu i-a curs mult sânge. şi avea burta desfăcută. I le pun la loc. făcu el.

Moromete se luase cu mâinile de cap. care n-a avut ce face şi i-a fătat ? 30 . unchiule. taicule. Doamne. oftă Moromete lăsându-şi mâinile în jos. ce-o fi cu visul ăla ? Adică să fi avut băiatul meu în burtă şerpi.Şi pe urmă. Aşa a fost să se întâmple… Că la nunta mea. şi de ce-au fugit în lume. l-am auzit pe Nilă al meu. mă. proptite în înaltul cerului. . mă Nilă. Că adică. întins pe spate. că asta tot trebuia să se întâmple. acum parcă mai împăcat. taicule. Nilă ! Bă. nepoate. Îmi moare copilul. atât de chinuit şi de îngrozit. că nu e o mare nenorocire să mori. că îmi moare copilul. . Ştefan al lui Parizianu îl privea şi el împietrit. oftă Moromete. ce mă fac eu acum. adică Parizianu. mă. băiatul meu. El ţinea cel mai mult la dumneata dintre toţi.Aşa zicea ? aproape că strigă el cu ochii măriţi. şopti el înfrigurat. lasă. lui i-a părut rău şi s-a gândit cel mai mult la dumneata. taicule. că fugeau pe câmp ca nişte iepuri.Hm. se jelui Moromete. pe sub căruţele şi tunurile ălea părăsite şi ruginite. ce mă fac eu acum. . că maţele ăştia ale tale s-au făcut şerpi şi acum fug prin iarbă şi peste tot. brazi şi păltinaşi… Ştefan al lui Parizianu tresări şi-l privi pe Moromete cu un interes şi mai mare. şi stătea tot aşa. nepoate. mi-au ţinut cununa. mă. Da eu vin pe partea ailaltă şi te întreb. cu privirile senine. tăicuţule. şi atunci când au fugit cu oile. că am simţit cum se scufundă pământul cu mine.Păi aşa ziceam şi eu. a căzut o stea. el. . . şi-l duşmănise în toţi anii ăştia. Niciodată nu-l văzuse pe Moromete vorbind atât de mult. m-am luat cu mâinile de cap şi am urlat. mormăi îngândurat al lui Parizianu. fir-ar ai dracului ei de iepuri cu mama lor. pe urmă m-am uitat eu la Nilă al meu… Ce facem. păi dintre toţi Nilă era ăl mai bun. stelele şi luna. gâfâia şi avea ochii înspăimântaţi şi aprinşi. . şi eu o să merg acolo unde s-au dus toţi ai noştri. Nilă.Şi pe urmă. careşi bătea joc de toţi şi-i lua de sus. Nu fi trist. nu mai fi dumneata îngrijorat. păi aşa a făcut ciobanul din Mioriţa.Aşa zicea. toţi oamenii mor o dată. gemu Moromete. Mă. De aceea nici nu-l putuse înghiţi tatăl lui. acesta e un fapt normal. vorbi liniştit acum Moromete.iar să plece prin iarbă. Ete al naibii.

. îmi place imaginea asta. S-a sculat într-un lac de sudoare şi până sâmbătă n-a mai avut stare.Dimpotrivă. Sâmbătă a venit acasă şi l-a văzut pe Parizianu aşteptându-l în 31 . gândindu-se el la ceva. unchiule. Tăcea. Apoi schimbând tonul. Atunci când visezi rău ţi se întâmplă a doua zi bine. Moromete îşi lăsase tâmpla într-o parte. pe Parizianu. făcu al lui Parizianu.Nici vorbă. . . Îi părea rău de el. Fac pariu cu dumneata pe ce vrei. şi te cunosc bine. Frumos spus. .E ! făcu Moromete ochii mari.. unchiule ! Şi să-ţi spun pe ce mă bazez. Chipul îi era luminat şi blând.Asta cam aşa e. ca şi cum ar fi vrut să se convingă pe el şi mai mult. apoi îşi scutură capul de parcă ar fi avut chef de vorbă. Fruntea i se înclinase într-o parte ca şi cum ar fi fost grea de gândurile pe care le avea sub ea. pe taică-su. Şi invers. gemu el. Asta o ştiu de la Guica. Moromete îşi înfipse ochii în ai lui Ştefan. Iar şerpii ăia sunt gândurile rele. să scape de ele. Apoi. acum dacă-l văzuse aşa îngrijorat. Măcar să-l mai încurajeze puţin. . Ştefane.În primul rând că în vise se întâmplă tocmai pe dos. când visa de rău i se întâmpla a doua zi un lucru bun. şi când visa de bine dădea a doua zi necazul peste ea. o să primeşti o veste bună. vorbi Moromete întrerupându-l. pe când era la Liceu.Aha. Ajunsesem să ştiu sigur când visez de bine şi când visez de rău. că eu n-aş fi vrut să te găsesc aşa. Să nu se fi prăpădit băiatul meu… Al lui Parizianu stătu un moment concentrat. Nici nu or să treacă trei zile şi o să primeşti scrisoare de la Nilă. Moromete însă rămăsese cu o expresie tulbure pe chip. Ei i se întâmpla la fel. că era la lemne cu carul şi a căzut un plop gros peste el şi l-a făcut zob. . Mie numai aşa mi s-a întâmplat în viaţă. înveselit deodată. tăie Ştefan cu mâna prin aer. şi dumneata crezi că Nilă ar fi murit ? De asta eşti necăjit ! Să nu zici că nu. Parcă el nu-l visase a dată.Asta e sigur. şi acum ţi le spune ca să se uşureze. .Şi apoi nu s-or întâmpla ele toate visele. . pornirile lor împotriva dumitale.Să nu se fi prăpădit bietul Nilă. Era grea ca o ploaie împietrită în văzduh. dar tăcerea asta a lui era altfel de tăcere.

.Ahă. dacă zici tu. Bine-ai venit. l-a întâmpinat Parizianu. şi nici el pe Ştefan. prietenii lui Ilie Moromete. Aşteaptă-mă că viu acuş cu oala. care a descoperit lumea subterană a omului. . trecându-şi mâna prin părul lui mare şi cârlionţat. Ştefane. .Aşa o fi. Da pentru că-mi luaşi o piatră de pe inimă cu visul ăsta. privind în sus. . Bine că te găsesc sănătos. unchiule. Ştefane.Nu măi spune. e unul mare. cum făcuse acesta acum. o să primesc scrisoare. te văzui dupe drum. Important este că Nilă n-a murit şi o să primeşti în curând scrisoare de la el. Alde Parizianu s-a mirat. că n-am auzit de el ? . îi răspunse Ştefan. se sculă Moromete în picioare. se scărpină Moromete la ceafă. Hai în tindă. mormăi aproape bucuros Moromete. Giucudel. Şi Vroid ăsta pe ce se bazează.Şi aşa. lasă că-ţi povestesc eu altădată. scăpat deodată de toate grijile şi nălucirile lui. împungând într-un mod ciudat cu capul înainte.Ahă. de-aici. din ce sat. ca şi cum ar fi fost ei amândoi prieteni de când lumea. se pomeni vorbind tânărul ziarist de la Ziua.tindă. Fugi.Nu e rău. Parizianu îi pusese palma pe cap şi-l împinsese într-un gest de familiaritate. sau o fi crezut că şi-a găsit proştii ? . înveselit.Asta cine p… mă-si mai e.Pe ce te bazezi ? Îşi dădu Ilie Moromete capul pe spate. hă. profunzimile abisale ale fiinţei umane. că te-am visat rău. numai că e cam complicat. A tras aer în piept şi s-a repezit la tatăl lui să-l îmbrăţişeze.Pe Freud. . tăticule. Ştefane. Păi tu eşti prost ca Guica să te iei după vise. i-a mărturisit el.O să primeşti scrisoare. mă. 32 . pentru că niciodată nu-l îmbrăţişase fiul lui aşa. scărpinându-se în cap. Al lui Parizianu se sculă de pe ciotul pe care se aşezase şi o luă după Moromete. . cu visele tele. Urcară în tindă. sigur o să primeşti scrisoare. acum aflat într-un mic concediu de refacere în satul lui. hă. eu zic că n-ar fi rău să luăm o ţuică. acolo unde se adunau Nae Ciubotaru. El s-a oprit în loc pentru că inima îi bătea atât de tare încât a simţit că numai are aer şi i se înmoaie picioarele. . se bazează el bine. nepoate. gest pe care ţăranii nu-l fac niciodată. .

Soarele se lăsase înspre apus. că Parizianu te vorbeşte acum număi de bine la toate muierile din Siliştea Gumeşti. Nevasta lui Ilie Moromete se mulţumi să bombăne ceva fără să-i răspundă. de aia. . şi cum spusăi.Aoleo. Ilie. . fa. n-auzi. că tot îţi era ţie dor de el de nu mai puteai ! Ilie Moromete se uită în felul lui inconfundabil la al lui Parizianu. În aceeaşi clipă un cocoş îşi înălţa trâmbiţa răguşită din oborul vitelor. că de când a început războiul s-a aşezat o tăcere de mormânt peste satul ăsta. Moromete se aşeză şi el pe un scaun. . Hai. ca şi cum i-ar fi făcut cu ochiul. lumină de toamnă târzie. apăru Moromete în tindă cu ulciorul cu ţuică în mâna dreaptă şi cu o cană smălţuită în cealaltă. te dă la gazetă la Bucureşti. să ciocneşti cu alde Ştefan. Îmi era şi mie dor să mai schimb o vorbă cu cineva. ga Catrină. gemu şi se strâmbă al lui Parizianu. Când venise înspre Moromete îi era sufletul vesel. şi ai cere iertare Domnului. răsună vocea lui Moromete. dincolo de ogoare.Păi de ce e bună. . Şi Ştefan a ajuns mare. ce faci ? o întrebă al lui Parizianu. vino. Catrino.Ştefan se aşeză pe un scaun din cele joase pe care şedeau toţi ai lui Moromete când stăteau la masă. cu norocul pe care mi l-a dat Dumnezeu. fa. dar nu-i făcu. Întoarse capul şi în clipa aceea o văzu pe ga Catrina cosând în odaia în care se afla cufărul şi icoana cu Maica Domnului pe peretele de la răsărit. şi acum dintr-o dată îşi simţea fiinţa ca şi cum i-ar fi fost o arătură peste care a căzut bruma.Bună ziua.Aşa. lumina devenise acum roşiatică şi rece. nu ? ridică vocea Moromete şi se apucă din nou să toarne în cană. . Ştefan Paul luă cana din mâna lui Moromete şi rămase aşa cu ea privind în bătătură. Iar alde Parizianu s-o vorbească mai bine pe Guica şi să mă lase pe mine în pace. ori poate n-auzise el. să bei şi tu. nu bei? îl trezi Moromete cu vocea lui nedumerită. 33 . ce arde. veni din casă vocea slabă a Catrinei.Mai bine te-ai închina. . . decât să vorbeşti aşa.Păi. şi cu chipul îmbătrânit. apoi turnă ţuica în cană cu mâna tremurându-i uşor.Bea.

n-are şi omu tihnă de loc. la o ţuică. ca şi cum ar fi vorbit cu el. fi-ţi-ar capu al dracului să-ţi fie. acela care fusese pus acum poştaş.. acolo. apoi a doua oară se înclină şi chiar îşi scoase căciula de tot de pe cap în faţa tânărului ziarist de la Ziua care acum venise acasă. ca şi cum ar fi terminat cu el.Care eşti. şi-l văzu pe Ion al lui Leţu. şi nu laşi omu în pace nici să răsufle ? Se auzise poarta semn că cel care strigase intrase în curte şi acum se apropia. . că a doua oară nu mai zic. Ioane. al lu Leţu. tu eşti. cu spinarea lui arcuită de parcă ar fi fost Moş Crăciun care ducea în spate un sac nevăzut de scrisori şi de ziare. bă ? se auzi vocea murmurată a omului care o pornise către scara prin care se intra în tindă şi în momentul următor veni lângă ei. întristându-se deodată. şi în cazul ăsta mai bine vinde-le.Bună ziua. Moromete ! se auzi o voce puternică. şi acum îşi vedea mai departe de ţuica lui cu al lu Parizianu. bă. deşi nu-l vedea pe cel care-l strigase. da numai jumătate. a dracului de ţuică.Hai noroc. bă. urechile alea cuiva. Vinde-le lu Iocan să facă foale din ele. bă ! îl strigă al lui Leţu de data asta încet. Moromete se întorsese acum cu spatele către bătătură şi către numitul Ion al lu Leţu. Ori ai surzit.Aici erai.Bă. e bună rău de tot. . . mormăi Moromete pentru el. că iei bani buni pe ele. bă. bă ? strigă iar Moromete. el care fusese pe front şi acum stătea de vorbă ca un om de treabă. Ştefan întoarse capul înspre poartă şi-l văzu pe Ion al lu Leaţu. oameni buni ! îşi scoase al lu’ Leţu căciula din cap. că vii în bătătura omului şi stai ca un stâlp. făcu Moromete şi dădu cana cu ţuică dintr-o dată peste cap. 34 . Apoi tare : care eşti. de ai fi zis că a ieşit din pământ chiar lângă ei. Bă. . cu faţa aia a lui nerasă şi albită.Moromete ! Bă. Plescăi din limbă strâmbându-se de plăcere. Moromete. . . care parcă îi curgea din căciula brumărie. cum sunt toţi de la ei din sat.Bă. de data asta răsucindu-se cu faţa înspre bătătură. bă. cuminte. Acesta stătea ca o stană de piatră. . de data asta încet.Pe mă-ta. cu un consătean de-al lor.Hai vino încoace. . şi nu zici nimic ! strigă iar Moromete. nepoate. plescăi el. cu capul înspre grădină de parcă ar fi înlemnit acolo.

departe de casa lor. că nu e prinţul Bibescu.Bă ! nu măi râde. Moromete.Aşa e. Ori ăsta ne vinde gogoşi? Băiatul lui Parizianu luat prin surprindere nici nu ştiu cum să reacţioneze. un râs care era mai mult rânjet. bă. da ce să ştii tu care eşti fudul nu număi de ureche dar şi de minte. E Ştefan al lu’ Parizianu. bă. nu număi de urechi. ce te ploconeşti aşa. Se opri ca şi cum şi-ar fi dat seama că făcuse o necuvinţă. Scrie la gazetă la Bucureşti şi ăia mari de sus au încredere în el şi îl trimit pe front. şi l-a ţinut al lu’ Parizianu cu greutate la şcoli. ziua fusese ea luminoasă. parcă se veseli omul într-un fel ciudat. 35 . ce nu s-a măi pomenit la noi în sat. să-l punem pe el să ne povestească.Ete te. ori tu eşti şi surd de ochi. al dracu. care păştea oile cu copiii noştri. păi nu-l cunosc eu de când era atâtica. poate că n-o fi aşa. Ştefane ? aproape se răsti Moromete la al lu’Parizianu. ca şi cum ar fi vrut să-i spună ăluilalt. . . şi ţie-ţi arde de glume. al lu’Leţu. bă. Se citea respectul acesta din felul în care se înclinase şi din stânjeneala omului. uite. râse Moromete. că o viaţă număi de asta te-ai ţinut. prostule. continuă el. nu-l cunoşti. Aici Ion al lui Leţu.. nărodule. bă. ori sunt răniţi. Brrr ! îi era frig. dar fusese o zi rece de noiembrie. Moromete! îl rugă trist al lu’ Leţu. ca şi cum el n-ar fi ştiut nimic până în acel moment. . Sau n-ai tu o fată pe care o cheamă aşa ? râse iar Moromete. ca apoi să scrie şi să ne spuie nouă ce acte de vitejie au săvârşit soldaţii români.Hai. parcă i se lăsase un fel de nisip pe fundul sufletului. Ştefane. spuse omul cu mult respect. Ion al lui Leţu devenise iar trist şi preocupat de ceva care-l apăsa ca şi cum i-ar fi spus lui Moromete: am o mare nenorocire pe suflet. că sunt vremuri grele şi flăcăii noştri mor. . care păştea oile când era mică. bă. care până atunci vorbise dezinvolt. Da vezi că acum a ajuns om mare. păi să-l întrebăm pe el. ce nărod eşti tu că nici nu ştii că flăcăul ăsta e de la noi din sat. se miră Ion al lui Leţu ducându-şi mâna la căciulă. exclamă Moromete. .Să trăieşti. ăla care păştea oile cu Nicolae al meu şi cu Sevastiţa ta. păru încurcat şi necăjit rău. mai ştii. Şi apoi mai era şi senzaţia aceasta ciudată. bă. şi acum soarele mai avea puţin şi apunea. unde stă de vorbă cu generali. bă. Se dusese şi ziua asta.Mie-mi spui.

lasă că ştim noi ! râse de data acesta încet şi cu înţelegere Moromete. auzi… . Catrino. că nu vezi că se lasă noaptea. să te ajute Dumnezeu. fa. Un câine.Moromete. cum e slujba asta a ta. boală ! Strigă la el Moromete dând din mână. mormăi el. . bă. 36 . . he. de parcă javra lui Bălosu ar fi fost chiar lângă ei. cum îşi trăsese geanta în faţă.Ia gândeşte-te şi tu. cum vă pune şi pe voi cineva într-o slujbă şi vă dă şi vouă să roadeţi un os. cum ziua aceasta se dusese în viaţa lui. gata. he. ca şi cum ar fi fost un câine bătrân şi înţelept. Însă aşa ai fost tu toată viaţa. ori n-au şi ele suflet în ele. vorbi el singur. trebuie să fi fost al lu’ Bălosu. . număi tu ai că te duci la biserică. eu te rugai. . să fii tare. Că v-aţi făcut toţi ai dracului. că n-o fi voie de la primărie să mai râdă omu ? Ia o ţuică aici cu mine şi măi bine taci dracului din gură. apucându-se să toarne în cană. dureros. fără să ia cana din mâna omului. pe gât nu-ţi bag. Ştefan al lui Parizianu o zărea printr-un loc gol în perdeaua care acoperea fereastra mică. oricât de mic ar fi el. bă. filozof. unde îl asculţi pe popa ăla al tău frumos ! strigă Moromete uitându-se prin geamul cu perdea. şi nu mai puteai să faci nimic cu ea.C-ai fi tu filozof! mormăi Ion al lu’ Leţu. Da eu de azi dimineaţă mă chinuiesc să văd cum îţi spun. He. că eu de asta venii. apoi deodată începu să urle lung a morţiu. Moromete. Dacă eşti nărod şi nu vrei să iei. . îngheţă. şi tu şi dă la hoarele alea şi la cai. al lu’ Leţu.Ce vorbeşti. lătră de câteva ori răguşit.Ştefan al lui Parizianu îşi spuse în gând că el simţea concret. dar şi în istorie. Era o bucată ruptă din tine. dincolo de care. bă. Ion al lui Leţu. dacă popii nu i-ar da cineva să mănânce o zi ce-ar zice el ? vorbi tare Moromete. Se dusese.Nea. aşezată pe pat şi rezemată de ladă. se transformase în trecut. . Apoi deodată încet : hai noroc ! şi dădu cana umplută jumătate cu ţuică pe gât.Ce. toţi vă faceţi ai dracului. mormăi el. fa.Du-te. ce vrei de la mine ? vorbi Moromete. rămăsese în urmă. bă. şi gata. Moromete. Catrina Moromete cârpea izmenele şi ciorapii. care nu înţelegea nimic.

Moromete. se înclină ţăranul poştaş. şi se pierdu pe după colţul casei ca să dea la hoare să mănânce. Peste sat tăcerea părea şi mai rece. nărodule. că până la capul satului mă apucă seara. . parcă ar fi înlemnit cu capul în jos.Ho. Ilie Moromete rămăsese cu plicul în mână. care nu se obişnuise încă până acum cu adusul veştilor rele de pe front la muierile care aveau bărbaţii în război. că n-ai stat neam până acum. ca doi oameni care ne cunoaştem demult. . bă. Afară lumina zilei devenise roşie. şi al lu’ Leţu scoase din geanta lui de piele un plic de culoare albastră. deşi acum nu mai auzea nimeni ce zice.Rămâi cu bine. eu am fost aia care-am stat o viaţă întreagă pe plimbă la poartă şi am oprit călătorii pe drum. că vreau să te întreb ceva. Un car trecea pe drum scârţâind. Stai. oameni buni.Uite ai aici o scrisoare. că dacă e rănit vine acasă şi poate să trăiască mult şi bine cu nevasta lui. te pomeneşti. o să trec eu pe la alde Parizianu.Stai. Când eu te chemai să bem şi noi o ţuică. murmură al lu’ Leţu. Apoi eu mă duc.Eu zic că nu s-a întâmplat nimic rău de tot. că el te măi poate încuraja. ca şi cum ar fi fost singur. Ştefane. că nu te goni nimeni. Catrina Moromete ieşi în tindă trântind uşa după ea.. păi dacă eşti fudul de urechi ! . că deseară mâncăm ciorbă de vorbele tale! Catrina Moromete trecu prin tindă. Apoi tare : aduseşi scrisoare de la unul din băieţii mei. acolo. Ion al lu’Leţu. şi acum fiarele astea înebuniseră. Ilie. bâigui al lu’ Leţu. al lu’ Leţu ? Sau mi se pare mie ? . stare-ai bumbeni. fa. ai înnebunit ? vorbi Moromete ca pentru el. de ce eşti tu prost şi vrei să mă faci pe mine să cred că te-am gonit din curtea mea. Câinele lui Bălosu urla a morţiu. aşa. Bine că eşti cu Ştefan. . nărodule. Rămâi cu bine Moromete. .Ce-ai. coborând în curte. . stai.Să-ţi dea Dumnezeu noroc şi sănătate ! vorbi omul cu mare tristeţe şi-i lăsă plicul în mână vrând să plece.Ce tot bombăni. parcă ar fi avut în el nişte fiare care se frecau. fără să se oprească din bombănit. şi poate o da să fie numai rănit. 37 . să mai stăm de vorbă. bă. Dumnezeu să te ajute ! repetă el.

cu care nu se înţelesese toată viaţa. . Ştefane. parcă se prăbuşise brusc în el. prostule şi bea acilea. Tăcerea îi strângea pe toţi ca o plasă. să te văd. domnule. glăsui el. Dar el nu făcea lucrul ăsta. Ştefane. că acu mă supăr. vorbi rar Moromete. Apoi schimbând iar tonul. acum să văd ce deştept eşti. şi pe la mine în bătătură nu măi calci ! îi întinse el cana cu ţuică lu’ al lu’Leţu. Nu ziseşi tu. ori vreai să zici că am spus eu lucrul ăsta ? Nu. nu se ştie de ce. trezindu-se din spaima care-l făcuse să înlemnească. Acelaşi lucru se întâmplase şi cu al lui Leţu care înlemnise cu cana în mână. . ca şi cum ar fi întins urechea să audă.E semnat pe verso Nilă Moromete ? întrebă tatăl băiatului despre care se presupunea că murise şi pe care-l visase cu două seri mai înainte mort. tot se întâmplase. ridică Moromete arătătorul în sus. 38 . . Dumneata ai zis. depindea de deşteptăciunea lui Ştefan al lui Parizianu. . Şi-n liniştea aceasta urletul câinelui lui Bălosu despica văzduhul. ruda lui. trezindu-se în momentul ăla. care se prăbuşi deodată peste ei peste ei. că-mi vine scrisoare de la Nilă. Avea chipul întunecat. se auzi vorba lui al lu’Leţu. acum fă bine şi citeşte-o! Ilie Moromete rămase cu degetul în sus. unde te grăbeşti ? vorbi Ilie Moromete.Nu.Hai. nu se ştie de ce. întinse el plicul. făcu Moromete. faptul că el nu murise şi trăieşte. ca un cuţit cu lama în sus. deşi era îngândurat şi trist cum nu-l mai văzuse niciodată Ştefan până acum. ca şi când el n-ar fi putut niciodată să ştie acest lucru. Al lui Parizianu rămăsese şi el cu gâtul alungit. deşi în momentul ăla era cel mai simplu lucru de aflat de pe lume. dar se gândise şi la Didina lui Aristide. . Se apucă să umple din nou cana.Te-am întrebat dacă scrisoarea este semnată Nilă Moromete? ridică el mâna în care ţinea scrisoarea pe care i-o dăduse al lui Leţu.Aa ! făcu Ştefan. revenindu-şi.Păi nu zisăşi tu. De parcă binele lui Nilă. .. că te bazezi pe nu ştiu cine p…mă-sii. adresându-se lui Ştefan. că-mi vine scrisoare. aşteptând să audă nenorocirea care se întâmplase şi acum se abătuse asupra capului lui. . spunându-şi în sinea lui îngrozit că orice-ar fi tot aia e. Hai. ce spunea scrisoarea aia. Ia. mă. or fusese numai rănit.Trage şi tu un scaun şi stai jos. nenorocirea sau altceva. şi el îngheţat. N-avea decât să întoarcă scrisoarea pe dos şi să citească. Se gândise la visul lui Moromete.Aha.

Aşa e! Lumina devenise şi mai roşie şi un lac de cerneală roşiatică se scurgea acum prin tinda casei lui Moromete. apoi rămânând înlemnit şi înnegurat cum era mai înainte. Aici al lui Parizianu se opri ca să citească şi cealaltă scrisoare scrisă de mână. Ziaristul de la Ziua desfăcuse calm plicul conştient fiind că inima îi îngheţase în piept şi nu mai bătea demult. gemu Moromete. . şi deodată inima îi bubui să-i spargă pieptul. n-are nimic ! E viu şi nevătămat. râzând prosteşte. sau nu ştiuse până atunci nimic despre ce e ăla destinul omului. făcu al lui Parizianu. Tu zici cum vrei. anunţându-i că Nilă a săvârşit o faptă de vitejie salvând viaţa unei Companii care putea să fie nimicită şi să cadă în mâinile duşmanilor.cea care-l făcuse pe el. să-şi dea seama că el nu ştie. iar ei. calm şi cuminte. se uită el pe cealaltă scrisoare. . Ce vorbeau ei! Nilă trăia şi era bine. că nu-l mai putea ţine pe om în tensiune.Cine.A ! Gemu iar Moromete. Al lui Leţu părea de acum o mogâldeaţă înlemnită şi ea. nemaiputând să suporte scurgerea timpului. pe Ştefan Paul. Al lui Parizianu se opri din lectură uimit şi intrigat. . Nilă al meu ? Despre el e vorba ? Al lui Leţu îşi scosese căciula şi acum o frământa în mâini.Hai noroc. mă. bătută de data asta la maşină cu nişte litere mari şi drepte. care le scria părinţilor caporalului Nilă Moromete. Citise primele rânduri. ca şi cum i l-ar fi tăiat cineva. din comuna Siliştea Gumeşti. .Da. cu litere mici şi semnată colonelul Marin Godeanu. unchiule. luând plicul din mâna lui Moromete care începuse să tremure rău.A. şi capul îi căzu mai jos. şi dete cana peste cap fără să mai plescăie. . 39 . gazetar la ziarul Ziua al marelui Grigore Patriciu. Moromete. Iar asta este. . se bâlbâi Ion al lu’ Leţu. şi în momentul ăsta Ştefan Paul realiză că trebuia să-i comunice unchiului său vestea pe care o aştepta.E bine. citeţ. părinţii caporalului Nilă Moromete „trebuie să fie mândri de fapta vitejească a fiului lor şi erau felicitaţi pentru educaţia pe care au dat-o fiului. se bâlbâi Moromete. e un Ordin de zi dat de Marele Stat Major…în care e citat caporalul Nilă Moromete. că nu e nimic. şi vă scrie voios. Dumnezeu să ne ajute ! Eu aşa zic.

cu ochii arzându-i acum febril în cap. cu ochii micşoraţi şi încordaţi. I-auzi. cu ochii arzându-i în cap. . Ştefane ? tresări îngrijorat Ilie Moromete şi fruntea i se încreţi ca o armonică trădându-i-se astfel îngrijorarea. bă.“ Aici Moromete se opri. ca un şcolar care silabiseşte rândurile pentru că n-are încă bine formată deprinderea cititului. Moromete ! Nilă e erou. care îşi dădu capul pe spate râzând. îi răspunse Ştefan al lu’Parizianu. sau ca el. . să fii tu. se strădui el să vorbească precum ţăranii din Siliştea Gumeşti. dragă tată şi dragă mamă.Nilă Moromete. păi în cazul ăsta dai de băut. bă. . . prostu de mine.Al dracu. că s-ar fi putut ca al lui Parizianu să-şi bată joc de el. Moromete. ”Dragii mei.Cine. mă temeam să nu fie scrisoare de moarte. de-acilea. ha ! I-auzi. şi eu. bă ? strigă iar Ilie Moromete. Auzi. bă.Da cum. Se aplecă asupra ei. Fugi. izgonindu-l o dată pentru totdeauna de pe pământul străbun al patriei.Ha. într-un fel ciudat.. . aşa cum au primit al Lenii lu’ Târă şi Ştefan al Bezdochii. din Siliştea Gumeşti ! . bă.Ia. şi-i smulse lui Ştefan scrisoarea din mână. ca şi cum ar fi avut pietre în gură. exclamă el. Dumnezeu să-i odihnească. să viseze.E Nilă. Dumnezeu să-i odihnească în pace pe toţi vitejii noştri. care să anunţe că Nilă Moromete a căzut eroic la datorie. Apoi îşi strânse din nou ochii şi se aplecă asupra scrisorii mormăind pentru el ce citea cu 40 . bă ! Eroul Nilă Moromete. Al lui Leţu se porni şi el pe un râs prostesc. bă. Al lu’Leţu făcuse ochii mari şi asculta cu încordare şi cu un respect sacru. Ilie Moromete. Moromete îl privea pe Ştefan uluit. tatăl lui Nilă. Noi am intrat de două săptămâni în luptă şi până acum am dat bătălii crâncene cu duşmanul pe care l-am aruncat peste Nistru. . cum nu-l mai văzuse niciodată Ştefan. ha. se trezi Moromete. cum cine ? îi răspunse al lui Parizianu. nărojilor ? Nilă al meu. bă. aflaţi de la mine că sunt sănătos ceea ce vă doresc şi vouă. De asemenea au avut pierderi mari şi companiile învecinate.„Din Compania noastră au pierit eroic doisprezece soldaţi de-ai noştri. bă. ha. ca şi cum n-ar fi înţeles nimic.

vorbi şi Ştefan al lui Parizianu.greutate. aflat acum la mii de kilometri depărtare. ridicându-se şi el în picioare. cu sufletul greu şi totodată plin de o bucurie subterană.Brava. se zgribuli al lui Parizianu. se trezi al lu’Leţu. cu capul aplecat înainte. . bă. nărodule. Dumnezeu să ne aibă în paza Lui. ca şi cum l-ar fi jelit pe fiul lui. şi stelele se vedeau mari şi limpezi.Mă. şi se ridică în picioare. bă. coborând din tindă. şi luând-o înspre poartă. expresia lui Ilie Moromete arăta absentă şi tristă. taicule. Mă. Se cutremură din nou clănţănind de frig. În loc să se bucure. Apoi nu mai scoase mult timp nici un cuvânt. şopti el. În casă Catrina Moromete aprinsese lampa. Nilă. Moromete. Al lui Parizianu murmură şi el un ”bună seara. . Când ajunse în drum se opri şi se uită în sus. trec eu zilele ăştia pe la tac-tu. băiatule. Catrina Moromete trecu prin tindă bombănind ceva. păi nu stai să terminăm ţuica asta?“ Însă Moromete tăcea trist şi absent. Afară începea să se lase înserarea. tată…Mă. apoi o luă înspre scară şi coborî în bătătură. astfel că al lu’ Leţu se topi. Moromete. spus mai mult ca să nu-l trezească pe Moromete din gândurile lui. Liniştea era groasă şi apăsătoare. Ştefan al lui Parizianu rămase în picioare fără să înţeleagă nici el tristeţea lui Moromete. unchiule. uitând total de cei doi. După ce descria viaţa de pe front. cu un limbaj greoi şi contorsionat. căzut pe gânduri. Nilă îşi cerea iertare pentru răul pe care i-l făcuse tatălui când plecase cu oile la Bucureşti împreună cu fraţii lui. Era o noapte rece :”brrrr“. unchiule“. îmi luai un pietroi de pe inimă. în stepele Ucrainei. de parcă ar fi fost aproape şi te uitai la ele printr-o apă. ”Măi să fie al dracului. astfel că o să fie bine de noi.“ Moromete se opri iar. fără să înţeleagă nimeni ce zice. Al lu’ Leţu mai întârzie un moment sperând că o să-l audă pe Moromete protestând şi oprindu-l : ”unde te duci. ”Însă bun este Dumnezeu. că e mare şi bun ! Rămâi cu bine. bolta cerului era de un albastru închis. . de parcă ai fi zis că obosise. Moromete era tot trist. neică Ştefane.Apoi rămâi cu bine. Nilă.Asta e. şi o să ne vedem cu toţii sănătoşi acasă. oftă Moromete din greu. şi aşa să ne ajute. În momentul acela 41 . Nilă. bă. şi bătăliile la care luase parte. cum se nimeri chestia asta cu scrisoarea”. .

vorbi singur. arborii Cişmigiului îi făceau bine. pentru că în Cişmigiu sunt arbori. care în subconştientul nostru. ”Cu Moromete s-a petrecut ce s-a întâmplat cu mine cu Luki şi cu Didina. al dracului Nilă ăsta. de doctorul Spurcaciu. de codru. când se simţise dat afară. ceva din subconştientul meu m-a adus în Cişmigiu. dar de fapt mai mult copacii. călări şi cu iataganele în mâini. şi când acolo Nilă a ajuns erou. În fond Moromete se aştepta să-i aducă al lu’Leţu vestea că Nilă a murit pe front. cum îi venise lui la gură. eu mă salvasem ”ascunzându-mă„ în Cişmigiu. ”Ce e şi viaţa asta“. nici nu-şi mai aducea aminte pe unde o luase şi cum de ajunsese în Cişmigiu. Dar de ce atunci. gol de bărbaţii care plecaseră pe front. în codru. în mijlocul codrului care fusese o dată Cişmigiul. în penultima săptămână a lui octombrie. Se opri în loc şi se mai uită o dată în sus: stelele erau limpezi şi mărite de aerul rece şi tare. Când zici că a dat necazul peste tine şi ţi s-a întâmplat o nenorocire îngrozitoare tocmai atunci te răsplăteşte Dumnezeu însutit. al dracului să fie„! 42 . tânărul ziarist de la Ziua. pentru că un timp nici nu mai ştiuse de el. care îl făcuse în toate felurile. Cu veacuri în urmă. ”Aha. ”Mă. bravo. care-i îngheţa fruntea. şi vântul rece. îi făcea bine. Îşi aminti numai că n-avea nimic pe cap. la mii de kilometri. Se trezise rebegit de frig în Cişmigiu. Şi iată că în memoria mea se mai păstrase acest rudiment al instinctului de conservare. ne aduc aminte de pădure. destul de tare ca să nu-şi dea seama. De fapt nu de furie. iar apoi îi strigase şi ”ieşi afară„. mă Nilă. După ce plecase în seara aceea de la Luki. ca şi cum l-ar fi dat afară din casa lui. acum aflaţi mai departe decât fusese el. Nu degeaba îmi erai tu cel mai drag. Era negru de umilinţă şi de furie. Ai ajuns erou !“ II De fapt Ştefan Paul venise în satul lui cu două săptămâni în urmă. pe ce străzi o luase.simţi satul pustiu şi bătrân. ”Mă. când năvăleau avarii sau turcii în satele noastre. al acestui neam. mă.“ Al lui Parizianu se pomeni dârdâind de frig. strămoşii noştri se salvau fugind în pădure. răcoarea nopţii de octombrie. îşi spusese a doua zi. că era transpirat. izgonit ca un câine. vorbi el.

cu Spurcaciu. cum îi fuseseră stâlcite şi prelucrate. ”Aha!„ îi ţâşni întrebarea aceasta în conştiinţă ca un şobolan scârbos. Luki. Nu cumva pentru că aflase că el fusese primul bărbat cu care trăise Luki. şi acum îl ura de moarte ? Bine. Adică de ce să-i pară rău că o pierduse. Aici îl găsise şi pe Niki. nu cumva numele lui vine de la suflet. ce se întâmplase cu el. de Luki ? Acela fusese Adrian Popescu. o pornire cumplită împotriva lui. şi că îl dăduse jigodia aia de Spurcaciu afară din casa lui Luki. de parcă s-ar fi întâmplat un miracol cu el. că se culcaseră ca bărbat şi ca femeie. colegul mai tânăr al fratelui ei. pentru că mi-ai spus adevărul te iert. neras şi obosit. ”de ce se purtase aşa Spurcaciu„? Se vedea că are în el o ură cumplită.se scărpină la tâmplă Ştefan Paul. ci el. Spurcaciu. încât el nici nu le mai recunoscuse. de pildă. îi trimisese scrisoarea aceea. oricine ar fi fost ăla. n-ar fi putut face lucrul acesta. Oricum în lipsa lui la ziar se întâmplase ceva. adică avusese dreptate el. să-şi piardă cumpătul. De la Niki aflase ce se întâmplase cu articolele lui trimise de pe front. să-şi stâlcească ce scriu ei şi nu ce scriu eu. Acum îşi revenise. exclamase doctorul Spurcaciu (ce nume şi la ăsta. Ştefan mersese direct la Luki. El. dar în cazul ăsta însemna că Luki trăia cu el. Ceva pe care nu-l 43 . asta este o notă proastă pentru Spurcaciu. tăcea parcă îi era ostil ”(oare să fi aflat şi el de legătura lui cu Luki şi să fi crezut că el îşi bătuse joc de ea ?). cu ţipătul acela disperat al locomotivei în urechi. Luki îl primise aşa şi aşa. dar îţi cer ca în viaţa ta să nu-l mai vezi pe individul ăsta arivist şi abject. Lucrul acesta îl făcuse să i se ridice sângele la cap. Paul Ştefan.”Aha. de la spurcăciunea sufletului ?). Doctorul Spurcaciu îi ceruse atunci lui Luki să-i spună cine era acest bărbat. pentru că nu întâmplător îi văzuse umblând împreună. aşa cum era. ”Pe mă-sa. Dacă stătea bine şi se gândea. şi atunci o obligase să-i spună cine fusese ăla care avusese norocul să se bucure primul de ea. iar ea îi spusese că nu fusese Adrian Popescu. care îi zgârie creierii cu labele lui. când se întorsese de pe front. avusese realmente senzaţia că Mareşalul şi Grigore Patriciu îşi bătuseră joc de el.” De la Gară. când crezuse şi spusese că ea trăise cu Adrian Popescu. după ce el. Spurcaciu. fiind nedespărţiţi. un intelectual şi un om bine crescut nu procedează aşa. cel care o făcuse pe ea femeie. şi el văzuse că nu mai e fată. şi Niki ăsta.

Lacul dormita plin de o pace caldă şi adâncă. nu. ironic. Ce se întâmplă cu el ? Trecuseră câteva ceasuri bune şi el nu ştiuse ce se petrecuse cu el. deschis. numai cântecul greierilor se înălţa ca o mare de ţârâituri înconjurându-l. care ucisese ce era mai bun într-un om. pentru că forţa asta care-l schimbase. pe o alee. A doua oară de fapt îl trezise la realitatea cea adevărată. Ei. care nu înţelegea nimic din ce se întâmplase cu ţara şi cu lumea aceasta. care se derulase stihinic şi dezlânat. Niki Dumitrescu. în mintea lui gândurile se derulaseră. Patriciu. De fapt. Îl avea în faţa lui pe Niki. de nici o iniţiativă. trebuia să fi fost aproape de miezul nopţii. Părea buimac. însă el să mai aibă vreo zvâcnire. inteligent. făcându-te să te înfiori şi să ţipi de plăcere. Generalul. ce mama dracului se întâmplase. reflectând luminile ceţoase ale celor două becuri ascunse de frunzele bătrânilor arbori. pentru că Cişmigiul era pustiu. ăsta trebuie să fie adevărul ! Ştefan Paul îşi dăduse o palmă peste frunte. era un om care se conformase. Da. cu cerul senin. adică să-l înnebunească. îl întorsese cu o sută optzeci de grade. după ce am avut 44 . Când limbajul lui interior. de fapt îl distrusese. oarecum rece. Era în Cişmigiu. Ba da. un alt om. încât îl omorâse spiritual într-un timp atât de scurt. îşi dăduse palma aceea peste frunte şi se trezise. nu era însă atât de frig încât să începi să dârdâi. deşi în momentele acelea el vorbise cu el însuşi. se întâmplase ceva cumplit şi ideea aceasta i se păruse limpede. Adică el când plecase îl lăsase acasă pe Niki cel adevărat. şi ideea asta e ca o lumină care ţi se aprinde în cap luminând dintr-o dată lumea din afara ta. deşi nu arăta lucrul acesta. Era o noapte de octombrie. luândul pe sus. care de acum încolo nu mai era în stare. capabil. Până când ajunsese la ideea aceasta cu Forţa nevăzută şi îngrozitoare care făcuse din prietenul lui mai mare. bonom şi acum găsise un Niki închis în el. cu coloana vertebrală ruptă. ca atunci când îţi vine o idee la care nu te gândiseşi mai înainte. de nici o ironie. care îţi scârţâiau parcă pe pojghiţa sufletului. trebuie să fie cumplită. ameninţând să-l distrugă.înţelegea. Şi palma asta pe care şi-o dăduse singur destul de tare peste frunte îl trezise la realitate. îl anihilase. vreun punct de vedere. greierii umpleau spaţiul din jurul lui cu miliardele lor de ţârâituri. care era cu totul alt om. el numai va face tot ce îi vor spune alţii. absorbindu-l într-atât încât uitase de el.

unde fusese invitat la masă. decăderea acestei lumi. împinse la suprafaţă. a ziaristului Ştefan Paul. După ce se bărbierise şi îşi pusese costumul cu cravata înflorată. de culoarea oului de raţă. spurcatul dracului. subţiată şi devitalizată de cultură. închipuită. formată din momârlani şi ţopârlani. Nu. a clasei aristocrate. devitalizate. uimitor 45 . în Cişmigiu. umplând văzduhul parcă de un mister medieval. din subconştientul şi din spaimele unei lumi bătrâne şi erodate. deschisese în aceasta un zăgaz prin care fuseseră proiectate în afară. Da. iată că-l şi iertase. primitivă şi incultă.discuţia aceea cu Niki. Vezi. ura doctorului Spurcaciu împotriva lui. Şi aici se întâmplase scena aceea nenorocită cu Spurcaciu. ba chiar îi era şi milă de el. De fapt acesta era mesajul doctorului Spurcaciu şi acest mesaj venea mult mai de departe. în doctorul Spurcaciu nu era numai ura împotriva lui. cu instinctele lor puternice şi sigure pun mâna pe slujbele şi pe fetele familiilor burgheze. a lumii orăşeneşti. şi pe care nu poţi să-l dai afară. în acel moment. îşi trimit odraslele să ia cu asalt oraşul. în noaptea aceea de octombrie. o fiinţă foarte slabă. mai profundă. adică învăţase atâta carte. dar şi cu fumuri în cap. cu mintea limpede ca apa acestui lac. Iar apoi. Că la o adică lumea subţire a intelectualilor şi ordinea vieţii în cetate este pusă în pericol de asaltul clasei ţărăneşti. necioplită. nu era prost băiatul acesta. Doamne. la mare distanţă. provocând astfel degradarea clasei burgheze şi a oraşului. o dată pătrunşi în lumea oraşului. Deşi era doctor. unde am făcut o baie şi m-am bărbierit. În minte îi veni chipul alungit şi înseninat oarecum al tinerei şi al severei lui gazde. acest Spurcaciu. şi acum se găsea în Cişmigiu. O pereche de îndrăgostiţi traversa. aleea pe care se afla el şi se pierdu în penumbra bătrânei grădini bucureştene. care n-avea ce să caute la logodnica lui. mai ales despre om. reziduurile ideatice care însoţeau şi stimulau această ură. care vânzându-şi perechea de boi ca fii acestei clase să poată învăţa. ura lui era de fapt ura mai adâncă. mult mai subtilă şi mai vitală. obsedaţi numai de parvenirea lor. împotriva clasei ţărăneşti. plecase din nou la Luki. De fapt. ca persoană. rudimentară şi arivistă. eu am plecat acasă. şi el. cu regulile şi cu morala ei ancestrală. într-o noapte frumoasă de octombrie.

de concret ca până în acest moment. la început neîncrezător (de o inconştienţă uimitoare. se regăsise pe el. bă”. în loc să se sperie şi să se pişe pe el de frică. iar acum. de parcă tot acest imens oraş. şi anume că acel cântec metalic. la rândul ei. se auzi Ştefan Paul vorbind în noaptea frumoasă de octombrie. aşa cum nu se mai întâmplase niciodată atât de profund. luase parte pe front. În fond nu era decât un băiat venit dintr-un sat în marele oraş. aproape inexplicabilă. trimis de Grigore Patriciu. ca să fie aruncat de destin tocmai acolo. devenise demult un cimitir. adică luă cunoştinţă de el. hm. Nilă. speriindu-se el însuşi de cuvintele lui care spărseseră liniştea nopţii. şi care printr-o împrejurare norocoasă. se ridicase parcă din lumea cealaltă. însă ceea ce-l izbi mai mult pe Ştefan Paul fusese altceva. de aceea era el pe lumea aceasta. 46 . iată. O batere de vânt trecu speriată parcă prin frunzişul arborilor bătrânului parc. săvârşise acte de vitejie. ca un prund de lac uscat (frumos spus ca un prund. Se pomenise în mijlocul rebeliunii legionare. Bă. se auzi cântecul răguşit şi metalic al unui cocoş. iar el. care-l proiectase. să-şi stăpânească ura aceea care venea în el din adânc. se scufundase în lumea cealaltă… Brusc Ştefan Paul îşi simţi sufletul împăcat. “îl azvârlise şi pe Nilă destinul în groapa leilor. se pomenise în lumea fantastică a presei. “Măi să fie”. întins ca o plăcintă în câmpie. “să fii tu al dracului. Nilă. îl azvârlise. Nilă Moromete. vorbi tare Ştefan Paul. el era victima urii care gâlgâia în el ca un izvor. unde vărul lui. prea norocoasă. nici una nici două săvârşise fapte de vitejie ca strămoşii lui care-şi dăduseră viaţa pentru apărarea pământului strămoşesc. Ce-o fi făcut el. cu faţa lui lată şi cu pielea groasă pe fruntea lui teşită. Trebuie să fi fost un cocoşel tânăr. de cocoş. în timpul din urmă. să-ţi simţi sufletul ca un prund). Nilă. Departe. Printre crengile ca nişte mâini întinse înspre Dumnezeu se vedeau stelele mari. îşi spuse) în steaua lui. aşa cum arunci o halcă de carne leilor într-o arenă. dinspre Ştirbei Vodă. dacă el nu ştiuse s-o facă pe Luki soţia lui. dar mai ales dacă el nu putuse să se ferească. la luptele de eliberare a pământului străbun al Basarabiei.de vulnerabilă în faţa vicleniei şi agresiunii vieţii. umede şi pufoase. În fond acest băiat era un chinuit şi un infirm.

Şi el ce făcuse? Îşi pierduse cumpătul. bă ! Aşa. a întregii clase de burghezi şi de intelectuali din oraşe. ceea ce era foarte adevărat. pentru că i se întâmplase o nenorocire. De la Paris el poposise în Siliştea Gumeşti unde copilărise şi aşteptase să se ridice. Ştefan Paul. aşa e viaţa îţi spui. încât după aceea n-a mai ştiut ce s-a-ntâmplat cu el. abia după aceea. Nu trebuie să faci nimic. trăind de veacuri în Cetate. însă în acelaşi timp starea aceea de furie şi de umilinţă îi întunecase atât de mult mintea. ale istoriei. adus de bunică-sa în pântecele ei. dar vezi că trebuie să înveţi care sunt dedesubturile acestei vieţi. stăpânit de boieroaica Guma.” Ştefan Paul oftă. ura aceea murdară ca o vomă. fără nici o pregătire specială pentru treaba asta. să înveţe ceva carte. şi de aici în vâltoarea istoriei. destinul îl mai pusese încă o dată la încercare. simţindu-şi iar sufletul împăcat. o femeie înnegurată. şi acum el. atunci în momentul acela când era el singur cu Luki. Adică de ce spusese el despre doctorul Spurcaciu că se dovedise slab. viaţa te aruncă în arenă. îşi aducea aminte acum. fără să facem nimic. he. şi venise doctorul Spurcaciu care îl bălăcărise ca o ţaţă. He. băiatul lui Parizianu. că nu putuse să-şi ţină în el ura lui de burghez intelectual. Parcă ar fi fost prundul fiinţei care era el. dar nu cât timp fusese în holul casei lui Luki şi Spurcaciu îi spusese tot ce avea el pe suflet. nici măcar să mişti un deget. devitalizaţi de traiul uşor. sau cum dracului i-o mai fi zis. apoi destinul lui îl aruncase în Bucureşti. până când sa pomenit în Cişmigiu. nu. după miezul nopţii. şi. În momentul următor capul îi zvâcnise pe spate şi se pomenise râzând singur în Cişmigiu. şi faci şi tu ceea ce ar face toţi. deodată te pomeneşti erou. în satul Siliştea Gumeşti. parcă ar fi fost un nebun într-un templu vast şi pustiu care era natura însăşi. fără probleme. când şi-a dat involuntar palma aceea peste frunte. că n-o fi viaţa nebună. 47 . însă bună. în special a fiilor de ţărani care ajungeau intelectuali ? Ura aceasta exista nu numai în subconştientul doctorului Spurcaciu ci şi al părinţilor şi fraţilor lui.ajunserăm amândoi mari. făcându-l ţopârlan şi ţărănoi primitiv. ca şi cum n-ar fi fost îndeajuns de călit. împotriva clasei ţărăneşti. trebuie să aibă ea nişte legi. Până la uşă şi până în stradă fusese foarte stăpân pe el. începuse să-i înjure pe Luki şi pe Spurcaciu al ei. şi adus în spatele frontului. Acum tot destinul îl retrăsese din vâltoarea aia plină de bulboane a frontului.

ce făcuse ? Se dovedise a fi mai slab decât Spurcaciu. dacă i-o luase ce ? I-o luase pe mă-sa. el se dovedise şi mai slab în faţa răului decât adversarul său. Şi după ce Spurcaciu îi aruncase în faţă toate lăturile pe care le purta în suflet (bine că le vomitase şi scăpase de ele). semn că nu mai era mult până când avea să răsară soarele. năucit de vorbele duşmanului său de moarte. avu sentimentul că el scăpase dintr-o mare nenorocire.pentru că i-o luase pe Luki. Ei. de pildă. Acesta fusese un 48 . Ştefan Paul. el pur şi simplu uitase complet de el. pentru că pe Adrian Popescu nu-l putea iubi. care habar n-are ce e viaţa. mai mult la gândul acestei perspective. unde avea garsoniera. că altfel dai de dracu. În piaţa Elefterie se opri în loc ca să caute Găinuşa. Hm! Hm! Se pomeni râzând singur. pentru că lovit. ca şi cum oraşul s-ar fi găsit sub un clopot de sticlă. în curând avea să se lumineze de ziuă. mult mai slab. Ar fi fost timpul să se ducă acasă. pe care îl vede a doua oară. să-i fi intrat de mică în cap ideea că viaţa e grea. şi nu-ţi dă nimeni voie să greşeşti. apoi brusc. ca şi cum ideea aceasta ar fi ţâşnit de pe fundul umed al sufletului lui ca o broască. deşi vorbea cu doi. Ştefan Paul. paşnici. Ştefan se cutremură tot. şi ca toate fetele de la ţară. pentru că el cu Luki în nici un caz n-ar fi putut să trăiască şi să fie fericiţi. şi. care mergeau pe străzi bombănind. auzi ce chestie. brrr. mai bine că îl scăpase de o pacoste. căci era bun ca prieten. a dracului de grea. ce femeie e asta. care avea deja o experienţă de viaţă. La un moment dat avu impresia că ecoul paşilor săi se aude până departe. ia să fi fost ea pusă de mică la sapă. Farafastâcuri şi mofturi de burgheză. cu doi! Pentru unul avea o simpatie deosebită. În ultimul timp întâlnise destui nebuni din aceştia. încet. el. pe care le văzu printre crengile şi frunzişul rărit al arborilor bătrânului parc. N-o găsi. ca Polina lu Bălosu. îi prilejuise acestuia răbufnirea pe care nu mai putuse să şi-o controleze. ba i se dăruieşte unui băiat. cel care i-o luase definitiv acum pe Luki. iar pe băiatul pe care-l alegi trebuie să-l alegi bine şi o dată pentru totdeauna. vorbind singur şi mergând pe străzi ca un nebun. dacă s-ar fi căsătorit cu Spurcaciu. ca şi Spurcaciu nici ea n-are instincte bune. auzi deşteapta pământului. Aşadar. Se uită în sus la stelele de pe cer. decât de frig. Îşi simţea sufletul limpede. Vai de capul ei. Şi într-adevăr o luase către cheiul Dâmboviţei pentru a ajunge în Cotroceni.

însă nu brutal. N-avea instinctele “ălea tari”. un somn cald şi bun. dar nu poate să i-o spună în faţă pentru că nu poate să renunţe la banii pe care-i primeşte. şi ar fi putut să moară. ca şi cum ar fi avut scară de moarte. asta însemna că nu era încă pregătit pentru viaţă. he! Deschisese uşa încet. Lucrul acesta trebuia făcut până la sfârşitul lui. Or o fi zicând şi ea. ca apoi să revină şi el la loc. nu-i convenea ceva. care-l primea întotodeauna cu o expresie severă. Când ajunse în camera lui văzu fereastra inundată de albastrul-cenuşiu. he. care veneau de departe din adâncul fiinţei lui. al lui. ca şi Spurcaciu. he. apoi să meargă pe vârful picioarelor ca să n-o trezească pe gazda lui. în sus. şi ştiu că era momentul acela sacru de dinaintea răsăritului soarelui. cucoana Zizi. pe care el îl ştia foarte bine de când era copil. de parcă ar fi ajuns pe fundul unui lac. Nici nu-şi dăduse seama când adormise. să deschidă uşa cu grijă. Pe viitor să-i fie învăţătură de minte. de ură. celălalt umăr se lăsa puţin în jos. În timp ce umărul îi zvâcnea. gălbui. he ! se sculase pe la zece. cu grijă. şi el treaba asta ar fi avut-o de făcut. he. ci încet. ca şi cum ar fi avut viaţa lui proprie. Ar fi putut să-şi piardă minţile. nu mai scap o dată de ţărănoiul ăsta. He. să se mişte în sus. Al cui ? Al cui. Ca şi cum ar fi fost o greutate de plumb căzuse dintr-o dată în somn. ar fi avut ceva cu el. bineînţeles. ar fi putut să intre sub roţile tramvaiului sau ale unei maşini. aşa cum mergea pe străzi fără să ştie de el. născută ca reacţie la invazia universului citadin de către elementul ţărănesc ?). n-avusese tăria să rămână lucid. care-mi murdăreşte casa cu mirosul lui de coceni. destul de piperată. şi asta numai din cauza slăbiciunii lui. Aha. că nu ştiuse.moment greu. Umărul îi zvâcnea încet în sus. apoi parcursese holul mergând în vârful picioarelor şi descălţându-şi pantofii în faţa uşii. de vite şi de pământ. ca om. aproape comică. Ştia că trebuie să urce scările încet. al cerului. stăpân pe el după ce Spurcaciu îi turnase în cap hârdăul de venin şi de lături. Ca şi cum l-ar urî (n-o fi tot ura aceea a intelectualului burghez. Căscă lung şi se întinse pe pat. Ajunsese în faţa porţii pe care trebuia să intre. cum îi spusese Niki. Se privise în oglindă şi rămăsese împietrit. În acelaşi timp obrazul descria şi el o mişcare oarecum circulară. chiria pe care i-o dădea el. asta era! se dovedise nepermis de slab. Rămase mult timp în faţa oglinzii până când să se regăsească. He. sau. să- 49 . aşa îmbrăcat cum era.

Domnul să ne ajute ! Rămâneţi cu bine. stăpân pe el. de parcă tot sângele i s-ar fi retras din obraji. oraşul. Şi drumul acestei vieţi trebuie să continue. domnule !”. “Bade. undeva în adânc. marmoreeană a tenului său. Ştefan îşi continuă drumul. existenţa lui pe pământ. ce-i căşunase lui Patriciu să-l trimită corespondent pe front. mergând liniştiţi pe străzi. Asta e problema. În faţa Facultăţii de Drept o maşină lovise cu aripa o trăsură. care venea parcă din altă epocă. îşi vedea mai departe de existenţa lui. nu trebuia să te bagi pe banda mea. să-l vadă şi el cum arată. Cerul se boltea peste acoperişurile oraşului. îi spuse şoferul vizitiului. era viaţa lui. Frunzele teilor. Apoi. Vizitiul se urcă pe capra trăsurii lui. şoferul şi birjarul se dăduseră jos şi examinaseră vehiculele. Ca şi cum n-ar fi ştiut nimic de victoriile pe care le obţineau bravii soldaţi români dincolo de Nistru. 50 . şoferul îşi trecu palma peste aripa maşinii care abia lovise trăsura. acolo va merge. galbene şi cărămizii. ai văzut că am claxonat”. domnule. Cei doi. Va merge la un doctor. el. indiferent. la ziar nu mai avea ce să caute ? Lumina avea o culoare limpede argintie. acopereau trotuarele. Cunoştea pe Ştirbei Vodă o Policlinică. care-l făcuse să-şi piardă cumpătul ? Fapt absolut prostesc. De care uitase. maşinile şi trenurile la fel. îi răspunse acesta. de un albastru spălăcit. fata asta cu fundul în trei luntri. Nu cumva lucrul acesta se datora şi faptului că aseară trăise starea aceea de umilinţă şi de furie. Oamenii îşi vedeau mai departe de treburi. “Nu-i bai. La cine ? La oricine. locul în care luaseră contact unul cu altul. Apoi se va duce la Grigore Patriciu. Ca o fiinţă liniştită cum era. Avusese dreptate Luki aseară. Îl mai uimi de asemenea culoarea albă.şi simtă iar sufletul cât de cât calm. Pentru că şeful Zilei avusese ceva cu el de-l trimisese pe front. va trebui să meargă şi să consulte un doctor. bine că nu s-a întâmplat mai rău nenorocirea. Aşa va face. bombăni ceva numai pentru el şi se urcă la volanul maşinii. căci pentru el mai importantă decât Luki. Când ieşi în stradă rămase uimit de normalitatea vieţii (ca şi cum ar fi fost o sfidare) oraşului. Ba chiar avu acum cu certitudine impresia că mişcarea aceasta a umerilor şi a obrazului devenise puţin mai accelerată şi mai sigură pe ea. dacă nu.

“Să auzim care-i oful “. românii. camera 24. care nu este instruit. ca şi el. “Pentru că n-avea voie să trimită pe front un tânăr care n-a făcut armata. Înaintea lui erau două doamne. Pe lângă rafturile încărcate cu cărţi. domnule doctor. Se aşeză pe canapeaua de piele maro. care aşteptau şi ele tăcute. îmi zvâcneşte umărul. Hm ! mormăi el. Ce să se întâmple. cu privirea aşezată pe umărul lui. se mai aflau în această încăpere trei vase mari cu plante orientale. doctorul de gardă. Şi pentru altele. domnule doctor… Am fost pe front. Una din doamne îl privi în tăcere. dragul meu. care se afla nu departe de mine. catifelată. ca să scrii.La Policlinică. Clădirea în care se afla Policlinica. Avea ochii albaştrii. care zvâcnea imperturbabil. “Ia loc. îl invită doctorul. Nu e un lucru foarte simplu. scriind grijuliu într-un registru. de fapt o vilă. parcă l-ar fi palpat. un director de gazetă. la doctorul Vintilă. apoi multe vaze cu flori. cu bon. nu voia să cadă deloc. de banditul acela de Grigore Patriciu?” De ce bandit. apoi pe pomeţii obrajilor. evocându-ţi. îl invită doctorul. Am fost loviţi de artileria inamică într-un mod îngrozitor. n-am avut aşa mulţi gazetari mari. uitându-se la umărul lui. Când îi veni rândul intră într-un Cabinet care semăna mai mult cu o bibliotecă sau cu o seră. De-atunci am rămas aşa. o clădire veche. care avea cabinetul la intrare. 51 . Acum părea gânditor. Şi de unde zici că eşti dumneata ? Povesteşte-mi viaţa dumitale până astăzi. domnule doctor. îl îndrumă la etajul doi. ca dovadă că noi. era şi ea plină de o linişte cuminte. în linii generale. două lacuri de munte. Din trupul ciopârţit de schije al unui soldat. Bătrânelul îl învălui cu privirea lui albastră ca aerul de munte. eram împreună cu o baterie de artilerie. Era ca o îmbrăţişare care mă îngrozea. fără să se îngrozească sau să se mire. când ne-a reperat duşmanul. “Mda… Şi dumneata ai fost trimis pe front. îmbrăcată jumătate în iederă. a sărit o bucată de carne pe umărul meu. este un bun gazetar. liniştite. şi gheţari. Şi nu ştiu cum s-a făcut că parcă s-a lipit de el. care ştie cum se face un ziar şi cum se ţine. care acopereau aproape toţi pereţii. ciudat. un bătrânel cu mustaţa şi cu tâmplele albe. uimitor de albaştrii. după un timp. astfel că din bateria noastră nu sa mai ales nimic. Când termină îşi aprinse ţigara privindu-l în ochi.

“Bun. Nu ştiu de ce trăise el ideea aceasta. sau poate semnificaţii nebănuite. Moromete. mă fascinează. Doctorul insistă în mod deosebit asupra copilăriei. a unor lucruri fără valoare. de fapt aşa cum era el. care apoi a murit aruncat în aer. “Deci. Să ai norocul acesta ! Nu eşti un om rău. pentru subconştientul dumitale bucata aceea reprezenta moartea. fiind cam dur. Medicul îl mai puse încă o dată să povestească scena aceea cu bombardarea bateriei. cu genele lăsate în jos. iată. cum îi fusese teamă că Grigore Patriciu n-o să-l primească. fără să se grăbească. insistând pe aflarea unor fleacuri. în clipa în care bucata aia de carne a militarului. cum a ajuns în linia întâi. cum a fost ajutat de generalul Buşeţeanu. impur. repetă el. conţinând în el “moartea altuia”. o figură aparte în sat. ea se dovedise adevărată. Doctorul se aplecă şi notă ceva. îl ajutase enorm în viaţa lui. de o intuiţie. de când îşi aducea el aminte. şi care. vorbi doctorul într-un târziu.”Şi Ştefan Paul se apucă să-i povestească viaţa lui. care. “Da. să recapitulăm. înţelegând abia acum că în povestirea lui figura lui Moromete fusese descrisă în aşa fel încât în mintea medicului căpătase proporţii. Fusese. deci. Când ajunse la Moromete îl întrebă cine este acest Moromete ? Hm.” Povesti despre viaţa la gazdă pe care o dusese la liceul din Pălămida. însă ciudat. şi eu îţi doresc să rămâi cu el toată viaţa aşa. surâse el. murdar. 52 . Uite ce s-a întâmplat. nu ştiu de ce. apoi cum venise el la Bucureşti. sfârtecat de explozia obuzului. Este un unchi deal meu. Cum a călătorit cu un grup de ofiţeri către front. Era ciudat cum acest doctor îşi pierdea atâta timp cu el. gândea el. continuă.” Aici medicul îşi aprinsese o ţigară. Reprezenta un corp străin. mai are ceva care mie îmi scapă. şi deşi nu-l văzuse niciodată în viaţa lui. însă pe lângă aceste însuşiri esenţiale. spuse doctorul notând în caietul cu scoarţe albastre. dumneata eşti un tânăr care ai sufletul bun. vorba de o premoniţie. repetă rar doctorul. şi n-ai făcut rău în viaţa dumneata până acum. Poate că el reprezintă înţelepciunea şi hâtroşenia ţăranului român. de parcă l-ar fi cuprins somnul. bun şi curat. avea impresia că el era singurul om care-l putea ajuta. s-a lipit de umărul dumitale. un fel de al doilea tată al lui. Apoi cum îl chemase Grigore Patriciu la el şi cum îl anunţase că va trebui să plece ca trimis al ziarului pe front.

“De lucrul acesta eşti absolut convins. Şi umărul execută de atunci mişcarea aceasta. şi nici măcar gazetar. “Bun. subconştientul dumitale pus de instinctul de conservare i-au comandat umărului să azvârle bucata aia de carne de pe el. ca să se păzească de această moarte. îl ascultase pe doctor. nu-i aşa? Bun! Atunci te rog să priveşti în ochii mei şi să repeţi după mine de trei ori : sunt viu şi nevătămat. te rog. de murdăria ei care-ţi ameninţa fiinţa. Paul Ştefan. despre care mi-ai vorbit atât de frumos. repetând după el.” Ştefan Paul îşi duse palmele la frunte. Şi într-adevăr în holul cabinetului se adunase un număr mare de oameni. Domnul să te ajute şi să ne ajute pe toţi !” El. Şi-ai scăpat definitiv de moarte ! Moartea nu te mai poate atinge cu nimic !” Aici doctorul îl privise în ochi cu toată răbdarea şi limpezimea privirilor lui. nu ziarist. da ! Acele articole trimise de pe front îi fuseseră schilodite de alţii… Doctorul însă îi dăduse de înţeles că nu are timp de el. A. apoi îşi trecuse palma peste faţă pentru că mai era încă învăluit de oboseala aceea care-i intrase în oase. Când ajunse în stradă se uită la ceas. Cum să nu înţeleagă ! “Şi în cazul acesta eu îţi mai repet încă o dată : gata. Apoi când terminase. Am scăpat definitiv de moarte!” Ca şi cum ar fi fost vrăjit. Ţi-am citit articolele trimise de pe front. de la mine. ca să scape de “moartea” care se prinsese de fiinţa dumneata şi care ameninţa să pătrundă înlăuntrul ei. Lui tot îi mai este teamă că poate fi contaminat de moartea pe care o reprezintă bucata aceea de carne. Şi atunci subconştientul dumitale. Pentru că altfel viaţa dumitale este pusă în primejdie. Acum că eşti convins că bucata aceea de carne a rămas acolo lângă Odesa şi că nu te mai paşte nici o primejdie. ai scăpat cu viaţă ! Nu mai eşti pe front ! Te-ai întors acasă. te rog să mergi la acest bandit de Patriciu şi să-i ceri un concediu. îi mulţumise doctorului. simţise un fel de somnolenţă şi căldură. pentru că el tot nu ştie că a scăpat de bucata aceea de carne. ei bine. dumneata eşti un prozator foarte talentat. iar dumneata vei merge şi vei sta cel puţin două săptămâni în satul dumitale. Şi să stai de vorbă cu acest Moromete. dragul meu. şi atunci execută mereu mişcarea aceasta de aruncare. poate să meargă. “ Ţine minte.“moartea”. Înţelegi dumneata ?“ Înţelegea. se ridicase. 53 . Dumneata eşti scriitor. El o să ţi-l dea.

Patriciu gemea uşor. totuşi. de cuceriri. acolo. ia loc. Asta e însă. Patriciu era la biroul lui. care dacă ar fi fost lucrat ar fi trebuit să fie raiul de pe pământ. Te cred şi eu. deasupra articolului pe care-l scria.Era o zi frumoasă de toamnă. urcând şi coborând. Nu-i spusese că nu poate să intre. iar acum n-ar fi eliberat provinciile străbune lăsate de Ştefan cel Mare. “Curios lucru”. chipul i se contorsiona de 54 . o să termin în curând. aplecat într-un mod hilar. congenitală. apoi Basarabia şi Bucovina. aplecat peste “oul pe care-l făta”. În timp ce scria. că muscalul nu-l lucra. Pentru că. însă legătura lui cu articolul pe care-l scria (parcă l-ar făta. între Prut şi Nistru. observă uimit Paul Ştefan. Ei aveau acasă la ei stepe nesfârşite. pe când românul era ca un arbore cu rădăcina înfiptă în pământul în care s-a pomenit pe lume. mergând ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic în istoria acestei ţări. pământ bun şi gras. cotropitorii ruşi se ţinuseră cu dinţii de fiecare bucată de pământ. încât nu putea să se smulgă acestei stări pentru a-i spune celui care intrase. marele gazetar puse tocul jos. era ocupat. cum să nu-i doară ! Fusese doar pământul numai lapte şi miere din care supseseră ca nişte şerpi de la 1812 până la 1918. ca şi cum l-ar fi îmbrăţişat sau ar fi vrut să-l apere. armata română dusese lupte crâncene. Să-şi păstreze liniştea aceasta netulburată din străfundul lui orice i s-ar întâmpla. îşi zise Ştefan Paul în gând) era atât de profundă. Apăraseră fiecare văiugă. Trecu pe aleea pe care se aflase azi-noapte când îşi revenise după întâmplarea cu doctorul Spurcaciu. Bătu în tocul uşii capitonate şi intră. care erau rodnice pentru că erau lucrate de alţii. Ceea ce se şi întâmplă. de parcă i-ar fi durut sufletul după pământul acesta. Scrie cu tocul. Îi era cald şi se simţea obosit şi împăcat. mereu nesătul de spaţiu. Secretara lui Patriciu îi spusese că Şeful lucrează. De parcă nu am fi pierdut Ardealul de Nord. el voia mereu pământurile altora. Simţise că intrase cineva în birou. Abia după vreo zece minute. se pomeni vorbind singur. Pe bulevard oamenii se înghesuiau unii lângă alţii. Asta era. rusul voia să se întindă la nesfârşit pe glob. soarele reuşea să încălzească destul de bine aerul şi pământul. “Ciudat popor şi poporul ăsta român. Aşa o fi ! De pe Ştirbei o luă către Cişmigiu pentru a ajunge la redacţie. văzuse el şi auzise el cu urechile lui.

Eu faţă de ziar şi faţă de conştiinţa mea. din partea mea n-a fost cine ştie ce. care se urcase acolo unde se afla şi acum se ridica şi cobora. şi de atunci umărul mi se ridică în sus. Acum Patriciu îşi înfipsese privirea în el. iar umărul. O dată v-am scăpat şi eu viaţa. hăăăăă ! ia uitaţi-vă la mine. (zicea noastră ca şi cum ar fi fost şi bateria lui!). Ştefane. ca şi cum ar fi vrut să-i spună. ai fost ?”. Mie pe front mi s-a întâmplat o chestie. ci gânditori. strigă el fără să-şi ia ochii de pe articolul pe care-l mai citea odată sau îl corecta. dacă n-am făcut nici un efort. Parcă n-avea glas. şi secretara băgă capul pe uşă. deşi acolo pe front curge sânge şi soldaţii români sunt ciopârţiţi de branduri în mii de fărâme… “Ce spui. domnule. Acum ochii nu-i mai erau încruntaţi şi vii. blând. şi o bucată de carne din el mi-a căzut pe umăr. întrebă el. Sună. am fost în linia întâi. ca şi cum ar fi tras în jug. asta e viaţa. să-l primească pe un redactor al nostru. Altceva vreau să vă rog. de parcă umărul acesta ar fi fost un pitic năzdrăvan. departe. mi-am făcut datoria. Pentru el scrisul era efort. de unde v-am trimis articolele pe care aţi binevoit să-l puneţi pe Niki să le ciopârţească. eliberator. cald. te rog. ca şi cum ar fi vorbit cu băiatul lui. mă. a fost o întâmplare. icnită. să le facă festiviste. cam ciudată. în toată fiinţa lui. Şefule. eu te-am trimis la moarte”. 55 . Aceştia parcă erau nişte veveriţe vii sub sprâncenele lui stufoase ca nişte codrii. Un obuz a sfârtecat pur şi simplu trupul unui artilerist. ca şi cum ar fi privit prin el. Conştiinţa mea este împăcată. spune. “Ce vorbeşti. “Ei. apoi se apucase să-i vorbească. te ascult”. Ştefan Paul îi dăduse bună ziua. “Telefonează. şi nu ceva senin. pierduţi. eram la o baterie de artilerie şi am fost reperaţi de artileria inamică ce ne-a bombardat de n-a mai rămas nimic din bateria noastră. Este problema dumneavoastră de conştiinţă.grimasele care traduceau trăirea lui adâncă. Am fost pe front. începu iar să-i zvâcnească. Ca şi cum ar fi spus: ăhăăă. care este reperul meu fundamental în viaţă. la cabinetul doctorului Zogreanu. şopti el într-un târziu. cine ştie unde. Grigore Patriciu rămăsese aşa privindu-l. ce să-i faci. i se putea întâmpla oricui.” îşi ridică abia în momentul acesta Patriciu ochii să-l privească. Îl simţea şi el într-un mod comic. icnire. ca şi cum s-ar fi trezit la realitate. Şefule. pe care nu-l simţise până atunci. La doctor. “Am făcut eu chestia asta pe care zici că am făcut-o ?” Asta vă priveşte pe dumneavoastră.

şi pe urmă când mă întorc. domnule. fapt care-l trezi la realitate. Să recunoaştem. lipsesc numai câteva săptămâni. nemaifiind acelaşi. S-a înţeles ? La revedere!” Spunând aceste cuvinte Grigore Patriciu se aplecă iar asupra altui articol. icnind şi încordându-se din toate puterile. de parcă articolul ar fi fost un bolovan pe care vrea să-l ia în braţe. îşi spuse el. să ştim şi noi ce zic duşii ăia cu care nu măi termini tu de vorbit. Mi-a spus că mă fac bine. “Mă trimiţi pe front şi când vin îmi spui că ai vrut să mă căleşti. Apoi strigând către secretară. Nu ştiu ce aveau cu el. apoi schimbându-şi privirea către el. Pe p…… mă-tii. acolo unde m-am născut. întorcându-se să vadă dacă nu se uită careva la el. şi de faptul că el. Notează ! Şi un concediu de o lună. dacă ne-am despărţit noi ca prieteni. îi spusese Ştefan. când era el mai mic. tot în poziţia aceea. Şi ce fel de oameni sunt şi Luki şi Niki. Şi mie puteau să-mi rămână oasele pe acolo. Paul Ştefan ar fi vrut să treacă pe la Niki . mai devreme să nu te prind pe-aici. şi cred că e un doctor bun. vorbeşti cu duşii. bă. că altfel nu-şi permitea el să comande în casa ei ? Iar pe celălalt îl găsesc îmbufnat. am început să vorbesc singur. de fapt stai acasă cât vrei. bă. care rămăsese cu capul băgat pe uşă. domnule Patriciu. ai ? Ce zic. Vii după sărbători. îi schilodise articolele. Niki. ca o cloşcă ce îşi apără puii. ăia. Ştefane. că la lucrul ăsta nu te aşteptai. “să i se dea ziaristului Ştefan Paul un avans de 12 mii. cel puţin să-i spună sărbători fericite. să-şi ia rămas bun. Ete-te. Dacă acest lucru s-ar fi întâmplat la Siliştea Gumeşti şi l-ar fi auzit cineva vorbind singur ar fi strigat la el: “ce faci. Pe 56 . al lu’ Parizianu. Şi să te faci sănătos. pentru că numai acolo mă fac bine. că asta este o surpriză. “Aha ! icni Patriciu. Bagă la cap! Ştefan Paul vorbind în gând îşi ciocănise tâmpla. trebuie să merg însă două săptămâni acasă. tu-le muma în c…. “Pe mă-sa”. proaspătă şi răcoroasă a toamnei. bă.” Aşa vorbeau cu el. de miere. spune-ne şi nouă. spune-ne şi nouă. se pomeni Ştefan vorbind singur. am fost la un doctor. târându-se cu sufletul împăcat prin lumina arămie. că nu vreau să te văd pe aici dând din umeri. pe ea o găsesc măritată cu Spurcaciu. Un timp se plimbă pe străzi. în satul meu.Nu mai e nevoie. Îşi aduse aminte de Luki şi de Spurcaciu.

vorbind singur. sau ca într-un vis dulce. şi mersese câteva ceasuri bune pe străzi. acolo în străfundul fiinţei lui. sau un chin. he. fără să ştie de el. Pe mă-sa. Asta fusese. îl dusese viaţa la vale. îi asculta cu gura căscată. Dar ce treabă avusese el până acum în viaţă ? Nici una ! He. Adică el n-avusese până acum nici o treabă pe lumea asta! Da acum ce treabă avea? Pe ce te bazezi când afirmi lucrul acesta ? Adică în anii cât fusese elev la Liceul din Pălămida şi stătuse la gazdă. le răspundea şi el în gând. şi nu s-ar fi pierdut în faţa vieţii. Pentru el a învăţa nu fusese niciodată o problemă. a pericolului în faţa căruia se aflase. Pe ce te bazezi când spui lucrul acesta ? Tocmai faptul că s-a dovedit slab îi arată fără nici un dubiu că este un om sensibil. acolo în mintea lui se ştia că nu există nici o primejdie. Îi plăcea să stea în pat aplecat peste carte. făcea legături neaşteptate între ce afla acum şi ce era în mintea lui. fără să se gândească niciodată la ce bagă în gură (el când mânca nu se gândea deloc că mănâncă. înjură în gând al lui Parizianu. Iată. apoi se apuca să înveţe. să fie acolo ceva pe care să-l bage în stomac). îşi răspunse el. o luminiţă de acolo din adâncul lui îi spunea că acum în viaţa lui apăruse o primejdie şi el trebuie să-şi pună voinţa şi instinctele ălea de care vorbea Niki la contribuţie. O dată când îi căzuse carnea aceea pe umăr şi de atunci umărul îi zvâcnea în sus. S-a dovedit slab pentru că dacă ar fi fost tare ar fi trecut nepăsător. Zugravu. ori ce mânca.p…… mă-tii. apoi când ajungea acasă îmbuca ceva. ca un nebun. văzându-şi de treaba lui. he ! Chiar aşa şi era. de aceea viaţa lui şi fusese ca un somn prin care pluteşti. acest ceva răsărindu-i întotdeauna din ceţurile gingaşe ale minţii când se aştepta mai puţin. pentru care trebuie să-ţi pui voinţa sau mintea la contribuţie. şi el ştiuse acest lucru. Nu ! El stătea aplecat asupra cărţii ca într-un somn. a doua oară după ce îl dăduse doctorul Spurcaciu afară din casa lui Luki. lăsându-se el în voia acestui vis care este învăţătura. care se pătrunsese de oroarea răului. nu avusese nici o treabă ? Nu avusese. pentru că se dovedise de două ori slab în confruntarea cu viaţa. Dacă 57 . cum ar fi fost domnul profesor de Istorie. pentru că la Liceu îi asculta pe profesori predând şi pe unii. Când şi când se oprea. Ar fi putut să intre sub roţile unei maşini şi astăzi n-ar mai fi fost. Dar acum ? Acum era altceva. stăpân pe firea şi pe gândurile lui.

ar fi trecut nesimţitor pe lângă lucrurile acestea. înainte. să-i păstreze garsoniera. Nici aşa nu e bine să fii. Uite. şi ăia chiar nu înţeleg nimic din viaţa asta. astfel că de fiecare dată când se întorcea acasă odaia strălucea de curăţenie. mătura. se ciocnesc unele de altele. nu-l puteai scoate din ale lui. erau şapte şi toate erau frumoase. ce dramă s-o fi întâmplat în viaţa ei şi acum o ţine îngropată adânc în fiinţa ei ? În hol Ştefan puse geamantanul jos. Măi să fie al dracului ! Bine e să te laşi în voia gândurilor. ca nişte viespi. În momentul acela se pomeni în faţa uşii. gândurile au viaţa lor. Oricum. O să-i spună că o să lipsească iarăşi mai mult timp. deşi era om cult. aranja lucrurile. Ce-o fi având femeia aceasta pe sufletul ei. În clipa aceea îi venii în minte profesorul Cotigă care o ţinea una şi bună cu ideile lui. Abia când închise unul din geamantane în care îşi pusese câteva schimburi observă Ştefan vaza de cristal cu flori de pe masă. strânse din loc în loc cu 58 . Avea grijă întotdeauna când pleca să lase patul făcut. Vezi. În lipsa lui gazda venea de fiecare dată şi ştergea praful. ce ar fi însemnat ? Numai proştii şi nesimţitorii trec aşa prin viaţă. aşa o chema pe gazda lui. tufănele? Le numără în gând. Nu faci nimic. Era o femeie încă tânără şi frumoasă. şi asta numai în momentul în care-i plătise chiria. Se descălţă în hol şi intră în camera lui. Chiria era plătită până la sărbători. o să-şi ia rămas bun de la ea. Prin perdeluţa de la holul care dădea în sufragerie văzu silueta lui Zizi Fotiade. Intră în hol. se întâlnesc unele cu altele. orice s-ar întâmpla. rugând-o să-i păstreze garsoniera. Aflase lucrul acesta după câteva luni de la mutarea în garsonieră. sau schimba cearceafurile. vorbind singur nici nu-şi dăduse seama când trecuse timpul. Dar de fapt îi plătise anticipat data trecută când plecase pe front. pe acesta. avea totuşi un hol comun cu un alt hol care dădea în sufrageria gazdei. umbla însă tot timpul încruntată şi nu ieşea decât rareori. Apoi trecând prin holişorul care dădea în cel de-al doilea hol. Garsoniera pe care o închiriase el şi care avea intrarea ei separată. bătu în uşa cu perdeluţe. Dacă schimbase cu ea câteva cuvinte. Ce erau ? Dumitriţe. şi dacă vrea să-i plătească anticipat. Şi asta era foarte asemănător cu un cal cu apărători la ochi care merge. care ştia să gândească.

domnule Paul”. evocându-ţi parcă o epocă medievală. îl invită ea să se aşeze. Fratelui meu i-au mers la inimă. şi un fel de bucurie interioară. să se pomenească scoţând aceste sunete ca un behăit. Ar fi vrut să-i răspundă în gând. şi care. Hm. Şi tatei. Doamna Zizi Fotiade nu se mai afla în sufragerie. şi dumneata îmi spui acum că tâmpeniile ălea scrise de Niki sunt articole frumoase. 59 . doamnă. un auriu cărămiziu luminos. rămas cu linguriţa în aer. fie şi numai în gând. Măi să fie !“ Mă bucur. Aflase că se întorsese. Asta înseamnă că dacă nişte articole produc unor oameni bucurie ele nu sunt tocmai de aruncat. Gazda dispăruse în dormitor de unde se întoarse peste puţin cu două farfurioare de dulceaţă şi două pahare. Înţelesese el bine ? Vorbea despre articolele semnate de el în Ziua. mi-au stâlcit articolele. Doamna Fotiade deschise uşa. “Bine că a dat Dumnezeu şi vaţi întors acasă sănătos. Paul. Tata a spus că sunteţi un mare gazetar. erau opera lui Niki. că articolele mele au putut să placă. Într-un târziu apăru într-un capot vişiniu. totul strălucea de curăţenie. de aceea se precipita. Niki deci nu făcuse numai o tâmpenie ciopârţindu-i articolele ci şi un lucru bun. îşi spuse. de fapt. plină de mister. ci pur şi simplu i-au emoţionat. în loc să înjure. Se aşezase. Îi atrase atenţia culoarea uimitor de frumoasă a lichidului din farfurioară. apoi îl pofti înăuntru. şi mai tare. poftiţi !” Părea oarecum intimidată. Pe peretele din spate se găsea o mică bibliotecă în care se vedau câteva cărţi legate în piele. “Nu le-au plăcut. “pe mă-sa. “Poftiţi domnule. astfel că trebui să bată din nou. domnule Paul. Ar fi fost foarte curios să afle ce-i place gazdei lui să citească. „Dar luaţi loc. mai de grabă otrăvită (îşi dădea bine seama de lucrul acesta) îl făcuse ca.panglici. şi-au bătut joc de mine”. după ce îşi dădu seama de poza lui comică. Ce mi-ai fi zis dumneata dacă le-ar fi citit pe cele adevărate. domnule Paul. Luaţi loc să vă servesc cu o dulceaţă”. he. he. Ştefan Paul avusese timp să-şi arunce o privire prin odaie. “Aţi fost pe front. scrise de mine ?” Surpriza.” Ştefan rămase cu linguriţa în aer. Auzi cheia răsucindu-se în broască (de parcă i-ar fi fost teamă să nu dau noaptea buzna peste ea). am citit la fratele meu articolele dumneavoastră de pe front. he. Opera lui festivistă şi patriotardă pentru care îl şi înjurase. Cine sunt autorii preferaţi ai ei.

plângeau mai retrase. nu tâmpenii ce scriu ei. că vremurile sunt grele. Femeile. vorbi într-un târziu Ştefan Paul. “Şi Dumnezeu să ne ajute. Să nu mă duc nicăieri. iar doctorul mi-a recomandat să stau un timp la mine în sat. numai la mine în sat o să mă fac bine. să aibă grijă de el. Dacă mergând pe străzi avea impresia că oraşul îşi duce viaţa lui nepăsătoare. Am fost bombardaţi de artileria inamică. ajungând la gară rămase surprins de forfota ofiţerilor şi a soldaţilor. mai puţin frumoasă. Ştefan Paul văzu înaintea ochilor tranşeele în care stăteau soldaţii din linia întâi. Poate nu-i trece şi în cazul ăsta nu ştie ce va face. trei asemenea gazetari ca domnul Ştefan Paul am câştiga războiul. Am fost pe front. Nu.” Ştefan Paul îşi dădu brusc capul pe spate. domnule Paul. mai chinuită şi mai umilă. Ca să vedeţi. Da. doamnă. “O. Undeva în văzduh auzi vâjâitul proiectilelor care treceau pe deasupra capului său.Aşa ar trebui să scrie gazetarii noştri. Gazda rămase cu privirea aţintită pe umărul lui. de data aceasta cu o expresie gravă pe chip. O întrebă dacă trebuie sau nu să-i plătească înainte. Cei care-i însoţiseră pe soldaţi sau pe ofiţeri stăteau pe peron.” Îşi luă rămas bun de la gazda care-l conduse până în hol. Să meargă liniştit acasă. nu era nevoie. mame sau neveste. Acum nu mai semăna deloc cu femeia închisă în ea şi austeră. iar eu am suferit un şoc. De aceea m-am şi întors. pentru că el nu ştie cât va rămâne acasă în satul lui. Doamne. Trenul se urni încet. dar cu liniile feţei tăiate parcă în piatră. observă Zizi Fotiade. şi prin acesta mai umană. Acum e pensionar. când se linişti. în timp ce unii urcau alţii coborau din trenul înţesat. Lumina de octombrie era roşiatică şi crudă. Era cu totul altă femeie. vorbi tânărul ziarist. Doamna Fotiade îl privi încurcată. Parcă ar fi fost un stup verde. Nu. Ţipătul locomotivei îi despică parcă nervii ca şi cum ar fi fost o sabie uriaşă. într-o staţiune sau altundeva. parcă ar fi ieşit din nişte gâtlejuri mecanice. frumoasă. Ajuns în stradă închise ochii. Ce ţi-e şi cu viaţa aceasta! “Vi se zbate umărul. domnule Paul”. trist. rugând-o să-i păstreze garsoniera.” şoptise gazda. Din când în când se auzeau ordine date scurt. Cel puţin aceasta a fost părerea tatălui meu care este general şi a luptat în primul război mondial. Dacă am mai avea doi. Se urcă în tramvai ca să ajungă la gară. îi plătise anticipat. La ferestre soldaţii făceau 60 . râzând cum făcea el. lovindu-şi mâinile pe care şi le pusese în poală. pufăind ca un urs.

şi dacă îl trântise ? Scăpase cu viaţă. În momentul acesta se pomenise râzând. el rămânea uimit ce adevărată era. pentru că până în acel moment impresia aceasta stătuse în subconştientul lui. Exact. în timp ce femeile. iar acum te duci acasă. ba chiar se simţea într-un fel ca şi cum s-ar fi născut a doua oară. dacă n-ar fi plecat la Bucureşti. iar umărul îi zvâcni în sus ca un iepure. Peste puţin timp trase la peron şi trenul lui. 61 . În momentul acela se lovi. Ceea ce se întâmplase între el şi Luki ! Nu-i apăruse ea în cale. acolo unde sute de mii de tineri se omoară între ei şi unde moartea îţi poate frânge şi ţie viaţa. când treci deci pe lângă moarte. pitită între bălării. Şi ce e cu asta ? În definitiv. când ţi se ia. Soarele bătând dintr-o parte umplea compartimentul cu banchete de lemn într-o lumină arămie. Acum mergea înspre vest. dacă aşa stăteau lucrurile. cum nu observase lucrul acesta până acum ? Îl observase tocmai acum. izbucniră în jelete cu batistele la ochi. Parcă vedea în minte peronul pe care avea să-şi pună piciorul şi gara mică. Ce ţi-e şi viaţa asta ! Cu numai câteva săptămâni în urmă se afla într-un tren care alerga spre est. atunci când treci printr-o mare nenorocire. cu palma peste frunte. este ca şi cum te-ai naşte a doua oară. Se urcă în tren. iar acum. dar încet. Şi la urma urmei. prin acel doctor Spurcaciu să-l trântească de pământ să nu mai ştie de el ? Ei.cu mâna. ca să afli unele adevăruri trebuie să ajungi la ele trăind un anume fapt de viaţă. şi el trecuse prin două asemenea nenorociri. deşi nu mergea departe. În câteva ore avea să coboare în gară la Balaci. Hm ! Nu ştiuse până acum adevărul acesta. ca acum. care-i conduseseră la tren. ieşind la suprafaţă. mulţi ofiţeri şi soldaţi români întrebându-se ce caută ei în locurile acelea. Ce chestie a dracului. Ticăitul ritmic îl făcuse să-l cuprindă moleşeala. Undeva departe în stepa ucraineană diviziile române luptau alături de cele germane. n-ar fi ajuns tocmai pe colinele largi de pe care se vedea Odesa. deci. mame sau soţii. Aşadar. nu i se dăruise ea. şi n-ar fi mers la Grigore Patriciu. Ştefan Paul lăsă capul în jos. ce este viaţa ? Faptul că la un moment dat mergi cu trenul dintr-o zare în alta zile întregi înspre est. cu părul ei extraordinar. Aşa e viaţa ! Când ţi se dăruieşte. cu expresia aceea superbă de liceeană pe chip şi în gesturi. Îl afla abia acum.

Nu era alta decât vecina lui. Se pomenea speriindu-se. o dată trecuse chiar pe lângă taică-su. Apoi o luă pe drum. Doamne. făcea două ore şi jumătate. Privi la pădurea Cotigioaia. Se uită la soare. Hmmm ! se minună. El era în ultimul an când intrase ea la Liceu. urmând ca după plecarea lui să recadă din nou în acea neutralitate şi indiferenţă a lucrurilor. ca să-l întrebe nu ştiu ce. Când duruitul căruţei se apropie se întoarse să-l vadă pe cel care mâna caii. Bine ar fi ! Aş ajunge acasă pe soare. E ca un izvor care pleacă din adâncul tău şi te învăluie apoi ca o gogoaşă. Pe mă-sa. îl trezi din gândurile lui care nu se mai terminau. Trenul încetinise şi acum se opri în gara Balaci. era încă sus. Secera roşie a ţipătului locomotivei. Nu exagerat. Într-un timp. că le spusese domnul profesor de Limba şi literatura română că este în anul patru un elev. la Pălămida. era la Liceu la Pălămida. pe zare se vedeau ceţurile toamnei. La fel îl purtau aceste gânduri şi când era copil. ca o seceră roşie tăind în văzduh. frumoase sunt zilele de toamnă. înjurat de ăla pe lângă care trecea.Ţipătul locomotivei. Când coborî pe peron avu senzaţia că peronul şi gara îl aşteptau pe el şi se bucurau. pentru că era îmbrobodită cu batic roşu. ca şi cum şi-ar fi ţinut-o la inimă. auzi în spatele lui duruitul unei căruţe. Mai rămase câtva timp pe peron. mare şi plin de melancolie ca un dovleac copt. şi nici nu-i vedea. Se uită iar la soare. Pornea pe câmpuri sau pe drum. se pomeni Ştefan Paul vorbind singur. dacă o ţinea într-un mers întins. La început n-o recunoscu. Gara din care pleca el la Liceu. Când fu în dreptul lui însă o recunoscu pe Didina lui Aristide. de fapt asta nu era decât cu doi sau trei ani în urmă. când învăţa la liceu la Pălămida şi venea vara în vacanţe acasă. sau când era adolescent. Ştefan Paulescu. cu mâna în încheietura pardesiului. ca atunci când te trezeşte cineva brutal din somn. Nu pot să ies din chestia asta cu limbajul interior. Era emoţionat. să mă ia şi pe mine. Departe. Hmm ! îşi spuse. O dată îl căutase la gazdă. ca un nor de mătase. se ridică iar cu vârful în sus. pierdut în lumea lor dulce. era numai el cu gândurile lui. ci abia simţit. Poate e cineva de la noi din sat. Înainte de a ajunge la pădurea Cotigioaia. eminent la literatura română şi care 62 . peste câmpuri. Sufletul îi era gol pe dinăuntru ca un urcior de lut ars. ce le făceam eu ? Nişte tâmpiţi. nu mai vedea şi nu mai auzea nimic. Trecea pe lângă oameni pe drum.

cu el. roşindu-se şi fâstâcindu-se chiar Didina. Didino ! se pomeni el vorbind. Didina se întoarse şi un timp rămase aşa cu capul întors către el. uimit cât de mult se maturizase Didina lui Aristide. Păi cum să te cunosc. măi. Bine că am cu cine să merg acasă că mi se părea lung drumul. cu pălăria de fetru. nu. vecinul lor foarte bogat. cu chipul în sus. Bună ziua. când se întâlniseră în parcul din centrul oraşului. Ştefane. ceea ce pentru fata primarului Aristide. trebuie să fi fost un lucru extraordinar. Lui Luki nu-i spusese niciodată aşa. La Bucureşti n-ar fi putut să-i spună unei fete aşa. cu ochii mari şi catifelaţi. Şi într-adevăr în pardesiul lui gri. he ! cum aşa ? Uite chiar aşa ! Este o idee cât se poate de greşită că oamenii se îndrăgostesc numai în adolescenţă sau în tinereţe.are chiar înclinaţii literare. Trrr ! opri ea căruţa. măi. Se maturizase şi se făcuse foarte frumoasă. Ştefane. dacă arăţi ca un domn de la Paris!” Păi de ce sunt al lui Parizianu. Didino. cu chipul prelung şi delicat. Lucrurile acestea i le povestise. din Siliştea Gumeşti. urcă. nu ştiu de ce. “Hai. care nu fusese în viaţa ei decât până la Pălămida. he. roşindu-se şi dorind să întârzie cât mai mult de vorbă cu el. Şi în cazul lor dragostea este la fel de adevărată şi de frumoasă ca mai târziu. Iar el se grăbise să se despartă de ea pentru că se simţea. făcu Didina. “Măi. Ştefane. Caii se opriseră şi acum răsuflau şi ei aşteptând cuminţi. Didina era cât pe-aci să treacă pe lângă el cu căruţa dacă n-ar fi strigat-o. ce-ai rămas aşa ?” Ştefan Paul se urcă. fă. că pământurile astea mă cunosc. să nu te cunosc. Didina ! Eu sunt. aşa cum se spunea la ei în sat. şi cuvântul ăsta avea înţelesul lui. râse şi Ştefan. Ştefan rămase şi el în loc. de aia sunt. Nu ! Şi copii se îndrăgostesc. Fă. trăgând ca un flăcău de hăţuri. pentru că Ştefan Paulescu era de la ei din sat şi era chiar vecinul lor. măi”. În timp ce vorbea se apropiase de căruţă. Aşa se spunea la ei în sat şi era un semn de intimitate. Didina nu 63 . însă altceva nu ştia Didina. He. arăta ca un tânăr din lumea bună. Pe chip i se scurgea o milă amestecată cu lumină. “Tu eşti. că în copilărie el fusese îndrăgostit de ea.” se chiora Didina la el. stânjenit. Înţelese că Didina voia să vorbească. Didino ! spusese mai încet. fâstâcit. deşi am trăit un sentiment extraordinar. “Măi să fie. Tot aşa. Ea când auzise ce spuse domnul profesor de Limba şi literatura română nu mai putuse de emoţie.

elevă fiind la Liceul din Pălămida. spuse Didina sărind jos din căruţă. Îi zicea Cotigioaia. îşi spuse în gând. cu bentiţa pe cap. vestitul codru al Deliormanului. he ! Îl recunoşteau. de hăţuri. Didina trase voiniceşte. acest boier murise şi moşia şi pădurea rămăseseră soţiei boierului. de ce se gândeşte o fată la un băiat. murmură ea. ca ale unui câine credincios. Rămase un timp aşa. Cotigioaiei adică. Nu rugătoare. Ştefane. Era o privire caldă. fir-ai al naibii să fii. cu mult timp înainte chiar de a se fi născut doamna Guma. Ştefan. Caii porniră brusc. luminoasă. trrr ! oprind căruţa chiar în marginea pădurii. asta să fi fost pe vremea lui Cuza. Brusc. pentru că înainte.” îi răspunse ea. Ajunseseră la pădurea Cotigioaei. suflete sunt şi ei. nu. De ce.“ vorbi ea cu unul din cai 64 .spuse nimic şi trase de hăţuri. Didina privea înainte. sigură pe ea. deschideau ochii. Ştefane”. “Măi. după ce se echilibră. He. cum stătea ea în bancă. nici numele să nu-i mai vină pe locurile acestea şi în satul lui. “De aia. reţinută. Îi ardeau deci şi Didinei obrajii. nici cu ură sau îngrozite. sau după detronarea lui. această pădure fusese a boierului Cotigă. pentru că unii bătrâni din Siliştea şi din Ogrăzi şi-o mai aduceau aminte ca pe o mumă a pădurii. Astăzi mă gândii toată ziua la tine”. şi-n momentul acela o văzu în uniforma ei de elevă. iar Ştefan se dădu pe spate. Iată. murgule. să fie ! Îşi aruncă din nou privirea către zare. Ştefan simţi cum îl îneacă emoţia. Aceasta trăise vreo nouăzeci de ani. Măi. Nu-l văzuse. care cumpărase ulterior o mare parte din pădure. răsună vocea calmă şi înaltă a Didinei. Didino ? îi răspunse el înveselit. dar asta cu mult timp. Câmpurile şi lumina arămie care cădea pe ele îl recunoşteau şi se bucurau că venise acasă. he. Acest Cotigă. pe unde fusese trimis. şi îşi îndreptau privirile către el. măi. şi trăgând de hăţuri îi pleznise cu biciuşca făcută din curele împletite. îşi lăsă privirea să plutească peste câmpuri. “Na. putea să moară pe acolo. cu ochii măriţi şi cu obrajii îmbujoraţi ca focul.” Didina luă din spatele căruţei un braţ de fân şi-l puse sub botul cailor. “Îi las puţin să se odihnească. “Am ajuns. până încoace. “Dii ! murgilor !”. de. Lăsă numai capul în jos arcuindu-şi spinarea. ieşind de pe drumul care intra în pădurea ce fusese pe vremuri mare şi întinsă. către primul război mondial. Întoarse capul să vadă dacă Didina nu-l observase.

care era prietenă bună cu Moromete. măi Ştefane. “Măi. Mama când le citea plângea. cum îi zicea tatăl lui când era nemulţumit de el. pe la socru-su. la bătrâna pădure care văzută mai de departe părea un buchet încărcat cu toate nuanţele. fratele deci mai mare al Didinei. sau cine ştie ce îşi mai închipuise el că poate să ajungă singurul lui băiat. se întorsese cu spatele.” îi spuse ea. Ce mai ! Şi profesorii ce să 65 . Didino. Pe Tache. ai mers pe front de unde ai scris articole care i-au făcut pe oameni să le dea lacrimile şi să-i îmbărbăteze. Ştefan al lui Parizianu. “Hai. când venea din când în când. aşa roşie cum era. îi răspunse tânărul ziarist coborând. singurul băiat al lui Aristide. îl dăduse taică-su la Liceu la Pălămida. Ştefane. se uitase într-o oglindă cât palma. de la galben auriu până la vişiniu. Tache însă îl dezamăgise din primul moment pe taică-su.” Didina îşi scosese baticul. aşa. Sau îţi era frică să nu te mănânc ?” Aici Didina chicoti uşor. făcând parte tot din comuna Siliştea Gumeşti. când am vorbit noi în parc la Pălămida ?” Mai ştiu. pus în câmpie ca într-un imens pahar nevăzut. care era cu un an sau doi mai mare decât el. un cătun învecinat cu satul lor. Ştefan emoţionat. Al doilea copil al lui Aristide. El. fusese o fată. din joi în Paşti. numai om mare să fie pe lumea asta. era acest Tache. nu cobori şi tu ? Că nu te mănânc”. mare ? Lucrezi la cel mai mare ziar din Bucureşti. Ştefan al lui Parizianu. că voia să facă om mare din el. “Păi n-ai ajuns. Ştefan al lui Parizianu. Nu reuşea încă să se trezească din amorţeala şi din vraja în care căzuse. “Te uitai în toate părţile s-o ştergi ca şi cum ţi-ar fi fost frică să nu ne vadă vreun profesor care ar fi trecut întâmplător pe acolo. Tata este abonat la Ziua. capul făcut pentru învăţătură. avocat. venind lângă ea. mai mare cu mult decât el. coboară. şi se gândea la Tache”. Nu-i plăcea cartea. dându-şi capul pe spate.” De ce spui. “Mai ţii minte. Lenuţa se măritase cu un inginer agronom şi avea casă în Cotăceşti. o întrebă el.lovindu-l uşor peste bot. Ştefane. Acum privea de aproape buchetul acesta uriaş. îl văzuse de câteva ori pe acest inginer. Şi nici n-avea mintea. râse ea şi-l privi în faţă. “ce repede au trecut anii! Bine măcar că tu ai ajuns mare. Nu-i intrau lui cunoştinţele în cap şi basta. măi. noi acasă ţi-am citit toate articolele. Primul copil al lui Aristide. “Hai. se aranjase şi acum îl aştepta să coboare. Ştefane. Lenuţa. rămăsese cu ochii bleojdiţi.

care era cu vreo trei ani mai mică decât el. Didino ? o întrebă el privind-o tot în ochi. tot frumoasă. Didina. şi mai pierdută. decât să-l ţină la şcoală şi să-l lase şi repetent. de ce să nu le dea lacrimile ? Ori te opui tu ? Dacă te opui. le dau. îi răspunse al lui Parizianu. Pentru că altfel era păcat de băiatul acesta. îl chemaseră pe Aristide la şcoală. mai bine să-l ia şi să-l dea la o şcoală de meserii. uite aşa şi aşa cu băiatul lui. Iar acum ce vedea pe chipul ei. Când ridică privirea. domnule Ştefan Paulescu ?” Chiar aşa. şi nu era nici om rău. Şi acum o găsea schimbată. ea. care era om deştept. de pe dealurile Odessei. Barem eu vin tocmai de la mii de kilometri. “De ce să nu le scrii. n-ai ştiut niciodată pe ce lume eşti. Mergeai pe drum. parcă ar fi fost un flăcău. Ştefan Paul rămase uimit de expresia care se aşternuse acum pe chipul fetei. şi nici nu ştiu pe ce lume sunt. de ce le mai scriu. la câţiva ani buni. un fel de milă şi de bunătate nesfârşite. “Aşa ai fost tu întotdeauna. de ce le mai scrii. măi Ştefane. îi ascultase pe profesori şi-l dăduse pe băiat la meserie. dacă ţi-a dat Dumnezeu harul ăsta ? şopti ea şi mai palidă. căci are înclinaţii către lucrări practice. Ştefane. Didina rămase însă cu lacul acela de lumină şi de milă pe chip (de cine i-o fi ei milă acum ?).” 66 . Păi mai bine nu le mai scriu. decât să-i fac pe oameni să plângă. Dar cu tine ce se întâmplă acum. de aia sunt emoţionat.facă. Mai puţin îndrăzneaţă. dacă tu scrii frumos şi cu suflet. Ce vorbeşti. privindu-l în ochi. de ce să nu recunoaştem dacă acesta este adevărul. “Le dau. şi muncitor. decât al lui Parizianu. susţinându-i privirea. pentru că al lui Parizianu. După Tache venea. însă curajoasă. mă Didino. să-i spună că. Ştefane. o lumină gingaşă ca puful de gutuie. colegul ei din Liceu. cu gândirea mobilă. dar cu tine ce se întâmplă ? Didina devenea şi mai palidă. Astfel că Tache ajunsese mecanic şi lucra acum ca ajutor de mecanic la moară. îşi înfipsese privirea în ochii ei. le dau lacrimile la oamenii din satul nostru când îmi citesc articolele ? vru el s-o ia în băşcălie. În primul rând că el o ştia pe Didina o fată mai retrasă şi sensibilă. Şi Aristide. Aproape că simţi nevoia s-o cuprindă de mijloc şi s-o sprijine să nu cadă. trecea omul pe lângă tine şi nici nu-l vedeai.

mă. al naibii. te ţineai mare. tremurând toată şi privindu-l în ochi. ca şi cum ar fi fost supărată pe el. că am trecut pe lângă tine şi nu te-am băgat în seamă ? Fata nu-i răspunse. mă Ştefane. Ca şi cum ar fi vrut să-i spună în faţă: “da. încât în momentul următor Ştefan Paul simţi în nări ameţindul. “Ştefane. Ar fi vrut să zâmbească a bunătate. mai mult ca să-şi vină în fire. aşa roşie ca mărul cum era.” Spunând cuvintele acestea. Eu ţin demult la tine. cufundat în gândurile tale. privindu-l în ochi. “De câte ori. a coceni şi a dovleci. şi dacă eu nu-ţi spuneam ţie acum. măi Ştefane. Avea ea ceva. “Rău ai făcut. da tu.” Şi îi spuse. Eu am ştiut însă că tu mergi aşa pe lume. măi Ştefane. Didino. Didino ? o persiflă el. mireasma tare de fân cosit şi de flori de câmp a părului Didinei.” vorbi ea repezit. tu n-ai fi văzut niciodată. fără să ştii de tine. eu te iubesc de mult. şi cine ştie când ne-ar mai fi adunat soarta.” vorbi ea cu năduf. da dacă tu eşti prost ! În loc să-mi spui tu că ţii la mine şi că-ţi sunt dragă. Didina îl privea mândră. Didina îşi îngustă ochii şi respiră adânc. Didina se aplecă înainte şi îşi lipi capul de pieptul lui. deşi acum iar devenise palidă. ăsta e adevărul. că nai văzut. o tristeţe galbenă şi dulce i se întinsese pe tot chipul. dar tu n-ai văzut. da dacă tu n-ai vrut să vezi cu dat neam. Ştefane.” Spunându-i lucrurile acestea Didina îşi apropiase pieptul şi faţa atât de mult de el. Şi tu te gândeşti la lucrul acesta pe care ţi l-a dat Dumnezeu şi nu ştii de tine. Când termină se aşternu lin liniştea. Întinse numai mâna şi începu să-i învârtă un nasture de le pardesiu. Ştefane …Eu te strigam şi tu nu mă auzeai. fă. Te pomeneşti. vorbea de parcă i-ar fi fost frică de ceva. a depărtare şi a pustiu. “De mult. pentru că ţie ţi-a dat Dumnezeu un dar. Da de când eşti tu aşa deşteaptă. îşi băteau joc de tine şi te înjurau. mă ! În Liceu am fost îndrăgostită de tine. ca un câmp de toamnă despuiat de podoabele lui. care este numai al tău.” Ştefan îi ţinu privirea simţind că ameţeşte. O linişte mirosind a pădure. “Dacă te-ai fi uitat. Cum avea pardesiul desfăcut. ai fi văzut că ţin la tine. umblai cu capul în sac. O linişte vastă. însă o mare părere de rău. Unii din sat de la noi te strigau cu răutate. mă. lasă că-ţi spun eu. Respira adânc şi pieptul i se umfla atât de mult încât colinele sânilor atinseră pardesiul lui. Didina îşi lipise obrazul de 67 .Aici Didina lui Aristide îşi clătinase capul şi zâmbise. da. Obrajii îi ardeau acum ca focul.

iar copila aceasta venea acum să-i dăruiască dragostea ei şi sufletul ei curat. ea fu cât pe-aici să cadă. el tot o mai iubea (Doamne.” Ştefan Paul se pomeni şi el zâmbind. iată. pe când ea îi zâmbea. mirosind a flori proaspete şi aspre. astfel că trebui s-o prindă cu amândouă mâinile şi s-o ţină zdravăn. şi se strângea toată la pieptul lui. cât de clar vedea lucrul acesta acum !). Mireasma de sulfină şi de flori de câmp a părului Didinei îl ameţi şi mai mult. “Ia-mă în braţe. strângându-se la pieptul lui. caldă. aşteptând. Îi desfăcuse nasturele de la haină şi acum îl cuprinsese cu braţele.” vorbi ea. Se simţea prost. pentru că numai cu o lună în urmă o iubea pe Luki. Cât să fi rămas astfel ? Îl ameţea mirosul de flori de câmp al părului ei.” şopti ea. situaţie nefirească. şi el n-avea voie să-şi bată joc de puritatea ei şi de credinţa ei în el.” Didina se desprinsese de el. “Degeaba te fereşti. “Hai. nici dracu nu ne poate despărţi. şi se trase un pas înapoi. Tremura cu adevărat. uimiţi şi ruşinaţi. cu dragoste. învăluindu-l şegalnic. Fata îşi ridică vioaie faţa şi îl privi mândră în ochi. “Dacă soarta noastră este să fim împreună. rămăsese parcă undeva în urmă. îl ţinu în braţele ei. izbucni ea zâmbindu-i. Ştefane. arzând. Chiar dacă aceasta îl părăsise. Ştefan Paul îşi întinse şi el mâinile. dragule. ia-mă în braţe. el se fâstâcise şi se comportase ca o fată neîndemânatică. Didino. Rămăsese uimit de moliciunea umerilor Didinei. de câmp. Ştefane. de unde îl privea cu o tristeţe caldă. iar genele îi crescuseră mari. Acum se lipise iar de pieptul lui. Se trezi când Didina îl privea de jos în sus cu ochii ei buni.cămaşa tânărului. se pomeni vorbind. Apoi îl sărută pe obraz şi iar îşi lăsă capul la pieptul lui. iar el nu putea să accepte lucrul acesta. cuprinzând-o peste umeri. ca şi cum ar fi fost o frunză. Ştefan îi simţi căldura trupului ca pe un căuş pe care-l avea acolo în dreptul inimii. Chipul i se umflase uşor. “Altul m-ar fi 68 . Didina nu rămase mult în poziţia aceasta. Să-ţi intre bine în cap adevărul ăsta. şi când el se trase înapoi. După ce îi ascultase cum îi bate lui inima îl privi iar în faţă. învăluindu-l cu dragoste. mai mult ca să nu stea de lemn Tănase. fir-ai al naibi”. Îi simţea inima bătând ca şi cum ar fi fost un foc viu care clipeşte. Parcă ochii ei plini de bunătate îi ţineau sufletul în palme. strângându-se şi mai mult în el. într-un fel ciudat. mă. “altul să fi fost în locul tău m-ar fi strâns în braţe şi m-ar fi pupat de m-ar fi rupt. Ea nu-i dădu drumul.

Ştefan rămase trist. dacă eu l-aş fi luat în braţe şi i-aş fi mărturisit că-l iubesc. Măi. fa. ori tu crezi că de-a surda şi degeaba ne-a adunat Dumnezeu acum pe acelaşi drum. ia să mă uit eu cu mai multă atenţie la el. Didino. Didina chicoti fericită. crezi că eu nu mi-am dat seama că dacă nu-ţi spun eu că ţin la tine. îţi dau eu banii ăştia. se sumeţi ea în continuare. aşa cum eşti tu timid. ce înseamnă să iubeşti. în afara cazului când te joci. tu venind de la Odessa. cum s-ar fi aşteptat Didina. când sunt deşteaptă şi pot să-mi dau examenele în particular. însă ochii ei rămăseseră mari şi frumoşi. gânditor. să aibă taica de ajutor pe cineva. şi eu nemaimergând la Liceu. Adică vreai să zici că mă iubeşti pe mine şi că tu ai fost mai curajoasă decât mine. râse Didina.” să zici. “adică ce vrea băiatul ăsta să spună. şi apoi. Didina îşi îngustă ochii ca şi cum ar fi spus. ca şi cum nu s-ar mai fi săturat să se mire. ori tu nai atâta minte ca să pricepi lucrul acesta ?” Didina se opri brusc. aşa că vezi cu cine stai de vorbă. este un lucru foarte mare şi foarte grav. “Adică ce vreai să spui. sunt foarte deşteaptă.pus jos şi m-ar fi iubit de nu m-aş fi văzut. Acum veni rândul Didinei să-l privească 69 . îi răspunse şi el. Însă vreau eu să aflu dacă tu ştii ce e aia dragoste. numai să nu pierzi Liceul. Uite. la Pălămida ? Tu nu vezi că aici este mâna lui Dumnezeu. ca să stai la gazdă ? Mai mult de o mie nu-ţi trebuie pe an. tu n-o să-mi spui niciodată. mă. ca să se mire proştii şi să întrebe deştepţii”. privind-o gata să izbucnească în râs. Didino! Şi de ce nu mai mergi tu la Liceu ? “De aia. şi cu ce se mănâncă ? Şi aş mai vrea să mai ştiu dacă tu îţi dai seama că ceea ce ai făcut tu acum. pentru că dacă pleacă Tache pe front.” O privea şi nu se mai sătura de chipul ei. că numai tu ai cap ca să gândeşti şi să înţelegi ce înseamnă a fi fată şi a ţine la un băiat. Obosise. Şi cât ţi-ar trebui. şi în cazul ăsta noi o să ne pierdem unul pe altul ? Şi apoi dacă eu ţi-am spus că ţin la tine. Ştefane. adică vezi bine că nu sunt o proastă. Ce spui. când şi cea mai proastă şi mototoală fată de pe lumea asta ştie ce înseamnă lucrul ăsta ? Şi în al doilea rând. de ce să mai cheltuiască bani cu mine. În loc să râdă şi el. da ce-ţi mai merge gura. de parcă ar fi fost de miere.” Terminând. am ştiut eu de ce am făcut-o. Didino. dacă pot eu să fac isprava asta. Ştefane. sau vreai să-ţi baţi joc de mine. uimită chiar ea de curajul pe care-l avusese.

mă. mă. schimbând vorba. ca şi cum ar fi fost o apă limpede care tresaltă peste pietre. Razele roşii ale apusului se frângeau triste lovindu-se de tulpinile îndoite ale tufanilor. că dacă nu erai tu. Ştefane. “Păi. cu râsul ăla al lui pe care nu-l mai avea nimeni. de data asta rămânând serioasă. aş fi ajuns vai de capul meu. te scapi o dată la restaurant cu femeile alea. ca şi cum ar fi spus tata socru. aceasta n-ar mai fost lângă el. tu ştii că noi nu suntem oameni săraci. Didina se întoarse cu faţa către pădure să vadă şi ea soarele. şi el ar fi fost singur. Didino. zmeilor. mă. he. Printre arborii pădurii se vedea departe lumina sângerie a soarelui care apunea.” Abia acum al lui Parizianu îşi dădu capul pe spate şi râse cu poftă. pentru că îşi dădu seama că fără să vrea făcuse gestul ăsta pentru a o da gata pe Didina. m-ar fi adunat lumea de prin şanţuri. aşa că vrea ea gratis.” Adică Didina îl punea la încercare şi îl lua peste picior. fără să se grăbească. veni şi se urcă pe ladă. mai mult v-aţi uitat la noi. să vă ajute cu bani. îi îndemnă ea. numai dacă nu te-o ţine vreo cucoană. de-a obosit. hai.serioasă. adică să-i arate el că nu este fitecine pe lumea asta şi în satul lor. bine că te găsişi tu pe lumea asta să-mi porţi de grijă. mă. “Aţi mâncat. “Lasă. Nu întârzie mult. sau aţi stat ca nişte proşti ? După cum văd eu. cum au păţit băieţii lu’ nea Ilie Moromete.” Apoi veselă. “Că dacă-i ţii la tine. că ne apucă noaptea. Didina mai întârzie mângâind caii pe bot. murgule. uşor îngrijorat. Ştefane.” Apoi. ai tu. ba o dată taica s-a gândit la voi. În momentul în care stătea cu ei în mână se roşi. şi Doamne. şi în cazul ăsta e păcat de bani. Didina făcu iar ochii mari. că are taica bani. cine ştie ce mi se întâmpla. Hai. Puse piciorul pe osia căruţei şi dintr-o mişcare se aşeză pe ladă. “di. după care îi atinse uşor cu biciuşca. “Şi ce faci tu. mă. Didino. ce ochi frumoşi avea. Tânărul ziarist scoase teancul de bani din buzunar. Ştefane. mă. cu genele ei lungi şi mătăsoase. di. bani să-mi dai mie ? Poate nici ţie nu-ţi ajunge să plăteşti gazda şi mâncarea. parcă ar fi tras în jug. cu atâţia bani ? Să vii să-i dai lu nea Parizianu. Ştefan se opri brusc. căluţii mei”. cum m-a pupat Ştefan. Trase de hăţuri să dea puţin căruţa înapoi. În tot acest timp 70 .” Didina rosti cuvântul acesta cu un fel de respect. făcu el şi o luă încet spre căruţă. şi tot aşa dintr-o dată. întoarse capul ca şi cum n-ar mai fi văzut-o pe Didina. He. he.

Didino ? o întrebă el. cealaltă. I-ar trebui la început un capital cu care să pornească la drum. Se aşeză pe ea şi acum aştepta. Furat de gânduri Ştefan nici nu observă că Didina se abătuse din drumul principal. Pacea pădurii semăna cu o apă călduţă. ca şi cum copacii ar fi fost pe jumătate scufundaţi în somn. rămânând în el cu o părere de rău. pentru că Didina pe care o întâlnise acum devenise dintr-o dată matură şi bărbătoasă. Păi încotro mergem. arborii erau mai groşi şi mai stufoşi. şi acum o apucase pe un drum lăturalnic. fetiţa şi fata care fusese. cu ani în urmă. Când se întoarse. în valea Găiculesei. că Didina. răspândind o lumină de candelă. Îi plăceau liniştea şi pacea pădurii. “Ştefane. avea chipul întunecat de o tristeţe ciudată. Ştefane. La urma urmelor. care tăia pe la unul din capete pădurea Cotigioaia. mitică. izbucni glasul catifelat din 71 . niciodată în viaţa noastră. Didina nu-i răspunse. “Stai jos. “Coboară. Ochii îi rămaseră parcă lipiţi de umerii ei şi de chipul ei pământiu. o văzu pe Didina cum stătea pe pătură într-un fel ciudat. Ar fi o idee.Ştefan o privise cu atenţie. Ştefan se dădu jos din căruţă.” o auzi. Cu o femeie ca asta ar fi putut să trăiască. ca om. ca acum. Fusese o dată. şi pădurea părea scufundată în înserare. Nu după mult timp ieşi de pe cărare şi băgă căruţa printre stejari. Luă pătura care acoperea fânul şi se dădu jos. şi noi nu ne-am întâlnit aşa singuri. rămăseseră în urmă. Pădurea se îndesise. Le puse cailor un braţ de fân înainte iar ea merse mai încolo şi întinse pătura. de ce mă chinuieşti ?” o auzi când se apropie de ea. unde îşi făceau vulpile vizuinile. “Ştefane. fără să se grăbescă. şi lăsând-o pe ea acasă să se ocupe de pământ. tu tremuri ! Fata îl privi în ochi cu o milă sfâşietoare. Didino ce ai. Când şi când se auzea câte-un fâlfâit de aripi sau crengi rupte în frunzişul pădurii. să tocmească oamenii să-l muncească. părea concentrată. ca şi cum ar fi stat în genunchi. către valea Găiculesei. nu le mai văzuse niciodată. Tot este el Aristide bogat. eu ţin la tine demult. Ştefane. ca şi cum şi-ar fi spus ei şi nu altuia. Ştefan Paul se pomeni zâmbind. Tremura şi pe faţa ei era o spaimă şi o milă pe care el. Aristide este atât de bogat că el la Bucureşti ar putea să aibă ziarul lui. Ştefane” o auzi Ştefan Paul. maternă. Şi el se aşeză întradevăr în faţa ei. stând la Bucureşti. fă.

făcută de maică-sa din dimie. nici el nu-şi dădu seama cum se întâmplă lucrul acesta. Ştefane. El avea şase sau şapte ani. care i se părea. văzuse o fetiţă într-o rochiţă roşie. dar şi de vişini. Când o văzuse pe Didina la şcoală în clasa întâi. plină de şoproane şi de acareturi. Laleaua umbla pe potecuţă ca şi cum ar fi plutit pe deasupra pământului cu nişte fundiţe roşii în cap ca nişte foi de varză. mergea în fundul grădinii unde aveau un vişin şi unde maică-sa punea răzoarele de ceapă. parcă ar fi fost o lalea mai mare întoarsă cu gura în jos. vecinul lor foarte bogat în comparaţie cu al lu’ Parizianu. că suntem singuri. de duzi şi corcoduşi. cu volănaşe albe. Înţelesese că este vorba de fetiţa lui Aristide. plină de acareturi. În pauză o căutase cu ochii prin curtea şcolii. eu nu ştiu ce se va întâmpla cu mine în viaţă. tocmai pentru că Luki nu era a lui. îl fascinase mult timp. intrând pe poarta şcolii. holbase ochii mari la ea. De aceea te rog acum. că mă gândesc cu drag la tine. nu ştiu de ce. de gâşte şi orătănii. cu ciucuri pe margini ca să fie mai frumoasă. Că după aia o să ne fie mai uşor. sub 72 . Ca în basme. Stând el aşa lipit de gard şi uitându-se în ograda lui Aristide. Ea. ţinute într-un ţarc. A lui era Didina lui Aristide. cea mică. de curcani. Îi ardeau ca focul răspândind lumina aceea galbenă. atâta minte avea şi el în cap. Avea în suflet o teamă galbenă ca huma. văzu foarte limpede în faţa ochilor că de aceea îl dăduse doctorul Spurcaciu afară din casa lui Luki. uluit şi fascinat de chipul transfigurat al Didinei. A dat cu ochii de ea în colţul dinspre drum. cu traista ei vărgată. această imagine.pieptul ei. şi cu altcineva eu nu aş vrea în ruptul capului să mă mărit.” Ştefan Paul rămase un timp nemişcat. că-i luă obrajii în palme. şi să mă faci femeie. ciudată. fabuloasă. i se părea fantastică. însă imaginea aceasta a unui copil care semăna cu o lalea imensă. când ea tremura ca varga în faţa lui ? Sau putea el să n-o creadă ? Se pomeni. care semăna acum cu toate fetele care veneau la şcoală. a cărui curte. Didina fusese prima fată de care se îndrăgostise în viaţa lui. nevenindu-i să creadă că asta era Didina lui Aristide. Putea el s-o mai ia acum în râs. înconjura trei sferturi din curtea lor. să fiu a ta. uluitoare. şi se lipea de gard ca să se uite prin rostul gardului în curtea lui Aristide. eu atâta ştiu că tu îmi eşti drag. cu fundiţe atât de mari. ca şi cum ar fi avut în minte o fereastră pe care o deschide vântul deodată. Apoi brusc.

mirosea a istorie. O sărutase fără să-şi dea seama pe obrazul cald şi catifelat ca o piersică. Didina îşi ridicase capul. Dar era o altfel de lumină. de parcă în locul urechii ar fi avut o rană şi cineva turnase ulei în rana asta. dureros şi în acelaşi timp înălţător. de creatură fabuloasă. şi sufletul lor urca la suprafaţă. O pasăre de noapte se prăbuşise prin rămurişul unui stejar. a toamnă şi a rădăcini. Era ceva tulburător. să ştii că dacă e să mă mărit cu altul mai bine mă omor. “Ştefane. care venea din adânc. adunat în cozi. Parcă i se rupea sufletul de mila ei. “Ştefane. iar tu n-ai voie să dai înapoi. Se lăsase o înserare caldă şi grea. cu chipul spălăcit şi se uita ca atunci când nu te gândeşti la nimic. Mirosea a pădure. Didino. ce zici tu e un lucru foarte mare. aerul pe care-l trăsese în piept. germinativ.” Cuvintele dureroase ale fetei îi pătrunseseră în auz. Auzi. dragostea şi căsătoria sunt cele mai importante lucruri în viaţa omului. se auzi vorbind ca un bătrân sfătos. şi eu n-o să pot să am nici un respect faţă de tine toată viaţa. eu trebuie să fiu a ta. umed şi catifelat. Îi luase obrajii în palme şi obrajii îl ardeau ca un foc nevăzut. Adică ea decăzuse de la condiţia ei de zână. disperat. era ceva sacru. nemărginit. O aşa decădere nici nu se putea închipui. Şi mai mirosea a ceva. profund. 73 . devenind acum fetiţa asta pricăjită. Ştefan tresări. a sute de ani şi sute de generaţii care se trecuseră pe acest pământ. înserarea care intra în pământ. material şi totodată inefabil. tare mi-e teamă că tu n-ai înţeles nimic şi nu poţi să înţelegi din ceea ce am făcut eu astăzi pentru tine ! Şi în cazul acesta chiar nu mai e cazul să-mi pierd timpul cu tine. Ştefane.” El ridicase ochii şi-şi lăsase privirile să i se piardă în înserarea albastră care învăluia pădurea pe dinăuntru.” Ultimele cuvinte Didina le rostise repede şi apăsat. Ştefane. eu la tine ţin. Ştefan trase adânc aerul în piept. Mă. auzi glasul Didinei. îl luminau pe dinăuntru.gutui. mişcându-l înainte. “Ştefane. pe tine te iubesc. Eu zic să nu ne grăbim. Ştefan Paul tresări. Hai să mergem acum acasă şi om vedea în zilele următoare ce avem de făcut. Stătea cu părul ei bălai. căci i se auziseră aripile bătând în gol. să nu-ţi fie frică. şopti Didina. Dacă dai înapoi înseamnă că eşti un om de nimic. parcă îl hrăneau. Oare câţi oameni simţiseră ce simţise el acum în momentul acesta ? Respiră a doua oară adânc.

O luă înspre căruţă. cea cu distrugerea bateriei de artilerie. spuse Didina hotărâtă. Mai ales că acum venise după aceste două întâmplări din viaţa lui care-l năuciseră. cum avea el obiceiul. un om beat. că luna răsare mai încolo. Numai un nebun sau un prost ar fi putut să facă lucrul ăsta. acolo în subconştientul lui. în seara asta şi în pădurea asta ieşise la suprafaţă. pentru că. pentru că aşa era el acum în aceste momente. clătinându-şi întâi capul. se produsese definitiv despărţirea de fata pe care o iubise atât de mult. Hai să mergem. pentru că numai un prost se putea purta aşa. În minte parcă i se deschiseră brusc două drumuri. Ştefane. Da de ce era el beat în momentul ăsta ? Beat de existenţă.“Hai să mergem. şi totuşi din adâncul fiinţei lui urca un sentiment. năuc de existenţă. întrebarea trebuia pusă altfel. pregătindu-i de plecare. acesta era cuvântul cel mai bun. Atunci în momentul acela. Dar nu pentru asta. care trăise până mai de curând ca într-o gogoaşă. O auzi vorbind cu caii. ori el nu era nebun. şi nu mai putem să ieşim din pădure. să ajungă scriitor. beat. şi iată că gândul acesta abia acum. dacă o să mai găsească el în viaţa lui o fată ca Didina ? Dar cum era Didina ? Aici îi veni să-şi dea capul pe spate şi să râdă. Îşi simţi capul greu. ci pentru că o pierduse pe Luki definitiv. un paralizat. ca şi cum mulţi ani ar fi trăit în somn şi acum el deschidea ochii mari şi rămânea uimit de viaţa asta a oamenilor şi de alcătuirea ciudată a lumii. un fel de geană de lumină care avea să-l salveze în viaţă. acum înţelese el foarte bine de ce fusese el năuc după ce plecase din case lui Niki Dumitrescu. Nu-l durea pe el că îl jignise prostul ăla de Spurcaciu. în adâncul lui acesta era visul său secret.” Didina se îndepărtă. Era un biet copil de ţăran. cu sufletul bun. De aia era el acum paralizat. Ştefane. I se păru brusc că dacă ar fi râs acum în pădure ar fi fost ca şi cum ar fi râs într-o biserică. Acum avea sufletul amar. Se scutură repede. Asta este. ar fi fost un sacrilegiu. Pentru că după ce fusese doborât la pământ de lovitura dată de Luki şi de Spurcaciu (ca şi cum s-ar fi vorbit în lipsa 74 . Adică de ce să n-o ia pe Didina de soţie ? Şi asta nu pentru că ar avea viaţa asigurată şi ar putea el să se dedice scrisului. avu un moment când se simţi ca un condamnat la moarte. apoi ridicându-se ca un om beat în picioare. Exact. şi aşa cum stătea în genunchi. şi momentul acela când doctorul Spurcaciu îl dăduse afară din casa lui Luki. de ce să nu o recunoască.

hai. independent de el. Ştefane. Didina se jeluia săraca vorbind de una singură. Până îşi reveni era în genunchi. Aici Ştefan Paul îşi dădu capul pe spate. “că ai fi având ceva. mă. Hai mă. şi să-i spună. că ea numai cu el vrea să se mărite. eu înţeleg lucrul acesta. asta era. Didina era deasupra lui. Ştefane ? Poate ai fost rănit acolo pe front si-ţi e rău. ai. acum primise o altă lovitură. Era beată şi năucă de existenţă. bine. nu. măi. că. dar nu mai râse în cascade. Oricum îi era milă de Didina. “Ştefane. noi pierdem viaţa. ce ai. ca la un bărbat. ca să-l trezească la realitate). asta era. a simţit că trebuie să facă gestul acesta.” În momentul acela se lovi cu palma peste frunte (dar nu pentru că aşa vrusese el. dar de ce să vină ea atât de disperată către el. nu. şi în cazul acesta e mai bine să te odihneşti. cum a putut şi ea. încerca să-l ridice de subţiori. ci mâna singură. trăia şi ea. să facem dragoste. mă. În momentul următor nu-şi mai dădu seama ce se întâmpla cu el. că te iubesc. Că de ce crezi tu că ne-a întâlnit Dumnezeu. însă îşi dădea seama că de fapt gemuse. îşi spuse el. Zău că aşa ar 75 . Bine. spune-mi nu mă lăsa aşa ! Că dacă aşa mi-a fost mie soarta să vină băiatul pe care-l iubesc tocmai de la Odessa şi să moară aici. Ştefane. ca şi el. îşi luă capul în palme şi îşi apăsă tâmplele până văzu un ocean de roşu în faţa ochilor. dar atunci sunt cea mai nenorocită femeie de pe lumea asta !” Ştefan Paul simţi nevoia să respire adânc. adică eu să vin la tine şi să-ţi spun. Ştefane. Ştefane. în braţele mele. “măi. la Pălămida. ni se duce viaţa. tu n-ai văzut că eu te iubesc. fata asta venise şi i se aruncase în braţe spunându-i că-l iubeşte. tu pune mâna şi hai să ne iubim. el nici nu-şi dăduse seama de lucrul acesta. năuceala asta. sau să aduc pătura să te întinzi. că îl iubeşte este posibil. deci. că dacă pierdem momentul ăsta acum. aşa cum sare apa limpede de izvor peste pietre. că nu ştiu ce se întâmplă cu mine. că “mă. cum nu se mai dezlipea de el. îl lovise peste frunte. în pădurea Cotigioaia. noi acum.lui să-i dea lovitura asta).” Aproape că-i veni să râdă. omule. păi asta era ! Nu zisese Didina că ea nu ştie ce se întâmplă cu ea. eu venind de la Pălămida cu căruţa şi tu venind tocmai de la Odessa ?” Aha. în momentul ăsta al vieţii noastre trebuie să facem lucrul acesta. Doamne. adică ea ca femeie să vină la el. biata Didina. pentru că o văzuse şi acolo.

Pentru ceai zis te iert. iar el îi simţi din nou mireasma aceea de iasomie şi de flori de câmp cum îl ameţeşte. Te omor. să te pun jos şi să te iubesc până mâine dimineaţă. că ţin la tine şi te ştiu om bun.” Îi vedea linia tâmplei şi a bărbiei şi obrazul delicat pe care cădea lumina de alabastru a înserării. o luă el la rost. crezi tu că măi stăteam eu de vorbă cu tine ? Te mai luam eu în căruţă ? Vai de capul tău. Ştefane. a pădurii. să întinzi pătura. De ce se găsea el cu fata asta acum. Ştefane. dacă eu eram unul din ăia care atât aşteaptă. Ştefane. iar braţele lui puternice de bărbat tânăr o strânseră cât putură. Didino. apoi după ce gurile lor se întâlniseră. Ce-ai avut de-ai căzut jos. şi în loc să-ţi spun ce am vrut să-ţi spun. Ştefane. poleit de înserarea albastră. o 76 . mă. “Să nu mă rupi. fa Didino. s-o încoţopenească şi să profite de ea ? Să-şi bată joc de ea ? Ei. Îţi răspund numai atât : păi dacă erai din ăia de care zici. “Ştefane. “Prost eşti. Auzi. mă ! Se vede că eşti măi prost decât mine. noaptea în pădurea Cotigioaia. te omor.” O vedea bine prin înserarea albastră. Ştefane ? se sumeţi ea înaintea lui. că oasele fetei se auziră pârâind. poate sunt eu proastă.trebui. să te înveţi minte ! “De ce vorbeşti aşa. O să-ţi răspund la întrebarea asta mâine. Ete.” Aici Didina îşi lăsase capul la pieptul lui şi-l cuprinsese cu braţele. Didino. o fi ieşit altceva. să te plătesc după aia ca pe a bună ! Didina nu râse. “Nu ştiu. plină de sfinţenie. ce deşteaptă eşti. ce te făceai ? Chipul Didinei se lăţi într-un zâmbet straniu. şi cum tot vrei tu să facem treaba asta. după ce icni. rămăseseră încleştate. Da eu am crezut că tu eşti băiat deştept şi ai înţeles. şi de ce se legase ea de el ? Şi uite. sau să fi zis ceva. să prindă o fată singură sau o femeie. în sus. te-ai lăsat întâi jos ca şi cum te rugai şi de-odată ai căzut. pentru că te-am văzut bine. n-ai vrut tu aşa ? O luase din nou în braţe. fă. făcând-o chiar să semene cu o ielă. rămase numai cu chipul ei. când el simţise că nu mai are aer. Didina se smulse din braţele lui. se pomeni tachinând-o. Didino. drept cine mă iei tu pe mine ? Şi ce făceai. Păi da. mă omori !” gemuse încet.”. îi aţinuse calea şi nu-l lăsase nici acasă să ajungă. dădeam bice cailor şi nici nu te cunoşteam. El se aplecase tremurând şi-i căutase buzele. cu ochii umezi şi rugători. n-am ştiut cum să vorbesc cu tine. Să te iubesc să te rup. îi zise Didina bucuroasă. Abia după mult timp. făcând-o să pară o zână sau o ielă de frumoasă. te.

Didino. Adică glasul ei avusese în el o căldură şi o inflexiune care spuneau exact lucrul acesta. Didino. dar fata nu păru să-l audă. “Dii. întunecimea era adâncă. Nu se prăbuşi peste ea. dacă zici tu că m-ai înţeles este bine ! Eu am încredere în tine. albastru-oţelit.” Didina se desprinse alunecând din braţele lui şi o luă înainte. Răsufla greu ca o vietate umedă cuibărită la pieptul lui. Atunci hai să mergem. Nici măcar nu se va mai bucura mult de dulceaţa braţelor şi a trupului lui de bărbat de a ţine în braţe gingaşa carne femeiască. Până când ieşiră din pădurea Cotigioaia Didina îi lăsă pe cai în seama lor. cu Didina. dar nu. deşi gândul acesta îi trecu prin minte. eu te-am înţeles perfect. ca şi cum el ar fi fost dintotdeauna bărbatul ei. Ar fi putut s-o strângă atât de tare încât s-o storfocească. Şi într-adevăr. or să ştie ei caii pe unde s-o ia ? Să nu dea cu oiştea în vreun stejar ! “Cu mine n-o să te rătăceşti niciodată în viaţă. Era ca şi cum moliciunea nesfârşită a trupului femeiesc îl îmbăta şi îi da totodată o forţă imensă. “Hai. o strigă el. ca şi cum ar fi înţeles perfect. Adică pe întunericul din pădure ei ştiau cel mai bine drumul. Didino.strânsese până gemuse. Caii. să nu se mai aleagă nimic din ea. fata vecinului lor. pe care el n-o mai întâlnise niciodată. o îndreptă şi o ţinu lipită de el. acum aş vrea să mă înţelegi şi tu pe mine. şi totuşi Didina trebuie să fi fost foarte sigură pe ea căci în momentul următor îşi ridicase faţa poleită de albăstreala întunericului. Nu-i mai căută gura. numai că nu mai avea culoarea aceea albăstrie 77 . O superioritate uimitoare. Adică ar fi putut să facă acum orice ar fi vrut cu ea. Veni în urma ei şi se urcă pe ladă. Ştefane. Dar şi când ieşiră din pădure. care în comparaţie cu ei era foarte bogat.” îl chemă ea. “Bine. Didina trase uşor de hăţuri.” îi răspunse fata. Aşa că se pomeni scuturându-şi capul. o sărută pe gât. se lăsase în pădure un întuneric negru. apoi urcă înspre umeri. O strângea în braţe uimit de cât de gingaş şi de moale poate să fie trupul unei fete. Ştefane. Ştefane. ai fi zis că te afli pe fundul unui ocean. pentru că bluza sau cămaşa fetei nu-l lăsa să coboare mai jos. cel puţin acesta fu sensul gândului care se înălţa în momentul acesta în fiinţa lui. Murgule.” şopti ea. apoi o frânsese de mijloc până când simţi să se topeşte în braţele lui şi se aplecase peste ea. Nu vorbise tare. Şi dacă o să ne rătăcim. o luară pe drumeagul pe care veniseră. Nimic nu va face din toate astea.

auzi! Vezi să nu adormi şi să uiţi. Dinspre Dunăre şi dinspre mare curgea peste câmpie o boare caldă. trase de hăţuri Didina. să nu afle taica. Murgule.” O auzi în urma lui pe Didina deschizând porţile. mirosind parcă a bălţi şi a pământ umed. auzi ! Şi până dimineaţă om sta de vorbă. ca şi cum ar fi pipăit pământul. Ştefane. Când ajunseră în dreptul pârâiaşului caii se opriră să bea apă. şi apoi vă dau apă şi de mâncare. Nu prea aveau ce bea. peste un ceas aşteaptă-mă la poarta din fundul grădinii. să mă aştepţi la poarta grădinii. Cine ştie la ce se gândeau ele. deşi se afla cufundată în somn. cu grijă. frumuseţea nopţii acesteia de acum încolo începe. hai. căci caii opriseră singuri în faţa porţii. şi mai şopti o dată. “Să nu uiţi. Tot ea îi căută geamantanul în căruţă. Frumoasă noapte. mai mult să se audă pe ea decât ar fi fost nevoie. “Trrr!” trase Didina de hăţuri. Peste un ceas. îi şopti fata. Când drumul începu să coboare înţeleseseră amândoi că erau aproape de sat. La unele case se mai vedeau lămpile în ferestre. cel puţin aceasta fu impresia lui. Caii trăgeau căruţa uşor.” Ai lui se culcaseră. Vorbea cu murgii ei : “hai. “să nu uiţi. când armata ţării tocmai eliberase pământul strămoşesc al Basarabiei. o să răsară o lună. cele mai multe însă visau scufundate în somn. mai mult ca pentru ea. în noaptea aceea caldă de octombrie a anului 1941. Didino.” N-a mai trecut mult şi au ajuns în sat. casele ţăranilor din Siliştea Gumeşti. Didina îşi strecură mâna pe sub pardesiul lui Ştefan Paul şi-l cuprinse pe după mijloc lăsându-şi capul pe umărul lui. cu pleoapele 78 . aflat de un an şi mai bine sub cizma bolşevică. în dreptul nucului. ca şi cum ar fi fost o jucărie. Ştefane. Băiatul o cuprinse şi el pe după gât. de aceea începură să fornăie. “Di. tu ai avut dreptate. murgule. hoo. cam aşa. că n-am să te iert niciodată.” Şi-ntr-adevăr caii o înţeleseră pentru că puseră piepturile în hamuri şi urcară costişa care da drept în buza satului.” murmură Didina. Hai du-te.telurică. i-l dădu. haideţi că ajungeţi în curând acasă. bălţaţilor. parcă-ţi simţi destinul cum te oblojeşte. La ei lampa era stinsă. care nu era decât un fir de apă ce se vărsa mai la vale în gârlă. “Dii. şopti fata cu răsuflarea fierbinte. auzi. Casa îl aştepta şi ea. mai aveţi oleacă de răbdare până băgăm căruţa în curte. aveau să treacă pârâul. că mă faci de râs!” Îl sărută în fugă şi sări jos. căci caii mergeau încet. “Oho.

sau ar fi strigat. ar fi lătrat dintr-o peşteră. O clipă rămase călare pe poartă. cu muhmudelele ei. Dacă ar fi intrat în casă. Ştefan Paul puse geamantanul jos. Dar parcă nu se bucura cum se bucuraseră peronul şi pământurile de la Balaci. cele câteva trepte ale scării. ai lui erau bine. Se rezemă de perete şi ascultă sforăiturile lui Parizianu. Leule. Tu eşti. el era mulţumit că ajunsese cu bine. În momentul acela îşi ridică privirea şi văzu deasupra acoperişului casei lui Aristide stelele. Câinele se mişcă pe sârmă şi veni la el gudurându-se. Simţi o strângere de inimă şi un gol în stomac. casa pe care o lăsase el. şi îşi făcuse datoria mai departe. Şi peştera asta era Golul. Se pomeni mulţumindu-i în gând lui Dumnezeu că îl scăpase de la moarte pe unde fusese. care l-a ţinut pe el la Liceu. Tot mă aşteaptă şi pe mine cineva. Se opri căci acum se auzeau bine sforăiturile lui taică-su. 79 .căzute. cu Bâta. Îi veni în minte ideea să se aşeze pe el. Aşa. Pustiul. bă. ai fi zis că poţi să le apuci cu mâna. ajungând în tindă. Nu plecase aşa demult şi iată. Puse apoi piciorul pe lanţ şi coborî. Sau sănătoşi. sculaţi-vă. este vie şi sănătoasă. în burta satului Siliştea Gumeşti se instalase un gol adânc şi mare. când îl văzuseră. drăcia dracului. Erau mari ca nişte gutui. şi sunt bine. mamă. bâto. pe care sufletul lui îl simţise concret în momentul acela şi se înfiorase. fără să se grăbească. Ei. cu alde Parizianu şi maică-sa. că am venit acasă. cu geamantanul în mână. Urcă apoi. ca o fiinţă mai mare. se pomeni vorbind tare. În clipa aceea avu brusc revelaţia că acasă este bine. era şi ea vie şi sănătoasă. Şi chiar aşa făcu. Dinspre uliţa lui Storopete se ridică lătratul rar şi gros al unui câine bătrân. Ştefan Paul încercă să deschidă poarta dar nu reuşi. şi roşii. ar fi fost o emoţie şi o hărmălaie de nedescris. şi golul acesta care cuprinsese satul se lăţi şi mai mult. Ca şi cum câinele ăsta. iar acum. şi iată. puse piciorul pe stâlp şi dintr-un pas încălecă poarta. Cât fusese el plecat. totul rămăsese cum era. iată. Rămase o clipă în faţa porţii : i se părea. tată. îi găseşte pe toţi sănătoşi. întors cu bine acasă. cu ce era închisă ? Nu mai stătu pe gânduri. cum zicea Bâta. care se cunoştea după hămăitul lui că este bătrân. alde Parizianu. acasă la el nu se schimbase nimic. sau auzea în momentul acela golul din satul lui. iar casa care-i învelea şi-i ocrotea.

Se ridică şi o luă către pârleazul grădinii. Înainte de a răsări soarele. Ei legau coceni de zor. tot ca acum. ceva ca un dor păgân. şi el n-avea somn. ceva care amintea mileniile care s-au scurs pe pământul acesta. moleşitoare. cu alde Parizianu. se aşeză şi acum la fel. coceni cu taică-su. orientală. ori decât acoperişurile. în noaptea aceasta o va ţine pe Didina în braţe şi o va săruta cât va vrea el. Luna se înălţase de o palmă de om deasupra orizontului. Când îşi ridică privirea văzu. o avusese în copilărie. Atunci şi-a dat el seama că nopţile cu lună. dar nu rămase mult pe scară. Însemna că răsărise luna. Dormea pe prispă. Şi deodată a răsărit luna. Mai mult ele lau tras de mânecă. şi atunci se aşeza pe treptele scării luându-şi genunchii în braţe. parcă văzduhul şi lucrurile se pătrundeau de ceva sacru. Hm. nici el nu ştia la ce se gândise. Era ceva inefabil în atmosferă. La ce se gândea. la fel de proaspătă ca acum. apoi Luki. cu taică-su. O cuprinse şi el de mijloc şi o frânse aplecându-se peste 80 . Inima îi bătu cu putere când o văzu sub nuc pe Didina. Şi aşa. ceva care vine parcă din antichitate. în lume. de ce n-ai venit mai devreme.Această impresie. Aşa avusese el pentru prima dată. percepţia sacrului. el nu cunoscuse mai nimic. Şi noaptea aceasta va fi la fel. toamna. când rămânea până târziu după miezul nopţii cu ochii deschişi. Dacă n-ar fi fost Ioana (chipul Ioanei îl privi în clipa aceea ca de undeva de sus. Simţi o strângere de inimă. care nu se vedea din cauza acoperişului. senzaţia aceasta o avusese de mai multe ori. şi peste puţin timp aceasta se va înălţa şi va inunda satul şi câmpurile cu vraja ei stranie. era la primară. la capitolul acesta. lumina aceea portocalie ce înconjurase acoperişul casei lui Aristide. “Ştefane. Se apropie de ea şi Didina îşi desfăcu braţele şi-l cuprinse. pe care le-a cunoscut foarte puţin. el ar fi fost astăzi flăcău. pentru că-i apucase noaptea şi aveau mult de legat. îşi spuse. o lună mare. sărutatul fetelor. mai ales în nopţile de august. au în ele o vrajă deosebită. A simţit o vrajă ciudată. pe locul pe care-l avea în Seci. acum urcase mai sus decât vârfurile pomilor. Lega o dată. Ba mai mult. dragule ?” Gura fetei îi căutase buzele şi acum îl săruta pătimaş. Ioanei nici măcar nu i-am scris!). şi în mod inconfundabil. cât roata carului. să fi fost sfârşitul lui octombrie. ca o aureolă. Îşi aduse aminte că uneori îl apuca dimineaţa. aoleu.” o auzi şoptind.

gâfâind şi acum se priveau în ochi. care priveşte uimită la cel care îi ia viaţa. Parcă ar fi o mieluţă de o puritate extraordinară. Ştefane. catifelat şi alb. Într-un târziu îngenunche. Dar el n-o frânse. uite. venind cu căruţa de la Balaci. care îi ajungea până la coapse. Fata îşi desfăcuse cojocul. mozoleşte- 81 . apoi. al cărei chip i-l ţinuse în palme şi i-l sărutase.” o auzi murmurând. îmi eşti drag. astfel că el îi văzu unul din sâni ieşit afară. îi sărută gâtul şi umerii. cât putu ea de tare. până când Didina îngenunche şi ea. Îi sărută gura. căci îl vedea bine. pentru că ea îi trăgea capul în jos. nici cu cea din pădurea Cotigioaia. Îi săruta amândoi sânii trecând de la unul la altul. Prima dată Didina să fie a lui pe o noapte ca asta nebună. iar ea îl strânse la piept gemând. “Vreau. lung până în pământ. Depuse un sărut pe linia subţire. şi sufletul meu e ca boarea de rouă.” îi ţinu ea privirea. era ceva subţire ca o rază de lună în expresia chipului ei. Ea îşi dezveli singură umerii. şi îşi lipi obrazul de pântecul ei gingaş. răule ce eşti. era încântare şi totodată emoţie.ea. să se lase apoi peste ea. Didina era îmbrăcată într-un capot. Ştefan o privi lung. îşi dăduse cu briantină. “Îmi eşti drag. Rămase aşa mult timp. înflorat. eu mă dăruiesc ţie. iar ea se aplecase deasupra lui ca o cumpănă de fântână. alb ca bruma şi cald. de când mă rog eu lui Dumnezeu să-ţi deschidă ochii!” Îl cuprinsese cu braţele pe după gât şi acum îl trăgea în jos. Buzele lui îi atinseră sânul. vreau. Didino. Didina avea pe chip tot expresia aceea pe care el n-o mai văzuse la nici o femeie. iar chipul îi era luminat de o bucurie plină de suferinţă. Ca şi cum i-ar fi spus. Se sărutaseră a doua oară lung. “Ştefane. Ar fi ceva. acolo unde adâncitura gâtului făcea un intrând misterios. de bucurie şi de uimire totodată. Era o mirare. Să ţin minte chipul Didinei din momentul ăsta. Nu mai semăna cu Didina pe care o întâlnise pe drum. Şi tu vrei să fii a mea. îi ţâşni din adâncul fiinţei lui gândul ăsta. Ştefane. Se pieptănase. cu chipul ăsta de o puritate extraordinară ? se pomeni vorbind. Ştefane. Gurile li se desprinseră brusc. Peste acest capot îşi aruncase un cojoc lunguţ. Îi cuprinse trupul gol. aurită de lumina de lună. şi acum respirau amândoi adânc ca nişte peşti care se sufocau. mă. “Ştefane. avea părul într-o parte dezvelindu-i o jumătate din frunte (abia acum vedea că Didina avea fruntea înaltă).

murmură ea. ai fi zis că în câteva minute trebuie să termine toţi de cântat. la fel.” şopti ea speriată. plin de seriozitate. vă săturaţi repede. plin de puritate. Didina se ridică şi ea speriată. cu expresia aceea de mieluţă. Flăcăul spunea atunci că a “mozolit-o”. îmi spune. bărbaţii. pe care o auzise de multe ori la băieţi. şi erau ei siguri că se vor căsători. Se priviră în ochi încordaţi amândoi. “Să vezi ce soţie bună o să-ţi fiu. Cântau toţi grăbiţi. Didino. aproape că se sperie în noaptea pustie. “Să ţinem minte noaptea asta. şi ce bine o să ne împăcăm. Se gândise la faptul că de aceea se întâmplase ruptura dintre el şi Luki. ba chiar fixaseră şi nunta. iar el cuprinzând-o îi săruta sânii. Didino ? Peste sat cântecul cocoşilor izbucni vesel. Destinul fusese cel care aranjase lucrurile. “Îmi spune. Ştefane. ţie îţi spune intuiţia că tu o să fii soţia mea ? Vorbele lui răsunară nefiresc de tare. Ce s-a întâmplat?” Cred că de asta am scăpat eu atunci când neau bombardat cu artileria… Didina se lipi de umărul lui.mă bine acum. şi acest fapt era de mare intimitate. Niciodată nu-i plăcuse expresia aceasta. “Ştefane.” Didino. pe piept. când băiatul venea şi o striga la poartă. în unele nopţi. se îndepărtau şi se înfundau într-un loc unde nu putea să-i vadă nimeni. ca nişte coline de brumă. şi totuşi în gura Didinei cuvintele sunară nevinovate. plină de vraja orientală şi nebună a lunii. cântecul lor era vesel. cât sunt fată. Se simţise brusc neliniştit. dar dacă aşa ne-o fi nouă destinul.” Ea îşi lipise palma de obrazul lui şi acum îl mângâia curioasă. Ştefane. 82 . eu n-am nimic împotrivă să ne căsătorim. Chipul îi devenise mai grav. Demult am avut eu presimţirea că tu eşti cel care-mi eşti sortit. Demult. ba chiar ea singură îşi dezvelea bluza. Aici fata îi permitea mai mult flăcăului. şi ciudat. Doamne ce lună nebună ! Parcă ar fi o vrajă…” Şi dacă o să mă ia pe front. aurind colinele sânilor. “Ştefane.” Lumina lunii se scurgea de pe umerii fragili ai fetei. ziceam să ne iubim în seara asta. deşi chipul îi rămase. chicoti ea. Ştefane. Ştefan Paul se ridică în picioare. să ştii că eu nu sunt un profitor. de când eram mică îmi spune intuiţia. dar lăsăm pentru mâine că pleacă ai mei la soru-mea şi se întorc tocmai încolo. că după aia am auzit că voi. pe săptămâna viitoare. Când un băiat cu o fată erau demult în vorbă.

Casa era ca o fiinţă cu sufletul liniştit. 83 . sări pârleazul şi intră în curte.” Parcă aşa spusese. fie şi puţin. Moromete. se topi pe poteca ce ducea înspre acareturile lui Aristide. când o fi crescut şi s-o fi făcut aşa frumoasă ? Dacă se va căsători cu ea o să aibă soţie deşteaptă. Mergi şi tu şi prinde o oră de somn. Părea mai mică şi mai înveselită parcă. Urcă treptele şi ajuns în tindă se aşeză din nou pe geamantan. când făcuse drumul cu el la Bucureşti.Acum luna se ridicase sus pe cer. cu odrasla lui. ne întâlnim mâine seară tot aici. Ştefane. adevărul este că fiecare părinte simte nevoia să se mândrească. Deocamdată a fost singurul om care şi-a asumat şi salvarea ţării şi redobândirea demnităţii ei. nu ? Dincolo de ironie. Scălda câmpurile şi satul lor. Didina îl sărută pe buze. Măcar de atâta lucru să se bucure şi ei. în tranşee sub clarul lunii. ca şi cum ar fi fost proiectat pe un ecran. Cine ştie ce probleme şi ce griji o fi având şi el ? Nu e uşor să-ţi asumi ce şi-a asumat el. Apoi văzu în minte.” Silueta fetei. şi crâşmarul i-a servit omeneşte. şopti ea. Ştefan mai rămase un timp lăsând vraja nopţii să-i pătrundă în suflet. Al lui Parizianu nu mai sforăia. cum se înserează. Aşa că era curios să vadă cât de fericit fusese taică-su de isprava lui cu articolele ălea dichisite de altul. Siliştea Gumeşti în lumina de vrajă a orientului. de fapt de mai mult timp Parizianu trebuie să fie fericit şi să se dea mândru că are un băiat care a ajuns mare gazetar. şi au oprit ei la o crâşmă. că din cauza lui i se ciopârţiseră articolele. iar Moromete i-a spus că are el la Bucureşti nişte băieţi care “au tăiat Bucureştiu în două. dincolo de Odessa. Brusc se gândi la soldaţii care stăteau acum. că asta era arma lui Moromete. bat-o focul. chipul lui Antonescu. Te aştept mâine seară. Se supărase şi îl înjurase degeaba. O luă prin grădină. Un altul ţara n-a mai avut. mare. “Ştefane. Nu-i spusese şi Zizi Fotiade şi Didina că articolele lui merseseră la sufletul oamenilor ? Oare taică-su ştia de lucrul acesta ? Cum să nu ştie ? Să-l vezi mâine ce fericit o să fie. Era frumoasă. Îl sărută în fugă. Se zgribuli în pardesiul lui moale. clătinându-se într-o parte. Iar apoi dacă Niki nu i-ar fi făcut articolele frumoase şi emoţionante nu l-ar mai fi cunoscut nimeni astăzi. apoi fără să se grăbească îşi încheie halatul. acolo. în nu ştiu ce sat. şi a scris nişte articole de a “tăiat ţara în două!” Nu se lăudase el.

mamă. Luna turna peste acoperişul casei lui Aristide. Numai Bâta rămase liniştită în casă. Al lui Parizianu după ce rămase în cumpănă un moment ca şi cum nu i-ar veni să creadă că fiul lui a ajuns acasă. fără de care n-ar fi putut să-l ţină al lu Parizianu la Liceu la Pălămida. ce bucurie ne-ai făcut mă. Avea fruntea muncită de gânduri. apoi începu să plângă.” Vocea părea că iese din fruntea Generalului. plină de bunătate şi de umilinţă a tatălui său. şi când înţelese unde se afla văzu faţa lată. şi cu toate acestea chipul lui iradia o lumină de sfânt. Şi peste tot frontul cât vedeai cu ochii era o linişte cum numai în ceruri poate să fie. Toţi îl vor trăda şi îl vor scuipa. începu să-l pupe pe Ştefan să-l sufoce. Ştefane ! se simţi tras în sus. Ştefane ! Tu eşti. tu ! 84 . Alături de tranşee. vorbi ea într-un târziu. ca acest neam să fie ca Isus între popoarele lumii. “Mamă. Soldaţii stăteau în tranşee. “Ştefane. Pentru că el a fost jertfit. Când se trezi visa că era pe front. un lac de culoare argintiu-aurie. a venit Ştefan al nostru ! ţipă ea. După taică-su îl luă la pupat maică-sa.Către dimineaţă se lăsase frigul. gâfâind. “Dacă aici. Sărumâna. Ştefane. şi în prima clipă crezu că tatăl lui este cu el pe front. “Bă. catifelat al Didinei. ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic”. Bâto. “Să nu te pierzi cu firea. auzi el vocea lui al lui Parizianu. nu te măi puneam eu la secere. După ce se mai linişti maică-sa. să-ţi vezi de drum. auzi. la o masă de brad stătea generalul Ion Antonescu. Ştefane. ca pe Fiul Domnului. Era o noapte cu lună de ziceai că te afli pe altă lume. toţi îl vor călca în picioare. taicule ! Bă dacă ştiam eu că ajungi tu aşa mare. Tac-tu zice că ai ajuns mare. dar tu să nu-l crezi. mă. să vii tu acasă şi să nu spui că ai venit. Maică-sa care auzise că venise Ştefan se repezi şi ea în tindă. bă. viitorul lui socru. bine te-am găsit. pentru că el este Unsul. Cine ar fi putut să creadă că plecând înspre casă o să întâlnească în cale o fată care o să-l aducă acasă cu căruţa. la sfârşitul lumii însă el va sta de-a dreapta Domnului. şi fata aceea o să-i devină soţie ? Apoi se gândi la trupul gingaş. merse în casă şi îi sărută mâna bunicii lui. ca şi cum ar fi venit din cer. Bătrâna îl mângâie pe cap şi se uită la el liniştită. în groapa dintre Europa şi Asia ne-a aşezat Dumnezeu ! Însă Dumnezeu ne-a aşezat cu un scop aici ! Aceasta este misiunea neamului românesc. Ştefane.

Al lui Parizianu. aducându-şi aminte că Ştefan ţinea la acesta şi cum reacţiona el întotdeauna atunci când Parizianu zicea ceva rău despre Moromete. se apucă s-o opărească. Maică-sa. a recunoscut că eşti mare. duşmanul cel mai mare. ce măi face. că pentru el am păstrat-o. “Generalul ăsta al tău”. fă muiere şi taie o găină. de când se ştia. Se învârtea pe lângă fiu-su scărpinându-se după ceafă şi luându-i seama.” Până la urmă se mai potoliră lucrurile. bă. cum o făcea înainte când venea vorba de ceva cu care el nu era de acord : da Moromete ăsta al dumneata. Dându-şi seama că vorbind astfel despre Moromete. de fericit ce era. prin modul cum îl pronunţa distingându-se mai mult ei. Şi totuşi ceva îl reţinu pe Ştefan să facă gestul ăsta. şi să aduci şi sticla aia de ţuică. Se mulţumi săl ia peste picior pe tatăl lui. se răsti el la soţia lui. al lui Ştefan Paul. dar fără nici un dispreţ. al lui Parizianu. “Până şi prostu ăla de Moromete. “Ce stai. de le dăduseră la toţi lacrimile. mă Ştefane ? Mare noroc a avut neamul ăsta cu el !” Ştefan Parizianu simţi nevoia să-şi dea capul pe spate şi să râdă. parcă nu mai era el. ca şi cum Generalul care introdusese cenzura. unde se mai adunau câteodată. parcă nu mai ştia ce să-l întrebe pe fiusu.” Ceea ce nu era foarte adevărat. pronunţa într-un fel ciudat. Ce zicea Iocan. el ce mai 85 . care se pricepe la politică. ca să-i schilodească lui Niki articolele. cine mai rămăseseră din ăia care făceau politică înainte. sau Dumitru al lu Nae. de ceilalţi. n-am venit eu acasă de la Pălămida de atâtea ori ? Ce vă daţi de ceasul morţii ?” “Du-te. iar el cu taică-su rămaseră la o ţuică. “Şi generalul ăsta al tău. ar fi fost chiar al lui. fă. ai lui Parizianu. tu nu vezi că a venit băiatul de pe drum!” Maică-sa se pierduse şi ea cu firea. taică-su schimbă repede vorba. după ce tăiase găina. ca şi cum tot nu i-ar fi venit să creadă că ăla care scrisese articolele ălea la ziar. era băiatul lui. Ştefan se văzu nevoit să strige la ei. Mai multe ştia să-i spună despre ce ziceau “ăştia”. cuvântul ăştia. Ce aveţi ? Am venit acasă. din Siliştea Gumeşti. tu n-auzi. căci nu ştia în ce parte să alerge mai întâi. pentru că după ce îl întrebă cum merge frontul şi el îi răspunse că bine. ziaristul de la Ziua. Ştefane. Parizianu se vedea încurcat însă. care rămâneau undeva la o parte. altele erau cuvintele pe care le spusese Moromete. la fierăria lui Iocan.

Acum. i-au mai venit minţile la cap. Trebuia să se întâlnească de cum se lăsă întunericul cu Didina. De care. şi când se trezi.” îl căină bătrâna. cu care el nu se împăcase niciodată. Nu-şi făcuse somnul. ca şi cum ar fi fost un balsam. mormăi el. Doamne. apoi rămase aşa cu o expresie gravă pe chip. Deodată se pomeni căscând lung. Mai bine i-aş spune că mă însor cu Didina lui Aristide. O fi adevărat ? Să nu fi visat. Parcă era pe front. “Aş. se pomeni Ştefan Paul. mă duc la culcare. Simţea în piept o cocleală verde. mamă. Abia după ce-şi dădu cu apă pe faţă îşi aduse aminte de Didina. că nare scăpărarea aia de spirit pe care o avea Moromete. ori ce s-a mai întâmplat cu el ? Parizianu rămase cu clondirul cu ţuică în mână. lucru firesc. îşi dădu seama abia acum ajungând acasă. Lasă. lăsândo să-i umble. Se simţi brusc obosit. Cred că i-aş face cea mai mare bucurie din viaţa lui. he. “Aşa ai zis tu. calul bătrân nu se mai învaţă cu şaua”. de parcă zăgazurile somnului s-ar fi rupt în el. o dată ce fusese întotdeauna aşa.face. când o să fiu odihnit. deocamdată cel mai bun lucru e să dorm. s-a mai trezit la realitate. că nu mai pot de somn. Altceva era mai grav. Vă rog să mă sculaţi cum apune soarele. parcă era la Bucureşti. dacă aş pleca l-aş supăra şi pe tata. dând din mână. III Îl sculă Bâta a bătrână. făcu Parizianu. Nui venea să creadă că fiul lui se pronunţase aşa despre Moromete. 86 . un timp nici nu ştiu pe ce lume se află. He. că el descoperea că nu prea are ce vorbi cu tatăl lui. de ce să se înveţe Moromete cu şaua pe care io punea această amărâtă de viaţă pe spinare ? Foarte bine că nu se învăţase cu ea. prin gură. că îi e dor. Simţi nevoia să se ridice şi să plece înspre Moromete. o să merg la Moromete mâine. în tipografie. şi huruitul acesta putea să fie foarte bine huruitul războiului. şi impresia asta se întinse în sufletul lui ca o pâclă. el era obişnuit să doarmă mult. Căscă încă o dată lung. Tată. de altfel. he. să te scol pe seară. amară. Da ce-ai mai vorbit prin somn. Îi era somn. căci auzea un huruit în cap. prea multe i se întâmplaseră în ultimul an. Asta era foarte bine. degustând ţuica.

O luă prin grădină. Nu mai era îndrăzneaţă şi nebună cum fusese ieri. O strânse cu putere rămânând uimit de moliciunea şi de gingăşia trupului femeiesc. e un vis frumos. de găină. “Ştefane!” se lipi Didina de pieptul lui. Îi vedea prin întuneric linia albastră a umerilor. Dacă articolul nu-ţi mergea întâi la suflet şi apoi dacă nu-ţi izbea conştiinţa cu leuca. dacă o să vedeţi că întârzii să nu mă aşteptaţi. Didino ! . Didina nu se opuse. avea în el ceva românesc. Exact acelaşi lucru îl uimise şi ieri. 87 . a marelui gazetar Grigore Patriciu. Didino. Didina se ridică apoi pe vârfuri. E bună.Credeam că nu e adevărat. Dinspre Dunăre adia o mireasmă de iarbă uscată. iar lucrul acesta îl simţi ca pe un gol în fiinţa lui). că n-ai mâncat astăzi deloc !” Nu-i era foame. Da. ca să-i descheie cojocul.Este adevărat că el ajunsese ziarist la Ziua. Mâncă în grabă. Deci e adevărat. Eu o să lipsesc câteva ore de acasă. “Să-ţi dau să mănânci. Parizianu era dus nu ştiu unde iar maică-sa torcea liniştită lângă sobă. Câteva stele se aprinseseră cuminţi în cer. fără să se gândească măcar că ciorba pe care o făcuse maică-sa. Fata se strânse şi mai tare la pieptul lui. Fata rămase lipită la pieptul lui. Ştefane. Şi totuşi nu mai era Didina de aseară. O îndepărtă uşor de el. Ştefane. Se aplecă şi-i sărută umărul drept. mă duc pe la prietenii mei prin sat (deşi navea în satul lui nici un prieten. Prin întunericul de catifea neagră abia îi distingea conturul feţei. îl cuprinse cu braţele şi-l sărută lung pe gură. Îşi dădu seama de lucrul acesta abia când îl întrebă maică-sa dacă e bună. mamă. inconfundabil. Deci era adevărat. cu cimbru şi leuştean şi cu ouă. dar zise : bine. Îi descheie şi capotul ei lung până în pământ. . care scria articole pe care le citeai pe nerăsuflate şi după ce le citeai rămâneai ca şi cum te-ar fi lovit cineva cu leuca peste conştiinţă ? Deşi îţi mergeau mai întâi la inimă ? Îşi dădu cu palma peste frunte : asta este secretul marelui gazetar. Acum se încheiase la capot şi se depărtase uşor de el. acela nu era mare gazetar. Şi totuşi dacă fusese un vis de al lui ? Atunci cum de se găsea acasă ? O mogâldeaţă se desprinse de lângă gardul grădinii răsărind lângă el.Este. Seara se lăsase dintr-o dată. era foarte bună. mamă. văzduhul era catifelat. foarte bună. Nu ştiu de ce îmi era teamă să nu fie un vis.

Apoi Didina îl introduse în cea de-a doua cameră. . proaspătă. Didino. unde punea mama Didinei ceapa şi celelalte legume. Aici era lumină de la lampa numărul 11 şi Ştefan Paul rămase uimit de curăţenia şi de atmosfera caldă din această odaie. cum unde ? Didina îl luă de mână şi intrară în grădina a mică a lui Aristide. că e cald. lângă care se afla culcuşul câinelui. Ştefane. Didina umplu cele două pahare care se aflau pe masă. o sticlă de vin cu gâtul ca o acoladă şi nişte jumări. Ştefane. şi de mâncat am mâncat acasă. care părea împodobită.. mirosind a tămâioasă. Ştefane. era încărcată de perini şi de căpătâie înflorate. Ştefane. . În casă era cald. să ne ajute Dumnezeu. .Nu prea le am cu băutura. Da dacă tu ai 88 . Părea schimbată într-adevăr.Dezbracă-te. Didino ? .Te iubesc. sau nu mă mai iubeşti ? încercă el să mai destindă atmosfera.Hai. dezbrăcându-şi şi ea cojocul. aşa cum se obişnuia la ţară. Didino. iar sofaua sau ce era. Pe perete era un covor frumos cu un ciobănaş. Bine că observi şi tu un lucru bun. de care are nevoie o gospodină ca să facă mâncare. ajunseră la Cunia de vară. oricum era o căldură plăcută. După ce trecură pe lângă un coteţ. dar ştii că este frumos la tine. asta văzu el întâi. Cel puţin aşa îşi spuse el pentru că până acum nu fusese niciodată în curtea lui Aristide. Didino. Pe masă erau cărţile de şcoală ale Didinei. pe care trebuia să-l ştii demult. . da vorba ta. Vinul era bun. şopti ea. mirosea parcă a brad. spuse Didina. că nu eşti ca aseară. Didino. Didina se aşeză pe pat. eşti gospodină. de asta mă simt aşa emoţionată. Intrară întâi într-o odaie cu plită în care mirosea a sarmale.Acasă la noi.Bravo. Da ce ai tu. Didina îl invită să se aşeze pe scaunul care se afla lângă masă. Didina veni lângă el şi îl sărută pe obraz.Unde. .Hai noroc. şi bine ai venit în casa ta ! . ăsta e un moment important în viaţa omului. să mergem. în casele mai bogate. este adevărat.Sunt. Mănâncă ceva ca să putem să bem şi noi un vin. cum să nu te iubesc. avea pe chip o tristeţe şi o gravitate care o făceau să pară gânditoare. acrişor.Noroc. Ştefane. îi răspunse el privind odaia. . căci o auzi pe Didina vorbind cu câinele. pentru că nu semăna cu paturile pe care le cunoştea el. Îl ţinea de mână şi-l trăgea după ea. Pe jos erau preşuri făcute din cârpe. .

Se lipi de el tăcută. Didina îi desfăcu încet nasturii de la cămaşă. dar nu avusese nici o obligaţie după chestia asta. apoi îi sărută pieptul şi îşi lipi tâmpla de el. după ce umplu paharele. . că noi trebuie să ne luăm. Tristă şi frumoasă cum era. îşi zise Ştefan Paul în gând.ştii cum să mă iei.La ce te gândeşti. Cred că Dumnezeu acesta vrea să-i transmită un mesaj cu norocul ăsta. . Adică se joacă aşa cu mine. simţi dorinţa s-o aibă. dar el în momentul acesta nu simte deloc că i-a venit lui ceasul de însurătoare. Ştefan rămase cu privirea agăţată de surâsul trist. ba chiar simţi că o urăşte pe Didina. dacă nu ar fi fost Ioana să mă cheme să facem dragoste. hai mă. Nu se mai gândi deloc la ce se va întâmpla cu ei după aceea. O muşcă de umăr. aş fi şi acum flăcău. Bine că fata i-a spus-o cinstit că nu are nici o obligaţie faţă de ea. Didina îl luă de mână şi îl făcu să se ridice în picioare.Aa ? tresări. că de scris am văzut că scrii. plin de milă al fetei. Hai că poate am şi eu măi mult curaj. Gustul dulce şi gingaş al 89 . Ştefane. Ştefane… Şi tu ce faci la ziar acolo. dar el i-a promis ceva Ioanei.Ne-a apucat pe amândoi melancolia. Hai noroc ! Ştefan dădu paharul pe gât. ca să facă dragoste. Luki îl chemase şi ea în camera ei. Didina îl întrebase mai mult ca să afle amănunte despre ce făcea el pe acolo. Ştefane. poate că aş fi şi eu altfel. ca şi cum eu aş fi blegul ei. căci tot ea fusese cu iniţiativa şi în cazul ăsta.Hai. Era frumoasă Didina. s-o ia de nevastă. pentru ea era limpede că va trebui să se căsătorească. Acum dacă se va culca cu Didina. Cum sunt eu bleg. că nu întâmplător ne-a întâlnit el destinul pe acelaşi drum. dacă nu ar fi apărut ea în viaţa mea să-mi spună. ca o apă roşie care-i ia minţile. şi de bani nu te poţi plânge ? Întrebarea are în dorul lelii. măi bea un pahar. Fie ce-o fi. şi el se culcase cu Luki. că poate aşa te faci mai vorbăreţ. Îi desfăcu şi el halatul şi-i sărută umerii. Ştefane. Observase bine lucrul acesta la el. Deşi maică-sa ar fi cea mai fericită femeie dacă i-ar aduce-o pe Didina noră în casă. eu venind de la Pălămida şi tu tocmai de la Odessa… Da. exact cum bea Moromete. îl invită Didina să bea. Ştefane ? auzi glasul plin de melancolie al Didinei. care a fost om cu el. . La fel şi cu Didina. şi că ea îl aşteaptă numai doi ani… . iar el cu ce a ajutat-o pe ea. Brusc.

care era bărbat.Nu în seara asta. Ştefane. Lui. O întinse pe pat. cu o undă de îngrijorare pe chip. şi nu vreau să mă dăruiesc ţie sâmbătă. Ştefane. Îi impunea respect şi totodată parcă îl fascina. Ştefane. . Adică ce voia să spună el ? Bravo. Didina îl mângâie pe obraz. am văzut multe care sunt numai miere la început şi după aia te poţi aştepta la orice de la ele.Păi eu de mult ştiu că o să mă mărit cu tine. La început Didina îl privi serioasă. Ştefan Paul o privi intens. o fracţiune de secundă. să nu te superi pe mine. Îl privea ruşinată. că e bun. îi căută gura să i-o muşte. Rămase un moment ca blocat. Didina îl îmbrăţişă şi îşi lipi fericită tâmpla de obrazul lui. altceva n-am. . Se sărutară lung. e sâmbătă. ca şi cum n-ar fi auzit bine. Ieri n-am ştiut că astăzi e sâmbătă. deşi el ar fi trebuit să facă gestul acesta. În loc să fie supărată pe el. dacă acesta e norocul meu. Îi trecuse spaima aia de pe chip.umărului fetei îl făcu şi mai mult s-o dorească. Iar dinspre partea ta. până ameţiră. şopti Didina rugător. Acum îl privea mai destinsă. Didina îl strânse şi ea la piept şi-i muşcă şi ea buzele. cu o milă nesfârşită pe chip. Didino ? Ori tu nu ştii ce vorbeşti ! . l-am pregătit pentru tine de anul trecut. eu în afară de darul pe care mi l-a dat Dumnezeu şi că sunt om bun pe lumea asta. Se ridică în picioare mai ales că simţise nevoia să respire adânc. de femeie neîmplinită. izbucni ea. Didina se ridicase încet în capul oaselor uimită de expresia de pe chipul lui. apoi îi luă mâna şi i-o sărută. Ştefane.Ştefane. a picioarelor ei gingaşe. O luă în braţe şi o ridică în sus. Se uita la el de jos în sus cerându-i iertare cu ochii. Didino. care eşti femeie. Apucă să-i vadă expresia de pe chip. . Didina sări din pat speriată. Hai. . Apoi îşi acoperi picioarele trăgând halatul peste ele. mă. atât îi trebuise ca să-şi dea seama că în momentul acela Didina era foarte fericită.De. să iau eu o fată bună ca tine! Numai că îţi spun de la început. mai bea. Adică atunci când se căsătoresc doi tineri ei trebuie să ştie bine 90 . Expresia de pe chipul Didinei îl emoţionă până la lacrimi. Pentru că imaginea coapselor Didinei.Păi de ce de anul trecut. roşie ca focul. Despre asta trebuie noi să vorbim. ca şi albul chiloţilor ei cu volănaşe îl impresionară într-un mod ciudat. Mâine e duminică. Aşa te vreau. Se ridică şi cu o mişcare brutală îi dezveli picioarele şi coapsele.

acela te loveşte când îţi e lumea mai dragă. Hai să stăm în pat şi eu să-ţi ţin capul în poala mea. ca şi cum s-ar fi aflat în două lumi deodată. Didină ? Eşti tu aşa vitează ? . o iubise. Ştefane. şi n-o va face să sufere astfel ? . îmi mai spui ce mai e pe la Bucureşti. vorbi el într-un târziu. îi răspunse fata veselă. Mai stăm şi noi de vorbă. Ce-o fi făcând Ioana acum ? Fata asta zice că-l iubeşte. sau o scrisoare. îşi spuse Ştefan Paul în gând. Ioana îi dăruise dragostea ei. nu şi-ar fi pierdut minţile… Pe cine iubeşti. să ştii că nu mi se par deloc materiile grele.Ce vorbeşti.Am dat eu înapoi ? Ştefan Paul o privi în ochi necruţător. iar el o iubise pe Luki. Şi la toamna ailaltă vin şi eu la Bucureşti. că eu sunt proastă să-ţi dau drumul. . .Bine. prin uitarea aceea de care numai el era în stare. . n-o să uite el de ea cum uitase de Ioana. şi chiar chicoti. Ştefane. să ştii că am toată încrederea în tine. îţi mai spui ce vreau să fac şi eu. Ştefane. Didina se lipi de el caldă.Oricum sunt mai vitează decât tine. merg şi eu acasă. mă. altfel n-ar fi suferit atât.ce fac. şi el nu-i trimisese nici măcar o vorbă. şi în lumea asta şi în cealaltă. tu nu vezi că nu putem lega două vorbe. că uite în faţa căsătoriei eu nu dau ca tine înapoi. şi ea i se dăruieşte pentru că altfel îl obligă să se căsătorească cu ea.Păi da. şopti ea. Se găsise de multe ori în starea aceasta. Cine ştie cum e mai bine. Aşa că o să fim împreună. pentru că ăsta este adevărul. eu îţi spun că în mine poţi să ai toată încrederea. tu nu vezi. că vreau să-mi dau anul ăsta examenele în particular. Hm. îşi spuse. . Didino. Didina îl trase de mână până când se aşeză pe pat. suntem amândoi nişte blegi.Am zis eu asta. vorbi el. . dau la Medicină. Cât despre mine.N-am vrut să te jignesc. îi ţinu Didina privirea. nu când sunt la pupat şi la uşor să se înţeleagă şi cum dau de greu să tragă unul heis şi altul cea. O clipă liniştea se ridică între ei ca un zid de gheaţă. Apoi 91 . Ştefane. Pe chipul ei se lăsă însă o tristeţe cenuşie. Aici Didina ridică tonul ca şi cum ar fi vrut să-şi râdă de el. Când o să fiu doctoriţă o să am grijă de tine… Hodoronc tronc. dar după aceea ? N-o va lovi el. Adevărul era că nu se simţea în apele lui. Nu ştiu eu dacă pot să am încredere în tine.

ca nişte raze de lumină încovoiate.îl împinse culcându-l pe spate. vorbi ea. Didino. totul era poleit cu argint şi cu aur. Ştefan Paul îşi puse pardesiul.Aoleo ce m-ai ciufulit. Cât să fi rămas aşa ? Într-un târziu Didina se ridică într-un cot ascultând cântecul cocoşilor. Acum ar fi avut-o iar. încet. rămase şi ea vrăjită.Bine.Didino. Se aplecă deasupra lui. Ştefane. . dădu apoi lampa mică şi îl luă de mână.Hai. ca şi cum nu i-ar fi plăcut treaba asta. În momentul acela lui Ştefan îi veni în minte ideea să se plimbe cu Didina toată noaptea. mă ! murmură ea. fără să-i mai acopere faţa. . căutându-i buzele. Didina îl privi moale printre gene. dar nu voia s-o aibă în nici un caz cu forţa. Te- 92 .Prostule. . Didina îl privea indiferentă. Îşi puse cojocul. ca şi cum ar fi fost supărată şi cu buzele ei îi ciugulea sărutările de pe buzele lui. . parcă am fi în basme. Când ieşiră în curte Ştefan Paul avu impresia că se găsesc într-o lume de basm. Îi spuse gândul lui. carul şi căruţa din curtea lui Aristide. Didina. Ştefane. şopti fata. n-am văzut niciodată o fată aşa cum team văzut pe tine. El îi ridică poalele capotului. Părea gânditor. . Eşti tare frumoasă. coteţele. . acoperişurile. lucru care o făcu pe Didina să chicotească şi să-l tragă peste ea.Sărută-mă. Îl săruta pe buze într-un fel anume.Afară a răsărit luna. cu ochii ei mari. îi răspunse ea şi-l sărută lung. şopti Ştefan. Parcă ar fi fost nişte coarne de alamă care se ridicau deasupra satului. mai rabdă şi tu până mâine. Pomii erau poleiţi cu un strat gros de aur. Totul. parcă am fi pe altă lume. şopti ea. . privindu-l răutăcioasă în ochi. Mă. observă el. După ce trecură de grădina mică. pe luna aia nebună fusese azinoapte. . O răsturnă şi o sărută pe buze. M-am gândit şi eu la lucrul acesta. şi genele lungi. privindu-l la fel. şopti fata. intrară în livada şi în via lui Aristide. care îl ţinea de mână. Didina se aranjă în faţa oglinzii. privind prin perdeaua care acoperea toată fereastra. şopti ea. şoprurile. El îşi apropie buzele de pântecul ei alb.Lasă-mă să te privesc.

atâta mister. se opri Didina în loc. Nu era aşa uşoară. Când ieşiră dincolo de grădini câmpul arămit se bucura sub văpaia lunii. acoperiţi de stratul subţire de argint care strălucea în lumina lunii. .Ştefane. o să venim într-o noapte cu lună aici. acoperişurile şi pomii se vedeau ca o cupolă arămie. 93 . . Dinspre Dunăre plutea înspre sat o boare caldă mirosind a ierburi uscate. Şi o să mă las privită de tine. . În aer plutea acel eter sacru. care se risipeşte la venirea zorilor. poleită de lumina lunii ! Fata se mulţumi să-l sărute lângă ureche. Suprafaţa apei părea o oglindă. atâta divinitate. a grinduri sărate. câmpul poleit sub cupola imensă.Hai să ajungem la Gârlă. Ai zice că e o vrajă. poleită de lumina lunii… Ştefan Paul îngenunche încet în faţa ei. Tânărul ziarist de la Ziua o luă în braţe şi se învârti cu ea. îi dezveli umerii. O luară înspre sat. te mai rog încă o dată. Îl mângâie numai pe păr. şi o să intrăm şi în zăvoi. spălăcită a cerului. şi atunci o să mă fac ielă. . hai să mergem acasă. Didina nu spuse nimic. . Rămaseră aşa mult timp. culoarea argintie fiind acum cea care predomina. . Apoi îl trase de mână şi se lipi la pieptul lui. Dădu să se lipească de el.Didino.Când o să fiu soţia ta. Ajunseră pe malul Gârlei. şi şoapta ei răsună ca sub o boltă în noaptea de cleştar. şopti ea… O lăsă jos. în faţa lui. atâta măreţie. şopti fata. şopti fata. sprijiniţi unul de altul. cuprinzându-i picioarele cu braţele.Ştefane. mirifică. sau să le auzi sunetele metalice făcute la lovirea crengilor de razele lunii. lasă-mă să te privesc goală în noaptea asta nebună. Când ajunseră în bătătura lui Aristide vraja aceea de basm se mai risipise. privindu-i îndelung. Ştefane. . coclită.Didino. . Nu-i sărută. dar Ştefan Paul o trase de mână. Când Didina privi cerul spălăcit văzu că stelele începuseră să pălească. Acum o să se împlinească visul nostru. înălţată cine ştie de când în câmpie.ai fi aşteptat în orice clipă să se rupă. Vreau să te văd goală. plin de mister. Atâta frumuseţe. noi nu suntem întregi la minte.Vezi ce cald e Ştefane. rămase aşa. De bunăseamă că totul era un vis. Didino. Totul era încremenire şi măreţie.Ştefane.

pe obraz. Îl uimea mai ales aceea expresie de pe chipul Didinei. de unde scoase cearceafuri albe pe care le întinse pe sofa. dar şi respectul sacru care îl oprea să facă lucrul acela pe care toţi bărbaţii ştiu să-l facă. că eu nu pot să mă ating de el. Didino. O sărută pe ochi. ce se întâmplă cu noi?” . Turnă apoi în pahare. îi zâmbi ea. aceasta dădu puţin lampa mai mare.Hai vino. de puritate şi de umilinţă. murmură ea. în odaia aceea şi în dimineaţa aceea. parcă prostit. Trupul tău e atât de curat şi de pur. dacă mai vreai. Didina se strecurase sub cearceaful alb şi scrobit. şopti Didina iar.Didino. Ştefane.Mai toarnă-ţi. ca şi cum ar fi fost nişte corole deschise. adică să se dezbrace. Apoi brusc. fără să se mai gândească decât la faptul cum să-l facă mai 94 . dându-şi seama. . Ştefane. Didina rămăsese cu ochii nefiresc de mari. şi la sfârşit de tot îi căută gura. şopti ea pierdută. înţelegând perfect lucrul acesta că nu poate să fie la înălţimea momentului pe care-l trăiesc amândoi. Ştefane. Se strecură sub cearşaf. Îl cuprinse cu braţele strângându-i capul la piept. îi răspunse în timp ce se dezbrăca încet. Mi-e ruşine. uimirea aceea sau fascinaţia. Ochii fetei îl priviseră curioşi. . o dezveli toată. Îl privea uimită. când ea nu se aştepta la lucrul acesta. coborând pe braţe şi pe piept. pe umeri. Ştefane. ciocni cu el. Ştefane. înfricoşaţi. Îi simţi trupul gingaş şi catifelat cum i se topeşte în braţe. parcă ar fi de zăpadă. rămânând cu mâna în aer ca şi cum ar fi vrut să se apere. Didina rămase şi ea un moment împietrită. El rămase un timp neştiind ce să facă. Lampa răspândea o lumină galbenă albăstruie. şopti fata.Ştefane. Înţelesese ce vrusese să spună el. de mirare. şi-l sărută pe obraz. ca şi cum ar fi spus : “Ştefane.Vin. El continuă să-i sărute umerii.Vino blând. ce-ai rămas aşa ? Înţelese târziu ce trebuie să facă. îi spuse ea apucându-se să umble în ladă. Când se întoarse el către ea. sau mai bine zis ce simţise el în faţa trupului ei de fecioară.Ajunşi în odaia în care stătuse el cu Didina. sau ce era aceea. . . îi răspunse Ştefan după ce se desprinse din strânsoarea fetei şi rămase aşa un timp parcă ar fi fost buimac. Apoi chipul i se lumină şi i se destinse fericit. . Hai vino. pentru că ea se strecurase sub cearşaf şi acum îl aştepta pe el.

Prin lumina galbenă. care rămâne după ce tai copacul. o chemă el. mă Ştefane.Te iubesc. Ea îl săruta speriată că el s-ar putea tocmai acum să dea înapoi. ca şi cum ar fi fost o privighetoare. . Didina îl mai sărută un timp. Tocmai acum trebuia să fie bun şi ocrotitor cu ea. el o văzu albind. Hai vino. . În clipa aceasta îl cuprinse din nou. fir-ai al naibi tu să fii. Din neatenţie se lăsă peste ea cu toată greutatea că o auzi gemând. nu te speria. Didina rămase ca prostită. şopti ea rugător după un timp. o sărută pe buze. murmură ea. Îl strânse iar la pieptul ei sărutându-l pe gât şi pe umeri. strângând-o la piept. Didina îi luase bărbăţia cu mâna. gata să izbucnească în 95 . spălăcită a lămpii. Se agăţă de el şi începu să-l sărute disperată. În momentul acela o stare ciudată de disperare îl cuprinse brusc. starea aceea de uimire şi de fascinaţie. Acum nu mai putem să dăm înapoi. nişte gâlgâieli dulci şi clare îi ieşeau din piept. Îl muşcă de ureche că el scoase un ţipăt uşor. În momentul acela înţelesese că făcuse o tâmpenie mai mare decât el. pe gât şi pe piept. Ştefane. hai să facem lucrul acesta după ce se termină războiul… Ştefan Paul o privea cu chipul umflat. Nu-ţi fie teamă. şi lucrul acesta. . gemu fata. Şi totuşi gândul acesta era în el adânc ca o rădăcină de stejar.Didino. şopti ea. Trupul gingaş al celei pe care o făcuse în momentul acela femeie avea dulceaţa şi culoarea pepenelui galben. şi mai puternic. păru ea supărată. apoi o simţi în braţele lui abandonată total. Îl trase drăgăstoasă peste ea. ştiu cum să mă port cu tine.repede. râse Didina. Era un sentiment ciudat. fii cuminte.Mă striveşti. Didina se pomeni chicotind.Ştefane. .Trebuie să-l facem. şi gândul acesta îi limpezi dintr-o dată mintea. Coborî cu sărutările înspre pântece. cu o expresie de om care nu ştie pe ce lume se află. Era gata. . şi acum îl încuraja caldă. gâfâi el. Ştefane.Nu fi rău. înţelegând chiar în clipa aceea că făcuse o prostie. . O culcă la loc. . Nu ştia ce se întâmplă cu el. În momentul următor carnea gingaşă şi umedă a fetei se deschise arzându-l până în adâncul fiinţei lui.Didino. îşi trecu palma peste coapsa ei arcuită dulce în afară. ca şi cum s-ar fi aflat în faţa unui lucru sacru şi totodată ca şi cum nu s-ar mai fi săturat să-l privească. Gândul acesta se aprinse în mintea lui ca o luminiţă.

Bâta le spusese să fie liniştiţi. însă mie nu ştiu de ce Didina îmi convine mai mult ca situaţie avantajoasă şi în cazul acesta ar fi o căsătorie din interes. omenia cu care se purtase ea cu el. încrederea ei în el. După ce mâncă la repezeală cu o foame de lup. parcă ar fi fost nişte floricele roşii. E flăcău. să nu ne spui tu unde te duci. “cine ştie la cine a intrat şi s-a luat cu vreun prieten la vorbă şi la beutură. E băiat deştept. ăia nu l-au măi lăsat să mai plece. 96 . Ai lui fuseseră îngrijoraţi. îi repezise Bâtă-sa. Exact. ceea ce lui nu-i plăcea deloc. se căinase maică-sa când se sculase. şi bunătatea. O soţie mai bună ca ea nici că ar găsi-o pe alta. Dar altceva îl impresionase la fata aceasta. într-un fel matern.Bine. Chestia aceea când îşi pierduse cumpătul n-o păţise nici cu Ioana nici cu Luki. IV A dormit noaptea şi a doua zi până către prânz.” A doua zi văzându-l cum doarme Parizianu îşi făcuse cam bosumflat de lucru prin curte.Ia măi lăsaţi băiatul în pace. îşi spuse în gând. de aceea şi simţea pata aia pe conştiinţă. şi anume curajul ei. Când şi-a revenit în simţiri a văzut-o pe Didina. treaba ei dacă a vrut să se mărite. şi totuşi aici Didina ştiuse cum să-l scoată din încurcătură. mamă. Acum mintea îi era limpede ca o boltă de argint. Apoi dintr-o dată simţi flacăra mistuitoare a unei bucurii şi plăceri neobişnuite cum îl orbeşte şi-l face să-şi piardă conştiinţa. . mângâindu-l şi sărutându-l recunoscătoare. Una peste alta dintre toate Didina îi făcuse cea mai frumoasă impresie. Cum este bun la politică. Maică-sa îl aşteptase cu masa pusă şi cu lampa aprinsă până către ziuă. pentru că după ce s-au trezit ei amândoi ea i-a arătat stropii de sânge pe cearşaf. nu se gândi decât la Didina. trupul Didinei are dulceaţa şi gingăşia miezului de pepene galben. că de aia e parizian. Erau trei stropi. Deocamdată ceea ce ştia despre ea era faptul că îl impresionase cu puritatea ei. Ştia perfect ce se întâmplase cu ei. aplecată peste el. . inconfundabil.râs.

şi scrisul meu să le meargă oamenilor la suflet. căci el nu le făcuse nici un rău. mă-si am ajuns? îi răspunse un alt gând venind mai din adânc) nu-i înjur. Înspre miazăzi erau grădinile oamenilor de pe malul Gârlii. să scriu. pe care le îl ştia din copilărie. mai ales că vrea să-i audă părerea despre ce se întâmplase în ţară în timpul care trecuse de când nu-l văzuse. Ceea ce era foarte adevărat. ci la mii şi zeci de mii de oameni. însă în momentul acela el simţea nevoia să se plimbe pe câmpurile pe unde colindase o dată. de 97 . Dacă ar fi luat-o pe drum. Nu ştiu de ce o vedea pe Didina în clipele acelea ca fiind întracolo. să le deschidă oamenilor mintea… Şi nu unui om. da aşa le plăcea lor. Era o zi de toamnă frumoasă. ocolea pe la marginea satului. va merge să stea şi cu Moromete de vorbă.. Acum ştia şi de ce făcea lucrul acesta : ca să fie el numai cu gândurile lui. Adică de când merseseră amândoi cu căruţa la alde Paraschiv. ca niciodată parcă. şi. ca şi cum ar fi fost ea în locul acela. aşa făcea de când se ştia. da nici să merg pe drum să mă salut cu ei. Ceea ce nu era adevărat. de ierburi uscate. nu le ziceam nici dă-te mai încolo. nu mai cunoştea pe nimeni în sat care s-o mai aibă. Acolo o întâlnise. Nilă şi Achim. aducând mirosurile inconfundabile. ca să ocolească satul. mă duc şi eu pe locurile astea pe unde am copilărit.Bâto. Se opri în loc şi se uită peste câmpuri. nu se vedea nici ţipenie de om. când am ajuns ce am ajuns (da ce p…. de atunci se întâmplaseră atâtea. Tot vorbind cu el singur. Nu ştiu de ce. slavă Domnului. că mi-era dor. şi vrusese ea să se iubească. tu-le muma în c…. Uite că eu acum. însă nu ştiu cum se făcuse că lucrul acesta îl descoperi abia în clipa în care îl exprimă. nu sunt eu cine ştie ce. ocolise satul şi o luase înspre pădurea Cotigioaia. ce le făceam eu. Într-adevăr.. Ieşi prin grădină. stătuseră ei de vorbă. deşi parcă nu mai bătea vânticelul acela cald dinspre Baltă. ca şi cum eu aş fi fost prostul lor. şi aceştia îl înjurau întotdeauna. nici bucuria asta nu le-o fac. ca tâmpiţii. dar eu pot să fac un lucru important. s-ar fi întâlnit cu oamenii. n-o lua pe drum. aşa cum m-au înjurat ei. Uite că ei sunt tot ce au fost şi mai înainte şi eu am ajuns ce am ajuns. de aia avea el acum impresia că ea ar fi acolo. bucuria aceasta era numai a lui. să se dea ei mari. îl apucă furia împotriva lor.

ce aveţi mă. “Mă. Ştefan dădu să-şi vadă de drum însă femeia întorsese capul. chiar şi în verile cele mai uscate. numai să nu meargă el să întoarcă oile. Şi el le spunea. şi acum ăştia o cam sclintiseră ? O să vadă el când o merge la Bucureşti. . abătându-se. care rămânea umedă din cauza izvoarelor. ca preţuire şi recunoştinţă pentru felul cum fusese slujită. că nu vă făcu nimic. Firuleasa era un fel de văişoară. O luă înspre Firuleasa.ţărmuri încălzite de soarele dogoritor de astă vară. glugile de coceni. ar fi ajuns la locul de lângă Ogrăzi pe care boieroaica Guma i-l dăduse lui Bâtă-sa. Se opri iar şi se uită în toate părţile. aşa cu snopul de coceni în braţe cum era. da nu spunea pentru că nu ştia cum o cheamă pe femeie. şi nişte vaci sau boi. El mergea cu Anghelina lu’ Izvoară. Dacă ar fi avut timp. ale cui ar fi fost. care se înhăitase cu legionarii. Nu mersese niciodată cu Nicolae al lui Moromete. numai ca al lu’ Parizianu să le spună poveşti. sau prinsă de grija de a termina. Foşnindu-i cocenii la ureche. care era prieten cu Megherel (c-aşa e.Bună ziua ga… aici se opri ca şi cum ar fi vrut să spună ga Leană. Pe aici venea el să pască oile.” Şi cu cine mai mergea el cu oile. Soarele stătea deasupra orizontului cuminte şi bun. ai zice că un fel de milă a lui Dumnezeu se scurge din cer poleind câmpurile pustii. şi pentru că era mai mare decât el cu vreo trei sau patru ani. să nu mai ajungă la pădurea Cotigioaia. care avea alte locuri de păscut. cât avusese Bâta oi. nărojilor ! Vă e năcaz că e măi deştept decât voi. ce se mai află pe locuri. Se uita la el pieziş şi parcă nu se mai sătura tot uitându-se 98 . aşa zicea ea. cu Ilie al Bâtcului. le inventa ce să facă.) şi era un copil potolit. ce-o mai fi făcând al lui Megherel. Pe unde erau locurile de porumb ale oamenilor se vedeau glugi de coceni. Anghelina îl apăra atunci când voia să-l bată cineva. Abia când începu să coboare îşi dădu seama că ajunsese în Firuleasa. Navea cum să-şi dea seama cine este pentru că femeia stătea aplecată peste snopul de coceni căznindu-se să-l lege. Ştefan nici nu-şi dădu seama când ajunse în preajma unei femei. cu el. care pe vremea aceea era cea mai frumoasă fată din Siliştea Gumeşti. Ajunsese pe un mic deluşor. că le scotea din burtă. ca şi cum s-ar fi uitat la el. fir-aţi ai sâti. Există o linişte metafizică şi o măreţie antică. Îi întorcea lui oile. nici femeia nu-l auzise când se apropiase.

Anghelina Izvoară. Aşa o striga domnu învăţător Toderici la catalog. Ca şi cum ar fi spus. da nu ştiu de ce o ţinuse numai un an sau doi şi după aia o dăduse la croitorie. Ştefan se oprise şi el. gata.Oleleo. în afara cazului când era nebună. deşi lui nu-i venea să creadă lucrul acesta. Mă bucur mult. ştiu de unde s-o iau. acum mai cald şi mai familiar. pe ea o chema Anghelina lui Izvoară. ga Linuţă. Dacă i-ar fi văzut cineva cine ştie ce ar fi crezut. şi fusese o elevă foarte bună. mă. măi. de când se măritase cu al lu’ Pârţag. Înainte de a se mărita o chema Anghelina lu’ Izvor. aproape copilăresc. de fapt pe amândoi obrajii. O dăduse tac-su la Liceu la Pălămida. negri ca nişte pete care acoperă tot orizontul. şi în catalog tot la fel îi zicea. Apoi când termină îşi îndepărtă capul ca să-l poată vedea mai bine.Măi. Îl pupă pe obraz de câteva ori. ca şi cum ar fi fost electrocutat de ochii aceia mari. că este posibil să se întâmple aşa ceva. să nu te mai recunosc. de fapt. Ştefane. acu. Lăsase snopul din mână şi se întorsese către el cu toată faţa. şi ca şi cum ar fi fost sora lui alde Parizianu. ea era femeia care îl privea acum potolit şi sfios. desprinzându-se abia acum de umerii lui. Mai înainte tocmai mă gândeam la dumitale. Ştefane. Era bucuroasă. se ridică iar glasul femeii. Era înăltuţă şi subţirică şi venea către el într-un fel tineresc. . să-ţi dea Dumnezeu noroc pe unde umbli tu ! Anghelina lui Pârţag. ? aproape că ţipă femeia. Ştefane. .Bine te-am găsit. Ştefane. premiantă. Ştefane. . nefiresc de bucuroasă.Tu eşti. aşa îi zicea lumea.la el. Se agăţase cu mâinile de umerii lui şi rămăsese într-o poziţie cam comică. . aşa îşi aduse aminte Ştefan că o chema acum. Ştefane. Femeia porni către el cu pasul întins. asta se întâmplase cu doi sau trei ani în urmă. Femeia ajunse lângă el. te-ai făcut frumos. 99 . ştiu cine este. căci îl ţinuse de umeri. îl îmbrăţişă şi-l pupă.Aa ! făcu Ştefan Paul. Îi râdea faţa. Am auzit că scrii la un ziar şi-ai ajuns mare. murmură ea. De unde ştia el ochii ăştia şi chipul acesta ? . Mai ales îi atraseră atenţia ochii mari.

m-am gândit la dumneata. mă. . . că vreau să stăm de vorbă. măi. şi băieţii ăilalţi. Un moment păru încurcată. ga Linuţo. Mai ţii minte când mă apărai dumitale să nu mă bată al lu Coţofană. îmbujorată dintr-o dată. n-o mai terminai niciodată. Ştefane. Ştefane. dumitale. Da când te rugam să ne spui o poveste.Ete. îl învălui Anghelina lu’ Pârţag cu o privire caldă. că sunt om bun. .Păi da.M-am întors. se pomeni el vorbind tare. de ce să nu mă întorc. mă Ştefane.Mai înainte. . . râse tânăra femeie. că vreau să mă ajuţi tu într-o problemă… . mă. . aşa. şi apoi îi vorbea tare cu bunăvoinţă. Mă. când eram pe dâmb. Ştefane. Ca Moromete. că n-or fi intrat zilele în sac ! Îl privea intens. dacă am fost fată frumoasă. Ia uite al sâti ce zice. devenită dintr-o dată gânditoare. zi-mi Linuţo ! Da tu mai ţii minte când născoceai poveşti. ho. Auzi. dezvelindu-şi dinţii albi şi frumoşi. să vezi că sunt şi mai frumoasă. se pomeni al lui Parizianu zicând în gând. devenind speriată. îşi aduse aminte al lui Parizianu.Măi. . mă Ştefane. te ce frumos îţi şade când râzi. Am auzit că ai fost pe front.Mai ţin. Râseră amândoi fericiţi. te-am visat de mai multe ori.Şi eu.. ga Linuţă. fir-ai tu să fii de băiat frumos. Mie îmi convenea să născocesc poveşti decât să alerg după vite să le întorc. Linuţa asta. de ce să nu te ajut.Măi stai. erai mai tot timpul mut.Te ajut. murmură ea. Aici 100 . ce rău am făcut ? Şi pe front nu mor toţi.Păi cum să nu-mi şadă frumos. că nu sunt cu mult măi mare decât tine.Rămâi cu bine. ga Linuţă ! Femeia se trezi brusc din starea în care căzuse. Mereu născoceai de la tine… . da frumoasă e. . într-un mod ciudat. când poţi să vii pe la mine. . ca să nu mă trimiteţi să întorc oile sau vacile. mă. şopti tânăra femeie după un timp. Anghelina lui Pârţag rămase cu un zâmbet plin de tristeţe şi de miere pe buze.Nu măi îmi zice. Fă-mă tu să râd. cu chef de joacă. care în gândul lui înjura omul. şi când mergeai pe drum nu ştiu la ce naiba te gândeai tu că nici nu observai oamenii pe lângă care treci. .Nu mai îmi spune. bine că te-ai întors sănătos.

se trezi ea din râsul acela ca dintr-un somn. pe care el o cunoştea din copilărie. speriaţi parcă de ceva anume care se întâmplase între ei. . lumina de sfârşit de octombrie stătea blândă şi visătoare. Era ciudat modul acesta de a înţelege un lucru. se înserase de acum. de lucrul acesta era la fel de conştient ca de primul. adulmecând depărtările.Bine Linuţo.Măi stai. . colindase pe câmp. îşi dădu capul pe spate cum făcea al lui Parizianu şi râse înalt. Ştefan Paul o privi un timp zâmbind. că el fusese pe locuri. gâlgâit. şi totuşi o făcea să fie atât de frumoasă. că acum a lui era. sau a ceea ce se întâmplase între ei şi nu era firesc să se întâmple. Să mai aflu şi eu ce mai e prin lumea largă. o căutase pe Ioana. privindu-se stânjeniţi. Şi mai căutase ceva. cu care el păscuse oile şi îl apărase pe el de bâieţii mai mari să nu-l bată. Un moment rămaseră amândoi. ci într-un fel subteran şi greu. vino pe la mine. vorbi tânărul ziarist de la Ziua. Ştefane.Mai stau. aşa am să fac. . Nu mâine. Nu de prima dată şi nu logic. nu plec curând. ca şi cum ar fi fost Maica Domnului. Dacă s-ar fi uitat ar fi văzut-o pe Anghelina lu’ Izvor. poimâine seară. sau mai degrabă a lui Pârţag. Ştefan Paul tresări şi se 101 .Astăzi ce e. răspunse Ştefan . luni ? vorbi femeia cu familiaritate. V Când ajunse acasă. rămase cu buzele întredeschise. şi în timp ce venea prin grădină. Anghelina. ca să se regăsească pe el. după ce se întunecă. Era ceva forţat în râsul acesta al femeii. Nevoia de re-găsire. ca atunci când ai o revelaţie. cu expresia aceea de părere de rău pe chip. Dar el şi pornise fără să se mai uite înapoi. Peste locurile. .Anghelina lui Izvoară. după ce simţise în piept arsura privirilor tinerei femei. mă Ştefane. Să mai stai şi tu mai mult cu ai tăi. şopti. acoperite acum de tulpinile cocenilor. cum rămăsese ca o stană şi se uita în urma lui. să putem să mai vorbim şi noi. . înţelesese brusc. ca şi cum ajungerea la adevăr se făcea “pe dedesubt”. îl rugă ea.Şi când pleci.

. şi zile întregi. M-am speriat. Didino. mă. Dacă ieri făcuse dragoste cu Didina şi până seara el uitase de ea şi dormise tun. Didina nu-l îmbrăţişase. Deşi.Unde ai fost. săptămâni sau luni.întoarse speriat.Hai vino. Acum îi pică lui ghinda în cap. Vino la locul nostru. Îi simţea trupul cald. Didina trebuie să fi fost lângă gard. înseamnă că e ceva în neregulă cu el. . şi aceasta venea la poartă. mă. auzi el vocea scăzută a Didinei. Azi-noapte te-am aşteptat până târziu. . că te-am aşteptat până n-am mai putut. nici eu nu cunosc gândul acela care mă obsedează. şi nici să nu te superi pe mine. . îl prinsese într-un fel ciudat de gulerul paltonului.Lu… Iartă-mă. Îşi simţi brusc sufletul apăsat.Altădată să nu te mai sperii Didino. Data trecută. când se despărţise de Didina.Ştefane. astfel că se sculase a doua zi la prânz. astfel că era cât pe aici să dea piept în piept cu ea. Ştefane. Îl fluiera cineva. şi se bâlbâia pentru că nu ştiu de ce în momentul acela el se gândea la Luki. Uitase. 102 . mintea mea la altceva nu se mai gândeşte. mă. cred că îl aşteptase după gard. uneori. rămăseseră înţeleşi să se întâlnească sub nuc cum cade întunericul. Nu ştiu de ce mi se întâmplă mie aşa. Când ajunse în capătul grădinii Didina îl aştepta acolo. Mă obsedează o idee. Ştefane. La ei în sat fluieratul avea o tradiţie consacrată. deşi era atât de simplu. Uitase iar. şi acest ceva vine foarte de adânc în fiinţa lui. Dinspre grădina lui Aristide venea un fluierat anume. am plecat acasă după ce a răsărit luna. Îi cuprinse şi el umerii cu braţul stâng. era un limbaj acceptat atât de băiat cât şi de fată. ca artileristul acela. că săraca Luchii aşteaptă măcar un semn de la el. culmea. Minţea. când era copil şi apoi mai târziu îl auzise de multe ori. auzi iar vocea şoptită a Didinei. să nu ţi se fi întâmplat ceva. se jelui fata. un gând. Cunoştea acest fluierat. . răspândind o mireasmă tulbure. că este în viaţă. Prin înserare albăstrie abia îi vedea linia capului. aproape ca şi cum l-ar fi luat de piept. că n-a călcat pe o mină şi n-a fost făcut bucăţele. am adormit şi nu m-am mai sculat. Îl cuprinsese cu braţele pe sub pardesiu. Ea era. De obicei băiatul era cel care o fluiera pe fată. ca atunci când aflat pe front nu se gândise.

să pleci şi să ne uiţi. Nu. Vezi numai să te însori cu mine. dimpotrivă. unde se găsea soba cu plita de gătit. îi spuse Parizianu cu o expresie nelămurită pe chipul lui neras de câteva zile. se gândi că Didinei atâta îi trebuise. . îi învăluia ca într-o manta.Bravo. Nu ştia aproape mai nimic despre ce înseamnă să fii în viaţă scriitor. dacă-ţi e poftă ! Nu-i era poftă. Ştefane. pe când el ? El nici nu ştia dacă îi va putea asigura sau nu un cămin şi o existenţă liniştită. apoi îl luă de mână. Începu să se dezbrace cu mişcări încete şi liniştite. Întunericul. . pe când el nici măcar nu putea să creadă că ceea ce se întâmpla este adevărat. mă. şi trebuie să treacă mult timp până când să ajung să-l descopăr…Să descopăr adevărul. adevărul era că se simţea vinovat faţă de fata asta. Ea era la înălţime.Hai să ne iubim. În timp ce se apropia de ea. pe acesta îl cunoştea foarte bine. Fata îl sărută pe obraz. el va fii în viaţă scriitor. dar nu râse. şi totuşi lucrul acesta îl simţea atât de concret încât avea impresia că-l vede înaintea ochilor. sub stratul subţire. că n-o fi nici o nenorocire. de sticlă al conştiinţei. Ştefane. auzi ? Didina păru să se înveselească.Lasă. ştia ce vrea şi lupta pentru dreptul ei de a fi fericită în viaţă cu băiatul pe care şi l-a ales. având culoarea cernelii închise.şi unde mă va duce el. şi după tine rămân neiubită. să avem şi copii. nesfârşit şi catifelat.Hai. bă. Apoi dădu lampa mică de tot. Ştefane. nici nu ştia dacă o iubeşte…Şi totuşi nu putea să spună că nu-şi cunoaşte drumul în viaţă. din care nu putea să înţeleagă dacă îi pare 103 . . Ştefane. . . Când intrară în prima odaie a cuniei. numai o zi ca să înveţe să se poarte ca şi cum ar fi fost demult femeia lui. că mâine vin ai mei acasă. Ştefane.Am făcut plăcintă cu dovleac copt. Nu avea nici o presimţire că fata asta va fi sau nu soţia lui. ce-ai rămas aşa ! Didina îl luă în braţe şi-l sărută. mă. îi izbi mirosul de dovleac copt. VI A doua zi când se sculă era tot către prânz.

eu am crezut că tu ai înţeles. care venise din odaia cealaltă. he. (hai că asta îmi place. tată ? Că n-au intrat zilele în sac.Adică. Aha. asta era. La sferele puterii Parizianu se opri rostind cuvintele ca şi cum sar fi clătinat. mai bine te-ai bucura că aş putea să ţi-o aduc noră pe Didina. sferele puterii. tată. he. să nu i se întâmple ceva acolo unde se duce. Lui Ştefan Paul îi veni să râdă şi în sinea lui chiar făcu lucrul acesta. . că de aia eşti parizian. continuă el. o să avem destul timp de vorbă. . eu îţi spun. nu. îi răspunse Ştefan liniştit.. că legionarii n-au nici un viitor în ţara asta. Ascultă-mă pe mine. că până acum tu eşti singurul om de la noi din sat.Nu e ce crezi dumitale. şi nu cu reproş. n-ai nici o grijă. Ştefane. Mâncă la repezeală cum îi era obiceiul. he. îşi spuse Ştefan Paul în gând) tu vii şi umbli noaptea ca guguştiucii. o să te pomeneşti cu ăştia (pronunţase ăştia cu un fel de admiraţie neînţeleasă). interveni.Mai bine te-ai duce pe la o fată şi tu maică. şi ce-ar fi zis el acum auzindu-l pe alde Parizianu cum pronunţă. şi el pe chestia asta nu vrusese să-i mai vadă pe nici unul. 104 . în sferele puterii. Atunci să te ţii. Bâtă-sa. Şi apoi în gând. adică în clipa aia îşi dădu seama că procedează exact ca acesta. . şi ce discutaţi voi acolo…? Alde Parizianu vorbise cu un fel de îngrijorare. în loc să vii şi tu acasă să discutăm şi noi despre ce se întâmplă în lume. semn că acum le spunea pentru prima dată. Dar nu zise nimic.Treaba ta. că le auzise de curând. unde era el Moromete. vezi Doamne. care se adună la fierăria lu Iocan. Lu taică-su îi intrase în cap gândul acesta de când cu Paraschiv. . decât să-ţi pierzi timpul cu politica. chiar dacă se mai adună ei în şedinţe conspirative în cuiburi.De ce. care ai pătruns cel mai sus î. făcu şi el ca Moromete. să vină la tine să te întrebe ce şi cum. . . că se întâmplă ceva.Aş vrea să ştiu şi eu la cine te duci tu noaptea. he. adică. că el lansase ideea asta. tată.rău sau se simte jignit. şi dormi ziua… Păi cu cine să măi stau şi eu de vorbă ? Alde Parizianu nu-l lăsă mult în pace.

Doamne. Tot aşa.. aceasta îi aruncă o căutătură peste umăr şi dispăru în curte. Ca drept răsplată. era curios s-o vadă cum arată şi ce mai face. Că de când te aşteaptă Ioana. ca şi cum ar fi vrut s-o îmbrăţişeze deşi rămase în picioare. încercă el s-o răsplătească pe fată. aşa îi spuneau oamenii din sat unui loc aflat pe malul gârlii în jos. . Da cum să dea de ea. îl întâmpină ea când ieşi la poartă. că ar fi îndrăgostit de ea şi ar fi vrut neapărat s-o vadă. Bâto. Nu. văzduhul limpede de toamnă caldă şi frumoasă parcă ar fi sufletul lui Dumnezeu. Mă bucur că te văd. Aha ! Şi înainte de a ieşi din sat şi de a o lua înspre locuri trecu pe la fata care îl chemase în seara când o trimisese Ioana să-l anunţe să vină că ea îl aşteaptă la poartă. El crezu că ea nu-l văzuse. Inima îi bătea în piept fericită. o văzu stând pe un snop de coceni. Au toamnele un fel de măreţie antică. Eu să nu te ascult pe dumneata ! Şi totuşi ca niciodată astăzi ar fi vrut s-o întâlnească pe Ioana. Făcea al lui Troaică nişte vinete şi nişte roşii mari cât bostanul pe locul acesta. . . pe la Cotelici.Bună ziua. Ştefane.Păi dacă te grăbeşti. fa Irino. gânditoare. 105 . Anunţ-o tu că vreau să stau de vorbă cu ea.Te ascult.Păi tocmai de aia te-am strigat. ai devenit poet sentimental. Şi-ntr-adevăr cum coborî panta uşoară. De aceea acest loc era foarte bun pentru pus legume. se opri Ştefan Paul când ajunse pe malul Gârlii. da ai crescu şi te-ai făcut frumoasă. plină de miere în ele. se pomeni tot el răspunzându-şi. apoi tăie peste locuri. . . se uită fata înspre soarele de octombrie. cam la un kilometru de sat. scoate cartofi sau leagă coceni. o găseşti pe Gâltan. Terenul era mai lăsat. nu ştiu ce face. Bine ai venit acasă. Ioano ! o strigă el mai mult. Ce făcea ? Nu făcea nimic. Mesteca ceva în gură.Mulţumesc. nici măcar nu avea igliţa la ea. La Gâltan. Ete. frământa cu buzele. O luă pe drumeag. ca şi cum n-ar fi uitat că au copilărit împreună. te. ajungând apoi într-o mirişte. domnule. când venea Gârla mare uneori îl inunda depunând mâl fertil pe el.Ce este. îi răspunse el. O luă pe malul Gârlei la vale. Nui era dor de ea. Adică exact cum dăduse şi Ioana de el. că o iubeşte.

Ştefan Paul simţi răutatea jignitoare ca pe un bici care-ţi sfichiuieşte faţa. că nu ţi-a cerut nimeni să vorbeşti. care simţise nevoia să spună adevărul. şi acum îmi dau seama că pedeapsa de a o fi pierdut este prea mică în comparaţie cu răul pe care i lam făcut eu… Se opri. am zis. şi încercând să te dezvinovăţeşti mai mult te acuzi. Nimenea. Şi Ioana îşi întoarse privirea.Bună ziua.Mai bine ai tăcea din gură. acolo. Ioano. între buze. şi tocmai de aceea mai vinovată. Nimenea. ca şi cum ar fi fost singură. pronunţa Niminea ca şi cum acest niminea ar fi fost o persoană importantă. şi acolo în după-amiaza zilei acelei zile de sfârşit de octombrie nespus de frumoasă. .Ioano. Adică vorbise altcineva din el. se bâlbâise şi se poticnise. şi mi sa mai întâmplat lucrul acesta cu altcineva. Ioano. în valea Gâltanului. mestecând firul de iarbă. ca şi cum n-aş avea organul acesta al amintirii. şi se poticni iar. căci pe faţa ei nu se clintise nimic. . îi răspunse ea într-un târziu. pentru că vrusese să-i spună ceva. ceea ce ieşea din el era ca o bucată ruptă din fiinţa lui .Bună ziua. Niminea. . cel autentic. izbucni el. sau ce era. să nu te porţi aşa. ca şi cum ar fi vorbit singură.Să-ţi spun ceva. să-ţi spun 106 . că nu m-am întors în sat să te iau pe tine de nevastă.Sunt de acord că sunt vinovat faţă de tine. pentru că îşi dădu seama că vorbeşte în dodii. deşi expresia feţei îi era tot plină de bunătate. ci pentru altceva mult mai grav… Că au fost luni şi săptămâni când eu am uitat de tine. ca să se elibereze… Şi pentru că vorbea greu. şi el era într-adevăr un nimenea. că de fiecare dată uit. iute. sau eşti supărată pe mine ! . Nu-l văzuse sau ce se întâmpla ceva cu ea. dar tot aşa. usturător. Era atât de singură şi de cu ea însăşi încât acest fapt era zdrobitor. dar nu pentru ce crezi tu. . . De parcă cineva mi-a extirpat lobul acesta şi eu ne mai avându-l nu pot să-mi aduc aminte de persoana respectivă… Fata îi aruncă o privire îngheţată. dacă era vale. Însă nu ştiu ce se întâmplă cu mine. iar lângă ea n-ar fi fost nimeni. de scârbă.Ioana se maturizase parcă. chipul i se mai rotunjise şi lăţise. Era ceva în aer ca un ţipăt de pasăre. şi că acest altcineva era tocmai el.

anul trecut. că numai ea ştie cât a căutat. iar aşa era cât un găligan de mare şi de butucănos. asta a fost logica ta ascunsă. şi atunci îl scosese de la inima ei. dându-şi perfect seama că se întâmplă cu el un lucru ciudat. În momentul acela în mintea sa se deschisese un fel de prăpastie şi el văzuse bine că de fapt pentru ea venise el de la Bucureşti. . tu. te dai mare că te-a fătat Bâtă-ta cu valetu acela. care avea o carte în mână. Vorbise cu obidă. că ea Bâtă-ta asta căuta. ori după ce se convinsese ea că de la Ştefan al lu’ Parizianu nu mai are ce aştepta.Bine. De când ? De când al lui Băşinoiu. ha. Ştefan al lui Parizianu. mult prea ascunsă pentru mine. Ştefan al lu Parizianu. urât şi cu tuleiele murdare pe faţă. Aşa că lasă-mă în pace şi vezi-ţi de drumul tău. al lui Băşinoiu avea să rămână în sat. ha. a găsit la valetul ăla. şi asta nu pentru că cititul este un lucru ruşinos. în seara aceea. iar chipul i se împietri dintr-o dată. pentru că citind el are atât de singur cu el. “ce. că i-a căutat pe toţi. săraca de ea. ca să ai tu dreptul acum să-mi spui că nu sunt nici măcar un…rahat pentru tine. ha. cu tine vorbesc. ha. Ioano. cât a căutat ea. deci.. un Nimeni nu e nici măcar un c. ha. Al 107 . de ciudă că el. să rânească la vite şi să se ţină de coada sapei. poate chiar din clipa când se despărţiseră anul trecut. şi nici unul. ha. Tremura şi îi venea să plângă. lucru care nu i se mai întâmplase demult. bă auzi. Aha. care era cu vreo trei ani mai mare decât el. asta ai tu să-mi spui ? Ioana însă făcuse de mult abstracţie de el. încât devenea el.ceva Niminea. Ştefan Paul simţi cum i se urcă sângele la cap. De asta m-ai chemat tu. se legase de el. reuşise la Liceu. la Paris. se vedea lucrul acesta.…t pe lumea asta. . cel adevărat. Şi acest al lui Băşinoiu. înainte să plec eu la Bucureşti. Iar el. cum îl prinsese o dată singur pe la Ogrăzi. şi pentru tine am bătut atâta drum.Ioano. că nu-i plăcea să citească şi să-l vadă alţii. ci că pentru el era un lucru atât de intim încât trebuie să-l faci numai când eşti tu cu tine. n-avea p…. că până acolo n-a găsit nici un bărbat. urlă el. . ca să-ţi intre bine în cap. gemu el. nu mi-l încurca şi pe al meu. al lui Parizianu. până la Paris. şi ce a căutat.Ioano. pe care l-a găsit tomnai la Paris. se legase de el. iar el. mă.. aşa trebuie să-i fi căutat pe toţi la p…. parcă acolo era.

şi la rândul ei fusese şi ea fericită ? Ştefan Paul se uită la braţele lui. că nu te-ai lăsat până când nu te-ai purtat şi tu cum s-au purtat toţi cu mine în satul ăsta. Tremura. Ioana îşi vedea mai departe de molfăitul firului de iarbă. iar ea nici atâta. după ce că tot tu eşti de vină. cu mine. Iată. mă. iar el nu se bătuse deloc în viaţa lui. ca cu broscoi. ai vrut tu să-ţi baţi joc de mine ? Tu-ţi mama ta de muiere. Ştefan Paul se cutremură văzând scena aceasta în faţa ochilor. de zâsă-şi tu ce zâsă-şi de ea. gemu el. dar trebuiseră să se întâmple toate câte se întâmplaseră ca să ajungă el acum la acest adevăr. Ioano. sau prăpastia care se deschise în mintea lui. mă. al lu’ Băşinoiu de drumul tău şi lasă-mă pe mine în pace. şi i se făcea rău. Şi l-a călcat aşa în picioare. se apropiase al lu’ Băşinoiu cu pieptul scos. “Ce-ai. şi ailaltă. a dat şi el. ca şi cum ar fi un călău care şi-a executat victima. însă nici el nu s-a lăsat. tu-ţi aia. că eu n-am nimic cu tine. În clipa aceea văzu iar limpede.” “Ce. Al lu’ Băşinoiu îl bătuse că avea necaz pe el că reuşise la Liceu. tu. căci atunci cunoscuse el femeia pentru prima dată. numai că măgădanul avea putere. Nu ca tine. De ce. mă. şi cară-i în cap la pumni. Ioano. Tremura. gâfâia. nici el nu cunoscuse acest lucru. şi pe dincolo. avea muştiucu roşu. dându-se pe spate. Adică îi zisese ce-i zisese. şi avea şi braţele lungi şi mari. că numai spurcat nu era ăsta la gură. al lu’ Băşinoiu. că până când nu m-au înjurat şi nu m-au umilit n-a putut să le fie lor bine ! 108 .Auzi. mă. ce rău ţi-am făcut eu ? Spune. al lu Parizianu. . când ea nu ţi-a făcut ţie nimic. Vezi-ţi. şi cu tuleiele lui de gorilă înfoiate.lui Băşinoiu râdea cu gura până la urechi. când se iubiseră în lucernă. ce ţi-a făcut ţie Bâta. prin golul. că el într-adevăr o iubise foarte mult pe Ioana. Al lui Parizianu a început şi el să dea. cu ochii mari şi roşii de atâta răutate. acesta. cât de mult o iubise. dar Ioana ce avea cu el ? Nu-l chemase ea atunci. şi parcă cineva îi aruncase un fel de păienjeniş peste ochi. ai. acolo în locul în care stătea Ioana. tot tu faci pe nebunu. şi pentru el fusese ca un vis. de atâta poftă de râs. ca şi cum s-ar mai fi întâmplat încă o dată. şi acum îşi savurează victoria asupra lui. să ştii că eu te-am iubit. şi când s-a ridicat al lu’ Băşinoiu de pe el. şi dă-i în el cu pumnii. că vedea stele şi verzi şi roşii.

care e mai nimic decât un c…t pe lumea asta. ieşise tot cuvântul acela pe care îl ştiu toţi cei care citesc romane. ci pentru că ţinuse la el. ai ? Tu care eşti un nimeni. curajos şi nepăsător. să te înveţi minte. şi pe care oamenii din satul lui îl foloseau mai puţin. adică el să-i dăruiască deodată toată iubirea pe care nu i-o dăruise cât timp uitase aproape complet de ea. fa. nu era deloc ură în ochii aceia în care nici măcar nu apucase să se oglindească. .Fugi mă Nimenea de-aci. ca şi cum ar fi fost un flăcău. că Ioana şi sărise ca o leoaică în picioare. -Lasă că-ţi arăt eu. Nici nu apucase so atingă. şi el se bâlbâise. Cel puţin de lucrul acesta se convinsese Ştefan Paul uitându-se la ea. el fiind absolut convins. Tu-ţi cumpăna ta de om otrăvit.Să ştii că nu-mi bat deloc joc de tine. ori alte cărţi. Se apropie de ea hotărât s-o împingă pe spate. chiar dacă n-ar fi fost de acord. 109 . un curaj care îl umilea şi mai mult. şi o faci tu. Ştefan Paul rămase împietrit. Deşi prost ca mine nu cred să mai afli tu. Vrusese să spună că o să te f… de-o să-ţi iasă ţie pe nas să-ţi mai baţi joc de mine. pentru că nu se aştepta la atâta vigoare şi curaj. . Un moment se priviră în ochi. fa. ci realmente ca s-o iubească cu adevărat. Spusese otrăvit pentru că mintea lui se împotrivise să spună femeie stricată. că n-a făcut cu mine treaba asta nimeni. dar nu duşmănos. Îl izbi cu mâinile în piept că era cât pe-aici să-l dărâme pe spate. şi altădată să nu mai zici ce-ai zis. însă limba îi împietrise în gură. s-o întindă pe coceni şi să facă dragoste cu ea. astfel că în locul acelui cuvânt urât. te iubesc pur şi simplu ca să vezi şi tu cât te-am iubit. că o să te iubesc acum de n-o să ştii nici pe ce lume te afli. unii deloc. că Ioana îl chemase să facă dragoste cu ea nu pentru că era o stricată. poziţie de luptă. din partea ei. să te înveţi tu să-ţi mai baţi joc de altu. ţie. să stea deasupra lor şi să-i privească până când avea să se sature. Ioana îşi luase. sau se întâmplă ceva cu el ciudat. În clipa aceea mânia sau otrava aceea care-i luase minţile se mai domoli. acolo în străfundul lui. Lasă. De aceea se şi opri o fracţiune în loc. ceea ce era altceva.Ura şi dragostea creşteau în el ca o apă neagră asfixiindu-l şi acoperindu-i minţile. pentru că el ştiu că face lucrul acesta nu ca să-şi bată joc de ea.

avea cuminţenia lui. Îşi luă capul în palme şi rămase aşa un timp. Nu era disperat. şi lucrul acesta îi făcea bine. punându-i braţul pe piept. mă. era frig. ca şi cum acest pustiu ar fi existat de la începutul lumii. arcuit uşor. În timp ce se întorcea către casă. ca şi cum privirea ei ar fi avut un comutator pe care îl învârtise cineva. Nimenea. pentru că vrusese să se ridice. Îi trecuse senzaţia aceea de vomă.. cum avuseseră Luki şi Didina. Şi chiar îl dădu la o parte ca pe o cârpă. ca o pâine. Nici ţipenie de om.Hai. îndrăzneşte şi mai fă un pas ! Acum îl privea cu scârbă. Acum Ioana îşi lăsase capul pe spate senină şi împăcată că el nu putea să-i facă nimic. peste locuri. Îşi scoase daravela lui de bărbat. ca o carcasă. tăind drept. ca şi cum ar fi fost un cap de iepure care se ridica în sus. chiar dacă încasă câţiva pumni de la ea. Din pământ ieşea pustiul. apoi se aplecă şi sărută pântecele. Şi chiar nu putea. îl simţi concret. Simţi sudorile morţii cum îl trec. ca şi cum în locul bărbăţiei ar fi avut o scorbură de putregai. fii cuminte ! . Coapsele Ioanei îl orbiră parcă. mă Niminea. Lucrul acesta îl simţea concret. care îl aşteptase pe el. Se lăsase înserarea. de-aci că-ţi dau una de te fac şi mai nimeni! . avea pe suflet un fel de amăreală şi cocleală care îl făcea să vomite. ca şi cum el nici n-ar fi fost acolo. Nu era nici ţipenie. ba chiar îl privea cu un fel de milă. eşti şi tu în stare de ceva pe lumea asta. Se uită împrejur. mă. pe snopii de coceni şi îi ridică fusta. cuminte şi bun. să te văd. cine ştie de când. tristă. bună. Îşi puse mâna cealaltă pe 110 . . bine conturat. se ridică în picioare. ca şi cum i-ar fi fost lehamite de el. cum îl strânge. “hai. Nu se mai uită la nimic. Observă că n-avea chiloţi. Ioana se ridică încet. de parcă ar fi fugit aşa. locul în care cobora pântecele alb.Fă. îl dădu ea la o parte într-un târziu. Din cauza înserării nu putea să vadă până departe. Simţi năduşeala rece. Şi chiar începu să vomite. Însă chiar în acel moment rămase împietrit. O luă în braţe şi o strânse cu atâta forţă că o auzi chiţcăind. mă Nimenea.Hai. îşi aranjă fusta şi hainele. Ioana aştepta scârbită şi tristă. şi parcă îl aştepta plin de pace. Ioana nu se zbătea deloc. Tremura şi îi era frig. O împinse cu forţa. Când îi mai trecu. Tot nu-i trecuse surzenia.Fugi. O puse jos. Nimenea. de parcă acesta era o altă fiinţă decât Ioana. Ştefan avu impresia că a surzit. Ioano. ca şi cum i-ar fi spus.

Maicăsa se culcase. pe bunul simţ. nici tu nu îmi dărui mie nimic. îşi spuse în gând. uite aşa şi aşa. iar a început să tresalte. De fapt este exact ceea ce merită. Ioano. deşi nu avea obiectul acesta pe nas. Ştefan Paul tresări : era chiar ziarul la care lucra el. pe mine Dumnezeu m-a făcut să merg pe un drum. îl întrebă taică-su.Pe ce te bazezi ? făcu Parizianu. trec pe lângă oameni şi nici măcar nu-i văd. unde se iubiseră. doar îl bănuiesc. mai mult ca să schimbe subiectul. . că dacă ar fi un c…t tot ar fi ceva. sălta ritmic în sus. Şi nu ştiu cum se face că aflându-mă eu pe drumul acesta. Când a ajuns în capul grădinii nici măcar nu şi-a adus aminte de Didina. Din câte văd eu. Că el nu e nici măcar un c…t pe lumea asta. Când ea îl chemase la poarta ei. nici curios nici îngrijorat. luându-şi ochii de pe ziar şi privindu-l ca şi cum s-ar fi uitat la el pe sub ochelari. pentru că eu am destinul meu. se pare că nemţii n-or să fie la Moscova de Crăciun.Ce să zică. Fir-ar să fie. despre care nici eu nu ştiu mare lucru. . pe ce să mă bazez ? Nu vezi că acela care a început războiul nu e normal la cap ? 111 . alde Parizianu citea ziarul la lumina lămpii. acolo n-or să fie ei niciodată.Pe unde umbli. Un nimic. fără să-i pese de ce-l care-l ducea. el ar fi trebuit să-i spună : fă. . VII A mai întârziat ţinându-şi mâna cealaltă pe umăr. şi îl luase apoi şi îl dusese pe locul ei pe care avea lucernă. îl întrebă el pe taică-su. . tu ai venit acasă ca să nu te văd eu măi mult. mă.Ehe. gândindu-se că poate astfel umărul va înţelege şi se va opri din mişcarea lui. n-ar mai fi nimic. imitându-l pe fiu-su. aşa şi aşa.umăr. Ştefane.Ce măi zic ăia. . O vedea în faţa ochilor pe Ioana cum mesteca firul acela de iarbă între dinţi spunându-i astfel că el nu este pentru ea decât un niminea. şi acum ea n-ar fi avut nici un motiv să-i spună lucrul acela pe care i l-a spus.Pe nimic. Asta trebuia el să-i fi spus Ioanei. . Umărul îşi vedea de treaba lui. eu nu pot să-ţi dăruiesc ţie nimic. Ziua.

Asta de unde o măi scosăşi ? se miră Parizianu.Aşa se zbate el. mamă. Auzi. A doua zi ştia că sufletul îi va fi altfel. Ştefan Paul înfulecase în grabă ce-i lăsase maică-sa pe masă. ori mi se pare mie ? . bă ! se uimi din nou Parizianu. unde zic ăştia c-ai ajuns mare. Bâta torcea la un fuior lângă sobă. 112 . pace care era a casei. când soarele o luase şi coborâse bine înspre asfinţit. Inima îi bătea cu putere. da se zbate al dracului. bă. însă sufletul îi era adânc şi cătrănit. destinul lui era de acum legat. mormăi tânărul ziarist de la Ziua. stând pe un scaun din cel mic. că dacă e dreptul este de bine. îşi spuse în gând. . uitându-se fascinat la fiu-su.Da ce te-ai măi zbătut în somn. bă. Prima lui grijă a fost să se convingă că afară mai este lumină pentru că trebuia să meargă la Anghelina lui Izvor. o euforie ciudată punea stăpânire pe el. i se răspândea în tot trupul.Care umăr. orice ar fi zis. deloc curios să se uite pe ziarul. tot cu uitătura aia a lui. pe-acolo pe la Bucureşti. Ştefane. astfel că singurul lucru pe care al fi vrut să-l facă ar fi fost acela de a pune capul pe pernă. cu care se întâlnise în Firuleasa şi femeia îi păruse cel puţin ciudată dacă nu nebună după cum se purtase. se vede că ascultase discuţia dintre ei. VIII S-a sculat târziu.Care umăr. să te spovedeşti la un preot. de care. . . ca şi de mâlul verde coclit care urca de pe fundul subconştientului în lumina dureroasă a conştiinţei. Tăcerea era grea de o pace caldă. pe care el o ştia demult.. . mamă. Ştefane ? întrebă maică-sa din odaia cealaltă. ca nişte funigei. De aia mă cheamă Anghelina.Mă. Să te duci. şi ce-ai mai vorbit. da ţie ţi se zbate umărul. Ştefane. să nu mai ştie de nimic. rezemată de perete. mă de mic ai avut tu somnul acesta. O clipă se simţi ameţit de starea de euforie că este iubit. Nu-i era somn. să se scufunde în somn cum se lasă un pietroi pe fundul unui lac. mamă ? se auzi vocea Bâtei.Bă. . o auzi pe Bâta căinându-l.

era aproape vecină cu a lor.Nu ştiu.Mă duc şi eu să mai stau de vorbă Bâto. de fapt al lu Vasile. Înserarea era deasă şi albăstrie. . Casa lu’ al lu’ Pârţag. Când era el mic aici era un loc viran. în loc s-o ia înspre locuri. Mi se pare că e dus pe la acela al lu’Fâlfâlete. . Ei. Apoi când el era gata să iasă “Da tu nu te însori maică pe acolo pe la oraş ? eu zâc că aşa ar fi măi bine…”. muică. deşi el aşa ţinea minte. a treia grădină era a lu Vasile Pârţag. La Didina se gândi cu strângere de inimă. O luă pe potecă în sus. cu poftă. Se vedea că era nemulţumit. sau la Birică. se uită bine dacă nu greşeşte. să nu intre la altcineva. .Vezi că ţi-a lăsat maică-ta pe masă o strachină de pui făcut la frigare şi înmuiat în mujdei de usturoi.Du-te mamă. îi simţi chiar răsuflarea. dacă ţinea el bine minte. semănat cu lucernă. Anghelina. caldă şi gingaşă. că aşa fac flăcăii. parcă atunci. drăcia dracului. că nu ştiu dacă şi ălui bătrân îi zicea tot aşa. are un botişor cald şi catifelat ca de miel. Ajunsese în grădină când îl auzi pe Aristide strigându-l pe Tache. că nu măi avem lemne… . la Liceu. dinadins. fusese cumpărat de Pârţag ăl bătrân.Nu-i răspunse. asta e culmea. al lui Miai. şi cumpăraseră locul ăsta. Puiul era fraged. la Pălămida. Poate m-o ajuta Dumnezeu şi mă voi căsători cu ea. Nu a doua. dacă întârzii să nu mă aşteptaţi. Când ajunse în dreptul porţii grădinii. că nici până acum nu s-au măi împăcat.Aha ! făcu al lui Parizianu. Da ceva de mâncare am şi eu ? . grădina Anghelinii era numai cu vie. Îşi simţi umărul ca o fiinţă vie. Bâto? . Cum ajunse în capul grădinii. cred că Anghelina o lăsase. ala care se judecă şi acum cu Bălosu. aşa că mâncă la repezeală. cel puţin aşa ştia el de când era copil. singurul băiat al lui Pârţag. care terminase o şcoală de croitorie. Dinspre baltă bătea un vânt cald. Era numai Bâta acasă. se măritase cu Vasile. ai fi zis că în zilele următoare o să plouă.Unde e tata. mi se pare că vrea să se ducă la lemne. Toamna şi primăvara când vântul aducea miros de pământ reavăn 113 . îi răspunse bătrâna domol văzându-şi de caierul ei. Poarta era uşor deschisă. Nu-i mai răspunse. şi când era el prin anul doi sau trei. coti spre Canal. Se îmbrăcă încercând să-şi amâne cât mai mult gesturile.

să nu te văd eu pe tine de un an şi mai bine. Ştefane. Ştefane. Ştefan rămase uimit ce mult se schimbase Anghelina de alaltăieri. de aia spuneau cei bătrâni.Hai.Măi. ce are să mă întrebe ea. surâdea.Mă speriaşi. Umbra veni lângă el şi îl luă de mână.Ştefane. Linuţo. . . cu perdeluţele albe la ferestre. mă. . Rămăsese cu buzele întredeschise. mergi mai înainte. sau de când o văzuse el ultima dată. acoperită pe jos cu preşuri (se cunoştea că Anghelina. “plouă la Cornu Capri. . şi acum mergea cu el către pârleaz. şi să aud de la alţii c-ai ajuns mare. astfel că putuseră să le ridice lu Vasile şi Anghelinei casă cu trei odăi.” Când era el mic nu mai erau însă lupi demult prin părţile satului Siliştea Gumeşti. Se speriase. să fii.” şopti. erau oameni răsăriţi în satul Siliştea Gumeşti. şi o clipă rămase împietrit. Al lu Pârţag. Ia să vedem. ca s-o ajut ? O umbră de desprinse de lângă părul sau mărul care era chiar lângă gard. şi un moment îl lăsă singur. cu linia tâmplelor arcuită dulce. chipul îi era prelung. Când se întoarse avea în mâini o farfurie cu friptură şi o cană cu vin. şi tu.dinspre Dunăre şi dinspre Mare. este gospodină). ce naiba ! Urcară în casă. “mă-ntorc acum. în care ardea o lampă numărul cinci. şi ploile acelea erau întotdeauna mănoase. Tânăra femeie îl luase de mână. în care ardea tot o lampă numărul cinci. râse ea. cu o expresie de fericire şi totuşi plină de sfială. Din drum casa se vedea frumoasă.Ei. ca şi Izvor. intrară în cea de-a doua. cu tindă şi beci. Din prima cameră. cu inima îngheţată în piept. fir-ai tu al sâti. Că nu mai eşti copil. fiind croitoreasă. fapt care o 114 . cusute de Anghelina. îl rugă ea. Anghelina dădu lampa mai mare. Pusese farfuria şi cana pe masă şi acum se uita la ea fericită. vorbi tânăra femeie veselă. şi când plouă la Cornul Caprei se face porumbul de te mănâncă lupii în el. îi răspunse el gâfâind. Ajunsese aproape de pârlazul pe care dacă-l trecea avea să dea în curtea Anghelinii. . de aceea odaia era mai mult scufundată în penumbră. păi nu ţi-ai închipuit că te aştept. ploua. o auzi el. Avea părul dat pe la tâmple. ca şi cum ei ar fi fost demult în vorbă.

da parcă pluteşte un duh deasupra satului de când a început războiul acesta. Dacă nu cumva nu ţi-ai luat nasul la purtare… . aşa o să fac. Însă când Ştefan Paul îşi luase gândul de la răspuns tocmai atunci o auzi. Ştefane. Aşa că vezi cum vorbeşti. apoi ciocni cu el. care lega cocenii. . se băgă Ştefan în jocul ei. . să-i vezi cum cred că l-au apucat pe Dumnezeu de picior şi se uită la tine de sus. mă.Bine ai venit. 115 .Lasă că zic eu bine.Ei. fir-ai să fii tu de şmecher. râse şi Linuţa lu Izvor. mă. . şi să vii şi mai des. de zici că nu te-au văzut în viaţa lor. . şi lui îi păru rău că o scosese din veselia aia care o făcea fericită. da sunt unii care cum ajung cu o treaptă mai sus. . chit că în câteva clipe el avusese prilejul să-şi dea seama că tot Linuţa aia pe care o ştia el este. Da pe aici prin sat ce se mai întâmplă ? . Că acum dacă ai ajuns mare poate mă ajuţi şi pe mine. iar buzele i se adunaseră într-un fel anume.Mă. Nu mai era Linuţa. . Linuţo. nu ştiu dacă tu l-ai simţit. sau făcându-se intenţionat că nu aude. râse al lu’ Parizianu pipăindu-şi nasul. e război. . numai că acum nu mai e copilă.Ce vorbeşti. ce-au mai trecut anii. Aşa zici tu. şi să măi stăm şi noi de vorbă. Ştefane. Anghelina lu Izvor.făcea nespus de frumoasă. mai bine vorbeşte-mi despre tine. s-a măritat.Eu văd că-l am la locul lui. şi că nici alţii nu mi l-au luat de locul lui. Ştefane. surâdea cu subînţeles. Linuţa lu Izvor turnă în pahare. mă Ştefane. privind vag înspre el. s-a făcut frumoasă a naibii. E greu. acasă. că mie mi-eşti drag. în sensul că s-a spilcuit. ori a cui o mai fi fost.Lasă. având pe buze un zâmbet misterios. sau nici atât.Mă.Bine. murmură tânăra femeie gândindu-se la ceea ce avea ea în minte în momentul acela. . ce să fie. iar tu ai face mai bine să mă crezi. şi avea chef de vorbă. Vorbea încet acum. sau a lui Pârţag. şi să înveţi din ce-ţi spun eu. mă Linuţo. răspunse ea întristându-se deodată.Păi să faci. s-a măi împlinit. Linuţo. ciufulindu-l uşor de moţ. fir-ar să fie.Bine. văd că te-ai întristat. dacă zici tu. aşa o să fac. Nu mi l-am luat. care o făceau să pară gânditoare. că te ia gaia dacă nu faci. .

Căpătase concreteţe. mai întârzie. Ştefane. ca atunci când o fată vrea să-l îmbrăţişeze pe băiat. zvâcni voios în sus. Linuţo. ce-ai păţit tu ? Umărul mai zvâcni o dată în sus. . iar umărul lui ca şi cum ar fi vrut să spună prezent. Ce să aştepte ? Umărul ăla. stând amândoi în picioare. Rămase aşa privindu-l. a cărui zvâcnire venea din adânc. mai mult de zece minute. înveselit deodată. În timpul acesta chipul uşor încordat al tinerei femei începe să se lumineze. şi preocupată. îi simţea conţinutul. . de parcă ar fi fost ceva viu. În momentul acela Ştefan Paul simţi brusc un fel de boare ameţitoare care venea înspre el. Rămaseră aşa un timp. da îşi revine. Ştefane. .Mai stai. îl rugă ea. ceea ce el nu mai văzuse la alte case de la ei din sat. Expresia de pe chipul gazdei se strânse a îngrijorare.Dezbracă-te. Cât să fi rămas amândoi aşa ? Oricum. Şi abia după aceea îi simţi mirosul de flori de tei. Se găsea acum în faţa lui. vorbi ea. venind aproape de el. chiar aşa.Mă. mai rămâi puţin în picioare Ştefane. . . Pentru asta însă al lui Parizianu trebui să se ridice în picioare. dar încă n-o face. Anghelina nu se uitase deloc în ochii lui. Pentru Ştefan Paul timpul începu să treacă greu. Îi pusese amândouă mâinile pe umeri.Nu mai zvâcneşte. Era o expresie de curiozitate şi încordare pe chipul ei. Ştefane. şi acum ea îşi apropiase şi mai mult faţa de 116 . eu sunt. care se târăşte pe burta jupuită la vale. pe patul acoperit cu o cuvertură înflorată. ţie ţi se zbate umărul sau mie mi se pare ? şopti ea. stătea încordată ca şi cum ar fi ascultat. materialitate. Anghelina era înăltuţă. acum parcă mai puternic. Ştefane.Lasă. vorbi al lui Parizianu. Ia dă pardesiul jos. Îl privea cu chipul mirat şi dilatat. era ceva sfânt şi îmbătător în acest miros al părului şi al trupului ei femeiesc. însă cu ochii era tot la el.Ştefan Paul se aşezase jos. aşa face el. Privirea tinerei fete se opri atentă pe umărul lui. Şi chiar încercă să-l ajute să-şi dezbrace pardesiul. încercă el să glumească. Anghelina îi trase una din mâneci. că e cald în casă. da fără să-şi dezbrace paltonul. aşa. creştetul tinerei femei îi ajungea în dreptul frunţii. apoi îi luă pardesiul şi i-l puse pe pat. îl rugă tânăra femeie. mă ce e cu tine. Ia stai.

uimit că într-adevăr umărul stătea acolo cuminte. Ştefan. apoi îi spuneau omului. sub palma ei. ca şi cum i-ar fi cântat numele cu un respect adânc). unde verile erau secetoase şi izvoarele erau la adâncime. preţ de o jumătate de zi. numai puţin răbdare că n-o fi foc. adânciţi în ei. . care-l fascinau. Avea.” Şi oamenii pe care-i avea acela se apucau de săpat. Ştefan Izvor şi tatăl lui. cu mustăţile cănite şi cu vorba sfătoasă. mai ales în părţile Bărăganului şi ale Moldovei. parcă Ion îl chema. La fel şi fiu-su. însă mai repezit. Şi mergeau aşa. . Era un bătrân înalt. când se făcuse mare înţelesese mai multe despre cei doi. plecau de primăvara prin ţară şi se întorceau toamna. capul uşor întors înspre pieptul lui. ori nu ştii ? Ştia. Că aici este. Ştefane. În timpul ăsta ei trebuiau să rămână şi să nu plece.Ce i-ai făcut. Îi chema lumea să descopere izvoare. şi unde vărguţa începea să tremure acolo se opreau. aşezată pe degetul arătător.Păi am. Linuţo ? Că nu mai zvâcneşte. tată şi fiu. că şi vedeau vinele albăstrii ale izvorului cum ţâşnesc în sus. Nici nu săpau. Mai încercau o dată. Se spunea că omul ăsta este sfânt şi că nu făcuse la nimeni în viaţa lui rău. fiecare cu câte o vărguţă de alun. pe care el Ştefan al lui Parizianu îl ţinea minte bine. Abia atunci omul care-i 117 . încet. la sfântu Dumitru. Şi ei porneau. . de ce să nu am ? Nu-l moştenesc pe taica (spuse taica într-un fel nespus de frumos.Ai avea tu cine ştie ce puteri. . capul de iepure care stătea sub umărul lui şi zvâcnea. ca să fie siguri. Ai fi zis că i-au obosit mâinile şi ea trebuie să se sprijine cu tâmpla de pieptul lui. cei care erau plătiţi ca să facă lucrul acesta. erau lucruri misterioase. Pentru al lu’ Parizianu cuvintele acestea. nimeni nu ştia.pieptul lui. Mai târziu însă. care-i chemase să le găsească izvorul: “săpaţi aici. păru că se supără ea. o tachină el. erau solomonari. sau puterile pe care le aveau. Ai fi zis că iepurele. adică bunicul Anghelinei. ca darul şi vărguţa. care n-avea nici măcar cozile lungi. pe vremea aceea Anghelina fiind o fetiţă de-o schioapă. mă. acum fusese adormit de ea.Mai ai. în echilibru. Se spunea că dacă ar face rău le-ar lua Dumnezeu darul. de parcă în timpul acesta urechea ei asculta ce se întâmplă acolo în adâncul pieptului lui. Ce făceau ei pe unde umblau. la fel. Cei doi. care era.

Asta făceau cei doi. spunându-i să stea jos. putând acum să plece în altă parte. şi cu comori. acum nu mai ai nimic. Tăcerea se întindea între ei ca o apă care îngheţase chiar în momentul acela. Garantez. tatăl şi bunicul Anghelinei.Adică o să mergem. domnule. înseamnă că Anghelina are nu ştiu câte salbe. dacă noi doi o să fim apropiaţi. unde îi chemase alt om. pentru că nu găsiseră şi nu căutaseră numai izvoare. Ştefane. Se spune că ar fi dat peste oale pline cu galbeni. Tânăra femeie îl privi în faţă.Şi cu ce ziceai.Tare mi-ar place ca într-o noapte cu lună să mergem amândoi după comori. Anghelina îşi lăsase genele în jos. La un moment dat.Nu mă lua tu pe mine aşa. îşi spuse Ştefan Paul. ca şi cum s-ar fi regăsit. roşie toată.Ete. Ştefan îi ţinu privirea dar şi-o plecă în jos. răguşit. pentru că în clipa următoare simţi arsura aceea pe care o mai simţise el când Luki îşi oprise privirea în ochii lui. cu o expresie de fericire misterioasă pe chip. Gata. Ştefane. . cum le spuneau unii. Apoi. Deasupra lui. circulase prin sat zvonul că cei doi. . ei îi mulţumeau. îl îndemnă gazda. Afară cocoşii izbucniră toţi deodată parcă. Nu râse însă nici unul. O dată. Apoi trâmbiţa unuia se auzi mai departe. Linuţo. . că acu îţi fac plata. . eram mică. Izvorăşti. . îngropate de cei doi bătrâni. te. care se afla lipită de peretele celălalt. ori unde îţi sunt gândurile ? Anghelina îi apăsa umerii. se pomeni el vorbind. şi că acum ar avea nu ştiu câte salbe de aur. asta de tine depinde. o tachină el. Aha. Taica. tata lu ăsta care umblă cu goarna şi anunţă lumea să vină la primărie când e ceva. . da le-a ţinut ascunse. să-i găsească şi aceluia izvoare. avea şi darul să vindece. dar asta era demult. Linuţo. că te pot ajuta ? se pomeni Ştefan Paul oftând. Ştefan Paul îşi opri privirea pe maşina de cusut. murmură ea. erau putrezi de bogaţi. cum se întinde şi-i cade tot pieptul.chemase le dădea plata. Gândul i se strecurase în gură ca un fir de apă. . îmi aduc aminte că l-a scăpat de la moarte pe Lisandru Bărăgan.Hai. sau şi-ar fi adus aminte.O să mergem. pentru că dacă ar fi fost mai atent n-ar fi vrut să-l exprime. ca de pe altă lume. să ştii. 118 . Ştefane. dacă o să avem încredere unul în altul. deci.

De la început am avut presimţirea că n-o să iasă bine.abia acum văzu lucrul acesta. am dat să-l aduc în simţiri. mă. Măi. şi i-am spus lu Taica. e mai bine să-şi vadă fiecare de drumul lui. parcă mi-a făcut farmece Margareta. din sufletul ei. eu nu ţin la ăsta. o să se maturizeze. dar era tot moale. ca chiorii. Anghelino. că o să mai crească şi el. După o săptămână şi-a mai revenit. a început să mă bată. Ştefane. da nu ştiu unde naiba s-a dus. fir-ar să fie el. Şi nu este urât. chiar dacă ştiam că mă omoară. până am ajuns să ne batem în parte. Apoi după ce s-a încurcat cu Margareta lu’ Ciosâc. Abia vorbea. tu-i anafura şi altele. rămânea şi copilul pe drumuri. de muiere. mă taică. Abia a doua zi şi-a mai revenit. că o dată l-am văzut înmuindu-se şi a căzut jos ca un sac. Anghelină. Că urât nu este. oricum ne-am înţeles cu frumosul. mă Sile.N-am avut şi eu noroc. fir-ar să fie el de nebun. Uite. O dată m-a lovit cu pumnu în tâmplă şi am zăcut în nesimţire trei ceasuri. Apoi a venit concentrarea. n-am mai putut să mai rabd. de departe. iar tu înfundai puşcăria. că cine le-a zis Pârţag. ce-a mai zis el. Bleg. mă. zice. El să meargă pe drumul lui. mă. însă devenise trist rău. Lasă. i-am spus. când eram să-l omor eu. Anghelina îşi coborâse vocea şi acum parcă îşi aducea aminte de ceva tare depărtat. Cu ăsta. la neamul ăsta. I-am dat cu un lemn după cap. grijile îl cuminţesc şi îl îmblânzesc pe om. Uite venea aici şi mă bătea până mă lăsa leşinată. eu o să plec la Ploieşti la sonde. decât să ne omorâm ca chiorii. Eu nu ştiu ce am de nu pot să te sufăr. cum îmi ziceau ai mei acasă niciodată. până în seară n-am putut neam să-l pun pe picioare. Până într-o zi. Asta era bine. Nu mă lăsam cu dat dracului. nu m-am putut împăca cu dat naiba. . O să vă înţelegeţi voi. sau care venea dureros. că numai pe ea o văd în faţa ochilor. şi l-au luat în concentrare. şi cu primul prilej cu care a vrut să mă bată am sărit şi eu la el. cu Sile. fir-ar el să fie de lemn. dacă mă omorai. se afla o mică bibliotecă. că dacă era. că avea în locul ăla un clenci. Am ţipat eu. Ne băteam. numai cum mă vedea îl apucau dracii. Până mi-a spus într-o zi. Bine. îşi spuse în gând. şi nu ştiu cum lam lovit. Înainte de a 119 . aşa a zis el atunci. şi eu să-mi văd de al meu. Parcă îi făcuse farmece nenorocita. că el nu mi-a zis Linuţo. nu l-aş fi luat şi acum aş fi fost mai fericită. se văită ea cu glasul moale. Ştefane. nenorocitule ? A strâmbat din nas şi a întors capul. n-a minţit. nu ştiu ce avea. Când am aflat eu de Margareta. fată.

i-am spus. acum că n-au toţi condiţii să urmeze la şcoli. Uite am auzit. că de când a început războiul s-a dat o lege. uite eu merg bine cu cartea. sau parcă din altă lume.Bine-ar fi să poţi. Linuţooo ! se pomeni Ştefan Paul zicându-şi în gând). îi ură tânărul bărbat. să am grijă de copil. l-a pupat pe copil. (A naibii de frumoasă mai eşti ca muiere. Uite.pleca a venit acasă. fapt care-i lumină de-odată faţa. văzu al lu’ Parizianu ce buchet grozav avea vinul. Ştefane. . . adică nu mai ştie să ţină casa ca lumea şi să aducă prunci pe lume şi să-i crească. Păru un timp gânditoare. Respiră adânc. pe ai lui. Ştefane. Nu eşti tu prima femeie care se desparte. că nu suntem săraci. îţi urez ce vreau eu. ciocniră şi îşi duseră amândoi paharul la gură. Îl privea tristă şi neajutorată. că nu ştiu cine i-a băgat lui în cap că o fată care învaţă carte nu mai e ea muiere. Ştefane. -I ar ţie. Cine ţi-a spus dumitale taică ideea asta. Eşti tânără. făcându-i ochii să-i pară nefireşti de mari. Ştefane. dinspre copil să nu aibă nici o grijă. poţi să-ţi refaci viaţa. lasă-mă să termin baremi Liceul. nespus de tristă. Linuţo ? o întrebă el direct. Ochii ei cereau ajutor şi milă. E tămâioasă. Anghelina tăcu brusc. numai să vrei tu. pentru că după expresia feţei numai acolo nu era gândul ei. gândindu-se în altă parte. Abia acum. Îmi pare rău. El nu. mă. Eu i-am spus că să plece liniştit. poţi să-ţi dai examenul în particular. murmură ea. Şi eu asta aş 120 . lasă că am eu ce să-ţi dau eu ca zestre… Aici Anghelina tăcu. . pe mine taica m-a luat de la Liceu. sau te pricepi şi tu la vin ca şi mine. o lume antică.Haide.Şi cu ce pot eu să te ajut. Linuţă. Linuţă. ceea ce-i dădea frumuseţii ei o notă de ireal. Bine că până la urmă a fost de înţeles. Da cu ce ziceai tu că pot să te ajut eu ? Aici femeia tăcu lăsându-şi capul în pământ. cu mine a dat mâna. continuă. Ochii i se făcuseră parcă şi mai mari de la tristeţea care îi inundase faţa. Îi turnă ea. Asta a fost o idee care mie mi-a nenorocit viaţa. . şi tu. mai toarnă şi mai bea. n-ai văzut.Să-ţi dea Dumnezeu noroc. . de data asta făcând efortul să gândească. precum că cei care au întrerupt şcoala. să ies şi eu ceva. Rămase aşa mult timp. Atâtea miresme care veneau de pe un câmp nesfârşit. şi mi-a zis numai atâta. Anghelina. zâmbi gazda tristă. după ce îi spusese Anghelina că e tămâioasă.Ei. dusă.

că nu se găsesc cărţi. Se făcuse albă. ce se întâmplă cu tine. Anghelina făcu ochii mari. eu te iubesc. şi amândouă se răzbunaseră pe el. Linuţo.vrea. Mai ales îl impresiona frumuseţea aceea extraordinară a femeii. o fiinţă de pe altă lume. curge. oftând ca din adâncul inimii. Ştefane. îi împăienjenea mintea. El cunoscuse bine lucrul acesta. şi altceva decât să te închini şi să te rogi. îmi spunea mie sufletul că ai să pleci. vorbi ea repede. Şi dacă mi-ar mai explica cineva aşa. Aşa e. Tu nu ai înţeles nimic. Nu mă întâlneam neam faţă în faţă cu tine. aşa cum îl slujeşti pe Dumnezeu. ca să-ţi 121 . Ştefane.Păi poţi. cum să nu poţi. Ştefane. Ştefane. Aerul din cameră era greu. În dragoste trebuie să intri ca într-o biserică. . ci ielă. tremurând toată. şi că am să te pierd. Îl privea ca şi cum ar fi cerut ajutor. că am fost eu la Pălămida şi m-am interesat. înainte de a pleca la Bucureşti. ca atunci când vrei să opreşti un om să iasă din casă. Ştefane ! Cum de n-ai văzut tu lucrul acesta ? Îl privea uimită. să nu-ţi fie frică. să nu pleci. unele lucruri… . . că eşti fată deşteaptă. şopti ea. cu ochii ăia mari. şi uitase de ele. ai fi zis că nici nu mai e om. Îl trecuseră sudorile. Ştefane ? o auzi murmurând tristă. Ştefane ? Ştefan o privea şi el prostit. de pe frunte. nici nu trebuie să faci.Şi vrei să te ajut eu. singuri. Ştefane. şi muncitoare. cum să nu te ajut. îşi şterse el transpiraţia. Anul trecut. te căutam peste tot şi nu te întâlneam. fusese iubit de două femei. şi să slujeşti dragostea. şi în faţa ochilor o văzu pe Didina şi pe Ioana. Curge apa de pe tine.Aş avea nevoie de cărţi.Te ajut. Fii cuminte. şopti. încărcat de ceva care îl bloca. broboane. Ştefane. Dacă aş putea să-mi dau examenele în particular… . nu ? Tânăra femeie ridică ochii şi îl privi rugătoare. Ştefan Paul o văzu retrăgându-se către uşă. asta e dragoste curată. broboane. observă tânăra femeie. amestecată cu uimire şi cu milă. numai noi amândoi. şi al lui Parizianu se ridică în picioare. Dragostea este ultimul lucru pe lumea asta de care cineva ar fi putut să-şi bată joc. Îţi merge mintea. Linuţo.

era o mirare nesfârşită. acela nu ştie nimic despre viaţa lui. 122 . că tu gândeşti aşa. Tu nu te-ai gândit de ce te-a adus pe tine Dumnezeu acasă. când el a crezut că şi în dragoste poţi să-ţi faci pârţagul. Ştefane. Ştefan. Îşi mai revenise. Stai tu dacă vrei. şi am intrat şi eu după tine. eu am simţit demult că tu o să vii. răsună glasul tinerei femei. în Firuleasa. Ştefan Paul îşi dădu brusc capul pe spate. Se vedea că spaima pusese stăpânire pe ea. Aşa cum mi-am bătut eu. noi n-avem voie să ne batem joc de ea. nu pentru că faci tu ceva ca să le meriţi. Aşa zic şi eu. gingaşă şi dulce. Ştefan Paul îşi mai trecu încă o dată mâna peste faţă. acum ? Şi tocmai pentru că dragostea este un dar. Îmi pare foarte bine. Mi s-a făcut semn. ca un clipocit. cum avea el obiceiul. Gâfâia. Anghelina îşi înălţase capul. Dar ascultă-mă cu atenţie. da nu te-am mai găsit. Dar tocmai pentru că este aşa. Şi tu ai fost cel care ai fost ales să fii. stai jos şi hai să vorbim… Ştefane. eu nu stau. Mie mi-a dat dragostea asta pentru tine. Şi… te-am văzut intrând în porumbii lu Cioinac. Ăla e un prost. dar nu râse tare. sunt daruri. Nici nu mai era fiinţă omenească. să ştii. Nu mai avea fierbinţeli. şi acum părea şi mai înaltă. Aşa cum zici tu. ci uşor. pentru că asta e voinţa lui. Ştefane. Linuţo. Alaltăieri. ai fi zis. voiam atunci să-ţi spui. adică ţi le dă Dumnezeu. şi tremura uşor. tu n-ai voie să-ţi baţi joc de ea. Ştefan Paul îşi şterse încă o dată transpiraţia de pe frunte. Se opri. aşa cum era el învăţat să şi-l facă. murmură ea. şi cum şi-ai bătut joc Vasile al tău. Linuţo. ridicându-se deasupra lor. parcă nu mai avea cuvinte în minte să le ia de acolo şi să le întrebuinţeze la vorbit. şi chipul i se schimbă dintr-o dată. mai tare. am vrut să spun că dragostea este un lucru foarte serios. ca şi darul tatei şi al bunicului.spun. dragostea. Ăla care zice că dragostea nu este un lucru care trebuie respectat. Iar ochii ei păreau acum şi mai mari.

nu auzise. Iar el nu le trimisese semnul acela de parcă n-ar fi avut nimic să le dăruiască. Nu ca să le spună că le iubeşte. şi că el chiar ştiuse de ce îl chemase ea.. într-o zonă mai profundă. Niciodată ! Mă jur pe ce am eu mai scump că n-o să încerc să te despart. Chipul tinerei femei se lumină şi el. să ştii că eu nu am nimic împotrivă şi nu-ţi viu face nici un rău. Numai atâta îţi cer. un strop. Asta aşteptase şi Ioana şi Luki. tu mă vei blestema şi mă vei urî. numai că acum trecând de stratul acesta al fiinţei lui. uşor. ci numai să le dea un semn despre el. că face bine. că e sănătos. să le trimită o scrisoare. e dulce şi e bine să ţii o fată în braţe. însă încet. caldă şi bună. Nici el nu-şi dăduse seama ce spune. Adică se va iubi cu ea. dar vine un moment când trebuie să dai şi tu în locul a ce-ai primit. Ştefane. Al lu’ Parizianu îşi dădu brusc capul pe spate şi se pomeni râzând. şi urândumă. Linuţo. da când ea o avea nevoie de mine şi eu n-o să fiu lângă ea s-o ajut. îngrozitor de puţin. crezând că eu te-am trădat înadins. Linuţo ? Am spus aşa. ca şi cum ele n-ar fi fost nimic pe lume fără acel semn trimis de el. ieşeau amândoi din ei înşişi. că dacă tu ai vreo fată. fată sau femeie. Ştefane. Ce-ai zis. vorbise amărât cu un glas rugător. că este nemaipomenit să faci dragoste cu o femeie. un semn. că face asta şi asta. Anghelina vorbise ceva. Cât de puţin îi ceruseră ele. te vei răzbuna pe mine. unde se retrăseseră speriaţi. uite ce mult vă iubesc eu. Ce-ţi mai rămâne.. Nu se mai priveau încordaţi. pe acolo pe la Bucureşti. Şi. apăruse teama. să îmi dăruieşti şi mie din dragostea ta. 123 . cu care vrei să te însori. şi să te bucuri de ea. şopti ea. cuminţi şi buni. Da. cu râsul lui gâlgâit.Tăcerea îi învălui pe amândoi. spre ruşinea lui nici măcar atât de puţin nu le dăruise : un semn că există pe lume. Abia în momentul acela înţelese Ştefan că de fapt el ştia că o iubeşte pe Linuţa lu’ Izvor. ca el. de acolo de unde era el plecat. oricine o fi ea. ca apa aceea care trece peste pietre. pentru că nu era adevărat lucrul acesta. iar el ascultând gândul acela care se tot învârtea în mintea lui. O teamă omenească şi totuşi cu atât mai cumplită.

că ai sufletul bun. Dar după aia poate că n-o să mă mai pot uita în ochii tăi niciodată. tare. Dacă aşa mi-a fost scris mie să te iubesc pe tine. Ştefane. iar aşa în viaţă ne căutăm unul pe altul ca nişte fraţi. eu am să mor. murmură femeia. o tristeţe de plumb. Părea alungit. acum poate mai ameninţătoare. dacă tu nu mă iubeşti. mă iubeşti tu atât de mult ? Lampa tremură gata să se stingă. asta înseamnă să ne minţim. Ca apoi să încerce într-un cântec dulce. cu aceeaşi expresie pe chip. se duse şi dădu lampa. Ştefane. Ştefane.Linuţo. ca şi cum mâinile i-ar fi plutit printr-o apă. despre care vorbise ea. Ştefane. Se dezbrăca încet. Un zâmbet misterios. În clipa aceea însă înlemni. plină de mister şi de sacralitate. ca şi cum s-ar fi prelins. şi începu să se dezbrace. Mai bine rămânem cum suntem acum. împăcată cu ea însăşi. Te iubesc. care şi aşa se sleise. şi tu ştii că ţin la tine şi eu ştiu că şi tu ţii la mine. încât. Acum fu rândul femeii să zâmbească. Ştefan Paul şi-ar fi dat iar capul pe spate. ia-mă şi iubeşte-mă. Expresia aceea de suferinţă de pe chipul ei devenise acum mai profundă. Sunt a ta. şopti glasul ei trist. De la umeri linia trupului se arcuia dulce în interior. plin de suferinţă. se şi întâmplase. În odaie plutea o atmosferă grea. Când termină rămase nemişcată în faţa lui. Ai fi zis că acel lucru. Ştefane. ai fi zis că sunt nişte coarne care căutau cu boturile în sus. să poată să râdă acum în voie. imponderabil de inefabilul pe care-l răspândea în jurul lui. a lămpii. sigur că te iubesc. Numai dragostea ta mă mai poate aduce la viaţă.. Chipul Anghelinei era atât de trist. şi să-mi căinez zilele. poleită de lumina verzui-galbenă. Ştefane. mai destinsă acum. fără să vrea. şopti femeia. împungând penumbra de piersică a odăii. Sânii îi tremurau înalţi şi alungiţi. moartea ei. deveni el serios. Eu nu mai am pentru ce trăi. dacă noi nu ne iubim acum. Linuţo. Eu îţi cad şi în genunchi. răspândind o 124 . se cutremură. Să-mi fie sufletul ca un prund din ăla secat. În momentul următor.. cu gesturi moi. Ştiam eu. Se întoarse apoi la locul ei. mortuară. El rămăsese împietrit pentru că nu mai văzuse niciodată un trup de femeie în întregime şi atât de frumos. mai mică. cum avea el obiceiul. vorbi Anghelina.

Ştefane. dormi acolo. porneau înspre acel trup gingaş şi cotropitor care se vărsa înspre fiinţa lui. pe care nu putea să nu-l perceapă ca pe un hău ameţitor. Când o cuprinse cu braţele simţi cum se topeşte şi se amestecă într-o flacără imensă cu fiinţa ei. înfricoşător. tot ce era conţinut şi viaţă în trupul lui. Doamne. dormita valea şi leagănul fertilităţii.pace arhaică. Doamne. A mai putut doar să-şi dea seama de gingăşia şi dulceaţa gurii ei. să cuprindă lumea şi timpul. Ştefan simţi cum substanţa fiinţei lui. Nu e nimic. În momentul acela. sub curbura maiestuoasă şi totuşi plină de o pace antică. când se apropiau de prânz. sigur pe el. Iar acolo. născându-se astfel a doua oară în ceea ce muritorii numesc linia coapselor. cu trupul ei prelung şi muzical. bă. 125 . auzi ca prin vis. ce să fie. învăluit în aura lui luminos-ceţoasă şi sacră. carnală şi luminoasă în acelaşi timp. cutremurător. acoperind satele pe unde treceau ei. mormăi Megherel. pentru că lucrul acesta trebuie să fi început să se petreacă în fiinţa lui cu mult înainte. bă. ca şi de acea senzaţie sau de acel sentiment obscur. Ceaţa care se întindea în faţa lor. ca un blestem. ca o înrobire dureroasă căreia nu i te poţi opune. PARTEA A DOUA I Ce e. se apropia fascinat şi înfricoşător de el. Ca o uitare nebună şi păgână. şi adâncul ei. şopti el pierdut. ce e? deschise speriat Ştefan Paul ochii. când trupul ei s-a deschis ca o văpaie. ca o regăsire a altei lumi. o forţă fără margini în nespusa ei gingăşie şi frumuseţe. Motorul se opintea luând coasta în piept. nu se ridicase nici până acum. O. în care plutea către el de la începutul lumii. nesfârşit de dulce. Ştefane. Tânăra femeie.

ca printr-un miracol.. Păi ce. mai neliniştitor. pentru că la el cu umărul săltând în sus n-avea ce să caute. când doctorul îi recomandase să se ducă două săptămâni acasă. Sau era altceva. să meargă într-o direcţie. Sau poate să fi fost celălalt lucru. Sfântul Ştefan. sunt ai mei. la post. aceasta era meseria lui pe care o visase în secret. pe care acel ceva din adâncul lui le refuza. fără să ştie totuşi de la început limpede ce o să fie în viaţă. bă. De lucrul acesta era convins. Şi ce mai fac legionarii ăia ai tăi. pe care al lu’ Parizianu îl petrecu plimbându-se singur pe locurile din preajma satului în care se născuse şi copilărise.mă-sii cu cine i-a făcut. 126 . Adică se întorcea la slujbă. după ce i se întâmplase chestia aceea cu umărul. care se va face de la sine. iar Grigore Patriciu îi spuse să stea până când se va face bine. Îşi găsise meseria. şi că descoperirea meseriei pentru el va fi o treabă uşoară. Poate că ceva din adâncul lui. După primele săptămâni se trezise dintr-o dată că pentru el meseria aceasta nu mai avea nici o taină : era în meseria lui. aşa cum i se mai întâmplase şi cu alte lucruri. care mergea până acolo că putea să-i şoptească să facă unele lucruri.. Siliştea-Gumeşti. nu putea să înţeleagă.. Megherel ? deschise al lui Parizianu ochii. apoi venise şi Anul Nou. voia să ţină timpul în loc. nu era de acord cu acele lucruri să se întâmple. să se plictisească era un fel de a spune. deosebit de mintea şi de sufletul lui. incredibil de repede şi de uşor. Motorul maşinii duduia acum calm. stăpân pe el. pe care el de multe ori îl simţise ca pe un spirit. Adică s-ar fi putut să fie şi lucrul acesta: pentru el anul 1941 fusese un an de răscruce din viaţa lui. Crăciunul.Trecuseră şi sărbătorile. Acum. presimţind că în viitor se vor întâmpla lucruri cumplite. băga-i-aş în p. refuza să meargă mai departe. Nu ştiu de ce i se păruse lui o zi oarecare. La fel de convins era şi de faptul că semnificaţiile întâmplărilor de necrezut pe care le trăise i se vor dezvălui mai târziu. ca o zi oarecare. Şi la urma urmelor nici el nu ştia ceea ce se întâmplase cu el. Începuse să se plictisească acasă. cum se spune. invers. sau dimpotrivă. şi el încă nu putea să-şi dea seama. pentru că ce trăia el era mult mai complex. iată că se întorcea înapoi la Bucureşti. În anul acesta el devenise cu adevărat ziarist. Acest fapt îl făcea să creadă că de fapt se găseau tot în anul 1941 şi că de fapt nici nu intraseră în anul 1942. Adică acel ceva din fiinţa lui. bă.

că uite mă duce cu maşina gratis la Bucureşti. şi de-odată au ieşit la suprafaţă ca viespile. de unde au ieşit. şi m-a scăpat de drum până la 127 . şi scrii şi la ziar. al lu’ Parizianu. că tu mi-ai povestit. Megherel. Bă da al dracului deştept s-a făcut Megherel acesta. luând icoana sfântului Gavril şi a Maicii Domnului la piept. Chipul lui Megherel se încruntă. căpătând o expresie ciudată. cu gura ta. eu te întreb. Pe ce să mă bazez ? Pe firea poporului ăsta. Ce chestie şi cu legionarii ăştia. Megherel. boala. om ca bradu. dacă vor ei ’să ne vadă înapoiaţi. acum vreau să te văd ce deştept eşti. bă.Păi nu erai tu. e drept nu că aş aştepta eu răspunsul de la el. a dracului de gâscă se bagă sub roţile maşinii ! Megherel apăsă pe frână şi învârti volanul încordându-se din toate puterile. să te întreb eu pe tine ? Na. mă. că din altă parte n-am de unde să-l iau. să se ducă să bată oamenii cu frânghia până îi omoară. îşi spuse Ştefan Paul în gând. Avu noroc. treaba lor. Chit că unii văd în treaba asta o înapoiere a noastră. Dar dacă noi suntem un popor de ţărani. fir-ar ea să fie de treabă. când are zile… Aa ? Ce-mi răspunzi. îşi continuă al lu’ Parizianu raţionamentul. şi am pretenţia cât de cât că-i cunosc pe ţărani (ceea ce nu era întocmai adevărat. domnule ? Păi dă-mi tu voie. respiră el. posac. cu ei. nu i-ai dus tu la Jilava. iar privirea i se înfundă în ceaţa care nu se mai ridica. îi priveşte. de lucrul acesta chiar el era primul convins)… Şi dacă eu nu i-am văzut pe ţărani sumeţându-se. că ai învăţat carte. ori dacă eu nu i-am văzut pe ăştia până de curând. lucru ăsta. adânc. ori nu-ţi mai aduci aminte. noi suntem în general un popor de ţărani. Adică eu îl întreb ceva. cum l-a omorât prostu ăla de Victor Bălosu pe Dumitru a lu’ Nae. îmi dai voie să te întreb. ci mai mult ca să-l flatez. îşi continuă Ştefan Paul. şi cântând ca bezmeticii. gândul. În sfârşit. butucănoasă. şi dacă noi am fost un popor chinuit. La fel e şi cu omu. bă. al lu Parizianu. Păi. Mie parcă nici nu-mi vine să cred. Fălcile i se încleştaseră. se uită al lu’ Parizianu pe geamul din dreapta lui. iar eu trăiesc de 20 de ani într-un sat. Pe ce te bazezi ? îi folosi Megherel vorba. ia uite. ori cum l-au împuşcat pe Iorga… Ei.

Maşina se angajase într-o curbă. Ilie Moromete. el. într-un spaţiu misterios. şi nu fusese luat pe front aşa cum se vedea. că sunt om cu carte. Bine Megherel ! E. Era mai degrabă intrigat de impresia ciudată pe care i-o dădea acest drum. de când am văzut că l-au omorât pe Iorga.). deşi nu era. Avea impresia că drumul urcă. al dracului. acum drumul era iar drept. şi ei în loc să se cutremure şi să dea înapoi. Megherel ? acum. al doilea drum al său la Bucureşti. Megherel. flatându-mă de data asta el. lucru care-l obliga pe şofer să conducă atent şi să fie mai tot timpul încordat. să afle pe unde se găseau. n-ai ce să zici ?. drumul i se păruse lung. care acum era şofer în Bucureşti. Răspunzându-i cu vorba aceasta. Pe unde om fi. de asta iam băgat şi eu în aia mă-sii şi am zis : fraţilor. behăi Megherel. Ei. Vezi că taci. de-acum pe mine nu mai contaţi. ceea ce-l făcu pe Ştefan al lui Parizianu să râdă uşor. îmi ia întrebarea şi mi-o serveşte el mie. da ei ce zic ? Megherel întoarse iar volanul maşinii opintindu-se şi strâmbându-se că nici nu-l mai cunoşteai. despre care se ştia bine că fusese lansată în satul lor de Ştefan al lui Parizianu. pentru mine a fost limpede că ăştia nu sunt în toate minţile. Fiecare pe drumul lui. Aşa zici tu. vorbă care se răspândise în Siliştea Gumeşti. ceaţa era încă groasă. Iar faptul că mergeau pe ceaţa asta de nu vedeai la zece paşi în faţa ta îi dădea impresia că urcă în cer. de când 128 . Undeva în nori. nu-şi bătea de fel joc de al lu’ Parizianu. şi pentru care el fusese înjurat de atâţia tâmpiţi. Parcă ar urca. Dimpotrivă.gară la Balaci. vezi. Acum dimpotrivă. Acum un an şi mai bine când venise cu unchiul lui. cu căruţa şi cu căluţii lui (faptul acesta îi adusese aminte mai târziu de drumul făcut la Socola de Ion Creangă cu Moş Luca. Ca şi cum Bucureştiul ar fi fost mai jos decât satul Siliştea Gumeşti. mă. să te văd eu ce răspuns îmi dai…? Pentru că să-ţi spun drept. Nu se poate afirma lucrul acesta ! Pe ce te bazezi ? îi întoarse numitul Megherel. băiat de la el din sat. la Bucureşti. de unde plecaseră ei. eu am crezut că e vorba de o chestie făcută cu scaun la cap. După ce luase curba. nu vedeai nici la zece metri în faţă. Aa ! făcu al lui Parizianu. …şi el. şi că ar fi coborât. păru al lui Parizianu curios să afle.

Megherel. încercând astfel să alunge imaginea Linuţei lu’ Izvor din minte. fără să se grăbească. Şi în cazul când ăştia o sută s-au apucat să omoare. Parcă erau o câmpie întreagă de oameni. şi scapă ţara de hoţi şi de jigodii. o luă Ştefan metodic. nu mai vorbesc de ăştia mari. . Şi asta este mai gravă. să-l ţină pe al lu’ Parizianu treaz. şi când ridicau mâinile şi cântau. acum vorba căpătase o anume prestanţă. să te văd eu. Eşti de acord ? Bă al dracu al lu’ Parizianu. adâncindu-se şi mai mult în gândurile lui care-i cuprinseseră mintea pe nesimţite. Ori aici chestia stă invers : nu sunt o sută. când am fost cu profesorul Cotigă. Erau mulţi. răspunse al lu’ Parizianu. căci se aflau într-o curbă. Da nu mai mult. mai mult ca să nu rămână singur. Ei. Sau. Eu aşa am zis la început. o sută. să ştii că ăştia fac treabă. te luau fiorii. hai că-mi placi. Însă tăcu deodată. şi aici adevărul este. care e şi el legionar. Lucrurile sunt mai complicate. şi după ce au omorât atâţia. făcu Megherel plin de încântare. să aibă cu cine schimba o vorbă. Dar în cazul acesta ar fi doi sau trei. Pentru că eu i-am văzut anul trecut. Te bazezi tu.Ei bine. Bun atunci. care au cuprins societatea. 129 . şi când iam auzit cum cântă de frumos. Megherel. Îţi merge mintea.Ştefan Paul ajunsese mare la Bucureşti. Al lui Parizianu trase aer adânc în piept. bă ! O să ajungi mare. trăgând de volan. eu zic că nu mai e vorba de nebunie. la adunarea lor. când mulţimi imense de oameni sunt cuprinse de astfel de boli. decât ne închipuiam noi. n-ai ce să zici. de alta. hai. se dau până şi la Capul armatei. Mă bazez pe următoarea chestie. Hai două sute. dar să vedem pe ce te bazezi ? insistă celălalt. şi din păcate mulţi nici nu şi-au dat seama că aici e vorba de o boală. al lu’ Parizianu. că ei aduc cinstea şi puritatea. Nu mai ţii minte ce-a fost cu rebeliunea ? Or în cazul acesta. sunt cu zecile de mii. Sau nu de nebunia aia pe care o ştim noi. . ăilalţi nu-i mai urmează.Mă bazez pe următoarea chestie. la care a participat şi Antonescu. te bazezi. pe ce te bazezi tu când susţii afirmaţia asta ? Mă bazez. hait am zis. Să presupunem că ar fi nebuni. că e vorba de putreziciunea şi corupţia.

Ia să văd eu. Iar apoi îl invitase şi la restaurant. Este. fac bine. Este corect ? Aici Meregnghel făcu o mică pauză.Este. bă. nu mă plâng. s-a format cangrena. Până aici. Megherel îl luase la el acasă şi îl invitase la masă. ce are acesta cu mine. îţi f. am casa şi muierea mea. şi mânca şi el ba pe la unul. de ce. îşi continuă Megherel raţionamentul. n-ai ce să-i faci. ce mai faci. când i se terminaseră banii. acum să presupunem că nu te am eu la inimă. am serviciu. în locul lui. ce mai e pe la noi prin sat ? Bine. Adică eu zic aşa. ca să-i găsească pe Paraschiv. sau băiatul ăluia pe care l-ai omorât tu. Şi mă întâlnesc cu tine. ai ? Poţi să spui ce-ai rezolvat ? Nimic ! Păi vezi atunci ? Ştefan râse în sinea lui înveselit. hai pe la mine să cinstim o ţuică. Mai ales el îl aprecia. sau nu ştiu ce ai avut cu mine. Ce are şi omul acolo. nene. suntem din acelaşi sat. foarte mulţumit de el. hai noroc. Pentru că vezi tu. Da nu să te pun eu. şi aşa şi pe dincolo. ce mi-a făcut. pe care-i cunoştea din Siliştea Gumeşti. pe la altul. făcuse drumul ăla de pomină. al lu’ Parizianu. sau fac aşa şi pe dincolo. şi cu asta îmi iau la revedere. pe Milă şi pe Achim. ca nărodu ăla de Victor al lu’ Bălosu. 130 . al lu’ Parizianu. şi urmări un timp linia şoselei care se vedea prin ceaţa groasă atâta cât se vedea. continuă el satisfăcut : până la cuţit şi până la moarte. când venise cu Moromete. bă. Ba îl invitase şi a doua zi la masă. Brava. şi eu muma în c…. organismul social a fost cuprins de infecţie. şi dacă nu ne înţelegem. Bun. al ’ Parizianu. Maşina mergea încet şi cuminte ca un animal puternic şi docil. n-ai făcut nimic. Bunăoară la noi în sat.. Şi vine atunci ruda. bă. că m-ai înjurat tu. îţi mai zic şi o înjurătură de grijanie. să te pun cu curu pe masă şi să-ţi dau la cur cu frânghia udă până te omor. sau un vin. la stâlp la primărie. frate-miu. şi pentru că ne cunoaştem. şi asta cu corupţia este. eu gândesc aşa. ori de ce ştiu eu. Bun.. Nu era prost acest Megherel. cum te întâlnesc : oo. al lu’ Parizianu. şi îţi ia viaţa. Că dacă mă omori. pentru că atunci când sosise el în Bucureşti. răspundea tot Megherel. sau fratele. mă. bă. bă. Şi ce-ai făcut. Aici Megherel tăcu. el. Nu poţi să mai îndrepţi răul. îmi placi ! Când ajungem în Bucureşti mergem la mine să bem un vin. o duc binişor. Eu m-am mutat la Bucureşti.

şi dacă Dumnezeu este cel care dăruieşte dragostea. cu care după prima lui noapte de dragoste ştiuse că asta este femeia vieţii lui ? Şi într-adevăr nopţile care urmară fuseseră nopţi de nebunie şi de basm. venită să-i ia minţile. însă nu pentru că îi era somn. Era o adunare gravă. o întrebase el întrunul din momentele când era cu mintea trează. plimbându-se cu expresiile aceea grave. Când ajunse acolo simţi o strângere de inimă. de parcă nu i-ar fi avut şi aşa destul de mari. Cu niciuna dintre fetele cu care făcuse el dragoste nu trăise ceea ce trăia cu Anghelina. atunci cum să interpreteze faptul că după Didina. uneori neomenească. De altfel în perioada aceasta. Nu spusese ea Didina. albi ca de lapte. ca şi cum ar pluti. spune drept. mulţi. că îi întâlnise Dumnezeu. care fusese toată copilăria chinuit. Prapure enorme stăteau ridicate 131 . Didino ! Însă ea nu-l auzea. o strigă el. dimpotrivă. Auzi Linuţo. dacă îi adunase Dumnezeu. pentru că era departe înaintea lui. vorbi ca pentru el Ştefan. aducându-l pe el tocmai de la Odessa. care e un dar. Ştefane. după fericire întotdeauna vine un necaz. nu cunoscuse o fericire atât de mare şi de adâncă. iar pe ea o adusese de la Pălămida. Dar mai ales căuta să înţeleagă ce se întâmplase cu el în vacanţa aceasta pe care i-o dăduse Dumnezeu. Când râdea şi făcea ochii mari. Acum era cu Didina care plecă de lângă el ca o umbră. „Ţi-am făcut. râsese ea dezvelindu-şi dinţii frumoşi. în sufletul lui se lăsase aşa ca un abur o nelinişte roşie –vişinie (de ce avea culoarea aceasta nu putuse să înţeleagă). trăind mai mult într-un somn. şi mergea într-un mod ciudat şi repede. Anghelina era atât de frumoasă încât nu puteai să nu zici că este o ştimă din ălea de pe altă lume. îşi aducea aminte. Care femeie care iubeşte nu-şi farmecă bărbatul după care e moartă !”. Didino. de unde scăpase ca prin urechile acului de moarte. de unde venea cu căruţa ? Bine. Prelungindu-se această stare de fericire. ca şi cum ar fi fost o larvă într-o gogoaşă. care se condensa acolo în adâncul lui. în fiinţa sa se aduna prea multă fericire. în viaţa lui venise Anghelina lu’ Izvor. şi este posibil să nu-l fi auzit. cum să nu-ţi fac ? îl sărutase ea. ceva din fiinţa lui ciulise urechile şoptindu-i că nu este bine. Niciodată el. Avea chipul îmbujorat şi părea supărată.Eu aş mai închide ochii. Cel puţin aşa spuseseră Didina şi Anghelina. voia să rămână singur cu gândurile lui. îmbrăcaţi în negru. tu mi-ai făcut farmece. foarte mulţi bărbaţi. şi lucrul acesta îi dădea această stare.

unde bă ? tresări speriat din aţipeală Ştefan Paul. bă. Megherel căuta ceva într-o ladă plină de şuruburi. Un moment lung până se dumiri rămase cu ochii holbându-se prin parbrizul maşinii. Apoi. În momentul ăsta simţi o lovitură în moalele capului. al lu’ Parizianu ! Ce le sforăie al dracului. prezent. Mi-am simţit sufletul şi trupul împietrit. cu zvastici pe braţ şi depuseră o coroană mare de flori la sicriul Căpitanului. De ce plecase ea ? Pentru că o înşelase cu ailaltă. ai. ca şi cum ar fi fost de gheaţă şi putea în orice clipă să se spargă. de chei. Megherel. iar şeful Legiunii se urcase pe podium şi începuse să facă un fel de apel. Defilarea se terminase. mortuar.alături de coroane de flori aduse de grupuri de legionari şi erau depuse la capătul sicrielor. Ionel Moţa ! Prezent ! strigă ceilalţi. care îl făcuse să-şi piardă minţile. Didina plecase supărată de lângă el. Îşi aducea bine aminte acum tot visul. „Căpitanul. de biserici vechi. prezent ! Caranica. Didina. prezent. se pomeni vorbind în gând. deşi respectivul era demult dus de pe această lume. bă ! 132 . îşi aduse aminte că el o căuta pe Didina în visul ăsta. I-al dracului. Megherele ! Am ajuns să-i visez. unde strigaseră apelul cu toţi legionarii lor morţi ori vii. Vasile Marin. Şi toţi răspundeau prezent. Când îl luase profesorul Cotigă la un fel de adunare a lor. ca şi cum ar fi tras cineva un capac la o parte. Generalul era şi el acolo. cu legionarii tăi ! Visai că eram la adunarea lor. sinistru. Sterie Ciumet. prezent ! „Vocea care vorbea gâjâia într-un fel ciudat. şi de ce dracului o mai fi avut în ea. Avusese un vis urât. Îşi simţea sufletul greu. şi ce caută ea la adunarea asta de ciocli ? Scoală. Cu ce ? Aha ! cu legionarii. Doamne Dumnezeule. şi mă treceau sudorile morţii. o pierduse pe Didina. prezent ! Belimace. unde o fi dispărut ea. Îşi duse mâna la inimă. de piuliţe. Ţi-ar legionarii ai dracului. bă. La un moment dat se apropie un grup de ofiţeri germani. Scoală şi ajută-mă că intrarăm în şanţ şi mi să opri şi motorul ! Ce e bă. În atmosferă plutea un miros greu.

„Ştefane. Nu mai avem mult. se împlinea luna de când se iubea cu Anghelina. al dracului el să fie de ţăran. Stătea aplecată deasupra lui. neiubită de nu ştiu când. da nu pot”. care luă manivela ca să pornească maşina. iar ea îl săruta din când în când pe ochi. mormăi Megherel căutând în lada lui. Mai bine nu mă mai gândesc la lucrul acesta.Ce. pe Vasile Pârţag. cu faţa uşor umflată de dragoste. căruia însă nu-i luase minţile nevastă-sa. Bă. cu sânii ei ca nişte turle alungite. ci altă muiere. hai că plecăm. că era sinceră. sunt ai mei ? Nu ţi-am spus că nu mai am nimic cu ei. erau în odaia ei. Tu-le muma în c… păi. îşi spuse. de fapt se iubea şi cu cealaltă. Cu trei zile înainte de Crăciun. în rest privindu-l cu expresia aia a ei pe chip. atingându-i lui pieptul. se iubiseră şi acum stăteau de vorbă. numai că Didina ieşise aproape de tot din viaţa lui. Anghelina fusese sinceră şi fusese de o mie de ori mai curajoasă decât el. ca şi cum ar fi fost beată. Şi Vasile acesta (de aia-i zice Pârţag). Am încercat. tu-i ceapa ei de muiere. Era nebun. sau ce dracului o fi fost. 133 . Pe unde suntem ? întrebă Ştefan simţind cum apăsarea aceea din suflet începuse să i se mai ridice. cântă ca popii. eu mă îngrozesc când mă gândesc că nopţile noastre de dragoste or să se termine. ai fi zis că Anghelina îi luase minţile. El o privise tulbure : iată ce înseamnă să fii cu picioarele pe pământ. şoptise ea. pe care i-o cunoştea bine. apăru al lui Megherel. bă. Şi într-adevăr motorul maşinii începu să toarcă asemenea unui motan blând şi puternic. Răsări din ceaţă cu căruţa şi eu fusăi obligat să iau dreapta mult. ce prost ! Ai tu o muiere ca Anghelina care ţi se topeşte în braţe şi te face şi pe tine să te topeşti în braţele ei. o înjură în gând. Îi dau două manivele şi plecăm. nu este acesta un paradox ? Gata. În tot ce trăia. făcea pe moarta după el. Ştefan îşi simţea conştiinţa încărcată. şi umbli după alta ! Brusc în minte i se aprinse o luminiţă : ce chestie. Megherel coborî să pună piesa aceea la motor. Fără bărbat. că altfel zob îl făceam. Acum îl înţelegea pe bărbatu-su. Adevărul era că era într-adevăr moartă după el. Nu trebuia să fi acceptat să trăiască şi cu Anghelina. şi merg cu busuiocul şi cu soarele şi pe de altă parte împuşcă oamenii.

ce ceaţă. nu mai e veselia aia de altădată. ai zice că plutim prin nori. ce s-a mai întâmplat în satul nostru ? Ce să se întâmple. S-a însurat. care era cel mai bun la poarcă. Auzi. cum era satul nostru ?! se pomeni al lu’ Parizianu vorbind singur. sau ca o boală dulce din care nu te-ai mai scula. şi mai convins acum că el trăise în satul acela aşa cum umblase toată viaţa pe drum. Megherel. lucru care îl făcu să rămână un timp ca paralizat. Cine s-a mai însurat. Bă eu. Casele erau dese. pe Victor. că uneori nu erau nimic. Ei. Nu ştiu. Horele nu mai sunt hore. ci doi ani. Megherel îşi ţinea ochii înfipţi în ceaţă. ori ce or fi fost alea. da m-am întâlnit cu al lu’ Troaşă. Ştefane. şi mari. el tot nu ar fi ştiut mai multe.Mă. cu capul în sac adică. m-am întâlnit şi cu Belendei. îşi dădu seama Ştefan Paul că el ştia atât de puţine lucruri despre satul lui. Da ajungem curând. cădea aşa într-o uitare de el. totuşi. hă. 134 . care lucrează la sonde. şi Megherel îşi înfipse şi mai adânc privirile în ceaţă. bine că ce trăise el fusese un vis. arătoase. Au murit mulţi în război. vorbi Megherel amărât. Hă. îl ştii. ca să-l stârnească pe celălalt. mi sa părut trist că satul nostru este foarte trist. Aşa e. Ei şi. una după alta. da şi dacă nu ar fi fost Anghelina şi Ioana. cine a mai murit ? îşi continuă Megherel întrebarea. prin satul nostru ? Abia în momentul acela. încât acum chiar avea impresia că nu-şi cunoaşte satul. şi în momentul acela chiar se simţi mai sărac decât dacă ar fi cunoscut ce s-a întâmplat în satul lui. bă. Un timp se lăsă tăcerea. am stat numai o zi şi o noapte. să vezi ce băiat la locul lui s-a făcut. Megherel. sau Didina. după mult timp. Parcă ar fi stat numai în casă. mă ! se minună Ştefan Paul. Ce mai e. adică nu se gândea la nimic. Acum treceau printr-o comună mare. hă. Şi acum se întâmplase la fel. şi el ar fi stat în satul lui nu două luni. că tu ai stat mai mult. Fusese prea obsedat de gândurile lui. vorbi al lui Parizianu. păi cum era satul nostru de sărbători ! făcu Megherel încruntându-se şi înfigându-şi privirea şi mai adânc în ceaţă. mă. stătuse acasă două luni. are şi copil. Belendei. bă. nici n-ai fi zis.

Şi Ionel al lu’ Titirol. După ce au venit legionarii la putere. Era în Bucureşti de trei zile (nu reuşea însă să-şi vină în fire. să tatoneze terenul. să-l belească.A murit Gheorghe al Colinii. cu felul lui frust de a fi. înainte de a ajunge la Patriciu să treacă pe la Niki. cum ar fi spus un siliştean) ajungând astfel mai repede la Palatul Zilei. Şi când te gândeşti că până măi ieri jucam ţurca. care îl privea din oglindă ? De asta să fi murit Didina şi Anghelina după el ? pentru că pe nesimţite. cu nasul subţire. pe care Grigore Patriciu îl construise pentru ziarul lui. simţise gheara emoţiei şi a neliniştii cum i se înfige adânc în carne. ăsta ce mai face. ori poarca. sau cel puţin de el nu-i era frică. Birică. apoi îşi puse şi pardesiul. astăzi o să merg la slujbă. II Era o zi de ianuarie cu soare cu dinţi. îşi spusese hotărât. fratele ăl mic al lu’ Birică. de fiecare dată reveria punea stăpânire pe el. „n-ai venit la timp. Când se afla în lift. s-a mai împăcat cu socru-su ? Aiurea. Dacă în timpul acesta s-a întâmplat ceva. cum începuse să fie denumit blocul cu opt etaje. oftă el. oricum de acesta se simţise mai apropiat. nu face el prostia asta. Da nu l-au găsit. Cine era domnul acesta tânăr şi frumos. săracii care au murit. Din Piaţa Elefterie o luă pe Chei la vale (pe Chogârlii. Înainte de a ajunge. obligându-l astfel să se întoarcă la el în sat). se pomeni deodată cu Grigore Patriciu în faţa lui. se împlinise şi se făcuse un tânăr frumos. costumul îi stătea bine. Sunt mulţi. cumnatu-su. La lucrul acesta. dacă nu-l mai găseşte pe Patriciu. când mergeam cu vitele. locul tău a fost ocupat de altul. băgându-şi capul între umeri şi făcându-se mai mic. pe locuri. sau dacă îl găseşte şi acesta îi spune. în prima clipă când va da 135 . am auzit că l-a căutat Victor Bălosu. mormăi Megherel cu ochii holbaţi înainte. sau coceam porumbi cu ei. Megherel tăcu.” Se gândi. îşi puse cravata. bă. După ce se bărbieri. uşor acvilin. nici măcar nu se gândise la lucrul acesta. Dar nu ! O luă decis pe culoar către biroul Directorului Zilei. Vru să-i spună La mulţi ani. cu câţiva metri înainte de secretariat. Ştefan Paul se sculase târziu. cu fruntea înaltă. ai auzit. sunt mulţi. Şi Sandu. în care se afla şi tipografia. bă.

şi iată că acum se fâstâcise îngrozitor. când cu rebeliunea legionarilor. Bine-ai venit. Dumneavoastră sunteţi cel care i-aţi salvat viaţa. că aveam nevoie de tine. îi spuse el. Vă cunosc din spusele tatii. Se apropie de ea fâstâcit şi îi sărută mâna. că umărul nu mai tresaltă. dar îi face şi plăcere în acelaşi timp căci o vezi roşind fericită. Da. abia bâigui.ochii cu şeful. şi totuşi emoţionat. Aceştia rămaseră neclintiţi. ca şi cum ar fi fost nişte paratrăznete sub formă de periuţă Îi pusese ambele mâini pe umeri. se gândise dinainte. murmură Ştefan Paul. şi asta pentru că chipul acelei tinere care se afla în Biroul lui Patriciu păstra încă pe el puritatea aceea cu care toţi adolescenţii vin din copilărie. făcu Grigore Patriciu. Apoi mai tare. Bună ziua. parcă semăna puţin cu el. Directorul Zilei veni în faţa lui. La. domnişoară. smeadă. Chiar în clipa când se gândea la lucrul acesta văzu în biroul Şefului o fată. Aşa ! Bine c-ai venit. cu mustăţile streaşină peste gura senzuală. Ştefan Paul. Cum ? se înveseli brusc Ştefan Paul 136 . Intră în birou că vin acum ! În biroul pe care-l cunoştea bine. Ia să vedem ce-ţi mai face umărul. Abia acum realiză Ştefan Paul că fata este fiica Şefului lui. Gestul acesta păru că o intimidează. la mulţi ani. curioasă. Eşti la curent cu tot ce s-a întâmplat în timpul acesta ? Nu prea. uşor negricioasă. Şefule. îşi spuse el numele. Era mai scund decât el. văzuse scena în mintea lui. Să-mi spui altfel. fiind sigur. la fiecare salt. şi cu sprâncenele vâlvoi. Elvira Patriciu. Bun. şopti fata. cu o bucurie secretă pe chip. răsună vocea lui Grigore Patriciu din spatele lui. plutea o tăcere ciudată. Dispăruse deci iepuraşul acela care i se strecurase sub umăr. Aceasta îl privea într-un fel cercetător. E bine. Nu-mi place când îmi spui Şefule. Directorul Zilei avu o tresărire. Ştefane ! îi strigă Patriciu cu vocea lui puternică. şi apoi începuse să alerge ridicând din capul său gingaş.

şi dedă-te plăcerii de a te lăsa în voia 137 . Istoria este o cursă. ca şi cum l-ar fi acuzat de ceva. îi spuse sărumâna fetei. Dumneata. Plimbă-te prin Cişmigiu. este doar parcul în care tu te-ai regăsit după ce ai trecut printr-o mare dramă. să te pui la punct cu tot ce s-a întâmplat în timpul acesta în ţară. n-ai zis dumneata că-ţi sunt al doilea tată ? Şi nu mi-ai scăpat dumneata viaţa ? Grigore Patriciu se aşezase în fotoliul din piele maro care se găsea în dreapta biroului său. intră domnişoara Patriciu în vorbă. apoi îi dădu bună ziua Directorului Zilei şi ieşi. aşa cum ai spus chiar dumneata. şi domnul e Ştefan Paul. Eşti liber. Se întâmpla ceva cu el : acel spirit din fiinţa lui. ţara trebuie să fie mai mult ca oricând alături de General. Istoria. domnişoara Elvira. şi în acelaşi timp vei ţine şi legătura cu Preşedenţia Consiliului de miniştri.Tată. a ziarului Universul al lui Stelian Popescu şi peste cea a ziarului Timpul. După aceea intri în pâine. sau acea voce. Sau mergi acasă şi te întinde pe dormeza gazdei tale. Istoria pare să vrea altceva. exclamă domnişoara. şi aici Patriciu întinse degetul arătător către el. fiica mea. pe front. Nu putea nici măcar să citească. lasă că ai destul timp. Vei fi omul ziarului pe lângă Mareşal. şi Patriciu apăsă pe fiecare silabă. şi în lume. ne-am cunoscut. acum ieşi să te plimbi pe Calea Victoriei. Da. zâmbi domnişoara Patriciu. al cărui patron şi redactor şef era fostul ministru de externe. Eu cred că mai degrabă şi-a pierdut minţile. Ai trei zile la dispoziţie să te informezi. care te-a primit atât de binevoitoare. Grigore Gafencu. îi spunea. S-au întâmplat evenimente grave. Ştefan se înclină în faţa domnişoarei Patriciu. repetă Ştefan Paul. V-aţi cunoscut. Şi asta mai demult. tată. te vei sătura de veştile îngrozitoare pe care ai să le auzi. S-o ia razna. Cine ? tresări neatent Directorul Zilei. Foarte interesant. Acum. dragul meu. mai tânără şi parcă mai umană. Bună ziua ! Şi chiar în clipa aceea Grigore Patriciu se ridică şi se aşeză la biroul său apucându-se de lucru. Foarte grave. dumneata te vei ocupa de ziar. La sala de colecţii se uită în treacăt peste colecţia Zilei. Istoria a înnebunit. Nu.

fără nici cel mai mic efort. de a te lăsa pradă reveriei. pentru că altfel nu vei înţelege nimic din ceea ce se întâmplă cu tine pe lumea aceasta. vei ajunge unde ceilalţi oameni nu pot să ajungă. ca să poţi să pătrunzi în profunzimea lor de fenomene umane. înţelegătoare. îşi va pierde minţile. era în sala colecţiilor. Dar mă rog. acum răspunzându-şi pe un ton mai scăzut. Pentru el era o certitudine. această dragoste ţi-a fost dăruită de cele trei minunate femei. te-au chinuit până când ai plecat din mijlocul lor. ca şi cum ai fi încăput pe un labirint. auzi mai bine zis ecoul şoaptei ei neiertătoare. auzi acum mai distinct ca niciodată vocea aceea vorbind în fiinţa lui. şi prin acest fapt. ce ai făcut tu ca să meriţi atâta dragoste în viaţa ta de muritor ? Şi tot vocea aceea. Vedea acest lucru uimitor de clar. ca să împlineşti o menire. şi din care ai plecat. Altfel nu ai fi fost tu iubit de trei femei deodată. ci pur şi simplu văzuse. Căci acesta este adevărul „cu tine se întâmplă ceva care nu li se întâmplă celorlalţi muritori. În momentul următor o fericire ciudată şi grea îl cuprinse. Brusc. al invidiei şi al urei cu care copiii. Deodată Ştefan Paul se ridică şi respiră adânc. pe nesimţite. fără măcar să-şi dea seama ce se întâmplă cu el. 138 .gândurilor. nu ajunsese la această înţelegere a lucrurilor pe cale raţională. Nu-l gândise. Dragoste pe care le-o dăruise Dumnezeu. Ai atâtea lucruri frumoase pe care trebuie să le retrăieşti a doua oară. ca să le înţelegi. toate curate şi cinstite. O fericire atât de mare că simţi că dacă în clipa aceea nu iese pe străzi să alerge sau să urle de fericire. şi trăise un moment important din viaţa lui. Acum văzu limpede unde se afla (pentru că uitase de el). toate ale satului în care te-ai născut. tu ai fost ales să ţi se întâmple aceste lucruri numai ţie. era singur. te-au umilit. care nu urmăreau altceva decât să-ţi dăruiască ţie dragostea pe care o aveau în sufletul lor pentru tine. tinerii şi bărbaţii satului tău. vedea limpede acum acest lucru. de ce să ţi se dăruiască atâta dragoste. pătrunsese într-un nivel mai profund al existenţei şi al destinului lui. Mă rog. ca ele să ţi-o dăruiască la rândul lor ţie. în schimbul batjocurii şi al înjurăturilor. Unde ? Însă ca să ajungi acolo tu trebuie să treci prin tot ce ţi-a pregătit destinul.

oraşul şi oamenii lui îşi duceau viaţa mai departe nepăsători. era încordat. Da. O tristeţe amară îl cuprinsese şi îl pătrunsese până în profunzimile lui. aveau o expresie gravă. Era obosit. reluă individul. a cărui căciulă îi ascundea aproape figura. o nelinişte verde. Era război. Nici n-ai avea unde. apoi un zgomot prelung. Puneţi mâna pe el. Pentru că data trecută. Ar fi vrut să intre şi să se aşeze la o masă. Or iată. care ameninţă să te facă să-ţi pierzi minţile. se întâmplase ceva cu oraşul acesta mare în care el crezuse că îşi va afla fericirea. şi mergeau ca şi cum nu şi-ar mişca picioarele deloc. Ce se întâmplase cu el ? Nu mai păţise niciodată lucrul acesta. Se rezemă de zidul celebrului restaurant Capşa (lucrul acesta îl vedea acum foarte bine) şi respiră încă o dată adânc. Urechile începură să-i vâjâie brusc. Ca prin ceaţă auzi pârâituri. Reveria aceasta care pusese stăpânire pe el de când se reîntorsese în Bucureşti îl 139 . şi el era fericit. O. Nu fug… răspunse el. Tăcea. era cu totul altul. „. O fericire impură. nenorocitule ? zise şeful grupului scoţând pistolul şi punându-i-l sub nas. Oamenii erau puţini. Ştefan Paul simţi în aceeaşi clipă ţeava rece strivindu-i nările. fără să-şi dea seama de ce se întâmplă. care era de veacuri şi capitala acestei ţări. Era grav. pe chip. În noaptea asta curăţăm ţara de voi definitiv… Ai nasul coroiat ! strigă. extenuat. şi tăcerea aceasta venea parcă din toate părţile. pentru că acolo unde trebuie să ajungă nu vor să ajungă. Doamne. era trist. Ca şi cum ar pluti. când plecase la el în sat. că numai după două luni. Era în dreptul restaurantului Capşa. ca atunci când se prăbuşeşte ceva. sau mai degrabă ar sta pe loc. ca un foc. mucegăită.III Ieşi în Calea Victoriei. ca şi cum creierii i-ar fi plini de o cenuşă roşie. Oraşul era învăluit într-o atmosferă triată. marele oraş din câmpia Bărăganului. Ai fugit din cartier şi crezi că ai să scapi pe calea Victoriei ? Nu scapă nimeni. ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Trase aer în piept ca un peşte care se sufocă pe uscat. o să intre şi o să bea o cafea. să comanda o cafea. Se simţi brusc obosit.” În momentul acela Ştefan Paul se sprijini de asfalt şi zvâcni în sus. Era un lucru ciudat ceea ce trăia el în momentul acesta.Unde fugi.

aşa cum se spunea la ei în sat. fusese un alt prilej de a muri. veni şi se înclină vesel înaintea lor. într-un singur an avusese de trei ori scară de moarte. Condeiul autorului „Cuvintelor potrivite” tăia ca un bisturiu şi era otrăvitor. Ultimele nopţi nu prea dormise bine. Înseamnă atunci că incidentul cu bombardarea artileriei. poet şi ziarist la Dimineaţa. mergând către casa lui Grigore Patriciu. ziarist de stânga. Se aşezară la o masă mai retrasă. şi cu nasul coroiat. Ştefan Paul. să vă fac cunoştinţă. În momentul următor însă îşi aduse aminte scena când se aflase exact în acest loc. Ia uite. Şi în momentul când. nu cunoştea pe nimeni. Ştefan văzu că cei doi se salutaseră. Iată. şi atunci putuse să fie omorât. cu lejeritate. În carne şi oase îl vedea pentru prima dată. care nu-l înghiţea pe Grigore Patriciu şi nici pe Mareşal. pe cine întâlnim ? Salut. domnule. cu mai mulţi din cei care stăteau la mese. fie vorbind tare. în timpul revoltei legionare. Se afla chiar pe locul acesta când ar fi putut să fie împuşcat. de altfel singura care era liberă. cu un prosop alb pe braţ. Ştefane ! Tânărul din faţa lui îi întinse mâna râzând prosteşte. şi negricios. cu o faţă plină de coşuri. El. trecuse la un pas de ea. Avusese deci „scară de moarte”. Acum îşi adusese aminte : era Titus Diaconescu.epuizase. iar când zâmbea îţi dădeai seama că nu are suflet rău. şi văzuse o grupă de legionari pregătită să atace casa Directorului Zilei. uşor arcuită pe spate. Dau o cafea. cât şi Anghelina şi Ioana erau toate trei suflete extraordinare. şi brusc. domnule Ştefan Paul. Pentru că atât Didina. de pildă. Avusese dreptate Arghezi să-l facă ţigan. de la Ziua. ca să-şi ia revanşa. Pe celălalt îl cunoştea numai din ce publicase el prin diferite reviste literare. şi domnul Miron Radu Paraschivescu. vorbi Miron Radu Paraschivescu. îi dăruise trei iubiri. chiar dacă el era convins că este sigur pe el. fie prin cuvinte. noi ne cunoaştem. anul trecut pe vremea aceasta. cu fruntea înaltă şi rotundă. Adevărul este că la Capşa nu se putea vorbi de mese mai retrase. 140 . în nu ştiu ce articole ale lui. Miron Radu Paraschivescu era scund de statură. fie înclinând numai capul. Un tânăr cu bluză albă. ai fi zis că e o „cioară” din cele care cântă prin restaurante. Miroane. la sfârşitul anului Destinul. Vorbea uşor.

locul pe pagină unde se afla respectiva poezie. mai că aş zice că eşti. Aici Titus Diaconescu râse forţat. depărtându-şi capul. de Miron. Acum instinctul său funcţionase într-adevăr sincer. În faţa Moscovei Hitler al vostru. Acest soi de oameni. Se dovedeşte încă o dată forţa invincibilă a unui popor. Uite aici în faţa Capşei. ca să meargă după aia să se angajeze la ei. să se ducă să-l scuipe pe Patriciu. schimbă el vorba ca Moromete (de altfel chipul unchiului lui îi veni în minte ca şi cum ar fi fost acolo cu el). ai văzut. care îşi simţea acum sufletul fericit şi împăcat totodată intui parşivenia celuilalt. câteva ţi leam citit pe front. Adică ce voia el. Mişto poezia asta a lui Geo Dumitrescu. au ceva alunecos. acum mi-am amintit. Însă dacă de tine mă îndoiesc. a poporului sovietic. un râs nesincer. era să mă împuşte un legionar. şi maimuţărindu-se. care pentru apărarea pământului strămoşesc. care era mişto. M-a confundat cu nu ştiu cine. şi Generalul. au feştelit-o. bătrâne. spune şi tu dacă am eu mutră să fiu împuşcat. Hotărât lucru. unsuros în ei. făcu Titus. Îl asmuţea asupra lui Patriciu. Cât despre Miron Radu Paraschivescu acesta desfăcuse o revistă şi îşi băgase nasul în ea. fără ca nimeni să i-o ceară. poezia acelui poet. care nu ştiu de ce îi aminti lui Ştefan Paul de Adrian Popescu. nu-i plăcea acest Titus Diaconescu. gândi Ştefan Paul. bătrâne. atât le-a fost. în presa de stânga. îi arătă el lui Titus Diaconescu. ce ţi-au măcelărit articolele ? Îţi mai aduci aminte. Miron îşi văzu mai departe de lectură. Ştefan Paul. pe care ei doi se vedea că îl cunosc. Despre care ea zicea că-l apreciază ca prieten. Apoi către el. se apucă să citească.Trei cafele. gata. sunt absolut convins că ar fi meritat un glonţ. când am trecut prin faţa restaurantului. Mî. prietenul lui Lukii. dacă mă uit mai atent la tine. Eu dacă eram în locul tău îl scuipam în ochi pe Patriciu. de fapt să recite. a libertăţii şi a demnităţii 141 . comandă Titus Diaconescu. ca şi cum fiinţa lor s-ar sprijini pe o mocirlă alunecoasă. Cum o intuise ? Aici e aici. că şi el o să plătească. astfel că acum nu-i vedea deloc faţa. şi încă ce popor. arătă el cu degetul către prietenul lui. deplasând ziarul către el şi împungând cu fruntea lui arcuită. După ce termină. Apoi.

ha. Acesta rămăsese aşa. Ha. holbase ochii. Atunci de ce ? stărui ziaristul de la Timpul. şi îşi apropie gura de urechea celuilalt. îi răspunse liniştit Ştefan. de aceea ! Ştefan Paul la primul răspuns se grozăvise. şi m-ar fi ascultat. Ştefane ? îl întrebă celălalt şi mai nedumerit. şopti el. surprins de gestul ziaristului de la Ziua. Domnule. ca stoparea nemţilor în faţa Moscovei. înseamnă că nemţii fuseseră respinşi din faţa Moscovei. ha ! Era pentru prima dată pe anul acesta când Ştefan Paul îşi regăsea buna dispoziţie şi râdea cu poftă. ha. de apărare. ha. Aha. Anghelina şi Ioana îşi dăruiseră dragostea. aberant. Şi iată că acum îl dăduse gata într-adevăr pe colegul lui de la Timpul căruia îi plăcea să facă pe deşteptul. parcă 142 . că lui un asemenea fapt. privindu-l cu un respect deosebit. Nu. şi lucrul acesta îl miră. este capabil să învingă şi munţii. Dacă m-ar fi întrebat pe mine. Celălalt îl aşteptă curios să termine de râs. iar la a doua întrebare dăduse intenţionat un răspuns şi filozofic şi teribilist. De aceea ! Ştefan Paul îşi dădu din nou capul pe spate şi râse iar cu poftă. adică dăduse răspunsul mai mult ca să-l dea gata pe celălalt. din acelaşi motiv. În momentul acesta un tânăr cu faţa spălăcită şi cu ochii bulbucaţi.sale. domnule ? Am zis ceva greşit ? Ha. Din cauză că războiul dus de Uniunea Sovietică împotriva Germaniei cotropitoare este un război just. Asta era : al lui Parizianu îşi dădu capul pe spate şi râse cu poftă. Se vedea că-l interesează subiectul. Domnule. Eu ştiam acest lucru înainte de a-l începe. darămite o maşină hodorogită de război cum este maşina hitleristă. i se părea un fapt hilar. pe lângă puritatea şi frumuseţea extraordinară cu care Didina. ha. ha. Pentru că războiul dus de Hitler e un război dus împotriva poporului german şi a lui însuşi. ha. ceea ce să recunoaştem era de prevăzut. domnule. De ce râzi. raţionă Ştefan Paul. Titus Diaconescu îl privi cu atenţie. până şi copiii ştiu că Hitler va pierde războiul. Cel care răspundea la numele de Titus Diaconescu. se opri Ştefan Paul din râs. ha ! De ce râzi. ar fi avut şi el noroc pe lume. Însă ce e ciudat.

De superioritate. vorbi Titus Diaconescu. Şi ce zisese deşteptul acesta care venise la urmă. dacă aţi fi cunoscut ce am cunoscut eu. Hei. se aplecă şi-l întrebă pe Titus Diaconescu dacă poate să se aşeze. ha ! se pomeni el râzând iar. Ha. un gazetar foarte talentat. Faptul acesta trezi în el o stare ciudată. Ăsta e de o perfidie şi de un cinism fără margini. E deal tău. de la Dimineaţa şi domnul Ştefan Paul. he. frumuseţea extraordinară a femeii care dăruieşte bărbatului pe care-l iubeşte ce are ea mai frumos. făcu noul venit ţuguindu-şi buzele lui vinete şi scârboase de broască galbenă. înţelegând că cei doi nu se cunosc. făcu acesta entuziasmat. şi care se vedea de la o poştă că este evreu ? (de unde ştia el lucrul acesta? Uite că-l ştie. Pe ce te bazezi? se întrebă tot el în gând. Domnul Silviu Brucan. 143 . ha. Asta am văzut-o şi eu. îl aducem la noi ? făcu el către broscoiul spălăcit. Cel mai deştept om din toată presa românească. ha. de luciditate. oprindu-şi numai o clipă privirea pe cel care răspundea la numele de Silviu Brucan. vorbi el fără să se grăbească. Titus Diaconescu îl privi contrariat. mormăind acolo un salut de convenienţă. este de-al lor. Apoi în şoaptă către noul venit care se şi aşezase pe scaunul liber. he…! râse broscoiul belit. Salut Miroane. Păi şi noi îl cunoaştem. He. din satul Siliştea Gumeşti. he. Ahăă ! Servus prietene. pe intuiţie. broscoiul belit. de siguranţă pe el. chiar dacă doi dintre ei erau atât de siguri pe ei. semn că nu se prea înţelegeau. îşi spuse Ştefan Paul în gând. Să vă fac cunoştinţă. Acesta păru însă a nu se sinchisi prea mult de noul venit. În momentul acesta Ştefan Paul se gândi din nou la puritatea şi la frumuseţea extraordinară a sufletului Didinei şi Anghelinei. ha. începu să râdă broscoiul. Şi în momentul acela el chiar simţi acest lucru. ceva din el îi spunea sigur că aşa este!) Că el. Ştefan. hei.ar fi fost un broscoi belit. Şi într-adevăr era absolut sigur că nu greşise. îşi răspunse tot el. că le e superior tuturor celor cu care stătea la masă. Ce zici. Pe instinctul meu. n-aţi mai face pe interesanţii şi superiorii. al lu’ Parizianu. hei. cunoaşte rezultatul războiului de pe acum.

se văd ca nişte mărgele pe o aţă. sărat. Lângă zidul beciului era o grămadă de fân. îi simţea gura dulce ca un foc care îl arde pe dinăuntru. Seara avea în ea ceva catifelat. ha. El cu gândurile şi reveriile lui. Era a doua seară când venea la Anghelina. Tânăra femeie aprinsese lampa. să se dea pe spate şi să râdă în hohote : Ha. ha. pe frontul care se întindea de la Marea Baltică până la Marea Neagră. dinspre Dunăre bătea un vânticel călduţ. Simţise că ea îl aşteaptă. 144 . în beciul Anghelinei. O luase prin grădina Anghelinei. Gazda se arătase o clipă. undeva departe. toată acea panoramă imensă. a mânăstiri vechi. ha. mirosind a gutui. Era cald. ca o grămadă de aur. sau poate de-al comuniştilor ? În clipa aceea capul singur simţi nevoie să zvâcnească în sus. a tranşeelor şi a liniilor de apărare. de la Marea Neagră până în nordul continentului. însă el voia să rămână singur cu el însuşi. mari şi roşii. Lângă ea. dar oricum era un front neîntrerupt care străbătea un continent. acolo în zăpezile Rusiei milioane de soldaţi îngheţaseră şi se omorâseră unii pe alţii ca într-un iad. Îl aştepta ca o umbră sub ramurile mărului. tăiată de linia şerpuitoare a frontului. retrăgându-se în dormitorul ei. chiar dacă pe mari porţiuni făcea bucle. ha ! IV Ştia că acolo. a tămâioasă şi a fragi. grămada de gutui. de tămâioasă. fie într-o parte fie în alta. Pe poliţe erau borcane cu magiunuri şi cu dulceţuri. mirosea a struguri. Se întorsese acasă. Ieşise în capul grădinii. Anghelina îl luase de mână. de neînţeles. mai mare. care era războiul.De-al evreilor. dacă îşi impunea acest lucru. Fusese de ajuns să pună capul pe pernă că şi aţipise. Se topea în braţele lui. Vedea. Într-un colţ al beciului se vedea grămada de mere. Tot beciul Anghelinei era plin de corzi de viţă de vie. în faţa ochilor. Şi totuşi ceva în el refuza să se gândească la această realitate imensă. pe care oamenii. cu boabe mari ca mărgelele de sticlă. acoperită de alb. Îl dusese în beci. ca o umbră care alunecă din faţa lui. O luase în braţe şi o strânsese la piept. priviţi de undeva de sus.

care îl făcuse să piardă contactul cu realitatea. să nu mai ştie nici în ce zi se află. privindu-l leneşă şi nesăţioasă printre genele ei lungi. pentru ea acest timp sosise şi nu-şi dorea decât ca acest timp să dureze cât mai mult. îi căutase gura cu buzele dulci şi gingaşe. Eu iubesc. pe care acum nu le mai poate deosebi. Se iubiseră până dimineaţă. avea sentimentul că se găseşte ca în mitul lui Iona în burta unei balene. În seara următoare el o dusese sus. în felul acesta care era numai al ei. Şi când o femeie iubeşte. Şi trebuie să fie un timp când ea umblă beată şi grea de dragoste. îi sărutase buzele. Către dimineaţă. Într-una din zile se trezise cu un sentiment 145 . Ştefane. iubitule ! Tu m-ai despicat ca bărbat şi eu sunt topită în braţele tele. amplificându-se. ori dacă e zi sau noapte. Acum tu eşti în mine şi eu sunt în tine. agăţându-se de el ca o înecată. şi o iubise în neştire. rugător. Se iubiseră din nou. sărutându-l din când în când. şi balena asta este dragostea lui cu Anghelina. el o iubea duios uitând de el. când adormiseră în fânul care le înmiresma somnul. Acum ea îl ţinea pe braţele ei. Ea îi cuprinsese tâmplele cu palmele. sau poate că asta era într-una din nopţile care au urmat. să nu râzi de ea. şi-l strigase pe nume. se căutau. Miresmele aceste se întrepătrundeau între ele. Ştefan. El o luase în braţe. erau miresmele acelea nespus de tari şi de fragede. ale strugurilor de tămâioasă. chipul ei stătea aplecat deasupra lui sărutândul. Nu mai urcaseră sus în casă. mirosind a fragi şi i-o muşcase nesăţios. Îl strânsese la pieptul ei. şoptise într-un mod dureros. Când se trezise. ciugulindu-le. devenind irezistibile. răscolindu-l şi ameţindu-l. Ştefane. năucitoare. O frânsese şi o culcase pe fânul îmbătător. în odaia care semăna cu un iatac. Ea se găsea în timpul acesta.uscat şi proaspăt. Îi dăduseră lacrimile. Pentru fiecare femeie trebuie să existe un bărbat care s-o facă să nu ştie pe ce lume se află. V Într-una din zile. Ceea ce îl uimea pe el. până când o da cu pământ peste noi. ale merelor. ale fânului şi ale dulceţurilor. Să ţinem minte clipa asta. se chemau unele pe altele. asfixiante.

şi care îl anunţa că numitul caporal. nu-l mai văzuse niciodată. zice. şi nu ştii pe ce lume trăieşti ? Bine. când se întâmplase miracolul cu scrisoarea de la Nilă. le-ar fi spus. că 146 . cum el. dându-ţi de înţeles că tu eşti băiatul care îi eşti menit ei. din satul Siliştea – Gumeşti. Plecase după ce se înserase de la Moromete. numai că acum nu mai avea nici un reflex în faţa existenţei. Ca şi cum el. moral. Era o stare de profunzime.tulbure. Să-şi mai aerisească mintea. să-l vadă cum mai gândeşte Moromete. şi de la Comandantul unităţii. pentru că apa aceasta. şi iar repetase. ei şi ce dacă a băut şi ea apă de la izvor ? A secat izvorul ? N-a secat. ele au venit la mine. este dată de Dumnezeu. iar tu eşti cel care profitând de puritatea gândirii şi a purtării ei te bucuri de ea. conştiinţa îi cerea într-un fel să rezolve situaţia aceasta. care şi ea te iubeşte. într-o stare de muţenie. acesta rămânând şi el căzut într-o stare de adâncire în el (pentru că altfel cum să înţeleagă purtarea lui Moromete ? O fi fost şi el zdruncinat după emoţia prin care trăise cu băiatul lui !). Dar îi şi plăcuse această stare a lui Moromete. am crezut că mi-a murit băiatul. ameţitoare. Ce mai zice el. Nilă Moromete. acum am aflat că băiatul meu trăieşte. al Regimentului sub drapelul căruia se afla Nilă. S-a sculat şi s-a spălat pe faţă. ele mi-au cerut dragostea. dar nu eu le-am cucerit pe cele două femei (că femeie era acum Didina. şi tu faci dragoste cu aceasta şi o uiţi aproape complet pe cealaltă ? De ce s-o uiţi ? Pentru că a fost om cu tine ? Pentru că eşti tu ezitant. şi deodată te cheamă altă femeie. îl credeam mort. N-a zis ea Anghelina că eu pot să fiu ca un izvor la care a venit şi ea să bea apă. Aşa că se hotărî să-i facă o vizită lui Moromete. este ca să vină o fată pură la tine şi să-ţi dăruiască dragostea ei. Fericirea care-i cuprinsese minţile şi care-l moleşea (era tot beţia aceea de existenţă. de nelinişte şi vinovăţie. Şi fusese întradevăr în ziua aceea. deşi el tot fată îi zicea în gândul lui. şi acesta este adevărul. şi că ea fără tine nu poate să trăiască. pentru că aşa îmi spusese visul pe care-l avusesem. Ştefean. Bine. se lăsa trăit de fericirea că este iubit) îl otrăvea parcă pe dinăuntru. sau aşa mai credea el că este). Oricum. care e dragostea. moral. bun. îi spunea vocea aceea din adâncul lui. unchiul lui. că era însetată. săvârşise acte de vitejie în lupta pentru dezrobirea pământului strămoşesc.

sau cât o fi. Acum se strecură sub poarta lui Aristide şi începu s-o fluiere pe Didina. până şi pe Ţugurlan. Era curios să vadă ce se întâmplă. Mai fluieră o dată şi mai tare. şi el pleacă chiar a doua zi. Acum lăsaţi-mă un ceas. decât un porc de al lui Aristide. Îşi amintise tot ce se întâmplase cu el din clipa în care doctorul Spurcaciu îi aruncase în ochi căldarea aceea cu lături care fermentaseră şi clociseră în sufletul lui îndeajuns. Se apropie de poarta lui Aristide. Daca nu vrea să-l mai vadă. care era primar. încărcat cu stele moi şi pufoase. după ce căzuseră legionarii. faţă de care se simţea vinovat? La Didina nu putea că erau părinţii ei acasă. ia-o mai binişor. ca să mă rog. când un băiat fluieră fata cu care e în vorbă. 147 . ea trebuie să fie. Ieşise în drum. Era tot el primar acum. atât cât putuse să stea de vorbă cu el. pe mulţi i-a ajutat. ca să nu-l deranjeze. Oamenii îi ceruseră tot lui Aristide să ia el primăria. La cine să meargă ? La Anghelina. o lasă numai pe fată să iasă. Al lui Parizianu auzi la început o uşă deschizându-se. care nu ştia ce avea şi guiţa. O luase pe drum către casă. auzi poarta. Îşi simţi sufletul apăsat. ia-o mai binişor. venind mai din adânc din fiinţa lui. parcă ar fi fost nişte mere pe ramurile unui măr. să întinzi mâna şi să le culegi. apoi să-ţi înfigi dinţii tăi sănătoşi în ele. îşi spuse în gând. Avea să-i mărturisească Didinei tot. Ştefane. trăgându-se după aceea către poarta lui. De aceea când plecase spusese un bună seara. şi ea să hotărască. ori cine o fi în momentul acela în casă. în dreptul porţii. singur. Ştia că în asemenea cazuri. chiar dacă aud. îi spuse clar. nu după mult timp. Apoi un gând. Cuvintele acestea le auzise de la Parizianu. sau fraţii. apoi. şi pentru că tot ştia cum merg treburile. că n-a fost un om rău. îşi simţea sufletul adânc şi plin în acelaşi timp. Apoi se pomenise acasă la el. să fie tot el primar în continuare. aha. sau la Didina. mama fetei.Dumnezeu a fost bun cu mine. Aşa înţelesese el. să-i spună. l-a iertat şi s-a împăcat cu el. pe unii i-a scăpat de belele. cerul era jos. şi Victor Bălosu plecase. starea aceea a lui Moromete de atunci. care l-a dat cu capul de asfalt. Un timp nu se auzi nimic. cu care trăise nopţile de dragoste ca un vis. Trebuie să se mărturisească.

astăzi m-am simţit şi eu mai bine. Didino… Ştefane ? Ce se întâmplă cu tine. vorbi ea tare. Care tu. veni vorba aspră a fetei înapoi. aspră. acolo. la un pahar de ţuică… Se vede. Didina era sub nuc. Să se poată vedea amândoi cum trebuie. Ar fi dorit s-o mângâie. îi răspunse el. mă. Tăceau amândoi. Ştefane ? Şi nu puteai să vii să mă fluieri din grădină. lipsită de căldură.Care eşti. o puse la încercare el iar. mai împăcată de data asta. nu-l ştii ? Omul acesta mi-a plăcut mie încă din copilărie. Care. De ce. îl aştepta zgribulită. Îşi întinse capul înainte. Intră apoi în curtea lor şi o luă prin grădină. mai potolită acum. rău ai făcut că m-ai pus la încercare ! Ştefan întinse mâna către ea. se auzi şoapta Didinei. eu. mă ? Didina văzuse mogâldeaţa care o strigase şi se apropie curajoasă de ea. sau poate de aceea. şi m-am dus pe la unchiu Ilie… Care Ilie ?. Nu înţelegea. Ilie Moromete. şopti ea. dar şi neliniştită. lumina stelelor era de ajuns ca s-o vadă bine. Dar parcă şi mai tristă. Al lu’ Parizianu se simţi brusc şi mai vinovat. Tu eşti. Că auzeam mai uşor. Eu fa. până îşi reveni cu adevărat. Didino. şi ne întâlnim tot acolo. ca şi cum nu i-ar fi fost deloc teamă că o aude cineva. prin felul lui de a vedea lucrurile… Şi am stat cu el până pe seară de vorbă. sau poate doar s-o atingă. tot în şoaptă. Îi vorbise cuminte acum. Să văd şi eu cum e când fluieri o fată. şi o şi luase către poartă. Şi când am ajuns la poartă am zis să te fluier. Ia-o prin grădină. mă ? Acum ajunsese lângă el. şopti Didina. Ştefan. Oricum vocea tristă şi aspră a Didinei îi rămăsese în suflet. 148 . ca să fie auzită. Îşi dădu seama din tonul cu care vorbea fata lu’ Aristide cât năduf e în sufletul ei. Eu. El mai rămase un timp. fa. Nu era întuneric ca smoala.

Şi nu puteai să-mi spui şi mie. Extraordinar ! se pomeni vorbind în gând. Gândul acesta îl umplu de o bucurie grea. cum se spune. De ce n-ai răspuns.Aha. Ca s-o dea gata pe Didina. Acum îi era însă limpede că la Bucureşti. dacă nu te-am mai văzut ? Ori nu vrei să te arăţi. care stătea mai în adânc în fiinţa lui. te-am fluierat eu. Şi am început să lucrez la un roman. îngrijorată şi că ţi s-ar fi putut întâmpla ceva şi că ai plecat ? îl mustră ea cu dragoste. se va apuca să scrie. pe cel care o rostise. Într-adevăr acesta era un gând ascuns şi vechi al lui. că uite cine sunt eu. lucrez deja la un roman. ieşise la suprafaţă. Era o minciună ? Acel cineva din el o spuse aşa tam-nisam. pentru că are timp berechet. Fusese de ajuns să-i spună Didinei o minciună (deşi chestia cu romanul nu era o minciună) şi ea îl şi crezuse şi îl şi iertase. îl făcu să tresară chiar pe el. până acum n-ai fluierat-o pe nici una. şi în chip ciudat. Şi de o săptămână de ce n-ai dat nici un semn de viaţă ? continuă ea. conştient fiind că minţea. sunt scriitor. Păi nu ţi-am spus că am fost cam bolnav ? Nu ştiu ce-am avut. albăstrie. şi iată că acum. Că dacă nu m-ai fluierat tu. Ultima frază. Ce. scoase imediat capul. ai ? Păi nu ţi-am spus ? se trezi în el băiatul ala şmecher. pentru că acesta era adevărul. poate că încă de când era mic se născuse gândul acesta în adâncul sufletului lui. el care ştia foarte bine de ce nu venise. Da. acesta este adevărul ! Şi îl va scrie. care îl făcea să se simtă mai sigur pe el în lumea asta. Vocea aceea. ca să nu mai stau ca proasta pe sub garduri şi să te fluier. poate eşti prea scump la vedere ? Trebuia să-mi fi spus. deşi în mod concret şi clar nu ştia care va fi conţinutul romanului său. mi-ai spus tu ceva. sau gândul. În acelaşi timp însă rămase uimit. Cum va ajunge la Bucureşti. Oare nu ţi-e ruşine să te bucuri de lucrul acesta ? Să te bucuri că înşeli dragostea şi buna credinţă a fetei 149 . acum adevărul ieşea ca un ou la suprafaţă. şi vorbise cu un fel de dragoste. de care vorbise şi Luki. Să ştiu şi eu. dintr-o dată aşa. Nu mi-ai spus nimic. se va apuca de scris. îl luase gura pe dinainte. să se dea mare în faţa ei. constată ea ironic. sunt mare ! Şi cu prilejul acesta o convingea pe Didina de ce nu putuse el să vină să se întâlnească cu ea. mai ales că meseria de gazetar îi dădea posibilitatea să cunoască foarte mult.

a vară şi a ceva inefabil şi sfânt. În felul acela recunoscător şi matern. apoi cotiră pe după un şopru. Îşi lăsase capul la pieptul lui şi-l cuprinse-se cu braţele. O luă pe braţe şi o strânse la piept chemând-o pe nume. Aşteptă să ajungă sus. 150 . Un timp crezu că a leşinat. O pătrunse încet. Fânul răspândea o căldură pufoasă. Cunoştea locul. ce eşti. Am fost îngrijorată. Apoi simţi prin haine cum îl muşcă dureros. îi şopti Didina muşcându-l drăgăstoasă de ureche. şopti ea şi-l trase în jos. L-a sărutat şi s-a zgribulit ca un copil la pieptul lui. Acum am simţit şi eu pentru prima dată ca femeie plăcerea dragostei. şopti fata. mai ales pentru că o simţise gemând şi zvârcolindu-se sub el de durere. Câinele se mişcă în lanţ şi scheună încet.care te iubeşte ? Nu. germinativă. mirosind a câmp. Să nu mă mai faci să sufăr. Ia-te după mine. Răule. Ştefane. Or nu poate să existe dragoste şi înţelegere în doi. Îi căută gura şi se sărutară îndelung. Tăcură însă repede. şi o muşcă de umărul ei fragil şi totuşi plin şi dulce. Hai. cu grijă. Raţele în coteţ începură şi ele să măcăne. Îi dezvălui gâtul. Într-un târziu o auzi gemând uşor. Ştefan. auzi el şoapta gurii ei topindu-se în urechea lui. Liniştea rece a nopţii de sfârşit de octombrie (nu mai era cald ca în serile trecute) îi învăluia şi îi strângea uşor. Didina îl luă iar de mână. că dacă mă iau după tine rămân şi neiubită şi nemăritată. şi pentru că putea să-l ierte. Când şi-a mai revenit a început şi ea să-l mângâie şi să-l sărute. o auzi ţipând de plăcere. El nu se bucura de lucrul acesta. Îi dezvălui trupul cald şi catifelat pe care prin întunericul care-i învăluia îl văzu în mintea lui ca fiind de pepene galben. el se bucura pentru că Didina era capabilă să-l înţeleagă. apoi începu să urce şi el. lucru care-i plăcea lui cel mai mult. Mintea îi fu cuprinsă de un foc nesfârşit de dureros şi dulce. pentru ceea ce făcea el îi era chiar ruşine. între un bărbat şi o femeie. Ajunseră în faţa scării care era pusă la gura şoprului. Îl trase după ea ţinându-l de mână. acolo unde unul nu-l poate ierta pe celălalt. şi nu poate să treacă peste el ? Didina se lipise de el. şopti Didina şi începu să urce scara. Ştefan. Gura fetei îl muşcă sălbatic. ca să nu urle. Când îşi mai reveni. O luară pe potecă. Scara se clătina încet sub greutatea lui.

deşi după nume habar nu avea cum îl cheamă. Î-a întrebat pe băieţi cum merge. pe care începuseră să i le înveţe. Se simţea tânăr. se întoarce înapoi. La un moment dat a intrat într-o cameră. Şi de ce îmi vin ? De aia. Aceştia l-au privit nedumeriţi. şi că în cazul unei 151 . tot unul din răspunsurile lui „inteligente”. Pe Niki îl găsi la biroul lui. mai târziu. asta e. cum ar veni. Ştia la ce se referă. Ca să se mire proştii şi să întrebe deştepţii. La cine auzise expresia aceasta celebră. Parcă se încropise ceva. Ştefan după ce spuse La mulţi ani ! se plecă şi îl sărută pe Niki pe obraz fără să se sinchisească de celălalt. s-a dus la slujbă ca orice om. Îi plăcea şi lui. la Secţia externă. Cum merge numărul ? întrebă şi se uită fără să mai aştepte vreun răspuns pe machetă. că Şeful a zis să vă ocupaţi dumneavoastră de ziar. care rămăsese pe retina lui cu imaginea ei nespus de frumoasă. Discuta cu unul dintre paginatori despre numărul de azi. Nici măcar nu se învârte. Însă altceva l-a uimit. Ştia şi ce avea de făcut. Dumnezeul poporului român veghează. În biroul lui. Ce să meargă. De unde să vină ? De-acolo. încercă să scrie ceva. Aşa că ieşi. De câteva ori se mirase chiar el cum de îi vin asemenea răspunsuri trăsnite şi totuşi profunde. pe care îl cunoştea. dom Paul. în care ideea esenţială era că în momentele de mare încercare ale unei naţiuni aceasta devine o Fiinţă. puternic. Se pomeni râzând singur. i-a răspuns el. adică de mâine. i-a răspuns un redactor mai în vârstă. Nu l-a găsit pe Patriciu. N-a zis nimic. care-i plăcuse atât de mult. Nu era acum momentul să intervină. ceea ce era o chestie. La prima vedere aceste răspunsuri păreau trăsnite. Era un fel de articol eseu. acum acesta era biroul lui. Ştia. Şi chiar izbuti. sigur pe el şi voios.VI Când a sosit sorocul să intre în pâine. că iată o repeta cu plăcere La cine ? La deşteapta de Didina. cum se face un ziar. că nu merge. dacă le studiai cu atenţie vedeai că sunt adevăruri profunde. fluierând. Secretara i-a transmis numai atât.

nu-şi învinge complexele. ha. care răspundea acum de destinul Zilei. Ha. îl luă Ştefan în stilul lui. Ştefane ! se minună secretarul general de redacţie al Zilei. Am scris un fel de articol. cum a fost în vacanţa mare ? îl ironiză Niki uşor. etc. apoi intră din nou în biroul lui Niki. pentru că altfel ironia i s-ar fi părut o jignire gravă. slăbiciunile. Părea supărat pe el. articolele alea au fost drese atât de bine încât pe foarte mulţi cititori i-au impresionat până la lacrimi. dacă şi tatii i-au plăcut. Ca să vezi. Fu acum rândul lui Ştefan Paul să-l privească pe prietenul lui mai mare. bine. Nici nu poţi să-ţi închipui ce supărat am fost pe tine atunci. Acesta era singur de data asta. ha. zâmbi Ştefan Paul. prejudecăţile. O naţiune care nu este victorioasă asupra ei. Îl mai citi încă o dată. a plâns. nu poate fi victorioasă cu adevărat. cum să nu te cred. În primul rând că mi-a fost dor de tine. sau era cu adevărat ? Ei. ce s-a mai întâmplat în lipsa mea ? 152 . cu ochii măriţi. aş vrea să-l bagi. ha ! N-am făcut altceva decât să tai. un bătrân militar. Şi când te gândeşti că n-am adăugat nici o literă de la mine.victorii naţiunea victorioasă se învinge întâi pe sine (este victorioasă întâi asupra ei). în felul lui inimitabil. Ei. Chiar aşa ! Niki îl privea pe Ştefan Parizianu cu o veselie curioasă. Noroc că-i zâmbi. murmură tânărul ziarist. În acelaşi timp o naţiune care este înfrântă este înfrântă pentru că ea a fost cea care s-a înfrânt întâi pe sine. Îl citesc imediat. domnule ! Te cred. I-auzi. Niki dragă. Ce spui. De adăugat n-am adăugat nimic. Chiar aşa. Apropo. bătrâne. O cunoştinţă mi-a mărturisit că tatăl ei. Niki ! exclamă el. dacă îţi place şi eşti de acord. în al doilea rând ţin să-ţi spun că am greşit atunci când am plecat supărat pe tine pentru articolele stâlcite. ha. omul de la care învăţase meserie. Nichi Dumitrescu îşi puse palma peste manuscris.

Şi ce trebuie să fac ? Să mergeţi la ora 2 la Consiliul de Miniştri să ridicaţi materialele de presă. pentru că se linişti repede iar apoi se simţi mai cu picioarele pe pământ. Aici Niki Dumitrescu îşi ţuguie cu o expresie de tristeţe buzele clătinând din cap. E putred de bogat. Şi cu materialele acestea ce să fac ? Le publicaţi în corpul ziarului. de euforie şi de încredere în sine care-l mira chiar pe el. Întrebaţi-l pe dânsul. Îi dă mâna să refuze. pe străzile din apropiere. Astea ce mai sunt ? se miră el din nou. Materialele emise de Serviciu de presă al domnului Mareşal. Ce e asta ? se miră el. nu ştii ? se miră la rândul lui şi Niki Dumitrescu. La ora opt seara ziarul era gata. Lucru care-i făcu bine. De ce ? Domnişoara Patriciu… În curând trebuia să aibă logodna cu Mircea Cişmigiu. plus alte restaurante şi alte imobile. era o stare de siguranţă.Secretarul general de redacţie al Zilei îşi duse palma la gură ca şi cum ar fi avut un secret pe care nu trebuia să-l mai audă şi altcineva. ia uite ce naiv e băiatul acesta. ce să faceţi ! Secretara se mirase ca şi cum ar fi spus fără ocolişuri. îi răspunse respectuos secretara. se auzi sirena unei salvări. Şefu e foarte supărat. Ştefan Paul crezu că e o joacă. dar se dumirea mai greu. Ştefan. Şi asta se întâmpla tocmai pentru că se simţea în formă. Nu ? Proprietarul Restaurantului şi al Cofetăriei Capşa. Niki îşi frecă degetele. Undeva. unde te trezeşti tu ! Secretara bătu la uşă şi-i aduse acreditarea pe lângă Consiliul de Miniştri. cine l-o fi pus să conducă ziarul ? Bine. Cum. îi şopti el. mă băiatule. mulţumesc. o expedie el simţind că i se urcă sângele la cap. Este dispoziţia Şefului. ia-o încet. Înţelegea el. În prima zi când se instală la conducerea ziarului. Privi 153 . Iar acesta… Cine e Mircea Cişmigiu ăsta? se miră sincer Ştefan Paul.

care veneau către el neiertătoare. Pe la nouă telefonă Grigore Patriciu. Să bage sau nu o ştire care era „gravă”. Ştefane ! răsună înaltă vocea lui Grigore Patriciu în receptor.macheta cu atenţie. Se aşeză în fotoliu. îşi lăsă capul într-o parte spunându-şi în gând. Parizianu stătea pe un scaun din cel mic. paginatorul cerea materialele. îşi spuse Ştefan rămas singur. mă odihnesc puţin. L-aş fi băgat ca editorial însă este editorialul Şefului. Succes ! Şi închise brusc. din articolul acesta ce trebuia scos. Mulţumesc. care fusese atacat în ziar cu o zi în urmă. geamurile cenuşii. să primească pe omul politic cutare. 154 . Mergi înainte aşa. Ştefane ! E bun ziarul. După ce văzu ziarul băgat în rotativă. un cenuşiu apăsător. Îi plăcea. apoi chem maşina să mă ducă acasă. Liniştea biroului îl strângea ca şi cum ar fi fost îmbrăcat într-un bloc de sticlă. Alo. Între timp trebuia să se gândească la o mulţime de lucruri pe care abia acum începea să le vadă. îi răspunse el calm. domnule Patriciu. urcă în biroul lui. cu trei picioare. Niki îi băgase articolul pe pagina a treia. se pomenise în tindă. îi spuneau că se luminase de ziuă. Apăreau o mulţime de probleme. Îl luă direct ca şi cum a r fi lucrat de ani de zile. în Siliştea Gumeşti. domnule Patriciu. şi ar fi avut încredere totală în el. în dreapta sus. Ce probleme mai sunt ? Pe ziua de azi nu mai sunt. Către ora zece primi de la Grigore Patriciu un telefon. sau să nu-l primească. Voia să rămână până când apare ziarul. acasă la el. VII Cum pusese capul pe pernă. Este gata demult. dar în chestiunea aceasta ce atitudine trebuie să ia ? Cutare ziarist era nemulţumit. Trimite te rog maşina cu semnalul să-l văd şi eu. Alo. Când se trezi era tot în biroul lui. Asta este. şi uite tot probleme de astea care în partea a doua a zilei îl năuciseră se spărgeau în capul lui ca nişte valuri care făceau spumă.

nişte scaune din casă. cumnate. Ceilalţi erau în urma lui. Ia uite. bă. că altceva nu v-aţi găsit !” „He. he ! făcu Parizianu ridicând mâna în sus. he. bă. Să avem şi noi. Moromete o strigase pe maică-sa. 155 . ţi-ai dracului voi să fiţi. bine te-am găsit. cine vine pe la noi. vorbe. Ce sărbătoare mare e astăzi. că acuş plecăm. Vorbim şi noi aşa. He. Bine te-am găsit. se adresă Parizianu lu’ Moromete. cumnate. nu ne face nimic. Ştefane. he. Costache al Joichii. Ce bă. „Ce dracului vă face Moromete ăsta. vorbiţi vorbe. bun e scaunul la bătrâneţe. şi se repezise şi el în casă de unde se întorsese cu două scaune. Pariziene. Ştefane ! îi salută Matei Dimir. oftase de plăcere Matei Dimir. Pariziene. de parcă acesta ar fi avut miere sub limbă. he ! râse Nae Cismaru. bă. omul decât vorbe !” Noroc. he. da grozav băiat ai dat tu ţării. bă. cu prietenii săi Nae Cismaru. bă. nevenindu-i să creadă. Ciugudel. he. Matei Dimir.” „Aha. ce. he. Venirăm şi noi la paştile cailor. Aşa îl ascultau pe el.Auzi poarta trântită şi se întoarse să vadă cine intrase. hei. cum se duceau la Moromete. fă. he. făcu Moromete întinzându-i mâna. nimerişi drumul până la mine ? Te pomeneşti că îl ştii şi de acum înainte. bă. Hei. he. spusese şi Parizianu. hei. Ca şi cum ar fi avut miere sub limbă. ce să ne facă ?. răspunsese al Joichii. he. Adă. Parizianu îi privea uimit. ca să ne treacă timpul. Era Moromete. de vă ţineţi după coada lui ?” „Ce să ne facă. ai ? Ai ? îi răspunsese Moromete. Pariziene. Bă. a lui Ştefan. e paştile cailor. pentru că veniseră şi pe la el oamenii să discute. Apoi lu’ Nae Cismaru. proştilor cu cine ne mândri. bă. Venirăm şi noi să mai stăm de vorbă. bă. mama lui. bă. de-a ajuns aşa de mare ! He. adă cumnată nişte scaune să stăm şi noi. tu eşti nărod ? Păi ce poate să vorbească. he. bă. Nae ? O fi Paştile. te pomeneşti ? Băi da. mai ales că băiatul ăsta al tău a venit de la Bucureşti. nu ştiu dacă nu venirăm prea târziu ? Nu venirăţi. Pariziene. Pariziene. mă al Joichii. Ai. nu venirăţi ! Se bucura alde Parizianu.

începu al Joichii. de aici din sat. Nu v-am spus eu. Şi încă ce deştept ! Zice că pe la facultăţile ălea militare pe unde a învăţat el. taică ! Ne-au mers la inimă. răspunse Parizianu. Cum stă situaţia. îi răspunse Nae Cismaru. Ştefan râse uşor. hai ? Păi după ce îi bat pe ruşi. Tu crezi că măi avem noi norocul din primul război mondial. Maică-sa adusese o cană de ţuică. Ia. Păi ce. de pe front. taică. Ştefane ? Ce zici. O să fim Germania. Ştefane. bă ? L-ai văzut cumva pe acolo pe front ? Cum să nu. de aia e deştept. repede. mai umple păhăruţul acela. Bă. Hai. Ba chiar îl urâse. îl îndemnă Parizianu pe cumnatul lui. Să-l întrebăm pe Ştefan. pe noi ne înglobează cu totul. Ştefan. Îl 156 . face bine. Ştefane. că mai am. şi a stat de vorbă cu mulţi generali. ne-ai umplut sufletele de bucurie. bă. vedeţi acum ? Moromete râse behăit. bă. or s-o ia rău de tot pe cocoaşă. da domnul Antonescu ce mai face. râse el. De luptele care s-au dat atunci. bă. pe aici o să se întindă Germania. cât ai fost pe front. Apoi se apucă să umple paharul. Brava. Nae ! Parcă te văd. ştia bine lucrul acesta. ca şi cum ar fi spus domnul Antonescu al nostru. să mai aflăm şi noi ce măi e pe front ? Se termină sau nu războiul curând ? Că eu zic că dacă nemţii nu-i bat acum. Îl servi întâi pe Matei Dimir. De asta venirăm pe la tine. Vezi să nu. număi de ele vorbeam. Parascovenii de ale voastre. şi serveşte dumneata. râse Matei Dimir. mă. Moromete. fiu-su. îi bat nemţii pe ruşi în iarna asta ? Ştefan îi învălui pe toţi cu privirea. i-o puse în mâini lui Moromete. că o să bată nemţii ? E. Omul spusese domnul Antonescu cu mult respect şi totuşi cu o căldură aparte. vrei să nu mai guste nimeni. Hai noroc şi să fie pace ! se pomeniră vorbind doi deodată. Ce ai să mai râzi tu atunci. s-o luăm de aici. şi ai scris articolele ălea în Ziua. ai să vezi. Ia. cu care până în ziua aceea nu se împăcase deloc. cumnate. răspunse Ştefan. că el a venit tocmai de-acolo. Păi face. îi bătea şi pe generalii nemţi la teorie. măi venişi şi tu pe acasă ? Bă. Când ne întâlneam.Şi aşa. cum să nu facă. Matei. nărojilor.

bă. Şi aşa.rodea pe el la inimă tot timpul un vierme împotriva lui Moromete. Şi ? zâmbi înveselit al lu’ Parizianu. Miai ăl mic ! Când prăşeşte el. nărodule ! Lasă-l pe Domnul Antonescu. pe care-l făcuseră cei toţi de faţă. un om. Parizianu aduse a doua ulcea cu rachiu. Ştefane. ăl mic ? insistă Ciugudel. vorbi serios Ciugudel. bă. Bă. Ce să facă şi el. Moromete nu se putea mândri cu Nicolae al lui. Acela micu al majestăţii sale. că e bună. Ia uite. care ajunsese gazetar mare la Bucureşti. bă. Acum Parizianu era bucuros pentru că văzuse că Moromete cu prietenii lui veniseră să stea de vorbă cu fiul lui. I-o dădu tot lui Moromete să cinstească el. Cine ştie ce s-o alege de el. bă. îi întinse Moromete şi lui paharul. Parizianu dădu fuga fericit în beci să mai aducă o cană de ţuică. bea pentru domnu Antonescu. să scape cu viaţă. râse Moromete. Ştefane şi bea şi tu. bă. da pe Miai l-ai văzut ? El ce face ? Care Miai ? Se pomeni Ştefan Paul întrebând. Ştefane. la urma urmelor şi Antonescu acesta nu este decât un om. vorbi el. îi răspunse numitul Nae. nu-l plâng eu pe el. zici că ce ne este scris în frunte ne este pus ! . Ia. acum te sui în tanc şi în avion. Nu mai avea acum nimic cu el.Ca să vezi. se fac porumbii cât casa. mormăi al Joichii. Nae. aşa îi zicem noi pe aici. Miai. ce deştept e ăsta. Că acuma nu se mai luptă cu baioneta ca în primul. Pentru copiii noştri şi ai tuturor care se află pe front. Moromete dădu pe gât păhăruţul dintr-o dată. De aceea dacă stătuseră de două ori de vorbă în viaţa lor. îşi spuse Ştefan în gând. Ia. că din cauza lui îi ciopârţise Niki articolele. Matei Dimir începu să povestească ceva din primul război. Cică taică-su i-a dat coada sapei în mână şi l-a trimis să prăşească domeniile regale. şi un soldat poate să omoare nu 157 . Zice că a pierdut sapa şi a rămas numai cu coada în mână. bă. Asta era ceva. tu nu-l ştii pe Miai ? Miai al nostru.

ci mai degrabă curios. în subconştientul meu. sau ca Moromete. Ştefan al lui Parizianu trase aer adânc în piept. dădu al lu’ Parizianu în semn afirmativ.unu. Moromete. Data trecută. Moromete ascultă un timp. apoi se aplecă înspre Ştefan. Mergea la redacţie la nouă. o întoarse mieros Moromete. poleite de lumină. VIII În zilele următoare nici nu mai ştiu de el. Nu arăta supărat. Zii. ci o mie dintr-o dată. Şi în momentul acela în subconştientul meu chiar mi-am închipuit că sunt Moromete şi mă întorc acasă. Auzi. unchiule. Îhî. când ai venit la mine… Când m-ai strigat din drum parcă aşa ai spus. bă. Tenul îi era migdalat. să-i trimită macheta cu maşina. Păi vine aşa. N-am înţeles cum vine chestia. Moromete ! Aşa ai spus. Apoi îl sunase la nouă să-i spună că e bun. căutându-l la telefon şi întrebându-l daca numărul e gata. Cred că în subconştientul meu mă strigam pe mine. de câmpii fragede. stă visul meu să devin şi eu o dată Moromete. la ora unsprezece fix se găsea la poarta laterală (pe acolo i se indicase) a Preşedinţiei Consiliului de Miniştri. Ceilalţi ascultau povestea lui Matei Dimir. unchiule. În mintea mea. un verde marin. I se spuse de către ofiţerul de la poartă să aştepte. aici al lu’ Parizianu îşi ciocăni capul la baza lui. speriat. În momentul acesta Ştefan Paul se trezi brusc. Grigore Patriciu plecase cu fiica lui la Predeal. bă. 158 . cel târziu la zece. A doua zi după ce primise acreditarea. Îl mai urmărise şi a doua zi. Moromete rămase cu cana în mână privindu-l mult timp amărât. Peste numai câteva minute de la etaj coborî o tânără uimitor de frumoasă. Avea ochii verzi. Uitaseră să mai bea. să meargă înainte. sau mi s-a părut mie ? Când îşi strigase numele Moromete îşi îngroşase glasul. Ştefane. ochii uşor oftalmici. începu el. unchiule. I se părea că undeva departe. dincolo de Nistru aude tunurile bubuind. Era îmbrăcată sobru într-un taior maro. ca şi linia tâmplei plină de blândeţe şi dulceaţă orientală. Toate acestea o făceau să pară nespus de frumoasă.

cu degete prelungi. de culoare albastră şi galbenă. despre vitejia soldaţilor români. Îi căută numele într-un tabel (ofiţerul de la poartă fusese cel care o anunţase că la poartă se află domnul ziarist Ştefan Paul de la Ziua). Da. Îl introduse într-un birou de la parter. Ofiţeri în uniforme ţepene intrau şi ieşeau din Preşedinţia Consiliului de Miniştri. parcă prea greu pentru ele. el era. se pomeni şoptindu-i. vădit tulburat sau fascinat mai degrabă de frumuseţea tinerei. Da. Peste acoperişurile oraşului plutea un fum tomnatic.Domnul Ştefan Paul de la Ziua ? Întrebă ea abia deschizându-şi buzele. Pe Calea Victoriei şoferul era cât pe-aici să intre într-o birjă. Ochii îi rămaseră un moment mai lung pe chipul distins. cu mişcări precise. după ce aţi semnat puteţi pleca. Sărumâna. cu chipurile parcă sculptate în piatră. alese unul din plicurile galbene. de o frumuseţe fragilă al tinerei. înecăcios. Când desfăcu plicul în biroul său nu găsi decât ştiri şi articole despre mersul frontului. lichide. visul lui Hitler începea să se năruie ca o cupolă imensă de nisip. Pe o masă. Şoferul care-l aştepta cu motorul aprins aţipise. aici. vă rog. Dădu să iasă din birou. I le dădu pe toate lui Niki. degetele subţiri şi lichide luară registrul. Pot să plec. Ştefan avu astfel prilejul să-i observe mâna subţire. De altfel acesta îi spuse că altă variantă nici nu există. Semnaţi. Editorialul 159 . şi îl aşezară în raft. pe care se vede că îl ştia în ce loc se află. o funcţionară la Preşedinţia Consiliului de Miniştri. cu privirea agăţată de chipul ei. domnule Paul. grăbiţi. şopti tânăra nespus de frumoasă întinzându-i plicul. trezindu-se din starea în care rămăsese. despre posibilităţile evoluţiei frontului în zilele şi săptămânile viitoare ale încleştărilor iminente. desigur. tip birou. Undeva departe regimentele armatei române erau date peste cap. domnule Paul. se aflau o grămadă de plicuri sigilate. pentru că asta trebuie să fi fost. Vă aştept mâine la aceeaşi oră. Tânăra funcţionară îi întinse zâmbind un registru. Întorcându-se Ştefan Paul întrezări o clipă un surâs diafan pe chipul tinerei funcţionare. Funcţionara. După ce semnă. Poftim. sobri. stimată domnişoară ? o întrebă el. şi pe care scria mare ZIUA.

mă întreabă ce-ţi mai face umărul ? Şi dacă este adevărat că tu eşti Ştefan acela cu adevărat ? Ştefan îl privi pe Niki strângându-şi ochii. Oare aşa să fie ? se miră Niki. lupta drepturilor strămoşeşti şi a bisericii. ca şi cum l-ar fi durut de la soare. cu pantele ca nişte braţe întinse. au povestit că l-au auzit răsuflând uşurat. Spunea de fapt. „V-am făgăduit din prima zi a noii domnii şi a luptei mele naţionale să vă duc la biruinţă. Hai mai bine la treabă. Era. păreau că se trezesc dintr-un somn milenar să-i primească pe soldaţii români.” 160 . Luki. în câteva zile Ştefan Paul reuşi să-şi contureze în minte întreaga evoluţie a războiului de până atunci. Dacă Ordinul de atac din 21/22 Iunie 1941 sunase astfel: Ostaşi. aşa după cum se ştie. lupta pentru vetrele şi altarele româneşti de totdeauna”. Iată că la sfârşitul lunii iulie 1941 pământul strămoşesc al Basarabiei şi Bucovinei era eliberat şi făgăduinţa Generalului părea că se împlinise. Să şterg pata de dezonoare din cartea neamului şi umbra de umilire de pe fruntea şi epoleţii noştri. Aşa cum stătea pe un tumul. cu binoclu la ochi întors către pământul strămoşesc.trebuia de asemenea scris de unul din ei pentru că Şeful dăduse telefon şi spuse că pentru mâine nu poate să dea un editorial. dar că eu nu mai exist. Niki mişto de el ? Spune-i că umărul există. că nu se mai zbate. Era tot una din propoziţiile lui teribiliste care se dovedeau nu atât enigmatice cât profunde. să încep să fac ordine în ţară şi să pun toată lumea la lucru. „Să termin o dată războiul acesta. l-au auzit pe general oftând fericit. Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte. chiar aşa să fie ? Sau făcea el. doar o părere a destinului. IX Citind materialele care-i veneau. acesta o dată ajuns pe malul marelui râu românesc de la răsărit. Malurile pleşuve ale Nistrului. Cei care l-au însoţit pe general.

destinul nu hotărâse tot astfel. în timp ce trupele române. capturează două divizii. Germanii încercuiesc şi capturează. unităţi de avangardă ale Grupului centru von Book au ajuns la periferiile Smolenskului. Pe tot parcursul celei de-a doua jumătăţi a anului 1941 frontul german. dar la jumătatea lunii august. La 16 iulie. la comanda celor două divizii. la Bialystok importante trupe sovietice. şi punând în pericol Kievul. Câteva zile mai târziu germanii ajung la Berezina. Generalul Ion Antonescu a ţinut. Aceste date au fost consemnate într-un jurnal de campanie chiar de unul dintre ofiţerii din preajma lui Antonescu. trupele germane călcau în înaintare zeci de kilometri zilnic. care apăruseră pe flancul drept al grupului de centru german. Acesta a fost gândul Conducătorului. asemenea unei marei verzi. Smolenskul este cucerit după grele lupte. trupele germane sunt oprite la 30 Km de Smolensk de o rezistenţă puternică sovietică. au pătruns numai o sută de kilometri”. Frontul german se rostogolea spre est cu o viteză de necrezut. Elemente care vorbeau de dorinţa Generalului Antonescu de a se sustrage războiului a găsit Ştefan Paul în relatările trimişilor speciali pe front. după şase zile de la începutul ofensivei. dând lupte şi înregistrând succese remarcabile. de asemenea s-au produs înaintări spectaculoase. Dar dacă în cugetul generalului războiul luase sfârşit pentru noi la sfruntările Nistrului. generalul a dat ordine de demobilizare şi întoarcere în ţară a două divizii de infanterie. când românii duceau încă grele lupte pe lângă frontieră. unde ajung la 28 iunie. În sectorul de sud al frontului. relatări apărute în mai multe ziare ale acelui moment. când trupele româneşti atinseseră Nistrul. Aşa se şi explică faptul că a doua zi după ce a fost atinsă unda albastră a Nistrului. ocupându-se Jitomir. Trupele germane reuşiseră deci ca.Cei care au fost în preajma Generalului în aceste zile au fost convinşi că războiul pentru noi se sfârşise. întoarcerea lor în ţară. se rostogolise 161 . fără ca sovieticii să poată organiza o rezistenţă închegată. „În timp ce armata română ducea lupte zi de zi rezistând cu dârzenie. să înainteze peste 700 Km în teritoriul inamic. să însoţească. ameninţând să încercuiască grosul forţelor sovietice ucrainiene. în intervalul de două luni. la 9 iulie. unde au întâmpinat o rezistenţă neobişnuit de puternică. ca gestul să fie şi mai elocvent. iar la Minsk.

Nimic mai periculos pentru armata germană.înspre est uneori cu o viteză ameţitoare. îndeosebi Hitler. Şi se găsiseră de fiecare dată oameni dornici să colaboreze cu inamicul. Localităţile rămase în urma frontului. organizate de germani. În acelaşi timp. două armate care ar fi atacat frontul german din spate. Şi iată care era această greşeală. cu pâine şi sare. italiene. Or nemţii făcuseră o greşeală capitală. ar fi 162 . Capii armatei germane. Se întâmplase de multe ori. Or lucrul acesta cerea o forţă de organizare imensă. trupele germane se văzură puse în situaţia de a nu putea să mai înainteze. Trupele ruseşti încercuite la Bialystoc şi cele două divizii încercuite la Minsk nevoind să se predea. Au fost localităţi în care soldaţii germani au fost primiţi cu braţele deschise. Astfel că după marile încercuiri de la Bialystoc şi Minsk strategii armatei germane se treziseră în faţa unei situaţii cu totul imprevizibile. cu flori. ca după cucerirea sau încercuirea unor aşezări. populaţia locală să-i primească pe noii cuceritori ca pe nişte eliberatori. conducătorii armatei germane descoperiseră un fapt cu totul inedit ţinând de războiul modern. în mod normal ar fi trebuit să fie controlate. ar fi lăsat în spatele frontului două pungi infecţioase. având populaţii de zeci de mii de locuitori. şi cele două divizii româneşti în înaintarea lor rapidă. mai ales în localităţile Ucrainei. împreună cu diviziile maghiare. şi anume război blitz. sau chiar de sute de mii de locuitori. trecând peste localităţi asemenea unui val lung de sute şi mii de kilometri. pentru că aceste autorităţi trebuiau să fie loiale cuceritorilor. Hitler ar fi avut nevoie de armate întregi care să se ocupe numai de lucrul acesta. lăsaseră în urma lor zeci şi sute de localităţi în care era nevoie ca noua stăpânire să-şi pună oamenii ei. În acelaşi timp cei care conduceau de departe înaintarea acestei maree nu se gândiseră la toate problemele care aveau să se ivească pe parcurs. acoperind în fiecare zi. În cazul în care ar fi înaintat. şi astfel diviziile germane în înaintarea lor s-ar fi văzut prinse între două fronturi. Să producă deci pentru armata germană. de noile autorităţi. Întreprinderile trebuiau puse pe picioare ca să lucreze de acum pentru cuceritori. mai ales de acel tip de război pe care îl ducea Fuhrerul. războiul rapid. uneori zeci de kilometri. Armata germană. dar şi în Bielorusia.

spun unii strategi. şi anume „puterea de fagocitare a unei armate”. obţinută cu uşurinţă. În înaintarea lor vijelioasă în stepele nesfârşite ale Rusiei. cel mai barbar dintre toate veacurile istoriei umanităţii. Capul Germaniei îşi pierduse de fapt demult capul îmbătat de Puterea lui nemăsurată. Asta ar fi trebuit ei să fie cu adevărat. să fie şi umană. Acest nebun care a fost Hitler. care puteau să spună că ei reprezentau Germania în acel moment al istoriei lor. ei fuseseră primiţi ca eliberatori. Şi dacă acest neamţ era un general. Se adevereşte cu acest fapt concluzia. cu ei ce se 163 . şi această beţie avea să-l nenorocească şi pe el şi Germania. descopereau un nou şi teribil concept militar. abia după ce era de acum foarte târziu. care să i-o fi transmis lui Hitler. Alta ar fi fost situaţia Germaniei. ar fi fost câştigat de cei care îl începuseră. obţinute cu mare uşurinţă. Făcând tâmpenia (oare dacă Hitler era ca acea pasăre sinucigaşă din Delta Dunării. Consilierii Fuhrerului trebuiau să fi sesizat acest fapt benefic pentru armata germană. alta ar fi fost situaţia războiului. iar acesta să fi deschis ochii. nişte eliberatori. să fructifice în favoarea lor acest lucru. în nebunia lui. Victoriile îl îmbătaseră pe Hitler. îmbătat fiind de victorii şi de glorie. după două decenii de barbarie comunistă. nu-i venise ideea aceasta. Sau cum a spus un strateg mai târziu : nu-i picase fisa. şi acest fapt este adevărat. Din păcate Germania avea un singur cap şi acesta. cu scriitorii germani. îşi pierduse minţile. ca şi pe zeci de milioane de oameni total nevinovaţi. după victoriile fulger. Însă lui Hitler. oameni civilizaţi.trebuit să speculeze. Ce era această fisă ? O idee care trebuia să treacă prin mintea unui neamţ. care vin să salveze Rusia din chingile Gulagului comunist. Aşa cum ar fi fost şi normal. poate că războiul. (care trebuie bineînţeles. dacă nemţii ar fi speculat faptul că în multe localităţi ale Uniunii Sovietice. Ce era această putere de fagocitare a unei armate nemţii descopereau pe pielea lor suferind pierderi uriaşe. şi chiar a acestui mare nebun al secolului XX. ca să fie genială. că uneori o idee genială. Ceea ce nu s-a întâmplat şi aceasta a fost una din marile greşeli ale capilor Germaniei. ori în capul acestui scelerat nu putea încăpea o asemenea idee) poate să câştige singură un război şi să schimbe destinul unui popor. cu soldaţii şi generalii germani. cu savanţii. de la începuturile ei până astăzi.

o forţă divină. dacă nu cumva Istoria omenirii nu este altceva decât o permanentă ieşire dintr-un coşmar şi o continuă intrare într-un alt coşmar şi mai mare ?) În această situaţie capacitatea de fagocitare a armatei germane. Ştefan Paul se trezi extenuat. nemţii fuseseră învinşi în faţa Moscovei şi pentru un moment soarta războiului se clătina într-o parte şi în alta. să-i scape. Armata germană se trezise brusc ca şi cum s-ar fi aflat pe un munte de dinamită. Pentru că în spatele ei începuseră să se dezvolte mişcările de partizani. care să ajute armata germană în înaintarea ei către răsărit. în sfârşit. normală şi loială Germaniei. Trăiseră până atunci într-un coşmar. ele acele populaţii ucrainiene. să se poată sprijini pe această populaţie fagocitată. acum parcă se înfundase brusc într-un golf de ceaţă. capacitatea de a integra populaţiile cucerite într-un spaţiu. bieloruse. deci. lucru pe care nu-l mai trăise până acum. În acelaşi timp. întro structură socială productivă. simţea răsuflarea dulce.întâmplase ?) de a se purta cu populaţia aşezărilor şi a oraşelor cucerite ca nişte barbari (era desigur vorba de o nouă barbarie. că este un băiat inteligent şi descurcăreţ. fiind singur în Biroul său. ea. având tot timpul iluzia nefastă că vine cineva. şi chiar trăise această stare tonică şi reconfortantă. După euforia aceea de la început şi după ce avusese câtva timp impresia. Vai. şi din păcate se treziseră într-un coşmar şi mai îngrozitor. Pe front se întâmplau lucruri dramatice. după atâta chin de acest coşmar. fierbinte a satului său din 164 . Avea senzaţia că dinspre stepele Rusiei începe să sufle un vânt mirosind a cadavre şi a prevestiri nenorocitoare. se treziseră ca dintr-un coşmar. cu atât mai periculoasă cu cât această barbarie se făcea cu cele mai distrugătoare arme pe care le descoperise şi le perfecţionase ştiinţa vremii. (Într-una din zile. Ştefan Paul se întrebase deodată cu glas tare. care la rândul lor cereau o altă armată germană să le anihileze. sau ruse. X După prima săptămână de când rămăsese la conducerea ziarului. această capacitate de fagocitare se dovedise a fi nulă.).

Îl pusese în situaţia să-şi simtă sufletul plin de o nelinişte umedă şi tulbure. când îl uimiseră degetele ei delicate. Ţinea neapărat să fie alături de ea după lovitura pe care o primise în dragoste de la acel fiu (care neapărat trebuie să fi fost un îngâmfat) al proprietarului restaurantului Capşa. cum se pomenise vorbind singur cu el în gând). care debutaseră în anii aceia ai începutului războiului. cel puţin aşa se prezentase acea tânără şi nespus de frumoasă funcţionară a Serviciului de presă al Mareşalului. Miron Raud Paraschivescu. na. Ce-i trebuia lui acum. Ion Caraion. iată. imoral. lumea literară şi artistică a Bucureştiului. Erau mulţi aceşti poeţi şi prozatorii care bătuseră la porţile literaturii şi care. îşi spusese. dar mai ales tinerii de vârsta lui. Dureros de brutal. îl speriase. Se îndrăgostise de funcţionara de la Serviciul de presă al Mareşalului. ba lui i se părea dimpotrivă. când pe front şi în Europa mor sute de mii de oameni zilnic să se îndrăgostească ? Ceva în fiinţa lui (vocea din el încă nu se rostise. din câte ştia el. parcă aş fi un căţeluş cu care se joacă Destinul. era bun ! Cu ce era mai bun decât înainte când se ocupa de el Patriciu ? Nu era mi bun deloc.care tocmai plecase. ba mai mult. putea să conducă un ziar şi chiar să facă un ziar atât de bun. 165 . lichide şi chipul migdalat). pentru că a treia zi de când mergea să ridice corespondenţa nu se mai arătase atât de oficială (oficială nu fusese ea nici la început. îl invitase la o cafea chiar în acel birou. invitat fiind să converseze. Se mai întâmplase şi altceva cu el. Hm. şi alţii. schiau. Se mirase că un tânăr. În acelaşi timp trăia acest sentiment ca pe ceva impudic. I se întâmplase un lucru gingaş şi brutal. aşezându-se amândoi în cele două fotolii. intuise că aici era vorba de un joc ascuns al destinului. care îl făcea să se simtă vinovat şi în acelaşi timp ameninţat. Virgil Iernuca. se treziseră pe nesimţite poeţi şi prozatori consacraţi. ca Geo Dumitrescu. „atât de tânăr”. se recreau. intraseră. Şeful era la Predeal cu fiica lui. Apoi publicând în revistele care apăreau în acea vreme. Nu avea voie să se gândească la domnişoara Eleonora. fapt care în loc să-l bucure. Pur şi simplu se trezise deodată îndrăgostit (îndrăgostit rău de tot. Eugen Jebeleanu. e-te-te. când temeliile lumii se surpă. tăcuse până acum) simţise. unde se înghesuia. Ei.

) îl invita. îşi lăsă privirea în jos. De fiecare dată când se pierdea îşi simţea sufletul agăţându-se mic şi tremurând de chipul ei. Frumuseţe şi gingăşie. Pentru aceasta gazetarul respectiv trebuie să vrăjească verbul. Pe nesimţite. dar parcă n-au avut puterea de pătrundere a autorului Luceafărului. Ştefan Paul) crede că n-o să fie un mare gazetar. ca şi cum romanul s- 166 . ceva care venea ca şi poezia lui din adâncul fiinţei acestui neam. numai găsindu-se în atmosfera redacţiei. Să dea culoare şi muzică. În politică însă n-a fost inspirat. şi domnul Grigore Patriciu avea această ştiinţă. nu ? mai ales muzică. cum se face un ziar. (adică el. să facă ziarul. să-l lumineze. frazei. să electrizeze cuvântul. a avut o astfel de revelaţie. însufleţitor. trebuie să despice firul grelelor probleme pe care istoria le pune unui popor. simţind acea arsură a sufletului pe care numai un îndrăgostit o simte când ochii fetei de care este îndrăgostit se opresc să odihnească în ochii lui. Se apucă să povestească. emoţionant. A fost prea pasional. acest al şaselea simţ. Trebuie să ilumineze zările. oarecum sfioasă. Este un mare lucru să fii „acel gazetar de geniu”. De ce primejdii trebuie să se păzească. gândurilor lui. şi o făcu simţindu-şi sufletul din ce în ce mai uşor. poate să-l educe. care este dincolo de gazetărie. Într-o epocă precum este aceasta. Există o ştiinţă şi o artă de a face un ziar. articolul gazetarului. La un moment dat. de copleşit şi de îndurerat. de lumină dulce şi uleioasă. învăţase şi el.Domnişoara Eleonora (Eleonora şi cum o mai fi chemând-o ? se pomenise întrebându-se. un efluviu de inefabil. atât de strivit. să-i arate cale pe care trebuie să meargă. El. în orice caz purtându-se admirabil. tot din instinct. textului. La început se simţise „zăpăcit”. Şi gazetăria este un lucru foarte serios şi profund. adică dând dovadă de ceea ce se cheamă o bună creştere. şi asta cu câteva luni în urmă. Un mare gazetar poate să electrizeze o epocă. un popor. Desigur şi Goga şi Iorga au fost mari gazetari. Goga a avut însă un suflu tragic. intimidat de atâta frumuseţe câtă se revărsa pe chipul ei. să înmiresmeze adjectivul. Tocmai de aceea. sau cel puţin aşa simte el. al marelui gazetar. să stea la o cafea şi să discute. Însă el visează la altceva. destinul lui. cum a fost la noi Eminescu. să dea o forţă teribilă ideilor. este să fie scriitor. drumul spre orizontul în care va păşi în momentul istoric următor societatea omenească.

nici nu se gândise ce bea. care trăia în imediata apropiere a Mareşalului. îşi simţi inima bătând fericită şi un fel de nisip luminos îi cuprinsese creierii. Eu. Cumpără la intrare o lumânare. cu chipul atât de fraged. În satul lui. Îl rugă pe şofer să oprească la o biserică. un soare cu dinţi de sfârşit de ianuarie se întrevedea prin perdeaua subţire de nori. Când se văzu afară în lumina zilei. fără săşi dea seama la ceas. Mă bucur. fusese foarte bună. dăduse el din cap. un ţăran tânăr şi încrezător în el. el era ţăran. prin 167 . mă sperie acest lucru. Siliştea-Gumeşti. Îi plăcuse (aiurea.ar plămădi. rămase surprins să vadă că trecuseră aproape două ore de când stătea de vorbă cu funcţionara aceasta de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri. ar fi început să se plămădească acolo. A fost foarte frumos tot ce-aţi spus. Acestea sunt însă lucruri prea intime şi profunde despre care este greu să te pronunţi. având un trecut atât de frumos. de la starea aceea de euforie care-i inundase întreaga fiinţă. O. M-aş fi bucurat dacă şi cafeaua v-a plăcut. şi despre care ştia că se îndrăgostise rău de tot. din Palatul Preşedinţiei Consiliului de Miniştri. şi în acelaşi timp ca şi cum şi-ar fi cerut scuze. Tânăra funcţionară cu expresia aceea inefabilă pe chip ridică ochii şi-l privi sfioasă. Ştefan Paul se mai uită odată la ceas. îl iubeau trei fiinţe minunate. poposit în universul oraşului). ca o boare în biroul în care se aflau. Îşi ceru scuze că profitase atât de mult timp de ospitalitatea gazdei şi se pregăti să plece. da. Întârziase prea mult timp. O aprinse şi cu ea în mână îngenunche în faţa unei icoane: Doamne. era fericit că era îndrăgostit şi totodată conştiinţa lui îi spunea că ce face şi ce trăieşte el este o impietate. surâse fericită Afrodita. în timp ce se pregătea să plece. Da. Acesta opri în faţa bisericii Stavropeles. Ştefan intră înconvoiat în micuţa şi afumata biserică. Când Ştefan se uită. Domnişoara Eleonora îl ascultase pierdută. la. la. îi surâse domnişoara. Şi. iată. Era ca o vrajă care-i ţinea pe amândoi la un loc. Liniştea se lăsă subţire şi mătăsoasă. Dimpotrivă. în adâncul lui. de care se îndrăgostise fără să-şi dea seama. el se îndrăgostise acum de-a patra femeie. şopti tânăra într-un târziu. eu am fost cea încântată.

nemţii vor relua ofensiva. În biroul lui îşi aşezase o hartă pe peretele de la nord. cel puţin în presă. toată lumea alerga după ştiri. după prima mare înfrângere suferită în faţa Moscovei. Ce se întâmplă cu mine ? Ai milă . S-a dat în cutare localitate. Că am păcătuit şi acum mă aşteaptă pedeapsa ! Nenorocul ! Blestemul! Se gândi că cel mai bun lucru ar fi să se căsătorească. că îmi pierd identitatea. şi Ziua avea doi asemenea corespondenţi care însoţeau trupele româneşti în primele linii ale frontului. ei să-I fie credincios. de mine ! Îndrăgostindu-mă. Krasnovorsk. Lucrul acesta îl simt foarte bine. iar pe hartă însemna cu un bold şi cu o mică bucată de hârtie albastră sau roşie victoriile şi înfrângerile (cu roşie erau însemnate localităţile sau forţele armatei sovietice). Ca şi cum ar fi început să sufle dinspre nesfârşitele stepe un suflu al morţii. nu sunt decât un ţăran venit la oraş. Şi erau o mulţime de lucruri care trebuia înţelese. Mai putea acum la sfârşitul lui ianuarie 1942 să mai fie războiul câştigat de nemţi ? Aceasta era întrebarea. speranţele. Ştefan aveau o impresie ciudată. aşa cum şi vorbiseră. o dată cu venirea primăverii. În realitate. mai târziu însă avea să-l vadă într-o altă lumină şi mai cumplită. Au învins ruşii nu-i nimic. pentru că este o fiinţă atât de frumoasă. cu Didina. (aici putea intra orice localitate) o bătălie şi care este rezultatul acelei bătălii ? Aha. şi pe care se putea baza ! XI Mai ales după poticnirile armatei germane. Zamiteli. şi mai profundă. Un intelectual ţăran. şi Ştefan încerca să găsească tocmai aceste raţiuni care ţineau de temelia fenomenului. începând cu corespondenţii de front.firea lucrurilor. Doamne. am senzaţia că mă risipesc. Însă dincolo de această întrebare el voia să înţeleagă. Acest adevăr. Ce să înţeleagă ? Era în el o sete extraordinară şi tragică de a înţelege. iar se aprindeau în sufletele celor care credeau că Hitler este numai omul victoriilor. Însă ciudat. Dintr-o discuţie avută cu George 168 . au învins nemţii. Ţăranul român n-a fost niciodată un Don Juan. Hitler era învins încă de la începutul declanşării războiului.

dragul meu. fatală.” „Dar pentru ca tabloul să capete cât mai precise contururi. Şi a desemnat ca principal obiectiv Leningradul”. este el însuşi. Cel mai mare duşman al lui Hitler. trebuie să fie neutralizată. l-a rugat Ştefan Paul pe ofiţerul care era un fel de „strateg” al Mareşalului. de unde Ştefan Paul îşi ridica materialele de presă puse la dispoziţie de frumoasa funcţionară (care era. la fel de mare ca cea despre care am vorbit mai sus. Şi mai clar. care aparţineau inamicului. îşi înclină colonelul Magherescu fruntea. într-o discuţie la o cafea. Pentru că altfel are generali capabili. astfel că în orice moment situaţia pe teatrul de operaţii era cunoscută în cele mai mici detalii. Această greşeală „fatală” a lui Hitler. declarând că materiile prime şi agricultura Ucrainei sunt principale pentru Germania. a spus colonelul Magherescu. în persoana lui Hitler. ţigara. fără să se grăbească deloc. acest factor propriu a fost înalta conducere militară. şi Crimeea.” Bine. clătină colonelul din cap cu tristeţe. aprinzându-şi. Aş vrea să înţeleg şi mai clar. în ce a constat greşeala aceasta. pentru că la împlinirea unui dezastru nu-i de ajuns să contribuie numai cauze externe : mai trebuie să intervină şi factori proprii. sublinie apăsat colonelul Magherescu. şi un fel de stenodactilografă a Mareşalului). şi în cazul de faţă. Adică la Biroul operativ al Mareşalului ţinea o hartă cu steguleţe (aşa cum făcea el). care a ordonat modificarea planului „Barbarosa”. prin renunţarea la obiectivul principal. înţelesese că Hitler mai săvârşise încă o greşală. spre Ucraina. 169 . care a avut loc chiar în biroul de la parter al Preşedinţiei. mai trebuie ca pe lângă aceşti factori negativi. „În al doilea rând Hitler a hotărât îndreptarea loviturii principale către sud. din câte înţelesese el. trimitea două armate şi un grup de tancuri în sud. servită de distinsa gazdă. Moscova. renunţând la ocuparea Moscovei. domnule Colonel. să intervină şi cei proprii. unul din ofiţerii din anturajul Conducătorului Statului român. portavionul sovietic pentru atacarea regiunii petroliere româneşti. dar generalii săi nu l-au avertizat că face o greşeală enormă ? Din păcate Hitler se consideră geniu militar.Magherescu.

Ştefan Paul o privea cu atenţie. Era desigur efectul unei închipuiri. trei răspunsuri. pentru nimic în lume. dar n-a avut ce face. să se angajeze în acest război. Un timp se lăsase o linişte albă.Ştefan Paul se ridicase să plece. El n-ar fi vrut desigur. care era uimitor de informată. Cât despre problema de partea cui să fii.). Ştii ce mă interesează pe mine Nora ? Dincolo de prăpădul. Pe hol. Basarabia şi Bucovina şi cele două judeţe din sud niciodată. avea. dincolo de toate acestea. că îl vede pe el cum urcă scările. Bun. de iadul pe care l-a declanşat acest război. de câte ori intra în clădirea Preşedinţiei Consiliului de Miniştri. mă interesează să înţeleg. Cum începuse să vorbească despre lucruri mai importante şi complexe. îi răspunsese. uimit şi el de adâncimea şi realismul analizei pe care o făcea tânăra funcţionară. aici există trei soluţii la această problemă. descoperea brusc (când aceste imagini despre un om se schimbă dintr-o dată ai o stare de fantastic) că în faţa lui are o tânără inteligentă. dincolo de spectaculozitatea şi monstruozitatea acestui război. a cărei minte poate să pătrundă într-un strat mai profund al realităţii. cum înaintează. Ce să înţelegi. o linişte de spital. Şi când te gândeşti că discuţia aceasta avea loc chiar în sediul Preşedinţiei. care mi se pare aproape ireală. punând suflet în ceea ce spunea. în care generali cu ani de zile de experienţă şi raţionamente militare nu puteau să vadă limpede. pentru că altfel nu mai câştigam noi Ardealul de Nord. Iată. al Mareşalului se află acolo în clădire. îl invită din nou la cafea. Deci puteţi să-mi spuneţi Ştefan. cum erau acestea. În ziua următoare domnişoara Eleonora (ea îl rugase să-i spună Nora. Frumuseţea deosebită a tinerei femei. Mareşalul nu putea să nu se angajeze în acest război. aproape senzorial impresia că „sufletul” lui. 170 . de acord. felul ei stilat de a se purta îl făcuseră să-şi formeze o imagine falsă despre ea. Tânărul ziarist de la Ziua se gândi că aceste concluzii ale Colonelului erau rezultatul analizelor operaţionale. Ciudat era faptul că în timp ce ei stăteau la cafea nu venea nimeni de la nici un ziar să-şi ridice materialele de presă. ale discuţiilor cu Mareşalul. sau mai departe. pe caldarâm se auzeau din când în când paşii ofiţerilor. Ştefane ? Nu este de înţeles nimic. iar eu v-aş ruga să-mi permiteţi să vă spun pe numele mic.

nu din frumuseţea chipului. De ce ? se pomeni întrebând în şoaptă Ştefan. ei bine în acest război noi n-am fi rămas neutri nici măcar o secundă. spun istoria cu I mare. din feminitatea acestei frumuseţi. pentru că tot frumoasă i se părea şi acum. uimit si fascinat de noua imagine a funcţionarei.A doua soluţie pe care i-o oferea Istoria. oraşele ar fi fost transformate în ruine. Eu te întreb. Lucrul acesta era limpede în mintea lui. Inteligenţa tinerei femei parcă îi atenuase. diafanitatea. şi îl întreb pe orice om cu minte normală. căci pentru noi aşa ar trebui să se numească acest război. ci din misterul. pur şi simplu poporul acesta ar fi fost măcelărit. însă acum îşi concentră atenţia ca să înţeleagă tot ce spune fata aceasta (pentru că la urma urmelor nu era şi ea decât tot o fată. Ştefan. Ei bine. dacă în primul război mondial noi am fi rămas neutri n-am fi făcut niciodată România Mare. să rămână neutru. frăgezimea. în Războiul de Întregire. ca şi Ioana. aici funcţionara teribil de frumoasă de la serviciu de presă al Mareşalului îşi ridică în sus arătătorul.) frumoasă şi inteligentă. ca şi Anghelina. nu. ca şi Didina. Şi apoi. trase ea aer în piept. . Sau a englezilor. ce posibilităţi îi oferea : unu). Deci această alternativă este exclusă. adânc. ca şi Luki. aşa cum au făcut sârbii. mareşalului. dacă în primul război. şi în al treilea rând el însuşi ce posibilitate îi oferea poporului său ? Să ne imaginăm că Mareşalul s-ar fi opus lui Hitler. Nici măcar nu se mai auzeau paşi în holul de la parter al Preşedinţiei Consiliului de Miniştri. Ce-i fusese luat ? Lucrul acesta îl intriga. sau mai bine zis societatea românească a acestui moment istoric. ceva îi fusese luat acelui chip de dinainte. ar fi existat cea de-a treia soluţie. de Întregire. istoria. care are şi ea problemele ei. cine afirmase lucrul acesta ? Întrebarea trecu prin mintea lui ca un trasor) soluţia neutralităţii ? Aici tânăra funcţionară făcu 171 . În acest moment se lăsă brusc liniştea. Spun partidele că ar fi fost mai bine ca domnul Mareşal să fi adoptat (care partide. care era ? Să treacă de partea ruşilor. doi) poporul român. noi am putut să rămânem doi ani neutri.Păi gândeşte-te şi tu. este posibilă o asemenea soluţie ? Ar fi putut domnul Mareşal să facă lucrul acesta ? Şi în sfârşit. populaţia bombardată. Ţara ar fi fost bombardată. care-l fascinase pe el.

În primul rând. repet. L-am auzit mărturisit de gura lui de multe ori. şi i-am stenodactilografiat multe convorbiri. nu eu o spun. gravă. până s-ar fi epuizat. Aici. să obţină provinciile luate cu japca fără să tragă nici măcar un glonţ. iar când nu se aştepta 172 . şi care am fost în anii aceştia din urmă. tânăra funcţionară. Aici Nora ridică iarăşi degetul în sus. şi la urmă mi-ar fi fost uşor să-mi impun punctul de vedere. Ştefane. exact aşa cum erau ele. Ştefane. Spun că ar fi acceptat-o şi ar fi optat pentru ea în primul rând. soluţia aceasta ar fi acceptat-o. Nuanţa aceasta este foarte importantă. Dar aşa ceva nu s-a putut. pe Hitler şi pe Stalin. El ar fi vrut să-şi ferească poporul. Hm. se cutremură. E una dintre cele mai mari minţi în domeniul strategiei. Şi l-am notat. Cunoaşte bine strategiile militare prin care poporul român a reuşit să supravieţuiască în istorie. (nu-l rugase ea să-i spună pe nume ?). libere din fiinţa lui. unele intime. (îi spunea Ştefan ca şi cum ar fi fost colegi ori prieteni de demult). Domnul Mareşal a studiat multe strategii. care trăia acolo în adâncul lui. îşi ridică din nou tânăra funcţionară degetul în sus. ci gândul acela din el. iniţial al domnului Mareşal. Ascută-mă. calmă. Eu dacă aş fi fost în locul Mareşalului i-aş fi lăsat să se bată între ei. Ştefane. de fapt nu el se mirase. ca strateg. Ştefane. făcu iar o pauză. iar în tranşee văzu chipurile lui Paraschiv şi ale lui Nilă. zâmbi Nora. ca să reuşească să-şi menţină atenţia trează). În acelaşi timp era uimit ce repede se obişnuise cu noul chip al Norei. şopti Ştefan. nici îngrozite nici uimite. (În momentul acesta îi veni în minte imaginea frontului. pot să spun că domnul Mareşal. Eu cunosc bine acest gând. Înţeleg.o mică pauză părând că se gândeşte. Află că acesta a fost gândul iniţial. şi la urma urmelor multe gânduri. Europa nu are strategi militari de înălţimea lui. Eu care îi cunosc bine de atâţia ani. Ce curios ! Cuvintele acestea ieşiseră singure. El la această strategie s-ar fi gândit întâi. La ora actuală. Tânăra funcţionară îl privi în ochi. fără să moară nici un om. ca şi de faptul că trăia starea ca şi cum ar fi prieteni. au afirmat lucrul acesta generalii nemţi. De ce ? se miră din nou Ştefan Paul. Ca şi cum cel care asculta ar fi avut nevoie de timp ca să bage la cap ce spusese ea. ca şi cum ele chiar ar fi fost libere pe lumea aceasta. Brr.

se trezi din nou gândul. Terminat nu. Acolo ar fi sărbătorit Revelionul. cred că sunt obosit. unul a luat jumătate şi altul jumătate. a atacat Polonia… Prin acest act Hitler şi-ar fi făcut din poporul polonez un duşman. un popor şi el acolo. ar fi fost definitivă. ne-a făcut să fim la mâna lui. Apoi Hitler. Orice s- 173 . sau n-a fost privit până la capăt lucrul acesta. şi va mai face şi de aici înainte. şopti Ştefan Paul. Uneori vorbind prin vocea pe care el o auzise de atâtea ori răsărind din el. războiul ar fi fost câştigat. românilor. cu bombardarea Poloniei. De ce. eu vi-l dau. că eu v-am luat Ardealul. nu ? Prin Pactul Ribentrop-Molotov (hopa. Hitler este un om cu vocaţia absolutului. el a ştiut foarte bine că în momentul acela ne-a şi băgat în război împotriva ruşilor. Şi terminat. Este un popor de mari patrioţi. Obişnuiţi-vă cu lucrul acesta. cu atacarea. Când Hitler ne-a luat Ardealul de Nord să-l dea ungurilor. Nu. Or lui Hitler dacă-i dădea în gând ideea aceasta. Cu noi Hitler a lucrat genial. acesta ce mai e. voi. dragă Ştefan. când Hitler a decis să ne ia Ardealul şi săl dea ungurilor. Nu ştiu ce am. Dacă ar fi lucrat la fel şi cu polonezii Anul nou 1942 Hitler l-ar fi sărbătorit la Moscova. sau am fost prea concentrat la ceea ce ai spus tu. Stai aşa. aşa cum a reuşit să-şi facă din români. Simplu. de fapt din noiembrie. ai zis că a lucrat prost cu polonezii şi cu noi a lucrat genial ? Păi da. odată ce i-ar fi învins pe ruşi ? Vezi.se trezea şi vorbea singur. ia să fiu eu mai precaut) Hitler şi Stalin au împărţit Polonia. Şi cu aceasta de fapt vă transmit ideea că sunteţi la mâna mea. asta nu s-a intuit. În al doilea rând. Domnule Paul (cuvintele parcă îi zgâriară sufletul). una caldă una rece). Oricât de multe greşeli a făcut până acum. adică vedeţi să fiţi cuminţi. Nora. din clipa aceea cu gestul acesta a făcut două lucruri : unu. Ce-a făcut cu Polonia ? Cam ce a făcut şi cu noi. pentru că aşa a început acest război. Şi victoria lui. Nu trece mai departe. E un vizionar. Poporul polonez nu este orice popor. reţine. se pomenea spunând adevărul tocmai la timpul potrivit. globală. astăzi. să-şi facă din poporul polonez un aliat împotriva ruşilor. se trezi brusc gândul acela din el. globală. (hopa.

cel puţin noi. Ce înseamnă capătul capătului ? Toată lumea trăieşte cu impresia. limpede. noi am scăpat. Adică ţăranii or să are şi să semene. Ideea se mula mai mult ca sigur pe o intuiţie. toată planeta. nu se va termina. îl privea cu milă. Ştefan Paul făcu ochii mari. el nu poate decât să meargă până la capăt. Şi ca orice însetat autentic.ar spune. Ştefane. Adică unde înainte ? Până la capătul capătului. germanii. sau la vară. parcă nu s-ar lăsa cuceriţi. dar fii sigur că pentru Stalin şi pentru Hitler. Şi în această situaţie lumea va avea un curs. Mareşalul nu şi-a făcut din poporul lui o turmă de care nu ţine cont. muncitorii or să muncească. 174 . Ar merge tot înainte. Războiul. Poate mai grav. În cazul în care vor câştiga ruşii. românii. pentru el poporul român contează. Domnul Mareşal cunoaşte acest lucru. vorbi ea încet. stenodactilografa Mareşalului. Liniştea se lăsă dintr-o dată. sau de fapt a treia fază a lui. tot globul va deveni comunist. cu care se înţeleg perfect. poate mult mai rău. Or ţinând cont de vitejia şi inteligenţa cu care englezii au ştiut să-şi apere mica lor insulă. popoarele nu contează. vor pune mâna pe toată lumea. s-ar întoarce în apus ca să-i bată pe englezi. că dacă ruşii sunt bătuţi. Soldaţii vin acasă şi poporul o să-şi reia viaţa. Sigur că Hitler s-ar concentra asupra englezilor. Până când ei. Şi nici pentru domnul Churchill şi Rooswelt popoarele acestea din Răsăritul Europei sau din Asia nu contează. În cazul acesta lumea va avea un alt curs. Şi aşa e. Pentru că dacă i-ar învinge pe ruşi. ceea ce eu nu cred că este posibil (nu ştiu de ce avea el mai demult ideea aceasta în cap. dar nu este adevărat că s-ar întoarce. intelectualii or să-şi vadă de cărţile lor şi de şcolile şi facultăţile lor. Tânăra funcţionară. Până la capătul capătului. chiar dacă nemţii îi vor învinge pe ruşi. sau pe o prejudecată). de viziune. acum în iarna aceasta. catifelată. Atunci se va termina într-adevăr războiul acesta mondial. Ştefane. Pe întreg globul. Cu un fel de milă amestecată cu dragoste. şi japonezii. şi războiul se termină. este unul din vizionarii teribili ai veacului său. Abia de aici încolo va începe a doua. ceea ce este imposibil.

se apropia de graniţele Indiei. a forţelor coloniale ale mareşalului Romel. şi ceea ce discutăm noi. Nu înţeleg. Nu trebuie uitată alianţa cu Japonia şi faptul că armata japoneză. făcut de unul dintre ofiţerii Statului Major. vezi că astea sunt materiale secrete. Iată un plan grandios care ne face să ne amintim de acela al lui Napoleon. (e totuşi de mirare cum chiar în sediul Preşedenţiei Consiliului de Miniştri ei discutau lucruri atât de grave şi de periculoase. aici Nora îi aruncă o privire îngrijorată. date certe… Există. multe lucruri îmi scapă. începu tânăra funcţionară de la Serviciul de presă al Mareşalului. Sunt foarte conştient de lucrul acesta. Acesta este un Raport de analiză. Ce înseamnă de pildă că Hitler ar merge înainte ? Nora. Socotind că după înfrângerea ruşilor. şi Nora se ridică şi deschise cu o cheiţă unul din cele trei fişete de metal care se găseau în Birou. de acord cu forţele japoneze. ele elucidează un plan vast de lovire a Angliei în India. Ştefane. Sper că ai înţeles. Ştefane. să existe o analiză. Nora. trebuie să rămână numai aici. ameninţând forţele engleze de acolo. Fără nici o grijă. ca şi cum i-ar fi spus. spre Egipt. care a avut norocul să trăiască în preajma Mareşalului. Nu cumva această Nora urmăreşte ceva ?) Fii atent. scria cel care făcuse acest raport. înjghebat la Tilsit. să-i asculte pe generali discutând şi făcând analize ale situaţiilor de front. că acestea sunt materiale secrete. Luă un dosar apoi se aşeză pe locul pe care se aflase şi mai înainte. restul de trupe îl are rezervat pentru intervenţia în Orientul Mijlociu. când primea în audienţă pe ambasadorul şahului Persiei ! 175 .În clipa aceea Ştefan se gândi că ar putea afla mult mai multe lucruri de la fata asta. o asigură ziaristul imediat. Ca să afirmi lucrurile acestea trebuie să te bazezi pe ceva. şi cu ofensiva îndreptată prin Ucraina spre Caucaz. Coroborând acţiunile amiralului Canaris. este necesar să împrumutăm şi date istorice menite să ne dezvăluie într-adevăr grandioasa şi utopica concepţie a planului lui Hitler. pentru ocuparea teritoriului nu-i vor trebuie decât circa 50 de divizii. „La această dată. stabilise un teren propice de pătrundere în micul Orient şi planurile de dezvoltare ale manevrei de pe coastele Africii. victorioasă în Pacific. care prin agenţii săi. O să-ţi citez din acest raport. nu ne jucăm cu asta.

cu condiţia ca România să nu fie un stat de numai 18 milioane de locuitori. dragul meu ? Ai înţeles de ce Mareşalul nu putea să se opună lui Hitler ? Pentru că aici era vorba de marile jocuri ale lumii. a unui corp de cavalerie independent şi a unui corp de vânători de munte. care îmi convine şi mie şi dumitale (presupunând că acest Hitler va vorbi cu acelaşi respect cu Mareşalul) ? Hai să vedem. nu este bine să-mi iei Ardealul de Nord. ce soluţie ?” l-ar fi întrebat în cazul acesta Hitler. ca să nu-l las şi pe el să-şi tragă puţin sufletul. i-ar fi răspuns Antonescu. sunt şi eu puternic. Războiul îşi dezvăluie astfel adâncimile sale şi orice efectiv de trupe îi este extrem de util lui Hitler”. Şi ale istoriei. prezenţa celor 20 de divizii române. Poporul meu a fost prea chinuit. în acelaşi timp dacă ai nevoie de ajutorul meu eu te ajut. adică îţi vezi de treaba dumitale. Sunt în joc interese prea mari. ce se sprijinea pe o economie de asemenea puternică. domnule Hitler. elita armatei noastre. Pentru aceasta trebuia să fii un popor de 50 sau 60 de milioane de locuitori. purtat de forţe prea cumplite. Expresia aceasta „marile jocuri ale lumii” i se agăţă parcă pe cutele memoriei. pentru că eu sunt mare. fie ea şi una strategică. nu mai făcea posibilă rămânerea României în expectativă. Privirea ei îi spune de fapt : „acum ai înţeles. exact pe direcţia dezvoltării noului front al ofensivei. Şi vom trăi în pace după aceea mult şi bine. Care spui dumneata că este această soluţie. domnule Hitler. iar pe mine mă laşi în pace. jocul care a luat forma războiului necruţător. nul poate lăsa indiferent pe Hitler. Mareşalul ar fi putut să spună. după ce îl vei învinge pe acel Stalin nu te vei atinge în continuare de mine. „Ei. lucrurile se puteau desfăşura şi aşa. ale destinului popoarelor. În schimb dumneata. Te lupţi cu Stalin. adică să rupi din trupul ţării mele nici cea mai mică bucăţică. cu o armată puternică. Aşa s-ar fi putut întâmpla. toată istoria. Îţi ofer o soluţie mai convenabilă decât aceea de a-mi lua Ardealul ca să mă bagi pe mine în război împotriva ruşilor alături de dumneata. Aici Nora tăcu şi îşi ridică ochii de pe filă privindu-l cu înţeles. este aceasta.În această conjunctură. cu atât mai mult cu cât aceste forţe se află cu arma la picior pe obiectivul lor final. Această soluţie. Abia în cazul acesta ai fi putut să stai deoparte. bineînţeles contra cost. dumneata te duci în răsărit şi te lupţi cu Stalin. 176 .

desigur. se miră funcţionara de le Preşedinţia Consiliului de Miniştri. I-a uite. şi nu era nici un om politic prost (adică nu era un sforar. între două mari popoare imperialiste. La cârma României se găsise un General cinstit şi patriot. Interesant. Ai căzut aşa deodată pe gânduri. se sperie. Ştefane. România şi Polonia fuseseră împărţite. la ce te gândeşti ? Tresări. Aşa mi se întâmplă de multe ori. 177 . mai ales acum când la conducerea lor veniseră doi nebuni care le aţâţau şi mai rău. Rusia Sovietică şi între războinicul popor german. speranţa. ba dimpotrivă. Atunci pe mâine. unul din acei oameni politici setos de putere.Aflate între Marea Putere expansivă din răsărit. Ştefane. Nu ştiu ce se petrecea cu mine. Sau mai bine zis uneori. Se uită la ceas. Ştefan îşi aduse aminte că la ora douăsprezece trebuia să fie la redacţie. pentru că trăiai ceea ce te preocupa. el găsise o soluţie. ale tinerei funcţionare care îl privea curioasă. Ce e. gândea simplu şi ţărăneşte. Rusia sovietică şi Germania. Aşa trece el. luând parte bineînţeles la un război. răspunse Nora. după care se putea ivi. şi ochii îi rămaseră agăţaţi de buzele întredeschise. mergeam pe drum şi treceam pe lângă oameni fără să-i salut. în copilărie însă mi se întâmpla foarte des. Dumnezeule ! se pomeni exclamând. să îşi deschidă o cale în istorie. cu ajutorul lui Dumnezeu. care pe deasupra mai era şi un strateg de renume în timpul în care trăia el. Nora îi zâmbi prieteneşte. care este setea de putere). În momentul acesta Nora se uită la ceas. în acelaşi timp cu căldură. Ce este ? Nimic. nu cea mai bună. când… discuţi lucruri interesante. Era aproape ora două. Aşa se face că acest general a făcut ca România să nu aibă soarta Poloniei. belicoase. Am văzut de la început că eşti un băiat deosebit. Se vedea că eşti frământat. domnişoară. dar una prin care putea ca ţara lui să supravieţuiască. Cu o ţară împărţită între cei doi mari lupi ai veacului. ca politician era aşezat. zâmbitoare. Ce repede a trecut timpul. victimă a acestei boli.

Care îl ajuta să înţeleagă.XII Ştefan Paul se pomeni. Nu. sau şi mai rău. După un timp el uită că şi-a închipuit doar că tu eşti plin de toate ticăloşiile de pe lumea asta. sau în timp ce se gândea unde să plaseze un articol. se întâmplă un fapt ciudat şi cu el. să-i fie şi mai clar faptul de ce Mareşalul Ion Antonescu nu se oprise la Nistru. el chiar crede de acum că tu eşti un prost şi un ticălos. în zilele acestea însă începea să devină realitate. Paraschiv. De fapt el. numitul Moromete Paraschiv şi să-i zică. dă-mi. Uneori. că el. el. la el. chipul lui Paraschiv. este legionar ! De ce l-o fi bănuit el Paraschiv că el se putea înhăita cu legionarii ? O dată îi trecuse prin minte un gând. că începe să selecteze material pentru un roman. măturător. Care îi stricase lui tot cheful. Cu fiecare zi i se deschidea în faţă o viziune nu numai halucinantă. la Nilă şi la Achim. Şi atunci ca această ură a lor să aibă un temei. Ca să vină el apoi. nene Paraschive. acel individ care te urăşte îşi închipuie că tu eşti un prost. aşa cum a fost el. dar şi explicită. ajungând mai rău decât el. se apleca atent. pe la alde Parizianu. pe care le socotea relevante. şi ca ea să crească şi mai mult. Toţi erau pe front. iar individul nu-şi dă seama de lucrul acesta. În ultimul timp i se întâmplase de mai multe ori să se gândească la Paraschiv. stăruind îndelung asupra unor idei. asupra unor lucruri. Or acesta era lucrul cel mai important. ar fi vrut să-l vadă pe el. Achim era la Căile ferate. Paraschiv. şi mie o bucată de pâine ! Iar el. De fapt aceasta este opera subconştientului. Asta trebuie să se fi întâmplat cu Paraschiv. Ideea exista demult în subconştientul lui. al lu’ Parizianu. De când îi luase în concentrare nu-i mai văzuse pe nici unul. De exemplu se aplecase cu atenţie asupra unui material care îl ajutase să înţeleagă. o ură împotriva ta. Asupra unor texte. Ştefan Paul. De aici gândul lui pătrunse şi mai adânc. pe al lui Parizianu. când venise taică-su pe la el. Aşa simt ei. un ticălos. că eşti plin de toate defectele. ca şi cum ar fi fost acolo cu el. până la distrugerea ta. şi începu să facă lucrul acesta cu mare interes. cu ochii lui înroşiţi de răutate. Sunt oameni care te urăsc. să se umfle în pene şi să zică 178 . mă. îi apărea viu. în timp ce dădea titluri ştirilor.

şi toţi din Siliştea Gumeşti ce bun este el Paraschiv al lu’ Moromete că l-a ajutat pe amărâtul ăla al lu’ Parizianu. cu Ştefan al lu Parizianu. Bine. Iar prin acest gest. ca un puţ care nu se mai termină. Era ca şi cum ar fi avut o revelaţie. şi în loc să-i mulţumeşti lui Dumnezeu că ai avut noroc. strigă gândul acela din el. şi pe care până atunci n-o văzuse o dată în viaţa lui. Nu e bine. De data aceasta vocea care îl aducea mai întotdeauna la realitate răsună în lăuntrul lui limpede. Mai bine te-ai duce la o biserică şi te-ai ruga Domnului să te ierte. ajunsese el. în sufletul lui. clar. tu nici acum. se arăta ce mare şi ce bun este el. care şi acum numai la tine se gândesc. Aha. Paraschiv s-ar fi simţit mare. al lu’ Parizianu. coclită ridicându-se de data asta împotriva lui. Paraschiv. tu stai aici în Biroul ăsta unde este cald. el. unde ai avut prilejul să-ţi împlineşti menirea de gazetar.: îţi dau. mă. ar fi văzut şi ai lui. din adâncul lui simţi o ură verde. adică exact aşa cum era. că uite se mileşte de amărâtul ăsta al lu’ Parizianu. din Siliştea Gumeşti. Paraschiv. Ceea ce îl făcea în conştiinţa lui pe Paraschiv să se vadă ca fiind un om mic. al lu’ Parizianu nu ţi-e ruşine ! Ăia mor săracii în tranşee. al lu’ Parizianu. cu care nici nu copilărise. Ca să vezi ce fiară poate să fie omulm ! Adică era mai bună ţiganca lu’ Paraschiv cu el. care a ajuns rău de tot. să-ţi realizezi visul. Ştefane. bă. după atâta timp nu l-ai iertat pe Paraschiv ? Nu e bine. ajunsese mai mare decât Paraschiv al lu’ Moromete. aste era. care era văru-su ! În clipa următoare. îşi fac nevoile pe ei. nu suntem noi veri ? Şi de ce să nu-ţi dau la o adică. îngheaţă. Dacă el ar fi ajuns un nenorocit în Bucureşti. al lu’ Parizianu. Pe când aşa. În clipa aceasta Ştefan Paul împietri. ca şi cum furia ce se ridicase în sufletul lui ar fi declanşat un resort ciudat. Ptiu ! se pomeni Ştefan Paul scuipând pe covor în biroul lui. decât el. În momentul acesta simţi o durere adîncă şi neagră. cum să nu-ţi dau. Mai ales că tu ai uitat atât de uşor că pe când alţii mureau pe front tu erai iubit de trei femei. deşi nu văzuse nimic. XIII 179 . şi ce mare a ajuns el în Bucureşti.

de la Plevna. din jurul Kievului. oricât de contrariat fusese. treptat. îl primi pe von Killinger care. Alături de armata română nu putea rămâne decât o divizie germană. O comunicare urgentă din partea lui Hitler trebuia să-i parvină imediat. după ce au salutat la despărţire pe General. unde va fi aşteptat.„Aşadar. menajându-le moralul şi dându-le timp să se obişnuiască de acum încolo cu ideea aceasta. îşi văzuse visul spulberat. Se închise în vagonul său şi nu apăru decât la Focşani când. din care au coborât pe rând. Pe consideraţiile desfăşurării operaţiunilor la aripa de sud a frontului. după care s-a închis din nou în vagon nemaiapărând până la Tighina. prin ocuparea Odessei. suita i-a văzut reapărând în uşa vagonului. Au stat în vagon mai bine de un ceas.” Speranţa terminării războiului se spulberase. care-i ceru. păstrând atitudinea lui amabilă de amfitrion. Cineva a afirmat chiar : „Asta este telegrama marelui duce Nicolae. în perspectivă. din partea lui Killinger să se deplaseze cu trenul la Focşani. Puţin timp după sosire misterul era dezlegat. De înţeles că această chemare intempestivă a fost de natură să stârnească diferite comentarii în rândurile ofiţerilor de comandament. rigid cum era. în momentul în care Generalul terminase de inspectat cele două divizii ce primiseră ordinul de demobilizare. personal. iar trupele române sunt solicitate a merge mai departe. Generalul. Fiecare a tras concluzia că nimic bun nu putea să-l aştepte pe General de la această întrevedere. etala pe faţă un surâs de circumstanţă. impenetrabil. Ucraina devine teatrul principal de luptă pentru toamna anului 1941. După scurgerea acestui timp. către domnitorul Carol I : Treci Dunărea pe unde vrei. La convorbire a asistat şi Mihai Antonescu. Războiul nu se terminase pentru România. restul forţelor fiind necesare marii bătălii. şi vino cât mai repede în ajutor. în uşa vagonului. Mai înainte de angajarea bătăliei pentru Kiev. în ce condiţiuni vrei. Acesta. Hitler ruga pe Generalul Antonescu să participe cu toate forţele disponibile la cucerirea Transnistriei până la Bug şi Mare. prea conştient de toate dificultăţile politice ce se vor 180 . ca totdeauna în asemenea momente de grea cumpănă. care-i era caracteristică. De înţeles că Generalul. este chemat urgent prin telefon de Ică Antonescu. a rămas în uşă până ce trenul s-a pus în mişcare. treptat. Era prea frumos ca să se adeverească.

germanii s-au avântat prin breşa de peste 300 de kilometri. „Nu se putea admite ca o armată de 20 de divizii victorioase să plece acasă în momentul când aliatul ei ducea o bătălie importantă pentru distrugerea inamicului comun. Nu se puteau asigura provinciile recucerite prin lupte grele decât dacă armata inamicului era distrusă. 181 . acestuia nu-i era permis să o comită”. etc. Toate partidele istorice. Era cercul vicios în care se angrenase. şi oameni politici Generalul le-a răspuns chiar atunci. ca Generalul Antonescu să comită un aşa grav act de defecţiune. Şi spunând „nu se putea” spunem că nu se putea admite din partea lui Hitler. pentru cucerirea întregii provincii. Era cu neputinţă un refuz pentru orice om de stat şi militar. cât mai cu seamă pentru ţară. atât pentru General. Dintr-o dată Generalul începea să devină nepopular. în timp ce Bulgaria stătea cu arma la picior în spatele României. în caz contrar această armată ar fi venit din nou să le reocupe. şi care nu putea rămâne fără consecinţe. Chiar în rândurile generalilor s-au auzit dezaprobări. Acestor Generali. etc. creată în frontul sovietic. nu a putut refuza. în timp ce Horia Sima aştepta la Berlin cea mai mică greşeală în conducere din partea Generalului. Răsunetul ce l-a avut în ţară această continuare a războiului a fost foarte defavorabil. şi că merge mai departe la Bug spre a-şi justifica şi întări dreptul la întregul Ardeal. dacă armata germană ar fi fost bătută. I se oferise Transnistria drept plată pentru efortul ce i se cerea în afara condiţiilor iniţiale. împotriva Generalului anumite forţe. asupra Nordului Transilvaniei. Curios faptul că încă de pe acum încep să se cristalizeze unele atitudini. Refuză categoric. de eforturile la care va fi supusă armata. Nu se putea ca 20 de divizii să stea cu arma la picior când germanii deja simţeau lipsa efectivelor. După cucerirea Kievului. spunând că el nu are revendicări peste Nistru ci numai în vest. l-au atacat. în acele circumstanţe. în cap cu partidul comunist. Singurul lucru ce obţinuse era ca acţiunea armatei să se limiteze pe Bug. care ar fi fost similar cu o desprindere din alianţă. Era fatalitatea care începea să-şi joace rolul. În timp ce armata ungară mergea cuminte alături de germani pentru acelaşi Ardeal.ivi. după încercuirea lui (în această încercare fiind capturate patru armate sovietice). înainte. şi să se regrupeze. de nepopularitatea unei astfel de acţiuni peste frontieră.

care era menit să aducă înfrângerea inamicului împotriva căruia luptam. reluându-şi activitatea de Conducător al Statului. Spre a marca public această atitudine. Oricum. poarta Caucazului. Corpul de cavalerie ia parte la bătălia de la Melitopol. şi care aveau misiunea de a apăra. În acest timp. impunând o grea înfrângere inamicului. pe care o exercitase prin intermediar pe tot timpul campaniei.În această acţiune de mare anvergură Corpul de Cavalerie de pe Bug. deveniseră disponibile prin înaintarea trupelor germane spre Nipru. dar care se dovedi în curând că fusese o greşeală fatală a războiului. era cucerit la 19 noiembrie. Runsted trece râul Mius şi intră în Tanganrod. împreună cu unităţile blindate ale lui von Kleist. prin această imensă breşă înaintarea germană era spectaculoasă. ca acela de la Kiev. la Marea de Azov. Armata a XI-a. Generalul cedează şi la această cerere socotind o participare simbolică a acestor două mari unităţi române la desfăşurarea manevrei pe care putea să o creadă hotărâtoare sau apropiată de victoria finală. a lui Manstein. împreună cu corpul alpin al lui Avramescu şi detaşamentul de cavalerie Korne. de a acoperi spatele trupelor ce atacau oraşul. Generalul consideră războiul încheiat. von Paulus ocupă Harcovul. comisă de Hitler. ocupă Crimeea şi blochează Sevastopolul ! XIV „Odată Odessa căzută. el s-a înapoiat la Bucureşti. neangajate la Odessa. el demobilizează majoritatea forţelor lăsând pentru paza Transnistriei şapte divizii de infanterie şi trei brigăzi de cavalerie independente. era vorba de ocuparea Crimeii. Prilej pentru cererea unui al doilea eşalon de forţe român. După cum a scris şi presa (ştirea a fost anunţată şi comentată de toate ziarele din Capitală). pentru a doua oară. Niprul este trecut. bazinul Doneţului este trecut. La această înaintare luau parte cele două corpuri române. Nu se putea împotrivi cererii de participare la un succes. Rostovul. Era vorba de misiuni de urmărire specifice cavaleriei. Organizează la Bucureşti o paradă militară cu trecerea 182 . împreună cu Corpul Vânătorilor de munte.

îi acordă răsplata înălţării la gradul de mareşal. Ţara şi Regele. Opinia publică era satisfăcută. potrivit Regulamentului înaintărilor în armată. reaşezând de-a pururi temeliile Neamului românesc. amândoi comandanţi de armate victorioase în războiul din 1916-1918. victorie incontestabilă a armatei române... Eliberarea celor două vechi provincii româneşti. marcau cu prisosinţă un sfârşit victorios al războiului.Cu vrerea Domnului. feldmareşalul Keitel. rămânea prezenţa simbolică a celor două corpuri.. Cucerirea Odessei. Încercările de protest ale partidelor politice făcute la trecerea armatei române peste Nistru. unde era specificat că un general de armată care a condus victorios una sau mai multe armate în război poate fi înălţat la gradul de mareşal.” Era evident pentru oricine că această demonstraţie militară sublinia public o atitudine categorică. fără putinţă de răstălmăciri. Mareşalul pute fi mulţumit. am izgonit de pe pământul strămoşesc pe duşmanii Neamului. prin sângele eroilor noştri şi a bravilor soldaţi germani. de recunoaştere şi subliniere a atingerilor scopurilor pentru care România intrase în război. şi prestigiul conducătorului se menţine la înălţimea morală a celui câştigat la reprimarea rebeliunii. satisfăcea atât orgoliul armatei române. pe sub Arcul de Triumf.. cât şi pe cel naţional. El declara : „. faţă de conducerea generală a războiului din est : o atitudine de degajare din conflict. cel de cavalerie şi cel al vânătorilor de munte. drept mulţumire pentru aceste rezultate strălucite. plus administrarea Transnistriei. redându-vă libertatea şi credinţa. o atitudine de pace. înapoiate în garnizoana de pace. Acest articol de regulament fusese pus în aplicare prima dată la înălţarea în grad a mareşalilor Averescu şi Prezan.trupelor. 183 . obţinute într-un termen atât de scurt. încetaseră. paradă care se desfăşoară în faţa regelui şi a reprezentantului special al lui Hitler. onoarea şi drepturile. nu-şi mai găsea o justificare naţională. Ne întoarcem biruitori în glia moldovenească a lui Ştefan cel Mare.. care fusese lăsată în seama României. Ca semn de participare materială şi ideologică la dezvoltarea războiului Germaniei către est. Prezenţa trupelor române în masă. precum şi detaşamentul Korne..

Parcă prea frumos fusese acest an. iar cele noi abia începeau să funcţioneze. se terminase cu bine. Nici modul. al acestui război ca să fie adevărat. nu prevesteau nimic bun. mai ponderat. Lucrul acesta. Nici un om politic din istoria acestei ţări nu fusese pus în faţa unor probleme atât de grele şi de complexe. şi-l dădu dactilografei să-l bată. Rezolvarea tuturor acestor probleme revenea drept mandat noului şef de guvern. Dând curs acestei stări de spirit scrise un articol „Să nu ne bucurăm prea devreme”. cu mână de fier ţara. coroana compromisă. îi dăduse drumul. Nimic nu mai rămăsese din România Mare”. “Dimineaţa” în schimb îl atacase violent pe Mareşal în mai multe rânduri.Bilanţul. apoi. Sigur că în războiul din răsărit muriseră oameni. anul acesta. de efect. Hitler. Ardealul pierdut pe jumătate. populaţia demoralizată şi panicată. de altfel nimic nu se face pe lumea asta fără jertfe. acum în ianuarie se împlinise un an de la înăbuşirea revoltei legionare. de nerezolvat : problema teritorială. la vest. Şi totuşi. probleme cu refugiaţii. nedotată modern. economia zdruncinată. Adică un an de când Mareşalul conducea singur. început de anarhie. unele din ele. îi crea o stare de nelinişte. sau să-i stârnească cine ştie ce comentarii. “Timpul” lui Gafencu se arăta a fi mai prudent. Luase conducerea ţării în condiţii catastrofale : graniţele prăbuşite de jur împrejur. primul an de guvernare. finanţele dezorganizate. la sfârşitul primului an de guvernare. ca să intre în numărul de mâine. a legionarilor. un an de vâltoare în istoria 184 . mai bine zis a încercării de lovitură de stat. putea fi socotit ca foarte bun. cu titluri pompoase. atât pentru el cât şi pentru ţară. neinstruită. Niki Dumitrescu îl citi cu atenţie fără să se entuziasmeze. zgomotos şi patriotard în care tratau ziarele şi revistele victoriile obţinute de Mareşal şi de aliatul lui principal. Aşadar. cam plictisit. În “Universul” lui Stelian Popescu apăreau articole ditirambice. se intitula articolul. ţipat de toate revistele şi ziarele îl irita pe Ştefan Paul. pierdute în întregime fără lupte. primul. aşa cum glăsuia şi cronicarul acelui moment greu şi important din istoria neamului românesc. tot fără luptă. cele mai importante. armata umilită prin cedări de teritorii fără luptă. căutate. provinciile de la est la nord. în interior. în exterior vechile alianţe părăsite.

de care depinde soarta războiului”. fără putinţa de a le putea deosebi una de alta. În acelaşi timp Grigore Patriciu. împreună cu Mareşalul. care răspundea de destinul lui. gata în orice moment să se prăbuşească peste acoperişuri. suntem în zece februarie. pe Ştefan Paul. încât printr-o stranie dialectică a contrariului. scotea doar un ziar ? Grigore Patriciu era tot la Sinaia cu fiică-sa. când află de la unul din oamenii cu care lucra că sunt deja în zece februarie. XV Primele zile de februarie ale anului 1942 veniseră brusc. îl presimţea viclean. sau Niki. cu burţile de apă. că oamenii mergeau nepăsători pe stradă. „Păi cum. încet. plin de o tristeţe amară. şi parcă. Zilele de februarie erau ploioase. ca să-l atragă în această capcană. Şi el poporul român. dar toate foarte importante. Îi era teamă de viitor. din ce în ce mai puţini. Încolo zilele treceau una după alta. îl neliniştea. când mergea pe stradă şi simţise foarte clar acest lucru. ca şi cum el. 185 . aşa cum era el prins de treburi mărunte. cel puţin Ştefan Paul credea că încă se mai găseşte în luna ianuarie. Nu mai era aceiaşi situaţie ca în toamna anului 1941. fusese atât de bun. Trimitea regulat editorialul. Norii. cu o nepăsare care lui i se păruse sfidătoare. cu umărul acela care-i zvâcnea ca un cap de iepure. Şi el ce făcuse de nu ştiuse. Oraşul. cu burţile scămoase. o cursă. i-ar fi întins acestui neam. grele cenuşii. îşi vedea şi el de viaţa lui mai departe. când se întorsese el de pe colinele Odessei (care avea să fie cucerită puţin mai târziu). de plumb. chiar îl mirase. cu două feţe. trebuiau să-l scrie ei. viitorul. la Stalingrad se dau lupte grele. de o nelinişte de plumb. se lăsaseră jos şi treceau înspre Buftea. cu profunzimile sale.noastră. bun şi naiv. ca o turmă de bivoli. pe el. Acum situaţia era alta. domnu Paul. Mergea pe stradă şi simţea sufletul acestui oraş mare şi bătrân. Oamenii mergeau pe stradă trişti. căzuseră în această cursă. cenuşii şi negri. Ştefan Paul. iar când nu făcea lucrul acesta (se întâmplase numai de două ori) el.

Ştefan Paul bine acum. plin de impietate. îşi simţea oasele durându-l de atâta oboseală. şi omenia extraordinară cu care venise către el. Aduna în continuare material. marele gazetar. băiete. Romanul. uitarea de sine care li se păruse celor din satul său un lucru nefiresc. Ei. talentul său extraordinar care dinamita textul. De aceea îl şi înjurau când îl vedeau că trece pe drum şi se gândeşte la ale lui. Un fel de interiorizare. Pentru că el nu era un crai. trebuie să-ţi continui studiile ! Nu o faci decât din comoditate. se pomenise el vorbind singur. Nici nu se dăduse bine în pat că şi căzuse. care îl impresionase prin cinstea şi puritatea. în somn. se lăsase uşor o boare de înserare. Însă de fiecare dată cum se întorcea acasă în garsoniera lui curată ca o farmacie. sociologică. Nu ştiu cum să spun. vede el. Iar pe Anghelina şi pe Ioana să le iubească desigur şi pe ele. şi care continua. că talentul tău de gazetar îţi este de ajuns. dar altfel. (Călătorie. de care el credea că se apucase cu adevărat nu mergea. psihologică. bine după ce se rugase atunci în biserică. auzise vocea aceea din el. adică prins de treburile ziarului până peste cap. că aşa n-o să ajungi prea departe !) Ca un revers la viaţa pe care o ducea (orele lui cu adevărat fericite erau cele pe care le petrecea în discuţii cu Nora). în acelaşi timp.) După ce îşi dăduse seama că se îndrăgostise de Nora. (Aha. starea aceea de îndrăgostit care-şi pierduse capul pentru Nora încetase brusc. Era în tindă la el. cu aceste iubiri pe care poate că satana i le dăruia. ca un pietroi la fund. sau cel puţin aşa credea el. că se înălţau pe o cultură istorică. se întâmplase cu el un fapt care lui nu i se păru deloc ciudat.pe care din articole începea să-l cunoască mai profund. să nu-şi bată Dumnezeu joc de el cu dragostea. şi sufletul anesteziat. făcea verbul să fie greu şi să ardă ca un rug în acelaşi timp. vezi. uimitoare. dar şi economică. dar şi pentru că ţi-a intrat în cap o prejudecată. Auzi 186 . îi reveneau în minte imagini din călătoria pe care o făcuse de curând în satul lui. Seara târziu când ajunsese acasă. pune mâna pe carte din nou şi învaţă. Nu. de ce ? se pomenise întrebându-se. sau mai bine zis formaţia lui de ziarist. El trebuia s-o iubească şi să se căsătorească numai cu Didina. el era altceva. de scrierea articolului. mersese la biserică şi se rugase. şi trăise lucrul acesta ca pe un sentiment neliniştitor. dar s-o facă omeneşte. de adâncire în el. şi cum se întindea în pat.

înălţându-se şi ţinându-şi într-un fel mândru capul. mă. şi împăcaţi-vă ca oamenii. du-te. sumeţindu-se. Că. Irina aceasta când era el mic era o sfrijită. un fel de transfer psihologic). o luă încet înspre poartă.t. bă acolo ? (deşi în mintea lui bănuise cine este. să te duci. nu spuse nimic. nu sunt nici atâta lucru pe lumea asta. Ioano. asta este. mă din gură. tot ca o înserare. Ştefane. vezi. nu mai striga aşa ! îl rugă fata care stătea lângă stâlpul porţii. o fetiţă mică şi gălbejită. Ce e. Ştii tu. îşi spusese Ştefan în gând. Hai. În faţa lui. dar nu strigă. Dacă se întâlnise cu două 187 . silitoare. acolo. care sunt mai rău decât un c…. îl luă fata din scurt. Care eşti. stătea Irina lu’ Boţoghina. Poate de aceea şi inima începuse să-i bată tare). ca să vă împăcaţi. Da multe mai ştii. n-ai zis tu că nu sunt nici un rahat pe lumea asta ? Mai vrei tu să te întâlneşti cu mine ? Hm ! făcu Ştefan Paul în gândul lui. Se apropie sărbătorile de Crăciun. A zis că vrea să se împace cu tine. ai fi zis că s-a pitit după el. că ai mai făcut tu o prostie. Vorbind singur cu el. Aşa a zis. cum. ca şi cum i-ar fi spus. mai vrea să stea de vorbă cu mine ? Chiar o să-i spun. pierind în înserarea care se lăsase acum şi mai groasă. să ştii. Îi venise să strige. aducându-şi aminte de întâmplarea dintre el şi Ioana. acolo ?. se pomeni în faţa casei Ioanei. am crescut mare. nu măi vorbi aşa tare. bă. un fenomen de interiorizare a lui Moromete. Ioana m-a trimis. mă. petrecută cu vreo trei săptămâni în Gâltan. Ştefane. Irino ! Te-ai făcut mare şi le ştii pe toate. Ce vorbeşti. Ce este ? şoptise el. dar bună la carte. c-ai mai fost. nu este nimic. Ce să fie. rămâi cu bine ! şi Irina lu’ Boţoghină îi întoarse spatele. Dacă Ioana a zis să te duci. să nu faci prostia să nu te duci. cum făcea Moromete (îşi dădea seama că admirându-l se producea. eu zic că nu trebuie să glumeşti. Irino ? Taci. Hm. unde el se dusese să stea de vorbă cu ea. şi ea mi-a spus să vin şi să-ţi spui. Care eşti. să mergi acum la ea. mă. şi îşi văzu de drumul ei. care eşti. tot eu ţi-am spus să te duci. bucură-te. înăuntrul lui. tu ! Ştefane. nu ştiu ce prostie ai făcut. Mi-a spus să te duci.dinspre poartă o voce de femeie. o auzi. Ioana e om adevărat. După ce m-a făcut Niminea. că nu măi sunt fata aia pe care o ştii tu. fa. fa? Eu sunt.

mai trăiesc pe lumea asta. se scăldaseră în Gârlă cât fuseseră copii. şi m-a durut şi pe mine sufletul când am văzut că după un an şi mai bine. Inima satului se pătrunsese de tristeţea vremurilor care veniseră. şi în momentul acela Ioana i se păru singura prefăcută dintre toate. (zisese strini. fa. nici măcar o bucată de hârtie. Ştefane. acolo în străfundurile sale era numai amărală. Să nu te fi prăpădit pe-acolo. se miorlăi ea. mâncaseră mămăligă din porumbul care crescuse pe pământurile satului. satului Siliştea Gumeşti. n-am murit. alde al lu’ Pârleaz. el. care fuseseră oameni de la el din sat. Măcar să-mi fi spus. vorbi Ioana rezemându-se de stâlpul porţii. Ioano. Bună seara. una mică. la poartă. Ştefane. că acum nu mai e vară să-l ducă în lucernă şi să se iubească cu el. nu străini. mormăi el mai mult. îi părea rău. Şi acum. parcă avea o tăietură de lamă de cuţit) Ce spui. Bine ai venit ! îl întâmpină ea bucuroasă. fă. că nu e uşor prin strini. pe care îl cunoscuse bine. Sigur că da. 188 . şi bărbaţi maturi. pentru că tot nu credea mieoneala ei. să îngheţe. Nici nu trecu bine podeţul că o şi văzu apărând de după poartă. să-mi fi trimis şi mie. Ioano ? o luă el peste picior. Bine te-am găsit. Semn că venise să stea cu el de vorbă la poartă. ţuşti şi ea. că mi-a fost şi mie gândul la tine. bătuseră cu tălpile lor pământul satului.mogâldeţe pe drum. că te-a durut ce-am spus eu atunci. dintr-o scrisoare. eu mai sunt. Se apropie de poarta ei. Da crede-mă şi tu pe mine. şi Ion Traian. chiar dacă nu mă gândesc la tine. de parcă l-ar fi aşteptat. Da eu mă mir cum de mai vrei tu să stai de vorbă cu un niminea. îi sângera sufletul după fii lui. că am ţinut la tine. Adică nici nu suferea comparaţie cu Didina. cum era alde a lu Fifirică. Şi mi-o fi fost şi mie dor de tine. Un timp părură amândoi stânjeniţi. du-te dracului de proastă. Măcar atâta să-mi fi trimis. simţea bine lucrul acesta. Păi da. E bine. spuse el într-un târziu. Aşa se fixase cuvântul la ei în sat. iată. Exact ca atunci. şi deodată. Ştefan Paul. Ştefane. care nu e nici măcar un rahat pentru tine pe lumea asta… Mă mir. miriştile. Muriseră mai mulţi tineri.

leşioasă. Bine că nici n-ar fi făcut-o chiar dacă ar fi fost rugat. cu tindă spoită cu lut. Ioano. În prima odaie în care se afla cuptorul. Ştefane. Acum chiar că nu mai ştia nici el ce trebui să facă. mă. Înaintă până în mijlocul odăii. întorcându-se şi cuprinzându-i cu privirea toată odaia. „Femeia te ridică. O luă pe urmele ei. de data aceasta cu asprime. intră. Ştefane. ca să trăiască. se mişcă Ioana de lângă stâlp. E frumos la tine. la urma urmelor cum zici tu. Eu te-am pus la încercare. Că adevărul este. Pereţii erau spoiţi de curând cu var. zâmbindu-i blând. îi răspunse Ştefan. Ştefane. femeia te omoară”. Simţea în gură un gust sălciu. Ciobane ! făcu ea. îi răspunse ea. Hai. eu te-am chemat ca să te uiţi la mine. pe la Bucureşti. de Crăciun şi de Paşti. mă. al lu’ Parizianu. îşi aduse aminte în clipa aceea că auzise un cântec. Ce va fi acum ? Ce se va întâmpla ? Aşadar. Înainte de a ajunge la scara din bârne auzi câinele sărind în lanţ şi mârâind. Hai să mergem în casă. Parizianu nu se băga deloc. Să văd ce zici tu. văruiau. Era treaba femeilor. fără geamlâc. Ştefan rămăsese aşa. şi pe vatră spuza. Ce te uiţi. Lampa aprinsă răspândea o lumină gălbuie. întors pe dos. Hai. adevărul despre tine. te pomeneşti ! 189 . Ioana închise uşa în urma ei. Nea ! Nea de aici. Ioana se opri în loc ca să-l apere. ca la oamenii mai săraci. Aşa făcea şi maică-sa acasă când era mic. Casa Ioanei era scundă. care căutau şi ele să-şi facă din locul în care se adăposteau. îl îndemnă Ioana. aşa ? vorbi Ioana. Mirosea a var proaspăt şi a sărbători de Crăciun. nu să stai cu ochii pe pereţi. aceasta este femeia. Tu ştii. când ţi-am zis aşa. deschizând uşa de la a doua odaie. privindu-l ca şi cum ar fi vrut să vadă dacă tot el este. Ori aşa ai fi stat şi pe acolo. şi atunci întorceau toată casa pe dos. un loc cât mai curat.Ştefane. Ştefane. se vedea o candelă arzând în perete. sub o icoană. băiatul ăla pe care-l iubise ea cândva. şi numai tu. sărace şi chinuite. Ea cu Bâta. Era o odaie în care dormeau două femei. deschizând poarta. gustul cenuşiu şi sălciu al existenţei. care făcea cald.

Te rog să mă ierţi. o putea emana îi învăluia pe amândoi. am fost atât de prins şi s-au întâmplat cu mine lucruri atât de grave că n-am mai avut timp să-ţi scriu. continuă el. Iar eu. îi răspunse potolit gazda. Or vocea aceasta spusese că el va avea un destin deosebit şi cum va vrea acest destin aşa va fi viaţa lui. Am greşit. Şi mie îmi pare rău că nu ţi-am scris nici un rând. ceva inefabil. Ioano. adolescentă şi foarte frumoasă. iar tu atunci ai fost un om foarte frumos. Îi plăcea ceva în odaia aceasta. şi arăta altfel. Tăcerea aceea curată. tu ai fost om cu mine. care-l emoţiona. nici când o da cu pământ peste mine.Neapărat. că tu ai fost atunci om cu mine. bâlbâindu-se şi simţind în tâmpla dreaptă o durere ascuţită. ţi-ai fi adus şi tu aminte de fata care te-a ţinut în braţe. în cărămida roşie. ci vocea aceea care sălăşluia în el fusese cea care vorbise. căreia îi promisese că se va căsători cu ea. eu n-o să pot uita niciodată noaptea aceea. că îşi tunsese părul. în muşcatele din ferestrele albastre acum. în icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe. că dacă n-ai fi stat aşa. Adică vreau să-ţi spun. cu trandafiri albaştri şi verzi. ce. cu care era pardosit pe jos. Ioano. eu pentru asta am venit. să mă aştepţi. pe care numai casa ţărănească. Era o „atmosferă românească” în aceşti pereţi spoiţi cu var. acolo unde am plecat. Mă. mă văd nevoit să-ţi spun că nu ştiu care va fi destinul meu. Cât despre ce am vorbit noi atunci. 190 . mari. aşa am stat şi pe acolo. Abia acum văzu el că Ioana era îmbrăcată cu o rochie înflorată. şi pe care nu reuşea să-l prindă în cuvinte. ori îţi baţi joc de mine ! Ştefan îşi întoarse ochii către ea. Ioano. Atâta aş vrea să-ţi spun. fir-ai tu să fii de încrezut. plină de sfinţenie. Ioano ! Atunci când m-ai chemat în seara aceea şi când ne-am iubit noi în lucernă. Îhî ! făcu el. ca să-mi cer iertare şi să-ţi spun că n-am vrut să-ţi fac nici un rău. tu crezi că mam uitat după femei ca alţii ? Păi eu aşa ziceam. eu să ştii. Nu se gândise deloc la Didina. Sau. Deşi de câteva ori m-am simţit vinovat faţă de tine. după căderea întunericului. Un moment parcă toată casa se scufundă într-o linişte sfântă. spălată de curând. O undă rece îl înfioră.

când ne-am întâlnit noi. Iar eu pentru că tu erai ăla la care ţineam team chemat pe tine. o auzi el acum limpede. Aici Ioana tăcu din nou. îşi spuse Ştefan Paul în gând. Ştefane. Chipul i se lăţise într-un zâmbet pierdut. Fata se opri ca şi cum ar fi intrat cineva în curte. Ce-ai spus. care-o învăluia parcă într-o căldură roşie. că auzisem că te-ai lăsat de şcoală şi vrei să pleci cu nea Ilie Moromete la Bucureşti. Mă. aşa cum stătea cu mâinile cu mâinile în sân părea o statuie. Ioana vorbea rar. S-au întâmplat multe lucruri de când ai plecat tu. eu îţi spun numai atâta. Şi văd că ai rămas tot acelaşi băiat cinstit. Când văruia maică-sa . Da eu am aici în sat un băiat la care ţin. Vasile. Ecoul acela mirosea a pustiu. De la Tita sau de la Ilinca. Ştefane. Şi cum mi-o fi soarta. (i-auzi ?). Obrajii i se rumeniră făcând-o să semene cu o femeie tânără şi îndrăgostită. aveau deodată un ecou straniu. şopti gândul acela dinlăuntru lui. Tu sigur nu mai eşti acel băiat curat şi gânditor. să ştii. Eu te iubeam însă pe tine. pe tine te ia acum în concentrare. odăile rămase fără covoare şi fără lucruri pe pereţi. şi când era mic. de la una din fetele lui am aflat. şi i-am spui băiatului acela. de când a început războiul satul acesta parcă ar fi devenit o peşteră. ca o cavernă. Da. lucrul acesta îl înfricoşase într-un mod ciudat. Eu am 191 . care mergea pe drum fiind absorbit numai de gândurile lui. respirând din când în când mai adânc. Ioano ? se pomeni el tresărind.Bine. Un câine bătrân hămăi peste câteva case făcând să răsune parcă tot satul. I se păruse că nu înţelesese ceva. Metafizic. Aşa ai zis ? se pomeni Ştefan Paul făcând ochii mari. satul lor Siliştea Gumeşti devenise parcă un cosmos interior. uite ce s-a întâmplat cu mine. Da. eu aşa te-am cunoscut. Aşa am vorbit cu el. cred că nu mai sunt aceiaşi. atunci te aştept pe tine. Şi el a plecat vara în concentrare. de un băiat care venise el să mă ceară. Da dacă nu o să vrea el. care nu ştie ce e aia înşelătoria şi jmecheria. aşa o să fac. Dacă ţii tu minte că eu ţiam vorbit. Da nici eu. nu-ţi aduci aminte că ţi-am spus ? Aşa. Ştefane. şopti Ioana într-un târziu. plină de pustiu şi de un fior metafizic. continuă ea. Privirea i se aburise şi un moment rămase aşa gânditoare. că te aştept doi ani. plin de milă. Şi atunci am trăit noi noaptea aceea împreună. şi dacă acela o vrea să mă ia el a lui o să fiu. Doi ani nu mă mărit. Ştefane. Asta spuneam şi eu.

şi de Vasile acesta şi de mine. nu ştiu cum să spun. ori îl faci cu acela care ziceai tu că ţii la el. să stăm şi noi de vorbă. Ioano. pe el îl iubesc. la ai tăi. Aşa a fost să fie soarta mea. fie ce-o fi. Ştefane. şi dacă o fi el cel care-mi este dat de ursitori. îmi pare rău de ce ţi s-a întâmplat ţie. nici cu sufletul plin de venin. Însă tu n-ai dat nici un semn de viaţă. Mie mi s-a făcut milă de el. că-i dau cu sapa în cap şi-l omor. Să mă mai gândesc şi îţi dau un răspuns. Acum şi eu îţi cer ţie să mă respecţi pe mine. Iar acel băiat de care ţi-am spus eu atunci ţie. atunci să ştii că eu n-am nimic cu tine. mă Vasile. sunt de acord. să nu mă pomenesc peste un an doi bătută şi dată pe uşă afară. Iar dacă vrei să avem un copil. Da dacă el te vrea. că m-am şi speriat. sau să te întorci în sat. cu mâinile în sân. Da nu sa măi întors întreg. cine să-l ia şi pe el. nu ştiu cum să-ţi explic eu ţie. şi nu măi e întreg pentru că nu mai poate să mai fie bărbat. Bine. de parcă acesta era lucrul cel mai important pe care îl trăia ea atunci. Ştefane. s-a întors din război. Aşa cum am vorbit. un an de zile. Vasile s-a întors din război. zice m-am întors. Aici Ioana îl privi în ochi să vadă cum reacţionează. şi sunt de acord 192 . Avea în el o pace. Adică dacă te iau aşa. atunci să-mi spui să vin să te cer maică-tii. aşa o să fie. Şi el a zis că bine ! Bine. pusă pe povestit. Ştefane. Aşa cum îţi spusăi. Bine. Însă pe front am fost rănit. Ştefane. mi s-a rupt sufletul de jale. şi tu vrei să te duci după el. a lui să fiu. ori îl înfiem. Nu era nici speriat. Stătea tot aşa. Da tu n-ai dat nici un semn de viaţă. mă Vasile. că de felul meu sunt om bun. să văd eu în ce parte o apuc. Ochii Ioanei se măriră plini de o milă bună şi caldă. şi un brand. cu o placă de plumb pe el. dacă el nu te-o mai vrea de nevastă. Chipul celui care se găsea în faţa ei însă o privea buimac. Vasile a venit la mine şi mi-a spus. Aici Ioana se oprise din nou. şi eu nu măi pot să mai fac copii. Ştefane. fa. S-a întors rănit. Ioano. Liniştea în care dormea satul se auzea asemenea liniştii unei peşteri. m-am dus eu la el şi i-am spus. şi atunci pentru că mi se rupea sufletul de jale. Şi eu am mai aşteptat un timp răspunsul de la tine. I-am mai pus condiţia că dacă mă mărit cu el să fie om cu mine. Dacă tu poţi să iei un asemenea om. sau nu ştiu cum morţii i-a zis. să trăieşti cu el.zis. m-a lovit în boaşe.

Ioano. Cu acte în regulă… Ştefan Paul simţi cum îi vuiesc urechile. am înţeles cum să nu înţeleg. speriată. pentru că în nici un caz el n-ar fi fost capabil să facă lucrul acesta. şi cu expresia aceea de om nenorocit. am venit să te regăsesc pe tine. Adică vreau să-ţi spun Ioano. Şi încă într-o femeie nenorocită. şopti ea. că-mi era dor de tine… Şi dacă tu ştiai că urma şi să faci copii cu mine. În momentul acela a simţit flacăra roşie a furiei cum îi cuprinde creierii. Tânăra femeie îl privea acum uimită. Se întâmplase ceva cu el. Ştefane. „Bine. I se punea parcă un fel de ceaţă pe creieri. că dacă este adevărat că aceasta este situaţia noastră. cu capul în pământ. şi palma s-a lipit pe tot obrazul ei lat şi îmbujorat. pentru că de asta am venit eu acasă. într-o femeie pe care el o nenorocise. Ce se întâmplase cu el ? În clipa aceea se simţea cu adevărat bărbat. Asta era o senzaţie ciudată. apoi şi-a ridicat privirea către el. şi dacă tu mă iubeai atunci când am venit eu în Gâltan la tine. Puternic. Ştefane. Şi de ce o faci tu cu unu care nu e nimic pe lumea asta ? Că dacă faci copilul cu un Nimenea tot un Nimenea iese să ştii. şi inima în bătea speriată. A stat aşa un timp. tu nu trebuia să-mi faci chestia aia ! Înţelegi ? Tu nu 193 . cald şi ocrotitor. Vasile. acum sunt măritată cu Vasile acesta de care-ţi vorbii. Cum să nu înţeleg. am zis. da copiii să fie ai noştri. pentru că se clătinase. Se simţi brusc bărbat. Ştefane. Parcă ar fi fost cea mai nenorocită femeie de pe lumea aceasta. Apoi a rămas aşa. Ioana s-a mai clătinat o dată. Şi aşa am făcut. Apoi căzu din nou în somn. să nu te apuci după aia să umbli din bărbat în bărbat să ne ştie lumea. O privire plină de blândeţe şi de milă. Să dea într-o femeie. asta vreau. În clipa aceea s-a trezit şi el Îl durea sufletul rău de tot. reuşind să nu se prăbuşească. Întâi a lovit-o peste obraz cu dreapta. tu zici să facem un copil ? Da. Chipul i se strânsese devenind pământiu. apoi cu palma stângă a ridicat-o la loc. Ioano. înseamnă că tu n-ai înţăles nimic din tot ce am spus eu până acum.ca tu să-ţi găseşti un bărbat cu care să faci copii. Necunoscută. Cu alte cuvinte.

Atunci eşti de acord ? El o luă în braţe. Asta vreau eu să-ţi intre ţie bine în cap. Se dezbrăcaseră. De ce plângi. Înţelegi ? întrebă el iar. se aplecase peste el. Ioana îşi înfipsese dinţii în umărul lui. cu care se măritase ea va fi un paznic. apoi o sărută pe ochi. Ioana îl trăsese în pat. Înţeleg. Ioana îl privea încă buimacă. un fel de eunuc al ei. n-o să te las eu aşa. Ioano. Când şi-au mai revenit s-au mângâiat unul pe altul. unui bărbat cu care o femeie vrea să facă. Aşa a fost soarta mea. Se căutau şi se sărutau pe întuneric. pe Ştefan Paul. să te ajut. murmură ea cu glasul plin de jale. ca un ţipăt care trece prin sângele lui. coborând înspre sâni. să aibă copii cu el. În acelaşi timp simţi cum trupul femeii. Nimic. Ştefane. respirând greu. Ioano. Gemea uşor. Într-un târziu îşi simţi trupul înlemnind. fără copii. însă ea toată viaţa îl va aştepta pe el. Acum el nu mai putea să dea înapoi şi să zică nu vreau să am copii cu tine. Îi cuprinsese umerii şi mijlocul. În clipa aceea înţelesese că el nu putea să nu facă lucrul acesta. Şi chipul ei luminându-se chiar dădu de înţeles că femeia realizase ce-i spusese bărbatul cu care voia ea să aducă pe lume copii. Ştefane. mângâindu-i fruntea. La un moment dat o simţi plângând.trebuia să-mi faci mie chestia aia ! Pentru că eu nu sunt prostul tău. Lasă. Asta înseamnă că acel Vasile. sărutându-l pe buze. Numai că acum chipul i se lăţise de expresia aceea de milă şi de dragoste. Simţi pe buze gustul amar-sălciu al lacrimilor ei. Să nu ai nici o grijă. ridicând vocea. Îi sărută apoi gâtul. Ştefane. ca să se topească în braţele lui. Ioano ? o întrebase aspru. suspinase ea. Adică era o altă situaţie decât cu Anghelina. 194 . Ioana îşi înălţă capul senină. ea nu trebuie să-i facă ce mi-ai făcut tu. băiatul cu care a copilărit. Ştefan respira greu. de plăcere. Îi căută şi el buzele şi i le muşcă până când o simţii zbătându-se sub el. unul bun alături de care îşi va duce viaţa. Şi mai târziu poate o să ajung bogat. ca un golf cald şi gingaş se umple de toată substanţa lui bărbătească. Îi sărută fruntea. N-o să fie mamă mai bună ca mine pentru copii noştri. născătoare. Lucrul acesta îl simţea în momentul acela în sufletul lui. Apoi se ridicase şi suflase în lampă.

eu şi data trecută am rămas însărcinată cu tine. şi ce se întâmpla în acel moment.Ştefane. Instituţii importante se pregăteau de evacuare şi populaţia civilă era mobilizată. din Bucureşti şi din ţară. Desfăşurarea ofensivei germane din octombrie pusese comandamentul sovietic în foarte grea situaţie. Cum aşa ? Deci el ar fi putut acum să aibă un copil cu Ioana ? Şi ce ar fi însemnat asta pentru el ? Nimic. înainte ca zorii să-l prindă în casa ei. Ioana s-a agăţat de el. îngenuncheaţi. Din Moscova au fost evacuaţi 2. XVI Se vede că Dumnezeu nu ţine cu popoarele agresoare. Nu pleca. El rămăsese cu respiraţia blocată. A plecat dimineaţă. de a vărsa sânge. Germanii ocupă Kaluga. În acest octombrie 195 . când el a vrut să plece. Iată cum notează ofiţerul din Statul Major al Mareşalului Antonescu situaţia trupelor germane care se aflau la porţile Moscovei. Să nu fie singuri. Ştefane ! Măcar o noapte de dragoste întreagă să petrec şi eu cu tine. înaintând ameninţător spre capitală.000 de oameni. mă. rupând frontul pe o mare întindere. Ziare sovietice dau alarma arătând că este în pericol însăşi existenţa statului sovietic. l-a îmbrăţişat ea. Câţi o da Dumnezeu. După al doilea cântat al cocoşilor. Kalinin. Au mai făcut dragoste încă o dată. se trezesc ei înşişi la rândul lor loviţi. oricând ţi-o fi dor de mine să vii că eu te aştept. cum am fost eu. iar el nu putuse să facă nimic pentru ea. cu cei care închipuindu-şi în zminteala lor că rostul lor pe lume nu este altul decât acela de a-i îngenunchea pe alţii. În momentul acesta nu simţea decât o imensă milă pentru el şi pentru fata aceasta care îşi legase speranţele de el. Ştefane.000. şopti ea. ucişi. Şi după ce îl facem pe ăsta o să-i facem pe următorii. ca şi declaraţiile Mareşalului că armata şi-a atins obiectivele erau făcute tocmai în acel noiembrie în care germanii dădeau asaltul pentru ocuparea Moscovei. la ocuparea Odessei. şi de a aduce suferinţă. Mulţi părăseau oraşul. „Privind cu atenţie aceste date se poate desprinde cu uşurinţă că plasarea defilării trupelor române. care însemna darea loviturii decisive inamicului.

Jumătatea lunii noiembrie 1941 nu mai îndreptăţea însă un optimism atât de pronunţat. în actualitate. ţinând seama că era un cunoscător în amănunt al planurilor şi posibilităţilor germane. 196 . În afară de aceasta efectivele siberiene începuseră să-şi facă apariţia şi situaţia atacatorilor devine din ce în ce mai critică. camioanelor. Prima ofensivă eşuase. deoarece reluarea ofensivei germane la venirea îngheţului nu dovedise că acest factor devenise în epoca motorului aliatul invadatorului. factorul climateric : încep ploi cu îngheţuri uşoare. ca pe vremea lui Carol al XII-lea şi Napoleon. temperatura de minus 40 de grade le imobilizase. spre Rostov. deoarece toate bălţile şi mocirlele. Optimismul încă nu-l părăsise.” „În aşteptarea acelei transformări miraculoase a naturii. cu toată convingerea. maşinilor. Aprovizionarea suferă. prins acum în preocupările pentru rezolvarea problemelor interne şi externe. ziua cuceririi Odessei de către trupele române. ofensiva scade în intensitate ! Iată cum elementele care au fost neglijate în planul ofensivei germane spre est încep să apară şi să-şi spună cuvântul. Germanii au lansat atunci o nouă teorie. i-a spus acesta Mareşalului Antonescu. iar la 16 octombrie. Dacă noroaiele dispăruseră şi motoarele puteau să-şi spună cuvântul. care a fost expusă Mareşalului Antonescu chiar de către feldmareşalul von Kleist : „Aşteptăm să înceapă gerul. noroaiele duc la imobilizarea tancurilor. trupele germane deveniseră foarte ameninţătoare pentru capitala moscovită. datorită accesului pe care Hitler i-l acordase – semn de unică şi mare încredere – la toate secretele militare ale planului „Barbarosa”. luna octombrie îngăduie încă cele mai optimiste speranţe pentru victoria rapidă germană. în Crimeea. îşi avea în orice minut privirea aţintită pe hărţile pe care i le ţineam la curent zilnic. Sfârşitul lunii octombrie aduce pe frontul de est. spre Stalingrad. îngheţându-le lubrefianţii.germanii au ajuns la 80 de kilometri de Moscova. Mareşalul. care se va dovedi de data aceasta marele nostru aliat. care au blocat tancurile şi maşinile noastre le vor ajuta să se rostogolească vijelios către victoria care nu mai poate întârzia. Acolo se puteau urmări sinuozităţile liniei negre – frontul german – cum pătrundea înaintând spre Moscova.

fenomene. Dintre întâmplarea care ţâşneşte. materiale. Asta a fost deci una din marile Greşeli ale lui Hitler. da uite că nu i-a venit lui în cap ideea aceasta). bieloruşilor şi ruşilor din marele şi cumplitul Gulag în care îi scufundase ciuma roşie. el s-ar fi găsit în faţa Moscovei nu în noiembrie când tancurile şi maşinile lor se scufundau realmente în noroaie. ori nebunia unei minţi şi soarta a sute de milioane de oameni. Aşa cum vor afirma mai târziu mari specialişti în Doctrina militară. când s-au aflat în faţa Moscovei s-a mai întâmplat şi acest miracol. ei 197 . meditând asupra lor. acest raport dintre întâmplare şi destinul unor mari mase umane. „dacă Hitler nu ar fi făcut prostia să se încurce în Iugoslavia. Am mai vorbit de greşeala de a nu-şi fi aliat Polonia împotriva Gulagului sovietic. Acel feldmareşal Kleist care-i spusese Mareşalului Antonescu precum că nu-i nimic dacă maşinile şi tancurile lor s-au înnămolit la 80 şi 30 de kilometri în faţa Moscovei. şi în loc de 22 iunie 1941 ar fi atacat Uniunea Sovietică încă din martie sau aprilie al aceluiaşi an. Şi ca şi cum aceste mari greşeli făcute de Hitler n-ar fi fost de ajuns. când nu te aştepţi din irealitate. pe care le însera în romanul la care începuse să lucreze. şi i-ar fi lăsat dracului în plata Domnului pe sârbi (că putea să-i pedepsească şi după aceea. când pământul era tare. ar fi repurtat o victorie imensă şi strălucitoare. exact cum a învins Franţa. Sau dintre prostia. spun aceşti specialişti militari. sinteze. Îl uimea acest joc. de foame. Cum a învins Hitler Franţa ? Cât ai zice peşte. ca şi de aceea de a nu fi venit ca eliberator al ucrainienilor. dacă Hitler ar fi pornit războiul împotriva Uniunii Sovietice încă din martie sau aprilie. Sau i s-ar fi părut lumii întregi că victoria aceasta a fost acolo un mizilic pentru Hitler. în doi timpi şi trei mişcări. Ei bine. după ce au fost învinşi.” Ştefan Paul îşi nota toate aceste rapoarte. comunismul leninist şi stalinist. ci în august sau în septembrie. nici nu le-a venit să creadă. de lipsa de muniţii şi carburanţi. Soldaţii germani sunt în bluze. Se ştie că Hitler s-a opus ca echipamentul gros să întovărăşească trupele spre a le incita să sfârşească războiul până la venirea iernii. Cred că francezilor. şi în acelaşi timp facilă. Mintea lui se înceţoşa numai la imaginarea acestui păienjeniş uimitor de cauze.Trupele suferă de frig. Pentru că este evident că aici este vorba de mâna lui Dumnezeu. şi cursul pe care pot să-l ia ulterior lucrurile. relaţii.

aşteaptă să îngheţe pământul. cu pufoaice groase. Şi încă un fapt pe care medicina nu-l cunoştea până atunci. de parcă aici era vorba de o distracţie) către Moscova. Hitler nu învăţase nimic din istorie. după mărturiile medicilor militari. Acel feldmareşal nu spusese chiar o tâmpenie : tancurile nemţilor dăduseră rezultate bune în Germania. Însă la altceva se gândea el când simţise că Hitler fusese învins chiar din clipa în care declanşase acest război. este posibil în acest caz ca tancurile germane să fi ajuns pe străzile Moscovei. bine îmbrăcaţi. adaptaţi gerurilor siberiene. Domnul a dat nişte geruri atât de năprasnice încât nemţilor le-a îngheţat uleiul şi combustibilul în rezervoarele motoarelor. Ştefan se referea la campaniile lui Carol al XII-lea şi la cea a lui Napoleon. Dar n-a fost să fie aşa. în faţa Moscovei îi ieşise în faţă însuşi Dumnezeu. Dacă în acel an de pomină. şi tancurile lor fuseseră numai bune pentru iernile germane. odată ce ordonase întoarcerea în ţară a grosului armatei. De aceea s-ar fi putut ca feldmareşalul Kleist să aibă dreptate. exact în acel moment. a nemţilor) să dea rezultate. la temperaturi atât de joase testiculele îngheţau. 1941. când dinspre Siberia au început să se rostogolească soldaţii sovietici. Soldaţii care au ajuns în faţa Moscovei povesteau că în momentul în care urinau se şi forma un ţurţur de gheaţă până jos pe pământ. deveneau spongioase. ca tancurile lor să şi înceapă să alunece pe şenile (ca şi cum s-ar fi dat pe gheaţă. să zici că maşinile lor cum dau de frig încep să strănute. sunt zăpezi. în care nemţii jubilau. o iarnă cu geruri normale. Blestemul acestui 198 . să cadă prima zăpadă. Şi Germania este o ţară nordică. XVII Că Mareşalul Antonescu n-ar fi vrut să meargă cu trupele sale dincolo de Nistru este limpede. şi în spaţiul germanic sunt geruri de crapă pietrele. este limpede de ce germanii au dat înapoi. Pentru el războiul se terminase la Nistru. care nu se afla desigur la ecuator. Ca şi cum Dumnezeu şi-ar fi adus aminte de pravoslavnica Maica Rusie. În asemenea condiţii. ca să apere chinuitul şi pedepsitul popor rus. şi socoteala lui (de fapt a lor. iarna în Rusia ar fi fost o iarnă obişnuită.

armata. Iată ce povesteşte acel cronicar al războiului. împotriva lui. pentru că este o idee foarte mare) şi el se vădeşte mai ales în momentele grele ale istoriei. Am făcut noi. implicat în acel efort titanic pe care îl făcea în momentul acela. şi ele dau peste marginile lor. 199 . şi-s spus Ştefan în gând. când se umflă pipota în acestea. bun cunoscător al evoluţiei de zi cu zi a frontului. ianuarie 1942. ca o oală pusă pe foc. Mai este nevoie să spunem că această necesitate imperioasă reclama acele forţe ? Că această necesitate îndemna şi justifica cea de-a treia cerere a lui Hitler de forţe româneşti în afara frontierelor ? Că dacă aceste trupe nu ar fi intervenit în bătălie şi ar fi rămas pe loc. la războiul de durată nu mai rămăsese decât un „Da”. „Dacă s-ar privi harta cu situaţia forţelor celor doi beligeranţi la acea dată. Tocmai de aceea suntem înclinaţi să dăm girul acestui martor lucid. Informaţia aceasta. de fapt marile Puteri ne târăsc pur şi simplu în adâncul dezastrului. la cheremul cui vrea şi cui nu vrea. românii ceva până acum în istorie ca să nu mai fim un popor mic.! Aceste “marei”. într-un al doilea efort inamic. nu ar fi trebuit ca. periclitând astfel rezultatul victorios al verii 1941 ? De la necesitatea militară la intervenţia politică nu mai rămăsese decât un pas şi de la starea de pace efemeră în care se complăcuse poporul român trei luni. ( să reţin această idee. pe care Mareşalul l-a rostit cu cea mai mare strângere de inimă. înseamnă că asupra noastră apasă un blestem. dacă suntem atât de mici încât aceste „marei” ne iau cu ele. Ştefan Paul. nu găsise lucrul acesta. chiar şi un necunoscător în regulile războiului şi-ar putea da seama că prin acea pătrundere a forţelor sovietice de la Izium singurele trupe din dispozitivul aliat asupra cărora câmpul de bătaie exercita atracţia inexorabilă a unui magnet erau forţele române – cele patru divizii şi cavaleria aflată în Transnistria pentru paza teritoriului ce revenea administraţiei române. din câtă istorie cunoştea el. Sau cel puţin el. un militar care ştie ce este aceea onoare militară.neam este însă mai cumplit decât ne-am închipuit până acum. aflat în imediata apropiere a Mareşalului. la Bug. să primească lupta chiar pe poziţiile pe care se aflau. al întâmplărilor nefaste ? Cui i se scoală face pe deşteptul cu noi ! N-am făcut nimic. Da. dacă suntem un popor pe care „Mareele” marilor popoare.

ce căutăm noi în Crimeea ?” Iresponsabilă pretenţie ! Înainte ca cererea germană de trupe româneşti la est de Bug să fi fost formulată pentru a treia oară.” Asta deja însemna o pactizare tacită cu inamicul. pentru a recâştiga drepturile noastre în vest. care a dat atâta apă la moară adversarilor săi politici. care. la curent cu situaţia. de la adăpost. armata română de sub conducerea sa dusese un război direct asupra adversarului spre a-şi recuceri pământurile. nu mă mai priveşte. Pentru o minte raţională. cum erau Şefii partidelor istorice. cu cât aportul trupelor române creştea. atâta vreme cât armata germană se va afla pe pământ străin. atâta vreme cât armata germană înaintează în teritoriul inamic. „Să refuze. nu conteneau să-l atace: „Merg în est. chiar până la Bug. Mareşalul mai înţelesese că era obligat să ducă de aici înainte un război care să-l apropie indirect de al doilea obiectiv al ţelului. dar spre cinstea ei. dar nu intervin. spuneau ei. ca de-a lungul întregii sale istorii. Conjunctura politică generală la acea dată. nu şi împotriva armatei. cu atât dreptul la revendicare asupra Ardealului creştea.” 200 . Mai mult. Într-adevăr acea cerere s-a produs. El a văzut şi a înţeles clar că. au pretins-o de la Mareşal. demnă şi bravă.împotriva ţării. cunoştea legile războiului. dificultăţile prin care trecea armata germană în est erau imperative atât de puternice că o sustragere implica sancţiuni. de la Bug către est urma să ducă un război indirect. implica consecinţe dintre cele mai grave : desfiinţarea armatei. protectorat. din aceleaşi considerente care au fost expuse mai înainte nu a putut să se opună. ocuparea teritoriului. Dacă până la Nistru şi Cerem. armata română va trebui să fie cu ea. legile internaţionale şi se încadra. care. armata română rămâne strâns legată de ea. şi-a înţeles tragedia şi şi-a urmat soarta. Nici o altă posibilitate nu se oferea. Cu alte cuvinte. Stau şi privesc cum sunt bătuţi. Numai cineva fără răspundere. situaţia în ansamblu a frontului. Cu Hitler nu se poate glumi şi Mareşalul nici el nu ştia de glumă. în afara teritoriului ţării. un om de răspundere. deşi îmi stă în putere. Făcea război. această atitudine nu era posibilă. adică să spună : „Eu mi-am atins obiectivul. Mareşalul. De aici a pornit acel aforism. Cât de simplu ar fi fost să refuze. al mandatului politic pe care şi-l fixase : reîntregirea Ardealului. stoică.

Cea de-a treia cerere de forţe române adresată de germani conducătorului român. Îmi reamintesc cum am împietrit în mână cu adresa Marelui Stat Major către Mareşal – prin care acesta îşi arăta dezacordul faţă de noua cerere germană de forţe româneşti în est . numai să câştigăm războiul !” I-am arătat rezoluţia colonelului Davidescu. Nu era mai puţin contrariat. contrar voinţei sale. Poţi să-ţi închipui în ce moment de exasperare s-a aflat când a scris aceste cuvinte ? Noi trebuie să-l acoperim. Fost comandant al frontului de la Odessa. Primul atac l-a dat Şeful Marelui Stat Major. Prin acea rezoluţie scurtă şi de o expresivitate atât de plastică. Ce vrei să facă domnul Mareşal. ţin minte că a produs o atmosferă de stupoare în întreg Cabinetul militar al Mareşalului ! Pe mine personal m-a afectat foarte mult. Putem să ne închipuim în ce stare l-a găsit pe Mareşal acea scrisoare ! Culmea a fost că generalul Iacobici a avut proasta inspiraţie să folosească ca argumente date istorice. El scria : 201 . El a citit-o şi s-a uitat la mine. ruşii vor sparge frontul ajungând la Bug. când vor afla de această rezoluţie ? Nu o vei transmite în această formă. devenit apoi şef al Marelui Stat Major. Dacă noi nu trimitem trupele din Transnistria să întărească armata germană de la Izium. noi singuri nu le putem face faţă… Bine. trebuie să te supui. generalul Iacobici. dar ţara ? Ce vor zice politicienii.pe care Mareşalul pusese o rezoluţie atât de drastică încât ieşea cu totul din uzajul folosit până acum. Însă ea tot a transpirat şi atacurile împotriva Mareşalului s-au înteţit. Şi l-am acoperit. Mareşalul scrisese doar atât: „Vom merge şi la dracu. A văzut consternarea pe faţa mea. încolţit cum este din toate părţile ? Cunoşti foarte bine situaţia frontului. Acolo. care capătă acum din nou apă la moară să atace pe domnul Mareşal. s-a simţit obligat să se desolidarizeze de Mareşal în acest moment şi a trimis o scrisoare în acest sens. se vedea limpede explozia de indignare şi de exasperare în faţa unui act căruia.

sau poate pentru totdeauna. aşa cum se vedea el din interiorul Statului Major al Mareşalului. El i-a răspuns printr-o filipică usturătoare. ele execută marşuri istovitoare şi ajung la timp spre a fi introduse pe rând în front şi a ajuta astfel la îndiguirea trupelor sovietice în spărtura făcută la Izium. este neîndemânatic. Dar la Marienburg cine s-a bătut ? Dar în Polonia cine sa bătut ? Dar la Nicopole. Tisa. Mircea l-ar fi învins sigur pe Baiazid. ori cum este ? Şi într-adevăr dacă lui Mircea cel Bătrân i s-ar fi oferit conducerea armatelor pe Câmpia Mierlei. la adresa poporului român ? Sigur că este o insultă. printr-o întâmplare absurdă. este adevărat de foarte puţine ori. Adrianopol. la finele lunii ianuarie. Budapesta. fost în armata austro-ungară). cele patru divizii din Transnistria pornesc. odată ce soldatul român.„Este cunoscut în istorie că soldatul român s-a bătut bine în frontierele sale şi niciodată în afara lor…” Atât i-a trebuit Mareşalului. 202 . al acestui fidel cronicar al războiului . şi niciodată ca să cucerească noi teritorii. când punga a fost lichidată complet prin distrugerea forţelor sovietice închise în acest spaţiu şi care nu au vrut să se predea. care poate rămâne document pilduitor pentru felul în care se apără onoarea trecutului de vitejie românesc. Şi la Marienburg oştenii lui Alexandru cel Bun se bătuseră cu vitejie. făcând cinstea şi gloria Moldovei în acel timp. cine s-a bătut ? În climatul aceste de hărţuială şi de neînţelegere a dramei în care era angajată armata română. În scrisoare spune printre altele : „Se face afirmaţia că soldatul român nu se bate bine decât înăuntrul frontierelor ţării. s-a bătut admirabil şi în afara graniţelor ţării. De ce să nu se bată la fel de bine ca şi înăuntrul ţării. şi desigur implicit. Pe o iarnă foarte aspră. turcii ar fi fost aruncaţi poate pentru un secol. (Aluzie gravă la provenienţa acelui general. e sperios. ci numai fortuit. Luptele în această zonă au durat până în aprilie. Oare nu greşise Mareşalul când îi răspunsese acelui general cu nume polonez (sau ce o fi fost) că e o insultă la adresa soldatului român. înapoi în adâncurile Asiei. cu îngheţuri siberiene. către Doneţ.” Ştefan Paul a stat mult aplecat asupra acestui raport (raport în faţa istoriei). Numai un străin de neam poate face o asemenea afirmaţie.

subconştientul lui. inima lui. Mihai. şi mult mai nuanţat era adevărul. învingândule pe Tisa. ceea ce Europa n-a putut să facă niciodată. care făcea uneori nişte ore de rămâneai cu gura căscată. De ce nu alesese Mihai prima variantă şi o alesese pe a doua. a unirii celor trei ţări române. asta e sigur. Noi însă spre deosebire de cei care au venit să ne radă de pe faţa pământului. pe care Ştefan îl cunoştea de acum bine. având o armată cu care ar fi putut apoi să-i izbească pe turci. şi ne mai şi jignise pe deasupra. şi Mareşalul îi dovedise cu exemple că nu este aşa. Adică. care într-adevăr se dovedea străin de acest neam şi de această ţară gândind altfel. raţiona gândul acela dinlăuntru lui. întreaga lui fiinţă voia s-o vadă pe aceasta împlinită mai întâi. nu erau ei duşmanul nostru cel mai primejdios de două veacuri încoace (ruşii ajunseseră la Bug abia pe la 1700. adică în locul acestei campanii în sudul Dunării. Adică.Mihai Viteazul. adică târziu în istorie). când am luptat peste hotarele ţării n-am făcut-o ca să luăm pământul altuia. şi în acel 203 . considerându-se probabil stăpâne pe veci în această ţară) până la Budapesta. i-ar fi aruncat de unde au venit din negurile Asiei. din 20) se putea socoti tot în urmărirea duşmanului. Vasile Barbu. alesese cealaltă variantă. Basarabia şi Bucovina. în est. pe albanezi şi să-i fugărească pe turci. nu avea deloc dreptate acel general Iacobici. Or acum. armatele române victorioase au urmărit trupele ungare (cele care cu numai un an în urmă se purtaseră bestial cu populaţia românească. Altul. furios nu avusese timpul necesar să se aplece asupra lui. unde flăcăii noştri i-au spulberat pur şi simplu pe unguri. soldatul român nu e cu nimic mai prost decât soldaţii neamurilor care veniseră să ne pârjolească vatra. armata română (deşi erau numai patru divizii. şi Mareşalul. pentru a forma o ţară puternică. le spusese domnul profesor de istorie. că spusese o tâmpenie. dacă ar fi adoptat „varianta balcanică” i-ar fi izgonit pe turci din Europa. Nu ! Am făcut-o plecând în urmărirea duşmanului. Apoi. în loc să şi-i alieze pe sârbi şi pe bulgari. Nu ne luaseră sovieticii pământul nostru. pe pământul nostru. să luăm ce nu era al nostru. spunând că soldatul român nu luptă bine în afara hotarelor ţării lui. la liceu la Pălămida. la sfârşitul lui. cea care a şi împlinit Prima Unire din istoria noastră ? Pentru că a doua variantă îi era mai aproape de suflet. în primul război.

şi de cădere în el (dar nu ca cea pe care o trăise fiind copil şi adolescent). şi totuşi dintr-o dată. Pare ciudat.” 204 . dar el îşi dădu seama că se întâmplase şi cu Patriciu ceva asemănător. şi ne făceau acum pe noi ţară multinaţională. la ordinele Moscovei. ale lui Stalin. Adică Imperiu. că vom merge şi la dracu numai să ne câştigăm provinciile răpite. cenuşie şi dureroasă. semna editorialul. că suntem proşti de buni ! Iar ei. format dintr-o adunătură de derbedei. Grigore Patriciu să se ocupe tot el ca mai înainte de ziar. Ziarul merge foarte bine. au cerut. şi au militat pentru dezmembrarea ţării. XVIII Zilele lui februarie treceau cenuşii şi apăsătoare. aşa era ! Să ne aducem aminte că partidul comuniştilor nu era decât o agentură rusească implantată ca o otravă în trupul ţării. o interiorizare tristă. Îmi propun ca asupra acestui lucru să mai meditez. ziarul însă rămăsese tot pe umerii lui Ştefan Paul. Auzi. Hm ! se pomeni Ştefan vorbind singur. pe motiv că suntem o ţară multinaţională. Grigore Patriciu. Venea la redacţie. sau de la Predeal. Îi spusese lui Grigore Patriciu că se simte obosit. fie şi pe terenul lui. Pentru că dacă nu-l băteai pe inamic.r de jigodii. se întorsese de la Sinaia. că adică ar vrea ca el. Ce vrusese deci să spună Mareşalul cu aceste vorbe. tu ! Tu-le muma-n c…. „Fii cuminte. se mai interesa de unele treburi. iar noi le-am dat o bucată de pâine şi i-am omenit cum se cuvine. adică ei erau Imperiu. închis în el. Ştefan Paul îşi simţea sufletul strâns într-un fel de menghine. în fiinţa naţională. dar se întorsese taciturn. ei erau cei care cotropiseră ţări şi neamuri. Acesta era adevărul. Un fel de maturizare bruscă. cu o mască mortuară pe chip.moment istoric nu voia el distrugerea noastră ca fiinţă raţională ? Ba da. Directorul şi proprietarul marelui cotidian Ziua. acele lichele şi scursori formând partidul comunist din România. el iar avea să vină să le ia. adevărul este şi mai adânc. Pe nesimţite. din scursura neamurilor care s-au aciuat şi ele pe acest pământ. când nici nu mai putea să mai dea înapoi. veziţi de treabă.

ca prin miracol. se oprise în loc. Ciudat era că această dragoste era frumoasă. Au ţinut neapărat să-şi împlinească dorinţa. Nu pentru că i se dăruiseră. şi cine era. Le spusese adevărul. să-l ajute Dumnezeu să nu se îndrăgostească de Nora (aflase şi cum o cheamă. pentru plăceri sau pentru bani. După ce se rugase în biserică. „Iată. se regăsise pe sine. le preţuia.În momentul acela gândul din el se trezi şi se pomeni exprimându-l întrun fel copilăresc şi glumeţ. Nici una nu se culcase cu el pentru că era o stricată. îi zisese Ştefan. La rândul lui. coleg de studii cu Mareşalul Antonescu. vă văd trist. Sufletul lor avea nevoie de el. că vezi Doamne. Zâmbi ! şi-n momentul acela. trăind acest sentiment ca pe o impietate. Asta ce să însemne ? se întrebă gândul acela din el. (dar oare le spusese adevărul ? Nu ! Dar aproape adevărul tot le spusese. şi să fie iubite de el. asta înseamnă. Că dincolo de aparenţe Grigore Patriciu are un suflet frumos. să-l iubească pe el. ca nişte paratrăznete sau antene. având conştiinţa păcatului. profesorul Emanuel Teodoriu. ce bărbat frumos este el. poate mai pot şi acum să vă ajut !” Grigore Patriciu. iar prin asta îl flataseră pe el. cu Ştefan se mai întâmplase ceva. Ce să însemne ? Înainte de a veni Patriciu de la Sinaia. vorbise gândul acela din el. Nu ! Îl iubiseră cu adevărat (şi îl iubeau cu adevărat. o curvă. Adică. o dată v-am ajutat în viaţă. cu sprâncenele lui stufoase. şi era fiica generalului Eftimie Teodoriu. aţintite la ceva care îl făcuse pe el să tresară.) Acum. Şi ele făcuseră ce le spusese inima să facă. Chipul i se lumină încet. el încercase să fie cinstit cu ele. îi 205 . Toate trei erau cinstite şi curate în dragostea lor. iar Nora. O chema Eleonora Teodoriu. Grigore Patriciu i se păru lui Ştefan un bărbat foarte frumos. trăind o stare de nelinişte. Le dăduse să înţeleagă că e mai bine să nu-l iubească. la rândul lui şi el ţinea la ele. Iar ele nu dăduseră înapoi. pentru că ele îi dăruiseră. care o ajutase să-şi facă studiile). îi erau dragi. deja avea trei femei care-l iubeau. cu care făcuse primul război. ci pentru că toate trei „veniseră extraordinar de frumos către el”. însă cu atât mai autentic. ca şi cum s-ar fi întâmplat ceva miraculos. Între timp Eftimie Teodoriu murise de o boală incurabilă. adolescentă fusese crescută de fratele generalului. întradevăr. cel puţin aşa credea el). ce dăruieşte o femeie unui bărbat. Expresia aceasta se pomenise repetând-o de mai multe ori.

în faţa maşinii (Patriciu însuşi fusese cel care dăduse acest ordin) care-l aştepta să-l ducă acasă. iar lui îi mergeau toate din plin. şi în plus mai era şi iubit. că se cheamă un om religios. nu fusese ceea ce se cheamă un copil bisericos. nu se împotrivise. pentru că între timp Şeful Zilei mai angajase doi tineri ziarişti). înfricoşat (acesta era un alt paradox al vieţii lui. şi era. Până una alta el nu avea voie să-şi bată joc de Nora. ca şi unchiul lui. nu-l descoperise pe Dumnezeu. care nu sunt puţine. Dar se întâmplase ceva cu el. Lasă nea Petrică. Ilie Moromete. ca şi cum acest lucru ar fi fost firesc. De altfel unul din lucrurile care-l miraseră pe el mult timp fusese acest fapt : deşi era tânăr (nu mai era cel mai nou venit în redacţie. De aceea simţise nevoia atunci să intre într-o biserică şi să se roage. în faţa clădirii care adăpostea redacţia şi tipografia Zilei (se încetăţenise numele de Palatul Zilei. şi încă un venit de curând în redacţie. De atâta fericire şi noroc. Adică să fie la rândul lui om cu ele. că este iubit. treceau şi acestea una după alta fără să ştie când au trecut). Acel Petrică îl aştepta însă respectuos să se urce în maşină şi să-l lase în Cotroceni. sufletul lui dezechilibrat brusc. astfel că se pomenea seara târziu. muriseră pe front. câtă căzuse pe capul lui. mă duc şi singur. De ce se întâmplau toate acestea ? Întrebarea deschidea în mintea lui o rază de lumină prin care se strecura fiorul religios. atâţia tineri şi bărbaţi cu copii şi neveste acasă. căreia şi ei îi plăcea de el. tânăr. Şi acum desigur că la rândul lui şi el trebuia să se poarte la fel cu ele. Ştefan Paul se lăsase absorbit de treburile ziarului. acesta era adevărul. Or în cazul în care se îndrăgostea de alta. Să ştii că s-ar putea să devin chiar ceea. El. nimeni nu se mirase. orele petrecute în redacţie sau în tipografie treceau fără să-şi dea seama când se duseseră (aceste ore însumându-se în zile. citise el într-o carte. şi acum i se oferea iubire ? Al doilea paradox : în jurul lui era prăpăd. când ziarul rămăsese pe mâna lui. Nu fusese el înjurat de toţi cât trăise în satul lui. nu greşea el faţă de toate ? Aşa era desigur. de puritatea şi de sentimentul pe care-l trăia ea faţă de el.umbla prin minte ca un strop de elixir prin gură. nu încercase să-l saboteze. care până în acest moment. 206 . el auzise de multe ori expresia aceasta).

Se încordă ţinându-se cu mâinile de bara de fier. Aşa va face. în locul lui va trimite pe altcineva. ridicat şi el la rândul lui pe ruinele. care avea frumuseţea şi pitorescul lui aparte. apoi o luă către redacţie. lichide. înecate în zorele. Îi era dor de fata aceasta. ba fulguise. mai bine zis. nimic nu i se mai poate opune acum. îşi spuse. Îşi simţea stomacul ca un gol imens în care se întinde pustiul fierbinte al sufletului. în minte îi venise chipul Norei. nu se va duce. şi cum ridicase privirea văzuse cerul limpede. o va uita. în atelierele lor de fierărie. cu geamlâcuri orientale împodobite cu ochiuri de sticlă colorate. şi nevăzând-o. către platoul Cotrocenilor. prieten bun cu Niki. Şi cu asta o va termina definitiv cu domnişoara Nora. care ia cu el totul la vale. El se oprise pe chei. pentru că la unsprezece trebuia să fie cu maşina la Preşedinţia Consiliului de Miniştri ca să ia materialele de presă. zâmbindu-i. de o puritate extraordinară. Îl va trimite pe Jean Atanasiu. sau mai bine zis. că aşa simţea el) şi deodată. om vechi în redacţie. se întindea un cartier vechi. Acum vedea limpede că dorul de ea nu murise în el. ba îi dăduse cu lapoviţă. Cum se întâmplase ? Mergea pe Cheiul Dâmboviţei (pe Chiogârlii. sau către dealul Cotrocenilor. se întâmplase iarăşi un fapt ciudat cu el : de data aceasta invers. sau răsfoind dosare cu degetele ei subţiri. Şi cum rămăsese el cu sufletul pierdut în faţa acelei pleoape a lui Dumnezeu. ci fusese asemenea unui pârâiaş care curge pe sub pământ (intră el singur să curgă pe sub pământ. şi cum era şi el tentat să spună). după mult timp. Se îndrăgostise din nou de Nora. cu porţi forjate de maeştrii vremii. De câteva ori se plimbase pe străzile acestui oraş patriarhal. cu genele lăsate. Aşa cum o văzuse el în diferite ipostaze. Cu chipul ei gingaş şi luminos. ca o pleoapă vineţiu-albastră deasupra cartierului Uranus. însă de data aceasta este un adevărat râu în toată puterea. se simţea obosit şi abătut. pe temeliile vechiului oraş al lui Bucur. cerul fusese zilele acelea noros. iese la suprafaţă. Dinspre Dâmboviţa urcând către Uranus. 207 . bine. vuieşte. Aici era oraşul vechi. Respiră adânc.Ei. surpă malurile. către jumătatea lunii februarie. prin care pătrundea lumina tristă şi blajină a unui februarie cuminte. cu vile şi case rămase din secolul trecut. cum zicea Megherel. Smulge copacii din rădăcină.

dar l-am trimis pe altcineva. vino încoace să ridici materialele. nici nu-ţi dai seama ce greşeală imensă poţi să faci. Simţea că trebuie să meargă până la capăt. eu îţi spun. „Cum nu poţi ? ridicase ea tonul. mai repetase el. şi acesta este Şeful tău. care corecta un material nu se prea arătă încântat. treaba ta. Ajunse la redacţie încordat ca un arc. i-a refuzat materialele. pentru că nu se poate.Atâta îi trebui gândului său care stătea la pândă în adâncul fiinţei lui. şi o clipă liniştea se întinse între ei ca un pod de gheaţă. vorbise Nora pe un ton categoric. că ţâşni imediat : te minţi. îţi este frică. realmente blocat. şi încă ceva foarte grav. „Bun. se auzise la celălalt capăt al firului vocea caldă a fetei.” Nu pot să vin. te urci în maşină şi în zece minute eşti aici. cred că tu nu realizezi ce scandal va fi. Ştefane. eşti un om nenorocit pe lumea asta ! Şi el chiar simţi în momentul acela în toată fiinţa lui o deznădejde imensă. s-a întâmplat. foarte simplu. te va da afară. te rog. Şeful tău se va supăra pe tine. altfel nu puteţi să apăreţi. simţind de data aceasta cum i se face rău. nu va apărea ziarul. Totuşi nu refuză. Îi spuse secretarei să facă delegaţie lui Jean Atanasiu pentru a merge să ridice materialele de presă de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri. înţelegi ? Cineva a garantat pentru tine. „Ştefane. şi vorbim şi despre asta. tot un om de încredere ? Inima îi bătea să-i spargă pieptul. Trebuie să vii neapărat să iei materialele. Nu pot să-i dau domnului pe care l-ai trimis materiale ! De ce ? întrebase el aspru.” Nu pot. sunteţi omul lui de încredere. îl întrebase Nora. Cine este ? Vocea ceruse să vorbească cu domnul Ştefan Paul ! Eu sunt. La Preşedinţia Consiliului de Miniştri i se refuzară însă materialele de presă. De ce n-ai venit tu ? Aici apăsase într-un fel cald pe tu. 208 .” Bine. Ştefane. s-a întâmplat ceva ?” Da. conchise ea. chinuit. vai de capul tău. Jean. pentru că Şeful a girat pentru dumneavoastră. Nu vru să audă. aici e o chestiune de Siguranţa statului. „Pur şi simplu. Sunt legi care trebuie respectate. îi răspunse Nora răspicat. ca şi cum s-ar fi aflat în faţa unei mari nenorociri. repetase el. Aici tăcuse. acum ţi-am recunoscut vocea. domnul Mareşal se va supăra foc pentru că tocmai ziarul cel mai influent. răspunsese el moale. îi şopti pe un ton plin de dragoste.” Nu pot să vin. La început nu recunoscu vocea. Hai. „Nu fi copil. Ştefan Paul tocmai voia să iasă din Birou când sună telefonul. Secretara îl atenţionă că nu se poate. Pe un ton aspru îi ceru să-i facă delegaţie lui Jean Atanasiu. vino. „Ştefane.

). cu trăsături alungite armonios. lucrul acesta nu stă în firea. pe care tocmai atunci o observă în biroul lui (cine o pusese şi de când se afla ea. un valet. şi era servitoare la doamna Guma. a dat mai târziu în alcoolism ca E. A. cu privirea mistuită de un foc care ardea înlăuntrul lui Cu numai doi ani în urmă era un adolescent cu urechile clăpăuge şi deşirat. Ce se întâmpla cu el ? Neam din neamul meu. Cât de mult ar fi vrut să ştie adevărul despre venirea tatălui său pe lume (Bâta era fată. Într-adevăr. îşi aduse aminte destinul Bâtei. îndrăgostit de bunica lui. să fie curvar. îi răspunse şi încheie ea pe un ton cald şi misterios. ce schimbări misterioase se petrecuseră cu el în ultimul timp ? Expresia aceasta era a unui poet. sau şi-a pus capăt zilelor ? Hmmm ! Nu îndrăznise însă niciodată so întrebe pe Bâta. şi o fi vrut chiar s-o ia în căsătorie. Apoi brusc. cu ochii senini şi totodată umbroşi. o ticăloşie ce făcea el. şi altul în locul tău nu poate să vină. însă părinţii lui s-au opus ? Şi dacă acel tânăr „artist”. Îşi luase capul în palme şi un timp rămăsese aşa. Poe. Dumnezeule ! se pomeni exclamând. şi închise. şi de cele mai multe ori o fată care „greşea” era un om condamnat pe toată viaţa. 209 . sau don Juan. Acesta sunt eu ? Părul cârlionţat îi dădea chipului o expresie vioaie. sub cuierul de haine). ca şi cum ar fi privit în clipa aceea printr-o fantă. Se poate să fiu eu aşa frumos. Acolo pe cine o fi întâlnit fata. la care fetele din sat nici nu se uitau. de se îndrăgostesc de mine ca nişte gâşte. oglinda aceea acolo ?. ce dracului le fac ! Merse şi se uită în oglinda. Morala tradiţională în vechiul sat românesc era dură. Aşa că te aştept”. ar fi vrut să afle ce a fost bunicul lui. Era absolut indecent. Rămase o clipă împietrit : într-adevăr din oglindă îl privea un chip marmorean. de durere. Multe îşi puneau ştreangul de gât. a unui intelectual.care este omul domnului Mareşal. sau un stăpân şi dacă a fost unul din clasa de sus ? N-o fi fost cumva o „fire de poet” care s-a îndrăgostit de frumoasa slujnică venită de la Dunăre. care aluat-o cu ea într-o călătorie la Paris. Sau râdeau de el dându-şi coate. pentru că pe vremea aceea fetele născute la ţară nu se lăsau ele cu una cu două păcălite. sportivă. în psihologia ţăranului român. mistuiţi de o forţă şi o căldură dulce. Şi într-adevăr întreg străfundul fiinţei lui se revolta împotriva acestei condiţii umane.

de lucrul acesta îşi dădu bine seama abia acum. îl invită ea când ajunseră în Birou. Gândul se ivi ca o joacă dulce. apoi Acreditarea. 210 . şopti ea. îşi vedea de dosarul ei. La un moment dat se pomeni zâmbind. M-am îndrăgostit de tine. Şi mie mi s-a întâmplat acelaşi lucru. dar acum este altfel. Se purtase realmente ca un tâmpit. iar acela îşi bătuse joc de ea ? Brrr ! se pomeni cutremurându-se. sau mai degrabă ca o ţicneală nevinovată. Am mai fost îndrăgostit. copilărească. Aşteptaţi. aşa cum a făcut şi până acum de fiecare dată. deşi mai văzuse termosul. ochii îi păreau îngânduraţi. Cu el trebuie să vorbeşti. îi răspunse el. îi răspunse ofiţerul de la poartă. Ştefane. Lucrul acesta îl stabileşte domnul Patriciu. De aceea aş vrea să nu te superi pe mine daca n-o să mai vin. Nu spusese Bâta o dată că el o să ajungă mare şi frumos de or să moară bogătaşele după el. Nora avea o expresie preocupată. Era un termos de campanie. Iar lucrul acesta nu trebuia să se întâmple pentru că i-am promis unei fete că mă voi căsători cu ea. În momentul acela în mintea lui ţâşni gândul care în ultimul timp fusese tot mai prezent în viaţa lui. Ştefane. când liniştea începu să-i ţiuie în urechi realiză comicul şi hilarul acestei situaţii. Arătă la intrare Legitimaţia. simţind cum i se luminează încet sufletul. Nora îl servi cu cafea turnând dintr-un termos. privind în jos. Îşi lăsă la poartă Legitimaţia. Se oprise brusc. Dacă Bâta întâlnise un tânăr frumos de care se îndrăgostise atât de profund şi de cumplit încât ea se dusese singură ca mielul care-şi pune singur capul pe tocător. pentru că el e „parizian” ?. Acesta anunţă Biroul de Presă al Mareşalului şi în momentul următor o văzu prin geamul uşii pe Nora coborând. ori chiar prinţ. Ce s-a întâmplat ? Nu-l privea în ochi.La lucrurile acestea se gândea în maşina care-l ducea către Preşedinţia Consiliului de Miniştri din Piaţa Victoriei. Mi s-a întâmplat ceva foarte grav. Nu trebui să aştepte mult. Abia acum. Nora. Cumplit. Ia loc. la acel bărbat frumos. umbriţi de o tristeţe albăstrie. şi aici Bâta ridicase mâna în sus ca şi cum ar fi zis că e duce sau baron. O jumătate de oră putem să stăm de vorbă.

Asta numai timpul o va hotărî. impozante ale Preşedinţiei. îi părea rău că făcuse gestul acesta. Era uimitor de frumoasă. Cred că am făcut o mare prostie. El era. Părea absentă. ciudat. Se ridică şi el. Îşi aducea aminte chipul 211 . Dumnezeu să te ajute ! Când ieşi în holul Preşedinţiei Consiliului de Miniştri rămase înlemnit. parcă tresăltau sub paşii personajului care cobora. Ştefan se oprise în loc. ca o răsuflare caldă şi luminoasă a Mareşalului. Ştefan. să vii să iei materialele. şopti Nora. Da. Poate nu era bine ales acest cuvânt. vorbi Ştefan Paul. Acum era însă cu totul alt om. Ştefane. Să lăsăm destinul să hotărască. acea prezenţă. Nu ştiu cum să-ţi spun. de om dezechilibrat în faţa realităţii şi a lumii. Se comportase exact ca acel doctor otrăvit de ură împotriva clasei ţărăneşti. că de câte ori am fost aici am simţit prezenţa Mareşalului în clădire. Cred că cel mai bun lucru ar fi să rămânem liniştiţi şi cuminţi. când apăruse alături de Horia Sima. Scările mari. Mie mi-a plăcut felul tău de a gândi. atunci în Piaţa 6 septembrie. dându-i de înţeles că ea trebuie să plece. emoţionat. Era tristă. Şi pentru mine au fost… Se lăsă din nou tăcerea. Navea chef de vorbă. Aşa cum stătea întors cu spatele simţi. impresia aceasta o avusese de mai multe ori. Nora îi întinse registrul în care trebuia să semneze. pe care se vedea coborând un covor roşu. ajuns lângă uşă. murmură el. fie ei şi oameni politici. Mareşalul Ion Antonescu. Apoi îi înmână şi plicul. Îşi simţea sufletul golit ca un prund uscat. Unde şi când ? Da. O ruşine galbenă. care venea de la etaj. chinuitoare pusese stăpânire pe el. Şi mai ales nu era om. sau oameni importanţi. gest teribilist. Ştefane. cred că e vorba de al şaselea simţ. Îl mai văzuse o dată. era un personaj istoric. Ştii. sper că nu regreţi ceasurile petrecute împreună. şopti tânăra funcţionară. Te aştept mâine. dar oricum era altceva decât oamenii. pentru mine au fost momente frumoase. cu inima bătându-i să-i spargă pieptul. Gest de puştan.Bine. Nora. ca Spurcaciu. şopti Nora. pe care el apucase să-i vadă până acum în viaţă. Acum. acum e în biroul lui şi lucrează. o statuie. Oricum.

simţea că se prăbuşise brusc într-o mare primejdie. „Îmi pare bine. traversat de dungile gândurilor negre. în care se urcă. trandafirii. pigmentată cu puncte roşii. „Dânsul este ziaristul Ştefan Paul. Dar nu-i zâmbise lui. un personaj din altă lume. Ştefan Paul revăzu înfiorat scena aceasta în minte. într-un reflex inconştient de supunere. era chiar el. îmbrăcat cu cămaşa verde. el. „Peste o oră. pentru că simţi brusc cum îl invadează transpiraţia şi cum nu mai are aer. acum se întorsese şi se afla deja dincolo de uşă. şi buzele cărnoase. de la cotidianul Ziua. Conducătorul statului. am o discuţie cu feldmareşalul. pe care îl avusese atunci Mareşalul. având în spate armate. Felicitări. Mă întorc peste o oră. Ştefan Paul 212 . voinici. de a nu sta drepţi. îţi urez să ajungi un gazetar la fel de mare ca patronul dumitale !” Îi ţinuse mâna puţin în mâna lui. nici foarte bucuros. cu chipuri dure. zâmbind cu bunătate. coborând scările. a lor singură. unde îl aştepta o maşină deschisă. General al Armatei române. în mijlocul acestor inşi care se supuneau altei discipline.” Mareşalul vrusese să-şi continue drumul. ale cărui frâne nu le ţinea el”. singur. ca la o slujbă. cu frizuri bogate şi negre… Mâinile Generalului erau aduse în faţă. sau poate dintr-o dorinţă de a fi firesc ca om. parcă ar fi fost un personaj hilar. Ajuns în dreptul lor. ai fi zis chiar prizonier al celor în mijlocul cărora stătea. i se mişcară cu mare uşurinţă. Nora. contractat. Mareşalul se întoarse pe jumătate: „da ! spusese neutru. epiderma roşietică. Îmi aduc aminte articolele trimise de pe frontul Odessei. despre care el.interiorizat. îi văzu chipul mare şi luminos. a organizaţiei lor. Iar el se fâstâcise. se zăpăcise. tinere. fără să se mire. Mareşalul Antonescu. Şi iată-l acum. Ce se întâmpla cu el ? Ştefan Paul. sau umilinţă. şi aici Mareşalul pronunţă un nume de neamţ. foarte singur. răspunse Mareşalul. auzi în spatele său vocea caldă a Norei. Le-am remarcat. Ofiţerul de la poartă luase poziţia de drepţi. şi care se îndrepta spre el. coborând din cer. generalul Antonescu. Am nevoie de tine. întinzându-i mâna. Da. Ştefan Paul scrisese câteva articole (Şeful său îi spusese că acele articole erau profunde şi de bun simţ). bărbaţi tineri. din care se simţea total neputincios să iasă. lângă Horia Sima. „Arăta bătrân şi alb generalul Antonescu. prilej suficient pentru Ştefan Paul ca să-i vadă faţa de la o jumătate de metru. în care domnul Patriciu are o mare încredere”.

ca şi cum ar fi pierdut lucrul cel mai important din viaţa lui. în acel moment istoric. Nora surâse tristă. ale războiului. o auzi pe Nora. este ca şi cum te-ai afla în burta lui (în burta chitului care-l înghiţise pe Iona). nu se poate să nu încerci să cunoşti mai mult. al acestui delir profund şi bolnav care zguduia lumea şi istoria din temelii. pentru totdeauna. Voia să pătrundă înţelesul adânc al acestei nenorociri. mintea îţi este înnebunită de groază. Urc. Şi întradevăr o urmări cu privirea cum urcă scările. Ştefane. în care abia vezi la un metru. Şi totuşi dacă eşti un om care nu ai venit pe lumea asta numai să-ţi umfli burta cu mâncare şi băutură. sau să te împerechezi pentru simpla plăcere fiziologică. ci vrei să pătrunzi în înţelesurile mai adânci ale lumii acesteia. Şi am impresia că am făcut o mare prostie. Ce ai rămas aşa ? Sunt foarte emoţionat. numai că nu este bine să treci peste această banalitate nici ca militar. în burta unei balene. Ştefane. nu vezi nici măcar ca prin ceaţă. am multă treabă. carnaţia fină şi roşietică a epidermei lui. Fata îl privea cu o tristeţe plină de melancolie. Nora.rămase uluit. Un război este un lucru extraordinar de complex. Atunci te aştept mâine. că l-am văzut pe Mareşal. afirmaţie care este desigur o banalitate. ca şi acea lumină care-i iriza chipul venind din interior. După ce dispăru avu brusc o strângere de inimă. care este războiul ? nu vezi nimic. Că te-am pierdut. al acestui imens cutremur. Cum o da Dumnezeu. îmbrăcată în taiorul care se mula atât de bine pe trupul ei tânăr. Aceasta era situaţia lui Ştefan Paul. şi nici ca scriitor. Pe retină îi rămăsese vie imaginea chipului Mareşalului. XIX Aduna material pentru romanul pe care ar fi vrut să-l aibă gata când se va fi terminat războiul. Şi ce vezi dinăuntrul monstrului. Îl ajuta faptul că o cunoscuse pe 213 . Atunci când te afli în timpul când se derulează războiul respectiv. I se întâmpla din ce în ce mai des să mediteze asupra unor lucruri care i se păreau stranii.

Îi mărturisi că şi ea scria. o fată cu bun simţ. în subconştientul lui. Se purtă într-un mod atât de apropiat că parcă ar fi fost fraţi. sau ar fi fost prieteni de mult. după ziua aceea de pomină. însă titlul lui spune un lucru şi mai adânc. despre Moromete şi Nicolae. Şi când îl înjurau al lui în sat. se trezise noaptea târziu acasă că nu poate să adoarmă. personalitatea celui care-şi asumase sarcina de a salva ţara îl fascinase cu mult înainte de a-şi da seama de lucrul acesta). că de felul lui era cam moale. mai ales noi. nu zicea nimic. informată. După ce Ştefan îi mărturisise Norei Teodoriu. nu fusese acesta articolul care-l convinsese pe Grigore Patriciu că are în faţa lui un viitor mare ziarist ? Ba da. că acesta o îndrăgise. despre adolescenţa lui. (uneori. şi o folosea în serviciul său. îşi vedea de drum. dar oricum. şi după ce în modul cel mai greu de imaginat dăduse mâna cu Mareşalul (nu îşi câştigase el dreptul de a lucra la Ziua cu acel articol. despre frumuseţea sentimentelor de dragoste între un băiat şi o fată în lumea satului (Ştefan ridicase din umeri. Mintea îi era un spaţiu continuu iluminat. despre condiţia tragică a copilului de ţărani atunci când este o fire sensibilă şi dotată. decât să se deranjeze din gândurile lui mai bine nici nu le răspundea. Remarcase din ce-i povestise el. Nu. acesta fusese articolul. „Dacă ar şti Generalul ?”. şi dăduse mâna cu Mareşalul. modest şi sărac. cu o minte profundă (cât poate să fie mintea unei femei de profundă). cei care venim din satul românesc. păstrăm în subconştientul nostru nişte reziduuri mitice ale sincerităţii).) că el este un povestitor 214 . primul său articol de gazetar bucureştean. iar el secera. Şi iată că băiatul acela chinuit din Siliştea Gumeşti ajunsese acum ziarist la cel mai mare cotidian din Bucureşti. Cum să nu-ţi pierzi minţile (nu neapărat de bucurie) de euforia aceasta şi de ceaţa luminoasă care îţi cuprinde creierii ? Ei bine. despre satul lui. nu amărât. Îi povestise el aşa ceva ? Când ? Unde ? Fata asta e nebună. Să fie adevărat lucrul acesta ? Nu visează ? Ce se întâmplă cu el ? Ce are de gând destinul său cu el ? El este băiatul din liceu. care când venea acasă în vacanţe îl punea Parizianu la secere.Nora. Şi anume că acolo. Nu mai era tristă ca în ziua trecută. care trăia în imediata apropiere a Mareşalului. în stilul lui teribilist şi sincer că o iubeşte. a doua zi când merse să ridice materialele de presă o găsi pe Nora schimbată.

Aşa că ea zice că cel mai bun lucru ar fi ca el să lase timidităţile şi farafastâcurile la o parte. Ştefane ?”. îi răspunsese. „Doamne. sute de milioane. Ea a scris din liceu poezie. El nu se referă la somnul obişnuit. culmea. Bine. Şi într-adevăr. surâsese Nora. legile şi împrejurările după care pot evolua cele două maluri îi interesează pe militar. Unele editoriale sunt ale lui. când a ajuns îl aştepta. doi nebuni ? Pentru că este 215 . ce e cu băiatul acesta. Au luat-o pe o alee prin parcul Herăstrău. al oamenilor. Că el este în trecere prin această lume. la Berlin şi la Kremlin. un somn al imposibilităţii noastre de a înţelegea lumea până în străfundurile ei. Îl întrebase ea. deci nu voia să vină s-o ia de aici. Precum şi ea la rândul ei este dornică să citească ce-a scris el. să spună sincer ? Ea i-a recunoscut stilul. „Unde ai debutat. prin care trece „într-un fel de somn. răspunsese el. la ora stabilită. să vină în fruntea celor mai mari şi belicoase popoare ale Europei. Nu. să se încaiere şi să se omoare între ei ? Cum de s-a întâmplat ca în acelaşi moment istoric. Pe mine m-ar interesa să ştiu ce s-a întâmplat acolo. Care roman ? o întrebase. în adâncul popoarelor. se pornise ea pe un râs care-i umpluse obrajii de roşeaţă. ci la un altul. Nora. cu ochii minţii avem această posibilitate. şi tot ce-a publicat până acum în Ziua i-a plăcut. aceste cuvinte mai şi rimează. sau da. O să vină. şi el îi povestise ceea ce-i spusese şi lui Grigore Patriciu. vezi cele două fronturi cum stau faţă în faţă. refuzase ea ). Ea termina la cinci. Are într-adevăr o senzaţie ciudată. iar de curând a început să scrie şi proză. nu. Această viziune a frontului.foarte dotat. Să fie atât de îndrăgostit încât nu ştie nici pe ce lume se află ?” Exact. ai zice că sunt malurile unui fluviu care străbate Europa de la Marea Nordului până la Marea Neagră. Dar numai o oră. Îl întrebase apoi cum merge cu romanul. De pildă războiul acesta. ce i-a făcut pe aceşti oameni. „Să nu crezi tu că trebuie să le faci pe toate. (aha. Îl urmăreşte de mult. La cinci şi jumătate ne întâlnim la Arcul de triumf. mai lasăi şi pe alţii să le facă”. ar putea se vină s-o ia şi să meargă să se plimbe ? Nu. şi mai bine ar fi prieteni. Trebuie să fie la redacţie când se face ziarul. Sigur că dacă-l priveşti de sus. de somnambulism metafizic” de bunăseamă. Ia să încerce să-i propună lucrul acesta. Dacă n-ar avea nimic împotrivă ar vrea să-i citească.

Aflat aproape sub el Ştefan simţi că ameţeşte privindu-l pe Dumnezeu pictat în înaltul cupolei. Nori cenuşii se rostogoleau înspre munte. ce cauză misterioasă făcuse ca aceşti coloşi să pornească unul spre altul. Se găseau chiar pe malul lacului. că cei doi (cei mai mulţi) care semnaseră Pactul Ribentrop Molotov (după ce mai înainte Hitler şi Stalin se întâlniseră personal şi discutaseră. din bronz masiv. apoi victima deasupra călăului. bătându-l pe mână. Era o biserică pictată de curând. făcând să curgă sânge ? De unde începuse această nebunie. şoptise Nora. strânse la pieptul lui îl întristă. care cădea către pământ cu braţele deschise. cu sufletul pustiu. de violenţă şi sânge care curg la vale. Abia când urcară pe trepte Ştefan îşi aduse aminte că anul trecut se plimbase pe această stradă cu Luki. Dacă armata germană va fi dată peste cap ce se va întâmpla ? „O să vorbim despre asta altă dată”.clar. îi răspunse Nora. Germanii aveau dificultăţi. mai uşor. în stratul şi mai adânc al acestui mare fenomen care este lumea. Nora îl trase în faţa Icoanei Maicii Domnului. Îl rugă să-i mai vorbească despre viaţa lui pe care o trăise acolo în satul din care venise. Ieşiseră din parc şi se pomeniseră în faţa unei Biserici. nu erau sănătoşi la minte? Iar mai în adânc. acesta devenind la rândul lui victimă… Nora îi pusese mâna pe braţ. Sunt urechi care ascultă. un sabat. Pact prin care împărţeau ţările şi popoarele ca şi cum ar fi tăiat feliile de brânză. Nora îl trăgea de mână să intre în Biserică. unde ea îşi împreună mâinile la 216 . atârna din înaltul turlei. Ştefan se simţise brusc obosit. năucindu-le. cu un spaţiu interior vast. Apa lacului brăzdată de valurile monotone şi triste aduna în ea parcă amărăciunea acestei zile. de crimă şi sânge ? Europa este un lac de sânge. Bine. ruşii se revărsau în valuri proaspete venind din adâncurile Siberiei. Nu se opuse. vărsându-se unul în altul şi care duseseră la formarea acestui imens fluviu de ură şi violenţă. şi hotărâseră să împartă Polonia). Ştefane. aceste pârâiaşe de crimă. ce se întâmplase. Candelabrul imens. în care călăi şi victime îşi schimbă rolurile ca şi cum s-ar învârti roata. Imaginea celeilalte fete. Europa este un ospiciu. târând după el atâtea popoare. o să încerc să te ajut” îi spusese ea. învălmăşindu-le. „mai uşor. care fusese sămânţa ei dintâi ? De ce nu putuse să fie stăvilită această pornire. venind călăul deasupra victimei.

şi tot timpul care urmase această lipsă a fratelui. Cea care-l mai salvase şi în alte împrejurări. împreună cu cei din Secretariatul de redacţie. Niki. Ca şi cum ar fi vrut să-i transmită „hai să te văd acum de ce eşti în stare”. Se uită la ceas. Se urcară în taxi. La un momentdat Nora opri un taxiu : „Mergem. El se uitase la ceas. fiecare îşi văzuse de treburi. „Ştefane. sau a sorei. Ştefane ?” Nu răspunse nimic. în stilul lui. aşa cum îşi ţinea genele plecate în jos. „Jură. împreună cu un alt articol. îmbrăcată în iederă. Ieşiseră apoi. ca pe lipsa unei jumătăţi). La redacţie nu se întâmplase nimic. Ştefane. te aştept mâine”. Până de curând el nu simţise nevoia de a crede. năpădit de tufe (se vedea că este neîngrijit) şi de vreascuri se întindea misterios în spatele vilei. îi făcuse el o parte din treabă. . văzând că întârzie. care se găsea chiar în faţa lor. mergeau unul lângă altul fără să spună nici unul din ei nimic. Şeful dăduse editorialul. Fata îi aşeză mâna pe crucifixul. Răspunse că da. îl întrebă Niki. îi spusese Nora coborând.piept şi se rugă un timp cu ochii închişi. pe care Niki le pusese unde trebuie. El care resimţise toată copilăria. Nora îi luă mâna. cu un mic parc în faţă. Absolut senin. 217 . e foarte important lucrul acesta. la. ci unul făcut în cel mai senin mod. cât se poate de sigur că cea care răspunsese fusese vocea din el. spuse fata. Ştefane”. noi am discutat o mulţime de lucruri secrete. „De ce râzi” ?. „Tu nu te rogi. aşa cum stătea în biroul lui Niki îşi dădu capul pe spate şi râse. Nora stătea pe strada Polonă. Pot să am toată încrederea în tine că rămân numai între noi ? Nora îl privea acum intens în ochi. El clătinase din cap : îşi dădea. Apoi îl privi în ochi prietenoasă (da. Nora părea şi mai liniştită. de a cere ocrotirea lui Dumnezeu. o. Parcul. aşa că nu erau probleme. I-ar fi plăcut să aibă o soră ca Nora. Coborî în faţa unei case cu un cat. Ştefan Paul. Şi vom mai discuta. insistase Nora. cel puţin aceasta era adresa pe care i-o dăduse şoferului. parcă era o soră. Şi el jurase. ca şi cum gestul acesta n-ar fi fost un act foarte grav. bucurându-se de o fericire secretă. Nu putuse să-i spună imediat. Îşi aduse aminte că îşi propusese să lipsească numai puţin de la ziar. la cât întârziase ! Îşi spuse în gând că nu e nimic. Ştefane ! îl rugă ea.„La revedere . Râdea de el. Ştefane. nu ştiu dacă-ţi dai seama ?”.

Mai aşteptă o oră. să se găsească răsturnat în fân şi să privească cerul spuzit de stele ! Nici nu-şi dădu seama când adormi. şi se sfătuiră. descoperea acum că ziarul se putea face şi fără el. Luki mă întreabă ce mai faci. după ce se săturase de râs. Şi un glas ieşea parcă din pământ: „iar cel moldovean şi cu cel vrâncean. Acum. mări se vorbiră. (dar oare era îndrăgostit de ea ? De cine era el de fapt îndrăgostit. Ieşi din biroul lui Niki. „îl mai întrebă Niki încă o dată. el îşi făcea simţită prezenţa. o doină de jale de ţi se rupea sufletul. ca şi 218 . şi hopa şi Luki. În momentul acela. şi când vii pe la noi. ci la destinul care-şi bătea joc de el. aşa cum pătrunde apa prin crăpăturile pământului în verile secetoase) şi iată. te întreabă Luki ? Ştefan Paul îşi simţi deodată capul greu şi sufletul invadat de o tristeţe movă. Se trezi pe un câmp verde şi însorit. când te hotărăşti să vii pe la noi ?”. Că de fapt un ziar se face singur ! Asta era o găselniţă teribilistă de-a lui. „Ei. unde te gândeşti ? îl strigă Niki. din punct de vedere moral. el era Ştefan al lu Parizianu.Trăise până atunci cu gândul că fără el ziarul nu se poate face. Şi gândul din el nu se gândi întâi la Luki. şi viaţa lui era viaţa lui. când el era îndrăgostit într-un mod atât de frumos de Nora. De prost ce sunt. de undeva se auzea. Ştefane. Când era copil ştia cine este. care venea acasă în vacanţă şi ştia că va fi pus la secere. pe l’ apus de soare ca să mi-l omoare”. de Ioana? Aceasta era întrebarea care-i pătrundea în adâncul creierului. Şi râsese cu poftă. ca pe ultimul om. De ce râzi. Nu zise nimic. „Asta e bine mormăise Niki. Cel puţin aşa îşi imaginase el. Niki. de Anghelina. era iubit de ea. iar ca răsplată el se bucurase de dragostea a trei femei extraordinar de frumoase (mult mai frumoase. Adică Luki îl dăduse afară din casă. Acum se îndrăgostise de a patra. El era deci copilul lui Parizianu. decât Luki). Ce n-ar fi dat să fie vară. Era pe un plai dulce. cine este el ? Se întinse în pat cu mâinile sub ceafă. pentru că un ziar nu se face singur. Şi iată. Acum. şi oricine lucrează la un mare ziar cunoaşte acest adevăr”. însă acesta este adevărul. apoi sună poarta să-l anunţe pe şofer. de Didina. Asta era culmea şopti gândul care stătea pitit acolo în sufletul lui. ca şi cum paradoxul trebuie să acţioneze de fiecare dată ca o lege. răspunsese el. ca de pe altă lume.

tragică şi duioasă. în dosul stânii. toate acestea alcătuindu-l pe Mareşal. de unde or fi apărut ? Aceştia aveau. Şi în urma lui trupul. şi lu’ ungurean. cu expresia chipului iluminată pe dinăuntru. şi cu cel vrâncean”. dar mai ales pentru cinstea şi intransigenţa sa de om incoruptibil). O. că ţi se rupea sufletul. aşa cum o văzuse el în cărţile de şcoală. Capul. se apropiau venind sau mai degrabă plutind pe plaiul de un verde dulce. Ca şi cum ar fi fost o fiinţă ce ar descinde de pe altă planetă. văzu el ieşind doi hăndrălăi cu cuţitele în mână. vreau să mi te-omoare. să spui lu’ vrâncean. Asta să le spui. şi oarecum hieratice. Şioile s-or strânge. aproape diform în raport cu trupul slab cu picioarele subţiri. Acum erau mai mulţi. Apoi în timp ce trupul îmbrăcat în haine militare se îndoia pe spate străpuns de cuţite. Apoi cealaltă voce. iatagane şi măciuci în mâini. Se repeziră la Mareşal şi-l înjunghiară pe la spate. Din lumina aceea arămie. La un loc acestea dădeau impresia unui personaj marcat de un destin straniu şi divin. Erau nişte cuţite lungi şi întoarse ca nişte iatagane. Semăna cu Mănăstirea Argeşului. În primul rând avea un cap prea mare. de ceară al Mareşalului Antonescu. Impresia aceasta era accentuată şi de pigmentaţia roşie a epidermei şi a părului Mareşalului (nu pentru aceasta fusese denumit şi Câinele roşu ? Pentru aceasta desigur. Ca şi cum ar fi venit de pretutindeni. mitică. pe mine m-or plânge. de o menire divină. cu lacrimi de sânge” În momentul acela lumina păli într-un mod tragic căpătând culoarea arămie.cum ar fi plutit apăru chipul galben. purtate de picioarele fragile. „Şi de-o fi să mor. şi i se păruse ceva straniu. Ca din pământ văzu răsărind o albă şi mândră Mănăstire. exact cum s-a întâmplat cu Mihai Viteazul ! De dincolo de zare izbucni un zgomot vast şi neliniştitor. nepământesc şi hilar în personalitatea lui. în câmp de mohor. Exact cum îl văzuse în ziua aceea când dăduse mâna cu el. cei doi îi retezară capul cu lovituri dibace. din lumina galbenă. grăbindu-se ca şi cum le-ar fi fost teamă să 219 . ca să mă îngroape. Cei doi târau acum trupul şi capul Mareşalului către acel vuiet. se auzi atunci vocea aceea de cor antic: „că l’ apus de soare. gata să se prăbuşească. să-mi aud câinii. la fel. plină de jale. exclamă în gând. Doamne. Se apucară. întunecoasă ca o ceaţă de sânge. capul şi trupul Mareşalului vor fi separate. baciul ungurean.

Mesajul visului era cât se poate de limpede. Chipurile le străluceau de o mare bucurie interioară. atât de concret. Cât te uitai cu ochii nu vedeai ţipenie de om. mura câmpului”. de carne. Când terminară se şterseră pe un fel de şorţuri de măcelari (să fie măcelari. Ceilalţi deteră un strigăt de bucurie. După ce terminară unul din ei alergă şi deschise un fel de uşă în zidul Mănăstirii. O tristeţe cere-i făcea imateriali. care rupea inimile stâncilor şi apelor. După un timp pe buza zării se văzu mogâldeaţa unei femei adusă de apa galbenă şi mâloasă. Viersul şi bocetul bătrânei cutremurau munţii şi codrii. Vedea sângele. mustăcioara lui. Că 220 . Se trezise în urma acestui vis care-l îngrozise şi care totodată i se părea ca o revelaţie adâncă. şi totuşi erau atât de trişti. să ciopârţească trupul şi capul Mareşalului. până când nu mai rămase decât o mare de linişte. Din câteva drumuri reuşiră să ducă toată acea pastă roşie. mândru ciobănel. perişorul lui. că tot corpul îi este acoperit de broboane mari de transpiraţie. oare ?) pe care le avea pe dinainte. şi tocătura aceea de carne făcută din trupul Mareşalului. spuma laptelui. ca şi cum ar fi luat apă în pumni. că avea senzaţia că nui are în cap. Mihai Viteazul. Unde era ? Se uită îngrozit în jur. spicul grâului. Doamne. de o jale atât de adâncă încât te îngheţa se înălţă maiestos până la cer : „cine-a cunoscut. parcă. începând cu Ciobanul din mitul Mioriţei. ascultând acel vaier cutremurător. Când se trezi primul lucru care-l simţi Ştefan Paul fu acela că era lac de sudoare. care bocea. antic. ci chiar acolo la locul faptei. Apoi. ochii lui vedeau totul atât de bine. El mai rămase mult timp împietrit. cerul şi stelele. tras ca prin inel ? Feţişoara lui. cine mi-a văzut. de cartilaje şi de sânge. Apoi ceilalţi începură să ia din masa aceea de sânge şi carne cu pumnii. sau mai degrabă ca şi cum nici n-ar fi fost din lumea aceasta. ochişorii lui. Mai rămaseră un timp pe plaiul atât de dulce. La el în cameră. continuând cu Burebista. pana corbului. şi mergeau s-o toarne prin uşa aceea în zidul Mănăstirii.nu fie surprinşi. Ştia unde se află. Decebal. şi asemenea unui ecou se întorceau înapoi venind din depărtările pline de mister. apoi simţi cum se ridică la suprafaţă. cum urcă înspre cer. Viersul ei trist. unul câte unul începură să plece. O. fără nici o grabă. şi cartilajele. Mareşalul face parte din şirul mare de Domnitori trădaţi şi asasinaţi ai acestui pământ.

. era un domn cu vocaţia manierelor alese. Nora îi arătă un material. abia după aceea se ridicase să deschidă celui care bătuse în uşă. Ştefane. În uşă se auziră ciocănituri. Temătoare tânăra funcţionară băgase acel document în dosar. mai tăioase. cu o scrisoare. XX Războiul se opintea şi se învălmăşea ca un balaur la mii de kilometri depărtare.Asta aşa ca să mai destindem atmosfera… Tu ştii de ce l-au omorât legionarii pe Iorga ? .Mareşalul este un fel de “model ritual”. sau trei. atât cât îl observă Ştefan şi cât putu el să-şi dea seama. o ceartă. Într-una din zile când mersese după materialele de presă la Preşedinţia Consiliului de miniştri. Îşi auzea respiraţia rece. şopti Nora. . 221 . . se pomeni vorbind în gând ? Două. Carol al doilea în loc să aplaneze conflictul între ei. În acel moment îl văzu intrând chiar pe Stelian Popescu. Nu îndrăznea să se ridice şi să aprindă lumina. Oricum articolele lui erau parcă mai colţuroase. Nora se purtă cu el respectuos. între el şi Căpitan. Cât să fie ceasul.Aa ! E o chestie greu de înţeles. îi răspunse el. Ştefan Paul simţii fiorii morţii pe şira spinării. cu trăsături fine. şuierătoare. a pus şi mai mult gaz pe foc. După ce plecă Directorul Universului rămaseră singuri.Aud. Directorul Universului. un fel de Burebista sau Decebal sau Mihai Viteazul. se mai găsea încă sub apăsarea acelui vis care-l năucise. dacă-mi spui. Avea un chip plăcut. Grigore Patriciu venea şi se închidea în biroul lui de unde nu ieşea cu orele. dar şi Iorga a contribuit la explozia conflictului dintre el şi Legiune… parcă aşa ceva. Niki îi spusese că Şeful lucrează la o carte. cu ochii de un albastru spălăcit.Auzi. Ai fi zis că trâmbiţa lui vine de pe lumea ailaltă. dar şi domnul Stelian Popescu. Undeva auzi ca prin vis (trebuie că visez) cântecul lugubru al unui cocoş. care se repetă. deschizând din nou Dosarul în care se găsea acel document pe care voia să i-l arate.

ai fi zis că i se scurge miere de pe buze. ce era de râs în faptul că nişte oameni care nu aveau nimic în capul acela al lor (şi acesta era adevărul. au omorât pe unul dintre cele mai mari minţi ale acestui neam ? Fie el acel om cu păcate. şi lor le era necaz că nu au niciunul. Că nu trebuia să se râdă. Adică ce era de râs în asta (pentru că ea asta aştepta de la el. nu se apucă să omoare. dacă atunci o să ne mai vină să râdem. de ce n-are el românul curajul să privească în faţă adevărul. mare sau mic. Mai ales când frontul german se clatină în faţa Stalingradului şi când puhoiul sovietic se poate rostogolii spre tine ca un tăvălug. Pentru că acesta era adevărul : bancul nu era banc.E un banc. Numai nişte proşti râd când este vorba de o crimă. surâse cu tristeţe Nora. Iar când este omorât una dintre cele mai mari minţi ale ţării. acel adevăr.Da.Păi tocmai aici este nenorocirea. în cercul în care s-a spus acest banc s-a râs. O privi pe Nora înspăimântat.Şi ai râs ?.. şi acest altceva îi lipseşte lui. Ce om nu greşeşte în viaţa lui ! Pentru asta însă nu trebuie să-i iei viaţa. şi atunci se păcăleşte pe el însuşi la infinit. că un om care are ceva în tărtăcuţa lui. . vorbi încercând să surâdă Nora.t. să râdă). dar atunci altceva. pentru asta l-au omorât. ca şi cum el. pentru că avea doi creieri în loc de unul. şi ia acel adevăr. . continua tânăra funcţionară. şi îl prezintă sub formă de banc… 222 . numai nişte oameni care n-au minte pot să râdă. Ştefane. dar un adevăr istoric care-l priceşte pe el…? Asta e problema.Ca să-i ia creierii. ci un adevăr îngrozitor. că legionarii lau împuşcat pe Iorga de necaz că ei n-aveau nici un creier în capul lor. fie el acel ceva cât de puţin. Şi aici este o chestiune cu mult mai profundă dar şi mai înspăimântătoare. de fapt adevărata problemă. . Se lăsă o linişte calmă. Legionarii l-au omorât pe Iorga.Nu. fiinţa lui nu e dotată cu acest organ) să privească adevărul în faţă. Ştefan Paul îşi dădu capul pe spate gata să râdă. ar fi un c…. Aş vrea eu să văd când or să se rostogolească peste satele şi oraşele noastre Diviziile sovietice. de ce n-are românul curajul (sau nu curajul. indiferent pe cine). şi-l înveleşte în foiţă colorată. l-am auzit şi eu astăzi… . se pomeni el întrebând-o aspru. însă în chiar acel moment râsul îi îngheţă în gâtlej. ca orice om. şi-n momentul acela era atât de frumoasă. Ştefane.

românii. Ştim pe dracului. şi când îl prinseseră la strâmtoare nu-l iertaseră. ori pe cei care veneau cu foncerea. şi că acest adevăr este îngrijorător… Dar pentru aceasta nu trebuie să-mi ţii o poliloghie… Ştefan Paul o privi amărât şi jicnit. ha. O amărăciune care îl durea ca şi cum ar fi avut o groapă adâncă. sub ce formă şi-a găsit românul să prezinte adevărul cel mai îngrozitor.. ce deştepţi suntem noi. rosti Ştefan Paul tare. dragule. Îl poftise să se aşeze pe scaunul de alături în timp ce ea se ridică şi merse să închidă uşa. acolo în adâncul temeliei fiinţei lui. sub formă de banc. . Nemţii îi lăsaseră să înainteze în spatele frontului lor. dar şi aceştia îl înjuraseră pe el. Nu simţea altceva decât o mare amărăciune pe fundul sufletului. ce se întâmplă cu tine ?! Nora îl privea îngrijorată cu ochii învăluiţi într-o ceaţă diafană plină de dragoste şi de îngrijorare. unde sovieticii spărseseră frontul. ha. e o formă de a ne minţi. nu ştim nimic. Îi înjurase el în gând pe mulţi. ha. Aşează-te aici să-ţi arăt ceva. Dar la urma urmelor ce înseamnă a proceda ca Moromete : e rău sau e bine. dă-i şi râzi ca prostul : ha.Auzi tâmpenie. pentru că această formă de a prezenta adevărul. pentru că Moromete însuşi purtându-se şi vorbind aşa cum vorbea el îşi făcuse mulţi duşmani. Şi cine se minte pe el în istorie acela nu are adevăr ! Acesta este adevărul. Se întâmplă ceva cu tine.Ştefane. . Ştefane. şopti ea. plină de gunoaie. bunăoară pe Bălosu. Ce s-ar face omul dacă nu ar mai râde din când în când şi dacă nu ar lua realitatea asta crudă în răspăr ? Sigur că acesta este adevărul. . apoi îi 223 .N-am vrut să te supăr. E un banc. sub formă de banc ? Şi după ce îl spune sub forma aceasta. Era vorba de punga de la Izium. murmură Nora. că uite ce bancuri deştepte şi hazoase ştim să facem. Ştefan Paul făcu întocmai iar când ea se aşeză deschise dosarul în care se afla documentul pe care voia ea să i-l arate.Citeşte.. apăsând pe cuvântul adevăr. Brusc îi trecu prin minte gândul : oare Moromete ce-ar fi zis dacă ar fi auzit bancul acesta ? De ce să nu procedeze şi el ca unchiul lui ? Aici Nora avea dreptate. văd eu că nu-ţi sunt gândurile aici. Se lăsă un moment de tăcere între ei ca un pod de gheaţă pe care numai bine putea să alunece unul către celălalt. învârtind iala. Ştefane.

Este vorba de folosirea. Şi le lichidaseră. ca nemilitar îl îngrozi. prin asfixiere. iar caii. Ce am văzut aici a fost ceva de coşmar. Unul din ofiţerii de încredere ai Mareşalului Antonescu vizitase această pungă. şi cum distrugea ea viaţa „Am vizitat această pungă. de bună seamă) care pe Ştefan . Aşa au fost ele denumite în explicaţiile ce ni s-au dat la faţa locului.încercuiseră. îşi începea raportul acel ofiţer. Vizitase mai întâi frontul din Crimeea. unde se pregătea asediul pentru cucerirea Sevastopolului de către armata a XI germană. întărită de corpul de vânători de munte român şi Detaşamentul colonel Korne (există un detaşament colonel Korne ? Se miră Ştefan). care. N-am auzit de asemenea pomenindu-se despre lucrul acesta niciodată. degajat. Soldaţii. încremeniseră pe locul în care se aflau. a „proiectilelor cu aer lichid”. 224 . Un teren descoperit şi întins pe sute de kilometri pătraţi. este ceva pe care până acum nu l-am văzut menţionat în nici o memorialistică sau pomenit în vreun document militar. Dar cum ? Folosind o armă (secretă. Patru mari armate sovietice fuseseră încercuite. culcaţi ca şi cum ar fi dormit. Ni se dezvăluise una dintre armele secrete germane: „aerul lichid în proiectile”. La această încercuire participaseră şi trupe româneşti. ca şi modul cum omora ea. presărat cu soldaţi şi cai morţi fără să aibă nici un semn de sângerare sau de urmă de rană. producând o moarte instantanee. de sub comanda generalului von Manstein. Aşa muriseră toţi”. Ceea ce vă voi spune. erau prinşi la atelajele pieselor de artilerie… Am străbătut cu maşinile acel cimitir al oamenilor neîngropaţi având un sentiment de curiozitate nesatisfăcută dar şi de stupoare. care umpleau câmpul. trântiţi la pământ cu hamurile pe ei. după lichidarea ei un câmp imens cât cuprinzi cu ochii în care au fost închise toate trupele sovietice care au făcut spărtura. pentru prima dată. Iată ce povestea acel ofiţer trimis de Mareşal să vadă efectele acelei arme (despre care în presă nu răzbătuse nici o informaţie măcar). Toate acele cadavre. Şi atunci nemţii fuseseră obligaţi să le lichideze. fără dureri. în atitudinile în care au fost surprinse în acel moment. consuma imediat oxigenul din atmosferă unde a explodat proiectilul. Somate să se predea ele nu se predaseră. Mai mult îi trezi o curiozitate extraordinară.

poate câştiga războiul. După ce a citit documentul acesta Ştefan şi-a luat capul în palmă şi a rămas aşa un timp. în timpul cât citise acest document. o intuiţie îi spusese că nemţii vor pierde acest război. dar şi a presei. Acolo la Izium. această armă. şi nu-şi dădea seama de ce.Ce i-a determinat pe nemţi să recurgă la această armă acum ? Ştiind din experienţa anului trecut. Nu cumva pentru că mai eşti îndrăgostit ? Nora afirmase lucrul acesta zâmbind. Nu-i răspunsese Norei. a forţelor de care dispuneau ei. nu numai în lumea militarilor. a şoptit Nora. îşi urmări gândul mai departe. Ştefane.) poate face ravagii. Astfel s-au hotărât să folosească pentru prima dată. Ştia că Hitler. văzuse cu ochii lui acel pământ în care tot ce avea viaţă încremenise în poziţia în care fusese surprinsă. . un gând adânc. mi-au explicat că pentru utilizarea acestei arme trebuie condiţii speciale de siguranţă. şi că această armă (una din armele secrete ale lui Hitler. motiv pentru care s-a întârziat în înaintarea ofensivei spre Moscova. Şi iată că acum aflase că nemţii posedă această armă stranie. ţinându-şi capul în palme şi gândindu-se la ceea ce citise. care nu pot fi asigurate într-o ofensivă. asupra combatanţilor. nemţii nu au mai vrut să aibă aceleaşi dificultăţi şi cu punga de la Izium. arme despre care se vorbea foarte mult. asupra oamenilor care conduc această nebunie despre care se crezuse că se va termina repede. ceva foarte profund în fiinţa lui. făcută cu încercuirile de la Minsk şi Byalistok. posedă această armă. imediat ce aflase. acea zonă în prima lui vizită peste Nipru. un ofiţer german. precum că încercuiţii nu se predau şi că trebuie să-i distrugi ca să-i poţi lichida. şi să le treacă pe lumea 225 . La fel rămăsese el cu convingerea aceasta ori de câte ori meditase asupra modului cum începuse acest război. Ceva în el se zdruncinase pe nesimţite în acest moment. Abia într-un târziu înţelese despre ce era vorba : până acum. şi după aceea. Deci Mareşalul cunoştea. dintre cei care ne întovărăşau. sau chiar a oamenilor de afaceri.Astăzi nu eşti în apele tale. cel puţin aşa o văzuse el în minte. care poate să împietrească într-o fracţiune de secundă. Când am întrebat de ce nu s-a recurs la ea mai demult. aceste arme erau în completă siguranţă” Dintr-o altă notă conţinută tot din acel dosar Ştefan află că Mareşalul vizitase şi el.

de pe un judeţ întreg. chiar dacă tu nu le-ai făcut nimic. de a cădea pe gânduri. Tresări. ca să-şi păzească soldaţii lui. Se gândea la proiectilul acesta miraculos şi cumplit totodată. Da. că aceste bombe nu se pot folosi în ofensivă. Apoi înviorându-se. Te rog să nu te superi pe mine. de ce Mareşalul spusese că „merg şi la dracu. Bineînţeles că Mareşalul cunoştea acest lucru. cel puţin aşa i se păru lui în acel moment că înţelege foarte bine.cealaltă. Nu trebuia să se mire Îi povestise doar că lucrul acesta se întâmpla cu el din copilărie. numai să câştigăm acest război”. . care te trece pe lumea ailaltă fără să-ţi mişte un fir de păr din cap. De ce să mai bată trupele pământul îngheţat până în Siberia ? Hitler n-are decât să-şi trimită avioanele ca să arunce asemenea bombe cu „aer lichid”. că nu sunt condiţii. La tine acest proces este atât de profund încât uiţi de toţi şi de tot ce se află în jurul tău. Acum înţelegea el. Acel ofiţer care făcuse afirmaţia aceasta habar n-avea ce spunea. Da. De pe suprafaţa unei provincii imense. ori un lanţ de bombe din acest tip. Dacă nemţii posedă acest „proiectil cu aer lichid”. se gândea. pentru că atunci când lor le-a fost greu şi aveau nevoie de tine. nu are decât să-şi trimită aviaţia şi să lase asemenea bombe din 30 sau din 50 de kilometri până în fundul Siberiei. care 226 . pe care nu l-am mai văzut la nimeni. toate vieţuitoarele al căror metabolism este bazat ca şi al omului pe oxigen. Pentru simplu motiv că n-ai mers cu ei.Hei. Nu se încurcă el Hitler cu condiţiile. Arunci un proiectil din aceasta sau o bombă mai mare. . şi provoci moartea tuturor vieţuitoarelor pe o rază de 50 de kilometri. şi el nu trebuie să te surprindă.Ai tu un fel al tău. aşa era. că acesta este felul meu de a fi. -Ţi-am povestit. Ştefane. şi în cazul acesta nu e bine să-i trădezi. Uite la ce mă gândeam. Păi în cazul acesta nici nu mai este nevoie de o ofensivă a trupelor germane. tu le-ai întors spatele. Ştefan. Era la mintea cocoşului. Ca militar ştia că nemţii vor câştiga acest război (mai ales că nu se putea să nu ştie el dinainte de aceste arme secrete). unde te gândeşti ? Auzi ca prin vis glasul Norei. abia acum. pentru că după ce termină ei cu toţi se întorc asupra ta şi te belesc. Înseamnă că Hitler. Nora.

de unde se află acum frontul până în fundul Siberiei. aşa cum ştim cu toţii că sa terminat acest război. Nici nu mai trebuie să mai pună trupele să mai lupte. ce fusese martor al efectelor de necrezut. acest fapt i se părea şi mai enigmatic. Şi războiul este al lor. ca dovadă că există mai multe mărturii ale înspăimântătorului dezastru. şopti fata. l-a căutat la mulţi ani de la terminarea celui de-al doilea război mondial. după ce acesta suferise ani grei de temniţă. Iată mărturia acelui ofiţer prezent imediat după ce fusese folosită această armă secretă pentru a distruge cele patru mari armate sovietice încercuite în punga de la Izium : 227 . şi războiul luase o întorsătură inversă. O să-i spun domnului Mareşal ideea aceasta. dacă ar fi fost folosită. şi după ce istoria se mai domolise. Nora rămăsese pe gânduri. Ştefane. de acel „proiectil cu aer lichid”. înspăimântătoare. Pot obţine victoria în două săptămâni. De altfel după ce i-au căzut în mână alte mărturii ale celui care fusese martor al dezastrului făcut de „proiectilul cu aer lichid”. De altfel nu numai Ştefan Paul a fost obsedat ani în şir de misterul acestei arme. cel mai distrugător din istorie. un imens covor de bombe. sau mai degrabă o plasă vastă cu ochiurile din 30 sau 40 de kilometri. ei pot să fabrice bombe de dimensiuni mari. Liniştea care domnea în imensa clădire a Preşedinţiei Consiliului de Miniştri se aduna parcă în biroul în care se aflau ei. XXI (Ideea acestui proiectil îl obsedase mult timp. . pe care n-au decât să le arunce. pe acel ofiţer din Marele Stat Major al Mareşalului Ion Antonescu. făcut pe zeci de mii de kilometri pătraţi. Cu cât trecea vremea. folosind aviaţia. ar fi înclinat balanţa victoriei de partea Germaniei. s-a mai întrebat încă o dată care să fie misterul acelei arme secrete ? Pentru că ea. Ani de zile. acea armă a existat în realitate. Autorul acestui roman.Eşti un băiat foarte inteligent.are o putere distructivă atât de mare. din 30 în 30 de kilometri. lui Ştefan Paul. care în modul cel mai simplu.

Informaţia despre existenţa acestei arme n-a ajuns niciodată la urechile lui. stau şi mă întreb dacă cu adevărat am asistat la acel coşmar ?”. când şi-a tras un glonţ în gură. ca şi după aceea. Cineva a avut grijă. pe atât de puternică. Cu un singur obiect. după prima utilizare a acestei arme. sau mai bine zis efectele acestei arme au fost consemnate de supravieţuitori aflaţi în perimetrul în care arma îşi îndeplinise misiunea ei oribilă. Nici la procesul de la Nurnberg nu a fost menţionată ! Aşa fiind. cineva (care este o forţă pe cât de misterioasă. De asemenea. de asemenea. sau mai bine zis cu un singur fenomen s-a mai întâmplat acest lucru în veacul XX. până în ultima lui clipă de viaţă. învăluit într-un mister şi într-o „uitare” totală. A avut de asemenea grijă să nu se pomenească absolut deloc existenţa ei (fie şi numai de o clipă) în trecut. Niciodată nu am mai auzit sau citit ceva despre folosirea acelei arme. Nu întâmplător după al doilea război mondial s-a trecut la distrugerea tuturor documentelor şi mărturiilor care consemnau existenţa şi folosirea acelei arme secrete. Două lucruri sunt sigure. Hitler nu a avut cunoştinţă niciodată de utilizarea acelei arme. când era realmente încolţit în buncherul lui. În cazul în care Hitler ar fi ştiut de existenţa ei.„Atunci a fost pentru prima şi ultima dată când am auzit vorbindu-se despre această armă şi i-am văzut efectele ! Au trecut mai bine de 40 de ani de atunci.) a avut grijă să se distrugă toate mărturiile ce vorbeau despre această armă. Acea armă secretă a existat cu adevărat. este vorba despre 228 . ca informaţia aceasta să nu ajungă niciodată la urechile Fuhrelului. trecând peste orice condiţii sau context de folosire a acelei arme. de existenţa a mai multor mărturii despre efectele teribile ale acestei diabolice arme secrete. Aşadar după 40 de ani de la terminarea celui de-al doilea război mondial. război în care Hitler a fost învins. acea armă secretă a existat. de altfel un cronicar foarte obiectiv al evenimentelor celui de-al doilea război mondial. el n-ar fi ezitat s-o folosească. mai ales în ultima fază a războiului. Se vorbeşte. Nu ne gândim deloc la o forţă divină. văzute din perspectiva Marelui Stat Major al armatei române. Ea. se întreabă dacă acea armă secretă a existat. acel ofiţer. de multe ori când îmi deapăn amintirile şi ajung la acest episod. ci la una terestră. a doua. Puterea ei de distrugere era colosală.

n-are nici o şansă de victorie. Întâmplător. Ceva se clătinase în el dureros. Chiar dacă mintea lui şi intuiţia îi spuseseră. cât Ştefan Paul a fost obsedat de existenţa acestei arme secrete. năucindu-l. pentru prima dată în practică. şi Anglia şi Uniunea Sovietică. din misterele lui cele mai profunde. România îşi va putea câştiga provinciile jefuite. cu oameni şi instalaţii masive şi de mare valoare la bord. bine păzite. luase cunoştinţă despre existenţa acestei arme secrete chiar în momentul ulterior folosirii ei. lucrul acesta fiind stabilit până în cele mai mici amănunte. Acest fapt îl făcuse să se îndoiască de faptul că Hitler va pierde războiul.„Fenomenul Philadelfia”. ne dăm seama că „proiectilul cu aer lichid”. Deşi. (în afara poporului german desigur. el nu ştia că Hitler. ca şi în anii următori. când un crucişetor imens (care nu este o cutie de chibrituri s-o poţi ascunde şi să nu te vadă nimeni). că un nebun. Ştefan Paul. face parte din marile mistere ale celui de-al doilea război mondial. în momentul în care atacă şi Polonia. în subconştientul său nu putea să nu-l neliniştească în modul cel mai dureros gândul că o armă atât de cumplită ca cea folosită în încercuirea de la Izium căzută în mâinile unui nebun ca Hitler ar putea să ducă în cel mai scurt timp la distrugerea întregii specii umane. şi s-a gândit la aceasta încercând să ajungă la o explicaţie cât de cât raţională. şi asta încă de la începutul războiului. se gândea că în cazul în care războiul va fi câştigat de Germania. a intrat în rezonanţă magnetică dispărând pur şi simplu.) În acel moment. conducând el chiar şi o armată extraordinară cum era armata germană. că pământul românesc se va putea întregi din nou. şi Franţa. era înfrânt încă înainte de declanşarea războiului. după ce citise acel document referitor la prima armă secretă germană folosită în practică în cel de-al doilea război mondial. ca şi cum n-ar mai fi existat niciodată. la care nu trebuie să ajungă nimeni. Ajunşi la această concluzie. XXII 229 .

Deci o iubea mai mult decât credea el. şi descoperea lucrul acesta cu bucurie. Nora nu coborâse (era pentru prima dată când în locul ei venea un militar. pe Nora.Eşti aiurea. În ultimele zile. care parcă îi deschise mintea. şi ea era prezentă deci mai demult în sufletul lui. deşi nu scoteau capul. Mai bine. şi-o să se revolte. „Destinul se joacă cu noi”. n-o să vină un moment când o să se sature de el. . stenodactilografia o discuţie a Mareşalului (avea să afle mai târziu). erau vii. Aici avu o idee. care-i controlă foarte atent actele). iar prietenia dintre ei. trăiau. îl privi Niki necruţător în ochi. măsura nişte cuadraţi. parcă se joacă nemiloasă cu noi. de Didina. mai mult „adâncise” sentimentul de dragoste în loc săl facă să dispară. 230 . În fond acceptând această relaţie de prietenie cu Nora nu se simţea vinovat absolut deloc faţă de cele trei femei pe care le iubea (sau mai bine zis ţinea la ele). Va ţine ea la Vasile acela al ei. Nu eşti în apele tale. avea un loc liber şi voia să bage o notă.Ce-ai bătrâne ? mormăi el punându-şi ţigara pe marginea scrumierei. Dintre toate femeile pe care le iubise el. cea mai părăsită de el. Cum să se joace ? Ne buşeşte. Acelaşi lucru putându-se întâmpla şi cu acel Vasile ? Cine ştie ? Oricum în subconştientul lui aceste întrebări. Dădu materialele de presă lui Niki. de Anghelina şi de Ioana. când ieşi în stradă avusese o ciudată senzaţie. se gândise cu un mare respect la Ioana. astfel că după ce-i semnă acelui ofiţer registrul de primirea materialelor de presă. ea fusese cea mai necăjită.Luase materialele de presă şi le adusese la redacţie.Mă gândeam şi eu la viaţa asta. . . De fapt ceea ce simţea el în momentele acelea era un gol sălciu. dă cu noi de pământ de n-o să ştim de noi. Niki îl văzu că nu e în apele lui. Ridică arătătorul în sus : Ce-ar fi să scriu un articol. îi răspunse. Ca şi cum ar fi venit degeaba. de fapt impresia asta era mai profundă. un gol existenţial. Acesta era singur în biroul lui. Sau . iar acum destinul ei era cel mai greu. cum se luminează câteodată o parte din cer. nu. Sufletul îi era îmbibat de tristeţe ca de o apă amară. „Cineva se joacă cinic cu noi”.

Ieşi în Brezoianu. o durere fără seamă. Era în Cişmigiu. rumegate de ele. la faptul că nemţii vor pierde războiul. în care ardea o mare mâhnire. inteligenţi. Afară era o zi de martie nehotărâtă. încercase să-l convingă şi pe el. trebuiau înconjurate de acestea.Nu Niki. grea totuşi de un sentiment omenesc. şi el. care. Cu el se întâmplaseră multe în ultimul an. trăgând înspre dreapta şi oprindu-se pe chipul sur. trebuie să vorbească. atunci când venise el în Bucureşti. ele. Şi-a găsit prostu. Îi spuse lui Niki că lipseşte un moment. restul chipului suferise parcă un proces de surpare.Aha. În nici un caz nu putea să-i spună. Niki holbă ochii privindu-l cu îngrijorare. Ştefan Paul holbă şi el ochii. . aşa cum se vedea. Era o alee mai puţin frecventată. cunoştea acest lucru. o luase pe aleea care făcea la dreapta. îi răspunse el. era Director la Liceul Mihai Viteazul. De unde cunoştea el chipul acela ? Numai ochii îi rămăseseră limpezi. Să-i ordone lui Spurcaciu. aceste fapte. Ştefan se gândi în momentul acela la ama secretă a lui Hitler. vrând să spună. erau acoperiţi de o perie rară de peri albi.Mâine seară eşti invitatul lui Luki. al unui om îmbătrânit înainte de vreme. îi căzuse lui Ştefan Paul fisa. nelăsându-i celuilalt nici o speranţă. Trecuse de Izvorul lui Eminescu. trebuiau să fie luate în primire de gânduri. Mi-a cerut să-ţi spun că e un ordin. Ochiul se zbătu spasmodic. apoi traversară strada. de la ei din sat. să se apropie de faptele pe care le trăise el. Ziua asta este cum e sufletul meu. Nemţii vor câştiga sigur războiul. Pentru că o dată interiorizate. . şi abia după aceasta se putea spune că acele fapte fac de acum parte din fiinţa lui. Obrajii omului. Unde mergea Nicăieri. S-o creadă el. . Ete. De fapt expresia feţei lui în acel moment era amestecată şi cu o ironie şi milă substanţiale. care îl şi răpusese. Ştefan se scărpină după ceafă. apoi îmi ordonă să vin. gândurile. Voia să se plimbe. Era el mare legionar. dându-i câteva cărţi de valoare de 231 . te ! Cine ordonă ! Întâi mă dă pe uşă afară. se referă la front.Pe ce te bazezi ? îl ironiză el. În momentul acela simţi un fel de lovitură de cuţit ruginit şi murdar în inimă. Omul acesta prăbuşit nu era altul decât profesorul Cotigă. se întoarce peste o oră. gândurile lui simţeau nevoia să fie lăsate libere.

Mi-a murit una din surori. şi.Foarte bine ai făcut.De câteva ori m-a bătut gândul. se însufleţi profesorul Cotigă.). după numai un an era un om sfârşit. O ştii pe Margareta ? Vag o cunoştea pe una din surorile profesorului. mai repetă profesorul Cotigă. cu acel om îmbătrânit şi prăbuşit în el. . de acum câteva minute. .Dar ce vi s-a întâmplat ? arătă Ştefan cu bărbia către faţa profesorului.N-ai fi făcut rău. dom’ profesor ! Ştefan îi întinse mâna aşteptând să fie invitat pe bancă. Mai mult ca să nu-l audă pe profesor cum începe acesta să-i explice care era Margareta. Ei. Dar n-am avut timp. . . aproape să nu vă mai recunosc. i-a zii. . dom’ profesor.O ştiu. căzut pe gânduri. el dorind acest lucru. În ochii lui se aprinseră luminiţe de bucurie. Şi eu care credeam că profesorul Cotigă a suferit după eşecul Mişcării. să vă fac câte o vizită scurtă. N-aş fi putut să trec pe lângă dumneavoastră fără să vă dau buna ziua şi să schimbăm câteva cuvinte. tresări profesorul Cotigă.misiunea istorică a Legiunii. ce mai faci ? Te felicit pentru succesul dumitale şi pentru începutul de carieră gazetărească.Să trăiţi. când Generalul a preluat singur puterea.Sunteţi trist. .Dumnezeu s-o odihnească. Şi totuşi se pomeni spunând da. Pe chip zâmbetul i se transformă într-o rană roşie. dom’ profesor. Ştefan se apropie de banca pe care stătea cel care acum. Dumnezeu s-o odihnească ! şopti el. şi care era cealaltă. dragul meu. dacă ai fi făcu altfel şi aş fi aflat m-aş fi supărat foc. dar n-ar fi putut să le deosebească. dom’ profesor. din ianuarie trecut. Dumnezeu s-o odihnească. . Pe Margareta. . Chipul îi păru dintr-o dată mult mai tânăr. adică profesorul Cotigă care începuse să vorbească însufleţit. .A. şi de când este linişte în ţară. Trebuie spus că omul de acum. oftă întristat brusc profesorul. (prin minte i se perindară scene şi imagini trăite de el pe străzile capitalei chiar în acele zile când se părea că legionarii puseseră mâna pe oraş. constată profesorul Cotigă. al lu’ Parizianu. . să spună care este una şi care cealaltă. S-a chinuit foarte mult sărăcuţa ! Aici profesorul trase aer adânc în piept ca atunci 232 . fir-ar să fie şi cu timpul acesta. nu mai semăna absolut deloc cu acel Cotigă.

săraca.. îmbătrânit iar deodată. să puneţi voi singuri mâna pe ea şi atunci ar fi fost vai de capul ţării ăsteia) .Nu. Nu peste mult timp o să-l vezi pe 233 . dom’ profesor. în care a fost atrasă Legiunea. ca şi cum pistoalele astea ar fi fost jucării pentru copii tâmpiţi ? Aţi vrut să-l înlăturaţi de la Putere. Ştefane ! Legiunea şi Arhanghelul Mihail sunt veşnice. Şi atunci aţi fi văzut dumneavoastră ce crime s-ar fi făcut în ţara asta… . O dată. când va avea cea mai mare nevoie de ajutor. Antonescu a făcut o mare tâmpenie. tocmai atunci Legiunea n-o să se găsească lângă el să-l salveze. o să ne întâlnim şi o să mai vorbim. şi o va plăti acum ! Na ! Vrei să zici. . au vrut să-l înlăture de la Putere. Avea sufletul bun.oftă amar profesorul.Da. daţi-mi argumente dom’ profesor ? Iar eu îţi răspund.când oftezi.Ce să-l avertizeze. de ce nu ? Oricum ce a făcut Generalul a fost o tâmpenie cât el de mare. să pună ei mâna pe ea. ca să fie compromisă. că anul trecut v-aţi apucat să trageţi ca nebunii din pistoale. de nebuni cu minţile în izmene. Mi-a cules mure cu poala şi a făcut rochiţa neagră. Legiunea l-a avertizat… (l-a avertizat. mă lua înspre Cotigioaia şi îmi culegea mure cu poala. şi noi ne-am dus la mure. dragul meu. după ce s-au întâmplat evenimentele de anul trecut din ianuarie. Această Rebeliune a fost o înscenare. nu ? se pomeni Ştefan gata să se ia la harţă cu profesorul. dom’ profesor.Cum să nu. de Legiune. când l-a avertizat. Curat ca soarele de pe cer.Aşa e viaţa. Iar Antonescu să rămână singur la Putere. şi ţin minte ca astăzi că mă apăra de un gâscan. Despre Mişcare. Abia atunci am fi avut un neam curat. De cioturi. pe mă-sa. o manipulare. Ea era cu câţiva ani mai mare decât mine. vrei argumente. Mai sunteţi un susţinător fervent al lor ? . ce părere mai aveţi acum. mai ai puţină răbdare. mare şi rău. Dumnezeu s-o odihnească şi pe ea… . Când eram mici. A bătut-o mama cu jordia. dragul meu. Argumente. Treaba lui.. Toţi murim. trădat când i-o fi lumea mai dragă. de putreziciuni. i-a dat mama o rochiţă albă. dom’ profesor. Ai să vezi tu. Dumneata nu ştii ce vorbeşti ! Abia atunci pădurea ar fi fost curăţată de uscături. Şi tocmai atunci. Antonescu o să fie arestat şi judecat. vorbi trist ziaristul de la Ziua.

am auzit că eşti pe acasă ?” ce să fie. că uite ai văzut şi tu ce s-a întâmplat. am avut un concediu. Nu mai e mult până atunci. care or să pună mâna pe ţară. Şi când am venit încoace. ascultă-mă pe mine ! Prea târziu ! Nu că mă iau de ăsta. zic. jidanii. să vă povestesc ceva. mai dai apoi bani şi pe bilet. dragul meu. Megherel. Dom’ profesor. bă. uite aşa şi aşa. eu nu mai 234 . îi lua vorba al lu’ Parizianu. Hai cu mine că te duc gratis. târziu. o să-ţi aduci aminte de cuvintele profesorului Cotigă : da. Însă o să fie prea târziu. bă. uite că omul acela a spus adevărul. Data trecută când discutase cu el.gângăvitul de rege cum îl arestează pe Mareşal şi-l predă ruşilor. Ascultă-mă pe mine. „Ce e. Am venit cu Magherel cu maşina. iudeomasonică) le întâlneai la toţi. iar peste câţiva ani o să-l vezi pe Mihai Viteazul. o grămadă de drum. Ştefane. Megherele. De sărbători am fost acasă. Când o să ajungem acolo. şi cu ăsta nu le-a mers ?” Ştefane. după terminarea sărbătorilor. . „Păi hai cu mine. hidra. bă. şi te las şi la poartă ca pe boieri”. ce mai faci. sau cam aşa ceva. şi or să belească tot ce are ţara asta mai bun. zice Megherel. sunt şi eu pe acasă. Venind cu maşina către Bucureşti Megherel a dat pe la ai lui. continuă profesorul Cotigă. A lucrat perfect. mă refer la valorile umane. De altfel aceleaşi expresii. domnule. mă. ai fi zis că le-a băgat cineva în cap aceste expresii. de unde fusese să ia nişte furnituri. Megherel. al lu’ Parizianu cu tine. că m-am plictisit. au vrut să-l dea jos pe Antonescu. dat cu roatele în sus de comunişti. la Bucureşti am venit cu Megherel. Mişcarea. Şi bineînţeles că ruşii or să jefuiască ţara până când or s-o facă lucie. şi tot vorbind eu cu Megherel. astfel că acest neam va dispărea de pe faţa pământului. Şi în viitor va lucra şi mai bine. Arhanghelul. (Căpitanul. ce să te mai cari cu valiza până la gară la Balaci. bă. Şi aşa am făcut. îşi spuse Ştefan Paul în gând. zice Megherel. Nici turcii n-au supt în cinci veacuri din această ţară cât or să jefuiască şi or s-o belească ruşii. Ne-am întâlnit întâmplător. la fel vorbise.Ascultă-mă bine. cu Legiunea. A fost un noroc. Bine. Hidra masonică a lucrat bine. Acum mă iau tare de el. şi aş vrea să mă întorc la Bucureşti. Megherel venea cu maşina de la Turnu Severin. în sfârşit a fost o poveste mai lungă.

da până la moarte. după ce-l omori pe Madgearu şi pe Iorga. dragul meu. bă. dacă îi pui pe talgerele unui cântar pe Megherel şi câţi or mai fi ca el.Deci asta mi-a spus Megherel. ce să caut eu cu ei ? Gata. un om învăţat. să facem ceva. ca dumneavoastră. faci mare greşeală. pentru crimele lor. Pentru că. marele geograf Gogu Ştefănescu. Iar eu stau şi mă gândesc într-o problemă. . care îţi angajează conştiinţa până în străfundul ei. iar un om cu studii. Ori ăştia au omorât. Ştefan Paul rămase cu respiraţia tăiată. mârâi profesorul Cotigă. rectorul Universităţii Bucureşti. De lucrul acesta să nu vă îndoiţi o clipă. dom’ profesor. am terminat. fie şi o trăsnaie. pentru că după ce faci atâtea crime. care nu are mi se pare nici şapte clase.Hm. ba le complică iarăşi când nu trebuie. o problemă foarte gravă. aşa şi pe dincolo. dragul meu. şi la numele pe care le-a adus în discuţie ar mai fi putut aduce alte două duzine de nume mari. Eu ti-am spus ţie de data trecută. Află. De ce nu vă desprindeţi de ei ? De ce nu-i lăsaţi dracului.sunt cu ei. am terminat-o definitiv cu ei.Păi dacă istoria îi condamnă. Aşa era. cum este asta. dom’ profesor.” . Profesorul avea dreptate. şi istoria îi va condamna. Marele filozof Nae Ionescu. Asta e problema. Vezi dumneata. nu reuşeşte să vadă limpede ? Să vadă. cu oricare. dar care dă dosul la primul foc de armă tras. vede bine. marele matematician şi poet Ion Barbu. şi să-i lase dracului pe legionari. Atunci eu vin pe partea ailaltă cu aceste nume : Marele matematician Gheorghe Ţiţeica. care ba simplifică lucrurile când nu trebuie. şi pe celălalt talger pui numele pe care le-am adus eu ca argument. care n-a dat cotul ca Megherel. istoria te condamnă. pe Duca. dumneavoastră de ce nu-i condamnaţi ? De ce nu vă deziceţi de ei? Asta e problema. conchise tânărul ziarist de la Ziua. fără sens în lumea asta. ca şi cum ar fi pus punctul pe i. că nouă nu ne plac astfel de oameni suciţi. . Al lu Parizianul se simţi dintr-o dată obosit. Un moment tăcerea pluti între ei apăsătoare. dom’ profesor. că a gândi rostul şi menirea mişcării în funcţie de un şofer ca Megherel care vine la lins blide. dă-mi voie să-ţi spun că nu mai am nimic de adăugat. scriitorul şi filozoful Mircea Eliade. Într-adevăr în Mişcare intraseră mulţi din 235 . dă-mi voie să-ţi dau replica la ce-ai spus dumneata : dacă Megherel. Merg cu un om. cu ochii minţii desigur. de ce Megherel acesta. Ei au ucis.

Iar le amesteci.Aha ! făcu Ştefan Paul. ca matematician nu ştiu. că el nu poate să meargă mai departe pe acelaşi drum.Da. conchise el. care sunt mari scriitori. . .. şi căutăm adevărul. . care de fapt nici nu-l jicnise. şi Ion Barbu. vorbi potolit profesorul Cotigă..Ce parte de vină. într-o Mişcare alături de alde Victor Bălosu de la noi din sat. că l-a dat în judecată. pe care aş da orice să le înţeleg. aşa este. un om cât dulapul ? Eu asta nu înţeleg ? Şi aş merge şi mai adânc.. cu nişte asasini ? Cu asasinii lui Iorga de pildă. care cum a pus şi el mâna pe o bucăţică de putere. Iar chestia asta cu Megherel.. Însă un lucru nu înţeleg : ce-a căutat el profesorul Gheorghe Ţiţeica. înseamnă că mai putem discuta. Mai înainte mi-ai părut că vii de acasă. Dar ce caută Mircea Eliade. Sau 236 . Pentru că să-ţi spui ceva : nici eu nu înţeleg.. către acelaşi ţel. fie şi pe bâjbâite. am citit şi poeziile lui Ion Barbu. şi Mircea Eliade. care ca poet este un mare artist. în sfârşit. mi se pare o chestie de bun simţ. Înţelegi. Ce-ar fi să-i întindă el profesorului Cotigă o nadă. şi Nae Ionescu. să vadă unde poate ajunge cu gândirea acest om.. înseamnă că nu putem să nu-l găsim.tinerii da mare valoare ai generaţiilor care se afirmaseră după primul război mondial. În cazul acesta înseamnă. . dar în mod cinstit. cu lumânarea. dom’ profesor.Păi nu ţi-am povestit data trecută că Iorga îşi are partea lui de vină la asasinarea Căpitanului ? . Ştefan Paul se opri obosit. Şi dacă venim amândoi de acasă. Şi din păcate nu înţeleg multe lucruri. nu ? Că nu i-a acceptat scuzele Căpitanului. că nu mă pricep. împărtăşind acelaşi crez.. dumneata ? Când ai afirmat chestia asta.. nici una nici două să-l omoare pe consăteanul lui Dumitru lu’ Nae. dragul meu. fiind cinstiţi cu noi. . cu unii care împuşcă şi iau vieţile oamenilor.Când dom’ profesor ? se sumeţi al lu’ Parizianu. Eu i-am citit cărţile lui Mircea Eliade. . Hai să zicem că i-a zis nu ştiu ce ? Bine dom’ profesor. . dar de aici până la a pune mâna pe pistol să iei viaţa omului e o cale lungă. sau Ion Barbu în aceeaşi mişcare. argumentul este zdrobitor.În cazul acesta înseamnă că vin şi eu de acasă.Mai înainte când ai spus că nu înţelegi.

erau altceva. exclamând. . vorbi el. politicianismul aproape obscen şi-au făcut de cap. . Pe acest drum s-ar putea ajunge chiar la adevăr. gândeşti bine. a suferit o degradare. Adică nu era adevărat că erau sfinţi. dar vedeai că ăştia au început să tragă cu pistoalele.măcar o fărâmă de adevăr. dragul meu. slujbe. din întrebare în întrebare şi să vedem unde ajungem. eu n-am văzut decât cântece.Bun. a vremurilor noi.Da. ci mai mult oameni bolnavi. de o mişcare socială şi spirituală tânără. să iei lucrurile. şi în cazul acesta şi-au dat arama pe faţă. viaţa politică şi socială la noi. în care românul să creadă ? Aici Ştefan Paul tăcu. dom’ profesor. dom’ profesor.Aha ! se pomeni iar Ştefan Paul. Le amesteci şi asta nu e bine. Este adevărat că după 1930. conchise înţelegător şi blând Ştefan. de orgolii. conchise profesorul Cotigă. Corupţia. Profesorul avea o minte extraordinară. .Depinde cine aducea această Doctrină.Şi asta este adevărat. atât cât să ne dea o idee despre Adevărul la care ar trebui să ajungem. era o plăcere să discuţi cu el. . însă dumneata nu ştii să gândeşti metodic. dom’ profesor. Ce era să spună? . Pentru că la rebeliunea din ianuarie anul trecut. opusul lor. setoşi de putere. 237 . .Vă ascult. pe tronul României. argumentele şi să le examinezi unul după altul până când le epuizezi.Da. curată. mâncătoria între partide. mânaţi de interese mărunte. Carol al II-lea. de când a venit acest Rege stricat şi mason. Dumneata sari peste etapele gândirii. o putreziciune cum nu s-a mai văzut ? Corupţia şi imoralitatea au ros ca un cancer organismul social. Este adevărat că în deceniul acesta nam avut oameni politici mari. care să măture de pe scena politică putreziciunea politicianistă şi care să aducă în locul ei o Doctrină nouă. . victime ale politicianismului veros ? .Şi atunci hai s-o luăm încet. În cazul acesta. când s-a ajuns ca partidele să se fărâmiţeze şi să-şi piardă orice prestigiu.Bun. şi pistoale pârâind şi omorând. Aşa dacă te luai după cântecele lor ziceai că sunt cei mai sfinţi de pe lume. românească. curată. o alterare. . era nevoie de un suflu nou.

parcă vă pune cineva o placă de patefon în gură. în primul mileniu.Dom’ profesor. I-am învins de mai multe ori datorită unor Domni viteji. Aşa spune. pe care.Deci am conchis că în deceniul pentru viaţa politică la noi era atât de coruptă. de o nouă doctrină. despre hidra iudeo-masonică. Ascultă-mă 238 . Ci organizaţia ei secretă. încât era nevoie de o forţă politică regeneratoare. atât de bolnavă şi decăzută. nu jidănimea aia săracă din cartiere. Datorită ajutorului Domnului am scăpat cu bine din iadul primului război. aşa cum a spus-o şi Bălcescu fiind mai periculoşi. l-am recucerit. După unguri duşmanul care a vrut să ne cucerească au fost turcii. care învingându-i pe Gelu. îl conduce pe Carol. buni strategi. partidele vândute. hidra iudeo-masonică.Aceasta. definitiv am zis noi. eu n-am auzit o dată vorbindu-se despre evrei. ce urmăresc. de acord până aici… . am învăţat clasele de liceu la Pălămida. .. îmbolnăvirea spirituală era deci primul inamic pe care trebuia să-l atacăm. ştii din ce parte vin. îl întrerupse tânărul ziarist de la Ziua. abia la 1918. Să-l eradicăm. Următorul duşman. N-au reuşit să ne desfiinţeze pentru că i-am învins de mai multe ori.Bun. Ruşii. Dar v-am auzit şi data trecută. că nu înţelegi. cu ei te lupţi.Bine. corupţia. care ne-a atacat în primul război mondial au fost nemţii. cea care conduce camarile regală. ne-au luat Ardealul. Dumneavoastră. tot popor asiat. stricăciunea. dom’ profesor. Legiunea. Menumerut şi Glad. Ne-au luat la 1812 Basarabia şi Bucovina. Ştefane. Cine au fost marii noştri duşmani în istorie ? De la formarea poporului român încoace. cea care conduce lumea. Haide s-o luăm metodic. În acest veac duşmanii noştri. iată. care ne-au cauzat multe suferinţi. hodoronc-tronc jidanii şi hidra iudeo-masonică ? . dacă Basarab nu i-ar fi învins la Posada. pe care îi vedem şi îi cunoaştem. După turci următorul duşman sosit la graniţele noastre au fost ruşii. Întâi au fost popoarele migratoare. şi cu ea întreg pământul românesc. pe bancherii corupţi. vă rog să mă scuzaţi. sunt aceste două mari popoare: nemţii şi ruşii. Eu am trăit până la 19 ani în satul nostru. sunt duşmani fizici. Au venit să cucerească şi Ţara Românească. şi când e vorba de ceva care nu merge în ţara aceasta. Al doilea mare inamic iude-masoneria. Şi ar fi cucerit-o. . În mileniul doi : primii au fost Ungurii.

Ştefan Paul. “Componenţa pe naţionalităţi a oraşelor pe provincii: 239 . deţine fabrici. Slavi – 5. şi ca el toate neamurile creştine. ei bine când acest duşman nevăzut se aliază cu ruşii.De acord. sau dintr-o carte şi pe care profesorul o ţinea în portmoneu. i-ar fi învins pe turci. cu cât este nevăzut. pe care-i ştim. citeşte. după ce că se introduce în neamul tău ca o căpuşă storcându-te dinăuntrul fiinţei tale naţionale. .bine. până aici e logic. pe comerţ.2%. pe finanţe. spuse el întinzându-i foaia. îl îndemnă profesorul. pe bănci.7%. recensământul populaţiei din toate provinciile ţării arată astfel : Recensământul populaţiei de la oraşe şi sate pe naţionalităţi atestă următoarea componenţă : Români – 36. Şi pe nesimţite. el nici măcar nu vine asupra ta. Te rog să citeşti.3%. El este bogat. luă foaia şi iată ce citi: “După întregirea neamului românesc de la 1918. Se aciuiază şi el fără să-l cunoşti aici. dom’ profesor. pe judecătorii. deţine bănci. Doamne ! . Demonstraţi-mi acum că evreii din România sunt duşmanii neamului românesc şi se aliază ei cu ruşii. în 1711. iar tu ai ajuns sărac şi sclav la tine acasă. îşi spuse în gând. . alte naţionalităţi – 2. acest duşman rezultat din unirea celor doi este cu atât mai periculos. deşi bănuia la cine se referă profesorul Cotigă.Ei.Bun. . deţine magazine. murmură Ştefan Paul.9%. scoţând o foaie. mulţumim. Germani – 5. El nu vine asupra ta cu sabia ca să ştii cum trebuie să te lupţi cu el. acesta este duşmanul perfid de care ţi-am vorbit. dacă la Stănileşti. a pus mâna pe toate bunurile tale. astăzi am fi fost o gubernie rusească. Evrei – 38. mai departe.Evreii. civilizate din Europa. . bine. făcu profesorul Cotigă. pe lângă aceşti duşmani fizici. deţinând bogăţiile ei. care a făcut o mare prostie. se ridică cu o octavă vocea profesorului Cotigă. el acest duşman nevăzut. au un duşman cu atât mai periculos. cu care s-a aliat Cantemir. N-a vrut Domnul. Ştefane. Iar când acest duşman. într-un cuvânt este stăpân în ţara ta.Da. pentru că e comerciant. ruşii.” Citeşte. Până aici era corect.5%. Astfel că tu ca popor nu mai ai nici o şansă în istorie. nu. care trebuie să fi fost ruptă dintr-un manual. neamul românesc.4%. Unguri – 11. .Şi cine e duşmanul ăsta ? întrebă trist Ştefan.

BUCOVINA – Români 10. evreii pe locul doi mai mult cu trei procente decât românii. uite bă. Dacă vrei ţi le notezi şi mergi mâne la Biblioteca Academiei. Citeşte. Dar citeşte. Ştefane. ei sunt doctori.4%.0%” Ştefan Paul ridică ochii de pe foaie : Arăta nedumerit şi îngrijorat. şi aşa mai departe. Evrei – 47. Cifra populaţiei evreieşti în mediul urban creştea sau rămânea nefiresc de mare. noi poporul român. . Din portmoneu profesorul Cotigă îi dădu o altă foaie. te rog. Unguri – 39. îţi dau şi sursa. în Vechiul Regat numărul românilor este mai mare decât al evreilor. Germani – Unguri – Slavi – alte naţionalităţi 9. Ei conduc bănci.TRANSILVANIA – Români – 21.” .4%.Bine.6%. fraţilor. Din cifrele pe care le parcurse Ştefan Paul înţelese că peste trei sferturi din finanţele ţării erau deţinute de evrei. alte naţionalităţi – 12. nu trebuia să se discute cu ei. Germani – 1.7%.7%. nu suntem de acord ca majoritatea bogăţiilor ţării să fie în mâinile voastre. deţin acţiuni în fabrici şi-n întreprinderi. contabili.5%.Mda.7%.8%. populaţia predominantă în România trăieşte la sat. însă nu depăşeşte 50% iar al evreilor este cu puţin mai mic.7%.6% (evreii de două ori mai numeroşi decât românii. . Evrei 45. . iar românii abia pe locul trei.4%.0%. cifrele astea nu pot să fie adevărate.Oricum proporţia este nefirească. să le confrunţi. şi la sate românii sunt majoritari. mă interesează foarte mult. Ştefan Paul îşi aplecă din nou ochii asupra paginii. pentru 240 .Sunt absolut adevărate. Şi dacă aşa stăteau lucrurile.6%. . te rog mai departe. Brusc simţi un gol în stomac. Citi mai departe : “BASARABIA – Români 21%. Germani – 12. slavi – 16. Evreii nu se coboară ei să muncească. “VECHIUL REGAT – Români 50. slavi şi alte naţionalităţi – 1. nu se poate. dragul meu. dom’ profesor.Nu te speria însă. .” Aşadar conchise Ştefan Paul în Ardeal ungurii reprezentau 39%. Evrei 40. aşa o să facem. În josul paginii erau date rezultatele recensămintelor ulterioare făcute în România Mare. De asemenea numărul fabricilor deţinute de aceştia.Domnule profesor. ziarişti. al societăţilor comerciale. şi asta. Evrei – 24. era foarte mare în comparaţie cu al românilor. se pomeni el ţipând în gând).

însă şi acesta rămânea un adevăr. Profesorul Cotigă îi păstră însă cu căldură mâna într-a lui. îmi cer scuze că trebuie să fiu la redacţie. care suntem un popor de ţărani cinstiţi. Vreau să devii ceva în viaţă. . de la care se trage numele pădurii din apropierea satului lor. . se uită la ceas. . Vino pe la şcoală şi caută-mă. când un soldat crezând că sunt evreu era cât pe-aci să mă împuşte. De fapt îşi dădea seama că omul acesta îi era antipatic. îşi simţea sufletul neliniştit. Nu ştiu de ce. dar acesta era adevărul. îl rugă el. .Ştefane. Ştefan Paul nu-i promise nimic. o facem şi pe asta. Ceea ce aflase în momentul acela îl tulburase profund. pentru că sunt Director la Mihai Viteazul. Şi mai târziu poate te înscrii şi la Universitate. omul îi era antipatic. Siliştea Gumeşti. Uite. dom’ profesor. în fruntea unui detaşament de legionari care cântau cântece de-ale lor. Nu cred să-ţi prindă rău lucrul acesta. Ştefan Paul îşi ferise ochii de privirea profesorului. Discuţia cu dumneavoastră a fost revelatoare.Oricum. În momentul acela şi-l aduse aminte aşa cum îl văzuse mărşăluind la ei în sat. şi tu ziceai că nu ţi-ai terminat studiile. cărora voia el să le cumpere manuale.Bine. Îl privea în ochi cu o dragoste uimitor de curată. tu cumpără-ţi manuale. . chestiunile astea trebuiesc rezolvate legal.simplu motiv că voi faceţi comerţ şi ne înşelaţi pe noi. care-l făcea să pară un om bun şi frumos. dom’ profesor. 241 . În momentul în care era pe punctul de a pleca îl întrebă dacă este cumva rudă cu boieroaica Cotigioaia. nu ca în momentul rebeliunii. Trăia o stare de apăsare. ar fi bine să-şi termine studiile. Vreau să te ajut şi eu cu ceva. Da. ca să-şi termine şi ele liceul la Pălmida ! Îşi luă la revedere de la profesorul Cotigă.Domnule profesor. Vă doresc multă sănătate. înclinânduse respectuos. rogute dă-le acum în particular în sesiunea de toamnă. În clipa aceea se gândi la Didina şi la Anghelina.Atunci o să te înscriu eu. În momentul acela îşi dădu seama că ar dori să plece din locul acela.

Simţea în piept o stare de emoţie şi de euforie. Mai ales tâmpla dreaptă îl durea îngrozitor. aşa în el. sovieticii puteau străpunge oricând frontul. că-l omorâţi ! Apoi văzuse în faţa ochilor un tunel albastru şi simţise că alunecă prin tunelul acela. Se scuză. ca şi cum ar fi avut în locul plămânilor un nor de albine. În noaptea aceea se visă pe toloacă.. mă. de ce daţi. 242 . îi răspunse profesorul. stânjenită. Ori el voia să se bage în pat şi să rămână singur. Îi spuse lui Niki să vadă dacă n-ar putea să facă numărul de mâine mai bun. gaică? “Iartă-i şi tu. un fel de prăjitură. îşi pusese numai mâinile cruce deasupra capului ca să mai pareze din lovituri. ceaiul însă îl refuză pentru că asta ar fi presupus să aştepte să-l facă. scuzându-se. anunţându-l că-i făcuse ceaiul. mânioşi asupra lui. De ce au dat. să nu-i spargă capul. ca nişte năroji. În momentul în care simţi că leşină. că e vărul vostru ? Nu daţi. Când s-a trezit era tot pe iarba aceea de pe toloacă de un verde dulce. auzi glasul ţigăncii lu’ Paraschiv : Paraschive. venind din trei direcţii diferite. se auzi glasul tânguios al ţigăncii. Îi era frică. Nu zisese nimic. Veştile de pe front erau proaste.Mi-a fost străbunică. era atât de obosit şi deprimat încât îl durea capul. aşa. în mine ca nişte ticăloşi. timp în care ar fi trebuit să stea cu ea. Se dădeau lupte grele. XXIII Când ajunse la redacţie îşi dădu seama că era într-o stare atât de proastă că nu putea să facă nimic. se arătă gazda binevoitoare. domnule Paul. sau nu ştiu ce-i făcea. Achime. Era deja în pat. Ce nebunie şi războiul acesta ! Ajuns acasă Zizi Fotiade bătu în uşă invitându-l la nu ştiu ce spusese ea. Ţiganca era aplecată asupra lui şi îl ştergea de sânge. ai fi zis că i se transformă capul întrun nor uriaş. Se retrase apoi discret. dragă. O aspirină luă. cu un zâmbet frumos pe chipul întinerit. Îi văzu apoi pe cei trei băieţi ai lui Moromete. proştilor. Să vă dau o aspirină şi să vă fac un ceai. Ştefane. nu ştia de ce îi este frică. Nilă. stinsese lumina când gazda bătu în uşă. Iartă-i că sunteţi rudă. Cel mai furios era Paraschiv care se şi repezi asupra lui cu pumnii. Nu putea. mă.

Nu zicea Moromete întâi o înjurătură. că nu le-am făcut nimic ? Pe Paraschiv îl ştiu eu de mult că mă urăşte. Vru să se repeadă la el şi să-i spună. acolo unde se afla. pentru că într-adevăr el a fost la ei în sat şi i-a spus lui Moromete că Nilă nu e mort. Asta era. Când se trezi Ştefan Paul auzi ridicându-se deasupra nopţii.şi dacă neamurile nu să mai ajută între ele. nu ştii ce-a zis Domnul nostru Iisus Hristos. că nu ştiu ce fac”. “Du-te. Când îl mai văzuse el pe Ilie Moromete plângând ? Morormete tocmai lucrul acesta înseamnă. pe front. când se luase 243 . să-i aducă scrisoarea aia. uite. Nilă şi Achim. În momentul în care se ridică îl văzu pe unchiul lui. Ştefane. unchiul lui. băiatu lui ăl mijlociu . săriseră pe el să-l omoare. mă. da să tăbărască pe mine ca nişte hoţi ? “Nu fi şi tu supărat pe ei. şi ei de durere sau de necaz. că el de aia plânge. Să nu fi murit chiar în clipa aceasta. de sfântul Ştefan. Şi fraţii ăia trei. Ilie Moromete. că i-a murit Nilă în război. că nu-l lasă pe nimeni să se apropie de sufletul lui ca să-l rănească. murise Nilă. cântecul plin de meleancolie al unui cocoş. şi că n-o să moară Niciodată”. şi tu şi spune-i o vorbă bună. ca trăsnit. şi a doua. băieţii lui de aia tăbărâră pe tine să te omoare. Visase mai înainte şi acum era treaz. când îl întreba cineva ceva. El rămase aşa. deci. Şi Moromete. bine. ai fi zis că e scoarţa aspră şi brăzdată a unui copac. că i-auzi. Ştefane. Şi acum iată îl vedea pe Moromete plângând şi lucrul acesta i se părea ori anapoda ori ceva atât de cumplit încât îngheţa carnea pe tine. Nu visa. peste cartierul Cotrocenilor. de parcă ai fi zis că atunci a răsărit din ceaţă. Paraschiv. Ştefan împietri în momentul acela cu inima strânsă. însă văzu că Moromete plângea. şi abia după aceea începeau ei să vorbească. te-ai dus tu acasă la ei şi le-ai spus că Nilă nu e mort. plângea acum după Nilă. “iartă-i Doamne. Prima în ziua în care îl găsise ascuţind nişte araci şi venise al lu’ Leţu. La fel fă şi tu. cel mai bun dintre cei trei băieţi ai lui Moromete. făcuţi cu nevasta a dintâi ? Hm ! Ştefan îşi aduse aminte cele două vizite pe care i le făcuse lui Moromete. ei ce mai faci cutare. Nilă. avea în el ceva straniu. În penumbra odăii în care dormea îşi pipăi chipul cu mâinile. uite ce mi-au făcut băieţii dumitale. Da ce-au avut cu mine. cu felul său de a se purta zgrumţuros. atunci cine să le ajute?”. Ai fi zis că se înalţă de pe lumea ailaltă acest cântec.

De ce n-or fi folosit arma aia secretă a lor ? se miră. Scrisese puţin. O dată o visase pe Didina. Nu e adevărat nimic din ce-ai auzit tu. Îl aştepta într-un fel de poiană. ba cu Anghelina. Didino ? Strigase el după ea. Ştefane. că el trăia cu Anghelina. că de când sunt în satul ăsta n-am auzit o vorbă bună de la ei. trecuse de ora nouă. Didino. ba certându-se cu Didina. cu suspine. În noapte începuseră acum să se înalţe alte trâmbiţe ale cocoşilor. maşini de război. el fusese om cu Didina. Se îmbrăcă gândinduse la materialele pe care le citise ieri şi le dăduse drumul în ziar.cu Moromete. la ceartă. 244 . De ce nu alergase după ea ? Nu ştia. Afară era o zi mohorâtă. Ştefan Paul se culcă la loc. De când am venit de-acasă. Oricum. Nemţii aşteptau să se desprimăvăreze. altul trebuie să fi fost secretul. în glumă bineînţeles. Ei. şi acum Didina plângea cu suspine. nu mai zic nimic. Ce ai mă. Se gândi la romanul de care se apucase. unde te duci tu. Zilele trecute simţise parcă miros de primăvară. de aia ţi-au spus ţie ce ţiau spus. ca să poată relua ofensiva. spânzur”. în faţa Stalingradului bătuseră pasul pe loc. În faţa Moscovei fuseseră respinşi. “O să mă cauţi cu lumânare. ba cu Moromete.” dacă nu o să plângi tu după mine de o să ţi se facă ochii în cap cât cepele. au vrut să ne despartă. câteva pagini. şi toate erau cu Didina. Auzise de Anghelina. drumurile. Când se trezi era târziu. se smucise Didina cu ultimul rest de mândrie ce-l mai avea în ea. Ce armă secretă o fi şi asta ? Sunt convins că nu era “cu aer lichid” cum au zis ei (că erau proşti să-i spună adevărul Mareşalului ?). Ştefane. Sper să nu fie nimic. Didino ? Ia spune-i tu lu neica ce ai ? Didina începuse să plângă încet.” Apoi se întorsese şi îşi văzuse de drum. Pieriseră trupe. cum coborâse el în gară la Balaci. cum plâng femeile. şi n-o să mă găseşti. Era supărată şi cum ajunsese lângă ea fata îi întorsese spatele. şi eu! “Mă duc să mă. Ştefan. tu-le muma în c… de ticăloşi. cum o luase pe drum către Cotigioaia. cum îl ajunsese din urmă Didina cu căruţa şi ce se întâmplase între ei în pădure. apoi îşi văzuse de drumul ei până ce se făcuse mică de tot în fundul zării.” Se întoarse aşa plânsă cum era către el. bine. se mai întoarse Didina încă o dată către el. ori cu vreunul din băieţii cu care păscuse el oile. să se usuce pământul. îşi spuse în gând. Acum însă erau pregătiţi pentru ofensiva decisivă. mereu se visa în sat.

lăsându-şi privirea pe fiecare. în semn că da. cum să nu-i placă. vă felicit ! Aveţi talent ! Le mai admiră un timp în tăcere. ceva care îţi amintea de un tărâm mirific. îi zâmbi ea sfios. cald. . cum crezuse. Cu cât le privea cu atât îi plăceau mai mult. şi i se păru lui. Era acum şi mai roşie. Era grăbit îi spuse. Nu se găsise şi el la fel în faţa acelui Director de ziar din Teleorman care la primele lui încercări gazetăreşti îl încurajase ? . Ba chiar de câteva ori avusese impresia că îi pândeşte şi îi aşteaptă sosirile. ba dimpotrivă era o femeie interiorizată şi complexată. Vă plac tablourile ? Ştefan Paul le examină atent. dacă nu chiar rece) nu pierdea nici un prilej de a fi amabilă cu el. se pomeni el vorbind. a picturilor. Îl izbi de la început culoarea bogată. De când se întorsese de acasă gazda lui (care până atunci fusese taciturnă. .Poftiţi în camera aceasta. . iar pe pereţii laterali alte şase. îl invită ea. dar nici una suprarealistă. Realmente sunt foarte frumoase. Ştefan îşi dădu imediat seama de lucrul acesta. Luaţi şi cafeaua. Doamna Zizi Fotiade clătină în acelaşi fel din cap. Era extraordinar de emoţionată. domnul Paul. Din sufragerie trecură în a doua încăpere. Constatase că femeia aceasta o dată scăpată de ceea ce o complexa pe ea devenea alt om.Sunt ale dumneavoastră ? Gazda clătină încet din cap. o femeie rece şi îngâmfată (cu pornirile acelea împotriva clasei ţărăneşti pe care le văzuse la doctorul Spurcaciu). Cum îşi dăduse seama de lucrul acesta ? Simplu. doamna Fotiade. însă era conştient că nu se pricepea la artă plastică. . (şi bănuia că sunt ale ei). ci o pictură expresionistă.De când încerc eu să vă prind.Sunt foarte frumoase. Nu era deloc.Când să plece doamna Fotiade îl invită la cafea. Nu era ceea ce se cheamă o pictură clasică. Pe peretele pe care cădea lumina se aflau agăţate şase tablouri. ca un pui de găină care-şi pune capul pe tocător.Şi aţi vrea să că spun părerea mea. Îi plăceau. sărăcăcios mobilată şi luminoasă. Nici el nu mai avea aceeaşi impresie despre ea. Ce era să facă ? În momentul acesta nu putea decât s-o încurajeze. plină de o stare de fantastic primordial. 245 . dar n-o putea refuza.

De exemplu destinul lui. şopti tânărul ziarist de la Ziua. la ziar. primăvăratecă. . Ştefan Paul. Când să iasă din sufragerie gazda observă că nu-şu băuse cafeaua. Ce-ar fi ca Zizi Fotiade să fie una din acele femei care în urma unui eşec în dragoste au trăit un proces de izolare şi de interiorizare. să aibă acest sentiment. Dar avea el un destin ? Oricum acest fapt. Ei se pricep mai bine decât mine. se pomeni el vorbind. Cum de nu văzuse lucrul acesta până acum ? . atâtea cazuri de acest fel ? Hm ! Fiecare avem câte un destin aparte. Era sigurul ei mod de a se exprima. Nu erau în istoria. faptul deci. tulbure şi dureros în copilăria şi adolescenţa lu. Pe drum. .Nu. abia acum observa : arăta tânără şi era nespus de frumoasă.Îmi este de ajuns. copilul acela care umbla cu picioarele desculţe prin pulberea 246 . domnule Paul. uitându-se la ceas. Asta în cazul în care vreţi o părere autorizată. Se întoarse şi dădu ceaşca peste cap. . Pentru un om care a suferit şi a fost foarte lovit în viaţă este prea mult. cu obrajii învăluiţi într-o lumină catifelată. îl făcuseră pe el. dureros şi profund. el. de fapt sunt trei. Zizi Fotiade tăcu plecându-şi capul. Aşa era. când aceasta făcuse şi ea o călătorie la Paris. Eu mă pricep însă mai bine la literatură. sincer îmi plac. cum îi spuneau în sat. Îl conduse. nu voia. înseamnă că sunt valoroase. aflate pe peretele din dreapta. Ochii i se ridicară spre a mai privi încă o dată tablourile. Dacă vreţi vi-l aduc pe domnul care face cronica plastică la noi. “că el vine de la Paris”. femeia s-a apucat să picteze. Gestul i-l aminti brusc pe Moromete. că tatăl lui venise de la Paris. de întrebări. clătină Zizi Fotiade din cap.Da. care-i cuprinde şi-i înfăşoară.Îmi este de ajuns. Da. domnule Paul.Dacă o să mai simt nevoia să le văd. pe “al lu’ Parizianu”. că Bâta îl făcuse pe tatăl lui cu un fante franţuzesc.. ca să-l nască apoi pe el. şi a picturii şi a literaturii. Apoi stenic şi plin de mister mai târziu. Mai ales două din ele. Dumnezeule. Umilită şi nefericită. complexată. Liniştea începu să bântuie între ei ca o ninsoare. Se întoarse şi privirea îi rămase lipită de chipul emoţionat si fericit al tinerei femei. Şi de aici să iasă o operă extraordinară. până la redacţie imaginea tablourilor pe care le văzuse îi stârni în minte o stare de căutare. îl intrigau şi îl chemau. pe Ştefan Paul.

El venea tocmai de la Paris. chiar dacă nu-şi dădeau seama de lucrul acesta. se pomeni vorbind Ştefan Paul în gând. sau că el era “altfel” decât ei. şi pentru aceasta să-l fi înjurat ? Pe culoar se întâlni cu câţiva dintre colegii de redacţie şi se salutară. ştia că este unul dintre prietenii din tinereţe ai lui Grigore Patriciu. unul dintre cei mai mari prozatori ai noştri. îl 247 . domnu Paul. că el era conştient de superioritatea lui. tună vocea Directorului Zilei. domnul Cezar Petrescu. cu costumul impecabil. Faceţi cunoştinţă. măcar prin acest lucru). se trezi el ridicând capul din hârtii.Bună ziua. avea acolo. pe unul dintre ei îl recunoscu imediat: era prozatorul Cezar Petrescu. fapt pentru care era poreclit Vitriol. îi citise romanele şi nuvelele. Să fi simţit oare cei din satul lui. În biroul spaţios se mai aflau alţi doi bărbaţi. când aceasta băgă capul pe uşă: . l-ar fi marginalizat.Vă cheamă Şefu. . Ştefan Parizianu. în adâncul fiinţei lui. îl văzuse pe la redacţie. răsună vocea Directorului Zilei. Şi într-adevăr abia îşi pusese pardesiul în cuier. îşi trăgea obârşia genetică şi spirituală tocmai de acolo. bine. căzut într-un fel de uitare de el şi de lume. marele ziarist. cu cravata asortată.Da. aruncându-şi ochii peste materialele pe care i le pusese secretara pe birou. (îl cunoştea. îi spuse Mihai Ştefănescu. . şi abia apucase să se aşeze la birou. între două vârste. Nu era Parisul centru cultural al lumii ? Nu se realizase Constantin Brâncuşi la Paris ? Pentru că în cazul în care Brâncuşi ar fi rămas în ţară ce ar fi ajuns de el ? L-ar fi luat toţi în râs. ar fi bârfit pe marginea artei lui. şi l-ar fi singularizat. intră. fiecare gest pe care-l fac acest soi de oameni fiind unul studiat. “V-a căutat Şefu. un ziarist foarte acid. Or el.drumurilor de câmpie ale satului său. cu sprâncenele ca nişte cozi de păun.Da. bârfindu-l deci de unul singur pe Şef. Celălalt bărbat. . şi celorlalţi doi. acest sentiment ciudat şi stenic. Dădu bună ziua Şefului. Ştefane. ducându-te cu gândul la ideea de lord şi de şcoală de educaţie englezească. Da. era unul dintre acei domni stilaţi. care-l făcea să aibă conştiinţa faptului că el este deosebit de ceilalţi copii din sat (şi deci le este superior. apoi bătu în tocul lăcuit al uşii capitonate dincolo de care se afla Grigore Patriciu. pe care îl mai văzuse la Şef. cuprinzându-i cu privirea. Ieşi pe culoar.

248 . Marele prozator îi surâse cu condescendenţă. nu-i prea plăcuse) i se păruse scris în fugă. prolix. ca şi liniile chipului alungite. dimpotrivă era cam de aceeaşi statură cu domnul Cezar Petrescu. . El chiar scrisese un roman cu titlul acesta. . Vă mulţumesc acum pentru atunci.Şi domnul Ion Vinea. poet. Ştefane. Ne-am înţeles.Ai aici materialele lui Cezar şi ale lui Ionel. îl făceau să pară înalt. papa. Luase cele două materiale şi se pregătea să iasă.Am înţeles. Până acum ai condus bine ziarul. Te ocupi de treaba aceasta. îi spuse Grigore Patriciu.. Adică îi auzi bine mormăitura. . (lu’ al lu’ Parizianu). Vrem să scoatem acum un supliment de primăvară. ca şi cum nu s-ar şti acest lucru ?) . cu o expresie blândă şi vie în acelaşi timp pe chipul lui rotund. mai mult decât înalt. îşi spuse şi el numele. Pentru că subţirimea şi delicateţea. care lui. mai mult ca să pareze autoritarismul Şefului său.Am înţeles. Ştefan Paul dădu mâna cu domnul Cezar Petrescu. . şi acesta este adevărul. să trăiţi. dar care să fie mai mult un supliment cultural şi literar.Ascultă-mă cu atenţie. şopti bărbatul subţire şi delicat.. i-l prezentă Patriciu pe celălalt bărbat cu care dădu mâna.Ştefan Paul.Domnul Vinea scrie o poezie de limpidităţi şi transparenţe ale sufletului românesc.Ion Vinea. Era limpede. sau ceea ce crezu el în acel moment (mai degrabă gândul acela din el) că este esenţa poeziei scrisă de acest subtil şi rafinat poet. . în care să băgăm şi ceva politică. o operă rezistă în timp în funcţie de cât suflet a pus în ea autorul ei. .Bun.întâlnise de câteva ori pe Calea Victoriei. îi răspunse el în glumă. se face. când eram copil (de fapt când era la Liceu) m-aţi făcut fericit cu Fram.V-am citit cărţile. mormăi Patriciu. . către care fu obligat să se întoarcă. maestre. nu încăpea nici un refuz . îşi continuă Ştefan felul de a se purta cu Şeful. (de ce dracului oi mai fi adăugat ziarist. . în care autorul îşi pusese mai mult meşteşugul decât sufletul. ziarist. Altfel nu era un bărbat înalt. Pentru că în ultimă instanţă. îi cuprinse el într-o frază poezia. un om de statură potrivită. Tonul marelui gazetar sunase autoritar.

aşa căzut pe gânduri cum era. vorbi Ion Vinea. aceleaşi imagini şi acelaşi pământ ? Nu avuseseră ei aceleaşi bucurii şi aceleaşi necazuri ? Numai de n-ar fi murit Nilă ? îşi spuse.Da. că nici astăzi nu-l uitase pentru ce îi făcuseră şi ziseseră ? În acel moment. care-l supărase rău de tot. Te-am invitat la masă. Chiar aşa. îi era dor. ori ăsta este un semn că se întâmplase ceva foarte grav. Nu crescuseră ei în acelaşi sat ? Nu erau ei veri buni.Alo. de limpiditate. În clipa aceea Ştefan simţi că îi este dor de ei. Mă bucur că ai fost atât de fericit când mi-ai auzit vocea. Dar era aceasta o zi bună ? O zi care venea după un vis îngrozitor ? Îi veni din nou în minte chipul lui Moromete plângând (or el nu-l văzuse niciodată. bunăoară Achim sau Paraschiv.Alo ! Ştefane. de ce nu răspunzi ? Sunt foarte supărată pe tine. Nilă şi Achim ar fi acum în Bucureşti ar alerga la ei să-i întrebe. când au deschis şi ei ochii pe lumea aceasta. şi pe care. fapt care-l făcu să se sperie. Brusc îşi simţi inima sfârâindu-i. De toţi. îi răspunse veselă vocea de la capătul firului. auzi soneria telefonului. Ştefan Paul ajuns lângă uşă se înclină respectuos. . de parcă ceva din adâncul lui se aştepta să primească o veste proastă. iată.Luki ! aproape că strigă de bucurie. pe Ştefan Paul îl impresionase extraordinar de mult când îl citise prima dată. De ce s-o fi gândit neapărat la Nilă. Aici Luki tăcu.Cred că aţi surprins bine esenţa poeziei mele. Dacă Paraschiv. Ridică receptorul. da e vorba de transparenţă. pentru că Niki ţi-a transmis invitaţia. şi nimeni nu cred că-l văzuse ori avea să-l vadă pe unchiul lui plângând!). când rău era şi dacă ar fi murit altul decât el. . Însă ei erau toţi pe front.şi care pe el. Un timp fu incapabil să spună ceva.. după mame ? Nu văzuseră. şi liniştea ce se instală brusc între ei îi sparse timpanul. .Recomandă-i să se apuce de critică. poate chiar vestea morţii lui Nilă. . 249 . vorbi autorul romanului care-l făcuse celebru – “Întunecare”. chiar ea. îl făcea să pară copilăros. apoi spuse bună ziua şi ieşi. Când se întorsese către poet acesta îi zâmbi într-un mod care-l întinerea. Ştefane ! .

Te rog să nu mă mai aştepţi.. . dar am trecut unul pe lângă altul. şi acum îl invită la masă. şi care intervenea ori de câte ori se întâmpla ceva deosebit în viaţa lui. . . nu mi-a spus. Alo ! Cu cine vorbesc. Luki. vorbii Luki.Nu.Ştefane. ce se întâmplă cu tine ? se revoltă Luki. lucru care-l făcu pe Ştefan Paul să se precipite. dar să nu te aşteptăm toţi ca nişte tâmpiţi! Înţelegi ? Urmă din nou un moment de tăcere în care el nu ştiu ce să răspundă.. de ce nu răspunzi ? Ştii foarte bine că ai fost invitat. Ştiu că ai fost jicnit atunci. cu vocea coborâtă şi caldă. Dacă erai supărat pe mine. Nu ? Şi acum te rog să-mi spui ce ai de spus ! . Nu ţi-a spus Niki ? . acum mai liniştită. puteai foarte bine să-i spui lui Niki că nu poţi să vii. Ai norocul că nu sunt lângă tine că ţi-aş spurca două palme.Ştefane. atunci te aşteptăm diseară.Adică aşa cred eu că este corect. Pa ! Te sărut ! Dăduse să închidă sau cam aşa ceva.Bun. De altfel după ce ai plecat l-am dat afară şi i-am interzis categoric să-mi mai calce pragul casei. Şi de atunci n-am mai schimbat o vorbă cu el. lasă gluma ! se supără Luki. vorbi Ştefan Paul după un timp. Ştiu că eşti acolo. Nu de alta.Alo ! se hotărî el într-un târziu să-i răspundă. şi nici măcar nu ne-am salutat. de nu ţi-ar fi bine. Asta e culmea. . Dar nu se gândise la nimic. Cinstit. Adică l-au dat afară cu-n picior în fund şi ea şi Spurcaciu.Alo ! răsună vocea lui Luki în aparat. Ne punem de acord. 250 .Nu închide. Ne-am întâlnit de câteva ori. cu Luki sau cu doamna Spurcaciu ? În cazul în care. arătându-se totodată îngrijorată. Îţi dau însă cuvântul de onoare că nu eu l-am pus pe Spurcaciu să-ţi zică ce ţi-a zis. .Cui să-i dai două palme ? Şi ce rost ar mai avea să-i dai cuiva două palme după ce i-ai înfipt cuţitul pe la spate şi l-ai omorât ? . mai ales că gândul din el îi şoptise ce trebuia să-i răspundă el lui Luki.Tăcerea aceea ca un câmp de zăpadă din capul lui se risipea încetul cu încetul. Cum poţi să vorbeşti aşa ? Apoi după câteva momente. Nu pot să vin. ca şi cum n-ar fi răspuns ca să aibă timp să se gândească. Unde se trezeşte ea ? . Ştefane. ţâşni din ceaţa minţii gândul acela care stăruia în el. că ai plecat supărat. dacă nu ţi-a trecut.

. Iar tu nu numai că l-ai lăsat. sau pe nenorocitul ăsta întors de pe front. o rugă el. Până când te-ai întors tu de pe front nu m-am întâlnit deloc cu Spurcaciu ca să fie între noi vreo înţelegere. Ştefane ! de data aceasta te rog să mă asculţi până la cap. şi pentru că tu l-ai lăsat să-mi spună tot ce-a vrut nenorocitul acela. Se întrebă apoi cine-i spusese să-şi ia rămas bun de la Luki. Mai să-l apuce dracii. şi pe care-l poartă în sufletul lui. iar tu n-ai dat nici măcar un semn de viaţă. Însă nu aş vrea să închidem până nu ne sunt câteva lucruri clare. Ştefane. Era Luki. care de data aceasta fierbea de furie. o povestire de vreo 14 pagini. tu ai fost vinovat.Tot eu sunt. asta era adevărat. Pentru că am tremurat atâtea săptămâni gândindu-mă ce ţi se poate întâmpla pe front. Luki ! De ce zici că tot eu sunt vinovat? Adică eram în casă la tine. .N-am înţeles. nu ? Dobitocul ăla îl jicnea pe prietenul tău în casa ta ! Era de datoria ta să-l opreşti : ia stai mă cutare. Şi închise. când era de datoria ta să-l opreşti. Adu-ţi aminte.Cum vrei. dar şi l-ai aprobat. Treaba ta. de bună seamă. iubitul. Însă atunci. Voia să se apuce să citească poeziile domnului Ion Vinea şi proza lui Cezar Petrescu. Acesta este adevărul. Atunci eu n-am fost de vină cu nimic. eu nu te las să-mi jicneşti prietenul. Luki. Adică ea stă ca o matracucă şi-l lasă pe ăla să-l facă albie de porci şi tot el este vinovat ? . 251 . îi şopti gândul din el. şi tot eu sunt vinovat. când telefonul sună din nou. Ştefane. Şi chiar te rog. pe unde eram să-mi las şi oasele. Eu eram supărată pe tine. pe care începea să-l simtă din ce în ce mai mult ca pe un spiriduş prieten. în sufletul tău te-ai bucurat că nenorocitul îşi vărsa lăturile pe care le avea împotriva mea. Ştefane.Nu m-ai înţeles. aşteptând probabil să-l audă pe el ce spune. menit pe lumea aceasta să-l apere. Dumnezeu să te aibă în pază. . Dumnezeu. în momentul acela decisiv. îi răspunse şi ea după un timp de gândire. . Dacă-mi mai închizi telefonul cu mine ai terminat-o ! Aici făcu o pauză.Te rog să-ţi aduci foarte bine aminte scena aceea. Asta este adevărul.Abia după ce spuse ce avea de spus realiză că din cuvintele lui se desprinsese o mare tristeţe. Luki. să faci efortul de a-ţi aminti scena aceea.

Ştefane. mie al meu nu ştiu dacă-mi convine. . XXIV „După lichidarea forţelor de la Izium. a jicnit în primul rând casa în care se afla. pentru că te-ai purtat ca un copil. Şi acum la treabă. Trânti şi el receptorul în furcă. . Clinc. la revedere ! Te aştept poimâine la masă. Am avut nişte treburi urgente. Aşa merge. Una – Cotul Donului-Stalingrad. Cum să nu.. Bun ! Atunci tu rămâi cu adevărul tău şi eu cu al meu. Întârziase într-adevăr cu o jumătate de oră. În chiar acest moment plec către tine. sigur că voia să-l însoţească pe Mareşal în această vizită.Aşa cum ai prezentat tu lucrurile le-ai interpretat în favoarea ta.Alo. . şi ca atare îl rog să nu mai calce niciodată pragul acestei case ! Deci tu ai greşit. o nouă fază operativă de mare anvergură spectaculară era asigurată. apoi avea să-şi continue drumul vizitând amplasarea diviziilor române şi starea lor pe frontul de est. Dar pe când adevărul tău îţi convine ţie. auzi în receptor vocea Norei. 252 . Ofensiva forţelor germane mutându-şi efortul către flancul de sud al frontului sovietic se avântă în înaintare pe două direcţii divergente. Dacă voia putea să meargă şi el. ridicaţi vă rog telefonul.Kerci-Batumi.Sărumâna. alta . ai fi asistat la scena pe care i-am făcut-o lui Spurcaciu. a închis telefonul. deci ? şi-a spus Ştefan Paul în gând. Te rog să meditezi bine la ce-ţi spun acum. Ştefane. În momentul acesta secretara băgă din nou capul pe uşă. prin care i-am spus că ne-a jicnit grav. Dacă nu te-ai fi grăbit atunci ca un cocoş. prima dată am crezut că vrei să sari la bătaie… Dacă nu te-ai fi grăbit să pleci val vârtej ca un copil care se supără. Nu vii să-ţi ridici materialele de presă ? Se uită la ceas.Sunteţi chemat de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri. purtându-se astfel cu un oaspete. Şi acum. În biroul de primire a materialelor de presă avea să afle de la Nora că săptămâna viitoare Mareşalul făcea o vizită în Basarabia. Nora.

cele două grupuri de armate A. Mareşalul face o nouă vizită pe frontul de sud la începutul lui iulie. Mai întâi. pe lângă faptul că Hitler a considerat că flatează orgoliul Mareşalului şi al armatei române o şi antrenează la sporirea efortului militar în sprijinul războiului. mareşal Wiess. generalului Şteflea. Pentru moralul acelor trupe. când înaintarea a fost oprită şi s-a început atacul pentru cucerirea Stalingradului. cel de-al doilea – Batumi. alcătuit din armatele a II-a şi a IV-a române şi a VI-a germană. era de preferat. hotărăşte să amâne luarea comenzii până când situaţia frontului se va cristaliza. sub conducerea şefului de Stat Major personal. În această ambianţă. Primul Stalingradul. Hitler concepe şi propune Mareşalului Antonescu constituirea unor forţe germano-române. un comandament superior sub conducerea românească. la început. dându-se comanda Mareşalului Antonescu. ajunseseră la efectivul a două armate române. ating obiectivele fixate. Din cele observate la faţa locului.Ofensiva generală se declanşează la începutul lui iunie 1942 şi după o înaintare victorioasă. A avut impresia că forţele ofensivei sunt împrăştiate şi nu există o rezervă strategică. Acesta l-a determinat să renunţe la comandament. Planul era justificat din mai multe puncte de vedere. chiar în persoana Mareşalului Antonescu. Apoi. între el şi conducerea superioară germană au intervenit dezacorduri asupra planului de campanie. Sevastopolulul fusese cucerit la 1 iulie 1942. cu un grup de statmajorişti. este acceptat şi începe să fie materializat prin înfiinţarea primului eşalon înaintat al Marelui stat Major român la Rostov. cu denumirea „Grupul de armate Mareşal Antonescu”. implicit. aliaţilor ei o redresare totală a moralului şi perspectiva unei apropiate victorii era surâzătoare. Mai târziu. în fine. mareşal List şi B. puse sub comanda sa. forţele române angajate succesiv în lupta pentru frontiere. În acest scop. Proiectul. El insistase ca diviziile române ce vor lupta mai departe în est să fie dotate cu acelaşi armament ca şi trupele 253 . Şi. Această vară adusese armatei germane şi. rezultatele operative atinse de Grupul Antonescu de la începutul războiului fuseseră fericite. fără să-l cucerească. când vizitează din nou Crimeea şi Sevastopolul. la finele lui septembrie.

germane. De altfel. Sau cel puţin aşa îşi închipuia Ştefan Paul. până când o să îi treacă zvâcnetul acela al umărului. şi acum să te aud. Au intrat într-un restaurant aflat în Piaţa Kogălniceanu. dându-şi capul puţin înapoi. . cu doctorul care-i recomandase acest mod de a scăpa de ce avea el. XXV Ştefan Paul nu mai fusese acasă de la sărbătorile de iarnă sau mai bine zis de la concediul pe care i-l dăduse Grigore Patriciu să stea în satul lui. ia. S-au aşezat la o masă goală. iată seria de motive pentru care a renunţat la comandament. . dar mai ales descurajat. Ei. Se simţea obosit. asta era prin luna Martie.Hai cu mine să îmi povesteşti. Văzând de asemenea fronturile peste măsură de largi date pentru apărare diviziilor române şi fiind informat de iminenţa unei ofensive sovietice. dar eşalonul înaintat al Marelui Stat Major a rămas pe loc. ştii ce cred eu ? 254 . Câteva mi-au plăcut îndeosebi. Eşti invitatul meu. Mai întâi însă vreau să te felicit pentru articolele dumitale din Ziua. Doctorul a comandat mâncare şi băutură. tinere. Înţelesese că războiul acesta nu avea să se termine aşa curând.Mi-a trecut. Un comandament onorific în care să împartă doar răspunderea fără nici o posibilitate de a-şi face simţită intervenţia nu era de dorit. Se întâlnise pe stradă. domnule doctor.Te rog să ai încredere în gusturile mele gastronomice. Definitiv. care îi trecuse într-adevăr. spune-mi cum îţi merge acum ? Bătrânul îi pusese palmele pe umeri. cred. .” E. Primăvara şi vara anului 1942 au trecut foarte greu. Acum se decidea soarta războiului. mă interesează. Nu s-a respectat promisiunea. L-a luat de braţ şi au continuat drumul. Comandamentul nu a mai luat fiinţă. funcţionând cu randament în acţiunile de legătură cu comandamentele germane şi urgentarea satisfacerii nevoilor de trupele române”. care începea să simtă ca pe o povară truda lui de fiecare zi în redacţia marelui cotidian. acolo în stradă.

în timp ce eu aici. devenea tot mai prezent în el. dar palmele Anghelinei erau cu dragoste. ca şi arta.. presupun a fost vorba de un sentiment reciproc. m-am îndrăgostit şi eu de ea. Nilă şi Achim sunt în tranşee. Acest gând al unei vinovăţii pe care destinul încerca să io pună în cârcă. îşi spuse Ştefan în gând. şi atunci nu îi apăruse din nou zbaterea aceea a umărului ? Care se vindecase când îi pusese Anghelina palmele pe umeri. Pentru că în cazul dumitale. ceea ce este acelaşi lucru cu a merge la bordel. Şi acum povesteşte-mi te rog. vezi în cazul dumitale a fost o întâmplare fericită. ăla nu o să fie niciodată gazetar mare. Şi fiindcă ea fată frumoasă. cum să recomanzi dragostea ca reţetă ? Aici bătrânul doctor. Asta e tot. Aşa e. nu cumva dragostea este medicamentul care m-a făcut bine ? (nu-l făcuse ea. îi atrase doctorul atenţia chelnerului. Dă-mi voie să îţi spun că dragostea. Doamne ! Ar trebui să fiu şi eu mai umil. ştiţi ce cred eu ? Dumneavoastră mi-aţi spus teoria aceea a unui neamţ. cu acest doctor. ori nu există. de altfel milioane de tineri se află acum în tranşeele înnămolite ale frontului de Est. Dar.Gazetarul care nu este şi puţin poet şi puţin filozof şi care nu ştie să pună un fior tragic în cuvântul pe care îl scrie. dragostea în dereglările psihice este un fel de elixir. . îl privi în faţă zâmbind. şi nu-l respinsese. Da. că e Nimenea. mâncăm icre negre şi bem wiski şi şampanie. eu am avut nevoie de un strop de dragoste şi Dumnezeu mi-a dat un râu.Domnule doctor. domnule doctor. Ioana.dumneata. Paraschiv. care zicea ea că mă iubea demult. dragul meu. . îşi spuse Ştefan Paul în gând. Şi atunci mie ce îmi rămâne să fac ? Să le recomand să facă dragoste. putea să nu te mai aştepte nimeni. De aceea vă întreb. ori este autentică şi există. dragul meu.Însă mie mi s-a întâmplat următorul lucru : aveam în sat o colegă de liceu.) . ce ai făcut acasă şi în a câta zi a încetat să ţi se mai zbată umărul? Un tânăr spilcuit aduse pe tavă două pahare de Wiski. adică de dragoste adevărată. dacă îmi aduc eu bine aminte. cu ochii lui ca două lacuri de munte. Parcă nu este drept. pentru că tot atât de bine în satul dumitale.Întâi icrele negre. Ce să înţeleg eu din asta ? 255 . Însă vezi . Şi ne-am iubit. de la Pălămida.Ai dreptate. Da..

el Ştefan al lui Parizianu. în acelaşi timp. ”Se apucase să scrie literatură ?” De ce ? “Era bine să înceapă să scrie. Se interesă despre ce cancanuri mai sunt în lumea presei şi în lumea literară. De mic.Cred că amândouă cauzele au acţionat împreună în cazul meu. când el. În ultimul timp două scene îi reveniseră cu deosebire în minte. pe când Moromete nu. de sfântul Ştefan. fără să se plece. Însă om cu intuiţie şi instinct. care îţi vorbea de o mândrie de piatră. Doctorul era un gurmand de clasă. oricum el ştia că această discuţie va fi decisivă şi că odată şi odată tot trebuia să afle adevărul. Dar în ce consta acest fel ? Adică faptul că Moromete era independent în gândire şi în purtare. şi nu numai pe el. “Opoziţia ce făcea ? Cârâia în ziarele şi revistele ei. om temut în lumea presei şi a politicii. sau mai 256 . îl muncea şi gândul de a afla ce se ascunde dincolo de comportamentul unchiului său. ziua numelui său. mai mult ca să nu îi strice încrederea în metoda doctorului lui. De aceea mersese cu Antonescu. mai ales că acest fel al lui de a fi făcuse ca în casa lor să se nască o adevărată ură împotriva lui Moromete. care se ridică în furtună. asta îi plăcuse teribil de mult lui Ştefan al lui Parizianu. de ziua lui. Pentru că ei se lăsaseră culcaţi la pământ de viaţă şi de greutăţile ei. de colţ de stele. Ştefan Paul.. însă. îl intrigase pe Ştefan. ură care nu este adevărat că provenea de la ce susţinea Parizianu. adică de sfântul Ştefan îşi zisese : ce-ar fi să mă duc eu pe la Moromete. se dăduse în lături”. să audă păreri. domnul doctor Vintilă şi se îndreptă către redacţie. Dar Fleicaru ce mai face ?” Fleicaru era Directorul Zilei (care nu era un flecar. şi anume că Ilie Moromete ar fi omorât-o pe prima lui soţie. însă tot lucrul acesta îl înfuriase pe alde taică-su. La masă îi plăcea să tăifăsuiască. Îşi luă la revedere de la medicul psihiatru. felul de a fi a lui Ilie Moromete. deşi când conducătorul îi oferise Puterea. vorbi Ştefan. că avea un fel al lui de a fi. ci tocmai de la acest fel deosebit de a se purta al lui Moromete. Aşadar. Ceva tulbure se desluşea în mintea lui. Scena din tinda casei lui Moromete. hotărâse să se ducă la unchiul lui. ca acest moşulică dedat la deliciile şi cotloanele psihanalizei). şi să aibă o discuţie cu el. pentru că este talentat. în anul de graţie al Domnului 1941. Adevărul este că îi era dor să mai stea de vorbă cu el.

uitându-se tot aşa la sticlă.Mă. şi cu un păhărel mai mare. trebuie să fie iar în câră. lasă. . îi răspunsese bucuros Moromete. . Catrina Moromete era în casă. se prefăcu al lu’ Parizianu supărat. făcută în butoi de dud. Uite. că eu mai am multe de învăţat de la dumneata. Bună ziua şi lu’ ga Catrina. lemnul care face a mai bună ţuică. unchiule ! îi spuse el. plină cu ţuică. că n-ai înţeles? îl luă Ştefan în buză. Se întoarse curând cu cana a galbenă. ci mai degrabă la sticlă. atunci să ne aşezăm. spusese Ştefan al lui Parizianu. Ştefane. mormăi Moromete. Ori nai cunoscut în viaţa dumitale aşa ceva ? . fa ? strigă el tare. Păi. . Ştefane.bine zis acea taină din sufletul lui Moromete. ori nu ştii că azi e ziua mea ? Nu trebuie să te superi. mormăi Moromete uitându-se în jur ca şi cum ar fi căutat ceva. Bine că venişi tu.Bine ai venit. ca şi cum ar fi văzut o măgăoaie. unchiule. şi scoase sticla de ţuică din buzunarul paltonului. îşi făcea de o ţigare. îi ţinu piept Moromete.O sticlă cu ţuică. să stăm de vorbă. dacă or fi acasă. Aşteaptă-mă o ţâră. ca şi cum în timpul acesta ar fi îmbătrânit. Coborî din tindă uşor aplecat. . fa. adusă-i ţuica asta de ziua mea. că de nu veneai.Pe ce te bazezi.Mai rău Ştefane. Ilie Moromete şi muierea lui. Vrei să zici că eu te-am înjurat în bătătură la dumitale ? . Apoi vorbind singur. El aşa o simţea.Aha ! făcu Moromete. eu te-am înjurat vreodată pe tine ? Mai ales când am venit în bătătura ta ? . lu’ Tiţa şi lui Ilinca şi lui Nicolae. Catrino unde eşti. unchiule.Bună ziua. O luă pe după casă şi al lu’ Parizianu ştiu unde se duce. înveselit brusc. te căutam eu. şi luând loc pe un scăunel. Pe Moromete îl găsise pe prispa casei.Aha. făcu Ştefan al lui Parizianu. Ştefane. privindu-l în ochi.Păi adusăi eu.Ce e aia ? se holbase Moromete nu la el. . pe tine mai bine te-aş trimite după moarte. Pe ce te bazezi ? . că mă duc eu. 257 . Cu tine simt plăcerea să stau de vorbă. . îi întinsese el sticla de ţuică galbenă. Dar tot n-am înţeles. numai că ei doi.

fa ? Auzi ce înfipt e Niculae ăsta al nostru ! Dacă s-ar înfige la fel şi la secere şi la rânitul grajdului ar fi bine ! Ar fi bine rău de tot ! Hai noroc.Fugi. auzi. scâlciat) la Bucureşti. Ştefan Paul râsese cu poftă. . bă ! Aia e pentru Froig ăla al tău. Da pe Niculae. şi poate i-o veni şi lui tac-to mintea la cap ! . cum obişnuia. Ştefan Paul îşi dăduse capul pe spate râzând. ăsta al lu’ Parizianu ? îi ţâşniră lui vorbele din gură. adică asta nu. . Asta îl şi făcu să intre în casă. Ceea ce însemna că Niculae nu-l moştenea deloc pe Moromete. şi era roşu la faţă. chiorându-se să toarne în pahar. că fiecare pasăre pe limba ei piere. clătinând din cap. Noi am avut o discuţie înainte de a pleca tu „definitiv” (spusese cuvântul acesta ironic.Aha ! Făcu al lu’ Parizianu.N-ar fi rău. Iar de destinul meu (Niculae spusese cuvântul acesta apăsat. ca şi cum în cazul lui ar fi fost vorba într-adevăr de un destin semnificativ) nu te obosi să te îngrijeşti tu.. n-o să-i mai vie niciodată. . bă. Vreau să-l ajut.Hai bea. Ştefane de acilea.Aşa făcu al lu’ Parizianu. . . Şi eu am făcut legătura asta. .Catrino. din câte înţelesese al lu’ Parizianu înjurând. numele marelui psihanalist) şi cel de frig. Ştefane.Auzi. În momentul acela Niculae ieşi din casă furios. Moromete turnase în păhărel şi i-l întinsese. vorbi ca pentru el Moromete. sau că nefrecat de greutăţile vieţii reacţiona bezmetic. încântat de legătura pe care Moromete o făcuse între Froid (Freud. cum mai creşte o ţâră. îl iau cu mine. că numai după cum îl cheamă te ia cu frigu.Eu în locul tău n-aşi mai dezgoli fasolele alea când ştiu că lucrul ăsta nu mă face mai deştept. Avea fălcile încleştate şi buzele strânse. 258 . să-l fac gazetar. cum reacţionase el atunci cu Spurcaciu. vezi-ţi mai bine de al tău. să-ţi dea Dumnezeu noroc în viaţă ! Că poate s-o lua şi deşteptul acesta al meu de Nicolae după tine. Îmi pare râu pentru mintea aia a ta atât de deşteaptă că n-a priceput nimic din discuţia aia. şi-i vine mintea la cap. ceea ce pe Niculae îl înfuriase şi mai mult. bă. păhărelul peste cap. vorbi el mai încet şi dădu dintr-o dată.

. mă. Dumneata nu te-ai purtat în viaţă ca neoamenii. o bea şi ajunge la el în două minute. Ziua aceea de sfântul Ştefan era o zi blândă. eu îţi propun un joc… . Păi joacă-te mai bine cu Niculae. unchiule. he.Nu. simţind colţii reci ai tăcerii ce se lăsase.Aha ! Făcu Moromete. bă. prieteni fiind.. să-i dai. he. . continuă Ştefan jocul serios. cu Froig ăla al tău ? Apoi arătând cu capul către sticla de ţuică adusă de Ştefan.Nu că acesta e joc serios. Asta e tot jocu. eu alta nu mai scot. nu. Dar în acelaşi timp dumneata nu te-ai purtat în viaţă ca un om 259 . Îşi aprinse satisfăcut ţigara şi acum trăsese cu sete primul fum în plămâni. Ce-o mai fi şi asta ? . începu al lu’ Parizianu. .. pe care o povestise el. Ilie ! o auzi al lu’ Parizianu pe Catrina Moromete mârâind din casă.Păi uite cum vine. să ştii. Moromete. Curios joc. auzi.Păi cum m-am purtat ? M-am purtat şi eu ca omu. Froig acesta al tău.He. că văd că tot are el chef de vorbă cu tine. cum să nu-i dau. . . Aici Ştefan îşi aminti o păţanie a lui Moromete cu Victor Bălosu. behăi Moromete. semn că era foarte satisfăcut că era la fel de deştept ca al lu’ Parizianu. . şi lui să bea. e bună. şi că suntem prieteni. zii bogdaproste.Bă. Eu am un fel de admiraţie secretă pentru dumneata de mult timp. Ar fi greşit să se afirme aşa ceva despre dumneata.Aşa ? făcu Moromete. . Şi stăm şi noi. că e bună. Uite.Auzi. cu plăcere. Pe cer atârna un soare cu dinţi. de pomană. Acum să ne închipuim că sunt şi eu tot un om de vârsta dumitale. ai fi zis că e de toamnă. tot cu ţuica. bă. de nu bea din ţuica mea.Aşadar eu te-aş întreba Moromete pe dumneata dacă ştii de ce te porţi aşa ? De ce te-ai purtat aşa o viaţă întreagă ? Moromete făcu ochii mari. Treaba lui. Şi cum e.Bine că eşti tu cu al lu’ Parizianu deştept.Îi dau. . mai târziu. Şi eu te întreb pe dumneata şi dumneata îmi răspunzi sincer.. cu foiţa de ţigare în mână.Un joc ? se miră Moromete. . la o ţuică. Ştefane. he. îi răspunse grav al lu’ Parizianu. în care el începuse să creadă. he. . da prost e. Se lăsă un moment lung de tăcere. şi vrea numă de la tine. Uite.

De mic băiatul ăsta era altfel decât ceilalţi.Nu m-ai înţeles. şi acum iată. atunci de ce mă mai întrebi ? Lasă-mă. când am început chestia asta. plescăitul ăsta nu face parte din felul meu de a fi. împreunî.Moromete. plescăind de plăcere. eu nu te-am făcut pe dumneata prost. . să gândesc ca Ţugurlan. să presupunem că aşa este. că l-am făcut ! . Nu ştiu cum să-ţi spui. să faci pe prostu. Şi ştii de ce ? Nici datul paharului peste cap nu intră. Şi vreai tu acum. piţigăindu-şi glasul. da eu nu zic că nu mai înţeles. Îi întinse paharul de ţuică. nu ? ridică Moromete sprâncenele. n-o uitase deloc. războiul ăl dintâi ? . Moromete ! Asta e adevărul. eu am presupus că dumneata eşti un om foarte deştept. dar mai potolit. plescăitul ăsta de plăcere ?. he. Bun. he. Da asta nu intră ? Dădu dintr-o dată pe gât păhăruţul cu ţuică pe care îl ţinea în mâna dreaptă. dar se obişnuise cu vorbirea bucureşteanului.obişnuit. râse Ştefan. Moromete era vesel. cu limbajul gazetăresc. he! Râse Moromete. . să beau liniştit ţuica asta cu nepotul meu pe care-l cheamă Ştefan şi gata ! 260 .Ia uite. adică aşa ai zis că suntem amândoi oameni în vârstă… Că am făcut amândoi. Ştefane. Îi plăcea jocul. vorbi al lu’ Parizianu. ajunsese să gândească în aşa fel că şi ăia pe sus aveau nevoie de gândirea lui. se supără al lu’ Parizianu.Adică ce să intre. aşa cum o ştia el de când deschisese ochii. Adică în felul dumitale de a fi intră şi chestia asta. mă rog. Dimpotrivă. Eu zic că nu intră. În ochii lui Moromete se aprinseră nişte luminiţe verzi. cu mine. Şi să-ţi spui eu de ce. încercând să imite cât mai bine vorba oamenilor de la el din sat. Acum nu că o uitase. da dacă dumneata ştii mai bine decât mine. . he! făcu iar Moromete.Bun şi dacă l-am făcut atunci ce ai dumneata. de-o pildă. Degeaba o dai în acolo şi-n coace. domnule.He. Da asta nu intră ? spuse el iar. he. . he.Păi nu l-am făcut. Aşa zici dumneata. Te-ai purtat astfel decât consătenii dumitale. că mă port aşa cum mă port ? Şi nu-ţi vezi dumitale de ţuica aia. . ca Bălosu? . Moromete.Şi de ce. mă. ca Matei Dimir. om bătrân.He. când eu simt că face ? Nu de alta. domnule ! se miră Moromete. Apoi plescăi iar de plăcere. ci zic că faci pe prostu. . Moromete.

Şi odată erau ei în tranşee. numai că acest Ştefan Cireş era din judeţul Covurlui. Nu sunt de acord. acoperindu-i după aceea cu ţărână. Dacă ar mai fi rămas numai un moment în tranşee zob i-ar fi făcut pe amândoi. cu copii şi cu muncile câmpului. iar eu. Vorbeşti şi dumneata. care sunt pe front. Ceilalţi din pluton au rămas să aştepte al treilea cântat al gornistului. să ştii tu că acel Ştefan. Chiar şi aşa.Bine. nu m-am măi gândit la el. . iată. un tânăr ţăran. făcând ochii mari.Uite. pământul azvârlit de obuz i-a culcat la pământ. şi trebuia să sune atacul. sau cam aşa ceva. şi am scăpat împreună de sub obuzul ăla care ne-a acoperit pe amândoi. Cum îi venise lui gândul ăsta ? parcă aşa întrebau ochii lui. Hai nu mă ţine cu mâna întinsă. Şi acum este chiar de ziua lui. Nu sunt de acord şi basta. De unde le ştia el pe toate. cu ăia care veneau să-mi ia căruţa şi caii din bătătură. Numai că s-a întâmplat o minune. . Ca să se înţeleagă iapa cu mutu. Hai noroc ! să se termine războiul şi la anul de sfântul Ştefan să ne întâlnim toţi. în dodii. Şi proiectilul a căzut chiar pe locul de unde plecaseră ei. că adăşti pe lumea ailaltă. care ma scos de sub pământul care a căzut pe mine a existat. nepoate.După câte înţeleg eu. exact cum făcea Moromete. plin de pământ cum era. de care. când te-am tras eu afară… „Ce vorbea băiatul acesta în dodii ?” îşi spuse Moromete în gând. nene.. . că eu nu sunt Bălosu şi nici prost nu sunt. Consemnul era ca la al treilea cântat al goarnei să pornească toţi. . vrei să ieşi din joc. cum e. cu băieţii dumitale. Acesta îl privi făcând ochii mari. Cu mine te rog să nu faci pe prostu. se supără Moromete. uite aici în tinda asta ! Al lu’ Parizianu dădu paharul pe gât. Şi măcar pentru că sunt om bătrân şi am făcut războiul ăl dintâi împreună. păcătosul de mine. trecând anii şi luându-se cu greutăţile vieţii.Parcă eu am fost de acord cu viaţa asta şi cu toate belelele.Băi. Pentru 261 . Chiar în momentul acela s-a auzit vâjâitul unui proiectil. ca şi el. iar el cu acel Ştefan Cireş au pornit de la primul răsunet al trompetei. Moromete. Moromete. a fost acest Ştefan Cireş. Cel care l-a ridicat pe el de jos. pentru că scena aceasta se petrecuse într-adevăr cu el şi cu un camarad al lui pe care-l chema Ştefan Cireş. vorbi Moromete gânditor. el uitase cu desăvârşire.

Aşa ? făcu Moromete. Moromete.Hîî ? făcu Moromete. cum să nu am ? De ce. ştiu. Apoi au venit turcii. Uite care e teoria mea. după ei au venit ruşii. şi acum cu primul război mondial şi în războiul ăsta în care suntem acum. Un moment se lăsă o tăcere ca o ceaţă mirosind a tămâie. rumânii noştri deci. .Păi ai şi tu teoria ta ? se holbă Moromete. şi acum. că aşa le zice Bâta. În primul mileniu. pe Matei Dimir. pe al Jichii. Şi acum te rog să răspunzi la întrebare.Uite care este teoria mea. gata să soarbă cuvintele nepotului său.Îţi aduci dumneata aminte… Era în vremurile ălea. când oamenii îşi înjghebaseră şi ei acolo un sat.Vezi dumneata. . văd eu că nu înaintăm. Nu este am meu. lăsând la o parte jocul. Ştefane ? mormăi el după mult timp.Bun. cu ochii calzi. şi care crezi că este raţiunea acestui fel de a fi ? De ce te porţi dumneata aşa ? Moromete îl privi neputincios. De ai cunoştinţă despre felul deosebit al tău de a te purta. când nu-şi încheiase bine formarea. au început să vină asupra lui popoarele migratoare. . rămânând cu tristeţea aia a lui pe chip. şi veneau ăştia una două. . şopti Moromete turnând din pahar în vasul unei flori care se afla în tindă. Şi apoi au venit austro-ungarii. au venit peste noi nemţii. puhoi după puhoi… . . aoleu. . am. .Eu. . Moromete. . el ar fi murit mai târziu. . lăsând capul în jos. . poporul ăsta a fost de la început urgisit de nenorociri. pe Nae Cismaru.că. Şi bieţii oameni ce să facă. deci nici nu se închegase el bine ca popor. Moromete. sau dacă aveau carul pregătit înjugau boii şi fugeau în pădure cu ce puteau pune şi ei în car. Am prietenii mei.Ba eu te rog să ţi-l iei înapoi.Dumnezeu să-l aibă în paza lui. Şi dacă or să-i bată 262 . din câte am auzit. să aibă numai Froid ăla al dumitale.După popoarele migratoare au venit ungurii. lăsau totul şi fugeau în pădure.Dumnezeu să-l odihnească. când au ajuns la Budapesta. . Nu-i băteam noi bine că iar veneau. Ăştia îmi ajung.Aşa ! îşi îngustă Moromete ochii. şi hopa popoarele ăstea migratoare peste ei ca lăcustele. da noroc că i-a bătut Basarab Întâi la Posada. cu ochii măriţi. de ai fi zis că a devenit aşa deodată un copil blând şi amărât.Păi. .

Ce e aiaaa ? făcu Moromete tare. doar oarecum. . care rămăsese pe gânduri. românii. Iar faptul că acest mecanism funcţionează înseamnă că noi. Moromete.Asta e. şi faptul că îl umpli cu ceva. bă. şi abia după aia îi răspunzi omului. Nu ! vorbi apăsat al lu’ Parizianu. Adică dumneata nu răspunzi imediat ăluia care vine la dumneata. pui ceva. lucrul acesta constituie esenţa moromeţianismului. „ce vrei. uitându-se la nepotul său ca şi cum ar fi văzut o girafă aşezată în capul ziaristului. ţi s-a format demult. făcu al lu’ Parizianu. „care eşti. te. care zici că ai făcut războiul cu mine. bă. timp în care între dumneata şi celălalt intervine. întâi îl înjuri în gând. deci în cazul dumitale este vorba de funcţionarea unui mecanism arhetipal (vezi. dacă în ultimul timp 263 . fie acestea fiinţe. ne duşmănim într-atât încât „mecanismul ăsta în loc să se stingă el se menţine”. . necazuri sau chiar fenomene ale naturii. de-o pildă Bălosu. din cap.Îl ai în codul genetic. o înjurătură. te-n c… pe mă-ta”. o mirare. sau când strigă cineva la poartă. pentru că l-a prins. îl ai de la strămoşii dumitale. ziciai întâi. lucruri.pe ruşi or să ne călărească tot ei în continuare. Însă aparent. o întrebare. sau Nae. Îţi laşi un răgaz de reflecţie. între noi ne pizmuim.Asta aşa e. domnule Moromete.Ete. încet sau bombănind.Păi aşa faci. aici ai dreptate. însă Moromete rămase trist şi meditativ. . bă. .Aşa fac eu ? se miră Moromete curios.Păi unde vezi dumneata. bine. Dumitale Moromete când îţi spune cineva ceva.Şi mai este ceva. acest spaţiu dintre dumneata şi celălalt. De aceea rumânul pune ceva între el şi cel care „vine înspre el”. Adică acel ceva care nu se ezistă”. în cazul dumneata este vorba de o atitudine filozofică (de unde dracului le scot pe astea ? se miră Ştefan ) este ceva mai profund şi mai complex. .Nu. unguri şi turci şi tătari care vin să stea de vorbă cu mine ? Ei. sau faci pe prostu… Ei. . clătină Moromete. vezi că te-am prins ? Ştefan Paul s-ar fi aşteptat să-l vadă pe Moromete râzând. Moromete. Pentru că „mecanismul” ăsta de a răspunde astfel celor cu care vii dumneata în contact. Ţugurlane. sau Cutare ? . Eşti de acord ? . domnule ? Pe ce te bazezi ? . uitând să mai toarne.

bă ! Tu crezi că tata e copil să-l duci tu cu zăhărelul. Să fie de sufletul lui Ştefan Cireş. Sufletul lui era mulţumit.De. obişnuiţi cu viaţa grea. Moromete oftă lung. spuse el gânditor. În curte raţele măcăiră speriate de ceva. I se părea lui.Bă. Dumneata Ilie Moromete.Să fie primit. cu mintea mea a proastă (unde mai auzise el expresia aceasta ?). de aceea în lumea asta de jos. de poveştile ăştia. pielea şi sufletul îţi sunt tăbăcite de loviturile şi de vitregiile sorţii. Însă era limpede că acum nu mai era cu gândul acolo. sunt aspre ca nişte palme de ţăran bătucite. sau se făcuse mai mic ? . îl auzi vorbind repezit pe Niculae. Moromete rămase gânditor cu privirea pierdută în gol. să-ţi înveleşti sufletul într-o coajă aspră ca de stejar. şi n-ai merge pe mâna lu’ Antonescu. dumneata viii tare de departe. . Or eu stau şi mă gândesc aşa. eşti de fapt un get din Câmpia Dunării. Pentru ei lumea asta este o lume a suferinţei. Apoi. erau oameni aspri. folosind cuvinte care veniseră de la sine. Când plecase de la Moromete încă nu se înserase ca data trecută. nu mai era prezent în acel loc. unchiule. eşti de fapt un om .citise cărţi luate de la anticariat ? Tot învăţase ceva). bă. lui Ştefan i se părea că ajunsese să cunoască un lucru profund în viaţa lui. aspră. lu a lu parizianu. Zii Dumnezeu să primească. În noaptea aceasta îl aştepta Linuţa. al lu’ Parizianu. asta fusese. o fi el ceva. lasă-te. bă. de aceea eşti aşa cum eşti. de el. adică trăsătura aceasta vine la dumneata mai de departe. atitudinea aceasta vine mai de departe. Zicând aceste cuvinte Niculae intră în casă. ai ? Mai bine ai gândi cu fasolele ălea decât cu creierii ! Ai fi mai câştigat. din comuna Siliştea Gumeşti.stejar. Deci acesta era adevărul. 264 . bă. Dumneata ai văzut multe. Singur. de nu ştim noi de unde venim şi unde ne ducem. să uit eu ca nărodu. şopti al lu’ Parizianu. nu poţi să te porţi decât „aspru”. ce chestie. o vale a plângerii. Da. ne spune Ovidiu. care apăruse în tindă. şi să treacă atâţia ani să nu-mi aduc aminte ! . Se lăsase iar tăcerea. vorbi Moromete cu mâna întinsă. cu sufletul învelit într-o coajă grea. tare : bă. Cine ştie la ce se gândea ? . apoi umplu paharul. peste care au trecut toate furtunile şi primejdiile istoriei.Pe ce te bazezi. după foarte mult timp. Geţii. Care la fel îl vrăjise pe bărbatu-su. Ştefane.

În noaptea aceasta nu se va duce la ea. Pentru că ăsta este moromeţianismul : un fel de a sta drept şi scorţos. Scena aceasta a interogării lui Moromete în legătură cu esenţa „moromeţianismului” îi revenea des în minte. dulce şi mătăsoasă. Îi sărutase gâtul şi o muşcase de ceafa ei albă. N-o fi el Moromete mai breaz ! La el însă acest „moromeţianism” se găsea într-o formă autentică şi condensată. Erau în odaia Linuţei. unde lucra ea la maşină. pe el îl impresionase profund. pentru că felul cum se purtase Ioana cu Vasile al ei şi cu el. îi muşcase umărul drept. Or el ce zisese ? Ce era să zică ? Nu zisese nimic. În seara aceea se trezise în el un fel de „răutate” împotriva ei. Să se perpelească şi ea după el. ca să spunem aşa. cu ea nopţile de dragoste erau de foc şi de miere. care îl făceau în fiecare seară să apuce potecă şi să vină la ea. Lasă să-i simtă dorul. După ce o îmbrăţişase şi o frânsese îi muşcase gura cu poftă… Tânăra femeie gemuse uşor şi se lăsase frântă de braţele lui puternice. meditase el suficient la ceea ce numise el „moromeţianismul” poporului român ? Pentru că acest moromeţianism.adică pe Vasile Pârţag. deci cu amândoi. Dar oare se aplecase el. modul cum reacţionase ea când îi spusese că el pleacă peste trei zile. O dezbrăcase nesăţios. adică această atitudine dârză şi mucalită în faţa existenţei umane trebuie să se întâlnească la mai mulţi ţărani. O lăsase aşa goală cum era în mijlocul camerei şi el se depărtase s-o privească. să-i memoreze trupul ei frumos de femeie dăruită de la natură cu gingăşia şi cu misterul cu care înnebuneşte bărbatul de la începutul lumii. Pentru că Linuţa avea în ea ceva dulce şi chemător (pe care Didina şi nici Ioana şi nici Luki nu-l avuseseră). Era înainte de întâmplarea cu Ioana. Ştefane ! şoptise. pe Ştefan Paul. era modul cum se purtase Linuţa. un fel de a spune întâmplare. Moromete habar n-avea el ce mesaj aducea cu el din adâncul timpului. mândru (o mândrie învăluită în tăcere şi în toate acele vorbe pe care Moromete le punea între el şi celălalt) în timp şi în istorie. aia cu care trăia el. ruşinându-se. îndeajuns asupra acestui lucru. iar ea ţipase uşor. ducându-l mai departe. de aceea era şi vizibil. dar n-o observase el. ca să ştie să-l preţuiască. Un alt fapt de care-şi aducea aminte. Ea încercase un gest de fereală. şi de aceea îl fascinase pe el. Ştefan Paul. Retina lui era nesăţioasă să-i cuprindă şi să-i muşte. Ca şi 265 .

Da vezi că nu e după mine.cum ar fi vrut să-i spună : Ştefane. şi atâta frumuseţe diafană ! O luase în braţe şi o mângâiase. Şi chiar asta îi spusese. Linuţo. Dacă ar fi după mine n-ar fi adevărat. iar ea era fericită că ochii lui sunt avizi şi „se satură” de gingăşia trupului ei. Ştefane. iar pe de altă parte îl lăsa să înţeleagă că ea este mândră şi fericită că ochii lui pot să se bucure de frumuseţea ei. că nici eu nu mai pot. ca şi cum ar fi avut o frunză acolo în adâncul cărnii lui de bărbat. Avea chipul umflat de dragoste şi de spaimă. Începuse să se dezbrace şi când se apropiase gol de ea ochii femeii măriţi dăduseră un ţipăt de uimire. gemuse el. ca şi cum ar fi băut foc şi miere. „Şi tu pleci ? Nu vrei să rămâi cu mine ?” Îl cuprinse cu braţele ca o lupoaică. că-mi vine să te beau şi să te mănânc. Apoi. Ştefane !” Dintr-o dată chipul ei căpătase o expresie de suferinţă cumplită. n-ai zis tu că pe noi n-o să ne despartă nimeni. „Spune că nu este adevărat. Ştefane. Îi mai spusese însă şi altceva. că peste trei luni mă întorc din nou. 266 . Şi el se întrebase cum este posibil ca un suflet şi un chip de om să poată aduna dintr-o dată în el atâta spaimă şi suferinţă. Îi muşca gura. El nu spusese nimic. Ce mi-ai făcut Linuţo. muşcându-i umărul şi gâtul ei lung. Adică pe de o parte îi spunea. Ştefane !” o auzise gemând. chiar dacă el cunoscuse femeia. puiule. frângând-o şi strivind-o. nesăţios. îi simţise el şoapta ei fierbinte şi înmiresmată. de lebădă. că îl întrebase când pleacă. îmi e ruşine”. Anghelina se ridicase în mâini şi îl privea năucă. şi bea-mă. „Mănâncă-mă. ce mi-ai făcut. dacă tu o să pleci eu o să mor ! Vreau să mor. Când se liniştiseră ea se strânse la pieptul lui. Şi eu te-aş bea. bâiguise”. El simţise cum îi ia trupul foc. îmi e ruşine. Răsuflarea ei fierbinte şi dulce îi făcea pieptul să tremure. pe care n-o mai întâlnise până atunci. Hai. „Ştefane. şi el îi spusese că peste trei zile. şi intrândul acela pe care îl făcea mijlocul deasupra coapsei. cât timp să fi trecut. Că o place. cu bucuria şi mândria care se aprinseseră pe chipul ei. înainte de sărbători trebuie să fie la slujbă. linişteşte-te. O luase în braţe şi o culcase pe pat. O iubise sălbatic. Adică îl făcea pe el să fie înnebunit de frumuseţea ei de femeie. bea-mă. „Nu se poate. simţind că n-o să se sature niciodată de dulceaţa ei femeiască. „Ştefane. că-i place de ea.

Toate zilele semănau unele cu altele.Anghelina mai rămase aşa un timp. Ea îl trăsese peste ea. când soarta lumii şi a istoriei stăteau 267 . după un timp dacă te uitai în urmă nu vedeai decât o zi lungă şi cenuşie. calmă şi tristă. Dacă l-ai fi privit din avion. Apoi îşi înfipsese unghiile în braţele lui şi se pusese pe un jelit mut. în cazul acesta s-ar fi terminat războiul. În răsărit frontul se zvârcolea mugind. cel mai citit. suspinase ea. o tensiune nemaipomenită în istorie. Ştefane”. îi spusese el. O săruta şi vedea că este toată umedă de lacrimi. Încleştare fără seamăn. Ai fi zis că trupul ei era o lacrimă gingaşă şi fierbinte. Bocea şi se zvârcolea de durere. clătinându-se când înspre est când înspre vest. ca un sorb. înspre centrul sacru al timpului. XXVI Primăvara şi vara anului 1942 trece chinuitor de greu. împrăştiind pulbere de tun şi moarte. plină de aşteptare şi de chin. cu chipul ei împietrit de durere. şi faptul că devenise una din piesele de bază în fabrica al cărei produs era ziarul Ziua. în adânc. până când nu-şi vărsase ea toată durerea şi spaima care era adunată în fiinţa ei nu se oprise. chit că englezilor şi americanilor nu le-ar fi venit să creadă şi nu s-ar fi împăcat deloc cu situaţia aceasta. Ştefan Paul trudea la ziarul la care se angajase. ai fi văzut un balaur uriaş cu botul în Marea Nordului şi cu coada în Marea Caspică. Măi. de sânge şi de violenţă care cuprinsese întreaga Europă de la Atlantic până la Urali. Linuţă. Care-l absoarbe. Măcar dacă m-ai iubi şi tu cu un sfert din dragostea cu care te iubesc eu. ai mai rămâne măcar o săptămână”. Oricât încercase el s-o împace şi s-o potolească. „Ce ştii tu. cel mai temut şi incisiv ziar al acelui moment istoric. dureros de dulce. Rămân cum să nu rămân. Înspre începutul lumii. zvârcolindu-se şi mugind. În cazul în care ar fi învins nemţii şi i-ar fi împins pe sovietici rostogolindu-i dincolo de Stalingrad şi de Moscova. făcând pământul să se cutremure. o mângâiase el trecându-ş palma peste obrazul şi peste tâmpla ei. cum plâng femeile. cu auzul încordat. mă ! Păi tu eşti proastă. de undeva de foarte de sus. o baltă de ură.

în acelaşi timp fiind senin şi puternic. birul dintotdeauna al ţăranului român. nemaiputând să respire. rămăseseră cuvinte goale. el Moromete reuşise să rămână (prin moromeţianismul lui) demn. el nu ar fi putut. un tânăr intelectual (mai degrabă un amestec ciudat de intelectual şi ţăran) venit dintr-un sat românesc. Într-o maşinărie a groazei şi a ce avem noi oamenii mai iraţional în noi. Mai ales foncierea. apoi mersese cu generalul Averescu până la Budapesta. Uneori când se gândea la lucrul acesta îl cuprindea o nelinişte ciudată. luase parte de la luptele de la Mărăşeşti. neamul omenesc. dar n-ar fi reuşit să reziste în lumea asta. aşa s-a întâmplat. într-o nebunie colectivă de proporţii continentale.blindeze” el sufletul în faţa ticăloşiei vremurilor şi a oamenilor ? Ei 268 . puţin întunecat şi încordat în faţa istoriei şi a existenţei. amară. şi oamenii ăştia au rămas cu un fel de acreală şi de ură în suflet. Pentru că alde Ţugurlan. nu să îşi păstreze sufletul lui de ţăran curat nealterat. ca o ceapă. şi după ce scăpase el de atâtea ori de moarte. Pentru ei cuvinte ca ţara. Ai fi zis că dacă nu şi-ar învălui sufletul şi mândria asta a lui. Ei. pline de minciună şi înşelătorie. pentru că nu era vorba deloc de o stare fiziologică. oamenii.. Bine. bine mascată. venise acasă şi fusese împroprietărit. n-au fost împroprietăriţi. pus de stăpânirea prea nemiloasă. pe el. Nu că a avut cineva ceva cu ei. peste capul lui Moromete au început să curgă balele. care-i întuneca mintea şi îl asfixia. Adică Moromete făcuse primul război. Şi atunci cum să nu-şi . Oituz şi Mateeşti. sau ca o varză care se înveleşte în foi. Miai. cu bruma aia de pământ. Asta a fost singurul lucru bun pe care l-a simţit şi el de pe urma războiului. dar cu atât mai autentică. bine. Îl cuprindea atunci o ameţeală. şi ca ei au fost mai mulţi. După ce îşi mai revenea se gândea la Moromete şi la ce zisese el că este „moromeţianismul” poporului român. Ba dimpotrivă avea din ce în ce mai mult convingerea că un destin îl vârâse. Or venit acasă. care nu era la urma urmei decât un suflet nevinovat. ci mai degrabă de o stare a conştiinţei şi a sufletului în faţa existenţei. amestecată cu un leşin ciudat. ba chiar permiţându-şi să aibă mândria lui disimulată.în balanţă deasupra Europei şi Asiei. lucrul acesta nu-l încălzea cu nimic. Mărăşti.

la Pălămida. De 269 . Şi anume care era acel gând şi care acum lumina în mintea lui ca o idee a destinului ? Neamul lui Mihai Eminescu. Şi Mihai Eminescu folosindu-se de talentul ce i s-a dăruit.instincte puternice ? Ori el descoperea că în faţa istoriei că este slab. Lectura cărţii îl impresionase şi îl umpluse de respect faţă de critic. talent şi frumuseţe. Ceva din adâncul fiinţei lui se neliniştise : pentru ce îi dăduse lui dragostea ? Nu pentru ca să sufere mai târziu ? Ba da ! I se dăduse dragostea şi suferinţa ca să poată să urce o treaptă mai sus în înţelegerea lumii ? Era o întrebare asupra căruia gândul acela din el (daimonul) stăruia tot mai mult.supărat”. istorică. cu o forţă extraordinară. noroc. dar mai ales crease în el o imagine monumentală. Cea mai mare operă de gândire şi simţire de la începuturile acestui neam şi până astăzi. acesta este adevărul. În acelaşi timp lucrul aceasta produsese o deschidere extraordinară a minţii şi a sufletului lui în faţa a ceea ce Ştefan Paul numise misterul existenţei.dăruită” din belşug cu talent (geniu) şi frumuseţe. tocmai terminase de citit monografia marelui literar G. el simţea o emoţie şi o tensiune ciudată. Îi lipsea oare vâna aceea de moromeţianism.bine. Adică ce se întâmplase ? Destinul îi dăruise la început lui Mihai Eminescu. Călinescu. fusese unul dintre cele mai lovite neamuri din istoria culturii române şi a poporului român. despre Mihai Eminescu. după ce l-a lăsat pe poet singur să îşi creeze opera. asemenea unei embleme peste vremuri. Lui i se dăruise dragostea. care îl pătrundea până în adâncurile fiinţei lui. descoperea acum că este mult mai slab în faţa timpului şi a istoriei decât unchiul lui. acesta era numele lui în catalog în acel an (pentru că în anul următor secretarul Liceului îl trecuse în catalog cu numele de Ştefan Paul). de la Deceneu încoace. Dar ca şi cum cel care i-a dăruit geniul. deşi mai învăţat decât Moromete. a fost . iată că el. Acest lucru îl înţelesese bine.. Era în liceu. Criticul nu îşi dusese însă unul din gânduri mai departe : gândul acesta încolţise în mintea adolescentului Ştefan Paulescu. s-a apucat de lucru şi a dat o operă extraordinară. acum a vrut să ia totul înapoi. Cea mai mare minte pe care au ivit-o românii de la formarea poporului român încoace. ne referim la părinţii şi la fraţii poetului. care l-ar fi ajutat să supravieţuiască ? Nu spusese el Niki că are ... deşi nu se vedea acest lucru. Ştefan al lui Parizianu. s-ar fi .

cu o fericire fără seamăn. Ştefan Paul. I-a luat părinţii. cruce ? Ticăloşii. A echilibrului. în ultima clipă. noroc. cel care se ocupa de bucătăria cotidianului şi ducea tot greul muncii de redacţie în spate. Cu cât îţi dăruieşte mai mult. după cât a suferit. cât a fost ea de numeroasă şi de aşezată la locul ei. Şi deşi numele lui Patriciu apărea ca Director al ziarului. începea să se impună ca gazetar de mâna întâi în lumea presei. lui îi mergea bine. săracul.parcă ar fi vrut să echilibreze braţele unui talger nevăzut. se mirau când dădea cu ochii de un tânăr care mai purta încă în ochi inconştienţa adolescenţei. dăruit cu mari bogăţii. cred că nici lucrul acesta nu l-au lăsat să-l împlinească. Îl neliniştea faptul că deşi era război şi la mii de kilometrii soldaţii români înfruntau moartea. o să fie mai târziu (când ? după acest război). dragoste. (gândul acesta îi sfârâi în creieri ca o sârmă înroşită în foc şi aruncată în apă ). şi câte nenorociri i-a trimis Dumnezeu pe cap. ce barbarie ! O fi apucat să îşi facă. Bine. dar când va fi asta ? Nu cumva v-a dispărea foarte curând. atât cât l-a dus pe el mintea. Mulţi care-i citiseră articolele şi nu-l cunoscuseră până atunci. urmând să ajungă în rai ? Oricum trăia o stare de nelinişte şi de neînsemnată oboseală. funcţionează această Lege a echivalenţei ? Sigur că funcţionează. care fie s-au sinucis. copilul care era atunci. Din toată familia lui Gheorghe Eminovici. avea cele trei degete de la mâna dreaptă. dar îţi şi ia înapoi. cel care făcea ziarul. de parcă intuiţia i-ar fi spus că peste mult timp istoria va întoarce lumea cu fundul în sus..o lege universală a balanţei. pregătit pentru închinăciune ! Ce ticăloşie. În al doilea rând. era el. avuţie. Nu se întâmplase acelaşi lucru şi cu Iorga ? Cum murise. (sau să îl pedepsească). Dar în viaţa popoarelor. batjocorit de legionari ! Când l-au găsit mort. a văzut în Destinul lui Eminescu şi al familiei lui . sau ar trebui să funcţioneze ! În cazul acesta. A balansului. le avea strânse. El. fie au murit de timpuriu. Şi ce i-a luat ? I-a luat fraţii. Şi în al treilea rând era dragostea care i se 270 . cu care se închină omul. cu atât îţi va lua mai mult înapoi. înseamnă că poporul român. Era omul de încredere al lui Grigore Patriciu. a echivalenţei. s-a ales praful. Această lege a Balanţei nenorocise familia lui Gheorghe Eminovici. Adică Destinul îţi dă ţie.

El rămase uluit. şi în viaţă şi în dragoste ? Pe un om normal. În ultimele luni îşi petrecea multe ore.Ceee ? făcuse Nora.. Era hotărât să vorbească cu Patriciu. El tot nu înţelegea. să trimeată pe altul în locul lui să ridice materialele de presă.Ce vorbeşti. Era indispensabil ? Al cui indispensabil era ?” Nu înţelegea. Ştefane? se mirase Grigore Patriciu. aşa. aşa cum i se dăruise până acum norocul. Parfumul tinerei femei îl răscoli violent. el. Pe el îl umplea de nelinişte. domnule ? Pe ce te bazezi? îi răspunse el) îl întrebase pe Patriciu.. dezvelindu-şi dinţii ei frumoşi cu strungăreaţă. O anunţase chiar a doua zi. că el nu poate să meargă. şi nici ea. ci abia către sfârşitul săptămânii următoare. Nora nu plecă însă în săptămâna aceasta. ”Ce înseamnă asta.. aţâţându-l. . Ce. Din aceste ştiri pe care le receptau ei. Mareşalul nu-l ia la plimbare. Şi ce e mare scofală în chestia asta ? Se poate să râdă de un fleac ca ăsta ? Nora îl văzuse că se supărase. În ziar intrau materialele date de Serviciul de presă al Mareşalului. .Directorul Zilei era mai tot timpul încruntat. nu se putea debarasa de el. Era indispensabil pentru ziar. Îşi ceru iertare. Auzea multe. râzând cu poftă. De ce avea el atâta noroc. . Nora îl însoţi peste tot pe Mareşal în cele două 271 . un asemenea noroc l-ar fi făcut fericit. de la BBC. Ce mai ! Înţelesese însă că ea atâta aştepta. Se simţea jignit. . După ce Nora îl anunţase că ar putea să-l însoţească pe Mareşal pe front (bineînţeles dacă îl trimite ziarul. Aproape că abia se stăpâni să n-o ia în braţe. materiale în general liniştitoare. prea puţine intrau în ziar. ai înnebunit ? Am nevoie de tine aici ! Are cine să meargă pe front”. Nora nu-l poate trimite. .. dacă poate să îl însoţească. încurajatoare pentru populaţia din ţară şi pentru cei care luptau pe front. Patriciu era foarte ocupat. că.. de la englezi şi de la americani.dăruise de către Destin (sau Dumnezeu). Nu. Era un om de bază în redacţie.Nu ştii că la izmene se mai spune indispensabili ? îl întrebă Nora. ştia multe. după ce vorbise cu Patriciu. adică Patriciu. Nu ştia. să meargă e ?. .Hai nu te supăra ! N-am vrut să te supăr! Nora venise în faţa lui şi ca şi cum ar fi fost iubiţi. stând în camera de ascultare. îl mângâiase pe obraz să îl împace.Al cui indispensabil eşti ? Nu cumva eşti indispensabilul lui Patriciu ? Sau te pomeneşti că eşti indispensabilul ziarului ?” Aici Nora râsese.

mormăi Patriciu. ”Curat ham. In sufletul lui era o emoţie galbenă gândindu-se la băiatul mai mare al lui Moromete. să mai stăm de vorbă. rugându-se să nu-l mai întâlnească a doua zi) o simţise mereu ca şi cum ar fi fost în oraş şi s-ar fi gândit la el. vorbi încet Patriciu. Adică 272 . ”Chem acum de-o cafea”. ”Te cred şi eu. ”Te grăbeşti. era în biroul său. şi la fel o să fie şi cu verii lui. îşi dădea seama că Nora se află prea departe. aşa. îi spuse Patriciu. e în mine ceva care mă face să stau ca pe jăratec. ”M-am întors. cum este ? văd că te-ai învăţat la ham”. În timp ce lipsise Nora (materialele de presă i le dădea un ofiţer cu un număr înspăimântător de coşuri mari pe faţă. că pleacă să ridice materialele de presă. pleca. murmură glasul fetei. mari şi urâte. arăta veselă şi bronzată. ca şi cum ar fi spus : hai nu vii ?“. barem să fac unul mare. Numai când ajungea la Preşedinţia şi îl găsea pe celălalt. trec anii…Pentru că dacă te-am luat să fac din tine gazetar. Ce-o fi având de vorbit ? se întrebă neliniştit Ştefan. Inima i se strânsese de îngrijorare. Primise pentru ziar fotografii ale Mareşalului pe front. într-una din fotografii era şi ea. îi răspunse. pe ofiţerul cu coşuri. la mii de kilometrii. Trec zilele. Paraschiv. stai ca pe ghimpi. Nilă. într-un glas cântat şi chemător. şi Achim. asta pentru că în ziua aceea Patriciu îi spusese “când eşti liber să vii pe la mine”. Acum simţi că-l iertase pe Paraschiv. tată. Aş vrea.” Te aştept. Numai de nu i s-ar întâmpla ceva. Când se întoarse. invitându-l să ia loc. Stefaaan”. Nora ! Îl luă gura pe dinainte. Se gândise la Nilă şi la Paraschiv.săptămâni cât acesta inspectă frontul. N-am stare. După două săptămâni. pe care îi văzuse şi pe ei pe front. Într-una din zile se gândise mult la ea. După ce semna de primire. “Azi noapte m-am gândit la tine. Nu o să se întâmple nimic. şi când am multe de făcut. ”E. degustând cafeaua pe care secretara o adusese puţin mai devreme. ”Am multe de făcut astăzi. îl privi Patriciu în ochi surâzând. îl ironiză şi el. În clipa aceea simţise cu adevărat că îi este dragă. Nora o să vină sănătoasă acasă.Chiar acum vin. Trecu pe la şef să-l anunţe. Ştefane “ şopti înfiorat glasul Norei.” observă Directorul Zilei ţinându-l în ţepuşa privirii. când primi un telefon de la Nora. şi atunci realiza cât de mult se obişnuise cu ea şi cât de mult îi lipseşte. Nora ! exclamă el.

aşteptând la rândul ei acelaşi gest din partea lui. însă ţi-e teamă să recunoşti. Intră ! auzi glasul Norei. Grigore Patriciu sorbi gânditor din cafeaua bună. învăluindu-l cu privirea. domnule Paul. Si dacă nu ajung până la unsprezece nu este bine. Abia aştept să pătrund mai adânc în tainele gazetăriei.dacă m-am apucat de un lucru să-l duc până la cap. ”Mi-a fost dor de tine. şi ieşise cu spatele. auzi vocea indiferentă a Norei. O să mă gândesc la ce mi-aţi spus. Bătu în uşă. Sau crezi că nu mai ai nimic de învăţat în meseria asta ? Grigore Patriciu îl privise în ochi. domnule Patriciu. Ştefan Paul îl privise şi el dar blând şi cu dragoste. Ştefan Paul îşi privi patronul uimit. Nora strigă acelaşi neutru “intră”. însă gândeşte-te săptămâna asta cum am putea să facem ziarul şi mai bun”. îi veni să spună. Acesta îl cunoştea de acum. Trebuie să plec. şopti el. cu sprâncenele lui stufoase ridicate.). La Preşedinţia Consiliului de miniştri prezentă acreditarea Ofiţerului de serviciu. Directorul Timpului. şi cum semnau de primire. ”bine. vai de capul tău de nenorocit ! auzi el gândul acela care-i sărea totdeauna în ajutor. Îl privea mirată. neuitând totuşi să spună : ”primul birou pe stânga”. şi despre meseria asta tot n-o să ştim totul. Apăsă pe clanţă şi intră. Vă rog să mai aşteptaţi puţin. şi în cameră intră însuşi Grigore Gafencu. aşa că îl lăsă să intre. astfel că se pomeni ducându-şi măna la inimă. Înăuntru mai erau doi redactori (care trebuie să fi avut şi ei acreditarea) care primiseră plicurile cu materialele de presă. eşti îndrăgostit. îşi spuse în gând). din articolele pe care mi le-a citit. te aştept mâine şi stăm mai mult de 273 . I se păruse lui ? Grigore Patriciu îl învăluise într-o privire plină de melancolie şi dragoste. dragă tată. Acesta îl salută respectuos. că am de lucru. mi-ai lipsit ”. tată. prin înclinarea capului. unde mă aşteaptă ofiţerul sămi predea plicul cu materialele de presă. băiatule. însă acum trebuie să alerg la Preşedinţia Consiliului de miniştri. Este bun aşa cum este. Se ridicase. Ştefane. Când rămase singur cu Nora aceasta veni lângă el şi-l sărută pe obraz. Era unsprezece fără un sfert. semn că îl cunoştea (mă ştie din ce am publicat. Inima îi bătea să-i spargă pieptul (asta e pârdalnica de dragoste. îi dăduse bună ziua. Se uitase la ceas. Murim noi. Între timp se mai auzi o bătaie în uşă. cum numai secretara lui ştia să facă.

Să-ţi intre bine în cap ! 274 . “Zilele astea am avut multă treabă. Asta înseamnă să iubeşti. dar uite că sunt un vierme păcătos. Iubind-o pe fata asta nu crezi că-ţi baţi joc de celelalte ? Don Juan de Siliştea Gumeşti ! Nu ţi-a intrat odată în cap că dragostea este un lucru sfânt !) A doua zi când veni o găsi pe Nora la fel de prinsă. să rămână la urmă. Apoi oftând. Ştefane. Ba ştiu. roşindu-se. faptul că te frămânţi. El citi editorialul şefului. Şi toate astea când toată Europa este în flăcări ! Sigur că ştiu. al lu’ Parizianu. Când se urcă în maşină să vină la redacţie fericirea pe care o trăia era atât de mare încât îşi simţi creierii cuprinşi de o flacără. fără să-ţi mai aduci aminte că acasă. tâmpitule. şi totuşi te duci. numărul. îşi răspundea el. “Ştii adresa mea. şi tu eşti fericit că te-ai îndrăgostit de-o funcţionară. după ce se întoarse. apoi registrul să semneze. în satul tău. pot să mă bazez pe tine ?” Cum să nu. Vezi ? Acum ai dat de dracu. La redacţie. nici măcar fericirea nu mi-o pot stăpâni. pe front mor mii de tineri. Îl mai sărută odată în fugă.vorbă”. îi lăsă mai mult pe Niki şi pe Teodosie să facă ei ziarul. apoi îl conduse. e război. Îi dădu plicul. dar ce să fac ? Crezi că mâine când o să mă duc acasă la ea n-o să ne iubim ? Ştiu şi asta. că sunt iubit şi că o iubesc. lui. A doua zi plecă devreme de acasă. vorbi el singur. la fel.. arzi de nerăbdare de a ajunge la ea. şi vorbeşti cu tine în gând că nu vrei să te duci la ea.. să mă ajuţi la nişte treburi. Îi întinse plicul cu materialele de presă. bă. Pentru simplul motiv că nu avea stare. şi-i spuse numărul. Uite. îl puse să semneze în registru. eşti îndrăgostit lulea ! auzi gândul acela din el încercând să-l aducă la realitate. apoi îl privi cu căldură în ochi. fericită şi roşie toată. rămas în spalt de alaltăieri. Gândul din el nu-i dădea pace. mai sunt trei proaste care te iubesc. Tâmpitule. vino mâine la zece. Îi spuse. În noaptea aceea nu putu să doarmă de fericire. e bine ? Ceea ce trăieşti tu acum pentru fata asta. îşi scrise articolul. (Tâmpitule. pentru că în cazul ăsta nu eşti decât un ticălos. apoi o luă către casă. strada Polonă. Am nevoie de ajutorul tău. avu grijă să bage un articol incisiv. cum să nu ştiu ! Tocmai că ştiu. dar ce să fac dacă nu pot să pun frâu stării acesteia de euforie. asta este dragostea. nu vezi că mă revolt şi eu. strigând în gândul lui.

oameni cu gust. şi nişte ţărani căzuţi în genunchi în faţa Mareşalului. chiar dacă sosise cu un sfert de oră mai târziu. Pe drum. nu-mi place ? De ce să cadă ţăranii în genunchi în faţa Mareşalului ? Oricine o fi. O fotografie îi atrase în mod deosebit atenţia. A urcat treptele de marmoră ale vilei cu emoţia aceea greu de descris în suflet. Mobila era şi ea veche. râsese. nu trebuia să accepte lucrul acesta. intelectuali. sau pur şi simplu stătuse în această cameră. Ştefane. Ce e cu poza asta. Din pereţii bătrâni ai vilei susura un fel de pace familială eternă. şi-a dat seama că uitase numărul stăzii. Nora îl aştepta. S-a întors repede. adică eu ştiu ce să spun ? “Nu ştiu. un ceva inefabil care se adunase în aceşti pereţi în deceniile cât familia Norei se bucurase. însă numărul îl uitase. numărul a ieşit singur din cutele memoriei. pe fiecare în felul ei. Oricum sunt speranţe. care vorbeşte tocmai despre faptul cât de iubit este domnul Mareşal Antonescu în Basarabia. Spune cum e frontul ? o întrebă el. Strada o ţinea minte. în timpul ăsta el având suficient timp să-şi arunce ochii pe lucrurile din sufragerie. ocolind străzile. “La ce te uitai ?” îl întrebă Nora venind cu cafelele. lucrurile sunt complicate. Polonă.” Apoi se ridică şi-i arătă un album cu fotografii. De altfel cred că este provincia românească unde este de-a dreptul venerat. sunt speranţe să se termine anul ăsta ? Nora îşi strânse buzele. femeie în pantaloni) cu un şorţ alb în faţă. În fotografie era Mareşalul. “Să-mi spui dacă îţi place. (ceea ce el nu prea văzuse. şi Papa de la Roma să fie. atârna din tavanul înalt. Se vedea că era casa unor oameni avuţi. îi spuse ea fericită şi afabilă. Era îmbrăcată într-un pantalon maro. Un lampadar mare. (de altfel Ştefan Paul avea să găsească mai târziu 275 . Nora l-a poftit în sufragerie iar ea s-a dus să pună de cafea.Bine. în stil baroc. E o întâmplare foarte nostimă. Apoi brusc şi l-a adus aminte. vai de capul tău de nenorocit. punând ceştile pe măsuţa aşezată între fotolii. care-i punea în evidenţă foarte bine corpul ei frumos. dând atmosferei vastei camere o notă caldă de intimitate şi sacralitate. pe care dintre ele le iubeşte ? Pe toate le iubeşti. dar n-ar fi putut spune ce stil. "Nu este aşa cum crezi. Ştefan. Stai să-ţi povestesc întâmplarea. îi zâmbi Nora calf. dar atunci pe cine. pentru că toate au venit la tine în cel mai cinstit şi cel mai frumos mod. un car cu fân. uimitor de limpede.

. Iar când cineva din suită se adresă cu cuvintele “Domnule Mareşal..Ce te-ai luminat aşa ? îi zâmbi Nora.. Aspru şi cinstit. Mareşalul dădu ordin să se oprească. tocmai pentru că se simţea frate cu ei.. Un om călit cu sufletul şi carnea din piatră. . În primul război mondial el îi condusese în luptă tocmai pe aceşti ţărani... Mai ceva ca Moromete. Îşi exprimase el dorinţa de a vizita Orheiul. luptaseră împreună şi câştigaseră. “Dinspre Perescina le ieşiră în cale vreo zece căruţe încărcate cu lemne şi cu fân. Dar mai erau fraţi şi pentru că strămoşii Mareşalului fuseseră plugari în zona Muscelului şi a Argeşului.Ce mai faceţi. 276 . multe despre el. de aceea erau fraţi. şopti el. . domn’ ofiţer. cu lux de amănunte). toţi ţăranii îşi scoaseră pălăriile şi căzură în genunchi. fraţilor ? – întrebă el. fraţilor?”. nu ştiai ? . care lui îi mersese la inimă. Ştefane. cuvintele care-i veniseră pe buze în momentul acela Mareşalului dovedind nu numai sufletul lui bun şi generos. El le spusese amărâţilor de ţărani cu opincile înnămolite “fraţilor”. “Ce mai faceţi.” Pe Ştefan îl impresionase în mod deosebit modul cum se adresase Mareşalul ţăranilor.Slavă Domnului c-am scăpat. .. Aha ! îşi spuse în gând Ştefan Paul. frate cu amărâţii ăştia care duc ţara asta pe umerii lor de când este pământul românesc . asta îmi spune mie. acel sentiment de consangvinitate pe care l-avea în el Mareşalul.Nu. şi altceva mult mai profund. privindu-l cu dragoste. . ca simplu român. acolo în subconştientul lui..Ca Moromete.întâmplarea aceasta povestită de un scriitor basarabean într-o carte. Întâmplarea se petrecuse astfel : Mareşalul venea dinspre Chişinău şi mergea la Orhei. Antonescu rămase adânc impresionant de acest gest de frăţietate românească şi începu să-i îndemne pe rând să se ridice.Ca cine ? se miră Nora cu vocea subţire şi înaltă. Îmi spune de pildă că el se simte chiar aşa. Îmi închipuiam că un om ca el trecut prin înfrângerile şi victoriile primului război trebuie să fie un om aspru..Dar domnul Mareşal are un suflet foarte bun.”.Faptul că Mareşalul s-a adresat ţăranilor cu “frate”. Opriră şi ţăranii. Mulţumim armatei române şi Mareşalului că ne-a scos de la ruşi. .

Ştefan Paul îşi simţi deodată cerul gurii uscat. pe care încerca s-o ascundă. Mai ales când avea alături.Este dator să-i aducă ! Se minună tânăra gazdă.. Ceea ce era şi normal. privindu-l cu atenţie şi cu subînţeles. de dragoste şi chiar de puritate. Continuă.Cine e acest Moromete ? .Aşa se obişnuieşte. .. ca şi cum ar fi făcut asta pentru el.. clipi ea din gene.Îmi place cum gândeşti ! murmură Nora gânditoare. ţăran român a rămas cu un fel de instinct. că mi s-a părut invers. Vrei să fumezi la cafea ? . şopti Nora. Adică era normal ca un om în situaţia lui cu atâta răspundere care apăsa pe umerii săi să fie îngrijorat. Ştefan rămase un timp gânditor. . Dar domnul Mareşal cum ţi s-a părut ? .. sărmanul om să se apere de ticăloşia vieţii şi în acelaşi timp să-şi păstreze rezervele lui de umanitate şi originalitate. de ce ? făcu Ştefan Paul ochii mari.. cu care a venit pe lume.Nu. “Cum adică ? se încruntă Nora. plin de îngrijorarea. care-l cunoştea mult mai bine pe Mareşal. . insistă tânăra funcţionară din anturajul lui Antonescu. lângă umărul lui nişte oameni ca legionarii. Chipul Generalului Antonescu era brăzdat de gânduri. . O dată ce fiecare din noi n-am făcut nici cel mai mic lucru ca s-o avem. 277 . Este ceva mai mult şi mai profund. prin care poate el.Da. în cazul lui aş vorbi chiar de o atitudine filozofică. Ce caută Generalul alături de acest om ? am gândit atunci. pe care fiecare om este dator să-i aducă. vorbeam despre Moromete şi Mareşal. Eu aş zice că este cea mai mare datorie a omului.Asta e. artă sau ştiinţă de a se apăra de şulfăniile şi greutăţile vieţii. alături de Horia Sima. . pur şi simplu ni s-a dăruit. să ducă viaţa mai departe.E un unchi de al meu care a făcut primul război şi care s-a întors în satul lui să-şi muncească pământul şi să-şi aducă pe lume copii. Mă interesează foarte mult”. la o mare manifestaţie a legionarilor.Foarte interesant. Moromete.Sigur că este şi o datorie. de ce n-am face şi noi la fel cu urmaşii noştri ? . care una cântau şi alta făceau.Prima dată l-am văzut pe Mareşal în piaţa “6 Septembrie”. întors în el însuşi. . nu ştiai ?.

nu sforarul şi hoţul. faptul că avea picioarele prea scurte şi trupul prea mic. Cu cei cinstiţi şi care-şi fac datoria este foarte bun şi respectuos. . extraterestru. nu demagogul. pe când omul cinstit şi muncitor a fost tot sărac.Eu am fost cât se poate de serios. şi nu şulfa politică. că altfel o păţeam.Te-am înţeles.Spune. când l-am văzut coborând scările.I-a uite ce mi-ai făcut. fiind bogat din munca lui. de ce te-ai oprit ? Vorbeai frumos. îl rugă Nora. pe spinarea cărora apăsau impozitele. se supără Ştefan Paul. Când omul cinstit şi muncitor.. Or domnul Mareşal spune că adevărata istorie a acestui neam v-a începe atunci când acest raport v-a fi schimbat. Dacă altora le vine să râdă. cuvântul acesta era însoţit întotdeauna de domnul. aşa cum ar vrea el. şi aceste cuvinte erau rostite întotdeauna cu un deosebit respect) este un om foarte bun. demagogii şi hoţii. în comparaţie cu capul mare. când l-am întâlnit pe Mareşal şi am avut norocul să-l văd de aproape. mi s-a părut un personaj. doar ar profita. nu. eu am simţit un fel de lumină şi bunătate ieşindu-i prin chip. şi subţire. Înţelegi ? Ştefan Paul rămase pe gânduri. Era ceva ca la sfinţi. . n-am ce să le fac. lichelele. abia atunci or să meargă lucrurile în ţara aceasta. ceea ce n-aş fi putut să-mi închipui niciodată. Pentru că. domnul Mareşal (Nora nu spunea niciodată Mareşalul. însă acum.Bun. o va duce bine. în ţara aceasta s-au îmbogăţit şi au dus-o bine cei care au minţit. Înţelegea. cum să nu înţeleagă ? Se gândea la Moromete. nu ştiu cum să spun. . peste care veneau bolile şi necazurile. abia aşteaptă să termine războiul să se întoarcă în ţară şi să pună ordine.. fără să dea nimic în schimb. Ştefane. Chiar aşa şi este. să muncească. Ei bine. emanând lumina aceea. Însă ceea ce era mai 278 . ea spunea domnul Mareşal. cu oamenii aceştia domnul Mareşal. . ba chiar să şi dau mâna cu el. În plus. Niciodată nu i-a mers şi lui bine. ireal. a observat domnul Mareşal. Din păcate însă sunt mulţi în ţara asta care n-ar face nimic pentru ea. A spus-o foarte clar. Să-i pună pe toţi la treabă. a mărturisit-o chiar el.. şi la ţăranii chinuiţi. Bine că am şorţul şi nu mi-am pus rochia albă. Nora izbucni în râs şi de la zgâlţâiturile umerilor pe care i le provoca râsul vărsă câteva picături de cafea pe şorţul alb. “nu este îndeajuns de aspru”.

important era faptul că ceea ce spusese Mareşalul declanşase în el un fel de revelaţie : cum de se întâmplase ca el, Ştefan Paul, să nu vadă până acum acest adevăr ? care acum i se părea fundamental şi colosal. Ceea ce spusese Mareşalul era atât de simplu şi totuşi era cel mai mare adevăr care putea să întoarcă istoria acestei ţări : atâta timp cât pe acest pământ vor fi bogaţi si-o vor duce bine cei cinstiţi şi muncitori, şi nu hoţii şi şulfele politice, pamblicarii şi demagogii, ţara aceasta va prospera. Aşadar acesta era răul cel mare al acestui neam ! De aceea tot ce s-a construit pe acest pământ s-a surpat şi s-a împrăştiat. în patru vânturi, şi nimic nu s-a ales de truda românului ! Oare acest adevăr nu mai fusese exprimat, dar în altă formă ( a unei revolte teribile), de Mihai Eminescu ? Ba da. Dar trebuiseră să treacă, iată, atâţia ani, ca să vină un General cinstit şi incoruptibil, care se scârbise şi el de politicianismul românesc, iar acum acest General ( devenit între timp Mareşal) mai trebuie să mai aştepte câtva timp să se termine acest război, ca să poată să ,, pună ordine în ţară”, adică să o ia de la capăt cu cinstea şi dreptatea. - Unde te gândeşti, Ştefane ? Într-adevăr, domnul Mareşal are un suflet nobil. E un om milos. În primul rând este un bun creştin. Şi ca să-ţi dai mai bine seama că aşa este, o să îţi povestesc două întâmplări, care pe mine m-au impresionat foarte mult. Întâmplarea pe care o povesti Nora se petrecuse aievea, fuseseră mai mulţi oameni martori la ea, îi impresionase pe mulţi. Şi întâmplarea aceasta, semnificativă, din viaţa Mareşalului a găsit-o Ştefan Paul, mai târziu, povestită într-o carte de acelaşi scriitor basarabean. ,,Acel om” s-a întâlnit în repetate rânduri cu Mareşalul. Cum a fost în cazul descinderii la o clădire de pe strada livezilor, din Chişinău, clădire în a cărei curte fuseseră găsite îngropate 72 de cadavre de basarabeni legaţi cu mâinile la spate şi împuşcaţi în ceafă de către enkavedişti în vara anului 41”. Cercetările au scos la iveală că oamenii fuseseră executaţi într-un beci din clădirea de alături şi apoi aruncaţi în groapa din acea curte vecină. Ar rămâne de adăugat doar atât că, ( ce paradox îngrozitor, oribil) de necrezut, dar clădirea unde se făceau execuţiile era cea a fostului Liceu Mihai Eminescu. Clădire în care se ţinuseră şedinţele Sfatului Ţării şi se votase Unirea Basarabiei cu România.

279

Antonescu rămăsese abătut şi nu scosese o vorbă. Ca la masa de seară să vină cu anunţul că ar vrea să dea un decret de amnistiere pentru toate abaterile comise pe timpul ocupaţiei ruseşti, din anii 40-41. Propunere cu care nici unul din magistraţii prezenţi nu căzu de acord. Pentru că erau cunoscute cazuri ce nu puteau fi nicidecum iertate. Unul dintre ele i-a fost expus şi Mareşalului. Era vorba de un individ din satul Pituşca, judeţul Orhei, individ făcut peste noapte învăţător sovietic ce, fără să mai zăbovească, începu să se războiască cu preotul şi cu doi ţărani înstăriţi. Până când, cu participarea miliţiei, într-o noapte fură ridicaţi de la casele lor, duşi în pădure şi împuşcaţi din spate, într-o aşa zisă încercare de fugă. Unul însă supravieţui, cules de pădurar şi ascuns până la revenirea autorităţilor româneşti. Antonescu, povestea primul Magistrat al Basarabiei – căzu de acord că astfel de indivizi nu puteau fi iertaţi, cu atât mai mult cu cât Constituţia României nu prevedea pedeapsa cu moartea. După un timp, Mareşalul iar revenise cu propunerea lui. - Mda ! murmură gânditor Ştefan Paul. - Vezi, Ştefane, întâmplarea despre care ţi-am povestit vorbeşte tocmai despre sufletul lui bun. Şi acum o să îţi povestesc a doua întâmplare care pe mine m-a impresionat la fel de mult. Regele a dorit să viziteze Basarabia, şi l-a rugat pe domnul Mareşal să îl întâmpine, şi să îi organizeze vizita, să îl însoţească. Domnul Mareşal l-a întâmpinat, au vizitat împreună obiective şi aşezări din Basarabia, au fost primiţi extraordinar. Cum se întâmplă în asemenea momente. Ţi-am spus că populaţia Basarabiei îl iubeşte foarte mult pe domnul Mareşal. Ei bine, într-una din zile luau masa la o popotă amenajată într-o baracă. Avionul regelui era afară, pista de aterizare fiind un câmp curăţat şi pregătit pentru a servi de aeroport. Prin sistemul său de informaţii inamicul a aflat că Regele şi domnul Mareşal se află acolo. A urmat un bombardament de aviaţie straşnic. O bombă a căzut pe capetele barăcii. Abia au avut timp, cei care se aflau înăuntru, să iasă din baracă şi să se arunce la pământ. O bombă a căzut aproape de rege. Ei, bine, Ştefane, domnul Mareşal s-a aruncat peste rege ca să-l apere cu trupul lui de gloanţe şi de schije, şi amândoi au fost culcaţi la pământ de suflul exploziei. L-am văzut după aceea pe rege, pentru că în timpul acesta eu

280

am rămas îngrozită în baracă. Arăta palid şi oarecum uimit, ca şi cum nu i-ar fi venit să creadă că este totuşi în viaţă. I-a mulţumit recunoscător Mareşalului. Domnul Antonescu i-a strâns mâna şi a spus că aşa le-a fost soarta la amândoi, să scape. Deci acesta este, Ştefane, domnul Mareşal. Este omul cel mai bun de pe lume, însă la răspunderea lui, înconjurat mai mult de oameni incapabili şi vicleni, este firesc să fie puţin mai aspru. De altfel ce s-ar fi făcut ţara dacă ar fi încăput pe mâinile unuia care nu ţine hăţurile strânse bine în mâinile lui ? Mai ales în vremurile astea ? Se lăsă un moment de tăcere. O tăcere caldă, intimă, plină de pace sufletească, de ceva duios care venea din alte vremuri. - A cui a fost casa aceasta ? întrebă Ştefan Paul, observând, (abia acum) cele două tablouri de Pătraşcu. - A bunicului dinspre tată. Casa e foarte veche. E o casă istorică, aş putea să spun. Nora se uită la ceas, apoi ridică sprâncenele în sus dând un ţipăt uşor. - Are un fel de suflet în ea casa aceasta… îşi auzi el glasul trist, ca şi cum ar fi febit de undeva de departe - Aoleu ! ce-a trecut timpul ! exclamă tânăra gazdă. Ştefane, uite de ce te-am chemat ? Sunt singură, şi pe vremurile astea nu găseşti un meşter, oricât ai căuta. Vreau să fac nişte lucrări în beci, şi după aceea o să stăm iar de vorbă. Că mie îmi place să stau de vorbă cu tine. Hai, sus ! Au coborât şi au înconjurat bătrâna casă. Uşile beciului erau mari, grele, din stejar masiv. Nora a aprins întrerupătorul şi în momentul acela Ştefan Paul a văzut o privelişte de o frumuseţe de basm. Parcă s-ar fi aflat pe tărâmul celălalt, subpământean, plin de mister, ca în basme. Beciul era vast, pardosit pe jos cu nisip fin, peste care dormitau frunze uscate. Dinspre marginile de mister ale tărâmului venea un miros de sfoiag, de vechi, de struguri şi de poame uscate, de peşteră. Se aflau în acest beci lendri şi plante ornamentale, butoaie şi butii care îţi evocau bogăţii viticole, dealuri de vii, veselie şi jocurile care se făceau cu prilejul „jucării strugurilor în lin”, sărbătorile de la culesul viilor. - Am uitat să-ţi aduc flanela, Ştefane, îi spuse Nora, care se întoarse în casă. El rămase să scotocească cu privirea acest univers cu care începea

281

să se obişnuiască. Se aflau o mulţime de lucruri în acest beci, de la târnăcoape şi coşuri, până la rododendroni şi puieţi de portocali. - Gata, Ştefane, se întoarse Nora, radiind de bucurie. Pune-ţi flanela aceasta să nu te murdăreşti. Deşi mai bine era să-ţi fi dat o altă cămaşă. - N-are nimic, îi răspunse el, sunt obişnuit cu munca. - Să te vedem de ce eşti în stare, râse Nora. Întâi cărară afară, luându-le de mânerele de metal, butoiaşele cu lendri. În total 36 de lendri. Îi aşezară în curte pe aleea neîngrijită care ducea până în fundul curţii, acoperită de bălării, unde se afla un fel de livadă alcătuită din pruni, caişi şi piersici. După ce terminară cu lendri, Nora îi aduse o lădiţă cu unelte de tâmplărie şi cuie. Pe unul din pereţi trebuiau montate două laviţe, pe care urma să pună ea borcaneleşi sticlele. - I-a, Ştefane, cât eşti de priceput, glumise Nora. Nu făcuse pe tâmplarul niciodată, înclinarea lui către treburile practice şi gospodăreşti fiind minimă. Tăiară nişte laviţe (ea ţinu stinghiile şi blanele), apoi fixă ştacheţii înfigându-i în pământ, şi la urmă puseră şi laviţele. - Nu e chiar aşa cum le-ar fi făcut un meseriaş, remarcă el, dar nici rău nu este. - Ba e foarte bine, Ştefane ! Eu sunt foarte mulţumită. Mai aveau puţin când ea îl întrebă dacă vrea să mănânce acum sau după ce termină. - După ce termină. - Bine, şopti Nora. După ce laviţele fură gata le umplură cu borcanele şi cu sticlele cu gogoşari, murături, bulionuri, care se aflau prin colţuri şi pe lângă ziduri.. Beciul arăta acum aerisit şi uminos. - Parcă altfel arată, Ştefane, îi spuse fata, mândră de modul cum lucraseră. Gata, mergem sus. Mâncăm şi după aceea ne petrecem dupăamiaza împreună... Ajunşi în casă, până avea să se pregătească masa, Nora îl invită întro odaie mai retrasă, plină cu rafturi, care mergeau până în tavan, de cărţi. Erau cărţi vechi, legate în pilele sfoiegite, unele erau în limba franceză, şi acestea trebuie să fi fost cumpărate de la buchiniştii care îşi întindeau standurile pe cheiurile Senei. Nora venea deci dintr-o familie de intelectuali, veche, care îşi putuseră permite să meargă la Paris, să

282

cumpere tualete şi cărţi. Parisul, murmură Ştefan Paul, căzând pe gânduri. Deodată simţi o durere dulce în piept. El venea de la Paris. Prin bunica şi prin tatăl lui, ca un fir subţire de viaţă. - Mai e puţin şi aşez masa, Ştefane. Mai ai numai puţină răbdare. Nora intrase în bibliotecă, luă din raft un dosar pe care i-l puse sub ochi întrerupându-l astfel să viseze. - Citeşte, te rog, povestirile acestea. După aia îmi spui cum ţi-au plăcut. Apoi ieşi. Rămas singur se apucă să citească din dosarul dat de Nora. Erau povestirile ei, îşi dăduse seama imediat de acest lucru. Prima nu-i plăcu deloc, era o proză edulcorată, semănând bine cu povestirile Constanţei Hodoş de la începuturile veacului. Înţelesese demult că proza edulcorată, lălăiala feministă, lipsa de dramatism, de epic, de idee a unei povestiri sunt duşmanii cei mai importanţi ai prozei. A doua povestire a Norei în schimb îl impresionă. Era o povestire de dragoste, scrisă intenţionat întrun limbaj vetust, ţinând de atmosfera celei de-a doua jumătăţi de veac XIX. În Bucureşti de odinioară. Un tânăr iubeşte o fată. Ea îl preferă totuşi pe altul, mai curtezan, mai viclean, mai răzbătător. Nu este fericită cu el totuşi. La 50 de ani rămâne văduvă. Îşi aduce aminte de cel care o iubise în tinereţe şi care o ceruse în căsătorie. Se întoarce la el, îi spune că acum este liberă, că în tinereţe şi ea a ţinut la el, acum ar putea să se căsătorească. Acum ar putea să fie împreună. El o priveşte cu dragoste şi cu o milă nespusă. Da, a iubit-o foarte mult, n-a încetat deloc s-o iubească în tot aceşti ani. Dar nu poate să se întoarcă, pentru că şi acum o iubeşte foarte mult. Asta este, o iubeşte foarte mult. Aici Ştefan Paul a simţit nevoia să-şi dea capul pe spate şi să râdă cu poftă. Şi chiar aşa a şi făcut. În momentul acesta a intrat în biblioteca ce răspândea asemenea unei sobe o „căldură de carte”, o stare inefabilă, greu de cuprins în cuvinte, Nora. - Masa e gata, Ştefane, Hai ! Când a ridicat ochii a văzut-o pe Nora într-o rochie vişinie, care o făcea să pară înaltă şi statuară. Îşi aranjase părul şi se fardase. Părea uimitor de frumoasă. - Nora ! Exclamă Ştefan împietrit. Eşti foarte frumoasă. - Hai să mâncăm. Care ţi-a plăcut ?

283

- A doua. E o poveste de dragoste profundă. Este posibil. Numai iubind o femeie foarte mult poţi să procedezi în felul acesta. Nora turnase supa în farfurii. Acestea îl aşteptau aburinde, răspândind o intimitate familială. Se aşezară la masă. - Poftă bună ! şopti ea. Un timp mâncară stânjeniţi. Nora aceasta pe care o avea acum în faţa lui, care stătea la masă, nu mai era Nora, prietena şi camarada cu care făcuse treabă în beci, cu care se simţise foarte bine. Era uimitor de frumoasă, senzuală, ţipătoare, ca şi cum ar fi avut toţi porii deschişi, şi prin toţi porii îl dorea pe el. Privirea îi rămase fascinată, agăţată de chipul ei. - Ştefane, şopti ea, cald, chemător. Nu mă mai privi. Mă tulburi. Şi totuşi pentru mine s-a îmbrăcat, pentru mine şi-a aranjat părul, ca să mă înnebunească pe mine, ca s-o plac eu. Şi eu sunt tulburat ca şi ea. Dar ce trebuie eu să fac ? Pentru că iubind-o pe ea îmi voi bate joc de celelalte. Şi dacă mă întreb pe cine iubesc eu, nu ştiu ce să răspund. Le iubesc pe toate. Şi acum fata asta m-a chemat tot ca să-mi spună că mă iubeşte. Iar eu spun că este foarte adevărat, pentru că în momentul acesta ştiu că o iubesc, îmi place şi sunt foarte emoţionat pentru că ştiu că pentru aceasta sunt aici, ca să ne iubim. O privea pierdut, privirea i se lipise de epiderma chipului ei, albă, fragedă, catifelată, acoperită de puncte de purpură. În momentul următor o văzu ridicându-se. Avea chipul umflat şi aşa cum îşi ţinea genele în jos, părea că vine către el în somn. Ajunsă lângă el îi luă mâna. - Ştefane, trebuie să vorbim, şopti. Părea la fel, în transă. Îl luă de mână şi îl duse către canapeaua de pluş. Se aşezară amândoi. - Ştefane, sunt momente în viaţa unui om, nu ştiu cum să le spun, momente cruciale, când te găseşti în faţa adevărului, şi când adevărul acela trebuie spus. Când te salvezi în viaţă sau când te scufunzi. Restul nu mai contează. Nora îi ţinea mâna în poala ei. Îşi ţinea privirea în jos şi obrazul îi era şi mai roşu. - Ştefane, vorbi tânăra femeie, când aveam şaptesprezece ani mi-a murit mama. Am iubit-o foarte mult, şi pentru mine pierderea ei a fost îngrozitoare. Tatăl meu, care a fost general a făcut tot cea putut ca să nu-

284

mi lipsească nimic. Cu cinci ani în urmă s-a îmbolnăvit de cancer. N-a aflat că are cancer nici când a murit, deşi simţise, ştia dinainte că va muri… Noi am avut un prieten de familie, un prieten bun al tatei, mai tânăr decât el, care venea în casa noastră de când eram eu mică. Acest prieten al tatei, mai tânăr decât el dar mai în vârstă mult decât mine, pentru că mă îndrăgise şi ţinea la mine (aha, ţinea la ea, se pomeni Ştefan Paul vorbind în gând), ca să-l liniştească pe tatăl meu, să moară împăcat, prietenul nostru de familie i-a promis că va avea grijă de mine. Ba mai mult, că doreşte să fiu soţia lui, el fiind convins că vom fi fericiţi împreună. Tata i-a fost foarte recunoscător prietenului său mai tânăr şi a fost de acord. M-a chemat şi m-a rugat să-i îndeplinesc dorinţa de a mă căsători cu prietenul lui, şi cu prietenul casei. N-am putut să-l supăr pe tata. Ar fi însemnat nu numai să-l dezamăgesc, dar şi să-i întunec ultimele clipe de viaţă. Am acceptat deci. Tatăl meu a murit liniştit, împăcat. Dumnezeu să-i odihnească pe amândoi, pe mama şi pe tata, pentru că au fost pentru mine adevăraţi sfinţi. Aici Nora s-a oprit şi l-a privit în ochi. Genele nespus de frumoase îi erau înrourate. Îl privea cu milă, cu o bunătate şi dragoste nesfârşite. - Dar s-a întâmplat ceva, Ştefane. Cred că lucrurile acestea ţin de destin. S-a întâmplat ceva între noi, s-a întâmplat ceva cu el. Omul acesta, pe care îl stimez foarte mult, şi care este soţul meu, nici după cinci ani nu a putut să mă facă femeia lui. Poate nu-ţi vine să crezi dar eu sunt fecioară, Ştefane. Nora îi luă mâna şi i-o ridică. Un moment crezu că i-o va săruta, lucru care îl sperie. - Înţeleg Nora, se pomeni şoptind. Tu ai nevoie de dragostea mea. - Da, Ştefane, murmură tânăra şi frumoasa gazdă. Tu mi-ai spus ceva cu un timp în urmă. Am ţinut să fiu şi eu la fel de sinceră cu tine. Era însă ceva mai presus de el, de fapt acum era datoria lui ca lucrurile să se petreacă astfel. Înţelegea bine, el era omul de care avea nevoie fata aceasta. Iar ea, dintre toţi tinerii sau bărbaţii pe care-i întâlnise, numai în el avusese încredere. - Au mai existat asemenea prietenii, Ştefane. Şi nimeni n-a ştiut. Nora tăcu privind înspre perdelele grele, lăptoase prin care intra moale lumina dupăamiezii.

285

Ştefan Paul îşi simţi sufletul vast şi curat, plin de omenie ca o câmpie acoperită de rouă. - Nora, şopti el. Te-ai gândit bine ? Nora clătină din cap, adică da. - De când ne-am cunoscut, Ştefane. M-am frământat foarte mult. Tăcerea îi învălui pe amândoi ca o ceaţă luminoasă. - M-am gândit la ce-mi spuneai tu. Că există în viaţa ta o fată căreia i-ai promis că o vei lua de soţie. Niciodată n-o să-ţi cer să mă iubeşti mai mult pe mine decât pe ea. Să-mi dăruieşti mai mult mie. Îl privea în ochi cu ochii ei mari, de un albastru pur, senzorial, ireal. - Însă am o rugăminte, Ştefane, la tine. Un moment liniştea se auzi susurând între ei. Pentru aceasta va trebui ca noi doi să fim oameni foarte frumoşi. Nu ştiu cum să spun ca să mă înţelegi. Numai două mari spirite două caractere cinstite, doi oameni superiori pot să facă lucrul acesta. Dacă nu te simţi capabil, dacă ştii că n-o să fii la înălţime, spune-mi de la început. Îl privi atât de pătrunzător în ochi încât simţi o durere albastră. - E mai bine să nu ne încurcăm unul cu altul. Să nu ne mai încurcăm unul pe altul, şopti ea. Tăcerea de gheaţă pătrundea prin ziduri, îndepărtându-se, apoi revenind iar, ca o maree rece. - Bine, Nora, şopti el. Rămase un timp gânditor. Pot. Nu te voi dezamăgi ! Mai rămaseră aşa un timp. Nora îi sărută mâna, apoi îl trese în sus. Ieşiră din sufragerie, traversară un hol, pe pereţii căruia văzu câteva tablouri. Uşa dormitorului era întredeschisă. Patul întins era acoperit de albituri. Ştefan Paul o luă în braţe. Ea îl privi recunoscătoare, apoi îl sărută pe obraz. Îl cuprinse apoi cu braţele pe după gât şi-i şopti să fie bun, să ai răbdare cu mine, Ştefane. XXVII - Ştefane, şopti Nora, eu sunt pudică, până ne obişnuim unul cu altul o să fac puţin întuneric.

286

- Cum vrei tu, Nora. Fata se desprinse din braţele lui şi merse, fără să se grăbească, şi trase draperia. Dormitorul se scufundă într-o penumbră caldă, mătăsoasă. Nora îşi trase, la fel, fără nici o grabă, de parcă gesturile i-ar fi fost moi, fără vlagă, rochia pe cap, rămânând în furou. O vedea bine, retina sa, obişnuită acum cu penumbra, îi memora linia dulce, frumos alungită, a coapselor şi a taliei, urcând suplă înspre acolada umerilor. Îşi scosese şi furoul, în timp ce el rămăsese ca hipnotizat, şi acum se strecurase sub cearceaful alb. Nefiresc de alb. - Hai vino, o auzi şoptind. Îşi pusese mâinile pe piept şi acum îl aştepta să vină lângă ea. Cine sunt eu de mă găsesc aici ? Şi de ce mă găsesc aci, în momentul acesta ? Ioana a avut nevoie de mine, m-a chemat şi m-a iubit. De ce fac fetele lucrul acesta cu mine, pentru că nu sunt curve şi nu-l fac pentru plăcere ? Îl fac pentru că aşa le spune un instinct al lor mai profund, aşa le spune lor instinctul vieţii. Îl fac ca să se „salveze” în timp. Cel puţin aşa cred ele în momentul acela când mă cheamă. La fel a crezut şi Didina, şi Anghelina, eu le-am iubit, m-am bucurat de trupul lor, de dulceaţa şi gingăşia dragostei lor, dar după aceasta nici măcar nu le-am mai văzut, n-am putut să le ajut cu nimic. Nu pentru că aşa am vrut eu, nu. Pur şi simplu aşa s-a întâmplat. Fetei acestea, Norei, care mă cheamă în patul ei, n-o să-i fac acelaşi rău pe care l-am făcut celorlalte, pe care nam putut să le ajut cu nimic în viaţă ? - Ce-ai rămas pe gânduri, Ştefane ? Hai vino, râse Nora. Eşti emoţionat ? - Nora, şopti tânărul. Eu sunt un băiat foarte bun… Cred că ţi-ai dat seama de lucrul acesta - Hai, o dată, îl chemă şoapta fierbinte a fetei. Lasă filozofia. Ştefan Paul se dezbrăcă din câteva mişcări, apoi se strecură lângă ea. - Nora, aş vrea să fii, mai târziu, înţelegătoare cu mine. Nora îl cuprinse cu braţele şi-l sărută pe gură. Îi ardea trupul, subţire şi catifelat, ca şi cum ar fi fost acoperit de un strat de puf de piersică. Îi muşcă gura, astfel că Ştefan Paul gemu uşor. Îi mirosea trupul a petale de trandafiri şi a mere Norei şi lucrul acesta îl făcea s-o strângă în braţe şi so sărute, simţind dorinţa de a bea. Trupul ei catifelat şi moale se topea în braţele lui. (are trupul gingaş şi elastic ca Anghelina, se pomeni el

287

vorbind în gând. Asta e bine, trupul Anghelinei m-a făcut de fiecare dată să-mi pierd minţile) - Ştefane, şopti Nora, înălţându-se cu capul şi cu braţele deasupra lui. Ascultă-mă numai puţin, iubitule. - Da. Ştefan Paul o privi ameţit, cu acea dorinţă dureroasă şi dulce în trup ce o avea. Nora îi mângâie tâmpla, obrazul. Apoi îl sărută zâmbind pe gură. Acum expresia Norei era de milă şi de uimire. Avea sprâncenele ridicate ca nişte acolade. - Ştefane, şopti fata. Te rog să mă asculţi puţin. Da, puiule ? Şi să nu te sperii. Acum i se părea că Nora arăta mult mai matură. - Sunt fete, şopti ea trecându-şi degetele peste buzele lui, care îşi pierd foarte uşor fecioria. Aşa e constituţia lor anatomică. Unele, abia le atinge băiatul, că şi devin femei. Cu altele, chipul Norei încercă să zâmbească plin de tristeţe şi înţelepciune, e mai greu. Himenul se rupe foarte greu. Aşa o să se întâmple şi cu mine. Te rog să nu te sperii. - Bine, se pomeni el şoptind. Cunoştea lucrul acesta, cu Didina era s-o păţească, noroc că fata ştiuse cum să-l ia şi să-l încurajeze. Asta înseamnă că pe ele le învaţă cineva dinainte. Cine le învaţă ? Mamele lor, cum cine ? Nora era deasupra lui, îi săruta umerii, acum sărutările ei coborau pe piept, pe pântece, pe coapse. Dinţii fetei îl muşcară de sub subsuoară, unde e pielea mai catifelată, astfel că el o strânse în braţe s-o rupă. - Au, mă doare ! şopti ea chemător. Se lăsă moale în braţele lui, punându-şi obrazul pe pieptul său de bărbat pe care crescuseră dese fire de păr negru. El o trase sub el şi ea îl primi îndepărtându-şi picioarele. - Vino încet, iubitule, şopti, sărutându-l şi muşcându-i urechea. Bărbăţia lui simţi locul gingaş şi fierbinte în care trebuia să pătrundă trupul ei de femeie ca s-o facă de acum încolo femeia lui. Apăsă încet şi sigur pe el. Nora îl muşcă de umăr şi dădu un ţipăt sălbatic, zbătându-se, lucru care îl făcu să se sperie şi să se ridice de pe ea. - O, Doamne ! gemu ea. Se priveau în ochi speriaţi amândoi. Nu trebuie să te sperii, iubitule. A doua oară să nu te mai sperii dacă ţip. Ţi-am explicat că aşa se întâmplă.

288

Nora îi luă capul în braţe şi începu să-l sărute în neştire. Apoi i-l strânse la piept apăsându-i gura pe sâni. Avea sânii ascuţiţi şi tari. Catifelaţi cum erau, mirosind a rodii şi a cireşe (de unde o fi mireasma asta ? Cireşele îi aminteau de copilărie), sânii erau numai buni să-i săruţi şi să-ţi înfigi dinţii în ei. - Ştefane, gemu dulce Nora. Sânii sunt foarte gingaşi, mă door. Hai, linişteşte-te, iubitule. Nora îl trase lângă ea, trecându-şi braţul drept peste el. Încercăm după ce te mai odihneşti puţin, şopti fata sărutându-l complice după ureche. El se pomeni râzând. Nu, că asta era bună ! Parcă ar trage la jug, trebuie să se odihnească. - De ce râzi, răule ! îl apostrofă Nora. Pentru mine e un lucru foarte serios. Tu ştii că toată viaţa o să trebuiască să avem grijă unul de altul ? Ştefan îi căută gura, i-o sărută şi i-o muşcă îndelung. Trupul fetei, strâns la pieptul lui şi frământat, se topea încet, umed şi cald, mirosind a fructe exotice, a ceva care venea din adânc, evocându-i o vale fertilă de rai... Coapsele ei gingaşe se deschiseră să-l primească în ele. Îşi potrivi bărbăţia în locul gingaş şi fierbinte, mâinile ei îl ajutară şi ele. Acum nu mai apăsă ca data trecută, ci încet, cu dragoste, simţind că trupul ei, rana aceea unde pătrundea bărbăţia lui, este o rană dragă a trupului său. Membrana himenului feciorelnic se arcuia în adânc elastică. O simţea tremurând şi vibrând, în timp ce de durere Nora îşi înfipsese dinţii în umărul lui. - Aşa iubitule, şopti fata ştrangulată de geamătul durerii. Se simţea puternic şi stăpân pe el. Acum putea să fie bun şi grijuliu cu ea, şi era. Himenul subţiindu-se se arcuia şi mai în adânc, şi totuşi nu se rupea. Ştefan Paul simţea trupul gingaş, scăldat în sudorile durerii tremurând, gemând şi zbătându-se sub el. I se făcu o milă caldă, sfâşietoare de ea. Ar fi vrut s-o ajute, dar cum să facă lucrul acesta ? În momentul acela îşi simţi trupul lui de bărbat tânăr împietrind de o durere dulce, arzându-i coapsele şi carnea, şi cu minţile parcă cuprinse de flăcări se opinti din toate puterile în trupul fragil al fetei. Urletul ei îl cutremură şi îl îngheţă.

289

Când îşi mai reveni gâfâiau amândoi. Nora îl luase în braţe şi îl mângâia maternă. Un timp îi strânse capul la pieptul ei. O cuprinse şi el cu braţele. O strânse puternic, mai mult ca să se convingă pe el că este treaz şi mai are putere. - Gata, dragule, ţi-ai revenit, nu ? îl sărută ea pe tâmplă. Ai fost grozav, eşti un bărbat grozav, şi ai fost foarte drăguţ. Îşi revenise, se simţea iar sigur pe el şi bun. Se gândi că e o senzaţie profundă şi copleşitoare să te simţi puternic, bun şi ocrotitor cu fata pe care o faci femeie. - Acum eşti femeie ? o întrebă el şi o sărută pe ochi. Nora îl mângâie şi râse fericită. - Mai e puţin, Ştefane. O să vezi. Mai e puţin… Ştefan Paul în momentul acesta simţi nevoia să-şi dea capul pe spate şi să râdă. Dar nu făcu aşa. O strânse pe Nora la pieptul lui şi o sărută pe tâmplă. Apoi pe buze. Un sărut furat. - Bine, iubito ! Cum zici tu Nora, aşa să fie. - Vrei să ne ridicăm şi să facem o cafea ? O să fie reconfortant. De data aceasta Ştefan Paul, băiatul lui Parizianu din satul Siliştea Gumeşti chiar râse. Auzi, nevoie mare. E bărbat şi nu poate să facă o fată femeie. Lasă că o să vadă ea la următoarea încercare. Chiar dacă o să ţipe ca din gură de şarpe. Dar nu-i spuse nimic din gândurile care-i trecuseră prin minte. Nu. Dimpotrivă, în momentul următor simţi pentru ea o dragoste şi o compasiune profunde. Sentimentul care-şi făcu loc în momentul următor în sufletul şi în conştiinţa lui, devenind acum limpede şi puternic, fu acela de admiraţie şi de respect pentru trupul acela femeiesc, pe care îl ţinea în braţe, şi care cu o forţă şi cu o rezistenţă uimitoare voia să-şi păstreze puritatea. Exact, cum nu-i trecuse până acum prin minte lucrul acesta. Faptul acesta i se părea acum de o frumuseţe extraordinară. Puritatea, virginitatea, era ceea ce avea trupul ei de femeie cel mai important, lucrul cel mai de preţ, şi el trebuia apărat cu îndârjire. În această luptă a trupului, pentru păstrarea purităţii, a fecioriei, nimic nu trebuia cedat uşor, fără rezistenţă. Nu ! Lupta trebuia dusă până la capăt. Până la ultimul strop de energie, până la ultima fibră. În momentul acela Ştefan îi

290

luă mâna şi i-o sărută îndelung. Se ridicase în capul oaselor şi o privea cu dragoste. - Vino lângă mine, îl rugă ea, să mă ţii în braţe. - Nora, şopti Ştefan Paul, am o mare admiraţie pentru trupul tău. Puritatea e lucrul lui cel mai de preţ, şi el luptă ca să şi-o păstreze. Lasămă te rog să-ţi privesc trupul şi să ţi-l sărut. Lasă-mă să trag storurile, să îngenunchi în faţa lui şi să-l privesc. Nora îl privi prostită la început. Ca şi cum s-ar fi mirat : ce vrea oare băiatul ăsta prost, care n-a fost în stare să mă cucerească, l-am luat eu de mână şi l-am băgat în patul meu, şi în loc să mă facă femeie, aşa cum nici celălalt n-a reuşit, are o idee atât de trăsnită. În momentul următor chipul Norei îl privea cu o expresie de uimire şi de respect în acelaşi timp. - Nu e nevoie, Ştefane, aprind veioza. Lumina verde şi galbenă a veiozei, aflată chiar lângă patul cald şi somptuos, inundă cearşafurile şi chipul şi umerii dezgoliţi şi frumoşi ai fetei. Nora râse fericită, copilăreşte. - Trupul meu îţi trezeşte un mare respect, Ştefane, pentru că vrea să îşi păstreze puritatea ? murmură ea. Ce idee ! Mie nu mi-ar fi trecut ideea asta prin cap. Numai unui poet putea să-i vină un asemenea gând. Nora chicoti uşor, rămânând cu zâmbetul agăţat de buze. Ştefan Paul îi dezveli încet trupul. Când privirea bărbatului se opri asupra coapselor, a acelei văi primordiale, scufundate într-o penumbră de sacralitate, tânăra femeie îşi trase cearşaful la loc. - Ştefane, se supără ea, şi stinse veioza. Ştefan Paul îi luă trupul în braţe, ca şi cum ar fi vrut să-l ridice în sus. Îl strânse la piept şi apoi se lăsă deasupra lui pregătindu-se să-l iubească. Tânăra femeie ghicindu-i gândul îl cuprinse şi ea pe după umeri, trăgându-l deasupra ei şi dăruindu-i-se. Îi sărută gura muşcându-i-o cu poftă, încurajându-l, apoi îi sărută urechea şi o strânse cu dinţii ei ascuţiţi. Bărbatul îi simţi trupul gingaş, ca un foc dulce. Bărbăţia lui despică acel foc, acea magmă umedă şi fierbinte, după un timp însă simţi din nou rezistenţa elastică a himenului. De data aceasta nu se mai înfurie. Aproape că se bucură întâlnind din nou semnul acela. Şi data acum o iubi îndelung. Ştia că după un timp himenul se va topi, devenind lichid.

291

cum îl iubea ea. văzând roşu înaintea ochilor. El o sărută pe tâmplă.Iartă-mă. Tânărul bărbat îi luă trupul în braţe. pe bărbie. . epuizată. fierbinţi şi roşii ca nişte piroane încinse în foc. Părea că doarme. . . Nora deschise ochii mari. Îi sărută subţioara îndelung.Mai e puţin. umedă. Atunci o dorea sălbatic. Aşa e dragostea. învăluindu-l în sărutările ei. Părea pierdută în somn sau de pe altă lume. Îi lua chipul şi i-l săruta centimetru cu centimetru.Mă doare îngrozitor. Nora. de plăcere… . De câteva ori se opri s-o sărute.Ştefane. îi sărută umerii coborând înspre coapsă. O lumină gălbuie-amară i se scurgea pe buze. iubitule ! murmurară buzele ei. O iubi apoi iar. Ştefan aprinse veioza. şi te voi face femeie… Nora îl mângâie încercând să-i zâmbească. gemea uşor. Nora îşi înfipsese dinţii în umărul lui. cu sânii ei alungiţi şi tari. o să mor ! A auzit-o ca prin vis gemând. O văzu în faţa ochilor pe Anghelina. . pătrunde-mă. Ştefane. Până când trupul lui tânăr şi puternic împietri din nou.N-o să mori. Anghelina se apleca asupra lui în patru labe. dându-i părul peste cap. După aceea cu buzele îi căută acel loc gingaş şi umed de sub subsuoară.Nu e nimic. Ca şi cum i-ar fi spus. Apoi cobora pe piept. Acum o încurajă el : . Când se linişti o simţi pe Nora la pieptul lui. cu liniile feţei topite într-o lumină dulce. 292 . lasă-mă să te iubesc cum ştiu eu. să-i spună cuvinte de mângâiere şi îmbărbătare. apoi îl culcă pe pat şi îl frânse sub greutatea lui. până când îl ameţea şi îl făcea să-şi piardă minţile. Nora. nu mai ai mult de suferit. Acum o va săruta şi o va învălui şi el pe Nora în sărutări şi în dragoste la fel. Se ridică să-i privească chipul. Camera se lumină ca şi cum ar fi avut un suflet al ei. apasă o dată tare. fără să se grăbească. şi nu mă mai chinui ! Dar nu. Era tristă. gemu fata. Nora îl privea cu ochii mari de suferinţă şi uimire. topită. Era lac de sudoare. o mângâie pe frunte. de unde venea o mireasmă tenebroasă şi dulce. neomenesc.Nu se grăbea.

ca o pajişte acoperită de omăt. . Dumnezeule. Îi strângea capul la piept. să înţeleagă ce se întâmplă cu ei.Nora ! A urlat. cum ieşi la stânga. a murmurat Nora. întreg patul erau acum o baie de sânge. a îndărătniciei trupului ei. . ce se întâmplase ! Era acum în picioare. Acum a văzut-o clar pe Nora zvârcolindu-se într-o baie de sânge. e baia. O iubea sălbatic acum. şi mă aştepţi în sufragerie. năucă. i-aţi hainele. . A privit încă o dată patul. L-a văzut gol.Ştefane. Te speli şi te îmbraci.Auuuuu ! Urletul l-a plesnit în tâmplă ca o coloană de bazalt. Îi era milă. El se mai găsea încă în poziţia aceea când o privise îngrozit. 293 .Ştefane. încercând să-şi aducă aminte ce se întâmplase. pentru că aşa cum stătea ghemuită de durere a înălţat către el privirile rugătoare. De cine îi era ei milă ? Ochii plini de uimire şi de milă ai Norei l-au trezit cu adevărat la realitate. aşa cum era. vezi că alături. Cearşafurile albe. îşi înfipsese unghiile în carnea lui. Sângele care ţâşnea şuvoi din pântecele ei se oprise acum. Ceva în el s-a revoltat împotriva acestei situaţii. Îi săruta ochii şi gura. A perceput trupul pe care-l posedase zvârcolindu-se ca un şarpe tăiat. ca un perete roşu. plin de sânge. Apoi s-a privit pe sine. ce ai Nora ! Ce se întâmplă cu tine ? Tânăra femeie l-a auzit. băltoaca de sânge pe care o absorbea imediat salteaua. pe culoar. Privirea bărbatului a rămas pe coapsele ei însângerate. Când a simţit că-şi pierde minţile a auzit urletul neomenesc al femeii. ca şi cum nu s-ar mai fi săturat de ea. Nora se agăţase cu mâinile de umerii lui. În momentul următor a simţit durerea aceea în umăr ca o cavernă albastră.A început apoi s-o iubească rar şi adânc. . Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu ea. pline de spaimă şi de milă. S-a încordat din toate puterile ca să rămână lucid. .Nora. O clipă i-a privit chipul transfigurat de durere. Nora şi-a tras instinctiv cearşaful plin de sânge până la bărbie acoperindu-şi goliciunea. şi acum se zvârcolea urlând ca un animal înjunghiat. cu ură. Un moment privirea ei a rămas gânditoare. care se zvârcoliseră în propria ei băltoacă de sânge. ridicându-se în genunchi.

Zău. vorbi Nora. Nora îl privea acum calmă. le luă.Gata. Se simţea slăbit. El încă nu-şi revenise. . Se pomeni în întuneric. apoi o uşă trântindu-se. Îţi explic eu ce-a fost. asemănător cu o înjunghiere. Veni lângă el şi îl luă de mână. . Se pomeni îmbrăcându-se chiar acolo. Era nespus de palidă şi de frumoasă. deşi culoarea galbenă a chipului nu-i trecuse. cu bunătate. Chipul i se înveselise dintr-o dată. Dădu drumul la apă. vii în sufragerie. În uşă apăruse Nora. La un moment dat avu impresia că îi tremură mâinile. parcă vedea o lumină galbenă. Nora.Mă întorc repede. Hai vino-ţi în fire. şi totuşi nu-şi revenea. . Înţelegea ce se întâmplase. hai vino. dacă viaţa nu este făcută din întâmplări-cursă. de data aceasta pe un ton mai ridicat. ceţoasă în faţă. totul strălucea de un alb orbitor. Mă gândeam eu la zece. . Ia uite la el ! Îşi găsi hainele. Cada. Ştefan Paul rămase mirat.Îţi iei baia şi te îmbraci cu pijamalele acestea. îl rugă Nora. El n-o auzi. poate să fie un fapt atât de chinuitor şi de dramatic.. Avea în mână nişte pijamale. lăsând cada să se umple. Îl conduse la baie. a fost ce ţi-am explicat eu. Înţelegea şi el ce se întâmplase. Gata. (la fel ca şi istoria. ochii îi râdeai senini şi fericiţi în cap. Nora îl privea veselă. pereţii acoperiţi de faianţă. auzi întrerupătorul de la lumină. pe care i le întinse. Nora râse fericită şi-l bătu cu mâna pe umeri. . Când se făcu din nou lumină o văzu pe Nora cu trupul înveşmântat. Şi totuşi niciodată nu putuse să-şi închipuie aşa ceva. şi când vii. Ieşi pe hol. Ce chestie ! Se puse în mişcare mintea lui Ştefan Paul. că o să am cu fata care m-a chemat o experienţă atât de cumplită ? Şi acum ce e de făcut ? 294 . în cearşaful cu care se acoperise. mi-a trecut. . Că pierderea fecioriei de către o fată. Şi nu-i venea să-şi creadă ochilor. Ştefane. sau n-o putea înţelege. Îşi pusese pantalonii pe el. îi spuse. în cursa căreia a căzut Mareşalul). Nu mai fi trist.Du-te mai bine şi te spală. când veneam în casa asta. Mi-a trecut. Acum fă ce te-am rugat. nu mă mai privi aşa. râse Nora. se învăluise parcă într-o rană.Hai.Nu mai am nimic.Nu te grăbi.

Apa caldă. şi nu cu altul. . Ei. ne-am pierdut amândoi minţile. nu este unul asemănător ? Adică de ce să fie asemănător ? Îi răspunse gândul cu care vorbea. nu ? . îi dezmorţi parcă fiecare celulă. au fost fete mari. Gândurile îi umblau prin cap ca nişte lilieci. căci ea te-a chemat. ea a stat şi l-a ascultat. că ai iubit-o. plăcută. pentru că de asta te-a chemat. sau că în loc să fie un fapt normal. când le-ai avut prima dată. pătrunzându-i în cele mai ascunse unghere ale fiinţei. aşa cum a fost cu Luki şi cu Didina. care putea să fie dramatic în viaţă. un moment avusese 295 . fata asta a avut altă anatomie ? Nu vezi că te-ai speriat degeaba ? Că dai o semnificaţie extraordinară unui fapt.E trecut de miezul nopţii… . după care eu puteam să nimeresc sub un tramvai. că ai întâlnit-o.că asta este interpretarea mea”. te-ai înecat acolo ? o auzi pe Nora bătând în uşă. râse Nora fericită. caldă intimă. fără să zică nimica.Oare ar fi putut să moară. De ce nu recunoşti că o iubeşti pe Nora. cum i-a venit lui la gură. Când ieşi (pijamalele îi veneau într-adevăr bine. acest moment prin care am trecut. aşa cum teau chemat şi Luki şi Didina. Că mă ducea ea la cimitir ! Ei.Mie mi-e o poftă de lup. care şi ele. râse fericită gazda. Te aştept cu masa.Hei. Pe masă erau două farfurii cu friptură şi piure. bine. în momentul acela de pomină. peste care puteaţi amândoi să treceţi foarte uşor. . şi ce mare scofală este că o fată s-a culcat pentru prima dată cu tine.. i se urcă sângele la cap. Dobitoaca. şi că ea te iubeşte (că acest fapt. ce se întâmpla cu mine ? Ce să se întâmple. recunoaşte. când îl beştelea. E un moment. este pur şi simplu o întâmplare). În minte îi veni chipul doctorului Spurcaciu. pentru că ăsta este adevărul. .Ba bine că nu. Ştefan tresări brusc. iar Luki se uita la el. dându-i o senzaţie reconfortantă. O sticlă de vin franţuzesc. Arăta într-adevăr nespus de frumoasă. dacă ea nu avea ce-a zis ea că are. de noutate) şi intră în sufragerie ochii îi rămaseră pe acele aurite ale pendule care arătau ora două noaptea. Adică ăla m-a spurcat în toate felurile. şi mă mai şi sună la telefon. Pariziene. înfundai puşcăria pe toată viaţa şi o aveai şi pe conştiinţă.

După ce stinse lumina.Hai aşează-te. Ce se va întâmpla cu destinul lui ? Nu cumva nu trebuia să se complice cu femeia aceasta ? Nora veni şi îl luă . Nora turnase în pahare şi acum îl aştepta cu paharul întins. O stare de nelinişte . ce văzu : ochii îi căzură întâi pe capul Mareşalului. El care venea tocmai de la Paris. când şi când. asemenea unui balaur. ca viaţă a speciei umane. . Asta ar fi fost culmea.senzaţia că se găseşte în familia lui. uşor ridicat. departe.Noroc. Brusc. trupul frontului. incredibilă ! După ce mâncară Nora. Ai muncit. Iar chipurile lor exprimau o seninătate şi o blândeţe. nu glumă. Simţi cum se scufundă şi cum pluteşte printr-un fel de văzduh dens. 296 . pusese stăpânire pe el. Şi pe pajişte. trebuie. Că undeva. deveni ea deodată gravă ! . o să dormim până târziu. ieşi să pregătească într-un alt dormitor patul ca să doarmă . clipeau rar. un fel de bunătate şi de împăcare cu lumea şi cu totul. . cu ochii ei de un albastru pur. un râs cald. Ştefan Paul se gândi în momentul acela că este război. Nora se cuibări la pieptul lui. îl lăsă puţin singur. Ştefan Paul simţi că îi cad ochii de somn . Iar el se găsea în acel moment ca soţia unui general al armatei române. de apăsare. I-ar fi plăcut să aibă o casă ca aceasta şi o soţie ca Nora.Eşti răvăşit. Ca şi când ar fi fost un înger şi ar fi coborât din cer. după care izbucni întrun râs. Ştefane. apoi mai încolo zări capul lui Moromete. . Capetele erau vii. prietenesc. mormăi. cu privirile proptite în înaltul cerului. să fii obosit.mioritică” (de ce i-o fi venit lui în minte acest cuvânt?). care îţi rupeau inima. Nora îl privi fix în ochi . râse ea. de pământ. Ajunse pe o pajişte verde. Să mai zică cineva că istoria. Ştefan Paul .Mâine e duminică. şi viaţa individului uman nu este o poveste stranie. . se zvârcoleşte de la Marea Nordului la Marea Neagră şi Marea Caspică . Dormeau pe o canapea extensibilă de piele . şi acum se trezise la realitate. Hai noroc... Ştefane ? Cine mai ştie dacă aceasta era răvăşeală. ea să fie soţia lui . conducându-l într-o altă cameră. să mai doarmă şi în patul în care se petrecuse. nu-i aşa .

ca şi cum capul ar fi fost legat de trup. şi după ce l-a omorât pe el. că a tras cineva de ele. M-au trădat. cu neamul acesta. cu ochii albaştri şi cu o expresie de uimire pe chip. Pe regele pe care Mareşalul sărise să-l apere cu trupul lui. de cum intrai cu el în vorbă ? Ce să însemne lucrul acesta ? Şi de ce erau amândoi aşa senini ? În clipa când ridică ochii să se uite şi mai departe. Cine mai conduce acum ţara. şi îl omoară. cine şi ce să aibă ? Regele o luă înspre Răsărit. Doamne. . Trupul galben al Mareşalului. lui Ştefan i se umplu sufletul de jale. da. pe ţăran. pentru că după ce l-am arestat pe Mareşal. ce se mai află în apropiere. Ei. îl văzu pe rege. dar am făcut o mare prostie. ce se apropia. dar nu văzu nimic. După ce Regele pieri în lumina aceea lăptoasă. Exact. cine îi omorâse. Ticăloşii ! Blestemaţi fie în vecii vecilor ! Pentru cât am făcut eu pentru această ţară şi pentru cum m-au 297 . o linişte milenară.Bine. El l-a omorât. să nu-l atingă schijele şi brandurile. înalt şi subţire. ce nenorocire. Mi-a spus să îl arestez eu. şi ce . mai repetă Regele. uite. cum se duc toate pe Pământ. el ! El l-a omorât ! Şi cu mâna arătă înspre Apus. Nu i-am omorât eu. şopti Mareşalul. mă omorâră. El. De aceea amândouă trupurile îţi creau iluzia că sunt alungite. printr-o beregată nevăzută. el l-a omorât. exclamă el în sufletul lui. dacă Mareşalul este Comandant de oşti. ca un nor. . răsună în momentul acela vocea gâtuită şi ceţoasă a Regelui. Ştefan Paul se uită în direcţia în care arăta mâna Regelui. şi eu l-am arestat. ca nişte ticăloşi.În momentul următor. Regele erau nespus de frumos. se afla acum la un metru sau doi metrii de cap. nu e nimic. La fel era şi trupul lui Moromete. şi nu te lua pe tine în braţe de la început. dar cu un ţăran amărât ca Moromete. pentru că războiul nu s-a încheiat ? Dar cu Moromete cine să fi avut. văzu şi trupurile. l-a omorât şi pe celălalt. armatele care se află pe front.Mă omorâră. m-au înjunghiat pe la spate. te omorâră şi pe tine ? . Ilie. domnu Mareşal. se lăsă o linişte geologică. . Din felul cum răspunsese Moromete. adâncă şi vastă. Ne-om duce şi noi. auzi atunci vocea Mareşalului.Ce este frate. numai că era el aşa hâtru. Decât o dungă vineţie.Vai de poporul ăsta nenorocit. şi duşmanul vrea să-l omoare. de unde se vedea o dungă albicioasă de lumină.

şi ciudat. chinuindu-se. capul lui Madgearu. se rostogoleau la vale. căci erau îmbrăcaţi în haine militare. şi după ele venind alte capete. Printre ele văzu capul lui Iorga. Unde ajungeau. amară. atât de frumos!) al lui Mihai Eminescu. sfâşietoare. ca să ajungă undeva. Pentru că cele două capete începură să se rostogolească încet. Mare îi fu însă mirarea. cărora le lipsesc picioarele. de aceea sunt nevoite să alunece sau să se rostogolească. Acum văzu de pildă limpede capul lui Mihai Viteazul. Prea era îngrozitor şi degradant acest spectacol. Era îngrozit şi uimit în acelaşi timp. puteau să meargă mai uşor. se auzi tristă vocea Mareşalului. ca şi când ar fi vorbit într-o peşteră. văzu şi capul (o. pe Ştefan Paul îl trecură fiorii morţii. răsunând. Doamne ? Şi unde se duc capetele astea ? Era un câmp întreg. nespus de frumos. se ridică în văzduh şi o luă pe urma lor. porniră şi ele la vale după capete. ce o apucă pe un drum. sau mai degrabă sufletul lui. Doamne. şi aşa porneau toate mai departe. (aha ! tresări el). care se vadea de la distanţă. care alunecau. nesfârşit de capete. Ca să se ţină după ele. las cu gură de moarte. Ştefan Paul. Ştefan Paul îşi puse mâinile la ochi. aşa cum îl văzuse într-o fotografie. le aşteptau alte capete. al Mareşalului şi al lui Moromete. într-un fel de adânc sau început de lume. al lui Cuza. capul lui Radu de la Afumaţi. Trupurile celor doi. care intrau şi ele în turmă. cu centuri de Mareşal şi cu gradele pe umeri. ca şi cum ar fi fost doi prieteni buni. pierdut printre atâtea capete. când văzu capetele Mareşalului şi ale lui Moromete mergând în frunte. dulce. să nu le mai vadă. curgând la vale ? Şi iată că nu peste mult timp ajunseseră 298 . capul lui Vlad Ţepeş. În momentul acela. ca nişte nenorociţi. Ce lume e asta. ai fi zis că sunt nişte râme. parcă erau un câmp de capete.Haide să mergem să-i căutăm pe ai noştri. apoi capul lui Bălcescu. şopti îngrozit şi înfiorat Ştefan Paul. văzu capul Căpitanului. . se cunoşteau.trădat ei. Se rostogoleau la vale. ele rostogolindu-se. nici ţărâna de la mine să nu le rămână ! De undeva de departe se auzea o jelanie dulce şi dureroasă. pe iarba de un verde crud. Ce era cu aceste capete ? Unde se duceau ele. În schimb capetele o luaseră înainte. Mergeau însă greu. Uitându-se mai atent. al lui Tudor Vladimirescu. Doamne. aşa înlemnit cum era.

În neamul acesta se va naşte. tronau capetele lui Burebista şi ale lui Decebal. Marele Chinuit. Aici. că el a fost Neamul Ales al Domnului. auzi glasul tremurat al lui Burebista. Să te întorci sus la neamul tău şi să-i spui : pentru că toată istoria şi-a omorât toţi oamenii pe care sămânţa sa i-a dat mai buni el este socotit ca neam omorâtor de valori şi de genii. că Domnul a vrut să-l salveze în vremi. neam păcătos şi bicisnic”. Aici Regele tracilor s-a oprit şi un moment s-a auzit o linişte adâncă.Ca neam care se condamnă singur în istorie ! Pentru păcatul şi blestemul său fără margini el va fi încercat în jumătatea de veac care vine cu mari cazne. iară 299 . Capetele veniră şi se aşezară în faţa acestora. Aici trebuia să ajungă capetele. tu. De altfel simţi o adiere. (Regele dac pronunţase acest nume cu un respect sacru. pentru că este vai de acele neamuri care nu-şi cunosc adevărul şi rostul lor pe lume. la început. Iar dacă şi după aceea se va dovedi ticălos el pierit va fi de pe faţa pământului ! Va fi încă odată pus la încercare. O linişte măreaţă. Tu vei fi scriitor şi menirea ta este să spui adevărul acestui neam. Asta era. Tu trebuie să-l vesteşti pe acel mare Reformator şi să cutremuri acest neam păcătos şi bicisnic ! Exact acestea erau cuvintele pe care le rostise marele Rege despre neamul de astăzi. ca şi cum ar fi spus Marele preot Deceneu). Nu. cum Ioan Botezătorul l-a vestit pe Mântuitor. . exact cum este liniştea la munte. pus la grele umilinţe şi încercări.. Iar dacă şi de data aceasta se va dovedi iar bicisnic înseamnă că Dumnezeu a fost prea îngăduitor cu el. nu peste mult timp. În momentul următor văzu făcându-i-se semn. monumentală. ca masa lor care te striveşte. Pentru că acest neam ştie. nespus de dulce.Hei. urmaş al tracilor şi al dacilor : . Pentru ultima dată. un fel de colină luminată de o lumină de Apus albăstruie. Traian nu era. care-i atinge aripile şi sufletul. iar el ca un catâr stricat n-a vrut. pe acest dâmb. aşa cum s-ar aşeza cu botul pe labe nişte câini credincioşi. ce va încerca să-l lumineze şi să-i ia asupra sa păcatele. ca pietrele care o emană.în faţa unui fel de gorgan. Atunci va veni în el “sufletul lui chinuit “. Să-i spui adevărul lui. El trebuie vestit dinainte. îngere. geologică.

. mergi sus la neamul tău şi spune-i că se află pe marginea mormântului său. 300 . E unul din acele vise care îţi prevesteşte destinul neamului tău. Iţi aduci aminte balada ? Ştefan Paul îşi ţinea capul înclinat. că visul pe care îl trăise şi care îl cutremurase. sub forma viselor. Era lângă el. Ce fusese asta ? Sigur că fusese un vis. . A simţit că se scufundă. A ridicat mâinile. era convins de lucrul acesta. ai visat.începu el. Nu se înşela. şi cerurile şi pământurile s-au cutremurat. acum te-ai trezit. îi pusese măna pe umăr şi încerca speriată să-l liniştească. ca şi cum el. Era cu neputinţă să se înşele. Gata. am avut un vis. El tot mai privea în gol. Nora se pomeni dârdăind. De lucrul acesta era mai mult decât convins. Apoi după ce l-au tăiat. era ud leoarcă de sudorile morţii prin care trecuse. am mai avut un asemenea vis. nu era un vis oarecare..Nora. .Linişteşte-te. răi şi ortomani. Ştefane. şi Nora se uita la el înspăimântată. văzduhul. şi i-au înfipt cuţitele pe la spate. dar că Domnul îi mai dă răgaz o clipă. cel care era mai harnic.. şi îl va mai pune odată la încercare. cu ochii închişi. Nora se aşezase lângă el pe pat şi îşi trecuse drăgăstoasă braţul pe după umărul lui. Am simţit sigur că nu este un vis oarecare. când l-am visat pe Mareşal în locul tânărului cioban din Balada Mioriţa. Sufletul îi era greu ca un golf de sulf. Ai avut un vis urât. Atunci a văzut el văzduhul crăpându-se.. dar visul acesta nu fusese un simplu vis.Ai dormit prea mult.L-am visat pe Mareşal în locul tânărului cioban.şi au venit cei doi ciobani. îl percepuse altfel. Dar mai ales era convins de lucrul acesta.ticăloşindu-se şi neascultând. asemenea profeţilor cărora Dumnezeu le vesteşte în somn. Domnul şi-a întors faţa de la el.. Şi dacă îmi aduc aminte. . Când s-a trezit era în pat.. alegându-şi alt neam. de aia ai visat. . şi avea oi mai multe. Visul acesta mi-a transmis un mesaj. El era asemenea lui Iosif din Biblie. Aşadar. fiindcă visul acesta “răsunase” altfel în fiinţa lui. mândre şi cornute. tâlcul unor întâmplări grozave care urmează să se întâmple. ar fi fost o piatră uriaşă. ca atunci când vrei să te prinzi de ceva şi a început să ţipe. ”In momentul acesta s-a auzit un tunet înspăimântător. Ştefane. el care trebuia să ajungă sus la neamul său. şi îmi aduc bine aminte. vorbind rar.

Îi povesti Norei cuvânt cu cuvânt. Si încă odată. acest Neam care s-a tot târât de-a buşilea. În cameră se lăsă o linişte grea. el. Ştefan Paul îşi simţea sufletul greu. visul pe care îl trăise. ca şarpele prin istorie.Să-ţi aduc un pahar cu apă.. ci altcineva. . l-au luat şi l-au azvârlit în zidul unei mănăstiri. Ştefan Paul îi povestea cu vocea scăzută. dar pentru ticăloşenia sa Dumnezeu şi-a întors faţa de la el). Avu senzaţia că mintea i se luminează. . va fi făcut una cu pământul. vorbi Nora tristă. Ba mai mult în acel moment el avea convingerea (simţea pur şi simplu lucrul acesta) că totul se va petrece aşa după cum i se relevase lui Adevărul. folosindu-se de măna lui. se pomeni vorbind el în gând) vor fi omorâţi de Rege.mărunt. că îşi omoară valorile. dacă nu se va trezi la realitate. că vede limpede prin timp. Si de fapt nu el i-a omorât. după care. Ştefane. Ştii ce oră este ? E trei după amiază. Adică Mareşalul şi Moromete (dar oare Moromete nu simbolizează clasă ţărănească. ca şi cum ar fi vorbit în tranşă. şi care acum se derula din nou în mintea lui. dacă nu se va ridica deasupra lui. prin credinţă sau prin creaţie. ci va mai fi pus încă odată la încercare. şopti Nora. Nora. Insă nici de data aceasta nu va fi distrus de pe faţa pământului (pentru că la începutul lumii a fost Popor Ales. după mult timp de gândire. Se făcea că zburam.Ascultă şi cel de-al doilea vis. Ştefane. . Apoi. ca atunci când te afli în faţa unei clarviziuni. şi am coborât pe pajiştea unui plai. prin suferinţă.. 301 . (pentru că vedea cuvintele înaintea ochilor). o rugă el. de asta ai visat rău. cum se face pasta pentru mici. şopti tânăra femeie îngrijorată . Când ajunse la acel mesaj pe care îl transmisese Burebista să-l memoreze el. Ai fost şocat de sângele pe care l-ai văzut aseară. rar. ca şi cum ar fi avut o piatră în stomac. acest Popor va fi pedepsit cumplit. la neamul său” se cutremură. prevestitoare de nenorociri. mărunt.Ai dormit mult. pentru fapta sa ticăloasă.Ai văzut aseară sânge. mesajul era cât se poate de clar. îţi face bine. că privirea minţii îi străbate realitatea. sensul lui era fără nici un dubiu. care nu va recunoaşte că i-a omorât el. ca să-l ducă “sus. eram un fel de înger.

PARTEA A TREIA I Vara anului 1942 trecu pentru Ştefan Paul greu. de la marea Baltică până la marea Neagră. reportajele. nu se întrevedea nici o speranţă. Doi redactori plecaseră. (şi cu cât senzaţia aceasta se accentua cu atât se întorcea mai des. Ar fi vrut şi el să meargă măcar o săptămână la Siliştea. la ziar”. să-l vadă pe taică-său. şi totuşi nu se întrevedea nici o mare spărtură în front. în visurile lui. Ceea ce era adevărat. pe Didina. (de data aceasta o s-o întreb neapărat pe Bâta. însă Patriciu îi spusese “să mai rabde puţin”. pentru că după aceea nu mai auzise de ei. folosind arma aceea a lui secretă. se duceau lupte grele. cenuşii. că nici nu le putea deosebi una de alta. acasă. ca o boală. Se gândise. Veştile. are nevoie de el “aici. să nu rămână singur cu gândurile lui. 302 . pe maică-sa. ştirile. Era extenuat. Ştefan Paul îşi simţea sufletul obosit. dar şi el îşi limpezeşte gândurile. şi în acest caz până la Oceanul Indian nu-l va opri nimeni ? Peste Bucureşti coborâse un septembrie cenuşiu. Să se gândească ce ar face dacă ar fi pe front. trist. la Siliştea). De aceea se pomeni că vorbind nu numai că îl întreţine pe Patriciu. Ştefan Paul dacă putea lipsi câteva ore pe zi. se vedea limpede că Directorul Zilei simţea nevoia să fie cu cineva. Într-una din zile era în biroul lui Patriciu. Dragostea pe care o trăia cu Nora îl apăsa şi ea. anesteziat. Câţiva reuşiseră să-şi ia concediu. Ce se va întâmpla ? Va reuşi Hitler să dea frontul rusesc peste cap. La Est frontul se zvârcolea. pe Bâta. cine a fost acel ”fante”. ca un vis cu halucinaţii. Acesta era supărat. acel iubit cu care l-a făcut pe tata ! Simţea că se apropiase clipa când avea să afle adevărul). care soseau de pe front îl năuceau şi totodată îi blocau şi cele mai intime mecanisme ale gândirii. Niki Lorin şi Stele Vasilescu. zilele treceau totuşi repede. noaptea. cu pierderi de zeci de mii de morţi zilnic. nu se ştie unde. jos. umil.

Aşa se face că au luat-o la fugă înspre Europa. să ţină la zi situaţia frontului. ne-am otrăvit fântânile. se înmulţiseră iar. unul se află jos. a lui Moromete. popoarele migratoare care trecuseră nestingherite. Se spune că în mezolitic sau neolitic ar fi avut loc o ”invazie” masivă. şi când un capăt se ridică în sus. pe care până atunci nu-l văzuse (şi nici alţii nu se gândiseră la el). cu bucle şi cu “burţi” a frontului. iar celălalt la celălalt capăt. Apoi se mai roteau aşa prin Europa. limbile popoarelor continentului nostru având o rădăcină indoeuropeană. împingându-se unul pe altul. şi care brusc i se revelase cu o claritate extraordinară. câteva triburi acolo). la ce agonisisem şi noi. că au început să se frământe. tot aşa. prin bătăturile noastre. mă rog. că a trebuit să ne dăm foc la case. tot holbându-se la hartă. Despre ce “revelaţie” şi despre ce film era vorba ? Dacă ne uităm. satul Ciorogârla.” s-a umflat fasolea în ele. În primul mileniu al erei noastre. şi fuga. Asia şi Europa ca pe un fel de Punte a unui vas gigantic. prin bătătura Carpaţilor (adică prin bătătura lui Parizianu. fugărindu-se unul pe altul.Cu câteva zile în urmă privind harta cu steguleţe din biroul lui. din informaţiile pe care le primea. Un fel de “film” privit în timpul unui dialog. şi ţinte fugă (“ca fuga aia de la Muzică”) pe ele. ca pe un leagăn din acela de copii. sau nu ştiu ce s-a întâmplat. Deci noi. de fapt ele. unde încerca. până puneau aşezările Europei la pământ. Bun. ca Nică a lui Ştefan a Petrei Ciubotariu cânepa mătuşii Măriuca. nu se mai opreau din alergat. mai plastic. şi Asia să dea peste margini. că erau popoare (aiurea. când unul se aşează la un capăt al unui plan. să ne ascundem în codri. avusese brusc o revelaţie. în peninsula Iberică. apoi coborând înspre Orientul Apropiat. 303 . într-un fel de semicerc. mai dădeau un ocol. Directorul Zilei îl asculta cu chipul luminat de o satisfacţie interioară cum nu mai fusese văzut până atunci. şi nu numai odată. cam prin toate bătăturile noastre de ţărani cuminţi şi chinuiţi). la grâne. am fi la originea noastră indoeuropeni. dacă am privi de undeva de sus am vedea cele două continente. apoi mutându-şi privirea înspre fundul Asiei. de fapt. şi invers. o scurgere înspre Europa a popoarelor indoeuropene. europenii. sau mai precis. până în fundul Europei. Şi ei. a lui Gheorghe Fudulu din judeţul Călăraşi. urmărind linia şerpuită. de acolo din fundul Asiei.

O pune la pământ. Sunt curios Moromete ce părere are despre el.. A. şi alt deştept. mormăi Grigore Patriciu. Moromete. şi Hitler ăsta după ce pune Europa palangă la pământ. Şi bineînţeles că trebuie să-şi pună coada pe spinare şi să se întoarcă acasă. ia-o nene. şi le ţinem piept. la centru. deşteptul ăsta. . cum a pus Nică al lu’ Ştefan a Petrei jos cânepa mătuşii Mărioara. Şi hopa. au venit prin nordul Mării Negre. şi să se mai gândească puţin. domne ! . şi după ce se satură de Europa.. de data aceasta neamţ. cu motocicletele. de data asta prin sudul Mării Negre.Cine ? întrebă Patriciu înveselit.. . de. adică popoarele astea migratoare. decât un veac şi ceva.. Se vedea că îi plăcea cum abordase celălalt o problemă atât de vastă şi de profundă. . aşa între ele. Stăm noi aici. până în toamnă pătrunseseră câteva mii de kilometri în stepa rusească. unde ajunge când sunt ninsorile cele mai mari şi gerurile cele mai cumplite. o sută de ani. Aşa. ce să-i faci dacă eşti pus la centru. ca să nu se plictisească mai fac şi ele nişte războaie.Bun ! Şi iată că apare Napoleon. tai-o către Moscova..Bun ! Ăştia. aleargă cu tancurile. . dar iată că Asia ni-i trimite şi pe turci pe cap. .Aşa. o pune la pământ ca pe o cânepă. unde o sfârşeşte singur pe Insula Sfânta Elena. de câte treizeci. de-au îngheţat motorina şi benzina şi 304 . vine cu teoria spaţiului vital.Bun ! continuă Ştefan Paul. băieţi deştepţi. gata îl cunosc.Şi deşteptul ăsta de Napoleon ce face ? Se învârte şi el prin Europa. Continuă un timp să rămână gânditor. . Ştefan Paul nu zise nimic. face şi el ravagii prin Europa. şi ? îl îmboldi Grigore Patriciu numai ochi şi urechi. Şi ultimii care au venit. au avut radar.. Ştefan Paul se opri să respire. au fost ungurii.. care fiind mai puturoşi (căci astfel n-ar fi venit ultimii) sau aşezat în Câmpia Panoniei ca să ne strice nouă mai târziu istoria. .Ia uite. în faţa Moscovei au dat şi ei de frigurile ălea cumplite. făceau la început câte 100 de kilometri de front pe zi. şi dăi. Şi îl cunoştea într-adevăr din alte povestiri ale băiatului lui Parizianu. care în loc să-şi vadă de construit burguri şi alte ălea. noroc că nu i-a mers cu aviatorii englezi şi că ăştia. sau printre ultimii. că altfel gaia îi mânca. cu maşinile. ca să-i apărăm pe ăştia din Vest. o întinde şi el înspre Asia.Nu mai trece mult.Ca să ne strice jocul.

şi dacă aş afla lucrul acesta aş fi cel mai fericit om. .. Nu sunt de acord.uleiurile în motoare. dar de obsedat de războiul în Rusia al lui Napoleon a fost. he. ..Şi aşa îi va bate.Nu e adevărat.Aha ! făcu Grigore Patriciu. râdea încet Grigore Patriciu plecându-şi capul într-o parte. ce şi-a zis el în gândul lui : aha. . . continuă Ştefan Paul.Stai aşa. Şi asta pentru că atunci când a fost în şcoală a lipsit la lecţia asta. îl opri Directorul Zilei.Deocamdată nu pot să vă spun. dar şi o profunzime deosebită. 305 . Îi plăcuse adică felul cum o întorsese ciracul lui în ale gazetăriei. . Eu cred că Hitler a fost la lecţia aceasta de care vorbiţi dumneavoastră. pe ce te bazezi ? . Dar ca orice prost. dar ştiu sigur că-i va bate. aici stă toată inteligenţa lui Hitler. că el şi-a dat seama de la început că este mai inteligent decât Napoleon. . he. he. Hitler n-ar mai fi plecat înspre Moscova să ne târască şipe noi. orice prost se crede deştept. şi bieţilor soldaţi le-a îngheţat urina în vezică. Hitler chiar i-ar fi bătut pe ruşi. he. “Războaiele lui Napoleon”. cu toate că el a fost cel mai mare duşman al său.. domnule? .Da să ştii că dacă nu făcea câteva gafe.Pe ce vă bazaţi când spuneţi asta. este limpede că-i va bate pe ruşi. continuă Ştefan.Păi da. Era nu numai umor şi spontaneitate în ce spunea el. tăie Ştefan Paul cu mâna prin aer. Grigore Patriciu îl privi într-o dungă. şi nu ştiu dacă o fi meditat sau nu. De pildă dacă nu se încurca în Iugoslavia. nu ştiu în primul rând dacă creierul lui are această facultate.Mă bazez pe faptul că dacă ar fi meditat la tragicomedia lui Napoleon în istorie. . o să vină şi domnul Hitler înapoi cu coada între picioare cum a venit domnul Napoleon. . . sigur îi bat. . . care crede că e deştept (pentru că ăsta e adevărul.Şi uite aşa. şi uite aşa.Ce ? făcu iar Patriciu.Dar altceva mă interesează pe mine.He. în clipa în care şi-ar da seama ce prost este ar deveni deştept).. Şi dacă era mai inteligent. eu sunt mai deştept decât Napoleon. eu dacă o să pornesc asupra Moscovei.

ţinând de un blestem pe care încă nu putem să-l înţelegem. şi după ce va fi pus mâna pe ele. Se vedea că spusele tânărului ziarist îl cutremuraseră şi pătrunseseră în mintea şi în fiinţa lui până acolo de unde începem să vedem altfel lucrurile şi chiar noi înşine să fim alţii.Păi. . că lea venit lor aşa. le îmbolnăveşte pe aceste popoare şi le face să pornească bezmetice înspre Asia. secretă. şi făcea acolo un Centru de iradiere al pangermanismului ? Nu este. cu un interes ciudat .. Şi nici să-l vedem în toată grandoarea lui. sau din fundul Asiei înspre Europa. magică. 306 . Se umflă fasolea în ele. cumplită. popoarele acestea abia atâta aşteaptă. şi ele. sau este ceva şi mai profund ? O cauză tulbure. să pună mâna pe strâmtorile Bosfor şi Dardanele. ce obsesie subterană. dacă vreţi. Nu se putea duce în Oceania. Grigore Patriciu îl privea acum grav.Ce le face pe aceste popoare asiatice şi europene. şi cele asiatice. care vine din subconştientul lor colectiv ? Şi cauza aceasta le înnebuneşte. Eu sunt convins că în toată chestia asta e vorba de o relaţie. un fel de “fascinaţie” de Asia. N-au pornit indo-europenii aşa. cum se spune. îi înnebuneşte şi-i face să dorească să ajungă şi ei la Adriatica şi mai departe ? Asta aş vrea şi eu să ştiu. de o atracţie ciudată. la un moment dat să simtă. genetic. Asia e de zece ori mai mare decât Europa ? Au la păşune de nici ei nu mai ştiu. cum ce le face să o ia la sănătoasa ? Popoarele migratoare plecau în căutare de păşune. ceva bolnăvicios şi sacru în acelaşi timp. un fel de “fascinaţie”. parcă n-aveau destule păşuni pe la ei prin Asia ? Nu vedeţi că dacă vă uitaţi pe hartă. ca să înceapă să o ia la sănătoasa. Sau Hitler cu spaţiul lui vital. patologică îi mână. Grigore Patriciu rămase pe gânduri. punea mâna sau cumpăra câteva insule. domnule Patriciu. de “obsesie” de Europa. de hrană. să vină în fruntea lor un nebun ca Hitler şi ca Stalin. Europa va fi a ei ? Ce-i mână pe slavi.Ce păşune. fascinaţie în ghilimele. cele europene. şi o iau razna. Ceva din străfundurile lor. ceva patologic. E ca o relaţie “sexuală”. nu este politica seculară a Rusiei să ajungă la Dunăre. popoarele migratoare.

bă ! exclamă el într-un târziu. Ideea avusese asupra lui un impact profund. până la urmă. din Buzăul meu. ce nebunie a mai fost ! Vreau să spun că eu nu înţeleg nimic din toată chestia asta cu evreii. însă Hitler. cu logica ei. şi pe unde am mai trăit şi eu. Hm ! Cine ştie ce-o fi. măi băiete. că n-am stat numai în satul în care m-am născut. se auziră sirenele şi clopotele maşinilor pompierilor. Se vedea lucrul acesta după expresia chipului său. îi va extermina până la unul. Ştefane. 307 .Mda ! mormăi el a doua oară.. şi văd că după doi ani delirul ăsta n-a încetat. . de fapt la auzul ideii. care se duceau fără îndoială să stingă un incendiu. apoi te dezumfli dintr-o dată. domnule Patriciu. observă Patriciu. cu expresia aceea de gravitate pe chip.Care vin şi ăştia tot din Asia. când mi-ai spus tu despre relaţia subterană “sexuală”. . cu deschiderea ei către viitor. pronunţă el într-un mod deosebit cuvântul arănesc. Îmi aduc aminte când a fost rebeliunea cu legionarii. dacă va învinge. concentrată. apăsând pe el. rămase realmente cu gura căscată. ce se întâmplă de fapt cu oamenii. n-am întâlnit deloc nebunia asta cu evreii. Liniştea se lăsa peste ei ca o pulbere de gheaţă. . uimită.. Acolo. Afară pe splaiul Dâmboviţei. .Şi acolo în satul meu. dar tot Asia se cheamă.. nici mie nu mi-a trecut prin cap. Din Asia mică.Mda ! mormăi Directorul Zilei ţinându-şi capul. Care este o lume cu legile ei. să se zguduie din ţâţâni. ca atunci când faci o mare descoperire. . vorbi într-un târziu Ştefan Paul.Vreau să vă întreb. la noi Mareşalul îi ocroteşte. . şi se cutremură. Am venit în Bucureşti. Eu vin dintr-un sat românesc. vorbi Ştefan gânditor.Auzi. pentru că aţi văzut. Ştefan Paul la auzul acestor cuvinte. vreau să înţeleg cum de s-a născut nebunia asta împotriva evreilor. ca orice tânăr să mă hrănesc şi eu. Ştefan Paul îi văzu o clipă în mine pe cei cărora le luase casa foc. într-o parte. Însă cu adevărat lumea a început mai demult să delireze.Da. dintre Europa şi Asia. tată. să mă arănesc şi eu.Şi eu am venit la fel..Până acum. cum spuneam. .. Cum nu m-am gândit la lucrul acesta. .

de veşnicie. dac. – Sau tâmpenia asta. au pus mâna pe posturile cele mai bune ale unor state. care realmente jigneşte popoarele lumii. evreii l-au ucis tocmai pe acest Fiu al lui. mi-a făcut scârbă vânătoarea de evrei a legionarilor. Aici Grigore Patriciu îşi ciocăni tâmpla. scârţ ! Că Dumnezeu altă treabă nu are ! Nu a ales poporul chinez. care ascultase foarte atent întrebarea. care nici una nici două. nu uita. Adică eu. şi încă un credincios convins. continuă el. Apoi tuşi de câteva ori. Ştefane.La început. Asta vrea să însemne că atâta timp cât va exista semitismul. dar uite că chestia asta cu poporul ales nu sunt atât de tâmpit s-o înghit. Că ei. ei bine. evreii. i-a ales pe evrei. şi peretele apasă asupra mâinii mele cu aceiaşi forţă.Aşa e. continuă el pe un ton ridicat. sunt poporul ales. nu-mi amintesc.Vă întreb pentru că am văzut că nu i-aţi aprobat pe legionari şi i-aţi înjurat de mama focului ? îşi continuă Ştefan Paul nedumerirea. şopti Ştefan Paul. a existat semitismul. atunci când Domnul şi-a trimis unicul lui Fiu în poporul evreu să predice. . va exista şi va acţiona şi antisemitismul. Pentru că. în Fizică există o lege a dinamicii. – Înţeleg.Înţeleg. şi eu sunt credincios. Ei bine. Că ei sunt poporul ales de Dumnezeu. E. Ei bine. ca să pună ea mâna pe hăţurile ţării ăsteia. Dumnezeu. şi obsesia salvării. . nu i-a ales pe greci. respiră el adânc. Nu vezi. şi Directorul Zilei arătă cu mâna către peretele din faţa lui. Vezi tu. şi s-au răspândit în toată lumea.Directorul Zilei. Prima sau a doua Lege a dinamicii. hop în patul Regelui. Aici Grigore Patriciu făcu o pauză ca să se gândească. . aici Grigore Patriciu ridică arătătorul în sus. te aleg pe tine poporul lui Izrael să te fac mare şi puternic. că au pus bazele culturii europene. Înţelegi ? Şi a pus. vezi la noi Elena Lupescu. îşi îndreptă capul părând că se trezeşte. nu a ales poporul trac. setea de absolut. au pus mâna pe comerţ. Nu vezi contradicţia ? Ilogicul ? E o contradicţie grosolană aici. Că sunt ei cu un moţ în frunte. că ei trebuie să domine lumea. asta e obsesie de popor care are în el adânc obsesia. să 308 . şopti iar Ştefan Paul. dacă ar fi adevărat. . Dacă vrei însă să înţelegi fenomenul în profunzimea şi ansamblul lui. această lege spune următorul lucru : dacă eu apăs asupra peretelui ăla. uite cum văd eu lucrurile.

fă milioane şi milioane de morţi ! Păi tu nu vezi că e clar ca lumina zilei ! Dacă erau rasă superioară nu omorau ! Nu călcau alte popoare în picioare ! Nu ? Făceau altceva. avu efectul invers. năvălesc popoarele lor în Europa şi invers. de oameni închişi în gulag. pentru că au zis-o alţii înaintea lor. calcă în picioare alte popoare. cu Marx şi Engels al lor şi cu Lenin şi Troţki şi Buharin. după numai 20 de ani ce a făcut comunismul di Rusia ? Milioane şi milioane de morţi. apoi făceau fapte de caritate şi ajutau lumea.. şi că în cazul lor e vorba de o „logică“ mai subtilă ? – Mă bazez pe faptul că dacă mai aud din gura ta tâmpenii. fugi la treabă. Poate că într-adevăr Dumnezeu l-a ales. nu masonerii şi nu comunism. o nebunie fără seamăn ! Ca şi chestia asta a deşteptului ăsta de Hitler. La fel şi evreii. cu altă tâmpenie şi mai mare : noi suntem rasă superioară. au zis ei. murmură Ştefan Paul. Şi uite. şi nu-l omorau. – Pe ce vă bazaţi că nu sunt poporul ales Dumnezeu. E ceva aici care nu merge. te dau afară. Asta face un om superior. Când se ridică talgerul numit Asia.. şi Plehanov. Dacă ar fi fost poporul ales al lui Dumnezeu îl primeau pe Iisus Christos. – L-a ales ce să facă ? Să fure lumea cu comerţul lor ? Să aducă comunismul în lume. au venit cu altă gogoriţă. un lucru de cultură. Mulţumesc pentru viziunea aia cu Europa şi Asia ca nişte talgere ale unui cântar. de educaţie. Cu aceste cuvinte Grigore Patriciu îl expediase în ziua aceea pe Ştefan Paul la treabă. În mintea acestuia din urmă discuţia cu Şeful lui în loc săi lămurească întrebările şi neliniştile pe care le avea.cucereşti lumea şi să ajungi stăpânul ei. II 309 . pentru cei care au adus comunismul. le-a intrat lor ideea asta în cap ! Şi dă-i şi pune-te şi asasinează. făceau un lucru bun. toţi au fost evrei. că am de lucru. – Poarte că nu reuşim noi să vedem mai profund. „tată. iar tu îmi omori unicul meu fiu. şi gogoriţa asta n-ar mai înghiţit-o nimeni. Nemţii cu Hitler al lor nu mai zic că noi suntem poporul ales. Hai. Scârţâie.

dar intuiţia din el îi spunea că fata asta trăieşte ceva. faţă de femeie şi de actul dragostei. Aproape instinctiv s-a născut în el un fel de „repulsie“.“ Hm. Nora s-a purtat cu el în modul cel mai firesc. Este ceea ce se cheamă o femeie îndrăgostită. l-a invitat să-i arate ce mai pictase. memoria lui „mai degrabă a uitat“ momentele de iubire pe care le trăise cu celelalte. sau plecată cu Mareşalul. În zilele acelea ce câte ori a venit să ridice materialele de presă l-a găsit tot pe ofiţerul acela cu coşuri sau furuncule pe faţă (ai fi zis că acesta este „înlocuitorul“ Norei. devenise mai timidă cu el. şi o simţea pândindu-l de fiecare dată când venea. şi-a spus. ca şi cum s-ar fi făcut mai frumoasă. pentru mine ca artist. 310 . În zilele următoare nici prin gând nu i-a trecut dorinţa de a face dragoste cu Nora. am ajuns la un adevăr fundamental. E drept că i s-a părut puţin schimbat. care era un mecanism fundamental al memoriei şi al gândirii lui. „Şi eu cred că se întâmplă ceva cu mine. De data aceasta i-a arătat două camere ale căror pereţi erau plini de tablouri. roşindu-se toată. Zizi. rămăsese în memoria lui Ştefan Paul ca un moment dramatic şi însângerat. În sfârşit.Seara. I-a mărturisit lucrul acesta. dar în alt fel. a murmurat ea. „Ceea ce se întâmplă cu mine ţi se datoreşte ţie. prostită. sau mai bine zis ziua aceea când el o făcuse femeie pe Nora. C-am la două săptămâni de la această întâmplare (pe care memoria lui o învelise în uitare cum învelesc albinele în ceară un şoarece care li se furişează în stup) Zizi Fotiade. care ca un făcut întinerise.“ Îl privea beată. a murmurat ea continuând să-l privească în ochi. şi toate fiind extraordinare. or să se adune tablouri pentru o expoziţie importantă. prin acel lapsus ciudat. Şi. Şi ştiu ce se întâmplă“ L-a privit în faţă. Oricum. când s-au întâlnit. Cât de puţin informat era el în artă. „Da. ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic între ei. Instinctul funcţiona sigur : se afla în faţa unui fenomen. şi din tot chipul ţâşnea o lumină lunatică din ea. aflându-se de fapt la antipodul ei). a spus el. aşa or să se adune“. A simţi cum îl trec fiori pe şira spinării. S-a mai întâmplat ca în perioada aceea să fie foarte ocupat. viaţa sa şi-a urmat cursul. poate că termenul nu este cel mai potrivit. ciudat. la fel s-a întâmplat ca şi Nora să fie prinsă de treburi. roşie toată. obsesiile sale fiind cele dintotdeauna. Dacă o ţii aşa. „Acum ştiu. s-a întâmplat un miracol cu ea.

starea aceea de „beţie“. în trei săptămâni ar trebui să vii să-ţi dai primul examen. de viaţă. muzică stă tot aceeaşi „dragoste neîmplinită“. Sau i-a secat glasul. O întrebase pe maică-sa. Te-am înscris eu la Liceu la mine. îl impresionase. Până când l-a aflat. mierlei stă dragostea neîmplinită. al cântecului cucului. ceea ce făcuse acea dragoste care se instalase în sufletul tinerei femei. Ajunsese mare şi pe el tot îl intriga lucrul acesta. domnule profesor ? încercă Ştefan Paul să-şi amintească. ţi-am făcut rost şi de manuale. cântă până când depun ouă. ai uitat de ceea ce am vorbit. de fascinaţie. tare. Adică ce să înţeleg eu : că fata asta s-a îndrăgostit de mine şi pictează. Aha. Dar mai ales îl cutremurase ceea ce văzuse. şi cam. auzise în aparat vocea joasă şi tristă a profesorului. îi căzuse lui ghinda în cap. pline de sevă. De la o fată care l-a privit râzând în faţă : cum. Noroc că peste câteva zile se pomeni sunat la redacţie de profesorul Traian Cotigă. Ocupat cum eşti. Aha. „Ai fost de acord. deci asta era ! La baza cântecului extraordinar al privighetorii. Ani de zile fusese necăjit din cauza aceasta. apoi se pomeni 311 . tu nu ştii de ce nu mai cântă cucul ? Nu. dragul meu. Păi. Exact ca păsările primăvara. într-un fel straniu) cum cântă cucul. toţi îi dăduseră răspunsuri anapoda. Pentru că i-a trecut vremea iubitului. s-a săturat. de la care încolo nu mai auzea cucu. Hm. să te înscriu la Liceu. S-a scuzat că nu mai poate rămâne.“ Ce am vorbit. Mai târziu avea să ajungă la concluzia că la baza marii arte. de fantastic. şi atunci tac deodată. îl luă pe departe consăteanul lui. uimitoare.“ Ştefan Paul îşi lovi fruntea cu palma. pe taică-su. O lua înspre pădurea Cotigioaia unde cântau cucii să se omoare. îl speriase acea lumină care radia din chipul tinerei lui gazde. Mulţimea aceea de tablouri. „Bună ziua. dragostea care se împlineşte prin cântec. a tot ce s-a scris. De exemplu cucu. Am cerut actele de la Pălămida. s-a pictat sau s-a creat în literatură. adică. profund zguduit. pictură. A plecat din locul acela emoţionat.Era ca şi cum i-ar fi spus: „nu vezi prostule că eu sunt îndrăgostită de tine !“. şi din acte reieşea că nu ţi-ai terminat ultimul an. unde ţi-ai făcut dumneata Liceul. Apoi venea o dată fatidică. dumneata parcă mai trebuia să faci un an. SânPietru. În copilărie lui îi plăcea (de fapt îl emoţiona dureros.

dom’ profesor. – Şi consideri lucrul acesta ca nefiind normal ? – Da. Destinul îi oferea încă o şansă. Eu aşa consider că este firesc. după şase. consider acest fapt foarte grav. şi dacă atâtea sute de generaţii de români şi-au dat viaţa ca să apere pământul ăsta. Ştefane. îl privi trist profesorul Traian Cotigă. îl auzi vorbind cu un fel de nostalgie. este firesc ca în această ţară românii să fie majoritari nu numai la ţară. dom’ profesor vă mulţumesc. unde sunt pălmaşi şi trudesc de dimineaţa până seara de le ies ochii din cap. – Noroc că momentul acesta nu va fi. Dacă ţara asta se cheamă România. – Şi eu zic tot la fel. şi să se apuce să secere. Ai verificat deci că cifrele acelea cu populaţia urbană în care numărul evreilor este mai mare cu mult decât al românilor sunt exacte ? – Da. Cum de uitase ? Uita-m-ar moartea ! Bine.vorbind în gând : da. la şcoală sunt foarte ocupat. dom’ profesor. ştia unde locuieşte profesorul. . Uite. fericit. Faptul îl bucură nespus pe profesorul Cotigă. – Ştefane. uite ce s-a întâmplat la 1907 ? 312 . îşi aducea aminte prima vizită în casa lui. Profesorul nu mai avea chef de vorbă ca data trecută. e bine ?“ Este bine. unde omul o duce mai bine. În seara stabilită se prezentase la uşa lui. ca să meargă la ţară. înseamnă că am timp şi să mă pregătesc. Pentru că. Al lu’ Parizianu îşi dădu capul pe spate zâmbind. eu sunt mai bătrân şi cunosc mai multe. Ba mai mult. când încercase să-l atragă în mişcare. Atunci pot să trec pe la dumneavoastră să discutăm ? Unde să vă caut. Acum Ştefan Paul chiar râse. Aşa era. acasă sau la şcoală ? „Caută-mă mai bine acasă. Adică vreau să spun că nu-i văd eu pe evrei lăsându-şi negoţul şi funcţiile lor intelectuale. şi să le iau. Mai fusese.Nu râde. bă. să pună mâna pe sapă şi pe secere şi să se scoale din viul nopţii ca tata şi ca Moromete. Se dedea însă că nu este în apele lui. Aici râse scurt. Este chiar foarte bine. dar şi la oraş. Vă rămân recunoscător. De data acesta cumpără un buchet de flori pentru soţia profesorului. Ar fi ca şi dispărut. dom’ profesor. Iar dacă s-ar întâmpla ca şi la sate numărul lor să fie mai mare. dar nu cine ştie ce de fericit. la sat. şi lau apărat. din acel moment neamul acesta ar fi în primejdie. te aştept mâine seară. dom’ profesor.

neapărat boierimea română trebuia să se încuscreze cu aventurierii şi decăzuţii Fanarului ? A făcut-o din idioţenie. i-au furat. la Plevna şi Griviţa. curaţi la trup şi la suflet. muncitori. i-au exploatat. de fanarioţi. de unde a izbucnit scânteia răscoalei. erau flăcăii ce la 1877 luptaseră vitejeşte în Războiul de Independenţă. Deci vechilii evrei erau de trei ori mai numeroşi decât grecii. ce-a făcut ? Boierii şi-au arendat moşiile vechililor evrei şi greci ! Adică străinilor. Ei bine această boierime moldoveană şi munteană. ba chiar au zis că ţara asta nu mai e de nasul lor. – Da cine e de vină pentru situaţia asta. au fost atât de câini cu ţăranii români. Mulţi dintre ei şi-au dat viaţa pentru ţara şi neamul românesc! Şi de ce. deşi majoritatea lor erau corcituri de greci. Şi-au făcut case la Iaşi şi la Bucureşti. încât nenorociţii aduşi la sapă de lemn şi umiliţi într-un hal fără de hal. De. li se urâse cu biata ţărişoară română şi cu ţăranii lor. ca ea să poată să se ducă la Paris. pe care le aveau din moş strămoşi. şi stăteau la Paris cu anii. reţine 95. această evreime şi grecotime. nu puteau să-şi mărite fetele şi să-şi însoare băieţii cu fii de răzeşi. Iar aceşti vechili. ţine minte. veneticilor. de. cinstiţi. ca orice burghezie. mă rog ? Ca să vină peste treizeci de ani veneticii şi să-i batjocorească în propria lor ţară ? Glasul profesorului Cotigă se ridicase căpătând un accent tragic. care. În comuna Flămânzi. avea obrazul subţire) prin lupanarele timpului. pentru că boierimea română neaoşă s-a corcit şi ea l rândul ei cu grecii veniţi din Fanar. dintre care evreii erau peste 75%. vechili erau fraţii Fischer.Deştepţii de boieri moldoveni. au început să aibă fumuri. În sfârşit. şi şi-a semnat astfel dispariţia în istorie. erau boieri. Ba. îi era ruşine. Se mutaseră la Paris. să benchetuiască şi să se destrăbăleze (că în ţară nu putea. s-au răsculat. i-au batjocorit. Aceşti vechili. ce mai. din lipsa simţului naţional. a instinctului acestui pământ. sub numele acesta a rămas ea în istorie. A făcut-o ca să parvină. cum spune Eminescu. mai mult. nu numai că i-au jefuit şi umilit pe ţăranii români. domnule profesor ? 313 . i-au înşelat. Aceasta este răscoala de la 1907.7% din ei erau greci şi evrei.

– Bineînţeles că în primul rând boierii români ! Această spumă stricată. Uite. însă nu ştii unele lucruri. murmură profesorul Cotigă amărât. dom’ profesor. aşa facem atunci. Pentru că. lipsită de vlagă şi gunoaiele Fanarului ! – Aşa e. ăia erau nişte decăzuţi. aproape în totalitatea ei nepatrioată. n-o putem învinui pe ea. Adică el. ci că şi evreii sunt de vină. cum ţi-am mai dat şi altădată cărţi şi degeaba ţi le-am dat. – Dar pe cine ? – Ţara asta n-a avut şi ea cap. Păi nu l-am avut pe Eminescu ? Nu spune el: „Voi sunteţi urmaşii Romei ? Nişte răi şi nişte fameni / I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni “. oameni politici. Traian Cotigă i-a dat de înţeles că discuţia s-a terminat. pune în discuţie. care a zis: „Asta e ţară. ca să vii şi să ţi le dai. dar minţile acestei ţări unde au fost ? – Hm. şi că poate să plece. era omul trist. e de vină. nu. Dar subiectul ăsta vreau eu să-l discutăm data viitoare. Să nu uiţi unde am rămas cu discuţia. Ştefane. pentru că am ajuns unde trebuia. cine ştie ce o fi având pe 314 . dom’ profesor. dacă asta e ţară ? Bine. îi spuse consăteanului său. stat. un fel de a vorbi blând. bre“. să-l chinuiască pe amărâtul şi nenorocitul ăsta de ţăran ? Nu ? Ajunseseră lângă uşă. eu îţi dau ţie cartea aceasta. da dacă boierimea aceasta era stricată şi fără simţ naţional. dar al dracului mai şfichie vorba asta. că ai ajuns cu gândul mai adânc. . ajuns Director de Liceu în Bucureşti. Nu l-am avut şi pe Caragiale. şi după ce o citeşti. lăsându-şi capul în piept. Mie îmi pare. produsul încrucişării dintre boierimea decăzută. după două mii de ani de istorie. dar ce este.Bine. – Să nu uiţi să treci pe la Liceu să vezi când sunt programate examenele. Ştefan Paul nu se simţea deloc prost că celălalt îl expediase mai mult. intelectuali ? Hai. Mie îmi pare rău al lu’ Parizianu că dumneata n-ai observat de pildă că la 1907 nu numai boierimea românească. ce s-a întâmplat ? S-a schimbat ceva în ţara aceasta ? – Păi aici e aici ! Bine că ai ajuns la vorba mea. pe grecotei. domnul Caragiale. de ce să vină ei de la mama dracului sau de unde vin. mai discutăm atunci.

suflet. înainte de a se apuca să asasineze. nu erau ai acelei evreimi. aşa că îşi luă rămas bun. acei ţărani români de la 1907. 315 . La revedere ! – La revedere a lu’ Parizianu ! Te aştept atunci să mai discutăm. pentru că. iată. Uite. Dar de ce n-or fi gândit ei bine atunci. bine că le dă Dumnezeu şi mintea de pe urmă ! Era bine. şi ei sunt cei mai vinovaţi de izbucnirea răscoalei. domnule profesor? Pentru că ţărănimea română. Nu înainte de a-i spune profesorului Traian Cotigă că nu este adevărat. I-a durut în fund că el era talpa ţării. se bucura sincer de lucrul acesta. bă. ţăranul român. boierimea stricată. câţi or fi fost ei. Acum mai vii de acasă. Îi era totuşi o milă nespusă de el. erau ai ţării şi ai statului român. mai avea o oarecare stimă pentru consăteanul său. Pentru că i-a durut în fund de ţăranul român. Ţine minte ce-ai zis acum. sunt vinovaţi de răscoala de la 1907. Când a ajuns acasă a pus manualele pe masă şi a deschis cartea aceea pe care i-o dăduse profesorul. ăi hrăneşte ! – Aşa e. la Smârdan şi la Plevna. adică politicienii. şi el Ştefan Paul. şi trebuia respectată şi ocrotită. Aşa este. mai sunt şi unii care gândesc bine. că pe Iorga tot nu-l mai înviază. şi acei vechili evrei şi greci. dom’ profesor. şi de inteligenţa lui ! În sfârşit. – Şi ştiţi de ce. Că printre tâmpiţi. sunt singurii vinovaţi şi statul român. Avea cărţile sub subţioară. ai acestei ţări şi ai statului român ! . dacă nu cumva o fi tot un fel de „Cărticica Şefului de cuib“). Că după ce l-au omorât pe Iorga degeaba mai gândesc ei bine. Ia durut în fund că el. bărbaţii aceia minunaţi care şi-au dat viaţa la Griviţa. se pomeni vorbind singur. Când a ajuns în stradă Ştefan Paul se minuna încă de modul adânc omenesc al consăteanului lui.Aha ! a icnit de satisfacţie Traian Cotigă din rărunchi. Şi ce nevoie am fi avut de cărţile lui. Însă nu atât ca boierimea românească ce-i lăsase pe ţărani pe mâna grecoteilor şi a vechililor evrei. adică printre legionari. ci ai acestei boierimi. manualele şi cartea aia pe care i-o dăduse el (cine ştie ce tâmpenie o fi. Era o carte despre Francmasonerie. băiatul lui Parizianu din Siliştea Gumeşti. că nu e de acord cu el. De fapt aceştia din urmă.

toţi fuseseră masoni. de la treptele iniţiatice. mai al dracului. incitată fiind de oameni. pentru care el. ca o fiară atacată. Masonii aveau oamenii lor în rândul Gărzilor franceze. în frunte cu Bălcescu. fuseseră masoni. atacase la rândul ei Gărzile cu o furie fără seamăn. ca şi legionarii. Revoluţia franceză fusese declanşată într-un mod machiavelic. oamenii de ordine. până la cele mai înalte grade. şi din rândul acestor Gărzi (cum ar veni Poliţia de azi. îşi spusese Ştefan Paul în gând. ca să fie adus pe tronul ţării în principe străin. structura ordinelor masonice. Ştefan Paul avea un adevărat cult. însărcinaţi cu paza ordinii publice) se trăsese intenţionat în mulţime. apoi că detronarea lui Cuza fusese făcută tot de Masonerie. Asediul Bastiliei fiind gândit cu bună 316 . dacă ne gândim că celula este unitatea de bază a vieţii. Era un sentiment plenar şi cutremurător pe care ţi-l dă numai aflarea acelor mistere adânci ale lumii. Cuvintele şi frazele pe care le citea pătrundeau în fiinţa lui adânc. până la secreta şi profunda lor implicare în viaţa societăţii omeneşti a secolelor din urmă. cei care iniţiaseră şi conduseseră revoluţiile române de la 1848. dureros. cum stătea scris în această carte. Ca şi comuniştii care în loc să le zică cuiburilor lor secrete în care se adună. le zic „celule“. cel intrat în legendă. Mulţimea văzând că se trage în ea fără milă. Carol Întâiu. trecuseră peste ele şi asediaseră Bastilia. Vasile Alecsandri. Oamenii văzând că se trage în ei deveniseră la rândul lor fiare şi săriseră asupra Gărzilor. de masoni care se aflau în rândurile ei. De la geneza primelor ordine francmasonice. că Unirea de la 1959 fusese făcută de Masonerie. dar şi din rândul mulţimii se trăsese în Gărzi. înrăită. domnule. Se crease deci intenţionat şi cu bună ştiinţă o situaţie explozivă : din rândul Gărzilor se trăsese în mulţime. a organismului uman!). Afla astfel că marii revoluţionari români. totul îl fascinase şi îl şocase. apoi după ce le culcaseră la pământ.Istoria Francmasoneriei. Nu putuse s-o lase o clipă din mână. Pentru că ce sunt Lojile decât tot nişte cuiburi legionare. a organizării lor (ia uite. cuiburi. care se născuseră din ordinele meşteşugarilor Evului Mediu. dacă nu diabolic. reconstruită după cărţi celebre. se organizează şi ăştia tot după nişte cuiburi. Cartea îl ţinuse pur şi simplu până dimineaţa cu răsuflarea la gură. Mihail Kogălniceanu. Domnitorul Ioan Alexandru Cuza.

care erau masoni. cu sutele ei de loje. ea trebuia adusă într-o stare de revoltă maximă. şi autorul nu mai ştia să dea răspunsuri atât de limpezi şi de convingătoare. de frică. ca mulţimea să atace Bastilia. vrusese să înfăptuiască proiectul Statelor Unite ale Europei. şi apoi cu cei care au urmat. Ce urmărea în perspectiva această Masonerie. o dată ce masoni strecuraţi în rândul oamenilor de pază le deschiseseră porţile. Această Masonerie. de incandescenţă. bineînţeles înţelegându-se între ei. când omul uită de el. Cum preşedinţii Statelor Unite ale Americii. Unul din scopurile Masoneriei este acela ca prin mijloace paşnice şi subtile. racolând oameni foarte inteligenţi şi dotaţi. Cum nu poate să ajungă Preşedinte al SUA decât cineva care este mason. (Ce-o fi însemnând şi mai limpede acest lucru ? se întrebă Ştefan Paul). şi ceilalţi. Ea este. au fost toţi masoni. Waschington. care au fost masoni.ştiinţă dinainte. În Europa toate revoluţiile de mai târziu. cu cele două ramuri ale sale. de extracţie „iudeo-masonică“. de ordine. s-a produs o bifurcaţie în Lojile francmasonice europene. în toate popoarele şi societăţile naţionale ale Europei. Cum o dată cu Marx şi cu Engels. au adus comunismul în Rusia. urmăreşte să pună mâna pe întreaga lume. proiect gândit în perspectivă de Masonerie. s-a urmărit ca el să fie „întins“ în toată lumea. Deci. începând cu primul lor Preşedinte. specifica autorul. de ce s-ar putea să păţească după aceea. de la1848. stâlpii acestei Puteri. racolându-le pe cele mai mari minţi pe care le dau 317 . apoi au înfiinţat prima Internaţională comunistă. şi devenit fiară luptă pe viaţă şi pe moarte. să ia cu asalt Puterea politică. şi ei au gândit Doctrina comunistă. cum Napoleon. cu miile ei de ramificaţii şi încrengături ? Aici lucrurile deveneau puţin mai tulburi. care era mason. fuseseră pregătite. Cum de fapt atât la Waschington cât şi la Moscova domneşte aceeaşi Masonerie. edificiu statal. prin Lenin şi Troţki. O dată instalat în Rusia comunismul. Cum Ramura roşie a francmasoneriei. iniţiate şi conduse de masoni. Masoneria europeană avea structuri care pătrundeau. Cum masonii au întemeiat Statele Unite şi tot ei o conduc. începând cu vârful societăţii. Cum la urmă Masoneria a fost cea care l-a debarcat. că formarea Statelor Unite fusese opera Masoneriei.

Şi de atunci îl tot aşteaptă (lasă-i. adevăratul creştinism). nu cred nici în Regatul Lui. hai să-l răstignim pe cruce. şi de aia au implantat ei comunismul în Rusia. se iau la trântă chiar cu Dumnezeu ! Pe Dumnezeu nu l-a mâhnit oare faptul că ei l-au batjocorit pe Unicul lui Fiu ? Şi ce-a făcut după aceea ? I-a lăsat în continuare să lovească şi în Regatul pe pământ al lui Iisus Christos. (Hm ! se pomeni mirându-se cu glas tare Ştefan. Noi îl aşteptăm pe „Unsul”. Mesia. ăştia sunt nebuni !) Dar pe lângă acest obiectiv care urma să fie realizat într-o perspectivă îndepărtată (după un precept biblic ar fi sfârşitul lumii.) Toate popoarele şi ţările creştine trebuie distruse în mod subtil. despre care s-a discutat mult. Ori care e Regatul Lui ? Civilizaţia creştină întinsă pe toată aria europeană ! (oare nu tocmai de aceea cele două războaie mondiale s-au desfăşurat aici ? Hm ! Uite că parcă se leagă între ele. creştinismul pravoslavinic al Maici Rusia. Societatea Naţiunilor Unite va fi principalul lor instrument prin care vor conduce lumea. pe Mesia al nostru în continuare. Păi evreii n-au rămas tot la Vechiul Testament ? N-au fost ei cei care. care se va face în modul cel mai subtil şi secret. foarte bine îşi răspundea tot el. Însă pentru că ei nu cred în Christos cel care a fost răstignit pe cruce.naţiunile. Unsul ! Ăsta e un impostor. Oare ? se întrebase Ştefan Paul). pentru că Rusia era o vatră şi un pilon al Ortodoxiei (credinţa cea dreaptă în Dumnezeu. Cum adică ? se neliniştise gândul acela din fiinţa lui. au zis. Bine. se realiza celălalt „ideal“ al mişcării subterane masonice : şi anume distrugerea Regatului creştin al lui Christos. de aceea atunci când se va întâmpla acest lucru. nu este ăsta Fiul lui Dumnezeu cel vestit. să-l aştepte mult şi bine !). şi să realizeze Unitatea lumii. să pună mâna pe conducerea lumii. Naţiunile Unite. Adică vechea Credinţă în Iiisus şi Dumnezeu. evreii. care-i punea întrebări. acapararea întregii Puteri mondiale. era limpede că el era ca „Credinţă“ menit să înlocuiască ortodoxia. ceea ce au făcut cu prisosinţă. Francmasoneria mai urmărea şi alte scopuri. Or comunismul fiind în esenţa sa ateu. atunci când a coborât Iisus pe pământ. ori îşi bătea joc de el ? Uite aşa. să sape la temelia lui pentru a- 318 . După realizarea scopului principal. ca şi prin finanţe şi manevre oculte. erau şi ele opera tot a acestei Masonerii. dar în cazul acesta ei. să-l batjocorim.

La o masă în fund îl văzu pe poetul Ion Barbu. La Capşa aceeaşi atmosferă pe care o găsise aici de câte ori intrase. Pe celălalt nu ştiu de unde să-l ia. cu linia feţei energică şi totodată încifrată. Îi păru rău. Alături la altă masă. Bine. temătoare. timp în care nu închisese o clipă ochii. Nu vrei să vii să vezi ? Era ciudată femeia aceasta. La redacţie birourile erau goale. Era într-un capot alb. dar de ce ? De ce îi lasă Dumnezeu să meargă pe această cale în continuare ? Ştefan Paul îşi luă capul în palme. Nici eu n-am putut să închid ochii. Se întorceau apoi să-şi scrie articolul. de unde ştii ? o întrebă ea. pentru că cei trei colegi ai lui de la masă erau pe jos. de o blândeţe uimitoare. Ce să fie ? Nu era nimic. Acum se făcuse mică. îşi recunoştea cu tristeţe lipsa de cunoştinţe în acest domeniu. Îi recunoscu pe Grigore Vasiliu Birlic. În hol o văzu pe Zizi Fotiade. numai ei doi. De aceea am pictat. era foarte bine. de la cap la cap. La masa de lângă uşă Puiu Iancovescu (îl cunoştea bine de la cele câteva piese de teatru la care fusese) spusese un banc. şopti tânăra femeie îngrijorată.l surpa definitiv. Întrebările şi problemele acestea erau peste puterile minţii lui (şi poate peste puterea minţii umane). Nu îndrăznea nimeni să se aşeze la masa lui. mintea îi era limpede ca sticla. – Aşa e. Ce-ar fi să merg şi eu să iau cafeaua la Capşa ? îşi zise. ca să se trezească. După o noapte de lectură. cum ai dormit ? – Ştefane. că până acum nu avusese răbdare să citească pe îndelete. şi poate îi organizează curând o expediţie. cu nasul lui mare şu cu ochii lui vii. aplecat deasupra unei foi. Se spălă pe faţă apăsat. râdeau ţinându-se cu mâinile de burtă. Va trebui să discute totuşi problemele acestea cu cineva. pe Costache Antoniu. Tânăra femeie rămase privind în urma lui cu o expresie de suferinţă şi melancolie pe chip. după ce schimbau ştiri. efervescentă. – Am fost îngrijorată. Se scuză că întârziase de la ziar. Când îl văzuse îşi ridicase sprâncenele ca şi cum l-ar fi întrebat. Ştefane. astăzi sau mâine îi va aduce un critic de artă. ba chiar văzu lucrul acesta ca pe o infirmitate. n-ai dormit toată noaptea. sau păreri între ei. Biblia. Ziariştii ziceau că „dau o raită prin oraş“ şi o ştergeau la o cafea. criticii 319 . Simţi cum îl apucă disperarea şi ameţeala.

şi mititel. da ai trântit nişte articole în ultimul timp. le văzuse „caricaturile“. Patriciu al tău e-n mare amor cu Mareşalul. Ruşii încep să se rostogolească înspre noi. – I-auzi. 320 . sigur pe el şi îngâmfat. Era tânărul ziarist de la Timpul lui Gafencu. le făcu Titus Diaconescu cunoştinţă. aşa că îi fu uşor să-i recunoască. politicos. Pe ăsta. noi te aşteptăm. mormăi Broscan privind înainte. Alături. – De ce ? se pomeni Ştefan Paul întrebând. zâmbindu-i. Ascultă. roagă-l să intervină pentru Ierunca ăsta. Îl cheamă Virgil Ierunca. cu privirea inteligentă şi cu o maletă tare pe gât. În momentul următor auzi din stânga lui un fluierat uşor. mai bine i-ar fi zis Broscan. cu acelaşi tip cu expresie de broscoi miop.Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu. mai dezinvolt şi mai cinic. fiu. Tocmai ne-am gândit la dumneavoastră. – Vezi să nu. Când prinzi tu un moment bun. Geo Dumitrescu se întoarse către el. mai aproape de Miron. Cum naiba îl chema ? A. Ştefane. Ierunca. – Şi-a scos un volum clandestin. i-o luă înainte Titus Diaconescu. îi răspunse şi el în doi peri. – Dacă nu veneai tu. numai ca să nu-l bage în seamă. Broscan privea înainte prefăcându-se că se gândeşte la ceva. fără să-l treacă pe la cenzură. La momentul potrivit trebuie s-o ştergi de la Patriciu. – Uite ce rugăminte avem. da ! Titus Diaconescu. era un tânăr slăbuţ. – Ştefane. – Geo Dumitrescu. Ştefane ! Unde te uiţi ? Se-ntoarse. îl invită Geo Dumitrescu. Avem un prieten. schimbă el tonul. îl perie el (sau îl lua peste picior ?). pe care îl citise în revistele literare din ultimele luni. – Staţi jos. Hei. domnule Paul. un poet talentat. – Fiu. repetă Ştefan Paul. Se vedea a fi u tânăr manierat. te căutam noi. Pe amândoi îi publicase în suplimentul literar din primăvară. – De prost ! răspunse Broscaru.. Poate să fie condamnat la moarte. Bă. şi acum este arestat. continuă Diaconescu. – Foarte bine. stai cum îl chema ? Silviu Brucan. aţi mierlit-o. deşi afară era cald. Era cu Miron Radu Paraschivescu.. ţinându-şi pleoapele lăsate.

– Nu te cred : îi răspunse el. apoi chemă şoferul. Spune-i acelui tânăr să fie liniştit. Am onoarea ! Se înclină uşor din cap şi ieşi. de ce să nu-l las să orăcăie şi el ?”. şi el poate să-l ierte. arătă către Broscan. să meargă la Preşedinţia Consiliului de Miniştri să ia materialele. Pe ce te bazezi că un om poate fi condamnat la moarte pentru o plachetă de versuri ? Hai să punem în balanţă. tânăr inconştient. ce e cu tine ? 321 . Deci datorită mie. dar nu lăsă să se vadă lucrul acesta. Data viitoare. Era liniştită şi fericită. muindu-şi buzele. o găsi chiar pe Nora. -Mersi. către pieptul lui. Ce-ar fi zis Moromete în situaţia asta ? Ce să zică : „Pe mă-sa. se uită la ceas. Înaintea lui era altcineva (pe care nu-l cunoştea). făcu Broscanu. Îmi strică cheful. o dădu peste cap şi se ridică în picioare. care-i da chipului o notă de spiritualitate. Din acest moment este ca şi scăpat. Dar dumnealui să nu fie de faţă. se întoarse către Broscan. – Ştefane ! exclamă Nora. să vedem care atârnă mai greu ? Era brusc în vervă. Aha. Cafeaua cam ardea. în minte le văzu la toţi feţele. viaţa unui om pe un talger şi pe celălalt o carte. Apoi. îl făcuse tâmpit. orăcie şi el. Dar nu datorită lu’ Patriciu. Rămăseseră toţi înmărmuriţi. şi dacă zice că e născut la ţară. pentru că era zece jumate. Avea pe obraz un praf luminos. Ştia că trebuie făcut ceva ca să-l salveze pe acel poet necugetat. vreau să ne întâlnim tot aici să dea o cafea. după care ieşi. poate că a dat cu secerea ca şi el. care poate este de aceeaşi vârstă cu el. de Broscan. concentrându-şi atenţia asupra celuilalt să vadă dacă vorbeşte serios. a bravat. Ştefan Paul îl privi atent.Fiu de ţăran de pe plaiurile Vâlcii. Va vorbi cu Nora ! Nu era Nora o fiinţă dragă Mareşalului ? Ajuns la redacţie. Ajuns în stradă respiră adânc de câteva ori. de unde lua el plicurile. Deşi se îndepărtase fără să privească în urmă. ci datorită mie ! Ştefan întoarse arătătorul către el. argintiu. – Tâmpit. spuse un sărumâna milităros. Şi ca şi cum premoniţia lui ar fi funcţionat din plin. când va fi liber. acesta semnă în Dosar. Deci asta era. la Biroul de presă. pentru că tocmai îi fusese adusă cafeaua.

– Nora. Îl înţelegea. cu ochii mari. Ştefan Paul o privea şi nu-i venea să creadă. Un moment se lăsă tăcerea. clipise Nora din gene. Îl sărută pe obraz. Mai târziu văzuse că Niki îi tăiase numai unele expresii. dar e absurd să moară cineva pentru lucrul acesta ! Nora îl privea în ochi cu sprâncenele ridicate. Se spune că acest tânăr este arestat şi că urmează să fie executat. Iar după ce venise înapoi şi Patriciu îi dăduse ziarul pe mână. Unde am mai fost. De fapt cenzura Mareşalului era numai pentru front. O muscă începu să bâzâie în birou. o privi el curios. ca şi cum i-ar fi spus. apoi se aşeză şi ea undeva. Acel tânăr a greşit grav. vino ! – Eu îţi vorbesc foarte serios. 322 . – Domnul Mareşal cunoaşte cazul.. Spune tu dacă poţi să iei viaţa unui om pentru o carte ? Te pomeneşti că o fi şi un poet de talent ! – Cunosc cazul. De ce să nu se supună ordinelor ţării ? Nu.? Nora se apropie de el şi puse degetele pe buze. Nora îl privi în ochi mulţumită. clipi Nora din ochi. – Cum. Se apucă să-i povestească întâmplarea cu tânărul poet Ierunca (ce pseudonim şi-a ales şi băiatul ăsta ?). dragule. că el luptă astfel împotriva cenzurii şi a dictaturii ! Refuzând să i se supună. Nora. vino. ce scosese o plachetă de versuri fără s-o prezinte cenzurii.. Îşi aduse aminte când văzuse articolele lui trimise de pe front. şi nu adăugase nimic de la el. ştiu. în afara acestor lucruri puteai să spui în ziar orice vrei. – La şase te aştept acasă. deşi exista legea cenzurii. nu e nimic. – Şi ? – Şi nimic. vino. Adică ce vrusese să spună ? Nora îl privea ca printr-un geam. şi tu găseşti normal ca un tânăr scriitor să fie executat pentru că. – Da. pentru că nu se mai auzi. date militare. rar de tot dacă se întâmpla să fie cenzurat ceva. În cazul lui însă lucrurile luaseră o altă întorsătură. ce revoltat fusese.– Ce să fie. Un moment păru încurcată. apărute în ziar. Cum îţi închipui tu că ar lăsa să fie împuşcat acel tânăr necugetat ? În ultimul moment îl va graţia... şi atunci numai când se sărea calul.

La zece seara. Îl sărută pe obraz şi le lipi de el.El privea încă uluit. parcă-i aştepta bucuros. – Hai revino-ţi. Îi ceru şoferului să-l lase pe Polonă. Masa. Te aştept deci la şase acasă. Nora o luă înainte. care l-a sfidat pe domnul Mareşal. Nora turnă un vin franţuzesc în pahare. Intrară într-un alt dormitor. Ştefane. la zece. El îi luă din nou mâna şi i-o sărută. Acum îl privea cu dragoste şi blândeţe. coborî în stradă. aşteptându-l. – Nu pot la şase. Se strecură apoi sub veşmântul curat şi gingaş. Nora îl trase în jos. – Nu. Patul acoperit cu cearceafuri ca spuma laptelui. cuprinzându-l cu braţele. – Nora. Dacă sunt probleme. şi cu viaţa ta. S-a discutat lucrul acesta. un fel de veşmânt care-i da o aură princiară. Veni lângă ea. cu gust. III 323 . va fi sigur graţiat. Mâncară tăcuţi. Era într-un capot alb. Răspund cu viaţa mea. Îşi dădu seama citind eticheta de pe sticlă. Îţi spun eu pe unde să opreşti. tacâmurile. nici atunci. ca şi cum ar fi fost o piersică parfumată. Apoi. – Mergeţi la Şef ? întrebă şoferul. Când o pătrunse îi simţi trupul gingaş. da ? Nora îi întinse mâna să i-o sărute. O sărută pe frunte.. În faţa trupului alb şi frumos al tinerei femei avu un gest de uimire şi de admiraţie. îmi promiţi tu că scriitorul acela nu va fi executat ? Ştii sigur lucrul acesta ? – Sigur. Să vă duc acasă la el. fiecare lucru pus la locul lui. Acel tânăr. Îl privea la fel învăluindu-l cu o expresie de b nostalgie şi dragoste. Ştefan. lăsând numai veioza. Atunci la nouă. când poţi tu. totul era foarte curat.. după ce îşi spuseră să ne fie de bine. Nora îl aştepta cu masa în sufragerie. moale. pe buze apoi începu să o dezbrace. Dar n-ai voie să spui nimănui lucrul acesta. Îi simţea privirile urmărindul pe sub gene. – Bun. Nora stinse lumina din tavan. Abia dacă scap la nouă sau zece. Domnul Mareşal deja a hotărât. când deja rotativa începuse demult să tragă ediţia.

luptele continuau din ce în ce mai înverşunate. ca un culoar vast desparte depresiunea Don de depresiunea Volga. înlăturând astfel gâtuirea pe care acest umăr puternic de rezistenţă îl făcea intrândului adânc. ar fi observat din prima aruncătură de ochi. toate trupele germano-române aflate în Caucaz. gâtuit la gură de zona triunghiulară Stalingrad – Kotelnikovo . în acest fund de sac.Donul inferior . care s-ar strânge la gură. am avea imaginea concretă a unui sac imens.Stalingrad-Volga inferioară . ceea ce realizase. tronând în toată maiestatea inepţiei sale. din primăvara şi din vara lui 1942. răsfrângând-o apoi în unghi drept până la malul Mării Negre. şi cel mai puţin avansat în cunoaşterea principiilor strategice. care trebuia cucerit până la căderea zăpezii. şi am continua astfel prin liziera de vest a Stalingradului.Astrahan la Marea Caspică. dacă ar fi privit harta desfăşurării forţelor ofensivei pe această aripă de sud a frontului. până la poalele Munţilor Caucaz. angajate aprioric. nejustificativ strategic. dacă s-ar stânge la Rostov. planând ca implacabilul unei soarte asupra unei optimi din efectivele trupelor germane şi a totalităţii celor două armate române. care a îngrozit în toate timpurile pe marii comandanţi : aşa zisa „breşă ipotetică”! Ea îşi etala stupiditatea sa virtuală pe sute de kilometri. apoi am încăleca platoul care. ca mai apoi s-o prelungim de-a lungul cursului Volgăi la Astrahan. pe ţărmul Mării Caspice. Or. în care aripa dreaptă a frontului germano-român înţelesese să se afunde până în poalele Caucazului. prinzând ca într-un sac. care gâtuitură.Rostov. a III-a şi a IVa. Lucrurile păreau îngheţate numai în sectorul Stalingrad. Din acest umăr.De la jumătatea lunii octombrie 1943. acel faimos spectru.K. pe tot timpul ofensivei germano-române. ar prinde ca într-o cursă de şoareci toate trupele aflate în acel sac. Dacă am avea mai departe curiozitatea şi am trasa cu un creion colorat o linie care ar urma cursul Donului inferior până la cotitura sa înspre sud. Într-adevăr.Voronej .W-ul pe aripa de sud a frontului 324 . O. dată la care frontul de est se oprise din înaintarea sa pe aliniamentul general Tula . şi continându-o până în Crimeea şi am privi această linie de la oarecare depărtare. oricând puteau porni reacţii ofensive ce ar fi redus dintr-o dată.

iar pe de alta.fusese tocmai această breşă ipotetică de care . Hitler. cu ofensiva pe aripa dreaptă şi direcţia de la sud la nord. o aplică obţinând victoria totală asupra romanilor. Înaltul comandament sovietic. foloseşte o breşă ipotetică la Austerlitz. Napoleon. peste două mii de ani. retrăgând centrul frontului.istoria războaielor stă martoră – s-au ferit cu o spaimă toţi marii comandanţi de oşti spre a nu cădea în ea. Rezistenţa acestor trei puncte depusă de-a lungul unei întregi veri. orientate de la nord la sud. Bătălia de la Lacurile Mazuriene reeditează şi ea un Cannae modern ca mai apoi bătălia de la Marna să ilustreze acest principiu magistral. fixează direcţia efortului frontal pe linia generală de acţiune pe care se angajase şi Carol al XII-lea şi Napoleon. pe care cursurile de apă. dar spre deosebire de 325 . mecanizate. eliminase definitiv încercarea tardivă pe care comandamentul german voia s-o aducă drept corectare greşitei concepţii a planului ofensivei din 1941. care. unde. fascinaţi încă de teoriile noi ale armatelor moderne. adică din Ucraina spre Moscova. în executarea ultimei faze a bătăliei decisive. cedând cu aripa dreaptă. se complăceau încă în iluzia că aceste virtuţi îi eliberau de sub imperiul aceloraşi imuabile principii ale strategiei militare instaurate de milenii şi verificate până la refuz. atrăgând pe romani şi apoi învăluindu-i. refuzând cu obstinaţie cele două proiecte de atac asupra frontului de est. feldmareşalul Keitel şi generalul Jodl. Toate aceste învăţăminte şi exemple fuseseră premeditat călcate în picioare de către Hitler şi colaboratorii săi intimi. ca apoi să atace cu centrul şi cu stânga pe Kutuzov şi să-i distrugă armata. în timpul rezistenţei depuse în 1942 adăugase la cele două centre importante – Leningrad şi Moscova – zona Tulea – Kaluga – Voronej. Cannae a fost prima formă clasică a unei breşe ipotetice redusă la scara proporţională a vremurilor. să aducă inamicul în această postură spre a-l distruge. pe care Hanibal. pe de o parte. le opuneau natural unei invazii. şi puteau să le calce la nesfârşit cu o sfidare ce viza iresponsabilitatea. de la Marea Nordului la Marea Caspică. îi atrage pe austrieci în dispozitivul său. ale căror virtuţi îşi dovediseră eficacitatea pe câmpurile de luptă europene. întorcând astfel toate liniile de apărare. după ce în primul an îşi asigurase păstrarea umerilor puternici ai apărării pe întregul front.

constituind un grup puternic de mari unităţi mecanizate. refuză cu îndârjire să dea ca obiectiv general Moscova. Retrăgându-şi larg flancul său stâng şi deschizându-l ca pe o poartă ale cărei balamale le constituia Stalingradul şi Donul inferior.acesta din urmă. şi-i desenară cu mâna. se părea că armata sovietică îşi concentrase tot efortul apărării sale în scopul păstrării umărului cel mai de sus al frontului defensiv. spunându-i : – Priviţi. Sovieticii dau toată importanţa acestei ameninţări şi. ameninţând Moscova pe la sud şi sud-est. ofensivei germane. acel imens fund de sac. au luat ei măsurile necesare. pentru a putea să treacă în modul cel mai eficace la contraofensivă. această situaţie dezavantajoasă nu mai putea fi privită cu uşurinţă. i-au atras de mai multe ori atenţia Şefului lor. În zadar mai mulţi ofiţeri din cadrul Biroului 3 al Cabinetului militar al Conducătorului. Tot ce e aici poate fi prins ca într-o cursă de şoareci de o acţiune pornită dinspre Stalingrad. eliminând definitiv această ipoteză pentru defensiva sovietică. ca un fund de sac. Stalingrad. dezlănţuie un atac puternic pe direcţia Voronej. În felul acesta „breşa ipotetică” vedem că stă la baza conceptului primei faze a contraofensivei sovietice. – Dumneavoastră îi credeţi pe nemţi aşa de proşti ? răspundea el de fiecare dată. 326 . reuşesc să îndiguiască această înaintare. când ofensiva era în plină desfăşurare. Către sfârşitul toamnei lui 1942. domnule colonel. care consimţise deliberat să plătească acest preţ cu mari eforturi de luptă. oferea. urmând linia frontului.. nu aveţi dumneavoastră grijă. După eşecul primului avânt din 1941. pe timpul verii. Dar dacă această situaţie a frontului putea fi considerată ca o consecinţă a luptelor şi nu ca făcând parte dintr-un plan al inamicului. Uitaţi breşa ipotetică în cea mai splendidă ipostază a ei. de la jumătatea lunii octombrie.. mult mai înainte de această dată. colonelului Radu Davidescu. revine asupra ideii iniţiale şi încercând să mute efortul către dreapta şi. când îi arătară pe harta întinsă pe tot peretele sinuozitatea cavernoasă a frontului de sud. prin care-şi cumpăra propria înfrângere. spaţiul până la Caucaz. printr-o rezistenţă hotărâtă. zâmbind îngăduitor.

când pe la jumătatea lui octombrie. Soldatul. Fiecare batalion în linie avea sector de la 2 kilometri în sus. informaţii din ce în ce mai neliniştitoare cu privire la concentrările de trupe sovietice în faţa sectorului acestei armate. Prin aceste instrucţiuni se înlătura în primul rând ideea retragerii sau a luptei în retragere. după estimarea Armatei a III-a. şi erau privite cu religiozitate şi considerate ca o chintesenţă a ştiinţei militare. Va fi preocupat de lupta sa cu inamicul din orice direcţie va fi atacat. El nu se va îngriji de ce se întâmplă la dreapta şi la stânga sa şi ce se întâmplă înapoi. pe 40 de kilometri. fără gând sau putinţa de retragere. înşirate ca mărgele pe aţă. Atâta numai dacă ar fi fost. 1941-1942. Apoi apar mari unităţi de tancuri. La început. de la marea unitate până la soldat. în faţa ei se aflu circa 4 Divizii blindate. şi ele erau triplul celor 6 Divizii române aflate în front. se va organiza ca într-o cetate. 327 . el să continue lupta până la primirea de ajutoare şi. au fost semnalate mari unităţi de infanterie şi artilerie ca mai apoi. 6 până la 8 Divizii de infanterie şi circa 40 divizioane de artilerie. în adăpostul ce şi-l va construi. în vederea pregătirii frontului pentru iarnă cuprindeau toate învăţămintele verificate din experienţa primei campanii de iarnă. Adăpostul său individual va fi astfel organizat ca atunci când legătura cu vecinii va dispărea.Dar acel zâmbet pieri de pe chipul Şefului Cabinetului militar. 2-3 Divizii motorizate. să moară pe loc. dar nicidecum unei rezistenţe. fiind în măsură să lupte la apărare de jur împrejur.W. o dată cu primele zile ale lui noiembrie. se spunea în aceste instrucţiuni. Rezistenţa trebuia făcută pe loc.K. încât să constituie groapa sa individuală singura lui posibilitate de a-şi prelungi existenţa. la nevoie. Soldatul. în „groapa de lup“. Instrucţiunile primite de la O. astfel că în prima decadă a lunii noiembrie. începură să sosească de la Armata a III-a română. trebuie să fie astfel pregătit sufleteşte pentru războiul de iarnă. din flanc sau din spate. din sectorul Kletsakaia. multă artilerie grea. corespunzând unui dispozitiv de acoperire. să apară comandamente de corpuri de armată. fiind convins că în oricare parte ar încerca să meargă pentru a se salva. spuneau mai departe instrucţiunile.

inclusiv noi. făcând faţă unei încercuiri. trupele sovietice au adus întăriri. În consecinţă. iarăşi nu a constituit o preocupare pentru marile comandamente germane şi local şi superior. soldatul îl va folosi la întărirea şi amenajarea adăpostului său. El a continuat să se menţină şi. dotându-l cu rezerve de muniţii şi de hrană. sub protecţia ceţei care începuse să se lase. 328 . Faţă de această concepţie. tot timpul liber. Din campania 1941-1942 s-a văzut că numai acei soldaţi au supravieţuit care nu şi-au părăsit adăpostul. care s-au lăsat înşelaţi de iluzia unei retrageri şi şi-au părăsit adăposturile. realizând un cap de pod în sectorul Diviziei a IX-a române. au pierit victime sigure ale frigului şi zăpezilor.părăsindu-şi adăpostul. în care semnala pericolul ce-l prezenta concentrarea masivă de trupe sovietice în faţa sectorului Armatei a III-a române. de ideea preconcepută – păcatul congenital al acestui război – subestimarea inamicului. nici atunci nu dau importanţă informaţiilor şi zadarnice au rămas încercările armatei a III-a române de a reduce acest cap de pod. pentru o rezistenţă de lungă durată. Chiar atunci când. Ele au rămas fără nici un efect şi cererile de întăriri nu au avut ecou. Când informaţiile asupra unei importante concentrări de forţe inamice în faţa frontului Armatei a III-a au devenit din ce în ce mai neliniştitoare şi numeroasele sesizări făcute Înaltului Comandament german nu avuseseră nici un efect.K. aceştia forţează Donul.W. au rămas fără nici un efect adresele trimise direct de Mareşal la O. îl va aştepta în mod sigur pieirea în mijlocul pustiului de zăpadă. Mareşalul s-a hotărât să se întâlnească cu Hitler. mai cu seamă. care alimenta întreaga aripă de sud cu 6 perechi de trenuri zilnice şi care abia asigurau aprovizionarea cu hrană a trupei şi animalelor. faţă de extinderea frontului şi penuria mijloacelor de apărare ale armatei hitleriste şi. De precizat că aceste instrucţiuni erau valabile atât pentru soldatul german cât şi pentru aliaţi. cu o săptămână înaintea începerii ofensivei sovietice. asigurându-şi o bună bază de atac. Toţi ceilalţi. Alarma dată asupra inconvenientului ce-l prezenta existenţa unei singure căi ferate. Această întâlnire a fost hotărâtoare în ce prieşte schimbarea atitudinii Mareşalului în conducerea războiului.

vor slăbi treptat. cel mult o supraveghere.Vizita a avut loc la 10 octombrie 1942. în situaţia ei de aliată. „Ar fi o copilărie din partea inamicului să nu profite de această slăbiciune“. El considera densitatea frontului prea slabă şi flancul de sud expus. luând disponibilităţile de trupe care ar rezulta şi aruncându-le asupra Stalingradului. Cum se gândea să termine războiul ? Întrevedea o soluţie politică. în vederea ofensivei generale. Mareşalul venea hotărât să ceară conducerii germane repartizarea unui număr important de forţe pentru a corespunde planului de bătălie cu două ofensive declanşate : una spre Stalingrad şi alta spre Caucaz. atunci maximum din ceea ce spera să reuşească era să facă un meci nul. erau deja făcute. Fuhrerul asigură pe Mareşal imediat că el nu întrevede nici pentru moment. România avea dreptul de ar fi pusă la curent cu „intenţiile Berlinului şi cu demersurile care. ci. nici pentru mai târziu. o soluţie politică. El nu va retrage cuvântul armelor. deci cu numai 10 zile înaintea marii ofensive sovietice de pe Don. încheie Mareşalul argumentaţia.“ El propunea sau înlocuirea trupelor care luptau de trei luni fără încetare în prima linie. Densitatea trupelor române nu permitea efectuarea unei rezistenţe solide. Ceea ce este important deocamdată este de a face faţă 329 . El nu sfătuia în favoarea acestei soluţii şi credea că dacă era vorba de un compromis. Mareşalul replică : „Dacă Germania reuşea să facă faţă forţelor în creştere ale inamicului. poate. Argumenta astfel : „Dacă ruşii nu reuşesc să oprească înaintarea ofensivei. sau să profite de calităţile defensive ale unor sectoare. Generalul Jodl luă cuvântul arătând că în prezent există un dezechilibru de forţe în avantajul Germaniei pe care ea se va strădui să-l păstreze. declanşată asupra Armatei a III-a române. soldaţii să fie eliberaţi şi trimişi pe frontul Atlanticului spre a se concentra asupra Japoniei. acele trupe. prin înaintarea lor. Hitler pretextă că stepa calmucă nu poate constitui o bază de plecare pentru o ofensivă şi îl asigură pe Mareşal că forţe din Caucaz vor fi luate şi aduse la Stalingrad. îngreunânduşi singure înaintarea. dar nu să obţină victoria. pacea separată cu unul dintre adversari sau un compromis pe toată linia ? În acest caz. mai ales când Reichul urma să facă un compromis cu Rusia“. mai ales în stepa calmucă. El găsea insuficiente efectivele angajate.

iar el. Nu aveţi a vă teme de nimica. Hitler concedie pe colaboratorii săi pentru a se întreţine în continuare cu Mareşalul. – Voi repetaţi mereu că poporul german trebuie să fie stăpân pe destinele sale. să fie stăpână pe destinul său. termină Hitler. răspunse Mareşalul. – Raichul v-a garantat frontierele voastre. Promise solemn Mareşalului că îl va invita la o nouă discuţie imediat ce va veni momentul unei noi decizii. între aceşti inamici nu putea să-şi risipească rezervele militare. Convorbirea fu reluată în după-amiaza aceleiaşi zile. În funcţie de ele eu văd războiul şi. îi răspunse Hitler. foarte îndepărtate de bazele lor şi ameninţate să fie tăiate din spate“. Hitler contrariat reveni asupra unei teme pe care o socotise încheiată. Hitler nu mai insistă. cu consimţământul Berlinului. care pusese în mari dificultăţi înaintarea germană. nu părea că se potriveşte cu mentalitatea lui Hitler. El făcu politică înaltă. Hitler pretinse imediat că România. Politica simplă expusă de către Mareşal cum că. Fără să mă îndoiesc de garanţia voastră. de asemenea. am o vedere parţială. ar putea pune pe picior încă 10 divizii şi Bulgaria. aceea că ofensiva lui Timoşenco era ultimul efort al forţelor sovietice. păstra armata sa intactă. „Poate întâlnirea va avea loc chiar la Stalingrad“. din moment ce întrevezi că nu poţi câştiga războiul. Mareşalul aminti de ofensiva lui Timoşenco. cele douăzeci şi cinci de divizii româneşti nu reprezintă decât 10% din totalul forţelor angajate în est. făcând un efort. Mareşalul cu un gest de nervozitate întrerupse pe Hitler. Pentru moment nu trebuia modificat planul campaniei în curs de executat. eu prefer ca România. dar pentru acuma ele formează Armata română întreagă “. El observă că în lume sunt cinci centre de concentrare a energiei: 330 .situaţiilor pe măsură ce luptele se desfăşoară şi va păstra intactă credinţa în victoria finală. Mareşalul având rezervele sale adăugă: „Natural. în mod obligator. „Eu sunt aici numai pentru a studia una dintre aceste situaţii create de război şi mai ales pe aceea a trupelor noastre. trebuie să faci pace. Şi apoi frontierele pe care ni le-aţi garantat nu corespund limitei spaţiale pe care poporul român are dreptul să o revendice.

Este vorba astăzi de unul „eliminator“. În ce diferă el de acela al Germaniei ?. Chiar opoziţia s-a bucurat la reluarea Basarabiei şi nordului Bucovinei.. eu nu am autoritatea morală de a proceda altfel. având ca sâmbure principal Germania. Logic.Poporul român. Sunt conştient de rolul preponderent al Germaniei pe continent. pentru a elimina cea mai mare Putere a continentului : Germania. deci. sau ele ne vor elimina.. în acelaşi timp. Marea Britanie şi Statele Unite n-au făcut nici cel mai mic gest ostil României. mă declar incapabil să mobilizez ţara numai pentru a apăra „noua ordine“ pe 331 . „Dacă această tentativă ar reuşi continentul nostru ar pierde pentru totdeauna forţa care ar face-o capabilă să afirme rolul său de prim-plan din lume. altul. al treilea în centru Europei. – Până ce România îşi va recuceri toate teritoriile ce i-au fost smulse. „Poporul român nu se consideră. Numai naivii cred că aici este vorba de lupta dintre Germania şi Marea Britanie care. Războiul a început cu scoruri limitate. în Marea Britanie..unul în Statele Unite. a aprobat războiul împotriva Uniunii Sovietice. – Spuneaţi azi dimineaţă că scopul războiul vostru este nelimitat. . problematic. Dar campania dusă dincolo de aceste limite pentru ei îşi pierde sensul.. apoi puterea adevărată a Uniunii Sovietice şi. în fond. al Japoniei. dar. Noi suntem acuma în „semifinală“. se grăbi să lămurească Mareşalul. Din fiecare dintre aceste centre ies linii de forţă care se propagă asupra spaţiului înconjurător. pentru a-şi disputa împreună „finala“ competiţiei mondiale. în război decât cu Uniunea Sovietică“. pentru hegemonie pe continent. „azi ele sunt nelimitate“. conflictele se produc acolo unde liniile de forţă sunt mai apropiate unele de latele : Europa ! Lupta ce se duce acum este dusă de Marea Britanie şi Uniunea Sovietică. Sau noi reuşim să eliminăm Statele Unite şi sovietele. dar este un limbaj pe care nu-l înţeleg. continuă Hitler. Toate popoarele ar trebui să se alăture luptei pe care noi o urmărim pentru salvarea Europei. este bătută. Conflictele se produc la întretăierea acestor linii de forţă. Scuzaţi-mă. El caută permanent să slăbească rezistenţa frontului interior. – Pentru ce toleraţi activitatea lui Maniu ? întrerupse Hitler. Vorbeşti azi dimineaţă de un „meci nul“. în fine.

alături de onoarea militară. Trebuie acum să ne concentrăm forţele noastre ca noi să nu îl pierdem pe al nostru“. când forţele germane se aflau la periferia Leningradului..“ Mareşalul urma să se angajeze pe un drum spinos. luptând cu Raichul.. Tot ce va urma de acum încolo va fi pus sub semnul acestei lapidare declaraţii : „Germania a pierdut războiul“ ! Şi această declaraţie a fost făcută cu o săptămână înaintea începutului prăbuşirii frontului german din răsărit. va fi „Golgota“.. victoria cu reîntregirea în vest. Mareşalul declară intimilor săi : „Germania a pierdut războiul. numai nebunii sau oportuniştii din România s-ar alătura Axei. – Totuşi. Prăbuşirea frontului pe Don. dacă eraţi în compania lui Stalin. am putea spera să eliminăm pericolul rusesc. dar pe drumul direct care. replică Hitler. Credeţi-mă. care. la Orel şi Tula. d-voastră înşivă sunteţi acela. atunci când nu se mai întrevedea o ieşire victorioasă din conflict.care Axa vrea s-o instaureze în Europa. dezlegă pe Mareşal de orice obligaţie faţă de marele său aliat. fără succes. care se va produce în scurt timp. iar pentru ţară. ceea ce încercase. în apropierea Moscovei şi în suburbiile Stalingradului. În trenul care îl readucea în patrie. într-o epocă când conflictul cu Uniunea Sovietică nu era încă hotărât ! – Cine vă spune că în acel moment eu nu eram un oportunist ? – Noi îi vom bate pe ruşi până o să-i ia.“ IV 332 . să determine şi pe aliatul său să o facă şi anume: „căutarea unei soluţii politice. care aţi aderat la Pactul tripartit. încheie discuţia Hitler. determinându-l să înceapă. pe cont propriu. prin diplomaţie – drum bătătorit de veacuri de ţările româneşti – ducea la salvgardarea intereselor naţionale. şi dezastrul de la Stalingrad împinseră definitiv şi ireversibil pe Mareşal pe acest drum. pentru el şi pentru ţară. Pentru soldatul român. până la poalele Caucazului ! Iar concluzia ce a urmat : „Trebuie acum ca noi să nu-l pierdem pe al nostru “.

să le dărâme. armata germană va ceda şi se va întâmpla ceva ce el văzuse într-o revelaţie şi într-o viziune a lui. cu sutele de mii. Ca un paradox. şi anume că Asia şi Europa sunt ca nişte talgere ale unui imens cântar. slinos. cu milioanele. iar şenilele tancurilor învârtindu-se săpau o groapă în care tancul cobora. Cerul era mai tot timpul acoperit de nori groşi. S-o creadă ei. Pentru că dacă nemţii vor fi învinşi acum în faţa Stalingradului. să se prăvale cu burţile lor de piatră asupra clădirilor Bucureştiului. cenuşii. Peste Europa plutea o încordare şi o tăcere de mormânt. starea aceea grea de plumb pe care o avea în suflet. plumburii. care-l făcea să se trezească din când în când cutremurat ca de fiorii morţii dintr-un vis din care. încep puhoaiele asiatice să curgă înspre Europa. în care roţile maşinilor se afundau cu osii cu tot. a Leningradului şi a Moscovei. maşinile armatelor alergau şi ele ca nişte furnici. La mii de kilometrii de ţară. soldaţii români luptau alături de nemţi să arunce dincolo de Moscova şi de Stalingrad armata Uniunii Sovietice. care nu se mişcau în nici o parte. salvele de tun şi ale celorlalte arme răsunau şi ele înnebunite. acele perdele de apă care curgeau la nesfârşit din cer. pentru că fără voia noastră ne legasem şi noi soarta de a acestei ţări. şi când talgerul Asiei se ridică în sus. se afunda până la turelă. în cuget. să le facă una cu pământul. ai fi zis că te afli pe fundul unui ocean îngheţat : deasupra Europei până la Urali plutea totuşi o tăcere de mormânt. englezii. şi pentru destinul nostru. negre ca păcura sau galbene. lăptoase. Ştefan Paul simţea tăcerea aceasta ca o igrasie care-i pătrunse adânc în oase. Aşa se va întâmpla şi acum : dacă la Stalingrad ruşii îi vor învinge pe nemţi şi îi vor da peste cap.Toamna anului 1942 avea în ea ceva greu. Lucrul acesta trebuie să se întâmple până la căderea ploilor reci ale toamnei. ce ciudat. înnămolind întinderile ruseşti cu noroaie groase. deşi în spaţiul acesta imens. Ai fi zis că atâta aşteaptă. epuizată. nimeni nu-i va mai putea opri până la Berlin. de la Atlantic până la Urali. nu se trezise niciodată. că ruşii vor împărţii Germania şi Europa cu ei ! Noroc. Momentul acesta din faţa iernii era decisiv pentru destinul Germaniei. deşi intuiţia lui. Şi mai departe până la Oceanul Atlantic. asta îi spunea. se mişcau zăngănind trenuri militare. că 333 . şi desigur.

fără să se atingă nimeni nici măcar de un fir de păr din capul lor. cu un covor de bombe. dar şi pentru că acest act. până la Oceanul Pacific înlemniţi în poziţia în care i-a prins moartea. Să treacă toţi. parcă era anesteziat. asta era în iulie. sau poporului german. spune tu dacă ar fi bine ca un tâmpit ca Fuhrerul să treacă peste ei cu covorul lui de bombe şi să-i adoarmă. În momentul următor gândul din el îşi ridica glasul. examenul se dă la sala numărul 5 (asta ţinuse minte). vânând. utilizând aviaţia. În asemenea momente încerca să şi le reamintească. de ce mă. încerca Ştefan Paul să se încurajeze. pe toate acestea. acei oameni care de veacuri locuiau în taigaua rusească. cine ştie ce proiectile or fi alea ?). că nemţii au arma aia secretă cu care ar putea să-i adoarmă pe ruşi. şi crescându-şi copii din generaţie în generaţie ? Şi totuşi încordarea aceasta îl măcina încetul cu încetul. Primul examen îl dai cu domnul profesor. ce i-au făcut lui. Îşi reamintea cu emoţie modul în care îşi trecuse examenele. al lu’ Parizianu ? Păi spune şi tu dacă e normal ca un nebun. noroc. lui Hitler. dacă ar pleca aşa. spune şi tu dacă tu şi ai tăi ar locui în spaţiul ăsta. nu vezi că eşti tâmpit. „Ştefane.ruşii îi vor bate pe nemţi. În asemenea momente se pomenea cutremurându-se. s-o folosească. tensionată. Cum aşa. laboratorul de fizico- 334 . văzându-şi de treburile lor. culegând bureţi. dobitocule. de la Stalingrad şi Moscova până la Oceanul Pacific. e vorba de Hitler. acest proces de gândire şi memorie. pentru că ştii că un om care se ridică să pună mâna pe întreaga lume. terminând astfel liceul. ei bine. nu-l ţinuse minte. nu mai ştia nici măcar pe ce lume se află. Era obosit. mai mult ca să nu le uite. Ba în sinea lui se mira de ce tâmpitul de Hitler nu folosea arma aia secretă (să credem noi că arma asta secretă este cu aer lichid. îl ajuta să ia cunoştinţă de existenţa lui chinuită. şi omoară milioane de oameni nu este sănătos la cap. milioane şi zeci de milioane de oameni. Cu trei zile înainte de a începe examenele. profesorul Cotigă îl sunase la redacţie. bă. fără măcar un semn. vezi că poimâine încep examenele. lucru care îi făcea bine. scârţ. pentru că în momentul acela se gândea la articolul pe care-l scria. de ce să-i omoare. vinovată. până la Pacific. de la Stalingard încolo. îl făcea să se scufunde în starea aceea de abulie în care se adâncea când era copil. îi intrase oboseala în oase.

şi nici unul dintre ei nu ştiau când treceau în lumea dulce şi tenebroasă a somnului. Pe la opt şi jumătate. Se apucă însă de articol şi uită. în loc să se întoarcă la gazda lui (se întâmpla şi cu fata asta ceva). Ce însemna asta ? Seara. pierdut şi senin. uneori râdeau. Şi închisese. ca să-ţi fixezi lucrurile esenţiale. După masă se retrăgeau în dormitor. se scula şi el. te rog să nu uiţi ! O să fiu şi eu în comisie. Când intra. În prima lună se iubiseră în fiecare noapte. 335 . din acele momente lungi când trupul lui îi străbătea. lăptoase. Nora îl aştepta calmă. deci“ . Îl săruta pe frunte. Te aştept.chimice. Nora îl aştepta cu masa pusă. maşina îl ducea acasă la Nora. uneori friptura era răcită de mult. Este ciudat. şi simţea el acest lucru. Pentru nimic în lume nu s-ar fi întâmplat să întârzie. Schimbau o vorbă. Îi dezvelea trupul gingaş. iar Nora îl moştenea într-adevăr pe tatăl ei care fusese general. surâzătoare. că deşi acum ştia despre el. când tragi de ele să le lungeşti. trupul ei gingaş. Sper că ai parcurs manualul. îi spunea să mai lenevească şi pleca. Dimineaţa Nora se trezea prima pentru că la opt trebuia să fie la Cabinetul Mareşalului. Se întorcea cu mâncarea fragedă şi se aşezau la masă. Se bărbierea. tânăra femeie lua o carte şi citea. Îl îmbrăţişa şi se sărutau. că este de acum gazatar în adevăratul înţeles al cuvântului. de o moliciune care-l uimea de fiecare dată cu prospeţimea şi dulceaţa ei. iar dacă el întârzia. Vă mulţumesc. la gândul că va trebui să meargă la Liceu şi să dea examene îl apucă o stare de emotivitate ridicată. sau ce li se păruse lor mai important că se întâmplase în ziua aceea. suferitor şi plin de o fericire calmă şi nesfârşită. mai discutau despre ceva. apoi se îmbrăca încet. Bine. uneori lucrul acesta se întâmpla şi la unsprezece noaptea. despre un eveniment. deşi lui îi plăcea să deguste clipele acestea de somn. O vedea din stradă. că trebui să-şi ducă mâna la inimă. În acel moment „trăia cu Nora. şi ai să vezi că o să fie bine. Îl ajuta să se dezbrace. domn profesor. Cu asta nu era de glumit. Se cuibărea mică şi sfântă la pieptul lui. “Se pomenise rostind expresia aceasta de mai multe ori. Nora îl cuprindea cu braţele ei frumoase şi catifelate. Deci. Adormeau. eu te rog să te mai uiţi o dată peste el. îi vedea umbra prin perdelele mari. Sper să nu vă fac de râs. apoi îl lăsa singur ca să încălzească mâncarea. se topeau unul în braţele celuilalt. El se cutremura de albăstrimea ochilor ei. Îl emoţiona mai ales chipul transfigurat.

Cravata. era uimitor ce repede se adaptase el condiţiei de soţ. şi o lua înspre redacţie. fără să-şi dea seama se treziseră amândoi împreună şi acum vedea că se înţeleg admirabil. că şi viaţa acestui oraş. până la cel mai mic amănunt. Ceea ce-i era limpede era faptul că aceasta „stare de mulţumire şi confort“ în care se pomenise şi în care trăia (ca şi cum ar fi fost născut în lume asta. Ca o prelungire a tatălui său el avusese concret această senzaţie. Ce căuta el în casa aceasta ? Cine îl adusese aici ? Ce făcuse el ca să ajungă aici ? Să merite ca să ajungă aici ? Asta era altceva. El le găsea pe speteaza scaunului aşezate frumos. Şi iată că acum simţea. şi prin satul în care îl înjurau toţi. de unde fusese adus în scutece. Avea dreptate pe mă-sa. curată şi ea şi aranjată ca o farmacie. După care lua micul dejun. Ca şi cum Nora ar fi fost soţie lui (o soţie ireproşabilă. Brusc.a acestei „lumi“ în care se află acum. altădată acoperit de păduri imense. numai că stăteau puţin împreună). trăia limpede acest sentiment. costumul. Cetatea. Avea dreptate Spurcaciu să spună că fiii de ţărani asediază lumea citadină. Nu avea nici o intuiţie. În timpul acesta tineri mor în tranşeele din faţa Stalingradului. pe care le găsea în bucătăria. Ce se întâmplase cu el ? Devenise uimitor de repede „burghez“. Se uită în jur. în Bărăganul. tresări. deşi el nu le făcuse nimic. Într-una din dimineţi avusese o senzaţie ciudată : parcă se găsea în lumea aceasta şi parcă se găsea în altă lume. cămaşa. Nu putea să spună nimic. era un dobitoc !) era o 336 . că el se află în lumea aceasta ţi în ţara aceasta prin trecere. că vine de acolo. închidea casa punând cheia sub preş. Şi se instalează în ea mai adaptaţi ca în lumea din care vin.. Apoi brusc simţi cu toată plenitudinea acel sentiment (pe care îl mai avusese şi la care meditase). şi lumea următoare în care va ajunge. Sentimentul venea de acolo că tatăl lui se născuse la Paris. N-avea dreptate. unde erau instinctele lui ? Unde era lumea aceea pe care o purta în sufletul lui ? Nu ştia. şi cafeaua. După ce îşi bea cafeaua. a acestei Capitale care se întindea ca o plăcintă în Câmpia Dunării. totul. . îi erau pregătite de Nora. Venind la Bucureşti el trecuse din lumea satului în lumea oraşului. se căsătoriseră .. Bine. Nimic nu făcuse. este tot în trecere. Oricum. care va fi ? Ridică din umeri. el este numai în trecere.

Ştefane. Nici n-a intra bine în camera lui. ca o putere neobişnuită. şi el simţi că privirea aceea îl topeşte. Am uitat complet de mine. cu ochii ei măriţi. de faptul că „legal“ (pronunţase cuvântul acesta într-un mod ciudat) sunt căsătorită cu altul. 337 . – S-a făcut. înfricoşătoare. formaţia lui de ţăran intelectual.stare „nefirească“ pentru el. iar chipul îi era cu adevărat iluminat de o lumină sacră care venea din interior. A văzut-o în prag. îi spuse Nora. care rămăsese pe gânduri. să-l mai suplinească el. abia acum realiza că acest ceva este foarte grav. Vezi şi tu doar cât de ocupat sunt şi că abia mă ţin să nu cad pe picioare. Care trăieşte intens. era aproape de nerecunoscut. murmurase ea. nasul ei subţire şi avântat de grecoaică era acum şi mai subţire. îşi dă nişte examene. îl desfiinţează. Când s-a întors la gazda lui. – Ei. nu putea. încercă el s-o încurajeze. simţi o eliberare uşoară. Luki mă întrebă dacă ţi-au mai scăzut fumurile şi dacă ţi s-a mai tocit nasul ? Ştefan Paul îl privi pe Niki uimit. Ochii i se duseseră în fundul capului. şi parcă aş fi fost cu tine de la începutul lumii. ca nişte gheţare sau lacuri de minte. doar nu plec la Polul Nord. În momentul când îşi exprimă acest gând. şi acum avea nevoie să rămână cu el însuşi. Tâmplele i se alungiseră. că Zizi l-a şi simţit. Slăbise. (Niki nu ştia de relaţia lui cu Nora). Este uimitor. Au rămas o clipă amândoi înlemniţi. – Spune-i ei. Noroc că venise telefonul profesorului Traian Cotigă cu examenele. Îi spuse Norei că trebuie să dea nişte examene. Pentru că simţea nevoia imperioasă să se regăsească pe el. Niki. o stare care-i săpa pe dedesupt baza lui culturală. De o lună suntem împreună. Se întâmplase ceva cu el. Nora făcuse nişte ochi mari şi trişti : adică ce vorbeşte el acolo ? – Nu poţi să stai aici şi să înveţi ? Nu te deranjează nimeni. bătrâne. de cum a intrat pe uşă a simţit că în camerele acelea este un suflet care arde. El nu vede cât de ocupat şi de hărţui este ? – Nu înţeleg. – Bine. o stare „oarecum imorală“. Nora îl privi în faţă. şi pentru un timp avea să se mute la gazda lui. – Nu. ce-mi spui mie. La redacţie a vorbit cu Niki.

Nebuna aceasta te pomeneşti că în timpul acesta a pictat o expoziţie întreagă. ce am mai tremurat pentru tine. nefiresc în această poziţie. Când a ajuns în dreptul lui. ai scris nişte articole acolo şi te-ai mulţumit să trăieşti ca un belfer în casa femeii ăleia. O parte din tablouri. – Ştefane ! A rămas un moment mai lung cu capul plecat la pieptul lui. Şi în acel moment sufletul lui era ars de curiozitatea. nu-i aşa ? Bine că te-ai întors. i s-a lăsat la piept. Zizi ? 338 . Doamne. Tu ce-ai făcut în săptămânile acestea ? Mai nimic. Parcă s-ar fi aflat în mijlocul unui „codru-înflorit“. Se simţi stingherit. Când pătrunseră în sufragerie se opri în loc. parcă tablourile tale îmi ard retina. de setea. – O. Se gândi fascinat la ceea ce pictase ea. a unei câmpii antice. ea a pictat cu gândul la tine. Când leai pictat pe astea toate. arsă. –Te-au trimis pe front.– Zizi !. Doamne ! se trezi parcă dintr-un vis Zizi Fotiade. erau rezemate de podea şi de perete. Parcă ar fi fost un peisaj-simfonie. obosită. Apoi gândul din el : de ce îi zice nebună ! Nu vezi că eşti dobitoc ? Fata asta te iubeşte. Hai. Într-un târziu Ştefan se desprinse uşor din îmbrăţişarea tinerei femei. un covor misterios de semne care veneau înspre tine. Ştefan Paul rămase un moment cu mâinile în aer. apoi şi-a înălţat privirea. Cum nu. ce s-a întâmplat ? Zizi Fotiade a devenit parcă şi mai albă. Ştefane. A înaintat totuşi spre el. – Zizi. – Dumnezeule ! se pomeni tânărul Ziarist de la Ziua exclamând. Ştefan Paul se opri în loc cu mâna la inimă. creându-ţi o emoţie estetică puternică. Şi ca să nu-mi fie frică. de dorinţa de a vedea tablourile în care culorile puse de mâna ei pe pânză răspândeau un cântec nesfârşit de bucurie şi de disperare. vreau să văd ce-ai pictat. îmi ard meningele. şi în timpul ăsta. intensă. astfel că după un timp îşi lăsă palmele pe umerii ei. A părut să se clatine. de femeie nedormită. Întreaga suprafaţă a pereţilor sufrageriei era acoperită de tablouri. am pictat. Ştefane. Stătură aşa un timp îndelungat îmbrăţişaţi. pentru că nu încăpuseră pe pereţi. cât timp tu ai stat la alta. a unei lumi fererice şi nebune. O urmă. Nu ştiu ce am.

Bine. Câte să fie. sări gândul din el asupra lui). şi unde văzuse tablourile. cerând îndurare. Dintr-o dată se simţi obosit. Era şi aceasta acoperită de tablouri. – Bravo. deşteptule ?. Zizi. în mijlocul unui codru vast de culori. O urmă totalmente zăpăcit. Cum ce trebuie să facă ? Nu îşi dădea seama că se afla în faţa unui fenomen artistic ? Trebuie so ajute. uimit. Se aplecă şi îi sărută mâna. apoi se scuză că trebuie să scrie un articol (minţea. – M-aş bucura să-ţi placă foarte mult. trei sute ? îi trecu lui Ştefan Paul ideea aceasta prin cap. Aşadar. atât cât îmi spune mie sufletul. Faptul că trebuia să dea examenele acestea îl scoase parcă dintr-o apatie. Tot holul era acoperit de asemenea de tablouri. Nu ţi-am spus. descurcăreţ. Ştefan. ca şi cum s-ar fi topit. ca şi cum i s-ar fi pus o pâclă pe ochi. cu poftă de muncă. Ştefane. fără să le mai poată opri cineva. O luă înainte să-i arate şi celelalte tablouri. asta trebuie s-o facă. şi care era aproape cât sufrageria de mare. Într-adevăr erau alte tablouri. Acum să vedem ce facem mai departe. bă. o auzi murmurând. Intrară într-o altă cameră. Ştefan Paul rămase un timp încurcat. Zizi Fotiade rămase în loc ca şi cum ar fi fost o umbră. La slujbă mergea la 339 . cred că ai făcut un lucru extraordinar şi că eşti o mare pictoriţă. Vag ştia ce trebuie să facă. în care el nu mai fusese niciodată. Privirea tinerei femei se estompase. şi că aceste culori au început demult să cânte. Îi mai sărută încă o dată mâna.– Am mai pictat. privirile lui fură captate de ochii ei blânzi. O mai felicită încă o dată. – Hai şi în camera aceasta. sunt altele. – Vino. că se află în faţa unei jelanii fericite. Pentru tine le-am pictat. ca şi cum s-ar fi aflat în transă. chemându-l cu mâna. hai vino ! insistă ea. am pictat mult în timpul ăsta. Deveni dintr-o dată vioi. şi că în săptămânile următoare o să facă ceva pentru ea. peste o sută. În cele două camere în care mai intrase. ca şi cum ar fi fost un apus care moare. nu mai intrară. de ce minţi. să ardă. Când se întoarse spre ea. Şi tot el îşi răspunse. într-un timp uimitor de scurt femeia aceasta pictase două sau trei sute de tablouri. pictam şi mă rugam pentru tine să te întorci sănătos. şi el acum ce trebuie să facă ? se ridică gândul acela în el. dar tot aceeaşi impresie i-o creau.

la Fizică şi Chimie. Examenul acesta se petrecu într-un mod aparte faţă de celelalte. însă articolul prin toată problematica sa. Din modul în care se purtau ceilalţi profesori şi din felul cum se purtau aceştia cu el. îşi dădu seama că este un om sever şi respectat. dădea o privire de ansamblu peste articole. unde o întâlnea sau nu pe Nora (în locul ei dând de ofiţerul cu coşuri pe faţă). nu făceau nimic şi nu aveau răspundere. pe care îl dădu cu domnul profesor Ieremia Tocilescu (trebuie să fie vreo rudă a marelui arheolog. ei care stăteau la căldurică. acesta era adevărul. şi asta întrunul din cele mai grele momente ale istoriei. oamenilor politici să mârâie şi să latre la Mareşal. La examenul de Limbă şi Literatură română profesorul Ieremia Tocilescu îşi aduse aminte de un articol al său semnat cu câteva săptămâni în urmă. Cele două examene. Este adevărat că acel articol fusese inspirat de păţania tânărului poet Virgil Ierunca (dar oare şi el făcuse la fel când i se cenzuraseră articolele trimise de pe front ? Altfel spus. şi care într-adevăr stârnise oarecare vâlvă în lumea presei. Ce spunea el în acel moment în esenţă ? Că sunt anumite momente decisive în istoria 340 . sau pe materialele care sosiseră. pe când Mareşalul luase asupra sa Întregul Destin al neamului său. prin argumentele pe care le aducea în discuţie. având însă o „bază“ foarte bună la aceste materii îi fusese uşor să înveţe materia nouă. îşi făcea o viziune asupra numărului de mâine al Zilei. Le convenea lor.zece fără un sfert ca să meargă la Preşedinţia consiliului de miniştri după materialele de presă. şi cu asta se „închidea“ în biroul lui ca să se uite peste manuale. ca Director al Liceului. îi apăruse în memorie cu atâta acuitate încât ai fi zis că lecţiile acestea le citise şi le învăţase ieri. pe care le dăduse cu acelaşi profesor. la aceste obiecte. Trebuie spus că domnul profesor Traian Cotigă fusese prezent. nu se revoltase şi el ?). le luase mulţumitor. îi viza mai ales pe oamenii politici. Acum bineînţeles erau şi lecţii noi. pentru că nu aveau nici o răspundere. îşi spuse în gând). în toate comisiile. dar şi pe ceilalţi de teapa aceasta. peste ştirile primite. care mârâiau ca nişte dulăi din ăia cărora li se luase osul. discuta cu Niki plasarea celorlalte materiale care nu erau rubrici. Tot ce învăţase la Liceu la Pălămida. apoi venea la redacţie. Al treilea examen fu la Limba şi Literatura română.

între cei doi profesori examinatori) se mişca într-o parte şi alta. sau în momentul bătăliei decisive a lui Ştefan cel Mare de la Polul Înalt. stătea în centru. popoarele. sau în momentul bătăliei lui Mihai Viteazul de la Călugăreni. fiind o prostie curată lucrul acesta. mai ales că el prevestea în subtext dezastrul care avea să se întâmple nu peste mult timp. Nu. Ieremia Tocilescu.popoarelor (decisive în sensul că în funcţie de felul cum se poartă ele. sau de „centru“. şi chiar dacă nu-i numise pe numele lor adevărat pe cei care mârâiau la Mareşal. oameni care ar fi îndemnat la altceva decât la lupta preconizată de dormitor. fericit că se poate lăuda cu consăteanul său. Pe mulţi acest articol îi impresionase. ne sunt superiori. o dată ce noi. Să ne transpunem în momentul şi în atmosfera bătăliei de la Călugăreni. se vede. o dată ce ei. în 1330. îl urmase. Domnul profesor Traian Cotigă. Să ne imaginăm că suntem în momentul bătăliei de la Rovine. când Basarab I l-a învins pe îngâmfatul rege Carol Robert de Anjou. ca popor. Articolul mai era în acelaşi timp şi un avertisment rostit fără nici o fereală. fiind impresionat de articolul lui. turcii. şi să ne imaginăm că ar fi existat oameni care ar fi cârtit. dramatic. prietenească. degetul fusese pus pe rană cu atâta limpezime şi tărie încât pe mulţi îi şocase acest gest. Că ar fi „existat oameni de stânga şi de dreapta. eram demult dispăruţi. Şi iată că acest profesor. care era în Comisie (la catedră. şi la Rovine. care ar fi îndemnat să nu acceptăm să ne batem cu turcii. direct. În acele momente decisive din istoria neamului nostru toată suflarea Ţării Române sau a Moldovei îl ascultase pe conducător. Şi atât. îi cutremurase. pentru că la Podul Înalt sau la Călugăreni n-ar mai fi avut turcii pe cine să învingă. Era pe chipul său 341 . Profesorul Tocilescu îl invitase pur şi simplu la o discuţie. Departe de el de a-l examina ca pe orice elev. care a ajuns gazetar influent. o dată ce avea pentru el un ton cald şi respectuos. Acel articol fusese scris cu un stil alert şi plastic. Ce s-ar fi realizat în cazul acesta ? Ce să se realizeze ? Nimic ! Ne-ar fi învins duşmanii noştri şi la Posada. când întreg poporul trebuie să-l urmeze şi să-l asculte (chiar orbeşte) pe Conducătorul pe care şi l-au ales sau care le-a fost dat de pronia cerească. îl ţinuse minte şi acum la examen îi vorbea cu un respect deosebit. că unii ar fi tras cea şi alţii hăis. în acele momente pot învinge sau pot pieri). sub Mircea.

e un nepot de-al meu. ce dracului !“ În momentul acela în loc să se simtă prost. s-a deschis uşa şi Traian Cotigă l-a invitat înăuntru. Fă-o pentru mine. 342 . În timp ce aştepta la uşă (ceilalţi elevi plecaseră demult) l-a auzit pe domnul Cotigă rugându-l pe profesorul de matematică :„Dacă te-am rugat eu. ţi-am spus doar. sau măcar o stare apropiată. Eu i-am explicat domnului profesor că tu eşti un băiat dotat. Domnul Traian Cotigă era şi el trist. în particular cu dânsul. Adevărul era că matematicii nu-i acordase nici cea mai mică atenţie. unde. Mai ales că examenele au venit unul după altul. i-a mulţumit. A fost foarte ocupat. Bineînţeles. l-a notat cu zece (cu felicitări). ai putea şi tu să treci peste asta. Profesorul Tocilescu a fost deosebit de încântat. şi nici la oral nu ai mers prea bine. Măcar o dată în viaţă. Astfel că după trei săptămâni s-a văzut cu Liceul terminat. Examenele celelalte au fost luate uşor. La acest obiect din păcate nu teai pregătit atât de bine. După ce s-au mai ciorovăit un timp cei doi. Aici domnul profesor Traian Cotigă oftase sincer. i-au venit în minte idei profunde (unde le avusese oare până atunci în minte ? că nu-i veneau din senin). fără nici un ban. pe înfundate însă.o linişte şi o bucurie ciudate. Ionele. cel mai plăcut dintre toate. normal era să trăiască sentimentul de ruşine. Ştefan şi-a dat capul pe spate şi a început să râdă. Domnul Cotigă i-a spus însă să rămână la urmă. Vei merge acasă la dumnealui sâmbăta şi duminica pentru a te pune la punct cu materia“. în mod normal trebuia să piardă acest examen. nu s-a mai descurcat la fel. Ce era să facă ? a acceptat. astfel că ai o lucrare slabă. dar ocupat cu slujba nu ai avut timp să înveţi suficient. Atât la lucrarea scrisă cât şi la oral. – Dragă Ştefane. Ce mai. ce oameni inteligenţi se nasc în comuna din care vin eu. ca şi cum nu s-ar fi putut abţine să le spună celor de faţă că: „uitaţi-vă. domnilor. Următorul examen a fost la matematică. dumnealui te roagă ca să te pregăteşti. înclinaţia lui deosebită este către literatură. din păcate. pe care a simţit o plăcere deosebită să le argumenteze. Însă ca să fie şi dânsul cu conştiinţa împăcată. Siliştea Gumeşti !“. Aşa a făcut. şi aşa s-a terminat examenul acesta. Discuţia a fost frumoasă. i-a spus el cam amărât. Ţinând cont şi de rugăminţile mele domnul profesor este de acord ca să te treacă.

ne dăm un loc de întâlnire. Cum să ne întâlnim ? – Foarte simplu. domnule Comarnescu. în Cişmigiu. ca şi cum ar fi spus : „te-am rugat să nu-mi aduci aşa ceva. Eu vă dau adresa. În ziua în care a dat examenul la Matematici s-a întâlnit în Cişmigiu cu domnul Petru Comarnescu. şi o anunţă pe Zizi Fotiade că a venit cu un critic de artă) în apartamentul gazdei sale. acesta văzând ce uşor prinde elevul său l-a invitat să mai vină. sau mai bine vă dau numărul meu de telefon de acasă (ceea ce şi făcu. domnule Paul.după ce a luat lecţii acasă de la profesorul de matematică. însă cred că am descoperit o mare plasticiană. La sfârşit. Petru Comarnescu ţinând cronica plastică la Ziua. Aş vrea să vă spuneţi şi dumneavoastră părerea. Criticul trecu apoi în camera cealaltă. a avut loc următoarea discuţie între ei : – Bună ziua. – De acord. şi din acel moment a început să se gândească numai la obsesiile lui. acesta rămase uimit. scriindu-l pe o bucată din carnetul lui de reporter). Se cunoşteau. spusese criticul. i-a mulţumit. Despre ce e vorba? – S-ar putea să fie o chestie subiectivă. Acolo. acum trebuie să-l primesc ca să nu te pun într-o situaţie proastă faţă de el“. 343 . E o femeie interiorizată. îi întinsese criticul plastic mâna. Zizi Fotiade îi aruncă o privire înciudată. domnule Paul. În holul Palatului Zilei. luându-se după tablouri. dumneavoastră mă sunaţi. îi zâmbi criticul. Îşi ţinea buzele ţuguiate. Petru Comarnescu făcu însă abstracţie şi de el şi de gazdă. Îşi luaseră la revedere şi lucrurile se petrecuseră aşa cum stabiliseră. nu iese din casă cu săptămânile. – Perfect. Şi dacă într-adevăr ne găsim în faţa unui talent. am şi găsit locul în care să-i deschidem expoziţia. poate îndrăgeşte metematicile. – Multă sănătate. discutaseră de mai multe ori când avuseseră timp. care sunt ştiinţa viitorului. bine că vă văd. Când Ştefan Paul intră cu Petru Comarnescu (după ce bătu la uşă. Mă scoateţi dintr-o încurcătură. iar privirea îi era lipită de tablouri ca acul unui aparat sensibil care caută ceva. Ştefan a îngăimat ceva ca să nu-l jicnească pe severul şi bunul dascăl. şi vă conduc eu la adresa respectivă.

După ce-şi luase la revedere încă o dată de la critic (care plecase cu expresia aceea de uluială şi de mirare pe chip) Ştefan se întorsese în casă. lasă-mă să-ţi fac măcar atâta bine. Nici nu-ţi dai seama câtă nevoie avem noi. 344 . fră să-şi exteriorizeze fericirea imensă care-l cuprinsese. – Ştiai că te iubesc foarte mult. Aşadar. Pentru mine este foarte important. Petru Comarnescu apăru cu blocnotesul în mână. cu acea expresie de fericire şi uimire pe chip. – Dumneavoastră sunteţi pictoriţa ? se miră el. Ştefan Paul în momentul acela simţise că se prăbuşeşte casa pe el. ce s-a întâmplat ? Tânăra femeie părea obosită şi îmbătrânită. Atunci vom face şi cronica. Îi mulţumise şi-i spusese că atunci când va fi organizată expoziţia va fi rugat să vorbească.– Sunt supărată pe tine. cu o tristeţe imensă pe chip. el inspirase acestei femei o iubire profundă şi teribilă. Îşi notase un mare număr de tablouri. absent. Casa aceasta este ca un sanctuar al dragostei. Apoi către Ştefan . – Măcar o jumătate de an să fi rămas secretul nostru. Ne găsim într-adevăr în faţa unui talent neobişnuit. şedea în fotoliu cu privirea absentă. îi spuse tânăra femeie realmente nefericită. Că am ars în timp ce pictam. obosit şi totuşi fericit. îşi luase la revedere. care arsese în ea ca un foc imens. îi şopti ea când se găsiră aproape. Ştefan Paul îl condusese. Apoi din nou către tânărul ziarist. artiştii. Când veţi organiza expoziţia. Creaţia pentru dumneavoastră este o ardere intensă. Ştefane. şi se îndreptase către ieşire. – Zizi. Domnul Petru Comarnescu se înclinase. sunt primul care vreau să vorbesc. aveţi grijă să nu vă epuizaţi. sanctuarul nostru. Nici un străin nu avea voie să intre în acest sanctuar. ca şi cum s-ar fi întâmplat o mare nenorocire. doamnă. – Zizi. de ajutorul şi de dragostea semenilor noştri ! Chipul tinerei femei. Ştefane. pictam şi mă gândeam la tine. Părea deconcertat. slăbit de nopţile de nesomn. Uneori un artist are nevoie să fie împins de la spate pentru a fi lansat. acest foc transformându-se apoi în creaţie. rămase trist. O găsi pe Zizi (ea fusese cea care îl rugase să-i vorbească la singular) în sufragerie.

îi făcea bine. fantele ! În minte văzu un cavaler de o frumuseţe uimitoare. Îi făcea bine să stea aşa în pat cu mâinile sub cap. deşi nu l-am cunoscut niciodată. Îi aducea aminte de copilărie : la fel stătea şi în nopţile de vară când dormea cu taică-su în tindă. cu gândurile care i se derulau liniştite şi împăcate în cap. înclinaţia mea către literatură să le moştenesc de la el ! Afară se întunecase. Acesta îl privea cu un fel de milă. ea. Dar cum să se salveze ? prin ce se poate slava un om ? Hm ! Întrebări care. – Mi-e teamă să nu-mi pierd minţile. dureros şi tulbure punea stăpânire pe el. picta. Îşi simţea sufletul greu. A mai rămas aşa un timp cu gândurile lui. Ştefane. În clipa aceea auzi aceste cuvinte răsunând în el : dar eu prin ce mă pot salva ? Brusc se trezi la realitate. Culmea ar fi ca talentul meu de gazetar.. cu Nora. Liniştea casei se auzea acum imensă ca şi cum s-ar fi aflat amândoi într-o catedrală imensă. Hm ! Gândul i se aprinse ca o luminiţă în minte : la fel dormise şi bunicul lui dinspre tată ? Parizianul. Statul acesta aşa. Va trebui să merg cât mai repede acasă şi să o întreb pe Bâta. – Iartă-mă. O lăsă singură acolo. şi ca să nu înnebunească. Se întoarse în camera lui şi se apucă să citească. Nu cumva. În minte i se deschidea un luminiş. Şi iată pictase o casă întreagă de tablouri. Îi luă mâna şi i-o sărută cu un respect nesfârşit. La fel dormiseră moşii şi strămoşii lui. Simţi că i se înnegurează vederea. Tu poţi să te salvezi prin creaţie. O ureche îi ţiuia dureros.În timp ce el era cu cealaltă. Aşa nu mai putea merge : simţea nevoia să se salveze. Zizi. cine este acest bunic al meu pe care nu l-am cunoscut ? Şi care mă obsedează cu atât mai mult cu cât nu l-am cunoscut. Şedea pe pat întins pe spate. sute de tablouri. îl găseau nepregătit. – Bine că ai pictura. Un sentiment profund. Îmi e frică.. Se aşeză jos la picioarele ei. cu mâinile sub cap. ca un hău în care se putea scufunda la nesfârşit. acum l-am visat ? Inima îi tremura ca o frunză subţire. poziţia aceasta. pe mine mă obsedează demult acest bunic al meu. şoptiră buzele uscate ale femeii. Exact ! tresări Ştefan Paul. Brusc ideea că trebuie să se salveze căpătă în fiinţa lui proporţii extraordinare. nu putea să închidă ochii. Zizi. Zizi. Se ridică şi se 345 . iată. se gândea la el.

Lumina care îi aurea. Era goală. Nici nu-şi dădu seama când aţipi. Acum stătea lângă patul lui. care venea înspre el) care-i făcea bine. Se frecă la ochi cu amândouă palmele. – Zizi. te îmbolnăvesc. o făcea neobişnuit de frumoasă.. Afară era o noapte cu lună din acelea care te vrăjesc. Ştefane. Deschise ochii. poleite de lumina lunii care cădea pe ele. albe. dar nu mai simţit. Înseamnă că este prea obosit. Lumina lunii aducea parcă în cameră pustietatea câmpiilor. cu mâinile sub cap. Iar eu te-am vegheat. tu eşti. Se mai frecă încă o dată la ochi.dezbrăcă. Ea era. venise numai cu un cearşaf cu care îşi înconjurase coapsele. strigă el ! Ce e cu tine ? Îi vedea acum umerii goi. continuă şoapta murmurată. văzuse probabil uluiala pe chipul lui. tânguioasă a femeii. Prezenţa aceea pe care o simţise cu sufletul îl atrăgea. ca şi cum ai fi zis că vrea să se aşeze în genunchi. ca să se trezească şi mai bine. Sau îl veghea. Ştefane ! Era o jale profundă în felul tânguios în care femeia prelungea vocalele. Visa ? Vis trebuie să fie acesta. La un moment dat simţi o prezenţă (era ca un fel de suflare luminoasă şi caldă. Lumina lăptoasă a lunii pătrundea prin perdelele înalte şi grele umplând odaia de vrajă. surmenat. Dacă n-o să mă iubeşti. o frumuseţe de strigoi. îi iriza chipul.. primeşte-mă lângă tine şi iubeşte-mă. Nu mai aşteptă să fie invitată. Ce s-a întâmplat ? – Te iubesc. înţelesese că el este incapabil în acel moment să spună ceva. a întinderilor nesfârşite peste care se revărsa lumina nebună a lunii ca peste o altă lume. astfel că se ridică într-un cot şi se uită la ea. arsă de patima ei de creaţie. pe care o lăsase tristă. şopti dureros cea care în acel moment stătea lângă patul lui ca o stafie. Tăcu. nepământeană. Rămase la început înlemnit : prezenţa nu era altcineva decât Zizi. 346 . apoi se întinse la loc. şi braţele goale. o să mor. îl privea cu un fel de uimire şi de milă. gazda lui. – Ştefane. se aplecă înspre el. şi se ridică în genunchi. apoi se strecură în pat. – Zizi. Am venit de mai multe ori la capul tău.

dacă nu cumva toată viaţa noastră nu este un hop !. sunt şi eu un om pe lumea asta. şi venirea lui în acest sat fusese o „cădere în lume“. dacă viaţa lui este un hop. iubeşte-mă ! auzi şoapta tinerei femei. Te iubesc şi. care. reuşise. Nu era gingaş ca al celorlalte (cel puţin ideea aceasta i se aprinse lui în acel moment în ceaţa conştiinţei). O să te ajut să treci de hepul ăsta. parcă ar fi fost un foc. – Nu-ţi fie teamă. şi o să mă ai toată viaţa pe conştiinţă. gemu tânăra femeie. Se pomenise pur şi simplu vorbind. şi-mi eşti dragă. lasă-mă să te mângâi şi să te ţin în braţe ca pe o soră. în care îl înjurau toţi.– Să nu mă . Trupul tinerei femei ardea nefiresc de tare. simţea numai nevoia că trebuie să facă lucrul acesta. – Nu-ţi fie teamă. am un suflet bun. ca pe o vină adâncă şi ca o presiune extraordinară care se exercita asupra sufletului său. Şi din câte îmi dau seama. În momentul acesta îi veni în cap ideea că şi el trece printr-un hop din care nu ştie cum să iasă. Se gândi îngrozit la Nora. care tremura şi ardea. Numai aşa te pot ajuta. eu am venit pe lume ca să sufăr şi să aduc dragoste. ardea pur şi simplu. ca şi cum ar fi fost îngheţată şi el o lua la piept s-o încălzească. iată. şi el îl lua la pieptul lui să-l ocrotească. să se ridice puţin mai sus în această lume a oraşului. Şi căzând el „în lumea satului“ ca într-o capcană. imperios. o să-mi pun capăt zilelor. Dar omenirea. La un moment îşi dădu seama că tremura şi el. 347 . Căldura pe care o răspândea trupul ei începea să-l pătrundă. Nu-şi dădea seama de ce face aşa. venind de la Paris. Ştefan se culcă luând-o în braţe. el simţea profund. Îi era milă de trupul acesta sărman. nu era moale. Se pomenise strângând-o la pieptul lui. De fapt altcineva vorbise din el. Toţi trecem printr-un hop. Ştefane. de valoare. Zizi. acest lucru. – Ştefane. draga mea ! Nu mai tremura. (l se pomenise în satul Siliştea Gumeşti. ca şi cum ar fi fost al unei orfane. trebuie să fi fost un om de neam mare. dar şi din această lume va trebui să se salveze. oare nu trece printr-un hop din care ştie cum va ieşi ? Atunci. ca urmaş al acelui Parizian. De unde ? El căzuse în această lume mizeră. nu-i aşa. O să mor. Bine. îşi auzi el glasul topit. ce face. gemu el. El doar trăia cu Nora. le înşeală pe toate ? – Zizi.

ca de pe altă lume. Îi vedea umerii rotunzi şi linia arcuită dulce a sânilor care stăteau aplecaţi ca nişte turle mici. În momentul următor îşi simţi trupul pe dinăuntru. pierdut. o auzi murmurând. a unei fetiţe dormind fericită. într-un mod dureros. învăluindu-l dulce cu focul şi mireasma aceea căreia ştia că nu i se va putea opune. îi trecu prin cap ideea aceasta. 348 . Din când în când o privea să vadă dacă nu s-a trezit. Dimineaţa când deschise ochii o văzu mică şi ghemuită în braţele lui. Era sălbatic şi în acelaşi timp divin de frumoasă (în asemenea momente când Dumnezeu vrea să te piardă îţi ia întâi minţile.Zizi începuse să-i descheie pijamaua. Devenise femeie azi-noapte în braţele lui. De fapt era el însuşi uimit. O durea acum. Vorbea ca în transă. de bărbat. Se gândi că Zizi fusese fată mare. Îl sărutase pe obraz. Ţipătul scurt ca sunetul pe care-l scoate o pasăre de baltă îi răsună în ureche plin de suferinţă şi de bucurie. şi faptul se produsese într-un chip normal. Un picior descoperit lăsa să se vadă linia coapsei alungită dulce. Era trecut de nouă şi jumătate. deasupra gurii sau a pieptului său. Bucuria şi patima îi inundă toată fiinţa şi el simţi că iubeşte acel trup. V N-o trezi. Mişcările feline şi pătimaşe ale femeii îl chemară trăgându-l peste ea. aşa că se grăbi să se îmbrace. ca şi cum ar fi fost o fetiţă. apoi peste un timp îl simţi deschizânduse ca o corolă roşie. îndepărtat. îl săruta pe pieptul lui uşor păros. Trupul ei de fecioară se despică asemenea unei magme fierbinţi. Zizi îl dezbrăcase şi acum stătea aplecată deasupra lui. Era uimitor cum o femeie care i se păruse sobră şi acră la început poate să se metamorfozeze într-un artist care arde ca o flacără. dacă nu mă iubeşti. Alături lângă arcul dulce al coapsei văzu cei câţiva stropi de sânge. diafane. – Voi muri. că l-ar lua în stăpânire să-l facă al lui pentru totdeauna. Ştefane. Acum îi săruta umerii. eu nu sunt vinovat cu nimic !). ca să ia apoi această expresie. Dormise ghemuită la pieptul lui şi acum avea chipul senin şi fericit. Fie ce-o fi.

Cei cu care se întâlnise se strânseseră într-un fel de cerc în jurul lui. care a garantat pentru viaţa ta. N-avea de gând să-şi pună mintea cu el. Domnul Virgil Ierunca şi domnişoara Monica Lovinescu. îşi spus în gând ? Pe Calea Victoriei. care în ochii lui suferise o transformare uimitoare. către tine veneam. Erau veseli. începu Titus Diaconescu. părea şi mai mic şi mai amărât. se miră şi Miron Radu Paraschivescu. Niciodată în viaţa lui nu văzuse un chip mai senin şi mai fericit. Aşa-i trebuie. sau cel puţin că-i pare rău. De atâta timp n-o mai văzuse. Niki venea târziu. Se lăsă un moment lung şi stânjenitor de tăcere. Să-l întrebe ce mai face Luki. şi domnul Ştefan Paul. Se vedea că sunt împreună. 349 . – Păi să vă fac cunoştinţă. La slujbă redacţiile erau aproape goale. că-i faci pe oameni. Cu nasul lui coroiat. el e ! îl auzi pe Titus Diaconescu strigând şi arătând înspre el. Ştia că fierbe în ea. oprindu-se în loc. Lipsea Broscanu. pe semenii tăi (în cazul lui era vorba de femei) fericiţi ? Ieşi fără să trântească uşa tocmai ca să n-o trezească. Virgile. Mareşalul mi-a spus că şi fără rugămintea mea îl elibera. Înaintea lor mergea o pereche de tineri. – Domnule. Eu nu sunt însă obişnuit să beau înainte de a începe slujba. Ierunca. Ce-ar fi să dau o raită pe la Capşa. cu cine se întâlni ? Cu Titus Diaconescu. Şi totuşi dacă suferă ? Hm ! De ce s-o fi întâmplat să apară în viaţa lui această Zizi Fotiade ? Era ca şi cum Destinul i le băga pe gât. Tânărul care o ţinea pe fată de braţ îl privea încruntat. – Uite-l. deşi acum ar fi vrut să-l întâlnească să discute cu el. el fusese de o mediocritate care îl făcea să se simtă prost. îl mai privi încă o dată. a fost salvat. – Extraordinar. tocmai ieşiseră de la Capşa.Hm ! Aşa i-o fi lui scris. în haina aceea şifonată. Veneam să te luăm la băut. Să le facă fericite. Prietenul nostru. viitoarea lui soţie. Şi să-ţi spun ceva. semănând teribil de mult cu chipul unui copil. înainte de a închide uşa după el. cu Miron Radu Paraschivescu şi cu Geo Dumitrescu. De altfel ce este rău în asta. dragul meu. Şi totuşi în faţa acestei femei. ca acesta pe care. – Aha ! făcu Ştefan Paul. vorbi Titus Diaconescu. Perechea se oprise în loc neînţelegând nimic. Ai avut dreptate.

O dată intrat. Şi ce-a fost cu asta ? Păi a fost. profund. ca suflet.– Vino domnule să bei ceva cu noi.Domnule ! ridică Ştefan vocea. Picolo veni imediat. Apoi se înclină în faţa lor şi se îndreptă către intrarea în Capşa. Dragostea aceasta o făcuse să se obiectiveze în creaţia artistică. Se aşeză la o masă şi ceru cafea. şi aşa nu se mai poate. . O luă în jos către redacţie. Aşadar Zizi făcuse o pasiune pentru el. Acesta cu nasul lui coroiat şi negricios cum era. arzător. căreia ia promis că o va lua de soţie. Or să rămână însărcinate şi Zizi şi Didina. Dumnezeu ! Mareşalul n-avea de gând să te execute. Nu ! Aşa nu se mai poate ! Tu nu eşti un din ăla care să-ţi baţi joc de fetele oamenilor ! În acelaşi timp simţea urcând din adânc un fel de nelinişte tulbure. Pe când el habar nu avea ce simţea pentru ea. nu poate să spună că o iubeşte pe Zizi. Şi nici pe Nora. După ce bău cafeaua se ridică. aşa cum îl făcuse Tudor Arghezi într-o tabletă. ea îl iubea cu adevărat. şi Nora. pentru că numai tâmpit să fii să nu-ţi dai seama că ceea ce trăieşte el este o dramă. În acelaşi timp e foarte vinovat faţă de Didina. 350 . ridică el mâna. cum era în acel moment poetul Ion Barbu cu mustaţa lui zburlită. Rămâneţi cu bine. şi ce a făcut pe urmă ? A scris articole care au făcut vâlvă. La redacţie secretara îi spusese că domnul Patriciu îl aşteaptă. ce făcuse ? Îşi propusese de anul trecut să scrie o carte. A greşit grav faţă de ele. Marele poet nu-l înghiţea deloc. ele or să crească. Ieşi din nou în calea Victoriei. de exemplu. Drama lui. e că a avut norocul (să-i zicem deocamdată aşa. Frumoase ca oameni. şi el ? Nu ! A greşit. Se apucase de ea. ce dracului. o dată cerându-i revistei la care colabora Paraschivescu să nu-l mai publice. un om de nimic. Înseamnă că va fi un ticălos. se auzi vocea piţigăiată a lui Miron Radu Paraschivescu. sau erau singuri şi absorbiţi de ceea ce făceau ei. El. copii făcuţi cu el. Or el. Pe când el. aşa cum vor putea şi ele. Nu eu te-am scăpat. de vinovăţie. se uită peste capetele celor care stăteau la mese şi discutau. Intră în biroul Directorului Zilei. semăna foarte bine cu o „cioară“. Dar cu Nora ce a făcut ? Dar cu Didina ? Mai ales cu Didina. În timp ce-şi bea cafeaua îi reveniră în minte scene din ceea ce trăise el aseară. deşi intuiţia îi spunea că acest noroc se va transforma într-un nenoroc cumplit) să întâlnească femei deosebit de frumoase. profitase de ele şi atâta tot.

„Bine. Îşi salută şeful şi ieşi respectuos. Nora îi înlănţui gâtul cu braţele. Urcară scările călcând pe covorul cu dungi negre şi roşii. schimbată. şi îl trimitea la preotul din sat.Acesta stătea trist. în acest birou nu se putea. vinovat. 351 . Privirea aceasta îl topea şi îl făcea să se simtă prost. aproape toţi oamenii din sat. murdărită. Ba nu. Îi căută gura şi îl sărută lung. Sau dacă nu toţi. Era în el o nevoie fiziologică de a se purifica prin respiraţie. Se fardase. Abia reuşi să se desprindă din braţele ei. făcuse marele gazetar. mai ales muierile. Îmi lipseşti. Nu erau. „Îl privea în ochi cu o milă şi o dragoste nesfârşită. Îi lăsă ofiţerul de serviciu vorbă că se va întoarce în curând. El îngenunchea în faţa lui. Va intra într-o biserică şi se va ruga ! Mai făcuse o dată lucrul acesta şi îl ajutase. sunt speriată. dar nu acum. aşa spunea ea. ca alde Moromete şi ca el trebuie să mai fi fost câţiva. I se lipi la piept. Sună poarta să fie gata maşina. abătut la biroul său. Dumenezeule ! Cum a ajuns aici ? Este cel mai ticălos bărbat cu putinţă ! Brusc. El nu avea nimic pe suflet. Era turburată. Inima îi bătea puternic. Se simţea nu numai tulburat. părea nespus de frumoasă şi în acelaşi timp parcă nu mai era ea. Părea o căţeluşă în călduri care se gudură. plecându-şi capul. la care mergea multă lume să i se spovedească şi să-i ceară sfatul. La biroul său se apucă şi el să-şi scrie articolul. În biroul ei Nora închise uşa cu iala. Când ajunse în stradă Ştefan Paul respiră adânc. asfixiată. Părintele îi punea patrafirul pe cap. pătimaş. se duceau să se spovedească. Trebuia să discute. emoţionată. ci îşi simţea pur şi simplu fiinţa slinoasă. structura articolelor. Era de părere că ziarul trebuie păstrat aşa cum era. apoi îi cerea să spună ce are pe suflet. tematica. Preotul stătea pe un scaun . acum vrea să-şi scrie articolul“. Toţi copiii şi toţi oamenii din sat făceau aşa. Nu ar fi momentul unor schimbări. Ar vrea să mai stea de vorbă. „Când vii ? Tu nu vezi că nu mai pot de dorul tău“. Nora îl aştepta. Patriciu îl întrebă ce probleme sunt. ca şi cum i s-ar fi deschis o zarişte în minte. Va merge la el. La mănăstirea Plumbuita auzise că există un stareţ învăţat. În copilărie Bâta îi dădea înaintea Paştilor un franc. spuse ea“. „Se mai gândise la ce-i ceruse ?“ Da. să meargă să ia Materialele de presă de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri. „Ştefane. Nu-i ieşi însă nimic. birou la care îşi scria de obicei articolele. la biserică bineînţeles. „Îhî“. „Urcăm la mine în birou. ştiu ce trebuie să facă.

Călugărul îl întrebă. dar îl şi blestema. După ce acesta îşi făcu sfânta cruce şi se îndreptă către ieşire. Chilia călugărului îl impresionă prin simplitatea şi prin curăţenia ei. am mai înjurat şi eu aşa când 352 . Întocmai vom face“. ce vă apasă sufletul şi vă împiedică să vă găsiţi pacea dată de Domnul ?“ Ştefan se pomeni zâmbind amar. De unde să încep. apoi se spovedea. Privi în sus la pereţii afumaţi. Îi povesti stareţului cum mergea să se spovedească în copilărie şi cum se aşeza în genunchi în faţa preotului. plini de o pace grea. pe care se găsea Biblia. eu nu cred că în afară de ce mă apasă pe mine am mari păcate. sfinţia ta ? „De unde îţi spune dumitale cugetul“. o masă de brad acoperită de o faţă albă. o să vină lume să se mai roage. „Nu e obligatoriu. dacă l-a citit pe Dostoievski. deşi nu el sărise la bătaie. apoi va fi slujba. Îşi şi găsise pacea. „Să auzim. Ba da. Nu mai călcase niciodată până în acel moment în acest lăcaş sfânt. Da. înţeleg însă că vreţi să mai retrăiţi spovedania din copilărie. Un pat de scânduri peste care era aşternut un ţol. îi veni în întâmpinare. apoi se aşeză pe singurul scaun care se află în chilie. Dintr-o dată. asupra căruia de altfel se va apleca toată viaţa. Se ruga. Călugărul scoase dintr-o lacră un patrafir. Călugărul Agaton se uită în lături. atunci se năştea în el o pornire împotriva celui care-şi bătea joc de el încât nu numai că-l înjura şi el în gând. şopti el. pentru că-l vede a fi intelectual. Lucrez în presă. Aşteptă până când călugărul îşi termină rugăciunea. deşi nu Domnitorul trudise la traducerea şi la tipărirea ei) la 1688. Îi spusese că ar vrea să se spovedească şi să-i ceară sfatul într-o privinţă. La mănăstire îl găsi pe părintele Agaton în biserică. îl citise. ce mai făcuse. se mai bătuse cu cineva. „O să mergem în chilie. cerească. îi puse călugărul patrafirul pe cap. care se lega de domnia lui Şerban Vodă. La fel vine şi el să se spovedească la sfinţia sa ca acel personaj al lui Fiodor Mihailovici Dostoievski. când îl înjura cineva. vin dintr-un sat. Părinte. de atâtea întâmplări din viaţa acestui neam. iar uneori îi dorea moarte. Venirea lui aici îi aminteşte o scenă din Dostoievski.însă în anul acela înjurase. Şi lumina curată ca varul care albea chilia. de tipărirea Bibliei (Biblia lui Şerban Cantacuzino.

de unde s-a întors cu umărul zvâcnind. Însă după ce a trăit dragostea cu Nora. Ştefan în timp ce îşi povestea întâmplările trăite auzea liniştea de miere picurând peste capetele lor. Eu nu sunt decât un intelectual ţăran. de care se îndrăgostise când aceasta era fetiţă. ea ar fi fost fericită să ne căsătorim. Apoi i-a povestit sfinţiei sale cum s-au petrecut lucrurile între el şi Nora. însă femeia a zis că se omoară. a doua fată pe care o cunoscuse. şi cum acesta i s-a dăruit. şi pe care el o făcuse femeie. mi-am întrerupt liceul. Apoi cum Luki l-a căutat iar. La sfârşit a încheiat cu aceste cuvinte : sfinţia ta. Cum a întâlnit-o pe Didina. aceasta fiind măritată. a cunoscuto pe altă femeie. Într-o noapte m-a chemat. debutând eu într-un ziar judeţean. Cum el n-a vrut să păcătuiască. Îi povesti apoi dragostea lui cu Luki. Alţii mi-au făcut mie rău. cu care eu am copilărit şi m-am jucat. Apoi ce s-a întâmplat între el şi Anghelina. Că nu el a fost cel care a momit-o. Acum trei ani. Ce i s-a întâmplat pe front. înaintea toamnei. Cum doctorul Vintilă i-a recomandat să meargă câteva săptămâni în sat la el. cum dragostea a făcut-o pe fata aceasta din urmă. după teoria unui medic german. şi mă întorceam în sat. dar neînţelegându-se cu bărbatul ei. pe un loc al ei cu lucernă. care este temelia ţării. având talent literar. dar dacă pe acolo pe unde aveam să merg nu reuşeam să mă hrănesc şi eu. 353 . m-am hotărât să vin la Bucureşti să-mi încerc norocul să intru în presă. care este gazda lui. Iată însă sfinţia ta care este păcatul şi necazul meu cel mare. pentru că tata nu mai avea bani să mă ţină la învăţătură (se terminaseră mahmudelele Bâtei din lada de zestre). Atunci. când am fost la necaz. sfinţia ta. Ea n-a avut pretenţia s-o iau de nevastă. a auzit de plecarea mea. şi mare lucru dacă nu va păcătui şi cu ea. De aceea cred că şi Dumnezeu m-a ajutat. eu vin din lumea de jos a satului. că acest noroc a venit parcă de la sine. altfel cum să-mi explic eu că am avut noroc în viaţă. O fată care ţinea la mine. eu numi aduc aminte să le fi făcut lor. şi acolo am cunoscut pentru prima dată femeia. cu care trăia o viaţă de chin. şi ea tot un suflet chinuit.m-au lovit alţii. să picteze într-un timp foarte scurt tablouri extraordinare. De la dragostea cu Didina i-a încetat acel zvâcnet al umărului. Călugărul Agaton îl asculta cu răbdare. am mers.

şi avem nevoie numai de o vorbă. cu nişte urechi clăpăuge. „Încurcate sunt căile Domnului. Nu contează cât de mare este ajutorul acesta. Nici trupul şi nici sufletul meu nu au căutat lucrul acesta. mărturiseşte-i-te Lui. şi atunci se trezesc puterile cele bune în noi. numai de un mic ajutor. deschis şi fierbinte. Tăcerea se lăsă în chilie ca nişte faguri de miere care se topesc şi încep să curgă. Şi eram şi timid. domnul meu. însă nu le învinovăţesc deloc. cu un păr crescut în neorânduială.. numai să auzim o şoaptă de mângâiere. dar după ce am venit în Bucureşti m-am mai împlinit. Nici una din ele nu este o curvă. dar nu cumva ele au fost atrase de ceva aparte.. N-am prea fost frumos. murmură plin de blândeţe călugărul. acoperită de zăpadă. părinte. Ştefan simţi o căldură dulcea cum începe să-l cuprindă ca pe un cerc. dar pe viitor ce să fac ?“ Trebuie să vedem dacă e lucrarea diavolului sau al lui Dumnezeu. pentru că n-au fost nişte fete sau femei stricate. a fost cea care le-a adus la mine.. albă ca o câmpie întinsă.port în mine psihologia şi morala clasei ţărăneşti. femeilor. nu sunt un curvar. Altceva. dragostea curată. domnul meu. Eram deşirat rău. Ce să cred. o destrăbălată. dacă nu cumva eram urât bine. nu sunt un Don Juan. numai să ne întindă cineva un deget. Suntem pe marginea prăpastie. Vorbea rar. pe care îl am eu şi lor. ele n-au căutat la mine plăcerea. Dar dacă spui dumneata că ele sunt suflete curate care n-au găsit împlinirea rodului lor în lume. Roagă-te lui Dumnezeu. că ele au trăit dragostea şi s-au agăţat de dumneata ca înecatul de un pai.. Acum îmi e sufletul mai uşor. Dar a lui Dumnezeu nu poate să fie pentru că Domnul nu lucrează aşa. care nu ţine de fizic. aşa 354 .? Sunt situaţii în viaţă când toţi ne găsim în situaţia aceasta.“ Tăcerea se lăsă iar. Ele au fost cele care m-au chemat. spuse călugărul într-un târziu. sfinţia ta. În cazul acesta roagăte. sfinţia ta. Frumos ştiu eu că nu sunt. În general necurăţenia este opera diavolului. suntem înaintea pierzaniei. fie şi degetul mic. Ştiţi.. curată.. eu de mic am trăit un fel de uimire în faţa femeii. în ipostaza ei de fată. şi ce să fac ? şopti el într-un târziu. gândindu-se. De ce tace sfinţia sa ? se întrebă în gând. eu în liceu eram cam urâţel. şi în cazul acesta eu sunt un fel de momeală care le face să cadă în păcat ? Călugărul Agaton îi puse mâna pe creştet cu dragoste. le place foarte mult. El este cel care ne face să cădem în cursă.

era că. Când urcă sus în biroul său şi se uită la ceas. Şeful l-a dat. fără să le simţim. scris cu nervi. lumina. şi dacă sunteţi curaţi în tot ce faceţi. Eu aşa zic. şi câte nu apasă asupra noastră. Ideea esenţială a articolului. şi din păcate nici nu depăşesc acest nivel. aşteaptă articolul lui. cum spui. rămânând să se gândească numai la ei toată viaţa. văzu că se făcuse târziu. Hm ! îşi spuse în gând. Vorbeşte cu ele. Să-i cereţi să vă dea credinţă şi putere de a lupta cu ispita. concrete. ca şi cum ni s-ar fi trezit un organ necunoscut în fiinţa noastră. dacă a fi om este atât de greu. Acesta este sfatul meu. să-i spuneţi totul. ce greu e să fii popor pe lume? Ce greu îi este unui popor în istorie ! Ce greu îi este acum. Deşi domnul te-a şi auzit. Şi aşa a făcut şi cu cele care te-au atras pe dumneata în cursă. Poate că acum Domnul numai te-a supus la încercare. Niki îi spuse că ziarul este aproape gata. un elixir. Mergem la redacţie. Domnul să vă ierte şi să vă ajute pe toţi !“ Ştefan Paul se ridică de jos cu sufletul uşor. melancolia lui antică. dramatic. vizându-l pe el. Şoferul îl aştepta plimbându-se prin livada mănăstirii. La popor se gândesc foarte puţini. grijile. miraculos este să fii om. ne dăm noi seama. şi cuvintele smulse din inima dumitale sunt acum în inima lui. tragic. Şi dacă nu este prea curvie. în acest moment istoric decisiv. uneori insuportabil. dar şi ce greu este să trăieşti pe lumea aceasta. Eu aşa zic. cu dramatism. Şi mai puţini 355 . poporului român ! Din păcate mulţi sunt înclinaţi să se gândească la ei în primul rând. la fel ca dumneata. Îşi scrise dintr-o răsuflare articolul. „Călugărul tăcu din nou“.cum ai făcut cu mine. dacă unui om îi este atât de greu pe lume. Se întoarse în birou. interogând şi ameninţând. Abia în clipa în care. Asupra bietului nostru suflet apasă un univers întreg. mai aşteptăm puţin agenţiile de presă. am reflectat noi la gândul acesta. Să vă rugaţi Domnului. cu fraze frânte şi totuşi pline de energie. Când ieşi în curtea bătrânului lăcaş. să vă mărturisiţi şi să vă cereţi iertare. ca şi cum ar fi avut în piept un văzduh. atunci Domnul va avea grijă de voi şi vă va îndruma pe calea cea dreaptă. ne dăm seama ce lucru extraordinar. temperatura. cu imagini crude. în inimă şi în cuget. Să se roage şi ele. suportând presiunea imensă a universului în care trăim. Nu-şi scrisese articolul. lumina. pe care o simţea ca pe un suflet imens. se pogora din cer asupra lui.

antrenând şi popoarele mici şi mijlocii. ca şi cum ar fi avut în loc de stomac un fund de mare. nu sunt numai o binecuvântare pentru civilizaţia. ci i-au produs speciei umane mult mai mult rău decât bine. creatori. dar aceste războaie le-au declanşat marile popoare. în Evul Mediu. deasupra lor. Al treilea război mondial va fi provocat tot de Marile puteri. În momentul următor însă i-a venit altă idee la fel de mare : Istoria. mai întrebi ! Şi dacă mai poţi mai scrie articole din astea ! “Auzi tu. „Sigur că-l bag. pentru specia umană (pentru că ele sunt cele care dau mai multe valori culturale. ce greu îi este omului pe lumea aceasta. Cel puţin în Europa. ideea aceasta este cât se poate de evidentă. El s-a întors la el în birou.sunt acei care pun viaţa poporului acesta. ele sunt un mare pericol pentru om. 356 . este plină mai mult de războaie şi de nenorociri. Nu marile puteri au declanşat primul război. Niki ridică înspre el ochii săi măriţi. „Asta e un poem. cu o expresie de nedumerire. cel puţin dacă o luăm de la Christos încoace. domnule ! E mai degrabă un eseu ! Când naiba l-ai scris ?“ Ştefan Paul în clipa aceea nu ştiu ce să creadă : îl bagă sau nu ? Se pomeni întrebându-l. Peste două zile avea examen. vor fi de necomparat cu ale războiului al doilea mondial. aşa că şi-a scos manualul să se uite pe el. cel care se desfăşoară acum.). dar de fapt şi istoria antică. şi în secolele XIX şi XX. Se simţea obosit. pentru Specia umană. Îi duse articolul lui Niki şi rămase lângă el până când acesta îi dădu prima lectură. atât de nefericit toată istoria lui. În ultima instanţă şi în perspectivă. După ce termină. Da. cu sufletul curat şi greu. în Europa. acum plini de o candoare şi de o uimire care pe Ştefan Paul îl cutremură. Este posibil ca acest al treilea război mondial să fie ultimul în istoria omenirii. descoperiri etc. provocate de armele mult mai sofisticate şi mai distructive. care a adus câteva suferinţe omenirii întregi ? La fel şi cel de-al doilea război mondial ? De unde rezultă că marile popoare. dar unui popor cât de greu i-o fi ? S-a gândit cineva la lucrul acesta ?” Niki i-a dat literă şi l-a trimis la cules. dar de suferit suferă mai mult acestea din urmă. pentru că ravagiile lui. Din nefericire Marile Puteri se luptă între ele. care îşi pun viaţa în slujba neamului lor.

murmură ea tristă. Un moment fu incapabil să-şi vină în fire. Avea amândoi obraji roşii. şi se ridică instinctiv. de compătimire pe care o avea chipul fetei. Ştefane. ai ? O păţişi ! auzi el limbajul interior răsunând în fiinţa lui ca într-o peşteră rece şi întunecoasă. Fără să se aştepte. Ştefane. Abia după mult timp. Dar oricum ştia (de unde ştia ?) că ei doi nu vor fericiţi împreună. Simţise pur şi simplu o prezenţă în faţa lui. astfel că a doua palmă a ei. – Lukiii ! exclamă el. Ştefane ! şopti Luki cu glasul plin de dragoste şi suferinţă. Se pomeni vorbind singur : şi totuşi nu mă înşel. Se lipi pur şi simplu cu toată suprafaţa ei de obrazul său. Luki ieşise din biroul său de cinci minute dacă nu mai mult. aşa merit ! vorbi tare. îşi duse palma dreaptă la obraz. răsunător. Gestul lui Luki îl uimi atât de mult încât fu incapabil să schiţeze cel mai mic semn de apărare. Luki îl privea acum mai intens batjocorit. Să te trezesc din uituceala aia în care ai tu obiceiul să cazi. trecându-şi apoi amândouă palmele peste obraji. pentru că altfel ar fi încercat să se apere. de mirare ironică. îl surprinse la fel de nepregătit. glasul ei era plin de dragoste şi milă. O păţişi. ai fi zis că-l întrebă dacă este el sau nu prin mirarea aceea. cu o mare părere de rău în glas. să o întâmpine. Se pomeni râzând ca prostul. Îl privea cu o expresie de milă şi de dragoste. dată cu cealaltă mână pe obrazul celălalt. Nu era supărat pe ea. oarecum înclinată. – Rău ai făcut. acesta este adevărul. deşi în timp ce scria fusese atât ce concentrat încât nu auzise uşa deschizându-se. fericit. era la doi paşi de ea. Ştefane. Când se mai regăsi (o ureche îi ţiuia asurzitor) îl surprinse expresia de milă sfâşietoare. palma tinerei fete se abătu asupra obrazului său. În momentul următor îşi reveni şi-i sărută mâna zâmbindu-i fâstâcit. La revedere. În acelaşi timp Luchii îşi luase o poziţie ciudată. 357 . Sau nu. Merse în faţa oglinzi. toate acestea îl făcuseră să se oprească în loc. Vocea tinerei femei îi stărui în minte mult timp. astfel că se trezi şi mai bine la realitate. se opri. Îşi aduse aminte că era supărat pe ea. – Hm !. pipăindu-l. Palmele acestea ţi le-am dat ca să te aduc la realitate.Mai avea puţin să termine articolul când ridică ochii. – Ştefane. În momentul următor. că n-ai venit când te-am chemat.

ci ce e mai bun şi mai frumos în ele ! De ce nu şi-ar fi dăruit capodoperele spiritului lor. omenirea ar progresa într-un secol cât într-o istorie întreagă. ce ar putea avea ele mai bun. Acest front şi acest război nenorocit. şi de aici. Plecând de la Marea Baltică. a puroiului. În biroul lui. a Stalingradului. gata să sloboadă oricând săgeata. care mişcată de acea balansare tainică a celor două continente. negru. Aşa cum stătea la biroul lui cu stiloul în mână (încercase să scrie ca Grigore Patriciu cu tocul. fapt care îl enerva şi îl distrăgea de la cursul ideii pe care o 358 . Privită pe hartă această maree semăna foarte bine cu un arc încordat. ca să se arcuiască apoi spre Marea Caspică. pătrundea adânc în spaţiul stepei sovietice ca să se sprijine apoi pe Marea Caspică. a Moscovei. crima. Această maree de gloanţe şi sânge. Altfel spus Europa îşi trimitea „animalitatea“ ei. mareea roşie. însângerată. Brrr ! ce oroare. se arcuia înspre Asia pentru a ajunge la porţile Moscovei. dragostea şi prietenia lor. însă uita de fiecare dată să întingă peniţa în călimară.VI În timp ce parcurgea cu privirea ştirile care veneau de la mii de kilometri depărtare. trăind în oraşul din câmpia Bărăganului. în faţa Leningradului. avea vag în minte reprezentarea a ceea ce se întâmplase acolo. ajunsese acum la porţile Asiei. suflarea otrăvită a acestei imense maree a morţii. se sprijinea pe Stalingrad. de spaime şi de suferinţă fusese „lucrul cel mai de preţ“ cu care Europa venea în faţa Asiei. coborând. nu era altceva decât mareea neagră. Nu se putea imagina un dialog mai trist şi mai murdar decât acest „dialog“ între continente. Arcul pornea de la Leningrad. inconştienţa sa dar marelui continent al Pacificului. aducător de moarte care era frontul . După milenii de teroare asiatică îi răspundea cu aceeaşi monedă. lucrurile ar sta cu totul altfel. ca şi cum ar fi avut un al şaselea simţ. Ce grozav ar fi fost ca dialogul acesta să se fi purtat cu alte „daruri“. mai minunat ? Dacă aşa s-ar întâmpla. care adusese atâta suferinţă popoarelor Europei. opuse acestora ! De ce nu şi-ar fi dăruit cele două continente nu ce au ele mai oribil în fiinţa lor. Faţa planetei ar arăta ca un rai. Ştefan resimţea. balaurul imens. a ceea ce avea mai urât Europa în ea.

Numai Patriciu mai era atacat astfel. Ce spusese acela ? Spusese cam aşa. pentru că era băiatul. a unei esenţe. îi acordă iată importanţă. de aceea prima lui reacţie fu Uimirea. ciracul lui. care după aceea li se părea multora extraordinară şi la îndemâna tuturor. „Asta e ţară. nu ?) şi îl atacaseră în ziarele lor cu violenţă. Şi îl atacase dur. şi că o Fiinţă se adună. chiar şi de pisici. numai că nu ei fuseseră cei care s-o descopere. în ultimele luni stârniseră foarte multe discuţii. îl flatează. mai pipărat. Să aibă el. Aşadar o Fleicuţă e acolo.avea în minte). Partidele istorice se văzuseră vizate (adică ele nu înţeleseră că a fi popor e de o mie de ori mai greu decât a fi om ? Sau ele nu înţeleseseră că poporul este o Fiinţă. interpretări. era numit Fleicuţă. Tâmpiţii. iar el. o 359 . care erau mai toate centrate pe câte o idee. atunci ce mama dracului mai este ? Aprozar ? Bazar ? Nu zisese el nenea Iancu. se gândi că din ideea aceasta ar ieşi un articol grozav. cum vine asta ? Pe ce te bazezi tu de râzi de ei ? Adică de ce să nu se bazeze ? Ei nu văd că sunt tâmpiţi ! Că el pune în discuţie Axiome. murdar. pe el vorba asta a lui Caragiale îl întorcea pe dos. ci dimpotrivă. dar şi mai subtil. Exact. ei nu înţelegeau că nu-l minimalizează atacându-l. aşa cum stătea în biroul lui. Grigore Patriciu era poreclit în presă Fleicaru (de la fleică. ziarele. în viaţa presei româneşti. ca acum însă nu fusese. Ştefan îşi dăduse capul pe spate. adică mai punea mâna pe o fleică). Apoi devenise brusc serios şi gândul din el întrebase tare : pe ce te bazezi ? Adică. grijă că Fleicuţele sunt mâncate uşor. gravitează în jurul unui „centru“. pentru că în cazul ăsta vor fi mai deştepţi ! Şi tăcuseră. îi fac un Nume. Mai fusese el atacat în presă. Aluzia era directă. Ştefan Paul. a unei Idei ? Şi cine era această Idee ? Conducătorul. ia stai. De altfel articolele lui. Rămăsese tablou : pentru că lucrul acesta însemna că el este un om atât de important încât ele. şi râsese de unul singur până când se săturase. în câteva cuvinte. teze general valabile în viaţa unui popor ? Adică de ce să nu fie un popor o Fiinţă ? Păi dacă nu este o Fiinţă. Mareşalul. Adică dacă sunt proşti şi nu pricep. Le răspunse şi el cu un articol şi mai al dracului. bre ?“ Uite. Numai că acum îl atacase unul Costăchioiu în Timpul lui Gafencu. să tacă dracului mai bine.

îşi spusese Ştefan Paul) orice gazetar român care „ameninţă“ să devină mare îşi va crea duşmani. De ce se întâmplă lucrul acesta. nu ştim. Să le piară pofta. a râs Grigore Patriciu a doua zi. Aceştia însă trebuie să ştie de la început cu cine au de-a face. Văd că ştii regulile jocului. Prin Oceanul Îngheţat de Nord. Aşa cum ai făcut tu acum. Şi cum invidia în Ţara Românească nu are pereche (dacă s-ar exporta produsul ăsta al sufletului românesc. Cu toate greşelile făcute până acum de Hitler. Doi. Latră ei latră până se satură. de sfârşit de lume. informaţiile care soseau arătau că dinspre adâncul Siberiei şi al Asiei ruşii masau noi trupe. cum spusese o dată Grigore Patriciu). ha. ha. i-ai ars o palmă de l-ai ameţit şi l-ai sprijinit cu cealaltă. Atacurile acestea cel mult lui îi produseseră o stare de euforie în muncă. Ştefan se zgribulea în pardesiul lui gândindu-se la ceea ce s-ar putea întâmpla dacă mareea asiatică se va 360 . când a intrat în biroul lui să-l felicite. Auzi. Asta este esenţial. îi loveşti şi tu. Este cât se poate de adevărat. o mănâncă şi mâţele. cu îmbrăcăminte. bă ! Bă da ai dracului mai sunt. cum se spune. Există două moduri de a fi trataţi : unu. Să aibă el. la prostii le merge mintea. raţiona Ştefan Paul. În numărul următor îi răspunsese „duşmanului“ său aşa de dur încât îl desfiinţase. americanii şi englezii îi alimentau şi ei cu tehnică militară şi material de război. să le intre oamenilor în suflet şi în oase senzaţia aceasta de pustiu. O lună întreagă. respectivul a mers cu coada între picioare. „ha. la asta nu le merge. Fleicuţă. cu alimente.nimica toată. Însă trebuie de la început să-i plesneşti aşa de bine încât să se sature să mai muşte. Îl stimulaseră. că dacă americanii şi englezii nu i-ar fi alimentat pe ruşi cu material de război (căcălău. Orice mare gazetar va fi muşcat de fund. Ştefan Paul grijă să nu fie mâncată de mâţe. Bravo bă. bă. Iată se apropia iarna şi trupele germane tot nu mai reuşeau să străpungă frontul. Ba dimpotrivă. Iarna care se apropia îşi trimisese crivăţul şi norii cenuşii să stea deasupra Bucureştiului. cred că am fi ţara cea mai bogată din lume. bună. Ştefan Paul se concentră asupra ştirilor şi a articolelor care trebuiau să intre în ziarul de mâine. da să facă gazetărie serioasă. tu. nu-i bagi în seamă. profundă. în cazul acesta ruşii ar fi pierdut războiul. a auzit mai târziu lucrul acesta de la cineva. Ştefane! îl bătuse Patriciu pe umeri.

astfel că ziarul intră în rotativă abia după unsprezece noaptea. dar mărturisindu-şi păcatele Domnului şi-au păstrat morala neîntinată şi sănătatea sufletească. În ziua când fusese la mănăstirea Plumbuita. răsunase gândul din el. către seară. iar sufletul i se îmbogăţise cu acel lucru. aşezându-se pe fotolii în biroul lui. Aşa de pildă se aplecase de mai multe ori asupra visului pe care-l avusese în noaptea când rămăsese să doarmă în redacţie. După ce îşi termina articolul de scris. această clasă oribilă. bolnavă sufleteşte. Au mai greşit ei ţăranii. mărturisindu-şi-le. care cu privirea aia a ei plină de dragoste şi de milă îi arsese două palme de văzuse stele verzi. îl treziseră la realitate (nu zisese ea că i le dăduse ca să-l trezească din uituceală ?). luau un eveniment la mărunţit. În noaptea aceea. Plecase de la el cu sufletul mai împăcat. te şi eliberezi de reziduurile din subconştient care te îmbolnăvesc. adunând cât mai mulţi bani în „Cetate“. venise ca o pisică. îi produseseră un fel de activitate a sufletului. el se gândi să doarmă la redacţie. De aici puritatea lor. la părintele Agaton. trebuiseră să scoată două articole şi să pună altele în loc în ultimul moment. îl îndemnau la acţiune. ca şi tăria. decât o şedinţă de psihanaliză ? Mărturisind ce te apasă pe suflet. După ce îşi revenise. pentru că se iviseră probleme. pe când era în biroul lui. Pe când negustorul. unde tăria (nu spusese Spurcaciu aşa) este prin esenţa ei păcătoasă. cel mai bun psihanalist. Prin credinţa sa ţăranul român este un bun creştin. Păi sigur că aşa este. ce este acest lucru decât o imensă şedinţă de psihanaliză pe care o fac mulţimi imense de oameni. se învârteau în jurul lui. ce faci.revărsa înspre Europa. Luki. Mai târziu. fără s-o audă. Adevărul este că palmele lui Luki îi făcuseră bine. popoare întregi în faţa lui Dumnezeu. se pomenise râzând singur. Gândurile îşi aveau viaţa lor. Atunci când Christos le-a spus oamenilor să se roage lui Dumnezeu de iertarea păcatelor. De unde rezultă că Dumnezeu este cel mai mare medic psihiatru. îi plăcea să se lase furat de gânduri. şi când oamenii se roagă. care n-a ştiut decât să înşele. se strecurau înăuntru acelui fapt până când tot ce i se păruse lui neclar îi era acum limpede. În ziua aceea venise la redacţie cu sufletul mai liniştit şi plin de întrebări. Când te spovedeşti preotului. 361 . trecând peste România. clasa ţărănească a fost de la început creştină. sau după ce ziarul era gata.

care. uiminduse el însuşi de claritatea şi frumuseţea extraordinară. Cum se ghemuise şi închisese ochii. sunt neajutorate. şi pentru acestea el va fi ocrotit. blândeţea antică a luminii ei. un fel de adiere care i-a mângâiat sufletul. Acesta este rolul lui pe pământ. Maica Domnului îl mângâiase cu privirea ei plină de blândeţe şi bunătate. Venind prin aer. În aer stăruia însă dulceaţa prezenţei ei. În somn lucrul acesta îl vedea limpede. Apoi. aurie. care-i colora în galben şi chipul şi pelerina în care era femeia înveşmântată. în apropierea unui crâng. ca şi cum ar fi plutit deasupra pământului. Aşa cum venea către el. Era tare frumos şi tare bine în această lume. erau palme date din dragoste. de aceea nici nu mersese acasă unde îl aştepta Zizi. Nu i-a fost greu s-o recunoască pe Maica Domnului. dintr-o poiană se auzea cântecul catifelat şi umed al mieilor. În jurul capului ei se vedea un cerc auriu. acum lucrul acesta îi era limpede. răspândind o boare caldă. şi unde cu siguranţă trebuia să facă dragoste cu ea. Dar mai ales să nu se gândească să le lase pradă deznădejdii. plină de blândeţe. prin lumea aceasta prin care trec acum. că nu putea să fie altcineva. câte or veni la el să-i ceară dragoste. şi a văzut. Şi într-adevăr când a ajuns aproape de el şi-a dat seama că ea este. Mai rămăsese un timp lângă crângul 362 . şi să nu le facă nici cel mai mic rău. pe care el îl purta în suflet de când era mic. Îşi continuase drumul trecând pe lângă el. ea îi spunea şi cât de mult îl iubeşte. de el se apropia o femeie cu pruncul în braţe. În clipa următoare a auzit un foşnet.Mai dormise de câteva ori. Chircit se putea dormi în fotoliu foarte bine. Dimpotrivă. Auzea privighetorile cântând. cum adormise. să aibă grijă de ele şi să le iubească. Era semnul cel mai limpede că Luki venise să-i spună că fusese supărată pe el şi că-l iertase. Când se întorsese n-o mai văzuse. care. În somn îşi aduse aminte că nu se dusese acasă pentru că luase palmele de la Luki. şi că de fapt nu prea renunţase la el şi nici n-avea de gând să renunţe. a vedeniei. lumina era dulce. limpede. de lumina. Să nu se gândească să le părăsească pe nici una din ele. cântecul privighetorilor şi al ciocârliilor. după ce acest gând începu să-i lumineze mintea se trezi pe un fel de câmpie. În acelaşi timp dându-i cu dragoste şi cu sete palmele. plutind aşa deasupra pământului. Cu dragoste şi din dragoste. „Să nu-i pară rău că le iubeşte pe copilele ei. Se uita la el cu nişte ochi mari şi plini de milă şi de bunătate.

vedea parcă aievea fiecare amănunt. mai încolo. ştia ce înseamnă acest lucru. asta era vara. Ales să îndeplinesc o misiune pe lumea aceasta. se întindeau pe o cergă lângă foc sau lângă jar şi adormeau. Nici nu-şi dădu seama când adormi. Moromete. În biroul său penumbra se risipea încetul cu încetul. parcă ar fi fost un fulg. copseseră porumbi sau cartofi la jarul focului. prin septembrie. mie îmi e dragă fata dumitale. dormise şi el cu ei. când or să vină toţi din concediu. Visul îi rămăsese viu şi limpede în minte. Şi iată că acum. îşi spuse după ce lăsă articolul jos. de parcă l-ar fi avut din rouă. Când se trezise se frecase la ochi. frumoasă misiune îi dăduse 363 . De aceea îi apăruse Maica Domnului în vis. dar în cazul acesta. Nu-i nimic. Şi el cum se purtase ? Păi nu se purtase prea bine. ca să-i fie clar tot ce are de făcut şi cum trebuie să se poarte cu ele. şi dacă voi îndeplini această misiune înseamnă că voi fi ajutat în viaţă. celelalte erau la casele lor.acela nespus de dulce. îşi spuse în gând. nea Aristide. ai cărui băieţi dormeau în nopţile de vară cu caii pe izlaz. Se cuibări la loc în fotoliu. astăzi fusese şi se spovedise călugărului Agaton şi tot astăzi venise Luki la el. Demult nu mai avusese el senzaţia aceasta despre propriul lui trup. înseamnă că eu sunt un om ales. În momentul acela Ştefan îşi simţi sufletul uşor şi curat. după atâţia ani. Bine. dacă ea mă vrea de bărbat. Până la opt îşi scrise articolul dintr-o răsuflare. după atâta timp de când nu se văzuseră şi îi amintise că-l iubeşte şi că ea nu concepe să renunţe la el. când coceau băieţii porumbi. o săptămână să meargă şi el la ai lui. Îşi dădu capul pe spate şi râse fericit. o să-i ceară lui Patriciu. Da. O să meargă la Aristide şi o să vorbească deschis cu el : uite. o s-o ceară în căsătorie. aşa şi aşa. Când era copil şi se scula de dimineaţa îşi simţea trupul limpede şi curat. Mai ales faţă de Didina se simţea vinovat. trăia din nou uimit această stare de graţie şi de puritate. Deşi alde Parizianu nu avea cai. aşa cum avea unchiul lui. eu sunt gata s-o iau de soţie. apoi i se păruse că începe să se înalţe. Pe câmp. Şi chiar aşa o să facă. lăsând să pătrundă lumina lunii de afară. fiecare imagine. şi atunci o să vadă ce este cu Didina. cu fata asta însă nu ştia deloc ce este. Dimineaţa se sculă odihnit şi proaspăt ca un copil. Şi ce fericiţi erau. către sfârşitul ei.

Îşi spuse în gând că după ce va termina şi se va simţi mai liber. după doisprezece. pui. Dar Zizi ? O văzu în minte pe gazda lui aplecată peste şevalet. Se simţea odihnit. Titus Diaconescu şi cu grupul lui nu erau. În colţ. tu ai văzut ce nopţi cu lună extraordinară sunt ? 364 . îi auzi râsul cristalin. Ierunca. Apoi o văzu pe Anghelina. – Ştefane. Se apucă de scris. Ion Barbu. Îl mai văzuse dar nu-l cunoştea. Ce-ar fi să scriu nuvela pe care o am în minte ! Dar o avea ? Putea s-o publice în suplimentul literar pe care aveau să-l scoată de Sfânta Maria. la ei în sat însă nu auzise niciodată cuvântul acesta. Hotărât lucru. parcă-i auzea glasul. Reveni la redacţie. văzuse presuri.. Văzuse codobaturi. se sculă şi ieşi. apoi plecau. prepeliţe. Brusc în mintea lui se aprinse o luminiţă. se duceau să-şi ia cafeaua. şi depuneau acolo ouăle. era optimist. verdarii. La o masă îi văzu pe Sadoveanu şi pe Arghezi. parcă ar fi fost acolo şi ar fi putut să ciocnească cu el). E la slujbă. refăcut. îşi spuse Ştefan în gând. auzi tu ce nume ! Ştia că este o pasăre. (Grigore Patriciu venea târziu la redacţie. Ce-o fi făcând Nora acum ? Se uită la ceas. Acesta nu păru deloc impacientat.Bună ! – Lukiii ! exclamă. şi nici nu văzuse pasărea asta. Hm ! Pe la nouă. – Bine măcar că mă recunoşti. desigur. pentru că avea toată încrederea în el) Ştefan Paul dădu o raită pe la Capşa.Dumnezeu. desigur o poezie. auzea vag uşile redacţiilor deschizându-se şi închizându-se. să iubească fete atât de minunate şi de curate ca Ioana şi ca Didina. Dădu cafeaua pe gât. la masa lui. Erau aceiaşi. Ştefane. o să se apuce de roman. La un moment auzi telefonul. săpau scorburi în mal. O văzu în faţa ochilor pe Maica Domnlui din vis. Ce-o mai fi făcând tânărul acela care scăpase de moarte ?. Se aşeză şi el la o masă la care se mai afla cineva. Ieşise în bătătură şi dădea la găini : pui. pui. lui nu-i pria Capşa. În momentul următor îi văzu pe Sadoveanu ridicânduse încruntat de la masă şi lăsându-l pe Arghezi singur. dar ierunci nu văzuse niciodată. care îşi făceau cuibul pe malul gârlei. (gestul i-l aduse în memorie pe unchiul lui. Ceilalţi veneau la redacţie. scriind. Virgil Ierunca. dimpotrivă îşi văzu mai departe de cafeaua şi de gândurile lui.. aşa cum da Moromete păhăruţul cu ţuică.

lasă-l în seama lui Niki. Mi-a spus chiar. însă va fi bucuros să stea de vorbă cu consăteanul lui ajuns celebru. nu-l lăsă Luki să-şi ducă gândul la capăt. cam rigizi. încercând să desluşească titlurile de pe cotoarele cărţilor. dacă nu. se va duce. Ştefan îşi mai aruncă încă o dată privirea pe biblioteca profesorului. – Bine ai venit. bucuroasă. şi se vor plimba toată noaptea pe străzi.Văzuse. îi întinse profesorul Cotigă mâna. fericită. îi dădu bună ziua. sunt însă drepţi. nu văzuse ? Nu-şi dăduse seama. Profesorul de română a fost încântat de dumneata. consăteanul lui. te aştept la portiţa din dos. chicoti ea. Nu fusese ea prima fată pe care o întâlnise în oraşul acesta mare. prima fată de care se îndrăgostise. Ştefane. pentru că la urmă domnul profesor şi-a dat seama că eşti un băiat inteligent. Traian tocmai se bărbiereşte. Aşa va face. iată. Mergem să ne plimbăm. Ştefane. „Pofteşte înăuntru. apoi închise telefonul. deseară la nouă. Bătea fericită la gândul întâlnirii. ăsta e meritul lor. – Da. îl invită ea în sufragerie. – Ştefane. îşi duse palma la piept. zâmbi Ştefan Paul. pentru că. inima îi bătea tare. Luki. se scuză că-i deranjează. brună- 365 . Ăştia de Matematică aşa sunt ei. îţi prevede un viitor mare. – Nici acolo nu m-ai făcut de râs. După ce lăsă şi el receptorul în furcă. să te conving să dai la Matematică. Se pomeni bâiguind ceva în telefon. şi cu care se iubise ? VII Sună cu un buchet de flori la uşa profesorului Cotigă. Se vedea că era bucuros şi el de vizită. Doamna Cotigă se îmbujoră la faţă. Se scuză că merge să pregătească ceva şi îl lăsă un moment singur. Bravo ! Ţi-ai luat examenele cu brio. ca altă dată. dar v-am făcut de râs la Matematică. Ieşi soţia profesorului. după ce ai luat lecţii cu el. inima lui no uitase. Doamna Cotigă îşi făcu apariţia cu o tavă pe care avea farfurioare cu dulceaţă (Ştefan remarcă nuanţa extraordinar de frumoasă. şii întinse buchetul de flori. şi nu fusese ea. şi aşa s-a cam lenevit. dom profesor. până atunci faceţi ziarul.

se dădu bătută soţia profesorului. ce-i dai zor cu chestia asta. nu terchea-berchea. dom’ profesor. Da ai văzut şi tu acuma. Ştefan se pomeni zâmbind de încurcătura celor doi soţi Cotigă. mai ales că o să ne ţinem de capul lui să-şi termine studiile. aici profesorul Cotigă râse uşor. pentru prima dată în casa noastră. avem destul timp să ne cunoaştem. şi două pahare mai micuţe. – Lasă. . Lasă. Nevastă-mea te-a îndrăgit de la prima ta venire în casă. dragă.. dom’ profesor ? deveni al lu’ Parizianu curios. Ştefane. adevărul este că mai mult nevoile neau educat pe noi ăştia care venim de la ţară. – Despre ce e vorba. – Serveşte. Noi te aşteptăm să ştii cu dragoste. – Ei. verzui. cum să fim oameni răi. să se obişnuiască cu noi. şi eu pot să spun cu mâna pe inimă că este un soţ foarte bun. că nu sunt om rău. Apoi către nevastă-sa. a dulceţei). Doamne fereşte.Despre ce e vorba. – Lasă Traiane că-i spun eu dacă nu-i spui tu. murmură ea. şi dădu să se retragă. o repezi el pe nevastă-sa. îşi luă profesorul o poziţie oarecum marţială. ce-am vorbit noi. tu ai rămas cu un dinte împotriva mea. altădată. cu o expresie de melancolie pe chip. Ciocniră toţi. sper. Traiane. Traian e sever la şcoală ca profesor pentru că vrea ca din mâinile lui să iasă oameni mari. că ţăranul român a ştiut din totdeauna cum să-şi crească copii. îl invită gazda. şi dacă am fi avut norocul să avem copii. că m-aţi făcut curios ? – Dragă Ştefane. Nu. – Cum vrei tu Traiane. Şi eu iam vorbit foarte frumos despre tine. şi ce am vrea să-l rugăm ? – Nu i-am spus... două pahare cu apă minerală. – Lasă. concluzionă stăpânul casei. să ne mai cunoască băiatul.. dădu profesorul Cotigă din mână. apoi doamna Cotigă se retrase în domnitor sau la bucătărie lăsându-i singuri.vişinie. ar fi fost un tată la fel de bun. când ai venit tu. Şi aşa am impresia că de la prima discuţie. Ştiind că tu lucrezi la Ziua 366 . Nu înţelegea unde vor să ajungă. dar nu se supără. dragă. Femeia roşi intimidată. cu lichior. şi eram eu foarte înaripat cu ideile doctrinei noastre. ca şi cum ar fi acolo o treabă oarecare. Traiane. ridicânduşi pieptul. Ştefane. Iai spus. Ştefane ? Încolo. şi o să-l ajutăm.

după ce i-am povestit eu ce băiat isteţ eşti tu.. ştiind că n-ai un copil al tău care să-ţi dea o cană cu apă.. dom’ profesor. Poate că să fii femeie şi să te apropii de bătrâneţe. Dacă tu zici că nu are pe nimeni aici în Bucureşti. pentru el Grigore Patriciu fusese ca un tată. dar mă rog. dragă Ştefane. nevastă-mea. Mai întâi el îşi închipuise că Patriciu îi este un fel de tată. că deşi n-ai avut timp să te pregăteşti. Ştefan Paul. hai să-l ajutăm. Să lăsă brusc o linişte de gheaţă. te-a îndrăgit. În momentul acela ca şi cum ar fi văzut-o aievea. – Şi aşa cum îţi spuneam.. al nimănui ? Liniştea îl acoperea şi îl învăluia ca o ninsoare.. povestea frumos. Traiane. Dar nu mai spune nimic... că băiatul vine de la ţară. poate că e tare greu. Şi el îi explicase lui Patriciu.. rămase mult timp gânditor. Să le dăruiască dragostea lui.. Adică ia stai. Aici profesorul Ştefan Cotigă se opri obosit. Când venise el în Bucureşti. care îi ceruse să le ajute pe copilele ei. şi aduse aminte visul cu Maica Domnului. că n-are şi el pe nimeni în Bucureşti. nu se gândise la lucrul acesta. Măi. aşa cum ştii nouă nu ne-a dat Dumnezeu copii. pentru că la rândul său şi el va fi ajutat. Acesta chiar îl întrebase dacă el este orfan. să-ţi spună o vorbă bună. care e o femeie jos pălăria. continuă profesorul Cotigă. „Traiane. ceea ce-l făcea pe tânărul ziarist de la Ziua. Să nu le facă vreun rău. Ei şi ce crezi. să-l urmărească vesel. Era adevărat. – Aşa.. mie îmi e drag şi mi-a rămas gândul la el. Profesorul Cotigă. pentru doamna e foarte important lucrul acesta ? Vreau să spun. c-o fi şi c-o păţi. de altfel o s-o cunoşti şi o să apreciezi tu singur lucru acesta.lu’ Patriciu. numai ce o aud. ce el era orfan. am făcut abonament la ziarul la care lucrezi tu. profesorul Cotigă nu avea copii. asta e treaba lui şi probabil că tu ai alte păreri.. – Şi acum cu o săptămână în urmă. Poate că femeia 367 . Sau jenat. ţi-ai luat examenele cu brio. cum să-l înfieze. ca niciodată. – Dom’ profesor. în faţa ochilor. cu atenţie. pentru că văd că îl susţii pe Mareşal. Deşi cunoştea lucrul acesta. Eu zic să vorbeşti tu cu el să fie ce acord să-l înfiem. care a făcut mari greşeli. mie îmi place foarte mult de băiatul ăsta de la voi din sat. Aici Ştefan Paul făcu ochii mari. şopti.

Nu ştia ce să spună. Ştefane. Îl privea pe Ştefan cu tristeţe şi cu o spaimă care venea ca o lumină din interior pe chipul lui. vorbi el. eu venisem să vă mulţumesc pentru că m-aţi ajutat cu examenele astea. Parcă Patriciu nu-i fusese ca un tată ? Nu-i zicea el în glumă. şi nu-mi sunt clare. „tată“. – Dacă mi-a dăruit Dumnezeu un tată. Dumneavoastră aveţi nevoie de un fiu care să vă iubească şi la bătrâneţe să aibă grijă de dumneavoastră. – Dom’ profesor. şi dacă l-ar avea ar fi tare bine. pentru dumneavoastră amândoi e foarte important să aveţi un fiu. în stilul său. Îşi adusese aminte brusc de acest fel al lui de a vorbi. nu-i aşa ? Se pomeni pur şi simplu vorbind. relansă discuţia Ştefan. de ce să nu îmi dăruiască şi o mamă ? El se gândea de altfel la Patriciu. Bătu la uşă. s-a rezolvat. O lăsă pe doamna Cotigă în bucătărie şi se întoarse în sufragerie să-şi continue discuţia cu profesorul. ca mâine se apropie bătrâneţile.aceasta care n-a avut copii. – Păi este. pentru că el nu se gândise la ce avea să spună. Ar putea să-i împlinească visul. aşa şi-a imaginat ea că ar avea nevoie de un fiu. Cum ? Foarte simplu. – Hm ! se pomeni profesorul Cotigă strâmb. În al doilea rând venisem să continuăm discuţia de data trecută. 368 . şi marele gazetar râdea mânzeşte ? – Dom’ profesor. De acum încolo sunt fiul dumneavoastră. spunându-i că el poate să-i fie în viaţă ca un fiu. Auzi un da slab în poală. şi vă mulţumesc din toată inima. îi spuse Ştefan. Profesorul Cotigă rămăsese şi el aşa. căzut pe gânduri. vădit încurcat. Ştefan Paul se ridică şi o luă către bucătărie. simţise nevoia. Ştefan se apropie şi îi luă mâna şi i-o sărută. Iar el în momentul acela ar putea să-i dăruiască un fiu. Sau mai bine zis altcineva din el vorbise. – Gata. Două lucruri îndeosebi nu-mi erau. prea uşor cedase al lu’ Parizianu. Dumnezeu să mă ajute să pot să vă ajut la rândul meu ! Profesorul Cotigă rămase tăcut. O clipă îl privi speriată. că uite. când erau ei singuri. Şi ar putea să facă lucrul acesta pentru ea. nu la profesorul Cotigă. murmură el. dom’ profesor. Eu de asta am venit pe lume.

Încă nu ştia ce să creadă despre uşurinţa consăteanului său. deci. în loc să discutăm cu ei serios. Profesorul Cotigă făcu nişte ochi mari.. iar tu să te porţi la fel cu mine. Acum vă cunosc mai bine.. dar mai erau şi gospodari fruntaşi. întâi pe unul de la el din sat l-a omorât. Ştefane. adică în loc să te ameninţe cu sabia. Eu mă port cu tine ca o gazdă cinstită şi ospitalieră. noi te-am primit în ţara asta. şi patriot. adică noi să-i hăituim ca pe nişte iepuri. să le auzim. de ce să procedăm aşa.– Ia.. şi dacă evreii şi ţiganii în loc să vină cum au venit turcii. noi găsind de fiecare dată ac de cojocul lor. Şi dacă aţi spus că din conducerea partidului ăsta din care faceţi parte dumneavoastră... pe tine şi neamul tău. – E bine. ţi se bagă sub piele. aş vrea să ne înţelegem cu binele. te-am omenit. şi tehnica lor de a ne distruge este alta. propunerea lor ? Să nu fi înţeles ? – Dom’ profesor. astfel că o dată te pomeneşti ţară şi popor slăbit. Bun. Deşi satul ăla nu era nici sat fără câini şi nici fără stăpâni. care e băiat deştept.. deşi cred că aici cam săriţi calul. 369 . bunăoară Aristide. Şi a doua nelămurire ? – Dom’ profesor. Mai fuseseră primari în acest sat. asta nu înţeleg eu. dacă evreii şi ţiganii sunt pericolul numărul unu al acestui neam. – Aha ! exclamă el. care cum a ajuns primar. dacă aşa stau lucrurile. – Bun. Sunteţi un om respectat. Dom’ profesor. îţi pun mâna pe instituţii. făcu profesorul Cotigă. Bun ! Dacă este aşa. ca şi cum nu i-ar veni să creadă că în faţa lui îl are pe al lu’ Parizianu din comuna Siliştea Gumeşti. care n-a fost primar rău. domnule. Adică să mergem la mai marele lor şi să-i spunem. şi deodată te trezeşti încălecat de ei în propria ta ţară. până acum s-a descurcat în Bucureşti cum n-a făcut-o nici unul de la el din sat. pe banii ţării. Noi suntem un popor răbdător şi blând. aş spune chiar nonviolent. când dacă n-aveam buletinul la mine mă împuşca unu că mă ochise el după moacă precum că aş fi evreu. dumneavoastră sunteţi un om bun şi cultivat. ce căutaţi dumneavoastră în acelaşi partid cu tâmpitu de Victor Bălosu. de ce în loc să procedăm cum s-a întâmplat cu rebeliunea legionară din ianuarie 1941. şopti profesorul Cotigă. agitând sabia şi ameninţându-ne că ne fac una cu pământul. Să n-o fi luat-o el în serios.

Parcă data trecută eraţi de altă părere ? – Asta a fost la început. să găsesc răspunsul la această întrebare (de fapt întrebările sunt multe)..Aţi făcut pentru că după rebeliunea din ianuarie 41 Mareşalul a interzis Mişcarea. să nu dai în alt copil. – Dragul meu. răspunse hotărât profesorul Cotigă. Pentru a-mi înţelege generaţia mea. atâtea capete luminate ca Nae Ionescu. îl puseră pe profesor în încurcătură. – Care cursă. – Bine. dom’ profesor. – Nu înţeleg. dacă vrei. Înainte de moartea lui Iorga. îi spune aşa : fii cuminte. şi. nu voi putea să nu fiu subiectiv. Problema este mult prea complexă ca să avem noi acum pretenţia că o să răspundem la toate întrebările. Aici te înşeli. aţi face şi acum parte. vorbi profesorul. Abia aceasta este o întrebare serioasă. la care îmi frământ şi eu creierii. dar dacă n-o interzicea. în acelaşi timp Legiunea să omoare atâtea minţi mari ale ţării ? Să ne gândim numai la Iorga? – Da. dom’ profesor ? Ce cursă ? Dom’ profesor. dar cum a fost posibil. ca din Mişcare să facă parte atâţia oameni mari. Însă eu voi încerca în faţa ta. poate cea mai minunată generaţie a acestui veac. – Cum. Mircea Eliade care e un mare scriitor. ce s-a întâmplat cu generaţia noastră ? De ce a trebuit noi. profesorul făcu un gest cu mâna ca şi cum ar fi vrut să tempereze lucrurile. Mai ales că eu sunt unul care am făcut parte din Mişcare. Să nu ucizi nu-i mai spune. să cădem în această cursă ? Pentru că este evident că am căzut cu toţii într-o cursă. . ca şi vioiciunea gândului său. Legiunea.. că 370 . vrând nevrând. atâţia şi atâţia alţii. marele matematician Gheorghe Titeica. pentru a mă lămuri în primul rând pe mine.– Am făcut. cum începe copilul ei să păşească şi poate să înţeleagă vorba omenească. Înainte de rebeliune. Acum nu m-aş mai înscrie în nici un partid. şi nu vă revoltaţi. dacă este o mamă adevărată. îl corectă profesorul Cotigă. adică de ce acceptaţi dumneavoastră să faceţi parte din aceiaşi mişcare cu Victor Bălosu şi cu ăia care l-au împuşcat pe Duca şi pe Iorga. – Nu. ca şi cum ar fi pus punct. asta nu mai este o întrebare serioasă ? Întrebarea lui Ştefan Paul. orice mamă de pe lumea asta. dom’ profesor. făcând cu mâna un gest. ca şi în faţa conştiinţei mele. Aceasta este o întrebare serioasă. să nu furi. pentru a mă înţelege pe mine.

Un moment se făcu tăcere. a dramei mele. şefii lor se ţineau numai de intrigării. Nici dumneata nu ştii. ci pentru că realizase. care voia să facă ceva pentru ţara lui. – Pe acesta n-o să-l cunoaştem niciodată. Eu ţi-am atras atenţia. trădată şi înşelată. nu a văzut decât această posibilitate. să nu ucizi ! Păi. adică răspunsurile la aceste întrebări. pentru că acest adevăr este însăşi viaţa mea. la conducerea unui mare popor. Şi nu o dată. 371 . încerc să ajung la esenţa dramei. Şi eu acum. care eram patriot. fiecare fibră a fiinţei mele ardea şi tremura pentru acest neam. dragul meu. Sigur că acei oameni nu fuseseră normali la minte. crezi că nu te-ar fi luat vârtejul şi n-ai fi intrat în Mişcare ? Nu ştiu. când Mişcarea luase un mare avânt la noi. Viaţa mea este o dramă. orice mamă îi spune copilului ei. Nu mă îndoiesc că tu vrei să afli adevărul. cât de pueril vorbise. de a intra în Mişcare. dacă dumneata ai fi fost în locul meu.nici nu-şi imaginează aşa ceva. care eram un suflet ce aspira spre puritate. cum se întâmplase cu Hitler şi cu toţi cei care se înconjurase ! . Ştefane. când guvernele pe care le făceau nu durau nici o lună ? Ei bine. nu cunoaştem adevărul absolut. cum ziceţi dumneavoastră. te rog. şi ţărăniştii şi liberalii erau compromise. Nu te pripi. însetat de absolut. ci pentru că oamenii ăştia n-au fost normali. Eu am vrut să cunosc acest Adevăr înaintea ta. Biblia şi cele zece porunci ne spun limpede : să nu furi. Nu pentru că se simţi brusc obosit. sufletul meu. Dar să fie cuminte. era limpede. şi a marei drame a generaţiei mele. dragul meu. – Dă-mi voie. eu. În 1933. în ce partid aş fi intrat ? Când toate celelalte partide. când am posibilitatea să reflectez. că te cam. dom’ profesor.Hm ! făcu profesorul Cotigă. Dar dacă omori un om ? Cine i-a pus pe oamenii ăştia să omoare ? de ce au făcuto? Dom’ profesor. că dacă dai într-unul. este un lucru elementar. Lui Ştefan Paul i se păru că o aude pe doamna Cotigă plângând în bucătărie. Tânărul ziarist de la Ziua tăcu. de om cinstit şi patriot. pripeşti. să zicem. – Vezi. continuă trist profesorul Cotigă. Vreau să spun adevărul complet. dar de ce se întâmplase ca acei oameni să ajungă la conducerea societăţii. s-o ajute. înţelesese dintr-o dată cât de superficial. eu zic că n-au făcut-o pentru că au căzut în cursă. îi dai o palmă. trebuie să răspunzi.

Eşuând. Mişcarea este compromisă. că Regele care a fost mason. Deplorabil. Mişcarea a devenit în istoria acestui popor o mare tragedie. pentru că peste tot s-a ajuns aici. oare tot aici s-ar fi ajuns ? Tot aici. a Căpitanului. . acest scenariu a existat. încât ştiind că o dată Căpitanul asasinat. şi lucrurile s-au întâmplat întocmai. şi am stat nopţi în şir cu ochii în tavan. Mă întreb de ce sfârşitul a fost atât de trist. evreica Elena Lupescu. Acum mă îngrozesc şi mai mult. Noi am avut o altfel de istorie. şi amanta lui. Ce mă uimeşte şi mă îngrozeşte pe mine. românii..Da. şi este perfect adevărat lucrul acesta. ruşinos ! Profesorul Cotigă vorbea rar. – Sigur. o curvă folosită de iudeo-masoneria evreiască să manipuleze atât de bine lucrurile. chiar decât popoarele cu care ne învecinăm.Eu mă întreb. preoţii. Din ceva foarte frumos. Acesta a fost scenariul masoneriei. dintr-o Mişcare şi o Credinţă care puteau să salveze neamul românesc şi să-i dea măreţie. dacă n-ar fi fost omorât Căpitanul. au rezultat însă un număr imens de crime. Repet. Mai ales tineretul şi intelectualii. privită ca fenomen în plan european.Şi. se va spune. este acest fapt : 372 . oamenii ei arestaţi şi omorâţi. încât înscenând moartea Căpitanului… – A lui Codreanu. . un sens existenţei lui în istorie extraordinară. chiar oribil. Începutul a fost extraordinar. Aici profesorul Cotigă rămase un timp gânditor. o capacitate de a inspira tineretul. care am suferit. o putere de a da o credinţă. medicii au venit către Mişcare. cu ochii înfipţi în pământ. căutându-şi gândurile. Pe mine m-au îngrozit aceste crime. într-un fapt de oroare şi ruşine din istoria acestui popor. dascălii. şopti Ştefan Paul.. Noi am fost un popor victimă. pentru că la rândul ei va răspunde morţii prin moarte. Noi. Şi atunci va putea fi interzisă. s-au înscris în Mişcare. am fost şi suntem altfel decât popoarele Europei. Din această confruntare dintre Mişcare şi duşmanii ei. oftă profesorul Cotigă. Îngrozitor. la începuturile ei Mişcarea a avut o forţă. s-a transformat pe nesimţite într-un fapt urât. Îşi ţinea faţa aplecată în jos. asta şi pentru că după moartea Căpitanului conducerea ei a încăput pe mâna unor brute. Acum nu mă refer la Mişcarea. ascultă-mă pe mine.

dragul meu. pe locul pe care a venit Manole să ridice mănăstirea. a istoriei noastre. a statului trac. poporul din care ne tragem noi. poporul dac. primul mare rege al nostru. ne 373 . Sigur că anumite conţinuturi ereditare s-au transmis. Decebal.. Burebista. Începem bine. Cu el s-a prăbuşit poporul şi statul dac. şi el cu o expresie de tristeţe pe chip. Durpaneux. ca şi cum ar fi oftat. murmură profesorul cu o luminiţă de ironie în ochi. Oricum erau demult. imensă. noaptea. a românilor. în final al dacilor. se pomeni vorbind al lui Parizianu. dar terminăm prost. seamănă cu acea prăbuşire a ce am costruit la infinit din Balada Meşterului Manole ? Îţi aduci aminte. De când erau zidurile acelea. istoria noastră a semănat şi va semăna sute de ani de aici înainte cu acea ridicare şi surpare de ziduri. pe acest pământ a mai dispărut un popor. – Hm ! dom’ profesor. de unchiul lui. se dărâmă. – N-a dispărut. s-a năruit.. Toată construcţia. Trase aer adânc în piept. făcu Ştefan Paul gânditor. „falnica zidire“. cum îi zicea el. dragă Ştefane. O Lege.. Acesta este blestemul nostru. valorile culturale sau transmis şi ele într-o bună măsură. Să avem grijă să nu dispărem şi noi ! Aici profesorul Cotigă făcu o pauză. Ia-o dumneata prin istorie şi vezi că afirmaţia aceasta parcă ar fi o teză generală. asasinat de una din căpeteniile lui. Manole când a început să ridice zidurile. Deci. şi el trădat tot de un om de-al lui.de unde atâta sete de crimă la un popor care toată istoria lui a fost o victimă ? De unde setea aceasta imensă de a-şi produce suferinţa. al lui Haşdeu. – Hai s-o luăm de la primul mare strămoş pe care-l cunoaşte istoria noastră. Te referi la articolul „Perit-au dacii?“. Ei bine.. ca şi la alte articole şi studii care afirmă această idee ? Dragul meu. de la Burebista. Eu cred că din acest moment a început procesul de dispariţie al tracilor. existau alte ziduri. legenda nu ne mai spune. cu L mare. Noi. Lucrul acesta ar trebui să-l ştie orice popor. când istoria lu a fost o imensă suferinţă ? Această întrebare n-o să încetez să mi-o şi pun de zece ori pe zi. ce construim. A doua întrebare este aceasta : de ce istoria noastră. românii. Popoarele care se mint pe ele însele n-au viitor. monumentală pentru acele timpuri. speriindu-se chiar el de ce spusese. de la început lumii poate. dom’ profesor. însă mie nu-mi plac oamenii care se mint pe sine. – Hm ! zâmbi trist profesorul Cotigă.

Bun. inima îi bătea cu putere. De rău ! Ei bine. ne-am mâncat între noi mai rău decât nişte câini. VIII A mers la locul acela în care Luki i-a dat întâlnire. A ajuns înainte. Vor veni apoi comuniştii la putere. sânge şi sărăcie. apropiindu-se de el. ca o mişcare spirituală a purificării şi renaşterii noastre.minţim. căci aşa a început. A înăbuşit-o Mareşalul. După aceea ce s-a întâmplat ? S-a surpat ! Datorită cui ? Datorită nouă în primul rând. să salveze naţiunea. Ai fi zis că plânge. Politicianismul. dar nu plângea. în faţa portiţei din spate a casei ei. s-a autodistrus din interior. 374 . Un moment îl privi pe Ştefan cu o tristeţe şi cu o imensă disperare în ochi. Pentru că tot ce construieşte ziua. să fim cinstiţi şi muncitori. otrăvind în acelaşi timp întregul organism social românesc. Şi iarăşi o vom lua de la început. Peste câţiva ani Mareşalul. deşi trebuia în mod normal. a făcut pur şi simplu ravagii în perioada interbelică ! Profesorul se opri să-şi tragă sufletul. fenomen care este de mari dimensiuni. mie îmi e teamă că la fel se va întâmpla şi cu poporul român. ce se întâmplă cu acest popor ? Mişcarea legionară. dar vor termina şi ei în crimă. În timp ce o aştepta. prin forţa împrejurărilor ne-a ajutat Dumnezeu să-l împlinim. să dea un nou orizont istoric. acest cancer românesc. Şi unde vom ajunge ? Biet neam nenorocit ! Profesorul Cotigă îşi lăsă fruntea în jos. negru de durere. De două mii de ani visăm şi ne căznim să construim Statul Unitar Român. deschizând portiţa. Vor zice şi ei că sunt o Mişcare spirituală. s-a autootrăvit. şi el va fi trădat. şi care presupune o cantitate incomensurabilă de suferinţă. de o profunzime enormă. s-a autocondamnat la moarte. se dărâmă noaptea. căci ruşii îi vor învinge pe nemţi. – Dragul meu. Pentru că ce am făcut ? în loc să fim uniţi. pentru că acesta este sfârşitul oricărui început în ţara românească. prin care aduc comunismul în lume. A început ca o Mişcare spirituală şi patriotică frumoasă şi a terminat în crimă şi sânge. A văzut-o apărând. Chipul îi era întunecat. Pe pământul acesta a dispărut un popor. şi a fost normal lucrul acesta. şi atunci aceştia vor face prăpăd. socială şi politică.

.„Bună. cu atât mai mult era a lui. Prostule. A cuprins-o şi el de mijloc. făcânduse mai mică. s-au plimbat pe străzile din jur. apoi el a început să coboare cu sărutările pe gâtul ei atât de frumos. Când s-au liniştit. A deschis portiţa şi Luki l-a luat de mână urcând la ea în cameră pe scara din dos. trecea în fiinţa lui. a strâns-o cu putere frângând-o. a întins-o pe bancă şi a iubit-o nesăţios chiar în locul acela şi pe banca aceea. Ca şi cum nu s-ar fi certat niciodată. Ştefan a ajutat-o să se ridice. apoi l-a luat de braţ. Ştefane“. Dimpotrivă. La început a iubit-o duios. Luki s-a oprit în faţa lui. O simţea topindu-se în braţele lui. poleite de văpaia lunii. A culcat-o în pat. gingaşă. „Prostule ! Prostule ! i-a şoptit cu dragoste la urechi. ca şi cum nu s-ar fi despărţit deloc. i-a muşcat gura. Tânăra femeie avea gura fierbinte. i-a căutat gura pătimaşă şi l-a muşcat cu sete. i-a spus în cel mai normal mod. sau plimbat un timp pe străzile din jur ajungând la acelaşi scuar. dezvelindu-i coapsele şi trupul argintat de lumina lunii. „Prostule. moale.gemând. L-a sărutat pe obraz. iar el a pătruns-o nesăţios. trupul tinerei femei s-a deschis ca o corolă. Luki şi-a tras rochia peste genunchi. ai fi zis că în momentul următor trupul ei avea să se topească şi el nu mai avea ce să iubească şi să ţină în braţe. apoi s-a ridicat în picioare şi şi-a aranjat rochia. i-a cuprins picioarele ridicându-i rochia. gingaşă. Luki i-a cuprins gâtul cu braţele şi l-a sărutat lung. învăluiţi în vraja nopţii cu lună orientală. A gemut de durere. El i-a mângâiat 375 . făcând văzduhul să lumineze ca ziua. Nu s-a mai putut stăpâni. S-a dezbrăcat şi el. În odaia luminată de văpaia lunii a văzut-o dezbrăcânduse. Nu era supărată pe el. apoi a început s-o iubească năvalnic. S-a lipit la pieptul lui. Când s-au întors. A doua noapte s-au întâlnit la fel. ea i-a înlănţuit gâtul. Îşi muşcau gura sălbatic. prostule !“ şoptea tânăra femeie printre gemete. şi au rămas aşa un timp. Cu cât se topea. mirosind a fragă şi a cireşe. i-a înconjurat gâtul cu braţele. mi-a fost dor de tine ! Mi-a fost îngrozitor de dor de tine !“. Au pornit ţinându-se de mână. A luat-o în braţe. I-a muşcat gura nesăţios. fericit. semn că în acel moment era miezul nopţii. chipul îi era senin. venind ca de pe lumea ailaltă. câţiva cocoşi şi-au înălţat trâmbiţele lor arginti. Când a rămas goală părea o statuie de fildeş scăldată de lumina lunii. Acoperişurile. reflectau lumina înapoi. S-au oprit într-un mic scuar înconjurat de trandafiri.

orbindu-l. Îi privea fascinat linia piciorului. Şi el chiar lucrul acela îl făcea. O auzea gemând moale. iubitule ! Omoară-mă. Vreau să murim împreună. ca şi cum ar fi mânuit o suliţă înspăimântătoare. ca şi cum ar fi vrut în clipa aceea să-i jertfească totul acelui trup. şi iată că el i se arăta iar în faţa ochilor nespus de frumos. Era mândru şi fericit de frumuseţea lui pe care poate să i-o arate. ca de sora lui. trupul ei şi sufletul erau ale lui. de gingaş şi de mândru. numai că ea l-a tras de mână. îşi înfipse el sexul şi apăsă cu toată forţa simţind acel trup nespus de frumos şi gingaş zbătându-se sub el înjunghiat. Ştefan simţea urcând în fiinţa lui o pornire ciudată. care evoca vremuri primordiale. şi trupul. Doamne Dumnezeule. curbura dulce a coapsei. sălbatice. O să aibă grijă de ea ca de soţia lui. „Ştefane. Şi chiar aşa a făcut. A luat-o în braţe şi a culcat-o încet pe cearceaful moale şi alb. a auzit-o şoptind. În momentul acela retina lui se cutremură îngrozită şi fascinată de rana aceea roşie din trunchiul umbros al tinerei femei. triunghiul acela întunecos şi sacru de sub pântece. cu braţele întinse în lături. arzându-i toată fiinţa. ca apoi să-i străpungă şi să-i despice din nou rana acea roşie violacee. pierdută „Omoară-mă. Îi ridică picioarele ei lungi şi frumoase şi cu o putere nemaivăzută i le desfăcu apăsându-i-le să i le răjghine. în faţa portiţei el a vrut să-i sărute mâna şi să-i spună noapte bună. Ştefane ! o auzi şoptind. Nu i-a răspuns. cu chipul nespus de senin. de când o avusese şi o simţise abandonată toată în braţele sale.părul. mistuitoare creştea în el ca o ură cumplită. A strâns-o doar mai tare la pieptul lui. Deodată văzu o vâlvătaie mare în faţa ochilor. sălbatică şi bestială. ca şi cum ar fi fost răstignită pe acel pat alb. îl devorase şi îl băuse. 376 . De azi-noapte. Pornirea aceea atavică. nespus de alb. Exact cum va avea grijă şi de celelalte ! Când s-au întors. Au urcat scara şi au ajuns în camera ei. se pomeni şoptind. în acelaşi timp sacră şi plină de dragoste. Când îşi reveni Luchi dormea fericită. a strâns-o lângă el. La fel a făcut şi el. Azi-noapte iubise acel trup. În acea rană. Îşi retrăgea din trupul ei bărbăţia lui viguroasă apoi pornea cu el avântat. tu nu vezi că noi suntem nebuni ! Că nu mai putem trăi unul fără altul ?“. Ea l-a cuprins cu braţele şi a început să-l dezbrace. Întrun târziu o prinse sub el strivind-o cu toată puterea lui de bărbat. Şi el ce-o să facă acum cu ea ? Ce-o să facă ? Nimic. dragule !“. Îi era dragă.

Ultimul articol care-i apăruse stârnite din nou comentarii în presă. Ce să înţeleg eu. La fel ca momentul Călugăreni. nu-l avem ? Şi ne mai trebuie „un dram de noroc“. În primul rând să citească toate ştirile agenţiilor de presă. pătruns de tăria şi de flacăra credinţei). De ce ? Nici el nu ştia. accentul cădea pe tema aceasta. Cine era el ? Şi de ce îl alesese Dumnezeu pe el. fără de care nici Mihai Viteazul de ar fi. ca Ştefan cel Mare. să mediteze şi va înţelege ce trebuie să înţeleagă. el ne face să ne gândim. Îşi pierduseră minţile. articolul. articolul lui. abia mai pâlpâiau. n-ar putea face nimic. El nu spune că Mareşalul este mare ca Ştefan sau ca Mihai. sau Rovine ori Podul Înalt. sau că soarta noastă depinde exclusiv de Noroc. Mihai. să medităm asupra condiţiei noastre în istorie. apoi să citească articolele celorlalţi. ca om cult ? Ce să înţeleagă el omul de rând ?“. este unul decisiv în istoria noastră. Nu m-aţi înţeles. e un articol al cărui scop este să-i pună pe români să mediteze. Hm ! spusese Grigore Patriciu. Momentul acesta istoric. Erau amândoi nebuni. un ateu (şi nici acum nu era un credincios adevărat. Acum avem nevoie de un mare Conducător. pe când sufletele parcă li se făcuseră mici. era tocmai acest „un dram de noroc“. ca şi ale corespondenţilor de război. ca lumina a două lumânări. 377 . Ce să înţeleagă ? îi răspunse Ştefan Paul. i-o întorsese el lui Patriciu. „I-auzi măi !“ făcuse Patriciu râzând. În cea de-a patra noapte hotărî că nă să mai meargă. Ideea. care fusese un agnostic. era ideea esenţială a articolului. Îi era teamă că şi-ar fi putut pierde minţile de atâta fericire. Îl avem.sunt nebun ! Ce se întâmplă cu mine ? Ce vrea să facă destinul meu cu mine ? IX Cele trei nopţi petrecute cu Luki fuseseră nopţi de nebunie. Trupurile se devorau pierdute în beţia simţurilor. Îi era pur şi simplu frică. Acest dram de noroc este esenţial. să aibă atâta noroc în viaţă ? Pentru ce i se dăruise atâta dragoste ? La slujbă făcu efortul şi îşi concentră toată atenţia la ceea ce trebuia să facă.

Când ajunse la Preşedinţia Consiliului de miniştri Nora îl aştepta în biroul în care fusese de atâtea ori. te rog sămi spui. ce se întâmplă cu tine ? Îl privea la fel. îl chemă ea pe nume. – Ştefane. Părea şi mai slabă şi mai suferindă. El îi sărutase mâna. simţise o uşoară eliberare. a terminat cu examenele. care-l privea cu ochi reci. Tu eşti atât de minunată încât ar trebui să-ţi dăruiesc mult mai mult. obsedat fiind de gânduri sau de lucrarea la care te gândeşti tu. Îl impresionase ceea ce se întâmpla cu Zizi. dacă ai ceva împotriva mea sau dacă nu-ţi place la mine ceva. încruntată. apoi când a vrut să plece Nora s-a postat în uşă. sunt nemulţumit pe mine. După ce plecase. ea răspunse că „bine“. şi îl privea într-un fel ciudat. o întrebă ce mai face. parcă mai intens. tu mi-ai spus o dată că ţi se întâmplă uneori să uiţi de tine. Dacă sunt nemulţumit. În momentul următor se gândise însă la Zizi Fotiade. Dar cum putea el să vină diseară la ea când cu o seară mai înainte el şi Luki se iubiseră ca nişte nebuni. Oricum gândul că Nora s-ar fi putut să afle îl făcuse să-şi piardă pur şi simplu capul. Seara se întoarse acasă. dar el ce mai face ? Este ocupat. Îşi muşca buza. – Ce se întâmplă ? se pomeni el vorbind. 378 . Îi ieşi în cale. Totuşi faţa îi iradia o bucurie nefirească. Nu ştia deci. Tânărul ziarist îşi dădu capul pe spate şi râse. I se părea că slăbise mult. Zizi veni şi-l îmbrăţişă. – Nu. să-l mai scuze un timp. Nora îl privea tot aşa neîncrezător şi cu dragoste pe sub ochi. Zizi îl auzi de cum intră... că se schimbase atât de mult încât nu mai semăna deloc cu femeia tristă. s-a apucat să lucreze la roman. Ştefane. faptul că dragostea declanşase în sufletul ei o sete de creaţie extraordinară. Dacă Nora a auzit ceva. Am fost foarte îngrijorată. Semnă în registru. I-a sărutat mâna. şi un moment simţi că paralizează. sau ştie ? – Ştefane. O cuprinse şi el şi îi răspunse sărutului ei. Nora. Nora îl privea cu o expresie de om încurcat şi îndurerat pe chip. Că în timpul acesta fiinţa ei arsese asemenea unei torţe pentru a crea tablourile care-i invadaseră casa. – Ştefane. apoi o sărutase pe obraz şi plecase. Sângele îi urcă până în vârful urechilor.

Ochii femeii se înfipseră arzând nemilos în ai lui. Tânărul ziarist îl ascultă până când pieri. – Te-am aşteptat cu masa. cum să vin acum şi să fac acelaşi lucru cu tine ? În cazul în care eu sunt „venit“ în această lume. Intrară în camera în care dormea ea. Tu eşti singurul om cinstit şi curat pe care l-am întâlnit. dar nu-l înţelesese niciodată atât de limpede ca acum. chiar aseară am făcut dragoste cu ea. O veioză răspândea o lumină lăptoasă. Dar nu-i era foame. în momentul acesta când intuiţia îi spunea că el trebuie s-o iubească pe femeia aceasta care-l privea cu o bunătate şi cu o milă nespusă). tresărind când vii acasă. Mergând în camera ta în lipsa ta tocmai pentru că te simţeam prezent. viu. Şi n-am cui să dăruiesc atâta dragoste . că pot să fiu cu tine în absenţa ta. şi aşa am impresia că dăruiesc prea puţin. Nu ştiu dacă mă înţelegi ? Ştefane Paul avu dintr-o dată impresia că asurzise. Chiar dacă nu mă iubeşti. Zizi Fotiade ocoli masa şi îi întinse mâna. aurie. – Zizi. o auzi şoptind. – Ştefane. Ştefane . îl avusese. s-o dăruiesc. El se ridică şi o urmă. nu vreau să te deranjez. Ştefane. aş vrea să nu-mi spui niciodată lucrul acesta. La ce se gândea ? La faptul că nu înţelegea ce se întâmplă cu el în existenţa aceasta. acolo. E foarte multă dragoste în sufletul meu. – Zizi. caldă. Iar eu mă bucuram că te pot regăsi. ar trebui să mergi la un doctor.Aşa mi se întâmplă întotdeauna când sunt probleme cu ziarul. În situaţia aceasta e mai bine să dorm la redacţie. eu sunt un om încurcat cu altă femeie. arăţi foarte slăbită.şi trebuie s-o consum. Ştefane. de ce îţi e frică de dragostea aceasta ? Ştefan Paul o privi tăcut. De undeva de departe venea sunetul unei sirene. O mireasmă de 379 . Ştefan simţi că femeia îl priveşte. Gazda lui rămăsese privindu-l încurcată. şopti ea. – Mergem. Zizi Fotiade îl luă de mână. În sufrageria masa era într-adevăr pusă. Aşteptându-te. Zizi. şi m-am trezit iubindu-te. şi misiunea mea este să „dăruiesc dragoste“. Ştefane. Privirile li se întâlniră temătoare. Ciuguliră ceva. – Am o rugăminte la tine. să nu te mai temi. De ce este toată lumea bună cu el ? Poate el să-i spună acestei femei. O simţi ridicându-se ca o umbră fierbinte. „trimis“ (dar oare nu mai avusese el acest sentiment obscur până acum ? Ba da. Altfel îmi pierd minţile.

auzi el şoaptele ei fierbinţi. ca un somnambul. chemătoare. alungiţi ca nişte turle de bisericuţă. Ştefane. Aş vrea să te fac fericită. Tânăra femeie se întorsese către el. nu aş vrea în viaţa aceasta să-ţi aduc nici cel mai mic rău... Aş vrea să fii tu cea care să iei tot ce pot să-ţi dăruiesc eu. chemându-l. – Rămaseră amândoi goi. – Acum eşti al meu tot.. cu sfârcurile lor cărămizii. O voi iubi toată noaptea. Era atâta suferinţă şi beatitudine pe chipul. Ca şi cum ar fi vrut să spună: „este adevărat că exişti. Dar eu trec. (în momentul acela văzu limpede că de fapt cuvintele îi descoperiseră o realitate care exista. misterioasă. Trupul ei frumos se arcui peste al lui acoperindu-l de sărutări. pentru ce se întâmplă ?“. Rămaseră aşa un timp privindu-se. atingându-i pieptul. Îl sărută pe pieptul lui puţin păros. Ştefane. – Ţi-am cumpărat un set de cămăşi. ţi-am îmbrăcat trupul în sărutări. învăluindu-l în privirea ei uimită. Ştefane ? Este adevărat că între noi se întâmplă ceea ce se întâmplă ? Şi dacă se întâmplă. acoperindu-se cu trupul lui. Ca şi cum ea ar fi simţit. Să le iei şi să le îmbraci. N-ai văzut ? Şi două costume. delicat. – Zizi ! Iubito ! Şi eu sunt un munte de dragoste. fără să mă grăbesc. Am înţeles totul şi îţi mulţumesc ! Îl chemă trăgându-l după ea în patul care-i aştepta ca o vale dulce. plină de subînţelesuri. Tânăra femeie îl privea beată.. Îi privea sânii micuţi. cu aceeaşi expresie de uimire pe chip. plină de sacralitate.. Cu gesturi încete şi emoţionate începu să-i desfacă nasturii de la cămaşă. Închisese ochii de durere când bărbăţia lui îi 380 . Bine. de bărbat tânăr. de la tâmplă şi până la glezne. Nu vreau să te rănesc cu nimic. – Şi tu la fel. Îl privea în faţă. Ştefane.. aşa cum merg doi iubiţi ţinându-se de mână într-o noapte nebună cu lună printr-un codru străvechi. Sunt în şifonier la tine. cu trupurile subţiate de ceaţa aurie şi dulce pe care o răspândea veioza. şi pe care el n-o văzuse până acum !). se lungi lângă el. Ţi le-am cumpărat cu atâta dragoste. Tu să fii cea care mă iei de mână şi mă conduci în această dragoste. O dori în momentul acela dureros.salcâmi înfloriţi venea cine ştie de unde... şopti pierdută tânăra femeie. prin viaţa aceasta pe care mi-a dat-o Dumnezeu.. nu ştiu ce se întâmplă cu mine.. dulce.

şi dacă ar fi după ele. – Ştefane. pe Dostoievski. mugea încordându-se din toate puterile. Ia stai aşa. pe Gogol ? Este cât se poate de inexact lucrul acesta ! El a trăit într-un sat românesc nouăsprezece ani şi nu a auzit pe nimeni spunând că nu ştiu ce are cu poporul rus. rămânea dus pe gânduri. pentru că el a fost nevoit să intre în război. de ce de ură ? Ce adică. Apoi se priviră iar. cu ochii mari. la marginea de est a Europei. Acum suntem unul. sau de poporul maghiar sau de cel evreiesc. Popoarele n-au nimic unul cu altul. adică cum vine asta ? 381 . şopti ea şi răsuflarea ei îl ameţi. El îi sărută pleoapa dreaptă.despică trupul până în adâncul lui. sau poporul italian urăşte poporul rus. uimiţi amândoi. se ridică imediat gândul acela care stătea tot timpul treaz în fiinţa lui. X Câteodată. care i-a dat pe Tolstoi. poporul german. care ne-au luat Basarabia şi Ardealul de Nord. – Acum este a ta pentru totdeauna. ca un taur înfuriat. n-a zis niciodată ceva de poporul rus. ca să vină ei să le ia lucrurile. de ură şi de moartea a Lumii. Dar de ce de ură. – Acum este a ta. se pomeni tânărul ziarist de la Ziua. Sărută-mi pleoapa stângă. Acolo. murmură ea. mareea de sânge. Sărută acum pleoapa dreaptă. înseamnă că cei care conduc popoarele sunt de vină în cazul ăsta. Hm ! îşi dusese Ştefan degetul la frunte meditând. în faţa ştirilor pe care le avea pe birou. Ştefane. Ştefane ! Era un murmur dulce şi tragic vorba ei. bărbaţii şi pruncii din casă. să le izgonească femeile. nu s-ar duce niciodată să dea buzna peste un alt popor. Şi el i-o sărută. Ştefane. Nici Moromete. care dăduse peste margini nu se ştie din ce cauză. cât e el de sacâz şi de zgrunţuros. obligat fiind de Stalin şi de Hitler. Băga-i-aş în mă-sa şi pe Hitler şi pe Musolini şi pe Stalin ! Pe Mareşal nu. îl rugă tânăra femeie. poporul român urăşte popoarele Asiei ? Ce.

nu sunt altceva decât un lucru oarecare pentru ei.Eu. Hitler. dureros şi adânc. eu Giugaşvili. Un fel de minge. o pasezi ăluia. dar lucrul acesta jigneşte foarte grav poporul român. Tu nu vezi ce prost eşti. Horti. să vedem ce face. bă. pe Ştefan cel Mare. Adevărul este că el cunoştea lucrul acesta ca fapt istoric. îi iau ăstuia. cât şi Hitler. îl „descoperi“ în profunzimea sa. o arunci în sus. Se opri însă pentru că. Îi jigneşte cele două mii de ani de istorie. sau cum îl mai cheamă. Antonescu nu venise la putere) şi partidelor lor fac ceva ? Şi ne-a luat Stalin Basarabia şi Hitler Ardealul de Nord pe care l-a dat ungurilor. atât Stalin. dar nefiind capabil să termine şcoala. Stalin. erau ei proşti să se gândească. în care dai cu piciorul. gândul dinlăuntru lui răsună mai tare. Iosif Visarionovici. Ei. care popor avea două mii de ani de istorie chinuită pe acest pământ. se miră în gândul lui Ştefan Paul de descoperirea făcută. Îi jigneşte pe Mircea cel Bătrân. De unde rezultă următoarele lucruri : unu. Să vedem dacă Regele şi parlamentul lui (pentru că în momentul când ruşii ne-au luat Basarabia şi nemţii Ardealul. 382 . I-a uite. când meditezi însă asupra lui. Şi prostul atâta ştie. Bine. înainte de a pune ei mâna pe putere. lu’ Antonescu. şi ceilalţi „ sunt proşti“. (de fapt îi lua poporului român. de exemplu. dai cu ea de un perete. băga-i-aş iar în mă-sa. pe Mihai Viteazul. că el „este deştept“. şi domnul Horti. Nu puteau însă să se gândească pentru că ei „ sunt proşti“. că-l jignesc pe dumnealui.mă-si îl chemă. răsări gândul în fiinţa lui!) Basarabia.. Stalin. băiat de ţăran din Giorgia. nu s-au gândit câţi oameni şi ce jignesc ei cu gestul ăsta aş lor tâmpit ? În momentul acela Ştefan Paul simţi nevoia să-şi dea capul pe spate şi să râdă. poporul român ! Păi dacă s-ar fi gândit la lucrul acesta ei ar fi fost deştepţi. şi noi n-am făcut nimic ! Ăsta e adevărul. de cârpe. ajuns mare ţar. a părăsit-o şi a intrat în mişcarea comunistă. şi pe cei peste un milion de români care şi-au dat viaţa ca să apere acest pământ. îl vezi într-o altă lumină. şi-au imaginat că România şi poporul ei. în ilegalitate. şi a făcut clase de teologie. şi ăsta care conduce acum Ungaria.. auzi tu. ăsta al lu’ Parizianu ! Ba bine că s-au gândit ! Pă ce. cum p. domnule.. că de fapt este georgian.

pentru restul omenirii. raţionă gândul lui. în momentul în care i-ar trece prin minte bănuiala. sunt şi nişte mari primejdii pentru popoarele mici. mă Ştefane ! Mult îi pasă lui Hitler sau lui Stalin sau lui Horti de poporul român. asemenea unei mitraliere. îşi luă el la rost gândul. că se joacă. Nici măcar în fund nu-i doare. De ce este. poporul englez. Stalin. Lor nici nu le-a trecut prin minte să se gândească la poporul român. pe etaj. Undeva. poporul rus. şi merge înainte.Deci. al speciei umane. mare deştept eşti. şi poporul român este vinovat. în momentul acela el n-ar mai fi prost. sunt nişte proşti. mă deşteptule. Hitler şi Horti. dar în cazul acesta. dar în cazul acesta înseamnă că nu este adevărat că popoarele respective nu au nici o vină. Ar fi greşit să credem lucrul acesta. popoarele. şi pentru el chestia asta ar fi o nemaipomenită decădere. lăsând liniştea să se întindă în birou şi în sufletul lui. Horti sunt atât de deştepţi încât nu mai merită să te gândeşti şi la ceilalţi care. sunt cele care-i aleg şi îi urmează. al doilea război mondial n-ar fi existat ! În acelaşi timp aceşti Conducători sunt o primejdie pentru popoarele lor. să fie mari. Pentru că ele. Bine. ar fi deştept. dacă n-ar fi fost pe lume aceste mari popoare. îi răspunse Ştefan Paul gândului său. poporul român. Am văzut mai înainte „că marile popoare” pe lângă meritele lor. asta înseamnă că dumnealor. sunt nişte primejdii pentru popoarele lor. adică Stalin. fapt care le permite să progreseze. Aşa să fie oare? Şi dacă aceşti Conducători „le păcălesc“. Bine. Hitler. Hm !. vinovat ? Păi uite de ce. care au ajuns conducători. Nu se gândesc ei la ale lor ! Bine. şi tăcu. în creaţia culturală şi tehnică. nişte tâmpiţi. îşi păcălesc popoarele făcându-le să-i aleagă pe ei ? Ştefan Paul închise ochii în faţa acestei probleme. îşi reluă gândul întrebările. Pentru că asta este definiţia postului : el crede că e deştept în tot ce face. zgomotul făcut de o maşină de scris la care bătea cineva. Bunăoară. se auzea. nu-i aşa „este o grămadă de proşti“. 383 . că şi altul este deştept. poporul francez. dar de aici mai rezultă ceva : şi anume faptul că aceşti indivizi umani. cel german. Musolini. continuă netulburat şi grav gândul lui : păi dacă ăia. care îl depăşea prin complexitatea şi profunzimea ei. căci ticăloşii şi lunaticii ăştia or să le ducă asemenea unor turme din nebunie în nebunie.

da tu nu te-ai gândit. Bine. la fel de cumplit ! Bun. de ce acest popor nu se 384 . ceva experienţă istorică. bine. şi a ungurului şi a neamţului şi a rusului ?! Să nu mai fiu mingea lor în care dau cu piciorul. Dar tu. Şi aşa va fi toată istoria lui ! Şi ăsta este adevărul. sări tânărul ziarist la gândul lui ! Cum n-are ? Nu e el răbdător şi cuminte şi ascultător ? Pentru că în timpul acesta cât a fost război. dacă ăia. îşi continuă gândul lui vorbirea (lui cu el) aceasta era întrebarea fundamentală : de ce acest popor nu se gândise. ţi-au murit copiii de sabia turcului şi a tătarului. gol. popor român. poporul român.iată. întrebarea : bă. cu C mare. aşa este. pe o ureche ţi-a intrat şi pe alta ţi-a ieşit Asta este alt adevăr. ţara. poporul român în viitor. au vrut să-l şteargă de pe faţa acestui pământ El poporul român a fost ca Ciobanul din Mioriţa. şi nu era nici de azi de mâine pe lumea aceasta . Vezi tu. proştii. şi de glonţul rusului. despre care am zis că sunt o primejdie pentru specia umană. mă. ai gemut şi ai sângerat. îngrozitor ! Şi acest adevăr te priveşte pe tine popor român direct. ştie de veacuri că toate popoarele din jurul lui au râvnit la avutul său. însă faptul acesta nu-l scuteşte de vină. răspunse Ştefan Paul. cum trebuie să mă port şi ce trebuie să fac eu ca să nu mai fiu bătaia de joc a ăstora. cu tine cum s-ar juca un copil cu o minge. când li se scoală şi când vor şi când nu vor !!! Înţelegi tu cum vine treaba ? Înţeleg. nu se plânge ! El poporul şi-a făcut datoria. avea cum s-ar spune. ar fi trebuit să ţină minte acest adevăr şi să mediteze asupra lui. mai ales alea mari. dândui pe front pe tinerii lui. n-au minte. l-ai simţit pe propria piele. Şi uite de ce ? El. Într-adevăr aşa era. cum s-a jucat pisica cu şoarecele… Tu. poporul ăsta a muncit trudnic. copii până mai ieri. te ameninţă mereu cu moartea. dacă popoarele din jurul tău. şi el. goluţ. cu atât mai mult cu cât acest adevăr este unul Cumplit. ce să fac eu. şi a turcului. băga-i-aş în mă-sa. poporul român. ca un motor care trage din greu. deşi era un popor păţit. deşi nu se aude. ca să ţină şi frontul. deşteptule. ai văzut lucrul acesta. minte ? Cum n-are. poporul român. nu te-ai aplecat cum se cuvenea asupra acestui adevăr. ţie nu ţi-a venit în cap ideea asta. să ţină şi ţara. popor român. atunci de ce n-ai tu. iar acasă muncind din zori şi până în noapte. îi răspunse gândul. s-au jucat toată istoria cu tine cum au vrut. şi dacă aşa stau lucrurile.

ce-au făcut. ce trebuie să facem noi ca să fructificăm perioada asta de pace şi să creştem în momentul ăsta istoric atât de mult încât să nu-şi mai permită orice mucos (ce. cam aşa este. a demnităţii şi a puterii lui în lume. avusese deci destul timp ca săşi pună această întrebare!). Politicianismul şi Axiofagia. sigur aşa este ! Pentru că poporul ăsta în loc să se gândească la întrebarea aceasta. să nu mai fie în istorie bătaia de joc a tuturor. a ţarului. mă ticăloşilor ? Şi după ce să fi rostit aceste cuvinte miraculoase.gândise. nu se preocupase de idee ? Domnule. să fi urlat. a turcului. numai un popor criminal putea să-şi asasineze şi să-şi mănânce valorile cum a făcut-o poporul român. de ce să şi-o merite. mă frate. partidele româneşti după Marea Unire din 1918 ? În loc să se gândească. să-ţi fie clar lucrul acesta ! Deci şi poporul român îşi merită soarta. Mda. după aia să-şi fi pus mintea la contribuţie. ce vorbeşti şi tu aici tâmpenii ?) să-şi bată joc de tine ! Asta e chestia ! Or partidele ce-au făcut. boala asta a 385 . domnule. orice popor îşi merită soarta în istorie. ruşii şi nemţii sunt nişte mucoşi. a rusului. îi răspundea gândul său. când i-a învins pe unguri prăvălind asupra lor bolovani şi trunchiuri de copaci) prin care neamul acesta nenorocit. care ar fi fost expresia mândrei lui. să găsească acea cale. ai ? Băi. domnule. ce să fac eu. acel procedeu (cum a găsit Basarab întâi la Posada. nu că cam. a neamţului şi a ungurului ? Să fi vorbit cu el în gând. şi-a asasinat valorile cum n-a făcut-o nici un alt popor pe lumea asta ! Popor criminal. îi răspundea el gândul său. s-au mâncat între ele mai rău ca nişte câini ! Nici câinii nu se mănâncă aşa ! Asta e ! Politicianismul românesc este cancerul poporului român. bă. uite cum este. copile. Să nu mai fie mingea de cârpe a neamţului. să fi gemut. acel mod. ia. domnule ! până când îşi mai bat ăştia joc de mine. În al doilea rând. a cui vrei şi nu vrei ! Asta e toată problema ! A făcut poporul român lucrul acesta ? nu l-a făcut! De ce? păi de aia ? De care aia ? De aia ! Aha ! Atunci să-şi dea cu pumnii în cap ! Căci îşi merită soarta ! De ce să merite. dar el trebuia să-şi fi pus această întrebare (avusese doar două mii de ani ce când era bătaia de joc a tuturor. ce trebuie să fac eu ca să nu mai fiu bătaia de joc a rusului. ce-a făcut ? Şi-a mâncat. Nu că cam.

Şi când ori el învinge. în lunile dinaintea iernii. Ruşii îi învinseseră pe tătari în confruntarea aceasta decisivă şi ei rămăseseră în istorie iar tătarii dispăruseră ca popor. a acestui monstru blestemat. Acum. 386 . ca şi tătarii. erau egale. balanţa înclina parcă în favoarea nemţilor. care avuseseră o vară bună pe frontul de est. Tătarii. În istoria fiecărui popor există asemenea momente decisive când poporul respectiv se află la un pas de moarte.sufletului românesc care ne face să ne omorâm geniile. se apropiase bătălia decisivă! Asta era! Ştefan Paul se gândi că în acest moment de răscruce al istoriei se petrec fenomene istorice de mari proporţii. Ştefan Paul simţea ca nimeni altul duhoarea otrăvită. ca popor. care speriase. Citise într-o carte de istorie că la un moment dat al istoriei lor. urletul care cutremura pământul şi carnea speciei umane. dacă ne gândim şi la arma secretă pe care o au germanii. dacă în istorie fuseseră o forţă extraordinară. (ceea ce se întâmplase cu ruşii). şi să-l arunce afară de pe scena istoriei. nu mai erau decât o amărâtă de etnie. Este ceea ce se întâmplase între ruşi şi tătari. cu care Stalin putea să facă ori ce vroia (cum a şi făcut după război). Şansele în acest moment din faţa iernii anului 1942-1943. pieriseră definitiv ca popor. definitiv de pe scara istoriei ? Este posibil. În cazul în care ar învinge nemţii. şi după ce îi împinseseră pe ruşi aşa cum îşi prinde un boxer adversarul în corzi. ruşii. chit că pentru asta i-ar trebui zece ani. conducătorii mai buni pe care-i avem. valorile ! Brrr ! Bolile acestea îi vor pune capăt neamului nostru ! Fiecare pasăre pe limba ei piere ! Ce să-i faci ! La mii de kilometri depărtare mareea europeană şi mareea asiatică se înfruntau gemând ca nişte balauri înfiorători. îngrozise jumătate din Europa. a fost cât pe-aci ca ruşii să fie desfiinţaţi în istorie de către tătari. gata să-l sufoce. şi atunci se salvează în istorie. ori este învins de către duşmanul său şi în cazul acesta dispare în istorie. după o vară şi o toamnă în care trupele germane obţinuseră mici victorii (dar care puteau să fie decisive). Ori acum se dădea tot o bătălie decisivă între poporul german. pentru că nebunul de Hitler ar fi capabil să extermine întreg poporul rus. angajat cu toate forţele lui în est. şi poporul rus. vor fi scoşi.

în acest moment istoric orice era posibil. Ştefan Paul încercă să mai recitească încă o dată răspunsul Mareşalului. se puseseră nişte furtuni cu tunete şi fulgere ca vara. pe care lumea îi văzuse în zilele următoare aruncaţi ca nişte chibrituri pe acoperişurile blocurilor. al Mareşalului. Reporterii Zilei publicaseră poze cu aceste dezastre. şi el fusese scris dintr-o răsuflare. Se vorbea. este limpede că se vor rostogoli până la marginile Europei. sau ale caselor. interviuri cu diverşi sinistraţi. cel puţin lui. a Moscovei şi a Stalingradului. şi dacă ruşii or să ne ocupe. De fapt răspunsul lui (o filipică de o claritate. Deşi era noiembrie. este posibil să ne desfiinţăm ca popor ? Pentru că în cazul în care nemţii vor ieşii bătuţi din încleştarea aceasta fantastică din faţa Leningradului. încărcaţi de apă. Cel puţin bătrânii nu-şi aminteau să se fi întâmplat asemenea furtuni în luna noiembrie. Aceasta era calitatea fundamentală a acestui moment. Fuseseră smulse acoperişurile şi aruncate pe marile bulevarde. care. de o sinceritate şi de un tragism extraordinar. lui Ştefan Paul. Adică ce nenorocire mare o să ni se întâmple ? Or să fie învinşi nemţii şi cu ei o să pierdem şi noi războiul. Bun. şi gândul acesta trecea prin toţi ca un cutremur. că fulgerele acestea care trăzniseră o mulţime de clădiri (fusese făcută praf de către un fulger antena cea mare a Palatului telefoanelor) şi chiar oamenii bătrâni spuneau asta. până la Atlantic. fuseseră dărâmate casele de chirpici din cartierele mărginaşe şi sărace ale Bucureştiului. fuseseră smulşi copaci din rădăcină. era adresat tuturor celor care cârteau împotriva lui. plumburii.XI În ultimele zile se abătuseră asupra Bucureştiului nişte furtuni ciudate. cum nu se mai pomenise niciodată. prevestesc mari nenorociri. pe care bineînţeles că le distruseseră. se scriseseră reportaje „de la faţa locului“. care-l acuza pe faţă de 387 . şi ar fi trebuit să se pună ploile lungi şi grele de toamnă. pe care acesta i-l dăduse lui Brătianu. cu norii jos. după ce primise în ziua de 24 septembrie (mai primise el şi mai înainte asemenea scrisori) o scrisoare deschisă de la Şeful partidului Liberal. Este posibil acest lucru ? Sigur că este posibil. i-l revela pe Mareşal într-o nouă lumină).

Ştefan primise acest răspuns al Mareşalului de la Nora. îi rămăsese numele aşa). îi spusese ironic în redacţie Niki Dumitrescu. care zâmbea cu subînţeles. În al doilea rând era unul militar. afirmând că acceptând să treacă Nistru şi să meargă mai departe. când i-a fost greu sau dat cu fundul la gard. i-o dăduse la câteva zile după ce Mareşalul îi răspunsese lui Dinu Brătianu. unul filozofic şi unul psihologic. Căci sunt multe lucruri de învăţat de aici. Şi chiar se şi gândi cum avea să-l publice în Ziua. Nora însă. pe răspunderea mea.Ştefane. dar ştiu că ţine la mine. făcute de el. de fapt le trimisese. cu înserări pe marginea lui. Mareşalul Antonescu îşi ieşise „din ţâţâni“. aşa că primind această scrisoare de la Dinu Brătianu. îşi spuse Ştefan Paul după ce îl citi. de fapt o operă de restabilire a demnităţii şi curajului naţional. chiar de unii care nici n-ar fi trebuit s deschidă „pliscu“. şi de atunci generalului. şi toate vulpile acestea care. în cel mai bun sens al cuvântului.inconştienţă şi de greşeli. cum se exprimase Grigore Patriciu. şi-i trimisese. în adevăratul înţeles al cuvântului. Mareşalul îi mai răspunsese generalului Iacobici (ia cobiţi. Măcar de-ar învăţa ceva din asta. şi răspunsul acesta avea să rămână celebru în istoriografia românească. pe care şi Mareşalul îl făcuse de râs făcând aluzie la originea lui neromânească. Scrisoarea filipică a Mareşalului era de fapt o adevărată carte : avea peste 70 de pagini bătute la maşină (el crezuse la început că e o scrisoare de câteva pagini acolo) şi era un document nu numai personal (ca să fie de acord să nu-l publice) dar era în primul rând un document istoric. . duce ţara la pierzanie. Nora îi dăduse scrisoarea bătută chiar de mâna ei la maşină. cu un respect aproape comic) nu va fi de acord. Şi chiar şi aşa făcu. iar acum nu ştiu cum să mai chiţcăie ca să-şi facă nume şi capital politic. ajungând să circule chiar şi sub formă de „folclor“. Acest răspuns. În serial. Mareşalul. sunt sigură că va învăţa ceva. el. dacă i-a cunoştinţă de scrisoarea aceasta. toate „doamnele acestea politicianiste“ trebuie să-şi primească pedeapsa. De atunci însă fusese atacat de mai multe ori. Ştiu că domnul Mareşal Antonescu (aşa vorbea despre Mareşal. poporul însă. Mareşalul n-ar fi vrut să se facă vâlvă în jurul acestui răspuns al lui. Iată 388 . trebuie neapărat să ajungă să fie cunoscut de popor. şeful partidului Liberal. adversarilor lui o filipică pe măsură.

în momentul istoric respectiv. scrisă nu împotriva unui om (Brătianu).fragmentele cele mai importante ale acestei filipice a Mareşalului Antonescu. Puteam să vă răspund. Şi acum iată marile adevăruri ale filipicei Mareşalului Antonescu împotriva spiritului politicianist mărunt şi inconştient. aceste adevăruri vor fi valabile şi peste cinci sute de ani. ci împotriva spiritului politicianist. rând pe rând. 1942 DOMNULE BRĂTIANU. totuşi. În virtutea cărui drept ? Ce reprezentaţi în această ţară. printre care sunteţi. Atâta timp cât va exista poporul român. toţi foştii oameni politici. îmi trimiteţi. în momentul istoric respectiv. 29 oct. sfaturi şi acuzaţiuni. mai ales. pe când d-voastră sunteţi unul din profitorii şi dărâmătorii unei moşteniri mari ? 389 . avertismente. Abuzaţi însă de răbdarea. în primul rând. Am lăsat fără răspuns scrisorile d-voastră anterioare. când d-l Maniu. al inconştienţei politicienilor noştri. de tăcerea şi de înţelepciunea mea şi. aducând la bara justiţiei pe toţi vinovaţii de catastrofa morală şi politică a ţării. după 22 de ani de conducere. Pentru că. Am lăsat ziua acestor răfuieli pentru mai târziu. au fost valabile atunci. când d-voastră. în afară de interesele dumneavoastră egoiste şi un trecut politic total compromis şi dureros !? Uitaţi. fiindcă urmăream unirea şi nu vrajba. d-voastră. domnule Brătianu. şi acesta este adevărul. şi dumneavoastră. adevărurile pe care le rosteşte ea. la scurte intervale de timp. al şulfăniei şi oportunismului celor care au condus ţara aceasta şi o vor mai conduce. nu am voit să dau un spectacol care ar fi fost speculat de inamicii noştri. Nu am făcut-o. Şi peste o mie. în acelaşi timp însă. fiindcă nu am voit să aţâţ şi mai mult spiritele şi. că eu sunt omul muncii mele şi martirul greşelilor acelora care au primit în 1918 România Mare şi au dus-o. în prăpastia de unde am luat-o eu în 1940. Naţia o doreşte şi o aşteaptă de la mine. scrisoarea aceasta a Mareşalului trimisă lui Brătianu. Am făcut-o din înţelepciune.

.......... şi vă veţi reaminti : cine sunteţi d-voastră şi câte păcate aţi făcut......................... iar nu la d-voastră sau la d-l 390 .............. pentru a se salva.. câte răspunsuri aveţi ? ................ nu numai pentru a salva un neam de la dezunire şi de la prăbuşire.... pentru că fac tot ceea ce un om putea să facă... începând cu Universul şi terminând cu Viitorul şi cu ziarele pe care se sprijină naţionalistul domn Maniu............. ................................. „furt de urne“ sau prin „sprijin masonic şi iudaic“..... Staţi faţă în faţă cu conştiinţa dumneavoastră............ .... răsfoiţi toată colecţia Ziarului din ultimii 40 de ani... care au ajuns la conducere prin „minciună“... eu nu voi fi acuzat de d-voastră.......... actele d-voastră..... depănaţi cu corectitudinea............. ci sunt omul adus de un trecut onest şi de o voinţă unanimă a unei naţii care............ atunci în nici un caz nu voi fi pus alături de d-voastră şi acuzat de aceleaşi greşeli ca d-voastră.. sunteţi înfieraţi şi puşi chiar de generaţia actuală pe banca acuzaţiilor...................... rând pe rând..................... Chiar dacă am greşit.. în onoare şi în muncă.. fiţi încredinţaţi...... a făcut apel la mine.................. şi v-aţi acuzat în faţa naţiei dezolate..................................... care.................. scandalizate şi înmărmurite....... cum v-aţi calificat singuri şi cum v-a calificat naţia...... cât şi pe ale altora cu care v-aţi întovărăşit.............. pentru că nu sunt nici profitorul meritelor predecesorilor mei şi nici şeful unei bande de corbi odioşi......... domnule Brătianu.... Oricum ar fi însă............ nu voi putea fi acuzat de nici unul dintre d-voastră............... Dacă va fi să fiu şi eu adus pe această bancă......................... pas cu pas....... greşesc sau voi greşi.................. „promisiuni“....... ........... ..................... domnule Brătianu......... dar şi pentru a-l întregi şi a-i asigura o viaţă nouă.......

. pentru hrana ţăranului şi a săracului.......... ................... domnule Brătianu...Maniu şi nici la domnii care stau în jurul d-voastră şi cu care aţi făcut şi faceţi sistem.............................. pentru uşurarea vieţii lor................. pentru şcoala şi biserica lor. când aţi făcut şi faceţi această profeţie ? Puteţi nega că...................... pentru înlesnirea circulaţiei bunurilor lor (şosele şi căi ferate).... .........lipsurile poporului ? .... V-aţi uitat în pivniţele şi în cămările dumneavoastră... ... După această punere la punct de principiu.... vă răspund punct cu punct la acuzările d-voastră din ultima scrisoare..... pentru ridicarea satelor lor.................. că „suntem în preajma iernii. cu toată vremea agricolă neprielnică şi cu toată dezorganizarea pe care o aducea ca o consecinţă................ cu toată profeţia d-voastră alarmată şi defensivă din 1940 şi 1941..................... cutremurul.......................................... pentru populaţia ţării“....................ca întotdeauna când sunteţi în opoziţie......................... ale familiei şi ale partizanilor d-voastră........................ Afirmaţi d-le Brătianu.... pentru răsplata muncii lor.. Afirm şi dovedesc cu cifre...................... rebeliunea şi războiul ? 391 ...... ........................................................ nu a fost în general în ţară o abundenţă mult mai mare ca în toate ţările din Europa.......................... catastrofa economicărezultat al catastrofei graniţelor-exodul......... Este o îndrăzneală...................... că nu aţi făcut dvoastră în 70 de ani ceea ce am făcut eu în doi ani..... pentru copiii lor. . Vă dor de abia acum .................. ameninţaţi de foame şi de frig.....

........... dezmăţului........................... pentru vecie pecetea incuriei şi a incapacităţii ? Aţi uitat cum era îmbrăcat soldatul ? 392 .. Au fost lipsuri şi în iarna trecută........................... Fiţi sigur.......................... puteţi să afirmaţi cu mâna pe cruce că situaţia se datoreşte exportului......................... Opera pe care d-voastră încercaţi să o stropiţi cu noroi este apreciată şi admirată de toţi străinii......................... Ignoraţi poate că rapoartele generalilor Berthelot şi Greenley – aflate în arhiva statului-către guvernele lor.. de „foame“ şi de „frig“ poporul nici la iarnă....................... pentru că ştiţi prea bine că nu am exportat nici ceea ce eram obligat să export şi că s-a făcut tot ce omeneşte era cu putinţă pentru a se asigura producţia solului nostru.... au aşezat pe fruntea dv... cu aceeaşi perspectivă.......... neprevederii......................... ........... .............................. risipei sau căpătuirii ? Nu.. ..... ........................... Dacă nu avem pâine şi mălai îndeajuns...................... chiar şi de duşmani........................ ......... domnule Brătianu.............................................. Nu va muri.............. domnule Brătianu.. trândăviei....................... domnule Brătianu.... după cum nu a murit nici în iarna trecută.................................................. că nu va muri nimeni de frig şi mai ales nu veţi muri d-voastră................... ............................. Nu puteţi să o faceţi..... ....................... când încercaţi să-l agitaţi de după paravan. s-a făcut mai mult ca oricând............................. nepriceperii...............................

Aţi uitat că el pleca la atac fără armă.... pline de murdărie şi de insecte etc ? Aţi uitat ce a păţit populaţia din Moldova de la ruşi........... împingând această odioasă procedare până pe treptele tronului ? 393 . aţi uitat că de la Iaşi la Bucureşti se făcea în iarna anului 1918 uneori 3 şi 5 zile.. băteau din picior şi insultau autorităţile.... toţi intrau şi ieşeau prin vagoane prin geamurile sparte. fără ciorapi.. unde au fost părăsiţi şi.. maltratau soldaţii şi ofiţerii noştri.... cu toate transporturile militare germane şi române la care au fost chemate să facă faţă).. în trecerea lor prin sate.................. cu degetele ieşite din bocanci. domnule Brătianu ! ..... devastate şi răsturnate cu roţile în sus... cu pantalonii rupţi la spate. neîncălzite. aţi uitat că trenurile erau devastate... Aţi uitat toate lipsurile în care ne zbăteam toţi ? Aţi uitat că aţi retras „pentru a-i salva“... trenurile în circulaţie... din cauza blocării căilor ferate şi a drumurilor..... de foame.... în lungul liniilor ferate şi halul de murdărie şi de degradare în care au fost ţinute... luau copiii noştri în lance.. multă vreme şi după război. au fost puşi să sape la tranşee şi lăsaţi să moară de frig............ fără nici o organizare şi îngrijire..... fără mănuşi.... aţi uitat şi câţi călătoreau pe acoperişuri şi pe tampoane şi câţi au murit au degerat din această cauză.. aţi uitat că atunci nimeni nu plătea....... cu exactitate matematică.... ...... fără cămaşă şi fără flanelă ? Aţi uitat că armata era hrănită cu gărgăriţe şi cu tărâţe......... aţi uitat spectacolul vagoanelor sparte..... de tifos exantematic şi de lipsă de adăpost ? Ei nu au uitat-o....... aceea din Dobrogea de la bulgari şi aceea din Muntenia şi Oltenia de la ocupanţi. toţi copiii de la 17 ani în Moldova. aţi uitat câţi au murit de scorbut şi de pelagră ? Aţi uitat că şi regele ţării stătea în frig şi de pe masa lui lipseau alimentele ? Aţi uitat catastrofala oprire a circulaţiei........ violau femeile şi fetele.... chiar cu trenurile oficiale (Astăzi ele circulă ca nicăieri în Europa............ fără căciuli......... Aţi uitat că aliaţii aduşi de d-voastră să ne apere.......

. ...... domnule Brătianu.............. pentru a face faţă plăţilor ? Ştiţi cum merg încasările astăzi şi................. din armată........... că în teribila iarnă de la Iaşi.. din oraşe etc ? Aţi uitat că ţara vocifera şi se cerea trimiterea dv........Aţi uitat.. a guvernului şi a armatei în fundul Rusiei ? Un elementar simţ al realităţii ar fi trebuit să vă impună comparaţia stărilor de atunci cu stările de astăzi........ pentru spitalele Spiridoniei ? Aţi uitat ruina financiară în care ne zbăteam şi aţi uitat că încasările statului şi toată viaţa economică şi industrială era într-atât paralizată............................ încât în primăvara anului 1918 a trebuit să împrumutăm zece milioane de la Legaţia Franţei.... pe când le faceţi......... 394 ........... Aţi uitat că după război nu se mai găsea o vacă în multe sate şi a trebuit să importăm chiar fân din America ? Numai războiul adusese................. în judecată chiar de către partizanii dv... nu aveţi nici o vină ? Aţi uitat dispreţul pe care vi-l arătau toţi............................................ pentru a salva viaţa răniţilor din spitale.... de la sate................................. toată această catastrofală dezorganizare ? Poate cineva afirma că dv. desigur. .............. a fost nevoită...... îndrăzniţi să faceţi prevestirile pe care le faceţi ? Îndrăzneala este cu atât mai mare cu cât. după ce făcuse mai multe cereri scrise – fără rezultat – să meargă personal la faimosul general de tristă memorie Safaraov... să ceară să-i dea două cisterne de păcură............... dezorganizată şi distrusă. cu toate acestea......... ? Aţi uitat că pe o iarnă cumplită trataţi evacuarea ţării................. regina ţării....................... ura care se ridica din această cauză împotriva dv.... aveţi în faţa d-voastră situaţia Societăţii „Letea“ ....... ...

... am redresat Armata şi am înarmat-o cum nu a fost niciodată înarmată.. În loc de zdrenţele în care l-aţi purtat dv... cea mai mare epopee eroică a neamului nostru. el are astăzi echipament complet de vară şi de iarnă. ...Cu toate acestea. însă deţinători şi astăzi a tuturor posturilor de comandă administrativă şi economică.... totuşi............. de echipare şi de hrană între soldatul nostru şi el german) Soldatul nostru este.. pentru poporul românesc..... după ce a făcut ce a făcut şi face...... soldatul român a fost purtat din înfrângere în înfrângere.... . de către un singur om“) şi am reuşit să domin situaţia în interior şi să creez... de la acei evrei şi români...... (În curând nu va mai fi nici o diferenţă de înarmare....... din cauza desconsiderării şi dispreţului care apăsau asupra neamului – datorită greşelilor conducătorilor lui din ultimii 20 de ani .......... fiindcă poporul nostru va avea dreptul..... domnule Brătianu............ decăzuţi din puterea lor de ieri... în cazul în care se va încerca din nou nesocotirea drepturilor lui. Vom avea cele necesare traiului şi la iarnă.. îngrijit cum nu a fost niciodată de când există oştirea românească.......... am reuşit să recapăt încrederea celor de afară şi să provoc chiar admiraţia lor (Fuhrerul a declarat public într-unul din marile lui discursuri că ţine de miracol ceea ce s-a realizat în Ţara Românească într-un timp aşa de scurt........... cât şi în interior.... cu toată furtuna în care m-am zbătut şi cu toate greutăţile pe care le-am întâmpinat peste tot...... fiindcă am fost prevăzător şi am înmulţit într-o măsură considerabilă – prin comenzi făcute la timp în Germania şi în alte părţi -... să bată cu pumnul în masă. pe front şi în spitale........ în războiul şi după războiul trecut .......... o evidentă stare de prosperitate ? Am readus pacea interioară.. 2 – Afirmaţi.. cu spinarea încovoiată şi cu mâna întinsă... şi pentru prima dată de la Decebal. „că în ţară domneşte o profundă dezorganizare“...... epopee care va scuti în viitor pe conducătorii politici să se prezinte la mesele verzi cu fruntea plecată. în războiul acesta a mers din victorie în victorie şi a scris.... pentru clasa muncitoare.. uscătoriile de fructe şi de 395 ........... Pe când în războiul dus de dv...... atât în afară...

.. aţi trimis peste graniţă............. definitivat şi reparat 1785 km de şosele (766. faţă de aceea dezastruoasă pe care dv.......... Vă mai reamintiţi ce era în războiul trecut ? Atunci... .... Aflaţi....... domnule Brătianu.......... . care nu se lasă nici dus... fiindcă guvernează un om care nu este „de-al dv....4 km reparaţii şi 396 ................. precum şi posibilităţile pescuitului............................. iar acum este „catastrofă“....... pentru că guvernau fraţii dv........ şi partidul liberal..... ..... domnule Brătianu..... – „mari oameni de finanţe“ şi exponenţi aleşi ai urnei şi mai ales democraţi............ Ignoraţi cum merg depunerile la bănci............. .......legume........ ...................................... cu o vastă organizare bancară şi cu o numeroasă armată de partizani – aţi creat-o în anul 1918 şi aţi perpetuat-o în anii următori.............. că pe când dv....... cu o bogată şi largă experienţă.................... nu ?)....... de lapte şi de brânzeturi........... nici intimidat de dv.......................... fabricile de marmeladă şi de conserve. Dar atunci era rai.......................... În concluzie..“.................................................. fără studii speciale şi fără experienţă...... depuneri a căror valoare face dovada încrederii de care se bucură regimul actual ? Cunoaşteţi care este acoperirea în aur pe care a reuşit să o menţină un soldat (e vorba de Mareşal............ în ultimii 2 ani s-au construit.................................... eu am adus şi aduc aur în ţară............. pe când de la 1920 până la 1940 regimurile democratice au construit.. în 1917........ soldatul şi ţăranul nu primeau cu lunile nici un gram de săpun şi din această cauză am avut acea invazie a păduchilor cu tot cortegiul şi de calamităţi.........4 km şosea nouă şi 1018. pentru care s-au cheltuit 3 miliarde de lei.. definitivat şi reparat 2250 km de şosele...... tot aurul nostru şi toate devizele... ..............

.. domnule Brătianu ? De ce personificaţi în d-voastră istoria ? De ce vă confundaţi cu poporul român...... Nici o servitute........mi voie să-ţi spun că nu trebuie să personifici în d-ta singur istoria şi să te faci reprezentantul tuturor românilor valoroşi..... .... modest dar fanatic... mâinile total libere şi faţă de toţi cei din afară.. nu prin memorii................ care încearcă să mă ofenseze.............. Pe lângă mândria neterfelită de soldat.... Am...... ..................... să „dovediţi“ că sunteţi de valoarea strămoşilor d-voastră ? De ce vorbiţi în numele poporului....... pe ale mele nu a reuşit nimeni până acum şi nu va reuşi nici un viitor să mi le încătuşeze........ când nu v-a dat în trecut şi nu vă va da în viitor un asemenea mandat ? .... „Cine eşti d-ta să-mi spui acestea ? Dă .......... ca prin faptele dumneavoastră............. nici faţă de prieteni şi de colaboratori.................................. 397 .. nu apasă pe umerii.. . Lasă ca prin faptele dumitale să dovedeşti că eşti un român de valoarea strămoşilor noştri“..... Aţi afirmat că nu am „mâini libere“................ nici faţă de aliaţi........ a căror valoare s-a ridicat la 6 miliarde 718 milioane lei..... şi faţă de cei din ţară............ pe voinţa şi pe conştiinţa mea........... Comentariile sunt de prisos................... când el nu vrea să se confunde cu dumneavoastră ? De ce nu lăsaţi...... nici faţă de străini....definitivări)... care ar încerca ceea ce le-a reuşit sub regimurile d-voastră............. Cine sunteţi d-voastră..... o am şi pe aceea de român adevărat.................................... domnule Brătianu..... Nu tot astfel puteţi afirma d-voastră despre situaţiile în care s-au găsit tatăl şi fratele d-voastră. domnule Brătianu...........

.......... 4... Am............ cum era tratat neamul românesc sub regimul părintelui şi fratelui d-voastră........... O elementară punere la contribuţie a memoriei d-voastră ar fi trebuit să vă impună să nu ridicaţi această problemă militară şi politică............... este o subtilă şi perversă încercare de acuzare........ după modelul cum este formulată... dacă vreţi să vă daţi osteneala.. .................. Afirmaţi că „armata noastră a fost înglobată în cea germană“............ fiindcă prin ţinuta............ . care... deoarece aveţi pe atunci alte preocupări............ Iată............ ..... am reuşit să le descătuşez şi să le redau libertatea................ Aliaţii noştri de astăzi nu şi-au îngăduit şi nici nu au încercat să umilească neamul românesc................................ ordine........ şi pe care o puteţi constata.......... naţiei şi armatei......................... ................................ aliate şi neutre........... Mai uitaţi.................. în ceea ce priveşte raporturile cu aliaţii.................. domnule Brătianu.. Hoover a propus „excluderea României din rândul puterilor aliate şi asociate............. consideraţia pe care o constataţi zilnic din ziarele străine....................... ruperea legăturilor diplomatice şi boicotarea ei economică şi financiară ?“ Această propunere se făcea în timp ce armata română punea.. din Arhivele Statului............. . Ei au redat ţării.............................. că la 4 septembrie 1920..................... crede că poate să facă o intrigă între 398 ...... mâinile perfect libere. în imbecilitatea şi duşmănia lui................ ordine la Budapesta şi scăpa Europa de anarhie.. Sunteţi în această privinţă de acord cu crainicul evreu de la Londra care. sau poate ignoraţi.................................... cu sângele ei... prin demnitatea şi prin munca pe care mi le-am impus şi le-am impus şi altora......

ceea ce a provocat groaznica mortalitate din primăvara anului 1917 ? Aţi uitat că şi ultimele noastre disponibilităţi din Moldova pentru hrana soldaţilor............. a făcut o enormă şi brutală presiune asupra fratelui d-voastră pentru ca regele........ soldaţii noştri zdrenţuiţi şi muritori de foame au fost adăpostiţi....... a spitalelor.... cu arma la picior.... mergeam zilnic la generalii Saharov şi Scerbacev pentru a face raportul şi a primi ordine. Aţi uitat.. au fost unele cedate de dv... a populaţiei... şi această stupiditate.. ...... în timp de iarnă.000 de mii de morţi inutile toată această grandioasă operă a dv............... şi altele ridicate cu forţa de ruşi...... 399 ................conducere şi popor...... Dacă pentru acel ticălos tendinţa aceasta este explicabilă. .. domnule Brătianu... A plătit neamul românesc cu cel puţin 300.... pentru a rămâne – din perfidie politică – singur stăpân în Moldova.... . şi cu mine......... pentru dv.......... autorităţile şi chiar o parte a populaţiei să meargă undeva în fundul Rusiei.......................................... debitând zilnic. din lipsă de ferestre şi geamuri.. Aţi uitat că pe când ele ocupau satele şi oraşele şi erau hrănite cu unt şi alimente în abundenţă...................................... ..............“ Aceleaşi umilinţe le-am suferit şi de la un alt mare aliat. resturile armatei.................... şeful Marelui Cartier General Român... fiindcă eram cu totul la discreţia sălbatecilor şi la ordinele comandamentului rus care............ însă ridicarea problemei este o imprudenţă şi o impietate.......... guvernul ţării.. în bordee neîncălzite şi neaerisite. Aţi uitat că în Moldova trupele şi comandamentele ruseşti erau stăpâne şi se purtau în cuceritori şi protectori.................... şi devastările şi umilirile la care asistam încremeniţi... cu accentul lui jidovesc..... Ignoraţi sau uitaţi că în trecutul război generalul Prezan.............................. sub pretext că în Moldova nu este „loc destul pentru trupele sale“ şi are „nevoie de linişte şi ordine..

........ chiar bătute.... Datorită acestei atitudini demne...................Multe greşeli operative................politice şi militare – au fost comise până la venirea generalului Prezan în capul Marelui Cartier General....) .......................................... datorită faptului că generalul Iliescu a silit armata şi pe comandanţii ei să execute fără replica ordinele şi cererile formulate..... Vă mai amintesc.... că la venirea mareşalului Prezan şi a mea la Marele Cartier General........... al cărui şef fusesem numit.... Necesitatea de a se degaja Verdunul a antrenat sacrificarea............ pentru a-l determina să consimtă să-i readucă la rolul lor de consilieri tehnici şi a fost una şi mai mare dată de mine pentru a scoate din Biroul de operaţii.............. .. cu consecinţe istorice foarte grave .......... biroul de operaţii al Marelui Cartier General a fost singurul care... de multe ori inutilă..... la Periş............ . pe tot timpul campaniei.. am găsit instalaţi în toate birourile şi secţiile acestei instituţii de conducere şi de onoare militară tehnicieni francezi care...... pe colonelul francez pe care l-am găsit instalat la masa mea....... nu a avut consilieri 400 .......... cu consimţământul fratelui d-voastră şi din ordinul generalului Iliescu. .................. în decembrie 1916. cu puteri discreţionare de conducere ? A fost cea mai mare umilinţă care se putea impune unei armate... domnule Brătianu.............. A fost o mare luptă între mareşalul Prezan şi generalul Berhelot...... de generalul Berthelot (Domnul Mareşal Prezan a ieşit îndurerat de la o astfel de penibilă scenă.. petrecută în faţa regelui..... erau investiţi.............................. a soldaţilor noştri pe crestele Carpaţilor şi în luptele neegale de la Jiu şi Cerna...... de multe ori cu pumnul în masă................. în majoritate mai mici în grad decât şefii români responsabili.

..... De aceea vă întreb..................... hambarele......................................... domnule Brătianu...... pe când noi luptam la Prut....... după cum făceau cazacii... când......... d-voastră o socotiţi umilinţă........ a plătit totul. ... cot la cot cu noi şi pentru noi..... ............ Comparaţi-o acum cu ajutorul pe care-l avem astăzi de la conducerea militară şi politică germană... după cum au făcut ruşii în bătălia de pe Argeş..... care a fost situaţia în războiul trecut................ Armata germană nu a părăsit teritoriile noastre. ci din mândrie naţională..... femeile.. nu a violat oraşele.........tehnici.... nici o mârşăvie pe teritoriu nostru... armatei şi comandamentului român în războiul trecut ? 401 ..... cum ar trebui să fie calificată situaţia pe care aţi impus-o dv..... dacă aceasta este umilinţă. un general roman s-a bucurat de cinstea de a avea sub ordinele sale o numeroasă armată germană şi generali glorioşi germani. Totuşi. Ceea ce s-a întâmplat cu mareşalul Prezan şi cu regele Ferdinand în războiul trecut............ .. după cum au făcut ruşii în faţa bulgarilor în Dobrogea şi nu a stat cu braţele încrucişate.. pentru prima dată de când există neamul românesc...... de data aceasta............. ....... împreună cu naţia.... dar nu a fost nici măcar pusă sub comanda germană. fiindcă nu am consimţit să-i accept. Dimpotrivă..... Iată.. dacă ar fi voit să intervină (erau 3 divizii ruseşti la 30 de km de câmpul de bătaie) s-ar fi câştigat bătălia.. Această armată a luptat. Armata germană nu a făcut.................... nu s-a întâmplat sub mareşalul Antonescu. armata română nu numai că nu a fost „înglobată“ în armata germană........... nu a devastat căile ferate................ nu a omorât copii. domnule Brătianu............ nici cu el şi nici cu Regele Ţării... s-a purtat bine cu populaţia................................ nu din orgoliu personal. domnule Brătianu..... În sfârşit...

...... mi-aţi cerut să retrag armata din Rusia şi m-aţi îndemnat să mă „aranjez“ cu Anglia şi cu America. Soluţia ar fi criminală...... deoarece germanii ar ocupa-o imediat şi am ajunge în situaţia Serbiei şi a Greciei.. de disciplina noastră.. domnule Brătianu...... Exact ceea ce au făcut ruşii în Moldova în 1917-1918............ iar greşelile şi feloniile se plătesc scump... Ar fi o greşeală şi o felonie.. aviaţia are forţa de distrugere pe care ar trebui s-o cunoaşteţi... de soldaţii şi caii noştri........ drumurile sunt cum sunt......... depozitele sunt ale germanilor.. morale şi politice... a oamenilor care la cea dintâi greutate se descurajează... iarna bate la uşă.. Suntem la peste 1500 de km da ţară.... dacă şi dvoastră sunteţi gata să vă luaţi răspunderea .“ Numai că trebuie să întreb şi armata şi poporul. pe care poate că nici nu le-au avut vreodată...... de tunurile noastre....... deschis şi categoric... vă ofer din nou conducerea statului şi a guvernului ! Retrageţi dv... ....... dacă am încerca în condiţiile arătate mai sus.. ceea ce am făcut noi atunci cu ruşii ? Vă daţi seama ce s-ar alege de armata noastră. Vă întrebaţi ce sar întâmpla dacă germanii ar face cu noi astăzi.. căile ferate sunt cum sunt.... Sunt gata să le pun această întrebare.... .. depozitele sunt ale germanilor... pentru un om care mai poate încă judeca....... ar denota uşurinţă. A mă fi „oprit la Nistru“ şi „a retrage astăzi forţele din Rusia“ însemnează. în caz de părăsire a frontului.. domnule Brătianu. Retragerea forţelor din situaţia lor actuală ar însemna părăsirea frontului. care au deraiat de pe linia principiilor sănătoase strategice.......... totală nepricepere militară şi prostie..... armata şi „aranjaţi-vă cu Anglia....... Poftiţi........... să părăsim frontul fără asentimentul comandamentului german ? Situaţia aceasta........ iarna bate la uşă....... a anihila dintr-o 402 ... Luându-vă după câţiva ofiţeri fără prestigiu militar.. fiindcă nu s-ar prăbuşi numai armata...... s-ar prăbuşi însăşi Ţara. căile ferate sunt în mâna lor..Numai un nepriceput în problemele de comandament militar putea să o pretindă.

403 . legionarii. însemnează a ne dezonora pentru vecie ca popor. nici libertăţile noastre şi nici măcar viaţa familiilor şi a feloniei pe care mă sfătuiţi să o practic – şi aceasta este cea mai mare crimă – a asigura ţării. pentru a da ultima lovitură de picior unui neam care cu adevărat ar merita calificativul de netrebnic. Comuniştii. vom fi zdrobiţi : – pentru că suntem punte între slavi şi zăgazul care le stă de secole în calea expansiunii lor către vestul şi sud-estul Europei. o poziţie morală care îi va ridica drepturile idealurilor sale şi ar putea să-i fie chiar fatală. va face din neamul românesc o victimă a tuturor. domnule Brătianu. toate sacrificiile făcute de la trecerea Prutului. îşi spuse Ştefan Paul în gând. Rămân la această convingere. lupta. fiindcă noi. iudeo-democratice şi masonice. Iată. prăbuşirea şi distrugerea armatei. ungurii. jidanii. în cazul victoriei germane (mhî. deci Mareşalul ştie ceva.. însemnează a crea ţării. fiindcă concomitent cu dezorganizarea. nici graniţele care vor voi să ni le mai lase ruşii. în cazul victoriei ruse. Sovietele ar impune legea în Europa şi s-ar termina astfel cu independenţa şi patriotismul naţiunilor. la ce ar da naştere gestul pe care mi-l cereţi să-l fac. condiţii dezastruoase. fără a ne asigura. şi – pentru că vom fi trambulina salturilor lor viitoare.dată total. acţiune în contra căreia nu v-aţi pronunţat public.“ Am avut şi eu această convingere. în viitoarea comunitate europeană.. Ar fi gestul nefericit al unui soldat lipsit de onoare şi al unui om de stat nu numai inconştient. Ungurii ar ocupa imediat restul Ardealului. într-o recentă chemare la realitate a unui popor. că are convingerea că dacă „Germania ar fi înfrântă. nici provinciile pentru care luptăm şi avem datoria sacră să luptăm. dar şi nebun. mai total ca alţii. pentru a profita de ocazia. ar începe instaurarea anarhiei în ţară. În clipa aceea el se gândi la „arma secretă“a nemţilor). Conducătorul nefericit al Franţei – şi mai nefericite de azi – a declarat. – pentru că avem bogăţiile pe care le avem. care a căzut şi el victimă josnică a unei guvernări venale. domnule Brătianu. distrugerea ordinii. a liniştii. Gestul pe care mi-l cereţi să-l fac. mai curând cu alţii. saşii ar începe agitaţiile.

amintindu-i-l lui Ştefan Paul pe Mihai Viteazul din poezia lui Coşbuc. dar la cele anterioare. Răspunzând unor critici ale acţiunii sale. nu mai este loc pentru minciuni şi himere. ci neamul ar plăti-o scump. Sufletul îi era greu şi adânc. fiindcă nu aţi înţeles nici ţinuta şi nici înţelepciunea cu care am voit să trec atât peste greşelile trecutului cât şi peste marii vinovaţi de ele. nu puteam. punct cu punct. din 24 septembrie. plecând de la consideraţiile făcute mai sus şi îndrumat de instinctul de conservare şi de logica bunului simţ. nu mai este loc pentru „minciuni şi himere“ şi mai ales nu mai putem să ne plătim luxul de a face şi prostii. Ar fi o prostie din partea mea. Imaginea Mareşalului apărea statuară. Mareşalul Antonescu “ Când termina lectura manuscrisului care-l impresionase profund (manuscrisul acesta de 70 de pagini era de fapt o adevărată carte de conştiinţă. un document profund şi zguduitor) Ştefan Paul rămase cu capul prins în palme.Trăgând învăţăminte din trecut.. a dat speculatorilor situaţilor grele lecţia care li se cuvenea şi care a fost aplaudată de toţi oamenii cu cunoştinţa clară şi nepătată. Cât să fi fost ceasul ? Se uită la ceas : era ora trei şi jumătate. domnule Brătianu. el a spus: „Când Franţa este în nenorocire. Mareşalul Petain. Peste rândurile pe care le citise plutea figura imensă a celui care conducea armata României într-un război de soarta căruia atârna viaţa. pe care o ştiu 404 . precum şi de îndatoririle şi răspunderile lui. Liniştea nopţii se prăvăli parcă asupra lui. pentru zeci de ani de aici înainte. într-una din valoroasele sale cuvântări. în conducător responsabil să mă „opresc la Nistru“ şi nici nu pot „să retrag armata din Rusia“.“ Nici la noi. nu numai la scrisoarea d-voastră. domnule Brătianu. monumentală. I se păru că de pe lumea cealaltă se aud trâmbiţele ruginite ale cocoşilor. V-am răspuns cum v-am răspuns. V-am răspuns. norocul şi nenorocul acestui popor. Este cu neputinţă să o facă cineva şi ar fi o greşeală ireparabilă pe care nu eu şi dv. domnule Brătianu. Este răspunsul unui soldat care nu are nimic de ascuns şi care este conştient de greutăţile şi pericolele ceasului de faţă. cunoscând tendinţele slave.

se înalţă deasupra neamului lor senini. Tot trupul îi era o rană. tăindui dureros creierii. înţelept (ca Mircea în Scrisoarea a III). Capul şi părul îi atârnau astfel că din când în când ţeasta i se lovea de pietre. Când i se mai limpezi mintea îşi dădu seama că plutea sau mai degrabă cobora încet 405 . luminoase. venind de peste tot îi înfunda auzul şi creierii. să-l elimine. Un uruit subpământean. ca Mircea cel Bătrân. de cealaltă parte. profunzimea şi măreţia lui de un dialog. Acum calul îl purta târându-i trupul pe o câmpie plină de scaieţi. care. lung şi nepieptănat. şulfă. iluminat de o tragică şi misterioasă suferinţă. care l-au salvat sau l-au condamnat la moarte : pe deoparte Mareşalul reprezenta acel tip conducător din categoria marilor Domnitori ai neamului. setos de putere. Deodată o linişte de gheaţă se înstăpâni peste toată câmpia. O uşurare albastră. gândindu-se numai la mica lui glorie. Brătianu îl reprezenta pe acel mic conducător de neam. deşi răsăriţi dintr-un popor umilit şi strivit de istorie. măreţi. XII Întâi văzu parcă o zare luminată. măreţ. însă îi făcea bine. cu destinul strălucind de frumuseţea morţii. nenorocită. Din această confruntare Brătianu ieşea zdrobit şi umilit. înfricoşător. tipologii de Conducători pe care i-a avut poporul român. făcut de râsul lumii. zguduitor tocmai prin seninătatea. îl ajută să vadă bolta senină a cerului pe care se vedeau cruci mari. ca un elixir îi cuprinsese întreaga fiinţă. Ştefan sau Mihai Viteazul. Avea impresia că vine dinlăuntru lui şi îl ţinea treaz. însângerându-le. şi caută prin toate subterfugiile să-l muşte de fund. de mărăcini şi pietriş. Apoi ajunse într-o poiană îşi dădu seama că trupul îi este purtat de crupa osoasă a unui cal. iar părul. durerea. cuminte. Pe când Mareşalul apărea ca impunător. de a conduce. Zarea îi trecea pe sub frunte. care nu mai face nici măcar gestul de a fugi. curajoşi.toţi copii de şcoală. i se încurca în mărăcini. În al doilea rând era vorba în acest document. şi care bineînţeles că nu-l înghite pe Conducătorul adevărat de neam. de o luptă care se dă de sute de ani în istorie şi deasupra istoriei între două tipuri. Care şi-au pus amprenta asupra destinului românesc. ca un câine cu coada între picioare.

domnule. Şi el era decapitat. Plutea un fel de milă şi de suferinţă adâncă. Îşi simţea fiinţa largă ca şi cum ar fi fost un văzduh (cel puţin aşa îşi percepea el fiinţa în momentul acela. Încercă să înoate ca să grăbească înaintarea. Nu departe de el. sau o fi doar un vis ? Ce caut eu pe fundul oceanului acesta. dar unde sunt moşii şi strămoşii mei să mă aştepte ? Se uită el în toate părţile. aşteptând cu răbdarea lui din totdeauna. Deschise ochii şi încercă să se păstreze într-o poziţie verticală. un miros sacru. în acelaşi timp se vedea că cineva îl târâse cu un fel de lanţ pe acest fund de mare. văzu că mogâldeţele care pluteau alături de el. Asta îl uimi şi mai tare. înotând chinuitor. având un lanţ la gât. a cărui apă este de fapt o substanţă grea. Avea capul decapitat. şi intră în contact direct cu sufletul mângâindu-l. se afla unchiul lui. care se mărise şi se colorase. la pieptul lui. Bine. se pomeni întrebându-se. deveniseră şi mai mari şi mai ceţoase. ca şi cum. Apa îi spăla sângele. Să nu-i mai fie frică. Mergem înspre o lumină neagră-albăstrie. greu de definit. Mâlul mirosea a sulfină şi a pucioasă. şi acum sunt pe lumea ailaltă. materială.printr-o apă verde gălbuie. greu de descris în acest univers. Ia uite. Poate c-am murit. dureroasă. ca să fie târât pe fundul acestui ocean. pentru că în acel moment îşi dădu seama că el vede fără să privească. Când se apropie mai mult de luminiţa aceea. sau ce era. răbdarea clasei ţărăneşti în faţa istoriei. În momentul acesta parcă avu o revelaţie : aşa era. materială. Ce să fie asta ? se miră el. Oi fi murit. mergem toţi într-acolo ! Se uită mai bine. care trebuie să fi fost lumea ailaltă. această substanţă fiind însă un fel de suflet – suferinţă. E un fel de a spune se uită la el. Lumina era vişinie. grea. Când se uită mai departe văzu şi alte mogâldeţe care înaintau în sensul în care mergea el. Se uită la el. Începu să meargă. devenind sângerie. Cât să fi trecut ? După un timp înţelese că ajunsese pe fundul acelei mări. de lucru acesta era cât se poate de conştient) rarefiat căzut pe fundul acestei mări. După un timp lung şi chinuitor avu presimţirea că se află în apropierea acelei lumini. oceanul acesta pe fundul 406 . Hm ! îşi spuse. a lumea ailaltă. În chiar acea clipă rămase împietrit căci îl recunoscu în dreapta lui chiar pe Mareşalul Antonescu. n-ar fi avut deloc piele. dar totodată îl făcu să-şi vină oarecum în fire. Ilie Moromete.

aşa cum pierit de pe faţa lumii va fi şi neamul lui Israel. 407 . într-o poziţie respectuoasă. neamul tracilor l-a omorât pe Burebista. Era chiar chipul lui. De unde să ştiu eu că este regele Burebista. încet el îşi aducea aminte totul. suflete necăjite şi jertfite. răsună puternică şi solemnă vocea lui Zamolxe – Iisus. Acum stăteau toţi patru în genunchi în faţa acelui disc imens şi dulce. ucigându-şi ce avea mai bun. El l-a alungat cu pietre pe Fiul Meu. În acest neam a pogorât Zamolxe – Iisus unicul fiu al lui Dumnezeu. diafană a lui Zamolxe – Iisus. l-a batjocorit şi l-a închis în peşteră. uşor îndoit într-o parte şi cu capul în pământ stătea regele Burebista. nu peste mult timp. Lângă el. mai rău a făcut. El venea pe pământ după un Plan al Meu. pe care se afla chiar Iisus. Apropiaţi-vă. era de fapt un pântece uriaş. aşa cum îl ştia de pe zidurile bisericilor. Lumina aceea care era mintea lui începea să-l desluşească şi pe acesta : era Vasile Pârţag. neamul tracilor a fost întâiul Neam ales al meu. de aur. glăsui vorba moale. Brusc. pentru că mintea lui se lumina şi lumina ei pătrundea departe. Acum se apropiau în genunchi de lumina aceea. Ilie Moromete. în momentul următor pe acel disc roşu văzu proiectat un fel de tron împărătesc. neputincios şi păcătos. iar cel care şade pe tron este Zamolxe – Iisus ? Iată că ştia. Asta înseamnă deci că erau morţi. Nu întoarse capul dar îşi dădu seama că în afară de Mareşalul Antonescu. Aşa după cum ştiţi. Fiul meu s-a înălţat la cer. Nu cumva se aflau la o judecată ? Şi care era această judecată ? De bună seamă judecata de apoi. ca un lichid – fetal. şi de unchiul lui.căruia fusese târât şi înnoptase era un suflet uriaş. Ei se târâră în genunchi la picioarele acelui tron strălucitor. Însă neamul tracilor s-a dovedit a fi un neam mic la fire. un pântece – memorie pentru că încet. Inima îi bătu cu putere neliniştită. Setos de putere. Brusc s-a făcut dintr-o dată o linişte înaltă şi monumentală. bărbatul Anghelinei cu care trăia el. de el. care era de fapt un soare dulce şi gelatinos. în genunchi în faţa acelui soare se mai afla altcineva. pe care eu l-am trimis pe pământ dimpreună cu Deceneu ca să adune acest neam risipit şi ticăloşit şi să-l înalţe întru Credinţă. de aceea pierit va fi de pe faţa pământului. Dar neamul cel ticălos ce a făcut ? În loc să se căiască şi să se adune de pe calea cea ticăloasă şi plină de păcat.

şi unde se află şi ce este cu el acolo. Iată de ce v-am chemat în faţa mea. din care se scurgeau fire de sânge şi se vedeau răni pline de puroi. dar n-avea nici gură şi nici mâini. al Mareşalului Antonescu. cu o dexteritate extraordinară. Ştefan simţi nevoia să urle şi să-şi ducă mâinile la ochi. În acel moment câteva fiinţe-hiene se repeziră asupra Mareşalului Antonescu. se auzi din nou glasul lui Zamolxe . mâini şi picioare retezate. şi din care se ridica un cor de gemete. regizat de un om diabolic. Acesta. să li se umple ochii de lumina lui. al lui Mihai Eminescu. Ai fi zis că este un spectacol de teatru straniu. deşi avea capul despărţit de trup. În acea grămadă a văzut capul lui Mihai Viteazul. Acesta este neamul românesc. În momentul acela el chiar nici nu mai ştiu cine este pe această lume. Priviţi-l cum se repede ca o turmă de şacali la geniile şi valorile pe care le-a dat ! Şi cu câtă poftă le va mânca. Dar el ce-a făcut ? Şi-a omorât oamenii de seamă ca ultimul tâlhar de pe faţa pământului. al lui Tudor Vladimirescu. În acel moment capul i-a fost tras într-o parte şi el a văzut o grămadă înaltă de leşuri până la cer.Neamul păcătos al lui Decebal şi al lui Traian a fost ajutat să ajungă în peştera Adevărului. ca să daţi seamă. al lui Ştefan cel Mare. să-l vadă pe Fiul Meu în faţă. grotesc. a rânjit la Dumnezeul Lui adunând necurăţenie în sufletul Meu. Oamenii – câini se repeziră asupra trupului Mareşalului şi asemenea unor rechini îl devorară repede. Se repeziră ca nişte câini la grămada de leşuri sângerânde şi cu o poftă bestială începură să se înfrupte din ele. insuportabil. Nu mai rămăseseră din el decât oasele. ale acestui fund de mare începură să se adune ca nişte şobolani şi ca nişte potăi un fel de mogâldeţe cu capetele întinse. În momentul următor îl văzu pe 408 .Iisus. În momentul acela el întoarse capul neputând să vadă o asemenea imagine. adică a Dumnezeului. Dinspre marginile negre şi roşii ale oceanului. începu să comande : „drepţi! Ascultă comanda la mine: foooc !“ Spectacolul era comic şi totodată îngrozitor. era un văzduh îngrozit şi atâta tot. lingându-se pe bot ! Şi oamenii aceia ce fuseseră la început mogâldeţe chiar lucrul acesta îl făcură. cel născut din Decebal şi Traian. şi liniştea aceea înaltă şi vastă s-a auzit din nou. a tăcut. Până la cer se înălţa grămada aceea de leşuri muribunde. Aici vocea lui Zamolxe – Iisus. Erau trupuri muribunde. cu o vigoare uimitoare.

asupra neamului românesc se va abate o grea şi lungă urgie. îşi auzi gândul murmurându-se în el. îşi mănâncă valorile şi geniile. de fiecare dată. Îi veni să strige şi să întindă mâinile către el.Moromete. un fel de blestem al lui Sisif. Avram Iancu îşi dăduseră viaţa. tocmai ca asasinii să fie pedepsiţi cum se cuvine. deci. pe fundul acestei mări a cărei apă era un suflet uriaş. Acum. Şi acela îşi acceptase la fel moartea. Se făcu grămadă în mâlul de carne şi sânge şi oameniicâini se şi repeziră asupra lui curăţindu-i cât ai zice peşte oasele de carne. şi spune poporului tău Adevărul. auzi el glasul lui Zamolxe – Iisus. „Unchiule. Hm ! În curând avea să vină şi moartea lui. după ce l-a trădat pe Mareşal. Urmăreşte cu atenţie grămada. Atunci Mareşalul cum putuse să strige şi el nu putea ? Moromete se întinsese însă liniştit. dar acesta este cel mai cumplit blestem pentru un popor ! Acum îl văzu pe Vasile al lu’ Pârţag prăbuşindu-se cu capul desprins de trup. Eminescu. adică de cei care formează neamul românesc. Şi dacă va şti să se purifice prin suferinţă şi credinţă. Dumnezeule. Mergi în lumea de sus. Asta era. iar pe lumea cealaltă. Acum este rândul meu. i se păru că îşi aude glasul venind din altă lume. ca şi cum ar fi căzut din pod. auzi iar murmurând gândul lui. Adică poporul român e un popor de asasini. de ce nu faci nimic ?“. cu ochii deschişi. De ce se comportau aşa aceşti oameni ? Câinii veniră şi începură să devoreze din trupul lui Moromete. Mihai Viteazul. nu era pe lumea ailaltă decât o haită de câini care îşi devorau victimele. faptul se repetă la nesfârşit. Neamul pentru care Bălcescu. După ce îi devorează pe cei pe care i-au mâncat în viaţă. auzi vocea înaltă a lui ZamolxeIisus. aceştia învie din nou ca poporul de şacali să-i mănânce iar. şi va învăţa ceva din păcatul şi nenorocirea lui 409 . întinzându-se jos. Moromete prin felul său în care acceptase moartea îi amintea de Ciobanul tânăr din balada Mioriţei. victimele învie la nesfârşit. poate sufletele tuturor morţilor de pe acest pământ adunate într-o mare „picătură“. Şi el va fi devorat de oamenii-hienă. şi asta îl făcu să rămână nemişcat. Tudor Vladimirescu. dar n-avea nici mâini şi nici gură. Tocmai pentru a se sătura călăii. Doamne. care avea şi el capul desprins de trup. mari şi limpezi.

ca apoi muntele de schelete să se umple din nou de carne. va fi salvat ! Iar de nu. – Că voi spune adevărul. Spectacolul era peste puterile unui om de înţeles şi de suportat. Dar pe cine trebuie să vestesc. Tu vii înaintea lui ca să-l vesteşti pe el. Tu numai pentru asta ai fost adus aici. că nici pulberea nu se va alege de el ! Înainte însă de a fi risipit pe faţa pământului şi amestecat cu ţărână. Poporul român. Tu numai să îl vesteşti ai fost trimis. – Zizi. iar acela nu vei fi domnia ta. Părea o ielă. care se umple şi se goleşte de nisip. pentru că l-am văzut cu ochii mei. sau cine ştie din ce altă pricină şi mai cumplită. asta înţeleg eu. şi să spui Marele Adevăr. pline de răni şi sângerânde. dar cine este Cel pe care trebuie să-l vestesc ? Trebuie să ştiu şi eu. La fel şi grămada de trupuri muribunde era mâncată de oameni-şacali. ca să-l vesteşti pe Marele Chinuit care va apărea în neamul românesc. i se va mai da o şansă de a se mântui : va pogorî în el Trimisul. Atât. ca să ştiu pe cine voi vesti. pentru că aici nu l-am văzut pe Acela ? – Tu eşti asemenea lui Ioan Botezătorul. Ştefane. care de la începutul istoriei sale şi-a mâncat toţi oamenii de valoare pe care i-a dat. în infernul acesta ? – Am venit să te salvez. sau cum îi spui tu. În esenţă acest spectacol semăna cu o clepsidră. şi acum trebuie să mergi în lumea de sus ca să spui adevărul. Din partea aceasta să nu ai nici o grijă. 410 . cu chipul ei îngeresc. Acest adevăr l-am văzut cu ochii mei. Zizi. care erau mai mici şi mai mobili. a fost pedepsit pe lumea ailaltă să-i mănânce la nesfârşit pe cei care i-a asasinat cât au fost pe pământ. a Subconştientului colectiv al neamului românesc. din invidie. se repezeau din nou asupra grămezii de trupuri muribunde. plin de bunătate şi de o nesfârşită tristeţe. În acel moment o văzu coborând în faţa lui pe Zizi.pe acest pământ. Acum oamenii-hiene. Marele Chinuit. era de o frumuseţe uimitoare şi de o bunătate nespusă. ci altul purtând acelaşi nume. – Bine. şi ca să spui Adevărul îngrozitor despre neamul tău. îl luă de mână. ce cauţi tu aici. va fi supus la cazne şi mai mari şi risipit va fi pe faţa pământului în cele patru vânturi. Tu ai coborât pe fundul Infernului.

Erau fericiţi şi râdeau de poantele sau de scălâmbăielile lor. Trecuse pe la Capşa dar nu putuse rămâne mult. s-ar fi întors să-şi vadă şi ele satul şi pe ai lor. Vladimir Streinu (îi cunoştea 411 . Exact. Spuneau poante. cu cafeaua în faţă îşi vedea de hârtia pe care însemna ceva din când în când. Se simţea departe acea lumină galbenă-uleioasă care venea din orient. Întotdeauna. aruncând fiecare în luptă tot ce avea mai crud şi mai urât. bancuri. ca şi cum sufletele celor care s-au trecut pe lumea aceasta ar fi fost în văzduh. habar n-aveau de lucrul acesta. antică. care devenea din ce în ce mai străvezie. repede şi tare. zilele acestea de după Sfânta Marie îl îmbolnăveau. Acum se ridicau la suprafaţă. XIII Era după Stămărie. Actorii erau cei mai veseli. cei mai volubili. De cât timp pluteau ei aşa ridicându-se către suprafaţă ? La un moment dat i se păru că aude cântatul cocoşilor. Îşi băuse cafeaua şi îşi aruncase privirea peste capetele celor din sală. auzea trâmbiţele lor. Se adunau la câte o masă.– Să ne grăbim. numai melancolie şi suferinţă metafizică. de când era mic. La câţiva mii de kilometri spre est. Privindu-i Ştefan Paul avu brusc o tresărire : lumea aceasta era inconştientă. La o altă masă Tudor Arghezi cu Şerban Cioculescu. acoperindu-i pe ceilalţi. de obicei cele de lângă uşă. din lumea teatrului. Tocmai urcase la el birou. sau îşi povesteau întâmplări din lumea lor. Da. Era în aer o lumină beată. ţuguindu-şi buzele. La celelalte mese discuţiile erau mai aprinse sau mai molcome. prin apa suflet. după care se puneau toţi pe râs. Peste oraşul lui Bucur se abătuse o toamnă timpurie. şi acum se uitau cu milă la ei. ceva ce-i amintea de vremurile de demult. Sau imitau câte un personaj al zilei. De exemplu Ion Barbu era singur la masa lui. Pentru că altfel nu vom mai reuşi să ieşim. dragul meu. fonfăind. animalitatea lor. ori dându-şi ochii peste cap. Mirosea a zori şi a vremuri pline de durere şi de neînţeles. acesta era cuvântul. cu miez de poante. oamenii aceştia care era artişti. vorbeau mult. Era parcă în altă lume. Europa se lupta cu Asia. iar ei. apoi râdeau dându-şi capul pe spate.

este grav ! Foarte grav ! Dădu articolul lui Niki. Niki se opri încruntat. nici nu dădu bună dimineaţa celor pe care-i întâlni în lift şi pe culoar. E foarte grav. ziaristul Ştefan Paul. ce părea a fi un învăţăcel în ale Teologiei. am câteva obiecţii. Ba înţeleg foarte bine. lumea artiştilor. o dată ce nici domnii Tudor Arghezi. Se pomeni scuipând şi ieşind val vârtej din local. ne ia toată presa în bâză“. fiecare organism are un organ al său prin care simte sau presimte. Articolul se termina cu această constatare amară. „Bătrâne. acest „organ de simţire“ al poporului român. pentru că acesta era un adevăr. Eu am zis aşa în acest articol. Scrisese articolul dintr-o răsuflare. organul receptor în istorie al unui popor. În primul rând titlul este prea lung. Nu. dar dacă şi lumea artiştilor îşi permite lucrul acesta. Se uitau la el ca la poarta nouă. este posibil ca lumea politică să fie inconştientă. În al doilea rând. vedea bine. Camil Petrescu şi atâţia alţii nu îl înţeleg. care sunt artiştii lui. 412 . dar lucrul acesta nu mă miră deloc. pierduţi în fumul de ţigară al poetului şi în vraja cuvintelor lor. Ei bine. În el povestea tot ce simţise şi trăise el intrând la Capşa. începu el zâmbind strâmb.“ zâmbi trist Niki Dumitrescu. Niki. asta s-ar putea repara. poporul nu poate să-şi permită lucrul acesta !“. lumea aceasta a artiştilor. şi se apucă imediat de lucru. Încruntat pentru că privirile celuilalt erau de piatră. dacă ea. de Ion Barbu. Peste zece minute Niki intră în biroul lui. Mă rog. ce să-i mai pretinzi poporului. nu ne putem permite să ne legăm de Arghezi. această lume este inconştientă. apoi de marii actori. dacă ea. care prin natura şi originea ei este „organul“ cel mai sensibil. dacă exista cu adevărat o lume a artiştilor. „Nu înţelegi. Mihail Sadoveanu. izbucni Ştefan Paul. discutau încet. simte lumea în care trăieşte. îşi spuse ajuns în stradă. Hm !. e grav. mari somităţi ale literelor româneşti. îţi dai seama ce va fi a doua zi. cât se poate de bine acest adevăr şi se îngrozea de el. Capşa era inima acestei lumi. Tu mi se pare că nu înţelegi.bine de acum) şi încă un tânăr cu tulee şi bărbuţă. era inconştientă ! Iar el. care venea din când în când în localul acesta . Ce simte ? Mă rog. şi aceasta este o obiecţie de fond. primejdiile care îl ameninţă. neamului românesc ? Urcă în birou lui. îi spuse că vrea să-l bage cu orice preţ. Articolul se intitula chiar aşa: „Dacă lumea artistică a unei naţiuni îşi permite să fie inconştientă în momentele decisive ale istoriei.

rânji secretarul de redacţie. Şi ceva foarte grav ! Ori asta îmi sune mie că noi. Îşi aduce aminte că nu mai trecuse demult pe la ea. Bine. eu nu mai am ce să caut la acest ziar ! „Dacă asta e dorinţa ta. cobor acum. Niki Dumitrescu se uita la prietenul său mai tânăr într-un fel ciudat : ca şi cum nu i-ar fi venit să creadă. Niki dragă. dar cine e în apele lui ? Numai nebunii şi proştii cred că sunt în apele lor. românii. zâmbindu-i totuşi. Luchii mă întreabă mereu ce faci. îl jignea. îi răspunse el portarului. pe răspunderea ta. Tu îţi iei răspunderea în faţa lui Patriciu“.nu mai simte nimic. îi răspunse Niki. Aici Ştefan era cât pe aci să-i zică ceva de dulce lui Luki. răspunse celălalt. Şi dacă l-am pierdut. „Mă rog“. Cine să-l caute de la el din sat ? Merenghel sau poate profesorul Cotigă. Niki îl privea îngrijorat. 413 . spune-mi sincer. Ce importanţă are ?. Rămase în uşa biroului celuilalt. răspunse el într-un târziu. observă secretarul de redacţie”. Ţin foarte mult ca acest articol să intre şi va intra. ceva se întâmplase cu el. lasă că-i dau eu. Şi Niki Dumitrescu dădu să iasă. Pe răspunderea mea ! Şi Ştefan Paul se apucă imediat şi scrise pe articol bun de tipar şi corpul de literă. mormăi Niki Dumitrescu. dar bagă de seamă. Noroc că în momentul acela sună telefonul. Spune-i şi tu să mă ierte. nu mai avem ce să căutăm pe pământul ăsta şi nici în viaţă. şi-o luase în cap. Dacă nu-i dai tu. şi ea crede că nu eşti în toate minţile“. după ce se iubiseră ca nişte nebuni. pe Niki Dumitrescu. şi lucrul acesta pe el. murmură el înţelegător. Trecu pe la Niki să-i spună că o să lipsească un timp. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu acest organ ? S-a imbecilizat. „Mulţumesc. va intra. s-a inhibat. Niki ieşise din birou. Dacă nu. se întâmplă ceva cu tine ! Nu eşti în apele tale. făcea pe deşteptul. ceva s-a întâmplat. „Ştefane. eu nu pot să dau drumul articolului ăsta. strigă Ştefan Paul gesticulând. Pe răspunderea mea. Al lu’ Parizianu se tâmpise. gândindu-se în sinea lui că a doua zi Directorul Zilei acea să-l zboare pe al lu’ Parizianu cu fulgi cu tot. gata să izbucnească în râs. am pierdut războiul ăsta. ziarist vechi. Alo ? Da ? Al lui Parizianu făcu ochii mari. „Tu nu vezi că nu e nici măcar bătut la maşină“.“ Eu nu sunt în apele mele Păi sigur că nu sunt. îl caută cineva de la el din sat.

Nu se iubiseră ei ca nişte nebuni. Ştefan plecase însă din uşă. Acesta îi arătă o tânără doamnă.. O luă nervos către ea. mă-si putea să fie ? Şi nu se întorcea deloc către el.După ce îţi trece prin creier toată informaţia care vine de pe front. – Ce te uiţi aşa. Era singura de care se simţea vinovat. şi el şi sora mea“ vorbi singur Niki Dumitrescu. îi surâse tânăra femeie. pentru că în momentul în care ajunse lângă ea. cred şi eu că nu mai eşti în toate minţile. că abia aştepta să se lase seara ca să meargă la ea. i se dăruise. Rămase aşa. şi sufletul lui simţi imediat acest lucru. În lift Ştefan se gândi cu strângere de inimă la Didina lui Aristide. ce ar face cu ea aici. cum îi mai spunea el câteodată. Părea o domnişoară. Era tunsă scurt. Acum înaintă ea înaintă către el şi se îmbrăţişară. Era Anghelina lui. Spune-i că o să vin cât de curând. se întoarse dintr-o dată brusc. Dar nu se mişcă nici unul. Când ieşi pe trepte nu văzu pe nimeni. Ştefan Paul o privea încă uluit. şi în pardesiul ei subţire. Apoi îşi spuse că Niki are dreptate. La fel rămase şi Ştefan surprins şi de frumuseţea extraordinară a tinerei femei dar şi de faptul că această femeie nu era alta decât Anghelina lu’ Vasile al lui Pârţag. Se întoarse către portar. 414 .. înroşindu-se cu sprâncenele înălţate.. cu zâmbetul pe buze. îi răspunse secretarul general de redacţie“. Tânăra femeie îl simţi apropiindu-se. – Ştefane ! exclamă tânăra femeie deschizând braţele şi schiţând gestul îmbrăţişării. m-am făcut frumoasă pentru tine. Ştefan o cuprinse pe după umeri simţind cum parfumul tinerei femei îl răscoleşte profund. gemu Anghelina dulce. părea înăltuţă. când el n-are un ceas măcar timp să se ocupe de el. – Ştefane ! mă omori. „Doi nebuni. faptul că recunoşti că se întâmplă ceva cu tine. Fata îşi pusese mari speranţe în el. mai bine zis o intelectuală nespus de frumoasă. cu tocuri. dar cine pi. nu fusese el „fermecat“ de ea. către „Cheogârlii“. „Asta e bine să ştii. Dar de ce îi zicea aşa ? Nu era drept. stă cam prost cu nervii. Abia făcu un pas şi se îmbrăţişară pătimaşi. O strânse în braţe de-i pârâiră oasele. Îşi rujase buzele. să vedem ce zici. care se îndreptase şi acum stătea cu spatele către el şi cu faţa către Dâmboviţa. Nu era în nici un caz Didina. aşteptând de la el s-o ia în căsătorie. Se tunsese scurt. astfel că vorbele lui se întoarseră înapoi stinghere. îşi dăduse părul pe după ureche. Şi dacă ar lua-o.

femeia cu care el trăise anul trecut cât stătuse acasă. Hai să mergem că se uită lumea la noi. Linuţa lu’ Izvoară. – Ce cărţi. Şi totuşi frumuseţea extraordinară a Linuţei nu venea numai de la elementele care-i compuneau chipul delicat. Avea nările subţiri ca de căprioară şi sprâncenele arcuite într-un fel şăgalnic. că m-ai avut. Ceva misterios venea din adâncul fiinţei şi acel ceva era de o frumuseţe. nu te mai preface. – Linuţo. că ne-am iubit. cum le au copiii. de o sacralitate uimitoare. – Ce te uiţi aşa. Ştefane. – Cum aşa. Parcă ai fi vorbit de pe altă lume. Linuţo ? – Uite aşa. Da aşa ai vrut tu. Obrazul îi era alb. Dar decât să te găsesc cu minţile pierdute. că acum poate să-l urmeze. sau mai bine zis eram. Nu se găseşte pe aici vreo librărie că aş vrea să-mi cumpăr cărţile de care am nevoie. iar linia tâmplei se arcuia muzical înspre bărbie. ce e cu tine ? Eu sunt supărată foc pe tine. să te omor. Păi nu-ţi aduci aminte că ţi-am spus că vreau să termin Liceul. – Păi m-ai şi omorât. mai bine să te găsesc cum erai tu. că ţie ce-ţi pasă ! Te-ai bucurat. îi şopti el în ureche. Apoi ai plecat şi ai uitat. de ce cărţi ai nevoie ? – Păi. şopti femeia tristă. O luară pe Cheiul Dâmboviţei în sus. luminos. şi totuşi ea era.. – Nu e aşa. de o gingăşie. că e un vis ceea ce trăiesc eu ? Că nu poate să fie adevărat ? Ştefan îşi întinse mâna încet ca şi cum i-ar fi fost teamă şi îi atinse obrazul. curat. ci din profunzimea trupului şi a sufletului ei. gata să izbucnească în râs. Ştefane. ca de piersică. Ştefan Paul se opri în faţa ei. Ştefane. O privea şi nu-i venea să-şi creadă ochilor. Anghelina îl privea îngrijorată. şi tu ai fost fericit. poate 415 . Chipul tânărului ziarist deveni grav. Linuţa îl luă iar de braţ. – Ştefane. Anghelina îl luase de braţ şi mergeau aşa agale. Linuţo.– Păi asta şi vreau. umezit de o lumină plină de melancolie. îşi muşcă Linuţa buza de jos. Linuţo. da. bine ! Şi tu ştii asta.. este adevărat ? Nu-i aşa că este adevărat ? Tânăra femeie îl privea acum îngrijorată. Era de nerecunoscut.

şi tu şi Didina ? Le-aţi luat. – Nu mă mai privi aşa că mă omori. Rămase aşa un timp cu mintea tulbure. De altfel şi Didina m-a rugat şi nici pe ea n-am ajutat-o. vă puteţi înscrie şi aici. Ştefan Paul simţi brusc dorinţa de a i le săruta. şi ar fi fericit să-i ajute pe consătenii lui.. e un profesor de la noi din Siliştea. şi ni le-am dat. având o încântare ciudată pe chip. Că nu sunt în toate minţile. cu cărţile. Ştefan Paul rămase cu gura căscată. bineînţeles. Ştefane. şi pentru ea se simţea vinovat. Anghelina nu zicea nimic. Ea nu-i răspunse. În momentul acela Ştefan îşi simţi inima tremurând. de aceea îşi şi ţinea sprâncenele ridicate. Te cred şi eu. s-a înscris şi ea să-şi termine Liceul ? Uite. nesăţios. Ştefan o cuprinse cu braţele şi o sărută lung. Fără să se grăbească. Didina. se pomeni el vorbind. Ajunseseră în dreptul Librăriei care era colţ cu Schitul Măgureanu. dar după mulţumirea de pe chipul ei se vede că le luase pe toate. Şi dacă a aflat ? A aflat ce e între el şi Didina. Ce-o fi cu Didina ? De ea i se rupea inima. – Le-am luat. Anghelina îşi alese toate cărţile de care avea nevoie. Ia să fii tu în locul meu. Cum o vrea Dumnezeu ! Parcă el s-a dus la ele să profite de sufletul şi de trupul lor ? – Te rog să mă ierţi. Linuţo.să dea examenele în particular ? Şi eu am mers cu Didina lu nea Aristide la Pălămida şi ne-am înscris ca să ne dăm examenele în particular. cu tine se întâmplă ceva. plină de gingăşie şi de o suferinţă nespusă. că sunteţi fete deştepte amândouă. – Le-ai luat pe toate ? o întrebă el. Când o lăsă din braţe îi rămase parcă în suflet privirea ei pierdută. Liniţo sau altul. îi spune Traian Cotigă. Ai fi zis că e gata să plângă. să văd eu. Şi ce aţi făcut la examene.. Un moment se priviră în ochi tulburaţi. ar mai rămâne el cu minţile întregi ? Linuţa îl privea cu dragoste şi nu ştia ce să creadă. Buzele fin întredeschise şi nările subţiri ca nişte petale îi tremurau uşor. I le luă din mână ca să 416 . depărtată. În timpul ăsta nici n-am ştiut de capul meu. Şi acum începe un alt an şcolar. Da Didina ce face. – Aşa zicea şi un prieten cu care lucrez. – Ştefane. Nu e a bună cu tine. murmură tânăra femeie suspinând. Îşi apropie încet buzele de tâmpla ei şi o sărută. Îi luă braţul şi porniră mai departe. şi trebuie să cumpărăm alte cărţi.

Voi să-i cumpere şi Didinei manuale. să ridice materialele de presă. de ce clasă să-i cumpere ? – E cu un an în urma mea. Apoi trebuia so lase undeva şi să se ducă la Preşedinţia Consiliului de Miniştri. cinci. grei. se terminase cu vacarmul electoral. se construiseră şi se asfaltaseră drumuri. 417 . răspunse Anghelina în felul ei misterios. Atâta. Linuţo. Ştefane ?. spornic. cinstit. La ce se gândea ? Da se gândise la ideea că în anii aceştia ţara. Ştefane ? întrebă Anghelina. Ştefane ? Stăteau în loc încurcând oamenii. când va trebui să fie neapărat la redacţie. Se uită la ceas. Îi cumpără şi Didinei manualele. El era cu teancul de cărţi în braţe. case. o auzi pe Linuţa. Îi stătea nu ştiu cum. se pomeni Ştefan Paul vorbind în gând. Trecătorii parcă mergeau în transă. Exact. şi totuşi din datele pe care Preşedinţia Consiliului de Miniştri le pusese ziarului la dispoziţie rezulta negru pe alb că în timpul acesta moneda se întărise. Uitându-se la manuale observă că luase numai un rând. unde se va întâlni cu Nora. O întrebă Didina în ce an a trecut. după ce vine la redacţie ar mai putea să rămână cu Linuţa până pe la patru. Apoi. trăsese la jug din greu. o rugă el. Ea îi luă într-adevăr o parte din ele. – Unde mergem. ştiind că acolo. în capul statului este Mareşalul. faptul că ştiau că la cârma ţării e un om în care puteau avea încredere. sigur pe el. Oamenii nu erau nici bucuroşi nici îngroziţi. – Şi acum e facem. să se plimbe o oră. Hm ! Anii aceştia fuseseră ani de război.plătească el. adică un om de-al lor. – Ia şi tu o parte din ele. şi fusese de-ajuns. dacă ştie. Ieşiră în Schitul Măgureanu. la asta nu se gândise. Ar mai putea să rămână cu ea. Unde să meargă ? Întrebarea ei îl adusese brusc la realitate. – Ăsta e Cişmigiu. Păi car putea să facă. cuminte şi răbdătoare. se ridicaseră întreprinderi noi. ca un bou care trage brazdă adânc după el ! Nu fuseseră greve. tezaurul ţării crescuse. şi asta mai mult decât în timp de pace. erau cu gândurile lor şi atât. industriile se dezvoltaseră. Aşa era. Ei şi. având liniştea sufletească şi încrederea în ceea ce făceau. oamenii îşi văzuseră de treburi. ce ? El era dator să fie om cu amândouă. iar pentru el îşi cumpără o carte de istorie.

o auzi pe Linuţa. şi-a găsit el pe acolo vreuna. mătăsoasă. Parcă am fi doi studenţi care merg cu cursurile la subţioară. Ştefan o privi înveselit. Privind-o avea impresia că începe să vibreze. şi apoi o să te scot la plimbare. Brusc îi veni în minte chipul lui Zizi. Uite chiar aici. dă cu ferestrele înspre Cişmigiu. – Mergem la un restaurant. – Nu. Se priveau în ochi fără să poată. apoi te duci. Apoi. Ştefane. poţi să te odihneşti în fotoliu. Dar să-mi fi scris. să mă duci la restaurant şi la plimbare. niciunul.. Eu de asta am venit. îmi era îngrozitor de dor de tine. Pentru că-mi era dor de tine. Era uimitor de frumoasă şi de senzuală. parcă eu aş fi proastă. Pentru că te-am aşteptat şi tu n-ai venit. – Ştefane. nu. O privea hipnotizat. lângă Cişmigiu este unul. nu ştii tu ? – Ba da. la care sunt convins că o să-ţi placă. – Şi chiar aşa. cea mai bună. era plină de penumbră moale. după ce mâncăm. Am o gazdă care n-ar concepe în ruptul capului să merg la ea cu o femeie. plăti. mai vorbim şi noi. dar un hotel pe aici pe aproape. La poartă ceru o cameră. Cum ar fi putut să facă tâmpenia asta ? Se pomeni bâlbâindu-se. Nici nu se aşteaptă la aşa ceva de la mine. Camera în care intrară.– Du-mă la gazda ta. să-şi dezlipească privirea. Aşa era. apoi o luară pe scările acoperite de covoare. să te cred cu gazda ta. să ne odihnim şi noi câteva ceasuri. Ştefane. Dacă nu te lauzi. Ştefane.. Linuţa se pomeni râzând mânzeşte. cum nu. la unul scump. îşi spuse Ştefan Paul în gând. cum ai putut tu să stai un an fără să mă vezi ? Eu asta nu pot să înţeleg. după aia iar avem de stat trei ore împreună. De parcă mie de asta îmi arde acum. urcăm la mine în birou. Bună gazda asta. Tânăra femeie îl privea cu dragoste. Era un fel de uimire pe chipul ei şi de încântare. şi tot ceea ce era între ei. stăm o oră. Trecură apoi strada. Linuţo. să-mi fi trimis 418 . Liniştea îi învălui pe amândoi ca un foşnet ameţitor. Dar mare zăpăcit eşti. O luară către locul în care Ştefan arătase cu capul. Şi atunci mi-am zis că nu se poate. – Ştefane.

Şi cât era de frumoasă. să ştii că nu ştiu ce-ţi fac! Vru s-o tragă spre el şi s-o cuprindă. dacă ţi-ai găsit pe alta. dacă nu. în momentul următor o văzu punându-se în dreptul uşii. – Ştefane. fă. Şi iată trecuse un an. ce-ai fă de blestemi. dacă tu ai venit ca să ne certăm. treaba ta. mai bine să-mi spui. nu ştie nimic. – Cum nu ţi-a fost ţie. El trăise mereu cu gândul că se va întoarce în sat. cu asta nu merge. – Ce să-ţi spun. usca-li-s-ar ochii în cap. Dacă te mai aud că mai zici ceva. bine. Ar mai fi putut să mai stea cu ea. Bănuieşte şi ea. Se uită la ea. că am treburi. Ştefane ! Ştefan Paul în faţa dârzeniei pe care i-o opunea Linuţa păru un moment că dă înapoi. însă Grigore Patriciu avusese nevoie de el şi nu putuse să-l învoiască. Să nu mă mai fi perpelit nopţile în somn. se