Cuvânt către creştinii ortodocşi – Viaţa lui Gheorgaki

Viaţa lui Gheorgaki
Iată ce-i povestea un tânăr Sfântului Paisie Aghioritul: „M-am născut în Pireu şi am fost botezat în biserica Sfintei Treimi din Ambelokipi. În urmă cu paisprezece ani, când aveam doi ani, bunicul meu m-a furat de la părinţi şi m-a dus în Tibet, la o mănăstire budistă. Acolo m-a afierosit satanei. Am crescut în mănăstire în conformitate cu tipicul ei auster. Postirea era atât de aspră încât imaginează-ţi că până în acest moment n-am mâncat carne. N-am făcut cunoştinţă cu nici o femeie. Dormeam pe podea, pe o rogojină subţire, mă trezeam la patru dimineaţa ca să-mi fac exerciţiile fizice, de pildă înot, yoga, Aikido, Karate, Tai Kwan Do, Ju Jitsu etc. În paralel cu cea trupească se făcea şi pregătirea spirituală. La vârsta de unsprezece ani ajunsesem vrăjitor desăvârşit, elev foarte bun, de frunte. Când aveam nouă ani, a vizitat Tibetul un cardinal (episcop catolic) şi atunci Dalai-Lama (conducătorul spiritual şi politic al Tibetului) a chemat întâi-stătători ai mănăstirilor budiste dimpreună cu cei mai buni ucenici şi astfel m-au luat şi pe mine. La întâmpinare, Dalai-Lama l-a invocat pe satan, care s-a înfăţişat ca un negru de dimensiuni uriaşe şi i ne-am închinat toţi. În continuare satan l-a primit pe cardinal şi i-a făgăduit ranguri şi slavă. Dintre ucenicii care vieţuiau în mănăstirea în care eram, pot să spun, cel mai bun. Deşi eram mic de vârstă, notele mele erau foarte mari. Ca să-ţi faci o idee, dacă aş fi avut douăzeci de ani, aş fi fost preot de gradul al XII-lea. Am învăţat în mod suprafiresc filozofie, limbi străine şi altele“. Vorbea atât de bine greaca, încât nu deosebeam dacă a învăţat sau nu la o şcoală grecească. Iar când l-am întrebat:
1

Cuvânt către creştinii ortodocşi – Viaţa lui Gheorgaki

- Cum de ştii atât de bine greceşte? Mi-a răspuns: - Greaca şi celelalte limbi le vorbesc în chip supranatural. După amiază călugării din mănăstire ne-au rugat să cărăm lemne de foc pentru sobe. Am ieşit cu bucurie din mănăstire, acolo unde, într-o poieniţă, erau aşezate gospodăreşte şi stivuite lemnele. N-a fost răgaz în care să nu vorbim între noi. Puţin curiozitatea mea, puţin dorinţa lui Gheorgaki de a destăinui ceea ce trăise nu lăsau tăcerea să încapă între noi. Lemnele pe care urma să le cărăm aveau lungime de 30-40 de centimetri şi grosime de 7-10 centimetri sau mai mult. Atunci mi-a venit în gând să-l pun la încercare, căci dobândisem oarecum familiaritate, şi l-am întrebat: - Mi-ai zis că acolo învăţaţi arte marţiale, karate etc. - Da, chiar aşa! Mi-a răspuns. - Am văzut la cineva că sparg lemne, cărămizi şi alte obiecte cu metode de karate; oare or fi de-a-devăratelea sau e truc cinematografic? - Da, sunt adevărate. - Dacă, de exemplu, îţi cer să spinteci lemnul acesta pe care-l ţin în mână, poţi să o faci? - Nu vreau să intru în ispita de a o face, fiindcă doresc să trăiesc restul vieţii în smerenie, fără să fac demonstraţii. Mi-am dat seama că nu era foarte sigur de ceea ce zicea şi că, dacă aş mai fi insistat puţin, l-aş fi putut convinge să facă demonstraţia. Am pus două buturugi jos, la distanţă de 30 de centimetri între ele şi deasupra am aşezat lemnul pe care-l aveam în mână, lung de patruzeci şi gros de vreo zece centimetri. - Hai, arată-mi cât de adevărate sunt cele pe care mi le spui! - Nu mă obliga, te rog, nu vreau s-o fac! Zicea din buze, dar cu ochii lui mici, negri şi vioi privea lemnul de pe butuci. - Hai, te rog! Aici unde ne aflăm nu ne vede nimeni; suntem singuri.

2

Cuvânt către creştinii ortodocşi – Viaţa lui Gheorgaki

L-am adus la voia mea şi s-a decis să facă o demonstraţie de forţă. Mi-a indicat să-i pipăi palmele, mai exact locul dintre podul palmei şi degetul mic, pe parte din afară şi am simţit că atingeam un os, atât era de tare. A luat poziţie de atac, şi-a ridicat puţin mâna dreaptă şi a lovit lemnul, care nu s-a spart. Şi-a prins mâna dreaptă cu stânga, în locul unde lovise şi s-a prefăcut că-l doare tare. M-a privit încruntat, a scos nişte strigăte nearticulate, şi a sărit destul de sus deasupra pământului, strigând; iar făcând cu corpul anumite mişcări, a lovit cu dreapta, puternic, lemnul şi acela s-a făcut îndată bucăţele. M-am speriat atât de tare de ceea ce vedeam, încât pentru un moment mi s-a tăiat respiraţia. Mi-a părut rău că-i cerusem să facă această demonstraţie. M-am gândit că, dacă se mânie pentru ceva pe mine, ar putea să mă sfărâme. Trebuie că şi el s-a căit de aceasta, fiindcă s-a uitat la mine cu o privire care implora. M-a rugat să nu-i mai cer să facă aşa ceva sau altceva care să-i amintească de viţa lui trecută, pentru că voia să se schimbe de-a binelea. După aceea ne-am încărcat cu câte un braţ de lemne şi ne-am dus în mănăstire. Copil de şaisprezece ani, Gheorgaki, în loc să joace fotbal pe maidane şi pe terenuri cu ceilalţi copii de vârsta lui, căuta cu înfrigurare să găsească adevărul. După atâţia ani în bezna cinstirii satanei, nu putea îndura lumina lui Hristos. E ca şi cum ai ieşi dintr-o încăpere întunecată şi ai vrea să priveşti în miezul zilei un perete alb. Şedeam pe unul din balcoanele de sud-vest, priveam în larg şi discutam. Deodată îmi spuse: - Ştii că pot să te omor acum, pe loc? Îşi strânse pumnul drept, scoţând însă degetul mijlociu puţin mai în afară de celelalte. Triunghiul astfel format, care era proeminent în raport cu celelalte degete, l-a lipit de mijlocul sternului meu şi mi-a zis: - Dacă-mi apăs cu putere mâna şi în acelaşi timp o învârt, o să-ţi curgă sânge din gură şi după puţin vei muri. Ştiu despre

3

Cuvânt către creştinii ortodocşi – Viaţa lui Gheorgaki

toate animalele, chiar şi despre albină, unde trebuie să le lovesc ca să moară instantaneu. Era a doua oară când mă speriam atât de tare. Ce mare lucru era pentru el să-şi apese degetul, să-l răsucească puţin – oricum n-aş fi putut să reacţionez – şi să mă trimită pe lumea cealaltă fără să bag prea bine de seamă. Iar asta n-a fost de ajuns, ci a început să-mi arate şi în alt mod câtă putere are el. La un moment dat îmi zice: - Scoală-te în picioare şi stai în orice poziţie crezi că vei opune rezistenţă, iar eu, cu un singur deget, am să te urnesc din loc. Nu pot să spun că eram genul de atlet, dar mă aflam în perioada când tocmai terminasem armata, unde mai mult sau mai puţin ne antrenam. Mi-am aşezat piciorul stâng în faţă şi pe cel drept în spate, ca să ţin contra; m-a atins cu arătătorul drept şi m-a clintit din loc. Mi-am schimbat poziţia pe picioare şi iarăşi m-a mutat. Apoi mi-a zis: - Hai, acum încearcă să mă urneşti şi tu! A luat o poziţie ciudată; picioarele îi stăteau într-un fel curios. De la şolduri până la glezne descriau linii curbe către exterior şi păreau ca nişte paranteze; iar tălpile nu atingeau cu toată suprafaţa podeau, ci numai la partea din afară. A stat deci aşa, şi-a încrucişat mâinile, a inspirat adânc şi mi-a zis: - Acum încearcă să mă împingi! Mi-am pus toată forţa şi n-a izbutit să-l mişc nici măcar un milimetru. M-am simţit neputincios şi aflat în mâinile tânărului Gheorgaki, aşa încât pe cât trecea timpul pe atât îmi creştea spaima de ce ar putea să se întâmple. - Mi-ai fost simpatic - îmi zise - şi vreau să fim prieteni. - Eu mă tem să am un prieten care în orice clipă poate să mă ucidă sau doar să mă zvânte în bătaie. - Nu, nu are să se întâmple nimic din toate astea la care te gândeşti, fiindcă am luat hotărârea. Vreau să scap de credinţa lui satan şi mă ajută bătrânul Paisie şi părintele Haralambie de la Burazeri (o chilie athonită). Şi pentru această hotărâre a mea, în fiecare seară vine diavolul în chilie şi mă bate fără pic
4

Cuvânt către creştinii ortodocşi – Viaţa lui Gheorgaki

de milă. Mă dor coastele de atâta bătaie, dar fac răbdare. Chiar vreau să scap. Ştii că îmi face continuu probleme? Dacă mergem jos în chilia mea, vei vedea singur ce-mi face. Hai acum, numaidecât! Mă stăpânise frica numai ce auzisem că diavolul loveşte un om, că-i provoacă greutăţi şi se poartă cu el atât de autoritar. Pe de-o parte mă temeam numai la gândul că diavolul poate să mi se arate în faţă şi nu ştiam ce s-ar putea întâmpla, pe de alta eram curios să văd dacă ceea ce-mi spunea Gheorgaki era adevărat sau erau odrăsliri ale fanteziei copilăreşti. - Mi-e frică să nu dea şi în mine, i-am zis. - Nu te teme, câtă vreme sunt cu tine, nici de mine nu îndrăzneşte să se apropie. Am plecat cu inima îndoită către chilia lui şi cu cât ne apropiam, cu atât spaima mi se mărea. În timp ce mergeam, Gheorgaki îmi vorbea neîncetat, poate şi fiindcă înţelesese temerile mele. Mereu îmi zicea: - Nu te teme, nu-ţi face nimic, căci n-are nimic cu tine; eu sunt ţinta, mie vrea să-mi facă rău, pentru că am plecat de la credinţa lui. Am ajuns la chilia lui şi ce să văd: toate cărţile pe care le citea erau pe jos, păturile adunate ghem, sticla lampei spartă şi cioburile împrăştiate peste tot. O cameră cu susul în jos. - Puţin mai înainte făcusem ordine în chilie şi uită-te în ce stare am găsit-o. Am dreptate în ce-ţi spun? Vezi că nu te mint? Când am văzut întreaga scenă, frica a început să mi se înteţească. Mă uitam în dreapta şi-n stânga, nu cumva să apară diavolul de undeva, deşi Gheorgaki mă încredinţa că atâta timp cât suntem împreună n-are să mă atingă nici pe mine, nici pe el. Cu toate lămuririle lui, inima mi se strânsese şi un nod mi s-a urcat în gât. Îmi venea greu să cred ochilor şi urechilor mele, iar gândurile mi se învârteau în cap fără oprire; cum se poate ca un copil, care fără voia lui a nimerit în credinţa diavolului, atunci când vrea să se lepede trebuie să ducă acest război nemilos corp la corp? În afara
5

Cuvânt către creştinii ortodocşi – Viaţa lui Gheorgaki

faptului că-l bătea pe Gheorgaki, îl necăjea şi pe părintele Paisie cu prezenţa lui, cu zgomot şi diverse tertipuri drăceşti. Numai că bătrânul nu se speria, ci făcea strădanii mai presus de puterile omeneşti ca să salveze sufletul copilului cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului.

PECETEA
Trecuse prima zi, plină de fapte revelatoare ale lucrărilor satanei. Pentru Gheorgaki părea ceva normal, dar pentru mine, un neştiutor, se făceau vizibile laturi necunoscute ale acţiunilor şi puterii lui. Privindu-l toată ziua pe băiat, ochii îmi cădeau pe ceva incomod, sau mai bine spus, pe ceva care-mi provoca nelinişte. Era pecetea. În timpul cât am stat de vorbă în chilie, la intervale regulate de aproximativ douăzeci de minute, făcea din mâini anumite mişcări: din poziţia normală, le ridica simultan, paralel, deasupra capului şi apoi, când le lăsa în jos, pe la nivelul ochilor se încrucişau şi făceau ceva asemănător figurilor de dans oriental, iar la urmă reveneau în poziţie normală. - Mă oboseşti - îi zic - cu gesturile astea pe care le tot faci; te rog, dacă vrei, nu le mai face! - Nu pot! zice; se fac fără voia mea. - Am să-ţi prind mâinile în momentul când vei începe să le faci şi am să te împiedic. - Nu cuteza să faci asta, căci n-ai să izbuteşti nimic! Am aşteptat, ca un vânător care pândeşte prada, să facă acele mişcări şi să-i ţin mâinile ca să-l opresc. La un moment dat îl văd că începe; i-am prins mâinile la înălţimea pieptului şi cu putere am încercat să-l ţin. N-am reuşit decât două secunde, căci imediat o putere nefirească m-a azvârlit îndărăt ca pe un fulg. Nu puteam înţelege cum de mă aruncă un copil fără să opun vreo rezistenţă, la fel cum suflă vântul de toamnă şi scutură frunzele îngălbenite de pe copac, zici că eu n-aş fi avut deloc putere. M-a privit în ochi
6

Cuvânt către creştinii ortodocşi – Viaţa lui Gheorgaki

puţin mâniat de faptul că nu l-am ascultat. Îmi spusese să nu încerc să-l împiedic, fiindcă nu voi fi reuşit, dar curiozitatea mea nu-mi îngăduia să mă las păgubaş. - Vreau să-ţi mai destăinui un secret al credinţei lui satan. Pe toţi oamenii care au înaintat spiritual şi au ajuns mai presus de magia albă şi neagră, diavolul îi pecetluieşte, ca să le amintească faptul că aparţin credinţei în el. Pe mine m-a pecetluit în acest chip, să fac mişcările acestea. O să port pecetea până voi muri, chiar dacă voi îmbrăţişa creştinismul, ca să-mi aducă aminte că am fost odinioară adept al său. Deacum o fac mecanic, fără să vreau; de câte ori am încercat, am dat greş. A! Şi încă ceva! Pecetea este o parte a ritualului invocării satanei. Nu ştiu dacă ţi-am spus, aveam draci care-mi slujeau şi orice doream devenea realitate. Aveam atâta putere că nici nu-ţi poţi imagina. De câţi ani există satana şi toate cetele lui, nimeni, niciodată, n-a îndrăznit să fugă de la el, nici diavol, nici om. Singurul care a cutezat să-şi ridice capul şi a vrut să scape am fost eu. Noi, cei care avem pecetea, suntem socotiţi oamenii lui de bază şi pentru acest consimţământ al nostru ne-a dat putere şi stăpânire. Putem să mergem din loc în loc în chip suprafiresc, avem diavoli care ne servesc şi obţinem tot ce ne pofteşte inima. Din cauza discuţiei acaparante, timpul trecuse fără să-mi dau seama. M-a privit la un moment dat în ochi şi mi-a zis aproape rugător: - Aş vrea să-mi îngădui să rămân în noaptea asta în chilia ta. Răspunsul meu, fără să stau pe gânduri, a fost negativ. - Te rog mult, lasă-mă să stau cu tine! Nu mai pot! De atâta bătaie câtă am mâncat până acum mă dor şalele. - Ascultă, Gheorgaki, - îi zic - m-a luat frica din câte am auzit şi am văzut până acum şi nici nu fac faţă la bătaie. - Nu-ţi fie teamă! m-a încredinţat într-un mod convingător. Dacă vom fi împreună, n-are să te necăjească nici pe tine, nici pe mine.

7

Cuvânt către creştinii ortodocşi – Viaţa lui Gheorgaki

- Şi cum mă asiguri că n-o să mă tabăre? l-am întrebat neliniştit. Vreau să ai încredere în mine şi să crezi cele ce-ţi spun. Îi vedeam bine în ochi rugămintea. O privire plină de necaz şi de durere mă ţintuia şi-mi spunea: „Te rog, fă asta pentru mine!“ Şi la urma urmei, ce-mi cerea? Compania mea; să-i ţin de urât o noapte, care avea să fie cea mai revelatoare din viaţa mea. Am fost de acord să stea cu mine, dar numai inima mea ştia câtă spaimă o cuprinsese. Eram îngrozit ca nu cumva să apară blestematul şi mi-a venit în minte vorba părintelui Paisie: „Fie ca oricâţi vor merge în iad, să nu-i vadă chipul, fiindcă este hidos şi înfricoşător“! Eram speriat de gândul că ar putea să sară la mine şi să mă lovească. Acceptasem cu jumătate de inimă, ascunzându-mi sentimentele de altfel îndreptăţite. Aveam în faţa mea un om diferit, un om crescut într-o cultură diferită, cu un crez diferit, educaţie diferită, şi - cel mai important - crescut într-o „mănăstire“ a diavolului; cunoştea, deci, îndeaproape şi nemijlocit, cursele şi modurile pe care le foloseşte ca să tragă după el şi să prindă în laţ de la cei mai simpli până la cei mai înduhovniciţi creştini. Şi nu doar atât. Era un om care ajunsese la stadii avansate ale „virtuţii“ în slujba diavolului. Îl văzuse faţă către faţă pe cel dintâi căzut, pe care-l numea „arhisatanist“. Avea în slujba lui alţi demoni, avea atâta cunoaştere, dobândită în mod supranatural, încât cred că merita osteneala să-mi petrec vremea cu el, căci câştigul venit din discuţii avea să fie nepreţuit. Am privit subiectul puţin cam negustoreşte: dădeam ceva, primeam ceva; dădeam puţin din timpul meu, chiar cu destulă frică să nu se întâmple ceva şi în schimb câştigam bogăţia cunoştinţelor pe care Gheorgaki, ca să le dobândească, pierduse mult mai mult timp. Am prins curaj, am dat frica la o parte şi am primit să rămână cu mine. Discuţia care a urmat avea să fie nesfârşită; s-au spus atât de multe în seara aceea, încât la sfârşit nu mai voiam să se facă ziuă. A fost foarte interesantă şi mă consideram favorizat de faptul că acest om s-a nimerit pe cărarea vieţii mele.
8

Cuvânt către creştinii ortodocşi – Viaţa lui Gheorgaki

LUCRAREA SATANEI
Seara târziu, pe când şedeam, mi-a zis: - În seara asta sunt bine dispus, probabil fiindcă mi-ai făcut bucuria de a-mi îngădui să stau lângă tine şi, într-un fel, să scap de bătaie. O să-ţi dezvălui foarte multe din cele pe care le-am aflat trăind aproape de diavol. Poate îţi vor fi de folos ţie sau altor oameni, ca să scăpaţi din nenumăratele capcane ale vicleanului. Omul are un mare avantaj, o binecuvântare de la Dumnezeu, o harismă, un foarte mare dar. Care este acesta? te întrebi. Care altul decât voia liberă. Are dreptul să alegă între bine şi rău. Poate să rămână lângă Dumnezeu, dacă vrea, şi să trăiască în virtute, făcând fapte bune. Ori poate să se depărteze de el şi să ducă viaţa pe care i-o va arăta diavolul. Deci, pe măsura faptelor sale, va avea parte de rai sau de iad. Vreau să înţelegi un lucru pe care am să ţi-l spun: diavolul le săvârşeşte pe toate cu voia noastră. Oricât ar încerca, oricât ne-ar lupta, nu poate izbuti absolut nimic, dacă noi nu-i vom deschide uşa să intre. Cu toate acestea, atotvicleanul are mijloace să ne dea peste cap planurile de apărare.

SUPERSTIŢII
Am vorbit şi despre superstiţii. L-am întrebat despre diferitele păreri şi prejudecăţi care circulă, cum ar fi pisica neagră care îţi taie calea şi aştepţi să ţi se întâmple ceva rău, sau ochiul care ţi se zbate şi aştepţi să vezi ceva rău; şi despre faptul că trebuie să intri în anumite locuri cu piciorul drept ca să-ţi meargă bine etc.
9

Cuvânt către creştinii ortodocşi – Viaţa lui Gheorgaki

- Ştii să-mi spui despre astea? - Trebuie să crezi cu adevărat în superstiţii, ca să se împlinească. Dacă nu le crezi, sunt nelucrătoare; e ca şi cum n-ar exista. Cea mai multă lume nu cunoaşte cursa bine întinsă a diavolului, care ştie că avem ceva vulnerabil în noi. Un lucru asemănător se întâmplă şi cu deochiul. Este vorba de energia rea pe care o transmit unii oameni şi e îndeobşte acceptată părerea că o astfel de energie au oamenii cu ochi albaştri. După superstiţioşi, leacul pentru deochi este o panglică roşie, usturoiul sau altele pe care le poartă asupra lor ca să nu-i prindă ochiul rău. Dacă unul bănuie că este deochiat, aleargă la descântătoare, uneltele satanei, ca să-i „citească“ nişte rugăciuni şi să scape de deochi. Dar de fapt, energia rea vine cu ajutorul diavolului şi pleacă tot la intervenţia lui. Biserica a avut în vedere şi aceste lucrări ale diavolului şi are rugăciuni corespunzătoare împotriva deochiului.

CEA MAI MARE ARMĂ
- „Ştii care este cea mai mare armă a diavolului?“ m-a întrebat. - Care poate să fie? Nu m-a lăsat mult timp să mă gândesc şi să-i răspund, ci a dat răspunsul îndată. - „Cea mai mare armă a diavolului este aceasta: stă şi le spune oamenilor că nu există diavol. Din momentul în care omul crede că într-adevăr nu există diavol, îşi relaxează sistemul de apărare şi câmpul rămâne deschis. Atunci găseşte prilej, îi asediază sufletul şi intră – în fiecare caz în parte potrivit cu drepturile pe care i le acordăm – ca într-o cetate fără întărituri şi fără strajă îl stăpâneşte“. Părinţii Bisericii spun că: „Treaba diavolului este să aducă gânduri şi a noastră este să le izgonim“. Ca să devină faptă, păcatul trece prin trei stadii. Primul este momentul în care diavolul ne aduce gândul păcătos, al doilea atunci când intrăm în
10

Cuvânt către creştinii ortodocşi – Viaţa lui Gheorgaki

vorbă cu gândul şi faza a treia este învoirea noastră la săvârşirea păcatului. Pentru prima treaptă, a gândului, omul nu este responsabil, dar pentru celelalte este întru totul. După Sfinţii Părinţi, gândul cel dintru început se cheamă „furnico-leu“, deoarece la început seamănă cu o furnică şi dacă omul nu-l îndepărtează cât e încă mic, se face apoi leu şi cu greu mai putem să-l biruim. Dintre gândurile viclene care-l luptă pe om, trei sunt cele mai greu de înlăturat: al necredinţei, al hulei şi al desfrânării. Ca să înceteze acest război, trebuie ca mai întâi să ştim când păcătuim şi când nu. Nu păcătuim atunci când mintea nu se învoieşte cu gândurile şi mai ales, dacă le leapădă sau le dispreţuieşte. Păcătuim – şi uneori de moarte – atunci când mintea de bunăvoie ţine gândurile şi inima se îndulceşte şi îşi află mulţumirea cu ele. Cine este luptat de gânduri rele şi nu le primeşte, dar se tulbură crezând că a păcătuit, acela are micime de suflet şi este păcălit de diavol, fiindcă nu discerne între atac şi consimţire. Uneori este necesar ca anumite gânduri să le dispreţuim şi să fim indiferenţi; să nu fim neliniştiţi şi să nu ne întristăm, fiindcă astfel diavolul se bucură. Îi este de ajuns să ne vadă amărâţi şi tulburaţi sufleteşte, dacă nu izbuteşte nimic mai mult. Dar când ne vede că nu acorăm atenţie gândurilor, atunci se îndepărtează ruşinat. Războiul gândurilor îi chinuie de obicei pe cei mândri şi invidioşi. Modul cel mai sigur de a scăpa de el este să cultivăm în noi smerenia şi nerăutatea. Diavolul are o experienţă de şapte mii cinci sute de ani; cunoaşte foarte multe chipuri de a prinde în capcană sufletele oamenilor. A târât în păcat până şi nevoitori cu viaţă sfântă, care se lepădaseră de lumea vremelnică. Îl luptă pe om din toate părţile: 1. De deasupra, vine şi zice că Dumnezeu este grozav de pretenţios şi de aspru, deci nu poţi să ai nici o poftă; atunci voia ta intră în conflict cu voia lui Dumnezeu. 2. De dedesubt, cu gândul la chinurile iadului, de care oricum – zice – vom avea parte.
11

Cuvânt către creştinii ortodocşi – Viaţa lui Gheorgaki

3. Dinapoi, ne aminteşte păcatele trecute, chiar dacă le-am spovedit. „N-ai cum să te mântuieşti“ – zice – „ai prea multe păcate“. 4. Dinainte, spunând că Dumnezeu este neînduplecat; astfel îi aduce pe oameni la deznădejde şi de aici ei se îndreaptă către sinucidere. 5. Din afară, când pune pe alţi oameni să ne lupte şi mai ales când aceasta se întâmplă prin oamenii Bisericii. 6. Dinăuntru, când ne luptă prin chiar patimile noastre şi îi dăm dreptul să se cuibărească în noi; atunci omul se îndrăceşte, mai mult sau mai puţin. 7. De-a stânga, prin gândurile rele, cu care încearcă să ne arunce în păcat. 8. De-a dreapta, zicând că am înaintat duhovniceşte foarte mult, că nu mai avem prea multe păcate, că avem har de la Dumnezeu şi altele asemenea, iar ca urmare ne cuprinde mândria, egoismul şi slava deşartă. Încă ne mai spune că deja ne-am mântuit, că ne aflăm pe drumul cel bun şi nu mai e nevoie să ne ostenim în plus. O dată Cuviosul Antonie cel Mare, cel mai vestit nevoitor al pustiei, a cerut de la Dumnezeu îngăduinţa să vadă cursele diavolului şi Dumnezeu i-a îngăduit. Când le-a văzut, s-a speriat şi a zis: „Oare este cu putinţă să scape cineva din atâtea curse?“ Atunci a auzit o voce tainică zicând: „Numai cel smerit“. Iar altă dată a adunat satana toată mulţimea dracilor, ca să-şi dea fiecare cu părerea – dacă aveau vreo idee nouă – cum să atragă mai mulţi oameni în înşelare şi în păcat. S-au spus diferite opinii, numai un drăcuşor stătea într-un colţ şi nu vorbea. I-au dat cuvântul şi l-au întrebat: - De ce nu vorbeşti, n-ai nimic de zis? - Eu sunt mic, pe mine o să mă ascultaţi? le răspunde. - Nu contează, spune-ne părerea ta! - Eu zic să le spunem oamenilor că mai au vreme!
12

Cuvânt către creştinii ortodocşi – Viaţa lui Gheorgaki

S-au mirat de isteaţa propunere a aceluia şi de atunci asta se întâmplă: zăpăcesc mintea omului cu cuvintele: „Ai vreme de pocăinţă, las-o pe mai târziu!”; iar amânarea începutului pocăinţei este cel mai dăunător lucru pentru mântuirea sufletului, căci vine moartea „ca un fur noaptea“ şi ne ia sufletul cel nepregătit şi leneş. Diavolul este cel mai mare ascet: nu mănâncă, crede în Dumnezeu şi nu doarme. Totdeauna priveghează, niciodată nu se linişteşte, ci ca un leu turbat umblă încoace şi încolo căutând să înghită pe oricine i-ar fi scăpat. Se luptă fără zăbavă, zi şi noapte, ne războieşte neîncetat şi toată viaţa noastră este un război continuu. Iar în lupte, odihna şi statul cu mâinile în sân nu sunt iertate. Noi, creştinii, trebuie să ne păzim sufletele de nefericita paralizie a sufletului pe care Părinţii o numesc „achedie”, adică lenevirea în cele duhovniceşti. Căci acum este vremea faptelor, iar după aceea va fi vremea răsplătirii. Pe pământ – război, în cer – odihnă. Şi, oricum, vom face una din două: sau vom învinge, sau vom fi învinşi; sau vom rămâne lângă Dumnezeu, sau ne vom despărţi de El. A treia cale nu există.

MEDIUM, GHICIT ÎN CĂRŢI, GHICIT ÎN CAFEA, TAROT
Nopţile de iarnă sunt lungi şi oamenii au mai mult timp să se întâlnească, din moment ce intră mai devreme în casele lor. Aşa s-a întâmplat şi cu mine şi Gheorgaki. Ne-am cuibărit în chilia mea şi soba se încălzise de-a binelea. Căldura care se împrăştiase crea o atmosferă plăcută şi mi-au venit în minte anii copilăriei, când stăteam lângă bunică să-mi spună poveşti. Acum, în aceleaşi condiţii, aveam să aud mari adevăruri, pe care nu le afli
13

Cuvânt către creştinii ortodocşi – Viaţa lui Gheorgaki

nici la universităţile faimoase ale lumii. În paralel interesul pentru discuţie creştea vertiginos şi frica de apariţia diavolului mă părăsea odată cu trecerea ceasurilor. Dorinţa de a stoarce cât mai multe din cele ştiute de Gheorgaki se mărea şi l-am întrebat pe ocolite: - În lume sunt unii, de obicei femei, care se pricep să citească în ceaşca de cafea. După ce acela care vrea să afle cele viitoare îşi bea cafeaua, pune ceaşca pe farfuriuţă cu susul în jos, până se alege zaţul, formând diferite desene. Ghicitorii în cafea studiază atent aceste figuri, le decodează şi îţi spun ceea ce are să ţi se întâmple. Ce crezi despre asta? Are vreo legătură cu diavolul? Râse şi îmi spuse cu încredere: - Sigur că are. E posibil să existe să existe minciună şi el să fie absent? Ştii cum cad cei mai mulţi oameni în capcana lui? - Nu, îi răspunsei. - O să-ţi spun. Diavolul, fiindcă este duh, are posibilitatea de a cunoaşte trecutul şi când viitoarea sa victimă se duce la ghicitor, el intră în contact cu acela şi începe colaborarea. Ghicitorul ia în mână ceaşca şi începe s-o „citească“. Prin comunicarea pe care o are cu duhul drăcesc, vorbeşte despre unele evenimente sau stări pe care se presupune că le-ar vedea; de exemplu, dacă e vorba de o femeie, îi spune că: „eşti măritată, numele bărbatului tău începe cu A...“ şi spune câteva nume ca Andrei, Anghel etc., deoarece nu este – chipurile – absolut sigură, dar este, în mare măsură. Îi spune: „ai doi copii, un băiat şi o fată, pe băiat îl cheamă Gheorghe şi pe fată Elena. Relaţia ta cu soţul nu e foarte bună; vă certaţi des, bărbatul tău se ocupă cu treburi pentru care trebuie să căşătorească“ şi altele asemenea. Până în acest moment toate cele pe care le-a spus sunt fapte concrete, adevărate. Din când în când, diavolul, cu toate că e mincinos, întrebuinţează adevărul ca să se facă crezut şi imediat după aceea începe cu minciunile, ca să-şi zăpăcească victimele. Fiecare din noi, dacă ar auzi pe un necunoscut – în cazul de faţă, ghicitorul – referindu-se la persoane concrete şi fapte adevărate din viaţa sa, ar rămâne surprins şi s-ar gândi că necunoscutul acela are puteri supraomeneşti. Dar tocmai aceasta este capcana: diavolul
14

Cuvânt către creştinii ortodocşi – Viaţa lui Gheorgaki

cunoaşte trecutul, dar nu ştie viitorul. În continuare ghicitoarea îi vorbeşte despre cele care se vor petrece în viitor, ceea ce constituie, însă o minciună şi astfel încurcă adevărul, adică trecutul, cu minciuna, adică cu viitorul, şi îl năuceşte pe cel în cauză. Acesta, plecând, se minunează cu cât de mare uşurinţă i „le-a aflat“ pe toate şi aşa se lasă înşelat, crezând că tot ce i-a spus are să se adeverească. Nu este însă doar ghicitul în cafea, de care mii de oameni din întreaga lume se lasă atraşi şi cad în cursă, ci uneltitorul are şi alte capcane, cum ar fi ghicitul în palmă, care este şi el un meşteşug drăcesc, cunoscut din vremurile antice. Cunoscătorul acestei îndeletniciri are – chipurile – iscusinţa de a interpreta liniile aflate în palma omului. Poate, deci, să vadă viitorul, adică: câţi ani va trăi cineva, dacă va avea căsnicie fericită, dacă va reuşi profesional şi altele. O dată, un student la teologie, împreună cu alţi colegi, se ducea la o Biserică pentru o întrunire. Într-o pauză pe care au făcut-o, de student s-a apropiat o ţigancă şi i-a zis: - Hai să-ţi spun viitorul! Acela îi zise: - Nu vreau să mi-l spui. - Nu, nu! Hai să-ţi spun viitorul! insista. Atunci băiatul l-a văzut mai încolo pe profesorul său şi i-a zis ţigăncii: - Du-te la el să-i spui viitorul! Se duce ţiganca, nădăjduind că de la acesta va primi ceva şi îi zise: - Hai să-ţi spun viitorul! - Nu, nu vreau să mi-l spui. - Nu, nu! Am să ţi-l spun. - Îl ştii? - Îl ştiu, răspunse. - Sigur îl ştii?

15

Cuvânt către creştinii ortodocşi – Viaţa lui Gheorgaki

- Sigur! Şi îi trăsni acela o palmă de o aruncă la pământ – aşa de puternic era – şi apoi îi zise: - Dacă-l ştiai, nu mai veneai tu să înşfaci palma! O altă capcană este aruncarea cărţilor de joc, prin care, în funcţie de care cărţi cad cu faţa în sus şi în ce combinaţie, se face cunoscut trecutul şi viitorul. Şi aici vedem acelaşi scenariu: ghicitorul în cărţi îţi spune câteva lucruri din trecut, pe care le ştie de la diavol, îţi câştigă într-un fel încrederea şi apoi începe să îndruge o mulţime de minciuni şi nădejdi deşarte. Există însă şi o altă situaţie, în care diavolul îţi induce ideea că ai capacităţi supranaturale şi asta se poate întâmpla astfel. De pildă, te afli în casă şi îţi aduce gândul că „peste puţin timp ai să-ţi vezi un unchi pe care nu l-ai mai văzut de mult“. Acest lucru, pentru diavol, este o jucărie. Duh fiind, el a văzut că unchiul tău a coborât din autobuz şi se îndreaptă către casa ta. Îţi aduce vestea şi când, după puţin timp apare unchiul, rămâi cu gura căscată de capacităţile „supranaturale“ pe care le ai. Ştiinţa încearcă, printr-o teorie, să explice acest fenomen, afirmând că este vorba despre un „silogism sincronizat“, dar se înşeală amarnic, pentru că diavolul îşi face treaba atât de bine, încât nu dă voie ştiinţei să cerceteze şi pe alte planuri, ci să încerce să le explice pe toate numai prin logică. Acestea sunt primele stadii ale satanismului, deoarece în credinţa satanei există niveluri diferite, grade. Ca să ajungi sus, trebuie să treci prin toate treptele, să devii cunoscător a tot ce se întâmplă de jos până sus.

ASTROLOGIA
Mi-a vorbit şi despre astrologie, „ştiinţa care se ocupă cu studiul corpurilor cereşti“. - Diavolul, - îmi zise viclean fiind, s-a străduit şi a reuşit să exploateze faptul că
16

Cuvânt către creştinii ortodocşi – Viaţa lui Gheorgaki

omul, din cele mai vechi timpuri, a fost fermecat de cerul înstelat. Au fost stabilite, dintre stelele bolţii cereşti, aşa-numitele zodii, care formează ciclul zodiacal, ce acoperea perioada de un an. Fiecare lună a anului corespunde cu aproximaţie unei zodii. Începe cu luna aprilie, care corespunde zodiei berbecului şi urmează zodia taurului, a gemenilor, a cancerului, a leului – regele zodiilor, a fecioarei, a balanţei, a scorpiei, a săgetătorului, a capricornului, a vărsătorului şi la urmă a peştilor. Zodiile sunt împărţite în următoarele patru categorii: zodii ale focului (berbecul, leul şi săgetătorul), zodii ale aerului (gemenii, balanţa şi vărsătorul), zodii ale pământului (taur, fecioară şi capricorn), zodii ale apei (cancer, scorpie şi peşti). Până la un punct aceste constelaţii sunt acceptate şi de Biserică şi de astronomie, ştiinţa care se ocupă de mişcările planetelor, dar cu un scop diferit, ca elemente de studiu şi de cercetare. Satana a îndrăznit să elaboreze teoria conform căreia data şi ora naşterii omului au o importanţă hotărâtoare. Dacă, de exemplu, un om s-a născut la 15 august, el aparţine zodiei leului şi va avea unele caracteristici ale acestei zodii. La fel de importantă este ora la care s-a născut, deoarece stabileşte horoscopul. Legătura dintre zodiac, adică ziua de naştere şi horoscop, adică ora şi conjunctura celorlalte planete la naştere, dau trăsăturile caracterului fiecărui om, care este unic. Alţi factori care, în relaţie cu zodiacul şi horoscopul, decid caracterele omeneşti, sunt luna, „umbra“ psihică a fiecărui om, ursitoarele, planetele Venus, Saturn, Marte, Pluto şi alte câteva.

MAGIA ALBĂ
Stadiul următor al satanismului este magia albă. Cuvântul „magie“ este de origine sanscrită (dialectul vechilor indieni) şi înseamnă „înşelare“. Fiind de provenienţă orientală, termenul îl întâlnim la perşi sub forma magi, la asirieni ca mahhu, care înseamnă „vrăjitor, ghicitor“, la greci, magos (vrăjitor) şi la latini
17

Cuvânt către creştinii ortodocşi – Viaţa lui Gheorgaki

magus. Mai târziu a apărut englezescul magic (vrăjitoresc). Termenul „magie“ a fost folosit ca să numească puterile supranaturale pe care le aveau vrăjitorii popoarelor răsăritene. Pe oameni i-a învăţat vrăjitoria însuşi diavolul, mai întâi în orient, apoi în lungul şi-n latul pământului, cu scopul de a înrobi neamul omenesc şi de-al supune sieşi. Magia este meşteşugul drăcesc prin care omul, mai exact magul, în conlucrare cu duhurile viclene, acţionează în direcţia pervertirii şi înrobirii sufletului omenesc de către satana. Magia poate provoca durere, chinuri, boli, catastrofe, nefericire şi chiar moartea sufletului şi a trupului. Vrăjitor sau vrăjitoare nu ajunge cineva doar pentru că a „studiat“ la vreo şcoală de parapsihologie sau astrologie; de regulă, această practică este încredinţată unor rude de sânge şi cu una din cele şase chei ale magiei. Dreptul de a folosi vrăjitoria poate fi trecut de către mag unui copil al său, unui, unui frate sau unui nepot de fiu. Ca să poată activa, vrăjitorul trebuie să se fi lepădat de botez în cadrul unui ritual special, să nu se împărtăşească niciodată, să nu bea aghiasmă niciodată, să nu meargă la Biserică, să nu se boteze şi să nu se închine. Are în slujba lui unul sau mai mulţi diavoli, care îl ascultă din porunca lui Lucifer. Sunt două feluri de magie: albă şi neagră. Magia albă – îmi spunea Gheorgaki – este magia „bună, metoda folosită pentru a dezlega vrăji. Dacă, de exemplu, i s-ar fi făcut cuiva vrăji, diavolul însuşi ştie în ce fel să le dezlege şi atunci se presupune că vrăjile albe se fac spre bine. Dar este cu putinţă să cadă cineva în mâinile satanei şi să vadă binele? Pe de-o parte îţi face vrăjile care sunt văzute ca rele şi pe de alta tot el vine să facă bine, dezlegându-le prin magia albă. Oricum ar sta lucrurile, diavolul vrea ca într-un fel sau în celălalt să ne aibă cu ceva la mână. În fapt, intenţia lui este să-i îndepărteze pe oameni de Biserică, deoarece Biserica are puterea să-şi scape fiii din mrejele ei. Ea posedă leacul
18

Cuvânt către creştinii ortodocşi – Viaţa lui Gheorgaki

şi vindecarea este foarte simplă. Trebuie ca cel căruia i s-au făcut vrăji, şi, de altfel, toţi oamenii, să se pocăiască sincer, să se spovedească, să postească şi să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului. Cei mai mulţi dintre creştini nu ştiu că, dacă se spovedesc şi se împărtăşesc regulat, diavolul nu se poate atinge de ei, nici prin vrăji, nici în alt fel, fiindcă se creează astfel o platoşă care-l face neputincios şi slab, îl neutralizează.

MAGIA NEAGRĂ
Este „sportul“ lumii contemporane. Cu ea se ocupă toate straturile societăţii, bogaţi şi săraci, mari şi mici. S-a umplut lumea de vrăjitori, care se află în toate ţările, la toate neamurile, în toate religiile. Dacă citeşte cineva un ziar oarecare, va băga de seamă că pagini întregi conţin anunţuri cu adresele şi telefoanele vrăjitorilor, care promit să-şi ia în sarcină doar probleme „serioase“, ca cele familiale, sentimentale, profesionale, readucerea unor persoane, dezlegări şi altele. Ca să devină mai cunoscuţi, li se face reclamă până şi la televizor sau în reviste. Susţin cu toţii că au diplome şi certificate pe care le-au dobândit în orient, sau au făcut „studii de master“ pe lângă vreun „profesor“ al tagmei. Cei mai mulţi oameni aleargă la vrăjitori fie ca să păstreze lângă ei pe cineva iubit, fie ca să se răzbune pe cineva; uneori o fac şi din răutate, când vor să vatăme în vreun fel pe aproapele lor, care poate fi şi cineva din familie. Există mai multe modalităţi pe care vrăjitorii le folosesc ca să-şi atingă ţinta, totdeauna cu acordul şi cu ajutorul diavolului. Semnificativ este faptul că treaba nu se termină cu o singură şedinţă, ci trebuie ca vizitele la vrăjitor să se facă regulat. Aceasta se întâmplă din următoarele motive:

19

Cuvânt către creştinii ortodocşi – Viaţa lui Gheorgaki

1.Ca vrăjitorul şi, prin extensie, diavolul să te aibă la mână; 2. Ca să ia mai mulţi bani; 3.Ca să-l chinuie pe cel vrăjit cât mai mult timp posibil. Sunt oameni pe care diavolul îi stârneşte să li se umple inima de bucurie pentru răul altuia, pentru lucrurile rele care i se întâmplă. Vraja, în cea mai simplă formă a ei, se poate face cu câteva obiecte personale care au venit în contact cu trupul celui în cauză sau cu fire de păr, cu o fotografie, cu ace care se înfig în figurine antropomorfe de ceară pe locurile unde să provoace vătămături etc. Într-o formă avansată magia neagră se săvârşeşte în locuri unde odinioară erau temple păgâneşti, în nopţile cu lună plină. Pe podea sau pe pereţi, dacă există, sunt desenate sau scrijelite diferite simboluri satanice, dar elementul caracteristic este jertfirea de animale. Există şi o formă mai înaintată decât aceasta, în care, pe parcursul ritualului, participanţii la cultul satanic se dedau la orgii sexuale şi jertfe omeneşti, ca să mulţumească lui Lucifer. „Eu“ – îmi zicea Gheorgaki – „mă aflam cu o treaptă mai sus de stadiul magiei negre. Aveam atâtea privilegii, atâta putere, că nu-ţi poţi imagina. Puteam călători în mod supranatural fără mijloace de transport. Puteam vedea în mod supranatural mult mai departe şi mult mai multe decât vede un om normal. Puteam vorbi în mod supranatural orice limbă aş fi vrut. Cunoşteam toate artele marţiale şi ca să înţelegi, odată, în India, am fost de faţă la o ceartă; iar fiindcă am înţeles că-l nedreptăţeau pe unul, m-am bătut cu cinci deodată şi i-am învins. Nu poţi să-ţi dai seama câtă satisfacţie am simţit prin această bravură. Aveam demoni care îmi slujeau şi acest fapt mă făcea să mă simt foarte puternic, stăpân, aproape invulnerabil. Îmi scăpa însă un amănunt. Dădusem în schimb pentru toate acestea, fără să ştiu, sufletul meu nemuritor diavolului şi ca să nu uit, mă pecetluise cu una din cele o sută de peceţi ale sale pentru tot restul vieţii“.

20

Cuvânt către creştinii ortodocşi – Viaţa lui Gheorgaki

CELE NOUĂ TAGME ALE DEMONILOR
„Hoţul de diavol n-a putut să nu copieze şi lumea spirituală a lui Dumnezeu. De aceea a format cele nouă cete demonice, a căror ierarhizare este corespunzătoare cu nivelul spiritual al fiecăreia. În consecinţă există şi nouă stadii ale iniţierii, care împart pe oamenii devotaţi satanei în tot atâtea tagme ierarhice. Tagma cea mai înaltă se cheamă TASIL-LAMA. A doua se cheamă LALAI-LAMA. A treia se cheamă LUVEDE. A patra tagmă, căreia îi aparţin „preoţii“, se cheamă PEA. A cincea tagmă îi cuprinde pe monahi, cei înaintaţi spiritual. A şasea tagmă îi cuprinde pe magii care au făcut şi continuă să facă atâta rău în lume. A şaptea tagmă este cea a fachirilor. A opta, tagma satanismului occidental, se cheamă SADOC; ea îi cuprinde şi pe anastenari (sectă creştină din provincia grecească Thrakia, lângă Marea Neagră, ai cărei adepţi sunt botezaţi, dar refuză să-şi împlinească datoriile de creştini şi formează o comunitate parţial închisă. În timpul celei mai mari sărbători a lor, în cinstea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, săvârşesc un cult orgiastic în cadrul căruia poartă icoane cu clopoţei şi dansează pe cărbuni aprinşi. Numele are provenienţă grecească; „anastenazo”= suspin, oftez, datorită unor strigăte nearticulate pe care le proferează în timpul ritualului). Ultimul stadiu, adică treapta de jos a satanismului, cuprinde ghicitorii în cărţi, în cafea şi prestidigitatorii“.

MAREA DESCOPERIRE
„Toate cele pe care am să ţi le destăinui în continuare – îmi zise Gheorgaki – sunt adevărate de la un cap la altul, pentru că le ştiu de la sursă şi nu încape câtuşi de puţină îndoială. Experienţa şi
21

Cuvânt către creştinii ortodocşi – Viaţa lui Gheorgaki

cunoştinţele celor şapte mii cinci sute de ani de când satana „domneşte“ într-un fel pe pământ, au creat toate condiţiile pentru organizarea cât mai bună a acţiunilor lui. A fost făcută o întreagă clasificare a păcatelor şi au fost date competenţe corespunzătoare diferiţilor diavoli, aşa încât pentru fiecare păcat există şi un demon responsabil, cu întreaga lui trupă. De pildă, pentru guvernarea unui stat este nevoie de un guern alcătuit din prim-ministru, locţiitorii săi li miniştri, cărora şeful, în funcţie de calităţile, cunoştinţele şi îndemânările lor, le încredinţează ministerul potrivit. În cazul nostru, întâi-stătătorul guvernului dracilor este – aşa îl numea Gheorgaki – „Arhisatanist“. Acesta a făcut ordonarea păcatelor şi a atribuit fiecare păcat unui demon. În fiecare seară Arhisatanist îi cheamă pe diavoli la o dare de seamă, în cadrul căreia răspund, într-un fel, pentru ceea ce au făcut în ultimele douăzeci şi patru de ore. Iar câţi au reuşit să înşele cât mai mulţi oameni sunt lăudaţi şi premiaţi, în vreme ce aceia care n-au izbutit nimic nici măcar cu un om, sunt aspru pedepsiţi. Cuvântul „ministru” înseamnă la origine „servitor”, adică cel care slujeşte cuiva, chiar dacă astăzi termenul a fost răsturnat şi ministrul, în loc să–i servească pe ceilalţi, este servit. În guvernul satanei există tot aşa ministere şi miniştri care lucrează neîncetat zi şi noapte. Păcatele de moarte sunt în număr de opt: mândria, desfrânarea, iubirea de arginţi, mânia, lenea, slava deşartă, lăcomia şi invidia. Prin cele opt păcate ne luptă cei trei vrăjmaşi ai noştri: diavolul, trupul şi lumea. Diavolul ne insuflă mândria, slava deşartă, mânia şi invidia, trupul ne aruncă în desfrânare, lăcomie şi lene, iar lumea ne atrage către iubirea de arginţi şi în general către pofta după cele materiale. Ringa-Kila se numeşte dracul mândriei. Rahba este dracul desfrânării. Iuktu-Makta este cel al iubirii de arginţi. Rahlak este demonul care foloseşte muzica pentru a-şi atinge scopurile mârşave. Rutha este dracul mâniei şi al furiei. Hamisma este cel al lenevirii, al achediei. Minas este demonul idolatriei. Raila este demonul tachinării. Ratsma-Chahma este dracul invidiei.”
22

Cuvânt către creştinii ortodocşi – Viaţa lui Gheorgaki

MÂNDRIA
Unul din cele mai mari păcate, după Sfinţii Părinţi, este egoismul, care l-a trântit din cer pe Lucifer, „purtătorul de lumină“, întâiul dintre puterile îngereşti şi l-a făcut diavol întunecat. Cel care are răspunderea de a-i împinge pe oameni în păcatul mândriei este demonul numit Ringa-Kila. Nu există rău mai mare decât egoismul; acesta dă naştere tuturor ispitelor şi smintelilor şi este izvorul tuturor relelor. Vai de cel pe care-l va stăpâni, căci îl va deforma sufleteşte. Mândria şi egoismul sunt considerate cele mai murdare patimi.. Cel care a fost cuprins de mândrie este stăpânit de nelinişte, tulburare, mânie, lăudăroşenie şi tendinţa de aroganţă. Sfântul Grigorie Dialogul o numeşte regina păcatelor, care, după ce-l biruie pe om şi-i robeşte inima, îl dă pe seama diavolilor, ca să-l ucidă sufleteşte. Este socotită nimicitoare a tuturor virtuţilor, deoarece pe toate le luptă şi le dă pieirii. Caracteristica de bază a mândriei este dispreţuirea supunerii, de aceea se şi cheamă „duşman al smereniei”. Cum putem înţelege că mândria a pus stăpânire pe noi? Dacă unele daruri nu le atribuim lui Dumnezeu, ci nouă înşine. Dacă primim darurile ca venind de la Dumnezeu, dar nu din mila Lui, ci pentru că merităm. Dacă ni se pare că avem daruri pe care, de fapt, nu le avem. Dacă dispreţuim pe ceilalţi, pe părinţi şi canoanele Bisericii şi nu ne supunem lor. Ca să izbutim să trecem peste acest zid, aparent de netrecut, al egoismului, al mândriei şi al slavei deşarte trebuie să dobândim smerenie. Smerenia este o virtute vrednică de laudă, care-l înmiresmează pe cel ce o are. Prin smerenie se realizează cea mai grabnică apropiere de Dumnezeu, căci Hristos spune: „Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre“ (Matei 11:29). Odihna sufletească este cea mai sigură dovadă a sufletului sănătos. Cel care a dobândit smerenie are şi ascultare, dragoste, răbdare şi toate virtuţile. Dacă cineva se
23

Cuvânt către creştinii ortodocşi – Viaţa lui Gheorgaki

luptă multă vreme şi nu vede nici un spor, înseamnă că are mândrie. Înaintarea duhovnicească se află numai acolo unde se află multă smerenie.

DESFRÂNAREA
Într-un alt mare păcat, al desfrânării, este însărcinat să ne târască demonul Rahba, care trebuie că este foarte mândru de opera pe care o săvârşeşte, căci în zilele noastre cultul cărnii este aproape zeificat. Dar şi în alte epoci, dacă ne aruncăm privirea, vom vedea că desfrânarea a jucat un rol de frunte în viaţa oamenilor. Patima desfrânării îi cuprinsese şi pe locuitorii Sodomei şi Gomorei şi li s-a făcut pricină de pieire. În istoria omenirii sunt nenumărate exemple de oameni care au fost stăpâniţi de această patimă şi au ajuns chiar la ucidere. Până şi pe Cuviosul Antonie cel Mare l-a luptat dracul desfrânării, la început cu gânduri murdare, sugerându-i că plăcerea trupească este un lucru de dorit. Acela, înfuriat dar şi întristat, îşi aducea în minte ameninţarea văpăii iadului şi respingând astfel ispitele, trecea nevătămat printre ele. Altă dată diavolul a avut ideea să se prefacă în femeie, numai şi numai ca să-l înşele pe Sfânt. La urmă, dacă n-a putut să-l răpună nici cu aceste vicleşuguri, i s-a arătat în chipul unui copil negru şi i-a zis cu glas omenesc: - „Pe mulţi i-am amăgit şi încă mai mulţi am biruit, dar acum, când am vrut să te lovesc şi pe tine şi ostenelile tale duhovniceşti, m-am slăbănogit, de parcă aş avea de-a face cu mai mulţi, nu cu unul. Apoi Sfântul i-a cerut să afle: - Cine eşti tu, care îmi spui aşa ceva? Acela i-a răspuns: - Mă numesc duhul desfrânării! Pe câţi dintre cei care voiau să fie înfrânaţi, nu i-am înşelat? Pe câţi dintre cei care vroiau să trăiască abţinându-se de la patimi, nu i-am făcut săşi schimbe părerea prin gâdilări şi aţâţări? Eu sunt cel din pricina căruia profetul îi mustră pe cei care cad, zicând: V-a înşelat duhul desfrânării! Căci prin mine au căzut tare urât în
24

Cuvânt către creştinii ortodocşi – Viaţa lui Gheorgaki

păcat“. Proorocul Osea (4:12), vorbind ca din partea lui Dumnezeu despre aplecare poporului către desfrâu şi destrăbălare, zice: „În duhul desfrânării s-au rătăcit şi s-au depărtat prin dezmăţ de Dumnezeul lor“. Înfricoşătoare este puterea lui Rahba şi toţi cei care nu sunt înfrânaţi, n-au voinţă tare şi dragoste de Dumnezeu se lasă atraşi, ajungând robi ai vicleanului vrăjmaş. Fenomenul desfrânării a luat dimensiuni necontrolate o dată cu revoluţia pansexualistă de la începutul anilor 1960. Teoriile materialiste, decăderea moravurilor şi libertatea sexuală au constituit terenul propice pentru înflorirea curentului pansexualist, care socoteşte că instinctele sexuale au un rol primordial în viaţa şi evoluţia psihică a omului. Rahba este cel care a insuflat ideea comerţului contemporan cu sclavi, a pieţii de femei şi copii utilizaţi ca obiecte ale plăcerii, cea mai rea formă de exploatare a omului de către om. „Dacă vrei să fii aproape de Dumnezeu, păzeşte-te de dracul desfrânării, căci este grozav de înşelător şi de pizmaş şi caută să fie mai iute decât mişcarea şi trezvia minţii tale“, spune Cuviosul Nil Pustnicul în Filocalie. Iar Părinţii întrebuinţează expresia „carne – lespede“, care se tălmăceşte prin aceea că patima desfrânării este ultima pe care omul o învinge; numai când îţi cade placa peste mormânt, atunci scapi cu adevărat de patima aceasta. La fel cum ne depărtăm de foc ca să nu ne ardă, tot aşa trebuie să fugim şi de văpaia cărnii. Căci precum focul înmoaie până şi fierul, flacăra desfrânării înmoaie până şi firile cele mai aspre şi mai hotărâte. Lăcomia pântecelui, iubirea de sine, neatenţia şi nepăzirea simţurilor ne conduc cu uşurinţă la desfrâu. În special simţul văzului este pricina pentru care mintea ni se murdăreşte şi voinţa înţepeneşte. Iar dacă voinţa a paralizat, inima consimte celui viclean şi hotărâm să săvârşim fapta. Căci a vedea naşte pe a plăcea şi de aici vine învoirea, iar din învoire fapta. Dacă David n-ar fi privit-o pe Berşeba, n-ar fi căzut în preadesfrânare şi ucidere (vezi 2 Regi 11:1-27).

25

Cuvânt către creştinii ortodocşi – Viaţa lui Gheorgaki

Simţul auzului necesită şi el atenţie, aşa încât să nu ascultăm nici muzică, nici povestiri care să aprindă focul trupesc. Simţul mirosului nu e chiar atât de primejdios, totuşi unele arome stârnesc pofta. Cel mai primejdios dintre toate este simţul pipăirii, căci este cu neputinţă să atingem trupul şi să nu înfăptuim păcatul, dacă şi împrejurările contribuie la aceasta. Mintea noastră nu poate rămâne niciodată golită de gânduri, ci totdeauna se va gândi la ceva, fie bun, fie rău. Diavolul cunoaşte acest lucru şi când află mintea neocupată cu gânduri bune, atunci Rahba atacă. Este obligatori ca imediat ce conştienizăm că în mintea noastră umblă un gând rău, să-l înlocuim cu altul bun fără vreo cât de mică întârziere. Căci dacă-l primim şi-l ţinem câtva timp, prinde rădăcini şi cu anevoie îl mai izgonim. Se întâmplă acelaşi lucru ca şi cu focul, pe care foarte uşor îl stingi la început, dar pe care nu-l mai poţi stăpâni când se înteţeşte şi se întinde.

IUBIREA DE ARGINŢI
Iuktu-Makta este numele demonului specializat în marele păcat al iubirii de arginţi. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune: „Dacă atunci când primeşti bani te bucuri, iar când dai te întristezi, înseamnă că eşti iubitor de arginţi“. Domnul Hristos spune: „Unde este comoara voastră, acolo este şi inima voastră“ (Matei 6:21). Cel pentru care banii sunt totul, e în stare de orice ca să-i dobândească. De aceea iubirea de arginţi (filarghiria) este rădăcina multor rele. Sfântul Apostol Pavel scria lui Timotei: „Rădăcina tuturor relelor este iubirea de arginţi, pe care unii, poftind-o cu înfocare, au rătăcit de la credinţă şi s-au rătăcit pe ei înşişi cu multe dureri“ (I Timotei 6:10). Câţi oameni n-au pierdut sau nu vor pierde veşnicia din cauza iubirii de arginţi? Căci ajung până la omor, numai şi numai ca să câştige mai mulţi bani. Sfântul Grigorie Dialogul spune că din această patimă se nasc alte şapte rele. Întâia este neîndurarea, care te face să nu-ţi
26

Cuvânt către creştinii ortodocşi – Viaţa lui Gheorgaki

pese de necazul aproapelui tău. Al doilea, tulburarea minţii, care se naşte din teama iubitorului de argint ca nu cumva să-şi piardă bogăţia şi din dorinţa de a o spori. Al treilea este violenţa, căci cel stăpânit dea această patimă ajunge să folosească uneori mijloace agresive ca să-şi însuşească uneori bunuri străine. Al patrulea rău este minciuna, al cincilea, sperjurul, şi al şaselea este viclenia, pe care cel împătimit este nevoit să le folosească adesea ca să-şi satisfacă setea iraţională după bani. Al şaptelea rău este trădarea, prin care vatămă sau ucide pe binefăcătorul său, adică tocmai ceea ce a făcut Iuda Domnului. Puşculiţa de lut primeşte în ea oricâte monede îi bagi şi atâta vreme cât rămâne întreagă, nu-ţi dă înapoi nici una. Dar când o spargi, ţi le dă pe toate, fără să vrea. La fel şi iubitorul de argint, cât trăieşte nu face altceva decât să adune şi să ascundă bani. Iar când moare, îi lasă pe toţi în urmă şi au parte alţii de bogăţia pe care necugetatul a strâns-o cu osteneală şi sudoare.

MUZICA DEZMĂŢULUI
Un alt mijloc prin care satana îl împinge pe om la pierzanie este muzica. Diavolul nu lasă nimic neexploatat, ci foloseşte chiar cele mai nevinovate lucruri ca să ne poată păcăli. Sfinţii Părinţi spun că simţurile noastre sunt uşile prin care poate intra diavolul şi se cuvine să avem mintea paznic treaz, aşa încât să nu-i îngăduim să intre când vrea. Una din intrări este, aşadar, simţul auzului, care este stârnit de sunete. Dracul, în ingeniozitatea lui, a scornit feluri de muzică prin care uneori omul este zăpăcit, iar alteori îi este excitat sistemul nervos prin intensitatea acustică ridicată. Muzica senzuală creează ambianţa potrivită destrăbălării, beţiei şi desfrâului. Pentru funcţionarea acestui întreg sistem este responsabil diavolul muzicii, numit Rahlak.
27

Cuvânt către creştinii ortodocşi – Viaţa lui Gheorgaki

MÂNIA
Odinioară Pitagora a fost întrebat care este cea mai sălbatică fiară şi acela a răspuns: „Omul, atunci când se mânie“. Într-adevăr, când omul este stăpânit de mânie, se comportă ca un nebun, aşa cum spune Sfântul Vasile cel Mare, care-l identifică pe cel mânios cu îndrăcitul, de care nu se deosebeşte nici prin purtare, nici prin starea de spirit. Aşa cum vântul tulbură adâncul mării, la fel mânia tulbură mintea omenească. Cauza care stârneşte patima mâniei este mândria, după Sfântul Ioan Scărarul. De toate acestepurtări este răspunzător demonul Rutha, care, atunci când se sălăşluieşte în noi, împiedică intrarea Sfântului Duh şi ne lipseşte de dulcea Lui roadă, care este blândeţea, „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul“ (Matei 5:5). Fericiţi sunt cei blânzi şi împăciuitori, căci aceştia vor moşteni împărăţia cerurilor. Oamenii de acest fel sunt senini, liniştiţi, detaşaţi, fără nervi, fără ţipete şi cuvinte urâte, fără mişcări nervoase, alinători. Sfântul Ioan Scărarul mai spune că nimic nu împiedică intrarea Sfântului Duh în sufletul nostru aşa cum o face mânia. Mânia dă naştere şi altor păcate, cum sunt furia, sfada, răzbunarea, hula, înjurăturile, blestemul. Când băgăm de seamă că ne-a luat în primire mânia, e nevoie să ne luptăm aprig şi să n-o lăsăm să ne învingă. Se cuvine să nu spunem nici un cuvânt, să ne depărtăm de cel care ne-a provocat şi să ne preocupăm cu altceva până când se stinge focul mâniei şi ne revenim. Ceea ce mânia, în clia izbucnirii, ne împinge să facem, e mai bine să amânăm. Să lăsăm timpul să treacă până când se va potoli mânia şi apoi, la rece, să luăm decizii fără să ne vătămăm sufletul sau trupul.
28

Cuvânt către creştinii ortodocşi – Viaţa lui Gheorgaki

ACEDIA
Acedia (plictiseala) este lipsa tragerii de inimă şi a dorinţei de a săvârşi faptele lui Dumnezeu, care pune stăpânire pe om. Din acedie izvorăsc laşitatea şi deznădejdea, aceasta din urmă fiind mai mare decât toate păcatele.Diavolul care ne împinge în păcatul acediei este Hamisma, cel care ne aduce - de pildă – gândul că n-are nici un rost să ne luptăm şi degeaba ne mai ostenim, ori, în ceasul rugăciunii, insuflă dorinţa de a ne ocupa de altceva şi de a lăsa rugăciunea pentru mai târziu. Trebuie să ştim că diavolul urăşte de moarte rugăciunea. E nevoie să luptăm împotriva acediei, ca să nu cădem în deznădejdea cea tăgăduitoare de Dumnezeu, căci avem să dăm seamă pentru timpul nepreţuit pe care l-am risipit fără rost şi fără rod. Fiecare clipă a vieţii noastre este unică şi irepetabilă, de aceea se cuvine să valorificăm timpul pe care Dumnezeu ni l-a dăruit, prin fapte bune şi îndreptare. Dacă ne pierdem averea, există speranţa că într-o bună zi să o câştigăm iarăşi; dar pentru vremea pe care am pierdut-o nu mai putem face nimic şi nici momentele trăite nu se mai poate să le retrăim. Un gând bun care să ne ajute să biruim acedia este acesta: să credem că ziua de astăzi este ultima a vieţii noastre, lucru care, fără îndoială, va să se întâmple într-o bună zi. Este necesar să înţelegem că de lupta pe care o ducem acum, astăzi, depinde mântuirea sau pierzarea noastră. Un frate l-a întrebat pe avva Ahillas: „Care este, părinte, pricina pentru care, atunci când stau în chilia mea, sunt cuprins de achedie şi nepăsare?“ Bătrânul i-a răspuns: „Pentru că nu te gândeşti la fericirea veşnică pe care o nădăjduim şi la osânda nesfârşită care-i aşteaptă pe cei delăsători şi leneşi. Dacă mintea ta s-ar fi adâncit în cugetarea la acestea două,

29

Cuvânt către creştinii ortodocşi – Viaţa lui Gheorgaki

plictiseala nu te-ar fi biruit niciodată, nici dacă ţi-ar fi fost chilia plină de şerpi şi de scorpioni“.

IDOLATRIA
Credinţa este o caracteristică a fiecărui om. Omul vrea să creadă în ceva, chiar dacă uneori n-o arată, probabil din egoism. Are nevoie să tragă putere de undeva, să se sprijine pe ceva şi acest ceva pot fi banii sau stăpânirea asupra altora. Astfel, îndumnezeieşte, oarecum, unele valori şi creează idoli. Idolatria este, deci, slujirea idolilor sau adorarea exagerată a unei persoane. Aceasta ne-o spune lămurit psalmistul David: „Idolii neamurilor sunt argint şi aur, lucruri făcute de mâini omeneşti“ (Psalm :15). Grecii vechi erau un popor isteţ, cu imaginaţie bogată. Îmbinarea isteeţimii cu imaginaţia a creat mitologia, prin care au împletit meşteşugit legenda cu realitatea şi au născocit o nouă religie, dodecateismul (credinţa în doisprezece zei). Au plăsmuit douăsprezece zeităţi pe care le-au înzestrat cu toate patimile omeneşti, lucru care, fără îndoilă, le convenea oamenilor, căci nu mai simţeau vinovăţie în relaţiile dintre ei, de vreme ce şi zeii şi oamenii aveau aceleaşi patimi. Arhitect al acestui întreg ansamblu a fost Minas, demonul idolatriei. „-Diavolul are puterea de a se preschimba şi de a se înfăţişa de fiecare dată cu un alt chip, în funcţie de nevoile împrejurărilor“, îmi spunea Gheorgaki. „Astfel s-a format o echipă de doisprezece draci, dintre care unii aveau chip bărbătesc, alţii chip femeiesc, şi au luat în primire unele atribuţii“. - Ce basme sunt acestea pe care mi le spui? i-am zis lui Gheorgaki. „- Te asigur că nu sunt basme“. Un zâmbet şters s-a schiţat pe buzele lui Gheorgaki, de parcă ar fi vrut să-mi dezlege nedumerirea; şi cu multă încredere de sine, însoţită de o emfază pe măsură, mi-a zis: „- Cei doisprezece zei ai
30

Cuvânt către creştinii ortodocşi – Viaţa lui Gheorgaki

Olimpului erau diavoli şi au fost fiinţe reale. Dacă privim în vechime, îi vom vedea pe Zeus, un zeu despotic şi egoist, care nu respecta pe nimeni, avea legături amoroase cu zeiţe, cu semi-zeiţe şi chiar cu muritoare. Îl vedem pe Apollo, zeul muzicii, pe Afrodita, zeiţa frumuseţii şi dragostei, pe Dionysos, zeul petrecerilor, al ospeţelor şi al orgiilor. Încă mai vedem în vechime temple dedicate zeilor, preoţi şi preotese slujind în aceste temple, săvârşind jertfe şi invocaţii; uneori se înfăţişează şi zeii, adică dracii, care de vreme ce sunt duhuri, au această posibilitate. Vom vedea că în toată Grecia au funcţionat oracole, care spuneau profeţiile şi hotărârile zeilor cu privire la desfăşurarea unor evenimente. Adorare şi devotament pretindeau pe atunci zeii şi ceva asemănător se întâmplă până astăzi, cu diferenţa că atunci oamenii nu-l cunoşteau pe adevăratul Dumnezeu şi aveau unele circumstanţe atenuante. Iar după ce s-au săturat să trăiască în minciună şi s-au copt spiritual, grecii s-au gândit că nu e cu putinţă să creadă în zei stăpâniţi de patimi, conflicte, ură, uneltiri şi intrigi. Aşadar, trebuiau să accepte că există un zeu superior, bun, curat, luminos şi adevărat. Pentru aceea au înălţat oarecând în Atena un altar şi l-au închinat zeului necunoscut. Se spune despre Socrate, care înaintase foarte mult pe tărâm spiritual, că a fost printre primii care au crezut în Hristos atunci când El a coborât la iad“.

DEMONUL RAILA
Curiozitatea mea atinsese punctul culminantla auzul acestor lucruri nemaiîntâlnite. Mi-am aruncat ochii pe ceas şi mi-am dat seama că se apropiau zorii. Cu atâtea fapte cutremurătoare pe care le ascultasem, nu înţelesesem când a trecut această noapte unică în viaţa mea. Gheorgaki mi-a întrerupt gândurile spunând: - Nu-ţi poţi închipui câtă mulţime de diavoli se află în jurul nostru. Până şi pentru vorbele simple, superficiale pe care le rostim sau pentru purtările noastre există un diavol răspunzător. De multe

31

Cuvânt către creştinii ortodocşi – Viaţa lui Gheorgaki

ori avem dispoziţia să-l necăjim pe aproapele nostru spunându-i o minciună „nevinovată“, ca să ne distrăm pe moment. Oricât de neimportant ar părea, oricât de ciudat s-ar auzi, pentru aceste păcate mici există un demon specializat, numit Raila, dracul tachinării. Acesta ne aduce gânduri – acele idei care ne vin pe neaşteptate – cu privire la ce să spunem sau să facem ca să necăjim pe cineva, ca să-l facem să se enerveze, să înjure şi să se revolte. El ne sugerează ce gesturi să facem în faţa celuilalt ca să-l tulburăm şi să-şi piardă liniştea, cu toate consecinţele ce decurg de aici. Nu de puţine ori, poate fără să vrem, îi zădărâm pe cei din jur şi ne facem pricina unor situaţii neplăcute. Astfel îi dăm diavolului ocazia să-şi frece palmele a mulţumire, căci a izbutit încă o dată să ne aducă la voia lui. Acesta este, de fapt, ţelul său: să provoace neîncredere şi să aducă tulburare. Un alt demon, răspunzător pentru invidie, este Ratsmachahma. De multe ori invidia, sau pizma, ne stăpâneşte şi vrem să se facă voia noastră fără să ştim dacă avem într-adevăr dreptate sau dacă punctul nostru de vedere este cel corect. Aşadar, suntem înconjuraţi de mulţi diavoli, care ne atacă cu săgeţile lor, când bine ascuţite, când otrăvite, când înroşite în foc. Dar cu ajutorul lui Dumnezeu putem să le stăm împotrivă, să ne apărăm şi să ne aflăm într-un alt loc ferit de atacurile lor. Mai era doar puţin până la a se miji de ziuă, când discuţia noastră atât de revelatoare a fost întreruptă de sunetul toacei. Toaca este un obiect de lemn pe care-l au în mănăstiri şi îl lovesc ca să-i anunţe pe călugări de începerea unei slujbe. Trebuia să rămânem şi noi la biserică pentru Utrenie şi Sfânta Liturghie. - Iată că degeaba ţi-a fost frică toată noaptea! mi-a spus. Precum vezi, nu s-a întâmplat absolut nimic. Ceea ce ţi-am spus s-a adeverit. Diavolul nu s-a arătat cât am fost împreună, nici ca să te sperie pe tine, nici ca să mă lovească pe mine. Faptele au contrazis temerile mele şi după ce luasem bine notiţele necesare despre cele mai interesante lucruri pe care le-am auzit, am coborât în biserică. Pe toată durata slujbei mi s-au învârtit în minte adevărurile dezvăluite în noaptea care trecuse.
32

Cuvânt către creştinii ortodocşi – Viaţa lui Gheorgaki

Imagini, noţiuni, fraze şi realităţi spuse de un „cadru superior“ al armatei organizate de satana. Aşa cufundat în gânduri cum eram, nici n-am băgat de seamă când s-a terminat Sfânta Liturghie şi apoi am intrat în trapeză să mâncăm. Ora despărţirii n-a întârziat să vină. Ne-am luat rămas bun cu o strângere de mână din toată inima, ne-am uitat unul la altul şi am surprins schimbările iuţi din privirea lui Gheorgaki. Pe de o parte ochii îi sclipeau de bucurie, căci trecuse o noapte fără să fie tăbărât de diavol şi totodată găsise puterea să destăinuie adevărul despre cele pe care le trăise atâţia ani fără voia lui. Pe de altă parte, tristeţea i se zugrăvea pe chip, fiindcă sosea ceasul să se despartă de un prieten pe care l-a cunoscut atât de puţin, l-a simpatizat atât de mult şi căruia i-a spus atât de multe lucruri despre viaţa lui. Iam mulţumit din inimă pentru cele pe care mi le arătase, pentru cele pe care le aflasem despre el în acele câteva zile cât am fost împreună şi am apucat cărarea care trecea pe lângă grădinile îngrijite, ca să ajungem – eu şi Dimitrie – la debarcaderul Mănăstirii Simonopetra. Câtă vreme am aşteptat vaporaşul care să ne readucă „în lume“ m-am gândit cum şaisprezece zile de şedere în Sfântul şi de Maica Domnului păzitul Munte fuseseră de-ajuns ca să-mi influenţeze tot restul vieţii. Plecam, aşadar, grozav de împlinit, cu răspunsuri mai multe decât mă aşteptam să primesc la întrebările mele. Cunoscusem oameni mai înaintaţi duhovniceşte decât mi-aş fi imaginat. Şi la urmă l-am cunoscut pe Gheorgaki, care m-a învăţat mai multe decât vroiam să aflu. În bagajele mele duhovniceşti purtam de-acum seninătatea, liniştea, bucuria şi mă simţeam cuprins de o fericire nespusă. Un mare cuvânt de mulţumire este prea puţin faţă de ceea de datorez Prea Sfintei Stăpâne şi Născătoarei de Dumnezeu, dulcii noastre Maici, care m-a învrednicit să ajung în binecuvântata-i grădină, să gust din roadele ei, să-i miros florile înmiresmate şi să văd frumoasele privelişti. Aş face o nedreptate dacă nu i-aş mulţumi şi prietenului meu Dimitrie, datorită căruia această călătorie a putut fi realizată.
33

Cuvânt către creştinii ortodocşi – Viaţa lui Gheorgaki

ADEVĂRUL ESTE LUMINA VIEŢII
Adevărul există, minciuna se plăsmuieşte. Adevărul trăieşte veşnic, minciuna nu trăieşte niciodată îndeajuns ca să îmbătrânească. Adevărul este mai convingător decât realitatea simţită. În Sfântul Munte Athos cuvântul evanghelic cel mai de seamă despre adevăr a devenit trăire: „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi“. Adevărul oferă sentimentul libertăţii depline, nu se teme de nimic, străluceşte mai tare decât lumina soarelui, poate fi urmărit în istorie şi este permanent. Adevărul este Însuşi Dumnezeu. Acest lucru îl auzim în rugăciunea: „Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului...“ şi în Crez, unde se spune: „Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat“. Dumnezeu este lumină şi adevăr. Ce înţelesuri cu adevărat frumoase! Lumina are posibilităţi nelimitate, întunericul are prea puţine. Întunericul se risipeşte, se pierde de îndată ce apare lumina. Nu pot convieţui. Dar dacă nu cunoaştem lumina, ne complacem în semi-întuneric şi spunem: e bine şi aşa! Lumina este viaţă. La ivirea zorilor întreaga fire începe să se mişte, zările se lărgesc, privirea se aşterne până departe, vede curat şi le cuprinde pe toate. Ceea ce se întâmplă în lumea văzută are loc şi în cea nevăzută, în lumea duhovnicească. Când vine lumina în sufletul omului, întunericul se destramă şi astfel sufletul începe să vadă curat, să vadă în depărtare şi îşi fixează ţinte înalte, greu de atins, veşnice. Iar adevărul de căpătâi este că în această viaţă toate se sfârşesc, chiar şi cele mai frumoase. Firesc era, deci, ca şi această călătorie irepetabilă din Grădina Maicii Domnului să se sfârşească. A fost o călătorie pe cărări pământeşti, dar şi duhovniceşti, în care am întâlnit ceea ce sufletul meu dorea: oameni adevăraţi, care învaţă pe ceilalţi prin cuvântul lor, prin viaţa lor, prin generozitatea

34

Cuvânt către creştinii ortodocşi – Viaţa lui Gheorgaki

duhovnicească şi nobleţea sufletului lor. Pildă luminoasă este părintele Paisie Aghioritul. O călătorie este şi viaţa noastră. Începe şi – la un anume punct – ajunge la sfârşit. Atunci vine vremea să dăm socoteală...

35