UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIA EXPERIMENTALĂ

MODULUL I

SPECIFICUL EXPLICAłIEI ŞTIINłIFICE ÎN PSIHOLOGIE

Conf. univ. dr. MIHAI ANIłEI

INTRODUCERE

1.Coordonatorul cursului este conf.univ.dr. Mihai AniŃei, profesor asociat la Facultatea de Psihologie a UniversităŃii Titu Maiorescu, autor a numeroase studii de specialitate. 2.Tutorii sunt : asist.Oana Mateescu.

CURSUL
1.Introducere ♦ 103 este un curs de un semestru, creditat cu un număr de 6 credite.

2.Prescriere ♦ Cursul constă în prezentarea conceptelor de bază cu care operează psihologia experimentală. 3.ConŃinut ♦ În acest curs vor fi studiate principalele noŃiuni şi problematici ale psihologei experimentale.

2

PRELEGEREA 1

DE LA CURIOZITATE LA CUNOAŞTEREA ŞTIINłIFICĂ

ConŃinuturi: 1.1. De la problemele de viaŃă la cercetarea fundamentală 1.2. Curiozitate şi cunoaştere: • metoda autorităŃii, • metoda perseverenŃei, • metoda apriori 1.3. Cunoaşterea ştiinŃifică

Obiective: 1. Prezentarea procesului trecerii de la curiozitatea epistemică la cunoaşterea ştiinŃifică 2. Prezentarea prin exemplificări a principalelor modalităŃi de fixare a concepŃiilor

PrecerinŃe: Nu este cazul

Expunere: 1.1 De la problemele de viaŃă la cercetarea fundamentală Cercetarea psihologică trebuie să atingă cel puŃin trei deziderate: să descrie manifestările comportamentului, să explice cauzele acestuia şi să emită o predicŃie, să anticipeze condiŃiile în care acel comportament va apărea din nou. Variatele metode utilizate de psihologie pot fi utile în realizarea unuia sau altuia dintre aceste deziderate. Spre exemplu, observaŃia într-un cadru natural permite descrierea unui comportament şi avansarea unor posibile explicaŃii, dar nu ne permite să verificăm ipotezele asupra motivului apariŃiei respectivului comportament. În schimb, experimentul ne permite ca explicaŃiile să fie testate (verificate) în condiŃii de laborator şi ne ajută la determinarea cauzelor, dar s-ar putea ca să nu ne dezvăluie complexitatea comportamentului aşa cum apare el în lumea reală. Variatele metode de cercetare se completează una pe alta şi împreună pot îmbogăŃi înŃelegerea noastră cu privire la diferitele aspecte ale vieŃii psihice.

3

Adesea psihologii preferă să folosească experimentul ori de câte ori problemele investigate permit acest lucru. Marele avantaj al experimentului – în raport cu celelalte metode de cunoaştere psiholo gică – este acela că el permite cercetătorilor să controleze situaŃiile şi să elimine – pe cât este posibil – celelalte influenŃe care intervin asupra comportamentului subiectului, cu excepŃia factorilor ce sunt examinaŃi.

Finalitatea psihologiei ştiinŃifice este aceea de a înŃelege, explica şi prezice comportamentele umane. Spre deosebire de oamenii obişnuiŃi, psihologii utilizează un ansamblu de tehnici foarte dezvoltate pentru a aduna date şi a obŃine explicaŃii teoretice. În ultimă instanŃă, a explica înseamnă a da sens, a construi sensul unui comportament, acŃiune, fenomen psihosocial.

EXPERIMENT ILUSTRATIV „TendinŃa la afiliere“, după S.T. Schachter (1959) Debutul oricărei investigaŃii îl constituie observaŃia ghidată de curiozitatea ştiinŃifică. Procedurile de bază ale unui experiment le putem explica cel mai bine cu ajutorul unor exemple de experimente a căror sursă de inspiraŃie este viaŃa reală. O constatare comună, la îndemâna oricăruia dintre noi este că oamenii – în anumite împrejurări – doresc să fie împreună cu ceilalŃi oameni mai mult decât singuri. Pentru un cercetător această constatare se transformă într-o întrebare: „În ce împrejurări oamenii ar prefera să fie cu ceilalŃi decât să fie singuri?“ Din multe experimente desfăşurate pe această temă să-l alegem pe cel desfăşurat de St. Schachter (1959). El a sugerat că dorinŃa de afiliere nu depinde doar de atributele personalităŃii individului ci şi de situaŃiile în care se găsesc aceştia. Mai mult, el a avansat ipoteza că frica poate fi unul dintre mecanismele afilierii. Pentru început, autorul a procedat la proiectarea unui experiment în care subiecŃii să încerce senzaŃia de frică şi a descoperit o metodă ingenioasă şi eficientă. Astfel, o parte dintre subiecŃi au fost întâmpinaŃi la intrarea în laborator de către o persoană (complicele experimentatorului) îmbrăcată în halat alb care s-a prezentat cu un nume cu sonorităŃi germane şi care ar fi cercetător în neurologie şi psihiatrie la o facultate de medicină. În laborator se afla un impresionant echipament de investigaŃie şi doctorul le-a comunicat subiecŃilor că vor lua parte la un studiu foarte important asupra efectelor psihologice ale şocurilor electrice. Fiecare urma să fie supus la o serie de şocuri electrice şi în acelaşi timp vor fi măsurate variate manifestări

4

fiziologice şi reacŃii psihologice cu ajutorul aparaturii sofisticate prezente. Pe un ton ameninŃător, ce nu prevestea nimic bun, doctorul i-a avertizat că şocurile electrice vor fi extrem de dureroase pentru că numai şocurile intense pot oferi informaŃia cerută. Apoi, cu un zâmbet sarcastic, a adăugat că nu vor suferi afecŃiuni permanente de pe urma şocurilor. SubiecŃii din acest grup au alcătuit aşa-numitul „grup experimental“ asupra căruia se aplică o situaŃie stimul (variabila independentă). Dar un experiment trebuie să utilizeze şi un „grup de control“ pentru a dispune de un termen de comparaŃie. De obicei, subiecŃii grupului de control trec prin toate condiŃiile pe care subiecŃii grupului experimental le acceptă drept factor cheie în evaluarea psihologică. În experimentul lui Schachter subiecŃii grupului de control au fost întâmpinaŃi de un doctor care a adoptat o conduită total opusă: i-a avertizat că vor participa la un experiment despre şocurile electrice, dar într-o manieră blândă, asigurându-i că şocurile vor produce o senzaŃie moderată, ca o furnicătură uşoară. Să nu uităm că în toate experimentele selecŃia subiecŃilor în cele două grupuri este aleatorie şi aceasta este o modalitate de a compensa faptul că experimentatorul nu poate controla totul în legătură cu subiecŃii lor. Spre exemplu, în acest experiment unii subiecŃi erau extroverŃi, alŃii introverŃi şi trebuia să Ńină seama de acest lucru astfel încât să-i distribuie relativ egal în cele două grupuri. Experimen tatorul trebuie să anticipeze, să verifice şi să precizeze care factori ar putea influenŃa experimentul şi, în funcŃie de aceşti factori să organizeze cele două grupuri. Desigur, când avem la dispoziŃie un eşantion mare putem alege subiecŃii după aceste caracteristici cerute. Dar asupra acestor aspecte vom insista pe larg în capitolele ulterioare ale cărŃii. În cazul nostru, experimentatorul trebuia să ofere subiec Ńilor posibilitatea de a se afla împreună cu ceilalŃi pentru a observa efectele fricii, dacă acestea se manifestă. La grupul experimental doctorul (complicele experimentatorului) după ce a încheiat descrie rea

experimentului i-a anunŃat că vor trebui să aştepte 10 minute pentru a pregăti echipamentul de examinare. Fiecărui subiect i s-a oferit posibilitatea de a aştepta singur într-o cameră sau de a aştepta într-o altă cameră mai mare împreună cu ceilalŃi. Aceste alegeri au constituit realitatea psihologică evaluată, comportamentul sau variabila dependentă. Practic, odată cu exprimarea preferinŃelor experimentul lua sfârşit. Grupul de control a făcut acelaşi lucru. Va riabila anxietate (teamă, frică) a fost manipulată şi a produs efecte vizibile pentru că subiecŃii din grupul experimental au ales – în proporŃie covârşitoare – să stea împreună, faŃă de proporŃia scăzută a celor din grupul de control.

Studiul amintit, aşa după cum subliniază şi autorul, nu oferă răspunsuri la toate întrebările importante despre ceea ce determină comportamentul de afiliere. Sunt şi alte situaŃii care

5

încurajează afi lierea? De ce subiecŃii din experimentul lui Schachter în condiŃii de anxietate crescută preferau să fie împreună cu ceilalŃi? Doreau să le fie distrasă atenŃia, sau doreau să-şi exprime sentimentele de anxietate unor persoane care să-i înŃeleagă pentru că erau în aceeaşi situa Ńie, sau poate căutau o modalitate de a compara emoŃiile proprii cu ale altora aflaŃi în aceeaşi situaŃie? Răspunsul la aceste întrebări poate fi aflat prin cercetări adiŃionale. O înŃelegere deplină a mecanismelor comportamentului de afiliere poate fi obŃinută numai printr-un număr mare de studii ale căror rezultate pot fi coroborate. Pentru a înŃelege mai bine legătura dintre viaŃa reală şi cerce tarea experimentală în psihologie să luăm un alt exemplu.

EXPERIMENT ILUSTRATIV „Irosirea socială“, după B. Latané (1981) O observaŃie comună şi la îndemână oricăruia dintre noi este aceea că oamenii care lucrează în grup adesea par să lenevească. Un psiholog, mai ales expert în psihologia socială, nu va trece indiferent pe lângă această observaŃie şi se va decide să o studieze în mod experimental. Aşa de exemplu, psihologul american Bill Latané şi-a propus acest lucru şi, pentru început, a purces la trecerea în revistă a literaturii de specialitate pentru a vedea dacă această problemă a mai fost tratată. A constatat, astfel, că încă la începutul secolului, doi ingineri agronomi francezi au realizat un experiment simplu şi sugestiv. Ei şi-au solicitat subiecŃii să tragă cu toată puterea de capetele unei frânghii în următoarele variante: câte doi oameni la fiecare capăt al frânghiei; câte trei oameni la fiecare capăt al frânghiei; câte opt oameni la fiecare capăt al frânghiei. Pentru a măsura intensitatea efortului depus, au utilizat un dinamograf. Ipoteza era că dacă oamenii exercită acelaşi efort în grup ca şi individual, atunci performanŃa grupului ar trebui să fie suma eforturilor individuale. Or, inginerii francezi au descoperit că grupurile de două persoane au tras cu 95 % din capacitatea totală, grupurile de trei cu 85 %, iar gru purile de opt cu 49 % din capacitatea totală. Se pare că în grup, efortul scade sensibil şi cercetătorul american Latané şi colaboratorii săi (1979, 1981) au încercat să demonstreze că fenomenul irosirii sociale ar putea fi obŃinut şi în alte situaŃii experimentale. În acelaşi timp, Latané a încercat să explice acest fenomen printr-o difuzie a responsabilităŃii. Astfel, atunci când lucrează pe cont propriu, oamenii se simt responsabili în întregime pentru sarcina primită, pe când, dacă lucrează în grup, acest sentiment de responsabilitate se diluează.

O investigaŃie experimentală care ar urmări în mod sistematic efectele irosirii (leneviei) sociale îşi găseşte justificarea şi aplicabilitatea în raport cu problemele serioase existente în

6

productivitatea forŃei de muncă. S-a putut constata că muncitorii care lucrează în grupuri mari produc mai puŃin per individ decât atunci când lucrează în grupuri mici. Si dacă performanŃa individuală ar putea fi atent controlată, supravegheată în interiorul grupului, oamenii ar lucra la fel de bine ca în cazul în care ar lucra individual. Am invocat studiile lui Latané şi colaboratorii săi ca un bun exemplu de cercetare psihologică pentru a ilustra modul în care o problemă de interes socio-economic poate fi adusă într-un laborator şi studiată într-o manieră controlată. Un experiment bine realizat, atent condus, ne va permite o mai bună înŃelegere a fenomenului decât ar face-o o simplă observaŃie a evenimentelor. Psihologia expertimentală este disciplina care se ocupă, în primul rând, de modul corect de conducere a unor asemenea studii experimentale: cum să identificăm probleme din realitate, cum să dezvoltăm ipoteze, cum să organizăm experimentul pentru a verifica ipotezele, cum să adunăm datele, să le analizăm, să le interpretăm. Rezultă că psihologia experimentală vizează fundamentele cercetării ştiinŃifice aplicate în psihologie.

1.2 Curiozitate şi cunoaştere Oamenii de ştiinŃă sunt preocupaŃi în mod sistematic de descoperirea şi explicarea cauzelor ce stau la baza modului în care se desfăşoară diferite fenomene, situaŃii, procese. La baza acestor preocupări sistematice se află curiozitatea ştiinŃifică. Un observator obişnuit nu se va simŃi teribil de frustrat dacă nu-şi poate explica o serie de observaŃii asupra unor lucruri şi fenomene din mediul înconjurător. În schimb, omul de ştiinŃă este animat de intoleranŃă în raport cu întrebările fără răspuns, până ce ajunge la o explicaŃie pertinentă. Se ştie că oamenii de ştiinŃă sunt îndeobşte persoane mult mai curioase decât alŃi oameni şi sunt dispuşi să investească forŃă, energie, timp pentru a-şi satisface curiozitatea. Această intoleranŃă faŃă de întrebările fără răspuns şi problemele nerezolvate a condus ştiinŃa spre dezvoltarea unor numeroase tehnici şi metode de studiu experimental. Se impune, deci, distincŃia între curiozitatea ştiinŃifică şi cea cotidiană sau a omului obişnuit. Curiozitatea este doar „scânteia“ care porneşte „motorul“ cu noaşterii, dar acest motor are nevoie de „combustibil“, de o serie de surse ale cunoaşterii şi trebuie să spunem că oamenii de ştiinŃă uzea ză de modalităŃi valide de achiziŃie a cunoştinŃelor despre lumea obiectivă. Aceste modalităŃi valide sunt integrate într-o concepŃie ştiinŃifică, într-o metodă ştiinŃifică care conduce la fixarea concepŃiilor pe baza experienŃei. Pentru a înŃelege mai bine atributele metodei ştiinŃifice trebuie să comparăm cunoaşterea ştiinŃifică cu alte metode de fixare a concepŃiilor. În filosofia ştiinŃei sunt amintite metoda autorităŃii, metoda perseverentei şi metoda apriori.

7

• Metoda autorităŃii Constituie cel mai simplu mod de fixare a concepŃiilor şi se bazează pe încrederea nestrămutată în cuvântul, opinia, ideile celor care exercită autoritate asupra noastră. Suntem de mici antrenaŃi în supunerea la autoritate pentru că mama şi tata au necondiŃionat dreptate. Pe măsură ce creştem, aceste surse de autoritate pierd din cre dibilitate în raport cu multiplele aspecte ale realităŃii obiective, cunoaşterii lumii. Un alt exemplu ar fi concepŃiile religioase, fixate prin metoda autorităŃii. Profesorii noştri sunt şi ei părtaşi ai acestei metode. Apare un aspect cel puŃin paradoxal. Cu cât trebuie să cunoaştem mai mult şi, în felul acesta, dispunem de mai puŃin timp şi resurse de investigare, cu atât trebuie să acceptăm că multe cunoştinŃe şi concepŃii sunt fixate prin metoda autorităŃii. Vom avea încredere deplină în părinŃii, profesorii, cărŃile, tratatele, dicŃionarele şi enciclopediile investite cu autoritate. Această metodă oferă marele avantaj al unui efort minim şi al unui sentiment ridicat de securitate, de siguranŃă. Într-o lume stresantă, zbuciumată, este mai confortabil să ai încredere deplină în concepŃiile transmise pe această cale. • Metoda perseverenŃei De această dată, avem de-a face cu refuzul schimbării concepŃiilor căpătate, indiferent de evidenŃa unor argumente contrarii. Această metodă le permite oamenilor să-şi păstreze o concepŃie generală constantă şi uniforma asupra lumii, eliberându-i, într-o anumită măsură, de stresul şi disconfortul psihologic. Dar, pe de altă parte, ea este dovada unei stereotipii în gândire şi concepŃii cu manifestări, uneori, iraŃionale. • Metoda apriori În acest context, termenul „apriori“ face trimitere la ceva care este crezut fără evaluare anterioară. Este, de fapt, o extensie a metodei autorităŃii. În realitate, ceea ce pare a fi fixat apriori, este o anumită concepŃie generală despre lume şi viaŃă. Această metodă exploatează tendinŃa omului de a crede şi accepta lucruri rezonabile, „de bun simŃ“ şi care se impun înainte de orice, fiind acceptate şi în virtutea autorităŃii. Nu-i putem condamna pe oamenii care credeau înainte că pământul este plat atâta vreme cât şi astăzi putem găsi destule persoane care cred acest lucru în virtutea experienŃei imediate. 1.3 Cunoaşterea ştiinŃifică Metoda ştiinŃifică ajută la fixarea concepŃiilor pe baza experienŃei. Din această perspectivă am putea defini psihologia ştiinŃifică drept un demers repetabil şi autocorector de înŃelegere a fenomenelor psihice pe baza unor observaŃii empirice.

8

Termenul empiric este derivat din cuvântul grecesc care însemnă experienŃă. ExperienŃa, mai mult decât încrederea, este sursa cunoaşterii. Având concepŃiile fixate în baza metodei autorităŃii nu avem nici o garanŃie a faptului că autoritatea a obŃinut date înainte de formarea unei opinii. Metoda tenacităŃii, în schimb, refuza să ia în consideraŃie datele, la fel cum se întâmplă şi în metoda apriori. În schimb, metoda ştiinŃifică utilizează procedee pentru stabilirea superiorităŃii unei concepŃii faŃa de alta. Termenul autocorectare presupune un proces repetabil de eliminare a ideilor incorecte, de replicare a experimentelor. Obser vaŃia empirică şi autocorectarea constituie căile specifice demersului ştiinŃific. În mod curent, un demers ştiinŃific începe prin abordare analitică, „spargerea“ unei probleme în elementele sale componente. Analiza psihologică a comportamentului uman implică descrierea, predicŃia şi explicaŃia. Acestea corespund celor trei categorii majore de tehnici de cercetare utilizate în psihologia ştiinŃifică: observaŃia, corelaŃia şi experimentul. Întrucât asupra acestor proceduri vom reveni în mod detaliat, în continuare vom examina specificul explicaŃiei ştiinŃifice în psihologie.

9

PRELEGEREA 2

PSIHOLOGIA CA ŞTIINłĂ EXPERIMENTALĂ

ConŃinuturi: 2.1. Specificul explicaŃiei ştiinŃifice în psihologie • InducŃia şi deducŃia • Despre teorie • Despre variabile • Evaluarea predicŃiilor şi teoriilor 2.2. Psihologia ca ştiinŃă experimentală 2.3. Domeniul psihologiei experimentale

Obiective: 1. Prezentarea mecanismelor elaborării concepŃiilor ştiinŃifice 2. Cunoaşterea trăsăturilor fundamentale ale unei teorii 3. Prezentarea domeniului psihologiei experimentale

PrecerinŃe: Nu este cazul

Expunere:

2.1. Specificul explicaŃiei ştiinŃifice în psihologie După cum arătam ceva mai sus, observaŃiile empirice şi autocorectarea reprezintă paradigmele metodei ştiinŃifice. În continuare vom examina modul cum funcŃionează acestea în psihologia ştiinŃifică. Să ne întoarcem la exemplul cu investigarea irosirii sociale. ObservaŃiile sistematice au sugerat aria problematică a investigaŃiei, apoi experimentele de laborator au indicat câteva caracteristici ale fenomenului şi au permis verificarea unor predicŃii asupra naturii sale. Apoi datele experimentului au sugerat unele soluŃii la aspectele practice ale irosirii sociale şi aceste date au fost explicate prin dilua rea responsabilităŃii, adică prin trimiterea la o teorie mai generală în psihologia socială. Aceşti paşi rezumă modul tipic de lucru în ştiinŃă: observaŃiile empirice făcute pe baza unor observaŃii cauzale sau a unor teorii relevă ceva despre

10

aceste teorii, ceea ce conduce mai departe demersul empiric (experimental). Aceasta autocorectare ciclică, proprie metodei ştiinŃifice, a fost pentru prima dată pusă în evidenŃă de către Francis Bacon, care a anticipat multe aspecte importante ale ştiinŃei moderne, cum ar fi inducŃia şi deducŃia. • InducŃia şi deducŃia La baza oricărei concepŃii ştiinŃifice se află datele (observaŃiile empirice) şi teoria (organizarea conceptelor care permit prezicerea datelor). Oamenii de ştiinŃă au împărtăşit şi împărtăşesc idei diferite privitor la importanŃa unuia sau altuia dintre cei doi termeni ai unei concepŃii ştiinŃifice. Este neproductiv să încercăm să stabilim raportul de prioritate sau de relaŃie univoc-determinativă în raporturile dintre date şi teorie. Dacă Bacon a crezut în prioritatea observaŃiilor empirice, oamenii de ştiinŃă moderni, de asemenea, subliniază rolul datelor şi progresul prin trecerea de la date spre teorie.

În abordarea de tip inductiv primează progresul de la datele particulare la o teorie generală. DirecŃia inversă, deductivă, porneşte de la teorie, ajungând la date particulare. Din momentul în care observaŃiile empirice s-au impus ca termen distinctiv al metodei ştiinŃifice de fixare a concepŃiilor, multora li s-a părut firesc faptul că inducŃia trebuie să fie calea pe care avansează ştiinŃa. Atunci când abordarea este pur inductivă, va exploata observaŃiile empirice legate de circumstanŃele în care sunt făcute. Aceasta presupune ca legile sau teoriile la care se va ajunge, să fie şi ele limitate la aceste circumstanŃe. Dar observaŃii empirice ulterioare, într-un alt context, pot sugera o altă teorie sau modificarea celei existente. Aşadar, teoriile induse din observaŃii reprezintă ipoteze şi nu adevăruri finale, iar schimbarea teoriilor ca rezultat al observaŃiilor empirice (experimentelor) continue exemplifică cel mai bine natura autocorectoare a ştiinŃei. Demersul de tip deductiv subliniază prioritatea teoriei, în timp ce observaŃiile cauzale, datele trec pe locul secund pentru a lărgi teoriile care descriu şi prezic un număr cât mai mare de observaŃii. Din acest punct de vedere, înŃelegerea ştiinŃifică înseamnă că o teorie va prezice un şir de observaŃii empirice care survin ulterior. În exemplul nostru despre irosirea socială, teoria diluării responsabilităŃii sugerează că monitorizarea performanŃei individuale într-un grup ar putea reduce procesul difuziei responsabilităŃii şi, implicit, fenomenul de lenevie socială. În privinŃa raporturilor dintre inducŃie şi deducŃie, Barry H. Kantowitz, Henry L. Rooediger III şi David G. Elmes (1991) pro pun o relaŃie ciclică prin care ştiinŃa progresează spre o mai bună înŃelegere a problemelor.

11

TEORIE

DEDUCłIE

INDUCłIE

DATE

Conform acestei scheme, demersul deductiv porneşte de la o teorie cu ajutorul căreia se elaborează predicŃii asupra datelor. Aceste predicŃii vor fi verificate prin observaŃii particulare. Pe de alta parte, prin inducŃie datele sugerează organizarea teoriilor care vor permite verificarea datelor. Această relaŃie circulară ne arată că teoriile pot fi considerate drept ipoteze ale modului în care sunt organizate datele. Aplicând acest model asupra exemplului cu irosirea socială vedem cum, iniŃial, rezultatele pozitive ale experimentelor au susŃinut încrederea noastră în noŃiunea generală de irosire socială. Aceste rezultate, în schimb, au sugerat ipoteze des pre natura irosirii sociale (este un fenomen general în orice grup de lucru?; apare acest fenomen la locul de muncă la fel de bine ca şi în laborator?). Răspunsurile pozitive la aceste întrebări ne permit interpretarea fenomenului pe baza teoriei difuziei responsabilităŃii. În continuarea cercetărilor lor, Latané şi colaboratorii săi au încercat să elimine alte explicaŃii ale irosirii sociale prin teorii alternative. A fost măsurat efortul subiecŃilor atât individual, cât şi în grup. În acest caz, ei au considerat că o persoană tinde să-şi diminueze efortul în grup. Cu alte cuvinte, au sugerat existenŃa unei tendinŃe de conservare a efortului, care ar explica mai bine irosirea socială decât difuzarea responsabilităŃii. Pentru a testa „puterea“ acestei ipoteze sau nivelul ei de falsificabilitate autorii au elaborat experimente în care subiecŃii au fost testaŃi individual sau în grup, dar nu în ambele situaŃii. Rezultatele au arătat că irosirea socială a apărut din momentul când o persoană a fost testată împreună cu cel puŃin încă o persoană. Concluzia: difuzarea (diluarea) responsabilităŃii este o explicaŃie mai plauzibilă a irosirii sociale decât conservarea efortului. • Despre teorie

Teoria se defineşte ca un set de declaraŃii care explică o varietate de situaŃii. Raportul dintre numărul declaraŃiilor şi cel al situaŃii lor este invers proporŃional în cazul unei teorii bune. Cel mai bun exemplu este legea gravitaŃiei universale. Prin ea este explicată

12

căderea obiectelor, comportamentul valurilor, poziŃia astrelor în sistemul solar. Cu un număr restrâns de declaraŃii despre atracŃia reciprocă a astrelor se explică un număr mare de situaŃii. Este, deci, o teorie puternică.

În psihologie teoria îndeplineşte două funcŃii majore: 1) oferă un cadru pentru etalarea sistematică şi ordonată a datelor; şi 2) permite omului de ştiinŃă să emită predicŃii. Teoria ghidează experimentatorul în organizarea rezultatelor şi îi permite elaborarea de predicŃii pentru situaŃiile în care nu există date. Cu cât va fi mai mare nivelul predicŃiei, cu atât va fi mai bună teoria.

Aşadar, teoriile sunt cel mai potrivit mod de a organiza conceptele şi datele într-o structură coerentă, dar şi pentru a prezice observaŃiile suplimentare. În unele tratate cele două funcŃii ale teoriei, organizarea şi predicŃia, apar sub numele de descriere şi explicaŃie. Această formulare repune pe tapet disputa privitoare la superioritatea abordării deductive sau inductive în ştiinŃă. Abordarea deductivă consideră că cea inductivă se preocupă exclusiv cu descrierea. Abordarea inductivă poate replica, afirmând că descrierea este explicaŃie: dacă un psiholog ar putea prezice corect şi controla tot comportamentul prin referire la sistemul organizat de rezultate, atunci acel psiholog ar putea explica comportamentul. Argumentul este superfluu deoarece ambele abordări sunt corecte. Dacă datele necesare ar fi organizate, predicŃiile ar putea fi realizate fără a recurge la o teorie. În realitate, niciodată nu vom avea toate datele necesare şi atunci teoriile sunt solicitate să ne ajute în traversarea prăpastiei dintre cunoaştere şi ignoranŃă, adică ele trebuie să ne permită avansarea unor predicŃii asupra unor date încă inaccesibile. La rândul lor, teoriile nu vor fi niciodată complete pentru că niciodată nu vom avea toate datele. Iată motivele pentru care descrierea şi explicaŃia riscă să fie termeni echivalenŃi care descriu mai mult calea decât eventualul rezultat teoretic. De aceea, vom prefera termenii de organizare şi predicŃie mai degrabă decât pe cei de descriere şi explicaŃie. • Despre variabile

Cele mai multe teorii sistematizează, descriu şi prezic efectul unor variabile. Conceptul de variabilă este crucial pentru psihologia experimentală.

Întrucât vom reveni pe larg asupra acestui concept într-un capitol ulterior, aici ne vom rezuma la o scurtă prezentare corespunzătoare rosturilor capitolului introductiv. Să luăm un

13

exemplu din fizică, şi anume efectele gravitaŃiei. Putem asocia viteza de cădere a obiectelor cu greutatea lor? Fizica a demonstrat că se poate: ceva (în acest caz, viteza de cădere) depinde de altceva (greutatea). În mod frecvent, noi observăm ceva ce se întâmplă, un efect, un comportament, şi ne putem întreba de ce se întâmplă aşa, de ce anume depinde, care este cauza. În fizică viteza de cădere a obiectelor este variabila dependentă iar greutatea variabila independentă.

În psihologia experimentală, comportamentul, adică ceea ce face sau întreprinde subiectul, performanŃa acestuia, constituie variabila dependentă, iar stimulul (în sens generic) este variabila independentă. Dacă variabila dependentă depinde, este influenŃată de variabila independentă, atunci noi ar trebui să putem studia comportamentul în diferitele lui ipostaze, intervenind asupra variabilei in dependente. Variabila independentă este manipulată de către experimentator, iar variabila dependentă trebuie să manifeste variaŃii controlabile în funcŃie de variaŃiile variabilei independente. La prima vede re, între variabila independentă şi variabila dependentă este o relaŃie directă, clară, precisă. Dacă aşa se întâmplă în experimentele din ştiinŃele naturii, acest lucru nu este valabil pentru experimentul psihologic. În experimentul lui Schachter variabila independentă era reprezentată de măsura în care comportamentul doctorului reuşea, într-un anumit mod, să inducă frica, anxietatea. Variabila dependentă este ceea ce se aşteaptă să se schimbe atunci când variabila independentă este manipulată (variată). În cazul nostru, variabila dependentă era alegerea între a aştepta singur sau împreună cu ceilalŃi. Cei doi termeni sunt mai uşor de înŃeles dacă vom Ńine seama că „independent“ şi „dependent“ se referă la legătura dintre variabile. Modificările variabilei independente sunt controlate de experimentator şi nu de modificările variabilei dependente. Este important de reŃinut că modificările variabilei dependente depind de modificările variabilei independente numai dacă ipoteza experimentatorului este corectă. Ipoteza poate fi formulată ca o declaraŃie de tipul „dacă – atunci. Variabila care urmează cuvântului „dacă“ este cea independentă, iar variabila care urmează cuvântului „atunci“ este cea dependentă. În cazul experimentului lui Schachter ipoteza suna astfel: „Dacă un subiect este expus la o situaŃie de frică accentuată, atunci nevoia sa de afiliere cu alŃi subiecŃi va creşte peste nivelul normal“. Această formulare pune în evidenŃă faptul că legătura dintre cauză şi efect are loc într-o singură direcŃie. Modificări ale variabilei independente produc modificări ale variabilei dependente şi nu invers.

14

Să luăm un exemplu mai simplu de experiment pe care studenŃii cursului de psihologie experimentală îl realizează în cadrul lucrărilor de laborator şi anume studiul relaŃiei dintre intensitate, durată sau ritmul de expunere a unui stimul şi viteza, precizia reacŃiilor unui subiect. La prima vedere relaŃia cauzală directă este indubitabilă. Depinde oare viteza, timpul de reacŃie doar de intensitatea, durata de expunere sau ritm? Nu cumva subiectul nostru se află într-o anumită stare de oboseală care poate afecta performanŃa? Înseamnă că între variabila independentă şi cea dependentă intervine şi o altă variabilă, numită intermediară, sau externă sau de control (pentru că trebuie să fie controlată, Ńinută sub control). În acest caz, ar trebui să constatăm efectul oboselii şi să intervenim, mărind sau micşorând acest efect pentru a constata implicarea lui în comportamentul de răspuns al subiectului. Iar dacă acest efect există, atunci el trebuie să fie luat în consideraŃie în experimentul respectiv. Se vădeşte astfel că un bun control al variabilelor intermediare sporeşte eficienŃa demersului experimental. • Evaluarea predicŃiilor şi teoriilor Oamenii de ştiinŃă nu încearcă să determine dacă o teorie particulară este adevărată sau falsă într-un sens absolut. Ei preferă să de clare că o teorie este suportată în mod semnificativ de datele obŃinute, lăsând astfel deschisă posibilitatea ca alte date să nu suporte teoria. Cu alte cuvinte, în ce măsură predicŃiile sunt verificate prin datele obŃinute. Există un nivel admisibil al erorii probabile a predicŃiilor şi teoriilor. Deşi oamenii de ştiinŃă nu se mulŃumesc cu declaraŃii simple de adevăr / fals asupra unei teorii, ei trebuie să decidă de multe ori care dintre teorii este cea mai potrivită într-un anumit moment. Pentru aceasta, trebuie să utilizăm o serie de criterii de evaluare a teoriei, dintre care cele mai importante sunt: economicitatea, precizia şi verificabilitatea. Economicitatea este un criteriu bine sugerat de relaŃia invers proporŃională dintre numărul declaraŃiilor unei teorii şi numărul situaŃiilor explicate în aceea teorie. Astfel, la o extremă vom avea situaŃia în care o teorie uzează de declaraŃii separate pentru fiecare rezultat. La cealaltă extremă, cazul ideal ar presupune o singură declaraŃie care explică totul. Dincolo de aceste extreme, teoriile câştigă în putere şi valoare pe măsură ce pot să explice tot mai multe rezultate prin cât mai puŃine concepte explicative. Precizia este un criteriu foarte important, mai ales în psihologie unde, adesea, din păcate, lipseşte. Teoriile care apelează la modelare matematică sau care pot fi programabile pe computer sunt, în general, mai precise decât cele care folosesc declaraŃii verbale. Dacă o teorie nu este suficient de precisă astfel încât diferiŃii utilizatori, experimentatori să fie de comun acord cu predicŃiile sale, atunci această teorie este, prin toate intenŃiile şi mijloacele folosite, lipsită de precizie.

15

Verificabilitatea este un criteriu foarte preŃuit de către oamenii de ştiinŃă deoarece o teorie care nu poate fi verificată, nici nu poate fi vreodată negată. La prima vedere, am putea crede că aceasta ar putea fi o calitate, de vreme ce ar fi imposibil de demonstrat că o astfel de teorie este incorectă. Dar, oamenii de ştiinŃă nu împărtăşesc acest punct de vedere. Să luăm, spre exemplu, atitudinea faŃă de ESP (percepŃia extrasenzorială). AdepŃii ESP susŃin că prezenŃa unei persoane care nu crede în ESP ar inhiba performanŃele subiecŃilor dotaŃi cu această aptitudine deoarece cei suspicioşi ar provoca aşa-numitele „vibraŃii negative“ care tulbura ESP. Rezultă că ESP nu poate fi evaluată deoarece numai cei care cred în ea pot fi prezenŃi când este studiată. Or, credinŃa într-o teorie implică teste de verificare care ar putea sa o respingă. Dacă nu este logic posibil să verificăm o teorie, ea nu poate fi evaluată. Dacă este logic posibil, dar nu şi tehnic (aşa cum a fost şi cazul teoriei lui Einstein), evaluarea teoriei este amânată. 2.2. Psihologia ca ştiinŃă experimentală Probabil că este dificil pentru mulŃi oameni să gândească despre psihologie ca ştiinŃă în acelaşi sens în care, spre exemplu, fizica şi chimia sunt ştiinŃe. Ei ar putea considera că artele, literatura, religia sfidează analizele ştiinŃifice, tot aşa cum se pot îndoi că aceste ana lize ştiinŃifice pot fi aplicate sentimentelor de dragoste, fiorului conducerii unei maşini cu viteză mare, suferinŃelor unei echipe de fotbal învinse. Psihologii umanişti, clinicieni sau terapeuŃi, ar răspunde pozitiv la aceste întrebări. Aceşti specialişti consideră că este imposibil din punct de vedere obiectiv să evaluezi şi să testezi sentimentele şi experienŃele umane prin metode ştiinŃifice tradiŃionale. Noi nu putem stabili sau refuza existenta lui Dumnezeu prin metode ştiinŃifice, la fel cum nu putem testa gravitaŃia prin metode teolo gice. ŞtiinŃa operează acolo unde uneltele îi sunt potrivite. Vreme îndelungată, psihologia s-a aflat în sfera de acŃiune a filosofiei. Abia la sfârşitul secolului al XIX-lea, odată cu îmbună tă Ńirea tehnicilor de cercetare, psihologia s-a deplasat spre tărâmul ştiinŃelor pozitive. Psihologii ar putea fi organizaŃi pe o linie de continuitate în raport cu modul în care ei consideră ştiinŃele exacte drept model pentru psihologie. Psihologii „hard“ consideră că ştiinŃele fizicii sau chimiei sunt modele perfecte de urmat, în timp ce psihologii „soft“ consideră că ştiinŃele sociale trebuie să constituie modelul de urmat. Toate ştiinŃele dispun de un set de date şi de teorii explicative. Ceea ce este distinctiv între diferitele ştiinŃe, ca şi între subspecialităŃile din interiorul unei ştiinŃe, sunt diferitele tehnici folosite. Astfel, astronomii nu au nevoie de tehnicile labirint, aşa cum nici subiectul experimentat de către psihologi nu are nevoie de telescop. Dacă psihologii hard uzează de tehnici mult mai rafinate, aceasta se datorea ză în mare parte tipurilor de probleme care impun un anumit gen de analize sofisticate.

16

Dincolo de această distincŃie hard-soft din lumea psihologilor contemporani, cert rămâne faptul că ştiinŃele exacte au constituit pentru psihologie un model de atins încă de la începuturile constituirii ei ca ştiinŃă. Acest lucru îl vom vedea mai bine în capitolul dedi cat incursiunii istorice în constituirea psihologiei experimentale. În mod evident, oricare cercetător din sfera psihologiei va sus Ńine cu convingere că cercetările sale sunt în beneficiul omului, dar tot aşa de bine, multora le-ar plăcea să accentueze faptul că aceasta nu este singura motivaŃie a cercetărilor psihologice. MulŃi oameni de ştiinŃă investighează anumite probleme doar pentru că le găsesc interesante. Cercetarea ştiinŃifică este în mod clasic divizată în două mari categorii: fundamentală şi aplicată. Cercetarea aplicativă se orientează spre rezolvarea unor probleme specifice, rezultate şi aplicate realităŃii. Cercetarea fundamentală nu pare să aibă un scop practic imediat. Ea permite constituirea unui sistem de date, explicaŃii teoretice şi concepte care pot fi exploatate în cercetarea aplicativă. Fără această sursă cercetarea aplicativă ar înceta să existe sau, în cel mai bun caz, va deveni în mod necesar cercetare fundamentală. Pentru că anumite concepŃii dezvoltate de cercetarea fundamentală să-şi găsească aplicaŃii, este nevoie de un anumit timp. Astfel, s-a constatat că, deşi cercetarea fundamentală se justifică pentru 70 % dintre evenimentele semnificative, aceste evenimente s-au produs cu 20-30 de ani după finalizarea cercetării. Aceasta lungă rămânere în urmă indică locul crucial al cercetării fundamentale, deşi este destul de dificil să spui că o cercetare fundamentală făcută astăzi va avea un impact 30 de ani mai târziu. Deşi distincŃia cercetare fundamentală – cercetare aplicativă a intrat în vocabularul cotidian al ştiinŃelor, noi credem că cea mai importantă distincŃie trebuie să fie făcută între o cercetare bună şi alta proastă. Principiile şi practicile psihologiei experimentale se aplică în egală măsură cercetării fundamentale şi celei aplicative. Ele pot fi folosite pentru a evalua cercetările psihologice pe care le întâlnim sau le realizăm fie ca studenŃi, fie ca psihologi profesionişti sau ca cercetători în domeniul psihologiei. Unul dintre reproşurile cel mai frecvent invocate la adresa experimentului de laborator este că acesta ar fi rupt de viaŃa reală. Adevărul este că nivelul aşteptărilor celor care studiază psihologia sau se apropie de ea ca ştiinŃă este foarte ridicat. Dacă studentul de la o facultate tehnică nu este deloc îngrijorat de faptul că frecventarea cursului de introducere în fizica nu-i permite să-şi repare automobilul, în schimb s-ar putea să fie preocupat de faptul că frecventarea unui curs de introducere în psihologie nu-i oferă o mai bună cunoaştere a motivaŃilor interioare, nu-l vindecă de nevroze sau nu-i arăta cum să obŃină succes în dragoste. Datele pe care psihologii le utilizează par, la prima vedere, neimportante deoarece este dificil de stabilit o relaŃie directă între cercetarea psihologică fundamentală şi nevoile sociale sau problemele

17

personale. Psihologul încearcă să înŃeleagă procesele fundamentale, mai degrabă, decât situaŃiile fizice care produc aceste procese. SituaŃiile fizice în lumea reală şi în laborator nu sunt deloc similare raportate la aceleaşi procese. Să presupunem că am fi preocupaŃi să ştim care sunt cauzele pro ducerii unor accidente de avion, adică mai concret, ce relaŃie exis tă între accidentele de avion şi lipsa de atenŃie (a pilotului sau a controlorului de trafic). Un psiholog cercetător poate aborda această problemă într-un laborator de psihologie experimentală, apelând la studenŃi pe care îi pune să lucreze la nişte aparate cu lumini care se sting şi se aprind succesiv. Studentul trebuie să apese pe diverse butoane corespunzătoare diverşilor stimuli şi acest tip de sarcină pare, la prima vedere, să nu aibă nici o legătură cu ceea ce face pilotul sau controlorul de trafic. Totuşi, deşi situaŃiile fizice sunt diferite, procesele implicate sunt similare pentru că apăsarea pe un buton este un indicator al atenŃiei şi, mai mult decât atât, cercetătorul poate suprasolicita operatorul uman prin creşterea vitezei de prezentare a stimulilor, prin complicarea modului de prezentare, ceea ce va tinde să semene din ce în ce mai mult cu o situaŃie la care este supus pilotul sau controlorul de trafic în condiŃiile concrete ale zborului. Tulburările de atenŃie sunt responsabile pentru multe tipuri de accidente industriale şi studierea atenŃiei în acest fel în laborator poate duce la beneficii în afara laboratorului. Multiple restricŃii şi dificultăŃi ne împiedică să realizăm cercetări experimentale la locul de muncă al oamenilor. În plus, experimentele de laborator desfăşurate în condiŃii strict controlate au o forŃă mult mai mare decât observaŃiile obŃinute în situaŃiile reale. 2.3. Domeniul psihologiei experimentale Orice abordare a domeniului psihologiei experimentale trebuie să înceapă prin a oferi definiŃiile operaŃionale ale următorilor termeni: experiment, metodă experimentală şi psihologie experimentală. Termenul de experiment este larg utilizat atât în limbajul cotidian cât şi în cel al diverselor ştiinŃe. Dacă ştiinŃa izvorăşte din realitate încercând s-o explice, experimentul este demersul prin intermediul căruia realizăm extragerea unui eşantion din realitate spre a-l supune verificării (testării) în vederea cunoaşterii. Ce vrem şi ce trebuie să cunoaştem? Una dintre trăsăturile definitorii ale psihicului uman este că acesta dispune de cele mai complexe dispozitive de determinare antialeatorii (P. Popescu Neveanu, 1987). A experimenta constituie, în fapt şi în esenŃă, o dimensiune intrinsecă a lui „homo sapiens“ şi răspunde nevoii imperioase de a găsi cauzalitatea, de a răspunde la întrebarea „de ce“ şi apoi de a se asigura asupra modului cum vor evolua lucrurile în viitor. Oamenii de ştiinŃă nu au făcut altceva decât să formalizeze acest demers şi experimentul a constituit şi constituie o ambiŃie mărturisită a tuturor ştiinŃelor naturii.

18

Experimentul este o manipulare deliberată a unui eşantion din rea litate pe care dorim să-l studiem în scopul de a înŃelege mai bine modul cum acesta se produce, din ce cauză şi cu ce efecte.

Metoda experimentală în psihologie a fost introdusă pe la ju mătatea secolului al XIX-lea şi putem afirma că celebra lucrare a lui G.T. Fechner „Elemente de psihofizică“ (1860) stă la baza ei. Domeniul psihologiei experimentale se defineşte prin intermediul metodei experimentale, considerată ca forma cea mai desăvârşită şi cea mai convingătoare a demersului ştiinŃific (M. Richelle, X. Seron, 1994).

Metoda experimentală constituie cadrul logic, formal şi epistemic de utilizare a experimentului. Aceasta implică prezenŃa şi utilizarea (prin verificări şi revizuiri periodice) unor instrumente de lucru, reguli de conduită, dispozitive tehnice şi proceduri, strategii, planuri de experimente, modalităŃi de culegere şi prelucrare a datelor. Aşa cum susŃin, pe bună dreptate, autorii mai sus citaŃi, de obicei psihologii insistă mai mult asupra modalităŃilor de culegere şi prelucrare a datelor, neglijându-se rolul capital pe care îl joacă instrumentele tehnice în dezvoltarea psihologiei experimentale. Domeniul psihologiei experimentale s-a conturat, s-a impus, s-a dezvoltat şi va progresa în măsura în care cercetătorii imaginează şi propun noi mijloace de investigare ce deschid noi orizonturi de investigare a realităŃii psihice. Este sugestiv să ne imaginăm ce ar fi însemnat psihologia cognitivă modernă fără calculator. Sau problema timpului de reacŃie care – tot din perspectiva psihologiei cognitive – a devenit o sură vitală de informaŃii în vederea analizei şi înŃelegerii procesării mentale a sarcinilor. Sau, şi mai sugestiv, cazul conştiinŃei, abandonată total datorită ofensivei behaviorismului şi reintrată recent în sfera de interes a psihologiei experimentale datorită noilor mijloace tehnice sofisticate utilizate în neuroştiinŃele moderne: tehnicile creierului divizat, metodele de imagistică corticală (tomografia, rezonanŃa magneto-nucleară etc.). Teoriile evoluează la rândul lor în strânsă legătură cu evoluŃia tehnicilor utilizate. Astfel metoda experimentală a cunoscut suişuri şi stagnări, abandonuri şi reveniri spectaculoase. Un exemplu dramatic este eşecul Şcolii de la Würzburg, pe la sfârşitul secolului al XIX-lea în demersurile ei de a investiga experimental gândirea şi a demonstra că aceasta nu operează cu imagini intuitiv-senzoriale (conform asociaŃionismului senzualist). Metoda utilizată era descri erea verbală a demersurilor cognitive depuse de către subiecŃi-experŃi în timpul sau după rezolvarea unei probleme. La momentul respectiv metoda nu a oferit rezultatele scontate, foarte

19

puŃini dintre subiecŃi au reuşit să descrie în termeni strict abstracŃi procesele mentale fără a face apel la imagini concret-intuitive. Dincolo de meritele acestei şcoli (Denkpsychologie) în studiul gândirii, absenŃa unor mijloace adecvate de studiu a blocat evoluŃia metodei introspecŃiei experimentale. Dar, după trei sferturi de secol, în anii ’70 cercetările lui Newell şi Simon au resuscitat interesul pentru metoda raportului verbal în studiul proceselor cognitive superioare. Prin „protocolul gândirii cu voce tare“ cei doi savanŃi au încercat să identifice algoritmii de lucru ai gândirii umane pe care i-au transpus în programe de calculator şi au ajuns la aceleaşi rezultate. Vedem cum noi tehnologii permit resuscitarea unor teorii. Domeniul memoriei oferă demonstraŃii şi mai elocvente în acest sens. Cercetările asupra memoriei auto biografice fac apel la o activitate introspectivă care pune în joc întregul proces de investigare asupra proceselor de aducere aminte sau de evocare. Tot aşa s-au impus cercetătorilor noŃiunile de memorie procedurală sau de memorie implicită care, fără a fi explicate verbal de către subiect nu developează mecanismele psihologice investigate. ImportanŃa, dar şi controversele legate de raportul verbal şi utilizarea lui în psihologia experimentală vor face obiectul unei ana li ze mai atente într-un capitol aparte al cărŃii. Psihologia experimentală este o ramură a psihologiei, care, fiind atât de intim legată de metodă, se defineşte chiar prin metoda experimentală. Cel mai frecvent criteriu utilizat în clasificarea ramurilor psihologiei este conŃinutul, ori, constatăm că psihologia experimentală se defineşte prin metodă. În acelaşi timp, fiecare ramură a psihologiei definită de un conŃinut dispune de o parte experimentală mai mult sau mai puŃin importantă. Unii autori sunt tentaŃi să nu considere psihologia experimentală ca o ramură obişnuită ci, mai curând, ca metodă aplicabilă variatelor domenii ale cunoaşterii. AlŃi autori (P. Fraisse, 1973) consideră psihologia experimentală drept sursă de cunoştinŃe acumulate în psihologie prin utilizarea metodei experimentale. Din punctul de vedere al psihologiei americane, care pune accentul mai mult pe atributele experimentului, psihologia experimentală este un demers repetabil şi autocorector în studierea manifestărilor vieŃii psihice (Kantovitz, B.H., Roediger III, H.L., Elmes, D.G., 1991). Din punctul de vedere a lui N. Lungu (2000), domeniul psihologiei experimentale îl constituie teoria şi practica experimentului ca metodă de cercetare activă şi eficientă, deservind astfel orice cercetare psihologică de tip experimental. Mai departe, acelaşi autor ne oferă următoarea definiŃie: „psihologia experimentală reprezintă ansamblul principiilor, normelor şi regulilor care stau la baza organizării şi desfăşurării experimentului în psihologie, cu scopul obŃinerii de date verificate asupra realităŃii psihice“ (pp. 15) După cum observăm şi această definiŃie trimite la metodă (principii, norme, reguli, organizare), ceea ce este, practic, inevitabil în orice tentativă de definire a psihologiei experimentale.

20

Domeniul psihologiei experimentale îl constituie manifestările vieŃii psihice abordate într-o manieră experimentală.

Obiectul psihologiei experimentale este reprezentat de problemele vieŃii reale identificate şi asupra cărora cercetătorul avansează ipoteze ce urmează a fi testate prin experimente controlate şi replicabile în vederea avansării unor predicŃii verificabile statistic privitoare la generalizarea rezultatelor obŃinute şi evoluŃia comportamentelor studiate. Trebuie să fim realişti: finalitatea oricărui demers ştiinŃific veritabil este de a prezice fenomenul studiat. Experimentul psihologic, metoda experimentală, psihologia experimentală constituie fundamentul cercetării ştiinŃifice asigurând aceste exigenŃe la cel mai înalt nivel de rigoare ştiinŃifică şi oferind imaginea unei evoluŃii dina mice a tehnicilor, instrumentelor, mijloacelor de lucru în deplin acord cu evoluŃia celorlalte ştiinŃe moderne.

21

PRELEGEREA 3

SCURT ISTORIC AL PSIHOLOGIEI EXPERIMENTALE

ConŃinuturi: ContribuŃia marilor personalităŃi la apariŃia psihologiei experimentale Impactul principalelor şcoli şi curente asupra psihologiei experimentale Psihologia experimentală în românia

Obiective: 1. Prezentarea experimentală 2. Prezentarea principalelor momente în constituirea psihologiei ca ştiinŃă principalelor momente în constituirea psihologiei ca ştiinŃă

experimentală în România

PrecerinŃe: Nu este cazul

Expunere: 3.1 ContribuŃia marilor personalităŃi la apariŃia psihologiei experimentale
ContribuŃia lui Helmholtz. Hermann von Helmholtz (1821 - 1894) a fost la bază cercetător în ştiinŃele naturii şi fiziolog. ContribuŃiile sale asupra mecanismelor vederii colorate (teoria tricromatică a vederii) şi asupra fiziologiei auzului (teoria rezonanŃei) au avut o importanŃă covârşitoare şi au fost urmate de cercetări asupra atenŃiei, memoriei, el realizând experimente de tranziŃie între fiziologie şi psihologie experimentală.

EXPERIMENT ILUSTRATIV „Măsurarea timpului de reacŃie“ Cel mai ilustrativ exemplu este experimentul timpului de reacŃie, prin care Helmholtz a studiat viteza de propagare a impulsului nervos. Metoda era de o simplitate şi acurateŃe desăvârşite, în condiŃiile în care Johannes Müller, un alt fi zio log german celebru, susŃinea că transmiterea impulsului nervos ar fi apropiată de viteza luminii şi, deci, imposibil de măsurat. Helmholtz a procedat la stimularea unui nerv la distanŃe diferite de creier şi a măsurat timpii necesari unor reacŃii la aceste stimulări. Cunoscând distanŃa dintre două puncte în care se face stimularea şi distanŃa în timp a apariŃiei reacŃiilor, se va putea calcula

22

viteza impulsului nervos ca rezultat al raportului distanŃă - timp. Helmholtz a aplicat stimulări unor subiecŃi legaŃi la ochi, pornind de la umăr şi ajungând la gleznă măsurând durata reacŃiei prin împingerea unei manete cu mâna. Cunoscând cu aproximaŃie diferenŃa de lungime între gleznă şi creier şi pe cea dintre umăr şi creier el a estimat viteza impulsurilor nervoase la un nivel relativ scăzut de 50 m/s; deci, în nici un caz nu se apropia măcar de viteza sunetului, cu atât mai puŃin de cea a luminii. Apoi, Helmholtz a procedat la laborioase cercetări în această privinŃă pe broaşte; valorile determinate nu au fost departe de cele stabilite pe subiecŃi umani. În timp, cercetările sale s-au dovedit a fi suficient de riguroase, chiar dacă astăzi ştim că viteza impulsului nervos depinde de diametrul fibrelor nervoase implicate. Un aspect extrem de interesant merită a fi semnalat: marele fiziolog german a fost de-a dreptul derutat de diferenŃele destul de sensibile între timpii de reacŃie ai diferiŃilor subiecŃi cu care a lucrat sau chiar la aceiaşi subiecŃi în momente diferite, fapt care l-a condus la abandonarea acestor cercetări pe subiecŃi umani. CărŃile de psihologie experimentală ne explică de ce apar aceste diferenŃe şi ce soluŃii trebuie să abordăm pentru obŃinerea unor măsurători corecte.

Psihologia s-a născut şi s-a dezvoltat ca ştiinŃă în Germania şi trebuie să menŃionăm contribuŃia lui Weber, Fechner, Wundt şi Ebbinghaus. Contributia lui Weber. Ernst Weber (1795 - 1878) a fost specialist în anatomie şi fiziologie la Leipzig, iar cercetările sale s-au concentrat în special asupra senzaŃiilor cutanate, simŃului tactil.

EXPERIMENT ILUSTRATIV Măsurarea pragului diferenŃial Experimentele sale au vizat studierea efectului activităŃii musculare în estimarea greutăŃii obiectelor. În acest scop el a solicitat subiecŃii să compare două greutăŃi, dintre care una constituia greutatea etalon. În prima situaŃie experimentală subiecŃii, legaŃi la ochi, ridicau greutatea etalon şi, apoi, o altă greutate, diferită, trebuind să spună dacă cele două au aceeaşi greutate. În a doua situaŃie subiecŃii erau pasivi şi greutăŃile li se puneau în mână succesiv, trebuind apoi să le compare. Weber a constatat că precizia răspunsurilor era mai buna în situaŃia în care subiecŃii erau activi din punct de vedere muscular. ObservaŃia care va constitui un punct crucial pentru psihologie era legată de abilitatea subiecŃilor de a detecta o diferenŃă între greutatea etalon şi cea dată spre comparare. Astfel, cu cât greutatea etalonului era mai mare, cu atât diferenŃa dintre această greutate şi cea de comparat trebuia să fie mai mare pentru ca subiectul să poată să o sesizeze. Weber a descoperit, în cazul diferitelor modalităŃi senzoriale, raporturile constante între mărimea unei stimulări şi cantitatea necesară pentru a produce o nouă stimulare. În acest fel, s-a ajuns la celebra lege a lui Weber privitoare la pragurile diferenŃiale.

Contributia lui Gustav Fechner (1801 - 1887). Fechner a fost un savant cu preocupări foarte extinse, de la ştiinŃele naturii la filosofie, religie, estetică şi psihologie. Cercetările sale de debut în psihologie sunt legate de vederea cromatică şi de imaginile consecu tive. Apoi, după 1850, el este cel

23

care a apreciat la justa valoare cercetările lui Weber, preocupându-se de generalizarea legii acestuia, pornind de la problema fundamentală a posibilităŃii existenŃei unor legi care să guverneze transformarea energiei fizice în corespondentul ei mental. Continuând munca lui Weber, Fechner ajunge la rezultate şi relaŃii legice mai elaborate, dobândind notorietate prin formularea „legii pragurilor diferenŃiale extinse“.

Fechner este cel care, prin lucrarea sa „Elemente de psihofizică“ (1860) pune bazele psihofizicii şi ale psihologiei experimentale. Contributia lui Wilhelm Wundt (1832 - 1920). În cazul lui Wundt putem spune că acesta este primul om care s-a putut considera pe sine psiholog. Debutând ca discipol al lui Helmholtz şi având o pre gătire serioasă în fiziologie, el s-a apropiat treptat de psihologie şi, în anul 1874, va publica lucrarea „Principii de psihofiziologie“ pe care Boring (ilustru istoric al psihologiei) o considera drept cea mai importantă carte din istoria psihologiei experimentale. In această lucrare, Wundt realizează o trecere sistematică în revistă a cunoştinŃelor despre psihologie şi-şi prezintă propria concepŃie care va sta la baza structuralismului în psihologie. Practic, prin această carte s-au pus bazele unei psihologii sistematice, Wundt contribuind astfel decisiv la întemeierea psihologiei şi aşezarea ei în rândul disciplinelor de sine stătătoare.

Wundt, a pregătit o mulŃime de specialişti, nu numai din Germania, ci şi din multe alte Ńări ale lumii, el fiind cel care a înfiinŃat primul laborator de psihologie experimentală în 1879 la Leipzig, devenit apoi primul institut de psihologie; tot Wundt este cel care a înfiinŃat şi prima revistă de psihologie.

Wundt considera că procesele mentale superioare, cum ar fi memoria, gândirea, creativitatea, nu pot fi abordate experimental. Metoda experimentală este potrivită doar în studiul senzaŃiilor şi percepŃiilor. Procesele mentale superioare ar putea fii studiate prin cercetarea operelor civilizaŃiei de-a lungul secolelor, în diverse culturii sau prin istoria culturii şi antropologie. ContribuŃia lui Hermann Ebbinghaus (1850 - 1909). Îndoielile lui Wundt aveau să fie spulberate, chiar în anul înfiinŃării laboratorului său, de către Ebbinghaus care a iniŃiat celebrele sale experimente asupra memoriei umane adunate în lucrarea „Despre memorie“ (1885). În această lucrare se demonstrează că se pot rea liza investigaŃii experimentale asupra unor procese psihice mai complexe, cum ar fi cazul memoriei.

3.2 Impactul principalelor şcoli şi curente asupra psihologiei experimentale
Dacă debutul psihologiei şi, implicit, al psihologiei experimentale este legat de contribuŃia unor mari personalităŃi, odată cu începutul secolului al XX-lea putem discuta despre existenŃa unor şcoli, cu rente, orientări majore în psihologie: structuralism, funcŃionalism, behaviorism, gestaltism şi cognitivism. Ne referim aici la curente care au marcat în mod substanŃial psihologia experimentală.

24

Structuralismul sau structura vieŃii mentale. După cum arătam ceva mai sus, creatorul şcolii structuraliste în psihologie a fost W. Wundt, dar această orientare a fost strâns asociată cu numele lui E. Titchener (1867 - 1927). Titchener a fost unul dintre discipolii lui Wundt; el a preluat această orientare de la Wundt şi a promovat-o în America, în cadrul laboratorului înfiinŃat de către el la Universitatea Cornell. Psihologia structuralistă s-a ocupat de studiul structurilor mentale pornind de la următoarele probleme: elementele experienŃei, combinarea acestora şi cauzele care stau la baza combinării. Elementele de bază ale experienŃei erau considerate a fi senzaŃiile (vizuale, auditive, gustative, etc.), apoi imaginile şi ideile şi, în ultimul rând, afectele. Fiecare element al experienŃei era caracterizat prin durată, intensitate, calitate şi acuitate.

Psihologia structuralistă şi-a propus să delimiteze elementele experienŃei mentale şi modul cum se combină acestea în cadrul fenomenelor mentale complexe. Era o perspectivă atomistă, elementaristă, care punea senzaŃiile la baza întregi vieŃi psihice, considerând că imaginile şi ideile sunt elemente suprapuse, rezultate în urma principiilor asocierii.

Metoda descompunerii acestor elemente ale experienŃei s-a numit introspecŃionism. IntrospecŃia era metoda de lucru prin care se monitoriza experienŃa. IntrospecŃionistul îşi propunea să semnaleze conŃinutul conştient al unei experienŃe. Spre exemplu, un introspecŃionist nu ar fi semnalat vederea unei mese în mediul ambiant, ci ar fi semnalat că vede un anumit tipar, structura spaŃială, culoare, strălucire. Altfel spus, introspecŃionistul era pregătit să vadă elementele experienŃei care compun perceperea unei mese. Dacă cineva ar fi raportat în mod simplist că vede o masă, acest lucru ar fi fost considerat „eroare de stimulare“. Acesta a fost introspecŃionismul asociationist - senzualist şi metoda introspecŃiei era riguroasă, dificilă şi foarte greu accesibilă celor din afară. În plus, metoda stârnea suspiciune atâta vreme cât introspecŃioniştii din laboratoare diferite nu se puteau pune de acord asupra conŃinutului aceluiaşi experiment. FuncŃionalismul se va ocupa de funcŃiile proceselor şi structurilor mentale. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, darwinismul evoluŃionist va câştiga un loc tot mai însemnat între concepŃiile ştiinŃifice astfel încât oamenii de ştiinŃă au început să se întrebe tot mai serios despre rolul proceselor psihice în adaptarea organismului la mediu. John Dewey (1859 - 1952) a fost iniŃiatorul funcŃionalismului în Statele Unite ale Americii, fiind puternic influenŃat de teoria evoluŃionistă a lui Darwin. În lucrarea sa „Conceptul de arc reflex în psihologie“ (1896) el a criticat atomismul şi elementarismul asocia Ńionismului senzualist, susŃinând că procesele psihice sunt evenimente cu o evoluŃie continuă, neîntreruptă, insistând asupra necesităŃii studierii comportamentului în contextul său natural pentru a-i determina funcŃiile.

25

Behaviorismul. Debutul acestui curent a fost în 1913, când John Watson publica în „Jurnalul de psihologie“ articolul numit „Psiho logia aşa cum o vede un behaviorist“. În acest material, Watson ataca psihologia structuralistă şi introspecŃionismul, mai ales accentul pe care acesta din urmă îl punea pe conştiinŃă şi conŃinuturile mentale. Watson susŃinea că ar trebui să se studieze ceva asupra căruia ar putea cădea de acord toŃi oamenii înŃelepŃi, şi anume comportamentul.

Psihologia, în întregul ei, este declarată ştiinŃa comportamentului. Behavioriştii doreau să facă din psihologie o ştiinŃă a naturii, al cărui obiect trebuia să fie comportamentul. Dincolo de concepŃia clasică behavioristă asupra relaŃiei stimul - reacŃie şi limitele acestei concepŃii, importanŃa behaviorismului pentru metoda experimentală în psihologie este enormă. Practic, behaviorismul este, înainte de toate, o orientare metodologică întrucât îşi propune dezideratul accesibilităŃii comportamentului ca obiect de studiu ştiinŃific. Pe bună dreptate, Watson se arăta indignat de utilizarea unor termeni cum ar fi conştiinŃa, gândirea fără imagini, apercepŃia, cu înŃelesuri foarte neclare şi imposibil de determinat cu precizie. Celebrul model stimul - reacŃie (S → R) este, de fapt, punctul de pornire al cercetării ştiinŃifice riguroase în psihologie. Putem identifica cu uşurinŃă stimulul (S) cu variabila independentă şi reacŃia (R) cu variabila dependentă. O cercetare ştiinŃifică riguroasă va trebui să permită, în baza manipulării lui S, anticiparea unor valori ale lui R tot aşa cum, în baza cunoaşterii lui R, se pot face inferenŃe despre S. Schema clasică ce propunea o relaŃie univocă S → R va fi abandonată chiar în interiorul behaviorismului tocmai datorită sugestiilor venite din partea acelor cercetători care au utilizat în mod riguros schema iniŃiala de cercetare. Aşadar, cercetătorii au fost primii care au semnalat nevoia luării în consideraŃie a unor variabile intermediare care se amplasează între stimul şi reacŃie. Modelul behaviorist de cercetare ştiinŃifică a revoluŃionat psihologia şi a adus cele mai mari contribuŃii până în ziua de azi în dezvoltarea psihologiei ştiinŃifice. Studiile de pionierat ale lui Pavlov şi Thorndike indicau posibilitatea unei psihologii obiective a învăŃării şi, în această zonă, behaviorismul şi-a adus cele mai mari contribuŃii. Dincolo de aparentul declin al behaviorismului în zilele noastre, în condiŃiile în care studiul structurilor mentale a fost reintrodus în psihologie prin cognitivism, behaviorismul îşi menŃine impactul major asupra psihologiei experimentale, respectiv asupra metodologiei cercetării psihologice. Psihologia formei – Gestaltismul. Dacă funcŃionalismul şi behaviorismul s-au dezvoltat în SUA ca o reacŃie la asociaŃionismul senzualist clasic, în Germania o astfel de reacŃie se va materializa în cadrul Şcolii de la Berlin, numită gestaltism, pornind de la cuvântul german „gestalt“ care înseamnă formă, configuraŃie. Gestaltismul se opune asociaŃionismului senzualist, susŃinând că percepŃia nu este o simplă sumă de senzaŃii, ci o imagine unitară a întregului, în care primează forma, configuraŃia.

26

Max Wertheimer (1880 - 1943) şi colaboratorii lui (Koffka si Köhler) au demonstrat unitatea procesului perceptiv, la baza căruia se află fenomenul constanŃei perceptive a formei, mărimii, luminozităŃii sau culorilor. Astfel percepŃia prezintă calităŃi de integralitate, unitate, independent de senzaŃiile schimbătoare provenite de la receptori.

Psihologia cognitivă. Dacă behaviorismul a reuşit să domine psihologia mai ales din punct de vedere metodologic, din punctul de vedere al conŃinuturilor asupra cărora el s-a concentrat, dominaŃia a fost mai scurtă întrucât, încă din anii `50, în psihologie şi-a făcut loc preocuparea pentru studiul ştiinŃific al proceselor mentale superioare. S-a dovedit că multe dintre operaŃiile mentale nu pot fi explicate prin reducerea la schema condiŃionării stimul - răspuns. Noua provocare în faŃa cercetării psihologice experimentale era studiul unor fenomene psihice neobservabile cu metode ştiinŃifice obiective care să permită legarea constructelor mentale de răspunsuri observa bile. Psihologia cognitivă va beneficia din plin de tehnologiile moderne, computaŃionale, teoria informaŃiei, inteligenŃa artificială. Este o reîntoarcere asupra factorului mental dar cu mijloace extrem de sofisticate care permit modelarea, simularea unor procese mentale.

În ziua de azi se poate spune că direcŃia cea mai importantă de reŃinut în psihologie este specializarea. Şcolile psihologice au tendinŃa de a fi exhaustive, exprimându-şi punctul de vedere asupra tuturor aspectelor psihologiei. Astfel, behaviorismul nu a fost preocupat doar de învăŃare, ci şi-a extins aplicabilitatea conceptelor şi asupra gândirii, limbajului sau dezvoltării copilului. În zilele noastre, psihologii nu se mai identifică profesional cu o anumită şcoală sau curent, ci cu un domeniu de interes. Psihologii sunt specializaŃi în direcŃii foarte variate, de la ramuri largi până la specializări foarte înguste. Această tendinŃă spre specializare este deseori criticată, dar se pare că nu există o alternativă viabilă. În definitiv, specializarea constituie amprenta maturizării unui domeniu ştiinŃific. Spre exemplu, AsociaŃia Americană de Psihologie (APA) numără nu mai puŃin de 45 de departamente, între care şi cel de psihologie experimentală.

3.3 Psihologia experimentală în România
După cum remarca M. Bejat (1973), psihologia s-a constituit în Ńara noastră ca ştiinŃă experimentală.

Promotorii psihologiei ştiinŃifice româneşti s-au format chiar în laboratoarele lui Wundt. Primul curs de psihologie experimentală este Ńinut în România de către Eduard Gruber la Iaşi în 1893, an în care este înfiinŃat şi primul laborator de psihologie experimentală la Universitatea din Iaşi, sub conducerea aceluiaşi E. Gruber. Teza de doctorat a lui Gruber, bazată pe cercetări experimentale

27

asupra luminozităŃii culorilor este publicată în 1893 de către Wundt în acelaşi volum în care apărea şi teza de doctorat a lui Constantin Rădulescu-Motru. În anii 1891 - 1893 Constantin Rădulescu-Motru va lucra în Institutul de Psihologie de la Leipzig, elaborându-şi teza de docto rat în domeniul epistemologiei. Un moment de referinŃă este publicarea lucrării „Problemele psihologiei“ de către C. Rădulescu-Motru în 1898, lucrare în care sunt expuse principiile teoretice şi metodo logice ale psihologiei ştiinŃifice. Nicolae Vaschide a fost unul dintre cei mai prolifici cercetători şi poate fi considerat, alături de Binet şi Toulouse, printre fondatorii psihologiei experimentale franceze. Vaschide va pleca în FranŃa împreună cu marele psiholog francez Alfred Binet, fiind puternic impresionat de cursurile acestuia, Ńinute în 1895 la Universitatea din Bucureşti. Cercetările experimentale ale lui Vaschide cu privire la atenŃie, somn şi vise, psihologia mâinii dar şi asupra diferitelor modalităŃi senzoriale, cercetări desfăşurate în cursul a numai 11 - 12 ani de activitate, sunt incluse într-o bibliografie impresionantă ce cu prinde aproximativ 170 de titluri, dintre care 12 cărŃi.

Laboratorul de psihologie experimentală al UniversităŃii din Bucureşti este înfiinŃat în 1906 de către Constantin Rădulescu-Motru. De altfel, marele savant român a început prin a fi elev şi colaborator al lui Beaunis în primul an de funcŃionare al laboratorului de psihologie fiziologică de la Sorbona (1889 - 1890).

De numele lui Florian Ştefănescu-Goangă se leagă înfiinŃarea laboratorului de psihologie experimentală şi a primului institut de psihologie la Universitatea din Cluj (1922). El este autorul unei valo roase cercetări experimentale referitoare la tonalitatea afectivă a culorilor, trecută ca teza de doctorat cu W. Wundt şi publicată de către acesta în revista Institutului de la Leipzig în 1911. Dar, aşa cum arăta M. Bejat (1973), realizarea cea mai de preŃ a lui Ştefănescu - Goangă rămâne „Şcoala psihologică de la Cluj“, echipa de cercetători pe care i-a format şi care vor continua dezvoltarea psihologiei experimentale. În perioada postbelică, după momentul dureros al stalinismului din anii ’50, când psihologia a fost sever lovită în toate Ńările comuniste, a urmat o perioadă de dezvoltare şi consolidare a acesteia şi putem aminti aici cercetările laborioase de psihologie experimentală desfăşurate în laboratoarele Institutului de Psihologie al Academiei Române sau cercetările din laboratoarele de psihologie experimentală ale UniversităŃii din Cluj (Alexandru Roşca) şi ale UniversităŃii din Bucureşti (Gheorghe Zapan). În anii ’80, psihologia românească suferă o nouă lovitură de tip stalinist prin desfiinŃarea învăŃământului superior şi a Institutului de Psihologie. După 1990, psihologia experimentală îşi regăseşte locul firesc în ştiinŃa romanească prin reînfiinŃarea Institutului de Psihologie al Academiei Romane şi prin modernizarea laboratoarelor de psihologie ale universităŃilor din Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Timişoara.

28

PRELEGEREA 4

OBSERVAłIE ŞI EXPERIMENT

ConŃinuturi: 4.1. Definire şi caracteristici 4.2. ObservaŃia ocazională – observaŃia sistematică 4.3. Factorii determinanŃi ai observaŃiei 4.4. ConŃinutul observaŃiei: • particularităŃile bioconstituŃionale • conduita expresivă • conduita verbală • conduita reflexivă 4.5.Protocolul observaŃiei 4.6.Aspecte particulare ale observaŃiei

Obiective: 1. Prezentarea particularităŃilor metodei observaŃiei 2. Prezentarea conŃinutului observaŃiei în experimentul psihologic 3. Elaborarea fişei de observaŃie în experimentul de laborator

PrecerinŃe: Nu este cazul

Expunere:

4.1 Definire şi caracteristici Etimologia cuvântului îşi are originea în latinescul „observoare“ – a privi, a fi atent la. Cele mai multe definiŃii de dicŃionar insistă pe constatarea şi notarea fidelă a fenomenelor aşa cum se desfăşoară ele în realitate. Rezultă drept trăsătură definitorie a observaŃiei, caracterul „pasiv“: observatorul nu intervine în desfăşurarea fenomenului studiat. Dacă în experiment se provoacă în mod deliberat o modificare a variabilei independente urmărindu-se efectele acestei modificări asupra variabilei dependente (comportamentul), în observaŃie fe nome nul este urmărit în modul

29

său natural de desfăşurare, încercându-se surprinderea unor relaŃii cauzale stabilite, constante, edificatoare. Dar, în experimentul de laborator, observaŃia va fi subordonată scopurilor acestuia şi va urmări obŃinerea unor date suplimentare care să descrie modificările variabilei dependente. Aşadar, metoda observaŃiei poate fi cu succes utilizată în cadrul laboratorului, distincŃia esenŃială care se impune este cea a prezenŃei sau absenŃei unei manipulări deliberate a variabilelor implicate.

Definitorie pentru observaŃie este înregistrarea sistematică a unor manifestări comportamentale aşa cum se prezintă ele în condiŃiile normale ale mediului, pe cât de discret posibil. Dincolo de aceste trăsături, la o analiză atentă (Banister şi colab., 1996) se impun şi alte caracteristici definitorii ale observaŃiei:

• precizia observaŃiei care se poate întinde de la forme foarte riguroase, structurate până
la forme difuze, nestructurate;

• focalizarea, concentrarea observaŃiei de la o manifestare foarte îngustă, strictă a
comportamentului până la manifestări globale;

• nivelul de conştientizare a prezenŃei observatorului de către subiectul (subiecŃii)
observat, care poate prezenta următoarele variante: observator prezent şi neimplicat, observator prezent şi implicat, observator ascuns şi neimplicat, observator ascuns şi implicat;

• durata observaŃiei, care poate varia de la o observaŃie spontană până la observaŃia pe
durate mari de timp;

• nivelul de informare oferit subiectului observat, care poate varia între dezvăluire
completă până la absenŃa oricărei informări.

4.2 ObservaŃia ocazională – observaŃia sistematică Această distincŃie se impune pentru a preciza mai bine ce tip de observaŃie trebuie să utilizăm în cercetarea psihologică. ObservaŃia ocazională, aşa după cum arată şi numele, se exercită într-o manieră neformală, neghidată de reguli, este observaŃia practicată în mod cotidian de către psiholog fie asupra lui fie asupra celor din jurul său. La începuturile ştiinŃelor socio-umane, ale psihologie în general, acest gen de observaŃie a avut un rol important în adu narea unui corp semnificativ de date ce au fost apoi sistematizate şi analizate. Dar, pe măsură ce psihologia s-a constituit ca un

30

corp solid de cunoştinŃe, rolul acestui tip de observaŃie a mai scăzut, continuând totuşi să influenŃeze fiecare psiholog în atitudinile şi evaluările sale. Un caz particular al observaŃiei ocazionale este observaŃia accidentală care apare într-un anumit context experimental, astfel încât cercetătorul, deşi urmăreşte un set de scopuri proprii cercetării actuale (prezente), aceasta nu-l împiedică să constate-observe aspecte inedite care-l pot conduce la concluzii total neaşteptate şi uneori originale. Istoria ştiinŃei este bogată în astfel de exemple. Astfel, Féré, medic neuropsihiatru francez, observă la o pacientă care avea pielea mâinilor anormal de uscată că aceasta semnala în plus o serie de în Ńepători (pişcături) la nivelul pielii mai ales pe vreme uscată şi rece. Féré s-a gândit să măsoare electricitatea statică a pielii pacientei, constatând descărcarea acestei electricităŃi în momentele respective, ceea ce l-a condus la descoperirea reflexului psihogalvanic (după P.Fraisse şi J.Piaget, 1989).

ObservaŃia sistematică se desfăşoară după un plan riguros, în cadrul unui proiect de cercetare, investigaŃie sau experiment. Este o observaŃie „naturală“ în condiŃiile în care se studiază manifestările comportamentale ale indivizilor în cadrul lor „natural“ de viaŃă, adică acolo unde ei îşi desfăşoară în mod obişnuit activităŃile de învăŃare, de muncă sau de loisir.

ObservaŃia poate fi practicată în consultaŃii sau în clinică. Observatorul va stabili cadrul şi condiŃiile unei observaŃii care va pur ta atributul de „clinică“. Este, de obicei, însoŃită de interviul clinic, de anamneză. În general, observaŃia sistematică se subordonează unor scopuri precise, se consemnează în mod riguros datele în urma unei planificări, a unui adevărat „proiect de observaŃie“ prin care sunt anticipate – la modul cât mai amănunŃit cu putinŃă – conduitele, manifestările avute în vedere, momentele, durata ş.a.m.d.

4.3 Factorii determinanŃi ai observaŃiei a) PrezenŃa observatorului. Se cunoaşte că prezenŃa observatorului introduce o nouă variabilă în configuraŃia cercetării, experimentului pentru că ar conduce la modificarea comportamentului observat. SoluŃii există şi aplicarea lor Ńine de nivelul de dotare al labo ratorului, dar şi de inventivitatea cercetătorului. Tehnologiile moderne pun la îndemână ferestrele cu orientare unidirecŃională (one way screen/ window) sau camere video. Tot atât de eficiente pot fi şi metodele clasice de „spionare“: o draperie, un paravan, un orificiu în perete ş.a.m.d. Observatorul ascuns oferă posibilitatea unei desfăşurări naturale a comportamentului

31

mai ales la copii, la persoanele cu handi cap intelectual sau în condiŃii de grup. În experimentul de laborator cel mai adesea subiectul este solicitat într-o sarcină, are de îndeplinit un consemn şi cercetătorul, adică observatorul trebuie să fie prezent pentru a urmări modul cum subiectul res pectă consemnul sau pentru a-i oferi diferitele secvenŃe ale unor sarcini care se derulează în timp. Cel mai adesea cercetătorul trebuie să manipuleze aparate, probe, să consemneze riguros rezultatele ş.a.m.d. În mod normal subiectul acceptă convenŃia prezenŃei observatorului ca făcând parte din „joc“ şi tocmai absenŃa acestuia l-ar intriga. Cer cetătorul (observatorul) se află într-o relaŃie specifică de cooperare din primele etape ale experimentului: selecŃia grupurilor şi a subiecŃilor în raport cu etapele experimentului. Practic, de la bun început experimentatorul trebuie să se asigure de participarea benevolă sau de motivarea (recompensa) participării subiecŃilor. În aceste condiŃii prezenŃa observatorului este o condiŃie comună pentru toŃi subiecŃii participanŃi şi grija trebuie să se manifeste în ceea ce priveşte conduita experimentatorului, personalitatea acestuia, modul egal, neutru-binevoitor de a se exprima în relaŃiile cu toŃi participanŃii la experiment. b. Personalitatea observatorului are un rol important în evaluarea, estimarea conduitelor observate, mai ales atunci când se fac referiri la trăsături, manifestări de personalitate, atitudinal-caracteriale. ObservaŃia rămâne un demers marcat de subiectivitatea observatorului. Inerent se vor regăsi influenŃe care exprimă experienŃa sa, reprezentările sale asupra fenomenului studiat, atitudinile sale faŃă de sexul opus, valorile la care aderă, concepŃiile, prejudecăŃile, stereotipurile sociale ş.a.m.d. Dată fiind importanŃa acestui factor se impune evidenŃierea principalelor aspecte care Ńin de personalitatea observatorului. • înnăscut-dobândit: avem oare de a face cu un anumit potenŃial înnăscut sau doar cu abilităŃi dobândite de observator? Problema este deschisă şi nu putem decât să acceptăm că unele elemente sunt înnăscute şi Ńin de o anume orientare nativă a personalităŃii, de o anume deschidere spre lume, oameni. Va fi greu să afirmăm însă că extrovertul sau introvertul sunt mai mult sau mai puŃin înclinaŃi spre observaŃie. Am spune că mai importantă este o anume curiozitate epistemică în raport cu acŃiunile celor din jurul nostru. Spiritul de observaŃie ca aptitudine generală este poate mai important în acest sens. J. Piaget şi P. Fraisse (1989) invocă o tipologie a observatorilor propusă de către psihologul american Vernon, care îi împărŃea în 3 categorii: - observatorii capabili de o foarte fină autoobservaŃie, caracterizaŃi prin inteligenŃă şi umanism; - observatorii care îşi analizează bine prietenii şi cunoştinŃele; aceştia ar avea un temperament artistic şi ar fi mai puŃin sociabili;

32

- observatorii care îi analizează mai bine pe străini; ei ar fi foarte inteligenŃi, mai dotaŃi din punct de vedere artistic, dar mai puŃin sociabili. Constatăm că factorul sociabilitate – extroversie pare să coreleze mai puŃin decât firea artistică, introvertă cu spiritul analitic-observativ. • gradul de similitudine între observator şi observat influenŃează acurateŃea observaŃiei. Se pare că bărbaŃii se analizează mai bine între ei decât femeile între ele. Acelaşi lucru este valabil şi pentru cei care aparŃin aceleiaşi rase sau aceluiaşi mediu social. Observatorul are tendinŃa de a-l observa şi judeca pe cel observat prin prisma propriilor sisteme de referinŃă asupra mediului social sau rasei. • nivelul experienŃei acumulate pare să fie cel mai important factor ce Ńine de personalitatea observatorului. Dacă acceptăm că observatorul este un psiholog, un profesionist, un cercetător, atunci putem considera că – în virtutea calificării şi a respectării principiilor deon tologiei profesiei – prejudecăŃile, stereotipiile, clişeele, sările subiective vor fi eliminate în cea mai mare măsură şi ceea ce va rămâne va Ńine de nivelul experienŃei şi pregătirii profesionale. Tindem să credem că de la un anumit nivel – problema subiectivităŃii observaŃiei este mai puŃin relevantă. În schimb, importantă va fi calificarea profesională, priceperea, măiestria observatorului. Astfel, într-un studiu dedicat valorii diagnostice a metodei biografice (ce implică în mare măsură observaŃia clinică) în selecŃia candida Ńi lor la şcoala de aviaŃie s-a demonstrat că abilităŃile diagnostice ale psihologilor experŃi se exprimă pe deplin abia după cinci ani de experienŃă profesională în mediul socio-profesional aeronautic (M. Toma, M. AniŃei, 1987). Împărtăşim convingerea că, dincolo de natura mai puŃin riguroasă a metodei, dincolo de implicaŃiile subiective proprii personalităŃii observatorului, observaŃia poate fi o metodă viabilă în măsura în care este o observaŃie calificată condusă cu competenŃă de către psiho logi profesionişti. CapacităŃile observative trebuie să fie verificate şi validate sistematic. Verificarea presupune un studiu de fidelitate prin care se compară observaŃiile făcute de mai mulŃi observatori. Validarea poate fi concurentă sau predictivă. Prin validare concurentă se confruntă în baza studiului de corelaŃie – datele obŃinute prin observaŃie cu datele obŃinute cu ajutorul unor probe care şi-au dovedit, în studii anterioare, validitatea predictivă. Validitatea predictivă presupune considerarea datelor obŃinute prin observaŃie ca predictori al unor performanŃe (şcolare, profesionale) şi confruntarea lor prin studiul de corelaŃie cu datele criteriu care reflectă nivelul performanŃei reale (şcolare sau profesionale). În ambele cazuri trebuie să obŃinem va lori semnificative ale coeficienŃilor de corelaŃie la un prag admisibil de probabilitate a erorii mai mic decât 5%. Acest gen de studii de fidelitate sau validitate presupun valorificarea datelor de

33

observaŃie prin apelul la valori numerice, deci modalităŃi cât mai riguroase de consemnare a datelor. Înainte de a analiza şi descrie modul cum notăm, consemnăm datele observaŃiei, trebuie să vedem ce anume observăm. 4.4 ConŃinutul observaŃiei La prima vedere pare simplu să spunem că, prin observaŃie, constatăm manifestările comportamentale, conduita subiectului. DificultăŃile apar atunci când încercăm să analizăm, să descriem conduitele sub multiplele faŃete în care se pot prezenta acestea. Suntem obli gaŃi la o astfel de analiză şi prezentare dacă dorim să facem din metoda observaŃiei un instrument cât mai riguros de surprindere a variatelor conduite ce pot să se manifeste în diferitele împrejurări şi situaŃii, inclusiv în experimentul de laborator. Încercând o sistematizare a conduitelor supuse observaŃiei, V. Ceauşu (1978) le împarte în două mari categorii: simptomatica stabilă (înălŃimea, greutatea, lărgimea umerilor, circumferinŃa toracică, circumferinŃa abdominală, lungimea şi grosimea mâinilor şi picioarelor, circumferinŃa şi diametrele craniene etc.) şi simptomatica labilă (pantomima, mimica, modificările vegetative, vorbirea). • ParticularităŃile bioconstituŃionale Au fost sistematizate şi integrate în tipologiile biosomatice la care facem apel, tipologii accesibile intuitiv în baza observaŃiei. Cele mai cunoscute tipologii sunt cele ale lui Kretschmer şi Sheldon. Tipologia lui Kretschmer prezintă tipurile picnic, astenic, atletic şi displastic. Iată cum descrie celebrul psihiatru german cele două ti puri pe care le-a studiat în mod aprofundat: picnicul şi aste nicul (după N. Mărgineanu, 1978): • Picnicul prezintă spre mijlocul vieŃii lui, o structură corporală scundă, bondoacă şi îndesată, o faŃă rotundă şi un ten mai degrabă proaspăt şi fin. Sistemul lor osos este plăpând, slăbuŃ, musculatura moale, iar faŃa, gâtul şi trunchiul sunt acoperite de un strat gros de grăsime. Capul, pieptul şi abdomenul sunt largi, umerii apropiaŃi, ceea ce dă trunchiului forma generală a unui butoi. În cazurile tipice, cutia craniană este joasă, vârful ei prezintă contururi plate, în vreme ce partea occipitală este rotunjită, faŃa este moale, largă şi rotundă, cu proporŃii verticale, armonioase, mijlocii; diferitele sale părŃi sunt bine formate, profilul este moale, prezintă o curbură puŃin aplecată şi un nas cărnos; conturul frontal al feŃei, prezentat în mod schema tic, are forma unui pentagon sau a unei pajuri mari. În general picnicii au părul suplu, fin, rar, cu o tendinŃă puternică spre chelie precoce, în vreme ce barba şi părul de pe corp sunt destul de abundente.

34

Picnicul este înclinat spre inteligenŃă concretă, în plan social este un conformist, în plan afectiv oscilează între tristeŃe şi veselie, este un ciclotim. • Astenicul are o constituŃie verticală, un trunchi cilindric, un spaŃiu toracic strâns şi lungit, iar umerii apropiaŃi. ExtremităŃile şi gâtul apar mai degrabă alungite. Capul prezintă dimensiuni mici, este rotund şi puŃin alungit. Oasele şi muşchii sunt subŃiri, mici şi slabe. Nasul, lung şi ascuŃit, contrastează puternic cu maxilarul inferior, care este mai degrabă hipoplazic, ceea ce face ca bărbia să pară intrată, gata oarecum de fugă, dând omului un profil unghiular, pe care, de altfel, îl întâlnim şi la structuri asemănătoare cu constituŃia astenică. Conturul frontal al feŃei se apropie, în cazurile bine definite, de forma ovală adunată. Pielea are deseori o culoare pală, părul şi sprâncenele sunt abundente, solid plantate şi persistă timp înde lungat, în vreme ce în restul corpului sistemul păros este în general puŃin dezvoltat. Întâlnim deseori în această structură corporală bărbaŃi cu trăsături eunucoide, ca lungimea exagerată a extremităŃilor, bazinul nespus de mare; se observă, de asemenea, trăsături feminine la bărbaŃi, trăsături masculine şi lipsă de dezvoltare normală a organelor genitale la femei; în sfârşit, se observă frecvent trăsături hipoplazice, cu o dezvoltare redusă ca talie mică, o stare de regresiune a corpului în întregime sau a unor părŃi luate separat, în special a feŃei care prezintă un profil aproape drept, puŃin dezvoltat, cu un nas mic, obtuz, puŃin reliefat; s-ar putea spune că toată partea mijlocie a feŃei este atinsă de o oprire a dezvoltării. Astenicul este înclinat spre inteligenŃă abstractă, este nonconformist şi exigent în plan social, cu manifestări afective de tip schizotim, interiorizat, retractil, oscilând între iritabilitate şi calm. • Atleticul este caracterizat foarte sumar prin dezvoltarea importantă a muşchilor, prin umerii mai largi decât bazinul, prin pieptul dezvoltat şi păros. Alte inferenŃe şi relaŃii ale atleticului sunt foarte puŃin precizate de către Kretschmer. Biotipologia lui Sheldon este expresia cea mai evoluată şi mai rafinată a tipologiilor constituŃionale. Pornind de la un număr de 17 variabile supuse observaŃiei (spre ex. înălŃimea, greutatea, dezvoltarea toracelui şi a capului ş.a.m.d.) şi interpretate sub unghi embriologic, savantul american identifică, prin laborioase cercetări desfăşurate în anii ‘40, trei tipuri morfologice care corelează cu tipurile psihologice corespunzătoare. Vom apela la descrierile lui Sheldon (după N. Mărgineanu, 1978). • Endomorful este caracterizat prin modul său de a apare molatic şi sferic. CorelaŃia cu aceste două trăsături este dezvoltarea sub medie a oaselor şi a muşchilor, precum şi un coeficient scăzut de suprafaŃă a corpului. Un atare individ are o greutate specifică scăzută şi plu teşte pe apă. Faptul că viscerele digestive sunt mult dezvoltate şi că elementele funcŃionale ale acestor structuri se dezvoltă din endoderma embrionului justifică termenul de endomorf. Tipul

35

psihologic corespunzător este viscerotonul caracterizat prin dorinŃa de odihnă şi relaxare, nevoia de confort, plăcerea digestiei, dependenŃa de aprobarea socială a celorlalŃi, somnul adânc, nevoia de a fi consolat de semeni la necaz etc. • Mezomorful este greu şi rectangular, cu o dezvoltare superioară a oaselor şi a muşchilor. Corpul mezomorf este puternic, tare, rezistent la răniri şi bine echipat pentru solicitarea efortului fizic. Atletul, aventurierul, soldatul de meserie ilustrează cu precădere acest tip. Coordonatele dominante ale biotipului derivă în primul rând din mezoderma embrionului de unde şi numele. Tipul psihologic corespunzător este somatotonul caracterizat prin atitudinea asertivă, siguranŃa în afirmare, energia în vorbă şi faptă, nevoia de exerciŃiu, maniera directă, deschisă şi fără reŃineri, vocea neinhibată, proprietatea de a părea mai în vârstă, nevoia de acŃiune imediată la necaz etc. • Ectomorful este dezvoltat linear, în înălŃime, fragil, cu coşul pieptului turtit şi cu corp în general delicat. Este de obicei slab şi cu muşchii nedezvoltaŃi. În raport cu greutatea sa el are cea mai mică supra faŃă, manifestând astfel o precumpănire a greutăŃii faŃă de suprafaŃă. Tot în raport cu masa corpului el are creierul şi, în general, sistemul nervos cel mai dezvoltat. Pare a fi dezvoltat mai mult din Ńesuturile ectoderme ale embrionului. Din cauza suprafeŃei sale mari este cel mai sensibil la contactul cu mediul extern. Are un corp slab echipat pentru efortul fizic îndelungat, de competiŃie. Tipul psihologic corespunzător este cerebrotonul, caracterizat prin reŃinere în manifestări şi atitudini, reactivitate nervoasă, sociofobie, dialog social inhibat, reŃinere vocală, persistenŃa în maniere şi deprinderi, somn nervos, nevoia de singurătate. • Conduita expresivă Include manifestările dinamice ale corpului: pantomima, mimica, modificările vegetative şi vorbirea. ObservaŃii sistematice, experienŃa acumulată au condus la asocieri relativ stabile între particularităŃile conduitei expresive şi anumite manifestări ale vieŃii psihice. Cu alte cuvinte, conduita expresivă poate fi „citită“ şi merită să fie descifrată pentru că oferă indici relevanŃi asupra vieŃii psihice interne. Pantomima se exprimă prin atitudinile corporale, mers şi gesturi. • Atitudinile corporale reunesc într-o manieră particulară (Ńinuta) elemente precum: statura şi constituŃia corporală, forma şi poziŃia capului, poziŃia trunchiului şi a umerilor, amplasarea mâinilor şi picioarelor, direcŃia şi expresia privirii. PoziŃia generală a corpului este un bun indicator pentru trăirea psihică a subiectului în momentul observaŃiei. Dincolo de infinitele nuanŃări putem distinge două atitudini generale edificatoare: pe de o parte, atitudinea descrisă prin umeri lăsaŃi, trunchi înclinat în faŃă, capul plecat, mâinile întinse moi de-a lungul corpului poate sugera stare de oboseală sau stare depresivă, fie modestie, lipsă de opoziŃie sau 36

de rezistenŃă, atitudine defensivă, nivel scăzut al mobilizării energetice, tristeŃe; pe de altă parte, la polul opus se situează atitudinea descrisă prin pieptul bombat, capul sus, umerii drepŃi, picioarele larg depărtate, mâinile evoluând larg pe lângă corp, ceea ce sugerează siguranŃă de sine, tendinŃă dominatoare, atitudine „marŃială“, provocatoare. Pentru o corectă des cifrare a semnificaŃiei diverselor atitudini generale se impune raportarea lor la situaŃia concretă şi corelarea cu alte elemente ale conduitei. • Mersul poate fi evaluat prin prisma unor indicatori precum viteza, elasticitatea, fermitatea în baza cărora se disting următoarele tipuri: lent şi greoi; lent, nehotărât, timid; rapid, energic, suplu şi ferm. Acestor tipuri de mers li se pot asocia următoarele semnificaŃii psihologice: – mersul lent şi greoi este specific persoanelor cu o constituŃie astenică, cu temperament flegmatic şi indică o redusă mobilitate motorie; – mersul lent, nehotărât, timid pare să fie specific temperamentului melancolic şi exprimă emotivitate, labilitate emoŃională, nesiguranŃă; – mersul rapid, energic, suplu şi ferm pare să fie caracteristic mai ales temperamentului sangvin, exprimând energie, echilibru emoŃional. Caracterizează persoanele tinere, sănătoase, energice, echilibrate. • Gesturile constituie o sursă bogată de informaŃii privitoare la dina mica activităŃii, forŃa, energia, viteza, precizia acŃiunilor implicate. Pot fi gesturi instrumentale legate de exercitarea unor acŃiuni precis determinate într-o activitate profesională. În acest caz indicatori precum viteza şi precizia pot oferi indicaŃii asupra gradului de îndemânare, dar şi asupra altor particularităŃi psihice. Spre exemplu, gesturile rapide, dar imprecise pot sugera hiperexcitabilitate proprie colericului; gesturile prompte, sigure şi precise sugerează calm, stăpânire de sine, încredere în forŃele proprii, prezenŃă de spirit; gesturile lente, dar sigure şi precise pot sugera meticulozitatea, grija pentru detalii, atenŃie mai mate acordată calităŃii în detrimentul vitezei; gesturile oscilante ca viteză şi lipsite de precizie exprimă, dincolo de neîndemânare, lipsă de interes pentru activitate, o slabă mobilizare energetică, lipsă de antrenament sau absenŃa spiritului practic. În schimb, gesturile retorice constituie un adevărat limbaj expresiv, ele însoŃesc sau chiar înlocuiesc vorbirea şi îndeplinesc, la rândul lor funcŃii asemănătoare vorbirii: ele trebuie să comunice, să regleze, să convingă, să influenŃeze, să suplimenteze, să compenseze. Gesturile retorice pot fi analizate din perspectiva frecvenŃei, amplitudinii, energiei, modului de efectuare. SemnificaŃia lor psihologică este foarte bogată şi nuanŃată, astfel încât o atentă observaŃie poate oferi o cantitate mare de informaŃii relevante. Spre exemplu, gesturile moi, de mică amplitudine pot sugera diferite stări cum ar fi: atitudinea defensivă, teamă, slabă mobilizare

37

energetică, oboseală, stări depresive, indiferenŃă, plictiseală, apatie, posibil temperament melancolic; gesturi bogate, ample, impetuoase, largi par să fie specifice picnicului, colericului şi în parte, sangvinicului şi sugerează stări afective stenice sau hiperstenice de bună dispoziŃie, veselie, volubilitate, jovialitate, euforie, elan, înflăcărare pentru o idee sau cauză, dorinŃa de a-i antrena, de a-i câştiga pe cei din jur pentru cauza respectivă; gesturile repezi, violente care însoŃesc mai ales vorbirea cu ton ridicat denotă iritabilitate, nevoia de afirmare proprie, de dominare, de exercitare a autorităŃii. Varietatea gesturilor im pune interpretarea lor în raport cu situaŃia concretă, cu mijloace verbale utilizate şi alte caracteristici ale expresivităŃii cum ar fi mimica. • Mimica participă amplu la conduita expresivă prin părŃile mobile ale feŃei, respectiv ochii, sprâncenele, fruntea, gura, maxilarele, obrajii, la care se adaugă elementele proprii fizionomiei: culoarea părului, a feŃei, a ochilor, conformaŃia feŃei, profilul în ansamblu, profilul frunte-nas, profilul nas-gură-bărbie, forma maxilarelor, raporturile dintre partea superioară a craniului (frunte, calotă craniană) şi partea inferioară (maxilare). Modul cum abordăm aceste particularităŃi este influenŃat de o serie de clişee, de reprezentări sau prejudecăŃi faŃă de care trebuie să fim foarte prudenŃi. Spre exemplu, există tendinŃa de a corela conformaŃia frunŃii cu nivelul de inteligenŃă. Deşi studiile riguroase nu au condus la evidenŃierea unor corelaŃii sistematice şi semnificative, totuşi suntem marcaŃi – îi observaŃiile noastre – de acest indicator. Un alt clişeu este corelaŃia dintre capacitatea voliŃională şi forma bărbiei şi maxilarelor. Bărbia pătrată, ferm conturată şi uşor proeminentă, maxilare puternice sunt considerate semne ale unei voinŃe puternice, ale fermităŃii, ambiŃiei, perseverenŃei. O corelaŃie care pare să fie mai bine susŃinută de observaŃii morfoconstituŃionale este cea dintre nivelul de dezvoltare a părŃilor superioară şi inferioară a feŃei şi aspectele raŃionale şi instinctivo-emoŃionale ale conduitei. Tipul cerebrocranian prezintă o predominanŃă a dezvoltării craniene superioare, cu frunte largă, maxilare înguste este astenic sau ectomorf, cerebroton, raŃional, logic, rece interiorizat, critic. În schimb, tipul viscerocranian prezintă o predominanŃă a dezvoltării maxilarelor, nări largi, gură mare, bărbie rotundă; aparŃine tipului picnic sau endomorf (visceroton); dominat de latura instinctiv, visceral, emoŃională. Privirea constituie componenta cea mai dinamică, mai expresivă şi mai semnificativă pentru comunicarea non-verbală. Gradul de deschidere a ochilor este un indicator relevant asupra atitudinii subiectului faŃă de situaŃia cu care este confruntat. Spre exemplu, ochii larg deschişi sugerează naivitate, interes pentru noutate, căutare, înŃelegerea noutăŃii informaŃiei; ochii întredeschişi sugerează o atitudine de neacceptare, de rezistenŃă faŃă de informaŃiile primite, suspiciune, tendinŃa de a descifra eventualele gânduri ascunse ale interlocutorului,

38

tendinŃa de a ascunde, de a masca propriile gânduri sau intenŃii, oboseală, stare de plictiseală. Evident că între gradul de deschidere a ochilor şi cantitatea informaŃiilor receptate se află un raport invers proporŃional. Limbajul comun apelează la o serie de expresii sugestive pentru rolul acordat privirii: „inteligentă“, „lucidă“ sau „opacă“. Cert este că privirea, asociată cu celelalte ele mente ale mimicii şi fizionomiei poate sugera o varietate extrem de largă de trăiri, manifestări, emoŃii, stări de la mirare la nedumerire, acceptare, înŃelegere, melancolie, tristeŃe, veselie, mânie, severitate ş.a.m.d. Un alt indicator de evaluare a privirii este direcŃia. Astfel, privirea în gol sugerează nedumerirea, efortul de rememorare; privirea în jos sau în lături sugerează atitudine de umilinŃă, sentiment al vinovăŃiei, ruşine; privirea în sus, peste capul interlocutorului deno tă lipsă de respect pentru acesta; privirea îndreptată ferm către interlocutor, susŃinând fără dificultate privirea acestuia arată sinceritate, atitudine deschisă, hotărâtă sau asprime, atitudine critică, uneori provocatoare. Mobilitatea privirii poate oferi şi ea indicaŃii interesante. Astfel, mobilitatea excesivă, fuga privirii, pare a fi semnul lipsei de fermitate, tendinŃei de a-şi ascunde gândurile, intenŃiile sau chiar sentimentului de culpabilitate; în schimb privirea fixă, imobilă denotă o lipsă de aderenŃă, de contact cu realitatea sau de înfruntare a interlocutorului. În aprecierea rolului mimicii observatorul va căuta să integreze diversele componente ale acesteia într-o abordare unitară care priveşte îndeosebi bogăŃia acesteia. O mimică săracă sugerează un temperament flegmatic, dar este şi semnul unei reduse reactivităŃi, chiar al unei anumite inerŃii emoŃionale şi afective; o mimică depresivă însoŃită de expresie meditativă sau de tristeŃe sugerează un temperament melancolic sau prezenŃa unor tulburări, maladii, suferinŃe; o mimică excesiv de mobilă poate sugera un temperament coleric dacă este însoŃită şi de o gestică amplă şi rapidă, dar, de obicei, indică o anumită inconstanŃă sau instabilitate a echilibrului emoŃional. • Modificările vegetative oferă indicii relevante cu privire la intensitatea, amploarea, durata reacŃiilor emoŃionale. Laboratoarele de psihologie dispun de aparatură specializată pentru valorificarea acestor indicatori; adesea subiecŃii, în timpul efectuării unei sarcini (motorii, cognitive etc.) sunt cuplaŃi şi la poligraf pentru a se prelua pulsul, ritmul respirator, reacŃia electrodermală ş.a. O parte dintre aceste modificări sunt accesibile şi observaŃiei şi pot fi evaluate: ritmul respirator, pulsul, reacŃiile vaso-motorii şi secretorii (modificările de culoare ale feŃei, transpiraŃia), funcŃionalitatea musculaturii etc. ReacŃiile vegetative sunt relevante mai ales pentru trăirile emoŃionale şi autocontrolul individului. În funcŃie de nivelul de intensitate al trăi rilor afective modificările vegetative se exprimă fiecare într-o manieră specifică.

39

• Conduita verbală Include pe de o parte aspectele formale, de expresivitate proprii limbajului oral şi, pe de altă parte, aspectele de conŃinut, structură, proprii mesajului verbal. • Aspectul formal vizează elementele de ordin fizic al verbali zării, respectiv intensitatea, fluenŃa, debitul, intonaŃia, pronunŃia. Astfel, intensitatea este un indicator al fondului energetic, dar sugerează şi calităŃi cum ar fi hotărârea, fermitatea, autoritatea, calmul, încrede rea în sine. FluenŃa este un bun indicator al mobilităŃii proceselor cognitive, al vitezei de conceptualizare şi de ideaŃie. Aşa de exemplu, vorbirea fluentă, continuă, curgătoare exprimă uşurinŃa în găsirea cuvintelor, a termenilor convenabili pentru exprimarea ideii dorite şi asta presupune rapiditate şi precizie în desfăşurarea activităŃii cognitive precum şi un tonus neuropsihic ridicat. În schimb, vorbirea lipsită de fluenŃă, discontinuă, întreruptă frecvent de pauze sugerează dificultăŃi de conceptualizare cu originea într-un tonus neuropsihic scăzut, în desfăşurarea lentă a activităŃii psihice, în reactivitatea emoŃională ridicată ş.a. În ceea ce priveşte debitul sau viteza verbalizării pare să fie mai ales expresia dinamicii neuropsihice, a temperamentului, dar Ńine şi de gradul de cunoaştere a obiectului discuŃiei, de relaŃia afectivă cu interlocutorul. IntonaŃia prezintă cele mai bogate trimiteri la viaŃa psihică pentru că ea exprimă capacitatea de exteriorizare în plan social a unei largi varietăŃi de stări, trăiri, sentimente. Astfel, intonaŃia bogată în inflexiuni este specifică oamenilor cu un fond afectiv bogat, preocupaŃi să-şi impresioneze interlocutorii. În schimb, intonaŃia plată, monotonă, săracă în inflexiuni arată fie un fond afectiv sărac, fie anumite dificultăŃi sau inhibiŃii în comportamentul social. În ceea ce priveşte pronunŃia, aceasta reflectă o serie de particularităŃi neuropsihice, temperamentale dar şi nivelul de cultură generală şi profesională, educaŃia vorbirii începută în familie şi desăvârşită prin instrucŃia şcolară şi profesională. La o privire mai atentă vom putea distinge următoarele tipuri de pronunŃie: pronunŃia deosebit de corectă (mergând până la afectare), pronunŃia corectă, clară, fără afectare, la modul natural, firesc, pronunŃia incorectă, neclară, nemijlocită sau defetuoasă. La mijloc pot fi, în acest caz, tulburări ale vorbirii necorectate la timp, afecŃiuni ale aparatului verbo-motor, deficienŃe culturale, precipitare, emotivitate excesivă, oboseală marcată. • Aspectul semantic vizează conŃinutul, semnificaŃia conduitei verbale şi are în vedere structura vocabularului, cantitatea de informaŃie, nivelul de abstractizare a termenilor, adecvarea lor la conŃinutul comunicării, coerenŃa în judecăŃi şi raŃionamente, plasticitatea şi expresivitatea termenilor utilizaŃi. Interpretarea acestor particularităŃi trebuie să fie realizată în strânsă legătură cu contextul observaŃiei, cu sarcina subiectului, cu profesia, preocupările, nivelul de cultură generală.

40

• Conduita reflexivă Vizează îndeosebi conduitele care reflectă poziŃia, atitudinea subiectului faŃă de situaŃia experimentală, faŃă de sarcina dată, faŃă de experimentator. Atitudinea faŃă de situaŃia experimentală poate fi de cooperare, participare motivată, cu interes, curiozitate sau dimpotrivă dezinteres, lipsă de implicare, plictiseală. Atitudinea faŃă de sarcină poate fi caracterizată la fel prin nivelul de interes, implicare, cooperare, participare, încredere în forŃele proprii, atitudinea faŃă de succes sau faŃă de eşec (modul de atribuire a succesului sau eşecului). Atitudinea faŃă de experimentator (dacă acesta este prezent) vizează deferenŃa, politeŃea, comunicarea, dialogul, cooperarea. Conduita generală în timpul efectuării unor sarcini poate oferi indicii relevante cu privire la nivelul atenŃiei, implicării cognitive, a componentelor motorii (coordonare, precizie) sau a celor afectiv motivaŃionale. 4.5 Protocolul observaŃiei În faŃa unui număr atât de mare de date de observaŃie s-ar putea să rămânem descumpăniŃi. Pentru ca observaŃia să servească pe de plin scopurilor cercetării experimentale trebuie să fie sistematică şi analitică. Pentru a fi eficientă observaŃia trebuie să răspundă unor întrebări precise, să se subordoneze ipotezelor experimentului, temei de cercetare. Este absurd să ne propunem observarea tuturor conduitelor posibile pe care un om le poate oferi. Ne vom orienta asupra acelor conduite relevante, semnificative în raport cu subiectul investigaŃiei. ObservaŃia trebuie să aducă acel surplus de date edificatoare care să completeze în mod fericit datele obŃinute prin măsurătorile specifice ale variabilei dependente. După elaborarea proiectului experimental trebuie să precizăm şi câmpul observaŃiei prin elaborarea unei liste a conduitelor care se cuvin a fi observate în experimentul respectiv. Apoi, pentru fiecare conduită în parte trebuie să precizăm sistemul de notare, de consemnare a datelor observaŃiei. Este de dorit să utilizăm – pe cât posibil – scale de evaluare cu trepte de 3,5,7 puncte prin care să definim intensitatea manifestărilor. Se pot utiliza adjective sau adverbe prin care se descrie intensitatea (foarte puternic până la foarte slab) sau frecvenŃa (foarte frecvent până la foarte rar, adesea până la deloc). Unele manifestări nu permit decât evaluări dihotomice prin care se consemnează prezenŃa sau absenŃa, altele solicită descrieri mai amănunŃite. În concluziile experimentului observaŃia va trebui să fie structurată şi în raport cu momentele acestuia: momentul iniŃial al primului contact între subiect şi situaŃia experimentală, momentul instructajului, momentul efectuării sarcinii, momentul încheierii experimentului. Pentru fiecare dintre aceste momente trebuie construită lista de conduite supuse observaŃiei întrucât unele conduite sunt relevante doar la început, altele doar în faza de instructaj ş.a.m.d.

41

Alcătuirea unei fişe de observaŃie se impune pentru a facilita consemnarea rapidă şi eficientă a datelor de observaŃie. Nu există un model standard al acestei fişe, oricum conŃinutul acesteia trebuie să fie particularizat în raport cu natura experimentului şi cu momentele desfăşurării acestuia. În principiu fişa de observaŃie trebuie să con Ńină următoarele secvenŃe:

• datele paşaportale ale subiectului: nume, sex, vârstă, nivel de pregătire şi alte elemente
de identificare specifice utilizate de către experimentator;

• date privitoare la particularităŃile concrete ale situaŃiei experimentale: data, ora,
ambianŃa, locul de desfăşurare, durata observaŃiei, numărul de observatori, tipul de observaŃie, tipul de observator, numărul de subiecŃi observaŃi.

• conŃinutul observaŃiei: tipul constituŃional, tipul temperamental, conduita expresivă
(pantomima, mimica, modificările vegetative), conduita verbală, conduita reflexivă (componente senzorial-perceptive, cognitive, mnezice, atenŃia, motivaŃia, atitudinile). Fiecare componentă trebuie să prezinte un sistem clar de consemnare înscris în fişa de observaŃie. De asemenea, fişa de observaŃie trebuie să conŃină un spaŃiu aparte dedicat unor observaŃii curente, specifice subiectului în cauză, dar şi consemnării, evaluării primare cu caracter sintetic.

Experimentul este precedat de o pre-testare prin care se verifică acurateŃea modelului experimental. În acest moment observaŃia este extrem de importantă, ea permiŃând sesizarea unor inadvertenŃe, erori, deficienŃe sau lipsuri. În acelaşi timp pre-testarea trebuie să se aplice şi protocolului, fişei de observaŃie în scopul corectării, completării sau restructurării acesteia. 4.6 Aspecte particulare ale observaŃiei După cum se vede, observaŃia este o sursă extrem de bogată de informaŃii. De aici provine însă şi un anumit risc: nu toate datele de observaŃie sunt în egală măsură relevante. În timp ce unele sunt semnificative, dezvăluie trăsături definitorii, altele (mai ales cele bazate pe manifestări accidentale) sunt în mare măsură lipsite de semnificaŃie. O corectă delimitare este dificil de realizat pentru că ar presupune aplicarea metodei pe o durată mai lungă şi sistematic; în plus observaŃia presupune şi oarecare intuiŃie, chiar un anumit talent. Se impune abordarea unor dificultăŃi şi probleme specifice în utilizarea metodei observaŃiei. ObservaŃia este, sub aspect psihologic, o activitate perceptivă, porneşte de la perceperea unui eveniment, a unei situaŃii, fenomen sau conduite. Dacă vom defini percepŃia ca proces psihic de interpretare a informaŃiei senzoriale şi constituire a unei imagini cu sens asupra

42

obiectelor şi fenomenelor cu care suntem în contact nemijlocit, atunci va trebui să acceptăm că – inerent – se produce un filtraj, o selecŃie după variate criterii. Nu percepem, nu sesizăm, nu putem observa totul, selecŃia este o dimensiune legică, un mecanism funcŃional intrinsec al oricărei observaŃii. Orice manual de psihologie inventariază o bogată listă de factori ai selecti vităŃii. Astfel încât datele observaŃiei vor fi selectate şi interpretate inerent subiectiv; nu vom putea elimina nota de subiectivitate atâta vreme cât observaŃia este realizată de către un om asupra altor oameni. În măsura în care observaŃia ştiinŃifică presupune căutarea răspunsului la o întrebare, ea generează o atitudine favorabilă surprinderii faptelor semnificative. În schimb, o atitudine mai puŃin orientată, focalizată, creează riscul apariŃiei unor interpretări personale a unor indici ambigui.

EXPERIMENT ILUSTRATIV Utilizarea metodei observaŃiei. M. Reuchlin (1992) Într-un studiu asupra utilizării metodei observaŃiei într-o situaŃie standardizată, M. Reuchlin (1950, 1992) a solicitat ca doi observatori independenŃi să observe comportamentul verbal şi motor al unor subiecŃi care avea de rezolvat un test de inteligenŃă concretă (cuburile Kohs). Anterior, într-o pretestare s-a elaborat o listă a comportamentelor posibile verbale şi motorii ce pot să se manifeste în cursul rezolvării testului. Lista cuprinde 24 de manifestări ce trebuiau să fie notate cât mai fidel de către observatori pe măsură ce acestea se developau. ComparaŃia celor două protocoale de observaŃie a scos la iveală diferenŃe semnificative între cei doi observatori. Astfel, în şase dintre cele 24 de trăsături frecvenŃele observate erau în mod semnificativ diferite pentru că unul dintre observatori neglija în mod sistematic reacŃiile verbale.

O altă dificultate Ńine de capacităŃile noastre limitate de a recepta şi interpreta informaŃii care provin simultan de la mai multe canale senzoriale. Această deficienŃă poate fi comparată doar prin apelul la tehnici suplimentare de fixare a informaŃiei: cinema, foto, audio, video. La aceste dificultăŃi se adaugă durata observaŃiei. Atunci când se impune o observaŃie de lungă durată, observatorul poate fi supli nit satisfăcător prin mijloace tehnice, care ne oferă – în plus – posibilitatea redării rapide într-un timp scurt, a observaŃiilor efectuate. Dacă aceste dificultăŃi pot fi preîntâmpinate prin antrenament şi utilizarea unor mijloace tehnice suplimentare, tindem să credem că cele mai mari dificultăŃi provin din stilul cognitiv-decizional al observatorului. În actul observaŃiei observatorul se implică prin cunoş tinŃele, reprezentările, teoriile sale asupra oamenilor şi manifestărilor acestora. Pericolul cel mai

43

mare îl constituie – după părerea noastră – fenomenul încrederii absolute, necritice, în propriile cunoştinŃe, astfel încât, după primul contact cu situaŃia, cu subiectul, observatorul tinde să-şi formeze o imagine, o reprezentare asupra subiectului observat şi va tinde să acorde încredere absolută acesteia dincolo de orice informaŃii ulterioare. Cu alte cuvinte, există riscul ca obser vaŃiile ulterioare să sufere un proces de „aducere la numitorul comun“ al primei impresii. Psihologii tind să aibă o încredere oarbă în intuiŃiile lor izvorâte din primele observaŃii şi bazate pe teoriile lor asupra fenomenului studiat. Este sugestivă, în acest sens, analiza întreprinsă de către S. Oskamp (1986). El analizează dinamica relaŃiei dintre nivelul de încredere asupra evaluărilor realizate de către psihologii practicieni asupra diferitelor probleme psihologice şi nivelul de acurateŃe al acestora. Un grup de psihologi a primit un număr de cazuri spre analiză. InformaŃia despre fiecare caz li s-a prezentat în etape. Rezultatele arată că, la un anumit punct în procesul de obŃinere a informaŃiilor, acurateŃea evaluărilor atinge un plafon dincolo de care nu mai creşte şi acumularea de noi observaŃii nu mai modifică estimările iniŃiale. Mai mult, pe măsură ce se adaugă noi informaŃii, încrederea în corectitudinea primelor observaŃii tinde să crească, astfel încât ultimele informaŃii (chiar dacă sunt nerelevante sau ciudate) par să servească mai mult la confirmarea primelor impresii (citat din C. Zamfir, 1990, p.117).

În legătură cu prezenŃa observatorului, D.Mc. Burney (1983) semnalează următoarele probleme: în primul rând avertizează asupra modificării inerente a comportamentului membrilor grupului prin prezenŃa observatorului. Se sugerează un raport invers proporŃional între mărimea grupului şi amplitudinea efectelor prezenŃei observatorului. Se impune aici o precizare legată de observaŃia în condiŃiile experimentului de laborator. În acest caz prezenŃa observatorului (cercetătorului) este obligatorie (în cele mai multe situaŃii) şi ea constituie o variabilă intermediară ce trebuie să fie supusă controlului. PrezenŃa acestuia egalizează condiŃiile pentru toŃi participanŃii la experiment. Observatorul este obligat să se manifeste discret şi egal cu toŃi subiecŃii, intervenŃiile sale trebuie să fie precis marcate, atitudinile sale trebuie să se circumscrie unei poziŃii neutru-binevoitoare.

O altă problemă asupra căreia insistă autorul citat Ńine de etică. Observatorul participant constituie un atac la intimitate. Sunt opinii pro şi contra, dar tindem să credem că dacă psihologii nu se implică în calitate de observatori participanŃi aceasta ar împiedica aplicarea metodelor de cunoaştere psihologică asupra unor importante probleme sociale. Asupra aspectelor de ordin etic ale experimentatorului psihologic pe subiecŃi umani vom reveni într-un

44

capitol aparte, dar este sugestiv să amintim aici exemplul citat de către Mc Burney (1983) al unei cercetări observaŃionale în care s-au încălcat principiile etice (Holden, 1979). Un cercetător a simulat că este homosexual pentru a studia comportamentul homosexualilor, câştigându-le încrederea. Apoi a reuşit să le afle identitatea şi s-a alăturat unei echipe de asistenŃi sociali implicându-se în investigarea lor. Deşi nu a dezvăluit identitatea subiecŃilor şi concluziile studiului erau în favoarea lor, cercetătorul a obŃinut datele sub false pretexte expunând persoanele respective riscului violării intimităŃii, fără a le cere acordul explicit. Dincolo de aceste dificultăŃi şi probleme, dincolo de posibilele dezavantaje care Ńin de subiectivitate, de implicarea personalităŃii observatorului, de prezenŃa acestuia sau de dificultatea asigurării exigenŃelor de fidelitate şi validitate, metoda observaŃiei are o serie de avantaje certe. În primul rând, furnizează o mare cantitate de informaŃie prin corelarea cu datele deja existente în domeniul respectiv, ceea ce poate conduce la rezultate neaşteptate care pot deschide noi orizonturi cercetării. Apoi, metoda ne informează nu numai despre ceea ce se întâmplă într-un moment dat ci şi cu privire la subiecŃii implicaŃi sau la contextul experimentului. ObservaŃia poate să acceadă la fenomene ascunse, ambigui şi neaccesibile experimentului. Sunt manifestări sociale cu o încărcătură psihologică excepŃională (nunŃi, petreceri, întruniri politice, sportive) care nu pot fi reproduse în laborator dar sunt accesibile observaŃiei. Un avantaj sau beneficiu al metodei observaŃiei asupra căruia dorim să insistăm în încheierea acestui capitol îl priveşte chiar pe experimentator (psiholog). ObservaŃia constituie poate cel mai accesibil mod de validare a calităŃilor noastre profesionale. Trebuie să recunoaştem că cei mai mulŃi dintre oamenii care aleg profesia de psiholog nu o fac pentru că ar fi anu miŃi de dorinŃa de a „ajuta“ oamenii, ci, mai curând, din dorinŃa secretă şi adesea neconştientizată de a reuşi să „citească“ oamenii, adică să fie capabili să emită spontan judecăŃi profunde, definitorii şi predictive asupra comportamentului acestora. Interesant este că şi oamenii „naivi“, neprofesionişti au aceleaşi aşteptări din partea psihologilor; ei se aşteaptă să rămână descoperiŃi, fără nici un „secret“ în faŃa psihologului care, din prima clipă îi va „citi“ dintr-o privire (adică îi va observa rapid şi eficient în constantele lor comportamentale). Dincolo de faptul că psihologul se înarmează cu cunoştinŃe şi instrumente proprii cunoaşterii ştiinŃifice, el este mereu provocat să-şi dea măsura intuiŃiilor, simŃului fin discriminativ în observarea conduitelor umane. Or, observaŃia constituie cel mai bun mijloc pentru antrenarea acestor capacităŃi. Confruntarea permanentă a intuiŃiilor şi observaŃiilor noastre cu alte rezultate obŃinute prin instrumentele validate şi verificate constituie o cale sigură de îmbunătăŃire a performanŃelor noastre profesionale.

45