Nr.

4 (121), 2012 iulie-august

Chişinău • 2012

Coperta primului număr al revistei „Luminătorul”, serie nouă, anul 1992

LUMINĂTORUL EDITORIAL 3 _______________________________

REVISTA „LUMINĂTORUL” LA CEAS ANIVERSAR 20 DE ANI DE LA REÎNVIEREA REVISTEI

M

de pr. Viorel COJOCARU

ulte dintre evenimentele vieţii acesteia se repetă cu binecuvântarea Domnului şi din iniţiativa oamenilor de bună credinţă. Societatea de azi are nevoie de oameni credincioşi Bisericii şi Neamului. Tot mai des şi mai des presa confundă nişte adevăruri istorice. Iar atunci când când nu le confundă cel puţin le trece cu vederea. Anumiţi aşa-zişi „intelectuali” ne propun o societate nihilistă, fără axe de conduită morală. Astăzi când libertatea se confundă cu libertinajul, cum menţiona regretatul venerabil ÎPS Bartolomeu Anania, mitropolitul Ardealului, Biserica este obligată să-şi revizuiască activităţile şi să pună un accent mai mare pe misionarism. Să aducem valorile morale înapoi la noi în casă, valori de care s-au condus strămoşii noştri. Totuşi nu putem închide ochii când vorbim de şcoli, sântem obligaţi să ne amintim de implicarea Bisericii în educarea creştinilor - în general, dar şi de şcolile organizate pe lângă mănăstiri şi biserici, de persoanele notorii care au absolvit Seminarul Teologic Ortodox - în special, etc. Sau când amintim despre instituţiile sociale, care au fost organizate tot pe lângă instituţiile ecleziastice. Cât ţine de presă cele mai vechi reviste, jurnale, anale şi ziare au la bază cultura bisericească. Mulţumim tuturor celor care, ca şi noi împărtăşesc aceste adevăruri istorice. În perioada renaşterii naţionale Biserica Ortodoxă din Republica Moldova s-a văzut nevoită să-şi reorganizeze activităţile catihetice şi misionare. În ansamblul acestor activităţi se înscria şi retipărirea revistei „Luminătorul”, organul de presă al Mitropoliei Basarabiei din perioada interbelică. Această reînviere avea nevoie şi de suportul juridic legal, precum şi de o mână cu har care să o scoată din anonimat şi s-o readucă pe cândva începută de predecesori. În anul 1990 s-a

4 EDITORIAL LUMINĂTORUL _______________________________

înregistrat Societatea Cultural-Bisericească „Mitropolitul Varlaam” condusă de protoiereul Petru Buburuz, ca Preşedinte. Societatea şi-a început activitatea misionară cu editarea ziarului „Datina creştină”. În anul 1991, Consiliul Societăţi a decis reeditarea revistei „Luminătorul” în serie nouă, redactorşef fiind numit prot. Petru Buburuz. Revista „Luminătorul”, a reînviat tot sub patronatul Societăţii „Mitropolitul Varlaam”. De la bun început obiectivul revistei era să pună la dispoziţia cititorului cele mai importante evenimente religioase şi culturale, precum şi subiecte de catehizare. În acea perioadă se simţea un flux de cereri ale credincioşilor care nu aveau un preot slujitor la parohia lor. Iată că axact atunci a fost binevenită tipărirea acestei reviste care venea cu răspunsuri pentru căutătorii Adevărului. Odată cu reactivarea Mitropoliei Basarabiei la 29 decembrie 1992, revista „Luminătorul” devine şi revistă a Mitropoliei. De atunci şi până în prezent revista este a Societăţii Culturale-Bisericeşti „Mitropolitul Varlaam” şi a Mitropoliei Basarabiei. Redactor-şef al revsitei este până în prezent fondatorul ei Prot. Petru Buburuz, cel care a depus un efort enorm pentru

LUMINĂTORUL

EDITORIAL _______________________________5

continuitatea ei. Tipărirea ei în cele mai grele timpuri nu a fost chiar atât de simplă, iar în prezent cu câteva excepţii revista apare cu sprijinul financiar a parohiei ortodoxe române „Sf. Ap.Petru şi Pavel” din mun. Chişinău. Locaşul, fiind în construcţie, jertfeşte necesarul financiar pentru editarea celei mai longevive reviste din spaţiul românesc de dincoace de Prut. Unii din rea voinţă au atribuit revista ca fiind un organ al „unei parohii”, ceea ce nu este corect din mai multe puncte de vedere. Revista oglindeşte cele mai importante evenimente bisericeşti şi culturale din Republica Moldova, colaboratorii ei sânt preoţi şi mireni din ţară şi de peste hotare la fel ca şi cititorii ei. Adevărat este că doar această parohie susţine apariţia ei. Din anul 1992 şi până în prezent revista „Luminătorul” apare bilunar în limba română şi conţine 64 de pagini în format A5. Coperta este colorată iar interiorul este alb-negru. Nu ar fi corect să nu menţionăm numele creştinilor iubitori de carte care s-au ostenit în promovarea acestei reviste pe parcursul acestor 20 de ani. La acest popas aniversar le mulţumim tuturor din suflet pentru contribuţia lor. Firesc ar fi să începem cu Prot. Petru Buburuz, cel care a redeschis ochii acestei tipărituri şi cel ce până în prezent îi ţine treji la grijile românilor ortodocşi din Basarabia. De asemenea mulţumim şi celor care au plămădit şi plămâdesc tehnic apariţia revistei, Editurii „Cu Drag” (-2008), condusă de Dl. Petru Şarcov şi Editurii Universităţii Agarare (2008-prezent), condusă de Dl. Adrian Cosma. Mulţumuim celor care au format conceptul numerelor, neobositei Dnei Anastasia Rusu-Haraba, prot. Ioan Daghi, secretarul Mitropoliei Basarabiei, pictorului Vlad Afanasiu, pr. Eugeniu Nazarciuc. Mulţumim şi Dnei Lilia Porubin care în ultimii ani ne face corectura lingvistică. Mulţumim tuturor cititorilor şi colaboratorilor noştri. Numai împreună vom reuşi să ne atingem scopurile noastre morale pe care sântem chemaţi să le păstrăm integru şi curate. Domniile voastre, cititorilor, sânteţi cei care ne daţi imbolduri de existenţă, sânteţi cei care ne faceţi mai buni prin critici şi ne încurajaţi prin diferite mesaje ocazionale. Rugăm ca Bunul Dumnezeu să-Şi revesre mila Sa peste familiile şi activităţile dumneavoastre. Vă aşteptăm în continuare cu noi subiecte şi propuneri pentru îmbunătăţirea revistei. Doamne ajută tuturor creştinilor!!!
Numărul acesta este dedicat jubileului şi vom publica mai multe atricole ce dezvăluie istoria acestei reviste.

6 EDITORIAL LUMINĂTORUL _______________________________

„LUMINĂTORUL” DUPĂ APROAPE 50 DE ANI DE INEXISTENŢĂ
de protoiereul Petru BUBURUZ, magistui în teologie, preşedintele Societăţii Culturale Bisericeşti „Mitropolitul Varlaam”
Cu acest mesaj a venit redactorul-şef la tipărirea primului număr, serie nouă al revsitei „Luminătorul”. („Luminătorul”, nr. 1/1992, pp. 4-6)

R

ăstimpul mult aştepat şi dorit al renaşterii naţionale, culturale, spirituale şi religioase a neamului nostru a sosit pe plaiul mioritic cu realizări însemnate şi frumoase. Lupta paşnică şi consecventă pentru democraţie, libertate, suveranitate şi independenţă totală s-a încununat cu astfel de victorii ca revenirea la grafia latină şi declararea limbii române drept limbă de stat, declaraţia despre suveranitate, încetăţenirea tricolorului şi a stemei de stat a Moldovei. Alt aspect al renaşterii naţionale este reflectat în procesul de redeschidere a bisericilor şi mănăstirilor pe întreg teritoriul Moldovei. Au fost redeschise peste 620 de biserici, printre care şi Catedrala Naşterii Domnului din centrul Chişinăului, peste 40 de biserici se construiesc din nou. În multe mănăstiri mai înainte pustiite, cum sunt: Căpriana, Chiţcani, Saharna şi altele, a reintrat viaţa călugărească. Au fost înfi-

LUMINĂTORUL

EDITORIAL _______________________________7

inţate două şcoli duhovniceşti la Căpriana şi Chiţcani. Un an în urmă, peste 60 de tineri au fost înscrişi ca studenţi şi seminarişti la instituţii de învăţământ teologic din cuprinsul Bisericii Ortodoxe Române. În momentul actual e redeschisă Facultatea Teologică din Chişinău. Tot în această perioadă a fost întemeiată (la 23 ianuarie 1990) Societatea Culturală Bisericească „Mitropolitul Varlaam” scopul de bază al căreia constă în contribuirea la renaşterea spirituală şi culturală a poporului nostru. Un prim pas în această direcţie este fondarea şi editarea revistei „Datina creştină”. Primul ei număr a ieşit de sub tipar în decembrie 1990. A sosit momentul altei realizări a Societăţii. Conform hotărârii Consiliului Societăţii adoptate la şedinţa din 26 februarie 1991, Societatea Culturală Bisericească „Mitropolitul Varlaam” s-a adresat Departamentului de stat pentru edituri, poligrafie şi difuzare a cărţilor al Republicii Moldova cu rugămintea de a înregistra revista „Luminătorul”. Hotărârea a fost adoptată la 18 martie 1991, numărul de înregistrare fiind 185. Revista însă a existat cu mult înainte şi a intrat în istorie ca una din cele mai bune publicaţii bisericeşti în cuprinsul Bisericii Ortodoxe Române din acea perioadă. Încă din 1867, Eparhia Chişinăului şi a Hotinului a avut un organ periodic sub numele „Revista eparhială a Chişinăului” („КИШИНЕВСКИЕ ЭПАРХИАЛЬНЫЕ ВЕДОМОСТИ”), care până la 1873 se tipărea paralel în două limbi, rusă şi moldovenească, cu grafie chirilică. Revista conţinea un compartiment oficial şi altul neoficial. Din 1872 şi până în mai 1917 ea a apărut numai în limba rusă. Din mai 1917 denumirea revistei este schimbată în „Glasul Bisericii Ortodoxe din Basarabia”. Clerul basarabean a mai avut însă şi altă revistă bisericească. În ianuarie 1908 iconomul stavrofor Constantin Popovici înfiinţează „Luminătorul” care se tipăreşte numai în limba moldovenească, cu litere ruseşti, având în cuprins articole pentru învăţătura poporului. La revistă se abonau nu nu-

8 EDITORIAL LUMINĂTORUL _______________________________

mai bisericile şi clericii, dar şi mulţi credincioşi din Basarabia şi Transnistria. În anii de restrişte ai revoluţiei ruse din 1917-1918 ambele reviste au încetat să apară. Pe baza referatului unui comitet de clerici şi mireni din 10 decembrie 1918, Chiriarhul - ÎPS. Arhiepiscop al Chişinăului şi Hotinului Nicodim - a aprobat ca de la 1 ianuarie 1919 să apară numai o singură revistă eparhială în format mai mare, alcătuită din ambele reviste, şi cu denumirea „Luminătorul”. Revista urma să conţină partea oficială săptămânală şi partea neoficială lunară cu două secţii: prima - din articole ştiinţifice şi literare, a doua - din articole pentru popor. Dar din pricina greutăţilor de ordin tehnic, revista a apărut altfel: partea oficială - cu litere latine, de două ori pe lună, şi partea a treia (populară) - o dată pe lună, cu caracter chirilic. Această situaţiae s-a păstrat până în mai 1920, când „Luminătorul” a revenit la vechiul format octav, din două părţi: oficială cu grafie latină şi neoficială cu litere ruseşti, o dată în lună. Din noiembrie 1920, când tipografia eparhială a fost înzestrată cu utilaj nou, revista se tipăreşte în întregime cu litere latine. Din ianuarie 1922 partea oficială apare de două ori pe lună (de la 8 până la 32 de pagini), iar partea neoficială - lunar (de la 54 până la 72 de pagini), având la sfârşit şi secţie misionară cu istoricul şi combaterea sectelor. În comitetul de conducere al revistei au activat: în calitate de preşedinte şi membru fondator - iconom mitrofor Constantin Popovici, până în 1931 rector al Seminarului Teologic din Chişinău (1922-1943); în calitate de membri - iconom stavrofor Serghie Bejan (1922-1943), directorul Şcoalei spirituale; prof. univ. Constantin N. Tomescu (19221943; în 1943 -director); prot. Ioan Ştiucă (1922) de la bis. Sf. Ilie; prot. Vladimir Loghin (1922), administratorul tipografiei (corectură şi expediţie); preotul Ilie Tocan (1932); în calitate de secretar al revistei preotul Petru Comerzan (1922); preotul Serghie Păduraru (1933); iconom stavrofor Pavel Grosu (1943, redactor-secretar) din administraţia eparhială. Revista a fiinţat până la finele anului 1943. O colecţie incompletă care cuprinde doar numere aparte, dar pe toţi anii de la 1874 până

LUMINĂTORUL

EDITORIAL _______________________________9

în decembrie 1943, există la Biblioteca Naţională, Chişinău. Biblioteca Academiei de ştiinţe posedă numere aparte, ultimul fiind cel din iunie 1935. Autorul acestor rânduri posedă şi el numere aparte din 1872 până în 1943 care, sperăm, vor constitui temelia colecţiei revistei în viitoarea bibliotecă a Facultăţii Teologice din Chişinău. În perioada iniţială, revista „Luminătorul” va apărea o dată în două luni, cu volumul de peste 60 de pagini. Indexul revistei - 76922. Preţul unui exemplar- 1 rub. 50 cop. (25 lei rom.). Abonamentul anual - 9 rub. (150 lei rom.). Mă adresez Prea Sfinţiţilor Ierarhi, Prea Cucernicilor şi Prea Cuvioşilor Părinţi, iubiţilor întru Hristos fraţi şi surori, oamenilor de cultură şi bună credinţă cu frăţească rugăminte de a susţine publicaţia noastră prin abonare şi prin scrisori, păreri, articole şi materiale vizând istoria, cultura şi credinţa neamului nostru. Cu ajutorul lui Dumnezeu, sperăm că revista bisericească „Luminătorul” îşi va îndeplini cu succes datoria. Dumnezeu să ne ajute! Chişinău, iulie 1991

10 STUDII LUMINĂTORUL _______________________________

REVISTA „LUMINĂTORUL” – ISTORIE ŞI ACTUALITATE

D

de Eugenia LUJANSCAIA

in presă putem afla mai multe detalii despre viaţa de zi cu zi a acelor care ne-au creat nouă viitorul. Publicaţiile periodice ne oferă date concrete despre anumite evenimente ce s-au produs în societate, reflectând un tablou veridic al evoluţiei presei în promovarea valorilor moral-spirituale. Revista Luminătorul, fiind cea mai longevivă publicaţie în limba română cu profil religios, şi-a lăsat amprenta în istoria poporului basarabean, şi nu în zădar probabil a înviat din cenuşă precum pasărea Fenix în anul 1992. În cele ce urmează voi face o analiză comparată a revistei Luminătorul din perioada interbelică şi a aceleeaşi reviste din perioada actuală. Pentru început voi analiza obiectivele şi valorile promovate de această publicaţie în cele două perioade de apariţie: Luminătorul din perioada interbelică 1917-1943 şi Luminătorul din perioada actuală 1992-2011. Unul dintre obiectivele prioritare ale revistei din perioada interbelică a fost păstrarea patrimoniului ecleziastic. Revista a perpetuat şi a sporit rolul Bisericii de păstrătoare (trezorieră) a valorilor de patrimoniu – lăcaşuri sfinte, icoane, veşminte, obiecte de cult, cărţi, hrisoave, calendare şi alte tipărituri în calitate de valori materiale şi datine, obiceiuri, tradiţii, folclor în calitate de valori spirituale. Progresul nu trebuie să aducă părăsirea datinilor, ci înnobilarea lor. De aici extragem şi obiectivul principal nu numai al revistei Luminătorul, dar şi al tuturor publicaţiilor clericale de limbă română din Basarabia: prin reevaluarea tradiţiilor populare, prin însuşirea şi propagarea lor se

LUMINĂTORUL STUDII 11 _______________________________

consolidează tezaurul spiritual al neamului. Articolele axate pe aceste teme sunt prezente în paginile Luminătorului pe întreaga apariţie a revistei. Luminătorul a acordat o mare atenţie dogmei religioase care este perpetuată şi consolidată în paginile revistei. Este vorba nu numai de tradiţii şi obiceiuri, dar şi de simple rugăciuni şi rânduieli bisericieşti, precum şi tălmăciri din pildele aduse în timpul predicilor. Spre exemplu, articolul intitulat „Время совершенiя Тайной Вечери” („Timpul de săvârşire a Cinei Celei de Taină”). Este un articol ce pune problema Cinei celei de Taină, mai exact aflarea zilei concrete a acestui ritual. Autorul articolului aduce exemple din Evanghelie şi în final afirmă că Biserica Ortodoxă procedează corect: „Тайная Вечеря была не пасхальной, а предпасхальной и Православная Церковь поступаетъ цовершенно правильно совершая таинство Евхаpистiи на квасномъ хлебе” („Cina cea de Taină a fost nu cea de Paşti ci cea cu o zi înainte de Paşti şi Biserica Ortodoxă procedează corect înfăptuind Sfânta Evharistie cu pâine dospită”)1. Un alt articol ar fi „Învăţătură în ziua Pogorârii Sf. Duh (despre mijloacele de a potoli setea noastră duhovnicească)”2, în care se vorbeşte despre hrana sufletească în raport cu cea trupească: „Aşa, fraţii mei, afară de setea trupească, noi avem încă şi sete duhovnicească, şi precum pentru trup ne este de trebuinţă hrana, băutura şi aerul, tot aşa şi pentru, suflet ne este de trebuinţă Darul lui Dumnezeu, care pentru suflet este şi hrană şi băutură şi aer şi înlocuieşte tot ce-i dă lui viaţă şi tărie”3. Tot în acest articol autorul identifică cele mai eficiente metode de „potolire a setei sufletului”, îndemnându-i pe cititori: să citească Sfânta Scriptură, să se împărtăşe cu Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului, să bea apă sfinţită. Este un articol în care autorul încearcă să readucă spiritul disciplinar şi creştin al cititorilor prin reamintirea normelor de comportament al unui creştin adevărat. Şirul articolelor continuă. În paginile Luminătorului citim rugăciuni şi norme de comportament al creştinilor, învăţături în zilele de sărbătoare (ex: „Învăţătura în Duminica tuturor Sfinţilor”4 „Învăţătura

12 STUDII LUMINĂTORUL _______________________________

în a 2 Duminică după Rusalii”5), predici, fragmente din Evanghelie cu tălmăcirea pildelor şi explicarea semnificaţiei a celor scrise (ex: „Evanghelia în Duminica a 18-a după Cincizecime, Luca VI. 31-36”6, „Predică în Duminica Închinării Sf. Cruci”)7. În paginile revistei se publică şi articole care înserează învăţături moral-spirituale, drept exemplu este articolul „Oglinde pentru suflet (o disertaţie moralo-spirituală)”8. În acest articol autorul explică de unde „poporul ia dragostea pentru Dumnezeu” şi care sunt principalele cauze ale degradării creştinilor. „Nu lipsa de minte şi de inimă este cauza principală a purtărilor atât de stupide şi atât de criminale. Cauza principală este, mai întâi, deprinderile feicăruia din copilărie”9. Tendinţa de a publica articole ce ţin de dogma creştină, ce ţin de învăţăturile religioase şi de vieţile Sfinţilor, precum şi publicarea rugăciunilor şi a tălmăcirii acestora este preluată şi de Luminătorul din perioada actuală. Trebuie să menţionăm faptul că revista este una religioasă şi nu poate exista fără crâmpee din activitatea de bază a acesteia. Astfel în Luminătorul din perioada actuală putem citi: rugăciuni pentru Basarabia, Din vieţile Sfinţilor, tălmăciri ale zilelor de sărbătoare, predici şi articole ştiinţifice, cum ar fi „Norme şi dispoziţii canonice privind propovăduirea dreptei credinţe în Biserica Ortodoxă”10. În acest articol autorul aduce extrase din canoanele Sfinţilor, explică conţinutul şi locul predicii, precum şi necesitatea şi obligativitatea propovăduirii dreptei credinţe. Un alt obiectiv promovat de revista Luminătorul este cel de menţinere a fiinţei naţionale a românilor basarabeni. În acest context limba maternă este considerată drept promotoare a valorilor spirituale. E de menţionat faptul că epoca decăderii, care a durat din 1871 până în 1905, conform periodizării lui Paul Mihail, a lăsat urme grave anume în gradul de coeziune confesională pe teritoriul Basarabiei. Atunci a fost afectată credinţa prin desconsiderarea limbii materne a basarabenilor, vehicolul esenţial pentru promovarea valorilor moral-spirituale. Aceasta, fiind înlocuită cu limba rusă, care nu era înţeleasă de băştinaşi, a rămas în afara bisericii,

LUMINĂTORUL

STUDII 13 _______________________________

şcolii, administraţiei. Astfel mirenii treptat au încetat a mai merge la biserică, ceea ce a generat patru curente foarte periculoase pentru credinţa ortodoxă: idenferentismul, sectarismul, inochentismul şi ateismul, aceste curente au avut succes la public, deoarece promovau dogma lor în limba română. Această desconsiderare care s-a făcut atunci limbii nu putea să fie uitată şi nu putea să fie perpetuată în continuare. Înainte de 1917 Sinodul Rusesc şi-a dat seama de greşeala pe care a comis-o şi a obligat preoţii să cunoască şi să oficieze serviciul divin în limba română, dacă nu intergral, măcar parţial, în localităţile unde erau români. Anume limba maternă a basarabenilor, acest reper inestimabil în păstrarea identităţii naţionale a unui neam, a avut în Biserica Ortodoxă din Basarabia suportul de bază prin tipăriturile în limba română. Pe toată perioada apariţiei revista Luminătorul a promovat intens activitatea iluminist-culturalizatoare, publicând numeroase articole despre problemele limbii materne, despre cultivarea populaţiei, polemici despre calitatea mesajului şi a limbajului etc. Astfel un obiectiv prioritar al revistei devine cultivarea şi unificarea limbii române literare. Colaboratorii Luminătorului încercau să promoveze limba română literară, adoptând un stil ştiinţific în scrierile sale. Acest lucru supără mult cititorul de rând, care nu era iniţiat în ale limbii române literare. În perioada interbelică se presupunea că revista pierde din cititori din motivul că şi-a modificat stilul scriiturilor, prin adoptarea unui limbaj necunoscut încă poporului de rând. Revista milita continuu pentru păstrarea, conservarea şi reabilitarea limbii materne. Luminătorul avea un limbaj simplu, era limba pe care o vorbeau ţăranii acasă, nu cea literară. Caracterul illuminist-culturalizator al revistei era dictat de necesităţile publicului ţintă al acesteia. Anume limba vorbită de tot poporul este „cel mai de căpetenie mişcător al învăţăturii şi înaintării”11. Trebuie să punem accent pe împrejurările în care aceste publicaţii au apărut. Despre limba moldovenească, română, nici nu putem aminti, deoarece ea nu exista în şcolile spiritual basarabene, era ca o limbă „stăină”, izgonită într-atâta că nici „Hristos

14 STUDII LUMINĂTORUL _______________________________

a Înviat!” nu se putea cânta în româneşte şi elevii moldoveni chiar au fost aşa bine deprinşi că singuri declarau12, Moldovanul, 1908, nr. 43, articolul „Datoria noastră”, p. 3. „eu rus”, sau „ea nu ştie moldoveneşte”: ei socoteau limba lor maternă ca o limbă proastă, neimportantă, neinteligentă şi foarte săracă13. Aici citim mărturiile lui Constantin Tomescu, profesor la Facultatea de Teologie, Chişinău, care relatează despre situaţia limbii române la acel moment. Acest articol poate servi drept justificare a necunoaşterii literare a graiului. Iată ce scrie mitropolitul Gurie Grosu despre limba în care scria revista Luminătorul înainte de perioada interbelică: „Fiind odată în audienţă la arhiepiscopul Serafim, el cu multă seriozitate mi-a atras atenţia, că „…voi, prin „Luminătorul”, propagaţi limba română, nu cea moldovenească, limba moldovenească este alta decât cea românească”. La obiecţiunea mea că deosebirea e ca între limba rusă populară şi cea literară… a urmat replica că „e o deosăbire mare între limba moldovenească şi cea românească, şi eu nu permit să scrieţi româneşte, ci moldoveneşte numai. Moldovenii pronunţă de pildă în singular „au”, dar voi scrieţi „a”. Atunci i-am spus Vlădâcăi Serafim Ciceagov: dacă voiţi să scriem popular, atunci vom scrie nu „a” ci „o”, pentru că poporul nostru pronunţă într-adevăr nu „a” sau „au” ci „o”, de pildă „o mers”, „o venit”. Aceasta i-a provocat mult haz, dar a rămas cu convingerea că noi prin „Luminătorul” facem separatizm”14. Aici putem observa lupta colaboratorilor revistei pentru adevărata credinţă şi pentru promovarea limbii naţionale. Preocuparea pentru corectitudinea limbii române în formatul înţeles de popor a fost unul dintre obiectivele de bază ale revistei Luminătorul din perioada interbelică. Se încerca corelarea dintre limbajul corect şi cel a mirenilor. Această preocupare o are Luminătorul pe toată perioada existenţei sale şi este preluată de Luminătorul ediţia nouă, doar că nu cu atâtea dificultăţi, deoarece actualmente limba română este promovată sub toate aspectele: în educaţie, cultură, viaţă social-politică şi de aceea nu este nevoie de a face culturalizare şi de a explica oamenilor

LUMINĂTORUL

STUDII 15 _______________________________

ce înseamnă diferenţa între „uciteli” şi „învăţător” sau „siezd” şi „congres”. Cum se făcea odinioară în Luminătorul din perioada interbelică. Deşi contextele de editare a revistei din cele două perioade cercetate sunt similare, Luminătorul apare în prima lui perioadă (perioada interbelică) pe un teren nefavorabil, neprielnic limbii literare române, din cauza dominaţiei imperiului ţarist pe o durată de 106 ani. Tot pe un teren neprielnic îşi rea activitatea şi Luminătorul modern (din perioada actuală). Atunci colaboratorii revistei încercau să cultive limba romănă şi să o promoveze. Promovau corectitudinea şi se opuneau introducerii neologismelor. Corectitudenea limbii române ei o promovau prin însăşi textele pe care le publicau şi prin mesajul acestor texte. Limba pentru ei era o valoare. În varianta actuală Luminătorul se axează pe alt context, când munca de culturalizare nu se face doar prin reviste, ci şi prin diverse mijloace de comunicare în masă. Actualmente activează o multitudine de instituţii care pot să conlucreze, şi de aceea Luminătorul din perioada actuală nu vede necesitatea de a învăţa oamenii limba română şi rolul ei în viaţa noastră. Nu mai e nevoie de a publica aflabetul român în paralel cu cel chirilic. O altă problemă stringentă pentru Biserica Ortodoxă, care a dominat integral perioada interbelică şi care şi-a găsit reflecţii în paginile revistei Luminătorul a fost schimbarea calendarului sau problema stilului nou. Schimbarea calendarului propusă de Sinodul Bisericii Române era un imperativ al reformelor promovate de Patriarhia din Constantinopol. Aplicarea reformei calendarului revenea în exclusivitate clerului. Pentru a realiza acest obiectiv, biserica trebuia să-şi asume noi funcţii, preponderent iluminist-didactice. Mijloace de realizare erau mai multe, unul esenţial fiind impulsionarea mesajului favorabil noului stil prin presa cu caracter religios. Această problemă a fost tratată şi de publicaţiile periodice laice, care la fel se arătau nemulţumite de schimbările propuse. În acest context Luminătorul a dat dovadă de inventivitate şi originalitate în tratarea acestei probleme, atât de controversate pentru credincioşii din Basarabia. De exemplu, revista a tipărit aparte calendarul

16 STUDII LUMINĂTORUL _______________________________

pentru înlesnirea înţelegerii şi aplicării lui în activitatea cotidiană şi foi cu predici simple destinate ţăranilor, care li se distribuiau gratuit. În numărul din luna mai 1925 a fost publicată o nuvelă atractivă prin limbaj şi mod de abordare a aceleeaşi probleme - stilul nou, semnată de Gheorghe Gheorghiu, profesorul seminarului „Veniamin” din Iaşi (Luminătorul, 1925, Nr.10). Subiectul ei este axat pe aceeaşi problemă a calendarului, dar modalitatea de redare sub forma unei discuţii dintre un student la teologie şi bunelul său s-a considerat foarte eficientă. Periodicile clericale în frunte cu Luminătorul au oferit informaţii utile pentru preoţi şi enoriaşi cu privire la toate schimbările şi intervenţiile din interiorul bisericii, de asemenea, propunând drept model poveţele şi îndemnurile preoţilor şi misionarilor cu mai multă experienţă. Promovarea stilului nou prin oficierea serviciului divin după calendarul schimbat, prin predicile duminicale şi de sărbători, prin întrevederi şi convorbiri personale erau recomandate atât preoţilor, cât şi misionarilor. Întru confirmarea celor spuse vine ştirea „Despre calendarul bisericesc pe anul 1921”15 care specifică faptul că comitetul revistei este preocupat de această problemă: „Comitetul revistei eparhiale „Luminătorul”, lucrează la tipărirea 2 calendare bisericeşti pe anul 1921: va fi o foaie cu calendare şi icoane, şi o carte în care pe lângă calendar se vor da multe învăţăminte şi ştiri folositoare pentru creştini şi multe sfaturi pentru gospodărie. Şriftul va fi românesc şi rusesc”16. În ştire se mai specifică şi faptul că calendarele sunt pentru preoţi şi creştinii din parohii. Problema calendarului nou a fost o preocupare capiatlă pentru clerul din Basarabia din perioada interbelică, care a rămas şi în zilele noastre. Actualmente Luminătorul publică articole cu privire la această problemă, deoarece ea nu a fost soluţionată încă. Polemicile pe această temă încă mai continuă şi sunt în vizorul mai multor publicaţii perioadice religioase din Republica Moldova. Este de necontestat rolul publicaţiilor periodice cu profil religios în contracararea propagandei ateiste şi sectare. Publicaţiile religioase, în primul rând, revista Luminătorul din 1908 până în 1929 anul apariţiei

LUMINĂTORUL

STUDII 17 _______________________________

revistei Misionarul, au depus eforturi relevante pentru solidarizarea clerului din întreg teritoriul Basarabiei: au susţinut instituţiile bisericeşti, au explicat situaţia sectelor, care beneficiau de avantaje în comparaţie cu Biserica naţională, au oferit spaţiu pentru discuţii şi polemici deschise despre multiplele probleme ale clerului. În revista Luminătorul din perioada interbelică găsim o multitudine de articole cu referire la secte. Vedem chiar şi o rubrică permanentă intitulată „Secţia Misionară”, care oferă informaţii cu privire la delimitarea dogmei sectanţilor de dogma creştinismului, ex: „Semnele prin care putem cunoaşte învăţătorii cei adevăraţi de înşelători”17, sau „Cauzele din cari s-a ivit baptizmul”18, „Baptizmul şi învăţăturile lui” – sunt un exemplu în care vedem eforturile colaboratorilor revistei de a diminua numărul sectelor prin explicarea dogmei lor şi accentuarea punctelor slabe ale acestea. Un alt articol cu aceleaşi abordări de contracarere a sectelor este „Cauzele căderii învăţământului bisericesc şi mijloacele reînvierei lui”. Citez un fragment din acest articol: „Problemele religiei creştine sunt problemele vieţei şi a morţei. Ele sunt eterne vii, să fim indiferenţi faţă de ele, să le dăm uitării, să ne îndepărtăm de ele, e imposibil. Publicul, nu s-a îndepărtat de la aceste probleme. El s-a îndepărtat numai de la amvonul bisericesc. Înseamnă deci că pricinele unei neproductive predici bisericeşti se găsesc în ea singură, în omiletică 19”20. Aici autorul aminteşte de situaţia Bisericii Ortodoxe pe parcursul a cei 106 ani de ocupaţie ţaristă. Tema combaterii sectelor a fost tratată în paginile Luminătorului pe toată perioada de apariţie a acesteia, fiind preluată de revista din perioada actuală. Actualmente în Republica Moldova conform Legii Cultelor adoptate în 2007 se recunosc drepturile şi libertăţile de activitate a tuturor sectelor şi organizaţiilor cultural-religioase. Zi de zi se duce o concurenţă vădită între Biserica Ortodoxă şi celelatle biserici care pretind a fi şi ele propovăduitoare a dreptei credinţe. Ziarele şi revistele cu profil religios încearcă să publice în paginile sale articole de avertizare a pericolului ce vine din partea sectelor. Luminătorul nu

18 STUDII LUMINĂTORUL _______________________________

este o excepţie. Revista Luminătorul aduce cititorului reflecţii noi asupra răspândirii sectelor, dar şi proiectează articole vechi care datează încă din secolul trecut, care au fost publicate în Luminătorul din perioada interbelică. „P.S. Din acest număr, şi în continuare, vom reproduce pentru cititorii de astăzi materiale din „Luminătorul” vechi, fiind siguri că le vor trezi interesul. Începem cu unul referitor la sectari (erau şi pe atunci!). O facem şi din considerentul că această relatare ne oferă prilejul de a ne apropia de chipul celui care a fost Mitropolitul Gurie, faţă bisericească importantă în istoria Bisericii şi culturii Basarabiei” semnat de (prot. Petru Buburuz.)”21. Această înştiinţare continuă cu articolul „ ÎPS Mitropolit Gurie într-o parohie molipsită de sectanţi”, semnat de către Pr. S. Moşanu, parohia Izvoare, jud, Orhei22. Articolul lui Anatolie Telembici „Apărarea credinţei prin acţiuni violente?” din acelaşi număr este un alt articole care pune în discuţie preoblema fanatismului şi exstremismului religios care diminuiază imaginea Bisericii Ortodoxe în raport cu sectele religioase, şi în general cu societatea. Ateismul militant, cel promovat cu insistenţă de propaganda sovietică şi astăzi mai prezintă mare pericol pentru credinţă. De remarcat, că problemele de istorie ecleziastică şi de etnografie au constituit subiectele frecvente ale revistei Luminătorul din perioada interbelică şi care au fost unul dintre obiectivele publicaţiei. Astfel în paginile revistei bisericeşti, articolele despre valorile materiale şi spirituale perene ocupă spaţii impunătoare, iar în paginile Revistei Societăţii Istorico-Arheologice Bisericeşti din Chişinău ponderea acestora este evidentă. Colaboratorii acestor publicaţii cercetează sistematic arhivele locale, folosesc pe larg izvoarele originale româneşti, întreprind în acelaşi scop călătorii în Principatele Române, la biserici şi mănăstiri vestite, fac cunoştinţă cu reprezentanţii Bisericii române, preiau din experienţa lor de valorificare a tezaurului naţional. Au repus în circuitul valoric documente vechi de istorie şi arheologie şi acte cu referire la viaţa bisericească a Moldovei de ambele părţi ale Prutului. La aceasta a contribuit, în primul rând, „Obştea bisericească de istorie şi arhe-

LUMINĂTORUL

STUDII 19 _______________________________

ologie” de sub preşedinţia ieromonahului Gurie, reorganizată ulterior în „Societatea arheologică bisericească”, care la 1906 inaugurează Muzeul bisericesc. Acest lucru îl putem identifica prin mai multe articole ale revistei Luminătorul din perioada interbelică, spre ex: „Pagini din istoria Bisericii basarabene”, articol din nr. 11 al revistei din anul 1920. E de menţionat faptul că este indicat „urmare”, ceea ce ar însemna că s-a mai scris şi mai înainte. Fragmentul: „Interesant că în actul de unire a Basarabiei cu România din 27 Martie 1918 nu există nici un articol, nici un cuvânt cu privire la Biserica din Basarabia”, este citat din articolul cu privire la istoria bisericii basarabene, din 1920, numărul 11 al Luminătorului, semnat de Ic.st. S. Bejan. Aici vedem că autorul e indignat de faptul că nu s-a scris în actul unirii şi despre Biserică, astfel în continure se aduce la cunoştinţa cititorilor unele lucruri care probabil au fost tăinuite în vederea falsificării istoriei: „în proiect au fost pregătite două declaraţii de unire, una de d-l Erhan, în care se vorbea şi de Biserică, şi alta de d-l Buzdugan, în care nu era nici un cuvânt cu privire la Biserica din Basarabia… deşi în mod particular, prin culuare, cu privire la biserică se spunea că în Basarabia se propune Sobor bisericesc, care va hotărâ definitiv raporturile între Biserica Română şi Biserica Basarabeană, totuşi evenimentele ulterioare dovedesc, că aci a avut loc un fapt istoric greşit, dar făcut cu deplină cunoştinţă şi cu anumit scop…”23. Acest fragment ne ajută să înţelegem conţinutul articolelor cu referire la istoria bisericii în revista Luminătorul din acele timpuri. Şirul articolelor ce abordează tema istoriei Bisericii este impunător. Iată câteva titluri: „О пажинъ дин исторiя Бисеричей Ортодоксе Басарабене” (O pagină din istoria Bisericii Ortodoxe Basarabene)24; „Дин исторiа Бисеричiй нямулуй pомынеск” (Din istoria Bisericii neamului românesc)25, etc. Revista Luminătorul din perioada actuală prea această ocupaţie a publicaţiei de a da file din istoria Bisericii basarabene. Astfel putem citi un şir de articole, cercetări ştiinţifice cu referire la evoluţia şi activitatea Bisericii Ortodoxe din cele mai vechi timpuri. Exemplu

20 STUDII LUMINĂTORUL _______________________________

de articole: „Nimic nu poate impiedica o naţie de a se întoarce la unitatea ei primordială şi necesară”26; „Biserica Ortodoxă din America”27; „Dacia secolelor IX-XIV. Literatura dacoromână veche în context istoric şi cultural european”28; „Unele aspecte privind misionarismul religios din Basarabia (1918-194029)”; „Biserica Ortodoxă din Basarabia sub regimul comunist în arhivele Republicii Moldova – o filă a istoriei încă neexplorată”30, etc. În acest context, istoria bisericii rămâne o temă veşnic vie pentru Luminătorul din ambele perioade de cercetare. Luminătorul din perioada interbelică a fost una dintre puţinele publicaţii care a abordat în paginle sale tema valorilor materiale care trebuiau în primul rând consolidate şi salvate de distrugere (este vorba de biserici, lăcaşuri sfinte, averile bisericeşti). Unele articole de cult trebuiau menţinute şi restaurate. Este o temă care se discuta foarte mult, şi mai puţin apărea în presă, dar oricum se regăseşte în paginile revistei. Biserica Ortodoxă Românească era nucleul care ţinea împreună valorile cele mai de preţ ale Basarabiei - lăcaşuri sfinte, icoane, veşminte, obiecte de cult; cărţi, hrisoave, calendare şi alte tipărituri în calitate de cultură material. Ceea ce s-a publicat în paginile revistei Luminătorul, dar şi în alte publicaţii cu profil religios denotă tendinţa publicaţiilor periodice de a reface legăturile vechi dintre biserica basarabeană cu cea de peste Prut, din care ea făcea parte integrantă prin restabilirea valorilor naţionale comune. Actualmente în paginile Luminătorului de asemenea găsim grija colectivului redacţional pentru păstrarea valorilor materiale ale bisericii. E de menţionat faptul că revista Luminătorul din perioada interbelică s-a arătat interesată şi de soarta reformelor din Basarabia, printre care reforma agrară (articolul „Vorbim despre reforma agrară”31), introducerea religiei în şcoală. Întru confirmarea celor spuse vin o serie de articolele printre care „Reforma şcoalei”32; „Ын привинца предърей релижiей ын школеле примаре” („În privinţa predării religiei în şcoală”)33; „Релижиа ын шкоала примаръ” („Religia în şcoala primară”)34, etc. Pe lângă articole ample vedem în partea oficială şi o gravă preocupare a

LUMINĂTORUL

STUDII 21 _______________________________

redacţiei de soarta elevilor de la şcolile eparhiale, seminarele teologice. În acest contex se public numele persoanelor care au trecut examenul de admitere, notele anuale ale elevilor, modul în care se pertrec orele, situaţia sanitară, situaţia morală a elevilor, şi alte informaţii cu privire la invăţământ. Această preocupare este mai puţin preluată de Luminătorul din perioada actuală, din simplu motiv că nu este, chipurile o revistă eparhială, iar parohia unde se editează nu are în supunere nici o şcoală, sau Seminar Teologic. Obiectivele majore ale publicaţiei constitue cea mai mare diferenţă, însă deosebiri putem observa şi la aspectul grafic, şi la modul de interacţiune cu cititorul, şi la temele şi problemele abordate. Luminătorul din perioada actuală îşi menţine formatul iniţial al paginii, fiind de A5, adică 148x210 mm, statornică sub acest aspect, în comparaţie cu Luminătorul din perioada interbelică, care pe parcursul anulor îşi modifică atât formatul paginii cât şi aspectul grafic al acesteia. E de menţionat faptul că elementele grafice: titlul publicaţiei, profilul acesteia, anul apariţiei şi numărul ediţiei rămân stabile. Informaţia rămâne delimitată în partea oficială şi partea neoficială. Iar în perioada actuală pagina întâi a revistei rămâne stabilă şi nu este delimitarea informaţiei pe părţi precum se făcea în perioada interbelică. Ultima pagină a revistei din perioada interbelică conţine informaţii care astăzi ar însemna responsabilul de ediţie, sau cine semnează: „comitetul de ediţie”, sau în unele numere „comitetul de redacţie”; în numărul 5 şi nr. 12 din 1917 este semnat „Редакторул, протоiереул К.Попович” („Redactorul, protoereul C. Popovici”). Unele numere la sfârşit mai oferă o listă de cărţi, fiind asemeni unei mici rubrici intitulată: „Cărţi bune”, sau „Bibliografie”. Pe când la revista ce-l are pe preotul Petru Buburuz în calitate de redactor-editor la sfârşit este sumarul întregii reviste şi căsuţa redacţională, care ne informează despre: Redactor coordonator: pr. Viorel Cojocaru; Tipar: „PRINTCARO” SRL; Adresa redacţiei: Chişinău, 2051, str. Vişinilor, 32, de asemenea şi numărul de telefonul şi poşta electronică unde pot fi expediate sugestii, observaţii sau articole ce urmează a fi publicate.

22 STUDII LUMINĂTORUL _______________________________

În perioada interbelică nu era posibilă interacţiunea directă cu cititorul aşa cum se face actualmente prin intermediul internetului (poşta electronică, chat, comentarii sau forum), dar se menţinea legătura cu cititorul prin intermediul scrisorilor care veneau la ardesa redacţiei. În scrisori adesea se găseau şi materiale destinate publicării, altele conţinea recomandări sau înştiinţări. Cele care treceau cenzura erau publicate, care nu puteau fi publicate se anunţa motivul, sau cel puţin se spunea că nu vor apărea în paginile revistei. Exemplu din rubric: „Poşta redacţiei”: Autorul articolului „Deschiderea parohiei” să ne comunice numele altfel nu-l putem tipări. Preot. D. Mihailovici- Dihăuţi jud. Hotin. Articolul „Be, me şi cucurigu” nu se poate publica. Vă îndemnăm să ne trimiteţi alte articole”35. Luminătorul din perioada interbelică în partea oficială se adresa mai mult clericilor, slujitorilor bisericilor şi mănăstirilor, precum şi celor ce profesau, iar partea neoficială era adresată mirenilor. Fiecare articol publicat avea scopul său. Unele erau destinate maselor largi, altele erau în special pentru clerici: „astăzi pe lângă unele articole foarte uşoare şi clare, chiar şi pentru poporul de jos, cum sunt de pildă articolele venerabilului părinte C Popovici, ori din vieţile părinţilor pustnici, a părintelui M. Ignatiev, Luminătorul, publică şi unele articole mai adânci-deci mai greu de înţeles de popor”36. Tot în acest articol al preotului Serghei Păcuraru găsim explicaţia diferenţierii pe categorii a articolelor publicate: „Luminătorul se dă mai mult în mâna clericilor, pentru ca să le servească ca un izvor de împrospătare a unor lucruri cunoscute, de asimilare a altora şi de a fi date poporănilor sub altă formă: în predici, în convorbiri, la catehizare”37. Partea neoficială a Luminătorului, destinată atât preoţilor, cât şi enoriaşilor, însera materiale cu caracter popularizator şi culturalizator. Iată câteva titluri: „Cugetări despre călugărie”; „Suferinţele omenirei şi ideea creştinismului. Despre dreptatea supremă şi providenţa dumnezeească”; „Convorbiri apologetice”; „Semnele prin care putem cunoaşte învăţătorii cei adevăraţi de înşălători”; „Cu Dumnezeu sau fără Dumnezeu?”; „Rolul religiei în cultura omenirii”, etc. şi alte multe articole ce duceau la culturalizarea poporului.

LUMINĂTORUL

STUDII 23 _______________________________

Astăzi însă Luminătorul are un public mai restrâns, probabil din pricina multitudinii de publicaţii în limba română, sau din motive de nedorinţă. Astfel revista este citită în special de acel nucleu din societatea noastră care este interesat de temele religioase. Printre aceştea se numără mirenii care vin la slujbă la biserica cu hramul „Sf. Ap. Petru şi Pavel” din Chişinău, preoţii din Mitropolia Basarabiei, precum şi oameni de ştiinţă, care îşi fac cercetările pe baza temelor religioase. Aşa precum în revista Luminătorul din perioada interbelică, actualmente observăm o diversitate de semnături în paginile revistei. E de menţionat faptul că după Marea Unire din 1918 revista se bucură de un număr mai variat de semnături, având în calitate de colaboratori atât clerici cât şi persoane simple: „Se simte o legătură vie a clerului de la sate cu revista. Nu numai fruntaşii clerului colaborează la această revistă în rând cu arhim. Gurie Grosu, preoţii Constantin Popovici, Mitrofan Ignatiev, Alexei Mateevici, Alexandru Baltaga, Grigorie Constantinescu, Iustin Ignatovici, egumenul Dionisie, cântăreţul Ioan Ravca şi încă atâtea zeci de nume de smeriţi preoţi, diaconi şi cântăreţi de la sate. La revistă au scris şi ţăranii, şi invăţătorii, şi slujbaşii”38. Din 1992 încoace pe lângă preotul Petru Buburuz, care este redactorul revistei Luminătorul, în calitate de colaboratori, aducându-şi aportul zilnic la zidirea unei tribune de promovare a valorilor moral-spirituale îi găsim pe: pr. Viorel Cojocaru; Andrei – Arhiepiscop Alba Iulia; Nadejda Usatâi, student UTM; Sava Pânzaru; prof. univ. dr. Zamfira Mihail; arhim. dr. Veniamin Goreanu, inspector eparhial, Patriarhia Română; prof. Paul Leu, Kenmore, Washington; Petru, Arhiepiscop al Chişinăului, Mitropolit al Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor; Anatol Telembici; Vitalie Ojovanu, doctor în filosofie, conferenţiar universitar, enoriaş al bisericii „Sf. Ap. Petru şi Pavel” din Chişinău; pr. Al. Stănciulescu-Barda; Anastasia Rusu-Haraba; pr. dr. Ioan Dură, Bruxelles; Constantin Gh. Cioabanu, doctor în ştiinţe istorice, şef secţie Muzeul Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală; preot Alexei Seminov, paroh al bisericii

24 STUDII LUMINĂTORUL _______________________________

„Sf. Ioan Iacob Hozevitul” din Chişinău; dr. Nicolae Fuştei, cercetător ştiinţific, coordinator la Institutul de Istorie, Stat şi Drept al Academiei de Ştiinţe a Moldovei; preot Roman Botezat, Donduşeni; Nina Negru, şeful Serviciului Studii şi Cercetări la Biblioteca Naţională a Republicii Moldova; Maria Brânză, consilieră parohială, prof. dr. Ana Sofronie, Silvia Strătilă, profesoară, Liceul „Vasile Alecsandri” din Chişinău; Mircea Rusnac, anul III Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu, etc şi încă mulţi alţii. În revista Luminătorul, editată de preotul Petru Bubuzur, toate materialele sunt clasificate pe rubrici, care se indică în dreapta la începutul articolului. Astfel putem spune că în această revistă avem următoarele tipuri de scrieri: „Comemomări” (ex: „Proiecţia în timp a unui destin”); „Din istoria unei capodopere” (ex: „Alecu Mateevici: „Limba Noastră”); „Aniversări” (ex: „Mircea Păcuraru-75 de ani”); „Apariţii editoriale” (ex: „Ortodoxia românească în Australia”); „Pastoralele Mitropolitane” (ex: „Pastorala la Naşterea Domnului”); „Meditaţii” (ex: „Cugetări la încheierea anului”); „Cugetări” (ex: „Cu ce sentimente vă despărţiţi de anul 2009? Ce aşteptaţi de la 2010?”); „Cercetări” (ex: „Cum să citim Sfânta Scriptură? După scrierile celor Trei Sfnţi Ierarhi şi ale Sfântului Grigorie de Nyssa”); „Poiezie”; „Rugăciune”; „Recenzie” (ex: „Hora unirii falsificatorilor de istorie”); „Studii” (ex: „Biserica Ortodoxă din America”); „Cateheze” (ex: „Antimismul”) şi alte rubrici ocazionale. Luminătorul din perioada interbelică are însă un conţinut mult mai variat. Despre multitudinea problemelor pe care le aborda Luminătorul ne putem da seama, parcurgând sumarul bogat al fiecărui număr. Aşa, de exemplu, în partea oficială, pe lângă circulare, ordonanţe, apeluri oficiale, mai sunt publicate informaţii detaliate despre examenele de admitere la seminare şi la Facultatea de Teologie (începând cu 1926, anul înfiinţării acesteia), despre editarea şi confirmarea manualelor de religie pentru cursul primar şi cel secundar, despre componenţa corpurilor didactice de la diferite instituţii de învăţământ, despre predarea religiei în şcoală, despre asigurarea cu material didactic

LUMINĂTORUL

STUDII 25 _______________________________

(bunăoară, aflăm că numai în 1929 au fost editate titluri de manuale) şi multe altele. Partea neoficială însuma materiale ample la mai multe rubrici: „Scrisori către enoriaşi”, „Cuvinte creştineşti”, „Revista revistelor”, „Bibliografii” ş. a. De asemenea, multiple iniţiative de caritate ale Bisericii din Basarabia, binevenite pentru păturile sărăcite ale populaţiei, pentru orfani, bolnavi etc. şi-au găsit reflectare în paginile publicaţiei. Trebuie de menţionat faptul că revista Luminătorul aparţine clerului, deci este o publicaţie cu profil religios, care pe parcursul anilor şi-a menţinut specificul materialelor. În acest context nu putem vorbi de materiale jurnalistice pure în paginile revistei din ambele perioade cercetate. Aceasta se justifică, deoarece în primul rând este o reuşită, în cel de-al doilea rând este un produs mediatic, deosebit de celelalte. Este o revistă ce nu are drept scop informarea publicului, ci culturalizarea lui prin mesajul articolelor publicate.

De-a lungul timpurilor Luminătorul a fost o tribună de promovare a valorilor moral-spirituale prin intermediul articolelor veşnic intrigante şi de valoare culural-naţională. În perioada interbelică publicaţia a fost cea care a oferit pe parcursul anilor posibilitatea exerciţiului publicistic în limba maternă pentru talentele locale. Apariţia revistei în limba maternă în acea perioadă a jucat un rol esenţial în trezirea conştiinţei de neam. „Apariţia revistei bisericeşti „Luminătorul” în timpurile stăpânirii ruseşti asupra Basarabiei prezintă unul din cele mai importante fenomene în viaţa poporului românesc din Basarabia. Este de admirat exactitatea cu care apare această revistă, persistenţa cu care înfruntă vremurile şi împrejurările”39. Luminătorul niciodată nu a încetat să cultive poporul basarabean, care era oropsit de ocupaţia ţaristă, şi care avea viziuni înguste asupra culturii naţionale. „Revista şi-a bătătorit calea. A devenit ca o necesitate de citit în toate satele basarabene, în case de preoţi, învăţători, la mulţi gospodari, ba a trecut şi Nistru, luminând în grai moldovenesc multe căminuri până

Revista Luminătorul – ieri şi azi. Tribună de promovare a valorilor moral-spirituale.

26 STUDII LUMINĂTORUL _______________________________

la Bug”40. Observăm că pe lângă misiunea principală de culturalizare mai era şi o revistă misionară cu suflet nobil, care nu se ostenea a fi răspândită pe întreg teritoriul Basarabiei, trecând chiar şi Nistru şi Prutul, totul întru promovarea dreptei credinţe şi a valorilor naţionale, care ar spori trezirea conştiinţei de neam. „A luminat revista aceasta ca o făclie sfinţită peste toată întinderea Basarabiei, a păşit şi peste Nistru, când se putea, ca să mai trezească sufletul moldovenesc”41. În paginile revistei din perioada interbelică colaboratorii încercau prin scrierea diverselor articole şi prin răspândirea lor în rândurile poporului să readucă tezaurul limbii româneşti la el acasă. Prin tipărirea alfabetului redactorul revistei tindea spre micşorarea analfabeţilor, iar prin propovăduirea pildelor şi tălmăcirilor legate de slujba bisericească se încerca de a readuce spiritul creştinesc al basarabenilor de până la 1818. Pentru poporul basarabean Luminătorul servea drept carte didactică, de unde puteau sorbi învăţături necesare, orânduirii bisericeşti. „În mai multe rânduri, revista învăţa pe clerici cum să alcătuiască o lucrare de cancelarie, după metoda românească, unde să aibă data, numărul, oficiu emiţător şi cum să scrie adresa. Sunt lucruri de început, de entuziasm, şi care au rămas. Venise vremea să se schimbe rublele în lei, şi iată se dă ordin circular cum să se calculeze, ca în toată Ţara noastră să avem o singură monetă şi la fel s-o scriem”42. Luminătorul a fost de un mare folos tuturor, nu numai clericilor şi învăţătorilor dar şi mirenilor simpli. „Am văzut că isbânzile culturale ale clerului din Basarabia erau şi ale poporului basarabean, pentru că tot ce se făcea, se făcea în numele acelui popor lipsit de lumină”43. Astfel conştientizăm importanţa editării acestei reviste bisericeşti. Se ştie că pentru poporul basarabean Biserica juca un rol important şi că anume prin Biserică se puteau face toate schimbările în ţară. De aceea probabil s-au concentrat toate forţele în această publicaţie. „Revista „Luminătorul” avea să fie mijlocul cel mai potrivit pentru popularizarea cunoştinţelor teologice”44.

LUMINĂTORUL

STUDII 27 _______________________________

Importanţa valorică a acestei reviste cu începutul în anul 1908 este greu de redat şi de înţeles acum, când lipseşte necesitatea trezirii conştiinţei naţionale, însă Luminătorul rămâne o veşnică tribună de promovarea a valorilor moral-spirituale şi aceasta se deduce din articolele scrise de însăşi fondatorii şi colaboratorii acestei publicaţii. În nenumărate rânduri ei nu au încetat a se pronunţa cu privire la rolul şi poate chiar şi funcţia Luminătorului de-a lungul apariţiei sale. În numărul 1 din 1933, când Luminătorul serbează cel de-al 25 an de apariţie preotul Vl. Burjacovschi în articolul intitulat „Izbânda slovei moldoveneşti în Basarabia”, scrie: „Cei 25 de ani de viaţă ai „Luminătorului” nostru basarabean, reprezintă nu numai o sărbătoare locală şi specială a Bisericii şi clerului dintre Prut şi Nistru, dar şi o sărbătoare a triumfului slovei româneşti de pretutindeni, de unde se vorbeşte acelaşi grai”. Tot în acest articol autorul mai adaugă că: „revista bisericească „Luminătorul”, în plină dezvoltare şi cu o preţioasă experienţă câştigată din trecutul ei, păşeşte cu încredere în viitor, continuînd să fie o tribună de pe care se vor arăta păsurile şi bucuriile clericilor şi mirenilor iubitori de biserică din Basarabia”. Autorul specifică menirea esenţială a publicaţiei, ceea ce-i dă valoare în timp, dar nu uită şi de scopul oficial a Luminătorului: „Ea va fi şi mai departe o adevărată busolă, prin care stăpânirea eparhială va fi mereu orientată asupra celor ce are de înfăptuit pentru ajutorarea clerului şi binele Bisericii”. De aici înţelegem că publicaţia se ţinea de menirea iniţială a ei, doar că pe parcursul vremii şi-a reorientat mesajul. În unul din articolele sale preotul Vasile Ţepordei spune că: „Tribuna „Luminătorul” n-a fost numai o simplă revistă bisericească! Nu! Ea a fost locul de încrucişare şi de deşteptare a românismului basarabean”45. Cele spuse de pr. V. Ţepordei vin să confirme afirmaţiile precum că Luminătorul a promovat de la înălţimea conducerii bisericeşti valorile naţionale, culturale şi spirituale ale neamului şi a slujit poporului întru trezirea lui „din somnul cel de moarte”. Actualmente editarea revistei nu este legată de o emancipare naţională şi nu necesită culturalizarea poporului, din simplu motiv că suntem

28 STUDII LUMINĂTORUL _______________________________

cuprinşi de progresul tehnico-ştiinţific. Chiar dacă valorile creştinismului nu sunt cunoscute de înreaga populaţie, nu se simte nevoia de a le promova neîncetat, deoarece, cel ce are nevoie de înţelepciunea dumnezeească ştie unde o poate primi. Luminătorul de astăzi mai continuă să fie tribună de promovare a valorilor moral-spirituale, prin promovarea trecutului glorios al Bisercii noastre, prin tălmăcirea pildelor şi înţelepciunelor. Revista nu-şi încetează lupta pentru dreapta credinţă şi pentru „deşteptarea românismului basarabean”. Luminătorul şi astăzi mai rămane un viu izvor de înţelepciune. În unul din articolele sale Constantin Tomescu scria următoarele: „Luminătorul a continuat a fi revistă de mare privinţă, mai ales pentru îndrumarea clerului basarabean, şi totodată buna şi singura lui tribună publică, de pe care s-au rostit idei înalte, simţiri alese şi astfel acest vrednic cler a intrat prin scrisul său în concertul gândirii româneşti, în frământarea problemelor de viaţă bisericească”46. Această înaltă pronunţare a fost asemeni unei preziceri de viitor. Căci actualmente Luminătorul chiar dacă nu e singura tribună, nu încetează a duce cu smerenie cele ce s-au conceput încă în 1908.
1. Luminătorul, 1922, nr. 11, pp. 55-60. 2. Luminătorul, 1921, nr. 6, p. 1, Partea neoficială. 3. Ibidem, p. 1-3. 4. Ibidem, p. 12. 5. Ibidem, p. 18. 6. Luminătorul, 1921, nr. 10, pp. 13-17. 7. Luminătorul, 1921, nr. 10, p. 24. 8. Luminătorul, 1921, nr. 10, p. 20. 9. Ibidem 10. Luminătorul, 2007, nr. 1, p. 15. 11. Datina noastră, în Moldovanul, 1908, p. 3 12. Luminătorul, 1933, nr. 1, p. 87. 13. Ibidem, p.17. 14. Luminătorul, 1920, nr. 13, p. 50. 15. Ibidem. 16. Ibidem, p. 1.

NOTE:

LUMINĂTORUL

STUDII 29 _______________________________

17. Luminătorul, 1922, nr. 11, p. 48. 18. Luminătorul, 1925, nr. 4, p. 15. 19. Conform dicţionarului explicativ al limbii române, omiletica este studiul care se ocupă şi ne învaţă cum să alcătuim predica; este ştiinţa care studiază regulile de vorbire arătându-ne ce trebuie şi cum trebuie să vorbim în domeniul laic; studiul care se ocupă cu cuvântările, se numeşte oratorie retorică; este declamarea sau rostirea unei cuvântări ce sfătuieşte vorbitorul - la greci Demostene a fost un mare orator - la români Cicero a fost un mare orator. 20. Luminătorul, 1922, nr. 11, p. 15. 21. Luminătorul, 2007, nr. 1 (88), p. 6. 22. Ibidem, p. 9. 23. Luminătorul, 1920, nr. 11, p. 33. 24. Luminătorul, 1920, nr. 13, p. 35. 25. Luminătorul, 1925, nr. 6, p. 25. 26. Luminătorul, 2009, nr. 6 (105), p. 38. 27. Ibidem, p. 47. 28. Luminătorul, 2011, nr. 2 (113), p. 14. 29. Luminătorul, 2010, nr. 5 (110), p. 46. 30. Luminătorul, 2011, nr. 3 (114), p. 46. 31. Luminătorul, 1922, nr. 6, p. 48. 32. Luminătorul, 1922, nr. 11, p. 35. 33. Luminătorul, 1920, nr. 7, p. 32. 34. Ibidem, p. 41. 35. Luminătorul, 1925, nr. 11, p. 64. 36. Luminătorul, 1933, nr. 1, p. 69. 37. Luminătorul, 1933, nr. 1, p. 69. 38. Ibidem, p. 73. 39. Luminătorul, 1908, nr. 3 p. 78. 40. Luminătorul, 1933, nr. 1, p. 3. 41. Ibidem, p. 7. 42. Luminătorul, 1933, nr. 1, p. 84. 43. Ibidem, p. 69. 44. Ibidem. 45. Luminătorul, 1933 , nr. 1, p. 75. 46. Ibidem, p. 80.

30 STUDII LUMINĂTORUL _______________________________

UNELE ASPECTE PRIVIND ISTORICUL BISERICII ORTODOXE DIN BASARABIA (1812-1918)
de preot Vasile SECRIERU
Trecută prin foc şi prin sabie, Furată, trădată mereu, Eşti floare de dor Basarabie, Eşti lacrima neamului meu. Dumitru Matcovschi entru început, ne propunem să definim care era Statutul Bisericii Ortodoxe Ruse, tocmai pentru a ajunge la o mai bună înţelegere a situaţiei Bisericii basarabene din această perioadă. Ca parte componentă a Imperiului Ţarist, Basarabia n-a putut rămâne în afara reformelor aplicate în Rusia. Ţarul era considerat nu numai capul statului ci şi conducătorul Bisericii Ortodoxe Ruse. El era unsul lui Dumnezeu, iar Biserica Rusă dispunea de mari puteri şi privilegii. Timp de o sută de ani, clerul şi poporul Basarabiei au trăit în atmosfera teocratismului rusesc, aproape fără să bănuiască transformările din restul lumii. Basarabenii au rămas, sub aspect religios, neinformaţi şi neatinşi de evoluţiile petrecute dincolo de graniţele imperiului rus1. Poporul, inclusiv cel basarabean, îi era cultivat mitul ţarului „bun”, „mare” şi „generos”. La rândul lor, arhiereii ruşi, apărând interesele Bisericii şi ale clerului, se bucurau de multă popularitate şi autoritate

P

LUMINĂTORUL

STUDII 31 _______________________________

printre clerul din Basarabia. Referindu-se la acest lucru, Onisifor Ghibu relata următoarele: „Mi-aduc aminte cu câtă iubire erau chiar şi cei mai buni preoţi moldoveni faţă de ultimul arhiepiscop rus, Î.P.S. Anastasie (Gribanovschi - n. n.). Toţi aceştia s-au interesat de aproape de soarta preoţilor, făcând din ei o forţă aşa de mare, încât nimic alta nu o întrece. Preoţimea basarabeană este un bloc aşa de puternic încât preoţimea românească din celelalte provincii nici nu se poate compara cu ea. O solidaritate impunătoare îi uneşte pe slujitorii altarului, de sus până jos ceea ce şi din punct de vedere naţional însemnează foarte mult”2. În Rusia, arhiereii erau numiţi de către Sinod fără consimţământul clerului şi poporului. Între arhierei şi cler nu mai era nici o legătură duhovnicească. Aceasta s-a observat şi din faptul că arhiereii erau transferaţi foarte des dintr-o eparhie în alta. Se întâmpla frecvent în Basarabia, ca preotul desemnat de arhiereu nu numai că era necunoscut şi nedorit de popor dar nu cunoştea nici limba lui. Episcopii din Basarabia erau aleşi de Sinod, iar ulterior erau confirmaţi în funcţie printr-un decret al ţarului3. Din punct de vedere bisericesc, la 1812 (anul anexării Basarabiei la Imperiul Ţarist, conform prevederilor Păcii de la Bucureşti), Basarabia se afla sub jurisdicţia Mitropoliei Moldovei, trecerea ei sub autoritatea Sfântului Sinod de la Petersburg s-a făcut cu o vădită încălcare a canoanelor bisericeşti. În anul 1813, s-a instituit eparhia Chişinăului, vicariatul Benderului şi Akkermanului4. În Basarabia, cultura românească nu s-a putut manifesta ca cea din Transilvania sau Bucovina5. Pentru basarabeni apartenenţa la aceiaşi religie cu cea rusească a constituit un mare dezavantaj, fapt confirmat şi de profunda analiză a istoricului Ştefan Ciobanu: „A fost o mare nenorocire pentru basarabeni că ei au fost de aceiaşi credinţă cu ruşii, ceea ce a adus poate la oarecare apropiere a intelectualilor cu ruşii, la indiferentismul acestor intelectuali faţă de problemele naţionale. În chestiunea deznaţionalizării, ruşii au reuşit mai mult la popoarele de o credinţă cu ei; polonezii, de exemplu, popor slav, înrudit cu cel rus, şi-a păstrat naţionalitatea şi cultura, mulţumită faptului că ei au fost

32 STUDII LUMINĂTORUL _______________________________

romano-catolici. Cultura românească în Basarabia a avut părţile ei slabe; ea s-a abătut de la matca ei naturală; ea s-a rupt, graţie regimului rusesc, legăturile aproape cu desăvârşire cu ţările româneşti”6. Cele arătate de Ştefan Ciobanu sunt adevărate, dar nu atât de grave. Basarabenii au rămas statornici credinţei şi neamului strămoşesc. Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă s-a manifestat în diferite direcţii. Cea mai puternică şi statornică instituţie în această privinţă a fost Biserica. Preoţimea din Basarabia, trecută în mare parte prin şcoala de la Socola (Iaşi), constituia atunci cea mai însemnată clasă intelectuală a Basarabiei, păstrându-şi tradiţiile româneşti şi legăturile strânse cu poporul. Această preoţime conservatoare nu s-a împăcat cu regimul rusesc, existând dovezi care atestă că mulţi dintre clerici au fugit peste Prut după anexarea Basarabiei, în anul 18127. Preoţimea basarabeană s-a bucurat sub regimul rusesc de multe avantaje. Bisericile au fost înzestrate cu pământ, preoţii aveau locuinţe frumoase şi se bucurau de un mare prestigiu. Mulţumită situaţiei lor matreriale bune, ei au putut să-şi formeze un fond bisericesc, din care au întreţinut şcoli, licee, seminare pentru fete şi băieţi. Preoţimea deţinea un nou hotel, o tipografie, o fabrică de lumânări, un atelier de icoane, vii, păduri etc. Aceste averi, care asigura Bisericii din Basarabia independenţă faţă de stat, au nemulţumit pe mulţi demnitari ruşi8. Toată corespondenţa şi actele bisericeşti, condicele, inventarele, actele stării civile erau redactate numai în limba română. Această stare de lucruri a durat până la anul 1871, când arhiepiscopul Chişinăului şi Hotinului, Pavel Lebedev, unul din cei mai înverşunaţi duşmani ai neamului românesc din Basarabia, a dat ordin ca corespondenţa bisericească să se redacteze în limba rusă. S-au păstrat acte care atestă că, în primele decenii ale stăpânirii ruseşti, limba românească a fost limba oficială a instituţiilor din Basarabia, fiind utilizată alături de cea rusă. Circularele mitropolitului Gavriil Bănulescu–Bodoni şi arhiepiscopului Dimitrie Sulima au fost întocmite în cele două limbi, rusă şi română.

LUMINĂTORUL

STUDII 33 _______________________________

Corespondenţa bisericească a fost redactată mult timp în româneşte. În arhiva Consistoriului din Chişinău, s-au găsit mai multe documente în limba română datând dintr-o perioadă ce se întinde până în anul 1870. În mănăstirile din Basarabia, tradiţia culturală românească a fost şi mai puternică. Ele duceau aceiaşi viaţă ca şi mănăstirile din Moldova. Populaţia românească din Basarabia a păstrat obiceiurile vechi moldoveneşti. Bisericile în care se oficia serviciul divin în româneşte, chiar cele din oraşe, cum a fost Biserica Sfântul Ilie şi Sfântul Haralampie din Chişinău, au fost frecventate mai mult decât cele în care se propovăduia în rusă9. În pofida măsurilor restrictive, luate de autorităţile de stat şi bisericeşti, românii basarabeni au menţinut legături cu ierarhii şi preoţii de peste Prut. Prin aceste legături, ca şi prin preoţii de mir şi prin călugării din cele peste 20 de mănăstirii basarabene, prin credincioşii ţărani, s-au menţinut limba, tradiţiile şi cultura românească10. În 1859, funcţionau în întreaga Basarabie 162 de preoţi cu studii de seminar, restul find fără studii, autodidacţi care efectuau serviciul divin în limba română. Deşi, noile dispoziţii prevedeau oficierea slujbei în slavonă, ele erau eludate. În 1859, preoţii din satele Cecur-Menjir, Tătărăşti, Găleşti ş.a. au refuzat să se conformeze acestor dispoziţii. Preotul din satul Batâr declara că enoriaşii lui moldoveni ,,ascultă cu neplăcere slujba în slavonă”, iar preotul din Găleşti afirma că locuitorii satului sunt ,,moldoveni de baştină, sinceri devotaţi religiei, care însă cred că introducerea slujbei dumnezeieşti în altă limbă poate să schimbe învăţătura şi ordinea dogmelor de credinţă şi orânduieli pe care ei le-au moştenit de la strămoşi”11. Totuşi într-o sută de ani de ocupaţie rusească cea mai mare parte a clerului din Basarabia s-a înstrăinat de popor. Clerul a optat pentru păstrarea ritualului, devenit, cum zice M. Paleologue: ,,une sorte de gendarmierie, doublant la gendarmerie militaire”12. În 1870, a fost închisă Tipografia eparhială românească din Basarabia şi au fost numiţi numeroşi preoţi aduşi din colţurile cele mai îndepărtate

34 STUDII LUMINĂTORUL _______________________________

ale Rusiei. Arhiepiscopul Pavel a întreprins o serie de persecuţii împotriva Bisericii româneşti din Basarabia. El a concediat un număr mare de preoţi şi dascăli: 169 de parohi au fost retrogradaţi la rangul de simpli preoţi auxiliari, 194 au fost radiaţi din buget, 32 au fost pensionaţi, 596 de dascăli au fost concediaţi etc. Potrivit afirmaţiilor publicistului rus, N. N. Durnovo: ,,Episcopul Pavel a închis 340 de biserici în Basarabia”, iar ziarul rus Basarabeţ, de orientare rusofilă, afirma că ,,moldovenii au fos împiedicaţi de episcopul Pavel să se roage lui Dumnezeu în limba lor, astfel încât acum, ei nu se mai duc la biserică”. Tot el a dat ordin să fie arse cărţile româneşti ale bisericilor basarabene13. În acelaşi context, Elena Alistar, deputat în Sfatul Ţării, afirma: „Prea Sfinţitul Pavel, înţelegând bine că prin şcolile bisericeşti va reuşi mai bine a rusifica casta bisericească şi prin ea va câştiga şi poporul, a făcut totul pentru bunul mers al acelor şcoli. Le-a dat drepturi şi privilegiuri aşa de mari că nici nu corespundeau cu programul şcoalelor...”14. Aceste măsuri n-au dat însă rezultatele scontate. Preoţii ruşi numiţi în satele basarabene deveneau moldoveni în curs de două generaţii. Ca o consecinţă a retrocedării judeţelor Ismail, Cahul, Bolgrad prin Tratatul de pace de la Paris (1856), la 1 martie 1857, autoritatea rusă a predat românilor două biserici situate pe raza judeţului Chişinău, 39 în judeţul Cahul, 37 în judeţul Bolgrad, 38 în judeţul Ismail, 25 în judeţul Cetatea Albă, în total 124 de biserici. Arhivele româneşti reţin cifra de 94 biserici ortodoxe predate de către ruşi în 1857. Pentru luarea în primire a bisericilor, din partea Moldovei a fost numit Filaret Scriban, rector al seminarului de la Socola şi protosinghelul Teoctist Scriban, ulterior arhimandrit şi rector al aceluiaşi seminar15. În 1857, a luat fiinţă, la Ismail, aflat atunci sub jurisdicţie românească, un Consistoriu sub preşedinţia lui Teoctist Scriban, prin decretul mitropolitului Sofronie Miclescu, avându-i ca membrii pe protoiereul de Bolgrad, Nichifor Petrov, cel de Ismail, Iacob Ceaconschi, preotul Iosif Ilişean şi presbiterul Simion Topalov.

LUMINĂTORUL

STUDII 35 _______________________________

Din nevoia de a se româniza biserica basarabeană, în 1864, a luat fiinţă eparhia Dunării de Jos, având jurisdicţia asupra judeţelor Ismail şi Bolgrad, a domeniilor Covurluiului şi Brăilei, cu reşedinţa la Ismail, în timp ce judeţul Cahul a trecut din punct de vedere ecleziastic la eparhia Huşilor. Basarabia sudică, subordonată noii eparhii, avea două protopopiate, unul la Ismail, condus de Athanasie Bour şi cel de la Bolgrad, condus de Iosif Ilişean. Autorităţile ruse au înfiinţat, la Ismail, în 1908, al doilea vicariat al Arhiepiscopiei Chişinăului16. La 1882, 9 preoţi aveau studi superioare, 521 seminariale, 126 dintre aceştea au absolvit şcoala la Huşi şi Ismail, oraşe subordonate jurisdicţiei româneşti. În Basarabia, după darea de seamă oficială din anul 1902, pe lângă biserici mai existau 74 şcoli „ţîrcovniceşti”. În anul şcolar 1900-1901, în şcolile ţârcovniceşti au studiat 18.831 băieţi şi 5.201 fete. La 1904, în Basarabia existau 21 mănăstiri şi 1057 biserici ortodoxe. Atât în bisericile de prin oraşe şi în toate şcolile publice limba română era interzisă, numai prin satele cu populaţia compactă română se permitea oficierea Sfintei Liturghii în limbile rusă şi română17. În aceiaşi ordine de idei, preotul şi publicistul Vasile Ţepordei, într-un articol din Gazeta Basarabiei (10 aprilie 1938), scria: „Trebuie să se ştie că singurele şcoli, care au introdus limba română ca obiect de studiu în timpul stăpânirii ruse au fost seminarul teologic şi şcoala eparhială de fete şi introducerea s-a făcut în urma hotărârii Congresului preoţilor basarabeni, care a cerut în mod categoric ca seminariştii să înveţe şi apoi să oficieze în româneşte. Acest congres al preoţilor a fondat la început 20 tipografii eparhiale, unde s-au tipărit cărţi de ritual în limba română. Nu putem trece cu vederea nici bătrânul „Luminător”, singura revistă românească din Basarabia care a apărut neîntrerupt de la 1908 până azi. Aici, preoţii moldoveni în frunte cu Constantin Popovici au făcut apostolat românesc. Aici şi-au publicat articolele, predicile-poeziile şi alte încercări literare - un Alexei Mateevici, un Tudose Roman, un M. Minciună şi alţi militanţi ai scrisului românesc din Basarabia antibelică. Dar încă un fapt şi mai elocvent:

36 STUDII LUMINĂTORUL _______________________________

fruntaşii făuritorilor Unirii Basarabiei au fost toţi formaţi în atmosfera românească şi a şcolilor bisericeşti. Un Ion Pelivan, un Pan Halippa, un Ion Inculeţ, un preot Baltaga Alexandru, un mitropolit Gurie Grosu, dna Alistar. Toţi erau odraslele seminarului şi a şcolei eparhiale. Când au intrat armatele române în Chişinău, delegaţia ce le-a întâmpinat a avut în frunte pe călugărul Dionisie Erhan, azi episcopul Ismailului, binecuvântând-o. Deci, Biserica a păstrat limba, Biserica a promovat ideea Unirii, Biserica a format atmosfera necesară acestei Uniri – Biserica i-a crescut pe fruntaşii făuritori ai Unirii. Dintre toate instituţiile care au ajutat la desăvârşirea idealului Unirii Basarabiei cu România Biserica strămoşească a fost în fruntea tuturora”18. Unul din fruntaşii vieţii naţionale din Basarabia, Ion Inculeţ, mărturisea faptul că moldovenii şi moldovencele din Basarabia se duceau la Sfânta Biserică, îşi făceau semnul Sfintei Cruci, însă nu înţelegeau nimic din rugăciunile care se citeau şi se întorceau acasă cum s-au dus. La drept vorbind, limba slavonă, în care se oficia serviciul divin, nu o înţelegeau nici ruşii19. Un rol important în viaţa bisericească şi naţională a Basarabiei l-a avut asociaţia Frăţimea Naşterii lui Hristos din Chişinău, înfiinţată prin ucazul Sinodului rus nr. 5318 din 17 octombrie 1900, care avea drept scop dezvoltarea culturală, religioasă şi morală a populaţiei din Basarabia. Frăţimii i s-a permis, ca din mijloacele sale să tipărească broşuri, cărţi, foi cu conţinut religios-moral în limba română, cu litere chirilice, cu text rusesc şi fără20. Odată cu revoluţia din 1905-1907, clerul a revindecat şi pentru Biserică drepturi naţionale21. Conform raportului guvernatorului Basarabiei din anul 1916, Basarabia în acel an avea 4.506 clerici cu familiile lor; 2.990 slujitori bisericeşti cu familiile lor; 623 monahi, bărbaţi şi femei22. Din anul 1917, în special după revoluţia din februarie, populaţia basarabeană a început să ceară o serie de drepturi politice şi bisericeşti. Mişcarea revoluţionară din 1917 l-a găsit în funcţia de arhiepiscop al Basarabiei

LUMINĂTORUL

STUDII 37 _______________________________

pe Anastasie Gribanovschi. El a aprobat convocarea, la 19-22 aprilie 1917, a Congresului Preoţilor, Mirenilor şi Dascălilor. Partidul Naţional, prin Paul Gore şi Panteleimon Halippa, s-a pronunţat împotriva vechii ordini de stat. În materie bisericească au cerut consiliilor parohiale, alegerea preoţilor de către parohieni, tribunale corporative, consilii de circumscripţie în loc de protopopiate, adunări eparhiale ale preoţilor şi mirenilor, autonomie bisericească cu un mitropolit şi doi episcopi23. Ca preşedinte a acestei adunări a fost ales mireanul Gurschii. Această întrunre a hotărât că era nevoie ca înainte de a fi chemată Adunarea Întemeietoare, să fie convocat sinodul Bisericii Ruseşti24. În cadrul programului Partidului Naţional Moldovenesc25, întocmit la 3 aprilie (pe stil vechi) 1917, unul dintre obiectivele trasate era şi cel referitor la Biserică şi anume: ,,Biserica să-şi aibă autonomia ei, adică să se cârmuiască singură; ea să alcătuiască o Mitropolie deosebită cu arhiereu modovean în frunte. Preoţii să fie crescuţi în limba moldovenească şi toate slujbele bisericeşti să le facă în această limbă”26. Punctul 4 al Procesului verbal al adunării uniunii cooperativelor din Basarabia, din 6-7 aprilie 1917, stipula: „Biserica basarabeană va trebui să fie autonomă, adică ea însăşi să se administreze în afacerile sale. În Basarabia trebuie să fie o mitropolie aparte, având în frunte un mitropolit moldovean, care, aflându-se în raporturi canonice cu Sinodul sau Patriarhul Bisericii Ruse, să se aleagă de către adunarea bisericească a poporului. Preoţii trebuie să cunoască limba populaţiei, iar toate serviciile divine se vor săvârşi în limba proprie”27. În Hotărârea Adunării membrilor Partidului Naţional Moldovenesc din Bolgrad, din 11 aprilie 1917, punctul 2 prevedea: „Biserica, care de asemenea a fost ca un mijloc de a rusifica pe moldoveni, trebuie să fie în afară de politică şi să-şi caute de treburile ei. Limba slavonă neînţeleasă moldovenilor să fie înlocuită prin limba poporanilor. Oamenii bisericii să fie băştinaşi din Basarabia şi ştiutori de limba moldovenească. Biserica basarabeană să fie neatârnată”28. La 18 aprilie 1917, a avut loc Adunarea Ostaşilor Moldoveni din Odesa. Una dintre prevederile adu-

nării se referă la viaţa bisericească din Basarabiea: ,,Viaţa bisericească să fie şi ea întocmită aşa, ca să răspândească mai bine nevoilor norodului. Fiind povăţuitoarea sufletească a credincioşilor, Biserica trebuie să vorbească în limba lor: pentru bulgari în limba bulgărească şi aşa mai departe. Biserica Basarabiei să fie neatârnată în ocârmuirea ei de Biserica rusească, păstrând cu ea numai legăturile sufleteşti şi canonice. Ocârmuirea lăuntrică a Bisericii basarabene să fie democratică, pentru ca şi mirenii să aibă glas la aşezarea vieţii bisericeşti. În fruntea Bisericii să fie un mitropolit moldovean ales de preoţi şi mireni. Preoţii şi dascălii bisericilor să fie de asemenia aleşi de poporani”29. În zilele de 2 şi 3 mai 1917, la Chişinău, s-a reunit un congres al clerului basarabean pentru a da glas unor preocupări naţionale similare. În afară de autonomia politică şi de înfiinţarea unui Înalt Sfat, având puteri executive şi legislative, majoritatea a cerut un mitropolit român drept şef al Bisericii basarabene30. Pe data de 15 mai 1917, în Casa Eparhială din Chişinău, şi-a ţinut lucrările o adunare a femeilor ortodoxe, în fruntea căreia au fost aleşi: ca preşedinte, misionarul eparhial, preotul Teodosii Kirica şi ca delegat Isidor Popa. La adunare s-a hotărât înfiinţarea unui comitet femeiesc pentru apărarea ortodoxiei şi a clerului, iar pentru ziua de 22 mai se preconizase o nouă adunare, în Casa Eparhială31. La 16 mai 1917, a avut loc adunarea delegaţilor din plasa Lăpuşna, sub preşedenţia lui Daniil Ciugureanu (preşedintele comitetului de plasă). Printre hotărârile adoptate se află şi cea privitoare la organizarea Bisericii dintre Prut şi Nistru: ,,Biserica noastră moldoveniască din Basarabia - se spunea în hotărâre – trebuie să fie de sine stătătoare. Arhierieii noştri nu pot fi decât moldoveni. Ei trebuie să fie aleşi de către popor şi preoţime. Preoţimea trebuie aleasă de către oameni. În toate bisericile moldoveneşti slujba duminicească să se facă în limba noastră părintească”32. Prezintă interes şi apelul redacţiei revistei „Luminătorul”, intitulat „Către cliroşanii Basarabiei”33. Acest apel reflectă situaţia delicată a

38 STUDII LUMINĂTORUL _______________________________

LUMINĂTORUL

STUDII 39 _______________________________

societăţii basarabene. Aici erau ilustrate schimbările intervenite, nu numai în viaţa politică, dar şi cea bisericească. În finalul apelului, cititorii sunt atenţionaţi asupra faptului că: ,,Trebuie să ţinem minte că de acum interesurile duhovniceşti ale moldovenilor pot să fie îndestulate numai pe limba moldoveniască şi pe această limbă trebuie să fie dată lor acea hrană duhovnicească de care au ei nevoie”34. La Chişinău, în intervalul 3-26 august 1917, şi-a ţinut lucrările Congresul eparhial ordinar. Preşedintele Congresului afost ales preotul Alexandru Baltaga. Acest congres a adoptat aceleiaşi hotărâri ca şi congresul extraordinar din luna aprilie, dar, sub presiunea diferitelor circumstanţe, congresul a acordat încredere arhiepiscopului rus Anastasie Gribanovschi, deşi nu întrunea condiţiile principale puse de congresul anterior35. În perioada 19-25 august 1917, a avut loc la Moscova, congresul Bisericesc Panrusesc. La congres a luat parte şi o delegaţie din Basarabia, care a cerut autonomia bisericească pentru basarabeni. Congresul a decis următoarele: ,,Ascultând declaraţiile Ucrainenilor, Basarabienilor, Beloruşilor, congresul îşi arată consinţământul său frăţesc, izvorând din inimă curată şi mărturiseşte că este dată să ajute pe cât este cu putinţă aceste popoare ca ele să-şi dobîndească ţintele dorite”36. Între timp, în cercurile din Basarabia, care se ocupau cu probleme bisericeşti, se conturau curente opuse: curentul vechi rusesc al elementelor rusificate, curentul naţional moldovenesc şi curentul de conciliere creştinească în care au intrat şi elemente sincere dar şi deghizate din părţile extreme37. O parte dintre preoţii moldoveni din oraşul Chişinău, la 8 decembrie 1917, au ţinut o adunare, unde s-a decis înfiinţarea unei Uniuni a Clericilor Moldoveni din Chişinău38. Anul 1918, a adus reforme majore atât în viaţa politică cât şi în viaţa bisericească a Basarabiei. Astfel, la 22 martie 1918, ziarul „Cuvînt Moldovenesc” a publicat o amplă scrisoare a egumenului Dionisie Erhan de la mănăstirea Suruceni, judeţul Chişinău, în care se cerea revenirea Bisericii Ortodoxe din Basarabia la Biserica Ortodoxă Română „din ale cărei hotare am fost rupţi politiceşte şi duhovniceşte”.

În finalul scrisorii, Dionisie arăta că „în 1812 Sinodul rusesc n-a avut nici un drept să-i alipească duhovniceşte pe cei răpiţi politiceşte, făcând aceasta în pofida sfintelor canoane şi obiceiurilor Bisericii Ortodoxe”39. Ion Inculeţ afirma faptul că cei treisprezece episcopi de la anexare până la unire, din care numai primul, Gavriil Bănulescu-Bodoni, cu titlul personal de Mitropolit, a fost român, n-au făcut altceva decât să rusifice Biserica şi s-o aservească scopurilor guvernelor ţariste. În cursul secolului de asuprire, ţinta a fost atinsă pe deplin. Preoţii moldoveni au fost reduşi. Cei rămaşi erau constrânşi, după îndemnul episcopului Pavel Lebedev (1871-1882), să-şi rusifice până şi familiile proprii. Cărţile bisericeşti româneşti au fost treptat înlocuite cu cele slavone. Registrele bisericeşti trebuiau să fie scrise în limba rusă. Tipografia pentru cărţile bisericeşti „moldoveneşti”, în anul 1882, a fost închisă ca fiind „inutilă”. Clerul se forma în şcolile spirituale de la Chişinău, Ismail, Edineţ şi în Seminarul Teologic din Chişinău, toată instruirea se făcea în limba rusă. Astfel, în biserici, limba română nu se mai auzea40. În final, putem concluziona faptul că, în perioada 1812-1918, în pofida împrejurărilor istorice nefaste, românii basarabeni au reuşit să-şi păstreze limba, obiceiurile şi demnitatea.
1. Gala Galaction, Zile basarabene, Chişinău, Ed. „Ştiinţa”, 1993, pp. 58-59. 2. Onisifor Ghibu, Călătorind prin Basarabiea, Impresiile unui român ardelean, Chişinău, Tipografia Eparhială, 1923, p. 14. 3. „Luminătorul”,Chişinău, iunie 1917, pp. 5-9. 4. Petre Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru (1812-1918), Chişinău, Ed. „Ştiinţa”, 1992, pp. 166-167. 5. Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Chişinău, Ed. „Enciclopedică Gheorghe Asachi”, 1992, p. 31. 6. Idem, Unirea Basarabiei, Chişinău, Ed. „Universitas”, 1993, p.8. 7. Idem, Cultura Românească în Basarabia sub stăpânirea rusă.., op. cit., p. 32. 8. „Biserica Ortodoxă Română”, Bucureşti, nr. 6 (504) din martie 1923, p. 466. 9. Ştefan Ciobanu, Cultura Românească în Basarabia sub stăpânirea rusă..., op. cit., pp. 32-121. 10. Mircea Păcurariu, Basarabia, Aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc, Iaşi, Ed. „Mitropolia Moldovei şi Bucovinei”, 1993, p. 109.

40 STUDII LUMINĂTORUL _______________________________

NOTE:

LUMINĂTORUL

STUDII 41 _______________________________

11. Nicolae Ciachir, Basarabia sub stăpânirea ţaristă (1812-1917), Bucureşti, Ed. „Didactică şi Pedagogică”, 1992, p. 62. 12. Petre Cazacu, op.cit., p. 184. 13. Ştefan Ciobanu, Basarabia. Populaţia, istoria, cultura, Chişinău, Ed. „Ştiinţa”, 1992, p. 84. 14. „Patrimoniu”, Chişinău, nr. 3, 1991, p. 100. 15. Nicolai Chiachir, op, cit., p. 63. 16. Ibidem, pp. 63-64. 17. Zamfir Arbore, Dicţionarul geografic al Basarabiei, Chişinău, Ed. „Museum”, 2001, pp. 19-20. 18. „Curierul de Nord”, Bălţi, din 27 martie 1993, p. 2. 19. Ion Inculeţ, O revoluţie trăită, Chişinău, Ed. „Universitas”, 1994, p. 56. 20.Paul Mihail, Mărturii de spiritualitate românească din Basarabia, Chişinău, Ed. „Ştiinţa”, 1993, p. 155. 21. Ştefan Ciobanu, Basarabia, Populaţia, istoria, cultura..., op. cit., p. 4. 22. Ştefan Ciobanu, Basarabia, Chişinău, Ed. „Universitas”, 1993, p. 71. 23. Petre Cazacu, op. cit., pp. 242-243. 24. „Luminătorul”, Chişinău, mai 1917, pp. 54-55. 25. La 3 aprilie 1917, s-a constituit, la Chişinău, Partidul Naţional Moldovenesc. În numeroase localităţi au luat fiinţă secţiile locale ale P.N.M. 26. Unirea Basarabiei şi a Bucovinei cu România 1917-918; documente, Chişinău, Ed. „Hyperion”, 1995, pp. 25-27. 27. Ştefan Ciobanu, Unirea Basarabiei, Chişinău, Ed. „Universitas”, pp. 94-96. 28. Ibidem, pp. 91-92. 29. Unirea Basarabiei şi a Bucovinei cu România 1917-1918; documente, op.cit., pp. 29-30. 30. Keith Hitchins, România (1866-1947), Bucureşti, Ed. „Humanitas”, 1994, p. 293. 31. „Luminătorul”, Chişinău, iunie 1917, p. 61. 32. Ibidem, p. 63. 33. Termenul de „cliroşani” este un regionalism şi este corespondentul termenului de ,,clerici”. 34. „Luminătorul”, Chişinău, mai 1917, pp. 6-7. 35. Mihai Adauge, Eugenia Danu, Valeriu Popovschi, Mişcarea naţională din Basarabia. Cronica evenimentelor din anii 1917-1918, Chişinău, Ed. „Civitas”, 1998, p. 47. 36. Petre Cazacu, op. cit., p. 243. 37. Ibidem. 38. „Luminătorul”, Chişinău, decembrie 1917, pp. 61-63. 39. Mihai Adauge, Eugenia Danu, Valeriu Popovschi, op. cit., p. 92. 40. Ion Inculeţ, op. cit., pp. 65-66.

42 RECENZIE LUMINĂTORUL _______________________________

Datoriile călugărilor a unora cătră alţii în viaţa lor cea de obşte [Chişinău, Tipografia Duhovnicească,1841], Reîntregirea, Alba-Iulia, 2010, 202 p. ISBN 978-606-509-114-6

O TIPĂRITURĂ TEOLOGICĂ DE REFERINŢĂ

M

de conf. dr. Maria DANILOV

esajul acestei cărţi este unul teologic. Consistenţa şi valoarea acestei originale scrieri teologice tipărite la Chişinău sub autoritatea pastorală a episcopului Dimitrie Sulima (1821-1844) a fost redescoperită, de curând, de către cercetătorii cărţii vechi romaneşti Doina Dreghiciu şi Gabriela Mircea de la Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia, unde se păstrează un exemplar de unicat din Datoriile călugărilor a unora cătră alţii în viaţa lor cea de obşte (Chişinău, 1841) (de reţinut că, în colecţiile de patrimoniu din Republica Moldova nu se păstrează nici un exemplar din această tipăritură!). Încercarea de a repune în circuitul valorilor de patrimoniu a unui text tipărit în Basarabia sub dominaţia ţarista (1812-1918), este cu atât mai vizibilă cu cât acesta este unul, care are la bază un izvod „tipărit ruseşce la Sankt Petersburg în Tipografia Preasfântului Sinod în 1816 în luna August” şi, care evident reflectă acea mare influenţă a pravoslaviei imperiale ruse asupra vieţii spirituale basarabene. Vom semnala, între altele, că exemplarul tipărit la Chişinău, ce se păstrează în colecţiile de la Alba Iulia nu este unul integral. În lipsa copertei şi a paginii de titlu, cercetătorii au operat iniţial cu o identificare aproximativă, călăuză servindu-le doar elementele grafice din cuprinsul cărţii. Pe de asupra, s-a mai adăugat şi sărăcia surselor bibliografice

LUMINĂTORUL

RECENZIE 43 _______________________________

asupra cărtii tipărite în Basarabia, fapt despre care ne mărturisesc însuşi autorii: „trebuie să recunoaştem că neau lipsit reperele bibliografice complexe ale unei atare teme de cercetare” (p. 12). Mai mult, cu un instrument de lucru atât de redus şi în lipsa unei bibliografii mai consistente referitoare la „îndepărtata Basarabie”, cercetătorii de la Alba Iulia au făcut un efort imens pentru valorificarea informaţiei istorice asupra cărţii Datoriile călugărilor a unora cătră alţii în viaţa lor cea de obşte (Chişinău, 1841) şi pentru acest gest recuperator trebuie să le fim deosebit de recunoscători. O dată ce lucrarea prezintă toate trăsăturile specifice vechilor tipărituri apărute la Chişinău începând cu anul 1814, cercetătorii de la Alba Iulia erau predispuşi să creadă că au de a face cu o carte veche, adică de până la 1830. În plus Muzeul de la Alba Iulia mai deţine încă două tipărituri basarabene, care merită să fie amintite în context: Pentru da-

toriile presbiterilor de popor, (1823) şi Calendar Ortodox (1921). Fără îndoială, cercetătorii de la Alba Iulia, iniţial, au luat drept ipoteză de lucru doar informaţiile care le-au stat la îndemână, pornind de la sursele cunoscute sau cercetate de ei. Sa amintim în context că bibliografia cărţii basarabene are şi ea, la rândul ei, bibliografi consacraţi, care au mers pe urmele BRV şi BRM şi, care, de altfel, sunt încă foarte puţini sau defel cunoscuţi în literatura de specialitate. Şi asta se întâmplă, repetăm, din lipsa surselor bibliografice de referinţă la capitolul cercetarea cărţii basarabene în patrimoniul unor instituţii publice din Ţară. Să amintim doar de Ştefan Ciobanu, Alexandru David sau Paul Mihail. Cercetătorii de la Alba Iulia, spre exemplu, au citat masiv din lucrarea care le-a stat la îndemână a lui Ştefan Ciobanu, Chişinăul (1925). Or, acelaşi Ştefan Ciobanu, într-o altă lucrare - Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă (Chişinău, 1923, p. 67; reeditată la Chişinău în 1992, vezi p. 56), a consemnat tipăritura Datoriile călugărilor a unora cătră alţii în viaţa lor cea de obşte [Chişinău, Tipografia Duhovnicească,1841], numită de el „cărticică” (2-36 file în format 8), fapt pentru care reda integral textul de pe pagina de titlu a cărţii: „Datoriile călugărilor a unora către alţii, în viaţa lor cea de obşte. S-au tipărit ruseşce la Sanktpetersburg în Tipografia Preasfântului Sinod în 1816 în luna Agust, iar de pre cea rusască s-au tălmăcit pe limba moldovenească şi s-au tipărit în duhovniceasca tipografie a Bessarabiei, în Chişinău la anul 1841 în luna lui Avgust”. Se cuvine de adăugat, că în lipsa altor lucrări de referinţă în epocă - până la apariţia lucrării lui Al. David (1934), lucrarea lui Ştefan Ciobanu (amintită mai sus) a servit drept cea mai solidă sursă bibliografică asupra tipăriturilor basarabene apărute „sub ruşi”. Cei mai aproape de lumea cărţii basarabene tipărite în perioada ţaristă a Basarabiei, cunosc, de altfel, că „Datoriile călugărilor a unora către alţii în viaţa lor cea de obşte” a fost semnalată în multe alte surse bibliografice de către autorii interbelici: P. Constantinescu-Iaşi (1929), Nicolae Popovschi (1931), greşit datată cu anul 1821). Sau ceva mai devreme, în 1912, de P. D. Draganov.

44 RECENZIE LUMINĂTORUL _______________________________

LUMINĂTORUL

Cercetătorul Al. David, spre exemplu, identificase mai multe exemplare aflate în uzul călugărilor de la mănăstiri: „exemplare se găsesc la mănăstirea Hâncu (6 ex.), Suruceni şi Condriţa (3 ex.), Curchi şi la dl. V. Cărăuş – Chişinău”. În sfârşit, revenind asupra exemplarului ce se păstrează în colecţiile de patrimoniu ale Muzeului Naţional al Unirii de la Alba Iulia, vom sublinia că, în urmă unor cercetări asidui asupra cărţii, cercetătorii de acolo, Doina Dreghiciu şi Gabriela Mircea au identificat tipăritura basarabeană, aceasta - la timpul ei - fiind semnalată în Bibliografia Românească Modernă (BRM, II, 1986, nr. 16 557). Ce-i frământă, totuşi, pe cercetătorii de la Alba Iulia? Cu toate că, în urma identificării exemplarului de colecţie lucrurile „păreau a se lămuri”, totuşi, cercetătorii cărţii vechi de la Alba Iulia continuau să se întrebe, „dacă n-a existat o ediţie anterioară celei din 1841, respectiv una imprimată la Chişinău, cel mai timpuriu în 1816 […]”. Or, „volumaşul” de la Chişinău le trezeşte în continuare curiozitatea. Doina Dreghiciu şi Gabriela Mircea susţin, totodată, că „sub aspect grafic, dar şi ideatic tipăritura poate fi aşezată mai aproape de tipăriturile de început […], decât de cele propriu-zis moderne (!)”. În continuare cercetătoarele se întreabă: „oare, şi-au păstrat „zaţul retipărind-o?” (p. 26). Bineînţeles că, răspunsul la această întrebare poate fi recuperat doar din cunoaşterea acelor condiţii istorice specifice în care a funcţionat tiparniţa de carte din Chişinău. Or, atât sursele documentare, cât şi cele bibliografice nu cunosc şi nu atestă o astfel de tipăritură mai devreme decât anul de ediţie 1841. Dimitrie Sulima (1821-1844), arhiepiscopul, cel aşezat în scaunul eparhial de autorităţile sinodale din Sankt Petersburg, este considerat în opinia mai multor cercetători un „ucenic şi continuator al activităţii culturale” a lui Gavriil Bănulescu-Bodoni. Însă o cercetare mai atentă asupra activităţii acestuia l-a determinat pe Ştefan Ciobanu să afirme, că în timpul păstoriei lui Dimitrie Sulima „în direcţia culturii româneşti s-a făcut mai puţin decât sub Gavriil”. De asemenea, Nicolae Popovschi, negăsind nimic valoric în această perioadă a tiparului ba-

RECENZIE 45 _______________________________

sarabean (1821-1844) nu a înregistrat nici o tipăritură. La fel, pr. A. Celac avea suficiente motive atunci, când susţinea, că „între anii 1820 şi 1853 în Tipografia Eparhială nu s-au tipărit cărţi de ritual”. Cert este altceva: continuatorul operei culturale a Mitropolitului Gavriil s-a străduit să tipărească „de mare preţ tălmăcite pre limba moldovenească” cărţi de slujbă, de lectură duhovnicească ce nu erau în numărul cărţilor tipărite în Moldova şi Valahia. Astfel, în circuitul cărţilor (tipăriturilor religioase) din Basarabia au fost introduse, rând pe rând, ediţii traduse integral după versiunile ediţiilor sinodale, necunoscute mai înainte în mediul românesc al provinciei şi care aveau drept scop obţinerea „unităţii în practica liturgică” dintre cele două Biserici (să îmbine, să unească cele două Sfinte tradiţii, respectiv cea a Bisericii basarabene, care venea din spaţiul ortodoxiei romaneşti a Ţărilor Romane, cu cea din spaţiul ortodoxiei imperiale). Aceste afirmaţii îşi găsesc acoperire în multiplele exemple ilustrate de titlurile cărţilor tipărite în perioada păstoriei lui Dimitrie Sulima: Pentru datoriile presviterilor de popor (1823); Izvodul de pomenire ce se face pentru Marii Domni Împăraţi (1827); Rânduiala pomenirii pravoslavnicii ostaşi (1826); Rugăciune de mulţumire (1826); Te-deum de ziua Crăciunului (1826); Instrucţia blagocinului asupra monastirilor (1828); Începuturile învăţăturii creştineşti (1828, 1843); Instrucţie pentru starostii bisericeşti (1829); Lista de sărbători împărăteşti şi ale zilelor de victorii (1830); Priceastna…,(1835); Polihronisimuri (1843) etc. După cum vedem din şirul titlurilor de carte prezentate mai sus, arhiepiscopul Dimitrie Sulima, nu poate fi considerat un continuator în direcţia promovării tradiţiei culturale aşezate de mitropolitul Gavriil Bănulescu Bodoni în tiparul de carte din Basarabia. Acesta n-a mai scos de sub tipar cărţi liturgice de care ducea o mare lipsă clerul basarabean (exceptând reeditarea Liturghierului, 1837). Or, tipăritura ce se păstrează în colecţiile de la Alba Iulia - Datoriile călugărilor a unora cătră alţii în viaţa lor cea de obşte, 1841 - se înscrie perfect în tradiţia cărţilor tipărite de Dimirie Sulima, adică este o traducere fidelă din slavoneşte după modelul ediţiilor sinodale din Imperiul Rus.

46 RECENZIE LUMINĂTORUL _______________________________

LUMINĂTORUL

RECENZIE 47 _______________________________

Dincolo de toate acele condiţii specifice în care s-a tipărit cartea religioasă în Basarabia aceasta, în linii mari, a rezistat şi s-a opus rusificării - de-a lungul unui secol de dominaţie străină - datorită faptului că a avut o temeinică aşezare pe tradiţia locală, românească, dată acesteia de către exarhul Gavriil Bănulescu-Bodoni. Să urmărim în continuare perspectiva interpretativă asupra cărţii de la Chişinău văzută de către cercetătorii de la Alba Iulia. Studiul asupra activităţii tipografice de la Chişinău, realizat de către Doina Dreghiciu şi Gabriela Mircea este deopotrivă de relevant. Spre exemplu, se constată, că în BRV, pe segmentul 1813-1830 [activitatea Tipografiei Exarhiceşti a Basarabiei începe în 1814] sunt cuprinse „peste 120 tipărituri basarabene, ceea ce corespunde unei medii de peste 7 titluri anual” (p. 15). După cum au observat pe bună dreptate cercetătorii de la Alba Iulia, între acestea predomină numeric colecţia de „foi volante” emise abundent de cancelaria aulică imperială din Sankt Petersburg. Începând cu anul 1814, acestea vor fi multiplicate la Chişinău. Deosebit de preţioase sunt aprecierile cercetătorilor asupra conţinutului tipăriturii. În opinia acestora, titlul cărţii „nu are nimic de a face cu raţionalismul de stat […]. Ea este o carte de mare pioşenie, de evlavie creştină” (p. 19). Mai mult: „prin ideile conţinute, între care se înserau şi consideraţii didactice, de psihologie individuală sau de grup, ca şi a limbii […], cărticica putea constitui o lectură aleasă pentru oricare laic însetat de educaţie creştină” (p. 19). În plus, aceasta „seamănă mult cu Carte folositoare de suflet” (se are în vedere cea de a doua ediţie bucureşteană de la 1800), care cuprinde trei părţi distincte: Învăţături către duhovnic; Canoanele Sfântului Ioan Postnicul şi Sfătuire către cel ce să ispoveduiaşte. Dintre multe alte preţioase consideraţii referitor la tipăritura de la Chişinău ar trebui puse în evidenţă şi cele asupra limbajului, care în opinia autorilor „nu prezintă inflexiuni moldoveneşti notabile […]. Limbajul infirmă categoric teza eronată a existenţei unei limbi moldoveneşti, diferită de cea română […], pentru că pe tot parcursul lucrării se etalează o acurată limbă românească, cu inflexiuni remarcabile,

cursive şi plastice, cu mare capacitate de expresie, inclusiv teologicfilosofică” (p. 21). Or, versiunea tradusă din slavoneşte conţine o terminologie adecvată conţinutului cărţii […]. Ea este „una cultă, teologică, de aleasă ţinută […], expresii care îşi păstrează încă mesajul profund ideatic” (p. 21). Or, consideraţiile autorilor se extind şi asupra valorii ideatico-literare a textului, adică şi asupra formelor verbale, a expresiilor stilistice ale scrierii, autorii exprimându-şi convingerea că aceasta „va fi cu siguranţă stabilită” în cercetările viitoare, de acea şi au găsit necesară editarea în Anexă a textului întreg al lucrării (p. 24). În contextul amintit o problemă de viitor, o problemă – cheie rămâne şi cea a traducătorului cărţii. Această problemă, însă, vizează nu numai tipăritura amintită, ci întreaga literatură religioasă tipărită la Chişinău în prima jumătate a secolului al. XIX-lea. Respectiv, rămân în aria unor investigaţii viitoare multe-alte aspecte ce ţin de circulaţia cărţii de la Chişinău. Pentru că este firesc să ne întrebăm „Cum şi în ce condiţii tipăritura basarabeană a ajuns în cealaltă extremitate vestică a Ţării? Care au fost acele motivaţii spirituale, culturale, istorice sau fie de oricare altă natură, care au dus-o tocmai la fraţii români de peste munţi?” *** Fără îndoială, problema fundamentală în explicaţia istorică a fenomenului tiparului românesc din Basarabia sub dominaţie străină impune anumite criterii în aprecieri, şi nu în ultimul rând criteriul valoric. Semnificaţia unei asemenea interpretări asupra problemei cărţii religioase din Basarabia, absolut necesară cercetării istorice a fost realizată cu mult succes în studiul introductiv al cărţii de către Doina Dreghiciu şi Gabriela Mircea, cunoscute cercetătoare ale cărţii vechi româneşti din zona Ardealului şi nu numai. Atât concepţia nouă sprijinită pe viziunea totalizatoare cu privire la literatura teologică din Basarabia, cu permanente invocări ale textelor interpretate, cât şi scoaterea în evidenţă a valorii ideatico-literare a textului tipărit la Chişinău în 1841, reprezintă un act cultural recuperator al memoriei noastre istorice. Acest act cultural – după cum susţine dr. Gabriel Rustoiu, directorul general al

48 RECENZIE LUMINĂTORUL _______________________________

LUMINĂTORUL

Muzeului Naţional al Unirii de la Alba Iulia – „are conotaţii teologice deosebite […], tipăritura de la Chişinău din 1841 este o carte despre mântuire […], o lucrare teologică de mare actualitate şi audienţă, care se adresează tuturor creştinilor, îndeosebi celor de credinţă ortodoxă” (vezi Prefaţa). Cu atât mai importantă este cartea Datoriile călugărilor a unora cătră alţii în viaţa lor cea de obşte, reeditată la Alba Iulia, în 2010, cu cât cititorul avizat poate urmări pagină cu pagină ambele versiuni ale textului: cel original din 1841 (caractere chirilice) şi cel actual reprodus (caractere latine). Î.P.S. Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei, binecuvântând această carte (vezi Cuvânt înainte), în acelaşi timp, o recomandă ca pe o „călăuză pentru cei care or dori să îşi procure cartea şi să o citească nu atât pentru instruire […], cât pentru mesajul său izbăvitor, de înaltă ţinută culturală şi literară, îndeosebi pentru conţinutul său duhovnicesc, permanent viabil şi lucrător asupra minţii şi sufletului oricărui credincios creştin ortodox”.

RECENZIE 49 _______________________________

50 JURNAL DE PELERINAJ LUMINĂTORUL _______________________________

DUMNEZEU NE-A CREAT ŞI DĂRUIT ŢARA CU FRUMUSEŢILE-I… JURNAL DE PELERINAJ

D

de Elena TAMAZLÂCARU

e curând Biserica „Sf. Apostoli Petru şi Pavel” din Chişinău a organizat cel mai important pelerinaj al anului la un şir de mănăstiri din Ţară. Este tradiţional deja, durează o săptămână, şi e poate prea încărcat de emoţii şi descoperiri, ce încap întreg „arsenalul” receptărilor, ca să zicem aşa: frumuseţea peisagistică a naturii Ţării în perimetrul curburii Munţilor Carpaţi epuizează absolut toate aşteptările, comparaţiile, metaforele, exclamaţiile, precum şi semnele finale de punctuaţie! Monumentalele complexe monastice – de la cele întemeiate în negura timpului, prin sec. XI-XII (Râmeţ), la cele de vârsta unui deceniu (Albac-Rogoz, începută în anul 1999 şi sfinţită în 2005, toate în jud. Alba) – culeg şi ele superlativele admiraţiei pentru reuşita amplasării în peisaj, arhitectură şi decor exterior şi interior, a recunoştinţei pelerinilor pentru grija, atenţia şi amabilitatea faţă de ei. Altarele cu icoane de toate vârstele, inclusiv cele făcătoare de minuni, cu sfinţi, racle cu moaşte, cu morminte ale personalităţilor ce şi-au găsit refugiul în activităţi şi rugăciuni plăcute Domnului la mănăstiri, cu izvoare cu ape tămăduitoare, cu schituri şi peşteri, sunt foarte greu de enumerat. Şi toate aceste adevărate bijuterii au trecut prin tot vacarmul istoriei, împreună cu Neamul şi Ţara! Căci pământul Ţării şi oamenii lui nu are nicio palmă de pământ, cu mici excepţii, care să nu fi fost martirizat!

LUMINĂTORUL

JURNAL DE PELERINAJ 51 _______________________________

Popas la mănăstirea Topliţa împreună cu Arhim. Emilian, stareţul

Iar posibilitatea de a-ţi face semnul crucii, de a te închina, mulţumi şi ruga pentru Ţară, Neam, apropo, cât şi pentru umila ta persoană, ce este dacă nu cea mai obişnuită minune a Domnului?! De un singur lucru suntem convinşi, se pare: pelerinajul acesta egal cu minunea este un adevărat Dar de la Domnul… Cum Dar de la Domnul sunt şi frumuseţile nepereche ale Ţării, aruncate sau semănate pretutindeni în creierii munţilor străbuni şi care au nevoie doar de cunoaşterea, vizita

şi respectul nostru… Că de ajutat, Bunul Dumnezeu, prin altare, icoane, sfinţi, oameni şi minunile Sale, ne ajută şi fără să ştim… Îi mărturiseam părintelui-paroh Petru Buburuz această oarecare imposibilitate de a descrie frumuseţile Patriei, de a exprima sentimentele în relaţia fiecăruia cu biserica, icoanele, cu Divinitatea, la care părintele mi-a recomandat: „Scrieţi cu cuvinte simple. Are să vă reuşească… Doamne-ajute!...” …22.07-23.07. Sfintele mănăstiri şi schituri ale Neamului ne aşteaptă paşii şi ruga… După ce am străbătut Moldova şi cele şapte Chei ale Bicazului în Carpaţii Orientali, am făcut un scurt popas într-un loc foarte spectaculos, cu pereţi perpendiculari ce atârnă din cer, tiviţi pe creste cu „lumânările” pinilor şi altor conifere, pentru „a da mâna cu munţii”, cum s-a exprimat părintele Viorel Cojocaru. Găsim mănăstirea Topliţa, jud. Harghita, luminată în miez de noapte de o imensă diversitate de flori de pretutindeni şi de aşteptarea grijulie a părintelui-stareţ Emilian

52 JURNAL DE PELERINAJ LUMINĂTORUL _______________________________

Mănăstirea Albac primeşte oaspeţii veniţi din România de Est

LUMINĂTORUL

Telcean, în ultima oră a Hramului de Sf. Ilie. A doua zi ne închinăm altarelor, vizităm curtea şi muzeul „Patriarhul Miron Cristea”, mulţumim pentru ospitalitate, promitem să revenim cât de curând şi după buni kilometri şi ore prin Ardeal, lăsăm într-o parte celebra Săpânţa cu… optimistul ei Cimitir Vesel, şi urcăm către mănăstirea Rohia, jud. Maramureş, către bisericile-i şi altarele-i la înălţimi ameţitoare şi şerpuitoare, unde şi-a trăit ultimii ani de viaţă Nicolae Steinhardt, vizităm chilia-muzeu, imensa bibliotecă pe care a îngrijit-o, mormântu-i simplu… Urmează mănăstirea Nicula, jud. Cluj, vestită prin faptul că bisericuţa-i veche, de lemn, cu icoana făcătoare de minuni „Maica Domnului cu Pruncul”, este înconjurată de pelerini în genunchi şi coate de trei, şapte sau douăsprezece ori... Iată şi Clujul… Lângă Catedrala Mitropolitană, în Centrul Istoric, suntem aşteptaţi de teologul şi preotul călugăr Teofil Tia, profesor universitar, un mare prieten al Basarabiei, om de un deosebit rafinament şi şarm şi care ne-a „însoţit” pe parcursul pelerinajului şi graţie impecabilei imitaţii de voce şi stil verbal, realizat foarte artistic de preotul Viorel Cojocaru la nenumăratele noastre insistenţe! Ne închinăm Altarului şi icoanelor Catedralei, aprindem lumânări, vizităm Capela excepţională a Facultăţii de Teologie din chiar imediata apropiere, revenim la Catedrală, unde la demisol ne aşteaptă deosebita, măicuţa Veronica, prietena Bibliotecii Alba Iulia din Chişinău, pe post de ghid în Muzeul Ortodoxiei Române, ne închinăm tuturor icoanelor, inclusiv celor naive, pe sticlă, exponatelor seculare, memoriei şi mormântului proaspăt al Mitropolitului Bartolomeu Anania… Odată cu căderea nopţii şi cu o ploiţă ajungem şi rămânem la mănăstirea Dumbrava, jud. Alba, un alt altar într-o imensă mare pierdută în freamăt de parfum, culoare şi nenumărate specii de flori, iar miile de ghivece sunt potrivite pe suporturi şi printre obiecte de mobilă de grădină, confecţionate din lemn prelucrat doar cu lama ferestrăului şi toporului, cu diferite forme, chiar şi neaşteptate, mobilă tradiţională locului. Aici am întâlnit-o pe măicuţa Ecaterina, venită de peste Prut încă în interbelic, din Chişinău, să se

JURNAL DE PELERINAJ 53 _______________________________

54 JURNAL DE PELERINAJ LUMINĂTORUL _______________________________

Maica Ecaterina de la mănăstirea Dumbrava petrece oaspeţii din Basarabia

roage continuu „pentru Basarabia şi Ţară”, ne aşteaptă, cu frumoasa-i familie, doctorul Cojocaru, fratele preotului Viorel… 24.07. Schitul Aiud, Golgota României… Ne lasă fără de cuvinte impresionantul Schit „Înălţarea Sfintei Cruci”, cu osuarul sub Altar şi listele martirilor cioplite în zidurile originalei biserici-monument. Prin închisoarea de aici, aflăm din povestirile ghizilor, printre care şi ale stareţului Augustin Vărvăruc, au trecut între anii 1947-1964: poeţii şi filosofii Radu Gyr, Vasile Voiculescu, Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic, preoţii Bartolomeu Anania, Dumitru Stăniloaie, Valeriu Galeriu, CalciuDumitreasa, Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc, precum şi 240 de generali ai elitei Armatei Române, nenumăraţi simpli intelectuali, ţărani, tineri, liceeni, elevi... Mănăstirea Sub Piatră, cu biserică străveche şi hramul „Sf. Parascheva”, şi ea greu accesibilă… Mănăstirea Lupşa, întinsă ca

LUMINĂTORUL

pe palmă, unde nu l-am găsit pe părintele-stareţ Melhisedec Ungureanu, dar l-am audiat în cadrul unui minunat interviu, înregistrat şi pe CD… Mănăstirea Albac-Rogoz de lângă şosea, şi ea găsită de hramul „Sf. Ilie”, în a treia zi, şi unde măicuţele ne-au invitat la masă şi ne-au servit, la desert, învârtită din aluat de cozonac „ca la mama acasă”, coaptă doar la Paşti, Crăciun şi hram… De unde ţinem calea spre mănăstirea Rimetea, cu cele două foarte frumoase mănăstiri, proaspăt ridicate în câte o jumătate de an de voluntari şi călugăriţe, şi care se află pe acelaşi kilometru pătrat!, unde şi înnoptăm… 25.07. Alba Iulia, capitala Marii Uniri, ne aşteaptă cu întreaga şi zbătuta istorie a neamului, cu monumentele-i, cu prieteni şi rude… Scriitorii Ioan Străjan şi Virgil Şerbu Cisteianu, Magda Cărăuş, preotul basarabean Adrian Cebotari, cu soţia-i Luminiţa, tânăr critic literar, şi

JURNAL DE PELERINAJ 55 _______________________________

Popas la Catedrala Reîntregirii împreună cu scriitorii Albei

fecioraşul lor Alexandru – cu toţii prieteni vechi, mai noi şi viitori ai Bibliotecii „Alba Iulia” şi bisericii „Sf. Apostoli Petru şi Pavel” de pe aceeaşi stradă din Chişinău… Reuşim la Schimbul de Gardă al Cetăţii, un spectacol secular, cu costume istorice şi paşi respectaţi, spectacol reluat de curând şi repetat zilnic la ora 12.00… Vizităm Cetatea, ascultăm în rol de excepţional ghid pe Ioan Străjan, redactor-şef al revistei „DacoRomânia”, vizităm Catedrala, Muzeul Unirii, Sala Unirii… Împreună cu ghidul şi etnograful Adriana Ţuţuianu, nepoată de basarabean de prin părţile Sorocii… „Cuvintele nu spun prea multe…”, îmi mărturisea cu ani în urmă, într-un interviu, sora marelui Eugeniu Coşeriu! Dar spun ele ceva când mute sunt de emoţie?! Seara şi amurgul ne aşteaptă la mănăstirea Râmeţ… Cu o biserică străveche, de prin vremi imemorabile, cea nouă amintind de biserica „Sf.

56 JURNAL DE PELERINAJ LUMINĂTORUL _______________________________

monahul Moise de la mănăstirea Oaşa ne petrece cu sentimentul reîntâlnirii

LUMINĂTORUL

Apostoli Petru şi Pavel” din Chişinău, cu acelaşi hram, având crucile cupolelor pierdute printre crestele celor mai spectaculoşi munţi, linia lor de contur pe cer configurând, în profilul orientat în sus, un imens cap de dac, râzând optimist către Zamolxe… Închinare la altare, vizităm izvoare tămăduitoare, admirăm şi mirosim flori… 26.07. Mănăstirea Oaşa – o altă bijuterie situată parcă în cer, pe vârful „retezat” al muntelui, la capătul altui drum foarte lung şi cotit, unde-l aflăm în miez de zi pe monahul Moise, un munte de om, de bunătate şi de frumoasă faptă, o „replică” fidelă Ceahlăului şi acad. Mihai Cimpoi, comparaţia fizicului academicianului cu stânca legendară aparţinând doamnei Ioana Irimia de la Iaşi! Mare prieten al Basarabiei şi basarabenilor, părintele Moise este cel care a adunat şi îngrijit volumul „Sfântul închisorilor”, consacrat basarabeanului Valeriu Gafencu şi care acum ne-a dăruit celor 19 pelerini volumul „Să nu ne răzbunaţi. Mărturii despre suferinţele românilor din Basarabia”, ale deportaţilor, însoţit de un CD… Întâlnim aici câţiva basarabeni, printre care şi o tânără de la ASCOR, domnişoara Prepeliţă, care ajută ca voluntar la pregătirile pentru hramul de a doua zi – de Sf. Pantelimon… Drumul spre mănăstirea Prislop zboară prin Lancrăm, baştina lui Lucian Blaga. Iar la Prislop ne aşteaptă „întâlnirea” cu mormântul părintelui Arsenie Boca, mare teolog, pictor şi arhitect, mormânt foarte frecventat, inundat vară şi iarnă de munţi de flori… Vizităm peştera Sf. Ioan, luăm apă rece ca gheaţa din izvorul tămăduitor grăbindu-ne că suntem aşteptaţi la mănăstirea Lainici… Situată pe malul drept al Jiului, la nici două sute metri, la întâlnirea a două masive de munţi înalţi, cu mândre păduri pe colinele lor, Mănăstirea Lainici sonorizează cu noi într-un mod absolut deosebit! Două icoane făcătoare de minuni – a Sf. Cuvios Irodion Ionescu (moaştele căruia au fost redescoperite în 2009 lângă zidul altarului bisericii şi expuse spre închinare!) şi icoana Maica Domnului cu Pruncul, Grabnic Ascultătoare – îşi vor revărsa puterea în chiar seara acelei zile, dar nu dezvolt tema şi din lipsă de spaţiu! Dar şi pentru că e implicat un alt ziarist în subiectul

JURNAL DE PELERINAJ 57 _______________________________

dat, Dinu Rusu! Drept de autor! Să-l descrie de la persoana I! Încă câteva cuvinte despre Sfântul Irodion (1821, Bucureşti – 1900, Lainici): stareţ al mănăstirii în al său secol XIX, a fost discipolul Sfântului Calinic de la Cernica, ca apoi să-i devină chiar duhovnic celui mai mare sfânt al României, cum e apreciat Sfântul Calinic de Biserica noastră Ortodoxă şi de către Părinţii ei, tot Sf. Calinic dăruindu-i metafora şi numele de „Luceafărul de la Lainici”, probabil influenţat de poemul celebru al lui Mihai Eminescu, scris şi publicat în acea epocă. Ca şi la Dumbrava, mănăstirea are un regim de slujbă continuă. Participăm la vecernie, iar a doua zi, din draga dimineaţă, suntem prezenţi aici, ascultăm slujba, participăm la Acatistul Sf. Pantelimon, oficiat de cinci preoţi. Apoi, mulţumind părintelui Ioachim Pârvulescu pentru primire şi monahului Calist pentru prezentarea locaşului, pornim la drum. 27.07. Şi… cum distanţele între mănăstiri uneori sunt cam mari… trecem, în zbor, prin Târgu Jiu, salutăm Poarta Sărutului, Masa Tăcerii şi Coloana Infinitului… Parcurgem întreaga Valea Jiului, urmând spectacolul de unicat al munţilor, pădurilor, râurilor, podurilor şi tunelurilor, rămân în urmă importante oraşe, sate… Mănăstirea Tismana ne aşteaptă cu ale sale comori – moaştele Cuviosului Nicodim şi peştera-i de deasupra zidului, de unde ţâşneşte şi un izvor ce se grăbeşte, în cascade, spre râul Tismana… Peste câteva zile aveam să descopăr că împreună cu prietenul nostru, pictorul-academician Teodor Buzu, am vizitat mănăstirea dată în aceeaşi zi, poate şi în aceleaşi ore, fără a ne întâlni! Venea cu întreaga-i familie, cu soţia şi cei doi feciori, din Cehia la Drăsliceni, adică „de acasă, acasă”! Şi cum să nu vizitezi şi sfintele Altare! Urmează mănăstirea Polovragi, îngrijită şi ctitorită pe parcursul istoriei sale de Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu. Mănăstirea Arnota, urcată undeva foarte sus, pe un vârf de munte, la capătul unui drum foarte cotit, de la înălţimea căreia am admirat o imensă şi foarte frumoasă şi largă vale cu toate localităţile ei. Apoi mănăstirea Bistriţa (jud. Vâlcea, atenţie, spre a nu fi confundată cu cea din jud. Neamţ), unde a funcţionat prima tiparniţă din Ţara Românească care a scos

58 JURNAL DE PELERINAJ LUMINĂTORUL _______________________________

LUMINĂTORUL

„Liturghierul slavon”, 1508, îngrijită de ieromonahul Macarie, după unii cercetători, cu moaştele Sf. Grigorie Decapolitul, marea speranţă şi ajutorul tuturor bolnavilor, inclusiv a celor de epilepsie, şi care ajută la simpla chemare în clipe grele: „Sfinte Grigorie, ajută umila mea persoană!”, despre biografia şi minunile căruia ne-a vorbit tânăra măicuţă Arsenia, basarabeancă de la Criuleni. Mănăstirea Hurezi sau Hurezu, cea mai de seamă ctitorie a Brâncovenilor (avea domnitorul şi mormântul pregătit aici, dar n-a fost să fie!), inclusă pentru valoarea ei în 1993 în Lista Patrimoniului UNESCO… La îngânarea amurgului cu întunericul nopţii ajungem la porţile Mănăstirii Govora, una dintre cele mai vechi din Ţară. Le-am găsit închise, ferecate, căci maica-stareţă Heruvima Covaci nu mai credea că poate aştepta oaspeţi la acea oră! A doua zi, după slujbă, în mersul căreia s-a inclus printre cântăreţi foarte reuşit şi

JURNAL DE PELERINAJ 59 _______________________________

Cuminţi în băncile diaconului Coresi, la Braşov

părintele Viorel, măicuţa-stareţă ne-a vorbit despre istoricul mănăstirii, am vizitat cimitirul, ne-a invitat la dejun în Trapeză, ne-a oferit daruri, şi-a amintit de vizita poeţilor Grigore Vieru şi Adrian Păunescu, a întrebat de Nicolae Dabija… 28.07. Ne aşteaptă Curtea de Argeş cu legenda „Meşterul Manole” şi fântâna-i din curte, cu moaştele Sf. Filofteia, unica sfântă a noastră, îmbrăcată în minunate costume populare… Iar subsemnata avea două ii în bagaje, la câţiva metri de Altar! Semn că trebuie să revin la Curtea de Argeş, cred, unul dintre cele mai valoroase monumente monastice din toate timpurile, unde se află mormintele lui Neagoe Basarab, a Despinei Doamna, a lui Radu de la Afumaţi. Unde e şi necropola Casei Regale a României – îngropaţi în pronaos Carol I, Ferdinand I, Întregitorul, cum este dat în literatura de specialitate, reginele Elisabeta şi Maria… Mai reuşim să vizităm, în fuga cailor, cum ar veni, şi oraşul Braşov, şi Biserica „Sf. Nicolae”, unde întâlnim şi o minunată nuntă, iar în muzeu, găsim atmosfera şcolii de pe timpul elevului Ionică Creangă! Stăm în băncile timpului, admirăm abacul, pe „Sfântul Neculai din cui”, ajungem la concluzia că performantele tablete electronice de astăzi tot de la tăbliţele noastre strămoşeşti pornesc! În sala de alături vedem o tiparniţă funcţională. Apoi preot prof. dr. Vasile Oltean ne invită la etaj, unde vizionăm expoziţii tematice de carte veche. Aceeaşi zi ne aduce, în drum spre Chişinău, şi pe la Târgu-Ocna, la Cimitirul unde este îngropat într-un mormânt comun, basarabeanul nostru Valeriu Gafencu… Cu speranţa că pelerinajele prin locurile sfinte ale Ţării pot deveni un mod constant, sănătos, de viaţă pentru cât mai mulţi dintre noi, cu mulţumiri Domnului, gazdelor primitoare, bisericii „Sf. Apostoli Petru şi Pavel”, preoţilor Petru Buburuz şi Viorel Cojocaru, cât şi colegilor de pelerinaj.

60 JURNAL DE PELERINAJ LUMINĂTORUL _______________________________

LUMINĂTORUL

JURNAL DE PELERINAJ 61 _______________________________

PĂMÂNTEAN CARE TRĂIEŞTE ÎN CERURI

Î

de Maria BRÂNZĂ

n acestă vară a rânduit Bunul Dumnezeu să ajungem la vestitele locuri sfinte din zona de vest ale actualei Ucraine. Am început cu or. Cremeneţ, „Izvorul Tămăduitor” al Sfintei Ana, vestita Mănăsire Lavra Poceaev, Schitul Mănăstirii Pocaev, iar la întoarcere am admirat Cernăuţii lui Eminescu, am intrat pentru închinare şi rugăciune la Mănăstirile Bănceni şi Boian din dulcea şi româneasca Bucovină. Ca de fiecare dată, revenind din pelerinaje, aducem cu noi mănăstirile acasă, iar credinţa, tihna, pacea duhovnicească ce le descoperim acolo le îngropăm adânc în sufletele noastre, ca să ne ajungă pentru o perioadă cât mai îndelungată, întru sporirea puterii de înfruntare a cotidianului. Şi de această dată am trăit impresii înălţătoare şi purificatoare, am descoperit adevărate oaze de linişte şi sfinţenie, fiind martori oculari ale unor fapte unicale şi prea rar întâlnite în timpurile tulburi pe care le trăim. De această dată o parte din inima mea a rămas la mănăstirea Bănceni, ctitoria Părintelui Mihail Jar, actualmente Episcopul Longhin - inima de foc a acestei binecuvântate mănăstiri. „Tată a 400 de copii” - se intitula o emisiune de la postul român de televiziune „Realitatea TV”, difuzată în luna aprilie 2012 şi care relata cu lux de amănunte despre harul şi râvna acestui deosebit slujitor al Bisericii lui Hristos. Dacă nu vezi cu proprii ochi toate aceste minunăţii, cu greu îţi vine să crezi că Părintele Mihail nu este rod al imaginaţiei, ci este viu şi real, reprezintă un veritabil model al dragostei creştine.

62 JURNAL DE PELERINAJ LUMINĂTORUL _______________________________

Afirma cineva pe bună dreptate: „...Părintele e mai degrabă un om ceresc pe pământ sau un pământean care trăieşte în ceruri”. A început construcţia Sfintei Mănăstiri, la îndemnul Maicii Domnului, într-o toamnă târzie din anul 1994 cu câţiva fraţi, ca doar într-un timp atât de scurt să construiască un veritabil ansamblu monastic. Iar, ceea ce ţine cu totul de spaţiul minunii, în apropierea Băncenilor, la Molniţa, Părintele adăposteşte în condiţii absolut de vis 400 de copii orfani, mulţi

dintre ei măcinaţi de boli. Este tată a 400 de suflete de copii orfani surzi, orbi, bolnavi de boli incurabile. Cutreieră toate orfelinatele din ţară şi pe cei mai grei îi aduce acasă, la Bănceni, 32 dintre copii sunt cu acte în regulă, poartă numele de Jar, iar al 33-lea, lipsit de mâini şi picioare, se numeşte chiar Mihail Jar, a fost adus aici de la o distanţă de 800 km. Se crează impresia că te găseşti mai degrabă într-o mănăstire de copii sau mai precis păşeşti printre îngeri. Toţi îl numesc tată şi Părintele chiar îi iubeşte cu o dragoste inimaginabilă. Zâmbetul cald şi larg, lumina care se revarsă de la el vădeşte un suflet enorm de mare. Părintele îşi asumă pe deplin responsabilitatea pentru aceşti copii. Astfel, când ajung la vârsta adecvată, el în continuare veghează soarta lor, le face şi nunţi (pentru aceasta a construit o sală de festivităţi), le construieşte căsuţă, le oferă o bucată de pământ, adică chiar din start, ca un vrednic părinte se îngrijeşte de viitoarea familie. Sub oblăduirea Mănăstirii Bănceni se află şi Mănăstirea Boian cu 120 de măicuţe care îngrijesc de copii orfani de la Bănceni. Iar în fiecare an, în preajma sărbătorilor pornesc de la Bănceni către penitenciare, azile de bătrăni importante cantităţi de alimente şi cadouri, împărtăşind pe deplin lumina sărbătorilor cu cei aflaţi în dificultate, astfel, încât lecţia dragostei faţă de aproapele aici se trăieşte cu desăvărşire. Am avut marea fericire să-l ascultăm pe Episcopul Longhin predicând de pe amvon. Zic „fericire” pentru că iniţial Părintele a ţinut să mulţumească tuturor credincioşilor pentru faptul că au venit la Sfânta mănăstire, a îndemnat la iubire faţă de aproapele şi toţi împreună cu lacrimi în ochi am implorat divinitatea pentru iertarea greşalelor şi izbăvire de ispitele timpurilor de loc prielnice. Când predică Părintele, credincioşii plâng, pentru că Prea Sfinţia Sa nu este teoretician, nu le spune din auzite, dar trăieşte şi împlineşte prin jertfă zilnică învăţăturile Sfintei Scripturi. Pe lăngă noianul de treburi administrative de care este copleşit, Părintele reuşeşte să păstreze şi să cultive sentimentul identităţii ro-

LUMINĂTORUL JURNAL DE PELERINAJ 63 _______________________________

mâne. Sfânta şi Dumezeiasca Liturghie se săvărşeşte în limba română, iar de pe icoane ne privesc chipurile Sfinţiilor români. La mănăstirea Bănceni limba română este la ea acasă, noi doar bănuim prin câtă strădanie şi insistenţă. Ospitalitatea, bunăvoinţa, dragostea ce domneşte peste tot te copleşesc. De remarcat, că orice pelerin care vine la mănăstirea Bănceni este hrănit şi cazat gratuit, iar condiţiile de cazare sunt tot de vis. Despre minunile petrecute ani de-a rândul, la această mănăstire, deja multă lume vorbeşte. Cu o vărsta aproape de 20 ani Mănăstirea a dobândit renumele de lavră în care Dumnezeu coboară mereu, dăruind binecuvântare, iar Episcopul Longhin are titlul de Erou Naţional al Ucrainei. Sute şi mii de pelerini, atât din ţară cât şi de peste hotare, păşesc pragurile acestei sfinte mănăstiri, iar oamenii din împrejurimi fac zeci de chilometri pentru a se ruga împreună. La data când ne aflam la Bănceni, erau sosiţi credincioşi din Bulgaria, Polonia, Republica Moldova şi două delegaţii din România. „Cu mare drag sunt aşteptaţi fraţii noştri de peste Prut, - afirma Părintele Longhin, suntem acelaşi neam, doar că vremurile ne-au înstrăinat”. Deşi este încă destul de tânăr inima sa de câteva ori deja a avut de suferit şi suferă în continuare. Cu greu încape într-o singură inimă de om drama şi durerea celor 400 de copii orfani. Aşi încheia această succintă relatate despre Mănăstirea Bănceni şi inima de foc a ei - Episcopul Longhin - cu o concluzie: dacă doriţi să vedeţi raiul coborât pe Pământ mergeţi spre închinare la mănăstirea Bănceni, loc unde rugăciunea se împleteşte cu faptele întru slăvirea Domnului Iisus Hristos.

64 JURNAL DE PELERINAJ LUMINĂTORUL _______________________________

Pr. Viorel COJOCARU, Revista „Luminătorul” la ceas aniversar. 20 de ani de la reînvierea revistei.............................3 Prot. Petru BUBURUZ, „Luminătorul” după aproape 50 de ani de inexistenţă.........................................................................6 Eugenia LAJUNSCAIA, Revista „Luminătorul” - istorie şi actualitate.......................................................................................10 Pr. Vasile SECRIERU, Unele aspecte privind istoricul Bisericii Ortodoxe din Basarabia (1812-1918)................................................30 Conf. dr. Maria DANILOV, O tipăritură teologică de referinţă........................................................................................42 Elena TAMAZLÂCARU, Dumnezeu ne-a creat şi dăruit Ţara cu frumuseţile-i... Jurnal de pelerinaj........................................50 Maria BRÂNZĂ, Pământean care trăieşte în ceruri..............61

SUMAR

Orice articol publicat în această revistă reflectă punctul de vedere al autorului

Adresa redacţiei: Chişinău, 2051, str. Vişinilor, 32. Tel.: 0 22- 75-37-37; e-mail: prviorelcojocaru@gmail.com. SRL „PRINT-CARO” str. Mirceşti, 22 Tel.: 0-22-93-16-53

REVISTĂ A SOCIETĂŢII CULTURALE ŞI BISERICEŞTI „MITROPOLITUL VARLAAM” ŞI A MITROPOLIEI BASARABIEI Apare o dată în două luni

Redactor-editor: prot. Petru BUBURUZ, magistru în teologie, Preşedinte al Societăţii Culturale şi Bisericeşti „Mitropolitul Varlaam” Coordonator preot Viorel COJOCARU

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful