TERAPIA TULBURĂRILOR DE LIMBAJ

Conf.univ.dr. Tobolcea Iolanda

2008 - 2009

TERAPIA DISLALIEI

1. Principiile terapiei logopedice Principiile urmate în cursul terapiei dislaliei sunt următoarele : - respectarea particularităţilor de vârstă ale copilului, ale tipului şi gradului de deficienţă, precum şi ale nivelului de şcolarizare atins; - respectarea caracterului unitar în intervenţie (prin corelarea cu demersurile medicale, pedagogice sau de psihodiagnoză); - respectarea succesiunii etapelor de corectare, conform cu structurile fonetice tot mai complexe în care sunetul este integrat; - trecerea în cursul corectării prin planuri acţionale diferite (de la imagine la fonem, de la fonem la grafem şi viceversa); - folosirea jocului didactic în orice etapă a programului de intervenţie logopedică; exersarea permanentă a noilor achiziţii fono-articulatorii în contexte de comunicare normale; - folosirea psihoterapiei ca mijloc de sprijin pe tot parcursul programului de intervenţie logopedică; - asigurarea continuităţii în activitatea corectiv – recuperatorie prin implicarea familiei, a cadrului didactic, a prietenilor copilului. 2. Metode şi procedee cu caracter general În virtutea principiilor sus amintite metodele şi procedeele folosite în corectarea dislaliei, ca şi a celorlalte tulburări de vorbire, trebuie selectate şi adaptate specificului fiecărei tulburări şi copil în parte. Dacă dislalia este severă şi dacă sunt şi alte modificări, senzoriale, neurologice, de motricitate, afective etc., atunci se impune într-o primă etapă efectuarea unor exerciţii suplimentare. În corectarea dislaliei se aplică, la început, o serie de metode cu caracter general în funcţie de gravitatea tulburării. Acestea urmăresc să pregătească şi să faciliteze aplicarea metodelor şi procedeelor logopedice individualizate în funcţie de caz şi de natura dislaliei. În categoria metodelor şi procedeelor generale sunt cuprinse: - gimnastica şi miogimnastica corpului şi a organelor care participă la realizarea pronunţiei; - educarea respiraţiei şi a echilibrului dintre inspir şi expir; - educarea auzului fonematic; - educarea personalităţii, înlăturarea negativismului faţă de vorbire şi a unor tulburări comportamentale. a. Pentru îmbunătăţirea motricităţii generale şi a mişcărilor fono-articulatorii se pot indica o serie de exerciţii care au o importanţă deosebită nu numai pentru dezvoltarea limbajului, dar şi pentru sănătatea organismului. Exerciţiile fizice generale au rolul de a

uşura desfăşurarea unor mişcări complexe ale diferitelor grupe de muşchi care iau parte la activitatea de respiraţie şi la funcţionarea aparatului fonoarticulator. Din acest punct de vedere sunt importante în primul rând exerciţiile generale care fortifică organismul (membrele, trunchiul, gâtul). Este bine ca aceste exerciţii să fie asociate cu cele de respiraţie, pentru a facilita mişcările complexe ale grupelor de muşchi ce participă la respiraţie şi la activitatea aparatului fonoarticulator în timpul emisiei verbale. Aceasta, deoarece în pronunţarea oricărui sunet sau cuvânt trunchiul, gâtul, membrele iau o anumită poziţie, de relaxare ori de încordare. Încordările şi relaxările imprimă o anumită postură întregului corp, postură care este diferită la persoanele valide faţă de cele cu tulburări de limbaj. De exemplu, la logopaţi cu probleme de pronunţie se produce o încordare a muşchilor aparatului fonoarticulator, a limbii, a buzelor pe porţiuni nespecifice, ceea ce determină nu numai accentuarea afectării pronunţiei, dar şi a dicţiei, a timbrului şi intensităţii vocii. Se disting două categorii mari de exerciţii şi anume: unele cu scopul de a relaxa organismul şi musculatura aparatului de emisie, exerciţii utile în pronunţarea majorităţii sunetelor limbii române, şi altele de încordare care se folosesc în special în timpul pronunţării sunetelor surde şi a cuvintelor mai complicate. Disfuncţiile hipo sau hiperkinetice ale tonusului neuro - muscular constituie un mare impediment pentru însuşirea unei pronunţii corecte , realizată printr-o succesiune rapidă de tensiune, încordare şi de relaxare a organelor de vorbire. Tulburările dislalice sunt adeseori condiţionate de o concentrare şi o localizare greşită a tensiunii organelor fonoarticulatorii. Concentrarea tensiunii musculare, de exemplu, în cavitatea laringiană produce o voce răguşită, iar concentrarea ei la rădăcina limbii produce falsetul. O încordare exagerată a organelor de articulaţie produce desonorizarea consoanelor sonore. Dimpotrivă, consoanele afonice se sonorizează prin relaxare. Confundarea sunetelor perechi p-b, t-d, c-g, s-z, etc. şi chiar a unor vocale i-e, o-u, rezidă sub aspect motric, în nediferenţierea nuanţelor extrem de fine ale tensiunii musculare prin care ele se articulează. Dar nu numai pronunţia sunetelor, ci şi elementele prozodice (silabă, accent, intonaţie) şi chiar forma cântată a vorbirii sunt dependente de succesiunea corectă a organelor de articulaţie. Astfel, dacă fonemul de la sfârşitul unei silabe se pronunţă prea încordat, el se disociază şi se alătură în mod greşit silabei care urmează. Exerciţiile de sesizare kinestezică a succesiunii nuanţelor de tensiune articulatorie, mai puternică la începutul silabei decât la sfârşitul ei, constituie şi un mijloc eficace pentru însuşirea de către copii a despărţirii corecte a cuvintelor în silabe. La cei cu defecte de vorbire o deosebită importanţă trebuie acordată exerciţiilor de relaxare. În mod obişnuit ei pronunţă fonemele prea forţat. În pronunţia lor ele apar încordate şi prea rigide. De aceea, pornind de la influenţa exerciţiilor fizice generale asupra procesului de mişcare a organelor de vorbire, musculatura acestora trebuie sa fie întărită şi relaxată prin exerciţii speciale. Exerciţiile de relaxare încep cu câteva mişcări liniştite de respiraţie, efectuate cu inspiraţie neforţată şi expiraţie prelungită. Ele se realizează succesiv pe baza următoarelor instrucţiuni : Aşează-te cât mai confortabil, cu picioarele întinse pe podea, lăsând braţele să se sprijine comod pe masă. Închide ochii, relaxează musculatura maxilarului, a coloanei vertebrale şi lasă capul să cadă încet până ce se reazemă uşor pe braţe. Menţine această

va cădea în jos prin propria-i greutate. Pentru a fi cât mai eficiente. cu corpul în poziţie dreaptă. Exersarea mişcărilor mai lente sau mai încordate necesară pronunţiei anumitor sunete. Destinderea verticală este determinată de coborârea cutiei toracice prin coborârea muşchiului diafragmei. În felul acesta studiul mişcărilor respiratorii şi corectarea dereglărilor lor ocupă un loc primordial în educarea vorbirii. în special cea a maxilarului. În cursul inspiraţiei cavitatea toracică este mărită în plan vertical. din poziţia de relaxare se exersează consoanele sonore. Din această poziţie întoarce capul încet spre dreapta. ridică capul şi lasă-l să cadă neforţat într-o parte. menţinând în continuare relaxarea musculaturii faciale şi a bărbiei. Educarea respiraţiei şi a echilibrului dintre inspir şi expir are un rol important nu numai în asigurarea unor funcţii biologice. constituie şi un excelent mijloc de odihnă şi de reconfortare a organismului. Astfel. reproducând sub formă onomatopeică anumite sunete. disgrafici sau disartrici cu deficienţe motorii cerebrale) exerciţiile fizice generale trebuie desfăşurate paralel cu dezvoltarea vorbirii şi continuate mai mult timp pentru că şi handicapul de vorbire este mai grav şi necesită o perioadă mai lungă de recuperare. iar din cea de încordare a celor surde. încordând întreaga musculatură şi apoi relaxând-o. 4) se realizează stând în picioare. pe lângă funcţia sa esenţială de a asigura schimburile gazoase necesare întreţinerii vieţii. Râsul spontan şi vesel relaxează întreg organismul. În timpul expiraţiei suflul atinge coardele vocale care se află în poziţie fonică şi prin vibrarea acestora se produce sunetul. relaxarea extinzându-se şi asupra muşchilor coloanei vertebrale şi a trunchiului. Un astfel de procedeu pentru relaxarea musculaturii este jocul „de-a elefantul”: copii stau în picioare. În tulburările motorii (la dislalici. În mod obişnuit se disting două tipuri de respiraţie : . care prin lipsa efortului muscular. antrenându-se concomitent cu aceste mişcări. fără efort. Închide ochii şi relaxează musculatura facială. b. Aparatul respirator. antero-posterior şi transversal. Apoi încet. 5. amintind-ţi de lucruri hazlii. Ultimele două exerciţii (3. pronunţia de sunete sau cuvinte. rămânând în relaxare. La preşcolari exerciţiile se desfăşoară sub forma jocurilor de mişcare. Lasă apoi capul să cadă încet înspre piept (se sesizează tracţiunea muşchilor gâtului). 4. în jos şi se leagănă uşor din glezne. sesizându-se kinestezic contrastul dintre starea de tensiune şi cea de relaxare musculară. menţinând lipsa de efort muscular. 6. se îndoaie din mijloc. dar şi în pronunţie. are un rol hotărâtor şi în procesul vorbirii. exerciţiile fizice generale trebuie să se desfăşoare la copii sub formă de joc în mod ritmic. 2. Pătrunderea şi expulzarea aerului din plămâni se face prin modificarea dimensiunilor cutiei toracice. 3.poziţie relaxată. porneşte de la aceste mişcări generale. Se porneşte de la poziţia şezând. Pornind de la exerciţiul anterior. lasă să cadă încet capul braţele. Aşază-te cât mai confortabil şi lasă mâinile să-ţi aţârne în jos. Maxilarul inferior. deoarece contribuie la imprimarea ritmicităţii şi la nivelul vorbirii. se roteşte capul intr-o parte şi-n alta de la stânga la dreapta şi invers. Printr-o relaxare bruscă dispare orice tensiune musculară. Încearcă să-ţi provoci râsul.

când organismul este într-o continuă dezvoltare. însă ritmul respirator nu este uniform. Respiraţia nazală nu se face decât în pauzele mai mari dintre fraze. Este tipul de respiraţie caracteristic bărbaţilor . dispare în cursul pronunţării. Acest tip de respiraţie favorizează contracţiile musculare ale gâtului şi împiedică emisiunea vocală. În felul acesta regulile de coordonare a celor tipuri de respiraţie sunt deosebite. dimpotrivă. Respiraţia copiilor de vârstă preşcolară este de tip toraco . devine mai adâncă şi mai rapidă efectuându-se în pauzele dintre sintagme sau propoziţii. Respiraţia forţată duce rapid la instalarea unei stări de oboseală.respiraţia abdominală se întâlneşte mai ales la femei şi este determinată de expansiunea sau contracţia cavităţii toracice superioare. . Stabilirea acestui raport între fazele de respiraţie în decursul vorbirii este absolut necesară spre a evita fragmentarea verbală şi a asigura în felul acesta perceperea unităţii ideilor. Inspiraţia dimpotrivă.abdominală şi în mod treptat. La copii respiraţia prezintă o serie de particularităţi în raport cu vârsta. Neregularităţile ritmului respirator se măresc în decursul vorbirii. Este firesc ca în perioada copilăriei. Alteori. Expiraţia devine mai prelungită. prin exagerarea mişcărilor toracice superioare. în vorbire acest raport se modifică. Tipul de respiraţie superioară apare în deplina sa evidenţă la copiii bâlbâiţi. astfel încât ultimele cuvinte dintr-o propoziţie se realizează prin consumul aerului de rezervă din plămâni.. copiii efectuează respiraţii din ce în ce mai forţate. Cu cât copiii sunt mai mici. Respiraţia verbală sau fonatorie este coordonată voluntar. În timpul inspiraţiei cutia toracică îşi măreşte diametrul vertical prin ridicarea exagerată a umerilor. Asemenea neregularităţi nu pot fi întâlnite la adulţi decât în cazuri care pot fi considerate ca patologice. în decursul unei povestiri mai îndelungate. .respiraţia de tip costo-abdominal. în sensul că cutia toracică poate efectua anumite mişcări independente de mişcările diafragmei. fapt care împiedică cursivitatea exprimării. În general respiraţia copiilor este ritmică. astfel încât copiii inspiră aproape după fiecare cuvânt din cuprinsul unei propoziţii şi uneori chiar în mijlocul unui cuvânt. Astfel. ritmul ei este mult mai scăzut decât în stare de repaus. în decursul vorbirii expiraţia se efectuează prin gură. cu atât labilitatea ritmului respirator este mai accentuată. De asemenea. dacă în stare de repaus se expiră exclusiv prin fosele nazale. Uneori. să apară anumite neregularităţi în procesul de coordonare a respiraţiei cu actul fonaţiei. Deoarece în decursul vorbirii respiraţia se efectuează după necesităţile de exprimare. se diferenţiază în respiraţie de tip toracic la fete. dacă în respiraţia mută inspiraţia şi expiraţia au o durată aproximativ egală. există anumite deosebiri între respiraţia verbală şi cea din starea de repaus. spre pubertate. în care atât inspiraţia cât şi expiraţia se efectuează prin mişcări mai accentuate ale muşchilor costali inferiori şi abdominali. În decursul vorbirii unii copii încearcă să efectueze o respiraţie de tip costal superior. Alte deosebiri între cele două tipuri de respiraţie sunt determinate şi de faptul că adeseori sincronismul existent între mişcările toracice şi cele abdominale în starea de repaus. În decursul unei astfel de respiraţii se utilizează o cantitate prea mare de debit respirator. De altfel. deoarece emisiile verbale se fac numai în această fază. rămânând costo-abdominală la băieţi. mişcările respiratorii sunt superficiale şi foarte frecvente. cu mişcări bruşte şi exagerate.

În primul rând. Asemenea neregularităţi apar în cazul copiii sunt prea grăbiţi în exprimare şi nu respectă pauzele necesare din vorbire. urmate de expiraţii puternice şi prelungite. apropiată de cea efectuată în actul normal al fonaţiei. Efectuarea lor corectă duce la dezvoltarea capacităţii vitale şi la tonificarea întregului organism. dimpotrivă. va fi însoţită de mişcări care micşorează activitatea toracică. La vârsta preşcolară trebuie împletite cu activităţile şi preocupările de bază ale copiilor. Exerciţii de respiraţie nonverbală Aceste tipuri de exerciţii constituie o etapă pregătitoare pentru respiraţia verbală. sau chiar pe parcursul activităţilor. În decursul exerciţiilor de respiraţie nonverbală copiii vor fi deprinşi să efectueze respiraţii adânci. Alteori se poate practica suflatul pe suprafaţa unei oglinzi. Exerciţii de respiraţie verbală În decursul acestor exerciţii copiii trebuie obişnuiţi să efectueze o respiraţie costoabdominală. cum ar fi normal. bucăţele care trebuie împrăştiate cât mai departe. astfel încât efectuarea lor să fortifice musculatura abdominală. susţinută de aplecare în faţă a corpului şi mâinilor. de suflare a unor bucăţele de hârtie aşezate pe masă în faţa copiilor. ca imitarea fâşâitului frunzelor (ssss). Este de asemenea important să nu se piardă din vedere nici faptul că a respira corect în timpul vorbirii nu înseamnă a efectua respiraţii profunde.Mulţi copii încearcă să vorbească în cursul inspiraţiei şi nu al expiraţiei. cu geamurile deschise. Eficienţa lor este mai mare în cazul în care se fac la începutul activităţii . Este de asemenea recomandabil ca inspiraţia să fie însoţită de mişcări de extensie a coloanei vertebrale prin aplecarea pe spate a trunchiului şi a membrelor superioare sau ridicarea acestora. Se pot organiza jocuri de umflare a baloanelor. Exerciţiile de gimnastică trebuie judicios selecţionate. respiraţiile profunde produc o stare de efort şi oboseală. De altfel. Expiraţia. Pentru înlăturarea acestor neajunsuri sunt necesare exerciţii sistematice prin care se asigură satisfacerea cerinţelor respiratorii atât în stare de repaus. în decursul vorbirii mişcările respiratorii trebuie să fie simple. În decursul inspiraţiei se va urmări extinderea abdomenului şi a coastelor inferioare şi revenirea lor încetinită în expiraţie. până aceasta se abureşte. Spre deosebire de respiraţia din starea de repaus. Frecventele neregularităţi respiratorii pot duce în cele din urmă la apariţia unor deosebit de grave tulburări de exprimare. ca în gimnastică sau cânt . sau umflarea puternică a obrajilor cu dezumflarea treptată. sau a vântului (şşşş) etc. De asemenea sunt eficiente şi jocurile de emitere a unor sunete onomatopeice însoţite de mişcări. Exerciţiile trebuie efectuate sistematic prin respectarea cerinţelor unui . Îndeosebi exerciţiile de suflat sunt antrenante pentru copiii de vârstă mai mică. 3. toate jocuri de mişcare constituie un mijloc de dezvoltare şi întărire a muşchilor respiratori. exerciţiile se efectuează în camere bine aerisite. Reducerea mişcărilor respiratorii asociate cu pronunţarea se face cu multă precauţie în şedinţe de scurtă durată în care se explică şi se verifică mecanismul mişcărilor. lipsite de orice exagerare şi efort. când apare o stare de oboseală a copiilor. cât şi de vorbire. 2. ele efectuându-se astfel într-o mare măsură sub formă de jocuri cu caracter cât mai ritmic. Există câteva cerinţe igienice de care trebuie sa ţinem seama atunci când practicăm asemenea exerciţii : 1. a toracelui şi a gâtului.

cât şi exersarea expir – inspir pe baza apelării la înţelegere. durata şi intensitatea exerciţiilor să fie dozate în funcţie de rezistenţa copiilor. prin contractarea lentă a muşchilor extinşi. îndeosebi ai muşchilor braţelor.până la realizarea unei deprinderi corecte de respiraţie costal-diafragmatică. pentru a preveni instalarea oboselii.antrenament progresiv. Popescu – Neveanu arată că auzul verbal este o sub modalitate a percepţiei auditive adecvate recepţiei şi pronunţiei limbajului. Numai în felul acesta copiii vor ajunge în mod independent la dobândirea unui ritm automat. trunchiului şi gâtului. se vor efectua exerciţii de respiraţie verbală din poziţia şezând. corect. Exerciţiile de respiraţie se desfăşoară în funcţie de vârsta dislalicului: la copiii mici ele se pot desfăşura sub forma jocului. se vor utiliza exerciţii care se opun acestei tendinţe.exerciţiile se realizează la începutul şedinţelor logopedice. . la copiii mai mari se pot utiliza materiale didactice vizuale. Şezând cât mai comod. La sfârşitul pronunţării unei propoziţii copiii trebuie să mai deţină o rezervă de aer. evitând încrucişarea braţelor la spate. relaxarea definitivă se obţine cu multă greutate. Este recomandabil ca în prima fază exerciţiile de respiraţie verbală să fie efectuate şezând într-o poziţie cât mai apropiată de orizontală. bâlbâiţi. şezând. Dacă copiii prezintă tendinţe de a efectua în timpul inspiraţiei mişcări de ridicare a umerilor. inspir forţat. Exprimarea verbală trebuie să fie cât mai uşoară. cu braţele relaxate şi atârnate lângă corp. Niciodată nu se va epuiza întreaga cantitate de aer expirator. utilizându-se şi o serie de jucării în care să sufle. În desfăşurarea exerciţiilor de respiraţie cu dislalicii trebuie să se respecte următoarele indicaţii metodice: . Adeseori. urmate de destinderea totală a muşchilor încordaţi. mişcări forţate ale umerilor şi ale organelor de vorbire. . exerciţiile se execută în poziţia culcat pe spate. .respectarea cerinţelor igienico-sanitare: exerciţiile să se desfăşoare în cabinete bine aerisite. Astfel. Relaxarea musculară obţinută prin această poziţie asigură coordonarea mai precisă a respiraţiei. în cazul copiilor nervoşi. lipsită de efort. exerciţiile de respiraţie se realizează în diferite poziţii ale corpului: culcat. c. cu cerinţele pronunţării. fundamental este auzul fonematic care mediază diferenţierea şi identificarea fonemelor (mai uşor vocalele decât consoanele şi printre acestea mai greu consoanele . În structura lui. . Exerciţiile se reduc la efectuarea la efectuarea unor inspiraţii mai accentuate prin bombarea abdomenului şi a cavităţii toracice inferioare şi a unor expiraţii prelungite fără sacade şi întreruperi. nu se admit exagerări: bombarea cutiei toracice.respectarea particularităţilor de vârstă. sau ai celor care prezintă o hiperkinezie musculară generală. În asemenea situaţii este indicat să se recurgă la exerciţii de diferenţiere a mişcărilor de relaxare musculară de cele de încordare musculară.toate exerciţiile trebuie să se desfăşoare cât mai relaxat şi în condiţii cât mai naturale. în mişcare. copiii vor fi deprinşi să înlăture orice încordare musculară. Dezvoltarea auzului fonematic. cu braţele încrucişate pe piept şi cu palmele sprijinite pe umeri. eliberat de orice forţare activă. Astfel. care să le permită expirarea în continuare. spirometrul. se vor efectua foarte scurte exerciţii alternative de încordare puternică.

apropiate: b-p, f-v, c-g, etc.). El se structurează în raport cu structura sonoră a limbii materne, iar învăţarea unei limbi străine presupune, în principal, elaborarea unui nou sistem de auz fonematic. Convergenţa exerciţiilor de dezvoltare a auzului fonematic şi a celor de dezvoltare a motricităţii organelor de articulaţie în corectarea dislaliei, derivă din însăşi natura senzorial – motrică a actului de pronunţie. Pronunţia fiind un sistem senzorial – motric automatizat cu dispozitive bilaterale de reglare, emisia şi recepţia sonoră se acomodează reciproc. Controlul reciproc şi autoreglarea emisiei şi a recepţiei implică percepţia corectă atât a sunetelor emise de către alţii, cât şi a propriilor mişcări articulatorii (proprioceptive) şi a efectului lor acustic (autocontrolul auditiv). Prin circuitele feed – back ce se stabilesc între emisia şi percepţia sonoră, sunetul articulat şi efectul său acustic se integrează într-o unitate complexă senzorial – motorie care, primeşte semnificaţie fonematică, prin raportare la sistemul fonologic al limbii. O variată şi subtilă gamă de conexiuni senzorial – motrice este necesară pronunţiei fiecărui sunet în parte şi a diferitelor sale nuanţări şi modificări produse în cursul vorbirii. Copilul, pentru a dobândi asemenea conexiuni senzorial – motrice, trebuie să dispună nu numai de un nivel de dezvoltare a auzului şi a motricităţii organelor respiratorii, fonatorii şi articulatorii, dar şi de o capacitate corespunzătoare de simbolizare, de înţelegere a sensului structurilor sonore în ansamblul lor şi a fiecărui sunet în parte, ca unitate fonetică distinctă a cuvântului. La fel ca şi copilul cu pronunţie normală, şi cel dislalic nu îşi poate însuşi mecanismele psihofiziologice de pronunţie corectă a sunetelor, fără un antrenament prealabil şi de durată a organelor sale de recepţie sonoră. Prin natura sa senzorial – motrică, orice modificare într-una din verigile sale motrice sau auditivă – se răsfrânge într-o anumită măsură asupra întregului proces de pronunţie. O ameliorare a percepţiei auditive a sunetelor, prin exerciţii de dezvoltare a auzului fonematic, atrage după sine, pe baza efectului lor acustic, un autocontrol şi o dirijare mai precisă a mişcărilor de articulaţie. Ameliorarea vitezei şi a preciziei mişcărilor de articulaţie prin exerciţii de dezvoltare a motricităţii organelor de articulaţie contribuie pe cale kinestezică, nu numai la îmbunătăţirea pronunţiei, ci şi la dezvoltarea capacităţii de diferenţiere auditivă a sunetelor, la perfecţionarea auzului fonematic. Prin interacţiunea şi condiţionarea lor reciprocă, exerciţiile de dezvoltare a auzului fonematic şi a motricităţii organelor de articulaţie se aplică în munca logopedică pentru toate cazurile de dislalie, indiferent de cauzele şi de natura lor. Totuşi, în funcţie de formele dislaliei, una dintre aceste categorii de exerciţii predomină, dirijând munca logopedică într-o anumită direcţie. Astfel, la cei cu dislalii senzoriale, procesul psihopedagogic de educaţie a pronunţiei corecte este orientat predominant în direcţia dezvoltării capacităţii de identificare şi de diferenţiere a sunetelor care se exersează, pe câtă vreme la cei cu dislalii motorii se acordă un rol mai mare exerciţiilor de dezvoltare a motricităţii organelor de vorbire. Corectarea dislaliilor mecanice se face predominant prin aplicarea unor exerciţii de dezvoltare a motricităţii organelor deficiente, pentru ca astfel, ele să devină capabile de a realiza mişcările articulatorii necesare pronunţiei corecte a sunetelor. Când însă recuperarea funcţională a defectelor organice nu se poate obţine, munca logopedică vizează formarea prin mecanisme motrice compensatoare, a unor noi funcţii, vicariante.

La cei cu dislalii audiogene, tulburările de pronunţie fiind determinate de anumite deficienţe de auz, în munca logopedică se acordă o deosebită importanţă formării, prin antrenament auditiv, a capacităţii de diferenţiere auditivă a sunetelor. Pentru a suplini deficienţele de auz, adeseori recurgem însă, pe lângă exerciţii specifice de antrenament auditiv şi la exerciţii pentru dezvoltarea unor mecanisme compensatorii prin antrenarea altor analizatori (vizuali, tactili etc.). Din analiza metodelor utilizate pentru corectarea diferitelor forme de dislalie se desprinde necesitatea orientării acţiunii logopedice în două direcţii principale: dezvoltarea auzului fonematic şi dezvoltarea motricităţii organelor de vorbire. Pe aceste căi acţiunea logopedică se propagă de la periferia actului de pronunţie spre procesele centrale, ceea ce contribuie la perfecţionarea progresivă a capacităţii reglatoare a acestora asupra codificării informaţiilor motrico – kinestezice şi auditive de la periferia mecanismelor de pronunţie a sunetelor. Treptat, prin acţiunea de învăţare şi de memorare a mişcărilor articulatorii şi a efectului lor acustic, se imprimă în sistemele neuronale verbo-motorii modele de pronunţie corectă a sunetelor. Auzul fonematic se formează în activitatea de comunicare şi prin exerciţii. La copii el se perfecţionează gradual odată cu dezvoltarea capacităţilor senzorio-motorii (în special de diferenţiere auditivă şi articulatorie) şi intelectuale (de integrare raţională a fonemelor într-un sistem lingvistic închegat). În cazul unei slabe dezvoltări sau al unor tulburări de auz fonematic, recepţia limbajului se produce deficitar şi, ca atare, emisia vorbirii nu este normală. Ţinând cont de relaţia strânsă dintre auzul fonematic şi producerea mişcărilor articulatorii, înţelegem că tulburările de pronunţie pot apărea mai frecvent şi cu o intensitate mai mare. Pentru realizarea unei pronunţii corecte, fiecare persoană trebuie să efectueze o comparaţie între pronunţia sa proprie şi cea a persoanelor din jur şi trebuie să realizeze un autocontrol permanent cu ajutorul auzului asupra comunicării verbale. Or, deficienţele auzului fonematic fac imposibilă realizarea acestor operaţii şi fac dificilă imitaţia verbală atât de caracteristică la copii. Datorită tulburărilor auzului fonematic, copilul nu este conştient întotdeauna de greutăţile sale de vorbire. După efectuarea unor exerciţii pentru dezvoltarea acestuia, începe să îşi dea seama rapid de dificultăţile vorbirii sale. Dificultăţile auzului fonematic produc greutăţi şi în recepţia corectă a vorbirii, diminuând astfel decodificarea conţinutului semantic Prin activitatea de dezvoltare a auzului fonematic se creează un sistem relaţional între modalitatea senzorială de a percepe şi crearea unor imagini ideale la niveluri superioare. Deficienţele auzului fonematic fac imposibil autocontrolul auditiv, şi dislalicul face eforturi de îndreptare a vorbirii pe baza motrico-kinestezică a aparatului de emisie. Principalele obiective ale educării auzului fonematic se referă la: - educarea capacităţii de diferenţiere fonematică prin distingerea şi discriminarea sunetelor şi cuvintelor; - formarea percepţiei fonematice corecte; - analiza fonematică acustică prin descompunerea frazei în propoziţii, a acestora în cuvinte, silabe şi sunete; - sinteza fonematică prin reunirea sunetelor în silabe, a acestora în cuvinte, propoziţii şi fraze; - educarea pronunţiei ritmice şi melodice.

În general, la dislalici sunt eficace pronunţarea, diferenţierea şi identificarea cuvintelor sinonime şi paronime. Pentru dezvoltarea auzului fonematic sunt mai importante exerciţiile în cuvinte decât pronunţarea sunetelor izolate, aşa cum în corectarea dislaliei cuvântul joacă un rol hotărâtor. Confuziile, înlocuirile, inversările de sunete şi agramatismele copiilor dislalici, exteriorizate frecvent şi în scris şi în citit, constituie simptome ale dezvoltării deficitare a capacităţii de analiză şi sinteză fonetică. În cadrul şedinţelor logopedice, pentru corectarea acestor deficienţe, se aplică exerciţii sistematice şi de dezvoltare a analizei şi sintezei conştiente a componenţei fonematice a cuvintelor. Exerciţii de analiză şi sinteză fonetică Prin efectuarea acestor exerciţii, dislalicul învaţă să audă şi să distingă clar sunetele din cuvânt în ordinea succesiunii lor normale, ceea ce contribuie la însuşirea pronunţiei corecte a sunetelor izolate, a structurii morfologice a cuvintelor şi a aspectului gramatical al limbii. Exerciţiile de dezvoltare a capacităţii de analiză şi de sinteză fonetică trebuie să ţină seama de particularităţile de vârstă ale copiilor. Copiii mici, şi chiar analfabeţii, nu pot să despartă cuvântul în elementele sale fonematice. Substanţa sonoră a cuvântului le apare, pe baza percepţiei global – structurale, indivizibile, cuvântul fiind pentru copil cea mai mică unitate cu sens şi nu fonemul. Lecţiile de dezvoltare a capacităţii de analiză şi de sinteză fonematică trebuie să înceapă cu diferenţierea şi separarea cuvintelor din propoziţie. Copilul trebuie să înveţe să distingă şi să reproducă precis fiecare cuvânt din propoziţia ce se exersează. Determinarea fonemelor se realizează în funcţie de semnificaţia cuvântului, copilul, prin gândirea deductiv – inductivă, separă cuvântul din propoziţie şi-l desface în silabe, pe care apoi le desparte în sunetele componente. Sublinierea elementelor fonetice analizate se facilitează printr-o pronunţie sacadată şi uşor prelungită de către logoped. În acest scop se folosesc şi unele mijloace auxiliare ca: ţinerea palmei sub bărbie, pentru ca dislalicul să sesizeze deschiderea gurii la pronunţia silabelor; bătăile din palme sau cu creionul în masă, executate de logoped şi analiza vizuală a mişcărilor de articulaţie în oglinda logopedică. La elevii de vârstă şcolară exerciţiile orale se completează cu exerciţii de scris şi de citit. Materialul verbal utilizat pentru exerciţiile de analiză şi de sinteză fonetică, trebuie să fie astfel alcătuit, încât sunetele care se exersează să apară cât mai frecvent şi în cât mai variate poziţii fonetice ale cuvântului, la început, la mijloc, intercalat şi final. Prin aceste exerciţii, dislalicul se deprinde să deosebească sunetele, unele de altele, să înţeleagă ordinea lor de succesiune, să ştie să găsească sunetul iniţial, final sau intercalat, să ştie să compare sunetul ce se exersează cu alte sunete, să compare cuvinte în funcţie de sunetul dat şi să selecţioneze cuvinte după componenţa sonoră. Pentru dezvoltarea analizei şi sintezei fonetice se aplică numeroase exerciţii, dintre care le reproducem pe cele mai uzuale: - desprinderea sunetului prelucrat din cuvânt, pe baza analizei auditive, Se porneşte de la distingerea unui sunet indicat, cu care încep cuvintele, prin exerciţii de separare, precizându-se că toate încep la fel (s-apă, s-are, s-obă etc.). Pentru facilitarea distingerii auditive sunetul de reper se pronunţă izolat de restul cuvântului, printr-o mică pauză.

săpun. exerciţiul se desfăşoară sub formă de concurs „Cine ştie.şă (cea) ? -----.sa (masa) var --------za (varza) . .în mod similar se fac exerciţii de separare a sunetelor de la sfârşitul cuvântului.să (o) ? -----.. al doilea. prin denumirea imaginii care-i ţine locul. păpu. struguri etc. . biscuiţi. cuvinte cu sunetul indicat. pentru a întări legătura dintre fonem şi grafemul corespunzător. să denumească cinci categorii de cuvinte cu sunetul dat.s (ca) ? -----. prin sortarea imaginilor corespunzătoare în două categorii şi prin denumirea lor. ultimul etc. câştigă” Persoane Animale Plante Sandală Struţ Secară Oraşe Sibiu Lucruri Sapă -completarea părţii omise din cuvintele pronunţate de logoped.să jocul „Prinde. concomitentă cu prinderea obiectului denumit (min-? ge. jocul de cuvinte „Ce aduce vaporul?” Copiii caută cuvinte pe baza sunetelor indicate şi le pronunţă: S – sare. ma -------.? (ună) sa -----.să aleagă imagini după sunetul dat. boabe etc. să formeze mai multe cuvinte după sunetul sau silaba de reper: s -----. . să ridice mâna ori de câte ori aude printre cuvintele pronunţate.după ce s-au prelucrat două sunete de la începutul cuvintelor (s-ş sau r-l etc.? (are) sa -----.să denumească cuvinte cu sunetul dat şi să-i precizeze locul în cuvânt.? (obă) sa -----.? şă etc. vase.s (coa) ? -----.). mama pisica etc.? (lată) (na) ? -----.alcătuirea de cuvinte din silabe prezentate în ordine inversată ză da pa (zăpada) te şo se (şosete) -alcătuirea de cuvinte din sunete dispuse în ordine inversată.s (na) ? -----. .? (pă) s -----. . brânză. .) se trece la confruntarea lor. B – bomboane.).să compună din literele alfabetului decupat denumirea imaginilor arătate de logoped. vorbeşte”. Completarea omisiunilor se face alternativ. oral şi în scris. precizându-i locul în structura fonetică (primul. saci. a–m–m–a p–i–c–s–i–a .completarea părţii omise din cuvântul pronunţat.să completeze cuvântul din propoziţie.? (re) s -----.

să se explice logopatului cauzele şi condiţiile conflictelor pentru ca. ci şi de o serie de factori ce ţin de particularităţile psihoindividuale ale handicapaţilor de limbaj. c) crearea convingerii că dislalia este o tulburare pasageră care poate fi corectată.). încercând să şteargă din mintea copilului cauzele care au declanşat tulburarea de limbaj. 3) influenţarea micromediului social. Psihoterapia foloseşte o serie de metode şi tehnici psihopedagogice în vederea restabilirii echilibrului psiho-fizic al logopatului. Psihoterapia se constituie dintr-un complex de metode terapeutice prin care se urmăreşte întărirea personalităţii . .rezolvarea relaţiilor negative (copil – mediu. uneori dificil în terapie. condiţii favorabile pentru acţiunea procedeelor logopedice din cadrul unui tratament complex. silabe. comportarea faţă de copil. ele să dispară. . psihoterapia urmăreşte restabilirea psihicului logopatului prin : 1) educarea personalităţii. corectarea tuturor tulburărilor de limbaj este condiţionată nu numai de eficacitatea metodelor logopedice. analiza fonetică a textului compunerii: : propoziţii. cuvinte. copil – copil. Astfel.a opticii şi a modalităţilor comportamentale trebuie să ducă la înlăturea tensiunii intrafamiliale. utilizate astăzi. Psihoterapia generală vizează eliminarea conflictelor psihice ce au determinat tulburarea de limbaj şi restructurarea personalităţii. este necesar să li se explice părinţilor tulburarea de limbaj de care suferă copilul. prin manifestările de neîncredere şi de reţinere. Pentru a realiza aceasta este necesar : . Familia logopatului . b) crearea convingerii că dislalia nu presupune un deficit intelectual.-compunerea după ilustraţii care conţin obiecte în a căror denumire intră sunetele ce se exersează. întărirea conştiinţei şi îmbogăţirea afectivă. Metodele psihoterapeutice. d) crearea încrederii în logoped. -Să descifreze rebusuri alcătuite pe bază de cuvinte. În practica logopedică. Educarea personalităţii dislalicului Educarea personalităţii dislalicului trebuie să înceapă odată cu corectarea dislaliei indiferent de vârsta dislalicului. Modificarea concepţiei. Acestea se realizează prin : . Educarea personalităţii trebuie să urmărească : a) redarea încrederii în propriile posibilităţi. prin ridicarea acestora la nivelul conştiinţei. cauzele declanşării. care este rolul părinţilor în terapie şi cum să asigure regimul de viaţă propriilor copii logopaţi. permit influenţarea diferitelor verigi perturbate ale unităţii biopsihosociale infantile. 2) educarea unei aprecieri corecte a propriului defect şi al mediului social. copil– părinte etc. d. constituie un obstacol. copil – profesor.acomodarea la colectiv prin captarea afectivă a copilului. De aceea. cum se desfăşoară terapia complexă. sunete cu indicarea locului sunetului ce se exersează. să înlăture şi să prevină unele simptome creînd în felul acesta. e) înlăturarea negativismului şi redarea optimismului. Rezultatele cele mai bune în educarea personalităţii le are psihoterapia.

organizarea activităţii logopedice şi urmărirea rezultatelor.. Se poate evidenţia importanţa psihoterapiilor ocupaţionale şi socioterapia în cadrul terapiei tulburărilor de limbaj. Se va iniţia un proces de reconsiderare a greşelilor educative. prin organizarea regimului de viaţă al copilului în familie. ludoterapia. .cunoaşterea personalităţii părinţilor. . socioterapiile. vârstei. totodată. prin ergoterapie se avantajează detaşarea subiectului de dominantele determinate de traumatismele psihice suferite anterior. psihoterapia cuprinde ansamblul metodelor curative utilizând mijloace psihologice.restructurarea atitudinii părinţilor. până la activităţi de tip creativ (cum sunt modelajul). distragerea lui de la preocuparea de experienţele negative parcurse şi împiedicarea actualizării acestora. ergoterapia. sentimentele. Socioterapiile se utilizează în scopul asigurării condiţiei psihologice normale a subiectului. participanţilor sentimentul de independenţă. Aceasta vizează transformarea părintelului într-un element principal psihoterapeutic şi logopedic. adeseori prin conjugare. în funcţie de criteriile de clasificare se întrepătrund). dându-le. artterapia (care. În cadrul ei terapeutul poate observa gândurile. cât şi optica lor în legătură cu tulburarea de limbaj a copilului. sculptură) sunt. terapia prin artele plastice – desen. stimulându-le şi capacitatea de iniţiativă. vizite la domiciliu. particularităţilor psihologice ale copilului logopat. pictură. de echilibru şi libertate în acţiune. uneori cu ajutorul unui grup. să atenueze suferinţa unei persoane ale cărei tulburări au o componentă psihologică semnificativă. Din această diversitate sunt folosite acele metode şi procedee adecvate specificului tulburării de limbaj. psihoterapiile ocupaţionale. consilierea psihologică. Din categoria psihoterapiilor ocupaţionale fac parte ergoterapia. din convorbirile anamnestice. legate şi de categoria socioterapiilor în condiţiile în care subiecţii acţionează în comun. Ergoterapia se poate organiza şi efectua şi în grupuri terapeutice fiind astfel direct legată de socioterapie. Deci. atât în cursul şedinţelor individuale. În cursul şedinţelor colective este posibilă cunoaşterea relaţiilor dintre părinţi şi copil. principiile şi scopurile socioterapiei se regăsesc în alte forme de terapii – ergoterapia. Caracteristicile. artterapia şi ludoterapia. prin cuvintele şi prin acţiunile sale un terapeut caută. cât şi ca mijloc de cunoaştere a subiectului. În câmpul vast al psihoterapiilor specialiştii utilizează. totodată. metodele psihoterapiei psihanalitice. discuţii diferite în grupul de părinţi. sexului. Ea constă în desfăşurarea unor practici. Psihodrama are valoare atât ca metodă terapeutică. Totodată. stabilirea unor relaţii psihosociale şi adaptarea la contextele social-umane. Formele artterapiei (meloterapie. Acestea sunt realizabile fiindcă specificul principal al socioterapiilor este să asigure exersarea comportamentului social. preocupările. se favorizează intercomunicarea umană. cât şi în cadrul şedinţelor colective. descoperirea propriilor greşeli şi eliminarea lor. psihoterapia de familie. pentru facilitarea integrării sociale. psihodrama – împreună făcând parte din categoria psihoterapiei integratoare. În cadrul acţiunilor de socioterapie se extind interrelaţiile şi interacţiunile în grup.

Rolurile le împarte terapeutul sau şi le împart copiii între ei. acesta fiind un suport moral de-a lungul terapiei. 3) Terapeutul să încurajeze discuţia deschisă despre tulburarea de limbaj şi să reducă “conspiraţia tăcerii” care adesea învăluie tulburarea de vorbire. Depinde de priceperea conducătorului ca să creeze o atmosferă permisivă (proprie tuturor logopaţilor).dispoziţiile etc. permite relaţii intersubiective. recitatul. Când copilul spune “nu pot” sau “niciodată” trebuie să se explice copilului influenţa “discuţiilor cu sine” asupra propriului comportament. care-l ajută să-şi formeze o imagine despre structura sufletească a subiectului şi particularităţile acesteia. Pentru realizarea acestor atitudini sunt recomandate următoarele activităţi/tehnici : 1) Încurajarea şi consolidarea activităţilor cu caracter artistic. În general. desenatul etc. În concluzie. rolurile se pot schimba. desfăşurarea afectivă. cântatul. Modalităţile de organizare a psihodramei sunt diferite de la o echipă la alta de psihoterapeuţi. tema de jucat poate fi o comedie. iar această exteriorizare fiind lucidă. se lucrează cu 4-5 copii de acelaşi sex şi de vârstă omogenă într-un cadru suficient de mare şi neutru pentru manifestarea copiilor şi fără public. şi le poate exterioriza. 4) Activităţile despre “cum poţi deveni un bun vorbitor” vor ajuta copilul să realizeze că în comunicare mai mult despre “cum” vorbeşte cineva este important şi “ce” are de spus. psihoterapia urmăreşte să formeze o atitudine pozitivă faţă de comunicare şi faţă de sine însuşi ca vorbitor. participanţii putând introduce improvizaţiile de text. Ea se aplică cu succes la copii dând rezultate foarte interesante la preadolescenţi. conştientă îl ajută să se cunoască mai bine şi să se transforme. mimică. Discuţia va crea o atmosferă de totală acceptare ce va influenţa estimarea proprie a copilului. De fapt. Pentru a aborda comunicarea fără teamă şi anxietate. o poveste dar şi o improvizaţie a copiilor participanţi. gestică. 2) Iniţierea şi menţinerea unei comunicări deschise. pentru a experimenta cu succes situaţiile de vorbire trebuie ca logopatul să-şi dezvolte o atitudine pozitivă faţă de el însuşi ca vorbitor. ce contribuie la desfăşurarea cu plăcere a terapiei. Totodată. interpersonale şi o comunicare simbolică cu valoare de catharsis. schimbarea “discuţiei negative cu sine “ într-o “conversaţie pozitivă cu sine “ sunt sarcini viabile atât pentru terapeut cât şi pentru copil. sincere. 5) Discutarea “atribuţiilor globale” ale copilului în comunicare este foarte importantă în procesul schimbării atitudinale. În psihodramă copilul îşi revede conflictele în formă de joc. exprimarea spontană în jocul dramatic antrenează în ambianţă de joc. fiindcă în interpretare există o libertate totală. deoarece copilul trebuie să simtă încredere în posibilităţile terapeutului de a-l ajuta. . mişcare pe care le doresc. Astfel.

terapeutul orientează fluxul imaginaţiei prin întrebări constructive. ceea ce oferă copiilor oportunitatea de a învăţa să îşi rezolve problemele. Se discută. Folosirea jucăriilor permite copiilor să îşi transfere anxietatea. tonurile şi consistenţa petelor de vopsea oferă indicii interesante privind afectivitatea. figuri. -„Culorile vieţii”. Apoi... sculptură) sunt. descrierea experienţelor. Joaca este pentru copil ceea ce este vorbirea pentru adulţi. Manifestând simbolic pin joacă o experienţă sau o situaţie înspăimântătoare sau traumatizantă şi. după ce şi-a imaginat şi desenat. să fie stimulante. frica. Ajută foarte mult şi la lucrul pe schemă corporală. jucăriile sunt percepute ca şi cuvinte ale copilului. totodată. subiectul este rugat să deschidă ochii şi să deseneze „tufa lor de trandafiri”. dacă desenul are vreo legătură cu viaţa lor. se desenează pe o hârtie şase cercuri diferit colorate cu dimensiuni la alegere. în spaţiul tău interior . nevoia de linişte.Formele artterapiei (meloterapie. I se cere copilului să deseneze o pictură cu degetele de la mâini sau chiar de la picioare care să reprezinte starea lui de acum sau starea lui de când este fericit sau supărat (în funcţie de scopul propus). iar jocul ca şi limbaj al copilului. iar la sfârşit se cere să-şi însemneze cercul în care se simte în starea de acum. În terapia prin joc. reprezentări. O funcţie importantă a jocului o reprezintă transformarea a ceea ce nu poate fi controlat în realitate în situaţii controlabile. sunt aduse la suprafaţă o serie de situaţii şi trăiri din experienţa proprie.. Acum desenează tot ceea ce ţi-ai imaginat . terapia prin artele plastice – desen. probabil. Pentru ca asociaţiile să fie libere. mărturisirea dorinţelor şi împlinirea de sine. cu ceea ce este. cu evenimentele caracteristice. de relaxare. unde este plasat fiecare lucru şi unde te afli tu acolo. mă simt în siguranţă”. în vreme ce modalitatea grafică de exprimare corelează mai mult cu nivelul şi calitatea cogniţiilor (percepţii. Copilul este rugat să închidă ochii şi să pătrundă în lumea sa interioară. în mai mare măsură decât pictura cu instrumentele. Se sugerează să se închidă ochii şi să-şi imagineze (tehnica se aplică atât în grup cât şi individual) câte o „tufă de trandafir”. Ludoterapia (terapia prin joc). idei). în terapia prin joc. curbe. . de lărgire a conştiinţei. Discutăm ce conotaţii are acest cerc şi culoarea care-î reprezintă. Pictura cu degetele are calităţi relaxante prin angajarea tactil-kinestezică şi oferă satisfacţie şi uşurinţă în exprimarea sentimentelor. deschidere spre interior. funcţia simbolică a jocului este cel mai important aspect: experienţele semnificative din punct de vedere emoţional pot fi exprimate într-un mod mai confortabil şi mai sigur. copiii transformă evenimentele exterioare în decizii interioare astfel mult mai apţi în rezolvarea sau adaptarea la probleme. „Vezi cum îţi apare lumea ta dinlăuntru? Cum o poţi reda pe hârtie? Folosind doar linii. figuri şi culori”. folosind reprezentări simbolice. Astfel. pictură. albastrul semnifică profunzimea trăirilor. legate şi de categoria socioterapiilor în condiţiile în care subiecţii acţionează în comun. pentru explorarea relaţiilor. relevante pentru înţelegere şi terapie. vina asupra obiectelor. Folosind culorile. fluiditatea mişcării. -„Desenul lumii interioare din linii.” -„Desenul sentimentelor din acest moment”. schimbând sau alternând în joacă rezultatul. fantezia. Culorile alese. Ca simbol. culori? Vezi ce culoare apare în lumea ta. pe o direcţie care simbolizează ordinea propriei vieţi.. Este un mediu pentru exprimarea sentimentelor. „Am ales culoarea albastră pentru că-mi place apa şi eu în apă sunt liniştit. acces la autocunoaştere şi reîntoarcere la momente abisale. Sunt de o mare utilitate exerciţiile următoare: -„Tufa de trandafiri”. prin reprezentarea simbolică pe care o asigură jucăriile.

Copilul este lăsat să manevreze păpuşile în voie. JOCUL PĂPUŞILOR .doliu. De această dată. .. În varianta 1 i se sugerează copilului indirect că acea păpuşă este el.dificultăţi de ataşare. În varianta 2. dar nu sunt limitate. Argument psihologic Prin acest joc se urmăreşte ca cel mic să se proiecteze în rolul păpuşii cu care se joacă.varianta 2 Descrierea jocului Păpuşile care îi sunt puse copilului la dispoziţie vor reprezenta membrii familiei din care el face parte. .. următoarele situaţii : .dificultăţi de învăţare.frica şi anxietate . .abuz şi neglijare . ci „pe această păpuşă o cheamă. terapeutul care îl supraveghează intervenind doar cu scopul de a ghida jocul. boli cronice.Procesul terapiei prin joc poate fi văzut ca o relaţie între educator şi copil. deci de a juca pe rând rolul fiecărui membru al familiei.numele copilului…”). JOCUL PĂPUŞILOR .dureri fizice. . Jocul va continua cu schimbarea rolurilor aşa încât copilul să fie pus în situaţia de a manevra fiecare păpuşă.mutism selectiv. . terapeutul nu va fi doar cel care supraveghează jocul ci el va manevra păpuşa care o reprezintă. prin faptul că îi poartă numele (copilului nu i se spune „această păpuşă eşti tu”. În condiţiile în care copilul este afectat de o traumă el va folosi în jocul său o serie de elemente legate de starea pe care o resimte. în timp ce copilul va manevra păpuşa care îl reprezintă pe el. dar una va purta neapărat numele copilului. S-a demonstrat că terapia prin joc este un mod de abordare efectiv pentru o varietate de probleme ale copiilor care includ. 5.dificultăţi de vorbire . prin faptul că cel mic manevrează păpuşile ce reprezintă fiecare membru al familiei el este pus . relaţie în care copilul utilizează jocul pentru a explora lumea sa personală şi pentru a realiza contactul cu persoana adultă într-un mod care asigură siguranţa copilului. . Jocuri terapeutice 4.varianta 1 Descrierea jocului Copilului i se pun ia dispoziţie două sau mai multe păpuşi pe care le poate numi cum doreşte. .

el demonstrează copilului care este poziţia corectă a organelor articulatorii participante la elaborarea sunetului în cauză şi îi explică modul de execuţie al mişcărilor. Succinta lor prezentare o vom face parcurgând etapele prin care trebuie să treacă procesul de corectare a sunetelor. culoarea fetei este normala sau palidă etc. De urmărit . dinţilor şi maxilarelor. care nu cedează în urma metodelor generale – prezentate în subcapitolul precedent – necesită aplicarea unor metode specifice de corectare.părinte nu vede că păpuşa-copil este bolnavă sau că o doare ceva etc. punând un accent particular pe poziţia limbii. poziţia corpului. numai cu concursul analizatorilor vizuali kinestezic. intonaţie etc.expresia fetei (chipul este vesel. cu care îl familiarizează pe copil. păpuşa. modul de adresare.elementele asociate cu boala (ex. În timpul demonstraţiei. trist. După ce a urmărit atent demonstraţia logopedului. încruntat. precum şi la metoda derivării sunetului nou din sunete corect emise anterior. Pentru aceasta. logopedul folosindu-se de unul din materialele sale de bază – oglinda logopedică. păpuşa care îi poartă numele este bolnavă. E important ca cel care supraveghează jocul să consemneze într-un protocol al jocului cât mai multe detalii care apar pe parcursul desfăşurării acestuia.).). Îi sunt. buzelor. .).exteriorizarea sentimentelor pentru fiecare personaj (manifestări agresive. în alternanţă cu poziţia lor greşită. Metode şi procedee specifice logopedice Formele mai persistente de dislalie. Antrenarea analizatorului acustic în procesul complex de elaborare . Totul are loc în faţa oglinzii.limbajul verbal (ceea ce spune prin cuvinte) şi nonverbal utilizat (ceea ce spune prin gesturi. Metoda demonstraţiei articulatorii.comportamentul copilului în timpul jocului. până ajunge la fixarea lor kinestezică – tactilă. în scopul deprinderii dislalicului cu aspectul său acustic se trece numai după ce copilul a ajuns la deplina stăpânire a sunetului din punct de vedere motric. În etapa emiterii sunetului se recurge în mod curent la metoda demonstraţiei articulatorii în faţa oglinzii logopedice. gesturi care indică locul de articulare a sunetului respectiv (ex: în cazul sunetului s arătătorul mâinii drepte va fi îndreptat în jos. este tristă. logopedul pronunţă sunetul în şoaptă. care pun în evidenţă poziţia normală a organelor vorbirii în timpul pronunţării sunetului . În faţa ei. indicând locul de articulare a acestui sunet. iar în final copilul pronunţă singur. . consolidarea. Emiterea sunetului se face. de asemenea.în situaţia de a arăta cum îi percepe pe aceştia. dislalicul repetă după el. cum şi-ar dori ca aceştia să fie sau să se comporte cu el. . refuzul în a-şi atribui un anumit rol etc.). profesorul logoped se foloseşte şi de palatograme (care sunt reprezentări grafice ale suprafeţei palatului atinse de limbă în timpul emiterii sunetelor)şi de diferite profile de articulare. senin. de un real folos gesturile evocatoare. diferenţierea şi automatizarea. la comparaţie. la început. copilul repetă singur în faţa oglinzii toate mişcările articulatorii. poziţia degetului va fi inversă în cazul lui ş. care este un sunet prepalatal). La pronunţarea sunetului. . la exerciţiu (articulatoriu şi fonatoriu). după modelul oferit. şi anume: emiterea. lovirea păpuşii sau aruncarea ei.

pentru a evita interdentalismul limba. Dăm mai jos. cu apexul ascuţit. Exerciţiile cu onomatopee – atractive şi plăcute copiilor – joacă un rol însemnat în dezvoltarea auzului fonematic. dinţii sunt închişi. pe alveole buzele sunt întredeschise. se sprijină la baza incisivilor inferiori . apexul limbii este ridicat aproape de vălul palatin dur (cerul gurii) 2. cu apexul (sau vârful) cât mai ascuţit. Exerciţii pentru emiterea sunetelor cu ajutorul onomatopeelor Sunetul S Onomatopee Gânsacul supărat: Chemarea pisicii: Fusul: Sirena: Albina: Cântatul greierului Şoricelul S – s –s Piss – piss Sfrr – sfrr Z –z – z Bzzz – bzzz Ţrrr – ţrrr Chiţ – chiţ Indicaţii privind locul şi modul de articulare a sunetelor limba. pentru a evita interdentalismul apexul limbii se sprijină pe incisivii inferiori buza inferioară atinge dinţii superiori maxilarele sunt uşor deschise Z ţ Ci Vrăbiuţa Ciocănitoarea Cip – cip – cirip Cioc – cioc R Ş J F V Motocicleta Pocnetul lemnelor Ursul Fusul Ceasul Vântul lin Trenul în mişcare Vântul puternic Fusul Vaiet Brrr – brrr Prrr – prrr Morrr – morrr Sfrrr – sfrrr Trrr – trrr Şşş – şşş Ş–ş–ş V . între care şi articulaţie există o indisolubilă legătură. cu titlu de exemplificare. lista câtorva onomatopee pentru unele din sunetele care pot crea dificultăţi de pronunţie copilului mic. Acestea vor fi selecţionate în aşa fel încât între ele şi sunetul – problemă al copilului dislalic să existe o legătură directă.a sunetului este facilitată de efectuarea unor exerciţii de imitare a sunetelor din natură (onomatopee). buzele se ţin rotunde 3.jjj v – jjj Sfrr – sfrr Vai – vai . cu comisurile trase în părţi dinţii sunt închişi. se sprijină pe linia de unire a dinţilor superiori cu cei inferiori buzele sunt cu comisurile trase pe părţi dinţii sunt închişi pentru a evita interdentalismul limba se sprijină pe alveolele dinţilor superiori (pe deluşor) buzele întinse cu comisurile ridicate dinţii sunt închişi după care se deschid brusc pentru pronunţarea sunetului ci apexul ascuţit al limbii atinge succesiv alveolele incisivilor superiori buzele au comisuri trase în părţi dinţii sunt îndepărtaţi 1. fapt subliniat în mai multe rânduri în lucrarea de faţă.

onomatopeele se pot introduce prin scurte povestioare Vocalele se pronunţă astfel : A : cu gura mare E şi I : cu buzele întinse. Prin raportarea copilului în primul rând la el . logopedul este nevoit să folosească şi mijloace auxiliare mecanice. de pildă. i – ha NOTĂ : Pentru a fi mai uşor de emis. sarcina cea mai dificilă o constituie corectarea pronunţiei distorsionate. ca la zâmbet O şi U : cu gura rotundă Sunetul se consideră a fi elaborat numai atunci când copilul stăpâneşte deplin. Metoda exerciţiilor. apexul limbii stă la baza incisivilor Cot – cot – inferiori codac 2. Pentru a asigura formarea percepţiilor auditive cât mai clare se utilizează procedeul verbo – tonal. avem de a face cu trei lucruri diferite. a înregistrării progreselor realizate. copilul dislalic nu-şi poate coordona singur mişcările organelor de articulaţie (limbă. palatograme etc. În astfel de cazuri. palat). Recurgerea la ele se face însă numai după epuizarea tuturor celorlalte posibilităţi de care dispune logopedul. În cazul mai sus citat . profile de pronunţare. a vibrantei r . care pune pe prim plan valoarea analizatorului auditiv în elaborarea sunetului nou. prin omiterea sau prin substituirea sunetului. cu ajutorul căruia copilul dislalic exersează acomodarea organelor sale de vorbire după modelul corect. precum şi folosirea unei largi game de material auxiliar: oglinda logopedică. pentru că.Sunetul C G H Onomatopee Cocoşul Găina Ceasul Gâsca Curcanul Calul Indicaţii privind locul şi modul de articulare a sunetelor Cucuriguu 1. În afara acestui procedeu metoda exerciţiilor mai cuprinde şi procedeul imitaţiei plurisenzoriale. în acest caz. deşi este vorba de acelaşi sunet. Nu se poate lucra după un model unic la corectarea unor dislalii manifestate prin distorsiunea. deoarece – după opinia majorităţii specialiştilor – utilizarea mijloacelor auxiliare mecanice înseamnă de cele mai multe ori o intervenţie brutală asupra organelor vorbirii. al excluderii unor analizatori (mai ales în faza incipientă de însuşire a pronunţiei ). care se realizează diferenţiat în funcţie de forma dislaliei şi de particularităţile organelor de vorbire. oferit de terapeut. ca sonde. Metoda comparaţiei oferă copilului dislalic posibilitatea raportării stadiului în care se află procesul de colectare a tulburării sale de limbaj cu stadii anterioare şi. dinţii sunt uşor îndepărtaţi Ga – ga Glu – glu I – ha . Logopedul poate folosi în acest scop aparatul de diferenţiere fonematică. Elaborarea sunetului corect este rezultatul efectuării unui număr mare de exerciţii fonoarticulatorii. buzele sunt uşor întredeschise Tic – tac 3. În practica logopedică se întâlnesc cazuri când datorită unei hipotonii musculare sau unor disabilităţi motorii. spatule etc. atât motric cât şi acustic. datorită intervenţiei binecunoscutului fenomen al transferului negativ (al interferenţei). buză. în felul acesta. scheme. între cele două laturi existând strânse raporturi de interdependenţă.

Se trece apoi la propoziţii simple. ca şi prin forma lor acustică are. degetul arătător: c). ci – sunet alterat ge. metodă pe care o vom întâlni şi în celelalte etape ale corectării pronunţiei. Sunetele afectate se pot obţine prin derivare nu numai din sunete apropiate ci şi din sunetele care le preced în ontogeneză. medial şi final. care îi oferă modele de pronunţie. iar banda înregistrată îi oferă posibilitatea să se raporteze la vorbirea corectă a altor copii sau la propria sa vorbire în etapele anterioare. La şcolar consolidarea sunetului nou se face şi citit – scris. gi. ge. adulţii din mediul ambiental. Metoda derivării sunetelor afectate din sunete ce sunt corect emise şi care se aseamănă cu ele prin execuţia lor motrico – kinestezică. respectând principiile efortului minim. ci. fără semnificaţie. cuvinte monosilabice. formate din trei sunete: consoana – vocală – consoană). iar imaginea sonoră corectă se fixează mai bine . polisilabice. gi. cum sunt săgeţile (orientate în jos pentru sunetele care au locul de articulare lângă incisivii inferiori sau orientate în sus pentru sunetele care au locul de articulare în partea superioară a cavităţii bucale. propoziţii dezvoltate. Toate acestea trebuie să aibă sunetul problemă poziţionat diferit: iniţial. colegii săi etc. t – d. c – g) alterate după Locul de formare a sunetelor se arată cu corectarea sunetului surd (s. raportare care presupune mult tact. Întrucât deprinderile se formează foarte greu.). În felul acesta atenţia lui este sporită. p – b. b. fraze. pentru evitarea desonorizării. aşa cum se văd în listele exerciţiilor din tabelele următoare) Note: 1. grupe consonantice. Acesta este mersul în corectarea fiecărui 1. j. monolisabice. menite a contribui la statornicia deprinderilor de pronunţie corectă. g). de asemenea o largă aplicare în practica logopedică. f. v. indirecte. În oglindă. intermediare. . Elevul dislalic trebuie să fie deprins să folosească pronunţia corectă atunci când citeşte. Ea oferă copilului posibilitatea raportării modului său de pronunţie la modelul corect.orientat în jos pentru perechea s–z. (z. greşelile de articulaţie se reduc. f – v. Metoda exerciţiilor. se foloseşte cu succes abacul şi albumul logopedic. p. se va trece în mod obligatoriu la sunetul sonor . d. de acum emise. . Etapa de consolidare a pronunţiei corecte reprezintă momentul introducerii sunetului nou în vorbirea curentă a copilului. ce. Etapa consolidării sunetelor . presupune aşa cum arată şi denumirea sa. copilul compară propriul său mod de pronunţare cu modelul oferit de logoped. oglinda logopedică şi înregistrările pe casetofon. este bine ca elevul dislalic să sublinieze cuvintele care conţin sunetul – problemă. De un real folos îi sunt logopedului pentru punerea în aplicare a acestei metode. bisilabice. t. mijloace auxiliare care contribuie la sporirea eficienţei muncii terapeutice. ş. contribuie la consolidarea sunetului în cele mai diverse combinaţii articulatorii: silabe directe. efectuarea repetată a unei serii de exerciţii cât mai variate. pentru a vedea ce progrese a făcut. La sunetele perechi (s – z.însuşi şi apoi la cei din preajmă (logoped. Pentru a uşura analiza şi sinteza fonematică sonoră şi scrisă. Metoda comparaţiei este şi ea o metodă cu o largă arie de utilizare în procesul corectării sunetelor. logatomi (cuvinte artificiale. ce. copilului i se potenţează mobilurile interioare. ş – j. dorinţa de autodepăşire. sunt eficiente şi semnele grafice.aşezat orizontal pentru sunetul ţ.

ce. cos Bisilabice: casă. cu sublinierea cuvintelor care conţin aceste sunete şi cu gesturile evocatoare (cum este .supune Cu grupe consonantice: sta – stau. IV. ş – j. sti – stins. ste – Logatomi: sas – ses – sis – sos – sus stea. nasc Monosilabice: nas. se – sete.vaze s – z: varsă – varză fată – vată f-v: foi – voi cară – gară g: coală . dezvoltate: Sanda scrie frumos. Deci: s -. şi – simt. fasole. se – secară. în loc de vase spun vaze) În acest scop se exersează cuvinte paronime Fiecare pereche de sunete. Cuvinte cu „s” iniţial Monosilabice: sa – sac. Sandalele Sandei sunt albastre Cosmin a scăpat vasul cu sos. cu ajutorul imaginii ce – ge: cer – ger p – b: pere – bere pară – bară coş – coji şale – jale t-d: toamnă – doamnă tata – data Exerciţii pentru consolidarea sunetelor emise Sunetele emise cu ajutorul onomatopeelor se consolidează prin coarticularea (asocierea) în: I. vase Bisilabice: spinos. Rezultate bune în corectarea diferitelor sunete s-au obţinut prin asocierea semnelor grafice. voios. Propoziţii: simple (cu „s” în toate cele trei poziţii sub) ex: Sandu este voios. sto – stol. so – Silabe indirecte: as – es – is – os – us sobă. Fraze care pot fi închegate în scurte povestiri. su . pensulă Polisilabice: curios. stu – stup Grupe consonantice: stra – stre – stri – stro – stru III. se – sec. Vasile stă serios. şi – asa – ese – isi – oso – usu silabă. gi. vas. plisc. masă. Silabe directe: sa – se – şi – so – su so – soc. II.orientat în sus pentru perechea ş–j. întâmplări etc.goală (de exemplu.arcuit pentru sunetele ce. pasc. serios. (urmărim seria de vocale a – e – i – o – u) Bisilabice: sa – sală. so – solarul. ţ. ci – ge. ploios Polisilabice: cusute. scrise deasupra grafemului corespunzător sunetului – problemă. . şi – sită.. su – suc. su – sută Silabe intermediare: Polisilabice: sa – sabie. Cuvinte cu „s” median Cuvinte cu „s” final Monosilabice: pisc. Exemple: vase . dus. scorburos III. gi. ci – ge. IV.

p – b etc. Etapa de diferenţiere a sunetelor contribuie la dezvoltarea capacităţii de diferenţiere fonematică. având sub fiecare imagine şi . adeseori. de analiză şi sinteză la copiii cu dislalie. deci.orientarea degetului arătător: în sus pentru şuierătoare. O nouă diferenţiere fonematică este condiţionată de o bună percepţie auditivă. este convins că el pronunţă bine. Această etapă mai este reclamată şi de faptul că unele sunete au foarte apropiate locul şi modul de articulare şi. se diferenţiază sunetul nou de sunetele mai îndepărtate ca structură acustico – articulatorie (ex.. atât sub aspect acustic cât şi motrico – kinestezic şi să sesizeze propriile greşeli. cuvinte. dislalicul îşi „descoperă ”. cu toate acestea.: scoală – şcoală). În cadrul acestor exerciţii se asociază de fiecare dată consoana surdă cu cea sonor. ca: maturizarea mai lentă a proceselor neurologice care stau la baza capacităţii de percepere şi diferenţiere auditivă (în special a sunetelor cu frecvenţă înaltă).exerciţiul şi comparaţia sunt două dintre metodele cele mai des folosite în acest scop. Diferenţierea fonematică se poate face şi în cuvinte paronime. de aceea. La început. Etapa diferenţierii sunetelor este impusă de necesitatea dezvoltării auzului fonematic. tactul de care se dă dovadă în aceste clipe va hotărî dacă copilul va participa cu plăcere şi interes sau nu la orele de corectare a vorbirii. De un mare folos în aceste exerciţii sunt discurile cu paronime perechi aşezate în sens opus. neputându-se controla.. Prin repetare. Mulţi dintre copiii dislalici dispun de capacitatea necesară articulaţiei corecte a sunetelor şi. Auzul deficitar cauzează însuşirea eronată a sunetului. La aceşti copii deprinderile motrice se formează. el îşi fixează şi consolidează mişcările defectuoase de articulaţie şi.). În felul acesta se formează un model defectuos de pronunţie. deşi pronunţă greşit. deficitară la mulţi dintre copiii dislalici. nu pronunţă corect. Copilul este antrenat prin exerciţii să-şi analizeze propria vorbire.: s cu z).. Corespondenţa pe care o poartă logopedul cu aceşti doi colaboratori ai săi contribuie în bună măsură la reuşita tratamentului logopedic. propoziţii.: siflantele de velare). pentru a evita desonorizarea (ex. Metoda exerciţiilor. înainte de a putea fi modelate printr-un autocontrol auditiv din cauza insuficientei lui dezvoltări. Acesta este momentul în care se stabileşte colaborarea cu el. africate etc. fie prin denumire de imagini (ex. în special cel senzorial. dificultăţile de pronunţie nu se găsesc în organele de articulaţie. ci în unele deficienţe ale auzului fonematic. leziuni la nivelul urechii interne etc. pornindu-se de la diferenţierea sunetelor izolate la diferenţierea lor în silabe. Tot în această etapă începe colaborarea logopedului şi cu educatoarea sau învăţătorul şi părinţii copilului logopat. vorbirea sa greşită. În aceste cazuri. astfel încât săgeţile ce pornesc din mijlocul discului să le poată indica uşor. Exerciţiile de diferenţiere fonematică se aplică gradat.: siflantele de şuierătoare). Acesta e un argument în plus în favoarea terapiei timpurii prin care se poate preveni instalarea tulburărilor de limbaj pe fondul deficienţelor de auz. Comparând vorbirea lui cu vorbirea logopedului sau cu cea a copiilor fără deficienţe de limbaj. se permanentizează. Utile s-au dovedit a fi în această etapă şi planşele cu imagini paronime. există posibilitatea de a le confunda (s – z. după care se trece la exersarea diferenţierii sunetului nou de sunetele mai apropiate ca loc şi mod de formare (ex. imperfecţiunile şi rămâne chiar mirat de cum vorbeşte. a capacităţii de diferenţiere fonematică. Dislalicul. fie după auz. f – v. sau în jos pentru siflante ).

Diferenţierea fonematică trebuie făcută şi în citit – scris. dar diferite ca loc de formare.. ci (-. Cu ajutorul acestor cuvinte se poate face şi o diferenţiere scrisă. proverbelor . pentru că greşelile de pronunţie ale dislalicului (în special ale dislalicului senzorial) se manifestă şi în citit – scris. ţ – ce. aceste exerciţii solicită mult autocontrolul auditiv. logopedul recurge la un întreg arsenal de procedee. şi anume prin exerciţii de sinteză şi analiză fonematică. În etapa automatizării vorbirii se folosesc metodele : . deoarece – şi acest fapt este bine cunoscut – deprinderile de pronunţie incorectă nu se destramă nici uşor. redăm mai jos câteva exerciţii folosite pentru diferenţierea sunetelor emise. . . r – l (∩. procedeul ajută să diferenţieze sunetele – problemă. median. planşe. În rândul mijloacelor mecanice auxiliare care facilitează aplicarea metodei comparaţiei se înscrie casetofonul. ci şi la fixarea şi diferenţierea sunetelor asemănătoare din punct de vedere acustic. deşi ştiu şi pot să vorbească corect.metoda exerciţiilor de pronunţie: a unor propoziţii simple în care sunetul deficitar e prezent în cuvinte la început.povestirea după imagini. cuplate cu exerciţiile de comparare grafică. el scrie şi citeşte aşa cum pronunţă . ∩). inversiuni de sunete sau grafeme ale acestora) se face tot cu ajutorul comparaţiei. a unor sintagme cu partea iniţială. ci r– l Exemple de paronime: ↓-↑ ↓-↑ scoală – şcoală dus – duş ↓-↑ cozi – coji -∩ ţară – ceară ↓-↑ zar – jar -∩ ţine – cine -∩ ţeapă – ceapă ↓-↑ peste – peşte ↓-↑ nas . filme. de exemplu s – ş (↓ . . ghicitorilor.↑). final). . Înlăturarea unor forme de manifestare a incidenţei dislaliei cu dislexia şi disgrafia (omisiuni. s– ş z–j ţ – ce. Metoda comparaţiei.compunerea pe teme date sau liberă. ∩). z – j (↓ . contribuind din plin la dezvoltarea capacităţii de diferenţiere fonematică. nici repede. Solicitând copilului un control auditiv şi vizual permanent.↑).naş ∩∩ ∩∩ ∩∩ rac – lac ramă – lamă car – cal Se recomandă alcătuirea unor propoziţii simple cu aceste cuvinte paronime. În diferenţierea sunetelor emise se folosesc cuvintele paronime Cuvintele paronime se folosesc nu numai la perechi de sunete (surdă – sonoră). la mijloc şi în final. Pentru a-i ajuta să se obţină rezultate cât mai bune. nu numai sonoră. substituiri. să le observe locul în cuvânt (iniţial. Copiii corectaţi.conversaţia pe diverse teme.exerciţii de memorare a poeziilor . continuă o perioadă de timp să mai facă greşeli de pronunţie. finală constantă sau în care sunetul deficitar are o frecvenţă mare.cuvântul care le defineşte.

şi chiar a unor vocale i-e. s-z. Din acest punct de vedere sunt importante în primul rând exerciţiile generale care fortifică organismul (membrele. la logopaţi cu probleme de pronunţie se produce o încordare a muşchilor aparatului fonoarticulator. Aceasta. Încordările şi relaxările imprimă o anumită postură întregului corp.educarea personalităţii. ÎMBUNĂTĂŢIRE A MOTRICITĂŢII GENERALE ŞI A MIŞCĂRILOR FONOARTICULATORII Exerciţiile fizice generale au avut rolul de a uşura desfăşurarea unor mişcări complexe ale diferitelor grupe de muşchi care iau parte la activitatea de respiraţie şi la funcţionarea aparatului fonoarticulator. de relaxare ori de încordare. Pentru îmbunătăţirea motricităţii generale şi a mişcărilor fono-articulatorii se utilizează două categorii mari de exerciţii : . membrele iau o anumită poziţie. O încordare exagerată a organelor de articulaţie produce desonorizarea consoanelor sonore. postură care este diferită la persoanele valide faţă de cele cu tulburări de limbaj.educarea auzului fonematic. pentru a facilita mişcările complexe ale grupelor de muşchi ce participă la respiraţie şi la activitatea aparatului fonoarticulator în timpul emisiei verbale. o-u. înlăturarea negativismului faţă de vorbire şi a unor tulburări comportamentale. a buzelor pe porţiuni nespecifice. dar şi a dicţiei.gimnastica şi miogimnastica corpului şi a organelor care participă la realizarea pronunţiei. .exerciţii cu scopul de a relaxa organismul şi musculatura aparatului de emisie (exerciţii utile în pronunţarea majorităţii sunetelor limbii române) . trunchiul.TERAPIA SUNETULUI ”R” ETAPA I. Aceste exerciţii au fost asociate cu cele de respiraţie. c-g. . Confundarea sunetelor perechi p-b. t-d. De exemplu. deoarece în pronunţarea oricărui sunet sau cuvânt trunchiul.educarea respiraţiei şi a echilibrului dintre inspir şi expir. ceea ce determină nu numai accentuarea afectării pronunţiei. . Disfuncţiile hipo sau hiperkinetice ale tonusului neuro . a timbrului şi intensităţii vocii. realizată printr-o succesiune rapidă de tensiune. Dimpotrivă. a limbii. Tulburările dislalice sunt adeseori condiţionate de o concentrare şi o localizare greşită a tensiunii organelor fonoarticulatorii.muscular constituie un mare impediment pentru însuşirea unei pronunţii corecte. iar concentrarea ei la rădăcina limbii produce falsetul. încordare şi de relaxare a organelor de vorbire. de exemplu. gâtul. etc.exerciţii de încordare care se folosesc în special în timpul pronunţării sunetelor surde şi a cuvintelor mai complicate. rezidă sub aspect motric. în nediferenţierea nuanţelor extrem de fine ale tensiunii musculare prin care ele se articulează. . în cavitatea laringiană produce o voce răguşită. Concentrarea tensiunii musculare. . consoanele afonice se sonorizează prin relaxare. gâtul). TERAPIA GENERALĂ În categoria metodelor şi procedeelor generale sunt cuprinse: .

Râsul spontan şi vesel relaxează întreg organismul. mai puternică la începutul silabei decât la sfârşitul ei. sesizându-se kinestezic contrastul dintre starea de tensiune şi cea de relaxare musculară. Închide ochii. relaxează musculatura maxilarului. Astfel. 4) se realizează stând în picioare. a coloanei vertebrale. ci şi elementele prozodice (silabă. constituie şi un excelent mijloc de odihnă şi de reconfortare a organismului. Închide ochii şi relaxează musculatura facială. din poziţia de relaxare se exersează consoanele sonore. se roteşte capul intr-o parte şi-n alta de la stânga la dreapta şi invers. Exerciţii de relaxare presupun următoarele exerciţii : . care prin lipsa efortului muscular. . menţinând lipsa de efort muscular. a capului . antrenându-se concomitent cu aceste mişcări.Dar nu numai pronunţia sunetelor.relaxarea musculaturii maxilarului. porneşte de la aceste mişcări generale. Menţine această poziţie relaxată. rămânând în relaxare. Încearcă să-ţi provoci râsul. În mod obişnuit copiii cu dislalie pronunţă fonemele prea forţat. accent. el se disociază şi se alătură în mod greşit silabei care urmează.relaxarea musculaturii faciale . Astfel. pronunţia de sunete sau cuvinte. lăsând braţele să se sprijine comod pe masă. Un astfel de procedeu pentru relaxarea musculaturii este jocul „de-a elefantul”: copii stau în picioare.râsul spontan şi vesel. Ultimele două exerciţii (3. De aceea. Pornind de la exerciţiul anterior. . încordând întreaga musculatură şi apoi relaxând-o. În pronunţia lor ele apar încordate şi prea rigide. constituie şi un mijloc eficace pentru însuşirea de către copii a despărţirii corecte a cuvintelor în silabe. relaxarea extinzându-se şi asupra muşchilor coloanei vertebrale şi a trunchiului.mişcări liniştite de respiraţie. dacă fonemul de la sfârşitul unei silabe se pronunţă prea încordat. efectuate cu inspiraţie neforţată şi expiraţie prelungită . . Lasă apoi capul să cadă încet înspre piept (se sesizează tracţiunea muşchilor gâtului). lasă să cadă încet . a coloanei vertebrale şi lasă capul să cadă încet până ce se reazemă uşor pe braţe. Din această poziţie întoarce capul încet spre dreapta. Printr-o relaxare bruscă dispare orice tensiune musculară. intonaţie) şi chiar forma cântată a vorbirii sunt dependente de succesiunea corectă a organelor de articulaţie. pornind de la influenţa exerciţiilor fizice generale asupra procesului de mişcare a organelor de vorbire. . Exemple de exerciţii : Aşează-te cât mai confortabil. Exersarea mişcărilor mai lente sau mai încordate necesară pronunţiei anumitor sunete. Aşează-te cât mai confortabil şi lasă mâinile să-ţi atârne în jos. Exerciţiile de sesizare kinestezică a succesiunii nuanţelor de tensiune articulatorie.rotirea capul la stânga la dreapta şi invers în stare de relaxare . Se porneşte de la poziţia şezând. se îndoaie din mijloc. menţinând în continuare relaxarea musculaturii faciale şi a bărbiei. iar din cea de încordare a celor surde. cu picioarele întinse pe podea. amintind-ţi de lucruri hazlii. va cădea în jos prin propria-i greutate. Apoi încet. în special cea a maxilarului.încordarea şi apoi relaxarea întregii musculaturi a corpului . La preşcolari exerciţiile se desfăşoară sub forma jocurilor de mişcare. Maxilarul inferior. cu corpul în poziţie dreaptă. musculatura acestora trebuie sa fie întărită şi relaxată prin exerciţii speciale. ridică capul şi lasă-l să cadă neforţat într-o parte.

exerciţii de mers. de gimnastică pentru membre. Pentru a fi cât mai eficiente. apoi a dinţilor cu limba.mişcări care antrenează toate părţile corpului. plat. acoperirea dinţilor de jos cu buza de sus şi invers.pentru gimnastica buzelor : sugerea cu buzele strâns lipite. rotirea pumnului. generale . liber şi cu rezistenţă. deoarece contribuie la imprimarea ritmicităţii şi la nivelul vorbirii. în formă de lopată. reproducând sub formă onomatopeică anumite sunete. lăţit. în jos şi se leagănă uşor din glezne. disgrafici sau disartrici cu deficienţe motorii cerebrale) exerciţiile fizice generale trebuie desfăşurate paralel cu dezvoltarea vorbirii şi continuate mai mult timp pentru că şi handicapul de vorbire este mai grav şi necesită o perioadă mai lungă de recuperare.pentru palatul moale : muşchii faringelui şi vestibulului faringian: exerciţii de căscare cu retragerea limbii I a maxilarului inferior. limba în formă de săgeată. Buzele şi dinţii sunt întredeschişi. iar partea anterioară este ridicată spre alveolele dinţilor incisivi superiori. îndoirea în sus şi în jos a vârfului limbii scos între dinţi . Partea posterioară a limbii. ţinerea cu buzele a unui obiect ce este tras. prinderea unor nasturi între buze. vârful limbii ridicat. trecerea aerului dintr-o parte în alta. imitarea cântatului la pian etc. .) B. până la canini.capul braţele. aplaudatului. suptul obrajilor. exerciţiile fizice generale trebuie să se desfăşoare la copii sub formă de joc în mod ritmic. concomitent apoi alternativ. suflatul. limba în formă de jgheab în interiorul gurii. vibrarea buzelor etc. . . sforăitului etc b. umflarea obrajilor cu dezumflarea prin lovire. . de deglutiţie. atingerea dinţilor de jos şi de sus cu limba. specifice Logopedul demonstrează şi execută exerciţii de gimnastică specifice sunetului luat in terapie. De exemplu pentru articularea corectă a sunetului “r” participă intens doar vârful limbii.jocuri de mişcare însoţite de vorbire. atinge cu marginile laterale dinţii superiori. va apăsa cu părţile laterale ale limbii măselele de sus şi va sufla energic asupra vârfului limbii.pentru gimnastica limbii : scoaterea şi retragerea limbii . obţinându-se vibraţia lui. de coborâre şi de ridicare a maxilarului. de imitare a tusei. Exerciţii de gimnastică a aparatului articulator a. muşcătura. rictusul. fără efort. sunet ce este cel mai frecvent afectat în pronunţia în limba română. mişcarea maxilarului inferior de la dreapta la stânga. A. Execiţii de dezvoltare a mobilităţii generale . . fluieratul. cu excepţia . Limba este fixată.pentru gimnastica maxilarelor : exerciţii de închideri şi deschidere a gurii. de gimnastică a trunchiului (imitarea spălatului.pentru mobilitatea feţei : exerciţii de clipire a ochilor. În tulburările motorii (la dislalici. micşorând treptat până la minimum partea limbii scoasă în afară. exerciţii de împingere şi apoi de retragere a maxilarului inferior. În continuare vom realiza o prezentare detaliată aterapiei generale şi speciale a sunetului „r”. între buze şi în afara gurii.

se diferenţiază în respiraţie de tip toracic la fete. în sensul că cutia toracică poate efectua anumite mişcări independente de mişcările diafragmei. rămânând costo-abdominală la băieţi. Alte deosebiri între cele două tipuri de respiraţie sunt determinate şi de faptul că adeseori sincronismul existent între mişcările toracice şi cele abdominale în starea de repaus. 2.respiraţia de tip costo-abdominal. Este tipul de respiraţie caracteristic bărbaţilor . dacă în respiraţia mută inspiraţia şi expiraţia au o durată aproximativ egală. ea vibrează rapid între alveole şi dinţii superiori. Cu cât copiii sunt mai mici. În cursul inspiraţiei cavitatea toracică este mărită în plan vertical. Respiraţia nazală nu se face decât în pauzele mai mari dintre fraze. În mod obişnuit se disting două tipuri de respiraţie : . ritmul ei este mult mai scăzut decât în stare de repaus.abdominală şi în mod treptat. Deoarece în decursul vorbirii respiraţia se efectuează după necesităţile de exprimare. Muşchii gâtului şi ai feţei sunt puternic contractaţi. Asemenea . devine mai adâncă şi mai rapidă efectuându-se în pauzele dintre sintagme sau propoziţii. Inspiraţia dimpotrivă. Este firesc ca în perioada copilăriei. Astfel. EDUCAREA RESPIRATIEI SI A ECHILIBRULUI DINTRE INSPIR SI EXPIR Această etapă are un rol important nu numai în asigurarea unor funcţii biologice. În felul acesta regulile de coordonare a celor tipuri de respiraţie sunt deosebite. are un rol hotărâtor şi în procesul vorbirii. În general respiraţia copiilor este ritmică. antero-posterior şi transversal. In cadrul terapiei educarea respiraţiei reprezintă o etapă importantă. cu atât labilitatea ritmului respirator este mai accentuată. Expiraţia devine mai prelungită. spre pubertate. Aparatul respirator. există anumite deosebiri între respiraţia verbală şi cea din starea de repaus. Destinderea verticală este determinată de coborârea cutiei toracice prin coborârea muşchiului diafragmei. în care atât inspiraţia cât şi expiraţia se efectuează prin mişcări mai accentuate ale muşchilor costali inferiori şi abdominali. . însă ritmul respirator nu este uniform. În felul acesta studiul mişcărilor respiratorii şi corectarea dereglărilor lor ocupă un loc primordial în educarea vorbirii. La copii respiraţia prezintă o serie de particularităţi în raport cu vârsta. în decursul vorbirii expiraţia se efectuează prin gură. De asemenea. Stabilirea acestui raport între fazele de respiraţie în decursul vorbirii este absolut necesară spre a evita fragmentarea verbală şi a asigura în felul acesta perceperea unităţii ideilor. dacă în stare de repaus se expiră exclusiv prin fosele nazale. dar şi în pronunţie. să apară anumite neregularităţi în procesul de coordonare a respiraţiei cu actul fonaţiei. când organismul este într-o continuă dezvoltare. În timpul expiraţiei suflul atinge coardele vocale care se află în poziţie fonică şi prin vibrarea acestora se produce sunetul. iar la expulzarea aerului. dispare în cursul pronunţării. Respiraţia copiilor de vârstă preşcolară este de tip toraco .Neregularităţile ritmului respirator se măresc în decursul vorbirii. pe lângă funcţia sa esenţială de a asigura schimburile gazoase necesare întreţinerii vieţii.vârfului ei. deoarece emisiile verbale se fac numai în această fază. Respiraţia verbală sau fonatorie este coordonată voluntar.respiraţia abdominală se întâlneşte mai ales la femei şi este determinată de expansiunea sau contracţia cavităţii toracice superioare. Pătrunderea şi expulzarea aerului din plămâni se face prin modificarea dimensiunilor cutiei toracice. De altfel. în vorbire acest raport se modifică.

Expiraţia. În decursul inspiraţiei se va urmări extinderea abdomenului şi a coastelor inferioare şi revenirea lor încetinită în expiraţie. bucăţele care trebuie împrăştiate cât . în decursul unei povestiri mai îndelungate. astfel încât efectuarea lor să fortifice musculatura abdominală. fapt care împiedică cursivitatea exprimării. astfel încât copiii inspiră aproape după fiecare cuvânt din cuprinsul unei propoziţii şi uneori chiar în mijlocul unui cuvânt. Acest tip de respiraţie favorizează contracţiile musculare ale gâtului şi împiedică emisiunea vocală. La vârsta preşcolară trebuie împletite cu activităţile şi preocupările de bază ale copiilor. când apare o stare de oboseală a copiilor. Există câteva cerinţe igienice de care trebuie sa ţinem seama atunci când practicăm asemenea exerciţii : . Alteori. susţinută de aplecare în faţă a corpului şi mâinilor. dimpotrivă. cât şi de vorbire. Uneori. a toracelui şi a gâtului. . Este de asemenea recomandabil ca inspiraţia să fie însoţită de mişcări de extensie a coloanei vertebrale prin aplecarea pe spate a trunchiului şi a membrelor superioare sau ridicarea acestora. cum ar fi normal. Asemenea neregularităţi apar în cazul copiii sunt prea grăbiţi în exprimare şi nu respectă pauzele necesare din vorbire. Mulţi copii încearcă să vorbească în cursul inspiraţiei şi nu al expiraţiei. sau chiar pe parcursul activităţilor. Exerciţii de respiraţie nonverbală Aceste tipuri de exerciţii constituie o etapă pregătitoare pentru respiraţia verbală. cu geamurile deschise. astfel încât ultimele cuvinte dintr-o propoziţie se realizează prin consumul aerului de rezervă din plămâni. În decursul unei astfel de respiraţii se utilizează o cantitate prea mare de debit respirator. Efectuarea lor corectă duce la dezvoltarea capacităţii vitale şi la tonificarea întregului organism. va fi însoţită de mişcări care micşorează activitatea toracică. Se pot organiza jocuri de umflare a baloanelor.eficienţa lor este mai mare în cazul în care se fac la începutul activităţii . mişcările respiratorii sunt superficiale şi foarte frecvente. dimpotrivă. ele efectuându-se astfel într-o mare măsură sub formă de jocuri cu caracter cât mai ritmic. urmate de expiraţii puternice şi prelungite. cu mişcări bruşte şi exagerate. de suflare a unor bucăţele de hârtie aşezate pe masă în faţa copiilor. copiii efectuează respiraţii din ce în ce mai forţate. În decursul vorbirii unii copii încearcă să efectueze o respiraţie de tip costal superior. toate jocuri de mişcare constituie un mijloc de dezvoltare şi întărire a muşchilor respiratori. Respiraţia forţată duce rapid la instalarea unei stări de oboseală.exerciţiile se efectuează în camere bine aerisite. Pentru înlăturarea acestor neajunsuri sunt necesare exerciţii sistematice prin care se asigură satisfacerea cerinţelor respiratorii atât în stare de repaus. Tipul de respiraţie superioară apare în deplina sa evidenţă la copiii bâlbâiţi.exerciţiile de gimnastică trebuie judicios selecţionate. prin exagerarea mişcărilor toracice superioare. Îndeosebi exerciţiile de suflat sunt antrenante pentru copiii de vârstă mai mică. În timpul inspiraţiei cutia toracică îşi măreşte diametrul vertical prin ridicarea exagerată a umerilor. De altfel. În decursul exerciţiilor de respiraţie nonverbală copiii sunt deprinşi să efectueze respiraţii adânci. . Frecventele neregularităţi respiratorii pot duce în cele din urmă la apariţia unor deosebit de grave tulburări de exprimare. Tipuri de exerciţiile de respiraţie: a.neregularităţi nu pot fi întâlnite la adulţi decât în cazuri care pot fi considerate ca patologice.

îndeosebi ai muşchilor braţelor. Şezând cât mai comod. pe gură. ca în gimnastică sau cânt . copiii vor fi deprinşi să înlăture orice încordare musculară. cu braţele încrucişate pe piept şi cu palmele sprijinite pe umeri. În asemenea situaţii este indicat să se recurgă la exerciţii de diferenţiere a mişcărilor de relaxare musculară de cele de încordare musculară. Alteori se poate practica suflatul pe suprafaţa unei oglinzi.expirare şi inspirare alternativ pe nas. cu cerinţele pronunţării. Este recomandabil ca în prima fază exerciţiile de respiraţie verbală să fie efectuate şezând într-o poziţie cât mai apropiată de orizontală.aburirea oglinzii . Exerciţiile au fost efectuate sistematic prin respectarea cerinţelor unui antrenament progresiv. se vor efectua foarte scurte exerciţii alternative de încordare puternică. Reducerea mişcărilor respiratorii asociate cu pronunţarea se face cu multă precauţie în şedinţe de scurtă durată în care se explică şi se verifică mecanismul mişcărilor. apropiată de cea efectuată în actul normal al fonaţiei. Exerciţii de respiraţie verbală În decursul acestor exerciţii copiii au fost obişnuiţi să efectueze o respiraţie costoabdominală. Astfel.suflatul în lumânare. relaxarea definitivă se obţine cu multă greutate. eliberat de orice forţare activă. în apă cu paiul. În terapia sunetului “r” suplimentar se realizează şi următoarele exerciţii : . . bâlbâiţi.mirositul . urmate de destinderea totală a muşchilor încordaţi. Numai în felul acesta copiii vor ajunge în mod independent la dobândirea unui ritm automat. în cazul copiilor nervoşi. .umflatul balonului . Spre deosebire de respiraţia din starea de repaus. pe gură cu pauze stabilite. cu braţele relaxate şi atârnate lângă corp. . ca imitarea fâşâitului frunzelor (ssss).expirare şi inspirare alternativ pe nas. . Este de asemenea important să nu se piardă din vedere nici faptul că a respira corect în timpul vorbirii nu înseamnă a efectua respiraţii profunde. sau ai celor care prezintă o hiperkinezie musculară generală. b. corect. Adeseori. respiraţiile profunde produc o stare de efort şi oboseală. .mai departe. Dacă copiii prezintă tendinţe de a efectua în timpul inspiraţiei mişcări de ridicare a umerilor. Astfel. trunchiului şi gâtului. lipsite de orice exagerare şi efort. până aceasta se abureşte. sau umflarea puternică a obrajilor cu dezumflarea treptată. De asemenea sunt eficiente şi jocurile de emitere a unor sunete onomatopeice însoţite de mişcări. Relaxarea musculară obţinută prin această poziţie asigură coordonarea mai precisă a respiraţiei. în morişcă etc. se vor efectua exerciţii de respiraţie verbală din poziţia şezând. . sau a vântului (şşşş) etc. . se vor utiliza exerciţii care se opun acestei tendinţe. evitând încrucişarea braţelor la spate. . în decursul vorbirii mişcările respiratorii trebuie să fie simple. în trompetă.exclamaţii. în batistă. interjecţii etc. .de numărat pe parcursul unei expiraţii .exerciţiile de pronunţie prelungită a unei vocale.

orice modificare într-una din verigile sale motrice sau auditivă – se răsfrânge într-o anumită măsură asupra întregului proces de pronunţie. cât şi a propriilor mişcări articulatorii (proprioceptive) şi a efectului lor acustic (autocontrolul auditiv).Exerciţiile se reduc la efectuarea la efectuarea unor inspiraţii mai accentuate prin bombarea abdomenului şi a cavităţii toracice inferioare şi a unor expiraţii prelungite fără sacade şi întreruperi. dar şi de o capacitate corespunzătoare de simbolizare. cât şi exersarea expir – inspir pe baza apelării la înţelegere. O variată şi subtilă gamă de conexiuni senzorial – motrice este necesară pronunţiei fiecărui sunet în parte şi a diferitelor sale nuanţări şi modificări produse în cursul vorbirii. emisia şi recepţia sonoră se acomodează reciproc. pe baza efectului lor acustic. Prin circuitele feed – back ce se stabilesc între emisia şi percepţia sonoră. În terapia sunetului “r” se realizează şi următoarele exerciţii : . . prin raportare la sistemul fonologic al limbii. lipsită de efort.exerciţii de numărat pe parcursul unor exclamaţii. . pentru a dobândi asemenea conexiuni senzorial – motrice. sunetul articulat şi efectul său acustic se integrează într-o unitate complexă senzorial – motorie care. Niciodată nu se va epuiza întreaga cantitate de aer expirator. Prin natura sa senzorial – motrică. fără un antrenament prealabil şi de durată a organelor sale de recepţie sonoră. nu numai la îmbunătăţirea pronunţiei. utilizându-se şi o serie de jucării în care să sufle. la perfecţionarea auzului fonematic. Exerciţiile de respiraţie se desfăşoară în funcţie de vârsta dislalicului: la copiii mici ele se pot desfăşura sub forma jocului. La sfârşitul pronunţării unei propoziţii copiii trebuie să mai deţină o rezervă de aer. prin contractarea lentă a muşchilor extinşi. ci şi la dezvoltarea capacităţii de diferenţiere auditivă a sunetelor. la copiii mai mari se pot utiliza materiale didactice vizuale. fonatorii şi articulatorii. Controlul reciproc şi autoreglarea emisiei şi a recepţiei implică percepţia corectă atât a sunetelor emise de către alţii. atrage după sine. interjecţii etc. Exprimarea verbală trebuie să fie cât mai uşoară. primeşte semnificaţie fonematică. care să le permită expirarea în continuare. şi cel dislalic nu îşi poate însuşi mecanismele psihofiziologice de pronunţie corectă a sunetelor. derivă din însăşi natura senzorial – motrică a actului de pronunţie. de înţelegere a sensului structurilor sonore în ansamblul lor şi a fiecărui sunet în parte. La fel ca şi copilul cu pronunţie normală. Copilul. spirometrul. un autocontrol şi o dirijare mai precisă a mişcărilor de articulaţie.exerciţiile de pronunţie prelungită a unei vocale. . 3. trebuie să dispună nu numai de un nivel de dezvoltare a auzului şi a motricităţii organelor respiratorii. ca unitate fonetică distinctă a cuvântului.exerciţii de numărat pe parcursul unei expiraţii . prin exerciţii de dezvoltare a auzului fonematic. DEZVOLTAREA AUZULUI FONEMATIC Convergenţa exerciţiilor de dezvoltare a auzului fonematic şi a celor de dezvoltare a motricităţii organelor de articulaţie în corectarea dislaliei. Ameliorarea vitezei şi a preciziei mişcărilor de articulaţie prin exerciţii de dezvoltare a motricităţii organelor de articulaţie contribuie pe cale kinestezică. O ameliorare a percepţiei auditive a sunetelor. Pronunţia fiind un sistem senzorial – motric automatizat cu dispozitive bilaterale de reglare.

prin antrenament auditiv. prin acţiunea de învăţare şi de memorare a mişcărilor articulatorii şi a efectului lor acustic. Or. Ţinând cont de relaţia strânsă dintre auzul fonematic şi producerea mişcărilor articulatorii. În cazul unei slabe dezvoltări sau al unor tulburări de auz fonematic. înţelegem că tulburările de pronunţie pot apărea mai frecvent şi cu o intensitate mai mare. diminuând astfel decodificarea conţinutului semantic . adeseori recurgem însă. recepţia limbajului se produce deficitar şi.Prin interacţiunea şi condiţionarea lor reciprocă.). în munca logopedică se acordă o deosebită importanţă formării. indiferent de cauzele şi de natura lor. Pentru a suplini deficienţele de auz. Dificultăţile auzului fonematic produc greutăţi şi în recepţia corectă a vorbirii. Astfel. dirijând munca logopedică într-o anumită direcţie. munca logopedică vizează formarea prin mecanisme motrice compensatoare. deficienţele auzului fonematic fac imposibilă realizarea acestor operaţii şi fac dificilă imitaţia verbală atât de caracteristică la copii. Pe aceste căi acţiunea logopedică se propagă de la periferia actului de pronunţie spre procesele centrale. a capacităţii de diferenţiere auditivă a sunetelor. Treptat. După efectuarea unor exerciţii pentru dezvoltarea acestuia. pe câtă vreme la cei cu dislalii motorii se acordă un rol mai mare exerciţiilor de dezvoltare a motricităţii organelor de vorbire. a unor noi funcţii. procesul psihopedagogic de educaţie a pronunţiei corecte este orientat predominant în direcţia dezvoltării capacităţii de identificare şi de diferenţiere a sunetelor care se exersează. La copii el se perfecţionează gradual odată cu dezvoltarea capacităţilor senzorio-motorii (în special de diferenţiere auditivă şi articulatorie) şi intelectuale (de integrare raţională a fonemelor într-un sistem lingvistic închegat). pentru ca astfel. Totuşi. ca atare. una dintre aceste categorii de exerciţii predomină. în funcţie de formele dislaliei. Corectarea dislaliilor mecanice se face predominant prin aplicarea unor exerciţii de dezvoltare a motricităţii organelor deficiente. La cei cu dislalii audiogene. ceea ce contribuie la perfecţionarea progresivă a capacităţii reglatoare a acestora asupra codificării informaţiilor motrico – kinestezice şi auditive de la periferia mecanismelor de pronunţie a sunetelor. ele să devină capabile de a realiza mişcările articulatorii necesare pronunţiei corecte a sunetelor. Auzul fonematic se formează în activitatea de comunicare şi prin exerciţii. emisia vorbirii nu este normală. Pentru realizarea unei pronunţii corecte. Din analiza metodelor utilizate pentru corectarea diferitelor forme de dislalie se desprinde necesitatea orientării acţiunii logopedice în două direcţii principale: dezvoltarea auzului fonematic şi dezvoltarea motricităţii organelor de vorbire. fiecare persoană trebuie să efectueze o comparaţie între pronunţia sa proprie şi cea a persoanelor din jur şi trebuie să realizeze un autocontrol permanent cu ajutorul auzului asupra comunicării verbale. Când însă recuperarea funcţională a defectelor organice nu se poate obţine. pe lângă exerciţii specifice de antrenament auditiv şi la exerciţii pentru dezvoltarea unor mecanisme compensatorii prin antrenarea altor analizatori (vizuali. tactili etc. exerciţiile de dezvoltare a auzului fonematic şi a motricităţii organelor de articulaţie se aplică în munca logopedică pentru toate cazurile de dislalie. Datorită tulburărilor auzului fonematic. tulburările de pronunţie fiind determinate de anumite deficienţe de auz. începe să îşi dea seama rapid de dificultăţile vorbirii sale. copilul nu este conştient întotdeauna de greutăţile sale de vorbire. se imprimă în sistemele neuronale verbo-motorii modele de pronunţie corectă a sunetelor. la cei cu dislalii senzoriale.

formarea percepţiei fonematice corecte. La elevii de vârstă şcolară exerciţiile orale se completează cu exerciţii de scris şi de citit. cuvântul fiind pentru copil cea mai mică unitate cu sens şi nu fonemul. Sublinierea elementelor fonetice analizate se facilitează printr-o pronunţie sacadată şi uşor prelungită de către logoped. copilul. a acestora în cuvinte. Exerciţiile de dezvoltare a capacităţii de analiză şi de sinteză fonetică trebuie să ţină seama de particularităţile de vârstă ale copiilor. Materialul verbal utilizat pentru exerciţiile de analiză şi de sinteză fonetică. Exerciţii de analiză şi sinteză fonetică Prin efectuarea acestor exerciţii. diferenţierea şi identificarea cuvintelor sinonime şi paronime. pentru ca dislalicul să sesizeze deschiderea gurii la pronunţia silabelor. . Pentru dezvoltarea auzului fonematic sunt mai importante exerciţiile în cuvinte decât pronunţarea sunetelor izolate.sinteza fonematică prin reunirea sunetelor în silabe. În general. constituie simptome ale dezvoltării deficitare a capacităţii de analiză şi sinteză fonetică. a structurii morfologice a cuvintelor şi a aspectului gramatical al limbii. copiii dislalici au învăţat să audă şi să distingă clar sunetele din cuvânt în ordinea succesiunii lor normale. separă cuvântul din propoziţie şi-l desface în silabe. exteriorizate frecvent şi în scris şi în citit. pe baza percepţiei global – structurale. ceea ce contribuie la însuşirea pronunţiei corecte a sunetelor izolate. Această etapă vizează următoarele obiective : . a acestora în cuvinte. Substanţa sonoră a cuvântului le apare. propoziţii şi fraze. la început. . Confuziile. Deficienţele auzului fonematic fac imposibil autocontrolul auditiv. indivizibile.educarea pronunţiei ritmice şi melodice. la mijloc. şi dislalicul face eforturi de îndreptare a vorbirii pe baza motrico-kinestezică a aparatului de emisie. silabe şi sunete. înlocuirile. la dislalici sunt eficace pronunţarea. Determinarea fonemelor se realizează în funcţie de semnificaţia cuvântului. Copiii mici nu pot să despartă cuvântul în elementele sale fonematice. bătăile din palme sau cu creionul în masă.educarea capacităţii de diferenţiere fonematică prin distingerea şi discriminarea sunetelor şi cuvintelor. Lecţiile de dezvoltare a capacităţii de analiză şi de sinteză fonematică trebuie să înceapă cu diferenţierea şi separarea cuvintelor din propoziţie. aşa cum în corectarea dislaliei cuvântul joacă un rol hotărâtor. executate de logoped şi analiza vizuală a mişcărilor de articulaţie în oglinda logopedică. . Copilul trebuie să înveţe să distingă şi să reproducă precis fiecare cuvânt din propoziţia ce se exersează.analiza fonematică acustică prin descompunerea frazei în propoziţii. încât sunetele care se exersează să apară cât mai frecvent şi în cât mai variate poziţii fonetice ale cuvântului. trebuie să fie astfel alcătuit. . prin gândirea deductiv – inductivă. pe care apoi le desparte în sunetele componente. . În acest scop se folosesc şi unele mijloace auxiliare ca: ţinerea palmei sub bărbie.Prin activitatea de dezvoltare a auzului fonematic se creează un sistem relaţional între modalitatea senzorială de a percepe şi crearea unor imagini ideale la niveluri superioare. inversările de sunete şi agramatismele copiilor dislalici. intercalat şi final.

în mod similar se fac exerciţii de separare a sunetelor de la sfârşitul cuvântului .Prin aceste exerciţii. dislalicul se deprinde să deosebească sunetele.morr tremur de frig : brr – brr. Pentru facilitarea distingerii auditive sunetul de reper se pronunţă izolat de restul cuvântului. precizându-se că toate încep la fel (s-apă. de. cu care încep cuvintele. . să completeze cuvântul din propoziţie. solicitând atenţia auditivă. exerciţii de imitare a sunetelor din natură onomatopee care vor fi pronunţate la început cu voce şoptită. să înţeleagă ordinea lor de succesiune. Exemplificări a. . al doilea. sâ. so. Jocuri hazlii în care sunetul urmărit să fie repetat de mai multe ori. . s-are. poezii. dâ. si. brr . morr .după ce s-au prelucrat două sunete de la începutul cuvintelor (r-l) se trece la confruntarea lor. luate din cuvinte paronime. precizându-i locul în structura fonetică (primul. . să ridice mâna ori de câte ori aude printre cuvintele pronunţate. prin denumirea imaginii care-i ţine locul.sfrr ceasul : ţrr –ţrr. su.se porneşte de la distingerea unui sunet indicat. final sau intercalat. să ştie să găsească sunetul iniţial. Ele se folosesc in scopul dezvoltării discernământului auditiv. să . dă sa.brr . ţrr .desprinderea sunetului prelucrat din cuvânt. să ştie să compare sunetul ce se exersează cu alte sunete.ţrr ursul : morr – morr. di. pe baza analizei auditive .să aleagă imagini după sunetul dat . să compare cuvinte în funcţie de sunetul dat şi să selecţioneze cuvinte după componenţa sonoră. du.să denumească cuvinte cu sunetul dat şi să-i precizeze locul în cuvânt . Exerciţii de imitare a sunetelor din natură (onomatopee) Exerciţii de pronunţare a unor serii de silabe opuse luate din cuvinte paronime cu scopul de a antrena analizatorul auditiv Exerciţii de pronunţare ritmică. prin exerciţii de separare. s-obă etc. cuvinte cu sunetul indicat. ultimul etc. ghicitori. do. se. cu scopul de a antrena intens analizatorul auditiv : da. . .să compună din literele alfabetului decupat denumirea imaginilor arătate de logoped.) . prin sortarea imaginilor corespunzătoare în două categorii şi prin denumirea lor .exerciţii de pronunţare a unor serii de silabe opuse. în ritmuri diferite : şarpele : s-s-s-s albina: z-z-z-z trenul : ş-ş-ş-ş avionul : j-j-j-j musca : bzz-bzz-bzz-bzz fusul : sfrr – sfrr.). sfrr . proverbe. unele de altele. apoi cu voce tare. Exerciţii utilizate în terapia rotacismului : . printr-o mică pauză .

consolidarea şi automatizarea. lu.niţă .mură .lupă rampa-lampa coroană . zu. formele dislalice pentru a fi corectate necesită pe lângă aplicarea metodelor şi procedeelor generale şi aplicarea unor metode si procedee specifice logopedice. ta-da. la început. le. În faţa ei. sa-za. zi.ma . Pregătirea impostării sunetului prin metoda demonstraţiei articulatorii.exerciţiile de diferenţierea consoanelor surde de cele sonore cu prezentarea grupurilor de cuvinte foarte asemănătoare ca sonoritate r -l rac-lac car-mal rama – lama rupă .clamă rasă – lasă rampă . lo.dieră . la comparaţie.exerciţii de pronunţare a silabelor simple opuse : la-za.na .coloană rege-lege cramă . li. ză la. folosindu-ne de unul din materialele de bază – oglinda logopedică. zâ.exerciţii de transformarea cuvintelor prin înlocuire de sunete sau silabe : ra . EMITEREA ŞI IMPOSTAREA SUNETULUI În această etapă se recurge în mod curent la metoda demonstraţiei articulatorii în faţa oglinzii logopedice.za. lâ. Emiterea sunetului se realizează. la exerciţiu (articulatoriu şi fonatoriu).cul ză ţă pid ion ETAPA II. Prezentarea detaliată a acestor metode şi procedee se va realiza urmărind următoarele etape emiterea şi impostarea sunetului. ETAPA TERAPIEI SPECIFICE După cum se ştie. . numai cu concursul analizatorilor vizuali kinestezic. se demonstrează copilului care este poziţia corectă a organelor articulatorii . zo. ze. a.lampă . lă . precum şi la metoda derivării sunetului nou din sunete corect emise anterior.

b. pe alveole buzele sunt întredeschise. care este un sunet prepalatal). Totul are loc în faţa oglinzii. poziţia degetului va fi inversă în cazul lui “ş”. între care şi articulaţie există o indisolubilă legătură. copilul repetă singur în faţa oglinzii toate mişcările articulatorii. pentru a evita interdentalismul limba. Antrenarea analizatorului acustic în procesul complex de elaborare a sunetului este facilitată de efectuarea unor exerciţii de imitare a sunetelor din natură (onomatopee). Îi sunt.participante la elaborarea sunetului în cauză şi i se explică modul de execuţie al mişcărilor. specialistul logoped foloseşte palatograme (care sunt reprezentări grafice ale suprafeţei palatului atinse de limbă în timpul emiterii sunetelor) şi diferite profile de articulare. cu care îl familiarizează pe copil. Pentru aceasta. se sprijină pe linia de unire a dinţilor superiori cu cei inferiori buzele sunt cu comisurile trase pe părţi dinţii sunt închişi pentru a evita interdentalismul limba se sprijină pe alveolele dinţilor superiori (pe deluşor) buzele întinse cu comisurile ridicate dinţii sunt închişi după care se deschid brusc pentru pronunţarea sunetului ci Z ţ Ci . până ajunge la fixarea lor kinestezică – tactilă. se sprijină la baza incisivilor inferiori . Acestea vor fi selecţionate în aşa fel încât între ele şi sunetul – problemă al copilului dislalic să existe o legătură directă. După ce a urmărit atent demonstraţia logopedului. cu apexul ascuţit. buzelor. Exerciţiile cu onomatopee – atractive şi plăcute copiilor – joacă un rol însemnat în dezvoltarea auzului fonematic. La pronunţarea sunetului. în scopul deprinderii dislalicului cu aspectul său acustic se trece numai după ce copilul a ajuns la deplina stăpânire a sunetului din punct de vedere motric. gesturi care indică locul de articulare a sunetului respectiv (ex: în cazul sunetului “s” arătătorul mâinii drepte va fi îndreptat în jos. de asemenea. indicând locul de articulare a acestui sunet. cu comisurile trase în părţi dinţii sunt închişi. logopedul pronunţă sunetul în şoaptă. Exerciţii pentru emiterea sunetelor cu ajutorul onomatopeelor Sunetul S Onomatopee Gânsacul supărat: Chemarea pisicii: Fusul: Sirena: Albina: Cântatul greierului Şoricelul Vrăbiuţa Ciocănitoarea S – s –s Piss – piss Sfrr – sfrr Z –z – z Bzzz – bzzz Ţrrr – ţrrr Chiţ – chiţ Cip – cip – cirip Cioc – cioc Indicaţii privind locul şi modul de articulare a sunetelor limba. dinţilor şi maxilarelor. dislalicul repetă după el. cu apexul (sau vârful) cât mai ascuţit. punând un accent particular pe poziţia limbii. iar în final copilul pronunţă singur. care pun în evidenţă poziţia normală a organelor vorbirii în timpul pronunţării sunetului. în alternanţă cu poziţia lor greşită. În timpul demonstraţiei. după modelul oferit. fapt subliniat în mai multe rânduri în lucrarea de faţă. de un real folos gesturile evocatoare.

pentru a evita interdentalismul Sfrr – sfrr apexul limbii se sprijină pe incisivii inferiori Vai – vai buza inferioară atinge dinţii superiori maxilarele sunt uşor deschise Cucuriguu 1. În afara acestui procedeu metoda exerciţiilor mai cuprinde şi procedeul imitaţiei plurisenzoriale. dinţii sunt uşor îndepărtaţi Glu – glu I – ha . buzele se ţin rotunde V . Pentru a asigura formarea percepţiilor auditive cât mai clare se utilizează procedeul verbo – tonal care pune pe prim plan valoarea analizatorului auditiv în elaborarea sunetului nou. buză. ca sonde. Logopedul foloseşte în acest scop aparatul de diferenţiere fonematică. i – ha Onomatopeele pot fi introduse şi în cadrul unor scurte povestioare.jjj v – jjj 3. copilul dislalic nu-şi poate coordona singur mişcările organelor de articulaţie (limbă. dinţii sunt închişi. palat). deoarece – după opinia majorităţii specialiştilor – utilizarea mijloacelor auxiliare mecanice înseamnă de cele mai multe ori o intervenţie brutală asupra organelor vorbirii. între cele două laturi existând strânse raporturi de interdependenţă.Sunetul R Onomatopee Motocicleta Pocnetul lemnelor Ursul Fusul Ceasul Vântul lin Trenul în mişcare Vântul puternic Fusul Vaiet Cocoşul Găina Ceasul Gâsca Curcanul Calul Brrr – brrr Prrr – prrr Morrr – morrr Sfrrr – sfrrr Trrr – trrr Şşş – şşş Ş–ş–ş Indicaţii privind locul şi modul de articulare a sunetelor apexul ascuţit al limbii atinge succesiv alveolele incisivilor superiori buzele au comisuri trase în părţi dinţii sunt îndepărtaţi Ş J F V C G H 1. apexul limbii este ridicat aproape de vălul palatin dur (cerul gurii) 2. ca la zâmbet O şi U : cu gura rotundă Sunetul se consideră a fi elaborat numai atunci când copilul îl stăpâneşte deplin. atât motric cât şi acustic. cu ajutorul căruia copilul dislalic exersează acomodarea organelor sale de vorbire după modelul corect. apexul limbii stă la baza incisivilor Cot – cot – codac inferiori Tic – tac 2. În astfel de cazuri. Recurgerea la ele se face însă numai după epuizarea tuturor celorlalte posibilităţi de care dispune logopedul. oferit de terapeut. logopedul este nevoit să folosească şi mijloace auxiliare mecanice. spatule etc. buzele sunt uşor întredeschise Ga – ga 3. al excluderii unor analizatori (mai ales în faza incipientă de însuşire a pronunţiei ). precum şi folosirea unei . În practica logopedică se întâlnesc cazuri când datorită unei hipotonii musculare sau unor disabilităţi motorii. O atenţie deosebită se acordă şi pronunţiei vocalelor : A : cu gura mare E şi I : cu buzele întinse.

Exerciţii de pronunţare ritmică. poezii : „ Rică nu ştia să zică Râu. Pentru ca aerul să iasă lateral. scheme.largi game de material auxiliar: oglinda logopedică. ca şi prin forma lor acustică are. indicarea unui sunet omis de logoped .” Emiterea sunetului „r” prin demonstraţie şi imitaţie Demonstrează articularea sunetului : se explică. pe când tâmplărea în tâmplărie. Sunetele afectate se pot obţine prin derivare nu numai din sunete apropiate ci şi din sunetele care le preced în ontogeneză. s-a lovit din întâmplare la tâmplă. rămurică. Copilul este învăţat să îndoaie în sus şi în jos vârful limbii scoasă în afară. de asemenea o largă aplicare în practica logopedică fiind folosita cu success in terapia noastra. să fie fixată într-o poziţie imobilă. Astfel se influenţează vibrarea vârfului limbii. proverbe. răţuşcă. dar de gospodărit nu mă pot desgospodări. în faţa oglinzii. palatograme etc. obţinându-se astfel. Obţinerea lui „r” derivat din „l” se realizează cerând copilului să pronunţe „la – la – la” în timp ce se apasă uşor pe bărbie. cu excepţia vârfului limbii. vibraţia lui. rămurică Dar de când băiatu-nvaţă Poezia despre raţă Rică ştie cum să zică Râu. solicitând în acelaşi timp atenţia auditivă : “De gospodărit m-am gospodărit. Se realizează şi palparea vibraţiei coardelor vocale în timpul pronunţării sunetului „r”.” “Un tâmplar din strada Tâmplari. limba trebuie să fie lipită puternic de dinţi. răţuşcă.” Jocuri hazlii în care sunetul “r” este repetat de mai multe ori. profile de pronunţare. completarea cuvintelor cu prima silabă pronunţată de logoped. ghicitori. până la canini. Metoda derivării sunetelor afectate din sunete ce sunt corect emise şi care se aseamănă cu ele prin execuţia lor motrico – kinestezică. poziţia buzelor şi limbii pentru obţinerea articulării sunetului “r”. făcând-o să vibreze. Cu vârful limbii ridicat va apăsa cu părţile laterale ale limbii măselele de sus şi va sufla energic asupra vârfului limbii. că desgospodăria e păguboasă. . Impostarea sunetului “r” şi obţinerea pronunţiei corecte a sunetului “r” Exerciţii pentru pregătirea impostării sunetului „r” Exerciţii de analiză fonetică cu indicarea primului sau ultimului cuvânt dintr-o propoziţie.

rip . Prin exersarea diferitelor tipuri de exerciţii. oră. eri. ări. ror. rrre. ăre.cu vocale similare : ara. bisilabice. eră. rrru. uru. îrrr. ru. e. aru. grupe consonantice. medial şi final.îr. ri. ro. uro. aro.ur. această etapă contribuie la consolidarea sunetului în cele mai diverse combinaţii articulatorii: silabe directe. eru. rop. indirecte. Introducerea sunetului „ r” în silabe Pronunţia sunetului „ r” în : a. f. etc. ero. re.2. tera. lero. nera. leri.iri. intermediare. uri. răr. logatomi (cuvinte artificiale. ură. exerciţii în combinaţii consonantice : . lere. rup.rap. oro. era. ăru d. . nere. urrr.cu vocala diferite : are. nero.ir. rer. dera. iro. râr. exerciţii în silabe inverse : . ară. ura. tero. teri. rrră. rrrâ b.râ. rrri. ăra. irrr. ari. oru. . În aceste exerciţii sunetul problemă se găseşte poziţionat diferit: iniţial. deri. orrr. ăr. tere. exerciţii în poziţie intervocalică : . A. neri. monolisabice. ore.er.prelungit : arrr. iru. ora.or. Pentru a prezenta momentele acestei etape a terapiei vom lua pentru exemplificare sunetul „ r”. iră. ori. efectuarea repetată a unei serii de exerciţii cât mai variate.gar. ăro. rir. . îrâ . gor. de la ceea ce copilul ştie spre achiziţia de noi cunoştinţe şi abilităţi. formate din trei sunete: consoana – vocală – consoană).ere.neprelungit : ar. ră. cuvinte monosilabice. În această etapă exerciţiile încep de la simplu la complex. exerciţii cu silabe închise cu alte consoane : . ure. exerciţii în silabe directe : ra. polisilabice. ETAPA CONSOLIDĂRII SUNETELOR Acestă etapă presupune aşa cum arată şi denumirea sa. exerciţii cu prelungirea sunetului : rrra. c. g. rrro. Etapa de consolidare a pronunţiei corecte reprezintă momentul introducerii sunetului nou în vorbirea curentă a copilului. ire. dero. ărrr. gur. ără. errr. ira.rar. dere. menite a contribui la statornicia deprinderilor de pronunţie corectă. exerciţii în logatomi (silabe cu şi fără sens) cu consoane cu loc de articulare apropiat : lera. rur. fără semnificaţie.

pra. zdre. şră. udr. fre. urător d. dro. vro.prâ. şru. evr. pre. îbr adr.so ro . fru. popor. roş. frâ vra. şri. pru. bere. . bru. îbr. tre. stră. vrâ tra. parc. ruşine etc. zdrâ şra. dru. barză. -cuvinte polisilabice : tremură.cuvinte bisilabice : pahar.cuvinte polisilabice : rădăcină. zdră. soare etc. stro. pro. rup. ăbr avr. edr. tro.man tund iul f. ce se rostesc mai greu datorită deficitului de aer : abr. vre. ibr.cuvinte bisilabice : ramă. stru. idr. îbr. obr. bar etc. dră drâ h. hartă. şrâ i. stri. cuvinte în care fonemul „r” se află în poziţie finală : .cuvinte monosilabice : măr. ebr. arc. structuri verbale progresive prin adiţie : . ra na ma sa e. tră. . rece etc. zdru. rug. pră. felinar. . . vri. vră.cuvinte monosilabice : rac. rudă. vru.cuvinte bisilabice : seară. tru. bre. tre. car. cuvinte în care fonemul „r” se află precedat sau urmat de o consoană : barbă. bra. bri. . brâ fra. bro. şre. rău. trâ dra. exerciţii de transformare a cuvintelor prin înlocuire de silabe : . ardei. ubr. strâ zdra.cuvinte monosilabice : frig. fre. obr.mân . etc. cuvinte în care fonemul „r” se află în poziţie mediană (în interiorul cuvântului) : . ubr. îdr. exerciţii cu grupuri consonantice mai dificile : stra. dri. şro. dre. pri. ădr B. ivr.cuvinte polisilabice : aviator. rom. tri. Introducerea sunetului “r” în cuvinte Demonstrează pronunţia sunetului “r” în cuvinte : a. zdro. fră. caravană c. bră. amar etc. exerciţii cu grupuri consonantice în final. cuvinte cu fonemul în poziţia iniţială : . b. cărare. castraveţi etc. odr. zdri. orb etc. fro.

: siflantele de velare) . C. ca: maturizarea mai lentă a proceselor neurologice care stau la baza capacităţii de percepere şi diferenţiere auditivă (în special a sunetelor cu frecvenţă înaltă). deci. Copilul este antrenat prin exerciţii să-şi analizeze propria vorbire. atât sub aspect acustic cât şi motrico – kinestezic şi să sesizeze propriile greşeli. în special cel senzorial.ol ru – lu ur -ul D. Exerciţiile de diferenţiere fonematică se aplică gradat : . Comparând vorbirea lui cu vorbirea logopedului sau cu cea a copiilor fără deficienţe de limbaj. Diferenţierea sunetului “r” la nivel de silabă Exerciţii pentru diferenţierea sunetelor cu punct de articulare apropiat : ”r-l”: ra – la ar -al ro – lo or . În aceste cazuri. de analiză şi sinteză la copiii cu dislalie. Acesta e un argument în plus în favoarea terapiei timpurii prin care se poate preveni instalarea tulburărilor de limbaj pe fondul deficienţelor de auz. înainte de a putea fi modelate printr-un autocontrol auditiv din cauza insuficientei lui dezvoltări. imperfecţiunile şi rămâne chiar mirat de cum vorbeşte. este convins că el pronunţă bine. se permanentizează. el îşi fixează şi consolidează mişcările defectuoase de articulaţie şi.la început se diferenţiază sunetul nou de sunetele mai îndepărtate ca structură acustico – articulatorie (ex. r – ro – rom – roman –român – românesc. cu toate acestea. vorbirea sa greşită. Auzul deficitar cauzează însuşirea eronată a sunetului. De aceea este importantă colaborarea logopedului cu educatoarea sau învăţătorul şi părinţii copilului logopat. La aceşti copii deprinderile motrice se formează. dislalicul îşi „descoperă ”.r– ra –ram– rama – rămas– rămăşiţă . În felul acesta se formează un model defectuos de pronunţie. a capacităţii de diferenţiere fonematică. deşi pronunţă greşit. Unii copiii dislalici dispun de capacitatea necesară articulaţiei corecte a sunetelor şi. Corespondenţa pe care o poartă logopedul cu aceşti doi colaboratori ai săi contribuie în bună măsură la reuşita tratamentului logopedic. leziuni la nivelul urechii interne etc. Diferenţierea sunetului „r” la nivelul cuvintelor Se folosesc cuvinte paronime : Diferenţierea „r” – „l” : rac-lac car-mal rama – lama rob . ci în unele deficienţe ale auzului fonematic. nu pronunţă corect.lob rampa-lampa car-cal rege-lege gras . Dislalicul. Prin repetare. adeseori. neputându-se controla. dificultăţile de pronunţie nu se găsesc în organele de articulaţie. O bună diferenţiere fonematică este condiţionată şi de o bună percepţie auditivă. Etapa de diferenţiere a sunetelor contribuie la dezvoltarea capacităţii de diferenţiere fonematică.glas rasă –lasă var -val Exerciţiile de diferenţierii sunetelor implică dezvoltării auzului fonematic.

- apoi se trece la exersarea diferenţierii sunetului nou de sunetele mai apropiate ca loc şi mod de formare (ex.: siflantele de şuierătoare) - se porneşte de la diferenţierea sunetelor izolate la diferenţierea lor în silabe, cuvinte, propoziţii. - în cadrul exerciţiilor se asociază de fiecare dată consoana surdă cu cea sonor, pentru a evita desonorizarea (ex.: s cu z). Diferenţierea fonematică se poate face şi în cuvinte paronime, fie după auz, fie prin denumire de imagini (ex.: scoală – şcoală). De un mare folos în aceste exerciţii sunt discurile cu paronime perechi aşezate în sens opus, astfel încât săgeţile ce pornesc din mijlocul discului să le poată indica uşor. Se utilizează planşe cu imagini paronime, având sub fiecare imagine şi cuvântul care le defineşte. (Cu ajutorul acestor cuvinte se poate face şi o diferenţiere scrisă, nu numai sonoră.) Aceste exerciţii solicită mult autocontrolul auditiv, contribuind din plin la dezvoltarea capacităţii de diferenţiere fonematică. Copiii corectaţi, deşi ştiu şi pot să vorbească corect, continuă o perioadă de timp să mai facă greşeli de pronunţie, deoarece – şi acest fapt este bine cunoscut – deprinderile de pronunţie incorectă nu se destramă nici uşor, nici repede. Pentru a-i ajuta să se obţină rezultate cât mai bune, logopedul recurge la un întreg arsenal de procedee. În diferenţierea sunetelor emise se folosesc cuvintele paronime. Cuvintele paronime se folosesc nu numai la perechi de sunete (surdă – sonoră), ci şi la fixarea şi diferenţierea sunetelor asemănătoare din punct de vedere acustic, dar diferite ca loc de formare; de exemplu s – ş (↓ - ↑); z – j (↓ - ↑);; ţ – ce, ci (-, ∩); r – l (∩, ∩). Exemple de paronime: s – ş coală – şcoală dus – duş z–j cozi – coji ară – ceară zar – jar ţine – cine ţeapă - ceapă r – l rac – lac, ramă – lamă, car – cal Cu aceste cuvinte paronime se alcătuiesc propoziţii simple. 4. ETAPA AUTOMATIZARII SUNETULUI CORECTAT În această etapă se utilizează sunetul deficitar în construirea unor propoziţii, la început simple şi apoi din ce în ce mai complexe (propoziţii dezvoltate, povestiri, ghicitori, proverbe). Etapa vizează următoarele exerciţii : - Construire unor propoziţii simple în care sunetul deficitar se prezintă în cuvinte la început, la mijloc şi în final; - sintagme cu partea iniţială, finală constantă sau în care sunetul deficitar are o frecvenţă mare; - exerciţii de memorare a poeziilor , ghicitorilor, proverbelor - povestirea după imagini, filme, planşe; peste – peşte nas - naş

ţ – ce, ci

- conversaţia pe diverse teme; - compunerea pe teme date sau liberă. Aspectul esenţial în etapa automatizării constă în includerea în categoria automatismelor a deprinderii nou achiziţionate. Etapa automatizării vizează următoarele momente: A. Exersarea sunetului deficitar în propoziţii 1. S-au folosit exerciţiile de pronunţie a unor propoziţii simple în care este prezent în cuvinte sunetul deficitar, la început, mijloc şi final. De exemplu pentru sunetul ,,J" : „Joc joi. Joaca Jeana. Jean ia jar. Jenica s-a jucat. Jean e jos. Joiţa are jucării. Jenica are jumări. Dirijează Bujor. Boii mă ajută. Ana a cojit coaja. Dirijează noul dirijor. Ajutorul meu are un cojoc. Coaja a căzut pe cojoc. Pe pavaj e un bagaj „ etc. 2. Sintagmele cu partea finala constantă folosite de către noi: Exemplu: „sanie" Sora este Mircea este cu sania Sonia este 3. Sintagme cu partea iniţială constantă folosite. Exemplu: ,,fata" Fata este: - acasă - la masă la plimbare - cu copiii - la piaţă B. Exersarea sunetului deficitar corectat în scurte texte, povestiri, în memorizări şi ghicitori 1. Sintagme cu frecvenţa mare a fonemului deficitar. Pentru sigmatism ,,s" : Sanda suie sus pe scară. Pentru „z" : Zăpada cade în zori de zi. La „r” : Mărul din gradina noastră este foarte roditor. 2. Sintagme afirmative, negative, interogative folosite. In dislalia polimorfa se foloseşte aceasta sintagma : „Ileana are mere. Ileana are mere ? Ba nu, Ileana nu are mere ! Ba da, Ileana are mere” etc. 3. Povestiri şi repovestiri după imagini, seturi de imagini (urmărind succesiunea secvenţelor povestirii), planşe. Noi am utilizat planşele cu povestiri: „Răţuşca cea urâtă”; „Scufiţa roşie” : 4. Memorarea de scurte poezii care conţin, sunetele deficitare. Exemple : pentru sunetul „S” : „Vine, vine pe Siret „Când văd litera S mare Un pantof fără şiret Gât de lebădă îmi pare” Şi în el găseşti un peşte Care-ţi spune o poveste”

A. Introducerea în propoziţii - Exerciţii de pronunţie a unor propoziţii simple în care este prezent în cuvinte sunetul „r”, la început, mijloc şi final : Radu râde. Ridic rufa. Rana este roşie. Are o pară. E mare şi tare. E horă mare. Cer un fier. Mor de dor. În car am var. - Propoziţii cu partea finală constantă : Radu are Raluca are o revistă. Rică are - Propoziţii cu partea iniţială constantă : Rada este acasă la plimbare la horă în măr. la grădiniţă. româncă. - Propoziţii cu frecvenţa mare a fonemului „r” : Mărul din grădina noastră este foarte roditor. Regret că n-am reparat cum trebuie acest aparat mare şi frumos. - Propoziţii afirmative, negative, interogative : Exemplu: Radu cere mere. Radu nu cere mere. Radu cere mere ? B. Exersarea sunetului „r” în scurte texte, povestiri, în poezii şi ghicitori - Povestiri şi repovestiri după imagini, seturi de imagini, urmărindu-se succesiunea secvenţelor povestirii cu ajutorul planşelor, diafilmelor sau filmelor. De exemplu povestea „Capra cu trei iezi” - Memorarea de scurte poezii care conţin sunetul „r” : “Dacă pui un picioruş Faci din P un R acuşi Poţi să scrii cu el RUCSAC RADU, ROŞU, ROATA,,SAC” “Radu şi Raluca Regretă pe rând Că vremea însorită Se scurge curând Ce repede trece Răstimpul frumos

Meşter bun şi silitor.Rostirea şi memorarea unor proverbe : „ Harnic ca o albină. Coase fuste la răţuşte.” „ Românul cât trăieşte Tot creşte. Strângător ca o furnică. la început episoade.” „ Hărnicuţă gospodină Strânge zahăr din grădină.” „ Racul este croitor. Băsmăluţe la broscuţe. iar apoi în întregime : Exemplu : Povestea „Răţuşca cea urâtă” .” „Peripeţiile umbrelei” E o simplă bagatelă C-am pierdut a mea umbrelă. Când îmi zic că-n umbreluţă Ciorile şi-au făcut căsuţă. Folosirea unor povestiri după imagini Se face un plan verbal susţinut de imagini în vederea povestirii şi repovestirii. C.Ce rar îşi trece vremea Prin codrul umbros.” (albina) .

.1. de deglutiţie. limbă . imitarea cântatului la pian.de gimnastică pentru membre.limba – lopată – interior. I.exerciţii pentru palatul moale. maxilare .2. apoi a buzei inferioare.2. Dezvoltarea mobilităţii aparatului articulator I. de coborâre şi de ridicare a maxilarului.mişcări de sugere.mişcarea buzei superioare spre dreapta – stânga.2. muşchii faringelui şi vestibulul faringian: exerciţii de căscare cu retragerea limbii şi a maxilarului inferior.2.exerciţii de închidere şi deschidere a gurii. I.2.1.exerciţii de mers.3. I. sprijinită pe dinţi. palat moale .5. exerciţii de împingere şi apoi de retragere a maxilarului inferior. Exerciţii specifice Se demonstrează şi se execută exerciţii de gimnastică specifice sunetului “ş” de corectat: la articularea sunetului. Dezvoltarea mobilităţii generale Exerciţii de gimnastică generală . ţi vibrarea buzelor . buzele sunt rotunjite şi scoase puţin înainte. umflarea obrajilor cu dezumflarea prin lovire. sforăitului. vârful limbii sprijinit sub buza superioară.1. apoi se retrage rapid cu un plescăit. mobilitatea feţei . ţuguierea buzelor. muşcătura. aplaudatului.2.4. apoi a buzei superioare.6. Exerciţii generale I.2. rotirea pumnului. concomitent apoi alternativ. etc. apoi pe buza superioară. suptul obrajilor. de gimnastică a trunchiului (imitarea spălatului. de imitare a tusei. I.acoperirea dinţilor de jos cu buza de sus şi invers. acoperă dinţii. zâmbetul . etc.1. .2. apoi se lasă jos. buze . etc.1.TERAPIA LOGOPEDICA A SUNETULUI Ş (SIGMATISM) Terapie generală I. I.exerciţii de clipire a ochilor. cu maxilarele închise se sug puternic buzele dezgolindu-se dinţii.) I. liber şi cu rezistenţă. liber şi cu rezistenţă. rictusul.1. exerciţii de împingere şi apoi de retragere a maxilarului inferior. . exerciţii de închidere şi deschidere a gurii. vârful limbii se sprijină pe gingia inferioară iar faţa dorsală a limbii se ridică ritmic până atinge palatul.2.1.sugerea cu buzele strâns lipite. cavitatea bucală . trecerea aerului dintr-o parte în alta. mişcarea maxilarului inferior de la dreapta la stânga. I.mişcări care antrenează toate părţile corpului.1. săgeată – afară.2.2.jocuri de mişcare însoţite de vorbire. mişcarea buzei inferioare spre dreapta – stânga. Dinţii sunt .1.

le ŞO . du.de numărat pe parcursul unei expiraţii.exerciţiile de pronunţie prelungită a unei vocale.1. Vârful limbii. Exerciţii de transformare a cuvintelor prin înlocuirea de sunete sau silabe .şarpele : s – s – s – s – s . Aerul. produce în ea o rezonanţă care se măreşte cu ajutorul rotunjirii buzelor şi se produce sunetul „ş” I. nâ. tâ. bâ.4. cu pauze stabilite.vântul : şşş – şşş – şşş – şşş I.4. pe nas. I. în batistă.trenul : ş – ş – ş – ş – ş . nă. . aburirea oglinzii. pronunţarea silabelor simple opuse sa-şa. trecând prin glotă. ne. no.1 onomatopee .4. limba formează o îngustare. pe gură. Educarea auzului fonematic I.bzz . bi. iar pe limbă se formează o cupă.4. diferenţierea sunetelor în paronime şoc – soc. di.1.3. peşte – peste etc. ta. etc.uşor întredeschişi. bu.4. te. şi-şi.Impostarea sunetului II.avionul : j – j – j – j –j . Exerciţii de dezvoltare a respiraţiei corecte Exerciţii de gimnastică respiratorie: . tu.3. apoi prin cavitatea bucală. nu. be. fără să atingă cerul tare al gurii. ni. interjecţii. Marginile limbii ridicate.ric tră ricel lul cul Terapie specifică II. umflatul balonului. transformarea cuvintelor prin înlocuirea de sunete sau silabe ŞA .suflatul în lumânare.1. na. se alipesc de dinţii molari superiori. so-şo. mirositul.2. bă. tă. şi-şi etc.albina : z – z – z – z – z . da. bo. sa-za.1.5. su-şu.4. Partea posterioară a dosului limbii este ridicată şi împreună cu cerul gurii formează o a doua îngustare. de. Împreună cu cerul tare al gurii. Pregătirea impostării II. do. în morişcă. în apă cu paiul.musca : bzz – bzz – bzz .4. I. etc. se-şe. apropiate ca pronunţie de consoană deficitară ba. dă.1. este ridicat în spatele gingiei de sus. se-ze. expirare şi inspirare alternativ. dâ. . to. ti. şiruri de monosilabe cu consoane pronunţate corect de copil.morişca : vâjj – vâjj – vâjj – vâjj . I. exclamaţii. I. lat. în trompetă.1.

Emitere a sunetului II.2. Se cere copilului să simtă suflul de aer pe dosul palmei şi se cere rotunjirea buzelor. Completarea cuvintelor cu prima silabă pronunţată de logoped sa-.5. Jocuri hazlii în care sunetul “Ş” este repetat de mai multe ori. II. moş. Exersarea pronunţării sunetului II.1.2.2.” II. iar marginile laterale ating molarii superiori. Pronunţarea sunetului prin procedee speciale (mecanice.1.3. Învăţarea se face prin imitaţie. Înghit totul ce le dai. Ştefan şterge stiloul II.3.2. Unul negru.1.4.5. Demonstrarea articularii sunetului Sunetul „ş” se obţine cu buzele uşor rotunjite.1.1. Dormi cu mama. şa-ra-dă. şa-de. Un cocoş cu ochii scoşi Moş. cocoloş. coardele vocale nu vibrează.1.1.1.” „Şapte motănei bălai. Să pun în el un cocoş. Palatul moale este ridicat.etc. . Indicarea unui sunet omis de logoped salul -alul II.1. sunt cazuri în care este necesară sonda pentru a ridica vârful limbii. Dorm sub gene ochişorii Doarme-n perne urechiuşa. II. iar suflul de aer este puternic şi cald. Exerciţii de analiză fonetică cu indicarea primului sau ultimului cuvânt dintro propoziţie Ex. La imitaţie se specifică copilului : „Ridici limba”.2.(lul) II. în faţa oglinzii. dormi păpuşa.1. Câţi pisici avem noi ?…. Şapte.1.1.1.” „ Pisicel la masă muşcă O bucată de găluşcă Şi dă la opt pui să muşte Opt bucăţi din opt găluşte.” II.1. cere lapte. moş.1. Vino iute.2. solicitând în acelaşi timp atenţia auditivă: „ Moş.. prin derivare) Mecanice: prin apăsarea laterală a obrajilor şi rotunjirea buzelor. dă-mi un coş. poezii : „ Dorm sub streşini puişorii.. ghicitori. cocoloş. Limba ia forma unei linguriţe : vârful ei rămâne liber. Exerciţii de pronunţare ritmică : proverbe.Şa-le.

2. ŞCO.2. ŞĂS etc.5. ŞESA. eŞ.1. caş.6. Cuvinte bisilabice cu fonem în poziţie iniţiala ex. ţ. . şoricel.1. ţ. ŞUSA. r.1. ŞŞŞâ II. şal.3.1. Pronunţarea de silabe directe cu prelungirea sunetului (f. cu vocale similare aŞa. ŞOSA.2. ŞŞŞi.1. Şu. ŞŞŞe. oŞu.1. leneş. Pronunţarea de silabe directe pronunţia sunetului “Ş” asociat cu vocale: Şa. şerveţel. II.2. ŞTRE. ŞŞŞă. Pronunţarea de silabe cu consoana în poziţie intervocalică. j.2.pentru „ş” înlocuit cu „s” se realizează strângerea buzelor şi rotunjirea lor.1.2. iŞŞŞŞ. II. şalău. II. ŞISA.8 pronunţarea consoanei Ş în silabe închise cu alte consoane ŞAS. eŞŞŞŞ.1. ERŞ.. Şă.4. ŞES.1. În cuvinte II. ŞŞŞo.2. ⪠II. Cuvinte polisilabice cu fonem în poziţie iniţiala ex. h. ŞTĂ. ăŞă. oŞo. cu prelungirea sunetului (f.2.2. pronunţarea de silabe inverse.2.2.2. ŞŞŞu. şef. uŞu.2. GOŞ.2. ŞTRO etc. aŞă .2. roşu II. ŞÂSA. Cuvinte monosilabice ex.2.2.1.7. duş. poli. Şe Şi. GAŞ. Pronunţarea consoanei în cuvinte mono-. ŞĂSA. ŞUS.2. ŞCU etc.1.1.1. oŞa. oŞi. .1. II.5. ŞEBA. ŞABA.2. şale.2. iŞ.11.1. âŞâ II. ŞIBA etc. s. iar limba are o poziţie apropiată de dinţii superiori din faţă. pronunţarea consoanei Ş în logatomi.2. oŞe. II. aŞo. ŞCA.9. pronunţarea consoanei Ş în silabe cu combinaţii consonantice ŞTA. Şâ II. pronunţarea de silabe inverse.2.silabice II.2. ş. pronunţarea consoanei Ş în silabe cu combinaţii consonantice în final ARŞ. eŞe iŞi. IRŞ etc. ăŞ.. aŞu. bi-.2. . s. z) ŞŞŞa. oŞŞŞŞ.2. II. .1. cu vocale diferite aŞe. uşă. tufiş etc.1. II.2..1. Cuvinte bisilabice cu fonem în poziţie finală ex. În silabe II. II. ŞTRI. Consolidarea sunetului II.Prin derivare: . II.2.2. ST etc. j. ş. Şo. ŞTE. II.2.1. Cuvinte bisilabice cu fonem în poziţie intermediară ex. uŞŞŞŞ II. GUŞ etc.10. .. uŞ.3. r.4.1. pronunţarea de silabe cu Ş în poziţie intervocalică. neprelungite aŞ. oŞă etc. ŞTO. ŞOS. aŞi. oŞ. z) aŞŞŞŞ. pronunţarea consoanei Ş în silabe cu combinaţii consonantice dificile ŞTRA. ŞTI. cu consoane cu loc de articulare apropiat ŞASA. h. ŞIS.

aşteaptă.2. Structuri verbale progresive prin adiţie Ş-ŞA-ŞAL-ŞALE II.2.2.3. II. Când un tigru – pâşa. Compuneri cu teme libere sau teme date.1.2. sale-şale II. Să alcătuiască o povestire folosind cuvintele: Ştefan.2.2.1. Cuvinte polisilabice cu fonem în poziţie intermediară ex.3.1. se-şe. Transformarea cuvintelor prin înlocuirea de sunete sau silabe ŞA tră lul ricel cul II.1. Introducerea sunetului în texte scurte (cântecele.Propoziţie cu cuvinte având consoana în poziţie iniţială Şerban şade. poezii. Şi seminţe de la moşi. şaradă.2.2.3.5.2.” II. II.3. ghicitori) Şapte saci umpluţi cu jir. II.3. Cuvinte polisilabice cu fonem în poziţie finală ex.1. Diferenţierea sunetelor cu punct de articulare apropiat sa-şa. II. umeraş. so-şo.1. puişor. Propoziţie cu cuvinte având consoana în poziţie mediană Creşti peşti? II.4.2. Şapte ghinde de stejar.3. Povestiri şi repovestiri după imagini II. le ŞO ric . „ Cocoşeii-s răguşiţi C-au mâncat cartofi prăjiţi Prea fierbinţi şi plini de coji. Şi felii de gogoşar.3. şcolar.2. etc. cireşe II. Memorarea unor texte cu dificultăţi variabile „ Veselii iepuraşi” Trei şăgalnici iepuraşi Jucau hora pe imaş.II.1.1. pâş Se repede din desiş.3.1. derdeluş. Exersarea sunetului în propoziţie II.3.6. su-şu etc.3.2.3.1.3.3. Convorbiri libere cu temă sau teme propuse de copil De exemplu : copilul să povestească despre şah II. II.3.3.3. Automatizare II.2.7. Exerciţii cu paronime scoală-şcoală. Propoziţie cu cuvinte având consoana în poziţie finală Cu Ştefan te laşi păgubaş.2.2.

4.3. planşe. CD-uri . la început episoade.3. jocuri. jucării. iar apoi în întregime Materiale şi instrumente utilizate în timpul terapiei: oglinda. planşe. cărţi.II. Face un plan verbal susţinut de imagini în vederea povestirii şi repovestirii. albume. poveşti. instrumente de suflat. filme. ghicitori.

51 TERAPIA RINOLALIEI Terapia rinolaliei este complexă şi necesită colaboarea chirurgului. palatului şi vălului. putere de imitaţie. Se aplică în faţa nasului o oglindă rece – aburirea ei indică nazalizarea deschisă. atenţie. ). Se palpează aripile nasului pe cartilagii – perceperea senzaţiei de vibraţie indică nazonanţa deschisă. lichidelor. cunoaşterea particularităţilor articulatorii şi fonatorii. Schimbarea vizibilă de sonorizare a sunetelor indică nazalizarea deschisă. familiei. deschis. expir bucal şi folosirea corectă a mecanismului epigloto – laringian de închidere. psihologului. umflarea balonului. Terapia logopedică trebuie să înceapă cu o examinare preterapeutică care va urmări: 1. suflatul asupra unui chibrit aprins cu nările închise. cunoaşterea capacităţii funcţionale a aparatului fonator şi articulator. sforăitul. respiraţie. cu inspir nazal. examinând raportul dintre rezonatori printr-o serie de probe – se cere copilului să închidă şi să deschidă pe rând nasul în timpul pronunţiei vocalelor „ i – a ” şi a consoanelor„ p – t – f . care să înlăture cauza tulburării de vorbire ( extirparea vegetaţiilor. gargara. dacă manifestă excitabilitate. să denumească imagini fără modelul oferit de logooped. rezolvarea deviaţiilor de sept. se vor examina: a) funcţiile aparatului fonator ( deglutiţie.s ”. fără intensitate. maxilarelor. cu inspir nazal. Urmează stabilirea formei şi gradului rinolaliei. nervozitate sau dacă este echilibrat. conformaţia şi funcţionalitatea vălului palatin. nazonant. starea muşcăturii şi aşezarea dinţilor pe arcade. notând felul emisiei fiecărui sunet ( clar. etc ). se va examina vorbirea articulată – emisia vocalelor şi a consoanelor. forma limbii şi executarea la cerere a diferitelor mişcări cu limba. să converseze. să recite poezii. cântatul. etc. umflarea obrajilor. În acest scop. cunoaşterea nivelului de dezvoltare psihică prin efectuarea unui examen psihologic. În acest scop. refacerea integrităţii părţilor despicate ale buzei. surd. Se vor consemna date cu privire la inteligenţă. bolurilor alimentare. terapia trebuie să înceapă după intervenţia chirurgicală. etc. În rinolalia organică. expir bucal şi folosirea corectă a mecanismului epigloto – laringian de închidere. cerându-i copilului să pronunţe cuvinte cu nasul închis şi apoi deschis. Obiectivul general al terapiei în rinolalie este înlăturarea nazonanţei din vorbire prin formarea şi dezvoltarea respiraţiei corecte. închis. 3. 2. logopedului. fonaţie ) printr-o serie de procedee – înghiţirea salivei. memorie. Obiectivul general al terapiei în rinolalie este înlăturarea nazonanţei din vorbire prin formarea şi dezvoltarea respiraţiei corecte. folosirea pereţilor interni ai obrajilor. Pentru . b) structura organică şi competenţa funcţională a organelor aparatului articulator – constituţia organică şi tonicitatea buzelor.

Coordonarea şi sincronizarea mişcărilor vălului palatin şi a muşchilor folosiţi în articularea sunetelor. evaluare şi stabilire a diagnosticului se trece la eliminarea nazonanţei din vorbire prin stabilirea sau restabilirea funcţiilor normale ale aparatului fonoarticulator. realizabil prin: A) Formarea elementelor constitutive ale actului fonator: 1. În acest scop se va reeduca fiecare . umflând obrajii şi aruncând aerul cu explozie printre buze. integrarea consoanelor în grupuri de vocale. B) Educarea sistematică a vorbirii urmăreşte : 1. exerciţiu pentru mişcarea conştientă a palatului moale ( observarea mişcărilor vălului într-o oglindă. antrenament muscular prin miogimnastică urmărind creşterea funcţiei musculaturii – exerciţiu pentru dezvoltarea muşchilor velari. folosind toţi muşchii palatali şi faringieni pentru închiderea sfincterului palato – faringian. deschizând treptat căile nazale. din ce în ce mai repede. exerciţiu pentru întinderea şi exersarea palatului moale ( inspir şi expir în poziţia căscatului. continuând cu alte consoane explozive. ţinerea aerului sub presiune în gură.52 nazonanţa închisă se va cere copilului să pronunţe cuvinte bogate în sunete nazale ( mama. suflul bucal cu nasul închis. 2. 4. masaj de la stânga la dreapta. se continuă cu voce tare. 3. gargara. exerciţii pentru mobilitatea buzelor. Obiectivul principal al acestei etape este eliminarea stereotipului verbal defectuos şi instituirea unui nou stereotip corect. formarea şi dezvoltarea expirului oral prin formarea şi dezvoltarea suflului bucal. Pentru rinolalia închisă – îndreptarea corectă a fluxului de aer verbo – motor pentru sunetele „ m – n ” prin cavitatea nazală. emiterea unui sunet în poziţia căscatului ). bâzâitul. de tonalitate. formarea şi dezvoltarea auzului fonematic şi a atenţiei auditive – exerciţii pentru sesizarea şi deosebirea pronunţiei nazonante de cea nenazonantă – exerciţii pentru dezvoltarea atenţiei auditive ( reacţii faţă de ritm. emisia aerului pe cale orală şi nazală alternativ ). şoptit. de timbru ). apoi combinat cu vocale. decondiţionarea obiceiului vicios al respiraţiei orale ( exerciţiul de gimnastică respiratorie ). mâine. în mişcări ritmice. reeducarea respiraţiei – formarea şi dezvoltarea respiraţiei nazale. în aşa fel încât forţa curentului de aer respirat să menţină direcţia bucală. nani ). sforăitul ). obrajilor. limbii ). singure. pronunţând „ a – a –a ” cu gura larg deschisă relaxând palatul după fiecare sunet. masaj pe văl cu ajutorul unei sonde. exerciţiu pentru coordonarea şi sincronizarea muşchilor vălului palatin şi ale muşchilor folosiţi pentru articulare în cadrul pronunţiei consoanelor ( pronunţarea consoanei „ p ” izolat. relaxarea muşchilor laringieni şi limpezirea timbrului nazal ( fredonarea unei melodii. înainte. După această primă etapă de examinare.

asocierea mişcărilor musculare cu noi impresii senzoriale. . – gradul de stabilizare al tipului defectuos neuro-muscular în vorbire. – gradul de dezvoltare mintală.propoziţie – frază. prin imitaţie în faţa oglinzii .citire ritmică pe un ton înalt. dar respectând claritatea pronunţiei. pronunţând iniţial.exerciţii pentru inhibarea. înlăturarea deprinderilor greşit dobândite prin elaborarea analitică a mişcărilor necesare articulării corecte a sunetelor. sacadat. cu încordarea întregului aparat articulator. 3. Introducerea vorbirii realizată corect în vorbirea curentă. punând în activitate sincronă toate elementele aparatului fonator. . Se va exersa vorbirea corectă folosind recitările de versuri. .exerciţii pentru însuşirea articulării tuturor vocalelor şi consoanelor. -citire expresivă a basmelor. apoi tot mai rapide. . Se vor efectua: . puternic. nazal în funcţie de sunet.rostiri rapide la început cu pauze după fiecare cuvânt. interpretări de roluri. tactile. -citire cu intensificarea treptată a vocii. cu nasul astupat. – vârsta la care începe terapia logopedică. povestirea expresivă. pentru fiecare silabă – cuvânt. eliminând treptat pauzele. etc. folosirea expirului bucal. apoi liber. formarea tonalităţii . 2. stabilizarea sau automatizarea tipurilor motorii şi senzoriale nou dobândite şi folosirea lor corectă în vorbirea curentă. . Creşterea debitului în pronunţie de la sunet la cuvânt.exerciţii de respiraţie în funcţie de cuvinte. conversaţia. silabisind şi bătând ritmuri cu mâna. . auditive. Durata şi rezultatele terapiei logopedice depind de o serie de factori : – rezultatul anatomic al operaţiei. . – personalitatea copilului şi mediul. versurilor. de la şoaptă până la voce foarte puternică. propoziţii folosind la început vorbirea repetată. .exerciţii pentru elaborarea sunetelor „ m – n ” cu eliminarea aerului pe cale nazală şi includerea lor în vorbirea obişnuită.exerciţii pentru corectarea expresivităţii feţei şi rezonanţei bucale prin emisie intensă bucală.53 sunet vocal şi consonant şi capacitatea de a folosi fiecare sunet în poziţii şi combinaţii diferite.citire curgătoare. kinestezice. – acuitatea auditivă. silabă.

etc. să-l încurajeze. cu ore de somn. alimentaţie. aplecarea capului înainte şi înapoi. Pe baza acestora se vor selecţiona exerciţiile pentru fiecare caz în parte. Aceasta poate prelua sau continua unele sarcini psihopedagogice şi logopedice. Ea trebuie să fie precedată de o examinare minuţioasă şi multilaterală pentru a evidenţia elementele pe care ne putem sprijini şi pe care trebuie să insistăm. Să-i înţeleagă neajunsurile psiho – motrice. Se insistă asupra exerciţiilor pentru dezvoltarea mişcărilor capului şi gâtului. Exerciţiile vor fi de scurtă durată şi repetate de mai multe ori în cadrul aceleeaşi zile.54 DIZARTRIA TERAPIE Este indicat ca terapia logopedică să înceapă cât mai timpuriu pentru a nu se transforma în deprindere modul său defectuos de vorbire. auzul său să nu se acomodeze la modul defectuos de pronunţie. se insistă. În funcţie de necesităţi. În vederea prevenirii unor tulburări neuropsihice secundare e absolut necesar colaborarea cu familia. durata va creşte de la 5’ la 15 – 20’. Familia să adopte o anumită atitudine faţă de aceşti copii. ). METODE ŞI PROCEDEE SPECIALE Un prim obiectiv este dezvoltarea motricităţii generale şi a aparatului fonoarticulator. Familia trebuie să organizeze activităţi care să contribuie la dezvotarea vorbirii ( audierea de emisiuni adecvate vârstei la radio. Terapia logopedică trebuie să fie diferenţiată şi individualizată. spasticii de relaxare. dreapta – stânga. etc. deoarece ei nu se pot concentra asupra mişcărilor mimico – articulatorii decât foarte puţin timp. joc. certe. se selectează exerciţiile. să nu-l pedepsească. Exerciţiile vor fi bine dozate. stimuleze. Este necesară şi psihoterapia. dar nici să-l supraprotejeze. somatică. consumând multă energie şi de aceea obosesc foarte repede. paraliticii au nevoie de coordonare a mişcărilor articulatorii. de educare a coordonării mişcărilor şi de dezvoltare a vorbirii. şi pentru ca la intrarea în şcoală. Pe măsura antrenamentului şi a înaintării în vârstă. Terapia logopedică cu dizartricii este doar o componentă a tratamentului complex de recuperare psihică. în funcţie de vârsta şi personalitatea copilului. Familia trebuie să-i asigure un regim de viaţă raţional. Se fac apoi exerciţii de masticaţie cu capul aplecat spre spate pentru a înghiţi . De exemplu. pentru că fiecare copil cu paralizie cerebrală prezintă o problematică individuală. copilul dizartric să prezinte o vorbire corespunzătoare. televizor. care va folosi procedee variate. ci să-l ajute. jocuri verbale. de relaxare. de odihnă. rotirea lui. Educarea mişcărilor motrico – articulatorii este absolut necesară pentru ca organele vorbirii să devină capabile de o funcţie normală. pentru care să se prevină decalajul dintre dezvoltarea lingvistică şi capacitatea lui de exprimare. a capacităţii de muncă şi de integrare a acestora.

Se urmăreşte ca organele fonoarticulatorii să nu se încordeze. Apariţia unor inspiraţii scurte.55 saliva. realizarea unei coordonări generale a mişcărilor şi în special a celor fonoarticulatorii ( buze. Reeducarea respiratorie duce adesea şi la îmbunătăţirea fonaţiei nemaifiind necesare exerciţii speciale. atunci se fac exerciţii de inspiraţie adâncă. întrerupe pronunţia şi vorbirea devine sacadată şi neinteligibilă. Orice succes va fi folosit ca mijloc psihoterapeutic. săritul coardei etc. După ce a fost învăţat să-şi înghită saliva i se atrage permanent atenţia. fără a-i acoperi urechea. baterea din palme pentru a accelera sau încetini ritmul. ei întâmpină dificultăţi şi în realizarea scrisului. decuparea după model. obţinerea unei dezvoltări armonioase a motricităţii întregului corp. se îmbunătăţeşte coordonarea acestora şi dispar spasmele. să nu se exagereze intensitatea şi înălţimea pronunţiei sunetelor. cu mâinile extinse deasupra capului şi să inspire profund. urmate de o expiraţie în şoaptă şi apoi cu voce. indicate fiind mai ales exerciţiile de mişcări asociate cu pronunţia de silabe. Sub această formă se antrenează treptat muşchii fonatorii. colorarea. Metodele şi procedeele folosite sunt aceleaşi ca în corectarea dislaliei polimorfe dar cedează mult mai greu. urmărirea cu creionul a unui contur. limbă. Terapia logopedică a copilului dizartric este de lungă durată. se încearcă fixarea lor pornind de la realizarea acestora în mod spontan ( râs. . palat. nu le poate realiza. ). distorsiuni. aplicarea unui masaj pentru a forma inervaţia limbii şi a vălului palatin. acestea contribuind în acelaşi timp şi la ameliorarea pronunţiei. alergare. folosirea unui corset care se aşază pe cap. etc). Sunt absolut necesare şi exerciţiile de analiză şi sinteză. Deoarece la dizartrici este afectată întreaga motricitate. De multe ori. supt. Exerciţiile pentru dezvoltarea auzului fonematic se fac concomitent cu cele pentru dezvoltarea motricităţii organelor de vorbire şi de pronunţie. Un alt obiectiv este formarea respiraţiei verbale deoarece respiraţia dizartricului e superficială. suplimentare.etc ). proeminând buzele în timp ce se emit sunete. Acestea pot fi însoţite de pronunţia unor sunete. De aceea sunt necesare exerciţii speciale pentru dezvoltarea motricităţii fine a mâinilor şi degetelor ( adunarea pe obiecte mărunte. Exerciţiile de dezvoltare a motricităţii generale şi a motricităţii organelor de vorbire trebuie să fie asociate cu exerciţii de fonaţie şi de pronunţie. modelarea din plastilină. ani de zile. la începutul terapiei sunt necesare şi unele mijloace mecanice ( mişcarea bărbiei în sus şi în jos în timpul pronunţiei unui sunet ajutat de mâna logopedului. Dacă i se pune o pungă cu nisip pe abdomen în timp ce stă întins pe spate va inspira mai adânc şi mai regulat. necesită exerciţii sistematice. înghiţit. Pentru corectarea tulburărilor articulatorii. mers într-un picior. Sunt indicate jocurile de mişcare ( mers ritmic. progresive.etc ). Dacă însă sunt necesare. etc ) se folosesc în general aceleaşi procedee ca şi la dislalie. pentru a-i menţine gura închisă. mişcări asociate cu pronunţia de onomatopee sau de cuvinte simple. substituiri. Un exerciţiu indicat pentru creşterea capacităţii volumului de aer circulant este de a-l pune pe copil să stea culcat pe spate. Prioritate se va acorda exerciţiilor de mişcare a limbii. efectuate zilnic. aşezarea degetelor pe comisurile bucale extinzând şi. Pentru că în timpul jocului sau a alimentaţiei dizartricul poate realiza mişcări pe care la cerere – voluntar. prinderea vârfului limbii şi mişcarea lui în diferite direcţii. văl ). care sunt cele mai pregnante ( omisiuni.

56 În concluzie se poate spune că la copiii dizartrici tulburările de pronunţie ascultă de anumite legi. de evoluţia tulburării. El propune ca metode de tratament: 1) încredinţarea copilului bâlbâit unei îngrijitoare străine. Puţine dintre metodele de bază au reapărut cu nume schimbate. 4) amplasare de obiecte străine sub limbă pentru încetinirea mişcărilor limbii. nici vorbirea în genere.S. apare o variabilitate a fonemelor dependentă de combinaţia fonetică. 2) tăcere timp de 1 an. . se lichidează foarte greu. O. iar şcolarizarea normală este imposibilă. Metode de tratament Medicul francez Arzt Itard afirma în 1817 că tratamentul bâlbâielii se află în acelaşi stadiu ca în urmă cu 2000 de ani. ci de anartrie.zis. Dizartria nu afectează nici limbajul propriu. expresie a sistemului motor lezat. etc. După 140 ani. 3) vorbire cu voce tare. 2) o anumită melodie a vorbirii. considerăm că faţă de aceste concepţii oarecum pesimiste. în general. Ele sunt stabile şi invariabile. B Â L B Â I A L A . de condiţii afective. ci numai latura instrumentală a vorbirii rostite. metodele apar. Dacă este lezat sistemul elaborat pentru vorbire. (1957) este de părere că bâlbâiala a devenit un obiect de speculaţie. Fiind o tulburare afazică. Cei mai mulţi anartrici nu pot articula. Dar în cazurile în care apar leziuni suplimentare în zonele corticale ale limbajului. Totuşi. Blumel C. dizartriei i se adaugă elemente din seria afazică cu repercursiuni uneori foarte severe asupra dezvoltării intelectuale şi a reuşitei şcolare. Bloodstein. La aceştia deteriorările funcţionale sunt mai diferenţiate şi nu mai e vorba de dizartrie. dispar şi reapar din nou. TULBURĂRILE DE RITM ŞI FLUENŢĂ A VORBIRII A. în ultimele decenii se observă o oarecare evoluţie în terapie şi îşi arată roadele în eficienţa terapeutică.(1987) a sistematizat principalele metode care au fost folosite în ultimii 200 de ani: 1) vorbire prelungită sau monotonă.

Introducerea terapiei relaxării se bazează pe observaţiile că bâlbâiţii au beneficiat de rezultate pozitive în urma terapiei.P. D. au dat rezultate uimitoare în SUA şi Anglia. Principalul motiv: bâlbâitul crede că este stăpânul succeselor vorbirii sale. în special când primeşte sarcini neplăcute.E. şi bâlbâiala devine mai gravă ca la început. tehnicile de relaxare combinate şi cu alte tehnici. 2) Pacientul să fie pregătit să nu se bâlbâie evident şi să nu aibă sentimentul penibilului. bâlbâitul să inspire adânc. curajul său creşte exagerat. Van Riper (1972) afirmă că. Fernau-Horn (1969) recomandă bâlbâitului să abordeze cuvinte mai dificil de pronunţat folosind o anumită tehnică de respiraţie. pacientul trebuie să-şi corecteze vorbirea disfluentă pentru a preîntâmpina exemple de vorbire nedorite. Lucrarea "Propuneri pentru bâlbâiţi" ("Vorschläge für Stotterer") propune unele principii de bază în terapia bâlbâielii. bâlbâitul să realizeze un duplicat al modelului vechi de bâlbâială. Deci. Astfel. (1968) consideră că tratametul psihoterapeutic al bâlbâielii a produs o schimbare în terapia bâlbâielii. . În lucrarea "Tratamentul bâlbâielii". chiar dacă se bâlbâie. încearcă lucruri mai grele prea devreme şi de multe ori renunţă pentru că i se pare plictisitor să folosească modul de vorbire monoton. în literatura germană apare noţiunea de "concept de neevitare" folosită pentru această formă de terapie. Kingsley (1877) include controlul respiraţiei. vorbire ritmică. 5) Pacientul să evite întârzierile în vorbire sau introducerea altor cuvinte. 7) Pacientul să fie în stare de a realiza acea "practică negativă" adică. 3) Pacientul trebuie să obţină capacitatea sau iscusinţa ca în timpul bâlbâielii să menţină un contact verbal bun cu ascultătorii săi. În unele cazuri apar recăderi. ceea ce cere o înţelegere a procesului de bâlbâială. principii citate de Murray. schimbarea respiraţiei. pentru două decenii (1920 . Plutarh şi Demostene susţin că respiraţia trebuie exersată. controlată în timpul declamării. În ce priveşte controlul respiraţiei au existat diferite tehnici.57 3) o cizelare a unei vorbiri neclare a consoanelor. (1980): 1) Pacientul să înţeleagă programul de tratament şi să-l accepte. Există o serie de metode ce au decăzut şi au reapărut de fiecare dată sub o formă uşor schimbată. Scrierile lui Van Riper au influenţat şi schimbat modalităţile terapeutice ale bâlbâielii. încetinit. De fiecare dată au fost salutate de către susţinătorii lor şi cu mai puţin entuziasm de către adversari". Avicenna propune ca de fiecare dată înainte de a începe să vorbească. 6) Pacientul să înveţe ca atunci când se bâlbâie să facă o mică pauză pentru a medita la ceea ce are de făcut şi apoi să încerce să pronunţe cuvinte într-un mod cât mai aproape de normal. Bell (1853) consideră că bâlbâiţii trebuie să-şi "şcolească" respiraţia cu ajutorul unor şoapte mai pronunţate. Williams. 4) Să se înlăture evitarea cuvintelor sau a situaţiilor de vorbire care provoacă teamă. aşezarea limbii într-o anumită poziţie.1940). De aici. Van Riper (1973) recomandă introducerea unui capitol despre vorbirea ritmică : "Una dintre cele mai vechi şi universale forme de tratament pentru a ajuta bâlbâitul să ajungă la o vorbire fluentă este schimbarea sau reglarea ritmului vorbirii. Munca sa poate fi uşurată în mod vizibil dacă pacientul cunoaşte subterfugiile terapiei. F.

o exactă apreciere a simptomatologiei.vorbirea să devină fluentă şi fără încordări. să producă o sensibilizare a atitudinilor proprioceptive. A.58 8) Să fie reduse relaţiile habituale la începutul şi sfârşitul vorbirii. .M. Iniţial s-a înţeles prin vorbirea prelungită: o încetinire a vitezei de vorbire şi lungirea vocalelor.să se bâlbâie în mod conştient.schimbarea atitudinii negative şi distructive (gânduri complexate în legătură cu propria persoană). (1853) şi a reintrat în terapie prin conceptul DAF(deleated auditory feed-back – întârzierea feed-back-ului auditiv). 9) Pentru a pronunţa un cuvânt cu o fluenţă normală trebuie să înveţe o anumită poziţionare a organelor articulatorii.să reducă încordarea din organele şi grupele de muşchi care participă la actul vorbirii şi la procesul de respiraţie. să imprime mişcări relaxate limbii. acţiunea a fost dezvoltată şi conţine o combinaţie a mai multor aspecte.bâlbâiala să fie variată în diferite moduri pentru a se ajunge la stăpânirea ei. Tensiunea poate fi redusă prin pronunţarea prelungită a unor sunete. Logoterapie Vorbirea prelungită Vorbirea prelungită a fost recomandată de Bell. Wendlandt. cum să le pronunţe normal şi cum să evite poziţiile nenaturale care ar putea duce la dificultăţi în vorbire. . bărbiei. . printr-o repetare a unor silabe. Se pare că această terapie ar fi cea mai potrivită bâlbâitului la care tulburările de vorbire sunt însoţite de sentimente negative ce dezvoltă un comportament de evitare.înlăturarea angoaselor care sunt legate de vorbire şi de bâlbâială. . Terapia trebuie condusă astfel. tehnicile sale fiind valabile şi astăzi. . În decursul timpului. şi anume: . (1984) optează pentru adoptarea “conceptului de neevitare” prin care se înţelege: . să aibă mai mult control asupra propriei bâlbâieli. 11) Bâlbâitul să înveţe cum să se pregătească să pronunţe cuvinte de care se teme. W. . Din punctul de vedere al timpului. . 10) Pacientul să înveţe cum să evite unele blocaje. încât bâlbâitul să nu mai evite simptomele bâlbâielii şi să se accepte pe sine cu bâlbâială cu tot. 13) Pacientul să înveţe să-şi modeleze vorbirea. programul apare mai costisitor pentru că nu se urmăreşte o terapie intensivă şi de scurtă durată. 14) Bâlbâitul să înveţe un mod de vorbire fluent pe care să-l consolideze în fiecare zi. deci o schimbare care apare în condiţii DAF. 12) Bâlbâitul să înveţe să-şi construiască "bariere" împotriva bâlbâielii. Programul terapeutic pretinde de la pacient şi de la terapeut foarte mult. buzelor.

uşoară a consoanei şi pronunţarea prelungită a vocalei. tulburări care se manifestă prin repetare de silabe sau prelungiri de sunete. (1950). pe un flux de aer continuu. 1967). J. frecvenţa bâlbâielii este redusă sub influenţa DAF. Terapeuţii consideră că prin adăugarea de exerciţii de respiraţie. moi. De aceea. în special în contextul modificării comportamentului în bâlbâială. asemănătoare bâlbâielii. 2) Prelungirea tuturor sunetelor. ♦ Folosirea unor exerciţii de contrast constituie o activitate ajutătoare pentru a mări conştiinţa copilului asupra contactelor articulatorii dure. Vorbirea întârziată Uneori sunetul ajunge la ureche cu o fracţiune de secundă prea târziu şi acest lucru determină tulburarea vorbirii normale. frazare şi prozodie. (1962. Bâlbâiţii pronunţă frecvent consoanele prin contacte articulatorii greoaie. Van Riper (1973) accentuează importanţa reducerii tensiunii vocale în timpul contactelor articulatorii. pauzele sunt permise în funcţie de exprimare şi respiraţie. Sunetele moi vor fi învăţate de la nivel de foneme şi vor fi încorporate în activităţi ce urmează o ierarhie a lungimii şi complexităţii lingvistice. B. limba şi palatul. El dezvoltă un program orientat spre o terapie comportamentală care ar facilita introducerea DAF-ului şi obţinerea unei vorbiri fără bâlbâială. se obţine o vorbire normală. 3) Continuitatea legăturii moi între cuvinte. (1951) şi Lee. accentuând pe mişcările articulatorii libere şi netede. Importanţă terapeutică şi teoretică o au şi cercetările lui Goldiamond. În perioada exersării vorbirii prelungite trebuie să se urmărească: ♦ Învăţarea copilului cu noţiunea de sunet liber.A. după cum arată Black. 4) Intonaţia şi ritmul vorbirii sunt normale.G. pentru a reduce tensiunea articulatorie. Aceste contacte sunt sursa unei tensiuni articulatorii şi pot avea ca rezultat trecerea greoaie a fluxului de aer în cavitatea bucală. vocale. ci şi practice. Rezultatele lui Lee au incitat nu numai la consideraţii teoretice.(1969) comunică rezultatele importante ale studiilor DAF: 1) în general. I.Soderberg. bâlbâitul trebuie să înveţe să pronunţe cu mişcări articulatorii uşoare. Contactele articulatorii uşoare devin un instrument necesar în reducerea tensiunii în momentul bâlbâielii. ♦ Prelungirea voluntară a primei silabe din cuvânt folosind o articulare lentă. 2) efectele DAF rezistă şi după ce feed-back-ul de întârziere este întrerupt.59 1) Introducerea şi folosirea vocii fără încordare în care un rol important îl au contactele articulatorii moi cum sunt: buzele. iar viteza de vorbire este mult diminuată. ♦ Folosirea feedback-ul auditiv întârziat (DAF) pentru a facilita contactele articulatorii uşoare printr-un ritm încetinit de la un singur cuvânt până la nivelul frazei. 1965. După terminarea . 3) DAF-ul duce la o reducere mai efectivă a bâlbâielii decât duce mascarea auditivă încercată de alţi terapeuţi.

uşoare. De exemplu privind un album cu animale ce se mişcă rapid sau încet. ♦ Gestica poate fi folosită pentru a facilita creşterea controlului asupra ritmului vorbirii. Brady. nuanţele ritmului şi alte mijloace ale vorbirii muzicale pot fi utilizate pentru ordonarea ritmului în mişcări. L. stă la baza metodei. permit să se creeze o serie de exerciţii. gradat. Pentru stabilirea ritmului de vorbire s-au folosit metronomul şi vibrotactile (Barber. copiii pot imita mişcările corpurilor acestora. După cum arată Johnson. Brady. (1968. ♦ Se poate asocia exprimarea verbală a copilului cu mişcări rapide sau încete ale corpului sau prin diferite activităţi: cântat. se poate împărţi materialul practic după următoarea schemă: 1) Cânt. saturaţia emoţională a acestuia. alese sistematizat şi fundamentate metodic. neliniştit al mişcărilor. W. 1969). pe o intonaţie naturală a sunetelor şi pe modele de accentuare corectă. din experienţele clinice şi din studiile experimentale rezultă că bâlbâiala poate fi considerabil diminuată şi chiar eliminată. P. 1940. de capacitatea lui de înţelegere. Pentru păstrarea unei armonii în activitate şi a principiului ierarhizării exerciţiilor. şi Rossen. ce sunt foarte necesare bâlbâiţilor ce suferă de tulburări de ritm al vorbirii. ca moment organizatoric. Ritmul muzical. să se ajungă la un nivel rezonabil de fluenţă. Un avantaj important al acestei metode este tendinţa acesteia de a înviora tonusul muscular suprasolicitat al bâlbâiţilor. Retardarea motorie se răsfrânge asupra întregii musculaturi cuprinzând şi aparatul verbal. ” Pentru realizarea vorbirii întârziate se remarcă: ♦ Explicarea conceptului de “ritm de vorbire lent” în funcţie de vârsta copilului. 3) Exerciţii de reglare a tonusului muscular. Conţinutul ideatic al muzicii. 1971) şi-a numit terapia "Metronome Conditioned Speech Retraining". ♦ Folosirea feedback-ului auditiv întârziat (DAF) poate fi folosit pentru a facilita un ritm încetinit de vorbire. Această tensiune corespunde adesea cu retardarea vorbirii şi este o piedică importantă în corectarea vorbirii. pe consoane şi pe vocale prelungite. ceea ce este o experienţă amuzantă pentru copii. scris etc. P. Copilul poate începe de la un ritm foarte încetinit şi treptat. 2) Exerciţiu introductiv.60 programului DAF pacienţii au fost ajutaţi a-şi continua modelele de vorbire într-o comunitate normală de vorbire şi s-a observat că ei au continuat să vorbească normal. legitatea sa. Accentul e plasat pe tranziţiile articulatorii netede. ♦ Terapeutul să ofere frecvent modele de reducere a ritmului vorbirii. (1937). V. Vorbirea ritmică Vorbirea ritmică are o istorie destul de lungă în ce priveşte tratamentul bâlbâielii. corelate adesea cu caracterul dezordonat. 5) Exerciţii ce educă simţul ritmului muzical. desenat. 4) Exerciţii ce activează atenţia. . Au existat două principale linii de acţiune şi anume: o pronunţare ritmică a silabelor fără ajutor exterior şi o vorbire ritmică cu ajutorul unui metronom.

2) Exerciţiile introductive .61 6) Exerciţii de vorbire. dezvoltă capacitatea pulmonară şi cutia toracică.includ exerciţii logopedice prin care se formează şi se dezvoltă deprinderile de vorbire liberă. Aceste exerciţii uşurează vorbirea. atenţia este necesară în toate exerciţiile. 8) Exerciţii finale . 7) Jocurile . lungimea frazelor. să se relaxeze.şi forma deprinderi elementare de mers în cerc.se referă la stimularea specială a atenţiei. 7) Joc. întotdeauna mişcările trebuie să fie libere. dezvoltarea memoriei prin formarea de reacţii rapide şi precise la excitanţi vizuali şi auditivi. reduce fenomenele tonice şi clonice din timpul bâlbâielii şi formează un teren favorabil pentru vorbirea fluentă. coloane.este indicat ca muzica să fie ascultată spre sfârşitul activităţii. 4) Exerciţii ce activează atenţia . nu necesită un acompaniament muzical. Un joc ce s-a desfăşurat corect are şi o influenţă pozitivă asupra calităţilor psiho-fizice ale copilului. dar trebuie ca acest efect să se menţină pe o durată cât mai îndelungată. de marş în diferite direcţii. Clasificarea exerciţiilor arată că într-o etapă se urmăreşte în special un scop.incluse în schema exerciţiilor de ritmică logopedică sunt suficient de mobile pentru a satisface necesitatea naturală a copiilor de a executa mişcări rapide. când s-au executat exerciţiile finale. Importante sunt exerciţiile de alternare a încordării şi slăbirii muşchilor. 3) Exerciţiile de reglare a tonusului muscular . elementare. ajută la favorizarea unei vorbiri armonioase. dar să nu-i obosească. Menţinerea efectelor terapiei Se ştie că după terminarea terapiei pacienţii vorbesc fluent. Pentru unii copii. Aceste exerciţii sunt însoţite de cuvinte în formă versificată. intensificarea respiraţiei şi este necesar să se liniştească copiii şi să li se comute atenţia de la exerciţiile logopedice. deoarece ritmul şi precizia mişcărilor se ating prin însoţirea acestora cu ritmul versurilor. Aceste exerciţii învaţă copiii să se orienteze în spaţiu. de a le învinge timiditatea. Scopurile terapiei de a obţine o . În selecţia cântecelor pentru copii trebuie să se ţină seama de: conţinutul şi textul cântecului. Neîndoielnic. de a forma şiruri. jocul este mijlocul de a-i atrage în colectiv. iar vorbirea este inclusă în toate exerciţiile. deoarece copilul trebuie lăsat să se odihnească. ritm. În stabilirea exerciţiilor trebuie să se ţină cont de vârsta şi posibilităţile verbale ale copiilor. de a. 1) Cântul . sonore.jocurile fiind mobile pot provoca accelerarea bătăilor inimii. Exerciţiile trebuie să ţină seama de vârsta copilului şi de capacităţile sale. 8) Exerciţii finale. Jocul se poate rezuma la cuvinte sau propoziţii scurte şi. Introducerea cuvântului este exerciţiul ce leagă vorbirea de unele elemente ale vorbirii muzicale. simţul ritmului muzical este evident. 5) Exerciţii ce educă simţul ritmului muzical .vizează reducerea tensiunii excesive şi educarea capacităţii de a controla această tensiune. dezvoltarea capacităţii de concentrare şi a capacităţii volitive a copilului.constau în teme uşoare. Încărcătura fizică şi psihică trebuie reduse la minimum şi este indicată ascultarea muzicii.reglează respiraţia. se educă ritmul şi precizia pronunţării cuvintelor fără blocaje sau iteraţii de sunete şi silabe. la recitarea unor versuri. de asemeni. 6) Exerciţiile de vorbire .

(1988) arată că următoarele condiţii facilitează pacienţilor menţinerea rezultatelor tratamentului: 1. ♦Scade încrederea în capacitatea programului de terapie de a menţine efectele pe o perioadă mai îndelungată de timp. Dar s-a observat că după o perioadă de timp pacienţii pot reveni la bâlbâială. H. Kroll. ♦Comunicarea se realizează cu succes chiar dacă se bâlbâie. a angoasei. S-a constatat că recăderile s-au produs când pacienţii au fost frustraţi sau enervaţi în cadrul unor conflicte interumane în care ei s-au simţit sub presiune. Deci. ♦Creşte din nou teama faţă de bâlbâială. E. ♦O aparentă fluenţă verbală care se bazează pe un mod de vorbire schimbat. Se vor fixa şedinţe speciale în care pacientul este sprijinit să treacă peste această criză. ♦Lipsa unei laude asupra vorbirii fluente din partea persoanelor cu care comunică. 1975). ce apar odată cu primele semne de remisiune. Convorbirea se centrează asupra crizelor prezente şi terapeutul va încerca să estompeze dificultăţile care apar.12 luni după terminarea tratamentului. succesul terapiei este evident când pacientul câştigă o încredere fundamentată realist. (1981) într-o conferinţă în Canada. ♦O unitate de măsură prea severă şi apariţia unei iritări în cazul unor disfluenţe normale. S. O consiliere suplimentară a membrilor familiei este indicată pentru că în acest fel se pot micşora fenomenele de angoasă.62 vorbire fluentă. În primele luni după terminarea tratamentului trebuie menţinute nişte contacte de supraveghere şi acestea pot stăvili posibilităţile reapariţiei bâlbâielii. acest "Maintenance of Fluency" a fost tratat de către Boberg. R. ♦În timpul terapiei nu au fost recăderi ocazionale şi aflându-se în această situaţie nu ştie cum s-o rezolve. Pentru a obţine rezultate bune în terapie este foarte important să identificăm condiţiile concrete de recidivă a bâlbâielii. F. şi Arkowitz. Pacientul a învăţat în cadrul terapiei metoda de autocontrol şi este în măsură să se autocontroleze. (1981) a încercat să sintetizeze condiţiile care ar putea influenţa "recăderile" în bâlbâială: ♦Abaterea de la programul de tratament de menţinere a vorbirii fluente. În prezent. când i se pune la dispoziţie un repertoriu larg de tehnici pentru rezolvarea problemelor şi obţine primele schimbări în starea sa (Kopel. ♦Vorbirea fluentă nu mai are prioritate principală şi bâlbâiala nu mai este simţită atât de hotărâtoare ca până atunci. autoîncurajeze. o reducere a fricii. Sunt analizate sentimentele care pot acţiona pozitiv sau temerile care pot influenţa evoluţia tratamentului. ♦Sfârşitul terapiei este prea timpuriu sau prea brusc. În caz de . ♦Dobândirea unor boli postterapeutice. tema "recădere" nu mai este tabu. şi Danault. În situaţiile de criză terapeutul trebuie să fixeze un alt tratament care să prezinte posibilităţi de a-l ajuta în continuare. S. (1981) afirmă că majoritatea recăderilor apar la 6 . teamă. Shenker. ♦Introducerea unui program nepotrivit de observaţie postterapeutică. ♦O exersare defectuoasă pentru înlăturarea recăderilor. 2. a comportamentului de evitare trebuie realizate la finalul terapiei. Silverman. R.

În strânsă dependenţă cu problematica individuală trebuie să oferim un program de terapie specifică fiecărui bâlbâit. şi Eye. R. M. Aspectele emoţionale şi interacţionale sunt mai puţin luate în considerare. Aplicarea programelor de terapie trebuie să nu fie rigidă astfel încât să facilităm o manifestare mai largă a factorului individual. relaxarea pacienţilor. În 1828 H. Andrews. Centrul de greutate al cercetărilor ştiinţifice se axează în prezent asupra laturii motorii a producerii vorbirii şi anume asupra variabilei lingvistice şi neurofiziologice. Această tulburare n-ar putea fi vindecată dacă nu se asociază o metodă de cercetare care să ne dea speranţa că vom obţine rezultate realiste asupra fenomenului ca atare. unii terapeuţi oferă aşa-numitele "programe de împrospătare" în urma unor analize de comportament (Wilson. modificate. 3. sau dovedit mai degrabă sterile şi au determinat mai multă confuzie decât claritate. sufleteşti a bâlbâiţilor. 1982). (1988) concluzionează din retrospectiva asupra stadiului cunoştinţelor bâlbâielii : "Din punct de vedere ştiinţific nu există decât nişte rezultate contradictorii". Un progres deosebit în ultimii ani l-au cunoscut metodele şi programele de terapie orientate spre liniştirea. Pentru anii următori ar fi mai potrivită considerarea unui mod de abordare pragmatică în cadrul căruia să se găsească pietre de fundament care să se bazeze pe date corecte. ne putem aştepta la nişte urmări dramatice faţă de care prevenirea şi-ar putea aduce un aport esenţial. Aceste grupe folosesc nu numai pentru un control reciproc ci şi pentru posibilitatea dezvoltării relaţiilor sociale Prevenirea recidivei bâlbâielii În domeniul sănătăţii psihice. B. McLormack scria: "În decurs de la unu la doi ani am obţinut în Europa şi America nişte rezultate raţionale care să ne confirme că bâlbâiala ar fi o boală şi să nu ne înşelăm asupra concluziilor ei".. Participarea la grupe de întrajutorare care trebuie să fie potrivite pentru transfer şi pentru menţinerea vorbirii fluente. Metodele folosite ar trebui în aşa măsură sensibilizate. Se întâlnesc exprimări pesimiste asupra cercetărilor bâlbâielii (Krause. . studiile de laborator sunt uşor de interpretat. Din punct de vedere fiziologic. 1978). A. 1981) şi se suprapune teoriei lui Wingate.63 pericol de recădere. Sunt unele cercetări care au mai mult caracter teoretic decât terapeutic. L O G O N E V R O Z A . încât să fie potrivite tehnicilor pe care preconizăm să le folosim. G. J. Se pare că în cadrul aspectelor psihologice ale bâlbâielii se ajunge la o anumită saturare conştientă. (1977): "aşa-numitele teorii ale bâlbâielii nu câştigă nimic în ce priveşte aspectul lor formal sau cvasiformal şi cercetându-le mai îndeaproape sunt mai mult nişte mituri decât teorii". G. Se întâlneşte indicaţia că schimbarea atitudinii societăţii faţă de bâlbâiţi ar putea acţiona benefic (Brandtstädter. În ultimii ani a fost luată în considerare prevenirea care are un rol foarte important în evoluţia bâlbâielii.

atât cât poate să evolueze în timpul terapiei. încordare intensificarea tendinţelor de bâlbâială Gândire negativă ce conduce la emoţii negative Comportamentală: 1) lipsă de fluenţă în vorbire (bâlbâială). . Structurarea acestor probleme este importantă pentru pacienţi şi terapeuţi pentru că dă o nouă imagine motivaţiei şi de aici se deduce terapia pentru diferite stadii şi grade ale deficienţei. şi Brady. Experienţă negativă care influenţează comportamentul C o g n i t i v ă: Idei. Munca terapeutică începe prin analiza unei schimbări a simptomelor.componenta cognitivă .motivarea orelor obositoare ale exerciţiilor care-l vor ajuta să ajungă la un model de vorbire normal.componenta motorie . Emoţională: 1) tensiune. . 2) teamă. (1980) încearcă să contureze aşa-numitul "cerc al bâlbâielii" care poate fi înlocuit printr-un "cerc al fluenţei". gânduri negative anticipante care însoţesc bâlbâitul şi îl fac să devină o persoană retrasă .să pretindem schimbarea poziţiilor şi a sentimentelor faţă de sine şi lumea înconjurătoare pentru a atinge scopurile terapiei propuse.interpersonală. D. 2) mişcări însoţitoare.intrapersonală. 3) ruşine.componenta emoţională-fiziologică bazată pe experienţă. Lucrările lui Burns. P. Pentru a tinde spre realizarea acestui scop este necesar: . . .să-l informăm asupra proceselor pe care le va suporta pentru a ajunge la scop.64 Terapie De regulă scopul terapiei este de a asigura pacientului capacitatea de a vorbi normal. 3) lipsă de adaptare socială.verbală.componenta comunicativă .acest fapt are o mare importanţă pentru pacienţi deoarece se clarifică deficienţele de care suferă. . Componentele integrate sunt: .

Aceasta pare să fie de mare importanţă pentru profilaxia revenirilor. momentele de bâlbâială trebuie însoţite de o teamă minimă şi de un sentiment redus al penibilului pentru a evita reactivarea circuitului bâlbâielii. o măsură organizatorică a grijii. 1980). Buna structurare a etapelor terapiei şi progresul programului pot fi realizate prin fixarea ritmului şi vitezei de lucru ce se potrivesc pacientului. 2)încrederea în propria persoană. C o g n i t i v ă: Idei şi gânduri îmbunătăţite despre imaginea proprie Circuitul fluenţei: scopul tratamentului este de a dezvolta în cadrul acestui cerc o fluenţă îmbunătăţită. C o m p o r t a m e n t a l ă: 1) fluenţa vorbirii îmbunătăţită. Albert Gutzmann (1912) scria: "În privinţa vorbirii orale este o problemă de educaţie naţională şi de o iminentă importanţă". a asistenţei pentru copiii handicapaţi de limbaj. Este necesar ca în permanenţă să întărim încrederea pacientului în posibilităţile sale şi să-l încurajăm în exersarea diferitelor exerciţii dificile. . şi mai târziu prin lucrările fiului său. Cele mai bune rezultate ale terapiei se bazează pe formarea capacităţilor de control care să ducă la o teamă foarte redusă.65 Circuitul bâlbâielii: bâlbâiala se află într-un cerc în care componentele comportamentale. Din primele decenii ale secolului nostru s-au răspândit anumite modalităţi de tratament prin munca desfăşurată de Albert Gutzmann care se ocupa de persoanele surdomute. medicul Hermann Gutzmann. "Scopul terapiei este de a conduce pacientul ca el să devină maestrul vorbirii sale şi nu sclav" (Murray. Corespunzător situaţiilor individuale trebuie să li se acorde preponderenţă laturii tehnice a vorbirii şi problematicii emoţionale. După terminarea terapiei. 2) interacţiune socială îmbunătăţită. Pentru a realiza un oarecare control şi o viziune de ansamblu asupra evoluţiei vom aborda în discuţiile cu pacientul etapele pe care le vom parcurge în terapie pentru a se ajunge la bune rezultate. W. cognitive şi emoţionale sunt integrate într-un cerc închis E m o ţ i o n a l ă: 1) relaxarea. (1973) afirmă că tratamentul bâlbâielii a constituit. iar pe de altă parte tindem să reducem prin acest lucru sentimentele negative legate de bâlbâială şi să pretindem o atitudine acceptabilă faţă de fenomenul ca atare. o atitudine pozitivă şi relaxare care să se integreze într-un sistem încurajator Această metodă conţine un paradox: pe de o parte exersăm cu pacientul o tehnică de evitare a bâlbâielii. Asistenţa psihosocială şi terapeutică a logonevroticilor Dirnberger. în primul rând.

elimină prepoziţiile. fără modificări acustice ale sunetelor sau fără deformări sintactice ale propoziţiilor. fac multe greşeli de gen. Dacă tahilalia nu este corectată la timp se poate transforma în bâlbâială. poziţie a cuvintelor.exerciţii de relaxare pe baza unor exerciţii autogene 16. La alţii.66 Înflorirea economică a facilitat utilizarea unor mijloace financiare asigurate de stat în desfăşurarea muncii terapeutice.0% .alte elemente 7. înlocuiesc sau omit consoane.0% . întregului corp. . nu numai terapia unei tulburări ar trebui luată în considerare ci şi contextul socio-economic care influenţează formele de tratament.exersare pe roluri 12. În legătură cu acest aspect. El concluzionează (p. A. timp. Unii tahilalici pot avea o vorbire corectă. omit vocale.0% . pronunţă cuvintele fără a respecta ritmul inspir-expir.0% .exerciţii privind tehnicile de vorbire 17. braţelor. După cum se poate conchide. (1984) a intervievat bâlbâiţii în legătură cu experienţele lor terapeutice.5% . pot apare deformări ale sunetelor.0% Hohrmeier (1985) abordează o anumită modalitate de consiliere şi de terapie şi anume evoluţia profesională a bâlbâiţilor.exerciţii de respiraţie 12. Rezultatele au fost sintetizate în modul următor: .0% . J. Henkenjohann. (1891) discuta părerea unor autori că bâlbâiala ar fi o boală transmisibilă deci "ar putea să fie contagioasă din punct de vedere psihic". 29): "măsurile de reabilitare nu se reflectă decât în sensul unei formări profesionale şi a unei evoluţii profesionale a individului. Această posibilitate o consideră ca o măsură de terapie în sens restrâns sau ca o activitate a grupului de întrajutorare. fiind însoţită de mişcări ale mâinilor. încât vorbeasc până elimină tot aerul din cavitatea pulmonară.0% . excitaţi. Ssikorski. în special.discuţie asupra bâlbâielii 21. Aceste lucruri n-ar fi necesare decât ca elemente suplimentare de tratare a bâlbâielii". rapidă care apare. Vorbirea este agramaticală. Din această cauză a apărut opinia îndepărtării bâlbâiţilor din şcoală şi îndreptarea lor spre instituţii specializate.exersarea autostăpânirii de sine 12. din istoria tratamentului.hipnoză 2. caz. J. În legătură cu şcolile speciale există o anumită controversă. T A H I L A L I A Prin tahilalie se înţelege vorbirea accelerată. C. (1912) vorbeşte despre “o anumită imitaţie în vorbire”. Gutzmann. la copiii nervoşi. În literatura americană de specialitate se aminteşte de aşa-numitul "mainstreaming" prin care se are în vedere acei copii cu probleme speciale care pot fi încadraţi într-un sistem normal de educaţie.

exerciţii de citire a cuvintelşor cu grad ridicat de dificultate pentru tonifierea aparatului fonoarticulator. Se fac şi exerciţii de citire cu voce oscilantă în intensitate şi cu ritmuri diferite. opusă tahilaliei. confuz.67 În general. până se ajunge la normalizarea acestuia. Bradilalicii pronunţă sunetele neclar. exerciţii de citire cu respectarea semnelor de punctuaţie. pronunţarea corectă a fiecărei silabe. Pentru început se va aplica tratament medicamentos. Se va insista pe exerciţii de gimnastică respiratorie. Pentru corectarea vorbirii se vor efectua exerciţii pentru accelerarea ritmului vorbirii şi realizarea unei vorbirii clare. a tulburării glandelor cu secreţie internă sau subnutriţi. mişcări ritmice a mâinii şi piciorului. Se va urmări reglarea ritmului prin efectuarea de exerciţii. care organizează gândirea şi capacitatea organelor fonatorii de a o transmite prin vorbire. În general bradilalia este însoţită şi de bradipsihie. incomplet articulate. semnifică vorbirea foarte înceată. mult timp folosindu-se vorbirea reflectată. Dacă sunt şi alte tulburări metodele se combină. D. În primul rând se va acţiona asupra sistemului nervos prin tratament medicamentos şi se va educa puterea de stăpânire şi autocontrol. cântul etc. în ritm moderat şi accelerat. limba încordată sprijinindu-se pe o parte sau alta a cavităţii bucale sau în afara gurii. Vocalele sunt pronunţate tărăgănat. şters. rară. agitaţia. fiind un conflict permanent între gândire şi vorbire. se consideră că vorbirea accelerată s-ar datora unei dizarmonii între activitatea scoarţei cerebrale. Această manifestare poate apare ca un simptom al bâlbâielii. Se vor folosi citirea. tărăgănată. Corectarea tahilaliei se desfăşoară în linii mari în mod asemănător bâlbâielii. exerciţii pentru corectarea fiecărui sunet deficitar. Bradilalia apare la copiii extenuaţi din cauza unor boli. vorbirea devenind imposibilă. B R A D I L A L I A Bradilalia. insistând pe ritmul accelerat unde se poate folosi metronomul. Pe baza bătăilor metronomului se poate accelera ritmul vorbirii. precise cu forţa şi durata necesară. E. A F T O N G I A În timpul vorbirii sau a încercărilor de a vorbi. care să întărească şi să stimuleze sistemul nervos. în muşchiul limbii apare un spasm de durată. exerciţii pentru fortificarea aparatului fonoarticulator. procesele de gândire fiind şi ele încetinite. . înlăturându-se neastâmpărul. povestirea. consoanele sunt slab articulate. dar poate apare şi în afara ei.

TULBURĂRILE COREICE La persoanele care prezintă astfel de tulburări. Vorbirea lor este însoţită de ticuri nervoase sau coreice ale muşchilor mimicii şi articulatorii. F. dar în general tulburarea este foarte rezistentă la tratament. se produc opriri în vorbire asemănătoare cu ale bâlbâielii.68 În tratamentul logopedic al aftongiei se recomandă exerciţii de gimnastică a limbii şi de educare a vorbirii. TULBURĂRILE LIMBAJULUI SCRIS - CITIT ( DISGRAFIE-DISLEXIE / AGRAFIE-ALEXIE) Metode şi procedee de corectare a disgrafiei şi dislexiei .

ceea ce contribuie la o mai bună ţinere a instrumentului de scris. iar ca efect.nivelul de dezvoltare a limbajului în general. . 2. . între sunet şi reprezentarea sa grafică. Metode şi procede cu caracter general şi B. Educarea şi dezvoltarea auzului fonematic Priveşte capacitatea de a identifica şi diferenţia sunetele limbii.simptomatologia şi diagnosticul logopedic diferenţial. . . pe de o parte. din punct de vedere psiho-fizic. . iar pe de altă parte. Dintre acestea. fortifică organismul (fizic şi psihic) şi facilitează efectele acţiunii metodelor din categoria celor specifice.de a distinge între sunet şi literă.vârsta logopatului. Toate exerciţiile trebuie să contribuie la sincronizarea grupelor de muşchi antrenaţi în actul scrierii. pentru aplicarea metodologiei specific logopedice.specificul orientării spaţio-temporale. . Metode şi procedee cu caracter specific logopedic.senzorială. . Aceste exerciţii trebuie să se desfăşoare sub formă ritmică. dar ele sunt deosebit de importante deoarece. A. . pregătesc subiectul. dar şi pentru realizarea organizării spaţio-temporale şi pentru dezvoltarea mişcărilor fine şi sincronizate.69 În corectarea disgrafiei şi dislexiei trebuie să se aibă în vedere câteva obiective importante în raport de care se adoptă metodele şi procedeele cele mai adecvate.nivelul dezvoltării psihice a logopatului.reflectarea în planul personalităţii a tulburărilor de limbaj.caracteristicile percepţiei auditive şi vizual-kinestezice. Existenţa tulburărilor auzului fonematic sau slaba dezvoltare a acestuia determină dificultăţi nu numai la nivelul . 1. evitarea oboselii şi alunecarea facilă pe foaia de scris. Ca şi în cazul corectării tulburări de limbaj. enumerăm următoarele: . . De asemenea.Exerciţii pentru dezvoltarea musculaturii degetelor şi a mâinii Aceste exerciţii au o importanţă deosebită pentru formarea mişcărilor fine ale degetelor şi mâinilor. creşterea vitezei acţiunii şi adoptarea unei scrieri corecte. . exerciţiile fizice generale sunt importante pentru fortificarea generală a organismului.dacă tulburările de scris-citit sunt dublate de o altă deficienţă (de intelect. Metode şi procedee cu caracter general Această categorie vizează indirect corectarea dislexo-disgrafiei.specificul dominanţei şi lateralităţii. ceea ce duce la realizarea mişcărilor economicoase.care sunt rezultatele şcolare ale logopatului. psihică).natura etiologiei dislexo-disgrafiei. şi în terapia dislexo-disgrafiei se pot folosi două categorii de metode şi procedee: A.

Educarea şi dezvoltarea capacităţii de orientare şi structurare spaţială În formarea deprinderilor de scris-citit funcţionarea corectă a activităţii de orientare şi structurare spaţială devine condiţie sine qua non. . determinate de deficienţa de scris-citit.Schilling apelează la “jocul curativ logopedic”.70 emisiei. . Pentru înlăturarea unor astfel de comportamente. . În scopuri similare se pot folosi desenul şi dramatizarea. rinolaliei. Folosirea cuvintelor sinonime şi paronime este deosebit de eficace la toate vârstele. . bâlbâielii. 4. în general. B. Sunt indicate exerciţii care să ducă la conştientizarea raporturilor stângadreapta.colaborarea cu părinţii logopatului. cât şi în cel logic.corectarea cât mai de timpuriu a dislexo-disgrafiei. după metodologia cunoscută. atât în plan lingvistic. înainte-înapoi. În primul rând trebuie urmărit să se înlăture teama patologică că va comite greşeli şi să se înlăture sentimentul de inferioritate instalat.. sus-jos. deasupra-dedesubt. 3. Ea se foloseşte cu scopul de a înlătura stările psihice conflictuale. Metode şi procedee cu caracter specific logopedic Este necesar să amintim o serie de cerinţe în terapia specific logopedică a dislexo-disgrafiei: 1. dar şi la cel al discriminării literelor şi reprezentării lor în planul grafic.exerciţiile efectuate să fie în raport cu gravitatea tulburărilor dislexo-disgrafice.Formarea şi dezvoltarea deprinderilor de analiză-sinteză. Cu timpul. pentru că trasarea semnelor grafice şi urmărirea succesiunii desfăşurării literelor în cuvinte. activitatea de corectare trebuie să înceapă cu înlăturarea dislaliei. a succesiunii rândurilor şi păstrarea spaţiilor dintre ele se constituie în faze ale procesului de achiziţie lexico-grafică.Începerea activităţii terapeutice cât mai de timpuriu şi odată cu manifestarea primelor elemente cu caracter dislexo-disgrafic. 2. cel mai eficace procedeu este acela al psihoterapiei. se instalează o hipersensibilitate afectivă şi o stare de repulsie faţă de procesul instructiv. Un loc aparte îl ocupă jocul – R. Repetarea insuccesului şcolar accentuiază starea de oboseală intelectuală şi fizică.colaborarea şi participarea activă a logopatului la activitatea logopedică. Trebuie să se aibă în vedere o serie de principii generale care să direcţioneze activitatea de terapie: .Când tulburările lexico-grafice sunt manifestări ale reflectării vorbirii deficitare. în special. şi faţă de activitatea de scris-citit. Înlăturarea atitudinii negative faţă de citit-scris şi educarea personalităţii Dislexo-disgrafia determină o stare de nelinişte şi teamă de insucces – ceea ce îl face pe subiect să trăiască momente stressante. a cuvintelor în fraze. 3.

cât şi la diferenţierea acestora. şi în primul rând gândirea şi atenţia. se citesc litere. 2. Subiectul va fi învăţat să descompună elementele grafice şi lexice din care este format cuvântul.Aceasta contribuie la formarea asociaţiilor dintre foneme şi grafeme.colaborarea cu învăţătorii.exerciţiile efectuate să se bazeze pe materialul pe care îl foloseşte elevul în şcoală. . Procedee: .într-un text se subliniază litera sau literele afectate.Atenţionarea asupra greşelilor trebuie să fie însoţită de indicarea corectă a modului de scis-citit. ca în final să se ajungă la cele polisilabice. de pe scheme-planşe. . literă-grafem şi fonem-literă. 3.după principiul de la simplu la complex. educatorii în vederea manifestării tactului şi îngăduinţei necesare faţă de elevul logopat. . şi subliniază literele sau cuvintele la care întâmpină dificultăţi şi apoi le transpune în scris. Se poate folosi scrierea colorată cu una sau mai multe culori. .subiectul citeşte singur textul.Dezvoltarea capacităţii de sesizare a relaţiei dintre fonem-grafem. Metodele şi procedeele specifice: 1. Formarea capacităţii de conştientizare a erorilor tipice dislexicedisgrafice. asupra procesului de analiză-sinteză a elementelor componente ale grafo-lexiei. apoi propoziţia şi unificarea lor pentru a le putea reda în mod unitar şi cursiv în scris-citit.Obişnuirea logopatului să-şi concentreze activitatea psihică. În cazul omiterii sau substituirii unor litere se apelează la fixarea şi recunoaşterea sunetului cu care începe cuvântul. Rezultatele sunt mai bune dacă se porneşte de la cuvinte mono şi bisilabice. Prin această metodă subiectul învaţă să-şi controleze în plan mental şi acţional. grupuri de litere sau cuvinte.71 . întreaga activitate necesară comportamentului lexico-grafic. sub supravegherea logopedului. .la imaginile mai greu de evocat se poate scrie începutul denumirii ca apoi să fie completat de copil.Dezvoltarea capacităţii de discriminare auditivă. apoi se vor scrie. vizuală şi kinestezicmotrică Se recomandă folosirea unor procedee care să stimuleze şi să faciliteze analiza şi sinteza fonetică a structurii cuvintelor şi propoziţiilor. 4.

Majoritatea tulburărilor de vorbire se transpun în limbajul scris-citit. Stimulează atenţia pentru a corecta greşelile şi să poată continua acţiunea.Dezvoltarea şi perfecţionarea abilităţilor de citit-scris a) Citirea imaginilor izolate şi în suită – stimulează şi contribuie la dezvoltarea vorbirii copilului. selectiv trezeşte interesul şi motivaţia pentru desăvârşirea acţiunii. apoi indică un alt coleg care să continuie acţiunea. se obişnuieşte cu starea de aşteptare. g) Citirea şi scrierea cu caracter ortoepic – fiecare silabă care se citeşte sau scrie cu dificultăţi este repetată de două ori. Se poate alcătui un clasament pentru a stimula interesul de a obţine un rezultat bun. ceea ce întăreşte încrederea în posibilităţile sale de scriere-citire. p-b-d .Corectarea tulburărilor de vorbire se face înaintea sau concomitent cu terapia dislexo-disgrafiei. Copierea contribuie la realizarea deprinderilor motorii şi la obişnuirea subiectului cu forma grafemelor şi cu diferenţele dintre ele. 6. i)Citirea şi scrierea pe sintagme – subiectul trebuie învăţat să sesizeze sensul celor citite şi scrise şi să cuprindă în câmpul său perceptiv unităţile sintactice purtătoare de semnificaţii. h) Citirea şi scrierea pe roluri –fiecare subiect îndeplineşte un rol în cadrul unei povestiri şi va citi sau scrie numai acea parte care se referă la rolul cu care a fost investit. 5 .72 Pentru dezvoltarea capacităţii de discriminare se pot folosi comparaţiile pentru distingerea asemănărilor şi deosebirilor între diferite grafeme şi litere. f) Citirea şi scrierea în ştafeta greşelilor – subiectul citeşte sau scrie până în momentul comiterii unei greşeli. El învaţă să fie atent. c) Citirea simultană şi scrisul sub control – subiectul citeşte odată cu terapeutul şi scrie sub supravegherea acestuia. e) Citirea şi scrierea în ştafetă – un copil din grup citeşte sau scrie pe tablă una sau mai multe propoziţii. Fiecare greşeală este corectată imediat. dictare şi compunere. s-ş. ceea ce duce treptat la dezvoltarea echilibrului dintre excitaţie şi inhibiţie. dezvoltă interesul pentru citit şi poate fi apreciată ca o etapă ce conţine elemente de organizare a activităţii mintale. m-n. f-v (componenta auditivă). spre deosebire de celelalte ce se scriu şi se citesc normal. . s-ş. d) Citirea şi scrierea în pereche – doi subiecţi citesc şi scriu în acelaşi timp şi se corectează reciproc prin schimbarea alternativă a rolurilor. Şi în acest caz se respectă principiul de la simplu la complex. (componenta vizuală) z-j. apoi continuă un alt coleg în mod asemănător. Cele mai multe greşeli se fac la compunere. Metoda este eficientă prin menţinerea stării de vigilenţă. formarea-dezvoltarea motivaţiei competiţionale şi a satisfacţiei pentru succesul împlinit. Dictarea este mai dificilă pentru dislexo-disgrafici şi de aceea trebuie alese texte scurte şi organizate în funcţie de posibilităţile subiectului. j) Exerciţii de copiere. Citit-scrisul. b) Citit-scrisul selectiv – constă în indicarea cuvintelor şi propoziţiilor apreciate ca fiind critice sau care au un anumit grad de dificultate ce poate determina erori tipice şi pe care subiectul trebuie să le citească şi să le scrie.

Prin numeroase exerciţii el învaţă să citească şi să scrie cuvinte scurte. a semnificaţiei lor şi a sensului propoziţiei cu care se exersează. Se folosesc exerciţii care să urmărească formarea capacităţii de discriminare mai întâi a grafemelor şi literelor separate. Imbecilul ar fi capabil să înţeleagă şi să pronunţe defectuos scurte propoziţii. 8. în general.şi trisilabice. Poziţia ocupată în cuvinte de literele afectate trebuie să varieze la începutul. fie prin înţelegerea şi pronunţarea extrem de defectuoasă a câtorva cuvinte izolate. şoc afectiv. Conform acestei consideraţiuni : Idiotul s-ar caracteriza fie printr-o totală incapacitate de înţelegere şi de utilizare a limbajului. Este necesar să se folosească şi grupurile diftongilor. trebuie să vizeze dezvoltarea limbajului şi stimularea activităţii psihice. fraze mici mai puţin complexe. cu atât limbajul său apare cu mai mare întârziere şi rămâne la un nivel mai scăzut la vârsta adultă. triftongilor pentru că aici au loc cele mai multe confuzii. atât oral cât şi scris. apoi în combinaţii de cuvinte mosilabice. insuficienta stimulare a celor din jur. mijlocul şi finalul cuvântului. deficienţe organice. ca şi solicitarea subiectului să formuleze povestiri. Cu cât deficienţa intelectuală a unui copil este mai pronunţată. facilitează stimularea activităţii psihice pentru transpunerea ideilor în planul comportamental verbal. fără ca scrisul şi cititul să devină mijloace autentice de comunicare. bi. Rezerva în stabilirea unei relaţii directe între nivelul de dezvoltare al limbajului şi nivelul intelectual este justificată prin faptul că : Nu orice întârziere în dezvoltarea limbajului este un indiciu cert al deficienţei mintale. Debilul mintal înţelege şi utilizează. comparativ cu un debil mintal lipsit de aceste condiţii). deşi cea mai frecventă cauză a apariţiei întârziate a vorbirii şi a scrierii o constituie deficienţa intelectuală (acelaşi fenomen poate fi provocat şi de alte cauze: boli.). autodictări. • • • - . condiţie de bază în terapia tulburărilor grafo-lexice. Specificul disgrafiei şi dislexiei în debilitatea mintală La copiii cu deficienţă de intelect limbajul se dezvoltă.Corectarea confuziilor de grafeme şi de litere. Esquirol şi Binet propun considerarea nivelului de dezvoltare al limbajului drept criteriu al limitelor dintre cele trei grade de întârziere mintală. Explicarea cuvintelor. etc.Terapia dislexo-disgrafiei.73 7. cu întârziere sub toate aspectele sale. Un alt contraargument ar fi acela că limbajul este un fenomen deosebit de sensibil la condiţiile educative în care se dezvoltă copilul (un copil cu imbecilitate uşoară supus unor influenţe educative intense poate dobândi un vocabular suficient şi poate scrie acceptabil. compuneri.

inert. şi uneori poate evita compania colegilor. voită. posibilităţile de achiziţie şi prelucrare a informaţiilor sunt reduse. simptomele tulburărilor tulburărilor scris-cititului se asociază cu acestea accentuând incapacitatea comportamentului grafic-lexic. Ca atare. c) cei la care se manifestă o incapacitate specifică. şi poate duce in-extremis la comportamente antisociale. . însuşirea scris-cititului comportă un grad mare de complexitate. opziţionist şi în general retras. Scris-cititul implică o comunicare simbolică cu ajutorul unor semne create de om (variabile în funcţie de civilizaţie şi cultură) şi devine posibil numai la un anumit grad de dezvoltare intelectuală. Astfel: . afectivă şi conştientă la actul scris-cititului. cât şi în sfera socială a individului. iar conştiinţa nu îndeplineşte decât parţial funcţia de organizator al vieţii psihice la debilul mintal. Clement Launay subliniază că progresiv cu înaintarea în vârstă. nepăsător. Datorită faptului că experienţa de viaţă este săracă. disgrafia-dislexia determină agravarea tulburărilor de comportament. îngreunează integrarea socială.Seeman şi Bussemann consideră că insuficienţele intelectuale pot fi factori determinanţi ai tulburărilor de scriere şi vorbire. Ţinând seama de faptul că la debilul mintal există şi o serie de deficienţe ale văzului. în principiu. motorie şi afectivă. însuşirea unor forme lingvistice complexe a unui mod de exprimare ce se presupune a fi legat de urmărirea unui fir logic. cu numeroase oscilaţii şi întoarceri la stadiile iniţiale. raportează insuficienţele activităţii intelectuale la dezvoltarea mintală şi apoi la tulburările de scris. dacă nu se corectează. În literatura de specialitate există mulţi autori care evidenţiază relaţia strânsă între dezvoltarea intelectuală a copilului şi tulburările limbajului.Străchinaru I. motrice. ca urmare a eşecurilor şi conflictelor permanente ce survin în viaţa lor şcolară. în sensul că pot devin agresivi şi opozanţi în familii şi . psihomotrice şi afecţiuni ale cortexului.74 Deosebirea între cei întârziaţi mintal şi copiii fără deficienţe mintale ar consta în faptul că la cei din urmă imperfecţiunile limbajului apar ca o particularitate a vârstelor mici şi dispar treptat de cele mai multe ori fără o activitate corectivă specială. coerent al gândirii şi care necesită participarea intenţionată. tăcut. pasiv. formarea şi dezvoltarea deprinderilor de scris-citit parcurg un drum anevoios. ca de altfel toate dereglările limbajului. Vernon afirmă că elevii care nu prezintă deficienţe mintale dar scriu cu dificultate se pot grupa în trei categorii : a) cei care sunt privaţi pe linie culturală şi dispun de o educaţie insuficientă sau greşită . Scris-cititul constituie o formă a limbajului achiziţionată în condiţiile şcolarizării şi presupune. . auzului. De aici o serie de dificultăţi lexico-grafice care conduc la comportamente neadaptate şi la eşecuri şcolare repetate. În acest context. La deficienţii mintali dereglarea scris-cititului. iar dereglările în sfera acestui act se repercutează atât în sfera psihică. b) cei cu tulburări afectiv-emoţionale. în care motivaţia nu devine suport al comportamentelor adaptative la situaţii noi.Zorgo şi Neagu-Boşcaiu evidenţiază efectele negative ale defectelor de limbaj asupra evoluţiei intelectuale. disgraficul-dislexicul deficient mintal poate deveni sau descurajat. introvert.

Este indicat ca terapia logopedică să înceapa la 4-5 ani. .Pentru uşurarea înţelegerii se va folosi mimica şi gestica. în funcţie de posibilităţile alalicului.elaborarea. Obiective terapeutice generale: .. vieţii . organizarea şi dezvoltarea limbajului ca sistem fundamental al psihice.dificultăţilor de colaborare.atitudinii negative faţă de vorbire ca urmare a eşecului. Este indicat ca activităţile să fie variate. Obiective terapeutice operaţionale: . înţelegerea vorbirii.75 societate.deblocarea aparatului fonoarticulator. In conturarea metodicii se va avea în vedere cooperarea şi interesul copilului pentru corectare. vârsta. au o personalitate nematurizată şi aceasta datorită insucceselor repetate care le încearcă. datorită: . c) integrarea achiziţiilor verbale în experienţa de viaţă a copiilor. Terapia logopedică urmăreşte elaborarea. . atractive pentru a trezi interesul copilului.dificultăţilor de concentrare a atenţiei. T U L B U R Ă R I P O L I M O R FE ALE L I M B A JULUI A. Obiective terapeutice generale şi operaţionale In procesul terapeutic se constată o mare rezistentă la învăţarea limbajului.formarea funcţiei de comunicare a limbajului prin: a) crearea necesităţii de a comunica pe cale verbală. . In elaborarea limbajului se acţionează concomitent asupra celor trei componente ale vorbirii : fonetică. La început se vor folosi intens analizatorii vizuali.indiferenţei faţă de vorbire. vocabular şi structură gramaticală. tactili si kinestezici. La baza activităţilor trebuie să stea principiul gradarii efortului verbal în funcţie de posibilităţile copilului la momentul respectiv. Terapia logopedică este de lungă durată şi foarte complexă. organizarea şi dezvoltarea limbajului şi restructurarea pe această bază a întregii personalităti. . . A L A L I A Terapia alaliei Absenţa limbajului este unul dintre cele mai dificile obstacole în calea dezvoltării psihice normale. gradul deficitului neurologic. Invăţarea limbajului parcurge mai multe etape.tulburărilor asociate. b) crearea unor raporturi emoţionale favorabile comunicării. auditivi.

Nu se poate stabili o ordine a cuvintelor ce trebuie învăţate. Citirea labială a cuvintelor învăţate va uşura înţelegerea conţinutului şi însuşirea articulaţiei. In general se porneşte de la cuvintele cele mai uzuale şi legate de persoana lui. 2) Formarea vorbirii şi dezvoltarea gândirii Pentru realizarea celui de-al doilea obiectiv se începe cu invăţarea unor cuvinte scurte. Pe parcurs propoziţiile sunt dezvoltate atât sub aspectul numărului de cuvinte cât şi al complexităţii exprimării. prin centrarea privirii asupra vorbitorului şi formarea atenţiei auditive. vocabular şi structură gramaticală.pregătirea organelor fonoarticulatorii pentru învăţarea pronunţiei.formarea vorbirii şi dezvoltarea gândirii. se vor face şi exerciţii de dezvoltare a motricitătii verbale. Alalicul este pus să repete. educarea percepţiilor vizuale. In urmatoarea etapă i se solicită să arate un obiect cunoscut dupa denumire sau să efectueze o acţiune. cu diftongi. de activităţile zilnice. -orientarea in spaţiu şi gnozia corporală. 1 2 . . recunoaşterea vocii celor din jur. Dacă este necesar. se va insista pe aspectul semantic. 1) Educarea senzorial-motorie Primul obiectiv urmăreşte educarea percepţiilor acustice care ţin de vorbire. clare. educarea senzaţiilor kinestezice. Formarea vorbirii la alalicii senzoriali Se vor avea in vedere trei mari obiective: 1. tactile. -dezvoltarea şi coordonarea motorie. A.pregatirea copilului pentru receptarea vorbirii. indirecte. . dar se impune o planificare a acestora. grupuri consonantice. pronunţarea onomatopeelor şi recunoaşterea lor. punându-se un mare accent pe dezvoltarea auzului fonematic. Deoarece la alalicii senzoriali dificultatea principală este la nivelul înţelegerii. Se va insista mult pe analiza fonetică a cuvintelor şi a propoziţiilor cu sinteza ulterioară. cu silabe duble. La început numărul cuvintelor este foarte mic. După ce denumeşte i se cere să indice obiectul respectiv. a motricităţii generale şi verbale. uşoare. Se demonstrează acţiunea sau se indică obiectele şi se denumeşte cu voce tare. Pe parcurs se trece la pronunţarea unor silabe directe. Se începe cu identificarea surselor sonore după auz.învăţarea limbii cu toate componentele sale: fonetică.instruirea.76 . Tot acum se va avea în vedere însuşirea semanticii structurii gramaticale (a cuvintelor şi propoziţiilor). de ceea ce-l inconjoară. 3. Prin mimică sau verbal i se atrage atenţia asupra greşelilor.educarea senzorial-motorie. urmărind mobilitatea bucală-linguală-facială şi exerciţii pentru îmbunătăţirea motricităţii întregului corp.. 2-3 cuvinte. 2..

La alalicii motori. trezirea interesului pentru vorbire.Insuşirea vorbirii la alalicii motori Formarea vorbirii la alalicii motori se bazează în special pe metoda vorbirii reflectate. copilul va fi dirijat prin întrebari. ca urmare a unei gândiri insuficient organizate. odată cu îmbogaţirea vocabularului se educă treptat şi structura gramaticală a vorbirii. lipsit de stări tensionale sau supraprotecţionism. se vor face exerciţii de gimnastică fonoarticulatorie generală şi specifică sunetelor. B. urmarindu-se îmbunătăţirea mobilităţii organelor articulatorii. Deoarece vocea alalicului motor este foarte slabă. Pentru a respecta succesiunea evenimentelor. la expunerea unui subiect. Terapia logopedică trebuie începută cu exerciţii pentru dezvoltarea auzului fonematic. sonorizării. Permanent se va insista asupra preciziei şi forţei articulatorii. conturarea unei povestiri. la povestire ajungându-se la un vocabular suficient dezvoltat care să-i permită susţinerea unui dialog. Insuşirea articulaţiei corecte a sunetelor se va face pe baza imitaţiei. crearea unui mediu stimulativ.77 Deci. a propoziţiilor în fraze. 3)Instruirea Paralel cu dezvoltarea vorbirii. cuvintelor. logopedul demonstrând în faţa oglinzii modul corect de articulare a sunetelor. cât şi pentru formarea deprinderii de a asculta. pentru formularea propozitiilor. în reproducerea ideilor. se face prin procedee logopedice obişnuite. Mult timp se menţin greşelile gramaticale. se va urmări aşezarea cuvintelor în propoziţii. numărarea. articularea deosebit de anevoioasă. Pe masură ce posibilităţile copilului permit. folosite la corectarea tulburărilor de pronunţie. se incepe şi însusirea limbajului scris. Este absolut necesară includerea alalicului într-o colectivitate de copii cu vorbire normală. Se va folosi un bogat material. obţinându-se automatizarea mişcărilor necesare articulării sunetelor. Şi la alalicii motori se observă greutăţi în aşezarea cuvintelor în propoziţii şi a propoziţiilor în frază. înţelegerea şi reproducerea logică a ideilor. a dirijării conştiente a aparatului fonoarticulator în articularea sunetelor. mai evidente în limbajul scris datorită nerespectării regulilor morfologice si sintactice. se dezvoltă reprezentari legate de tot ceea ce-l inconjoară. denaturând sensul celor exprimate. a pronunţiei corecte. Se întâlnesc frecvente greşeli de logică şi stil. vocabularul pasiv este suficient sub aspectul volumului. ilustrat sugestiv. Se vor desfăşura exerciţii de diferenţiere a sunetelor opoziţionale în paronime şi în vorbire în general. La alalicii senzoriali-motori se aplică măsuri şi metode combinate. atât pentru denumirea imaginilor. Corectarea sunetelor pronunţate greşit sau impostarea sunetelor pe care nu le pronuntă. punându-se accentul pe tulburarea care este mai pronuntată. prin imitaţie. a unei conversaţii cu diferite persoane. a atenţiei şi memoriei auditive. se va trece la formulări de propoziţii pe bază de cuvinte date. . dar nu poate deveni uşor un vocabular activ. deci la o integrare normala în colectiv.

. fără înţelegerea celor citite.literele sunt neuniforme şi aglomerate între ele. ea trebuie continuată şi în primii ani de scoală. Formarea deprinderii de scris-citit la copilul alalic Sub aspectul formării deprinderilor de scris-citit s-a constatat că se formează mai repede decât însuşirea limbajului oral. deoarece ei nu pot răspunde exigenţelor şcolare în aceeaşi măsură ca şi copiii normali. nu pot realiza o citire pe sintagme. reuşesc să citească. deoarece înapoierea mintala este o frână puternică în însuşirea limbajului oral şi scris. inversiuni. nu sesizează sau nu respectă semnele de punctuaţie. Concluzii Copilul alalic trebuie să inceapă terapia logopedica înainte de 6-7 ani. dupa o muncă anevoioasă de impostare a sunetelor (în special la alalicii motori). adaugiri. La alalicii motori apar greutăţi în executarea formelor grafice. dar imposibilă după dictare. Leziunile la nivelul sistemului nervos central duc la perturbarea maturizării neurofuncţionale şi implicit la întârzieri în dezvoltarea psihomotorie. care împiedică înţelegerea. La cei cu dominanţa senzorială. progresează mult mai greu. când după eforturi prelungite.78 Prognosticul este mai favorabil pentru alalicii motori. după această vârstă reuşita fiind mai dificilă. perseverează greutăţi în articularea şi asamblarea sunetelor în cuvinte. determinate de imperfecţiunile analizatorului moror.Acestora le lipseşte coordonarea mişcării diferitelor părţi ale braţului datorită cărora apar: . Sub influenţa terapiei logopedice recuperarea va fi mult mai rapidă pe planul gândirii decât a limbajului. auzul fonematic. La copilul alalic cu debilitate mintală elaborarea deprinderilor de citire-scriere este mai dificilă. agravându-le întârzierea. . atenţia şi memoria auditivă fiind profund afectate. în general. scrierea putând ajunge la un moment dat posibilă după copiere.greutăţi în unirea elementelor grafice ale literelor. Greşelile care apar în scriere sunt o urmare a defectelor vorbirii orale.orientarea literelor este inconstantă. Aspectele discaligrafice sunt insoţite şi de omisiuni. înlocuiri. uneori pentru toată viaţa. La el se constată tulburări motorii-senzoriale. citirea este deficitară sub aspect prozodic. în perceperea şi redarea structurilor fonetice corecte a cuvintelor. scris-cititul ridică probleme serioase. unde există şi un deficit de inţelegere a vorbirii. Aceşti copii rămân pentru mult timp. persistă greutăţi deosebite în înţelegerea celor citite. Dislexia-disgrafia este gravă şi constantă. Chiar şi atunci. indiferent dacă este motorie sau senzorială. . Alalicii senzoriali. Sub aspectul structurii fonoarticulatorii. dezinteresul pentru stimulii din afară. la o citire macanică. atât sub aspect articulator cât şi intelectiv al limbajului. Chiar dacă terapia începe la vârsta prescolară.

Raporturile între sunete şi categoriile gramaticale nefiind încă suficient dezvoltate. el sesizând înţelesul general al cuvântului. mai ales când apare la o vârstă mai mică. menţinându-se omisiunile de cuvinte. situaţii tensionale etc. B. Dispar imaginiile motorii ale vorbirii. Totuşi. La o vârstă şcolară mai mare se poate recâştiga ce au pierdut. fac ca tulburările fonetice şi gramaticale să fie foarte frecvente. oboseală. dar se restabileşte odată cu restabilirea vorbirii. Vorbirea independentă se menţine mult timp puţin inteligibilă. La copilul afazic se constată şi un deficit de intelect constat cu precădere în afazia amnestică. un stil telegrafic în vorbie. deşi mişcările organelor periferice sunt păstrate. Şcolarii afazici întâmpină cele mai mari greutăţi la disciplinele care solicită mai mult limbajul. deosebit de dificilă este încadrarea cuvintelor în circuitul limbajului. Nu se poate vorbi de o recuperare . La ei se menţine mult timp. şi la copiii afazici este tulburat psihicul în totalitatea sa. totuşi şi aceştia vor avea mari greutăţi în însuşirea noilor cunoştinţe. tulburările de vorbire sunt foarte variate la copiii afazici. iar primele cuvinte apărute după o perioadă de muţenie completă sunt foarte reduse deoarece vocabularul nu s-a fixat. unde întreaga tehnică a gândirii este tulburată. la afazicul senzorial vorbirea interioară nu dispare total. Astfel. Sub influenţa terapiei logopedice toate acestea se reduc treptat (dupa ani de terapie) ajungându-se în cele mai multe cazuri la recuperarea totală a limbajului. greşeli în folosirea timpului. de a diferenţia complexele sonore şi de a reacţiona la ele. Percepţiile acustice sunt foarte inconstante şi sunt diminuate în caz de boală. La aceasta contribuie şi greutăţile apărute în denumirea obiectelor care inhibă procesul normal al gândirii. înţelese şi fixate. fiind în funcţie de localizarea leziunii. aplică cu dificultate vechile cunoştinţe la noi situaţii. agramată şi aprozodică. Înţelegerea este mai bine păstrată la afazicul motor faţă de afazicul senzorial la care înţelegerea este profund afectată prin tulburarrea raportului dintre cuvânt şi imaginea lui. apare imposibilitatea articulării sunetelor. dificultăţi grafice şi verbale persistente şi incapacitate de a integra noi cunoştinţe. la o vârstă mai mare are mai multe caracteristici comune cu afazia adultului. cuvintelor.79 După ce posibilităţile articulatorii au fost ameliorate. Atenţia auditivă este redusă ajungând până la incapacitatea de a asculta. La o vârstă mai mică se apropie de alalie. un vocabular redus. afazicii nu-şi pot aminti aceste mişcări . formularea propoziţiilor. Memoria copilului afazic este şi ea tulburată. Deci. La copii vorbirea dispare foarte repede şi complet. cazului. iar progresele dincolo de un anumit nivel sunt greoaie. la unii pentru toată viaţa. de vârsta la care au apărut şi natura afaziei. de a fi atenţi la ce aud. Afazia copilului A F A Z I A Afazia copiilor se deosebeşte de afazia adulţilor. genului.

erori de legătură. Copilul afazic prezintă o puternică dislexie-disgrafie.80 totală a limbajului şi la atingerea unor performanţe şcolare. mai degrabă tăcut şi trist . cu greu se obţine de la el un “da-da” sau “nu ştiu- . în cursul remisiei. la copil rămâne din acest punct de vedere.tipul reactivităţii psihologice a copilului. constante. c) Agramatismul este redus la o simplificare a sintaxei şi frazeologiei. Aceste dificultăţi se manifestă prin lapsusuri. de timp. mai ales. erori gramaticale. ci interesează pe lângă vorbirea spontană (mai afectată decât cea impresivă). sărăcie verbală şi de vocabular. apare în seria verbală în care în mod greşit este inclus. evidentă. scrisul (mai afectat decât cititul) şi activitatea gestuală (mai redusă decât înţelegerea gesturilor). către o mare sărăcie a vorbirii spontane. de construcţie. iar situaţiile dramatice nu au efectele spectaculare de suprimare a blocajului. Este netă la copilul afazic la care întâlnim o bună păstrare a cântului. inversiuni de topica frazei etc. . Această reducere masivă a activităţilor expresive este explicată în funcţie de trei factori : . ceea ce se explică pe baza principiului : achiziţiile cele mai recente sunt şi cele mai fragile. . spre deosebire de adultul afazic. zi a săptămânii). străbătând toate planurile pe care se desfăţoară funcţia – de la fonetism până la planul intelectual al operaţiilor de analiză şi sinteză. reacţie de demisie. b) Disocierea automatico-voluntară. care sub forma atenuată persistă indefinit. copiii afazici se întâlnesc în proporţie foarte scăzută în şcolile de masă. şi deci insuficient stabilizate. caracteristic.nivelul de elaborare a schemelor instrumentale ale vorbirii. a scrisului. care la adult produce fenomene de dezinhibiţie (logoree şi jargonafazie). vocabular redus. nu se manifestă numai pe plan verbal. e) Reducerea activităţilor expresive. substratul gândirii şi mijlocul fundamental al relaţiei interumane: leziunea. În afazia copilului găsim o degradare globală a funcţiei limbajului şi vorbirii. copilul afazic prezintă un mutism aproape total. la copil. incapacitate de a organiza povestirea. mergând până la reducerea activităţii gestuale şi evoluând. În faza iniţială. este faptul că formulele de facilitare nu funcţionează. fără efect (nu are ce “dezinhiba”). Perturbările fonetice nu sunt permanente. Dificultăţile de evocare prin dificultatea de de evocare a unui cuvânt (lună a anului. Aspectul predominant în afazia copilului este cel motor : comprehensiunea este totdeauna mai bine păstrată decât expresia şi nu se semnalează niciodată evoluţia către tipul Wernicke. desfăşurarea automatică a formulărilor lingvistice apare cu atât mai redusă cu cât copilul este mai mic. masivă. confuzii de sens.Este asemănător la copilul afazic cu ceea ce întâlnim la adultul afazic şi constă în tulburări articulatorii de tip paralitic în faza iniţială.Limbajul nu este încă. Reducerea activităţilor expresive. Circuitele nervoase ale vorbirii fiind la copil în dezvoltare. d) Afectarea deosebită a lecturii şi. Aspectele simptomatologice se ordonează în modul următor : a) Sindromul de dezintegrare fonetică.nivelul elaborării psiho-lingvistice. stil telegrafic. Copilul afazic este blând şi ascultător. Copilul reacţionează la dificultăţi şi conflicte prin izolare. mutism. Caracteristic pentru copilul afazic . ci dau impresia de anarhie fonetică.

Părerea specialiştilor este că timpul necesar pentru recuperare depinde de localizarea. grafice şi orale persistente. iar pentru activităţile în grup până la 40-60 minute. precum şi folosirea tuturor analizatorilor pentru compensarea celorlalte deficienţe. Indicaţii metodice pentru restabilirea vorbirii la afazici Activitatea de restabilire a vorbirii la afazici se începe numai după ce fenomenele acute ale bolii au încetat . Pentru dezinhibarea tulburărilor sistemelor de vorbire trebuie să se obţină. prin diferite mijloace. munca cu vocabularul şi cu structura gramaticală sunt obligatorii. Primele exerciţii sunt scurte (câteva minute) pentru a evita oboseala şi eventualele complicaţii cerebrale. Metodele şi procedeele trebuie să fie flexibile şi variate şi este indicată abordarea individuală ţinându-se cont de posibilităţile fiecărui subiect. analiza fonetică a cuvântului. Este indicat ca primele exerciţii să se desfăşoare sub supravegherea medicului. pornind de la sunete şi silabe. Metodica restabilirii vorbirii trebuie să cuprindă un complex de procedee care să acţioneze asupra diferitelor laturi. acordându-se ajutor cu mult tact. dispariţia durerilor de cap şi a spasmelor. o vorbire activă folosindu-se intens materialul verbal activ şi psihoterapia. pentru că nu poate atinge toate performanţele de care este capabil copilul normal în universul verbal. încrederea în înlăturarea tulburării. deoarece dincolo de un anumit nivel. Caracteristic pentru afazia copilului este regresia rapidă şi amplă a simptomelor. incapacitatea de a integra noi cunoştinţe este netă. progresele sunt greoaie. dar la majoritatea afazicilor sunt necesare exerciţii detaliate de pronunţie . Dar remisia simptomelor este rareori completă. Durata exerciţiilor va fi stabilită în fiecare moment în funcţie de rezistenţa la efort a fiecărui afazic. Trebuie să se recunoască că aşa-zisa recuperare “totală” a limbajului la copilul afazic este de fapt parţială. citire. extinderea şi reversibilitatea leziunilor şi se consideră că recuperarea se poate explica prin plasticitatea creierului copilului.81 nu ştiu”. folosind exerciţii de conversaţie. pierzându-se atât vorbirea impresivă cât şi expresivă. f) Caracterul regresiv al tabloului clinic. ţinând seama în primul rând de forma fundamentală a afecţiunii verbale. de înţelegere. atitudine identică cu cea a copilui normal în faţa unor probleme pe care nu le poate rezolva. Însă. Unele cauze sunt pur mecanice şi trebuie să se aştepte vindecarea completă a rănii. Se poate ajunge până la 30-40 minute. formarea încrederii în sine şi în posibilitatea corectării. le înlătură. Deoarece nu se întâlnesc forme pure de afazie se folosesc metode combinate. şi. indiferent de forma afaziei. În unele cazuri vorbirea se restabileşte uşor. dezvoltarea auzului fonematic. Tehnicile şi metodele psihoterapeutice trebuie să urmărească educarea unei atitudinii calme. dar pe parcursul evoluţiei bolii inhibiţia difuză a focarului se concentrează şi apare o afazie relativă pură. . S-a constat că rezultatele terapiei sunt mai rapide şi mai reuşite dacă se începe restabilirea vorbirii imediat ce este posibil. pozitive faţă de vorbire. cu remarcabila recuperare a limbajului. în consecinţă. dificultăţile şcolare. La început afazia se manifestă sub forma unei tulburări totale a vorbirii.

În paralel se corectează şi sunetele prin efectuarea unor exerciţii speciale pentru formarea mişcărilor de articulaţie. la evoluţia restabilirii. apoi se va introduce atributul. adaptat posibilităţilor. La început propoziţiile vor fi simple. eliminându-se stilul telegrafic. cu citirea. Se va acţiona asupra defectului principal al vorbirii corectând articularea. dispoziţia afectiv-voliţională etc. După obţinerea posibilităţilor de pronunţare a cuvintelor.v). mai alea a celor opozante.f. accesibil. În unele condiţii se poate începe şi scrierea. Urmează asociaţia conştientă a vocalelor (au. La afazicii motori trebuie conştientizate toate mişcările articulatorii. să simtă vibrarea laringelui în momentul pronunţării sunetului deoarece nu poate pronunţa sunetul după auz. Sunetul reprodus se consolidează şi se generalizează.n. apoi independent. La afazicul senzorial. cutia toracică. la personalitatea şi comportarea generală a afazicului. Unii autori recomandă ca activităţile cu afazicii să înceapă cu psihoterapia. În etapa însuşirii cuvintelor se insistă pe analiza lor. începând cu cele care necesită mişcări mai simple (p. începând prin copierea cuvintelor. acţiuni. povestiri ale unor întâmplări din viaţă etc. să urmărească în faţa oglizii articulaţia sunetului respectiv. la fiecare caz şi etapă.În acest scop se recomandă ca activităţile să se desfăşoare sub formă de conversaţie : întrebări. se înlătură agramatismele. ua) folosind demonstraţia.m. perseverând primul sunet sau silabă. în diferite combinaţii. reflectat. iar pe parcursul progreselor activităţile devin tot mai complexe. Pentru uşurare se împrumută silabelor un înţeles. De obicei se porneşte de la mişcările păstrate şi se formează treptat articulaţiile sunetelor. Este important ca materialul verbal să fie interesant. accentul se va pune pe latura semantică a vorbirii. Pentru înlăturarea stilului telegrafic se vor alcătui propoziţii după cuvinte de sprijin. Se face legătura între fonem şi grafem. folosindu-se analiza kinestezică. restabilirea psihicului.. structurile vechi fiindu-i distruse. pe fixarea unui înţeles pentru fiecare cuvânt. Paralel cu analiza fonetică îşi vor însuşi şi o serie de cuvinte. La început i se va cere să indice obiectele. să simtă încordarea organelor de vorbire prin atingerea cu mâna în regiunea rădăcinii limbii. complementul direct. În mod asemănător se formează şi consoanele. complementul circumstanţial. deşi în condiţii normale se desfăţoară corect. modificate. În prima etapă este indicat să se dezvolte auzul fonematic. Se poate apela la ajutor mecanic. cu folosirea predicatelor. În acest scop se vor purta discuţii pe bază de imagini. pentru înţelegerea rolului semantic al fonemelor. Pentru aceasta i se cere să observe în faţa oglinzii forma şi consecvenţa fiecărei mişcări. tactilă. concomitent. se analizează succesiunea literelor şi sunetelor. imaginile pe care le denumeşte. adaptate la necesităţile de moment. a cărei succese creează terenul pentru o reglare mai rapidă şi mai reuşită a articulaţiei. Se efectuează exerciţii de diferenţiere a unor cuvinte . optică. Afazicul motor întâmpină greutăţi deosebite în trecerea da la un sunet la altul din cauza inerţiei patologice a proceselor de articulaţie şi a dezintegrării vorbirii interioare. răspunsuri la întrebări. tablouri. se face analiza fonetică şi semantică a cuvintelor. metodele trebuie selectate. Pentru fixarea particularităţilor pronunţiei subiectul trebuie să pipăie laringele. apoi cu dictarea cuvintelor învăţate şi citirea acestora. În cazurile de apraxie a organelor de articulaţie aceste mişcări se realizează foarte greu sau nu se pot efectua. se trece la formarea deprinderilor de alcătuire a propoziţiilor.b.82 Deoarece la fiecare afazie apar tulburări specifice ale diferitelor laturi. începând cu vocalele. solicitându-i să realizeze aceste mişcări. să simtă jetul de aer pe mână.

vorbirea dialogată etc. folosindu-se foarte mult povestirile. să alcătuiască serii de cuvinte cu evidenţierea rădăcinii cuvântului. În cazul în care înţelege cuvintele separat dar nu înţelege propoziţia. a însuşirii conştiente a sensurilor. . Factori psihogeni : . pe care le pronunţă alterat şi care nu poate forma propoziţii simple. TULBURĂRI DE DEZVOLTARE A LIMBAJULUI A. deşi are auzul normal şi organele fono-articulatorii bine dezvoltate. se insistă asupra desprinderii sensului logic. afazia senzorială se corectează mai rapid decât cea motorie şi poate dispare fără a desfăşura o muncă specială.boli cronice cu evoluţie îndelungată.factori dismaturativi manifestaţi prin mediu nestimulativ de vorbire (abandon. .boli infecţioase care se succed la scurt timp. categoriilor gramaticale.şocuri emotive foarte puternice. compunerile.factori nevrozanţi manifestaţi prin: suprasolicitare verbală.83 concrete după imagini. ÎNTÂRZIERE ÎN APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA GENERALĂ A LIMBAJULUI Definiţie : Retardul de limbaj este un blocaj al ritmului evoluţiei. i se solicită să caute sensul diferit folosind paronime. Urmează o etapă laborioasă pentru dezvoltarea vorbirii generale. se vor desfăşura exerciţii de scriere după dictare. Însuşirea cuvintelor noi se realizează în cadrul unui context în care celelalte cuvinte sunt cunoscute. De asemenea. Factorii somatogeni care determină o întârziere globală a dezvoltării somatoneuropsihice : . care se abate de la normal. copiere. care întârzie mielinizarea zonelor motorii sau de recepţie ce participă la actul vorbirii. . Etiologie Factorii neurogeni care au acţionat în perioada peri. . precum şi citirea cu voce tare şi în gând. Factori constituţionali care se referă la “inabilitate verbală”ce poate fi ereditară pe linie paternă şi care este mai frecventă la băieţi. În general. exigenţe exagerate. atitudini brutale care diminuează dorinţa de comunicare a copilului. Terminologie Poate fi considerat ca având întârziere în apariţia şi dezvoltarea limbajului copilul care până la vârsta de 3 ani foloseşte un număr redus de cuvinte.şi postnatală determinând micro sau macroleziuni sechelare cerebrale prin tulburări hipoxice sau hemoragii difuze. părinţi cu tulburări de vorbire).

Semantice. . Structura gramaticală Copiii nu pot formula propoziţii.84 Simptomatologie Anamneza pune în evidenţă o întârziere în evoluţia motricităţii generale (statica corpului.folosirea incorectă a singularului şi pluralului. . Silabele sunt eludate în special la sfârşitul cuvântului.nesurprinderea unităţii fonetice şi grafice a sunetelor şi literelor.De obicei. .nediferenţierea sunetelor în cadrul cuvintelor. Cuvintele apar după vârsta de 2 ani sau 2 ani şi jumătate. Vocalele sunt prezente. Diagnosticul Diagnosticul trebuie realizat prin: . debilitatea fizică. odată cu crearea condiţiilor favorabile stimulării vorbirii. recuperarea limbajului se face într-un ritm rapid. b) Forma constituţională afectează toate laturile vorbirii. rahitismul. a repetărilor etc. Diftongii sunt reduşi la o vocală. a cuvintelor. . . d) Forma somatică însoţeşte distrofia. Grupurile consonantice sunt înlocuite cu o consoană mai uşor de pronunţat. .examen general. e) Forma psihogenă cu simptomatologie dismaturativ afectivă şi intelectuală. .sărăcia adverbelor şi adjectivelor folosite în vorbire. ca şi stagnarea în evoluţie sub aspect fono-articulator după perioada lalaţiunii. Formele clinice a) Forma pură lipsită de simptomatologie somato-neuropsihică şi care regresează spontan. c) Forma sechelară sau micro sechelară este însoţită de o simptomatologie neurologică difuză. Prelungirea nedezvoltării limbajului până la intrarea în şcoală se manifestă prin : . Vocabularul cuprinde în jur de 20-30 de cuvinte.apariţia unor cuvinte parazitare. mersul). Examenul vorbirii indică o mare variabilitate de manifestări : Fonetice. Consoanele dificile sunt omise sau înlocuite.insuficienta dezvoltare a mecanismelor transmiterii din limbajul interior în cel exterior.capacitatea redusă de formulare a propoziţiilor. Adesea cuvântul are rol de propoziţie sau folosesc propoziţii în care lipsesc pronumele şi legăturile gramaticale.

Mutism psihogen exersării Autismul manifestă obsesive pentru obiecte . .copilul cu retard execută ordine simple.copilul cu retard recuperează limbajul sub toate aspectele în ritm . Crearea unor relaţii socio-afective fevorabile: între logoped şi copil.copilul cu retard de limbaj are comportament adecvat situaţiilor. . Instituirea terapiei la o vârstă mică. copilul devine mai receptiv la tratamentul logopedic.copilul cu retard recuperează limbajul în ritm rapid.examen oto-rino-laringologic şi audiologic. Crearea unei motivaţii necesare corectării vorbirii. 5. Colaborarea cu educatorii şi profesorii în vederea recuperării limbajului copilului. . Nivelul limbajului se poate stabili prin scala de evoluţie pentru etape ce au în vedere numai manifestări ale comportamentului verbal din etapa 0-3 ani.examen endocrin. 1. în cadrul grupului în care este integrat copilul. . În jurul vârstei de 6-7 ani se observă o evoluţie mai accentuată a limbajului. ataşament afectiv şi nu prezintă automatisme sau preferinţe . în cadrul familiei. deoarece. .Durata lichidării întârzierii este determinată de etiologia şi forma clinică. Activitatea terapeutică a) Cerinţe ale activităţii terapeutice: Obişnuirea copilului să colaboreze cu adultul. .copilul cu mutism vorbeşte în anumite condiţii.copilul cu retard înţelege vorbirea.85 . 4. dacă nedezvoltarea limbajului se prelungeşte până la intrarea în şcoală. Colaborarea logopedului cu familia în vederea : cunoaşterii atitudinii membrilor familiei faţă de deficienţa de vorbire. 2.Întârzierile de limbaj se lichidează cu vârsta. 3. Prognosticul este în general bun. în cele mai multe cazuri fără simptomatologie reziduală. Formele sechelare au o evoluţie diferită în funcţie de profunzimea şi sediul leziunii. deşi în absenţa vorbirii.examen psihologic. modificării atitudinii familiei în direcţia favorabilă corectării copilului. . Diagnosticul diferenţial : Hipoacuzia Audiomutitatea rapid. copilul va fi supus unor presiuni puternice în vederea recuperării handicapului de limbaj şi îndeplinirii cerinţelor impuse de procesul de învăţare. -copilul cu mutism poate manifesta şi întârziere de limbaj.

nervoase. .permanenta comunicare verbală a părinţilor cu copilul. . Dezvoltarea capacităţii de a verbaliza întâmplările trăite şi cunoştinţele însuşite.reglarea respiraţiei.tonalitatea moderată a vorbirii.repetarea unor propoziţii scurte într-o intonaţie expresivă. . Ea urmăreşte: .claritatea şi corectitudinea exprimării. 5.dezvoltarea motivaţiei pentru comunicare verbală prin antrenarea copilului în activităţi adaptate vârstei.înlăturarea fenomenului de fixare a atenţiei copilului asupra propriei vorbiri. Expresivitatea vorbirii. 2. riguroase. c) Aspectele activităţii terapeutice : 1.exerciţii de dezvoltare a auzului fonematic.stabilizarea echilibrului neuropsihic şi afectiv al copilului. . Logopedul va selecţiona exerciţiile care corespund particularităţilor copilului care se află în tratament: . 4. 3.86 6.se vor evita: suprasolicitarea relaţională a copilului. .denumirea unor obiecte sau imagini. Marea diversitate a manifestărilor retardului de limbaj nu permite elaborarea unei programe unitare. .încărcătura afectivă a vorbirii. .îmbogăţirea relaţiilor afective ale copilului. . . Psihoterapia precede celorlalte procedee şi se exercită pe toată durata terapiei.imitarea de sunete sub forma de onomatopee (bâzâitul albinei. . vârstei copilului şi factorilor etiologici care au determinat întârzierea de limbaj b) Obiectivele activităţii terapeutice : 1. Adaptarea schemei de terapie nivelului limbajului. Îmbogăţirea vocabularului. Corectitudinea şi complexitatea exprimării prin alungirea frazei. .repetarea unor serii de silabe. Modelul stimulării lingvistice are în vedere: 3 . zgomotul trenului etc. despărţirea de părinţi în primii 3 ani. . Activizarea vocabularului pasiv. . persoanele obosite. .folosirea muzicii în exerciţiile fonetice. . . 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 .eliminarea sau diminuarea conflictelor existente în relaţiile sociale ale copilului. 2. dar se pot anticipa etapele mari în evoluţia limbajului. .vor fi înlăturate din anturajul copiilor: persoanele cu tulburări de limbaj.gimnastica aparatului fono-articulator.). irascibile.adaptarea materialului verbal folosit la nivelul înţelegerii copiilor. .exersarea pronunţării cuvintelor mono-bi şi polisilabice.

compunerea şi expunerea de povestiri orale scurte după un şir de ilustrate sau tablouri. 23 . care se manifestă printr-o blocare a vorbirii în condiţii de stress afectiv. intensităţi. şocuri emotive sau traumatisme fizice etc.reproducerea de povestiri cunoscute pe fragmente sau în întregime cu ajutorul întrebărilor. în anumite condiţii. faţă de anumite persoane (cadre didactice. general sau electiv. străini etc. aparat sau sistem care au compensat un deficit funcţional – consecutive unei leziuni sau după o suprasolicitare. culoare. adică o nevroză “pur funcţională”. prin stimularea continuă a limbajului. poziţie în timp. A fost considerat o tulburare “psihogenă” de vorbire. Forme clinice 1. În concluzie.formarea deprinderii de a folosi în vorbire cuvintele cu caracter abstract sau generalizator. B. Mutismul electiv este o reacţie nevrotică pasivă. 2. 27 .răspunsuri la întrebări. stimulare voliţională.poziţii în spaţiu.) şi unul cronic. 19 .87 18 . precizarea şi activizarea vocabularului. mutism isteric. 25 . . 21 . ca o leziune. Mutismul de persoane – copilul refuză să vorbească cu anumite persoane. de apărare.).perceperea sonorităţii. La şcolarii cu retard de limbaj activitatea terapeutică cuprinde : 20 . 22 . ritmicităţii vorbirii prin exersarea unor propoziţii cu intonaţii. trecându-se peste faptul că nevroza apare pe un organ. prin încurajare. Sinonimii : mutism psihogen. Deci.exerciţii de analiză şi sinteză fonetică de stabilire a locului sunetului în cuvânt şi al cuvântului în propoziţie. deşi vorbeşte cu părinţii şi cu prietenii. formă. ritmuri diferite. prin crearea unui climat afectiv.dezvoltarea capacităţii de a povesti în succesiune logică ceea ce a auzit şi a văzut. durata şi reuşita terapiei depinde în mare măsură de gradul de implicare a tuturor celor care se ocupă de educaţia copilului. afectând funcţia. 24 . Mutismul de situaţie – copilul refuză să vorbească în anumite situaţii. .povestire liberă. 26 .folosirea cuvintelor care exprimă însuşiri sau raporturidintre obiecte şi fenomene: mărime.îmbogăţirea.formarea de mici propoziţii pe baza unor imagini concrete. este considerat ca o tulburare “psihogenă” de vorbire. MUTISMUL PSIHOGEN – ELECTIV SAU VOLUNTAR Definiţie În literatura de specialitate este descris un mutism acut (după momente de groază sau panică. raporturi cantitative.

autismul. . de stagnare. . 30 .Evitarea oricăror comparaţii referitoare la performanţele verbale ale altor copii. .Crearea unui climat relaxant. în care absenţa limbajului este determinată de deficienţele de auz. jignitoare.Captarea încrederii depline a membrilor familiei şi explicarea esenţei mutismului electiv şi a condiţiilor de agravare şi ameliorare. . atitudine dezaprobatoare. jocuri).Formarea încrederii în forţele proprii. . grădiniţă).Crearea unui cadru stimulativ pentru evoluţia psihică a copilului (desen. . mutismul electiv este reversibil. în care tulburarea este congenitală.Crearea condiţiilor stimulative pentru vorbire. Când mutismul electiv apare la o vârstă mică şi se prelungeşte poate constitui o barieră în calea evoluţiei psihice. Terapie 1.Obiective terapeurice 33 .88 Diagnostic diferenţial Diagnosticul diferenţial se stabileşte faţă de : 28 . .Principii generale de organizare terapeutică . atitudine inegală în familie şi şcoală. .Evitarea discuţiilor sau aluziilor cu privire la vorbirea copilului.alalie. . sărăcie verbală evidentă. răsfăţ.Asanarea conflictelor şi a stărilor de încordare nervoasă. 29 . Dacă se creează condiţiile necesare.Îndepărtarea copilului de mediul traumatizant (şcoală. iar comportamentul verbal nu se modifică în raport cu ambianţa. 2. . de regresie în funcţie de situaţiile exterioare şi factori iritativi. . 34 35 36 37 38 39 40 41 42 43 44 45 46 . în care comportamentul este inadecvat şi lipsesc raporturile 31 32 Simptomatologie Mutismul electiv se manifestă la copiii ce au în antecedente factori care au determinat formarea unei structuri neuro-psihice labile şi slabe : boli somatice cronice. afectivităţii şi a însuşirii limbii.Întărirea rezistenţei fizice şi psihice. construcţii. .Desfăşurarea activităţii în condiţii relaxante. în prezenţa acestuia. supraprotecţie.Schimbarea centrului atenţiei de la vorbire spre alte activităţi. mai ales în direcţia adaptării la situaţii noi de mediu. Mutismul electiv manifestă în perioada terapeutică momente de ameliorare.surditate. are caracter permanent.Contact psihic pozitiv cu copilul.Adaptarea copilului la toate mediile de vorbire. deficultăţi de contact verbal.

copilul cu mutism electiv să fie introdus într-un grup format din copii cu dificultăţi mai grave şi evidente de vorbire. 51 50 52 53 54 56 În concluzie. Se creează condiţii de succes pentru restabilirea încrederii în forţele proprii. pe tot parcursul terapiei se va urmări eliminarea factorilor care au determinat mutismul şi faţă de care s-a fixat reacţia nevrotică prin acordarea unui ajutor psiho-pedagogic susţinut pentru a înlătura un eventual handicap intelectual şi insucces . i se adresează o întrebare şoptită la ureche şi copilul poate răspunde fără să-şi dea seama că vorbeşte. .Evitarea oricăror discuţii legate de vorbirea copilului.Călirea organismului copilului prin activităţi în aer liber. Pe parcursul terapiei se vor crea noi situaţii stimulative pentru copil. În cazul manifestării verbale a copilului este indicat să nu fie remarcată în nici un fel. Logopedul manifestă apropiere şi înţelegere faţă de copil. 3. . . Momentul psihologic pentru ieşirea din mutism se poate realiza în cadrul jocului : “telefonul fără fir”.Încurajarea preocupărilor excesive legate de starea copilului. ignorând problemele de vorbire şi evidenţiază rezultatele reuşite ale diferitelor acţiuni. se pot face dramatizări în care copilul cu mutism electiv să interpreteze roluri potrivite cu posibilităţile sale verbale.Aspectele activităţii terapeutice 48 a) Activitatea în cabinetul logopedic La începutul terapiei se vor desfăşura activităţi neverbale : desen. dar în care copilul se poate manifesta spontan prin limbaj.Crearea unui climat de linişte şi armonie. Se vor alege activităţile pentru care copilul are interese şi înclinaţii.89 47 . construcţii. continuându-se în mod obişnuit activitatea. Reuşita copilului trebuie dirijată cu mult tact şi prudenţă pentru a evita recidivele care pot agrava mutismul. i se poate încredinţa conducerea unor jocuri sau comanda unor exerciţii de gimnastică.Restabilirea echilibrului şi încrederii copilului prin evitarea oricăror observaţii descurajatoare. Logopedul va explica în ce constă esenţa tulburării şi a manifestărilor sale ca şi a condiţiilor de eliminare sau de agravare Familia va fi antrenată pentru : . În cadrul grupului se pot recita poezii. 55 . c) Antrenarea familiei în terapie Familia este un element esenţial şi dificil al rezolvării problemei mutismului. antrenându-l treptat spre activităţi de vorbire. După obţinerea acceptului copilului de a participa la terapie. sortări etc. 49 b) Readaptarea copilului la grupul de copii Este indicat ca la începutul activităţii logopedice. într-o activitate de numărat dacă copilul numără mai bine decât ceilalţi copii. Grupul oferă cadrul desfăşurării unor activităţi nonverbale.Individualizarea măsurilor terapeutice la posibilităţile copilului şi la ritmul evoluţiei sale.

59 . T U L B U R Ă R I L E Definiţie D E V O C E Tulburările vocii cuprind distorsiunile spectrului sonor. coborâtă. Formele clinice .ca fenomen secund ar în hipoacuzii grave. b) Cauze funcţionale manifestate prin : 67 . îngustă.trac. 73 .forţarea vocii în înălţime şi intensitate. 63 . 71 . 66 .hipotonia palatului moale. De asemenea.asimetria laringelui.rinite cronice. despicat. 69 .unele boli psihice şi stări reactive. Etiologie Etiopatogenia este foarte variată. care se referă la intensitatea.paralizii ale coardelor vocale.deviaţii de sept.deformaţii ale limbii şi dinţilor. 70 . 74 .palat moale – absent. 64 . 75 . Tulburările vocii pot fi determinate de : a) Cauze organice congenitale sau dobândite.stress psihic (stări conflictuale).tumori benigne ale faringelui. 77 . timbrul şi rezonanţa sunetului. Acetea pot fi : 57 malformaţii ale organelor fonatoare localizate astfel : 58 . înălţimea.polipi nazali. c) Cauze psihogene : 72 . 62 .noduli pe coardele vocale. se va urmări şi echilibrarea neuro-fiziologică printr-un trament medicamentos adecvat. paralizat.90 şcolar. 65 . 61 .şoc emotiv. 68 .bolta palatină prea înaltă. 60 .paralizii ale muşchilor laringelui.forţarea vocii prin imitarea vocii altor persoane într-un registru care nu e 76 specific copilului.

Pot apare şi tulburări psihice : fatigabilitate. nevrotice care inhibă zonele centrale şi căile de transmisie vocală). Prognossticul afoniei şi disfoniei funcţionale este pozitiv. agitaţie etc. Gradul tulburărilor fonastenice variază de la o fonastenie neînsemnată până la o afonie totală. catar nazal sau polip nazal.91 Afonia – disfonia se caracterizează prin lipsa totală sau parţială a vocii ca urmare a vibraţiei insuficiente sau a totalei neparticipări a coardelor vocale în vorbire. întreruperea şi rateul vocii. Tulburarea poate fi de natură organică (procese inflamatorii ale laringelui. dar dacă apare în perioada de dezvoltare a vorbirii se poate răsfrânge negativ asupra dezvoltării limbajului. gripă sau alte maladii. tracul şi forţarea vocii prin exagerarea intensităţii vorbirii sau vorbirea în alt registru decât cel specific copilului. În general. Pe parcursul tratamentului medical este indicată odihna vocală. Fonastenia – pseudofonastenia este o tulburare funcţională care se manifestă prin slăbirea sau dispariţia temporară a vocii. să nu fie forţaţi de a cânta solo în public. În timpul vorbirii glota nu se închide deloc (afonia) sau se închide insuficient (disfonia). Se recomandă ca tratementul medical să fie însoţit de tratament logopedic. Printre cauzele care determină fonastenia pot fi enumerate : emotivitatea exagerată.De aceea se recomandă ca băieţii. instabilitatea dispoziţiei. timiditatea. neîncredere în sine şi în restabilirea vocii. Vocea este diminuată. dau recidive şi apar modificări psihice : susceptibilitate. dar şi de forţarea coardelor vocale şi de dirijarea defectuoasă a aerului din plămâni spre cavitatea bucală. tremurul şi obosirea rapidă a vocii. Pseudofonastenia apare în special la preşcolari datorită suprasolicitării vocii şi stărilor emoţionale. excitabilitate mărită. Cauza deficienţei constă în închiderea cavităţii bucale prin coborârea exagerată a palatului moale. iritabilitate. isterice. în timpul schimbării vocii. neatenţie. şoptită atât în disfonia organică cât şi funcţională. a bolţii palatine. pareze musculare) sau funcţională (reacţii psihogene. pierderea calităţilor muzicale. Vocea nazală alterează claritatea vorbirii şi constă în refluierea pe nas a aerului expirat în timpul vorbirii. Poate fi determinată şi de suprasolicitarea vocii prin cântec (forţarea băiatului tânăr de a cânta soprană în timpul pubertăţii). datorită inflamării laringelui sau coardelor vocale. Vocea răguşită se manifestă prin îngroşarea şi slăbirea fonaţiei. limbajul este normal dezvoltat. În mod frecvent copiii cu astfel de defecte aspiră vocala de la . Apare în dezechilibru sau nedezvoltare glandulară (scurtează coardele vocale). Tulburarea este determinată de unele deficienţe ale părţii centrale a analizatorului verbomotor care reglează funcţia fonatorie cât şi pe cele ale nervilor periferici. care este determinat de aerul de aerul inspirat într-un moment în care coardele vocale sunt destul de apropiate între ele. De obicei. Vocea de “falsetto” la bărbaţi se caracterizează prin persistenţa vocii subţiri din perioada prepurbetală până la adolescenţă şi chiar până la vârsta adultă. Fonastenia se caracterizează prin scăderea intensităţii vocii. Inflamarea laringelui poate fi cauzată de răceală. ceea ce implică exerciţii lungi şi obositoare pentru voce. Vocea inspirată se caracterizează printr-un zgomot laringian. În prevenirea lor un rol deosebit de important revine măsurilor de igienă şi de profilaxie a vocii. în deficienţa activităţii gonadelor sau hipofizei (coardele vocale se menţin la lungimea lor pubertară).

Terapia tulburărilor de voce Principii terapeutice . realizarea echilibrului dintre aerul din plămâni şi cel din afară. Terapii speciale 1. Vocea inspirată este subţire şi lipsită de variaţie. . În cazul disfoniilor (afonia şi fonastenia) se aplică întâi măsurile cu caracter general privind fortificarea fizică (vitaminizarea) şi psihică (psihoterapia).exerciţii de gimnastică fonoarticulatorie. se produce la nivelul registrului înalt (corespunzător cavităţii supraglotice). în caz de îmbolnăvire.Exerciţiile pot fi adaptate nivelului de vârstă. corespunzător cavităţii subglotice. . exerciţii de motricitate facială.Tratamentul logopedic trebuie să fie precedat sau să se desfăşoare paralel cu tratamentul medicamentos sau chirurgical. Vocea nazală se corectează prin : exerciţii de educaţie a auzului pentru diferenţierea vorbirii corecte faţă de cea greşită. relaxantă. Se întâlneşte frecvent la copiii cu hipoacuzie gravă. demonstraţii ale poziţiei corecte a capului. este indicat să se desfăşoare exerciţii pentru dezvoltarea auzului fonematic. exerciţii cu expiraţie cu silabe. .exerciţii de deglutiţie. iar structurile combinate cu aceste foneme se aud ca nişte lovituri de clapă de tonalitate înaltă. vibrotactilă).exerciţii de inspir-expir. Vocea oscilantă de falsetse corectează prin : reglarea registrului normal al vorbirii. 4. în cazul forţării lo anterioare. exerciţii cu voce şoptită sau de intensitate medie.92 începutul cuvântului. 78 . . Vocea inspirată . inspiraţie adâncă pe nas şi expiraţie pe gură.exerciţii de expiraţie cu vocale.În cazul stărilor de inhibiţie se recomandă ca exerciţiile să fie executate în grup. Vocea răguşită .Exerciţiile de corectare a vocii trebuie să se desfăşoare într-o atmosferă plăcută. desfăşurându-se sub formă de joc.Reglarea vocii se poate face prin demonstraţii pe cale intuitivă (vizuală. 2. 3. Vocea gravă este produsă de emisia prin registrul grav de piept. auditivă. . . . 79 80 81 82 83 . . . Corectarea vocii răguşite se realizează numai după vindecarea organelor fonatoare. exerciţii cu expiraţie cu vocale.Educarea vocii trebuie să urmeze unei perioade de odihnă a coardelor vocale. Exerciţii speciale : reglarea emisiei aerului prin exerciţii cu vocale şi silabe. Este o voce neplăcută pentru cei din jur şi foarte obositoare. exerciţii de suflare etc.exerciţii de expiraţie cu silabe.exerciţii de expiraţie cu propoziţii. Vocea de cap stridentă. Se reglează intensitatea şi presiunea aerului expirat prin : . În timpul vorbirii nu se aud vocalele deschise. 5. Exerciţiile de educare a vocii se vor desfăşura după o perioadă de odihnă a coardelor vocale.În situaţiile în care copiii nu conştientizează tulburările proprii de voce. cu rezonanţă cefalică. . sau după odihna coardelor vocale. În cadrul exerciţiilor speciale se pot aminti : exerciţii de expiraţie simplă.exerciţii de expiraţie cu cuvinte.

93 6. Vocea gravă se corectează pe cale intuitivă (auditivă. vibro-tactilă. Vocea de cap se corectează prin reglarea emisiei vocii pe registrul mediu. vizuală) registrul vorbirii prin exerciţii de intensitate medie. 7. .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful