Petre Ţuţea

http://www.tutea.ro/evocari_8.htm

„ Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. ”
Petre Ţuţea

Petre Ţuţea (născut la 6 octombrie 1901 în comuna Boteni din judeţul Argeş, în familia unui preot ortodox) a făcut parte, în perioada dintre cele două războaie mondiale, din elita intelectuală a ţării. Studiase Dreptul la Cluj, se iniţiase în istoria formelor de guvernământ la Universitatea “Humbold” din Berlin şi devorase pe cont propriu mii de cărţi, ajungând încă înainte de a împlini treizeci de ani un erudit. Gânditor original, considerat un “geniu al oralităţii”, naţionalist fervent, deopotrivă sincer şi declamativ, prieten al lui Nae Ionescu şi al celor formaţi la şcoala lui - Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica ş. a. -, s-a bucurat de recunoaşterea contemporanilor. În timpul lui Ion Antonescu a fost director în Ministerul Economiei. După instaurarea regimului comunist a căzut în dizgraţie şi a avut de suferit represalii drastice, fiind anchetat, bătut şi întemniţat. În cursul a 13 ani de detenţie (19481953 şi 1956-1964) a trecut prin penitenciare din Bucureşti, Jilava, Ocnele Mari şi Aiud, cunoscute ca locuri de exterminare a deţinuţilor politici. A reuşit să supravieţuiască şi, mai mult decât atât, să continue să vorbească celor din jur, deţinuţi şi gardieni, despre credinţa sa în destinul poporului român şi în valorile creştinismului. O frază rostită de el în închisoare a rămas celebră: “Fraţilor, dacă murim aici în lanţuri şi în haine vărgate nu noi facem cinste Poporului Român, ci Poporul Român ne-a făcut onoarea să murim pentru el!” Eliberat în 1964, a dus o viaţă de proscris. Locuia într-o garsonieră modestă de la ultimul etaj al unui bloc de lângă Cişmigiu (str. Episcop Ambrozie nr. 2-4, etaj VIII, apart. 49, sector 1, Bucureşti) şi, neavând dreptul să publice, trăia aproape exclusiv dintr-un ajutor bănesc dat de Uniunea Scriitorilor. (“Îl găseam aproape zilnic - îşi va aminti peste ani Horia Stanca - la restaurantul-cantină al Uniunii, unde el lua masa şi unde ne procuram amândoi alimente pentru acasă de la bufetul restaurantului. Îl vedeam, înalt, spătos, mai subţirit, stând frumos la coadă între colegi tineri şi foarte tineri, nici unul deajuns de politicos să-i cedeze rândul. Majoritatea acestora n-avea idee cine era...”). După 1989, a fost redescoperit de societatea românească, datorită zelului unor studenţi (Marian Munteanu, Radu Preda ş.a.) care au văzut în el un mentor şi un vizionar şi i-au consemnat cu evlavie enunţurile apodictice. Atrase de excentricitatea personajului şi de poziţia lui anticomunistă tranşantă, presa scrisă şi televiziunea au dat amploare

redescoperirii. În unele zile Petre Ţuţea era vizitat şi de câte opt-zece ziarişti, care îi solicitau declaraţii sau interviuri. Situaţia lui materială a rămas însă la fel de precară. Întro scrisoare adresată lui Emil Cioran în 1990, există un post-scriptum edificator: “Am o dorinţă, să cumperi garsoniera mea, fiindcă nu vreau să mor chiriaş: poate să-ţi servească vreodată la venirea ta în Bucureşti, împreună cu doamna. Este în centrul Bucureştiului, lângă Cişmigiu. Într-o proprietate a lui Emil Cioran nu mă simt chiriaş.” A murit în dimineaţa zilei de 3 decembrie 1991 şi a fost înmormântat, aşa cum şi-a dorit, în satul lui natal, Boteni, unde trupul neînsufleţit i-a fost dus cu un car tras de boi. Spectacolul Petre Ţuţea Laurenţiu Ulici îi considera pe români o combinaţie nefericită de Mitică şi Hyperion. Petre Ţuţea era o combinaţie de Mitică şi Hyperion fericită. Frivolitatea îl făcea disponibil pentru aventuri ale gândirii pe care spiritele grave le evită, din teama căderii în ridicol. Eliberată de obligaţia de a argumenta fiecare afirmaţie, de-a o integra într-un sistem, de-a o situa într-o tradiţie etc., inteligenţa lui ajungea repede foarte departe. O foaie de hârtie ridicată de vânt în văzduh zboară uneori mai spectaculos decât un avion sofisticat. Opera sa, aproape exclusiv orală, ceea ce înseamnă de obicei volatilă, destinată uitării, cuprinde mai multe fraze memorabile decât tratatele atent elaborate ale altora. Vorbind liber, improvizând, reacţionând spontan la spusele celor din jur, filosoful îşi crea de fapt ocazii de a atinge esenţialul. Concret, ce făcea Petre Ţuţea? Gândea cu glas tare. Nu singur, ci în prezenţa unor ascultători mai mult sau mai puţin competenţi, acceptaţi cu largheţe şi ca interlocutori. Din opera lui fac parte şi replicile - reale sau virtuale - ale celor care îl înconjurau, ca şi atmosfera - de comuniune sufletească, de admiraţie şi uneori de exaltare - instaurată în cursul insolitelor talk-show-uri. Faptul că filosoful nu scria, ci vorbea, şi că avea în jur un grup de admiratori-discipoli i-a determinat pe mulţi comentatori să-l considere “un Socrate român”. Petre Ţuţea, deşi în mod vizibil flatat, a respins, şi pe bună dreptate, această sintagmă. El nu făcea maieutică, ci enunţa adevăruri, pe un ton sentenţios-testamentar, uneori cu inflexiuni clovneşti. După 1989, din cauza vârstei şi a suferinţelor îndurate de-a lungul anilor, vorbitul însuşi devenise pentru el un chin. Un film (difuzat şi de televiziune) îl înfăţişează cu puţin înainte de moarte stând în pat şi ridicându-se cu greu într-un cot pentru a-şi vedea interlocutorii. Viaţa abia mai pâlpâie în trupul doborât de bătrâneţe. Dar ce frumos pâlpâie! Numai plecând de la acele ultime secvenţe şi făcând un efort de imaginaţie putem reconstitui ceva din ceea ce a însemnat prezenţa lui Petre Ţuţea printre

contemporani. Filosoful, care era şi un pedagog, reuşea, fără îndoială, nu numai prin cuvinte, ci şi prin gesturi, printr-un misterios fluid al personalităţii lui, să încarce clipa de sens şi să transmită celor din jur o încredere în capacitatea lor de-a gândi, un entuziasm al comunicării, o iluzie binefăcătoare că inteligenţa învinge totul. Discursurile lui Petre Ţuţea nu erau niciodată banale, dar desprinse de o anumită ambianţă afectivă, de reverbaţia lor în rândurile asistenţei, îşi pierd mult din forţa magică pe care le-o atribuie martorii. Ideile filosofului sunt idei trăite, greu de înţeles în afara unei stări de beatitudine colectivă. Cei care au alcătuit cărţi din afirmaţiile lui Petre Ţuţea, notate, stenografiate sau înregistrate pe bandă magnetică, s-au folosit, cu devotament, dar şi cu ingeniozitate, de toate mijloacele posibile pentru a ni-l înfăţişa pe filosof în firescul şi imprevizibilitatea manifestărilor sale. Au evocat împrejurările în care au fost elaborate sau improvizate textele, au recurs la portretistică, au făcut mărturisiri - unele exaltate - în legătură cu ce simţeau în prezenţa “înţeleptului”. ªi totuşi au reuşit doar într-o anumită măsură să ne transmită forul existenţial al spectacolului Petre Ţuţea. Teribilism afirmativ În volumul Între Dumnezeu şi neamul meu, cele mai dinamice şi captivante sunt interviurile, tocmai pentru că îl prezintă pe filosof gândind la scenă deschisă. Gândirea lui Petre Ţuţea este discontinuă, aforistică, animată de un paradoxal teribilism afirmativ. Întro epocă nonconformistă, în care nonconformismul a ajuns o profesie (ca în cazul lui Emil Cioran), Petre Ţuţea ne epatează prin conformismul lui ofensiv, spectaculos. Filosoful afirmă valorile tradiţionale cu aplombul şi uneori cu agresivitatea despre care credeam că sunt proprii numai contestatarilor. Acest aer de bravadă în susţinerea unor idei de bunsimţ, aproape unanim acceptate constituie o surpriză şi însufleţeşte ceea ce părea convenţional. Petre Ţuţea îşi declară, de exemplu, cu o energie polemică ieşită din comun, dragostea în fond, firească - pentru poporul român. Faimoasa lui frază rostită în închisoare – “Fraţilor, dacă murim aici în lanţuri şi în haine vărgate nu noi facem cinste Poporului Român, ci Poporul Român ne-a făcut onoarea să murim pentru el!” - este reluată în diferite alte formulări şi în diferite alte contexte, cu aceeaşi ostentaţie provocatoare, ca declaraţia de independenţă a unui adolescent: “Dumnezeu e român. Sau dacă nu, sunt împotriva lui!”; “În principiu, am certitudinea invincibilităţii poporului român; şi că, aşa cum a ieşit din impas cu Ceauşescu, va ieşi din orice impas. Aşa cum a făcut Unirea Principatelor, împotriva a trei mari puteri, otomană, austriacă şi rusă, şi a făcut unitatea înaintea Unităţii Italiei... E atât de viguros neamul ăsta al nostru, că nu mă îndoiesc că virtuţile îl scot din

impas. Asta e certitudinea mea. Istoria lui îmi dă argumente în sprijinul credinţei mele că poporul român nu poate fi înfrânt.”; “Prima condiţie a unui român este să creadă că poporul român este aşa cum sunt pomii, cum sunt animalele, cum e regnul mineral sau vegetal sau animal... Ce face poporul român e mai puţin important decât faptul că el este pe lume.” În mod similar este proclamată credinţa în Dumnezeu. Aureola de răzvrătit şi de erou care i s-ar cuveni mai curând unui ateu apare, surprinzător, pe creştetul unui susţinător pios al creştinismului (şi încă al unuia care acceptă din creştinism numai catolicismul şi ortodoxismul, dezavuând reformele lui Luther ca şi orice alte reforme): “Nimic nu poate înlocui creştinismul; nici cultura antică precreştină. Eu sunt de părere că apogeul Europei nu e la Atena, ci în Evul Mediu, când Dumnezeu umbla din casă în casă. Eu definesc strălucirea epocilor istorice în funcţie de geniul religios al epocii, nu în funcţie de isprăvi politice.”; “Despre creştinism, Bergson spune că noi îl respirăm. Are materialitatea aerului. Seamănă cu aerul. Noi suntem creştini fără să vrem. ªi când suntem atei suntem creştini: că respirăm creştinismul cum respirăm aerul.” S-ar putea ca acest spirit ofensiv cu care sunt proclamate valorile tradiţionale să se explice prin amintirea perioadei staliniste, în care era, într-adevăr, nevoie de curaj pentru a susţine că albul e alb şi negrul - negru. Dar şi mai sigur este că veşnica frondă ţine de structura însăşi a personalităţii lui Petre Ţuţea, un filosof cu vocaţia încrederii şi bucuriei născut într-un secol în care se cultivă plăcerea perversă a mefienţei şi dezolării.

Filosoful care se contrazice De fapt, filosofarea lui Petre Ţuţea este o activitate lirică, bazată, e adevărat, pe o vastă, copleşitoare cultură filosofică, dar lipsită de orice preocupare de a crea un sistem. Ca un poet, filosoful se “contrazice” la tot pasul, instalându-se de fiecare dată, cu fervoare, în prezent. Într-o confesiune publicată cu puţin timp înainte de moarte în revista Memoria, el explică: “Dar uite ce vreau să vă spun eu şi vă rog să o luaţi ca atare: nu-mi pot face autobiografia, fiindcă nu mă interesează trecutul meu, pe care îl detest! N-am nimic comun cu mine în trecut. ªtiţi când începe viaţa mea? Acum, când vorbesc cu dumneavoastră...” Aceasta nu este numai reacţia unui om care refuză să-şi aducă aminte de ceva dezagreabil, ci o atitudine de intelectual modern, adept al improvizaţiei şi fragmentarismului. Ca şi colegii lui de generaţie, formaţi aproape toţi la şcoala lui Nae

Ionescu, Petre Ţuţea sacrifică sistemul în favoarea autenticităţii, opera în favoarea vieţii. Dintre toţi, el este cel mai consecvent “trăirist”, întrucât, în mai mare măsură decât însuşi maestrul lui, şi-a asumat “nerealizarea” ca autor. În aceste condiţii, nu trebuie să ne mire descoperirea unor flagrante contraziceri în textele lui Petre Ţuţea. Faptul că el proclamă egalitatea absolută a tuturor fiinţelor omeneşti mediocre sau geniale - în faţa lui Dumnezeu şi că tot el îşi exprimă oroarea de egalitarism, faptul că pretinde recunoaşterea supremaţiei spiritului evreiesc în domeniul creaţiei religioase şi că vorbeşte în acelaşi timp de grandoarea inegalabilă a poporului român ş.a.m.d. nu trebuie să ne provoace acea stupefacţie pe care o avem în faţa unui obiect imperfect şi ireparabil. “Opera” lui Petre Ţuţea trebuie judecată ca un fascicul de enunţuri, fără altă legătură între ele decât simpla alăturare. Iată încă un exemplu de contrazicere, şi mai frapant: “La români prostia e o infracţiune, căci vorba-ceea. «Poţi umbla două ore în galop prin Bucureşti şi să nu dai de un prost.»”; “şdupă alegerile din 20 mai 1990, care i-au readus pe comunişti la conducerea ţăriiţ: Un tâmpit mai mare ca mine nu există. Să faci treisprezece ani de temniţă pentru un popor de idioţi! De asta numai eu am fost în stare...”. Ceea ce contează este însufleţirea cu care face filosoful-poet fiecare afirmaţie, însufleţire care ni se transmite (dacă avem, bineînţeles, receptivitatea necesară), întrucât, ca fervoarea religioasă a unui credincios, nu suferă de cabotinism sau narcisism. Teribilismul lui Petre Ţuţea, departe de a exprima o vanitate deşănţată, ca la alţi autori, are o neaşteptată sfinţenie.

Enciclopedism şi pedanterie În schimb, lucrările filosofice propriu-zise, redactate în stilul pe care Tudor Vianu îl numea “scriptic”, suferă de pedanterie şi de lipsă de inspiraţie. Rămas singur în faţa foii albe, cu stiloul în mână, Petre Ţuţea devine prizonierul fabuloasei sale erudiţii, care tinde să-l utilizeze ca pe-o marionetă pentru a se exprima prin intermediul lui, pentru a ieşi în sfârşit la lumină din întunericul memoriei. Studiile şi eseurile din volumul Bătrâneţea şi alte studii filosofice sunt compromise de un enciclopedism excesiv. Există în cuprinsul lor şi “declaraţii” impetuoase, în binecunoscutul stil provocator al filosofului. Studiul Bătrâneţea începe, de pildă, cu o mărturisire scandaloasă: “Ce m-a determinat să întocmesc această lucrare? În primul rând, poziţia mea faţă de natură, faţă de care am o repulsie, pentru că este haotică şi oarbă şi este sursă a tuturor nenorocirilor. Bineînţeles, în ipoteza că există.” Însă argumentaţia care urmează se bazează pe o sumă de referinţe atât de vastă şi eterogenă, încât creează impresia unei recapitulări istovitoare a întregii bibliografii pe care trebuie să o cunoască un filosof.” Un alt exemplu îl constituie studiul Mircea Eliade, publicat separat, dar reprodus şi în volumul Între Dumnezeu şi neamul meu. Studiul, în afară de faptul că exprimă conştiinţa apartenenţei lui Petre Ţuţea la generaţia formată sub influenţa - directă sau indirectă - a lui Nae Ionescu, prezintă interes printr-o teză surprinzătoare: “Mircea Eliade este un om religios împlinit.” Originalitatea perspectivei adoptate este însă pulverizată de sutele de informaţii culturale incongruente incluse în text. Erudiţia lui Mircea Eliade intră parcă în rezonanţă cu erudiţia lui Petre Ţuţea şi declanşează o adevărată sarabandă a digresiunilor. Este o comunicare frenetică între două spirite enciclopedice la care asistăm depăşiţi, ca nişte martori inoportuni. Există scrieri de-ale lui Petre Ţuţea încă netipărite, aşa cum există scrieri de-ale lui păstrate şi azi (sau poate pierdute fără urmă) în arhivele fostei Securităţi. Identificarea şi publicarea lor constituie o imperioasă datorie morală şi culturală. Ne îngăduim însă să afirmăm încă de pe acum că tipărirea lor nu va însemna o revelaţie. Adevărata revelaţie a fost însăşi existenţa filosofului, care a îmbogăţit - printr-un fenomen spiritual asemănător cu luminiscenţa - zeci de alte existenţe.
Alex. Ştefănescu

Viziunea economică a lui Petre Ţutea Ca tot restul gîndirii sale, viziunea economicã a lui Petre Tutea a fost surprinzãtor de vie si de clarã în temeiurile ei. Si, bineînteles, lapidarã ca tot ce a produs acest om în anii sãi venerabili (1), prea neastâmpãrat, prea grãbit de a-si salva gândurile din fata mortii si, de aceea, prea putin rãbdãtor sã se aseze la masa de scris. S-ar putea obiecta faptul cã ceea ce ne-a rãmas de la Petre Tutea, în anii din urmã, este prea putin pentru a putea alcãtui propriu-zis o viziune economicã. Reflectiile sale cu continut economic nu depãsesc o duzinã de pagini si lor li s-ar putea spune mai degrabã “consideratii de naturã economicã”. Cu toate acestea, asa cum îmi propun sã arãt în paginile urmãtoare, Tutea schiteazã, în aceste câteva texte, o viziune care, în baza crochiurilor sale, ar putea da continut unei teorii economice închegate. Cea dintâi concluzie, parcurgând aceste texte privitoare la specificul economic al tranzitiei, este aceea cã ele sunt parte integrantã a viziunii sale despre lume, asa cum a exprimat-o în toate scrierile si reflectiile sale. Ne-am fi putut astepta de la un gânditor crestin care vorbeste cu atâta patos despre valorile rurale, despre traditia culturalã, crestinã si nationalã a românilor, sã îmbrãtiseze o atitudine idilicã sau poporanistã, în linia unui Aurel C. Popovici ori Nicolae Iorga. Atitudinea lui Petre Tutea este însã surprinzãtoare prin modernitatea si pragmatismul ei. El nu face concesii utopiilor, nostalgiilor reactionare. Asezând conceptiile sale economice pe matricea culturalã a românilor, el nu este, totusi, un traditionalist, nici un idealist. În conceptiile sale economice, Petre Tutea rãmâne un om de dreapta. El anticipeazã o anumitã tendintã a dreptei românesti de azi de a se prezenta ca o sintezã doctrinarã, în conceptia lui întâlnindu-se elemente de naturã liberalã, conservatoare ori crestindemocratã. În acest fel, desi perioada sa de formare filosoficã ar fi putut sã sugereze acest lucru, economistul Tutea nu se înscrie decât în foarte micã mãsurã pe linia dreptei culturale interbelice. Ceea ce îl deosebeste de conceptiile unui Mihail Manoilescu ori Constantin Rãdulescu-Motru este faptul cã viziunea sa economicã este purificatã de excese etniciste si de atitudini reactionare. Gândirea economicã a lui Petre Tutea este una realistã, profund pozitivã. Petre Tutea a explicat mai limpede ca nimeni altul, mai ales pentru acele vremuri confuze de debut al tranzitiei, cã optiunea fundamentalã este aceea între socialism si capitalism. Tutea a fost un critic necrutãtor al comunismului si, în consecintã, al egalitarismului si al centralismului (2). El s-a dovedit foarte neîncrezãtor în solutiile pe care le-ar putea oferi alte variante de stânga, cum ar fi socialismul si social-democratia, pe care le-a catalogat, cu ironie, drept “sprit” ori “lapte bãtut” al comunismului (3).

Capitalismul, pe care Tutea nu-l prea denumeste ca atare, dar pe care îl sugereazã constant, este rezultatul unui proces de liberalizare. Acesta este unul dintre aspectele importante care îl deosebesc pe Tutea de dreapta interbelicã. El a înteles cu mult înaintea altora cã tranzitia presupune un proces profund de modernizare si de liberalizare. Pornind de la avatarurile economiei centralizate, Tutea socoteste cã primul pas este redimensionarea rolului statului pe douã directii fundamentale: cea dintâi este legatã de diminuarea rolului statului ca agent economic, iar cea de-a doua este legatã de sporirea fortei legii si a fortei pietei. Tendinta cãtre echilibru trebuie dictatã de fortele pietei si nu trebuie sã fie consecinta unei interventii statale, care este îndeobste brutalã si ineficientã. Iar preponderenta proprietãtii de stat trebuie înlocuitã neîntârziat cu dezvoltarea proprietãtii private (4). Atitudinea lui Petre Tutea în ceea ce priveste trecerea de la socialism la capitalism este fãrã înconjur liberalã (5). În aceastã privintã, el este categoric în a afirma cã gradul de bunãstare al societãtii este strâns legat de dezvoltarea pietei si de promovarea liberei initiative. Remarcabil este faptul cã, într-o vreme în care marea industrie româneascã era abordatã depreciativ, iar numerosi oameni politici si economisti îndreptau prioritãtile strategice cãtre agriculturã ori cãtre dezvoltarea întreprinderilor mici si mijlocii, Petre Tutea considera drept indispensabilã dezvoltarea marii industrii. El socotea, în mod corect, cã redimensionarea industrialã constituie o prioritate si cã marea industrie trebuie sã devinã suportul celorlalte domenii. Aceastã asociere între modernizare si industrializare este una dintre dimensiunile distincte ale lui Tutea, care-l distinge irevocabil de orice tentativã “poporanistã”, vãdind un gânditor necontaminat de antimodernismul radical al dreptei interbelice. Industrializarea poate fi suport al modernizãrii în ideea în care ea se întemeiazã pe proprietatea privatã si este corelatã cu dezvoltarea de ansamblu a economiei. Ideea cã dezvoltarea agriculturii nu se poate face fãrã industrializare si cã evolutia acestor douã sectoare trebuie corelatã este corectã, iar ignorarea ei a costat mult economia româneascã în tranzitie (6). Modernizarea tehnologicã necesitã o modernizare institutionalã. Tutea a rostit câteva fraze memorabile despre unicitatea fiintei umane si despre apartenenta de neam în dobândirea harului unicitãtii. Constiinta de neam (7) este reperul absolut al gândirii sale. Aceastã dragoste pentru neamul românesc, pe care o socotesc exemplarã, nu îl orbeste pe Tutea, ci îl ajutã sã vadã limpede, si anume în folosul neamului pe care îl iubeste cu toatã fiinta sa. Este semnificativ, de aceea, modul în care Tutea concepe modernizarea institutionalã: nu ca pe o tentativã încãpãtânatã spre originalitate, ci ca pe o aplicare a unor experiente deja petrecute si de succes în alte tãri. În cazul lui Tutea, “patriotismul national” (întrebuintez aici acest termen al lui D. Gusti, mult mai potrivit decât cel de “nationalism”) nu este autarhic si xenofob, ci, dimpotrivã, este deschis cãtre lume si purtãtor al spiritului critic. În aceastã privintã, chiar dacã el însusi nutreste o anumitã rezervã despre modul în care democratia poate proteja valoarea umanã în fata

mediocritãtii, considerã însusirea valorilor democratice ca pe o sansã si chiar ca pe o conditie a desprinderii de comunism. În mod corect, Tutea socoteste drept obiectiv central al liberalizãrii dezvoltarea si consolidarea pietelor. Un rol central îl joacã pietele de capital, cu deosebire bursele. Dacã socotim cã prima legislatie a burselor din România a fost datã abia în 1994, iar Bursa de Valori Bucuresti a început, practic, sã functioneze doi ani mai târziu, declaratiile lui Petre Tutea din anul 1990 sunt cu atât mai remarcabile. Ca om de dreapta, Tutea pune si în centrul viziunii sale economice omul. Acesta poartã, în perspectiva datã, chipul întreprinzãtorului privat. În toate reflectiile sale de naturã economicã, Petre Tutea are grijã sã accentueze asupra importantei fundamentale a spiritului antreprenorial si asupra necesitãtii ca statul sã acorde tot sprijinul întreprinzãtorului privat. În aceastã privintã, el împãrtãseste definitia pe care Joseph A. Schumpeter ori Werner Sombart o dau întreprinzãtorului, ca fiind cel care descoperã oportunitãti si le dã o cale durabilã de dezvoltare. Modul în care Petre Tutea creioneazã portretul întreprinzãtorului este de esentã pur liberalã. Ceea ce caracterizeazã în primul rând spiritul de întreprindere este însusirea sa de a fi liber si de a putea actiona astfel în conditiile pietei. Legãtura dintre libertate si proprietate este directã si necesarã (8). Tutea este însã constient de faptul cã liberalizarea poate avea, pentru un popor încã nedezmeticit dupã atâtea decenii de comunism, efecte contrare, care s-o devieze cãtre haos. Aici intervine cea de-a doua componentã a gândirii de dreapta ca sintezã doctrinarã, pe care o aminteam în introducerea acestui studiu. Fiind liberal în viziunea sa despre trecerea de la socialism la capitalism, Tutea nu e mai putin conservator în ce priveste trecerea de la totalitarism la democratie. Viziunea sa este astfel apropiatã de linia liberalismului reprezentat de Ludwig von Mises, Friedrich A. Hayek sau Milton Friedman. Adept al reducerii rolului statului în economie, Tutea socoteste cã acest proces trebuie însotit de un altul, al cresterii rolului statului ca apãrãtor al legii si al pietelor. Tendinta actualã de însotire a liberalizãrii economice de guvernãri social-democrate este sever sanctionatã de Tutea, care vede ca deopotrivã necesare, pe modelul conservatorismului britanic sau al republicanismului american, atât o sporire de facturã conservatoare a autoritãtii statului, cât si o tranzitie economicã de facturã liberalã (9). Constient de riscurile pe care un model de guvernare autoritarã le poate avea pentru o tarã abia iesitã din comunism, Tutea vede solutia ca fiind una democraticã, deplângând lipsa unei elite politice care sã poatã gestiona acest proces (10). Petre Tutea este, întâi de toate, un gânditor crestin. Desi viziunea sa economicã este, cum am arãtat, una pragmaticã, ea rãmâne profund atasatã valorilor crestine. Este constient de faptul cã actiunea economicã, îndreptatã fiind cu deosebire cãtre crearea de avutie materialã, poate deveni indiferentã fatã de valorile spirituale, cu deosebire fatã de cele crestine. Astfel, Petre Tutea introduce în consideratiile sale economice anumite elemente de naturã crestin-democratã, pornind de la un temei simplu, si anume acela cã tranzitia, înainte de a fi un proces economic sau politic, este un proces profund cultural. În orice tip

de activitate, inclusiv în cea economicã, omul trebuie, dupã lungi decenii de rãtãcire, sã se regãseascã, întâi de toate, pe sine însusi. Libertatea trebuie pusã în slujba spiritului, iar spiritul întreprinzãtor trebuie sã fie întâi de toate spirit si în acest fel sã-si dezvolte capacitatea de a întreprinde. Liberalismul economic nu trebuie sã se îndepãrteze – asa cum în mod gresit s-a întâmplat, spune Tutea, în vremea Revolutiei franceze – de spiritul crestin. Aceasta face ca actiunea economicã sã evite “gândirea negustoreascã”, iar întreprinzãtorii sã se apropie de Dumnezeu nu “doar ca sã le binecuvânteze prãvãliile”, asa cum fac, dupã pãrerea sa, americanii (11). Durabilitate conferã, spune Tutea, credinta în Dumnezeu si constiinta de neam. Iesit din aceste hotare, orice popor, oricâtã bunãstare ar avea, riscã sã îmbãtrâneascã. Petre Tutea este, în acest fel, promotor al tendintelor dreptei românesti actuale care, pãstrând numeroase elemente ale traditiei culturale si politice ale gândirii de dreapta, se desparte, totusi, de caracterul reactionar al acesteia. Dreapta este chematã astãzi nu sã reziste asalturilor modernitãtii, ci chiar sã o creeze, tinându-i însã în frâu excesele conjuncturale. Gândirea economicã a lui Tutea este pozitivã si pragmaticã, deosebit de novatoare pentru realitãtile economice ale anului 1990 (12). Caracterul sãu sintetic, preluând elemente de doctrinã liberalã, crestin-democratã si conservatoare, prezintã dreapta actualã ca pe o posibilã sintezã doctrinarã, ceea ce îi sporeste gradul de adecvare la realitãti si coerenta ideologicã. Viziunea sa se asazã pe câteva linii importante ale tranzitiei economice: redimensionarea rolului statului, prin reducerea functiei sale economice si cresterea functiunilor sale de stat de drept; modernizarea si corelarea institutionalã; stimularea initiativei particulare; dezvoltarea liberei competitii; dezvoltarea si consolidarea pietelor; redimensionarea industrialã; instituirea unei etici a economiei de piatã. Din reflectiile sale lipseste populismul, dar nu si încrederea sa netãrmuritã în destinul neamului românesc: “În principiu, am certitudinea invincibilitãtii poporului român. […] E atât de viguros neamul ãsta al nostru, cã nu mã îndoiesc cã virtutile îl scot din impas. Asta e certitudinea mea. Istoria lui îmi dã argumente în sprijinul credintei mele cã poporul român nu poate fi înfrânt” (13). 1 Sunt avute în vedere aici consideraţiile sale târzii, incluse în volumele publicate, sau înregistrate de discipoli. În ambiţiosul plan (nerealizat ca atare) al operei sale figura şi un Tratat de economie politică. 2 Iată câteva texte edificatoare: "Şi la comunişti sunt stăpâni şi slugi, dar sunt ipocriţi, pentru că ei ştiu că egalitatea oamenilor nu poate nicăieri exista; sunt perfect escroci tocmai pentru că afirmă că esenţa comunismului este egalitatea reală a oamenilor. Premisa aceasta a egalităţii absolute este nulă" (Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi neamul meu, Fundaţia Anastasia-Editura Arta Grafică, Bucureşti, 1992, p. 80.); "Comuniştii sunt văcari. Ei consideră oamenii aşa cum consideră văcarii cirezile. Un comunist e un neom. Cum poţi gândi egalitatea absolută – că aşa trebuie să fie gândită ca să fii comunist –

când nici nu ieşi bine pe stradă şi te întâlneşti cu ea, cu inegalitatea ?" (ibidem, p. 326); "Comunismul e cea mai mare aflare-în-treabă din istoria omenirii" (322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, sub titlul COMUNISM, p. 27); "Comunismul e o crimă continuă" (ibidem, p. 28); "Nu se poate face economie în comunism şi de către comunişti. Ăştia nu sunt în stare să conducă nici măcar o comună rurală: încurcă apele, înfundă fântânile… […] Comunismul este un cancer social; unde se instalează, rămâne pustiu" (ibidem, p. 29).

3 Altădată defineşte în mod categoric ansamblul acestora: "Toate formele de stânga violează cotidian ordinea naturală a lui Dumnezeu" (Între Dumnezeu şi neamul meu, ed. cit., p. 19).

4 "Coordonatele indiscutabile [ale reformei socio-economice – n. n.] sunt: proprietatea privată, iniţiativa particulară şi o ordine de drept atât de obiectiv formulată încât subiecţii sociali să-şi întărească atitudinile sub cooperare liberă; adică legile unei societăţi moderne trebuie să fie atât de bine întocmite […] încât să nu se simtă prezenţa normelor care guvernează Cetatea. Cetăţeanul trebuie să fie asigurat prin normele şi legile vieţii sociale fără să simtă prezenţa coercitivă a acestora"(Între Dumnezeu şi neamul meu, ed. cit., p. 362).

5 O spune chiar el: "Eu sunt economist liberal. În spatele liberalismului stă tirania Evului Mediu, iar în faţă – haosul roşu" (Între Dumnezeu şi neamul meu, ed. cit., p. 362 ; cf. şi Radu Preda, Jurnal cu Petre Ţuţea, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 111). Să precizăm, în treacăt, că Petre Ţuţea a murit (3 decembrie 1991) ca membru principial al Partidului Naţional-Liberal (Între Dumnezeu şi neamul meu, ed. cit., p. 22 ). Pentru un mic ansamblu de consideraţii despre LIBERALISM, cf. şi 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, ed. cit., sub titlul respectiv).

6 "Dacă prin absurd mi s-ar fi dat mie puterea [la 20 mai 1990 – n. n.], prima hotărâre pe care aş fi luat-o ar fi fost privatizarea, însemnând reconstrucţia celor două comune: comuna rurală, agrară, întemeiată pe gospodarul dibaci şi priceput, şi comuna urbană, industrială, guvernată de întreprinderi, de aceşti giganţi ai lumii moderne. Asta era privatizarea şi în imaginea României Mari" (interviu acordat lui Marcel Petrişor, în primăvara lui 1991, pentru revista Puncte cardinale din Sibiu ; cf. şi Între Dumnezeu şi neamul meu, ed. cit., pp. 280-281).

7 "Mă mişc între Dumnezeu şi neamul din care fac parte. În afară de aceşti termeni, nu văd nimic semnificativ între cer şi pământ" (Între Dumnezeu şi neamul meu, ed. cit., p. 12).

8 "Nu e de conceput libertate fără proprietate. Orice om trebuie să fie considerat proprietar individual ipotetic, chiar dacă nu posedă nimic" (322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, ed. cit., sub titlul PROPRIETATE).

9 "Cred că ar fi totuşi optimă o conducere conservatoare realizată, însă, într-un climat democratic. Adică un partid conservator, tradiţionalist, naţionalist, într-un climat liberal. Adică să nu facă din conservatorism instrument de tiranie, că eu nu pot să accept în numele nici unei idei, chiar dacă este un ideal, mă rog, roz sau suprem, să asupresc nici o celulă dintr-un om" (322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, ed. cit., sub titlul CONSERVATORI).

10 "E vicios cercul: ieşiţi dintr-o dictatură smintită, cu economia mâncată de cancerul comunist, suntem ahtiaţi după democraţie, ca fata mare după măritiş. Dar o economie aşa de ruinată nu se poate reface decât într-un cadru de ordine autoritară, pe care, din păcate, democraţia nu-l poate oferi. Trebuie ajuns la liberalism, dar nu pe calea socialdemocraţiei, care e laptele bătut al comunismului… La noi, însă, nu mi se pare posibilă, deocamdată, o soluţie autoritară şi de-aia mă tem că criza se va prelungi atât cât va dura beţia leneşă a libertăţii şi-a drepturilor fără datorii. N-am încredere în politicienii de acum, nici în bunăvoinţa Occidentului, dar cred în Dumnezeu şi în instinctul de conservare al poporului român" (interviu acordat lui Marcel Petrişor, pentru revista Puncte cardinale, în primăvara lui 1991). 11 Cf. Între Dumnezeu şi neamul meu, ed. cit., p. 297. 12 Cum spune el însuşi: "Conservatorii mari nu sunt reacţionari, pentru că au de partea lor legile eterne ale lui Dumnezeu" (Între Dumnezeu şi neamul meu, ed. cit., p. 71). 13 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, ed. cit., sub titlul POPORUL ROMÂN.

Varujan Vosganian

Un ţaran imperial Constantin Noica mi-a povestit ca in inchisoare, la un interogatoriu care se prelungea peste masura, anchetatorul a sfirsit prin a proclama rastit, cu titlu de avertisment: "Asculta, eu l-am anchetat si pe Tutea!" Era pentru el o dovada de extrema competenta, o incununare profesionala de tipul doctoratului, o proba suprema. Calaul se legitima prin anvergura victimei. In anii care au urmat, anvergura victimei a continuat sa stimuleze vigilenta calaului. Petre Tutea continua sa fie supravegheat, anchetat si perchezitionat periodic, desi recuperase statutul de "om liber". Ce putea sa-l faca atit de periculos? Cum reusea batrinul acesta sa nelinisteasca in asemenea masura structurile - atit de stabile totusi - ale Puterii? Se temeau de inteligenta lui? De umorul lui? De popularitatea lui? Probabil. Dar mai trebuie sa fi fost ceva. Cu un instinct care nu le lipsea, anchetatorii simteau ca Petre Tutea este dusmanul absolut, dusmanul in ipostaza chintesentiala: el intruchipa intr-un dozaj unic credinta in Dumnezeu, firescul ideilor, hazul enorm al formularii, pe scurt, tot ce era mai greu de clintit din sufletul national. De o parte Puterea, nelegitima, schimonosita si schimonositoare, de cealalta, un gentilom valah, un Chesterton cimpulungean, un taran imperial, fara frica si fara fineturi psihanalitice. Nu se poate spune ca Petre Tutea a dus cu Puterea un razboi din care a iesit invingator. Caci el a inceput prin a fi invingator si a dus razboiul cu gratia suverana a celui ce nu poate pierde. Cum sa piarda o victima, pe care calaul insusi o admira? (ianuarie 1990) Ca unul care l-am cunoscut si l-am admirat pe Petre Tutea simt, de mai multa vreme, nevoia sa-l apar de o posteritate tot mai inadecvata, isterica, grav deformatoare. Petre Tutea era cu mult peste portretul idolatru pe care i-l confectioneaza unii: era un om viu, liber, asadar, de orice schematism militant, era un om delicat (sub aparenta unei radicalitati rurale), era un om plin de umor, atent la nuante si, in adinc, nemultumit de sine si de destinul sau: histrionismul sau era, intre altele, nevoie de confirmare publica, de "ecou" justificator. Stia foarte bine ca scrisul nu e vocatia lui: "vocatia mea e de legiuitor" - spunea adesea. "Scriu din cauza comunistilor, care nu m-au lasat sa-mi implinesc vocatia reala." Viata atit de nenorocoasa a acestui om minunant a culminat cu doua ghinioane lamentabile, pline de consecinte nefaste: i-a fost harazit sa ajunga un personaj "mediatic" in faza crepusculara a evolutiei sale, pe un fond de uzura fizica si psihica greu de compensat fie si printr-o exceptionala inzestrare nativa. Si - ceea ce e inca si mai grav - a fost preluat, monumentalizat si popularizat de semidoct. Ca si Nae Ionescu si Cioran, Tutea trata ideile ca pe niste vietati: le infrunta curajos sau le invoca tandru, curtenitor,

dupa un protocol care combina ironia cu gratia. Pina si angajarea lui crestina, pe care o traia in afara oricarei negocieri, evita solemnitatea geometrica, tonul previzibil al predicii. Era limpede ca spiritul insemna pentru el mai mult decit spiritualitatea: mai exact, ca il plictisea conventia - fara de duh - a stilului "duhovnicesc". "Am un mare pacat - mi-a spus pe un pat de spital, ultima oara cind l-am intilnit - imi place inteligenta. Cind vad un om inteligent, ma simt de parca as face o baie...!" Nimic mai grosolan, mai imoral, mai lipsit de pietate decit sa reduci splendoarea unei asemenea minti la o frazeologie monotona, de propagandist. Nimic mai ucigator decit sa-i inalti o statuie injumatatita. Sa consemnezi declaratiile lui despre "romanul absolut" si sa treci sub tacere uriasele lui dezamagiri: "inseamna ca am stat treisprezece ani in temnita pentru un popor de cretini" sau "nu ma consoleaza de faptul ca sint roman decit Eminescu, Blaga, Nae si racoarea citorva biserici", sau, explicit pina la apostazie, "Balcanii sint curul Europei". Il adora pe Eminescu, desigur ("suma lirica de voievozi"), dar exista o caseta video pe care il auzim si il vedem spunind: "Nu Eminescu a facut Romania, ci Bratienii." Cit despre credinta lui Tutea in Dumnezeu, ea avea maretia unei lupte de fiecare clipa, intetita dramatic in preajma mortii. Ar fi multe de spus despre asta, dupa cum ar fi multe de spus si despre spectaculoasele enormitati ale lui Tutea: de la bunele cuvinte scrise, cindva, (daca nu ma insala memoria) despre Aurel Baranga, pina la elogierea lui Ceausescu ca "patriot". Petre Tutea avea o personalitate prea puternica pentru a ceda consecventelor de duzina: putea fi nedrept, excesiv (uneori doar de dragul efectului) sau, dimpotriva, neasteptat de acomodant. Cine il iubeste cu adevarat nu are trebuinta de un chip idealizat, nu-si explica iubirea printr-un obelisc de superlative. Ca orice om intreg si exemplar, Petre Tutea nu e "cel mai", e unic. A-l inchide intr-o ideologie si a-l ineca intr-un cult e a transforma o icoana intr-un idol. Andrei PLESU (iulie l993)