ABSURDUL ÎN TEATRUL LUI EUGEN IONESCU

Piesele dramaturgilor absurdului au intrigat. Publicul nu ştia uneori cum să reacţioneze la acest gen insolit de teatru. Unii dintre spectatatori se simţeau jigniţi, alţii plecau complet derutaţi şi buimăciţi de la reprezentări, iar o altă parte respingeau şi negau cu vehemenţă orice valoare artistică şi culturală. Cei mai mulţi, în ciuda străduinţelor, nu găseau nici un sens în cuvintele care se derulau cu repeziciune şi nici o logică pentru ceea ce se desfăşura pe scenă, pentru ceea ce actorii interpretau. Rupţi din comoditatea intelectuală obişnuită din timpul unui spectacol teatral, oamenii simţeau fie nevoia de altceva, fie necesitatea unor explicaţii. În urma unui îndelungat şi tumultuos proces de reconsiderare şi revalorificare din lumea teatrului şi, implicit, din cea culturală, percepţiile şi gusturile s-au modificat, s-au îndreptat spre o altă direcţie. O direcţie total diferită faţă de cea larg cultivată. Ineditul şi originalul teatral au fost până la urmă acceptate şi apreciate. Din spaţii culturale diferite s-au remarcat dramaturgi ai absurdului precum Samuel Beckett, Arthur Adamov, Jean Genette, Harold Pinter, Eugen Ionescu. Mulţi dintre astfel de autori au refuzat eticheta de ,,autori ai absurdului”. Adamov şi Beckett au făcut declaraţii exprese în acest sens, iar Eugen Ionescu refuză clasificarea operelor sale drept ,,piese absurde”, preferînd termenul de ,,antipiese”. Aceşti autori preferă să-şi înscrie operele sub semnul unei mişcări ,,antiliterare”. Ei nu cer descifrarea unui sens, adoptarea unui mesaj programat dinainte, ci doresc partciciparea spectatorului, care trebuie să se lase prins de prezenţa nemijlocită a datelor scenice: ,,Teatru abstract. Dramă pură. Anti-tematică, anti-ideologică, anti-realist-socială, antifilozofică, anti-logică de bulevard, antiburgheză, redescoperire a unui teatru liber. Liber, adică eliberat, adică fără prejudecăţi,

1

adăugând că. Bucureşti. Domină grotescul.. Trebuia să nu se ascundă sforile. p. de exigenţele genurilor) a faptului existenţial. este realizat în tuşe îngroşate. supărător”. nici literatură. folosind procedee cât mai sugestive pentru o expresie directă. în caricatură.Incoerent. caricatura.Dacă. dramaturgii încearcă . fie ea exterioară sau lăuntrică. în mod deliberat evidente. absurde . 2007. tot ceea ce este instanţă teatrală a suferit un proces de convertire spre altceva. lumea înfăţişată nu posedă nici o logică. Absurdul denumeşte neputinţa omului de a da şi de a găsi sens şi coerenţă deplină vieţii. Etimologia termenului este relevantă – absurd (fr. înseamnă a-l restitui cadrului său propriu. Ionescu Cristina.. A împinge teatrul dincolo de această zonă intermediară care nu e nici teatru. în cele mai multe cazuri. un proces de alterare a esenţelor. Totul este excesiv.să izoleze drama individului pierdut într-o lume neînţeleasă şi fatalmente ostilă. ci să fie făcute şi mai vizibile. nealterată (de organizare logică a operei. incoerent.instrument de cercetare: singurul care poate fi cinstit. ilogic”2. exact şi care poate scoate la ivelă evidenţele ascunse. trebuia ca ele să fie îngroşate şi mai mult.”3 Deci. p. Humanitas. În Dicţionar de termeni literari. 191 Mircea Anghelescu. iraţional. iar indicaţiile scenice sunt numeroase. dând vagi indicii despre realitatea prezentată. abordând acest gen. Garamond. Mircea Anghelescu surprinde esenţa acestui tip de creaţie prin trei cuvinte: ... nu mai sunt concepute ca personalităţi în evoluţie.discordant. 1992. efectele sunt exagerate şi evidenţiate. dincolo de palida ironie a spiritualelor comedii de 1 2 Eugen Ionescu. de obişnuinţe şi tabuuri. este vidată de sens. valoarea teatrului consta în îngroşarea efectelor. literatura absurdului este o literatură care neagă caracterul raţional al vieţii. 7 3 Ibidem 2 . Dicţionar de termini literari. Lăzărescu Gheorghe. lipsa de fineţe. să se meargă în adâncimea grotescului. aşadar. Note şi contranote. absurdus . Aşadar. discursul lor este fragmentat şi..absurd” < lat. Personajele nu mai au aceeaşi greutate. să fie accentuate la maximum. de a pune de acord individul cu societatea. duritatea în exprimare dusă la extrem şi violenţa manifestărilor: . limitelor sale fireşti.”1 De ce au fost însă confuzia şi bulversarea primul răspuns la asemenea reprezentaţii? Pentru că spectacolele absurde au suspendat orice regulă teatrală şi au dinamitat înţelesul tradiţional al teatrului. Bucureşti.

Nici comedii dramatice. 105 4 Ibidem. însă cu mijloacele burlescului. lipsit de fineţe. o dezarticulare a limbajului. Să fie împins totul la paroxism.” 3 Relevantă este şi definiţia pe care Ionescu o dă unei piese de teatru: . 1992. concretizare a simbolurilor.. Nu comedia de salon. Încercare a unui teatru abstract sau nonfigurativ.. Contactul cu teatrul absurdului produce efecte de şoc. acolo unde sunt izvoarele tragicului. Teatrul este demontat. Ele vor să comunice incomunicabilul. se iveşte întrebarea legitimă dacă există cu adevărat un mesaj pe care acestea l-ar putea exprima.. p. Sau. să concretizeze într-un fel sau altul ceea ce nu posedă în realitate chip sau formă. şarja parodică extremă. dimpotrivă. uneori groteşti. p. concret.funcţionare în gol a mecanismului teatral. De aceea. 78 3 Ibidem. alcătuită dintr-o serie de stări de conştiinţă sau de situaţii. excesiv. 53 Ibidem. Să se facă un teatru de violenţă: violent comic. p. Să fie evitată psihologia sau mai degrabă să i se dea o dimensiune metafizică.”1 Şabloanele dramaturgiei recunoscute sunt încălcate. violent dramatic. deoarece se naşte pe platou. Ci o revenire la insuportabil. Plecând de la afirmaţia lui Mirecea Anghelescu. dar şi să materializezi nelinişti. conform căreia creaţiile absurdului nu sunt şi absurde. ci farsa.”4 1 2 Eugen Ionescu. Umor. decât el nu e decât ceea ce se vede pe scenă. fie pentru a sfârşi într-o încâlceală de nesuportat. descumpăneşte spectatorul sau cititorul. s-ar putea răspunde că există într-adevăr un înţeles în această aparentă bizarerie. Note şi contranote. se densifică. joc de cuvinte. da. De asemenea o dislocare. care se intensifică. prezenţe lăuntrice. Un comic dur. fie pentru a se deznoda. Relevante în acest sens sunt notele lui Ionescu pe marginea piesei Cântăreaţa cheală. despre care spune că se constituie ca o încercare de . p. 225 3 .O piesă de teatru este o construcţie.salon. Eugen Ionescu subliniază acest deziderat: . deoarece e joc. Teatrul este în exagerarea extremă a sentimentelor. exagerare care dislocă plata realitate cotidiană. joc de scene. imagini.”2 Ambiguitatea pieselor constituie o greutate în receptarea lor. Bucureşti. apoi se înnoadă. dacă vreţi.Totul e îngăduit în teatru: să încarnezi personaje. Humanitas. în aceste manifestări scenice caricaturale.

sub masca unei totale lipse de semnificaţie. proprie raţiunii. Să exprimi absenţa. Să exprimi regretele. Relevante în această privinţă sunt cuvintele lui Ionescu din Note şi contranote. În aceeaşi carte.. Humanitas. Altfel spus. ale jocului.Lumea îmi apare în anumite momente ca şi cum ar fi golită de semnificaţie.”1 . Ionescu afirmă: . de remuşcările. o operă de artă ar trebui să se constituie ca expresie a unei realităţi imposibil de cuprins în cuvinte.am vrut să-l exprim prin personajele mele ce rătăcesc în incoerenţă. nenumite . destrămarea relaţiilor logice. De aceea. 195 4 . Note şi contranote. neposedând nimic în afară de angoasele. al autorului cu personajele şi cu spectatorii – este supus rupturii. 1992. şi caracterul presupus ireductibil. Scaunele: . care vrea să evidenţieze. absurdul constă în discrepanţa dintre dorinţa de claritate a raţiunii şi iraţionalitatea lumii.. să exprime şi să denunţe golul existenţial.. prilejuite de scrierea uneia dintre piesele sale. Irealitatea realului. negării. 1 2 Eugen Ionescu. Piesele sale descompun existenţa curentă cu scopul de a-l determina pe om să conştientizeze anumite realităţi ultime. suferinţa lor nu poate fi decât derizoriu tragică. tocmai pentru a atrage atenţia asupra vorbirii cotidiene. descompunerea conexiunilor cauzale. dintre om şi el însuşi. Deteriorarea comunicării ţine de esenţa acestui teatru. să dea dovadă de ceea ce este incomunicabil.Cu mijloacele limbajului. ale accesoriilor. ale gesturilor. de golul vieţii lor. Bucureşti. p. remuşcările. p. să exprimi golul. iar realitatea – ireală.în afara căreia nu mă simte fiinţând . Haos originar. Note şi contranote. Nişte fiinţe înecate în lipsa de sens nu pot fi decât groteşti. dialogul personajelor cu publicul. În concepţia lui Eugen Ionescu. Tocmai acest sentiment de irealitate. de eşecurile lor.Teatrul absurdului îşi propune. uitate.”2 Aşadar. de căutare a unei realităţi esenţiale. aspra abundenţei de cuvinte care nu transmit nimic. Ţinta dramaturgiei absurde rezidă tocmai în exprimarea unei ulburări generale a comunicărilor: a comunicării dintre om şi realitate. întrun mod voit îngroşat.202 Ibidem. absurdul reprezintă .divorţul” dintre nevoia de a înţelege şi de a explica. iraţional al existenţei. dintre om şi semenii săi. Tot ceea ce a reprezentat lumea comunicărilor dramatice – dialogul dintre personaje. în teatrul absurd domină tulburarea mijloacelor de comunicare. o criză a comunicării.

o scăpare. Ele sunt golite de sentimente. cu cât nu e reţinut de povara nici unui conţinut. ele preferă viaţa neadevărată. de asemenea. şi anume dezvăluirea haosului în care lume se mişcă.) Mers înainte al unei pasiuni fără obiect. pentru că nu ar partcicipa cu nimic la îndeplinirea celui mai important scop al acestui tip de teatru. în care orice este permis.”1 În acest teatru în care nimic nu este supus cenzurii. de motivări elaborate. baza ei. nu mai urmăresc nici o ţintă. o soluţie. libertatea de acţiune permite să se întâmple orice încât nu se mai întâmplă nimic. palierele. Lipsesc partcicularităţile acţiunii. 1 Eugen Ionescu. etapele ei. 191 5 . Ea (intriga) poate fi accesorie. nu mai sunt dotate cu raţiune şi nu mai acţionează în funcţie de imperativele acesteia. Bucureşti.O altă particularitate a teatrului absurd este lipsa unui conflict bine definit de la care să se ţeasă restul piesei.. ea nu trebuie să fie decât canalizarea unei tensiuni dramatice. p.. Trebuie să ajungi să eliberezi tensiunea dramatică fără ajutorul nici unei veritabile intrigi. (.. nu mai reprezintă fiinţe autentice. nu în ultimul rând. căci teatrul este la urma urmelor o dezvăluire de lucruri monstruoase. personajele au suferit. Iar pentru acest ultim ţel nu este nevoie de stabilirea unor cadre istorice. Totul este problematic în aceste piese deşi nu se pun probleme. Urcuş cu atât mai uşor. 1992. Intriga este vagă sau inexistentă. Personajele aburde nu mai sunt create pentru a întruchipa cât mai fidel o figură umană. sau de figuri monstuoase pe care le purtăm în noi. justificările acţiunilor pe care acestea le întreprind. de irealitate. nu se dezbat idei sau evenimente. şi pentru că viaţa adevărată este atât de iraţională. trăsăturile caracteristice ale personajelor. sociale. li se refuză orice simţire. Se va ajunge totuşi la dezvăluirea unui lucru monstruos: ea trebuie să aibă loc. al nici unui obiect particular. mai strălucitor. Humanitas. Ele nu mai înfăţişează caractere umane. fără figuri. adică de nici un subiect. de viaţă adevărată. nu mai sunte destinate să redea cât mai puternic impresia de realitate. sau conţinut aparent care să ne ascundă conţinutul autentic: sensul partcicular al unei intrigi dramatice ascunde seminificaţia ei esenţială. Note şi contranote. Acestea nu contează. Din contră. Nu se manifestă un interes deosebit în stabilirea unei intrigi sau a unei acţiuni particulare. Ionescu surprinde foarte bine esenţa acestui fapt: . Ele caută în disperare un refugiu. mai dramatic. anumite mutaţii. ele sunt imaginate tocmai pentru a sugera ideea de artificialitate şi. sau de stări monstruoase.

apartenenţa lor socială. lipsa de sens profund a lumii reale.. Acest dramatism rezultă pur şi simplu dintro opoziţie de forme. nu emit idei. Atât chipul exterior cât şi fizionomia lor spirituală se încadrează în acelaşi tipar. De aceea. Iar această incorenţă vine din dezechilibrul lumii în care sunt angrenate. dar nu i s-ar cunoaşte motivul. numele lor. să scoată la lumină golul de armonie. sau al unor opere nonfigurative. ale cărei gesturi sunt conduse prin intermediul unor fire necunoscute de aceeaşi entitate ce se ascunde. trăsăturile accidentale ale personajelor sale. altminteri n-ar mai fi teatru. fără motivaţii psihologice. uneori total incoerente. Conflictul ar exista. orice regulă care l-ar putea constrânge în drumul spre înfăţişarea existenţei cotidiene brute şi lipsite de semnificaţie. ca cea a lui Van Gogh. prin gesturile ilogice. de antagonisme abstracte. de linii. nu sunt înzestrate cu personalitate. acţiunea propriu-zisă este suspendată. câteodată. Eugen Ionescu şi-a exprimat clar dorinţa de a sparge orice rigoare teatrală. o lume care stă să se clatine. intriga este pusă între paranteze. ba chiar sunt uniformizate şi. disperarea vin din constatarea unei absurdităţi în toate compartimentele existenţei. Referitor la pictură. Dezorientarea generală. de a elimina orice obstacol care l-ar putea împiedica să exprime realul. Se spune de asemenea că un fenomen 6 . Oamenii sunt nişte biete fiinţe ce merită compătimite pentru seriozitatea şi naivitatea pe care o manifestă în legătură cu ceea ce fac şi ceea ce simt. să despoi acţiunea teatrală de tot ce are ea particular: intriga ei. precum pictura şi muzica: . se poate vorbi de dramatismul unor opere figurative. rolul lor este ca. Aceasta deoarece nu sunt individualizate prin anumite trăsături fizice sau morale. în anumite cazuri.Aş vrea să pot. în ce mă priveşte. nu au caracter de exemplaritate. sunt interschimbabile. cadrul lor istoric. Interesantă este şi analogia pe care o face între teatru şi alte arte. prin ticurile verbale şi descompunerea aproape completă a discursului. motivele aparente ale conflictului dramatic. toate justificările. Se vorbeşte despre dramatismul unei opere muzicale. toate explicaţiile. Condiţia omului se reduce la condiţia personajului de factură absurdă: el nu este decât o marionetă al cărei comportament este dictat de o instanţă supremă necunoscută. Trăind adesea într-o lume ca de coşmar. au loc între ele dialoguri bizare.Personajele din teatrul absurd sunt schematice. Ele nu evoluează. Aşadar toate elementele teatrale sunt negate: personajele se abat complet de la regula stabilită prin tradiţie. limitele spaţiale şi temporale nu mai sunt precizate. întrega logică a conflictului.

Lecţia (1951).216 7 . În felul acesta. Eugen Ionescu a scris şi eseuri şi proză literară: La Photo du Colonel (1962). abundenţa de manifestări nu fac decât să îngreuneze sau să facă imposibilă exprimarea adevărului unic sau punerea în scenă a ceea ce nu are formă. a ireverenţei şi histrionismului ascunde o imensă compasiune pentru om. Opera sa dramaturgică este impresionantă: Cântăreaţa cheală (1950). Delir în doi (1967). Amedeu (1954). câteva cuvinte şi mişcări pure. Dar cum să reuşeşti să reprezinţi nereprezentabilul? Cum să figurezi nonfigurativul şi să nu figurezi figurativul?”2 Încercând să răspundă acestei întrebări pe care el însuşi a formulat-o.Cu nişte coruri vorbite şi cu un mim central. Omul cu valize(1975). Ionescu solicită economie de personaje şi de gesturi teatrale. Note despre teatrul de avangardă (1962). Amplitudinea acţiunii.. apsihologică (dincolo de ce se numeşte astăzi absurd şi non absurd). Note şi contranote (1966). văzut în zbaterea sa inutilă şi dramatică de fiecare zi. Humanitas. În teatru se cere motivare. un scriitor care s-a luptat cu ideologiile. Rinocerii (1959). Măreţia şi adevărul acestui dramatism constau în faptul că nu poate fi explicat. în adevărul său esenţial. care sub masca impenetrabilă a indiferenţei. Jocul de-a măcelul (1970). Ce formidabilă harababură (1973). la exprimarea conflictului pur. Bucureşti. a fost unul dintre reprezentanţii de seamă ai teatrului absurdului. a ceea ce nu poate fi reprezentat: . teatrul e înjosit. prin gesturi exemplare. Regele moare (1962). a dramei pure. Jacques sau Supunerea (1955). Jurnal în fărâme (1967). Pietonul văzduhului (1963). p. impulsurilor.natural (furtuna) ori un peisaj este dramatic. s-ar ajunge. a autosfâşierii şi sfâşierilor sale perpetue: realitatea pură. Iar în teatrul de astăzi se vrea tot mai mult acest lucru. Eugen Ionescu a scris teatru fără a respecta tiparul impus de tradiţia dramaturgică. ci doar urmându-şi imperativele gândurilor. Note şi contranote. alogică. Scaunele (1952). solist (poate asistat de cel mult alţi doi sau trei). Călătorie în lumea morţilor (1980). p. Setea şi foamea (1966). Ucigaş fără simbrie(1957). 215 Ibidem. a pulsiunilor. a înseşi stării existenţiale. Eugen Ionescu a avut o personalitate teribilistă. Victimele datoriei (1953). 1 2 Eugen Ionescu. expulzărilor.”1 De asemenea. 1992.

În spatele ludicului se ascunde o problemă existenţială serioasă. Tonul său este inconfundabil. În româneşte au fost traduse. Prins în această vălmăşeală teatrală. prin invenţia lexicală. 8 . Ilogicul situaţiilor. Fiind texte de factură absurdă. publicate şi reeditate opere precum: volumul de versuri Elegii pentru fiinţe mici (1931). Teatrul ionescian sparge graniţele teatrale şi uimeşte. de dezordine scenică. Prima impresie pe care o lasă este aceea de stranietate a ideilor. care face să se vorbească despre teatrul ionescian în ansamblul teatrului absurdului. ceea ce trebuie menţionat este faptul că dramaturgul valorifică într-un mod propriu. Prin situaţiile imaginate. cel care ia contact cu asemenea texte sau reprezentări vede doar lipsa oricărui înţeles profund. să . să comunice incomunicabilul şi să figureze nonfigurativul. nu se îndreaptă spre ceva anume. Însă o observare atentă şi o cunoaştere în adâncime a pieselor lui Ionescu dezvăluie un autor profund şi o operă ale cărei sensuri latente se lasă căutate. în esenţă. Război cu toată lumea. El are o manieră de scriere inedită. original toate procedeele şi mijloacele specifice teatrului absurdului. reeditat de Humanitas în 1991 şi 2002.Prezent trecut. Descoperiri (1969). Mesajul pe care teatrul lui Eugen Ionescu îl propune este golul existenţial în care oamenii se zbat zadarnic. Nu (1934). Piesele pe care Eugen Ionescu le-a scris sunt reprezentative pentru dramaturgia absurdului. Solitarul (1973). reeditat în 1990 de Editura Jurnalul Naţional.încarneze” stări şi sentimente. Situaţii şi perspective (1980). Publicistică românească. Între viaţă şi vis. să dea contur trăirilor demonice. Însă. prin personajele create. Convorbiri cu Claude Bonnefoy (1999). vol I-II. de haos verbal. bulversează cititorul sau spectatorul. Eu (1990). Ionescu a vrut să surprindă această lipsă de sens a lumii. Citind una dintre operele sale este imposibil să nu recunoşti stilul autorului. căci existenţa lor este vidată de sens şi nu urmează nici un fir logic. de invenţie lingvistică surprinzătoare. delirul lingvistic dau dovadă tocmai de vidul existenţial şi de iraţionalitatea lumii în care omul trăieşte. Căutarea intermitentă (1988). trecut prezent (1968). Oamenii nu evoluează. operele lui Ionescu întrunesc toate elementele acestui tip de teatru.. (1992). nu au nici o ţintă. personajele despuiate de personalitate. Lupta lor cu viaţa este inutilă.

nici cuvinte. Humanitas. chiar derizorii. ci nişte adevăruri deja cunoscute: că sunt şapte zile într-o săptămână sau că podeaua se află jos iar tavanul sus. unele după altele. se goliseră de psihologia lor. Prima variantă a Cântăreţei chele. Ionescu imaginează personajele din piesă. nici măcar bucăţi de propoziţii. se dereglară. adevărurile elementare şi înţelepte pe care (personajele) le schimbau între ele. 129 9 . înnebuniseră. cuvântul. cuvintele din caiet au căpătat o stranie autonomie şi vitalitate: . înlănţuite unele de altele.Propoziţiile cu totul simple şi luminoase pe care le scrisesem. lumea: . Recitindu-le cu atenţie realizează că ceea ce a învăţat nu este limba engleză. iar lumea îmi apărea într-o lumină neobişnuită. Englezeşte fără profesor. Prima piesă. o umanitate care nici nu se mai poate exprima. sau consoane. Lecţia. poate în adevărata ei lumină. bineînţeles. se mişcară singure. Încercând să înveţe pe dinafară diferite cuvinte şi fraze în engleză. p. personajele se descompuseseră.”2 Astfel este lumea pe care o vede Ionescu şi pe care vrea să o reprezinte în piesa sa şi. sau vocale!. Bucureşti.. Replicile din manual.”1 Plecând de la acest fapt. Relevante în acest sens sunt aproape toate piesele lui Ionescu.. care s-au născut din interpretări dramatice ale unor fapte cotidiene comune. pe caietul meu de şcolar. Cântăreaţa cheală. limbajul se dezarticulase. căci eroii mei îşi aruncau în faţă nu nişte replici. După un timp însă. în general. în teatrul său. ci silabe. Acestea sunt constatări fundamentale pe care dramaturgul le conştientizează încă o dată. absurd. Teatru I... se decantară după o bucată de vreme. pe care le copiasem totuşi corect. 128-129 Ibidem. a 1 2 Eugen Ionescu. Pentru mine.Vai. căci până şi cuvintele şi-au pierdut sensurile. sârguincios.dincolo de râsul inocent pe care piesele îl pot stârni se aude râsul tragic al celui care a văzut prăpastia existenţială. Aşa s-a născut o piesă care dislocă limbajul şi. odată cu el. lipsite de sens. lăsate acolo. se denaturară. Cuvintele deveniseră nişte scoarţe sonore. 2002. dincolo de interpretări şi de o cauzalitate arbitrară. a avut ca punct de plecare un manual pentru învăţarea limbii engleze. reprezentante ale unei umanităţi absurde. Cântăreaţa cheală. se golise de conţinutul său şi totul se încheia cu o ceartă ale cărei motive erau imposibil de cunoscut. cu grijă. p. Ionescu le-a copiat în caietul său. la fel şi personajele. se corupseră. fusese vorba despre un fel de prăbuşire a realului.

Marie-France. În acest fel. dramaturgul nu a avut niciodată drept scop liniştea auditoriului. de către regizorul francez Nicolas Bataille. de această dată de aritmetică al fiicei sale. fără sens pentru nativii francezi. Eleva şi Menajera sunt angrenaţi încă de la început într-un joc de putere şi dominaţie reciprocă. Prezent în sală. nu s-a dorit să poarte o anumită semnificaţie. Jocul este însă violent şi încărcat de erotism. pentru a realiza un contrapunct cu 10 . Ionescu s-a ridicat.institutrice blonde”. însă cu un alt titlu. unde era vorba despre o . nu e adesea decât o etapă a construcţiei dramatice şi chiar un mijloc de a construi piesa... . logica imperativă a pasiunii subminează neîncetat logica de care ascultă cuvintele. pentru că acolo se petrec lucruri profund violente şi iraţionale.” Odată finisată şi tradusă în franceză. Pofesorul continuă zadarnic să o înveţe pe elevă aritmetică şi filologie.cantatrice chauve”.cântăreaţa cheală”. făcându-l complet neinteligibil. strigând că a găsit titlul potrivit: Cântăreaţa cheală. deteriorează progresiv dialogul. Profesorul. . piesa este citită. Sensul Lecţiei este chiar primatul dorinţei. Mai mult chiar. El devine din ce în ce mai mult o unealtă. în franceză. urmată de omor. a rostit eronat două cuvinte.Comicul. Este un pretext neînsemnat şi total neteatral.fost scrisă în româneşte şi e interesant de observat că la punerea în scenă a automatismelor comunicării participă trei limbi: franceza. Categoric. actorul a pronunţat din greşeală . Henri-Jacques Huet. Strategia lui în această direcţie este de o mare subtilitate. Acesta hotărăşte să pună în scenă piesa. Însă Ionescu ajunge în cel mai firesc mod cu putinţă de la aritmetică la erotism şi crimă. puternica iraţionalitate a instinctului de stăpânire. care interpreta rolul Pompierului. ci doar prin intermediul violenţei sexuale. Ionescu impune un alt nivel de semnificaţii şi smulge spectatorul din amorţeala intelectuală şi din conformismul moral. româna. filologie ce duce la crimă..învăţătoare blondă”. Absurditatea situaţiei în care sunt prinse personajele este evidentă. Astfel. inutile şi false pentru ei. În timpul repetiţiilor... În câteva rânduri din Note şi contranote el detaliază această strategie: . în textul din versiunea finală se vor găsi expresii româneşti deformate. Acesta a fost ales arbitrar.. Originea Lecţiei stă tot într-un manual. Personajele nu pot comunica prin cuvinte. în piesele mele. Recitind monologul Guturaiului. engleza. cum ar fi: . prin intermediul Monicăi Lovinescu (Monique Saint-Come). unul dintre actori.Brânza e pentru zgâriat.

o alunecare imperceptibilă. Poate nici actorii. cred. Scaunele au rămas goale pentru că nu este nimeni.Scaunele s-a născut nu dintr-o idee abstractă sau din scenariul unei povestiri. este neantul. 1 2 Eugen Ionescu. însă nu ştiam deloc ce însemna. convocând . 75 11 .) Lumea nu există cu adevărat. Teatru II. Mi-am spus: iată. delegaţii. Humanitas. sau numai puţin. p.drama. este gata să-l asiste.. stilourile şi cromozomii. revelatoriu pentru absenţa oricărui sens al lumii şi pentru singurătatea dramatică a omului. bătrânii sunt indiferenţi.”3 Vidul ontic determină degradarea existenţei şi instalarea neantului. (.. Bătrâna. Ici un uşor bobârnac. Trecerea de la burlesc la tragic trebuie să se facă fără ca publicul să-şi dea seama. (. Scaunele. poliţiştii. este absenţa.”4 Mai toată . episcopii. Humanitas. apoi o persoană aducând în cea mai mare viteză scaune pentru o scenă goală.. p. . cu doar câteva minute înainte. negustorii. Iluziile.) Am făcut un efort să înţeleg. Am avut mai întâi această imagine. care îl susţinuse moral în permanenţă.110 4 Ibidem. şi te regăseşti în tragic. deşi. E ceea ce am încercat în Lecţia. E o scamatorie..”1 În continuare. În convorbirile cu Claude Bonnefoy.Farsa tragică” Scaunele nu este doar lamentabila poveste dramatică a doi bătrâni rataţi. 2003. dramaturgul completează: ...Să împingi burlescul la extrema lui limită. Cuplul nonagenar organizează o întrunire în propria casă. 1992.. Bătrânul are de transmis un mesaj omenirii în care să închidă experienţele şi concluziile pe care le-a strâns în urma trecerii prin viaţă. Jacques. absurditatea recepţiei şi a ceremoniei pregătite pentru lansarea mesajului nul semnifică un univers evanescent.lumea” este invitată. Lumea nu este pentru că nu va mai fi. preşedinţii. cazangiii. nu eşecul. violoniştii.toţi proprietarii şi savanţii. Absenţa totală: scaune cu nimeni. în Lecţia. Bucureşti.” 2 Şi Scaunele are un punct de plecare interesant.200 Ibidem. 215 3 Eugen Ionescu. Scimbare de ecleraj. tema piesei a fost neantul. Bucureşti. ci dintr-o imagine: scaunele goale. Viitorul e în ouă. îşi urmează ritualul zilnic – aşadar. p. totul moare.. ca atunci când încerci să-ţi interpretezi visele. lucrul se vede. chimiştii. p. Note şi contranote. Ionescu mărturiseşte: . clădirile.. paznicii. o adunare de fapte absurde.

Sunetele stridente. regizorul primei reprezentaţii a Sacunelor: . numărul invitaţilor creşte alarmant. 1992. Invitaţii sunt invizibili. Cei doi bătrâni se trezesc într-o adevărată ciză a scaunelor. asurzitoare au un rol important. căci nu mai este nimeni. Mişcarea ajunge la punctul culminant. p. Note şi contranote. totul trebuie să fie exagerat. toate uşile se deschid şi se închid singure.”1 Primirea oaspeţilor devine neliniştitoare doar pentru spectatori. nici marele număr de sonerii care anunţă sosirea invitaţilor invizibili. Acestea din urmă au reacţii... Raporturile dintre personajele vizibile şi invizibile sunt detaliate. ale dispariţiei oricărei existenţe. nu sunt oferite date biografice. nici marele număr de scaune. După întâmplările cu Doamna. Exită doar acest cuplu de decrepiţi. se aud sunetele bărcilor urmate de sonerii.) De-o mare tregedie e nevoie şi de mari sarcasme. nu au un comportament logic. Vidul de substanţă este exprimat şi prin intermediul personajelor. Nu-i micşora efectele. Acestea sunt golite de conţinutul lor. nici tânguirile bătrânei care trebuie să fie ca o bocitoare din Corsica ori din Ierusalim. acestei piese. În cazul în care sunt date 1 Eugen Ionescu. despre ceea ce simt. copilăresc. ale bărcilor. fiind. Humanitas. Eugen Ionescu îi scrie lui Sylvain Dhomme. Bătrâna aduce cât mai multe scaune. (.Supune-te. solid. Ele se mişcă asemeni unor păpuşi manevrate în mod vizibil. nu se dă nici un indiciu despre pasiunile lor. nu au voinţă. însă gazdele îşi păstrează calmul şi comportamentul firesc. toţi invizibili. În iarna lui 1952. fără fineţe. ale soneriilor care nu se mai opresc. Bucureşti. nu vorbesc coerent. caricatural. semnele materiale ale absenţei omului. copleşită fiind de numărul mare de oaspeţi. în concepţia lui Ionescu. Colonelul şi Fotogravorul. Se aud sunetele valurilor. un vid masiv. ce invadează totul. Voinţa acestora de a comunica este patetică şi ridicolă în acelaşi timp. te implor. 190 12 . Chiar în momentul în care apare umbra îndoielii. din ce în ce mai multe. Neantul invadează scena care rămâne populată numai cu scaune. Scaunele rămân goale pentru că nu soseşte nimeni. Ele marchează tragismul vieţii. În majoritatea cazurilor nu se cunoaşte nimic despre ele. penibil. Fără încetare..Bătrânul se amăgeşte cu pregătirea recepţiei care va prilejui recitarea mesajului său. în funcţie de care reacţionează Bătrânul şi Bătrâna. Nu soseşte nimeni. Neantul se instalează fără nici o breşă în finalul Scaunelor. despre idealurile care le animă.

Lucrul acesta nu-i deloc uşor. uneori contradictorii: Bătrânul a fost sau continuă să . Ruptura de la nivelul limbajului nu este. Soţii Smith vorbesc despre familia Bobby Watson. să-ţi joci propriul personaj. acelaşi nume – Bobby Watson. Personajele din Cântăreaţa cheală. sufletul. persoana lor. 192-193 13 . sunt presărate date biografice. decât un simptom al descompunerii existenţiale. însă cu cât piesa evoluează. Nu-i uşor să fii tu însuţi. umor. de fapt. paradoxal. dramatic. p.. Bătrânului îi place pescuitul. de asemenea. se comportă ca nişte persoane modeste. carne şi oase.. sunt măcinaţi de boala vidului căreia nu-i pot găsi leac.Elisabeth şi Donald. Eugen Ionescu notează: . cărora actorii le pot împrumuta propriul lor chip. ceea ce au mai mult decât ei înşişi. ne dăm seama că cei doi bătrâni. după propriile declaraţii. iar Bătrâna este casnică devotată. în realitate. cu toţii. comic. straniul şi derizoriul reprezintă normalitatea: totul este posibil şi normal. în locul soţilor Smith apare cuplul Martin. Ei nu sunt cei care cred că sunt.. dar consolidează. dar imediat spune că adevăratul său nume este Sherlock Holmes. o poziţie socială umilă. coerenţa acestei lumi absurde. în plata altora. Marionete.. Humanitas. pe ei înşişi. doar că. n-au decât să intre în propria lor piele. bărbaţi şi femei deopotrivă. însă tot ceea ce ei spun este golit de sens. de personaje interschimbabile. Nimeni nu este ceea ce pare a fi.”1 1 Eugen Ionescu. Detaliile stârnesc râsul sau confuzia. La data de 10 aprilie 1951. Astfel este anulat şi principiul identităţii. pot exprima ce vor.Cântăreaţa cheală: personaje fără caractere. acestea sunt caricatuarale. Identitatea personală este indiferentă. Cine sunt soţii Martin? Mary spune că este bona.. Bucureşti. Bătrânii au.antipiesei” este identic cu începutul. are înclinaţii cazone şi are un ideal – să transmită lumii mesajul său. Aparent totul pare normal. Tot Mary scoate la iveală şi . De aceea. finalul . care sunt disperant de singuri. Într-o astfel de lume. soţii Smith şi Martin vorbesc neîncetat.mareşal de imobil”). 1992. cu cât se adună mai multe detalii şi evenimente. nimic nu este adevărat. Mai degrabă: rame goale. pentru că. Note şi contranote. ai cărei membri. Fiinţe fără chip.secretul” soţilor Martin. În cuvintele fără şir şi lipsite de sens pe care le rostesc ei pot pune ce vor. În Scaunele se ştie că vârsta bătrânilor este de peste 90 de ani şi.profeseze” meseria de portar (. poartă. Este pusă în scenă o lume de fantoşe.anumite detalii. Nu trebuie să intre în pielea unor personaje.

). nu vă neliniştiţi. iar Josette continuă: .. Intrând într-un magazin împreună cu menajera.A fost odată o fetiţă care se numea Jacqueline. mama ta se numeşte Jacqueline. 141 Ibidem. 2003. Bucureşti.. toate personajele. tatăl îi spune Josettei o poveste.. Tatăl micuţei Jacqueline se numea domnul Jacqueline.Absurditatea în care sunt plasate personajele absurde este evidentă şi în Jacques sau supunerea.. şi doi veri care se numeau Jacqueline şi două verişoare care se numeau Jacqueline şi o mătuşă şi un unchi care se numeau Jacqueline. care are 33 de luni. suferă de o boală incurabilă – de rinocerită. iar fetiţa avea păpuşi. îşi pierd caracteristicile umane şi se metamorfozează în rinoceri. păpuşa ta se numeşte Jacqueline (. Josette întâlneşte o fetiţă pe care o întreabă cum o cheamă.. o poveste bizară în care nu există diferenţieri de nume: . p.) Atunci băcanul. frăţiorul tău se numeşte Jacqueline. Jacqueline şi Jacqueline. p. Întâmplător. oamenii se transformă în animale. Singurul care conştientizează 1 2 Eugen Ionescu. Jacques. toţi clienţii care erau îm magazin se întorc spre Josette şi o privesc cu ochii mari. Micuţa Jacqueline avea două surori. Scaunele. Intenţia dramaturgului a fost aceea de a-i pune pe spectatori faţă în faţă cu propria lor derapare şi de a-i determina să conştientizeze vidul interior.”1 Povestea stranie spusă de tată o influenţează pe Josette. Viitorul e în ouă. sunt uniformizate şi schematizate. Dezumanizarea fiinţei umane continuă şi în Rinocerii. 145 14 .-Ştiu. ea avea o mamă care se numea doamna Jacqueline. trei păpuşi care se numeau Jacqueline. Infectaţi fatal şi inevitabil de această boală.. spune calmă menajera.Şi în timp ce mama doarme. până la un moment dat. fiindcă e prea obosită de prea multă petrecere. Teatru II. . tatăl tău se numeşte Jacqueline.”2 Aşadar. băcăniţa. care nu mai diferenţiază oamenii. personajele sunt instalate în banalitatea faptului cotidian. care se numeau amândouă Jacqueline. cu excepţia lui Berenger. mama celeilalte fetiţe. astea sunt poveştile idioate pe care i le spune taică-său. care aveau o fetiţă care se numea Jacqueline. îngroziţi. Humanitas. -Nu-i nimic. numele acesteia era Jacqueline. şi un băieţel care se numea Jacqueline. Aici. (. Tatăl îi spune fetiţei sale Josette. Unchiul şi mătuşa care se numeau Jacqueline aveau nişte prieteni care se numeau domnul şi doamna Jacqueline.

aceeaşi inventivitate lexicală.”1 Scrisă în 1951... Contra-mărci..maladia şi încearcă să lupte împotriva ei este Bérenjer. Decorul rămâne neschimbat........... Marchizi.... la un an după Jacques sau Supunerea....... adică nu este la rândul său un rinocer..... Humanitas.. după cum însuşi autorul precizează...... Reuşeşte până la un punct..-ismele” specifice care sunt iminente. 72 15 ...... Mărci.. lozincile deferitelor dogme care ascund sub aparenţa de obiectivitate porniri iraţionale şi vehemente.. Teatru II...... Viitorul e în ouă este. Replicile personajelor Botard........... Rinocerii este o piesă antinazistă... 2003... aceleaşi schimbări uimitoare de registru..Jacques Mama: Mă gândesc la viitorul copiilor ăstora! Roberta Mama: Ce-o să se aleagă de ei? . Bucureşti. personajele sunt aceleaşi.... 1 Eugen Ionescu. Ideologiile separă şi fac imposibilă prietenia. o continuare la prima piesă... acelaşi ludic surprinzător şi delirant.. p.......... şi anume ideologiile.. îi îndobitoceşte şi îi subjugă.. care pune în discuţie în mod original bolile colective.. Şi în Viitorul e în ouă apare explicit respingerea nu doar a ideologiilor.. vocile lor sună la fel....... Jacques Mama: Oportunişti! Roberta Mama: Naţionalişti! Roberta Tatăl: Internaţionalişti! Jacques Tatăl: Revoluţionari! Jacques Bunica: Antirevoluţionari!! Jacqueline: Rădăcinoşi! Radicodoşi! Jacques Mama: Populişti! ... şi mai ales între om şi om. Viitorul e în ouă.. Intenţia lui Ionescu a fost de a arăta cum un sistem ideologic îi stârneşte pe oamenii... Scaunele.. Roberta Mama: Liber-cugetători Roberta Tatăl: Marxişti.... sunt în fiecare clipă pe punctul de a se prolifera malign.. ci a ideii înseşi de ideologie..... Sistemele de gândire automate se instituie ca un zid între spirit şi realitate. Un rinocer nu poate fi de acord cu cel care nu este la fel. Idolatria falsifică înţelegerea şi îi orbeşte pe oameni. Jacques... Jean şi Dudard nu sunt decât formulele cheie.. împiedică existenţa unei vieţi comune armoniase. însă presiunea mediului este prea mare şi cedează.. ca în delirul înşiruirii din finalul piesei: .. cu toate .

. ..... Te afli în faţa unor lucruri care au aerul de a fi nişte aparenţe. Humanitas. cal. cal». u.. fac coconuci! Doamna Smith: Şoarecii şoptesc. o..În teatrul ionescian dezagrgarea limbajului este totală şi iremediabilă. bizon! Domnul Smith: A.Domnul Smith: Mă retrag în cocoliba mea printre cocotieri. înţelegeţi expresia «încalec pe calul meu». bazin! Domnul Martin: Bizar... e. i! Domnul Martin: B...... În Cântăreaţa cheală sentimentul de stranietate în faţa lumii şi atitudinea de revoltă împotriva automatismeleâor verbale sunt exprimate prin delirul lingvistic: . La Eugen Ionescu domină această intenţie. u....”2 1 2 Eugen Ionescu. un nou fel de a realiza comicul. o serie de gaguri... chipuri fără nimic îndărătul lor. Humanitas... w.. x.. C... de asemenea cuvintele. o. vi se întâmplă să pronunţaţi sau să auziţi cuvântul «cal». o. Balzac... şoaptele nu şoricesc.. 1992.. fac coconuci! Cocotierii cocotierelor nu fac corcoduşe. p. De pildă.. bazon.. m. i. să nu mai auziţi decât singur sunetul «cal..Personajele sunt golite cu totul de conţinutul lor... l. Asta voiam să exprim în această piesă. Eugen Ionescu şi-a mărturisit intenţia: . Lecţia. e. p.. Este evidentă lupta împotriva clişeelor.. 2002. i. Jocul a făcut din ea oarecum altceva: o parodie a teatrului.. Doamna Martin: Nu-mi mişca papucii! Domnul Martin: Nu-mi muşcă papucii... Bucureşti.. a... i. împotriva vorbirii banale. d. Teatru I.. ceafă cu apă!”1 În ceea ce priveşte această piesă.. z! Doamna Martin: Ceapă de apă. a. ci întreaga realitate se goleşte de conţinutul ei.. Domnul Smith: Papa sapă! Papa n-are supapă! Supapa n-ar papă. Drama absurdului este în primul rând o dramă a cuvântului. Doamna Martin: Bazar. Dramaturgii absurdului au încercat prin diferite procedee o revalorizare a limbii devalorizate.. Bucureşti... r... Doamna Martin: Cocotierii cocotierelor nu fac corcoduşe. f.. p. n.. v. 80 Eugen Ionescu.. 200 16 . u. g... neautentice. nu numai sunetul. t. e.... Cuvântului i se poate întâmpla să se golească de conţinutul lui. Cântăreaţa cheală... Note şi contranote... s. expresii ale nimicului. fac coconuci! Cocotierii cocotierelor nu fac corcoduşe... Câteodată.

Raportul dintre Profesor şi Elevă este unul de putere şi este legat de forţa cuvântului..Marsipianule!”. parodic.. Jacques sau supunerea ocupă un loc aparte în dramaturgia lui Ionescu. sufocate de indignare. care a arătat întotdeauna grandilocvenţa cu degetul. oarecum timorat. pe când sentimentul iniţial nu era unul comic. Convorbiri cu Claude Bonnefoy. Dar supunându-se . rime. Este mai multe lucruri la un loc... În fond. sau cuvântul . 100 17 . şi aia. distorsionându-le până a le face de neînţeles.. sancţionează gesticulaţia tipică a genului. În privinţa limbajului. Înainte de a se lăsa pradă posesorului ei ucigaş. privind în urmă către momentul creaţiei Cântăreţei chele. Dramaturgul. Ea se încurcă în cuvinte. Personajele din Jacques dau uneori impresia ca aruncă la întâmplare cuvintele. Aşa apar cuvinte precum . e paralizată de o durere de dinţi şi cedează tiraniei. se lasă tot mai mult dominată. Eleva îşi pierde uzul graiului. o parodie a teatrului. Eleva pierde avantajul ei iniţial.drame comice”. jocuri de cuvinte. oamenii vorbind o limbă ce-mi devenea necunoscută. personajele lansează diferite jocuri 1 Eugen Ionescu. dispune în voie de ea. noţiunile golinduse de conţinutul lor. cuvântul este instrumentul prin care personajele se impun. Între viaţă şi vis.şamanirt” din cântecelul Bunicului.În convorbirile cu Claude Bonnefoy. să ironizeze teatrul de bulevard al anilor ´50. o critică a clişeelor conversaţiei.. Alteori. 1999. elipse.lecţiei” acestuia şi îndeosebi forţei cu care Profesorul impune o limbă.Mi-a ieşit o piesă comică. derizoriul uman.. prin haosul lexical. Pe lângă acestea apar şi invenţii lexicale: . Însă totul este redat cu o desăvârşită precizie şi un desăvârşit firesc al replicii. Ionescu vrea ca. până când Profesorul. În această piesă aproape fiecare replică ascunde o capcană: aliteraţii. Humanitas.. aşa se întâmplă întotdeauna. La începutul unicului act al acestei .pui” dependent. Eleva dezinvoltă. p. Pe acest punct de plecare s-au grefat mai multe lucruri: sentimentul stranietăţii lumii. gesturile despuiate de semnificaţia lor şi. Ionescu spune: . .mononstru” (fr. La acestea se adaugă schimbările de registru şi jocul pe diferite paliere de semnificaţie..piticălos” pentru ticălos. o apostrofă adresată de Jacqueline fratelui ei care se încăpăţânează să rămână un . Într-un prim registru.”1 În Lecţia. mononstre).mutră dezgustantă” pentru mutră deugustătoare. . de asemenea. O piesă nu este asta sau aia. care a câştigat puteri noi din utilizarea cu autoritate a cuvintelor. plină de vitalitate îşi domină Profesorul care se bâlbâie timid. este şi asta. Bucureşti. tumultul factice al sentimentelor.

în absurditatea lor. Domnul Smith. alături de aluzii la vorbe memorabile rostite de personaje istorice: . Seară englezească. de a accepta lumea adulţilor şi lumea pur şi simplu. Bucureşti.De spin o să te spânzure. într-o înlănţuire de cuvinte şi onomatopee ce trec de la unul la celălalt ca într-o acceptare finală a unui destin comun: .”1 Cu toate că îşi are originea în cotidian. Dialogurile..O. Se opreşte.” Încă de la primele replici. spaţiul caracteristic pieselor lui Eugen Ionescu este un spaţiu închis. p. Datele concrete privite prin optica absurdului nu relevează o realitate ultimă ascunsă în dosul lor ci. Însă tragicul scenei şi sarcasmul inserat sunt evidente: .. realitatea din operele lui Eugen Ionescu este fragmentară. spune-i asta spinului!”. 2003. Jacques.. când delirante din Cântăreaţa cheală se desfăşoară într-un interior burghez sobru. demonstrează lipsa de comunicare a omului cu realitatea. expresii comune ale „înţelepciunii” adulţilor sunt întoarse pe dos: . cu fotolii englezeşti. catârule!”.. textul fiind interpretat cu solemnitate. Ele fuzionează în cele din urmă în povestea armăsarului cuprins de flăcări. ca un abajur enorm..Ce frumos! E roz cu totul.. încălţat cu papuci englezeşti. Ni-ha! E prins de flăcări! O torţă vie. sforile mă obligă! E greu.Inutil să mai zăbovesc să mă zaharisesc pentru un destin iremediabil caramelizat. Viitorul e în ouă.Potcoavele înroşite fumegă.Rămâne un pumn de cenuşă. englez.Să tragem circumstanţele.. Vrea să fugă. Este semnificativă setea de concret în confruntarea omului cu realul.Arată-te demnă soră de-un frate cum sunt eu!”. când banale. ..Şi-acum. 142 18 . nu ştie ce să facă. fumează din pipa sa englezească şi citeşte un ziar englezesc lângă un şemineu englezesc în care arde un 1 Eugen Ionescu. personajul central al piesei este vizibil contrapus celorlalte personaje. Ni-ha-ha!Prin pielea străvezie se vede focul arzând înăuntru. cuvinte. Ca semn al refuzului său de a părăsi lumea copilăriei. Cel mai adesea. iar spaţiul este surprins într-un proces de descompunere. în banal. poftim. în fotoliul lui englezesc. O piesă care abundă în absurdităţi comice poate fi pusă în scenă într-un cadru pedant. Scaunele... Alteori. câte crime săvârşite în numele vostru!”. Teatru II.. apar aici ecouri ale unor replici din teatrul clasic francez: .” În scena seducţiei.. dar ăsta-i jocul regulii. Jacques şi Roberta II îşi fac pe rând mărturisiri. Humanitas. tu taci.de cuvinte şi aliteraţii: .. este spartă..Interior burghez englezesc. .

Prin mijloace specifice el încearcă să restaureze condiţia omului în autenticitatea ei.. Eugen Ionescu violentează realitatea şi limbajul prin exacerbarea discursului dramatic şi prin procedeele înscenării. ci câmpul experienţelor unei ontologii dramatice..foc englezesc. farsa. primele cuvinte ale Bătrânei conturează un spaţiu posibil. Humanitas. puiule. în ciuda lipsei unei reprezentări imediate: . care se concretizează în mintea spectatorului.. 38 Eugen Ionescu. 2002. aşază-te pe scaun. Lecţia.apa stătută. Ionescu nu se limitează la a da numeroase indicaţii despre locul în care personajele vor evolua.”2 În teatrul său. Viitorul e în ouă. 2003. închide fereastra. Eugen Ionescu va împinge faptele scenice la extrem. comicul macabru. Bătrânul: Lasă-mă-n pace! Bătrâna: Hai. Scaunele.. scena nu este locul neutru unde se expun idei subtile.. printr-o dezechilibrare voită a raporturilor dintre elementele spectacolului. p. De asemenea.Bătrâna: Hai.”1 În plus. În Scaunele. Pentru el. 1 2 Eugen Ionescu. Bucureşti. p. ci construieşte şi spaţiul virtual care înconjoară scena. virtual. Cântăreaţa cheală... să-i înapoieze valoarea. Teatru I. prin joc. miroase urât. pe care spectatorii nu-l pot vedea. Grotescul. Fin observator al naturii umane. Şaptesprezece bătăi englezeşti de pendulă englezească.. hai. De aceea.) Moment prelungit de tăcere englezească. Bucureşti. Teatru II. Nu te mai apleca. paroxismul tragic sunt modalităţile sale teatrale. puiule. Humanitas. Eugen Ionescu subliniază în operele sale viciile omului care s-a înstrăinat de propria condiţie. (.intră şi ţânţării.. ai să cazi în apă. şarja. 100 19 . şi dialogul creează spaţiul.

Related Interests