Platon OPERE COMPLETE I

Ediţie îngrijită de PETRU CREŢIA, CONSTANTIN NOICA ' Şi..' CĂTĂLIN PARTENIE

BCU Cluj-Napoca

■■
flCUMP 2001 09036 HUMANITAS
BUCUREŞTI

Coperta IOANA DRAGOMIRESCU MARDARE
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale PLATON
Opere complete /Platon; trad.: Cezar Papacostea, Marta Guţu, Constantin Noica, ... ; ed. îngrijită de Petru Creţia, Constantin Noica, Cătălin Partenie. - Bucureşti: Humanitas, 2001 6 voi.; 20 cm. - (Paradigme) ISBN 973-28-0877-2 Voi. 1. - 2001. - 576 p. ISBN 973-28-0878-0 I. Papacostea, Cezar (trad.) II. Gulu, Marta (trad.) III. Noica, Constantin (trad.; ed.) IV. Cretia, Petru (trad.; ed.) V. Partenie, Cătălin (trad.; ed.) 14(38)

© HUMANITAS, 2001, pentru prezenta versiune românească ISBN 973-28-0877-2 ISBN 973-28-0878-0

NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI în Republica se spune că filozofii aflaţi la cîrma cetăţii pot înţelege ce este dreptatea numai dacă înţeleg ce este „ideea de bine" — „binele", to agathon, fiind acel principiu ultim ce întemeiază toate cunoştinţele noastre. în Banchetul binele este „ceva ce ţine de acasă", oikeion (iar Eros este numit un philosophos daimon care ne „mînă către casă"). Am putea spune că, în Republica, acel principiu ultim ce întemeiază toate cunoştinţele noastre este to agathon, „binele", în sensul că înţelegerea acestui principiu ultim echivalează cu „ajungerea acasă" a spiritului. Această conjectură este însă greu de susţinut, căci textul lui Platon nu oferă multe argumente în sprijinul ei. Deşi în aşa-numitul mit al peşterii binele este comparat cu soarele, el este, potrivit lui Platon, „ceva greu de văzut"; şi aşa rămî-ne şi răspunsul la întrebarea de ce a numit Platon acel principiu ultim to agathon. Ideea după care cunoaşterea adevărului echivalează, pentru filozof, cu o „ajungere acasă" este însă prezentă, implicit, în multe din dialogurile platoniciene, în Sofistul, de pildă, se spune că sufletul nu poate fi separat de mişcare, el fiind astfel „în drum spre ceva", iar acel ceva către care el se îndreaptă (şi pentru care are o „pornire lăuntrică", horme), este adevărul. DarsiîfletuijQUjiiunge întotdeauna la adevăr, şi atunci, spune Platon, el „rătăceşte". Pentru
6
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

Platon, sufletul a cunoscut cîndva, într-o altă lume, adev?nil; fţprppajTţTnasţereadevărului, în aceasta lume a del/einniTlicTîîralează saTctt-o- rcvcnjux.-rttTŢ-f'xi I ■ 1 Exil, căutare, rătăcire, speranţa de a ajunge acasă: acestea sînt coordonatele spaţiului în care apare ide-ea „drumului bun" (methodos) şi a „călăuzei". Cum să ajungi, spiritual, acasă? Cum să ajungi în proximitatea adevărului şi a principiilor ultime? Platon este o posibilă călăuză. La Platon nu poţi ajunge însă decît cu mare greu, dacă nu dispui, în limba ta, de opera lui întreagă. Această ediţie a operelor lui Platon provine din efortul a doi philosophoi daimones, care au vrut ca prin Platon noi să încercăm să ajungem, spiritual, acasă. Ei au fost Petru Creţia şi Constantin Noica. Entuziasmul şi priceperea lor (precum şi tenacitatea discretă a lui Idei Segall) au făcut ca între 1974 şi 1993 să apară, la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică din Bucureşti (în cadrul colecţiei „Clasicii filozofiei universale"), primele şapte volume din Operele lui Platon: în 1974 — volumul I (Apărarea hii So-crate, Criton, Alcibiade I, Charmides, Lahes, Gorgias, Protagoras), îngrijit de Petru Creţia şi Constantin Noica; în 1976 — volumul II (Hippias Minor, Hippias Maior, Ion, Euthyphron, Lysis, Menexenos, Menon), îngrijit de Petru Creţia; în 1978 — volumul III (Euthy-demos, Cratylos), îngrijit de Petru Creţia; în 1983 — volumul IV (Phaidon, Phaidros), îngrijit de Petru Creţia; în 1986 — volumul V (Republica), îngrijit de Petru Creţia şi Constantin Noica; în 1989 — volumul VI (Parmenide, Theaitetos, Sofistul, Omul politic), îngrijit de Petru Creţia şi Constantin Noica; şi în 1993 — volumul VII (Philebos, Timaios, Critias), îngrijit de Petru Creţia. S-a întîmplat însă ca prima încercare de a traduce în româneşte opera întreagă a lui Platon să nu poată
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

fi dusă la bun sfîrşit de către iniţiatorii ei — Petru Creţia, Constantin Noica şi echipa Editurii Ştiinţifice şi Enciclopedice. Traducerile scrierilor platoniciene ce urmau să întregească acea ediţie au apărut totuşi, în anii din urmă, dar la alte edituri. Ediţia de faţă are un format diferit de cel al ediţiei apărute la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, unde traducerea fiecărei scrieri platoniciene este însoţită, în cele mai multe cazuri, de o interpretare, de lămuriri preliminare şi de note (acestea din urmă fiind, pe ansamblul celor şapte volume, inegale — atît ca întindere, cît şi ca valoare). Primele cinci volume ale ediţiei de faţă conţin întreaga operă a lui Platon; cel de-al şaselea volum cuprînde o antologie de studii, comentarii şi interpretări ale scrierilor platoniciene, menită să înlesnească întîlnirea cititorului cu desfăşurarea gîndirii lui Platon. Această ediţie a operelor lui Platon provine, în mare măsură, din cea îngrijită de Petru Creţia şi Constantin Noica la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică; majoritatea traducerilor şi interpretărilor cuprinse în ediţia de faţă au apărut în cadrul acelei ediţii. Ei, Petru Creţia şi Constantin Noica, sînt de aceea şi îngrijitori ai acestei ediţii. Petru Creţia nu a fost numai îngrijitor al ediţiei Platon, a fost şi editorul ultimei părţi a Operelor lui Emi-nescu. în lucrarea sa postumă Testamentul unui emi-nescolog (apărută la Editura Humanitas în 1998), Petru Creţia ne spune că abia după ce editarea integrală a operelor lui Eminescu s-a încheiat şia dat seama că „întreaga ediţie trebuie regîndită temeinic Şi apoi reluată" (p. 10). Nu am vorbit cu el niciodată despre o posibilă regîndire şi reluare a ediţiei operelor lui Platon. Cred însă că atît el, cît şi Constantin Noica ar fi încuviinţat proiectul acestei ediţii. 8
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

„Tradiţia traducerilor româneşti din Platon începe, din cîte ştim pînă acum, abia o dată cu secolul 20: în 1902-l903 un traducător anonim publică, în cinci numere succesive din Revista Şcoalelor, Criton. [...] De fapt, operele complete ale lui Platon au să fie, în româneşte, fapta colectivă a tuturor celor, morţi şi vii, bătrîni şi tineri, care, timp de aproape un veac, vor fi ostenit pe acest tărîm, «ai noştri oameni ai locului nu numai pedepsiţi întru a noastră limbă, ce şi limba elinească avînd ştiinţă ca să o tălmăcească», cum se spune în prefaţa Bibliei din 1688." Acestea sînt cuvintele lui Petru Creţia, luate din studiul său „Platon în româneşte", studiu ce prefaţează cel de-al doilea volum al ediţiei publicate de Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică (pp. VI-VII)1. Aceste cuvinte ar trebui completate cu altele, care apar într-un text semnat de Petru Creţia şi Constantin Noica ce deschide primul volum al aceleiaşi ediţii: „[traducerea integrală a operei lui Platon] dă, veac de veac, măsura deplină a puterilor unei culturi" (p. VI). Dacă aşa stau lucrurile, atunci această ediţie a operei lui Platon, apărută la Editura Humanitas, nu este altceva decît măsura puterilor culturii noastre în acest ceas.

Numerotaţia marginală este cea a ediţiei Henri Estienne (Stephanus) (apărută în 1578 şi folosită astăzi pentru orice trimitere la textele lui Platon). Citatele din Homer care apar în scrierile lui Platon diferă uneori de vulgata homerică; ele au fost fie traduse de către traducătorul dialogului respectiv, fie preluate din traducerile lui George Murnu (caz în care am indicat acest lucru într-o notă). Am folosit Riada, traducere în metru original de George Murnu,
1

Pentru tot ce s-a tradus în româneşte din Platon pînă In 1974 (cînd a apărut primul volum din seria publicată de Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică) vezi Nicolae Lascu, Clasicii antici in România, Editura Dacia, Cluj, 1974, pp. 240-247.
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

ediţie definitivă, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1967, şi Odiseea, în româneşte de G. Murnu, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, [Bucureşti, 1959]. Trimiterile s-au făcut întotdeauna la numerotaţia marginală a textului grecesc (şi nu la aceea care însoţeşte traducerile lui G. Murnu). Citatele din alţi autori sînt, în marea lor majoritate, traduse de către traducătorul dialogului respectiv; atunci cînd s-a recurs la o traducere deja existentă am menţionat sursa într-o notă. în transcrierea numelor proprii greceşti am preluat opţiunea lui Petru Creţia, şi anume: în cazurile în care nu există o formă românească definitiv consacrată (de exemplu: Socrate, Aristofan, Alcibiade etc), am transliterat forma grecească. Notele ce însoţesc, în subsolul paginii, traducerile de faţă îmi aparţin.
CĂTĂLIN PARTENIE

NOTĂ ASUPRA VOLUMULUI I în acest volum sînt reproduse următoarele traduceri: Apărarea lui Socrate, traducere de Cezar Papacostea, revizuită de Constantin Noica, apărută în Platon, Dialoguri, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1968, pp. 3-37; Criton, traducere de Marta Guţu, apărută în Platon, Opere, I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, pp. 6l-76; Charmides, traducere de Constantin Noica, apărută în Platon, Dialoguri Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1968, pp. 4l-73; Lahes, traducere de Dan Sluşanschi, apărută în Platon, Opere, I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, pp. 239-268; Lysis, traducere de Alexandru Cizek, apărută în Platon, Opere, II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, pp. 213-234; Euthyphron, traducere de Francisca Băltăceanu şi Petru Creţia, apărută în Platon, Opere, II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, pp. 26l-280; Hippias Minor, traducere de Petru Creţia, apărută în Platon, Opere, II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, pp. 17-34;
12
NOTĂ ASUPRA VOLUMULUI I

APĂRAREA LUI SOCRATE Hippias Maior, traducere de Gabriel Liiceanu, apărută în Platon, Opere, II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, pp. 7l-l04; Alcibiade I, traducere de Sorin Vieru, apărută în Platon, Opere, I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, pp. 93-l45; Ion, traducere de Dan Sluşanschi şi Petru Creţia, apărută în Platon, Opere, II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, pp. 135-l50; Euthydemos, traducere de Gabriel Liiceanu, apărută în Platon, Opere, III, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, pp. 69-l16; Gorgias, traducere de Cezar Papacostea, revizuită de Constantin Noica, apărută în Platon, Dialoguri, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1968, pp. 125-239;

Protagoras, traducere de Şerban Mironescu, apărută în Platon, Opere, I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, pp. 423-479. în traducerile reproduse în volumul de faţă am intervenit în anumite cazuri, cel mai adesea pentru a schimba un cuvânt, o expresie sau un semn de punctuaţie. Marea majoritate a modificărilor pe care le-am operat în aceste traduceri nu a vizat corectarea unor erori de traducere, ci o mai cursivă lectură a textului. Criton, Charmid.es, Lahes, Alcibiade I, Lysis, Euthy-phron, Hippias Minor, Hippias Maior, Ion, Euthydemos şi Protagoras au fost traduse după textele ediţiei Bude. Apărarea lui Socrate şi Gorgias au fost traduse de Cezar Papacostea după textele ediţiei Teubner; aceste traduceri au fost apoi confruntate de către Constantin Noica cu textele ediţiei Bude.
CĂTĂLIN PARTENIE

Nu ştiu, bărbaţi ai Atenei, cum veţi fi fost voi în- u a râuriţi de pîrîtorii mei, însă eu, ascultîndu-i, mai că am uitat de mine însumi, atît de convingător au vorbit. Şi cu toate acestea, la drept vorbind, n-au spus nimic adevărat. De ceva însă m-am mirat mai mult ca de toate neadevărurile înşirate de ei: au spus că trebuie să vă temeţi de mine să nu vă înşel, întrucît sînt primejdios în vorbire. în adevăr, nu le-a fost mă- b car ruşine că îi voi dovedi mincinoşi numaidecît in fapt, acum cînd, luînd cuvîntul, mă voi arăta cu desăvârşire neiscusit în arta vorbirii. Aceasta mi se pare cea mai mare neruşinare ce poate fi; desigur, afară de cazul cînd ei ar înţelege prin „iscusit la vorbire" o însuşire a celui ce spune fără ocol adevărul; numai în acest înţeles aş putea consimţi că sînt orator, însă vedeţi, nu în sensul lor. După cum spun, aceştia n-au rostit aproape nici un cuvînt care să cuprîndă adevărul; pe cînd de la mine nu veţi auzi nici unul care să nu spună întreg c adevărul. în schimb, bărbaţi atenieni, iau drept martor pe Zeus că de la mine nu veţi auzi, ca de la dînşii, fraze frumos ticluite, vorbe şi întorsături sunătoare, într-un stil împodobit, ci o cuvântare cu vorbele care îmi vin la întîmplare; aceasta, fiindcă sînt încredinţat că spun adevărul. Nimeni dintre voi să nu aştepte altceva de la mine.
14
PLATON APĂRAREA LUI SOCRATE

15

De altfel, nici nu s-ar cădea, judecătorilor, să vin în faţa voastră* la vârsta aceasta, ca un tinerel ticlui-tor de fraze. Şi cu toată stăruinţa vă rog, bărbaţi ai Atenei, să aveţi îngăduinţa de a-mi asculta o apărare alcătuită în aceleaşi vorbe pe care le întrebuinţez de obicei în agora, pe lingă mesele zarafilor sau aiurea, unde mulţi dintre voi m-aţi auzit; să nu vă miraţi prin urmare şi să nu vă supăraţi pe mine pentru aceasta. Pricina este următoarea: eu acum pentru prima d oară am călcat într-un tribunal, deşi am trecut de ♦şaptezeci de ani; deci nu mă pricep şi sînt străin de limba celor de aici. După cum însă, de-aş fi fost cu-a-l8 a devărat un străin, m-aţi fi iertat desigur dacă vorbeam în dialectul şi în felul în care aş fi fost crescut, tot astfel şi acum vă rog să-mi faceţi un act de dreptate, zic eu, îngăduindu-mi felul obişnuit de vorbire.Poate să fie mai prost, poate să fie mai bun; în tot cazul, voi atît să cercetaţi şi să luaţi aminte, dacă 'cele ce spun sînt drepte sau nu. Aceasta-i singura datorie a judecătorului; a oratorului — să spună adevărul. Aşadar, bărbaţi ai Atenei, se cade să mă apăr mai întîi de primele învinuiri; să răspund faţă de cei din-b tîi acuzatori ai mei; în urmă, să vorbesc de a doua vină ce mi se aduce, de către ceilalţi acuzatori. Căci pe lingă voi am avut mulţi vrăjmaşi, care de mulţi ani mă ponegresc prin fel de fel de neadevăruri. De cei jmai vechi mă tem mai mult decit de cei din jurul lui Anytos, cu toate că şi aceştia sînt de temut. Dar aceia, judecătorilor, sînt mai primejdioşi, deoarece au izbutit să vă convingă pe cei mai mulţi dintre voi încă de pe cind eraţi copii; şi

pînă astăzi ei mă pîrăsc mereu cu minciuni, zicînd că este un oarecare Socrate, om învăţat, care cercetează toate cele cereşti, ca şi cele de sub pămînt şi schimbă faptele rele, înfăţişîndule prin vorbire ca fiind bune. Atenienilor, făcîndu-mi o astfel de faimă, aceştia c sînt acuzatorii mei cei primejdioşi, căci oricine îi asş cultă spune că un om care cercetează asemenea] lucruri nu poate crede în zei. Pe lingă aceasta, ei sînt mulţi şi mă vorbesc de rău faţă de voi de multă vreme, încă de cînd eraţi copii sau tineri, pe cînd credeaţi orice cu cea mai mare uşurinţă; şi m-au acuzat cu-adevărat în lipsă şi fără să mă apere nimeni. Iar cel mai rău lucru pentru mine este că nu am putinţa să le ştiu şi să le dau numele, afară de unul singur, d care este şi autor de comedii. Toţi ceilalţi care, din invidie, v-au înduplecat prin clevetire sau care, convinşi fiind ei înşişi, se silesc să convingă şi pe alţii de vinovăţia mea, toţi sînt la adăpost faţă de mine; căci nu este chip să-i chemăm aici, nici să combat pe vreunul din ei. Astfel dar, sînt nevoit să mă apăr şi să argumentez împotriva lor ca şi cum m-aş lupta cu nişte umbre, căci nimeni nu răspunde, din tabăra lor. Judecaţi şi voi; eu am, cum vă spuneam, două rînduri de acuzatori: unii care m-au pîrît acum, alţii, de care am pomenit adineauri, cu mult mai vechi. Şi, desigur, veţi găsi nimerit să trebuiască a mă apăra mai e întîi faţă de aceştia, căci şi voi pe dînşii i-aţi auzit mai întîi ponegrindu-mă, şi încă cu mult mai tare decît cei de azi. Oricum ar fi, bărbaţi atenieni, trebuind în sfîrşit să mă apăr, haide să încerc într-un timp aşa de i9a scurt a vă scoate din minte o vină ce mi se aduce de atîta vreme. Aş dori, fireşte, să se întîmple aşa, dacă e ceva bun şi pentru voi şi pentru mine, şi să pot zice că prin apărarea mea am săvîrşit o ispravă. Am însă credinţa că e un lucru greu, şi nu sînt străin de această situaţie. întîmple-se în sfîrşit cum va vrea Zeul; cît mă priveşte, eu trebuie să mă supun legii şi să mă apăr. Să luăm lucrul dintru început. Care este acuzaţia? De unde a izvorît ponegrirea mea, căreia Meletos b
16
PLATON APĂRAREA LUI SOCRATE

17

i-a dat crezare pînă într-atît încît să redacteze învinuirea de faţă? Să vedem, ce-au susţinut clevetitorii mei ca să mă ponegrească? Să vă citesc însuşi actul de învinuire, pe care l-au întărit cu jurămînt:
Socrate săvîrşeşte lucruri nelegiuite şi iscodeşte atît cele de sub pămînt, cît şi cele cereşti, precum preface prin vorbire cauza rea într-una bună; el învaţă şi pe alţii aceleaşi lucruri

Cam astfel sună; de altminteri, acestea le-aţi vă-c zut voi înşivă pe scenă, în comedia lui Aristofan. Aţi văzut acolo un personaj, Socrate, purtat încoace şi încolo, care tot spune că pluteşte în aer şi flecăreşte îndelung asupra unor lucruri pentru care eu nu am nici o pricepere, nici mare, nici mică. Nu doar că aş dispreţui o asemenea ştiinţă — şi n-o spun de frică să nu-mi facă Meletos şi alte procese — dacă aş şti că este cineva care să înţeleagă aceste fenomene; dar, bărbaţi din Atena, eu nu mă amestec defel în a acestea. Iau drept martori pe cei mai mulţi dintre voi şi vă rog să spuneţi şi să vă lămuriţi unii pe alţii; toţi care m-aţi auzit vreodată discutînd — şi sînt mulţi dintre aceştia printre voi — vorbiţi! Spuneţi unii altora dacă m-aţi aflat vreodată cercetînd şi vorbind despre asemenea lucruri, fie mai pe larg, fie pe scurt. De aici veţi înţelege că tot aşa sînt şi celelalte învinuiri pe care mi le aduce marea mulţime. Nimic din toate astea nu-i întemeiat; nici ceea ce desigur că aţi auzit, cum că încerc să dau învăţături e oamenilor şi că astfel fac avere; nu este adevărat nici aceasta, deşi mi se pare lucru frumos să fie cineva în stare să dea învăţături altor oameni, cum fac (Gorgias din Leontinoi, Prodicos din Ceos, Hippias din

is. Fiecare din aceştia, judecători, merge din oraş în oraş; atrage pe tinerii care ar putea să înveţe, fără bani, de la oricare dintre concetăţenii lor, şi-i convinge să lase întîlnirile cu localnicii şi să-i urmeze pe ei; în schimb, ei primesc şi bani şi recunoştinţă. Tot 20 a astfel este aici în Atena un alt bărbat, dejel din Păros, un învăţat despre care iată cum am aflat că a venit aici: întîmplător m-am întîlnit cu un prieten care a cheltuit cu sofiştii mai mulţi bani decît toţi ceilalţi la un loc, anume cu Callias al lui Hipponicos. Pe acesta, care avea doi copii, l-am întrebat: „Calliaş, dacă ţi-ar fi dat să ai drept copii doi mînji sau viţei, nu-i aşa că ar trebui să le iei un supraveghetor, pe care l-ai plăti? în schimb, el ţi i-ar face frumoşi şi destoinici, le-ar dezvolta însuşirile. Iar acela, deşi- b gur, va trebui să fie om priceput în ale cailor sau un bun crescător. Acum însă, oameni fiind copiii tăi, te gîndeşti sau nu să le iei supraveghetor? în acest caz, cine este cel ce se pricepe în ce priveşte adevărata virtute de om şi cetăţean? Socotesc că, de vreme ce ai copii, te vei fi gîndit şi la asta. Aşadar, spusei eu, este cineva sau nu? — Cum de nu, răspunse. — Cine? De unde? Pe ce preţ învaţă? — Este Evenos din Păros şi predă pe preţ de cinci mine, Socrate." Şi eu l-am fericit pe Evenos, dacă în adevăr poate să cunoască acest meşteşug şi să înveţe pe alţii cu un preţ aşa de mic. Prin urmare, şi eu m-aş mîndri şi m-aş împo-poţona dacă aş cunoaşte această artă. însă, bărbaţi c atenieni, eu nu o cunosc! Poate că unul dintre voi are să mă întîmpine: „Bine, Socrate, dar de ce ţi se întîmplă ţie un astfel de necaz? De unde aceste clevetiri împotriva ta? De n-ai fi făcut nimic mai mult decît cealaltă lume, nu s-ar fi stîrnit în jurul tău atîta vîlvă, nici atîta vorbă; trebuie să fi făcut ceva deosebit de lumea cealaltă. Spune-ne ce, ca să nu te judecăm cu nesocotinţă." Pe drept ar putea rosti cineva astfel de cuvinte; de aceea, voi încerca să vă arăt pentru care pricină mi a s-a făcut un nume şi mi s-a adus o ponegrire ca aceasta. Fiţi deci cu luare-aminte, chiar cei care ere18
PLATON

deţi că vorbesc în glumă; e bine să ştiţi că nu vă voi spune decît adevărul. Bărbaţi ai Atenei! Numele ce mi-am căpătat prin nimic altceva nu-l merit decît printr-un spi de înţelepciune a mea. Vreţi să ştiţi de ce fel este această înţelepciune? Este desigur o înţelepciune omenească; iar eu se întîmplă să am în fapt o astfel de înţelepciune, pe cînd cei de care am vorbit adineauri au, poate, o înţelepciune mai presus decît cea omenease că; despre aceasta eu nu vă pot spune însă nimic, căci nu o cunosc; cine zice că o cunosc minte şi vorbeşte întru ponegrirea mea. Nu murmuraţi acum, bărbaţi atenieni, căci am să vă spun un lucru ce vi se va părea plin de semeţie; nu-l voi spune însă de la mine, ci voi lăsa să-l spună cineva mai vrednic de încrederea voastră. Asupra înţelepciunii mele, dacă este, şi de ce fel este, vă voi aduce martor pe însuşi Zeul din Delfi. Cred că îl cunoaşteţi pe Chajrfiplian; mie mi-este cunoscut încă din tinereţe, desigur şi celor mai mulţi dintre voi; doar şi el a fost surghiunit şi s-a întors o dată cu voi. Ştiţi prin urmare ce 21 a fel de om era acest Chairephon şi cît de aprig era în tot ce făcea. Odată s-a dus la Delfi şi a îndrăznit să întrebe oracolul — să nu vă supere, judecătorilor, ce-am sa vă spun — dacă este cineva mai înţelept decît mine. Pythia i-a răspuns că nimeni nu-i mai înţelept. ChairephorMS murit, însă despre acest răspuns vă poate da mărturie fratele lui, care tocmai se află aici.i b Aţi înţeles de ce vă spun acestea? Vreau să vă arăt de unde s-a iscat ura împotriva mea. Căci eu, dac-am auzit aşa ceva, îmi tot ziceam în minte: „Ce-o fi vrînd Zeul să zică, ce-o fi vrînd să înţeleagă prin aceste vorbe? Cît ştiu eu, după mintea mea, nu sînt un înţelept, nici mare, nici

mic. Ce-o fi vrut deci să zică prin cuvintele că aş fi cel mai înţelept? Să spună neadevărul, nu se poate, căci nu-i îngăduit unui zeu." Multă vreme am stat aşa, nedumerit: ce-o fi vrut să
APĂRAREA LUI SOCRATE

19

zică? în sfîrşit, m-am întors cu luare-aminte să cercetez lucrul în chipul următor: m-am dus la unul dintre cei ce se cred înţelepţi, ca să dovedesc, de mi-ar fi fost cu putinţă, neadevărul oracolului şi să-i întorc c vorba astfel: „Ai spus că sînt cel mai înţelept, şi iată unul care e mai înţelept decît mine." Am cercetat deci pe acest om — nu-i nevoie să-i dau numele în vileag, era un qnxrjolitic — şi vă voi spune doar ce părere mi-am făcut cercetîndu-l; m-am încredinţat, din convorbirea cu dînsul, că acest bărbat pare multor oa-Jmeni, dar mai ales sieşi, a fi înţelept, însă de fapt nu (este. Am încercat după aceea să-i arăt că el credea numai că este înţelept, însă nu era. Prin aceasta mi-am | atras ura lui şi totodată pe a multora dintre cei de u faţă. Plecînd de acolo, îmi ziceam: „Tot eu trebuie să fiu mai înţelept decît acel om, deoarece, deşi nici unul nu pare să ştie mare lucru, totuşi el crede că ştie, neştiutor fiind, pe cînd eu nici nu ştiu, nici nu cred aşa ceva. Aşadar, cu oricît de puţin, tot eu rămîn mai înţelept decît acesta, fiindcă ceea ce nu ştiu, nu pretind că ştiu." De aici m-am dus la un altul, tot dintre cei ce se socotesc înţelepţi; dar şi de la acesta am plecat cu aceeaşi încredinţare. Mi l-am făcut şi pe acesta duşman, ca pe alţii. Mai pe urmă m-am dus, rînd pe rînd, şi pe la alţii, dîndu-mi seama — cu întristare şi cu teama în suflet — că am să mi-i fac vrăjmaşi. Cu toate acestea, so- e "Coteam că e nevoie să pun cuvîntul Zeului mai presus de orice. Găseam nimerit ca cineva care voia să afle ce înţelegea oracolul prin acele cuvinte să se ducă pe la toţi cîţi credeau a şti ceva. Mă jur pe cîine, bărbaţi ai Atenei — în faţa voastră trebuie să spun 22 a adevărul — că am dobîndit următoarea încredinţare: ocmai cei cu renume mai bun se dovedeau aproape cu totul lipsiţi de înţelepciune cînd îi cercetam după spusa Zeului; pe cînd alţii, părînd mai de rînd, erau
20
PLATON APĂRAREA LUI SOCRATE

21

oameni mai deplini şi mai aproape de înţelepciune. Ar trebui să vă arăt toate rătăcirile mele, întocmai ca ale unui om osîndit la vreo caznă, întreprinse numai şi numai ca oracolul Zeului să-mi apară de netăgăduit. b De aceea, după ce am isprăvit cu oamenii politici, m-am dus la poeţi: şi la cei de tragedii, şi \a cei de ditirambi, şi la ceilalţi, pentru ca în sfîrşit să mă surprînd pe mine însumi mai puţin ştiutor decît aceia. Luînd poemele lor cele mai bine făcute, îi tot întrebam ce înţeles au, pentru ca in acelaşi timp să învăţ ceva de la ei. Mi-e şi ruşine, cetăţenilor, să vă spun adevărul; şi totuşi trebuie să vi-l spun; într-un cu-vînt, oricare dintre cei de faţă ar fi putut să-mi tălmăcească înţelesul lucrărilor mai bine decît înşişi autorii. Din această scurtă cercetare, am cunoscut adevărul şi asupra poeţilor, anume: că operele pe c care le creează izvorăsc dintr-un dar al naturii, din-tr-un entuziasm, asemenea prorocilor şi interpreţilor divini, numai din înţelepciune nu. Doar şi aceştia spun lucruri multe şi frumoase, însă nu cunosc cu adevărat cele ce tratează. Aşa mi s-au arătat poeţii, avînd toţi acelaşi cusur. Cu acest prilej însă, mi-am dat seama că ei, datorită poeziei lor, se cred. cei mai -fînţelepţi dintre oameni şi în alte privinţe, ceea ce nu sînt. M-am depărtat deci şi de dînşii, socotind că-i întrec prin puţinul prin care îi întreceam şi pe oamenii de stat. a în sfîrşit, m-am dus şi la meşteşugari. întrucît mă priveşte, ca să spun adevărul, ştiam bine că nu mă pricep deloc la meseriile lor şi că pe dînşii îi voi afla ştiutori de multe lucruri frumoase. Şi nu m-am înşelat în această privinţă, căci ei cunoşteau lucruri de care eu habar nu aveam, arătîndu-se în această privinţă mai iscusiţi decît mine. Dar, cetăţeni atenieni, bunii meseriaşi mi-au pă--*rut a cădea şi ei în aceeaşi greşeală ca şi

poeţii; fiecare, fiindcă-şi lucra cu artă meşteşugul, se credea înzestrat cu cea mai mare înţelepciune şi în celelalte privinţe. Şi tocmai această nesocotinţă le întuneca e înţelepciunea proprie. Astfel, mam întrebat încă o văată asupra oracolului şi mi-am zis: Oare ce-aş primi mai bucuros? Să fiu cum sînt, adică nici iscusit ca dînşii, dar nici neştiutor după neştiinţa lor, sau şi iscusit şi neştiutor, în amîndouă ca dînşii? Mi-am răspuns, şi mie însumi şi oracolului, că mai de folos îmi j;şte să fiu cum sînt. Bărbaţi atenieni! Multe duşmănii mi-am ridicat dintr-o asemenea cercetare, şi încă dintre cele mai 23 a grele şi primejdioase; aşa că tot felul de clevetiri au izvorît de aici, ieşindu-mi pe deasupra numele de om înţelept. Cei ce iau parte la discuţiile purTâTe de mine cred că eu sînt înţelept ori de cîte ori mi se întîmplă să înfund pe alţii. însă, judecători atenieni, înţelept cu adevărat este Zeul; iar asta ne şi spune el prin oracolr-că înţelepciunea omenească preţuieşte foarte puţin, sau chiar nimic. Şi de altfel că vorbele oracolului nu privesc cu tot dinadinsul pe Socrate, ci oracolul numai s-a folosit de numele meu, spre a mă da b drept pildă; ca şi cum ar fi vrut să zică: „Oamenilor, cel mai înţelept dintre voi este acela care, ca şi Socrate, şi-a dat seama că el nu preţuieşte nimic în ce priveşte iscusinţa de-a cunoaşte adevărul." Dacă mai umblu deci acum printre oameni şi-i cercetez, străduinţa mi-este să mă încredinţez de spusa Zeului, ori de cîte ori se întîmplă să cred despre cineva, concetăţean sau străin, că este înţelept. îndată ce nu-l găsesc astfel, îi dovedesc că nu este înţelept, întărînd 'prin asta spusa Zeului. Din cauza acestei străduinţe, n-am avut răgaz să fac ceva mai de seamă, nici ca cetăţean în stat, nici ca membru al familiei, ci am rămas într-o neîntreruptă sărăcie, în slujba Zeului în afară de acestea, mulţi tineri, îndeosebi cei ce c au răgazuri, feciorii celor mai bogaţi, mă însoţesc de
22
PLATON APĂRAREA LUI SOCRATE

23

bunăvoie şi sînt bucuroşi să asculte cum iscodesc eu oamenii; ba, adeseori, imitîndu-mă, sapucă şi ei să iscodeacă pe alţii. Făcînd aşa, ei găsesc, pare-se, mare belşug de oameni care cred a şti ceva, cînd de fapt nu ştiu nimic sau prea puţin. Din această pricină, cei luaţi la cercetare de dînşii se supără, dar nu pe ei, ci iarăşi pe mine, spunînd că există un oarecare Socrate, tare nelegiuit, care strică pe tineri. Dacă-i d întreabă cineva ce făptuieşte sau ce învaţă pe tineri acest Socrate, ei nu au nimic de spus, fiindcă nu o ştiu. Pe de altă parte însă, pentru a nu părea că sînt în încurcătură, răspund cu cele ce se spun de obicei împotriva oricui filozofează: că „cercetez cele cereşti şi cele subpămîntene", că „nu cred în zei" şi că „înfăţişez prin vorbire faptele rele ca fiind mai bune". Cred şi eu; că doar n-au să spună adevărul, cum că ei sînt daţi în vileag atunci cînd se prefac a şti ceva, deşi nu ştiu nimic. Aşadar aceştia, plini de zel fiind, e pătimaşi şi mulţi la număr, vorbind organizat împotriva mea şi în chip convingător, au izbutit, şi în trecut şi acum, să vă umple urechile cu intrigi stărui-j toare. Dintr-aceştia s-au ales împotriva mea, cu tot dinadinsul, Meleţos, Anyjioş şi Lvcqn. Meletos mă 24 a urmăreşte ca din partea poeţilor, Anytos din partea meşteşugarilor şi a oamenilor politici, Lycon din partea oratorilor. De aceea am spus încă de la început că m-aş minuna singur dacă aş fi în stare, într-un timp aşa de scurt, să spulber o defăimare ce durează de atîta vreme. Acesta este, bărbaţi ai Atenei, adevărul pe care eu vi-l spun în faţă, fără înconjur şi fără să scad din el vreo parte, nici însemnată, nici neînsemnată; şi totuşi ştiu că tocmai asta îmi atrage ura: încă o dovadă că spun adevărul, că e vorba de ponegriri împotriva mea şi că pricinile sînt cele arătate. Acum ori mai tîrziu, cînd veţi sta să cercetaţi, b vă veţi încredinţa că este aşa. Asupra faptelor de care m-au învinovăţit cei dintîi acuzatori, cred că este de ajuns această

apărare în faţa voastră. Acum voi încerca să mă apăr faţă de preacinstitul şi „patriotul", cum îşi zicea el, Meletos, precum şi faţă de cei din urmă pîrîtori. Să mai luăm o dată actul de învinuire, cel întărit cu jurămînt; să-l citim iarăşi, ca şi cum alţii ar fi acum pîrîtorii. c Iată ce cuprînde: „Socrate săvîrşeşte lucruri nelegiui ifite; el strică pe tineri, nesocoteşte zeii în care crede 'cetatea şi se închină la alte zeităţi, noi." Aşa glăsu-ieşte actul de învinuire; să cercetăm în parte fiecare vină din acest act. Se spune că săvîrşesc lucruri nelegiuite, stricînd pe tineri. Mă întorc şi întîmpin: Meletos, bărbaţi atenieni, e icel care săvârşeşte lucruri nelegiuite, fiindcă îşi bate (joc de lucruri serioase, chemînd în judecată cu nesocotinţă pe oameni şi prefăcîndu-se că se preocupă serios de lucruri cu care de fapt nu s-a ocupat niciodată. Că este adevărat, voi încerca îndată să v-o dovedesc. SOCRATE Vino, Meletos, mai aproape! Vino şi spune-mi, găseşti cu cale sau nu ca tinerii să devină cît mai virtuoşi? MELETOS Găsesc. d SOCRATE Ia spune acum acestei lumi, cine-i cel care face oameni de treabă? Fără îndoială, ştii cine, de vreme ce te ocupi de acestea. Căci iată, pe mine care îi stric, cum zici tu, m-ai găsit; m-ai chemat în judecată în faţa acestora şi mi-aduci învinuiri. Ia arată-mi acum pe unul care îi face oameni de treabă; spune-i numele, ca să-l audă şi aceştia. Cine este? Vezi, Meletos, că taci şi nu eşti în stare să-mi răspunzi? Şi cu toate astea nu-ţi pare ruşinos şi o dovadă îndestulătoare a ce spun că nu te-ai ocupat de acestea defel? Spune-mi dar tu, virtuosule, cine-i face pe tinerii noştri virtuoşi? \
24
PLATON APĂRAREA LUI SOCRATE

25

e MELETOS Legile. SOCRATE Dar nu te întreb asta, preabunule. Cine anume este omul care din capul locului le cunoaşte şi pe acestea? MELETOS Judecătorii de aici, Socrate. SOCRATE Cum, Meletos, sînt aceştia în stare să dea creştere tinerilor, să-i facă mai buni? MELETOS Fără îndoială. SOCRATE Toţi sînt în stare, sau numai unii? MELETOS Toţi. SOCRATE Pe Hera, minunat vorbeşti; o adevărată comoară de oameni folositori ne-ai dezvăluit. Dar ce zici despre aceşti ascultători? Pot şi ei să facă din tineri oameni de treabă, sau nu? MELETOS Şi ei. SOCRATE Dar consilierii? 25 a MELETOS Şi consilierii. SOCRATE Dar oare, Meletos, marea mulţime de «ameni care vin în adunări, nici aceştia nu strică pe tineri? Sau şi aceştia îi fac mai buni? MELETOS, Şi aceştia. -JTSOCRATE Pe cît se pare, aşadar, toţi atenienii fac din tinerime oameni întregi, numai eu îi stric. Aşa zici? MELETOS Tocmai aşa. SOCRATE Mare nenorocire, atunci, pe capul meu. Dar răspunde-mi mai departe. Oare despre creşterea cailor tot aşa crezi că stau lucrurile? Adică toţi oa-b menii sînt în stare să-i crească, desăvîrşindu-i, şi numai unul îi strică? Sau tocmai pe dos: unul singur este în stare să-i desăvirşească prin îngrijire, ori în tot cazul foarte puţini, cei de meserie, pe cînd marea mulţime, dimpotrivă, cînd umblă cu caii şi-i foloseşte, îi strică? Nu se întîmplă aşa, Meletos, atît cu caii, cît şi cu toate celelalte vieţuitoare? La fel se întîmplă, orice vei spune tu sau Anytos. în adevăr, ce mare fericire ar fi pentru tineret dacă, în lumea asta, numai unul i-ar strica, pe cînd toţi ceilalţi semeni i-ar

desăvîrşi. Dar tu ne-ai dovedit cu prisosinţă, Meletos, că niciodată nu te-ai ocupat de creşterea tinerilor; ai dat pe c faţă nepăsarea ta desăvârşită faţă de asemenea lucruri; prin urmare, m-ai adus la judecată pentru chestiuni de care nu te sinchiseşti defel. Pe Zeus, mai spune-mi ceva, Meletos. Oare este mai bine să trăim laolaltă cu cetăţeni de treabă, sau cu unii răi? Răspunde-mi, prietene, doar nu te întreb ceva greu. Oare cei răi nu fac statornic ceva rău celor din preajma lor? Iar cei virtuoşi, ceva bun? MELETOS Desigur. SOCRATE Este cineva care vrea să fie mai degra- d bă păgubit de către cei din jurul său, decît în cîştig? Răspunde-mi, cinstitule, căci şi legea îţi porunceşte să răspunzi. Este cineva care vrea să i se facă rău? MELETOS Fără îndoială că nu. SOCRATE Foarte bine; dar pentru care din două mă tragi în judecată, fiindcă stric tineretul şil fac mai rău cu tot dinadinsul, sau fiindcă o fac fără de voie? MELETOS Cu tot dinadinsul. SOCRATE Cum asta, Meletos? Aşa de tînăr fiind, eşti într-atît mai înţelept decît mine, la vîrsta mea, încît să ştii că răii fac numai rău în preajma lor, cei buni numai bine, pe cînd eu am rămas în acest hal e de neştiinţă încît să nu-mi dau seama nici măcar de atît că, dacă voi face pe convieţuitorii mei păcătoşi, voi fi eu însumi în primejdie de a mă alege cu ceva rău de la dînşii? Ba încă să fac răul cum zici tu, cu tot dinadinsul? Nu mă poţi convinge de aceasta, Meletos, nici pe mine şi, socotesc, nici pe un alt om. Din două una: ori nu-i stric, ori, dacă îi stric, o fac fără 261 voie; deci tu, şi într-un caz şi în altul, minţi. Dacă, Pe de altă parte, eu stric tineretul fără de voie, atunci nu este lege după care să fiu judecat aici, pentru
26
PLATON APĂRAREA LUI SOCRATE

27

asemenea greşeli fără voie, ci cel mult în particular trebuia să fiu luminat de cineva şi făcut să înţeleg, înţr-adevăr, e limpede că, dacă mi se arată greşeala, voi înceta a mai face ceea ce făceam fără voie. Tu însă ai fugit de întîlnirea cu mine, n-ai voit să mă luminezi cu învăţăturile tale; în schimb, mă duci la jude-i cată, unde legea porunceşte să fie tîriţi cei ce au ne-| voie de pedeapsă, nu de învăţătură. Bărbaţi atenieni, acum socotesc învederat ce-am spus adineauri, că Meletos niciodată n-a avut habar b de lucrurile acestea, nici în mare, nici în mică măsură. Totuşi, Meletos, mă adresez iarăşi ţie. Cum zici tu că stric pe tineri? Este limpede că, prin actul de învinuire pe care tu însuţi l-ai scris, spui cum că eu propo-Ivăduiesc să nu se creadă în zeii în care crede cetatea, ci în alte divinităţi, noi. Nu zici tu că prin astfel Vie învăţături stric pe tineri? MELETOS Da, asta o susţin cu tărie. SOCRATE Ei bine, Meletos, tocmai în numele zeic lor de care e vorba, spune-mi-o ceva mai lămurit, şi mie şi acestor judecători. Eu unul nu pot pricepe ce anume susţii: că învăţ pe tineri să creadă în anumiţi zei? Că prin urmare şi eu socot că există zei şi nu sînt cu desăvîrşire ateu? Că deci, prin aceasta, nu săvârşesc o călcare de lege, însă mă învinuieşti că nu cred în aceiaşi zei în care crede cetatea, ci în alţii? lOri susţii că nu cred deloc în zei şi că învăţ şi pe alţii Io astfel de necredinţă? MELETOS Aceasta din urmă o susţin: că nu crezi deloc în zei. d SOCRATE O, minunate Meletos, de ce susţii aşa rceva? Cum, nici despre Soare şi Lună nu cred eu, ca ttoată lumea, că sînt zeităţi? MELETOS Pe Zeus, judecătorilor, el zice că Soarele este o piatră iar Luna un pămînt.

SOCRATE Poate crezi, prietene Meletos, că învinuieşti pe Anaxagora. Oare pînă într-atît dispreţuieşti pe aceşti judecători? Pînă într-atît de neştiutori îi crezi, încît să nu fi aflat că operele lui Anaxagora din Clazomene sînt pline de aceste învăţături? Dar, după Meletos, tinerii învaţă de la mine cele ce pot să-şi procure cînd vor, pentru cel mult o drahmă, în teatre; şi apoi să batjocorească pe Socrate, dacă bine- e înţeles acesta şi-ar însuşi teoriile, e drept, întru citva ciudate ale altora. în numele lui Zeus, astfel îţi par eu cu tot dinadinsul: că nu cred în existenţa nici unui zeu? MELETOS Nu, pe Zeus, nu recunoşti pe nici unul. SOCRATE Pe cît se pare, Meletos, spui ceea ce tu însuţi nu crezi. Judecători atenieni, acest om îmi pare întru totul nesăbuit şi lipsit de măsură, şi cu-adevă-rat m-a chemat în judecată tîrît doar de nesăbuinţa, lipsa de măsură şi tinereţea lui. Seamănă cu unul care aruncă o ghicitoare ca să te pună la încercare; 27 a îşi zice: VOare înţeleptul acesta numit Socrate va ghici că glumesc şi că spun lucruri pe care nu le cred nici eu? Sau izbuti-voi oare să-l înşel, pe el şi pe ceilalţi ascultători?*! Acestea îmi pare că spune el în actul său de învinuire — lucruri ce se bat cap în cap; ca şi cum ar zice: „Socrate calcă legea necrezînd în zei, dar crezînd în ei." Nu, nu este serios. Dar, bărbaţi atenieni, să cercetăm împreună în ce sens mi se pare că trebuie să spun aşa. Răspunde-mi, b Meletos, la întrebări; iar voi adu ceti-vă aminte de ceea ce v-am rugat la început şi nu vă supăraţi dacă voi proceda în chipul meu obişnuit. Este vreun om, Meletos, care să creadă că se să-vîrşesc fapte omeneşti, însă că nu există oameni? Să-mi răspundă, judecători, şi să nu tot facă zgomote, într-un fel sau altul. Este cineva care crede că nu există cai, însă există lucruri privitoare la cai? Că nu există flautişti, însă există o artă a flautului? Nu se poate, o, tu, cel mai bun dintre oameni; îţi răspund eu, şi ţie, şi acestor judecători, dacă tu nu vrei
28
PLATON

să răspunziTSpune-mi măcar atîta: este cineva care crede în cele daimonice, însă nu crede în daimoni? c MELETOS Nu este. SOCRATE Cît de mult mă ajuţi că te-ai hotărit în sfîrşit să-mi răspunzi, silit de aceştia! Tu susţii că eu cred şi învăţ tineretul să creadă în anumite divinităţi, fie că sînt noi, fie că sînt cele de pînă acum; susţii că totuşi eu cred în ceva daimonic, după spusa ta, aşa cum ai întărit-o prin jurămînt. însă dacă eu cred în ceva daimonic, cred desigur şi că există a daimoni. Nu e aşa? Presupun că o recunoşti, de vreme ce nu-mi răspunzi. Iar daimonii sînt, după noU fie zei, fie odrasle ale zeilor. Recunoşti asta, sau nul MELETOS Recunosc SOCRATE Dacă eu cred în daimoni precum recunoşti, dacj. aceste divinităţi sînt chiar zei, atunci e tocmai ce-am mai spus: tu vii cu ghicitori şi glume, susţinînd pe de o parte că eu nu cred în zei, pe de alta că aş crede, de vreme ce cred în daimoni. Căci dacă daimonii sînt odrasle naturale ale zeilor, născute fie din nimfe, fie din alte mame, aşa cum se şi vorbeşte, atunci care om poate crede că există prunci ai e zeilor, însă nu există zei? Tot aşa de necugetat ar fi cineva dacă ar susţine că există catîri, coboritori din cai şi măgari, dar că nu există nici cai, nici măgari. Vezi dar, Meletos, că nu e cu putinţă ca tu să fi făcut această pîră cu alt gînd decît spre a ne ispiti, sau neştiind ce învinuire pentru vreo adevărată călcare de lege să-mi aduci. Altfel, cum îţi închipui că ai putea convinge pe cineva, oricît de slab la cuget, că 28 a acelaşi om crede în cele spirituale şi divine, dar nu crede că există spirite şi zei? Dar, atenienilor, mi se pare că nu mai am nevoie de o lungă apărare ca să vă dovedesc că nu calc legile, cum scrie în actul de învinuire al lui Meletos; poate că sînt de ajuns acestea. Vă voi aminti ce v-am mai spus, şi să ştiţi bine: este un adevăr faptul că
APĂRAREA LUI SOCRATE

29

mi-am trezit multă ură şi mi-am făcut mulţi duşmani. Tocmai acestea — ponegrirea şi pizma celor mulţi — sînt ceea ce mă va înfrînge, de va fi să cad; nu Meletos şi Anytos! Astfel s-au prăbuşit mulţi bărbaţi destoinici, şi cred că vor mai cădea; nu vă fie b teamă, această nenorocire nu se va opri la mine. Poate că s-ar găsi cineva să mă întrebe: „Nu-ţi este ruşine, Socrate, că ţi-ai ales o îndeletnicire din care acum îţi vine riscul morţii?" Iată ce i-aş răspunde, pe drept cuvînt: „Omule, nu judeci cum se cuvine dacă găseşti cu cale că un om, cît de cît vrednic, cînd se apucă de ceva trebuie să-şi cîntărească sorţii vieţii şi ai morţii, în loc să aibă în vedere numai ceea ce va face, adică: dacă sînt sau nu drepte, dacă sînt sau nu vrednice de un om cinstit sau de un om păcătos cele ce va face. Nevrednicii ar fi, după socotinţa ta, eroii care şi-au dăruit viaţa pe cîmpiile Troiei; de nimic ar fi atîţia alţii, şi mai ales acel fiu al zeiţei Thetis c care, faţă de gîndul de-a încerca o ruşine, a dispreţuit atît de mult moartea, încît mama lui, zeiţă, văzîndu-l pornit să omoare pe Hector, i-a zis, pe cît mi-aduc aminte: «Copilul meu, dacă vei răzbuna moartea prietenului tău Patroclu şi vei ucide pe Hector, vei pieri şi tu. Doară şi tu te vei duce curînd după moartea lui Hector.» El, auzind acestea, dispreţui orice primejdie şi chiar moartea, temîndu-se mai degrabă de a trăi d cu necinste dacă nu-şi va fi răzbunat prietenul. «Ah, zise el atunci, de-aş muri chiar acum, numai să pedepsesc pe nelegiuitul şi să nu rămîn de batjocură aici, pe lîngă resturile corăbiilor, o povară a pămîntului!»1 Crezi că s-a gîndit cîtuşi de puţin la moarte şi la primejdie?" Iată un adevăr statornic, cetăţeni atenieni, oricum ar crede cineva că-şi poate bine rîndui viaţa —
1

Homer, Moda, XVIII, 96-l04.

30
PLATON APĂRAREA LUI SOCRATE

31
29 a

fie dintr-un imbold propriu socotit bun, fie din porunca stăpînului său — el trebuie, după părerea mea, să rămînă pe loc, să înfrunte orice primejdie, să nu pregete faţă de nimic, nici chiar faţă de moarte, afară numai de necinste. Aş săvîrşi, bărbaţi ai Atenei, ceva groaznic, dacă m-aş teme de moarte sau de alte primejdii într-atît, încît să părăsesc rîndurile, eu, care am stat la datorie în Potideia, în Amphipolis şi în Delion, unde chiar generalii pe care voi i-aţi ales mi-au poruncit să stau în linie de bătaie şi să înfrunt primejdiile morţii; să mă tem de moarte tocmai acum cînd, după credinţa /şi înţelesul meu, Zeul însuşi mi-a poruncit să nu l trăiesc altfel decît ca iubitor al înţelepciunii, ca necurmat cercetător al sufletului meu şi al celorlalţi. Ar fi din parte-mi ceva într-adevăr groaznic, şi atunci pe drept m-ar putea chema cineva în judecată, fiindcă nu cred în zei, nu mă supun poruncilor divine, fiindcă m-aş fi temut de moarte şi aş fi crezut că sînt înţelept fără să fiu. Căci, judecătorilor, a te teme de moarte nu este ta decît a te crede înţelept fără să fii: este a zice că ştii ceea ce în fapt nu poţi şti. Nimeni nu-şi poate da seama ce este moartea, dacă nu se întîmplă să fie aentru om cea mai mare fericire; cei ce se tem de ea ac deci ca şi cum ar şti cu siguranţă că moartea este cea mai mare dintre nenorociri. Şi ce alta decît o vinovată neştiinţă ar putea fi credinţa că ştii ce nu se poate şti? Eu, atenienilor, tocmai prin aceasta mă deosebesc de marea mulţime a oamenilor; şi dacă mi-aş îngădui să cred că sînt întru cîtva mai înţelept decît alţii, cu atîta numai sînt mai înţelept: că, nefi-ind în stare să cunosc îndeajuns cele de dincolo, cele din lumea lui Hades, nici nu susţin că o ştiu. Ce ştiu cu siguranţă este că a săvîrşi nedreptăţi, a nu asculta de cel mai cuminte decît tine, om sau zeu, sînt lucruri rele şi ruşinoase. De aceea, niciodată nu mă voi teme, nici nu voi fugi de un lucru de care nu ştiu dacă nu cumva e bun; însă mă voi feri de

ceea ce ştiu cu siguranţă că este rău. Dacă acum mi-aţi da drumul şi n-aţi da crezare lui Anytos, care a spus că sau nu trebuia din capul locului să fiu adus aci, sau, o dată adus, n-am altă soartă decît moartea, deoarece, dacă scap, copiii voştri, care au urmat învăţăturile lui Socrate, se vor strica de tot; dacă deci mi-aţi spune acestea: „Socrate, nu ascultăm de Anytos, îţi dăm drumul, dar să nu te mai îndeletniceşti de azi înainte cu cercetările tale; să nu mai filozofezi; iar dacă te apuci iarăşi de acestea, te vom osîndi la moarte"; dacă, precum spuneam, m-aţi elibera cu această condiţie, eu v-aş răspunde: „Cetăţeni ai Atenei, îmi sînteţi dragi şi vă iubesc, însă măjvo±siipunej£eului mai degrabă decît vouă. Cîtă vreme mai am suflare şi sînt în putere, nu voi înceta să filozofez, să vă dau îndemnuri şi să predic, oricui mi-ar ieşi în cale, spunîndu-i, după obiceiul meu: «O, cel mai bun dintre oameni, tu eşti atenian; eşti cetăţeanul celui mai mare stat, al celui mai renumit în înţelepciune şi putere. Nu ţi-este ruşine să te îngrijeşti aşa mult de averi, căutînd să le tot sporeşti, ca şi de numele şi de vaza ta, iar pe de altă parte de cugetul tău, de adevăr, de suflet şi de felul cum să le faci mai desăvîrşite să nu te sinchiseşti defel?»" Şi dacă unul dintre voi ar protesta, spunînd că şi de acestea se îngrijeşte, nu mi-ar scăpa din mîini uşor, nu m-aş depărta, ci l-aş întreba, l-aş cerceta şi l-aş dovedi cum este; dacă aş găsi că nu a dobîndit virtutea, ci numai spune că e virtuos, l-aş mustra ca socotind de cel mai mic preţ lucrurile vrednice de cea mai mare luare-aminte, pe cînd Pe cele de nimic le pune mai presus de orice. Această ilustrare aş face-o oricui mi-ar ieşi în cale: tînăr, bătrin, străin, concetăţean, dar mai ales compatrioţilor mei, cu atît mai mult cu cît îmi sînt mai apropi30 a

32
PLATON APĂRAREA LUI SOCRATE

33

aţi prin neam. Zeul, să ştiţi bine, îmi porunceşte acestea. Eu sînt de altfel încredinţat că în statul nostru nu s-a petrecut, pentru voi, ceva mai bun decît faptul acesta, că eu m-ara supus Zeului din Delfi. Dacă umblu printre voi, nu fac nimic altceva decît să încerc a vă convinge pe toţi, tineri şi bătrîni, să nu vă îngrijiţi de trupuri mai presus de orice, nici să vînaţi cu atîta înverşunare averi, cît să vă osteniţi pentru suflet, pentru felul cum s-ar putea el desă-vîrşi; căci nu din averi izvorăşte virtutea, ci din virtute izvorăsc şi averile şi toate celelalte bunuri omeneşti, pentru, unul singur sau pentru o societate întreagă. Dacă, învăţînd acestea pe tineri, eu îi stric, sînt vătămător; dacă însă cineva susţine că altele şi nu acestea sînt învăţăturile mele, minte. La cele spuse, bărbaţi atenieni, adaug atîta: fie că daţi crezare lui Anytos ori nu, fie că mă veţi elibera sau osîndi, eu nu-mi schimb felul de viaţă, de-ar fi să mor şi de mai multe ori. Nu murmuraţi, cetăţeni atenieni! împliniţi-mi rugămintea ce v-am făcut de a nu murmura şi de a-mi da ascultare cînd voi vorbi. Socotesc de altfel că, dacă m-aţi asculta, aţi trage şi foloase. Am de gînd să vă spun şi altele, care vor stîrni poate şi strigăte; eu vă rog, nu faceţi asta. Să ştiţi bine că, dacă mă veţi osîndi la moarte ca fiind astfel precum v-am spus că sînt, nu mie îmi veţi aduce vătămare, ci vouă înşivă. Mie, nici Meletos, nici Anytos nu-mi vor aduce d vreo pagubă, căci n-ar putea. Nu cred că dreptatea divină a orînduit astfel încît un ins mai bun să fie păgubit de altul mai rău. Aş putea fi osîndit la moarte, aş putea fi surghiunit, mi s-ar putea răpi cinstea cetăţeniei, lucruri pe care şi Meletos şi oricare altul le socotesc nenorociri mari; eu însă nu le consider aşa; eu cred că mult mai mare nenorocire e să faci decît să înduri o nedreptate, cum este aceea ce se încearcă acum să se facă, adică să se omoare pe nedrept un om. Acum, bărbaţi ai Atenei, sînt aşadar departe de a face o apărare pentru mine însumi, cum ar crede cineva. Nu; eu pentru voi vorbesc, ca nu cumva să cădeţi în greşeală şi să vă arătaţi, printr-un vot e împotriva mea, nerecunoscători faţă de darul Zeului. De mă veţi osîndi la moarte, nu veţi mai găsi uşor pe altul — chiar dacă spusa mea vă pare de ris — care să fie trimis de Zeu, ca mine,

pentru această cetate. Eu am fost pentru voi cum e musca pentru un cal mîndru şi de rasă care, din cauza aceasta chiar, este cam leneş şi simte nevoia de îmboldire. Se pare că Zeul de aceea m-a hărăzit oraşului; să vă trezesc, să vă îndemn, să vă dojenesc pe fiecare în parte, fără încetare, ziua întreagă, mergînd prin tot locul. Nu reţi mai găsi uşor, atenieni, un astfel de om; ascul-taţi-mă şi mă veţi cruţa. Se poate să vă mîniaţi pe 31 a mine; aşa se supără cei ce dorm cînd sînt treziţi de cineva. Se poate să mă şi loviţi, dacă daţi ascultare lui Anytos; în sfîrşit, se poate să mă şi omorîţi cu uşurinţă. Dar atunci iarăşi vă veţi petrece restul vieţii dormind, afară numai dacă Zeul, îngrijindu-se de voi, nu v-ar trimite pe altcineva, la fel. Că sînt un om trimis cetăţii de către Zeu, aţi putea-o înţelege şi din aceasta: nu seamănă cu o faptă b omenească nepăsarea mea faţă de toate lucrurile ce mă privesc personal şi faptul că de atîţia ani îmi las în părăsire gospodăria, pentru a mă îngriji numai de ale voastre, pentru a mă apropia de fiecare în parte, ca un tată sau frate mai mare, încercînd mereu să vă conving că trebuie să vă îngrijiţi de virtute. Dacă aş fi avut vreun folos din acestea, dacă le-aş fi făcut pentru bani, lucrurile ar avea o noimă; vedeţi însă că şi pîrîtorii mei, cu toate că m-au învinuit fără ruşine pentru multe altele, n-au cutezat totuşi să mă acuze în această privinţă; n-au putut să aducă un martor care s spună că am primit sau am cerut vreodată plată. c
34
PLATON APĂRAREA LUI SOCRATE

35

Cît despre mine, aduc un martor puternic că şi aici spun adevărul: sărăcia mea. Poate vi se pare ciudat că eu umblu pe la unul şi altul şi-mi fac de lucru sfătuindu-vă; iar în chip public nu îndrăznesc să mă prezint în faţa mulţimii, ca să dau sfaturi statului. Pricina ţine tot de ceea a ce m-aţi auzit adeseori spunînd, cum că am în mine ceva divin, daimonic, despre care Meletos a scris şi în actul de învinuire, pentru a mă batjocori. Duhul acesta este sădit în mine încă de copil, şi-mi apare ca un glas. îndată ce se arată, mă împiedică de la ce am de gînd să fac, însă nu mă împinge niciodată să fac ceva. El m-a oprit să fac politică; şi mi se pare că-i foarte binevenită această împotrivire. într-adevăr, bărbaţi ai Atenei, vă spun hotărît: dacă m-aş fi apucat să fac politică, de mult aş fi fost pierdut şi e nu v-aş mai fi fost de folos nici vouă, întru nimic, nici mie însumi. Nu vă supăraţi că vă spun acest adevăr. Nu este om care să se fi împotrivit cu hotărîre marii mulţimi — aceasta de aci sau o alta —, care să fi înlăturat mai multe nedreptăţi şi călcări de lege în statul său şi care să fi scăpat cu viaţă. Este prin urmare o necesitate ca, dacă cineva într-adevăr se luptă pentru dreptate şi vrea să fie teafăr cîtăva vreme, 32 a să lucreze ca simplu particular, nu ca om politic. Puternice dovezi vă voi aduce în sprijin; şi nu vorbe, ci tocmai ce preţuiţi mai mult, fapte. Ascultaţi ce mi s-a întîmplat, ca să vedeţi că nu sînt în urma nimănui în privinţa dreptăţii; că pentru ea nu mă tem de moarte, dar că aş fi pierit, nesupunîndu-mă. Sînt lucruri supărătoare, cu privire la judecăţi, însă lucruri adevărate. b Eu, cetăţeni atenieni, n-am avut niciodată vreo dregătorie; am fost însă o dată cojogilier. S-a întîmplat că tribul Antiohis din care fac parte, era de rînd în pritaneu; tocmai atunci aţi hotărît să judecaţi laolaltă pe cei zece strategi — ceea ce era o călcare de jeg — fiindcă nu înmormîntaseră ostaşii căzuţi în lupta pe mare; ceva mai tîrziu, voi înşivă aţi recunoscut călcarea de lege. Eu singur dintre pritani m-atn împotrivit vouă ca să nu se calce legea. Oratorii voştri se pregăteau să mă tragă în judecată, să mă urmărească; voi eraţi aţîţaţi şi strigaţi împotriva mea; eu am rămas însă nestrămutat în părerea că mai degrabă trebuie să înfrunt orice primejdie, împreună cu legea şi dreptatea, decît să merg cu nedreptele c voastre hotărîri, de teama lanţurilor sau a morţii. Acestea s-au întîmplat pe vremea stăpînirii populare; cînd a venit însă la cîrmă stăpînirea celor puţini, „cei treizeci" porunciră, mie şi altora patru, în sala pritanilor, să aducem din Salarnina pe Leon Sa-lamineanul spre a fi omorît; au dat şi alte porunci la fel, multor cetăţeni, voind să acopere de păcate pe cît mai mulţi. Eu şi atunci le-am arătat, nu cu vorba, ci cu fapta,

că nu-mi pasă de moarte — nu d ştiu dacă nu vorbesc cam de-a dreptul — dar că grija mea de căpetenie era numai să nu săvîrşesc ceva nedrept sau nelegiuit. Nu m-a înspăimîntat acea cîrmuire, deşi foarte puternică; n-am săvârşit de frică vreo nedreptate; căci îndată ce am ieşit din pritaneu, cei patru au apucat spre Salamina să-l aducă pe Leon, iar eu m-am dus drept acasă. Din această pricină aş fi fost desigur osîndit la moarte, dacă nu se întîmpla să cadă, în scurtă vreme, stăpînirea aceea. Multe dovezi îmi stau la-ndemînă să vă conving. Credeţi oare că aş fi dus-o pînă la vîrsta asta dacă, e făcînd politică, m-aş fi purtat ca un om cinstit, dacă aŞ fi ocrotit cauzele drepte şi mi-aş fi îndreptat întreaga luare-aminte, precum se cuvine, numai către astfel de pricini? Departe de asta, bărbaţi ai Atenei, Şi nimeni altul n-ar reuşi. Dar eu, în cursul întregii vteţi, m-am arătat întotdeauna la fel, acelaşi om în treburile politice, mult-puţin cît am lucrat, ca şi în viaţa particulară. N-am îngăduit nimic nimănui îm- 33
36
PLATON APĂRAREA LUI SOCRATE

37

potriva dreptăţii, nici acestora despre care ponegri-torii mei spun că-mi sînt şcolari. învăţător n-am fost nimănui vreodată; dar dacă cineva, tînăr sau bătrîn, a dorit să mă audă cum vorbesc, ori să afle cum îmi fac datoria, eu nu l-am ţinut de rău şi nu l-am oprit; n-am luat bani de la nimeni ca să stau de vorbă cu el şi cu nimeni n-am refuzat să discut, sub cuvînt că nu-mi dă bani. Dimpotrivă, am îngăduit de-aalma, şi celui bogat şi celui sărac, să mă întrebe: şi, dacă a voit să mă asculte ce vorbesc, i-am îngăduit să-mi şi răspundă. Acum, de a ajuns vreunul din aceştia om de treabă ori de nu, eu nu mi-aş putea însuşi pe drept răspunderea, deoarece nici n-am făgăduit vreodată cuiva o învăţătură, nici n-am dat lecţii nimănui. Cine susţine că a primit lecţii de la mine, ori că m-a ascultat vorbind în particular altceva decît m-aţi auzit toţi ceilalţi, să ştiţi că acela nu spune adevărul. Dar de ce unii simt plăcere să-şi petreacă mai toată vremea cu mine? Atenieni, vă spun adevărul întreg: fiindcă le place să mă asculte cum iscodesc pe cei ce se cred înţelepţi, fără a fi. Pasămite, nu este lipsită de farmec o astfel de cercetare, yiie, cum v-am spus, această sarcină mi-a fost hărăzită de Zeu, prin oracole, prin vise, în tot chipul, cum i se destăinuiesc cîteodată omului ursita şi porunca divinăi Şi lucrurile, cetăţeni atenieni, sînt nu numai adevărate, dar uşor de dovedit; căci dacă eu stric pe unii tineri, şi dacă pe alţii i-am şi stricat, ar fi trebuit ca unii dintr-înşii, d cînd au ajuns în puterea vîrstei, să-şi fi dat seama că eu le-am dăunat odinioară, pe cînd erau copii, prin relele mele poveţe, şi ar fi trebuit să se ridice acum împotriva mea, să mă învinuiască şi să se răzbune, pacă ei înşişi n-ar fi voit să facă aceasta, sar fi găsit măcar cineva dintre rudele lor, care să-şi aducă aminte de ei şi să-i răzbune; părinţii ori fraţii, ori alte neamuri, care au avut — dacă au avut — de îndurat vreun râu din partea mea, faţă de-ai lor. însă văd aici de faţă pe mulţi dintre dînşii; iată mai e întîi pe covirstnicul meu Criton, tatăl acestui Critobu-los; pe Lysanias din Sphettos, tatăl acestui Eshine; pe cefisianul Antiphon, tatăl lui Epigene; iată şi pe alţii, ai căror fraţi au luat parte la convorbirile mele: Nicostrat al lui Theodotid, frate cu Theodot — iar acest Theodot e mort şi nu i-ar putea cere ceva —, Paralos al lui Demodocos, frate cu Theages; Adi- 34 a mante al lui Ariston şi fratele său Platon; Aiantodor şi fratele său Apolodor, precum şi mulţi alţii, pe care i-aş mai putea numi. Dintre aceştia, măcar pe unul ar fi trebuit să ni-l numească drept martor Meletos, în cuvîntarea sa. Dacă a uitat atunci, să numească unul acum — eu îi dau voie — şi să arate dacă are ceva de spus în această privinţă. însă, cetăţeni, de la aceştia veţi afla tocmai contrariul; toţi sînt gata să-mi sară în ajutor mie, un corupător, un răufăcător al rudelor lor, cum au spus Meletos şi Anytos. b înţeleg de asemenea că s-ar putea ca pervertiţii să 1 aibă motivul lor de a-mi veni într-ajutor; dar cei nepervertiţi, care sînt acum bărbaţi în vîrstă, legaţi de aceştia prin înrudire, ce zor ar avea ei să mă ape-î re dacă n-ar fi la mijloc dreptatea mea — sfînta drep-i tate — şi dacă n-ar

şti că Meletos minte, iar eu spun adevărul? Acum fie, cetăţeni! Ce-am avut de zis în apărarea mea, aproape că am spus; sînt cuvintele acestea şi poate altele de acelaşi fel. S-ar putea însă ca unul dintre voi să mă ţină de rău, aducîndu-şi aminte c cum el, în cine ştie ce proces mai mic decît acesta, a fost nevoit, spre a putea cîştiga, să se roage de judecători cu multe lacrimi, pentru a stîrni mila; cum îşi va fi adus la judecată copilaşii, prieteni mulţi şi rude. Iar eu, într-o pricină, pare-se, ce pune în joc supremul risc, să nu întrebuinţez nici unul din aceste
38
PLATON APĂRAREA LUI SOCRATE

39 mijloace? Cugetînd în sine acestea, cineva s-ar înăspri poate faţă de mine, s-ar mînia şi m-ar osîndi cu ciudă, ajuns în faţa urnei. Dacă deci simte aşa vre-pnul dintre voi — ceea ce n-aş crede — aş fi în drept d să-i răspund următoarele: „Am şi eu, preabunule, ceva rude, căci, vorba lui Homer: «N-am răsărit din stejar şi nu m-am născut dintr-o stîncă»2, ci din oameni. Am şi eu, cetăţeni ateriieni, rude; am şi trei copii, unul acum e mare, iar doi sînt încă mici." Cu toate acestea, nu voi aduce aici pe nici unul, pentru a vă ruga să mă achitaţi prin voturile voastre. De ce e nu voi face una ca asta? Nu fiindcă sînt trufaş, bărbaţi ai Atenei, nici fiindcă vă dispreţuiesc; nu este vorba nici dacă întîmpin moartea cu vitejie sau cu frică. Pentru cinstea mea, a voastră şi a întregului stat, eu nu găsesc de cuviinţă să fac asta, la vîrsta mea, cu trecutul şi numele meu, adevărat sau mincinos; doar e ştiut lucru că Socrate se deosebeşte 35 a prin ceva de ceilalţi oameni. Ar fi ruşinos, în adevăr, dacă s-ar purta astfel aceia dintre voi care par mai deosebiţi prin înţelepciune, bărbăţie sau altă virtute. Am văzut în cîteva rînduri pe unii de felul acesta. Deşi păreau să însemne ceva, cînd au apărut la judecăţi s-au umilit în chip de necrezut, socotind poate că, dacă mor, îndură o groaznică suferinţă; sau dacă voi nu i-aţi osîndi la moarte, ar rămîne nemuritori. Acest fel de oameni îmi pare că fac statul nos-b tru de ocară pînă într-atît, încît şi străinii au ajuns să spună că, la atenieni, oamenii mai deosebiţi prin !virtute, chiar cei puşi de ei în fruntea dregătoriilor şi 'a celorlalte locuri de cinste, nu se deosebesc întru nimic de femei. Asemenea lucruri, bărbaţi ai Atenei, nu se cuvine să facem nici noi, cei ce părem, cît de cît, a fi ceva; dar nici voi n-ar trebui să ne-o îngădu2

Homer, Odiseea, XIX, 163.

iţi, chiar dacă noi am vrea s-o facem. Dimpotrivă, să arătaţi că mai degrabă aţi osîndi pe cel ce joacă asemenea piese de teatru, cu scopul de a stîrni mila voastră, dar care de fapt face de rîs cetatea, decît pe acela care aşteaptă în linişte hotărirea voastră. •"Lăsînd deoparte însă cele ce privesc faima, eu nu găsesc, atenieni, că-i drept să te rogi de judecător şi c să scapi prin rugăminţi, ci să-Hămureşti şi să-l convingi; că doar nu de aceea sade judecătorul acolo, ca să jertfească dreptatea pentru hatîruri, ci ca să judece după ea; el a jurat nu că va face pe placul cui i se va părea, ci că va judeca după legi. De aceea, nici noi nu trebuie să vă îmbiem la călcarea jurămîntu-lui, nici voi să nu vă lăsaţi tîrîţi într-acolo; căci nici unii, nici ceilalţi n-am respecta astfel pietatea. Nu-mi cereţi deci, bărbaţi ai Atenei, să fac faţă de voi ce nu socot vrednic, drept şi sfînt — pe Zeus, mai d ales sfînt — mai ales cînd sînt învinuit de acest Me-letos pentru călcarea religiei. E limpede lucru că, dacă v-aş îndupleca să fiţi de partea mea, dacă prin rugăminţi v-aş sili la aceasta, deşi aţi jurat, v-aş învăţa chiar eu să nu credeţi în fiinţa zeilor şi atunci, cu-adevărat, voind să mă apăr, m-aş învinui singur că nu cred în zei. însă cu totul altfel este adevărul. Eu, cetăţeni atenieni, respect pe zei ca nici unul dintre pîrîtorii mei; las deci în seama voastră şi a Zeului să judece cum e mai bine, şi pentru mine şi pentru voi.j, Cetăţeni ai Atenei! Că nu m-am răzvrătit faţă de osîndirea mea, ţine de multe pricini, dar mai cu sea36 a mă de faptul că nu mi-a venit deloc pe neaşteptate. De un lucru însă mă minunez: de numărul voturilor, de o parte şi de alta. N-aş fi crezut că va fi o deosebire atît de mică, ci una cu mult mai mare. Şi iată! că, pe cît se pare, dacă treizeci de voturi, numai, ar\ fi căzut altfel, eu aş fi acum liber. Dar şi aşa, tot mă
40
PLATON APĂRAREA LUI SOCRATE

41 simt achitat, măcar faţă de Meletos. Mai mult; după cît îmi pare, nu numai că faţă de el sînt achitat, dar e lămurit pentru fiecare că, de n-ar fi avut alături peAnytos şi Lycon, el ar fi trebuit să plătească

amenda de o mie de drahme, căci n-ar fi dobîndit b nici a cincea parte din voturi. Aşadar, acest om cere împotrivi mea pedeapsa cu moartea. Eu însă, atenieni, ce să cer la rîndul meu? Nu este firesc să vă cer ceva după merit? în acest caz, ce aş putea cere? Ce sînt vrednic să îndur sau să plătesc, fiindcă în cursul vieţii nu am înţeles să trăiesc liniştit, am nesocotit lucrurile de care se îngrijesc cei mai mulţi: avere şi rînduială în casă, putere militară, oratorie populară, atîtea şi atîtea dregătorii, ba chiar conspiraţiile şi răzvrătirile în statul c nostru? Fiindcă m-am socotit de fapt mai cinstit de-cît trebuie ca să scap cu viaţă? Fiindcă nu m-am amestecat în lucruri din care n-ar fi ieşit nici un folos, nici pentru voi, nici pentru mine? Fiindcă, pe cale particulară, am pătruns în viaţa fiecăruia, cău-tînd a-i aduce, precum socotesc, cel mai mare bine? Fiindcă am încercat să conving pe fiecare dintre voi că nu e bine să se îngrijească de treburile lui mai înainte de a se fi îngrijit de el însuşi, spre a deveni cît mai bun şi mai înţelept; nici de treburile statului, cît de stat însuşi — şi de orice altceva în acelaşi fel? întrucît deci am fost aşa, ce plată mi s-ar cuveni? d O bună răsplată, bărbaţi ai Atenei, dacă trebuie să fiu preţuit după merit. Iar o astfel de răsplată poate fi binevenită pentru mine numai dacă este potrivită trebuinţelor mele. Ce-i trebuie însă unui om sărac, care săvîrşeşte binele şi are nevoie să trăiască în linişte, pentru a vă putea da îndemnuri? Nimic mai nimerit, bărbaţi atenieni, decît ca pe un astfel de om să-l hrăniţi în pritaneu, mai degrabă decît pe acela dintre voi care ar fi cîştigat premiul la Jocurile olimpice, cu un cal, cu o pereche de cai sau cu carul cel mare; un astfel de premiat vă dă o spoială de fericire, nu însă fericirea pe care v-o dau eu. Iar unul ca ace- e la n-are nevoie de hrană; eu am. Dacă deci încuviinţaţi să fiu răsplătit pe drept, eu vă cer să-mi faceţi cinstea de a fi hrănit în pritaneu! 371 Poate că spunînd acestea, va par şi acum trufaş, cum vă păream cînd v-aţi aşteptat din parte-mi să vă cer îndurare. Numai că, cetăţeni atenieni, adevărul e altul. Sînt încredinţat că n-am făcut rău, cu voie, faţă de nimeni. Dar de acest lucru nu v-am putut convinge, deoarece ne-a fost dat să dezbatem procesul într-un timp prea scurt. Dacă ar fi fost în legea voastră, cum este în alte state, ca judecăţile ce privesc pedeapsa cu moartea să se facă nu într-o singură zi, ci b în mai multe, atunci poate v-aş fi convins; acum însă nu este uşor să mă desprînd, într-un timp aşa de scurt, de calomnii atît de vechi. încredinţat fiind că nu fac rău nimănui, cu atît mai mult nu-mi voi face rău chiar mie, vorbind împotriva mea însumi, în sensul că aş merita vreun rău şi cerîndu-mi singur pedeapsa, ca un vinovat. De ce m-aş teme? Să nu îndur ceea ce Meletos cere împotriva mea? Dar eu zic că nu ştiu nimic despre moarte, nici dacă e un bine, nici dacă e un rău. Atunci să-mi aleg, în loc de această răsplată nesigură, una despre care ştiu sigur că este rea? Care? Temniţa? Dar ce-mi trebuie o viaţă în închisoare, ca rob plecat, rînd pe rînd, paznicilor rînduiţi de cei unsprezece? Atunci amenda? Şi să c stau închis pînă cînd o voi plăti? Dar este pentru mine acelaşi lucru cu cel amintit; căci n-am de unde plăti. Să vă cer surghiunul? Poate mi l-aţi da. Dar, bărbaţi ai Atenei, mare poftă de viaţă ar trebui să mă sţăpînească şi prea mult mi-aş întuneca judecata, ca să nu înţeleg că, dacă voi, concetăţeni ai mei, n-aţi Putut răbda vorba şi purtarea mea, ci v-au fost aşa de grele şi urite încît să căutaţi a scăpa de ele, cum v°r putea alţii să le rabde cu uşurinţă? Departe de d mi, atenieni, să pot crede aşa ceva.
42
PLATON APĂRAREA LUI SOCRATE

43

Frumoasă viaţă mi-ar rămîne mie acum, atît de vîrstnic, să ies din oraşul meu, schimbînd cît voi trăi oraşele şi gonit fiind din fiecare! Ştiu bine că, oriunde voi merge, de voi vorbi mă vor asculta tinerii, cum mă ascultă şi aici. Dacă-i voi ţine departe de mine, dînşii mă vor alunga, convingînd pe cei mai bătrini s-o facă; dacă însă nu-i voi îndepărta, atunci părinţii e şi rudele lor mă vor alunga, tot din pricina lor. Poate va zice cineva: „N-ai putea totuşi, Socrate, să trăieşti şi mai departe, însă în tăcere şi liniştit, o dată ce vei fi ieşit de aici?" Asupra acestui lucru îmi este cel mai greu din toate să conving pe unii dintre voi. Dacă spun că asta înseamnă să nu ascult pe Zeu, că din această cauză n-aş putea trăi în linişte, nu mă veţi crede, ca şi cum aş glumi. Dacă însă spun că binele cel mai mare pentru un om este să se 38 a îndeletnicească în fiecare zi cu virtutea şi cu celelalte probleme despre care mă auziţi discutînd şi făcînd analize asupră-mi şi asupra altora, şi dacă voi zice, de asemenea, că nu este de trăit o viaţă ce nu se supune acestei cercetări, încă

mai puţin mă veţi crede. b ■ Că lucrurile sînt aşa cum vi le-am spus, nu vă pot convinge uşor, cetăţeni; eu însă nu socotesc îndeobşte că mi se cuvine ceva rău. Dacă aş fi avut bani, v-aş fi cerut o pedeapsă bănească, cît aş fi putut plăti fără nici un neajuns. însă — nu am, afară numai dacă nu mă veţi osîndi la cît sînt în stare a plăti. Poate m-aş înlesni să plătesc o mină de argint: la atîta mă osîndesc. Dar, bărbaţi ai Atenei, Platon acesta, Criton, Critobulos şi Apolodor mă tot îndemnau să vă cer o pedeapsă de treizeci de mine, pe chezăşia lor; fie, mă osîndesc şi la atîta; iar dinşii vă vor fi chezaşi de încredere pentru plata banilor. c Bărbaţi ai Atenei, în schimbul cîtorva ani din viaţa mea, veţi dobîndi faima şi veţi da prilejul să se spună, de către oricine va voi să ocărască statul nostru cum că aţi omorit un om înţelept, pe Socrate. Vouid să vă aducă vouă o dojana, ei mă vor numi d sigur om înţelept, deşi nu sînt. Dacă aţi fi aşteptat numai puţină vreme, moartea mea ar fi venit de la sine. Vedeţi cît de mult a înaintat vîrsta asupra vieţii şi cît de aproape am ajuns de moarte. Spun aceasta nu pentru toţi, ci numai pentru cei ce m-au osîndit la moarte. Aceloraşi le mai spun următoarele: poate veţi crede, atenieni, că am căzut învins din lipsa acelor cuvinte prin care v-aş fi putut convinge, dacă aş fi avut credinţa că un om trebuie să facă totul, să spună orice, numai şi numai să scape de urmărire. Eu însă sînt departe de părerea aceasta. Da, sînt înfrînt datorită unei lipse, însă nu de vorbe, ci de cutezanţă şi neruşinare. Sînt înfrînt fiindcă n-am vrut să mă apropii de voi cu acel fel de vorbire care ştiu că v-ar fi plăcut prea mult la auz, să viu cu plînsete şi vaiete; fiindcă nu am făcut şi nu am spus multe şi de toate, pe care le socotesc nevrednice de mine; dar voi sînteţi deprinşi să le auziţi de la atîţia alţii! Eu, nici e cînd m-am apărat n-am vrut să fac nimic ce nu este demn de un cetăţean liber, chiar dacă este pus în faţa primejdiei; şi nici acum nu-mi pare rău că mi-am făcut o astfel de apărare. Dimpotrivă, prefer, apărîndu-mă în acest chip, să mor, decît să trăiesc altfel; căci atît la judecată, cît şi în luptă, nici eu, nici un altul nu se cuvine să întreprîndă chiar orice, ca să scape de moarte. De cîte ori n-ar putea cineva, în război, să scape de moarte, fie aruncînd armele, fie 39 a litorcîndu-se cu rugăminţi către cei ce-l urmăresc? Tot astfel în fiecare primejdie sînt multe mijloace de a te feri de moarte; nu-ţi trebuie decît cutezanţa de face sau a spune orice. într-adevăr, atenieni, nu este atît de greu să scapi de moarte, cît să fugi de Păcat, căci acesta aleargă mai iute decît moartea, b iată, eu, încetinel şi bătrîn cum sînt, am fost
44
PLATON

doborît de ceea ce venea mai încetinel: moartea. Iar prigonitorii mei, iuţi şi puternici, au fost biruiţi de un lucru mai iute decît dînşii: păcatul. Eu plec spre moarte, osîndit de voi. Ei se duc spre păcat şi nedreptate, osîndiţi de adevăr: fiecare rămîne la osînda sa. Poate că aşa şi trebuia să se întîmple, şi cred că în lucrurile acestea a fost o măsură. c îmi rămîne acum o dorinţă; vreau să vă prorocesc ceva vouă, celor ce m-aţi osîndit. Eu acufnTrăiesc acele clipe cînd sufletul omului poate, mai mult ca oricînd, să prorocească. Vouă, cetăţeni ce mă daţi morţii, vă spun în numele lui Zeus: o pedeapsă mult mai grea decît aceea că mă ucideţi vă aşteaptă curînd după moartea mea. Prin această hotărîre credeţi că puteţi să scăpaţi de a da socoteală de viaţa voastră; vi se va întîmpla tocmai dimpotrivă, v-o spun. Cei ce vă vor chema la răspundere vor fi mai mulţi, eu i-am ţinut în umbră pînă acum, iar voi nici n-aţi simţit-o. Şi vor fi, faţă de voi, cu atît mai aprigi cu cît sînt mai tineri; şi amarnic vă vor necăji. Dacă a credeţi cumva că ucigînd oameni veţi înlătura pe cei ce vă mustră că nu duceţi o viaţă cinstită, nu judecaţi bine. Nu aceasta e scăparea cea mai bună, nici cinstită, ci tocmai dimpotrivă: cea mai dreaptă şi mai uşoară mîntuire aţi găsi-o nu în înăbuşirea glasului celorlalţi, ci în pregătirea de sine a fiecăruia, ca să deveniţi cît mai virtuoşi cu putinţă. Aceasta vă prevestesc, vouă care m-aţi condamnat, despărţindu-mă de voi. e Cît priveşte pe cei ce n-au votat contra mea, aş sta cu plăcere de vorbă cu dînşii asupra întâmplării de faţă, cel puţin cît mai zăbovesc dregătorii, pînă cînd va trebui să plec spre locul

unde urmează să-mi dau sfîrşitul. De aceea, atenieni, mai rămîneţi cît timp nu ne împiedică nimic să ne mai povestim cîte ceva unii altora; cît ne mai este îngăduit. Ca prieteni
APĂRAREA LUI SOCRATE

45

e-mi sînteţi, aş vrea să vă spun ce mi s-a întîmplat 40 a mai adineauri, precum şi ce însemnătate are faptul. Judecătorilor — şi vă zic aşa fiindcă voi sinteţi adevăraţii mei judecători —, mi s-a întîmplat ceva minunat. Obişnuitul gla§.„-profetiCL..al daimonului l-am auzit adesea în cursul întregii mele vieţi; el mi se împotriveşte ori de cîte ori am de gînd să săvârşesc ceva nedrept, chiar şi în privinţe neînsemnate; iar astăzi, cînd vedeţi şi voi şi cînd oricine ar putea crede că trec prin cele mai grele împrejurări, astăzi, acest semn al Zeului nu m-a întîmpinat nici de dimi- b neaţă, cînd am ieşit din casă, nici mai apoi, cînd am sosit aici, la judecătorie, nici în clipa cînd începeam să mă apăr. Cu toate acestea, în multe alte împrejurări, cînd vorbeam, mă oprea chiar în mijlocul vorbirii, în împrejurarea de faţă însă, nu m-a oprit deloc şiiujş-a împotrivit la nici o faptă, la nici un cuvînt al rrieuTCare săTfte-priclna acestui lucru? Să vă spun eu. Pasămite, cele ce s-au întîmplat cu mine sînt un bine, şi nu judecăm drept cînd credem că moartea este o nenorocire. Dovadă puternică e tocmai faptul că, dacă n-aş fi săvîrşit azi vreun bine, glasul tainic nu ar fi tăcut, ci mi s-ar fi împotrivit. Dar, să ne gîndim şi aşa, cît e de întemeiată nădejdea de a socoti moartea un bineTln adevăr, a fi mort este din două lucruri unul: sau este totuna cu a nu \,o fi deloc, şi atunci cel mort nare nici o simţire pen- tru nimic, sau este, după cum spun unii, numai o schimbare şi o trecere a sufletului de aici într-alt loc. Iar dacă în moarte nu-i nici o simţire, ci ea este ca un somn adînc, ca atunci cînd cineva doarme fără măcar să aibă un vis, atunci moartea se înfăţişează ca a un minunat cîştig.' Căci socotesc că, de şi-ar alege cineva o noapte în care a dormit aşa de bine încît n-a fost tulburat nici măcar de un vis, dacă apoi ar com-Para acea noapte cu toate celelalte nopţi şi zile ale vieţii sale şi, cercetîndu-le, ar trebui să spună cîte zile
c

46
PLATON APĂRAREA LUI SOCRATE

47

şi cîte nopţi din viaţa lui a trăit mai liniştit şi mai plăcut decît în noaptea aceea — socotesc că nu numai un om de rînd, dar însuşi Marele Rege ar găsi că acestea sînt prea puţine la număr faţă de celelalte zile şi e nopţi. Dacă moartea este aşa ceva, eu o numesc cîş-tig. Căci atunci întreaga veşnicie nu pare a fi altceva decît o singură noapte senină. Dacă insă moartea este precum o călătorie de aici în alt loc, şi dacă sînt adevărate cele ce se spun că acela este locul de întîlnire al tuturor care au murit, atunci ce bine s-ar putea închipui mai mare decît 41 a moartea, o, judecătorii mei? Oare să scape cineva de aceşti aşa-zişi judecători, să coboare în lăcaşul lui Hades, să găsească acolo pe adevăraţii judecători, despre care se spune că împart dreptatea în acea lume, pe Minos, Radamante, Aias, Triptolem şi pe ceilalţi semizei, care în viaţa lor au trăit după dreptate, oare această strămutare să fie rea? Şi tot astfel: pentru cine dintre voi este lucru de mic preţ a se întilni cu Orfeu, Musaios, Hesiod şi Homer? Dar aş vrea să mor de mai multe ori, dacă acestea sînt adevărate b căci mi-aş petrece şi pe-acolo vremea minunat, întîl-nindu-mă cu Palamede şi cu Aias al lui Telamon şi cu oricare dintre cei vechi, care au murit şi ei în urma unei judecăţi nedrepte. Cred că nu mi-ar fi deloc neplăcut să pun alături propriile mele suferinţe cu ale lor. Dar cea mai mare plăcere a mea ar fi, desigur, să cercetez şi să iscodesc şi pe cei de acolo ca pe cei de aici. Să văd care dintre ei este înţelept şi care crede numai că este, fără a fi. Şi ce n-ar da cineva, judecătorilor, să poată iscodi pe acel conduc cător al marii oştiri împotriva Troiei, sau pe Odiseu, sau pe Sisif, ori pe alţii, mii şi mii, pe care i-am mai putea cita, bărbaţi sau femei? Să stai de vorbă cu aceştia, să fii mereu cu dînşii, să-i iscodeşti: iată o nespusă fericire. Căci, fără îndoială, ei nu te osîndesc la moarte pentru asemenea fapte. De altfel, lumea de aCOlo are, faţă de cea de aici, pe lîngă alte fericiri, şi pe aceea de a fi nemuritoare pentru restul vremii, dacă cel puţin cele ce se spun sînt adevărate.

Dar şi voi, judecătorilor, s-ar cădea să fiţi cu bune nădejdi faţă de moarte, şi un lucru mai ales să-l adîn-ciţi ca pe un adevăr: că pentru omul drept nimic nu d este rău, nici în viaţă, nici după ce moare; şi că rosturile lui nu sint lăsate în părăsire de zei. Cele ce mi se petrec mie acum, să nu credeţi că sînt din întîm-plare; eu sînt încredinţat că e mai bine pentru mine să mor şi, cu aceasta, să fiu dezbărat de toate. Iată de ce glasul tainic nu mi s-a împotrivit deloc, de astă dată. Drept aceea, nu mă pol deloc supăra pe cei ce m-au osîndit, ca şi peceTce m-au pîrît, deşi gîndul lor, cînd mă osîndeau şi mă pîrau, n-a fost sămi facă bine, ci ei socoteau să-mi facă rău. Şi singurul lucru de mustrat, la ei, acesta este. Dar oricum, îi vor ruga măcar atîta: pe copiii mei, « cînd vor creşte, să-i pedepsiţi, oameni buni, şi să le pricinuiţi aceeaşi mîhnire pe care v-am pricinuit-o eu vouă ori de cîte ori veţi găsi că ei se îngrijesc fie de averi, fie de altele, mai mult ca de virtute; şi să-i certaţi cum v-am certat eu, ori de cîte ori se vor arăta altora a fi ceva, nefiind nimic. Aceasta, pentru că nu se vor fi îngrijit de cele ce trebuie, închipuindu-şi că este ceva de capul lor, cînd în fapt n-ar fi vrednici de nimic. Şi, dacă-mi veţi împlini dorinţa aceasta, voi socoti că am primit ce se cuvine de la voi, şi eu şi copiii mei.
42 a

Acum însă este vremea să ne despărţim, eu ca să mor, voi ca să trăiţi. Care dintre noi păşeşte spre un lucru mai bun, nimeni n-o ştie fără de numai Zeul. CRITON
CRITON

49 SOCRATE CRITON

43 a SOCRATE Ce-i cu tine aici atît de devreme, Cri-ton? Sau o fi tîrziu? CRITON E foarte devreme. SOCRATE S-a luminat de ziuă? CRITON Abia mijesc zorile. SOCRATE Şi cum de s-a înduplecat paznicul închisorii să te lase să intri? CRITON Am fost de-atîtea ori pe-aici, Socrate, în-cît mă ştie bine; şi-apoi, l-am îmbunat şi eu cu ceva. SOCRATE Spune-mi, ai venit chiar acum sau eşti aici mai de mult? CRITON Mai de mult. b SOCRATE Atunci de ce nu m-ai trezit şi-ai aşteptat atîta, şezînd lîngă mine fără un cuvînt? CRITON îţi spun drept, Socrate, nici eu n-aş fi vrut să stau de veghe atîta, îndurerat cum sînt, dar eram uimit văzîndu-te cît de lin dormi şi dinadins nu te-am trezit, ca să-ţi petreci aceste clipe cît mai tihnit cu putinţă. De fapt te-am admirat adesea şi mai înainte pentru firea ta, dar ca acum, de cînd cu nenorocirea aceasta, niciodată; o înduri cu atîta uşurinţă şi seninătate! SOCRATE Dar bine, Criton, cum mi-ar sta la anii mei să-mi pară rău că trebuie să mor? N-ar fi absurd? CRITON Dragul meu Socrate, nenorociri ca aceasta se abat şi asupra altora de seama ta şi totuşi vîrta nu le dă deloc detaşarea de a-şi primi cu resemnare soarta. SOCRATE E drept. Dar tot nu mi-ai spus de ce-ai venit aşa devreme? CRITON Ca să-ţi aduc o veste tristă, greu de îndurat; tristă şi greu de îndurat nu pentru tine, din cîte văd, ci pentru mine şi toţi prietenii tăi; şi poate pentru mine cel mai mult. SOCRATE Ce veste? S-a întors de la Delos corabia? d CRITON Nu, încă nu, dar cred că va sosi astăzi din cîte spun nişte călători veniţi de la Sunion şi care au lăsat-o acolo. Nu încape deci îndoială că are să sosească astăzi şi că mîine, Socrate, viaţa ta va trebui să se sfîrşească. SOCRATE întîmplă-se-ntr-un ceas bun, Criton. Aşa vor zeii, aşa să fie. Dar tot nu cred că va sosi azi. CRITON Ai vreun motiv? 44 a SOCRATE Am, şi-o să ţi-l spun. Trebuie să mor a doua zi după sosirea corăbiei, nu-i aşa? CRITON Magistraţii aşa spun. SOCRATE Bine, numai că eu, după cum spuneam, sînt convins că nu va sosi astăzi, ci mîine. îţi spun asta luîndu-mă după un vis pe care l-am avut în noaptea aceasta, puţin mai înainte; aşa că bine ai făcut că nu m-ai trezit. CRITON Ce vis? SOCRATE Se făcea că o femeie foarte frumoasă, în-y veşmîntată în alb, venea spre mine şi chemîndumă,; îmi spunea: Socrate, „tu în trei zile vei fi în ţara mă-J noasă, în Ftia"1.

CRITON Ciudat vis, Socrate. SOCRATE Cred că e foarte limpede, Criton. CRITON Prea limpede, mă tem. Dar mai bine ascultă-mi sfatul, Socrate, minunatul meu prieten, asHomer, Iliada, IX, 363.

50
PLATON CRITON

51

cultă-mi-l cît mai este vreme şi salvează-te; căci dacă vei muri, pe lîngă faptul că pierd un prieten cum n-am să mai am altul vreodată, am să mai am de îndurat şi altă nenorocire, aceea că mulţi care nu ne cunosc bine nici pe mine, nici pe tine vor crede că c n-am făcut nimic ca să te salvez, deşi, cu oarecare cheltuială, mi-ar fi stat în putere. Şi ce reputaţie este ţmai ruşinoasă decit să treci în ochii lumii drept un lom care îşi pune averea mai presus decît prietenii? Cum o să creadă ei, cei mulţi, că, în ciuda stăruitoarelor noastre îndemnuri, tu singur ai fost acela care ai refuzat să scapi de aici? SOCRATE De ce să ne pese, bunul meu Criton, de părerea celor mulţi? Oamenii cu judecată, singurii vrednici de luat în searrîaT vor înţelege lucrurile aşa cum s-au petrecut cu adevărat. d CRITON E adevărat, Socrate; şi totuşi sîntem nevoiţi să ţinem seama şi de părerea celor mulţi. Iată, chiar împrejurarea de faţă dovedeşte limpede că, dacă li se vorbeşte urît despre cineva, sînt în stare nu de un rău oarecare, ci, poate, de cel mai mare dintre toate. SOCRATE Ce bine ar fi să fie aşa, Criton. Dacă cei [mulţi ar putea fi în stare să facă răul cel mai mare, atunci ar fi în stare şi de cel mai mare bine. Dar ei nu sînt în stare nici de una, nici de alta: nimeni nu a devenit înţelept sau nu şi-a pierdut înţelepciunea A datorită lor; tot ce fac, fac la întîmplare. e CRITON Să zicem că ai dreptate; spune-mi însă altceva, Socrate: nu-i aşa că, refuzînd să pleci din închisoare, te gîndeşti la mine şi la ceilalţi prieteni ai tăi? Ori te temi poate că vom avea de suferit din pricina sicofanţilor, care ne vor acuza că te-am răpit, si-lindu-ne astfel să pierdem fie întreaga noastră avere, 45 a fie bani şi poate chiar mai mult decît atît? Dacă de asta te temi, lasă grija asta la o parte; căci, ca să te salvăm, cred că sîntem datori să înfruntăm primejdia aceasta şi, dacă e nevoie, chiar una şi mai mare. Te rog, ascultă-mă şi fă cum spun. SOCRATE O, Criton, sigur că sînt îngrijorat de toate acestea şi de cîte altele încă... CRITON Dar crede-mă, n-ai de ce să te temi. La urma urmei cei dispuşi să te salveze, scoţîndu-te de aici, nici nu cer prea mult; iar sicofanţii ştii şi tu cît sînt de ieftini, nici pentru ei n-ar trebui bani prea b mulţi- îţi stă la indemînă tot ce am şi cred c-ar fi de ajuns; dacă ţie însă, din prietenie pentru mine, îţi pare rău să-mi cheltuiesc averea, atunci să ştii că străinii care se află aici sînt gata s-o facă; unul dintre ei, Storniastebanul, are la el toţi banii de care avem nevoie; nici Cebes n-ar precupeţi nimic, şi ca el mulţi alţii. Aşadar, repet, n-are rost ca făcîndu-ţi astfel de gînduri să renunţi la salvarea ta, nici să-ţi faci o grijă din faptul că, aşa cum spuneai la proces, o dată plecat din Atena, nu ţi-ai mai găsi rostul. Vei c fi bine primit pretutindeni, oriunde te-ai duce. Dacă vrei să pleci în Tesalia, prietenii mei de acolo te vor trata cu cea mai mare stimă şi te vor ocroti, astfel ca nimeni de acolo să nu-ţi poată face vreun rău. Şi încă ceva, Socrate; mi se pare că nu eşti îndreptăţit să faci ceea ce ai de gînd: să renunţi de bunăvoie la o salvare care îţi stă în putinţă; ba chiar aş zice că tu te străduieşti să ajungi exact acolo unde s-ar fi străduit şi chiar s-au străduit să te aducă duşmanii tăi, în dorinţa lor de a te nimici. Unde mai pui că, purtîndu-te astfel, îţi trădezi, mă tem, şi \copiii: în loc să îi creşti şi să îi educifăcîndu-i oameni întregi, tu îi părăseşti, lăsîndu-i la voia întîm- d Plării. Vor avea parte, fără îndoială, de soarta obişnuită a orfanilor lipsiţi de orice sprijin. Una din două: ori să n-ai copii, ori, dacă-i ai, să pătimeşti alături de ei. crescîndu-i şi educîndu-i; tu însă pari să fi ales calea cea mai uşoară, cînd tocmai tu ar trebui s-o alegi pe cea pe carejyajege-o orice bărbat

vrednic şi
52
PLATON CRITON

53
46

plin de curaj, tocmai tu care susţii sus şi tare că preocuparea vieţii tale întregi a fost virtutea. în ce mă priveşte, îmi este ruşine, gîndindu-mă şi la tine şi la noi, prietenii tăi, cînd îmi dau seama că vom lăsa tuturora impresia că tot ce s-a petrecut se datorează laşităţii noastre: şi faptul că ai apărut în faţa tribunalului, putînd să nu apari, şi faptul că procesul s-a desfăşurat aşa cum s-a desfăşurat, şi deznodă-mîntul acesta ridicol; sînt sigur că toate acestea vor lăsa impresia că nqft/ca nişte laşi şi nemernici, am a /fugit de primejdie şi nu te-am salvat, cum nu te-ai ! salvat nici tu însuţi, deşi, dacă eram cît de cît buni la ceva, puteam şi aveam mijloace s-o facem. Gîn-deşte-te deci bine, Socrate, ca nu cumva nenorocirii să i se adauge ruşinea, a ta şi a noastră. Chibzuieşte, deşi nu mai e timpul să stai să chibzuieşti, ci ar trebui să fii gata hotărît. Nu mai e de şovăit: totul trebuie îndeplinit în noaptea care urmează. Dacă mai zăbovim, totul devine zadarnic, nu mai e nimic de făcut. Te rog dar, Socrate, ascultă-mă şi fă neapărat ce-ţi spun. b SOCRATE Dragul meu Criton, zelul tău ar fi demn de toată lauda, dacă ar fi îmbinat cu un anume grad de dreptate; dacă nu, cu cît este mai mare, cu atît mă mîhneşte mai mult. De aceea sîntem datori să cercetăm dacă e bine sau nu să facem ce spui tu. Tu ştii că eu, întotdeauna, nu m-am lăsat convins decît de raţiunile care, după o examinare atentă, s-au dovedit a fi cele mai bune. Or, nu pot dezminţi acum principiile pe care le-am invocat altă dată numai pentru că mi s-a întîmplat ce mi s-a întîmplat; dimpotrivă, pot să spun că pentru mine ele au rămas c neschimbate, şi că le preţuiesc ca şi înainte; iar dacă, în împrejurarea de faţă, nu vom putea formula altele mai bune, atunci poţi să fii convins că n-ai să-mi zdruncini hotărîrea chiar dacă ar căuta să ne sperie ca pe nişte copii, copleşindu-ne cu închisori, execuţii j confiscări. Şi atunci care ar fi felul cel mai chibzuit je a judeca lucrurile? Ce-ar fi să ne întoarcem întîi la ce ai spus tu în legătură cu părerile oamenilor? Oare e adevărată, în toate împrejurările, afirmaţia că de unele păreri trebuie să ţinem seama, iar de altele d nU? Sau a fost adevărată doar înainte de condamnarea mea, iar acum se dovedeşte că a fost făcută doar aşa, într-o doară, de dragul vorbei, şi că de fapt nu era decît o joacă şi-o pălăvrăgeală? Ceea ce vreau eu, Criton, este să vedem împreună dacă, în raport cu împrejurarea de faţă, afirmaţia de atunci rămîne pentru mine adevărată sau nu, dacă ne luăm ziua bună de la ea sau îi păstrăm credinţă. Dacă nu mă înşel/oamenii care nu vorbesc doar ca să vorbească au susţinut de fiecare dată cam ce spuneam şi eu adineauri, şi anume că, dintre părerile oamenilor unora trebuie să le acordăm importanţă, altora nuU Gîndeşte-te bine, nu crezi că e foarte adevărat? Doar tu, pe cît intră în firea lucrurilor omeneşti, nu eşti ameninţat să mori mîine, şi deci situaţia în care mă aflu eu acum n-are cum să-ţi descumpănească jude-catal*Gîndeşte-te deci: nu ţi se pare întemeiată afir- 47 a maţia că nu toate părerile oamenilor trebuie preţuite, ci unele da, altele nu? Ce zici? Nu e adevărat? CRITON Ba da. SOCRATE Şi nu crezi că trebuie preţuite cele bune, iar cele rele nu? CRITON Aşa cred. SOCRATE Şi nu sînt oare bune cele ale oamenilor cu minte şi rele ale celor fără minte? CRITON Cum altfel! SOCRATE Să vedem acum în ce fel s-a ajuns la b aceste afirmaţii. Cineva care practică temeinicjjim.-?5§fica ţine oare seama de lauda, critica şi judecata oricărui om sau numai de ale aceluia care este medic pedotrib? CRITON Numai de ale aceluia.
54
PLATON

CRITON

55

SOCRATE Atunci el trebuie să se teamă numai de critica aceluia şi trebuie să se bucure numai de laudele lui, nu de ale altora. CRITON Desigur. SOCRATE Prin urmare el trebuie să se comporte, să se antreneze şi chiar să mănînce şi să bea numai după sfatul cunoscătorului şi specialistului, şi nu după al tuturor celorlalţi. CRITON Aşa este. SOCRATE Bine. Dar dacă, aşa stînd lucrurile, el nu ascultă de părerea lui şi îi nesocoteşte laudele, preţuind în schimb vorbele celor mulţi şi nepricepuţi, oare nu îi va merge rău? CRITON Cum să nu! j£ SOCRATE Dar răul acesta în ce constă? La ce duce şi ce anume primejduieşte în cel ce nu ascultă? CRITON Trupul, de bună seamă, căci pe el îl vatămă. SOCRATE întocmai. Şi nu urmează oare că aşa se întîmplă şi cu toate celelalte lucruri, pe care nu le mai înşirăm acum, deci şi cu ceea ce este drept şi nedrept, urît şi frumos, bine şi rău, adică tocmai cu d obiectul deliberării noastre? Trebuie oare să ascultăm şi să ne temem de părerea celor mulţi sau de cea a unui singur om, dacă el e cel ce se pricepe cu adevărat? Şi, în acest caz, oare nu ne vom ruşina şi nu ne vom teme de el mai mult decît de toţi ceilalţi laolaltă? Iar dacă nu îl vom urma, nu vom corupe oare şi nu vom pîngări acea parte din noi care ar fi putut deveni mai bună prin respectarea binelui, dar s-a pierdut prin nerespectarea lui? Sau poate asta nu contează? CRITON Ba dimpotrivă, Socrate, cred că tocmai asta contează. SOCRATE Să mergem mai departe: dacă, urmînd părerea unui nepriceput, distrugem ceea ce ar fi putut deveni mai bun printr-un regim sănătos, dar a fost stricat printr-unul nesănătos, mai merită oare sâ trăim cu acea parte din noi vătămată? De trup e vorbim, nu-i aşa? CRITON Da, de trup. SOCRATE Şi merită să trăim cu un trup chinuit de suferinţă şi bolnav?' CRITON Hotărit, nu. SOCRATE Atunci crezi că merită să trăim dacă s-a alterat în noi acea parte pe care nedreptatea o înjoseşte şi dreptatea o înalţă? Sau poate partea aceasta a fiinţei noastre, indiferent cum îi spunem, sensibilă la dreptate şi la nedreptate, are în ochii noştri mai pu- 48 a ţin preţ decît trupul? CRITON Hotărit, nu. SOCRATE Prin urmare acea parte este superioară corpului. CRITON Cu mult. - SOCRATE Deci, dragul meu, nu trebuie să ne p»eseatît de mult de ceea ce vor spune despre""nbTceî" mulţi, ci de ceea ce va spune cel care ştie ce estet drept şi ce este nedrept, de el singur şi de adevărul \ însuşi. Aşadar, vezi de la bun început că, îndemnîn-du-mă să ţin seama de părerea mulţimii în privinţa a ceea ce este drept, frumos şi bun sau dimpotrivă, mă îndrumai pe un drum greşit. Pe de altă parte, cineva ar putea foarte bine obiecta că mulţimea areA puterea să ne trimită la moarte, nu-i aşa? CRITON Fără îndoială, Socrate. b SOCRATE Aşa cred şi eu. Numai că, bunul meu prieten, asta nu schimbă nimic din ce am stabilit mai sus. Şi acum mai gîndeşte-te la ceva: rămîne pentru noi adevărat sau nu că a trăi conform binelui trebuie să fie mai presus de a trăi pur şi simplu? CRITON Rămîne adevărat. SOCRATE Şi rămîne oare adevărat sau nu că a trăi conform binelui este unul şi acelaşi lucru cu a ăi frumos şi drept? CRITON Rămîne.

56
PLATON CR1TON

57

SOCRATE Deci, dacă pînă aici sîntem de acord, c trebuie să cercetăm dacă încercarea mea de a fugi de aici fără îngăduinţa atenienilor este un lucru drept sau nu. Dacă ne va părea drept, vom încerca; dacă nu, vom renunţa. Iar cît priveşte gîndurile tale despre bani, reputaţie, creşterea copiilor, ia seama, Cri-ton: este tocmai felul de a gîndi al acestei mulţimi care trimite cu mare uşurinţă un om la moarte şi care apoi, dacă i-ar sta în putere, l-ar reînvia cu aceeaşi nesăbuinţă. Dar noi, de vreme ce aşa rezultă din raţionamentul nostru, nu trebuie să cercetăm nimic altceva decît ceea ce am spus adineauri şi anume dacă, dînd celor ce mă vor scoate de aici bani şi alte d dovezi de recunoştinţă, vom săvârşi un lucru drept, atît ei cît şi noi, sau dacă, procedînd aşa, nu cumva comitem ceva nedrept. Dacă se va dovedi că săvîrşim un lucru nedrept, nu va trebui să ţinem seama nici de moarte, nici de orice altă suferinţă rezultînd din acceptarea situaţiei de acum, ci numai de primejdia de a săvârşi un lucru nedrept. CRITON Pare să fie aşa cum spui tu, Socrate; atunci ce să facem? SOCRATE Să chibzuim, prietene, împreună şi dacă ai să-mi faci vreo obiecţie, fă-o, şi am să ţin seamă e de ea; dar dacă nu, renunţă de pe acum, dragul meu, să-mi tot repeţi că trebuie să evadez. Căci, ca să consimt să fac asta, ţin foarte mult să mă convingi cu argumente. Aşadar gîndeşte-te dacă eşti de acord cu 49 a principiul discuţiei noastre şi încearcă să răspunzi la ceea ce te voi întreba, din adîncul convingerii tale. CRITON Voi încerca, desigur. SOCRATE Admitem oare că nu trebuie în nici un fel să săvîrşim cu bună ştiinţă o nedreptate? Sau putem crede că într-un anume fel ne e îngăduit s-o săvîrşim, iar în altul nu? Ori poate admitem — aşa cum am căzut de acord adesea, şi mai de mult [ şi adineauri] — că săvârşirea unei nedreptăţi nu este, în nici n fel, nici ceva bun, nici ceva frumos? Să se fi spulberat oare în aceste puţine zile toate vechile noastre convingeri dobîndite împreună? Am putut noi, Criton, la anii noştri, bătrîni cum sîntem, să ne amăgim atî-ta vreme cu credinţa că discutăm serios, cînd de fapt noi eram aidoma unor copii? Sau poate totuşi ce ne spuneam noi pe atunci rămîne adevărat mai presus de orice, indiferent dacă mulţimea spune aşa sau altfel şi indiferent dacă trebuie să trecem prin încercări mai grele sau mai uşoare ca aceea de acum, şi anume că pentru acela care săvârşeşte o nedreptate aceasta este, fără excepţie, ceva rău şi înjositor? Ce crezi, admitem acest lucru sau nu? CRITON îl admitem. SOCRATEjAşadar, nedreptatea nu trebuie săvârşită cu nici un chip. CRITON Nu, cu nici un chip. SOCRATE Atunci trebuie să admitem că dacă cineva a fost nedreptăţit, nu se cuvine ca el să răspundă printr-o nedreptate, aşa cum cred cei mulţi, de vreme ce nedreptatea nu trebuie săvârşită cu nici un chip. CRITON Aşa se pare. SOCRATE Dar răul, ce crezi, Criton, trebuie să-l săvîrşim sau nu? CRITON Fără îndoială nu, Socrate. SOCRATE Dar să răspunzi la rău prin rău, aşa cum cred cei mulţi, de vreme ce răul nu trebuie făcut cu nici un chip, este oare un lucru drept sau nu? CRITON Nu este deloc drept. SOCRATE De bună seamă, fiindcă între a face rău cuiva şi a săvîrşi o nedreptate nu este parese nici o deosebire. CRITON Aşa e. SOCRATE Prin urmare nu trebuie să răspunzi la o nedreptate cu alta, nici la rău cu rău, orice ţi-ar face cinevajDar ia seama, Criton, să nu accepţi aceste
58
PLATON

CRITON

59

principii dacă nu crezi cu adevărat în ele. Ştiu bine că sînt şi vor rămîne mereu puţini oamenii care să gîndească în felul acesta. Iar cei care gîndesc aşa nu iau aceleaşi hotăriri cu cei care gîndesc altfel, ba chiar, uitîndu-se unii la hotăririle celorlalţi, ajung în mod inevitabil să se dispreţuiască reciproc. De aceea, gîn-deşte-te bine dacă eşti de acord cu mine, dacă crezi şi tu ceea ce cred eu şi dacă admitem ca principiu al discuţiei noastre faptul că este la fel de nelegitim să săvârşeşti o nedreptate, să răspunzi printr-o nedreptate celui care te-a nedreptăţit sau să faci rău din răzbunare celui ce ţi-a făcut rău. Or, poate eşti şi tu de altă părere şi nu admitem acelaşi principiu? Eu e cred în acest principiu şi cred în el acum la fel ca altădată. Tu însă, dacă nu-l mai accepţi, spune-mi, lă-mureşte-mă; iar dacă da, atunci ascultă ce decurge din el. CRITON îl accept, desigur, şi sînt de acord cu tine; te ascult. SOCRATE Iată deci ce decurge; sau mai bine nu, să te întreb: cînd ai recunoscut faţă de cineva că un lucru este drept, trebuie să faci acel lucru sau trebuie, înşelînd, să te porţi altfel? CRITON Trebuie să-l faci. SOCRATE Atunci ia seama ce urmează de aici. 50 a Dacă plecăm de aici fără consimţămîntul Cetăţii, oare nu cumva facem rău tocmai cui s-ar cuveni mai jpuţin? Mai sîntem oare consecvenţi cu ceea ce am admis că e drept? Sau nu? CRITON Sînt întrebări la care nu pot să-ţi răspund, Socrate, nu le înţeleg. SOCRATE Ia gîndeşte-te aşa. închipuie-ţi că, în clipa în care am fi gata să evadăm de aici (nare importanţă cum numim fapta), ni s-ar înfăţişa Legile şi Cetatea, şi ne-ar întreba: „Spunene, Socrate, ce ai de gînd să faci? Prin fapta pe care o pui la cale, crezi tu că faci altceva decît să lucrezi, atît cît atîrnă de tine, la pieirea noastră, a Legilor şi a întregii Cetăţi? Sau b îţi închipui cumva că mai poate dăinui fără să se prăbuşească o cetate în care sentinţele date nu mai au nici o putere, ci îşi pierd autoritatea şi efectul prin voinţa unor persoane private?" Ce vom răspunde, Criton, la aceste întrebări şi la altele ca acestea? Căci s-ar putea invoca, mai ales de către apărătorul ei oficial, o mulţime de argumente în apărarea acestei legi pe care noi o încălcăm şi care cere ca hotăririle date să-şi păstreze întreaga lor putere. Ce le vom spune? Le vom răspunde oare: „Cetatea ne-a făcut o c nedreptate, a dat o sentinţă greşită"? CRITON Da, Socrate, sigur că aşa le vom răspunde! SOCRATE Dar dacă Legile ar spune: „Bine, Socrate, asta ne-a fost înţelegerea? N-am căzut noi de acord să respecţi orice hotărire a Cetăţii?" Iar dacă, la vorbele acestea, ne-am arăta miraţi, s-ar putea prea bine să stăruie aşa: „Nu te mira, Socrate, de ce-auzi, ci mai bine răspunde-ne, că doar e obiceiul tău să pui întrebări şi să aştepţi răspunsuri. Ia spune, cu ce neam făcut vinovate, noi şi Cetatea, faţă de tine, de d cauţi să ne pierzi? Nu noi te-am adus pe lume? Nu prin mijlocirea noastră a luat tatăl tău pe mama ta şi ţi-au dat viaţă? Spune-ne desluşit: au vreun cusur în ochii tăi acelea dintre noi care consfinţesc căsătoria?" „Nici un cusur", ar fi răspunsul meu. .Atunci poate nu eşti mulţumit de legile după care ai fost şi tu crescut, privitoare la creşterea şi educaţia copiilor? Oare nu statorniceau ele un lucru bun porun-cindu-i tatălui tău să te înveţe muzica şi gimnastica?" „Ba da", le-aş spune eu. — . Atunci, după ce e te-am adus pe lume, după ce te-am crescut şi te-am instruit, poţi tu pretinde că nu eşti, laolaltă cu părinţii şi străbunii tăi, odrasla şi supusul nostru? Şi dacă e aşa, crezi oare că ai aceleaşi drepturi faţă de ni ca şi noi faţă de tine, că eşti îndreptăţit să te porţi
60
PLATON CRITON

61

cu noi cum ne purtăm noi cu tine? Vasăzică n-aveai aceleaşi drepturi cu tatăl tău sau cu

stăpînul tău, 51 a dacă ai avut vreunul; nu puteai să-i faci ceea ce-ţi făcea el, nici să-i răspunzi cînd te ocăra, nici să-l loveşti cind te lovea şi aşa mai departe. Şi să-ţi fie îngăduite toate acestea faţă de ţara ta şi de legile ei? Astfel, cînd noi vrem să te dăm pieirii, socotind că aşa /este drept, te crezi îndreptăţit la rîndul tău să ne dai pieirii, atît cît atîrnă de tine, pe noi, legile, şi ţara ta? Şi poţi susţine, sub pretext că eşti un om cu adevărat dedicat binelui, că, făcînd aşa, faci un lucru drept? Oare ai ajuns atît de înţelept încît să nu-ţi dai seama că ţara este mai presus de tatăl tău, şi de mama ta, şi de toţi străbunii tăi: mai vrednică de respect, mai augustă şi mai sfîntă? Că ea cîntăreşte mai greu atît în ochii zeilor, cît şi în ochii oamenilor cu judecată bună? Că trebuie, mai mult decît pe tatăl tău, să o respecţi, să n-o înfrunţi şi să-i faci pe plac chiar cînd e aspră cu tine; înduplecînd-o dacă poţi şi, dacă nu, făcînd ce-ţi porunceşte, răbdînd fără murmur orice suferinţă: să fii bătut, să fii închis, să pleci la război, unde te aşteaptă rănile sau moartea? Da, toate acestea trebuie făcute, căci binele constă în săvârşirea lor: să nu te dai bătut, să nu te retragi, să nu-ţi părăseşti rîndul, ci în război, la tribunal, pretutindeni, să faci ceea ce îţi porunceşte Cetatea sau patria. Iar dacă nu, să-i arăţi, convingînd-o, unde stă dreptatea. Căci nu e oare o nelegiuire să foloseşti violenţa faţă de mama sau de tatăl tău şi cu atît mai mult faţă de patria ta?" Ce vom răspunde la aceste vorbe, Criton? Vom da dreptate Legilor sau nu? CRITON Eu cred că le vom da dreptate. SOCRATE „Deci, Socrate, ar putea continua Legile, dacă spusele noastre sînt adevărate, gîndeşte-te că nu e drept să te porţi cu noi aşa cum eşti pe cale s-o faci. Căci noi, care te-am adus pe lume, te-am erescut şi te-am educat, care v-am făcut părtaşi, pe tine şi pe toţi ceilalţi cetăţeni, la tot binele de care sîntem a în stare, tot noi proclamăm că orice atenian este liber ca — după ce a intrat în rîndul cetăţenilor şi ne-a cunoscut pe noi, Legile, precum şi rînduielile cetăţii — să plece oriunde, cu tot ce are, dacă nu îi sîntem pe placTNici una dintre noi, Legile, nu stă în calea nimănui şi nu opreşte pe nimeni să se ducă unde vrea: dacă vreunul dintre voi, cetăţenii, nu se împacă cu noi şi cu Cetatea, e liber să plece într-o colonie sau să se strămute ca metec în altă cetate, e luînd cu sine tot ce e al său. Pe acela însă care, vă-zînd în ce chip împărţim dreptatea şi, îndeobşte, cum gospodărim Cetatea, rămîne aici, îl considerăm obligat, prin însuşi faptul rămînerii lui, să asculte toate poruncile noastre, iar dacă nu li se supune, îl socotim de trei ori vinovat: pentru că ne nesocoteşte pe noi, care i-am dat vfaţă, pe noi care l-am crescut şi, în sfîrşit, pentru că, deşi a acceptat de bunăvoie autoritatea noastră, el nici nu i se supune, nici nu se străduieşte să ne convingă că s-ar putea să fi greşit. Şi asta cu toate că noi nu-i impunem cu brutalitate 52 a hotăririle noastre, ci doar i le propunem, lăsîndu-i libertatea să aleagă între a ne îndupleca prin convingere sau a ne da ascultare: dar el nu face nici una, nici alta. Iată la ce învinuiri te expui, Socrate, dacă duci la capăt ceea ce ai de gînd; şi tu mai mult decît oricare altul." — „Dar pentru ce?" ar fi să întreb eu. Iar ele mi-ar răspunde cu asprime — şi pe drept cuvînt — spunîndu-mi că eu, mai mult decît orice alt atenian, sînt legat prin înţelegerea încheiată cu ele. Şi probabil că ar continua: „Avem dovezi temeinice, b Socrate, că şi noi, şi Cetatea îţi eram pe plac; căci tu, mai mult decît toţi ceilalţi atenieni, nu ai fi rămas neclintit în Atena dacă nu ţi-ar fi plăcut aici mai mult tecît oriunde; tu nu ai plecat din cetate nici măcar Pentru a asista la jocuri — ai fost o singură dată la
62
PLATON CRITON

63

Istm, lipsind de aici doar cînd a trebuit să iei parte la campanii militare; şi nici n-ai călătorit, aşa cum face toată lumea, nu te-a împins curiozitatea să cuc noşti alte cetăţi sau alte legi, ci te-ai mulţumit cu noi, legile de aici, şi cu Cetatea asta, care ţi-a fost atît de dragă încît noi, Legile ei, îţi păream minunate şi ai consimţit să trăieşti ca cetăţean sub autoritatea noastră şi ai trăit aici şi ai făcut copii. Şi încă ceva: în timpul

procesului aveai putinţa, dacă ai fi vrut, să obţii o condamnare la exil şi să faci atunci, cu voia Cetăţii, ceea ce te pregăteşti să faci acuma fără voia ei. Numai că pe atunci te lăudai că nu te superi dacă trebuie să mori şi, sînt chiar cuvintele tale, că preferi exilului moartea. Iar acum vorbele rostite atunci nu te fac să roşeşti, nu-ţi mai pasă de noi, încerci să ne d dai pieirii, purtîndu-te ca sclavul cel mai nemernic. Acuma vrei să fugi, nesocotind învoiala dintre noi şi legămîntul de a trăi potrivit rînduielilor noastre. Mai ales la aceasta să ne răspunzi: spunem sau nu adevărul cînd afirmăm că ai consimţit, în faptă, nu în vorbă, să trăieşti potrivit rînduielilor noastre?" Ce am putea răspunde, Criton, la asta? Ce altceva decît că au dreptate? CRITON Sîntem siliţi, Socrate, să le dăm dreptate. SOCRATE „Ce altceva faci tu acum, vor spune ele mai departe, decît să calci învoiala dintre noi şi legămîntul tău de a ne respecta? Un legămînt pe care e nu l-ai făcut nici silit, nici înşelat, nici nevoit să iei o hotărîre în pripă. Doar ai avut ugi răgaz-de-şapte-zecideani în care erai liber să pleci de-aici dacă nu-ţi eram pe plac şi dacă învoiala noastră ţi se părea strîmbă. Dar tu n-ai preferat nici Lacedemona, nici Creta, despre care nu pierdeai nici un prilej să spui că au legi foarte bune, şi nici o altă cetate grea-53 a că sau barbară, şi n-ai ieşit din Atena nici cît ies şchiopii, orbii sau ceilalţi infirmi; într-atît ţie, mai mult decît oricărui alt atenian, ţi-a fost pe plac această cetate şi, nu încape îndoială, şi legile ei. Căci noate să-i fie pe plac cuiva o cetate, dar nu şi legile ei? Iar acum să nu mai respecţi învoielile noastre? Nu, Socrate, le vei respecta dacă vrei să ne dai ascultare, şi nu te vei face de rîs plecînd din Cetate. Gîndeşte-te bine: dacă îţi calci legămîntul şi te abaţi de la una din prescripţiile noastre, îţi vei aduce ţie vreun folos sau prietenilor tăi? în ce-i priveşte, ei vor risca să fie exilaţi, pierzîndu-şi şi ei Cetatea, sau să-şi piardă averea; asta e destul de sigur. Cît despre tine, să presupunem mai întîi că te vei adăposti în-tr-una din cetăţile vecine, Teba sau Megara (care au, amîndouă, legi foarte bune); pentru cei de acolo sosirea ta va însemna sosirea unui duşman al constituţiei lor şi toţi cei ce veghează asupra cetăţii te vor privi cu neîncredere, socotindu-te un stricător de legi; iar judecătorilor de aici le vei întări convingerea că te-au condamnat pe drept, căci cel care strică legile poate cu atît mai mult să-i strice atît pe tineri, cît şi pe oamenii cu slabă judecată. Şi ce-ai să faci atunci? Ai să fugi de cetăţile care au legi drepte şi de oamenii care duc o viaţă bine orânduită? Dar va mai fi aceea pentru tine o viaţă vrednică de-a fi trăită? Sau poate totuşi te vei duce la ei şi vei avea obrazul să le vorbeşti... dar ce să le spui oare?(Ce spuneai şi aici, că pentru oameni lucrul cel mai preţios este virtutea, dreptatea, ordinea şi legea? i nu crezi oare că, din partea lui Socrate, o astfel d purtare va părea mai mult decît urîtă? Nu se poate să nu crezi. Dar nu, să zicem că, dueîndu-te departe de locuri ca acestea, ai să ajungi tocmai în Tesalia, la prietenii lui Criton; acolo înfloreşte neorînduiala, stricăciunea şi poate-or să te-asculte cu plăcere cînd le vei povesti ce caraghioasă a fost fuga ta din închisoare, cum ţi-ai schimbat înfăţişarea, punînd pe tine o sarică de piele sau cine ştie ce alte straie de fugar. Şi crezi că n-o să se găsească nici acolo nimeni care să te mustre că tu,
64
PLATON

un bătrîn cu zile numărate, te-ai încumetat să te agăţi cu-atîta ruşinoasă lăcomie de viaţă, încît să încâlci legile cele mai înalte? Ori, poate, dacă nu vei supăra pe nimeni, o să fii lăsat în pace; dar dacă totuşi ai s-o faci, Socrate, cite vorbe umilitoare pentru un om ca tine îţi va fi dat să auzi. Cum vei trăi? Te vei băga sub pielea unuia şi-a altuia, răbdîndu-i bu-nul-plac? Şi ce-ai să faci acolo, în Tesalia, decît să stai pe la ospeţe, ca şi cum de asta te-ai fi dus pînă acolo: să iei masa? Şi-atuncea cum rămîne cu ves-titele-ţi vorbiri despre dreptate, despre virtute în în54 a tregul ei? Dar poate ai să zici că vrei să trăieşti de dragul copiilor, ca să-i creşti şi să-i educi. Dar cum? îi vei lua cu tine în Tesalia, să-i creşti şi să-i educi acolo, nelipsindu-i nici de marele folos de-a fi făcut din ei nişte străini? Sau poate n-o să-i iei cu tine; şi atunci, rămaşi

aici, crezi că vor fi crescuţi şi educaţi mai bine, chiar dacă tu nu eşti lîngă ei, dar eşti încă în viaţă? Căci de bună seamă prietenii tăi se vor îngriji de ei. Şi crezi că o vor face doar dacă pleci în Tesalia, iar dacă pleci la Hades nu? Ba da, nu-ncape îndoială, dacă e ceva de capul celor care-şi zic priete-b nii tăi. Haide, Socrate, ascultă de noi, sub ocrotirea cărora ai crescut şi nu pune nici pe copii, nici viaţa, nici altceva nimic mai presus de ceea ce e drept; numai aşa vei putea, o dată ajuns la Hades, să te aperi în faţa celor ce cîrmuiesc acolo. Căci ceea ce vrei tu să faci nu este lucrul cel mai bun, mai drept sau mai legiuit pentru tine sau pentru ai tăi, nici aici, nici dincolo. Iar dacă părăseşti acum viaţa, nu o părăseşti vitregit de noi, Legile, ci de oameni; în schimb, dacă c vei fugi din închisoare, răspunzînd, înjositor, cu nedreptate la nedreptate şi cu rău la rău, nesocotind învoielile şi legămintele noastre şi aducînd rău cui se cădea mai puţin, adică ţie, alor tăi, ţării tale şi nouă, atunci mînia noastră te va urmări cît timp trăieşti, iar dincolo, surorile noastre, Legile lui Hades, nu te vor
CRITON

65

primi cu blîndeţe, ştiind că tu, atît cît atîrna de tine, ai încercat să ne duci la pieire. Aşadar, te rugăm, nu d asculta de Criton, ci de noi." Fii încredinţat, Criton, dragul meu prieten, că toate acestea le aud parcă aievea, aşa cum cei cuprinşi de extazul coribantic aud zvonuri de flaut; ecoul acestor cuvinte răsună puternic în mine şi mă împiedică să mai aud şi altceva; aşadar, dacă vrei să spui ceva potrivnic lor, fii sigur că vorbeşti zadarnic. Totuşi, dacă vrei să stărui, te ascult. CRITON Nu, Socrate, nu mai am nimic de spus. SOCRATE Atunci rămînă-aşa, iubite Criton, şi să e facem cum am spus, pentru că Zeul ne călăuzeşte pe această cale.
CHARMIDES
CHARMIDES

67

SOCRATE CHAIREPHON CRITIAS CHARMIDES 153 a Venisem în seara din ajun din tabăra de luptă de la Potideia şi, întorcîndu-mă după atîta vreme, mă îndreptai cu plăcere către locurile în care obişnuiam să-mi petrec timpul. Intrai deci în palestra lui Tau-reas, aflată în faţa templului regal, iar acolo întîlnii destul de multă lume, cîţiva pe care nu-i cunoşteam, dar cei mai mulţi cunoscuţi mie. De îndată ce mă văzură venind aşa, pe neaşteptate, începură să mă întîmpine de departe, fiecare în felul său; iar Chai-b rephon, zănatic cum este, ţîşni din mijlocul cîtorva şi alergă spre mine, luîndu-mă de mînă şi zicînd: — Cum ai scăpat din luptă, Socrate? Puţin înainte de a pleca, se iscase o luptă la Potideia, despre care abia de curînd aflaseră cei de aici. Răspunsei: — Aşa cum mă vezi. — S-a răspîndit vestea aici, zise el, că lupta a fost c crîncenă şi că mulţi dintre cunoscuţi şi-au găsit moartea. — Şi cu destulă dreptate s-a zvonit aşa, spusei eu. — Ai luat şi tu parte la luptă? întrebă Chaire-phon. — Am luat. — Atunci aşază-te aici, spuse el, ca să ne istoriseşti; căci încă n-am aflat toate lămurit. Şi luîndu-mă cu sine, mă aşeză lîngă Critias, fiul lui Calaischros. Mă aşezai deci, dînd ziua bună lui Cr ca şi celorlalţi, şi apoi le povestii întîmplările din tabără, pe măsură ce mă întrebau, iar fiecare d întreba altceva. După ce vorbirăm de ajuns despre toate astea, veni rândul meu să-i întreb despre cele de aici, cum mai stăteau lucrurile cu filozofia şi ce mai era cu tinerii; dacă se iviseră printre ei unii mai răsăriţi, fie prin iscusinţă, fie prin frumuseţe, fie prin amîndouă. Iar Critias, ridicînd ochii spre poartă şi văzînd cîţiva 154 a tineri care tocmai intrau şi se dondăneau între ei, urmaţi de alt pîlc de tineri, zise: — Despre tinerii cei frumoşi, Socrate dragă, ai să ştii îndată ce să crezi; cei care intră se întîmplă să fie

vestitorii şi alaiul de îndrăgostiţi ai celui- ce trece drept cel mai reuşit acum. De altfel mi se pare că el însuşi stă să vină. — Cine este, întrebai eu, şi al cui? — îl ştii oarecum, deşi nu era încă în anii adolescenţei pînă la plecarea ta, pe Charmides. fiul lui b Glaucon, unchiul meu, decfvăr'cu mine. — Pe Zeus, bineînţeles că-l ştiu, răspunsei; căci încă de copil nu era unul de rînd, iar acum cred că e de-a binelea tînăr. — Ai să afli îndată şi vîrsta lui şi cum arată, zise Critias. Iar pe cînd vorbea aşa, Charmides îşi făcu intrarea. Ca să-ţi spun drept, prietene dragă, eu nu prea am măsură bună; mă simt faţă de cei frumoşi de parcă aş fi o panglică de măsurat fără semne pe ea: 3roape toţi cei în anii tineri îmi par frumoşi. Aşadar c Şi în clipa aceea tînărul îmi păru minunat de bine făcut şi frumos, iar ceilalţi toţi erau parcă de-a binelea încinşi de dragoste pentru el, într-atît de vrăjiţi şi tulburaţi arătau cînd a intrat; de altfel în urma lui yeneau şi alţi admiratori. în ce ne priveşte pe noi, cei lrr*pliniţi ca vîrstă, să spunem că lucrul nu era de Gi; dar urmăream pînă şi la copiii mai mici cum 68
PLATON CHARMIDES

69

nu mai privea nici unul într-altă parte, oricît de mititel ar fi fost, ci stăteau toţi cu ochii ţintă la el, de parcă ar fi contemplat o statuie. d Atunci Chairephon mă strigă: — Ei, Socrate, cum ţi se pare tînărul? Nu e frumos la chip? — Neasemuit de frumos, spusei. — Dar aşa cum e, spuse, dacă ar voi să-şi lepede straiele, aproape că nici nu te-ai mai uita la chip, pe atît de frumoasă îi e toată făptura. Iar ceilalţi fură de acord cu Chairephon că aşa stăteau lucrurile. Eu zisei: — Pe Heracle, cuceritoare fiinţă, după spusele voastre, numai de-ar mai avea un singur lucru, unul mic de tot. — Ce? întrebă Critias. — Dacă ar avea şi sufletul armonios. De altfel s-ar şi cădea să-l aibă aşa, Critias, de vreme ce e din neamul vostru. — Dar, spuse, este cît se poate de împlinit şi în privinţa asta. — Atunci, urmai eu, de ce să nu-i dezbrăcăm şi privim sufletul, înainte de trup? Căci este din plin la vîrsta cînd să-i placă un schimb de gînduri. — Chiar aşa, urmă şi Critias, căci e plin de rîvnă entru înţelepciune, ba încă, după părerea altora şi 155 a chiar a sa, are pînă şi darul poeziei. — Aşa ceva, prietene Critias, se trage la voi de departe, de la înrudirea cu Solon, reluai eu. Dar de ce nu-mi pui sub ochi tînărul, chemîndu-l aici? Nici dacă ar fi mai tînăr nu ar sta urît să intru în vorbă cu el, în faţa ta, care-i eşti şi tutore şi văr. — Ai toată dreptatea, spuse el, putem să-l chemăm. Zicînd aşa, porunci însoţitorului său: . paiete, cheamă pe Charmides şi spune-i că u să-l arăt unui medic, pentru suferinţa de care se plîngea mai ieri. Apoi. către mine, Critias zise: Nu demult mi-a spus că-l doare puţin capul, cînd se scoală dimineaţa. N-ai nimic împotrivă, nu-i aşa, să te prefaci în faţa lui că ştii un leac pentru cap? Sigur ca nu, doar sa vina. Are să vină, răspunse.

Şi aşa se întîmplă. Venind spre noi, făcu să se petreacă un lucru de tot hazul: căci fiecare dintre noi, cei aşezaţi, ne trăgeam într-o parte şi împingeam de zor pe vecin, ca tînărul să se aşeze lîngă noi, pînă ce făcurăm ca unul de la marginea băncii să se ridice şi celălalt chiar să cadă într-o parte. Iar tînărul veni să se aşeze între mine şi Critias. Atunci la drept vorbind, prietene, mă cam pierdui cu firea şi mi se tăie îndrăzneala de mai înainte de a crede că pot lesne să stau de vorbă cu el; iar cînd, faţă de ce-i spunea Critias în legătură cu leacul pe care laş cunoaşte, tînărul îmi aruncă o privire de negrăit şi dădu să mă întrebe ceva, în timp ce toţi cei din palestră veniră să ne împresoare de-a binelea, atunci, scumpul meu prieten, îmi căzură ochii pe tunica lui deschisă, simţii că iau foc, mă pierdjai cu firea şi mă gîndii cît de priceput e ra poeluTCydias în cele ale dragostei, cînd sfătuia pe cineva, în legătură cu un tînăr frumos, să se ferească „dacă vine ca un cerbuleţ în faţa leului să încerce a-şi lua prada"; căci eu însumi mă simţeam acum sub robia unei astfel de făpturi. Totuşi, cînd mă întrebă dacă ştiam leacul pentru caP- îi răspunsei, de bine de rău, că ştiam. — Care este? întrebă el. Eu îi spusei că este o anumită buruiană, dar că în aiară de leac mai era şi un descîntec care, dacă era °stit o dată cu folosirea leacului, îi dădea putere de70
PLATON CHARMIDES

71

plină de tămăduire, pe cînd fără descîntec buruiana nu servea la'nimic. Iar el spuse: — Atunci să-mi scriu descîntecul după vorbele tale. 156a — Dacă vreau, sau chiar dacă nu vreau? Iar el, rîzînd: — Dacă te fac să vrei, Socrate. — Bine, spusei eu; dar ştii şi numele meu? — N-ar sta frumos să nu-l ştiu; nu rareori e vorba de tine, printre cei de vîrsta noastră, şi-mi amintesc că, pe vremea cînd eram copil, te-am văzut împreună cu Critias acesta. — E bine dacă e aşa, spusei eu; căci în felul aces-b ta îţi voi arăta mai deschis totul în ce priveşte descîntecul, anume ce este cu el. Adineauri, chiar, eram nedumerit în ce fel să-ţi arăt care-i e virtutea. E vorba într -adevăr, Charmides, despre un fel de leac care nu-ţi poate însănătoşi capul singur, ci totul se petrece cum poate ai şi auzit-o de la medici mai buni; atunci cînd vine la ei cineva cu durere de ochi, ei îi spun că nu se pot încumeta să-i vindece doar ochii, ci trebuie să-i îngrijească în acelaşi timp capul spre a-i însănătoşi ochii; şi la fel, să nu-şi închipuie bolnavul — căci ar fi ceva tare necugetat — că poate să-şi vindece capul singur, fără restul corpului. Aşa c se face că, dînd un regim pentru trupul întreg, ei încearcă să îngrijească şi să vindece partea prin tot. Sau nu ţi-ai dat seama că aşa stau lucrurile şi că aşa spun ei? — Ba da, răspunse el. — Atunci crezi şi tu că felul lor de-a judeca e bun şi îl primeşti? — Mai mult ca pe oricare, zise el. d Iar eu, auzind că mă aprobă, prinsei curaj şi, încetul cu încetul, îmi regăsii îndrăzneala, mă înfier-bîntai şi spusei: Aşa stau lucrurile, Charmides, şi cu descîntecul nostru. L-am învăţat cu prilejul unei expediţii, je ia unul dintre medicii traci ai lui Zalmoxis, despre care se zice că au şi darul de-a te face nemuritor. Iar tracul acesta arăta că medicii greci spun, pe bună dreptate, cele pe care le-am amintit eu acum. „Numai că Zalmoxis, adăuga el, regele nostru, care este zeu, mai spune că aşa cum nu trebuie să încerci a vindeca ochii fără să vindeci capul şi nici capul fără trup, e la fel nicLtrupul fără suflet, iar tocmai aceasta e pricina pentru care cele mai multe boli rămîn nevindecate de medicii greci, faptul că ei nu ţin seama de întregul a cărui îngrijire ar trebui s-o

întreprîndă şi că, dacă acesta nu se simte bine, este cu neputinţă ca partea să se simtă bine." Căci, spunea el, toate se trag din suflet, atît cele rele cît şi cele bune ale trupului şi ale fiinţei noastre întregi, revărsîndu-se din suflet 157 a aşa cum se răsfrîng de la cap asupra ochiului. Ca urmare, mai ales sufletului trebuie să-i dăm îngrijire, dacă vrem ca deopotrivă capul, cît şi restul trupului s-o ducă bine./lar sufletul, spunea el, tinere, se îngrijeşte cu anumite descîntece, care sînt, la rîndul lor, spusele şi gîndurile frumoase Din aceste spuse şi gînduri. se naşte în suflete înţelepciunea, care, dacă se iveşte şi stăruie în noi, dă lesne sănătate atît b capului cît şi trupului întreg. Arătîndu-mi deci leacul şi descîntecul, el îmi spunea: „Să nu te laşi înduplecat să îngrijeşti capul nimănui care nu-şi va fi dăruit mai întîi sufletul spre îngrijire descîntecului. Aceasta şi este greşeala pe care acum o săvîrşesc oamenii, că încearcă să devină un fel de medici ai cîte unei părţi, fără de cealaltă." Şi mă îndemna cu toată tăria să nu mă las convins a face într-altfel nici de către cel bogat, nici de vreunul mai de neam ori mai frumos. Eu aşadar înţeleg să-l ascult — căci i-am c Jurat-o şi trebuie să mă supun — iar dacă tu pri-aeŞti să-ţi dăruieşti întîi sufletul, cum prevedea
72
PLATON CHARMIDES

73

străinul, spre a7 fi descîntat cu descîntecele trace, ţi-aş putea da leacul pentru cap; dacă însă nu, atunci n-aş avea ce să fac pentru tine, Charmides dragă. Atunci Critias, auzindu-mi vorbele, spuse: — O adevărată binefacere s-ar dovedi pentru tînă-rul acesta durerea lui de cap, dacă l-ar sili să-şi facă şi cugetul mai bun, vindecîndu-şi capul. însă vreau a să-ţi spun despre Charmides că, printre cei de vîrsta lui, se deosebeşte nu doar prin înfăţişare, ci şi prin ce zici tu că aduce descîntecul: înţelepciunea, nu? — Da, spusei eu. — Atunci află, zise el, că în rîndul celor de acum el se arată din plin a fi cel mai înţelept tînăr, iar nici în celelalte, cîte sînt ale vîrstei, nu stă mai prejos de vreunul. — Bineînţeles că se şi cuvine, Charmides, spusei e eu, să te deosebeşti de ceilalţi în toate aceste privinţe; căci printre cei de aici nu ştiu pe vreunul care să poată lesne arăta alte două spiţe ale atenienilor, potrivite să dea prin întrunirea lor vlăstare mai frumoase şi mai demne decît cele din care te tragi tu. într-adevăr, neamul tău după tată, al lui Critias, fiul lui Dropide, a fost slăvit, după cîte ni se spune, de Anacreon, ca şi de Solon şi de mulţi poeţi, drept unul cu totul ales prin frumuseţe, virtute şi alte aşa-zise 158 a haruri; iar la rîndul său, neamul mamei tale la fel. Nimeni din părţile astea, pare-se, n-a fost om mai mîndru şi mai demn decît Pyrilamp, unchiul tău, ori de cîte ori mergea în solie pe lîngă regele cel mare sau pe lîngă vreun altul, iar întreg acest neam nu e mai prejos decît celălalt. Cu o astfel de obîrşie, e fi-b resc că ai întîietate în toate. Ca înfăţişare exterioară, drag fiu al lui Glaucon, nu-mi pari să stai sub nici unul dintre înaintaşii tăi; iar dacă şi în privinţa înţelepciunii ori a celorlalte, după cîte spune acesta, eşti din fire bine înzestrat, atunci fericită odraslă — spusei eu — au mai pus pe lume părinţii tăi, o, Charmides. Dar iată cum stau lucrurile. Dacă, aşa cum spune Critias, ai parte de înţelepciune şi dacă eşti chibzuit îndeajuns, atunci nu-ţi mai trebuie nimic, jjjci dintr-ale lui Zalmoxis, nici dintr-ale lui Abaris din miazănoapte, ci înseamnă că ţi se poate da leacul c pentru cap; dacă însă tu crezi că ai totuşi nevoie de ele, atunci trebuie făcut descîntecul, înainte de a ţi se da leacul. Prin urmare, tu singur să-mi răspunzi dacă eşti de părerea acestuia şi spui că ai parte îndeajuns de înţelepciune, ori dacă te crezi lipsit de ea. Charmides începu prin a se roşi, făcîndu-se încă mai frumos parcă; se şi potrivea cu vîrsta lui să se arate niţel sfios. Apoi îmi dădu răspunsul, şi o făcu într-un fel ales. îmi spuse într-adevăr că nu-i era lesne, în clipa aceea, nici să confirme, nici să nege ce-l d întrebam. „Căci dacă, adăugă el, nu recunosc că sînt chibzuit, atunci în acelaşi timp declar ceva care e nepotrivit de

spus despre sine şi-i înfăţişez pe Critias acesta şi pe toţi cărora le par chibzuit drept nişte mincinoşi; dacă în schimb recunosc şi mă laud singur, poate că am să par nu tocmai la locul meu — astfel încît nu prea ştiu ce să răspund." Iar eu zisei: — Ce-mi spui tu mi se pare cu noimă, Charmides. Cred, adăugai eu, că trebuie să cercetăm împreună dacă ai ori nu ce te întreb, aşa încît nici tu să nu fii silit a spune ce nu vrei, nici eu să nu pun în joc lea- e cui fără a te fi cercetat. Dacă deci îţi face plăcere, aş cerceta-o împreună cu tine; de nu, să lăsăm lucrurile cum sînt. — Dar îmi face cea mai mare plăcere, spuse el; aŞa încît cercetează cum crezi tu că e mai bine. Mi se pare, începui eu, că în felul următor ar fi ;1 mai bine. Iată, este limpede că, dacă ai parte de wţelepciune, atunci ai şi o părere despre ea. Căci 159 a leapărat că, fiind în tine, înţelepciunea îţi trezeşte
74
PLATON CHARMIDES

75

j un simtămînt din care ar putea izvorî gîndul în legă-itură cu ce şi cum este. Sau nu crezi aşa? — Ba o cred, zise. — Atunci, zisei eu, fiindcă ştii greceşte, n-ai putea să-mi spui cum ţi se arată ţie lucrurile? — Poate că da, răspunse el. — Aşadar, ca să putem judeca dacă o ai ori nu, spusei eu, arată-ne ce crezi tu că este înţelepciunea. b La început el şovăi şi aproape că nu voi să răspundă; dar apoi afirmă că ânţelepciunea, după gîndul său, însemna să înfăptuie'şti toate măsurat şi liniştit, în mers ca şi în vorbă, şi în toate celelalte. |Mi se pare, încheie el, într-un cuvînt, că aceea ce cauţi tu este un fel de-a face potolit lucrurile." — Oare, întrebai eu, aşa să fie? Se zice, e drept, Charmides, că oamenii potoliţi sînt înţelepţi; să vedem însă dacă se spune cu rost. Căci răspunde-mi, nu c face parte înţelepciunea din rîndul celor frumoase? — întru totul, răspunse el. — Aşadar, să fie mai frumos pentru un grămătic dacă scrie aceleaşi litere repede ori încet? — Repede. — Dar la citit? S-o facă iute sau cu încetineală? — Iute. — Negreşit că şi să cînţi cu repeziciune la cithară ori să te lupţi cu agerime e mai frumos decît s-o faci liniştit şi domol, nu? — Da. — Dar în materie de pugilat ori de lupte atletice, nu e la fel? — Din plin. a — Iar la alergat şi sărit, ca şi în toate isprăvile corpului, nu sînt frumoase cele ce se petrec cu agerime şi repede, pe cînd cele greoaie şi potolite sînt uri te? — Aşa se pare. Aceasta dovedeşte deci, în ce priveşte corpul, câ nu felul de a face potolit lucrurile, cît cel de a le face repede de tot şi ager este cel mai frumos. Ori nu? — întru totul. Dar să faci lucrurile cu înţelepciune e ceva frumos. — Da. — Atunci în cele trupeşti, nu felul de a face potolit lucrurile, ci agerimea e mai înţeleaptă, dacă ea e ceva frumos. — S-ar părea, spuse el.

— Pe de altă parte, întrebai, ce este mai frumos: e să înveţi uşor ori greu? — Uşor. — Iar uşurinţa, spusei eu, nu înseamnă să înveţu mai repede, pe cînd greutatea, să înveţi mai măsurail şi mai încet? — Da. — Iar a învăţa pe un altul, nu e ceva mai frumos cînd se petrece repede şi intens, mai degrabă decît potolit şi încet? — Da. — Dar reamintirea şi întipărirea în minte, sînt cele mai frumoase cînd se petrec potolit şi încet, ori intens şi repede? — Intens şi repede, zise el. — Şi puterea de pătrundere a cugetului, nu ţine 160 a ea de agerimea lui, mai degrabă decît de un fel de a fi potolit ? — E drept. — Aşadar, şi dacă te gîndeşti la felul cum înţelegi spusele cuiva, şi la arta grămăticului, a citharistulul Şi la orice, tot ce e mai frumos nu e oare aşa printr-o agerime deosebită, iar nu fiindcă e potolit la culme? — Da. — Insă chiar în cercetările pe care le întreprînde Cugetul, şi în vrerile inimii, nu cred că omul mai po76
PLATON

|se şl tolit şi care din greu ia hotărîrea sau îşi întreprînde b cercetarea este vrednic de laudă, ci acela care le să-vîrşeşte cît se poate de repede şi lesne. — Aşa este, spuse el. — Prin urmare toate, zisei eu, o, Charmides, atît cele trupeşti cît şi cele sufleteşti, ne par mai frumoa(se prin repeziciune şi agerime decît dacă sînt încete potolite. — S-ar putea, spuse el. — Ceea ce înseamnă că nu felul de a face potolit lucrurile reprezintă înţelepciunea şi nici viaţa chibzuită nu e cea potolită, potrivit cu dovada aceasta, de vreme ce i se cade să fie frumoasă. Dintre cele două fec luri de a făptui în viaţă, cel potolit nu ne-a apărut defel, sau într-o măgură prea mică, mai frumos decît cel ager şi cu vlagă. sDacă aşadar, prietene, de cele mai multe ori faptele potolite stau în privinţa frumuseţii sub cele intense şi iuţi, atunci nici înţelepciunea n-ar putea consta în a făptui potolit rnai degrabă decît cu intensitate şi iuţeală, fie în mers, fie în vorbă, fie în d altceva, şi nici viaţa tihnită nu poate fi mai chibzuită decît cea însufleţită, de vreme ce, după judecata noastră, înţelepciunea a fost rînduită printre cele frumoase, iar faptele săvîrşite cu agerime s-au dovedit a nu fi mai puţin frumoase decît cele potolite. — îmi pari a vorbi drept, Socrate, zise el. — Dacă e aşa, atunci din nou, Charmides, îndreap-tă-ţi bine atenţia şi, căutînd în sinea ta, dîndu-ţi seama cum anume te-a făcut să fii înţelepciunea din tine şi de ce natură este ea spre a te putea face aşa, chibzuind deci laolaltă toate acestea, spune-mi frue mos şi bărbăteşte, ce anume ţi se pare că este. Iar tînărul zîmbind puţin şi cufundîndu-se stăruitor în sinea sa, zise: — Mi se pare că înţelepciunea este ceea ce-l face pe om să se ruşineze şi să fie ruşinos, ea fiind un fel de sfială.
CHARMIDES

77

Fie, spusei; dar nu ai încuviinţat adineauri că ea e ceva frumos? Din plin, recunoscu el. — Aceasta nu înseamnă că oamenii chibzuiţi sînt şi buni? — Da. — Dar poate fi bun ceva ce nu-i face pe oameni să fie buni? — Desigur că nu. — Deci nu e vorba doar de ceva frumos, ci şi de ceva bun. — Aşa mi se pare. 16i — Dar spune-mi, reluai eu, nu crezi că Homer vorbeşte bine cînd spune:

Sfiala nu e bună clnd se iveşte la omul nevoiaş1? — O cred, zise el. — După cît se dovedeşte, sfiala în acelaşi timp este şi nu este ceva bun. — Pare-se. — însă înţelepciunea este un bine, dacă face buni pe cei la care se iveşte, iar nu răi. — Aşa mi se pare, cum spui. — înseamnă deci că înţelepciunea nu poate fi un fel de sfială, fiindcă se întîmplă să fie un bine, în timp ce sfiala nu e mai degrabă un bine decît un rău. b — Văd şi eu, o, Socrate, spuse el, că lucrurile acestea sînt spuse pe bună dreptate. Dar ia vezi cum ţi se pare următorul gînd despre înţelepciune. Mi-am amintit adineauri de cele ce auzeam spunînd pe cineva, anume că a fi chibzuit înseamnă să te îndeletniceşti cu ale tale.'Vezi deci dacă ţi se pare drept ce spun. Iar eu zisei:
1

Homer, Odiseea, XVII, 347.

78
PLATON CHARMIDES

79

— O, hoţomanule, lucrul acesta l-ai auzit de la Critias, sau de la vreun alt învăţat. — Probabil de la un altul, spuse Critias, căci nu e de la mine. — Dar ce însemnătate are, Socrate, zise Char-mides, de la cine l-ara auzit? — Nici una; căci nu interesează nicidecum cine a spus-o, ci doar dacă lucrul e spus pe bună dreptate ori nu. — Acum vorbeşti drept, zise el. — Fireşte, pe Zeus; dar că ne vom şi lămuri cum stă lucrul, m-aş mira: îmi pare într-adevăr că e vorba de o cimilitură. — De ce spui asta? întrebă el. — Fiindcă, răspunsei, nu în felul cum a vorbit, pare-se, a şi gîndit cel care a spus că înţelepciunea înseamnă să te îndeletniceşti cu ale tale. Nu crezi că face şi grămăticul ceva, atunci cînd scrie ori citeşte? — Fireşte că o cred, zise el. — Dar îl vezi scriind şi citind numai numele său? Nu vă învăţa el scrisul pe voi, copiii, şi nu aţi scris voi deopotrivă numele duşmanilor voştri ca pe ale voastre şi ale prietenilor? — Pe toate. — Atunci înseamnă că făceaţi treabă de prisos şi că eraţi lipsiţi de chibzuinţă făcînd aşa? — Nicidecum. — Şi totuşi nu le săvîrşeaţi „pe ale voastre", în măsura în care scrisul şi cititul sînt şi ele o treabă. — Dar sint. — Şi să vindeci, prietene, sau să înalţi case sau să teşi, sau să faci orice lucrare, prin orice meşteşug, este un fel de a face treabă.

— Bineînţeles. — Dar, spusei eu, ţi se pare cumva că o cetate ar fi bine rînduită sub o lege care ar cere ca fiecare să-şi ţeasă şi să-şi spele haina, să-şi facă singur încălţămintea, la fel ceşcuţa, peria şi toate celelalte, fără să se atingă de ce-i al altuia, ci făcînd şi făptuind fiecare pe ale sale? .— Nu mi se pare, spuse. — însă, zisei, o societate înţelept rînduită ar fi şi bine rînduită. — Cum altfel? — Atunci, spusei eu, înţelepciunea n-ar putea consta în a te îndeletnici cu ce-i al tău şi în a săvîrşi lucrurile chiar aşa cum am arătat. — Nu, pare-se. 1 — Vorbea deci ca într-o cimilitură, după cît se pare, aşa cum spuneam adineauri, cel ce zicea că a fi înţelept înseamnă a te îndeletnici cu ce-i al tău; căci nu putea fi aşa de nerod. Sau ai auzit-o de la unul mai slab la minte, Charmides? — Nicidecum, părea să fie un om cu totul iscusit. — Atunci cu atît mai mult îmi vine să cred că punea în joc un fel de cimilitură, fiind greu de ştiut ce poate să însemne: să te îndeletniceşti cu ale tale. — Poate, zise el. — Ce să fie, aşadar, acest „a te îndeletnici cu ce-i-, al tău"? Poţi să mi-o spui? — N-o ştiu eu însumi, pe Zeus, spuse el, dar s-ar putea ca nici cel care a spus-o să nu prea fi ştiut ce avea în minte. Şi pe cînd spunea aşa surise, privind către Critias. Critias trăda limpede, de cîtăva vreme, că se fră-mînta, dar în acelaşi timp îi privea de sus pe Char-rnides şi pe ceilalţi. După ce cu greu se stăpînise la început, acum nu mai putu s-o facă; mi se păru mtr-adevăr că era tocmai cum bănuisem mai înainte: Lae la Critias auzise Charmides răspunsul acesta cu "Privire la înţelepciune. Iar Charmides, urmărind să nu fie el cel care să dea socoteală de răspuns, ci cela162 a

80
PLATON CHARMIDES

81
163 a

lalt, îl îmboldi astfel, prefăcîndu-se înfrînt. Celălalt nu mai rabdă şi-mi păru că se mînie, aşa cum o face un poet împotriva actorului ce-i recită prost opera; astfel că, aruncîndu-i o privire, îi spuse: — Aşa crezi tu, Charmides, că, dacă tu nu ştii ce a gîndit cel care-a spus că înţelepciunea înseamnă să te îndeletniceşti cu ale tale, n-o ştie nici acela? — Dar, prea scumpe Critias, spusei eu, nu e defel de mirare să n-o ştie, tînăr cum este; în schimb, e firesc ca tu să o ştii, la anii tăi şi cu preocupările tale. Dacă deci încuviinţezi că înţelepciunea este ceea ce spune el şi iei asupră-ţi s-o dovedeşti, atunci aş cerceta mai bucuros împreună cu tine dacă e ceva adevărat ori nu în spusa aceasta. — Dar o încuviinţez, spuse el, şi preiau totul asu-pră-mi. — Frumos faci. Oare încuviinţezi şi ce întrebam eu adineauri, că toţi meşteşugarii fac o treabă? — Fireşte. — Atunci ei îţi par a face doar ce-i al lor, sau şi ce-i al altora? — Şi ce-i al altora. — Sînt ei deci chibzuiţi, nefăcînd doar ce-i al lor? — Ce-i împiedică să fie? zise el. — Nimic în ce mă priveşte, spusei eu; dar vezi să nu fie o piedică pentru cel care, susţinînd că înţelepciunea înseamnă să te îndeletniceşti cu ce-i al tău, vine să declare apoi că nimic nu se

împotriveşte ca şi cei care le fac pe ale altora să fie chibzuiţi. — Să fi recunoscut eu, spuse acesta, că oamenii care Jăptuiesc ce-i al altora sînt chibzuiţi, cînd am recunoscut că sînt aşa cei care fac ce-i al altora? — Dar, întrebai eu, nu sînt acelaşi lucru a face şi a făptui? — Nu, desigur, spuse el; după cum nu-s acelaşi lucru nici a munci şi a face. Am învăţat de la Hesiod - după cîte spune el: „Nici o muncă nu e o ocară"2. Trezi oare că el, dacă ar fi numit munci, a munci şi a făvtui activităţi ca acelea de care ai vorbit tu acum, r mai fi spus că nu-i revine nici o ocară ciubotarului şi vînzătorului de săraturi şi celui ce-şi vinde trupul? Nu e de crezut, Socrate, ci şi Hesiod, socotesc eu, a privit creaţia drept deosebită de faptă sau de muncă, iar ceva creat uneori este de ocară, atunci cînd nu are parte de frumuseţe, pe cînd munca nu este niciodată de ocară; căci într-adevăr, pe cele create frumos şi folositor el le numeşte opere, iar acţiunea de a crea aşa ceva este o muncă şi o faptă. Şi mai trebuie spus despre Hesiod că socotea proprii fiecărui om numai asemenea făptuiri, pe cînd pe cele dăunătoare le socotea străine omului. Astfel încît şi Hesiod, ca oricare altul cu judecată, trebuie socotit că numeşte înţelept pe cel ce făptuieşte pe ale — O, Critias, spusei eu, de îndată ce ai început să vorbeşti, aproape că ţi-am ghicit gîndul, anume că numeşti pe cele familiare cuiva şi „ale sale" bune, iar creaţiile de opere bune, fapte; căci de la Prodicos m-am deprins să aflu nenumărate asemenea distincţii între cuvinte. Eu te las să statorniceşti fiecare nume cum vrei tu; numai că trebuie să-mi arăţi la ce lucru te gîndeşti, cînd rosteşti un nume. Aşadar, hotărăşte acum din nou, mai lămurit şi de la început: oare făptuirea-celor bune, sau creaţia lor, cum vrei tu s-o numeşti, pe aceasta o socoteşti tu înţelepciune? — într-adevăr, zise el. — Nu e deci chibzuit cel ce făptuieşte lucruri rele, ci doar pe cele bune. — Ţie, preascumpule, zise el, nu ţi se pare aşa? — Să lăsăm asta deoparte, spusei eu; acum cercetăm nu ce mi se pare mie, ci ce spui tu.
2

Hesiod, Munci şi zile, 309.

82
PLATON CHARMIDES

83

— Dar fireşte, zise el, cine nu face lucruri bune, ci rele, nu este chibzuit pentru mine, pe cînd pe cel care face lucruri bune şi nu rele îl socotesc aşa; vasăzică, afirm desluşit că făptuirea celor bune înseamnă înţelepciune. 164 a — în fapt, se prea poate să vorbeşti adevărat; totuşi, spusei eu, de ceva mă mir: că-ţi închipui despre oamenii chibzuiţi că nu-şi dau seama că sînt chibzuiţi. — Dar n-o cred deloc, spuse el. — Nu ai zis tu, puţin mai înainte, că nimic nu împiedică pe meşteşugari ca, făcînd ce-i al altora, să fie chibzuiţi? — O spuneam, într-adevăr, zise el; dar ce-i cu asta? — Să zicem că nimic; dar spune-mi dacă ţi se pare că un medic, însănătoşind pe cineva, face lucruri folositoare şi pentru sine şi pentru cel pe care îl vindecă. b — Aşa mi se pare. — Aşadar, făptuieşte ce trebuie cel care face aceasta? — Da. — Nu este chibzuit cine făptuieşte ce trebuie? — Este chibzuit. — Medicul însă şi ştie neapărat cînd anume vindecă şi cînd nu? Şi fiecare dintre meşteşugari

ştie cînd aduce un folos cu lucrarea pe care o săvîrşeşte şi cînd nu? — Poate că nu. c — Se întîmplă aşadar, spusei eu, ca, făptuind cu folos sau cu pagubă, medicul să nu ştie el însuşi ce ispravă a făcut. Totuşi, cînd făptuieşte cu folos, spui tu, o face chibzuit; sau nu spuneai aşa? — într-adevăr. — Aşadar, după cîte se pare, cîteodată, făptuind cu folos, el făptuieşte chibzuit şi este om înţelept, numai că nu-şi dă seama că e înţelept? Dar aşa ceva, o, Socrate, spuse el, nu e cu putinţă- Dacă tu ai crede că din cele recunoscute de mine mai înainte trebuie să tragi această încheiere, atunci m-aş grăbi să dau îndărăt şi nu m-aş sfii să spun că n-am vorbit drept, mai degrabă decît să încuviinţez că omul este înţelept fără să se cunoască a pe sine. Căci într-un fel, în ce mă priveşte, aceasta şi afirm că înseamnă înţelepciune: a se cunoaşte pe sine; şi mă unesc în gîhd cu cel care a pus pe frontispiciul templului jimDelfi aceste cuvinte. într-adevăr, ele îmi par într-astfel înscrise acolo ca şi cum ar fi o formă de întîmpinare a Zeului către cei ce intră, în loc de „voie bună", fiindcă a se simţi cu voie bună e nu se potriveşte aici, şi nu este cazul să ne îndemnăm la aşa ceva unii pe alţii, ci la dreaptă chibzuinţă. Desigur că aşa întîmpină Zeul pe cei ce intră în templu, deosebit de întîmpinările oamenilor, ceea ce şi trebuie să fi fost în mintea celui ce a pus inscripţia, după cîte mi se pare; şi Zeul rosteşte, către cei ce intră statornic, doar: fii înţelept. Numai că o spune în chip mai enigmatic, ca fiind un interpret al celor divine, căci „cunoaşte-te pe tine însuţi" şi „fii înţelept" sînt acelaşi lucru, cum o spun eu şi o 165 a arată cuvintele scrise, dar poate că un altul ar crede că ele înseamnă altceva, ceea ce mi se pare că s-a şi întîmplat cu cei care au pus pe frontispiciu celelalte cuvinte, pe „nimic prea mult" şi „chezăşia poartă cu ea nenorocirea". Căci aceştia priveau pe „cunoaşte-te pe tine însuţi" drept un sfat, iar nu drept o întîmpinare din partea Zeului către cei ce intră; sau poate au făcut-o spre a pune şi ei drept inscripţii sfaturi la fel de folositoare, gravîndu-le pe primele. Pricina pentru care, Socrate, spun toate acestea este următoarea: las la o parte tot ce a fost mai-nainte; poate că tu ai avut dreptate, poate că eu, dar deslu-lt cu totul nu era nimic în ce spuneam. Acum însă b lnţeleg să dau socoteală de lucruri, în cazul că n-ai
84
PLATON CHARMIDES

85

vrea să recunoşti că înţelepciunea înseamnă a se cunoaşte pe sine. — Dar, Critias, spusei eu, tu îmi faci întîmpinări ca şi cum eu aş spune că ştiu cele despre care te întreb şi ca şi cum n-ar atîrna decît de mine să-ţi încuviinţez spusele; numai că lucrul nu stă aşa, ci eu însumi caut statornic, împreună cu tine, răspunsul pe care vrem să-l aflăm, fiindcă nu-l ştiu eu însumi. Pe măsura cercetării însă, înţeleg din plin să-ţi spun dacă sînt sau nu de părerea ta, deci aşteaptă pînă ce vom fi făcut cercetarea. — Atunci fă-o, zise el. — Iată că şi încep. Dacă înţelepciunea înseamnă a cunoaşte ceva, atunci e limpede că e vorba despre un fel de-a şti, şi a şti ceva, nu? — Este, spuse el, anume a şti de sinş. — La fel şi medicina este a şti ce e sănătos. — Pe deplin. — Dacă deci, spusei eu, m-ai întreba, pe temeiul faptului că medicina e cunoaşterea a ce e sănătos, de ce folos ne este şi ce roade aduce, aş răspunde că nu-i mic folosul; căci ea aduce sănătatea, un rod tare bun, dacă eşti şi tu de aceeaşi părere. — Sînt. — Dacă, apoi, m-ai întreba despre arhitectură, ca ştiinţă a construirii, ce operă spun eu că

produce, aş răspunde: locuinţele; iar la fel şi cu celelalte meşteşuguri. Trebuie deci ca şi tu, de vreme ce spui că înţelepciunea înseamnă a se cunoaşte pe sine, să poţi răspunde celui ce te întreabăoCritias, înţelepciunea, ca fiind ştiinţa despre sine, ce operă frumoasă şi demnă de numele ei produce Haide, spune. — Dar, Socrate, răspunse el, Tu nu pui bine întrebarea; căci înţelepciunea nu e, prin firea ei, o ştiinţa aidoma altora, după cum nici celelalte nu sînt aidoma între ele; tu însă pui întrebarea ca şi cum ar fi aidoma. într-adevăr, răspunde-mi, spuse el, care este, în cazul ştiinţei de a calcula sau al geometriei, opera je felul casei în arhitectură, ori al hainei în cazul ţe-sâtoriei, sau al altor numeroase produse din acestea, care s-ar putea indica în cazul multor meşteşuguri? Poţi- aşadar, să-mi arăţi şi tu un asemenea i66a produs, în cazul lor? Nu poţi. Iar eu îi spusei: — Ai dreptate; dar ceva pot să-ţi arăt, anume cunoaşterea cărui lucru, deosebit de ştiinţa însăşi, o aduce fiecare dintre aceste ştiinţe. De pildă calculul poartă asupra a ce e cu soţ şi fără soţ, anume în ce raport de cantitate sînt ele faţă de ele însele şi între ele. Sau nu e aşa? — Aşa din plin, spuse el. — Altceva sînt, prin urmare, a fi cu soţ şi fără de soţ decît calculul însuşi? — Cum altfel? — La fel, ştiinţa cîntăritului este a greutăţii mai b mari sau mai mici; dar altceva sînt greul şi uşorul faţă de cîntărit el însuşi. încuviinţezi? — Fireşte. — Spune-mi deci şi despre înţelepciune, a cui cunoaştere este ea, un lucru care să fie deosebit de înţelepciunea însăşi. — Tocmai despre acest lucru e vorba, o, Socrate; aici ai şi ajuns, cu cercetarea ta, la măsura în care se deosebeşte înţelepciunea de toate celelalte ştiinţe; tu în schimb întrebi de o asemănare a ei cu celelalte. Numai că lucrul nu stă aşa, ci în timp ce toate celei lalte ştiinţe poartă asupra a altceva, nu asupră-le, aceasta singură aduce cunoaşterea celorlalte cunoaş4 c teri, cît.şi a ei înseşi. Iar ţie nu-ţi rămîn defel ascunse acestea; dar faci, cred, aceea ce spuneai adi-l neauri că nu faci, anume urmăreşti să mă combaţi, I lasînd deoparte problema care e în joc. — Unde ajungi! zisei eu. îţi închipui că te contra-Zlc din vreo altă pricină decît cea care m-ar face să
86
PLATON CHARMIDES

87

d mă supun cercetării şi pe mine, dacă spun ori nu ceva cu rost, din teama de a nu mă trezi închipuin-du-mi că ştiu un lucru, cînd nu-l ştiu? Dar îţi mărturisesc că acum tocmai acest lucru îl fac, cercetez dovada în primul rînd pentru mine însumi, sau poate şi pentru ceilalţi din jurul nostru; nu crezi şi tu că este un cîştig pentru aproape toţi oamenii să desluşim felul cum stau lucrurile în fiecare problemă? — Ba o cred, Socrate, în ce mă priveşte. — Atunci curaj, spusei eu, preabunule, şi răspunde la întrebări cum vei crede de cuviinţă, nesocotind faptul că e combătut Critias sau Socrate. Fii atent e doar la dovadă şi vezi ce va reieşi din înfruntarea ei. — Aşa voi şi face, spuse; căci îmi pari a rosti ceva chibzuit. — Spune-mi deci, întrebai, ce afirmi cu privire la înţelepciune? 1 — Afirm, spuse el, că, dintre toate cunoaşterile, singură aceasta este a ei înseşi ca şi a celorlalte cunoaşteri. — Atunci, spusei, să fie şi cunoaşterea a ce nu ştii, de vreme ce este a ce ştii? 167 a — Da, într-adevăr. — Aşadar, singur omul înţelept se va cunoaşte pe sine şi va fi în stare să cerceteze ce ştie şi ce nu, iar în ce priveşte pe ceilalţi, de asemenea va fi în stare să-i iscodească în ce ştiu şi cred ei

că ştiu fiecare, şi la fel, în ce cred ei că ştiu fără să ştie — singur el printre ceilalţi oameni; iar acest lucru înseamnă a fi chibzuit şi înţelepciunea, adică a se cunoaşte pe sine: să ştii ce ştii şi ce nu ştii. Aşa ceva spui tu? — Aşa ceva, zise el. — Atunci din nou, cu voia Zeului mîntuitor, să cercetăm ca la început, mai întîi dacă e ori nu cu pub tinţă acest lucru, a şti că ştii cele ce ştii şi că nu ştii le ce nu ştii; apoi, dacă aşa ceva e cu putinţă, care e-ar fi folosul ştiind aceasta. Trebuie s-o cercetăm, zise. într-adevăr, spusei eu, încearcă să vezi, Critias dacă nu te dovedeşti a fi mai în largul tău decît mine asupra acestor probleme; căci eu nu sînt în largul meu. Să-ţi spun în ce privinţă nu sînt? — Hotărît. Iată, spusei eu, în cazul că lucrul stă aşa cum ai spus tu adineauri, să însemne aceasta altceva decîî că există un fel de cunoaştere care e îndreptată asupra ei şi a altor cunoaşteri, precum şi asupra neştiinţei?) — E din plin aşa. — însă vorbele noastre sînt ciudate, prietene; căci dacă, în alte privinţe, încerci să vezi un asemenea lucru, el ţi se va părea, după cîte cred eu, cu neputinţă. — Cum şi unde? — în cazurile de mai jos. Gîndeşte-te: ţi se pare că poate exista o vedere care să nu fie a lucrurilor pe care le prînd celelalte vederi, ci să fie vederea ei înseşi şi a celorlalte vederi, ba chiar a lipsei de vedere, şi că ea nu prînde nici o culoare, deşi e vedere, dar se vede pe sine şi alte vederi; ţi se pare ţie că poate exista una ca asta? — Pe Zeus, nu mi se pare. — Dar un auz care să nu prîndă nici un glas, dar să se prîndă pe sine şi celelalte auzuri, ca şi faptul de a nu auzi? — Nici aceasta. — într-un cuvînt deci, caută să vezi, cu privire la toate simţirile, dacă ţi se pare că există vreo simţire a simţirilor şi a ei înseşi, dar care în fapt nu prînde nimic din ce prînd celelalte simţiri. — Nu mi se pare.
j

88
PLATON CHARMIDES

89

c — Ţi se pare cumva că există vreo dorinţă care să nu fie dorinţa nici unei plăceri, ci a ei înseşi şi a altor dorinţe? — Nu, desigur. — Şi nici vreo voinţă, după cîte bănuiesc, care să nu urmărească un bun oarecare, dar care să se vrea pe sine şi alte voinţe. — Nu, fireşte. — Ai putea cumva spune că există o dragoste care să nu fie dragoste de nimic anumit, ci doar de sine şi de oricare altă dragoste? — Nu cred, spuse el. — Pe de altă parte, ai aflat despre vreo teamă care să fie teamă de sine şi de alte temeri, dar de nici o ameninţare? 168 a — N-am aflat. — Dar o părere care să fie a părerilor şi a ei înseşi, fără să gîndească nimic despre ce gîndesc celelalte? — Defel. — Iar despre cunoaştere, după cîte se pare, să spunem că există totuşi una care nu este cunoaştere a nici unei învăţături, ci cunoaştere a ei înseşi şi cunoaştere a celorlalte cunoaşteri?

— Asta spunem. — Atunci nu e ceva ciudat, în cazul că ea există? Căci încă să nu susţinem că nu este, ci să continuăm a vedea dacă este. b — Vorbeşti bine. — Iată într-adevăr: cunoaşterea aceasta, poartă ea asupra a ceva şi are capacitatea de-a fi faţă de ceva? Sau nu? — Ba din plin. — De pildă, şi despre ce e mai mare, nu spunem noi că are capacitatea aceasta, de-a fi mai mare decît ceva? — O are, într-adevăr. — Aşadar, decît ceva mai mic, de vreme ce el va fi mai mare. Neapărat. — Prin urmare, dacă am găsi un mai mare care să fie mai mare decît ce este mai mare şi decît sine, însă decît cele faţă de care celelalte sînt mai mari el să nu fie mai mare, atunci i-ar reveni întru totul, de vreme ce ar fi mai mare decît sine, ca el însuşi să fie şi mai mare şi mai mic decît sine. Sau nu? — Neapărat, Socrate, zise el. — La fel, dacă există ceva îndoit, atît faţă de celelalte îndoituri cît şi faţă de sine, bineînţeles că şi-ar fi îndoit sieşi ca fiind jumătate, precum şi celorlalte îndoituri, întrucît nu există nici un alt îndoit decît al jumătăţii. — E adevărat. — Fiind însă mai mare decît sine, nu va fi el şi mai mic, iar mai greu fiind, de asemenea, mai uşor, mai bătrîn fiind, de asemenea, mai tînăr, şi la fel cu toate celelalte? Oricare lucru ce poate întoarce asu-pra lui însuşi capacitatea sa de acţiune, nu va avea el şi firea lucrurilor faţă de care se exercită? Vreau să spun următoarele. Să luăm, de pildă, auzul: el nu era auz de altceva decît al sunetului, nu? — Da. — Prin urmare, dacă el se va auzi pe sine, înseamnă că se va auzi ca avînd un sunet el însuşi; căci altminteri nu s-ar putea auzi. — Neapărat că nu. — Şi vederea într-un fel, dragul meu, dacă se va vedea pe ea însăşi, înseamnă că neapărat va avea o culoare oarecare: căci pe cele fără de culoare vederea nu le-ar putea prînde. — Nu, într-adevăr. — Vezi deci, Critias, că, dintre cazurile înfăţişate, unele arată ca fiind total cu neputinţă exercitarea lor asupra lor însele, altele ca greu de acceptat? Căci la
90
PLATON CHARMIDES

91

mărimi, la mulţimi şi la altele de acest fel era cu neputinţă, nu? — întru totul. — Iar la auz, la vedere şi, pe deasupra, la cine ştie ce mişcare ce s-ar pune în mişcare pe sine, la căldura ce s-ar arde pe sine şi la toate cele de acest soi, unii oameni n-ar da crezare, fireşte, că lucrurile stau 169 a aşa. Poate însă că alţii, da. Numai că e nevoie de un cuget cu totul deosebit, prietene, ca să analizeze cum trebuie, în toate cazurile, dacă nici una dintre realităţi nu e făcută să se exercite asupra ei înseşi, ci doar asupra alteia, sau dacă unele sînt aşa, altele nu; iar dacă există unele care să aibă această putinţă faţă de ele însele, ar fi de cercetat dacă în rîn-dul lor există felul de cunoaştere pe care noi îl numim înţelepciune. Eu nu mă socotesc îndeajuns în stare să analizez acestea; de aceea nici nu voi susţine cu tărie că e cu putinţă să existe aşa ceva — o b cunoaştere a cunoaşterii —, nici, dacă ea există, nu afirm că înseamnă acelaşi lucru cu

înţelepciunea; ci mai degrabă aş cerceta dacă ne-ar fi de vreun folos ca ea să fie aşa ori nu. Că înţelepciunea în general e ceva folositor şi bun, o bănuiesc. Tu aşadar, o, fiu al lui Callaishros — căci tu eşti cel care susţine că înţelepciunea este o cunoaştere a cunoaşterii, ba chiar şi a neştiinţei — tu vino să ne arăţi mai întîi acest lucru, că se poate dovedi ce am spus adineauri, iar c apoi că încape şi folos. Poate că mă vei încredinţa şi pe mine că ai dreptate, spunînd ce spui despre înţelepciune. Iar Critias, auzind acestea şi văzîndu-mă în plină nedumerire, păru şi el, la fel cu cei ce cască de căscatul altora, să fie cuprins de nedumerire din cauza nedumeririi mele. Deoarece însă ţinea întotdeauna să facă faţă bună, se ruşina faţă de cei prezenţi şi nu voi să admită că nu era în măsură să desluşească ce-i ceream, astfel că începu să înşire cuvinte fără noimă căutînd să-şi ascundă nedumerirea. Iar eu, spre duce mai departe discuţia, spusei: Dacă ţi se pare ţie aşa, Critias, să încuviinţăm deocamdată că este cu putinţă să se producă o cunoaştere a cunoaşterii; mai tîrziu vom vedea dacă aşa stau lucrurile sau nu. Haide aşadar, dacă într-adevăr ea este cu putinţă, spune-mi cum se face că ea mai ales este în stare să ştie ce ştim şi ce nu? Căci acest lucru, desigur, spusesem că înseamnă a se cunoaşte pe sine şi a fi înţelept. Nu? — întocmai, spuse, iar aşa şi reiese, în fapt, So-crate; căci dacă cineva posedă cunoaşterea ce se cunoaşte pe ea însăşi, înseamnă că el va fi aidoma cu ce posedă. E la fel cum, dacă cineva are iuţeală, înseamnă că e iute, dacă are frumuseţe, este frumos, şi dacă are cunoaştere, e cunoscător; iar dacă are cunoaşterea ce se cunoaşte pe sine, el va fi şi cunoscător de sine. — Nu acest lucru îl tăgăduiesc, spusei eu, că avînd cunoaşterea de sine cineva s-ar cunoaşte pe sine, ci problema este dacă avînd această cunoaştere înseamnă neapărat că ştie şi ce ştie şi ce nu ştie? — Dar, Socrate, aşa se întîmplă fiindcă una şi alta sînt acelaşi lucru. — S-ar putea, spusei, dar rămîn tot acolo: nu pot înţelege cum de sînt acelaşi lucru. — Cum nu poţi? întrebă el. — Iată, răspunsei: o cunoaştere a cunoaşterii, dacă există, poate ea să deosebească mai mult decît că într-un caz e vorba de cunoaştere, într-altul nu? — Nu, ci atît. — Dar să fie acelaşi lucru cunoaşterea şi neştiinţa a ce e sănătos, cu cunoaşterea şi neştiinţa a ce e drept? — Defel. — Ci una din ele reprezintă, cred, medicina, cealaltă politica, pe cînd în cazul nostru nu există nimic altceva decît cunoaştere.
170 a

92
PLATON CHARMIDES

93

— Cum altfel? — Prin urmare, dacă cineva nu ştie, pe deasupra, ce înseamnă a fi sănătos şi drept, ci ştie doar că e vorba de cunoaştere, va putea, cu această singură cunoaştere, să-şi dea seama că în joc este un fel de-a şti şi de-a cunoaşte ceva, atît în cazul său cît şi al altora, nu? — Da. — în schimb ce anume cunoaşte, cum o va şti prin această cunoaştere? Căci noi cunoaştem ce e sănăc tos prin medicină, nu prin înţelepciune, şi ce e armonios prin muzică, nu prin înţelepciune, ce înseamnă a construi case prin arta de a construi, nu prin înţelepciune, şi la fel cu toate. Sau nu? — Pare-se. — Prin înţelepciune deci, de vreme ce ea nu e decît cunoaştere a cunoaşterii, cum va şti el că

e vorba de-a cunoaşte ce e sănătos sau ce înseamnă a clădi? — Defel. — Prin urmare, cel ce e neştiutor în privinţa aceasta nu ştie ce ştie, ci doar că ştie. — S-ar părea. d — Atunci a fi înţelept şi înţelepciunea n-ar putea însemna să ştii cele pe care le ştii şi cele pe care nu le ştii, ci, după cîte se pare, doar că ştii şi că nu ştii. — S-ar putea. — Nu-ţi va fi deci cu putinţă, în felul acesta, să iscodeşti pe un altul care zice că ştie ceva, spre a-ţi da seama dacă el ştie ce spune că ştie, ori nu; ci doar acest lucru, pare-se, îl vei şti, cum că el are o cunoaştere, dar despre ce anume, înţelepciunea nu te va face să ştii. — Pare-se că nu. e — Prin urmare nici pe cel ce se preface că e medic, fără să fie, nu-l vei putea deosebi de cel ce este cu adevărat, nici pe vreun altul, dintre cei ştiutori sau nu. Dar să ne gîndim şi astfel: dacă omul chibuit, sau oricare altul, vrea să judece care e medicul devărat şi care nu, atunci nu se va apuca să dis-te cu e] despre medicină; căci medicul, după cum am spus, nu ştie despre nimic altceva decît despre starea de sănătate şi de boală. Da, într-adevăr. — în schimb despre cunoaştere el nu ştie nimic, ci pe aceasta am trecut-o numai pe seama înţelepciunii. — Da. — Deci nici despre medicină ca ştiinţă nu ştie cel priceput în ea, în măsura în care medicina e o formă de cunoaştere. — E drept. 171 — Că medicul posedă o anumită cunoaştere, o va şti omul înţelept; dar dacă trebuie s-o pună la încercare spre a vedea ce fel de cunoaştere este, va putea cerceta altceva decît la ce se referă ea? Sau nu prin aceasta se determină fiecare cunoaştere: nu numai prin faptul că e cunoaştere, ci şi prin faptul că e una anumită şi a unor lucruri anumite? — Prin aceasta, chiar. — Iar medicina a fost înfăţişată ca deosebindu-se de alte cunoaşteri prin faptul că e cunoaşterea stării de sănătate şi de boală. — Da. — Prin urmare cel care caută să vadă ce e medicina trebuie s-o caute acolo unde se şi află; căci, bineînţeles, n-o vei căuta aiurea, unde nu se află. b — Nu, fireşte. — Atunci cel care procedează cum trebuie va cerceta pe medic ca aducător de sănătate, în legătură cu starea de sănătate şi de boală. — Aşa e potrivit. — Vasăzică îl va cerceta în legătură fie cu spusele, fie cu faptele lui, căutînd să vadă dacă spusele sînt adevărate iar faptele potrivite, nu?
94
PLATON CHARMIDES

95

— Neapărat. — Numai că, fără ştiinţa medicinei poate cineva să urmărească atît pe unele, cît şi pe celelalte? — Nu, desigur. c — N-o poate nimeni altul, după cît se dovedeşte, decît medicul, necum omul înţelept; căci ar însemna că acesta e şi medic, pe lingă faptul că are înţelepciune. — Aşa este. — în general, aşadar, dacă înţelepciunea este doar cunoaşterea cunoaşterii şi a neştiinţei,

atunci ea nu va fi niciodată în măsură să deosebească pe medicul ce-şi stăpîneşte meşteşugul de cel care nu şi-l stăpî-neşte, ci se preface ori îşi închipuie, nici pe vreun altul dintre cei ce ar cunoaşte ceva, afară doar de tovarăşul său de breaslă, întocmai celorlalţi meşteşugari. — Aşa se pare, zise el. d — Atunci ce folos ne-ar mai putea veni, o, Critias, de la o înţelepciune de acest soi? E drept, dacă, aşa cum presupuneam la început, cel înţelept ar şti ceea ce ştie şi ce nu ştie, pe unele cum că le ştie, pe altele că nu, şi dacă ar fi în stare să scruteze la fel pe un altul, atunci ne-ar fi de un deosebit folos, o recunoaştem, să fim înţelepţi; într-adevăr ne-am trăi fără de greşeală vieţile, noi înşine, cei înţelepţi, şi toţi cei ce ar sta sub călăuzirea noastră. Căci nici nu ne-am e apuca să făptuim ceea ce nu ştim, ci găsind pe cei ştiutori le-am trece lor sarcina, şi nici nam îngădui celor pe care-i călăuzim să făptuiască altceva decît pot ei face cum trebuie, adică lucrul a cărui cunoaştere o au. în felul acesta, cu ajutorul înţelepciunii, casa şi căminul ne-ar fi bine gospodărite, cetatea bine cîrmuită şi orice altceva unde ar veghea înţelepciunea; însă dacă e înlăturată greşeala şi domneşte 172 a dreapta rînduială, neapărat că toţi cei astfel îndrumaţi ar făptui bine, însă oamenii care făptuiesc bine sînt fericiţi- Oare nu astfel de lucruri aveam noi în vedere cu înţelepciunea, Critias, atunci cind arătam ce binefacere ar fi să ştii ce anume ştii şi ce nu ştii? — într-adevăr. — Acum însă, zisei, vezi bine că nicăieri nu ne-a apărut o cunoaştere de acest soi. — O văd, zise. — Dar, spusei, nu cumva înţelepciunea găsită de b noi, adică faptul de a cunoaşte cunoaşterea şi neştiinţa, are acest lucru bun, că omul care o stăpineşte învaţă mai lesne orice şi că toate îi apar mai desluşite, întrucît, pe lîngă fiecare lucru ce învaţă, el vede şi ce e cunoaşterea? Şi că pe ceilalţi oameni i-ar scruta mai bine, în legătură cu ce învaţă şi el, pe cînd dacă-i scrutează fără înţelepciune îşi întreprînde cercetarea mai stîngaci şi mai rău? Oare, prietene, c asemenea roade dobîndim noi în fapt de la înţelepciune, în timp ce ne gîndeam la ceva mai de seamă şi cercetam lucrul ca şi cum el însuşi ar fi fost mai de seamă? — S-ar putea să fie aşa. — Poate că da, spusei eu; dar se mai poate că n-am făcut treabă bună cu cercetarea noastră. Iar dovada este faptul că-mi trec pe dinainte lucruri ciudate cu privire la înţelepciune, dacă ea este aşa. Să încuviinţăm, dacă vrei, că e cu putinţă să cunoşti cunoaşterea, şi, de asemenea, să nu tăgăduim, ci să încuviinţăm tot ce am hotărît la început că este în- a ţelepciunea, anume a şti ce ştii şi ce nu ştii; iar în-cuviinţînd toate acestea, să cercetăm şi mai bine dacă ea ne va folosi ori nu. Ei bine, ce spuneam adineauri, că înţelepciunea ne-ar folosi mult, în cazul că ar fi aşa, călăuzindu-ne în gospodărirea caselor şi ctăţilor, nu-mi pare a fi fost pe drept încuviinţat de n«i, Critias. — Ce vrei să spui? întrebă.
96
PLATON CHARMIDES

97

— Că, răspunsei eu, prea lesne am recunoscut drept un mare bine pentru oameni ca fiecare să facă ce ştie, iar cele pe care nu le ştie să le treacă altora, ştiutorilor. — Vasăzică, spuse el, nu am încuviinţat-o pe drept? — Nu mi se pare, spusei. — într-adevăr, ciudate lucruri mai rosteşti, So-crate. — Da, pe cîine, chiar mie mi se pare aşa, şi de aceea spuneam adineauri, cu gîndul la ele, cămi trec pe dinainte unele lucruri ciudate şi că mă tem a nu fi cercetat cum trebuie lucrurile. Căci într-adevăr, dacă înţelepciunea este aşa, nu-mi mai e defel lămurit ce fel de bine poate ea să ne aducă.

173 a — Dar cum? spuse. Vorbeşte, ca să vedem şi noi ce spui. — Aş zice, spusei, că aiurez; totuşi trebuie să vedem ce-mi trece pe dinainte şi să nu dăm deoparte la întâmplare închipuirile, dacă ne sinchisim cît de cît de noi înşine. — Vorbeşti într-adevăr bine, spuse el. — Atunci ascultă-mi visul, zisei, fie că mi-a venit pe poarta coarnelor, fie pe cea a fildeşului. într-adevăr, dacă ne-ar călăuzi mai presus de orice înţelepciunea, aşa cum am descris-o acum, ea ne-ar da o b asemenea cunoaştere încît cineva care s-ar înfăţişa drept căpitan de vas, fără să fie, nu ne-ar mai înşela, şi nici medicul, strategul, nimeni care s-ar preface că ştie ceva ce nu ştie nu ne-ar rămîne nedezvăluit. Aşa stînd lucrurile, n-ar urma de aici că am fi mai sănătoşi la trup decît acum şi ne-am putea salva chiar avîntîndu-ne în largul apelor şi în luptă, după cum uneltele, îmbrăcămintea, încălţămintea noastră de tot soiul şi orice altceva ar fi făcut cu meşteşug? c Şi n-ar urma multe altele, prin simplul fapt că ne-am folosi de meşteşugarii cei adevăraţi? Ba, dacă vrei, am putea să recunoaştem că există şi meşteşugul prezicerii, ştiinţa viitorului, şi că înţelepciunea, supraveghind-o, ar înlătura pe cei ce ne înşală, pe cînd pe adevăraţii proroci i-ar aşeza unde trebuie, ca tîlcuitori ai celor viitoare. Că printr-o astfel de orîn-duire neamul omenesc ar făptui şi trăi sub semnul cunoaşterii, o văd: căci prin privegherea înţelepciunii nu ar mai fi îngăduit să făptuim la întîmplare cu ajutorul neştiinţei; dar că făptuind sub semnul cunoaşterii, am duce-o bine şi am fi fericiţi, acest lucru încă nu-l putem afla, o, prietene Critias. — Numai că, spuse el, nu vei găsi lesne o altă împlinire, în vederea unei vieţi bune, dacă o nesocoteşti pe cea aflată sub semnul cunoaşterii. — Atunci mai învaţă-mă ceva mic de tot, spusei eu. Despre ce fel de-a fi cunoscător în viaţă vorbeşti? Cumva cunoscător în cele ale încălţămintei? — Dar de unde, pe Zeus. — Vorbeşti despre prelucratul aramei? — Nicidecum. — Despre al lînii, al lemnului sau al altora de acest soi? — Bineînţeles că nu. — în acest caz, spusei eu, înseamnă că nu mai păstrăm gîndul că omul fericit este cel care trăieşte ca un cunoscător. Căci aceştia, deşi sînt şi ei cunoscători a ceva în viaţă, nu trec pentru tine drept oameni fericiţi, ci numai pentru unele feluri de-a fi cunoscător pari tu să spui că ne fac fericiţi. Poate că vorbeşti despre omul de care pomeneam adineauri, cel care Ştie tot ce are să se întîmple, despre proroc? Despre acesta vorbeşti, ori de vreun altul? — Şi de acesta, zise el, şi de altul. — Despre care? Nu cumva despre unul care să Ştie, pe lîngă cele viitoare, şi pe toate cele trecute şi Prezente, unul care să nu lase nimic neştiut? Căci să
174 a

98
PLATON

presupunem că există unul ca el. Nu cred că ai putea numi pe vreunul mai cunoscător ca el în viaţă. — Nu, desigur. — Dar sînt nerăbdător să aflu şi care dintre cunoaşteri îl va putea face pe el fericit. Sau cumva toate deopotrivă? — Nu deopotrivă, zise el. — Dar care cu deosebire? Cum ştie el ceva şi din cele ce sînt, şi din cele trecute, şi din cele viitoare? Oare să fie prin ştiinţa zarurilor? — Cum să fie prin zaruri? spuse acesta. — Să fie prin arta calculului?

— Defel. — Printr-a sănătăţii? — Mai degrabă, zise el. — Dar aceea despre care spunem că stă mai presus de orice, care să fie? — Cunoaşterea binelui şi a răului. — O, răutăciosule, spusei eu, mă faci să mă în-vîrtesc de atîta vreme în cerc, ascunzîndu-mi că nu faptul de a trăi ca un cunoscător aducea viaţa bună şi fericită, nici măcar n-o dădeau celelalte cunoaşteri la un loc, ci una singură, cea cu privire la bine şi la rău. Căci, dragă Critias, dacă te-ai gîndi să scoţi această ştiinţă din rîndul celorlalte, oare medicina ar înceta să ne însănătoşească, arta ciubotarului să ne încalţe, a ţesutului să ne îmbrace, a cîrmaciului să ne salveze de la moarte în larg, şi a strategului în război? — Nu s-ar întîmpla aşa. — în schimb, prietene Critias, faptul că fiecare dintre acestea e bună şi ne e de folos va fi încetat să fie adevărat pentru noi, dacă ştiinţa binelui piere. — Ai dreptate. — însă atunci nu înţelepciunea este, după cîte se pare, cea care ne face să tragem foloase din lucruri-Nu cunoaşterea cunoaşterii şi a neştiinţei este ştiCHARMIDES

99

inţ aceea, ci cunoaşterea binelui şi a răului; aşa incit, dacă aceasta din urmă reprezintă ştiinţa folositorului, înţelepciunea trebuie să fie ceva de altă natură. — Dar cum să nu ne fie ea de folos? Dacă înţelepciunea este, mai presus de orice, ştiinţa ştiinţelor, stînd ca atare în fruntea tuturor celorlalte, atunci prin simplul fapt că diriguieşte deopotrivă ştiinţa binelui şi a răului, ea ne-ar putea fi de folos. — Nu cumva şi să vindece ar putea ea, iar nu medicina? Şi celelalte lucrări, ale altor meşteşuguri, tot ea să le facă, în loc să-şi facă fiecare din ele treaba ei? N-am recunoscut noi mai înainte că ea este doar cunoaşterea cunoaşterii şi a neştiinţei, a nimic altceva? Nu a fost aşa? — Aşa se pare, într-adevăr. — Ea nu este deci creatoare de sănătate. — Nu, bineînţeles. — Căci sănătatea ţinea de alt meşteşug, nu? — Da, de altul. — Atunci nu e nici producătoarea folositorului, prietene; căci treaba aceasta am trecut-o adineauri pe seama alteia. Aşa e? — E adevărat. — Cum să ne fie deci de folos înţelepciunea, dacă nu e creatoare de nici un folos anumit? — S-ar zice că defel, Socrate. — Vezi prin urmare, Critias, că era firesc să am temeri şi era îndreptăţit să mă învinovăţesc că nu fac treabă bună în cercetarea mea asupra înţelepciunii? Căci altminteri, ceva recunoscut de toţi drept cel mai frumos lucru nu ne-ar fi apărut ca lipsit de folos, dacă eu însumi aş fi fost de vreun folos pentru o cercetare mai ca lumea. Acum însă sîntem de-a binelea mfrînţi şi nu ne mai dovedim în stare nici măcar să aflăm cărei realităţi i-a pus numele de înţelepciune cel care a legiuit numele lucrurilor. Şi totuşi, la drept
175 a

100
PLATON CHARMIDES

101

vorbind, am încuviinţat multe lucruri care nu se potriveau unele cu altele în sînul argumentării noastre. Astfel, am recunoscut că e vorba de o cunoaştere a cunoaşterii, fără ca argumentarea s-o îngăduie, cu atît mai puţin s-o spună; am mai recunoscut, în ce priveşte această

cunoaştere, că ea poate şti care e lucrarea altor cunoaşteri, fără ca argumentarea să ne îngăduie c nici aceasta — toate pentru ca omul înţelept să sfîr-şească prin a cunoaşte că ştie cele pe care le ştie şi că nu ştie cele pe care nu le ştie. Iar acest lucru, chiar că l-am recunoscut cu totul de la noi, nedîn-du-ne seama că e cu neputinţă cuiva să ştie în vreun fel cele pe care nu le ştie defel; căci tocmai aceea ce nu ştim, acel lucru pretindeam, prin recunoaşterea noastră, să-l ştim. Dar, după socotinţa mea, nimic nu s-ar putea dovedi mai fără noimă. Şi totuşi, cerci cetarea noastră, desfăşurată aşa, sub seninul îngăduinţei şi nu al rigidităţii, n-a fost mai mult în măsură să afle adevărul, ba încă a sfîrşit prin a fi o astfel de ironie la adresa adevărului încît ceea ce stabilisem mai înainte, prin acordul sau prin fantezia noastră, că ar fi înţelepciunea nea apărut acum în chip provocator ca nefiind de nici un folos. în ce mă priveşte pe mine, încă m-aş revolta mai puţin; dar gîndindu-mă la tine, Charmides — spusei eu —, mă revolt de-a binelea să cred că tu, aşa de reuşit cum eşti la chip, ba avînd parte şi de înţelepciune, nu vei recolta nici o mulţumire de la această înţelepciune, neavînd nici un folos de la prezenţa ei e în viaţă. Ba încă şi mai tare mă revolt gîndindu-mă la descîntecul învăţat de la trac, dacă el se dovedeşte a nu fi bun de nimic, după ce l-am învăţat cu atîta rivnă şi trudă. Numai că eu nu cred că lucrurile stau chiar aşa, ci doar că eu însumi sînt un tare prost iscoditor de adevăruri; căci în realitate înţelepciunea trebuie să fie un mare bine, după gîndul meu, iar de o ai, te socotesc fericit. Vezi, numai, dacă o ai şi daca astfel ţi-e de prisos descîntecul; căci dacă o ai, te-aş 176 a sfătui să mă socoteşti un flecar şi un ins nevrednic de o cercetare ca lumea, iar pe tine însuţi să te socoteşti cu atît mai fericit cu cît eşti mai înţelept. Iar Charmides zise: — Dar pe Zeus, nu ştiu în ce mă priveşte, Socrate, nici dacă am, nici dacă nu am înţelepciune. într-adevăr, cum aş putea şti ceea ce nici măcar voi nu puteţi afla ce este, după cîte spui tu? Eu însă nu te cred b chiar cu totul şi mă gîndesc, Socrate, că mi-ar prînde grozav de bine descîntecul, ba nimic nu m-ar opri să-l ascult zile întregi de la tine, pînă ce mi-ai spune că am de ajuns. — Ei bine, atunci fă-o, Charmides, spuse Critias; tocmai aceasta ar fi pentru mine dovada că eşti înţelept, dacă te-ai dărui lui Socrate să te descînte şi nu l-ai slăbi cu nici un chip. — Am să mă ţin de el şi n-am să-l slăbesc, zise el; căci rău lucru aş face dacă nu ţi-aş da crezare ţie, tutorele meu, şi nu m-aş supune poruncii tale. — Ţi-o şi poruncesc, zise el. — Am s-o fac atunci, începînd chiar de astăzi, spuse celălalt. — Dar, zisei eu, ce hotărîri vă tot gîndiţi să luaţi acolo? — Am şi luat hotărîrea, spuse Charmides. — Aşadar fără voia mea? Şi n-ai să-mi dai timp de gîndire? — Fără voia ta, spuse, de vreme ce mi-o porunceşte acesta; iar faţă de aşa ceva, hotărăşte şi tu ce să faci. — Dar nu mai încape hotărire; căci dacă tu vrei un lucru, tot omul trebuie să consimtă, chiar fără voia lui. — Atunci consimte şi tu, spuse el. — Iată, consimt.
LAHES LYSIMACHOS MELESIAS NICIAS LAHES COPIII LUI LYSIMACHOS ŞI MELESIAS SOCRATE 178 a LYSIMACHOS Aşadar, Nicias şi Lahes, l-aţi urmărit pe omul acesta făcînd o demonstraţie cu armele, dar încă nu v-am spus de ce Melesias, aici de faţă, şi cu mine v-am luat cu noi la reprezentaţie; o să v-o spunem acum, pentru că socotim că faţă de voi se cade să vorbim deschis. Asta, dat fiind că există unii b care iau în derîdere asemenea lucruri şi, cînd le cere cineva sfatul, n-ar spune în nici un fel ce gîndesc, ci, căutînd să ghicească ce este pe placul

celuilalt, spun altceva decît părerea lor adevărată. Noi ne-am gîndit deci că voi doi sînteţi şi în măsură să vă faceţi o părere, şi dispuşi să ne-o împărtăşiţi după aceea cu sinceritate, astfel că v-am chemat să ne daţi sfatul vostru asupra unui anumit lucru pe care avem să vi-l împărtăşim. 179 a Iată pentru ce ţin un cuvînt înainte atît de lung: Melesias şi cu mine avem doi fii, cei pe care îi vedeţi. Acesta este al lui şi poartă numele bunicului său, Tucidide, iar celălalt e al meu, şi el tot cu numele bunicului său — tatăl meu —, îl cheamă Aristide. Ei bine, am luat hotărirea să ne preocupăm de eTpe cît vom putea şi să nu facem ca majoritatea părinţilor, care, după ce copiii lor au ajuns băieţandri, îi lasă de capul lor, ci să şi începem, pe cît sîntem în stare, să ne ocupăm de ei. Ştiind deci că şi voi aveţi feciori, b \ne-am gîndit că v-aţi ocupat de ei, mai mult decît oricine, cum să-i creşteţi ca să ajungă cît mai desăLAHES

103 vîrşiţi- Iar dacă nu aţi acordat cumva atenţie unui asemenea lucru, vă vom aminti astfel că nu trebuie sâ-l neglijaţi şi vă îndemnăm ca, împreună cu noi, să vă ocupaţi cît de cît de educaţia fiilor voştri. Se cuvine, Nicias şi Lahes, să auziţi şi voi cum de am ajuns la această hotărîre, chiar dacă o să ne întindem puţin cu vorba. Melesia.ssjj£u mine prînzim de obicei împreună, iar băieţii mănîncă şi ei alături c de noi. Cum am zis de la început, faţă de voi o să vorbim deschis. Ei bine, fiecare din noi doi are de unde să pomenească multe fapte frumoase de-ale tatălui său — ce a făcut în timp de război, ce în timp de pace, fie că a avut în seamă treburile aliaţilor, sau ale cetăţii —, dar nici unul dintre noi nu are ce să spună despre propriile sale fapte. De asta nu numai că sîntem cam ruşinaţi faţă de băieţi, dar îi şi învinuim pe taţii noştri că pe noi, cînd am ajuns băieţandri, ocu- d păţi cum erau cu treburile altora, neau lăsat să ne facem de cap. Apoi, tinerilor acestora le punem mereu în faţa ochilor toată situaţia, spunîndu-le că, dacă n-au să aibă grijă de ei înşişi şi n-or să ne asculte, vor rărnîne fără de faimă; dacă însă îşi vor da silinţă,) curînd vor ajunge poate vrednici de numele pe care lei poartă. Cum ei spun că au să ne dea ascultare, noi am început să ne întrebăm îndeaproape ce învăţătură sau ce exerciţii ar putea să practice spre a ajunge cît mai e desăvîrşiţi. Cineva ne-a indicat şi învăţătura aceasta — cum că ar fi frumos pentru un tînăr să înveţe să lupte cu armele —, apoi ni l-a recomandat pe cel pe care l-aţi urmărit făcînd o demonstraţie şi ne-a îndemnat să mergem să-l privim. Am hotărit deci ca şi noi să mergem să-l vedem pe omul cu pricina, dar să vă luăm şi pe voi ca spectatori şi totodată ca sfătuitori şi ca părtaşi (dacă veţi vrea) la educaţia fiilor noştri. 104
PLATON

180 a Aceasta este ceea ce voiam să vă împărtăşim. De acum încolo este rîndul vostru să vă daţi părerea atît asupra acestui fel de învăţămînt — dacă vi se pare că merită urmat sau nu —j cît şi despre altele, în caz jcă aveţi să ne recomandaţi vreo învăţătură sau vre-fun exerciţiu folositor unui bărbat tînăr; apoi să ne spuneţi ce aveţi de gind cu asocierea noastră. NICIAS Eu unul socotesc lăudabilă intenţia voastră, Lysimachos şi Melesias, ba chiar sînt gata să mă şi asociez cu voi, ceea ce cred că va face şi Lahes. b LAHES Da, Nicias, e adevărat ce crezi. Iar ceea ce spunea adineauri Lysimachos despre tatăl său şi despre cel al lui Melesias mi se pare foarte bine spus, atît despre dînşii, cît şi despre noi, ca, de altfel, şi despre toţi cei care se ocupă de treburile politice, căci tuturor acestora li se cam întîmplă ceea ce spuţnea el: ajung să fie indiferenţi şi neglijenţi faţă de [copiii lor, ca şi faţă de toată viaţa lor particulară. în privinţa asta ai întru totul dreptate, Lysimachos, dar mă mir că ne pofteşti pe noi să te sfătuim c despre educarea celor tineri şi nu-l chemi pe Socrate aici de faţă, mai întîi pentru că este din acelaşi dem cu tine, apoi fiindcă îşi petrece timpul mereu acolo unde se întîmplă cîte ceva legat de ceea ce cauţi tu — de învăţăturile sau de exerciţiile frumoase pentru cei tineri. LYSIMACHOS Ce spui, Lahes? Să se fi preocupat Socrate acesta de asemenea lucruri? LAHES Da, Lysimachos, chiar foarte mult. NICIAS Aceasta m-aş afla şi eu în măsură să ţi-o spun, nu mai puţin decît Lahes, pentru că de curînd d mi-a făcut rost chiar mie de un profesor de muzică (Pentru fiul meu, şi anume de Damon, elevul lui Aga-Şthocles, cel mai plăcut dintre oameni şi, pe deasupra, vrednic să stea de vorbă cu nişte băieţi de vîrsta asta, nu numai despre muzică, ci despre tot ce vrei.
LAHES

105

LYSIMACHOS Ei, Socrate, şi voi, Nicias şi Lahes! Noi, cei de etatea mea, nu-i mai cunoaştem bine pe cei mai tineri, pentru că ne sileşte vîrsta să ne petrecem timpul mai mult în casă; dar dacă şi tu, fiu al lui Sophroniscos, ai vreun sfat să-mi dai, mie care sînt din acelaşi dem cu tine, atunci se cuvine să mi-l dai. Aşa este şi drept, pentru că ne eşti prieten dinspre tată: părintele tău şi cu mine am fost mereu tovarăşi şi prieteni, iar el s-a săvîrşit înainte de a fi avut vreo neînţelegere cu mine. Mă bate un gînd şi îmi aduc aminte de unele discuţii dinainte ale tinerilor acestora: stînd de vorbă între ei acasă, ei pomenesc adesea numele lui Socrate şi îl laudă grozav. Cu toate acestea nu i-am întrebat niciodată dacă acela despre care vorbesc este fiul lui Sophroniscos. Ei, copii, spuneţi-mi, acesta este Socrate, cel despre care pomeniţi întruna? COPIII întocmai, tată, acesta. LYSIMACHOS Pe Hera, Socrate, este foarte bine că îi faci cinste tatălui tău, un om tare bun, mai ales că, astfel, tot ce îţi aparţine va fi şi al nostru, iar toate ale noastre vor fi şi ale tale. LAHES Da, da, Lysimachos, nu lăsa omul acesta să-ţi scape din mînă, căci l-am văzut eu însumi şi în altă parte făcînd cinste nu numai părintelui său, ci şi patriei sale. în retragerea de la Delion el a făcut marşul de înapoiere alături de mine şi îţi spun eu că, dacă şi alţii ar fi avut voinţa să se poarte la fel, oraşul ar fi rămas cu fruntea sus şi n-ar fi suferit o asemenea prăbuşire. LYSIMACHOS Socrate, desigur că este frumos să primeşti laude din partea unor bărbaţi vrednici de crezare, mai ales cînd te laudă pentru asemenea lucruri. Să ştii bine că eu, auzind acestea, mă bucur că eşti atît de preţuit şi te rog să mă numeri printre cei care-ţi vor numai binele. Ar fi trebuit să vii mai de mult la noi şi să ne socoteşti prietenii tăi, după
181 a

106
PLATON

toată dreptatea. Acum însă, de azi înainte, de vreme ce ne-am regăsit, nu face altfel, ci vino lîngă noi şi fă cunoştinţă şi cu noi şi cu cei mai tineri, ca să păstraţi şi prin voi prietenia noastră. Aşa ai să faci şi tu, iar noi la fel, şi despre asta vom mai pomeni şi altă dată. Dar despre cele de mai înainte ce spuneţi? Cum vi \ke pare? Este sau nu folositoare învăţătura asta a (deprînderii luptei cu armele? d SOCRATE Despre aceste lucruri, Lysimachos, eu am să încerc, dacă am să pot cumva, să-ţi dau un sfat şi apoi să îndeplinesc orice altă cerere de-a ta. Dar mi se pare cel mai drept ca eu, care sînt mai tî-năr decît ei amîndoi, apoi şi mai nepriceput, să ascult mai întîi spusele lor şi să învăţ de la ei, iar, dacă mai am ceva de adăugat pe lîngă cele ce au să le spună ei, abia atunci să trec la explicaţii ca să vă conving şi pe tine, şi pe ei. Ei bine, Nicias, de ce nu ne vorbeşte unul dintre voi? NICIAS Socrate, nimic nu ne împiedică. Mie mi se 1 pare că este util pentru cei tineri să cunoască o ase-e) menea învăţătură, şi anume din mai multe motive. ftfu poate fi decît un lucru bun cînd tinerii nu-şi mai petrec vremea cu cele cu care le place să se distreze de obicei, de cîte ori au vreun răgaz; de aici nici trupul nu poate avea decît de cîştigat, căci nu este un exerciţiu mai slab sau care să presupună mai puţină osteneală decît altele, şi totodată este unul 182 a care, alături de călărie, este cît se poate de potrivit unui orrTde condiţie liberă. Căci întrecerii adevărate îrfcare sîntem şi noi luptători, precum şi formelor în care ne este ea statornicită, nu le fac faţă decît aceia /care se instruiesc în mînuirea acestor instrumente ide, război. Apoi, învăţătura aceasta îi va fi oricui de folos şi în bătălia propriu-zisă, ori de cîte ori va trebui să se bată în front alături de mulţi alţii; dar ea îi va fi de cel mai mare ajutor atunci cînd se vor desLAHES

107

trama şirurile şi va fi nevoie să se bată corp la corp, fie că se îndîrjeşte în urmărirea unora care

se apără, fie că se retrage apărîndu-se de un inamic care ii calcă pe urme. Un singur duşman, ba poate nici chiar mai mulţi, nu i-ar putea face nimic acelui care a deprins această ştiinţă şi care a căpătat astfel posibilitatea de a ieşi mereu în avantaj. O asemenea învăţătură poate aduce apoi cu sine şi dorinţa de a studia o alta, la fel de frumoasă: oricine a învăţat să lupte cu armele poate fi ispitit să înveţe arta învecinată a tacticii şi, apucîndu-se de ea plin de ambiţie M se poate avînta către tot ce ţine de strategie. Este de asemenea limpede că, pornind de la această primă 1 cunoaştere, toate învăţăturile şi deprînderile înrudi-( te cu ea sînt frumoase şi că merită pe deplin să fie şi 1 cunoscute, şi practicate de către un bărbat. Vom face apoi şi o altă adăugire, nu lipsită de însemnătate: această ştiinţă îl face pe om mai îndrăzneţei mai curajos la război decît este el din fire, şi nu în mică măsură. Să nu dispreţuim să spunem — chiar dacă îi pare cuiva un lucru mărunt — şi că ea îl face pe om să aibă o atitudine mai mîndră acolo unde se cade ca un bărbat să arate falnic şi astfel, prin ţinuta sa, el le va părea mai de temut chiar şi duşmanilor săi. Prin urmare, Lysimachos, cum îţi spun, mie mi se pare că tinerii trebuie să înveţe aceste lucruri şi ţi-am arătat deja de ce aceasta este părerea mea. L-aş asculta însă cu plăcere şi pe Lahes, dacă mai are ceva de spus. LAHES Despre orice învăţătură ar fi vorba, Nicias, este foarte greu de spus că nu trebuie să ţio însu-Şeşti; s-ar zice că e bine să le ştii pe toate. Aşa că ar trebui învăţată şi aceasta despre mînuirea armelor, în caz că ea este o învăţătură, aşa cum susţin cei care o predau şi cum o numeşte Nicias; dar dacă ea nu este o învăţătură (şi ne înşală cei care ne-o pro108
PLATON LAHES

mit), sau dacă se dovedeşte a fi una, dar dintre cele care nu merită atîta osteneală, ce rost mai are să o înveţi? Vorbesc astfel avînd în vedere că, dacă era ceva de ea, acest lucru nu le-ar fi scăpat lacedemo-nienilor, pe care nu-i preocupă nimic altceva în viaţă decît să caute şi să deprîndă acele învăţături sau exerciţii care i-ar face să aibă superioritatea militară asupra celorlalţi. Apoi, chiar dacă presupunem că 183 a lor le-a scăpat acest lucru, ei bine, desigur că nu le-a scăpat acestor profesori care o predau faptul că, între greci, lacedemonienii sînt aceia care manifestă cel mai mare zel în astfel de chestiuni, şi că acela care ar primi pentru ele onoruri de la dînşii ar putea face o avere considerabilă şi pe lingă alţii, cum se şi întîmplă cu oricare poet tragic care primeşte onoruri b aici, la noi. De bună seamă, cel care socoteşte că face tragedii frumoase nu se porneşte să colinde dînd reprezentaţii de jur împrejur prin alte oraşe din afara Aticii, ci vine de-a dreptul încoace ca să dea un spectacol pentru cei de aici, aşa cum se şi cuvine. Pe cei care mînuiesc armele îi văd însă că socotesc Lacedemona drept un lăcaş sacru şi de necălcat; fără să o atingă, fie şi cu vîrful piciorului, ei o ocolesc pe departe, dînd reprezentaţii pentru oricine altcineva, îndeosebi pentru aceia care, chiar şi ei înşişi, ar fi de acord că în arta războiului le-o iau înainte foarte mulţi. c Apoi, Lysimachos, eu însumi am avut de-a face chiar la treabă cu destui din aceştia şi îi văd bine cum sînt. îi putem judeca şi după următorul fapt: dinadins, parcă, nici unul dintre cei care se ocupă cu mînuirea armelor n-a ajuns vreodată vestit la răz-bjoi, deşi peste tot ajung renumiţi tocmai aceia care ke preocupă de fiecare lucru în parte; faţă de toţi ceilalţi se pare că ei au avut cel mai puţin noroc. d Pînă şi pe Stesilaos acesta, pe care l-am urmărit împreună în mijlocul unui public atît de numeros,
109

u demonstraţia lui şi cu vorbele cele mari pe care le spunea despre sine — ei bine, eu unul am avut ocazia să-l văd mai bine, cum dădea, fără voia lui, o reprezentaţie reală. Pe cînd corabia pe care era îmbarcat aborda o navă de transport, a intrat şi el în luptă cu suliţa sa cu vîrf de coasă, o armă tot atît de ieşită din comun, cît era şi el faţă de toţi ceilalţi. Altele despre el nu
c

face să vi le povestesc, ci doar cum a ieşit cu născocirea lui cu coasa din vîrful lăn- e cii. Tot luptîndu-se, arma i s-a prins cumva în frin-ghiile vasului duşman şi i s-a înfipt acolo; aşa că Stesilaos tot trăgea de ea, cu gînd să o desfacă, dar fără să fie în stare, în timp ce nava cealaltă luneca în lungul corăbiei lui. Un timp, el alergă prin navă ţi-nînd de suliţă, dar, cum vasul celălalt îl depăşea deja pe al lui şi începuse să-l smulgă şi pe el cu suliţă cu tot, i-a dat drumul suliţei, pînă cînd ajunse să o ţină 184 a doar de virful cozii. Gestul lui a stîrnit risete şi aplauze la cei de pe corabia de transport, apoi, cînd cineva i-a azvîrlit la picioare pe punte o piatră, iar el i-a dat drumul de tot suliţei, atunci nici cei de pe triremă n-au mai fost în stare să-şi ţină rîsul, la vederea acelei suli-ţe-coasă care atîrna afară din nava de transport. S-ar putea, totuşi, aşa cum spune Nicias, ca şi b astfel de lucruri să aibă vreo valoare, dar faptele cu care m-am întîlnit eu sînt acestea şi nu altele. Prin urmare, aşa cum vă spuneam încă de la început, ori este şi asta o ştiinţă, dar de prea puţin folos, ori nu este una, ci din partea lor avem de-a face doar cu pretenţii şi prefăcătorie; oricum, nu merită să te apuci să o înveţi. Eu cred, aşadar, că un fricos, căpătînd impresia că o stăpîneşte, nu poate, prin îndrăzneala Pe care o cîştigă, decît să-şi dezvăluie cu şi mai multă limpezime firea sa adevărată. Cît despre un om curajos, pîndit fiind întruna de lumea dimprejur, s-ar alege, fie şi pentru cea mai mică greşeală, nu110
PLATON LAHES

111

c mai cu bîrfeli, căci pretenţia de a stăpîni o astfel de ştiinţă este supusă invidiei. Pînă la urmă, dacă cineva nu se distinge în mod cu totul deosebit faţă de vitejia altora, el nu are cum să scape de batjocura celorlalţi, tocmai din cauza afirmaţiei sale că posedă această ştiinţă. Cam asta este părerea mea, Lysimachos, despre zelul pentru această învăţătură, dar, aşa cum îţi spuneam la început, trebuie să nu-i dai drumul nici lui Socrate, ci să-l rogi să-ţi dea şi el sfatul său, după părerea pe care o are el asupra acestui subiect. d LYSIMACHOS Eu unul chiar te rog, Socrate, căci am impresia că adunării noastre încă îi mai lipseşte un judecător. Dacă ei doi ar fi de acord, ar fi fost mai puţină nevoie de cineva cu rolul acesta; după cum vezi însă, Lahes i s-a pus lui Nicias exact dimpotrivă, astfel că ar fi bine să aflăm şi de la tine alături de care dintre ei îţi dai votul. SOCRATE Cum adică, Lysimachos? Cum te vor îndemna cei mai mulţi dintre noi, aşa ai de gînd să faci? LYSIMACHOS Ce altceva s-ar putea face, Socrate? e SOCRATE Oare şi tu ai face la fel, Melesias? Dar dacă ar fi o consfătuire asupra exerciţiilor sportive /ale fiului tău, oare tot de cei mai mulţi dintre noi ai 'asculta, sau de acela care s-ar întîmpla să fie educat «şi antrenat de către un bun pedotrib? MELESIAS Pesemne că de acela, Socrate. SOCRATE I-ai da mai multă ascultare lui decît nouă, care sîntem patru? MELESIAS Probabil că da. SOCRATE Pentru că, zic eu, o bună hotărire se ! cade să fie luată după ştiinţă şi nu în funcţie de ! mulţimea celor care judecă, nu-i aşa? MELESIAS Cum să nu?! SOCRATE Aşadar şi acum trebuie mai întîi să exa-l85 a minăm dacă în ceea ce discutăm este vreunul dintre noi specialist sau nu, iar dacă este cineva, fie şi unul singur, lui să-i dăm ascultare, iar pe ceilalţi să-i lăsăm în pace. Dacă însă nu e nimeni, se cuvine să căutăm pe altcineva. Oare vă închipuiţi că mic este riscul pe care vi-l luaţi acum şi tu şi Lysimachos? Este vorba tocmai despre bunul cel mai de preţ din toate cîte le aveţi, căci, după cum fiii voştri vor ajunge sau nu oameni de treabă, aşa îşi va găsi şi casa voastră rîndu-iala, adică după ceea ce va ieşi din ei înşişi. MELESIAS Este adevărat ce spui. SOCRATE Deci aici trebuie să procedăm cu multă

prevedere. MELESIAS întocmai. SOCRATE Prin urmare, aşa cum spuneam şi mai b înainte, cum ar trebui oare să ne îndrumăm cercetarea, dacă am vrea să vedem care dintre noi este specialist în exerciţii atletice? Oare nu e acela care le-a învăţat şi le-a practicat cu profesori care se pricep bine la asta? MELESIAS Eu unul aşa cred. SOCRATE Deci, în primul rînd, noi căutăm profesori, dar pentru ce anume? MELESIAS Ce vrei să spui? SOCRATE Poate că o să fie mai limpede astfel: nu mi se pare că am convenit de la început despre ce anume stăm şi ne sfătuim, căutînd să aflăm care dintre noi este specialist, dat fiind că a avut parte pen- c tru aceasta de profesori, şi care nu. NICIAS Dar oare nu discutăm, Socrate, despre mî-nuireaarmelor — dacă cei tineri trebuie să o înveţe sau nu?" SOCRATE întocmai, Nicias. Dar cînd se ia în dis7 cutie un medicament pentru ochi — dacă trebuie' sau nu să întrebuinţezi o alifie — crezi că discuţia se t desfăşoară cumva despre medicament, sau despre ochi? NICIAS Despre ochi.
112
PLATON LAHES

113

d SOCRATE Iar atunci cînd cineva se întreabă dacă trebuie să-i pună sau nu calului o zăbală, şi cînd anume, el are în gînd calul şi nu zăbala, nu-i aşa? NICIAS Adevărat. SOCRATE Deci, într-un cuvînt, cînd cineva întreprînde o cercetare cu un scop dat, sfatul se ţine asupra acestuia şi nu asupra vreunui obiect cercetat în al doilea rînd, în virtutea acestui scop. NICIAS Neapărat că aşa este. SOCRATE Astfel că şi in privinţa sfătuitorului ales trebuie să vedem dacă este într-adevăr specialist în examinarea problemei care reprezintă scopul către care tindem. NICIAS Desigur. e SOCRATE Aşadar, acum susţinem că sîntem în căutarea unei anumite învăţături care priveşte sufletul celor tineri, nu? NICIAS Da. SOCRATE Rămîne deci de examinat care dintre noi, fiind un specialist în îngrijirea sufletelor, este şi capabil să ducă la bun sfîrşit acest tratament, ca unul care a avut buni profesori pentru asta. LAHES Cum aşa, Socrate? N-ai văzut încă oameni care să fi ajuns buni specialişti în unele domenii fără profesori? SOCRATE Bineînţeles, Lahes, dar desigur că nu le-ai da crezare dacă ar susţine că sînt buni meşteşugari fără să fie în stare să-ţi arate, ca rezultat al 186 a artei lor, măcar o operă bine alcătuită, dacă nu mai multe. LAHES Asta da, este adevărat. SOCRATE Ei bine, Lahes şi Nicias, de vreme ce Lysimachos şi Melesias ne-au chemat să ne afle sfatul asupra educaţiei fiilor lor, în dorinţa ca aceştia să ajungă cît mai desăvîrşiţi, sîntem datori să le arătăm (dacă aşa susţinem) care au fost acei maeştri — ei înşişi oameni de bine şi educatori ai sufletelor multor

L
altor tineri — care s-au ocupat şi de educaţia noas- b tră; iar în caz că vreunul dintre noi afirmă că n-a avut nici un profesor, el va putea, fără îndoială, să ne vorbească despre oarecari realizări de ale sale şi să ne arate care sînt atenienii sau străinii, sclavii sau oamenii liberi care, fără putinţă de tăgadă, au ajuns, datorită lui, oameni de bine. Dacă însă nu ne stă la îndemînă nimic dintre acestea, avem datoria să-i îndemnăm să-şi caute alţi profesori şi să nu riscăm ca, stricîndu-i pe fiii unor bărbaţi care ne sînt prieteni, să cadă asupra noastră, din partea celor mai apropiaţi, cele mai grele învinovăţiri. Cît despre mine, Lysimachos şi Melesias, eu sînt primul care să mărturisesc că n-am avut pentru aşa ceva nici un profesor. Şi totuşi, încă din tinereţe, doream foarte mult aceasta, dar sofiştilor, singurii care îmi proclamau că sînt în stare să mă facă om cu adevărat, nu am de unde să le plătesc asemenea onorarii, iar singur nici acum nu sînt capabil să descopăr această artă. Nu m-ar mira însă ca Nicias sau Lahes să o fi aflat sau să o fi învăţat, dat fiind că, avînd mai multă avere decît mine, şi-au putut permite să înveţe de la alţii, şi pe urmă sînt şi mai vîrst-nici, astfel că au avut timp să o descopere pînă acum. Mie mi se pare că ei sînt capabili să facă educaţia d unui om: altfel, fără să aibă încredinţarea că se pricep îndeajuns, nu şi-ar fi dezvăluit fără teamă părerea despre preocupările folositoare unui tînăr. în| rest, eu unul am destulă încredere în ei, dar m-amj cam mirat că nu sînt de acord unul cu altul. Aşa că, Lysimachos, la rîndul meu, te rog şi eu un lucru: exact cum Lahes te îndemna adineauri să nu-mi dai drumul, ci să mă tot întrebi, te sfătuiesc Şi eu acum să nu-i laşi pe Lahes şi pe Nicias, ci să-i întrebi spunîndu-le:
114
PLATON

„Socrate afirmă că nu se pricepe în această privinţă şi că nu el este cel potrivit să judece care dintre voi spune adevărul, pentru că nici n-a făcut vreo descoperire, nici n-a fost elevul nimănui pentru aşa ceva. Să ne spuneţi însă, fiecare, Lahes şi Nicias, care este acea persoană extrem de pricepută în creşterea celor tineri pe care aţi frecventat-o? Aţi deprins poate cu-l87 a noştinţele voastre de la cineva, sau aţi făcut voi înşivă descoperirea? Dacă aţi fost cumva elevii cuiva, cine v-a fost dascăl, fiecăruia dintre voi, şi care au fost ceilalţi colegi ai voştri, ca, dacă voi, din cauza treburilor cetăţii, nu aveţi răgaz, să ne ducem la aceia şi să-i convingem — cu daruri, cu amabilităţi sau prin ambele mijloace — să ne ia şi nouă, tuturora, copiii în grijă, ca acestora să nu le fie ruşine faţă de strămoşii lor că au ajuns nişte neisprăviţi. Dacă însă voi înşivă aţi reuşit să descoperiţi această artă, puneţi-ne în faţă exemplul unora care, prin grija voastră, din nişte neisprăviţi, să fi ajuns oameni buni şi de ispravă. Căci, b dacă abia acum veţi începe să vă ocupaţi de educaţie, aţi face bine să aveţi în vedere că nu vă luaţi riscul acesta faţă de un carian oarecare, ci faţă de fiii voştri şi faţă de copiii prietenilor voştri; aşa că vedeţi să nu păţiţi cu adevărat ce spune proverbul şi să vă începeţi olăritul cu un chiup. Spuneţi deci care susţineţi că este, dintre acestea toate, situaţia care vi se potriveşte." Acestea să le afli de la dînşii, Lysimachos, şi să nu le dai drumul din mînă. LYSIMACHOS Dragi prieteni, eu cred că Socrate c are dreptate; dacă însă este şi pe voia voastră să vă lăsaţi întrebaţi şi să daţi răspunsuri despre asemenea lucruri, rămîne să vedeţi singuri. Oricum, este limpede că lui Melesias şi mie ne-ar face mare plăcere dacă aţi vrea să răspundeţi pe larg la toate cîte le întreabă Socrate. De fapt de aici am şi pornit la început cu vorba, spunîndu-vă că v-am chemat la
LAHES

115

sfat tocmai pe voi pentru că bănuiam că v-aţi preocupat de asemenea lucruri, între altele şi pentru că fiii voştri sînt, ca şi ai noştri, de vîrsta învăţăturii, d Prin urmare, dacă nu aveţi nimic împotrivă, staţi de vorbă şi întreprîndeţi-vă cercetarea împreună cu Socrate, schimbînd intre voi întrebări şi răspunsuri, dat fiind că el a avut dreptate cînd spunea că, în fapt, noi stăm acum la sfat asupra celui mai de seamă bun al nostru. Vedeţi dar dacă aşa vi se pare că trebuie să faceţi. NICIAS M-am convins acum pe deplin, Lysimachos, că îl cunoşti pe Socrate numai dinspre partea tatălui său, iar cu el însuşi n-ai avut de-a face decît cînd era copil, dacă v-aţi întîlnit cumva pe cînd îşi însoţea părintele pe la alţii din dem, la templu sau la e vreo altă adunare a concetăţenilor voştri. Fără îndoială însă că nu te-ai mai întîlnit cu el după ce a mai înaintat în vîrstă. LYSIMACHOS De ce anume, Nicias? NICIAS Nu ştii, mi se pare, că acela care, prin părerile şi, parcă, prin neamul său, se află aproape de Socrate şi stă adesea cu el de vorbă este nevoit — chiar dacă mai înainte începe să discute despre alt- 188 a :eva — să nu se oprească pînă nu ajunge, purtat de :ătre şirul gîndirii acestuia, să dea socoteală despre 3ine însuşi, cum trăieşte acum şi care a fost existenta sa trecută; iar atunci cînd a ajuns aici, Socrate nu-l va mai lăsa pînă nu va fi cercetat bine şi frumos absolut totul. Eu unul sînt un obişnuit de-al lui şi ştiu că nu se poate să te fereşti să treci prin toate acestea şi mai Ştiu bine şi că eu însumi am să trec prin ele. Mă bucur însă, Lysimachos, să-i stau acestui om în Preajmă şi nu cred că este nici un rău dacă ne aducem aminte ceea ce fie că n-am făcut, fie că nu facem cum se cuvine; în plus, prin firea lucrurilor, acela care nu va fugi de aceste adevăruri va fi mai pre- b
116
PLATON LAHES

117

văzător în restul vieţii sale, cu condiţia să vrea să trăiască după spusa lui Solon, adică să accepte să înveţe cîte zile va avea, fără să creadă că înţelegerea vine şi singură cu vîrsta.1 Prin urmare nu-mi este nici lucru străin, nici venin să fiu pus la încercare de către Socrate, ba ştiam eu de mult că, faţă în faţă cu el, vom discuta nu atit despre cei tineri, cît despre noi înşine. Cum spun, deci, eu n-am nimic împotrivă să stăm de vorbă cu Socrate aşa cum vrea el. Vezi c însă şi ce crede Lahes despre asta. LAHES Ceea ce cred eu despre discuţii, Nicias, este simplu; sau, dacă vrei, este nu simplu, ci dublu. Astfel, unii ar putea crede ba că sînt un iubitor de discuţii, ba că le sînt duşman. De cîte ori aud pe cîte cineva discutînd despre virtute sau despre orice fel de formă a înţelepciunii, dar ca un bărbat adevărat şi demn de vorbele pe care le spune, mă bucur peste fire şi cad în admiraţia vorbitorului şi a spuselor lui, d în faţa potrivirii şi a armoniei dintre amîndouă. în-"ftr-un cuvînt, eu cred că nu este un adevărat om al Muzelor decît acela capabil să alcătuiască cea mai desăvîrşită armonie nu atît la liră sau la alte instrumente, cît în viaţa reală: să-şi pună de acord purtarea cu vorbele sale, şi aceasta cu simplitate, în modul dorian, adică în acea armonie care, zic eu, este singura cu adevărat elenică, şi nu în modul ionic, nici în cel frigian sau lidian. Graiul unui asemenea om mă bucură şi mă face să-i par oricui un iubitor de discuţii, într-atît şînt de simţitor la ceea ce se spune. Cel care se poartă însă dimpotrivă, cu cît lui i se pare că vorbeşte mai bine, cu atît mă amărăşte mai tare şi mă face să par un duşman al discuţiilor. 1*Cu spusele lui Socrate nam avut încă de-a face, dar faptele, pe cît cred, i le-am pus deja la încercare
1

Solon, frg. 10.

si acolo l-am găsit demn de cele mai frumoase laude 189 a şi de toată sinceritatea. Dacă însă are şi această calitate, stau cu el la sfat şi mă supun cu plăcere întrebărilor lui, fără să mă supere dacă învăţ ceva; iar vorba lui Solon o accept, însă cu un adaos: înaintind către bătrîneţe

vreau să învăţ cît mai multe, dar numai de la oameni de bine. Să mi se acorde atîta lucru, ca maestrul însuşi să fie om integru, pentru ca să nu par cumva greoi la învăţătură doar din cauza învăţatului fără plăcere. Altminteri, nu mă interesează dacă profesorul este mai tînăr, dacă e încă fără b renume sau ceva de felul acesta. Iară ţie, Socrate, îţi spun de-a dreptul eu însumi să mă înveţi şi să mă cercetezi cum ai să vrei, nu însă fără să şi înveţi de la mine cele pe care le ştiu eu. Aceasta este atitudinea mea faţă de tine din ziua în care, trecînd laolaltă prin aceleaşi pericole, ai dovedit că ai curaj aşa cum se cuvine să o facă numai cel pornit să o dovedească după dreptate. Spune deci ce-ţi place, fără să iei deloc seama la diferenţa de vîrstă dintre noi. c SOCRATE Pe cît se pare, nu asupra voastră am putea arunca vina că nu sîntem gata să întreprîndem consfătuirea şi cercetarea noastră în comun. LYSIMACHOS Dar acesta este şi interesul nostru, Socrate, căci te consider ca pe unul dintre noi. Ia deci şi vezi în locul meu ce trebuie să aflăm de la dînşii în folosul celor tineri. Stai tu cu ei la sfat, căci eu, cu vîrsta, am început să mai şi uit destule dintre cele pe care aveam de gînd să le întreb; ba, nici cele pe care le aud — să mai fi fost şi alte vorbe la mijloc — nu mi le mai amintesc prea bine. d Aşa că voi vorbiţi şi descurcaţi-vă între voi singuri asupra celor pe care vi le-am înfăţişat; eu unul am să vă ascult şi după aceea, cu Melesias împreună, am să înfăptuiesc ce o să vi se pară cel mai bine. SOCRATE Ei bine, Lahes şi Nicias, trebuie să le dăm ascultare lui Lysimachos şi Melesias. Iar cele pe
118
PLATON LAHES

119

care începusem să le cercetăm mai adineauri — cine au fost dascălii care ne-au îndrumat în această privinţă sau pe cine am izbutit chiar noi să-l facem mai desăvîrşit — poate că nu ar fi rău pentru noi să cer-e cetăm şi asemenea chestiuni. Cred totuşi că tot într-acolo duce, ba poate chiar că ia lucrurile mai de la început şi o cercetare ca următoarea: Dacă se întimplă să ştim ceva anume despre un obiect dat care, prin existenţa sa, îl face mai bun pe acela la care se află şi dacă, în plus, mai sîntem şi în stare să-l aducem la îndemîna acelui om, este evident că ştiinţa noastră cuprînde tocmai obiectul asupra căruia ni se cere să opinăm cum ar putea cineva să-l dobindească mai uşor şi mai repede. Poate că nu înţelegeţi ce spun, dar mă veţi pricepe mai uşor astfel: 190 a Dacă se întîmplă să ştim că existenţa văzului face ca ochii în care el subzistă să fie mai desăvîrşiţi şi, în plus, mai sîntem şi în stare să-l oferim privirii cuiva, este evident că ştim ce anume este văzul despre care ni se cere părerea, cum ar putea cineva să-l do-bîndească mai uşor şi mai repede; dat fiind că, dacă n-am şti nici măcar acest lucru — ce este văzul sau auzul —, cu greu am mai putea ajunge sfătuitori vrednici de încredere şi doctori de ochi sau de urechi, în b stare să spunem cum şi-ar putea cineva dobîndi auzul sau văzul. LAHES Este adevărat ce spui, Socrate. SOCRATE Aşadar, Lahes, în clipa de faţă ei amîn-doi ne cheamă să-i sfătuim în ce fel o anumită virtute ar putea, prin prezenţa ei, să desăvîrşească în bine sufletele fiilor lor, nu-i aşa? LAHES întocmai. SOCRATE Dar oare nu trebuie, în acest caz, să ştim bine ce este virtutea? Dacă ar fi cumva să nu ştim deloc ce este ea, am mai putea noi să-i dăm cuiva sfaturi cum ar fi cel mai potrivit să o dobîn-dească? LAHES Eu cred, Socrate, că n-am avea cum. c SOCRATE Prin urmare, Lahes, noi susţinem că ştim ce este aceasta? LAHES Da, aşa susţinem.

SOCRATE Aşadar, dacă ştim un lucru, putem spune, desigur, şi ce este el anume. LAHES Cum să nu?! SOCRATE Totuşi, bunul meu prieten, să nu ne îndrumăm cercetarea de-a dreptul asupra virtuţii în întregul ei — poate că efortul acesta ar fi prea mare —, ci să vedem mai întîi dacă stăm îndeajuns de bine cu ideile noastre asupra unei singure părţi a ei. S-ar părea că cercetarea noastră va fi astfel mai d uşoară. LAHES Da, Socrate, să facem cum vrei tu. SOCRATE Care dintre părţile virtuţii să fie cea peP\ care o vom prefera? Fără îndoială, aceea către care \ ţinteşte învăţătura armelor, nu-i aşa? Deci, după opi- nia celor mai mulţi, către curaj, aşa este? LAHES Chiar aşa mi se pare şi mie. SOCRATE Aşadar, Lahes, să încercăm mai întîi să expunem ce este curajul. Vom cerceta apoi şi în ce e fel îl pot dobîndi cei tineri, în măsura în care acest lucru se poate face prin oarecare exerciţii sau învăţăminte, încearcă dar, cum spun, să enunţi ce este curajul. LAHES Pe Zeus, Socrate, nu e greu de spus: dacă cineva are voinţa să rămînă în rînduri şi să-i respingă pe duşmani fără să o ia la fugă, să ştii bine că este un om curajos. SOCRATE Ai dreptate, Lahes, dar poate că vina este a mea şi, din cauza întrebării mele nelămurite, mi-ai răspuns la altceva decît aveam eu în gînd cînd te-am întrebat. LAHES Ce vrei să spui, Socrate?
120
PLATON

191 a SOCRATE Ţi-o voi spune îndată, numai să fiu în stare. Curajos este într-un fel şi cel despre care vorbeşti tu — cel care rămîne în rînduri şi înfruntă duşmanul. LAHES Eu unul aşa susţin. SOCRATE Şi eu, bineînţeles. Dar ce este cu acela care se bate cu duşmanul retrăgîndu-se şi nu aştep-tîndu-l ca să-l înfrunte? LAHES Cum vine asta, retrăgîndu-se? SOCRATE Aşa cum se spune şi despre sciţi că luptă la fel de bine în urmărire ca şi în retragere şi, cum spune Homer întru lauda cailor lui Aeneas, ei ştiu
b Iuţi într-acolo şi-ncoace s-alunge şi să se ferească2.

Apoi l-a mai lăudat pentru aceasta şi pe Aeneas însuşi, numindu-l, pentru ştiinţa sa de a se refugia, „măiastru la fugă". LAHES Pe drept cuvînt, Socrate, căci el vorbea despre lupta de care, iar tu despre călăreţii sciţi. într-adevăr, călărimea acelora aşa se luptă, dar pedestri-mea cea grea a elenilor face cum spun eu. SOCRATE Afară, poate, Lahes, de aceea a lacede-c monienilor. Se spune că la Plateea lacedemonienii, după ce au ajuns în faţa scutaşilor perşi, au hotărît să nu stea să-i înfrunte de pe loc, ci au luat-6 la fugă: cînd însă rîndurile perşilor s-au destrămat, ei s-au întors la luptă ca nişte călăreţi şi aşa se face că au cîştigat în acea luptă victoria. LAHES Este adevărat ce spui. SOCRATE Cum îţi spuneam mai înainte, este vina mea că nu mi-ai răspuns bine, pentru că eu sînt cel d care n-am pus bine întrebarea. Eu voiam să te întreb nu numai despre cei care îşi arată curajul ca hopliţi,
LAHES

121
2

Homer, Iliada, V, 223.

ci şi despre călăreţi, ca şi despre orice alt fel de a lupta; apoi, nu numai despre cei curajoşi la război, ci şi despre cei care înfruntă primejdiile mării, despre cei tari în faţa bolii, a sărăciei sau chiar şi în mijlocul evenimentelor politice; în plus, nu numai despre cei care sînt curajoşi în nenorociri şi temeri, ci şi despre cei capabili să lupte cu poftele şi plăcerile, fie ţinîndu-le

piept, fie dîndu-se deoparte, căci, Lahes, sînt şi în asemenea cazuri unii care arată că au curaj. LAHES Da, Socrate, ba chiar din plin. SOCRATE Aşadar, toţi aceştia sînt oameni de curaj, numai că unii o arată împotriva plăcerilor, alţii în nenorociri, unii faţă de dorinţe, alţii între temeri; iar alţii, zic eu, dau dovadă de laşitate în tot aceleaşi prilejuri. LAHES întocmai. SOCRATE Eu încercam să aflu ce este de fapt fiecare dintre acestea două. Prin urmare, încearcă din nou să ne spui ce este curajul, ca o fire unică sub toate aceste înfăţişări diferite. Sau încă nu înţelegi de tot ce spun? LAHES Nu chiar de tot. SOCRATE Iată ce vreau să spun: să zicem că te întrebam ce este viteza; pe aceasta o găsim şi în alergare, şi în cîntatul la cithară, şi în vorbire, şi la învăţat şi în multe altele, astfel că în puterea noastră se află oarecum acelaşi lucru vrednic de luare-amin-te, atît în mişcarea mîinilor, cît şi în cea a picioarelor, a gurii, a glasului sau a minţii. Oare nu susţii şi tu acelaşi lucru? LAHES întocmai. SOCRATE Deci dacă m-ar întreba cineva: „Socrate, ce înţelegi prin lucrul pe care, în toate acestea, îl denumim «viteză»?" i-aş răspunde că eu unul numesc viteză (în vorbire, în alergare, ca şi în toate celelalte)
192 a

122
PLATON LAHES

123 - capacitatea de a îndeplini cît mai multe într-un timp cît mai scurt. LAHES Şi ai avea dreptate. SOCRATE încearcă deci şi tu, Lahes, să explici astfel curajul: ce fel de capacitate — aceeaşi faţă de plăcere, de durere ca şi de toate cele în care am zis adineauri că se manifestă — primeşte în consecinţă numele de „curaj". LAHES Mie mi se pare că este o anumită dîrzenie ) c/a sufletului, dacă trebuie să explic ce au acestea toate comun prin firea lor. SOCRATE Sigur că trebuie, ca săjputem răspunde la întrebarea pe care ne-am pus-o.\Eu am totuşi impresia următoare: nu cred că eşti de părere că orice fel de dîrzenie este totuna cu curajul. Iată şi dovada: sînt aproape sigur, Lahes, că numeri curajul printre cele mai frumoase lucruri. 7 LAHES Să ştii bine că printre cele mai frumoase. SOCRATE Prin urmare dîrzenia condusă de chibzuinţă este cea bună şi frumoasă, aşa e? LAHES întocmai. SOCRATE Dar cea fără chibzuinţă? Nu este ea, dimpotrivă, dăunătoare şi stricătoare? LAHES Da. SOCRATE Şi ai să spui cumva că este frumos un lucru dăunător şi stricător? LAHES Sigur că n-ar fi drept, Socrate. SOCRATE Prin urmare, n-ai să încuviinţezi că o asemenea dîrzenie este totuna cu curajul, de vreme ce ea nu este frumoasă, iar curajul este un lucru frumos. LAHES Este adevărat. P SOCRATE Deci, după spusele tale, „curaj" ar reprezenta o anumită dîrzenie însoţită de chibzuinţă. LAHES Aşa se pare. SOCRATE Să vedem acum, chibzuinţă faţă de ce? Poate faţă de orice lucruri, mari şi mici? De pildă, dacă cineva are dîrzenia să cheltuiască în mod chibzuit nişte bani, ştiind că după cheltuieli va avea un cîştig şi mai mare, l-ai numi şi pe acesta curajos? LAHES Ei nu, pe Zeus! SOCRATE Dar ce spui dacă un medic oarecare nu se înduplecă şi rezistă dîrz atunci cînd fiul său sau altcineva ţintuit la pat de o pneumonie cere să i se dea să bea şi să mănînce? 193 a LAHES Nu, nici asta, desigur.

SOCRATE Dar cînd un bărbat se arată dîrz şi ho-tărit să lupte, după o socoteală chibzuită, ştiind bine că lui îi vor veni şi alţii în ajutor, că se va bate cu adversari mai puţini şi mai slabi decît cei care sînt cu el împreună, ba că are chiar şi avantajul terenului? Ai afirma cumva că este curajos acela care luptă cu dîrzenie după ce s-a pregătit chibzuind astfel sau acela care are tăria să stea pe loc şi să primească lupta în tabăra adversă? LAHES Eu cred că aş spune-o despre cel din ta- b bara adversă, Socrate! SOCRATE Dar îndrăzneala lui este mai puţin chibzuită decît a celuilalt. LAHES Este adevărat. SOCRATE Şi n-ai să spui cumva că un om iscusit la călărie, care se bate dîrz într-o luptă de cavalerie, este mai puţin curajos decît cel fără ştiinţa călăriei? LAHES Eu unul aşa cred. SOCRATE La fel şi despre cel care se bate cu dîrzenie cunoscînd bine fie aruncatul cu praştia, fie trasul cu arcul, fie vreo altă tehnică de a lupta? LAHES întocmai. c SOCRATE Şi ai să spui că sînt mai curajoşi toţi cîţi au tăria să coboare de bunăvoie şi să se cufunde într-o fîntînă, fără să se priceapă, decît cei care se pricep la asta? LAHES Ei bine, eu aşa judec. 124
PLATON LAHES

125

SOCRATE Totuşi, Lahes, aceşti oameni parcă intră în pericol şi îl înfruntă cu mai puţină chibzuinţă decît aceia care îndeplinesc acest lucru cu o oarecare tehnică. LAHES Aşa pare să fie. d SOCRATE Dar nu ni s-a părut nouă mai înainte că şi îndrăzneala şi îndîrjirea fără de chibzuinţă sînt urîte şi dăunătoare? LAHES întocmai. SOCRATE Pe cînd, despre curaj eram de acord că e un lucru frumos. LAHES Da, eram de acord. SOCRATE Acum însă afirmăm iarăşi că lucrul jacela urît care este îndîrjirea fără chibzuinţă poate fi jconsiderat curaj. LAHES Se pare că da. SOCRATE Şi crezi cumva că este drept ceea ce am spus? LAHES Pe Zeus, Socrate, nu cred. e SOCRATE Prin urmare, cum spuneai, Lahes, nici tu, nici eu nu sîntem alcătuiţi în modul dorian: faptele noastre nu ne sînt în armonie cu vorbele. După fapte, pe cît se pare, s-ar putea susţine că nu sîntem lipsiţi de curaj, dar după vorbe, cum văd eu, n-ar prea putea să o facă nimeni, dacă ar asista la discuţia noastră. LAHES Acesta este adevărul curat. SOCRATE Şi atunci? Crezi cumva că ne stă frumos să ne purtăm astfel? LAHES în nici un caz. SOCRATE Vrei dar să ne supunem cît de cît recomandării pe care am făcut-o? LAHES De ce „cît de cît" şi care recomandare? 194 a SOCRATE Recomandarea care ne îndeamnă să rezistăm cu dîrzenie. Deci, dacă vrei, să ne îndîrjim şi noi şi să rezistăm în cercetarea noastră, ca nu cumva să-şi bată joc de noi Curajul însuşi, că nu ne arătăm destul de curajoşi în căutarea lui — de vreme ce o asemenea dîrzenie poate adeseori să fie un semn de curaj. LAHES Eu unul, Socrate, sînt gata să nu dau bir cu fugiţii, deşi nu prea sînt obişnuit cu asemenea discuţii; m-a cuprins însă un fel de ciudă pe cele spuse mai înainte şi m-am mîniat de-a binelea că sînt b aşa de puţin în stare să pun în cuvinte ceea ce gîn-desc. Căci mie unuia mi se pare totuşi că am în minte ce este curajul, dar nu ştiu pe unde mi-a fugit mai adineauri, de n-am putut să-l prînd în vorbe şi să spun ce este. SOCRATE Dar, dragul meu, nu se cuvine ca un bun vînător să-şi urmeze calea şi să nu se

lase? LAHES în tot cazul. SOCRATE Vrei deci să-l invităm şi pe Nicias la vî-nătoare, poate cine ştie, se va descurca mai bine decît noi? LAHES Vreau, cum să nu?! SOCRATE Hai dar, Nicias, dacă ai vreo putere, vino c în ajutorul prietenilor care au dat de greu şi s-au încurcat în cercetarea lor. Căci vezi că noi unii ne-am încurcat; dezleagă-ne din încurcătura noastră spu-nîndu-ne ce crezi că este curajul şi întăreşte astfel singur în cuvinte ceea ce gîndeşti. NICIAS De mult mi se pare, Socrate, că nu definiţi bine curajul. Anume, nu vă folosiţi de un lucru pe care l-am auzit mai de mult excelent exprimat de către tine. SOCRATE Ce fel de lucru, Nicias? NICIAS Te-am auzit adesea spunînd că fiecare din-) d tre noi este bun în lucrurile pentru care are iscu-l sinţă, iar că acolo unde aceasta îi lipseşte este rău şi! prost. SOCRATE Ce spui tu, Nicias, este, pe Zeus, adevărat.
126
PLATON LAHES

127

f NICIAS Prin urmare, dacă omul curajos este şi bun, e limpede că el este şi iscusit. SOCRATE Ai auzit, Lahes? LAHES Ei da, dar nu prea pricep ce spune. SOCRATE Ba mie mi se pare că da, şi cred că dîn-sul defineşte curajul ca pe un fel de cunoaştere înţeleaptă. LAHES Ce fel de cunoaştere înţeleaptă, Socrate? e SOCRATE Nu-l întrebi cumva pe el? LAHES Ba da. SOCRATE Hai, spune-i, Nicias, ce fel de cunoaştere este curajul, după opinia ta; nu este, desigur, arta flautului! NICIAS Deloc. SOCRATE Nici a citharei! NICIAS Nu, desigur. SOCRATE Dar, atunci, ce fel de ştiinţă sau a cui? LAHES Foarte bine îl întrebi, Socrate, şi, chiar, să ne spună care zice el că este! fx NICIAS Eu unul, Lahes, o numesc ştiinţa peri-l95 a colelor şi a semnelor încurajatoare, atît la război, cît şi în orice altă privinţă. LAHES Ce lucruri fără noimă spune, Socrate! SOCRATE La ce te referi, Lahes, cînd spui asta? LAHES La ce? Oricum, înţelepciunea este una şi curajul alta. SOCRATE Nicias nu este de părerea asta. LAHES Nu este, pe Zeus, şi tocmai de asta bate cîmpii! SOCRATE Atunci să-l lămurim, dar să nu-l insultăm. NICIAS Nu, Socrate, mie mi se pare că Lahes ar dori să fac şi eu pînă la urmă impresia pe care a făcut-o el mai înainte, anume că spun lucruri fără rost. b LAHES întocmai, Nicias, şi am să încerc să fac să şi reiasă asta. Ce spui tu sînt nimicuri. Uite, la boală, de pildă, nu medicii sînt cei care cunosc pericolele? Sau crezi cumva că le cunosc cei curajoşi? Ori poate pe medici îi numeşti curajoşi? NICIAS în nici un caz. LAHES Nici pe agricultori, presupun, deşi la pericolele care privesc cultura cîmpului ei sînt cei care se pricep. La fel şi cu toţi ceilalţi meşteşugari: în meseriile lor ei cunosc atît pericolele, cît şi semnele încu- c rajatoare, dar, pentru asta, nu sînt cu nimic mai mult cei curajoşi prin excelenţă.

SOCRATE Ei, Nicias, cum ţi se pare ce spune Lahes? S-ar zice că este un argument. NICIAS Şi este unul, dar nu un argument real. SOCRATE Cum aşa? NICIAS El crede că medicii cunosc despre bolnavi mai multe decît cele strict privitoare la sănătate şi la boală. Dar, în fapt, ei nu ştiu decît asta; dacă însă pentru cineva sănătatea este mai periculoasă decît boala, crezi cumva, Lahes, că medicii sînt aceia care o ştiu? Ori poate nu crezi că pentru mulţi este mai bine să nu se mai scoale după boală? Asta să-mi spui: susţii că a trăi este mai bine pentru toţi, dar că d nu multora le-ar fi mai bună moartea? LAHES Da, eu unul aşa cred. NICIAS Dar cei pentru care este mai de folos să fi murit crezi că au a se teme de aceleaşi lucruri ca şi cei pentru care este preferabil să trăiască? LAHES Nu, desigur. NICIAS Şi cunoaşterea lucrului acestuia o dai în seama medicilor sau în a vreunui alt meşteşugar, şi nu în a celui care cunoaşte bine atît pericolele, cît şi semnele încurajatoare — a aceluia pe care eu îl numesc „cel curajos"? SOCRATE Pricepi bine, Lahes, ce vrea să spună? LAHES Bineînţeles: îi numeşte „curajoşi" pe prezi- e cători. Cine altul are să ştie pentru cine este mai bine să trăiască decît să fi murit? Dar ia spune, Nicias,
128
PLATON

despre tine socoteşti cumva că eşti un prezicător sau că nu eşti nici prezicător, nici curajos? NICIAS De ce asta? Socoteşti poate că prezicătorul este cel căruia îi revine cunoaşterea pericolelor şi a semnelor încurajatoare? LAHES Sigur că da! Păi, cui altcuiva? NICIAS Mult mai degrabă celui despre care vorbesc eu, preabunul meu prieten, pentru că un prezicător trebuie să cunoască doar semnele evenimentelor viitoare — dacă va avea cineva parte de moarte, de boa-l96 a lă sau de pierderea averii, de victorie sau de înfrîn-gere, fie la război, fie în vreo altă întrecere. Dar de ce este mai bine să aibă sau să nu aibă cineva parte, cum de i s-ar cuveni mai mult prezicătorului să decidă decît oricui altcuiva? LAHES Nu, Socrate, eu nu pricep ce tot vrea să spună. El nu arată deloc cui îi acordă titlul de „om curajos", nici prezicătorului, nici medicului, nici nimănui, decît dacă n-o fi vorbind de vreun zeu. Mi se b pare deci că Nicias nu vrea să recunoască cinstit că nu vorbeşte serios, ci se răsuceşte de colo pînă colo ca să-şi ascundă încurcătura. Dar şi noi doi — tu şi cu mine, zic — puteam foarte bine adineauri să ne răsucim aşa, dacă ţineam să nu lăsăm impresia că ne contrazicem singuri. Dacă ar fi fost să ne aflăm cu disputa noastră într-un tribunal, ei bine, atunci ar mai fi avut vreun rost să ne purtăm astfel; acum însă, şi într-o asemenea societate, de ce ar mai căuta cineva să-şi facă din fraze zadarnice podoabă? c SOCRATE Şi mie mi se pare, Lahes, că n-ar avea nici un rost. Dar să vedem dacă nu cumva Nicias este încredinţat că aduce un argument valabil şi că nu vorbeşte de dragul vorbelor. Să aflăm mai lămurit de la el care-i este gîndul şi, dacă o să ni se pară că argumentul lui rezistă, îi vom da dreptate, iar de nu, îl vom lămuri noi pe el.
LAHES

129

LAHES Tu, Socrate, dacă vrei să mai afli ceva, fă-o; eu însă parcă aş fi destul de lămurit. SOCRATE Eu unul nu văd nici o piedică. Am să fac deci cercetarea în comun, atît pentru mine, cît şi pentru tine. LAHES Perfect. SOCRATE Spune-mi dar, Nicias, sau mai degrabă spune-ne, căci Lahes şi cu mine împărtăşim acelaşi punct de vedere: susţii cumva că se numeşte curaj ştiinţa pericolelor şi a semnelor încurajatoare? Jd NICIAS Desigur.

SOCRATE Dar că nu toată lumea ştie acest lucru, de vreme ce nici medicul, nici prezicătorul nu au cum să-l afle şi cum să ajungă curajoşi, fără să fi intrat mai întîi în posesia acestei ştiinţe. Nu aşa ziceai? NICIAS Ba chiar aşa. SOCRATE Atunci într-adevăr, vorba proverbului, „nu-i tot porcul ştiutor" şi n-are cum să ajungă curajos. NICIAS Mie mi se pare că nu. SOCRATE Prin urmare, Nicias, este limpede că nu e crezi nici despre scroafa de la Crommyon că a fost curajoasă. Nu spun asta în glumă, ci, după părerea mea, cel care face o asemenea afirmaţie este silit fie să admită că nici un animal nu are curaj, fie să cadă de acord că un animal oarecare poate fi atît de înţelept, încît — leu, panteră sau mistreţ — să aibă ştiinţă de ceea ce prea puţini oameni cunosc, tocmai din cauza dificultăţii de a pricepe; ba, acela care defineşte curajul aşa cum o faci tu este nevoit să admită şi că leul şi cerbul, taurul şi maimuţa sînt la fel de înzestraţi să fie curajoşi. LAHES Pe zei, că bine zici, Socrate! Şi ia spune-ne 197 a nouă deschis, Nicias, afirmi că sînt mai înţelepte decît noi acele animale despre care sîntem cu toţii de acord că sînt curajoase sau, împotriva tuturora, îndrăzneşti să nu le socoteşti curajoase?
130
PLATON LAHES

131

NICIAS într-adevăr, Lahes, eu unul nu cred că au curaj nici animalele, nici vreo altă făptură ce nu [cunoaşte teama de pericole din pură neştiinţă; o asemenea fiinţă îmi pare doar fără frică şi fără minte. Crezi oare că-i socotesc curajoşi pe toţi copilaşii care nu se tem de nimic din neştiinţă? Eu cred, dimpo-b trivă, că lipsa de frică şi curajul nu sînt unul şi acelaşi lucru. Apoi, sînt de părere că de prevedere şi de curaj au parte foarte puţini, pe cînd cutezanţa, îndrăzneala şi lipsa de frică — fără de prevedere — îi caracterizează pe foarte mulţi, bărbaţi şi femei, copii şi animale. Prin urmare, fiinţele pe care tu, laolaltă cu cei mulţi, le numeşti „curajoase" eu le numesc „cutezătoare";icurajoase sînt însă, dintre toate cîte c le-am pomenit, numai cele în stare să gîndeascj|. LAHES Ia fii atent, Socrate, pasămite cît de bine îşi aduce singur din condei elogiul, iar pe ceilalţi, despre care toţi ar fi de acord că sînt curajoşi, se străduieşte să-i sărăcească de această cinstire! NICIAS Nu-i aşa, Lahes, fii fără grijă! Despre tine susţin că eşti un înţelept, ba şi despre Lamachos şi despre mulţi alţi atenieni, de vreme ce sînteţi curajoşi. LAHES N-am să-ţi răspund nimic la asta, chiar dacă am eu ce, ca să nu spui că sînt cu adevărat din Aixone. d SOCRATE Nici să nu-i spui nimic, Lahes. Mi se pare că nu ţi-ai dat deloc seama că el şi-a tras felul acesta de înţelepciune de la prietenul nostru Damon, iar Damon se află mereu împreună cu Prodicos, cel care, între toţi sofiştii, pare a face cu cea mai mare măiestrie distincţii de numiri. LAHES Aşa se şi cuvine, Socrate, ca pentru asemenea lucruri să se fălească sofiştii, iar nu un bărbat pe care cetatea îl socoteşte demn să-i stea în frunte. SOCRATE Dar totuşi se cuvine, preabunule, ca e acela care se află în fruntea celor mai importante treburi publice să dea dovadă de cea mai mare înţelepciune; apoi, Nicias mi se pare vrednic de strădania de a afla la ce anume ia aminte atunci cînd acordă acest titlu de „curaj". LAHES Atunci caută s-o afli tu singur, Socrate. SOCRATE Asta şi am de gînd să fac, preabunule. Totuşi, să nu crezi cumva că am să te las să părăseşti poziţia noastră comună în păreri, ci ia aminte şi cîntăreşte împreună cu noi cele ce se

spun. LAHES Aşa să fie, dacă hotărăşti că se cuvine. SOCRATE Eu aşa cred. Iar tu Nicias, spune-ne iarăşi de la început: ai în minte că la începutul con- i98a versaţiei noastre luam în considerare curajul ca pe o parte componentă a virtuţii? NICIAS întocmai. SOCRATE Astfel că în răspunsurile tale îl vedeai ca pe o parte, alături de altele, ale unui întreg care poartă numele de virtute, nu? NICIAS Cum să nu? SOCRATE Dar oare le accepţi pe aceleaşi ca şi mine? Eu unul, pe lîngă curaj, dau numele de „virtute" şi înţelepciunii, şi spiritului de dreptate, şi celorlalte de acest fel. Tu nu? NICIAS Ba chiar aşa. b SOCRATE Reţine deci că pînă aici sîntem de acord, aşa că putem să ne îndreptăm atenţia către evenimentele periculoase şi cele încurajatoare, ca nu cumva tu să crezi că ele sînt unele, iar noi doi că sînt altele. Prin urmare, îţi vom arăta ce credem noi, iar tu, în caz că nu eşti de acord, ai să ne-o arăţi pe înţeles. Noi socotim că pericolele sînt acele lucruri care provoacă într-adevăr teamă, iar semnele încurajatoare sînt acelea care nu o provoacă; apoi, că teamaj nu o provoacă nici relele trecute, nici cele prezente, ci acelea la care abia ne aşteptăm, căci teama este
132
PLATON LAHES

133

aşteptarea unui rău ce va să vină. Sau nu este aceasta şi părerea ta, Lahes? LAHES întru totul aceasta, Socrate. c SOCRATE Prin urmare, Nicias, părerea noastră este cea pe care o auzi: pericolele sînt evenimentele ce stau să fie rele, iar semnele încurajatoare sînt acelea care sau nu vor fi rele, sau vor fi bune. Pînă aici eşti de aceeaşi sau de o altă părere? NICIAS Sînt de aceeaşi părere. SOCRATE Iar ştiinţei care se ocupă de acestea îi dai numele de curaj? NICIAS Chiar aşa. SOCRATE Să vedem acum dacă sîntem de acord — tu şi cu noi — şi într-o altă privinţă. NICIAS Ce fel de privinţă? d SOCRATE îţi voi spune îndată. în privinţa cuprinsului unei ştiinţe, el şi cu mine sîntem de următoarea părere: jgtjioţa nu este una cu privire la trecut, alta cu privire la prezent şi o alta cu privire la viitor (referitoare la cum ar fi cel mai bine să se întîmple şi cum se vor petrece de fapt lucrurile încă neîntîmplate), ci ea este una şi aceeaşi pentru toate acestea. De pildă, în orice moment ar fi vorba, nu există o altă ştiinţă privitoare la sănătate decît medicina. Aceasta, unică, supraveghează atît faptele prezente, cît şi pe cele tree cute şi viitoare, laolaltă cu modul în care ele se desfăşoară. Şi iarăşi, tot ceea ce creşte din pămînt se află sub stăpînirea agriculturii. Apoi, în arta războiului — cum aţi putea depune mărturie chiar voi înşivă — strategia este aceea care, între altele, ştie să prevadă foarte bine şi ceea ce stă să se întîmple, fără să considere cumva că trebuie să se supună divinaţiei, ci tocmai să o conducă, dat fiind că ştie mai bine ce se întîmplă şi ce se va întîmpla într-un război; de alt199 a fel, şi legea hotărăşte aşa, ca nu prezicătorul să-l conducă pe strateg, ci strategul pe prezicător. Aşa susţinem, nu, Lahes? LAHES Aşa susţinem. SOCRATE Şi-apoi? Eşti şi tu de acord cu noi, Nicias, că într-o chestiune dată o ştiinţă unică este aceea care ia seama şi la cele viitoare, şi la cele prezente, şi la cele trecute? NICIAS Da, Socrate, şi eu cred aşa. SOCRATE Iar curajul este, cum spui, preabunul meu prieten, ştiinţa care priveşte pericolele şi sem- b nele încurajatoare, nu-i aşa?

NICIAS Da. SOCRATE Despre pericole şi despre semnele încurajatoare am căzut însă de acord că ele ţin, după cum spui, de răul sau de binele care stau să vină. NICIAS întocmai. SOCRATE Iar o ştiinţă unică priveşte aceleaşi lucruri, indiferent dacă stau să se întîmple sau dacă se petrec oricînd altcîndva. NICIAS Aşa este. SOCRATE Prin urmare, curajul nu e numai ştiinţa pericolelor şi a semnelor încurajatoare, căci, întocmai cu celelalte ştiinţe, nu ia seama numai la viitor, fie el bun sau rău, ci şi la cele ce se petrec în c prezent, în trecut sau oricînd ar fi să fie. NICIAS Cam aşa s-ar părea. SOCRATE Aşa că nu ne-ai răspuns, Nicias, decît pentru aproape a treia parte a curajului, iar întrebarea noastră era ce este curajul în totalitatea lui. Acum însă s-ar părea că, după opinia ta, curajul nu este numai ştiinţa pericolelor şi a semnelor încurajatoare, ci acea ştiinţă care cuprînde tot binele şi tot răul oricînd ar fi ele să se întîmple. Spui că aşa ţi-ai a schimbat gîndul, Nicias, sau cum altfel? NICIAS Aşa cred eu, Socrate. SOCRATE Prin urmare, crezi cumva, prietene apărat de zei, că poate să rămînă mai prejos de Virtute
134
PLATON LAHES

135

acel om care are cunoştinţă de tot ce este bine, oricînd şi oriunde, şi de asemenea de tot ce este rău? Sau ţi se pare, poate, că i-ar lipsi înţelepciunea, dreptatea sau pietatea celui căruia singur îi este pe potrivă să fie cu luare-aminte atît faţă de zei, cît şi faţă de oameni, deosebind ceea ce este şi ceea ce nu este periculos, precum şi să obţină tot binele prin ştiinţa e sa de a se adresa tuturor aşa cum se cuvine? NICIAS Argumentul tău, Socrate, pare solid. SOCRATE Atunci, Nicias, despre ce vorbeşti tu acuma nu poate fi numai o parte a virtuţii, ci este virtutea însăşi, în întregul ei. NICIAS Aşa se pare. SOCRATE Şi totuşi afirmasem despre curaj că este doar o parte a virtuţii. NICIAS Aşa afirmasem. SOCRATE Dar ce spuneam noi adineauri nu pare să corespundă. NICIAS Nu prea pare. SOCRATE Prin urmare, Nicias, nu am găsit ce este curajul. NICIAS Se pare că nu. LAHES Şi eu care credeam, dragă Nicias, că tu ai 200 a să-l găseşti, de vreme ce pentru răspunsurile pe care i le-am dat lui Socrate n-ai avut decît dispreţ! Şi pe urmă, aveam speranţe mari de tot că o să-ţi zboare în ajutor învăţămintele savante ale lui Damon. NICIAS Bine că nu-ţi pasă deloc, Lahes, că şi tu însuţi ai lăsat mai înainte să se vadă că nu ştii nimic despre curaj. Nu faci decît să iei aminte dacă nu cumva am să fac şi eu aceeaşi impresie. S-ar zice că pentru tine nu mai are nici o importanţă faptul că nici tu, nici eu nu ştim nimic despre acele lucruri de care s-ar cădea să aibă cunoştinţă un bărbat care vrea să însemne ceva. Aşa că te văd făcînd chiar ca toată lu-b mea: la tine însuţi deloc nu te uiţi, dar la alţii da. Eu unul însă cred că, în cele discutate mai înainte, ra-am exprimat cum se cuvenea, iar dacă unele spuse nu s-au arătat potrivite îşi vor găsi ele îndreptare altădată, fie împreună cu Damon — de care tu îţi închipui că îţi baţi joc, deşi nu l-ai văzut niciodată la faţă —, fie împreună cu

alţii. Iar după ce am să mi le întipăresc bine, am să te lămuresc şi pe tine, fără c zgîrcenie, pentru că mi se pare că mai ai încă nevoie de tare multă învăţătură. LAHES Asta pentru că eşti tu un savant, Nicias! Totuşi eu am să le dau lor — lui Lysimachos şi lui Melesias — un sfat anume: pentru educaţia celor tineri să ne trimită la plimbare, pe tine şi pe mine. Lui Socrate însă, aşa cum spuneam la început, să nu-i dea drumul din mînă, iar dacă aveam şi eu copii de aceeaşi vîrstă, întocmai aşa aveam de gînd să fac. NICIAS Cu asta sînt şi eu de acord; tinerii aceştia nu au de căutat pe nimeni altul, numai să vrea Socrate să se ocupe de ei; ba, dacă ar vrea el, i l-aş trimite a şi eu, cu cea mai mare plăcere, pe Niceratos al meu, dar, de fiecare dată cînd îi amintesc cîte ceva despre asta, el îmi recomandă pe altcineva, el însuşi neară-tîndu-se dispus să o facă. Ia vezi, Lysimachos, poate că ţie Socrate o să-ţi dea mai multă ascultare. LYSIMACHOS Aşa ar fi şi drept, Nicias, căci şi eu aş consimţi să îndeplinesc pentru el destule lucruri pe care pentru mulţi alţii nu m-aş învoi să le fac. Ei, ce spui, Socrate? Ai să ne dai cumva ascultare şi îţi vei da silinţa ca tinerii aceştia să ajungă cît mai de-săvîrşiţi? SOCRATE Ar fi, fără îndoială, un lucru cu totul e nevrednic din partea cuiva să nu vrea să-şi dea silinţa ca un altul să ajungă cît mai desăvârşit. Pe de altă parte, dacă din discuţia de mai înainte ar fi reieşit că eu stăpînesc cunoaşterea aceasta şi că ei doi nu o posedă, pe bună dreptate m-ai fi chemat pe mine în ajutor pentru a duce la bun sfîrşit această
136
PLATON

LYSIS
201 a

treabă. Cum însă ne aflăm în încurcătură cu toţii deopotrivă, ce motiv ar avea cineva să-l prefere pe vreunul dintre noi? Cît pot eu vedea, n-ar avea nici unul. Dar, aşa stînd lucrurile, ia vedeţi dacă nu vă dau un sfat bun. Eu unul, stimaţi prieteni, socotesc că trebuie — fără să ne scape vreun cuvînt în afară — să ne căutăm cu toţii un maestru cît mai bun, înainte de toate pentru noi înşine (căci avem nevoie de el) şi abia apoi pentru cei tineri, şi să facem acest lucru fără a cruţa nici cheltuială, nici nimic. Să ne lăsăm însă în continuare să fim aşa cum sîntem, nu sînt de părere. Iar dacă îşi va ride cineva de noi că, la vîrsta noastră, socotim că mai are rost să umblăm pe la profesori, cred că se cuvine să ni-l luăm drept scut pe Homer, care spunea că
Bună nu este ruşinea de soaţă acelui ce n-are3.

Aşa că, lăsîndu-i în pace pe cei care ar avea ceva de zis, să ne îngrijim laolaltă de noi şi de cei tineri. LYSIMACHOS Mie unuia îmi plac vorbele tale, So-crate, şi cu cît sînt cel mai în vîrstă, cu atit sînt mai dornic să stau la învăţătură alături de cei tineri. Dar fă asta pentru mine: vino mîine în zori la mine acasă, şi nu face altfel, ca să mai stăm la sfat despre acestea toate. Pentru acuma însă, hai să risipim sfatul. SOCRATE Aşa o să fac, Lysimachos. Am să vin la tine mîine, dacă aşa vrea Divinitatea.
3

Homer, Odiseea, XVII, 347. SOCRATE HIPPOTHALES CTESIP MENEXENOS LYSIS

Mergeam de la Academie către Liceu pe drumul 203 a din afara zidului, care trece chiar pe sub el. Cînd am ajuns în dreptul portiţei unde se află fîntîna lui Pa-nops, am dat peste Hippothales, fiul lui Hieronymos, peste Ctesip, fiul lui Paianieus şi alţi tineri care stăteau strinşi acolo. Văzîndu-mă că vin, Hippothales mă întrebă: „—Unde te duci şi de unde vii, Socrate? — De la Aca- b demie, i-am răspuns, şi mă îndrept spre Liceu. — Vino aici la noi, spuse el. Să ştii că merită osteneala să te opreşti din drum. — Unde zici să vin şi despre cine e vorba?, l-am întrebat. — Aici, spuse, arătîn-du-mi o incintă din faţa zidului care avea poarta deschisă, aici ne petrecem timpul, noi, împreună cu mulţi băieţi, unul mai frumos ca altul. — Ce este

204 a acolo şi despre ce petrecere e vorba? — Este
J

lestră, spuse, de curînd construită şi ne petrecem uînpul vorbind despre multe lucruri pe care cu drag ţi le-am împărtăşi şi ţie. — Bine faceţi, am spus. Dar cine este dascăl acolo? — Chiar prietenul, răspunse el, şi admiratorul tău, liccos. — Pe Zeus, am spus, omul nu este un nepriceput, ci chiar un sofist destoinic. — Vrei deci să vii cu mine ca să-i vezi pe cei dinăuntru? — Mi-ar plăcea mai întîi să ştiu ce-aş avea de făcut şi care este băiatul cel mai frumos de acolo. — Fiecare cu preferatul său, Socrate. — Al tău cine este, Hippothales? Asta să-mi spui."
138
PLATON LYSIS

139
205 a

Văzîndu-l că roşeşte la întrebarea mea, l-am zis: „O, Hippothales, fiu al lui Hieronymos, n-ai decît să nu-mi spui dacă iubeşti pe cineva sau nu. Căci îmi dau singur seama nu numai că iubeşti, dar şi că ai ajuns departe cu dragostea. Altminteri sînt netrebnic şi nepriceput, dar zeul mi-a dat harul să cunosc imediat pe cel care iubeşte şi pe cel iubit." Iar el, au-zindu-mă, s-a înroşit încă mai tare. Atunci Ctesip zise: „— îţi sade bine, Hippothales, să te înroşeşti şi să te codeşti să-i spui lui Socrate numele băiatului. Ar fi insă destul să zăbovească puţin în preajma ta ca să-i fie lehamite tot auzin- du-te cum vorbeşti despre el. Pe noi ne-a ameţit, Socrate, împuindu-ne urechile cu Lysisal lui. Dacă mai şi bea ceva, chiar cînd ne trezTrrTdin somn, nu ne mirăm că tot numele lui Lysis îl avem în urechi. Iar ceea ce ne povesteşte — deşi de speriat — nu e nimic în comparaţie cu poezia şi proza pe care le revarsă alteori asupra noastră. Şi mai cumplit încă este cînd îşi cîntă iubitul cu o voce de toată minunăţia pe care trebuie, cu voie sau fără voie, s-o as- cultăm. Iar acum, cînd îl întrebi, se înroşeşte. — Lysis acesta trebuie să fie foarte tînăr, am spus eu. Aşa cred cel puţin pentru că n-am mai auzit de numele lui. — Asta pentru că nu prea i se spune pe nume, ci e chemat încă după numele tatălui său care este foarte cunoscut. Sînt sigur că nu se poate să nu-l ştii pe băiat, după chip, ceea ce este de ajuns ca să fie cunoscut. — Spune-mi, al cui este? — E fiul cel mare aljui Democrates din Aixonea. — Bravo, Hippothales, am spus atuncîT'fe-ai îndrăgostit de un băiat nobil şi strălucit în toate privinţele. Dar arată-mi şi mie acum ceea ce ai arătat celorlalţi. Vreau să-mi dau seama dacă ştii cum trebuie să vorbească un îndrăgostit despre iubitul său, fie în faţa acestuia, fie în faţa celorlalţi. — Pui vreun preţ, Socrate, pe cele ce spune el? — Doar nu vei nega — i-am răspuns — că eşti îndrăgostit de el. — Asta nu, dar neg că fac versuri şi proză, spuse el. — Nu-i zdravăn la minte, spuse Ctesip, ci bate cîmpii." Atunci eu i-am spus: „— Nu am nevoie, Hippothales, să-ţi ascult versurile sau cîntecele pe care le-ai făcut pentru băiat, ci mă interesează ce gîndeşti, ca să văd în ce fel te porţi cu iubitul tău. — Asta-ţi va spune chiar Ctesip, îmi răspunse, care desigur îşi aminteşte şi ştie totul pe de rost, din moment ce spune că i s-a făcut lehamite să mă tot asculte. — Pe zei, spuse Ctesip, e întocmai aşa, şi este chiar de rîs, Socrate. Şi cum să nu fie cînd, îndrăgostit fiind şi gîndindu-te la băiat mai mult ca la orice, nu eşti în stare să spui de la tine nici cît îl duce mintea pe un copil? Cele ce cîntă întreaga cetate despre avuţiile, hergheliile şi victoriile pythice, istmice şi nemeene, la cvadrigă şi la cursele de întrecere ale lui Democrates, ale lui Lysis, bunicul băiatului şi ale tuturor strămoşilor lor, toate acestea le recită şi le povesteşte el, precum şi alte lucruri străvechi. Deunăzi, ne-a descris întrun poem găzduirea lui Heracles de către strămoşul său: cum l-aprîmit acesta pe erou, datorită înrudirii lor, căci şi el era născut din Zeus şi din fiica întemeietorului demei şi multe altele de acelaşi soi, tot lucruri pe care le cîntă babele. Iată ce ne cîntă şi ne recită el, silindu-ne să-i dăm ascultare."

Iar eu, auzindu-l, am spus: „— Te faci de ris, Hippothales, dacă-ţi compui şi-ţi cînţi ţie însuţi imnul de triumf, mai înainte de a învinge. — Dar nu-mi compun şi nu-mi cînt nimic mie însumi, o, Socrate. — Aşa crezi cel puţin, i-am spus eu. — Cum vine asta? spuse el. — Mai presus de toate ţie ţi se adre-sează aceste cîntece. Dacă ai să cucereşti un asemenea iubit, recitările şi cîntecele vor fi spre fala ta, ca adevărate elogii pentru un învingător, dat fiind că ai avut parte de un asemenea iubit. însă dacă el îţi scapă, cu cît sînt mai mari elogiile rostite pentru iubitul
140
PLATON

tău, cu atît mai tare te vei face de rîs, ca unul care 206 a se vede lipsit de un lucru frumos şi bun. Cine se pri-fcepe în dragoste, prietene, nu-şi laudă iubitul mai înainte de a-l cuceri, căci se teme de ce are să-i aducă viitorul. Şi totodată, dacă sînt lăudaţi şi ridicaţi în slăvi, băieţii frumoşi se umplu de vanitate şi trufie. Şau nu-ţi vine să crezi? — Ba da, spuse. — Şi nu ajung ei cu atît mai greu de cucerit cu cît sînt mai vanitoşi? — Şe poate. — Ce crezi despre vînătorul b care-şi sperie vînatul şi-l face mai greu de prins? — Desigur că e un prost vînător. — Nu este cumva o mare stîngăcie să sălbăticeşti pe cineva prin vorbe şi prin cîntece, în loc să-l ademeneşti? — Cred că da. — Vezi, Hippothaleş, să nu te expui la toate acestea din pricina poeziei tale! Nu vrei să susţii totuşi că un om care-şi face singur răul prin versurile sale este un bun poet, de vreme ce se vatămă pe sine însuşi. — Nu, pe Zeus, spuse. Ar fi cu totul absurd. Tocmai c de aceea mă încredinţez ţie, Socrate, ca să mă sfătuieşti, dacă ai vreo idee, prin ce fel de vorbe sau de fapte poţi ajunge drag celui pe care-l iubeşti. — Nu-i uşor de spus. Dacă ai vrea să-l faci să intre în vorbă cu mine, poate aş reuşi să-ţi arăt cum trebuie să discuţi cu el, în loc să vorbeşti şi să cînţi, aşa cum spun ei că faci. — Asta nu-i deloc greu, spuse. Dacă mergi înăuntru cu Ctesip şi te aşezi să discuţi, cred că are să se înfiinţeze şi el. Căci este deosebit de interesat să asculte. Şi totodată, cu pri sărbătorilor lui Hermes, adolescenţii şi copiii la un loc unii cu alţii. Aşa că are să vină la tine. Dacă nu, el îl cunoaşte pe Ctesip prin vărul acestuia, Menexenos. Iar cu Menexenos el este cel mai bun camarad. Aşa că are să-l cheme Ctesip în caz că nu vine el însuşi. — Aşa trebuie să facem, am spus eu." Şi luîndu-l cu mine pe Ctesip ne-am îndreptat spre palestră; ceilalţi veneau în urma noastră.
LYSIS

141

Intrînd acolo, i-am văzut pe toţi copiii îmbrăcaţi de sărbătoare şi jucînd arşice, în timp ce jertfele şi celelalte ceremonii erau pTTsprăvite. Mulţi se jucau afară, în curte, în timp ce alţii, într-un colţ al vestiarului, înşirau o groază de arşice pe care le alegeau din nişte coşuleţe. în jurul lor stăteau ceilalţi ca privitori. Printre ei era şi Lysis, care, stînd în picioare şi cu cununa pe cap în mijlocul copiilor şi adolescenţilor, se deosebea într-atît prin înfăţişarea sa, încît me207 a rita să se spună că e nu numai frumos, ci şi desăvîr-şit în frumuseţea sa. Ne-am dus să ne aşezăm în partea opusă, unde era linişte, şi am început să vorbim între noi. Lysis se tot întorcea să ne privească, fiind limpede că dorea să vină la noi. O vreme însă a zăbovit, şovăind să vină de unul singur; apoi a intrat Menexenos care se jucase în mijlocul curţii. Zărîndu-ne, pe mine şi pe Ctesip, a venit să se aşeze lîngă noi. Lysis, văzîndu-l, b l-a urmat şi a venit şi el lîngă Menexenos. S-au apropiat apoi ceilalţi, printre care şi Hippothaleş. Acesta, văzînd că sînt mai mulţi de faţă, s-a ascuns după ei, rămînînd acolo unde credea că no să-l zărească Lysis, de teamă să nu-l supere. Şi a stat astfel, ascultând totul de aproape. Iar eu, privindu-l pe Menexenos, i-am spus: „— Fiu al lui Demophon, care din voi doi este mai mare? — c Sîntem în dispută, spuse. — De bună seamă că şi în privinţa neamului poate fi controversă, am spus. — Bineînţeles, îmi răspunse. — Şi în privinţa frumuseţii, la fel."

Amîndoi au rîs. „— Dar n-am să vă întreb care-i mai bogat dintre voi, deoarece sînteţi prieteni. Nu-i aşa? — întocmai, mi-au răspuns. — Doar se zice că bunurile prietenilor sînt comune, aşa că în privinţa asta nu vă deosebiţi cu nimic între voi, da-că-i adevărat ce spuneţi despre prietenia voastră." Au încuviinţat.
142
PLATON

d Eram pe cale, după aceasta, să-i întreb care dintre ei este mai drept şi mai învăţat. Dar tocmai atunci a " 'fvenit cineva să-l ia pe Menexenos, spunînd că-l chea-raă pedotribul. Cred că avea de adus jertfe. Aşa că a plecat, iar eu l-am întrebat pe Lysis: „— Lysis, oare te iubesc mult tata şi mama? — De bună seamă, mi-a răspuns. — Deci ţi-ar dori să fii cît mai fericit? — Cum de nu? — Dar crezi că e feri\ cît omul care robeşte şi care nu este lăsat să facă nielmic din ceea ce ar dori? — Nu, pe Zeus, spuse. — Iar dacă tatăl şi mama te iubesc şi doresc să fii fericit, este clar atunci că se străduiesc în toate chipurile să devii fericit. — De bună seamă, spuse. \ — Te lasă cumva să faci ce vrei fără să te dojenească \si fără să te împiedice de la ceea ce doreşti să faci? — Ba, dimpotrivă, Socrate, de la cîte şi mai cîte mă opresc, pe Zeus! — Ce vorbeşti? l-am întrebat. Vor ei 208 a să fii fericit, dar te împiedică să faci ceea ce vrei? Ia spune-mi, dacă ai vrea să te urci pe unul din carele tatălui tău şi să iei hăţurile cînd participă la o întrecere, te-ar lăsa ei ori te-ar împiedica? — Pe Zeus, fireşte că nu m-ar lăsa. — Dar pe cine ar lăsa? — Pe un vizitiu care primeşte plată de la tatăl meu. — Ce spui? îi îngăduie unui simbriaş mai degrabă decît ţie să facă cu caii ce vrea, şi încă îi mai dau şi bani pen-b tru asta? — Păi cum altfel? spuse. — Dar o căruţă cu măgari te lasă ei să conduci, şi dacă vrei să iei biciul şi să-i loveşti, îţi dau voie? — Cum o să-mi dea voie? — De ce nu? am întrebat eu. Nu-i e nimănui permis să-i lovească? — Ba da, catîrgiului, spuse. — Care este sclav sau om liber? — Sclav, spuse. — Pun, pare-se, mai mult preţ pe un sclav decît pe tine, fiul lor, şi lui îi încredinţează bunurile, mai c degrabă decît ţie, şi-l lasă să facă ce vrea, în timp ce ţie îţi pun oprelişti?! Dar să-mi mai spui ceva. Te . lasă ei să te conduci singur, ori nici asta nu-ţi îngăduie? — Cum or să-mi îngăduie?! — Deci te conduce
LYSIS

143

cineva? — Uite pedagogul acela. — Care este sclav. — Dar cum altfel? Esclăvurnostru, spuse. — Este un lucru neobişnuit, am spus eu, ca un om liber să fie condus de un sclav. Şi în ce fel te conduce pedagogul acesta? — De pildă, mă duce la şcoală. — Dar nu te conduc şi cei de aici, dascălii? — De bună d seamă. — Deci tatăl tău îţi pune, cu bună ştiinţă, o sumedenie de stăpîni şi cîrmuitori. Dar cînd te duci acasă, la mama, te lasă ea ca să te fericească să faci ce vrei cu lina ori cu stativul ei, cînd ţese? Şi nu te opreşte să pui mina pe spatulă, pe vîrtelniţă, ori vreo altă unealtă de lucru?" Atunci el rizînd spuse: „— Pe Zeus, Socrate, nu numai că mă opreşte, dar m-ar şi bate, dac-aş pune mîna. — Heracle!, am spus eu, e oare n-ai greşit cu ceva tatălui sau mamei tale? — Pe Zeus, nicidecum, spuse el. — Atunci, pentru ce te împiedică ei cu atîta străşnicie să fii fericit şi să faci ceea ce vrei şi te cresc cît e ziua de lungă ţinîndu-te la cheremul altcuiva şi, într-un cuvînt, nelăsîndu-te să faci mai nimic din ce doreşti? S-ar zice deci că avuţia, oricît de mare este, nu-ţi e de nici un folos, din moment ce oricine dispune de ea mai degrabă decît tine. Şi pînă şi trupul 209 a tău, atît de frumos, şi el este cultivat şi îngrijit de altcineva. Tu nu dispui de nimic, Lysis, şi nu faci nimic

din ceea ce doreşti. — Pentru că n-am încă vîrsta?6 Socrate. — Nu cred că asta te-ar opri, fiu al lui Demophon, pentru că, de bună seamă, sînt lucruri pe care şi tata şi mama ţi le îngăduie, fără să aştepte să fii de o anumită vîrstă. Cînd vor să li se citească sau să li b se scrie ceva, desigur că recurg la tine, mai degrabă decît la oricine altul din casă. Nu-i aşa? — întocmai, spuse. — Aşa că ţi-e permis atunci să scrii care literă vrei tu mai întîi, şi care în al doilea rînd; şi tot aşa cînd citeşti. Şi cînd iei lira, fireşte, nu te împiedică nici tata, nici mama să întinzi şi să destinzi oricare
144
PLATON LYSIS

145

coardă vrei tu, să le faci să vibreze şi să le loveşti cu plectrul. Sau te împiedică? — Nu, desigur. — Care să fie motivul, Lysis, că de la acestea nu te împiedică, c dar te împiedică în celelalte cazuri, de care vorbeam? \— Probabil, spuse, pentru că în unele privinţe mă ! pricep, iar în altele nu. — Bine, prietene, am spus. Deci tata nu aşteaptă să ajungi la o anumită vîrstă spre a-ţi încredinţa totul, ci, în ziua în care o să considere că te pricepi mai bine decît el, atunci o să se dea pe mîna ta, el şi cu tot ce-i al lui. — Aşa cred, spuse. — Bine, dar ia să d vedem, am spus; n-are şi vecinul aceeaşi socoteală ca şi tatăl tău, cu privire la tine? Ce crezi? Are să-ţi încredinţeze el conducerea gospodăriei, cînd o să considere că te pricepi mai bine ca el să gospodăreşti, ori o să rămînă tot el stăpîn? — Cred că are să mi-o încredinţeze mie. — Dar atenienii? Nu crezi că or să-ţi încredinţeze şi ei treburile lor, cînd au să vadă că te pricepi de ajuns? — Ba da. — Pe Zeus, am spus, dar Marele Rege? O să-i îngăduie, oare, fiului său mai mare, căruia îi va trece e stăpînirea Asiei, să pună în zeama de carne fiartă ce-o vrea el? Ori nouă, dacă venind la el îi arătăm că ne pricepem mai bine decît fiul său la gătit carnea? — E clar că nouă, spuse. — Şi pe el n-or să-l lase să pună nimic în mîncare, în timp ce pe noi n-o să ne oprească să punem cîtă sare vrem. — Cum altfel?! — Iar dacă fiul său ar suferi de ochi, i-ar da voie să şi-i trateze singur, deşi nu se pricepe în medicină, ori 210 a l-ar opri? — L-ar opri. — Dar pe noi, dacă ne-ar şti că sîntem medici, cred că nu ne-ar împiedica, chiar dacă am vrea să-i deschidem ochii şi să presarăm cenuşă în ei socotind că ne pricepem cum trebuie. — Ai dreptate. — Oare nu s-ar încrede în noi, mai degrabă decît în el însuşi sau în fiul său, în toate privinţele în cîte ne-ar socoti mai pricepuţi decît ei? — Neapărat, o, Socrate, spuse. — Aşa stau lucrurile deci, dragă Lysis; în privin-ţele în care dobîndim pricepere, cu toţii or să se încreadă în noi, şi elenii şi barbarii, şi bărbaţii şi femeile. Iar noi o să facem în aceste cazuri tot ce vrem, fără ca cineva să ne împiedice dinadins. Aşa că vom fi liberi şi, poruncind altora, noi vom fi stăpînii, ca unii care avem de tras foloasele. însă acolo unde n-am dobîndit pricepere, n-o să ne îngăduie nimeni să facem ce credem de cuviinţă; cu toţii ne vor împiedica, pe cît vor putea, nu numai străinii, ci chiar tata, mama şi oricare rudă. în această privinţă ne vom supune altora, lăsînd totul în seama lor, astfel că nu vom mai avea de tras nici un folos. Eşti de acord că aşa se întîmplă? — Sînt de acord. — Atunci, vom putea oare să ne împrietenim şi să ne facem iubiţi de cineva, într-o privinţă în care nu-i sîntem de nici un folos? — Nu, desigur, spuse. — Aşa că nici tata nu te va îndrăgi pe tine, nici vreun om pe un altul, dacă acesta nu-i este de folos. — Nu, după cum se pare. — Dar atunci cînd ai să ajungi priceput, băiatule, cu toţii îţi vor fi prieteni şi apropi-aţi, căci vei fi

folositor şi bun; iar dacă nu, nimeni n-are să te îndrăgească, nici tata, nici mama, nici rudele. Şi atunci, o, Lysis, poate să se grozăvească cineva în privinţa unor lucruri pe care încă nu le ştie? — Cum o să poată? — Deci ţie, care-ţi mai trebuie dascăl, îţi lipseşte ştiinţa. — Ai dreptate. — Prin urmare nu poţi să te grozăveşti cu ştiinţa ta din moment ce eşti încă neştiutor. — Pe Zeus, spuse, nu pot, Socrate." Iar eu, ascultîndu-l, m-am uitat pe furiş la Hippo-thales, şi mai că era să fac o imprudenţă; îmi venise ideea să-i spun: „Aşa trebuie, Hippothales, să vorbeşti cu băieţii, ţinîndu-i la respect şi tăindu-le din pretenţii, şi nu cum faci tu, care-i răsfeţi şi-i umpli de trufie." Văzîndu-l însă frămîntat şi tulburat de cele spuse, mi-am amintit cum voise să nu-l vadă
146
PLATON

Lysis că e pe aproape. Aşa că m-am răzgîndit şi am tăcut. 211 a în acest timp s-a întors Menexenos şi s-a aşezat lîngă Lysis, de unde se ridicase. Atunci Lysis mi-a şoptit, alintîndu-se: „Socrate, ce mi-ai spus mie, spu-ne-i şi lui Menexenos." Iar eu i-am răspuns: „— Asta tu ai să-i spui, Lysis. Doar ai fost cu toată luarea-a-minte. — întocmai aşa, spuse. — încearcă deci să-ţi aminteşti cît mai bine de cele vorbite, ca să-i poţi b reproduce totul cu claritate; iar dac-o să uiţi ceva, să mă întrebi de îndată ce ne vedem din nou. — Să ştii, Socrate, că o să-mi dau toată silinţa să fac aşa. Dar spune-i şi lui ceva, ca să stau şi eu să ascult, pînă ce vine ora de plecat acasă. — Trebuie să fac aşa cum ţi-e vrerea. Dar vezi, să mă ajuţi dacă Menexenos se apucă să mă combată. Ori nu-l ştii cît este c de amator de controverse? — Ba da, pe Zeus, îl ştiu foarte bine, şi tocmai de aceea vreau să discuţi cu el. — Ca să mă fac de rîs? l-am întrebat. — Nu, pe Zeus, spuse, ci ca să-i vii de hac. — în ce fel? l-am întrebat. Asta nu-i uşor cu un om de temut ca el. Doar e discipolul lui Ctesip. Şi e de faţă Ctesip însuşi. Nu-l vezi? — Să nu-ţi pese de nimeni, Socrate, şi să discuţi cu el. — Văd că trebuie să discut, am zis." Acestea le vorbeam între noi, pînă cînd Ctesip d ne-a întrebat: „— Dar ce-i cu voi? Petreceţi de unii singuri şi noi nu ne împărtăşim din discuţie? — Ba da, i-am răspuns, vi le împărtăşim. Lysis nu pricepe cele ce-i spun, dar crede că Menexenos o să înţeleagă, şi-mi cere să-l întreb pe el. — Atunci de ce nu-l întrebi? — Ba o să-l întreb, i-am răspuns. Răspunde-mi deci, Menexenos, la cele ce-am să te întreb. Mi se întîmplă, încă de cînd eram copil, să doresc dobîndirea unui lucru, aşa cum fiee care îşi doreşte cîte ceva. Unul vrea să capete cai, altul cîini, altul aur sau onoruri. Faţă de acestea, eu rămîn indiferent; în schimb sînt foarte avid să-mi fac
LYSIS

147

prieteni şi mi-aş dori să dobîndesc un bun prieten-* mai degrabă decît prepeliţa ori cocoşul cel mai grozav din lume; şi, pe Zeus, mai degrabă chiar decît un cal sau un cîine. Şi cred, pe cîine, că decît să dobîndesc aurul lui Darius, aş fi mai bucuros de un prieten, într-atît sînt de» dornic să am prieteni! Iar cînd vă văd, pe tine şi pe Lysis, sînt uimit şi vă fericesc 212 a că, atît de tineri fiind, sînteţi in stare să dobîndiţi lucrurile atît de iute şi de uşor, că tu te-ai împrietenit atît de repede şi de bine cu Lysis, şi la fel el cu tine. în ce mă priveşte, sînt într-atît de departe de aşa ceva, încît nu ştiu nici măcar în ce chip ajunge cineva drag altcuiva, ceea ce tocmai vreau să aflu de la tine, care eşti un ştiutor. Aşa că spune-mi: cînd) cineva iubeşte pe altul, care dintre cei doi este priJ b etenul, cel ce poartă prietenie sau cel căruia i se\ poartă? Ori nu e nici o deosebire? — Cred, răspunse, că nu e nici o deosebire. — Ce spui? l-am întrebat. /Sînt amîndoi prieteni unul faţă de altul şi dacă nu-'mai unul din ei poartă prietenie celuilalt? — După părerea mea, da. — Ia să vedem. Nu se poate ca cel ce iubeşte să nu fie în schimb îndrăgit de către iubitul său? — Ba da. — Dar nu se poate ca cel ce îndrăgeşte să fie detestat aşa cum se pare că păţesc uneori cei iubitori cu iubiţii lor? Iubind pe cît de mult le stă în putinţă, unii consideră că nu li se c răspunde cu iubire, iar alţii că sînt chiar uriţi. Sau crezi că asta nu e adevărat? — Ba da, spuse, e foarte adevărat. — Nu înseamnă asta oare că unul

iubeşte iar celălalt este iubit? — Desigur. — Care din doi este atunci prieten al celuilalt? Cel ce iubeşte, chiar dacăţ nu i se răspunde cu dragoste şi chiar dacă este detestat, ori cel ce este iubit? Sau în situaţia asta nia\-unul nu-i prieten al celuilalt, din moment ce nu şeJ îndrăgesc reciproc? — Mai degrabă aşa. — înseamnă că sîntem acum de altă părere decît adineauri, d Atunci amîndoi erau prieteni cînd unul din ei iubea
148
PLATON LYSIS

149

pe celălalt; iar acum, dacă nu se iubesc amîndoi, nici unul din ei nu este prieten al celuilalt. — Tot ce se poate, spuse. — Deci nu-i cu putinţă să fie prieten cel ce iubeşte, dacă nu se răspunde dragostei sale. — Aşa se pare. — Deci nu sînt prieteni ai cailor cei cărora caii nu le răspund la dragoste, nici prieteni ai prepeliţelor, de asemenea nici prieteni ai clinilor, ai vinului, ai gimnasticii ori ai înţelepciunii, dacă înţelepciunea nu le răspunde la dragoste. Sau fiecare e dintre ei iubeşte, fără să-l aibă drept prieten pe cel iubit, şi se înşală poetul cînd spune:
Fericit cine are drept prieteni copiii, caii cei vajnici, Iuţii copoi şi pe oaspele cel străin1 ?

— Nu cred, spuse el. — Crezi deci că are dreptate? — Da. — Se pare deci, Menexenos, că cel iubit îi este prieten iubitorului său, chiar dacă nu-l iubeşte şi chiar dacă-l urăşte? Cum se întîmplă cu pruncii 213 a nou-născuţi, care încă nu iubesc, ba chiar prînd ură cînd sînt pedepsiţi de mamă sau de tată; dar şi atunci cînd ei urăsc, sînt mai dragi părinţilor ca orice pe lume. — Cred că aşa este, spuse. — Rezultă că prieten nu e cel ce poartă, ci cel căruia i se poartă prietenie. — Aşa se pare. — Iar duşman este cel urit şi nu cel ce urăşte. — Pesemne. — Atunci mulţi sînt iubiţi de duşmanii lor, dar sînt urîţi de prieteni şi b sînt prieteni faţă de duşmani, iar faţă de prietenii lor sînt duşmani, dacă prietenie înseamnă a fi iubit şi nu a iubi. Este totuşi absurd, prietene dragă, şi cred, îmai cu seamă, că este imposibil să fii duşman prietenului şi prieten duşmanului tău. — Se pare că ai dreptate, Socrate, spuse. — Prin urmare, dacă asta este imposibil, înseamnă că cel ce iubeşte trebuie să fie prietenul celui iubit. — Pesemne. — Şi tot aşa, cel
1

Solon, XXI, 2.

e urăşte să fie duşmanul celui urît. — Neapărat. Deci vom fi siliţi să recunoaştem aceleaşi lucruri ca adineauri, anume că adesea cineva este prieten cu cine nu-i e prieten, adesea chiar cu cel cei e duşman, atunci cînd iubeşte pe cel ce nu răspunde iubirii sale sau chiar îl urăşte. Adesea poţi fi duşman celui ce nu-ţi e duşman sau chiar ţi-e prieten, dacă urăşti pe cel ce nu te urăşte sau chiar te iubeşte. — Tot ce se poate, spuse. — Ce-o să ne facem atunci, am spus, dacă nu pot fi prieteni cei ce iubesc, nici cei ce sînt iubiţi, nici cei ce iubesc şi sînt iubiţi, ci trebuie să spunem că în afară trebuie să existe alţii care-şi sînt prieteni. — Pe Zeus, Socrate, nu am nici o idee în privinţa asta. — Nu am greşit, oare, pe de-a-ntregul în căutarea noastră, o, Menexenos? — Aşa mi se pare şi mie, Socrate, interveni Lysis, şi îndată se înroşi la faţă." Cred că vorba îi scăpase fără să vrea, fiindcă urmărea cu sufletul la gură cele ce se discutau. Era clar că ascultase în această stare de spirit. Atunci eu, vrînd să-i dau pace lui Menexenos, m-am simţit încîntat de dragostea pentru înţelepciune a lui Lysis şi, luîndu-l ca interlocutor, am spus: „— Cred că ai dreptate, Lysis, să spui că dacă am fi cercetat bine nu ne-am fi încurcat astfel. Aşa că, să nu mai mergem pe calea de-acum, căci căutarea aceasta îmi pare un drum anevoios. Cred că ar trebui să mergem pe unde am mai apucat-o, cercetînd l/părerile poeţilor. Ei, într-adevăr, ne sînt părinţi şi că-jlăuze ale înţelepciunii. Ei arată limpede, fără îndoială, ce înseamnă prietenia, cînd spun că zeul este
c

cel care-i împrieteneşte pe oameni, apropiindu-i pe unii de ceilalţi. Ei spun cam aşa, dacă nu mă-nşel:
Pe cei asemenea mereu zeul unul către altul îi mină2
214 a
2

Homer, Odiseea, XVII, 218.

150
PLATON LYSIS

b şi-i face să se cunoască. Ori n-ai întîlnit aceste versuri? — Ba da, spuse. — N-ai întîlnit cumva şi sentinţele celor învăţaţi care susţin acelaşi lucru, că întotdeauna cele ce se aseamănă trebuie să fie prietene între ele? Este vorba de cei care cugetă şi scriu despre natură şi despre univers. — Ştiu despre ce e vorba, spuse. — Şi n-au dreptate?, l-am întrebat. — Poate că da, spuse. — Poate că pe jumătate, am spus, ori poate că pe de-a-ntregul, dar nu-i înţelegem noi. Căci noi credem că omul ticălos, cu cît c se apropie de alt ticălos şi are mai mult de-a face cu el, cu atît îl duşmăneşte mai tare; pentru că săvârşeşte nedreptatea, iar între cei nedrepţi şi cei nedreptăţiţi nu poate fi prietenie. Nu-i aşa? — Aşa e, spuse el. — De aceea, pe jumătate cel puţin, nu poate fi adevărat ceea ce s-a spus, dacă ticăloşii se aseamănă între ei. — Ai dreptate. — După părerea mea, ar trebui să se spună că oamenii buni se aseamănă şi sînt prieteni între ei, iar cei răi, aşa cum le-a ieşit şi vorba, nici măcar în sinea lor nu-şi află potrid va, căci sînt stihinici şi nestatornici. Deci cel ce este potrivnic şi vrăjmaş faţă de sine, cu anevoie ar mai 1 putea fi pe potrivă şi prieten faţă de altul. Sau nu eşti de aceeaşi părere? — Ba da, spuse. — Deci asta cred eu că vor aceia să înţeleagă, prietene, cînd spun că cei ce se aseamănă îşi sînt prieteni, aşa cum numai omul bun este prieten cu cel bun, în timp ce omul rău nu se poate defel împrieteni nici cu cel bun, nici cu cel rău. Eşti de acord?" —A încuviinţat. „— Aşa că acum îi cunoaştem pe cei care-şi sînt prieteni. Din discuţie reiese că numai cei ce sînt buni. e — întru totul de acord. — Şi eu, lafel, am spus. Totuşi este aici ceva care mă nemulţumeşte. Să vedem, pe Zeus, ce-i cu bănuiala mea. Cei ce se aseamănă sînt oare prieteni pe măsura asemănării lor şi îşi sînt şi de folos în aceeaşi măsură? Iată mai precis: poate oare cineva să-i aducă asemănătorului său
151

vreun folos sau vreun neajuns pe care acesta să nun şi-l poată aduce el însuşi? Ori să-l facă să resimtâ ceva ce acesta n-ar putea resimţi şi singur? Şi dara; 215 nu-şi pot fi de nici un ajutor, cum or să mai aibî afecţiune unul pentru altul? Este posibil? — Nu este. — Poate fi prieten cel ce nu resimte afecţiune? — Nicidecum. — Atunci nimeni nu poate fi prieten cu asemănătorul său. Dar omul bun ar putea fi prieten cu altcineva bun, în măsura în care este bun, nu în care îi seamănă? — Probabil. — Cum aşa? Oare omul bun, în măsura în care este bun, nu-şi ajunge sieşi? — Ba da. — Din moment ce-şi ajunge sieşi, nu duce lipsă de nimic. — De bună seamă. — Cine nu duce lipsă de nimic nu are de primit nici o satis- b facţie. — Desigur că nu. — Iar cine nu simte o satisfacţie nu iubeşte. — De bună seamă. — Şi dacă nu iubeşte, nu poate fi prieten. — Se pare că nu. — Atunci, cum or să poată fi cît de cît prieteni între ei cei buni, cînd unii nu regretă lipsa altora, deoarec îşi ajung sieşi de unii singuri, iar cînd sînt împreunş nu-şi sînt de nici un folos? în ce chip ar ajung asemenea oameni să capete însemnătate unii pentru ceilalţi? — în nici un chip, spuse. — Deci nu pot fi c prieteni dacă nu înseamnă nimic unii pentru alţii? — întocmai. — Ia seama, Lysis, cum ne-am mai încurcat! Oare să ne fi înşelat chiar întru totul? — Cum aşa? spuse. — Am auzit odată pe cineva spunînd — V chiar acum mi-aduc aminte — că şi cei asemănători, şi cei buni îşi sînt cei mai mari duşmani, şi-l invoca drept martor pe Hesiod, cel ce spune că: Olarul pizmuieşte pe olar, poetul pe poet \ şi săracul pe cel sărac3. » d

Şi mai spunea că toate celelalte, cu cît seamănă mai mult între ele, cu atît se umplu mai tare de invidie,
3

Hesiod, Munci

152
PLATON LYSIS

153

;de vrajbă şi de duşmănie; şi cu cît sînt mai-deosebite, cu atît ajung mai prietene. Că săracul e silit să fie prieten cu cel bogat, şi cel slab cu cel puternic, ca să-i fie de ajutor, iar cel bolnav cu medicul. La fel, tot neştiutorul trebuie să-i poarte mulţumire şi să-l iubească pe cel învăţat. Şi acela îşi continua ideea cu e mai multă strălucire, spunind că e peste putinţă ca cei ce seamănă să fie prieteni, ci se întîmplă exact contrariul: tocmai lucrurile cu totul opuse sînt cele mai prietene. Căci fiecare doreşte contrariul şi nu asemănătorul său. Uscatul doreşte umedul, recele caldul, acrul dulcele, ascuţitul rotunjimea, cel gol doreşte umplerea, iar plinul doreşte golirea; şi toate celelalte în acelaşi mod. Contrariile sînt hrană unele pentru celelalte, în timp ce lucrurile asemănătoare nu-şi sînt de nici un folos. Toate acestea el le spunea 216 a cu multă vervă, căci era un bun orator. Voi ce credeţi? am întrebat. — Că avea dreptate, după cîte pricep, spuse Menexenos. — Putem spune, atunci, că lucru-frile contrare sînt în cea mai mare măsură prietene? — întocmai. — Fie, am spus. Dar nu ţi se pare straniu, o, Menexenos? Imediat or să sară asupra noastră acei preaînvăţaţi maeştri ai disputei şi or să ne întrebe b dacă nu cumva duşmănia este lucrul cel mai contrar prieteniei. Şi ce-o să le răspundem? Sau nu trebuie să recunoaştem că au dreptate? — Ba trebuie. — Deci, vor spune ei: duşmanul este prieten cu prietenul, ori prietenul cu duşmanul? — Nici una din două. — Cel drept este oare prieten cu cel nedrept, sau înţeleptul cu desfrinatul, sau cel bun cu cel rău? — Nu cred că e aşa. — Şi totuşi, am spus eu, dacă îndeobşte un lucru este prieten cu altul, datorită faptului că sînt contrarii, trebuie să fie prietene şi cele dinainte. — Trebuie. — Deci nici lucrurile ase-4 mănătoare, nici cele contrare nu sînt prietene între ele. — Se pare că nu. — Ne-a mai rămas încă de cercetat dacă nu cum- c va prieten înseamnă, de fapt, altceva decît toate acestea, anume dacă nu cumva ceea ce este nici-bun-nici-rău poate fi prieten cu cel bun. — Ce vrei să spui?, întrebă el. — Zău că nu-mi dau bine seama, am spus, şi de fapt eu însumi sînt ameţit de dificultatea discuţiei. — îmi vine să cred în vechea zicală că prieten îţi este frumosul. Aşa cum este, el se arată a fi ceva neted şi alunecos, care ne scapă şi fuge de noi, datorită naturii lui. Spun deci că este frumos lucrul d bun. Sau nu eşti de acord? — Ba da. — Deocamdată fac prorocirea că prieten cu cel frumos şi bun este lucrul nici-bun-nici-rău. Ascultă ce mă face să profeţesc astfel. Eu consider că există trei feluri de lucruri: bune, rele şi nici-bune-nici1olp 'I Vi CG 7101' yXî (iTfaT")i"n"j*Q**"******°i''| T-i-î|"»"t""i11 \wiTT"""T'VΰT f

eprieten cu cel bun, nici cel rău cu altul rău şi nici| cel bun cu cel rău, ne-a dovedit-o discuţia de pînă| e acum. Rămîne atunci, dacă admitem că ceva estej prieten cu altceva, ca lucrul nicibun-nici-rău să fief prieten ori cu cel bun, ori cu altul de acelaşi soi cuj el. Căci în nici un caz n-ar putea fi prieten cu răul. — Ai dreptate. — Dar nici cu asemănătorul său nu poate fi, aşa cum am stabilit adineauri. Nui aşa? — Da. — Deci lucrul nici-bun-nici-rău nu poate fi prieten cu cel care este deopotrivă cu el. — Se pare că nu. — Rămîne ca lucrul nici-bun-nici-rău să fie prieten numai cu lucrul bun. — Aşa trebuie, pare-se. 217 a — Oare afirmaţia asta ne va fi o bună călăuză? Dacă am vrea să ne închipuim cum este un trup sănătos, ne-am gîndi la unul care n-are nevoie de medicină şi nici de vreun alt ajutor; se înţelege că nici un om sănătos nu este prieten cu medicul în vederea sănătăţii. Ce crezi? —

Desigur că nu. — Va fi prieten numai cel bolnav, din cauza bolii. — Cum să nu fie? — însă boala este un rău, iar medicina este folosi- b toare şi bună. — Desigur. — Iar trupul în sine nu
154
PLATON LYSIS

155

este nici-bun-nici-rău. — întocmai. — însă din cauza bolii se vede el silit să îndrăgească şi să iubească medicina. — Aşa cred. — Deci cel nici-bun-nici-irau ajunge prieten cu lucrul bun datorită prezenţei răului. — Aşa se pare. — Este clar că asta se întîmplă mai înainte ca el să fie făcut rău de către răul care-l posedă. Căci o dată devenit rău nu ar mai dori binele şi nu i-ar mai fi prieten. Doar am spus că este im- posibil ca răul să fie prieten cu lucrul bun. — Imposibil, desigur. — Luaţi acum seama la ce spun. Susţin că unele lucruri sînt şi în sine aşa cum apar la un moment dat, în timp ce altele nu. De pildă, dacă cineva vrea să vopsească ceva într-o culoare, pe obiectul vopsit apare culoarea aşternută. — De bună seamă. — Oare obiectul astfel vopsit este de culoarea care i s-a aşternut? — Nu pricep, spuse el. — Să luăm un exemplu, am spus eu. Dacă cineva ţi-ar vopsi părul tău cel blond cu cenuşă, el ar fi alb sau ar părea că este? — Ar părea, spuse el. — Deci culoarea albă ar fi o aparenţă. — Da. — înseamnă că în nici un chip părul nu devine alb şi că, în ciuda culorii albe care apare, el nu este nici alb, nici negru. — Ai dreptate. — Dar atunci cînd, prietene, bătrineţea îl va face de acea culoare, atunci părul va fi aşa cum va apărea, căci arătînd alb el va fi într-adevăr alb. — Cum de nu? — Tocmai asta te întreb acum, dacă un lucru, de îndată ce capătă o aparenţă, devine în fiinţa sa deopotrivă cu aceasta, ori va fi aşa numai în cazul unei anumite aparenţe, altminteri nu? — Mai degrabă aşa, spuse. — Deci lucrul nici-bun-nici-rău, avind uneori răul prezent în el, poate să nu fie încă rău, dar alteori poate să fi devenit astfel. — întocmai. — Prin urmare, cînd încă nu este rău, dar are răul prezent în el, însăşi această prezenţă îl face să dorească binele. Dar de îndată ce aceasta l-a făcut rău, îl lipseşte de dorinţa şi totodată de prietenia către cel bun. Căci el nu mai este nici-bun-nici-rău, ci rău. 218 a Ori răul nu poate fi prieten cu binele. — Nu, bineînţeles. — De aceea putem spune că cei ce sînt deja înţelepţi nu mai sînt iubitori de înţelepciune, fie că sînt zei sau oameni. Dar nu sînt iubitori de înţelepciune nici cei care se află într-o ignoranţă atît de mare în-cît sînt răi. Cel rău şi ignorant nu poate fi iubitor de înţelepciune. Rămin cei ce au acest rău, neştiinţa, dar n-au ajuns încă din cauza lui într-atît de obtuzi şi ignoranţi încît să considere că ştiu ceea ce nu ştiu. De aceea sînt iubitori de înţelepciune cei ce sînt încă nicibuni-nici-răi, dar nu o iubesc nici cei răi, nici cei buni. Căci am văzut din discuţia de adineauri că un lucru nu este prieten nici cu contrariul, nici cu asemănătorul său. Sau nu vă amintiţi? — Ba cît se poate de bine, mi-au răspuns amîndoi. — Aşa că, o, Lysis şi Menexenos, am spus eu, am descoperit pe deplin ce este şi ce nu este prietenia. SpunemJ că există prietenie, în privinţa sufletului, a trupului] precum şi în toate celelalte privinţe, atunci cînd\ cel nici-bun-nici-rău, datorită prezenţei răului, îndrăgeşte pe cel bun." Amîndoi au încuviinţat şi au fost întru totul de acord că lucrurile stau întocmai. Eu însumi eram tare bucuros, întocmai ca un vî-nător mulţumit de prada sa. Dar atunci, nu ştiu de unde, mi-a venit bănuiala cît se poate de absurdă că cele stabilite de noi sînt false. Şi îndată am grăit cu toată mîhnirea: „— Vai, Lysis şi Menexenos, teamă mi-e că ne-am îmbogăţit numai în vis! — Ce s-a în-tîmplat? mă întreabă Menexenos. — Mă tem, i-am răspuns, că, întocmai ca nişte impostori, ne-am folosit de cuvinte înşelătoare în privinţa prieteniei. — Cura aşa? mă întrebă. — Tocmai asta să vedem, i-am răspuns. Cel care e prieten este prieten cu cineva, nu? — Neapărat, spuse el. — Este el prieten fără nici un motiv şi scop,

sau în vederea şi din pricina
156
PLATON LYSIS

157

unui anumit lucru? — Ba cu un scop şi dintr-o pricină. — Oare fiindu-i prieten lucrul în vederea căruia el este prieten cu cel cu care-i prieten, ori nefiindu-i nici prieten, nici duşman? — Nu prea te înţeleg, e spuse, — E posibil, am zis eu. Să vedem, poate că altminteri ai să mă urmăreşti şi cred că şi eu am să dau mai bine seama de ceea ce spun. Spuneam mai înainte că bolnavul este prieten cu medicul, nu-i aşa? — Da. — Nu este el prieten cu medicul din cauza bolii şi în vederea sănătăţii? — Ba da. — Iar boala este un rău? — Bineînţeles. — Dar sănătatea? l-am întrebat eu, este ea un bine, un rău, ori nici una din două? — E un bine, răspunse. — Spuneam 219 a deci, mi se pare, că trupul, cel nici-bun-nici-rău, din pricina bolii, adică din pricina unui rău, este prieten cu medicina; iar medicina este un lucru bun. Mai spuneam că prietenia medicinei este căutată în vederea sănătăţii şi că sănătatea este un lucru bun. Aşa e? — Desigur. — Sănătatea este ea oare un prieten sau nu? — Este un prieten. — Iar boala este un b duşman? — Fără îndoială. — Atunci lucrul nici-bun-nici-rău, din pricina unuia rău şi duşman este prieten cu unul bun, în vederea altui lucru bun şi prieten. — Aşa se pare. — Deci un lucr.u este prieten cu altul în vederea unui prieten şi din pricina unui duşman. — Se poate. — Fie, am spus eu. Şi pentru că am ajuns aici, să fim cu băgare de seamă, copii, ca să nu ne înşelăm. Să trecem cu vederea faptul că un prieten a devenit prieten cu prietenul său, că deci cei asemănători ajung prieteni între ei, ceea ce spuneam c că este cu neputinţă. Să vedem de nu ne înşelăm cumva în ceea ce am afirmat acum. Medicina, spunem noi, este prietenă în vederea sănătăţii. — Da. — Atunci şi sănătatea ne este prietenă. — De bună seamă. — Dacă ne este prietenă, ea ne este în vederea a ceva. — Da. — în vederea unui prieten, dacă ne ţinem de ce am recunoscut mai înainte. — întocmai. — Va fi şi acesta prieten în vederea altui prieten? — Da. — Nu trebuie, oare, să contenim cu mersul nostru mai departe ori să ajungem la un principiu care să nu mai trimită la altă prietenie, ci care să fie tocmai el, prietenul cel dintîi, în vederea căruia să putem spune că toate celelalte lucruri ne sînt pri- d etene? — Neapărat. — Spun aceasta, pentru ca toate celelalte, de care zicem că sînt prietene în vederea prietenului celui dintîi, să nu ne mai amăgească întocmai unor simulacre ale sale, dat fiind că numai el este cel cu adevărat prieten. Să ne gîndim în felul următor: cînd cineva pune mare preţ pe un lucru, aşa cura un tată îşi preţuieşte fiul mai mult decît toate celelalte bunuri, nu va pune el preţ şi pe altceva, tocmai pentru că-şi îndrăgeşte fiul mai presus de toate? De pildă, cînd ar afla că acesta a băut cucută, n-ar pune el e mare preţ pe vin dac-ar socoti că vinul îi poate salva fiul? — Cum să nu? spuse. — N-ar pune şi pe vasul în care s-ar afla vinul? — Bineînţeles. — Asta nu îfij-seamnă nicidecum că el pune mai mare preţ pe un vas de lut şi nici pe trei măsuri de vin, decît pe fiul său. Iată ce se petrece:' toată strădania nu este det pusă pentru cele pregătitoare în vederea unui lucru, ci tocmai pentru acel lucru în vederea căruia se fac asemenea pregătiri. Nu rareori spunem că punem 220 a mare preţ pe aur şi pe argint, ceea ce nu înseamnă nicidecum că-i aşa în realitate. Căci lucrul pe care punem cel mai mare preţ se vede a fi tocmai acela îipt vederea căruia se agonisesc şi aurul şi toate celelalte. Putem vorbi astfel? — Fără îndoială. — Oare nu se poate judeca la fel şi în privinţa prieteniei? Ori de cîte ori spunem că nişte lucruri ne sînt prietene în vederea altui lucru prieten, exprimăm Viumai o aparenţă; căci în realitate se întîmplă să ne b fte prieten numai acel lucru către care ţintesc toate cele ce reprezintă prietenii. — într-adevăr, aşa se în158
PLATON LYSIS

159

tîmplă. — Deci, ceea ce ne este realmente prieten nu mai poate fi prieten în vederea altui lucru prieten. — într -adevăr. — Atunci trebuie să abandonăm părerea aceasta, pentru ca nu cumva şi el să fie prieten în vederea altui lucru prieten. însă binele ne este prieten? — Sînt de părere că da. — înseamnă că binele este îndrăgit din cauza răului, şi atunci lucrurile stau astfel: dacă, aşa cum c spuneam adineauri, date fiind cele trei stări, binele, răul şi nici-binele-nici-răul, am lua în considerare numai primele două, răul rămînînd cu totul deoparte şi nemaiafectînd nimic, nici trupul, nici sufletul, nici pe celelalte de care spuneam că în sine nu sînt nici-bune-nicirele, ne-ar mai fi atunci binele de vreun folos, ori ar deveni cu totul inutil? Dacă nimic nu near mai vătăma şi nu am mai avea nevoie de aju-d tor în nici o privinţă, ar deveni astfel limpede că îndrăgim şi iubim binele din pricina răului, pentru că binele este un leac împotriva răului, iar răul este o boală. Şi în lipsa bolii, nu avem nevoie de nici un leac. Oare aşa, prin natura sa, este iubit binele din pricina răului, de către noi, care sîntem la mijloc între rău şi bine? Căci binele pentru sine însuşi nu are nevoie de nimic. — Se pare, spuse el, că aşa este. — Prin urmare ne este prieten acel lucru către care tind toate celelalte — despre care am afirmat că sînt prietene în vederea altui prieten — fără ca acesta să le fie asemănător. Dat fiind că acestea au în vedere e un prieten, ele se numesc prietene, cînd în realitate prieten pare să fie tocmai contrariul; doar am văzut că prietenul există în vederea duşmanului. Or, dacă duşmanul ar dispărea, se pare că nici prieten nu am mai avea. — După cîte afirmăm, nici eu nu cred că am mai avea. — Pe Zeus, am spus, dar dacă răul ar dispărea, n-ar mai exista foamea, setea şi celelalte? Ori foame 221 a va fi cît vor dăinui oamenii şi celelalte vieţuitoare, însă fără să le fie vătămătoare? La fel, setea şi celelalte dorinţe, ce nu sînt rele, vor mai exista ele după dispariţia răului? Ori este ridicol să te întrebi ce va exista atunci şi ce nu va mai exista? Cine-ar putea să ştie? Deocamdată asta ştim, că acum foamea poate fi vătămătoare, dar poate fi şi folositoare. Nu-i aşa? — Fără îndoială. — Deci, a fi însetat şi a avea toate dorinţele de acest fel este cînd dăunător, cînd folositor, cînd nici una, nici alta. — De bună seamă. — Iar cînd dispar lucrurile rele, trebuie oare să dispară laolaltă cu ele şi cele ce prin natura lor nu sînt nici-bune-nici-rele? — Nicidecum. — Aşadar, dorinţele, care nu sînt nici-bune-nici-rele, vor dăinui chiar dacă dispar lucrurile rele. — Aşa se pare. — Este oare posibil ca cel ce iubeşte şi doreşte ceva să nu fie şi prieten al lucrului pe care-l doreşte şi iubeşte? — Nu cred că se poate. — Se pare deci că există lucruri prietene chiar şi după dispariţia relelor. — Da. — însă dacă răul ar fi pricina existenţei prieteniei, o dată cu dispariţia sa nu s-ar mai putea ca un lucru să fie prieten cu altul. Deoarece ar fi imposibil ca după dispariţia pricinei să mai existe lucrul care a rezultat din aceasta. — Ai dreptate. — Dar noi recunoscusem că prietenia se iveşte cînd îndrăgeşti ceva dintr-o anumită pricină. Şi nu socoteam noi că din pricina răului, lucrul nici-bun-nici-rău este prieten cu cel bun? — întocmai. — Or acum, pare-se, din altă pricină eşti prieten cu cineva ori cineva îţi este prieten. — Aşa se pare. — Nu cumva, aşa cum tocmai spuneam, dorinţa este, de fapt, pricina prieteniei, iar cel ce doreşte este prieten cu cel pe care-l doreşte, atunci cînd îl doreşte? Aşa că tot ce discutam mai înainte despre prietenie era o sporovăială, însăilată ca un lung poem. —Tot ce se poate, spuse. — Numai că, am spus eu, doritorul doreşte lucrul de care-i lipsit. Nu-i aşa? — Aşa este. — Deci cel aflat în lipsă este prieten cu lucrul care-i lipseşte? — Aşa
160
PLATON

cred. — Şi duce lipsa lucrului care-i este luat. — De bună seamă. — Se pare, atunci, că dragostea, prietenia şi dorinţa au în vedere un lucru care ne este apropiat, după cum se vede, o, Lysis şi Menexenos."

— Au fost de acord. „— Deci, voi care sînteţi prieteni între voi prin natură sînteţi apropiaţi unul de celălalt. — Cu siguranţă, au răspuns. — Deci, copii, dacă cineva doreşte pe un altul sau îl iubeşte, nu-l poate dori, nici iubi, nici nu-i poate fi prieten fără 222 a să-i fie, într-un fel sau altul, apropiat: fie prin sufletul său, fie prin vreo înclinaţie sufletească, prin obiceiurile sau prin chipul său. — De bună seamă, spuse Menexenos, în timp ce Lysis tăcea. — Bine, am spus. Iar ceea ce ne este apropiat prin natură, se pare că trebuie să ne fie şi prieten. — Aşa se pare. — Trebuie deci ca iubitorul cel sincer şi neprefăcut să fie îndrăgit de către iubit." b Lysis şi Menexenos abia dac-au încuviinţat, în timp ce Hippothales, de plăcere, schimba feţe-feţe. Dar eu, vrînd să mai cercetez această idee, am spus: „— Dacă apropiatul diferă de asemănător, cred că am putea, o, Lysis şi Menexenos, să definim şi prietenia. Dar dacă se întîmplă ca apropiatul să fie identic cu asemănătorul, nu ne va fi uşor să respingem opinia dinainte, că asemănătorul nu-i este de folos asemănătorului său din pricina asemănării. Căci este absurd să consideri că nefolositorul îţi este prieten. c Vreţi deci, dat fiind că sîntem ca şi îmbătaţi de discuţie, să admitem şi să afirmăm că apropiatul este altceva decît asemănătorul? — De bună seamă. — Vom putea susţine, atunci, că binele ne este îndeobşte apropiat, în timp ce răul ne este străin? Ori că răul este apropiat răului, binele celui bun, şi că cel nici-bun-nici-rău este apropiat de cel nici-bun-nici-rău?" — Ei încuviinţară că fiecăruia îi este apropiat cel de d acelaşi fel cu el. „— Ne-am întors deci, copii, iarăşi la părerea pe care mai întîi o respingeam, din moment
LYSIS

161

ce nedreptul poate fi prieten cu cel nedrept şi răul cu cel rău, tot aşa cum binele este prieten cu cel bun. — Aşa se pare. — Dar cum aşa? Dacă spunem că binele şi apropiatul sînt identice, asta înseamnă altceva decît că binele este prieten numai cu cel bun? — De bună seamă. — Şi noi care credeam că trebuie să combatem tocmai această idee?! Sau nu vă amintiţi? — Ne amintim. — Mai putem aduce ceva în discuţie? Ori e lim- e pede că nimic? Trebuie, prin urmare, întocmai ca maeştrii tribunalelor, să reluăm toate cele afirmate. Iar dacă nici cei iubiţi, nici cei iubitori, nici asemănătorii, nici neasemănătorii, nici cei buni, nici cei apropiaţi, nici toate celelalte cazuri cîte le-am cercetat — pe care, de fapt, nu mi le mai amintesc, atît au fost de multe — dacă nici unul deci dintre ei nu poate fi prieten, eu nu mai ştiu ce să zic." în timp ce spuneam acestea, aveam de gînd să pro- 223 a voc la discuţie pe careva dintre cei mai vîrstnici. Dar atunci, ca nişte demoni, se iviră pedagogii, cel al lui Menexenos şi cel al lui Lysis, împreună cu fraţii acestora, şi le porunciră să meargă acasă. Căci se făcuse tîrziu. La început, noi şi cei din jur am încercat să-i îndepărtăm. Cum însă nu le păsa de noi şi continuau să-i cheme, bolborosind furioşi, şi cum b ne-am dat seama că băuseră în cinstea lui Hermes, astfel că nu se putea trata cu ei, ne-am lăsat păgubaşi şi am pus capăt adunării. La plecare leam mai spus totuşi: „O, Lysis şi Menexenos, ne-am făcut acum de rîs, atît eu, om bătrin, cît şi voi. Cei de faţă, plecînd, or să spună că deşi ne socotim prieteni unii cu ceilalţi, căci eu mă pun în rînd cu voi, n-am fost în stare în nici un chip să descoperim ce este prietenia."
EUTHYPHRON
EUTHYPHRON

163 EUTHYPHRON SOCRATE 2 a EUTHYPHRON Ce s-a întîmplat, Socrate, de ţi-ai lăsat deoparte treburile din Lyceion, şi acum îţi petreci vremea aici, la porticul arhontelui-basileu? Să nu-mi spui că ai şi tu vreo pricină la basileu, ca mine.

SOCRATE Atenienii nu-i zic pricină, Euthyphron, ci urmărire. b EUTHYPHRON Ce spui? te pomeneşti că te urmăreşte cineva în justiţie; căci nu pot crede că tu ai fi dat în judecată pe altul. SOCRATE Sigur că nu. EUTHYPHRON Deci altul pe tine? SOCRATE Bineînţeles. EUTHYPHRON Cine? SOCRATE Nici eu nu-l cunosc foarte bine, Euthyphron; mi se pare că e tînăr şi nu şi-a făcut încă un nume; i se zice, după cîte ştiu, Meletos; e din demul Pitthos; dacă-ţi aminteşti de un oarecare Meletos din Pitthos, unul cu părul lung şi lins, nu prea bărbos şi cu nasul puţin coroiat. c EUTHYPHRON Nu-mi dau seama, Socrate; dar ce acuzaţie îţi aduce? SOCRATE Ce acuzaţie? Nu una de rînd; după cît mi se pare, să te pricepi, tînăr fiind, la ceva atît de însemnat nu e lucru de nimic. Adică, după cît spune el, ştie în ce fel sînt corupţi tinerii şi cine sînt cei care-i strică; e, de bună seamă, un om tare priceput, şi dîndu-şi seama că din pricina neştiinţei mele îi duc la pieire pe cei de o vîrstă cu el, vine să mă acuze, ca în faţa mamei noastre, In faţa cetăţii. Şi cred că numai el a început să se ocupe de treburile cetăţii d aşa cum se cuvine; căci se cuvine să ai grijă în primul rînd de tineri, să fie cît mai de ispravă, după cum un bun gospodar are, în mod firesc, grijă în primul rînd de plantele tinere şi abia apoi şi de celelalte; şi iată că şi Meletos vrea, pesemne, să cureţe mai întîi oraşul de noi, care distrugem mlădiţele fragede, 3 a cum zice el, iar după aceea, e limpede că, ocupîndu-se şi de cei mai în vîrstă, va aduce mari şi nenumărate foloase cetăţii, cum de altminteri şi e de aşteptat de la unul care a început atît de bine. EUTHYPHRON M-aş bucura să cred, Socrate, dar mă tem să nu se Intîmple tocmai dimpotrivă; mi se pare că el face pur şi simplu un rău cetăţii, începînd tocmai cu Hestia, din moment ce chiar ţie încearcă să-ţi facă o nedreptate. Dar spune-mi: ce zice că faci tu de-i strici pe tineri? SOCRATE Lucruri ciudate, preavrednice Euthy- b phron, dacă stai să-l asculţi; zice că eu sînt un făuritor de zei; şi anume pentru asta m-a şi dat în judecată: că născocesc zei noi, iar în cei vechi nu cred. EUTHYPHRON înţeleg, Socrate; se gîndeşte pesemne la daimonul despre care tot spui că sălăşluieşte în tine. Asta e pricina pentru care în acuzaţie se spune că tu ai născoci lucruri noi în privinţa zeilor; iar el vine la tribunal ca să te ponegrească, ştiind că astfel de calomnii prînd foarte uşor în faţa mulţimii. Tot aşa şi cu mine; ori de cîte ori le spun în adunarea poporului ceva despre cele divine şi le prevestesc viitorul, lumea îşi bate joc de mine, de parcă n-aş fi c în toate minţile; şi măcar de-ar fi fost vreodată un neadevăr în prorocirile mele. Dar sînt invidioşi pe oameni de felul nostru. Nu trebuie să-ţi pese însă de ei cîtuşi de puţin, ci mai degrabă să-i înfrunţi. 164
PLATON

SOCRATE Dragă Euthyphron, să fii luat în rîs nu înseamnă, desigur, nimic. Atenienii nu se prea neliniştesc, cred eu, dacă li se pare că cineva e un om deosebit, numai să nu vrea să le împărtăşească şi altora din priceperea lui; dacă li se pare însă că vrei d să-i faci şi pe alţii asemenea ţie, atunci se înfurie, fie din invidie, cum spui tu, fie din altă pricină. EUTHYPHRON Nu mă grăbesc deloc să aflu ce simţăminte au atenienii faţă de mine în această privinţă! SOCRATE Socotesc, poate, că te arăţi destul de rar şi că n-ai de gînd să-i înveţi şi pe alţii ceea ce ştii; eu însă mă tem ca nu cumva din pricina firii mele prietenoase să li se pară că spun fără reţinere, oricui, tot ce am de spus, nu numai fără plată, dar gata să plătesc eu însumi, cu bucurie, ori de cîte ori ar vrea cineva să mă asculte. Dacă ar fi, aşadar, să-şi bată joc de mine, precum spui că păţeşti tu, n-ar fi nici chiar atît de neplăcut să ne petrecem timpul la judecată e glumind şi rîzînd; dacă vor lua însă lucrurile în serios, atunci nu poate şti nimeni cum se va isprăvi, decît doar voi, profeţii. EUTHYPHRON Poate că nu se va întîmpla nimic, Socrate, ci vei conduce procesul după gîndul tău, şi sper că şi eu, după al meu. SOCRATE Dar tu, Euthyphron, ce fel de proces ai; eşti urmărit sau urmăreşti pe cineva? EUTHYPHRON Urmăresc. SOCRATE Pe cine?

4a EUTHYPHRON Pe unul pe care se pare că e o nebunie să-l urmăreşti. SOCRATE Dar de ce? Urmăreşti vreo fiinţă înaripată? EUTHYPHRON Nu văd cum ar zbura unul care e bă-trîn de-a binelea. SOCRATE Cine e acesta? EUTHYPHRON Tatăl meu. SOCRATE Tatăl tău, preabunule?
EUTHYPHRON

165

EUTHYPHRON Chiar aşa. SOCRATE Dar care e acuzaţia, şi despre ce fel de proces e vorba? EUTHYPHRON De omor, Socrate. SOCRATE Pe Heracles! de bună seamă mulţimea nu ştie cum e drept să te porţi; căci nu oricine e în stare să se poarte după dreptate într-o împrejurare ca asta, ci doar un om care a ajuns pînă departe pe calea înţelepciunii. EUTHYPHRON Pînă departe, pe Zeus, Socrate. SOCRATE Cel ucis de tatăl tău e vreo rudă a voastră? De bună seamă; doar nu l-ai da în judecată pentru omor dacă ar fi vorba de un străin. EUTHYPHRON Mă faci să rid, Socrate; crezi că e vreo deosebire dacă cel ucis este un străin sau o rudă? Singurul lucru de care trebuie ţinut seama e dacă cel care a ucis avea dreptul să o facă sau nu; dacă avea dreptul, se cuvine să-l laşi în pace, iar de nu, să-l dai în judecată, chiar dacă ucigaşul ar sta cu tine în casă şi ar mînca la masă cu tine. Te acoperi şi tu de pîngărire dacă trăieşti în preajma unui astfel de om, ştiind ce a făcut, şi nu te purifici, pe tine şi pe el, urmărindu-l în judecată. Şi apoi cel ucis a fost un servitor al meu: pe cînd lucram pămîntul la Naxos, ne-a lucrat şi el pe simbrie. Odată, îmbătîn-du-se, s-a mîniat pe unul din sclavii noştri şi l-a înjunghiat. Atunci tata l-a legat de mîini şi de picioare şi l-a aruncat într-un şanţ; apoi a trimis un om aici la exeget ca să întrebe ce-i de făcut. între timp nu s-a mai îngrijit de soarta celui legat şi puţin i-a păsat de el, gîndindu-se că e un ucigaş şi că nu-i nici o pagubă chiar dacă moare; ceea ce s-a şi întîmplat. Căci de foame şi de frig, şi din pricina legăturilor, a murit înainte ca omul trimis la exeget să se fi întors. Chiar de asta sînt mîniaţi şi tata şi celelalte rude: fiindcă-l dau în judecată pe tatăl meu pentru moartea unui ucigaş, şi nici măcar nu l-a omorît el însuşi, zic ei;
166
PLATON EUTHYPHRON

167

iar în cel mai rău caz, chiar dacă l-ar fi omorit, cel ucis fiind la rîndu-i un ucigaş, nu trebuie să ne batem e capul pentru un astfel de om; este o impietate ca un fiu să-şi dea tatăl în judecată pentru omor, zic ei, So-crate, neştiind care e gîndul zeilor în privinţa pietăţii şi a impietăţii. • SOCRATE Tu însă, pe Zeus, Euthyphron, crezi că ştii întocmai care e gîndul zeilor şi despre pietate şi despre impietate, aşa încit faptele fiind acestea pe care le povesteşti tu, nu te temi că dacă te judeci cu tatăl tău ai putea săvîrşi, la rîndu-ţi, o impietate? 5 a EUTHYPHRON La ce aş mai fi bun, Socrate, şi cu ce s-ar deosebi Euthyphron de cei mai mulţi oameni, dacă n-aş cunoaşte cu exactitate toate aceste lucruri? SOCRATE Bine, preaminunate Euthyphron, dar atunci nimic nu e mai de preţ pentru mine decît să mă fac învăţăcelul tău şi în faţa acuzaţiei lui Meletos să i-o iau înainte de la bun început chiar cu aceste lucruri, spunîndu-i că în ceea ce mă priveşte, încă dinainte am pus mare preţ pe ştiinţa celor divine; iar acum, de vreme ce vina mea ar fi că vorbesc după capul meu şi născocesc în privinţa celor divine, m-am făcut elevul tău. „Şi dacă eşti şi tu de părere, Meletos, că Euthyphron e un om priceput la astfel de b lucruri, i-aş zice eu, atunci să crezi şi despre mine că gîndesc cum se cuvine şi să nu mă dai în judecată; iar de nu, îndreaptă-ţi acuzaţia mai întîi împotriva profesorului meu şi nu împotriva mea; şi asta pentru că el îi duce

la pierzanie pe bătrini — şi pe mine, şi pe propriul său tată; pe mine prin învăţătura lui, iar pe tatăl său, mustrîndu-l şi pedepsindu-l." Iar dacă nu s-ar lăsa convins şi nici n-ar renunţa la proces, nici nu te-ar da în judecată pe tine în locul meu, n-ar trebui oare spuse la tribunal aceleaşi lucruri? EUTHYPHRON Da, pe Zeus, Socrate; dacă s-ar apuca să mă dea pe mine în judecată, i-aş găsi eu, c cred, punctul slab, şi atunci am avea de discutat la tribunal mai degrabă despre el decît despre mine. SOCRATE Tocmai fiindcă îmi dau seama de aceste lucruri, doresc să devin elevul tău, dragă prietene; căci uite, Meletos, ca şi oricare altul, pe tine nici nu pare a te observa, iar pe mine ma pătruns cu atîta agerime şi iuţeală, încît m-a şi dat în judecată pentru impietate. Spune-mi dar, rogu-te, pentru numele lui Zeus, ceea ce ai afirmat adineauri că ştii prea bine: ce anume înseamnă pietate şi impietate, atît în privinţa omorului, cît şi în alte privinţe; oare pietatea a nu e în orice împrejurare asemenea sieşi, iar impietatea nu e oare cu totul potrivnică pietăţii, şi, la fel, tot ce poate fi nelegiuit nu e oare asemenea sieşi, avînd mereu acelaşi unic chip, şi conform cu impietatea? EUTHYPHRON Ba chiar aşa, Socrate. SOCRATE Spune-mi deci, ce zici tu că înseamnă pietatea şi impietatea? EUTHYPHRON Spun, de bună seamă, că pietate înseamnă ceea ce fac eu acum: adică să urmăreşti în justiţie pe cel care săvîrşeşte o nelegiuire — fie omor, fie furt de lucruri sfinte — sau orice lucru de acest fel, chiar dacă s-ar întîmpla să-ţi fie tată sau mamă, e sau oricine ar fi; iar a nu-l da pe mîna justiţiei e o impietate; de altfel, priveşte, Socrate, ce temeinică dovadă îţi voi aduce (lucru pe care l-am mai spus şi altora) că stă în firea legii, şi a dreptăţii deci, să nu închizi ochii în faţa unui nelegiuit, oricine s-ar întîmpla el să fie; şi anume: toţi oamenii socotesc că Zeus este cel mai bun şi mai drept dintre zei şi toţi recunosc că el l-a pus în lanţuri pe tatăl său pentru 6 a că, împotriva dreptăţii, îşi mînca propriii săi fii; la rîndul său, chiar tatăl lui Zeus şi-a mutilat părintele din pricini asemănătoare; iar pe mine mă ocărăsc
168
PLATON

că-l dau in judecată pe tatăl meu care a călcat legea, şi astfel se contrazic in cele ce spun despre zei şi despre mine. SOCRATE Oare asta să fie pricina că sînt chemat în faţa judecăţii, Euthyphron: faptul că nu-i ascult cu plăcere pe cei care povestesc astfel de lucruri despre zei? Se vor găsi unii care să-mi facă o vină din b asta. Acum însă, dacă şi tu, care te pricepi atît de bine la toate acestea, gîndeşti la fel, s-ar părea că n-avem alta de făcut decît să gîndim şi noi tot aşa. De altfel ce să mai zic, de vreme ce recunosc eu însumi că nu mă pricep cîtuşi de puţin la asemenea lucruri? Dar, spune-mi, pentru numele lui Philios, tu crezi într -adevăr că aşa s-au întîmplat lucrurile? EUTHYPHRON Mai sînt şi altele, şi mai uimitoare, despre care mulţimea nu ştie nimic. SOCRATE Şi tu chiar crezi că există războaie între zei, şi uri cumplite, şi lupte, şi multe altele de acest c fel, despre care vorbesc poeţii şi pe care ni le înfăţişează pictorii noştri de seamă? La Panateneele Mari, de pildă, e purtat către Acropole un peplos acoperit cu astfel de chipuri: să zicem deci că toate acestea sînt adevărate, Euthyphron? EUTHYPHRON Şi nu numai acestea, Socrate; ci, după cum spuneam mai înainte, îţi voi povesti despre zei, dacă ai vrea, şi multe altele, de care ştiu că vei rămîne uimit. SOCRATE Nici nu m-aş mira; dar am să te ascult altă dată, cînd vei putea să-mi povesteşti pe îndelete; d acum însă încearcă să-mi dai un răspuns mai limpede la ceea ce te-am întrebat adineauri. Căci isco-dindu-te despre ce-ar putea fi pietatea, nu m-ai învăţat îndeajuns despre ce-i vorba, prietene, ci mi-ai spus doar că tocmai acest lucru e pios, pe care-l să-vîrşeşti tu acum, dîndu-l în judecată pentru omor pe tatăl tău. EUTHYPHRON Şi am spus adevărul, Socrate.
EUTHYPHRON

169

SOCRATE De bună seamă; dar tu zici, Euthyphron, că şi multe alte lucruri sînt pioase. EUTHYPHRON Chiar şi sînt. SOCRATE Aminteşte-ţi însă că nu te-am rugat să-mi arăţi una sau două din multele fapte pioase, ci chipul acela anume care face ca faptele pioase să fie pioase; doar ai spus că datorită unui caracter unic e faptele nelegiuite sînt nelegiuite, iar cele pioase, pioase: sau nu-ţi aduci aminte? EUTHYPHRON Ba da. SOCRATE învaţă-mă, aşadar, care este acest caracter specific, pentru ca, privind la el şi folosindu-l ca pildă, să pot spune despre faptele tale sau ale altuia că, fiindu-i asemenea, sînt pioase, iar că nefiin-du-i, nu sînt. EUTHYPHRON Dacă asta vrei, Socrate, îţi voi spune şi asta. SOCRATE Chiar asta vreau. EUTHYPHRON Pios este ce le e drag zeilor, iar ce le e urît e nelegiuit. SOCRATE Foarte frumos, Euthyphron; mi-ai răs- 7 a puns întocmai cum doream; dacă însă spusele tale sînt şi adevărate, asta n-o ştiu încă; dar nu mă îndoiesc că îmi vei dovedi că sînt adevărate. EUTHYPHRON Bineînţeles. SOCRATE Atunci hai să cercetăm mai îndeaproape ceea ce spunem: ce este drag zeilor, ca şi omul iubit de zei, este pios, iar lucrul sau omul urît de zei este nelegiuit; nu este acelaşi lucru pietatea cu impietatea, ci tot ce poate fi mai potrivnic; nu-i aşa? EUTHYPHRON Ba aşa e. SOCRATE Şi pare că a fost bine redat în cuvinte. EUTHYPHRON Aşa cred, Socrate; aşa se spune. b SOCRATE Dar şi că zeii se învrăjbesc, şi acest lucru se spune, Euthyphron, şi că se ceartă unii cu alţii, şi că se iscă mînie între ei? EUTHYPHRON Da, se spune.
170
PLATON

SOCRATE Oare în care privinţă se iscă neînţelegerile care nasc ura şi mînia, preabunule? Hai să cercetăm astfel: dacă am avea păreri deosebite — tu şi eu — despre nişte numere, care din ele e mai mare, oare deosebirea în această privinţă ne-ar face să ne mîniem şi să ne duşmănim unul pe altul sau, apu-c cîndu-ne de socotit, ne-am împăca repede? EUTHYPHRON Ne-am împăca, desigur. SOCRATE Aşadar, şi dacă am avea păreri deosebite despre ce e mai mic şi ce e mai mare, apucîn-du-ne să măsurăm, am înceta repede neînţelegerea? EUTHYPHRON Aşa este. SOCRATE Iar apucîndu-ne de cîntărit, cred că ne-am împăca în privinţa a ce e mai greu şi ce e mai uşor? EUTHYPHRON Cum să nu? SOCRATE Atunci care sînt lucrurile în privinţa cărora dacă am avea păreri deosebite, neputînd ajunge la un criteriu de apreciere, am deveni duşmani şi ne-am învrăjbi? Poate că nu-ţi vin numaidecît în minte, dar, din vorbele mele, încearcă să vezi dacă d nu cumva acestea sînt dreptatea şi nedreptatea, frumosul şi untul, binele şi răul; oare nu tocmai acestea sînt lucrurile despre care deosebindu-ne în păreri şi neputînd ajunge la nişte criterii potrivite am ajunge duşmani, atunci cînd ar fi să ajungem, şi eu şi tu şi toţi ceilalţi oameni? EUTHYPHRON Chiar aceasta e neînţelegerea, So-crate, şi în aceste privinţe. SOCRATE Bine, Euthyphron, dar zeii, dacă ajung la neînţelegeri, oare nu în aceste privinţe le au? EUTHYPHRON Neapărat. e SOCRATE Aşadar şi dintre zei, preacinstite Euthyphron, unii socotesc drepte, frumoase şi urite, bune şi rele unele lucruri, zici tu, iar alţii — altele; doar n-ar apărea dezbinări între ei dacă nu s-ar certa despre aceste lucruri; aşa e?

EUTHYPHRON

171

EUTHYPHRON Adevărat spui. SOCRATE Deci lucrurile pe care le socoteşte fiecare dintre ei frumoase şi bune şi drepte, pe acelea le şi iubeşte, iar pe cele potrivnice lor le urăşte? EUTHYPHRON Desigur. SOCRATE Deci aceleaşi lucruri, zici tu, unii le socotesc drepte, iar alţii nedrepte; şi certînduse în privinţa acestora ajung la dezbinări şi la războaie; oare nu-i aşa? 81 EUTHYPHRON Ba da. SOCRATE Se pare deci că zeii iubesc şi urăsc aceleaşi lucruri; aceleaşi lucruri sînt totodată urîte şi iubite de zei. EUTHYPHRON Aşa se pare. SOCRATE Atunci, Euthyphron, aceleaşi lucruri ar putea fi şi pioase şi nelegiuite, dacă o luăm aşa. EUTHYPHRON Mă tem că da. SOCRATE Atunci nu mi-ai răspuns la ce te-am întrebat, preastrălucitul meu prieten; căci nu te-am întrebat ce lucru s-ar nimeri să fie şi pios şi nelegiuit; se pare că ce poate fi îndrăgit de zei le poate fi şi urit; b încît fapta ta de acum, Euthyphron, cînd vrei să-l pedepseşti pe tatăl tău, nu e de mirare dacă îi e plăcută lui Zeus, dar lui Cronos şi lui Uranos le e urîtă; lui Hefaistos — plăcută, dar urită Herei; şi dacă mai sînt zei care nu se înţeleg în această privinţă, le e şi lor, la fel, plăcută sau urîtă. EUTHYPHRON Dar eu cred, Socrate, că între zei nu există dezbinare cînd e vorba să-l pedepseşti pe unul care a ucis un om pe nedrept. SOCRATE Cum aşa? între oameni ai auzit pe cineva să ţină morţiş că un om care a ucis pe nedrept sau a făcut orice altă faptă potrivnică dreptăţii nu trebuie pedepsit? c EUTHYPHRON Dar ei nu încetează niciodată să tăgăduiască acest lucru, fie la judecăţi, fie în alte părţi;
172
PLATON EUTHYPHRON

173

căci cei care au făcut tot felul de rele fac şi spun tot ce se poate pentru a scăpa de pedeapsă. SOCRATE Adică ei recunosc că au făcut rele, Eu-thyphron, şi, recunoscînd, spun totuşi că nu trebuie să fie pedepsiţi? EUTHYPHRON Ba nu, nicidecum. SOCRATE Atunci ei nu fac şi nu spun tot ce le stă în putinţă, căci asta nu îndrăznesc, cred eu, să o spună, şi nici să nege că, dacă au călcat legea, treci buie să fie pedepsiţi; ci ei nu recunosc, cred eu, că au călcat legea; nu-i aşa? EUTHYPHRON Adevărat. SOCRATE Deci nu se opun ca acela care a călcat legea să fie pedepsit; poate că nu cad de acord asupra altui lucru: cine e un călcător de lege, prin ce fapte şi cînd. EUTHYPHRON Adevărat. SOCRATE Atunci şi cu zeii se întîmplă la fel: în-vrăjbindu-se în privinţa a ce e drept şi ce e nedrept, după cum afirmi tu, se întîmplă ca unii să spună despre ceilalţi că săvîrşesc fapte potrivnice dreptăţii, iar aceştia să tăgăduiască? Pentru că nimeni, preabunule, fie el zeu sau om, nu îndrăzneşte să spună e că unul care a călcat legea nu trebuie pedepsit. EUTHYPHRON Da, Socrate, aici ai dreptate în principal. SOCRATE Dar cred că se contrazic despre fiecare faptă în parte cei care se contrazic, şi oameni şi zei, dacă şi zeii se contrazic; avînd păreri deosebite despre o anumită faptă, unii

spun că e conformă cu dreptatea, iar alţii — dimpotrivă; oare nu e aşa? EUTHYPHRON Ba da, desigur. 9 a SOCRATE Hai atunci, dragă Euthyphron, învaţă-mă şi pe mine, ca să devin mai înţelept; ce dovadă ai tu că pentru toţi zeii a fost ucisă pe nedrept acea slugă care a săvîrşit un omor şi care, fiind legată de către stăpînul celui mort, a apucat să moară din cauza legăturilor înainte ca acela care a legat-o să afle de la exeget ce-i de făcut; oare toţi gîndesc că pentru un astfel de om se cuvine ca un fiu să-l dea în judecată şi să-l acuze de omor pe tatăl său? Fii bun şi încearcă b să-mi arăţi limpede că mai presus de orice zeii socotesc această faptă ca dreaptă; iar dacă mi-o vei arăta îndeajuns de lămurit nu voi înceta niciodată să-ţi laud înţelepciunea. EUTHYPHRON Nu-i, poate, un lucru uşor, Socrate; cred că sînt totuşi în stare să ţi-l dovedesc cît se poate de limpede. SOCRATE Văd că eu îţi par mai greu de lămurit decît judecătorii; lor îţi va fi, doar, simplu să le arăţi că a fost vorba de o faptă potrivnică dreptăţii şi că zeii urăsc cu toţii astfel de lucruri. EUTHYPHRON Va fi cît se poate de simplu, Socrate; bineînţeles, dacă-mi vor asculta vorbele. SOCRATE Le vor asculta cu siguranţă dacă li se c va părea că vorbeşti bine. însă mi-a venit ceva în minte chiar în timp ce vorbeai şi-mi zic în sinea mea: „Oricît de limpede mi-ar arăta Euthyphron că zeii socotesc cu toţii că un astfel de omor este împotriva dreptăţii, cu ce voi fi aflat eu mai mult de la Euthyphron ce este pietatea şi ce este impietatea? Fapta de care e vorba ar fi, pare-se, urită zeilor, dar nu prin asta ne-a apărut în faţă hotarul dintre pietate şi impietate; pentru că ce e urît de zei ne-a apărut totodată şi ca iubit de zei." încît de asta te iert, Euthyphron: socotească toţi zeii acea faptă ca potrivnică a dreptăţii, dacă vrei tu, şi urască-o toţi. Dar dacă ne îndreptăm acum vorbele, hotărînd că ceea ce este urît de toţi zeii este nelegiuit, iar ce e iubit de toţi este pios, iar ce e iubit de unii şi urît de alţii nu-i nici una nici alta sau e şi una şi alta, oare în acest fel vrei să punem acum hotar între pietate şi impietate? EUTHYPHRON Ce ne împiedică, Socrate?
174
PLATON

SOCRATE Din partea mea, nimic, Euthyphron; dar tu, privind la ale tale, gîndeşte-te dacă sprijinin-du-te pe aceste cuvinte îmi vei putea dovedi atît de uşor ceea ce ai făgăduit. e EUTHYPHRON în ceea ce mă priveşte aş spune bucuros că pios este ceea ce e iubit de toţi zeii, iar ce e urit de toţi zeii e nelegiuit. SOCRATE Atunci să cercetăm oare acest lucru, Euthyphron, dacă e bine spus sau să-l lăsăm baltă şi să-l primim aşa cum e, de la noi sau de la alţii, şi, ori de cîte ori spune cineva despre un lucru că e într-un anume fel, să încuviinţăm că aşa este; oare trebuie sau nu să cercetăm ce vrea să spună cel care vorbeşte? EUTHYPHRON Trebuie să cercetăm; însă eu cred că vorba de adineauri a fost bine spusă. io a SOCRATE Poate că vom înţelege faptele şi mai bine, dragul meu. Gîndeşte-te deci la următorul lucru: oare ceea ce e pios este iubit de zei pentru că e pios, sau este pios pentru că e iubit de zei? EUTHYPHRON Nu ştiu ce spui, Socrate. SOCRATE Am să încerc să-ţi explic mai limpede. Spunem despre ceva că este purtat sau că poartă, că e condus sau conduce, că e văzut sau că vede? îţi dai seama că toate lucrurile de acest fel sînt diferite unele faţă de celelalte şi înţelegi prin ce se deosebesc? EUTHYPHRON Cred că-mi dau seama. SOCRATE Şi ce este un lucru iubit şi că e altceva ceea ce iubeşte? EUTHYPHRON Cum să nu? b SOCRATE Spune-mi atunci, oare ceea ce e purtat, pentru că îl poartă cineva este purtat sau din altă cauză? EUTHYPHRON Pentru că îl poartă.

SOCRATE Şi ceea ce e condus — pentru că-l conduce cineva, şi ceea ce e văzut, pentru că îl vede?
EUTHYPHRON

175

EUTHYPHRON întocmai. SOCRATE Deci nu pentru că e văzut, de aceea îl vede cineva, ci, dimpotrivă, pentru că îl vede cineva, de aceea e văzut; nu pentru că e condus, de aceea îl conduce cineva, ci pentru că îl conduce, de aceea e condus; şi, la fel, nu pentru că e purtat îl poartă cineva, ci pentru că îl poartă, e purtat. Oare e pe deplin limpede, Euthyphron, ceea ce vreau să spun? Asta vreau să spun că, dacă ceva se face sau suferă o acţiune, nu pentru că e făcut, de aceea se face, ci c pentru că se face, de aceea e făcut; şi nu pentru că e suferînd, de aceea suferă, ci pentru că suferă, e suferînd; sau nu eşti de aceeaşi părere? EUTHYPHRON Ba da. SOCRATE Aşadar, şi ceea ce e iubit nu e oare ceva ce e făcut sau suferă o acţiune? EUTHYPHRON Sigur că da. SOCRATE Şi în acest caz e la fel ca prima dată; nu pentru că e iubit, de aceea îl iubeşte cineva, ci pentru că îl iubeşte cineva, este iubit. EUTHYPHRON Neapărat. SOCRATE Atunci ce spunem despre pietate, Euthy- a phron? Ceva anume este iubit de toţi zeii, după vorba ta? EUTHYPHRON Da. SOCRATE Oare îl iubesc pentru că e pios sau din altă pricină? EUTHYPHRON Nu; de aceea. SOCRATE Atunci, pentru că e pios, de aceea îl iubesc zeii; şi nu pentru că-l iubesc zeii, de aceea este pios? EUTHYPHRON Aşa se pare. SOCRATE Dar pentru că îl iubesc zeii, de aceea e iubit şi anume iubit de zei? EUTHYPHRON Cum să nu? SOCRATE Atunci ceea ce este iubit de zei nu e totuna cu ce e pios şi nici ceea ce e pios cu ce e iubit de zei, ci sînt două lucruri diferite.
176
PLATON

e EUTHYPHRON Cum aşa, Socrate? SOCRATE Pentru că am fost de acord că ceea ce e pios, de aceea este iubit pentru că e pios, dar nu e pios pentru că este iubit; aşa e? EUTHYPHRON Da. SOCRATE Dar ceea ce e iubit de zei — pentru că îl iubesc zeii, prin însuşi faptul că ei îl iubesc este iubit de zei, şi nu pentru că e iubit de zei, de aceea îl iubesc zeii. EUTHYPHRON Adevărat. SOCRATE Dar dacă ar fi acelaşi lucru, dragă Euthyphron, ceea ce e iubit de zei şi ceea ce e pios, 11 a atunci: dacă ceea ce e pios l-ar iubi zeii pentru că e pios, la fel, ceea ce e iubit de zei l-ar iubi zeii pentru că e iubit de zei; iar dacă ceea ce e iubit de zei este iubit de zei pentru că-l iubesc zeii, atunci şi ceea ce e pios ar fi pios pentru că-l iubesc zeii; vezi însă acum că e tocmai dimpotrivă, pentru că e vorba de două lucruri cu totul deosebite. Primul este de iubit pentru că îl iubesc zeii; pe celălalt, pentru că e de iubit, de aceea îl iubesc zeii. Şi mă tem, Euthyphron, că întrebat fiind ce înseamnă pietatea, tu nu vrei să-mi lămureşti natura ei, şi miai spus o însuşire, sau ceea ce suferă acest subiect — pietatea — şi anume că e b iubită de toţi zeii; dar ce este ea, încă nu mi-ai spus. Nu ascunde acest lucru de mine, rogu-te, ci spune iarăşi, de la început, ce este această pietate, fie că este iubită de zei sau suferă orice altă acţiune; căci nu in această privinţă ne vom deosebi'; spune, dar, cu bunăvoinţă, ce este pietatea şi ce este impietatea? EUTHYPHRON Vezi, Socrate, îmi vine greu să-ţi spun ce am în minte; parcă ne scapă mereu ceea ce ne propunem şi nu vrea să stea unde-l aşezăm.

SOCRATE Parcă ar fi ale strămoşului nostru Dec dai cuvintele tale, Euthyphron; dacă le-aş fi rostit şi aşezat eu, poate că ţi-ai fi bătut joc de mine că şi
EUTHYPHRON

177

mie, datorită înrudirii cu el, mi-o iau la fugă toate, cînd vorbesc, şi nu vor să rămînă acolo unde le aşa-ză omul; acum însă aceste presupuneri sînt ale tale şi se cere altă glumă, căci la tine nu vor să stea locului, după cum ţi se pare şi ţie. EUTHYPHRON Ba mie mi se pare că aceste cuvinte au dreptul la aceeaşi glumă, Socrate; căci dacă toate cele o iau care încotro şi nu stau locului, nu eu le-am aşezat, ci mi se pare că tu eşti Dedal; pentru că din partea mea ar rămîne aşa cum sînt. d SOCRATE Atunci mă tem, prietene, că am ajuns mai grozav decît acela întru meşteşug, pentru că el făcea să nu stea locului numai lucrurile lui, eu însă, pe lîngă ale mele, s-ar părea că le pun în mişcare şi pe ale altuia. Dar ce e mai distins din toată arta mea e că fără voie sînt iscusit; căci aş vrea ca vorbele mele să rămînă liniştite şi să şadă nemişcate mai mult decît aş putea dori să mă aleg, pe lîngă priceperea lui e Dedal, cu bunurile lui Tantal. Dar ajunge cu astea; pentru că mi se pare că te-ai înmuiat, mă voi strădui eu însumi să-ţi arăt cum să mă înveţi despre pietate; şi să nu-ţi pierzi curajul de la început. Vezi deci dacă ţi se pare necesar ca tot ceea ce e pios să fie drept. EUTHYPHRON Sigur. SOCRATE Atunci şi tot ceea ce e drept este oare pios sau: tot ce e pios este drept, dar nu tot ce e drept este pios, ci o parte este pios iar o parte — altminteri? 121 EUTHYPHRON Nu pot urmări ce spui, Socrate. SOCRATE Şi doar eşti mai tînăr decit mine, iar în înţelepciune mă întreci cu atît mai mult; dar, cum zic, te-ai înmuiat datorită belşugului de înţelepciune. Fă însă o sforţare, preafericitule; nu e nimic greu de înţeles în ceea ce spun; căci spun tocmai pe dos decît poetul care a scris în versurile lui:
178
PLATON

Pe Zeus făcătorul, acela ce toate in lume sădit-a, b respectul1.

Să-l pomeneşti nu vrei; căci unde e teama, acolo-i

Dar eu mă voi deosebi de poet prin aceasta: să-ţi spun prin ce? EUTHYPHRON Sigur că da. SOCRATE Nu mi se pare că „unde e teamă, acolo e şi respect"; cred că mulţi se tem de boli, de sărăcie şi de multe alte lucruri de acest fel, dar, temîndu-se, nu respectă în nici un fel lucrurile de care se tem; nu crezi şi tu? EUTHYPHRON Ba da. SOCRATE Dar unde există respect, există şi teamă; există cineva care, avînd respect faţă de ceva şi ru-c şine, să nu aibă şi sfială şi să nu se teamă de faima rea? EUTHYPHRON Ba se teme. SOCRATE Atunci nu e drept să spui: „unde e teamă, acolo e şi respect", ci unde e respect, acolo e şi teamă, dar unde e teamă nu e întotdeauna şi respect; cred că teama e mai largă decît respectul, căci respectul e o parte a temerii; cum e şi cu numărul impar: nu întotdeauna dacă e un număr, e impar, dar dacă e impar — atunci e număr; acum poţi urmări? EUTHYPHRON Da, sigur. SOCRATE Cam aşa ceva am întrebat şi eu adinead uri: oare unde e dreptate acolo e şi pietate, sau: unde e pietate acolo e şi dreptate, dar unde e dreptate nu e peste tot pietate, căci pietatea e o parte a dreptăţii; aşa să spunem sau ai altă părere? EUTHYPHRON Nu, aşa e; cred că e bine spus.

SOCRATE Vezi atunci ce urmează; dacă pietatea e o parte a dreptăţii, trebuie, pare-se, să descoperim care parte a dreptăţii este pietatea. Dacă tu m-ai înStasinos, frg. 20.
EUTHYPHRON

179 treba despre cele de care vorbeam adineauri, de pildă, ce parte a numărului este numărul par şi ce fel de număr este acesta, ţi-aş spune că e numărul format din două părţi nu inegale, ci egale; nu crezi? EUTHYPHRON Ba da. SOCRATE Atunci încearcă şi tu să mă înveţi care e parte a dreptăţii este pietatea, ca să-i spun şi lui Me-letos să nu mă mai nedreptăţească şi să nu mă mai învinuiască de necinstirea zeilor; pentru că am învăţat îndestulător de la tine ce e evlavios şi pios şi ce nu. EUTHYPHRON Iată, Socrate, care parte a dreptăţii cred eu că o formează evlavia şi pietatea: anume cea referitoare la grija cuvenită faţă de zei; iar cea referitoare la oameni este cealaltă parte a dreptăţii. SOCRATE Mi se pare că e foarte frumos spus, Eu-thyphron; dar mai ara încă o mică nelămurire: nu 13 a prea înţeleg la ce fel de grijă te referi; doar nu vrei să spui că aşa cum e grija faţă de orice altceva, la fel e şi aceea faţă de zei; căci zicem cam aşa: nu oricine ştie să aibă grijă de cai, ci doar grăjdarul; nu-i aşa? EUTHYPHRON Ba chiar aşa. SOCRATE Pentru că meseria lui este îngrijirea cailor. EUTHYPHRON Da. b SOCRATE Şi nici de cîini nu ştie oricine să aibă grijă, ci numai vînătorul. EUTHYPHRON Aşa e. SOCRATE Pentru că vânătoarea e într-un fel şi îngrijirea cîinilor. EUTHYPHRON Da. SOCRATE Iar văcarul se îngrijeşte de boi. EUTHYPHRON Desigur. SOCRATE Iar pietatea şi evlavia sînt grija faţă de zei; aşa spui? EUTHYPHRON întocmai. SOCRATE însă orice îngrijire are în vedere unul şi acelaşi lucru: şi anume binele şi folosul celui îngri180
PLATON

jit, după cum, de pildă, caii îngrijiţi de priceperea grăj-darului trag de aici un folos şi se desăvîrşesc; oare nu crezi? EUTHYPHRON Ba da. SOCRATE La fel şi cîinii, şi boii, şi toate celelalte asemenea lor; toţi trag foloase de pe urma priceperii celui ce-i îngrijeşte. Sau poate crezi că îngrijirea ur-c măreşte vătămarea celui îngrijit? EUTHYPHRON Pe Zeus, nu cred una ca asta. SOCRATE Ci folosul? EUTHYPHRON Cum altfel? SOCRATE Atunci şi pietatea, fiind grija faţă de zei, aduce un folos zeilor şi-i desăvîrşeşte? Ai fi în stare să spui că ori de cîte ori faci un lucru pios îl desă-vîrşeşti pe vreunul dintrei zei? EUTHYPHRON Sigur că nu, pe Zeus. SOCRATE Nici eu nu cred că asta vrei să spui, Euthyphron; departe de mine; dar tocmai de aceea te-am întrebat ce înţelegi prin grija faţă de zei, penei tru că nu puteam crede că aşa ceva înţelegi. EUTHYPHRON Şi pe bună dreptate, Socrate; căci nu aşa ceva vreau să spun. SOCRATE Bine; dar atunci ce fel de grijă faţă de zei ar fi pietatea? EUTHYPHRON Aceea pe care o au sclavii faţă de stăpîni, Socrate. SOCRATE înţeleg; ar fi un fel de slujire a zeilor, pare-se. EUTHYPHRON Chiar aşa. SOCRATE Dar poţi să-mi spui: slujitorii doctorilor pentru îndeplinirea cărui lucru îi slujesc; nu crezi că în vederea sănătăţii?

EUTHYPHRON Ba da. SOCRATE Aşa? Dar slujitorii constructorilor de corăbii ce urmăresc să înfăptuiască e slujindu-i? EUTHYPHRON E limpede, Socrate: corăbii. SOCRATE Şi ai zidarilor — case?
EUTHYPHRON

181

EUTHYPHRON Da. SOCRATE Spune-mi atunci, preabunule: slujirea zeilor e o slujbă pentru îndeplinirea cărei fapte? Căci e limpede că ştii, de vreme ce spui că te pricepi la ale zeilor mai bine decît oricare altul. EUTHYPHRON Şi spun adevărul, Socrate. SOCRATE Atunci spune-mi, pe Zeus, care e acea preafrumoasă faptă pe care zeii o săvârşesc folosin-du-se de slujba noastră? EUTHYPHRON Fac multe şi frumoase fapte, Socrate. SOCRATE La fel şi comandanţii de oşti, dragul u meu; totuşi ai putea spune cu uşurinţă că fapta lor de căpetenie este victoria în război; sau nu? EUTHYPHRON Cum să nu? SOCRATE Multe lucruri frumoase fac şi ţăranii, cred eu; totuşi fapta lor de căpetenie este că fac pă-mîntul să ne dea roade. EUTHYPHRON întocmai. SOCRATE Spune-mi atunci: dintre multele lucruri frumoase pe care le fac zeii, care e fapta lor de căpetenie? EUTHYPHRON Doar ţi-am spus cu puţin înainte, Socrate, că e destul de greu să înţelegi cu de-amă- b nuntul aceste lucruri; acum îţi spun însă doar atît: dacă cineva ştie să spună şi să facă lucruri plăcute zeilor, rugîndu-se şi aducînd jertfe, acest lucru înseamnă pietate şi astfel de fapte apără gospodăriile oamenilor şi obştea oricărei cetăţi; iar faptele potrivnice celor plăcute zeilor sînt potrivnice evlaviei şi acestea dau peste cap şi duc la pieire totul. SOCRATE Dacă voiai, Euthyphron, îmi puteai spune multe în puţine cuvinte despre ce era de căpetenie în întrebările mele; numai că n-ai bunăvoinţă să mă înveţi, e limpede. Căci şi acum nu mai aveai decît c un pas pînă la locul acela, cînd te-ai abătut din drum; dacă-mi răspundeai, aş fi aflat în chip îndestulător
182
PLATON EUTHYPHRON

183

ce este pietatea. Acum însă, de vreme ce îndrăgostitul trebuie să-l urmeze pe cel iubit oriunde l-ar duce acesta, te întreb din nou: ce spui tu că este pios şi ce e pietatea; nu cumva e o anume ştiinţă de a aduce jertfe şi rugăciuni? EUTHYPHRON Ba da. SOCRATE Dar oare să jertfeşti nu înseamnă să dăruieşti ceva zeilor, iar să te rogi — să le ceri ceva? EUTHYPHRON Chiar aşa, Socrate. d SOCRATE Atunci, potrivit acestor vorbe, pietatea ar fi ştiinţa de a cere şi de a da zeilor. EUTHYPHRON Ai prins foarte frumos ce voiam să spun, Socrate. SOCRATE Pentru că sînt pătimaş după înţelepciunea ta, dragul meu, şi mintea îmi stă la pîndă de teamă să nu se risipească un strop măcar din ceea ce spui; lămureşte-mă însă ce fel de slujbă e aceasta faţă de zei: să le ceri şi să le dai, spui tu? EUTHYPHRON Da, aşa. SOCRATE Dar să le ceri cum se cuvine nu înseamnă să le ceri cele de care avem nevoie de la ei?

EUTHYPHRON Ce altceva? e SOCRATE Iar să le dai cum se cuvine înseamnă să le dai în schimb cele de care se întîmplă să aibă ei nevoie de la noi? Căci ar fi o lipsă de pricepere să aduci în dar lucruri de care cineva n-are nici o nevoie. EUTHYPHRON Adevărat, Socrate. SOCRATE Atunci pietatea ar fi un fel de negustorie între oameni şi zei? EUTHYPHRON Negustorie, dacă aşa-ţi place să o numeşti. SOCRATE Nu-mi place deloc dacă nu e adevărat. Spune-mi, ce folos trag zeii din darurile pe care le 15 a iau de la noi? Ce ne dau ei e limpede pentru oricine; căci nu avem nimic bun care să nu ne fie dat de ei; dar din cele pe care ei le primesc de la noi, ce folos au? Sau sîntem cu atît mai pricepuţi decît ei la negustorie încît luăm de la ei toate cele bune, iar ei de la noi — nimic? EUTHYPHRON Dar tu crezi, Socrate, că zeii au vreun folos din cele pe care le primesc de la noi? SOCRATE Atunci ce ar putea însemna darurile noastre faţă de zei? EUTHYPHRON Ce altceva îţi închipui decît respect şi un semn de cinstire şi, cum ţi-am spus adineauri, un lucru plăcut lor. SOCRATE Atunci ce e pios e plăcut zeilor, Euthy- b phron, dar nu folositor, nici drag? EUTHYPHRON Ba eu cred că le e în primul rînd drag. SOCRATE Atunci aceasta ar însemna pietatea, pare-se: Ceea ce e iubit de zei. EUTHYPHRON Neapărat. SOCRATE Şi vorbind aşa, te mai miri dacă ti se pare că vorbele nu-ţi stau locului, ci pornesc la plimbare, şi vei da vina pe mine, că sînt Dedal care le fac să pornească; cînd tu eşti mult mai iscusit decît Dedal pentru că le faci să se învîrtă în cerc! Oare nu-ţi dai seama că raţionamentul nostru, făcînd un ocol, a ajuns în acelaşi loc? Doar îţi aduci aminte că mai înainte am ajuns la încheierea că ceea ce e pios c nu e totuna cu ce e iubit de zei, ci sînt lucruri deosebite; sau nu-ţi aminteşti? EUTHYPHRON Ba da. SOCRATE Acum însă nu-ţi dai seama că spui: ceea ce iubesc zeii, acel lucru e pios; aceasta e oare altceva decît ceea ce e iubit de zei? Sau nu? EUTHYPHRON Ba chiar asta e. SOCRATE Deci sau n-a fost bună hotărirea noastră de adineauri, sau, dacă a fost bună, nu e drept ce spunem acum. EUTHYPHRON Aşa se pare.
184
PLATON

SOCRATE Atunci trebuie s-o luăm de la început şi să cercetăm ce este pietatea; pentru că nimic nu mă poate speria aşa încît să mă las de bunăvoie păgubaş înainte de a învăţa. Dar să nu mă dispreţuieşti, d ci încordîndu-ţi mintea în fel şi chip, cît poţi mai bine, spune-mi acum adevărul; căci dacă îl cunoaşte vreun om pe lume, tu eşti acela şi, ca şi lui Proteu, nu trebuie să ţi se dea drumul pînă ce nu-l spui. Căci dacă n-ai cunoaşte limpede ce e pietatea şi impietatea, n-aveai cum să te apuci, pentru o slugă, să învinuieşti de omor pe un bătrîn, care e şi tatăl tău, ci te-ai fi temut de zei, fiind în primejdie să calci dreptatea prin această faptă, şi totodată te-ai fi ruşinat de oameni; acum însă văd bine că eşti încredinţat că e ştii limpede ce e pios şi ce nu; spune-mi, dar, preabunule Euthyphron, şi nu ascunde ce gîndeşti. EUTHYPHRON Altă dată, Socrate; căci acum mă grăbesc şi e timpul să plec. SOCRATE Ce faci, prietene? Pleci şi mă azvîrli la pămînt din înaltul speranţei pe care o nutream ca, învăţînd de la tine ce e pios şi ce nu, să scap de acu-i6a zaţia lui Meletos, arătîndu-i că datorită lui Euthyphron am devenit învăţat în cele divine şi că nici nu vorbesc la

întîmplare, nici nu născocesc, din neştiinţă, în aceste privinţe; iar tot restul vieţii să mi-l pot trăi, de acum înainte, mai bine. HIPPIAS MINOR EUDICOS SOCRATE HIPPIAS EUDICOS Dar tu, Socrate, de ce taci, după ce Hip- 363 a pias ne-a făcut o atît de lungă dovadă a priceperii sale? De ce nu lauzi şi tu, împreună cu noi, o parte sau alta din vorbirea lui sau, dacă-i găseşti vreo greşeală, de ce nu iei cuvîntul împotrivă? Şi asta cu atît mai mult cu cît iată-ne rămaşi între noi, oameni care pretindem pe drept cuvînt că ne îndeletnicim stăruitor cu filozofia. SOCRATE Mărturisesc bucuros, Eudicos, că l-aş întreba pe Hippias cîte ceva în legătură cu cele spuse de el adineauri. L-am auzit pe Apemantos, părintele b tău, spunînd că IUada lui Homer e un poem mai bun decît Odiseea, în aceeaşi măsură în care Ahile îi e superior lui Odiseu. El susţinea că, dintre cele două poeme, acesta din urmă a fost închinat lui Odiseu, celălalt lui Ahile. Ei bine, în privinţa aceasta mi-ar plăcea să-mi spună Hippias cîte ceva, dacă n-are nimic împotrivă: ce crede despre cei doi bărbaţi, pe care dintre ei îl pune el mai presus; doar în prelegerea lui c ne-a spus atîtea alte lucruri de tot felul, despre o seamă de poeţi, printre care şi Homer. EUDICOS Nu încape nici o îndoială că Hippias va fi bucuros să răspundă întrebărilor tale. Nu-i aşa, Hippias, că îi vei da răspuns lui Socrate dacă te va întreba ceva? Ce zici? HIPPIAS N-ar fi ciudat, Eudicos, dacă tocmai eu aş căuta să fug de întrebările lui Socrate? Ştii bine
186
PLATON HIPPIAS MINOR

187

că atunci cînd se ţin jocurile panhelenice de la Olim-d pia plec de acasă, din Elis, şi, ducîndumă la sanctuarul de acolo, mă pun la dispoziţia oricui ar vrea să stea de vorbă cu mine despre unul dintre subiectele pe care le am pregătite dinainte. Sau sînt gata de asemenea să răspund oricui, indiferent ce ar vrea să mă întrebe. 364 a SOCRATE Fericit eşti, Hippias, dacă de flecare Olimpiadă soseşti la sfîntul lăcaş cu sufletul atît de plin de încredere în ştiinţa ta. M-aş mira ca vreunul dintre luptători să sosească pentru întrecerile de acolo tot atît de neînfricat şi de încrezător în puterile lui cum spui tu că eşti în mintea ta. HIPPIAS Nimic mai firesc Socrate, căci de cînd am început să iau parte la întrecerile olimpice n-am întîlnit încă pe nimeni care să mă întreacă în ceea ce ştiu. b SOCRATE Din cîte spui, frumoasă e, şi pentru cetatea Elidei şi pentru părinţii tăi, faima priceperii tale! Acuma însă ce ai să ne spui despre Ahile şi Odi-seu? Care dintre ei ţi se pare mai presus de celălalt, şi în ce privinţă? Adineauri, cînd era atîta lume înăuntru şi tu îţi ţineai discursul, nu te-am prea putut urmări, şi m-am sfiit să-ţi pun întrebări atît din pricina mulţimii dinăuntru, cît şi de teamă să c nu-ţi stînjenesc demonstraţia. Acum însă, fiindcă sîntem mai puţini, iar Eudicos mă îndeamnă să te iscodesc, arată-ne desluşit ce anume spuneai despre cei doi bărbaţi. Prin ce-i deosebeai? HIPPIAS Bine, Socrate. N-am nimic împotrivă să-ţi spun şi mai limpede decît adineauri părerea mea despre ei sau despre oricare alţii. Afirm că Homer l-a zugrăvit pe Ahile drept cel mai viteaz dintre bărbaţii care au venit la Troia, pe Nestor cel mai înţelept, iar pe Odiseu cel mai versatil. SOCRATE Minunat, Hippias! Numai că ai vrea să fii atît de bun să nu rîzi de mine dacă mă vezi înţe-legînd greu spusele tale şi tot punîndu-ţi la între- d bări? încearcă, rogu-te, să-mi răspunzi cu blîndeţe şi răbdare. HIPPIAS Frumos mi-ar sta, Socrate, dacă tocmai eu, care îi învăţ pe alţii lucrul acesta şi socot că este drept să primesc în schimb bani, n-aş răspunde întrebărilor tale cu răbdare şi blîndeţe.

SOCRATE Ce vorbe frumoase rosteşti! Ascultă deci: cînd spuneai că Homer l-a zugrăvit pe Ahile drept cel mai viteaz şi pe Nestor drept cel mai înţelept, am înţeles ce vrei să spui. Dar cînd ai zis că e poetul l-a zugrăvit pe Odiseu drept cel mai versatil, zău că n-am mai înţeles. Spune-mi dar, poate mă lămuresc mai bine: pe Ahile, Homer îl înfăţişează ca pe un om versatil? HIPPIAS Cîtuşi de puţin, Socrate, ba dimpotrivă, ca pe un om dintr-o bucată şi cît se poate de sincer. Dovadă că în scena Rugăminţilor, cînd îi pune pe cei doi să vorbească unul cu altul, Ahile îi spune lui Odiseu:
îndeminatice Laertiene Ulise, răsad al lui Zeus, 365 a Trebuie de la-nceput să vă spun Jără-nconjur, pe faţă, Tot ce în sine-mi socot şi cum intre noi o să fie. Doar ca să nu-mi staţi pe cap şi asurzindu-mă cu smiorcăituL Ca şi de-a iadului poartă lehamite mie de tot omul, Carele una vorbeşte şi tăinuie-n sufletu-i alta; b De-ast-apriat vă voi spune ce-mi pare căi mult mai cu cale1.

în aceste versuri poetul dă la iveală firea fiecăruia: Ahile este sincer şi dintr-o bucată, iar Odiseu versatil şi mincinos. într -adevăr, versurile de mai sus el
1

Homer, Iliada, IX, 308-314 (traducere de G. Murnu).

188
PLATON HIPPIAS MINOR

189

le pune în gura lui Ahile, care îi vorbeşte astfel lui Odiseu. SOCRATE în sfîrşit, acuma cred că înţeleg, Hip-pias, ce anume vrei să spui. S-ar părea că pe omul versatil tu îl numeşti mincinos. HIPPIAS întocmai, Socrate: şi chiar aşa îl înfăţişează Homer pe Odiseu în multe locuri şi din Iliada şi din Odiseea. SOCRATE De unde se vede că, pentru Homer, iubitorul de adevăr şi mincinosul sînt departe de a fi unul şi acelaşi. HIPPIAS Cum altfel, Socrate? SOCRATE Iar tu eşti de aceeaşi părere, Hippias? HIPPIAS întru totul. Ar fi şi ciudat să nu fiu. SOCRATE Dacă-i aşa, atunci hai să-l lăsăm deo- parte pe Homer, dat fiind că e cu neputinţă să-l mai întrebăm care îi era gîndul compunînd aceste versuri. Tu însă, de vreme ce văd că îmbrăţişezi această cauză şi îţi însuşeşti gîndul pe care îl pui pe seama lui Homer, răspunde în numele lui Homer şi într-al tău deopotrivă. HIPPIAS Fie. Te rog să mă întrebi, pe scurt, tot ce doreşti. SOCRATE Spune-mi atunci ce înţelegi tu prin mincinoşi: oameni care nu sînt în stare de o anumită acţiune, ca bolnavii de pildă, sau, dimpotrivă, capabili de o acţiune anume? HIPPIAS Ba capabili, negreşit, de tot felul de lucruri şi îndeosebi de a-i înşela pe alţii. e SOCRATE Din cîte spui ar urma că aceşti oameni sînt capabili de anumite acţiuni şi totodată versatili. Aşa e? HIPPIAS Da. SOCRATE Dar sînt ei oare versatili şi înşelători datorită prostiei şi neroziei sau datorită vicleniei şi isteţimii? HIPPIAS Nici vorbă că datorită vicleniei şi isteţimii. SOCRATE Sînt deci, pe cît se pare, oameni inteligenţi. HIPPIAS Şi încă cum, o, Zeus! SOCRATE Inteligenţi fiind, sînt conştienţi sau nu de ceea ce fac? HIPPIAS Sînt foarte conştienţi. Şi tocmai de aceea sînt nişte răufăcători. SOCRATE Ştiind ceea ce ştiu sînt oare ignoranţi sau pricepuţi? HIPPIAS Pricepuţi de bună seamă, cel puţin în a-i 366 a înşela pe alţii. SOCRATE Stai puţin! Să recapitulăm ce-ai spus: susţii că cei mincinoşi sînt capabili, inteligenţi, conştienţi şi pricepuţi la treaba lor de mincinoşi?

HIPPIAS Asta susţin. SOCRATE Şi afirmi de asemenea că oamenii sinceri şi cei mincinoşi alcătuiesc două categorii distincte şi întru totul opuse. HIPPIAS Afirm într-adevăr. SOCRATE Bine. Aşadar, după părerea ta, cei mincinoşi se numără printre oamenii capabili şi pricepuţi. HIPPIAS întocmai. SOCRATE Iar cînd spui că cei mincinoşi sînt ca- b pabili şi pricepuţi, ce crezi: că, dacă vor să mintă într-o anume privinţă, stă în puterea lor s-o facă sau nu stă în puterea lor? HIPPIAS Stă fără doar şi poate în puterea lor. SOCRATE Pe scurt, cei mincinoşi sînt cei care au atît priceperea, cît şi capacitatea de a minţi. HIPPIAS Da. SOCRATE Atunci, un om incapabil să mintă şi ignorant n-ar putea fi un mincinos. HIPPIAS Aşa este. SOCRATE Putem spune deci că este capabil de un lucru orice om care face ceea ce vrea atunci cînd vrea. Nu mă gîndesc la împiedicările datorate unei c
190
PLATON HIPPIAS MINOR

191

boli sau altor pricini asemănătoare, ci la situaţia unui om ca tine de pildă, care eşti capabil să scrii numele meu oricînd vrei. Oare nu pe cel care este într-o astfel de situaţie îl numeşti tu capabil? HIPPIAS Ba da. SOCRATE Spune-mi Hippias, nu eşti tu oare un om încercat în calcule şi în ştiinţa calculului? HIPPIAS Mai mult decît oricine, Socrate. SOCRATE Atunci, dacă te-ar întreba cineva cît fac d de trei ori şapte sute, n-ai fi tu în măsură, dacă-ai vrea, să dai mai repede ca oricine răspunsul corect? HIPPIAS Desigur. SOCRATE Şi aceasta oare nu fiindcă eşti, în domeniul acesta, cel mai capabil şi mai priceput? HIPPIAS Ba da. SOCRATE Dar oare eşti numai cel mai priceput şi cel mai capabil sau eşti deopotrivă şi cel mai bun în această ştiinţă a calculului, în care eşti cel mai capabil şi mai priceput? HIPPIAS Şi cel mai bun, desigur. SOCRATE Şi, nu-i aşa, tu ai fi cel mai în măsură să spui adevărul în privinţa lor? HIPPIAS Aşa cred. e SOCRATE Dar să spui în privinţa lor lucruri neadevărate? Hai, răspunde-mi deschis şi frumos cum ai făcut şi pînă acum. Dacă cineva te-ar întreba cît fac de trei ori şapte sute, n-ai putea tu, mai bine ca oricine, dacă asta ţi-ar fi voia, să-i spui un neadevăr şi să stărui neclintit în el? Sau poate ar fi în stare să mintă mai bine decît o faci tu cînd vrei unul nepri-367 a ceput într-ale calculului? Nu cumva acestuia, vrînd să spună un neadevăr, i s-ar întîmpla să spună nu o dată, din nepricepere, adevărul nedorit de el, pe cînd tu, priceput cum eşti, ai putea, dacă ai vrea, să spui neadevărul, stăruind mereu în el? HIPPIAS Da, ai dreptate, aşa este. SOCRATE Spune-mi acuma: un mincinos poate minţi în legătură cu orice altceva numai în legătură cu calculele şi cu numerele nu? HIPPIAS Ba, pe Zeus, şi în legătură cu numerele. SOCRATE Să admitem deci şi acest lucru: că poa-te exista un om care minte cînd e vorba de calcule şi de numere. HIPPIAS Da.

SOCRATE Cine ar putea fi el? Pentru ca să fie mincinos, nu trebuie oare, cum ai recunoscut adineauri, să fie capabil să mintă? Căci ai spus, dacă îţi mai aminteşti, că niciodată nu poate fi mincinos un om incapabil să mintă. HIPPIAS, Mi-amintesc, aşa am apus. SOCRATE Şi n-a reieşit că tu eşti cel mai capabil să minţi cînd e vorba de calcule? HIPPIAS Da, a reieşit şi acest lucru. SOCRATE Şi în acelaşi timp nu eşti tu şi cel mai capabil să spui adevărul cînd e vorba de calcule? HIPPIAS Desigur. SOCRATE Aşadar acelaşi om este capabil şi să mintă şi să spună adevărul cînd e vorba de calcule; iar omul acesta nu-i altul decît cel care se pricepe să calculeze, socotitorul însuşi. HIPPIAS Da. SOCRATE Atunci Hippias, cînd e vorba de numere, cine altul e mincinosul dacă nu omul care se pricepe cel mai bine la socotit? Căci capabil este, iar tot el este şi cel care spune adevărul. HIPPIAS Aşa se pare. SOCRATE Iată deci că cel care în cazul acesta minte şi cel care spune adevărul pot fi una şi aceeaşi persoană. Iar cel care spune adevărul nu e cu nimic mai bun decît cel mincinos. Căci e vorba de unul şi acelaşi şi nu de opuşi, cum credeai adineauri. HIPPIAS Din cele ce spui, aşa s-ar părea. SOCRATE Vrei să mai luăm un exemplu?
192
PLATON

HIPPIAS Să luăm dacă vrei. SOCRATE Nu-i aşa că eşti priceput şi în geometrie? HIPPIAS Fireşte. SOCRATE Ei bine, în geometrie nu se întîmplă la fel? Nu un acelaşi om, geometrul adică, este cel mai capabil să mintă şi să spună adevărul cînd este vorba de figuri geometrice? HIPPIAS Ba da. SOCRATE Şi nu el este omul care se pricepe cel mai bine în acest domeniu? e HIPPIAS Ba el. SOCRATE Prin urmare, tocmai geometrul bun şi iscusit este cel mai capabil să le facă pe amîndouă. Şi dacă există vreun om capabil să mintă cînd e vorba de figurile geometrice, acesta nu-i altul decît geometrul cel bun; doar el poate una ca asta. Pe cînd geometrul nepriceput este incapabil să mintă. Şi am stabilit deja că n-are cum fi mincinos un om incapabil să mintă. HIPPIAS Aşa e. SOCRATE Hai să luăm şi un al treilea exemplu, pe cel al astronomului. Ştiinţa acestuia eşti încredinţat 368 a că o cunoşti şi mai bine decît pe cele dinainte, nu-i aşa Hippias? HIPPIAS Da. SOCRATE Or, în astronomie lucrurile nu stau la fel? HIPPIAS Probabil, Socrate. SOCRATE Căci şi în astronomie, mincinosul nu va fi altul decît astronomul cel bun, de vreme ce tocmai el este cel capabil să mintă. Mincinosul nu poate fi cel incapabil, dat fiind că el este ignorant. HIPPIAS Aşa se pare. SOCRATE Deci şi în astronomie este unul şi acelaşi cel care spune adevărul şi cel care minte? HIPPIAS Aşa s-ar zice.
HIPPIAS MINOR

193

SOCRATE Atunci, Hippias, ia orice ştiinţă îţi trece prin minte şi vezi dacă lucrurile nu stau tot aşa. Se b ştie că nu este om mai iscusit decît tine într-o sumedenie de meşteşuguri şi eu însumi

te-am auzit lău-dîndu-te în agora lîngă mesele zarafilor şi înşiruin-du-ţi nenumăratele iscusinţe demne de invidiat. Spuneai că ai venit odată la Olimpia purtînd numai lucruri făcute de mîna ta. Mai întîi inelul — cu el ai început — spuneai că e făcut chiar de tine ca unul care ştie să cizeleze inele. Tot aşa şi pecetea. La fel c strigilul şi sticluţa cu ulei. Spuneai apoi că tu însuţi ai fost cizmarul sandalelor tale şi că tot singur ţi-ai ţesut himationul şi hitonul. însă ceea ce i-a uimit mai cu seamă pe toţi, ca dovadă a unei neîntrecute măiestrii, a fost faptul că pînă şi cingătoarea hitonului tău, asemenea celor mai de preţ din Persia, tot tu o împletiseşi. Dar mai spuneai că ai venit acolo cu poezii, epopei, tragedii, ditirambi şi multe şi felurite cuvîntări în proză. Afirmai că şi ştiinţele despre care d am vorbit adineauri le cunoşti mai bine decît oricine; la fel şi ritmul, armonia şi multe altele pe lîngă acestea, dacă îmi aduc bine aminte. Era să uit însă tocmai mnemotehnica, ştiinţa în care te socoteşti neîntrecut. Poate am mai uitat şi altele, dar iată ce vreau să spun: Cercetînd şi ştiinţele pe care le cunoşti tu e — şi sînt destule — şi pe cele cunoscute de alţii, spune-mi dacă, din cîte am stabilit împreună, mai găseşti vreuna în care cel ce spune adevărul să fie altul decît cel care minte. Nu sînt ei una şi aceeaşi persoa- 369 a nă? Ia orice formă a priceperii sau a dibăciei, caută unde vei vrea; nicăieri nu vei găsi vreo deosebire. Căci ea nu există, prietene. Iar dacă există, spune-o! HIPPIAS Nu găsesc deocamdată vreuna, Socrate. SOCRATE Şi nici nu cred că vei găsi. Iar dacă ce spun eu e adevărat, aminteşte-ţi ce a reieşit din discuţia noastră, Hippias. HIPPIAS Nu prea înţeleg, Socrate, ce vrei să spui.
194
PLATON

SOCRATE Pesemne pentru că în momentul acesta nu te foloseşti de mnemotehnică, spunîndu-ţi de bună seamă că aici nu are ce căuta. Hai atunci să-ţi b amintesc eu. Ai spus despre Ahile că este sincer şi despre Odiseu că e mincinos şi şiret. HIPPIAS Da. SOCRATE Or acum îţi dai seama că fiecare ne apare şi mincinos şi sincer, astfel încît dacă Odiseu era mincinos, el devine şi sincer, iar Ahile, dacă era sincer, devine şi mincinos: în loc să fie diferiţi şi opuşi, cei doi se aseamănă. HIPPIAS Mereu ticluieşti astfel de argumente, So-crate. Alegînd partea cea mai spinoasă dintr-o arguc mentaţie, o cercetezi în detaliu în loc să priveşti în ansamblu subiectul pus în discuţie. îţi voi demonstra chiar acum dacă vrei, cu o grămadă de dovezi, că Homer l-a înfăţişat pe Ahile mai bun decît pe Odiseu şi incapabil să mintă, iar pe Odiseu viclean, minţind la tot pasul şi inferior lui Ahile. Fă bine şi opune-mi argument la argument, arătînd că Odiseu este mai bun, rămînînd să hotărască cei de faţă care din noi a vorbit mai bine. d SOCRATE Nu tăgăduiesc, Hippias, că eşti mai învăţat decît mine; am însă obiceiul să fiu atent la tot ce se spune, mai cu seamă cînd cel ce vorbeşte îmi pare priceput. Şi, pentru că vreau să mă aleg cu ceva din spusele lui, îi pun întrebări, cercetez şi compar totul ca să pot înţelege. Dacă vorbitorul îmi pare însă un om de rînd, nici nu-i pun întrebări, nici nu mă interesează ce spune. După purtarea mea îţi poţi da seama pe cine socotesc eu înţelept. Mă vei vedea atunci revenind asupra celor spuse de el şi punînd e întrebări cu gîndul că o să învăţ şi eu ceva. Uite, chiar acum, în timp ce vorbeai, mă gîndeam la versurile pe care le-ai citat adineauri vrînd să arăţi că Ahile îi vorbeşte lui Odiseu ca unui şarlatan; nu ţi se pare însă ciudat, dacă cele spuse de tine sînt adeHIPPIAS MINOR

195

vărate, că Odiseu cel şiret nu apare nicăieri minţind, în timp ce Ahile, potrivit gîndului tău, este versatil, 370 a căci minte? Iată-l începînd prin a spune ce aminteai adineauri:

Ca şi de-a iadului poartă lehamite mie de tot omul, Carele una vorbeşte şi tăinuie-n sujletu-i alta2.

Puţin mai tîrziu adaugă însă că nu se va lăsa con- b vins nici de Odiseu, nici de Agamemnon şi că nici în ruptul capului nu mai rămîne la Troia, ci:
Miine lui Zeus şi zeilor jertfe voi da tuturora Şi voi da drumul pe mare-ncărcatelor mele corăbii însuţi vedea-vei atunci, de vrei şi deţi pasă de asta, Cum dimineaţa de tot ale mele corăbii-şi-nvoaltă Pinzele pe Helespont, in grabă vîslite de oameni. Dacă prielnic la drum ne-ofi zeul puternic pe mare, Noi în trei zile vom fi în mănoasa-ne ţară, în Ftia3. Plec dar în Ftia, căci mai de folos îmi e-ntorsul acasă Pe legănate corăbii. Nu cred că, lovindu-mă-n cinste. Lesne tu singur aci grămădi-vei cîştiguri şi avere4.

c

Dar iată-l şi mai înainte, cînd îi spune vorbe grele lui Agamemnon:
d

Şi deşi vorbise astfel, o dată în faţa întregii armate, apoi faţă de prietenii lui, nu-l vedem cîtuşi de puţin făcînd pregătiri sau punînd corăbiile pe mare cu gîndul întoarcerii acasă; ci iată-l nesinchisindu-se, de la înălţimea sa, de adevăr. Eu, nedumerit fiind, de la început te-am întrebat, Hippias, pe care dintre aceş- e tia doi poetul l-a înfăţişat mai demn de preţuit; mie mi se pare că sint deopotrivă şi că e greu să spui
2 3

Idem, IX, 308-309. Idem. IX, 352-358. 4 Idem, I, 168-l70. 196
PLATON

care dintre ei se pricepe mai bine să mintă sau să spună adevărul; la fel şi în alte privinţe. HIPPIAS Asta fiindcă nu judeci cum trebuie, So-crate. Dacă Ariile minte, nu o face cu voia lui; dimpotrivă, primejduirea taberei îl sileşte să rămînă pentru a da ajutor. Odiseu în schimb minte cu bună ştiinţă şi premeditat. SOCRATE încerci să mă înşeli, dragă Hippias, şi îl imiţi în privinţa asta pe Odiseu. 371 a HIPPIAS Ba deloc, Socrate. Ce vrei să spui? încotro baţi? SOCRATE Păi te văd afirmînd sus şi tare că Ahile nu minte intenţionat, Ahile pe care Homer l-a înfăţişat nu numai ca pe un om care spune cînd una, cînd alta, ci ca pe un mare panglicar: se crede în aşa măsură mai presus de Odiseu în a-i spune minciuni fără ca acela să bage de seamă, încît se încumetă să se contrazică de faţă cu el şi chiar izbuteşte să-l amăgească. Oricum, nimic din ce-i spune lui Ahile nu vădeşte că Odiseu l-ar fi prins cu minciuna. b HIPPIAS La ce te gîndeşti cînd spui asta, Socrate? SOCRATE La ce? O clipă numai după ce îi spune lui Odiseu că la revărsatul zorilor va pleca cu corăbiile pe mare, lui Aias îi spune că nu mai pleacă şi îi vorbeşte cu totul altfel. HIPPIAS Unde? SOCRATE în versurile în care se spune:
Eu la bătaia cea crîncenă nu am de gvnd să iau parte c Pină ce Hector, cosind pe ahei şi arzîndule Jlota, Nu va ajunge pe aici la vasele noastre, la corturi Dar la corabia mea şi la cortul meu aprigul Hector, cît de năvalnic o fi, pe loc o să stea din bătaie5. 5 Idem, IX, 644-650.
HIPPIAS MINOR

197

Crezi tu, Hippias, că Ahile, fiu al lui Thetis şi eres- d cut de preaînţeleptul Chiron, era atît de uituc, încît după ce cu puţin înainte îşi arăta, în cele mai aprige cuvinte, dispreţul faţă de cei care zic cînd una, cînd alta, imediat după aceea să-i spună lui Odiseu că va pleca şi lui Aias că va rămîne? Nu crezi că o face anume, gîndindu-se că Odiseu este mai naiv şi că îl poate întrece in viclenie? HIPPIAS Nu cred, Socrate; între timp el şi-a schimbat, cu bună-credinţă, părerea şi tocmai de

aceea e îi spune lui Aias una şi lui Odiseu alta. Odiseu în schimb, şi cînd spune adevărul şi cînd minte, o face anume. SOCRATE Atunci s-ar părea că Odiseu e mai bun decît Ahile. HIPPIAS Ba deloc, Socrate. SOCRATE De ce? N-am stabilit adineauri că cei care mint în mod voit sînt mai buni decît cei care mint fără voia lor? HIPPIAS Cum ar putea, Socrate, să fie mai buni cei care comit nedreptăţi şi fac rău dinadins decît cei 372 a care o fac fără voia lor? Eu cred că-i putem ierta mai uşor pe cei care săvîrşesc nedreptăţi,. mint sau fac vreun alt lucru rău fără să ştie. Nu sînt oare şi legile mult mai aspre faţă de cei care fac rele şi înşală în mod voit, decît faţă de ceilalţi? SOCRATE Vezi, Hippias? Nu sînt eu îndreptăţit cînd stărui să pun întrebări celor înţelepţi? Şi tare b îmi e teamă că pe lîngă atîtea cusururi, aceasta este singura mea calitate. Altminteri natura lucrurilor îmi scapă şi nu pot să-mi dau seama de ele. Căci iată, cînd se întîmplă să stau de vorbă cu unul dintre voi — şi care grec n-ar recunoaşte că sînteţi vestiţi pentru ştiinţa voastră? — se arată că nu ştiu nimic. Doar vezi bine că nu cădem deloc la învoială, ca să zic aşa. Şi ce vrei dovadă mai bună de neştiinţă decît c
198
PLATON HIPPIAS MINOR

199

să nu ai aceleaşi păreri cu cei înţelepţi? Am însă o minunată calitate şi tocmai ea mă salvează: nu-mi este ruşine să învăţ, ci, întrebînd, caut să aflu cît mai mult. Iar celui care îmi răspunde îi port mereu recunoştinţă şi nu ştiu să fi rămas cuiva dator în privinţa aceasta. Nu am ascuns niciodată cît datoram altora din tot ce ştiu şi nu am dat drept o descoperire proprie ce m-au învăţat ei. Dimpotrivă, pe cel care mi-a trecut ştiinţa lui îl laud ca pe un înţelept şi arăt ce am învăţat de la el. Numai că acum nu mă pot împaci ca cu ceea ce spui, ba părerile noastre diferă chiar foarte mult. Fireşte că lucrurile stau aşa, pentru că eu sînt cum sînt; nu are rost să intru iar în amănunte. Căci mie, Hippias, mi se pare că este tocmai pe dos decît spui tu, că cei care în mod voit îi vatămă pe oameni, le fac rău, îi mint, înşală şi săvîrşesc greşeli sînt mai buni decît cei care fac toate astea fără voia lor. Alteori însă gîndesc şi eu ca tine; şi dacă şovăi întruna, pricina nu-i alta decît ignoranţa mea. Deocamdată, cuprins parcă de o boală a minţii, îmi e pare că cei care săvîrşesc greşeli în mod voit sînt mai buni decît ceilalţi. Pun apeastă stare de spirit pe seama celor gîndite mai înainte: reieşea din vorbele noastre că cei care fac răul fără să vrea sînt inferiori celor care îl fac cu bună ştiinţă. Fii bun, rogu-te, şi nu pregeta să-mi vindeci sufletul. Căci vei face un lucru 373 a mult mai bun lecuind neştiinţa decît o boală a trupului. Dar dacă ai de gînd să ţii o lungă cuvântare, îţi spun din capul locului că, fiindu-mi greu să te urmăresc, n-ai să mă poţi lecui; în schimb, îmi vei face un bine mai mare răspunzîndu-mi aşa cum mi-ai răspuns şi adineauri; şi cred că la rîndu-ţi nu vei rămî-ne nici tu în pagubă. Iar pe tine, fiu al lui Apeman-tos, de vreme ce tu m-ai îndemnat să stau de vorbă cu Hippias, am să te rog să-mi vii în ajutor: în cazul în care nu mai vrea să-mi răspundă, înduplecă-l tu. EUDICOS Nu cred, Socrate, că va fi nevoie să-l rugăm pe Hippias. Asta nu s-ar potrivi cu ce a spus b mai înainte, anume că nu se fereşte de întrebările nimănui. Nu-i aşa, Hippias? Nu asta ai spus? HIPPIAS Sigur. Numai că vezi, Eudicos, Socrate ne pune mereu beţe în roate, ca şi cînd ar fi pus pe rele. SOCRATE Doar nu crezi, bunule Hippias, că o fac dinadins, căci atunci, potrivit gîndului tău, aş fi un om învăţat şi priceput; crede-mă că, dacă se întîm-plă, e fără voia mea, aşa că fii, rogu-te, îngăduitor. Căci spui că cel care face rău fără voia lui are dreptul la îngăduinţă. EUDICOS N-ai de ales, Hippias; de dragul nostru c şi al celor ce le-ai spus mai înainte, răspunde la întrebările lui Socrate.

HIPPIAS Fiindcă mă rogi, îţi voi răspunde. întrea-bă-mă dar ce vrei. SOCRATE Aş dori tare mult, Hippias, să cercetăm mai amănunţit problema aceasta: sînt mai buni cei care fac rău în mod voit sau cei care fac rău fără voia lor? Cred că cel mai nimerit ar fi să procedăm astfel; răspunde-mi: recunoşti că există alergători buni? HIPPIAS Fireşte. SOCRATE Dar slabi? a HIPPIAS Da. SOCRATE Iar bun spunem că e cel care aleargă bine şi slab cel care aleargă prost? HIPPIAS întocmai. SOCRATE Aşadar, cel care nu aleargă repede, aleargă prost, iar cel care aleargă repede, bine? HIPPIAS întocmai. SOCRATE Prin urmare, într-o cursă, şi în general cînd e vorba de alergare, iuţeala este un lucru bun iar încetineala unul rău? HIPPIAS Mai încape îndoială?
200
PLATON HIPPIAS MINOR

201

SOCRATE Şi care este un alergător mai bun, cel care aleargă încet în mod voit sau cel care aleargă astfel fără voia sa? HIPPIAS Cel care aleargă astfel în mod voit. SOCRATE Oare a alerga nu înseamnă a săvîrşi ceva? HIPPIAS A săvîrşi, fireşte. SOCRATE Iar dacă înseamnă a săvîrşi, nu este vorba de o strădanie anume? e HIPPIAS Ba da. SOCRATE Deci, în materie de curse, cel care aleargă prost face o treabă proastă şi deloc lăudabilă, nu-i aşa? HIPPIAS Proastă, cum altfel? SOCRATE Iar prost aleargă cel care aleargă încet, nu? HIPPIAS Da. SOCRATE Prin urmare, alergătorul bun face în mod voit o treabă proastă care-l dezonorează, pe cînd cel slab o face fără voia lui? HIPPIAS Aşa se pare. SOCRATE într-o cursă deci, cel care aleargă prost fără voia lui este un alergător mai slab decît cel care o face în mod intenţionat? HIPPIAS într-o cursă, da. 374 a SOCRATE Dar într-o întrecere la luptă, care dintre luptători este mai bun? Cel care se lasă învins de bunăvoie sau cel care este învins fără voia sa? HIPPIAS Sigur că cel care se lasă învins de bunăvoie. SOCRATE Şi ce este mai rău şi mai ruşinos? Să te laşi învins sau să fii învins? HIPPIAS Să fii învins. SOCRATE Deci într-o luptă, cel care luptă prost dinadins este mai bun decît cel care luptă astfel fără să vrea? HIPPIAS Aşa se pare. SOCRATE Dar nu se întîmplă la fel şi în orice altă formă de activitate în care ne slujim de corp? Oare nu cel care este mai viguros poate face lucrurile deopotrivă cu sîrg şi fără vlagă, şi dîndu-se de ruşine şi meritînd toate laudele? Aşa încît dacă face prost b o treabă, nu o face cel viguros cu bună ştiinţă, iar celălalt fără voia lui? HIPPIAS Se pare că atunci cînd e vorba de puterea trupului aşa se întîmplă. SOCRATE Dar ce zici de o ţinută frumoasă? Nu cel care are un corp armonios poate să ia

după voie o ţinută urită şi lipsită de graţie, iar cel cu un corp mai urît să o aibă fără să vrea? Sau ţi se pare că-i altfel? HIPPIAS Aşa cred şi eu. SOCRATE Deci ţinuta urită, dacă este voită, este urmarea unei calităţi a trupului, în schimb, avînd-o c fără să vrei, este urmarea unui defect. HIPPIAS Aşa s-ar părea. SOCRATE Dar despre voce ce zici? Care crezi că e mai bună, cea care cîntă dinadins fals sau cea care cîntă fals fără voia ei? HIPPIAS Cea care cîntă fals dinadins. SOCRATE Iar cea care cîntă fals fără voia ei este lipsită de calitate? HIPPIAS Da. SOCRATE Dar cînd e vorba de trup, ce ţi-ar plăcea să ai: calităţi sau defecte? HIPPIAS Calităţi. SOCRATE Ţi-ar plăcea să şchiopătezi în mod voit sau fără voia ta? HIPPIAS în mod voit. SOCRATE Şi a fi şchiop nu este un defect şi nu presupune o lipsă de graţie? d HIPPIAS Ba da. SOCRATE Dar vederea slabă nu este un defect al ochilor? HIPPIAS Ba este.
202
PLATON HIPPIAS MINOR

203

SOCRATE Şi ce fel de ochi ai prefera să ai? Unii care văd prost de bunăvoie sau unii cu care vezi astfel fără voia ta? HIPPIAS Pe primii, desigur. SOCRATE Crezi, aşadar, că e mai bine ca aceste organe să funcţioneze prost în mod voit, decît fără voia lor? HIPPIAS Fără doar şi poate. SOCRATE Dar tot astfel şi pentru urechi, nas, gură şi pentru toate celelalte organe de simţ: pe cele e care funcţionează prost fără voia lor n-ai vrea să le ai, căci sînt proaste; în schimb le doreşti pe cele care funcţionează prost în mod intenţionat, căci sînt bune. HIPPIAS Desigur. SOCRATE Dar în privinţa uneltelor? Care sînt de preferat? Cele cu care lucrezi prost în mod intenţionat sau fără voia ta? Care cîrmă e mai bună, cea cu care cîrmaciul conduce prost fără voia lui sau în mod voit? HIPPIAS Cea din urmă. SOCRATE La fel se întîmplă însă şi cu arcul, lira, flautul şi cu toate celelalte. HIPPIAS într-adevăr. 375 a SOCRATE Mai departe. Care e mai bun: un cal astfel înzestrat de natură încît, dacă vrei, poţi să-l călăreşti prost, sau cel pe care îl călăreşti prost fără să vrei? HIPPIAS Cel pe care îl călăreşti prost fiindcă vrei. SOCRATE Deci acesta e mai bun? HIPPIAS Da. SOCRATE Prin urmare cu un cal bine înzestrat de natură se pot săvîrşi voit prost toate cîte stau în puterea unui cal, pe cînd cu un cal prost acestea se execută prost în mod neintenţionat? HIPPIAS Cît se poate de adevărat. SOCRATE La fel se întîmplă şi cu cîinele şi cu toate celelalte animale? HIPPIAS Da. SOCRATE Să mergem însă şi mai departe. Cum e bine să fie înzestrat arcaşul? Astfel încît să

poată greşi ţinta în mod voit sau fără voia sa? HIPPIAS în mod voit. b SOCRATE Prin urmare aceasta este înzestrarea mai potrivită pentru un arcaş? HIPPIAS Da. SOCRATE Iar cel înzestrat astfel încît, greşind, o face neintenţionat este inferior celui care greşeşte intenţionat? HIPPIAS în privinţa tragerii cu arcul, da. SOCRATE Dar în medicină? Cel înzestrat astfel încît vatămă trupul în mod voit nu e mai bun decît cel care îl vatămă fără să vrea? HIPPIAS Ba da. SOCRATE Deci, în această meserie, o astfel de înzestrare e superioară celeilalte? HIPPIAS Superioară, fireşte. SOCRATE Dar cînd e vorba de arta cîntului din cithară, din flaut sau de toate celelalte meşteşuguri sau ştiinţe, nu este mai de preţ cel dăruit astfel încît să săvîrşească lucrurile prost şi să greşească în mod c voit, decît cel care o face fără voie? HIPPIAS Se pare că da. SOCRATE Şi, desigur, am prefera ca sufletele sclavilor noştri să fie astfel înzestrate încît ei să greşească şi să facă rele cu bună ştiinţă; căci sufletele acestea sînt mai bune decît cele care fac răul fără voia lor. HIPPIAS Desigur. SOCRATE Dacă ne gîndim acum la sufletul nostru, n-am vrea ca el să fie cît mai bun cu putinţă? HIPPIAS Ba da.
204
PLATON HIPPIAS MINOR

205

d SOCRATE Or mai bun va fi sufletul care face rău şi greşeşte în mod voit, şi nu cel care o face fără voia sa. HIPPIAS Dar bine, Socrate, ar fi cumplit dacă cei care comit nedreptăţi în mod voit ar fi mai buni decît cei care le comit fără voia lor! SOCRATE Şi totuşi din discuţia noastră asta pare să decurgă. HIPPIAS Nu şi pentru mine. SOCRATE Credeam că şi ţie lucrurile îţi apar la fel. Maivrăspunde-mi însă la o întrebare: dreptatea e o putinţă sau o ştiinţă? Sau şi una şi alta? Nu e necesar ca dreptatea să fie unul din aceste două lucruri? HIPPIAS Ba da. SOCRATE Prin urmare, dacă dreptatea este o putinţă a sufletului, sufletul capabil să săvîrşească mai e multe este în acelaşi timp mai drept? Doar am stabilit, prietene, că un astfel de suflet este mai bun. HIPPIAS Aşa-i. SOCRATE Dar dacă dreptatea ar fi o ştiinţă a sufletului? Sufletul mai învăţat nu este totodată mai drept, iar cel mai neînvăţat, mai nedrept? HIPPIAS Da. SOCRATE Dar dacă dreptatea ar fi şi una şi alta? Nu este mai drept sufletul care le are pe amîndouă, adică şi ştiinţă şi putinţă, iar cel neinstruit mai nedrept? HIPPIAS Aşa s-ar părea. SOCRATE Urmează că sufletul mai capabil şi mai învăţat, fiind mai bun, este în stare, mai mult decît ce376 a lălăit, să facă, în orice acţiune, lucruri şi rele şi bune? HIPPIAS Da.

SOCRATE Iar cînd săvirşeşte fapte deloc lăudabile o face conştient, tocmai pentru că poate şi ştie; binele şi răul, la rîndul lor, ţin de dreptate, fie amîndouă, fie luate în parte. HIPPIAS Se pare că da. SOCRATE Iar a săvîrşi nedreptăţi înseamnă a să-vîrşi lucruri rele, şi dimpotrivă, bune cînd nu le să-vîrşeşti. HIPPIAS Da. SOCRATE Prin urmare, cînd un suflet mai capabil şi mai bun va comite nedreptăţi, o va face dinadins, pe cînd unul rău o va face fără voia lui? HIPPIAS Aşa se pare. SOCRATE Iar un om e bun cînd are un suflet bun, şi rău cînd are un suflet rău? HIPPIAS Da. SOCRATE înseamnă că e în firea omului bun să săvîrşească nedreptăţi în mod voit, iar a celui rău, fără voia sa, din moment ce omul bun are un suflet bun. HIPPIAS Are, desigur. SOCRATE Atunci, Hippias, cel care greşeşte şi face lucruri ruşinoase şi nedrepte în mod voit, dacă există un astfel de om, nu poate fi altul decît omul cel bun. HIPPIAS Nu pot fi de acord cu tine, Socrate. SOCRATE Nici eu, Hippias. Dar aşa reiese cu ne-cesitate din discuţia noastră. Cum ţi-am mai spus, nu sînt în stare să-mi fac o părere statornică: cînd gîndesc una, cînd gîndesc alta. De mirare nu e însă că eu sau un alt om de rînd nu ne putem hotărî. Dar că aveţi păreri schimbătoare voi, cei atotştiutori, este într-adevăr cumplit: înseamnă că nici voi nu ne puteţi tămădui, punînd un capăt rătăcirii noastre.
HIPPIAS MAIOR
HIPPIAS MAIOR

207

SOCRATE HIPPIAS SOCRATE Iată-l din nou la noi pe frumosul şi atot-28i a ştiutorul Hippias! E multă vreme de cînd n-ai mai dat prin Atena. HIPPIAS N-am o clipă de răgaz, Socrate. Căci Elisul ori de cîte ori are nevoie să ducă ceva la bun sfîrşit . cu vreo cetate sau alta pe mine mă alege ambasador, b considerîndu-mă un foarte priceput arbitru şi purtător de cuvînt în chestiuni diplomatice. Aşa se face că în numeroase rînduri am dus tratative cu diferite cetăţi, dar cel mai adesea, şi în treburile cele mai importante, cu Sparta. Iată de ce, ca să răspund la întrebarea ta, nu mă abat decît arareori pe-aici. SOCRATE Aşa se întîmplă, Hippias, cînd eşti un om şi instruit, şi cu o viaţă bine împlinită: căci pe cît de bine te descurci într-ale tale cîştigînd o droaie de c bani de la tineri în schimbul unor învăţături cu mult mai preţioase de fapt, pe atît de bine te descurci şi într-ale obştei, de vreme ce-i faci numai servicii, nădăjduind, pe bună dreptate, nu dispreţul, ci stima tuturora. Stau însă şi mă întreb, Hippias: de ce oare acei oameni vestiţi din vechime, ale căror nume sînt rostite ca fiind cele mari ale înţelepciunii, un Pitta-cos, Bias sau Thales din Milet, şi alţii încă, pînă la Anaximandru, deci toţi aceştia, sau aproape toţi, s-au ţinut departe de treburile publice? HIPPIAS Erau neputincioşi, Socrate, şi nu-i ducea a mintea cum să facă faţă şi la treburile care-i priveau pe ei şi la cele ale cetăţii. SOCRATE Aşadar, pe Zeus, precum spunem îndeobşte că nici un meşteşug nu rămîne pe loc, iar meşterii de altădată le apar celor de astăzi rudimentari, oare tot astfel vom spune şi noi că meşteşugul vostru, al sofiştilor, n-a rămas pe loc, şi că cei care s-au îndeletnicit în vechime cu înţelepciunea ne apar nouă astăzi rudimentari? HIPPIAS Este întocmai cum spui. SOCRATE Deci după tine, Hippias, dacă s-ar în-tîmpla ca Bias să trăiască în zilele noastre, pe lîngă 2821 voi el ne-ar părea de bună seamă ridicol, după cum şi sculptorii spun că dacă Dedal s-ar naşte încă o dată şi-ar da la iveală aceleaşi lucruri care pe-atunci l-au făcut celebru,

noi nu ne-am putea stăpîni risul. HIPPIAS Chiar aşa stau lucrurile, Socrate. Numai că, în ce mă priveşte, am obiceiul să-i laud pe cei vechi, ba chiar mai mult pe ei decît pe cei din vremea noastră, păzindu-mă astfel de invidia celor în viaţă, dar şi temîndu-mă de mînia celor morţi. SOCRATE Mi se pare că procedezi tare înţelept, b Hippias, vorbind şi gîndind aşa. Iar eu sînt gata să întăresc cele spuse de tine. Căci dacă stau să mă gîn-desc la măiestria cu care aţi ajuns să îmbinaţi interesul obştei cu treburile voastre, ale fiecăruia, pot spune că arta voastră a progresat văzînd cu ochii. Iată-l, de pildă, pe Gorgias, sofistul din Leontinoi; trimis de ai lui la Atena pentru a le reprezenta cetatea — leontinii îl ţineau de cel mai iscusit în cele obşteşti — a trecut drept un excelent vorbitor în adunarea poporului; iar apoi şi-a văzut de ale lui şi, dînd lecţii celor tineri, a cîştigat de la noi o grămadă de bani. c Ca să nu mai vorbesc de prietenul meu Prodicos, care nu o dată a trecut pe aici cu treburi de-ale cetăţii. Dar ultima oară, venind la Atena ca reprezen208
PLATON

tant al Ceosului a stîrnit mare admiraţie vorbind în consiliu; iar apoi, s-a gîndit şi la ale sale; cu prelegeri şi cu lecţii a cîştigat o groază de bani, de te miri cit. în schimb, nici unul din oamenii vestiţi de altădată nu a crezut vreodată de cuviinţă să ceară vreun ban d şi nici să ţină prelegeri, împărtăşind cîte ceva din ceea ce ştiau locuitorilor atîtor cetăţi. într-atît erau de naivi şi n-aveau habar de ce reprezintă banul! Pe cînd cei doi despre care-ţi vorbeam au cîştigat de pe urma înţelepciunii mai mult decît orice alt meseriaş de pe urma meşteşugului său, oricare ar fi acela. Ca să nu mai vorbim de înaintaşul lor, Protagoras. HIPPIAS în privinţa aceasta sînt de spus lucruri de care tu n-ai habar, Socrate. Căci dacă ai afla cîţi bani am cîştigat eu, ai rămîne uimit. Ca să nu pome-e nesc decît de Sicilia, chiar locul unde trăia, onorat de toţi, Protagoras; unde mai pui că era şi mai vîrst-nic decît mine. Eu, cu mult mai tînăr şi în scurtă vreme, am cîştigat mai bine de o sută cincizeci de mine! Iar dintr-un orăşel prăpădit, Inykon, mai bine de douăzeci de mine. întorcîndu-mă acasă, banii i-am dat tatălui meu; şi el şi ceilalţi din cetate au rămas cu gura căscată de admiraţie. Aproape că-mi vine să cred că am cîştigat mai mulţi bani decît oricare alţi doi sofişti laolaltă. 283 a SOCRATE Minunat lucru, Hippias! Iată o dovadă cum nu se poate mai bună că înţelepciunea ta şi a celor din zilele noastre o întrece cu mult pe a celor de altădată. Ce deosebire! Trebuie să înţeleg din spusele tale că mare le era prostia! Se zice că Anaxa-gora făcea exact pe dos decît facem noi. Rămînîndu-i o moştenire însemnată s-a arătat nechibzuit şi a risipit-o pe toată, într-atît era lipsit de minte. Se mai spun şi altele de felul ăsta despre cei din vechime... Gîndindu-mă deci la înaintaşi, toate acestea îmi par b a fi o dovadă cum nu se poate mai bună a înţelepciunii noastre. Şi nu sînt puţini cei care gîndesc că înHIPPIAS MAIOR

209

ţeleptul trebuie să fie înţelept în primul rînd pentru el. Drept care, definiţia înţeleptului ar suna cam aşa: „Cel care cîştigă cei mai mulţi bani". Hai să lăsăm însă vorbăria şi să ne întoarcem la tine; ia spune-mi, din cetăţile prin care ai fost, de unde ai cîştigat cei mai mulţi bani? Pot să jur că din Sparta, unde te şi duci cel mai des. HIPPIAS Nu, pe Zeus, Socrate. SOCRATE Cum aşa? N-ai să-mi spui că de acolo ai cîştigat cel mai puţin? HIPPIAS De acolo n-am cîştigat niciodată nimic, c SOCRATE Mai că nu-mi vine să cred, Hippias, atît e de uimitor ce-mi spui. Oare ştiinţa ta nu este în stare să-i facă mai virtuoşi pe cei care stau în preaj-mă-ţi şi o învaţă? HIPPIAS Ba bine că nu! SOCRATE Să înţeleg atunci că ea a fost în stare să-i facă mai buni pe tinerii din Inycon, dar nu şi pe cei din Sparta?

HIPPIAS Nici vorbă de aşa ceva, Socrate. SOCRATE Atunci poate că cei din Sicilia doresc să devină mai buni, iar cei din Sparta nu? HIPPIAS Nu, Socrate. Şi spartanii vor acelaşi lucru, d SOCRATE Mai rămîne să cred că fugeau de lecţiile tale din lipsă de bani. HIPPIAS Nici ăsta nu-i motivul; au bani cîţi vrei. SOCRATE Atunci cum să-mi explic că avînd şi bunăvoinţă şi bani, iar tu putînd să le fii de folos ca nimeni altul, nu te-au trimis acasă încărcat de bani? Ia stai! Oare nu cumva îşi educă spartanii copiii mai bine decît o poţi face tu? Te învoieşti să spunem că e aşa? HIPPIAS Cum o să mă învoiesc? e SOCRATE Atunci din două una: ori nu ai fost în stare să-i convingi pe tinerii spartani că luînd lecţii cu tine ar progresa întru virtute mai mult decît dacă ar face-o cu părinţii lor, ori nu ai putut să-i convingi
210
PLATON HIPPIAS MAIOR

211

pe părinţii lor că este firesc să-ţi încredinţeze ţie educaţia acestor copii, dacă, bineînţeles, le pasă cît de cît de soarta lor. Căci nu pot să cred că-i rodea invidia la gîndul că le-ar deveni copiii mai buni. HIPPIAS Nici eu nu cred că despre invidie era vorba. SOCRATE Sparta este bine legiuită, nu? HIPPIAS Sigur că este. 284 a SOCRATE Iar în cetăţile bine legiuite virtutea este ţinută la loc de cinste. HIPPIAS Şi încă cum! SOCRATE Or, dintre toţi, tu eşti cel mai capabil s-o treci şi altora. HIPPIAS întocmai, Socrate. SOCRATE Dacă ne gîndim la omul cel mai capabil să-i înveţe pe alţii călăria; oare nu în Tesalia, în primul rînd (sau oriunde în altă parte, unde lumea s-ar îndeletnici cu această artă), ar fi el cel mai mult preţuit şi ar cîştiga cei mai mulţi bani? HIPPIAS Aşa se pare. SOCRATE Iar cel care este în stare să dea învăţături despre virtute, vrednice de toată preţuirea, unde b va fi cu precădere stimat şi unde va cîştiga cei mai mulţi bani? Unde dacă nu în Sparta sau în alt oraş bine legiuit dintre cele greceşti? Sau poate mai degrabă în Sicilia, prietene, şi la Inycon? Să credem una ca asta, Hippias? Dacă tu porunceşti, se cuvine ca eu să te-ascult. HIPPIAS Nu, Socrate, însă potrivit tradiţiei, spartanii nu-şi schimbă legile şi nici nu-şi educă copiii altfel decit au apucat. SOCRATE Cum vine asta? Spartanilor nu le stă în c obicei să facă cum este bine, ci, dimpotrivă, să dea greş în ceea ce întreprînd? HIPPIAS N-aş spune asta, Socrate. SOCRATE N-ar proceda ei mai cu minte dînd tinerilor o educaţie mai bună în locul uneia mai proaste? HIPPIAS Desigur. însă legile lor nu le îngăduie să primească o educaţie străină; altminteri, ştii prea bine că dacă ar fi cu putinţă ca vreun educator să cîştige bani de la ei, acela aş fi eu. Nici nu ştii ce plăcere le face să mă asculte; să-i vezi numai cum mă laudă! însă, după cum îţi spun, nu le îngăduie legea. SOCRATE După tine, Hippias, legea este un ne- d ajuns pentru cetate sau este în folosul ei? HIPPIAS Cred că este făcută spre folosul ei; numai că atunci cînd este rău alcătuită, îi pricinuieşte şi neajunsuri. SOCRATE Cum adică? Cei care fac legea, nu ca fiind cel mai mare bine pentru cetate o fac?

Căci fără o lege bună nu poţi guverna un stat, nu? HIPPIAS Ai dreptate. SOCRATE Iar dacă cei care se-apucă să facă legi nu ajung să le facă şi bune, atunci ei nu împlinesc nici legalitatea şi nici legea. Tu ce crezi? HIPPIAS Potrivit unei vorbiri riguroase, aşa este, e Socrate; numai că oamenii nu prea au obiceiul să vorbească aşa. SOCRATE Care oameni, Hippias? Cei ştiutori sau cei ignoranţi? HIPPIAS Cei mulţi. SOCRATE Cei mulţi sînt cei care cunosc adevărul? HIPPIAS Evident că nu. SOCRATE Nu cred însă cei ştiutori că ceea ce este cu adevărat avantajos pentru toţi oamenii este mai potrivit legii decît ceea ce nu este avantajos? Sau nu eşti de aceeaşi părere? HIPPIAS Ba sînt. SOCRATE Deci lucrurile stau aşa cum cred cei ştiutori? HIPPIAS întocmai. SOCRATE Aşadar, pentru spartani ar fi mai avantajoasă, potrivit spusei tale, educaţia pe care le-ai 285 a
212
PLATON

da-o tu; şi cu toate că ar veni din partea unui străin, ea ar trebui preferată celei din partea locului. HIPPIAS Aşa spun, şi cred că pe bună dreptate. SOCRATE Nu spui tu, de asemenea, că cele ce sînt mai avantajoase sînt mai potrivite legii? HIPPIAS Am spus-o, de asemenea. SOCRATE Atunci, după tine, este mai potrivit legii ca fiii spartanilor să fie educaţi de către Hippias şi mai neconform cu ea să fie educaţi de către părinţii lor; asta în cazul că într-adevăr ei vor trage cu mult mai multe foloase de pe urma ta. HIPPIAS Desigur că aşa se va întîmpla, Socrate. b SOCRATE Rezultă că, întrucît nu îţi dau bani şi nu ţi-i lasă în grijă pe fiii lor, spartanii contravin legii. HIPPIAS Sînt de acord cu tine; căci am impresia că ceea ce spui este în favoarea mea şi nu văd de ce te-aş contrazice. SOCRATE Iată-ne deci, prietene, în faţa unei mari descoperiri: spartanii contravin legii. Şi culmea, asta o fac tocmai ei care trec drept cei mai pătrunşi de spiritul legii! îmi spui însă că te laudă, Hippias, şi că se bucură ascultîndu-te; dar pe zei, despre ce anume le vorbeşti? Este clar că despre lucrurile pe care tu c le cunoşti cel mai bine, adică despre cele ce se petrec cu stelele şi fenomenele cereşti. HIPPIAS Cîtuşi de puţin, Socrate; nici nu vor să audă de aşa ceva. SOCRATE Atunci le place să le vorbeşti despre geometrie? HIPPIAS Nici atît; căci cei mai mulţi dintre ei nu ştiu nici să numere, ca să zic aşa. SOCRATE Deci cu atît mai puţin sînt dispuşi să te suporte vorbindu-le despre calcul. HIPPIAS Nici vorbă de calcul, pe Zeus. SOCRATE Nu cumva le vorbeşti atunci despre d acele lucruri pe care, dintre toţi, tu ştii să le distingi
HIPP1AS MAIOR

213

cu cea mai mare fineţe, vreau să spun despre valoarea literelor şi a silabelor, a ritmurilor şi armoniilor? HIPPIAS Despre ce fel de armonii şi litere, preabunule? SOCRATE Bine, dar atunci care sînt acele lucruri pe care ei le ascultă cu plăcere şi pentru care te laudă? Spune-mi tu, pentru că eu singur nu-mi dau seama. HIPPIAS Despre zămisliri le-am vorbit, Socrate; ale eroilor şi oamenilor obişnuiţi; ale cetăţilor apoi. într-un cuvînt, tot ce priveşte originile — iată ce le face o nespusă plăcere. Aşa

încît, din cauza lor, m-am văzut obligat să învăţ pe dinafară şi să mă ocup de e toate cîte au legătură cu lucrurile de soiul ăsta. SOCRATE Pe Zeus, Hippias, mare noroc ai avut că spartanii nu ţi-au cerut tot şirul arhonţilor noştri de la Solon încoace! Ştiu că ai fi avut ce învăţa pe dinafară! HIPPIAS Da de unde, Socrate! Numai o singură dată să aud cincizeci de nume şi le şi ţin minte. SOCRATE Aşa deci? Uite, nu ştiam că stăpîneşti tehnica memorării. Acum înţeleg eu cu adevărat de ce le face spartanilor atîta plăcere să te asculte! Fiindcă ştii o grămadă de lucruri, te folosesc cum fac 286 a copiii cu bunicii lor, cînd nu se mai satură să-i asculte povestind. HIPPIAS Aşa e, Socrate, pe Zeus. De curînd am avut un mare succes vorbindu-le despre îndeletnicirile frumoase pe care se cuvine să le aibă un tînăr. Şi pe bună dreptate m-au lăudat, căci discursul este fără cusur compus, bine alcătuit şi în general şi în privinţa alegerii cuvintelor. Cît despre început el sună cam aşa: după căderea Troiei, Neoptolem îl întreabă pe Nestor care anume sînt îndeletnicirile frumoase ce-l pot face pe un tînăr să devină stimat, b Vorbeşte apoi Nestor dîndu-i lui Neoptolem felurite îndrumări de toată frumuseţea. Acesta este discursul
214
PLATON HIPPIAS MAIOR

215 pe care l-am ţinut acolo şi pe care am de gînd să-l reiau şi aici peste trei zile, în şcoala lui Pheidostratos, împreună cu alte multe lucruri demne de auzit. Eudicos, fiul lui Apemantos, este cel care m-a rugat c să vorbesc. Ai grijă să fii şi tu de faţă şi să-i aduci şi pe alţii în stare să preţuiască cele auzite. SOCRATE Aşa voi face, Hippias, de va vrea zeul. Dar acum, pentru că tocmai mi-am adus aminte, fii bun şi desluşeşte-mi următoarea problemă, în cîte-va cuvinte măcar. De curînd, dragul meu, stînd de vorbă cu cîţiva cunoscuţi, m-am pomenit într-o mare încurcătură; în timp ce condamnam unele lucruri ca fiind urite, iar pe altele le lăudam ca frumoase, numai ce îl aud pe unul dintre ei că mă întreabă, nu d pot să-ţi spun cu ce ton arogant: „Da de unde ştii tu, Socrate, care lucruri sînt frumoase şi care urite? Ia să vedem, ai putea să-mi spui ce-i frumosul?\Eu, ca un prost ce mă aflu, m-am încurcat tare rau şi nu izbuteam cu nici un chip să-i răspund cum trebuie. Rămînînd singur, supărat foc pe mine, nu încetam să mă mustru şi îmi ziceam, fierbînd de mînie, că prima oară cînd mă voi întîlni cu unul dintre voi înţelepţii, vă voi asculta mai întîi cu luare-aminte, voi căuta să înţeleg şi-mi voi băga lucrurile bine în cap, pentru ca apoi să merg din nou la cel care mi-a pus întrebarea şi să reîncep lupta. Iată de ce, cum spu-e neam, ai picat cum nu se poate mai bine; lămureş-te-mă deci aşa cum trebuie ce este frumosul şi încearcă să-mi explici totul amănunţit ca să nu mai păţesc altă ruşine şi să-şi bată joc de mine omul acela. Căci, fără îndoială, lucrul îţi este cunoscut, şi pentru tine-i o nimica toată faţă de altele multe cîte le ştii. HIPPIAS Pe Zeus că-i o nimica toată, Socrate, şi nici nu merită atîta bătaie de cap, ca să zic aşa. SOCRATE Am să pricep atunci cu atît mai uşor şi nimeni n-o să-mi mai vină de hac. HIPPIAS Sigur că nimeni. Altminteri tot ce ştiu eu n-ar face doi bani. 287 a SOCRATE Pe Hera, frumos vorbeşti, Hippias! De l-am putea îmblînzi pe omul ăsta! Lasă-mă totuşi — şi nu văd de ce te-ar stingheri — să mă dau pe mine drept el şi, pe măsură ce tu răspunzi, eu să aduc obiecţii; în felul acesta deprînd şi eu mai lesne învăţătura ta. Ştii poate că mie îmi este oarecum mai la îndemînă să fac obiecţii. Dacă n-ai deci nimic împotrivă, să facem cum îţi spun, cu gîndul că am să învăţ mai temeinic. HIPPIAS Nu te sfii; îţi spuneam doar că nu-i vorba b de cine ştie ce lucru şi că te-aş putea învăţa să faci faţă la altele cu mult mai grele. SOCRATE Că tare frumos mai vorbeşti, Hippias! Ei bine, pentru că şi tu mă îndemni, hai să încerc ca punînd întrebări, să-i ţin locul omului nostru pe cît îmi stă mie în putere. Aşadar, dacă i-ai ţine lui discursul despre care-mi vorbeai, cel cu îndeletnicirile frumoase, după ce ai termina ce aveai de spus, el s-ar grăbi să întrebe înainte de toate tocmai despre c frumos — căci îi ştiu obiceiul — şi ar începe astfel: „Străine din Elis, oare cele ce-s drepte, nu prin dreptate sînt drepte?" Răspunde, Hippias, ca şi

cum el te-ar întreba. HIPPIAS Răspund că prin dreptate. SOCRATE „Dreptatea deci este un lucru real?" HIPPIAS Desigur. SOCRATE „Aşadar şi cei înţelepţi sînt înţelepţi prin înţelepciune, iar toate cîte sînt bune, prin bună-

tate?" HIPPIAS Cum altfel? SOCRATE „Şi ele există cu-adevărat, nu sînt simple vorbe." HIPPIAS Sigur că există. SOCRATE .Aşadar, toate cîte sînt frumoase, sînt frumoase prin însuşi frumosul, nu-i aşa?"
216
PLATON HIPPIAS MAIOR

217

d HIPPIAS Prin însuşi frumosul, întocmai. SOCRATE „Iar frumosul este şi el un lucru real, nu?" HIPPIAS Este. Dar ce-i cu asta? SOCRATE „Spune-mi, străinule, va adăuga el, atunci ce anume este frumosul ăsta?" HIPPIAS După cît înţeleg, Socrate, cel care întreabă îţi cere să afli ce este frumos, nu? SOCRATE Nu asta cred că cere, Hippias, ci ce este frumosul. HIPPIAS Şi care e mă rog deosebirea? SOCRATE Ţi se pare că nu e nici una? HIPPIAS Nici una. SOCRATE Oricum, este clar că tu ştii mai bine. Totuşi, dragul meu, fii puţin mai atent: el nu te în-e treabă ce este frumos, ci ce este frumosul. HIPPIAS Acum înţeleg. îi voi arăta ce este frumosul şi n-o să mai aibă nimic de zis. Căci frumosul, Socrate, este, după cum bine ştii, şi dacă e să vorbim drept, o fată frumoasă. SOCRATE Jur pe cîine, Hippias, că ai răspuns tare frumos, aş spune chiar, de-a dreptul strălucit. Dacă 288 a am să-i răspund şi eu la fel, înseamnă că îi voi spune exact ce trebuie şi că nu o să mai aibă nimic de zis? HIPPIAS Cum să mai aibă, Socrate, cînd toţi cei de faţă ar fi de aceeaşi părere şi nu s-ar da în lături să întărească prin spusa lor că ai dreptate? SOCRATE Bine, să zicem că aşa este. Aş vrea totuşi să-mi pot reaminti mai lesne ceea ce spui. Căci el o să mă întrebe cam în felul următor: „Ia răspun-de-mi, Socrate: toate aceste lucruri pe care le numeşti frumoase nu ar fi frumoase decît dacă frumosul însuşi există cuadevărat, nu?" Iar eu ce voi răspunde? Că o fată frumoasă este frumoasă, tocmai pentru că există ceva prin care lucrurile sînt frumoase? b HIPPIAS Crezi, aşadar, că va mai încerca să nege că frumosul este ceea ce spui tu? Sau că dacă ar face-o nu va fi ridicol? SOCRATE Că va încerca, minunatule, ştiu foarte bine. Dacă încercînd, va fi şi ridicol, aceasta urmează să o vedem. Iată totuşi ce-mi va răspunde şi mă gîndesc să-ţi spun şi ţie. HIPPIAS Spune-mi. SOCRATE „Eşti încîntător, Socrate, îmi va răspunde el. Dar o iapă frumoasă nu este ceva frumos, din moment ce chiar zeul a lăudat-o în oracolul său?" Ce c vom spune, Hippias? Desigur că iapa cea frumoasă este ceva frumos. Căci nu vom îndrăzni să afirmăm că frumosul nu este frumos. HIPPIAS Aşa e, Socrate. E drept că zeul însuşi a spus-o, iar la noi, în Elis, există într-adevăr cai frumoşi. SOCRATE „Buun! va relua el. Ce spui acum de-o liră frumoasă? Nu este şi ea ceva frumos?"

O vom recunoaşte, Hippias? HIPPIAS Fireşte că da. SOCRATE După care el va spune, căci mă iau după firea lui şi ştiu prea bine ce va spune: „Dar despre o preafrumoasă oală de lut, ce părere ai, dragul meu? Oare ea nu este ceva frumos?" HIPPIAS Dar bine, Socrate, cine-i acest om? Ce d grosolan trebuie să fie cineva pentru a folosi cuvinte atît de vulgare într-o problemă atît de delicată! SOCRATE Aşa-i el, Hippias. Nu are rafinament, este un tip vulgar; nu-l interesează decît adevărul. Şi totuşi, trebuie să-i răspundem omului; în ce mă priveşte îmi pregătesc un răspuns provizoriu. Dacă oala cu pricina, ieşită din mîna unui meşter bun ar fi netedă,'rotundă şi bine arsă, cum sînt cele frumoase, de cîte douăzeci de litri, cu două toarte, tare izbutite — deci dacă la o astfel de oală s-ar referi el, trebuie să admitem că ea este ceva frumos. Căci altfel, cum e am putea spune că ceea ce este frumos nu este frumos? HIPPIAS Nicicum, Socrate.
218
PLATON

SOCRATE ,Aşadar, va continua el, o oală frumoasă este ceva frumos? Răspunde!" HIPPIAS Iată cum cred eu că stau lucrurile, Socrate: acest obiect, îngrijit lucrat, este într-adevăr ceva frumos, dar în general el nu este demn de a fi judecat astfel faţă de un cal, o fată şi faţă de toate celelalte lucruri frumoase. 289 a SOCRATE înţeleg deci, Hippias, că trebuie să-i răspundem cam aşa: „Oare nu ştii, după cum bine zice vorba lui Heraclit, că «cea mai frumoasă dintre maimuţe este urîtă în comparaţie cu neamul oamenilor» şi că «cea mai frumoasă dintre oale este urită în comparaţie cu neamul fecioarelor», după cum spune înţeleptul Hippias?» Am spus bine, Hippias, nu? HIPPIAS Chiar aşa, Socrate, ai răspuns foarte bine. SOCRATE Dar stai să vezi ce va urma: „Ce spui, Socrate? Dacă cineva ar compara neamul fecioarelor b cu cel al zeilor, nu ar păţi acelaşi lucru ca atunci cînd pune alături oalele de fecioare? Nu ne apare atunci cea mai frumoasă fată ca fiind urîtă? Şi Heraclit al tău nu tot la asta se referă cînd spune că «cel mai înţelept dintre oameni comparat cu un zeu nu-i altceva decît o maimuţă şi în privinţa înţelepciunii, şi a frumuseţii şi a tuturor celorlalte»?" Să acceptăm atunci, Hippias, că cea mai frumoasă fată este urită în comparaţie cu zeiţele? HIPPIAS Cine ar spune că nu-i aşa, Socrate? c SOCRATE Dacă vom admite că aşa este, atunci el va izbucni în ris şi va spune: „îţi aminteşti, Socrate, care a fost întrebarea mea?" Iar eu voi spune că m-a întrebat ce este frumosul însuşi. „Şi întrebat fiind ce este frumosul — va adăuga el — ai răspuns, ca să te citez pe tine, că este un lucru deopotrivă frumos şi urît, nu?" Voi recunoaşte că da; sau ce mă sfătuieşti să spun, înţeleptule?
HIPPIAS MAIOR

219 HIPPIAS Dinspre partea mea, chiar acest lucru. Căci e-adevărat că faţă de zei neamul oamenilor nu este frumos. SOCRATE „Dacă te-aş fi întrebat de la început, va continua el, ce anume este deopotrivă frumos şi urit, răspunsul pe care mi l-ai dat ar fi fost foarte bun. Dar acum nu ştiu dacă mai poţi crede că frumosul în d sine — acea formă care adăugată unui lucru îl împodobeşte şi-l face să pară frumos — este o fată, un cal sau o liră." HIPPIAS Dar, bine, Socrate, dacă asta vrea el să afle, nimic mai simplu decît să-i răspunzi ce este frumosul care împodobeşte toate celelalte lucruri şi care, adăugat acestora, le face să pară frumoase. Pot e spune că omul ăsta al tău e-un prost care n-are nici cea mai mică idee despre lucrurile frumoase. Dar dacă îi vei răspunde că frumosul pe care-l caută el nu-i altceva decît aurul, va rămîne cu gura căscată şi nu-i va mai arde de obiecţii. Căci ştim cu toţii că, atunci cînd îi adaugi aur, un lucru care la prima vedere pare urit devine frumos aşa împodobit cu aur cum este. SOCRATE N-ai idee ce om e ăsta, Hippias, cît de dificil e şi cît de greu se lasă convins. HIPPIAS Cum vine asta, Socrate? Dar e obligat să accepte adevărul; altminteri se face de ris! 290 a SOCRATE Păi uite, să luăm răspunsul ăsta; nu numai că nu-l va accepta, dar pe deasupra o să-şi bată

joc şi o să spună: „Măi prostănacule, crezi că Fidias este un artist de duzină?" „Departe de mine

gîndul ăsta", am să spun. HIPPIAS Şi bine ai să faci, Socrate. SOCRATE Bine, într-adevăr. Numai că el, după ce recunosc că Fidias este un bun artist: „Şi crezi că Fi- b dias n-avea habar de frumosul de care vorbeşti tu?" Iar eu: „De ce mă întrebi?" „Fiindcă el nu i-a făcut Atenei nici ochii, nici restul feţei, nici braţele şi nici
220
PLATON HIPPIAS MAIOR

221

picioarele din aur — dacă aurul ar fi, cum spui, cel mai frumos —, ci din fildeş; este clar deci că a dat greş din ignoranţă, neştiind că aurul este cel care face ca toate lucrurile să devină frumoase atunci cînd sînt împodobite cu el." Ei bine, ce-i vom răspunde la toate astea, Hippias? c HIPPIAS Nu mi se pare greu de răspuns; îi vom spune că Fidias a procedat excelent. Pentru că şi fildeşul este un lucru frumos. SOCRATE .Atunci de ce n-a făcut din fildeş şi culoarea ochilor, o să continue el, ci dintr-o piatră anume, căutînd, atît cît era cu putinţă, o cît mai mare potrivire a ei cu fildeşul? Sau poate şi-o piatră frumoasă este ceva frumos?" O să spunem că este, Hippias? HIPPIAS Sigur că o să spunem, ori de cîte ori este vorba de o potrivire. SOCRATE „Iar atunci cînd nu-i vorba de potrivire, că e un lucru urit, nu?" Să spun că aşa e sau nu? HIPPIAS Trebuie să te învoieşti că aşa e, de vreme ce e vorba de o nepotrivire. d SOCRATE „Ei bine, o să continue el, tu care le ştii pe toate, ia spune-mi: nu-i aşa că datorită fildeşului şi aurului lucrurile devin frumoase ori de cîte ori e vorba de o potrivire şi urîte atunci cînd potrivirea nu există?" Vom admite sau nu? HIPPIAS Vom admite că are dreptate şi că este frumos ceea ce se potriveşte în fiecare caz. SOCRATE .Aşadar, va spune el, cînd pui la fiert oala cea frumoasă despre care vorbeam adineauri, plină cu tot felul de bunătăţi, ce lingură o să i se potrivească mai bine, una de aur sau una din lemn de smochin?" e HIPPIAS Pe Heracles, ce fel de om este ăsta, So-crate? Nu vrei să-mi spui şi mie cine este? SOCRATE Ţi-aş spune degeaba, pentru că tot nu-l cunoşti. HIPPIAS în orice caz, acum ştiu că este un ignorant. SOCRATE Este un pisălog, Hippias! însă noi, noi ce vom spune? Care dintre linguri se potriveşte mai bine fierturii de legume şi oalei? Sau este clar că cea de lemn? Căci ea dă legumelor un gust mai bun şi totodată, prietene, cu ea neputînd sparge oala, înlăturăm pericolul de a vărsa legumele, de a stinge focul şi de a-i lipsi pe cei care aşteaptă să fie serviţi de o mîncare delicioasă. în schimb, cea de aur ne-ar pricinui toate aceste neajunsuri, aşa încît vom spune, cred, că lingura de lemn este mai potrivită decît 291 a cea de aur. Asta în cazul că nu ai tu altă părere. HIPPIAS Este, într-adevăr, mai potrivită, Socrate. Eu unul nu aş sta însă de vorbă cu un om care pune astfel de întrebări. SOCRATE Ai dreptate, prietene; pentru că nu se cade ca tocmai ţie să ţi se împuie capul cu astfel de vorbe, cînd eşti aşa de frumos îmbrăcat şi încălţat, ba şi stimat de toţi grecii pentru ştiinţa ta. Mie, în schimb, îmi este indiferent dacă am de-a face cu un b asemenea om. Lămureşte-mă deci din vreme şi răs-punde-mi spre binele meu. „Căci dacă lingura de lemn este mai potrivită decît cea de aur, o să re-înceapă el, nu-i aşa că este şi mai frumoasă? Pentru că tu însuţi ai recunoscut că ceea ce este potrivit este mai frumos decît ceea ce nu este potrivit." Nu va trebui atunci să recunoaştem, Hippias, că lingura de lemn este mai frumoasă decît cea de aur? HIPPIAS Vrei să afli, Socrate, ce să-i răspunzi că este frumosul, aşa încit să scapi de vorbăria

lui? SOCRATE Sigur că vreau; totuşi nu înainte de a c afla ce ara să-i spun: care dintre cele două linguri despre care vorbeam este mai potrivită şi totodată mai frumoasă? HIPPIAS Răspunde-i atunci, dacă vrei, că cea de lemn.
222
PLATON HIPPIAS MAIOR

223

SOCRATE Acum spune-mi ce aveai adineauri în minte. Trebuie totuşi să ţii seama că dacă îi voi spune că frumosul este aurul, atunci cum se face că din ultimul nostru răspuns nu rezultă că aurul este mai frumos decît lemnul de smochin? Ce spui acum că este frumosul? d HIPPIAS Ara să-ţi spun. Căci mi se pare că tu cauţi să afli ce este frumosul acela care nicicînd, niciunde şi nimănui nu-i poate părea urît. SOCRATE întocmai, Hippias. De data asta m-ai înţeles cum nu se poate mai bine. HIPPIAS Ei bine, ascultă! Şi să ştii că dacă şi de astă dată mai rămîne loc pentru vreo obiecţie, am să spun că nu sînt bun de nimic! SOCRATE Dar zi o dată, în numele zeilor! HIPPIAS Susţin deci că oricînd, oriunde şi pentru oricine, cel mai frumos lucru e să fii bogat, sănătos şi stimat de toţi grecii, să ajungi la adinei bătrîneţi e după ce ţi-ai înmormîntat părinţii aşa cum se cuvine şi să fii la rîndu-ţi înmormîntat cu pompă şi onoruri de către fiii tăi. SOCRATE Mă uluieşti, Hippias! Ce răspuns minunat, măreţ şi vrednic de tine! Şi, pe Hera, admir la tine bunăvoinţa cu care, după cît îţi stă ţie în putinţă, îmi sari într-ajutor! Din păcate, pe omul nostru tot nu-l dăm gata; ba află că de astă dată o să rîdă de noi cu şi mai mare poftă. HIPPIAS Va fi un ris neinspirat, Socrate. Căci dacă se mulţumeşte să rida fără să aibă nimic de spus, 292 a înseamnă că ride chiar de el, şi tot de el vor rîde şi cei de faţă. SOCRATE Se poate întîmpla şi astfel; şi totuşi, după cum presimt eu, se poate ca la acest răspuns să nu se mulţumească doar să rida. HIPPIAS Ce vrei să spui? SOCRATE Vreau să spun că dacă se intîmplă să aibă la îndemînă o bîtă, tare o să mai încerce să mă ciomăgească; asta dacă nu cumva scap de el luînd-o la fugă. HIPPIAS Cum asta? Dar cine-i omul ăsta, stăpînul tău? Făcînd una ca asta nu va fi dus la judecată şi condamnat? Sau poate în cetatea voastră nu există lege şi oamenilor le este îngăduit să se lovească unii pe alţii cînd le vine cheful? SOCRATE Nici vorbă să fie îngăduit aşa ceva. HIPPIAS Deci va da socoteală că te-a lovit pe nedrept. SOCRATE Nu cred că pe nedrept, Hippias; căci dacă-i răspund cum mă îndemni tu, cred că pe bună dreptate mă va ciomăgi. HIPPIAS Atunci încep să cred şi eu că pe bună dreptate, Socrate, de vreme ce chiar tu poţi gîndi una ca asta. SOCRATE Pot să-ţi spun şi de ce anume cred eu că dînd un astfel de răspuns m-ar ciomăgi pe drept? Sau poate vrei şi tu să mă loveşti fără să asculţi. Ai de gînd să accepţi un răspuns? HIPPIAS Ar fi nedemn de mine să nu accept, So-erate. SOCRATE Am să-ţi spun aşa cum am făcut şi pînă acum, adică dîndu-mă pe mine drept el; în felul acesta am să fiu scutit să-ţi adresez ţie vorbele urîte şi necuvincioase pe care el mi le spune. „Ia spune-mi, va relua el, crezi că mănînci bătaie degeaba? De ce vii să-mi cînţi un ditiramb în halul ăsta de fals, îndepărtîndu-te atît de întrebare?" „Cum adică?" am să răspund eu. Iar el: „Uite aşa! Nu eşti în stare să ţii minte că te-am întrebat ce este frumosul în sine, acela care adăugat oricărui lucru îl face să de-vină frumos, fie că e vorba de-o piatră, de-un lemn, de un om sau de-un zeu, de orice îndeletnicire manuală sau spirituală? Eu întreb ce este însăşi frumuseţea, omule, şi cred că strigînd în gura mare m-aş face mai degrabă înţeles de către o piatră de

224
PLATON

moară care n-are nici urechi să audă, nici minte să priceapă, decît de tine!" Nu-i aşa, Hippias, că nu te-ai supăra pe mine, dacă auzind toate astea mi s-ar face frică şi aş răspunde: „Dar bine, Hippias este cel care e m-a învăţat să definesc astfel frumosul. Şi eu l-am întrebat tot aşa cum mă întrebi tu pe mine, despre un frumos care ar fi acelaşi pentru oricine oricînd." Tu ce zici? Te superi dacă vorbesc aşa? HIPPIAS Află, Socrate, că frumosul este şi va fi pentru oricine ceea ce am spus deja că este. SOCRATE „Ceea ce este şi va fi, nu? o să adauge el, căci frumosul este totdeauna frumos." HIPPIAS Evident. SOCRATE ,Aşadar a şi fost?" va continua. HIPPIAS A şi fost. SOCRATE „Dar străinul ăsta al tău din Elis ţi-a spus poate că şi pentru Ahile frumosul înseamnă să fie înmormîntat după înaintaşii săi? Şi pentru strămoşul său Eac, tot asta înseamnă? La fel şi pentru 293 a ceilalţi cîţi s-au mai născut din zei şi pentru zeii înşişi?" HIPPIAS Ce tot spui tu acolo? întrebările omului ăstuia sînt de-a dreptul nesăbuite! SOCRATE Cum aşa? Dar să-i răspunzi că lucrurile stau astfel este mai puţin nesăbuit? HIPPIAS Poate. SOCRATE „Şi poate acesta este şi cazul tău, îmi va replica el, cînd spui că este frumos pentru oricine şi oricînd să fii înmormîntat de urmaşi şi să-ţi în-mormîntezi părinţii. Sau poate Heracles şi toţi pe care i-am pomenit adineauri nu făceau parte dintre aceştia?" HIPPIAS Dar eu nu vorbeam despre zei! b SOCRATE „Nici despre eroi pe cît se pare." HIPPIAS Nici despre ei, în măsura în care erau copii de zei.
HIPPIAS MAIOR

225

SOCRATE „îi aveai în vedere doar pe cei născuţi din muritori, nu?" HIPPIAS Sigur că da! SOCRATE .Aşadar, din ce spui tu, rezultă că, dacă e să ne gîndim la eroi, pentru Tantal, Dardanos şi Zethos acesta este un lucru groaznic, lipsit de pietate şi urit, în timp ce pentru Pelops şi toţi ceilalţi născuţi din muritori, unul frumos." HIPPIAS Mie aşa mi se pare. SOCRATE „Ţi se pare, va observa el atunci, ceea ce pînă acum nu ai spus: că faptul de a fi înmormîntat de către urmaşi după ce ţi-ai înmormîntat la rîndu-ţi părinţii se întîmplă să fie, uneori şi pentru c unii, un lucru urît; cu alte cuvinte, se pare că acest lucru nu poate fi frumos pentru toată lumea. Aşa încît s-a petrecut acum exact ce se întîmplase şi cu fata şi oala; ba chiar ceva mult mai caraghios: căci ceea ce este frumos pentru unii, nu este şi pentru alţii. Şi iată că nu te-arăţi a fi încă în stare, Socrate, să-mi spui ce anume este frumosul." Acestea şi altele asemeni mi le va reproşa, şi pe bună dreptate, dacă am să-i răspund cum mă îndemni tu. Cam aşa îmi vorbeşte, Hippias, de cele mai multe ori. Cîte-odată însă, de parcă i s-ar face milă de stîngăcia şi neştiinţa mea, îmi spune el ce este frumosul, cerin- d du-mi apoi doar părerea. Şi despre orice altceva s-ar întîmplă să mă întrebe sau să vină vorba, la fel face. HIPPIAS Ce vrei să spui, Socrate? SOCRATE Am să te lămuresc pe dată. „Măi inspira tule, îmi va spune el, încetează o dată cu răspunsuri de felul ăsta! Nu vezi cît sînt de naive şi uşor de înlăturat? Mai degrabă fă bine şi vezi dacă nu e cumva frumosul este tocmai ce nu voisem noi să luăm de bun mai înainte cînd spuneam că aurul este frumos atunci cînd se potriveşte şi urit cînd nu se potriveşte; tot astfel şi pentru toate celelalte cazuri cînd el intră în joc. Vezi dacă nu cumva frumosul
226
PLATON

este tocmai această potrivire, tocmai felul ei de a fi." Ei bine, de fiecare dată, nevenindu-mi nimic altceva în minte, n-am încotro şi încuviinţez cele spuse de el. Tu ce crezi, să fie oare această potrivire esenţa frumosului?

HIPPIAS N-am nici cea mai mică îndoială, So-crate. SOCRATE Eu zic că e totuşi cazul să vedem cum stau lucrurile, ca nu cumva să ne înşelăm. HIPPIAS Trebuie, fireşte. SOCRATE Urmăreşte-mă atunci: spuneam că po-294 a trivirea, o dată intrată în joc, face ca obiectul respectiv să pară frumos sau îl face să fie frumos? Sau poate nici una, nici alta? HIPPIAS Eu cred că-l face să pară frumos; căci atunci cînd un om, de care altminteri ai putea lesne ride, îşi pune haine şi încălţări care-l prînd, pare mult mai frumos. SOCRATE Dacă potrivirea face ca lucrurile să pară doar, şi nu să fie mai frumoase şi în realitate, atunci ea este o simplă înşelătorie cu care frumosul nu are nimic comun; şi nu ea se dovedeşte a fi cea b pe care o căutăm noi: realitatea datorită căreia toate lucrurile frumoase sînt frumoase, aşa cum toate lucrurile mari sînt mari printr-un plus al lor; căci datorită lui sînt ele mari, chiar dacă nu par a fi. Tot aşa facem şi noi cînd întrebăm ce ar putea fi frumosul acela datorită căruia lucrurile devin frumoase, fie că par, fie că nu par astfel. Acum însă nu prea văd cum ar putea esenţa frumosului să rezide în această potrivire; căci potrivirea, aşa cum singur mărturiseşti, face mai degrabă ca un lucru să pară, decît să fie în realitate frumos; ea nu-i dă voie să pară aşa cum este. Or, cum spuneam adineauri, noi . trebuie să aflăm definiţia a ceea ce face ca lucrurile c să fie cu adevărat frumoase, indiferent de felul cum
HIPPIAS MAIOR

227

par. Iată ce se cuvine să căutăm dacă vrem să aflăm ce este frumosul. HIPPIAS însă potrivirea, Socrate, atunci cînd există, face ca lucrurile să fie şi totodată să pară frumoase. SOCRATE înclini deci să crezi că lucrurile cu adevărat frumoase nu numai că sînt, dar şi par astfel dacă ceea ce le face să pară frumoase este deopotrivă prezent? HIPPIAS întocmai. SOCRATE Ce vom spune, aşadar, Hippias? Că toate cîte sînt cu adevărat frumoase, fie ele legi sau obiceiuri, sînt şi par astfel oricînd şi în mintea tuturor? a Sau că, dimpotrivă, despre ele nu se ştie nimic exact şi că tocmai în jurul lor se nasc neînţelegeri şi dispute. Şi aceasta se întîmplă fie că-i vorba de discuţii de rînd sau de dezbateri publice. HIPPIAS Cred că mai degrabă nu se ştie nimic exact, Socrate. SOCRATE Or, lucrurile nu ar sta astfel dacă ceea ce pare n-ar fi despărţit de ceea ce este în realitate. Iar ele n-ar fi despărţite dacă potrivirea ar fi frumosul însuşi şi ar face ca lucrurile să fie într-adevăr frumoase şi totodată să pară astfel. încît potrivirea, dacă este acel ceva care face ca lucrurile să fie frumoase, este însuşi frumosul pe care-l căutăm noi; dar iată că ea nu este şi acel ceva care le face totodată să pară astfel. Iar dacă potrivirea este ceea ce e le face să pară frumoase, atunci ea nu mai este frumosul pe care-l căutăm noi. Căci acesta face ca un lucru să fie cu adevărat frumos, în timp ce o aceeaşi cauză nu ar putea face ca vreun lucru să pară şi totodată sdjîe frumos: frumos sau orice altceva. Ce ne vom hotărî deci să spunem: că potrivirea face ca lucrurile să pară frumoase sau că le face să fie într-adevăr? HIPPIAS Eu cred că doar le face să pară, Socrate.
228
PLATON

SOCRATE Cum aşa? înseamnă atunci că ştiinţa noastră despre frumos se duce şi ne scapă, de vreme ce, iată, potrivirea ne-a apărut acum ca nemaifiind frumosul. HIPPIAS Pe Zeus, Socrate, şi mie mi se pare nespus de ciudat. 295 a SOCRATE Şi totuşi, prietene, să nu ne dăm încă bătuţi! Eu parcă tot mai nădăjduiesc să dăm cumva ochi cu frumuseţea însăşi. HIPPIAS în ce mă priveşte, nu mă îndoiesc deloc, Socrate; pentru că, de fapt, nici nu-i aşa de greu. Ştiu bine că dacă m-aş retrage cîteva clipe şi-aş reflecta intens, ţi-aş da un răspuns mai exact decît orice exactitate!

SOCRATE Nu spune vorbe mari, Hippias! Ai văzut şi tu cîtă bătaie de cap ne-a dat pînă acum toată povestea asta! Mai bine ai grijă ca frumosul nostru, b sătul de atîta hărţuială, să nu-şi ia tălpăşiţa de tot. Dar ce tot îndrug? Căci nu mă îndoiesc că tu i-ai veni lesne de hac dacă ai rămîne singur. Fă-o totuşi, rogu-te, de faţă cu mine, lăsîndu-mă, ca şi pînă acum, părtaş la cercetarea ta. Dacă îi dăm de capăt, va fi cum nu se poate mai bine; dacă nu, eu mă voi împăca, bănuiesc, cu situaţia, iar tu, rămînînd singur, vei găsi cu uşurinţă răspunsul. Mai gîndeştete însă că dacă am găsi răspunsul împreună, nu te-aş mai plictisi apoi tot descosîndu-te despre ceea ce ai des-c coperit singur. Drept care fă bine şi ascultă următoarea definiţie: spun că frumosul — însă urmăreş-te-mă cît se poate de atent ca nu cumva s-o iau razna —, frumosul deci, aş spune eu, este utilul. Şi iată ce am în vedere cînd afirm una ca asta. Frumoşi, obişnuim să spunem, nu sînt ochii care nu pot să vadă, ci aceia care o pot face şi care folosesc tocmai la văzut. Nu-i aşa? HIPPIAS Ba da.
HIPPIAS MAIOR

229

SOCRATE Tot astfel spunem şi despre trup că este frumos, aşa potrivit cum se arată pentru alergări şi lupte; animalele apoi, calul, cocoşul, prepeliţa, pe toate le numim frumoase; să nu mai vorbim de tot d soiul de ustensile, care cu patru roţi sau nave, fie ele negustoreşti sau de război; în sfîrşit, toate instrumentele folosite în muzică şi în alte arte, ba chiar, dacă vrei, pînă şi obiceiurile şi legile — pe toate le numim frumoase, gîndindu-ne la unul şi acelaşi lucru, adică cercetîndu-le pe fiecare în parte potrivit naturii, alcătuirii şi stării în care se află. Iar despre ceea ce este folositor noi spunem că este frumos tocmai în măsura în care este folositor, servind unor e scopuri anume şi în împrejurări anumite; şi urit, îi spunem acelui obiect care în toate aceste privinţe se dovedeşte a nu fi de folos. Nu eşti de aceeaşi părere, Hippias? HIPPIAS Ba da. SOCRATE Avem acum dreptate să afirmăm că utilul este frumosul prin excelenţă? HIPPIAS Avem, Socrate. SOCRATE Aşadar, orice lucru capabil să producă ceva, prin însăşi această putinţă este şi util, în timp ce unul incapabil de a produce este inutil? HIPPIAS întocmai. SOCRATE Este deci putinţa un lucru frumos, pe cînd neputinţa unul urit? HIPPIAS Sînt absolut convins că aşa e; şi toate ne 296 a fac dovada acestui fapt, dar mai ales problemele publice. Căci ce poate fi mai frumos decît să deţii puterea în treburile publice şi să iei decizii în propria ta ţară? în schimb nu există nimic mai urit decît neputinţa în astfel de treburi. SOCRATE Nu-i rău deloc ce spui; aşadar, pe zei, Hippias, lucrurile stînd astfel, nu înseamnă că ştiinţa este tot ce poate fi mai frumos, iar neştiinţa tot ce-i mai urit?
230
PLATON

HIPPIAS Ce vrei să spui, Socrate? SOCRATE Ai răbdare, dragă prietene; pentru că mă cuprînde teama gîndindu-mă la vorbele noastre. b HIPPIAS De ce să te temi, Socrate, de vreme ce de astă dată lucrurile au mers strună? SOCRATE Aş dori să fie aşa; dar hai să vedem împreună cum se prezintă situaţia: se poate să faci un lucru fără să ştii să-i faci şi totodată fără să fii în stare să-l faci? HIPPIAS Sigur că nu; cum să îl faci dacă nu eşti în stare? SOCRATE Dacă ne gîndim, aşadar, la cei cărora nu le reuşeşte un lucru şi care apucîndu-se de o treabă, sau vrînd să ducă ceva la bun sfîrşit, fac, fără voia lor, numai lucruri rele; nu crezi oare că dacă nu puteau să le facă, nu le-ar fi făcut? HIPPIAS Evident. SOCRATE Şi totuşi, cei care pot, pot tocmai da-c tontă acestei capacităţi; căci n-avem cum

spune că din pricina neputinţei. HIPPIAS Sigur că nu. SOCRATE Iar celor care fac într-adevăr, le stă în putinţă să facă toate cîte le fac? HIPPIAS Da. SOCRATE Toţi oamenii însă, de mici chiar, fac mult mai multe rele decît bune şi greşesc fără să vrea. HIPPIAS Aşa este. SOCRATE Facultatea aceasta de a putea, precum şi lucrurile de care te poţi folosi, dacă le pui în joc d pentru a face ceva rău, să le numim frumoase sau să spunem că sînt departe de a fi astfel? HIPPIAS Eu cred că numai frumoase nu sînt, Socrate. SOCRATE Aşadar, Hippias, faptul de a putea un lucru, precum şi cel de a folosi la ceva nu sînt, după cît se pare, frumosul căutat.
HIPPIAS MAIOR

231 HIPPIAS Şi, totuşi, Socrate, dacă ar fi vorba de a putea lucruri bune şi de a fi util la realizarea lor, atunci putinţa şi utilul sînt frumosul căutat. SOCRATE în cazul acesta să ne luăm rămas-bun de la gîndul că frumosul ar fi putinţa şi utilul în nedeterminarea lor. Şi să recunoaştem că, de fapt, altul e gîndul pe care-l aveam noi în minte: că frumosul este utilul şi putinţa de a face ceva întru bine. HIPPIAS Aşa mi se pare. e SOCRATE Dar atunci înseamnă că frumosul căutat este avantajosul, nu? HIPPIAS Sigur că da. SOCRATE Aşadar, corpurile frumoase şi la fel obiceiurile frumoase, ştiinţa şi celelalte despre care am mai vorbit sînt toate frumoase ca avantajoase. HIPPIAS Evident că aşa e. SOCRATE Iată deci că ceea ce este avantajos ne-a apărut acum ca fiind frumosul, Hippias. HIPPIAS Cu cea mai mare claritate, Socrate. SOCRATE însă avantajosul este ceea ce produce binele. HIPPIAS Aşa este. SOCRATE Iar ceea ce produce, nu e nimic altceva decît cauza, nu? HIPPIAS Desigur. SOCRATE Frumosul este deci cauza binelui. 297 a HIPPIAS Aşa este. SOCRATE însă cauza, Hippias, şi acel lucru pentru care cauza este cauză sînt două lucruri diferite; căci cauza nu poate fi cauză a cauzei. Fii puţin atent: cauza — nu ne-a apărut ea ca fiind ceea ce produce ceva? HIPPIAS Desigur. SOCRATE Aşadar, ceea ce produce nu se produce pe sine însuşi, ci obiectul produs. HIPPIAS Aşa este.
232
PLATON HIPPIAS MAIOR

233

SOCRATE Deci una este obiectul produs şi alta cel producător. HIPPIAS Da. SOCRATE Aşadar, cauza nu poate fi cauză a cau-b zei, ci a lucrului căruia îi dă naştere. HIPPIAS Excelent! SOCRATE Iar de vreme ce frumosul este cauză a binelui, atunci binele va fi produs de către frumos. Acesta este şi motivul, pare-se, pentru care cercetăm cu atîta înverşunare înţelepciunea şi toate celelalte lucruri frumoase; căci acţiunea lucrurilor frumoase şi produsul lor, adică binele, sînt vrednice de a fi cercetate. Şi nu este exclus să aflăm că frumosul este un fel de părinte al binelui. HIPPIAS Excelent! Vorbeşti minunat, Socrate.

SOCRATE Deci tot minunat este şi cînd spun că c tatăl nu este fiu, nici fiul tată? HIPPIAS Minunat, de asemenea. SOCRATE Iar cauza nu este obiectul produs, nici obiectul produs cauză? HIPPIAS întocmai. SOCRATE Dar atunci, pe Zeus, dragul meu, nici frumosul nu este binele, nici binele frumosul. Nu ţi se pare că aşa reiese din cele spuse pînă acum? HIPPIAS Pe Zeus, nu văd nimic altceva! SOCRATE Ne mulţumim atunci cu această soluţie şi vom primi să spunem că frumosul nu este binele şi nici binele, frumosul? HIPPIAS Pe Zeus, eu unul nu mă împac deloc cu acest gînd. SOCRATE Chiar că pe Zeus, Hippias; căci dintre d toate cîte le-am spus pînă acum, cel mai puţin mă mulţumeşte răspunsul nostru de adineauri. HIPPIAS Aşa se şi pare. SOCRATE Mă tem deci că lucrurile nu stau aşa cum credeam noi; căci definiţia de adineauri, după care frumosul era totuna cu avantajosul, utilul şi capacitatea de a face ceva bun, nu este, cum părea, dintre cele mai reuşite; dimpotrivă, dacă una ca asta mai e cu putinţă, ea este şi mai ridicolă decît cele de la început, cînd eram încredinţaţi că frumosul este fata frumoasă şi toate celelalte pomenite pînă acum. HIPPIAS Aşa se pare. SOCRATE Iar acum, Hippias, nu prea mai am încotro s-o apuc, căci oricum aş lua-o nu ajung nicăieri. Tu nu ai nici o idee? HIPPIAS Nici una, deocamdată, însă după cum îţi e spuneam, ştiu bine că după un răstimp de gîndire voi găsi soluţia. SOCRATE Eu mă tem însă că arzînd de nerăbdare să aflu răspunsul, n-am să te pot aştepta. Şi iată, am impresia că ne aflăm din nou pe drumul cel bun. Ascultă numai: dacă am spune că frumosul este ceea ce ne produce desfătarea, dar nu orice desfătare, ci una legată de auz şi de văz, cam în ce fel crezi 298 a că ar continua disputa? Căci oamenii frumoşi, Hippias, şi podoabele, tablourile şi statuile, frumoase fiind, ne încîntă privindu-le. Apoi sunetele plăcute şi muzica toată, discursurile alese şi poveştile au asupra noastră acelaşi efect. Aşa încît, dacă iam răspunde îngîmfatului aceluia: „Aprigule, află că frumosul este plăcerea care desfată auzul şi văzul", nu crezi că i-am mai tempera îngîmfarea? HIPPIAS Acum, Socrate, mi se pare într-adevăr că definiţia frumosului este cum nu se poate mai bună. b SOCRATE Ce ne facem însă cu obiceiurile şi legile frumoase, Hippias? Putem noi să le punem frumuseţea în seama plăcerii pe care o resimte auzul sau văzul, sau în cazul lor este vorba de altceva? HIPPIAS S-ar putea ca amănuntul acesta să-i scape omului nostru, Socrate. SOCRATE Pe cîine, Hippias, dar nu i-ar scăpa aceluia de care m-aş ruşina cel mai tare să bat cîmpii şi
234
PLATON

să am aerul că spun ceva, cînd de fapt nu spun nimic. HIPPIAS Şi cine-i acel om? SOCRATE Fiul lui Sophroniscos, care nelăsîndu-mă să cred că ştiu lucruri pe care nu le ştiu, cu atît mai c puţin mi-ar îngădui să afirm în mod uşuratic altele pe care nu le-am verificat. HIPPIAS Dacă spui tu aşa, mi se pare şi mie că în cazul legilor situaţia este alta. SOCRATE Nu te pripi, Hippias; căci riscăm să credem iar, ca adineauri, că sîntem pe calea cea bună, cînd de fapt noi am continua să rătăcim. HIPPIAS De ce crezi asta, Socrate? SOCRATE Nu ştiu dacă am dreptate, dar iată cum d văd eu lucrurile: poate că nici legile, nici obiceiurile nu sînt atît de străine cît par de senzaţiile pricinuite în noi de văz şi de auz. Hai

totuşi să susţinem că frumosul este desfătarea legată de simţurile amintite, fără să mai aducem în discuţie cele privitoare la legi. Iar dacă ne-ar întreba cineva, fie acela eroul nostru sau oricare altul: „De ce, mă rog, cînd definiţi frumosul, vorbiţi numai de unele desfătări, pe cînd celelal-e te senzaţii, cele stîrnite de mîncare, băutură, iubire şi cîte altele de felul acesta, nu le mai pomeniţi ca frumoase? Sau poate pretindeţi că acestea nu sînt plăcute şi că nu există în ele nici urmă de desfătare, de vreme ce aţi pus-o pe toată în seama văzului şi auzului?" Ce vom spune, Hippias? HIPPIAS Vom spune, fără doar şi poate, că şi celelalte senzaţii sînt pline de desfătări. SOCRATE „De ce atunci, va continua el, dacă acestea sint deopotrivă desfătări, refuzaţi să le nu-299 a miţi astfel, lipsindu-le de calitatea de a fi frumoase?" — „Pentru că — vom răspunde noi — cine nu s-ar prăpădi de rîs dacă ne-ar auzi spunînd că a mînca nu e o îndeletnicire plăcută, ci una frumoasă, şi că un miros nu e agreabil, ci frumos? Cît despre senzaHIPPIAS MAIOR

235

ţiile legate de iubire, cum am îndrăzni să admitem că nu sînt cele mai plăcute? Şi totuşi, cînd iubeşti o faci în taină, ca fiind un lucru de ruşine." La care el, pesemne, ne va spune: „înţeleg că o străveche ruşine vă opreşte să numiţi aceste plăceri frumoase: faptul că dintotdeauna oamenii nu le socotesc astfel. însă b eu nu vă întreb ce cred cei mulţi că e frumosul, ci vă întreb ce este el." Iar noi vom răspunde, cred eu, ceea ce admiseserăm deja în principiu: „Frumosul este acea parte a desfătării legată de auz şi de văz." Mai trebuie, crezi, adăugat ceva acestor vorbe, sau le lăsăm aşa cum sînt, Hippias? HIPPIAS Le lăsăm aşa cum sînt, Socrate. SOCRATE „îmi place cum vorbiţi, va spune el atunci. Aşadar, de vreme ce frumosul este desfătarea c pricinuită de văz şi de auz, este limpede că ceea ce rămîne în afara lor nu este frumos." Vom încuviinţa? HIPPIAS Da. SOCRATE „Oare desfătarea pricinuită de văz, va continua el, este deopotrivă a văzului şi a auzului, în timp ce aceea pricinuită de auz este deopotrivă a auzului şi a văzului?" Noi vom răspunde că ar fi imposibil ca desfătarea datorată unuia din aceste simţuri să fie pricinuită de amîndouă — bănuiesc că asta vrei să spui —, ci că fiecare dintre desfătări este frumoasă în felul ei, şi amîndouă laolaltă asemenea. Acesta va fi răspunsul nostru, nu? HIPPIAS Fireşte. d SOCRATE „Oare o desfătare nu se deosebeşte atunci de alta tocmai ca fiind desfătare? Căci spunînd că e desfătare, noi nu ne gîndim dacă avem parte de ea mai multă sau mai puţină vreme, dacă este mai mare sau mai mică, ci dacă se deosebeşte de celelalte prin chiar faptul că este sau nu este desfătare." Aşa gîndim, nu? HIPPIAS Aşa gîndim.
236
PLATON

SOCRATE „Deci nu faptul că sînt desfătări — va spune el — este motivul pentru care faceţi o deose-e bire intre cele pricinuite de văz şi de auz şi celelalte desfătări, ci pentru că vedeţi în amîndouă ceva deosebit de celelalte, ceva care vă face să spuneţi că ele sînt frumoase. Căci desfătarea pricinuită de văz nu este frumoasă datorită văzului. Altminteri, cealaltă desfătare, aceea pricinuită de auz, nu ar mai fi defel frumoasă. Deci nu datorită văzului este ea desfătare." îi vom da dreptate? HIPPIAS îi vom da. 300 a SOCRATE „Şi nici nu vom spune că desfătarea pricinuită de auz este frumoasă datorită auzului. Altminteri, desfătarea pricinuită de văz nu ar fi nicicînd frumoasă. Deci ea nu este desfătare datorită auzului." Vom admite că afirmînd acestea omul nostru spune adevărul? HIPPIAS Adevărul însuşi. SOCRATE „Şi totuşi amîndouă sînt frumoase, după cum spuneţi." Vom recunoaşte că aşa

este? HIPPIAS Vom recunoaşte. SOCRATE „Ambelor le este atunci proprie o calitate care le face frumoase, ceva comun care le aparţine b şi amîndurora şi fiecăreia în parte. Altminteri ele n-ar fi nicicum frumoase şi amîndouă şi fiecare în parte." Răspunde-mi aşa cum i-ai răspunde lui. HIPPIAS Şi mie mi se pare că este aşa cum spui. SOCRATE Dacă, aşadar, cele două desfătări au laolaltă acelaşi fel de a fi, însă fiecare în parte nu, atunci înseamnă că nu prin felul acesta de a fi ar fi ele frumoase. HIPPIAS Cum se poate una ca asta, Socrate? Dacă două lucruri luate în parte nu se împărtăşesc din acelaşi fel de a fi, cum se face că luate împreună ar fi asemenea, de vreme ce separat nu sînt? c SOCRATE Nu crezi că e cu putinţă?
HIPPIAS MAIOR

237

HIPPIAS Ar urma să recunosc că n-am nici cea mai mică idee, nici despre firea unor astfel de lucruri, nici despre ceea ce vor să spună spusele noastre. SOCRATE Nu-i rău ce spui, Hippias. Eu însă parcă încep să văd cum arată lucrul care, spui tu, nu poate să existe; însă nu-mi e destul de limpede ceea ce văd. HIPPIAS Nu cred că ţi se poate întîmpla una ca asta, Socrate, ci pur şi simplu ţi se pare că vezi. SOCRATE Drept să-ţi spun, multe de acest fel îmi apar adesea în minte; şi totuşi nu le pot da crezare, de vreme ce ţie nu ţi se-arată, ţie care ai ciştigat de d pe urma celor ce ştii cît nimeni altul in zilele noastre, şi, în schimb, mi se arată mie care n-am făcut rost nici măcar de-o para chioară. Stau totuşi şi mă gîndesc, prietene, dacă nu cumva rizi de mine sau pur şi simplu mă amăgeşti cu bună ştiinţă, într-atît de stăruitoare şi multe sînt cele ce-mi vin în minte. HIPPIAS Cine altul, dacă nu tu, Socrate, va şti mai bine de glumesc sau nu? începe numai şi spune-mi care sînt lucrurile ce-ţi apar ţie în minte. O să vezi şi tu că nu are sens ce spui. Căci oricum ai face, nu vei găsi nimic străin deopotrivă de mine şi de tine şi totodată comun amîndurora. SOCRATE Cum aşa, Hippias? Poate că ai drepta- e te, dar nu te înţeleg eu. Să-ţi explic însă mai limpede ce vreau să-ţi spun. Mie mi se pare că un lucru care nu mi-a fost şi nu-mi este dat, precum nu-ţi e nici ţie, s-ar putea totuşi să ne fie dat amîndurora; şi dimpotrivă, de altele care ne-au fost date amîndurora, s-ar putea să n-avem parte nici unul, nici altul. HIPPIAS Ce-mi aud urechile, Socrate? Lucruri cu mult mai teribile decît cele spuse adineauri! Urmă-reşte-mă însă o clipă; oare dacă amîndoi sîntem drepţi, nu vom fi şi fiecare în parte? Sau dacă fiecare-i ne- 301 drept, nu vom fi şi amîndoi? Iar dacă amîndoi sîntem sănătoşi, nu-i tot aşa şi fiecare? Dacă fiecare dintre
238
PLATON HIPPIAS MAIOR

239

noi este bolnav, rănit sau lovit, sau dacă ne este dat, fiecăruia în parte, orice altceva, nu ne este dat deopotrivă şi amindurora? Dar dacă s-ar întîmpla ca amîndoi să fim de aur, argint ori fildeş, sau, iată, oameni aleşi, învăţaţi, respectaţi, vîrstnici sau tineri, sau oricum vrei tu gîndindu-te la cele ce-s omeneşti, nu s-ar întîmpla la fel şi pentru fiecare din noi în chipul cel mai nestrămutat cu putinţă? SOCRATE Vezi bine că da. b HIPPIAS Asta-i, Socrate: nici tu şi nici cei cu care vorbeşti de obicei nu urmăriţi lucrurile în ansamblul lor; frumosul, de pildă, şi orice alt lucru din cîte există, voi încercaţi să le pătrundeţi luînd bucăţele din ele şi sfîrtecîndu-le apoi cu ajutorul cuvintelor. Aşa se face că întruchipările depline şi pe de-a-ntregul închegate ale materiei vouă vă rămîn ascunse. Şi într-atît ţi-a scăpat acum acest fapt, încît poţi crede că există o stare sau un fel de-a fi din care să se îm-c părtăşească două lucruri în acelaşi timp, dar nu şi fiecare în parte, sau invers, din care

să se împărtăşească fiecare, dar nu şi amîndouă. Iată cît de absurd, de pripit, de naiv şi fără de minte procedaţi! SOCRATE Aşa ni se întîmpla nouă, Hippias; căci faci nu ce vrei, faci ce poţi, ar spune cei care au la tot pasul pregătit un proverb. Tu însă, mustrîndu-ne, ne eşti întotdeauna de folos. Dar mai înainte de a primi mustrarea ta, cum că procedăm naiv, mă bate gîndul să-ţi dezvălui şi altceva, spunîndu-ţi ce cre-a dem noi despre aceste lucruri. Sau e mai bine să tac? HIPPIAS Nu, dar o spui unuia care ştie despre ce-i vorba, Socrate; îi cunosc pe toţi cîţi umblă cu discursuri de soiul ăsta. însă dacă îţi face ţie plăcere, spune ce ai de spus. SOCRATE Mărturisesc că îmi face. Căci noi ăştia, dragul meu, pînă să auzim învăţăturile tale, atît eram de proşti încît credeam că tu şi cu mine sîntem unu luaţi fiecare în parte, dar că amîndoi laolaltă nu sîntem ce este fiecare; doar nu sîntem unu, luaţi laolaltă, ci doi. Aşa credeam noi, proşti cum eram. Numai că acum am învăţat de la tine că dacă laolaltă e sîntem doi, tot doi se cuvine să fie şi fiecare dintre noi, iar dacă fiecare în parte e unu, unu se cuvine să fim şi luaţi laolaltă; căci, dacă avem în vedere teoria fără cusur a lui Hippias despre firea lucrurilor, nu e cu putinţă să fie altfel, ci ceea ce sînt două lucruri laolaltă sînt şi fiecare în parte, şi ceea ce este fiecare în parte, la fel trebuie să fie şi amîndouă împreună. Acum m-ai convins şi am să mă opresc aici. Dar ro-gu-te, Hippias, să-mi aminteşti întîi un lucru: oare tu şi cu mine sîntem unu, sau tu eşti doi şi deopotrivă şi eu? HIPPIAS Ce tot spui, Socrate? SOCRATE întocmai ce-auzi; tare mă tem să nu îmi 302 a spui de la obraz că te scot din sărite, de vreme ce tu eşti încredinţat că spui ceva de la sine înţeles. Iată însă că îţi mai cer ceva; răspunde-mi dacă nu sîntem unu fiecare în parte şi faptul de a fi unu nu-l resimţim flecare din noi. HIPPIAS Fireşte că da. SOCRATE Deci dacă fiecare din noi este unu, atunci el este şi fără soţ, Sau poate nu crezi că unitatea este fără soţ? HIPPIAS Ba cred. SOCRATE Iar noi laolaltă, doi fiind, sîntem tot fără soţ? HIPPIAS Nu prea văd cum, Socrate. SOCRATE înseamnă că sîntem cu soţ, nu? HIPPIAS Sigur că da. SOCRATE Dat fiind că împreună sîntem cu soţ, putem spune atunci că şi flecare în parte tot cu soţ este? HIPPIAS E limpede că nu. b SOCRATE Deci, după cîte aud acum, nu trebuie „în chipul cel mai nestrămutat cu putinţă" ca amîndoi să fim ce este fiecare şi fiecare ce sîntem amîndoi.
240
PLATON

HIPPIAS Dar nu asta aveam eu în vedere, ci cele spuse de mine înainte. SOCRATE Eu cred că avem ce ne trebuie, Hippias; căci şi acestea au preţul lor: am văzut acum că lucrurile se petrec cînd într-un chip, cînd într-altul. Eu spuneam, dacă îţi mai aminteşti de unde începuserăm, că desfătările pricinuite de văz şi de auz nu sînt frumoase prin ce le caracterizează pe fiecare în parte c dar pe amîndouă nu, sau prin ce le caracterizează pe amîndouă dar pe fiecare în parte nu, ci prin ceva de care au parte şi amîndouă şi fiecare separat. Şi asta pentru că tu însuţi ai recunoscut că ele sînt frumoase şi împreună şi luate separat. De aceea şi socoteam că prin miezul lor comun (din moment ce ambele sînt frumoase), prin el tocmai sînt ele frumoase, pe cînd prin ce-i lipseşte fiecăreia, nu. Acest lucru îl mai cred şi acum. Spune-mi însă, aşa cum ai făcut-o d la începutkdesfătările pricinuite de văz şi de auz, de vreme ce sînt frumoase şi amîndouă şi fiecare în parte, nu sînt frumoase tocmai prin acel ceva care decurge din amîndouă şi din fiecare în parte?

HIPPIAS Fireşte. SOCRATE Dar frumoase sînt oare fiindcă sînt desfătări deopotrivă fiecare şi amîndouă? Sau datorită acestui fapt s-ar cuveni ca şi celelalte toate, nu mai puţin decît acestea două, să fie la rîndul lor frumoase? Dacă îţi aminteşti, nici ele nu ne păruseră a fi desfătări în mai mică măsură. HIPPIAS îmi amintesc. e SOCRATE Spuneam însă că ele nu sînt frumoase decît în măsura în care sînt pricinuite de văz şi de auz. HIPPIAS Spuneam, într-adevăr. SOCRATE Urmăreşte atunci dacă este adevărat ce spun. Susţineam, dacă îmi aduc bine aminte, că frumosul nu este orice desfătare, ci doar aceea pricinuită de văz şi de auz.
HIPPIAS MAIOR

241

HIPPIAS întocmai. SOCRATE Dar calitatea aceasta rezidă în cele două simţuri luate laolaltă, nu şi în fiecare separat. HIPPIAS Aşa este. SOCRATE Deci fiecare desfătare este frumoasă prin ceva care nu rezidă în fiecare din ele; căci faptul de a fi laolaltă nu rezidă în fiecare luat separat. Aşa în-cît, cele două desfătări luate împreună le vom numi, potrivit ipotezei noastre, frumoase; în schimb nu şi pe fiecare luată în parte. Putem spune altfel sau nu- 303. mai aşa? HIPPIAS Pare-se că numai aşa. SOCRATE Să spunem atunci că, laolaltă, aceste desfătări sînt frumoase, dar că de sine stătătoare nu? HIPPIAS De ce n-am face-o? SOCRATE Pentru că, dragul meu, în toate exemplele tale unde era vorba de calităţi distribuite în lucruri, dacă două lucruri se împărtăşeau dintr-o calitate, se împărtăşea şi fiecare în parte, şi invers, ce-i era propriu unuia, le era şi amîndurora. Sau nu-i aşa? HIPPIAS Ba da. SOCRATE Or, nimic din toate acestea în cele spuse de mine. Şi totuşi, nu lipsea de aici nici faptul de a fi laolaltă, nici cel de a fi separat. HIPPIAS întocmai. SOCRATE Atunci frumosul, Hippias, de care din b două să ţină? Să fie din lumea celor spuse de tine? Dacă eu sînt puternic iar tu de asemenea, atunci, spui tu, la fel sîntem şi împreună, şi dacă amîndoi sîntem aşa, la fel şi fiecare în parte. Aşa şi cu frumosul: dacă eu sînt frumos iar tu de asemenea, frumoşi sîntem şi amîndoi; iar dacă amîndoi sîntem frumoşi, frumos sînt şi eu, frumos eşti şi tu. Sau să admitem că frumosul ţine de lumea celor spuse de mine? Iată, cînd spunem că două numere împreună
242
PLATON

sînt pare, fiecare în parte poate fi par sau impar deopotrivă. Iar dacă fiecare în parte este iraţional, împreună ele pot da un număr raţional sau iraţional c deopotrivă. Şi tot aşa cu toate cîte îţi spuneam că mi-au venit în minte. în care din aceste lumi să rin-duim atunci frumosul? Nu ştiu dacă ţi se întîmplă să vezi cum văd eu; dar tare fără noimă mi s-ar părea ca amîndoi să fim frumoşi, iar fiecare în parte nu, sau tot aşa, ca fiecare în parte fiind frumos să nu fim şi împreună; şi altele de soiul ăsta. Nu crezi şi tu la fel? HIPPIAS La fel, Socrate. SOCRATE Şi bine faci, Hippias; în felul acesta ne d vom putea opri şi noi cu cercetarea aici. Determinat astfel, frumosul nu mai poate fi desfătarea pricinuită de văz şi de auz. Căci dacă această desfătare face ca senzaţiile de văz şi de auz să fie frumoase împreună, în schimb ea nu o face şi pentru fiecare în parte. Doar ne-am învoit, Hippias, că aşa ceva nu este cu putinţă.

HIPPIAS Ne-am învoit, într-adevăr. SOCRATE Şi deoarece frumosul născut din cele ce nu sînt cu putinţă este de negîndit, este o neputinţă ca desfătarea de văz şi de auz să fie frumoasă. HIPPIAS întocmai. SOCRATE „Atunci, va spune omul nostru, de vre-e me ce aţi mers pe un drum greşit, luaţi lucrurile de la început. Care anume este frumosul acesta din care se împărtăşesc ambele desfătări şi datorită căruia voi le numiţi frumoase, preferîndu-le celorlalte?" Cred, Hippias, că nu ne rămîne să răspundem decît aşa: dintre toate desfătările, acestea sînt, fie că le luăm laolaltă, fie separat, cele mai nevinovate şi bune. Sau poate vezi tu altceva prin care s-ar deosebi de celelalte? HIPPIAS Nu; şi eu cred că prin faptul că sînt cele mai bune.
HIPPIAS MAIOR

243

SOCRATE „Aşadar, va relua el, afirmaţi că frumosul este o desfătare avantajoasă?" Eu unul aş spune că da. Dar tu? HIPPIAS Şi eu. SOCRATE .Avantajosul, va continua el, este ceea ce produce binele; numai că, cel ce produce şi lucrul produs sint, cum am văzut deja, distincte unul de altul; ne întoarcem, atunci, la ce părea că am lăsat în urmă? Căci nici binele nu poate fi frumosul, şi nici frumosul binele, de vreme ce este vorba de două 304 a lucruri distincte." Dacă sîntem oameni cu minte, vom spune, Hippias, că are intru totul dreptate; căci e un păcat să nu consimţi celui ce spune adevărul. HIPPIAS De fapt, Socrate, ce crezi tu despre toate astea? Eu unul am mai spus-o şi o spun din nou: cuvinte ciopîrţite-s toate, fărime de vorbire şi fir tăiat în patru. Frumos şi de preţ rămîne să vii cu o cu-vîntare frumoasă şi bine gîndită în faţa tribunalului, b a Consiliului sau în faţa unei alte instanţe unde e de spus un cuvînt, şi să pleci dobîndind nu o răsplată de rînd, ci pe cea mai aleasă: propria ta salvare, a bunurilor şi a prietenilor tăi. Iată la ce trebuie să-ţi stea gîndul! De nu vrei să treci drept un netot, care se ţine doar de trăncănit şi fleacuri, fă bine deci şi lasă deoparte toate nimicurile astea. SOCRATE Tu, dragul meu Hippias, eşti un om fericit; tu ştii ce se cade să facem, şi-o faci cu prisosinţă, după cîte spui. Mie însă, se pare că o soartă c amară îmi stă împotrivă, căci rătăcesc fără răgaz, ros veşnic de îndoieli, iar cînd vă înfăţişez vouă, învăţaţilor, nedumerirea mea, nici n-apuc bine să sfîrşesc, că mă trezesc copleşit de ocări. îmi spuneţi, aşa cum faci tu acum, că îmi trec vremea cu nerozii, nimicuri şi lucruri de doi bani. Dar cînd, încredinţat de vorba voastră, încep şi eu să spun ca voi, cum că cel mai de seamă lucru e să duci la bun sfîrşit în faţa tribunalului sau a oricărei alte adunări o cuvîntare cum244
PLATON

a pănită şi frumoasă, atunci mi-e dat s-aud cuvinte grele din partea celor care se găsesc în preajmă-mi, dar mai ales din partea celui care îmi stă împotrivă la tot pasul. Iar el mi-e ruda cea mai de aproape şi îm-părţim aceeaşi casă. De îndată ce trec pragul şi mă aude vorbind astfel, mă întreabă dacă nu-i lucru de ruşine atîta cutezanţă: „Cum oare ţii discursuri despre îndeletnicirile frumoase, cînd te-ai convins acum şi tu că n-ai nici o idee despre frumosul însuşi? Şi dacă nu ştii ce-i frumosul, cum ai să-ţi dai seama că un discurs e bine întocmit sau nu, ori altă ispravă deo-e potrivă? Iar cînd arăţi atît de jalnic, mai are viaţa, crezi, vreun preţ?" Mi-e dat s-aud, aşa cum spun, cuvinte grele şi ocări, şi de la voi şi de la el. Dar poate se cuvine să le îndur pe toate; şi n-ar fi de mirare ca de pe urma lor să trag chiar un folos. Iar dacă stau să mă gîndesc la cele discutate cu voi doi, eu cred, Hippias, că aşa s-a şi întîmplat. Căci iată, pare-se că încep să ştiu ce vrea să spună vorba „sînt tare grele cele frumoase". ALCIBIADE I SOCRATE ALCIBIADE SOCRATE Fiu al lui Cleinias, cred că te întrebi mi- 103 a rat cum se face că numai eu, primul

dintre cei ce te-au îndrăgit, nu mă îndepărtez de tine, cînd toţi ceilalţi au contenit să te înconjoare, şi cum se face, de asemenea, că vreme de atîţia ani, pe cînd ceilalţi te sîcîiau cu vorbele lor, eu nu ţi-am spus nici un cu-vînt. La mijloc aici nu a stat o pricină omenească, ci o anume împotrivire daimonică, a cărei tărie o vei afla mai tîrziu; acum însă, întrucît daimonul nu se mai împotriveşte, am venit, cum vezi, să-ţi vorbesc; b sînt plin de nădejde că nici de acum înainte el nu se va mai împotrivi. Aproape în tot acest răstimp m-am gîndit şi am cîntărit în sinea mea în ce fel te porţi tu cu cei ce te iubesc; în adevăr, nu se află vreun iubitor de al tău — şi doar au fost atît de mulţi şi de falnici — pe care trufia ta să nu-l fi covîrşit şi alungat. Iar motivul care te face peste măsură de trufaş voi să ţi-l înfăţişez acum şi ţie. Tu susţii că nu se află 104 a pe lume vreun om de care să ai nevoie cît de puţin; în adevăr, darurile de care te bucuri sînt atît de mari că nu-ţi lipseşte nimic, începînd cu cele trupeşti şi sfîrşind cu ale sufletului. în sinea ta, gîndeşti desigur că eşti, în primul rînd, cel mai frumos dintre toţi şi cel mai impunător; în această privinţă, ce-i drept, oricine se poate încredinţa de îndată cu propriii săi ochi că nu te înşeli; apoi, familia din care te tragi este una dintre cele mai puternice din cetatea ta,
246
PLATON

b care este cea mai mare dintre cetăţile elenilor, iar prieteniile şi rudele din partea tatălui sînt pe cît de numeroase, pe atît de alese şi n-ar pregeta să-ţi slujească în orice prilej ce s-ar ivi; la rîndu-le, prieteniile şi rudele din partea mamei nu sînt mai prejos şi nici mai puţine la număr. Dar pe lîngă toate avantajele pe care ţi le-am înşirat, consideri că ai de partea ta puterea încă şi mai mare a lui Pericle, fiul lui Xan-tippos, cel pe care tatăl tău l-a lăsat tutore ţie şi fratelui tău; iar Pericle este în măsură să facă ce-i place nu numai în această cetate, ci şi în toată Elada, ba chiar şi la barbari, în rîndul multor neamuri puter-c nice. Voi mai adăuga că te numeri şi printre oamenii cei mai bogaţi; dar cu acest lucru îmi pare că te făleşti cel mai puţin. Din toate aceste pricini deci, mîndrîndu-te în cugetul tău, ai pus stăpînire pe iubitorii tăi, iar aceia, fiind mai prejos de tine, s-au lăsat stăpîniţi, lucru ce nu ţi-a rămas ascuns; drept care, ştiu bine că te întrebi mirat: ce gînduri îmi vor fi trecînd prin cap, de nu mă descurajez a te iubi, şi ce speranţă mă face să stărui atunci cînd toţi ceilalţi au dat bir cu fugiţii? ALCIBIADE Socrate, pesemne nu ştii că numai cu d puţin de tot mi-ai luat-o înainte. Tocmai aveam de gînd să-ţi vorbesc eu primul şi să te întreb chiar acest lucru: ce urmăreşti, la urma urmelor, şi ce nădejdi te îmboldesc de te ţii scai după mine şi te iveşti cu dinadinsul oriunde m-aş afla? Cu adevărat stau şi mă întreb cu mirare ce vrei de la mine şi mi-ar face mare plăcere să aflu acest lucru. SOCRATE Bănuiesc deci că mă vei asculta cu interes, de vreme ce, aşa cum spui, eşti doritor să afli ce gînduri am; drept care îţi şi vorbesc ca unuia care e gata să mă asculte fără să se clintească. ALCIBIADE De bună seamă; ci grăieşte! e SOCRATE Te previn însă: n-ar fi de mirare ca, aşa cum mi-a fost greu să încep, să-mi fie greu şi să termin.
ALCIBIADE

247

ALCIBIADE Ci grăieşte, dragul meu; ţi-am spus doar că te ascult! SOCRATE Fie, voi vorbi. Ce-i drept, iubitorului îi vine greu să se adreseze unui om care nu se lasă biruit de nici unul din cei ce-l iubesc; trebuie totuşi să cutez a-mi da pe faţă gîndul. Află, Alcibiade, că dacă te vedeam mulţumit de toate bunurile de care am pomenit adineauri şi resemnat să te mărgineşti toată viaţa la acestea, de mult aş fi încetat să te iubesc (cel 105 a puţin aşa îmi place mie să cred); acum însă îţi voi da în vileag şi alte gînduri pe care le nutreşti în cugetul tău, ceea ce-ţi va dovedi că n-am contenit să te urmăresc cu atenţie pînă în clipa de faţă. Sînt încredinţat că dacă vreunul din zei te-ar întreba: „Ia spune, Alcibiade, ce preferi: să-ţi duci viaţa mulţumindu-te cu toate bunurile de care ai parte acuma, sau să mori pe loc, în cazul că nu-ţi va fi îngăduit să dobîndeşti mai mult?", atunci sînt încredinţat că tu ai alege mai curînd moartea. Să-ţi spun însă ce nădejde te însufleţeşte acuma. Tu socoteşti că în

curînd, cînd te vei prezenta în faţa adunării poporului atenian — iar b lucrul acesta se va petrece peste puţine zile — va fi destul să te arăţi pentru a dovedi atenienilor că eşti vrednic să te bucuri de onoruri de care nu s-au mai bucurat vreodată nici Pericle şi nici un alt bărbat dinaintea lui, iar după ce le vei fi dovedit aceasta atenienilor vei căpăta putere deplină în cetate şi prin aceasta vei stăpîni asupra celorlalţi eleni, ba nu numai asupra elenilor, ci şi asupra barbarilor care locuiesc pe continentul nostru. Dar dacă acelaşi zeu ţi-ar spune că îţi este dat să stăpîneşti în Europa, c dar că nu vei putea păşi în Asia, spre a pune stăpînire pe ea, cred că şi de astă dată n-ai primi să trăieşti mulţumindu-te numai cu acestea, fără a umple de numele şi de puterea ta, ca să zic aşa, omenirea toată; şi mai cred că pe nimeni, în afară de Cyrus şi de Xerxes, nu-l socoteşti vrednic de luat în seamă.
248
PLATON

Iată deci ce speranţă te însufleţeşte — şi acest lucru nu-l presupun doar, ci îl ştiu cu tărie. Dar poate îmi vei replica, ştiind bine că este adevărat ceea ce spun: d „Bine, Socrate, dar ce legătură are aceasta cu motivul pe care spuneai că mi-l vei arăta şi care te face să nu te dezlipeşti de mine?" îţi voi răspunde atunci: „Copil iubit al lui Cleinias şi al Dinomachei, toate aceste planuri ale tale îţi va fi cu neputinţă să le duci la bun sfîrşit fără ajutorul meu; iată deci cîtă putere cred eu că am asupra planurilor tale, precum şi asupra ta însuţi; cred, de altfel, că tocmai de aceea multă vreme Zeul nu mi-a îngăduit să-ţi vorbesc iar eu am aşteptat pînă cînd avea să mi-o îngăduie. într-a-devăr, aşa cum speranţa ta stă în Cetate, tu viind a-i dovedi că eşti întru totul vrednic de ea, pentru ca e atunci să capeţi de îndată puterea cea mai mare în sînu-i, tot astfel şi eu nădăjduiesc să capăt puterea cea mai mare arătîndu-ţi că sînt întru totul vrednic de tine şi că nici un tutore, nici vreun neam al tău şi nici alt om nu este în stare să-ţi dea puterea la care rîvneşti, afară doar de mine, ajutat, bineînţeles, de Zeu." Cred că Zeul nu mă lăsa să-ţi vorbesc cît timp erai tînăr de tot şi această speranţă nu pusese stă-pînire pe tine, ca să nu-mi irosesc vorbele în zadar; acum însă mi-a îngăduit, pentru că într-adevăr acum 106 a vei fi în măsură să-mi dai ascultare. ALCIBIADE în clipa de faţă, Socrate, îmi pari o fiinţă încă mai ciudată ca înainte, cînd mă urmai în tăcere; şi doar tot aşa îmi apăreai şi pe atunci, ba încă foarte. Se pare că, indiferent de ce gîndesc eu cu adevărat, tu ţi-ai format o opinie definitivă, iar dacă aş tăgădui, tot n-aş reuşi să te conving. Fie şi aşa! Dar ai putea oare să-mi spui cum, admiţînd că am într-adevăr aceste planuri, le-aş duce la capăt datorită ţie, iar fără tine mi-ar fi cu neputinţă? b SOCRATE Mă întrebi oare dacă pot să-ţi rostesc o lungă cuvîntare, de felul celor pe care te-ai obişnuit
ALCIBIADE

249

să le asculţi? Nu, nu este felul meu; mă cred însă în stare să-ţi dovedesc că lucrurile stau efectiv aşa cum ţi-am spus, dacă ai voi să-mi faci doar un mic hatîr. ALCIBIADE Dacă ceea ce îmi ceri nu este într-adevăr greu, vreau, cum să nu! SOCRATE Ţi se pare oare greu să răspunzi la întrebările mele? ALCIBIADE Nu mi se pare. SOCRATE Atunci, răspunde! ALCIBIADE întreabă. SOCRATE întrebările ţi le voi pune, aşadar, ca unu- c ia care plănuieşte într-adevăr lucrurile pe care afirm că le plănuieşti. * ALCIBIADE Fie şi aşa, dacă vrei, numai să aflu ce ai de întrebat. SOCRATE Iată: aşa cum spuneam, ai de gînd ca, nu peste multă vreme, să te înfăţişezi atenienilor spre a-i sfătui; ce s-ar întîmpla deci dacă, atunci cînd te-ai pregăti să urci la tribună, te-aş apuca de mînă şi te-aş întreba: „Alcibiade, în ce privinţă vor să ţină sfat atenienii, că te-ai ridicat spre a-i povăţui? Oare nu în privinţa unor lucruri pe care le cunoşti mai bine decît ei?" — Ce răspuns ai da? ALCIBIADE Aş răspunde, desigur, că în privinţa d unor lucruri pe care eu le cunosc mai bine

decît ei. SOCRATE Aşadar, eşti bun sfătuitor în chestiuni la care se întîmpla să te pricepi. ALCIBIADE Cum să nu! SOCRATE Nu e aşa că nu cunoşti decît acele lucruri pe care sau le-ai învăţat de la altcineva, sau le-ai aflat singur? ALCIBIADE Care altele ar mai putea fi? SOCRATE Este oare cu putinţă să fi învăţat un lucru sau să-l fi aflat tu însuţi, fără să fi vrut al învăţa ori a-l cerceta tu însuţi? ALCIBIADE Nu este cu putinţă.
250
PLATON ALCIBIADE

251

SOCRATE Dar oare ai fi voit să cercetezi sau să înveţi lucruri pe care îţi închipuiai că le cunoşti? ALCIBIADE Fireşte că nu. e SOCRATE A fost deci o vreme cînd considerai că nu cunoşti lucrurile pe care le ştii astăzi. ALCIBIADE Neapărat. SOCRATE Numai că eu sînt la curent cu aproape tot ce ai învăţat; dacă ceva mi-a scăpat, sămi spui. După cîte îmi amintesc, ai învăţat, cum e şi firesc, să scrii şi să citeşti, să cînţi la cithară şi să lupţi; căci n-ai vrut nici în ruptul capului să înveţi să cînţi din flaut; iată lucrurile pe care le cunoşti, dacă nu cumva vei fi învăţat ceva de care n-am eu cunoştinţă. Dar dacă este aşa, atunci lucrul acela l-ai învăţat, sînt sigur, fără să ieşi din casă nici noaptea, nici ziua. ALCIBIADE Nu, n-am mers să învăţ alte lucruri în afară de acestea. 107 a SOCRATE Bine. Oare te vei ridica sa dai sfaturi atenienilor, atunci cînd ei deliberează asupra scrierii corecte? ALCIBIADE Da de unde, pe Zeus! SOCRATE Sau cînd subiectul lor de discuţie îl constituie sunetele lirei? ALCIBIADE Nicidecum. SOCRATE Dar cred că în adunare ei nu obişnuiesc să delibereze nici asupra întrecerilor la luptă. ALCIBIADE Sigur că nu. SOCRATE Atunci cu prilejul cărei deliberări îi vei sfătui? Doar nu cînd discută despre construcţii! ALCIBIADE Fireşte că nu. b SOCRATE într-adevăr, un arhitect i-ar îndruma mai bine decît tine în aceste chestiuni. ALCIBIADE Da. SOCRATE Şi nici cînd deliberează asupra unei prevestiri. ALCIBIADE Nu. SOCRATE Căci îţi spui că prezicătorul i-ar putea sfătui mai bine decît tine. ALCIBIADE Da. SOCRATE N-ar avea de-a face că e mărunt sau trupeş, frumos sau urît, şi chiar că e de neam nobil sau om de rînd. ALCIBIADE Nici vorbă. SOCRATE Eu unul sînt de părere că, în orice privinţă, sfatul trebuie să-l dea cel priceput, nu cel avut. ALCIBIADE Negreşit. SOCRATE Iar atunci cînd iau în discuţie ocrotirea sănătăţii obşteşti, puţin le pasă atenienilor că sfătuitorul lor este sărac sau bogat; îi va interesa doar ca el să fie medic. ALCIBIADE Fără doar şi poate. SOCRATE Asupra cărei chestiuni să delibereze ei deci, ca tu să te ridici atunci să-i sfătuieşti şi, astfel făcînd, să-i sfătuieşti bine? ALCIBIADE Atunci cînd ar delibera cu privire la propriile lor treburi, Socrate!

SOCRATE Ai în vedere cumva construirea corăbiilor, cînd chibzuiesc ce fel de corăbii trebuie să-şi facă? ALCIBIADE Cîtuşi de puţin, Socrate. SOCRATE într-adevăr, cred că la construirea corăbiilor nu te pricepi. Aceasta să fie cauzai, sau alta este? ALCIBIADE Nu, ci tocmai aceasta! SOCRATE Dar atunci la ce fel de treburi de-ale lor te referi, spunînd că te vei ridica să-i îndrumi cînd vor lua in discuţie asemenea treburi? ALCIBIADE Atunci cînd vor delibera despre război, Socrate, ori despre pace, ori despre vreo altă chestiune de stat. SOCRATE Nu cumva vei fi avînd în vedere cazul cînd se vor sfătui cu cine se cade să facă pace, împotriva cui trebuie purtat război, şi în ce fel anume? ALCIBIADE înt
252
PLATON

SOCRATE Dar pacea şi războiul nu trebuie ele făcute cu cine e mai potrivit? ALCIBIADE Ba da. e SOCRATE Şi nu atunci cînd e mai potrivit? ALCIBIADE De bună seamă. SOCRATE Şi numai atîta timp cît e mai bine? ALCIBIADE Da. SOCRATE Dar dacă problema pe care ar discuta-o atenienii ar fi: cu cine trebuie făcute exerciţii de luptă şi împotriva cui trebuie luptat cu pumnii, şi în ce chip anume, atunci cine ar fi un mai bun sfătuitor — tu sau gimnastul? ALCIBIADE Gimnastul, desigur. SOCRATE Poţi să-mi spui atunci ce considerente ar avea în vedere gimnastul cînd i-ar sfătui cu cine să facă exerciţii de lupte şi cu cine nu, cînd anume, şi în ce fel? Uite la ce mă gîndesc: oare nu trebuie făcute exerciţiile tocmai cu aceia care sînt mai potriviţi? Da sau nu? ALCIBIADE Da. 108 a SOCRATE Şi nu atîta timp cît e mai bine? ALCIBIADE Chiar atîta. SOCRATE Deci şi atunci cînd este cel mai potrivit? ALCIBIADE De bună seamă. SOCRATE Pe de altă parte, cîntăreţul nu trebuie şi el să-şi potrivească glasul după cithară şi să păşească în ritmul muzicii? ALCIBIADE într-adevăr, trebuie. SOCRATE Oare nu atunci cînd este mai potrivit? ALCIBIADE Da. SOCRATE Şi nu doar atît timp cît e cel mai potrivit? ALCIBIADE Asta spun şi eu. b SOCRATE Dar, întrucît foloseşti denumirea de „mai potrivit", „mai bine", atît în cazul cînd cineva însoţeşte un cîntec la cithară, cît şi în cazul luptei, spuALCIBIADE

253

ne-mi atunci ce numeşti tu „mai bine" în cazul cîn-tatului la cithară, la fel cum eu, în cazul luptei, numesc acest „mai bine" caracterul gimnastic. ALCIBIADE Nu-mi dau seama. SOCRATE încearcă să mă imiţi. într-adevăr, răspunsul meu sugera că „mai binele" reprezintă ceea ce este întru totul corect, iar corect, de bună seamă, este ceea ce prînde fiinţă după toate regulile artei; nu e aşa? ALCIBIADE Da. SOCRATE însă arta în cauză nu era gimnastica? ALCIBIADE Cum să nu! SOCRATE De aceea am şi spus că „mai binele", în c cazul luptei, este caracterul gimnastic.

ALCIBIADE Aşa ai spus, desigur. SOCRATE Şi nu era adevărat? ALCIBIADE Ba cred că da. SOCRATE Spune-mi atunci şi tu — căci s-ar cuveni cumva să fii şi tu în măsură să discuţi cum trebuie —, spune-mi mai întîi care este arta de care ţin cîntatul din cithară sau cu glasul şi dansul după toate regulile? Cum se cheamă ea, într-un singur cuvânt? Nu poţi să-mi spui? ALCIBIADE Mă tem că nu. SOCRATE Ia încearcă în felul următor: ce zeiţe patronează această artă? ALCIBIADE La Muze te referi, Socrate? SOCRATE Desigur. Vezi dar ce nume poartă aceas- d tă artă, de la ele? ALCIBIADE Cred că ai în vedere muzica. SOCRATE Aşa e; ce este deci lucrul care prînde fiinţă în mod corect potrivit acesteia? Aşa cum eu, în cazul de mai sus, îţi spuneam ce anume e corect potrivit cu arta gimnasticii, spunemi şi tu cum numeşti ceea ce e corect în cazul acesta? în ce chip se iveşte el? ALCIBIADE în chip muzical, cred eu.
254
PLATON

SOCRATE Prea bine. Spune-mi deci cum se cheamă acest „mai bine" cînd este vorba de a duce război sau de a încheia pace? Precum în fiecare din cazurile e de mai sus mi-ai spus ce e „mai binele" — şi anume că este mai muzical într-un caz şi are un caracter mai gimnastic în celălalt caz —, tot aşa deci încearcă să-mi arăţi şi în cazul de faţă acest „mai bine". ALCIBIADE Dar nu prea am ce să-ţi spun. SOCRATE Vai, ce ruşine! închipuieşte-ţi că ai vorbi şi ai da sfaturi cu privire la aprovizionarea cetăţii spunînd că e mai bine să se facă cutare lucru decît altul, mai bine acum, mai bine în cutare măsură, şi ai fi întrebat apoi: „Ce înţelegi prin acest mai bine, Alcibiade?" Oare n-ai răspunde că „mai bine" înseamnă în cazul de faţă „mai sănătos", cu toate că nu pretinzi a fi medic? în schimb, în privinţa unor lucruri pe care pretinzi a le cunoaşte şi asupra cărora te vei ridica de la locul tău spre a da sfaturi, ca un cunoscător, în privinţa acestora deci, dacă întrebat fiind 109 a asupră-le nu vei fi, pare-se, în măsură să răspunzi, oare nu îţi va fi ruşine? Nu este în chip vădit un lucru de ocară? ALCIBIADE De bună seamă. SOCRATE Gîndeşte-te, prin urmare, şi străduieşte-te să-mi spui spre ce ţinteşte mai binele păcii încheiate, ca şi al războiului dus cu cine e mai potrivit? ALCIBIADE Mă tot gîndesc, dar nu izbutesc să ajung la vreo încheiere. SOCRATE Te pomeneşti că nu ştii nici pe temeiul căror învinuiri de a fi suferit un neajuns pornim la b luptă, ori de cîte ori purtăm un război, şi ce nume dăm neajunsului, cînd îl pornim? ALCIBIADE Ba ştiu: spunem că am suferit o înşelăciune, o silnicie sau o deposedare. SOCRATE Aşa este; dar cum spunem că am fost trataţi în fiecare caz în parte? Străduieşte-te să-mi spui: prin ce se deosebeşte un fel de un altul?
ALCIBIADE

255

ALCIBIADE Nu cumva, Socrate, vrei să spui că diferenţa constă în a fi tratat în mod drept sau în mod nedrept? SOCRATE Chiar aşa. ALCIBIADE Bine, dar aici este vorba despre cu totul şi cu totul altceva. SOCRATE Ei, atunci împotriva cui îi vei sfătui pe atenieni să ducă război: împotriva celor ce săvîrşesc fapte nedrepte sau împotriva celor ce se poartă drept? ALCIBIADE Ciudată întrebare mi-ai pus! Chiar c dacă cineva ar socoti că războiul trebuie dus împotriva celor ce se poartă drept, el tot n-ar recunoaşte lucrul acesta pe faţă. SOCRATE Fiindcă un asemenea lucru nu este legiuit, după cum se pare.

ALCIBIADE Fireşte că nu; şi tot aşa, nu este considerat ca un lucru frumos. SOCRATE Prin urmare şi cuvântările tale vor trata despre acelaşi subiect, despre ceea ce este drept. ALCIBIADE Neapărat. SOCRATE Dar cînd te întrebam adineauri ce anume este „mai binele" cînd se pune problema dacă trebuie dus un război ori nu, împotriva cui trebuie dus ori nu, şi în ce împrejurări ori nu, oare binele acesta înseamnă altceva decît „mai drept"? ALCIBIADE E cît se poate de evident că nu. SOCRATE Cum rămîne deci, dragă Alcibiade? Oare a tu însuţi nu ţi-ai dat seama că nii cunoşti acest lucru? Sau te-ai ferit cumva de mine, învăţîndu-l de la un profesor care ţi-a arătat cum să deosebeşti ce este mai drept de ceea ce este mai nedrept? Cine este acela? Spune — ca să-mi mijloceşti şi mie prilejul de a-i fi elev. ALCIBIADE Rîzi de mine, Socrate. SOCRATE Pe Zeul nostru ocrotitor al prieteniei, un zeu al cărui nume l-aş lua cel mai puţin în deşert, e mă jur că nu rid; ci spune-mi, dacă poţi, cine este el.
256
PLATON

ALCIBIADE Dar dacă nu pot? Nu crezi că aş fi în stare să cunosc pe o altă cale rosturile dreptăţii şi nedreptăţii? SOCRATE Ba da, dacă le-ai fi descoperit tu singur. ALCIBIADE Au nu mă crezi în stare să ajung singur la ele? SOCRATE Ba cum să nu, dacă le-ai fi căutat. ALCIBIADE Atunci nu mă vei fi crezind capabil să le caut? SOCRATE Ba da — dacă ai fi crezut că nu le ştii. ALCIBIADE Oare nu a fost o vreme cînd mă aflam în această stare? SOCRATE Prea bine. Poţi atunci să-mi arăţi şi mie acea vreme cînd nu credeai a cunoaşte rosturile drep-l10 a taţii şi nedreptăţii? Ia spune-mi: anul trecut le căutai cumva, crezînd a nu le şti? Sau credeai că le ştii? Dar să-mi spui adevărul, ca să nu ne irosim degeaba timpul în discuţii. ALCIBIADE Ba pe atunci credeam că le ştiu. SOCRATE Dar acum doi ani, acum trei şi acum patru ani, nu la fel stăteau lucrurile? ALCIBIADE Stăteau la fel. SOCRATE Bine, dar înainte de asta erai un copil; nu-i aşa? ALCIBIADE Da. SOCRATE Iar pe vremea aceea ştiu bine că îţi închipuiai a le şti. ALCIBIADE Ce te face să crezi aceasta? b SOCRATE Pe cînd erai copil te-am urmărit adesea la şcoală şi în alte părţi, cînd jucai arşice sau alte jocuri copilăreşti, şi nu te-am auzit să şovăi în privinţa faptelor drepte şi nedrepte, ci, dimpotrivă, te auzeam cum ridici glasul şi spui cu îndrăzneală despre cutare sau cutare copil nimerit în calea ta că este rău, necinstit şi că se poartă nedrept. Oare nu e adevărat?
ALCIBIADE

257

ALCIBIADE Dar ce era să fac, Socrate, cînd cineva se purta nedrept cu mine? SOCRATE Mă întrebi ce trebuia să faci, în înţelesul că nu ştiai dacă acela se purta pe atunci nedrept sau nu? ALCIBIADE Ba zău, ştiam prea bine şi-mi dădeam c seama limpede că se săvîrşea o nedreptate faţă de mine. SOCRATE S-ar părea deci că, încă de mic copil, credeai a şti ce este drept şi ce nu. ALCIBIADE Aşa credeam; şi ştiam cu adevărat. SOCRATE Dar cînd ajunseseşi să afli aceste lucruri? Doar nu pe vremea cînd îţi închipuiai că le cunoşti!

ALCIBIADE Fireşte că nu. SOCRATE Dar atunci, cînd te-ai socotit tu însuţi neştiutor? Dacă stai să te gîndeşti, vei vedea că nu poţi găsi acel moment. ALCIBIADE Zău, Socrate, nu ştiu ce să mai spun. SOCRATE Prin urmare, aceste lucruri le cunoşti d nu fiindcă le-ai fi descoperit tu însuţi. ALCIBIADE Reiese într-adevăr că nu. SOCRATE înainte însă afirmai că,le cunoşti, dar nu pentru că le-ai fi învăţat; dar dacă nici nu le-ai aflat singur şi nici nu le-ai învăţat de la altcineva, cum se face că le ştii, şi din ce izvor? ALCIBIADE Dar poate că înainte ţi-am răspuns greşit, pretinzînd că ştiu aceste lucruri întrucît le-aş fi iscodit eu însumi. SOCRATE Atunci, cum stăteau lucrurile în realitate? ALCIBIADE Cred că le-am învăţat şi eu, ca toţi ceilalţi. SOCRATE în acest caz ne întoarcem de unde am pornit. De la cine le-ai învăţat? Spune-mi şi mie. ALCIBIADE De la cei mulţi. e
258
PLATON ALCIBIADE

259

SOCRATE Nu la învăţători de soi ţi-ai găsit scăpare, Alcibiade, dacă te bizui pe cei mulţi. ALCIBIADE Cum aşa? Aceştia nu sînt buni învăţători? SOCRATE Nici măcar să te-nveţe cum să joci zaruri nu sînt buni. Or, eu unul cred că acest lucru este mai prejos de rosturile dreptăţii. Sau tu nu eşti de aceeaşi părere? ALCIBIADE Ba da. SOCRATE Dar nefiind ei în stare să te înveţe lucruri mai de rînd, cum ar putea să te înveţe lucruri mai de seamă? ALCIBIADE Eu unul cred că pot; şi în orice caz ei sînt în stare să mă înveţe multe lucruri, mai de seamă decît jocul cu zaruri. SOCRATE Ce fel de lucruri mai sînt şi acestea? 111 a ALCIBIADE Bunăoară, chiar şi să vorbesc greceşte am învăţat de la ei, deşi n-aş putea să numesc pe un anume profesor al meu, ci îi indic tocmai pe cei care, după tine, nu sînt învăţători destoinici. SOCRATE Dar, nobilul meu prieten, în privinţa aceasta cei mulţi sînt buni învăţători şi ar merita toate elogiile pentru învăţătura lor. ALCIBIADE De ce? SOCRATE Deoarece în această privinţă sînt înzestraţi cu ceea ce se cuvine să aibă profesorii buni. ALCIBIADE Ce ai în vedere? SOCRATE Nu ştii că cei ce urmează să-i înveţe pe alţii un anumit lucru trebuie mai întîi să-l cunoască ei înşişi? Ori nu e aşa? b ALCIBIADE Cum să nu, aşa e! SOCRATE Dar nu-i aşa că oamenii ştiutori se înţeleg între ei şi nu se dezbină în păreri? ALCIBIADE Desigur. SOCRATE Dar în chestiunile în care părerile lor se dezbină vei mai spune că sînt ştiutori? ALCIBIADE Bineînţeles că nu. SOCRATE Ar mai putea ei să ne instruiască in aceste chestiuni? ALCIBIADE Nicidecum. SOCRATE Ei bine, crezi cumva că cei mulţi au păreri deosebite cînd e vorba de a şti cum arată o piatră sau un lemn? Oare nu vei primi acelaşi răspuns de la orice ins pe care l-ai întreba şi nu se îndreaptă toţi spre aceleaşi lucruri, cînd vor să pună mîna pe c o piatră sau pe o bucată de lemn? Deopotrivă se întîmplă cu toate lucrurile de acelaşi fel. Dacă nu mă înşel însă, tocmai aceasta înţelegi prin a şti greceşte; nu-i aşa? ALCIBIADE Da. SOCRATE în această privinţă, cum spuneam, oamenii se înţeleg între dînşii iar fiecare ins în parte este de acord cu sine însuşi în viaţa particulară după cum şi, în viaţa publică, cetăţile nu

se dezbină între ele, spunînd ba una, ba alta; nu-i aşa? ALCIBIADE Ba da. SOCRATE Deci e pe deplin firesc ca în această d privinţă să fie toţi şi profesori buni. ALCIBIADE Aşa este. SOCRATE Prin urmare, dacă am vrea să-l facem pe cineva să cunoască asemenea lucruri, nu ar fi potrivit să-l îndrumăm către învăţătura acestora, a celor mulţi? ALCIBIADE De bună seamă. SOCRATE Dacă însă am vrea să ştim nu numai cum arată oamenii sau caii, ci şi care dintre ei aleargă bine şi care nu, oare în acest caz tot cei mulţi ar putea să ne instruiască? ALCIBIADE Desigur că nu. SOCRATE Faptul că nici ei între ei nu se înţeleg deloc în chestiunea menţionată nu constituie pentru e tine o dovadă suficientă că nu se pricep în această privinţă şi că n-ar fi buni să ne înveţe? ALCIBIADE Ba da.
260
PLATON ALCIBIADE

261

SOCRATE Dar dacă am vrea să ştim nu numai cum arată oamenii, ci şi cum îi deosebim pe cei sănătoşi sau pe cei bolnavi, oare cei mulţi ne-ar mai fi dascăli competenţi? ALCIBIADE De bună seamă că nu. SOCRATE Dacă i-ai vedea dezbinîndu-se în păreri, nu ai avea dovada că nu valorează nimic ca profesori în această materie? ALCIBIADE Ba da. SOCRATE Dar în privinţa celor puse în joc acum? 112 a Crezi oare că cei mulţi sînt de acord, fiecare în parte cu sine însuşi sau ei între ei, asupra oamenilor drepţi şi nedrepţi, şi a faptelor drepte şi nedrepte? ALCIBIADE Zău, cîtuşi de puţin, Socrate! SOCRATE Nu cumva tocmai în această privinţă se dezbină între ei cel mai tare? ALCIBIADE Negreşit. SOCRATE Eu nu cred că ai văzut ori auzit ca nişte oameni să se dezbine în păreri asupra sănătăţii şi bolii pînă într-atîta încît să se ia la bătaie şi să se omoare între ei din această pricină. ALCIBIADE De bună seamă că nu. b SOCRATE în schimb, asupra faptelor drepte şi nedrepte, ştiu bine că, dacă n-ai văzut tu însuţi cu ochii tăi, atunci cel puţin vei fi auzit ce povestesc oamenii, iar printre mulţi alţii ce povesteşte şi Ho-mer; doar Odiseea şi livada le vei fi auzit recitate, nu-i aşa? ALCIBIADE Mai încape vorbă, Socrate! SOCRATE Oare aceste poeme nu poartă asupra dezbinării in jurul dreptăţii şi nedreptăţii? ALCIBIADE Ba da. SOCRATE Iar luptele iscate şi sîngele ce l-au vărsat aheii şi potrivnicii acestora, troienii, sau peţitorii c Penelopei şi Odiseu, nu tot din această dezbinare s-au tras? ALCIBIADE Ai dreptate. SOCRATE Dar cred că nu altul este şi cazul ateni-enilor, lacedemonienilor şi beoţienilor căzuţi la Ta-nagra, precum şi al celor mai tîrziu căzuţi la Coro-neea — unde şi-a găsit sfîrşitul şi Cleinias, tatăl tău; nimic altceva decît dezbinarea în jurul dreptăţii şi nedreptăţii a fost pricină de atîtea lupte şi omoruri. Nu-i aşa? ALCIBIADE Adevărat. SOCRATE Putem oare susţine că oamenii aceştia d cunosc lucrurile care îi fac să se dezbine atît de tare intre ei încît, în vrajba lor, sînt gata a-şi pricinui unii altora cele mai mari rele? ALCIBIADE Evident că nu. SOCRATE Vasăzică, aşa cum recunoşti tu însuţi, la asemenea învăţători neştiutori te referi! ALCIBIADE Aşa s-ar spune. SOCRATE Cum ai putea cunoaşte atunci rosturile dreptăţii şi nedreptăţii, în privinţa cărora

şovăi într-atîta şi pe care, cum s-ar părea, nu le-ai învăţat de la nimeni, dar nici nu le-ai aflat singur? ALCIBIADE Din cele ce afirmi tu, ar reieşi că nu e cu putinţă. SOCRATE Dar nu vezi, Alcibiade, că nici acum nu e te-ai exprimat potrivit? ALCIBIADE Cum aşa? SOCRATE întrucît pretinzi că lucrul acesta îl afirm eu. ALCIBIADE Cum, nu eşti tu acel ce afirmă că nu aş cunoaşte rosturile dreptăţii şi nedreptăţii? SOCRATE Fireşte că nu. ALCIBIADE Atunci sînt eu acela? SOCRATE Desigur. ALCIBIADE Cum se poate? SOCRATE Iată cum îţi vei da seama. Dacă în legătură cu unu şi cu doi te-aş întreba care este mai mare, îmi vei răspunde că doi, nu-i aşa?
262
PLA.TON ALCIBIADE

263

ALCIBIADE Desigur. SOCRATE Cu cît? ALCIBIADE Cu unu. SOCRATE Dintre noi amîndoi, aşadar, cine este cel ce afirmă că doi este mai mare cu unu decît unu? ALCIBIADE Eu. SOCRATE Prin urmare, eu am pus întrebarea iar tu ai dat răspunsul. ALCIBIADE Da. 113 a SOCRATE în cele de mai sus, oare eu, adică cel ce întreabă, par să afirm sau tu, cel ce răspunde? ALCIBIADE Eu. SOCRATE Dar în cazul cînd te-aş întreba din ce litere este compus „Socrate", iar tu mi-ai spune aceasta, dintre noi doi cine ar fi cel ce afirmă? ALCIBIADE Eu. SOCRATE Spune-mi atunci, într-un cuvînt: cînd avem întrebare şi răspuns, care din doi afirmă — cel ce întreabă sau cel ce răspunde? ALCIBIADE Cel ce răspunde, aşa cred, Socrate. b SOCRATE Dar înainte, în cursul întregii discuţii, nu eu eram cel ce întreba? ALCIBIADE Ba da. SOCRATE Şi cel ce răspundea nu erai tu? ALCIBIADE Eu, de bună seamă. SOCRATE Dintre noi doi, aşadar, cine a afirmat cele rostite? ALCIBIADE Potrivit celor admise, Socrate, rezultă că eu. SOCRATE Dar nu s-a spus oare că Alcibiade cel frumos, fiul lui Cleinias, nu ştie rosturile dreptăţii şi nedreptăţii, crede în schimb a le şti şi vrea să se înfăţişeze adunării poporului spre a îndruma atenienii în lucruri pe care nu le cunoaşte deloc? Nu s-au spus acestea? c ALCIBIADE Rezultă că da. SOCRATE Atunci, Alcibiade, se împlinesc spusele lui Euripide: De la tine, nu de la mine1 vei fi auzit aceste cuvinte; nu eu le rostesc, ci tu însuţi, iar pe mine mă învinuieşti fără temei. Numai că, bine spui ce spui, deoarece, nepreţuitule, e curată nebunie ce-ţi trece prin gînd, adică să începi să arăţi altora lucruri pe care tu însuţi nu le cunoşti, fără să te osteneşti mai întîi a le învăţa tu însuţi. ALCIBIADE Dar, Socrate, la drept vorbind, eu cred a că atenienii, ca şi ceilalţi eleni, rareori ţin sfat privitor la ceea ce este mai drept şi ce nu; într-adevăr, ei consideră că lucrurile de acest

fel sînt de la sine evidente şi de aceea, nestăruind asupră-le, ei caută ce le va fi mai folositor în faptă. în ce mă priveşte, sînt de părere că dreptatea şi folosul nu înseamnă unul şi acelaşi lucru, pentru că mulţi au tras foloase din marile nedreptăţi săvîrşite de ei, pe cînd alţii, după părerea mea, n-au tras vreun folos din faptele lor drepte. SOCRATE Şi ce rezultă de aici? Admiţînd că fap- e tele drepte ar fi cu totul deosebite de cele aducătoare de folos, îţi închipui cumva, de data aceasta, că ştii într-adevăr ce este folositor pentru oameni, şi din ce cauză anume? ALCIBIADE Ce m-ar opri s-o ştiu, Socrate? Afară doar dacă nu mă întrebi cine m-a instruit sau în ce fel am aflat singur. SOCRATE Ştii ce faci acum? După ce ai emis o afirmaţie greşită ce poate fi spulberată prin acelaşi argument ca înainte, îţi închipui că e cazul să asculţi lucruri noi şi argumente diferite, de parcă cele dinainte ar fi nişte haine uzate, pe care nu s-ar potrivi să le îmbraci, şi că e nevoie ca cineva să-ţi aducă un argument nou-nouţ şi neatins! Eu însă, dînd la o parte 114 a
1

Euripide, Hipolit, 352.

264
PLATON ALCIBIADE

265

subterfugiile tale verbale, nu voi pregeta să te întreb şi de această dată de unde ştii ce este folosul, şi totodată de unde ai învăţat, cine ţi-a fost profesor, cu-prinzînd astfel într-o singură întrebare toate chestiunile dinainte. Din păcate, este evident că ai ajunge în acelaşi impas şi nai fi capabil să-mi arăţi nici că ştii lucrurile folositoare pentru că le-ai fi aflat, nici pentru că le-ai fi învăţat de la altcineva. Totuşi, fiindcă eşti atît de gingaş şi n-ai mai gusta cu plăcere aceeaşi argumentaţie, las la o parte chestiunea dacă ştii sau nu ce este folositor atenienilor. în schimb b însă, n-ai vrea să-mi arăţi acum dacă dreptatea şi folosul sînt identice sau diferite, punîndu-mi pentru aceasta întrebări aşa cum ţi-am pus şi eu înainte sau, dacă preferi, expunînd acest lucru cu propriile tale cuvinte? ALCIBIADE Dar nu ştiu, Socrate, dacă aş fi în stare să mă explic în faţa ta. SOCRATE Scumpul meu, închipuie-ţi atunci că eu sînt adunarea şi poporul; oare acolo nu va trebui să convingi la fel pe fiecare om în parte? ALCIBIADE Ba da. c SOCRATE Oare nu una şi aceeaşi persoană este în măsură să convingă de un acelaşi lucru atît pe un singur om, cît şi pe mai mulţi la un loc, aşa cum profesorul învaţă să scrie şi să citească atît pe cîte un elev în parte, cît şi pe mai mulţi? ALCIBIADE Ba da. SOCRATE Iar într-o chestiune legată de număr, oare nu tot un acelaşi om va convinge pe un singur ins ca şi pe mai mulţi? ALCIBIADE Ba da. SOCRATE Acest om nu va fi oare cunoscătorul în materie, aritmeticianul? ALCIBIADE De bună seamă. SOCRATE Prin urmare, vei fi tu în stare să convingi şi un singur om în problemele în care îi poţi convinge pe mai mulţi? ALCIBIADE Pare probabil. SOCRATE Dar este evident că aceste lucruri le cunoşti. ALCIBIADE Da. SOCRATE Prin ce altceva se deosebeşte oratorul care ia cuvîntul în faţa adunării poporului de cel angajat într-o discuţie ca cea de faţă, dacă nu prin faptul că primul îi convinge de ceva pe mai mulţi laolaltă, iar al doilea se adresează unui singur om? ALCIBIADE S-ar putea să fie aşa. SOCRATE Dar, întrucît revine limpede unuia şi aceluiaşi să convingă pe mai mulţi oameni strînşi la un loc şi pe cîte unul singur, ocupă-te de mine şi încearcă să demonstrezi că dreptatea nu este uneori aducătoare de folos.

ALCIBIADE întreci măsura, Socrate! SOCRATE Atunci, tot din lipsă de măsură, voi să te conving de contrariul celor ce nu ai binevoit să-mi demonstrezi. ALCIBIADE Grăieşte deci! SOCRATE Numai să-mi răspunzi la întrebări. ALCIBIADE Ba nu, grăieşte tu singur. SOCRATE Cum? Nu vrei să fii convins în cel mai înalt grad? ALCIBIADE Negreşit că da. SOCRATE Dacă ajungi să afirmi tu însuţi că lucrurile stau întocmai aşa cum spun, oare nu înseamnă că eşti convins în cel mai înalt grad? ALCIBIADE Fără doar şi poate! SOCRATE Atunci răspunde-mi la întrebări, şi dacă n-ai să te auzi pe tine însuţi spunînd că faptele drepte sînt aducătoare de folos, să nu-l crezi pe nimeni altul cînd afirmă aceasta.
266
PLATON ALCIBIADE

267

ALCIBIADE Fireşte că nu-l voi crede! Iar de răspuns îţi voi răspunde; căci nu cred că voi fi eu cel în pierdere. 115 a SOCRATE Văd că eşti într -adevăr un bun prezicător. Ia spune: afirmi că în rîndul faptelor drepte unele sînt folositoare iar altele nu? ALCIBIADE întocmai. SOCRATE Dar, dintre acestea, admiţi că unele sînt frumoase, iar altele nu? ALCIBIADE în ce sens pui această întrebare? SOCRATE Ai văzut vreodată ca cineva să comită fapte urite, însă drepte? ALCIBIADE N-am văzut. SOCRATE Toate cele drepte nu sînt şi frumoase? ALCIBIADE Da. SOCRATE Dar cele frumoase, la rîndul lor, să fie oare toate bune, sau unele sînt bune, pe cînd altele nu? ALCIBIADE în ce mă pliveşte, Socrate, sînt de părere că dintre cele frumoase unele sînt rele. SOCRATE Nu cumva unele fapte urîte sînt bune? b ALCIBIADE Ba da. SOCRATE Te referi cumva la fapte ca acelea ce se petrec într-un război, cînd mulţi oameni care au venit în ajutorul unui prieten ori al unei rude s-au ales cu răni şi au murit, pe cînd acei care nu au dat ajutor, cum se cuvenea, au ieşit nevătămaţi? ALCIBIADE De bună seamă. SOCRATE Deci o atare faptă de a veni în ajutor o numeşti frumoasă, avînd în vedere intenţia de a-i salva pe cei ce se cuvenea a fi salvaţi; iar aceasta se cheamă vitejie, nu-i aşa? ALCIBIADE Da. SOCRATE însă aceeaşi faptă o mai califici drept un rău, avîndu-i în vedere pe cei ce au murit din această pricină sau au fost răniţi. Aşa este? ALCIBIADE Aşa este. SOCRATE Dar bărbăţia este una iar moartea este c alta. Nu-i aşa? ALCIBIADE De bună seamă. SOCRATE Dar atunci, ajutorarea prietenilor nu este în aceeaşi privinţă şi ceva frumos şi un rău. ALCIBIADE Evident că nu este. SOCRATE Stabileşte acum la fel ca adineauri dacă fapta respectivă nu este bună tocmai prin ceea ce îi dă frumuseţe; de vreme ce ai admis că ajutorarea prietenilor este o faptă frumoasă, ca dovedind vitejie, cercetează acum dacă vitejia însăşi este un bine sau un rău. Ia gîndeşte-te, de care lucruri ai vrea să ai parte — de binefaceri sau de nenorociri?

ALCIBIADE De binefaceri. SOCRATE Oare nu ai vrea să ai parte de cele mai a mari binefaceri în cea mai mare măsură? ALCIBIADE Ba da. SOCRATE Cel mai puţin primind să nu ai parte de ele. ALCIBIADE Cum altfel? SOCRATE Dar despre vitejie ce crezi? Cu ce preţ ai primi să fii lipsit de ea? ALCIBIADE N-aş primi nici să trăiesc dacă ar fi să fiu un laş! SOCRATE Laşitatea ţi se pare, aşadar, cel mal mare rău din lume? ALCIBIADE întocmai. SOCRATE Deoptrivă cu moartea, cum s-ar părea. ALCIBIADE Da, aşa este. SOCRATE Dar viaţa şi vitejia nu sînt tot ce poate fi mai opus morţii şi laşităţii? ALCIBIADE Ba da. SOCRATE Iar de primele ai vrea să ai parte în cea e mai mare măsură, de celelalte însă cît mal puţin. ALCIBIADE Da.
268
PLATON ALCIBIADE

269

SOCRATE întrucît pe unele le consideri ca fiind cele mai mari bunuri, iar pe celelalte ca cele mai mari rele. ALCIBIADE Desigur. SOCRATE Ai afirmat deci că prin ceea ce o face să fie frumoasă, ca faptă de vitejie în spiritul binelui, ajutorarea prietenilor în luptă este o acţiune frumoasă? ALCIBIADE Evident. SOCRATE Dar mai spuneai că în spiritul acelui rău adus de ea care e moartea, ea însăşi e un rău. ALCIBIADE Aşa e. SOCRATE Deci fiecare faptă trebuie calificată în felul următor: în măsura în care este aducătoare de rău o numim rea, iar în măsura în care lucrează ca ii6 a un bine trebuie numită bună. ALCIBIADE Aceasta este părerea mea. SOCRATE Nu-i aşa însă că în măsura în care este bună este şi frumoasă, iar întrucît e rea este şi uritâ? ALCIBIADE Da. SOCRATE Aşadar, cînd spui că ajutorul dat în luptă prietenilor este o faptă frumoasă, însă rea, e ca şi cum ai spune că aceeaşi faptă este şi bună şi rea. ALCIBIADE Cred că ai dreptate, Socrate. SOCRATE Atunci, nimic din rîndul celor frumoase, în măsura în care are parte de frumuseţe, nu este rău, şi nimic din rîndul celor urîte, în măsura în care are parte de urîţenie, nu este bun. b ALCIBIADE Este evident. SOCRATE Să cîntărim însă lucrurile şi în felul următor. Cel ce lucrează frumos nu face binele? ALCIBIADE Ba da. SOCRATE Dar cei ce fac bine nu sînt fericiţi? ALCIBIADE Cum să nu! SOCRATE Sînt fericiţi, ca avînd parte de mult bine? ALCIBIADE întru totul. SOCRATE Şi au parte de mult bine mulţumită unei vrednice şi frumoase făptuiri? ALCIBIADE Da.

SOCRATE Aşadar fapta vrednică este un bine? ALCIBIADE Cum să nu. SOCRATE Deci fapta vrednică este frumoasă? ALCIBIADE Da. SOCRATE Constatăm deci din nou că frumosul şi c binele sînt una. ALCIBIADE Este evident. SOCRATE Aşadar, dacă aflăm că un anumit lucru este frumos vom afla, pe baza raţionamentului de mai sus, că e şi bun. ALCIBIADE Neapărat. SOCRATE Cum rămîne atunci? Sînt de folos cele bune, sau nu? ALCIBIADE Sînt de folos. SOCRATE îşi aminteşti însă ce am stabilit de comun acord cu privire la faptele drepte? ALCIBIADE Am stabilit, aşa cred, că cei ce se poartă drept se poartă neapărat şi frumos. SOCRATE Dar cei ce se poartă frumos, la rîndul lor, se poartă şi bine? ALCIBIADE Da. SOCRATE Iar faptele bune sînt folositoare? d ALCIBIADE Da. SOCRATE în consecinţă, Alcibiade, faptele drepte sînt folositoare. ALCIBIADE S-ar părea. SOCRATE Ei bine, nu eşti tu cel ce rosteşte aceste cuvinte, iar eu cel ce întreabă? ALCIBIADE Se pare că aşa este. SOCRATE în cazul acesta, dacă cineva se ridică spre a-i îndruma pe atenieni, sau pe peparioţi, închi-puindu-şi că ştie ce este drept şi ce nu este, dar afir-mînd că faptele drepte sînt rele uneori, ai putea să nu-l iei în rîs? Doar tu însuţi ai ajuns să afirmi că e
270
PLATON

faptele drepte sînt aceleaşi cu cele aducătoare de folos. ALCIBIADE în numele zeilor, Socrate, eu însumi nu mai ştiu ce spun; m-am încurcat rău de tot. Atunci cînd îmi pui tu întrebări, înclin să cred ba una, ba alta. SOCRATE Dar, dragul meu, nu cumva nu înţelegi de unde ţi se trage această suferinţă? ALCIBIADE Ba chiar nu înţeleg. SOCRATE Crezi tu că, întrebîndu-te cineva cîţi ochi ai, doi sau trei? cîte mîini, două sau patru? sau ceva asemănător, ai răspunde ba una, ba alta? N-ai răspunde întotdeauna în acelaşi fel? 117 a ALCIBIADE Am ajuns să mă tem pentru mine însumi; cred totuşi că aş răspunde în acelaşi fel. SOCRATE Nu pentru că eşti în cunoştinţă de cauză? Nu acesta este motivul? ALCIBIADE Eu aşa cred. SOCRATE Aşadar, este vădit că lucrurile asupra cărora, fără voie, dai răspunsuri contradictorii nu le cunoşti. ALCIBIADE Probabil că aşa este. SOCRATE Dar în răspunsurile tale nu afirmi că şovăi în privinţa dreptăţii şi nedreptăţii, a frumosului şi untului, a răului şi binelui, a folositorului şi nefolositorului? Oare nu este evident că şovăi tocmai pentru că nu cunoşti aceste lucruri? b ALCIBIADE Aceasta este şi părerea mea. SOCRATE Aşa stau vasăzică lucrurile: cînd cineva nu cunoaşte un anumit lucru, neapărat şovăie în cugetul său? ALCIBIADE Mai încape vorbă? SOCRATE Dar ştii cumva în ce fel te-ai putea ridica în ceruri? ALCIBIADE Pe Zeu, nu ştiu. SOCRATE Mai şovăie părerea ta în această privinţă?
ALCIBIADE

271

ALCIBIADE Fireşte că nu. SOCRATE Ştii care e cauza, sau să ţi-o spun eu? ALCIBIADE Spune-o. SOCRATE Cauza, dragul meu, este că, după cum nu cunoşti acest lucru, tot aşa nici nu-ţi închipui a-l cunoaşte. ALCIBIADE Ce mai vrei să spui cu asta? c SOCRATE Ia gîndeşte-te împreună cu mine: în legătură cu lucrurile pe care nu le cunoşti şi totodată ştii că nu le cunoşti, ţi se întîmplă să stai în cumpănă? Aşa, de exemplu, ştii desigur că nu ştii să găteşti. ALCIBIADE De bună seamă. SOCRATE Mai stai pe gînduri în această privinţă, întrebîndu-te cum se găteşte bine, şi mai şovăi în cugetul tău, sau laşi această treabă în seama celui priceput? ALCIBIADE întocmai, o las. SOCRATE Dar dacă ai pluti pe o corabie, ai mai sta să te întrebi cum trebuie împinsă cîrma, în sus d sau în jos, şi ai mai şovăi în privinţa unor lucruri pe care nu le cunoşti, sau le-ai lăsa în seama cîrma-ciului, rămînînd tu însuţi netulburat? ALCIBIADE în seama cîrmaciului le-aş lăsa. SOCRATE Prin urmare, nu lucrurile pe care nu le cunoşti te fac să şovăi, o dată ce ştii că nu le cunoşti. ALCIBIADE Nu, fireşte. SOCRATE înţelegi, aşadar, că greşelile ce se săvîr-şesc au obîrşia tocmai in această necunoştinţă, a neştiutorului care crede că ştie? ALCIBIADE Ce mai vrei să spui cu asta? SOCRATE De o treabă ne apucăm, nu-i aşa, s-o facem doar atunci cînd avem convingerea că ştim ce facem? ALCIBIADE Desigur. SOCRATE Cînd însă cineva socoate într-adevăr că e nu ştie un lucru, nu-l lasă în seama altora?
272
PLATON ALCIBIADE

273

ALCIBIADE Cum să nu! SOCRATE Ca atare, neştiutorii de acest soi trăiesc fără să se facă vinovaţi de vreo greşeală, deoarece lasă treburile în seama altora; nu-i aşa? ALCIBIADE Da. SOCRATE Cine sînt atunci cei ce greşesc? Doar n-ai să spui că cei ce cu adevărat ştiu. ALCIBIADE Nu, desigur. SOCRATE Dar, de vreme ce nu greşesc nici cei ce ştiu şi nici acei neştiutori ce ştiu că nu ştiu, cine alţii ii8a mai rămîn, în afară de neştiutorii care îşi închipuie că ştiu? ALCIBIADE Numai aceştia. SOCRATE Deci nu cumva tocmai această neştiinţă este pricina tuturor relelor, nu este ea necunoaşterea cea mai vrednică de osîndă? ALCIBIADE Ba da. SOCRATE Atunci cînd poartă asupra celor mai preţioase lucruri nu este ea nefastă şi ruşinoasă în cel mai înalt grad? ALCIBIADE Fără discuţie. SOCRATE Dar ai putea să-mi indici lucruri mai preţioase decît ce e drept şi frumos, ce e bun şi plin de folos? ALCIBIADE Desigur că nu. SOCRATE Deci cu privire la acestea spui tu că stai la îndoială? ALCIBIADE Da. SOCRATE Dar dacă stai la îndoială, oare nu este vădit, pe baza celor de mai sus, nu numai că

nu cunoşti b tot ce este mai preţios, dar şi că, neştiutor fiind, îţi închipui că le-ai cunoaşte? ALCIBIADE Se poate. SOCRATE Vai, Alcibiade, în ce stare ai ajuns! Eu şovăi să spun lucrurilor pe nume, dar, pentru că sîn-tem între patru ochi, n-am încotro. Află, nepreţui-tule, că faci casă bună cu neştiinţa de cea mai joasă speţă, aşa cum te denunţă discuţia noastră şi cum tu însuţi te denunţi. De aceea te şi avînţi în politică, înainte de a te forma prin educaţie. Dar nu eşti tu singurul care a ajuns în această stare: aşa s-a întîm-plat cu cei mai mulţi care văd de treburile acestui oraş, în afară de cîţiva, printre care, probabil, şi tutorele c tău Pericle. ALCIBIADE Ce-i drept, Socrate, lumea spune că nu de la sine a ajuns Pericle iscusit, ci stînd în preajma mai multor bărbaţi iscusiţi, printre care Pytho-clides şi Anaxagora, ba chiar şi astăzi, aşa în vîrstă cum este, încă se mai întîlneşte cu Damon in acelaşi scop. SOCRATE Cum aşa? Ai auzit de vreun om iscusit căruia să nu-i stea în putinţă să facă şi pe altcineva iscusit, după chipul şi asemănarea lui? De pildă, cel ce te-a învăţat să scrii şi să citeşti nu era el însuşi iscusit şi nu te-a făcut şi pe tine iscusit, ca şi pe alţii pe care a vrut să-i facă? Oare nu-i aşa? ALCIBIADE Ba da. SOCRATE Dar, la rîndul tău, învăţînd de la dînsul, d nu vei fi în măsură să înveţi pe un altul? ALCIBIADE Ba da. SOCRATE Oare în cazul citharistului şi al gimnastului, lucrurile nu se petrec in acelaşi chip? ALCIBIADE De bună seamă. SOCRATE Pentru că, negreşit, o dovadă grăitoare a faptului că cineva cunoaşte ceea ce cunoaşte este că poate să iniţieze şi pe un altul în ceea ce ştie el însuşi. ALCIBIADE Aşa cred şi eu. SOCRATE în cazul acesta, poţi să-mi spui cine a ajuns iscusit datorită lui Pericle, începînd cu feciorii săi? ALCIBIADE Bine, Socrate, dar ce vină are Pericle e că feciorii lui sînt slabi la minte din născare? SOCRATE Dar Ckinias, fratele tău?
274
PLATON

ALCIBIADE Acuma, de ce să-l iei tocmai pe Clei-nias, un om nebun de-a binelea? SOCRATE Dar dacă e nebun de-a binelea Cleinias, iar feciorii lui Pericle sînt slabi la minte din născare, ce motiv să mai invocăm în cazul tău, că şi pe tine, înzestrat aşa cum eşti, te-a trecut cu vederea? ALCIBIADE Cred că eu singur sînt de vină, că nu iau aminte. 119 a SOCRATE Atunci numeşte-mi vreun alt om, atenian sau străin, om liber sau sclav, care ar avea temei să spună că a ajuns mai iscusit datorită lui Pericle, aşa cum eu aş putea să menţionez în legătură cu Zenon, pe Pythodor, fiul lui Isoloch, şi pe Callias, fiul lui Calliades, care, plătindu-i lui Zenon cîte o sută de mine, au ajuns amîndoi oameni competenţi şi de vază. ALCIBIADE Dar nu ştiu, zău! SOCRATE Fie şi aşa. Dar tocmai în privinţa ta însuţi, ce ai de gînd? Vrei să rămîi în starea de acum, sau să te îngrijeşti întru cîtva de tine? b ALCIBIADE împreună să ne sfătuim, Socrate! Ce-i drept, spusele tale mă pun pe gînduri şi mă declar de acord cu tine. — Ci totuşi, cei ce văd de treburile statului, cu excepţia cîtorva, îmi par a fi cu totul necultivaţi. SOCRATE Şi ce urmează de aici? ALCIBIADE Dacă ar fi fost cît de cît cultivaţi, desigur că cel ce avea de gînd să-i combată ar fi trebuit să înveţe şi să se pregătească, înfruntîndu-i ca pe c nişte atleţi; aşa însă, de vreme ce pînă şi nechemaţii aceştia s-au apucat de politică, la ce bun să mai exersezi şi să deprinzi jocul lucrurilor? Eu unul ştiu bine că, aşa înzestrat din fire cum sînt, tot îi voi întrece cu mult. SOCRATE Vai, alesul meu prieten, cum ai putut să spui aşa ceva? Cît de nevrednic eşti de înfăţişarea ta şi de toate celelalte daruri ale tale!
ALCIBIADE

275 ALCIBIADE Dar de ce, mă rog, şi ce vrei să spui prin aceasta, Socrate? SOCRATE Sînt revoltat din pricina ta şi a dragostei pe care ţi-o port... ALCIBIADE Cum aşa? SOCRATE ...De vreme ce ţi-ai putut închipui că lupta ta este împotriva oamenilor de la noi. ALCIBIADE Dar împotriva cui, la drept vorbind? SOCRATE Să fie aceasta o întrebare vrednică de d un bărbat ce se crede însufleţit de mari ambiţii? ALCIBIADE Ce vrei să spui? Nu împotriva oamenilor acestora va trebui să lupt? SOCRATE Dar dacă ţi-ai pune în gînd să conduci o triremă ce urmează să dea o bătălie navală, de ajuns ţi-ar fi, oare, să te crezi cîrmaciul cel mai destoinic în rîndul corăbierilor tăi? Sau — socotind că trebuie într-adevăr să ai această înzestrare — ai mai lua aminte şi la adevăraţii tăi potrivnici şi nu, ca în clipa de faţă, numai la tovarăşii tăi de luptă? Fără îndoială, pe aceştia din urmă trebuie să-i întreci întratîta încît nici să nu le mai treacă prin minte să e ţi se împotrivească, ci, rămaşi mai prejos de tine, să ţi se alăture în lupta împotriva vrăjmaşilor; asta, dacă doreşti cu adevărat să te puj în lumină printr-o faptă frumoasă, vrednică de tine şi de cetate. ALCIBIADE Dar tocmai aceasta şi doresc! SOCRATE Aşa stînd lucrurile, e oare cazul să te mulţumeşti cu superioritatea pe care o ai asupra oştenilor tăi, fără să iei aminte la conducătorii potrivnicilor, sau ar trebui să te întrebi dacă ai ajuns superior acestora, pregătindu-te şi exersîndu-te cu ochii la ei? ALCIBIADE' La cine anume te referi, Socrate? 120 a SOCRATE Tu nu ştii că cetatea noastră este mereu în vrajbă cu lacedemonienii, precum şi cu Marele Rege? ALCIBIADE Adevărat.
276
PLATON ALCIB1ADE

277

SOCRATE Prin urmare, dacă ai de gînd săfii conducătorul în această cetate, n-ar fi drept să consideri că va trebui să-i înfrunţi în luptă pe regii lacede-monieni şi pe cei ai perşilor? ALCIBIADE S-ar putea să ai dreptate. SOCRATE Ba nu, scumpul meu! mai bine măsoa-b ră-te cu Midias, crescătorul acela de prepeliţe, sau cu alţii de soiul său, care se apucă de treburile statului cînd, vorba femeilor, „chică de sclavi" mai poartă în suflet, de neciopliţi ce sînt, şi, fără să ştie pe ce lume trăiesc, ba pe deasupra vorbind şi o limbă scîl-ciată, au venit să linguşească cetatea, ci numai s-o conducă nu! Cu aceştia de care-ţi spun, măsurîn-c du-te, se cade să nu te îngrijeşti de tine şi să nu înveţi cîte sînt de învăţat, cînd îţi stă în faţă o luptă atît de mare; şi nici să nu exersezi aşa cum se cuvine, ci, pregătit pe deplin aşa cum eşti acum, să purcezi la treburile statului. ALCIBIADE Socrate, eu nu spun că nu ai dreptate; cred însă că generalii spartanilor şi regele perşilor nu se deosebesc cu nimic de alţii. SOCRATE Ei bine, nepreţuitule, ia gîndeşte-te cît valorează părerea aceasta, a ta. ALCIBIADE în ce sens? SOCRATE în primul rînd, cînd anume crezi tu că d te-ai îngriji mai mult de tine însuţi: atunci cînd, te-mîndu-te de dînşii, i-ai considera primejdioşi sau în cazul contrar? ALCIBIADE Evident, cînd i-aş considera primejdioşi. SOCRATE îţi închipui deci că ai avea ceva de pierdut îngrijindu-te de tine însuţi? ALCIBIADE Deloc. Ba cred chiar că mi-ar prînde foarte bine. SOCRATE Prin urmare, fie şi numai ca avînd acest neajuns, părerea ta nu e bună. ALCIBIADE Ai dreptate. SOCRATE ...Iar în al doilea rînd, gîndeşte-te că, după toate probabilităţile, această părere este şi falsă. ALCIBIADE Cum aşa? SOCRATE Nu e mai probabil ca firile cele mai înzestrate să se ivească în sînul neamurilor de

vază? = ALCIBIADE Evident că în sînul celor de vază. SOCRATE Nu este firesc ca tocmai vlăstarele de neam ales, primind pe deasupra o creştere aleasă, să capete astfel o virtute desăvîrşită? ALCIBIADE Neapărat. SOCRATE Atunci — punînd faţă în faţă însuşirile lor cu însuşirile noastre — să vedem în primul rînd dacă regii lacedemonienilor şi cei ai perşilor ţi se par efectiv de spiţă mai joasă. Au nu ştim noi că regii Spartei se trag din Heracle, iar ceilalţi din Ahemene, şi că neamul lui Heracle, ca şi cel ahemenid îşi trag obîrşia din Perseu, fiul lui Zeus? ALCIBIADE Ei bine, şi neamul nostru, Socrate, se 121 a trage din Eurysahes, iar neamul lui Eurysahes din Zeus. SOCRATE Ei bine, şi neamul nostru, nobile Al-cibiade, se trage din Dedal, iar neamul lui Dedal se trage din Hefaistos, fiul lui Zeus. Numai că cei de care-ţi vorbesc sînt neam de neamul lor regi, începînd chiar cu ei şi urcînd pînă la Zeus, unii domnind în Argos şi Lacedemonia, ceilalţi dintotdeauna în Per-sia, iar adesea şi în Asia, cum se întîmplă şi astăzi. Noi înşine însă, ca şi părinţii noştri, sîntem simpli particulari. Iar dacă ar trebui să-i înfăţişez lui Arta-xerxes, fiul lui Xerxes, pe străbunii tăi şi să numesc b patria lui Eurysahes — Salamina, sau pe cea a lui Eac, de mai înaintea lui — Egina, nu crezi că te-ai face de tot rîsul? Bagă de seamă deci ca, atît prin nobleţea neamului cît şi prin educaţie, să nu rămî-nem cumva mai prejos de aceşti bărbaţi. Oare tu n-ai auzit cît de mari titluri le revin regilor lacedemonieni, ale căror soţii sînt păzite oficial de către
278
PLATON

Efori ca, pe cît este cu putinţă, să nu se ivească pe c ascuns un alt rege decît din osul Heraclizilor? Iar în ce-l priveşte pe regele perşilor, el este cu atît mai presus, încît nici nu i-ar trece cuiva prin cap că un rege ar putea să nu se tragă din osul lui; drept care, pe regină o păzeşte numai propria ei teamă. — Iar cînd se naşte fiul cel mare, viitorul rege, toţi cei care îi vor fi supuşi prăznuiesc această zi, pe care apoi o cinsteşte întreaga Asie prin sacrificii şi ospeţe. în d schimb, Alcibiade, cînd ne naştem noi, cum spunea un poet comic, nici măcar vecinii nu prea prînd bine de veste. După aceea, creşterea copilului nu intră în seama vreunei femei de rînd, ci este încredinţată unor eunuci ai regelui, aleşi dintre cei mai de vază. în sarcina lor cade să se îngrijească în toate privinţele de acest prunc şi să se străduiască a-l face cît mai frumos, în care scop ei frămîntă şi îndreaptă membrele copilului; şi făcînd ei lucrul acesta, sînt e ţinuţi în mare cinste. Iar cînd copiii împlinesc şapte ani, sînt învăţaţi să călărească de către oameni pricepuţi şi totodată încep să meargă la vînătoare; de două ori cîte şapte ani împlinind, copilul este dat în seama celor pe care perşii îi numesc pedagogii regali; aceştia sînt patru oameni în etate, aleşi din rîndul celor mai vrednici de la ei, şi anume cel mai învăţat, cel mai drept, cel mai virtuos şi cel mai viteaz. Pri-l22 a mul dintre ei îl învaţă magia, de la Zoroastru, fiul lui Horomazes, cetire; aceasta se cheamă slujirea zeilor; tot dînsul îl mai învaţă şi rosturile împărăţiei. Cel drept între drepţi îl învaţă însă să spună întotdeauna adevărul, iar cel mai virtuos — să nu se lase stă-pînit de vreo plăcere, oricare ar fi ea, ci să deprîndă starea omului liber şi, stăpînitor fiind cu adevărat, să fie înainte de toate propriul său stăpîn, nu sclav; cel mai viteaz, în sfîrşit, îl face cutezător şi neînfrib cat, ştiut fiind că frica te aduce în sclavie. Dar ţie, Alcibiade, pe cine ţi l-a hărăzit pedagog Pericle? Pe
ALCIBIADE

279

Zopyr tracul, cel mai netrebnic, de bătrin ce este, dintre toţi slujitorii săi. Ţi-aş mai putea povesti pe larg alte lucruri despre educaţia şi pregătirea pe care o primesc potrivnicii tăi, dacă nu ar mai fi multe de spus; de altfel şi cele ce ţi-am spus sînt de ajuns

pentru a-ţi sugera toate cîte urmează de aici. In ce priveşte însă naşterea, creşterea şi educaţia ta, Alcibiade, cum de altfel ale oricărui atenian, nimeni, vorba aceea, nu se sinchiseşte de ele, afară doar dacă nu se întîmplă să fie vreun îndrăgostit. Iar dacă ai vrea, în sfîrşit, să socoteşti bogăţiile, desfătările alese, veşmintele care c ating pămîntul şi toate celelalte rafinamente de la curţile perşilor — te-ai ruşina în cugetul tău, dîn-du-ţi seama cu cît eşti mai prejos de ei. Dacă, pe de altă parte, ai consimţi să iei aminte la buna-chibzuinţă şi la buna-cuviinţă, la agilitatea şi dibăcia, la nobleţea de caracter, sobrietatea, vitejia şi stăpînirea de sine a lacedemonienilor, la perseverenţa, fervoarea şi avîntul spre slavă care-i însufleţesc, pe tine însuţi te-ai socoti un copil în comparaţie cu ei. Dacă însă te gîndeşti cumva la avuţie şi îţi în- d chipui că eşti cineva în această privinţă, să nu trecem sub tăcere nici acest aspect, ca să-ţi dai seama unde te găseşti. într-adevăr, dacă vei voi să cuprinzi bogăţiile lacedemonienilor, ai să afli că averile de acolo covîrşesc cu mult pe cele ale noastre. Pămîntul pe care-l stăpînesc la ei acasă şi în Messenia este pentru oricine neîntrecut ca întindere şi rodnicie faţă de al nostru; la fel, dacă iei în considerare cîţi sclavi posedă ei — printre care şi iloţii —, cîte herghelii şi cîte turme păşunează în Messenia. Dar să e lăsăm la o parte toate acestea şi să spunem că aur şi bănet cît se află numai în Lacedemonia nu găseşti în toată Elada; într-adevăr, de mai multe generaţii încoace, într-acolo se scurge avuţia, din toate părţile elenilor, iar adesea şi de la barbari, dar de acolo nu
280
PLATON

123 a mai iese nimic, încît, la fel cum vulpea i-a spus leului, în fabula lui Esop, urmele banilor care intră în La-cedemonia se văd desluşit ducînd într-acolo, dar urmele celor care ies de acolo nu le-ar mai putea vedea nimeni; aşadar, este bine de ştiut că şi prin aurul şi banii de care dispun, lacedemonienii sînt cei mai bogaţi dintre eleni, iar cel mai bogat în rîndul lor este chiar regele; aceasta din pricină că, dintre toate prăzile băneşti, cele mai mari şi mai numeroase revin regilor, dar şi din pricină că birul regal pe care lacedemonienii îl dau celor ce domnesc la ei nu este deloc neglijabil. Dar dacă bogăţiile lacedemonienilor b sînt mari faţă de cele ale altor eleni, ele nu înseamnă nimic în comparaţie cu cele ale persanilor şi ale regelui acestora. într-adevăr, am auzit cîndva un om demn de încredere, dintre cei ce au ajuns pînă la rege, cum povestea că a străbătut o ţară rodnică şi întinsă, cale de aproape o zi, ţară pe care localnicii o numeau „Briul reginei"; mai este şi o alta, care se cheamă „Vălul", precum sînt multe alte locuri frumoase şi mănoase, hărăzite pentru podoabele reginei şi purtînd numele fiecărei podoabe în parte. în-c cît, eu unul îmi închipui că dacă lui Amestris, mama Marelui Rege şi soaţa lui Xerxes, i s-ar spune: „împotriva fiului tău are de gînd să se ridice fiul Dinomachei, a cărei diademă valorează pare-se cincizeci de mine, dacă nu chiar mai puţin, iar însuşi acest fiu abia dacă stăpîneşte pămînt în Erchia ceva mai puci ţin de trei sute de pietre" — îmi închipui, zic, că ea s-ar întreba uimită pe ce se bizuie Alcibiade acesta cînd vrea să se măsoare cu Artaxerxes, şi ar spune că acest bărbat nu se bizuie pe nimic altceva decît pe pregătirea şi priceperea sa; căci acestea sînt singurele bunuri de preţ la eleni. Iar dacă ar mai afla că Alcibiade nutreşte aceste gînduri în clipa de faţă cînd, în primul rînd, n-a împlinit nici douăzeci de ani, în al doilea rînd este cu totul necultivat şi cînd,
ALCIBIADE

281

pe deasupra, dacă cel care-l îndrăgeşte îi spune că înainte să purceadă a-l înfrunta pe rege, ar trebui să înveţe, el nici nu vrea să audă, ci afirmă că îi ajunge e să fie aşa cum e — cred, cum ziceam, că ea s-ar mira şi ar întreba: „atunci pe ce s-o fi bizuind tinerelul?" Iar dacă i-am spune că se bizuie pe frumuseţea, pe statura, pe neamul şi bogăţia, precum şi pe înzestrările înnăscute ale sufletului său, ea ar socoti, Alcibiade, că sîntem nebuni de-a binelea, gîndindu-se la toate însuşirile de acest fel de care se bucură oame- 1241 nii lor. Eu cred că şi Lampido, fiica lui Leuţychides, soaţa lui Archidamos şi mama lui Agis, care cu toţii au fost regi, s-ar mira la rîndul ei, gîndindu-se la toate însuşirile lor, dacă ar afla că aşa puţin educat cum eşti ai

de gînd să te masori cu fiul ei. Şi oare nu ţi se pare ruşinos ca femeile duşmanilor să ştie mai bine cum trebuie să fim înzestraţi spre a-i putea înfrunta şi să ne judece mai bine decît ne judecăm noi înşine? Ci, fericitule, ai încredere în mine şi în b inscripţia de la Delfi — „Cunoaşte-te pe tine însuţi!", şi fii sigur că aceştia de care ţi-am vorbit sînt potrivnicii tăi, şi nu cei pe care ţi-i închipui; iar pe ei nu-i vom birui în alt chip decît prin pregătire şi iscusinţă. Neavînd parte de acestea, nici de faimă nu vei avea parte la elenkşi la barbari, faimă pe care, cred eu, o rivneşti cum nimeni altul n-a rîvnit ceva. ALCIBIADE Dar ce îngrijire trebuie avută în vedere, poţi să-mi arăţi, Socrate? Fiindcă, în rest, mi se pare că ai dreptate întru totul. SOCRATE Pot; totuşi, împreună să ne sfătuim în c ce fel am putea ajunge cît mai desăvârşiţi. într-adevăr, spunînd că trebuie să ne cultivăm, nu mă refer numai la tine pe cînd la mine nu; doar eu nu mă deosebesc de tine decît într-o singură privinţă. ALCIBIADE Anume în care? SOCRATE în aceea că tutorele meu este mai presus şi mai înţelept decît Pericle al tău.
282
PLATON

ALCIBIADE Cine este dînsul, Socrate? SOCRATE Un Zeu, Alcibiade, acelaşi care nu mi-a îngăduit pînă în ziua de astăzi să-ţi vorbesc; şi tot credinţa în el mă face să-ţi spun că numai datorită mie şi nimănui altcuiva vei ajunge la slavă. d ALCIBIADE Glumeşti, Socrate! SOCRATE Se poate; dar în orice caz, nu greşesc spunînd că trebuie să ne îngrijim de noi înşine, cum de altfel toţi oamenii ar trebui să facă, iar noi amîn-doi cu atît mai mult. ALCIBIADE în privinţa mea, nu greşeşti. SOCRATE Dar nici în privinţa mea. ALCIBIADE Atunci, ce-i de făcut? SOCRATE Să nu şovăim şi să nu dăm înapoi, prietene. ALCIBIADE într-adevăr, nu se cade, Socrate! SOCRATE De bună seamă; dar să cercetăm împree ună cum stau lucrurile. Ia spune-mi: nu afirmam noi că năzuim să ajungem cît mai desăvîrşiţi? Nu-i aşa? ALCIBIADE Da. SOCRATE Desăvîrşiţi întru care virtute? ALCIBIADE Evident, întru virtutea pe care o au oamenii vrednici. SOCRATE Vrednici întru ce? ALCIBIADE Evident, vrednici întru a împlini treburile lor. SOCRATE Ce fel de treburi? Legate de călărie? ALCIBIADE Desigur că nu. SOCRATE Pentru că atunci am merge la cei care se pricep la cai. ALCIBIADE Da. SOCRATE Sau te referi la treburile corăbierilor? ALCIBIADE Nu. SOCRATE Căci atunci am merge să ne adresăm corăbierilor. ALCIBIADE Da.
ALCIBIADE

283 SOCRATE Ce fel de treburi, aşadar? Şi cine le împlineşte? ALCIBIADE Le împlinesc atenienii cei frumoşi şi buni. SOCRATE Prin „frumoşi şi buni" ai în vedere oamenii pricepuţi sau pe cei nepricepuţi? ALCIBIADE Pe cei pricepuţi. SOCRATE Dar un om priceput nu este el şi bun? ALCIBIADE Ba da. SOCRATE Iar cel nepriceput nu este şi rău? ALCIBIADE Cum să nu! SOCRATE Ei bine, cizmarul nu este priceput la croitul încălţămintei? ALCIBIADE De bună seamă. SOCRATE Aşadar, este bun în această privinţă? ALCIBIADE Este bun. SOCRATE Dar cînd este vorba de croitul hainelor, cizmarul nu se dovedeşte nepriceput?

ALCIBIADE Ba da. SOCRATE Este deci rău în această privinţă? ALCIBIADE Da. SOCRATE «Reiese atunci, din chiar argumentarea îoastră, că unul şi acelaşi ins este şi rău şi bun. ALCIBIADE Aşa s-ar părea. SOCRATE Nu cumva afirmi că oamenii buni sînt şi răi? ALCIBIADE Desigur că nu. SOCRATE Dar atunci pe cine îi califici drept buni? ALCIBIADE Eu unul, pe cei în măsură să poruncească în cetate. SOCRATE Cui să poruncească? Doar nu cailor! ALCIBIADE De bună seamă că nu. SOCRATE Ci să poruncească oamenilor? ALCIBIADE Da. SOCRATE Oare oamenilor suferinzi? ALCIBIADE Nu. SOCRATE Oare celor care călătoresc pe mare?
125;

284
PLATON ALCIBIADE

285

ALCIBIADE Răspund că nu. SOCRATE Ori secerătorilor? ALCIBIADE Nu. SOCRATE Dar atunci poruncesc ei oamenilor care nu fac nimic sau celor ce fac un lucru? ALCIBIADE Pe cei ce fac un lucru îi am în vedere. SOCRATE Ce anume fac? încearcă să-mi arăţi şi mie. ALCIBIADE Ei bine, ii am în vedere pe cei care au de-a face unii cu alţii şi totodată se slujesc unii de alţii, aşa cum noi toţi obişnuim a trăi în sinul statelor. SOCRATE Prin urmare, ai în vedere pe cei ce comandă oamenilor care la rîndu-le se slujesc de alţi oameni? ALCIBIADE Da. SOCRATE Să fie vorba despre ordinele de dat supraveghetorilor care îi mînă pe vîslaşi? ALCIBIADE Bineînţeles că nu. SOCRATE Căci virtutea aceasta ţine de arta cîrma-ciului. ALCIBIADE Da. SOCRATE Dar ai cumva în vedere conducerea flau- tiştilor care la rîndu-le dirijează cîntul şi se slujesc de coreuţi? ALCIBIADE Bineînţeles că nu. SOCRATE Căci de această dată este pusă în joc arta conducătorului de cor, nu-i aşa? ALCIBIADE De bună seamă. SOCRATE Dar atunci ce înţelegi prin putinţa de a porunci oamenilor care se slujesc de alţi oameni? ALCIBIADE în ce mă priveşte, am în vedere cîrmu-irea celor ce iau parte la comunitatea politică, a acelora care conlucrează în cadrul cetăţii. SOCRATE Ce artă este deci aceasta? Bunăoară, dacă te-aş întreba din nou, în legătură cu cele discutate adineauri, ce artă ne învaţă să-i conducem pe corăbierii părtaşi la navigaţie, ce mi-ai răspunde? ALCIBIADE Arta cîrmaciului. SOCRATE Dar pe cei despre care spuneam adi- e neauri că iau parte la cor, ce pricepere ne face să-i conducem? ALCIBIADE Cea pe care ai menţionat-o adineauri, a conducătorului de cor. SOCRATE Dar cînd e vorba de conducerea celor ce iau parte la comunitatea politică, ştiinţa respectivă cum o vei numi?

ALCIBIADE O voi numi ştiinţa bunei îndrumări, Socrate. SOCRATE Cum aşa? Oare arta cîrmaciului ţi se pare una a relei îndrumări? ALCIBIADE Desigur că nu. SOCRATE Ci tot a bunei îndrumări este şi ea, nu-i aşa? ALCIBIADE Cred şi eu, în ce priveşte cel puţin ocro- 126 a tirea celor ce călătoresc pe mare. SOCRATE Bine spui. Dar acea bună îndrumare de care vorbeşti, oare ce urmăreşte? ALCIBIADE Urmăreşte cît mai buna diriguire şi ocrotire a statului. SOCRATE Dar pentru ca statul să fie diriguit şi ocrotit cît mai bine, ce anume trebuie să fie de faţă şi ce anume să lipsească? Spre pildă, dacă m-ai întreba: „ce anume trebuie să fie de faţă şi ce să lipsească, spre a fi corpul nostru diriguit şi ocrotit cît mai bine?", eu ţi-aş răspunde că se cade să fie de faţă sănătatea, iar boala nu. Tu nu eşti de aceeaşi părere? ALCIBIADE Ba da. b SOCRATE Şi dacă m-ai întreba iarăşi: „printr-a cui prezenţă se află ochii în starea mai bună?", eu ţi-aş răspunde: printr-a vederii, şi orbirea să lipsească. Iar în privinţa urechilor, aş spune să lipsească surzenia şi să fie de faţă auzul — atunci se află urechile în stare mai bună şi sînt mai bine îngrijite.
286
PLATON ALCIBIADE

287 ALCIBIADE Ai dreptate. SOCRATE Dar în cazul statului? Care lucru trebuie să apară şi care să dispară pentru ca statul să devină mai bun şi să fie slujit şi cîrmuit mai bine? ALCIBIADE După părerea mea, Socrate, aceasta se întîmplă cînd între toţi domneşte prietenia, iar ura şi dezbinarea dispar. SOCRATE Prin prietenie înţelegi cumva acordul, sau dezacordul? ALCIBIADE Acordul. SOCRATE Ce artă face oare ca statele să fie de acord între ele în orice chestiune legată de număr? ALCIBIADE Aritmetica. SOCRATE Nu tot datorită acesteia ajung să fie de acord între ei şi simplii particulari? ALCIBIADE Ba da. SOCRATE Şi nu tot aritmetica face ca fiecare ins în parte să fie în acord cu sine însuşi? ALCIBIADE Ba da. SOCRATE Dar ce artă face ca fiecare ins în parte să fie în acord cu sine însuşi cînd e vorba de a şti ce este mai lung: stînjenul sau cotul? Oare nu arta măsurării? ALCIBIADE Cum să nu. SOCRATE Şi nu aceeaşi artă pune de acord între ele persoanele particulare, precum şi statele? ALCIBIADE Ba da. SOCRATE Iar în privinţa greutăţilor lucrurile nu se petrec la fel? ALCIBIADE Aşa zic. SOCRATE Dar ce este de fapt acordul acela despre care vorbeşti, asupra căror lucruri poartă el şi ce artă ni-l asigură? O aceeaşi artă este pusă oare în joc în cazul statului şi al individului, cînd e vorba de tine însuţi şi e vorba de un altul? ALCIBIADE Pesemne că da. SOCRATE Atunci care este această artă? Nu pre- geta a răspunde, ci străduieşte-te să-mi spui. ALCIBIADE Eu cred că este vorba despre acea iubire şi armonie care îi pun în acord pe un fiu cu părinţii săi iubitori, pe frate cu frate, precum şi pe soţie cu bărbat. SOCRATE Eşti de părere, Alcibiade, că bărbatul cu soţia s-ar putea pune de acord privitor la torsul lînii, el nepriceput fiind iar dînsa pricepîndu-se? ALCIBIADE Fireşte că nu. SOCRATE Dar nici măcar nu e necesar, întrucît această îndeletnicire este a femeilor. ALCIBIADE Aşa e. SOCRATE Dar privitor la arta oşteanului, pe care 127 a ea n-a deprins-o, femeia s-ar putea armoniza cu soţul ei? ALCIBIADE Nu, desigur. SOCRATE De astă dată, vei spune pesemne că aceasta este o specialitate bărbătească. ALCIBIADE Asta şi spun. SOCRATE Prin urmare, după cuvântul tău, unele rosturi sînt ale femeii, altele însă ale bărbatului.

ALCIBIADE Cum să nu. SOCRATE Prin urmare, nu tocmai pe ele se reazemă acordul dintre soţi. ALCIBIADE Nu. SOCRATE Şi, în consecinţă, nici prietenia, de vreme ce prin prietenie înţelegem acest acord. ALCIBIADE Este evident că nu. SOCRATE în consecinţă, nu întrucît femeile îşi văd de rosturile lor proprii sint ele îndrăgite de către soţi. ALCIBIADE S-ar părea că nu. b SOCRATE Ca atare, nici bărbaţii nu sînt îndrăgiţi de către soaţele lor întrucît îşi văd de propriile lor rosturi. ALCIBIADE Nu. SOCRATE Dar, la rîndul lor, cetăţile nu sînt bine diriguite tocmai atunci cînd fiecare îşi vede de rosturile sale?

288
PLATON

ALCIBIADE Sînt convins de aceasta, Socrate. SOCRATE Ce spui? Tocmai cînd lipseşte acea prietenie a cărei ivire şi numai ea — cum afirmam — face ca cetăţile să fie bine diriguite? ALCIBIADE Dar mi se pare că prietenia ia fiinţă în c sînul lor tocmai mulţumită faptului că fiecare îşi vede de rosturile sale. SOCRATE înainte cel puţin nu erai tot de această părere; în momentul de faţă însă, cum vezi tu că stau lucrurile? Oare prietenia apare cînd nu apare acordul? Ori încape acord în privinţa unor lucruri pe care unii le ştiu iar alţii nu? ALCIBIADE Cu neputinţă. SOCRATE Dar cînd toţi îşi văd de rosturile lor, urmează ei calea dreptăţii sau a nedreptăţii? ALCIBIADE Urmează calea dreptăţii. Cum s-ar putea altfel? SOCRATE Iar cînd cetăţenii urmează înăuntrul unui stat calea dreptăţii, oare nu se încheagă între ei o prietenie? ALCIBIADE Ai dreptate, lucrul acesta mi se pare de asemenea necesar. d SOCRATE Atunci cum defineşti această prietenie sau cădere de acord, în vederea căreia se cuvine să fim buni cunoscători şi buni îndrumători, spre a deveni oameni buni? Eu unul nu sînt în stare să pricep nici ce este ea, nici la cine o afli; în adevăr, din vorbele tale reiese cînd că e, cînd că nu e de găsit la unii şi aceiaşi oameni. ALCIBIADE în numele zeilor, Socrate, nici eu nu mai ştiu ce vorbesc şi tare mă tem că de mult îmi ascundeam mie însumi că sînt de plîns. SOCRATE N-ai voie să te descurajezi! Dacă resime ţeai aceasta pe la cincizeci de ani, ţi-ar fi fost anevoie să te mai îngrijeşti de tine însuţi; vîrsta ta de acum este însă tocmai cea potrivită spre a-ţi da seama de felul cum stau lucrurile.
ALCIBIADE

289

ALCIBIADE Iar dacă îmi dau seama, ce e de făcut, Socrate? SOCRATE Să răspunzi la întrebări, Alcibiade, căci aşa făcînd — dacă e cazul să dai crezare întru cîtva şi prevestirii mele —, amîndoi cu voia Zeului, vom deveni mai buni. ALCIBIADE Aşa va fi, întrucît voi răspunde. SOCRATE Prea bine! Spune-mi deci ce înseamnă îngrijirea de sine însuşi, ca nu cumva să ne amăgim 128 a şi, cum se întîmplă adesea, să ne închipuim doar că ne îngrijim de noi. Aşadar, cînd se îngrijeşte omul chiar de sine? Oare îngrijindu-se de cele ce-i aparţin se îngrijeşte el şi de sine? ALCIBIADE Mie, cel puţin, aşa îmi pare. SOCRATE Dar cînd un om se îngrijeşte de picioarele sale? Oare cînd se îngrijeşte de cele ce aparţin picioarelor sale? ALCIBIADE Nu pricep. SOCRATE Nu admiţi că există ceva ce aparţine mîi-nii? Spre pildă, ai putea afirma că inelul ţine de altceva din om decît de deget?

ALCIBIADE Fireşte că nu. SOCRATE Iar încălţămintea nu e a piciorului, în acelaşi fel? ALCIBIADE Ba da. b SOCRATE Iar veşmintele şi vălurile nu aparţin, în acelaşi chip, restului corpului? ALCIBIADE Ba da. SOCRATE Dar atunci cînd ne îngrijim de încălţăminte, ne îngrijim şi de picioare? ALCIBIADE Nu prea înţeleg, Socrate. SOCRATE Cum aşa, Alcibiade? Nu vorbeşti şi tu de ceva ce se cheamă buna îngrijire a unui anumit lucru? ALCIBIADE Cum să nu! SOCRATE însă cînd cineva face un anumit lucru cît mai bine, nu numeşti aceasta o bună îngrijire?
290
PLATON ALCIBIADE

291

ALCIBIADE Ba da! SOCRATE însă ce meşteşug produce cît mai bine încălţămintea? ALCIBIADE Cizmăria. SOCRATE Prin mijlocirea cizmăriei ne îngrijim, aşadar, de încălţăminte? ALCIBIADE Da. SOCRATE Dar de picior ne îngrijim tot prin mijlocirea cizmăriei? Sau prin mijlocirea a ceea ce aduce picioarele la o stare mai bună? ALCIBIADE Prin mijlocirea aceleia din urmă. SOCRATE Dar tot arta aceea este aducătoare de mai bine şi pentru restul corpului; nu-i aşa? ALCIBIADE Cred şi eu! SOCRATE Nu este ea gimnastica? ALCIBIADE De bună seamă. SOCRATE Aşadar, prin mijlocirea gimnasticii noi ne îngrijim de picior, iar prin mijlocirea cizmăriei de cele ce aparţin piciorului? ALCIBIADE întocmai. SOCRATE Tot astfel, prin mijlocirea gimnasticii ne îngrijim de corp, iar prin mijlocirea ţesutului şi a celorlalte îndeletniciri — de bunuri ce aparţin corpului. Nu-i aşa? ALCIBIADE întru totul. SOCRATE Prin urmare, una este iscusinţa prin care ne îngrijim de fiecare lucru în sine, şi alta — iscusinţa prin care ne îngrijim de tot ce aparţine acelui lucru. ALCIBIADE Pare evident. SOCRATE îngrijindu-te de cele ce-ţi aparţin, te îngrijeşti, prin urmare, şi de tine însuţi? ALCIBIADE Nicidecum. SOCRATE Precum s-ar părea deci, arta prin care cineva se poate îngriji de sine însuşi nu e una şi aceeaşi cu arta ce are în grijă numai cele ce îi aparţin lui. ALCIBIADE Pare evident. SOCRATE Spune-mi însă: în ce fel ne-am putea îngriji de noi înşine? ALCIBIADE N-am ce să spun. SOCRATE Dar cel puţin am căzut de acord că nu e în felul în care facem ca un oarecare lucru de-al nostru să se afle într-o cît mai bună stare, ci în felul în care noi înşine ne facem mai buni. ALCIBIADE E adevărat ce spui. SOCRATE Dar am ajunge să ştim care este meşteşugul făuririi unei încălţăminte mai bune, dacă nu am avea cunoştinţă de încălţămintea însăşi? ALCIBIADE Cu neputinţă.

SOCRATE Tot aşa, n-am ajunge să ştim ce artă este făuritoare de inele cît mai bune, dacă nam şti ce este un inel. ALCIBIADE Adevărat. SOCRATE în acest caz: am putea şti ce artă ne face mai buni în sine, dacă nu ştim ce sîntem noi înşine? ALCIBIADE Cu neputinţă. SOCRATE Dar oare uşor îţi cade a te cunoaşte pe 129 a tine însuţi, iar cel ce a înscris acest îndemn pe frontispiciul templului de la Pytho era un om de rînd, sau trudnică este această cunoaştere şi nu stă la îndemîna oricui? ALCIBIADE Eu, Socrate, de multe ori am găsit că stă la îndemîna oricui, iar de multe ori că este nespus de anevoioasă. SOCRATE Dar, Alcibiade, fie că este lesnicioasă această cunoaştere, fie că nu, în ce ne priveşte, lucrurile stau după cum urmează: cunoscînd acel lucru am cunoaşte degrabă îngrijirea pe care trebuie să ne-o acordăm nouă înşine, iar necunoscîndu-l nu am putea să ne îngrijim de noi. ALCIBIADE Aşa este. SOCRATE Spune-mi deci în ce chip ar putea fi aflat b însuşi acest lucru. Pentru că astfel vom descoperi
292
PLATON ALCIBIADE

293 imediat ce sîntem noi înşine; iar cît timp sîntem în necunoaşterea sa ne-ar fi cu neputinţă. ALCIBIADE E drept ce spui. SOCRATE Atunci ia aminte, în numele Zeului: cu cine discuţi acum? Oare nu cu mine? ALCIBIADE Ba da. SOCRATE Iar eu discut cu tine? ALCIBIADE Cu mine. SOCRATE Nu Socrate este cel ce vorbeşte? ALCIBIADE Desigur. SOCRATE Iar Alcibiade, cel ce ascultă? ALCIBIADE Da. SOCRATE Dar nu vorbeşte Socrate punînd în joc cuvântul? ALCIBIADE Bun, şi? SOCRATE Recunoşti însă că a vorbi şi a te folosi de cuvînt este cumva acelaşi lucru. ALCIBIADE De bună seamă. SOCRATE Cel ce se foloseşte şi ceea ce este folosit nu sînt însă lucruri deosebite? ALCIBIADE în ce sens? SOCRATE De pildă, cizmarul croieşte ajutîndu-se de cuţit, sulă şi alte unelte. ALCIBIADE Aşa e. SOCRATE Prin urmare cel care croieşte şi se foloseşte de ceva se deosebeşte de lucrurile folosite de el atunci cînd croieşte? ALCIBIADE Cum să nu. SOCRATE Oare nu tot aşa, cele prin care un citha-rist ajunge atunci să cînte se vor fî deosebind de ci-tharistul însuşi? ALCIBIADE Desigur. SOCRATE Tocmai aceasta întrebam adineauri: dacă cel ce foloseşte şi ceea ce este folosit par să se deosebească întotdeauna. ALCIBIADE Par să se deosebească. SOCRATE Dar atunci, ce să spunem despre cizmar? Meştereşte el numai cu sculele sale, sau şi cu mîinile sale? ALCIBIADE Şi cu mîinile sale. SOCRATE Le foloseşte aşadar şi pe ele? ALCIBIADE Da. SOCRATE Dar nu se foloseşte şi de ochii săi atunci cînd croieşte? * ALCIBIADE Ba da. SOCRATE Şi n-am admis că cel ce foloseşte se deosebeşte de cele folosite?

ALCIBIADE Da. SOCRATE Cizmarul şi citharistul sînt deci altceva decît mîinile şi ochii cu care ei lucrează? ALCIBIADE Evident. SOCRATE Şi omul, nu se foloseşte el de întregul său corp? ALCIBIADE Desigur. SOCRATE Dar cel ce foloseşte şi lucrurile de care se foloseşte nu se deosebeau? ALCIBIADE Ba da. SOCRATE Vasăzică, omul este altceva decît propriul său corp? ALCIBIADE S-ar părea. SOCRATE Atunci ce este omul? ALCIBIADE Nu ştiu să spun. SOCRATE Dar cel puţin ştii că este cel ce are în folosinţă corpul. ALCIBIADE Aşa e. SOCRATE însă se foloseşte de corp altul decît su- 130 a fletul? ALCIBIADE Nu altul. SOCRATE Diriguindu-l, aşadar? ALCIBIADE Da. SOCRATE în orice caz, cred că nimeni nu contestă încă un lucru. ALCIBIADE Ce lucru?

e

294
PLATON ALCIBIADE

295

SOCRATE Că omul este una din acestea trei. ALCIBIADE Care anume? SOCRATE Sufletul, corpul sau, în sfîrşit, întrunirea lor, adică întregul. ALCIBIADE Cum să nu! SOCRATE însă am admis tocmai că omul este cel ce comandă corpului. b ALCIBIADE Am admis. SOCRATE Dar oare însuşi corpul îşi comandă sieşi? ALCIBIADE Nicidecum. SOCRATE într-adevăr, spuneam că el este cel diriguit. ALCIBIADE Da. SOCRATE Deci efectiv nu el ar fi ceea ce căutăm. ALCIBIADE S-ar părea că nu. SOCRATE Nu cumva întregul ce rezultă din întrunire diriguieşte corpul, şi tocmai el va fi fiind omul? ALCIBIADE S-ar putea, desigur. SOCRATE Cîtuşi de puţin! într-adevăr, dacă nu diriguieşte una din părţi, nu e cu putinţă în nici un chip ca diriguitor să fie întregul. ALCIBIADE Ai dreptate. c SOCRATE întrucît însă omul nu este nici numai corp şi nici întrunire laolaltă, nu mai rămîne, cred eu, decît ca omul însuşi să nu fie nimic; sau, dacă totuşi este ceva, să rezulte cum că nu e altceva decît suflet. ALCIBIADE Aşa e, întru totul. SOCRATE E nevoie să ţi se dovedească mai limpede că omul este numai suflet? ALCIBIADE Ba, pe Zeus, demonstraţia mi se pare îndestulătoare! SOCRATE Pentru noi este suficientă, chiar dacă nu este prea riguroasă; lucrul acesta îl vom cunoaşte sigur abia cînd vom descoperi ceea ce acum am lă-d sat la o parte, fiindcă ar fi cerut o cercetare anevoioasă. ALCIBIADE Despre ce anume este vorba? SOCRATE Despre ceea ce s-a spus adineauri cam tot în felul acesta: că mai întîi trebuie cercetat lucrul în el însuşi. Acum însă, în locul lucrului însuşi am cercetat ce este fiecare

element în parte, şi poate că aceasta este de ajuns; într-adevăr, va trebui să recunoaştem că nimic nu este mai presus în noi înşine decît sufletul. ALCIBIADE Nimic, desigur. SOCRATE Vasăzică avem un bun temei să considerăm că amîndoi ne împărtăşim unul de la altul, suflet de la suflet, folosind cuvintele. ALCIBIADE De bună seamă. SOCRATE Dar tocmai aceasta era ceea ce îţi spu- e neam înainte: că Socrate îi grăieşte lui Alcibiade, fo-losindu-se de cuvinte şi adresîndu-se nu chipului tău, cum s-ar părea, ci lui Alcibiade însuşi, adică sufletului tău. ALCIBIADE Aceasta este şi părerea mea. SOCRATE Aşadar, cel ce porunceşte: „Cunoaşte-te pe tine însuţi!" — sufletul ne îndeamnă să ni-l cunoaştem. ALCIBIADE Aşa s-ar părea. 131 SOCRATE Cel ce ia cunoştinţă, vasăzică, de ceva de ordin corporal a cunoscut ceva de-al său, însă nu pe sine însuşi. ALCIBIADE întocmai. SOCRATE Aşadar, medicul nu se cunoaşte pe sine în măsura în care este medic, şi tot astfel nici gimnastul, în măsura în care este gimnast. ALCIBIADE Aşa se pare. SOCRATE Iar plugarii şi ceilalţi meşteşugari mai au mult pînă să ajungă a se cunoaşte pe ei înşişi. Aceştia nici măcar cele ce le aparţin nu şi le cunosc, pe cît se pare, ci, potrivit meşteşugurilor pe care le exercită, sînt încă şi mai departe de cele proprii; în adevăr,
296
PLATON

b ei cunosc cele corporale şi care slujesc la îngrijirea corpului. ALCIBIADE Ai dreptate. SOCRATE Vasăzică, dacă înţelepciunea stă în a te cunoaşte pe tine însuţi, nici unul dintre cei pomeniţi nu este înţelept potrivit îndeletnicirii sale. ALCIBIADE Şi eu cred că nu este. SOCRATE Dar tocmai de aceea sînt considerate aceste îndeletniciri a fi de rînd şi nevrednice să fie deprinse de omul superior. ALCIBIADE De bună seamă. SOCRATE Aşadar, încă o dată, cel ce îşi cultivă statornic corpul, de ceva de-al lui se îngrijeşte, dar nu de sine însuşi. ALCIBIADE Se poate. SOCRATE Dar cel care are grijă de avuţii nu se îngrijeşte nici de sine însuşi, nici de cele ale sale, ci se află încă şi mai departe de ele. c ALCIBIADE Aceasta este şi părerea mea. SOCRATE Astfel, agonisitorul de bogăţii nu-şi mai vede nici măcar de cele ale sale. ALCIBIADE E adevărat. SOCRATE Aşadar, dacă cineva s-a îndrăgostit de corpul lui Alcibiade, nu pe Alcibiade însuşi l-a îndrăgit, ci unul din bunurile lui Alcibiade. ALCIBIADE Ai dreptate. SOCRATE Cine te-a îndrăgit pe tine iubeşte însă sufletul tău? ALCIBIADE Rezultă cu necesitate din discuţia noastră. SOCRATE Oare cel ce-ţi îndrăgeşte corpul nu se depărtează de el cînd nu mai e în floare? ALCIBIADE Se pare că da. SOCRATE însă cel ce-ţi îndrăgeşte sufletul nu se a îndepărtează de acesta atîta timp cît îl vede aspirînd spre mai bine. ALCIBIADE Cum e şi firesc!
ALCIBIADE

297

SOCRATE Iată, eu sint cel ce nu se depărtează de tine, ci rămîne atunci cînd trupul tău conteneşte a mai înflori şi ceilalţi te-au părăsit. ALCIBIADE Şi bine faci, Socrate; ci să nu te depărtezi. SOCRATE Străduieşte-te deci să fii cît mai frumos. ALCIBIADE Mă voi strădui. SOCRATE Prin urmare, iată cum se prezintă Iu- e crurile în cazul tău: pe cît se pare, nu a existat şi nu există îndrăgostit de-al lui Alcibiade, fiul lui Cleinias, în afară de unul singur, vrednic la rîndu-i de a fi iubit — iar acela este Socrate, fiul lui Sophroniscos şi al Phainaretei. ALCIBIADE Aşa este. SOCRATE îmi spuneai că ţi-am luat-o numai cu puţin înainte cînd m-am adresat ţie, deoarece tu însuţi aveai de gînd să mă întîmpini, dorînd să afli cum se face că numai eu nu mă îndepărtez de tine. ALCIBIADE Aşa era, într-adevăr. SOCRATE Ei bine, motivul este că eu singur eram iubitor al tău, pe cînd toţi ceilalţi erau iubitorii unor bunuri de-ale tale; dar însuşirile tale se scutură de floare, pe cînd tu abia începi să înfloreşti. Iar acum, 132 a dacă nu te vei lăsa smintit de poporul atenienilor şi nu te vei strica, eu nu te voi părăsi. Căci lucrul de care efectiv mă tem cel mai mult este ca nu cumva devenind prieten al poporului să te laşi smintit de el. în fapt, mulţi atenieni, şi nu de rînd, au păţit aceasta înaintea ta. Ce e drept, este „frumos la înfăţişare neamul mîndrului Erechteu"2, dar se cuvine să-l priveşti în toată goliciunea lui; ia-ţi deci măsura de prevedere pe care ţi-o sugerez. ALCIBIADE Ce măsură?
2

Homer, Iliada, II, 547 sqq.

298
PLATON

SOCRATE Pregăteşte-te mai întîi, norocosule, învaţă cele ce se cuvin învăţate şi fără de care să nu purcezi în viaţa politică, pentru ca, avînd antidotul cu tine, să fii ferit de vreun rău. ALCIBIADE Vorbele tale îmi par pline de miez, So-crate; caută să-mi desluşeşti însă în ce chip ne-am putea îngriji de noi înşine. SOCRATE La atîta măcar a ajuns discuţia noastră de mai înainte: căzusem întru cîtva de acord cu privire la ceea ce sîntem, din teama ca nu cumva să ne înşelăm şi, fără a ne da seama, să avem grijă de altceva, nu de noi înşine. ALCIBIADE întocmai. SOCRATE Iar după aceea am convenit că sufletul trebuie să ni-l îngrijim şi că la acesta trebuie să luăm aminte. ALCIBIADE Evident. SOCRATE Grija corpurilor şi a bogăţiilor s-o lăsăm însă în seama altora. ALCIBIADE Neapărat. SOCRATE Dar în ce chip vom putea cunoaşte lucrul acesta cît mai lămurit? Se pare, întradevăr, că dacă-l vom cunoaşte, ne vom cunoaşte pe noi înşine, în numele zeilor, oare să nu fi înţeles noi inscripţia aceea cu vorbe înţelepte de la Delfi, de care aminteam înainte? ALCIBIADE La ce te gîndeşti, spunînd acestea, So-crate? SOCRATE îţi voi destăinui ce presupun eu că ne spune şi ne povăţuieşte această inscripţie. Se prea poate ca să nu găsim multe pilde pentru ea, afară doar dacă nu ne adresăm văzului. ALCIBIADE Ce vrei să spui? SOCRATE Ia gîndeşte-te şi tu. Dacă inscripţia ar grăi ochiului nostru ca unui om, îndemnîndu-l: „Pri-veşte-te pe tine însuţi!" — cum am putea tălmăci un atare sfat? Oare nu în sensul ca ochiul să privească
ALCIBIADE

299

spre acel lucru în care, dacă s-ar privi, s-ar putea vedea pe sine însuşi?

ALCIBIADE Este vădit. SOCRATE Să reflectăm însă: încotro trebuie să e privim spre a ne privi privirea şi pe noi înşine? ALCIBIADE Evident, Socrate, că trebuie să privim înspre oglindă sau vreun alt obiect de acelaşi fel. SOCRATE Aşa este. Dar ochiul prin mijlocirea căruia vedem nu cuprînde el însuşi ceva asemănător? ALCIBIADE Ba da. SOCRATE Ai înţeles, aşadar, că înfăţişarea celui ce priveşte ochiul răsare în privirea opusă precum 133 a într-o oglindă, pe care o numim „pupilă", ca fiind modelul în mic al privitorului. ALCIBIADE E adevărat ce spui. SOCRATE în alt ochi, aşadar, privindu-se, şi aţin-tindu-se în ce are acesta mai bun şi îl ajută să vadă — iată cum se poate vedea ochiul pe sine însuşi. ALCIBIADE Este vădit. SOCRATE Dar dacă ar privi către o alta din părţile omului sau spre vreun alt lucru, nu către acela cu care se potriveşte a fi asemenea, nu se va vedea pe sine însuşi. ALCIBIADE E adevărat. b SOCRATE Aşadar, spre a se vedea pe sine însuşi, către ochi se cade să privească ochiul şi către acel loc al său propriu în care este sădită virtutea ochiului; virtute care nu-i alta decît vederea, nu-i aşa? ALCIBIADE Aşa este. SOCRATE Dar atunci, iubite Alcibiade, dacă sufletul vrea să se cunoască pe sine, oare nu către suflet se cade a privi, şi nu mai cu seamă către acea aşezare a sa unde este sădită virtutea sufletului, înţelepciunea, precum şi către tot ce se potriveşte a fi asemenea lui? ALCIBIADE Aceasta e şi părerea mea, Socrate!
300
PLATON ALCIBIADE

301 [SOCRATE Dar ce poate fi mai divin în suflet decît aşezarea cunoaşterii şi cugetării? ALCIBIADE Nimic nu poate fi. SOCRATE Această parte a sufletului, aşadar, se aseamănă cu ceva divin, iar acel ce priveşte şi cunoaşte tot ce e divin într-însa — Zeul lăuntric şi cugetarea — se va cunoaşte astfel şi pe sine însuşi în cel mai înalt grad posibil. ALCIBIADE Este evident. SOCRATE Oare nu pentru că, aşa cum oglinzile sînt mai limpezi ca răsfrîngerea din adîncul ochiului, mai curate şi mai strălucitoare, tot astfel şi Zeul este mai curat şi mai strălucitor decît tot ce-i mai bun în sufletul nostru? ALCIBIADE Aşa s-ar părea, Socrate. SOCRATE Aşadar, aţintindu-ne spre Zeu, vom avea parte de cea mai aleasă oglindă a rosturilor omeneşti, întru a sufletului virtute, iar astfel ne vom vedea şi ne vom cunoaşte cît mai bine pe noi înşine. ALCIBIADE într-adevăr.]3 SOCRATE Am admis, aşadar, că a te cunoaşte pe tine însuţi înseamnă înţelepciune? ALCIBIADE întru totul. SOCRATE în schimb, dacă pe noi înşine nu ne cunoaştem şi dacă sîntem lipsiţi de înţelepciune, mai putem oare cunoaşte cele ce ţin de noi, atît cele rele, cît şi cele bune? ALCIBIADE Cum s-ar putea, Socrate? SOCRATE De bună seamă că şi ţie îţi pare cu neputinţă ca, necunoscîndu-l pe Alcibiade, cineva să ştie că cele ale lui Alcibiade sînt tocmai ale acestuia. ALCIBIADE Pe Zeus, e într-adevăr cu neputinţă! SOCRATE Atunci, tot aşa, ţi se va fi părînd cu neputinţă să cunoaştem cele proprii, dacă nu ne cunoaştem pe noi înşine? Pasaj interpolat din Pregătirea evanghelică a lui Eusebiu.

ALCIBIADE într-adevăr, cum ar fi cu putinţă? SOCRATE Dar dacă nu cunoaştem nici ce-i al nostru, cu atît mai puţin vom cunoaşte ceea ce ţine de ce este de-al nostru. ALCIBIADE Aşa reiese. SOCRATE Prin urmare, ne-am cam pripit adineauri cînd am admis că există oameni care pe sine înşişi nu se cunosc, dar îşi cunosc cele proprii, sau cele ce revin celor proprii. S-ar părea, în adevăr, că înţelegerea tuturor acestora — a ta însuţi, a celor e ale tale şi a tot ce ţine de ale tale — cade în seama uneia şi aceleiaşi arte. ALCIBIADE Se poate. SOCRATE Potrivit însă celor spuse, cel ce nu-şi cunoaşte cele proprii n-ar putea cunoaşte nici pe cele ale altora. ALCIBIADE într-adevăr. SOCRATE Dar dacă nu cunoaşte pe cele ale altora, nu va cunoaşte nici rosturile cetăţilor. ALCIBIADE Neapărat. SOCRATE Un atare bărbat n-ar putea fi deci un om politic. ALCIBIADE Sigur că nu. SOCRATE Dar nici un administrator. ALCIBIADE Sigur că nu. 134 a SOCRATE Şi el singur nu va şti ce face. ALCIBIADE într-adevăr, nu va şti. SOCRATE Dar neştiutorul, nu va cădea în greşeală? ALCIBIADE De bună seamă. SOCRATE Greşind însă, nu se va purta el rău, atît în viaţa particulară cît şi în viaţa publică? ALCIBIADE Cum să nu. SOCRATE Iar purtîndu-se rău, nu va fi nefericit? ALCIBIADE Nu încape vorbă. SOCRATE Dar aceia cu care el se poartă aşa? ALCIBIADE Şi aceia.
302
PLATON ALCIBIADE

303

SOCRATE Prin urmare nu poate fi fericit cineva decît dacă este chibzuit şi bun. b ALCIBIADE Nu poate. SOCRATE Oamenii răi, aşadar, sînt nefericiţi. ALCIBIADE Nu încape discuţie. SOCRATE Aşadar, omul care a strîns bogăţii nu scapă nici el de nenorocire; scapă numai cel cuminte. ALCIBIADE Este evident. SOCRATE Aşadar, Alcibiade, nu de ziduri, nu de corăbii şi arsenale, nici de popor numeros şi pămîn-turi întinse e nevoie pentru propăşirea cetăţilor, ci numai virtutea să nu lipsească. ALCIBIADE Chiar aşa este. SOCRATE Dacă vrei cu adevărat să te ocupi bine c şi frumos de treburile statului, îngrijeştete să insufli virtute cetăţenilor. ALCIBIADE Cum altfel? SOCRATE Dar ar putea cineva să insufle ceea ce lui însuşi îi lipseşte? ALCIBIADE Chiar, cum ar putea? SOCRATE Se cade aşadar ca mai întîi virtutea s-o dobîndeşti tu însuţi, sau s-o dobîndească oricine altul, doritor să dispună şi să se îngrijească nu numai de sine însuşi şi de treburile sale particulare, dar şi de cetate, precum şi de treburile cetăţii. ALCIBIADE Ai dreptate. SOCRATE Aşadar, nu îngăduinţa, nu dreptul de a lucra după bunul plac trebuie să le cauţi, pentru tine şi pentru cetate, ci dreptatea şi înţelepciunea. ALCIBIADE Este evident.

d SOCRATE în adevăr, urmînd în faptele voastre calea dreptăţii şi înţelepciunii, veţi lucra, şi tu şi oraşul, pe placul Zeului. ALCIBIADE E şi firesc. SOCRATE Şi, totodată, cum spuneam înainte, veţi lucra cu ochiul aţintit la tot ce este divin şi plin de lumină. ALCIBIADE Este vădit. SOCRATE Ci, privind într-acolo, vă veţi zări şi cunoaşte pe voi înşivă, precum şi tot binele vostru. ALCIBIADE Aşa este. SOCRATE Veţi lucra, aşadar, cum e drept şi prielnic. ALCIBIADE Aşa este. SOCRATE Iar dacă veţi lucra astfel, voiesc a mă e pune chezaş că veţi fi fericiţi. ALCIBIADE Şi vei fi un chezaş vrednic de toată încrederea! SOCRATE Mergînd însă pe calea nedreptăţii şi avînd ochiul aţintit la ceea ce n-are parte de Zeu şi lumină, veţi lucra, cum e şi firesc, în chip potrivnic, iar pe voi înşivă nu vă veţi cunoaşte. ALCIBIADE Aşa s-ar părea. SOCRATE Dar, iubite Alcibiade, aceluia care are puterea să facă orice, după bunul lui plac, minte însă neavînd, ce e firesc să i se întîmple — fie că e vorba de un ins, ori de o cetate întreagă? Spre pildă, dacă un bolnav ar avea îngăduinţa să facă orice îi trece prin 135 a cap, fără să aibă vreo pricepere medicală, tiranizîn-du-se pe sine şi nelăsîndu-se domolit, care va fi urmarea? Nu se înţelege de la sine că îşi va distruge astfel trupul? ALCIBIADE Ai dreptate. SOCRATE Dar dacă un om lipsit de priceperea şi virtutea cîrmaciului ar avea îngăduinţa să facă tot ce crede de cuviinţă pe bordul unei corăbii, îţi dai seama ce s-ar întîmpla cu el şi cu tovarăşii săi de călătorie? ALCIBIADE îmi dau seama; s-ar prăpădi cu toţii.
304
PLATON ALCIBIADE

305

SOCRATE Deci tot aşa, în sînul unui stat, oricîte b răspunderi sau puteri ar avea cei lipsiţi de virtute, nu sînt sortiţi să facă răul? ALCIBIADE Neapărat. SOCRATE Prin urmare, nu puterea tiranică trebuie s-o cauţi, nobile Alcibiade, pentru tine sau pentru cetate, dacă vreţi să aveţi parte de fericire, ci virtutea. ALCIBIADE E adevărat ce spui. SOCRATE E mai bine, aşadar, nu numai pentru un copil, ci şi pentru un om în toată firea să se lase condus de către cel mai bun decît dînsul, decît să conducă el însuşi, dacă nu e înzestrat cu virtute. ALCIBIADE Este evident. SOCRATE Dar ceea ce este mai bun nu e oare şi mai frumos? ALCIBIADE Ba da. SOCRATE Iar ceea ce are parte de mai multă frumuseţe nu trebuie pus mai presus? c ALCIBIADE Cum să nu? SOCRATE Atunci se cuvine ca omul supus răului să fie sclav. E mai bine doar! ALCIBIADE Da. SOCRATE Căci lipsa de virtute se potriveşte unui sclav. ALCIBIADE Evident. SOCRATE Iar virtutea este pe potriva omului liber. ALCIBIADE Da.

SOCRATE Nu se cuvine aşadar să fugim, prietene, de sclavia aceea josnică? ALCIBIADE Hotărit, Socrate! SOCRATE Dar îţi dai tu seama de starea în care te afli acum? — Este ea demnă de un om liber, sau nu? ALCIBIADE Cred că îmi dau seama cît se poate de bine. SOCRATE Ştii tu însă în ce chip vei scăpa de starea în care te găseşti, o stare căreia nici nu-i vom spune pe nume, faţă cu un bărbat atît de falnic? ALCIBIADE Ştiu. SOCRATE în ce chip? ALCIBIADE De vei vrea tu, Socrate. SOCRATE N-ai vorbit cum se cuvine, Alcibiade. ALCIBIADE Dar cum se cuvine, Socrate? SOCRATE în felul acesta: de va fi vrerea Zeului. ALCIBIADE Asta şi spun. Dar pe deasupra mai spun că s-ar putea să ne schimbăm rolurile, Socrate, eu luînd rolul tău, iar tu pe al meu; începînd de astăzi, nu va fi chip să mă dezlipesc de tine, ci voi fi însoţitorul tău, aşa cum un pedagog îşi supraveghează copilul, iar cel însoţit ca un copil vei fi tu. SOCRATE Dacă este aşa, alesul meu prieten, iubirea mea nu se va deosebi cu nimic de cea a berzei, de vreme ce, insuflîndu-ţi o iubire înaripată, voi primi apoi de la ea alinare. ALCIBIADE Dar chiar aşa este, iar din această clipă voi începe să mă îngrijesc de rostul dreptăţii. SOCRATE Aş vrea să te văd stăruind; mă prînde însă o teamă grozavă — nu din neîncredere în firea ta, ci văzînd puterea Cetăţii — ca nu cumva să nu ne biruiască ea, pe unul ca şi pe celălalt.
ION
ION

307

SOCRATE ION 530 a SOCRATE Bun venit, Ion! De unde ai sosit acum la noi? De-acasă, din Efes? ION O, nu, Socrate, de la Epidaur, de la sărbătorile lui Asclepios. SOCRATE închină cei din Epidaur zeului şi o întrecere intre rapsozi? ION De bună seamă, ca de altfel şi întreceri în toate celelalte arte ale Muzelor. SOCRATE Şi, spune-mi, ai luat şi tu, în numele nostru, parte la întrecere? Şi ce ai reuşit să faci? ION Noi am fost, Socrate, cei care am luat primele premii. b SOCRATE Mă bucur. Acum vezi să biruim şi la Pa-natenee. ION Cu voia zeului aşa va fi. SOCRATE Crede-mă, Ion, adesea v-am invidiat pe voi, rapsozii, pentru arta voastră. Căci vrednic de invidie e faptul că ea vă cere să purtaţi veşminte pline de podoabă, dar totodată vă sileşte să vă îndeletniciţi cu mulţi poeţi şi buni, şi cu Homer îndeosebi, c care e cel mai bun şi mai zeiesc, şi să-i cunoaşteţi bine nu numai versurile, ci şi gîndul. Este doar sigur că nimeni nar putea ajunge rapsod fără să înţeleagă spusele poetului, căci tocmai aceasta e menirea rapsodului: să-i tălmăcească gîndul. Şi nu e cu putinţă să facă bine acest lucru dacă nu înţelege ce spune poetul. Da, toate-acestea sînt lucruri demne de invidiat. ION Ai dreptate, Socrate. în ce mă priveşte, stră- d dania mea s-a îndreptat îndeosebi asupra acestei părţi a artei mele şi cred că nu e om pe lume care să spună despre Homer lucruri mai frumoase decît mine. Nici Metrodor din Lampsacos, nici Stesimbro-tos din Tasos, nici Glaucon, nici vreun altul dintre rapsozii de odinioară nu s-a priceput să dea glas, vorbind despre Homer, atîtor gînduri frumoase ca mine.

SOCRATE Mă bucur de ce aflu, Ion; atunci desigur n-o să-ţi pară rău să mi le faci şi mie cunoscute. ION Chiar că merită să asculţi, Socrate, cu cîtă măiestrie l-am împodobit pe Homer: cred că sînt vrednic de cununa de aur a homerizilor. SOCRATE Am să-mi fac timp să te ascult cu alt prilej, fii sigur. Acum însă răspunde-mi doar atît: pri- 531 a ceperea ta se întinde numai asupra lui Homer, ori şi asupra lui Hesiod sau Archiloch? ION Numai şi numai asupra lui Homer. Şi cred că e de-ajuns. SOCRATE Există oare ceva despre care Homer şi Hesiod să fi spus acelaşi lucru? ION Eu uriul zic că da şi încă multe. SOCRATE în asemenea cazuri, ale cui spuse ai şti să le tălmăceşti mai bine, pe ale lui Homer sau Hesiod? ION Pe-ale amîndurora deopotrivă, Socrate, cînd spun aceleaşi lucruri. SOCRATE Dar cînd se deosebesc? Despre arta pre- b zicerii vorbesc de pildă amîndoi, şi Homer şi Hesiod. ION Aşa e. SOCRATE Şi-atunci? Cine ar fi mai priceput să tălmăcească ce spun despre arta prezicerii, fiind de acord sau nu, cei doi poeţi: tu sau un bun prezicător? ION Un prezicător.
308
PLATON

SOCRATE Iar dacă tu ai fi prezicător, fiind în stare să tălmăceşti locurile în care ei spun acelaşi lucru, nu te-ai pricepe să faci la fel şi cu cele în care ei se contrazic? ION Fireşte. c SOCRATE Cum se face dar că eşti o autoritate pentru Homer, dar nu şi pentru Hesiod, nici pentru ceilalţi poeţi? Vorbeşte cumva Homer despre alte lucruri decît toţi ceilalţi poeţi? N-a înfăţişat el mai ales războiul, legăturile dintre oameni — fie ei buni sau răi, avînd o iscusinţă anume sau nu —, legăturile dintre zei şi dintre zei şi oameni, fenomenele cereşti, lumea lui Hades, obîrşia zeilor şi a eroilor? Nu aces-d tea sînt temele pe care le-a cîntat poezia lui Homer? ION E adevărat, Socrate. SOCRATE Dar ceilalţi poeţi? Nu au înfăţişat ei oare aceleaşi lucruri? ION Ba da, Socrate, dar altfel decît Homer. SOCRATE Cum anume? Mai prost? ION Mult mai prost. SOCRATE Iar Homer mai bine, nu? ION Mai bine, sigur că da, pe Zeus! SOCRATE Aşadar, Ion, cinstită faţă, atunci cînd, dintre mai mulţi care discută matematică, unul vorbeşte foarte bine, se va găsi oare cineva care să-l recunoască? e ION Eu zic că da. SOCRATE Cine? Cel care îşi dă seama că ceilalţi vorbesc prost, sau altul? ION Acelaşi, fără îndoială. SOCRATE Şi nu-i acesta cel care stăpîneşte aritmetica? ION Ba da. SOCRATE Dar atunci cînd, dintre mai mulţi care vorbesc despre mîncărurile bune sănătăţii şi ce însuşiri au ele, unul vorbeşte foarte bine, oare pe acesION

309

ta cine îl va recunoaşte: tot cel care îşi dă seama că unul nu prea vorbeşte bine, sau altul? ION Tot acela, fără îndoială. SOCRATE Şi-acesta cine este? Ce nume poartă el? ION Acela de medic.

SOCRATE Putem aşadar spune, în general, că întotdeauna aceeaşi persoană va fi cea care, atunci cînd mai mulţi vorbesc despre aceleaşi lucruri, va recunoaşte atît pe cel care vorbeşte bine, cît şi pe cel 532 a care vorbeşte prost. Iar dacă nu-l va recunoaşte pe cel care vorbeşte prost, e limpede că nici pe cel care vorbeşte bine nu-l va recunoaşte — cel puţin cînd vorbesc despre acelaşi subiect. ION Aşa e. SOCRATE Prin urmare la amîndouă se pricepe unul şi acelaşi om? ION Da. SOCRATE Iar tu afirmi că Homer şi ceilalţi poeţi — printre care Hesiod şi Archiloch — vorbesc despre aceleaşi lucruri, dar nu deopotrivă de bine, ci primul bine şi toţi ceilalţi mai prost? ION Aşa spun, şi pe bună dreptate. SOCRATE Prin urmare, de vreme ce îl recunoşti pe cel care vorbeşte bine, i-ai putea recunoaşte şi pe b cei care vorbesc mai prost. ION Aşa se pare. SOCRATE Prin urmare, minunate prieten, dacă vom spune că Ion se pricepe la fel de bine şi la Homer şi la ceilalţi poeţi, nu vom cădea în greşeală, de vreme ce Ion însuşi recunoaşte că unul şi acelaşi om este în măsură să-i judece pe toţi aceia ce vorbesc despre aceleaşi lucruri şi că, pe de altă parte, aproape toţi poeţii spun, în poezia lor, aceleaşi lucruri. ION Şi-atunci, Socrate, care e motivul pentru care eu, atunci cînd se stă de vorbă despre vreun alt poet, nu sînt nici măcar atent, nu sînt în stare să particip cu ceva demn de discutat, darmite să mai
310
PLATON

spun vreun lucru vrednic de luare-aminte, ba chiar c moţăi de-a binelea; dar cum îl pomeneşte cineva pe Homer, m-am şi trezit, cu toată mintea acolo şi avînd de spus belşug de lucruri. SOCRATE Nu-i nici o taină, prietene, aici: e limpede pentru oricine că nu întemeindu-te pe meşteşug sau pe ştiinţă eşti tu în stare să vorbeşti despre Homer. Căci dacă te-ai întemeia pe meşteşug ai fi în stare să vorbeşti şi despre ceilalţi poeţi; doar meşteşugul poeziei este unul, nu-i aşa? ION Da. d SOCRATE Dar dacă avem în vedere orice altă artă în întregul ei, nu rămîne oare valabil acelaşi mod de cercetare pentru fiecare? Vrei să afli, Ion, ce vreau să spun cu asta? ION Da, Socrate, jur pe Zeus că da, căci tare-mi place să v-ascult pe voi, cei învăţaţi. SOCRATE Aş vrea să fiu cu adevărat un învăţat, cum zici tu, Ion, dar învăţaţi sînteţi de fapt doar voi, rapsozii şi actorii, şi cei ale căror poeme le declamaţi, în timp ce eu mă mărginesc să spun doar adevărul, e atît cît stă în putinţa unui om de rînd. Aşa şi pentru întrebarea mea de acum, gîndeşte-te cît de simplu, de rînd şi la mintea oricui este ceea ce spunem, şi anume că atunci cînd iei un meşteşug, oricare-ar fi, în întregimea lui, modul de cercetare e mereu acelaşi. Să luăm un exemplu: există un meşteşug al picturii în întregul lui? ION Da. SOCRATE Există şi au existat mulţi pictori, şi buni şi proşti, nu? ION Desigur. SOCRATE Ai văzut tu însă pînă acum pe cineva în stare să arate cumva ce e bun şi ce e rău în pictura lui Polignot, fiul lui Aglaophon, fără să fie în stare 533 a să-i judece pe ceilalţi pictori? Un om care, pus în faţa unor picturi de alţi autori, să aţipească, să răION

311

mînă gol de gînduri şi neînstare să spună nimic, în schimb de îndată ce i se cere să-şi dea

părerea despre Polignot (sau despre oricare alt pictor vrei, dar despre unul singur), să se trezească, să fie atent şi să aibă de spus o mulţime de lucruri? ION Pe Zeus, hotărît lucru, nu. SOCRATE Dar în sculptură? Ai văzut oare pe cineva priceput să lămurească ce este izbutit în opera lui Dedal, fiul lui Metion, sau a lui Epeios, fiul lui Pano- b peus, sau a lui Teodor din Samos, sau a oricărui alt sculptor, dar unul singur, iar înaintea unor statui făcute de alţi sculptori să fie descumpănit sau adormit, fără un cuvînt de spus? ION Nu, pe Zeus, n-am văzut nici unul ca acesta. SOCRATE De altfel sînt convins că nici în privinţa cîntatului la flaut sau la cithară, a cîntării însoţite de cithară sau a recitării rapsodice n-ai văzut om în stare să-l judece cu pricepere pe Olympos, ori pe Thamy- c ris, ori pe Orfeu, ori pe Phemios, rapsodul din Itaca, dar care să rămînă încurcat în faţa lui Ion din Efes, neînstare să lămurească ce e bun şi ce e rău în felul lui de-a recita. ION Nimic de zis, Socrate. îmi este însă limpede că în privinţa lui Homer vorbesc, lucru recunoscut de toată lumea, mai bine decît orişicine şi sînt plin de idei, ceea ce nu mi se întîmplă în cazul altor poeţi. Vezi totuşi ce poate să însemne asta. SOCRATE Chiar văd, Ion, şi mă aflu pe cale să-ţi dezvălui ce mi se pare că poate să însemne. Darul acesta al tău de a vorbi frumos despre Homer este, cum spuneam mai înainte, nu un meşteşug, ci o pu- d tere divină care te pune în mişcare, o putere ca aceea a pietrei pe care Euripide o numeşte de Magnesia, iar cei mai mulţi piatră de Heracleea. într-adevăr, piatra aceasta nu numai că atrage inelele de fier, ci le transmite şi lor puterea de a săvârşi acelaşi lucru, adică de a atrage la rîndul lor alte inele, incît uneori
312
PLATON ION

313

ajunge să se formeze un şir foarte lung de inele de e fier prinse unul de altul şi a căror putere depinde, pentru toate, de puterea pietrei cu pricina, Tot astfel, Muza îi umple ea însăşi pe cîte unii de har divin, iar prin mijlocirea acestora harul divin pătrunde şi în alţii, alcătuindu-se astfel un şir în care fiecare depinde de un altul. într-adevăr, nu în virtutea unui meşteşug poeţii epici, toţi cei buni, dau glas tuturor acestor frumoase poeme, ci fiind pătrunşi şi de harul divin; la fel stau lucrurile şi cu bunii poeţi lirici: la fel 534 a cum cei cuprinşi de frenezia coribantică nu sînt, cînd dansează, în minţile lor, tot aşa nici poeţii lirici nu sînt în minţile lor cînd alcătuiesc frumoasele lor cînturi, ci, de cum se cufundă în armonie şi în ritm, ei sînt cuprinşi de avînt bahic şi, stăpîniţi de el — asemenea bacantelor care, cînd sînt în stăpînirea lui, scot miere şi lapte din rîuri, nu însă şi cînd se află în minţile lor — cu sufletul poeţilor lirici, după propria lor mărturie, se petrece acelaşi lucru. într-a-devăr, nu ne spun oare poeţii că îşi sorb cîntările din unda izvoarelor de miere care curg în anume grădini b şi vîlcele ale Muzelor şi ni le aduc nouă întocmai ca albinele, plutind şi ei la fel în zbor? Şi e adevărat ce spun; poetul e o făptură uşoară, înaripată şi sacră, în stare să creeze ceva doar după ce-l pătrunde harul divin şi îşi iese din sine, părăsit de judecată. Cît îşi păstrează judecata, nici un om n-are puterea să creeze poezie sau să dea glas, în vers, unei preziceri. Aşadar, dat fiind că nu prin puterea unui meşteşug spun ei, în creaţia lor poetică, atîtea lucruri frumoase despre faptele de care se ocupă (cum spui şi tu despre Homer), ci printr-un har divin, fiecare c dintre ei este în măsură să creeze poezie frumoasă numai în genul către care i-a dat Muza avînt: unul ditirambi, altul encomii, altul versuri pentru panto-mime, altul poeme epice, altul iambi; în rest însă, fiecare nu este decît un neputincios. Căci nu meşteşugul le călăuzeşte spusele, ci o putere divină: altfel, dacă s-ar pricepe datorită meşteşugului la un singur lucru, s-ar pricepe şi la toate celelalte. Iar divinitatea le ia poeţilor mintea, lor şi prezicătorilor şi proroci-lor, şi îi foloseşte ca pe nişte slujitori ai ei tocmai pentru ca noi, ascultîndu-i, să ne dăm seama că nu a ei, lipsiţi cum sînt de mintea lor, sînt cei care spun

lucruri de atîta preţ, ci că cea care vorbeşte, glăsuind prin mijlocirea lor, este divinitatea însăşi. Dovada cea mai bună că nu greşesc este Tynnichos din Chalcis, care în afară de peanul pe care îl cîntă cu toţii, poate cel mai frumos dintre toate poemele melice şi care, cum spune el însuşi, nu e nimic altceva decît „o făptuire a Muzelor", n-a mai compus niciodată vreun poem vrednic de amintirea cuiva. Aici mai mult decît în orice alt exemplu îmi pare mie că divinitatea ne arată, fără putinţă de îndoială, că poemele acestea e atît de frumoase nu sînt nici omeneşti, nici ale oamenilor, ci divine şi ale zeilor, iar că poeţii nu sînt nimic altceva decît tălmacii zeilor, stăpîniţi fiecare de către cel care îl are sub stăpînire. Tocmai pentru a ne dovedi acest lucru a făcut zeul ca poetul cel mai nevrednic să dea glas poemului celui mai frumos. 535 a Ce crezi, Ion, am sau nu dreptate? ION Da, cred că ai, pe Zeus: vorbele tale, nu ştiu cum se face, îmi ating sufletul, Socrate, şi sînt încredinţat că printr-un har divin, poeţii buni sînt pentru noi, în tot ce spun, tălmacii zeilor. SOCRATE Dar voi, rapsozii, nu tălmăciţi la rîndul vostru spusele poeţilor? ION Şi asta e adevărat. SOCRATE Şi-atunci n-am putea spune că sînteţi interpreţii interpreţilor? ION Ba da, întocmai asta. SOCRATE Bine, dacă-i aşa mai spune-mi încă un b lucru, răspunzîndu-mi fără ascunziş la întrebare: atunci cînd îţi uluieşti spectatorii recitind frumos
314
PLATON

versuri de epopee şi îl cînţi fie pe Odiseu, cum se repede în prag, li se dezvăluie peţitorilor şi îşi deşartă la picioare tolba de săgeţi, fie pe Ahile năpustindu-se asupra lui Hector, fie cîte ceva din jalea Andromacăi, a Hecubei, a lui Priam, eşti oare atunci în toată firea ta, sau îţi ieşi din tine, iar sufletului tău pătruns de har divin îi pare că se află chiar în faţa întîmplărilor c de tine povestite, ori în Itaca, ori la Troia, ori în altă parte, după vers? ION Ce dovadă limpede îmi dai, Socrate! Am să-ţi răspund într-adevăr fără a-ţi tăinui nimic: eu unul ori de cîte ori recit ceva care stîrneşte mila, mi se umplu ochii de lacrimi; cînd este însă ceva groaznic sau tulburător mi se face părul măciucă de groază şi mi se zbate inima în piept. d SOCRATE Prin urmare, Ion? Putem noi spune că e în toată mintea lui acela care, împodobit cu straie pline de culori şi cununi de aur, stă şi plînge în zi de sacrificii şi de sărbătoare, deşi nu şi-a pierdut nimic din ce-i pe el, ori e cuprins de spaimă în mijlocul a peste douăzeci de mii de oameni prietenoşi dintre care nici unul nu-l despoaie de veşminte şi nu-i face vreun rău? ION Nu, pe Zeus, ca să spun drept nu putem deloc spune aşa, Socrate. SOCRATE Dar ştii că şi în cea mai mare parte dintre spectatori stîrniţi aceleaşi simţăminte? e ION Ştiu prea bine, căci îi văd de fiecare dată, din înaltul estradei, cum plîng, cum îşi aţintesc crîncen ochii şi cum îi zguduie, ca şi pe mine, spusele mele. Asta pentru că trebuie să fiu foarte atent la ei: dacă reuşesc să-i fac să verse lacrimi, eu sînt cel care voi rîde luîndu-mi plata, dar dacă îi fac cumva să rîdă, eu sînt cel care voi plînge după banii pierduţi. SOCRATE îţi dai seama că tocmai spectatorul acesta este ultima dintre verigile despre care spuneam eu
ION

315

că-şi iau puterea una de la alta sub înriurirea pietrei de Heracleea? Iar veriga de mijloc eşti tu, rapsodul şi interpretul, pe cînd prima verigă este poetul însuşi. 536 a Iar prin toţi aceştia divinitatea atrage sufletele oamenilor ori încotro vrea, trecîndu-şi puterea într-un şir în care fiecare atîrnă de altul. Şi aici, ca în cazul pietrei, se alcătuieşte un lanţ foarte lung, de horeuţi, de maeştri şi de submaeştri de cor prinşi pieziş de inelele care atîrnă de Muză. Şi astfel, cutare poet se află legat de-o anumită Muză, altul de alta, iar noi spunem că „este stăpînit", ceea ce e cam acelaşi lucru, b căci, într-adevăr, este ţinut în puterea ei. De aceste prime verigi, adică de

poeţi, se află legaţi alţii, fiecare de un altul, şi, la rîndul lor, sînt pătrunşi de harul divin: unii sînt legaţi de Orfeu, alţii de Musaios, dar pe cei mai mulţi Homer îi are şi îi ţine în puterea lui. Tu, Ion, eşti unul dintre cei ce se află în stăpînirea lui Homer, şi de cîte ori se cîntă versuri ale unui alt poet, adormi şi nu găseşti nimic de spus, în schimb de cum auzi pe cineva cîntînd ceva din poetul acesta, iată-te treaz pe dată, sufletul îţi dănţuie şi ai lucruri c din belşug de spus. Căci tu nu spui despre Homer -ceea ce spui nici datorită meşteşugului, nici ştiinţei tale, ci pradă harului şi stăpînirii divine. După cum cei pradă delirului coribantic nu simt cu ascuţime decît acel unic cînt care este al zeului de care sînt ei stăpîniţi, şi pentru cîntul acesta găsesc din belşug mişcări de dans şi cuvinte, iar celelalte îi lasă nepăsători, tot astfel şi tu, Ion, eşti în largul tău cînd cineva aminteşte de Homer, dar te afli în încurcătură cînd este vorba despre ceilalţi. Iată deci, ca să-ţi răspund d la întrebare, pricina pentru care, cînd e vorba de Homer, te afli în largul tău, iar cînd e vorba de alţii, nu: faptul că nu meşteşugul, ci harul divin face din tine un slăvitor atît de iscusit al lui Homer.
316
PLATON

ION Nimic de zis, Socrate, eşti priceput la vorbă, dar m-aş mira să fii atît de priceput încît să mă convingi că, atunci cînd îl slăvesc pe Homer, sînt pradă unei stăpîniri şi unei nebunii. Şi cred că nici măcar ţie nu ţi-aş părea aşa, dacă m-ai asculta vorbind despre Homer. SOCRATE Chiar şi vreau să te ascult, dar nu mai e înainte de a-mi răspunde la această întrebare: dintre toate cîte le spune Homer, despre care vorbeşti tu bine? Căci de bună seamă nu chiar despre toate, ION Ba despre toate, Socrate, să ştii bine. SOCRATE Ei, doar nu şi despre acele lucruri spuse de Homer la care se întîmplă ca tu să nu te pricepi. ION Şi cam ce fel de lucruri să fie acelea, spuse de Homer şi la care eu nu mă pricep? 537 a SOCRATE Oare nu vorbeşte el în numeroase locuri şi pe larg despre meşteşuguri? De pildă, despre cel de a mîna caii — dacă o să-mi amintesc versurile, am să ţi le spun. ION Ba eu o să le spun, căci eu le ţin minte. SOCRATE Recită-mi dar ce-i spune Nestor fiului său Antiloch, cu prilejul întrecerii de cai în cinstea lui Patroclu, cînd îl povăţuieşte să fie cu luare-amin-te cum coteşte carul la întors. ION Spune Homer:
Pleacă-te-n partea cea stingă puţin şi asmute, -mboldeşte Calul din dreapta mereu, slăbeşte cu mînilefriul, b Mină ştnghesuie atunci cu totul aproape de ţintă Calul din stingă, să pară că buciumul roatei strujite Stă să se-atingă de semn, dar cată să nu dai de piatră.1 SOCRATE Atît ajunge, Ion. Şi-acuma, cine crezi că poate să-şi dea seama cel mai bine dacă

Homer ros1

Homer, Iliada, XXIII, 333-337 (traducere de G. Murnu).

ION

317

teste cu pricepere sau nu aceste versuri, un medic c sau un conducător de care? ION Un conducător de care, desigur. SOCRATE Oare pentru că acesta este meşteşugul său, ori dintr-o altă pricină? ION Pentru că-i meşteşugul lui şi nu altminteri. SOCRATE Aşadar fiecărui meşteşug îi este dat de la divinitate să poată cuprînde cunoaşterea unei activităţi anume, nu-i aşa? Doar nu vom învăţa şi de la medicină ceea ce ne-nvaţă meşteşugul cîrmuirii de corăbii. ION Nu, desigur. SOCRATE Şi nu aşa stau lucrurile cu toate meşte- a şugurile: cunoştinţele pe care ni le dă unul dintre ele nu le vom dobîndi de la un altul? Dar mai întîi răs-punde-mi la altă întrebare: recunoşti că un meşteşug se deosebeşte de altul? ION Da. e

SOCRATE Şi oare şi tu, ca şi mine, te întemeiezi pe faptul că un meşteşug ne dă cunoaşterea unor anumite lucruri, iar altul, a altora, ca să le dai cîte un nume fiecăruia? ION Da. SOCRATE într-adevăr, dacă ar fi vorba de cunoaşterea aceloraşi, de ce am mai vorbi de două meşteşuguri deosebite, de vreme ce prin amîndouă am putea cunoaşte aceleaşi lucruri? Astfel, de pildă, eu ştiu că degetele acestea ale mele sînt cinci, iar tu eşti în măsură să ştii despre ele acelaşi lucru ca şi mine. Şi cînd te-aş întreba dacă acelaşi lucru ne face să ştim, şi eu şi tu, aceeaşi disciplină, aritmetica, sau alta, de bună seamă mi-ai răspunde că aceeaşi. ION Da. SOCRATE Şi-acuma dă-mi răspuns la ce eram pe 538 a cale să te-ntreb mai adineauri, şianume dacă socoteşti că lucrurile stau la fel cu toate meşteşugurile:
318
PLATON ION

319

unul anume dă neapărat cunoştinţe despre anumite lucruri, aceleaşi mereu, iar altul, întrucît e altul, neapărat despre altele. ION Aşa mi se pare, Socrate. SOCRATE Prin urmare, cine nu stăpîneşte un anumit meşteşug nu va fi în stare să judece cu pricepere cele spuse sau înfăptuite pe temeiul acelui meşteşug? ION E adevărat ce spui. SOCRATE Şi-atuncea, privitor la versurile pe care mi le-ai recitat, cine va judeca mai bine dacă Homer vorbeşte cu pricepere sau nu, tu ori un conducător de care? ION Un conducător de care. SOCRATE Dat fiind că tu nu eşti conducător de care, ci rapsod, nu? ION Da. SOCRATE Iar meşteşugul rapsodului este altul de-cît cel al conducătorului de care? ION Da. SOCRATE Aşadar, fiind altul, dă cunoştinţe despre alte lucruri. ION Da. SOCRATE Dar cînd Homer spune cum Hecamede, ţiitoarea lui Nestor, îi dă o băutură de leac lui Macaon rănit? Vorbele sînt cam acestea:
Peste vinul de Pramnos ea rase brinză de capră Cu răzătoarea de bronz; lingă el. de mîncat, puse ceapă.2

Cine e în măsură să judece dacă Homer vorbeşte aici cu pricepere sau nu, meşteşugul medicului sau cel al rapsodului? ION Cel al medicului. SOCRATE Dar cînd spune Homer:
Dînsa se dă în afund întocmai precum se dă plumbul Undiţei care, stind prinsă de cornul de bou de la ţară d Merge şi peştii cei lacomi de carnea momelii ucide3,

cine să spunem că este mai în măsură să judece ce anume spun aceste versuri şi dacă spun bine sau nu, meşteşugul pescarului sau cel al rapsodului? ION Cel al pescarului, e limpede, Socrate. SOCRATE Gîndeşte-te acuma că, la rîndul tău, m-ai întreba: „Ei bine, Socrate, de vreme ce găseşti la Homer lucruri a căror judecare îi revine fiecăruia e dintre meşteşugurile acestea, hai, încearcă să găseşti şi în privinţa prezicătorului şi a meşteşugului său ce anume din poemele lui Homer revine priceperii lui să cîntărească dacă este bine sau rău" — gîndeşte-te cu cîtă uşurinţă şi cu cît adevăr îţi voi răspunde. într-adevăr, Homer vorbeşte adesea despre astfel de lucruri şi în Odiseea, de pildă, printre altele, atunci cînd unul dintre urmaşii lui Melampus, prezicătorul Theoclyme-nos, le spune peţitorilor:
Ce crunt blestem vă paşte, 539 a

Sărmanilor? Vă-mpresură-ntuneric Şi capul şi obrazul şi genunchii. Răsună vaiet, lacrimi curg pe faţă, Şi geme şi pridvorul şi ograda De umbrele ce năzuie spre bezna De întuneric. Soarele din slavă Se-ntunecă, -njiorătoare noapte Se-ntinde peste tot*,

b

dar adesea şi în Iliada, ca de pildă în „lupta de lingă ziduri". într-adevăr, şi aici spune:
Se pomeniră cu-o piază, clnd ei erau gata să treacă: Oastea din stingă tăind, se ivise-nainte un vultur 2 Idem, XI, 639-640. 3 Idem XXIV, 77-81. 4 Homer, Odiseea, XX, 35l-353 (traducere de G. Murnu).
320
PLATON ION

321 c Sus zburător care-n gheare purta slngerat un balaur; El se zbătea încă viu şi tot se lupta între gheare Pină ce şarpele capul sucind înapoi înspre pieptul Pqjurei o mursecă la grumaz. De durere pătrunsă, Ea de la sine-l zvîrli, de căzu pe la mijlocul oastei; d Pasărea dusă de vînt după-aceea cu ţipete zboară.5

Aş spune că părţile acestea şi cele de acelaşi fel, este căderea prezicătorului să le cerceteze şi să le judece. ION Şi ai avea dreptate, Socrate. SOCRATE Dreptate ai şi tu, Ion, spunînd aşa. Şi-acuma, hai şi tu, la rîndul tău, aşa cum eu ţiam ales, atît din Odiseea, cît şi din Iliada, părţi care, prin fe-e Iul lor, ţin care de priceperea prezicătorului, care de a medicului şi care de-a pescarului, tot astfel alege-mi şi tu, Ion — ca un mai bun cunoscător decît mine al operelor lui Homer —, locuri potrivite priceperii rapsodului şi meşteşugului rapsodic, din acelea pe care, dintre ceilalţi oameni, rapsodul are precăde-rea şi să le cerceteze şi să le judece. ION Eu susţin că pe toate, Socrate. SOCRATE Nu, Ion, nu eşti tu acela care spune „toate". Ori eşti uituc pînă-ntr-atît? Şi totuşi nu s-ar potrivi tocmai unui rapsod să n-aibă ţinere de minte. 540 a ION Dar ce anume am uitat acum? SOCRATE Nu-ţi aminteşti ce-ai afirmat: că meşteşugul rapsodului este deosebit de cel al conducătorului de care? ION Ba îmi amintesc. SOCRATE Şi n-ai recunoscut că, fiind deosebit, cuprînde alte cunoştinţe? ION Ba da. SOCRATE Atunci, după propria-ţi spusă, rapsodul şi meşteşugul lui nu cuprînd toate cunoştinţele.
5

Homer, Iliada, XII. 200-207 (traducere de G. Murnu).

ION Ba pe toate, Socrate, afară poate de cele de felul acesta. SOCRATE Cînd spui „cele de felul acesta" înţelegi, b mai mult sau mai puţin, „în afară de cele ce ţin de celelalte meşteşuguri". Atunci însă, de vreme ce meşteşugul tău nu dă orice cunoaştere, pe care anume odă? ION Dă, cred eu, cunoaşterea a ceea ce e potrivit să vorbească bărbatul şi ce se cade să spună femeia, sclavul şi omul liber, supusul, şi cîrmuitorul. SOCRATE Vrei să spui oare că rapsodul ştie mai bine ce vorbe trebuie rostite decît însuşi cel care cîr-muieşte pe mare o corabie bătută de furtună? ION Nu, desigur cîrmaciul e acela care ştie mai bine. SOCRATE Şi cine ştie mai bine ce se cuvine să-i c spună unui bolnav cel care îl îndrumă: rapsodul sau medicul?

ION Nici de data asta nu rapsodul. SOCRATE Atunci poate ştie ce se cuvine să spună un sclav? ION Da. SOCRATE Aşa, de pildă, ceea ce e potrivit să spună un văcar atunci cînd caută să-şi potolească vitele întărîtate, rapsodul va şti, iar sclavul nu? ION Nu poate fi aşa. SOCRATE Dar felul potrivit de a vorbi despre lucratul lînii cine-l ştie, ţesătoarea sau rapsodul? ION Ţesătoarea. d SOCRATE Atunci poate rapsodul ştie ce trebuie să spună un strateg atunci cînd îşi îndeamnă ostaşii? ION Da, se pricepe la aşa ceva. SOCRATE Cum adică? Să fie oare meşteşugul rapsodului tot una cu al cîrmuitorului de oşti? ION Eu unul, cel puţin, aş şti ce se cuvine să spună un strateg.
322
PLATON

SOCRATE Poate pentru că eşti şi un cunoscător al strategiei, Ion. în fapt, dacă s-ar întîmpla să fii deopotrivă de priceput la călărie şi la cîntatul din cithară, ai putea să deosebeşti care cai sînt buni de călărie şi e care nu. Numai că de te-aş întreba: „Datorită cărui meşteşug recunoşti tu, Ion, caii buni de călărie? Călăreţ fiind, sau citharist?", oare ce mi-ai răspunde? ION Călăreţ fiind, aş zice eu. SOCRATE Iar dacă, de asemenea, ai şti să recunoşti pe cei ce cîntă bine la cithară, ai admite că faci asta citharist fiind, nu călăreţ? ION Da. SOCRATE Şi-acum spune-mi, de vreme ce cunoşti arta militară, o ştii oare ca un cunoscător al strategiei, sau poate ca un bun rapsod? ION Eu unul nu văd nici o deosebire. 541 a SOCRATE Cum? Spui că nu e nici o deosebire? Meşteşugul rapsodului şi cel al strategului sînt, după tine, unul şi acelaşi, sau sînt două? ION Eu cred că unul singur. SOCRATE Prin urmare oricine este bun rapsod este şi bun strateg? ION Negreşit, Socrate. SOCRATE Aşadar şi cine este bun strateg este totodată şi un bun rapsod? ION Asta nu mai cred că e adevărat. SOCRATE Oricum, rămîi de părerea că orice bun b rapsod este şi un bun strateg? ION întru totul. SOCRATE Iar tu, nu eşti tu oare, Ion, dintre greci, rapsodul cel mai bun? ION Ba chiar cu mult, Socrate. SOCRATE Şi cel mai bun strateg? ION Poţi să fii încredinţat, Socrate, căci doar am învăţat lucrurile-acestea din Homer!
ION

323

SOCRATE Atunci, în numele zeilor, Ion, de ce oare, fiind în amîndouă cel mai bun dintre eleni — şi ca strateg şi ca rapsod —, de ce cutreieri recitind cetăţile greceşti în loc să cîrmuieşti armate? îţi închipui cumva că grecii duc mare lipsă de un rapsod c încununat cu aur, dar deloc de un strateg? ION Vezi tu, Socrate, cetatea noastră e cîrmuită de voi, ca şi armata ei; şi n-are nevoie de nici un strateg, iar a voastră şi cea a lacedemonienilor nu m-ar alege ca strateg tocmai pe mine, socotind că vă sînteţi singuri de ajuns. SOCRATE Desăvîrşitul meu Ion, auzit-ai oare de Apollodoros din Cyzic? ION Care anume?

SOCRATE Cel pe care atenienii, deşi un străin, l-au ales nu o dată ca strateg al lor. Iar pe Phano-stenes din Andros şi pe Heracleides din Clazomenai, d străini şi ei, dar dovedindu-se oameni destoinici, cetatea noastră i-a înălţat pînă la rangul de strateg, precum şi pînă la celelalte dregătorii. Şi-atunci, dacă îi va recunoaşte destoinicia, nu-l va alege ca strateg, onorîndu-l, tocmai pe Ion din Efes? Dar cum? Nu sînteţi voi, efesienii, la obîrşie atenieni? Stă cumva cetatea voastră mai prejos de alta? Cît despre ce vor- e beam noi, Ion, dacă e adevărat ce spui, şi-anume că iscusinţa ta în a-l slăvi pe Homer se datorează meşteşugului şi cunoştinţelor tale, apoi rău faci că, după ce m-ai încredinţat că ştii multe lucruri frumoase despre Homer şi mi-ai făgăduit că o să-mi faci dovada, mă amăgeşti: departe de a te ţine de cuvînt, nici măcar nu vrei să-mi spui, cu toată lunga mea stăruinţă, în ce privinţă eşti atît de iscusit, ci, întocmai ca Proteu, sucindu-te în fel şi chip, iei tot soiul de înfăţişări, ca pîn-la urmă, reuşind să-mi scapi, să mi te-nfăţişezi drept strateg, doar ca să nu-mi arăţi cît eşti de priceput în ştiinţa ta despre Homer. Aşadar, 542 a dacă, aşa cum spuneam adineauri, ai în privinţa lui
324
PLATON

EUTHYDEMOS Homer cunoştinţele pe care le dă meşteşugul şi, după ce mi-ai făgăduit să mi le arăţi, nu te ţii de vorbă şi mă amăgeşti, atunci eşti vinovat. Dacă însă, dimpotrivă, nu-ţi cunoşti meşteşugul, şi spui despre poet, cum am spus eu despre tine, multe lucruri frumoase, fără să ştii nimic, fiind doar sub puterea lui Homer, prin har ceresc, atunci n-ai nici o vină. Aşadar hotărăşte-te cum vrei să treci în ochii noştri: vinovat sau inspirat de zei? ION Socrate, nu-i deloc totuna: cu mult mai frumos este să treci drept inspirat de zei. SOCRATE Atunci să ai din partea noastră, Ion, judecata mai frumoasă: că îl slăveşti pe Homer nu stăpînind un meşteşug, ci inspirat de zei. CRITON SOCRATE CRITON Cu cine stăteai ieri de vorbă în Lyceion, 271 a Socrate? Era îngrămădită atîta lume în jurul vostru, încît eu, deşi m-am apropiat, vrînd să ascult, n-am fost în stare să desluşesc nimic. Uitîndu-mă peste capetele celorlalţi, am izbutit totuşi să văd ceva şi mi s-a părut că omul cu care vorbeai era un străin. Cine era? SOCRATE Despre care întrebi, Criton? Pentru că erau doi, nu unul singur. CRITON Cel despre care-ţi vorbesc eu era aşezat în dreapta ta, dar nu chiar lîngă tine; între voi se afla b un băieţandru, fiul lui Axiochos. Mi s-a părut, Socrate, că s-a împlinit binişor şi că are aproape statura lui Critobulos al nostru. Atît doar că este mai subţirel, pe cînd cestălalt este bine legat şi întru totul mai chipeş. SOCRATE Euthydemos este cel despre care întrebi tu, Criton; iar cel aşezat chiar în stînga mea era fratele său, Dionysodoros; la discuţii, ia parte de fiecare dată şi el. CRITON N-am auzit de nici unul, Socrate. Niscaiva sofişti noi, pesemne. Dincotro vin? Şi care le e şti- c inţa? SOCRATE De obîrşie, pare-mi-se că sînt de prin regiunea Chiosului, dar s-au strămutat la Thurioi. Au fost alungaţi însă de acolo şi acum pot spune că sînt ani de cînd trăiesc prin partea locului. Cît de326
PLATON EUTHYDEMOS

327

spre ştiinţa lor, află că este minunată. Cei doi sînt pur şi simplu atoateştiutori; pînă acum nici nu aveam habar ce înseamnă un luptător complet. Ei bine, ăştia sînt pe deplin pregătiţi pentru orice fel de lupei tă, dar nu asemenea fraţilor acarnieni, pancratişti înnăscuţi, care însă nu ştiau să se folosească decît de forţa trupului. Cei doi despre care îţi vorbesc se deosebesc, ce-i drept, şi prin vigoarea lor şi, cînd e vorba de luptă, nu le ţine piept nimeni — sînt neîntrecuţi 272 a în mînuirea armelor, iar cine e dispus să îi plătească poate învăţa de la ei meşteşugul;

dar ei mai ştiu apoi, ca nimeni alţii, să lupte în tribunale şi să te înveţe cum să alcătuieşti şi cum să rosteşti discursurile în faţa juraţilor. Pînă nu demult, doar la atît erau pricepuţi; acum însă au împins arta atotbiruinţei pe cele mai înalte culmi. Singura formă de luptă pe care o trecuseră cu vederea le este acum pe deplin cunoscută; pînă într-atît au devenit de pricepuţi să înfrunta te pe alţii în cuvinte şi să respingă orice argument, indiferent dacă e vorba de adevăr sau fals, încît nimeni n-ar îndrăzni să le stea împotrivă. în ce mă priveşte, Criton, mi-am şi pus în gînd să mă dau pe mîna lor; căci, spun ei, în scurtă vreme îl pot face şi pe altul să se descurce în asemenea lucruri. CRITON Cum asta, Socrate? Nu te temi că eşti cam bătrîior? SOCRATE Nu mă tem deloc, Criton. Am un exemplu şi un imbold, ca să nu-mi pese de asta: chiar oamenii noştri erau cam în vîrstă cînd s-au apucat c de ştiinţa după care tînjesc eu atîta, eristica adică. Anul trecut sau acum doi ani, nu erau încă învăţaţi. Dacă mă tem de ceva, este să nu le fac vreun neajuns celor doi străini, aşa cum mi s-a întîmplat cu Connos citharistul, fiul lui Metrobios, care şi acum se mai osteneşte cu mine învăţîndu-mă să cînt la cithară. Văzînd una ca asta, copiii care îmi sînt colegi îşi rid de mine şi îl numesc pe Connos „dascăl de moşnegi". Cum îţi spun, îmi e să nu se găsească cineva să-i batjocorească la fel; iar ei, temîndu-se de acelaşi lucru, se vor feri pesemne să mă ia ca elev. Iată de ce, Criton, i-am convins şi pe alţii, bătrini ca d şi mine, să mă însoţească la şcoala lui Connos şi să înveţe cot la cot cu mine; şi tot aşa voi încerca să fac şi acum. Nu văd de ce nu mi-ai urma şi tu exemplul. Iar ca momeală îi vom folosi pe fiii tăi: căci dorînd să-i aibă elevi, simt că ne vor lua şi pe noi pe lîngă ei. CRITON Dar nimic nu ne împiedică, Socrate, dacă tu crezi aşa. Lămureşte-mă însă mai întîi la ce sînt pricepuţi cei doi, ca să ştiu şi eu ce anume vom învăţa. SOCRATE O vei afla îndată; căci nu aş putea spune că nu le-arh urmărit gîndul cu atenţie; eram tot numai urechi şi spusele lor mi s-au întipărit bine în minte. Am să încerc să-ţi povestesc totul de la început, aşa cum a fost. Cerul a vrut ca din întîmplare e să mă aflu — eram singur — în vestiarul unde m-ai văzut tu şi tocmai aveam de gînd să mă ridic. Dau s-o fac cînd, iată, bine ştiutul semn daimonic. Drept care mă aşez iar şi nu după multă vreme cei doi, Eu-thydemos şi Dionysodoros, îşi fac apariţia însoţiţi de 273 a discipoli, destul de numeroşi, pe cît mi s-a părut. Odată intraţi, încep să se plimbe prin umbrarul palestrei. Nu dăduseră bine două-trei ocoluri, cînd intră Cleinias, care între timp, că bine spui, s-a împlinit frumuşel. îl urmau iubiţii lui, vezi bine, şi printre ei Ctesippos, tînărul din Paiania, un băiat tare reu- b şit, dacă îi trecem cu vederea ieşirile cam aprinse, care sînt ale vîrstei. Văzînd, de cum păşi pragul, că stau singur, Cleinias se îndreptă fără preget spre mine şi se aşeză în dreapta mea, cum singur ai observat. Dînd cu ochii de el, Dionysodoros şi Euthy-demos mai întîi se opriră şi îşi spuseră ceva unul altuia aruncind întruna priviri către locul unde ne aflam noi (îi urmăream cu cea mai mare atenţie),
328
PLATON

EUTHYDEMOS

329

apoi, apropiindu-se, Euthydemos se aşeză alături de băiat, celălalt lîngă mine, în stingă, iar restul după cum apucară fiecare. Dat fiind că nu-i mai văzusem pe cei doi de-o bună bucată de vreme, i-am salutat cu căldură şi i-am spus apoi lui Cleinias: „Vezi, Cleinias, aceşti doi oameni, Euthydemos şi Dionysodoros, ştiu o mulţime de lucruri şi nu te miri ce, ci lucrurile cele mai de seamă. Ştiu tot ce se poate şti despre război, adică ce se cuvine să cunoască un bun comandant de oşti, cum trebuie rînduite şi conduse trupele, precum şi tot ce trebuie învăţat ca să mînuieşti bine armele. Apoi ei sînt în măsură să te înveţe şi cum să te aperi singur în faţa tribunalului, dacă îţi face cineva vreo nedreptate."

Vorbele mele nu făcură decît să le stîrnească dispreţul; se puseră pe rîs şi îşi tot aruncau priviri pline de înţeles. în cele din urmă, Euthydemos spuse: „Vezi, Socrate, noi nu prea ne mai îndeletnicim cu aşa ceva; lucrurile de care vorbeşti tu nu ne interesează decît în treacăt." Tare m-am mai mirat! „Minunată trebuie să fie îndeletnicirea voastră, le-am spus, dacă lucrurile de însemnătatea acestora au ajuns să fie pentru voi nişte fleacuri. Spuneţi-mi atunci, în numele zeilor, care-i această îndeletnicire minunată!" „E virtutea, Socrate, răspunse el. Iar noi credem că sîntem în stare s-o trecem altora cum nu se poate mai repede şi mai bine." „Cerule, am exclamat eu, ce tot spuneţi? Unde aţi dat peste o asemenea comoară? Şi eu care tot mai credeam, cum am spus adineauri, că mai ales în mî-nuirea armelor sînteţi voi pricepuţi. Aşa v-am şi înfăţişat altora. Căci, îmi aduc bine aminte, încă de cînd aţi fost pe la noi prima oară aţi dat veste că acesta vă e meşteşugul. Acum însă, dacă stăpîniţi într-adevăr ştiinţa de care aţi pomenit, pogorîţi-vă harul asupră-mi — mă adresez vouă întocmai ca unor divinităţi, cu gîndul că-mi veţi ierta cele spuse adineauri. Luaţi însă bine seama, Euthydemos şi tu Dionyso- 274 a doros, dacă spuneţi adevărul; căci faţă de făgăduinţa voastră atît de măreaţă, neîncrederea ar putea fi cu totul firească." „Fii sigur, Socrate, îmi răspunseră ei, că e aşa cum îţi spunem." „Vă fericesc atunci pentru avutul vostru cu mult mai mult decît pe Regele cel Mare pentru împărăţia sa. Spuneţi-mi numai dacă aveţi de gînd să ne înfăţişaţi această ştiinţă. Ce-aţi hotărît?" „Tocmai de aceea ne aflăm aici, Socrate; vrem s-o b înfăţişăm şi s-o predăm oricui va fi dornic s-o înveţe." „Mă pun chezaş că toţi cîţi nu au parte de ea vor fi dornici s-o înveţe: eu mai întîi, apoi Cleinias şi, pe lîngă noi, Ctesippos pe care îl vedeţi aici, în sfîrşit toţi ceilalţi", i-am spus, arătîndu-i pe iubiţii lui Cleinias. Aceştia se aşezaseră deja jur-împrejurul nostru. Căci Ctesippos apucase să se aşeze departe de Cleinias şi am avut impresia că Euthydemos, stînd de vorbă cu mine, se aplecase înainte şi îi ascunsese c lui Ctesippos vederea lui Cleinias, aflat între noi; aşa încît Ctesippos, vrînd să-şi vadă iubitul şi totodată doritor să asculte, se ridicase primul şi se oprise drept în faţa noastră. Văzîndu-l, făcură şi ceilalţi la fel şi astfel ne înconjurară cu toţii, iubiţii lui Cleinias, precum şi discipolii lui Euthydemos şi Dionysodoros. Pe aceştia de fapt îi arătasem eu lui Euthydemos, cînd declarasem că toţi erau gata să înveţe. Ctesippos mă a aprobă entuziast, ceilalţi la fel, şi toţi într-un glas cerură celor doi să le înfăţişeze puterea ştiinţei lor. Atunci am spus: „Euthydemos şi Dionysodoros, faceţi tot ce vă stă în putinţă fără zăbavă şi pentru a le face lor pe plac şi, de dragul meu, pentru a le arăta ce sînteţi în stare. E limpede că a ne arăta ce-i mai
330
PLATON EUTHYDEMOS

331

de preţ nu este un lucru tocmai simplu. Spuneţi-mi însă doar atît: sînteţi oare capabili să-l faceţi bun numai pe acela care este deja pătruns că trebuie să e ia lecţii de la voi sau şi pe acela care nu este încă, fie deoarece el crede că acest obiect, virtutea, nu poate fi cîtuşi de puţin învăţat, fie deoarece crede că nu voi sînteţi cei potriviţi să o predaţi? Spuneţi-mi deci: sarcina de a-l convinge că virtutea se învaţă şi că voi sînteţi aceia de la care o poate învăţa cel mai bine revine uneia şi aceleiaşi arte?" .Aceleiaşi arte, Socrate", răspunse Dionysodoros. 275 a „Voi, aşadar, Dionysodoros, aţi fi în clipa de faţă cei mai bine pregătiţi spre a trezi gustul pentru iubirea înţelepciunii şi pentru cultivarea virtuţii?" „Aşa credem, Socrate."

„Lăsaţi deci pe altădată ce mai aveţi să ne arătaţi, le-am spus, şi arătaţi-ne acuma doar atît: convinge-ţi-l pe tînărul acesta că trebuie să iubească înţelepciunea şi să cultive virtutea; tare o să ne mai bucurăm, eu ca şi toţi cei de faţă. Căci cu băiatul ăsta lucrurile stau cam aşa: eu şi toţi de aici vrem să devi-b nă cît mai bun cu putinţă. Tatăl său este Axiochos (fiul bătrînului Alcibiade) şi este văr primar cu ces-tălalt Alcibiade, din zilele noastre. Cleinias e numele lui. E tînăr şi, cum e firesc cu tinerii, ne temem ca nu cumva să ne-o ia altul înainte şi înturnîndu-i cugetul pe cine ştie ce căi, să-l ducă de rîpă. Iată de ce, aţi picat cum nu se poate mai bine. Dacă n-aveţi nimic împotrivă, puneţi-l pe băiat la încercare şi discutaţi cu el de faţă cu noi." Spunînd eu toate acestea, aproape întocmai cum le-ai auzit, Euthydemos îmi răspunse, plin deopotrivă c de bărbăţie şi încredere: „Sigur că nu avem nimic împotrivă, Socrate. Numai să vrea tînărul să ne răspundă." „Sigur că vrea, i-am spus; doar e obişnuit cu aşa ceva. Căci cei de aici au venit nu rareori cu tot soiul de întrebări şi au stat de vorbă cu el. Aşa încît se încumetă lesne să răspundă." Ce s-a petrecut apoi, Criton, oare cum aş putea să-ţi povestesc mai bine? Nu-i o treabă uşoară să poţi reface în amănunt imaginea unei ştiinţe atît de uimitoare. Aşa încit, trebuie să-mi încep povestirea d la fel ca poeţii, invocînd Muzele şi Memoria. Ei bine, după cum îmi amintesc, Euthydemos a început cam aşa: „Spune-mi, Cleinias, cine sînt cei care învaţă, cei ce ştiu sau neştiutorii?" Pus în faţa unei întrebări deloc simple, băiatul se roşi tot şi, neştiind ce să facă, se uită la mine. Eu, văzînd că şi-a pierdut capul, i-am spus: „Hai, Cleinias, fruntea sus şi răspunde cu curaj alegînd după e cum ţi se pare ţie că-i bine; poate că omul îţi dă un ajutor nepreţuit." Atunci Dionysodoros se aplecă puţin către mine şi, tot numai un surîs, îmi şopti la ureche: „E bine să ştii, Socrate, că oricum va răspunde, tot va fi dezminţit." Şi în timp ce îmi vorbea el aşa, Cleinias se întîmplă să răspundă, astfel încît n-apucai să-l îndemn să ia bine seama; l-am auzit deci spunînd că cei care ştiu 276 a sînt cei care învaţă. La care Euthydemos: „Există oameni pe care îi numeşti profesori, sau nu există?" Cleinias se învoi că există. „Iar profesorii sînt profesori ai celor ce învaţă, aşa cum citharistul şi profesorul de citire ţi-au fost profesori ţie şi celorlalţi copii, iar voi elevii lor?" El încuviinţă. „— Şi cînd voi învăţaţi, cele ce învăţaţi nu vă erau încă cunoscute, nu? — Nu, spuse el. — Eraţi b deci ştiutori, cînd nu ştiaţi toate acestea? — Cîtuşi de puţin, spuse el. — Aşadar, dacă nu eraţi ştiutori, eraţi neştiutori? — Desigur. — învăţînd ceea ce nu ştiaţi, înseamnă că învăţaţi fiind neştiutori?" Băiatul încuviinţă. „Deci neştiutorii sînt cei care învaţă, Cleinias, şi nu cei care ştiu, cum crezi tu."
332
PLATON EUTHYDEMOS

333

La aceste cuvinte, întocmai ca la semnalul îndru-c mătorului de cor, izbucniră aplauzele şi rîsetele în suita lui Dionysodoros şi Euthydemos. Şi mai înainte ca băiatul să-şi poată trage sufletul, Dionysodoros luă el discuţia în mînă şi spuse: „— Iar cînd învăţătorul vă dicta, Cleinias, care dintre copii învăţau bucata, cei ce ştiau sau neştiutorii? — Cei ce ştiau, spuse Cleinias. — Atunci cei ce ştiu sînt cei care învaţă şi nu neştiutorii; înseamnă că răspunsul pe care i l-ai dat adineauri lui Euthydemos nu a fost bun." d Tare s-au mai pus atunci pe rîs şi au aplaudat admiratorii celor doi, de-a dreptul fermecaţi de ştiinţa lor! Iar noi, ceilalţi, nu scoteam o vorbă, atît de uluiţi eram. Văzîndu-ne cum arătam, Euthydemos, care voia să ne uimească şi mai mult, nu-l slăbi pe băiat, ci îl întrebă iarăşi şi, asemenea dansatorilor pricepuţi, făcu aşa încît întrebările sale să se întoarcă încă o dată asupra aceloraşi lucruri. Spuse: „Cei ce învaţă de la alţii învaţă lucruri ştiute sau lucruri pe care nu le ştiu?" e Iarăşi l-am auzit pe Dionysodoros şoptindu-mi încetişor: „Ai să mai vezi o dată ce ai văzut prima oară."

„Cerule, am spus eu, ce ne-a fost dat să vedem prima oară nu era rău deloc!" „Află, Socrate, că întrebările noastre sînt curse din care nu poţi scăpa." „Acesta e şi motivul, pare-mi-se, pentru care elevii voştri vă stimează atîta." Tocmai atunci Cleinias i-a răspuns lui Euthydemos că aceia ce învaţă de la alţii învaţă lucruri pe 277 a care nu le ştiu. Iar Euthydemos, făcînd la fel ca prima oară, l-a întrebat: „— Ia spune-mi, nu ştii literele? — Ba da, a răspuns el. — Pe toate? — Pe toate. — Cînd se dictează un text oarecare, nu se dictează litere? — Ba da. — Atunci înseamnă că, de vreme ce cunoşti toate literele, se dictează un lucru care-ţi este cunoscut." Băiatul încuviinţă şi de această dată. „— Cum adică? reluă el. înseamnă că tu [care cunoşti literele], dictîndu-se, nu înveţi nimic, pe cînd cel care nu cunoaşte literele învaţă! — Ba învăţ, spuse el. — Atunci tu înveţi lucruri ştiute, din moment ce îţi sînt cunos- b cute toate literele." Băiatul a încuviinţat. „Deci n-ai răspuns bine", a încheiat el. Abia isprăvise Euthydemos de vorbit, că Dionysodoros prinse iar cuvîntul din zbor ca o minge şi ţintindu-l pe băiat, i-a spus: „Euthydemos te înşală, Cleinias. Spune-mi mie: a învăţa nu înseamnă a do-bîndi ştiinţa a ceea ce înveţi?" Cleinias a încuviinţat. „Iar a şti, ce altceva este dacă nu a poseda deja ştiinţa?" El s-a învoit că aşa e. „Deci a nu şti înseamnă a nu poseda încă ştiinţă?" El încuviinţă iar. „— Cei c ce dobîndesc ceva sînt cei care deja posedă sau cei care nu posedă? — Cei care nu posedă. — Te în-voieşti dară ca cei ce nu ştiu să facă parte dintre aceştia, adică dintre cei care nu posedă?" El se arătă de acord. „Deci cei care învaţă fac parte dintre cei care dobîndesc şi nu dintre cei care posedă, nu?" Cleinias a consimţit. .Atunci, Cleinias, tocmai cei ce nu ştiu sînt cei care învaţă, şi nu cei care ştiu", spuse el. Ca într-o luptă corp la corp, Euthydemos tocmai d se pregătea să-l doboare pe tînăr pentru a treia oară. Şi văzînd eu că băiatul este gata să cadă, am vrut să pun capăt acestei situaţii, gîndindu-mă că altminteri va da bir cu fugiţii; ca să-l liniştesc, i-am spus deci: „— Să nu te prîndă uimirea, Cleinias, în faţa unor argumente care-ţi par, de bună seamă, ciudate. Poate nu îţi dai seama ce vor străinii aceştia să facă cu tine. Ei fac exact ce se face în misterele coribanţilor cînd are loc ritul înscăunării viitorului iniţiat. Dacă ai fost şi tu iniţiat, atunci ştii că în aceste situaţii se dansează şi se organizează jocuri. La fel şi acum, cei doi nu fac decît să danseze în jurul tău şi să se joace e
334
PLATON

săltînd întruna, pentru ca apoi să te iniţieze. Aşadar, imaginează-ţi şi tu că asişti la prima parte a misterelor sofistice. în primul rînd, cum spune Prodicos, trebuie să înveţi folosirea corectă a cuvintelor; tocmai acest lucru vor să ţi-l arate cei doi străini. Nu ai ştiut că oamenii folosesc cuvântul a învăţa în două cazuri diferite: cînd neavînd iniţial ştiinţa unui obiect, 278 a o dobîndeşti ulterior; dar şi cînd, înzestrat deja cu această cunoaştere, te foloseşti de ea pentru a cerceta acelaşi obiect, fie prin fapte, fie prin spuse. E drept că în acest caz ei spun mai degrabă a înţelege decît a învăţa, dar alteori spun deopotrivă şi a învăţa. Tocmai acest lucru, după cum ţi-au arătat ei, ţi-a scăpat ţie: unul şi acelaşi cuvînt este aplicat unor persoane care fac parte din categorii opuse: celor ce ştiu şi neştiutorilor. Ceva asemănător s-a petrecut şi b cu a doua întrebare, cînd au vrut să afle de la tine dacă oamenii învaţă lucruri ştiute sau ceea ce nu ştiu. Dar toate acestea nu reprezintă decît partea de joc a ştiinţei lor (tocmai de aceea şi afirm că ei se joacă cu tine); şi le numesc „joc" deoarece, fie că ai ajunge să înveţi multe dintre ele sau chiar pe toate, tot nu ai afla ceva în plus despre firea lucrurilor, ci ai fi doar în stare să te amuzi pe seama oamenilor, punîndu-le piedică şi făcîndu-i să cadă (folosindu-te c de sensurile diferite ale cuvintelor), întocmai celor care se distrează trăgîndu-ţi scaunul cînd dai să te aşezi şi rid apoi, văzînd cum te răstorni. Aşa încit, ia toate acestea ca fiind un simplu joc din partea lor. însă nu te îndoi că apoi tot ei îţi vor arăta şi partea serioasă a lucrului, iar eu, ca să îmi poată da ce mi-au promis, le voi deschide drumul. Ne-au promis o lecţie de protreptică, însă acuma înţeleg că li s-a părut necesar ca mai întîi să se joace cu tine. Aşadar, J Euthydemos şi Dionysodoros, ajunge cît v-aţi jucat! A venit momentul să-l convingeţi pe

băiat, arătîndu-i cum trebuie să se îndrumeze către cunoaştere şi virEUTHYDEMOS

335

tute. însă mai întîi am să vă arăt cum înţeleg eu treaba asta şi cam despre ce anume aş vrea să aud vor-bindu-se. Dacă o să vi se pară că fac acest lucru ca un nepriceput şi că sînt un caraghios, să nu rideţi de mine. Tocmai din dorinţa de a vă auzi înţelepciunea, voi îndrăzni să improvizez în faţa voastră. Ascultîn-du-mă, voi şi discipolii voştri, stăpîniţi-vă deci rîsul; e iar tu, fiu al lui Axiochos, răspunde-mi. Noi, oamenii, oare nu dorim să fim fericiţi? Sau îţi pun una dintre întrebările acelea ridicole de care tocmai mă temeam? Căci este o prostie să întrebi asemenea lucruri. Cine, într-adevăr, nu doreşte să fie fericit? — Nu există un astfel de om, răspunse Clei-nias. — Aşa e, am spus eu; însă, deoarece dorim cu 279 a toţii să fim fericiţi, întrebarea următoare este cum să facem să fim? Oare avînd o mulţime de lucruri bune? Sau această întrebare este şi mai naivă ca prima, deoarece şi în cazul acesta este limpede că astfel?" El a încuviinţat. „— Să vedem atunci care lucruri, din cîte există, sînt pentru noi bune? Sau această întrebare nu pare să fie grea şi nu-i nevoie de cine ştie ce minte ascuţită pentru a căpăta răspunsul? Căci oricine ne-ar putea spune că a fi bogat este un bine, nu? — Desigur, a spus el. — Şi tot astfel cînd eşti sănătos şi frumos şi ai îndeajuns din toate celelalte b trebuitoare trupului?" Mi-a răspuns că da. „Şi iarăşi, un sînge nobil, puterea, onorurile primite în pro-pria-ţi cetate sînt, vezi bine, bunuri." A încuviinţat. „— Atunci, am spus, ce bunuri am trecut cu vederea? Ce se întîmplă cu infrinarea, cu dreptatea şi curajul? în numele cerului, spune-mi, Cleinias, crezi că le vom pune la locul lor rînduindu-le printre bunuri, sau nefăcînd astfel? S-ar găsi poate cineva să le tăgăduiască. Tu ce crezi? — Că sînt bunuri, spuse c Cleinias. — Foarte bine, am spus. Dar înţelepciunea, vom pune-o laolaltă cu cine? O vom rîndui printre bunuri? Tu ce spui? — Printre bunuri. — Gîndeşte-te
336
PLATON EUTHYDEMOS

337

acum dacă nu cumva am lăsat deoparte vreun lucru din cele demne de amintit. — Nu cred, a răspuns Clei-nias." Eu însă, amintindu-mi încă unul, am spus: „— Pe Zeus, sîntem pe punctul să-l uităm pe cel mai de seamă dintre ele. — Pe care anume? a întrebat el. — Reuşita, Cleinias. Toţi oamenii, chiar şi cei de rînd, spun că acesta este cel mai de seamă dintre toate. — Ai dreptate, a spus el." Iar eu, cîntărînd încă o dată d lucrurile, am adăugat: „— Fiu al lui Axiochos, ne-am cam făcut de rîs, tu şi cu mine, în faţa străinilor. — Cum aşa? — Pentru că punînd reuşita laolaltă cu cele numite mai înainte ne pomenim vorbind despre acelaşi lucru. — Ce vrei să spui? — Că e caraghios, vezi bine, o dată un lucru adus în discuţie să îl reiei, spunînd din nou ce-ai spus. — Cum adică? înţelepciunea e fără doar şi poate o reuşită. Şi un copil ar recunoaşte-o." A rămas uimit, pînă într-atît este încă de tînăr şi naiv. Iar eu, văzîndu-l surprins, i-am spus: e „Oare nu ştii, Cleinias, că dacă e vorba de iscusinţă în executarea unor arii de flaut, atunci flautiştii sînt cei care reuşesc cel mai bine?" El a încuviinţat. „— Iar în privinţa scrisului şi cititului, nu profesorii de citire? — Desigur. — Dar în faţa primejdiilor mării, nu crezi (o recunoaşte doar oricine) că tocmai cîrmacii iscusiţi sînt cei ce reuşesc mai bine? — Ba da. — Iar la vreme de război, cu cine ai alege să îm-280 a părţi primejdiile şi capriciile sorţii, cu un comandant iscusit sau cu unul incapabil? — Cu unul iscusit. — Dar fiind bolnav, te-ai da pe mîna unui medic iscusit sau a unuia ignorant? — A unuia iscusit. — Deci, am spus eu, eşti de părere că reuşeşti mai bine cînd te însoţeşti cu un om iscusit şi nu cu un ignorant." Mi-a dat dreptate. .Aşadar, ştiinţa e aceea care îi face pe oameni să reuşească în orice împrejurare. Căci ea nu poate niciodată să se lase pradă greşelii, ci în mod necesar acţionează cum trebuie şi îşi atinge scopul; altminteri, ea nu ar mai fi ştiinţă."

în cele din urmă ne-am pus de acord (nu prea b ştiu cum) că în mare lucrurile stau cam aşa: cine are parte de ştiinţă nu mai are nevoie, pe deasupra, şi de reuşită. După ce ne-am înţeles în această privinţă am revenit şi l-am întrebat cum rămîne cu afirmaţiile noastre de pînă atunci. „Ne înţeleseserăm, i-am spus, că, dacă avem parte de tot felul de lucruri bune, am putea fi fericiţi şi ne-ar merge toate din plin." A încuviinţat. „— Avînd aceste bunuri, am fi fericiţi c dacă ele ne-ar folosi sau dacă nu ne-ar folosi cîtuşi de puţin? — Dacă ne-ar folosi, a răspuns el. — însă ne-ar folosi dacă, mulţumindu-ne să le avem, nu le-am întrebuinţa? Dacă am avea, de pildă, hrană din belşug, dar nu am mînca-o; băutură, dar nu am bea-o, ne-ar mai folosi toate acestea? — Fireşte că nu. — Şi dacă fiecare meşteşugar ar avea toate cele trebuitoare meseriei lui, dar nu s-ar folosi de ele, ar reuşi el datorită simplului fapt că are toate cîte trebuie să le aibă un meşteşugar? Dulgherul, de pildă, dacă ar fi înzestrat cu toate uneltele şi cu lemn cît pofteşti, dar nu s-ar apuca de dulgherit, cu ce s-ar alege de d pe urma celor ce el are? — Cu nimic, a spus el. — Şi dacă cineva, avînd parte de bogăţie şi de toate bunurile pe care le-am amintit adineauri, nu s-ar folosi de ele, ar fi el oare fericit doar pentru că le are? — Cîtuşi de puţin, Socrate. — Aşadar, se pare, am spus, că nu ajunge să te înstăpîneşti asupra unor astfel de lucruri pentru a fi fericit; mai trebuie şi să te foloseşti de ele; altminteri, la ce bun să le ai? — Ai drep- e tate. — Atunci putem spune, Cleinias, că pentru a fi fericit, este de-ajuns să ai lucruri bune şi să te foloseşti de ele? — Eu unul aşa cred. — Dacă te foloseşti de ele drept sau dacă o faci cu strîmbătate? — Dacă te foloseşti drept. — Aşa e, am spus. Căci sînt încredinţat că este mai bine să nu te atingi defel
338
PLATON

de un lucru decît să-l foloseşti cum nu trebuie. în primul caz, nu e vorba nici de rău, nici de bine, pe cînd în al doilea faci ceva rău. Nu avem dreptate? — Avem. — Nu putem spune atunci că în prelucrarea şi folosirea lemnului tocmai ştiinţa dulgheru28i a lui este cea care atrage după sine folosirea cuvenită? — Desigur, a spus. — La fel se întîmplă şi în fabricarea uneltelor; nu ştiinţa este cea care determină folosirea cuvenită?" A aprobat. „— Iar în privinţa folosirii bunurilor despre care vorbeam la început — bogăţia, sănătatea, frumuseţea — nu tot o ştiinţă este cea care îşi spune aici cuvîntul hotărînd cum să ne purtăm cînd e vorba de dreapta întrebuinţare a b lucrurilor de soiul acesta? — Ba tot o ştiinţă, a răspuns. — Atunci ştiinţa, pare-se, cînd este vorba de a poseda sau de a săvîrşi ceva, ne aduce nu numai reuşita, ci şi buna folosinţă a lucrului." El a încuviinţat. „— Atunci, pe Zeus, am spus, ce avantaj am avea de pe urma celorlalte bunuri dacă chibzuinţă şi înţelepciunea nu le-ar însoţi? Dacă cineva este nechibzuit, ar fi spre folosul lui să aibă averi cu nemiluita şi să săvârşească o grămadă de lucruri, sau mai degrabă să aibă puţin şi să săvîrşească puţin? Ur-măreşte-mă o clipă: săvîrşind mai puţin, n-ar greşi c mai puţin? Greşind mai puţin, neizbînzile ar fi mai puţine; şi mai puţine fiind, n-ar fi el mai puţin nefericit? — Desigur, a spus. — Dar în ce caz săvârşeşte mai multe: fiind bogat sau sărac? — Sărac. — Fără vlagă sau viguros? — Fără vlagă. — Ţinut la loc de cinste sau ignorat? — Ignorat. — Şi săvîrşeşti mai puţine fiind plin de bărbăţie şi stăpân pe tine sau fiind fricos? — Fiind fricos. — La fel se întâmplă cînd eşti leneş, mai degrabă decît harnic, nu?" Se învoi că aşa e. „Şi încet mai degrabă decît iute, cu văzul şi d auzul slabe decît cu ele ascuţite?" Asupra tuturora de felul acesta am căzut de acord. „— Pe scurt, Clei-nias, se pare că a vorbi pe măsură despre toate cîte
EUTHYDEMOS

339

le-am numit la început bunuri nu înseamnă a vorbi despre bunuri în ele însele. Lucrurile stau mai degrabă astfel: dacă ignoranţa le îndrumă, ele sint rele mai mari decît opusul lor, pînă într-acolo încît le stă mai mult în putinţă să se pună în slujba îndrumătorului cel rău. Dacă le

îndrumă chibzuinţă şi înţelepciunea, ele sânt bunuri şi mai mari. Oricum, nu se poate spune că unele sau altele, luate în ele însele, au vreo valoare. — Se pare, a răspuns, că este aşa cum spui tu. — Care este atunci rezultatul discuţiei noastre? Că lucrurile nu sint nici bune, nici rele; doar două fac excepţie: Înţelepciunea, care e un bine, şi ignoranţa, care este un rău." El se declară de acord. „— Atunci, am spus, hai să vedem ce reiese de 282 a aici; deoarece toţi năzuim să fim fericiţi şi deoarece s-a vădit că devenim astfel folosindu-ne de diferite lucruri, şi anume folosindu-ne cum trebuie, şi dat fiind, in sfârşit, că ştiinţa e sursa bunei folosiri şi a reuşitei, e necesar, după cite se vede, ca orice om să se pregătească ân toate chipurile pentru a deveni cât mai înţelept cu putinţă. Nu-i oare aşa? — Ba da. — Iar pentru cel care consideră că, mult mai mult decât bogăţia, tocmai acest lucru trebuie să-l primească de la tatăl său, de la ocrotitori şi prieteni (între alţii de la cei care se pretind iubiţii lui), de la străini b şi concetăţeni, rugîndu-i, ba chiar implorându-i să ii treacă înţelepciunea, nu este cîtuşi de puţin ruşinos, Cleinias, şi nici înjositor dacă, urmărind s-o obţină, el îşi slugăreşte iubitul şi se robeşte lui sau oricui altcuiva, fiind gata, din dorinţa de a deveni înţelept, să-l slujească după cum îi e voia. Sau nu eşti de aceeaşi părere? — Mi se pare că ai întru totul dreptate, c a spus el. — însă numai dacă înţelepciunea poate fi învăţată, Cleinias, şi nu ivită în mintea oamenilor cu de la sine putere. Lucrul acesta nu l-am mai cercetat, şi încă nu ne-am pus de acord în privinţa lui.
340
PLATON EUTHYDEMOS

341

— însă, eu unul, Socrate, cred că înţelepciunea poate fi învăţată." încîntat de vorbele lui, am spus: „—Ai dreptate, tu cel mai minunat dintre oameni, şi bine ai făcut scutindu-mă de a mă pierde în cercetarea acestei probleme: se învaţă sau nu se învaţă înţelepciunea. Iar acum, de vreme ce crezi deopotrivă că ea poate fi învăţată şi că e singurul lucru pe lume care-l face pe om fericit şi singurul care-i dă cheia reuşitei, d vei recunoaşte că e necesar s-o îndrăgeşti şi să vrei să te îndeletniceşti chiar tu cu ea. — Chiar asta şi vreau, Socrate, pe cît îmi stă mie în putere." Auzind acestea, m-am bucurat şi am spus: „Iată, Dionysodoros şi Euthydemos, cum doresc eu să arate un discurs protreptic, deşi al meu este poate cam lung şi căznit, ca al unui nepriceput ce sînt. Acuma să vedem cum arată acelaşi lucru în gura unuia dintre voi doi, deci a unui om iscusit. Sau dacă nu doriţi e acest lucru, atunci începeţi din locul în care m-am oprit eu şi arătaţi-i băiatului ce are de făcut în continuare: trebuie oare să dobîndească orice fel de ştiinţă, sau este de obţinut una anume, pentru a trăi fericit şi a fi om dintr-o bucată? Şi care este ştiinţa aceasta? După cum am spus din capul locului, pentru noi are mare importanţă ca tînărul pe care îl vedeţi să devină înţelept şi bun." 283 a Acestea, Criton, au fost vorbele mele. La cele ce au urmat am fost cît se poate de atent, vrînd să văd cum vor înnoda ei firul discuţiei şi de unde vor începe să-l îndemne pe tînăr să se îndeletnicească cu înţelepciunea şi virtutea. Cel care a vorbit primul a fost mai vîrstnicul Dionysodoros. Ne-am aţintit cu toţii ochii spre el, aşteptînd să auzim de la bun început niscaiva vorbe miraculoase. Aşa s-a şi întîmplat; omul nosb tru şi-a început spusa, care într-un fel era minunată, Criton; merita s-o auzi, un adevărat imbold către virtute. „Spune-mi, Socrate, şi voi toţi ceilalţi care susţineţi că nu aveţi altă dorinţă decît să-l vedeţi pe tînărul acesta ajungînd înţelept, glumiţi, spunînd toate acestea, sau vorbiţi serios şi le doriţi cu adevărat?" M-am gîndit atunci că, cerîndu-le noi mai înainte să stea de vorbă cu băiatul, ei luaseră totul drept o glumă din partea noastră şi că tocmai de aceea răs-punseseră cu o glumă şi se feriseră să ia lucrurile în serios. Trecîndu-mi prin minte una ca asta am stăruit, spunîndu-i că sîntem

cum nu se poate mai serioşi, c Atunci Dionysodoros spuse: „— Ai grijă, Socrate, ca nu cumva să tăgăduieşti ceea ce spui acum. — Ştiu bine ce spun, i-am răspuns, şi nu ajung niciodată să mă dezmint. — Aşa deci; doriţi, spuneţi voi, ca el să devină înţelept? — Chiar aşa. — Dar acum, este sau nu este Cleinias înţelept? — El spune că încă nu este; oricum, se dovedeşte a nu fi îngîmfat. — Voi însă vreţi ca el să devină înţelept, nu să fie ig- d norant." Am încuviinţat cu toţii. „Aşadar, voi vreţi să devină ceea ce nu este şi să nu mai fie ceea ce este acum." Auzind vorbele lui, am simţit că-mi pierd capul; încă nu-mi revenisem, cînd a reluat: „înseamnă că, de vreme ce doriţi ca el să nu mai fie ceea ce este acum, îi doriţi, pare-se, moartea. Ce să spun, mai mare dragul să ai asemenea prieteni şi iubiţi care mai presus de orice ar unelti moartea iubitului lor!" Auzind una ca asta, Ctesippos, cu gîndul la iubi- e tul său, sări ca ars: „— Străine din Thurioi, dacă n-ar fi o vorbă prea grea aş spune: «Blestem pe capul tău!» Cum de ţi-a venit în minte să scorneşti despre mine şi ceilalţi un astfel de lucru? Mi se pare o nelegiuire să afirmi cum că eu i-aş dori moartea! — Cum, Ctesippos, l-a întîmpinat Euthydemos, oare crezi că e cu putinţă să minţi? — Pe Zeus că da, spuse el, dacă nu cumva mi-am pierdut minţile. — Dacă rosteşti lucrul despre care şste vorba sau dacă nu-l rosteşti? — Dacă îl rosteşti. — Dacă îl
342
PLATON EUTHYDEMOS

343

284 a rosteşti, nu exprimi dintre toate realităţile decît pe aceea pe care o exprimi? — Desigur, răspunse Cte-sippos. — Şi realitatea despre care vorbeşti este una dintre cele care sînt, deosebită de celelalte? — Evident. — Cel care exprimă acea realitate exprimă ceea ce este, nu? — Da. — însă cel care spune ceea ce este şi realităţile spune adevărul; încît Dionysodoros, dacă exprimă realităţile, spune adevărul şi deci nu minte cu nimic în ce te priveşte. b — Da, a spus Ctesippos, numai că o persoană care spune aceste lucruri nu exprimă realitatea." Iar Euthydemos: „— Nu-i aşa că lucrurile care nu sînt nu există? — Aşa este. — Lucrurile care nu sînt există deci altundeva decît nicăieri? — Nicăieri. — Aşadar, este oare cu putinţă ca cineva, indiferent cine, să acţioneze în legătură cu lucrurile care nu sînt, astfel încît să facă să fie pe cele ce nu sînt nicăieri? — Eu unul nu cred, a spus Ctesippos. — Dar ora-c torii, cînd vorbesc în faţa poporului nu acţionează? — Ba acţionează. — Dacă acţionează, înseamnă că şi fac ceva? — Da. — Deci a vorbi înseamnă deopotrivă a acţiona şi a face?" El a încuviinţat. „— Aşadar, nimeni nu spune lucruri care nu sînt, dat fiind că altminteri el ar face ceva; or, ai recunoscut că nimeni nu poate face ceva care nu este. Aşa încît, potrivit spuselor tale, nimeni nu poate spune minciuni, iar dacă Dionysodoros vorbeşte, el spune adevărul şi lucruri care sînt. — Pe Zeus, da, Euthydemos, i-a răspuns Ctesippos", numai că el exprimă realităţile doar întrun anumit fel şi nu aşa cum sînt ele de fapt. — Ce vrei să spui, Ctesippos? a întrebat Euthyde-d mos. Există oameni care exprimă lucrurile aşa cum sînt? — Sigur că există; oamenii de bună-credinţă şi cei care spun adevărul. — Ia să vedem: lucrurile bune nu sînttceva bun iar cele rele ceva rău?" El a încuviinţat. „— Iar oamenii de bună-credinţă exprimă lucrurile aşa cum sînt? — Da. — Aşadar, Ctesippos, dacă exprimă lucrurile aşa cura sînt, oamenii de bună-credinţă vorbesc rău despre lucrurile rele. — Chiar aşa fac, pe Zeus; în orice caz, ei vorbesc rău despre oamenii răi, iar tu, dacă vrei să-mi asculţi e sfatul, vei avea grijă să

nu faci parte dintre ei, ca nu cumva cei buni să vorbească rău despre tine. Căci să ştii, oamenii buni vorbesc rău despre cei răi. — Iar despre cei mari vorbesc măreţ? Şi călduros despre cei calzi? a întrebat Euthydemos. — Vezi bine, i-a răspuns Ctesippos; şi cu răceală despre cei care sînt reci, spunînd că rece le e şi felul de-a vorbi. — Tu însuţi, Ctesippos, insulţi, interveni Dionysodoros. — Iau martor cerul că n-o fac, Dionysodoros, căci îmi eşti drag; însă te avertizez prieteneşte şi încerc să te conving să nu îmi mai spui vreodată în faţă, atît de grosolan, cum că doresc să piară tot ce îmi e mai 285 a scump." Mi s-a părut că se înfierbîntaseră cam tare, aşa încît am început să glumesc cu Ctesippos şi iam spus: „Cred, Ctesippos, că decît să ne certăm în jurul unui cuvînt, ar trebui să acceptăm ce spun străinii, dacă vor să ne facă darul lor. Dacă ei ştiu, într-adevăr, cum să dea pieirii oameni în aşa fel, încît din răi şi proşti să-i facă virtuoşi şi înzestraţi cu minte, indiferent dacă au descoperit ei înşişi mijlocul sau b dacă au învăţat de la altul soiul acesta ciudat de ruină şi moarte prin care-l pot da pierzării pe cel vicios, făcîndu-l să renască om de treabă; dacă, zic, ştiu cum să facă una ca asta — şi e limpede că ştiu, de vreme ce au afirmat sus şi tare că arta pe care au descoperit-o nu de mult îi face buni pe oamenii pînă atunci lipsiţi de virtute — atunci să le-acordăm aceasta: să-l ducă la pieire de dragul nostru pe băiat, făcîndu-l înţelept, ba şi cu noi, ceilalţi, să facă tot aşa. însă dacă voi, cei tineri, vă temeţi, hai să fiu eu carianul şi să se abată pericolul asupră-mi. Căci c
344
PLATON

fiind bătrîn, sînt gata să-l înfrunt şi mă dau pe mina lui Dionysodoros precum Medeei din Colchida. Deci să mă dea pierzării, sau să mă fiarbă dacă vrea; facă cu mine cum i-e voia. Atîta doar îi cer: să mă scoată virtuos!" La care Ctesippos: „Şi eu, Socrate, la rîndul meu, sînt gata să mă dau pe mîna străinilor şi dacă vor să mă jupoaie, s-o facă mal vîrtos decît o fac acum; numai să nu mă pomenesc, aşa cum i s-a întîmplat a lui Marsyas, că din pielea mea răsare un burduf şi nu virtutea însăşi. Şi totuşi, Dionysodoros e încredinţat că sînt pornit împotriva lui. Eu nu sînt însă supărat; îl contrazic doar cînd e vorba de lucruri care-mi par jignitoare. Drept care, nobile Dionysodoros, cînd cineva te contrazice, de ce să vezi în faptul ăsta o insultă? Insulta e cu totul altceva." „Ctesippos, a răspuns atunci Dionysodoros, să înţeleg din tot ce spui că există contrazicerea?" e „Ba bine că nu! Sigur că există! Sau poate tu, Dionysodoros, crezi că nici vorbă de aşa ceva." „Şi totuşi n-ai cum să dovedeşti că ai auzit vreodată doi oameni contrazicîndu-se." „Ai dreptate, numai că în clipa asta îl aud pe Ctesippos contrazicîndu-l pe Dionysodoros; iată dovada mea!" „Te încumeţi şi să dai seama de afirmaţia ta?" „Desigur." „— Spune-mi atunci, a continuat el, există feluri de a vorbi pentru fiecare dintre realităţi? — Există. — Vorbindu-ne despre fiecare ca fiind sau ca nefi-286 a ind? — Ca fiind. — Dacă-ţi aduci aminte, Ctesippos, tocmai am dovedit că nimeni nu vorbeşte despre lucruri ca nefiind; căci s-a văzut limpede că nimeni nu exprimă ceea ce nu există. — Şi ce-i cu asta? a răspuns Ctesippos. Crezi că pentru atîta lucru ne contrazicem mai puţin, tu şi cu mine? — Ne-am putea oare contrazice vorbind amîndoi despre acelaşi
EUTHYDEMOS

345

obiect? Sau atunci, desigur, am spune acelaşi lucru?" El a confirmat. „Dar cînd nici tu, nici eu nu b vorbim despre cutare obiect, ne contrazicem? N-ar fi acesta cazul cînd nici unul dintre noi nu s-ar gîndi cîtuşi de puţin la obiect?" Şi de astă dată, Ctesippos s-a declarat de acord. „Dar cind eu vorbesc despre acest obiect, iar tu vorbeşti despre altul, ne contrazicem? Sau în cazul acesta eu vorbesc despre obiectul cu pricina în timp ce tu nu vorbeşti defel? Căci cum ar putea cineva care nu vorbeşte să contrazică pe unul care vorbeşte?"

La aceasta Ctesippos a tăcut; eu însă, uimit de vorbele lui, am intervenit: „Ce vrei să spui, Dionysodoros? Adevărul este că nu o dată am auzit argumentul acesta, şi încă din gura mai multora; de fiecare c dată m-a uimit. Şcoala lui Protagoras îndeosebi, dar chiar şi alţii înainte, s-au folosit mult de el. întotdeauna mi s-a părut uimitor felul cum el răstoarnă şi alte argumente, şi pe sine. Cred însă că de la tine voi afla adevărul în privinţa lui mai bine decît de la oricine altcineva. Argumentul acesta vrea să spună că nu e cu putinţă să vorbeşti fals; despre asta e vorba, nu? Şi că, vorbind, sau spui adevărul, sau nu vorbeşti." El a confirmat. „Dar dacă nu e cu putinţă să vorbeşti fals, să ju- d deci fals este cu putinţă?" „Nu este", a răspuns el. .Atunci nici opinie falsă nu există." „Nu există." „Şi nici ignoranţă, nici ignoranţi; căci dacă ar exista ignoranţă, ce altceva ar însemna dacă nu să vorbeşti fals despre lucruri?" „întocmai." „însă una ca asta nu e cu putinţă." „Spune-mi, Dionysodoros, vorbeşti aşa de dragul de a vorbi, deci ca să spui ceva aparte, sau crezi într-adevăr că nu există oameni ignoranţi?"
346
PLATON EUTHYDEMOS

347

e „N-ai decît să-mi dovedeşti tu contrariul." „însă potrivit tezei tale, cum să dovedesc contrariul dacă nimeni nu vorbeşte fals?" „N-ai cum", a spus Euthydemos. „Dar nu mi-a cerut Dionysodoros adineauri să dovedesc contrariul?" „Cum să-ţi ceară cineva ceea ce nu există? Tu ceri aşa ceva?" „Dacă am întrebat ce am întrebat, Euthydemos, este pentru că am mintea cam necioplită şi nu prea înţeleg aceste chestiuni subtile şi delicate. Şi poate că am să vă întreb ceva şi mai prostesc. Iertaţi-mă dacă o fac. Ascultaţi deci: dacă nu se poate nici să 287 a vorbeşti fals, nici să judeci fals, nici să fii ignorant, atunci nu e cu putinţă nici să greşeşti cînd săvîrşeşti ceva? Căci săvîrşind un lucru nu este cu putinţă să greşeşti ceea ce faci. Nu asta afirmaţi?" „Ba da." „Şi acum, am spus, iată şi întrebarea cea prostească: dacă nu sîntem supuşi erorii, nici cînd săvîrşim ceva, nici cînd vorbim, nici cînd gîndim, dacă lucrurile se petrec cu adevărat astfel, atunci, în numele cerului, voi ce aţi venit să ne învăţaţi? Nu aţi b afirmat mai adineauri că aţi putea să-l învăţaţi virtutea pe cel care ar dori să şi-o însuşească?" „Pesemne, Socrate, a intervenit atunci Dionysodoros, că eşti asemenea lui Cronos, de vreme ce ţi-ai găsit să-ţi aminteşti ce-am spus noi la început. Dacă am spus ceva anul trecut, oare o să-ţi vină în minte astăzi, în timp ce cu argumentele noastre de acum nu prea ai şti ce să faci?" „Vezi, am spus, argumentele acestea nu-s deloc uşoare; şi nici nu-i de mirare, de vreme ce sînt rostite de nişte înţelepţi. Iată, de pildă, ultimul pe care l-ai pomenit; este din cale-afară de greu să-i pătrunzi înţelesul. Căci, Dionysodoros, ce vrea să însemne «nu prea ştiu ce să fac»? Adică, nu ştiu să ţin piept vorbei tale şi s-o răstorn? Zău, zi şi tu ce vrea să c spună vorba «nu prea ştiu ce să fac cu argumentele astea»?" „însă cu cele spuse de tine este cam greu să faci ceva, mi-a întors-o el. Drept care, fă bine şi răspunde-mi." „Mai înainte de a-mi răspunde tu, Dionysodoros?" „Refuzi deci să răspunzi?"

„Este corect ce faci?" „Cum nu se poate mai corect", a spus. „Şi de ce mă rog? am întrebat eu. Nu cumva pentru că de data asta ai venit la noi simţindu-te neîntrecut în tehnica discuţiei, deci ştiind şi cînd e cazul să dai un răspuns şi cînd nu e cazul so faci? De d pildă acum, te fereşti să răspunzi deoarece ştii că nu e cazul s-o faci?" „Baţi cîmpii, mi-a răspuns, în loc să te sinchiseşti de răspuns. Dar, dragul meu, de vreme ce recunoşti că sînt înţelept, supune-mi-te şi răspunde-mi." „Atunci să mă supun; s-ar zice că n-am încotro; tu eşti, doar, cel ce porunceşte. Aşa încît, întreabă!" „Fiinţele înzestrate cu simţuri înţeleg fiindcă au suflet sau înţeleg deopotrivă şi cele neînsufleţite?" „înţeleg fiindcă au suflet." „Ştii poate o vorbă înzestrată cu suflet?" „Pe Zeus, nu ştiu." .Atunci de ce întrebai adineauri ce vrea să spună e vorba mea?" „De ce, de! Am greşit; şi am greşit pentru că judec anevoie. Sau poate n-am greşit, ci, dimpotrivă, am rostit adevărul spunînd că propoziţiile «vor să spună» ceva? Ce zici? Am greşit sau nu? Dacă nu am greşit, nu mă vei dezminţi, oricît de înţelept ai fi, şi «nu vei prea şti ce să faci cu vorba mea». însă dacă se întîmplă să greşesc, de-abia nu ai dreptate, de 288 a vreme ce susţii că nu e cu putinţă să greşeşti. Şi vezi că nu vorbesc despre ce-ai spus anul trecut. Deci
348
PLATON

s-ar părea, Dionysodoros şi Euthydemos, că avem de-a face cu un raţionament care bate pasul pe loc, ba mai are încă şi cusurul celui vechi: răpunînd, se năruie şi el. Arta voastră nu a descoperit încă cum să preîntîmpini acest neajuns, oricît de minunată este ea pentru precizia argumentelor." La care Ctesippos: „Ce spuneţi voi e fără doar şi b poate demn de admirat, bărbaţi din Thurioi sau din Chios sau din orice loc sînteţi şi oricum v-ar plăcea să vi se zică; căci puţin vă pasă dacă îndrugaţi verzi şi uscate." Eu însă, temîndu-mă că vor ajunge la vorbe grele, am început din nou să-l îmblînzesc pe Ctesippos; şi am spus: „— Ctesippos, îţi amintesc şi ţie ce îi spuneam cu o clipă înainte lui Cleinias; nu îţi dai seama cît de minunată este ştiinţa străinilor aceştia. De fapt, n-au vrut să ne arate de ce sînt ei în stare cu adevărat, ci, imitîndu-l pe Proteus, sofistul egiptean, c se ţin mereu de giumbuşlucuri. Drept care, hai să ne prefacem şi noi că sîntem Menelaos şi să nu-i slăbim pe cei doi pînă nu ne-or dezvălui şi chipul lor adevărat. Sînt sigur că din clipa în care vor lăsa gluma deoparte, ne va fi dat să vedem un lucru fără de pereche. Să stăruim deci, să le dăm ghes, să le adresăm şi ruga noastră spre a ni-l face cunoscut. în ce mă priveşte, cred că trebuie să mă pun iarăşi călăuză şi să le-arăt chipul sub care îi rog să mi se înfăd ţişeze. Pornesc de unde rămăsesem şi voi încerca, fă-cînd tot ce-mi stă în putinţă, să depăn de-a fir-a-păr tot ce urmează de aici; poate în felul acesta ii stârnesc, căci, cuprinşi de milă în faţa trudei mele de-a fi serios, vor fi şi ei la rîndul lor. Iar acum, Cleinias, fă bine şi aminteşte-mi în ce loc rămăseserăm. După cîte îmi aduc eu aminte, ne-am învoit, sfîrşindu-ne vorba, că e necesar să îndrăgim înţelepciunea. Nu e aşa? — Ba da, mi-a răspuns el. — Or, a îndrăgi înţelepciunea înseamnă doEUTHYDEMOS

349

bîndirea unei ştiinţe. Nu am dreptate? — Ai. — Şi care e ştiinţa aceea pe care e bine să o dobîndim? e Nimic mai simplu, cred: una care ne va sluji la ceva. — Bineînţeles. — Ne-ar sluji la ceva, dacă am şti să descoperim, căutînd în tot locul, unde zace grămada cea mai mare de aur? — Poate că da. — Dar mai înainte am arătat pe larg că nu am fi deloc mai cîş-tigaţi

chiar dacă, fără să ne zbatem şi fără să mai răscolim pămîntul, am avea tot aurul din lume; şi chiar dacă am şti să transformăm piatra în aur, 289 a ştiinţa aceasta nu ar face doi bani. Căci fără să ştim să-l folosim, aurul în sine ne-a apărut lipsit de valoare. Sau nu îţi mai aduci aminte? — Ba îmi aduc foarte bine. — Şi aşa stau lucrurile, se pare, cu orice altă ştiinţă; ea nu e bună la nimic, fie că e vorba de ştiinţa zarafului, de medicină sau de oricare alta care ştie să facă un lucru anume, dar nu şi să se folosească de ceea ce face. Nu este aşa?" El a încuviinţat. „Şi chiar dacă există o ştiinţă în stare să-i facă pe oameni nemuritori, lipsită însă de ştiinţa chipu- b lui în care să te slujeşti de nemurire, ea nu ar fi, se pare, bună la nimic, dacă e să ne luăm după cele afirmate înainte." Am căzut de acord asupra tuturor acestora. „— Deci ce ne trebuie nouă, copil încîntător, este un soi de ştiinţă care să îmbine în aceeaşi măsură săvârşirea şi ştiinţa folosirii a ceea ce s-a săvîrşit. — S-ar zice că aşa e. — Aşadar, s-ar părea că, ştiind să facem lire de pildă, am fi departe de a stăpîni o asemenea ştiinţă. Deoarece aici, cu toate că e vorba de c un acelaşi obiect, una este arta care face lucrul, alta cea care se slujeşte de lucrul făcut. Cine n-ar recunoaşte că între a face lire şi a cînta din liră e o deosebire ca de la cer la pămînt?" A încuviinţat. „Este limpede, apoi, că nici de meşteşugul celui care face flaute nu avem nevoie; el este la fel ca celălalt." A fost şi el de acord. „— Cerule, am spus eu, dar crezi că dacă am învăţa arta de a scrie discursuri şi am stă350
PLATON

pîni-o bine, am fi prin asta fericiţi? — Nu cred, a fost răspunsul lui Cleinias." d „Şi ce ai în vedere?" l-am întrebat eu. „Văd, a spus, alcătuitori de discursuri care nu ştiu să se folosească tocmai de discursurile scrise de ei, la fel ca meşterii de lire de lirele lor; alţii sînt, şi în cazul acesta, cei care folosesc ceea ce aceştia au compus. Aşa încît este clar că şi în cazul discursurilor, arta săvîrşirii şi arta folosirii sînt complet diferite." „Dovada ta îmi pare mulţumitoare; e clar că nu arta alcătuitorilor de discursuri, chiar dacă am stă-pîni-o, este aceea care ne-ar face fericiţi. Şi totuşi pe-aici pe undeva mi-am zis eu că vom da peste ştiin-e ţa pe care o căutăm de-atîta vreme. Căci mie, tocmai aceşti oameni, alcătuitorii de discursuri, de cîte ori am de-a face cu ei, îmi par din cale-afară de înţelepţi, Cleinias; cît despre arta lor, pot spune că este de-a dreptul divină şi sublimă. Şi dacă stai să te gîndeşti, nici nu e de mirare că e aşa: oare nu este ea un fel de artă a vracilor, abia cu o şchioapă mai prejos de-290 a cît aceasta? Căci în timp ce arta vracilor îmblînzeşte vipere, tarantule, scorpioni şi tot felul de alte dobitoace, ba chiar şi tămăduieşte boli, ceastălaltă vrăjeşte şi îmblînzeşte pe judecători, pe membrii eccle-siei şi alte soiuri de adunări. Sau ţie lucrurile îţi par că stau altfel?" „Şi mie îmi apar întocmai cum spui tu." „Ei bine, atunci încotro s-o mai luăm? Către ce fel de artă?" „Eu unul nu mă mai descurc." „în schimb, eu am impresia că am găsit-o." „Care este?" a întrebat Cleinias. b „Arta comandantului de oşti îmi pare a fi, mai presus decît oricare alta, aceea care, dacă am stă-pîni-o, ne-ar face fericiţi." „Nu sînt de aceeaşi părere." „Cum adică?"
EUTHYDEMOS

351 „Arta asta e un soi de vînătoare de oameni." „Bun; şi?" am întrebat eu. „Vînătoarea, de orice fel ar fi, nu e în stare decît să hăituiască şi să prîndă prada; dar după ce înhaţă prada hăituită, vînătorii nu ştiu ce să facă cu ea; dacă sînt vînători de fiare sau pescari, o lasă în seama bucătarilor. Cît despre geometri, astronomi sau calculatori — căci tot cu vînătoarea se îndeletnicesc c

şi ei, de vreme ce nu îşi construiesc singuri figurile, ci le aduc la lumină pe cele care există deja — nici ei nu au habar ce să facă cu prada, ci se mărginesc să o vîneze. Iată de ce descoperirile pe care le-au făcut, ei le trec spre folosinţă dialecticienilor — cel puţin aşa procedează aceia care mai au încă un dram de minte." „Nu zău, am exclamat, preafrumosul şi înţeleptul meu Cleinias! Să fie tot aşa în cazul nostru?" „Nici o îndoială. Nu se întîmplă la fel cu comandanţii de oşti? De îndată ce au pus mîna pe o cetate sau pe o armată, ei o dau oamenilor de stat, căci sin- d guri nu se pricep să tragă foloasele de pe urma vînatului lor; mai că îmi par asemenea vînătorilor de prepeliţe care îşi lasă apoi prada în seama crescătorilor. Dacă umblăm deci după arta care va şti să folosească singură ce stăpîneşte (fie că e vorba de propriul ei produs sau de o pradă), şi dacă o artă de felul acesta ne va face fericiţi, atunci, a spus el, e cazul ca în locul artei strategiei să căutăm o alta." CRITON Ce spui tu, Socrate? Toate acestea le-a e rostit băiatul cu gura lui? SOCRATE Nu-ţi vine să crezi, Criton? CRITON Pe Zeus că nu. Căci după mine, dacă a vorbit aşa, el nu mai are nevoie să fie educat nici de Euthydemos, nici de altcineva pe lumea asta. SOCRATE Atunci, zeule mare, să fi fost Ctesippos cel care a spus toate acestea, iar eu să fi uitat? CRITON Ce CtesincoaZ 291 a
352
PLATON

SOCRATE Şi totuşi ştiu prea bine că nu era nici Euthydemos, nici Dionysodoros cel care a vorbit astfel. Atunci, o, Criton, să zicem că cine ştie ce fiinţă mai de soi era pe-acolo şi-a glăsuit aşa? Căci vorbele le-am auzit, ţi-o jur. CRITON Pe Zeus, da, Socrate; cred că era o fiinţă mai de soi, şi încă de soi foarte ales. Dar după toate astea, aţi continuat să căutaţi arta cu pricina? Şi aţi găsit sau n-aţi găsit ce căutaţi? b SOCRATE Cum s-o găsim, preafericite? Să mori de rîs văzîndu-ne; eram asemenea copiilor care s-au pus să prîndă ciocîrlii: la tot pasul credeam că am şi înhăţat cîte o ştiinţă, cînd colo ele ne scăpau mereu. Dar la ce bun să-ţi mai spun toată tărăşenia? Cînd am ajuns la arta regească şi tocmai o cercetam pe toate părţile să vedem dacă ea este cea chemată să ne aducă fericirea, ne-am pomenit, parcă, într-un labirint: cînd credeam că am ajuns la capăt, făceam c din nou calea întoarsă şi ne trezeam în locul de unde începuserăm cercetarea, la fel de neajutoraţi ca în prima clipă. CRITON Cum de vi s-a întâmplat una ca asta, Socrate? SOCRATE Am să-ţi spun. Am fost de părere că politica şi arta regească sînt una şi-aceeaşi. CRITON Şi pe urmă? SOCRATE Tocmai acestei arte, ne-am zis, îi lasă în seamă, atît arta conducătorului de oşti cît şi celelalte arte, ceea ce ele însele au înfăptuit; căci cine alta decît ea ştie să le folosească? Ni s-a părut deci clar că ea şi numai ea era cea căutată, cauza dreptei făptuiri în cetate şi, vorba lui Eschil, ea singură la d pupa cetăţii, cîrmuind totul şi domnind peste toate spre a le face pe toate de folos. CRITON Şi bine gîndeaţi, Socrate, nu? SOCRATE O să-ţi dai singur seama, Criton, dacă o să vrei să mă asculţi. Căci, odată ajunşi aici, ne-am
EUTHYDEMOS

353

apucat din nou să cercetăm cum stau lucrurile şi am continuat cam aşa: „Ia să vedem; arta asta regească, care domneşte peste toate, ne-alegem de pe urma ei cu ceva sau nu ne-alegem cu nimic?" Vezi bine, asta e ne întrebam noi între noi. Tu, Criton, nu te-ai întreba la fel? CRITON Ba da. SOCRATE Şi cu ce ai spune că ne-alegem? Dacă te-aş întreba, de pildă, cu ce ne-alegem de pe urma medicinei; te-ai gîndi la sănătate, nu? CRITON Da. SOCRATE Iar îndeletnicirea voastră, agricultura, cînd vede de toate cîte-i cad în seamă, ce

produce? 2921 N-ai spune oare că ne oferă hrana pe care o scoate din pămînt? CRITON Ba da. SOCRATE Dar arta regească, stînd în fruntea celor ale sale, ce produce de fapt? Poate că în cazul acesta o să-ţi vină mai greu să răspunzi. CRITON Să ştii că da, Socrate. SOCRATE Şi nouă, Criton, ni s-a întîmplat la fel. însă măcar un lucru îţi este cunoscut: că dacă este arta pe care noi o căutăm, ea trebuie să ne fie de folos. CRITON Desigur. SOCRATE Deci ea trebuie să ne aducă un bine oarecare. CRITON Negreşit, Socrate. SOCRATE Or, Cleinias şi cu mine am căzut de b acord că binele nu-i altul decît o ştiinţă anume. CRITON Da, aşa ai spus. SOCRATE Atunci, celelalte rezultate pe care le-am putea pune în seama politicii — şi ele nus deloc puţine, dacă ne gîndim că ea îi poate face pe cetăţeni bogaţi, liberi, nedezbinaţi — toate acestea deci ne-au apărut a nu fi nici bune, nici rele; ci această artă, dacă voia să îi slujească şi să le dea fericirea, trebuia să-i facă înţelepţi şi să le împărtăşească ştiinţa. c
354
PLATON

CRITON Aşa e; cel puţin, în relatarea ta aşa arătau lucrurile. SOCRATE Să spunem atunci că arta regească îi face pe oameni înţelepţi şi buni? CRITON Ce ne-ar împiedica? SOCRATE Că-i face însă buni pe toţi şi în toate privinţele? Şi că cizmarului, tîmplarului şi oricărui alt meşteşugar, ea este cea care le dăruieşte întreaga lor ştiinţă? CRITON Eu unul nu cred, Socrate. d SOCRATE Dar atunci, ce ştiinţă ne dă ea? Şi cum ne vom sluji de ea? Rezultatele acelea, care nu sînt nici bune nici rele, nu ea trebuie să le producă; ea nu trebuie să dea altă ştiinţă decît propria ei ştiinţă. Oare nu-i cazul să ne hotărîm odată să-i definim natura şi felul în care o vom folosi? Te învoieşti să spunem, Criton, că datorită ei vom reuşi să-i facem pe alţii buni? CRITON Desigur. SOCRATE însă, din punctul nostru de vedere, în ce sens vor fi ei buni şi în ce sens utili? Sau e cazul e să adăugăm că îi vor face pe alţii la fel, şi aceştia alţii vor proceda la fel cu alţii? Dar în ce sens sînt ei buni, nu ne dăm seama de nicăieri, de vreme ce rezultatele puse în seama politicii le-am nesocotit. Se întîmplă întocmai cum zice proverbul: „Corinthos, fiul lui Zeus" şi, cum spuneam, ştim la fel de puţin, ba încă şi mai puţin ca înainte, care este natura acestei ştiinţe ce ne va face fericiţi. CRITON Cerule sfinte, Socrate! Mi se pare că aţi ajuns cam rău la ananghie! SOCRATE în ce mă priveşte, Criton, cînd m-am 293 a pomenit în încurcătura asta, am început să mă vait în gura mare, cerîndu-le străinilor, de parcă erau Dioscurii, să ne salveze, pe mine cît şi pe băiat, de cel de-al treilea val care ameninţa discuţia şi să ia lucrurile cît pot de serios, învăţîndu-ne, fără urmă
EUTHYDEMOS

355

de glumă, cum arată ştiinţa care ne-ar face să ne trăim fără cusur restul vieţii. CRITON Şi? A acceptat Euthydemos să vă înveţe ceva? SOCRATE Cum de nu? Ba află, prietene, că vocea lui era plină de mărinimie cînd a început să vorbeas- b că astfel: „Spune-mi, Socrate, ştiinţa aceasta care pînă acum v-a dat atîta bătaie de cap, vrei să ţi-o predau, sau vrei să-ţi dovedesc că o stăpîneşti deja?" „O, preafericite, îţi stă în putere să-mi dovedeşti una ca asta?" „Ba bine că nu", mi-a răspuns. „Dovedeşte-mi, în numele cerului, că deja o stăpî-nesc; aşa ar fi cu mult mai lesne, decît să

trebuiască, la vîrsta mea, să o învăţ." „— Atunci răspunde-mi: există un lucru pe care îl ştii? — Sigur că da, ba chiar mai multe, cei drept, neînsemnate. — Pentru ce-mi trebuie, ajunge. Crezi că un lucru care există poate să nu fie ceea ce el este propriu-zis? — Pe Zeus, nu cred deloc. — Şi zici că c ştii ceva? — Da. — Eşti deci ştiutor, de vreme ce ştii. — Sînt, dar numai în anumite privinţe. — Nu are nici o importanţă; de vreme ce eşti ştiutor, este obligatoriu să ştii totul, nu? — Nu, pe Zeus, deoarece sînt o grămadă de alte lucruri pe care nu le ştiu. — Atunci, dacă există lucruri pe care nu le ştii, eşti neştiutor. — în acele privinţe desigur că sînt, dragul meu. — Şi pentru asta eşti cu ceva mai puţin neştiutor? Mai adineauri spuneai că eşti ştiutor. Iată deci că, în privinţa aceloraşi lucruri şi în acelaşi timp, d eşti şi iar nu eşti ceea ce eşti." „Fie, Euthydemos, am spus; vorba ceea: «toate cîte le spui tu sînt bine spuse». Deci cum se face că ştiinţa aceea pe care o căutăm nu-mi e străină? Deoarece este imposibil ca acelaşi lucru să fie şi totodată să nu fie, atunci, dacă ştiu un lucru înseamnă că ştiu totul — dat fiind că nu pot să fiu ştiutor şi ne356
PLATON

ştiutor deopotrivă. Şi, de vreme ce ştiu totul, înseamnă că stăpînesc şi ştiinţa cu pricina. Cam asta vrei să spui şi asta îţi este învăţătura?" e „Vezi, Socrate? Tu singur te dezminţi." „Dar cu tine, Euthydemos, nu se întîmplă să păţeşti acelaşi lucru? Eu, chiar de aş avea de pătimit tot ce-i mai rău alături de tine şi de Dionysodoros, acest om minunat, aş îndura fără să scot o vorbă. Spune-mi, nu există lucruri care vă sînt cunoscute şi altele care nu vă sînt?" „Nici vorbă de aşa ceva, Socrate", a spus Dionysodoros. „Cum vine asta? Deci nu ştiţi nimic?" „Ba dimpotrivă", mi-a răspuns. 294 a „Deci ştiţi totul, pentru că ştiţi cîte ceva?" „Totul, într-adevăr; şi tu la fel, dacă ştii măcar un singur lucru, ştii totul." „Cerule, am spus, ce lucru minunat ne împărtăşeşti şi ce nepreţuit e binele ce ni-l dezvălui! Dar oare la fel se întîmplă şi cu ceilalţi oameni? Ştiu şi ei totul sau nu ştiu nimic?" „E imposibil, a spus, ca ei să ştie unele lucruri, iar altele să nu le ştie, fiind ştiutori şi neştiutori totodată." „Deci?" am întrebat. „Toţi oamenii ştiu totul, dacă ştiu măcar un singur lucru." b „în numele zeilor, Dionysodoros — căci acum mi-e clar că vorbiţi serios şi doar eu ştiu cît de greu mi-a fost să vă înduplec —, voi doi ştiţi într-adevăr totul? Tîmplăria şi cizmăria, de exemplu?" „Sigur că da." „Şi să coaseţi cu fir de maţ uscat puteţi?" „Ba chiar să pingelim." „Şi poate ştiţi şi cîte stele sînt pe cer şi cît de multe fire în nisipul mării?"
EUTHYDEMOS

357

„Bineînţeles! a fost răspunsul. Crezi că nu am cădea de acord şi in privinţa aceasta?" Atunci s-a virît în vorbă Ctesippos: „în numele lui Zeus, Dionysodoros, dă-mi o dovadă care să-mi ara- c te că spuneţi adevărul." „Spune-mi ce vrei şi-am să-ţi arăt." „Ştii cîţi dinţi are Euthydemos? Şi Euthydemos ştie cîţi ai tu?" „NU-ţi ajunge să fi auzit că ştim totul?" „Cituşi de puţin; atît să ne mai spuneţi şi să dovediţi că este adevărat. Şi dacă ne spuneţi cîţi dinţi are fiecare şi apoi, numărîndu-i, vedem că ştiţi, atunci o să vă credem şi-n celelalte privinţe." N-au vrut însă, gîndind că erau luaţi peste picior, d şi la fiecare întrebare a lui Ctesippos au afirmat sus şi tare că ştiu cîte sînt pe lume. Căci, în cele din urmă, Ctesippos, fără urmă de

ruşine, s-a apucat să-i întrebe ce nici nu gîndeşti, vrînd să afle dacă cele mai neauzite lucruri le erau cunoscute. Iar cei doi, afir-mînd fără încetare că ştiu, ţineau piept întrebărilor cu un curaj fără seamăn, de parcă erau mistreţi care se avîntă în faţa loviturii. Iată de ce, Criton, în cele din urmă neîncrederea m-a împins pînă şi pe mine să-l întreb pe Euthydemos dacă Dionysodoros ştia chiar să danseze. „Sigur că da", a fost răspunsul lui. e „Nu cred însă că la vîrsta pe care o ai ştiinţa ta merge pînă acolo încît să faci tumbe pe săbii sau să te învîrţi pe o roată." „Nu există nici un lucru, mi-a răspuns, pe care să nu-l ştiu." „Şi doar în clipa de faţă ştiţi totul, sau ceea ce ştiţi, ştiţi întotdeauna?" „întotdeauna." „Şi ştiaţi totul şi cînd eraţi copii, şi cînd abia vă născuserăţi?" Amîndoi într-un glas au răspuns că da.
358
PLATON

295 a Nouă lucrul ni se părea de necrezut. Drept care Euthydemos a întrebat: „Ce e, Socrate, nu crezi?" „Cred un singur lucru: că sînteţi în chip vădit tare iscusiţi." „învoieşte-te atunci să-mi răspunzi şi am să-ţi dovedesc că tu însuţi dai crezare acestor uimitoare lucruri." „Dar nu e nimic mai plăcut pentru mine decît să fiu dezminţit în această privinţă. Căci dacă eu nu am habar cît de multe ştiu, iar tu îmi dovedeşti că ştiu în orice clipă totul, crezi că aş da, cîte zile mai am, peste altă comoară mai mare?" .Atunci fă bine şi răspunde." b „întreabă; sînt gata să răspund." „— Spune-mi, Socrate: ştiind, ştii ceva anume sau nu? — Ştiu ceva anume. — Şi ştiind, ştii prin acel lucru prin care eşti ştiutor sau prin altul? — Prin lucrul prin care ştiu. Am impresia că despre suflet vorbeşti. Sau mă înşel?" „Nu-ţi e ruşine, Socrate, ca întrebat fiind, să te apuci să întrebi?" „Ai dreptate, am spus; dar cum să fac? Voi face aşa cum porunceşti. Cînd nu-ţi înţeleg însă întrebarea, porunca ta e totuşi să-ţi răspund, fără să mai întreb nimic?" c „Fără îndoială că ceva din ce-ţi spun înţelegi, nu?" „Da." „Răspunde atunci la ce înţelegi." „Dar dacă tu întrebi, iar eu răspund înţelegînd cu totul altceva decît ai tu în minte, eşti mulţumit dacă răspunsul meu cade alături de întrebare?" „Eu da, dar nu cred că şi tu." .Atunci, pe Zeus, n-am să răspund mai înainte de-a înţelege întrebarea." „Deşi înţelegi mereu foarte bine, n-ai să răspunzi niciodată pentru că tot îndrugi prostii şi lungeşti vorba bătrîneşte."
EUTHYDEMOS

359

Am înţeles că se supărase pe mine, dat fiind că îi d tot puricam spusele, In vreme ce el vroia să mă prîndă în laţul cuvintelor. Mi-am adus atunci aminte de Connos; şi el, de cîte ori mă împotrivesc, se supără pe mine; după care nu prea mă mai bagă în seamă, zicîndu-şi că sînt cam tare de cap. Şi deoarece mă hotărisem să învăţ şi de la ei, mi-am spus că trebuie să mă supun, temîndu-mă ca nu cumva să mă creadă prea prost ca să le fiu elev. Am spus atunci: „Dacă tu crezi, Euthydemos, că aşa este bine, aşa şi trebuie să facem; oricum, tu ştii să discuţi mult mai bine e decît mine, a cărui pricepere e a unui om de rînd. în-treabă-mă deci iar de la început." „— Iar tu dă răspunsurile iarăşi; ştiind, ştii prin mijlocirea lucrului prin care ştii sau nu? — Da, ştiu prin mijlocirea sufletului." „Uite-l cum răspunde iar mai mult decît i s-a ce- 296 a rut! Eu nu te întreb prin mijlocirea a ce

ştii, ci dacă ştii prin mijlocirea a ceva." ,,— Aşa e, am răspuns din nou mai mult decît se cuvenea, şi asta pentru că nu prea sînt bine educat. Te rog să mă ierţi; am să răspund cît se poate de simplu că ştiind, ştiu prin mijlocirea lucrului prin care ştiu. — Şi ştii întotdeauna prin mijlocirea aceluiaşi lucru, sau ştii cînd prin mijlocirea lui, cînd prin a altuia? — întotdeauna cînd ştiu, ştiu prin mijlocirea lui." „Ei poftim! Chiar n-ai să încetezi să tot răspunzi în plus?" „Mă gîndeam totuşi că acest cuvînt, întotdeauna, ne poate face să greşim." „— Nu pe noi; poate pe tine. însă răspunde: şti- b ind, ştii întotdeauna prin mijlocirea unui lucru anume? — întotdeauna, de vreme ce pe clnd trebuie să-l las deoparte. — Deci ştii întotdeauna prin mijlocirea unui lucru anume; şi deoarece ştii întotdeauna, parte din ce ştii — ştii prin mijlocirea acestui lucru
360
PLATON EUTHYDEMOS

361

prin care ştii, şi restul a ce ştii prin mijlocirea altui lucru? Sau ştii totul prin mijlocirea acelui singur lucru? — Prin mijlocirea lui, am spus, ştiu absolut tot ceea ce ştiu." „Din nou! a exclamat. Acelaşi adaos nepermis!" „Fie! Atunci îl las deoparte pe ceea ce ştiu." „Ba n-ai să laşi deoparte nici măcar o vorbuliţă; c nu-ţi cer nici o favoare. Răspunde-mi însă: ai putea să ştii absolut tot dacă nu ai şti tot?" „Ar fi o minune să pot." Atunci a spus: „Adaugă acum tot ce-ţi pofteşte inima; recunoşti doar că ştii totul." „Aşa s-ar zice; de vreme ce acel ceea ce ştiu al meu nu face nici doi bani, înseamnă că ştiu tot." „Ai mai recunoscut că ştii întotdeauna, prin mijlocirea lucrului prin care ştii, fie atunci cînd ştii, fie altminteri, după cum ţi-e placul; căci ai recunoscut că ştii întotdeauna şi că ştii totul dintr-o dată. Este clar deci că ştiai şi fiind copil, şi nou-născut, şi cînd d abia te năşteai; şi chiar înainte de a te naşte şi mai înainte de a se naşte cerul şi pămîntul, şi-atunci ştiai absolut tot, de vreme ce ştii întotdeauna. Ba chiar, pe Zeus, a mai spus, tu vei şti întotdeauna şi absolut totul, dacă aşa mi-e mie vrerea." „De ţi-ar fi asta vrerea, preacinstite Euthydemos! Numai să fie adevărat ce spui. însă eu unul mă cam îndoiesc că eşti în stare de asemenea ispravă; doar dacă fratele tău, Dionysodoros, ar pune şi el umărul; poate că aşa, laolaltă, aţi fi în stare să o faceţi. însă acum spuneţi-mi altceva: în atîtea şi atîtea privinţe e nu văd cum aş putea înfrunta nişte oameni a cărdr înţelepciune este atît de uimitoare, spunînd, de pildă, că nu ştiu totul; aşa e, de vreme ce voi o afirmaţi. Dar iată şi un alt caz: cum să afirm că ştiu despre oamenii de bine că sînt nedrepţi? Hai, spune-mi: ştiu, sau nu ştiu una ca asta?" „O ştii mai mult ca sigur." „Ce ştiu?" „Că oamenii de bine nu sînt nedrepţi." „Aşa e, asta o ştiu de mult. Dar nu asta întreb, ci unde am învăţat eu că oamenii de bine sînt ne- 297 a drepţi?" „Nicăieri", a spus Dionysodoros. „Atunci, iată şi un lucru pe care nu îl ştiu." „Ce faci? s-a adresat Euthydemos lui Dionysodoros. Duci de rîpă tot raţionamentul şi omul va pretinde că nu ştie; va fi ştiutor şi neştiutor deopotrivă." Dionysodoros s-a înroşit. „Dar tu, am continuat, tu cum spui, Euthydemos? b Nu crezi că fratele tău are dreptate, el care ştie totul?" „Sînt eu frate cu Euthydemos?" a spus Dionysodoros, amestecîndu-se repede în vorbă. La care eu: „Hai să lăsăm asta, prietene, pînă ce Euthydemos mă va învăţa cum de ştiu eu că

oamenii de bine sînt nedrepţi; şi nu mă pizmui pentru această învăţătură." „Văd că o iei la fugă, Socrate, a spus Dionysodoros, şi nu vrei să răspunzi." „Şi n-am dreptate? Doar sînt mai prejos decît fiecare din voi, aşa încît este firesc să fug din faţa voastră. însuşi Heracles, faţă de care eu nu însemn c nimic, nu se putea lupta în acelaşi timp cu hidra (un soi de sofistă şi ea, pînă într-atît de abilă, încît dacă îi retezai unul dintre capetele raţionamentului, scotea în locul lui mai multe) şi cu crabul, un alt sofist, iscat din mare şi coborît pe ţărm nu de prea multă vreme, mi se pare. Şi fiindcă crabul ăsta, aşezat de-a stînga voinicului nostru, îl tot sîcîia trăncănind şi muşcînd, a trebuit Heracles să strige în ajutor pe ne-potu-său Iolaos, care i-a fost, se zice, de mare folos, d Pe cînd, dacă ar veni Iolaos al meu, mai mult m-ar încurca."
362
PLATON

.Ascultă, Socrate, după ce-ţi termini de cîntat bucata, poate-mi răspunzi şi mie: Iolaos îi era nepot lui Heracles în mai mare măsură decît ţie?" „— Cel mai bun lucru este să-ţi răspund, Diony-sodoros. Căci n-ai să mă slăbeşti cu întrebările, sînt aproape sigur; pizmaş cum eşti, îl împiedici pe Euthy-demos să îmi dezvăluie secretul acela. — Atunci răspunde-mi. — îţi răspund că Iolaos îi era nepot lui e Heracles, însă mie, oricum ai lua-o, parcă nu-mi era. Căci nu Patrocles, fratele meu, îi era tată, ci fratele lui Heracles, adică Iphicles (un nume oarecum asemănător). — Zici că Patrocles îţi este frate? — întocmai; după mamă, dar nu şi după tată. — Deci îţi este şi nu-ţi este frate. — Nu-mi este după tată, prietene. Căci în timp ce tatăl lui era Chairedemos, al meu era Sophroniscos. — Dar Sophroniscos şi Chairedemos 298 a erau taţi, nu? — Taţi; unul al meu, celălalt al lui. — Aşadar, Chairedemos era altceva decît tată? — Altceva decît tatăl meu. — Mai era el tată, dacă era altceva decît tată? Sau tu eşti totuna cu piatra asta? — Tare mă tem să nu arăţi că sînt; dar eu nu cred că sînt. — Aşadar eşti altceva decît piatra aceasta? — Altceva, vezi bine. — Deci, fiind altceva decît piatră nu eşti piatră; şi fiind altceva decît aur nu eşti aur. — Aşa-i. — La fel şi Chairedemos; fiind altceva decît tată, rezultă că el nu este tată. — întradevăr, am spus, se pare că el nu este tată." b „Iar dacă Chairedemos, a spus Euthydemos in-trînd în vorbă, este tată, atunci e rîndul lui Sophroniscos, fiind altceva decît tată, să nu fie tată; încît tu, Socrate, nu ai tată." La care Ctesippos: „— Oare cu tatăl vostru lucrurile nu stau la fel? Nu este el altul decît tatăl meu? — Nici vorbă, a spus Euthydemos. — Te pomeneşti că este acelaşi. — întocmai; acelaşi. — Nu prea c m-aş învoi. Dar spune-mi, Euthydemos: el îmi este tată doar mie sau şi celorlalţi oameni? — Şi celorEUTHYDEMOS

363

lalţi- Sau crezi cumva că una şi aceeaşi persoană, tată fiind, nu este tată? — De ce n-aş crede? — Cum adică? Şi că, aur fiind, nu este aur? Sau om, fără să fie om? — Ei nu, Euthydemos! a sărit Ctesippos. Vorba ceea, ca nuca în perete! Faci o afirmaţie necugetată dacă susţii că tatăl tău e tatăl tuturora. — Dar este. — Al oamenilor? Sau şi al cailor şi-al celorlalte do- d bitoace? — Al tuturor. — Şi mama ta le este şi lor mamă? — Şi lor. — Deci mama ta le este mamă şi aricilor de mare? — Da, şi la fel şi mama ta. — Iar tu eşti frate cu viţeii, cu căţeii şi purceii? — Sînt, şi tu la fel. — Ba unde mai pui şi că tatăl tău e cîine. — Este, şi al tău la fel. — Ascultă, Ctesippos, a spus Dionysodoros, ai să te învoieşti de îndată că lucrurile stau aşa, dacă îmi răspunzi. Spune-mi, ai un cîine? — Am, şi încă unul foarte rău. — Are căţei? — Are; şi ei la fel de răi. — Aşadar, cîinele le este tată? — L-am văzut cu ochii mei încălecînd

căţeaua. — Buun! Şi cîinele e-al tău, e nu? — Al meu. — Aşadar, de vreme ce este tată şi este al tău, înseamnă că acest cîine este tatăl tău şi tu eşti frate cu căţeii?" Şi Dionysodoros, ca să nu apuce Ctesippos vorba, se grăbi iar să răspundă: „încă o vorbuliţă aş vrea să aud: îţi baţi cîinele?" Şi Ctesippos, rîzînd: „— îl bat, pe zei! Că pe tine nu pot să te bat. — îţi baţi deci propriul tată? — Mult mai îndreptăţit aş fi să-l bat pe tatăl vos- 299 a tru, fiindcă i-a trecut prin cap să aducă pe lume copii atît de înţelepţi. însă nu încape îndoială, Euthydemos, că tatăl vostru şi al micuţilor cîini s-a ales cu o grămadă de bunuri de pe urma înţelepciunii voastre. — Dar nici el, nici tu, Ctesippos, nu aveţi ce face cu o grămadă de bunuri. — Şi nici chiar tu, Euthydemos?
364
PLATON

— Nici eu şi nimeni altcineva. Căci spune-mi, b Ctesippos, crezi că pentru un bolnav e bine, cînd simte el nevoia, să ia un leac sau, dimpotrivă, crezi că asta nu-i un lucru bun? Sau cînd mergi la război; e mai bine să mergi înarmat sau să mergi fără arme? — înarmat, cred eu. Mă pregătesc totuşi s-aud vreuna din năzbîtiile tale încîntătoare. — O vei afla pe cea mai încîntătoare; dar atunci fă bine şi răspunde. Fiindcă te învoieşti că este un lucru bun să iei un leac cînd simţi nevoia, înseamnă că din lucrul acesta bun trebuie să înghiţi cît de mult cu putinţă. Nu va fi nimerit, în acest caz, să-ţi pregăteşti un car întreg de elebor bine pisat şi amestecat? — Bineînţec Ies, a spus Ctesippos, dacă cel care înghite leacul e mare cît statuia de la Delfi! — Şi tot aşa şi la război; de vreme ce e un lucru bun să fii înarmat, nu-i necesar să ai scuturi şi lănci o droaie, dacă acesta e într-adevăr un lucru bun? — Sigur că da; însă tu, Euthy-demos, nu crezi şi tu la fel! Sau ţie ţi-ar fi de-ajuns o lance şi un scut? — Mie mi-ar fi. — Şi tot aşa i-ai înarma pe Geryon şi Briareos! Eu unul vă credeam mai pricepuţi, ca luptători încercaţi ce sînteţi." Euthydemos tăcu; însă Dionysodoros, întorcînd du-se la răspunsurile lui Ctesippos, îl întrebă: „— Şi ţie ţi se pare că şi aurul e-un lucru bun, dacă îl ai? — Bineînţeles; şi încă mult, i-a răspuns Ctesippos. — Şi ce zici? Bunurile astea, nu-ţi prînde bine să le ai oriunde şi oricînd? — Ba bine că nu. — Te învoieşti să spui că aurul e un lucru bun? — Dar am şi spus că este. — Aşadar, trebuie să-l ai oricînd şi oriunde, dar mai cu seamă chiar la tine? Atunci cel mai e fericit ai fi dacă ai avea în burtă trei talanţi, unul în cap şi-n fiecare ochi cîte-un stater de aur? — Se spune totuşi, Euthydemos, că printre sciţi, cei mai fericiţi şi mai de soi sînt cei care au în craniile lor mult aur; asta ca să fiu în tonul spusei tale de adineauri cum că un cîine mieste tată. Dar şi mai uimitor este
EUTHYDEMOS

365

că ei beau din propriile cranii aurite, ba unde mai pui că îşi aruncă şi privirea în ele, ţinîndu-şi căpăţî-na-n mîini! — Dar sciţii, şi ceilalţi oameni deopotrivă, văd Iu- 300 a cruri susceptibile de văz sau dimpotrivă? — Susceptibile de văz, desigur. — Şi tu la fel? — Şi eu. — Ne vezi mantalele? — Le văd. — Deci ele sînt capabile să vadă. — Minune mare, a spus Ctesippos. — Ce? — Nimic. Dar ţie, dragul de tine, ţi se pare pesemne că nu le vezi. însă am impresia, Euthydemos, că treaz fiind dormi de-a-n picioarelea şi că dacă este cu putinţă să vorbeşti fără să spui nimic, tu tocmai asta faci. — Deci nu e cu putinţă să existe o vorbire a tă- b cerii? a întrebat Dionysodoros. — în nici un caz, a spus Ctesippos. — Nici o tăcere a vorbirii? — Cu atît mai puţin. — Cînd vorbeşti despre pietre, lemne şi bucăţi de fier nu eşti vorbitor al tăcerii? — Nu dacă merg în fierării; se spune că acolo fierul prînde glas şi, cînd îl atingi, ţipă în gura mare. Aşa încît, mulţumită

înţelepciunii tale, nu ţi-ai dat seama că nu spui nimic. însă acum dovedeşte-mi cum că există o tăcere a vorbirii." Mi s-a părut că Ctesippos, cu gîndul la iubitul său, c prinsese aripi. „— Cînd taci, a spus Euthydemos, taci despre toate, nu? — Da. — Deci taci şi despre cele vorbitoare, de vreme ce şi ele sînt cuprinse în toate? — Cum adică? înseamnă că nu toate tac? — Sigur că nu, a spus Euthydemos. — Atunci, preabunul meu prieten, înseamnă că toate vorbesc? — Cele ce vorbesc — vorbesc, fără îndoială. — Nu asta întreb, ci dacă tac toate sau dacă toate vorbesc. — Nici da, nici nu şi amîndouă deopotrivă, spuse d Dionysodoros, intrînd în vorbă. Sînt sigur că din răspunsul meu n-ai să te alegi cu nimic."
366
PLATON EUTHYDEMOS

367

Iar Ctesippos, cum îi stătea în fire, izbucni într-un hohot de rîs; şi spuse: „Ah, Euthydemos! Fratele tău a răspuns în doi peri; a pierdut deci şi iată-l la pămînt!" Cleinias s-a bucurat nespus şi a început să rîdă; iar Ctesippos nu-şi mai încăpea în piele; parcă se făcuse de zece ori mai mare! Pişicherul de Ctesippos! Şterpelise aceste şiretlicuri tocmai din gura celor doi, de vreme ce în ziua de astăzi nu-i mai este dată nimănui o înţelepciune ca aceasta, e Atunci am vorbit eu: „De ce rîzi, Ctesippos, de lucruri atît de serioase şi frumoase?" Dar Dionysodoros, din nou: „Tu ai văzut vreodată, Socrate, un lucru frumos?" „Am văzut, Dionysodoros, ba chiar mai multe." 301 a „Şi erau diferite de frumosul însuşi sau erau totuna cu el?" M-am încurcat atît de tare, încît m-au trecut toate năduşelile şi mi-am zis că aşa-mi trebuia dacă iiu-mi ţinusem gura. „Erau diferite, am spus, de frumosul în sine. Şi totuşi pe fiecare în parte le însoţea puţină frumuseţe." „Deci dacă lîngă tine este un bou, eşti bou? Şi dacă eu, acum, stau lîngă tine, înseamnă că tu eşti Dionysodoros?" „Ei, nici chiar aşa!" am spus eu. „Dar în ce fel, a spus, diferitul, fiind însoţit de un lucru diferit, poate să fie diferit?" b „Te încurcă aşa ceva?" Atît de mult rîvneam la înţelepciunea lor, încît, în felul meu, încercam deja să o imit. „Cum să nu mă încurce? Pe mine şi pe oricine e pus în faţa unui lucru care nu există." „— Ce spui tu, Dionysodoros? Frumosul nu este frumos şi untul, urît? — Dacă mi se pare mie aşa, atunci este. — Şi ţi se pare aşa? — Bineînţeles. — Atunci şi identicul este identic şi diferitul, diferit? c Căci diferitul nu este, evident, identic; aş zice că pînă şi un copil înţelege că diferitul este diferit. însă tu, Dionysodoros, cu bună ştiinţă ai lăsat punctul acesta deoparte; căci altminteri, mi se pare că voi doi sîn-teţi ca meşterii care, făcînd ce-i pe măsura lor, ating desăvîrşirea; voi, zic, aţi făcut din arta dialogului de-săvîrşirea întruchipată. — Deci tu ştii ce e pe măsura fiecărui meşter? De pildă, ştii a cui treabă este să lucreze metalul? — Da; a fierarului. — Şi a cui să modeleze argila? — A olarului. — Dar să înjunghie şi să jupoaie şi-apoi să fiarbă sau să frigă carnea tăiată în bucăţi? — A bucătarului. — Deci dacă faci cele ce-s pe măsura a ta, vei proceda cum trebuie? — Cum nu se poate mai bine. — Iar pe măsura bucătarului, spui tu, este tăierea în bucăţi şi jupuirea. Te învoieşti că ai spus aşa sau nu? — Am spus, aşa-i, dar iartă-mă, te rog. — Deci este clar că, înjunghiind pe bucătar şi tăin-du-l în bucăţi pentru ca apoi să-l fierbi şi să-l frigi, vei face treburi pe măsura ta. Şi dacă-l pui pe nicovală pe fierar, iar pe olar îl modelezi, şi-atunci vei face tot cele cuvenite." „Poseidon, Poseidon! am spus. Iată încoronarea e înţelepciunii tale! Oare îmi va fi dat ca

minunea aceasta să devină cîndva şi a mea?" „Ai recunoaşte-o, Socrate, dacă ar deveni a ta?" „Dacă ai vrea şi tu, aş recunoaşte-o." „Cunoşti, crezi, cele ce sînt ale tale?" „Numai dacă nu spui tu altfel; căci dacă cu Euthydemos se încheie, cu tine trebuie început." „Consideri că sînt ale tale lucrurile de care dispui şi pe care le ai pentru a te folosi de ele cum vrei? Un 302 a bou, de pildă, şi o oaie, le-ai considera ale tale dacă ai putea să le vinzi, să le dărui sau să le sacrifici oricărui zeu ai vrea? Iar pe cele de care nu ai avea parte aşa, le-ai mai privi ca ale tale?" Iar eu, deoarece ştiam că din întrebările acestea o să ţîşnească cine ştie ce minune şi, totodată, vrînd
368
PLATON EUTHYDEMOS

369

s-o aud degrabă, am răspuns: „— Este tocmai cum spui tu; doar lucrurile de felul acesta sînt ale mele. — Dar ia spune-mi: nu le spui vieţuitoare la cele ce b au suflet? — Ba da. — Te învoieşti să spui că dintre vieţuitoare sînt ale tale doar acelea cu care poţi face toate cîte le-am pomenit eu adineauri? — Mă învo-iesc." Apoi, o vreme s-a aşternut tăcerea, căci Diony-sodoros părea că meditează la ceva de seamă. După care l-am auzit: „Spune-mi, Socrate, ai un Zeus strămoşesc?" Iar eu, bănuind că raţionamentul va ajunge în locul unde mai sfîrşise o dată, încercam să nu cad întro cursă fără ieşire şi mă zvîrcoleam de parcă şi fusesem prins în plasă. „Nu am", i-am spus. „— Atunci eşti vrednic de milă şi nu eşti defel ateni-c an dacă n-ai zei strămoşeşti, nici lucruri sfinte, nici altceva din ce-i frumos şi bun. — Ah, ah! Dionyso-doros, îndulceşte-ţi limba şi nu fi crud cu mine din prima clipă, învăţătorule! Căci am şi eu, ca toţi ateni-enii, lucrurile mele sfinte, ale căminului şi cele strămoşeşti, şi toate celelalte cîte mai sînt de soiul ăsta. — Şi atenienii nu au un Zeus strămoşesc? — Nu au; această denumire nu o foloseşte nici un ionian, nici dintre cei strămutaţi din cetate, nici dintre noi, cei d de aici. La noi, Apollon, născătorul lui Ion, e zeul strămoşesc. în schimb, pe Zeus nu îl numim zeu strămoşesc, ci protector al căminului şi al fratriei, aşa cum mai avem şi o Atena a fratriei. — Ajunge, a spus Dionysodoros. îi ai deci pe Apollon, pe Zeus şi Atena. — Aşa-i. — Aceştia ar fi zeii tăi. — Străbuni şi domni. — Oricum, ai tăi sînt; sau nu ai recunoscut că sînt ai tăi? — Ba am recunoscut. Şi-acum ce am să păţesc? —Aşadar, zeii aceştia sînt vieţuitoare; e căci te-ai învoit că tot ce are suflet e vieţuitoare. Sau poate zeii tăi n-au suflet? — Au, am spus. — Deci sînt vieţuitoare? — Vieţuitoare, întocmai. — Iar dintre vieţuitoare, ai recunoscut că ale tale sînt toate cîte le poţi vinde sau da, sau cîte le sacrifici oricărui Zeu pofteşti. — Aşa e, am recunoscut. Nu mai pot da înapoi, Euthydemos. — Spune-mi atunci, fără să mai lungim vorba; de vreme ce te-ai învoit că ai tăi sînt şi Zeus şi zeii ceilalţi, eşti tu liber să-i vinzi, să-i 303 a dărui sau să faci cu ei ce vrei, aşa cum faci cu restul vieţuitoarelor?" Eu, Criton, ca trăsnit de acest argument, am rămas ţintuit locului, fără urmă de glas. Dar iată că Ctesippos îmi sare în ajutor: „Grozav, Heracles! Un argument de toată frumuseţea!" La care Dionysodoros: „Ce vrei să spui? Heracles este grozav? Sau Heracles Grozavu?" Atunci Ctesippos a izbucnit: „O, Poseidon, ce raţionament fără pereche! Mă dau bătut; cei doi nu pot fi înfrînţi!" Acestea fiind spuse, dragul meu Criton, nu a exis- b tat măcar un singur om dintre cei de faţă care să nu ridice în slăvi raţionamentul şi pe cei doi fraţi. Tot rîzînd, bătînd din palme şi bucurîndu-se, erau cît pe-aci să-şi dea duhul, nu alta. Pentru fiecare dintre raţionamentele de

pînă atunci, numai admiratorii lui Euthydemos aplaudaseră din toată inima. Dar acum, parcă şi coloanele Lyceionului îi aclamau pe cei doi şi se bucurau din răsputeri. Cît despre mine... Pînă într-atît eram de mişcat, încît am recunoscut c că nu-mi fusese dat vreodată să văd oameni mai înţelepţi. Şi, fermecat de înţelepciunea lor, ra-am apucat să-i laud şi să-i preamăresc, spunînd: „Ce minunat v-a înzestrat natura, fraţi preafericiţi! Cît de puţin v-a trebuit spre a face dintr-un lucru ca acesta desăvîrşirea însăşi! în vorbele voastre, Euthydemos şi Dionysodoros, găseşti frumuseţi de tot soiul. Dar între ele, una e mai aleasă-n toate: oamenii îndeobşte, chiar cei de vază şi vestiţi, nu d înseamnă pentru voi nimic; grija voastră se-ndreap-tă doar către cei de-o seamă cu voi. Şi sînt sigur că foarte puţini, doar cei ce vă seamănă, ar preţui cum trebuie cuvintele voastre; ceilalţi, în schimb, le înţe370
PLATON EUTHYDEMOS

371

leg atît de puţin, încît nu mă îndoiesc că le-ar fi ruşine să învingă cu argumente de acest fel şi ar prefera să fie învinşi. Şi mai e ceva în tot ce spuneţi voi: un spirit, să-i zicem, de frăţie, o îngăduinţă anume; cînd afirmaţi că nu există nici frumos, nici bun, nici e alb, nici altceva de soiul ăsta, că diferitul nu e, vezi bine, diferit, în fapt, celor care v-ascultă, le-nchideţi pur şi simplu gura (cum singuri spuneţi). însă — şi faptul este o adevărată încîntare, căci răpeşte spuselor voastre orice caracter jignitor — nu numai ei păţesc aşa, ci lăsaţi impresia că şi cu voi se întîmplă la fel. Dar iată acum şi lucrul cel mai important: tot ce născociţi e în aşa fel făcut, şi cu atîta dibăcie, încît e la-ndemîna primului venit să-nveţe într-o clipită meşteşugul. Eu unul ra-ara convins de asta urmă-rîndu-l pe Ctesippos şi văzînd cît de repede e în stare 304 a să vă imite, aşa, pe nepusă masă. Or, este un lucru de toată frumuseţea să vezi că meşteşugul vostru poate fi prins cît ai bate din palme. Şi totuşi cu o asemenea artă nu trebuie să te îndeletniceşti în public. Dacă vreţi să mă ascultaţi, feriţi-vă să vorbiţi în faţa multora, căci prinzînd totul atît de repede, cei de faţă ar uita să vă mai acorde recunoştinţa cuvenită. Cel mai bine e să staţi de vorbă voi între voi, iar dacă se întîmplă să nu fiţi singuri, să nu vorbiţi decît în faţa celui care v-ar plăti. Iar dacă sînteţi înţelepţi, o b să daţi şi elevilor voştri acelaşi sfat: să nu stea de vorbă niciodată cu nimeni; cu voi doar, şi ei între ei. Atit. Căci preţios, Euthydemos, nu-i decît lucrul rar, iar apa, vorba lui Pindar, deşi cel mai de seamă dintre bunuri, nu este cel mai ieftin? Dar să nu mai zăbovim. Şi nu uitaţi: pe mine şi Cleinias ne luaţi pe lîngă voi." Acestea fiind spuse, am mai schimbat cîteva vorbe şi-apoi ne-am risipit care-ncotro. Acuma, vezi şi tu ce am putea face ca să urmăm împreună lecţiile c celor doi; oamenii spun clar că sînt în stare să înveţe pe oricine e dispus să îi plătească; unde mai pui că nu se uită nici la ce-ţi poate mintea, nici la vîrstă; oricine poate dobîndi, fără prea mare caznă, înţelepciunea lor. Şi, lucru care te priveşte în special pe tine, ei nu împiedică pe nimeni să-şi vadă de cîştigul lui. CRITON Şi mie îmi place, Socrate, să-i ascult pe alţii stînd de vorbă şi întotdeauna sînt bucuros să-n-văţ cîte ceva. Totuşi mă tem că sînt şi eu dintre aceia care nu-i seamănă lui Euthydemos. Ba, dimpotrivă, mă număr printre cei de care vorbeai şi tu: prefer să fiu învins, decît să-nving cu argumente de acest d fel. Acum, ce-i drept, mi se pare caraghios să-ţi dau sfaturi, şi totuşi vreau să-ţi povestesc ce-am auzit. Mă plimbam, cînd unul care venea dinspre voi îmi iese în cale. (Omul se crede atoateştiutor şi e din tagma celor pricepuţi să compună discursuri menite tribunalelor.) „— Criton, îmi spune, tu nu-i asculţi deloc pe înţelepţii ăştia? — Nu, pe Zeus; eatîta lume acolo încît, deşi mă aflam destul de aproape, n-am putut desluşi nimic. — Şi totuşi n-ar fi stricat s-auzi. — De ce? — Ca să-i auzi pe aceia care sînt astăzi e cei mai pricepuţi în asemenea discuţii." Am spus: „— Şi cum ţi s-au părut? — Cum să mi se pară? Cum mi se par lucrurile pe care le auzi

oricînd din gura unor flecari ca ei, în stare să se agite în zadar pentru nişte zădărnicii." Cam astea i-au fost cuvintele. „— Şi totuşi, am spus, filozofia nu-i deloc de lepădat. — Cum nu-i de lepădat, prietene? Află că nu face nici măcar doi bani. Dacă ai fi fost şi tu de faţă, ţi-ar fi crăpat obrazul de ruşine văzîndu-ţi prietenul. 3051 Parcă nu mai era el! Tot voia să le vină în întîmpi-nare unora cărora puţin le păsa de ce scot pe gură, dar care în schimb se agăţau de toate cuvintele! Şi cînd te gîndeşti că oamenii ăştia, cum îţi spuneam, au cea mai mare trecere în zilele noastre! Cîtă grosolănie, Criton, şi cît caraghioslîc în treaba asta şi-n cei care se îndeletnicesc cu ea!" Mie, Socrate, mi s-a b
372
PLATON EUTHYDEMOS

373

părut că îndeletnicirea în sine este pe nedrept înjosită, fie că cel care o judecă este omul nostru sau altul. Şi totuşi, să vrei să stai de vorbă în public cu astfel de oameni, iată ce mi se părea, pe bună dreptate, condamnabil. SOCRATE Vezi, Criton, oamenii de felul lui sînt cam ciudaţi. Deocamdată însă nu prea ştiu ce să zic. Din ce categorie făcea parte cel cu care vorbeai, asprul judecător al filozofiei? Era dintre cei pricepuţi să pledeze în faţa tribunalului, un orator? Sau unul dintre cei care îi pregătesc pe aceştia, un alcătuitor de discursuri puse la îndemîna oratorilor? c CRITON Un orator, în nici un caz, pe Zeus. Nu cred să fi vorbit vreodată în faţa unui tribunal. Se spune însă că nu-i străin de treburile astea, ba, pe Zeus, este chiar foarte bun şi foarte bune sînt şi discursurile pe care le alcătuieşte. SOCRATE Acum înţeleg. E dintre cei pe care tocmai voiam să-i pomenesc. Ei, Criton, fac parte din două lumi şi, după cum spune Prodicos, reprezintă graniţa dintre filozof şi omul de stat. Se consideră oamenii cei mai înţelepţi şi cred nu numai că sînt, dar că aşa apar şi-n ochii marii mulţimi, aşa încît nimeni, în d afara adepţilor filozofiei, nu-i poate împiedica să fie cinstiţi de toată lumea. Drept care, ei gîndesc că dacă îi vor pune pe aceştia într-o astfel de lumină încît să treacă drept oameni de nimic, atunci, în ochii tuturor, laurii gloriei întru înţelepciune vor fi, fără putinţă de tăgadă, culeşi de ei. Se socotesc cu-ade-vărat cei mai înţelepţi, iar cînd într-o discuţie pe o temă oarecare sînt dovediţi, ei pun înfringerea în seama celor din tagma lui Euthydemos. Iar că se cred atît de înţelepţi, nu-i de mirare; şi din filozofie şi din politică iau cîte ceva, nici mult, nici prea puţin. Un e gînd cum nu se poate mai firesc: primesc din partea fiecăreia exact atît cît au nevoie, şi, la adăpost de lupte şi primejdii, nu le rămîne decît să culeagă fructul înţelepciunii. CRITON Şi, Socrate? Crezi că n-au nici un pic de dreptate? Nu poţi tăgădui că gîndul lor pare adevărat. SOCRATE întocmai, Criton; mai mult pare decît este. Căci nu-i uşor să îi convingi că un om, sau un 306 a obiect oarecare, aşezat la mijloc, între alte două, se împărtăşeşte din amîndouă şi dacă unul din acestea două este rău şi altul bun, atunci cel mijlociu este în primul caz mai bun şi-n celălalt mai rău. Iar dacă se împărtăşeşte din două lucruri bune deopotrivă, supuse însă unor ţeluri diferite, el e inferior amîn-durora, dacă ne gîndim la ţelul pe care îl slujeşte fiecare element din care el este compus. Şi numai dacă, aşezat la mijloc, lucrul se împărtăşeşte din două rele supuse unor ţeluri diferite, numai atunci el e supe- b rior acestor două rele la care participă. Să spunem deci că filozofia şi activitatea omului de stat sînt două lucruri bune, dar fiecare avînd alt scop; dacă oamenii noştri, stînd între ele în dreaptă cumpănă, participă la amîndouă, atunci ce spun ei nu se adevereşte, deoarece ei sînt inferiori amîndurora. Acum, să spunem că cele două sînt un rău şi-un bine; atunci ei sînt mai buni decît cei care fac filozofie, dar oamenilor de stat le sînt inferiori. Iar dacă ambele sînt rele, atunci (şi doar atunci) ce spun ei s-ar putea să fie adevărat. Or, nu prea cred să accepte că ambele c îndeletniciri sînt rele, şi nici că una este rea, iar alta bună. Ci, în realitate, împărtăşindu-se din amîndouă, ei sînt

inferiori amîndurora, dacă avem în vedere ţelul pe care fiecare în parte, filozofia şi politica, îl ţin drept valoros. Şi în timp ce, în realitate, vin abia în al treilea rînd, ei caută să fie consideraţi drept primii. Se cuvine totuşi să le iertăm ambiţia aceasta şi să nu ne supărăm. Să îi privim aşa cum sînt; căci orice om din ale cărui vorbe răzbate un dram de chibzuinţă şi care îşi dă neabătut silinţa către ţinta a sa merită cinstirea noastră.
374
PLATON

GORGIAS CRITON Eu, Socrate, cum îţi spun întruna, sînt tare nedumerit cînd mă gîndesc la fiii mei. Ce-i de făcut cu ei? Cel mai tînăr este încă mic, dar Critobu-los este deja la vîrsta cînd are nevoie de cineva care să-l îndrume. Cînd sînt cu tine, ajung să-mi spun că este o nebunie să mă fi străduit ca în atîtea alte privinţe să-mi căpătuiesc copiii — le-am dat o mamă e aleasă, gîndindu-mă că se vor naşte din viţa cea mai nobilă, le-am strins averi, dorînd să fie bogaţi, cît mai bogaţi —, în schimb, pentru educaţia lor nu am făcut mare lucru. Şi totuşi, cînd mă uit la cîte unul din aşa-numiţii educatori, nu mai ştiu ce să cred şi, 307 a cercetîndu-i — îţi spun deschis —, mi se pare care de care mai ciudat. Aşa stînd lucrurile, nu văd cum să-i deschid băiatului calea către filozofie. SOCRATE Oare nu ştii, iubite Criton, că-n fiece îndeletnicire cei mulţi sînt pleavă şi lipsiţi de har, iar cei de soi ales şi dăruiţi din plin sînt doar o mînă? Spune-mi, gimnastica nu-ţi pare ceva frumos? Dar afacerile, oratoria, cariera armelor? CRITON Sigur că da. SOCRATE Şi? în toate cazurile acestea, nu vezi că b cei mai mulţi se fac de ris cînd le priveşti isprava? CRITON Pe Zeus, să ştii că ai dreptate. SOCRATE Şi-atunci? Pentru atîta lucru ai să întorci spatele tuturor îndeletnicirilor şi n-ai să încredinţezi pe fiii tăi nici uneia? CRITON N-ar fi drept. SOCRATE Fereşte-te deci, Criton, să faci ce nu se cade. Pe cei care-şi trec timpul cu filozofia, buni sau răi, trimite-i la plimbare, verificînd temeinic doar filozofia în sine. Iar dacă ţi se pare că obiectul ei e de c soi prost, ţine-l departe nu doar de fiii tăi, ci de toată lumea. în schimb, dacă îţi pare aşa cum îl văd eu că e, ia-i urma fără teamă şi jertfeşte-i timp, vorba proverbului, „tu şi copiii tăi". CALLICLES SOCRATE CHAIREPHON GORGIAS POLOS CALLICLES Numai la război şi luptă se zice că trebuie să vină omul în felul acesta, Socrate. 447 a SOCRATE Ce, am ajuns, cum spune o vorbă, la spartul tîrgului? Sîntem întîrziaţi? CALLICLES Da; şi încă după ce frumos tîrg! Ce de lucruri, ce frumuseţi a spus Gorgias pînă mai adineauri! SOCRATE Numai Chairephon acesta e vinovat de întîrzierea noastră, Callicles; el ne-a făcut să zăbovim atît de mult în agora. CHAIREPHON Nici o nenorocire, Socrate, am eu lea- b cui. Gorgias mi-e prieten, aşa că ne va face şi nouă o expunere. De vreţi, chiar acum; de nu, o lăsăm pe altă dată. CALLICLES Dar ce, Chairephon? Doreşte Socrate s-audă pe Gorgias? CHAIREPHON Doar pentru asta sîntem aici. CALLICLES Dacă-i aşa, veniţi acasă la mine, veniţi oricînd vreţi. Gorgias e găzduit la mine şi are să vă facă expunerea dorită. SOCRATE Bună propunere, Callicles. Vorba e: va vrea să intre şi în discuţie cu noi? în adevăr, eu doresc să aflu de la dînsul care-i puterea artei sale; în c ce stă, anume, făgăduiala ce face şi ce învăţături predă. Cît priveşte cealaltă parte — expunerea însăşi — putem s-o lăsăm pe altă dată.
" 376
PLATON GORGIAS

377

CALLICLES Nimic mai nimerit, Socrate, decît să-l întrebăm pe dînsul, căci interogaţia era una dintre formele expunerii sale; chiar adineauri invita pe cei care erau înăuntru să-l întrebe, cine voia, şi se arăta gata să răspundă la orice.

SOCRATE Frumoasă vorbă! Ia întreabă-l tu, Chai-rephon. CHAIREPHON Ce pot să-l întreb? SOCRATE Să spună, de pildă, cine este? CHAIREPHON Cum cine este? SOCRATE Uite cum: presupune că lucrează încălţăminte, de exemplu; ţi-ar răspunde cu siguranţă că-i cizmar. Acum înţelegi ce spun? CHAIREPHON înţeleg şi-l voi întreba. Ia spune-mi, Gorgias, să fie adevărat ce zice Callicles acesta, că tu te declari în stare să răspunzi la orice întrebare ţi-ar pune cineva? 448 a GORGIAS Adevărat, Chairephon; chiar şi acum am spus asta şi susţin că de mulţi ani nimeni, întrebîn-du-mă, nu m-a prins cu ceva necunoscut. CHAIREPHON Fără îndoială, Gorgias, în acest caz vei răspunde lesne. GORGIAS Eşti Ia largul tu, Chairephon, să faci o astfel de probă. POLOS Pe Zeus, Chairephon, fă-o cu mine, dacă vrei. Mi se pare că Gorgias este obosit; a vorbit atît de mult adineauri. CHAIREPHON Ce, Polos? Nu cumva crezi că tu ai să răspunzi mai bine decît Gorgias? b POLOS Ce-ţi pasă ţie de asta, dacă răspunsurile mele sînt mulţumitoare pentru tine? CHAIREPHON Nu-i nimic. Dar fiindcă vrei, fie, răspunde tu. POLOS întreabă. CHAIREPHON: Să întreb. Dac-ar fi ca Gorgias să cunoască arta fratelui său Herodicos, ce nume exact i-ara da? Nu ca aceluia? POLOS Desigur. CHAIREPHON Numindu-l medic, i-am zice bine? POLOS Da. CHAIREPHON Dar dac-ar fi mai priceput în arta lui Aristofon, fiul lui Aglaofon, sau în arta fratelui aceluia, cum i-am zice pe drept? POLOS Pictor, fireşte. CHAIREPHON Bine, acum, în care artă se pricepe Gorgias şi ce nume exact i-am putea da? POLOS Multe sînt, Chairephon, meşteşugurile omeneşti, găsite ca rod al experienţei experimentate1. Aceasta din urmă duce viaţa noastră către progres după rînduielile artei, pe cînd lipsa de experienţă ne lasă în voia sorţii. Dintre toate acestea, unii se ocupă cu unele, alţii cu altele; unii lucrează într-un fel, alţii în alt fel; şi, fireşte, cei mai aleşi îmbrăţişează ocupaţiile cele mai alese. Dintre aceştia face parte şi Gorgias. Arta lui este cea mai frumoasă din cîte există. SOCRATE Ce bine pregătit se arată Polos pentru cuvîntări, Gorgias! Decît că nu face cum a făgăduit lui Chairephon. GORGIAS Ce anume, Socrate? SOCRATE Mi se pare că nu răspunde deloc la întrebare. GORGIAS Dar n-ai decît să-l întrebi tu, dacă vrei. SOCRATE Nu. Ci dac-aş şti că primeşti tu să răspunzi, pe tine mult mai bucuros te-aş supune întrebărilor. Cît despre Polos, din cele rostite e limpede că s-a ocupat mai mult de arta ce se numeşte retorică decît de dialectică. POLOS Cum asta, Socrate? SOCRATE Foarte simplu, Polos. Cînd Chairephon te-a întrebat ce artă cunoaşte Gorgias, tu iai răsExpresie ce trimite, ironic, la vorbirea retorică.
378
PLATON • GORGIAS

379

puns cu o laudă închinată artei sale, ca şi cum i-ar fi criticat-o cineva; însă n-ai răspuns în ce constă ea.

POLOS Bine, dar n-am răspuns că-i cea mai frumoasă? SOCRATE Ba da. însă nimeni n-a întrebat cum este arta lui Gorgias, ci în ce constă ea şi ce nume s-ar cădea să-i dăm lui Gorgias. Şi cum Chairephon te-a făcut să înţelegi ce vrea, în cazurile anterioare, iar tu i-ai răspuns frumos şi scurt, tot astfel şi acum: 449 a spune în ce anume constă arta lui şi cum trebuie să-l numim pe dînsul. Ori, mai degrabă, de ce nu ne-ai spune tu singur, Gorgias: cum trebuie să te numim? Şi pe care dintre arte eşti stăpîn? GORGIAS Pe retorică, Socrate. SOCRATE Retor deci trebuie să-ţi zicem? GORGIAS Retor, şi încă retor bun, Socrate, de vrei să-mi zici tocmai cum „mă laud a fi", ca să vorbesc în felul lui Homer. SOCRATE Se-nţelege că vreau. GORGIAS Numeşte-mă. SOCRATE S-adăugăm că eşti în măsură să-i faci şi pe alţii aşa? b GORGIAS Da, am şi această rivnă şi o arăt nu numai aici, dar şi aiurea. SOCRATE N-ai vrea mai bine, Gorgias, să continui aşa cum vorbim acum, prin întrebări şi răspunsuri, şi să lăsăm pe altă dată dezvoltarea cuvîntării, în felul cum o începuse Polos? Numai să nu uiţi făgă-duiala! Dacă vrei, atunci răspunde pe scurt la ce te întreb. GORGIAS Există răspunsuri, Socrate, ce nu se pot da decît prin expuneri largi; eu voi încerca totuşi să fiu cît mai scurt cu putinţă. Căci, declar şi asta: nlc meni nu poate spune aceleaşi lucruri în mai puţine vorbe decît mine. SOCRATE Aşa şi trebuie, Gorgias. Fă acum şi dovada faptului afirmat; dovedeşte ce înseamnă vorbirea scurtă, iar pe cea lungă să o lăsăm pe altă dată. GORGIAS Am s-o fac, şi vei recunoaşte că n-ai auzit pe altul exprimîndu-se mai scurt. SOCRATE Haide! Fiindcă te declari stăpîn pe arta retoricii, ba în stare să pregăteşti şi pe alţii la fel, spune-mi: din cîte realităţi sînt, în jurul căreia se în- a vîrteşte ea? Cum ai spune de pildă: ţesătoria are legătură cu facerea hainelor, nu-i aşa? GORGIAS Da. SOCRATE Şi tot astfel, nu-i muzica arta ce se ocupă de crearea melodiilor? GORGIAS Da. SOCRATE Pe Hera, Gorgias, nu pot decît să-ţi admir răspunsurile! Nici că se poate ceva mai scurt. GORGIAS Da, Socrate, sînt încredinţat şi eu că le dau după cum se cuvine. SOCRATE Ai dreptate. Răspunde-mi acum şi despre retorică. Din cîte sînt pe lume, cu ce se ocupă ea? A cui ştiinţă este? GORGIAS A discursurilor. SOCRATE Ce fel de discursuri, Gorgias? Poate cele ce ţintesc să înveţe pe bolnavi care regim le dă sănă- e tatea? GORGIAS Nu. SOCRATE Atunci retorica nu-i chiar arta care se ocupă cu orice fel de discursuri. GORGIAS. Se-nţelege că nu. SOCRATE Oricum însă, e netăgăduit că-i face pe oameni capabili să vorbească. GORGIAS Da. SOCRATE Şi nu cumva îi face să gîndească asupra lucrurilor despre care-i învaţă să vorbească? GORGIAS Cum de nu? SOCRATE Oare medicina, de care am vorbit chiar 4501 acum, nu pregăteşte şi ea pe oameni să gîndească şi să se exprime cu pricepere asupra celor în suferinţă?

380
PLATON

GORGIAS Vezi bine. SOCRATE Pe cît se pare şi medicina se ocupă de discursuri. GORGIAS Da. SOCRATE Măcar de cele referitoare la boli, nu? GORGIAS Desigur. SOCRATE Dar şi gimnastica, n-are ea drept obiect expunerile privitoare la buna şi reaua dispoziţie a corpurilor? GORGIAS Exact. SOCRATE La fel şi cu celelalte arte, Gorgias. Fiecare dintre ele n-are drept obiect discursurile referitoare la materia ce-i revine? GORGIAS Aşa s-arată. SOCRATE De ce nu le numeşti atunci retorice şi pe celelalte, din moment ce şi ele se ocupă cu discursuri, dacă e adevărat că arta care se ocupă cu alcătuirea lor se numeşte retorică? GORGIAS Foarte simplu, Socrate! Fiindcă în celelalte arte, toată ştiinţa se reduce, ca să spun astfel, la lucruri manuale sau aşa ceva; pe cînd la retorică nu-i nimic de felul acesta practic. Dimpotrivă, toată acţiunea, chiar miezul ei, stă în discursuri. Iată de ce declar retorica o artă ce are ca ţintă cuvântările, şi cred că-i exact ce susţin. SOCRATE Mă întreb dacă pricep în ce chip vrei s-o numeşti. îndată însă voi şti-o cît se poate de limpede. Tu dă-mi numai răspunsurile. Există sau nu artă? Avem noi arte cu adevărat? GORGIAS Avem. SOCRATE Dintre toate artele, esenţialul la unele este, după părerea mea, acţiunea, şi ele n-au nevoie de discursuri lungi. Altele chiar n-au deloc nevoie de cuvînt, ci se pot desfăşura în tăcere; aşa sînt, de pildă, pictura, sculptura şi alte multe. Nu cumva la ele te-ai gîndit cînd ai spus că n-au nici în clin nici în mînecă cu retorica? Nu?
GORGIAS

381 GORGIAS Ba da, Socrate, ai prins exact gîndul meu. SOCRATE Dar există şi arte al căror lucru se înfăptuieşte prin cuvînt. în ce priveşte însă acţiunea, ele, ca să spun aşa, ori n-au deloc nevoie de ea, ori au într-o foarte mică măsură. Astfel sînt, de pildă, numărătoarea, calculul, geometria, jocurile cu zaruri şi încă multe altele. Dintre acestea, la unele rostirile sînt aproape egale cu activităţile; la cele mai multe însă rolul lor e mai mare, şi uneori întreaga lor acţiune şi principalul se mărgineşte la exprimarea prin cuvinte. Am credinţa că tu pui retorica în rîndul e artelor de acest gen. GORGIAS Adevărat. SOCRATE Şi totuşi, eu nu cred că te gîndeşti să denumeşti retorică pe nici una dintre acestea. Cu toate că vorba ta sună astfel, cum că tot ce are drept element principal cuvântul este retorică şi că deci oricine ţi-ar putea răspunde, dacă vrea să-ţi pună beţe-n roate: „vasăzică, Gorgias, tu chiar numărătoarea o numeşti retorică", totuşi eu nu cred că te gîndeşti a numi retorică nici numărătoarea, nici geometria. GORGIAS Este exact ce crezi, Socrate, şi-i dreaptă interpretarea ce faci. 451 a SOCRATE Acum, haide, întregeşte răspunsul pe care ţi l-am cerut. în adevăr, fiindcă se întîmplă că retorica este una din artele ce se folosesc în cea mai largă măsură de cuvînt şi întrucît şi altele sînt la fel, fii bun să-mi spui despre ce tratează în chip principal această artă a cuvîntului, care este retorica. E cum m-ar întreba cineva asupra oricăreia dintre artele despre care am vorbit acum şi mi-ar zice: „Socrate, ce artă-i arit- b metica?", iar eu i-aş răspunde ca tine adineauri, că-i una dintre artele ce-şi ating scopul graţie cuvîntului. Şi dacă m-ar întreba iarăşi: „Bine, dar cu privire la ce?" eu i-aş spune că e una dintre acele arte al căror conţinut îl formează cunoaşterea numărului pereche 382
PLATON GORGIAS

383

şi nepereche, oricît de mari s-ar întâmpla să fie ele de-o parte şi de alta. Şi de m-ar mai întreba: „Dar ce artă zici tu că e calculul?" eu i-aş răspunde că şi asta-i dintre artele al căror scop se atinge prin cuvînt. Şi dacă m-ar întreba din nou: „Cu privire la ce?" eu i-aş răspunde întocmai ca în decretele adresate poporului: c „Calculul este in toate celelalte privinţe întocmai ca aritmetica; precum aceasta, se aplică numerelor pereche şi nepereche, însă diferă de ea întru atîta cît studiază raporturile de mărime dintre numerele pereche şi nepereche atît faţă de ele însele, cît şi unele faţă de altele." Şi dacă cineva mi-ar pune întrebarea ce e astronomia, iar eu i-aş spune că şi ea îşi urmăreşte prin cuvînt toate rezultatele, dac-ar adăuga: „Socrate, dar expunerile astronomiei cu privire la ce sînt?" eu i-aş răspunde că-i vorba de mersul stelelor, al soarelui şi al lunii şi de iuţeala comparativă a mişcărilor ce fac. GORGIAS Ai da un răspuns potrivit, Socrate. d SOCRATE Iată, Gorgias, acum tu eşti la rînd. Retorica prin urmare se întîmplă să fie una dintre artele care se exercită şi-şi ating toate ţelurile prin cuvînt; nu-i aşa? GORGIAS Este. SOCRATE Spune şi cu privire la ce. Dintre cele reale, la care lucru anume se referă cuvîntările puse în joc de retorică? GORGIAS Sînt cele mai mari probleme omeneşti, Socrate, şi cele mai înalte. SOCRATE Şi aici spui ceva cu două înţelesuri, Gor-e gias; ceva care nu-i încă limpede. Cred că ai auzit oameni intonînd pe la banchete versurile acelui skoliu, unde se enumera, cîntînd „să fii sănătos e cel mai de preţ; în rîndul al doilea e bine să fii frumos; în al treilea — cum zice autorul skoliului — e să fii bogat fără să fi înşelat pe nimeni". GORGIAS Da, am auzit; dar cu ce gînd spui asta? SOCRATE Fiindcă numaidecît te-ai putea pomeni 452 a cu făuritorii lucrurilor lăudate de poetul care a compus skoliul, cu medicul, cu maestrul de gimnastică,- cu zaraful, iar medicul, mai întîi, ar spune: „Gorgias te înşală, Socrate! Doar nu arta lui se ocupă cu cel mai mare bine al oamenilor, ci a mea." Şi dacă l-aş întreba: „Dar tu cine eşti de vorbeşti aşa?", el mi-ar răspunde că-i cel ce vindecă. „Ce zici? Oare binele meşteşugului tău să fie cel mai mare?" Iar dînsul: „Cum, Socrate, nu-i sănătatea? Dar ce alt bun este pentru oameni mai de preţ decît sănătatea?" Şi după el s-ar înfăţişa, la rîndu-i, maestrul de gimnastică şi ar spune: „M-aş b mira, Socrate, dac-ar fi în stare Gorgias să-ţi arate, cu arta lui, un bun mai mare decît eu cu arta mea!" Iar eu aş grăi atunci şi către dînsul: „Dar tu cine eşti, omule? Şi care-i lucrarea ta?" Iar el: „Sînt maestru de gimnastică, şi opera artei mele e să fac pe oameni să aibă corpuri frumoase şi puternice." Şi după maestrul de gimnastică, ar vorbi zaraful, cu un aer — cred — dispreţuitor faţă de toţi, şi ar zice: „Ia cercetează, Socrate, de este — fie la Gorgias, fie la oric cine altul — un bun mai mare decît avuţia?" Noi am grăi către dînsul: „Dar de ce? Nu cumva tu eşti făuritorul ei?" Şi cînd el ar răspunde afirmativ, noi l-am întreba: „Cine eşti?" El: „Sînt zaraf." Noi am zice: „Şi ce gîndeşti tu, avuţia-i pentru oameni cel mai mare bun?" „Cum să nu fie?" va zice el. Iar noi: „Dar uite, Gorgias acesta de aici o tăgăduieşte; el zice că din arta pe care o predă dînsul izvorăşte un bun mai mare decît al artei tale." Aşa i-am spune; atunci e învederat că el m-ar întreba după asta: „Şi care-i acest bun? Să răspundă Gorgias." Haide, Gorgias, închipuindu-ţi că eşti întrebat şi de unii ca aceştia şi de mine, răspunde: ce-i în sine d arta de care zici că este cel mai mare bun al omenirii şi că tu eşti în stare să-l înfăptuieşti.
384
PLATON

GORGIAS Ei da, Socrate, susţin că există în adevăr ceva din care poate izvorî cel mai mare bine: şi pentru întreg neamul omenesc, că-i procură libertatea, şi pentru fiecare cetăţean în parte, că-i poate da în propriul său stat conducerea celorlalţi. SOCRATE Tocmai: în ce constă acest lucru de care vorbeşti? e GORGIAS Constă, după părerea mea, în puterea de a convinge prin cuvînt, fie pe judecători

la tribunal, fie pe senatori în consiliu, fie pe cei întruniţi în adunările populare, fie pe toţi care se strîng în orice întrunire politică s-ar face. Iar această putere va robi şi pe medic, şi pe maestrul de gimnastică; iar cît despre zaraful acesta, el se va dovedi că se îmbogăţeşte pentru altul, nu pentru sine; pentru tine, cel care ştii să vorbeşti şi să insufli mulţimilor convingeri. SOCRATE Abia acum, Gorgias, pari să-mi arăţi cît 453 a mai îndeaproape în ce constă, după gîndul tău, arta retoricii. Şi dacă eu sînt în măsură să înţeleg ceva, tu susţii că retorica-i făuritoarea convingerii şi că întreaga ei străduinţă, scopul ei din urmă, se opreşte aici. Ori vrei să spui că retorica are o putere şi mai mare decît aceea de a produce convingerea în sufletul celor ce ascultă? GORGIAS Nicidecum, Socrate; am impresia că i-ai dat o definiţie mulţumitoare. Acesta-i scopul ei esenţial. b SOCRATE Ascultă, Gorgias. Află un lucru de care sînt convins: de este în lume cineva care vrea să ştie lămurit despre ce e vorba, într-o discuţie cu altul, unul dintre aceia sînt şi eu. îmi place să cred că eşti şi tu. GORGIAS Ce urmăreşti cu asta, Socrate? SOCRATE îţi voi spune îndată. Află că eu unul nu prea sînt lămurit asupra convingerii pe care zici tu că o produce retorica; nu ştiu adică nici ce este, nici la care anume lucruri se referă convingerea făurită
GORGIAS

385

de ea. E adevărat că bănuiesc cam de ce fel vrei s-o arăţi că este şi la ce se referă, dar asta nu mă împiedică să te mai întreb: în ce constă convingerea izvo-rîtă din retorică şi cu privire la ce este? De ce te mai întreb pe tine — vei zice — dacă eu singur o bănuiesc? De ce n-o spun eu? Fiindcă nu e vorba de tine, c ci de discuţia cu tine: ea doar trebuie să înainteze, ca să devină cît mai limpede subiectul despre care vorbim. Cercetează, de pildă, de nu-ţi pare dreaptă următoarea întrebare. Presupune că-ţi spun: ce fel de pictor este Zeuxis? Dacă mi-ai răspunde că-i pictor de fiinţe, n-aş fi eu în drept să te întreb: ce fel de fiinţe pictează? Nu? GORGIAS Ba da. SOCRATE Şi de ce asta? Nu cumva fiindcă există d şi alţi pictori care zugrăvesc multe alte vieţuitoare? GORGIAS Da. SOCRATE De n-ar mai picta nici unul în lume afară de Zeuxis, n-ar fi bun răspunsul tău? GORGIAS Cum de nu? SOCRATE Atunci, spune-mi şi în privinţa retoricii: este ea singura disciplină care-ţi pare că făureşte convingeri, sau mai sînt şi altele? Uite ce vreau să-ţi spun. Cînd unul predă o învăţătură, de orice soi ar fi ea, oare convinge el sau nu? GORGIAS Nu pot spune „nu", Socrate; dimpotrivă, convinge. SOCRATE Să ne întoarcem iar la artele de care am vorbit puţin mai înainte; aritmetica şi omul care se e ocupă de ea nu ne învaţă ce proprietăţi are numărul? GORGIAS Negreşit. SOCRATE Atunci ne şi convinge? GORGIAS Da. SOCRATE Vasăzică şi aritmetica este făuritoare de convingeri? GORGIAS Pare-se.
386
PLATON GORGIAS

387

SOCRATE Şi dacă va întreba unul: de ce fel de convingere este vorba şi cu privire la ce? îi vom răspunde: o convingere de conţinut didactic, referitoare la numere pereche şi nepereche, precum şi la mărimea lor. La fel, vom putea arăta şi despre celelalte discipline de care vorbeam adineauri, cum că şi ele sînt făuritoare de convingere şi despre ce fel de 454 a

convingere şi cu privire la ce. Sau nu? GORGIAS Ba da. SOCRATE Prin urmare nu-i numai retorica făuritoare de convingeri. GORGIAS Adevărat. SOCRATE Şi fiindcă ea nu-i singura care săvîrşeş-te acest lucru, ci există şi altele, sîntem în drept să întrebăm din nou, după acest caz, ca şi în al pictorului: Ce fel de convingere şi cu privire la ce este aceea pe care o produce arta retoricii? Ori nu ţi se pare b drept să reînnoim întrebarea? GORGIAS Mie, da. SOCRATE Fiindcă şi tu crezi ca mine, răspun-de-mi atunci, Gorgias. GORGIAS Socrate, eu vorbesc despre convingerea ce se produce în tribunale şi în celelalte adunări, cum spuneam şi puţin mai înainte cu privire la ce e drept şi ce e nedrept. SOCRATE Şi eu am bănuit, Gorgias, că vorbeşti despre această convingere, cu un astfel de conţinut; dacă totuşi te-am întrebat, e pentru că nu vreau să te prîndă mirarea cînd, în curînd, am să te întreb un lucru ce pare a fi clar. Cum am mai spus, îţi voi pune asemenea întrebări, nu cu gîndul la tine, ci fiindcă doresc să fac ca discuţia să înainteze către ţintă şi ca c să nu ne deprîndem a anticipa cu mintea întîmpină-rile sau răspunsurile reciproce. Dimpotrivă, eu doresc ca tu să-ţi dezvălui pînă la urmă gîndul, potrivit principiilor ce te călăuzesc. GORGIAS Mi se pare că faci bine, Socrate. SOCRATE Atunci să cercetăm şi lucrul următor. Există ceva care poartă numele de învăţătură? GORGIAS Există. SOCRATE Dar ce zici, există şi faptul de a produce încredinţarea? GORGIAS Da. SOCRATE Găseşti oare că-i acelaşi lucru să zici a „am dobîndit o cunoştinţă" şi „mi-am făcut o încredinţare", adică ştiinţa îţi pare că-i totuna cu încredinţarea sau e altceva? GORGIAS întrucît mă priveşte, Socrate, cred că e altceva. SOCRATE Crezi bine; şi iată de unde o poţi şti. în-chipuieşte-ţi că te-ar întreba cineva: „Gorgias, există oare o credinţă falsă şi una adevărată?" Cred că ai răspunde afirmativ. GORGIAS Da. SOCRATE Dar ce zici despre ştiinţă? Există şi aici una falsă, alta adevărată? GORGIAS Asta cu nici un chip. SOCRATE Vasăzică e clar că nu e vorba de acelaşi lucru. GORGIAS Adevărat spui. SOCRATE Şi totuşi, şi cei care au învăţat, şi ei şi-au făcut convingeri, la fel cu cei ce au primit o în- e credinţare. GORGIAS Şi asta-i exact. SOCRATE Ai fi de acord atunci să admitem două feluri de convingeri, şi anume: una care procură spiritului o credinţă fără de ştiinţă; alta, pe care o dă ştiinţa? GORGIAS Neîndoios. SOCRATE Pe care din cele două convingeri o făureşte retorica la tribunale şi la celelalte adunări, în privinţa lucrurilor drepte şi nedrepte? Pe aceea din care izvorăşte credinţa fără amestecul ştiinţei, sau pe aceea din care izvorăşte ştiinţa?
388
PLATON GORGIAS

389

GORGIAS învederat, Socrate: pe aceea din care izvorăşte credinţa. SOCRATE Vasăzică retorica este, după toată aparenţa, făuritoarea unei convingeri de credinţă, nu a une-455 a ia care să te instruiască referitor la drept şi nedrept.

GORGIAS Da. SOCRATE Atunci oratorul nu-i un dascăl, la tribunale şi adunări populare, tratînd asupra lucrurilor drepte şi nedrepte, ci-i numai un făuritor de păreri. Căci, de altfel, nici n-ar fi cu putinţă să predea cineva unei adunări aşa de mari, într-un timp aşa de scurt, ştiinţa unor lucruri atît de însemnate. GORGIAS Nu, desigur. SOCRATE Toate bune, dar să vedem, în sfîrşit, noi ce susţinem despre retorică? Căci pînă acum eu singur nu mă pot dumiri ce să spun. Presupune că b într-un stat se face adunare pentru alegerea unor medici sau a unor constructori de corăbii, sau a te-miri-cărei alte bresle de meseriaşi. Trebuie neapărat ca oratorul să-şi spună în această privinţă părerea? Nu văd de ce, fiindcă-i clar că în fiecare alegere trebuie să preferăm pe cel mai specializat în meşteşugul său. Tot aşa, cînd s-ar ţine sfat în vederea înălţării unor ziduri, ori aşezării unor porturi sau arsenale, eu văd necesară părerea arhitecţilor. De asemenea, dacă ar fi de ales nişte strategi sau de orînduit linia de bătaie în faţa duşmanilor, ori de ocupat nişte poziţii, şi s-ar face pentru asta o consfătuire, eu cred c că acolo strategii trebuie să se rostească, nicidecum oratorii. Sau cum gîndeşti, Gorgias, despre acest gen de lucruri? Căci din moment ce singur te declari orator, şi încă în stare să faci şi pe alţii la fel, este nimerit să cer de la tine lămurire asupra însuşirilor artei tale. Pe mine trebuie să mă socoteşti acum un aliat al poziţiei tale: poate cineva dintre cei de-aici ar vrea să devină şcolarul tău; pe unii îi şi simt că vor, şi că sînt chiar mulţi, dar poate se sfiesc să-ţi pună întrebări. Astfel, cînd te întreb eu, tu consideră-te în- d trebat şi de dînşii: „Ce folos vom avea noi, Gorgias, de ne vom alătura ţie? în ce problemă vom fi în măsură să povăţuim statul? Oare numai în privinţa a ce e drept şi nedrept, sau şi în chestiunile de care vorbea Socrate mai adineauri?" încearcă deci a le răspunde. GORGIAS Bine, Socrate, voi încerca să-ţi dezvălui clar întreaga putere ce stă la îndemîna retoricii: căci tu singur m-ai călăuzit bine pînă aici. Ştii desigur că aceste arsenale şi ziduri ale Atenei, ca şi înfiinţarea porturilor, îşi au obîrşia pe de o parte în povaţa lui e Temistocle, pe de alta in cea a lui Pericle, nu în poveţele meşterilor de specialitate. SOCRATE Da, Gorgias, acestea se afirmă despre Temistocle. Cît despre Pericle, eu însumi lam auzit cînd ne povăţuia, în privinţa zidului din mijloc. GORGIAS Şi cînd ar fi fost vorba de o alegere ca 456 a aceea de care aminteai adineauri, Socrate, îţi dai seama că şi atunci tot oratorii sînt cu sfatul, tot ei au întîietate în a chibzui asupra unor astfel de chestiuni. SOCRATE Asta mă pune în mirare şi pe mine, Gorgias; pentru aceea şi întreb eu de atîta vreme: în ce o fi constînd puterea retoricii? în adevăr, pentru unul ca mine, care observă astfel lucrurile, măreţia ei s-arată a fi divină. GORGIAS Şi încă, Socrate, de le-ai şti tu pe toate, atunci ai vedea cum ea adună, ca să zic aşa, toate puterile la sine şi cum le stăpîneşte. Şi-ţi voi aduce, pentru asta, o dovadă deosebită. Nu o dată mi s-a întîmplat să intru, cu fratele meu sau cu alţi medici, b la cîte un bolnav care nu voia să ia leacul ori să lase pe medic să-l taie sau să-l ardă; iar cînd medicul nu-l putea îndupleca, atunci îl convingeam eu, şi nu cu vreo altă artă, ci prin retorică. Eu îţi mai afirm că, dacă merg împreună într-un oraş — în oricare vrei tu — un retor şi un medic, în cazul că se face între
390
PLATON GORGIAS

391

ei o dispută publică în faţa adunării poporului sau în orice alt fel de întrunire, pe tema: care din doi să fie ales ca medic, retorul sau doctorul — ei bine, nu medicul va ieşi deasupra, ci în orice caz ar fi preferat cel capabil să vorbească, dacă ar vrea. Tot aşa, c dacă oratorul ar da lupta cu un alt om de meserie, oricare vrei, tot oratorul va fi cel ce va

convinge să fie dînsul ales, mai degrabă ca oricare altul. Căci nu există problemă în care un orator să nu fie mai convingător în vorbire decît orice om de meserie, în faţa mulţimii. Asta-i puterea artei retorice; atît de mare îi este puterea şi cu aceste însuşiri ni se înfăţişează ea. Cu toate astea, Socrate, şi de retorică trebuie să ne folosim întocmai ca de orice altă armă. E doar de la sine înţeles că, şi în alte cazuri, nu trebuie să le punem în joc contra tuturor, numai pentru că am d învăţat arta pugilatului şi a luptei atletice, nici să mînuim armele în aşa fel încît să biruim şi pe prieteni şi pe duşmani. Nu este un motiv să-ţi loveşti prietenii, să-i răneşti ori să-i ucizi. Pe Zeus, ar fi tocmai cum unul, după ce a urmat exerciţiile palestrei, dobîndind astfel un corp puternic sau devenind chiar atlet, s-ar apuca să bată pe tată-său, pe mamă-sa, pe-o rudă sau pe un prieten. Şi nu trebuie, pentru aşa ceva, să urîm şi să izgonim de prin oraşe pe maeştrii de gimnastică sau pe cei care dau lecţii de luptă cu armele. Doar aceştia îşi predau ştiinţa lor spre e a fi folosită în chip potrivit de elevi, adică împotriva inamicilor sau a celor ce i-au nedreptăţit; cu alte cuvinte, pentru a se apăra iar nu spre a ataca. Dar, răsturnînd lucrurile, unii dau o întrebuinţare nepotrivită puterii şi artei de care dispun. Cei ce i-au 457 a instruit nu poartă pe suflet nici un păcat, iar ştiinţa lor nu e, pentru asta, nici vinovată, nici rea; vina stă, cred, numai de partea celor ce nu se folosesc cum trebuie de cele învăţate. Aceeaşi judecată e de făcut şi asupra retoricii. Este drept că oratorul are puterea de a vorbi faţă de oricine şi despre orice în aşa mod încît ce spune el în faţa mulţimilor să fie, într-un cu-vînt, cel mai convingător asupra oricărei chestiuni ar vrea să vorbească. Dar nu-i deloc îndrituit, pen- b tru acest motiv, să despoaie de vaza lor nici pe medici — pe temeiul că ar fi şi el în stare să practice medicina —, nici pe ceilalţi specialişti; ci datoria lui este să se folosească de retorică numai în chip potrivit, întocmai ca în lupte. Iar dacă, cred eu, cineva devine orator şi îndată după aceea se serveşte de puterea şi tehnica acestei arte pentru a face răul, nu înseamnă să urîm şi să surghiunim de prin oraşe c pe cel ce l-a învăţat retorica. Doar acela i-a predat ştiinţa în vederea unei folosinţe drepte, iar el se foloseşte de ea tocmai pe dos. Prin urmare, cine dă artei sale o folosire nepotrivită, acela merită să fie urît, surghiunit sau trimis la moarte, nu însă cel care l-a învăţat. SOCRATE Sînt încredinţat, Gorgias, că şi tu trebuie să ai experienţa multor discuţii; că ai văzut desigur, în asemenea prilejuri, cum oamenii nu se pot înţelege uşor printr-o definire a celor ce au de discutat, instruindu-se reciproc, pentru ca numai după aceea să se despartă unii de alţii. Dimpotrivă, dacă se stîrneşte între ei dezbinare asupra oricărui lucru d şi dacă unul susţine despre celălalt sau că nu judecă drept, sau că nu judecă limpede, se supără amîndoi şi fiecare îşi închipuie că celălalt vorbeşte cu pizmă contra sa, ei căutînd a obţine cîştig de cauză, iar nu a face prin discuţie o cercetare a subiectului propus. Pînă la urmă, unii ajung că se despart urît de tot: îşi aruncă în obraz ocări, rostesc şi-şi aud vorbe care fac pe cei de faţă să rămînă revoltaţi chiar pe ei înşişi că le-a fost dat să stea alături de astfel de oameni şi să-i asculte. Dar de ce spun eu asta? Fiindcă mi se pare e că nu mai vorbeşti acum aşa cum ai făcut la început; că prin urmare nu mai eşti de acord cu tine însuţi în
392
PLATON

privinţa retoricii. Mă tem totuşi să te contrazic, ca nu cumva tu să socoteşti rivna ce pun în discuţii ca 458 a privind nu atît obiectul însuşi — spre a face lumină —, cît persoana ta. Dacă eşti deci în felul oamenilor din care fac parte eu, se-nţelege, te-aş întreba bucuros mai departe; dar dacă nu, prefer să te las în pace. Şi acum, poate vrei să ştii din ce categorie fac parte eu? Sînt dintre aceia care se învoiesc bucuros să fie combătuţi cînd spun ceva neadevărat; dar combat bucuros pe cel care ar spune neadevărul. Cum vezi, fac parte din categoria celor ce nu-s mai puţin bucuroşi de a fi combătuţi ca de a combate. Ba chiar socotesc un mai mare bine, pentru cineva, să fie pus la adăpost de săvîrşirea celui mai mare rău, b decît ca el să pună pe altul. într-adevăr, nu-i păcat mai mare pentru un om, după credinţa mea, decît să aibă o falsă părere asupra unui lucru, cum e de pildă cel la care s-a oprit acum discuţia noastră. Deci

dacă zici că eşti şi tu ca mine, putem duce mai departe convorbirea noastră; dacă nu, ori dacă ţi se pare că ar trebui să ne oprim aici, atunci s-o lăsăm în pace şi să risipim sfatul. GORGIAS Bine, Socrate, dar şi eu mă declar a fi în felul oamenilor de care vorbeşti. Pe de altă parte, poate că n-ar fi rău să ne gîndim puţin la ce zic cei de faţă. înainte de a veni voi, eu le-am vorbit îndelung celor de aici, şi-mi închipui că, de vom începe iar discuţia, s-ar putea să ne întindem prea departe, c Se cuvine deci să aflăm şi părerea lor, pentru a nu reţine pe vreunul care ar vrea să-şi întrebuinţeze altfel acest timp. CHAIREPHON Din murmurul pe care-l auziţi voi înşivă, Gorgias şi tu Socrate, înţelegeţi că aceşti oameni nu vor altceva decît să vă asculte, orice discuţie aţi vrea să începeţi. Cît mă priveşte, ce bine ar fi să n-am o treabă atît de serioasă încît vreun interes
GORGIAS

393

grabnic să mă silească a părăsi convorbiri aşa de bine susţinute. CALLICLES în numele zeilor, Chairephon, am luat a şi eu parte la multe discuţii, dar nu ştiu să-mi fi făcut vreuna o plăcere mai mare decît asta de acum. Cît pentru mine, de-ţi vrea să vorbiţi şi ziua întreagă, nu-mi veţi pricinui decît bucurie. SOCRATE Şi în ce mă priveşte, Callicles, nu văd vreo piedică; numai Gorgias să vrea. GORGIAS Ar fi pentru mine lucru ruşinos, Socrate, să nu vreau, tocmai eu, care am îndemnat pe alţii să mă întrebe ce vor. Cu voia lor, să începem deci discuţia. întreabă-mă ce vrei. e SOCRATE Ascultă, Gorgias, ce mă uimeşte, în cele rostite de tine. Se poate să ai dreptate, iar eu să nu te fi înţeles bine. Nu susţii tu că eşti în măsură să faci orator şi pe altul, pe oricine ar vrea să ia lecţii de la tine? GORGIAS Ba da. SOCRATE Că-l faci să vorbească despre orice problemă aşa de bine încît să fie convingător în faţa mulţimii, nu însă instruind-o, ci înduplecînd-o? 459 a GORGIAS Nu mai încape îndoială. SOCRATE Spuneai adineauri că oratorul va fi mai convingător decît medicul, în privinţa sănătăţii. GORGIAS Da, ziceam că va fi astfel, în ochii mulţimii. SOCRATE Cum în ochii mulţimii? Vrei să spui că în faţa celor neştiutori? Căci doar n-o să fie mai convingător decît medicul, în faţa cunoscătorilor. GORGIAS Adevărat grăieşti. SOCRATE Şi dacă-i mai convingător decît medicul, nu înseamnă că este mai convingător decît omul ştiutor? GORGIAS Desigur. SOCRATE Fără să fie medic, nu-i aşa? b GORGIAS Da. 394
PLATON GORGIAS

395

SOCRATE Nefiind însă medic, este un necunoscător în materia pe care o cunoaşte medicul. GORGIAS Evident că da. SOCRATE Deci un neştiutor, în faţa altora, va fi mai convingător decît omul ştiutor, dacă admitem că retorul e mai convingător decît medicul. Urmează sau nu aceasta? GORGIAS Urmează, cel puţin în cazul de faţă. SOCRATE Şi în celelalte meşteşuguri, nu-i la fel cu retorica şi retorul? Aceştia n-au nevoie să ştie cum stau lucrurile cu adevărat. E de ajuns oratorului să fi aflat un mijloc de convingere, de natură să le facă c neştiutorilor impresia că e mai competent decît cei competenţi. GORGIAS Nu-i aşa că se face o mare înlesnire, So-crate, omului care, fără să fi studiat celelalte meşteşuguri, ci doar pe acesta, nu rămîne totuşi întru nimic mai prejos decît cei cu adevărat competenţi? SOCRATE De rămme oratorul mai prejos ori nu decît alţii, din pricina situaţiei acesteia, o

vom cerceta-o îndată, cînd mersul discuţiei ne va duce acolo; acum să vedem în primul rînd dacă în privinţa dreptului şi nedreptului, a frumosului şi untului, a d binelui şi răului îşi păstrează sau nu oratorul aceeaşi situaţie ca în privinţa sănătăţii şi a celorlalte specialităţi. Să ne dăm seama dacă îi este lui cu putinţă ca, fără să ştie ce-i bun şi ce-i rău, frumos şi urît, drept şi nedrept, să facă totuşi unui auditor neştiutor impresia că este mai bine pregătit decît unul competent. Ori este poate necesar ca omul ce şi-a pus de gînd să studieze retorica să fi căpătat aceste cunoştinţe înainte de a ajunge la tine? Dacă nu-i nece-e sar, atunci tu, profesor de retorică, nu-ţi vei mai bate capul cu cel care a venit la tine, să-l înveţi din toate — nu-i doar asta sarcina ta —, ci-l vei face numai să apară în ochii celor mulţi ca ştiind astfel de lucruri, deşi nu le ştie deloc; să se înfăţişeze adică drept un om cinstit, deşi nu este. Sau vrei să spui că în genere nu-l vei putea învăţa retorica, dacă nu are dinainte adevărul asupra acestei materii? Care-i, Gorgias, realitatea? în numele lui Zeus, fă-ne să pricepem mai limpede, dezvăluie-ne, cum ziceai adineauri, în ce stă 460 puterea retoricii. GORGIAS Cred, Socrate, că de nu s-a întîmplat să le înveţe pe toate de mai-nainte, le va afla şi pe acestea de la mine. SOCRATE Vorbeşti frumos şi-mi ajunge. Dacă faci pe cineva orator, e nevoie în orice caz să ştie cele drepte şi nedrepte, fie că le-a învăţat dinainte, fie că le va studia cu tine în urmă. GORGIAS Nici vorbă. SOCRATE Acum, cine a studiat arhitectura e arhi- b tect, nu? GORGIAS Da. SOCRATE Cine a învăţat muzica, nu-i muzician? GORGIAS Da. SOCRATE Cine medicina, nu-i doctor? Şi tot aşa cu fiecare la fel: cine s-a specializat în cîte o ramură, nu va fi aşa cum l-a pregătit ştiinţa ce a învăţat? GORGIAS Nici vorbă. SOCRATE Şi cine a învăţat ce e drept, nu va fi, după aceeaşi normă, un om drept? GORGIAS Va fi, se-nţelege. SOCRATE Şi cel drept săvîrşeşte cele drepte. GORGIAS Da. SOCRATE Nu-i deci necesar ca omul pregătit în retorică să fie drept, iar cel drept să rîvnească a săvîrşi c cele drepte? GORGIAS Da, aşa s-arată cel puţin. SOCRATE Niciodată prin urmare cel drept nu va vrea să nedreptăţească. GORGIAS Cu necesitate. SOCRATE însă, din aceeaşi raţiune, omul pregătit în retorică e drept.
396
PLATON

GORGIAS Da. SOCRATE Aşadar, niciodată cel pregătit în retorică nu va voi să facă nedreptate. GORGIAS: Nu, nu văd cum. d SOCRATE îţi aminteşti acum ce-ai spus puţin mai înainte? Ziceai că nu trebuie să învinuim maeştrii de gimnastică, nici să-i surghiunim din cetate, cînd se întîmplă ca un pugilist să dea artei sale o nedreaptă întrebuinţare. Nu-i tot aşa cînd un retor se foloseşte în chip nedrept de arta sa? Nu-i aşa că nu trebuie să învinuim pe cel care l-a pregătit şi nici să-l alungăm din oraş pe acela, ci numai pe cel care a săvîrşit nedreptatea, pe cel care nu s-a folosit cum trebuie de retorică? S-au zis sau nu acestea? GORGIAS S-au zis. e SOCRATE Acum însă iată că acelaşi om pregătit în retorică este arătat drept incapabil să săvîrşească o nedreptate. Ori nu? GORGIAS Pare-se. SOCRATE La începutul convorbirii, Gorgias, mi-ai spus că retorica are ca obiect cuvîntările,

nu cele referitoare la numerele pereche şi nepereche, ci pe cele care vorbesc despre ce e drept şi nedrept. Nu-i aşa? GORGIAS Aşa e. SOCRATE Cînd tu spuneai acestea, eu presupuneam că retorica nu poate fi niciodată un lucru nedrept, ca una ce-i pururea preocupată de făurirea cuvîntărilor despre dreptate. Cînd însă, îndată după 46i a aceea, mi-ai adăugat că retorul se poate folosi şi în chip nedrept de arta sa, eu am rămas uimit şi mi-am dat seama, atunci, că diferitele tale susţineri nu se potrivesc între ele. Şi numaidecît ţi-am spus că, dacă şi tu vezi, ca mine, un cîştig în a fi combătut, atunci merită să ducem mai departe convorbirea; altminteri, ziceam s-o lăsăm în pace. Tu însă ai preferat atunci să continuăm discuţia şi ai ajuns să vezi singur că un om pregătit în retorică este incapabil să foloGORGIAS

397

sească nedrept arta lui şi să aibă cu tot dinadinsul voinţa de a săvîrşi nedreptatea. Cum stau acestea împreună? Dar, pe cîine, Gorgias, aşa ceva nu se poate b lămuri la repezeală. POLOS Ce, Socrate, aceasta-i cu adevărat părerea ta despre retorică, aşa cum ai exprimat-o acum? Că Gorgias s-a sfiit să te înfrunte, cînd susţineai că oratorul trebuie să cunoască tot ce-i drept, frumos şi bun, sau cînd spuneai că, dacă nu le-ar cunoaşte, încă poate să le studieze de la el cînd va veni să-i dea învăţături, mai tîrziu — că din acest fel de „a consimţi" aţi ajuns în convorbirea voastră la acel rezultat contradictoriu? Desigur, ţie îţi face plăcere aşa c ceva, căci tu ai dus discuţia acolo cu acele întrebări. Dar într-adevăr, cine crezi că va tăgădui vreodată, în ce-l priveşte, cunoaşterea celor drepte? îţi va spune chiar că-i în stare să înveţe şi pe alţii. Eu găsesc însă că-i prea multă grosolănie să cobori discuţia la acest nivel. SOCRATE Minunate Polos, iată de ce căutăm noi să ne facem prieteni, ba să avem şi copii, pentru ca, îmbătrînind şi începînd să ne înşelăm în păreri, voi, cei mai tineri, să veniţi alăturea de noi şi să ne îndreptaţi, în fapte şi în cuvinte. Şi acum, dacă eu şi Gorgias am făcut vreo greşeală în discuţie, vino tu lîngă noi, vino şi îndreaptă-ne. Vei face un act de dreptate. Cît despre mine, dacă vreunul dintre lucrurile d încuviinţate îţi par să fi fost recunoscute fără temei, eu sînt gata să iau discuţia din nou, s-o reiau de oriunde vrei, cu paza unei singure condiţii. POLOS Ce condiţie? SOCRATE De a schimba forma de discurs neîntrerupt a expunerii tale, Polos, acea formă pe care ai vrut s-o pui în joc de la început. POLOS Cum? Nu-mi va fi mie îngăduit să vorbesc cît vreau mai pe larg?

T
398
PLATON

e SOCRATE Preabunule, ar fi groaznic pentru tine dacă, venind în Atena, cetatea celei mai largi îngăduinţe de vorbire din toată Grecia, tu singur ai avea nenorocul de a fi oprit de la cuvînt. Dar ţine seamă, te rog, şi de contrariul. Dacă tu vorbeşti în cuvântări prea lungi în loc să-mi răspunzi numai la întrebări, n-aş trece şi eu prin clipe tot aşa de grele, nefiin-du-mi îngăduit să te părăsesc fără a te asculta? Ci 462 a dacă porţi vreun interes discuţiei avute cu Gorgias şi vrei să-i aduci vreo îndreptare, cum ţi-am mai spus, readu în discuţie orice vrei, întreabă pe rînd şi la-să-te întrebat, cum am făcut cu Gorgias; respinge, în sfîrşit, sau lasă-te combătut. Zici că ştii şi tu cîte ştie Gorgias? Sau nu? POLOS Da. SOCRATE Prin urmare şi tu ceri să ţi se pună întrebări, fiecare ce vrea, ca unul ce ştii să ţii piept şi să răspunzi tuturora. POLOS Şi eu, nici vorbă.

b SOCRATE Acum iată: alege cum vrei. Sau întrebi tu, sau tu răspunzi. POLOS Bine, voi face cum zici. Să-mi răspunzi tu, Socrate. Fiindcă ţi s-a părut că Gorgias s-a încurcat cînd aţi discutat asupra retoricii, spune tu, ce zici că este? SOCRATE întrebi ce fel de meşteşug zic eu că este? POLOS Da. SOCRATE în credinţa mea, Polos, ca să-ţi spun adevărul, eu zic că nu-i deloc un meşteşug. POLOS Ce spui atunci că este? SOCRATE Un lucru de felul aceluia pe care tu l-ai prefăcut în meşteşug, în scrierea ta, pe care am c citit-o de curînd. POLOS De ce lucru e vorba? SOCRATE De o experienţă practică. POLOS Experienţă practică îţi pare deci a fi retorica?
GORGIAS

399

SOCRATE Mie da, dacă nu spui tu într-altfel. POLOS Experienţă, în privinţa cărui lucru? SOCRATE: în scopul de a produce o mulţumire, o plăcere oarecare. POLOS Dacă retorica este în stare să producă oamenilor mulţumiri, nu găseşti că-i lucru frumos? SOCRATE Ce, Polos, nici n-ai aflat bine de la mine ce-i retorica şi ai şi ajuns la întrebarea a doua, aceea a dacă nu cumva o găsesc chiar frumoasă? POLOS Dar nu mi-ai spus că-i zici experienţă practică? SOCRATE Fiindcă preţuieşti plăcerea, n-ai vrea să-mi faci şi mie una mică? POLOS Ba, da. SOCRATE întreabă-mă tu acum: ce fel de meşteşug găsesc eu că este pregătirea bucatelor? POLOS Să te-ntreb: ce fel de meşteşug e pregătirea bucatelor? SOCRATE Nu-i deloc unul, Polos. POLOS Atunci ce-i? Spune tu. SOCRATE Zic că-i o experienţă practică. POLOS Experienţă în privinţa cărui lucru? Spune tu. SOCRATE îţi răspund: experienţa în vederea procu- e rării unei mulţumiri, a unei plăceri, Polos. POLOS Cum văd, retorica este una şi aceeaşi cu gătirea bucatelor. SOCRATE Ba deloc. Fiecare din ele este numai o parte din aceeaşi îndeletnicire. POLOS Cum îi zice îndeletnicirii? SOCRATE Mi-e teamă să spun un adevăr aşa de grosolan; preget să-mi rostesc părerea, din cauza prezenţei lui Gorgias, ca nu cumva să creadă că-i batjocoresc meseria. în ce mă priveşte, nu-s de altfel prea 463 a dumirit dacă îndeletnicirea lui Gorgias este retorica, în adevăr, discuţia ce am avut împreună n-a fost prea lămuritoare pentru ceea ce gîndeşte dînsul în aceas400
PLATON

GORGIAS

401

tă privinţă. Dar ştiu ce numesc eu retorică; este numai o parte dintr-un lucru care nu-i deloc frumos. GORGIAS Ce lucru, Socrate? Spune, nu te sfii de mine. SOCRATE Retorica este o îndeletnicire, Gorgias, după părerea mea, ce n-are nimic de-a face cu meşteşugul, dar ea cere un suflet bogat în imaginaţie, cu îndrăzneală şi deosebit de înclinat către relaţiile cu oamenii. Iată, genul acestui fel de îndeletnicire eu îl numesc arta de a linguşi. După socotinţa mea, ea are mai multe părţi, dintre care una este pregătirea bucatelor.

E adevărat că şi asta trece drept meşteşug, eu însă n-o socotesc aşa, ci numai o experienţă practică şi o deprîndere. După mine, retorica nu-i decît o altă parte a linguşirii, după care vin dichisirea şi sofistica. Astea-s cele patru părţi ale linguşirii, cu patru teme deosebite. Dacă Polos vrea să afle ceva, n-are decît să mă întrebe. în adevăr, el n-a dobîndit pînă acum o lămurire asupra întrebării cum anume zic eu că retorica este o parte a linguşirii. A scăpat din vedere că nu i-am dat încă acest răspuns; de aceea, se vede, mă întreabă dacă n-o găsesc cumva şi frumoasă. Ci eu nu-i spun de-o cred frumoasă sau urită, pînă ce nu-i arăt întîi ce este. Nu s-ar cuveni să fac altfel, Polos! Dacă vrei deci să cunoşti părerea mea, trebuie să ştii întîi ce fel de parte a linguşirii zic eu că este retorica. POLOS Să te-ntreb şi asta. Spune: ce fel de parte? SOCRATE Şi dacă-ţi răspund, putea-vei tu înţelege? După părerea mea, retorica este imitaţia uneia din părţile ce alcătuiesc politica. POLOS Ce-i cu asta? Vrei să spui că-i frumoasă ori urită? SOCRATE Urită, cred. Aşa numesc eu lucrurile rele, dacă-i vorba să-ţi dau un răspuns ca unuia care ar şti acum ce vreau să spun.
GORGIAS Socrate, mă jur pe Zeus că nici eu nu înţeleg ce zici. SOCRATE E firesc, Gorgias, că nici n-am apucat e să mă exprim destul de limpede. De vină-i însă Polos acesta; cum îl vezi, tînăr şi nerăbdător. GORGIAS Lasă-l pe el în pace. Explică-mi mie: ce-ai vrut să înţelegi spunînd că retorica este imitaţia unei părţi din politică? SOCRATE Voi încerca să-ţi arăt ce este în ochii mei retorica. Căci de nu va fi aşa, iată: Polos este aici şi mă va contrazice. Există trup şi suflet? 464 a GORGIAS Cum de nu? SOCRATE Şi nu crezi că fiecare din acestea are şi starea ce se cheamă sănătate? GORGIAS Cred. SOCRATE Dar ce? Sănătatea de care vorbim poate fi numai aparentă, reală nu? Iată ce vreau să zic: mulţi oameni par să aibă trupuri sănătoase; dar nu oricine este în stare să-şi dea cu uşurinţă seama de realitate. De fapt, numai doctorul sau maestrul de gimnastică ar putea cunoaşte adevărul în această privinţă. GORGIAS Bine zici. SOCRATE Vreau să spun că atît în trup, cît şi în suflet există ceva care dă aparenţa sănătăţii, pe care însă unul să n-o aibă de fapt. GORGIAS Şi aceasta este aşa. b SOCRATE Haide, să lămuresc mai bine ce vreau să spun, de voi fi în stare. Cred că există două lucruri deosebite şi două meşteşuguri corespunzătoare. Unul se referă la suflet şi eu îl numesc politică; pe cel referitor la trup nu-l pot indica printr-o singură vorbă, deşi trupul este şi el o unitate: în îngrijirea trupului voi deosebi două părţi, de o parte gimnastica, de alta medicina. în politică, legislaţia corespunde gimnasticii, justiţia medicinei. în fiecare din grupe, meşteşugurile respective se aseamănă, c
402
PLATON

prin identitatea obiectului de fiecare dată: pentru trup medicina şi gimnastica, pentru spirit justiţia şi legislaţia. Aceste patru meşteşuguri fiind astfel constituite şi ţintind statornic către cel mai înalt bine, al corpului sau al sufletului, iată că linguşirea, mai mult prin instinct decît printr-o cunoaştere raţională, a băgat de seamă faptul şi, impărţindu-se în patru părţi, s-a strecurat la fiecare din acestea sub meşteşugul corespunzător, dîndu-se drept acea artă a cărei mască o luase. Ea nu se sinchiseşte nicidecum de cel mai mare d bine, ci caută, prin momelile plăcerii, să întindă curse prostiei, s-o înşele şi să cîştige astfel preţuire deosebită. în acelaşi mod se furişează şi bucătăria sub medicină şi se face a şti care sînt, pentru corp, alimentele cele mai potrivite. Astfel, dacă un bucătar e ar trebui să se ia la întrecere cu un medic în faţa unor copii sau chiar a unor oameni tot aşa

de lipsiţi de experienţă cum sînt copiii, şi dacă aceştia ar fi chemaţi să judece între medic şi bucătar, spre a hotărî cine cunoaşte mai bine calitatea bună sau rea a ali-465 a mentelor, s-ar putea ca medicul să moară de foame în faţa bucătarului. Numesc linguşire această treabă şi o socotesc lucru urît, Polos (căci ţie ţi se adresează acest cuvînt), fiindcă ea urmăreşte numai plăcerea, fără preocuparea binelui. Şi nu zic că-i meşteşug, ci pur şi simplu o experienţă practică, pentru că nu oferă nici un temei pentru cele ce rezultă dintr-însa: cum rezultă? cîte? de ce natură sînt? şi, nu mai pub ţin: din care pricină purced? Iar eu nu pot numi meşteşug ceva la temelia căruia nu stă raţiunea. Dacă te împotriveşti la acestea, sînt gata să dau socoteală de ce spun. Cînd linguşirea se aplică la bucătărie, atunci ea se ascunde — cum spuneam — sub masca medicinei. Urmînd aceeaşi cale, dichisirea ia înfăţişarea gimnasticii: procedeu desigur aducător de rău, înşelător,
GORGIAS

403

lipsit de nobleţe, nedemn de un spirit liber şi generos, împrumutînd prestigiul formei, culorilor, sclivi-sirii, straielor, dichisirea vrea să le facă a stîrni iluzii în aşa grad, încît să se nesocotească frumuseţea reală şi naturală, care se dobîndeşte prin gimnastică. Şi ca să nu lungesc vorba, să spun mai bine pe limba geometrilor (poate aşa mă urmăreşti mai bine): raportul c dintre gătire şi gimnastică este al bucătăriei faţă de medicină. Mai bine încă: ce e sofistica faţă de legiferare, este dichisirea faţă de gimnastică; şi ce e retorica faţă de justiţie, este bucătăria faţă de medicină. Repet totuşi că aceste lucruri se deosebesc prin natura lor, dar din pricina punctelor de asemănare ce există între sofişti şi retori, se întîmplă că lumea-i confundă ca ocupîndu-se de aceleaşi lucruri şi nici ei nu pot hotărî marginile ce deosebesc ocupaţiile lor, nici ceilalţi oameni. Dacă în adevăr, în loc ca sufletul să poruncească trupului, acesta s-ar conduce singur, dacă d sufletul n-ar cerceta şi n-ar face deosebirea între bucătărie şi medicină, dacă trupul ar fi arbitru şi el ar judeca totul după plăcerile pe care le preţuieşte, nar fi nimic mai firesc, iubite Polos, decît cuvintele lui Ana-xagora (căci tu cunoşti aceste teorii): „toate lucrurile ar fi confundate laolaltă". Cu alte cuvinte, nedeosebite ar fi cele ale medicinei şi aducătoare de sănătate, e de cele ale bucătăriei. Ştii acum ce zic eu despre retorică: ea este, faţă de suflet, ce este bucătăria faţă de corp. Dar iată că, vorbind eu însumi mult, după ce te-am oprit pe tine de la o expunere mai largă, poate am făcut o abatere nelalocul ei. Numai că, eu sînt vrednic de iertare. Cînd mă exprimam pe scurt, nu mă înţelegeai, nici nu erai în stare să scoţi ce trebuia din răspunsurile ce-ţi dădeam: aveai mereu nevoie de explicări. Dacă acum nici eu n-aş găsi îndestulătoare răspunsurile tale, eşti liber şi tu să te întinzi la vorbă; dacă însă mă pot folosi bine de ele, lasămă
404
PLATON

466 a s-o fac; căci aşa se cuvine. Şi acum, dacă răspunsul meu îţi trezeşte vreun gînd, spune-o. POLOS Aşadar ce zici? Ţie îţi pare retorica o linguşire? SOCRATE Am spus că-i numai o parte din linguşire. Ce, Polos? La vîrsta asta nici atît nu-ţi aduci aminte? Ce vei face mai tîrziu? POLOS Crezi că oratorii cei buni, în statele lor, sînt priviţi drept linguşitori ordinari? b SOCRATE Pui numai o întrebare sau începi a rosti o expunere mai largă? POLOS Nu, te întreb numai. SOCRATE Credinţa mea e că aceşti oratori nu sînt luaţi în consideraţie nici într-un fel. POLOS Cum nu sînt luaţi în consideraţie? Nu-s ei cei mai puternici oameni în state? SOCRATE Deloc, dacă socoteşti că „a fi puternic" este un bine pentru cel ce are puterea. POLOS Dar asta-i părerea mea. SOCRATE Mie oratorii îmi par a fi cei mai puţin puternici din stat. POLOS Cum? întocmai tiranilor, n-au ei puterea c să ucidă pe cine vor, să-i despoaie de

avere, să izgonească din cetăţi pe cine găsesc de cuviinţă? SOCRATE Pe cîine, Polos! După orice vorbă rostită de tine, eu mă întreb dacă în adevăr spui gîndul tău sau îmi pui doar o întrebare. POLOS Dar te întreb. SOCRATE Fie, prietene! Atunci îmi pui două întrebări deodată. POLOS Cum două? SOCRATE Nu mi-ai spus chiar adineauri că oratorii omoară pe cine vor şi că — întocmai ca tiranii — ju-d poaie de avere sau surghiunesc din cetăţi pe oricare găsesc de cuviinţă? POLOS Da, am spus.
GORGIAS

405

SOCRATE Ei bine, eu declar că prin aceasta se pun două întrebări deosebite, şi-ţi voi răspunde la fiecare. Zic deci, Polos, că şi oratorii şi tiranii au în statele lor cea mai mică putere, aşa cum spusei adineauri. Ei nu săvîrşesc, ca să zic aşa, nimic din ce ar vrea; totuşi fac ce li se pare că-i mai bine. e POLOS Dar nu-i tocmai aceasta marea lor putere? SOCRATE Nu, cel puţin după părerea lui Polos. POLOS N-o spun eu? Dar tocmai că o spun. SOCRATE Ba nu o spui într-adevăr, ca unul care crezi că puterea mare e un bine pentru cel ce o are. POLOS Da, cred. SOCRATE Socoteşti într-adevăr că-i un bine pentru omul lipsit de raţiune să facă ce crede el de cuviinţă? Şi asta numeşti tu putere mare? POLOS Eu? Nu. SOCRATE Putea-vei atunci să mă combaţi şi să-mi faci dovada că oratorii sînt oameni cu judecată, că 467 a retorica lor nu este linguşire, ci meşteşug? Şi dacă nu mă vei putea combate, va rămîne lucru adevărat că nici oratorii, care fac ce le năzare în statele lor, nici tiranii nu sînt stăpîni pe un bine superior. Puterea în sine este, cum zici, un bine, dar a săvîrşi fără raţiune orice-ţi trece prin minte, asta mărturiseşti singur că-i lucru rău. Sau nu? POLOS Ba da. SOCRATE Mă-ntreb însă cum pot avea oratorii sau tiranii o mare putere în state, dacă Polos nu va produce lui Socrate dovada că fac ce vor? POLOS Ce om şi ăsta... b SOCRATE Eu menţin că nu-s în stare să lucreze după voinţa lor. Tu dovedeşte-mi contrariul. POLOS Bine, dar n-am recunoscut chiar adineauri că săvîrşesc lucrurile ce li se par mai bune? SOCRATE O recunosc şi acum. POLOS Deci nu lucrează după voia lor? SOCRATE Asta nu.
406
PLATON

POLOS ... cînd fac ce găsesc de cuviinţă? SOCRATE: Cînd le fac. POLOS: Astea-s curate prostii, Socrate, sînt ciudăţenii de-ale tale. SOCRATE: Nu mă învinui, tu frumos Polos — ca să grăiesc în felul tău. Dovedeşte că mint, dacă ai ce să mă întrebi; de nu, răspunde tu întrebărilor mele. POLOS Ba, prefer să dau eu răspunsurile; în acest chip voi şti şi eu ce părere ai. SOCRATE Găseşti că oamenii fac pururea ce vor, ori de cîte ori săvîrşesc o faptă? Sau se poate să nu dorească lucrul ce-l fac? Cînd iau de pildă doctorii, după povaţa medicilor, socoti că voinţa lor este să facă ceea ce fac, cu tot dinadinsul? Voiesc adică să ia leacuri şi să îndure suferinţe? Sau fac asta în vederea scopului pentru care iau leacul, adică în vederea sănătăţii? POLOS Se-nţelege, în vederea sănătăţii.

SOCRATE Dar cei care călătoresc pe mări sau cei care se dedau la vreo îndeletnicire negustorească, dacă săvîrşesc una sau alta din acestea, nu fac în fiece caz chiar ceea ce vor. Cine-i omul care să vrea cu tot dinadinsul să plutească pe mări, să înfrunte primejdiile şi să aibă greutăţi? Nu, eu cred că fiecare urmăreşte de fapt scopul în vederea căruia face călătoria pe mare; doreşte îmbogăţirea şi călătoreşte în vederea bogăţiei. POLOS Da, aşa e. SOCRATE Nu-i la fel în toate celelalte? Dacă unul săvîrşeşte o faptă în vederea unui scop, nu cumva fapta pe care o săvîrşeşte nu-i chiar ceea ce vrea dîn-sul, ci, deasupra ei, este scopul în vederea căruia face lucrul? POLOS Da. SOCRATE: Acum, există pe lume vreun lucru care să nu fie ori bun, ori rău, ori la mijlocul acestora, adică nici bun, nici rău?
GORGIAS

407

POLOS Neapărat că nu, Socrate. SOCRATE Nu zici lucruri bune: înţelepciunii, sănătăţii, bogăţiei şi celorlalte de acest fel? Nu zici rele potrivnicelor acestora? POLOS Ba le zic. SOCRATE Şi desigur numeşti „nici bune, nici rele" pe cele ce se împărtăşesc cîteodată de la bine, alteori de la rău. Există însă şi cazuri cînd nu ţin de nici 468 a una dintre acestea două; aşa-i de pildă faptul de a şedea, de a umbla, de a fugi, de a pluti. Aşa sînt şi pietrele şi lemnele şi cîte alte lucruri de felul lor. Nu te gîndeşti la acestea? Sau pe altele le numeşti tu nici bune, nici rele? POLOS Nu, ci tocmai pe acestea. SOCRATE Spune-mi acum: cînd oamenii săvârşesc pe cele de la mijloc, le fac în vederea lucrurilor bune, sau pe acestea din urmă le fac în vederea celor mijlocii? POLOS Pe cele mijlocii în vederea celor bune. SOCRATE Deci şi cînd umblăm, nu urmărim decît b binele, încredinţaţi că e mai nimerit aşa; cînd ne oprim, o facem pentru acelaşi motiv, în vederea binelui. Ori nu? POLOS Da. SOCRATE Atunci şi cînd ucidem, dacă ucidem pe cineva, şi cînd surghiunim şi cînd jefuim pe cineva de bani, le facem fiind încredinţaţi că aşa-i mai bine pentru noi. Ori nu? POLOS Fără îndoială. SOCRATE Vasăzică în vederea binelui făptuiesc cei ce fac toate acestea? POLOS Aşa e. SOCRATE Bine, dar n-am recunoscut noi că, ori de cîte ori săvârşim un lucru în vederea unui scop, noi nu dorim de fapt acest lucru, ci pe cel în vederea c căruia îl săvârşim? POLOS Foarte bine.
408
PLATON

SOCRATE Atunci dorinţa noastră nu este să omo-rim, să surghiunim din cetăţi, să jefuim de averi, pUr şi simplu aşa, ci dorim să le facem numai dacă acestea sînt folositoare; dacă sînt păgubitoare, nu dorim. Este adevărat că urmărim cele bune, cum zici tu, dar nu le dorim pe cele rele, nici pe cele ce se arată a fi nici bune, nici rele. Ori nu? Ţi se pare că spun adevărul, Polos, sau nu? De ce nu răspunzi? POLOS Adevărul. d SOCRATE Dacă am încuviinţat cele de mai sus, să presupunem că cineva, tiran sau orator, omoară un om, îl izgoneşte din cetate sau îl despoaie de averi, încredinţat că aşa-i mai bine pentru dînsul, însă fapta lui se întîmplă să-i fie dăunătoare; atunci desigur că omul a făcut aşa cum a găsit cu cale. Ori nu? POLOS Ba da.

SOCRATE Dar dacă cele săvârşite s-au întîmplat să fie rele, putem spune că aşa a şi vrut el să le facă? De ce nu răspunzi? POLOS Dar eu nu găsesc că atunci a săvîrşit lucrul voit. SOCRATE Mai putem spune că un asemenea om are în statul acela o mare putere, dacă atotputerni-e cia — cum însuţi o recunoşti — este ceva bun? POLOS Nu mai putem spune. SOCRATE Am grăit deci adevărul, cînd am susţinut că cineva poate săvîrşi în stat ceea ce el găseşte de cuviinţă, fără ca pentru asta să fie vorba de marea lui putere, nici de o acţiune pe care a făcut-o fiindcă aşa a vrut s-o facă. POLOS Socrate, tu vorbeşti ca şi cum, dacă ţi s-ar hărăzi prilejul, n-ai primi să faci în stat orice ai găsi de cuviinţă; ca şi cum n-ai pizmui pe unul pe care l-ai vedea omorînd pe cine vrea şi despuind de avere sau punînd în lanţuri pe cine vrea. SOCRATE Vrei să spui, dacă ar face-o pe drept sau pe nedrept?
GORGIAS

409

POLOS Oricum ar face-o, nici într-un caz, nici în 469 a celălalt nu-i de pizmuit? SOCRATE Vorbeşte ce e de vorbit, Polos. POLOS Ce vrei să spui cu asta? SOCRATE Că nu trebuie să pizmuim nici pe cei de pizmuit, nici pe cei nefericiţi, ci să-i miluim mai degrabă. POLOS Şi de ce? De soarta asta îi crezi tu vrednici pe oamenii de care-ţi vorbesc? SOCRATE Cum de nu? POLOS Cel ce omoară pe oricare ar crede el de cuviinţă — o dată ce-l omoară pe drept — tu-l crezi nefericit şi de miluit? SOCRATE Nu-l cred astfel, totuşi nu-i nici de invidiat. POLOS N-ai spus acum că-i nefericit? SOCRATE Da, prietene, cel ce omoară fără dreptate; şi-am adăugat că-i de miluit; dar despre cel ce a b omorît pe drept am zis doar că nu-i de pizmuit. POLOS Desigur, nefericit şi vrednic de milă este cel ce moare pe nedrept. SOCRATE Mai puţin decît omorîtorul, Polos, mai puţin şi decît cel pe drept omorît. POLOS Cum vine asta, Socrate? SOCRATE Aşa cum am spus: că cel mai mare dintre rele se-ntîmplă a fi săvârşirea nedreptăţii. POLOS Ăsta să fie cel mai mare rău? Nu-i cumva mai mare îndurarea nedreptăţii? SOCRATE Nicidecum. POLOS Din partea ta, ai vrea mai degrabă să înduri nedreptatea decît s-o săvârşeşti? SOCRATE Din partea mea, n-aş vrea nici una; dar c dacă aş fi silit ori s-o fac, ori s-o-ndur, mi-aş alege mai degrabă s-o-ndur decît s-o fac. POLOS Tu, aşadar, n-ai primi să devii tiran? SOCRATE Nu, dacă numeşti tiranie ce numesc eu.

T
410
PLATON

POLOS Eu numesc tiranie ce-am spus şi adineauri: îngăduinţa cuiva de a săvîrşi orice găseşte de cuviinţă, să omoare, să surghiunească şi să facă tot ce crede. SOCRATE O, fericitule, ascultă cuvîntul meu şi stă-pîneşte-te puţin. închipuie-ţi că intru în agora într-un d moment cînd geme de lume şi, cu pumnalul ascuns în sîn, mă adresez ţie astfel: „Polos, ştii că de cîteva clipe sînt dăruit cu putere, că autoritatea tiraniei a ajuns ca prin minune în mîinile mele. Dacă aş găsi cu cale ca un om din mulţimea ce-ţi stă-n faţă să moară chiar acum, el va fi pe dată mort. Lucrul atîrnă numai de mine. Şi dacă aş găsi nimerit ca unul

dintre ei să fie cu capul spart, el va fi astfel numaidecît. De asemeni, dacă aş crede că-i bine să i se sfîşie hai-e nele, sfîşiată îi va fi îmbrăcămintea, aşa de mare e puterea mea în acest stat." Dacă însă te-ai dovedi neîncrezător, eu îndată ţi-aş arăta pumnalul. Văzîndu-l, tu ai spune: „O, Socrate, în felul acesta oricine ar putea orice: să dea foc cărei case i-ar plăcea, şi să ardă arsenalul atenienilor, triremele şi toate vasele statului sau pe cele particulare, dar asta nunseam-nă defel că avem a face cu o putere deosebită, ci numai că tu faci ce găseşti cu cale." Sau cum crezi? POLOS Nu, desigur, în felul acesta. 470 a SOCRATE Ai putea să-mi spui ce neajuns găseşti unei puteri de felul acesta? POLOS Pot. SOCRATE Ce neajuns, spune. POLOS Că acela care a făptuit aşa ceva ar trebui neapărat pedepsit. SOCRATE Dar a fi pedepsit nu-i ceva rău? POLOS Negreşit. SOCRATE Prin urmare vezi şi tu acum, prietene, vezi pentru a doua oară că, după toate aparenţele, nu se poate numi putere deosebită decît dacă, din ceea ce săvîrşeşte cineva după bunul său plac, reGORGIAS

411

zultă şi ceva de folos, ceva bun. Altminteri, fapta-i rea, puterea mică. Şi să mai observăm ceva: recunoaştem că făcînd cele amintite înainte, adică uci- b gînd, surghiunind oamenii şi despuindu-i de avere, cîteodată săvîrşim ce e mai bine, altă dată nu? POLOS Recunoaştem. SOCRATE în sfîrşit, iată, pe cît se pare, ceva recunoscut de amîndoi. POLOS Da. SOCRATE Cînd oare zici că, făcînd acestea, e mai bine? Spune, cum hotărăşti? POLOS Iată o întrebare, Socrate, al cărei răspuns eu îl aştept de la tine. SOCRATE Dacă-ţi face plăcere s-auzi răspunsul c meu, ţi-l dau îndată, Polos. Va fi mai bine cînd se vor săvîrşi cu dreptate cele pomenite; mai rău, cînd se vor face pe nedrept. POLOS Mare lucru să te combat, Socrate! Dar chiar un copil e în stare a-ţi respinge argumentaţia ca neadevărată. SOCRATE Ce recunoştinţă aş păstra acelui copil, la fel şi ţie, dacă mi-arăţi că sînt greşit şi mă scuteşti astfel să flecăresc. Nu pregeta să faci bine unui prieten, fă-mi această dovadă. POLOS Bine, Socrate, dar pentru a-ţi dovedi asta nici nu va mai fi nevoie de pilde vechi; cele de ieri şi d de azi sînt de ajuns pentru a-ţi respinge părerea şi a-ţi arăta că mulţi oameni, deşi fac nedreptăţi, sînt totuşi fericiţi. SOCRATE De care întîmplări vorbeşti? POLOS îl vezi pe Arhelau al lui Perdicas, care domneşte în Macedonia? SOCRATE Chiar de nu-l văd, ştiu din auzite de dinsul. POLOS îţi pare fericit sau nenorocit? SOCRATE Nu pot şti, Polos, căci nu l-am cunoscut pîn-acum.

Ţ
412
PLATON

e POLOS Şi ce? Nu-l poţi cunoaşte decît numai dacă trăieşti lîngă el? Altfel, de aici, nu eşti în stare să ştii că-i fericit? SOCRATE Pe Zeus, nu sînt. POLOS Se-nţelege, Socrate; tu chiar de regele cel mare ai să-mi spui acum că nu ştii de este fericit. SOCRATE Şi totuşi, nu-ţi spun decît adevărul, deoarece n-am nici o ştiinţă despre împlinirea lui ca om, nici despre simţul de dreptate ce are.

POLOS Şi ce, în asta constă toată fericirea unui om? SOCRATE După părerea mea, da, Polos. Eu zic că bărbatul şi femeia sînt fericiţi cînd sînt oameni împliniţi, nefericiţi cînd sînt oameni nedrepţi şi răi. 471 a POLOS Atunci Arhelau acesta e un nefericit după socotinţa ta? SOCRATE Da, prietene, este nefericit dacă-i nedrept. POLOS: Dar bine, cum să nu fie nedrept un om ca el, care n-avea nici un drept la domnia ce ţine, fiind născut dintr-o femeie ce era sclava lui Alcetas, fratele lui Perdicas, deci sclav de drept al celui dintîi. Dacă ar fi vrut să săvârşească numai cele drepte, trebuia să rămînă sclav la Alcetas şi astfel, după socotinţa ta, ar fi fost fericit. Dar iată că acum, făcînd b cele mai mari nedreptăţi, a devenit grozav de nefericit! Şub cuvînt că redă lui Alcetas domnia pe care i-o luase Perdicas, el şi-a chemat stăpînul, care îi era unchi, şi, după ce l-a ospătat şi îmbătat, pe el ca şi pe fiu-său Alexandru, văr şi aproape de-o vîrstă cu el, i-a urcat într-un car şi, scoţîndu-i noaptea din oraş, i-a omorît, măcelărîndu-i pe amîndoi. După să-vîrşirea omorului, n-a băgat de seamă că devenise cel mai nefericit dintre oameni şi nici o remuşcare nu l-a hărţuit; dimpotrivă, puţin după asta, punînd c mîna pe propriul său frate — fiul lui Perdicas — copil de 7 ani, căruia i se cădea de drept domnia, n-a
GORGIAS

413

vrut să devină fericit crescîndu-l cum cerea dreptatea şi înapoindu-i domnia; el l-a aruncat într-un puţ şi l-a înecat, spunînd mamei sale Cleopatra că, în fugă după o gîscă, micuţul a căzut în puţ şi a murit. Se-nţelege, fiind cel mai mare criminal dintre toţi macedonenii, departe de a fi cel mai fericit, el este cel mai nenorocit. Şi nici o îndoială că mulţi atenieni, înce-pînd chiar cu tine, ar dori mai degrabă starea orică- d ruia dintre ceilalţi macedoneni decît să fie Arhelau. SOCRATE încă de la primele cuvinte, Polos, eu te-am preţuit ca pe unul ce-mi păreai bine pregătit în retorică, găsind însă că nu eşti destul de exercitat în dialectică. Acum mă întreb: ăsta e raţionamentul cu care voiai ca un copil, chiar, să mă poată combate? Cu un astfel de discurs, tu socoteşti că m-ai dat gata, fiindcă am spus că omul nedrept nu poate fi fericit? De unde oare urmează, bunule Polos, că m-ai biruit, cîtă vreme eu nu recunosc nimic din cele ce susţii? POLOS Fiindcă nu vrei, altminteri şi tu crezi ca e mine. SOCRATE Fericitule, te-apuci să mă combaţi cu mijloace de retor. Aşa fac şi avocaţii care-şi combat adversarii la judecătorii. Acolo, ei cred că-i înving pe ceilalţi dacă cheamă în sprijin un cît mai mare număr de martori, dintre cei mai cu vază, în vreme ce avocatul părţii adverse n-are decît unul singur sau chiar nici unul. Dă-mi voie să-ţi spun că eu nu pun vreun preţ pe acest fel de luptă, cînd e vorba să hotărîm adevărul. De cîte ori nu s-a întîmplat să fie cineva osîndit 472 a pe temeiul mărturiilor mincinoase ale atîtor oameni socotiţi ca avînd mare trecere în lume! Şi acum, ca să ne întoarcem la vorba ta, recunosc că toţi atenie-nii şi străinii — sau mai toţi — ar putea fi de părerea ta. Dac-ai vrea să aduci martori împotriva mea cum că nu spun adevărul, iată, de-ţi place: sînt gata să depună pentru tine Nicias al lui Nicerat, dimpreună
414
PLATON

cu fraţii săi, ale căror tripoduri sînt înşirate în templul b lui Dionysos; sau, de vrei, şi Aristocrat al lui Scel-lios, cel care a adus cel mai de preţ prinos la Delfi. Şi dacă mai vrei, cheamă din Atena şi întreaga familie a lui Pericle sau pe oricare alta ce vei înţelege să alegi. întrucît mă priveşte însă, chiar dacă sînt singur, nu pot fi de părerea ta, căci tu nu mă constringi la acestea cu argumente; doar cu mulţimea martorilor mincinoşi, aduşi să depună împotrivă, mă scoţi de pe tărîmul realităţii şi al adevărului. Eu, în schimb, de nu te voi putea aduce martor în sprijinul celor ce susţin, pe tine unul singur, voi socoti că n-am îndeplinit nimic de preţ în legătură cu cele discutate, nu mai mult decît tine, în cazul că nu dobîndeşti

spriji-c nul mărturiei mele, doar a mea, lăsînd la o parte mulţimea celorlalţi martori. Iată deci două feluri de dovezi: cel dintîi, în care crezi şi tu, ca atîţia alţii; celălalt, în care cred eu. Să le cercetăm alăturîndu-le şi să vedem în ce se deosebesc. Nu trebuie să uităm că obiectul discuţiei dintre noi nu este un fapt mărunt, ci o problemă pe care, pe cît e de frumos s-o cunoaştem, pe atît e de urit s-o ignorăm. Miezul ei stă în faptul de a şti sau de a nu şti cine-i fericit şi cine nu. Pentru a reaminti despre ce e vorba, tu crezi că cineva poate fi fericit făcînd rău şi trăind ca un d om nedrept, de vreme ce recunoşti nedreptatea acţiunii lui Arhelau şi totuşi îl declari fericit. Putem socoti această părere ca fiind a ta? POLOS Negreşit. SOCRATE Ei bine, eu spun că aceasta e cu neputinţă. Iată primul punct deosebitor. Acum, este pentru omul nedrept o fericire dacă-şi ispăşeşte vina? POLOS Nicidecum. El n-ar fi decît foarte nenorocit, e SOCRATE în schimb, dacă un vinovat nu-şi ispăşeşte păcatul, el va fi fericit după părerea ta. POLOS Desigur.
GORGIAS

415

SOCRATE După mine, Polos, un vinovat şi în genere un om nedrept este nefericit, oricum lam judeca. De nu-şi ispăşeşte greşelile, primind pedeapsa cuvenită, eu îl socotesc încă mai nefericit; dar dacă va fi pedepsit, fie de zei, fie de oameni, va fi mai puţin nefericit. POLOS Văd, Socrate, că te apuci să spui lucruri 473 a ciudate rău. SOCRATE Totuşi, prietene, eu sper să te fac a spune aceleaşi lucruri ca mine. De acea doar te socotesc prieten. Deocamdată deosebirea dintre noi este următoarea, şi te rog s-o examinezi tu însuţi. Eu am spus mai-nainte că a săvîrşi nedreptatea este mai rău decît a o suferi. POLOS Da, aşa ai spus. SOCRATE Iar tu — că răul mai mare este a o suferi. POLOS întocmai. SOCRATE Şi-am mai spus că oamenii vinovaţi sînt nefericiţi, lucru pe care tu l-ai respins. POLOS Pe Zeus, aşa. SOCRATE Oricum, asta e părerea ta. b POLOS Părere care conţine, cred, adevărul. SOCRATE Se poate. Tu dimpotrivă, socoteşti fericiţi pe vinovaţii care scapă de pedeapsă. POLOS Fără îndoială. SOCRATE Ci eu zic că ei sînt mai nefericiţi, mai mult decît cei care-şi ispăşesc vina. Vrei să combaţi şi această părere? POLOS Parcă e mai greu s-o combat decît pe cealaltă, Socrate! SOCRATE Nu mai greu, dar cu neputinţă chiar, Polos, întrucît adevărul nu poate fi înfrint niciodată. POLOS Cum asta? Dacă un om este prins că vrea să răstoarne în chip vinovat o cîrmuire tiranică, dacă o dată prins i se ard ochii, este chinuit şi stîlcit, dacă, c după ce a suferit felurite alte schingiuiri, nu numai
416
PLATON

el dar şi soţia şi copiii lui, în cele din urmă este şi răstignit pe cruce sau ars de viu, oare unul ca acesta va fi mai fericit decît dacă ar izbuti să scape, ar deveni pe urmă monarh şi ar vieţui făcînd ce vrea în propria lui ţară, ba chiar invidiat şi socotit fericit de concetăţeni şi străini? Asemenea fapte le socoteşti tu d cu neputinţă de combătut? SOCRATE Vrei să mă înspăimînţi, nobile Polos, nu să mă combaţi cu dovezi, ca şi adineauri, cînd cu martorii. Oricum ar fi, te rog aminteşte-ţi un amănunt; ai zis adineauri: „Dacă este prins că vrea să răstoarne în chip vinovat cîrmuirea tiranică." POLOS Da, am zis. SOCRATE Bine, dar în această ipoteză nici unul dintre ei nu va fi mai fericit: nici cel ce se

înstăpîneş-te în chip nedrept pe domnie, nici cel ce ispăşeşte pedeapsa, într-adevăr, la doi oameni nefericiţi, nu poate fi vorba de fericire mai mare. Dar mai nefericit, e după mine, este cel ce a putut scăpa din închisoare şi a devenit tiran. De ce rizi, Polos? Nu cumva este un nou mod de respingere a adversarului, să rîzi de ce spune el, fără să-i aduci nici o dovadă? POLOS îţi închipui, Socrate, că mai este nevoie de dovezi faţă de modul tău de a vorbi, pe care nu şi l-ar însuşi nimeni dintre oameni? Iată, întreabă pe oricare dintre aceştia. SOCRATE Polos, nu fac parte dintre oamenii politici; anul trecut am fost ales consilier, prin sorţi, iar cînd tribul meu a fost chemat să ia conducerea şi eu am fost obligat să fac votarea, nam ştiut nici măcar atîta 474 a şi am stîrnit rîsul adunării. Nu mă pune deci să cer votul celor de faţă, ci, cum mă rosteam adineauri, dacă nu-mi poţi argumenta, mai bine lasă-mă să-ţi arăt eu cum cred că ar trebui să se facă o argumentare, în adevăr, eu nu ştiu să aduc în apărarea părerilor mele decît o singură mărturie şi las deoparte pe toţi ceilalţi martori. Eu nu mă îndrept decît spre
GORGIAS

417

adversarul meu, nu cer decît votul unui singur martor, pe al adversarului, nestînd de vorbă cu nici unul dintre cei mulţi. Vezi deci dacă vrei să te supui, la rîndul tău, argumentaţiei şi să răspunzi la întrebările mele. Cred că nu numai eu, dar şi tu şi ceilalţi oameni sîntem de acord că a săvîrşi nedreptatea e rău mai mare decît a o suferi; a nu fi pedepsit pentru o nedreptate e mai rău decît a fi pedepsit. POLOS La rîndul meu nici eu, nici oricare altul n-o crede. Te întreb: preferi tu să suferi decît să să-vîrşeşti o nedreptate? SOCRATE Sînt sigur că aşa ai face şi tu şi toată lumea. POLOS Departe de asta, nici eu, nici tu, nici altul, nimeni n-o va face. SOCRATE Toate bune, dar primeşti să-mi dai acum cîteva răspunsuri? POLOS Primesc, nici vorbă; chiar doresc să ştiu ce vei mai spune. SOCRATE De vrei să afli cum stă lucrul, răspun-de-mi aşa cum ai face-o dacă am lua discuţia dintru început. Ce lucru-ţi pare a fi mai rău, Polos? Să săvârşeşti sau să înduri o nedreptate? POLOS S-o înduri, cred. SOCRATE Şi ce-i mai urît? S-o înduri sau s-o să-vîrşeşti? Ce răspunzi aici? POLOS S-o săvârşeşti. SOCRATE Dacă ăsta-i cel mai urît lucru, atunci nu este el şi cel mai rău? POLOS Deloc! SOCRATE înţeleg. Pe cît văd, tu nu socoteşti unul şi acelaşi: frumosul şi binele, untul şi răul. POLOS Sigur că nu. SOCRATE Dar ce ai de răspuns la următoarea întrebare: toate lucrurile care sînt frumoase, fie de pildă corpuri, culori, figuri, sunete, fie deprînderi ale vieţii, le numeşti frumoase pe fiecare, fără a mai avea

L
418
PLATON

475 a

în vedere o anumită calitate? De pildă, să începem cu corpurile frumoase: nu le consideri astfel fie pentru folosul ce-l aduce fiecare, fie pentru o plăcere ce ne procură cînd le privim? Dacă lăsăm la o parte acest punct de vedere, mai ai vreo altă pricină care te îndeamnă să susţii despre un corp că este frumos? POLOS N-am. SOCRATE Nu-i la fel şi cu toate celelalte, că sînt figuri sau culori? Nu le denumeşti frumoase fie pentru plăcerea, fie pentru utilitatea ce ne-o procură, fie pentru amîndouă împreună? POLOS Da. SOCRATE Nu-i la fel şi pentru sunete şi, în genere, pentru muzică?

POLOS Da. SOCRATE Dar, acum, cele privitoare la legi sau la deprînderile vieţii nu stau nici ele întraltfel cînd sînt frumoase. Ci sau sînt folositoare, sau plăcute, ori şi una şi alta. POLOS Nu sînt într-altfel. SOCRATE Nu-i la fel şi cu frumuseţea ştiinţelor? POLOS Nici vorbă. Şi procedezi bine acum, Socra-te, definind frumosul prin ce e plăcut şi bun. SOCRATE Dar atunci untul nu se va defini prin însuşirile contrare? Prin neplăcere şi rău? POLOS Cu necesitate. SOCRATE Deci cînd, dintre două lucruri frumoase, unul se întîmplă să fie mai frumos decît altul, nu-i el astfel fie prin prisosul uneia din aceste două însuşiri, fie prin al amîndurora? E adică mai frumos datorită plăcerii, datorită utilităţii, sau ambelor? POLOS Fără îndoială. SOCRATE Şi cînd din două lucruri urîte, unul e mai urît decît altul, n-a devenit astfel, acesta din urmă, fie printr-un prisos de neplăcere, fie printr-unul de rău? Nu urmează cu necesitate şi aceasta? POLOS Urmează.
GORGIAS

419

SOCRATE Să vedem acum în ce fel vorbeam noi, puţin mai înainte, despre săvîrşirea sau îndurarea nedreptăţii. Nu ziceai că-i mai rău a îndura nedreptatea, dar că a o săvîrşi este un lucru mai urît? POLOS Ziceam. SOCRATE Dar dacă admitem că-i lucru mai urît a săvîrşi nedreptatea decît a o îndura, atunci: sau e din pricina neplăcerii, adică din prisosul acesteia, sau e din răul ce căşunează ea, sau în sfîrşit din amîndouă. Nu-i şi aici o urmare necesară? POLOS Cum de nu. SOCRATE Să cercetăm, întîi, dacă nu cumva săvîr- c şirea nedreptăţii întrece îndurarea ei prin suferinţa pricinuită. Nu cumva cei care săvîrşesc nedreptatea suferă mai mult decît cei care o îndură? POLOS Nicidecum, Socrate, asta nu! SOCRATE Zici că n-o întrece prin suferinţă? POLOS Fireşte că nu. SOCRATE Dar dacă n-o întrece prin suferinţă, desigur că atunci n-o întrece nici din pricina amîndurora. POLOS Nu. SOCRATE Atunci rămîne că o întrece din pricina celuilalt? POLOS Da. SOCRATE Adică din pricina răului? POLOS S-ar părea. SOCRATE A săvîrşi o nedreptate este deci un rău mai mare decît a o suferi — aceasta datorită prisosului de răutate. POLOS Se arată aşa. d SOCRATE Dar ce altceva s-a recunoscut înainte, de majoritate ca şi de tine, decît că a săvîrşi nedreptatea e mai urît ca îndurarea ei? POLOS Da. SOCRATE: Şi iată acum că-i mai rău. POLOS Probabil.
420
PLATON

SOCRATE Şi cum? Ai prefera un lucru mai rău şi mai urit altuia mai puţin astfel? Nu pregeta,

ci răspunde, Polos, că nu vei pierde nimic. Supune-te cu dem-e nitate judecăţii, tocmai cum te supui unui medic, şi răspunde, da sau ba, la întrebările puse. POLOS Eu unul n-aş prefera, Socrate. SOCRATE Dar crezi că există un om să prefere? POLOS N-aş crede, cel puţin pe temeiul acestui raţionament. SOCRATE Am spus deci un lucru adevărat cînd am susţinut că nici eu, nici tu, nici oricare altul, nu vom prefera a săvîrşi, mai degrabă decît a îndura nedreptatea, în adevăr, aşa ceva-i mai rău. POLOS Pare-se. SOCRATE Bagi seamă, Polos, că argumentările noastre, puse alăturea şi comparate, nu seamănă deloc una cu alta? Căci iată: tu ai cu tine lumea întreagă, afară de mine. Eu nu doresc la rîndul meu aprobarea sau mărturia nici unui altuia, decît a ta; 476 a mie mi-e de ajuns votul tău, mă mulţumesc numai cu mărturia ta şi las la o parte pe toţi ceilalţi. Atît despre această chestiune. Acum să ne apropiem de a doua problemă a dezbaterii noastre. Oare ispăşirea nedreptăţilor săvîrşite să fie unul din cele mai mari rele, cum socoteai tu? Sau există un rău mai mare: acela de a nu le ispăşi — cum socoteam eu? Să cercetăm lucrul în felul următor: admiţi că a ispăşi prin pedepsire o faptă rea e totuna cu a fi pedepsit pe drept, pentru că ai săvîrşit o nedreptate? POLOS Admit. SOCRATE Poţi să-mi spui că nu toate lucrurile drep-b te sînt şi frumoase? Bineînţeles, vorbesc în măsura în care sînt drepte. Gîndeşte-te bine şi răspunde. POLOS Da, Socrate, aşa le găsesc şi eu. SOCRATE Bagă de seamă acum ce-am să-ţi spun: dacă săvîrşeşte cineva o faptă, nu-i aşa că trebuie să
GORGIAS

421

existe şi cineva care să îndure acţiunea făptuitorului? POLOS Cred că da. SOCRATE Oare acesta nu suferă ceea ce săvîrşeşte făptuitorul? Şi suferinţa nu-i la fel cu acţiunea celui care o face? Vreau să spun, de pildă: dacă dă cineva o lovitură, nu trebuie neapărat să existe şi cineva care s-o sufere? POLOS Trebuie. SOCRATE Şi dacă cel ce a dat-o o dă tare sau iute, cel ce a primit-o nu o primeşte la fel cum a fost dată? POLOS Da. SOCRATE Aşa-i deci şi suferinţa în primitor, el o c primeşte cum e lovitura dată? POLOS Se-nţelege. SOCRATE Dacă, la fel, face cineva un foc, nu trebuie să existe o materie care să ardă? POLOS Cum de nu? SOCRATE Şi dacă felul arderii este violent şi dureros, nu îndură şi obiectul o arsură de acelaşi fel? POLOS Nici vorbă. SOCRATE Nu facem aceeaşi judecată şi cînd săvîrşeşte cineva o tăietură? Că doar se taie ceva. POLOS Da. SOCRATE Dacă tăietura făcută e mare, adîncă sau dureroasă, obiectul e tăiat aşa cum o face tăietorul? d POLOS Aşa se vede. SOCRATE într-un cuvînt: eşti de acord cu ce am spus adineauri despre toate? Că după cum este acţiunea săvîrşită, tot aşa-i şi suferinţa îndurată. POLOS Sînt de acord.

SOCRATE Dacă ne-am înţeles asupra acestora, ce este atunci ispăşirea? O suferinţă sau o acţiune pe care o face cineva? POLOS O suferinţă, Socrate, neîndoios. SOCRATE Nu-i una datorită cuiva care face un lucru?
422
PLATON

POLOS Cum de nu? Datorită celui care dă pedeapsa. SOCRATE Şi dacă cel care pedepseşte o face cum e trebuie, nu pedepseşte cu dreptate? POLOS Da. SOCRATE Săvîrşeşte el lucruri drepte sau nu? POLOS Drepte. SOCRATE Prin urmare pedepsitul care ispăşeşte, nu suferă el pe drept? POLOS Pare-se. SOCRATE Şi n-am recunoscut ca fiind frumoase lucrurile drepte? POLOS Nici vorbă. SOCRATE Dintre aceştia deci, unul săvîrşeşte fapte frumoase, celălalt, pedepsitul, le suferă. POLOS Da. SOCRATE Bine, dar dacă-i vorba de fapte frumoase, atunci nu-s şi bune? Căci una din două: ori sînt 477 a plăcute, ori sînt folositoare. POLOS Neapărat. SOCRATE Atunci nu putem spune că ispăşitorul întîmpină lucruri bune? POLOS Se pare. SOCRATE El trage deci folos? POLOS Da. SOCRATE Nu cumva-i vorba de folosul la care mă gîndesc eu? Nu cumva sufletul lui devine mai bun dacă, în adevăr, este pedepsit pe drept? POLOS S-ar zice, într-adevăr. SOCRATE Ispăşitorul, prin urmare, nu se leapădă el de un suflet vinovat? POLOS Da. SOCRATE Prin asta nu scapă el de cel mai mare rău? Cercetează astfel: presupunînd că este vorba de b avuţia unui om, vezi o stare mai rea decît sărăcia? POLOS Nu, ci sărăcia.
GORGIAS

423

SOCRATE Dar ce zici cînd e vorba de starea corpului? în ce constă aici răul? Nu în slăbiciune, în boală, în urîţenie şi alte neajunsuri de acestea? POLOS Ba da. SOCRATE Şi nu găseşti asemenea neajunsuri şi la suflet? POLOS Cum de nu? SOCRATE Nu le numeşti pe acestea nedreptate, neştiinţă, laşitate şi atîtea altele de acest fel? POLOS Ba da. SOCRATE Astfel, în ce priveşte avuţia, trupul şi sufletul, nu recunoşti tu şi cele trei feluri de neajun-suri: sărăcia, boala şi nedreptatea? POLOS Ba da. SOCRATE Şi care din aceste neajunsuri e cel mai urît? Nu nedreptatea şi nu în genere orice pată a sufletului? POLOS Ba tocmai aceasta. SOCRATE Şi, dacă-i cea mai urîtă, nu-i totodată şi cea mai rea? POLOS Ce vrei să spui cu asta, Socrate? SOCRATE Că lucrul cel mai urît se înfăţişează totdeauna urît, pentru că poartă cu sine fie

neplăcerea cea mai mare, fie paguba, fie şi una şi alta, aşa cum ne-am înţeles mai înainte. POLOS Aşa e. SOCRATE Şi n-am recunoscut chiar acum că urî-tenia cea mai mare e nedreptatea, cum sînt, în genere, toate neajunsurile referitoare la suflet? POLOS Da, am recunoscut. SOCRATE: Nedreptatea deci nu este decît: sau lucrul ce produce durerea cea mai mare (devenind şi cea mai urîtă datorită prisosului de suferinţă ce căşunează), sau cea mai păgubitoare, sau şi una şi alta? POLOS Aşa trebuie să fie.

T
424
PLATON

SOCRATE Şi nu cumva a fi nedrept, a rămîne nepedepsit, a fi laş şi fără de ştiinţă sînt lucruri ce produc mai multă durere decît sărăcia şi boala? POLOS Aşa ceva, Socrate, nu pare să reiasă din discuţia noastră. SOCRATE Dacă e adevărat cum zici tu, că sufletul păcătos nu le întrece prin durere, atunci înseamnă e că pentru alt motiv el este cel mai urît între rele: pentru că le întrece prin marea pagubă pe care o căşunează şi, nu mai puţin, prin nemăsuratul rău pe care-l săvîrşeşte. POLOS Pare-se. SOCRATE Dar tot ce produce cea mai mare pagubă constituie şi cel mai mare rău. POLOS Da. SOCRATE Deci nedreptatea, neînfrînarea, ca şi celelalte neajunsuri sufleteşti nu-s cele mai mari rele? POLOS Se pare. SOCRATE Dar care-i meşteşugul în stare să scape pe un om de sărăcie? Nu-i priceperea în afaceri? POLOS Da. SOCRATE Şi ce ne scapă de boală? Nu medicina? POLOS Neîndoios. 478 a SOCRATE Cine, de răutate? Cine, de nedreptate? Dacă-ţi vine mai greu să răspunzi la întrebări puse aşa, să le punem altminteri. Unde ducem noi, spre cine călăuzim pe cei care au trupurile bolnave? POLOS Spre medici, Socrate. SOCRATE Dar unde, pe cei care săvîrşesc nedreptăţi, pe cei care trăiesc în nestăpînire de sine? POLOS Desigur, vrei să spui că-i ducem la judecători? SOCRATE Nu spre a fi pedepsiţi? POLOS Şe-nţelege. SOCRATE Fie. Dar cei ce pedepsesc, cînd pedepsesc pe drept nu se folosesc de unealta dreptăţii? POLOS învederat.
GORGIAS

425

SOCRATE Atunci meşteşugul afacerilor ne mîntu-ie de sărăcie, medicina de boală, dreptatea de neîn- b frînare şi de viciu. POLOS Se vede. SOCRATE Şi care-i cea mai frumoasă dintre toate cele pomenite? POLOS De care anume vorbeşti?

SOCRATE De afaceri, medicină şi dreptate. POLOS Dreptatea se deosebeşte mult de celelalte, Socrate. SOCRATE Dacă-i într-adevăr frumoasă, atunci nu ne procură ea sau cea mai mare plăcere, sau cel mai mare folos, sau şi una şi alta? POLOS Da. SOCRATE Tratamentul doctorilor ne este plăcut? Se bucură cei care sînt sub un tratament? POLOS Nu prea-mi vine să cred. SOCRATE Dar foloseşte sau nu? POLOS Foloseşte. c SOCRATE Scapă bolnavul de un mare rău? îi este de un folos răbdarea durerii, dacă se face sănătos? POLOS Cum de nu? SOCRATE Iar omul cu starea cea mai fericită a corpului este cel tratat de medic, sau cel care dintru început n-a avut nici o suferinţă? POLOS învederat că cel ce n-a îndurat dintru început nici o suferinţă. SOCRATE Căci doar, pare-se, nu-i atît o fericire să scapi de rău, cît să nu capeţi dintru început vreunul. POLOS Aşa este. SOCRATE Dar ce zici dacă avem înainte doi bol- a navi, egal de loviţi în trupul sau sufletul lor, care crezi că-i cel mai nefericit? Cel ce se lecuieşte de rău prin îngrijiri, sau cel ce rămîne cu boala, fiindcă nu s-a căutat? POLOS Cel ce nu s-a îngrijit, cred.

y
426
PLATON

SOCRATE Iar ispăşirea nu însemna scăparea de cel mai mare dintre vicii, anume răutatea? POLOS Da, aşa era. SOCRATE Astfel dar dreptatea, făcînd pe om mai înţelept, îl face mai drept. Ea este, în privinţa răutăţii, ca tratamentul pentru boală. POLOS Da. e SOCRATE Şi tot astfel cel mai fericit este omul al cărui suflet n-a avut răutatea în sine, întrucît acest neajuns este pentru suflet, cum am spus, cel mai mare viciu. POLOS Nici o îndoială. SOCRATE în al doilea rînd vine omul pe care l-am scăpat de viciu. POLOS Aşa se pare. SOCRATE Este întîmplarea celui care a fost tras la răspundere, mustrat şi pedepsit. POLOS Da. SOCRATE Pe cînd cel ce trăieşte cea mai urită dintre vieţi este omul care poartă în suflet viciul nedreptăţii, cel ce nu s-a putut dezbăra de ea. POLOS Se vede. SOCRATE Nu-i tocmai asta întîmplarea omului care, săvîrşind cele mai urîte fapte, trăind în cea mai 479 a neagră nedreptate, izbuteşte totuşi să scape de a fi tras la răspundere, de pedepsire, de ispăşirea păcatelor, aşa cum ziceai că au izbutit şi Arhelau, şi toţi tiranii, şi oratorii, şi cei puternici în stat? POLOS Se prea poate. SOCRATE Sfîrşitul la care au ajuns asemenea oameni este, întru cîtva, de pus alături de bolnavul care, suferînd boli serioase, ajunge de nu mai dă seamă medicilor asupra relelor proprii şi înlătură astfel ori-b ce putinţă de lecuire, temîndu-se ca un copil fie de fierul, fie de focul îngrijirii impuse, fiindcă acestea îi produc durere. Nu găseşti că-i aşa? POLOS Găsesc.
GORGIAS

427

SOCRATE Este desigur la mijloc o necunoaştere a cît sînt de preţioase sănătatea şi prosperitatea corpului, în adevăr, din ce am încuviinţat împreună, mi-e teamă că aidoma fac şi cei ce fug de dreptate, cei ce se uită numai la aspectul dureros al pedepsei. Ei sînt orbi faţă de folosul ce rezultă dintr-însa şi nu ştiu că-i mai mare nenorocire să n-ai sufletul sănătos, ci putred, nedrept şi păcătos, decît să trăieşti cu un corp bolnav. Din această pricină recurg, bieţii, la toate mijloacele, numai şi numai să nu îndure pedepsele, numai să scape de „cel mai mare rău". Şi-şi adună bani, îşi fac prieteni şi-şi dau osteneala să vorbească în cuvinte cît mai convingătoare. Polos, dacă ne-am învoit asupra acestui adevăr, îţi dai tu seama ce urmează din discuţia noastră? Sau vrei să chibzuim împreună? POLOS Dacă găseşti de cuviinţă... SOCRATE Urmează, mai întîi, că nedreptatea şi săvîrşirea ei este cea mai mare dintre nefericiri. POLOS Cel puţin asta, se vede. SOCRATE S-a mai văzut şi că pedeapsa este sin-gura scăpare de o asemenea nenorocire. POLOS S-ar putea. SOCRATE: Iar a nu ispăşi, ce-i altceva decît o stăruinţă în rău? POLOS Aşa e. SOCRATE A săvârşi nedreptatea nu-i decît al doilea rău în ordinea mărimii. A stărui însă întrînsa, a stărui fără ispăşire, iată cel dintîi şi cel mai mare dintre păcate. POLOS Se pare că da. SOCRATE Şi acum, care era neînţelegerea în discuţia dintre noi? A fost vorba de Arhelau. Tul fericeai, zicînd că, deşi săvîrşise cele mai mari păcate, a putut scăpa de orice pedeapsă. Eu, dimpotrivă, credeam că Arhelau, ca orice alt muritor, dacă nu-i supus la ispăşirea păcatelor, prin chiar acest fapt a primit
428
PLATON

osînda de-a fi cel mai nefericit dintre oameni. în sfîr-şit, că vinovatul este pururea mai nefericit decît victima sa, iar că vinovatul nepedepsit este mai nefericit decît vinovatul ce-şi ispăşeşte păcatul. N-au fost astea părerile susţinute de mine? POLOS Da. SOCRATE Şi nu s-a făcut dovada adevărului susţinut de mine? POLOS Poate că da. 480 a SOCRATE Toate bune, Polos, dar dacă astea sînt adevărate, atunci unde-i nevoia cea mare de retorică? Dacă ne ţinem de cele recunoscute, ar trebui ca fiecine să se ferească singur şi cît mai mult de să-vîrşirea nedreptăţii, spre a nu-şi atrage şi din asta destul rău. Nu-i aşa? POLOS Tocmai. SOCRATE Iar dacă săvîrşeşte o nedreptate — el sau cineva dintre cei la care ţine — trebuie de bunăvoie, el singur, să se ducă la judecător, spre a-şi ispăşi acolo pedeapsa; şi să meargă cît mai repede, pentru a nu se învechi într-însul boala nedreptăţii şi a nu pricinui sufletului său o rană fără vindecare. b Ce spunem, Polos, dacă rămîn bune cele recunoscute mai înainte? Nu crezi că şi acestea trebuie să fie în acord cu celelalte? Nu crezi că în alt chip nu pot sta alături unele de altele? POLOS în adevăr, Socrate, ce putem spune altceva? SOCRATE Ca să sărim în apărarea nedreptăţii, oricine ar fi săvîrşit-o — tu, părinţii, prietenii, copiii, patria dacă e vinovată —, retorica nu ne poate fi de nici un folos; doar dacă am pune cazul potrivnic, Polos, că cineva ar trebui, de pildă, să se învinuiască singur, sau pe o rudă, sau pe alţi apropiaţi, pe măsură c ce cade fiecare în greşeală, şi, departe de a ascunde păcatul, să-l dea în vileag, spre a-l ispăşi, însănăto-şindu-se astfel; sau dacă ar trebui să se constrîngă
GORGIAS

429

pe sine ori pe alţii să nu se înfricoşeze înaintea judecătorului, ci să se înfăţişeze curajos, cu ochii închişi, ca în faţa unui doctor, spre a fi tăiat sau ars, urmărind numai binele şi frumosul, fără a ţine seama de durere. Şi astfel, dacă a săvîrşit fapte vrednice de bătaie, să se lase lovit; dacă de lanţuri, să se lase legat; dacă de amendă, să plătească; dacă de surghiun, să plece; d iar dacă de moarte, să moară şi să se facă astfel judecătorul său propriu, sau alor săi. Numai în asemenea împrejurări se poate folosi retorica; în scopul ca, o dată faptele rele date pe faţă, făptaşul să poată scăpa de nedreptatea săvîrşită, care este cel mai mare rău. Susţinem, Polos, această părere? Ori nu? POLOS Ciudate mi se par lucrurile ce spui, Socrate! Se potrivesc totuşi cu ce recunoscusem mai e înainte. SOCRATE Prin urmare: sau le înlăturăm şi pe acelea, sau le admitem pe acestea? POLOS Da, aşa stau lucrurile. SOCRATE Dimpotrivă, schimbând rolurile, dacă-i vorba să facem cuiva — vrăjmaş sau altul — un rău, o singură grijă vom avea: să nu-l facem victima unui duşman. Trebuie să ne dăm toată osteneala, în acest caz, cu fapta şi cuvîntul, ca el să n-ajungă spre ispăşire 4811 în faţa judecătorului, iar dacă ajunge, să i se facă toate înlesnirile spre a scăpa de pedeapsă. Astfel, dacă el a furat cine ştie ce sume mari de bani, să nu le înapoieze, ci să le cheltuiască pentru sine şi ai săi, în mod nedrept şi nelegiuit. Tot aşa, dacă prin fapte criminale ar merita moartea, pe cît cu putinţă să nu moară, ci să trăiască mereu cu păcatele sale sau cel puţin să trăiască cît mai mult în aceeaşi stare. Iată, Polos, singurul fel în care retorica ne poate fi b cu adevărat de folos. Cît priveşte însă pe omul căruia nu-i e aminte la nedreptăţi, eu unul nu văd unde-i folosul retoricii, dacă ea are vreunul, iar înainte ne-am înţeles că nici nu are.
430
PLATON

CALLICLES Spune-mi, Chairephon, vorbeşte So-crate serios ori numai în glumă? CHAIREPHON Mie-mi pare că-i foarte serios, Calli-cles. De altfel nu-i nimic mai simplu decît să-l întrebi pe dînsul. c CALLICLES Doar asta-i, pe zei, şi dorinţa mea! Spune-mi ce să credem despre tine, Socrate? Vorbeşti serios ori glumeşti? De eşti serios şi-s adevărate cele ce-ai rostit, viaţa noastră, a omenirii, nu-i întoarsă pe dos? Nu facem noi toate, pe cît se pare, altcum decît trebuie? SOCRATE Callicles, dacă simţămintele noastre n-ar avea, în varietatea lor, nimic comun între ele şi dacă fiecare dintre noi ar resimţi ceva propriu şi fără nici d o asemănare cu ce resimt ceilalţi, n-ar fi lucru uşor ca cineva să dea altuia a înţelege ce se petrece în propriul său suflet. Bag de seamă însă şi afirm că atît eu cît şi tu trecem, din întîmplare, prin aceleaşi stări sufleteşti; amîndoi iubim, şi avem fiecare cîte doi îndrăgostiţi: eu, pe Alcibiade al lui Cleinias şi filozofia; tu, demosul atenienilor şi pe Demos, fiul lui Pyrilamp. îmi dau seama că, de fiecare dată, orice ţi-ar spune aceşti favoriţi ai tăi şi oricum ai crede tu că stau lucrurile, cît eşti tu de tare, nu poţi să li te împotriveşti; din contră, te laşi purtat de dînşii în sus şi e în jos. în adevăr, dacă tu îţi spui părerea într-o adunare iar demosul atenian nu zice ca tine, tu îndată te schimbi şi începi a susţine ce vrea el. Acelaşi lucru ţi se întîmplă şi cu tînărul acela frumos, cu Demos al lui Pyrilamp. De ce? Fiindcă n-ai tăria să te împotriveşti dorinţelor şi gîndurilor ce-ţi vin de la favoriţii tăi. Astfel, dacă cineva s-ar minuna de tine şi ar socoti stranii cele ce vorbeşti, cîte vorbeşti din pricina lor, tu, dacă vrei să-i spui adevărul, i-ai putea 482 a răspunde că, atîta vreme cît nimeni nu va împiedica
GORGIAS

431

pe favoriţii tăi să vorbească aşa, nici tu nu vei înceta să vorbeşti cum vorbeşti.

închipuie-ţi, acum, că şi din partea mea trebuie să auzi un asemenea răspuns: nu te mai mira că vorbesc aşa, ci mai degrabă du-te la favorita mea, filozofia, şi fă-o să nu mai vorbească aşa. Căci află, scumpe prietene, că ea este cea care-mi spune necontenit ce mă auzi vorbind; şi ea-i mult mai măsurată decît celălalt favorit al meu. Această odraslă a lui Cleinias spune azi una, mîine alta, pe cînd filozofia păstrează totdeauna aceleaşi convingeri. Ei bine, ea susţine lucrurile de care te minunezi acum; ea a făcut în realitate acele expuneri, la care ai fost şi tu de faţă. Prin urmare, sau o respingi cu dovezi, cum ziceam mai înainte, arătîndu-i că nu faptul de a b săvîrşi nedreptatea este cel mai mare din toate păcatele, nici acela de a trăi fără cuvenita ispăşire, atunci cînd ai săvîrşi-o; sau, dacă nu faci aceasta, atunci, Callicles, pe zeul-cîine al egiptenilor, Callicles însuşi nu se va putea pune de acord cu tine, ci va fi faţă de tine toată viaţa în dezbinare. în ce mă priveşte, preabunule, prefer să aud o liră dezacordată care să dea sunete false, sau un cor prost; prefer ca toată ome- c nirea nu numai să nu fie de aceleaşi păreri cu mine, ba chiar să ducă război împotriva mea; prefer toate acestea decît ca eu, unu fiind, să nu mă acord cu mine şi să susţin păreri care se bat cap în cap. CALLICLES Bag seamă, Socrate, că te avînţi tinereşte în cuvântări, ca un adevărat orator popular. Şi-i dai cu vorba înainte, fiindcă lui Polos i s-a întîmplat să păţească acelaşi lucru pe care zicea el că l-a păţit Gor-gias de la tine. într-adevăr, Polos spunea că, întrebat de tine dacă ar fi dispus să-nveţe ce e dreptatea pe unul care, neştiind-o, ar veni la el doritor să studieze retorica, Gorgias s-a sfiit să spună „nu" şi a declarat d că l-ar învăţa. Aceasta, din pricina faptului că oamenii s-ar supăra să se spună că nu ştiu ce e drep432
PLATON

tatea. Şi s-a văzut astfel silit să se contrazică, lucru care-ţi face o deosebită plăcere. A ris de tine, cred, şi cu bună dreptate, atunci. Dar acum a căzut şi Polos în aceeaşi greşeală ca Gorgias; iar tocmai de aceea nu mă împac cu Polos: s-a învoit să treacă de partea ta şi să admită că-i mai ruşinos a face nedreptatea decît a o suferi. Din această consimţire a urmat faptul că a putut e fi pus în încurcătură de tine, i-ai pus friu şi l-ai intimidat să-şi spună gîndul întreg. Căci în realitate tu ce faci, Socrate? Spunînd mereu că eşti în căutarea adevărului, îndrumi discuţia spre probleme de rînd, probleme de tribună, asupra lucrurilor care prin natură nu sînt frumoase, iar după lege sînt. Se ştie însă că de cele mai multe ori acestea două, natura şi legea, se bat cap în cap. Şi dacă se mai în-tîmplă că unul se sfieşte şi n-are îndrăzneală să-şi spună neted gîndul, iată-l silit la contradicţie. Tu, prinzînd această subtilitate, te serveşti de ea în discuţii cu rea-credinţă; cînd îţi vorbeşte omul după 483 a lege, tu îi pui întrebări ca după natură, şi cînd îţi vorbeşte după natură, tu-i răspunzi ca după lege. Aşa a fost cazul de adineauri: a face, ori a suferi nedreptatea? Şi cînd Polos vorbea de ceea ce-i urit după lege, tu găseai legii cusururi după natură. Să privim şi natura. Cel mai urît după lege e să faci nedreptatea; cel mai urît şi rău după natură e să o b suferi. îndurarea nedreptăţilor nici nu e demnă de un bărbat. Se potriveşte doar unui sclav, pentru ca-re-i lucru mai bun să fie mort decît în viaţă, trăind aşa, înfrăţit cu nedreptatea, stîlcit în bătăi şi fără a se putea apăra nici pe sine, nici pe cel de care poartă grijă. Ba chiar să-ţi spun: făcătorii legilor sînt, după credinţa mea, tocmai oamenii cei slabi şi mulţi. Pentru ei înşişi şi în vederea intereselor proprii întocmesc ei legile şi orînduiesc răsplăţile, ca şi dojenile. Spre a înfricoşa pe oamenii care sînt mai puternici şi
GORGIAS

433

în măsură să aibă mai mult, spre a-i face şi pe aceştia c să nu stăpînească mai mult decît dînşii, iată de ce spun ei că rîvna pentru îmbogăţire-i lucru ruşinos şi nedrept. Pasămite, le-ar plăcea să fie puşi la parte dreaptă cu aceia, deşi-s nişte netrebnici. Aceasta-i pricina pentru care in legi se tratează ca nedreaptă şi imorală orice străduinţă de

agonisire care întrece măsura obişnuită a gloatelor, zicîndu-i-se ne-dreptăţire. Cît priveşte natura, ea învederează, cred, d de la sine că-i dreptul celui mai destoinic să aibă mai mult decît nevolnicul, al celui mai puternic, mai mult decît bicisnicul. Ea arată că-i aşa pretutindeni: la celelalte vieţuitoare ca şi la oameni, în toate statele şi neamurile. Aşa e după ea însăşi temelia dreptului: superiorul să cîrmuiască pe inferior, el să capete mai mult. Pe ce fel de drept s-a întemeiat Xerxes cînd a pornit cu ostile împotriva Eladei? Pe ce fel, tatăl acestuia cînd a năvălit împotriva sciţilor? Şi cîte şi cîte e alte pilde s-ar mai putea da. Ci eu zic că dînşii au purces la fapte călăuziţi de firea dreptului; şi zău, dacă vrei, de lege chiar: legea naturii! în orice caz nu după legea făurită de noi oamenii. Pe cei mai aleşi şi mai puternici fii ai noştri, ca pe nişte pui de lei, luîn-du-i de mici, noi îi încîntăm, îi vrăjim şi-i prefacem în robi, adormindu-i cu vorbe, cum că partea lor tre- 484 a buie să fie deopotrivă cu a tuturor, că asta-i şi frumos şi drept. Iar cînd se întîmplă de se naşte vreun bărbat cu o natură puternică, el îndată scutură de pe dînsul asemenea legături, sfarmă toate lanţurile şi se avîntă, călcînd în picioare şi scriptele noastre şi descîntecele şi vrăjile şi legile, toate cîte se depărtează de natură. Atunci el, sclavul nostru, se răzvrăteşte şi se înalţă. înfăţişîndu-se ca un despot, el face să b scapere dreptul naturii! Mi se pare că şi Pindar a exprimat într-o odă acelaşi gînd ca mine acum. El zice:
434
PLATON

Legea-i a lumii regină: Nemuritorii i se-nchină Şi muritorii...

\

Legea, zice el mai departe,
îndreptăţeşte puterea, Care le duce pe toate Cu suverana ei mină, Martor îmi este Heracles, Care, cu muncile sale, Fără vreo plată şi...2

sau cam aşa zice; nu ştiu bine versurile, dar el spunea în tot cazul că Heracles, fără plată şi fără să le fi primit în dar, i-a luat lui Gerion vacile, ca lucru drept după natură; că deci şi vacile şi toate bunurile celor slabi şi bicisnici aparţin celui mai puternic şi mai bun. Astfel este adevărul; ci tu nu-l vei cunoaşte decît atunci cînd vei ajunge la cercetări mai înalte, lăsînd la o parte filozofia. E adevărat, Socrate, că filozofia este plăcută dacă omul s-apucă de ea, pînă la o anumită vîrstă, şi dacă se ocupă cu măsură. Dar dacă cineva întîrzie într-însa peste trebuinţă, filozofia devine pentru oameni o nenorocire. Chiar dacă este cineva excepţional înzestrat de la natură, din moment ce se ocupă cu filozofia dincolo de vîrsta proprie ei, rămîne în chip necesar un om lipsit de acea bogată experienţă, pe care ar trebui s-o aibă orice om ce vrea să devină om întreg şi cu bun renume. Filozofii, se ştie, n-au habar de legi, nici de cele prin care se cîrmuiesc statele, cum n-au de cuvântările ce trebuie puse în joc, în adunările cetăţeneşti, atît pentru nevoile particulare cît şi pentru cele publice; sînt străini de plăcerile şi pasiunile omeneşti;
2

Pindar, frg. 169.

GORGIAS

435

străini, într-un cuvînt, şi cu totul lipsiţi de experienţa moravurilor. Cînd întreprînd o acţiune particulară ori publică, ei se fac de rîs, cum cred că se intîmplă cu oamenii politici care, şi ei, cînd ajung la disputele voastre şi la teorii, devin ridicoli. Se-ntîmplă ce zice e Euripide:
Strălucit este fiecare într-o privinţă. Dar lucrul pentru care se dă în vînt. Mai toată vremea din zi risipindu-şi-o pentru aceasta, E meseria in care el singur se-ntrece pe sine...3

De îndeletnicirea în care-i nepriceput fuge şi chiar o ponegreşte; laudă în schimb pe cea în care se pricepe; 485 a şi face asta din iubire de sine, gîndindu-se astfel că se laudă pe el însuşi. După mine, calea cea mai potrivită este să ne împărtăşim din ambele: din filozofie e frumos să cunoaştem cît trebuie pentru cultivarea noastră — şi nu-i ruşine pentru cineva, cît este încă tinăr, să filozofeze. Dar cînd a ajuns om în etate şi tot se mai ocupă cu filozofia, atunci lucrul

devine ridicol, Socrate. Faţă de unii ca aceştia, cînd îi ascult fi-lozofînd, eu încerc un sentiment foarte asemănător celui ce mă stăpîneşte cînd se-ntîmplă să aud un om în toată firea gîngurînd şi jucîndu-se copilăreşte. Cînd văd un copil, căruia îi sade bine să vorbească b astfel, adică să se joace ori să gîngurească, mă bucur, găsesc lucrul încîntător: este în aceasta ceva de fiinţă liberă, ceva din podoaba vîrstei unui copilaş. Dimpotrivă, cînd îl ascult că discută cu discer-nămînt, nu ştiu ce picuri de amărăciune mi se furişează în suflet, o lovitură pare că-mi răneşte urechile, în sfîrşit, ceva care aduce a sclavie îmi răsare înainte. Dar cînd întîlneşte cineva un bărbat în toată firea jucîndu-se şi gîngurînd, lucrul devine
3

Euripide, Antiopa, frg. 20.

436
PLATON

c comic, e nedemn de un om, şi acesta devine bun de bătut. Acelaşi sentiment mă stăpîneşte şi cînd stau lîngă cei ce filozofează. Dacă întîlnesc filozofia la un tînăr, eu îl admir, găsesc că-i sade bine, în tot cazul mă gîn-desc că am de-a face cu un om liber; iar cînd nu-l văd filozofînd, îl socot lipsit de sentimentul libertăţii şi incapabil de a realiza cîndva, într-o direcţie, un lucru frumos şi nobil; dar cînd văd pe unul mai în a vîrstă că încă filozofează şi că nu se dezbăra de această preocupare, mi se pare că numai bătaia l-ar lecui pe un bărbat ca acela, Socrate! Cum spuneam adineauri, este ceva nebărbătesc pentru un om, oricît de înzestrat ar fi, să fugă de miezul oraşului şi de adunări din care, cum zice poetul, bărbaţii îşi trag un renume; e nebărbătesc ca, în loc de aceasta, să se afunde pentru restul vieţii într-un ungher spre e a şopti, cu trei-patru copilandri, în nu ştiu ce discuţii, şi să nu rostească niciodată un cuvînt liber, puternic şi la locul lui. Cît despre mine, Socrate, nu-ţi port decît bună prietenie; dar, uite, trec şi eu prin aceleaşi clipe acum, prin care trecea Zethos faţă de Amfion, în autorul pomenit, Euripide. îmi vine şi mie săţi spun ce zice Zethos către fratele său: nesocoteşti, Socrate, tocmai lucrurile de care ar trebui să te îngrijeşti, umbli să dai un lustru copilăros firii aşa de nobile a sufletului tău, fără a fi în stare nici să susţii ceva mai ca 486 a lumea într-o chestiune de drept, nici să alegi calea cea mai naturală şi convingătoare, şi nici măcar să dai altuia un sfat mai trainic.4 Şi totuşi, scumpe Socrate — să nu te superi deloc pe mine, căci îţi voi vorbi cu cel mai bun gînd —, nu-ţi pare că-i lucru
4

Idem, frg. 21.

GORGIAS

437

ruşinos să fii aşa cum zic că sinteţi, şi tu şi alţii, care împingeţi prea departe preocuparea filozofiei? în adevăr, să presupunem acum că te-ar înhăţa cineva, pe tine sau pe altul dintre cei ca tine; că te-ar tîrî în închisoare şi ar susţine că tu, care n-ai făcut nici o nedreptate, ai săvirşit una. Ei bine, sînt încredinţat că nu te-ai putea descurca prin mijloace pro- b prii, că ai rămîne uluit şi cu gura căscată, neputînd spune un singur cuvînt de apărare; apoi, urcat pînă la scaunul de judecată şi pus faţă în faţă cu un pîri-tor păcătos şi lipsit de conştiinţă, ai fi în stare să-ţi pierzi şi viaţa, dacă el ar binevoi să ceară osîndirea ta la moarte. Şi atunci, Socrate, sînt în drept să te întreb: ce înţelepciune e aceasta, dacă primeşte pe om bine înzestrat de la natură, iar dînsa-l face mai slab şi mai fără de putere în a se ajutora singur ori a se mîntui din cele mai mari pericole, pe sine sau pe un altul?5 O înţelepciune după care omul se lasă prădat, de către duşmani, de toată averea sa şi e silit să trăiască în statul său cuadevărat fără onoare? Unui astfel de c om — fie-mi îngăduit să rostesc şi o vorbă mai grosolană — ar trebui să i se tragă chiar palme pe obraz, fără să fii chemat la răspundere. Iată, prietene, de ce-ţi zic: ascultă-mă şi pune o dată capăt disputelor; dă-ţi osteneala să faci lucruri mai alese; pune-te pe lucru să descoperi din care parte îţi poate veni faima de om cuminte şi lasă altora strălucirile acestea — fie că trebuie să le zicem nebunii, fie flecarii —

de pe urma cărora însă nu vei locui decît în case goale; imită, nu pe cei ce se a pierd în discutarea nimicurilor acestora, ci pe cei cărora le sînt date şi o viaţă de om, şi renumele, şi nenumărate alte bunuri.
5

Idem, frg. 25.

438
PLATON

SOCRATE De m-aş fi născut cu o inimă de aur, îţi închipui tu, Callicles, ce bucuros m-aş simţi acum că am dat peste una din acele pietre cu care oamenii încearcă aurul? S-o găsesc pe cea mai preţioasă şi să ştiu de-acum înainte cu siguranţă că, dacă-mi apropii sufletul de ea şimi spune că e frumos împlinit şi instruit, eu am destul şi nu mai este nevoie de nici o altă probă! CALLICLES Unde vrei s-ajungi cu această vorbă, Socrate? e SOCRATE Să-ţi spun unde. Sînt încredinţat că, întîlnindu-te pe tine, am şi găsit o astfel de comoară. CALLICLES Cum asta? SOCRATE Că pot acum şti bine un lucru: orice-mi vei încuviinţa tu, din cele ce cugetul meu gîndeşte şi rosteşte, acela este adevărul adevărat. Şi mă gîndesc 487 a că oricine vrea să pună la încercare un suflet şi să afle dacă este cum trebuie ori ba, are nevoie de trei însuşiri: de ştiinţă, bunăvoinţă şi sinceritate în vorbire; tu le ai pe toate trei. într-adevăr, eu întîlnesc multă lume care nu este în stare să mă supună cercetării: unii pentru că nu sînt învăţaţi ca tine; alţii e adevărat că nu-s lipsiţi de învăţătură, însă nu vor să-mi spună adevărul, fiindcă nu-şi bat capul cu mine, aşa cum ţi-l baţi tu; cît priveşte, în fine, pe aceşti doi b străini de aici, pe Gorgias şi Polos, ei sînt şi învăţaţi, şi prietenoşi mie; sînt însă lipsiţi de o anumită vorbire deschisă şi se sfiesc ceva mai mult decît trebuie. De ce n-aş spune-o? Au ajuns la un asemenea grad de sfială că, din cauza acestui sentiment, fiecare dintre ei înţelege să vorbească, de faţă cu multă lume, tocmai contrariul a ce gîndeşte — şi asta în problemele cele mai mari. Dar tu, tu ai toate însuşirile pe care nu le au ceilalţi. De învăţat, eşti deosebit de învăţat; mulţi dintre atenieni ar putea da mărturie; apoi, faţă de mine, c eşti binevoitor. De care dovadă să mă folosesc întîi?
GORGIAS

439

Să-ţi dau una. Eu ştiu că sînteţi patru care aţi studiat împreună filozofia: tu, Tisandru din Afidna, An-dron al lui Antrotion şi Nausicyde Cholargeianul. Şi v-am auzit odată discutînd pe tema: pînă unde trebuie împinse exerciţiile filozofice? Ştiu că a biruit atunci între voi părerea de a nu intra prea adînc în studiul filozofiei; ştiu că v-aţi îndemnat unii pe alţii să vă feriţi de a deveni peste măsură de învăţaţi, ca nu cumva să cădeţi în greşeala de a vă perverti. Şi întrucît acum te aud dîndu-mi aceleaşi sfaturi ca şi d celor mai buni prieteni ai tăi, am dovada îndestulătoare că-mi eşti binevoitor cu adevărat. Cît despre faptul că eşti în stare a vorbi cu toată sinceritatea şi fără nici o sfială, asta o spui şi tu, dar o arată mai ales cuvîntul ce-ai rostit tu însuţi puţin mai înainte. Deocamdată ne-am lămurit în această privinţă: e cînd una dintre părerile mele este întărită de tine, nu va mai fi nevoie să o supunem la o altă cercetare; ea va fi îndeajuns de probată de mine şi de tine. Căci doar n-ai să fii de părerea mea din neştiinţă, nici din prea multă sfială. Cum iarăşi nu pot crede că ai s-o faci cu intenţia de a mă înşela; îmi eşti prieten şi singur o spui. în fapt deci, potrivirea mea cu tine asupra unui punct va însemna atingerea adevărului asupra acelui punct. Cea mai frumoasă din toate cercetările, Callicles, se întîmplă că e tocmai cea pentru care m-ai ţinut de rău: cum trebuie să fie omul, cu ce să se îndeletnicească, 488 a pînă la ce grad cînd e bătrîn, pînă la care cît este tî-năr. Eu, de fac vreo greşeală în viaţă, poţi fi sigur că nu păcătuiesc cu voie, ci numai din propria mea neştiinţă. Tu deci, fiindcă ai început să-mi dai sfaturi, n-ar trebui să mă laşi în drum, ci să mă călăuzeşti mai departe, spunîndu-mi: ce

îndeletnicire mi s-ar potrivi şi în ce chip să mi-o însuşesc. Şi dacă mă prinzi că acum sînt de acord cu tine iar mai pe urmă lucrez împotriva acordului nostru, socoteşte-mă fricosul fri- b
440
PLATON

coşilor şi nu-mi mai da nici o îndrumare, ca unuia ce nu-s vrednic de nimic. Ia-o acum de la început şi spune-mi: cum zici tu şi Pindar că este dreptul după natură? Poate cel puternic să despoaie cu forţa pe cei mai slabi decît dînsul, cel bun să domine pe cei mai puţini buni, şi cel destoinic să aibă mai mult decît bicisnicul? Este exactă amintirea mea, ori altu-i cumva gîndul tău despre dreptate? CALLICLES Ba eu asta am spus atunci, asta spun şi-acum. SOCRATE Pe cine numeşti tu mai bun şi pe cine c superior în putere? Nu cumva pe unul şi acelaşi? Căci eu nici înainte nu m-am putut dumiri de la tine ce voiai să spui. Oare pe cei tari îi socoteşti superiori şi se cuvine ca slabii să fie supuşi celor tari, după cum ai arătat, dacă nu mă înşel, tu însuţi, atunci cînd spuneai că statele mari se năpustesc asupra celor mici pe temeiul dreptului natural, fiindcă le sînt superioare şi au mai multă putere, aceasta întrucît „a fi superior", „mai tare" şi „mai bun" ar fi una şi aceeaşi? Este cuiva cu putinţă să fie mai bun însă infe-d rior şi fără putere, ori să fie superior însă bicisnic? Sau „a fi mai puternic" este una şi aceeaşi cu „a fi mai bun"? Defineşte-mi limpede aceasta: „a fi superior", „a fi mai bun" şi „a fi mai tare" sînt una şi aceeaşi, sau fiecare este altceva? CALLICLES îţi spun neted: sînt una şi aceeaşi. SOCRATE Nu sînt deci mulţimile superioare individului prin natură, ele care-şi alcătuiesc legile menite, de altfel, a sta deasupra fiecăruia dintre noi, aşa cum tu însuţi ai spus-o adineauri? CALLICLES De ce n-ar fi? SOCRATE Prin urmare, măsurile luate prin legile făurite de cei mulţi sînt în realitate ale unora superiori în putere? CALLICLES Se-nţelege.
GORGIAS

441

SOCRATE Atunci şi ale celor mai buni? Căci, după e socoteala ta, cei superiori sînt mai buni? CALLICLES Da. SOCRATE Şi orînduirile făurite de aceştia sînt deci frumoase după natură, mai puternici fiind? CALLICLES Sînt. SOCRATE Dar nu cumva mulţimile socotesc, cum ziceai înainte, că dreptatea stă în păstrarea egalităţii şi că-i mai mare necinste să săvîrşeşti decît să suferi 489 a nedreptatea? Este sau nu adevărat? Aici nu te da prins în laţul sentimentului de ruşine. Este sau nu marea mulţime aceea care crede că dreptatea stă în a nu avea nimic mai mult decît ceilalţi, în păstrarea egalităţii şi în faptul că-i mai mare necinstea de a săvîrşi decît de a suferi nedreptatea? Nu pregeta, Callicles, să-mi dai un răspuns; căci de vei fi în acest punct la un gînd cu mine, voi avea întărirea ce-o aştept din parte-ţi, ca de la un om capabil să pătrundă adevărul, cînd şi-a spus cuvîntul. CALLICLES Da, aşa gîndesc mulţimile. SOCRATE Nu numai legea, prin urmare, ci şi natura se rosteşte în sensul că-i mai multă necinste să săvîrşeşti decît să-nduri o nedreptate. Judecind astfel, se pare că nu spuneai adevărul, mai adineauri, şi că n-ai avut dreptate să mă învinuieşti şi să spui b că legea şi natura se bat cap în cap, nici că eu mă slujesc cu bună ştiinţă de această opoziţie, pentru a susţine o discuţie cu rea-credinţă, punîndu-mă în punctul de vedere al legii cînd se vorbeşte de natură şi în al naturii cînd se vorbeşte de lege. CALLICLES Omul ăsta nu mai conteneşte cu flecăreala! Ia spune-mi, Socrate, nu-ţi este ruşine, la vîrsta ta, să faci o adevărată vînătoare de vorbe, pentru ca, de greşeşte unul un

cuvînt, tu să-ţi vezi îndată cîştigul? Nu cumva crezi că prin „superiori" c înţeleg altceva decît pe cei care sînt mai buni? Nu-ţi spun eu de atîta vreme că „superior" este una şi
442
PLATON

aceeaşi cu bun? Sau mă crezi în stare să spun că, de s-ar aduna pleava sclavilor şi a oamenilor de tot soiul, adică cei fără vreo valoare — afară poate de valoarea puterii trupului lor — şi de ar face o rînduială, aceasta-i legea, după părerea mea? SOCRATE Bine, preaînţeleptule Callicles, aşa gră-ieşti? CALLICLES Negreşit. d SOCRATE Ci eu, minunatul meu prieten, de mult am bănuit că aşa ceva înţelegi prin cuvîntul de „superior". Şi fiindcă doresc să ştiu clar ce spui, reiau întrebările. Nu-i aşa că tu nu socoteşti mai buni nişte oameni fiindcă sînt doi la număr? Nici că sclavii tăi sînt mai buni decît tine, fiindcă sînt mai vînjoşi? Ia-o dar dintru început şi spune-mi: pe cine-i numeşti „mai buni", dacă nu-i vorba de cei puternici? Şi fii mai îngăduitor cînd mă înveţi, minunate prieten, ca să nu fiu silit să plec. e CALLICLES îţi baţi joc de mine, Socrate. SOCRATE Deloc, Callicles, şi îţi jur pe Zethos, de care te-ai folosit mai înainte pentru a-ţi bate joc de mine aşa de tare. Mai bine spune-mi care-s „mai buni"? CALLICLES Cei ce sînt mai destoinici. SOCRATE Vezi că şi tu acum spui vorbe goale şi nu arăţi nimic? De ce nu spui dacă socoti mai buni şi superiori pe cei inteligenţi, ori vreo altă categorie de oameni? CALLICLES Ei da, pe Zeus, pe aceştia: nici o îndoială că de ei vorbesc! 490 a SOCRATE De multe ori un singur om care gîndeş-te bine este superior, după părerea ta, faţă de zece mii, care nu gîndesc; şi i se cuvine să stăpînească, pe cînd ceilalţi să fie supuşi, iar ca stăpîn, să aibă mai mult decît supuşii săi. Parcă asta ai vrea să înţelegi, şi nu-i cazul să mă ţii de rău că vînez cuvînGORGIAS

443

tul dacă zic, de pildă, că un singur om este mai bun ca zeci de mii! CALLICLES E tocmai ce susţin eu; cred că asta-i dreptatea după natură: cine e mai bun şi mai inteligent să conducă şi să aibă mai mult decît bicisnicii. SOCRATE Stai puţin şi spune-mi aici un lucru, b Presupune că sîntem mai mulţi adunaţi, ca acum, în acelaşi loc; că avem împreună multe merînde şi băuturi; că am fi nişte oameni de tot felul — puternici alături de slăbănogi; şi că unul dintre noi ar fi mai iscusit, spre exemplu, în ştiinţa medicală. Ca putere fizică, fireşte, el va fi mai tare decît unii, mai slab decît alţii. Dar, fiind mai iscusit decît noi, nu cumva medicul nostru va fi mai bun şi superior nouă, în această privinţă? CALLICLES Negreşit. SOCRATE I se cuvine oare lui, ca fiind mai bun, să aibă o grămadă mai mare din acele merînde? Ori c sarcina sa de îndrumător se opreşte la împărţire numai, iar în ce priveşte mîncarea şi folosirea lor, n-are dreptul să ia pentru propriul său corp nimic mai mult decît alţii, dacă nu vrea să fie pedepsit, pe cînd unii să aibă mai mult, alţii mai puţin? Şi dacă s-ar întîmpla ca tocmai dînsul să fie mai firav decît toţi, nu s-ar putea oare, Callicles, ca omul cel mai bun din adunare să aibă cea mai mică parte? CALLICLES Vorbeşti de merînde, băuturi, medici şi de atîtea fleacuri; eu nu mă gîndesc la astea. d SOCRATE Spune-mi atunci, pe cine-i numeşti mai buni? Pe cei inteligenţi, ori pe cine? CALLICLES Pe aceia-i numesc. SOCRATE Şi nu se cuvine celui mai bun să aibă o parte mai mare? CALLICLES Da, însă nu merînde şi băutură. SOCRATE Pricep. Atunci poate îmbrăcăminte? Trebuie, de pildă, ca ţesătorul cel mai destoinic să aibă

T
444
PLATON

şi cea mai cuprinzătoare haină, să se plimbe în cele mai felurite şi arătoase veşminte? CALLICLES Ce-i dai zor cu veşmintele? SOCRATE Şi la încălţăminte, e învederat că meşterul cel mai iscusit în facerea lor trebuie să aibă mai multe, că de aceea doar şi este cel mai bun. Poate că e unui asemenea cizmar nu i-ar sta rău să se plimbe încălţat cu cele mai încăpătoare ghete, şi cu cele mai felurite. CALLICLES Ce tot baţi cîmpii cu ghetele? SOCRATE De nu vorbeşti de ghete, te gîndeşti poate la altele. închipuie-ţi, de pildă, un ins care, ocu-pîndu-se cu agricultura, este iscusit în ale pămîntu-lui; că e pe deasupra om cumsecade. Poate că i s-ar cuveni mai multă sămînţă, poate că ar merita să arunce în ogorul său cît mai multă. CALLICLES Iară şi iară aceleaşi lucruri, Socrate. SOCRATE Şi nu-s numai pildele aceleaşi, Calli-cles, dar şi subiectele sînt aceleaşi. CALLICLES Pe toţi zeii, îi dai mereu înainte cu ciz-491 a mari, postăvari, bucătari, medici, parcă de ei ar fi acum vorba noastră! SOCRATE Dacă-i aşa, spune tu: pe ce tărim trebuie să fie cineva mai bun şi mai inteligent, pentru a avea pe drept o parte mai mare decît a celorlalţi? Cum văd, nici nu rabzi cînd arunc presupuneri, nici tu însuţi nu vrei să spui. CALLICLES Dar eu ţi-o spun de-atîta vreme! întîi de toate, cînd vorbesc de oamenii capabili, eu nu înţeleg nici pe cizmari, nici pe bucătari, ci pe cei pricepuţi în treburile statului, adică pe cei care ştiu să le administreze, în sensul că nu-s numai pricepuţi, b dar şi îndrăzneţi, avînd destulă energie să ducă la bun sfîrşit cele gîndite şi să nu dea-ndărăt, din slăbiciune de suflet. SOCRATE Vezi, preabunule Callicles, că nu sînt aceleaşi pricinile pentru care mă învinuieşti tu pe
GORGIAS

445

mine şi eu pe tine? Tu zici că eu susţin mereu una şi aceeaşi, şi mă ţii de rău pentru asta. Dimpotrivă, învinuirea mea este că tu nu menţii niciodată aceleaşi expresii despre aceleaşi lucruri. Astfel, uneori numai cei puternici sînt pentru tine buni şi superiori; alteori numai cei inteligenţi; acum ai venit cu c alta: numai pe cei îndrăzneţi îi numeşti superiori şi buni. Dar, preabunule, desprînde-te o dată de vorbărie şi spune care-s cei buni? Care-s cei superiori? Şi-n ce le stă superioritatea? CALLICLES Dar am mai spus-o: cei care dispun de înţelepciunea trebuitoare pentru afacerile de stat, a cînd sînt şi îndrăzneţi. Acestora li se cade să cîrmu-iască statele; în plus, este şi drept ca dînşii să aibă mai multe foloase decît ceilalţi, ei, cîrmuitorii, mai mult decît cei cîrmuiţi. SOCRATE Dar în ce-i priveşte, prietene? Sînt ei cîrmuitori, sau cîrmuiţi? CALLICLES Ce vrei să spui? SOCRATE înţeleg că fiecare este stăpîn pe sine însuşi. Ce? După tine aşa ceva nu trebuie? Numai pe alţii să-i cîrmuieşti? CALLICLES Ce sens dai vorbelor de stăpîn pe sine însuşi? SOCRATE Nimic deosebit, ci sensul pe care-l dau toţi oamenii: „de a fi cumpătat şi de a se stăpîni". Cu e alte cuvinte, de a-şi domina dorinţele şi poftele care sînt într-însul. CALLICLES Ce, glumeşti? Atunci proştii sînt cumpătaţii tăi? SOCRATE Da de unde! Nu-i nimeni care să nu vadă că nu vorbesc de proşti. CALLICLES Ba de ei vorbeşti, Socrate, şi încă cum! Care alt om se poate socoti fericit cînd este robul oricui? Vrei să ştii cum e după natură frumos şi drept? Ţi-o spun îndată, cu toată sinceritatea: trăieşte viaţa bine cine lasă frîu liber celor mai mari do-

T
446
PLATON

492 a rinte ce sînt în el, cine nu le zăgăzuieşte şi cine este în stare, prin îndrăzneală şi inteligenţă, să le pună neîncetat la indemînă tot ce ar cere ele. Dar aşa ceva, cred, nu-i cu putinţă marii mulţimi. Pentru aceea gloatele ţin de rău pe asemenea oameni; ele îşi ascund astfel propria lor incapacitate, de care le e ruşine, şi declară necumpătarea lucru urît, în-trucît — cum spuneam şi mai-nainte — ele aduc in stare de robie şi pe oamenii de o natură superioară. b Nefiind capabile să-şi agonisească cele trebuitoare pentru împlinirea dorinţelor, mulţimile laudă cumpătarea şi dreptatea: o fac din laşitate. Presupune că avem de-a face cu feciori de regi sau din oameni pe care natura i-a înzestrat îndeajuns ca să ajungă la conducere, la tiranie sau alt gen de supremaţie; ce-i mai urît pentru dînşii, ce-i mai bicisnic decît cumpătarea? Ei, cărora le stă la îndemînă să guste fără nici o stingherire din bunurile vieţii, să fie singuri la stăpîn, punîndu-se sub legea celor mulţi, sub raţiunea şi critica lor? Şi cum nu i-ar face nefericiţi o astfel de purtare „frumoasă" pe bază de cumpătare c şi dreptate, cîtă vreme ei n-ar fi în stare să dea nimic mai mult prietenilor decît duşmanilor, deşi puterea supremă în propriul lor stat este în mîinile lor. Ci iată, Socrate, adevărul adevărat, acela pe care tu zici că-l urmăreşti: virtutea şi fericirea nus decît mijloace, cu ajutorul cărora omul îşi poate mări plăcerea, neînfrînarea şi libertatea sa. Celelalte sînt înfrumuseţări înşelătoare, convenţii de-ale oamenilor întocmite împotriva naturii, sînt vorbe goale, praf şi fum. d SOCRATE Nu fără avînt, Callicles, şi cu sinceritate ţi-ai făcut expunerea. în adevăr, vorbeşti răspicat lucruri pe care şi ceilalţi oameni le gîndesc, însă nu vor să le rostească. De aceea te rog să nu dai îndărăt cu nici un preţ; doar s-o face cu adevărat lumină asupra întrebării cum trebuie să trăim. Spune-mi:
GORGIAS

447

dacă unul vrea să fie în viaţă aşa cum se cuvine, tu zici că nu trebuie să pui nici un friu dorinţelor, ci, lăsîndu-le să devină cît mai mari, să alerge după mijloacele de satisfacere, de oriunde şi le-ar agonisi, e şi zici că asta-i virtutea? CALLICLES Da, acestea le spun eu. SOCRATE Deci pe nedrept sînt numiţi fericiţi cei care n-au trebuinţă de nimic. CALLICLES în felul acesta numai pietrele sînt fericite, şi morţii. SOCRATE Dar şi cum zici tu, grozavă viaţă! Nu m-aş mira să aibă dreptate Euripide, cînd spune ca aici:
Cine mai ştie de nu e viaţa o moarte aievea. Moartea la rîndu-i de nu e viaţă?6

Şi poate că în realitate sîntem morţi. Am auzit-o din gura unui înţelept. Spunea că noi acum sîntem morţi, că trupul nu-i pentru noi decît un mormînt şi 4931 că partea din suflet unde s-au sălăşluit dorinţele este, prin natura ei, supusă schimbărilor şi celor mai contrare înrîuriri. Un povestitor de mituri plin de duh, pasămite unul din Sicilia sau din Italia, voind să se joace cu vorbele, a numit această parte a sufletului pithos, adică butoi, din pricina asemănării cu vorbele pithanon şi peistikon, „credul". Şi le-a zis anoetoi, adică lipsiţi de minte, celor pe care îi numim amuetoi, adică neiniţiaţi; iar partea sufletului unde, b la cei lipsiţi de minte, sălăşluiesc patimile, parte ce e nestăpînita şi care nici nu-i în stare să reţină ceva, dînsul a asemănat-o cu un butoi fără fund, din cauză că nu se umple niciodată. Cu totul altfel decît tine, Callicles, el arată că dintre toţi cei coborîţi în Hades — căruia el îi zice Aeides, adică „nevăzutul" — cei mai nenorociţi sînt neiniţiaţii: ei sînt nevoiţi să
6

Euripide, Polyidos, frg. 7.

448
PLATON

toarne într-un butoi găurit apă, cu un ciur nu mai puţin găurit. După cît îmi spunea cel care îmi înfăc ţişa acestea, ciurul este sufletul; şi asemăna sufletul celor lipsiţi de minte cu un ciur, fiindcă şi el e pătruns de găuri şi e incapabil să reţină ceva, din pricina orbirii şi a uitării. Se-nţelege, asemenea imagini au şi cîte o ciudăţenie în ele, dar oricum, au darul că lămuresc bine ceea ce vreau să dovedesc; aceasta, bineînţeles, dacă eu sînt în stare să-ţi schimb convingerile, să te fac adică a preţui mai mult viaţa rînduită, viaţa mulţumită pururea cu ce are şi care nu cere mai mult decît aceea chinuită de pofte nesăturate şi neînfrînate. d Izbutit-am oare să te conving şi să-ţi schimb părerile, în sensul că oamenii sînt mai fericiţi prin cumpătare decît prin desfrîu, sau nu te clatini întru nimic, chiar de ţi-aş spune şi alte multe poveşti din acestea? CALLICLES Partea din urmă, Socrate, spune adevărul. SOCRATE Dacă-i aşa, atunci să-ţi mai arăt o imagine, pe care o scot din învăţătura aceleiaşi şcoli de care vorbirăm acum. Ia caută să-ţi dai seama, nu cumva cele două moduri de viaţă — al omului înţelept şi al celui desfrînat — se pot asemăna cu doi oameni care ar avea, fiecare, nenumărate butoaie? Ale celui dintîi, fiind în bunăstare, sînt pline: unul e cu vin, altul cu miere, altul cu lapte şi celelalte pline cu multe şi de toate, esenţe rare, pentru a căror agonisire e nevoie de multe şi chinuitoare osteneli; dar o dată pline, stăpînul lor nu mai toarnă nimic şi nu se mai preocupă de ele, din partea aceasta omul simţindu-se liniştit. Al doilea ar avea şi dînsul putinţa să-şi adune, întocmai ca primul, nu fără osteneli, felurite băuturi; închipuie-ţi însă că vasele sale ar fi în stare rea şi găurite. Pentru a le umple, ar fi 494 a silit mai întîi să muncească zi şi noapte şi să-ndure
GORGIAS

449

cele mai mari necazuri. Iată, aceste două moduri de viaţă sînt aidoma celor trăite de omul înţelept şi de cel neînfrinat: care din doi îţi apare mai fericit? Oare am izbutit să-ţi aduc, prin cele spuse, o cît de mică schimbare în convingeri? Te laşi încredinţat că o viaţă bine rînduită este superioară uneia dezordonate? Ori tot nu eşti convins? CALLICLES Nu mă-ndupleci, Socrate, căci doar omul cu butoaiele pline nu se mai bucură de nici o plăcere. Şi, dacă nu se mai poate bucura de ceva şi nu-i pus la încercare nici de necazuri, o dată ce butoaiele îi sînt pline, viaţa lui se scurge — cum ziceam şi înainte — întocmai ca a unei pietre. Ci fericirea vieţii stă în aceasta mai ales: să curgă cît mai mult în butoi! SOCRATE Bine, dar ca să curgă mult, nu-i cumva necesar ca pierderea să fie şi ea din belşug şi găurile de scurgere cît mai mari? CALLICLES Fără-ndoială. SOCRATE Atunci, la rîndul tău, vorbeşti de viaţa unui havuz, iar nu de a unui mort sau a unei pietre. Dar spune-mi, nu vorbeşti tu despre ceva ca starea de foame, cînd omul fiind flămînd s-apucă să mă-nînce? CALLICLES Aşa spun. SOCRATE La fel şi cu setea, cînd omul căruia i-e sete bea? CALLICLES O spun şi adaug că-i aşa cu toate celelalte dorinţe: să le aibă, să şi le poată satisface şi să se bucure. Asta-i fericirea. SOCRATE Minunat, preabunule! Urmează cum ai început şi nu te lăsa cuprins de vreo sfială. Cît mă priveşte, îmi dau seama că n-ar trebui nici eu să şovăi de ruşine. Dar mai întîi spunemi, un ins cu rîie pe el, care se scarpină şi are toată înlesnirea de a se scărpina, oare trăieşte fericit dacă o duce toată viaţa într-un scărpinat?

T
450

PLATON

d CALLICLES Ce fără rost vorbeşti, Socrate, şi cu-ade-vărat ca pentru gloată! SOCRATE Ei, da Callicles; cu asta am năucit eu pe Polos şi pe Gorgias, făcîndu-i să se ruşineze. Dar tu, sînt sigur, n-ai să te sperii, nici n-ai să te ruşinezi: eşti om de curaj. Fii numai gata la răspunsuri. CALLICLES Dacă-i aşa, susţin că şi unul care ar trăi scărpinîndu-se poate trăi cu plăcere. SOCRATE Dacă poate trăi cu plăcere, de ce n-ar fi şi fericit? CALLICLES Negreşit. SOCRATE Şi dacă se scarpină numai la cap, ori să e te-ntreb şi mai departe? Vezi, ce-ai să răspunzi, Callicles, cînd te-ar lua cineva cu întrebările şi pentru celelalte părţi, aşa cum vin fiecare una după alta. Dar, ca să pun cap unui şir de întrebări de felul acesta, spune-mi într-un cuvînt, oare viaţa stricaţilor nu este ea groaznică, respingătoare, nefericită? Sau vei avea curajul să spui că ei sînt fericiţi, în clipa cînd au din belşug ceea ce le trebuie? CALLICLES Nu ţi-e ruşine, Socrate, să cobori convorbirea noastră la astfel de lucruri? SOCRATE Eu am coborit-o aici, preanobile Callicles, sau cel care a spus fără înconjur că oricine se bucură de ceva, în orice mod s-ar bucura de acel lu-495 a cru, este fericit? Eu, sau acela ce n-a făcut deosebirea între plăcerile bune şi cele care-s rele? Dar spune-mi acum, zici că a fi plăcut şi a fi bun e unul şi acelaşi lucru, sau poate fi vreo plăcere care nu este bună? CALLICLES Ca să nu-mi contrazic părerea spu-nînd că-i altceva, iată: îţi spun că e unul şi acelaşi lucru. SOCRATE Tu desfiinţezi acum, Callicles, primele noastre temeiuri de discuţie şi nu ai mai fi în măsură să cercetezi lucrurile împreună cu mine, dacă ai vorbi împotriva adevăratelor tale păreri.
GORGIAS

451

CALLICLES E tocmai ce faci tu, Socrate. b SOCRATE Nu-nseamnă că fac bine, dacă fac aşa ceva; nici eu, nici tu. Dar, scumpule, bagă de seamă: nu cumva binele nu-i chiar acelaşi lucru cu orice fel de a te bucura? Altminteri, toate urmările urite, pe care le dădeam de înţeles adineauri, ies cu grămada înainte, dacă lucrul e aşa; ba mai ies şi multe altele. CALLICLES Socrate, asta-i părerea ta. SOCRATE Dar tu, Callicles, susţii părerea de adineauri cu tot dinadinsul? CALLICLES Eu, da. SOCRATE Să ne-apucăm atunci s-o discutăm, so- c cotind-o ca a ta în mod serios? CALLICLES Cu totul serios. SOCRATE Fie; fiindcă aşa găseşti tu cu cale, lămureşte-mi următoarele: există o preocupare pe care tu o numeşti ştiinţă? CALLICLES Există. SOCRATE N-ai pomenit cumva adineauri şi de un anumit curaj, de care ziceai că merge împreună cu ştiinţa? CALLICLES Ba da, am pomenit. SOCRATE Şi, cînd ai vorbit de acestea două, n-ai făcut cumva şi o deosebire între curaj şi ştiinţă? CALLICLES Ba încă cum! SOCRATE Dar ce zici: plăcerea şi ştiinţa sînt una şi aceeaşi, sau două lucruri deosebite? CALLICLES Negreşit că-s deosebite, preaînţelep- d tule. SOCRATE Dar curajul e altceva decît plăcerea? CALLICLES Ba bine că nu! SOCRATE Foarte frumos. Să ne însemnăm în minte acestea; Callicles Aharneianul a spus că plăcerea şi binele sînt una şi aceeaşi, iar ştiinţa şi curajul se deosebesc şi între ele amîndouă şi împreună faţă de bine.

T
452
PLATON

CALLICLES Dar Socrate din demosul Alopece, nu-i şi dînsul de aceeastă părere? Este ori nu? SOCRATE Nu este şi cred că nici Callicles nu va fi, e dacă îşi va cerceta cum trebuie cugetul. Spune-mi numai, nu crezi că stările celor ce o duc bine sînt opuse celor ale oamenilor în nenorocire? CALLICLES Da. SOCRATE Şi dacă stările unora faţă de ale celorlalţi sînt opuse, atunci nu-i o necesitate să se raporteze între ele ca sănătatea faţă de boală? Căci nu-i cu putinţă ca un om să fie în acelaşi timp sănătos şi bolnav, după cum el nu se poate desprînde deodată şi de boală şi de sănătate. CALLICLES Cum vine asta? SOCRATE Ia de pildă oricare parte a corpului şi cerceteaz-o. Presupune că un om suferă de ochi, de 496 a boala pe care o numim oftalmie, nu? CALLICLES Cum altfel? SOCRATE Nu-i aşa că el nu se poate numi sănătos în ce priveşte ochii? CALLICLES în nici un caz. SOCRATE Dar ce zici? Cind scapă de oftalmie, se poate spune că scapă atunci şi de sănătatea ochilor? Se poate spune că scapă de ambele în acelaşi timp? CALLICLES Deloc. SOCRATE Aşa ceva ar fi, cred, surprinzător şi fără noimă. b CALLICLES Negreşit. SOCRATE Ci eu cred că atît o stare, cît şi cealaltă vin pe rînd şi tot astfel dispar. CALLICLES Şi eu zic. SOCRATE Dar nu este la fel în privinţa puterii şi a slăbiciunii? CALLICLES Da. SOCRATE Şi în privinţa iuţelii şi a încetinelii? CALLICLES Fără îndoială.
GORGIAS

453
SOCRATE Şi nu-i tot aşa în ce priveşte, de o parte, binele şi fericirea, de alta potrivnicele lor: răul şi nenorocirea? Acestea nu vin şi ele pe rînd şi tot astfel dispar? CALLICLES Negreşit. SOCRATE Dacă, prin urmare, s-ar întîmpla să gă- c sim unele lucruri pe care omul le pierde în acelaşi timp şi le are în acelaşi timp, e învederat că acestea nu ar putea fi binele şi răul. Sîntem înţeleşi? Cercetează cît poţi mai sigur şi răspunde-mi. CALLICLES înţeleşi de minune. SOCRATE Foarte bine. Să ne întoarcem la cele susţinute înainte. Ce-ai spus de foame? Că e un lucru plăcut sau nesuferit? Vorbesc de foamea în sine. CALLICLES Nesuferit, cred. Dar a mînca atunci cînd ţi-e foame, este lucru plăcut. SOCRATE înţeleg: totuşi foamea în sine este ne- d suferită, nu? CALLICLES Nesuferită, zic. SOCRATE Nu se poate spune la fel cu setea? CALLICLES Şi încă cum? SOCRATE Să-ntreb şi mai departe aşa? Ori ne-am înţeles că lipsa este şi ea, ca orice dorinţă, de nesuferit? CALLICLES Ne-am înţeles: poţi să nu mă mai întrebi. SOCRATE Bine. Cînd un om însetat bea, ce zici că este? Nu e un lucru plăcut? CALLICLES Plăcut. SOCRATE Din ce spui, era desigur ceva supărător să-i fie cuiva sete. CALLICLES Da. \ SOCRATE Iar a bea este împlinirea unei lipse, şi o plăcere, nu? CALLICLES Da. SOCRATE Aşadar, cînd bei se poate spune că te bucuri. 454
PLATON

CALLICLES Desigur. SOCRATE Cel puţin cînd bei fiind însetat. CALLICLES Aşa zic. SOCRATE Deci fiind în suferinţă?

CALLICLES Da. SOCRATE Atunci bagi de seamă unde s-ajunge? Din moment ce zici că un om bea, însetat fiind, tu susţii în realitate că el, în vreme ce se găseşte în suferinţă, se şi bucură! Ori nu-i adevărat că asta se în-tîmplă în acelaşi timp şi în aceeaşi parte, fie a corpului, fie a sufletului, dacă vrei? Căci nu-i aici, după mine, nici o deosebire. Se petrec ori nu acestea? CALLICLES Se petrec. SOCRATE Dar bine, tu spui că nu-i cu putinţă să fie cineva în acelaşi timp şi fericit şi nefericit. CALLICLES O spun. SOCRATE Dar cum rămine cu recunoaşterea că, şi cînd e în suferinţă, omul se poate bucura? 497 a CALLICLES Aşa s-ar părea. SOCRATE Atunci a se bucura nu-nseamnă a fi fericit; a se întrista nu este a fi nefericit; plăcerea este deci altceva decît binele. CALLICLES Nu-nţeleg nimic, Socrate, din sofismele tale. SOCRATE Ba-nţelegi, Callicles, dar te prefaci. Mergi acum mai departe, haide! CALLICLES Ce tot aiurezi? SOCRATE Vreau să vezi cît eşti de învăţat cînd te-a-puci să mă-nveţi. Prin faptul că am băut, oare nu în-b cetează flecare dintre noi în acelaşi timp să fle însetat şi să simtă plăcere? CALLICLES Nu ştiu ce vrei să spui. GORGIAS Nu vorbi aşa, Callicles! Răspunde, măcar de hatîrul nostru, ca s-ajungem la un capăt cu această discuţie.
GORGIAS

455

CALLICLES Aşa-i Socrate totdeauna, Gorgias. Vine cu mărunţişuri, cu fleacuri, şi pe temeiul lor te întreabă şi te combate. GORGIAS Ce-ţi pasă ţie? La urma urmei, Callicles, tu nu pui preţ pe mărunţişurile astea. Lasă-l pe Socrate să te combată cum îi place. CALLICLES Atunci întreabă mai departe mărunţi- c şuri şi nimicuri cît vrei, dacă aşa-i place lui Gorgias. SOCRATE Fericit muritor, Callicles, dacă te-ai iniţiat în „Marile Mistere" mai înainte de a fi fost introdus în „Cele mici". Eu unul credeam că aşa ceva nu se cade. Reia răspunsul de la punctul unde l-ai lăsat. Spune-mi dacă plăcerea de a bea nu încetează pentru fiecare dintre noi o dată cu setea. CALLICLES Da, încetează. SOCRATE La fel şi cu foamea, şi cu celelalte dorinţe? încetează şi plăcerea o dată cu ele? CALLICLES La fel. SOCRATE Cu alte cuvinte, suferinţele şi plăcerile dispar amîndouă o dată? d CALLICLES Da. SOCRATE Dimpotrivă, binele şi răul nu încetează o dată amîndouă: parcă aşa ai recunoscut. Ori n-o mai recunoşti acum? CALLICLES Ba da, însă ce vrei să spui cu asta? SOCRATE Că binele nu-i una şi aceeaşi cu plăcerea. De asemenea, prietene, că răul nu-i una şi aceeaşi cu cele nesuferite. într-un caz cele două contrarii dispar o dată împreună; în celălalt, întrucît sînt de natură deosebită, nu dispar o dată amîndouă. Cum poţi asemui atunci plăcutul cu binele, neplăcutul cu răul? De vrei, cercetează şi astfel problema, deşi sînt încredinţat că nici aşa nu vei fi consecvent cu tine însuţi. Vezi, de pildă, cei pe care îi numeşti buni, nu sînt ei numiţi aşa datorită bunătăţii dintr-înşii, după cum frumoşii sînt frumoşi datorită frumuseţii? e

T
456
PLATON

CALLICLES Aşa e. SOCRATE Dar ce? Numeşti buni pe oamenii nechibzuiţi şi laşi? Nu astfel vorbeai adineauri, ci numeai aşa pe cei curajoşi şi cuminţi. Acum nu-i mai numeşti aşa pe cei buni? CALLICLES Nici vorbă că-i numesc. SOCRATE Dar nu ţi s-a întîmplat să vezi un copil lipsit de minte, care să se bucure în acelaşi timp? CALLICLES Ba da. 498 a SOCRATE Şi n-ai văzut pînă acum bucurîndu-se cîte un om lipsit de minte? CALLICLES Se poate să fi văzut; dar ce vrei cu asta? SOCRATE Nu vreau nimic, ci doar te-ntreb şi-ţi cer un răspuns. CALLICLES Am văzut. SOCRATE Dar n-ai văzut un om cu minte, care să fie în acelaşi timp în suferinţă şi bucuros? CALLICLES Am văzut. SOCRATE Care dintre cele două feluri de oameni suferă şi se bucură mai mult, cei cu minte ori cei fără? CALLICLES Nu văd o deosebire prea însemnată. SOCRATE în tot cazul, mi-e de ajuns şi asta. Apoi: văzut-ai pînă astăzi om fricos în război? CALLICLES Cum de nu? SOCRATE în faţa unor duşmani ce bat în retragere, care dintre cele două categorii ţi-au părut că se bucură mai mult: fricoşii ori curajoşii? CALLICLES Cred că şi unii şi alţii. în tot cazul, b stau foarte aproape unii de ceilalţi. SOCRATE Deosebirea interesează puţin: vorba e, se bucură şi fricoşii? CALLICLES Ba bine că nu! SOCRATE Pe cît se pare, şi cei fără minte? CALLICLES Da.
GORGIAS

457 SOCRATE Dar cînd înaintează inamicul, se întristează numai fricoşii ori şi vitejii? CALLICLES Şi unii şi alţii. SOCRATE Deopotrivă? CALLICLES Poate mai degrabă fricoşii. SOCRATE Iar cînd duşmanii se retrag, nu se bucură mai mult? CALLICLES Tot ce se poate. SOCRATE Prin urmare se mîhnesc şi se bucură cam deopotrivă, după spusa ta: şi cei fără minte şi cei cu minte, şi cei fricoşi şi cei curajoşi, dacă nu chiar ceva mai mult fricoşii decît cei curajoşi? CALLICLES Da. SOCRATE Bine: dar cei cu minte şi cei curajoşi nu-s oare buni? Cei fricoşi şi cei lipsiţi de minte nu sînt răi? CALLICLES Da. SOCRATE Prin urmare aproape în mod egal se bucură şi se întristează cei buni ca şi cei răi? CALLICLES Da. SOCRATE Prin urmare aproape în mod egal sînt buni şi răi cei buni ca şi cei răi? Sau cei răi sînt ceva mai buni decît cei buni? CALLICLES Pe Zeus, nu ştiu ce spui! SOCRATE Nu ştii că ai spus despre cei buni că sînt buni prin prezenţa în ei a celor bune, despre cei răi că sînt răi prin prezenţa celor rele? Că bune sînt plăcerile, rele supărările? CALLICLES Da, am spus. SOCRATE Şi nu cumva cei ce se bucură încearcă acest sentiment tocmai fiindcă au cu ei cele bune, plăcerile? CALLICLES Cum de nu? SOCRATE Iar datorită prezenţei celor bune, nu sînt buni cei care se bucură? CALLICLES Da.

T
458
PLATON

SOCRATE Dar cînd este cineva mîhnit, nu înseamnă că poartă în el pe cele rele, suferinţele? CALLICLES Le poartă. SOCRATE Şi nu zici că numai prin prezenţa re-e lelor răi sînt cei răi? Ori n-o mai spui? CALLICLES Ba da. SOCRATE Prin urmare nu sînt buni cei ce se bucură, răi cei ce se mîhnesc? CALLICLES Negreşit. SOCRATE Şi, fireşte, mai mult cei ce o fac mai mult, mai puţin cei ce o fac mai puţin şi deopotrivă cei ce o fac deopotrivă? CALLICLES Da. SOCRATE Bine, dar nu spui tu că se bucură şi se mîhnesc aproape deopotrivă cei cu minte ca şi cei fără minte, cei fricoşi ca şi cei curajoşi, sau chiar ceva mai mult încă cei fricoşi? CALLICLES Ba o spun. SOCRATE Să rezumăm împreună şi să vedem ce iese din tot ce am recunoscut amîndoi; nu-i rău să re-499 a petăm şi să cercetăm chiar de două-trei ori lucrurile frumoase. Spunem că-s buni cel cu minte şi cel curajos? Ce zici? CALLICLES Da. SOCRATE Despre cel fără de minte şi de fricos zicem că sînt răi? CALLICLES Negreşit. SOCRATE Pe de altă parte, este bun cel care se bucură? CALLICLES Da. SOCRATE Şi e rău cel mîhnit? CALLICLES Cu necesitate. SOCRATE Dar mai spunem că atît cel bun, cît şi cel rău se bucură şi se mîhnesc la fel. Ori poate într-un grad superior cel rău? CALLICLES Da.
GORGIAS

459

SOCRATE Prin urmare, datorită binelui, nu devine cineva la fel de rău şi de bun, sau cel rău se face b încă mai bun, chiar? Dacă susţine cineva că cele plăcute sînt una şi aceeaşi cu cele bune, nu urmează şi ce-am spus acum şi ce-am spus mai înainte? Nu e neapărat aşa, Callicles? CALLICLES Este multă vreme de cînd stau să te ascult, Socrate. încuviinţez orice-mi ceri, gîndindu-mă că, dacă-ţi face cineva chiar din glumă cea mai uşoară concesie, tu te agăţi de ea cu o bucurie de copil. Parcă n-ai şti că nici eu, nici oricare altul nu scăpăm din vedere că există plăceri superioare şi plăceri inferioare. SOCRATE Ehei, Callicles, ce şiret eşti şi cum te c porţi cu mine de parc-aş fi un copil! Spui ba că lucrurile stau aşa, ba că altminteri, doar să mă poţi înşela. N-aş fi crezut totuşi, la început, că-ţi face plăcere să mă înşeli; doar te credeam prieten. Acum văd că greşeam şi numi rămîne desigur decît, cum zice o vorbă veche, să primesc ce mi se dă făcînd pe veselul, ca venind din parte-ţi. Pe cît se pare, există, cum zici acum, plăceri bune şi plăceri rele? Ori cum? CALLICLES Da, există. SOCRATE Oare sînt bune cele folositoare, rele cele păgubitoare? CALLICLES Negreşit. d SOCRATE Şi cele folositoare nu sînt astfel fiindcă fac un bine, cele rele întrucît fac un rău oarecare? CALLICLES Aşa zic. SOCRATE Dar vorbeşti despre plăceri de felul celor ce ţin de trup, cum am spus şi adineauri, adică de mîncare şi băutură? Oare între ele numeşti bune pe cele ce întreţin sănătatea trupului, care-i dau fie puterea, fie celelalte însuşiri fizice; rele pe cele ce-i aduc însuşirile contrare acestora? CALLICLES Negreşit.

460
PLATON

e SOCRATE înseamnă că şi suferinţele sînt de acelaşi fel: unele bune, altele rele? CALLICLES Cum de nu? SOCRATE Atunci trebuie să preferăm a practica pe cele bune, plăceri ori suferinţe? CALLICLES Negreşit. SOCRATE Şi să ocolim pe cele rele? CALLICLES învederat. SOCRATE Dacă ţi-aminteşti, am recunoscut la un moment dat, Polos şi eu, că în orice împrejurări trebuie să făptuim în vederea binelui. Crezi la fel cu noi, că ţinta tuturor faptelor este binele şi că în vederea 500 a binelui să facem toate celelalte acţiuni, iar nu binele în vederea celorlalte? Ne dai şi tu in acest sens un al treilea vot la cele două ale noastre? CALLICLES Vi-l dau. SOCRATE Datoria noastră este ca, atît celelalte, cît şi pe cele plăcute să le facem în vederea a ce e bun, nu cele bune în vederea celor plăcute. CALLICLES Negreşit. SOCRATE Bine, dar este în stare orice om să deosebească, printre lucrurile plăcute: care-s bune, care rele? Sau este nevoie de un specialist pentru fiecare caz în parte? CALLICLES De un specialist. SOCRATE Să ne-amintim acum ce-am spus lui Polos şi Gorgias. Ziceam, dacă-ţi mai aduci aminte, că între diferitele îndeletniciri, unele se ridică pînă la plăcere b numai şi nu pot aduce omului altceva decît aceasta; ele nu cunosc însă nici binele, nici răul, pe cînd altele ştiu ce-i bine şi ce-i rău. Printre preocupările ce se referă la plăceri, puneam atunci arta bucătăriei, care nu-i decît o practică, nicidecum o artă; printre cele ce privesc binele, am pus ştiinţa vindecării. în numele zeului prieteniei, Callicles, nu te socoti îndrituit să faci glume cu mine, nici să-mi răspunzi la întîmplare, împotriva părerilor tale, şi nici nu lua
GORGIAS

461

cele spuse de mine drept glume. într-adevăr, tu vezi că discuţiile noastre se fac în jurul unei probleme mai c serioase decît oricare alta, pentru omul ce are un dram de cugetare. Astfel este întrebarea: în ce chip să ne ducem viaţa? Oare să ne-o îndreptăm în direcţia către care mă îndemni tu, să urmăresc adică pe cele ale cetăţeanului: să ţin cuvîntări poporului, să mă pregătesc în retorică şi să mă ocup cu politica, aşa cum faceţi voi acum? Sau să rămîn la această viaţă de filozofare? Şi, în sfîrşit, ce deosebire este între una şi alta? Poate cel mai bun lucru e să facem ceea ce am încercat eu adineauri: să ne deprîndem a deosebi lucrurile. Şi, după ce vom fi făcut-o şi vom fi căzut la a înţelegere unul cu altul că există aceste două feluri de viaţă, să cercetăm şi în ce constă deosebirea dintre ele şi pe care din două trebuie să ni-l însuşim. Dar poate că încă nu înţelegi bine ce vreau să spun. CALLICLES Nu tocmai. SOCRATE Să-ţi spun şi mai limpede. Fiindcă eu şi cu tine am căzut la înţelegere asupra faptului că există ceva bun şi ceva plăcut, că plăcutul e altceva decît ce e bun şi că dobîndirea fiecăruia dintre ele se face printr-o preocupare, o pregătire aparte, una vînînd plăcerea, alta binele... Dar spune-mi, întîi, e dacă eşti sau nu de acord cu mine asupra acestui lucru. Eşti de acord? CALLICLES îţi spun că sînt. SOCRATE Haide, atunci spune ceva şi despre cele rostite de mine către aceştia doi. Mărturiseşte dacă, după părerea ta, am spus atunci adevărul. Le ziceam cam aşa: mie nu-mi pare bucătăria o ştiinţă, ci numai o practică. Şi făceam între ea şi medicină deosebirea că aceasta, cînd îngrijeşte un bolnav, se ocupă şi de natura suferîndului; cînd face un tratament, ştie de ce-l face şi e gata să ne dea seama despre soi i orice măsură ia. Cealaltă, dimpotrivă. Cum toată si-

462
PLATON

linţa ce-şi dă este numai în vederea plăcerii, ea merge de-a dreptul într-acolo, fără o pregătire ştiinţifică. Nu cercetează nici natura plăcerii, nici cauza ei. Lăsată în voia întîmplării, ea nu calculează nimic, ca să zic aşa; ci, păstrînd printr-o practică oarbă numai amintirea deprînderii, îşi dă osteneală să procure plăcerea. b Prin urmare, tu cercetează, în primul rînd, dacă cele de mai-nainte îţi par rostite cum se cuvine şi dacă nu cumva există şi pentru suflet, la fel, două preocupări: unele cu caracter ştiinţific, care prevăd binele; altele, nesocotind binele, atente numai la plăceri, ca şi dincolo, căutînd doar mijlocul cum pot fi dobîndite. Cît despre faptul de a se şti care plăcere-i mai bună şi care mai rea, acele preocupări n-ajung pînă la aşa ceva; gîndul lor nu trece dincolo de producerea plăcerii şi rămîne indiferent asupra binelui c şi răului. întrucît mă priveşte, Callicles, găsesc că există astfel de îndeletniciri; dar eu le numesc „linguşiri", fie că se raportează la corp, fie la suflet, fie la orice — numai să poată procura plăcerea, fără considerare pentru bine şi rău. în această privinţă eşti şi tu de părerea noastră, sau o respingi? CALLICLES Nu-s de alta, ci o recunosc, pentru a lăsa drum liber expunerii tale şi pentru a face plăcere lui Gorgias aci de faţă. d SOCRATE Oare linguşirea de care vorbesc poartă numai asupra unui suflet, sau şi asupra a două ori chiar mai multe? CALLICLES Nu numai asupra unuia, ci şi asupra a două sau mai multe chiar. SOCRATE Putem deci să linguşim o lume întreagă deodată, fără considerarea binelui? CALLICLES Cred. SOCRATE Eşti în măsură să-mi spui ce îndeletniciri au în vedere acest interes? Sau, dacă vrei, să te întreb mai bine eu. La întrebările mele, cînd vei găsi
GORGIAS

463

că am dat peste vreuna din îndeletnicirile acestea, să-mi spui, iar cînd nu e cazul, păstrează mai departe tăcerea. Să privim, mai intîi, arta flautului. Nu . găseşti tu, Callicles, că-i tocmai cazul de care vor- e bim? Că nu urmăreşte decît să ne producă plăcere şi că nu se îngrijeşte de nimic alta? CALLICLES Ba găsesc. SOCRATE Şi nu fac cumva la fel toate celelalte îndeletniciri asemănătoare, cum este de pildă arta cîn-tatului la cithară, vorbesc de cea pusă în joc la concursuri? CALLICLES Da. SOCRATE Dar ce? Nu se dovedesc a fi la fel şi corurile, şi poezia ditirambică? Crezi că Cinesias al lui Meles îşi bate capul să spună numai lucruri în stare de-a face mai buni pe cei care-l ascultă, sau se gîndeş-te mai degrabă să facă pe plac mulţimii privitorilor? 502 a CALLICLES Se-nţelege, Socrate, că acesta-i cazul, cel puţin cît priveşte pe Cinesias. SOCRATE Dar ce să spun de tată-său, Meles? Cînd recita însoţindu-se de cithară, îţi părea el că are în vedere realizarea vreunui bine deosebit? Ori nu se gîndea nici măcar la plăcere, de vreme ce chiar plictisea pe ascultători, cîntînd? Bagă numai de seamă: nu ţi se pare că şi toată poezia însoţită de cithară şi alcătuirea ditirambilor s-au născocit în vederea plăcerii? CALLICLES Mi se pare. SOCRATE Dar ce zici de acea solemnă şi minuna- b tă poezie, care este tragedia? Ce ţintă urmăreşte? Unde merge strădania ei? Să tindă ea — cum mi se pare — numai la satisfacerea plăcerii privirilor, sau, dimpotrivă, să reuşească, dacă un lucru este rău, chiar cînd e plăcut şi distractiv, să-l treacă sub tăcere, iar de se întîmplă să fie de folos, deşi neplăcut, să-l spună, săl cînte, fie că s-ar bucura privitorii, fie
464
PLATON

că nu? Care din aceste două atitudini crezi că însufleţeşte poezia tragică?

CALLICLES E limpede, Socrate, că mai degrabă pentru plăcere s-a pus ea în mişcare şi ca să facă pe placul privitorilor. SOCRATE Dar aşa ceva, Callicles, n-am zis puţin mai înainte că este linguşire? CALLICLES Desigur. SOCRATE Să vedem acum: dacă desprinzi de poezie cîntecul şi ritmul şi măsura, nu rămîn doar cuvintele? CALLICLES Cu necesitate. SOCRATE Prin urmare, nu s-ar putea spune că e vorba de cuvinte adresate gloatelor şi poporului? CALLICLES S-ar putea. d SOCRATE Deci poezia nu-i decît o cuvîntare. CALLICLES Aşa se pare. SOCRATE Şi o cuvîntare înseamnă retorică curată. Nu găseşti că poeţii în teatre fac retorică? CALLICLES Găsesc. SOCRATE Iată-ne acum în faţa unei retorici, pusă în joc într-o adunare unde, pe lîngă bărbaţi, s-adună la un loc copii şi femei; unde vin şi robi alături de oamenii liberi; o retorică pe care no preţuim prea mult, de vreme ce-i zicem „linguşitoare". CALLICLES Se-nţelege. SOCRATE Bine. Dar ce-i atunci, în ochii noştri, ree torica ce se adresează către poporul Atenei sau către cel din alte cetăţi? Se-nţelege, mă gîndesc numai la adunări de oameni liberi. Eşti cumva de părere că aceşti oratori vorbesc în vederea a ce este mai bun, că au ca ţintă statornică să facă pe cetăţeni mai buni prin cuvîntările lor? Sau crezi că şi ei se grăbesc să placă poporului, că jertfesc interesul public celui par503 a ticular şi că tratează poporul din adunări ca pe nişte copii cărora încearcă, înainte de orice, să le fie pe
c

GORGIAS

465

plac, neîngrijindu-se dacă prin astfel de mijloace îi fac mai buni ori mai răi? CALLICLES Ceea ce-ntrebi nu mai e lucru simplu. Există oratori în ochii cărora — cînd ei se rostesc aşa cum se rostesc — precumpăneşte interesul cetăţenilor; dar există şi din aceia cum zici tu. SOCRATE Ajunge. De sînt cu adevărat două feluri de elocinţă, una este linguşire şi vorbire demagogică, cealaltă însă e lucru frumos. De ce? Fiindcă pregăteşte sufletele cetăţenilor să devină cît mai bune şi fiindcă se luptă necontenit să rostească numai ce este mai bun, fie că place, fie că nu place ascultătorilor. Dar nu cred că ai văzut pînă acum o asemenea retorică. Sau, de-mi poţi da exemple de asemenea oratori, de ce nu mi le-ai aduce? CALLICLES Dar, pe Zeus, nu-s în măsură, cel puţin eu, să-ţi arăt ca fiind astfel pe nici unul dintre oratorii zilelor noastre. SOCRATE Dar dintre cei vechi, nu-mi poţi spune unul care, din clipa cînd a început să vorbească poporului, a făcut ca atenienii să devină tot mai buni, din mai puţin buni cum erau mai-nainte? Eu unul nu ştiu cine-i acesta. CALLICLES Cum nu? De Temistocle nu ştii că se vorbeşte ca de un bărbat ales? De Cimon, de Mil-tiade şi de Pericle, cel mort de curînd, pe care zici că l-ai şi ascultat? SOCRATE Callicles, dacă este o adevărată virtute să faci ce ziceai la început, adică să-ţi împlineşti dorinţele proprii şi pe-ale celorlalţi, n-am nimic a-ţi răspunde. De este însă altcum, de-i adevărat — cum am fost nevoiţi pe urmă a recunoaşte — că este bine să mulţumim doar acele dintre dorinţele noastre care ne fac mai buni, iar nu pe cele ce ne fac mai răi — şi asta-i arta cea adevărată —, poţi să declari că a fost în măsură să facă aşa vreunul din aceştia? CALLICLES Nu mai ştiu cum să-ţi răspund.

T
466
PLATON

SOCRATE Dacă cercetezi bine, vei găsi cum. Noi să ne vedem liniştiţi de cercetare, aşa cum o facem; să vedem dacă vreunul dintre ei a fost într-adevăr cum zic eu. Haide dar: un om ales, unul care cînd vorbeşte — orice-ar spune — urmăreşte înfăptuirea celui mai mare bine, vorbeşte el vreodată la întîm-plare, sau are în vedere şi o ţintă? Va proceda, cred, ca toţi ceilalţi meşteri: urmărind desăvârşirea operei proprii, fiecare nu ia la întîmplare materialul trebuincios pentru înfăptuire, ci îl alege astfel încît să se e potrivească ideii pe care a conceput-o mai înainte. De pildă, urmăreşte dacă vrei pe pictori, pe arhitecţi, pe constructorii de corăbii şi, în genere, pe toţi creatorii. Ia dintr-înşii pe care vrei şi vei vedea cu ce precisă orînduială aşază, fiecare, feluritele materiale din care îşi întruchipează opera; cum se sileşte să le armonizeze unele cu altele, pînă ce se alcătuieşte în sfîr-şit un întreg bine închegat. La fel şi ceilalţi meşteşugari 504 a de care am pomenit mai înainte — cei ce se îndeletnicesc cu trupul — medicii şi maeştrii de gimnastică; toţi îşi dau osteneala să pună în opera lor, care e trupul, buna rînduială. Recunoaştem împreună, sau nu, aceasta? CALLICLES Fie, s-o recunoaştem. SOCRATE Rînduială încăperilor şi proporţia nu-s la o casă însuşirea de seamă? Neorînduiala nu-i urîţenia ei? CALLICLES Da. SOCRATE Nu-i la fel şi cu o navă? b CALLICLES Da. SOCRATE Şi nu spuneam acelaşi lucru şi despre trupurile noastre? CALLICLES Negreşit. SOCRATE Dar sufletul? Va fi el de preţ fiind în dezordine, sau dimpotrivă, numai măsurat fiind şi în rînduială?
GORGIAS

467

CALLICLES Trebuie să conchid, din cele de mai sus, că şi lucrul acesta se petrece la fel. SOCRATE Şi ce nume poartă însuşirea ce rezultă pentru trup din orînduială şi măsură? CALLICLES Poate vrei să vorbeşti de sănătate şi putere? SOCRATE Chiar de ele. Şi ce nume să dăm însu- c sirii ce rezultă pentru suflet, cînd se înfăţişează orîn-duit şi proporţionat? încearcă să-l afli şi rosteşte-mi acest nume, aşa cum ai făcut cu celălalt. CALLICLES De ce nu-l spui tu singur, Socrate? SOCRATE Ţi-l spun, dacă-ţi este mai plăcut. Tu spune-mi de găseşti că vorbesc drept. De nu, respin-ge-mă şi nu mă cruţa. Susţin, prin urmare, că orîn-duiala în privinţa trupului se cheamă însuşirea de a fi sănătos, adică însuşirea din care purcede şi sănătatea şi orice altă virtute trupească. Este sau nu adevărat acest lucru? CALLICLES Este. SOCRATE Iar în privinţa sufletului, orînduiala şi d armonia se numesc obicei şi lege; adică ceea ce face pe cetăţeni să fie oameni de treabă şi cu măsură. Acestea sînt dreptatea şi înţelepciunea. Recunoşti, sau nu? CALLICLES Fie. SOCRATE Iată de ce un orator ca acela, care e şi meşteşugar şi totodată om cumsecade, nu va pierde din vedere astfel de ţeluri, la care va raporta şi cu-vîntările ce le rosteşte către alţii, şi toate acţiunile. Va consimţi, cînd va fi cazul să consimtă, şi va refuza, cînd va fi cazul să refuze, avînd spiritul mereu aţintit să vadă In ce chip poate lua naştere dreptatea e în sufletele concetăţenilor săi, în ce chip poate fi izgonită nedreptatea din ele; în ce chip ar putea sădi cumpătarea, în ce chip să dispară neorînduiala; în ce chip, în sfîrşit, să trezească într-înşii

orice altă
468
PLATON

virtute şi să depărteze de la dînşii orice răutate. Recunoşti, ori nu, asta? CALLICLES Recunosc. SOCRATE Care-i atunci folosul, Callicles, să dai unui corp în suferinţă şi-n rea dispoziţie mîncări multe şi cît mai plăcute? Sau băuturi şi alte lucruri, care nu-i mai vor folosi, ba, ca să vorbim cu o dreaptă judecată, îi vor şi dăuna? Aşa stau lucrurile? 505 a CALLICLES Fie. SOCRATE Nu cred de nici un folos omului dacă trăieşte cu un trup prăpădit, căci viaţa va fi şi ea, în acest caz, tot atît de prăpădită. Nu-i aşa? CALLICLES Da. SOCRATE Aşadar, medicii îngăduie omului sănătos să-şi mulţumească poftele cît mai mult: de pildă înfometatului să mănînce, însetatului să bea. Dar, dimpotrivă, suferîndului nu-i dau voie aproape niciodată să se îndestuleze cu orice ar pofti. Eşti şi tu aici de părerea mea? b CALLICLES Da, sînt. SOCRATE în privinţa sufletului, nu-i acelaşi drum, preabunule? Cîtă vreme el este vicios: adică necugetat, neînfrînat, nedrept, nelegiuit, trebuie să-l împiedicăm să-şi îndestuleze poftele, trebuie să nu-l lăsăm a face altceva, orice ar fi, decît lucrul prin care el însuşi ar deveni mai bun. încuviinţezi asta, ori nu? CALLICLES încuviinţez. SOCRATE Nu este şi pentru suflet mai bine aşa? CALLICLES Fără îndoială. SOCRATE A-l împiedica de la pofte înseamnă însă a-l înfrîna? CALLICLES Da. c SOCRATE Atunci înfrînarea este pentru suflet mai bună decît, cum gîndeai puţin mainainte, neînfrî-narea. CALLICLES Nu văd ce vrei să spui, Socrate. Asemenea întrebări pune-le mai bine altuia.
GORGIAS

469

SOCRATE Omul ăsta nu suferă nici măcar să-i dai o mînă de ajutor; nu primeşte lucrul de care-i acum vorba — să se înfrîneze. CALLICLES în ce mă priveşte, află că nimic din ce spui nu mă interesează; n-am răspuns aşa decît spre a face plăcere lui Gorgias. SOCRATE Fie; dar atunci ce-i de făcut, întreru-pem convorbirea? CALLICLES Fă cum vrei. SOCRATE Se spune că nu se cade să laşi pe juma- d tate chiar basmele; că totdeauna ele trebuie spuse în întregime, să nu umble aşa, fără cap... Răspunde, prin urmare, şi celorlalte întrebări, pentru ca discuţia ce facem să aibă şi cap. CALLICLES Ce pisălog eşti, Socrate! Ascultă-mă şi lasă la o parte această convorbire, ori iaţi pe altul în locul meu. SOCRATE Dar care altul va consimţi acum, la mijlocul ei? Ci noi, care am început-o, nu trebuie s-o lăsăm baltă. CALLICLES Şi ce? N-ai putea s-o duci singur la capăt, fie printr-o expunere neîntreruptă, fie chiar punîndu-ţi întrebări şi răspunzînd singur? SOCRATE N-aş vrea să se întîmple cu mine după vorba lui Epiharm: „ceea ce mai-nainte era spus de e doi oameni, acum fac eu, de unul singur". Teamă mi-e că nu-i chip să fie altfel. Deşi o voi face, sînt de părere că toţi am avea datoria să căutăm, pe întrecute, ce-i adevăr în lucrurile pe care le discutăm şi ce nu. Doar e un bine comun tuturor să scoatem la 506 a lumină adevărul. Voi face, prin urmare, o expunere cu privire la felul cum cred eu că stau lucrurile; iar dacă unuia dintre voi i se pare că nu rostesc ce e adevărat, să mă contrazică şi să mă combată. Căci nici eu nu vorbesc ca ştiutor, ci caut împreună cu voi, în aşa fel încît, dacă

potrivnicul spune ceva cu miez, eu sint cel dintîi care s-o recunosc. Fac aşadar
470
PLATON

această expunere numai dacă vi se pare că e necesar să sfîrşim discuţia; dacă însă nu ţineţi la aşa ceva, atunci s-o lăsăm şi noi baltă şi să ne despărţim, b GORGIAS Nu-s de părere, Socrate, că trebuie să ne despărţim, ci să-ţi continui cuvântarea. Pe cît văd, şi părerea celorlalţi este la fel cu a mea. Vreau să te aud pînă la urmă cum tratezi problema, SOCRATE Dar, Gorgias, eu însumi aş mai fi stat de vorbă bucuros cu acest Callicles, pînă cei dădeam răspunsul lui Amfion la cele rostite de Zethos. Dar fiindcă tu nu vrei, Callicles, să ducem împreună vorba pînă la sfîrşit, ascultă-mă încalţe şi întreru-pe-mă oricînd îţi par că nu vorbesc cum se cuvine. Şi dacă mă dovedeşti, eu nu mă voi supăra pe tine cum faci tu cu mine, ci am să te înscriu printre cei c mai mari binefăcători ai mei. CALLICLES Atunci vorbeşte singur, prietene, şi mergi pînă la capăt. SOCRATE Ascultă-mă dar, şi să reiau dintru-n-ceput discuţia. Să fie oare plăcerea şi binele una şi aceeaşi? Eu zic că nu. Doar noi aşa ne-am înţeles, eu şi Callicles. — Şi ce-ar trebui să facem: plăcutul în vederea binelui, ori binele în vederea plăcutului? Plăcutul în vederea binelui. — Dar ce-i plăcutul? Nu ceea ce, cînd apare, pri-cinuieşte plăcerea? Şi ce-i binele? Nu ceea ce, cînd d apare, ne face buni? Nici vorbă. — într-adevăr, că sîntem buni, noi şi toate celelalte cîte mai sînt bune, n-o datorăm ivirii în noi a unei virtuţi? Neapărat că da, Callicles. — Iar virtutea care fiinţează în toate: într-o unealtă, în trup, în suflet şi în orice vietate, nu-i urmarea unei întîmplări, ci se iveşte după o anumită rîndu-ială, un rost şi un meşteşug, care sînt date fiecăruia din ele. Este sau nu? Este.
GORGIAS

471 — Prin urmare, printr-o anumită rînduială, ce întocmeşte şi împodobeşte fiecare lucru, se afirmă virtutea lui? Aş putea s-o spun. e — Există deci înnăscută în fiece lucru o armonie care se arată proprie fiecăruia. Această armonie nu-i ea cea care face ca fiecare dintre existenţe să fie bună? Mie cel puţin aşa mi se pare. — La fel e şi cu sufletul. Cel ce are în sine o rîn-duială care-i este proprie nu se înfăţişează ca superior celui ce n-o are? Neapărat că da. . — Şi sufletul, care are această rînduială, nu este el măsurat? Cum de nu? — Iar sufletul care e măsurat nu-i şi chibzuit? Cu multă necesitate. 507 a — Dar un suflet chibzuit nu poate fi decît bun; cel puţin eu, iubite Callicles, nu pot spune altceva decît acestea. Dacă tu poţi altfel, învaţă-mă. CALLICLES Ba urmează tu, bunule. SOCRATE Zic că, dacă un suflet chibzuit este virtuos, cel încercat de contrariul lui este vicios. într-adevăr, acesta din urmă e lipsit de cumpăt, e neînfrî-nat. Foarte adevărat. — Şi acum: cel chibzuit este desigur în măsură să păstreze cuviinţa faţă de zei şi oameni. Căci nici nar fi chibzuit, de n-ar respecta cuviinţa. E necesar să fie astfel. — Păstrînd cuviinţa faţă de oameni, el săvîrşeşte dreptatea; păstrînd-o faţă de zei, săvîrşeşte evlavia. Şi e necesar ca săvîrşitorul celor drepte şi sfinte să b fie drept şi sfînt. Şi aceasta-i adevărat. — Vezi însă că e necesar să fie şi cutezător. Datoria celui chibzuit este: nici să urmărească, nici să se ferească de înfruntarea celor ce nu se cuvin. înţeleptul, de sînt în joc lucruri, oameni, plăceri, mîh-niri, nu urmăreşte şi nu se fereşte de ceea ce nu se cuvine. El ştie să-ndure cu tărie orice-i impune datoria să sufere. Astfel, Callicles, este neapărat necesar

T
472
PLATON

c ca omul chibzuit, fiind cum l-am arătat: drept, curajos, evlavios, să fie şi cu desăvîrşire bun. Fiind astfel, orice face este bine şi frumos; cine făptuieşte aşa este fericit şi bine inspirat, pe cînd păcătosul ce făptuieşte răul este nefericit. Acesta din urmă e tocmai potrivnicul cumpătatului, e neînfrînatul pe care tu-l lăudai. Iată părerile pe care eu le susţin drept adevăruri. Dacă şi sînt aşa, pasămite cine doreşte să fie fericit d trebuie să urmărească înţelepciunea şi să se exercite în ea; trebuie să fugă de neînfrînare — fiecare cît îl ţin picioarele — şi trebuie, mai cu seamă, să-şi pregătească o purtare de aşa fel, încît niciodată să n-aibă nevoie de pedeapsă. Dacă s-ar întîmpla totuşi să aibă nevoie de aşa ceva, fie el însuşi, fie altul din apropiaţii săi, în viaţa privată ori publică, atunci trebuie să primească sancţiunea justiţiei şi să fie pedepsit, în cazul că doreşte să fie fericit. Acesta-mi pare să fie scopul către care trebuie să ne ţinem privirile încordate, cît trăim. întracolo fiee care să-şi îndrepte mijloacele sale, şi cele personale şi cele publice, către înfăptuirea dreptăţii şi înţelepciunii, spre a deveni fericit. în tot ce face, omul să nu lase frîu liber patimilor şi să n-apuce a le da satisfacere — căci e nemărginit răul — trăind o viaţă de tîl-har. într-adevăr, nu poate fi drag unul ca acesta, nici semenului său, nici zeilor, de vreme ce nu-i în stare să trăiască în sînul obştii. Şi cine nu trăieşte în obşte, 508 a cum poate să lege prietenii? Spun filozofii, o, Callicles, că apropierea dintre oameni, prietenia, dreapta măsură, chibzuinţă şi dreptatea, iată ceea ce leagă împreună cerul, pămîntul, pe zei şi pe oameni; din această pricină, prietene, ei şi spun că e bine rînduit întregul acestei firi, iar nu haos, nici dezlănţuire ne-stăpînită. în ce te priveşte, nu-mi pari a da cuvenita băgare de seamă acestor lucruri, cu toate că eşti un
GORGIAS

473

cunoscător al lor. îţi scapă din vedere că numai proporţia geometriei este atotputernică între zei şi oameni. Tu-ţi închipui că grija noastră trebuie să fie: cum să dobîndim în viaţă mai mult şi scoţi geometria din preocupările tale. Dar fie! Sau această judecată a mea trebuie să-mi b fie respinsă, dovedindu-mi-se că eu am greşit şi ară-tîndu-mi-se că nici dreptatea, nici cumpătarea nu hărăzesc fericiţilor fericirea, cum nici răutatea nu le-aduce păcătoşilor nefericirea, sau — dacă este adevărată părerea mea — atunci e nevoie să cercetăm şi urmările. Acestea nu sînt altele, Callicles, decît tocmai cele susţinute de mine mai-nainte, atunci cînd mă întrebai de vorbesc serios ori nu, iar eu susţineam cu tot dinadinsul că omul trebuie să-şi ridice învinuiri şi sie, şi copilului, şi prietenului său, de îndată ce săvârşeşte o nedreptate, şi că, în acest scop, trebuie să se folosească şi de retorică. Iar ceea ce credeai tu că Polos mi-a încuviinţat dintr-un sentiment de sfială rău înţeleasă, nu era decît adevărul. Aşadar a săvîrşi nedreptatea nu numai că este mai rău decît a o îndura, dar lucrul e cu atît mai rău cu cît este mai urît. Pentru a deveni orator bun, cineva trebuie să înceapă prin a fi drept şi destoinic în ştiinţa drep- c taţii — adică tocmai ceea ce Polos spunea că îmi recunoscuse Gorgias din sfială. Aşa stînd lucrurile, să cercetăm pentru ce mă ţii tu de rău şi dacă este drept să spui că eu nu-s în stare să mă apăr şi să mă descurc singur: pe mine, un prieten sau o rudă, dacă s-ar întîmpla să trecem prin cele mai mari primejdii. Mă arăţi aruncat la bu-nul-plac al oricui mi-ar ieşi în cale, cum sînt cei pătaţi de vreo nelegiuire şi care (ca să mă folosesc şi eu de vorba ta însufleţită) pot să fie pălmuiţi, despuiaţi a de avere, surghiuniţi din stat şi chiar osîndiţi la moarte. Iar tu înfăţişezi o astfel de stare drept cea mai ruşinoasă din cîte există. Părerea mea,

pe care de alt474
PLATON

fel am arătat-o adesea, nu văd de ce n-aş spune-o şi acum. Tăgăduiesc, Callicles, că cel mai ruşinos dintre lucruri este să fii cu nedreptate pălmuit pe obraz; tăgăduiesc aceasta, chiar dacă mi s-ar tăia capul sau o e altă parte a corpului. Dimpotrivă, este mai urit şi mai rău pentru acela care mă loveşte pe nedrept, pe mine sau ce este al meu, pentru acela care mă fură, care mă aduce în stare de robie, care-mi sparge casa sau, într-un cuvînt, care mă nedreptăţeşte, pe mine sau cele ale mele; este mai rău şi mai urît pentru făptaşul nedreptăţii decît pentru mine, nedreptăţitul. Aşa cum le-am rostit şi într-o expunere anterioară, acestea se înlănţuie şi se menţin — ca să întrebuinţez o comparaţie mai tare — prin raţionamente de fier şi de diamant, pe cît pot să-mi dau seama. 509 a De nu izbuteşti a rupe aceste legături, fie tu, fie unul mai tare ca tine, e cu neputinţă să găsesc un fel de a vorbi mai drept. Cît mă priveşte, rămîn mereu la aceeaşi părere; deşi nu-mi dau lămurit seama cum sînt acestea, ştiu totuşi că nici unul dintre convorb bitorii pe care i-am întîlnit — ca în cazul de faţă — nu s-a putut feri de ridicol, cînd a vorbit altfel decît mine. Presupun deci că lucrurile stau aşa. De este adevărat cum zic eu, că nedreptatea este pentru făptaşul ei cel mai mare dintre rele şi că — de e cu putinţă să fie un rău mai mare decît acesta — este ca făptaşul să nu-şi ispăşească greşeala; atunci care-i ajutorarea pe care ar fi în adevăr ridicol să nu ţi-o poţi aduce ţie însuţi? Nu cumva-i tocmai aceea care depărtează de la noi neajunsul cel mai mare? Dar se impune să admitem neapărat că situaţia cea mai ruşinoasă este să nu te poţi ajuta nici pe tine singur, nici pe prieteni, nici pe cei apropiaţi ţie. în al doilea c rînd, ca ruşine, vine să nu te poţi ajuta faţă de-al doilea rău, în al treilea rînd împotriva răului de-al treiGORGIAS

475

lea, şi aşa mai departe, lucrul măsurîndu-se după mărimea răului, după frumuseţea puterii cu care ne apărăm şi după ruşinea slăbiciunii noastre în această privinţă. Oare altcum ţi se înfăţişează lucrul acesta, Callicles, sau aşa cum zic eu? CALLICLES Nu-i altcum. SOCRATE Dacă, prin urmare, ni se înfăţişează aceste două rele: de a nedreptăţi sau de a îndura nedreptatea, noi zicem că-i mai rău cel de a nedreptăţi, mai mic cel de a fi nedreptăţit. Dar ce poate pune în joc omul spre a se ajutora şi apăra de acestea două: să-vîrşirea şi îndurarea nedreptăţii? Ce armă să ia: puterea, voinţa? Să spun altfel; pentru a nu suferi nedreptatea este de ajuns să n-o vrei, sau este nevoie să-ţi aduni toate puterile pentru a o înlătura? CALLICLES învederat că trebuie să intervină şi puterea. SOCRATE Şi ce zici despre săvîrşirea nedreptăţii? Poate spune cineva că-i de ajuns voinţa de a n-o să-vîrşi, pentru a n-o săvîrşi? Sau trebuie, pentru asta, să pună în joc o anumită putere şi o artă fără de care, dacă nu o învaţă şi exercită, va săvîrşi nedreptatea? Callicles, răspunde cel puţin atît, dacă e drept sau nu, după tine, că am fost constrînşi mai-nainte, eu şi Polos, a recunoaşte că nimeni nu săvârşeşte nedreptatea cu voinţă şi că oricine, cînd face nedreptatea, o face fără voie. CALLICLES Presupun că-i aşa, Socrate. Fie cum zici, numai să te văd o dată ajuns la capătul expunerii. SOCRATE Pasămite, trebuie să punem în joc o anumită putere şi chiar o artă spre a nu săvîrşi nedreptatea. CALLICLES Nici vorbă. SOCRATE Dar care este arta de-a te pregăti să nu suferi nici o nedreptate sau, în tot cazul, de a suferi pe cea mai mică posibil? Nu cumva eşti de părerea mea? Eu gîndesc că-i următoarea:

sau ar trebui să
510a

476
PLATON

deţii stăpînirea statului, sau chiar tirania asupra lui, sau atunci să fii prieten cu cei ce cîrmuiesc. CALLICLES Vezi, Socrate, ce bucuros te laud cînd b spui ceva frumos! De data asta găsesc că ai vorbit foarte bine. SOCRATE Bagă de seamă acum şi mai departe: poate găseşti că vorbesc tot aşa de bine. Cred că cel mai bun prieten al cuiva este acela care-i seamănă cel mai mult; o spun şi bătrînii şi înţelepţii. Nu găseşti? CALLICLES Ba da. SOCRATE Ei bine, dacă în statul unde domneşte ca tiran un om de rînd şi lipsit de învăţătură s-ar găsi un ins cu mult mai bun ca dînsul, nu cumva tiranului i-ar fi frică de acela şi nu-i va putea fi niciodată un c prieten pe care să-l iubească din tot sufletul? CALLICLES Este adevărat. SOCRATE Şi dacă ar exista unul cu mult mai păcătos decît dînsul, nici acesta nu i-ar putea fi prieten, căci tiranul l-ar dispreţui şi nu s-ar strădui să-i cîştige prietenia. CALLICLES Şi astea-s adevărate. SOCRATE Nu-i rămîne tiranului drept prieten de preţ decît unul care, avînd furia lui, potrivindu-se să dojenească şi să laude aceleaşi lucruri ca acela, ar d consimţi să fie stăpînit şi să i se supuie. Iată, unul ca acesta va avea o mare putere în statul său. Lui nu-i va face nimeni bucuros o nedreptate. Nu-i aşa? CALLICLES Da. SOCRATE Şi dacă vreunul dintre tinerii acestui stat s-ar gîndi aşa: „în ce chip să ajung la o putere atît de mare încît nimeni să nu-mi facă nici o nedreptate?" ar trebui, după părerea mea, să urmeze aceeaşi cale. Să se deprîndă deci încă de tînăr a se bucura şi mîhni de aceleaşi lucruri ca despotul său; să se pregătească, cu alte cuvinte, a deveni pe cît cu putinţă mai asemenea aceluia. Nu-i aşa?
GORGIAS

477

CALLICLES Da. SOCRATE în acest chip, desigur, el va ajunge să nu îndure nici o nedreptate, să devină — cum zici tu — un om puternic în statul său, făcînd orice vrea. e CALLICLES Fără îndoială. SOCRATE Izbuti-va oare şi să nu facă nedreptăţi? Sau va fi departe de aşa ceva, ca unul ce sa făcut asemenea nedreptului său stăpîn, pe lîngă care de altfel va păstra mare înriurire? întrucît mă priveşte, cred tocmai contrariul. Eu socotesc că pregătirea sa va fi de aşa natură, încît va săvîrşi cele mai multe rele, şi, făcîndu-le, nici nu se va gîndi, măcar, să le ispăşească. Ori nu? CALLICLES E limpede. SOCRATE în cazul acesta, puterea se va întoarce 511 a împotrivă-i şi va fi pentru el cel mai mare rău. El va fi cu sufletul întinat de păcate, din pricina imitării despotului său şi a puterii de care dispune. CALLICLES Nu ştiu, Socrate, cum învîrteşti de fiece dată argumentele în sus şi în jos. Ce, nu-ţi dai seama că imitatorul unui tiran va putea desfiinţa pe cel care nu-l imită, de va vrea, şi să-i răpească averea? SOCRATE Ba o ştiu, bunule Callicles, de vreme ce b nu-s surd, şi chiar adineauri v-am auzit, pe tine şi pe Polos, spunînd-o de cîteva ori, la fel cu mai toţi ceilalţi din ţara noastră. Acum află, din parte-mi, că va ucide pe oricine va vrea, însă o va face ca om rău faţă de unul bun şi drept.

CALLICLES Bine, dar atunci tocmai această împrejurare nu-i mai vrednică de revolta noastră decît orice altceva? SOCRATE Nu, cel puţin omul cu judecată nu se revoltă; aşa cum o arată raţiunea. Nu cumva crezi că pregătirea noastră trebuie să se îndrepte numai în sensul de a trăi o cît mai îndelungată viaţă? Nu cumva întreaga noastră grijă trebuie să se concentreze spre găsirea mijloacelor de-a scăpa totdeauna de pri478
PLATON

c mejdii, ca de pildă retorica, de care mă îndemni să mă ocup mai de aproape pentru a scăpa teafăr din tribunale? CALLICLES Pe Zeus, cred că nu-i rău îndemnul meu. SOCRATE Spune-mi, preabunule, îţi pare de mare însemnătate ştiinţa înotului? CALLICLES Pe Zeus, mie unuia nu-mi pare. SOCRATE Şi totuşi, ea scapă pe oameni de la moarte sigură, cînd se întîmplă să cadă într-o astfel de nenorocire încît să aibă nevoie de ea. De-ţi pare însă de mică valoare, să trec la una mai însemnată. Să vorbesc de navigaţie. Vei recunoaşte că arta navigării mîntuie pe oameni de cele mai însemnate primejdii; şi nu numai sufletele, dar şi trupurile, şi averile, la d fel cu retorica. Şi cu toate acestea, ce modest, ce la locul ei ni se înfăţişează! Nu se trufeşte, nu-şi ia aere, ca şi cum ar face cine ştie ce ispravă. Dimpotrivă, căpitanul unui vas, după ce-şi dă osteneala să ducă la bun sfîrşit lucruri tot aşa de însemnate ca şi cele ce se tratează la tribunale, cînd mîntuie călătoria şi te aduce teafăr din Egina, nu cred că cere o răsplată mai mare de doi oboli. Dacă transportă pe cineva tocmai din Egipt ori din Pont, cel mai mare cîştig ce poate să-i iasă pentru o binefacere aşa de însemnată — aducînd teferi, cum ziceam înainte, şi debarcînd e în port şi pe tată, şi pe copii, şi avutul, şi femeia lui — este suma de două drahme. Cît priveşte pe mînu-itorul acestei arte, cel care a dus toate la un capăt, pe dînsul, o dată ce coboară de pe vas, îl poţi vedea plimbîndu-se pe malul mării, în preajma corăbiei, cu o înfăţişare modestă. Cred că el este în stare să judece atîta lucru, că nu se poate şti căruia dintre călătorii săi i-a făcut un serviciu nelăsîndu-l să se înece şi căruia o pagubă, 512 a el care-şi dă seama că nu i-a dat jos din corabie mai buni, la suflet sau la trup, decît erau cînd îi îmbarGORGIAS

479

case. Ştie doar că, dacă unul e stăpînit de boli trupeşti grele, fără vindecare, şi dacă nu s-a înecat, e o nefericire că n-a murit pe drum. Şi căpitanul se gîn-deşte că un astfel de om n-a putut fi întru nimic ajutorat de dînsul. Cu atît mai vîrtos va fi cînd are cineva boli multe şi fără lecuire în acea parte a fiinţei noastre care e mai de preţ decît trupul — am numit sufletul — şi cînd omul astfel bolnav va trebui totuşi să continue a trăi, chiar dinsul ajutorîndu-l în această direcţie şi scăpîndu-l, fie din valurile mării, fie din tribunal, fie de orice altă primejdie, deşi ştie bine că b celui rău nu-i e de nici un cîştig să trăiască: traiul lui rămîne cu necesitate un lanţ de păcate. Aşa se face că nu-i în obiceiul unui căpitan de vas să se fălească, deşi ne mîntuie de pieire. Dar, minunate prieten, nu se mîndreşte nici constructorul maşinilor de război, care în privinţa serviciilor ce ne aduce nu se lasă mai prejos decît căpitanul de corabie sau decît un general, sau decît oricare altul, el care scapă cîteodată oraşe întregi de la pieire. Şi ce? Nu stă el alături de un avocat? Mai mult decît atît, Cal-licles. Dacă acest constructor ar vrea şi el, după pilda voastră, să-şi laude meseria, ar putea să vă acopere cu o ploaie de argumente, să vă spună şi să vă c îndemne a vă face constructori de maşini de război, ca dînsul, dovedindu-vă că toate

celelalte meserii nu sînt nimic pe lîngă a sa. Şi ar avea destule fapte de invocat. Cu toate acestea, tu nu încetezi a-l dispre-ţui, pe el şi tehnica lui; îi priveşti de sus meseria şi n-ai încuviinţa, de pildă, să-ţi dai fata după băiatul lui, nici s-o iei pe a lui pentru copilul tău. Totuşi, dacă ne-am uita mai bine la faptele din ca-re-ţi faci merite, dă-mi voie să te întreb: cu ce drept dispreţuieşti tu pe constructorul de maşini şi pe cei d de care ţi-am vorbit adineauri? Ştiu ce-ai să spui: că le eşti superior şi că te tragi din oameni superiori. Dar dacă superioritatea nu constă în ceea ce arăt eu,

T
480
PLATON

dacă doar ăsta-i în adevăr meritul cel mare: de a te mîntui pe tine însuţi şi ale tale, aşa cum sînteţi, atunci eşti ridicol cînd dispreţuieşti pe meseriaş, pe medic şi celelalte meşteşuguri, care se săvîrşesc tocmai în vederea mîntuirii. Dar, o, fericitule, eşti măcar sigur că toată nobleţea şi binele constau în a mîntui şi în a fi mîntuit? Nu e cred că trebuie îngăduit omului, care e cu adevărat un om, să nu-l preocupe alt gînd decît acela de a trăi o viaţă cît mai îndelungată şi s-o iubească atît de mult; ci să se încreadă în această privinţă Zeului, şi să mai creadă şi pe acele femei care spun că nimeni nu scapă de soarta ce-i este scrisă, iar apoi să cerceteze în ce chip poate trăi cineva cel mai bine răstimpul care-i este dat să trăiască. Să se potrivească el oare stăpînirii politice sub regimul căreia trăieşte şi după care tu ar trebui, de pildă, să devii cît mai asemenea 513 a demosului atenian, de vrei să i te faci plăcut şi să capeţi o mare putere în stat? Ce folos izvorăşte de aici pentru tine şi pentru mine, minunatule, iată ce trebuie să vezi, ca nu cumva să păţim şi noi ca acele femei din Tessalia, despre care se spune că dau luna jos prin farmece. Goana după o asemenea putere în stat ne poate primejdui şi nouă tot ce avem mai scump în viaţă. Te-nşeli amar, Callicles, sînt încredinţat de asta, dacă-ţi închipui că există cineva în stare să te poată învăţa un meşteşug prin care să cîştigi în stat o deb osebită putere, fără să te adaptezi în totul — în cele bune sau cele rele — constituţiei sale politice. Căci nu e numai vorba să devii un imitator, ci să te asemeni cu ceilalţi chiar prin firea ta, de vrei să-ţi făureşti o prietenie sinceră cu demosul atenienilor şi, zău, chiar cu Demos al lui Pyrilamp. Cel ce te va face c asemenea lor, acela te va face şi om politic, după cum ţi-e dorinţa, şi în acelaşi timp orator. în adevăr, fiecare se bucură cînd i se vorbeşte potrivit cu gînGORGIAS

481

dul propriu şi se supără, iubite amice, de orice vorbire străină felului lor. Aducem vreo întîmpinare acestor susţineri, Callicles? CALLICLES Nu ştiu cum se face, Socrate, dar mi se pare că vorbeşti bine. Eu simt totuşi ca mulţimea: nu mă pot convinge. SOCRATE împotriva mea lucrează dragostea pentru demos, care zace în sufletul tău. Dar, dacă vom adinei mai des aceste chestiuni, vei fi convins. Acum adu-ţi aminte ce-am spus: două sînt căile de pregă- a tire, în ce priveşte trupul şi sufletul. Una vrea să mulţumească dorinţele, cealaltă să facă binele. Aceasta din urmă nu numai că nu face pe plac dorinţelor, dar li se şi împotriveşte. Nu-s astea cele precizate de noi înainte? CALLICLES Tocmai. SOCRATE Şi am spus despre una că n-are altă ţintă decît o linguşire lipsită de orice demnitate. Nu? CALLICLES Fie — de vrei cu tot dinadinsul aşa. e

SOCRATE Cealaltă, dimpotrivă, nu urmăreşte decît să ducă la desăvârşire ceea ce o preocupă, fie că-i vorba de trup, fie că-i de suflet. CALLICLES Se-nţelege. SOCRATE în grija ce se cuvine să purtăm statului şi cetăţenilor, n-ar trebui să ne îngrijim a face pe concetăţenii noştri oameni cît mai buni? Am aflat-o încă de mai înainte: fără asta, orice altă binefacere pe care le-am aduce-o ar fi zadarnică, o dată ce lipseşte de la temelie gîndul cel bun şi cinstit celor sortiţi fie să facă mari averi, fie să ajungă la conducere, fie 514 a la cine ştie ce altă putere. Să spunem că lucrurile sînt aşa? CALLICLES Fără-ndoială, dacă ţi-e mai plăcut aşa. SOCRATE Callicles, dacă am pune la cale o mare înfăptuire cu caracter public în materie de construcţii, nişte ziduri de cetate, de pildă, sau temple, sau arsenale, toate de mari proporţii, nar trebui să în-

T
482
PLATON

cepem prin a ne cerceta întîi pe noi înşine dacă b ne pricepem sau nu în arta construcţiei şi să vedem de la cine am învăţat-o? Ar trebui ori nu? CALLICLES Sigur că ar trebui. SOCRATE Trebuie să ne întrebăm, în al doilea rînd, dacă am mai construit vreodată o clădire, fie pentru vreun prieten, fie pentru noi înşine, şi să vedem dacă această construcţie e frumoasă ori urîtă. Să presupunem că, din cercetarea noastră, reiese că dascălii pe care i-am avut au fost capabili şi renumiţi, că noi am mai înălţat multe clădiri reuşite, c mai întîi împreună cu aceia, pe urmă părăsindu-i şi lucrînd singuri. Că, în sfîrşit, am construit şi lucrări cu caracter public. Presupune însă că nu putem arăta cine a fost maestrul nostru, nici ce construcţie am mai făcut — bineînţeles, lăsînd la o parte pe cele lipsite de orice valoare. N-ar fi o curată nebunie să ne gîndim la lucrări publice şi să ne îndemnăm unii pe d alţii în această direcţie? Vorbesc drept ori nu? CALLICLES Desigur. SOCRATE La fel şi cu toate celelalte. Dacă, de pildă, ne-am apuca să aducem şi noi foloase publice ca medici şi ne-am îndemna la aceasta unul pe altul, ca unii ce am fi destul de pregătiţi în această direcţie, nu ne-am supune unii pe alţii unui examen, eu cercetîndu-te pe tine, tu pe mine? „în numele zeilor! mi-ai putea spune atunci, să vedem, întîi, cum stă Socrate însuşi în privinţa sănătăţii corpului; să ne dăm seama, apoi, dacă vreun om — liber sau sclav — a fost vindecat de cine ştie ce boală, prin îngrijirile lui Socrate." La fel te-aş cerceta şi eu pe tine. e Şi dac-am afla că n-am ratat sănătatea nici unuia: străin, concetăţean, bărbat ori femeie, atunci, pe Zeus, Callicles, nu-i într-adevăr un lucru ridicol s-ajungă oameni ca noi la un grad de rătăcire aşa de mare în-cît să se apuce de-o slujbă publică, ba să-i îndemne şi pe alţii să facă la fel, înainte de-a fi săvîrşit pe cale
GORGIAS

483

privată unele isprăvi, înainte de a-şi fi făcut ucenicia, de-a fi dobîndit un număr de succese, înainte de a fi exercitat îndeajuns meseria? Nu ţi se pare lucru nebunesc să procedeze cineva astfel? CALLICLES Ba da. SOCRATE Dar acum, tu, cel mai bun dintre oa- 515 a meni! Fiindcă intri în viaţa publică, ba mă sfătuieşti la asta şi pe mine şi mă ţii de rău că nu fac la fel, nu e cazul să ne supunem unul pe altul cercetării în următorul mod? „Haide să vedem: fost-a Callicles în stare să facă mai bun pe careva dintre cetăţeni? Există cineva, care să fi fost înainte: pervers, nedrept, neînfrînat, nechibzuit, iar prin Callicles s-a făcut cumsecade şi bun? Citează-mi un străin sau

concetăţean, sclav sau liber." Rogu-te, spune-mi Callicles; dacă cineva te-ar lua la o astfel de cercetare, ce vei răspunde? Despre cine vei afirma că s-a făcut mai bun datorită convieţuirii cu tine? Ce? Pregeţi să-mi răspunzi dacă b există în adevăr o astfel de ispravă de-a ta, încă din timpul cînd trăiai ca simplu particular şi nu te apucaseşi de politică? CALLICLES Eşti iubitor de gîlceavă, Socrate. SOCRATE Dar nu din iubire de gîlceavă te întreb, ci dintr-o dorinţă curată de a şti în ce fel înţelegi că trebuie să faci politică în statul nostru. Dacă ai ajunge în capul trebilor statului, grija ta n-ar fi să faci din c noi cei mai buni cetăţeni? N-am convenit de atîtea ori că asta-i datoria bărbatului politic? Răspunde. Ne-am înţeles ori ba? Iată, să răspund eu şi pentru tine. Dacă asta-i datoria unui om de treabă şi prinosul ce trebuie să aducă propriului său stat, aminteşte-ţi acum de bărbaţii pe care mi i-ai citat puţin înainte: Pericle, Cimon, Miltiade şi Temistocle şi spune-mi: mai crezi că au fost nişte cetăţeni de ispravă? CALLICLES Eu, da. d

T
484
PLATON

SOCRATE Dacă într-adevăr ar fi fost, nu-i limpede că fiecare ar fi trebuit să facă pe cetăţeni mai buni decît erau înainte? Trebuia ori nu să-i facă? CALLICLES Da. SOCRATE Aşadar, cînd Pericle îşi începea cuvîntă-rile sale către demosul atenian, erau concetăţenii noştri mai răi decît în vremea ultimelor sale discursuri? CALLICLES Poate. SOCRATE Nu „poate", preabunule, ci „neapărat" i-a făcut mai buni, dacă într-adevăr acest cetăţean a fost un om superior. Doar aşa ne-am înţeles. CALLICLES Şi ce urmează de-aici? e SOCRATE Nimic. Mai spune-mi şi următorul lucru în această privinţă. Se zice de atenieni că s-au făcut mai buni datorită lui Pericle ori, dimpotrivă, că au fost stricaţi de el? întrucît mă priveşte, aud că Pericle i-a făcut pe atenieni leneşi, fricoşi, flecari şi iubitori de argint; că el a dat cel dintîi lefuri pentru slujbele publice. CALLICLES Astea le-ai auzit de la amicii spartanilor, de la cei cu urechi delicate. SOCRATE Dar iată altele, pe care nu le spun din auzite, ci le cunoaştem bine şi eu şi tu. Ştii că Pericle şi-a cîştigat un frumos renume la început, pe cînd atenienii erau mai răi. Totuşi, ei nu i-au dat lui Pericle nici o pedeapsă ruşinoasă. Dar pe la sfîrşitul vieţii, cînd aceia deveniseră mai buni şi mai virtuoşi datorită lui, ei l-au osîndit pentru furt şi puţin a lip-5i6a sit să nu capete chiar pedeapsa cu moartea, bineînţeles socotindu-l un om rău. CALLICLES Dar ce? Pentru asta-i Pericle om rău? SOCRATE Dar presupune că un astfel de bărbat ar fi fost numai îngrijitor de măgari, de cai sau boi. N-ar părea el un rău îngrijitor dacă, primind animale care nu azvîrl cu copita, nu împung şi nu muşcă, le-ar face să capete toate năravurile acestea şi le-ar sălbătici? Nu crezi că-i un îngrijitor rău, de orice fel,
GORGIAS

485

cel care a primit nişte vieţuitoare blînde şi le predă mai sălbatice decît le primise? Nu crezi aşa? CALLICLES Foarte rău — ca să-ţi fac plăcere. SOCRATE Mai fă-mi plăcerea şi spune-mi: este omul sau nu una dintre vieţuitoare? CALLICLES Cum de nu? SOCRATE Şi grija lui Pericle nu se îndrepta către oameni? CALLICLES Da.

SOCRATE în acest caz, nu sîntem înţeleşi că ar fi trebuit să-i facă pe atenieni din nedrepţi mai drepţi, dacă a fost în adevăr priceput în cele politice? CALLICLES Desigur. SOCRATE Dar cei drepţi sînt blînzi, cum zice Ho-mer. Tu ce zici? Nu-i aşa? CALLICLES Da. SOCRATE Totuşi i-a făcut mai sălbatici decît îi primise; şi asta chiar faţă de el, lucru la care se aştepta cel mai puţin. CALLICLES Vrei să fiu de aceeaşi părere? SOCRATE Dacă-ţi pare că spun adevărul. CALLICLES Bine. Fie şi acestea aşa cum zici. SOCRATE Şi dacă i-a făcut în adevăr mai sălbatici, atunci i-a făcut mai nedrepţi şi mai răi. CALLICLES Fie. SOCRATE încheiem dar această judecată spunînd că Pericle n-a fost un om bun în politică. CALLICLES Tu zici că nu, Socrate. SOCRATE Pe Zeus, din cele recunoscute împreună, la fel zici şi tu. Dar spune-mi şi de Cimon. Nu l-au alungat prin ostracizare tocmai aceia pe care el îi ocrotea mai mult? Şi asta, pentru a nu-i mai auzi glasul vreme de zece ani? N-au făcut acelaşi lucru şi cu Temistocle, pe care l-au mai osîndit şi la surghiun? Dar pe Miltiade, eroul de la Maraton, nu l-au condamnat prin vot să fie aruncat în prăpastie? De nu era pritanul, n-ar fi fost el zvîrlit acolo? Toţi aceştia,
486

T
PLATON

e dacă ar fi fost — cum zici — conducători capabili, nu păţeau aşa ceva niciodată. Nu văd de ce vizitiii buni nu s-ar răsturna cu trăsura mai degrabă la început decît mai tîrziu, cînd şi caii li s-au mai îmblînzit, cînd şi dînşii au devenit mai destoinici. Cum vezi, lucrul nu se întîmplă nici la minatul cailor, nici în alte împrejurări. Nu crezi? CALLICLES Da, nu se întîmplă aşa. SOCRATE Era deci curatul adevăr ce-am spus îna-5i7a inte: că nu ştim să fi fost în statul nostru vreun bun om politic. La rîndul tău, ai mărturisit că în vremea noastră nu sînt, însă că altădată au existat. Şi ai pomenit îndeosebi pe cîţiva — cei de care am vorbit. Dar iată că nici aceia nu-s mai presus decît cei din vremea noastră. Desigur, dac-au fost oratori de meserie, nau întrebuinţat nici adevărata oratorie (căci nu mai cădeau de la putere), nici pe aceea linguşitoare. CALLICLES Totuşi, Socrate, nici vorbă nu poate fi b ca vreunul dintre cei de acum să poată sta alături de oricare dintre aceia, în privinţa isprăvilor. SOCRATE Nici eu, minunatul meu prieten, nu le aflu vină ca slujitori ai statului. Mai mult, îi găsesc chiar mai buni decît cei de azi; mi se pare c-au arătat mai multă pricepere să pună la îndemîna cetăţii ce-şi dorea. în ce priveşte însă schimbarea înclinărilor manifestate de cetăţeni sau tăria de a-i abate, fie prin convingere, fie prin forţă, din calea lor, pre-făcîndu-i în oameni mai de treabă, nu văd — ca să zic vorba — nici o deosebire între ei şi cei de acum. c Şi doar asta-i marea sarcină a unui bun cetăţean. Că au fost mai capabili decît aceştia să facă o flotă, să înalţe ziduri, arsenale, precum şi multe altele de acest fel, sînt gata s-o mărturisesc, împreună cu tine. Bag seamă însă că şi eu şi tu cădem în ridicol, cu ce spunem. De cînd discutăm, nu încetăm de a ne
GORGIAS

487

învîrti în jurul aceluiaşi punct, fără să ne înţelegem unul cu altul. Mie-mi pare că în mai multe rînduri tu ai recu- a noscut şi înţeles că, în ce priveşte trupul şi

sufletul, ne stau la îndemîna două feluri de a le purta de grijă. Primul fel e o treabă de rînd, care-şi propune să agonisească, prin toate căile cu putinţă, pentru trupurile noastre, cînd ne e foame merînde, cînd ne e sete băuturi, cînd ne e frig veşminte, aşternuturi, încălţăminte şi orice îşi poate dori un trup. într-a-dins vorbesc cu aceleaşi pilde, ca să mă pricepi mai uşor. înţeleg ca un om să fie în stare a procura cele necesare pentru trebuinţele de acest fel, în calitate de cîrciumar, negustor sau meseriaş, ca de pildă brutar, bucătar, ţesător, cizmar sau tăbăcar. Nu-i de mirare că, avînd această meserie, el însuşi se simte e legat să poarte grija corpului; nici nu e de mirare să fie socotit ca atare, de cel care nu ştie că, în afară de aceste meşteşuguri, mai există unul, ale cărui părţi sînt gimnastica şi medicina. în sarcina acestora cade cu adevărat întreţinerea corpului. Căci numai ele au dreptul să poruncească tuturor celorlalte şi să se folosească de serviciile lor, ca ştiind ce-i folositor de băut şi mîncat şi ce-i păgubitor sănătăţii; pe cînd 5i8a celelalte meşteşuguri n-o ştiu. Iată de ce, în materie de corp, se zice despre celelalte meşteşuguri că sînt slugarnice şi josnice, pe cînd gimnastica şi medicina joacă pe drept cuvînt rol de stăpîn. La fel se petrec lucrurile cu sufletul. Am credinţa că-mi pricepi gindul, deoarece mă aprobi uneori, întocmai ca unul care ar înţelege foarte bine ce zic. Dar iată că, îndată după aceea, mă întîmpini cu vorba că statul nostru a dat naştere la oameni politici buni şi capabili. Cînd tentreb de nume, tu-mi înfăţişezi cîţiva oameni de aşa fel, politiceşte, cum ar b fi dacă, întrebîndu-te într-o chestiune de gimnastică asupra celor ce au fost ori sînt dibaci să dezvolte

T
488
PLATON

corpul, tu mi-ai răspunde şi ai cita în chip serios pe Thearion bucătarul, ori pe Mithaicos, cel ce a scris despre bucătăria siciliana, ori pe negustorul de vin Sârambos, vorbindu-mi despre dînşii ca nişte minunaţi îngrijitori ai corpurilor, întrucît primul face c plini minunate, al doilea bucate, celălalt vin. Te-ai supăra, poate, dacă ţi-aş răspunde în modul următor: „Omule, nu te pricepi deloc la gimnastică, îmi vorbeşti de slugi şi de inşi al căror rost se mărgineşte să procure altora satisfacerea poftelor; tot oameni care nu înţeleg nimic din ceea ce-i bun şi ales pentru semenii lor. Astfel de slugi nu fac decît să îmbuibe cu hrană şi să îngraşe trupurile oamenilor. d Aceştia îi laudă, dar s-aleg cu pierderea sănătăţii lor de pînă atunci. Afundaţi cum sînt în neştiinţă, nu învinuiesc pe cei care îi îmbuibă, ca pricinuitori ai bolilor sau ai pierderii bunei lor stări de pînă atunci, învinuirile lor cad însă asupra celor ce se întîmplă să fie de faţă şi să le dea sfaturi în momentul cînd le vine suferinţa, moment care soseşte, adesea, mult după cel cînd au înfrint regulile igienei, îmbuibîn-du-se cu hrană. Aşa se întîmplă că tocmai pe cei care veniseră, poate să le dea vreun sfat bun cade sorţul acuzaţiei. Pe aceştia — dacă mai sînt în stare s-o facă — îi ţin ei de rău, pe cînd pentru ceilalţi, pentru adevăraţii vinovaţi de relele de care suferă acum, ei n-au decît laude!" e Iată, Callicles, tocmai aşa ni se înfăţişează şi purtarea ta; căci proslăveşti pe cei ce ospătează pe ate-nieni, punîndu-le la dispoziţie tot ce poftesc. Lumea zice că ei au mărit Atena. Nu-şi dă seama însă dacă o astfel de creştere e altceva decît o umflătură nesănătoasă. Marii noştri oameni de stat mai vechi, fără să se preocupe de înţelepciune şi dreptate, au 519 a umplut oraşul de porturi, arsenale şi ziduri; l-au încărcat de biruri şi de atîtea altele de acest fel. Dar cînd va veni ceasul încercării, desigur, vor arunca
GORGIAS

489

vina pe cei care, din întîmplare, vor fi de faţă în momentul acela, povăţuindu-i de bine. Dimpotrivă, vor fi slăviţi oameni ca Temistocle, Cimon şi Pericle, adică tocmai vinovaţii de relele noastre. Poate că se vor înverşuna şi împotriva ta, de nu vei lua seama bine, sau

împotriva prietenului meu Alcibiade, atunci cînd b vor vedea că, o dată cu bunurile dobîndite acum, pierd şi pe cele de altădată. Bineînţeles, aceasta vi se va întîmplă fără să fiţi vinovaţi de relele noastre, ci cel mult părtaşi la vină. Totuşi există un lucru destul de lipsit de noimă, pe care îl pot vedea şi astăzi, după cum aud că s-a petrecut cu oamenii de altădată. Cînd cetatea învinuieşte de vreo nedreptate pe unul dintre oamenii politici, bag de seamă că învinuiţii se supără foc, se revoltă contra nedreptăţii ce li se face şi afirmă că, c după ce-au adus cetăţii atîtea servicii, este o nelegiuire să li se dorească pieirea. Totul însă e o minciună, într-adevăr, capul unui stat nu poate fi lovit niciodată pe nedrept de însuşi statul pe care-l conduce. Cu cei ce se consideră oameni politici se petrece tocmai ca şi cu sofiştii. în adevăr, aceştia, oricît ar fi de iscusiţi în alte direcţii, cad totuşi în următoarea absurditate. Declarînd că pot preda virtutea, ei îşi acuză destul de des şcolarii, sub cuvînt că aceia îi nedreptăţesc: fie pentru că nu-i plătesc, fie pentru alte atitudini de nerecunoştinţa faţă de binele primit de la ei. Ce-ar putea fi mai nefiresc decît asta? Cum d e cu putinţă ca nişte oameni, deveniţi buni şi drepţi, datorită unui dascăl care i-a dezbărat de nedreptate, să săvîrşească nedreptatea chiar faţă de dascălul lor, tocmai în clipa cînd nu mai poartă nedreptatea în suflet? Căci de n-o au, cum ar putea-o pune în joc faţă de cineva? Nu găseşti, prietene, că aşa ceva-i absurd? Dar m-ai silit să vorbesc ca un adevărat orator politic, Callicles, prin refuzul tău de a-mi răspunde.
490
PLATON

CALLICLES Tu nu poţi vorbi dacă cineva nu-ţi răspunde? e SOCRATE Poate că da, de vreme ce mă întind şi eu la vorbă, mai ales acum, cînd tu nu mai vrei să-mi răspunzi. Dar, bunule, în numele zeului prieteniei, tu nu găseşti că-i ciudat ca omul ce se laudă că face pe alţii virtuoşi, tocmai el să se plîngă, ca de nişte păcătoşi, de cei pe care el însuşi i-a pregătit să fie virtuoşi şi chiar au devenit astfel? CALLICLES Ba găsesc. SOCRATE îi auzi deci şi tu pe cei ce spun mereu că educă oamenii în vederea virtuţii? CALLICLES Cum de nu? Dar ce te aştepţi de la 520 a unii ca aceştia, oameni vrednici de tot dispreţul? SOCRATE Dar ce să spunem de ceilalţi care, dîn-du-se drept cîrmuitorii unui stat pe care-şi iau sarcina să-l facă desăvârşit, s-apucă ei înşişi să-l învinu-iască, mai tîrziu, şi să-l declare drept cel mai rău? Crezi că este vreo deosebire între aceştia şi cei de care vorbeam înainte? Nu este, preabunule. A fi sofist e una şi aceeaşi cu a fi retor; în tot cazul ceva foarte aproape, cum spuneam lui Polos. Dar tu, din b neştiinţă desigur, socoteşti pe una — retorica — drept un lucru desăvârşit, pe cînd faţă de cealaltă n-ai arătat decît dispreţ. La drept vorbind, sofistica întrece retorica în frumuseţe tot atît pe cît stă legiferarea deasupra judecăţii şi gimnastica deasupra me-dicinei. în ce mă priveşte, socoteam că oratorii politici şi sofiştii sînt singurii oameni care n-au dreptul să se plîngă de cel educat de ei, spunînd că se întoarce cu răutate împotriva lor. Nu — căci această c plîngere s-ar îndrepta în contra lor; e vina lor că n-au adus şcolarilor folosul pe care li-l făgăduiau. Nu-i aşa? CALLICLES Aşa e. SOCRATE Ei sînt singurii care, după cît se pare, pot face binele numai pe încredere, dacă cele ce făGORGIAS

491

găduiesc sînt adevărate. E altceva cînd ar fi vorba de un bine de natură deosebită, să pregăteşti, de pildă, ca pedotrib pe cineva să alerge bine la întreceri. Aici s-ar mai putea înţelege ca un elev să-şi înşele dascălul, lăsîndu-l fără recunoştinţa cuvenită şi neplă-tindu-i salariul, în cazul că maestrul a lăsat lucrul la voia aceluia, neînţelegîndu-se de mai înainte asupra preţului şi neluîndu-şi banii îndată. Căci nu încetineala la alergat îi face pe oameni

nedrepţi, ci însăşi nedreptatea. Nu-i aşa? CALLICLES Ba da. SOCRATE Şi astfel, o dată ce dascălul înlătură tocmai acest lucru: nedreptatea, el n-are să se mai teamă că va fi nedreptăţit; şi deci rămîne singurul în măsură să săvîrşească binefacerea fără vreo garanţie, dacă în adevăr este în stare să-i facă pe oameni drepţi. Nu-i aşa? CALLICLES Este. SOCRATE Pasămite asta-i pricina că nu e ruşine pentru cineva să ia plată în schimbul altor sfaturi ce ar da, cum e de pildă pentru clăditul unei case sau în alte meşteşuguri. CALLICLES Fireşte. SOCRATE Dar cînd este vorba de cel mai bun mijloc de a face pe cineva virtuos sau cum săşi conducă omul cel mai bine casa proprie ori ţara, lumea veştejeşte pe cel ce nu-şi dă sfatul în schimbul unei sume de bani. Sau nu? CALLICLES Da. SOCRATE Se înţelege, pricina stă în faptul că acest soi de binefaceri este singurul care trezeşte, în sufletul celui ce are parte de ele, gîndul recunoştinţei. Şi apare astfel ca un semn bun, dacă cel ce a făcut binele îl şi primeşte la rîndul său. Şi, se-nţe-lege, semn rău dacă-i invers. Este sau nu aşa cum spun? CALLICLES Este.

T
492
PLATON

521 a SOCRATE Ce fel de grijă mă-ndemni, prin urmare, să port cetăţii noastre? Lămureştemă. Să mă lupt cu atenienii, ca un doctor cu bolnavul, spre a-i face cît mai buni? Să păstrez faţă de ei supunere, vor-bindu-le numai pe plac? Spune-mi adevărul, Calli-cles. Se cuvine din parte-ţi să urmezi a-mi vorbi tot aşa de sincer cum ai fost la început. Acum iată, spune-mi-o frumos şi nobil. CALLICLES Răspunsul meu e că trebuie să-ţi slujeşti poporul. b SOCRATE Cu alte cuvinte, preanobile prieten, tu mă-ndemni să-l linguşesc? CALLICLES Slujbă de mysian, de eşti în căutarea unui cuvînt mai potrivit, Socrate! De nu vei face aşa... SOCRATE Nu repeta ce mi-ai spus de atîtea ori, cum că mă va ucide oricine va vrea, ca să nuţi răspund şi eu la fel, că numai un om rău omoară pe unul bun. Nici: că voi fi jefuit de tot ce am, pentru a nu-ţi c repeta răspunsul că jefuitorul nu va avea cum să se folosească de acest avut, sau aşa, pe nedrept, cum l-a luat, aşa îl va şi folosi. Dar ceea ce-i nedrept, este şi ruşinos, este şi rău. CALLICLES Cum văd, Socrate, tu rămîi încredinţat că nu ţi se poate întîmpla nici un rău dintre acestea, ca şi cum te-ai fi aşezat dincolo de orice primejdii; ca şi cum ar fi cu neputinţă să te tragă la judecată vreun ticălos oarecare. SOCRATE Callicles, ar trebui să fiu cu adevărat un nebun de n-aş crede că, într-un stat ca al nostru, oricine poate păţi orice. Dar ştiu bine că, dacă voi fi d adus la tribunal şi expus la primejdiile de care vorbeşti tu, fără îndoială cel ce mă va tîrî acolo va fi un neruşinat. Căci nici un om de treabă n-ar duce acolo pe unul ce n-a făcut nimănui o nedreptate. Şi n-ar fi de mirare să mi se tragă şi moartea de aici. Vrei să-ţi spun de ce anume mă aştept la orice?
GORGIAS

493

CALLICLES O doresc mult. SOCRATE Cred că eu sînt dintre puţinii atenieni, ca să nu zic singurul, care fac cu adevărat politică, sau care astăzi încearcă să pună în joc o astfel de activitate. Dar întrucît, cînd

vorbesc, eu nu iau cu-vîntul pentru a face cuiva plăcere, ci numai în vederea unui bine superior, şi întrucît, prin-modul cum vorbesc, eu nu caut desfătarea altora şi nu vreau să mă folosesc de mijloacele către care tu mă îmbii, recunosc că nu voi fi în stare să mă apăr la tribunal, e Este însă locul să repet cuvîntul pe care l-am spus lui Polos: voi fi judecat întocmai ca medicul pe care l-ar învinui bucătarul în faţa unor copii. Şi te las să vezi dacă un astfel de om poate să se apere, cînd ar fi tîrît înaintea acelor judecători cărora prigonitorul său le-ar spune: „Iată, copii, acesta-i bărbatul care v-a făcut nenumărate neajunsuri. Pînă şi pe cei mai mici dintre voi îi sluţeşte, îi taie, îi arde, îi face să slăbească, să se înăbuşe, într-un cuvînt, vă chinuieşte; vă dă cele mai amare băuturi, vă opreşte de la 522 a mîncare şi de la băut. Nu este ca mine, care vă ospătez din belşug cu tot felul de mîncăruri plăcute!" Ei bine, strîns aşa, ce crezi că ar putea spune medicul? De-ar vrea să dea glas adevărului şi ar spune: „copii, eu făceam toate acestea pentru sănătatea voastră", ce ţipete nu s-ar ridica din piepturile unor astfel de judecători? Ori poate crezi că nu vor ţipa? CALLICLES Tot ce se poate; e foarte de crezut. SOCRATE Şi socoteşti că ar fi pus în cea mai mare încurcătură şi n-ar şti ce să spună? b CALLICLES Desigur. SOCRATE Tocmai aşa ceva cred că mi s-ar întîmpla şi mie, dacă aş fi adus vreodată într-un tribunal, căci eu nu aş putea să invoc plăcerile pe care le-aş fi pricinuit judecătorilor — considerate de aceştia binefaceri şi servicii. Pe de altă parte, eu nu rîvnesc nici situaţia celor ce săvîrşesc, nici a celor ce pri494
PLATON

mese aşa ceva. Ci, dacă va susţine cineva că stric pe tineri, împlîntînd îndoiala în sufletele lor, ori că vorbesc de rău pe cei în vîrstă, rostind în cerc restrîns sau în public cuvinte aspre împotriva lor, recunosc că c nu voi fi în stare să le răspund adevărul că pe bună dreptate spun toate acestea şi că aceea ce fac e numai în folosul lor, al judecătorilor, nimic altceva. Aşa că va trebui să îndur orice-mi va fi hotărît de soartă. CALLICLES Găseşti, Socrate, că are o bună situaţie omul care în cetatea sa se vede fără putinţă de a se apăra? SOCRATE Da, dacă posedă cealaltă apărare, Calli-d cles, pe care mi-ai recunoscut-o şi tu de atîtea ori. Dacă e apărat de faptul că n-a rostit şi n-a săvîrşit vreodată ceva nedrept, nici faţă de oameni, nici faţă de zei. Căci, după cum adesea ne-am înţeles, cel mai puternic sprijin al său acesta este. Dacă îmi dovedeşte cineva că nu mă pot apăra nici pe mine, nici pe altul în felul acesta, mi-ar fi în adevăr ruşine, fie că mi-ar dovedi-o faţă de mulţi, fie faţă de puţini, fie doar faţă de mine singur; iar dacă ar fi să pier din această neputinţă de a mă apăra, recunosc că maş mîhni foarte. Dimpotrivă, dacă mi-aş termina viaţa din pricină că am fost cu totul străin de linguşirile retorice, ştiu bine că m-ai vedea îndurînd moartea e cu toată liniştea. Căci faptul însuşi de a muri n-are în sine pentru nimeni nimic înspăimîntător, pentru nimeni care nu-i cu totul lipsit de judecată şi bărbăţie; ce îl înfricoşează e săvîrşirea nedreptăţii. Să ajung în lumea lui Hades cu sufletul împovărat de nenumărate păcate, iată care este cea din urmă nenorocire. Dacă vrei, sînt gata să-ţi povestesc cum stă lucrul acesta. CALLICLES întrucît ai sfîrşit cu celelalte, de ce n-ai duce-o şi pe asta la capăt? 523 a SOCRATE Ascultă dar o prea frumoasă istorisire, pe care sînt sigur că o vei lua drept basm, dar eu ţi-o
GORGIAS

495

dau ca pe o realitate. Căci cele ce am de gînd a-ţi spune ţi le voi înfăţişa drept adevăruri. Zeus, Poseidon şi Pluton, zice Homer, de îndată ce au luat de la tatăl lor stăpînirea lumii, şi-au împărţit-o între ei. Şi era în vremea lui Cronos o rînduială în privinţa muritorilor — rînduială

care a fiinţat de altfel în toate timpurile şi fiinţează şi acum pe lîngă b zei — că dintre oameni, cel care îşi trăieşte viaţa după dreptate şi cu evlavie, cînd moare, se duce să locuiască în Insulele Fericiţilor, departe de necazuri, în mijlocul a toată fericirea. Dimpotrivă, cel nedrept şi nelegiuit se duce la închisoarea ispăşirii şi-a dreptăţii, închisoare care se numeşte Tartar. Judecătorii acestora, în vremea lui Cronos şi chiar mai tîrziu, pe la începutul domniei lui Zeus, judecau în viaţă fiind, pe oamenii vii încă, în ziua chiar cînd aceştia stăteau să-şi dea sfîrşitul. Se-nţelege, judecăţile lor nu erau bine întocmite; de aceea atît Pluton, cît şi supraveghetorii Insulelor Fericiţilor au adus faptul la cunoştinţa lui Zeus, spunîndu-i că neîncetat veneau, fie într-o parte, fie în cealaltă, oameni c nevrednici să intre acolo. Atunci Zeus zise: „Dacă-i aşa, voi pune eu capăt acestei stări; căci nu se mai poate să las a se judeca rău. Şi cum era să fie altfel, cînd cei ce se înfăţişează înaintea Scaunului vin cu straie pe ei şi sînt judecaţi încă în viaţă fiind? Apoi se mai întîmplă, adăugă el, că mulţi care au sufletele încărcate de păcat se bucură de trupuri frumoase, de nobleţea neamului lor şi de bogăţie, iar cînd soseşte ziua judecăţii, ei tîrăsc după ei o mulţime de martori, care depun mărturie că aceia au trăit după dreptate; şi, negreşit, judecătorii sînt impresionaţi d de mărturiile lor, prin faptul că ei înşişi sînt vii şi cu cele ale neamului viu, în clipa cînd trebuie să se rostească; prin urmare şi ochii şi urechile lor, precum şi celelalte simţuri ale corpului stau în faţa spiritului lor şi îi acoperă vederea. Toate acestea, şi nu mai

T
496
PLATON

puţin îmbrăcămintea, atît a lor, cît şi a celor ce sînt judecaţi, le este o piedică. Pentru aceea, zise el, cel din-tîi lucru este ca oamenii să înceteze pe viitor a mai cunoaşte dinainte clipa cind moartea îl va ajunge pe fiecare, lucru pe care ei acum îl ştiu. Porunca, de altfel, este dată lui Prometeu, să se isprăvească cu stae rea aceasta. în al doilea rînd, oamenii trebuie să fie judecaţi goi în toate privinţele, să fie prin urmare aduşi în faţa Scaunului numai după ce au murit. Pe de altă parte şi judecătorul trebuie să fie gol; tot după moarte să fie şi el, atunci cînd judecă, pentru a putea privi nemijlocit, cu sufletul său, sufletul fiecărui împricinat mort, care vine acolo desprins la rîndul său de toate neamurile, după ce şi-a lăsat pe pămînt toată podoaba de acolo. Numai astfel poate fi dreaptă judecata. Eu, ca unul ce ştiu aceasta înaintea voastră, 524 a am şi orînduit ca judecători pe înşişi copiii mei: doi din Asia, pe Minos şi Radamante, iar din Europa pe Aiacos. Lui Minos îi voi da cuvînt hotărîtor în judecăţi, pentru cazul cînd unul sau altul dintre ceilalţi ar avea vreo nedumerire. Iar în acest chip se va da cea mai dreaptă hotărire asupra drumului ce trebuie sapuce oamenii dincolo." Iată, Callicles, ce-am auzit povestindu-se, lucruri pe care eu le cred adevărate. Iată şi ce poate urma, b după a mea socotinţă, din cele spuse mai sus. Eu cred că moartea nu-i nimic alta decît despărţirea a două lucruri deosebite: sufletul şi trupul. Dar cînd s-au desfăcut unul de altul, nu mai puţin fiecare dintr-însele îşi păstrează starea proprie, de pe cînd omul era în viaţă. Aşa, corpul se păstrează cum eete şi arată urmele îngrijirilor sau încercărilor ce va c fi îndurat. Dacă, de pildă, un om a avut în viaţă corpul mare, fie în chip natural, fie ca urmare a modului său de a se fi hrănit, fie din ambele pricini, el şi mort va fi mare; dacă a fost gras, va fi şi după moarte gras; la fel şi cu toate celelalte. Dacă, de pilGORGIAS

497

dă, a avut grijă în viaţă să-şi păstreze părul, el va fi pletos şi mort fiind; dacă purta pe corp,

cînd trăia, te-miri-ce urmă de biciuire ori altfel de răni, nu numai de bici, ci şi din alte pricini, şi pe acestea le poţi vedea pe trupul său neînsufleţit; de asemenea, dacă ar fi avut mădularele frinte sau stîlcite cînd era viu, d frinte sau stîlcite pot fi văzute şi după moarte. într-un cuvînt, în orice chip îşi va fi pregătit în viaţă corpul, în acelaşi chip va rămîne şi ca mort: va avea, adică, vizibile, cîtăva vreme, toate sau cea mai mare parte din particularităţile lui. Şi lucrul îmi pare că se întîmplă la fel şi cu sufletul, Callicles. Desprins de corp, i se vor putea vedea urmele pasiunilor ce-i străbătuseră viaţa: fie ale celor de la natură, fie ale celor pe care omul şi le va fi întipărit în suflet, datorită unei deprînderi căpătate de fiecare dată în viaţă. Iar cînd sufletele se vor înfăţişa judecătorului, cînd, de pildă, cele din Asia vor veni la Radamante, acesta, după ce e le va aşeza în faţă-i, le va cerceta pe fiecare, fără să ştie al cui este. Şi nu rareori judecătorul are înaintea sa pe însuşi Marele Rege, ori sufletul vreunui alt rege, ori pe al unui puternic, cu deosebire cînd are de-a face cu un suflet lipsit total de sănătate, sfîşiat de biciul patimilor sau de cutele ce i-au întipărit adînc jurămintele strimbe, nedreptatea şi faptele vieţii de toate zilele. Nimic drept în el; toate sînt strîmbate de 525 a trufie, de minciună, de un trai din care a lipsit adevărul. Judecătorul vede cîte un suflet pîngărit de neorin-duială şi de toate fărădelegile pe care i le-au pricinuit în viaţă puterea nemărginită, moliciunea, cutezanţa cea pătimaşă şi lipsa de măsură în fapte. Iar după ce judecătorul a cercetat un suflet păcătos ca acesta, îl trimite numaidecît, cu ocară, într-o închisoare, unde începe să-şi ispăşească prin suferinţe pedepsele ce i se cuvin. Şi ce i se cuvine unei fiinţe supuse astfel ispăşirii? Ce lot are omul pe care-l pedepseşte cineva pe bună b

T
498
PLATON

dreptate? Una din două: sau să se facă om de treabă, trăgînd un folos din suferinţă, sau să fie de pildă altora, pentru ca oricine-l vede îndurînd cele ce îndură să se înfricoşeze şi să se facă mai bun. Dar cei care s-aleg cu un folos şi care-şi ispăşesc în pedepse greşelile — fie c-ar fi osîndiţi astfel de zei sau de oameni — fac parte, oricum, din rîndul celor ce s-au făcut vinovaţi de păcate ce se pot ierta. Totuşi, folosul cu care ei s-aleg, aici ori în infern, e dobîndit nu mai puţin prin dureri şi suferinţe, căci nu-i alt chip a te c dezbăra de păcatul nedreptăţii. Cît despre vinovaţii cei mari, cei pe care deprînderea şi nărăvirea în rele îi osîndeşte fără leac, de la unii ca ei nu rămîne decît pilda pentru alţii. Folos ei nu trag din pedeapsa proprie, ca unii ce n-au iertare. Se folosesc însă alţii: toţi cîţi, nedrepţi fiind, îi văd pe aceştia supuşi, din cauza păcatelor, la cele mai mari, mai dureroase şi d mai înfricoşate suferinţe — eternă privelişte şi înştiinţare, pentru cei ce tot coboară în închisoarea infernului. Eu unul nu mă îndoiesc că şi Arhelau va sta în rîndul lor, dacă-i adevărat ce mi-a spus Polos despre el. Ba adaug şi pe toţi tiranii, cîţi vor mai fi fost. De altminteri, eu sînt încredinţat că cea mai mare parte dintre cei sortiţi a rămîne pilde sînt aleşi dintre tirani, dintre regi, dintre puternicii zilei şi, în genere, dintre cei care s-au îndeletnicit cu cîrmuirea statelor. De obicei, aceştia sînt oameni care, fiindcă dispun de-o putere suverană, săvîrşesc cele mai mari crime şi cele mai blestemate fapte. Părerea mea se întăreşe te şi cu mărturia lui Homer, în ale cărui opere ne sînt înfăţişaţi regi şi puternici care, în împărăţia lui Hades, erau osîndiţi la chinuri veşnice, cum e cazul lui Tantal, Sisif şi Tityos. în schimb, nu cunosc poet care să fi menţionat pe Tersit, cel ce, deşi renumit ca păcătos pentru ticăloşia lui fără de iertare, totuşi, fiindcă era un simplu om de rînd, n-a fost pus să sufere pedepse înfricoşătoare.
GORGIAS

499

Pricina? Nici nu i-ar fi fost lui cu putinţă, ca simplu om de rînd, să se coboare la o astfel de treaptă a păcătoşeniei; pentru asta a şi fost el mai fericit decit unul dintre cei cu mare putere. Cum vezi, Callicles, cu deosebire între oamenii înzestraţi cu autoritate vei găsi pe cei care devin criminali adevăraţi. Trebuie să adaug totuşi că nimic nu 526 a te împiedică să întîlneşti şi printre cei puternici în rândurile cetăţenilor oameni virtuoşi. Sînt cu totul vrednice de admirat asemenea cazuri, cînd apar. Căci să recunoaştem, Callicles: cînd ai la îndemînă toate mijloacele de a fi nedrept, nu-i uşor să trăieşti după dreptate. Şi cît de puţini sînt muritorii care intră în această categorie! S-au ivit, într-adevăr, şi la noi şi aiurea — şi sper că s-or mai ivi — dintre cei virtuoşi şi buni, cu însuşirile trebuitoare pentru a duce la îndeplinire cu dreptate sarcinile pe care li le încredinţează ceilalţi. Eu ştiu numai de unul, a cărui faimă s-a lăţit peste tot cuprinsul locuit de greci: este Aristide al lui Lysimah. Dar, preabunule, cea b mai mare parte dintre cei puternici sînt păcătoşi. Şi acum, întorcîndu-ne la ce ziceam adineauri, cînd acel Radamante, de care a fost vorba, primeşte un astfel de suflet, el nu vrea să ştie de dînsul nimic, nici cine este, nici din cine se trage, ci doar că e un păcătos. Şi, după ce se încredinţează că-i aşa, îl trimite în Tartar, adăugind doar atît: dacă-i un rău cu iertare sau dacă e rău fără leac. Acela, o dată intrat acolo, începe să-ndure suferinţele meritate. Alteori, cînd judecătorul bagă de seamă că are înainte-i un c suflet care a trecut prin viaţă cu evlavie şi adevăr, sufletul unui ins oarecare, fie om simplu, fie altcineva (cu deosebire, Callicles, pot vorbi aici de cazul cînd are în faţă sufletul unui filozof, care şi-a îndeplinit în viaţă rostiri său şi nu s-a amestecat în alte lucruri), atunci judecătorul, preţuindu-l, îl trimite în Insulele Fericiţilor. Aceleaşi lucruri, exact la fel, face
500
PLATON

Aiacos. Şi unul şi celălalt judecă ţinînd în mînă o varga. Iar Minos, fiind supraveghetor, sade jos. Nuci mai dînsul ţine în mînă sceptrul de aur, cum zice că l-a văzut şi Odiseu al lui Homer:
Stînd şi pe morţijudeclndu-i cu schiptrul de aur In mînă...7

Cît mă priveşte, Callicles, eu sînt încredinţat de adevărul acestor spuse şi caut să văd în ce chip mă pot înfăţişa judecătorului avînd sufletul cel mai sănătos, e Lăsînd deci la o parte cinstirile cu care sînt deprinşi cei mai mulţi dintre oameni şi urmărind numai adevărul, îmi voi da osteneala în fapt, pe cît pot, să fiu cel mai virtuos, atît în viaţă, cît şi — cînd va fi să mor — în moarte. Şi sfătuiesc cu întreaga mea putere pe toţi oamenii — se-nţelege, te îndemn în rîndul întîi pe tine, contrar ideilor ce împărtăşeşti — să vă îndreptaţi către acest fel de viaţă şi să rîvniţi răsplata unei astfel de întreceri, pe care o declar mai preţioasă decît toate celelalte răsplăţi de aici. Şi te ţin de rău, de nu vei mai fi în stare să-ţi ajuţi ţie însuţi, atunci cînd va veni şi pentru tine ziua dreptăţii şi vei fi supus judecăţii de care am vorbit puţin mai 527 a înainte. Ajuns în faţa judecătorului, la fiul Aiginei, cînd el va pune mîna pe tine ca să te ducă acolo, jos, vei rămîne şi tu cu gura căscată şi ameţit, nu altfel decît aş fi eu aici. Ba s-ar putea să te şi lovească cineva şi să te acopere de ocări. Poate că acestea îţi par un basm din cele pe care b le spun babele şi pe care le dispreţuieşti; nar fi nici o mirare să-l nesocoteşti, dacă am fi în măsură să căutăm dezlegarea în altă direcţie şi pe alte căi, mai bune şi mai apropiate de adevăr. Dar aşa stînd lucrurile, vezi şi tu singur că voi trei, cei mai capabili dintre toţi grecii de astăzi — tu,.Polos şi Gorgias —,
7

Homer, Odiseea, XI, 569.

GORGIAS

501

nu sînteţi în stare să faceţi dovada că altul e felul de viaţă ce ar trebui să ni-l însuşim şi nu acesta, care se dovedeşte folositor şi-n lumea de dincolo. Nu numai atît, dar lungile noastre discuţii, deşi au izbutit să zdruncine toate teoriile, pe una singură n-au clintit-o din loc: anume că mai degrabă trebuie să ne ferim de a săvîrşi decît a suferi nedreptatea şi că, dacă e o preocupare vrednică de dat în grija omului, este să nu căutăm mai mult a părea decît a fi

drepţi, atît în viaţa privată, cît şi în cea publică. Şi dacă cineva se face rău într-o privinţă, el trebuie să fie pedepsit, întrucît al doilea lucru de preţ după cel de a fi drept este ca, dacă ai greşit, să-ţi ispăşeşti prin c pedepse greşelile. Şi trebuie să fugim de toată linguşirea: de cea faţă de sine, ca şi de cea faţă de alţii, de cea faţă de cîţiva, ca şi de cea faţă de mulţime. Iar de retorică să ne folosim ca de orice altceva, punînd-o pururea în slujba dreptăţii. Ascultîndu-mă deci pe mine, mă vei însoţi acolo unde, dacă ajungi, vei fi fericit şi-n cursul vieţii şi după ea; căci mi-o arată raţiunea însăşi. Şi lasă pe oricine să te dispreţuiască, să te trateze d ca pe un om fără de minte, să te acopere de ocări, dacă-i place aşa. Pe Zeus! tu prînde îndrăzneală şi fii gata să primeşti chiar lovitura cea de ocară, de care vorbeam, căci nu-i nimic grozav în această suferinţă dacă, săvîrşind virtutea, rămîi un om întreg. Numai după ce vom fi străbătut împreună drumul virtuţii ne vom apuca şi de treburile politice; de-abia atunci vom pune la cale ceea ce vom găsi că-i nimerit a orîndui, ca unii care vom fi atunci mai în măsură să hotărîm decît sîntem acum. E într-adevăr lucru ruşinos ca noi, în halul în care ne arătăm că sîntem, să ne mai şi fălim, lăsînd a crede că este ceva de capul nostru, cînd de fapt ne schimbăm părerile asupra aceloraşi lucruri în fiecare clipă; chiar în marile probleme. La cîtă neştiinţă ne-am coborit!

T
502
PLATON

Să ne călăuzim prin urmare de gîndul care ni s-a dezvăluit acum. Este gîndul care ne învaţă că felul cel mai bun de a trăi viaţa este să practicăm dreptatea şi tot ce e virtute, în vederea vieţii şi a morţii. Să urmăm acestei învăţături şi s-o propovăduim şi celorlalţi. Ci nu pe aceea în care crezi tu şi spre care mă-mpingi şi pe mine, căci nu-i bună de nimic, Cal-licles. PROTAGORAS UN PRIETEN DE-AL LUI SOCRATE SOCRATE HIPPOCRATES PROTAGORAS ALCIBIADE CALLIAS CRITIAS PRODICOS HIPPIAS UN PRIETEN De unde vii, Socrate? Nu-i aşa că iar 309 a ai fost să vînezi graţiile lui Alcibiade? Ce-i drept, şi mie, văzîndu-l deunăzi, mi s-a părut tot frumos ca bărbat. Zic bărbat, căci între noi fie vorba, Socrate, are de acum barbă în toată legea. SOCRATE Şi ce dacă are? Tu nu eşti oare de acord cu Homer care spunea că cea mai frumoasă vîrstă e aceea cînd mijeşte barba, întocmai aşa cum e la Aici- b biade? PRIETENUL Ei bine, şi acum? Vii de la el? Cum se poartă cu tine? SOCRATE Bine. Cel puţin aşa mi s-a părut mie, mai ales astăzi: a vorbit mult în favoarea mea, venindu-mi în ajutor. Chiar de la el vin acum. Dar vreau să-ţi spun ceva curios: deşi era de faţă, de mai multe ori nu i-am dat nici o atenţie, ba chiar în cîteva rîn-duri am uitat de-a binelea de el. PRIETENUL Ce s-o fi întîmplat între tine şi el? De c bună seamă că nu te-ai putut întîlni cu altcineva mai frumos decît el în această cetate. SOCRATE Ba da; şi încă cu cineva mult mai frumos. PRIETENUL Ce spui? E cetăţean de-al nostru sau străin? SOCRATE Străin. PRIETENUL De unde e? SOCRATE DinAbdera.

T
504
PLATON

PRIETENUL Şi ţi s-a părut aşa de frumos străinul incit să spui că-l întrece pe fiul lui

Cleinias? SOCRATE Cum să nu-mi pară, o preabunule, mai frumoasă culmea iscusinţei? PRIETENUL Te-ai întîlnit dar cu cineva iscusit, Socrate? d SOCRATE Cu cel mai iscusit bărbat din vremea noastră, dacă recunoşti că Protagoras este cel mai iscusit. PRIETENUL O! Ce spui?... Protagoras a venit aici? SOCRATE Ba încă de vreo trei zile. PRIETENUL Şi tocmai te-ai văzut cu el înainte de a veni încoace? 310 a SOCRATE Stăturăm chiar de vorbă, spunîndu-ne şi aflînd foarte multe lucruri unul de la altul. PRIETENUL De ce nu ne povesteşti şi nouă întîl-nirea, dacă nimic nu te reţine; uite, aşază-te aici, în locul acestui sclav. SOCRATE Bucuros; vă voi fi chiar recunoscător dacă mă veţi asculta. PRIETENUL Şi noi ţie, dacă ne vorbeşti. SOCRATE Atunci recunoştinţa va fi reciprocă. Dar ascultaţi. Noaptea trecută, spre zori, mă pomenesc b că vine Hippocrates, fiul lui Apollodor şi fratele lui Phason, şi începe să-mi bată în poartă cu bastonul, mai-mai s-o spargă; apoi, după ce îi deschise cineva, dădu buzna înăuntru strigînd în gura mare: „Socrate, eşti treaz sau dormi?" Eu, cunoscîndu-i glasul, miam zis: ăsta-i Hippocrates. „— Nu cumva aduci vreo veste rea? — Nicidecum, zise el, am doar veşti bune. — Bine, am zis eu, atunci spune ce este şi pentru ce ai venit aşa cu noaptea-n cap? — A venit Protagoras, zise el stînd în picioare lîngă mine. — De c ieri, am zis eu. Tu abia acum ai aflat? — Ei! Pe toţi zeii! Aseară, zise el." Şi bîjbîind după scăunel se aşeză la picioarele mele şi spuse: „într-adevăr aseară, după ce m-am întors foarte tîrziu de la Oenoe. Căci
PROTAGORAS

505

mi-a fugit Satyros, sclavul, şi tocmai voiam să vin să-ţi spun că pornesc în urmărirea lui, dar m-am luat cu alte treburi şi am uitat de asta. Deci după ce am sosit şi am luat masa şi eram gata de-a merge la culcare, fratele meu îmi spune aşa într-o doară că a venit Protagoras. M-am gîndit atunci să dau îndată fuga pînă la tine, dar mi s-a părut că era prea tîrziu, d apoi somnul m-a cuprins îndată din cauza ostenelii, dar de cum m-am sculat am pornit încoace." Iar eu cunoscîndu-i avîntul şi rîvna, i-am zis: „Ei, şi ce? Ţi-a făcut oare vreun rău Protagoras?", iar el zise rî-zînd: „Pe toţi zeii, Socrate, e nedrept pentru că el singur este om iscusit iar de mine nici nu-i pasă." „Pe Zeus, am zis eu, dacă i-ai da bani, l-ai îndupleca şi te-ar face şi pe tine iscusit." „O! Zeus şi voi ceilalţi zei! De-ar depinde numai de asta, nu i-aş cruţa nici pe ai mei, nici pe ai prietenilor; dar tocmai pentru e asta am venit, ca să vorbeşti cu el pentru mine. Căci eu sînt şi mai tînăr şi nici nu l-am mai văzut vreodată pe Protagoras, nici nu l-am mai auzit: eram abia un copil rîndul trecut cînd a mai fost el pe aici. Dar toată lumea, Socrate, îl laudă pe omul acesta şi spune că e cel mai iscusit la vorbă; de ce să nu mergem la el ca să-l prîndem acasă? După cîte am auzit, a tras la Callias, fiul lui Hipponicos, hai deci 311 să mergem." Iar eu i-am zis: „Să nu mergem încă acolo, dragul meu, căci este prea de dimineaţă; mai bine să ne ducem în curte şi să aşteptăm acolo, plimbîndu-ne, pînă se face lumină; după aceea să mergem. Căci Protagoras stă destul de mult acasă, încît ai încredere că îl vom găsi negreşit acolo." După acestea sculîndu-ne, ne-am dus în curte. Iar eu vrînd să-l pun la încercare pe Hippocrates, b l-am privit scrutător şi l-am întrebat zicînd: „— Ia spune-mi, Hippocrates, fiindcă ai de gînd să te duci la Protagoras să-i oferi bani ca să te primească, la cine îţi închipui că te duci şi ce înrîurire va avea asu506
PLATON

pra ta? Dacă, de pildă, ducîndu-te la tizul tău Hip-pocrates din Cos, care face parte dintre Asclepiazi, cu gîndul să-i plăteşti pentru învăţătura ce ţi-ar da-o, cineva te-ar întreba: «Spunemi, o! Hippocrates, vrînd c să-i plăteşti lui Hippocrates, ce calitate a lui ai în vedere?» Ce-ai răspunde? — Aş răspunde că am în vedere calitatea lui de medic, zise el. — Iar tu ce urmăreşti să devii? — Să devin medic. — Dar dacă te-ai duce la Polyclet Argianul sau la Fidias Atenianul, cu gîndul să le plăteşti pentru învăţătură, între-bîndu-te cineva: «Ce sînt Polyclet şi Fidias cărora ai de gînd să le dai aceşti bani?» Ce ai răspunde? — Aş spune că sînt sculptori. — Iar tu însuţi ce urmăreşti să devii? — E limpede: să devin sculptor. — Aşa e, d am zis eu; mergînd deci la Protagoras, eu şi cu tine vom fi gata să-i plătim pentru a-ţi da învăţătură, dacă vor ajunge banii noştri ca să-l înduplecăm; dacă nu, vom pune la bătaie şi banii prietenilor. Dacă acum cineva văzînd la noi atîta rîvnă ne va întreba: «Spu-neţi-mi, Socrate şi tu Hippocrates, ce e Protagoras acesta, căruia aveţi de gînd să-i daţi banii?» Ce i-am răspunde? Ce alt nume auzim că i se dă lui Protae goras, aşa cum lui Fidias i se dă acela de sculptor sau lui Homer acela de poet; auzim oare ceva corespunzător în ceea ce-l priveşte pe Protagoras? — Se spune despre el că este sofist, zise el.— Aşadar pentru că e sofist mergem la el şi-l plătim, nu? — Desi-312 a gur. — Dar dacă cineva te-ar mai întreba apoi şi acest lucru: «Ce urmăreşti să devii tu însuţi mergînd la Protagoras?»" El însă roşind, căci de acum se luminase destul de bine ca să se poată vedea, zise: „Dacă e să ne luăm după cele spuse mai înainte, e limpede că urmăresc să devin sofist." Atunci eu i-am zis: „— în numele zeilor! Oare nu ţi-ar fi ruşine să te prezinţi înaintea grecilor ca sofist? — Ba da, Socrate, dacă trebuie să spun exact ceea ce gîndesc. — Dar nu cumva, Hippocrates, socoteşti că învăţătura pe
PROTAGORAS

507

care o vei primi tu de la Protagoras nu va fi de acest b fel, ci crezi poate că va fi ca aceea pe care ai primit-o de la grămătic şi de la citharist şi de la pedotrib? Căci tu ai învăţat cu fiecare din aceştia nu pentru meşteşug, ca să-ţi faci o meserie din asta, ci pentru educaţia şi cultura ta generală, aşa cum îi sade bine oricărui om şi îndeosebi omului liber. — înclin foarte mult să cred, zise el, că învăţătura primită de la Protagoras va fi mai degrabă de celălalt fel. — Ştii, aşadar, ce eşti pe cale să faci, sau nu ştii?, am zis eu. — Adică ce? — Că eşti gata să-ţi dai sufletul pe mîna unui sofist, cum îi zici tu; dar m-aş mira c să ştii ce-i acela un sofist. Iar dacă nu ştii acest lucru, nu ştii nici cui îţi încredinţezi sufletul, adică dacă îl dai pe mîini bune sau rele. — Cred totuşi că ştiu, zise el. — Spune atunci ce crezi că este sofistul? — Eu socot, spuse el, după cum arată şi numele, că este cunoscătorul unor meşteşuguri. — Bine, am zis eu, dar acest lucru se poate spune şi despre zugravi şi despre zidari, anume că ei sînt cunoscătorii unor meşteşuguri. Dar dacă cineva ne-ar întreba: «Ce fel de meşteşuguri cunosc zugravii?», i-am răspunde că e vorba de acelea care ajută la pictarea chipurilor, şi d aşa mai departe. Dacă însă ne-ar întreba următorul lucru: «Ce fel de meşteşuguri cunoaşte sofistul?», ce i-am răspunde? Ce ştie el să facă? — Ce altceva am putea spune despre el, Socrate, decît că se pricepe să te facă vorbitor iscusit? — Poate că am spune ceva adevărat, am zis eu, dar nu pe deplin satisfăcător, căci răspunsul nostru mai cere încă o întrebare şi anume: despre ce te face sofistul să vorbeşti cu iscusinţă? De pildă, citharistul te face să vorbeşti cu e iscusinţă despre meşteşugul la care se pricepe el, adică despre cîntatul la cithară, nu-i aşa? — Da. — Ei bine, atunci sofistul despre ce te face să vorbeşti cu iscusinţă? Nu e oare limpede că despre acel lucru la care se pricepe el însuşi? — Fireşte. — Ei

T

508
PLATON

bine, atunci ce este acel lucru la care sofistul se pricepe el însuşi foarte bine şi la care îl face priceput şi pe ucenic? — Pe Zeus! Nu mai ştiu ce să-ţi răspund, zise el." i a Iar eu am zis după aceasta: „Atunci ştii la ce primejdie eşti pe cale să-ţi expui sufletul? Cu siguranţă că dacă era vorba să-ţi încredinţezi trupul cuiva, fiind în cumpănă binele sau răul lui, te-ai fi gîndit mult dacă să i-l încredinţezi sau nu; de bună seamă ai chema la sfat prietenii şi rudele, cercetînd zile-n şir; dar cînd e vorba de suflet, care e mult mai de preţ decît trupul, şi de care depind toate ale tale, fie în bine, fie în rău, după cum este el bun sau rău, despre acesta nu te sfătuieşti nici cu tatăl tău, nici cu fratele tău, nici cu vreunul din noi, prietenii tăi, b dacă e bine sau nu să-ţi dai sufletul pe mîna acestui străin de curînd sosit, ci, după cum spui chiar tu, aflînd de el abia aseară, ai venit cu noaptea-n cap şi, fără să discuţi sau să te sfătuieşti dacă trebuie sau nu să te încredinţezi lui, eşti gata să cheltuieşti banii tăi şi ai prietenilor, ca şi cum ai şti dinainte că Pro-tagoras merită toată încrederea, fără să-l fi cunoscut, după cum recunoşti chiar tu, şi fără să fi stat vreodată de vorbă cu acela pe care îl numeşti sofist; iar despre ce-i aia un sofist, adică unul ca acela căruia eşti pe cale să te încredinţezi, nu prea pari c a şti nimic." După ce mă ascultă, el zise: „— Aşa e, Socrate, după cum spui tu. — Dar nu cumva, Hippocrates, sofistul este un fel de negustor sau traficant de mărfuri din care se hrăneşte sufletul? Mie cel puţin aşa mi se pare. — Dar sufletul se hrăneşte cu ceva, Socrad te? — Desigur! Cu învăţături, am zis eu. Şi să luăm seama ca nu cumva sofistul să ne înşele lăudînd cele ce vinde, aşa cum fac cei ce vînd hrana pentru trup, negustorii mai mari sau mai mici. Căci aceştia, ne-ştiind ce e bun şi ce e rău pentru trup dintre mărPROTAGORAS

509

furile pe care le aduc, atunci cînd le vînd, le laudă pe toate deopotrivă, iar cumpărătorii lor sînt la fel de neştiutori, afară de cazul că vreunul dintre ei se în-tîmplă să fie instructor de gimnastică sau medic. Tot astfel şi cei care răspîndesc diferite învăţături prin cetăţi, vînzîndule ca pe o marfă şi făcînd negustorie, laudă întotdeauna celui doritor să ia toate cele ce au de vînzare; dar adesea, o! bunule, nu ştiu nici ei ce e bun şi ce e vătămător pentru suflet, din cele ce vînd. e La fel şi cei care cumpără de la ei, dacă nu cumva se întîmplă ca vreunul să se priceapă la îngrijirea sufletului. Prin urmare, dacă se întîmplă să ştii ce e bun şi ce e rău dintre acestea, atunci poţi cumpăra în deplină siguranţă învăţături de la Protagoras sau de la oricare altul; dacă nu, ai grijă, dragul meu, să nu te pui în primejdie jucînd la zar lucrurile cele mai de preţ. Căci mult mai mare este pericolul la cumpăra- 314 a rea învăţăturilor decît la cumpărarea alimentelor, într-adevăr, cel care cumpără alimente şi băuturi de la băcan şi precupeţ are posibilitatea să le ia în alte vase, şi mai înainte de a le primi în corp, mîncînd sau bînd, are libertatea să le pună de-o parte acasă şi să se sfătuiască chemînd pe cineva care se pricepe la ceea ce e bun de mîncat sau de băut şi ce nu, şi b în ce cantitate şi cînd; astfel încît cumpărarea lor nu e însoţită de mari primejdii. învăţăturile însă nu poţi să le treci în alt vas, ci, neapărat, după ce a dat banii, cel care a luat învăţătura chiar în sufletul său şi a asimilat-o este fie păgubit, fie cîştigat. Aşadar pe acestea se cuvine să le cercetăm şi împreună cu cei mai vîrstnici decît noi; căci noi sîntem încă prea tineri pentru a lămuri un lucru aşa de însemnat. Acum însă, după cum o pornisem, să mergem să-l ascultăm pe om, apoi după ce-l vom fi ascultat să discutăm şi cu alţii, căci aici se află nu numai Pro- c tagoras, ci şi Hippias din Elis; cred că se află şi Pro510
PLATON

dicos din Ceos, precum şi mulţi alţi oameni pricepuţi." Gîndind că aşa este potrivit, plecarăm. Cînd am ajuns la pridvor, ne-am oprit pe loc să discutăm despre ceva ce se ivise în conversaţia de pe drum. Deci ca să nu rămînă lucrul

neterminat şi ca să intrăm cu discuţia încheiată, oprîndu-ne în pridvor am discutat pînă ce am căzut de acord unul cu altul. După cîte cred, portarul, un eunuc, ne-a auzit şi pesemne plictisit de cei care tot veneau în casă datorită mulţimii sofiştilor, după ce băturăm la uşă, ne deschise d şi văzîndu-ne, a zis: „Ei! Nişte sofişti! N-are timp." Şi îndată, împingînd uşa cu amîndouă mîinile cît putea de tare, o închise. Dar noi am bătut din nou iar el, fără să deschidă, ne zise în chip de răspuns: „Ei! Voi ăia de colo! N-aţi auzit că n-are timp?" „Dar, prietene, zic eu, nu venim la Callias, nici nu sîntem sofişti. Ci fii pe pace, am venit pentru că trebuie să-l vedem neapărat pe Protagoras! Anunţă-ne dară." Cu e greu omul ne deschise în cele din urmă uşa. De cum intrarăm, l-am zărit pe Protagoras plim-bîndu-se în vestibul; împreună cu el se plimbau, de 315 a o parte a lui, Callias, fiul lui Hipponicos şi fratele său după mamă, Paralos, fiul lui Pericle, şi Char-mides, fiul lui Glaucon, de partea cealaltă aflîndu-se celălalt fiu al lui Pericle, Xantippos, şi Philippides, fiul lui Philomelos, precum şi Antimiros din Mende, care este cel mai renumit dintre discipolii lui Protagoras şi se pregăteşte să devină sofist de meserie, în urma acestora veneau alţii care se ţineau după ei ascultînd cele ce se vorbeau; o mare parte păreau străini, pe care îi strîngea Protagoras de prin toate cetăţile pe care le cutreieră, vrăjindu-i cu glasul său înb tocmai ca Orfeu, iar ei fermecaţi se luau după glasul său. Erau în cortegiu şi cîţiva localnici. Privind acel cortegiu, eu unul mă încîntam nespus văzînd cît de frumos manevrau ferîndu-se să stea vreodată în caPROTAGORAS

511

lea lui Protagoras ca să nu-l împiedice la mers, ci după ce se întorcea împreună cu cei de lîngă el, ceilalţi din urmă se dădeau la o parte frumos şi în rîn-duială, apoi ocolind veneau mereu în spate în chipul cel mai desăvîrşit. Aşa cum ar spune Homer, „văzut-am apoi"1 pe Hippias din Elis şezînd pe un jilţ în cealaltă parte a sălii. în jurul lui, pe bănci, şedeau Eriximachos, fiul lui Acumenos, Phaidros din Myrrinus şi Andron, fiul lui Androtion, iar dintre cei străini nişte concetăţeni de-ai lui şi alţi cîţiva. Păreau că discută despre natură şi că-l întreabă pe Hippias diferite chestiuni despre astronomie, iar el stînd în jilţ dădea fiecăruia în parte răspunsuri şi explicaţii la întrebări. „L-am văzut chiar şi pe Tantalos"2; căci, într-adevăr, venise şi Prodicos din Ceos, dar era întro came-ră pe care Hipponicos o folosea mai mult ca magazie şi pe care acum, din cauza mulţimii oaspeţilor, Callias o golise şi le-o pusese la dispoziţie. Prodicos stătea încă în pat, înfăşurat în blănuri şi velinţe destul de multe la număr, pe cît se părea. Aproape de el, pe paturile învecinate, erau culcaţi Pausanias din cartierul Cerameicos şi împreună cu el un băiat încă tînăr şi, după cîte cred eu, cu o fire deosebit de înzestrată în toate privinţele, iar la înfăţişare foarte frumos. Mi s-a părut a fi auzit că numele lui este Agathon şi nu m-aş mira dacă s-ar întîmpla să fie favoritul lui Pausanias. Acesta era tînărul, apoi veneau cei doi Adeimantos, unul al lui Cepis şi altul al lui Leucolophi-des, şi părea că mai sînt şi alţii. Despre ce vorbeau, eu unul nu mi-am putut da seama de afară, deşi eram foarte curios să-l aud pe Prodicos: mi se părea că e nemaipomenit de priceput la toate şi că are ceva
1 2

Homer, Odiseea, XI, 601. Idem, XI, 582.

512
PLATON

316 a divin în el. Dar fiindcă vocea sa era foarte gravă, se producea în cameră un vuiet în care nu se mai distingea ce spune. Tocmai intraserăm, cînd în urma noastră sosi şi frumosul Alcibiade, aşa cum îi spui tu şi eu încuviinţez, împreună cu Critias, fiul lui Calaischros. După ce am intrat, zăbovirăm încă niţel privind în b jur uimiţi de toate acestea; apoi ne-am îndreptat către Protagoras, iar eu am zis: „— O!

Protagoras, iată am venit la tine cu Hippocrates acesta. — Voiţi să stăm de vorbă singuri sau de faţă cu ceilalţi? răspunse el. — Nouă ne e totuna. După ce vei afla pentru ce am venit, o să hotărăşti singur. — Care-i acel lucru pentru care aţi venit? — Hippocrates acesta este din partea locului, fiu al lui Apollodor, aparţine unei case mari şi înstărite; în ceea ce priveşte înzestrarea, pare că s-ar putea măsura cu oricare dintre cei de-o virstă cu el. După cîte cred, doreşte să ajungă cineva în cetate şi socoate că acest lucru i-ar c putea reuşi cel mai bine dacă tu te-ai ocupa de el; acum e rîndul tău să hotărăşti dacă crezi că se cuvine să stai de vorbă despre acestea numai cu noi sau de faţă cu ceilalţi. — Drept chibzuieşti, Socrate, şi cîtă grijă ai pentru mine, zise el. Căci străinul care cutreieră cetăţi mari şi convinge pe cei mai buni dintre tineri să părăsească legăturile strînse pe care le aveau cu alţii, fie ei compatrioţi sau străini, mai vîrstd nici sau mai tineri, şi-i determină să vină la el în nădejdea că vor spori în virtute datorită legăturii cu el, cel ce face, zic, unele ca acestea trebuie să se păzească: într-adevăr, nu-s de neluat în seamă pizma care se iscă pentru acestea, duşmăniile şi uneltirile de tot felul. Eu unul susţin că meşteşugul sofisticii este vechi, dar cei care l-au mînuit mai înainte vreme, temînduse de pizma ce şi-ar fi atras-o de pe urma lui, au recurs la diferite tertipuri şi l-au tăinuit, unii prin poezie, ca Homer şi Hesiod şi Simonide,
PROTAGORAS

513

alţii prin ritualuri şi profeţii, ca adepţii lui Orfeu şi Musaios; alţii, după cîte văd, s-au folosit chiar şi de gimnastică, spre exemplu Iccos din Tarent, precum e şi Herodicos din Selymbria, odinioară stabilit la Me-gara, contemporan cu noi, sofist de mîna-ntîi. Din muzică şi-a făcut pavăză Agathocle, compatriotul vostru, fiind mare sofist la fel ca şi Pythocleides din Ceos şi mulţi alţii. Aceştia toţi, după cum spun, temîndu-se de pizmă, s-au folosit de acele meşteşuguri ca de o 317 a perdea. Eu însă nu sînt de acord cu toţi aceştia; socotesc că nu au obţinut ceea ce doreau. Nu au putut rămîne necunoscuţi celor puternici de prin cetăţi, pentru care au fost de fapt născocite aceste tertipuri, apoi, ca să spunem lucrurilor pe nume, mulţimea de rînd nu pricepe nimic, ci preamăreşte în cor ceea ce i se spune de către aceştia. Deci dacă cineva, încer-cînd să fugă, nu ar reuşi acest lucru, dîndu-se de gol, însăşi încercarea ar fi o dovadă de multă sminteală şi în chip negreşit şi-ar atrage mai multă duşmănie b din partea oamenilor, căci pe lîngă celelalte l-ar mai socoti şi şmecher. Aşadar, eu am urmat un drum cu totul contrar acestora şi recunosc că sînt sofist şi că învăţ pe oameni, socotind că aceasta este o cale mai bună pentru a mă păzi decît prima, adică mai curînd să recunosc decît să tăgăduiesc. Afară de aceasta mai iau şi alte măsuri, astfel încît, să nu zic într-un ceas rău, n-am avut nici un necaz din pricină că recunosc că sînt sofist. Iată că deja sînt cîţiva ani c bunişori de cînd practic acest meşteşug, căci în totul am mulţi la număr. După vîrstă aş putea fi tată oricăruia dintre voi. Aşadar, îmi este peste măsură de plăcut, dacă vreţi, să discutăm despre toate acestea de faţă cu toţi cei ce sînt înăuntru." Eu însă, bănuind că vrea să-i arate atît lui Pro-dicos, cît şi lui Hippias că am venit de dragul lui şi d să se fălească faţă de ei, am zis: „Ce-ar fi să-i chemăm pe Prodicos şi pe Hippias, ca şi pe cei dimpre514
PLATON

ună cu dînşii, ca să asculte şi ei?" „Foarte bine", zise Protagoras. „Nu vreţi să pregătim o încăpere in care să puteţi discuta şezînd?" zise Callias. Părerea a fost bine primită, iar noi toţi, bucurîndu-ne la gîndul că vom asculta nişte oameni iscusiţi, ne-am luat bănci şi paturi şi leam aşezat lîngă Hippias, căci acolo erau bănci de mai-nainte. în acest timp au sosit e Callias şi Alcibiade, aducîndu-l pe Prodicos, pe ca-re-l sculaseră din pat, şi pe cei dimpreună cu dînsul. După ce ne-am aşezat cu toţii, Protagoras zise: „Acum, că sînt şi aceştia de faţă, ar fi potrivit să re-318 a peţi, Socrate, cele ce-mi spuneai mai înainte în privinţa acestui tînăr." Iar eu am zis: „Deschid vorba ca şi mai înainte, Protagoras, spunînd motivele venirii noastre.

Hippocrates acesta se întîmplă să fie foarte dornic de a te cunoaşte. Ar fi bucuros să afle, spune el, ce foloase va avea intrînd în relaţii cu tine. Atît am avut de spus." Apoi Protagoras, luînd cuvîntul, a zis: „O! tinere, dacă vei sta în preajma mea, îţi va fi dat încă din prima zi în care vom fi împreună să te întorci acasă mai bun decît erai, la fel şi în ziua următoare; în fiecare zi vei înainta din mai bine către mai b bine." Dar eu auzind aceasta, am zis: „Protagoras, ceea ce spui nu-i deloc lucru de mirare, ci e foarte firesc de vreme ce şi tu, deşi eşti la o vîrstă înaintată şi eşti atît de priceput, dacă totuşi cineva te-ar învăţa ceva ce se întîmplă să nu cunoşti, ai deveni mai bun. Dar nu despre aceasta e vorba; ci să presupunem, de pildă, că Hippocrates acesta schimbîndu-şi îndată dorinţa ar vrea să facă cunoştinţă cu tînărul acela Ze-uxip din Heraclea, venit de curînd aici, şi, ducînduse la el, ar auzi şi de la el aceleaşi lucruri pe care le c aude acum de la tine, anume că fiind în preajma lui în fiecare zi se va face mai bun şi va progresa; punîn-du-i această întrebare: «în ce privinţă zici că voi fi mai bun şi în ce voi progresa?», Zeuxip i-ar răspunde că în ceea ce priveşte pictura. Iar dacă s-ar duce la
PROTAGORAS

515

Orthagoras din Teba, auzind aceleaşi lucruri pe care le aude şi de la tine, l-ar întreba în ce privinţă va deveni mai bun stînd pe lîngă el, acela i-ar răspunde că în ceea ce priveşte cîntatul la flaut. Aşa şi tu, Protagoras, spune tînărului acesta şi mie care pun următoarea întrebare în locul lui: «Hippocrates acesta, d dacă intră în legătură cu Protagoras, chiar din ziua în care va fi împreună cu el, va pleca mai bun şi la fel se va întîmplă în fiecare din zilele ce vor urma, în ce lucru şi în care privinţă?»" Iar Protagoras auzind de la mine acestea zise: „— Te pricepi bine să pui întrebări, Socrate, iar eu mă bucur să răspund celor ce pun bine întrebările. întradevăr, venind la mine, Hippocrates nu va păţi la fel ca în cazul în care s-ar întîlni cu alt sofist. Căci ceilalţi ii plictisesc pe tineri; e aceştia caută să scape de anumite discipline, iar sofiştii îi împing la ele împotriva voinţei lor, învăţîndu-i calculul şi astronomia şi geometria şi muzica — zi-cînd acestea a privit către Hippias —, pe cînd venind la mine nu va învăţa despre alt lucru decît cel pentru 319 a care a venit. Iar învăţătura pe care o predau eu este priceperea în cele gospodăreşti, sau modul cum şi-ar putea gospodări cineva casa în chipul cel mai desă-vîrşit, precum şi priceperea în treburile cetăţii, sau modul cum le-ar putea face faţă şi cu fapta şi cu cuvîntul în cele mai bune condiţii. — Oare te înţeleg bine? am zis eu. Mi se pare că te referi la ştiinţa politicii şi promiţi să faci din oameni buni cetăţeni. — Acesta este însuşi lucrul pe care îl făgăduiesc, Socrate, zise el. — Ei! frumos meşteşug ai, dacă chiar îl ai cu adevărat; n-aş dori însă să-ţi spun altceva decît ceea ce gîndesc. Eu unul nu credeam că acest lucru se poate b învăţa, dar dacă tu o spui, nu pot să nu te cred. De ce socotesc că acest lucru nu se poate învăţa, nici nu poate fi transmis de către unii oameni altora, se cade s-o arăt. Eu consider că atenienii, ca şi ceilalţi greci,
516
PLATON

sînt oameni chibzuiţi. Deci văd că atunci cînd ne stringem la sfat, dacă e vorba de construit ceva în cetate, sînt chemaţi ca sfetnici arhitecţii şi sînt consultaţi cu privire la construcţii; cînd e vorba de coc răbii, sînt chemaţi constructorii de corăbii şi tot aşa mereu cînd e vorba de lucruri ce pot fi învăţate şi deprinse; dacă însă încearcă să-i sfătuiască altcineva despre care ei cred că nu-i de meserie, chiar dacă acesta este foarte frumos şi bogat şi de viţă nobilă, nici nu le trece prin gînd să-i primească sfatul, ci rid şi fac larmă, pînă cînd cel ce făcea încercarea sau renunţă singur să mai vorbească fiind copleşit de zarvă, sau e dat jos de la tribună şi scos afară de către arcaşi din porunca pritanilor. Aşa procedează ei cînd e vorba de cele ce depind de meşteşug; dar cînd e vorba să delibereze despre organizarea cetăţii, se d ridică şi îşi dau cu părerea atît dulgherul, cît şi fierarul sau curelarul, negustorul sau armatorul, bogatul sau săracul, nobilul sau umilul, şi nimeni nu se miră de aceştia, ca mai

înainte, pentru faptul că fără să fi învăţat de undeva şi fără să fi avut vreun dascăl încearcă să dea sfaturi; prin urmare e limpede că socotesc acest lucru cu neputinţă de învăţat. e Nu numai în viaţa publică stau lucrurile aşa, ci şi în cea particulară; cei mai pricepuţi şi mai de ispravă dintre cetăţeni nu sînt în stare să le transmită celorlalţi virtutea pe care o au. Iată-l bunăoară pe Pericle, tatăl acestor tineri de colo; ceea ce depindea de 320 a dascăli i-a învăţat bine şi frumos; dar în cele ce este el priceput, nu-i instruieşte nici el însuşi, nici nu-i dă pe mina altora, ci ei singuri umblă de colo pînă colo aşa ca vitele ce pasc slobode pe pajişte, doar, doar vor da undeva peste virtute. Dacă vrei, să luăm pe Cleinias, fratele mai mic al lui Alcibiade acesta de aici, al cărui tutore, acelaşi Pericle, temîndu-se ca el să nu sufere influenţa rea a lui Alcibiade, l-a îndepărtat de el şi l-a încredinţat lui Ariphron ca să-l
PROTAGORAS

517

educe. Dar mai înainte de a se împlini şase luni, acesta l-a dat înapoi neavînd ce face cu el. Şiţi pot b înşira încă mulţi alţii care fiind ei înşişi buni nu au putut face vreodată mai bun pe careva, fie din rudeniile lor, fie dintre străini. Aşadar eu, Protagoras, ţinînd seamă de aceste lucruri, nu cred că virtutea se poate învăţa, dar auzind cele ce spui tu mă clatin în această convingere, socotind că tu ştii multe, unele învăţate de la alţii, altele descoperite chiar de către tine. Deci dacă poţi să ne demonstrezi mai clar c că virtutea se poate învăţa, nu pregeta, ci arată-ne. — Dar nu preget, Socrate, zise el, ci doar stau în cumpănă dacă să fac demonstraţia istorisindu-vă un mit, ca unul mai vîrstnic ce vorbeşte unora mai tineri, sau să vă explic prin raţionament." Mulţi din cei ce şedeau lîngă el i-au spus să facă expunerea aşa cum doreşte. „Mi se pare atunci mai plăcut să vă pqveştegc-un mit. . «—A " A fost o vreme cînd erau zei, dar făpturi muritoare încă nu erau. Dar cînd a venit şi timpul potrivit pentru acestea, zeii le-au plăsmuit sub pămînt ames-tecînd pămînt şi foc şi toate cîte se amestecă cu focul şi pămîntul. De vreme ce urma să le scoată în curînd la lumină, au pus pe Prometeu şi pe Epimeteu să le împodobească şi să le împartă daruri fiecăreia după cum se cuvine. Epimeteu îl rugă pe Prometeu să lase pe seama lui toată treaba. «La urmă, zise el, ai să vii să vezi ce-a ieşit». Şi înduplecîndu-l s-a pus pe lucru. Unora le-a dat putere, fără iuţeală, în timp ce pe cei mai slabi îi înzestra cu iuţeală; pe unii îi înarma, e celor ce le dădu o fire neajutorată le născoci un alt mijloc de scăpare. Celor hărăziţi să fie mici le dădu aripi ca să poată fugi sau le făcu parte de adăpost în pămînt; pe cele mari însăşi mărimea le salva. Şi aşa împărţi şi celelalte daruri, avînd în vedere o dreaptă 321 a împărţeală. Acestea le orîndui avînd grijă ca nici un neam să nu fie expus pieirii. După ce le dădu mijloa518
PLATON

ce destule pentru a se apăra unele de altele, se gîndi să le facă o pavăză faţă de schimbările de vreme rîn-duite de Zeus, îmbrăcîndu-le cu păr des şi cu piei groase în stare să le apere de frig şi de arşiţă şi ca să le fie fiecăreia aşternut natural atunci cînd se culcă. Pe unele le încălţă cu copite, pe altele le înzestra cu piei tari şi bătătorite. Apoi pregăti fiecăreia alt gen de hrană, unora din iarbă, altora din fructele copacilor, altora din rădăcini. Unora le rîndui să se hrănească cu carnea altor făpturi, iar acestora le dădu o înmulţire restrînsă; celor rînduite a servi ca hrană acestora, le-a dat o înmulţire îmbelşugată, asigurîndu-le supravieţuirea neamului. Dar Epimeteu, care nu era destul de priceput, fără a-şi da seama, a cheltuit toa- te mijloacele cu cele necuvîntătoare, rămînîndu-i neamul omenesc neînzestrat şi nu ştia ce să facă. Fiind el în mare încurcătură, iată că vine Prome-teu să vadă împărţeala; şi vede că celelalte făpturi au de toate, iar omul este gol şi desculţ şi dezvelit şi dezarmat. Sosise de acum şi ziua sorocită, în care trebuia să iasă şi omul de sub pămînt la lumină. Atunci Prometeu, neştiind ce mijloc de salvare să găsească pentru om, se gîndi să fure dibăcia meşteşugărească a lui Hefaistos şi a Atenei dimpreună cu focul — căci fără foc nu putea fi dobîndită de cineva, nici nu putea deveni folositoare cuiva — şi în acest chip îl înzestra pe om. Astfel omul putea să se

descurce în viaţă, dar priceperea în ale politicii îi lipsea, căci ea era în mîinile lui Zeus. Timpul însă nu-i îngăduia lui Prometeu să se ducă pe Acropole, locuinţa lui Zeus; afară de asta şi paznicii lui Zeus erau fioroşi. Atunci el se furişează în atelierul lui Hefaistos şi al Atenei, în care ei meştereau laolaltă cu drag, şi furînd meşteşugul de făurar al lui Hefaistos şi pe celălalt al Atenei le dădu omului. Şi aşa se face că omul este înzestrat din belşug pentru viaţă, iar Prometeu a fost

1
PROTAGORAS

519 învinuit mai tîrziu (din pricina lui Epimeteu), după cît se spune, pentru furt. 322 a Deoarece însă omul avea în el ceva divin (datorită înrudirii cu zeii), a fost singura dintre făpturi care a cinstit pe zei, şi începu să le ridice altare şi statui; apoi articula sunetele şi cuvintele cu pricepere, inventă locuinţele şi hainele, încălţămintea şi aşternu-turile, găsi mijlocul de a se hrăni cu cele ce-i oferea b pămîntul. Astfel înzestraţi, oamenii locuiau la început risipiţi iar cetăţi nu erau; ei piereau din pricina animalelor, căci erau întru totul mai slabi decît ele şi dacă priceperea meşteşugărească le ajungea pentru hrană, ea nu le era de ajuns şi pentru războiul cu fiarele, căci nu aveau încă nici o pricepere în ale politicii, în care intră şi arta războiului. Ce-i drept, ei căutau să se adune laolaltă şi să se apere clădind cetăţi, însă ori de cîte ori se adunau îşi făceau nedreptăţi unii altora, deoarece nu ştiau să facă rînduială în cetate şi din nou piereau risipindu-se. Atunci Zeus, temîndu-se să nu piară tot neamul nostru, îl trimite c pe Hermes să aducă între oameni ruşinea şi dreptatea, pentru ca ele să fie orînduitorii cetăţilor şi legătura aducătoare de prietenie. Iar Hermes îl întrebă pe Zeus în ce fel să dea oamenilor dreptatea şi ruşinea: «Oare tot aşa cum au fost împărţite meşteşugurile să le împart şi pe acestea? împărţeala meşteşugurilor a fost astfel: un om avînd meşteşugul vindecării satisface pe mai mulţi oameni; la fel şi ceilalţi meseriaşi. Să pun tot aşa şi dreptatea şi ruşinea în oameni d sau să împart la toţi?» «La toţi, răspunse Zeus, şi toţi să aibă parte; căci nu ar putea fi cetăţi dacă numai cîţiva ar avea parte de ele ca în cazul celorlalte meşteşuguri; şi pune lege din partea mea, ca cel ce nu poate ţine hotarele ruşinii şi dreptăţii să fie nimicit întocmai ca o boală a cetăţii.» J Astfel, Socrate, şi din aceste pricini atenienii, ca şi ceilalţi greci, cînd este vorba de meşteşugul clăditu520
PLATON

lui sau despre vreun alt meşteşug, socotesc că puţini au căderea să-şi dea părerea, iar dacă cineva e care nu e printre cei puţini ar vrea să-şi dea cu părerea, ei nu îi îngăduie, aşa precum spui tu; şi este firesc, după părerea mea; cînd însă trec la discutarea chestiunilor ce presupun pricepere în treburile cetăţii, care se întemeiază toate pe dreptate şi chibzuinţă, e firesc să îngăduie oricui să-şi dea cu păre-323 a rea, socotind că fiecare are parte de această pricepere, altminteri nu ar putea exista cetăţi. Iată, Socrate, care este cauza acestui lucru. Ca să nu socoti însă că te înşeli admiţînd că este efectiv convingerea tuturor că fiecare om are parte de simţul dreptăţii şi de cealaltă competenţă politică, mai ia în seamă şi această dovadă: în ceea ce priveşte celelalte meşteşuguri, aşa precum spui tu, dacă cineva pretinde că este bun flautist sau că b stăpîneşte vreun alt meşteşug fără să fie aşa, atunci lumea sau rîde de el, sau se supără pe el, iar cei apropiaţi îl mustră ca pe un zănatic; în ceea ce priveşte însă simţul dreptăţii şi cealaltă pricepere în ale politicii, chiar dacă oamenii ştiu că cineva este nedrept, ba, mai mult, chiar dacă acesta spune el însuşi în defavoarea lui adevărul de faţă cu mulţi, atunci ceea ce în alte împrejurări e considerat a fi lucru chibzuit, anume faptul de a spune adevărul, în cazul de faţă

îl socotesc drept o nebunie şi susţin că toţi trebuie să spună că sînt drepţi, fie că sînt, fie că nu sînt, sau socotesc că este nebun cel ce nu se preface că are simţul dreptăţii, pe motiv că nu e cu puc tinţă ca cineva să nu aibă parte de el într-un fel oarecare, căci altminteri nu s-ar mai număra printre oameni. Aşadar, cele spuse pînă acum se referă la faptul că oamenii admit pe oricine ca sfătuitor în cele ce ţin de această pricepere pentru că socotesc că-i este dat oricăruia să aibă parte de ea; cît despre faptul că ei
PROTAGORAS

521

o socotesc a nu fi dată omului în chip firesc sau de la sine, ci că se poate dobîndi prin învăţătură şi că prin studiu este agonisită de cel care o are, voi încerca să-ţi dovedesc in cele ce urmează. într-adevăr, pentru cusururile despre care oamenii socotesc că le au unii şi alţii din fire sau în chip întîmplător, nimeni nu se supără, nici nu mustră, nici nu învaţă, nici nu pedepseşte pe cei care le au, ca să-i schimbe, d ci li se face milă de ei; de pildă, cine ar fi atît de smintit încît să încerce a face unul din aceste lucruri faţă de cei uriţi sau mici sau slabi? Cauza acestui lucru, cred eu, stă în faptul că ei ştiu că însuşirile bune sau rele le vin oamenilor din fire şi din întîm-plare. în schimb, dacă cineva nu posedă acele însuşiri despre care ei socotesc că pot fi dobîndite prin e studiu sau exerciţiu sau prin învăţătură, ci dimpotrivă, are cusururile corespunzătoare acestora, îşi atrage mînie şi pedepse şi mustrări pentru ele. Printre acestea se află şi nedreptatea şi impietatea şi în general tot ce este contrariul virtuţii în viaţa 324 a publică; pentru acestea fiecare se mînie pe celălalt şi-l mustră, desigur pentru că se presupune că o putea dobîndi prin studiu şi învăţătură. Ia gîndeşte-te, Socrate, dacă vrei, ce rost are pedepsirea celor ce să-vîrşesc nedreptatea. Acest lucru te va învăţa că oamenii cred că virtutea se poate dobîndi. Căci nimeni nu pedepseşte pe cei care săvîrşesc nedreptatea numai şi numai pentru acest lucru, anume pentru că au greşit, cel puţin în cazul că cineva nu se răzbună ca un animal fără judecată; cel care însă încearcă să b pedepsească cu judecată nu pedepseşte pentru greşeala comisă — căci lucrul săvîrşit nu se poate îndrepta — ci pentru viitor, ca să nu mai repete greşeala nici el, nici altul, văzînd că acesta este pedepsit; şi avînd în minte acest gînd, el socoteşte de fapt că virtutea se poate învăţa; aşadar, pedepseşte pentru a preîntâmpina. Acesta este gîndul pe care îl au în
522
PLATON

minte toţi cei care pedepsesc fie în viaţa particulară c fie în cea publică. Oamenii pedepsesc şi mustră pe cei care-i socotesc că greşesc, şi îndeosebi atenienii, concetăţenii tăi; din acest motiv se şi numără printre aceia care socotesc că priceperea se poate învăţa şi deprînde. Cred că ţi-am demonstrat în chip satisfăcător, Socrate, că e firesc faptul că ai tăi concetăţeni admit şi pe făurar şi pe curelar să-şi dea cu păci rerea în treburile politice şi că ei socotesc că virtutea se poate învăţa şi deprînde. Dar mai este o nedumerire pe care tu ai pus-o în discuţie, în legătură cu oamenii pricepuţi şi anume de ce oamenii pricepuţi îi învaţă pe fiii lor toate cele ce se pot învăţa de la dascăli şi îi fac pricepuţi, dar în ceea ce priveşte virtutea de care au ei parte nu reuşesc să-i facă mai buni decît un altul. în privinţa asta, Socrate, nu-ţi voi mai spune o poveste, ci voi face un raţionament. Chestiunea se pune aşa: există sau nu un anumit lucru de care toţi cetăţenii trebuie să aibă parte pentru ca să poată fiinţa cetatea? Aici e se află dezlegarea problemei pe care ai ridicat-o tu, şi nicăieri altundeva. Căci dacă există aşa ceva, acest 325 a lucru nu este nici dulgheria, nici turnătoria, nici olă-ria, ci dreptatea şi chibzuinţă şi pietatea sau, mai pe scurt, virtutea proprie omului. Dacă ea este acel lucru de care trebuie să se ţină toţi şi în conformitate cu care trebuie să acţioneze oricare om, indiferent dacă vrea să înveţe sau să facă altceva, iar altfel nu, şi dacă acesta este lucrul de la care abătîndu-se cineva trebuie învăţat şi pedepsit, fie copil, fie bărbat, fie femeie, pînă ce se îndreaptă, iar dacă, fiind pedepsit şi

învăţat, nu ascultă, trebuie să fie izgonit din cetăţi sau ucis; dacă aşa stau lucrurile şi dacă b aşa este în firea lor, vezi cît sînt de ciudaţi oamenii de ispravă de vreme ce îi învaţă pe fiii lor celelalte lucruri, dar pe acesta nu? Că în viaţa particulară şi în cea publică ei consideră că acest lucru se poate înPROTAGORAS

523

văţa şi deprînde, am demonstrat; deci acest lucru putînd fi învăţat şi păstrat în grijă, ei îi învaţă totuşi pe fiii lor alte lucruri pentru care nu există pedeapsa cu moartea sau amendă dacă nu le cunosc; în timp ce lucrul pentru care copiii lor îşi pot atrage c pedeapsa cu moartea sau exilul dacă nu-l cunosc sau dacă nu sînt pregătiţi în privinţa virtuţii, iar pe lîngă pedeapsa cu moartea mai poate fi şi confiscarea bunurilor sau, într-un cuvînt, distrugerea căminelor, tocmai acest lucru să nu-l dea ei ca învăţătură şi să nu-i preocupe cu tot dinadinsul? Cel puţin aşa reiese, Socrate! începînd încă din frageda copilărie, atîta timp cît trăiesc, părinţii îi învaţă şi îi mustră. Apoi cînd co- d pilul ajunge să înţeleagă mai uşor ceea ce i se spune, şi doica şi mama şi pedagogul şi chiar tatăl se străduiesc întruna pentru a-l face pe copil cît mai destoinic atît la faptă, cît şi la cuvînt, învăţîndu-l şi ară-tîndu-i că un lucru e drept şi altul nu e drept, unul frumos, altul urît, unul e cuviincios, altul nu e, pe unele îndemnîndu-l să le facă, pe altele nu. Şi dacă ascultă, e bine; dacă nu, ca pe un lemn strîmb şi sucit, îl îndreaptă cu ameninţări şi cu bătăi. După aceasta trimiţîndu-l la şcoală, cer să se acorde grijă e mai mult bunei purtări a copiilor decît gramaticii şi cîntatului la cithară. Iar dascălii ţin seamă de acestea şi după ce i-au învăţat literele şi sînt în stare să înţeleagă cuvintele scrise aşa ca mai-nainte pe cele rostite, îi pun să citească, în bănci, poemele poeţilor buni şi îi silesc să le înveţe pe de rost, căci în ele sînt 326 a multe sfaturi bune, multe desluşiri, îndemnuri şi elogii ale oamenilor de ispravă din trecut, astfel încît copilul silitor să-i imite şi să se străduiască să devină asemenea lor. Dascălii de cithară la rîndul lor îi învaţă alte lucruri asemănătoare, dar se îngrijesc şi de cuminţenia lor, pentru ca cei tineri să se ferească a face ceva rău. Pe lîngă asta, după ce au învăţat să
524
PLATON

cînte la cithară, le dau să înveţe şi operele altor poeţi de vază care au alcătuit şi muzică, punîndu-i să b le execute şi făcînd ca armoniile şi ritmurile să pătrundă în sufletele copiilor, insuflindu-le mai multă blîndeţe şi astfel devenind mai mlădioşi şi mai armo-nioşi, să fie destoinici la vorbă şi la faptă; căci toată viaţa omului are nevoie de o bună mlădiere şi de arc monie. în afară de asta, îi trimit şi la instructorul de gimnastică pentru ca avînd trupuri mai sănătoase să le poată pune -în slujba unei gîndiri folositoare şi să nu se lase pradă laşităţii, din cauza stării rele a trupurilor, în caz de războaie şi în alte împrejurări. Dar acestea le fac mai ales cei ce dispun de mijloace; or de mijloace dispun în cea mai mare măsură cei bogaţi; drept aceea fiii lor începînd să meargă la şcoală foarte devreme ca vîrstă, încetează foarte tîr-ziu. După ce încetează să se mai ducă la şcoală, e d rîndul cetăţii să-i silească a învăţa legile şi a trăi după ele, ca să nu facă după cum îi taie capul, ci întocmai aşa cum dascălii de gramatică desenează cu condeiul literele pentru acei copii care nu sînt încă în stare să scrie şi apoi le dau tăbliţa şi îi silesc să scrie după literele desenate, tot astfel zic şi cetatea prescriindu-le legile, aflate şi rînduite de legiuitorii buni din trecut, îi sileşte să conducă sau să se lase conduşi după ele; cel ce umblă în afara lor are e de dat socoteală, iar numele ce se dă acestei răspunderi în faţa legii, la voi ca şi în alte multe părţi, este acela de îndreptare, căci într-un fel dreptatea îndreaptă. Fiind deci grija pentru dreptate aşa de mare, atît în viaţa particulară, cît şi in cea publică, te mai întrebi, Socrate, şi nu eşti dumirit dacă virtutea se poate învăţa? Dar ar trebui să te miri mai degrabă dacă virtutea nu s-ar putea învăţa. De ce atunci mulţi fii din părinţi de ispravă sînt bicisnici? Ei bine, nu-i nimic de mirare, dacă

eu am avut dreptate cînd spuneam mai înainte că, pentru
PROTAGORAS

525

a exista cetatea, nimeni nu trebuie să fie străin de 3271 un anumit lucru, adică de virtute. Dacă într-adevăr ceea ce spun este aşa — şi este fără doar şi poate aşa — gîndeşte-te la oricare alt obiect de studiu sau învăţătură pe care vrei să-l alegi. De pildă dacă nu ar putea exista cetatea, dacă nu am cînta toţi la flaut, pe cît ar sta în putinţă fiecăruia, şi fiecare atît în particular, cît şi în public ar învăţa pe celălalt acest meşteşug şi l-ar mustra pe cel ce nu cintă bine şi nu ar exista nici o supărare pentru acest lucru, aşa cum în prezent nu există nici o supărare pentru cele drepte şi legiuite, nici vreun ascunziş, aşa cum e cazul cu b alte meşteşuguri — căci ne foloseşte, cred, tuturor deopotrivă simţul dreptăţii şi virtutea; de aceea fiecare vorbeşte cu bunăvoinţă celuilalt şi-l învaţă despre cele drepte şi legiuite — deci dacă tot astfel şi în ceea ce priveşte cîntatul din flaut am avea deplină bunăvoinţă şi lipsă de invidie pentru a ne învăţa unii pe alţii, crezi oare Socrate, zise el, că fiii flautiştilor buni ar ieşi flautişti mai buni decît fiii flautiştilor slabi? Eu nu cred; ci fiul cutăruia, întîmplîndu-se să fie mai înzestrat de la natură pentru cîntatul la flaut, ar ajunge celebru, iar fiul altcuiva, fiind neînzestrat, ar rămîne fără nici o faimă; şi de multe ori fiul unui c flautist bun ar ieşi prost flautist, şi invers. însă toţi ar fi flautişti cît de cît faţă de ceilalţi oameni care n-au nici o idee despre cîntatul la flaut. Aşa socoteşte şi acum că omul acela care ţi se pare cel mai nedrept dintre oamenii crescuţi în respectul legilor este drept şi lucrător al dreptăţii dacă d îl compari cu oamenii care nu au nici educaţie, nici curţi de judecată, nici legi, nici vreo constringere care să-i facă cumva să se îngrijească de virtute, ci ar fi nişte sălbatici ca cei pe care ni i-a înfăţişat Phere-crates anul trecut la jocurile leneene. Dacă ai ajunge printre astfel de oameni întocmai ca mizantropii din corul acela, cu siguranţă că ţi-ar face plăcere să în526
PLATON

tîlneşti oameni ca Euribates şi Phrynondas şi ai suspina după răutatea oamenilor de aici. Acum, faci nazuri, Socrate, pentru că toţi sînt dascăli de virtute, şi 328 a ţie ţi se pare că nu e nici unul. După cum dacă ai căuta cine e dascăl de elenă, ţi s-ar părea că nu e nici unul, sau dacă ai căuta, cred, cine i-a învăţat pe fiii meseriaşilor noştri meseria pe care ei au învăţat-o de la tatăl lor, pe cît le-a fost cu putinţă s-o înveţe de la el, sau de la prietenii tatălui lor care erau de aceeaşi meserie, nu cred că ţi-ar fi uşor, Socrate, ca cerce-tînd cine i-a învăţat pe aceştia, să arăţi cine a fost dascălul lor, pe cînd în cazul celor neştiutori e simplu. La fel se întîmplă şi cu virtutea şi cu toate celeb lalte; dar dacă există cineva mai presus de noi, în stare să ne facă să înaintăm cît de puţin în virtute, fie binevenit. Eu cred că sînt unul dintre aceştia şi că pot fi de folos cuiva, mult mai mult decît alţii, pentru a-l face om de ispravă şi că merit salariul pe care îl cer, ba chiar ceva mai mult, dacă şi elevul e de acord. De aceea şi felul în care îmi iau onorariul este acesta: după ce omul a învăţat cu mine, dacă vrea îmi dă banii pe care îi cer; dacă nu, merge la un templu, c declară cu jurămînt cît crede că face învăţătura primită, apoi îmi plăteşte numai atît. Acestea au fost mitul şi raţionamentul pe care am vrut să ţi le spun, Socrate, pentru a dovedi că virtutea se poate învăţa şi că atenienii aşa socotesc, precum şi că nu e nimic de mirare în faptul că fiii oamenilor de ispravă sînt răi, iar fiii celor răi sînt de ispravă; de vreme ce şi fiii lui Policleitos, care-s de o vîrstă cu Paralos şi cu Xantippos acesta, nu sînt nimic faţă de tatăl lor, ca şi fiii altor meşteşugari. Despre aceştia însă nu putem încă afirma cu tărie aşa d ceva; mai avem speranţe în ei, căci sînt încă tineri." După ce Protagoras a făcut toată această demonstraţie încetă să vorbească. Iar eu, fermecat, dorînd
e

PROTAGORAS

527

a-l asculta privii încă mult timp spre el, doar-doar o mai spune ceva; dar după ce am înţeles că

într-adevăr terminase de vorbit, parcă reculegîndu-mă cu greu am zis privind către Hippocrates: „— O! fiu al lui Apollodor, cît îţi sînt de recunoscător pentru că e m-ai îndemnat să vin aici; îmi pare nespus de bine că l-am auzit pe Protagoras spunînd cele ce am auzit. Mai înainte eu nu crezusem că există o preocupare omenească prin care cei buni devin buni; acum m-am convins. Doar o mică nedumerire mai am, dar e limpede că Protagoras o va lămuri de vreme ce le-a lămurit şi pe acestea multe, de mai-nainte. într-ade- 329 a văr, dacă cineva ar discuta despre acestea cu oricare altul dintre oratorii publici, poate că ar auzi aceleaşi discursuri, fie din partea lui Pericle, fie a altuia dintre cei iscusiţi la vorbă; dacă însă i-ar mai întreba cîte ceva în plus, întocmai ca şi cărţile nu ar avea nici ce răspunde, nici ce întreba la rîndul lor; alteori dacă cineva îi întreabă încă ceva în legătură cu cele spuse, întocmai ca şi vasele de aramă care fiind lovite răsună şi vibrează îndelung cît timp nu le atinge nimeni, şi retorii fiind întrebaţi un lucru mărunt b întind vorba la nesfîrşit. Protagoras însă este în stare să pronunţe discursuri lungi şi frumoase, cum a dovedit adineauri, dar e în stare deopotrivă să răspundă şi pe scurt la întrebări şi întrebînd să aştepte şi să primească răspunsul, ceea ce nu stă la îndemîna multora. Acum, Protagoras, dacă mi-ai mai răspunde şi la următorul lucru, aş zice că nu-mi mai lipseşte aproape nimic. Spui că virtutea se poate învăţa şi sînt înclinat să-ţi dau dreptate ţie mai mult decît oricui; dar lămureşte deplin pentru sufletul meu un lucru care m-a mirat pe cînd vorbeai. într-adevăr, spuneai că Zeus c ar fi dat oamenilor simţul dreptăţii şi ruşinea şi apoi ai afirmat de multe ori în decursul cuvântării că simţul dreptăţii şi chibzuinţă şi pietatea ar alcătui
528
PLATON

un tot, adică virtutea. Acum explică-mi cu acribie, pe cale raţională, următorul lucru, anume dacă virtutea este un tot unic, ale cărui părţi sînt simţul dreptăţii, chibzuinţă şi pietatea sau acestea pe care le-am enumerat acum sînt toate doar nume ale uneia şi ace-d leiaşi entităţi unice. Acesta este lucrul pe care mai doresc încă să-l ştiu. — Dar e uşor de răspuns la aceasta, Socrate, căci cele pe care le-ai enumerat sînt părţi ale virtuţii, ea însăşi fiind un singur tot. — în ce fel, aşa cum gura, nasul, ochii, urechile sînt părţi ale feţei? Sau ca părţile aurului care nu diferă una de alta, şi laolaltă de e întreg, decît prin mărime sau micime? — în chipul cel dintîi mi se pare, Socrate, adică aşa ca părţile feţei în raport cu faţa întreagă. — Oare oamenii, am zis eu, iau din aceste părţi ale virtuţii unii o parte, alţii altă parte, sau neapărat dacă cineva ia o parte, le are pe toate? — Nicidecum, zise el, deoarece mulţi sînt curajoşi, dar nedrepţi, sau sînt drepţi, dar nu sînt is-330 a cusiţi. — înţelepciunea şi curajul sînt deci şi ele părţi ale virtuţii? — Desigur, fără doar şi poate; ba chiar cea mai de seamă parte este înţelepciunea. — Şi fiecare dintre ele este altceva decît cealaltă? am zis eu. — Da. — Şi oare fiecare dintre ele are un rost propriu, întocmai ca părţile feţei? Căci ochiul nu este la fel cu urechea, şi nici rostul lui nu este la fel cu al ei şi nici una din celelalte părţi nu este la fel cu cealaltă nici în ce priveşte rostul, nici în alte privinţe; oare tot aşa b şi părţile virtuţii nu sînt la fel una cu cealaltă, nici în sine, nici în ceea ce priveşte rostul lor? Nu-i oare limpede că aşa trebuie să stea lucrurile dacă ne ţinem de exemplul luat? — Chiar aşa, Socrate, a zis el." Iar eu am zis: „— Aşadar nici o altă parte a virtuţii nu este totuna cu ştiinţa, sau cu dreptatea, sau cu curajul, sau cu chibzuinţă, sau cu evlavia. — Nu, răspunse el. — Hai să cercetăm împreună cum este fiecare din ele. în primul rînd: dreptatea este un
PROTAGORAS

529

lucru sau nu este nici unul? Mie mi se pare că e; tu ce părere ai? — Şi mie mi se pare tot aşa. — Ei bine, c dacă cineva ne-ar întreba pe mine şi pe tine: «O! Pro-tagoras şi Socrate, referitor la dreptatea pe care aţi pomenit-o adineauri, spuneţi-mi, este ea însăşi ceva drept sau ceva nedrept?», eu unul i-aş răspunde că este ceva drept; tu ce răspuns ai da? Acelaşi ca şi mine sau altul? — Acelaşi ca şi tine, zise el. — Aşadar dreptatea este ceva drept, aş spune eu unul răs-

punzînd celui care întreabă; oare şi tu? — Da, zise el. — Dacă după asta ne-ar întreba: «Dar pietatea, credeţi oare că e şi ea ceva?» Am zice că da, după cîte d cred eu. — Da, întări el. — «Deci ziceţi că şi aceasta este un anumit lucru?» Am zice aşa, sau nu? — Şi cu aceasta sînt de acord. — «Oare acest lucru credeţi că este prin natura lui ceva pios sau ceva nepios?» La această întrebare eu unul m-aş supăra, şi aş zice: Vorbeşte cuviincios, omule! Cum ar putea fi altceva pios dacă pietatea însăşi nu ar fi ceva pios? Ce! Tu nu ai răspunde la fel? — De bună seamă, zise el. e — Dacă apoi ne-ar întreba, zicînd: «Dar cum spuneaţi puţin mai înainte? Oare nu v-am auzit bine? Mi s-a părut că ziceaţi despre părţile virtuţii că au asemenea raporturi între ele încît nu este una la fel cu cealaltă?» Eu unul aş răspunde: în privinţa altor lucruri ai auzit bine, dar dacă crezi că şi eu am zis aşa te înşeli; Protagoras a răspuns acestea pe timpul cînd eu doar întrebam. Dacă acum ar zice: «Are aces- 331 a ta dreptate, o Protagoras? Susţii tu cu adevărat că nici una din părţile virtuţii nu este la fel cu cealaltă? Al tău este cuvîntul acesta?» Ce i-ai răspunde? — Va trebui să recunosc, Socrate! — Dar ce îi vom răspunde, Protagoras, dacă după ce am recunoscut acestea, ne va întreba iarăşi: «Oare nu este pietatea ceva drept, iar dreptatea ceva pios, sau este ceva nepios, b iar pietatea este ceva nedrept, adică una e nedreaptă şi cealaltă nepioasă?» Ce-i vom răspunde atunci?
530
PLATON

Eu unul, în ceea ce mă priveşte, aş zice că şi dreptatea este ceva pios şi pietatea este ceva drept; în ceea ce te priveşte, dacă-mi îngădui, aş răspunde la fel, şi anume că de bună seamă dreptatea este totuna cu pietatea sau este ceva foarte asemănător şi că mai mult decît orice dreptatea este la fel cu pietatea şi pietatea la fel cu dreptatea. Dar bagă de seamă dacă ai ceva de obiectat, sau eşti şi tu de părerea c asta. — Nu mi se pare deloc, Socrate, că este atît de simplu să recunoaştem că dreptatea este pioasă şi pietatea este dreaptă, ci mi se pare că este o deosebire între ele. Dar ce importanţă are asta? zise el. Dacă vrei tu, să zicem că dreptatea este pioasă şi pietatea este dreaptă. — Nu-i vorba să-mi faci mie pe plac, am zis eu; căci nu cer deloc să discutăm pe «dacă tu vrei» sau pe «dacă ţi se pare ţie», ci e vorba să ne lămurim şi eu d şi tu. Vreau să zic prin asta că discuţia va fi mai temeinică dacă am înlătura din ea pe «dacă». — Dar de bună seamă, zise el, există o asemănare între dreptate şi pietate, căci un lucru seamănă cu altul într-un chip oarecare. De pildă, albul şi negrul au o oarecare asemănare, sau tarele şi moalele, de asemenea şi celelalte care par a fi cu totul opuse între ele; chiar cele despre care ziceam adineauri că au fiecare alt rost şi că nu sînt una la fel cu cealaltă, mă e refer la părţile feţei, totuşi într-un fel seamănă între ele şi sînt una ca cealaltă; încît în acest chip ai putea demonstra, dacă vrei, şi despre acestea că sînt toate asemenea unele cu altele. Dar nu e drept să numim asemănătoare lucrurile care au ceva asemănător între ele sau să le declarăm neasemănătoare pe cele care au ceva neasemănător dacă au cît de puţină asemănare." Dar eu, plin de mirare, i-am zis: „— Oare tu socoti că dreptatea şi evalavia au între ele numai o 332 a mică asemănare? — Nicidecum, dar nici atît de mare pe cît pari tu a crede. — Ei bine, deoarece am imprePROTAGORAS

531

sia că te-am cam supărat cu treaba asta, s-o lăsăm deoparte şi să ne ocupăm de altceva din cele ce spuneai. Numeşti ceva nechibzuinţă? — Da. — Contrariul acestui lucru nu este oare înţelepciunea? — Aşa cred şi eu, zise el. — Dar atunci cînd oamenii acţionează drept şi cu folos, ţi se pare că sînt chibzuiţi acţionînd aşa sau dimpotrivă? — Cred că sînt chibzuiţi, zise el. — Aşadar, ei sînt chibzuiţi datorită chib- b zuinţei? — Neapărat. — Deci cei ce nu acţionează drept, acţionează nechibzuit şi sînt nechibzuiţi acţionînd astfel? — Şi eu unul cred la fel, zise el. —

Prin urmare, a acţiona nechibzuit este contrariul lui a acţiona chibzuit? — Da. — Atunci cele făcute în mod nechibzuit sînt făcute cu nechibzuinţă, iar cele făcute în mod chibzuit, cu chibzuinţă?" Zise că-i de acord. ,Aşadar, dacă ceva se face cu energie, zicem că se face în chip energic, iar dacă se face cu slăbiciune zicem că se face în chip molatic." Fu de acord şi el. „Iar dacă ceva se face cu iuţeală, zicem că se face iute, sau dacă ceva se face cu încetineală, zicem că se face încet." El încuviinţă. „Deci ceea ce se face într-un anumit chip se face datorită unei cauze, iar c ceea ce se face în chip contrar se face aşa datorită cauzei contrare?" El se declară de acord şi cu aceasta. „— Dar ia spune, am zis eu, frumosul există? — Da, zise el. — I se opune lui altceva afară de urîţenie? — Nu. — Dar binele există? — Există. — Lui i se opune ceva, în afară de rău? — Nu. — Dar sunet ascuţit există? — Există. — Nu cumva contrariul lui este altceva decît sunetul grav? — Nu. — Prin urmare, nu-i aşa că fiecare lucru are numai un singur contrariu şi nu mai multe?" Fu de acord cu asta. „— Hai să rezumăm cele asupra cărora am căzut d de acord. Sîntem de acord că există un singur lucru contrar altui lucru şi nu mai multe? — Da. — Am stabilit că ceea ce se face în chip contrar, se face din
532
PLATON

cauze contrare? — Da. — Am stabilit de comun acord că ceea ce se face în mod nechibzuit se face în mod contrar faţă de ceea ce se face în mod chibzuit? — Ba da. — E adevărat că ceea ce se face în mod chibzuit se face cu chibzuinţă şi ceea ce se face în e mod nechibzuit se face cu nechibzuinţă?" El încuviinţă. „— Deci dacă se fac în chip contrar nu este oare pentru că intervine o cauză contrară? — Desigur. — Deci într-un caz se face cu chibzuinţă, în celălalt caz cu nechibzuinţă? — Da. — Adică în mod contrar? — Oare nu pentru că sînt contrare? — Bineînţeles. — Aşadar, nechibzuinţă este contrară chib-zuinţei? — Se pare că da. — îţi aminteşti oare că mai înainte am căzut de acord că nechibzuinţă este con333 a trariul înţelepciunii?" Fu de acord. „— Un anumit lucru are un singur contrariu? — Da. — Atunci pe care dintre afirmaţii o vom retrage, Protagoras? Oare pe aceea că există un singur contrariu corespunzător unui anumit lucru sau pe aceea prin care spuneam că înţelepciunea e altceva decît chibzuinţă, dar fiecare dintre ele este o parte a virtuţii, şi pe lîngă faptul că sînt fiecare altceva, sînt diferite atît ele, cît şi rosturile lor, întocmai ca şi părţile feţei? Pe care din două o vom retrage? într-adevăr, aceste două afirmaţii nu se împacă defel una cu alta; ele se bat b cap în cap. Cum s-ar putea împăca, dacă un lucru are neapărat un singur contrariu, nu mai multe, iar nechibzuinţă, un singur lucru fiind, pare a avea drept contrarii şi înţelepciunea şi chibzuinţă; este sau nu aşa, Protagoras? am zis eu." Neavînd încotro, recunoscu. „— Oare nu cumva chibzuinţă şi înţelepciunea or fi un singur lucru? Mai înainte ni s-a părut că dreptatea şi pietatea sînt aproape acelaşi lucru. Hai, Pro-c tagoras, să nu ne descurajăm, ci să cercetăm şi ce a mai rămas. Crezi oare că omul care săvîrşeşte nedreptatea este chibzuit cînd o săvîrşeşte? — Mie
PROTAGORAS

533

unul mi-ar fi ruşine să admit acest lucru, deşi mulţi dintre oameni îl admit. — Să mă adresez acelora sau să mă adresez ţie? — Dacă vrei, pune în discuţie mai întîi afirmaţia aceasta, a celor mulţi. — Mi-este totuna, de vreme ce îmi răspunzi aşa fie că tu crezi efectiv asta, fie că nu. De bună seamă eu cercetez în primul rînd argumentele, dar în acelaşi timp mă cercetez deopotrivă şi pe mine cel care întreb şi pe cel d care răspunde." La început Protagoras a făcut nazuri, căutînd neajunsuri in argumentaţia care nu-i era pe plac; totuşi, în cele din urmă, s-a înduplecat să răspundă. „— Hai, am zis eu, s-o luăm de la început!

După părerea ta sînt vreunii oameni care să fie chibzuiţi să-vîrşind nedreptatea? — Să admitem, spuse el. — A fi chibzuit însemnează după tine a chibzui bine?" A zis că da. „— Dar a chibzui bine, însemnează a delibera bine cînd fac nedreptatea? — Să admitem, zise el. — Cum, dacă fac bine săvîrşind nedreptatea, sau dacă fac rău? — Dacă fac bine. — Crezi, aşadar, că există unele lucruri bune? — Da. — Oare sînt bune cele ce sînt folositoare oamenilor? — Dar, pe Zeus, spuse el, chiar dacă nu le-ar fi de folos oamenilor, eu unul le numesc bune." e Din acel moment mi se păru că Protagoras era tulburat, că se frămîntă şi că se lasă greu la răspunsuri. Deci văzîndu-l în această stare, păzindu-mă să nu-l supăr, îl luai cu binişorul, întrebîndu-l: „— Te referi oare, Protagoras, la cele ce nu sînt de folos nici 334 a unui om, sau la cele care nu sînt defel folositoare? Chiar şi pe unele ca acestea le numeşti tu bune? — Nici gînd, zise el, dar eu ştiu că unele alimente, băuturi, doftorii şi multe altele sînt nefolositoare oamenilor; altele însă sînt folositoare. Altele sînt indiferente oamenilor, dar nu şi cailor. Altele sînt folositoare numai pentru boi, altele pentru cîini. Altele nu sînt folositoare nici unora dintre aceştia, dar sînt fo534
PLATON

1
lositoare pomilor. Unele sînt bune pentru rădăcinile pomului, dar sînt rele pentru muguri. De pildă, bălegarul pus la rădăcinile tuturor plantelor este bun, dar dacă ai vrea să-l pui la tulpini şi pe lăstarii tib neri, îi distruge pe toţi. Căci şi uleiul este dăunător tuturor plantelor şi foarte dăunător pentru părul tuturor animalelor, afară de cel al omului; pentru părul omului este întăritor, ca şi pentru restul corpului. Astfel binele este ceva divers şi variat, încît chiar în cazul omului ceva poate fi bun pentru părţile din c afară ale corpului şi acelaşi lucru poate fi foarte dăunător pentru cele dinăuntru. De aceea toţi medicii interzic celor bolnavi să folosească uleiul sau le îngăduie numai puţin de tot în mîncăruri, doar atît cît să le potolească senzaţiile neplăcute care se ivesc în nas din pricina alimentelor şi mîncărurilor." Spunînd el acestea, cei de faţă izbucniră în aplauze pentru că vorbise frumos; iar eu am zis: „— O! Protagoras, întâmplarea face că eu sînt cam uituc; d dacă cineva îmi vorbeşte prea mult, uit despre ce era vorba. Aşadar, după cum, dacă din întîmplare aş fi avut auzul slab, ca să stai de vorbă cu mine ai fi socotit că trebuie să-mi vorbeşti mai tare decît celorlalţi, tot aşa şi acum, de vreme ce ai de-a face cu unul care e uituc, mai taie din lungimea răspunsurilor şi e fă-le mai scurte dacă vrei să te pot urmări. — Cum îmi ceri să-ţi răspund pe scurt? Să-ţi răspund mai pe scurt decît trebuie? — Nicidecum, am zis eu. — Atunci atît cît trebuie?, zise el. — Da, am răspuns eu. — Oare atît cît socot eu de cuviinţă să-ţi răspund sau cît socoteşti tu? — Am auzit că tu te pricepi şi poţi învăţa şi pe altul să vorbească despre aceleaşi S35 a lucruri pe larg, dacă vrea, astfel încît să nu termine niciodată vorba sau aşa de scurt, încît nimeni să nu-l întreacă. Dacă deci ai de gînd să stai de vorbă cu mine, foloseşte-te de cestălalt chip, adică de vorbirea pe scurt. — O! Socrate, cu mulţi oameni m-am
PROTAGORAS

535

măsurat în mînuirea cuvîntului, şi dacă aş fi făcut ceea ce-mi ceri tu, adică dacă aş fi discutat aşa cum dorea adversarul, atunci nu m-aş fi dovedit mai bun decît oricare altul, nici n-ar fi ajuns celebru între greci numele lui Protagoras."

Atunci eu — înţelegînd că nu era mulţumit de sine pentru răspunsurile de mai-nainte, şi că nu ar dori să mai discute dînd răspunsuri — socotind că nu mai are nici un rost să rămîn împreună cu ei, am zis: „O! Protagoras, nici eu nu ţin cu tot dinadinsul să prelungim convorbirea noastră mai mult decît socoteşti tu de cuviinţă; cînd o să fii dispus să discutăm în aşa fel încît să te pot urmări, atunci voi discuta cu tine. Tu însuţi susţii, aşa cum se spune despre tine, că te pricepi să discuţi şi pe larg şi pe scurt. Că doar eşti iscusit. Eu unul nu fac faţă la cuvântări lungi, deşi aş dori-o. Tu însă, care poţi şi într-un fel şi într-altul, ar trebui să cedezi ca să fie cu putinţă convorbirea între noi; dar cum tu nu vrei, iar eu am ceva treabă şi oricum nu aş putea să te urmăresc în cuvîntările tale prelungite, plec, pentru că am de mers undeva. în orice caz te-aş fi ascultat cu plăcere." Şi în timp ce spuneam acestea m-am ridicat cu gîndul să plec; dar după ce m-am ridicat, Callias mă apucă cu dreapta de mină iar cu stînga de man-tia aceasta şi zise: „Nu-ţi dăm drumul Socrate; căci dacă o să pleci tu, nu vom mai putea discuta ca pînă acum. Te rog dară să rămîi cu noi, căci nimic nu mi-ar face mai multă plăcere decît să vă ascult, pe tine şi pe Protagoras, discutînd. Hai, fă-ne nouă tuturor pe plac." Iar eu, care mă ridicasem de acum şi dădeam să ies, am zis: „— O! fiu al lui Hipponicos, neîncetat am admirat dragostea ta de înţelepciune; deci şi acum o laud şi o apreciez, încît aş dori să-ţi fac pe plac, dacă mi-ai cere un lucru ce-mi stă în putinţă. Dar acum este ca şi cînd mi-ai cere să ţin pa536
PLATON PROTAGORAS

537

sul cu Crison din Himera care e campion la alergare 336 a sau să mă iau la întrecere cu vreunul din alergătorii de fond sau cu vreunul din alergătorii la cursa de o zi. îţi mărturisesc că eu însumi aş dori mult mai mult decît tine să mă pot ţine după aceşti alergători, dar nu sînt în stare. Dar dacă totuşi vrei să mă vezi pe mine şi pe Crison alergînd în aceeaşi cursă, atunci roa-gă-l pe el să facă concesii; eu unul nu pot alerga iute, el însă poate alerga încet. Deci dacă doreşti să ne b asculţi, pe mine şi pe Protagoras, roagă-l pe el să-mi răspundă şi acum la întrebări aşa ca mai înainte, pe scurt şi precis; dacă nu, care va fi felul discuţiilor? Eu socoteam că una este să stăm de vorbă discutînd unii cu alţii şi altceva este să ţii un discurs. — Dar vezi, Socrate, zise el, Protagoras pare să aibă şi el dreptate cînd cere să-i fie îngăduit să discute aşa cum vrea, iar ţie, la rîndul tău, de asemenea, să-ţi fie îngăduit să discuţi aşa cum vrei." Luînd însă cuvîntul Alcibiade zise: „Nu ai dreptate, Callias; Socrate acesta mărturiseşte că nu poate face faţă la cuvîntări lungi şi cedează în faţa lui c Protagoras. Dar în ceea ce priveşte talentul şi ştiinţa de a discuta prin întrebări şi răspunsuri, m-aş mira să cedeze pasul cuiva. Deci dacă şi Protagoras mărturiseşte că este mai prejos decît Socrate în ceea ce priveşte dialogul, lui Socrate îi va fi de ajuns; dacă refuză, atunci să discute prin întrebări şi răspunsuri, fără să facă la fiecare întrebare, drept răspuns, o cuvîntare lungă, abătînd discuţia, nevrînd să dea d seamă şi lungind vorba pînă cînd cei mai mulţi dintre auditori uită la ce se referă întrebarea, căci, vă asigur eu, Socrate are memoria foarte bună, doar glumeşte spunînd că e uituc. Mie mi se pare că Socrate are mai multă dreptate; trebuie de fapt să-şi spună fiecare părerea fără înconjur." După Alcibiade, cel care a vorbit a fost, după cîte e cred, Critias. „O! Prodicos şi Hippias, Callias îmi face impresia că ţine prea mult cu Protagoras, iar Alcibiade este întotdeauna dornic de izbîndă în orice lucru ar interveni; noi însă nu trebuie să ţinem nici cu Socrate, nici cu Protagoras, ci să-i rugăm cu toţii pe amîn-doi să nu întrerupă conversaţia tocmai la mijloc." După ce Critias a spus acestea, luă cuvîntul Pro- 337 a dicos: „Cred că ai dreptate, Critias. într-adevăr, cei ce participă la astfel de discuţii trebuie să dea ascultare deopotrivă ambilor

vorbitori, dar nu în aceeaşi măsură. Căci nu este totuna: trebuie să ia aminte deopotrivă la amîndoi, dar nu trebuie să dea fiecăruia aceeaşi apreciere, ci se cuvine să dea mai multă apreciere celui mai priceput, iar celui mai nepriceput o apreciere mai mică. Eu însumi, Protagoras şi So- b erate, vă cer să cedaţi şi să dezbateţi împreună probleme serioase, dar să nu vă certaţi, căci prietenii discută între ei cu bunăvoinţă, numai străinii şi duşmanii se ceartă unii cu alţii. Astfel şi întîlnirea noastră ar deveni foarte plăcută, iar voi vorbitorii aţi do-bîndi în acest fel aprobarea noastră, a celor care vă ascultăm, nu numai lauda. Aprobarea se află în sufletele celor care ascultă fără înşelăciune, pe cînd lauda se află adesea în cuvintele celor ce grăiesc altfel decît cred. Iar noi, ascultătorii, am încerca o bucurie c intelectuală fără seamăn şi nu doar o plăcere de rînd. Căci a încerca o bucurie intelectuală înseamnă a învăţa ceva şi a dobîndi înţelepciune cu ajutorul gîndirii, pe cînd plăcerea de rînd este ceva la nivelul trupului, ca, de pildă, o mîncare sau vreo senzaţie plăcută." Aşa a vorbit Prodicos şi mulţi din cei prezenţi l-au încuviinţat. După Prodicos a vorbit Hippias, învăţatul. „O bărbaţi, care sînteţi aici de faţă, eu vă socot a fi rude, prieteni, concetăţeni prin fire iar nu prin lege; căci cele asemănătoare se înrudesc prin fire, pe cînd le- d gea, fiind tiranul oamenilor, impune multe lucruri ce
538
PLATON

sînt contrare firii. Deci ar fi ruşinos ca noi care cunoaştem firea lucrurilor, fiind cei mai învăţaţi dintre greci, şi care din acest motiv ne-am adunat acum din toată Grecia în acest sanctuar al ştiinţei şi in casa cea mai de seamă şi cea mai înstărită din cetate, să nu ne dovedim întru nimic vrednici de această pretenţie, ci, întocmai ca cei mai de rînd dintre oameni, e să ne sfădim între noi. Deci eu vă rog şi vă îndemn, Protagoras şi Socrate, să treceţi în mijloc ca şi cum noi în chip de arbitri v-am sili la aceasta şi nici tu Socrate să nu ceri cu acribie prea mare scurtimea răspunsurilor, dacă acest lucru nu-i place lui Protagoras, ci mai slăbeşte şi lasă liber frîul cuvintelor, ca 338 a să ne pară mai măreţe şi mai frumoase, dar nici Protagoras, la rîndul său, să nu se avînte în cuvîntări ca pe o mare, cu toate pînzele întinse şi cu vînt prielnic din spate, pierzînd pămîntul din ochi, ci amîndoi să ţineţi calea de mijloc. Faceţi aşa cum vă spun eu; aleb geţi un arbitru, un epistat, un pritan, care să vegheze ca lungimea cuvântărilor fiecăruia să fie potrivită." Aceste cuvinte au plăcut celor ce erau de faţă şi toţi le-au lăudat, iar Callias a zis că nu-mi dă drumul şi ceilalţi m-au rugat să aleg un epistat. Eu însă am zis că nu se cade să alegem un arbitru al cuvîn-tărilor, căci dacă cel ales va fi mai rău decît noi, ar fi nedrept ca unul mai rău să prezideze pe alţii mai buni, iar dacă va fi egal, nici atunci nu ar fi drept, căci unul asemenea nouă ar face la fel ca noi, încît c degeaba va fi ales. „Deci trebuie să alegeţi pe cineva mai bun decît noi. Dar după cîte cred eu, vă este într-adevăr cu neputinţă să găsiţi pe cineva mai învăţat decît Protagoras acesta; dacă însă veţi alege pe unul care nu e cu nimic mai bun, pretinzînd totuşi că este, şi acest lucru ar fi necuviincios; ar însemna că-i puneţi supraveghetor ca unui om de rînd, căci în ceea ce mă priveşte pe mine, mi-e totuna. Dar iată ce sînt gata să fac pentru a se îndeplini dorinţa voasPROTAGORAS

539

tră, anume să fim împreună şi să stăm de vorbă; dacă Protagoras nu vrea să dea răspunsuri, să în- d trebe el, iar eu voi răspunde şi totodată voi încerca să-i arăt cum cred eu că trebuie să răspundă cel ce dă răspunsuri; după ce voi răspunde la toate întrebările pe care va dori să mi le pună, să-mi răspundă el mie din nou în acelaşi chip. Dacă va arăta că nu are chef să răspundă precis la întrebare, atunci şi eu şi voi laolaltă îi vom cere ceea ce mi-aţi cerut şi voi e mie, anume să nu strice reuniunea; iar pentru asta nu-i nevoie de nici un supraveghetor, căci veţi veghea cu toţii laolaltă." Au fost toţi de părere că aşa trebuie făcut. Deşi lui Protagoras nu prea îi convenea, totuşi fu silit să se declare de acord ca, după ce va pune întrebări îndeajuns,

să dea iarăşi seamă răs-punzînd pe scurt. începu aşadar să întrebe astfel: „Eu cred, Socrate, a zis el, că pentru un om cea mai importantă parte a educaţiei este priceperea în domeniul poeziei; aceasta înseamnă să fii în stare 339 a a-ţi da seama, în privinţa celor spuse de poeţi, care sînt bine ticluite şi care nu, şi să ştii să le explici, iar atunci cînd eşti întrebat să ştii să dai seamă. Drept care întrebarea mea de acum se va referi tot la ceea ce discutam noi adineauri, adică la virtute, dar vom muta discuţia pe tărîmul poeziei. Asta va fi singura diferenţă. într-adevăr, Simonide spune undeva, adresîndu-se lui Scopas, fiul lui Creon Tesalianul, că b
e greu desigur să devii cu adevărat om de ispravă în ceea ce priveşte picioarele, miinile şi mintea pătrat făurit fără cusur.

Ştii această odă sau să ţi-o spun toată?" Iar eu am zis că nu-i nevoie şi că întîmplător studiasem foarte serios acea odă. „— Bine. Cum ţi se pare, e alcătuită bine şi frumos sau nu? — Foarte frumos şi bine, am zis eu. — Crezi că este bine alcătuită, dacă poetul se contrazice singur? — Nu, am zis eu. — Ia c uită-te mai bine, a zis el. — Dar am cercetat îndea540
PLATON

juns, bunule. — Ştii deci că, mergînd mai departe cu oda, el zice undeva:
Nici spusa lui Pittacos nu-mi sună bine, deşi vine de la un om înţelept; căci, zice el, e greu săjii bun.

Observi că acelaşi poet spune şi acestea şi cele de mai-nainte? — Ştiu, am zis eu. — Crezi deci că acestea se împacă cu acelea? — Eu unul cred că da." Totd odată însă mă temeam să nu aibă întru cîtva dreptate. „— Dar ţie, am zis eu, nu ţi se pare? — Cum ar putea să mi se pară că poetul este de acord cu el însuşi, spunînd aceste două lucruri? La început spune chiar el că «e greu să devii cu adevărat om de ispravă», apoi mergînd ceva mai departe cu poezia uită şi îl dezaprobă pe Pittacos care afirmase acelaşi lucru, anume că «e greu să fii bun», şi declară că nu e de acord cu el, deşi afirmă acelaşi lucru ca şi el. Or e clar că, atunci cînd cineva combate pe unul care spune aceleaşi lucruri ca şi el, se combate pe sine, încît greşeşte sau la început, sau mai pe urmă!" Zicînd acestea a stîrnit entuziasmul zgomotos şi admiraţia multora dintre auditori, iar eu, ca şi cum aş e fi primit o lovitură de pumn zdravănă, m-am întunecat şi fui cuprins de ameţeală în timp ce el zicea acestea iar ceilalţi aprobau zgomotos. Apoi, ca să-ţi spun adevărul, pentru a cîştiga un timp în care să mă pot gîndi la ce-o fi vrut să spună poetul, mă întorsei spre Prodicos şi, strigîndu-l, i-am zis: „— O, Prodicos, de fapt Simonide este concetăţeanul tău; se cade să-i iei apărarea. Te chem, pare-mi-se, aşa cum spune Ho-340 a mer că Scamandru fiind încolţit de Ahile îl chema în ajutor pe Simois, zicînd:
Hai frate dragă, amîndoi să ţinem piept puterii acestui om3. 3 Homer, Iliada, XXI, 308.
PROTAGORAS

541

Tot aşa te chem şi eu în ajutor pentru ca Protago-ras să nu-l facă praf pe Simonide. Căci pentru a-l salva pe Simonide este nevoie de rafinamentul tău, cu ajutorul căruia deosebeşti pe «a voi» şi pe «a dori», cum că nu sînt unul şi acelaşi lucru şi toate cele b multe şi frumoase pe care le spuneai mai adineauri. Deci acum vezi dacă eşti şi tu de aceeaşi părere cu mine. Căci eu nu am impresia că Simonide se contrazice. Dar spune-ţi tu, Prodicos, părerea; crezi că «a deveni» este acelaşi lucru cu «a fi» sau e altceva? — Altceva, pe Zeus, a zis Prodicos. — Nu-i aşa că în primele versuri Simonide şi-a spus părerea sa proprie, anume că «e greu să devii cu adevărat om de ispra- c vă»? am zis eu. — Ai dreptate, a zis Prodicos. — Pe Pittacos îl dezaprobă, dar nu aşa cum crede Prota-goras, deşi spune acelaşi lucru, ci pentru că spune de fapt altceva; căci Pittacos nu s-a exprimat precum Simonide, că e greu să devii bun, ci că e greu să fii bun: ori nu este acelaşi lucru, Protagoras, a fi şi a deveni, după cum spune Prodicos acesta; deci dacă a fi nu e totuna cu a deveni, nici Simonide nu se d contrazice singur. Dar poate că Prodicos şi mulţi alţii ar zice, împreună cu Hesiod, că e greu să devii om de ispravă,

căci «zeii au pus osteneala înaintea virtuţii; dar după ce ai atins culmea ei, pe urmă e uşor să o păstrezi, deşi a fost greu s-o dobîndeşti»4." Prodicos, auzind acestea, m-a aprobat; Protagoras însă a zis: „îndreptarea ta conţine o greşeală mai mare decît cea pe care vrei să o îndrepţi." Iar eu am zis: „— Pe cît se pare, am scrintit-o, Protagoras, şi e sînt ca un doctor bun de luat în ris; vrînd să vindec, mai tare agravez boala. — Aşa este, zise el. — Cum se poate? — Mare ar fi neştiinţa poetului, zise el, dacă ar afirma că este uşor să păstrezi virtutea, ceea ce după
4

Hesiod, Munci şi zile, 289.

542
PLATON

părerea tuturor oamenilor este lucrul cel mai greu dintre toate." Atunci eu am zis: „— Pe Zeus, ce bine ne prînde că este de faţă şi Prodicos la discuţia noas-341 a tră! Bagă de seamă, Protagoras, s-ar putea ca ştiinţa lui Prodicos să fie divină, vechimea ei fiind considerabilă, căci ea începe de la Simonide sau chiar mai de departe. Tu, cu toate că te pricepi la multe altele, pari a nu te pricepe la aceasta, pe cînd eu, ca fost elev al lui Prodicos, mă pricep. întradevăr, pari acum a nu şti că poate Simonide nu a luat cuvîntul «greu» în sensul în care îl iei tu; se întîmplă ca şi în cazul cuvîntului «grozav», pentru care Prodicos acesta mă mustră de fiecare dată cînd, lăudîndu-te pe tine, sau b pe altul, zic de pildă că Protagoras e un om grozav de priceput; atunci mă întreabă dacă nu mi-e ruşine să numesc cele bune grozave. Căci grozav, spune el, înseamnă rău; nimeni nu spune de fiecare dată grozavă bogăţie sau grozavă pace, sau grozavă sănătate, ci grozavă boală şi grozav război şi grozavă sărăcie, acestea însemnînd ceva rău. Poate că şi cuvîntul greu c e luat de cei din Ceos şi de Simonide în sensul de rău sau în alt sens, pe care tu nu îl ştii; să-l consultăm pe Prodicos, căci despre limba lui Simonide pe el se cade să-l întrebăm. Ce înţelegea Simonide prin cuvîntul greu, o Prodicos? — Rău, zise el. — Tocmai de aceea, Prodicos, am zis eu, îl şi mustră pe Pittacos, care spune că e greu să fii bun, ca şi cînd l-ar auzi spunînd că e rău să fii bun. — Dar ce altceva crezi că zice Simonide decît asta şi că îi reproşează lui Pittacos că nu ştie să deosebească bine cuvintele, fiind originar din Lesbos şi crescut într-o limbă barbară? d —Auzi, Protagoras, am zis eu, ce spune Prodicos acesta? Ai ceva de spus la acestea?" Iar Protagoras zise: „— Nici vorbă să fie aşa, Prodicos. Căci eu ştiu bine că şi Simonide înţelegea prin cuvîntul greu ceea ce înţelegem şi noi ceilalţi, adică nu ceva rău, ci ceea ce nu e uşor de făcut şi se face
PROTAGORAS

543

cu multă osteneală. — Dar şi eu cred, Protagoras, am zis eu, că asta vrea să spună şi Simonide şi că Prodicos o ştie şi el, dar glumeşte şi pare că vrea să te încerce dacă eşti în stare să-ţi susţii părerea; căci o bună dovadă că Simonide nu foloseşte cuvîntul e greu în loc de rău este versul următor, care zice că «numai un zeu ar putea avea acest privilegiu». De bună seamă, el nu vrea să spună că e rău să fii bun, din moment ce spune că numai un zeu ar putea avea această însuşire şi numai zeului îi acordă acest privilegiu; căci în acest caz ar însemna că Prodicos vorbeşte de un Simonide prea cutezător, nicidecum de cel din Ceos. Dar sînt gata să-ţi spun care cred eu că este ideea lui Simonide în această odă, dacă vrei să mă pui la încercare, pentru a vedea cum 342 a stau cu privire la ceea ce tu numeşti pricepere în ale poeziei; dar dacă vrei, te voi asculta eu pe tine." Şi Protagoras, după ce a ascultat cele ce am spus, zise: „Dacă vrei, vorbeşte tu, Socrate." Iar Prodicos şi Hip-pias au stăruit să vorbesc, la fel şi ceilalţi. .Aşadar, am zis eu, voi încerca să vă expun ce cred eu despre oda aceasta. Printre greci, aceia

care au dovedit rîvnă pentru ştiinţă din cele mai vechi timpuri şi în măsura cea mai mare sînt cretanii şi lace- b demonienii şi cei mai mulţi învăţaţi din lume acolo se află. Dar ei tăgăduiesc şi se prefac a fi neînvăţaţi ca să nu se dea de gol că întrec pe ceilalţi greci în ceea ce priveşte ştiinţa întocmai ca sofiştii pe care îi pomenea Protagoras, ci lasă să se creadă că sînt superiori în privinţa războiului şi a vitejiei, socotind că dacă s-ar şti prin ce sînt superiori, toţi ar încerca să deprîndă acel lucru, anume ştiinţa. Deci ascunzînd acel lucru au păcălit pe admiratorii lor din diferite cetăţi, care îşi schingiuiesc urechile imitîndu-i, îşi înfăşoară c picioarele în curele şi se antrenează de zor la gimnastică şi poartă mantale scurte, ca şi cum datorită acestora ar întrece lacedemonienii pe ceilalţi greci.
544
PLATON

Iar cînd lacedemonienii vor să stea de vorbă nestîn-jeniţi cu învăţaţii lor şi s-au săturat de acum să mai stea de vorbă cu ei pe ascuns, gonind pe pretinşii lor admiratori şi pe ceilalţi străini care ar mai fi adăstat, se întîlnesc cu învăţaţii lor fără ştirea străinilor şi d nu lasă pe nici unul dintre tineri să se ducă în alte cetăţi, aşa cum fac şi cretanii, ca să nu-şi piardă deprînderile pe care le-au format ei. în aceste cetăţi nu numai bărbaţii se mîndresc cu pregătirea lor, ci şi femeile. Veţi şti că spun adevărul şi că lacedemonienii au cea mai bună pregătire în ceea ce priveşte ştiinţa şi discuţia, luînd ca dovadă faptul că dacă cineva ar dori să stea de vorbă cu cel mai umil dintre lacedemonieni va găsi că în multe privinţe pare slab la discuţie, dar va vedea că în mijlocul convore birii îi va arunca un cuvînt remarcabil, scurt şi cu miez, întocmai ca un lăncier dibaci, încît interlocutorul va apărea că nu e cu nimic mai presus decît un copil. Dar printre cei de acum, ca şi printre cei de demult, unii au înţeles acest lucru şi anume că a fi la-cedemonian înseamnă a te ocupa mult mai mult de ştiinţă decît de gimnastică, dîndu-şi seama că a fi în stare să rosteşti asemenea cuvinte este la îndemînă 343 a doar unui om cu pregătire desăvîrşită. Dintre aceştia făceau parte şi Thales din Milet şi Pittacos din Myti-lene şi Solon, concetăţeanul nostru, şi Bias din Pri-ene şi Cleobul din Lindos şi Myson din Chenea şi se zice că al şaptelea între ei era Chilon Lacedemonia-nul. Aceştia toţi erau adepţi, admiratori şi elevi ai spartanilor in ceea ce priveşte educaţia. Şi oricine s-ar putea convinge că ştiinţa lor era de acest gen, gîndindu-se la cuvintele scurte, vrednice de memorat, pe care le rostea fiecare dintre ei şi pe care ei înb şişi, adunîndu-se cu toţii, le-au dedicat lui Apollo ca pe o lamură a ştiinţei, gravînd pe templul de la Delfi cuvintele pe care toată lumea le venerează: «Cunoaş-te-te pe tine însuţi!» şi «Nimic prea mult!».
PROTAGORAS

545

De ce zic acestea? Pentru că aşa era filozofia celor de demult, un fel de vorbire concisă, «laconică»; şi desigur acest cuvînt al lui Pittacos, anume că e greu să fii bun, lăudat de cei învăţaţi, umbla din gură în gură. Atunci Simonide, fiind ambiţios în ceea ce priveşte ştiinţa, şia zis că dacă ar surpa această afirma- c ţie şi-ar dobîndi mare renume printre contemporani, ca şi cum ar învinge pe un atlet renumit. Deci după cît mi se pare mie, împotriva acestei afirmaţii şi cu gîndul de a o ştirbi a alcătuit el toată oda. Dar să cercetăm cu toţii împreună dacă eu am dreptate. Prima parte a poemului ar părea nebunie curată, dacă vrînd să spună că e greu să devii om de ispravă, pe urmă ar adăuga «pe de o parte». Acest adaos d nu pare să aibă vreun rost decît dacă presupunem că Simonide se referă la afirmaţia lui Pittacos, com-bătînd-o; or Pittacos spunea că «e greu să fii bun», iar el ripostează zicînd: «Ba nu, ci e greu să devii om de ispravă, o Pittacos, cu adevărat». Dar nu spune cu adevărat de ispravă; nu la aceasta se referă cuvintele «cu adevărat», ca şi cum ar fi unele lucruri e bune cu adevărat, iar altele ar fi bune dar nu cu adevărat. Aceasta ar părea o prostie nedemnă de Simonide. Dar pesemne că nu l-a pus la locul lui firesc în poezie pe «cu adevărat», subînţelegînd astfel cumva afirmaţia lui

Pittacos şi făcîndu-ne să ni-l închipuim pe Pittacos vorbind şi pe Simonide răspunzînd; unul spunînd: «O! oameni, e greu să fii bun», iar celălalt răspunzînd: «O! Pittacos, nu ai dreptate, nu este greu 344 a să fii, ci să devii om de ispravă şi cu mîinile şi cu picioarele şi cu mintea, pătrat făurit fără cusur, asta cu adevărat este greu». Acesta pare a fi rostul adăugirii cuvintelor «cu adevărat» şi al aşezării lor la urmă; toate cele ce urmează dovedesc că acesta e sensul în care au fost spuse. Desigur se poate discuta mult b despre fiecare din cele spuse în poem, arătînd că sînt bine ticluite; poemul e foarte frumos şi alcătuit cu
546
PLATON

grijă, dar ne-ar lua mult timp să-l analizăm aşa. Să examinăm însă caracterul său în ansamblu şi intenţia, care este în primul rînd aceea de a combate în tot poemul afirmaţia lui Pittacos. într-adevăr, mergînd ceva mai departe parcă ar spune că «e greu cu adevărat să devii om de ispravă, totuşi se poate pentru cîtva timp; dar o dată ajuns, a c te menţine în această stare şi a fi om de ispravă, aşa cum zici tu Pittacos, e cu neputinţă şi nu e pe măsura puterilor omeneşti, ci numai un zeu ar putea avea acest privilegiu,
nu există om care să nu fie rău, clnd îl loveşte năpasta fără leac».

Pe cine îl loveşte oare năpasta fără leac la începutul călătoriei pe mare? E limpede că nu pe omul obişnuit; omul de rînd este întotdeauna năpăstuit. După d cum nu se cheamă că-l trinteşte pe cel care zace, ci îl trinteşte pe cel ce stă-n picioare, făcîndu-l să zacă, nu pe cel ce zace; tot aşa pe cel ce are mijloace îl loveşte o năpastă fără leac, pe cel ce este întotdeauna neajutorat nu-l loveşte. De pildă, pe cîrmaci l-ar face neajutorat dezlănţuirea unei furtuni mari, iar pe ţăran venirea vremii rele; la fel şi pe medic. Căci celui bun îi este cu putinţă să devină rău, aşa cum glă-suieşte şi mărturia altui poet care zice:
omul de ispravă este uneori rău, alteori bun;

e dar celui rău nu-i este cu putinţă să devină rău, ci el este mereu aşa în mod necesar, încît omul care are mijloace şi este învăţat şi de ispravă atunci cind îi loveşte o năpastă fără leac nu poate să nujie rău; tu însă, Pittacos, zici că e greu să fii bun. De fapt este greu să devii, dar este cu putinţă; să fii însă este cu neputinţă, vorba aceea:
Jăcînd bine, orice om e bun; rău insă dacă face rău.
PROTAGORAS

547

Dar care este oare fapta bună în privinţa literelor 345 a şi ce îl face pe om să fie bun în ceea ce priveşte literele? Desigur învăţarea lor. Care e fapta bună care îl face pe medic să fie bun? Desigur învăţarea felului în care se îngrijesc bolnavii. E rău cel care face rău; cine ar putea deci deveni un medic rău? E clar că mai întîi cel care e medic şi apoi cel care e medic bun; acesta ar putea deveni şi rău. Noi cei care nu avem nici în clin, nici în mînecă cu medicina, făcînd oricîte rele, nu am deveni nici medici, nici zidari, nici altce- b va dintre acestea. Prin urmare, dacă cineva nu ar putea deveni medic făcînd rău, e limpede că nu ar putea deveni nici medic prost. Tot astfel şi omul de ispravă ar putea deveni cîndva şi om de nimic fie din pricina timpului, fie a ostenelii, fie a bolii, fie a altei împrejurări; iar singurul lucru rău în sine este pierderea ştiinţei. Omul de nimic nu ar putea deveni vreodată om de nimic, căci el este mereu aşa; dar dacă urmează să devină om de nimic, trebuie să fi fost mai înainte om de ispravă. Astfel şi această parte a poemului duce la încheierea că nu e cu putinţă să fii om de ispravă şi să rămîi aşa, însă este cu putinţă să devii c om de ispravă, iar acesta din urmă poate deveni şi om de nimic; «cel mai mult durează şi sînt foarte de ispravă cei pe care zeii îi îndrăgesc». Toate acestea sînt spuse cu referire la Pittacos şi cele ce urmează în poezie lămuresc lucrurile şi mai mult. Căci el spune:
de aceea eu nu voi irosi niciodată o parte a vieţii pentru o speranţă deşartă, căutind un om fără cusur, ceea ce nu poate fi printre noi cei ce culegem roadele pămîntului întins; dar găsindu-l vă voi vesti şi vouă.

în acest chip atacă cu străşnicie în tot poemul afir- d maţia lui Pittacos:

laud şi îndrăgesc pe toţi aceia care nu săvîrşesc nimic urît de bunăvoie; căci cu nevoia nici zeii nu luptă. 548
PLATON

Şi acestea se referă la aceeaşi afirmaţie. Căci nu era Simonide atît de neînvăţat încît să spună că îi laudă pe aceia care nu fac nimic rău de bunăvoie, ca şi cum ar fi unii care fac răul de bunăvoie. Eu însă cred cam e aşa, că nici unul dintre învăţaţi nu socoteşte că există vreun om care să greşească de bunăvoie sau să facă cele urî te şi rele cu bună ştiinţă, ci ei ştiu bine că toţi cei ce săvîrşesc fapte urîte şi rele le fac fără voia lor. De bună seamă şi Simonide nu spune că-i laudă pe cei care nu fac rele de bunăvoie, ci spune acest «de bunăvoie» referîndu-se la el însuşi. Căci el socotea că 346 a un om de ispravă adesea se siluieşte pe sine ca să devină prietenul şi lăudătorul cuiva; de pildă, adesea i se poate întîmpla cuiva să aibă parte de o mamă rea, de un tată rău, de o patrie rea sau de altceva asemănător. Deci cei răi, atunci cînd au parte de aşa ceva, ca şi cum s-ar bucura văzînd şi găsind cusururi, arată şi acuză răutatea părinţilor sau a patriei, ca nu cumva oamenii să dea vina pe ei pentru că nu le poartă de grijă, sau să-i mustre că nu se îngrijesc de ei, şi astfel ei caută tot mai multe cusururi şi stîr-nesc înadins şi alte duşmănii pe lîngă cele inevitabile. b Cei cumsecade, în schimb, se silesc să ascundă cusururile şi să aducă laude şi chiar dacă se mînie pe părinţi sau pe patrie, fiind nedreptăţiţi, ei caută să se liniştească singuri şi să împace lucrurile, silindu-se să-i iubească pe ai lor şi să-i laude. Cred că i s-a întîmplat adesea chiar şi lui Simonide să laude sau să preamărească şi el fie pe vreun tiran, fie pe altcineva, nu de bunăvoie, ci fiind nevoit. De aceea parcă îi spune lui Pittacos: «Eu, Pittacos, c nu te critic pentru că îmi place să critic, căci
Eu unul mă mulţumesc cu un om sănătos, care nu e rău, nici cu totul neajutorat, cunosclnd dreptatea folositoare cetăţii; pe acesta nu-l voi critica,
PROTAGORAS

549 căci nu sînt cusurgiu; dar mulţimea proştilor este fără număr,

încît cel ce se bucură să certe s-ar sătura certîndu-i pe aceştia.»
Toate lucrurile sîntfrumoase dacă cele urîte nu se amestecă în ele.

Prin aceasta nu vrea să spună că toate lucrurile d sînt albe dacă nu se amestecă negrul în ele — ceea ce ar fi în multe privinţe ridicol —, ci vrea să spună că el admite şi mediocritatea ca să nu fie obligat să mustre. Şi spune: «nu caut om fără cusur printre cei ce culegem roadele pămîntului cu temelii largi, dar găsin-du-l vă voi vesti şi vouă; iar pentru asta nu voi lăuda e pe nimeni, ci îmi ajunge dacă e mijlociu şi nu face nimic rău, căci eu îi îndrăgesc şi-i laud pe toţi» — şi s-a folosit de dialectul mytilenian spunînd lui Pittacos: «laud şi îndrăgesc de bunăvoie» (aici după de bunăvoie trebuie făcută o pauză în vorbire) «pe toţi aceia care nu fac nimic urît, dar se întîmpla să-i laud şi să-i îndrăgesc pe unii fără voia mea. Deci dacă ai fi spus măcar pe jumătate ceea ce se cuvine şi este adevărat, nu te-aş fi mustrat. Dar pentru că minţind straşnic 347 a pari să spui adevărul despre cele mai importante lucruri, de aceea te critic.» La acestea cred, Prodicos şi Protagoras, că se gîn-dea Simonide cind a compus poemul." Iar Hippias zise: „Cred că ai comentat bine poemul, Socrate. însă am şi eu ceva important de spus despre el; dacă b vreţi am să vă spun." Atunci Alcibiade a zis: „Desigur, Hippias, dar ceva mai pe urmă; acum se cuvine să continuăm, aşa cum s-au înţeles cei doi, Protagoras şi Socrate; dacă Protagoras vrea să mai pună întrebări, să răspundă Socrate, iar dacă nu vrea, să-i răspundă el lui Socrate şi din nou să întrebe acesta."

550
PLATON

Iar eu am răspuns: „Las pe seama lui Protagoras să aleagă care din două îi e mai pe plac; dacă e de acord, c vom lăsa discuţia despre ode şi poeme; în ceea ce priveşte însă primul subiect despre care am întrebat, bucuros l-aş duce la bun sfîrşit cercetînd împreună cu tine. Căci discuţiile despre poezie mi se par a fi foarte asemănătoare cu petrecerile oamenilor simpli, de rînd. într-adevăr, aceştia atunci cînd benchetu-iesc, neputîndu-se desfăta unii pe alţii prin mijloace proprii, nici cu glasul lor, nici cu cuvîntările lor, din d cauză că sînt needucaţi, pun mult preţ pe cîntăreţele din flaut, plătind scump pentru un glas străin, acela al flautelor, şi cu ajutorul glasului lor se desfătează cînd sînt laolaltă. Acolo însă unde benchetuiesc oameni de ispravă şi educaţi, nu vezi nici cîntăreţi din flaut, nici dansatoare, nici citharişti, ci ei sînt în stare să se întreţină fără aceste mijloace mărunte şi coe pilăreşti, cu ajutorul propriului lor glas, vorbind şi ascultînd fiecare la rîndul său în bună rînduială, chiar dacă beau foarte mult vin. Tot aşa şi aceste reuniuni, dacă cuprînd oameni de felul acelora din care mulţi dintre noi ne pretindem a fi, nu au deloc nevoie de glas străin, ca acela al poeţilor, pe care nu ne stă în putinţă a-i întreba din nou despre cele ce vor să spună şi pe care cei mai mulţi îi aduc în discuţie, unii susţinînd că poetul zice într-un fel, alţii 348 a într-altfel, dezbătînd un lucru ce nu le stă în putere a-l dovedi. Ci ei lasă acest fel de reuniuni cu totul deoparte şi se întreţin singuri cu ajutorul discuţiilor, în care pot şi unii şi alţii să dea şi să primească dovezi. Pe aceştia sînt de părere că se cade să-i imităm şi eu şi tu, lăsînd la o parte pe poeţi, şi să stăm de vorbă unii cu alţii, prin noi înşine punînd la încercare adevărul şi pe noi înşine. Dacă însă mai doreşti să întrebi, stau gata să te urmăresc dînd răspunsuri; dar dacă vrei, urmăreşte-mă tu pe mine, ca
PROTAGORAS

551

să ducem la capăt discuţia pe care am întrerupt-o la mijlocul drumului." în timp ce eu spuneam acestea şi altele asemănă- b toare, Protagoras dădea semne că nu ştie ce să facă. Atunci Alcibiade, privind spre Callias, a zis: „Callias, crezi că e frumos acum din partea l