NICU GOGA

SISTEMUL SOLAR

ASTRONOMIE PENTRU ŞCOLARI
PRIN EXERCIŢII ŞI PROBLEME











Editura Revers
CRAIOVA, 2010

2
Referent Ştiinţific: Dr. Ovidiu Văduvescu, astronom
internaţional de origine română, Isaac Newton Group of
Telescopes (ING) la Palma, Insulele Canare




Corectura aparţine autorului.

© Editura REVERS Craiova
Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii. Orice
reproducere integrală sau parţială, prin orice procedeu, a unor pagini
din această lucrare, efectuate fără autorizaţia editorului este ilicită şi
constituie o contrafacere. Sunt acceptate reproduceri strict rezervate
utilizării sau citării justificate de interes ştiinţific, cu specificarea
respectivei citări.


© Editura REVERS Craiova
All rights reserved. This book is protected by copyright. No part of
this book may be reproduced in any form or by any means,
including photocopying or utilised any information storage and
retrieval system without written permision from the copyright
owner.












Editura Revers
ISBN: 978-606-611-053-2

3


În contextul actual al restructurării învăţământului, precum şi al
interesului crescând al elevilor şi tinerilor din Romania pentru astronomie,
fizica şi ştiinţele naturii, se recomandă ca o susţinere adecvată a activităţilor
de promovare şi popularizare a ştiinţei cerului, probabil cea mai veche
disciplină ştiinţifică a lumii.
L-am cunoscut pe prof. Nicu Goga relativ recent, la începutul anului
2010, în calitate de webmaster al unui proiect de astronomie destinat în
principal educaţiei amatorilor, elevilor şi studenţilor, mai exact o bibliotecă
online de astronomie pe care o întreţin începând din 2003, proiect în care
dânsul a dorit să contribuie cu cartea proprie „Geneza, evoluţia şi sfârşitul
Universului” apărută la Craiova în 2009. În foarte scurt timp am aflat despre
toate publicaţiile recente de astronomie ale prof. Goga şi despre realizările
educaţionale de vârf ale acestuia, în principal participările şi premiile obţinute
alături de elevi la Olimpiadele de Astronomie începând din 2006 şi până în
prezent. În prezentul referat doresc să comentez foarte pe scurt ultima lucrare
a prof. Goga, „
Sistemul Solar. Astronomie pentru şcolari prin exerciţii şi
probleme”.

Din câte cunosc, ultima culegere de exerciţii şi probleme de
astronomie a apărut în anul 1983 în cadrul Facultăţii de Matematică a
Universităţii Babeş Bolyai din Cluj Napoca, unul dintre puţinele
departamente unde astronomia s-a mai predat în facultatile din Romania în
ultimele decenii. În acest context am fost plăcut surprins să cunosc ultimele
publicaţii ale prof. Nicu Goga şi consider că noua culegere de exerciţii a
acestuia reprezintă o necesitate pentru învăţământul primar românesc, primul
pas care ar trebui să orienteze mai departe elevii pe drumul lor profesional.
Structurată în şase capitole, lucrarea de faţă include în fiecare capitol
câte o introducere teoretică, urmată de aplicaţia acestora prin exerciţii şi
probleme care fixează şi valorifică noţiunile. În capitolul 1 se prezintă
conceptele fizice şi matematice fundamentale necesare ulterior. Capitolul 2
introduce coordonatele astronomice de referinţă, scala timpului şi
instrumentele astronomice. Capitolele 3, 4, 5 şi 6 prezintă Sistemul Solar care
include planetele terestre şi pe cele gazoase cu sateliţii lor, materia
interplanetară şi Soarele. În fiecare capitol sunt expuse noţiunile teoretice
fizice şi matematice precum şi formulele de bază necesare înţelegerii
şţiintifice a sistemului nostru solar, universul nostru înconjurător, fiecare
capitol făcând referinţe la lucrările publicate de prof. Goga anterior, precum şi
la o bogată bibliografie conţinând o listă de cărţi precum şi referinţe web în a
căror căutare şi folosinţă prof. Goga pare să fie un expert.
Luând în consideraţie actualul context educaţional românesc precum şi
orientarea acestuia în compatibilitate cu învăţământul european, consider că
actuala lucrare a prof. Nicu Goga merită publicarea ca un instrument de lucru

4
auxiliar manualelor de fizică şi matematică existente în cadrul Ministerului
Învăţământului, precum şi în eventualitatea că Astronomia va putea fi
reintrodusă în curiculum chiar şi ca materie opţională, iar în acest sens,
recomand publicarea acestei lucrări.


Dr. Ovidiu Văduvescu
Astronom internaţional de origine română
Isaac Newton Group of Telescopes (ING)
La Palma, Insulele Canare


5
CUVÂNT ÎNAINTE


Lucrarea „Sistemul solar-Astronomie pentru şcolari prin exerciţii şi
probleme” îşi propune prin conţinutul său să prezinte concepte de bază din
astronomie şi prin circa 200 de exerciţii şi probleme să-i iniţieze pe tineri, să-i
familiarizeze cu astronomia, pentru a le da posibilitatea să-şi dezvolte abilităţi şi
deprinderi, să-şi însuşească criterii valorice necesare înţelegerii, studierii,
cercetării sau pentru a-şi putea răspunde la întrebări despre Sistemul solar.
În capitolul „Concepte fizice şi matematice” lucrarea face o prezentare
generală a conceptelor fizice de bază care stau la baza studierii mişcării astrelor
iar în capitolul „Coordonate astronomice, timpul şi instrumente astronomice”
noţiuni de bază în observaţiile astronomice de amatori. În capitolele „Planetele
terestre”, „Planetele gazoase şi sateliţii lor”, „Materia interplanetară” şi
„Soarele” noţiunile necesare înţelegerii fenomenelor astronomice.
La sfârşitul fiecărui capitol, sau după caz în cadrul subcapitolelor, sunt
prezentate exerciţii şi probleme de astronomie împreună cu o soluţie de
rezolvare a acestora. Prin parcurgerea acestei lucrări tinerii au posibilitatea să
înţeleagă o parte din problemele de astronomie, dar să-şi formeze şi un stil de
lucru independendent, deoarece sunt puţine lucrări de astronomie în limba
română de acest gen, majoritatea fiind fie într-o limbă străină, fie necesită
cunoştinţe matematice avansate, pe care nu toţi le posedă.
Sincere mulţumiri tuturor celor care prin sugestii sau critici constructive
m-au ajutat autorul să elaborez această lucrare, şi în special domnului astronom
dr. Ovidu Văduvescu.


NICU GOGA


6

7
CAPITOLUL 1
CONCEPTE FIZICE ŞI MATEMATICE


1.1. CONSIDERENTE TEORETICE


Orice tânăr învaţă în ciclul gimnazial, odată cu studiul fizicii,
că natura este alcătuită din corpuri, iar corpurile au atât proprietăţi
fizice comune, cât şi specifice. Proprietăţile fizice comune sau
generale ale corpurilor sunt:
- Corpurile sunt alcătuite din substanţe.
- Corpurile ocupă un loc în spaţiu.
- Corpurile interacţionează între ele.
- Corpurile au inerţie.
- Corpurile sunt divizibile.
- Corpurile se află într-una din stările de agregare: solidă,
lichidă, gazoasă sau plasmă.
Prima proprietate ne conduce la noţiunea de masă, care nu
este altceva decât suma protonilor, neutronilor şi electronilor din
care este alcătuit un corp. Greutatea unui corp nu este altceva decât
o forţă ce depinde de acţiunea gravitaţională ce acţionează asupra
corpului în funcţie de locul unde se află acesta (pe Pământ, pe Lună,
pe Marte, etc.), masa rămânâd tot timpul constantă. Masa se
notează, de regulă, cu m sau M şi se măsoară în Sistemul
Internaţional de Unităţi de Măsură (SI) în kilograme (kg).
Cea de-a doua proprietate ne indică faptul că locul ocupat în
spaţiu de un corp este unic şi se numeşte volum. Corpurile cereşti au
forme în general sferice. Volumul sferei este dat de formula
matematică: V=4πR
3
/3, iar suprafaţa sferei este S=4πR
2
, unde R
reprezintă raza sferei. Volumul se măsoară în SI în metri cubi (m
3
).
Densitatea unui corp (ρ) reprezintă chiar legătura dintre cele
două mărimi fizice descrise mai sus, masa şi volumul, în sensul că
densitatea ne arată câtă masă este cuprinsă în volumul unui corp.
Conform relaţiei matematice:

8
ρ=
V
m
.

Cea de-a treia proprietate, interacţiunea corpurilor, în cazul
corpurilor cereşti, se face prin gravitaţie. Astfel gravitaţia este prima
forţă care acţionează asupra corpurilor cereşti.
Sir Isaac Newton (1643-1727), a descoperit legea atracţiei
gravitaţionale arătând că, în sistemul solar, Soarele atrage planetele
cu o forţă direct proporţională cu masele lor şi invers proporţională
cu pătratul distanţei dintre Soare şi planetă, iar pe baza principiului
acţiunii şi reacţiunii, el presupune că şi planeta respectivă, care are
masa m, atrage Soarele de masă M cu aceeaşi forţă, adică:
F= G
2
d
mM
,
unde: m este masa planetei, M masa Soarelui, d este distanţa de la
Soare la planetă iar G reprezintă un factor de proporţionalitate, care
este o constantă ce nu depinde de corpurile cereşti alese, având o
valoare determinată experimental:
G = 6,67·10
-11
2
2
kg
Nm
.
Legea atracţiei universale, descoperită de Newton, ne explică
convenabil modul în care se produce mişcarea planetelor şi a
corpurilor cereşti, în general, însă nu ne furnizează şi legile de
mişcare ale corpurilor. În consecinţă, problema fundamentală a
mecanicii cereşti o constituie tocmai determinarea legilor de mişcare
ale corpurilor. Johann Kepler (1581-1630), a valorificat observaţiile
de excepţie a lui Tycho Brache făcând o analiză atentă şi astfel a
stabilit legile după care se mişcă planetele, numite legile lui Kepler.
Legea întâi afirmă că fiecare planetă descrie o mişcare pe o
orbită eliptică, Soarele aflându-se într-unul din focare.
Legea a doua ne spune că raza vectoare pornind de la planetă
mătură arii egale în intervale de timp egale.
Legea a treia afirmă că pătratele perioadelor de revoluţie (T)
sunt proporţionale cu cuburile semiaxelor mari (a
3
) ale orbitelor.

9
Cunoscând datele referitoare la Pământ, ca şi perioada de
revoluţie a planetei, se poate calcula semiaxa mare a, a orbitei
planetei după relaţia:

2
2
P
T
T
=
3
3
P
a
a
.

Cea de-a treia lege a lui Kepler, prin folosirea mecanicii
newtoniene, se mai poate scrie:

T
2
=4π
2
a
3
/G(m+M).

Legilor lui Kepler li se mai pot adăuga următoarele:
a) toate orbitele planetare sunt parcurse în acelaşi sens;
b) planele orbitelor planetare sunt aproape confundate cu
planul eclipticii, planul orbitei lui Marte fiind înclinat
cu 7° faţă de planul eclipticii, al planetei Venus cu
3°24’, iar pentru celelalte planete înclinările sunt mai
mici de 2°.
O elipsă, vezi fig 1.1, are următoarele elemente:

Figura 1.1. Elementele unei elipse.

10

- a – semiaxa mare,
- b – semiaxa mică,
- e – extrenticitatea.
- F
1
şi F
1
– focarele elipsei.
În orice elipsă, suma distanţelor dintre focare xF
1
şi xF
2
este
constantă, adică:
xF
1
+ xF
2
= 2a.
Excentricitatea este dată de relaţia e

=F
1
F
2
/2a, iar în funcţie de
semiaxale a şi b, avem:
e=
2
1
|
.
|

\
|
÷
a
b
.
Dacă Soarele se află în focarul F
1
atunci orice planetă care se
roteşte în jurul său, dacă se află în punctul A, spunem că se află
periheliu (perigeu), iar dacă se află în punctul B, atunci se află la
afeliu (apogeu).
Viteza cu care o planetă se mişcă pe o traiectorie eliptică, cu o
viteză constantă, este dată de relaţia:
v
c
=
d
M G·
,
unde M este masa corpului din focar, iar d este distanţa dintre
corpuri.
Viteza unui obiect de masă m rămâne pe orbită dacă are o
viteză exprimată prin relaţia:
v
e
=
d
M G· 2
,
unde v
e
se numeşte viteza de evadare, M reprezintă masa corpului
mare, iar d distanţa dintre ele. Se observă că viteza de evadare nu
depinde de masa corpului mic.
Mişcarea unui corp pe o astfel de orbită este decrisă de o
proprietate numită moment cinetic (L), care este o mărime
conservativă. Momentul cinetic depinde masa corpului, m, distanţa
pe care orbitează faţă de corpul cu masa mai mare, şi viteza cu cu
care orbitează,v:


11
L=m·v·r,

unde masa este constantă, momentul cinetic fiind constant rezultă că
produsul v·r va rămâne constant. Am descris cantitativ legea a doua
a lui Kepler.
Ştim că orice corp posedă energie, iar în mişcare posedă
energie cinetică. Energia cinetică E
c
este dată de relaţia matematică:

E
c
=
2
1
·m·v
2
,
unde m reprezintă masa corpului, iar v viteza sa. Energia cinetică se
măsoară în jouli (j), 1j= 1kg·m
3
/s
2
. Energia măsurată în unitatea de
timp reprezintă o mărime fizică numită putere, P, care se măsoară în
waţi (w), sau 1w=1j/s.
Energia care intervine în interacţiile gravitaţionale se numeşte
energie potenţială gravitaţională, şi se exprimă matematic astfel:
E
g
= -
d
M m G · ·
,
unde m şi M reprezintă masele celor două corpuri, iar d distanţa
dintre ele.
Dacă avem mai multe corpuri, cazul real, atunci problema
celor două corpuri devine problema celor n corpuri. O astfel de
problemă este imposibil de rezolvat deoarece numărul de
necunoscute depăşeşte numărul de ecuaţii. Din matematică ştim că
un sistem de ecuaţii are soluţii exacte dacă numărul de ecuaţii este
cel puţin egal cu numărul de necunoscute. Pentru a ieşi din acest
impas tot natura ne oferă un ajutor preţios. Ştim că forţa atractivă
variază invers proporţional cu pătratul distanţei ori în acest caz
acţiunea majorităţii corpurilor, aflate la distanţe foarte mari, devine
neglijabilă. Astfel rămân doar un număr limitat de corpuri care se
iau în considerare. Dintre toate acestea unul se consideră fix (de
exemplu Soarele pentru că are masa extrem de mare) care imprimă
celuilalt o mişcare conformă cu legile lui Kepler. Celelalte corpuri
produc doar mici deviaţii de la orbita astfel calculată, deviaţii ce
poartă numele de pertubaţii. În cursul miliardelor de ani
perturbaţiile se compensează nemodificând structura sistemului

12
solar. Stabilitatea sistemului solar este dovedită de însăşi existenţa
noastră.
Astronomul român Spiru Haret (1851-1912) a dovedit că axele
mari ale orbitelor planetare prezintă mici variaţii seculare. De
asemenea, un alt reprezentant de marcă al astronomilor români,
profesorul Nicolae Coculescu (1866-1952) a adus contribuţii
preţioase în problema perturbaţiilor, iar rezultatele sale au fost
folosite de matemacianul francez H. Pointcarè în elaborarea
tratatului său de mecanică cerească.
Lumina este purtătoarea informaţiilor, în vizibil, pe care noi le
putem căpăta în domeniul optic. Maxwell a demonstrat că ea este de
natură electromagnetică, aşa că o putem trata în termenii undelor
electromagnetice. Astfel lungimea de undă, λ, reprezintă distanţa
dintre două maxime succesive, sau minime ale unei unde, iar
amplitudinea reprezintă maximul unei creste a undei. O altă mărime
caracteristică este frecvenţa, f,care este inversa perioadei de
oscilaţie.

Figura 1.2. Unda electromagnetică. Lungimea de undă, λ,
amplitudinea.

În vid, ca dealtfel şi în spaţiul interstelar, viteza luminii este
de 3·10
8
m/s pentru toate lungimile de undă. Viteza luminii este deci
o constantă şi se notează cu c. Distanţa în funcţie de viteză şi timp
este:
D = v·t, sau λ=
f
c
.
Din relaţia matematică ce uneşte lungimea de undă şi frecvenţa:
c=λ·f, observăm că cele două mărimi sunt invers proporţionale.

13
Atunci când un obiect se apropie sau se depărtează, lungimea
de undă a luminii emise sau reflectate se modifică. Diferenţa de
lungime de undă, Δλ, cu care se modifică, este direct proporţională
cu viteza, v, după relaţia:
Δλ=
c
v ·
0
ì
.
Aici λ
0
este lungimea de undă iniţială, v, este componenta vitezei
liniare sau a vitezei radiale.
Ecuaţia de mai sus ne dă:
- Δλ<0 pentru obiectele care se apropie, adică lungime de undă
deplasată spre albastru, şi
- Δλ>0 pentru obiectele care se îndepărtează, adică deplasare
spre roşu.
Acest lucru la observat Hubble atunci când a încercat să determine
vârsta Universului, descoperind fenomenul numit fuga galaxiilor.
Legat de observaţiile directe ale corpurilor cereşti, acestea pot
fi văzute mai luminoase sau mai întunecate în funcţie de lumina pe
care o reflectă. Această proprietate a corpurilor de a reflecta lumina
se numeşte albedo. Albedoul unui corp ceresc poate lua valori
cuprinse în intervalul [0,1], astfel 0 înseamnă că toată lumina este
absorbită, iar 1 înseamnă că toată lumina este reflectată. Pentru
comparaţie oglinda are un albedo ridicat, iar cărbunele un albedo
minim.

14
1.2. PROBLEME

1.2.1. Care este densitatea Pământului? Comparaţi rezultatul
obţinut cu densitatea rocilor, care este cuprinsă între 2000 şi 3000
kg/m
3
. Cum explicăm aceasta?

Soluţie
Ştim că densitatea unui corp se obţine prin împărţirea masei
acelui corp la volumul său. Dacă presupunem că Pământul este
sferic, atunci vom avea: ρ=
V
m
.
ρ= M
Pământ
:
3
4
π·R
3
Pământ
.
ρ= 5,97·10
24
kg:
3
4
π·(6,378·10
6
m)
3
.
ρ= 5.500 kg/m
3
.
Densitatea medie obţinută ne arată că densitatea litosferei este
mică, deci miezul Pământului are o densitate mult mai mare decât
cea medie, ceea ce înseamnă că miezul este feros ( ρ
Fe
= 7.800
kg/m
3
).

1.2.2. Care este forţa gravitaţională maximă cu care
acţionează planeta Jupiter asupra unei persoane de pe Pământ, care
are masa de 65 kg?

Soluţie
Valoarea maximă a forţei se va obţine atunci când cele două
planete: Pământul şi Jupiter se află aliniate, de aceeaşi parte a
Soarelui. În acest caz, distanţa dintre ele va fi:
d=(d
Soare-Jupiter
− d
Soare-Pământ
),

d=5,2 UA

− 1UA,

d=4,2 UA.
1UA înseamnă o unitate astronomică, adică distanţa de la Pământ
la Soare, care în cifre este de 150 milioane km. Transformând UA în

15
metri obţinem 1,5·10
11
m/UA, pentru distanţa de la Pământ la
Jupiter obţinem 6,3·10
11
m.
Ţinând cont de legea atracţiei gravitaţionale a lui Newton:

F=G·
2
d
M m·
.

Unde G=6,67·10
-11
m
3
/kg/s
2
reprezintă constanta gravitaţională, m
masa persoanei, M
Jupiter
= 2·10
27
kg. Înlocuind datele numerice în
relaţia de mai sus obţinem:
F
max
=2,2·10
-5
N.

Acest rezultat ne arată că atracţia jupiteriană este nesemnificativă
pentru pământeni.

1.2.3. Care este forţa de atracţie exercitată de către Pământ
asupra unei persoane care are masa de 65 de kilograme?

Soluţie
Aplicând legea lui Newton:
F=G·
2
d
M m·
,
unde masa Pământului este de 5,97·10
24
kg, raza sa de 6.378 km şi
înlocuind în formulă vom găsi valoarea:
F=636 N.

1.2.4. Care este forţa gravitaţională dintre două persoane, de
aceeaşi masă (65 kg), care stau la 30 cm una de alta?

Soluţie
Pentru simplificare, presupunem că ambele persoane sunt
corpuri sferice, iar datele numerice introduse în legea atracţiei
gravitaţionale a lui Newton:
F=G·
2
d
M m·
,
ne vor conduce la următorul rezultat: F=3,1·10
-6
N. Observăm că
acest rezultat arată o forţă mai mare de circa 7 ori mai mare decât

16
forţa cu care Jupiter acţionează asupra unei singure persoane cu
masa de 65 de kg de pe Pământ. În ciuda mărimii planetei Jupiter,
care are o masă de circa 300 de ori mai mare ca a Pământului,
persoana în cauză trebuie să mai aibă cel puţin 7 vecini în apropiere
pentru a simţi un efect gravitaţional asupra sa.

1.2.5. Care este forţa de atracţie dintre Soare şi Pământ?

Soluţie
Aplicăm legea lui Newton:
F=G·
2
d
M m·
,

unde m este masa Pământului de 5,97·10
24
kg, masa Soarelui M
S

este de circa 2·10
30
kg, iar distanţa de la Pământ la Soare este de
circa 150 milioane km, obţinem:
F=3,52·10
22
N.

1.2.6. Care va fi greutatea unui om pe Marte dacă pe Pământ
are greutatea de 680 N?

Soluţie
Sigur că masa lui va rămâne constantă, dar se va schimba forţa
de atracţie gravitaţională care va acţiona asupra lui. Astfel dacă
aplicăm legea lui Newton în ambele cazuri, vom obţine:
F
Marte
=G·
2
M
M
R
M m·

F
Pământ
=G·
2
P
P
R
M m·
.
Împărţind cele două relaţii una la cealaltă, membru cu
membru, obţinem:
P
M
F
F
=
2
2
M P
P M
R M
R M
·
·
=
( )
( )
2
24
2
23
394 . 3 10 07 , 5
378 . 6 10 39 , 6
km kg
km kg
· ·
· ·
=0,45.
Greutatea unui om pe Marte este de 0,45 ori mai mică decât pe
Pământ. În cazul nostru concret avem: F
Marte
=680 N·0,45=306 N.


17

1.2.7. Cu ce viteză trebuie lansat în spaţiu un satelit
meteorologic pe orbita joasă a Pământului, la aproximativ 300 de
km de suprafaţa Pământului?

Soluţie
Ecuaţia vitezei circulare este:
v
c
= (G·M
Pământ
/d)
1/2
.
Distanţa de la centrul Pământului la orbita pe care trebuie lansat
satelitul este:
d=R
Pământ
+ h
orbită,
d= 6.378 km + 300 km=6.678 km .
Introducând datele numerice în ecuaţia vitezei circulare ne va da
următorul rezultat:
v
c
=7,72 km/s=28.000 km/h.


1.2.8. Care este viteza minimă cu care trebuie lansată o rachetă
în spaţiu pentru a evada din atracţia Pământului?

Soluţie
Viteza de evadare este dată de relaţia:
v
e
=

(2G·M
Pământ
/d)
1/2
.
Înlocuind datele numerice vom obţine:
(v
e
)
min
= 11,2 km/s=40.320 km/h.
Observăm că avem nevoie de o cantitate serioasă de combustibil
pentru a putea alimenta nava spaţială, pe de o parte, iar pe de altă
parte aceasta este viteza cu care „circulă” în spaţiu obiectele
cosmice.
1.2.9. Care este viteza minimă pe care trebuie să o aibă o navă
spaţială pe o orbită solară, îndreptându-se către Neptun, pentru a
părăsi sistemul nostru solar.

18
Soluţie
Viteza de evadare este dată de relaţia:
v
e
=
d
M G
S
· 2
=
m
kg s kg m
12
30 2 3 11
10 5 , 4
10 2 / / 10 67 , 6 2
·
· · · ·
÷
=7,7 km/h.
Observăm că avem nevoie de o viteză mai mică de evadare
decât cea necesară pentru a evada de pe Pământ. Atunci când s-au
trimis sondele spaţiale Voyager 1 şi 2, s-a ţinut cont de aceasta.

1.2.10. Care este greutatea unei persoane pe Lună, dacă pe
Pământ are o greutate de 534 N?

Soluţie
Astfel dacă aplicăm legea lui Newton în ambele cazuri, vom
obţine:
F
Lună
=G·
2
L
L
R
M m·
,
F
Pământ
=G·
2
P
P
R
M m·
.
Împărţind cele două relaţii una la cealaltă, membru cu
membru, obţinem:
P
L
F
F
=
2
2
L P
P L
R M
R M
·
·
=
( )
( )
2
24
2
22
737 . 1 10 07 , 5
378 . 6 10 349 , 7
km kg
km kg
· ·
· ·
=0,195.
Greutatea unei astfel de persoane pe Lună este de 0,195 ori
mai mică decât pe Pământ. În cazul nostru concret avem:
F
Lună
=534 N·0,195=104,4 N.


1.2.11. Care este viteza circulară a Lunii?

Soluţie
Aplicăm formula pentru viteza circulară:

v
c
=
d
M G·
,


19
unde M este masa corpului din focar, adică M
P
=5,07·10
24
kg, d
P-L

(distanţa de la Pământ la Lună)=384.403 km. Înlocuind obţinem:

v
c
=
m
kg s kg m
000 . 403 . 384
10 07 , 5 / / 10 67 , 6
24 2 3 11
· · ·
÷
=1.000m/s.

1.2.12. Care este densitatea Lunii? Comparaţi rezultatul găsit
cu densitatea rocilor.

Soluţie
Ca şi în cazul problemei 1.2.1. vom avea:
ρ=
V
m
.
ρ= M
Lună
:
3
4
π·R
3
Lună
.
ρ= 7,349·10
22
kg:
3
4
π·(1,737·10
6
m)
3
.
ρ= 3.300 kg/m
3
.
Densitatea Lunii este apropiată de cea a rocilor, ceea ce
înseamnă că ea este alcătuită din roci care se găsesc în litosfera
terestră, ceea ce întăreşte teoria conform căreia Luna s-a format în
urma coliziunii Pământului cu o altă planetă, Theia, cu circa 4
miliarde de ani în urmă.

1.2.13. Care este viteza minimă de a vântului solar ca să
părăsească fotosfera? (Care este viteza de evadare pentru fotoni ca
să părăsească suprafaţa Soarelui?).

Soluţie
Aplicând formula de calcul pentru viteza de evadare:
v
e
=
S
S
R
M G· 2
,
şi înlocuind datele numerice, vom găsi:
v
e
=
m
kg s kg m
8
30 2 3 11
10 9599 , 6
10 2 / / 10 67 , 6 2
·
· · · ·
÷
=619 km/s.

20
Acest rezultat ne arată enorma forţă de atracţie a Soarelui,
deoarece unei particule îi trebuie o astfel de viteză încât într-o
singură secundă să străbată 619 km.

1.2.14. Un asteroid orbitează în jurul Soarelui pe o traiectorie
eliptică, aflându-se cel mai aproape de acesta la 2UA (periheliu), şi
cel mai departe la 4 UA (afeliu). Calculaţi: a) semiaxa mare a
orbitei, b) excentricitatea orbitei, c) semiaxa mică, d) perioada de
rotaţie.

Soluţie
În figura 1.1, la elementele unei elipse observăm că:
AF
1
+ F
1
B=2UA+4 UA=6UA,
iar semiaxa mare va fi a=3UA. Ştim că distanţa dintre focare F
1
F
2

este egală cu diferenţa dintre afeliu şi periheliu, deci cu 2UA.
În aceste condiţii: e= F
1
F
2
/2a=2/6=0,33, iar semiaxa mică va
fi:
b=a(1-e
2
)
1/2
=4,5UA.
Perioada poate fi calculată din legea a treia a lui Kepler:
2
2
P
T
T
=
3
3
P
a
a
, de unde deducem că: T
2
= a
3
, sau T=
3
3 = 27 = 5,2
ani.

1.2.15. Cometa Halley este cea mai cunoscută cometă. Cometa
are o perioadă de 76 de ani, şi la 35,3 UA se află la cea mai mare
depărtare de Soare. Cât de aproape se poate apropia de Soare? Cum
este în comparaţie cu distanţa Pământ-Soare? Care este
excentricitatea orbitei cometei Halley?

Soluţie
Aplicând legea a treia a lui Kepler, şi simplificând relaţia, vom
avea:

T
2
= a
3
,
sau
T
2
=[(AF
1
+BF
1
)/2]
3
,

21
de unde
AF
1
=2·( T
2
)
1/3
– BF
1
= 0,5UA.

Observăm că distanţa la care ajunge cometa este jumătate din
UA, adică jumătate din distanţa la care orbitează Pământul în jurul
Soarelui. Sigur că există premise clare că în timp cometa Halley va
sfârşi prin a se prăbuşi în Soare.
Exact ca în cazul problemei 1.2.14. vom avea e= F
1
F
2
/2a=0,97.


1.2.16. Un asteroid are semiaxa mare de 3,5 UA. Care va fi
perioada sa de rotaţie?
Soluţie
Aplicând legea a III- a a lui Kepler, T
2
= a
3
, vom obţine:
T=
3
5 , 3 = 875 , 42 =6,5 ani.

1.2.17. Care este masa Soarelui?

Soluţie
Ştim că perioada orbitală a Pământului este de 1 an, adică de
3,16·10
7
s, şi că raza orbitei este de 1UA, adică de 1,5·10
11
m. Acum
avem suficiente informaţii pentru a calcula masa Soarelui,
folosindu-ne de legea a III-a a lui Kepler, care poate scrie astfel:
T
2
=4π
2
a
3
/G(m+M).
Exprimăm termenul care conţine masa Soarelui:
(m+M)= 4π
2
a
3
/G T
2
.
Dacă presupunem că masa Pământului este mult mai mică
decât a Soarelui, atunci termenul din stânga egalităţii devine:

M=4π
2
(1,5·10
11
m)
3
·(6,67·10
-11
m
3
/kg/s
2
)
-1
·(3,16·10
7
s)
-2
=2·10
30
kg.
Acest rezultat este destul de apropiat de cel calculat în mod
riguros, care este de 1,9891·10
30
kg. Eroarea de calcul poate să apară
fie din presupunerea noastră că masa Pământului este neglijabilă în
raport cu masa Soarelui, fie din rotunjirea valorilor care au
intervenit în calculul nostru.


22
1.2.18. Doi sateliţi au albedouri diferite: unul are valoare mare,
(0,75), iar celălalt valoare mică, (0,15). Cum explicaţi?

Soluţie
Cel cu albedou mare reflectă mai multă lumină decât cel cu
albedo scăzut. Sateliţii au un material care reflectă lumina, pentru a
menţine o temperatură constantă în interior, şi astfel pentru a proteja
aparatura.

1.2.19. U corp ceresc are un albedo de 0,65 când primeşte un
flux de 100 W/m
2
. Care este valoarea fluxului reflectată de obiect?

Soluţie
Ştim că albedo-ul este acea caracteristică a unui corp ceresc de
reflecta lumina primită. Albedo-ul fiind cuprins între 0 şi 1,
înseamnă că obiectul nostru va reflecta 65% din lumina primită,
adică un flux de 65 W/m
2
.

1.2.20. Cât timp îi trebuie luminii ca să ajungă de la Soare la
Pământ?

Soluţie
Ştiind distanţa dintre Soare şi Pământ de 150 milioane de km
şi viteza luminii în vid de c=300.000 km/s, putem calcula cât timp
durează călătoria acesteia de la Soare la Pământ:
t=
c
d
=500s=8min20s.
Observăm că lumina pe care o vedem a pornit la drum în urmă
cu 8 minute şi 20 de secunde, deci şi luminii îi ia ceva timp ca să
ajungă la noi.

23
CAPITOLUL 2
COORDONATE ASTRONOMICE, TIMPUL
ŞI INSTRUMENTE ASTRONOMICE


2.1. CONSIDERENTE TEORETICE

Coordonatele astronomice sunt sisteme de coordonate sferice
folosite pentru determinarea poziţiei stelelor sau a altor obiecte
astronomice. Poziţia pe sfera cerească se determină fără să se considere
distanţa până la corpul ceresc, deci se folosec doar două coordonate,
asemenea coordonatelor geografice, spre deosebire de sistemul de
coordonate polare unde se include şi distanţa ca un al treilea parametru.
Coordonatele astronomice diferă după modul cum se alege
suprafaţa fundamentală. Coordonatele care se definesc faţă de
punctul de observare se numesc locale. Din această categorie fac
parte coordonatele astronomice orizontale. Pentru coordonatele
astronomice absolute punctul de origine al sistemului se alege
indiferent de poziţia observatorului. Acestea sunt coordonatele
ecuatorale, ecliptice, galactice şi supergalactice.
După cum coordonatele geografice determină locul de
observaţie pe suprafaţa terestră, la fel cu ajutorul coordonatelor
cereşti determinăm poziţia unui punct pe sfera cerească. Pentru
fiecare sistem de coordonate considerăm un plan, numit plan
fundamental, care taie sfera cerească după un cerc mare fundamental
şi o axă fundamentală perpendiculară pe planul fundamental şi care
trece prin centrul sferei. După necesităţile problemelor de
astronomie, avem mai multe sisteme de coordonate cereşti.
În sistemul de coordonate orizontale, planul fundamental este
planul orizontului ceresc, iar axa fundamentală este verticala
locului. Coordonatele orizontale ale unui astru σ sunt :
- înălţimea deasupra orizontului (h) este unghiul format de
direcţia spre astru cu planul orizontului. Adesea, în locul
înălţimii, care este mai greu de măsurat deoarece orizontul
este puţin accesibil, se utilizează complementul ei z = 90
o
– h
, numit distanţă zenitală, adică unghiul format de verticala
locului cu direcţia spre astru.

24
- azimutul ceresc (A) este unghiul diedru format de planul
meridianului ceresc cu planul vertical al astrului. Acest unghi
creşte în sens retrograd de la 0
o
la 360
o
sau poate fi măsurat
de la 0
o
la 180
o
spre apus şi de la 0
o
la – 180
o
spre răsărit.

Figura 2.1. Coordonate orizontale.
Coordonatele orizontale, fiind legate de verticala şi
meridianul locului, variază în funcţie de locul şi momentul
observaţiei.
Planul fundamental în acest sistem este planul ecuatorului
ceresc, iar axa fundamentală este axa lumii. Planul definit de axa
lumii şi astru se numeşte planul orar al astrului şi el taie sfera
cerească după un cerc mare numit cercul orar al astrului.

Figura 2.2.Coordonate orare.

25
Coordonatele orare ale unui astru σ sunt :
- declinaţia (δ) este unghiul format de raza corespunzătoare
astrului cu planul ecuatorului ceresc. Acest unghi se măsoară
prin arcul de cerc orar de la ecuatorul ceresc la astru şi variază
între 0
o
şi ±90
o
.
Uneori, în locul declinaţiei se foloseşte distanţa polară a astrului,
notată cu p = 90
o
– δ. Distanţa polară este arcul de cerc orar
cuprins între Polul Nord ceresc şi astru şi având valori cuprinse
între 0
o
şi 180
o
. Astrul descriind în mişcarea sa diurnă un paralel
ceresc, declinaţia şi distanţa polară nu variază cu mişcarea
diurnă.
- unghiul orar (H) este unghiul format de meridianul ceresc al
locului cu cercul orar al astrului. Unghiul orar se măsoară prin
arcul de ecuator ceresc de la meridianul ceresc locului până la
cercul orar al astrului şi creşte proporţional cu timpul în mod
uniform de la 0
o
la 360
o
(în sens retrograd). Unghiul orar se
poate exprima şi în unităţi de timp având valori cuprinse între
0 şi 24 h.
Sistemul de coordonate ecuatoriale are acelaşi plan
fundamental şi aceeaşi axă fundamentală ca şi sistemul de
coordonate orare. În sistemul de coordonate orare, declinaţia
astrului (δ) nefiind afectată de mişcarea diurnă, se va păstra şi în
sistemul de coordonate ecuatoriale. Aşadar, una din coordonatele
sistemului ecuatorial va fi declinaţia astrului. Unghiul orar se
înlocuieşte cu ascensia dreaptă a astrului.
Ascensia dreaptă (α) a unui astru este unghiul format de planul
orar al punctului vernal (γ) cu planul orar al astrului şi se măsoară pe
ecuatorul ceresc în sens direct de la 0
o
la 360
o
sau în unităţi de timp
de la 0 la 24 h.
Punctul vernal (γ) este punctul în care drumul aparent al
Soarelui (ecliptica) intersectează ecuatorul ceresc, când trece din
emisfera sudică în cea nordică. Fiind un punct al sferei cereşti,
punctul vernal participă la mişcarea diurnă împreună cu astrul, deci
ascensia dreaptă a astrului este constantă. Se admite că punctul
vernal are o poziţie fixă pe sfera cerească.

26

Figura 2.3. Punctul vernal γ.

Unghiul orar al punctului vernal se numeşte timp sideral şi se
notează cu t. Se observă că t = α + H , deci timpul sideral la un
moment dat este suma dintre ascensia dreaptă şi unghiul orar al unui
astru oarecare. Această relaţie face legătura între sistemul de
coordonate ecuatoriale şi sistemul de coordonate orar. Dacă astrul se
află la meridianul ceresc, unghiul orar este zero, deci t = α, relaţie
care se utilizează pentru determinarea timpului sideral atunci când
se cunoaşte ascensia astrului ce trece prin planul meridianului ceresc
sau pentru determinarea ascensiilor drepte ale aştrilor când se
cunoaşte timpul sideral. Coordonatele ecuatoriale α şi δ sunt
utilizate la întocmirea cataloagelor şi hărţilor stelare.
Urmărind aspectul cerului în diferite luni ale anului, la aceeaşi
oră, constatăm că el se schimbă. În timp se modifică şi înălţimea
Soarelui deasupra orizontului măsurată în acelaşi loc pe Pământ.
Aceste observaţii ne dovedesc că Soarele, pe lângă mişcarea diurnă
la care participă împreună cu toţi aştrii, se deplasează şi printre stele,
efectuând pe parcursul unui an un ocol complet pe sfera cerească.
Locul geometric al punctelor reprezentând centrul Soarelui timp de
un an este un cerc mare al sferei cereşti, al cărui plan este înclinat cu
unghiul ω = 23
o
27 faţă de planul ecuatorului ceresc. Acest cerc mare
se numeşte ecliptică.

27

Figura 2.4. Coordonate eliptice.
Sistemul de coordonate ecliptice are ca plan fundamental
planul eclipticii şi ca axă fundamentală axa polilor eclipticii ΠΠ′
(perpendiculara pe planul eclipticii şi trece prin centrul sferei).
Coordonatele ecliptice ale unui astru σ sunt :
- latitudinea ecliptică (β) este unghiul format de raza
corespunzătoare astrului cu planul eclipticii;
- longitudinea ecliptică (λ) este unghiul măsurat, în sens direct,
prin arcul eclipticii, de la punctul vernal γ la cercul meridian
ecliptic al astrului şi se exprimă în grade de la 0
o
la 360
o
.
Coordonatele ecliptice nu depind de rotaţia sferei cereşti.
Aceste coordonate nu se măsoară cu instrumente de observare, ci se
deduc prin calcul din coordonatele ecuatoriale.


28


Figura 2.5. O diagramă a cerului. Soarele parcurge un drum
sinusoidal.

În figura de mai sus se descriu cele mai importante date dintr-
un an, constituind un fel de „hartă” a cerului. Iată semnificaţia
reperelor de pe „hartă”:
(a) traiectoria ecliptică;
(b) ecuatorul ceresc, 0
0
declinaţie;
(c) echinocţiul de toamnă, 12 ore ascensie dreaptă;
(d) echinocţiul de primăvară, 0 ore ascensie dreaptă;
(e) solstiţiul de vară, 6 ore ascensie dreaptă;
(f) solstiţiul de iarnă, 18 ore ascensie dreaptă;
(g) direcţia de mişcare a Soarelui în timpul unui an.
Din figura 2.5. ne dăm seama de mişcarea de revoluţie a
Pământului în jurul Soarelui, dar Pământul mai are şi o mişcare de
rotaţie în propriei axe de rotaţie, cea care ne dă defapt ziua şi
noaptea. Astronomii au definit trei tipuri diferite de „zile” şi anume:
1. Ziua siderală - reprezintă timpul necesar Pământului pentru o
rotaţie completă în jurul unei stele considerate fixe. Ziua
siderală are 23 de ore şi 56 de minute. Explicit, ea este
măsurată ca fiind timpul scurs între două meridiane succesive
care străbat punctul vernal.
2. Ziua solară - reprezintă timpul necesar Pământului pentru o
rotaţie completă în jurul Soarelui. Ea se măsoară ca fiind
timpul necesar ca două meridiane succesive să traverseze
Soarele. Ziua solară are 24 de ore. Cele 4 minute „extra”

29
rezultă din faptul că Pământului îi este necesar 1
0
pe zi atunci
când înconjoară Soarele, aşa că Pământul îşi schimbă puţin
câte puţin faţa către Soare.
3. Ziua lunară - reprezintă timpul necesar Pământului să revină
în aceeaşi poziţie relativă faţă de Lună. Din cauza mişcării de
revoluţie a Lunii în jurul Pământului aceasta este mai lungă
decât ziua solară cu aproape 48 de minute. Acesta este
motivul pentru care mareele nu se produc la aceeaşi oră în
fiecare zi, pentru că Luna este principalul vinovat pentru
producerea mareelor, şi pentru că nu are aceeaşi poziţie pe cer
în fiecare zi.
Pe Pământ are loc o maree completă (două fluxuri şi două
refluxuri) în fiecare zi pe tot cuprinsul planetei, dar pe uscat nu este
simţită ca pe apă. Mareele sunt cauzate de gravitaţie. Soarele
contribuie şi el alături de Lună la producerea mareelor pe Pământ.
Când Soarele, Luna, şi Pământul sunt toate aliniate mareele
sunt maxime. Acestea se numesc maree de primăvară (nu este vorba
de anotimp), iar când alinierea dintre cele trei corpuri cereşti este în
unghi drept (Luna este în cvadratură) avem de-a face cu maree
minime numite maree joase sau maree moarte.
Mareele încetinesc odată cu rotaţia Pământului. Rotaţia este
încetinită cu aproximativ 0,0015 secunde pe secol. Eventual, când
rotaţia Pământului ar încetini astfel încât atât Luna cât şi Pământul
şi-ar arăta aceeaşi faţă, adică ar fi mareeic în rezonanţă, o zi ar fi de
47 de ori mai mică decât ziua actuală. Atunci când rotaţia
Pământului încetineşte, încetineşte şi momentul său cinetic. Din
conservarea momentului cinetic trebuie ca momentul cinetic al
Lunii să crească, aşa că Luna se depărtează de Pământ cu circa 3 cm
pe an. Atunci, unghiul sub care este văzută Luna va scădea, va
apărea mai mică faţă de Soare, dar va dura ceva timp până să se
vadă un efect notabil.
Perioada de orbitare a Lunii în jurul Pământului este de 29 de
zile. Aceasta nu corespunde unui calendar lunar. Aceta este motivul
pentru care Luna nu este nouă în prima zi a lunii calendaristice.
Luna este în rotaţie sincronă, iar ca rezultat al egalităţii duratei
de timp a Lunii de a se roti în jurul axei proprii cu durata de timp în
care orbitează Pământul, Luna ne arată întotdeauna aceeaşi faţă.

30
Luna orbitează în jurul Pământului în circa 29 de zile (ciclul
lunar) arătându-ne aceeaşi faţă, dar deoarece se mişcă permanent în
relaţia cu Soarele şi Pământul, ne apare sub înfăţişări diferite
cunoscute ca fazele Lunii (vezi figura 2.6).
Acest lucru nu se datorează faptului că Luna şi-ar schimba
forma, ci pur şi simplu datorită poziţiei sale, sub care este văzută de
un observator terestru. Din acest motiv discul lunar de formă
circulară, îi apare observatorului, ca având un sector luminat şi unul
întunecat, separate printr-o linie netă, numită terminator, astfel încât
formele celor două regiuni, precum şi ariile sunt variabile în timp.

Figura 2.6. Fazele Lunii.

Când observatorului îi apare semisfera neluminată spunem că
avem Lună Nouă (poziţia 1), iar în opoziţie cu ea, când avem sfera
neluminată, avem Lună Plină (poziţia 5). Între cele două poziţii,
după Lună Nouă atunci când sectorul luminat este egal ca arie cu cel
neluminat, adică în aproximativ 7 zile şi trei optimi de la momentul

31
conjuncţiei, spunem că avem Primul Pătrar (poziţia 3), iar opusul
său se numeşte Ultimul Pătrar (poziţia 7).
Când este Lună Nouă, atât Soarele cât şi Luna sunt aliniate pe
aceeaşi axă, iar gravitaţia lor combinată afectează scoarţa
Pământului mai mult decât de obicei. Când este Lună Plină, Soarele
şi Luna fiind în opoziţie, atracţia asupra Pământului se face din
direcţii opuse, ca într-un imens joc astronomic care pe care.
Un an este definit ca fiind timpul în care Pământul străbate o
traiectorie completă (vezi figura 2.7) în jurul Soarelui. Un an
durează 365,25 zile.
Mişcarea Pământului în jurul Soarelui este însoţită de
următoarele consecinţe:
1. Ciclul vizibilităţii constelaţiilor. Din cauza mişcării de
revoluţie, constelaţiile (care sunt aglomerări de stele situate la
distanţe foarte depărtate faţă de Soare) au o vizibililitate care
variază în timpul unui an, astfel stelele răsar cu 4 minute mai
devreme în fiecare noapte, în total cam 2 ore pe lună. De
exemplu stelele care răsar la 1 ianuarie la 6 seara vor răsări la
4 seara la 1 februarie.
2. Anotimpurile. Datorită înclinării sale (23,5
0
) faţă de ecliptică,
Pământul are patru anotimpuri anual.



Figura 2.7. Orbita Pământului.


32
Când Polul Nord este înclinat în direcţia Soarelui, atunci este
primăvară în emisfera nordică, şi toamnă în emisfera sudică, iar
când Polul Sud este înclinat spre Soare, atunci avem vară în
emisfera nordică şi iarnă în emisfera sudică.
Ecuatorul ceresc şi ecliptica se intersectează în două puncte,
numite echinocţii. Când Soarele răsare în aceste două puncte de pe
ecliptică, el fiind situat deasupra ecuatorului pământesc, atunci ziua
este egală cu noaptea, având câte 12 ore fiecare. Acest lucru se
întâmplă odată primăvara (echinocţiul de primăvară, 21 martie) şi
odată toamna (echinocţiul de toamnă, 21 septembrie). Solstiţiile au
loc atunci când Polul Nord al Pământului este îndreptat la distanţă
faţă de direcţia Soarelui, atunci are loc solstiţiul de vară (21 iunie),
unde în emisfera nordică avem cea mai lungă zi din an şi cea mai
scurtă noapte, şi solstiţiul de iarnă (21 decembrie) când avem cea
mai scurtă zi din an şi cea mai lungă noapte.
3. Mişcarea relativă a planetelor. Pământul şi celelalte planete î-şi
schimbă poziţia lor relativă, aşa că, planetele par să se mişte spre
est în raport cu poziţia constelaţiilor pe tot parcursul anului.
Pământul orbitează mai repede în raport cu planetele îndepărtate,
aşa că, ele par a fi aliniate timp de ani la rând.

Figura 2.8. Rotaţia Pământului în jurul axei sale.
Credit:www.wikipedia.org.

33

Ţinând cont şi de mişcarea Lunii în jurul Pământului, din când
în când, Luna se află pe aceeaşi direcţie cu Pământul şi Soarele,
fiind situată între Pământ şi Soare. În acest caz Luna lasă o umbră
pe Pământ, numită eclipsă de Soare. Când Pământul se află pe
aceeaşi direcţie cu Soarele şi Luna, dar este situat între cele două
corpuri cereşti, el lasă o umbră pe Lună, numită eclipsă de Lună.
Eclipsele de Lună sunt ceva obişnuit, dar eclipsele de Soare sunt
extrem de rare în zonele locuite şi de aceea sunt mult mai
spectaculoase pentru omul obişnuit, dar pentru astronomi reprezintă
o modalitate gratuită de a studia Soarele.
Mişcarea de rotaţia a Pământului în jurul axei proprii are un
efect secundar numit precesie. Despre ce este vorba? Să ne
închipuim mişcarea unui titirez. Axa de rotaţie a titirezului face la
vârf un mic cerc. Aşa se întâmplă şi cu axa de rotaţie a Pământului.
Steaua Polară şi-a schimbat poziţia de-a lungul timpului şi şi-o
va mai schimba datorită precesiei. Acum 3.000 de ani Thuban, o
stea din costelaţia Draco, a fost Steaua Polară (Steaua Nordului), iar
peste 12.000 de ani Vega, o stea din constelaţia Lira, va deveni
Steaua Polară. O precesie completă se efectuează odată la 26.000 de
ani.
Datorită acestei mişcări a axei de rotaţie, se mişcă şi planul
ecuatorului ceresc ceea ce aduce după sine mişcarea echinocţiilor.
Această mişcare a echinocţiilor este numită şi precesia echinocţiilor,
astronomii fiind nevoiţi ca odată la 50 de ani să recalculeze poziţia
tuturor stelelor de pe cer de la originea declinaţiei până la ascensia
dreaptă a coordonatelor sistemului, adică a echinocţiului vernal, aşa
cum în 2010 echinocţiul de primăvară nu a fost pe 21 martie ci, pe
20 martie, cu o zi mai devreme.


34


Figura 2.9. Nutaţia (N), precesia (P) şi rotaţia (R) Pământului.
Credit: www.wikipedia.org.

În astronomie, prin nutaţie, (N), se înţelege variaţia unghiului
pe care îl face axa de rotaţie a Pământului cu axa de precesie
(perpendiculară pe ecliptică), vezi figura 2.9. Această variaţie are un
ciclu de circa 18,6 ani şi se consideră că îşi are originea în forţa
gravitaţională cu care Luna acţionează asupra geoidului de rotaţie al
Pământului, dar şi de distribuţia inegală a maselor în interiorul
Pământului.

35
2.2. PROBLEME

2.2.1. La ce distanţă (R) faţă de Soare ar trebui să orbiteze
Pământul în jurul acestuia pentru ca forţa gravitaţională de atracţie
să fie egală cu forţa gravitaţională dintre Pământ şi Lună?

Soluţie
Legea atracţiei gravitaţionale a lui Newton ne spune că:
F=
2
d
M m G · ·
,
de unde deducem că forţa dintre Pământ şi Soare este:

F
P-S
=
2
S P
S P
R
M M G
÷
· ·
,
iar forţa dintre Pământ şi Lună este:
F
P-L
=
2
L P
P L
R
M M G
÷
· ·
.
Egalând cele două relaţii, conform cerinţei problemei, vom
avea:

2
S P
S P
R
M M G
÷
· ·
=
2
L P
P L
R
M M G
÷
· ·
,
iar din prelucrarea lor obţinem:

R = R
P-L
·
L
S
M
M
= 2·10
12
m.

Acest rezultat ne arată că Pământul ar trebui să orbiteze cam la
13,3 UA, adică undeva între Saturn (9,53 UA) şi Uranus (19,19
UA). Desigur că nu ştim dacă ar fi fost posibilă viaţa în acele
condiţii, dar preferăm distanţa la care ne aflăm.

2.2.2. Ce valoare trebuie să aibă declinaţia unui astru pentru ca
el să treacă la meridian, la zenitul locului?


36
Soluţie
Condiţiile impuse cer ca direcţiile OZ şi Oσ să coincidă.
Pentru că astrul trece la meridian, unghiul orar H = 0.
În formula cosinusurilor cos z = cos φ · cos δ + sin φ · sin δ
· cos H făcând H = 0 obţinem :
cos z = cos φ · cos δ + sin φ · sin δ
¬ cos z = cos ( δ − φ )
¬ z = δ − φ
Pentru că steaua trece la meridian, prin zenitul locului, avem z
= 0, deci: δ = φ.
Această egalitate arată că declinaţia astrului trebuie să fie
egală cu latitudinea locului.

2.2.3. Dacă priveşti cerul la ora 18 şi notezi care este direcţia
Lunii, ce fază observi?
Soluţie
La ora 18, Soarele tocmai se pregăteşte de asfinţit, aşa că dacă
observăm din nord, vom avea o imagine ca în figura 2.10:

Figura 2.10. Soarele văzut din nord de pe Pământ.
Dacă Luna se află deasupra, vom avea o privelişte ca în figura 2.11:

Figura 2.11. Poziţia Soarelui şi a Lunii pentru un observator de pe
Pământ.


37
Luna este chiar la jumătate din orbita sa dintre faza Lună Nouă
şi Lună Plină, adică în cuadratură. Dacă facem o comparaţie cu
figura 2.6, atunci vom observa că ea se află în primul pătrar.

2.2.4. a) Care declinaţie se poate observa de la: Polul Nord,
Polul Sud şi ecuator?. b) Dar ascensia dreaptă din aceste locaţii în
fiecare zi?

Soluţie
(a) Conform definiţiei declinaţiei (δ), ca fiind unghiul format
de raza corespunzătoare astrului cu planul ecuatorului ceresc, vezi
figura 2.2, şi că acest unghi se măsoară prin arcul de cerc orar de la
ecuatorul ceresc la astru şi variază între 0
o
şi ±90
o
, atunci de la Polul
Nord se poate observa declinaţia 0
0
-90
0
nord, de la Polul Sud se
poate observa declinaţia 0
0
-90
0
sud, şi de la ecuator se pot observa
ambele declinaţii.
(b) Conform definiţiei ascensiei drepte (α) a unui astru, ca
fiind unghiul format de planul orar al punctului vernal (γ) cu planul
orar al astrului, care se măsoară pe ecuatorul ceresc în sens direct de
la 0
o
la 360
o
sau în unităţi de timp de la 0 la 24 h, vezi figura 2.3,
vom vedea toate ascensiile drepte din orice locaţie. Acest lucru nu
înseamnă că toate stelele se pot observa pe cer din locaţiile
respective în fiecare zi .

2.2.5. Într-un viitor nu prea îndepărtat, coloniştii selenari vor
vedea Pământul în faza de Pământ Plin. Ce fază a Lunii vor observa
pământenii? Care vor fi fazele Lunii în cazul fazelor de: Primul
Pătrar al Pământului, Pământ Nou, Al Treilea Pătrar al Pământului?

Soluţie
Când coloniştii selenari vor observa Pământul în faza plină,
atunci Luna, Pământul şi Soarele vor fi aliniate, cu Luna între
Pământ şi Soare. Acest lucru înseamnă Lună Nouă. Mergând mai
departe cu acest raţionament, deducem că Primului Pătrar al
Pământului îi va corespunde cel de-al treilea pătrar al Lunii,
Pământului Nou-Lună Plină şi celui de-al Treilea Pătrar al
Pământului primul pătrar al Lunii, deoarece fazele sunt în opoziţie.

38


2.2.6. Care este raportul dintre forţa de gravitaţie dintre
Pământ şi Lună şi forţa de gravitaţie dintre Soare şi Pământ?

Soluţie
Din soluţia problemei 2.2.1 avem:
F
P-L
=
2
L P
P L
R
M M G
÷
· ·
;
F
P-S
=
2
S P
S P
R
M M G
÷
· ·
,
iar dacă împărţim cele două relaţii, membru cu membru obţinem:
S P
L P
F
F
÷
÷
=
L P
S
S P
L
R M
R M
÷
÷
·
·
2
2
=
( )
( )
2
8 30
2
11 22
10 84 , 3 10 2
10 5 , 1 10 35 , 7
m kg
m kg
· · ·
· · ·
=0,0056.
Rezultatul ne arată că forţa de atracţie dintre Soare şi Pământ
este mult mai mare decât forţa de atracţie dintre Pământ şi Lună, cu
toate că distanţa dintre Pământ şi Soare este mult mai mare decât
distanţa dintre Pământ şi Lună.


2.2.7. Explicaţi de ce unele stele de pe cerul emisferei nordice
nu răsar niciodată în timp ce altele nu apun niciodată?

Soluţie
Dacă locuim în emisfera nordică (între 0
0
şi 90
0
nord),
orizontul nu este paralel cu axa polară, aşa că stelele care au
declinaţia mai mare sau egală latitudinea observatorului nu vor
apune niciodată, fiind numite stele circumpolare, iar stelele cu
declinaţie mai mică sau egală cu latitudinea negativă la care se află
observatorul (în emisfera sudică), ele nu vor răsări niciodată. În
concluzie stelele care se află între aceste două declinaţii vor răsări şi
vor apune.

39
2.2.8. În ce zi a anului avem cea mai lungă noapte la ecuator?

Soluţie
Este o întrebare capcană. La ecuator zilele şi nopţile sunt
egale, având durata de 12 ore.


2.2.9. Dacă Pământul s-ar roti în sens opus cât ar dura ziua?

Soluţie
O zi solară completă a Pământului trebuie să fie cu 1
0
, sau 4
minute, mai mare decât o zi siderală. Dacă Pământul se roteşte în
sens opus, efectul va fi şi el invers, adică o zi solară va fi cu 1
0
, sau
4 minute, mai mică decât o zi siderală. Aşa va fi cu 8 minute mai
scurtă decât o zi obişnuită, sau mai precis va avea o durată de 23 de
ore şi 52 de minute.
2.2.10. Să se calculeze timpul şi locul răsăritului şi apusului
aştrilor cunoscându-se declinaţia stelei şi latitudinea locului de
observare.

Soluţie
Această problemă de astronomie se rezolvă cu ajutorul
formulelor de trigonometrie sferică. La răsărit şi la apus, astrul se
găseşte la orizont, adică distanţa sa zenitală este z = 90
o
. Triunghiul
de poziţie PZσ al astrului este un triunghi sferic rectilater.

Figura 2.12.

40
Calculul timpului răsăritului şi apusului astrului se face prin
aplicarea formulei cosinusurilor pentru latura z = 90
o
:
0 = cos (90 – φ) · cos (90 – δ) + sin (90 – φ) · sin (90 – δ) · cos H
¬ 0 = sin φ · sin δ + cos φ · cos δ · cos H
¬ cos H = − tg δ · tg φ
Cunoscând declinaţia δ stelei şi latitudinea φ a locului se poate
găsi unghiul orar H al astrului. Pentru ca valorile lui H să fie reale,
trebuie să fie verificată dubla inegalitate :
– 1 < − tg δ · tg φ < 1
¬ – 1 <
m ctg
δ tg
< 1 ¬ – ctg φ < tg δ < ctg φ ¬ – tg (90 – φ) < tg
δ < tg (90 – φ)
¬ – (90 – φ) < δ < 90 – φ
Aceasta, ne arată că numai aştrii din zona cuprinsă între
paralelii cereşti, tangenţi la orizontul locului, la nord şi la sud, au
răsărit şi apus.
Aşadar, din relaţia cos H = − tg δ · tg φ se obţin două valori
reale pentru H, egale şi de semne contrare. Aceste valori corespund
apusului (+H) şi răsăritului (–H), având în vedere faptul că unghiul
orar se consideră de la punctul sud (S) al meridianului ceresc spre
punctul vest (V).
Astrul trecând la meridian la ora t = α (ascensia dreaptă),
timpul sideral al răsăritului şi apusului astrului se deduce din
relaţiile :
t
răsărit
= α
– H
t
apus
= α
+ H
Calculul locului de răsărit şi apus al astrului se face cu formula
cosinusurilor, aplicată pentru latura Pσ = 90 – δ ştiind că z = 90
o
:
cos(90 – δ) = cos(90 – φ) · cos z + sin(90 – φ) · sin z · cos(180 –
A)

41
¬ sin δ = cos φ · cos A
¬ cos A =
m cos
δ sin
÷

Din ultima relaţie obţinem două valori :
- A pentru apusul astrului
- 360
o
–A pentru răsăritul astrului.

2.2.11. Un elev aflat la latitudinea φ = 45˚18′ observă într-o zi
că umbra meridiană a gnomonului său înalt de 1 m are lungimea de
1,12 m. Să se afle declinaţia Soarelui în acel moment.


2.2.12. Un observator măsoară pentru o stea σ distanţa zenitală
meridiană z
m
=24˚29′. Din anuarul Observatorului din Bucureşti se
află că declinaţia acestei stele este de 19˚24′ . Să se determine
latitudinea geografică a locului de observaţie?

N S
A
B O
σ
Z
z
Soluţie
tg z =
OA
OB
=
1
1,12
= 1,12
¬ z = 48˚14΄23˝
φ = z + δ ¬ δ = φ – z
¬ δ = 45˚18΄ − 48˚14΄23˝
¬ δ = − 2˚56΄23˝
Figura 2.13.

42


2.2.13. Un observator a măsurat înălţimea maximă a Soarelui
deasupra orizontului, găsind 64˚45΄. Să se afle latitudinea geografică
a locului de observaţie, ştiind că în acea zi Soarele avea declinaţia
de +18˚56΄.


Figura 2.15.


2.2.14. Să se determine distanţa dintre două oraşe cu
latitudinea de 55˚46΄4˝, respectiv 59˚56΄, iar diferenţa de
P
P′
O
N S
Z
Z'
E
c
E
c


V
E

σ
Soluţie

Sσ = h = 64˚45′
E
c
σ = δ = 18˚56′
latitudinea geografică φ = E
c
Z
distanţa zenitală z = Zσ

z = 90˚ − h = 90˚ − 64˚45′ = 25˚15′
φ = z + δ = 25˚15′ + 18˚56′
φ = 44˚11′
P
P′
O
N S
Z
Z'
E
c
E
c


V
E

σ
Soluţie
Zσ = z
m
= 24˚29′
E
c
σ = δ = 19˚24′
latitudinea geografică φ = E
c
Z

φ = z
m
+ δ = 24˚29′ + 19˚24′

φ = 43˚53′
Figura 2.14.

43
longitudine a celor două oraşe fiind de 7˚13΄. Se consideră Pământul
sferic cu raza de 6370 km.
Figura 2.16.
a = 90˚ − φ
B
= 90˚ − 59˚56΄ = 30˚4΄
b = 90˚ − φ
A
= 90˚ − 55˚46΄4˝ = 34˚43΄56˝

Pentru calculul distanţei AB (latura triunghiului sferic ABP)
folosim formula cosinusurilor :
cos AB = cos a · cos b + sin a · sin b · cos P
Transformăm această formulă într-o formulă calculabilă prin
logaritmi:
cos AB = cos a ( cos b + tg a · sin b · cos P )
Notăm : tg a · cos P = tg λ
¬ cos AB =
λ cos
λ) (b cos a cos ÷ ·

Prin logaritmare, obţinem :
lg tg λ = lg tg a + lg cos P = 1,76261 + 1,99655
=1,75916
¬ λ = 29˚52΄12˝

lg cos AB = lg cos a + lg cos(b – λ) – lg cos λ =
= 1,93724 +1,99843 −1,93810 = 1,99757
P
P′
A
B
Soluţie
φ
A
= 55˚46΄4˝
φ
B
= 59˚56΄

Notând longitudinile celor două
oraşe cu L
A
, respectiv L
B
, avem :
L
B
– L
A
= 7˚13΄

deci m( P
ˆ
) = 7˚13΄
E

E′

a
b
φ
B

φ
A
7˚13΄

44
¬ AB = 6˚3΄
Ştiind că raza Pământului este de 6370 km, lungimea arcului
AB este de 672,3 km, ceea ce reprezintă distanţa dintre cele două oraşe.

2.2.15. La ce altitudine se va vedea Steaua Polară, de către un
observator situat la latitudinea de: 90
0
, 60
0
, 30
0
şi 0
0
?

Soluţie
Prin definiţie Steaua Polară este situată la Zenit. În această
situaţie vom avea:
- Latitudinea de 90
0
înseamnă Polul Nord, adică la 90
0

altitudine.
- Latitudinea 0
0
înseamnă că observatorul se află la ecuator şi
altitudinea este 0
0
.


Figura 2.17. Altitudinea Stelei Polare. Credit: Stacey Palen.

45

Din figura 2.17. se observă că la 60
0
, altitudinea este de 60
0
şi
la 30
0
, altitudinea este de 30
0
.

2.2.16. Anii bisecţi sunt anii în care luna februarie are o zi în
plus, adică 29 de zile. Anii bisecţi în care luna februarie are cinci
duminici sunt rari, iar anul 2004 a fost unul dintre aceştia. Care a
fost ultimul an înainte de 2004 care a mai avut cinci duminici? Dar
următorul an după 2004?

Soluţie
Într-adevăr, anul 2004 a fost anul bisect în care luna februarie
a avut cinci duminici, iar aceasta înseamnă că 1 februarie a fost
duminica. 1februarie cu un an înainte a fost într-o sâmbătă deoarece
între un an comun şi unul bisect trec 365 de zile, iar între un an
bisect şi unul comun trec 366 de zile. Cu un raţionament prin
inducţie găsim anul căutat 1976.
Pentru a găsi anul următor lui 2004 care să îndeaplinească
cerinţele problemei raţionăm ca în cazul precedent, dar înainte. Un
an bisect are 366 de zile, adică 52 de săptămâni şi două zile. În 2004
ziua de 1 februarie a căzut duminica, în 2005 ziua de 1 februarie a
căzut marţea, în 2006 1 februarie a căzut mircurea, deoarece între
anii comuni trec 365 de zile, adică 52 de săptămâni şi o zi.
Continuând astfel raţionamentul găsim că anul căutat, când 1
februarie cade duminica, este 2032.
Dacă facem un raţionament simplu observăm că există o
diferenţă de 28 de ani între anii care îndeplinesc cerinţele problemei.
În concluzie vom avea astfel de ani bisecţi cu cinci duminici în:
2060, 2088, şi 2128, deoarece 2100 nu este an bisect.


2.3. INSTRUMENTE ASTRONOMICE. PROBLEME
Telescopul (din cuvintele greceşti tele=departe, skopein=a
cerceta, a examina) este un instrument optic care are ca obiectiv o
oglindă parabolică. Deşi sunt mai greu de mânuit, telescoapele sunt
mai mari decât lunetele dar oglinzile se construiesc mai uşor, iar

46
puterea de mărire creşte simţitor. Telescopul a fost inventat pentru
ca ochiul uman să poată primi mai multă lumină de la stele. Lumina
care vine de la stea şi poate fi colectată de telescop este
proporţională cu aria de colectare (A este aria lentilei telescopului
sau a oglinzii care este orientată spre cer):
F=constantă·A,
analog, timpul necesar pentru colectarea luminii este invers
proporţional cu aria, A, astfel că la telescoapele mari timpul va fi
mult mai mic decât timpul necesar telescoapelor mici:
t=constantă/A,
În teorie înseamnă că toţi astronomii, care folosesc telescoape
mari, vor recepţiona lumina de la stea în cel mai scurt timp. Desigur
că acest lucru este posibil doar în teorie, dar nu este valabil şi în
practică.


Figura 2.18. Schema de principiu a unui telescop.
Sunt două tipuri de telescoape optice:
a) Reflectoare- folosesc oglinzi sferice, ca în figura 2.18.
b) Refractoare-folosesc lentile care concentrează lumina către
ocular, mai precis vezi figura 2.19.

47

Figura 2.19. Luneta lui Kepler.
Schema de principiu a lunetei este:
- Obiectivul (1) produce o imagine reală şi răsturnată (5) a
obiectului (4), situat departe de observator.
- Prin lentila ocularului (2) lumina ajunge la ochi (3), care vede
o imagine virtuală mărită (6).
- Mărirea imaginii depinde de distanţa focală a lentilei
obiectivului şi ocularului.
Telescopul are ca avantaje:
- posibilitatea construirii obiectivelor de diametre mari;
- lipsa aberaţiilor cromatice;
- efecte de difracţie mai mici;
- putere separatoare şi grosisment superior.
Sigur că nici telescoapele cu reflector nu sunt nici ele perfecte.
Cel mai rău efect al acestora este coma. Explicaţia este aceea că
unele raze intră în telescop sub un unghi, mai curând paralel cu axul
optic, şi de aceea nu sunt perfect concentrate de către oglindă.
Această imperfecţiune se corectează cu lentile speciale, sau cu o
cameră digitală specială.
Relaţia de incertitudine ne spune că putem distinge oricare
două puncte până la o anumită distanţă între ele când de acolo
încolo nu le mai putem distinge. Această distanţă limită o numim
rezoluţie unghiulară, şi, pentru orice instrument optic, ea trebuie să
fie cât mai mică cu putinţă. Rezoluţia unghiulară (RU) se măsoară în

48
arcsecunde (1 arcsecundă=1/3.600
0
). Rezoluţia unghiulară este dată
de relaţia:
RU=250.000·λ/d,
unde λ reprezintă lungimea de undă pe care o observă telescopul şi
d diametrul telescopului. Dacă diametrul telescopului este mare
atunci RU este mic, iar dacă lungimea de undă este mare atunci şi
rezoluţia unghiulară este mare. Din fericire nu este greu de construit
un telescop cu diametrul mare pentru a observa spectrul radiaţiilor
cu lungime de undă mare. Din nefericire, pentru radiaţii cu lungimi
de undă mici (radiaţii ultraviolete, radiaţii X sau raze gamma), este
mai dificil de construit un telescop cu diametru modest. Atmosfera
este „opacă” pentru aceste lungimi de undă, aşa că un astfel de tip
de telescop trebuie plasat în spaţiu pentru a putea fi folosit. Pe lângă
cele menţionate mai trebuie să amintim aberaţia atmosferică, ceea ce
face ca lumina să fie refractată şi imaginea obţinută să fie
distorsionată.
Din fericire, recenta dezvoltare a tehnologiei fabricării
telescoapelor, ca interferometria sau optica adaptivă, sunt capabile
să producă imagini cu o rezoluţie unghiulară comparabilă cu cea a
telescoapelor spaţiale.
Noile proiecte sunt orientate către construcţia unor telescoape
capabile să detecteze planete de dimensiunea Pământului, astfel
Telescopul Gemini Nord din Mauna Kea, Hawai, este capabil să
capteze imagini cu o rezoluţie mai mică decât a zecea parte din
rezoluţia unghiulară de 1 arcsecundă.
Telescoapele sunt folosite şi pentru a mări imaginea stelei.
Practic acest lucru se face prin schimbarea ocularului. O imagine
mărită ne dă o claritate mai mare, dar se reduc dimensiunile
câmpului vizual al zonei de cer explorate. În practică, astronomii
rareori măresc imaginea folosind propriul lor telescop. Astronomii
folosesc un aparat fotografic sau o cameră digitală pentru capturarea
imaginilor şi după aceea prin folosirea unui program de procesare
special măresc imaginea. De regulă, practic, mărirea utilă pentru
telescopul unui astronom amator nu trebuie să fie mai mare de 10
ori decât obiectivul. De exemplu pentru un reflector de 10 cm

49
mărirea va fi de cel mult 100. O mărire mai mare va da o imagine
neclară.
Ştim că ochiul omenesc are o sensibilitate mică şi oboseşte
repede atunci când priveşte într-un punct fix. Din acest motiv se
folosesc dispozitive auxiliare capabile să suplinească aceste
neajunsuri ale ochiului uman, cum sunt:
1.Camera analogă. O cameră analogă, cu obiectivul de 35 de
mm montată la ocularul unui telescop, poate să facă imagini
minunate ale cerului nopţii. Avantajul unei astfel de camere este că
poate lua imagini color, iar marele dezavantaj este acela că
imaginile nu pot fi introduse direct într-un program de computer.
2.Camera digitală. Aceste dispozitive fac posibilă legătura
dintre lumina care ne vine de le aştri şi computer. În astronomie ele
se mai numesc CCD-uri (prescurtarea de la charge-coupled devices,
care însemnă dispozitiv de cuplare de sarcină). Imaginea primită
este digitalizată, deci nu mai avem nevoie de devoloparea unui film
sau scanarea fotografiilor. Imaginile primite nu sunt color şi de
aceea ele se prelucrează pentru a obţine în final imaginea color.
3. Fotometrul. Un fotometru este un dispozitiv care analizează
lumina dintr-o imagine. Ele sunt utile atunci când se analizează
obiecte care-şi schimbă luminozitatea, sau când sursele nu pot fi
convertite în imagine, cum ar fi de exemplu sursele de raze gamma.
4. Spectrometrul. Un spectrometru lucrează ca o prismă optică
înregistrând spectrul unui obiect, adică un set particular de lungimi
de undă, cu rezoluţiile respective.

2.3.1. Care ar fi dimensiunea ochiului, ce corespunde benzii
radio, cu aceeaşi rezoluţie unghiulară pe care o are ochiul în prezent
(RU=1/60
0
=1'=60")?

Soluţie
O lungime de undă tipică radio este de 10
-1
m. Folosind ecuaţia
pentru rezoluţia unghiulară:

RU=250.000·λ/d,

50
obţinem:
d=250.000·λ/RU=250.0000,1m/60",
d=416 m.
Aceasta ar fi dimensiunea pupilei pe care ar trebui să o avem
pentru a putea observa în lungimea de undă radio. Cum omul, aşa
cum este el conceput, are doi ochi, atunci vă daţi seama ce gigantice
ar trebui să fie fiinţele care ar putea vedea în domeniul radio. Natura
a fost mai „blândă” cu noi, dându-ne posibilitatea să vedem în
spectrul vizibil şi nu în domeniul radio.


2.3.2. Care este diferenţa dintre un fotometru şi o cameră?

Soluţie
Un fotometru colectează toată lumina ca şi cum ar proveni din
acelaşi loc, neicluzând şi informaţiile spaţiale. În schimb o cameră
include informaţiile despre distribuţia luminii obiectului observat.


2.3.3. Care este diferenţa dintre un spectrometru şi o cameră?

Soluţie
Un spectrometru redă lumina în acord cu lungimea de undă
sau frecvenţa producând un spectru al acesteia. O cameră redă
lumina cu poziţia ei pe cer producând o imagine.


2.3.4. Care este avantajul unei camere analoge faţă de o
cameră digitală? Dar dezavantajul?

Soluţie
Avantajul constă în faptul că o cameră analogă obţine imagini
color, în timp ce imaginea obţinută de o cameră digitală trebuie
prelucrată. Dezavantajul constă în faptul că o cameră analogă nu-şi
poate descărca imaginea într-un program de computer.


51

2.3.5. Un telescop de 0,76 metri poate colecta lumina într-o
oră. Cât timp îi va fi necesar unui telescop de de 4,5 metri pentru a
colecta aceeaşi cantitate de lumină?

Soluţie
Timpii de colectare sunt daţi de relaţia:

t=constantă/A,
unde dacă înlocuim pentru fiecare telescop obţinem:

t
0,76
=constantă/A
0,76
, şi
t
4,5
=constantă/A
4,5
.

Prin împărţirea celor două relaţii membru cu membru:
t
4,5
= t
0,76
· A
0,76
/A
4,5
,

şi ţinând cont de formula ariei cercului: A=π·d
2
, obţinem:

t
4,5
= t
0,76
·d
2
0,76
/ d
2
4,5
=1,7 minute.


2.3.6. De câte ori poate colecta mai multă lumină un telescop
de 8m faţă de un telescop de 4m?

Soluţie
Din relaţiile:
t
0,76
=constantă/A
0,76
, t
4,5
=constantă/A
4,5
,
şi ţinând cont că timpii sunt egali obţinem:
constantă/π·d
2
8
=constantă/ π·d
2
4
, sau d
2
8
/ d
2
4
=4.
Un telescop de 8 metri diametru colectează de 4 ori mai multă
lumină decât omologul său de 4 metri diametru.

2.3.7. În ce an va deveni steaua Vega „Steaua Nordului”?


52
Soluţie
Variaţia polului face ca în zilele noastre rolul de stea polară să
îl joace steaua α din Ursa Mică care se găseşte la 1
o
10′ de pol, iar în
anul 2100 se va afla la 27′ de pol. Din figura 2.20:

Figura 2.20. Perioada de mişcare a polului ceresc (precesia).

observăm că după circa 12.000 de ani se va găsi în apropierea stelei
Vega din constelaţia Lira. Se poate face şi un calcul precis, dar
aparatul matematic folosit este foarte complex.

53
CAPITOLUL 3
PLANETE TERESTRE

3.1. INTRODUCERE

Proprietăţile fizice generale şi câteva din proprietăţile planetare de
bază ale planetelor terestre sunt redate în tebelul de mai jos:

Proprietăţi planete
terestriale

Mercur Venus Pământ Marte
Distanţa faţă de
Soare (UA)
0,39 0,72 1 1.52
Masa (kg) 0,328·10
24
4,87·10
24
5,97·10
24
0,639·10
24

Raza (m) 0,244·10
7
6,052·10
7
6,378·10
7
0,339·10
7

Densitatea (kg/m
3
) 5.430 5.250 5.520 3.930
Temperatura la
suprafaţă (
0
C)
-180 la
430
465

-89 la
58
-82 la
0
Albedo 0,06 0,65 0,37 0,15
Raza orbitei (m) 57,9·10
9
108·10
9
150·10
9
228·10
9

Perioada orbitală (zile)
87,97 224,7 365,3 687
Perioada de rotaţie
(zile)
58.65 -243* 1 1,03
Înclinarea orbitei (
0
) 7,00 3,39 0,00 1,85
Excentricitatea 0,206 0,007 0,017 0,093
Înclinarea axei de
rotaţie (
0
)
2 177 23,5 25,2
Gravitaţia (g

Pământ
=9,81m/s
2
)
0,38 0,9 1 0,38
Viteza de evadare
(km/s)
4,25 10,36 11,18 5,02
Compoziţia
atmosferei
rarefiată CO
2
N
2
+O
2
CO
2

Număr de sateliţi 0 0 1 2

54

*- Venus are o mişcare retrogradă.

Toate aceste planete terestre au avut evoluţii individuale în
cursul istoriei lor. La început, toate au fost bombardate având
cratere la fel ca Luna, dar procesele geologice specifice fiecărei
planete au făcut ca ele să arate azi diferit şi numai una să susţină
viaţa, aşa cum o ştim noi, astăzi.

3.2. FORMAREA ŞI EVOLUŢIA PLANETELOR TERESTRE.
PROBLEME

Sistemul solar s-a format în urmă cu circa 4,5 miliarde de ani
când a luat naştere Soarele nostru. La naşterea sa, se pare că,
Soarele a fost moşit şi de un violent eveniment cosmic şi anume
moartea explozivă a unei alte stele, o supernovă. Undele de şoc
rezultate în urma exploziei au comprimat gazul din materia
nebuloasei. După ce a fost comprimată suficient a intrat în colaps
astfel că în interiorul norului, în jurul Soarelui, au apărut planetele.
Cum au reuşit particulele de praf să formeze aglomerări masive ?.
Răspunsul la această întrebare este surprinzător de simplu şi anume
acela că în imponderabilitate firicelele de praf prin frecare s-au unit
electrostatic, astfel că bulgărele de particule şi-a mărit masa până la
o valoare critică ce a declanşat acţiunea forţelor gravitaţionale.
Acest proces este cunoscut sub numele de acreţie. Prin efectul
bulgărelui de zăpadă, în circa un milion de ani, aglomerările au
devenit tot mai mari, continuând să crească până când au devenit,
din protoplanete, planete.
La început s-au format aproximativ 20 de aglomerări care au
devenit în timp de câteva milioane de ani planete. Sistemul solar
timpuriu, timp de aproximativ 30 de milioane de ani, a fost într-o
efervescenţă continuă deoarece orbitele planetelor nou create se
intersectau, erau mai aproape de Soare şi din acest motiv coliziunile
dintre ele au fost inevitabile. În urma coliziunilor unele s-au unit,
altele s-au dezintegrat dar s-a redus numărul lor la mai puţin de
jumătate din numărul iniţial.

55
Gravitaţia a menţinut planetele pe orbită în jurul Soarelui, le-a
dat o formă sferică, dar compoziţia lor chimică se datorează
temperaturii la care se afla materia din care s-au format.
În prezent urme ale trecutului tumultuos al sistemului nostru
solar se găsesc în Centura Kuiper şi Norul lui Oort.
Sistemul solar are astăzi următoarea structură:
a) Soarele care este steaua centrală a sistemului.
b) Planetele mari, în ordinea distanţelor lor de la Soare:
Mercur, Venus, Pământ, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus şi
Neptun.
c) Sateliţii naturali ai planetelor, în număr de peste 160.
d) Plutoizi, planete de mărimea lui Pluto şi a unuia dintre
sateliţii săi, Charon.
e) Planetoizi, corpuri de mărimea asteroidului Ceres.
f) Cometele al căror număr depăşeşte 2000 de comete
catalogate.
g) Materia interplanetară.
3.2.1. De ce planetele terestre sunt sferice, sau au formă de
geoid în rotaţie, ca în cazul Pământului?

Soluţie
Planetele terestre au această formă deoarece sunt supuse
acţiunii gravitaţiei. Gravitaţia le împinge împreună către centrul
obiectului, şi odată ce forţa devine suficient de mare, ea forţează
chiar şi rocile să aibă o distribuţie sferică.


3.2.2. De ce este aşa de puţină gheaţă în compoziţia planetele
terestre, faţă de sateliţii planetelor jupiteriene?

Soluţie
La început materia din jurul protostelei era fierbinte, adică în
stare gazoasă. Pe măsură ce s-a răcit, materia a început să se
condenseze, dar în jurul Soarelui a fost prea fierbinte pentru
formarea gazelor sau a gheţii, iar elementele au temperaturi de
topire diferite, ca în tabelul de mai jos:


56

SUBSTANŢA TEMPERATURA
(
0
C)
Metale 1.500-2.000
Silicaţi 1.000
Carbonaţi-silicaţi 400
Gheaţă 0

Acestea sunt motivele pentru care gheaţa se găseşte în
compoziţia corpurilor care se află mult mai departe de Soare, doar
Pământul având privilegiul de a avea apă în toate cele trei stări de
agregare ale sale.

3.2.3. De ce impacturile, în trecut, au fost mult mai multe
decât azi?

Soluţie
La început astfel au avut loc evenimente cosmice dramatice:
ciocniri între planete, devieri ale orbitelor datorită influenţelor
gravitaţionale ale planetelor gigantice: Jupiter şi Saturn. Azi
lucrurile s-au „liniştit”.

3.2.4. Asteroizii ca şi cometele sunt „rămăşiţe” ale formării
sistemului nostru solar. S-au descoperit şi catalogat peste 500.000
de asteroizi, dar numărul lor poate fi mult mai mare. Presupunând
că masa fiecăruia este de 10
17
kg, care ar fi masa lor totală? Dacă
asteroizii ar fi pietroşi, cât de mare ar fi planeta pe care ei ar putea-o
forma?

Soluţie
Masa totală a acestor asteroizi este egală cu produsul dintre
numărul total şi masa unuia singur:

M=n·m=500.000·10
17
kg=5·10
22
kg.


57
Masa Lunii este de 7,35·10
22
kg, aşa că raza unei astfel de planete
va fi mai mică decât raza Lunii.


3.2.5. Câţi asteroizi cu diametrul de 100 de km ar fi necesari
pentru a forma o planetă de dimensiunea Pământului?

Soluţie
Presupunem că toate corpurile sunt sferice şi cu densitatea de
3.500 kg/m
3
. Atunci masa unui singur asteroid va fi:

M=ρ·V,

unde ρ este densitatea şi V volumul său. Înlocuind volumul în
funcţie de rază şi prin efectuarea calculelor numerice obţinem:

M=ρ·4·π·R
3
/3=2·10
18
kg.
Pentru a cunoaşte numărul de asteroizi care sunt necesari
pentru a forma o planetă de talia Pământului trebuie să împărţim
masa Pământului la masa unui singur asteroid:

n=M
P
/M=6·10
24
kg/2·10
18
kg=3.000.000,

adică un număr impresionant.

3.2.6. Ce determină grosimea litosferei unei planete? De ce
este importantă grosimea litosferei pentru evoluţia unei planete?

Soluţie
Factorul cheie îl constituie temperatura intenă. Planetele
fierbinţi au o litosferă subţire, adică planetele active geologic.
Pământul ca şi celelalte planete au avut un trecut geologic tumultos.
Pământul încă mai are activitate vulcanică, ceea ce dovedeşte că
scoarţa sa este în schimbare.

3.2.7. După formarea sistemului solar a urmat o eră de
catastrofe şi cataclisme numită era bombardamentelor. Această eră

58
a fost acum 3,8 miliarde de ani. Luna de exemplu păstrează pe
suprafaţa sa „cicatricile” acestei ere, dar şi impacturi recente. Cum
se determină vârsta suprafeţei din aceste informaţii?

Soluţie
Din moment ce suprafaţa este liniştită, înseamnă că fundul
craterelor era aşezat mai jos după bombardament. Oricum aceste
cratere pot fi văzute şi astăzi pe Lună. Prin numărarea craterelor de
pe suprafaţa de 1 m
2
şi împărţirea lor la fluxul de impacturi
(numărul impacturilor pe 1 m
2
şi timp) vom găsi timpul căutat.


3.2.8. De ce sunt cratere mai adânci pe Lună decât pe Pământ?

Soluţie
Luna ştim că a luat naştere din coliziunea Pământului cu o altă
planetă, Theia, înainte de era bombardamentului. Sigur că ne-am fi
aşteptat ca cele două corpuri cereşti să aibă un flux egal de
impacturi. Deosebirea dintre Lună şi Pământ este că acesta din urmă
are atmosferă, apă lichidă la suprafaţă, care au o acţiune corosivă
asupra scorţei terestre. Luna nu are atmosferă, apă lichidă, doar
gheaţă în subsol. Trebuie remarcat aici că activitatea vulcanică a
Pământului a făcut ca formele de relief terestru să fie deosebite de
ale Lunii.

3.2.9. Dacă apa nu este prezentă în stare lichidă în interiorul
sistemului solar, atunci de unde provin oceanele terestre?

Soluţie
Sigur că nu putem decât să facem ipoteze în acest caz. Dar
totuşi există două posibilităţi:
- fie apa s-a format prin condensarea rocilor topite când s-a
format Pământul;
- fie apa a fost adusă de alte corpuri din afara sistemului solar,
cometele de exemplu, care s-au prăbuşit pe Pământ în era
bombardamentului.

59
3.2.10. Care sunt principalele sale contribuţii la dezvoltarea
astronomiei ale lui Galileo Galilei?

Soluţie
Galileo Galilei (1564-1642), este considerat inventatorul
lunetei astronomice, în anul 1609. Cu ajutorul lunetei inventate, el:
- a observat relieful selenar şi a ajuns la concluzia că nu există
deosebiri între „ceresc”şi „pământesc”, deoarece relieful
lunar este asemănător cu cel terestru;
- a descoperit cei mai mari sateliţi ai lui Jupiter: Io, Europa,
Ganymede şi Callisto (sateliţi galileeni), care nu se rotesc în
jurul Pământului dar se rotesc în jurul altui corp ceresc,
Jupiter;
- a descoperit fazele planetei Venus şi variaţia diametrului său
aparent de unde deduce că planeta Venus primeşte lumină de
la astrul zilei, Soarele, şi se roteşte în jurul acestuia;
- a observat şi studiat petele solare, descoperind astfel că
acesta se roteşte în jurul axei sale;
- a observat că galaxia noastră, Calea Lactee, este compusă
dintr-o infinitate de stele, cu alte cuvinte Universul nu se
poate roti în jurul Pământului în 24 de ore, fiind prea vast.
Aici a adus o contribuţie remarcabilă pentru recunoaşterea
teoriei lui Copernic.

3.3. MERCUR. PROBLEME

Planeta Mercur era cunoscută încă din mileniul 3 î.Hr. de către
sumerieni, care au denumit-o steaua de dimineaţă sau de seară, în
funcţie de apariţia sa. Astronomii greci ştiau că cele două denumiri
se referă la unul şi acelaşi corp ceresc. Datorită mişcării sale
,,sinuoase” l-au botezat Hermes, adică mesagerul zeilor, iar romanii,
au făcut analogie cu negoţul, botezând corpul ceresc Mercur, zeul
comerţului.
Fiind aproape de Soare, la 0,39 UA, adică 57,91 milioane de
km, cu un diametru de 4.880 km şi cu o masă de 0,328·10
24
kg,
Mercur a fost mult timp greu de observat şi analizat .

60


Figura 3.1. Mercur. Credit: NASA.

Astronomii din veacul al XIX–lea, în urma observaţiilor atente
ale planetei, au calculat că orbita este foarte excentrică, la periheliu
are 46 de milioane de km faţă de Soare, iar la afeliu 70 de milioane
de km. Încercând să pună în concordanţă parametrii orbitali,
calculaţi în urma observaţiilor în acord cu legile mecanicii
newtoniene, au găsit diferenţe care nu puteau fi explicate, decât
admiţând că perturbaţia este produsă de o nouă planetă, mult mai
apropiată de Soare pe care au numit-o Vulcan. Încercările
astronomilor de a găsi noua planetă au eşuat. Adevărata explicaţie a
fost obţinută prin aplicarea teoriei relativităţii a lui Einstein, care a
demonstrat că raza de lumină se curbează în jurul Soarelui şi din
acest motiv apăreau neconcordanţele dintre datele observaţionale şi
calculele teoretice.
Sonda spaţială Marriner 10 a survolat planeta în 1974 şi 1975
cartografiind numai 45% din suprafaţa planetei. Datele transmise pe
Pământ au arătat că la suprafaţa planetei variaţia de temperatură este
extrem de mare, de la -183C la aproximativ 427C. Suprafaţa
planetei este foarte asemănătoare cu a Lunii fiind brăzdată de
cratere, având densitatea de 5,43 g/cm
3
. Fiind situată în apropierea
Soarelui, Mercur s-a format din elemente grele, iar miezul planetei
pare să fie mai mare decât al Pământului, având raza cuprinsă între
1800÷1900 km, mantaua de silicaţi având grosimea de circa

61
500÷600 km. Se pare că cel puţin mijlocul miezului planetei este
topit.
Atmosfera sa este foarte rarefiată datorită temperaturilor
extreme. Un observator plasat pe o anume longitudine ar observa:
cum Soarele răsare gradual până într-un anumit punct de zenit, apoi
stă pe loc după care apune, stelele se mişcă de trei ori mai repede şi
alte mişcări bizare. Aceste lucruri bizare se datorează marii
excentricităţi a orbitei planetei.
Mercur nu are sateliţi naturali, dar în anul 2004 s-a lansat o
sondă spaţială care va deveni satelitul artificial al planetei în 2011.
Cercetarea şi cartografierea completă a planetei este justificată şi
prin prisma faptului că în urma observaţiilor asupra polului Nord s-a
pus în evidenţă existenţa gheţii, în umbra unor cratere. Un alt motiv,
în afară de faptul că este bine să ne cunoaştem vecinii, îl constituie
faptul că scoarţa planetei prezintă semnalmente de concentraţii de
metale preţioase destul de mari.
Anul 2011, când sonda spaţială Messenger va orbita planeta,
coincide şi cu anul de maximă activitate a Soarelui.

3.3.1. De ce Mercur nu are o atmosferă semnificativă?

Soluţie
Mercur fiind foarte apropiată de Soare şi având o masă mică,
0,328·10
24
kg, are o viteză de evadare mică (4,25 km/s) pentru
viteza termică a moleculelor din atmosferă, care este mare. Aceste
este motivul pentru care atmosfera mercuriană este foarte rarefiată.

3.3.2. Care este rezonanţa planetei Mercur?

Soluţie
Rezonanţa reprezintă raportul dintre perioada de rotaţie (ziua
siderală) şi perioada de rotaţie orbitală. În cazul nostru perioada de
rotaţie este de 58,65 zile, iar perioada orbitală de 87,97 de zile.
Rezonanţa este în acest caz 2/3, şi este extrem de stabilă.
Rezonanţa este datorată interacţiunii gravitaţionale, iar în
acest caz Mercur se „umflă” într-o parte, când planeta este
apropiată de Soare şi această umflătură tinde să o alinieze cu

62
Soarele. În acest timp frecarea internă încetineşte mişcarea sa de
rotaţie de fiecare dată când ajunge la periheliu, axa umflăturii este
îndreptată spre Soare.

3.3.3. Sumerieni, care au observat şi consemnat printre primi
planeta Mercur, au denumit-o steaua de dimineaţă sau de seară, în
funcţie de apariţia sa. Dacă un prieten îţi spune că a observat-o pe
cer la mijlocul nopţii, cum îţi dai seama de greşeala sa?

Soluţie
Un corp ceresc trebuie ca să facă un unghi de cel puţin 90
0
cu
Soarele, pentru ca să fie văzut la mijlocul nopţii pe cer.

Figura 3.2. Poziţia unui corp care poate fi observat pe cer la miezul
nopţii.

Mercur este aşa de apropiat de Soare, la 0,39 UA, astfel că
unghiul sub care se vede este de 28
0
, mult mai mic decât 90
0
.
Acesta este motivul pentru care prietenul tău nu poate vedea planeta
la mijlocul nopţii. Înseamnă că prietenul tău a făcut o confuzie, sau
ţi-a pus o întrebare capcană.


3.3.4. Dacă un astronom trimite un fascicul laser spre Mercur,
cât timp trebuie să aştepte ca acesta să se întoarcă?

Soluţie
Dacă presupunem că cele două corpuri cereşti se află destul de
aproape, deoarece distanţa dintre cele două corpuri este:

63

D
Pământ-Mercur
= 1UA – 0,39UA = 0,61 UA=9,15·10
10
m,

atunci fasciculul va străbate distanţa în timpul:

t = D
Pământ-Mercur
:v=9,15·10
10
m:3·10
8
m/s=305s=5,1 minute.

Astronomul va trebui să aştepte dublul acestui timp, adică
10,2 minute pentru ca fasciculul să se întoarcă.


3.3.5. Perioada de rotaţie a lui Mercur a fost prima dată
determinată prin scanarea radar. Cum s-a procedat?

Soluţie
În figura 3.3 se observă undele radar care vin de la Pământ să
scaneze suprafaţa planetei Mercur. Ele sunt coerente.

Figura 3.3. Undele radar ce vin de la Pământ.

În figura 3.4. se observă undele modificate care vin de la
suprafaţa planetei Mercur.


Figura 3.4. Undele modificate care sunt returnate.

Măsurând modificarea prin efect Doppler s-a putut determina
perioada de rotaţie a planetei Mercur.

64

3.3.6. De ce astronomii presupun că Mercur are un miez
metalic?

Soluţie
Astronomii au presupus că planeta are un miez metalic,
deoarece densitatea planetei este apropiată de cea a Pământului. De
aceea nu pot numai roci până în centrul planetei. Mai mult, în jurul
planetei este un câmp magnetic, ceea ce înseamnă că a rămas din
timpul când avea miez topit. Acest miez poate să nu mai fie topit,
dar este încă metalic.

3.3.7. Un astronaut poate vedea meteori pe Mercur? Poate un
meteorit să-l lovească?

Soluţie
Datorită faptului că Mercur nu are atmosferă, astronautul nu
poate vedea meteori, dar dacă are ghinionul să se afle în calea unui
astfel de corp meteoric are toate şansele să fie lovit, iar urme ale
impactului acestor corpuri pot fi văzute pe suprafaţa planetei.
Corpurile meteorice au o energie cinetică foarte mare, deci viteză
foarte mare, mai mare decât cea de-a doua viteză cosmică, iar prin
ciocnirea cu suprafaţa planetei se distrug.



3.3.8. Câte zile siderale sunt într-un an mercurian? Cum
explicaţi?

Soluţie
Rezonanţa planetei este de 2/3, ceea ce înseamnă că o zi este
două treimi dintr-un an mercurian. Diagrama numărului de zile
mercuriene efectuate într-un an mercurian (vezi figura 3.5).



65


Figura 3.5. Diagrama rezenonţei orbitale.
Credit: NASA.

Planetei Mercur îi sunt necesare 59 de zile pământene pentru a
efectua o rotaţie completă în jurul axei proprii de rotaţie, şi aproape
88 de zile pământene pentru efectuarea unei orbite complete în jurul
Soarelui. O zi mercuriană este egală cu 176 de zile pământene.
Explicaţia care rezultă din figura 3.5 este aceea că punctul
iniţial îndreptat către Soare va fi în aceeaşi poziţie după o rotaţie,
adică după 59 de zile pământene sau 2/3 din perioada orbitală, dar
acel punct nu va mai fi orientat către Soare. Tot din figura 3.5 se
observă că poziţia 1 se mai poate atinge odată la 176 de zile
pământene sau doi ani mercurieni.
În concluzie putem spune că o zi şi jumătate mercuriană
durează un an mercurian.

3.3.9. Luna poate oculta planeta Mercur? Cum se explicaţi?

Soluţie
Planeta se află mereu în vecinătatea Soarelui, ca planetă
inferioară. Din figura:

66


Figura 3.6.
ne putem da seama că doar în faza de Lună Nouă, Soarele se află la
o elongaţie suficient de mică pentru ca Luna să oculteze planeta
Mercur. Datorită înclinării orbitei Lunii şi a planetei pe ecliptică, nu
totdeauna când cele două corpuri cereşti au aceeaşi longitudine,
Luna poate oculta planeta Mercur.

3.4.10. Mercur se află aproape de ecliptică în apropierea
echinocţiului de primăvară. În ce loc poate fi observată planeta mai
bine?


Soluţie
Echinocţiul de primăvară are loc în a doua jumătate a lunii
martie. Atunci planeta se găseşte mai aproape de ecliptică, mai
precis la 10
0
est de Soare. Fiind la elongaţie estică, Mercur se poate
vedea devreme seara, înainte de apusul Soarelui sau imediat după
apus. Pentru unghiul de separare dintre planetă şi Soare dat de
problemă, evident cel mai uşor poate fi observat în punctul în care
ecliptice este perpendiculară pe orizont şi trece prin zenit.
Întrucât fenomenul se produce seara, în a doua jumătate a lunii
martie, Soarele care apune se află, pe de o parte aproape de
orizontul matematic, iar pe de altă parte aproape de echinocţiul de

67
primăvară. La zenit va fi, atunci, punctul solstiţiului de vară, la 90
0

înspre est faţă de punctul vernal, şi prin urmare trebuie să fim în
emisfera nordică la Tropicul Racului, care are latitudinea φ = +
23,5
0
N.
În punctul specificat se poate vedea planeta Mercur atât cu
ochiul liber cât şi cu binoclul, sau alt instrument astronomic.

3.4. VENUS. PROBLEME

La fel ca Mercur, Venus ca planetă interioară pentru un
observator din afară are două puncte, de maxim şi minim, când
apare fie dimineaţa fie seara. Acest comportament al lui Venus a
fost observat încă din timpuri preistorice, deoarece este, în afară de
Soare şi Lună, cel mai strălucitor obiect de pe cer. La noi este
denumit Luceafărul de dimineaţă sau Luceafărul de seară.
Astronomii greci din antichitate, exact ca în cazul lui Hermes
(Mercur), şi-au dat seama că steaua de dimineaţă, Eosphorus şi cea
de seara, Hesperus, sunt unul şi acelaşi corp.



Figura 3.7. Venus.Credit: NASA.

Venus a fascinat şi a stimulat imaginaţia oamenilor care sperau
să găsească pe planetă elementele necesare vieţii. Galilei, prin
obsevaţiile sale, a descoperit că Venus prezintă faze la fel ca Luna

68
îmbogăţind astfel argumentele în favoarea teoriei heliocentrice a
sistemului solar.
Măsurătorile de mai târziu, bazate pe date observaţionale, o
recomandau ca soră geamănă a Pământului cu o masă de 80% din
masa Pământului şi cu un diametru cu numai 5% mai mic decât al
Pământului.
Prima sondă spaţială care a survolat planeta în anul 1962 a fost
sonda americană Mariner 2. Datele primite cu această ocazie au
arătat că Venus are o atmosferă densă cu o presiune de 7÷8 ori mai
mare decât cea terestră şi o temperatură de 465 grade Celsius, iar la
solul venusian o presiune de 15 atmosfere şi o temperatură de
280C.
Programul spaţial sovietic Venera a îmbogăţit cunoştinţele
noastre despre Venus realizând şi o premieră la 15 decembrie 1970,
atunci când sonda sovietică Venera 7 a ajuns pe altă planetă. Datele
primite de la toate misiunile spaţiale ce au vizat planeta au arătat o
lume de infern cu vânturi mai puternice decât uraganele, temperaturi
ce pot topi plumbul, neexistând condiţii propice vieţii datorită
efectului de seră, care a facilitat evaporarea apei şi a dus la
aplatizarea reliefului.
Interiorul planetei se bănuieşte că ar avea o structură similară
cu a Pământului, adică un miez din fier cu o rază de 3000 km, o
manta din rocă topită şi o scoarţă de grosime mică.
Perioada de rotaţie a planetei este de 243,5 zile având sens
retrograd de rotaţie, motiv pentru care Venus trece cam de două ori
într-un secol prin faţa Soarelui. În secolul nostru a trecut prin faţa
Soarelui pe data de 8 iunie 2004 atunci când am avut ocazia să
vedem vârful unui ac de gămălie ce traversa suprafaţa Soarelui în
plină zi. Cei care au pierdut acest fenomen mai pot să-l vadă în 2012
sau, dacă îl vor rata, vor trebui să mai aştepte până în 2117.
Acest fenomen de tranzitare nu este atât de spectaculos ca o
eclipsă totală de Soare, dar pentru astronomii amatori, şi nu numai,
rămâne un fascinant moment când Venus poate fi observată ziua.





69
3.4.1. De ce Venus este numit „Luceafărul de dimineaţă” sau
„Luceafărul de seară”?

Soluţie
Planeta este destul de aproape de Soare pe cer, şi atunci devine
vizibilă, dimineaţa sau seara. Fiind o planetă situată între Pământ şi
Soare, traiectorie sa văzută de pe Pământ este sinuoasă ( vezi figura
3.8).


Figura 3.8. Traiectoria unei planete interioare.

De asemenea planeta este un corp destul de strălucitor, având un
albedo mare (circa 0,7). Şi în momentele când este departe de Soare,
unghiul sub care se vede planeta este de circa 45
0
.


3.4.2. De ce atmosfera planetei Venus este aşa de diferită faţă
de cea a Pământului? Explicaţi de ce atmosfera venusiană este dată
exemplu de către astronomi?

Soluţie
La începuturi acestea erau probabil similare.Venus fiind prea
aproape de Soare a fost prea caldă pentru oceanele de apă lichidă,
nefiind nicio posibilitate de a asimila CO
2
-ul din atmosferă. Astfel,
atunci, când vulcanii au început să emane mai mult CO
2
în
atmosferă s-a eliminat posibilitatea reciclării acestuia şi atmosfera sa
a devenit diferită de cea terestră.

70
Când atmosfera venusiană a început să acumuleze mari
cantităţi de CO
2
, atunci, radiaţia infraroşie a fost reţinută de
atmosferă încălzind-o. Acesta este mecanismul producerii efectului
de seră despre care astronomii atrag atenţia că s-ar putea produce şi
pe Pământ, dacă nu se iau măsuri de contracarare a încălzirii globale
din cauza activitaţilor industriale umane.
Dacă nivelul de gaze de seră continuă să crească, atunci,
efectul de seră nu mai poate deveni reversibil şi am putea avea parte
de o atmosferă venusiană, letală pentru viaţa terestră.


3.4.3. Galileo Galilei a descoperit printre altele şi fazele
planetei Venus:

Figura 3.9.Fazele lui Venus văzute de Galilei.

Pământul ca şi Venus au traiectorii aproape circulare. Puteţi
desena traiectoria Pământului, planetei Venus astfel încât să se
distingă fazele lui Venus?

Soluţie
Imaginile pe care le furnizează telescopul (luneta
astronomică), sunt inversate.O soluţie posibilă este cea din figura
3.10:



71


Figura 3.10.
3.4.4. În ce perioadă a zilei poate fi observată planeta Venus
dacă se află la elongaţie vestică?

Soluţie
Dacă Venus se află la apus (vest) de Soare, planeta apune
înaintea Soarelui şi răsare înaintea lui. În acest caz Venus este în
faza Luceafăr de dimineaţă pentru că poate fi observată înainte de
răsăritul Soarelui înspre est.


3.4.5. În ce fază poate fi Luna în momentul în care oculteză
planeta Venus?

Soluţie
Dacă Luna ocultează planeta Venus înseamnă că ea se află la
o distanţă unghiulară mai mică decât decât 48
0
la apus de Soare, 48
0

fiind elongaţia maximă a planetei. În această poziţie a Lunii, 48
0
la
apus de Soare, înseamnă că ea va apune cu 2-3 ore înaintea Soarelui,
aflându-se între Lună Nouă şi Primul Pătrar.

72


3.4.6. Planetele interioare au, datorită mişcării lor faţă de
Pământ, tranzit pe suprafaţa Soarelui. Precizaţi care este poziţia
Soarelui, Pământului şi a planetei în timpul tranzitului acesteia.
Poate fi văzut astfel de fenomen la orice planetă?
Este similar unei eclipse de Soare sau Lună? Poate fi văzut din
toate locurile de pe Pământ pentru care Soarele este deasupra
orizontului în timpul producerii acestui fenomen?

Soluţie
La 7 mai 2003 a avut loc tranzitul planetei Mercur pe suprafaţa
Soarelui. Fenomenul a putut fi observat numai cu ajutorul unui
instrument astronomic, deoarece Mercur este de 2,5 ori mai mic
decât Venus.
La 8 iunie 2004 a avut loc tranzitul planetei Venus, tranzit care
a putut fi urmărit cu ochiul liber, bineînţeles privind prin filtre
speciale sau ochelari speciali. Acest lucru înseamnă că fenomenul
nu poate fi observat decât la planetele interioare. În timpul
fenomenului planeta interioară se află între Soare şi Pământ, orbita
sa aparentă proiectându-se pe discul Soarelui. Se poate considera
fenomenul ca fiind similar unei eclipse, putând fi văzut numai dintr-
o porţiune restrânsă a Pământului.



Figura 3.11. Tranzitul lui Mercur.

73

În figura 3.11. este redat tranzitul lui Mercur, dar planeta
Venus a avut o pată mai difuză deoarece are atmosferă, spre
deosebire de Mercur care nu are atmosferă.
Înaintea acestui fenomen, destul de rar, au avut loc fenomene
în 1874, respectiv 1882. Se aşteaptă repetarea lui în 2012, iar după
aceea se va mai produce în 2117.


3.4.7. Cum putem şti dacă suprafaţa planetei a fost recent
remodelată?

Soluţie
Pe suprafaţa planetei se află câteva cratere. În timpul erei
bombardamentelor trebuie să se fi modelat suprafaţa. Pentru a putea
face o estimare riguroasă a vârstei suprafeţei venusiene putem
compara numărul de cratere de pe Venus cu numărul de cratere din
mările selenare.
De aceea suprafaţa venusiană trebuie să se fi format în timpul
erei bombardamentelor.


3.4.8. De ce este considerată rotaţia planetei Venus ciudată?

Soluţie
Rotaţia lui Venus este în sens invers celorlalte planete. Dacă
Soarele răsare pe Pământ la Est, Venus îl vede răsărind de la
apus.Spunem că Venus merge în sens retrograd. Această
particularitate a planetei se poate explica prin faptul că atunci când
s-au format toate celelalte corpuri din resturile discului nebuloasei
originare momentul de spin a suferit o modificare, modificare
datorată conservării sale. Aceasta o face pe Venus atât de deosebită.


3.4.9. Planeta Venus se află la elongaţie maximă, digresiune
vestică 48
0
, moment în care este lansat un semnal radar spre planetă,

74
care se întoarce după 11 minute şi 4 secunde. Deduceţi valoarea UA
(unităţii astronomice).

Soluţie

Figura 3.12.



3.4.10. Ar fi planeta Venus diferită dacă s-ar afla la 1UA faţă
de Soare?

75
Soluţie
Dacă Venus ar orbita la 1UA faţă de Soare atunci probabil ar
avea condiţiile de ecosferă pe care le are Pământul. Cum s-ar fi
comportat Venus la această distanţă este greu totuşi de anticipat
deoarece, având masa mai mică decât a Pământului, nu ştim cum ar
fi putut reţine un satelit natural, cum ar fi gestionat efectul de seră,
sau cum ar fi rezolvat protecţia câmpului magnetic pe care Pământul
o are. Sigur că ne-am fi dorit ca din punct de vedere al vieţii să
avem vecini venusieni.

3.5. PĂMÂNTUL. PROBLEME

Pământul se află la o distanţă de o unitate astronomică faţă de
Soare, adică la 149.600.000 km, are un diametru de 12.756,3 km şi
o masă de 5,9742·10
24
kg, orbitând pe o traiectorie eliptică, având la
periheliu 147.098.074 km şi la afeliu 152.097.701 km, cu o viteză
medie de 29.783 km/s, parcurgând o circumferinţă a o orbitei de
924.375.701 km în 365,256366 zile.
Din raportul masă-volum s-a calculat o densitate medie de
5,5153 g/cm
3
ceea ce corespunde unei acceleraţii gravitaţionale
medii de 9,7801 m/s
2
. Aceste date fizice ne arată că pentru lansarea
în spaţiu a unui satelit artificial, nava care-l transportă are nevoie de
o viteză de 7,9 km/s, pentru a scăpa de atracţia gravitaţională şi de
a-l lansa pe orbită. Pentru a părăsi definitiv Pământul este nevoie de
o viteză de 11,2 km/s, iar pentru a putea călători în spaţiul galactic,
adică pentru a părăsi sistemul nostru solar, nava ar trebui să aibă o
viteză cel puţin egală cu valoarea de 13,6 km/s.
Am văzut că Pământul are o formă de geoid, adică mai
bombat la ecuator şi mai turtit la cei doi poli, astfel că raza sa
variază ca valoare de la 6.357 km la 6.378 km.
Atmosfera care înconjoară Pământul are următoarea
compoziţie: azot (N) 77%, oxigen (O) 21%, argon (Ar) 1%, bioxid
de carbon (CO
2
) 0,038% şi apă (H
2
O) sub formă de vapori ce
variază în funcţie de zona climatică.
Peste 99% din planeta de sub noi a rămas neexplorată. Cea
mai îndrăzneaţă expediţie abia dacă a ajuns la 1,5 km. Cele mai
adânci mine, sunt minele de aur din Africa de Sud, aflate la o

76
adâncime de aproape 4 km sub pământ, iar condiţiile de lucru
impun echipamente speciale, datorită temperaturii de aproximativ
54 de grade Celsius cauzată de rocile fierbinţi de dedesubt.


Figura 3.13. Pământul văzut din spaţiu. Credit: NASA.

Cel mai adânc puţ de foraj din lume se află în localitatea Kola
din Rusia şi are o adâncime de 12 km, dar raportat la raza
Pământului seamănă cu o înţepătură de ac de albină pe spinarea
unui elefant.
Ne-am dat seama cu uşurinţă că nu putem face observaţii la
faţa locului în legătură cu structura Pământului. Din analiza unor
observaţii asupra activităţii geologice la suprafaţa Pământului:
cutremure, erupţii vulcanice, oamenii de ştiinţă au conceput un
model de structură a Pământului pe straturi, vezi figura 3.14:

77

Figura 3.14. Model de structură a Pământului.

1. Scoarţa sau crusta Pământului este stratul de la suprafaţă.
Crusta este în stare solidă, cu o grosime ce oscilează între 30 şi 60
de km, media fiind de 35 km. Scoarţa este compusă în special din
roci cristaline: cuarţ, feldspat, oxizi matalici, etc.
2. Mantaua este stratul următor cu o grosime de 2.900 km
fiind alcătuită din roci în stare topită (magma) în care predomină
silicaţii şi oxizii. Mantaua reprezintă o treime din masa Pământului
cu o densitate cuprinsă între 3,25 g/cm
3
şi 5 g/cm
3
în funcţie de
straturile sale.
3. Nucleul Pământului este format din două straturi distincte:
nucleul extern şi nucleul intern.
i. Stratul nucleului extern este situat între adâncimile de 2.900
şi 5.100 de km, aflându-se într-o stare de agregare fluidă, constituită
din topitură metalică, ce mai conţine probabil şi concentraţii mici de
sulf şi oxigen care se roteşte, iar sarcinile electrice din componenţa
sa, în mişcare, reprezintă un curent electric care generează la rândul
său magnetismul terestru.
ii. Stratul nucleului intern sau miezul Pământului este stratul
cuprins între 5.100 şi 6.371 km, fiind constituit dint-un amestec de
fier şi nichel, aflat în stare solidă. Starea solidă se explică prin
presiunea enormă exercitată de straturile superioare a cărei valoare
este de 3,6 de milioane de ori mai mare decât cea de la suprafaţă,

78
deşi temperatura miezului are o valoare ce oscilează între 5.000 şi
6.500 de grade Celsius, comparabilă cu temperatura de la suprafaţa
Soarelui.
Nucleul Pământului are masa egală cu 31,5% din masa totală
a Pământului, dar un volum de numai 16,2% din volumul
Pământului, ceea ce ne sugerează că densitatea medie a nucleului
este de 10 g/cm
3
.
Pământul se află la 150 milioane de km depărtare de forţele
distructive ale Soarelui. Este apărat de un scut magnetic fragil, în
comparaţie cu intensitatea radiaţiilor solare, având în vedere că
Soarele bombardează zilnic Pământul cu unde magnetice şi radiaţii
ce echivalează cu o explozie de 4 milioane de ori mai mare decât
cea de la Hiroşima.
Furtunile solare, generate de activitatea Soarelui, cauzează
mari fluctuaţii în forţa câmpului magnetic al Pământului,
interferând cu telecomunicaţiile, transportul energiei electrice,
sistemele de navigaţie, etc.
Activitatea Soarelui are un ciclu de 11 ani, atunci când polii
magnetici ai câmpului al Soarelui se schimbă. Dar şi polii
Pământului se pot schimba. Am aflat că geomagnetismul porneşte
din inima Pământului spre spaţiu şi din când în când se descompune
schimbându-şi polii, cauzând numeroase efecte.
Încă din secolul al XVI–lea, atunci când s-au început primele
măsurători ale câmpului magnetic, s-a constatat că polii magnetici
nu coincid cu cei geografici, fiind cu 6°÷7° mai la est.
În jurul anului 1666 busola arăta că polii se suprapuneau, iar
la începutul secolului al XIX–lea se deplasaseră cu 18° spre vest.
Astăzi este cam la 4°÷5° spre vest.


79


Figura 3.15. Câmpul geomagnetic. Credit: NASA/ESA.

În ultimele 40 de milioane de ani schimbarea de polaritate a
întârziat cu peste o jumătate de milion de ani, iar în ultimii 2.000 de
ani, câmpul magnetic a slăbit în intensitate. Acest fapt ne sugerează
că ne putem aştepta, conform specialiştilor, la o inversare a polilor
magnetici în jurul anului 3400.
Ştim că orice formă de viaţă este alcătuită din celule, iar
acestea din molecule. Orice moleculă plasată în câmp magnetic
devine puţin magnetică, fenomen care poartă numele de
diamagnetism. Acest fenomen ne explică dependenţa de
magnetism, care ne ajută în orientare, emblematic fiind cazul
cârtiţelor, care trăiesc sub pământ şi au îndreptate galeriile
întotdeauna dinspre nord spre sud , ,,locuinţa” lor fiind situată la
capătul nordic.
Dacă perioada de tranziţie ar fi scurtă, atunci animalele s-ar
adapta la schimbarea polilor într-o generaţie, dar problema apare în
cazul unei perioade de tranziţie mai îndelungată. Dacă aceasta va
dura 10.000 de ani, animalele vor trebui să-şi dezvolte alte
mecanisme de adaptare. Pentru oameni, tot ce înseamnă tehnologie
de vârf, dar şi starea mentală, stabilitatea socială vor fi afectate de
haosul magnetic.




80
3.5.1. Forma Pământului a fost mult timp subiect de
contradicţie, atribuindu-i-se când formă plată, când formă rotundă.
Cine a determinat primul raza Pământului?

Soluţie
Forma rotundă a fost remarcată şi de Aristotel (384–322 î.Hr.)
în urma observaţiilor pe care le-a făcut în timpul eclipselor de Lună,
dar cel care a determinat primul circumferinţa Pământului, prin
măsurători şi calcule, a fost Eratostene (276-194 î.Hr.). El a citit
într-un papirus vechi din Alexandria că în momentul solstiţiului,
într-o localitate, Syena (Assuanul de azi) se văd fundurile puţurilor,
adică Soarele se află la zenit. Acest fapt l-a intrigat, deoarece atunci
când a determinat distanţa zenitală a Soarelui, în acelaşi moment la
Alexandria, a găsit o valoare de 7,2°. Această măsurătoare, deşi
făcută cu ajutorul unui instrument rudimentar, gnomonul,
contrazicea teoria conform căreia Pământul are formă plată. Pentru
a lămuri această problemă a presupus că Pământul are formă
rotundă şi a măsurat distanţa pe sol neted, de la Syena la Alexandria,
găsind astfel valoarea de 5.000 de stadii, adică o distanţă de 787,5
km (1 stadiu~ 0,1575 km).
Aplicând proporţionalitatea arcelor cu unghiurile la centru
corespunzătoare:

 
n
l R
=
360
2t
sau


360 2 · =
n
l
R t ,

Eratostene a găsit următoarea valoare:

2πR= 252.000 stadii ≈ 39.690 km ,
adică :
R = 40.126,9 stadii ≈6.320 km.

Valoarea găsită de Eratostene pentru raza medie a Pământului
are o diferenţă de 50 km faţă de valoarea de azi, 6.378 km, măsurată
prin tehnici moderne. În prezent s-a convenit că forma Pământului
este de geoid de rotaţie.


81

3.5.2. Comparaţi densitatea medie a Pământului cu densitatea
apei şi a rocilor. Ne furnizează aceste comparaţii informaţii despre
structura Pământului?

Soluţie
Densitatea medie a Pământului este de 5.500 kg/m
3
. Aceasta
este mult mai mare decât densitatea rocilor, 3.500 kg/m
3
, din
componenţa litosferei şi densitatea apei, 1.000 kg/m
3
, care formează
hidrosfera. De aceea, interiorul Pământului trebuie să aibă o
densitate mai mare. Savanţii au elaborat un model de structură a
Pământului ca în figura 3.14. Potrivit acestui model, structura
Pământului arată astfel:
1. Scoarţa sau crusta Pământului este stratul de la suprafaţă.
2. Mantaua este stratul următor cu o grosime de 2.900 km
fiind alcătuită din roci în stare topită (magma) în care predomină
silicaţii şi oxizii.
3. Nucleul Pământului este format din două straturi distincte:
nucleul extern şi nucleul intern.
i. Stratul nucleului extern este situat între adâncimile de 2.900
şi 5.100 de km, aflându-se într-o stare de agregare fluidă.
ii. Stratul nucleului intern sau miezul Pământului este stratul
cuprins între 5.100 şi 6.371 km, fiind constituit dintr-un amestec de
fier şi nichel, aflat în stare solidă.

3.5.3. Calculaţi ce fracţiune din volumul Pământului este
conţinută în nucleu? Ce fracţiune din masa Pământului este
conţinută în nucleu?

Soluţie
Volumul Pământului, ca şi volumul miezului intern sunt date
de relaţia:
V=4·π·R
3
/3.

Prin împărţirea lor membru cu membru obţinem:

f
volum
= R
3
nucleu
/R
3
Pământ
,

82

de unde prin înlocuirea datelor numerice (R
3
nucleu
= 1.200 km; R
3
Pământ
= 6.378 km), obţinem:

f
volum
= 0,007.

Nucleul reprezintă deci 0,7% din volumul întregii planete.
Pentru a calcula fracţiunea de masă trebuie ca să înmulţim
volumul cu densitatea, deci fracţiunea de masă va fi:

f
masă
= f
volum
·ρ
nucleu

Pământ
.

Înlocuind valoarea obţinută pentru f
volum
, dar şi datele
cunoscute pentru densitatea nucleului ρ
nucleu
=12.000 kg/m
3
cât şi
pentru densitatea Pământului ρ
Pământ
=5.500 kg/m
3
în relaţia de mai
sus obţinem:

f
masă
= 0,015.

Nucleul reprezintă numai 1,5% din masa totală a Pământului.

3.5.4. Poziţia Pământului este mai apropiată faţă de Soare,
când este iarnă în emisfera sa nordică, decât atunci când este vară cu
câteva milioane de kilometri. De ce este mai frig iarna atunci când
Pământul este mai aproape de Soare? Cum stau lucrurile în emisfera
sudică?

Soluţie
Cantitatea de energie care ajunge pe Pământ este invers
proporţională cu distanţa, deoarece fluxul, F, este exprimat ca fiind
energia primită pe unitatea de suprafaţă a unei sfere:

Φ= E/4πd
2
.

Temperatura maximă atinsă într-o zi într-un loc de pe Pământ
este proporţională şi cu durata zilei. Din acest motiv iarna, cu toate
că Pământul este mai apropiat de Soare, ziua este mai mică, Soarele

83
aflându-se la culminaţia inferioară, temperatura este mai scăzută
decât vara când Soarele se află la culminaţia superioară şi durata
zilei este mai mare. În emisfera sudică, datorită apropierii
Pământului faţă de Soare, verile sunt mai firbinţi, iar iernile mai
blânde.

3.5.5. Echinocţiul de primăvară cade întotdeauna pe 21 martie.
Anul 2010 a constituit o excepţie, deoarece punctul vernal a fost
calculat la 20 martie. La această dată, la amiaza adevărată, umbra
unui băţ vertical este egală cu înălţimea lui. La ce latitudine se
întâmplă?

Soluţie
Dacă înălţimea gnomonului este egală cu lungimea umbrei
sale, atunci, înălţimea Soarelui deasupra orizontului este:

În ziua echinocţiului de primăvară, declinaţia Soarelui este 0
0
.
Latitudinea căutată este z = 45˚, adică latitudinea de 45
0
.


3.5.6. De ce este cerul albastru?

Soluţie
Un cer senin, lipsit de nori, este albastru deoarece moleculele
din aer difuzează mai multă lumină albastră dinspre Soare decât
N
S
A
B O
σ
Z
z
tg z =
OA
OB
= 1
¬ z = 45˚






Figura 3.16.

84
lumina roşie. Când privim către Soare la apus, vedem culorile roşu
şi portocaliu deoarece lumina albastră a fost deja difuzată,
îndepartată dincolo de câmpul vizual.
Lumina albă a Soarelui este un amestec al tuturor culorilor
curcubeului. Acest fapt a fost demonstrat de Isaac Newton, care a
folosit o prisma pentru a separa diversele culori şi astfel a obţinut
spectrul. Culorile luminii se disting prin diferitele lor lungimi de
undă. Partea vizibilă a spectrului se desfăşoară în lumină roşie cu o
lungime de undă de 720 mm la violet şi cu o lungime de undă de
circa 380 mm la portocaliu, galben, verde, albastru şi indigo sau
combinaţii între ele. Cele trei tipuri diferite de receptori de culoare
din retina ochiului uman răspund cel mai puternic la lungimile de
undă roşie, verde şi albastru , asigurându-se capacitatea vizuală de
receptare a culorilor
Norii şi ceaţa cu praf apar albe deoarece sunt alcătuite din
particule mai mari decât lungimea de undă a luminii, care difuzează
toate lungimile de undă în mod egal. Dar uneori s-ar putea să fie alte
particule în aer care sunt mult mai mici. Unele regiuni montane sunt
celebre pentru ceaţa albastră. Aerosolii de pe terenuri cu vegetaţie
interacţionează cu azotul din atmosferă pentru a forma particule
mici în jur de 200 nm şi aceste particule difuzează lumina albastră.
Un foc de pădure sau erupţia unui vulcan ar putea ocazional umple
atmosfera cu particule fine de 500-800 nm, având dimensiunea
potrivită pentru a difuza lumina roşie.


3.5.7. Un globetrotter vrea să parcurgă 100 km spre sud, apoi
100 km spre est şi 100 km spre nord pentru a se întoarce de unde a
plecat. Din ce punct al sferei terestre trebuie să pornească?

Soluţie
Considerând Pământul o sferă, globetrotterul nostru poate să
parcurgă un traseu ca în figura 3.17:


85

Figura 3.17.


Din figura 3.17 observăm că poate pleca dintr-o infinitate de
puncte din vecinătatea polului sud situate pe un cerc aflat la distanţa
de 100(1+1/2πn;n=1,2,3,...) km de polul geografic sud.
Mai are o variantă, anume aceea de a pleca chiar din polul
geografic nord.


3.5.8. Doi globetrotteri pleacă din acelaşi punct al ecuatorului,
unul de-a lungul ecuatorului şi celălalt de-a lungul meridianului.
Care dintre cei doi va ajunge primul?

Soluţie
Având în vedere că Pământul are forma unui geoid de rotaţie
şi este mai turtit la poli, globetrotter-ul care merge de-a lungul
meridianului va străbate un drum mai scurt decât celălalt
globetrotter, care merge de-a lungul ecuatorului. În concluzie este de
aşteptat ca cel care merge de-a lungul meridianului să ajungă
primul.



86
3.5.9. Anul tropic este mai mic cu aproximativ 20 de minute
decât anul sideral. Dece?

Soluţie
Diferenţa dintre anul tropic (adică perioada anotimpurilor unui
an) şi anul sideral (perioada de revoluţie a Pământului în jurul
Soarelui) este dată de mişcarea de precesie. Punctul vernal se
deplasează cu 50,2"/an în sens contrar mişcării aparente a Soarelui
pe ecliptică. Din acest motiv apare această difernţă de 20 de minute
dintre cele două măsurători ale unui an.


3.5.10. Cărui fapt se datorează alternanţa zi-noapte?

Soluţie
Datorită mişcării de rotaţie a Pământului în jurul axei proprii,
începutul unei zile este marcat de răsăritul Soarelui deasupra
orizontului unui loc. Ziua se termină la apusul acestuia sub orizontul
locului. Dacă Pământul nu s-ar mai roti în jurul axei sale, alternanţa
zi-noapte ar fi exact ca la poli, ar dura 6 luni ziua şi 6 luni noaptea,
datorită faptului că axa lumii este înclinată pe ecliptică.

3.5.11. Soarele şi Luna sunt mai mari la orizont? Este real sau
aparenţă?

Soluţie
Bolta cerească se observă la zenit mai plată decât la orizont,
datorită fiziologiei ochiului uman. Din acest punct de vedere raza
pare mai mare la orizont decât la zenit, iar proiecţiile discurilor celor
doi aştrii par mai mari la orizont. Sigur că prin măsurarea
diametrelor unghiulare ale discurilor cu un instrument acestea sunt
aceleaşi, indiferent de distanţa zenitală.




87
3.5.12. Ce s-ar întâmpla, dacă axa de rotaţie a Pământului ar fi
perpendiculară pe ecliptică, cu durata zilei la latitudinea de 45
0
la
data solstiţiului de vară?

Soluţie
Dacă se consideră data actuală a solstiţiului de vară, atunci,
Soarele se va afla tot timpul pe ecuatorul ceresc având un arc semi-
diurn de 12 ore.


3.5.13. Un globetrotter pleacă de-a lungul latitudinii de 45
0
de
la un punct. Ce distanţă trebuie să parcurgă spre Est, astfel încât,
ceasul globetrotterului să fie tot timpul în urmă cu o oră faţă de ora
locală?

Soluţie
Din enunţul problemei ştim că globetrotterul merge de-a
lungul paralelei de 45
0,
iar distanţa dintre două fuse orare este de
15
0
. Astfel raza paralelei punctului de unde pleacă este:
r = R
Pământ
·cos45
0
,
iar lungimea paralelei este:
l=
0
0
360
15
2·π·r,
de unde prin calcul vom obţine:
l=1180 km.

3.5.14. La bordul unei satelit este instalat un ceasornic reglat
să indice mereu timpul sideral. Dacă orbita satelitului este o
traiectorie circulară la altitudinea medie de 1000 km, care este
perioda acestui ceasornic?

Soluţie
Prin perioada unui ceasornic se înţelege intervalul de timp în
care indicaţia acestuia evoluează cu 24 de ore. Un ceasornic obişnuit
trebuie să aibă o perioadă de 24 de ore de timp legal, iar unul de
timp sideral are o perioadă mai mică şi anume 23
h
56
m
4,1
s
.

88
Perioada satelitului se poate calcula din legea a III-a a lui
Keppler generalizată:
T= ( )
2
2
3
4
gR
H R
t
· + = ( )
GM
H R
2
3
4t
· + ,
unde: R=raza Pământului, M=masa Pământului, g=acceleraţia
gravitaţională, iar G=constanta atracţiei gravitaţionale.
Considerând: g=9,81 m/s
2
, R=6.378 km şi ţinând cont de
datele problemei, perioada va fi:
T=6303,31s=1,75h.
Pentru a calcula perioada ceasornicului să considerăm
mişcarea satelitului într-un interval Δt de deasupra punctului A de
pe ecuator, până într-un punct B de pe ecuator. Calculăm diferenţa
de timp sideral (Δθ), indicată de satelit în acest interval. Aplicând
regula de trei simplă, perioada ceasului, T, va fi:
T=24h
t A
Au
(i).
Satelitul, care se află într-un sistem de referinţă neangrenat de
mişcarea de rotaţie Pământului, descrie un arc de cerc de:
Δα
1
=360
0
T
t A
.
Notând cu T
S
=ziua siderală, se deduce că Pământul descrie în
acelaşi interval arcul:
Δα
2
=360
0
S
T
t A
.
Diferenţa de longitudine dintre cele două puncte A şi B va fi:
L
B
–L
A
= Δα
1
– Δα
2
.
Într-un interval de timp Δt, în ambele locuri se scurge
următorul timp sideral:
Δθ
0
=
2422 , 365
2422 , 366
· Δt.
Dacă notăm cu Δθ
0A
timpul sideral în punctul A atunci când
satelitul trece pe deasupra sa şi cu Δθ
1B
timpul sideral în punctul B
atunci când satelitul trece deasupra sa, obţinem:

Δθ
1B
= Δθ
0A
+ L
B
–L
A
+ Δθ
0
,


89
de unde:
Δθ= Δθ
1B
– Δθ
0A
=24
h
· t
T T
S
A ·
|
|
.
|

\
|
÷
1 1
+ t A
2422 , 365
2422 , 366
.
Dar ţinând cont că:
T
S
=24
h
2422 , 365
2422 , 366
,
vom obţine:
Δθ=24
h
T
t A
(ii).
Din relaţiile (i) şi (ii) obţinem că perioada ceasului este egală
cu perioada satelitului:
T= T
S
.


3.5.15. Oceanul Atlantic are cam 6.000 km lungime. Câţi ani
au trecut de când America şi Europa erau unite?

Soluţie
Dacă presupunem că cele două continente au alunecat cu
aceeaşi viteză în tot acest timp, atunci ţinând cont că Oceanul
Atlantic creşte cu 2,5 cm/an, timpul va fi:

ani
an m
m
v
d
t 000 . 000 . 240
/ 025 , 0
000 . 000 . 6
= = = .


Acest lucru înseamnă că erau unite în ultimul supercontinent
Pangeea, care conţinea toate continentele de azi unificate într-o
masă uriaşă de uscat, iar acum 250 de milioane de ani a început să
se rupă lăsând astfel să se formeze continentele pe care le ştim
astăzi: Africa, America de Nord, America de Sud, Antartica, Asia,
Australia şi Europa.

3.5.16. Comparând vârsta celor mai vechi roci (3,8 miliarde de
ani) de la suprafaţa Pământului, cu vârsta acceptată a Pământului,
găsim o diferenţă semnificativă. Cum explicaţi această diferenţă?

90

Soluţie
Supercontinentul Vaalbara a fost primul protocontinentul care
s-a transformat în primul uscat continental. Rămăşiţele acestui
supercontinent se găsesc azi într-un craton din Africa de Sud. Prin
analiza probelor luate din craton s-a arătat că acesta are o vârstă de
3,8 miliarde de ani. Ciclul creaţiei şi distrugerii a durat şi durează şi
astăzi. Activitatea tectonică şi vulcanică este motivul pentru care
găsim o diferenţă semnificativă între vârsta estimată a Pământului şi
vârsta celor mai vechi roci.

3.6. LUNA

Este singurul satelit natural al Pământului, fiind cunoscut încă
din timpuri preistorice, deoarece este al doilea corp ceresc ca
strălucire după Soare. Abia în secolul trecut, primul pas în
cunoaşterea de aproape a Lunii, s-a făcut prin lansarea sondei
spaţiale sovietice Luna 2, în anul 1959, iar zece ani mai târziu, în 20
iulie, Luna a fost vizitată de un echipaj uman.
Satelitul nostru natural este un bulgăre de rocă şi praf de 81 de
milioane de miliarde de tone cu un diametru de 3476 km, ce
orbitează la aproape 400.000 de km deasupra noastră. Are munţi de
până la 4.800 m înălţime şi milioane de cratere ce-i brăzdează solul
uscat , pentru că nu a fost găsită apă în stare lichidă. Temperatura
variază între – 250C şi 380C, iar gravitaţia sa este de şase ori
mai mică decât cea terestră.



91


Figura 3.18. Luna. Credit: NASA.
Din sumara descriere de mai sus deducem cu uşurinţă că nu
este nici pe departe un loc primitor, dar cu toate acestea, Luna
continuă să ne fascineze şi să ne impresioneze.
Luna este partenerul nedespărţit al Pământului în mişcarea sa
de revoluţie în jurul Soarelui. Cu toate acestea, Luna nu exista acum
4,5 miliarde de ani, atunci când sistemul nostru solar timpuriu avea
mai multe planete. Printre acestea se afla o planetă , cam jumătate
cât Pământul, Theia, a cărei orbită s-a intersectat cu a Pământului,
iar la un moment dat a intrat în coliziune cu Pământul. În urma
acestei ciocniri catastrofale, de o putere inimaginabilă, s-au desprins
secţiuni cât continentele de pe suprafaţa Terrei, fiind aruncate în
spaţiu. Acestea conţineau elemente mai uşoare decât fierul, iar
atmosfera din jurul planetei topite era formată din vapori de rocă.
Gravitaţia Pământului a atras majoritatea vaporilor de rocă, dar
restul au ajuns în spaţiul cosmic şi pentru că nu au reuşit să scape
definitiv de atracţia Pământului au format în jurul acestuia un inel de
praf şi rocă. Prin procesul numit concreştere, particulele s-au ciocnit
şi au fuzionat între ele formând bulgări mai mari. În timp ce resturile
se uneau, forţele de gravitaţie combinate au atras şi mai multe
fragmente, până când miliardele de particule au format o minge
fierbinte de materie topită, protoluna. În mai puţin de 100 de ani s-a
răcit, devenind un bulgăre solid de piatră, de cinci ori mai mic decât
Pământul, la o distanţă de 27.350 de km de acesta. Geneza ei

92
violentă a îndepărtat-o de Pământ într-o călătorie ireversibilă, care
va dura până la sfârşitul vieţii Soarelui nostru. Anual Luna se
îndepărtează cu 3,8 cm de noi.
Acum 4 miliarde de ani, Luna orbita la 138.400 de km
afectând profund Pământul prin atracţia sa gravitaţională. Atracţia sa
gravitaţională a creat maree cu valuri înalte de mii de metri, care
năvălind pe uscat au creat supa primordială din care a apărut viaţa.
Un alt efect benefic al giganticelor maree a fost acela că au
îmblânzit atmosfera planetei permiţând astfel evoluţia diverselor
forme de viaţă spre structuri mai complexe.
În urma coliziunii cu Theia –Zeiţa Mamă a Lunii, axa
Pământului s-a înclinat la 23,5 grade şi viteza sa de rotaţie în jurul
axei proprii s-a mărit, fiind de patru ori mai mare ca astăzi.
După formarea ei, Luna a menţinut această înclinaţie şi
datorită permanentei interacţiuni dintre aceste corpuri cereşti,
Pământul şi-a redus viteza de rotaţie la cea de azi. Astăzi, influenţa
Lunii este mult mai mică, dar nu a dispărut complet, se pare că încă
mai are suficientă forţă pentru a produce erupţii vulcanice şi
cutremure.
Oamenii din vechime şi-au dat seama de influenţa Lunii în
mod intuitiv, dar astăzi, cu ajutorul mijloacelor moderne, s-a
constatat că Luna încă mai exercită o influenţă majoră asupra
Pământului şi chiar s-au creat teorii empirice pentru prevederea unor
catastrofe naturale: erupţii vulcanice, cutremure, dar şi prevenirea
oamenilor, pentru diminuarea pagubelor şi a pierderilor de vieţi
omeneşti.

3.6.1. De ce este importantă cunoaşterea exactă a vârstei
rocilor selenare?

Soluţie
Luna este partenerul nedespărţit al Pământului în „hora
cosmică”, pe care o joacă toate celelalte corpuri cereşti din sistemul
solar, în jurul astrului nostru Soarele. Primele echipaje umane care
au aselenizat, la întoarcere au adus probe de pe solul lunar. Analiza
lor a arătat o vârstă mai mare decât cea a celor mai vechi roci de pe

93
Pământ. Explicaţia este aceea că Luna şi-a încetat activitatea
vulcanică la scurt timp după formarea sa.

3.6.2. Cum putem afla dacă Luna are sau nu miez metalic?

Soluţie
Densitatea Lunii de circa 3.340 kg/m
3
. Acest lucru înseamnă
că Luna este alcătuită din elemente uşoare (roci).
Luna nu prezintă un câmp magnetic, la fel ca Pământul, dar
poate a avut un câmp magnetic de aceeaşi valoare ca a lui Mercur.

3.6.3. Dacă discul Soarelui apare „ciobit” în partea dreaptă, la
solstiţiul de vară, avem începutul sau sfârşitul unei eclipse?
Discuţie.

Soluţie
„Ciobitura” discului ne arată că este începutul sau sfârşitul
unei eclipse. Dacă observatorul se află în emisfera nordică, atunci, la
o latitudine mai mare de 23
0
30' el obesrvă începutul ei, iar în caz
contrar sfârşitul ei.
Într-adevăr, la momentul sostiţiului de vară în emisfera
nordică, la latitudini mai mari de 23
0
30', atât Soarele cât şi Luna se
mişcă pe ecliptică de la stânga la dreapta. Soarele parcurge ecliptica
într-un an iar Luna într-o lună. Acesta este motivul pentru care Luna
ajunge din urmă Soarele şi, la începutul eclipsei, discul său acoperă
porţiunea din dreapta discului Soarelui.

3.6.4. Un explorator la Polul Nord poate observa Luna la faza
de Lună Plină, în luna iunie?

Soluţie
La sostiţiul de vară, 21 iunie, la Polul Nord, paralelul diurn al
Soarelui este la 23
0
30' deasupra orizontului. Faza de Lună Plină
găseşte Luna la punctul antipodal al sferei cereşti, adică la aceeaşi
înălţime sub orizont, făcând-o inobservabilă.
Înclinarea orbitei Lunii pe planul eclipticii este de circa 5
0
aşa
că la data solstiţiului ea este cu: 23
0
30' – 5
0
= 18
0
30' , sub orizont.

94


3.6.5. Se poate determina diametrul şi înălţimea craterelor de
pe Lună dintr-o fotografie a Lunii (vezi figura 3.19)?


Figura 3.19. Cratere lunare. Credit: Jeremy Cook.

Soluţie
În figura 3.19 avem o poză a unui platou lunar, în a 12,1 zi.
Diametrul Lunii este 640 mm. Se alege un crater cât mai aproape de
terminator.
Pentru determinarea diametrului avem următoarea relaţie:

( )
( )
( )
( ) km Lunii al real diametrul
mm fotografie pe Lunii diametrul
km real diametrul
mm masurat diametrul
· · ·
· · ·
=
·
·
.


95
O schiţă aproximativă ne poate ajuta foarte mult în
întreprinderea noastră, vezi schiţa din figura 3.20, în care se
foloseşte teorema lui Thales, pentru asemănarea triunghiurilor atât
pentru calculul diametrului craterului cât şi pentru calculul înălţimii.


Figura 3.20.
Pentru calculul înălţimii, din asemănarea triunghiurilor
ΔOTM şi ΔAMP (AP şi MT sunt paralele iar unghiul APM este egal
cu unghiulOMT), deducem că:

Astfel avem înălţimea craterului:



Efectuând calculele putem deduce atât diametrul, cât şi înălţimea
unui crater.

96

3.6.6. În timpul eclipsei totale de Soare din 11 august 1999,
sub ce culoare s-a observat discul Lunii?

Soluţie
În timpul eclipsei, pe Lună cade lumina care a trecut prin
atmosfera terestră şi a fost refractată de aceasta.Unghiul maxim de
refracţie pentru un observator de pe suprafaţa Pământului este de
circa 0,5
0
, pentru care rezultă o refracţie totală de 1
0
. Diametrul
unghiular al Pământului pe Lună fiind de circa 1,5
0
, rezultă că
lumina refractată prin atmosfera terestră cade pe întregul domeniu al
umbrei Pământului pe suprafaţa Lunii. Lumina roşie fiind mai puţin
dispersată şi absorbită de atmosfera terestră a făcut ca Luna să aibă
o culoare roşiatică.


3.6.7. Cum îi apare unui observator dicul Lunii proiectat pe
bolta cerească, atunci când distanţa unghiulară dintre Soare şi Lună
este de 45
0
?

Soluţie
Din figura 3.21, observăm că Luna este un disc circular cu o
margine


Figura 3.21.

97
îngustă, în formă de seceră, luminată, iar restul discului întunecat.


3.6.8. Viitorii colonişti selenari vor avea parte de o noapte
selenară mai lungă sau mai scurtă decât cea terestră?

Soluţie
Pentru un observator de pe suprafaţa Lunii, atât Pământul cât
şi Soarele pot fi considerate puncte materiale, coliniare în
permanenţă cu centrul Lunii. Datorită propriei sale rotaţii, Luna îşi
expune treptat spre Soare întreaga suprafaţă şi apare alternanţa zi-
noapte, dar diferită de cea pământeană, doarece T
PS
=365 zile şi
T
L
=27,25 zile terestre. În figura 3.22. este reprezentat sistemul
Soare-Pământ-Lună, la momentele t
0
şi, respectiv t, atunci când,
pentru observatorul aflat în repaus pe suprafaţa selenară, începe
noaptea lunară (poziţia A
0
) şi la un moment oarecare din noapte
(poziţia A).

Figura 3.22.



98
În intervalul de timp Δt=t–t
0
direcţia Soare-Pământ-Lună s-a
rotit cu unghiul α=ω
PS
Δt, unde ω
PS
reprezintă viteza unghiulară a
Pământului în mişcarea sa circulară efectuată în jurul Soarelui, iar
raza vectoare a observatorului, în raport cu centrul Lunii, s-a rotit cu
unghiul β=ω
L
Δt, unde ω
L
este viteza unghiulară a rotaţiei proprii a
Lunii. Evident şi unghiul cu care s-a rotit linia de separare dintre
cele două zone (luminată şi respectiv întunecată) de pe suprafaţa
Lunii, în acelaşi interval de timp, Δt, este α.

3.6.9. Ce durată de timp este măsurată de un observator
terestru care, în timpul unei eclipse totale de Soare, porneşte
cronometrul în momentul primului contact şi îl opreşte în momentul
ultimului contact?

Soluţie
Viteza Lunii pe orbită este v=2·πr/T=3684 km/h, iar distanţa
pe care o străbate în timpul considerat este dublul diametrului Lunii,
L=6948 km. Durata determinată de observator va fi:

ΔT=L/v=1,8 h.


3.6.10. Când trebuie emis, timp de 0,5 s, un fascicul laser spre
punctul de prim contact, din punctul de observare al unei eclipse
totale de Soare?

Soluţie
Ţinând cont că numai jumătate din lumina emisă ajunge la
Soare, atunci fasciculul laser va reprezenta un segment de lungime:

a=c·Δt=150.000 km,

99
al cărui capăt dinspre Soare parcurge distanţa:
a'=d+a/2=524.000 km,
până în momentul în care Luna îl intersectează la mijloc. Este
necesar ca fasciculul să înceapă să fie emis cu:

t= a'/c=1,74 s,
înainte ca Luna să atingă punctul primului contact.


3.6.11. Ce înseamnă Luna albastră?

Soluţie
Luna albastră este un fenomen care se produce destul de rar,
mai bine zis avem de două ori într-o lună calendaristică, Lună Plină,
iar cea de-a doua Lună Plină este denumită de astronomi Lună
albastră. Multe popoare şi-au construit calendarul pe ciclul lunar de
29 de zile şi jumătate. Din acest motiv ziua începea cu apusul
Soarelui, adică odată cu răsăritul Lunii, mai ales la popoarele antice
mesopotamiene.

3.6.12. Care este diferenţa dintre „mările selenare” şi „munţii
selenari”?

Soluţie
„Mările selenare” pot fi o dovadă că miezul selenar a fost topit
odată, dar nu a fost făcut din fier. Poate ca Luna, în trecut, să fi avut
un câmp magnetic, ca cel al lui Mercur.
La formarea Lunii, materia era topită şi materialele cu
densitate mai mare au format mările, iar cele cu densitate mai mică
au format munţii. Puţinele cratere ne conduc la ipoteza că mările s-
au format mai tărziu decât munţii selenari.


3.6.13. De ce miezul Lunii este rece în timp ce al Pământului
este fierbinte?

100
Soluţie
Luna fiind mult mai mică decât Pământul, având mai puţine
materiale radioactive care să-i reţină căldura, chiar şi o suprafaţă
mai mare prin care căldura sa a fost radiată în spaţiu, s-a răcit. În
plus, Luna are mai puţină masă decât Pământul, ceea ce inevitabil a
condus la răcirea miezului său.

3.6.14. Putem calcula distanţa dintre Pământ şi Lună, ştiind că
Luna orbitează Pământul în 27,3 zile (ziua siderală)?

Soluţie
Presupunem că Luna are o masă mult mai mică decât a
Pământului. Aplicând legea a treia a lui Kepler generalizată:
a
3
=
( )
2
2
4t
M m G T + · ·
,
şi ţinând cont că: 27,3 zile=2,36·10
6
s, obţinem:

a
3
=
( ) ( )
2
24 2 3 11
2
6
4
10 6 / / 10 67 , 6 10 36 , 2
t
kg s kg m s · · · · ·
÷

a
3
=5,64·10
25
m
3
a=384.000.000 m=384.000 km.
Este o valoare foarte apropiată de valoarea „standard” de 384.
400 km.


3.6.15. Luna se vede ca o seceră subţire de forma literei „C”.
Va mai fi ea vizibilă peste trei zile?

Soluţie
Dacă ne aflăm în emisfera nordică şi observăm o astfel de
imagine a Lunii, atunci, Luna este „bătrână”, iar peste câteva zile va
fi Lună Nouă. În această fază Luna este mai puţin vizibilă.
Dacă în mod excepţional în timpul fazei de Lună Nouă se
produce o eclipsă de Soare, sigur că discul Lunii se va vedea
proiectat pe discul Soarelui.

101
Dacă ne aflăm în emisfera sudică, atunci vom vedea o Lună
„tânără”, iar peste trei zile secera ei va fi mai groasă, cu alte cuvinte
Luna va avea o vizibilitate bună pe cerul de seară.

3.6.16. O eclipsă totală de Lună, în care Luna, aflată aproape
de apogeul orbitei sale, a trecut, practic, prin centrul orbitei terestre
s-a produs la 16 iulie 2000. A fost aproape de maximul teoretic
valoarea maximă a eclipsei?

Soluţie
Pe măsura îndepărtării de Pământ, diametrul umbrei planetei
noastre scade repede şi, de aceea, în mod corespunzător, scade şi
raportul dintre acest diametru şi diametrul Lunii. De aceea, cea mai
mare fază va corespunde acelor eclipse centrale pentru care Luna
este aproape de perigeul său, şi nu de apogeul orbitei. Acest lucru
înseamnă că la data menţionată faza a fost mai mică decât cea
maximă. Maximul se obţine la apogeu (1h 47 min) deoarece viteza
de mişcare a Lunii este într-o proporţie de 15% mai mică decât la
perigeu, iar dimensiunea spaţială a umbrei este cu 5% mai mică.

3.7. MARTE. PROBLEME

Marte este cunoscută din timpuri străvechi. Un observator
terestru vede planeta într-o culoare roşiatică. Astronomii din Grecia
Antică au numit planeta Ares, zeul războiului. În opoziţie romanii i-
au spus Marte, zeul agriculturii, iar prima lună de primăvară
calendaristică se numeşte tot Martie.
Cunoştinţele despre planetă s-au îmbogăţit pe măsură ce s-au
dezvoltat instrumentele de observare. Astronomul italian
Schiapareli, cu ajutorul unui telescop, a descoperit pe solul marţian
o reţea complexă de şanţuri, pe care le-a numit canali (şanţ, canion
natural). Comunicarea sa a fost tradusă eronat, astfel canali a
devenit canale, termen care denumeşte o lucrare făcută după un
anumit proiect, cu un scop anume de o fiinţă superioară. Din acest
motiv, dar şi din dorinţa ca să avem ca vecini fiinţe vii, imaginaţia
scriitorilor de science-fiction a luat-o razna, prezentându-ne planeta

102
ca fiind habitatul unor fiinţe stranii, care din când în când ne
invadează.


Figura 3.23. Marte. Credit: NASA.


Pentru a elucida aceste enigme, dar mai ales din pură
curiozitate ştiinţifică, au fost trimise sonde spaţiale pentru
observarea planetei încă din secolul trecut. Prima sondă spaţială,
Mariner 4, care a survolat planeta în 1965 ne-a arătat o lume lipsită
de viaţă, cu o atmosferă rarefiată, compusă din dioxid de carbon
95,3%, azot 2,7%, argon 1,6%, şi urme de oxigen 0,15% şi apă
0,03% cu o temperatură ce variază de la -133C iarna la poli până
la 27C în timpul zilei de vară.
Observaţiile efectuate cu ajutorul roboţilor, care au asolenizat
pe Marte şi au luat monstre, au scos în relief faptul că Marte a avut
într-un trecut îndepărtat activitate vulcanică, iar apă există, dar sub
formă solidă în calotele polare.
Tot din aceste observaţii recente s-a presupus că interiorul
planetei este întrucâtva similar cu cel al Pământului, în sensul că
miezul planetei este dens, solid, având o rază de 1.700 km,
înconjurat de o manta formată din rocă topită, dar foarte vâscoasă şi
o crustă foarte subţire, cuprinsă între 80 km în emisfera sudică şi 35
km grosime în emisfera nordică.

103
Dacă ţinem cont că are un diametru de 6.794 km şi o masă de
6,4219·10
23
kg atunci înţelegem de ce nu şi-a putut păstra atmosfera,
aşa cum a făcut-o Pământul, deoarece atracţia gravitaţională este de
trei ori mai mică decât cea terestră.
Marte are doi sateliţi naturali Phobos (Lumina), cu o rază de
12 km ce orbitează la o distanţă de 9.000 de km de Marte şi Deimos
( Întunericul), cu o rază de 7 km ce orbitează la o distanţă de 23.000
km. Ambii sateliţi au masele aproximativ egale, Phobos are masa de
1,08·10
16
kg, iar Deimos are masa de 1,8·10
15
kg, fiind descoperiţi în
anul 1877 de către astronomul Hall.
Explorările viitoare ale planetei Marte sunt pline de optimism,
deoarece oamenii, odată ajunşi pe Marte, speră să facă o
terraformatare a planetei, să o facă locuibilă, să-i schimbe culoarea
roşietică, datorată furtunilor de praf, în albastru ca a Terrei.


3.7.1. Cât de departe este Marte faţă de Soare dacă efectuează
o orbită completă în jurul acestuia în 1,88 ani?

Soluţie
Presupunem că Marte are o masă mult mai mică decât a
Soarelui. Aplicând legea a treia a lui Kepler generalizată:

a
3
=
( )
2
2
4t
M m G T + · ·
,

şi ţinând cont că: 1,88 ani=59.287.280s, obţinem:
a
3
=
( )
2
30 2 3 11
2
4
10 2 / / 10 67 , 6 680 . 287 . 59
t
kg s kg m s · · · ·
÷


a=22,8·10
9
m=1,52 UA.

3.7.2. Cum se explică faptul că Marte nu are în prezent vulcani
activi?

104
Soluţie
Marte este după cum ştim mult mai mică decât planeta noastră,
Pământul. Ca în cazul Lunii, cât şi al celorlalte planete terestre,
Marte s-a răcit mai rapid decât Pământul, descrescând astfel atât
presiunea cât şi temperatura din miez. Marte nu a avut pentru mult
timp un miez topit şi implicit căldura internă nu a putut fi reţinută
pentru a conduce la o activitate vulcanică, ca în cazul Pământului.
3.7.3. Ce s-ar întâmpla prin topirea „capsulelor” de gheaţă de
CO
2
de pe Marte?

Soluţie
Topirea neaşteptată a capsulelor de gheaţă de CO
2
ar produce
modificarea atmosferei marţiene ajungând în final la o încălzire
puternică a planetei. Cum nu există oceane de apă pentru a putea
capta carbonul înapoi în roci, se pare că există condiţii propice
pentru a se produce un efect de seră.
În orice caz, în prezent nu există suficient CO
2
pe Marte pentru
a se produce efectul de seră. Marte având masa mult mai mică, chiar
decât a planetei Venus (planetă cu atmosferă şi cu efect de seră), nu
poate reţine pentru mult timp o astfel de atmosferă.
Dar oamenii de ştiinţă iau în calcul tocmai o astfel de ipoteză
pentru terraformatarea planetei, într-un viitor îndepărtat, tocmai
pentru ca planeta să devină locuibilă, mai ales că s-a găsit apă sub
formă de gheaţă în subsolul planetei. Viitorul va confirma sau
infirma această ipoteză.


3.7.4. Putem să determinăm masa planetei Marte din orbita
uneia dintre sateliţii săi?

Soluţie
Ţinând cont de legea a treia generalizată a lui Kepler:

T
2
=
( ) M m G
a
+ ·
·
3 2
4t
,

105
unde a reprezintă distanţa de la satelit la planetă, care se poate
determina din pozele orbitelor şi de faptul că perioada se poate
calcula din observaţii, se poate determina masa planetei.
În această ipoteză trebuie să masa satelitului este neglijabilă în
raport cu masa planetei, trebuie să facem aceste măsurători când
Marte este în opoziţie cu Pământul de aceeaşi parte a Soarelui.


3.7.5. De ce cred astronomii că luniile marţiene, Phobos şi
Deimos, sunt asteroizi capturaţi de Marte?

Soluţie
Astronomii au în vedere următoarele date furnizate de
observaţii:
- Atât Phobos cât şi Deimos au un aspect specific asteroizilor,
adică sunt pietroşi şi au o suprafaţă aproape netedă.
- Marte este situată în apropirea centurii de asteroizi.
- Sateliţii au o orbită instabilă.
Phobos are toate şansele ca după 50 de milioane de ani să nu
mai orbiteze planeta şi să fie atras de aceasta. Din punct de vedere
astronomic, aceasta este cea mai mică perioadă de orbitare, aşa că
satelitul a început orbitarea „recent”.
Toate aceste date au condus la concluzia că sateliţii sunt
asteroizi capturaţi de Marte.

3.7.6. De câte ori este mai mare volumul Pământului decât
volumul lui Marte?

Soluţie
Din formula de calcul pentru densitate:
V
M
= p , rezultă că
p
M
V = .
Dacă volumele celor corpuri sunt date de relaţiile de mai jos:

P
P
P
M
V
p
= , şi
M
M
M
M
V
p
= ,

106
atunci prin împărţirea celor două relaţii, şi înlocuirea datelor
numerice obţinem:
6 , 6 =
·
·
=
P M
M P
M
P
M
M
V
V
p
p
.

3.7.7. Ce energie cinetică trebuie să aibă o rocă marţiană cu
masa de 1 kg pentru a deveni meteorit pentru Pământ?

Soluţie
Pentru a ajunge pe Pământ roca trebuie să aibă o cel puţin
energia pe care o are un corp cu masa m şi viteza de evadare v
e
. Din
formula de calcul pentru energia cinetică:
2
2
1
v m E
c
· · = ,
obţinem:
2
2
1
e c
v m E · · = = ( ) j
s
km
kg
7
10 3 , 1 02 , 5 1
2
1
· =
|
.
|

\
|
· · .

Energia produsă de o bombă de o megatonă de TNT (4·10
9
j)
corespunde unei mase de 33 kg, deci roca are nevoie de mai puţină
energie.


3.7.8. Ştim că unul dintre cele mai mari structuri de pe Marte,
Muntele Olympus de 24 de km înălţime, este de origine vulcanică.
De ce astfel de structuri nu există şi pe Pământ?

Soluţie
Factorii care contribuie sunt:
- Platourile continentale se deplasează la suprafaţă, alunecând
pe mantaua topită. Acest lucru ar însemna că există goluri
prin care magma topită ar ajunge şi ar curge la suprafaţă. Pe
Pământ noi suntem obişnuiţi să observăm foarte mulţi vulcani
mai mici decât un enorm vulcan ca Olympus. În insulele din
Hawai sunt astfel de vulcani mari prin care se revarsă magma
topită.

107
- Atracţia gravitaţională a lui Marte este de circa trei ori mai
mică decât a Pământului, aşa că structurile înalte sunt mult
mai stabile decât cele de pe Pământ, care riscă să se
prăbuşească sub acţiunea propriei greutăţi.
- Marte nu întruneşte condiţiile atmosferice terestre, unde, sub
acţiunea corosivă a apei şi vântului, structurile înalte se
tocesc.
3.7.9. Completaţi tabelul de mai jos:

Soluţie
Din schiţa de mai jos:

Figura 3.24.

108

observăm că folosind de legea a treia a lui Kepler:

T
2
=
( ) M m G
a
+ ·
·
3 2
4t
,
putem obţine datele necesare completării tabelului.
Perioada lui Phoebos va fi:

T
P
2
=
( ) M m G
a
+ ·
·
3 2
4t
, adică T
P
=0,32 zile,
iar pentru Deimos:

T
D
2
=
( ) M m G
a
+ ·
·
3 2
4t
, adică T
D
=1,26 zile.
Cu alte cuvinte Phoebos orbitează planeta în 7h39min, iar
Deimos în 30h18min.


3.7.10. Viitorii colonişti ai planetei Marte vor fi nevoiţi să se
adapteze zilelor marţine, în activităţile lor. Din această perspectivă
care este intervalul de timp scurs între două culminaţii consecutive
ale lui Phobos?

Soluţie
Ştim că perioada de rotaţie a planetei în jurul propriei axe este
de 24h34min (zile solare medii), iar perioada lui Phoebos este
calculată în problema 3.7.9. Transformăm perioada de revoluţie a lui
Phoebos în zile marţiene:
5 , 7
6 . 24
24
39 7
h m h
=


Mişcarea diurnă a satelitului va fi:
360
0
/(7,5/24)=115,2 1 , 115
24 5 , 7
360
0
=
÷
,
iar intervalul dintre două treceri consecutive va fi:


109
t
h o o
24
360
1 , 115 360
=
÷
.
După efectuarea calculelor obţinem:

t=10h55min.


3.7.11. Viitorii colonişti ai planetei Marte vor fi nevoiţi să se
adapteze zilelor marţine, în activităţile lor. Întruna din observaţii ei
constată că discul solar se vede sub un unghi de 22',7 şi se apucă să
calculeze timpul necesar luminii ca să ajungă la ei. Ce rezultat au
găsit?

Soluţie
Din figura 3.25 de mai jos:


Figura 3.25.

Deducem că :
d=
|
.
|

\
|
2
o
tg
R
S
.
Timpul este raportul dintre distanţă şi viteză, adică:
t=
c
d
=
|
.
|

\
|
·
2
o
tg c
R
S
=11,7 minute.
3.7.12. Puteţi da câteva exemple de „excentricităţi” ale lui
Marte?


110
Soluţie
Marte ne oferă câteva forme de relief cu adevărat
spectaculoase, unice ca dimensiuni pentru o planetă terestrială. Iată
câteva din aceste forme:
* Muntele Olympus cu o înălţime de 24 km.
* Tharsis, un ,,bulgăre de rocă” înfipt în suprafaţa marţiană, cu
un diametru de 4.000 de km.
* Valea Marineris, care este defapt, un sistem de canioane lung
de 4.000 de km a căror adâncime oscilează de la 2 km la 7 km.
* Hellas Planitia, un crater de impact din emisfera sudică, care
are un diametru de 2.000 de km şi o adâncime de 6 km.
Aceste forme de relief, absolut spectaculoase, au fost
observate numai de sondele spaţiale, deoarece deocamdată este
imposibilă cercetarea planetei cu ajutorul echipajelor umane.

3.713. Calculaţi faza maximă lui Marte în funcţie de distanţa
acesteia faţă de Pământ, Soare şi unghiul dintre acestea.

Soluţie
Din figura 3.26 observăm că putem aplica teorema sinusului în
ΔSTP, adică:


Figura 3.26.

de unde rezultă:


111
.
Valoarea maximă a unghiului se obţine numai în cuadratură,
T=90
0
, adică:
(p
Marte
)
max
= 41
0
1'.


3.14. De ce Marte este numită planeta roşie?

Soluţie

Culoarea roşie de la suprafaţa sa provine din praful de oxid de
fier. Deşi planeta are o densitate medie mică (3.900 kg/m
3
), se
bănuieşte că miezul său ar conţine fier.

112
CAPITOLUL4
PLANETELE GAZOASE ŞI SATELIŢII LOR


4.1. INTRODUCERE

Toate planetele gazoase sunt mult mai mari decât Pământul,
dar mai puţin dense decât planetele terestriale. Toate aceste planete
au un număr mare de sateliţi şi inele, dar niciuna dintre ele nu are o
suprafaţă solidă, ca în cazul planetelor terestre. Majoritatea masei
planetare este a sistemului solar este a acestor planete. De exemplu
numai Jupiter cântăreşte cât 99,5% din masa planetelor, dar
reprezintă numai 2% din masa Soarelui.

Proprietăţi planete
gazoase

Jupiter Saturn Uranus Neptun
Distanţa faţă de Soare
(UA)
5,20 9,54 19,18 30,06
Masa (kg) 1,9·10
27
5,7·10
26
0,87·10
26
1,0·10
26

Diametrul (m) 143·10
6
121·10
6
51·10
6
50·10
6

Densitatea (kg/m
3
) 1.300 700 1.300 1.600
Temperatura la suprafaţă
(
0
C)
-150 -170 -200 -210
Albedo 0,52 0,47 0,51 0,41
Perioada orbitală (ani
tereştri)
11,86 29,46 84,01 164,8
Excentricitatea 0,0483 0,0560 0,0461 0,0097
Timpul de rotaţie (zile) 0,41 0,44 -0,72* 0,72
Înclinarea axei de rotaţie
(
0
)
3,08 26,73 97,92 28,8
Înclinarea orbitei (
0
) 1,31 2,29 0,77 1,77
Gravitaţia (Pământ=1) 2,64 0,93 0,89 1,12
Viteza de evadare (km/s) 59,54 35,49 21,29 23,71

113
Compoziţia atmosferei H
2
+He H
2
+He H
2
+He H
2
+He
Număr de sateliţi 63 60 27 13
Inele Da Da Da Da

*Mişcare retrogradă.

4.2. JUPITER

A cincea planetă de la Soare şi a patra ca strălucire pe cer
(după Soare, Lună şi Venus), Jupiter este cunoscută încă din
vechime ca o stea călătoare. Grecii îl asemuiau pe Jupiter cu Zeus,
conducătorul zeilor olimpieni, iar romanii l-au considerat
Protectorul Imperiului Roman fiind considerat ,,Steaua Regilor”.



Figura 4.1 Jupiter. Credit: NASA.

114

Jupiter orbitează la 778.330.000 km faţă de Soare, adică la
peste cinci unităţi astronomice şi are un diametru de 11 ori mai mare
decât al Pământului. Cu o masă mai mare de 318 ori decât a
Pământului şi cu un volum de 1.300 de ori mai mare, Jupiter ar
putea ,,înghiţi” cea mai mare parte a tuturor planetelor din sistemul
solar.
În anul 1973, sonda spaţială, Pioneer 10 a vizitat planeta
Jupiter pentru prima dată, fiind urmată de Pioneer 11, Voyager 1 şi
Voyager 2 şi altele. În urma prelucrării informaţiilor, s-a dedus că
Jupiter are un miez de material solid, cu o masă ce oscilează între 10
şi 15 mase terestre. Acest miez solid este înconjurat de o ,,manta“,
formată din hidrogen metalic în stare lichidă, adică un amestec
format din din electroni şi protoni, aflat la o presiune de peste 4
milioane de ori mai mare decât presiunea atmosferică, dar la o
temperatură mai mică decât cea din interiorul Soarelui. Acest strat,
care este un bun conductor de electricitate, este angrenat în mişcare,
datorită mişcării planetei în jurul axei proprii, generând ca orice
curent electric câmp magnetic.
Atmosfera jupiteriană, stratul de la suprafaţă pe care îl vedem
noi, este formată din 86% hidrogen şi 14% heliu, reprezentând o
compoziţie apropiată de cea a Nebuloasei primordiale din care s-a
format întregul nostru sistem solar. Atmosfera jupiteriană este foarte
turbulentă, mişcându-se în benzi la fel ca în cazul Soarelui.
În secolul al XVII –lea a fost observată Marea Pată Roşie, care
este o formaţiune ovală, destul de mare cât să cuprindă două
Pământuri. Din observaţiile făcute în infraroşu, Marea Pată Roşie se
prezintă ca o regiune de înaltă presiune ai cărei nori superiori sunt
mult mai înalţi şi mai reci decât zonele înconjurătoare. Misterul
Marii Pete Roşii este cu atât mai mare, cu cât această formă rezistă
în timp, în ciuda unor vânturi cu viteze de circa 650 km/h.
Sonda Galileo, care a transmis date de ultimă oră, a confirmat
că Jupiter are un câmp magnetic uriaş, cu mult mai puternic decât
cel al Pământului, care se întinde pe o distanţă de peste 650 milioane
de km, dincolo de orbita lui Saturn, iar spre Soare la numai 4,3
milioane de km.

115
Dovada colosalei forţe de atracţie gravitaţională a lui Jupiter a
fost observată de astronomi ,,pe viu“, în 1994, când cele 21 de
fragmente ale cometei Shoemacher-Levy 9 au căzut pe planetă, timp
de 6 zile, între 15 iulie şi 21 iulie, producând impacturi care, dacă ar
fi fost pe Pământ, ar fi fost catastrofale pentru viaţa terestră.
Probabil rolul de ,,aspirator“ al cometelor, jucat de Jupiter de-
alungul existenţei Pământului a fost esenţial pentru apariţia,
dezvoltarea şi perfecţionarea sistemelor vii de pe Pământ.

4.3. SATURN

A şasea planetă de la Soare şi a doua ca mărime din sistemul nostru
solar, Saturn, a fost cunoscută încă din antichitate. Observată de antici ca o
stea de culoare galbenă pe cerul vestic, le-a sugerat astronomilor greci
denumirea de Cronos, după numele celui mai tânăr dintre titani, tatăl lui
Zeus. Romanii i-au spus Saturn asemuindu-l cu zeul agriculturii, inspiraţi
probabil de culoarea galbenă a grânelor coapte.

Figura 4.2. Saturn. Credit: NASA.

116
În anul 1610 Galileo Galilei, scrutând mai atent planeta, a
observat un glob ceţos şi gălbui cu dungi paralele cu ecuatorul,
înconjurat de nişte formaţiuni inelare, absolut senzaţionale,
celebrele Inele ale lui Saturn. În 1659 Christiaan Huygens a
observat că inelele sunt divizate şi au culori diferite.
Informaţiile acumulate până în prezent ne prezintă planeta,
care se află la 9,54 unităţi astronomice faţă de Soare, ca un sferoid
aplatizat, diametrul ecuatorial este de 120.7536 km, iar distanţa
dintre poli de 108.728 km, a cărui masă de 5,68·10
26
kg, ne indică o
densitate medie mai mică decât a apei. Atmosfera superioară, cea pe
care o putem observa, prezintă benzi paralele, asemănătoare cu cele
ale lui Jupiter, dar nu atât de clar conturate şi mai late la ecuator.
Ca şi Jupiter, Saturn are o compoziţie chimică de 75%
hidrogen, 25% heliu şi urme de apă, metan, amoniac şi silicaţi la fel
ca şi compoziţia Nebuloasei primordiale. Atmosfera saturniană
,,ascunde“ în interior un miez solid de rocă, înconjurat de o ,,manta”
formată dintr-un strat superior de hidrogen molecular metalic lichid
şi un strat superior de hidrogen molecular. La fel ca şi Jupiter,
Saturn este înconjurat de un câmp magnetic puternic, dar tot la fel ca
şi Jupiter radiază mai multă energie decât primeşte de la Soare.
Acest lucru înseamnă că interiorul lui Saturn este foarte fierbinte cu
o temperatură de circa 12.000 grade.
Privit din spaţiu Saturn ne oferă un peisaj de un calm absolut,
creându-ne o falsă impresie, deoarece în atmosfera saturniană
furtunile sunt de proporţii epice. Ca şi planeta noastră, Saturn are
axa de rotaţie înclinată la circa 23 de grade faţă de orbită, ceea ce
înseamnă că are anotimpuri distincte în timpul unui an saturnian,
circa 30 de ani tereştri. Vara saturniană începe cu o furtună care se
iscă din adâncul planetei spre suprafaţă, iar acestea apar ca viscole
mari de zăpadă de amoniac, ceea ce înseamnă că gigantul gazos are
o compoziţie chimică ce face viaţa imposibilă.

4.4. URANUS

A şaptea planetă de la Soare este situată la o distanţă de 19,218
unităţi astronomice faţă de Soare. Din acest motiv nu se poate
observa decât cu ajutorul instrumentelor optice. A fost semnalată

117
pentru prima dată, în 1690 de către astronomul englez John
Flamsteed dar, probabil, fiind pe direcţia constelaţiei Taurus, a fost
catalogată ca 34 Tauri. După 91 de ani, pe 13 martie 1781, genialul
astronom William Herschel, în urma unei cercetări sistematice a
cerului a descoperit planeta, numind-o ,,Planeta Georgiană” în
onoarea regelui său, Regele George al treilea al Angliei. Din 1850 a
intrat în uz denumirea, propusă de Bode, Uranus,Uranus fiind tatăl
lui Cronos.

Figura 4.3. Uranus. Credit: NASA.
Datele furnizate de Voyager 2, care a survolat planeta pe 24
ianuarie 1986, au arătat că Uranus, ca orice planetă gazoasă, are
inele şi o atmosferă de culoare albastră. Atmosfera planetei este
compusă din 83% hidrogen, 15 % heliu şi restul metan. Probabil
culoarea albastru-verzui se datorează faptului că atmosfera
superioară absoarbe culoarea roşie a metanului. Interiorul planetei
este în multe privinţe similar cu cel al lui Jupiter şi Saturn, mai puţin
stratul de hidrogen metalic care-i conferă un câmp magnetic de 48
de ori mai puternic decât cel terestru, aliniat normal la rotaţia
planetei.
Observaţiile făcute de Voyager 2 au scos în evidenţă că axa lui
Uranus e aproape paralelă cu elipsa, polul sud al planetei fiind
orientat atunci aproape direct spre Soare. Concluzia ce s-ar putea
desprinde de aici, că regiunile polare primesc mai multă energie de

118
la Soare, este contrazisă de măsurători, care arată că Uranus este
mai caldă la ecuator.
Savanţii au explicat această anomalie printr-o ipoteză destul de
plauzibilă şi anume că într-un trecut îndepărtat, Uranus a suferit o
coliziune catastrofală, iar în urma impactului, planeta a fost distrusă
aproape complet, dar miezul rămas a avut suficientă forţă pentru a
reîntregi planeta sub forma pe care o vedem astăzi.
Ca şi celelalte planete gazoase atmosfera are grupări de nori
care se plimbă cu viteza de circa 576 km/h, menţinându-se modelul
de centuri latitudinale în ciuda orientării axei sale.

4.5. NEPTUN

A opta planetă de la Soare şi ultima din sistemul nostru solar,
Neptun a fost observată pentru prima dată pe 28 decembrie 1612 şi
din nou pe 27 ianuarie 1613 de către Galileo Galilei, care a
confundat planeta cu o stea fixă. Perturbaţiile care rezultau în urma
observaţiilor şi calculelor asupra traiectoriei lui Uranus arătau că
exista ,,ceva“ dincolo de orbita uraniană care le producea. Au fost
mai multe încercări de a descoperi acel ,,ceva“, dar francezul Urban
Le Verrier, calculând traiectoria acelui ,,ceva“ l-a convins pe Johann
Gottfried Galle de la Observatorul din Berlin să cerceteze regiunea
de cer corespunzătoare. La 23 septembrie 1846, Galle a descoperit
planeta la numai 1° de locul prezis de Le Verrier cu puţin timp în
urmă.
A fost denumită Neptun, după numele zeului mărilor din
mitologia romană, probabil şi datorită faptului că se află la o
distanţă de peste 30 de unităţi astronomice faţă de Soare. Această
depărtare face ca anul neptunian să fie cât 165 de ani tereştri.
Interesant este că la 248 de ani, pentru o perioadă de 20 de ani,
Neptun este cu adevărat cea mai îndepărtată planetă faţă de Soare,
datorită faptului că orbita lui Pluto este în acest timp în interiorul
orbitei neptuniene.
Datele primite de la sonda spaţială Voyager 2, care a survolat
planeta la 25 august 1989, au arătat că, spre deosebire de Uranus,
Neptun are un diametru mai mic, de numai 49.532 km (la ecuator),

119
dar o masă mai mare de 1,0247·10
26
kg, adică de peste 17 ori mai
mare decât masa Pământului.

Figura 4.4. Neptun. Credit: NASA.
Atmosfera neptuniană este alcătuită din 80% hidrogen, 19%
heliu şi restul metan. Tocmai fracţiunea de metan din atmosferă se
pare că este responsabilă de culoarea albastră a planetei. Ca orice
planetă gazoasă are benzi în latitudine, dar prezintă şi ochiuri de
furtună cu vânturi ce ajung la 2.000 km/h, fiind dealtfel cele mai
rapide vânturi înregistrate în sistemul solar. Acest lucru s-a dedus
din faptul că Voyager 2 a văzut o Mare Pată Neagră în emisfera
sudică, iar în anul 1994 Telescopul Hubble a observat o Mare Pată
Neagră în emisfera nordică. Această schimbare rapidă din atmosfera
neptuniană se poate datora şi diferenţelor de temperatură dintre
vârful norilor săi şi baza norilor săi. Atmosfera neptuniană este
adâncă, transformându-se treptat în apă şi gheaţă topită, a altor
elemente, ce înconjoară un miez solid de dimensiunea Pământului.
Magnetosfera neptuniană are oscilaţii serioase la fiecare
rotaţie, dar este de 27 de ori mai puternică decât cea a Pământului.
Neptun ca şi ceilalţi giganţi gazoşi are inele, primul descoperit în
1968 de Edward Guinan, iar celelalte cinci au fost descoperite de

120
Voyager 2. Natura lor nu este lămurită pe deplin, dar se presupune
că sunt relativ recente şi au o viaţă scurtă.

4.6.SATELIŢII PLANETELOR GAZOASE


Toate planetele gazoase au sateliţi naturali. Unii dintre ei, dacă
ar orbita în jurul Soarelui, ar putea îndeplini condiţia de planetă,
conform reglementării din 24 august 2006 a Uniunii Internaţionale a
Astronomilor.
Câteva dintre proprietăţile fizice generale ale celor mai
importanţi sateliţi ai planetelor gazoase (joviene) sunt redate în
tabelul de mai jos:


Satelitul PLANET
A
Diametru
l
(km)
Masa
(kg)
Raza
orbitală(km
)
Perioad
a
(zile)
Io Jupiter 3.360 8,89·10
2
2
4,22·10
5
1,77
Europa 3.140 4,85·10
2
2

6,71·10
5
3,55
Ganymed
e
5.260 1,49·10
2
3

1,07·10
6
7,16
Callisto 4.800 1,07·10
2
3

1,88·10
6
16,69
Rhea Saturn 1.530 2,45·10
2
1

5,27·10
5
4,52
Mimas 380 3,82·10
1
9

1,86·10
5
0,94
Dione 1.120 1,03·10
2
1

3,77·10
5
2,74
Tethys 1.050 7,35·10
2
0

2,95·10
5
1,89
Iapetus 1.440 1,91·10
2
1

3,561·10
6
79,3

121
Enceladu
s
500 8,09·10
1
9

2,38·10
5
1,37
Titan 5.150 1,35·10
2
3

1,222·10
6
15,95
Oberon Uranus 1.520 2,94·10
2
1

5,83·10
5
13,46
Titania 1.580 3,45·10
2
1

4,36·10
5
8,72
Umbriel 1.170 1,25·10
2
1

2,66·10
5
4,15
Ariel 1.160 1,33·10
2
1

1,91·10
5
2,52
Miranda 470 7,35·10
1
9

1,30·10
5
1,41
Triton Neptun 2.700 2,13·10
2
2

3,55·10
5
5,88

În anul 1610, Galileo Galilei a descoperit că ,,Regele
planetelor” avea un alai compus din patru companioni mai mici,
lunile galileene:
- Io. Este cel mai apropiat satelit galileean faţă de Jupiter. Este
activ din punct de vedere geologic, având mai mulţi vulcani
activi, cel mai mare fiind Prometeus. Miezul lui Io este activ,
datorită atracţiei exercitate de Júpiter şi Europa. Interacţiunile
cu sateliţii jupiterieni mai îndepărtaţi îl ajută pe Io să aibă o
orbită perfect circulară, şi un miez topit, iar la suprafaţă o
crustă solidă subţire. Are o atmosferă rarefiată de SO
2
.
- Europa. Satelitul are o crustă de gheaţă, după cum a
confirmat misiunea sondei Galileo. Aceasta presupune că
miezul mic şi pietros este înconjurat de un ocean sărat, iar la
suprafaţă „subţiratica” crustă de gheaţă. Oceanul lichid de sub
crustă este menţinut lichid de interacţiunile mareeice cu
Júpiter şi sateliţii vecini.
- Ganymede şi Callisto. Cei doi sateliţi sunt apropiaţi ca
dimensiuni, şi s-ar putea să fi avut o evoluţie similară.
Genymede este activ din punct de vedere gologic, prezentând

122
falii paralele şi lungi de mii de km. Callisto are suprafaţa
plină de „cicatrici”, cratere, ceea ce ne conduce la ideea că
activitatea sa vulcanică a încetat demult, semănând cu
suprafaţa selenară. Probabil Ganymede conţine roci
radioactive, care au menţinut mai mult timp saterlitul activ
din punct de vedere vulcanic.
În prezent sunt cunoscuţi 63 de sateliţi naturali, cei mari
purtând numele unor personaje din viaţa lui Zeus, ceilalţi fiind
numai catalogaţi, îşi pune amprenta pe activitatea unor sateliţi
galileeni, ca în cazul lui Io, dar prezintă şi o radiaţie mult mai
puternică decât cea observată în centurile Van Allen ale Pământului.
Titan,cel mai mare satelit al lui Saturn, descoperit în 1655 de
Christiaan Huygens, este singurul din întregul sistem solar care are o
atmosferă densă, similară cu cea de pe Pământ înainte de apariţia
vieţii. Atmosfera lui Titan are o culoare portocalie, fiind formată
dintr-un amestec de gaze, unde zăpada de metan cade prin atmosfera
de azot. Este aceeaşi combinaţie ca ca acum 3,5 miliarde de ani,
numai că aici temperatura este de -165C, iar pe planeta noastră din
acele timpuri temperatura era cu mult mai mare. Sondele spaţiale au
făcut completări asupra sateliţilor naturali ai planetei, ridicând
numărul acestora la 56, din care 34 au primit nume.
Până acum s-au descoperit 27 de sateliţi ai lui Uranus, din care
numai 20 au fost denumiţi, dar Voyager 2 a scos în evidenţă satelitul
Miranda, descoperit de Kuiper în 1948, care cu un diametru de
numai 480 km prezintă cele mai variate forme de relief (platouri,
canioane, vârfuri şi cratere) pentru un corp mic. Explicaţia acestei
suprafeţe dinamice constă în jocul atracţiei gravitaţionale dintre
corpurile ce formează suita planetei, precum şi gravitaţia enormă pe
care o exercită planeta.
În 1846 Lasell a descoperit că Neptun avea o lună, Triton, ce
orbita în jurul planetei în direcţie opusă faţă de direcţia obişnuită a
majorităţii lunilor din sistemul solar, ceea ce sugerează că este un
,,orfan“ capturat şi adoptat de Neptun. Gigantul de gaz, de culoare
albastră, şi luna sa de gheaţă, care are o temperatură de -235 grade
Celsius, formează un cuplu ciudat. Ciudat este şi faptul că acest
satelit are gheizere, formate probabil din azot, ce aruncă jeturi de
gaz la unghiuri de 90º şi transportă praful astfel format la sute de

123
km, după care cade pe suprafaţa satelitului formând dungi
întunecate.
În afară de Triton, Neptun mai are încă 12 sateliţi, dintre care
ultimul descoperit în 2003 nu are încă un nume.

4.7. INELELE PLANETELOR GAZOASE

Până la invenţia lui Galilei, luneta astronomică, omenirea nu a
ştiut că Saturn are inele. Multe din cunoştiinţele noastre actuale sunt
datorate misiunilor spaţiale Voyager 1 şi 2, iar despre Jupiter de
sonda Cassini. Astfel noi am aflat că toate planetele joviene au inele.
Aceste inele se află în interiorul limitei Roche a unei planete. Limita
Roche este definită ca fiind limita maximă până la care un corp
ceresc (natural sau artificial) se poate menţine întreg numai prin
gravitaţia sa proprie. În interiorul acestei raze un corp se
dezintegrează şi formează inele, iar în afară corpurile se menţin
datorită propriei gravitaţii. Cu alte cuvinte, atunci, când un obiect
vine prea aproape de o planetă, diferenţa dintre forţa care-l ţine
întreg şi diferenţa dintre forţa părţii apropiate şi celei depărtate este
mai mare şi corpul se dezintegrează..
Atunci când sonda spaţială Voyager 1, în călătoria ei prin
sistemul nostru solar pe care îl va părăsi în 2015, survola planeta
Jupiter, oamenii de ştiinţă au avut surpriza să observe că planeta are
inele, dar mult mai palide şi mai mici decât inelele lui Saturn, fiind
probabil alcătuite din fragmente de material pietros. Mai târziu,
sonda Galileo a furnizat informaţii clare, care arată că inelele sunt
alimentate permanent de praful format de impactul
micrometeoriţilor cu cele patru luni interioare, ce sunt foarte
energice, datorită forţei de atracţie a câmpului gravitaţional al lui
Jupiter.
Inelele sunt obiecte care s-au format atunci când un satelit,
asteroid sau alte corpuri cereşti au fost dezintegrate de forţele
mareeice şi rămăşiţele lor gravitează în jurul corpului cu masa mai
mare.
Unele dintre aceste „resturi” se deplasează cu viteze mai mari
decât altele, astfel cele care au viteze mici se plasează lângă planeta
gazdă, iar cele care au viteze mari mai departe de planetă. Aceste

124
particule se ciocnesc transferând astfel energia lor cinetică, astfel că
unele cad pe planetă, iar altele pot evada. Acest proces durează,
însă, câteva milioane de ani, timp scurt din punct de vedere
astronomic.
Inelele planetelor gazoase sunt foarte fine. Coliziunile joacă un
rol însemnat în menţinerea planeităţii inelelor. Când norul sudic de
particule interacţionează cu norul nordic, componenta verticală a
vitezei se anulează şi ambii nori de particule capătă o traiectorie
ecuatorială est-vest.În timp mişcarea particulelor pe verticală scade
spre zero, şi inelele devin foarte aplatizate.
Inelele lui Saturn, de exemplu, nu sunt complet aplatizate. În
unele porţiuni ale inelelor apar „spiţe”, care se formează foarte rapid
în părţile întunecoase ce traversează inelele. Aceste spiţe sunt
probabil rezultatul coliziunilor dintre micii meteoriţi şi inele, care
prin vaporizare produc praf de particule încărcate cu sarcină
electrică. Acest praf este menţinut în levitaţie de câmpul magnetic al
lui Saturn, care lasă o umbră peste inelele sale, de unde aspectul de
spiţe. Sondele spaţiale Voyager au pus într-o lumină nouă inele lui
Saturn, care sunt defapt mii de inele mai mici, care dau impresia
unor şanţuri pe un disc de gramofon, formate din particule diferite,
ce dau culori diferite: gheaţa de mărimea bobului de mazăre ne dă
culoarea maro, inele apropiate de planetă fiind formate din milioane
de particule a căror mărime variază de la dimensiunea unei pietre
până la cea a unui automobil.
Toate inelele planetelor joviene sunt formate din multe
particule fine, ca nişte „zulufi”. O parte din aceşti zulufi este păzită
de unii sateliţii, exact ca un cioban care-şi păzeşte oile, astfel ca ele
să rămână în inel. Mulţi zulufi reflectă bine lumina atunci când sunt
iluminaţi.
Forţa mareeică exercitată de către o planetă descreşte odată cu
inversul cubului distanţei de la centrul planetei respective. Sateliţii
lui Saturn provoacă o serie de perturbaţii asupra particulelor care
alcătuiesc sistemul de inele. Foarte probabil că în inele se găseşte
material care în timpul formării planetei nu a avut posibilitatea să
formeze sateliţi obişnuiţi.


125

4.8. PROBLEME

4.8.1. Cum îşi generează Jupiter căldura internă? Ce diferenţă
este între generarea joviană şi cea terestră?

Soluţie
Jupiter îşi generează energia internă prin transformarea
energiei potenţiale gravitaţionale în căldură atunci când materia
cade în miez, adică prin contracţie gravitaţională. Astfel planeta se
contractă cu 0,1 cm/an. Spre deosebire de modul jupiterian de
producere a căldurii interne, Pământul fiind cu mult mai mic decât
Jupiter, a găsit o altă metodă de a-şi produce energia internă:
materialele radioactive care au căzut în miez, generează căldura
internă.

4.8.2. De ce Jupiter se vede cel mai strălucitor după Lună şi
Venus?

Soluţie
Jupiter are un albedo ridicat, deşi se află departe de Pământ.
Albedoul său fiind 0,52 înseamnă că reflectă 52% din lumina care o
primeşte. Cel puţin în teorie aşa stau lucrurile, pentru că Jupiter
radiază mai multă energie decât primeşte de la Soare.

4.8.4. Care dintre planetele joviene au anotimpuri?

Soluţie
Toate planetele joviene care au o înclinare a axei de rotaţie faţă de
ecliptică mai mare de 3
0
, aşa cum are Jupiter, prezintă anotimpuri.
Spre exemplu: Saturn are 27
0
iar Neptun 30
0
. Uranus, datorită
înclinării axei sale trebuie să aibă anotimpuri extreme.


4.8.3. Ce s-ar întâmpla cu temperatura suprafeţei Pământului
dacă Soarele şi-ar înceta activitatea? Dar cu Saturn?


126
Soluţie
Saturn, spre deosebire de Pământ, îşi produce aproape
jumătate din energia pe care o radiază în infraroşu. În aceste
condiţii, dacă Soarele nu ar mai lumina, temperatura sa la suprafaţă
nu ar suferi o scădere dramatică, aşa cum ar suferi suprafaţa terestră.
4.8.4. De ce planetele gazoase au culori diferite?

Soluţie
Compoziţia chimică este cea care generează culoarea
planetelor. Astfel, Uranus şi Neptun au în compoziţie metan şi de
aceea au culoarea albastră. Ca şi Jupiter, Saturn are o compoziţie
chimică de 75% hidrogen, 25% heliu şi urme de apă, metan,
amoniac şi silicaţi la fel ca şi compoziţia Nebuloasei primordiale.
Dacă Jupiter are o culoare roşu-orange, Saturn are culoarea grânelor
coapte.

4.8.5. Dacă un satelit este alcătuit din 30% rocă, şi în rest
gheaţă, care este densitatea sa?. Se dă: ρ
rocă
=3.500 kg/m
3
şi
ρ
gheaţă
=900 kg/m
3
.

Soluţie
Densitatea satelitului va fi dată de relaţia:
ρ
satelit
=
3
1
rocă+
3
2
gheaţă

ρ
satelit
=
3
1
(3.500 kg/m
3
)+
3
2
( 900 kg/m
3
)

ρ
satelit
=1.770 kg/m
3
.


4.8.6. Care este viteza de evadare de pe Titan?

Soluţie
Aplicăm formula de calcul pentru viteza de evadare:

127
v
e
=
d
M G· 2
.
Dacă înlocuim M=1,34·10
23
kg şi R=2,575·10
6
m, masa şi respectiv
raza lui Titan, atunci vom obţine:

v
e
=
m
kg s kg m
6
23 2 3 11
10 575 , 2
10 34 , 1 / / 10 67 , 6 2
·
· · · ·
÷
=2,6
s
km
.

4.8.7. Luna şi Titan au viteze de evadare apropiate. De ce
Titan are atmosferă şi Luna nu?

Soluţie
Luna este aproape de Soare şi în consecinţă o mare
temperatură a suprafeţei sale. Titan fiind departe de Soare are
temperatura suprafeţei sale destul de scăzută, de aproximativ -
165C. Un satelit cu o temperatură aşa de scăzută şi o dimensiune
apreciabilă (M
T
=1,34·10
23
kg; R
T
=2,575·10
6
m) poate să-şi reţină
atmosfera.
În altă ordine de idei, Titan este activ din punct de vedere
geologic, are vulcani activi, iar gazele sunt eliberate în atmosferă.
Luna ştim că şi-a pierdut demult activitatea vulcanică, atmosfera sa
primordială fiind pierdută în spaţiu.

4.8.8. În ipoteza că sateliţii naturali recent descoperiţi ai lui
Jupiter au o densitate de 1.800kg/m
3
, puteţi evalua compoziţia lor?

Soluţie
Titan are o densitate de 1.880 kg/m
3
, iar noii sateliţi se pot
compara ca structură cu acesta. Prin comparaţie cu densitatea
rocilor, sateliţii au puţine elemente grele. Densitatea lor fiind mai
mare decât a apei, probabil va avea următoarea compoziţie: jumătate
pietros şi jumătate gheaţă.

4.8.9. Care este valoarea momentul cinetic al lui Neptun?

128
Soluţie
Planeta Neptun are o orbită aproape circulară. Din definiţia
momentului cinetic, care este o mărime conservativă: L=mvr, şi
ţinând cont de viteza de rotaţie v=2πr/T,deducem:
L=M r
T
r t 2
.
Datele care le cunoaştem despre Neptun sunt: M
N
=1,0·10
26
kg,
T
N
=165ani≈5·10
9
s şi distanţa dintre Neptun şi Soare r=5·10
9
m.
Înlocuind datele cunoscute în formulă, obţinem:

L=
( ) ( ) ( )
s
m kg
s
m kg
r
T
r
M
2
41
9
2 24 26
10 30
10 5
10 25 6 10 2 ·
· ~
·
· · ·
= · ·
t
.

Rezultatul găsit de noi este în concordanţă cu cu valoarea de
26·10
41
kg·m
2
/s, care este calculată ca valoare de referinţă.
Momentul cinetic este o mărime vectorială, iar direcţia sa este
aproximativ aceeaşi pentru toate planetele mari.
4.8.10. Un vulcan al lui Io poate arunca lavă la o distanţă de
1.000 de ori mai mare decât unul similar de pe Pământ. De ce?

Soluţie
Proprietăţile pe care le au cele două corpuri cereşti sunt
diferite: Pământul are atât gravitaţie cât şi atmosferă mult mai densă
decât a lui Io. Lava aruncată de vulcanul de pe Io nu va fi atrasă
rapid spre suprafaţa sa şi atmosfera sa nu opune forţe de frecare
mari cu lava expulzată de vulcan.

4.8.11. De ce Luna nu şi-a putut menţine activitatea geologică
prin căldura mareeică?

Soluţie
Pentru ca un satelit să-şi păstreze căldura mareeică, el trebuie
să se rotească în jurul corpului pe care-l orbitează, exact cum face
Pământul în jurul Soarelui. Luna este mareeic închisă faţă de
Pământ, adică rotaţia ei orbitală şi în jurul axei proprii este sincronă,
din acest motiv arătând aceeaşi faţă Pământului. Acesta este
principalul motiv pentru care nu există fricţiuni care să producă în

129
interior căldură. Dar acest dezavantaj a constituit un avantaj imens
pentru apariţia şi dezvoltarea vieţii pe Pământ.


4.8.12. De ce sunt marile şi vechile cratere de pe Genymede şi
Callisto mult mai puţin adânci decât cele selenare?

Soluţie
Răspunsul este simplu, dacă Luna este formată mai mult din
roci, cei doi sateliţi galileeni sunt lumi de gheaţă. Din acest motiv au
suprafaţa mai puţin densă şi în consecinţă dispersează mai multă
energie de impact decât o suprafaţă pietroasă.


4.8.13. Cât este limita Roche pentru Saturn?

Soluţie
Astronomul francez Edouard Roche a calculat pentru prima
dată în 1848 această limită, atunci când a presupus că astfel s-au
format inelele planetei Saturn. Roche a presupus că există o limită
pentru care un satelit nu se va sfărma, dacă forţele mareeice îl vor
apropia de planeta mamă. Putem calcula această limită pentru
Saturn, pentru un corp de masă m care se află la distanţa R, faţă de
planetă.
Presupunem două mici corpuri sferice de masă m şi rază r.
Diferenţa de gravitaţie care afectează sferele de către planetă este:
( ) ( )

+
÷
÷
· · = A
2 2
1 1
r R r R
m M G F .
Pentru R»r vom avea:
3
4
R
r
m M G F
·
· · = A .
Forţa gravitaţională dintre cele două sfere este:
F'=G·m
2
/4·r
2
.
Dacă ΔF> F', atunci sferele vor fi despărţite, iar la limita
Roche vor fi egale:

130
2
2
3
4
4
r
m G
R
r
m M G
·
·
=
·
· · · ,
iar atunci limita Roche va fi:
R= l
Rouche
=
3
3
16
m
M r · ·
.
Dacă: p t · · · =
3
3
4
S S
R M , şi p t · · · =
3
3
4
r m , atunci:
l
Rouche
=

2,5·R
S
=2,5· 121·10
6
m/2=151.250 km,
de la centrul lui Saturn.

4.8.14. Sateliţii artificiali orbitează Pământul la o distanţă mult
mai mică decât limita Roche a Pământului şi nu se dezintegrează.
De ce?

Soluţie
Limita Roche a Pământului este:

l
Rouche
=

2,5·R
P
=2,5· 6.378·10
6
m=15.945 km.

Într-adevăr unii sateliţi orbitează în interiorul limitei Roche,
dar sateliţii nu sunt compacţi datorită forţelor mareeice. Forţele
mareeice sunt datorate gravitaţiei. Sateliţii au un sistem mecanic de
îmbinare prin şuruburi, sudura materialelor, cu alte cuvinte sunt
compacţi datorită unor forţe mult mai mari decât cele gravitaţionale.

4.8.15. De ce sunt inelele planetelor gazoase subţiri?
Cunoaşteţi alte sisteme similare cu inelele?
Soluţie
Inelele sunt rezultatul coliziunilor. În cazul în speţă, coliziunile
dintre particule au anulat componenta vitezei pe verticală (în sus sau
în jos), şi au lăsat numai componente din planul inelelor.
În timpul formării sistemului nostru solar s-a format un disc
subţire. Aceste inele sunt similare cu discul de acreţie, care era
subţire în comparaţie cu raza sa.


131
4.8.16. De ce unele inele se văd mai luminoase şi altele mai
întunecoase?

Soluţie
Modul cum împrăştie inelele lumina, cum o reflectă, depinde
de mărimea particulelor care intră în componenţa inelului respectiv.
Când particulele sunt mici, atunci lumina împrăştiată de ele se
reflectă în toate direcţiile, adică difuzează. În acest caz ele apar mai
luminoase chiar dacă nu sunt luminate frontal.
Dacă în compoziţia inelului intră particule de mărimi mai
mari, atunci ele se comportă ca o oglindă, reflectând lumina care le
vine din faţă, în acest caz fiind mai luminoase.

4.8.17. Care este forţa de atracţie dintre Callisto şi Jupiter?

Soluţie
Forţa de atracţie dintre cele două corpuri cereşti se calculează
cu ajutorul următoarei relaţii:
F
J-C
=
2
J C
J C
R
M M G
÷
· ·
,
unde datele problemei sunt: G=6,67·10
-11
m
3
/kg/s
2
; M
C
=1,07·10
23

kg; M
J
=1,9·10
27
kg şi R
J-C
=1,88·10
12
m. Înlocuind datele problemei
în legea lui Newton obţinem:
( )
N
m
kg kg s kg m
F
C J
21
2
12
27 23 2 3 11
10 8 , 3
10 88 , 1
10 9 , 1 10 07 , 1 / / 10 67 , 6
· =
·
· · · · ·
=
÷
÷
.
Valoarea obţinută este suficient de mare pentru Callisto, în
cazul în care vrea să evadeze, dar şi suficientă pentru ca satelitul să
nu se prăbuşească.

4.8.18. Calculaţi masa planetei Jupiter cunoscând perioada
orbitală a lui Io de 1,77 zile, semiaxa mare a orbitei de 4,22·10
8
m?
Soluţie
Din legea a treia a lui Kepler:

T
2
=4π
2
a
3
/G(m+M),


132
deducem:
kg m
T G
a
M
27
2
3 2
10 9 , 1
4
· = ÷
·
=
t
,
ceea ce reprezintă chiar valoarea din tabelele de referinţă.


4.8.19. Calculaţi faza maximă lui Jupiter şi Saturn în funcţie de
distanţa acesteia faţă de Pământ, Soare şi unghiul dintre acestea.

Soluţie
Din figura 3.26 observăm că putem aplica teorema sinusului în
ΔSTP, adică:


de unde rezultă:
.
Valoarea maximă a unghiului se obţine numai în cuadratură,
T=90
0
, adică:
(p
Jupiter
)
max
= 11
0
5',

(p
Saturn
)
max
=6
0
1'.


4.8.20. În anul 2009, Saturn se afla în opoziţie. Pentru un
observator situat pe Pământ, inelele lui Saturn păreau puţin înclinate
faţă de direcţia de observare. Se cere:
a) Să se calculeze raza ecuatorială dacă diametrul aparent al
planetei era de 19".
b) Să se calculeze masa planetei dacă satelitul său, Titan, în
urmă cu 8 zile, fiind la aceeaşi distanţă spre est s-a observat la
distanţa unghiulară maximă de 3,273'.



133
Soluţie
a) Din figura 3.25 deducem:

tg
2
o
=
d
R
S
.(*)
Semiaxa mare a=T
2/3
=9,58UA, iar d=distanţa dintre observator
şi planetă este:
d=9,58UA-1UA= 8,58UA.

Înlocuind datele numerice în relaţia (*), obţinem:
R
S
=d· tg
2
o
=59.117 km.

b) Expresia matematică a legii a treia a lui Kepler este:

2 2
3
4t
T S
m M
G
T
a +
· = .

Semiaxa mare a planetei este a=1.222.000 km, perioada de
revoluţie a satelitului este de 16 zile, iar masa satelitului se poate
considera neglijabilă în raport cu masa planetei, atunci
M
S
=5,65·10
26
kg.


4.8.21. Ce sateliţi se observă în figura 4.2.?

Soluţie
În figura menţionată este redată o imagine a lui Saturn, iar
sateliţii care se pot distinge din imaginea lui Saturn, la stânga sa,
sunt: Tethys, Dione şi Rhea, iar umbrel lui Mimas şi Tethys sunt
proiectate în vârful norilor atmosferei saturniene.


134
CAPITOLUL5
MATERIA INTERPLANETARĂ


Noi nu putem observa decât corpurile luminoase sau corpurile
luminate, dacă au mase şi volume suficient de mari pentru a reflecta
lumina. Cu toate acestea spaţiul dintre planete, care este imens în
raport cu dimensiunile acestora, nu este gol ci este ocupat de materie
rarefiată. Aceasta are diferite dimensiuni şi provine din
ciocnirea/dezintegrarea unor corpuri din sistemul solar: comete,
asteroizi, resturi ale materiei originare din care s-a format sistemul
nostru solar sau emisiunea corpusculară a Soarelui.

5.1. COMETE

Armonia sistemului nostru solar este perturbată din când în
când de apariţia unei stele cu coadă, considerată până nu demult o
stea de groază, malefică: o cometă. Studiile lui Edmund Halley din
secolul al XVII-lea au revoluţionat ştiinţa cometelor. Cele mai
apropiate comete, cele cu perioadă scurtă, sunt cele din Centura
Kuiper. Aceste comete sunt şi mai accesibile pentru studiu şi
cercetare.
Cometele sunt corpuri cereşti mici care se rotesc în jurul unui
Soare. În mod normal este vorba de Soarele sistemului noastru solar.
Majoritatea cometelor sunt formate din trei părţi:
- un nucleu central, solid, alcătuit din gaze îngheţate, care
inglobează pietricele şi praf,
- o coamă rotundă sau cap care înconjoară nucleul, formate tot
din gaze şi particule,
- o coadă lungă de gaze şi praf în prelungirea capului, ce poate
atinge o lungime de câteva sute de milioane de km.
Multe comete trec prin zonele marginale ale sistemului solar.
Uneori, unele din ele ajung totuşi şi în apropierea Soarelui, unde
capetele lor luminoase şi cozile lor lungi şi strălucitoare constitue o
imagine spectaculoasă. Majoritatea cometelor se apropie de Soare
doar pentru o scurtă perioadă de timp.

135
Cercetările moderne au început prin lansarea sondei spaţiale
Giotto de către ESA–Agenţia Spaţială Europeană, care a cercetat
cometa Halley în martie 1989. Datele obţinute au scos în evidenţă
faptul că nucleul cometei are o lungime de 16 km şi un diametru de
6,5 km, prezentând o structură complexă. Activitatea de la suprafaţă
constă din praf şi gaze în fierbere, gaze care nu ocupă 10% din
suprafaţă, iar în rest uriaşul ,,cartof “ este negru ca tăciunele.
Când o cometă se apropie de Soare, căldura acestuia ,,crapă”
suprafaţa cometei şi gheaţa solidă aflată în miezul ei, se transformă
în gaz prin procesul fizic numit sublimare. Astfel cometa se
înconjoară de un nor de gaz, numit coamă, care se întinde datorită
vântului solar pe o distanţă de mai multe milioane de km, dar atât de
uşoară încât ar putea încăpea într-o valiză de voiaj. Vântul solar este
atât de puternic încât, indiferent de direcţia cometei, coada se
propagă în partea opusă Soarelui.



Figura 5.1. Orbita unei comete cu coadă dublă.
Cometele, care au provocat groază de-a lungul timpului, sunt
defapt nişte ,,bulgări murdari “ compuşi din: carbon, hidrogen,
minerale şi apă îngheţată în proporţie de 50%. Tocmai această
incredibilă cantitate de apă i-a făcut pe savanţi să presupună că apa
de pe planeta noastră provine din perioada când aceste comete
,,bombardau” Pământul, perioadă în care Pământul se pregătea să
găzduiască viaţa. Cometele Centurii Kuiper continuă să furnizeze şi
astăzi materie Pământului sub forma prafului cometar şi a bucăţilor

136
mari, care ard la intrarea în atmosferă, sau a fragmentelor mici ce
cad pe suprafaţa Pământului.
Pentru a putea studia monstre nealterate, dintr-o cometă, a fost
lansată o sondă spaţială, prin programul STARDUST, spre cometa
Wild 2. În ianuarie 2004 sonda, aflată la 240 km de cometă, a
prelevat probe de praf şi după doi ani a revenit acasă, aducând noi
informaţii despre compoziţia şi evoluţia cometelor, demonstrând că
acestea conţin şi molecule organice.
Ca de obicei, cu cât s-au acumulat mai multe informaţii despre
comete, cu atât s-a mărit şi numărul de întrebări, iar în consecinţă,
studiul şi explorarea cometelor rămâne o prioritate pentru
programele spaţiale de cercetare.

5.2. METEORI. METEORIŢI


În nopţile senine, adesea avem parte de un spectacol feeric
atunci când observăm mici corpuri luminoase denumite popular
,,stele căzătoare“. Ele nu sunt altceva decât fenomene luminoase
provocate de corpuri numite meteori.
Meteorii sunt resturi de materie de mărime mică, rezultate în
urma coliziunii între asteroizi, sau a dezintegrării cometelor. În
general sunt compuşi din fier şi rocă. De foarte multe ori cad
asemenea fragmente în atmosfera terestră cu viteze de cuprinse între
10 şi 70 km/s dar, în urma frecării cu atmosfera, se întâmplă ca unii
meteori să nici nu atingă pământul. Fenomenul luminos provocat de
căderea prin atmosferă a unui corp solid de dimensiuni mici se
numeşte meteor.
Meteorii care au o masă apreciabilă rezistă la frecarea cu aerul
atmosferic şi ajung pe suprafaţa terestră se numesc meteoriţii, iar cei
cu viteze mult mai mari se numesc bolizi.
Meteoriţii sunt bucăţi de diverse dimensiuni de fier şi rocă
rezultate în urma coliziunii dintre asteroizi. De asemenea, ei s-au
putut forma şi în urma dezintegrării cometelor în fragmente.
Mulţi meteoriţi cad spre Pământ, dar majoritatea ard din cauza
frecării cu aerul încă înainte să atingă Pământul, în momentul
intrării lor în straturile înalte ale atmosferei.

137
Craterele care se găsesc pe Lună sunt datorate tot meteoriţilor,
iar din cauza lipsei atmosferei, nu există eroziune care să le
estompeze cu timpul. Mare parte din cei peste 22.000 de meteoriţi
găsiţi pe Pământ sunt resturi din centura de asteroizi. Doar 18 din ei
se pare ca provin de pe Lună, şi numai 14 de pe Marte. Unii ar putea
să provină din comete, deşi nu s-au găsit resturi de comete.
Cele mai probabile locuri unde pot fi găsiţi meteoriţi sunt cele
deschise, cum sunt câmpurile de gheaţă şi deşerturile, unde nu au
fost îngropaţi de sedimente sau roci, acoperiţi de vegetaţie sau
îngropaţi sub construcţii. Numai în Antarctica au fost colecţionate
17.000 eşantioane de meteoriţi.
Există însă şi cazuri în care meteoriţi mari şi chiar gigantici au
lovit serios Pământul. Aşa s-a întâmplat cu meteoritul "Chicxulub"
(cuvânt din limba Yucatec-Maya care se pronunţă aproximativ Cic-
şu-'lub), care a căzut pe Pământ acum circa 65 milioane de ani şi a
provocat printre altele un crater de 180 km în diametru. Mărimea
meteoritului se apreciază de a fi fost de cel puţin 10 km. Locul
impactului se află în mare, nu departe de coasta nordică a peninsulei
Yucatán şi de oraşul Chicxulub din Mexic. Craterul de sub mare a
stat îngropat în sedimente pietroase, din care cauză el nu a suferit
erodări naturale şi s-a păstrat foarte bine până în zilele noastre. Se
crede că ciocnirea meteoritului Chicxulub de Pământ a fost cauza
dispariţiei dinozaurilor.
În secolul trecut, pe 30 iunie 1908, a avut loc un incident
similar la nord de râul Tunguska, din Siberia, când un corp, cu un
diametru de 50 m (un meteorit) a explodat la o înălţime de 6 km,
producând o explozie echivalentă cu 15-30 de tone de explozibil
convenţional. Nu s-au produs pagube umane semnificative, deoarece
zona era izolată, dar undele de şoc au înconjurat Pământul de mai
multe ori. Pentru comparaţie, la data de 29.01.2008 un ,,cartof“
enorm, cu dimensiuni cuprinse între 150 m şi 600 m, asteroidul
,,2007 TU 24” a trecut la ,,numai “ 537.500 km de Pământ, cu o
viteză de 9.248 km/s.
♦ Meteoriţii au următoarele caracteristici generale:
- Conţinut de fier ridicat.
- Magnetism relativ ridicat.

138
- Crusta de fuziune –creată datorită trecerii prin atmosfera
terestră.
♦ Una dintre cele mai recente modalităţi de analiză şi totodată
de clasificare rapidă şi nedistructivă a meteoriţilor se bazează pe
magnetismul lor furnizând cinci metode de studiu:
a) Susceptibilitatea magnetică constă în măsoararea volumului
magnetizării în funcţie de valoarea câmpului aplicat. Se obţine astfel
o măsură a concentraţiei mineralelor, îndeosebi a celor
feromagnetice dar şi paramagnetice, care depinde de dimensiunea
granulelor componente.
b) Temperatura Curie constă în determinarea variaţiei
susceptibilităţii magnetice în funcţie de temperatură. Metoda constă
în trasarea unor curbe ale susceptibilităţii magnetice în funcţie de
variaţia temperaturii probei care se află într-un mediu lipsit de aer
(argon), pentru a nu se afecta probele. Se obţin astfel curbe ale
susceptibilităţii magnetice care în funcţie de palierele atinse pot da
informaţii despre mineralele din componenţa probei. Palierele
intermediare, dacă sunt, asigură mai multe elemente de identificare
cum ar fi: taenitului, kamacitului, magnetitului, troilitului, etc.
c) Magnetizarea izotermă remanentă constă din măsurarea
magnetizării unei probe care a fost supusă anterior unui câmp
magnetic extern, la o temperatură constantă. Din graficele astfel
obţinute se poate deduce prezenţa mineralelor magnetice.
d) Dependenţa de frecvenţă presupune urmărirea raporturilor
dintre măsurătorile obţinute la diferite frecvenţe.
e) Anizotropia este o metodă bazată pe măsurarea răspunsului
la aplicarea unui câmp electromagnetic în funcţie de poziţionarea
probei. Rezultatul obţinut reprezintă o măsură precisă a dependenţei
magnetizării de poziţie prin compararea rezultatelor la multiple
măsurători cu proba într-o poziţie fixă, cu cele obţinute după
orientarea aleatoare a probei.
Odată cu cercetarea meteoritului marţian ALH84001, cel care
a făcut ca oamenii de ştiinţă şi nu numai ei, ci chiar pe preşedintele
american în exerciţiu Bill Clinton să afirme că au existat forme
primitive de viaţă pe Marte, a apărut nevoia de a cerceta mai
îndeaproape aceşti soli cereşti. În cercetările efectuate în diverse

139
medii foarte ostile vieţii pe Pământ s-au descoperit organisme
extremofile care trăiesc în medii radioactive (bacteria Radiodurans),
în apele de la Marea Moartă (bacteria Halobacterium), care au
capacitatea de a repara defecţiuni ale ADN.

5.3. ASTEROIZI

Astronomul italian Giuseppe Piazzi, în timp ce verifica ,,Legea
lui Bode“, o regulă empirică stabilită în 1772 de Johann Bode, care
stabilea estimativ distanţa dintre planete şi Soare, pentru a găsi
planeta lipsă dintre Marte şi Jupiter, a avut surpriza ca pe data de
întâi ianuarie 1801 să descopere o mică planetă, pe care a numit-o
Ceres. Bucuria de a fi descoperit planeta lipsă, din şirul lui Bode, a
durat un an, deoarece în 1802 a fost descoperit Pallas, în aceeaşi
regiune. Astronomii au presupus că dacă în acea regiune există două
planete mici, atunci pot exista şi altele. Continuând cercetările, au
descoperit în 1804 pe Juno, în 1807 pe Vesta, în 1837 pe Astreea
până în 1890 când au fost catalogaţi peste 300 de asteroizi.
Aceste corpuri au fost denumite asteroizi de către astronomul
William Herschel, ele fiind corpuri cereşti reci, mici ca dimensiuni,
cu diametre cuprinse între câteva zeci de metri şi câţiva kilometri,
care se învârt în jurul Soarelui. Fiind mai mici decât planetele sunt
numiţi uneori planetoizi. Cei mai mulţi orbitează în jurul Soarelui,
între orbitele planetelor Marte şi Jupiter, formând aşa-numita
Centură Principală, cuprinsă între 2 şi 3,4 unităţi astronomice.
Astăzi numărul asteroizilor este de peste 500.000, catalogaţi, cu o
masă totală mai mică decât a Lunii, şi poate milioane care nu au fost
observaţi încǎ.
Asteroizii, la fel ca planetele, orbitează în jurul Soarelui de la vest
spre est, pe orbite al căror plan este apropiat de planul orbitei
Pământului, iar timpul necesar asteroizilor pentru a efectua o
mişcare de revoluţie completă în jurul Soarelui oscilează între 3,5 şi
6 ani tereştri.
S-au observat destule abateri de la valorile medii ale orbitelor
asteroizilor cauzate, fie de atracţia enormă exercitată de Jupiter, fie
de ciocnirile dintre ei şi din acest motiv, orbitele unora dintre ei se
intersectează cu cele ale planetelor. Acest lucru poate avea

140
consecinţe majore, deoarece o ciocnire a lor cu Pământul poate avea
efecte catastrofale pentru viaţa de pe Terra. O astfel de ciocnire se
presupune că a avut loc în urmă cu 65 de milioane de ani, atunci
când în urma impactului unui asteroid cu Pământul, în dreptul
peninsulei Yukatan din Mexic, au dispărut dinozaurii.


Figura 5.2. Imagini ale lui Ceres luate de telescopul spaţial Hubble
în 2003-2004. Credit: NASA/ESA.

Natura asteroizilor este în atenţia oamenilor de ştiinţă,
deoarece cunoscându-le compoziţia chimică, putem deduce mult
mai multe informaţii despre sistemul nostru solar. În acest sens,
sonda spaţială NEAR Shoemaker a orbitat începând cu luna
februarie a anului 2000, în jurul asteroidului Eros, iar anul următor,
în aceeaşi lună, a aterizat pe suprafaţa asteroidului.
Compoziţia chimică a asteroizilor îi împarte în trei clase
majore:
* Tipul C – formaţi în special din carbonaţi (75%);
* Tipul S – formaţi dintr-un amestec de fier-nichel şi silicaţi
(17%);
* Tipul M –formaţi din fier-nichel pur.

141
După cum am văzut asteroizii ocupă locul unde s-ar fi putut
forma o planetă, iar cercetarea lor directă rămâne o prioritate pentru
oamenii de ştiinţă.

5.4. MARGINILE SISTEMULUI SOLAR


Începutul nostru de secol a fost bulversat, atunci când, pe 24
august 2006, în urma unei rezoluţii a Uniunii Astronomice
Internaţionale, Pluto a fost retrogradat la statutul de planetă pitică
sau plutoid. Această reclasificare şi reordonare a corpurilor din
sistemul nostru solar a fost necesară, deoarece în ultimul deceniu al
secolului trecut au fost observate peste 1.000 de obiecte cereşti,
situate într-o bandă cuprinsă între 30 şi 50 de unităţi astronomice,
care a fost numită Centura Kuiper. Numele a fost dat în cinstea
astronomului american, de origine olandeză, Gerard Peter Kuiper
(1905–1973), cel care a prezis şi a demonstrat existenţa acesteia, ca
fiind formată din corpuri ce reprezintă rămăşiţe ale materiei
primordiale din care s-a format sistemul nostru solar.
Centura Kuiper este populată din plutoizi, planete mici şi
comete. Vom trece în revistă cele mai reprezentative corpuri
din această regiune.
Pluto a fost considerată până de curând a noua planetă de la
Soare, deşi era mai mică decât cei mai mari sateliţi din sistemul
solar: Ganimede, Titan, Callisto, Io, Luna, Europa şi Triton. Masa
plutoniană nu depăşeşte 0,2 din masa Lunii. Atmosfera sa este
formată din azot şi monoxid de carbon, aflată în echilibru cu
interiorul său solid. Temperatura sa de -240C se pare că se
datorează şi efectului de sublimare a gheţii de azot.
Pluto are astăzi trei sateliţi cunoscuţi: Charon, cunoştinţa
noastră mai veche, Nix şi Hydra. Pentru a afla mai multe despre
acest corp ceresc îndepărtat, NASA a lansat o sondă spaţială New
Horizonts, pe data de 19 ianuarie 2006, care după 9 ani, în 2015, va
ajunge la Pluto oferindu-ne noi informaţii.
Al doilea corp din categoria plutoizilor a fost descoperit în
Centura Kuiper în 2002. A fost botezat Quaoar de descoperitorii săi,
după numele zeului creaţiei din mitologia tribului Tongva. Corpul

142
este mai mare decât Charon, satelitul lui Pluto, având un diametru
de 1.250 km şi un volum în care ar putea încăpea peste 50.000 de
asteroizi. Quaoar mai fusese fotografiat în 1980 de echipa lui M.
Brown, dar nu a fost recunoscut decât în 2002, probabil şi datorită
faptului că ocoleşte Soarele la fiecare 288 de ani, pe o orbită situată
la o distanţă de 6,4 de miliarde de kilometri.
Al treilea plutoid ca mărime din Centura Kuiper a fost
descoperit în 2005 la Observatorul de pe Mount Palomar din SUA.
Corpul a fost botezat Make Make de descoperitorii săi, după numele
Zeului Creaţiei al tribului Rapa Nui. Fiind situat la circa 7,8 miliarde
de km şi înconjurând Soarele la aproximativ 306,5 ani odată, a fost
puţin cercetat. Observaţiile de până acum au arătat că are un
diametru de 1.600 km la fel ca Rhea, satelitul lui Saturn.


Figura 5.3. Cele mai mari corpuri transneptuniene cunoscute.
Credit: NASA/ESA.

Cel mai important obiect ceresc din această regiune este, de
departe, plutoidul Eris. A fost descoperit de Mike Brown şi echipa

143
sa de la Caltech-Pasadena din California, în 2005, la circa 15
miliarde de km. Cu un diametru de 3.000 de km, Eris este cea mai
importantă descoperire, de la descoperirea satelitului neptunian,
Triton, din 1846 până în prezent. Fiind mai mare cu 27% decât Pluto
a fost numit şi a zecea planetă.
Numele Eris a fost dat, de descoperitorii săi, după numele
zeiţei gâlcevii şi discordiei din mitologia greacă. Corpul are o
suprafaţă gălbuie, probabil de la metanul care iese din interior şi
îngheaţă imediat la suprafaţă, datorită unei temperaturi mai mici de -
240C. Eris înconjoară Soarele într-un timp de două ori mai mare
decât timpul necesar lui Pluto, fiind însoţit de un satelit, Dysnomia,
cu diametrul de 150 km, care-l înconjoară la fiecare 16 zile. Satelitul
a primit numele fiicei lui Eris, Dysnomia, zeiţa haosului şi
fărădelegii.
În martie 2004 diferite echipe de astronomi au anunţat
prezenţa unui obiect la 86 de unităţi astronomice, care nu făcea parte
din Centura Kuiper. Corpul, aflat în cele mai reci regiuni ale
sistemului solar, a fost numit de descoperitorii săi Sedna, după
numele unui zeu inuit ce sălăşuia în adâncul Oceanului Îngheţat.
Sedna este cu atât mai important cu cât nimeni nu se aştepta să
găsească un astfel de corp între Centura Kuiper şi Norul lui Oort.
Sedna mai atrage atenţia şi pentru culoarea sa roşiatică fiind,
după Marte, al doilea obiect ceresc de culoare roşie cunoscut din
sistemul nostru solar. Este mai mic decât Pluto, având un diametru
de 1.700 km şi înconjoară Soarele la 10.500 de ani. Temperatura
plutoidului la suprafaţă este de circa -240
0
C. Existenţa acestui corp
la o asemenea distanţă, care să înconjoare Soarele, a fost explicat de
oamenii de ştiinţă prin următoarea ipoteză şi anume: ori Norul lui
Oort se întinde mult mai aproape de Soare, ori Sedna este încă un
obiect provenit din materia primordială din care s-a format sistemul
solar.
Norul lui Oort este defapt o ipoteză propusă de astronomul Jan
Oort în 1950. Pentru a explica dimensiunile sistemului nostru solar,
el a presupus că influenţa Soarelui se manifestă într-o regiune
sferică ce are Soarele în centru şi o rază egală cu jumătate din
distanţa de la Soare la cea mai apropiată stea, Proxima Centauri,
aflată la 4,24 ani-lumină, adică o sferă cu raza de 2,12 ani-lumină.

144
Acestă sferă extinsă pe aproximativ 30 de mii de miliarde de km
este formată din materia primordială din care s-a format sistemul
solar, un imens nor molecular şi miliarde de corpuri de gheaţă,
comete cu perioadă lungă. Acest tip de comete cu perioadă lungă au
fost observate în interiorul sistemului solar numai odată, spre
deosebire de cometele din Centura Kuiper a căror perioadă nu
depăşeşte 200 de ani.
Norul lui Oort conţine miliarde de comete, aflate la distanţe
cuprinse între 16 şi 160 de milioane de km, una de alta. Existenţa lor
este stranie şi datorită faptului că ,,plutesc de la sine” în spaţiu de
patru miliarde de ani, pe orbite atât de ample şi de lente, încât
înconjoară Soarele în aproape 30 de milioane de ani. Orice
perturbaţie, a unui astru din vecinătatea traiectoriei lor, le poate
modifica traiectoria, trimiţându-le fie spre interiorul sistemului solar
cu viteză accelerată, fie în spaţiul interstelar.
Norul lui Oort, un gigantic nor molecular, este datorat
acumulării de hidrogen provenit de la naşterea sistemului solar.
Datorită forţelor moleculare de legătură dintre ele, moleculele
reacţionează foarte rar, cam la 300÷500 de milioane de ani, dar
destul de violent încât să redistribuie configuraţia cometelor din
Nor. Masa totală a cometelor din Norul lui Oort este estimată a fi de
circa 40 de ori mai mare decât masa Pământului.

5.5. PROBLEME

5.5.1. Joules Verne în romanul său Hector Servadac descrie o
cometă, Gallia, care avea la afeliu distanţa de 820 milioane km şi
perioada de revoluţie de doi ani. Este adevărată ipoteza sa?

Soluţie
Aplicăm legea a treia a lui Kepler:

3 2
T a = = ( )
3
2
000 . 072 . 63 s =1,59 UA.
Din datele furnizate de Joules Verne, nu poate exista o cometă
periodică cu astfel de caracteristici, deoarece distanţa este mai mică
la afeliu.

145

5.5.2. Cum putem verifica câtă lumină emite sau reflectă o
cometă?

Soluţie
Lumina reflectată trebuie să fie în acelaşi spectru cu Soarele.
Orice altă linie de emisie poate fi a cometei.


5.5.3. În care parte a orbitei unei comete poate coada să
preceadă nucleul?

Soluţie
Când cometa se apropie de Soare, înspre periheliu, coada din
plasmă se împrăştie în jurul nucleului într-o direcţie opusă Soarelui.
Este acea parte a orbitei în care coada poate să preceadă nucleul,
vezi figura 5.1.


5.5.4. Este posibilă determinarea provenienţei unei comete
studiind elementele orbitei sale?

Soluţie
Câteodată se poate determina provenienţa numai din studierea
orbitei unei comete. Dacă orbita unei comete are o înclinare mare
faţă de ecliptică, atunci ea nu poate veni din Centura Kuiper ci mai
degrabă din Norul lui Oort. Întotdeauna trebuiesc observaţii
suplimentare, ca de exemplu viteza cometei, forma orbitei, etc.
5.5.5. Cea mai îndepărtată planetă Neptun se află la o distanţă
de circa 30 UA faţă de Soare. Care este perioada unei comete care
vine din afara orbitei lui Neptun până la 1UA faţă de Soare?

Soluţie
Presupunem că o cometă vine chiar de lângă Neptun. În aceste
condiţii trebuie să avem în vedere că ea se apropie la mai puţin de 1
UA, aşa că semiaxa sa mare va fi de circa 15,5 UA. Folosind legea a
III-a a lui Kepler:

146

T
2
=a
3
,
3
5 , 15 = T ,
T=61 ani.

Cometele din Centura Kuiper sunt comete cu perioadă scurtă
de 200 de ani. Cometa a cărei perioadă am determinat-o este cu
perioadă scurtă.


5.5.6. Cometa Halley are o perioadă de 76 de ani. Este o
cometă cu perioadă lungă sau scurtă?


Soluţie
Ţinând cont de rezultatul problemei 5.5.5 putem spune cu
certitudine că cea mai cunoscută şi mediatizată cometă, cometa
Halley este cu perioadă scurtă.


5.5.7. Cometele pot veni şi lovi Pământul din două direcţii: fie
având aceeaşi direcţie cu direcţia Pământului pe orbită, fie o direcţie
opusă. Care dintre posibilele comete vor lovi Pământul mai
puternic?

Soluţie
Cometa care vine din direcţie opusă va lovi Pământul mai
puternic, deoarece vitezele se compun. Spre exemplu, dacă un corp
se mişcă cu viteză 102 km/h şi celălalt se mişcă în aceeaşi direcţie
cu 100 km/h atunci vom avea o viteză relativă de 2 km/h. Dacă în
schimb cele două corpuri au direcţii opuse atunci viteza lor relativă
va fi de 202 km/h.


5.5.8. De ce vânătorii de meteoriţi caută „mingiile de foc” şi
nu ploaia de meteori?

147

Soluţie
Meteori dintr-o ploaie de meteoriţi sunt defapt particule fine
care ard în atmosferă la altitudinea de 30-100 km. Mingiile de foc
sunt obiecte mai mari, care prin frecarea cu aerul nu ard complet în
atmosferă, ci numai superficial la suprafaţă, deoarece au temperaturi
foarte scăzute cu care vin din spaţiul cosmic. Din acest punct de
vedere probabilitatea găsirii unui meteorit este mai mare. Contează
şi locul unde cad aceşti meteoriţi, deoarece în majoritatea cazurilor
ei asolizează în locuri greu accesibile.


5.5.9. Pe teritoriul ţării noastre au căzut meteoriţi de
dimensiuni remarcabile?

Soluţie
Şi pe teritoriul ţării noastre s-au găsit meteoriţi conform
datelor de mai jos:

NR.
CRT

LOCALITATEA

MASA(KG)

DATA
1. Cacova 0,577 19.05.1858
2. Mező-Madaras 22,7 04.09.1852
3. Moci/Mocs 300 03.02.1882
4. Ohaba 16,25 11.10.1857
5. Sopot 0,958 27.04.1927
6. Tauti 21 07.08.1937
7. Jadani /Zadany 0,552 31.03.1875


5.5.10. De ce sunt importanţi meteoriţii pentru noi?.

Soluţie
Sunt singurele dovezi palpabile care ne vin din spaţiu despre
materia cosmică pe care le putem atinge, studia şi de ce nu...
colecţiona. Datorită rarităţii lor, deoarece locurile favorabile găsirii

148
lor sunt: deşerturi, albii secate, zonele îngheţate de la poli, preţurile
meteoriţilor variază în funcţie de raritatea clasei din care fac parte şi
de mărimea lor. Cei mai scumpi sunt cei acondritici care au un preţ
de zeci de mii de dolari per gram, urmaţi de cei fero-litici cu un preţ
cuprins între 20 şi 50 de dolari per gram, iar cei mai ieftini sunt cei
feroşi cu un preţ de câţiva dolari per gram.


5.5.11.Care sunt caracteristicle generale ale meteoriţilor?

Soluţie
Meteoriţii au următoarele caracteristici generale:
- Conţinut de fier ridicat.
- Magnetism relativ ridicat.
- Crusta de fuziune –creată datorită trecerii prin atmosfera
terestră.


5.5.12. Clasificaţi meteoriţii în funcţie de conţinutul lor?

Soluţie
Meteoriţii se pot clasifica în funcţie de conţinut astfel:
- Pietroşi sau litici se află într-o proporţie de 95,6% şi au în
compoziţie Si, O, Fe, Mg, Ca la fel ca pe Pământ. Ca şi rocile
terestre, aceştia se compun din minerale ca: piroxen, olivină şi
plagioclaz dar, spre deosebire de rocile terestre, au un
conţinut mai mare de fier şi nichel. Aceştia se mai pot
clasifica în condrite şi acrodite în funcţie de conţinutul de
formaţiuni sferice (condrule care în greceşte înseamnă
grăunte).
- Feroşi sau sideriţi se află într-o proporţie de 4,5%, fiind
bucăţi rupte în urma coliziunii dintre asteroizi. Acest tip de
meteoriţi au o structură mineralogică determinată de
întrepătrunderea a două faze ale aliajelor nichel-fier:
camacitul (predomină fierul şi nichelul este <7%) şi taenitul
(nichelul este într-o proporţie de 20-50%). Din acest motiv

149
mai pot fi clasificaţi în: magmatici (solidificaţi prin
solidificare parţială) şi nemagmatici, aceştia din urmă fiind
rezultatul proceselor de impact.
- Amestecaţi (litosiderit sau fero-litici) – provin din mantaua
corpului de origine (preponderent altele decât asteroizi) – care
au următoarele subclase: pallasite, mesosiderite şi lodranite.
Avem puţine specimene din acet tip de meteoriţi, cele mai
frecvente sunt din primele două, iar din ultima doar doi până
în prezent.

5.5.13. De ce sunt atât de importante codritele carbonice în
explicarea vieţii extraterestre?

Soluţie
Acest tip de condrite carbonice conţin o concentraţie ridicată
de aminoacizi, cunoscuţi ca fiind cărămizile vieţii. Dacă aceşti
aminoacizi sunt de origine extratraterestră, aceasta înseamnă că ei
există în spaţiul extraterestru, iar prezenţa lor în componenţa
conhidrelor carbonice presupune că viaţa poate să nu-şi aibă
originea pe planeta care o găzduieşte, ci poate fi o consecinţă a
impactului acestor meteoriţi cu o planetă situată în ecosfera unei
stele din secvenţa pricipală, exact ca Soarele nostru.

5.5.14. Ce energie cinetică are un meteorit cu masa de o tonă
ce traversează atmosfera cu viteza de 30 km/s?

Soluţie
Formula de calcul pentru energia cinetică este:

E
c
=
2
2
1
v m· · .

Înlocuind cu datele problemei, după ce am convertit în S.I.
obţinem:
E
c
= j
s
m
kg
11
2
10 5 , 4 000 . 30 000 . 1
2
1
· =
|
.
|

\
|
· · .

150

Dacă ţinem cont că o megatonă de TNT este 4·10
9
j, atunci
vom avea:

E
c
=112,5 megatone de TNT.

5.5.15. Presupunem că orbita asteroizilor care intersectează
Pământul are drept consecinţă impactul acestora cu Pământul, şi că
rata acestor impacturi este constantă. Câţi ani trec între impacturi?

Soluţie
Coliziunile catastrofale au o rată de producere de circa 25
milioane de ani. Dacă presupunem că numai 500 dintre aceşti asteroizi
vor sfârşi prin impact cu Pământul, atunci rata de impact va fi:
000 . 50
500
10 25
6
=
·
de ani.
5.5.16. Ştim că majoritatea asteroizilor sunt în Centura
principală, situată între Marte şi Jupiter. O distribuţie a asteroizilor
din sistemul nostru solar este arătată în figura 5.4. Puteţi explica
poziţia asteroizilor troieni?

Figura 5.4. Distribuţia asteroizilor din sistemul nostru solar.
Credit: Stacey Pallen.

151

Soluţie
Se observă din figura 5.4 că în afară de asteroizii din interiorul
centurii, unii asteroizi au o orbită similară cu a lui Jupiter. Aceşti
asteroizi sunt numiţi asteroizi troieni. Ei orbitează cu 60
0
fie înainte,
fie după Jupiter. Orbita lor este stabilizată de efectul combinat dintre
gravitaţia jupiteriană şi cea a Soarelui.

5.5.17. Se pot prevedea ploile de meteoriţi?

Soluţie
Ploile de meteoriţi sunt cauzate de trecerea atmosferei terestre
prin praful ramas în urma trecerii unei comete. Cum trecerea
cometelor se face precis, atunci prin calcule se poate anticipa o
ploaie de meteori.

5.5.18. De ce asteroizi sunt majoritari pietroşi şi cometele au o
componenţă majoră din gheaţă?

Soluţie
Cometele s-au format în afara sistemului solar, acolo unde
temperatura scăzută a permis condensarea. Asteroizii, oricum sunt
formaţi în interiorul sistemului unde temperatura este mai ridicată şi
gheaţa nu poate fi menţinută.

5.5.19. Care este perioada orbitală a lui Pluto?

Soluţie
Pluto are la afeliu 50 UA şi la perigeu 30 UA, adică o axă
majoră de 80 UA. Semiaxa mare în acest caz va fi de 40 UA.
Aplicând legea a treia a lui Kepler:
T
2
=a
3
,
obţinem:
T=253 ani.
Perioada acceptată pentru Pluto este de 249 ani. Discrepanţa
de 4 ani se datorează diferenţei dintre periheliu şi afeliu, care luată
fiecare în parte dau diferenţa respectivă.

152


5.5.20. Care este masa lui Pluto dacă masa Pământului este de
0,002 ori mai mare decât masa lui Pluto?

Soluţie
Din tabelele de referinţă, masa Pământului este de 5,97·10
24

kg. Atunci, masa lui Pluto va fi:

M
Pluto
=M
Pământ
·0,002=1,194·10
22
kg.


5.5.21. De ce nu se ciocneşte Pluto cu Neptun, deşi orbitele lor
se intersectează din când în când, iar Neptun devine cea mai
îndepărtată planetă, odată la 80 de ani?

Soluţie
Aici sunt două motive pentru care nu se produce acest lucru:
- În primul rând intersecţia celor două orbite se face atunci
când cele două corpuri cereşti sunt departe una de alta.
- În al doilea rând ele sunt în rezonanţă, la fel ca şi asteroizii
troieni, rămânând tot timpul separate în acelaşi punct al
orbitei lor, una de-o parte, calaltă de cealaltă parte a orbitei în
jurul Soarelui, făcând imposibilă ciocnirea lor.


5.5.22. Care este perioada orbitală a lui Charon? Se cunosc:
M
Charon
=1,7·10
21
kg şi a
Charon
=19.600 km.

Soluţie
Înlocuind datele numerice în legea a treia a lui Kepler:

T
2
=
( ) M m G
a
+ ·
·
3 2
4t
,

153
deducem:
T
Charon
=6,47 zile.

5.5.23. Cometa Halley are o perioadă de revoluţie de 76 de ani
şi planeta Neptun de 165 ani. În anul 1986 cometa s-a apropiat la
042 UA faţă de Soare. Care dintre cele două corpuri cereşti sunt mai
departate de Soare la afeliu?

Soluţie
Ne folosim de legea a treia a lui Kepler:

3
2
3
2
N
N
H
H
a
T
a
T
= ,

de unde deducem: a
H
=0,6 a
N
. Cum în 1986 Halley a trecut aproape
de Pământ, înseamnă că distanţa sa faţă de periheliu este foarte
mică, iar excentricitatea foarte mare a orbitei ne face să presupunem
că la afeliu se va găsi la o distanţă aproape dublă faţă de Soare,
adică la dublul semiaxei sale, 2a
H
, care în acel moment este egală cu
1,2a
N
. Deducem de aici că la afeliu cometa Halley este mai departe
de Soare decât planeta Neptun.


5.5.24. Câte grade a descris Pluton de când a fost decoperit
până în 2010?
Soluţie
Pluton a fost decoperită în 1930 de astronomul american Clyde
W. Tombaugh la o distanţă de 39,5UA. Perioada de rotaţie este de
circa 250 de ani. Dacă presupunem că orbita lui Pluton este
circulară, atunci Pluton s-a mişcat cu aproximativ:

0 0
2 , 115 360
250
80
= · .



154
5.5.25. Un astronom amator pe când observa un meteor din
curentul Leonide a calculat pentru acesta viteza liniară, după ce a
determinat viteza unghiulară ω=0,0009, distanţa r=80.500km, faţă
de observator şi distanţa unghiulară ψ=14,2 faţă de radiant. Ce
valoare a găsit astronomul?

Soluţie
În figura 5.5 am notat O-observatorul, OA-direcţia înspre
radiant, paralelă cu viteza meteorului v=ML.


Figura 5.5.
Aplicând teorema sinusurilor în ΔOLM:
v e sin sin
r v
= ,
deducem pentru ω mic:
. / 3437 , 295
sin
s km
r
v = · = e
v

5.5.26. O navetă spaţială în timpul unei curse de rutină, într-un
viitor nu prea îndepărtat, se intersectează cu direcţia unui asteroid.
Considerând naveta un punct material, asteroidul perfect sferic de

155
rază R, viteza navetei v
0
, orintată pe direcţia centrului asteroidului şi
distanţa dintre navetă şi asteroid L, ce manevră trebuie să efectueze
cosmonautul-pilot astfel încât să evite coliziunea?

Soluţie
Pentru evitarea coliziunii cosmonautul pilot trebuie să îndrepte
naveta într-o direcţie care să evite contactul cu asteroidul. Din figura
5.6. observăm:


Figura 5.6.

,
iar orientarea optimă a corecţiei Δv, la o valoare dată a lui Δv, adică
orientarea care face ca direcţia vectorului viteză finală, v, să fie
maxim deviată faţă de direcţia vectorului viteză iniţială, v
0
. Devierea
navetei trebuie să se facă cu:
,
adică prin respectarea condiţiei:

.
Condiţia de mai sus îi impune cosmonautului-pilot respectarea
relaţiei:

156



5.5.27. O cometă din Norul lui Oort cu excentricitatea orbitei
e=0,995 vine de la 5·10
4
UA. Calculaţi: a) periheliul; b) perioada
orbitală şi c) viteza de evadare a cometei.

Soluţie
a) Din datele problemei cunoaştem excentricitatea şi d
afeliu
, iar
din relaţiile dintre elementele unei elipse, vezi figura 1.1, putem
deduce următoarele:
F
1
F
2
=d
afeliu
-d
periheliu
=2ae=a+ae-a+ae=a(1+e)-a(1-e).
Din relaţia de mai sus deducem:
d
afeliu
= a(1+e)
d
periheliu
= a(1-e).
Împărţind d
periheliu
la d
afeliu
obţinem:
0025 , 0
1
1
=
+
÷
=
e
e
d
d
afeliu
periheliu
,
de unde:
d
periheliu
=0,0025·d
afeliu
=125UA.
b) Pentru a calcula perioada trebuie să calculăm semiaxa
mare a orbitei şi apoi trebuie să aplicăm legea a treia a lui Kepler.
Din relaţia:
d
afeliu
= a(1+e)
semiaxa mare va fi:
. 10 506 , 2
1
4
UA
e
d
a
afeliu
· =
+
=
Din legea a treia a lui Kepler deducem:
( ) . 10 967 , 3 10 506 , 2
6
3
4
ani T · = · =
c) Înlocuind, în formula de calcul pentru viteza de evadare,
datele numerice vom obţine:
v
e
=
s
km
d
kg kg Nm
d
M G
periheliu
74 , 3
10 98 , 1 / 10 67 , 6 2 2
30 2 2 11
=
· · · ·
=
·
÷
O
.


157
CAPITOLUL 6
SOARELE

6.1.CONSIDERENTE TEORETICE. PROBLEME


Soarele este o stea percepută ca fiind o sferă masivă de gaz
incandescent (plasmă), având forma şi mărimea aproximativ
constantă. Gazele sunt compuse din atomi sau molecule, dar în cazul
plasmei atomii sau moleculele sunt ionizate şi din acest motiv se
comportă diferit faţă de gazele neutre, obişnuite. Din acest motiv
trebuie să cunoaştem legile gazelor ideale, deoarece plasma se
comportă ca un gaz ideal, dar pe de altă parte plasma conţine
particule încărcate cu sarcină electrică, ceea ce face ca acestea în
mişcare să producă un câmp magnetic, conform efectului magnetic.
Gazele ideale au următoarele proprietăţi:
1. Sunt alcătuite din particule identice.
2. Moleculele aflate într-o continuă mişcare aleatoare verifică
legile mecanicii clasice.
3. Conţin un număr de particule foarte mare.
4. Volumul unei particule reprezintă o fracţiune neglijabilă din
volumul ocupat de gaz.
5. Asupra particulelor nu acţionează nicio forţă în afară de forţa
de ciocnire dintre ele.
6. Ciocnirile dintre particule sunt perfect elastice şi durează un
timp neglijabil.
Gazele ideale verifică legea următoare:
p·V=N·k·T,
numită legea gazelor ideale, unde p=presiunea, V=volumul,
N=numărul de particule, T=temperatura absolută [măsurată în grade
Kelvin (K)] şi k=constanta lui Boltzmann (k=1,38·10
-23
J/K). Dacă
împărţim ecuaţia gazelor ideale la volum obţinem:
p=n·k·T,
unde n reprezintă numărul de particule pe unitatea de volum.
Temperatura absolută se poate calcula din valoarea temperaturii
măsurată cu ajutorul scării Celsius folosind următoarea relaţie:

158

T(K)=t(
0
C)+273,15.

Legea gazelor ideale descrie destul de bine comportarea unei
stele normale, din secvenţa principală, dar în cazul stelelor
neutronice, de exemplu, este total inadecvată, deoarece ele sunt
compuse din gaz degenerat.
Particulele gazului ideal, conform proprietăţii a doua, sunt într-
o mişcare continuă şi haotică, iar viteza lor de evadare din gaz este
dată de relaţia:
m
T k
v
·
· ·
=
t
8
.
Din ecuaţie observăm că viteza unei particule depinde de
temperatura gazului şi masa particulei. În gazele fierbinţi viteza este
mai mare iar în gazele mai reci viteza este mai mică, adică unele
particule se vor mişca mai repede în unele regiuni ale stelei, iar
altele mai încet. În cazul unei planete dacă viteza particulelor este
mai mare decât o şesime din viteza de evadare a planetei, atunci
planeta nu-şi va mai putea reţine atmosfera.
Particulele care evadează din gazul unei stele sunt de natură
electromagnetică, având o comportare fie ondulatorie, fie
corpusculară. Am văzut că undele electromagnetice sunt descrise de
lungimea de undă, frecvenţă, viteza luminii. Spectrul vizibil este
numai o mică parte spectrului pe care îl emite o stea, dar energia
unei particule se poate calcula cu ajutorul relaţiei:
E=h·f,
sau cu ajutorul lungimii de undă:
ì
c h
E
·
= ,
unde h=constanta lui Planck (h=6,624·10
-32
J·s), iar c viteza luminii.
Pentru atmosfera terestră avem două lungimi de undă care nu
sunt obturate: lumina vizibilă şi undele radio, celelalte fiind reţinute.
Din punct de vedere al vieţii pe Pământ acest lucru este benefic, dar
din punct de vedere al observaţiilor astronomice este un
impediment. Pentru a rezolva acest aspect se folosesc telescoape

159
specializate situate în spaţiu care funcţionează în infraroşu,
telescopul Spitzer, sau telescoape spaţiale, telescopul Hubble.
În afară de emisiile descrise mai sus mai avem emisia unui
corp negru. Spectrul de emisie al unui corp negru este numit spectru
de emisie continuă din cauză că emisia trece peste toate lungimile de
undă, contrar cu liniile de emisie. Putem găsi temperatura absolută,
T, a unui obiect analizând emisia sa de corp negru şi calculând
vârful lungimii de undă, λ
max
, utilizând rezultatul dat de legea lui
Wien:
λ
max
=
T
K m· ·
÷3
10 9 , 2
.
Pentru a putea deduce cantitatea de energie emisă, deoarece
fotonul nu are masă şi este o formă de energie, ne vom folosi de
legea lui Stefan-Boltzmann:
E=σ·T
4
,
unde E reprezintă energia emisă pe secundă pe unitatea de suprafaţă,
σ este constantă (σ=5,6705·10
-8
W/m
2
·K
4
).
Lumina care ne vine de la stele are în general o formă de
emisie de corp negru, aşa cum este lumina infraroşie care provine de
la căldura corpului nostru. Toţi aştrii emit un astfel de tip de lumină,
cu o astfel de formă a spectrului, cu o intensitate şi culoare ce
depinde de temperatura lor. Stelele, ca şi majoritatea obiectelor nu
au spectrul pur de corp negru. Noi cunoaştem un singur corp negru
perfect, Universul însuşi, care prin radiaţia de microunde a fondului
cosmic, cu temperatura de 2,74 K, este spectrul pur de corp negru.
Soarele fiind un corp gazos, ca dealtfel majoritatea stelelor,
produce linii de emisie. Spectrul de emisie constă din linii
luminoase ale frecvenţelor particulare, caracteristice, emise de atomi
şi molecule. Atomii sunt compuşi din nucleu, încărcat cu sarcină
pozitivă, înconjurat de un înveliş electronic, încărcat cu sarcină
negativă, vezi figura 6.1.


160


Figura 6.1.Nivele energetice într-un atom.
Electronii preferă să ocupe nivele energetice joase, pentru
stabilitate, dar când primesc energie suplimentară urcă pe nivelele
energetice superioare, iar când pierd energie emit lumină şi coboară
pe nivele energetice inferioare. Aceste nivele nu sunt continue ci
sunt nivele discrete de energie. Frecvenţa necesară unui foton pentru
a urca sau a coborî o treaptă din „scara energetică” a atomului este
dată de relaţia:
h
E E
f
k 1
÷
= ,
unde h este constanta lui Planck, iar E
1
reprezintă nivelul
fundamental şi E
k
reprezintă nivelul final, depinde de energia pe care
o primeşte/cedează electronul.
În spectrul vizibil, corpurile cereşti ne apar mai mici decât sunt
în realitate, aşa că putem determina dimensiunea aparentă a unui
astfel de corp măsurând unghiul sub care se vede. De exemplu, Luna
se vede sub un unghi de 0,5
0
. Soarele, deşi este mult mai mare, se

161
vede la fel. În aceste condiţii relaţia dintre diametrul unghiular, θ,
diametrul real, D, şi distranţa, d, este:
θ(")=
d
D
· 265 , 206 ,
unde θ este măsurat în secunde de arc ("). O secundă de arc este
1/60 dintr-un minut de arc ('), care este 1/60 dintr-un grad (°).


Figura. 6.2.

O secundă de arc este echivalentă cu unghiul sub care este
văzut diametrul unei mingi de tenis de câmp de la 12 km.
Presupunem că lumina care provine de la o stea este uniform
radiată de aceasta. Fluxul luminos va fi:

arie
energie
= u , adică
2
4 d
E
· ·
= u
t
.

6.1.1. Care viteza de deplasare a unei molecule de azot, la
temperatura de 24 °C?. Se dă: m
azot
=4,7·10
-26
kg şi k=1,38·10
-23
J/K.

Soluţie
Trebuie să convertim gradele Celsius în grade Kelvin, prin
următoarea relaţie:
T
Kelvin
=t
Celsius
+273=24+273=297 K.
Înlocuim datele numerice în formula vitezei:
s
m
kg
K
K
J
m
T k
v 470
10 7 , 4
297 10 38 , 1 8
8
26
23
=
· ·
· · ·
=
·
· ·
=
÷
÷
t t
.


162
Transformând rezultatul obţinut în km/h, obţinem:
v=1.692 km/h,
adică o viteză supersonică.


6.1.2. Care este viteza de evadare a unui atom de hidrogen din
fotosfera Soarelui?. Se dă: m
hidrogen
=1,67·10
-27
kg, T
fotosferă
=5.800 K.

Soluţie


s
m
kg
K
K
J
m
T k
v 000 . 11
10 67 , 1
800 . 5 10 38 , 1 8
8
27
23
=
· ·
· · ·
=
·
· ·
=
÷
÷
t t
.
Pentru a putea evada din fotosfera solară un atom de hidrogen
are nevoie de o viteză de 11 km/s, adică de 39.600 km/h. Această
viteză i-ar permite să înconjoare Pământul într-o oră.


6.1.3. Viteza de evadare a unui atom de gaz este de 5 km/s.
Cum creşte viteza sa dacă temperatura creşte de patru ori?

Soluţie
2
4
8
8
1
1
1
2
1
2
1
2
=
·
= =
·
· ·
·
· ·
=
T
T
T
T
m
T k
m
T k
v
v
t
t
.
Adică v
2
=2·v
1
=2·5km/s=10km/s, ceea ce înseamnă că viteza
creşte de două ori, dacă temperatura creşte de patru ori.
6.1.4. Ce se întâmplă cu presiunea unui gaz dacă temperatura
creşte de patru ori?. Indicaţie: se presupune transformarea izocoră,
adică gazul îşi păstrează constant volumul.

Soluţie
Analizând legea gazelor ideale:
p·V=N·k·T,

163
observăm că pentru menţinerea egalităţii, dacă temperatura creşte de
patru ori, atunci, şi presiunea trebuie să crească tot de patru ori.


6.1.5. Ce este plasma? De ce plasma există numai la
temperaturi foarte ridicate?

Soluţie
Plasma este un gaz ionizat, compus din electroni şi ioni.
Temperaturile ridicate şi foarte ridicate asigură o energie mai mare
decât energia de legătură a electronilor de nucleu. Din acest motiv
electronii posedă o energie mai mare decât energia de legătură a
atomului.


6.1.6. Sunetul are în apă frecvenţa de 256 Hz şi lungimea de
undă de 5,77 m. Care este viteza sa în apă?

Soluţie
Ştim că lungimea de undă se calculează din relaţia:
f
v
s
= ì , de
unde:
s
m
s
m
f v
s
480 . 1 256 77 , 5 = · = · = ì .


6.1.7. De ce atomii nu emit în spectrul continuu?

Soluţie
Dacă introducem relaţia de calcul a frecvenţei:
h
E E
f
k 1
÷
= ,
în formula de calcul a lungimii de undă obţinem:
1
E E
c h
k
÷
·
= ì .

164
Din ultima relaţie observăm că nivelele energetice în atom
sunt cuantificate şi numai un foton poate ceda energie unui electron
pentru a trece pe un nivel energetic superior, sau dacă un electron
trece pe un nivel inferior atunci el cedează un foton. Acesta este
motivul pentru care atomii nu emit în spectrul continuu.


6.1.8. Corpul nostru are o temperatură de circa 300 K. De ce
corpul nostru nu poate fi văzut în întuneric?

Soluţie
Vârful lungimii de undă este:

λ
max
= m
T
K m
6
3
10 7 , 9
10 9 , 2
÷
÷
· =
· ·
,
ceea ce situează radiaţia emisă de corpul nostru în domeniul
infraroşu. Cu o cameră în infraroşu va putea fi văzut corpul nostru în
întuneric.


6.1.9. Care este lungimea de undă maximă emisă la biroul
dumneavoastră, la temperatura camerei de 297 K?

Soluţie

λ
max
= m
T
K m
6
3
10 7643 , 9
10 9 , 2
÷
÷
· =
· ·
.


6.1.10. Lungimea de undă a celui mai răspândit element din
Univers, hidrogenul, este 21 cm. Care este frecvenţa sa?

Soluţie
Din formula de calcul a lungimii de undă:
f
c
= ì , deducem:

165
Hz
m
s
m
c
f
9
2
8
10 4 , 1
10 21
10 3
· =
·
·
= =
÷
ì
.
Analizând rezultatul obţinut, observăm că hidrogenul nu poate
emite decât în domeniul radio.

6.1.11. Presupunem că moleculele unui corp emit pe o lungime
de undă de 18 cm. Un radioastronom le detectează la valoarea de
18,001 cm. Cât de repede se mişcă corpul şi în ce direcţie faţă de
radioastronom?

Soluţie
Din ecuaţia efectului Doppler:
0
ì
ì A
=
c
v
,
deducem:
s
m
s
m
c v 000 . 17
18
001 , 0
10 3
8
0
~ · · =
A
=
ì
ì
. Moleculele traversează
radial cu viteza de 17 km/s înspre roşu, iar obiectul se depărtează de
radioastronom. Obiectul poate traversa câmpul „vizual” al
observatorului, dar această mişcare nu va avea deplasare Doppler.


6.1.12. Câtă energie este radiată în spaţiu pe fiecare metru
pătrat în fiecare secundă de către Soare (T~5.800 K)? Care este
puterea totală radiată de Soare în acest timp?

Soluţie
Din legea Stefan-Boltzmann:
E=σ·T
4
,
deducem:
E=5,67·10
-8
W/m
2
/K
4
·(5.800K)
4
=6,4·10
7
W/m
2
.
Aria totală a Soarelui va fi:
A=4·π·r
2
=4·π·(7·10
8
m)
2
=6,16·10
18
m
2
.
Puterea totală va fi:
P=E·A=6,4·10
7
W/m
2
·6,16·10
18
m
2
=3,9·10
26
W.

166
Rezultatul obţinut este în concordanţă cu valoarea de referinţă
de 3,82·10
26
W.

6.1.13. Ce informaţii ne furnizează spectrul unui corp?

Soluţie
Temperatura corpului se poate determina din valoarea maximă
a lungimii de undă. Cunoscând temperatura putem determina viteza
cu care se apropie sau se depărtează corpul, dacă există linii de
absorbţie sau emisie. În concluzie putem deduce destule informaţii
din spectrul unui corp.

6.1.14. Luna şi Soarele se văd cam la aceeaşi dimensiune pe
cer de 0,5°. Ştiind că diametrul Lunii este de 3.500 km şi diametrul
Soarelui de 1.400.000 km de câte ori este mai departe Luna decât
Soarele?

Soluţie
Din formula:
θ(")=
d
D
· 265 , 206 ,
utilizând metoda raportului, deducem:
Luna
Luna
Soare
Soare
Luna
Soare
d
D
d
D
265 . 206
265 . 206
=
u
u
, sau
400
500 . 3
000 . 400 . 1
= =
km
km
d
d
Luna
Soare
. Soarele se află la o distanţă de 400 de ori
mai mare faţă de Pământ decât Luna.


6.1.15. Europa, satelitul lui Jupiter, este de cinci ori mai
departe de Soare decât Pământul. Cu cât flux luminos primeşte
Europa mai puţin faţă de Pământ?

Soluţie
Din formula fluxului:

167

2
4 d
E
· ·
= u
t
,
deducem prin efectuarea raportului celor două fluxuri:

25
1
2
2
= =
u
u
÷
÷
Soare Europa
Soare Pamant
Pamant
Europa
d
d
,
adică de 25 de ori mai puţin decât Pământul.



6.2. METODE DE OBSERVARE A SUPRAFEŢEI SOARELUI


Observarea directă a Soarelui este imposibilă cu ochiul
liber, fără filtre speciale sau protecţie adecvată.


Figura 6.3. Soarele. Credit: NASA.



168
Pentru observarea Soarelui se folosesc diverse metode
indirecte:
i) Observarea discului solar. Se face cu ajutorul lunetelor fie
proiectând discul solar pe un ecran perpendicular pe axa optică a
lunetei, fie direct prin luneta prevăzută cu filtre, prisme sau
diafragme pentru a micşora cantitatea de de lumină care intră în
lunetă.
ii) Observarea atmosferei solare în timpul eclipselor totale de
Soare. Este o metodă avantajoasă deoarece dicul strălucitor al
Soarelui este acoperit timp de câteva minute de Lună iar lumina
primită de la atmosfera solară permite o mai bună studiere a
atmosferei. Din nefericire această metodă depinde de producerea
eclipselor, care au loc în număr mic în decursul unui secol. În lipsa
eclipselor de Soare se aparate numite cromografe care permit studiul
atmosferei solare.
iii) Observarea cu ajutorul spectrografului. Se concentrează
lumina solară pe fanta unui spectrograf pentru analiza spectrală.
iv) Cercetarea emisiunii radio a Soarelui. Se înregistrerază
emisiunea Soarelui pe diferite frecvenţe şi după aceea se analizează.
Observarea suprafeţei solare a pus în evidenţă un disc solar ce
prezintă o serie de particularităţi. El nu emite uniform lumină, spre
margine prezentând o întunecare treptată. Acest fenomen se explică
prin faptul că temperatura sa creşte odată cu adâncimea.
Suprafaţa Soarelui se descompune în formaţii mai
strălucitoare, numite granule, având un diametru de circa 1.000 de
km pe un fond întunecat. Ele se datorează unor curenţi de convecţie
care ridică la suprafaţă mase fierbinţi care după răcire se lasă în jos
şi astfel dispar şi granulele, în locul lor apărând altele.
Pe discul solar se mai pot distinge pete solare. Acestea sunt
regiuni mai întunecate deoarece au o temperatură de 4.500 de grade,
în raport cu cele 6.000 ale discului. Ele apar în regiuni mari, fin
dantelate numite facule. Petele nu sunt fixe pe suprafaţa Soarelui ci
se deplasează de la stânga la dreapta, dovedind că Soarele se roteşte
în jurul axei proprii în sens direct (sensul acelor de ceasornic) cu o
perioadă de 25 de zile la ecuator şi 35 de zile la poli. Acest lucru
este în concordanţă cu rotaţia corpurilor gazoase, care spre
deosebire de cele rigide, se rotesc diferenţial în benzi.

169
6.3. DATE FIZICE ALE SOARELUI

a) Distanţa medie faţă de Pământ este de 149.600.000 km,
fiind străbătută de lumină în circa 8 minute şi 20 secunde.
b) Diametrul Soarelui este de 109 ori mai mare decât al
Pământului, având o circumferinţă de 342 de ori mai mare.
c) Volumul Soarelui este de 1,3 milioane de ori mai mare
decât al Pământului şi de 600 de ori mai mare decât suma volumelor
planetelor.
d) Masa Soarelui este de circa 333 de mii de ori mai mare
decât masa Pământului concentrând 99,86% din masa întregului
sistem solar.
e) Densitatea medie este de 1,41 g/cm
3
.
f) Acceleraţia gravitaţională este de 27,9 ori mai mare decât
cea terestră, cu alte cuvinte un om cu masa de 70 kg ar cântări pe
Soare cam două tone.
Din observaţiile de până acum a reieşit că Soarele are în
compoziţia sa 74% hidrogen, 25% heliu şi restul este constituit din
cantităţi mici de metale grele. Datorită acestor condiţii şi a
temperaturii mari la suprafaţa Soarelui de circa 6.000 K, pe
suprafaţa Soarelui nu există scoarţă solidă, materie în stare lichidă,
toată materia din compoziţia sa fiind în întregime în stare de plasmă
şi gazoasă.
Soarele nostru se află în faza principală a existenţei sale de
aproximativ 4,57 miliarde de ani şi se estimează că va dura în total
aproximativ 10 miliarde de ani.
Soarele are vârsta de 20 de „ani galactici“, dacă ţinem cont că
el împreună cu sistemul său orbitează în jurul centrului galaxiei cu o
viteză de 220 km/s, parcurgând o distanţă de o unitate astronomică
la fiecare opt zile şi se află situat la o distanţă de 25-28 de mii de
ani-lumină de centrul Galaxiei realizând o revoluţie completă în
circa 225-250 de milioane de ani.
Soarele este o stea din a treia generaţie deoarece în sistemul
nostru solar sunt din abundenţă metale grele: aur, uraniu, etc.



170
6.4. STRUCTURA SOARELUI: ATMOSFERA SOLARĂ,
INTERIORUL SOARELUI

1. Atmosfera solară. Atmosfera solară se compune de fapt din
trei mari straturi: fotosfera, cromosfera şi coroana solară.
a. Fotosfera. Este stratul care delimitează globul solar, care se
prezintă sub forma unei sfere luminoase, are o grosime de câteva
sute de km şi o temperatură de 6.000 K.
Formaţiunile fotosferice sunt petele solare şi faculele. Petele
solare au o culoare mai închisă deoarece temperatura lor este de
circa 4.500 de grade, iar faculele sunt percepute de observator ca
regiuni mari, fin dantelate şi mai strălucitoare. Petele solare nu sunt
fixe ci ele se deplasează de la stânga la dreapta, ceea ce arată că
Soarele are o rotaţie proprie în jurul axei de simetrie, dar datorită
compoziţiei sale gazoase, rotaţia nu este uniformă ci diferenţială,
astfel la ecuator rotaţia se face în 25 de zile, iar la poli în 35 de zile.
Natura petelor solare şi a faculelor s-a stabilit în urma unor
cercetări recente că este datorată liniilor de câmp magnetic ale
Soarelui. Din acest punct de vedere petele solare şi faculele care le
mărginesc sunt produsul activităţii Soarelui, având o durată de viaţă
de circa trei săptămâni petele solare, iar faculele o viaţă mai lungă
dar au aceeaşi periodicitate de apariţie de 11 ani.
b. Cromosfera. Este stratul, care înconjoară fotosfera, cu o
structură eterogenă şi o grosime de circa 10.000 de km. În
cromosferă s-au observat scânteieri de scurtă durată, între petele
unor grupuri, numite erupţii cromosferice, regiuni de nori de de
culoare albă (nori de calciu) numiţi floculi iar spre marginea discului
solar apar şi unele jeturi de materie ca nişte limbi de flăcări ce ies
din cromosferă, numite protuberanţe.
În funcţie de durata lor de viaţă protuberanţele pot fi liniştite,
dacă forma lor nu se schimbă timp de săptămâni de zile şi eruptive
dacă se ridică în câteva ore, evoluează şi apoi dispar, având aceeaşi
periodicitate ca şi petele solare.Tot aici se formează undele radio
care au o lungime de undă scurtă, de ordinul centimetrilor.
c. Coroana solară. Al treilea mare strat al atmosferei solare se
întinde în jurul cromosferei, având o grosime de sute de mii de
kilometri. Structura sa este destul de complicată poate şi datorită

171
temperaturii uriaşe de un milion de grade. Coroana solară produce
unde radio cu lungimea de undă de ordinul metrilor. În timpul
maximului de pete solare ea este bogată şi aproape uniform
răspândită în jurul discului solar, iar în timpul minimului de pete se
reduce alungindu-se în regiunea ecuatorului, la poli rămânînd doar
fire scurte numite iarbă polară.
2. Interiorul Soarelui. Observaţiile astronomice detailate au
condus la concluzia că masa din interior este puternic concentrată
spre centru, aflându-se la o presiune de sute de miliarde de
atmosfere şi la o temperatură cu o valoare de circa 14 milioane de
grade. Din cauza acestor condiţii materia este în stare de plasmă,
comportându-se ca un gaz perfect.
Aceste condiţii au făcut posibilă producerea de energie prin
reacţiile de fuziune nucleară. Modelul reacţiei de fuziune nucleară,
conform căruia nucleele de hidrogen se contopesc formând nuclee
de heliu, explică în concordanţă cu datele observate modul de
producere a energiei solare, ştiut fiind faptul că în urma reacţiei de
fuziune se eliberează o cantitate enormă de energie şi căldură.
Oamenii nu au reuşit să obţină o astfel de reacţie nucleară decât
pentru o scurtă durată de timp, deoarece atingerea condiţiilor
necesare producerii reacţiei sunt extrem de dificil de realizat.

6.5. ENERGIA ŞI TEMPERATURA SOARELUI

Pentru a putea estima atât energia radiată de Soare cât şi
temperatura sa, specialiştii au măsurat ce cantitate de energie
primeşte o suprafaţă cu aria de 1 cm
2
, aşezată perpendicular pe
direcţia Soarelui, aflată la limita superioară a atmosferei terestre
timp de un minut. Valoarea obţinută este de 2 cal şi a fost numită
constantă solară. Dacă ţinem cont de constanta solară şi dacă ne
imaginăm o sferă cu raza de o unitate astronomică atunci, printr-o
estimare simplă, se deduce că Pământul primeşte numai a 2,2
miliarda parte din energia radiată de Soare. Această formidabilă
cantitate de energie este emisă în mod constant de Soare în
continuu, de peste trei miliarde de ani. În cele mai vechi roci ale
scoarţei terestre cu o vârstă estimată la circa 2,6 miliarde de ani au
fost găsite alge fosile, fapt ce dovedeşte că încă de atunci, condiţiile

172
climatice erau apropiate de cele actuale. Cunoscând energia radiată
de Soare s-a calculat că temperatura suprafeţei solare are o valoare
de circa 6.000 de grade.
Ne punem întrebarea: ,,Cât timp va dura acest proces ?“.
Răspunsul cel mai simplu ar fi acela că atâta timp cât rezerva de
hidrogen nu se epuizează. Sigur că ritmul transformării hidrogenului
în heliu se accelerează cu timpul, dar există suficientă rezervă de
hidrogen pentru miliarde de ani de aici înainte.
Această imensă cantitate de energie care ne vine în mod gratuit
de la Soare este foarte puţin fructificată. Se pare că plantele şi unele
animale cu sânge rece o folosesc mult mai eficient decât noi
oamenii. Totuşi s-au construit centrale solare care captează lumina
şi căldura Soarelui şi o transformă în electricitate. Marele neajuns al
acestei tehnologii, nu este atât factorul de conversie, cât faptul că
această tehnologie nu se poate folosi decât atunci când este Soare.
De aici apare necesitatea găsirii unor modalităţi economice de
stocare şi producere a energiei electrice prin folosirea energiei
solare.

6.6. ACTIVITATEA SOARELUI


Masa Soarelui este puternic concentrată spre centru la presiuni
şi temperaturi inimaginabile. Materia, în aceste condiţii, este în stare
de plasmă. Plasma, este a patra stare de agregare a materiei,
comportându-se ca un gaz perfect, fiind formată din particule
încărcate cu sarcină electrică: elecroni, protoni, ioni, etc.
Ştim că Soarele, ca orice corp gazos, are o mişcare de rotaţie
în jurul axei de simetrie neuniformă şi diferenţială, rotaţia de la
ecuator fiind mai rapidă decât cea de la poli. Din acest motiv se
crează un curent electric, care la rândul său dă naştere la un câmp
magnetic. Câmpul magnetic astfel creat, are o valoare mare,
întinzându-se în tot sistemul solar, protejându-l de radiaţiile
galactice.
Tot în interiorul Soarelui materia, aflată la o temperatură de
milioane de grade, caută să iasă la suprafaţă spre straturi mai reci,
producând astfel curenţi de convecţie, exact ca într-o oală în care

173
fierbe apă. Să ne amintim că aceşti curenţi de convecţie au în
componenţa lor sarcini electrice, care atunci când se află în mişcare
produc câmp magnetic. Aceste linii de câmp magnetic ies la
suprafaţa Soarelui fiind percepute ca pete solare. Petele solare apar
câte două, liniile de câmp magnetic ieşind dintr-o pată, ca din
polulul Nord al unui magnet şi intrând în cealaltă pată pe la polul
Sud. Plasma solară trasează astfel liniile de câmp magnetic dintre
polii Nord şi Sud.
Mecanismul producerii magnetismului solar descris aici este
unul simplist, dar sigur că magnetismul solar este mult mai
complex, iar atunci când Soarele este mai activ, suprafaţa sa se
transformă într-o furtună magnetică ce dă naştere la şi mai multe
pete solare.
Această formă de activitate, noi o percepem vizual sub forma
unor proeminenţe, care nu sunt altceva decât materializarea liniilor
de forţă ce acţionează trăgând plasma spre exteriorul Soarelui din
interiorul său. Ele pot pluti deasupra Soarelui săptămâni întregi,
constituind dovada câmpului magnetic invizibil, având forma
liniilor de câmp magnetic pe care le vedem în jurul unui magnet.
Proeminenţele se pot observa pe suprafaţa Soarelui ca nişte fâşii
înguste sub forma unor limbi de foc, cunoscute sub denumirea de
filamente.
Pe lângă cele două tipuri de activitate solară, erupţiile solare
sunt, de departe, cele mai spectaculoase, dar şi cele mai periculoase
pentru activitatea terestră. Erupţiile solare sunt asemănătoare unei
proeminenţe sau pete solare, dar energia astfel eliberată din
interiorul Soarelui, este fantastică, de scurtă durată şi cu o
luminozitate foarte intensă.
Atât erupţiile cât şi proeminenţele când se desprind de Soare
se alătură vântului solar, care este un flux de particule încărcate cu
sarcină electrică. Existenţa vântului solar s-a pus în evidenţă cu
ajutorul cometelor. În anul 1996 Cometa Hale-Bopp a fost observată
ca având două cozi, una de culoare galbenă, iar cea de-a doua, de
culoare albăstruie, fiind alcătuită din particule încărcate cu sarcină
electrică a fost deviată de vântul solar.
În 1989 s-a produs o puternică erupţie solară care a dat naştere
la o furtună magnetică. Efectele acesteia au fost resimţite pe Pământ

174
în special de cei şase milioane de oameni din regiunea Quebec, care
au rămas în beznă în urma defectării centralelor electrice.


6.7. PROBLEME


6.7.1. Determinaţi energia cinetică a unui proton din vântul
solar. Cum este energia sa faţă de energia razelor X?

Soluţie
Energia cinetică a unui proton va fi:

E
c
=
2
1
·m·v
2
= ( ) J s km kg
16
2
27
10 72125 , 1 / 450 10 7 , 1
2
1
÷ ÷
· = · · · .

Domeniul frecvenţelor razelor X de 10
18
Hz, atunci energia va
fi:

E
X
=h·f=(6,626·10
-34
W·s
2
)·10
18
Hz=6,626·10
-16
J.

Comparând cele două rezultate, observăm că E
X
este de circa
trei ori mai mare decât E
c
. Se observă că energia unui proton este
suficientă pentru a produce distrugeri de ţesuturi şi implicit mutaţii.
Din fericire câmpul geomagnetic al Pământul ne fereşte de aceste
aceste particule încărcate cu energie înaltă.


6.7.2. Luminozitatea Soarelui este de 4·10
26
W. Ce
luminozitate recepţionează o bucată de hârtie cu suprafaţa de 1 m
2

de pe suprafaţa Pământului?

175
Soluţie
Fluxul pe care îl recepţionează hârtia va fi:

f=
( )
( )
2 2
11
26
2
26
350 . 1
10 50 , 1 4
10 80 , 3
1 4
10 80 , 3
m
W
m
W
UA
W
=
· ·
·
=
·
·
t
t
.

Acest calcul ignoră opacitatea atmosferică, dar este similar cu
fluxul primit de la un bec de 100W de la distanţa de 7 cm.


6.7.3. Care este ciclul activităţii petelor solare? Când se va
produce maximul? Dar minimul?
Soluţie
Activitatea Soarelui creşte şi descreşte odată la 11 ani,
numărul de pete solare înregistrând un minim şi un maxim. În anul
2000 am înregistrat un maxim iar următorul maxim de pete solare se
aşteaptă în jurul anului 2011. Minimul a fost înregistrat în 2005,
deci următorul minim aşteptat va fi în 2016.


6.7.4. De ce este important pentru noi să cunoaştem activitatea
Soarelui?

Soluţie
Studii recente au demonstrat că există o strânsă legătură între
activitatea Soarelui şi clima terestră. Astfel s-a observat o perioadă
caldă în secolele al X –lea şi al XI –lea, atunci când vikingii au
descoperit Groenlanda, adică ,,Ţara verde“, ceea ce dovedeşte că
temperatura era mai ridicată, numărul de pete solare fiind mai mare,
iar lipsa petelor solare din a doua jumătate a secolului al XVII–lea a
coincis cu o perioadă foarte friguroasă numită mica eră glaciară.
În concluzie totalitatea acestor fenomene de variaţie a
maximului şi minimului de pete solare constituie activitatea
Soarelui, iar studiul acesteia, după cum am văzut, este extrem de
importantă pentru noi, atât din punct de vedere teoretic cât şi practic.


176

6.7.5. Care este cauza apariţiei petelor solare?

Soluţie
Apariţia petelor solare este rezultatul liniilor de câmp magnetic
solar care aduc spre suprafaţă, prin convecţie materialul
incandescent. Acesta se răceşte rapid şi apoi cade pe suprafaţa
Soarelui. După „răcire” materialul devine mai întunecat.


6.7.6. Care este temperatura unei pete solare?

Soluţie
Temperatura umbrei unei pete solare este circa 3.000 K, iar
temperatura la suprafaţa fotosferei este de circa 6.000 K.
Temperatura unei pete solare va fi media celor două temperaturi,
adică 4.500 K.
6.7.7. Care este diferenţa dintre o pată solară şi o regiune
activă?

Soluţie
O pată solară are o temperatură mai scăzută decât o regiune
activă. Petele solare apar în perechi, deoarece liniile de câmp
magnetic, care ies din polul N trebuie să şi intre în polul S, iar o
regiune activă care înconjoară o pată solară este puternică. Putem
spune că o pată solară este consecinţa unei regiuni active.

6.7.8. De ce Soarele nu are un aspect clar, transparent?

Soluţie
Soarele nu are un aspect clar, ci un aspect opac, deoarece el
este transparent numai la distranţă de câteva sute de km, distanţă la
care el apare transparent.

6.7.9. Masa pe care o pierde Soarele, prin iradiere, este de
3·10
-14
M
S
/an. Ce fracţiune din aceasta ajunge pe Pământ?


177
Soluţie
Presupunem pentru simplitate că masa radiată de Soare este de
formă sferică. Trebuie să calculăm raportul dintre suprafaţa
Pământului şi suprafaţa sferei:

( )
( )
10
2
11
2
6
2
2
10 4
10 5 , 1 4
10 6
4
÷
· =
· ·
·
=
· ·
·
=
m
m
R
R
A
A
sfera
Pamant
sfera
Pamant
t
t
.

Această fracţiune care este recepţionată de Pământ va fi:

M=(3·10
-14
M
S
/an)·(4·10
-10
)=1,2·10
-23
M
S
/an.

Transformând rezultatul obţinut în zile obţinem:

M=4,4·10
-21
M
S
/zi=8,8·10
9
kg/zi,

adică o valoare de circa nouă miliarde de kg pe care o recepţionează
Pământul în fiecare zi.

6.7.10. Cum se schimbă greutatea noastră în fiecare zi datorită
creşterii masei Pământului în urma iradierii cu vânt solar?

Soluţie
Ştim că forţa de gravitaţie este:

2
R
M m G
F
· ·
= .

În cazul nostru toţi termenii din partea draptă a ecuaţiei rămân
constanţi cu excepţia masei Pământului.
Pentru ziua 1 avem:


2
1
1
R
M m G
F
zi
zi
· ·
= ,


178
iar pentru ziua a doua avem:

2
2
2
R
M m G
F
zi
zi
· ·
= .

Împărţind relaţia pentru ziua a doua la relaţia pentru ziua întâi
vom obţine:

15
1
9
1
1
2
2
1
2
2
1
2
10 5 , 1 1
10 8 , 8
÷
· + =
· +
= =
· ·
· ·
=
zi
zi
zi
zi
zi
zi
zi
zi
M
kg M
M
M
R
M m G
R
M m G
F
F
.

Cu alte cuvinte greutatea se modifică cu
0,000000000000015% în fiecare zi în urma bombardării Pământului
de către vântul solar.


6.7.11. Un astronom amator a făcut o fotografie a unei pete
solare într-o zi găsind că diametrul Soarelui în poză este: D
Soare
=4,5
cm, iar distanţa de la pată până la spotul luminos central este de 2
cm. Adoua zi a măsurat aceeaşi distanţă şi a găsit 2,5 cm. Cum a
determinat perioada de rotaţie a Soarelui la ecuator?

Soluţie
Calculăm circumferinţa Soarelui din imaginea obţinută de
astronom în ziua când a observat pata:


L=π· D
Soare
=14,14 cm.

Pentru a afla perioada trebuie să împărţim circumferinţa la
deplasare, adică:

zile
zi
cm
cm
T 28
5 , 0
14 , 14
= = .

179

Rezultatul obţinut reprezintă o bună aproximare a datelor
observaţionale.

6.7.12. Viitorii exploratori ai sistemului solar, atunci când vor
ajunge pe luna jupiteriană Europa cum li se va părea discul solar
faţă de acelaşi disc solar văzut de pe Pământ?

Soluţie
Ne folosim de formula unghiurilor mici:

θ(")=
d
D
· 265 , 206 .

Ştim că distanţa de la Europa la Soare este cam aceeaşi cu
distanţa de la Jupiter la Soare, adică 5,2 UA, iar diametrul Soarelui
este de 1,4·10
9
m. Înlocuind în formulă datele numerice, obţinem:

0
11
9
1 , 0 0 37
10 5 , 1 2 , 5
10 4 , 1
265 . 206 = ' ' =
· ·
·
· = u .

Cu alte cuvinte ei vor vedea discul solar mai mic de circa cinci
ori decât pe Pământ.


6.7.13. Câte persoane încap în volumul Pământului? Câte
Pământuri încap în Jupiter? Câte planete ca Jupiter încap în Soare?
Câţi sori încap în sistemul nostru solar?


Soluţie
Presupunem că toate corpurile puse în discuţie au o formă
sferică riguroasă. Volumul unei persoane în acest caz putem să-l
creionăm astfel: înaltă de 1,5m, lată de 0,3m şi subţire de 0,2 m.
Volumul unui astfel de „omuleţ” va fi de 0,1 m
3
. Formula de calcul
pentru volum este:

180

3
3
4
R V · · = t .

Calculăm volumul corpurilor menţionate:

( )
3 21
3
6
10 10 4 , 6
3
4
m m V
Pamant
= · · · = t ;

( )
3 24
3
6
10 6 , 1 10 72
3
4
m m V
Jupiter
· = · · · = t ;

( )
3 27
3
8
10 4 , 1 10 7
3
4
m m V
Soare
· = · · · = t , şi

( )
3 38
3
11
10 9 / 10 5 , 1 40
3
4
m UA m UA V
solar Sistem
· = · · · · =
·
t .

Împărţind volumul Pământului la volumul unui „omuleţ”
obţinem un număr de 10
22
persoane. Azi Pământul găzduieşte doar
cu puţin peste 6 miliarde de oameni.
Prin acelaşi raţionament deducem că sunt necesare 1.600 de
„pământuri” pentru a umple Jupiter, circa 1.000 de planete de
mărimea lui Jupiter pentru a umple Soarele şi 9·10
11
sori pentru a
umple sistemul solar. Observăm că doar o mică parte din sistemul
solar este „plină”, mai puţin de o sută de milionimi.


6.7.14. De câte ori este mai mare diametrul unei pete solare
decât diametrul Lunii?
Soluţie
Diametrul unei pete solare este de circa 50.000 km, iar
diametrul Lunii este de 3.476 km. Efectuând un calcul simplu
observăm că o pată solară este de circa 14,4 ori mai mare decât
diametrul Lunii.



181
6.7.15. Câte diametre pământeşti sunt cuprinse într-o
proeminenţă solară?

Soluţie
O proeminenţă solară poate avea circa 50.000 km înălţime.
Diametrul Pământului este de 12.756 km. Un calcul simplu ne
conduce la faptul că o proeminenţă poate cuprinde Pământul de
circa patru ori.


6.7.16. Cât reprezintă o proeminenţă solară din distanţa dintre
Pământ şi Lună?

Soluţie
Distanţa dintre Pământ şi Lună este de 384.000 km. Înălţimea
unei proeminenţe fiind de circa 50.000 km, prin împărţirea distanţei
dintre Pământ şi Lună la înălţimea unei proemineţe obţinem că
aceasta este de 7,68 ori mai mare, adică înălţimea proeminenţei
reprezintă circa o optime.


6.7.17. Proeminenţele sunt luminoase sau întunecate atunci
când le privim în jurul discului solar?


Soluţie
Proeminenţele sunt mai greu de observat datorită strălucirii
Soarelui. În timpul unei eclipse de exemplu ele se văd destul de
luminoase. Acest lucru se explică prin faptul că au o temperatură
mai scăzută decât a fotosferei.


6.7.18. Cum îşi vor da seama călătorii spaţiali din viitor că au
intrat în heliosfera unui Soare?




182
Soluţie
Heliosfera reprezintă zona din spaţiu care se află sub influenţa
Soarelui. Limita dintre spaţiul dominat de Soare şi mediul interstelar
se numeşte heliopauză. Dacă trebuie să aproximeze o heliosfera
unei stele atunci ei trebuie să recunoască asta după densitatea
mediului pe care îl traversează, doarece aceasta creşte treptat.


Figura .6.4. Heliosfera. Credit:wikipedia.ro.

Se consideră că se află cuprinsă între 100 şi 150 unităţi
astronomice (UA) de Soare în direcţia în care Soarele este în
mişcare, dar mult mai departe în aval. În plus, distanţa probabil
fluctuează ca răspuns la schimbările dintre mediul interstelar şi
vântul solar. Teoria sugerează existenţa unui şoc de forma unui arc
în cazul în care vântul interstelar reacţionează la iminentă coliziune
cu magnetosfera Soarelui. În aval de Soare este considerată a fi o
coadă lungă cu turbulenţe.

183
BIBLIOGRAFIE

I. SCRISĂ:

[1]ALEXESCU, Matei –CERUL, o carte pentru toţi,
Editura Albatros –Timişoara-1974.
[2]ALEXESCU, Matei-Laboratorul astrofizicianului amator,
Editura Albatros –Bucureşti -1986.
[3]ARDITTI, David –Setting-up a Small Observatory,
Editura Springer +Bussness Media, LLC-New York-2008.
[4]BERNHARD,Helmut;LINDER,Klaus&SCHUKOWKI,Manfred-
Compendiu de astronomie,
Editura ALL EDUCATIONAL-Bucureşti,2001.
[5]COOKE, Antony-The Hatfield Sct Lunar Atlas,
Editura Springer-Verlagen,London-2004.
[6]COOKE, Antony-Visual Astronomy Under Dark Skies,
Editura Springer-Verlagen,London-2005.
[7]CUSTING,T.James –Concepte filozofice în fizică,
Editura Tehnică,Bucureşti-2000.
[8]DUMITRESCU, Sorin Petrişor- Corecţii ale fenomenelor
astronomice,
Editura Rotomat, Craiova– 2009.
[9]FILIPAŞ,Titus–De la mitul astral la astrofizică,
Editura Scrisul Românesc – Craiova-1984.
[10]GOGA, Nicu– Elemente de astronomie,
Editura Sitech, Craiova–2008.
[11]GOGA, Nicu– Geneza,evoluţia şi sfârşitul Universului,
Editura Scorilo, Craiova–2009.
[12]GOGA, Nicu– Carte de astronomie,
Editura Revers, Craiova–2010.
[13]GRIGORE, Valentin & MITRUŢ, Dan–Meteorii: călători
grăbiţi pe bolta cerească, Editura Sfinx, Târgovişte–2000.
[14]HAWKING, Stephen şi MLODINOW, Leonard-O mai scurtă
istorie a timpului-Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, postfaţă de
Gheorge Stratan.
[15]KALER, B. James–Astronomy: Earth, Skay, and Planetes;

184
Editura Cambridge University Press-2003.
[16]KARTTUNEN,Hannu;KRŐGER,Pekka;OJA,Heikki;POUTAH
NEN,Marku,DONNER,J.Karl–Fundamental Astronomy-Fifth
Edition;
Editura Springer-Heidelberg, Berlin-2007.
[17]MATZNER, A. Richard–Dictionary of
Geographycs,Astrophysics, and Astronomy, Editura CRC Press
LLC –New York -2001.
[18]MIOC,Vasile&MIOC,Damaschin-Cronica observaţiilor
româneşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,Bucureşti-1977.
[19]OPROIU, T; PÀL, À; POP, V; URECHE, V- Astronomie.
Culegere de exerciţii, probleme şi programe de calcul.
Reprografia Universităţii din Cluj – Napoca, 1989.
[20] PALEN, Stacey-Teory and problems of astronomy,
Editura McGraw-Hill-New-York,2002.
[21]SANDU, Mihail- Astronomie,
Editura Didactică şi Pedagogică R.A, Bucureşti-2003.
[22]SCURTU, V. Virgil-Observatorul astronomului amator,
Editura Ştiinţifică şi enciclopedică , Bucureşti -1980.
[23]TEODORESCU, Nicolae şi CHIŞ, Gheorghe- Cerul o taină
descifrată...,
Editura Albatros, Bucureşti - 1982.
[24]TUDORAN, Ioan –Astronomia invizibilului,
Editura Albatros, Bucureşti – 1989.
[25]TUDORAN, Ioan –Cartea astronomului amator,
Editura Albatros, Bucureşti– 1989.


II.ON-LINE:

http://www.astroclubul.ro/vega.htlm
http://www.astronomy.ro/
http://crcpress.com
http://www.descopera.ro/
http://www.geocities.com/ovidiuv/astrsoft.htm
http://www.stiinta.info

185
http://science.nasa.gov/
http://www.universetoday.com/
http://en.wikipedia.org/wiki/Astronomy
http://ro.wikipedia.org/wiki/Astronomie
http://sarm.astroclubul.org/carti/
http://www.romaniaeuropa.com/cartionline/carti_astronomie/
http://www.windows.ucar.edu/

186
CUPRINS


CUVÂNT ÎNAINTE ............................................................................................ 5
CAPITOLUL 1 .................................................................................................... 7
CONCEPTE FIZICE ŞI MATEMATICE ........................................................... 7
1.1. CONSIDERENTE TEORETICE .............................................................. 7
1.2. PROBLEME ........................................................................................... 14
CAPITOLUL 2 .................................................................................................. 23
COORDONATE ASTRONOMICE, TIMPUL ................................................. 23
ŞI INSTRUMENTE ASTRONOMICE ............................................................. 23
2.1. CONSIDERENTE TEORETICE ............................................................ 23
2.2. PROBLEME ........................................................................................... 35
2.3. INSTRUMENTE ASTRONOMICE. PROBLEME ............................... 45
CAPITOLUL 3 .................................................................................................. 53
PLANETE TERESTRE ..................................................................................... 53
3.1. INTRODUCERE .................................................................................... 53
3.2. FORMAREA ŞI EVOLUŢIA PLANETELOR TERESTRE.
PROBLEME .................................................................................................. 54
3.3. MERCUR. PROBLEME ........................................................................ 59
3.4. VENUS. PROBLEME ............................................................................ 67
3.5. PĂMÂNTUL. PROBLEME ................................................................... 75
3.6. LUNA...................................................................................................... 90
3.7. MARTE. PROBLEME ......................................................................... 101
CAPITOLUL4 ................................................................................................. 112
PLANETELE GAZOASE ŞI SATELIŢII LOR .............................................. 112
4.1. INTRODUCERE .................................................................................. 112
4.2. JUPITER ............................................................................................... 113
4.3. SATURN ............................................................................................... 115
4.4. URANUS .............................................................................................. 116
4.5. NEPTUN ............................................................................................... 118
4.6.SATELIŢII PLANETELOR GAZOASE .............................................. 120
4.7. INELELE PLANETELOR GAZOASE ................................................ 123
4.8. PROBLEME ......................................................................................... 125
CAPITOLUL5 ................................................................................................. 134
MATERIA INTERPLANETARĂ ................................................................... 134
5.1. COMETE .............................................................................................. 134
5.2. METEORI. METEORIŢI ..................................................................... 136
5.3. ASTEROIZI .......................................................................................... 139
5.4. MARGINILE SISTEMULUI SOLAR ................................................. 141
5.5. PROBLEME ......................................................................................... 144
CAPITOLUL 6 ................................................................................................ 157
SOARELE ........................................................................................................ 157

187
6.1.CONSIDERENTE TEORETICE. PROBLEME ................................... 157
6.2. METODE DE OBSERVARE A SUPRAFEŢEI SOARELUI ............. 167
6.3. DATE FIZICE ALE SOARELUI ......................................................... 169
6.4. STRUCTURA SOARELUI: ATMOSFERA SOLARĂ, INTERIORUL
SOARELUI .................................................................................................. 170
6.5. ENERGIA ŞI TEMPERATURA SOARELUI ..................................... 171
6.6. ACTIVITATEA SOARELUI ............................................................... 172
6.7. PROBLEME ......................................................................................... 174
BIBLIOGRAFIE .............................................................................................. 183

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful