Echipa

Art Out – artă şi arhitectură, patrimoniu şi restaurare. ART OUT- ISSN 2069 – 6949; ISSN-L = 2069 – 694
Art Out nr. 10 Redactor fondator: Laura Lucia Mihalca Director: Laura Lucia Mihalca Redactor şef: Laura Lucia Mihalca Redactor adjunct: Mihai Moldoveanu Coordonatori număr: Mihai Moldoveanu Echipa redacţională Andreea Giorgiana Nicolae Aylin Bayhan Cristina Niculae Ioana Niţică Iulia Ardelean Laura Lucia Mihalca Mihai Moldoveanu Redactori colaboratori Adrian Grauenfels Alin Chirculescu Diana Guţu Emilia Cernăianu Irina Boga Irina Zamfirescu Lavinia-Elena Vieru Loredana Brumă Ovidiu Bufnilă Ștefan Lucian Mureșanu Victoria Ceban Corectura: Denisa Nicoleta Viașu Grafică copertă: Ruxandra Marin Design & DTP: Alina Daniela Nicu Webadmin: Alexandru Alexandrescu Responsabil comunicare & marketing: Simona Maria Vladu Redacţia îşi rezervă dreptul de a selecta materialele aduse spre publicare. Opiniile exprimate în cadrul revistei aparţin semnatarilor articolelor şi nu sunt neaparat ale membrilor redacţiei. Contact: www.artout.ro; redactie@artout.ro

3

Editorial
Bine v-am regăsit, dragi prieteni, la numărul special al revistei Art Out! Acesta este cadoul nostru de Crăciun! L-am împachetat în hârtie frumos colorată și vi l-am vârât sub brad. Dar nu, nu este de la Moș Crăciun ( face el multe lucruri frumoase, dar nici chiar așa). Este un cadou din partea noastră. După ce vei da la o parte hârtia colorată, vei găsi, cititorule, un număr 10 de vis… de iarnă. Ne vom bucura de rubrica 3x3 și vom trăi aventurile celor 3 expoziții. Pentru că nu ne-a fost deloc ușor. Dar pentru voi, suntem în stare de orice! Apoi vom descoperi cum trebuie să înțelegem iarna, vom visa și ne vom aduce omagiul nostru fulgilor de zăpadă. Dar toate acestea nu ne vor face să ne pierdem în euforia sărbătorilor. Vom și critica! Și vom descoperi și două articole aduse nouă de spiritul numerelor trecute. Vom descoperi un nou artist nemuritor, apoi vom zăbovi pentru un ceai și o vorbă buna în Casa Panaitescu. Vom merge chiar și până la minunatul palat de gheață de la Bâlea Lac, ca apoi să facem o vizită de reculegere în capela Rosslyn. Vom descoperi pe cavalerul pluralismului, Valery Oisteanu. Vă vom invita apoi să vizităm împreună SurExpositions/MOB 2011 – căci vom vedea frânturi din paradis. La Opinii vom trece lin și bizantin de la Metoda paranoic critică a lui Salvador Dali la Sărbătoarea de Ignat- tăierea porcului. Pentru că la Art Out se poate! Spre sfârșit vom citi Fetița cu chibriturile în cheie psihanalitică și ne vom lăsa încântați de Orașul și muntele de Eça da Queiroz. Vom vedea un film si ne vom relaxa cu proiecte studențești. Apoi vom lăsa din mână numărul și vom visa mai departe…

Mihai Moldoveanu
Redactor adjunct BONUS: Care este visul unei nopți de iarnă? Cu toții visăm la o noapte de iarnă "ca-n povești": o noapte magică, feerică, în care toate visele și dorințele să ni se împlinească, o noapte cu multa zăpada afară si cu căldura în interior și un foc mocnind în sobă/ șemineu. Daca stăm mai bine să gândim lucrurile, nu e chiar așa greu să avem așa ceva. Dar trebuie să luptăm pentru ceea ce vrem, să nu ne dorim doar să ni se îndeplinească dorințele, dar să dorim și să îndeplinim dorințele celorlalți si mai ales cele ale persoanelor dragi, suflete apropiate noua. De ce nu ar sta lucrurile la fel și pentru revista Art Out? Doresc o iarnă bogată si fructuoasă pentru revistă si pentru echipa sa.

4

Cum sărbătorile se apropie, inevitabil, facem "bilanțul" și ne gândim la anul care vine. Vrem ca voi să ne împliniți dorințele: sa ne citiți si urmații in continuare, dar vrem sa vă îndeplinim și noi dorințele, putându-vă oferi tot ce ați putea dori în cadrul unei reviste de artă si arhitectură. Vom continua în 2012 cu mai multă sârguința, cu mai multă ambiție, dorind să vă surprindem de fiecare dată în mod plăcut, întâmpinându-vă mintea și sufletul așa cum se cuvine. În anul care vine vă doresc tot ce-mi doresc și mie: iubire,sănătate, prosperitate, fericire și revistei Art Out... prețuire. Pana atunci însă, bucurați-vă de iarnă și de (Moș) Crăciun și așteptați cu înfrigurare (nerăbdare) iubirea de orice fel, mulțumiți si dăruiți! Un 2012 în care să trăim... cu adevărat!

Laura Lucia Mihalca
Director, redactor sef revista Art Out

Eu, dacă închid acum ochii, văd Spiritul Art Out din viitor. Citind Art Out numărul 10 l-am văzut pe cel din prezent. Iar la Tema numărului am regăsit articole ale spiritului Art Out din numerele trecute. Spiritul Art Out îmi vorbește: îmi arată Art Out în viitor, la anul. Văd o revistă frumoasă scrisă de oameni talentați. Văd mulți cititori citind cu plăcere… te văd pe tine, cititorule, cum citești găsind articole din ce în ce mai interesante. Văd discuții, polemici, atitudini - oamenii comentează ceea ce citesc – Art Out naște idei, promovează valori, slujește frumosul și arta. Și văd cum toți citesc Art Out pe calculator, laptop, tablete și telefoane. Văd o lume Art Out! O galerie, artiști și comentarii. Văd… Și spiritul a plecat. Nu ne rămâne decât să punem în aplicare fantasmele lui. Și atunci visul va deveni realitate!

Mihai Moldoveanu
Redactor adjunct Visul unei nopți de iarnă este ca în dimineața următoare orașul să fie acoperit de artă

Iulia Ardelean

Foto: Fragment din fotografie realizata de Denisa Nicoleta Viașu

5

Cuprins

Art Out nr. 10/2011, anul I
ART OUT - ISSN 2069 – 6949; ISSN-L = 2069 – 6949
CUPRINS EDITORIAL de Mihai Moldoveanu / Laura Lucia Mihalca / Iulia Ardelean 3x3 EXPO de Mihai Moldoveanu / Ioana Nițică / Cristina Niculae VISUL UNEI NOPȚI DE IARNĂ Visul unei nopți de iarnă - Lavinia-Elena Vieru Vis de iarnă - Ioana Nițică Un omagiu adus fulgilor de zăpadă - Iulia Ardelean Mesajul lui Grinch către București - Irina Zamfirescu Aproximăm anumite trăiri ale Iernii în anumite semne ale Culturii - Ovidiu Bufnilă SPIRITUL NUMERELOR TRECUTE Visez la… un joc – Mihai Moldoveanu Fotografia spiritistă în epoca victoriană – Alin Chirculescu CÂNDVA Zilele de naștere ale artiștilor nemuritori- Moș Crăciun – Mihai Moldoveanu ARHICTONIC Visul unei nopți de iarnă- În căutarea spiritului de copil – Aylin Bayhan Rosslyn Chapel – Emilia Cernăianu CASE CARE NU MAI PLÂNG Casa Panaitescu – Diana Guţu CORESPONDENȚI EXTERNI Valery Oisteanu -Colaje, artă și zâmbetul nepotolit al creației – Adrian Grauenfels SurExpositions/MOB 2011 – Loredana Brumă OPINII Metoda paranoic-critică a lui Salvador Dali – Mihai Moldoveanu Sărbătoarea de ignat în satul românesc – Ștefan Lucian Mureșanu BUZUNARUL LITERAR Analiză estetică psihanalitică asupra Fetiței cu chibriturile – Mihai Moldoveanu Orașul și muntele de Eça da Queiroz – Emilia Cernăianu STOP CADRU Colindul de Crăciun al lui Blackadder – Mihai Moldoveanu PROIECTE STUDENŢEŞTI Katerina Kosterina- proiect de design vestimentar – Victoria Ceban BONUS Barocul în nuanță engleză –Albion – Irina Boga CONCURS FOTOGRAFIA LUNII Câștigătorii concursului foto Art Out via Facebook pg. 4 pg. 10 pg. pg. pg. pg. pg. 15 17 18 19 20

pg. 21 pg. 22 pg. 25 pg. 26 pg. 28 pg. 35 pg. 42 pg. 46 pg. 66 pg. 69 pg. 74 pg. 76 pg. 77 pg. 78 pg. 86 pg. 89

6

Parteneriat media

7

Parteneriat media

8

Parteneriat media

9

3x3 Expo

3x3 Expo

Foto: Expoziția Iorga în clar de lună de Mihai Moldoveanu Fotografii asigurate de Cristina Niculae

Inter View

11

3x3 Expo

Expoziția Nicolae G. Iorga (Cercul Militar)
La început aveam în plan să scriem despre expoziția Evul Mediu în opera pictorului Dimitrie Stoica. Aşa că m-am dus la Cercul Militar, doar că în spațiul special de la parter era expoziția Iorga. Am zis atunci că nu este acolo, așa că am intrat înăuntru, în restaurant. Acolo, un majordom politicos mi-a spus că nu știe nimic. Am insistat și mi-a arătat drumul spre holul de onoare de pe laterala cealaltă. Ajuns acolo am intrat pe poarta mare până ce am fost dat afară de un soldat care mi-a spus că expozițiile sunt pe cealaltă parte. Și pentru că era înarmat, l-am crezut și nu am mai insistat. Am ajuns, din nou pe partea cealaltă. Era ora 14:12 şi pictorul Stoica tocmai îşi deschidea expoziția. Așa că m-am dus direct la el şi l-am întrebat dacă știe unde este expoziția batalistă a pictorului Dimitrie Stoica. Maestrul Iorga m-a lămurit: Părintele Stoica a avut întradevăr o expoziție aici, dar nu a pictat niciodată scene de război. Mihai Moldoveanu Nicolae Iorga, nu poetul-artist sau artistul-poet, ci artistul. Un artist nu al poeziei, al poeziei culorilor. O expoziție ce-şi menține statutul pe întreg desfășurătorul ei, la Cercul Militar, prin linii, forme, joc. Lumea e undeva între noapte şi zi, zburând spre cerul înstelat-colorat, nedefinit-colorat. Culoare ce şi-o păstrează timp îndelungat, fiindcă e ceva ce te coboară şi ridică încontinuu, aducându-şi din nou aminte lumea, aruncându-o spre nicăieri

Ioana Nițică Picturile din expoziție au fost realizate în anii 2009, 2010 şi 2011. Ele cuprind peisaje citadine, forme abstracte, animale, natură moartă, canale venețiene, peisaje naturale, numeroase nuduri, clădiri şi peisaje marine. Culorile sunt în majoritate reci, ample şi foarte aprinse - jocul cromatic surprinde imediat ochiul privitorului. Pictorul nu uită să îşi includă în expoziție trei autoportrete, o schiță înfățişându-l pe Andrei Pleşu sau seria de tablouri cu reprezentări de cai în ipostaze diverse (în galop sau studii pe cap de cal). În cazul nudurilor, observăm o mică apropiere de figurile feminine din perioada preistorică: nu sunt individualizate (trăsăturile feței sau mâinile şi picioarele lipsesc), dar esențializate (punându-se accent pe forme). Opera lui Iorga este influențată de spiritul fovist şi, astfel, exprimă naturalețe, putere şi vigoare. Cristina Niculae

12

3x3 Expo

„Fragmente anonime” - Mirela Iordache
(7 noiembrie 2011– 8 ianuarie 2012)

Expoziția de pictură și gravură a Mirelei Iordache este organizată în luxosul lobby al mai noului hotel Novotel. În fața ușii de la intrare parcau taxiuri din care coborau străini îmbrăcați cu haine scumpe. Și cum nu mai era nici un soldat înarmat, mi-am scuturat noroiul de pe ghete și am intrat și eu. (veneam de la expoziția Iorga). Un miros plăcut de mâncare mi-a ajuns până la papilele gustative. În fața mea erau niște panouri de lemn pe care erau agățate Fragmentele anonime ale artistei. Și tot anonime erau și chipurile oamenilor care mâncau. Și asta pentru că panourile de lemn erau, de fapt, separeurile sălii de mese. În ele erau decupate niște spații prin care iubitorul de artă putea observa, pe îndelete, peroanele care luau masa. M-am uitat și la lucrări (păreau inspirate din Klimt sau poate era de la miros?). Apoi am plecat. I-am spus taxiului din față să nu mă aștepte, căci azi plec cu metroul. Mihai Moldoveanu Fragmente (le) anonime, sub numele Mirelei Iordache, devin Fragmente cunoscute. Înjumătățirea personajelor ei au, de fapt, rol de uniune în formarea realității absolute. Rol internextern, extern-intern. Amețeala culorii, duce la calamitatea sensului, iar calamitatea personajelor ulterior definite, duce la curajul unei noi interpretări ce creează amețeala. Novotel-Lobby a fost deținătorul dezvăluit al lumii, ce-a găzduit expoziția.

Ioana Nițică În lobby-ul hotelului Novotel de pe Calea Victoriei putem vizita expoziția de gravură şi pictură a artistei Mirela Iordache, recunoscută pentru faptul că expune în locuri mai puțin convenționale. Gravurile şi acrilicele pe carton au aspectul unor colaje, în culori estompate. „Apus”, „Dinner”, „Shadow” şi „Aqua” sunt exponate singulare, pe când seria „Anonymus” sau „Untitled” dezvăluie tendința de a experimenta diferite forme în tratarea aceluiaşi subiect şi aceleiaşi temă. Privind arta Mirelei Iordache avem acces la un tip de fluiditate, echilibru şi unitate plastică aparte. Cristina Niculae

13

3x3 Expo

Expoziția de fotografie " Feathersand Colours "
(Galeria Odeon şi Danaartgallery, 10 Noiembrie - 1 decembrie 2011)

După ce am fost la expoziția „Fragmente anonime”, m-am îndreptat, plin de însuflețire culturală spre teatrul Odeon, unde mă aștepta expoziția „FeathersandColours”. M-am urcat pe trepte și am dat să deschid ușa Încuiat! Trăiam deja un deja-vu. Am coborât și am văzut pe lateral că scrie: Sala Studio. Aici trebuia să ajung! Doar că avea două perechi de lacăte. M-am mai învârtit, și un om din holul principal a deschis ușa și mi-a spus să vin după ora 6 seara. Zis și făcut. Peste 2 zile, la ora 6 trecute fix mă aflam din nou în fața ușii care dădea la sala Studio. Din nou era încuiat. M-am întors la 7:30, când începea spectacolul. Doamna care tăia biletul mi-a spus că expoziția se închide la 7:30 și e deschisă doar de la ora 6. Și, pentru că nu era înarmată, i-am spus să fusesem deja la ora 6. Îngăduitoare, mi-a permis să intru. Am dat peste o expunere interesantă reprezentând fie culori (de Raluca Deca), fie pene (de Andreea Chiru). Mihai Moldoveanu Totul începe de la IUBIRE. Așa şi-n cazul Andreei Chiru şi Ralucăi Deca. Fiindcă „FeathersandColours” nu e o expoziție de fotografie, cât e o expoziție a vieții. Ele smulg râsete, zâmbete, culoare, sensibilitate, static, sub semnul unui întreg Univers creat de ochiul lor ce parcă e din altă lume decât a noastră. Odeonul, aflat sub bancheta visării a găzduit expoziția ce prin vrajă, nu e decât a unei pure simplități, pe alocuri atinsă de nuduri, de vise (noi) şi fulgi. Aş numi-o explozie, nu expoziție. E o explozie ce amuțește. Pe lângă toate astea, rămâne-n gând. Rămâne-n gând ca s-o aștepte pe următoarea.

Ioana Nițică

Cele două artiste, Caragea Raluca Deca şi Andreea Chiru ne-au propus prin intermediul a numeroase fotografii două lumi şi două viziuni diferite. Prima ne reaminteşte de sărbătoarea culorii, de farmecul naturii, al interioarelor pustii, al vieții obişnuite şi al singurătății. Dacă în acest caz personajele sunt puternice şi singulare, în cel prezentat de Andreea Chiru acestea se confruntă într-un şir nesfârşit de despărțiri şi regăsiri. De remarcat pentru sensibilitatea sugerată este lumea eterică şi muzicală, conturată de fulgi – un cadru ce pune şi mai mult în evidență cuplul paradisiac şi dragostea care îi înconjoară. Două căi. Două moduri de a da sens vieții. Noi pe care îl alegem?
Cristina Niculae

14

Tema numarului - Visul unei nopți de iarna

Visul unei nopți de iarnă

Cum ar trebui să studiez iarna? În stil impresionist, simbolic, realist, suprarealist sau conceptual? Cum arată iarna? Ce linie o defineşte, o ilustrează mai bine? Cum arată albul, cum fac albul să fie mai alb? În comparație cu ce culoare? Are şi Dali o iarnă? Cum ar putea să arate iarna lui? Care iarnă e mai tristă? Cea din pictura unui Ilya Repin sau a unor aparent necunoscuți succesori ca: Alexander Kremer (n.1958), Ilya Pyankov (n.1972), Igor Suvorov (n.1932), Victor Yamshikov (n. 1960), Roman Lyapin (n.1966), Yuri Pervushin (n.1970), toți absolvenți ai unei instituții reputate din Rusia, numită astăzi: "Institutul de Pictură, Sculptură şi Arhitectură I.E. Repin din Sankt-Petersburg"? Dar trebuie ca iarna să fie privită de artist numai ca peisaj, ca o ilustrată a unui moment? Trebuie să privesc iarna ca o stare? Cum ar ninge într-un sound performance? Cum voi picta atmosfera iernii? Dar cum o voi reda printr-un obiect? Dar printr-o linie? Sau printr-o compoziție complexă şi decorativă ca în ilustrațiile unui Vladislav Yerko? Desigur, slavii sunt mai obişnuiți cu iarna. Cu o iarnă sumbră, tristă, geroasă şi lungă. Slavii sunt obişnuiți să descrie iarna în imaginea pictată. Noi cum mai suntem obişnuiți să o descriem? Eu trebuie să o desenez în cuvinte. Dar cuvintele îngheață înainte de a fi aşternute pe hârtie, înainte de a fi pictate, spuse, ilustrate, revelate, inscripționate, tastate. Să-mi continui şirul de întrebări ca să descopăr ce înseamnă iarna pentru mine, pentru ca apoi să încerc să găsesc visul unei nopți de iarnă? Poate voi scrie visul unui articol non-articol!?

15

Tema numarului - Visul unei nopți de iarna M-am hotărât! Am să scriu visul acelei nopți de iarnă, acelei nopți imaginare... Totul se petrece în decorul unei "Epici Slave" de Mucha, dar cu alte personaje, ale lumii cotidiene. Voi muta acțiunea oriunde sunt geamuri de sticlă. Poate că iarna devine mai sofisticată, mai modernă. Dar aici trebuie să am surpriza, ingredientul principal al modernității. Am să încerc să ilustrez în fiecare geam al unei clădiri, abia perceptibil, tot ceea ce se petrece în interior. Sunt camere-birou, cu oameni obosiți sau dornici de lucru, după caz, şi după nevoia de dinamism a presupusei compoziții. În locuri publice adaug evenimente neprevăzute: undeva, departe, ninge verde. Este instalația cu gaz a unui artist olandez. Poate voi face ca această compunere de imagini să fie postmodernă. Surpriza dă faliment, pentru că este o surpriză continuă, care devine previzibilă datorită succesiunii manifestărilor sale. Un artist global, de ordinul "visual" dansează în aer; este elogiul lui asupra iernii. Un alt global artist, simpatizantul lui Jeff Koons, a încercat să ambaleze panourile cu semne de circulație în nişte tablă colorată - se dorea a fi o formă de cadou. Un alt artist a proiectat un carusel al veseliei, din hârtii de tabloide. E un carusel funcțional, întotdeauna funcționează. O altă maşinărie se roteşte în aer. Nu ştiu cine a proiectat-o, dar face parte din construcția visului. Se contorsionează în aer şi nu are nici o singură destinație. Este maşina timpului permanent al iernii. La acest festival al visului mai ia parte un artist care s-a hotărât să nu mai utilizeze în exces cuvântul "iarnă". Pe bucăți rupte de hârtie, pe care le lipeşte de un zid, scrie: " anotimpul înfometării", "recele alb", "dezolare întinsă" etc. Un artist a sculptat un cubuleț de gheață - e sămânța anotimpului rece. Un altul a făcut un happening şi a topit un bulgăre de zăpadă în propriile mâini. Un altul a zgrafițat zăpada cu linii şerpuite. Nu mai ştiu ce a vrut să însemne. Toți speculează. Mă întreb care se bucură. Ies din vis, pentru că nu e unul real, ci unul dirijat de la bun început şi forțat de personajele anonime, care-l populează. E un vis idee-chestie. Vreau un vis-artă pură. E ora 1:28. Afară e noaptea care dă spre o altă dimineață. E 1 decembrie 2011. Care e visul unei nopți de iarnă de artist înfrigurat de zăpada de afară care deocamdată nu există? Se făcea că arta era nelimitată. Era făcută de artiştii formați în mediul academic, într-un mediu de specialitate, şi nu numai, dar curând avea să fie făcută de oricine. Şi oricine avea să devină artist. Într-o seară ca aceasta, toți visau frigul şi iarna slavă, tristă şi întunecată, murdărită de griuri triste. Când toți visau iarna slavă, unul a îmbrățişat din cuprinsul cerului, slava iernii. Era în sfârşit sărbătoare şi îngrozitor de frig afară. O materie densă de îngheț o sorbeai dintr-o simplă înghițitură a unei porțiuni de aer din atelier. Robinetul nu funcționa. Puține lucruri funcționau acolo. Talentul cel mai mare al artistului era să facă happening-uri anonime, până se apuca, practic, de lucru: îşi găsea soluții ingenioase de încălzire, de genul relaxare-zen-mentală, îşi căuta schițe vechi peste care să revină cu idei noi, încerca să se descurce... Dar pentru noi este important acel vis al artistului plastic. Pentru că era doar un artist plastic încărunțit. A visat că putea să devină un artist vizual renumit în afară, pentru ca să îşi permită un spațiu de lucru mai adecvat. A visat că putea să picteze cupola cerului. A visat că putea să îmbrace pământul în pictură şi că putea să sculpteze insule. Dar era o iarnă cu viscol. Putea să ia viscolul şi să-l transforme în draperie. Putea să facă orice formă de artă şi-ar fi dorit. Pe artist nu-l mai interesa dobândirea unui atelier, ci doar să dăruiască lumii o haină de iarnă brodată cu fir celest de aur alb. Un sunet. O rază de lumină. Artistul se trezeşte. Dar tot în vis. Priveşte trist şi cu dezamăgire. Se află în atelierul dezafectat. Frumosul vis a pierit. Dezamăgire. Realul câtorva secunde a fost succesiunea iluzorie de imagini. Artistul ia o foaie şi îşi schițează monumentala viziune pe un colț de A4 cu precizia unui miniaturist. Încă doarme. Afară ninge.

Fotografii asigurate de autor

Lavinia-Elena Vieru 16

Tema numarului - Visul unei nopți de iarna

Vis de iarnă
Până și calul cu patru picioare tot se poticnește. Încep cu finalul ca să aflați începutul. Era odată ca niciodată, o întindere mare, nefiresc de mare. Sub cerul liber și complicat. Avea felurite paie, pietrișuri, bolovănei, alte paie și mai mari și altele ușor tăioase. Da! Dacă nu erai atent, toate astea îți tăiau visele fără să te întrebe. Sau dacă nu mergeai "încălțat", rănile se adânceau pe măsură ce pașii tăi pășeau în necunoscut. De-aia l-am implorat pe Dumnezeu Atotputernic să primesc de Crăciunul ăsta potcoave noi. Hmm. Mi le imaginam din oțel. Dure și flexibile ca mine. Mai simt uneori nevoia, recunosc, să strivesc în jur trufia. Să mă apropii de ea, să-i simt teama enormă de moarte, inima să se dezlipească de piept, iar ca o umbră, copita mea să se apropie de ea ca într-un joc de șah. Calul schimbă culoarea câmpului și îl transformă printr-o vrajă permisă din fad în "plin de culoare", iar prin mutări repetitive, mută trufia din lumea asta, în lumea de dincolo. Atunci simt un extaz, o forță inexplicabil de rece. Pentru moment nu mă recunosc. Îmi aduc aminte repede că și caii vor să schimbe lumea. De-aia au șaua pusă să-i plimbe mereu pe cei ce răsplătesc iubirea. Nu cu paiele și biciul, ci cu zahăr cubic. E legea lor nescrisă. Pentru că și ei știu să iubească, deși știu că nu mă credeți. Se făcea că văd doar în față și lateralele mi se par străine, se făcea că îmi adorm seara visele din picioare și că sunt un fel de suflet împietrit. Darămite să încep să vă povestesc că și caii se îndrăgostesc. Aș transforma povestea într-un Romeo și Julieta autohton și nu v-ați încadra în peisagistică. Mă rezum doar să vă spun că iubirea e oriunde, oricum, oricând. Iubirea vrea să schimbe doar însăși iubirea. Nu se macină la râșniță sentimentală și tăioasă, doar la moara de inimi deschise. Se adapă din orișice izvoare stătătoare și se hrănește constant cu iubire. Cu toții iubim. Alipit și nemărginit. Până și noi, caii. Crede-mă pe cuvânt că și eu îmi pierd capul din dragoste cum ți-l pierzi și tu, umanule. Și nu-s cu nimic mai prejos decât tine. Firește, tu nu înțelegi legea asta a compensației spirituale. Dar Dumnezeu Atotputernic nu a fost egoist. Stâncosul decor nu mă lasă să văd dimineața prea bine cerul. Însă, deh, pe toate nu mi le putea da. Mi-a dat iubirea. Face cât toate cerurile lărgii zări. Din stâncile din spatele casei, visele sunt stătătoare, dar plutesc. Odată cu vântul. Poate, poate, ajung la El și mi le unește ca într-un tricotaj stilizat și din negre și lungi mi le face reale: albe transparente și cu un contur perfect. Trebuie să mă mulțumesc cu picioarele. Dumnezeu încă se mai gândește la cadoul meu de Crăciun. Dacă să mi-l pună din nou sub brad sau să mi-l doresc și mai tare pentru anul ce urmează.

Ioana Nițică

17

Tema numarului - Visul unei nopți de iarna

Un omagiu adus fulgilor de zăpadă
Fiecare fulg de zăpadă e unic. Unii aleg să analizeze acest fenomen din punct de vedere ştiințific. Alții, mai boemi, îl văd ca pe ceva special şi aleg să contemple cu orele prin geamurile aburite, milioanele de fulgi de zăpadă. Eu privesc fiecare fulg ca pe o capodoperă a naturii, o operă de artă pe cât de efemeră, pe atât de plină de farmec şi poveste. Ca mine sunt şi alții. Unii dintre ei au ales să împărtăşească viziunea lor prin intermediul artei: mai exact, prin fotografii. Printre aceştia se numără Kenneth Libbrecht. Acest personaj este o excepție, întrucât pentru el fulgii de nea sunt atât artă, cât şi ştiință. În viața de zi cu zi, Kenneth este profesor de fizică. Dar asta nu l-a împiedicat să aibă şi o latură artistică şi chiar să o fructifice. Astfel, în 2007 a apărut albumul The Art of the Snowflake: A Photographic Album, un album cu peste 400 de fotografii reprezentând fulgi de zăpadă, toți având un fundal mat, simplu, omogen, pentru ca frumusețea şi unicitatea fiecărui fulg să fie expuse la maxima lor potențialitate. Cartea este în primul rând un album, dar conține şi informații captivante despre tipurile existente de fulgi de zăpadă şi despre metoda folosită pentru capturarea unor imagini de o acuratețe atât de mare. Pe scurt, fotograful a folosit un fotomicroscop. Există însă sceptici care susțin că imaginile nu ar fi reale, ci ar fi create cu ajutorul programelor de editare foto. Personal, cu riscul de a da dovadă de lipsă de profesionalism, voi spune doar atât: am ales să cred că fotografiile sunt reale şi să mă bucur de ele cu naivitatea şi inocența unui copil.

Fotografie asigurată de autor

Iulia Ardelean

18

Tema numarului - Visul unei nopți de iarna

Mesajul lui Grinch către București
Iarna începe, calendaristic și emoțional, pe 1 Decembrie. Pe 1 Decembrie poporul freamătă de mândria de a fi român și iubește România cu toate ale ei. Mocirla generalizată de peste an devine pretext sublim de lamentări, nostalgii, fală, patriotism. Programe sublime pe Tv, facebook ce abunda în poze de profi cu drapelul național și, offline, primarii ne invită să sărbătorim alături de ei ziua națională în “stil românesc, cu muzică Militară și fasole”. Nu a trecut mult timp de când luminițele de Crăciun ne-au preaumplut orașul. Din nou, voioșie și gingășia unui oraș populat cu altceva decât frustrare de a fi captiv în țara ta ori mâhnirea că țara asta nu vrea, domnule, să meargă așa cum ai vrea tu ca ea să meargă. Acum totul este viu, animat, ceainăriile sunt pline, iar cetățenii sunt brusc mișcați de “semenii lor mai puțini norocoși” și donează – dulciuri, bani, cărți. Orice, căci toate sunt din abundență. Partea cu fasolea și muzica militară mi-e greu să o cuprind cu mintea, cert este că cel puțin doi Primari de Sector au invitat bucureșteni alături de ei la un blid de fasole pe muzica militară. Nu vreau să intru în polemici istorice ori naționaliste. Cu toate astea nu înțeleg originea fasolei, a ciolanului afumat și legăturile ei intime cu românul. Mai mult, de ce mâncarea trebuie să fie aceea care ne aduce la olaltă de ziua României? Unde este mândria și demnitatea românului când este cu mâinile pana la coate în blidul cu fasole? Interesant este și mecanismul prin care ajungi că te bucuri de toate aceste bucate alături de Primarul tău. Decide el că mulțimile sunt bune la evenimente emoționante. În restul anului, când mulțimile au nevoie de primarul lor, de explicații și de un proces transparent de administrare a orașului, nu este nici urmă de disponibilitate de întrunire publică. Cu sau fără fasole. Iarna, începând cu luna decembrie și sfârșind cu mijlocul lunii ianuarie, lucrurile se imaculează. Și totuși, 11 luni pe an ce ne împiedică să fim cetățeni? De ce alegem doar o lună pe an să fim empatici, o lună pe an să nu judecăm aspru și să ne fie drag de Bucureștiul? Bucureștiul este “feeric”, din decembrie și până în februarie, așa cum îl cataloghează forumiștii. În ciuda acestui extaz din luna decembrie, în restul anului orașul este abandonat. Mai importante decât luminițele, sunt clădirile care populează orașul. Și mai importante decât clădirile sunt oamenii care îl locuiesc. După stingerea beculețelor de iarnă, se lasă întunericul. Din ianuarie riscăm să o luăm de la capăt aceiași oameni dezamăgiți, același oraș abandonat de cetățenii lui. Cu toate astea, poate anul ăsta o să fie altfel.

Irina Zamfirescu 19

Tema numarului - Visul unei nopți de iarna

Aproximăm anumite trăiri ale Iernii
în anumite semne ale Culturii
Celebrăm fastul înfrigurării ființei prin tone de scrisori, ne îngrămădim în e-mai1 şi zumzăim retro prin firele de telegraf rămase în insule imagine, în tramvai, în tren, în troleibuz, în metrou. Sigur că vărsăm tone de cerneală dorindu-ne în insulele imaginare și paradisiace, fierbinți, îndepărtate de șuvoiul lumesc pe care-l găsim potrivnic, disgrațios. Noi nu suntem însă insule paradisiace. Suntem propoziții ale culturii. Dar ne preamărim dedulcindu-ne că am fi iernatici, de netopiți în carnea istoriei. Ne proslăvim şi ne adulăm şi ne lăudăm unii pe alții fără neruşinare. Uneori nici nu contează textele dăruite spre interpretare atâta timp cât avem ca certitudine vânzoleala ninsorii. Contează faptele, micile întâmplări, biografiile. În tot acest timp enciclopedia iernii se umflă, dospeşte, crapă, se împimăvărează. Ar părea că am fi spirite enciclopedice, convertizoare de text, câmpuri informaționale remanente, ninsori nostalgice, revoluții dorite dar neînfăptuite. Informația face să pălească lumina, se mişcă infinit mai repede. Tocmai de aceea propozițiile culturii sunt simultane, lucru greu digerabil de spiritul universitar, academic. Revelația şi iluminarea pălesc în fața universității. Seminarul ordonează şi îngrădeşte. Revelația te arde pe dinăuntru. Rigoarea cursului, experimentul, doctoratul luptă împotriva entropiei. Ce nu e organizat nu e ştiințific. Savantul dă însă puțină culoare demersului său hotărând că, ajuns la frontiere se poate cununa cu dogma. Dar nu există limite. Se află vecinătăți albe. Propozițiile nu sunt limitate de punct ci sunt învecinate, ninse, albite de în-ființare vremelnică. Iar în vecinătate, iarna produce fenomene. Observatorul le poate inventaria, le-ar putea lămuri. El însă hotărăşte limita, limitându-se la a chema ordinea şi experimentul în ajutor. Iarna încearcă acum a se revendica, a fi spațială, spațio-temporală. Asta e de-a dreptul dezarmant. Fără a inventa butelia cu gaz respirabil şi fuzeea desprinzătoare de textul teluric nu putem aspira la un asalt împotriva culturii. De ce atâta neputință, de ce această închisoare, de ce atâtea milioane de ani prinşi în prima propoziție, nimeni nu ştie. Sunt doar bănuieli. Şi o cantitate impresionantă de romane şi nuvelete şi sloganuri. Altceva nu pot fi decât reziduuri ale activității cerebrale. Semne ale celuilalt, ascuns cumva în spatele observatorului, aşteptând să intre în scenă. Iarna şi-a luat precauții. Şi-a inventat serii de detractori şi de copiatori. Are ea un plan ascuns. Imităm după modele încastrate în gene sau într-o matrice informațională invizibilă, nebănuită. Că universul ar fi asemenea unui năvod, e posibil. Că ar fi universuri de universuri legate de cordoane ombilicale, e înduioşător. Că ar fi spațiul de necuprins, mantie înstelată, e o metaforă. Cine să salveze iarna?! Poate că e conştientă de singurătatea ei. Poate că s-a înghesuit în ea însăşi şi a schimbat propozițiile. Poate că încă nu s-a hotărât să facă un miracol. Lucrează doar cu zvonuri şi cu trucuri ieftine. Iarna, în textura ei, poate părea neserioasă, asta fiind diferența. Alterată fiind propoziția ei, iarna pare a fi scrisă, pare a fi construită. De aici încolo încep speculațiile. Începe necuprinsul, absurdul, absolutul. Încep totalitățile de toate felurile să intre în scenă spre a fi descifrate. Dar ființa nu vrea schimbare de semne. Ea e limitată. Existența ei în totalitate pare fără de sens. La ce bun? La ce i-ar fi trebuit Culturii atâta amar de specii?! Să le aprecieze frumusețea, culoarea, ingeniozitatea?! O totalitate plictisită în întregul ei poate fi o catastrofă. O totalitate insurgentă produce cutremure şi bulversează bursele. Incontrolabilă, gigantică. Sau poate infimă, ca o boare de primăvară. Dată spre citire, iarna acceptă o serie de poziționări şi chiar de atitudini, moș crăciuni, oameni de zăpadă, orgii electorale urbanistice multicolore, zgâitoare. Spre oponență, textul în oglindă?! Ar fi de neiertat să vorbim despre antimeduză de vreme ce Iarna este una. Şi nici această propoziție nu pare a fi valabilă de vreme ce Iarna impune nemăsura şi nemăsurarea ca nefiind cantitate. Iarna pare a fi o calitate a Culturii care este un atribut al Culturii. Când cititorul de texte, arogant, vrea să expliciteze întregul text, fie nuveletă său roman, nimereşte în deşert. Îngrijindu-se de metoda sa, de enciclopedia sa, de inventarul său, cititorul de texte nu admite oponentă. El deține secretul şi direcționează. Totul nu e decât o fulgerație, iar iarna o aparență. Pentru noi ea pare însă pe deplin consistentă, un drog. De la început şi până la sfârşit încercăm să descifrăm. Lectură plictisită sau insurgentă. Aşa par a fi lucrurile. În lipsa metodei şi a enciclopediei, orice spirit aparținător textului fundamental poate oferi diverse interpretări, diverse soluții. Ele nu sunt utile Culturii în nici un fel. Umplu doar singurătatea ființei. Altminteri luat cu asalt de psihanalişti, de hermeneuți şi argonauți. Singurătatea cititorului de texte este violentată fără odihnă. Iar iarna îl amăgeşte folosindu-l cu cinism, nemiloasă. Atribuindu-i acestea, încercăm s-o personificăm, s-o decuantificăm, s-o explicităm. În adevăr însă, ea se sustrage interpretării. Nu putem decât să dăm soluții fictive unei probleme fictive. Aşa cum nuveleta sau romanul nici nu imită realitatea, nici nu sunt depăşite de aceasta. Aceste înjghebări de texte sunt simultane cu realitatea. Ele ne supraviețuiesc, consumându-ne. Sunt ale textului fundamental care se hrăneşte cu noi, cu spumă universului. Până la dezvăluire, eşuăm lamentabil producând reziduuri spre falsa noastră linişte. E indiscutabil că un celălalt râde de noi, ne ia peste picior. Noi nu vedem aceasta şi continuăm să luăm lucrurile în serios. Tocmai de aceea, insurgența noastră în vecinătatea textului este de-a dreptul comică.

Ovidiu Bufnilă 20

Tema numarului - Spiritul numerelor trecute

Visez la….
un joc
Și asta pentru că este vremea cadourilor. Și ce cadou poate fi mai frumos decât un joc cu care să ne jucăm sub bradul lui Moș Crăciun? Și asta ca o replică peste numere și peste jumătate de an la numărul 6 al Art Out dedicat jocurilor. Acum, de Crăciun, ziua nașterii Domnului si a luminii, ne putem gândi la propria noastră naștere. Iar dacă magii i-au făcut Mântuitorului trei daruri, atunci noi, la naștere, am primit de la Magi doar unul singur: viața. Și ce joc poate fi mai spectaculos decât însăși viața? Căci am început prin a mă gândi cum ar fi dacă am considera viața un joc? Cum ar fi dacă am ține în mâini cadoulvieții pe care l-am primit de la magi? Haide-ți să-l deschidem! Dar ce joc ar putea să fie viața? Un joc de șah, de table, de Monopoly, de cărți? Sau toate la un loc? Dar mai ales, dacă viața ar fi un joc, atunci care ar fi regulile? De unde am știi cine câștigă și cine pierde? Pentru că, la un moment dat, oricum se vor retrage toți jucătorii. Și atunci ce rămâne? Îmi imaginez viața ca pe un joc de lego. Și pe fiecare om îl văd ținând în mână câte o piesă. Una singură, pe care el și-a făcut-o din propria sa viață. Și toți își pun piesele lor în construirea unui turn. Miza jocului este să pui piesa ta cât mai sus posibil. Există doar două reguli: să nu dărâmi turnul atunci când pui piesa și să se poată construi și deasupra piesei pe care ai pus-o. Altminteri, degeaba ai pus piesa ta cel mai sus, dacă deasupra ei nu se mai poate construi nimic. Încet, pe măsură ce restul turnului se înalță, piesa ta va rămâne tot mai jos.

Foto: Preluare de pe www.ohgizmo.com

Mihai Moldoveanu 21

Robert Boursnell, Cuplu alături de spiritul unui vechi doctor de familie, 1893

22

Tema numarului - Spiritul numerelor trecute

Fotografia spiritistă în epoca victoriană
În a doua parte a secolului al XIX-lea s-a dezvoltat un genmai deosebit alfotografiei care pretindea că deține capacitatea de a înregistra prezența spiritelor în lumea materială.În lucrarea The Veil Lifted: Modern Developments of Spirit Photography (1874), Andrew Glendinning utilizează pentru prima dată sintagma de “fotografie spiritistă”, princare descria figurile neobișnuite surprinse pe placa fotografică ale unor persoane încetate din viață. Acest tip de fotografie a devenit un mijloc de promovare a concepțiilor spiritiste, dar și un argumentîmpotriva celor care susțineau căviziunile spectrale sunt dereglări ale organului vizual.Pefundalul declinului religios al epocii victoriene, spiritismul s-a constituitca o alternativă la religiile tradiționale, încercând să răspundă la problemele cu care se confrunta societatea modernă. Interesul pentru spiritism s-a dezvoltat cu precădere în rândul clasei mijlocii și clasei muncitoare, iar fotografia a fost practicată atât de amatori, cât și de fotografi profesioniști. Preocuparea pentru spiritism îndreaptă cele mai multe persoane către fotografie, o parte dintre ele descoperind din întâmplare că posedă capacitatea de a înregistra spirite, altele realizând trecerea de la desenul automatic către noua tehnică. Convențiile de reprezentare din pictură și descrierile literare din epocă au constituit sursele iconografice ale fotografilor.Spritele păstrau majoritatea caracteristicilor pe care le-au avut de-a lungul vietii, ceea ce făcea ca identificarea să se realizeze mult mai ușor. De asemenea, acesteaerau conștiente că sunt fotografiate și adoptau poziții similare cu ale persoanelor în viață. Pentrumembrii familiei sau persoanele apropiate celui decedat, fotografiile constituiau un sprijin în obținerea liniștii sufleteștiși odovadă că persoana pierdutănua dispărut cu totul din viața lor.În plus, aceștia nu credeau că există vreo deosebire importantăîntremodul în care esterealizată o fotografie clasică șio fotografie spiritistă. Din punct de vedere religios, spiritismul nu era altceva decât o mișcare păgână, iar în rândul oamenilor de știință era privit ca o tentativă eșuată de a reconcilia religia cu știința.Pentrumediul creștin, prezențele înregistrate pe placa fotograficăerau considerate spirite rele sau demoni, ceea ce a produs o puternică opoziție în spațiul anglo-saxon față de acest tip de fotografie. Scopul mișcării spiritiste a fost acela de a raționaliza credința religioasă prin apropiereade știință, ceea ceputea fi lesne observat în utilizarea unor termeni cu sonoritate științifică, precum“teleplasmă” , “electrobiologie”, ședințele spiritiste fiind cunoscute ca “întâlniri experimentale”. În perioada victoriană, camera fotografică era privită ca un instrument știintific de reprezentare a realității, dar și ca un aparat dotat cu capacități miraculoase de procesare a elementelor supranaturale. Un număr important de personaje culturale și știintifice susțineau că lumea spirituală poate fi cercetată științific, fotografia spiritistă prezentându-se ca o dovadă incontestabilă a acestui lucru. În articolul „Are There Objectiv Apparitions”(1891), Alfred Russell Wallace, co-fondatorul teoriei evoluționiste, observa că spiritele sunt reale prin faptul că au fost înregistrate de aparatul de fotografiat, obiectivitatea acestui instrument neputând fi contestată în mediul științific.Un reputat chimist și fizician englez,William Crookes, era de părere că aparatul de fotografiat era un observator neutru, care nu putea cădea pradă emoției sau „hipnozei de grup” din timpul şedințelor de spiritism, putând înregistra materializarea spiritelor. Din perspectiva spiritistă, fotografia se realiza prin colaborarea dintre medium, spirit și fotograf, însă rolul cel mai important revenea spiritului, care poseda capacitatea de a se face vizibil pentru a putea fi surprins pe placa fotografică. Autenticitatea fotografiilor a fost contestată de fotografi și oameni de știință, care susțineau că imaginile puteau fi rezultatul dublei expuneri, a utilizării fotomontajului sau a unei întregi farse puse în scenă de către fotograf, medium și asistenții lor.În aceste condiții, mai multe procese au fost intentate fotografilor, cum sunt cele impotriva lui William Mumler în America sau Edouard Buguet în Franta, o mare parte dintre ele încheiându-se prin achitarea acestora. În timpul derulării proceselor, persoanele fotografiate au susținut partea celor acuzați de înșelătorie, considerândcă imaginile nu a fost rezulatul unor prelucrări. Pe de altă parte, metodele utilizate de fotografii spiritistiau avut un impact pozitiv asupra evolutiei fotografiei, contribuind nu doar la dezvoltarea aspectului său comercial, ci și la modul în care s-a transformat acest domeniu în secolul al XX-lea, deschizând drumul pentru experimentul avangardist.Cu toate acestea, studiile academice nu au acordatdestul de multă atentție fotografiei spiritiste, deși a stârnit curiozitate și controversă în epoca victoriană, suscitând interes din partea unor persoane cu pregătiri diverse și din categorii sociale diferite. B.P. Haşdeu credea că termenul de fotografie spiritistă” nu este unul tocmai corect, propunând ca

23

Tema numarului - Spiritul numerelor trecute denumiri alternative: „fotografie transcendentală”, „fotografie extra-prismatică” sau „fotografie extraretinală“. Din punctul său de vedere, ultimul termen era cel mai potrivit, pentru că aparatul de fotografiat surprindea “imagini inaccesibile retinei ochiului, înregistrând lumina ultra-violetă sau lumina subroşie.” B.P.Haşdeu, „Studii fizice asupra spiritului: D. Fourtier şi fotografia extra-retinală”, Sic Cogito, Vestala, Bucureşti, 2007, p. 153 Apropiat de ceea ce observa fizicianul englez, B P. Haşdeu remarca faptul că indiferent dacă puterea de înregistrare a plăcii fotografice nu ar fi comparabil mai mare decât cea a organului vizual, ochiul uman „nu este în stare de a fi fixat mult timp cu totul impasibil asupra unui singur punct, pe când placa nici nu clipeşte, nici nu se distrage, nici nu se supune diferitelor mişcări psihice, nici nu poate fi hipnotizată, ci rămâne aceeaşi de la început până la sfârşit în intervalul unei expozițiuni oricât de prelungite.”Ibidem, p. 152. Fotografii asigurate de autor

Alin Chirculescu

William H. Mumler. Mary Todd Lincoln alături de spiritul lui Abraham Lincoln, 1870-75v

24

Candva

Zilele de naștere ale artiștilor nemuritori Moș Crăciun
Nimeni nu știe când s-a născut (sau dacă s-a născut vreodată). Nimeni nu l-a văzut și totuși, toată lumea primește cadouri în numele lui. A avut şi are chiar mai multe nume. Fie că i se spune ДедМороз, Père Noël sau Santa Claus, noi îi spunem simplu: Moș Crăciun. Și noi, la Art Out spunem că el este un mare artist! Ca orice artist, a avut o naștere şi o copilărie legendară (mitul artistului). Unii spun că este simbolul magilor care i-au făcut cadouri Mântuitorului, alții cred chiar că el este Iisus Christos bătrân. Pentru mult timp, numele său a fost în beznă, asta până ce a intrat în marele circuit comercial American, și asta i-a adus faima cuvenită. Și-a ales un bun sponsor: Pe Coca Cola. Și se pare că de atunci a fost obligat să-și schimbe culoarea hainelor din verde în roșu. (Căci, ca orice artist modern, el nu trăiește doar din opera sa, ci, mai ales, din reclame). Strategia lui de marketing este să nu apară niciodată în public. Și asta a dus la moda ca oamenii să-și cumpere costume cu chipul său, pe care să le poarte de Crăciun atunci când fac daruri sau când dau de știre unei promoții, în mall-uri. Nimeni nu i-a văzut fața vreodată, dar se spune că ar arăta cam ca maestrul Ştefan Câlția. (o altă dovadă că marii oameni se aseamănă). Se spune că Moș Crăciun este bun (și nici nu ar avea de ce să fie altfel, căci ce motiv de ranchiună să aibă din moment ce are atâta succes de piață, că nimeni nu-l poate egala). Și se mai spune că locuiește pe undeva prin Laponia (loc strategic, ferit de paparazzi şi de spionajul cultural). Acolo se află marele său atelier de creație. Ajutat de niște ucenici ștrumfi, el creează opere de mare valoare artistică și oferă lumii cadouri și bucurii. Milioane de opere de artă! Dar marea sa creație este însă, curentul său artistic și anume Spiritul Crăciunului (simplu, nici crăciunism nici ichristmas, cum ar l-ar fi numit alții). Este conceptul său original, un nou curent. Mulți spun că operele sale sunt kitsch. Dar nimeni nu se supără să le primească. Sunt frumoase, colorate și vesele, fie că este vorba de cărți poștale, globuri de pus în pomul de Crăciun sau jucării pentru copii. Și cel mai important, operele sale sunt un izvor de bucurie. Pentru că, de Crăciun, cadourile au un miros de brad și o aromă de zăpadă. De vină este acest spirit al Crăciunului. Și acum, când îți deschizi cadourile de sub brad, gândește-te că bucuria pe care o simți în suflet a fost creată de spiritul unui mare artist. Un artist care are destule opere încât să dea la fiecare. Fotografie: http://www.thewonderofchristmas.com, Santa Workshop de Norman Rockwell

Mihai Moldoveanu 25

VISUL UNEI NOPȚI DE IARNĂ În căutarea spiritului de copil
Care este cea mai intensă emoție atunci când ne trezim brusc dintr-un vis? Să fie oare dorința împlinirii unei pasiuni încă nerostite, ascunsă departe, în subconștientul nostru? Să fie oare conștientizarea discordanței între realitate si imaginație ce ne destabilizează lumea interioară? Sau să fie oare chiar frustrarea minciunii cu care propriul sine se revoltă împotriva noastră? Pentru mine, visul fiecărei nopți de iarnă a fost unul și același. Am căutat un element, un indiciu sau o urmă a fanteziei și a frumosului din copilărie pe care să îl pot regăsi împrăștiat undeva prin lume. Întocmai precum Isis în încercarea sa de a reface trupul pierdut al jumătății ei, Osiris, am căutat confortul si iluzia copilăriei. De ce tocmai acum? Pentru că nu cred că există un alt moment în care fiecare dintre noi să fi simțit sentimentul de dragoste, fericire și unitate mai pregnant ca cel din apropierea sărbătorilor de iarnă. Am ajuns astfel la ceva poate la fel de magic și efemer ca și visul. Nu v-ați dorit vreodată să vă simțiți o crăiasă sau un împărat al zăpezii? Nu v-ați întrebat niciodată cum ar fi fost să trăiți într-un basm al lui Andersen sau chiar în tărâmul cristalizat al Narniei? Iată că, acum, deși pentru o perioada scurtă de timp, cu eforturi financiare si haine groase, totul poate deveni posibil. Cu siguranță ați auzit de conceptul Ice Hotels adus pe scena destinațiilor de vis încă dinaintea anului 2000. Totul a început in anul 1990, când artistul Jannot Derid a avut o

26

ArhitecTonic expoziție de sculptură cu tema ,,arta gheții” într-un iglu din Suedia. Într-o seara, când nu mai rămăseseră camere libere pentru nou-veniți, câțiva vizitatori au cerut permisiunea de a dormi in camera expoziției. Au petrecut noaptea în saci de dormit pe piele de ren, fără a ști măcar că ei urmau să devină parte a procesului de creație a primului ,,Ice Hotel” din lume. De atunci, industria s-a dezvoltat în numeroase locuri din lume unde există un climat propice cu temperatura de cel puțin -10 grade Celsius iarna. Poate v-ați fi gândit că hotelurile de gheață pot exista in țări precum Suedia, Norvegia, Finlanda sau Canada, dar știați că, în Romania, găsim unul dintre cele mai apreciate astfel de locații? În 2006, a avut loc inaugurarea Hotelului de Gheața Bâlea Lac din Munții Făgăraș. Cu un succes nebănuit, sculptori si artiști îmbină în fiecare sezon talentul lor cu perfecțiunea frigului într-o simfonie a sculpturilor de gheața. Fiecare din cele zece camere ale hotelului sunt decorate în mod diferit după o anumită temă hotărâtă anterior. Anul acesta tema este “Icy Sounds- Genuri Muzicale”. Holul central va prelungi suspansul călătorilor printr-un spectacol de lumini fosforescente, barul va îmbina note si accente muzicale într-o ambianța de poveste iar cele patru încăperi “iglu” vor fi lăcașul de liniște si armonie al invitaților ce vor vrea să se separe de viața animată din corpul principal. Cine va dori să regăsească un strop înghețat din farmecul de altădată, să trăiască câteva clipe într-un vis iernatic și să se regăsească pe sine va trebui să parcurgă doar câteva ore pentru a fi întâmpinat de acest palat de cristal de la poalele munților. Prin unicitate și suflu trecător, hotelul de gheață va putea adăposti refugiul sufletelor de copil, încremenind măcar pentru o seară visele de iarnă ale unor călători prin viața.

Aylin Bayhan

27

ArhitecTonic

Rosslyn Chapel
6 mile Sud de Edinburgh, spre Penicuik, pe A 701, cam 20 minute cu autobuzul 15, unul din acela cu etaj, «double-deck», adică cu două punți în traducere liberă. Multă vreme i-am acuzat pe artiști că sunt mincinoși. Fie că pictează, că fotografiază, că filmează sau scriu despre ceva, este o mare diferență între acel ceva din realitate și cel din operele lor. Pe urmă am înțeles cum e cu percepția și m-am convins că “frumusețea stă în ochii privitorului”. Dar când ochii văd mai întâi opera artistului și apoi realitatea cu propria privire, de ce, de cele mai multe ori se lasă cu dezamăgire? Așteptarea? Budha și-a dat seama că așteptările ne aduc dezamăgiri și ne-a sfătuit să nu le mai avem, ci doar să luăm lucrurile așa cum vin. Și are dreptate, l-am verificat. Totuşi, uneori, cineva mă provoacă să-mi construiesc în minte un filigran de așteptări, îmi stârnește o curiozitate de care nu mă pot feri. M-am întrebat cine mă escrochează în halul ăsta, cine reușește atât de subtil să-mi ia din minte sfatul lui Budha și să-mi deschidă cutia cu așteptări, mai greu de stăpânit decât cea a Pandorei. Era un artist. Un magician care știa să-mi sucească stăpânirea de sine, să-mi servească doar o feliuță din frumusețea din ochii lui, lăsândumi mintea să construiască restul. Așadar, un fel de mincinos. Și așa m-am decis să văd cu ochii mei frumusețile lumii și să nu cred până ce nu mă măsor eu însămi cu ele. Întâmplător am văzut Rosslyn Chapel. Primisem cartea lui Dan Brown (Codul lui Da Vinci) de ziua mea și, de cum am deschis-o n-am mai lăsat-o din mână. Nu despre carte și valoarea ei literară vreau să povestesc. Ci despre Capela Rosslyn care apare în penultimul capitol și descrierea pe care i-o face autorul. Brown spune că este plină de “tulburătoare” simboluri păgâne, iudaice, creștine, egiptene și masonice, coordonatele ei urmând meridianul nordsud, adică linia rozei, iar Cavalerii Templieri au construit-o ca pe o reproducere a anticului templu din Ierusalim, incluzând un zid în partea de vest ca cel al Templului lui Solomon. Mai presus de orice, altarul este închinat tuturor credințelor. Mai este denumită și Catedrala Codicelor și a fost construită pe locul unui vechi templu închinat zeului Mithra. Cine-i zeul Mithra? Păi este un zeu de care-mi place tare mult. În mitologia persană apare ca un zeu al luminii, numele traducându-i-se ca «soare nebiruit». Când s-a răspândit înspre Imperiul Roman a căpătat sinceritatea și loialitatea ca atribute divine (cum să nu-mi placă de el?), iar soldații latini l-au

28

ArhitecTonic

adus și în Dacia. Dar iată ce am văzut eu la Rosslyn: o construcție mică, cam de dimensiunile unei Mănăstiri din Bucovina, la capătul unei alei de la marginea satului, așezată pe muchia unui deal către o panoramă spectaculoasă peste văile scoțiene. Din păcate am prins-o înconjurată de schele, pentru că de când i-a crescut valoarea turistică, Guvernul Scoțian a găsit o modalitate de finanțare a renovării. A fost construită în 1446 de Sir William St. Clair, ultimul prinț de Orkney. În perioada aceea, timp de vreo 100 de ani, peste 37 de biserici numite Collegiate au fost ridicate în Scoția cu scopul de a “împrăștia cunoașterea intelectuală și spirituală”. Când Sir William a murit, în 1484, a fost înmormântat în capela încă neterminată. Sunt mai multe asemenea capele în tot ținutul și se pot vizita toate. Dacă nu scria Brown despre Rosslyn, habar n-aveam că există. Celelalte sunt construcții asemănătoare, dar mai mari și mai complexe. Este clar că extravaganța construcțiilor au depins de bunăstarea ctitorilor lor. Rosslyn este într-adevăr fermecătoare. Ar putea fi acuzată chiar de prost gust, pentru că amestecă și îngrămădește cam de-a valma simboluri creștine cu ornamente care ar putea fi interpretare în fel și chip. Brown spune că sub Capelă se află o vastă încăpere subterană. Este cât sufrageria mea. Este vastă? Zidul de vest (“zidul de vest al Templului lui Solomon”) este zidul de la intrarea principală, ușor prelungit lateral. Nimic special în asta. Uitați-vă la Notre Dame (începută în 1163) sau la Catedrala din Milano (începută pe la 1300) și o să vedeți același lucru. Stilul

29

ArhitecTonic aparține Goticului Flamboaiant care reprezintă starea de bogăție din acel moment. Insularii britanici au rămas întotdeauna în afara stilurilor europene și și-au făcut un curent propriu, dar niciodată nu a fost fundamental altceva. Moda-i modă, oricât ai vrea să fii de original, tot răspunzi momentului în care trăiești. În interior găsești ornamente bogate, preponderent florale. Sunt și roze (“pântecele zeiței”), dar și vrejuri de legume (prozaica fasole), frunze de salată, flori de câmp stilizate și conuri de brad. Interpretează dacă poți asemenea simboluri! Coloana Jachin (Coloana Ucenicului) este superbă. Aici nu mai cârcotesc, doar amintesc așa în trecere, de coloanele răsucite de la Mănăstirea Cozia. Brown spune că sunt două coloane, Boaz și Jachin. Ei bine, o a doua, diferită de toate celelalte, nu există. M-am învârtit de trei ori și am măsurat atentă cu privirea fiecare coloană în parte. Există una singură, diferită de celelalte, coloana Jachin. Întoarsă acasă am citit din nou penultimul capitol și nu am înțeles de unde apare în descrierea lui a doua coloană. Și din nou mi-am zis: întotdeauna trebuie să vezi cu ochii tăi. În fața altarului sunt trei coloane deasupra cărora se află un cor de îngeri cu instrumente muzicale, cu niște fețe cam jucăușe pentru niște sfinți pioși. Intersecțiile nervurilor sunt marcate de oameni care fac diferite treburi casnice, lucru care se numește «dansul morții». Peste tot sunt scene biblice, precum Isaac apucând berbecul de coarne, Abraham cu fiul lui, David, ucigând leul, Samson ucigându-l pe regele filistinilor, și alții pe care nu i-am putut desluși. Sunt nenumărate simboluri masonice, însă eu nu stau prea bine la acest capitol, așa că nu mă încumet să comentez. Cel mai simpatic lucru mi s-a părut inscripția din cartea lui Edars, de deasupra Coloanei Jachin: "Wine is strong, a king is stronger, women are stronger still, but truth conquers all." Adevărul cucerește tot? M-am gândit imediat la nevoia mea de a vedea cu proprii ochi, de a mă convinge singură de frumusețea lucrurilor. Bun și atunci de ce mai avem nevoie de artiști? Ce face artistul? Am un răspuns, nu-i definitiv, mai lucrez la el: artistul este cel care mă provoacă să văd ceva cu ochii minții. El ia din lumea înconjurătoare lucrurile pe care nu le bag de seamă, le amestecă cu talentul și priceperea lui și mi le pune dinainte sub formă de întrebări: îți place sau nu? Cum ar trebui să fie ca să-ți placă? De ce place unora iar altora nu? Și întrebările ar mai putea continua în aceeași cheie. Cu alte cuvinte, artistul nu mă lasă să mai fiu indiferentă, nu mă lasă să nu mai văd cu mintea și cu sufletul ceea ce-mi trece prin fața ochilor zi de zi. Restul cunoașterii vine de la sine. Fotografii realizate de autor

Emilia Cernăianu

30

ArhitecTonic

Emilia Cernăianu

31

ArhitecTonic

Emilia Cernăianu
Loredana Bruma

30

ArhitecTonic

Emilia Cernăianu

Loredana Bruma

33

ArhitecTonic

Emilia Cernăianu

34

Case care nu mai plang

LOREDANA BRUMĂ

35

Case care nu mai plang

LOREDANA BRUMĂ

36

Case care nu mai plang

LOREDANA BRUMĂ

37

Case care nu mai plang

Casa Panaitescu
(Str. Logofăt Luca Stroici, nr. 18)
Clădirea de pe strada Logofăt Luca Stroici nr. 18 şi cea de la numărul 20 sunt construite în oglindă – fiind cunoscute drept “casele surori”, având fațadele de la stradă aproape identice. Construcțiile au fost ridicate undeva înainte de anul 1900, pe atunci făcând parte din mahalaua (cartierul) Popa Rusu. Istorii paralele Clădirea de la numărul 20, denumită Casa Lorentz, figurează în monografia Bucureştiului realizată în 1906 de Frederic Dame, ca fiind o clădire reprezentativă a capitalei. Numele ei provine de la unul dintre primii proprietari, fizicianul Hendrich M. Lorentz. Istoria celeilalte locuințe, de la numărul 18, este legată de descendenții fostului primar al capitalei, Emanuel Pache-Protopopescu, a cărui strănepoată s-a născut şi a locuit aici. Primul proprietar cunoscut a fost evreul Isidor Finkelstein, de la care locuința a trecut, în anul 1906, în proprietatea avocatului Constantin Panaitescu. Casa a fost naționalizată în 1950 din proprietatea Mariei Margareta Iuca, fiica lui Constantin Panaitescu, iar până în 1997, când este retrocedată moştenitorilor doamnei Iuca, găzduieşte mai mulți chiriaşi, lucru care o aduce într-o stare pronunțată de degradare. Astăzi se află în proprietatea unei familii de antreprenori, al căror nume nu îl putem menționa în lipsa unei confirmări oficiale din partea acestora. Cu un amestec incitant de stiluri, clădirile surori aparțin arhitecturii eclectice, caracteristice sfârşitului de secol XIX în Bucureşti. Bazat pe tendința de a aduna şi recompune elemente rezultate în urma analizei diverselor stiluri arhitecturale, eclectismul s-a bucurat de un mare prestigiu la acea vreme. Perioada de maximă forță a arhitecturii eclectice a coincis cu un moment de vârf al construcției societății româneşti moderne, astfel că acest stil reprezintă un moment marcant în evoluția arhitecturii româneşti urbane, cu precădere în vechiul regat. Reabilitarea Diferența majoră dintre cele două clădiri ține de faptul că doar Casa Panaitescu a beneficiat de lucrări de reabilitare, în urma cărora i-a fost schimbată destinația de la cea de locuință, la una de aşezământ dedicat evenimentelor culturale, devenind sediul unei cunoscute case de licitații. Clădirea, cu eleganța specifică locuințelor familiilor din înalta societate bucureşteană, şi-a păstrat arhitectura de bază. Se distinge prin bogate decorațiuni exterioare, prin intrarea impozantă cu uşi de lemn masiv decorate, prin camerele de la parter înalte, odinioară ornate cu stucaturi discrete (care nu s-a păstrat în urma reabilitării). În privința ornamentelor de pe fațadă, putem observa că, în timp ce Casa Lorentz are ferestrele laterale formate din două părți separate prin zidărie, străjuite de câte un basorelief înfățişând un înger cu aripile întinse, la Casa Panaitescu deschiderile ferestrelor sunt dintr-o singură bucată. Deasupra geamurilor mari de pe mijlocul fațadelor stradale, ambele case au acelaşi ornament – un cap de leu. Construcția se desfăşoară pe trei niveluri: subsol, parter şi etaj. Încă de pe vremea avocatului Panaitescu, locuința a fost extinsă cu un etaj pe latura din spate a curții, care nu este vizibilă de la stradă. La subsol, pivnițele cu bolți asemănătoare celor de la Galeriile Catacomba sunt construite folosindu-se cărămidă aparentă. În urma reabilitării, spațiul a trebuit reconfigurat pentru a face loc cât mai multor zone de expoziție. Astfel, parterul serveşte aproape în întregime expunerii lucrărilor de artă, în timp ce camerele de la etaj sunt utilizate ca birouri. Casa se bucură de o mică, dar cochetă grădină, situată în partea din spate, care ar putea fi folosită ca loc de desfăşurare a unor evenimente culturale restrânse. Fără a fi monumente istorice, “casele surori” rămân valoroase atât prin arhitectura lor, cât şi prin istoria strâns legată de înalta societate bucureşteană a începutului de secol XX.

Diana Guțu 38

Case care nu mai plang

SILVIU VULTUREANU

39

Case care nu mai plang

40

Case care nu mai plang

SILVIU VULTUREANU

41

Corespondenți Externi - Arta Vazuta de Adrian Grauenfels

Colaje, artă și zâmbetul nepotolit al creației

Valery Oisteanu

În efervescenta scenă internațională care demonstrează evoluția multidisciplinară a artelor, Valery Oisteanu se desenează ca un personaj îndrăzneț, un cavaler al pluralismului şi al tranziției perpetue. Din tinerețea petrecută în România comunistă şi până azi cetățean al Americii, Valery şi-a impus prezența de scriitor, artist şi promotor al libertății de creație. Luna aceasta vom avea bucuria şi prilejul întâlnirii cu două din activitățile sale preferate, poezia şi colajul, după cum aflăm direct de la artist: Începând din 6 iunie 2010 Valery Oisteanu va apărea la expoziția " Waltzing In Quicksand: Poets In Collage" at Tribes Gallery în the East Village NY. În timpul acestei întâlniri vom avea şansa să facem cunoştință cu artistul şi să participăm împreună cu asistentul său, Jeffry Cyphers Wright, într-un experiment de improvizație de colaj (*) şi poezie în spiritul lozincii lansate de Oisteanu pentru acest eveniment: "... Objectsandglue create Assemblage Max Ernst inventedFrottage&Grattage..." Valery realizează o rară fuziune între poezie/colaj, text şi desen, botezate po-colaje, într-o unificare departe de a fi simpla sumă a celor două ingrediente. Ne declară Valery însuşi: "Am început să fac po-colaje în chip de jurnal diurn încă din anii 60, ca o formă de protest, dar mai ales din

nevoia de a feri de ochii poliției secrete mesajele anti comuniste pe care le lansăm." Imediat după sosirea în USA prin anii 70, urmează şcoala de artă Ray Johnson şi din 74 îl putem găsi în diverse galery New Yorkeze: Feldman Gallery, împreună cu Johnson în expoziții de grup la Bucker Gallery în Soho, Club 57, Noho Gallery and the Mudd Club. După ce s-a

42

Corespondenți Externi - Arta Vazuta de Adrian Grauenfels instalat în East Village, în 1974, un mic grup de artişti, muzicieni şi poeți au început să se adune în locuința sa din apropiere de St. Mark, printre ei aflându-se: Charles Henri Ford, John Evans, Ronnie Burk, Ira Cohen, Ken Simon, Max Blagg, Gabriel Căciulă, Angelo Jannuzzi, Otto von Ruggins, Tom Walker, Liubisha Ristic, Ruth Friedman, Shelley Miller, Carlo Altomare. Mai târziu, neluați în seamă şi, de asemenea, un grup multimedia de lectură poetică ce includea muzicieni şi actori. Unul din primele exemple ale acțiunilor de „Surreal Happenings” puse la cale de SPAS3 a avut loc la Hunter College, pe 27 februarie 1976 şi a început chiar cu Valery recitând poeme antimilitariste, gol puşcă şi echipat cu o mască de gaze şi un microfon, după care au urmat filmele de dansuri experimentale ale lui Leny Horowitz, proiecții de diapozitive realizate de Ed Plunkett şi expoziția artistică a lui John Evans – acestea fiind doar câteva exemple dintr-o seară de nebunie colectivă. Au urmat multe alte reprezentații (peste o sută), incluzând participarea anuală la Festivalul Avangardei de la New York, coordonat de Charlotte Moorman, începând cu 1974, desfăşurat la Shea Stadium. SPAS a determinat, de asemenea, apariția câtorva grupuri de rock şi poezie: trupe ca „Yin Yang Gang”, o combinație de poezie şi blues care a apărut alături de Valery la Galeria la Mama, într-o manifestare pe care artiştii au numit-o „Jazzoetry”. O altă acțiune SPAS a fost Rock for Freedom (Rock pentru Libertate), reprezentat la Charas împreună cu Orchestra Zen-Dada, a fost denumirea unui spectacol multimedia organizat în sprijinul celor care militau pentru democrația din România. Într-un local vechi - The Knitting Factory- din East Houston se țineau lecturile publice de poezie ale grupului „Starshuttle Dada”, desfăşurate împreună cu Ira Cohen. Jubileul Beat (ritm) organizat de Richard Heisler, a fost unul dintre momentele memorabile de care au avut parte boemii cei rebeli. Allen Ginsberg a citit ecopoezie, Gregory Corso, într-o apariție extrem de rară, a reuşit să readucă în actualitate adevăratul

gruparea aceasta a devenit cunoscută drept: SPAS (Societatea poeților şi artiştilor suprarealişti), deschisă acelora interesați de expresiile radicale ale dadaismului şi suprarealismului. Această societate a luat amploare prin 1976, devenind o mică editură care a funcționat aproape douăzeci de ani, un colectiv artistic „anti amnezic” care organiza spectacole pentru artiştii 43

Corespondenți Externi - Arta Vazuta de Adrian Grauenfels spirit al generației Beat, Tuli Kupferberg a cântat împreună cu noii membri de la „Fuggs”, în vreme ce Judith Malina, Hettie Jones şi Carl Solomon încântau pe toți cu exemple de poezie Beat. O altă seară remarcabilă a fost cea de 5 martie 1996, când Ralph Feldman i-a invitat pe Rabinul Isaac Fried, Yddisha Bunch, Ira Cohen, Clayton Paterson şi pe Oisteanu să redeschidă o sinagogă abandonată, situată pe Shul Street. O lumină parcă vrăjită a luminat noaptea aceea, când poeți, muzicieni şi artişti au creat un adevărat centru, iradiind spiritualitate. Din păcate, eforturile nu sunt întotdeauna încununate de succes, aşa că numeroase sinagogi, galerii din East End, grădini sau spații destinate spectacolelor au dispărut cu repeziciune, sacrificate dezvoltării excesive a urbei contemporane. Valery este autorul a 11 cărți de poezie, o carte SF şi eseuri în seria " Avant-zeii", în paralel continuă să lucreze în jurnalistica artei, ca profesor şi producător de colaje. O remarcabilă antrepriză este producția cărții artizanale scrisă de mână - Jurnalul Zen-Dada. O serie de desene ilustrează recenta sa publicație "Privilegii în Purgatoriu", o carte, prima parte a unei virtuale Divine Tragedii - o colecție de 88 de poeme scrise

44

Corespondenți Externi - Arta Vazuta de Adrian Grauenfels

între 2001 şi 2009 lansate la New York de “Flyby Night Press” NYC 2009 şi erudit traduse de Nadia Brunstein în limba română. Primul capitol se numeşte "Călătorind dincolo de imaginație", jurnal de călătorie despre aventurile şamanistice. Al doilea capitol “Prietenii Suprarealişti” sunt compoziții de blues dedicate prietenilor pierduți, artişti şi poeți celebri. “Peisaje de somnuri erotice” descrie experiențe de înaltă tensiune erotică din punct de vedere radical. “Reflecții antifilosofice” este secțiunea a patra de carte cu poezii manifesto/civice. Capitolul al cincilea "În cuvintele mele proprii" se compune din reflecțiile poetice-ecologice ale autorului privind dezastrele naturale şi cele făcute de om. Îl citim mereu cu plăcere şi mirare.

Note: Portretul lui Valery Oisteanu de Melissa O'Neal (*) Colaj = tehnică apărută după anii 1910-1911, în care artiştii plastici încorporau în tablouri obiecte reale, text tipărit, pânză, fotografie sau chiar obiecte şi deşeuri. Printre cei mai semnificativi artişti găsim pe Picasso, Kushner, Rauschenberg, Braque, Max Ernst, Kurt Schwitters, Man Ray, Duchamp, Juan Gris etc. Cu mulțumiri artistului Valery Oisteanu Fotografii asigurate de autor

Adrian Grauenfels 45

Corespondenți Externi

46

Corespondenți Externi

Conferinta de presa - foto CONSTANTIN DUMA

47

Corespondenți Externi

LOREDANA BRUMĂ

LOREDANA BRUMĂ

LOREDANA BRUMĂ

48

Corespondenți externi

LOREDANA BRUMĂ

49

LOREDANA BRUMĂ

50

ŞTEFAN TUCHILĂ

51

Corespondenți externi

ŞTEFAN TUCHILĂ

52

Corespondenți externi

ŞTEFAN TUCHILĂ

53

54

CINDY LELU

55

Corespondenți externi

56

Corespondenți externi

LOREDANA BRUMĂ

57

Corespondenți externi

LOREDANA BRUMĂ

58

Corespondenți externi

LOREDANA BRUMĂ

59

Corespondenți externi

MAGALI PAULIN

60

Corespondenți externi

MAGALI PAULIN

MAGALI PAULIN

61

Corespondenți externi

MAGALI PAULIN

MAGALI PAULIN

62

Corespondenți externi

MAGALI PAULIN

63

64

Corespondenți externi

SurExpositions/MOB 2011
(Frânturi de Paradis)
În perioada 10 – 30 noiembrie Muzeul de Artă din Timișoara este gazda celei de-a șaptea ediții SurExpositions. Dezvoltat sub conceptul Frânturilor de Paradis, propus de comisarii Julien Choppin și Nicola Delon, arhitecți reprezentanți ai biroului parizian de arhitectură Encore Heureux, proiectul din acest an implică un studiu fotografic realizat în patru zile de doi artiști români, Loredana Brumă și Ștefan Tuchilă și doi francezi, Magali Paulin și Cindy Lelu. Imaginile expuse la Muzeul de Artă nu sunt menite a oferi perspective personale asupra ideii de Paradis, ci să ridice o problemă adresând privitorului această întrebare: cum ne raportăm astăzi la ideea de Paradis? Care sunt frânturile pe care fiecare dintre noi le descoperă în orașul pe care îl locuiește sau pe care îl cercetează pentru prima dată? Colectivul de arhitecți Encore Heureux a fost creat în 2001 și s-a dezvoltat în jurul unor proiecte aflate în permanență la granița dintre artă, arhitectură și design, pe fondul unor concepte ce țin de refuncționalizare și reinterpretare a oportunităților existente. Proiecte precum Petit Bain, Room-Room sau Ciné 32 stau mărturie acestui fapt. Loredana Brumă a absolvit Facultatea de Arhitectură din cadrul Universității de Arhitectură și Urbanism ”Ion Mincu” din București, iar în prezent urmează cursurile unui program de specializare în arhitectură și patrimoniul secolului XX în cadrul ENSA Paris-Belleville. În 2006 a inițiat primul proiect românesc de documentare fotografică de arhitectură bazat pe voluntariat, Case Care Plâng. Cindy Lelu este absolventă a Școlii Naționale Superioare de Fotografie din Arles. Studiile sale se orientează asupra morfosintaxei peisajelor postindustriale, aflate în mutație, fiind poziționate la jumătatea drumului între documentar și social. Ștefan Tuchilă este arhitect și fotograf român, stabilit în Paris de peste șapte ani. Din 2003 colaborează ca fotograf cu revista Arhitectura/Zeppelin și a realizat numeroase proiecte de cercetare personală asupra vieții urbane, concentrate în particular asupra Bucureștiului. Demersuri precum ”Nu”, „L’esthétique de la contradiction” sau „3X Bucarest” sunt o parte dintre exemple. După ce a studiat arte plastice la Universitatea Picardie Jules Verne din Amiens, din 2008, Magali Paulin urmează cursurile Școlii Naționale Superioare de Fotografie din Arles, prilej cu care începe să studieze modalități de plasare a corpului într-o imagine, interes manifestat atât în fotografie, cât și în activități conexe precum sculptura, performance-ul și coregrafia. A absolvit în 2011 cu seria Posturi, ce a fost proiectată în luna iulie în timpul festivalului Voies Off de la Arles. SurExpositions este o inițiativă a Institutului Francez din Timișoara ce datează din 2005, când a avut loc prima Întâlnire Internațională de Fotografie Contemporană. Obiectivul acestui program este acela de a relaționa diferite abordări ale fotografiei contemporane, pe fondul întâlnirilor profesionale și expozițiilor adresate publicului larg. În aceeași perioadă s-a desfășurat proiectul MOB, ce are ca scop încurajarea practicilor artistice raportate la tehnologiile mobile. Demersul, realizat în 5 orașe europene: Barcelona, Paris, Praga, Timișoara și Varșovia, are ca obiective definirea spațiului urban printr-o componentă multilaterală și sensibilă și încurajarea locuitorilor în a utiliza noile tehnologii ca instrumente de exprimare artistică. MOB este susținut de Comisia Europeană prin programul „Cultura” şi se datorează colaborării a 5 organizații culturale ce au ca scop susținerea noilor forme de creație artistică: Dédale/SmartCity din Paris (Franța), Makata/Festival Moving Closer din Varşovia (Polonia), CIANT/Festival Enter din Praga (Republica Cehă), Hangar din Barcelona (Spania) şi Institutul Francez din Timişoara/SurExpositions (România). Evenimentul a fost posibil cu sprijinul echipei Institutului Francez Timișoara, reprezentată de directorul Thierry Sete, secretarul cultural Ingrid Diac și responsabilul cultural Jean Bankofski, Aş. Arh. Mihai Donici și studenții voluntari Valentina Ramona Paul, Ana Victoria Cosma, Adrian Foltean, Andrei Puică, Arina Maria Gheorghiu, Andrea Popă, Lidia Pădurar, Constanța Dohotaru, Radu Popovici, Ioana Şuster, Patricia Paul, Maria Temțunic și Ana Maria Sârbu, Lucian Ionică, Alex Nicodim și Rainbow Print, Marcel Tolcea, Ioan Iusan și Claire Loucoupoulos. CREDITE: Producție SurExpositions: Institutul Francez Timișoara/Producție MOB: Dedale, Institutul Francez din Timișoara/Scenografie: Encore Heureux/Grafică: Alin Adnan/Portrete: Andrei Puică/Print: Rainbow Print/Parteneri: BRD, Continental, Alcatel, Veolia, Apa Nova, RDS, Fropin, Zile și Nopți, Kiss FM, Timișoreni, Rainbow Print.

Loredana Brumă 65

Opinii

Metoda paranoic-critică a lui Salvador Dali
Dali se consideră a fi mai bun psiholog decât Marcel Proust, deoarece el folosește psihanaliza, dar și pentru că structura sa spirituală este una de tip paranoic, și nu de nevrotic depresiv, precum Proust. De asemenea, Dali era fascinat de Freud, pe care ar fi dorit să-l întâlnească, dar fără a reuși. I-a realizat chiar un portret, pe care i l-a trimis, dar Freud nu l-a primit niciodată, întrucât asistentul său l-a considerat ca fiind o premoniție a morții sale, și de aceea, pentru a nu-l tulbura pe maestrul său, care era bolnav, a decis să nu i-l arate niciodată. Fascinația lui Salvador Dali pentru psihologie, dar mai ales pentru subconștient și pentru psihanaliză, l-a determinat să urmeze calea suprarealismului. Mai mult decât atât, așa cum am văzut și până aici, Dali a inventat o metodă paralelă cu cea a lui Breton. Metoda aceasta nu numai că l-a făcut celebru, dar l-a transformat și în cel mai mare pictor suprarealist, așa cum este considerat de către unii și mai ales de către sine. Și, precum cândva regele-soare se identifica statului, tot aşa Dali afirma despre sine: «suprarealismul sunt eu». Este momentul să ajungem la o descriere mai amănunțită a metodei sale, metodă care reprezintă însăși esența prezentei lucrări. Mai mult, vom încerca să o definim, deoarece Dali ne oferă posibilitatea de a o încadra, aproape cu gen proxim și diferență specifică. Toată lumea, mai ales în America, vrea să știe care este rețeta secretă a acestui succes. Metoda există. Se numește metoda paranoic-critică. „Am inventat-o acum mai bine de treizeci de ani și o aplic cu succes, cu toate că nu știu încă în ce constă. La modul general, cred că e vorba de sistematizarea cea mai riguroasă a fenomenelor și materialelor celor mai delirante, în scopul de a oferi tangibilitate creativă ideilor mele celor mai periculos obsedante. Metoda nu funcționează decât dacă deții un motor moale de origine divină, un nucleu viu, o Gală - și nu există decât una singură.” Un interviu din 1963 vine să completeze această definiție: Metoda paranoic-critică este o metodă spontană de cunoaștere, bazată pe asocierea instantanee a materiei delirante. Totul apare în viața mea delirant și antagonic, imposibil de pus împreună. Metoda mea creează în mod instantaneu miracole. Sunt două tipuri de imaginație: una este imaginația romantică (ex: prerafaeliți) care trăiesc într-un singur vis (neurotic). În cazul meu este absolut contrariul. Imaginația mea este contrariul imaginației prerafaeliților. Desenul clasic al peisajelor mediteraneene care au creat și mitologica Greciei antice (precum sunt și imaginile personale ale lui Dali din Cadaques) – împreună cu imaginația mea monstruoasă, creează opera daliniană. Delirul meu se sublimează în aceste stânci. Aceste peisaje și aceste stânci reprezintă singura manieră care duce la imaginația paranoică a lui Salvador Dali. Există roci moi, provenite din lavă - și acestea sunt ceasurile moi (FIG. 5). Mai există și stâncile erectile, gotice. Între acestea Dali oscilează întotdeauna, iar sertarele (precum Femeia cu sertare) au rolul de a face ordine în acest haos (...). Sunt excentric, este adevărat, dar în același timp sunt concentric. Îmi ia trei minute dimineața să-mi aranjez mustața. Ea devine din ce în ce mai practică pentru inspirația mea’’. Să încercăm să unim acum cele două definiții într-una singură: Metoda paranoic-critică este o formă de cunoaștere ce presupune sistematizarea riguroasă și instantanee a materialului delirant și a ideilor obsedante, cu scopul de a oferi acestuia tangibilitatea creativă. Putem compara acum această definiție a metodei cu cea oferită de Andre Breton: „Suprarealism - substantiv masculin. Automatism al psihicului pur, prin intermediul căruia îți propui să exprimi, fie verbal, fie scris, sau în orice altă manieră, funcționarea reală a gândirii. Dicteu al gândirii în absența oricărui control exercitat de rațiune, în afara oricărei preocupări estetice sau morale.’’ Observăm că metoda lui Breton nu este altceva decât o utopie. Aceasta deoarece dicteul realizat în afara oricărui control al rațiunii nu poate să ducă decât la un rezultat

OPINII

66

Opinii modest. Pentru că actul artistic (și aici riscăm să ajungem la o discuție de dimensiunea unei alte lucrări) presupune realizarea unui obiect artistic care să emoționeze întrun mod sau altul. Iar această emoție este dată de un obiect neobișnuit și nemaivăzut (original). Este drept că rezultatul dicteului gândirii este unul original, în senul că nu are nici o logică, dar, în același timp, acest dicteu este unul mediocru, care nu poate impresiona, tocmai pentru că poate fi făcut de oricine. El are într-adevăr o conotație psihică, pentru că este rezultatul subconștientului (spre deosebire de absurdul dadaist, care este absurd și atât – absurd exterior psihicului), dar nu are forța să impresioneze. Este drept că Breton ar fi replicat, spunând că nici nu își propune să impresioneze, deoarece este în afara preocupărilor estetice și de orice fel. Însă atunci suprarealismul nu mai poate fi considerat un curent artistic, ci mai degrabă, un act de patologie, sau, cel mult, o metodă psihanalitică, dar inventată de Freud, nu de Breton. Dar pentru că această lucrare tratează suprarealismul ca pe un curent artistic, nu putem să nu căutăm și valoarea estetică. Și atunci ne vedem nevoiți să îl considerăm pe Breton cel mult ca pe un deschizător de drumuri, care a inventat curentul suprarealist, fără însă a-i oferi și o metodă artistică. Metoda artistică vine de la Dali. El este cel care a transformat suprarealismul în artă, alături și de artiști precum Victor Brauner, Max Ernst, Tanguy, etc, deoarece dicteului automat i-a adăugat, în modul său original, ideea de valoare artistică. Orice om poate folosi metoda dicteului, dar nu oricine metoda paranoic-critică. Pentru că această metodă presupune sistematizarea riguroasă, iar această sistematizare nu se poate realiza decât prin recurgerea la rațiune, și încă la o rațiune estetică. Pentru această metodă nu este suficient doar delirul, așa cum este la Breton. Delirul este doar primul pas. Pentru a putea deveni obiect artistic, el trebuie să fie astfel sistematizat. Iar acest proces al sistematizării este mecanismul intelectual care îl deosebește pe mediocru de geniu. Nu orice om poate să-și sistematizeze delirul, ci doar acela care are talent să o facă. Totodată, nu orice om are material delirant suficient de bun pentru a deveni o operă de artă. Așa cum am văzut, Dali se inspiră din peisajul său natal mediteranean. Imaginile stâncilor moi trezesc în delirul său imaginea ceasurilor moi. Iar instinctul de ordine este cel care creează, într-un mod delirant, sertare în corpul femeilor. Putem identifica în creația daliniană suprarealistă trei elemente importante: materia delirantă (cea care se imprimă în subconștient și diferă de la om la om), delirul propriu-zis (adică răscolirea materialului din subconștient în funcție de instinctele de moment) și sistematizarea instantanee (adică selectarea și combinarea imaginilor delirante după principii estetice). Aceste trei momente duc la realizarea operei de artă propriu-zise. Fără aceste trei etape nu se poate ajunge la o finalitate artistică. Delirul bretonian rămâne însă un simplu delir, dacă nu este prelucrat cu scop estetic. De aceea considerăm că metoda lui Dali este cea care dă viață suprarealismului lui Breton, fără de care ar fi rămas doar în stadiul de proiect. Metoda paranoic-critică este cea care transformă delirul în obiect artistic. În continuare ne propunem să înfățișăm câteva exemple de momente din viața lui Dali, trăite după metoda paranoic-critică, așa cum chiar el ne mărturisește. Vom vedea așadar pe viu modul în care se manifestă aceasta. În mod intenționat nu le-am introdus în capitolul referitor la viața lui Dali, păstrându-le pentru această secțiune. Un prim exemplu ar fi vizita sa din America. În timp ce iese pe ușa unui lift se vede înconjurat de o mulțime de fotografi. Atunci își aduce aminte că trebuia să vină cu o schiță pentru o nouă sticluță de parfum. I se înmânează chiar și cecul, pe care îl primește dezorientat, văzându-se nevoit să deseneze modelul pe loc. Îl ajută metoda paranoic-critică. Se apleacă și ia de pe jos un bec de blitz, pe care îl arată mulțimii nelămurite (sistematizare instantanee). Apoi strivește becul de masă, făcându-l să stea vertical. Aceasta este noua sticluță de parfum. Mulțimea recunoaște imediat analogia cu oul lui Columb. Acest parfum, spune Dali, avea să se numească Flash, adică Blitz. Iată cum delirul său paranoic a putut ajunge la niște rezultate spontane prin autoanaliza critică. Forțând interpretarea, s-ar putea afirma că delirul instantaneu dobândește importanța unei opere de artă, împărtășindu-se din caracterul autonom al acesteia. Un alt exemplu de întâmplare paranoic-critică este întâlnirea cu Huntington-Hartfort, miliardar și mecena american, căruia trebuia să-i vândă un tablou cu Sfântul Iacob. Însă Dali tocmai dăruise, din snobism, tabloul unui prinț arab, pe care nici nu-l

67

Opinii cunoștea, lăsând tabloul liftierei. Ajuns la miliardar cu mâinile goale, Dali îi propune să-i facă mai bine un nou tablou, Descoperirea lumii noi de către Cristofor Columb. Aceasta a venit ca o idee magică, pentru că miliardarul își construia muzeul în Columbus Circle, în fața monumentului lui Columb. Acesta este tipul de delir dalinian care ajunge în mod miraculos să se potrivească cu realitatea. Tot un exemplu de paranoic-criticism este și răspunsul pe care Dali l-a dat la întrebarea Ce ar trebui să poarte femeile?, întrebare referitoare la modă. Iar răspunsul a venit prompt: femeile ar trebui să poarte sânii la spate, deoarece asta le-ar făcea să pară angelice, și nu datorită pielii albe, ci datorită jeturilor de lapte care ar putea țâșni din omoplați, și dacă ar fi fotografiați stroboscopic, atunci laptele ar avea aspectul celor mai frumoase aripi de înger. Tot Dali ne mărturisește, în legătură cu un ou pe care îl mânca la prânz, că „metoda paranoic-critică trebuie să acționeze eficace prin intermediul biochimiei mele paranoic-viscerale, pentru a adăuga albumina necesară crăpării tuturor ouălor invizibile și imaginare pe care le-am purtat deasupra capului toată după-amiaza atât de asemănătoare cu oul perfecțiunii euclidiene, pe care Piero della Francesca l-a făcut să atârne deasupra capului fecioarei.’’ Și iată cum metoda paranoic-critică acționează neîncetat la Dali. În 1935 Dali îi consacră lui Picasso un poem, în care se referă printre altele și la metoda sa: azi/din câte știu/o fizică/a psiho-patologiei/o fizică a paranoiei/care nu poate fi privită/decât/ca/bază experimentală/a filosofiei/ce va veni/a/psiho-patologiei/a viitoarei/filozofii a activității paranoic-critice/la care voi încerca/într-o bună zi/de voi avea vreme/și chef/să mă refer/polemic.’’ Metoda paranoic-critică este motorul intim care generează practic întreaga creație a lui Salvador Dali. El este cel care dă naștere atât mitologiei sale personale, cât și lucrărilor sale de artă propriu-zise, pe care le vom analiza în capitolul ce urmează. Și tot această metodă este cea care îi determină caracterul său excentric din viața de zi cu zi. Dar nu putem să încheiem acest capitol fără să amintim de cel mai important mecanism al metodei lui Dali, putem spune chiar secretul acestei metode - de Gală. Căci ea este cea care l-a încurajat întotdeauna pe Dali în munca sa. Și de aceea, el o consideră indispensabilă pentru actul său de creație. Căci metoda sa funcționează, cum spusese el (citat 54), „numai dacă deții un motor moale de origine divină, un nucleu viu, o Gală. - Și nu există decât una singură’’. Iar dacă la Breton era suficient ca metodă doar delirul, la Dali el trebuie sistematizat; și nu doar atât. Căci fără o Gală, întreaga metodă nu poate funcționa. Iată, deci, că dacă metoda lui Breton putea fi aplicată de oricine, metoda paranoic-critică a lui Dali nu putea fi aplicată decât de Dali însuși. La data de 10 iunie 1982 Gala Dali (FIG. 6) se stinge din viață, iar Salvador Dali își încheie activitatea artistică. Este data la care metoda paranoic-critică încetează să mai existe. Ea a aparținut unui singur om - lui Salvador Dali, ș prin el, întregii lumi. Valoarea acestei metode constă tocmai în faptul că nu mai poate fi folosită de nimeni. Metoda sa rămâne unică și este cea care dă valoarea operelor sale. Salvador Dali, op. cit., pag 159. Mario De Micheli, op. cit., pag. 298. Salvador Dali, op. cit., pag 163.

Mihai Moldoveanu 68

Opinii

Sărbătoarea de Ignat în satul românesc
Motto: Colo jos, colo mai jos/Oi linoi, linoi, lar Doamne/Ce turme de oi s-o scos/Pa Rătutu cel frumos! /- Da la turmă cine-şi umblă? /- Umblă-şi Lariu, păcurariu, /C-on topor încolțurat, /C-on fluier înverigat. (Păcurarul sătul de oi, vechi colind popular ardelenesc) Cuvinte cheie: sătean, Ignat, sărbătoare, ritual, tradiție, animal, deusian, sanctificat, sacrificiu Keywords: villager, Ignat, celebration, ritual, tradition, animal sacrifice, glorified as a Saint, deusian Summary: Converted to Christianity, the ancient inhabitants of the Earth, our ancestors have linked the ritual slaughter of the pig with Christ’s birthday, Christmas day, who would later become the feast of life and light, possibly the reason why Jesus may have been prophesied by a star to the Magi. On Ignat day, in the tradition of the Romanian people, for the preparation of Christmas food, sacrifice the pig bred în their yard since February of the year after on wich, on 20 December, to find its end. Ziua de Crăciun are o semnificație importantă în viața săteanului creştin, cutume păstrate cu multă aplecare spre tot ceea ce tradiția strămoşească a încondeiat în sufletul golit de lumesc a țăranului, din largul cuprins al hotarului românesc, când zilele se coborau odată cu lăsatul secului şi până în ziua naşterii Mântuitorului, când evlavia scânteia în zilele acelea de curățire a trupului şi a sufletului, preamărind îngăduința. Oamenii de atunci, de când casele satului erau luminate cu opaițul, iar lumina aceea aducea miracolul umbrelor şi teama de răzvrătire, jinduiau mai mult ca noi, cei de azi, după liniştea meditației rugăciunii. Însăşi lumina aceea era sacră aprindere a lumânării slujite, a purificării interiorului şi a aşteptării în cumințenie a vremii colindatului, ritual de mare concentrare realizat în noaptea de Crăciun: Astăzi s-a născut Hristos/Mesia chip luminos/Lăudați şi cântați/Şi vă bucurați! (“Astăzi s-a născut Hristos”, colind popular). În tradiția populară românească iarna începea odată cu Sânmedru, acel fecior de o rară frumusețe, crescător de animale şi stăpân al spiritelor morților. În ajunul sărbătorii de Sfântul Dumitru, la sate se aprindeau focuri mari, numite chiar focurile lui Sânmedru. Sătenii alegeau un brad verde, simbol al vieții veşnice, care era jertfit nopții pe care o lumina cu lemnul lui, ales de cetele de copii însoțite de câțiva tineri cu câteva zile înainte de ritual. Copiii, considerați element pur al vieții, vor fi fost şi atunci ca şi acum în obiceiul strămoşesc, cei care vor fi oficiat, pentru potolirea spiritelor nopții, jertfa. Stejarul, în mentalitatea țăranului român, ar fi putut sugera trupul veşnic viu al Mântuitorului, supus luptei cu lumea neagră şi înrăită a Satanei. Lumina focului însă era cea care îi proteja de un eventual rău al spiritelor. Pe înserat, deci nu la miezul nopții, când se puteau dezlănțui spiritele, tot copiii erau cei care aprindeau şi focul în prezența întregii suflări a satului, un ritual al unei lumi a jertfei. Dacă tinerii reuşeau să sară peste foc, însemna că următorul an le era ursită legarea prin cununie, însă, săritura copiilor însemna că vor fi sănătoşi. Focul era un semn al purificării şi al trecerii unei trepte de inițiere, aceea a nearderii, care însemna putința pentru cel ce izbândea, însă rău se credea pentru comunitate, cât şi pentru cel care se dovedea neputincios trecerii într-o altă stare de fapte. Cei mai în vârstă, în fapt cei inițiați, luau din focul aproape stins câte un tăciune, pe care îl aruncau în livadă pentru ca aceasta să fie foarte roditoare în anul care urma să vină. În acel timp, femeile ofereau celor prezenți la ceremonia de purificare şi atragere a spiritelor bune fructe de toamnă şi colaci. După acest important eveniment din viața satului, oamenii începeau din timp, pregătirile pentru intrarea în marele post al Naşterii Fiului lui Dumnezeu, aşa cum s-ar fi pregătit să intre în propria lor casă curățată de greutatea colbului verii şi a ploilor necontenite ale toamnei. Timpul trecea, iar sufletele lor se simțeau, cu fiecare zi petrecută a postului, curățate şi alinate de durerea grijilor de peste an. Toată această durere a fost preluată de cel care avea să se nască pentru binele lumii, iar ziua naşterii trebuia să însemne pentru săteanul pătruns cu adevărat de credință o curățire vremelnică de nevoi a trupului şi sufletului lumit. Dezlegarea la peşte din timpul postului premergător sărbătoririi naşterii lui Iisus, este tocmai ce datina doreşte să sugereze: ofrandă. În timpul istoric al miracolelor credinței, imagistic, delfinul simboliza peştele, pe care îl vom întâlni asociat cultului lui Apollo şi templului din Delfi. În mitologia greco-romană delfinul era cel ce conducea sufletele spre insulele fericite, găsindu-l gravat ca animal sacru, pe mormintele şi în inscripțiile funerare. Dezlegarea îşi trăieşte în tainele postului însăşi

69

Opinii

70

Opinii semnificația de a elibera elementul voirii lui Dumnezeu față de om, la ceea ce se înclină a înfăptui pentru sănătatea creației lui, hrănirea trupului. Dezlegarea este semnul iubirii de frumos şi a păstrării armoniei trupului cu formă de început a creației omului, fără a se altera în nevolnicii culinare, libertatea aceasta de numai o zi, în anumite perioade ale marilor posturi conştientizează că omul este în puterea deusiană, o legătură energetică superioară ştiută numai de cei inițiați. În creştinism, delfinul avea să insufle corabia lui Hristos, biserica ca navă protectoare de nevoi ce ducea lumea spre mântuire. Când trupul delfinului era străbătut de un trident, el sugera imaginea crucii ca element viu al apropierii sufletului omului de mântuire, faptul existențial al delfinului găsindu-l şi în religia iudaică, amintind că în sinagoga tunisiană Hammam Lif se observă şi azi reprezentarea delfinului, care purta în gură o funie ce dădea impresia că se va rupe, alături de un peşte, continuând, într-o imagine alăturată, cu reprezentarea a două rațe, ce simbolizau complexitatea geniului deusian în facerea vieții şi... mâna lui Dumnezeu, care se înalță peste tot ceea ce oamenii credeau că le poate stăpâni conştiința. Faptul că delfinul, ca animal oceanic, asemănător peştelui însă diferit în multe privințe, apare şi în catacomba Torlonia din Roma, ducându-ne cu gândul la tălmăcirea şi înțelegerea importanței fructului dorit al religiei de a încununa postul cu peştele plin cu solzi, ca pământul cu vegetație sau cu ochii aceia sticloşi şi palizi, care ar sugera slăbiciunea de a ne fi putut salva fără mântuire. De multe ori peştele, în reprezentările iudaice, dar şi creştine, apare alături de obiecte în formă circulară, simbolizând pâinea. Alăturate însă cele două imagini le vom descoperi în pecețile neobabiloniene. Este de subliniat faptul că în iudaism, cei care cercetează slova Torei, sunt supranumiți peşti pentru că însăşi această scriptură este sugestia apei din care rabinii se îndestulează şi se purifică continuu. La români, peştele constituie un produs alimentar, uşor digerabil, cu valențe gastronomice şi cu un ritual de consum ce rivalizează cu însăşi existența acestui animal al apelor. Postul şi petrecerea cu peşte a mesei constituie hrana delicioasă şi pregătită cu multă evlavie, pentru că sărbătoarea naşterii Fiului constituie o dorință a uşurării trupului de tot greul adamic, de către creştinul ortodox. Iisus este venerat tocmai datorită limpezirii minții credinciosului şi a liniştirii, totodată, a dorinței de consum a cărnii, prin savurarea peştelui, pe care însuşi Mântuitorul l-a dăruit oamenilor, minunea de la Marea Tiberiadei din Noul Testament. Postul se apropie de sfârşit odată cu pregătirea sacrificiului unuia dintre animalele pe care însuşi Dumnezeu le-a interzis pentru consum oamenilor, pentru carnea lui necurată. În vremurile de demult, porcul se sacrifica după Crăciun pentru ca postul să-şi nevoiască adevărata dăruire a creştinului ortodox, față de naşterea celui mai luminat dintre oameni, Iisus Hristos. Consemnăm însă faptul că acest obicei necreştin, strămoşii noştri îl practicau încă cu mult înainte de naşterea Domnului şi că în religia vechilor daci constituia un simbol al divinității întunericului, care lua puterea de luminare a soarelui în cea mai scurtă zi a anului, respectiv solstițiul de iarnă. Desfăşurând evenimentele trecutului îndepărtat al omenirii, cu toate ciclurile rituale, vom constata că ziua de Ignat este aceeaşi cu ziua zeității solare celebrate în antichitate, care moare pentru a renaşte peste câteva zile, drept pentru care se făceau sacrificiile animaliere. Această tradiție nu va fi întâlnită în obiceiurile popoarelor mongoloide, ci numai în India şi în Europa doar la românii din spațiul dacic şi a celor care odată formau teritoriul marelui neam trac. Tot acest ceremonial, de altfel sacru, este considerat ca veche sărbătoare a zeului hindus Shiva sau Osiris la vechii egipteni, zeul soarelui, al luminii. Strămoşii daci sacrificau porcii, semn al dies irae, ca pe un animal ce putea hrăni soarele, cu tot ritualul luminos şi încins al sacrificării acestuia, venind în ajutorul soarelui pe care îl venerau crezând că îl hrănesc sporindu-i puterile. Miracolul se dobândea, pentru că în ziua următoare lumina se ivea mai devreme, ziua începea să se mărească, ca drept mulțumire a astrului ceresc, pentru tot ceremonialul de sacrificare a porcului care, datorită prolificității ridicate (gestație scurtă, de numai trei luni, trei săptămâni şi trei zile şi numărul mare al purceilor născuți), devine simbol al spicului de grâu. În antichitate, el a fost asociat cu divinitățile vegetației: Demeter, Persefona, Attis, Adonis, Osiris, Dionysos. Adoratorii zeului Attis şi, probabil, adoratorii zeului Adonis refuzau să mănânce carne de porc, întrucât acesta întruchipa zeul însuşi. Creştinați, vechii locuitori ai pământului nostru străbun, au legat ritualul sacrificării porcului de naşterea Domnului, ziua de Crăciun, care avea să devină sărbătoarea vieții şi a luminii, posibil fiind ca de aceea Iisus să fi fost vestit magilor de către o stea. La Ignat, în tradiția poporului român, pentru prepararea mâncărurilor de Crăciun se sacrifica porcul, crescut în ograda gospodarului cam de prin luna februarie a anului în care urma ca, în ziua de 20 decembrie, să-şi găsească sfârşitul. Tradiția strămoşească spune că în ziua de Ignat săteanul nu făcea altceva decât pregătirile de sacrificare a porcului, iar din bătrâni se credea că omul care nu avea porc gras de Crăciun şi cuțit în vremea pepenilor nu aveau cum să cunoască fericirea, pentru că în ziua de Ignat, o datină de demult spune că trebuie să vezi sânge pentru a avea puterea trăiniciei casei. Întâlnim iar, în tradiția strămoşească, ritualul

71

Opinii jocului sângelui, care încă din antichitate semnifica eroismul, curajul învingătorului asupra învinsului ce se lăsa înjunghiat. Atât de puternic s-a înrădăcinat acest ritual strămoşesc al sacrificării porcului în ziua de Ignat încât, în unele zone ale țării noastre manifestările triumfă cu acea imitare a grohăitului porcului. Un instrument muzical, numit surlă, confecționat asemănător unei trompete cu şase găuri, de către tinerii Braşovului, umplea cu sunetul ei, identic ca al glasului porcului zărea, fermentând în toată reprezentarea preistorică a spiritului grâului. Sunetele acelui instrument însoțeau alaiurile grupurilor de tineri din Scheii Braşovului, iar localnicii ieşeau în întâmpinarea junilor, făcând semnul crucii şi mulțumind lui Dumnezeu că le-a dat zile să mai audă o dată Sfânta Surlă. Surlaşul, personaj important în ceata junilor, mergea în fruntea alaiului imitând glasul zeului jertfit, auzit şi astăzi de români la Ignatul Porcilor. Când momentul tăierii porcului se înscria în evenimentul sacrificării acestuia pentru pregătirea mâncărurilor de Crăciun, toți membrii familiei gospodarului, chiar dacă nu locuiau în aceeaşi casă cu săteanul, dar şi prietenii, se adunau, participând la ritualul producerii efectului gastronomic, contribuind laolaltă pentru a ajuta la desfăşurarea tradiționalului obicei. Se mai spune că, atunci când tăiau porcul, oamenii aveau obligația să rostească cuvintele: Ignat, Ignat/Porc umflat, iar înainte de sacrificare să spună: Doamne ajută, să-l mâncăm sănătoşi. Erau formule adresate atât sfântului care patrona ziua de tăiere, cât şi Creatorului, mai mult pentru iertarea uciderii voite a animalului. Nici după creştinare românii nu au renunțat la acest ritual al unei adevărate arte de preparare a cărnii de porc, unice, de altfel, în lume. Bătrânii au transmis credința că în noaptea din ajunul Ignatului, animalul ce urmează să fie sacrificat îşi visează cuțitul sau se visează la gât cu mărgele roşii. De asemenea, se spune că, înainte de tăiere, porcul amuțeşte ore în şir ca şi cum ar simți că i se apropie sfârşitul, moment denumit în popor tăcerea porcului. Ritualul de tăiere cere ca în preajma porcului să nu fie oameni miloşi pentru că aceştia vor transmite animalului starea de teamă, fapt ce îl va face să moară foarte greu, iar carnea lui să nu mai fie bună la gust. De asemenea, sacrificatorului nu îi este îngăduit să scrâşnească din dinți în timpul tăierii, deoarece carnea va fierbe foarte greu. Cei mai în vârstă din sat spun că tradiția cere ca soțiile gospodarilor care sacrifică porcul sau un alt animal pentru consumul din zilele premergătoare Crăciunului, să înmoaie în sângele scurs din trupul lor un smoc, păr din coada porcului sau pene, dacă se sacrifică păsări, şi să îl pună la păstrare. Acest ritual se supune unei credințe prin care se crede că prin sacrificarea animalului propus pentru consum, să nu fie stricată puterea de reproducere a porcului din gospodărie, asigurându-se prin acest ritual că animalul tânăr, păstrat şi hrănit pentru anul viitor, să dea roade. Un alt obicei, consemnat de această dată în Ardeal, destăinuie că pe fruntea copiilor trebuie neapărat să se facă semnul crucii cu sângele animalului sacrificat la Ignat, pentru a fi plini de sănătate în anul care va urma să vină. Porcul este legat de mai multe ritualuri şi anume cel al Ignatului Porcilor, dar apare şi în folclorul şi în jocurile de copii, sub diferite denumiri: De-a Poarca, Purceaua sau în colinda Siva, probabil după numele marelui zeu indian, Shiva. Un vechi colind popular, purtând titlul Vasâlca , spune: Lerului Doamne, domn din cer/Ce mi-e-n cer şi pe pământ? /Mi-e o dalbă mănăstire/Printre dalbe mănăstiri, /Mi-este jețuri de argint/Peste jețuri de argint, /Şade bunul/Dumnezeu/Cu Maica Precista; /Lângă Maica Precista, /Şade bătrânul Crăciun, /Cu busuiocu-n dreapta, /Cu cruciuliță-n stânga/Şi-mi judecă pe Siva: /- Şivo, leo/Vasilco, leo, /Ce-ai făcut şi ce-ai mâncat/De mi te-ai îngrăşat? /- Sus la munte m-am suit, /Jir şi ghindă mi-am mâncat, /De aceea m-am îngrăşat. /Mai la vale m-am coborât, /Apă rece mi-am băut, /Grădinile le-am izbit, /Românii că m-au văzut, /Şi pe mine m-au luat, Românii cu topoarele, /Țiganii cu baroasele, /M-ajunseră, /Mă doborâră/Şi cu paie mă pârliră/Şi carnea că mi-o-mpărțiră: /Luară românii slănina, /Şi țiganii căpățâna. /Văzură că se înşală, /Frumuşel mă-mpodobiră/Cu parale, cu mărgele; /Cu frumoase panglicele; /Şi m-adus-n această casă/Şi mă puse pe-astă masă/Ca nouă să dăruiți/Cu aur şi cu argint, /La anul şi la mulți ani! În lucrarea sa Folclorul românesc (p. 388-390), eruditul folclorist, Ovidiu Bârlea, spunea despre versurile cântate ale Vasilicăi, nume uzitat în partea Munteniei: Un colindat straniu prin împrejurarea că nu mai este atestat în alte părți şi fiindcă e practicat numai de țigani (fierari, rudari, lăutari) în Muntenia şi Oltenia, apoi Dobrogea (jud. Constanța). La Anul Nou (sau în Ajun), ceata colindă de la casă la casă, purtând pe o tavă o căpățână de porc împodobită cu mărgele şi panglici. Prin Dobrogea şi pe alocuri prin Muntenia, căpățâna de porc e înlocuită de o păpuşă împodobită cu cercei şi mărgele. Credem că toate aceste manifestări ale omului, ale gospodarului, care supunea morții un animal pentru consum, în fapt pentru hrănirea trupului său şi a familiei sale, era un gest de teamă, de mijlocire a realității dorinței de a avea şi a dispune de hrană şi de iertare în fața lui Dumnezeu pentru că acel animal nu era jertfit Creatorului, pentru îmbunarea lui, ci era sacrificat pentru opulența omului. Tot în obiceiul sacrificării porcului intră şi cântărirea capului acestuia, pentru a se dovedi greutatea

72

Opinii animalului, care reprezintă a zecea parte din trup. Coborând în negura de vremi, vom constata, din spusele bătrânilor, pentru noi documente scrise, că acum două sute de ani, după ce porcul era sacrificat, se aşeza pe el cel mai tânăr fecior din familie, pentru că tradiția spunea că numai aşa nu se altera carnea, tânărul nenunțit fiind considerat încă lipsit de păcatul adamic. În popor se mai păstrează datina de a arunca tămâie în focul în care urmează să fie pârlit animalul, iar pe capul acestuia să incizeze semnul crucii, pentru a goni spiritele malefice cuibărite în corp. Credem că acest obicei, încă păstrat în sacrificarea acestui animal nedorit de către Creator a fi produsul alimentar al hrănirii trupului, tocmai din cauza lipsei lui de curățenie, atât exterioară, cât şi interioară, producea teama omului de a înmuia supărarea lui Dumnezeu, pentru că toți care participau la sacrificare erau evlavioşi şi cunoşteau că Sfânta Scriptură interzice consumul cărnii animalului, care nu avea copita despicată în două. Încălcarea acestei legi o supuneau dorinței de a avea hrană. De aceea, au apărut superstițiile care nu făceau altceva decât să producă interdicții în a se consuma carnea de porc, cum s-au moştenit de-a lungul vremii, zicerile: când porcul este negru, se adună sânge într-o farfurie sau strachină cu mei. După ce se usucă, femeia aprinde meiul şi afumă cu el copiii că să-i scape de sperieturi. Şi pentru că porcul era un animal consemnat el a fost introdus şi în ritualul magic: untura de la porcul negru, de exemplu, se credea că este foarte bună la vrăji, emanația toxinelor din timpul sacrificiului, în interiorul grăsimii porcului, o făceau nocivă şi, de aceea, persoanele care se îndeletniceau cu astfel de practici, o foloseau. Cei care ajutau la tăiatul porcului erau omeniți cu pomana porcului. Un gest al gospodarului care sacrifica animalul, de a mulțumi pe cei invitați, pentru toată osteneala de care dădeau dovadă la ajutorul pregătirii şi depozitării cărnii porcului în cămările răcoroase, ca provizii pentru iarna grea ce urma să vină. Se mai spune în popor că femeile care nu țineau ziua de Ignat, erau pedepsite de o ființă lacomă şi rea, numită Inătoarea, în zona Teleormanului. Această reprezentare mitică a Panteonului românesc susține existența unei femei care pedepseşte gospodinele surprinse la tors, țesut, cusut sau la o altă activitate, care nu intra în procesul de pregătire a sacrificiului porcului, în ziua de 20 decembrie. Hidoasa apariție reprezenta femininul de la Ignat. Un semn al împotrivirii, dar şi al pedepsei divine pentru uciderea unui animal interzis în Scriptură pentru hrănirea trupului, considerat templul lui Dumnezeu, Inătoarea era o femeie carnivoră, lacomă şi foarte urâtă. Aceste trăsături se vor întâlni, pe cuprinsul teritoriului locuit de români şi la o altă reprezentare mitică românească, numită de astă dată Marțolea, în regiunea Muscelului sau Joimărița, zeița morții, ce îşi făcea apariția în prejma rugului de incinerare sau de pârlire a porcului, în noaptea de Joimari. Femeia a reprezentat întotdeauna, în concepțiile multor religii de constituire a pedepsirii greşelilor, a păcatului, punctul instigator, pentru că ea era cea care conducea treburile casei, ordonatoarea, chibzuitoarea şi apărătoarea produsului păcatului adamic. Era cea care avea obligația să respecte strict legile naturii evanghelice, cea care putea curăța pruncul prin naştere şi, de aceea, femeile care lucrau în ziua de Ignat erau torturate cu focul şi opărite cu apă clocotită, aşa cum zeița morții procedează la Joimari, când spală de arsură pielea porcului. În poveştile care circulă în popor se spune că Inătoarea a încercat în timpurile străvechi să opărească o femeie, care voia să toarcă de Ignat însă femeia a scăpat de la acest supliciu datorită unui sfat bun primit de la o altă femeie evlavioasă, mai în vârstă, care îi era vecină. Sărbătorile, între alte funcții, o au şi pe aceea de a ritma munca şi amintesc aici faptul că în zilele de peste an, obiceiurile, diversificate, alăturate dorinței omului, au înscris în calendar un timp al torsului, al țesutului etc, despre care femeile de la țară cunosc aceste lucruri. Ritualul sacrificării acestui animal s-a împământenit atât de puternic în obiceiurile românilor, încât a devenit tradiție, ce au sanctificat-o prin ceremonii domestice, ridicate la nivelul unui sacru ritual. 1) Vercescu G. Elena Fotografie: Ștefan Lucian Mureșanu

Ştefan Lucian Mureșanu 73

Buzunar literar

Analiză estetică psihanalitică asupra Fetiței cu chibriturile
Ne propunem în acest articol să facem o analiză pornind de la teoria esteticii psihanalitice. L-am ales pe Hans Christian Andersen, cunoscut mai ales pentru poveștile sale pentru copii. Ne propunem să evidențiem cele două posibilități de psihanaliză (cea pornind din psihologie și cealaltă pornind din estetică), precum și faptul că urmașul lui Hamlet este nu numai un scriitor pentru copii, ci și un puternic creator de mituri pentru oameni mari. Ne referim aici la mituri în sens apropiat de cel platonic, adică imagini simbolice care arată calea naturii umane. Și pentru a arăta că această idee nu este exagerată, ne vom referi chiar la propria sa afirmație. Întrebat de criticul Georg Brandes de ce nu își scrie biografia, el a răspuns că este deja scrisă în „Rățușca cea urâtă”. Iată deci că el a fost conștient de crearea simbolului aproape mitic al puiului de rață exclus din lumea lui pentru că era urât și care descoperă că, de fapt, era o lebădă. Este vorba aici de simbolul valorii renegate care reușește să spargă orice barieră și să se afirme. Sau, generalizând și mai mult, al adevărului care, deși batjocorit, iese în cele din urmă la iveală. Nu la fel este valabil și în alte povestiri, unde mitul este creat, probabil, inconștient. În continuare vom prezenta, pe scurt, copilăria lui Hans Christian Andersen. Acesta se naște la data de 2 aprilie 1805. De mic copil își construiește un teatru de jucărie și cu păpuși pe care și le îmbracă cu haine făcute de el, pune în scenă piese de Shakespeare. Tatăl său moare în 1816, iar el este nevoit să lucreze ca ucenic de croitor și de țesător. Mai târziu a lucrat la o fabrică de țigări, unde colegii îl umileau, spunându-i că este fată. Datorită vocii sale de soprană, a lucrat la teatru până când vocea i s-a schimbat. A urmat școlile Slagelse și Elsinor, unde profesorul său, la care locuia, îl abuza cu scopul de a-i forma caracterul. Colegii lui erau mai tineri decât el, fapt ce îl punea într-o poziție deloc plăcută, el însuși declarând această perioadă ca cea mai întunecată din viața sa. Experiența de la școală l-a descurajat să învețe să scrie. Orientarea sa sexuală este incertă. Se spune că ar fi fost homosexual sau bisexual, fiind îndrăgostit de o cântăreață de operă pe care o omagiază în povestea „Privighetoarea”. Unii biografi consideră „Mica sirenă” ca exemplificare a dragostei sale față de tânărul Edvard Collin. Vom urmări în continuare două abordări. Una din punct de vedere psihanalitic freudian, iar cealaltă din punctul de vedere al esteticii psihanalitice. Vom începe cu analiza freudiană. Ne propunem să analizăm în continuare „Fetița cu chibrituri”. Am ales-o întrucât poate fi interpretată din mai multe aspecte și întrucât dimensiunile ei reduse permit o reproducere integrală a operei pentru a putea fi în cunoștință de cauză. Reproducem în continuare opera de analizat: Fetița cu chibriturile : Era frig cumplit și se făcea noapte. Era cea din urmă noapte a anului, noaptea de Anul Nou! Pe frigul și pe întunericul acesta mergea pe stradă o fetiță săracă, desculță și cu capul gol. Avusese ea pantofi când plecase de-acasă, dar ce folos! Erau prea mari pentru dânsa; îi purtase mai întâi mamă-sa și, fiindcă erau așa de mari, fetița i-a pierdut când s-a grăbit să treacă strada, din pricină că tocmai veneau în goană două trăsuri. Un pantof nu-l mai găsise, iar pe celălalt l-a șterpelit un băiețaș; zicea că are să-l facă leagăn când are să aibă și el copii. Și acum, săraca fetiță mergea desculță şi piciorușele ei erau vinete de frig. Ducea într-un șorț vechi o mulțime de cutii de chibrituri și o cutie o ținea în mână. Toată ziua umblase așa și nu-i dăduse nimeni nici măcar un bănuț. Și-acum era ostenită, flămândă și pe jumătate înghețată de frig. Fulgii cădeau și se prindeau de părul ei lung și bălai, care-i atârna frumos în cârlionți pe umeri – dar ea numai la frumusețe nu se gândea! Nu mai putea de oboseală și s-a așezat într-un ungher între două case; una era mai ieșită în afară, așa că între ea și a doua era un cotlon. Fetița s-a ghemuit strângându-și picioarele sub dânsa, dar tot frig îi era. Acasă nu îndrăznea să se ducă fiindcă nu vânduse nici o cutie de chibrituri și nu căpătase nici un bănuț măcar. Tată-său avea s-o bată; de altfel și acasă era frig, pereții erau sparți și cu toate că astupase crăpăturile cu paie și cu zdrențe, vântul tot răzbătea înăuntru. Mâinile îi erau aproape țepene de frig. Un chibrit ar fi strașnic acum; ce-ar fi să scoată unul, să-l aprindă și să-și încălzească degetele? A scos un chibrit și l-a aprins. Ce frumos ardea! Era o flacără caldă și limpede ca o lumânărică, o minunată lumânărică. Și deodată fetiței i s-a părut că șade în fața unei sobe mari de tuci, cu picioarele de alamă și cu tacâm de alamă; în sobă era un foc zdravăn și fetița își atinse picioarele să și le încălzească... dar flacăra se stinse și soba pieri... și fetița se trezi ținând între degete chibritul ars. A mai aprins unul și iar s-a făcut lumină. Zidul, acolo unde era luminat, s-a făcut străveziu ca un geam. Pe geam fetița văzu o odaie cu masa pusă; pe fața strălucitor de albă erau farfurii de porțelan și în mijloc, pe o farfurie, era o coșcogeamite gâscă friptă, umplută cu prune și mere, din care ieșeau aburii. Și ce era mai minunat decât toate, gâsca a sărit din farfurie, a început să umble pe jos, legănându-se, cu furculița și cu cuțitul înfipte în spate, și s-a îndreptat chiar către fetiță. Dar deodată chibritul s-a stins și n-a mai rămas decât zidul gros și rece. A mai aprins un chibrit. Și deodată s-a văzut stând lângă un pom de Crăciun. Era mai mare și mai frumos decât acela pe care-l zărise pe geam la negustorul cel bogat. Pe crengile verzi erau o mulțime de lumânări aprinse şi erau agățate poze colorate ca acelea din vitrinele magazinelor. Fetița a ridicat brațele în sus – și chibritul s-a stins. Lumânările s-au înălțat tot mai sus - și deodată fetița a văzut că nu mai erau lumânări, erau stelele sus pe cer; una din ele a căzut, lăsând în urma ei o dâră de lumină. - Acum moare cineva! A zis fetița. Bunică-sa, singura ființă de pe lume care o iubise și pe dânsa, și care acum era moartă, îi spusese odată: „Când cade o stea, se urcă un suflet la cer.” Fetița a mai aprins un chibrit și flacăra a făcut lumină de

74

Buzunar literar jur împrejur; și în lumina strălucitoare s-a ivit bunica, strălucind și ea, cu zâmbetul ei bun şi blând. – Bunicuța! A strigat fetița. Ia-mă, ia-mă cu tine! Știu că ai să pleci şi tu când se stinge chibritul, tot așa cum a plecat și soba cea caldă, și gâsca cea friptă, și pomul cel frumos! Și repede a aprins şi celelalte chibrituri care mai erau în cutie, fiindcă voia s-o mai ție pe bunică-sa, să nu plece. Și chibriturile au dat o lumină așa de mare, că se vedea mai bine decât ziua. Niciodată nu fusese mai frumoasă bunica; a luat-o în brațe pe fetiță şi amândouă s-au înălțat în strălucire și bucurie, și fetiței acum nu-i mai era frig, nici frică; era în cer. A doua zi dimineața, în ungherul dintre cele două case, fetița cu obrajii roșii și zâmbet pe buze zăcea moartă, degerată de frig, în cea din urmă noapte a anului. Zorii Anului Nou s-au ridicat deasupra trupșorului mort, lângă care erau împrăștiate o mulțime de cutii de chibrituri, una din ele cu toate chibriturile arse. A vrut să se încălzească - ziceau oamenii. Dar nimeni nu știa ce frumuseți văzuse ea, și în ce strălucire intrase, și ce bucurie mare îi adusese Anul Nou! Am văzut, așadar, că Hans Christian Andersen a avut o copilărie nefericită. Tatăl său murise, profesorul său îl tiranizase, colegii săi îl umiliseră. Este deci firesc să se considere exclus și înconjurat de răceală. Exact așa cum este și fetița cu chibrituri. Faptul că nu a putut să-și vândă chibriturile provine din angoasa școlară a scriitorului, căci acolo el nu dădea rezultate. Tatăl care o va bate pe fetiță este imaginea profesorului său tiran. Copilul care i-a furat pantoful reprezintă pe colegii săi de la fabrica de țigări care îi furaseră demnitatea. Însăși chibriturile pot trimite la țigări. Faptul că el a ales un personaj feminin poate indica prezența unui alter-ego feminin de sorginte homosexuală. Poziționarea fetiței între două case reprezintă izolarea socială a lui Andersen. Chibriturile aprinse reprezintă deziluziile autorului care se sting una câte una, iar aparițiile sugerează dorințele de iubire și de protecție neavute în copilărie, reprezentativă în acest sens fiind apariția bunicii. Moartea personajului principal este moartea autorului în fața societății, este semnul suprem al izolării față de răceala persecutorilor săi. Iar ultima frază „nimeni nu știa ce frumuseți văzuse”, este o autoapreciere la adresa talentului său. Acum că am văzut cum arată o posibilă interpretare de psihanaliză freudiană, să vedem cum arată o analiză de estetică psihanalitică. Și dacă întrebarea la care răspunde psihanaliza artei este „Ce este în mintea autorului?”, atunci întrebarea psihanalizei estetice este: „Ce este în mintea cititorului?”, și anume de ce provoacă plăcere opera respectivă și ce poate ea să inducă în subconștientul consumatorului de artă? Iată interpretarea: Frigul de afară și noaptea reprezintă răceala și întunericul lumii care ne înconjoară. Fetița este un alter ego al cititorului, care se va regăsi în ea, cu singura excepție a băiatului care îi fură pantoful pentru a face leagăn viitorilor săi copii. Aici băiatul are, în mod paradoxal, un rol pozitiv. El este, din punct de vedere estetic, cel căruia i se adresează povestea, iar pantoful este povestea însăși, în care ne aflăm, pe care Hans Christian Andersen și-o „pierde” pentru a o da umanității. Și această poveste va fi leagănul spiritual al viitorilor noștri copii. Casa în care fata nu vrea să se mai întoarcă reprezintă valorile false, aceleași valori care au făcut vremea friguroasă și întunericul. Dar încă de la început știm că există o speranță, și anume apropierea Anul Nou. Autorul a ales un personaj feminin, inconștient, pentru a simboliza puritatea în fața lumii plină de metehne și întuneric, și este simbolul fecioarei biblice care fuge cu fiul pentru a-l salva. Chibriturile sunt fiii săi. Căci chibriturile reprezintă lumina pe care fata o poartă fără să știe, asupra sa. Ea se așează și se autoizolează față de lume între două case, și își descoperă lumina pe care o avea asupra sa. Fiecare apariție reprezintă câte un ideal al său. Lumina și căldura primului chibrit dau naștere unei lumini și călduri mai puternice - aceea a sobei. La a doua apariție fata vede prin zidul rece, adică pătrunde în sufletul oamenilor reci, unde vede că mai există speranța ca acei oameni să revină la căldură și la viață, precum curcanul care dansează, deși până și acesta este mort și are un cuțit în spate. La a treia apariție bradul de Crăciun îi indică, precum o săgeată, drumul către sublim, adică drumul către stele. Acolo ea vede o stea căzătoare, a doua prevestire a ceea ce va urma. Ea își face atunci o proprie prezicere fără să își dea seama. La final, fata aprinzând un alt chibrit are viziunea bunătății absolute, reprezentate prin bunică. Este aici viziunea maximei frumuseți („niciodată nu fusese mai frumoasă bunica”) a lumii. Este punctul suprem de unde provin și soba, și curcanul, și pomul de Crăciun. Este idealul suprem uman pe care fata nu vrea să îl piardă și aprinde tot focul pe care îl are în ea. Atunci idealul devine realitate. Ea moare, ca Iisus în săptămâna patimilor, pentru ca noi să înviem. Este propria noastră moarte, pentru că acum lumina sobei și a casei, și a bradului, și frumusețea bunicii, se află în noi. Sufletul nostru este cel care se încălzește la descoperirea candorii, sau a candelei cu lumină. Este Anul Nou al nostru, al celor care regăsim lumina., „Dar nimeni nu știa ce frumuseți văzuse ea, și în ce strălucire intrase, și ce bucurie mare îi adusese Anul Nou!” Acesta poate fi însăși o definiție a artei. Este frumusețea artei cea pe care fata o trăise atunci. O frumusețe din interior. Ea văzuse lucruri minunate, care nu sunt accesibile profanilor. Lumina în fată. Și iată cum Hans Christian Andersen creează povestiri precum mici fulgi de zăpadă, cu ale lor cristale minunate care, în loc să ne răcească, ne umplu sufletul cu căldură și lumină. 1) Text luat de pe internet, adresa: http://www.copilul.ro/poveste_Fetita_cu_chibrituri_178.html, 15. 11.2009.

Mihai Moldoveanu 75

Buzunar literar

Orașul și Muntele de Eça da Queiroz
Oare câți cititori, și nu numai români, știu de Eça da Queiroz? Sau de alți scriitori (și nu numai scriitori) decât cei popularizați cu ajutorul premiilor și a etichetei ”best seller”? Eça da Queiroz este considerat cel mai important scriitor realist portughez din sec. al XIX-lea. El explică astfel stilul realist care tocmai apăruse în literatură: ”... toată diferența dintre Naturalism și Idealism constă în următoarele: ultimul falsifică natura, iar primul o verifică.” (1879). În Orașul și Muntele (apărut în1901, la un an după moartea sa) scriitorul pune în antiteză orașul și satul folosind un personaj care mai întâi elogiază viața la oraș, pentru ca, după o răsturnare de destin (destinul are această plăcere cinică să se răstoarne cel puțin o dată în viață), descoperă virtuțile traiului la țară. Povestea n-ar avea mare lucru de spus dacă s-ar rezuma doar la această comparație. Dar Eça da Queiroz are geniul metaforelor și punctează limpede și ironic fiecare detaliu. Am mai găsit acest lucru la José Saramago și la António Lobo Antunes, precum și la câțiva columniști din săptămânalele de cultură, ceea ce mă face să cred că este o trăsătură comună a scriitorilor portughezi. Queiroz are o descriere atât de colorată și plină de vervă, încât intri imediat în atmosferă. Culorile mai ales, sunt ironizate: ”medalion de damasc de culoarea căpșunii – căpșună coaptă și strivită”; ”verde de iarbă fragedă”; ”verde de mare întunecată”; ”culoare dulce de trandafir ofilit” sau ”salonul roz-veșted”. Iată portretul lui Jacinto după șapte ani: ”Am băgat atunci de seamă că prietenul meu slăbise, nasul i se subțiase și mai mult între două cute adânci ca ale unui comedian obosit. Inelele părului moale începuseră să se rărească pe fruntea ce-și pierduse vechea seninătate de marmură bine șlefuită. Nu-și mai friza mustața, acum ofilită, lăsată să atârne în șuvițe gânditoare.” Aș putea să-i schițez un portret numai după această descriere. În oraș, Jacinto este înconjurat de toată tehnologia posibilă. În bibliotecă, printre cele 3000 de volume, Zé, prietenul lui, descoperă uimit un inutil Ghid al străzilor din Samarkand și exclamă ”Ce masiv turn de informație!”. Dar obiectele acestea moderne sunt nu numai inutile, ci și dăunătoare. ”... simplifică munca. [...] Acesta smulge penițele vechi; celălalt numără cu repeziciune paginile unui manuscris, cel de colo șterge greșelile... Mai erau și altele care lipeau timbre, imprimau date, topeau ceară, puneau banderole pe documente...”. În fiecare dimineață, Jacinto își petrecea fix paisprezece minute în fața oglinzii: ”Periile [...] erau ample ca roțile masive ale carelor sabine, înguste și încovoiate mai ceva decât hangerele maure, concave precum țiglele de țară, ascuțite ca frunzele de iederă, țepoase ca perii mistrețului, moi ca puful de turturică! De toate se slujea Jacinto al meu, cu fidelitate, ca un stăpân care nu-și disprețuiește niciuna dintre sclave.” Ritualul îmbăierii de dimineață este un concert de țevi, pălării de duș și jeturi de ape. Ziua începe cu consultarea unei agende pe două pagini. Jacinto este director sau prezidează numeroase organizații din Oraș. Dar este din ce în ce mai obosit și plictisit. Dragostea pentru Oraș cu toate invențiile lui năstrușnice este fin ironizată de Queiroz, iar eu prind acum ocazia să amintesc toți acești monștri mici care ne-au acaparat viața și care sunt deopotrivă fioroși și inutili: telefoane mobile cu cameră foto, jocuri stupide, sunete stridente, și câte și mai câte - atunci ca și acum, produse ale civilizației contemporane. Prietenii lui Jacinto, de asemenea, au preocupări descrise cu un sarcasm foarte fin: ”Autorul «Inimii Triple», un psiholog feminist înzestrat cu o neobișnuită putere de pătrundere, maestrul cel mai experimentat și mai consultat în Științele Sentimentale și Vorcan, un pictor mitic care, în urmă cu un an interpretase eteric simbologia rapsodică a asediului Troiei, într-o vastă compoziție, «Devastatoarea Elena».” Însetarea eternă apare ilustrată într-o parabolă comică și profundă: ”Un bufet întreg se încovoia sub luxul redundant, aproape înfricoșător, a tot soiul de ape – sifon, ape carbonate, ape fosfatate, ape sterilizate, ape cu săruri minerale, și multe altele, în sticle pântecoase, cu tratate terapeutice imprimate pe etichete. Doamne Dumnezeule! Jacinto, ești același înverșunat băutor de apă, hm?... Un acvatic! Nu... Însă apele Orașului sunt contaminate, îmbâcsite de microbi... Dar tot nu am găsit o apă care să-mi fie pe plac, să mă satisfacă... Sufăr de sete.” Este setea de cunoaștere despre care Queiroz ne spune că nu poate fi stinsă decât cu ceea ce ne este pe plac. Oricâte informații ai acumula, oricât de moderne sau interesante, oricât de profunde sau misterioase sunt lucrurile pe care le afli, setea de cunoaștere rămâne nepotolită. În cele din urmă Jacinto își găsește apa de care are nevoie la moșia de la țară, exact acolo unde nu se aștepta. Lasă în urmă Orașul (să amintesc și eu, nu lipsită de sarcasm, că este vorba de Paris) și rămâne la țară, convins de liniștea și seninătatea unui trai în mijlocul naturii. Morala este simplă: aglomerarea de cunoștințe nu te face mai fericit, în schimb locul potrivit îți aduce pacea; civilizația te vlăguiește în timp ce natura te însuflețește. Cum spuneam, povestea în sine nu spune cine știe ce, ideea este deja banală, ba chiar demonetizată, deși încă stă bine pe valul modei: downshifting este noul nume al acestui curent. Descoperirea mea este tonul și stilul discursului portughez. Ironia însoțește o descriere bogată, dar nu încărcată greoi ca un baroc nestăpânit. Metaforele curg din abundență, dar nu copleșesc pentru că fiecare tușă este perfect dozată și servește scopului de a transmite un mesaj clar cititorului: nimic nu este absolut atâta timp cât nu ți se potrivește.

Emilia Cernăianu 76

Stop cadru!

Colindul de Crăciun al lui Blackadder
-tipii răi au toată distracția-

Pe 23 decembrie 1988 telespectatorii BBC-ului au fost plăcut surprinși să vizioneze un episod special al celebrului serial Blackadder. Serialul, avându-l ca principal protagonist pe RowanAtkinson, are ca temă istoria Angliei pe care o tratează într-un mod plin de umor englezesc. Și pentru că era un serial special de Crăciun ( cum și Art Out numărul 10 este la fel, unnumăr special, cadou de Crăciun) episodul nu putea să nu fie o parodie a cărții Colind de Crăciun de Charles Dickens. ( Și nici noi nu puteam să nu vă spunem despre ea. Știm, v-am anunțat mai târziu, dar, dacă îl veți căuta, suntem sigur că veți găsi acest simpatic episod). Colindul de Crăciun al lui Blackadder nu este doar o încântătoare parodie a poveștii lui Dickens ci și o subtilă operă postmodernă. Pentru că aici personajul lui RowanAtkinson, EbenezerBlackadder, parcurge un drum invers față de original. El începe prin a fi cel mai bun om din Anglia și sfârșește prin a deveni cel mai rău. Asta după ce este vizitat ( practic din greșeală) de spiritul Crăciunului care îi arată cum ar fi fost dacă era rău. Și așa descoperă că dacă ar rămâne bun ar deveni sluga actualului său slujitor Baldrick. Desigur, la final el va pierde premiul de 50 000 de lire pentru cel mai bun om al Angliei, dar asta doar pentru a da poveștii un final educativ. Căci, în sinea noastră nu putem să nu-l admirăm pe Blackadder pentru replicile sale ,,rele’’, pline de cinism. Căci da, tipii răi au toată distracția! Ceilalți rămân cu restul… Fotografie din sursă liberă

Mihai Moldoveanu 77

Proiecte studențeşti

Katerina Kosterina
(Proiecte design vestimentar) Mi-am propus în acest număr să vă prezint proiectele unei tinere artiste, studente la facultatea design vestimentar a Academiei de Arte din Chișinău, viziunea căreia mi-a atras atenția. Katerina Kosterina este o tânără care reușește să impresioneze prin ideile sale. E interesantă prin însăși faptul că autenticitatea gândirii sale nu reușește să se mențină în hotarul cerințelor universitare. Proiectele ei sunt caracterizate de linia plastică, de jocul cu facturile, petele decorative, tenta intensivă și complexă, ritmuri interesante, personaje uneori grotești și mereu expresive, o lume ce nu obligatoriu corespunde ”realității” ci, în frecvente cazuri reprezentând figuri evadate dintr-o altă lume, suprareale, fantasmogone chiar. Fiind pasionată de animații, limbajul acestora le-a transpus în proiectele și micile sale compoziții în tehnică mixtă. Blocajele creativității, în rândul cărora neîncrederea în fantezie, își au un loc bine stabilit în domeniul design-ului vestimentar or, adesea se pune un mai mare accent pe utilitate, pe ușurința executării a unui articol vestimentar, pe gustul maselor, decât pe creativitate, fantezie, autenticitate. Anume din perspectiva acestui aspect, originalitatea și latura creativă devine și mai valoroasă. Evadarea din cercul vicios al gândirii ”profane”, victoria experimentului și a ideilor creative asupra blocajelor sunt punctele forte ale artistei. Având ca temă la facultate textura blănurilor în vestimentație, Katerina a conceput un proiect în care întoarce lucrurile vice-versa: în loc să îmbrace figurile umane în blănuri animaliere, ea îmbracă animalele în haine confecționate din organe umane (folosește factura acestora). Protagonistă rămâne a fi ideea, o eventuală răzbunare a animalelor sacrificate pentru industria vestimentară. Modelele animale sunt antropomorfe, având capul și membrele de animal (am putea face o aluzie la zeii egipteni parțial). Artista nu folosește imprimeul unui organ pe vestimentația purtată de un animal întâmplător, ci merge pe calea asocierilor specifice, adesea inspirate fie din poveștile din copilăria sa (povești rusești preponderent), fie pe un careva principiu afectiv, ceea ce îi conferă proiectului un plus de sensibilitate, de sinceritate artistică. Un alt proiect de-al său are drept lait-motiv textura părului: e o

78

Proiecte studențeşti

colecție cu transsexuali ce poartă părul lung, barbă și mustăți în baza cărora se împletește întreaga compoziție. Jocul, plastica, șerpuirea liniilor ce străpung spațiul plastic pe orizontală, succesiunea de concave și convexe dintre gol și plin, aspectul sobru al personajelor, vestimentația în care firele de păr sunt o componentă indisolubilă a întregului, toate într-un ansamblu construiesc atmosfera specifică proiectului. Ritmarea verticalelor construite din figurile personajelor relativ statice este distrusă de două fâșii șerpuitoare pe orizontală dar, și de multitudinea detaliilor. Regăsim aici și elemente etnice. Aș menționa și seria de mici compoziții, având ca subiect cele 7 păcate capitale. Dacă să facem o trimitere la lucrarea cu același subiect din creația lui Hieronymus Bosch vom constata că compozițiile Katerinei nu repetă caracterul narativ al scenelor și tratarea realistă ci, reprezintă personaje stilizate, deformate, care prin însuși aparența sa exprimă un păcat. Modificarea proporțiilor, pozițiile simbolice, dar și obiectele stilizate repetându-se în ecou pe fundal, scot la suprafață lăuntricul vicios. Seriile de compoziții cu titlul ”short stories” sunt interesante prin jocul cu proporțiile figurilor, prin comunicarea în tăcere între personaje, prin cromatică. Artista înfățișează ființe nepământești or, probabil dezvăluie subconștientul, visul, ”realele” dorințe, vicii, relații, gânduri, doruri. Ce este realitatea?: o noțiune nedefinită din moment ce nu poate fi tratată obiectiv. Oricum, subiectivitatea, imaginația, experimentul, autenticitatea își au o importanță indiscutabilă în actul artistic. Ceea ce marchează în creația Katerinei este expresivitatea și originalitatea, lupta cu rutina, cu utilitarul, cu ”tipicul”. Constat că prospețimea ideilor în rândul tinerelor talente este una firească, nu și una frecvent întâlnită, totuși.

Fotografii publicate cu acordul Katerinei Kosterina

Victoria Ceban 79

80

81

Proiecte studențeşti

82

Proiecte studențeşti

83

Proiecte studențeşti

84

Proiecte studențeşti

85

Bonus

Barocul în nuanță engleză -Albion-

86

Bonus Orice incursiune în fenomenul englez, de ieri sau de azi, fie că alegem domeniul artistic sau cel politico-istoric, se anunță o călătorie fascinantă în care paradoxul tinde să primească valențe de tipar. Analizând evoluția artelor plastice pe teritoriul englez, Dan Grigorescu anunță, fără a lua în considerare influențele oferite de relația cu continentul, întâlnirea cu o „lume complexă şi contradictorie, străbătută de forțe conservatoare şi de tendințe de înnoire, la fel de puternice”. Pentru Ford Madox Ford tradiția şi comportamentul uşor bizare ar reprezenta o consecință a teritoriului şi a mediului, conform teoriei sale: ”It isnot a matter of a race but one, quitesimply, of place – of place and spirit, the spirit beingborn of theenvironment” . „Insulară, dar nu izolată ” cum se prezenta Anglia încă din vechile timpuri, lumea britanică a interpretat mereu vremurile şi istoria puțin... altfel, detaşându-se într-un mod uşor ostentativ de restul teritoriului european. „Europa, scria André Maurois în celebra sa carte Istoria Angliei – este prea aproape de englezi pentru ca insularitatea ideilor şi a moravurilor lor să rămână neinfluențată. S-ar putea spune chiar că insularitatea este mai curând un fapt uman decât un fenomen natural” . Căutând alte răspunsuri pentru comportamentul diferit etalat de englezi, Peter Ackroyd descoperea în cartea Albion şi o tentă raționalistă, de origine oarecum retorică, specifică încifrărilor de conținut al scrierilor engleze: „a complex andsuggestiveculture in whichelaboration, difficultyandhighlywroughtobscurity are qualitiesassiduoslytobepursued” . Şi continua: „thecombination of austerityandbrilliantsubtletyisone of theprofoundgifts of thatsensibility” . Conform concluziilor lui Peter Ackroyd, pasiunea ascunderii înțelesurilor şi a constituirii unei aure de mister (sub care să protejeze rezultatul căutărilor), provine din spiritul anglo-saxon: „it seemsthatone of theAnglo-Saxondefinitions of intelligence layprecisely in theabilitytounravel complex significations. (...) whiletheabidinginterest in paradox and contrast is an aspect of thatviolence of expressionwhichisalsointrinsictotheAnglo-Saxonsensibility” . Aşa cum timpul stelelor este altul decât timpul munților şi cu totul diferit de timpul oamenilor, timpul englezilor față de cel al continentalilor s-a dovedit frecvent în întârziere, ca şi cum ceasurile istoriei s-ar fi scurs mai lent pentru britanici, nu însă cu mai puține evenimente, ba chiar dimpotrivă. Şi totuşi, între Calais şi Dover, deşi într-o zi însorită poți străbate distanța cu privirea, istoriei calea îi păru nesfârşită. Să ne imaginăm o Anglie de sfârşit de secol XVI. Un stat centralizat, având o populație de 4.000.000 de locuitori, majoritatea depinzând de centrele economice cele mai importante – Londra, Norwich şi Bristol, în care viața comercială se echilibra cu cea intelectuală şi artistică. Pilonul societății în jurul căruia gravitau toate instituțiile încetase a fi biserica, locul fiind preluat încă de pe vremea lui Hen-

87

Bonus ric al VIII-lea de regalitate. Regele era „unicul şi supremul şef al bisericii Angliei” şi deşi datorită spiritului naționalist foarte ridicat populația îi va suporta infamiile, în ochii istoriei „...nemaiavând să se teamă de papă din cauza disensiunilor regilor catolici, venerat de parlamentul său, adulat de biserica sa națională, Henric al VIII-lea a putut continua nepedepsit să aducă ofense umanității” . Potrivit portretelor ce ne parvin până astăzi, cele mai multe semnate de Hans Holbein cel Tânăr, Henric al VIII-lea avea o „statură masivă, privire vicleană, surâs mai totdeauna batjocoritor” şi îi plăcea să pozeze. Lăsând la o parte existența tumultuoasă din punct de vedere sentimental, presărată cu celebre decapitări ale soțiilor (Anne Boleyn, Catherine Howard), timpul lui Henric la curtea Tudorilor este unul roditor din punct de vedere social şi al construcțiilor de edificii. După încheierea conflictelor între feudali – a celebrului Război al celor Două Roze – survine o „nouă perioadă de prosperitate, când averile acumulate în Anglia puteau fi puse în evidență prin admirabile construcții” .

Irina Boga

Continuarea în numărul viitor Fragment din cartea Barocul englez, comportament sau temperament ? apărută la Editura Muzicală. Fragmentele si fotografia au fost publicate cu acordul autorului. Ford Madox Ford.The Spirit of thePeople: An Analysis of the English Mind. 1912 “Nu este o problemă de rasă ci una, destul de simplu, de loc – de loc şi de spirit, spiritul născându-se din înconjurător.” André Maurois.Istoria Angliei. Editura Orizonturi, Bucureşti 1987, pag.27 André Maurois.Istoria Angliei. pag.28 Peter Ackroyd.Albion – The Origins of the English Imagination.VintakeBooks, London, 2004 “o cultură complexă şi sugestivă în care elaborarea, dificultatea şi obscuritatea adâncă sunt calități ce trebuie urmate cu asiduitate”,Ackroyd, pag.23 “Combinația de austeritate şi subtilitate strălucitoare este unul dintre profundele daruri ale acelei sensibilități.”,Ackroyd, pag.23 “se pare că una dintre definițiile inteligenței anglo-saxone rezidă exact în abilitatea de a descoperi semnificații complexe (…) în timp ce avidul interes către paradox şi contrast este un aspect al acelei violențe de expresie ce este de asemenea intrinsecă sensibilității anglo-saxone”,Ackroyd, pag.23 Maurois.Istoria Angliei. pag.299 Maurois,pag.23 DanGrigorescu. Arta engleză.Ed. Meridiane, Bucureşti, 1989, pag.221 Grigorescu, pag.202

88

Fotografia lunii

Concursul foto Art Out al numărului 10 via Facebook
Tema numărului: Visul unei nopți de iarnă Începând cu luna august, Art Out organizează în fiecare lună concurs foto tematic, tema lunii corespunzând subiectului dosarului tematic al numărului revistei Art Out din acea lună. Pentru o promovare cât mai bună, am ales ca mediul în care să se desfășoare concursul foto să fie pagina de facebook Art Out. Numărul de like-uri a determinat câștigătorii lunii, ale căror fotografii le vedeți mai jos. Concurs numărul 10 - câștigători: Premiul I: Monica Miron Premiul II: Marina Theodorescu Premiul III: Anca Sofia Mentiune: Ioana Chircă Premiul special al juriului: Meea Munthe Fotografii publicate cu acordul autorilor. Participă și tu! Uploadeaza fotografia ta în albumul lunii pe pagina noastră de facebook http://www. facebook.com/ArtOutMagazine, strânge cât mai multe like-uri și dacă te numeri printre câștigători, îți publicăm fotografia în revistă. Ne revedem anul viitor!

Premiul special al juriului_Meea Munthe

89

Fotografia lunii

locul I - Monica Miron

90

Fotografia lunii

locul II - Marina Theodorescu

91

Fotografia lunii

locul III - Anca Sofia

locul IV - Ioana Chirca

92

Fotografia lunii