LEGISLAŢIA UNIUNII EUROPENE 1.

DOCUMENTE LEGISLATIVE DIN

PRIVIND

SECURITATEA ŞI

SĂNĂTATEA ÎN MUNCĂ

UNIUNEA EUROPEANĂ

Uniunea Europeană (UE) îşi generează legislaţia care se aplică direct cetăţenilor europeni şi creează drepturi specifice în profitul acestora. Legislaţia primară a UE are aplicabilitate generală, este în întregime obligatorie şi se aplică în mod direct tuturor statelor membre. Din legislaţia primară fac parte: - TRATATUL COMUNITĂŢII EUROPENE A CĂRBUNELUI ŞI OŢELULUI (ECSC/CECA), 1951; - TRATATUL DE LA ROMA, 1957, de constituire a Comunităţii Economice Europene (CEE), cu modificările aduse prin Actul Unic European , care stabileşte regulile de bază pentru Piaţa internă unică; - TRATATUL COMUNITĂŢII EUROPENE DE ENERGIE ATOMICĂ (EUROATOM), 1957; - TRATATUL DE LA MAASTRICHT (Uniunea Europeană) 1992 şi alte 18 acte. Legislaţia secundară Întrucât la punerea în practică a trebuie să-şi păstreze libertatea directive. Acesta este un document care trebuie atinse, lăsându-se la şi a metodelor de transpunere şi afara directivelor, din legislaţia recomandările şi opiniile. 2. TRATATUL DE LA ROMA ŞI acţiunilor comunitare, statele membre de decizie , legea comunitară ia forma unei obligatoriu în ceea ce privesc rezultatele latitudinea statelor membre alegerea formei implementarea în legislaţia naţională. În secundară mai fac parte deciziile,

ART. 118 A

La 25 martie 1957, prin Tratatul de la Roma se fondează Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi se decide crearea unei „pieţe comune” , care garantează libera circulaţie a muncitorilor, mărfurilor şi capitalurilor. Două articole ale acestui tratat se referă la îmbunătăţirea condiţiilor viaţă şi de muncă şi la protecţia contra accidentelor şi îmbolnăvirilor profesionale.

de

La 30 de ani după Tratatul de la Roma, în 1987, începe a doua etapă de edificare europeană, ca urmare a deciziei celor 12 de a crea în 1993 o mare piaţă fără frontiere. Paralel se impune necesitatea de a da consistenţă Europei sociale, în acelaşi timp cu Europa economică. În 1986 prin adoptarea de către cei 12 a ACTULUI UNIC EUROPEAN, articolele 100 A şi 118 A adăugate Tratatului de la Roma constituie fundamentul juridic care permite Comunităţii integrarea condiţiilor de muncă în proiectul său de realizare a marii pieţe europene. Intrarea în vigoare în 1987 a Actului Unic European a dat un nou avânt măsurilor luate de comunitate în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă. Pentru prima oară securitatea şi sănătatea în muncă sunt incluse direct în Tratatul CEE. Articolul 100 A din Tratatul de la Roma (art. 93-95 din Tratatul de la Amsterdam) prevede că produsele care circulă liber în Comunitate trebuie să respecte „ un nivel de securitate şi sănătate ridicat”; art. 118 A din Tratatul de la Roma (art. 137 din Tratatul de la Amsterdam) stipulează că „Statele membre se angajează să promoveze în special îmbunătăţirea mediului de muncă, pentru a proteja securitatea şi sănătatea lucrătorilor şi să aibă ca obiectiv armonizarea progresivă a condiţiilor existente în acest domeniu”. Pentru a evita orice diminuare a nivelului de securitate din ţările puternic dezvoltate, art. 118 A acordă libertate ţărilor care doresc să impună reguli mai severe decât legiferate de dreptul comunitar. Acest sistem legislativ este denumit „sistem de prescripţii minimale”. Altfel spus, art. 100 A permite realizarea armonizării

tehnice prin apropierea legislaţiilor; art. 118 A deschide posibilitatea adoptării unei „temelii sociale” comunitare în domeniul securităţii muncitorilor. 3. AL III- lea PROGRAM LOCUL DE MUNCĂ DE ACŢIUNE ÎN DOMENIUL SECURITĂŢII ŞI SĂNĂTĂŢII LA

Succesiv adoptării Actului Unic, în 1988 s-a adoptat cel de al III-lea program de acţiune în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, pe care Consiliul l-a recunoscut ca un cadru util pentru începerea aplicării art. 118A la nivel comunitar, marcând a II-a etapă legislativă în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă. Acest program pune accent pe dimensiunea socială a realizării pieţei interne şi, datorită acestui fapt, se bazează pe aplicarea cartei sociale. Al III-lea program de acţiune se bazează pe trei idei fundamentale: - îmbunătăţirea continuă a protecţiei securităţii şi sănătăţii lucrătorilor domenii multiple; - obligaţia de a asigura o protecţie adecvată a lucrătorilor împotriva riscurilor de accidente şi îmbolnăviri profesionale; - contribuţia, prin realizarea pieţei unice, la o mai bună protecţie a securităţii şi sănătăţii în muncă. În în această triplă perspectivă s-a adoptat următoarea strategie domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă: legislativă în

a) a acoperi maximum de riscuri cu minimum de directive în scopul evitării fragmentării legislaţiei b) a acoperi cerinţele specifice anumitor activităţi sau anumitor sectoare cu riscuri ridicate precum şi a anumitor categorii de muncitori vulnerabili în mod deosebit c) a asigura coerenţa între dispoziţiile comunitare adoptate în vederea realizării pieţei interne (art. 100A) care definesc cerinţele esenţiale de securitate şi sănătate ce trebuie respectate în stadiul de concepţie, fabricare şi punere pe piaţă a produselor, şi dispoziţiile directivelor adoptate pe baza art. 118 A, care se referă la utilizarea produselor la locul de muncă Comisia, de asemenea, a iniţiat o serie de acţiuni complementare în atenţia statelor membre, a întreprinderilor , a patronilor şi muncitorilor, în primul rând promovându-se iniţiativele de informare şi îndrumare a părţilor interesate. În sfârşit, trebuie remarcat că metodele urmate de Comisie se caracterizează, de asemenea, prin recurgerea la o largă consultare, atât a reprezentanţilor guvernelor statelor membre, cât şi a partenerilor sociale.

4. STRATEGIA UE ÎN 2002 – 2006

DOMENIUL SSM

PENTRU

PERIOADA strategie europeană în domeniul

Pentru perioada 2002-2006 a fost adoptată o nouă SSM, care prezintă 3 caracteristici noi:

* a)o abordare globală a stării de bine la locul de muncă, prin luarea în considerare a schimbărilor apărute în lumea muncii şi apariţia unor noi riscuri, fiind destinată creşterii calităţii muncii; * b) consolidarea unei culturi de prevenire a riscului , prin

combinarea unei varietăţi de instrumente politice-legislaţie, dialog social, măsuri şi bune practici, responsabilitatea socială şi stimulente economice bazate pe construirea de parteneriate între factorii implicaţi în activitatea de SSM; * c) existenţa unei politici sociale adecvate care reprezintă un factor în ecuaţia de competitivitate ştiind că “non-politica” generează riscuri Obiective: - obiective complementare ale strategiei în domeniul SSM: a) * reducerea continuă a accidentelor şi bolilor profesionale; * prevenirea riscurilor sociale; * luarea în considerare a schimbărilor demografice în privinţa riscurilor, accidentelor şi bolilor profesionale; * luarea în considerare a schimbărilor în tipurile de angajare şi formele contractuale, în organizarea muncii şi timpul de muncă; * luarea în considerare a mărimii întreprinderii; * analiza riscurilor noi b)* educaţie, sensibilizare, anticipare: accentuarea conştientizării riscurilor; * aplicarea mai eficientă a legislaţiei existente; - obiective complementare ale strategiei în domeniul SSM: c)*adaptarea cadrului juridic şi instituţional; * încurajarea abordărilor inovatoare; * promovarea integrării SSM în alte politici comunitare; * pregătirea pentru extindere: programe de asistenţă tehnică, acorduri de schimb de experienţă, intensificarea dialogului social la toate nivelele, promovarea analizei statistice referitoare la accidentele de muncă şi bolile profesionale. * dezvoltarea cooperării internaţionale. 5. DIRECTIVELE EUROPENE ÎN DOMENIUL SECURITĂŢII ŞI SĂNĂTĂŢII ÎN MUNCĂ

Aşa cum rezultă din cele de mai sus, în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă se disting clar două faze legislative. Prima serie de acte legale obligatorii se bazează pe art. 100A al Tratatului de la Roma şi a demarat cu Directiva Consiliului 77/576/CEE cu privire la semnele de securitate la locurile de muncă (reluată de directive 92/58/CEE), urmată de Directiva 78/610/CEE privind alinierea dispoziţiilor legislative, reglementative şi administrative a statelor membre referitoare la protecţia sanitară a muncitorilor expuşi la monomerul clorurii de vinil. În 1980 este elaborată prima directivă – cadru 80/1107/CEE cu privire la protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor datorate expunerii în timpul lucrului la agenţi chimici, fizici şi biologici. Directiva – cadru 80/11407/CEE defineşte responsabilităţile şi drepturile tuturor părţilor la care se face referire la nivelul întreprinderilor, precum şi obligaţiile statelor membre. Aceasta este completată de următoarele directive specifice, derivate din art. 8 al directivei: - Directiva 81/605/CEE referitoare la protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor legate de expunerea la plumb metalic şi compuşii săi ionici (prima directivă specifică conform art. 8); - Directiva 83/477/CEE referitoare la protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor legate de expunerea la azbest (a doua directivă specifică conform art. 8); - Directiva 86/188/CEE modificată în anul 2003, referitoare la protecţia lucrătorilor contra riscurilor datorate expunerii la zgomot. Succesiv adoptării Actului Unic în 1988 s-a elaborat cel de al III-lea program

de acţiune în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, pe care Consiliul l-a recunoscut ca un cadru util pentru începerea aplicării art. 118A la nivelul Comunităţii. Aşa cum s-a arătat, acest program pune accent pe dimensiunea socială a realizării pieţei interne şi datorită acestui fapt se bazează pe punerea în aplicare a cartei sociale. El constă dintr-o serie de propuneri de texte legislative în domeniile în care există probleme majore de sănătate şi securitate. Prin acest program s-a dezvoltat a doua fază legislativă în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă. Această structură cuprinde o nouă directivă cadru 89/391/CEE din care, conform art. 16 (1) al acesteia, decurg 13 directive specifice (elaborate până în prezent). Directiva – cadru 89/391/CEE a fost adoptată la 12 iunie 1989 şi reprezintă prima şi probabil cea mai importantă dintre directivele referitoare la prescripţiile minimale cu privire la securitate şi sănătate în muncă, în conformitate cu art. 118A din Tratatul de la Roma. Directiva – cadru cuprinde punerea în practică a măsurilor care vizează promovarea ameliorării securităţii şi sănătăţii în muncă. Strategia Comisiei în ceea ce priveşte directivele din domeniul sănătăţii şi securităţii în muncă se bazează pe adoptarea unei directive – cadru din care decurg toate directivele ulterioare. Directiva cadru trebuie să fie completată prin directive particulare referitoare la domeniile specifice; ea fixează, de asemenea, cadrul general pentru viitoarele directive la care se raportează. Directiva – cadru este aplicabilă tuturor lucrătorilor din Comunitatea europeană, din sectorul privat sau public, cu excepţia lucrătorilor independenţi şi a personalului casnic, aşa cum reiese din art. 2(1). Obiectivul său este de a acoperi toate aspectele de securitate şi sănătate în muncă şi de a asigura un nivel de protecţie ridicat şi egal tuturor lucrătorilor din toate statele membre. Directivele specifice care decurg din Directiva – cadru 89/391/CEE, conform art. 16(1) şi care conţin cerinţe minime de securitate şi sănătate sunt următoarele: - prima directivă specifică: 89/654/CEE – locul de muncă; - a 2-a directivă specifică: 89/655/CEE – utilizarea echipamentului tehnic; - a 3-a directivă specifică: 89/656/CEE – utilizarea echipamentului individual de protecţie; - a 4-a directivă specifică: 90/269/CEE – manipularea manuală a maselor; - a 5-a directivă specifică: 90/270/CEE – activităţi cu videoterminale; - a 6-a directivă specifică: 90/394/CEE – agenţi cancerigeni; - a 7-a directivă specifică: 90/679/CEE şi 93/88/CEE – agenţi biologici ; - a 8-a directivă specifică: 92/57/CEE – şantiere temporare sau mobile; - a 9-a directivă specifică: 92/58/CEE – semnalizare de securitate; - a 10-a directivă specifică: 92/855/CEE – lucrătoare gravide ; - a 11-a directivă specifică: 92/91/CEE – industria extractivă prin foraj; - a 12-a directivă specifică: 91/104/CEE – industria extractivă de suprafaţă sau subteran; - a 13-a directivă specifică: 93/103/CEE – nave de pescuit. De asemenea, în baza art. 118A a fost modificată directiva – cadru 80/1107/CEE prin directiva 88/642/CEE şi completată cu directivele specifice: -88/364/CEE – referitoare la protecţia lucrătorilor prin interzicerea anumitor agenţi specifici şi/sau anumitor activităţi; - 91/322/CEE – referitoare la stabilirea valorilor limită cu caracter orientativ; - 91/382/CEE – modificare a directivei 83/477/CEE (expunerea la azbest). Tot în baza aspecte: art. 118A au fost elaborate directive care vizează următoarele

a) asistenţă medicală la bordul navelor – directiva 92/92/CEE; b) organizarea timpului de lucru – directiva 93/104/CEE; c) grupe speciale de lucrători – directiva 93/104/CEE – completarea măsurilor privind promovarea ameliorării securităţii şi sănătăţii în muncă pentru lucrătorii temporari sau interimari; directiva 94/33/CEE privind protecţia tinerilor în timpul lucrului. Prin urmare, legislaţia UE privind securitatea şi sănătatea în muncă are ca bază juridică art. 118A din Tratatul Comunităţii Europene şi se materializează printr-un ansamblu de directive: directive – cadru şi directive specifice, derivate din directivele-cadru. Directivele cadru 89/391/CEE şi 80/1107/CEE cu modificările aduse prin directiva 88/642/CEE vizează condiţiile de securitate şi sănătate în muncă; acestea sunt completate cu directivele specifice care acoperă o arie mare de activităţi, în special cele în care există un nivel de risc ridicat. Adoptarea unei noi strategii a UE în domeniul SSM pentru perioada 2002-2006, care prezintă 3 caracteristici noi: a) o abordare globală a stării de bine la locul de muncă, prin luarea în considerare a schimbărilor apărute în lumea muncii şi apariţia unor noi riscuri, fiind destinată creşterii calităţii muncii; b) consolidarea unei culturi de prevenire a riscului , prin combinarea unei varietăţi de instrumente politice-legislaţie, dialog social, măsuri şi bune practici, responsabilitatea socială şi stimulente economice - bazate pe construirea de parteneriate între factorii implicaţi în activitatea de SSM; c) existenţa unei politici sociale adecvate care reprezintă un factor în ecuaţia de competitivitate ştiind că “non-politica” generează riscuri Obiective complementare ale strategiei în domeniul SSM: a) reducerea continuă a accidentelor şi bolilor profesionale; • prevenirea riscurilor sociale; • luarea în considerare a schimbărilor demografice în privinţa riscurilor, accidentelor şi bolilor profesionale; • luarea în considerare a schimbărilor în tipurile de angajare şi formele contractuale, în organizarea muncii şi timpul de muncă; • luarea în considerare a mărimii întreprinderii; • analiza riscurilor noi b) educaţie, sensibilizare, anticipare: accentuarea conştientizării riscurilor; • aplicarea mai eficientă a legislaţiei existente; c)adaptarea cadrului juridic şi instituţional; • încurajarea abordărilor inovatoare; • promovarea integrării SSM în alte politici comunitare; • pregătirea pentru extindere: programe de asistenţă tehnică, acorduri de schimb de experienţă, intensificarea dialogului social la toate nivelele, promovarea analizei statistice referitoare la accidentele de muncă şi bolile profesionale. • dezvoltarea cooperării internaţionale. SISTEMUL LEGISLATIV MUNCĂ ÎN ROMÂNIA 1. Principii ÎN DOMENIUL SECURITĂŢII ŞI SĂNĂTĂŢII ÎN

Din analiza principalelor norme juridice actuale prin care se realizează instituţia juridică a securităţii şi sănătăţii în muncă în România se pot desprinde o serie de principii, prin care se relevă importanţa acordată legislaţiei de protecţie a muncii în cadrul dreptului muncii. De asemenea, principiile respective condiţionează şi explicitează modul de abordare, de organizare şi de desfăşurare efectivă a activităţii concret aplicative de prevenire a accidentelor de muncă şi îmbolnăvirilor profesionale. a)Securitate şi sănătate în muncă – drept fundamental al tuturor participanţilor la procesul de muncă Constituţia României, afirmând dreptul la protecţie socială, face referire şi la măsurile de securitate şi igienă a muncii. Mai concret, Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006 stabileşte cadrul general privind organizarea şi desfăşurarea activităţii în domeniul SSM. b)Legătura indisolubilă dintre dreptul la muncă şi protecţia socială România fiind un stat social, dreptul la muncă nu numai că este consacrat ca un drept fundamental cetăţenesc, dar el se află în strânsă corelaţie cu dreptul la protecţie socială al angajaţilor, care include şi securitate şi sănătate în muncă, şi care este garantat. c)Integrarea securităţii şi sănătăţii în muncă în procesul de muncă este un principiu clar exprimat în Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006, care prevede că la locul de muncă „obligaţia şi răspunderea pentru realizarea măsurilor de securitate a muncii revine persoanelor cu atribuţii de organizare şi conducere a proceselor de muncă”. d) Caracterul preventiv al securităţii şi sănătăţii în muncă

Prin esenţa sa, securitate şi sănătate în muncă are un caracter preventiv, menirea ei fiind preîntâmpinarea producerii accidentelor de muncă şi/sau a îmbolnăvirilor profesionale. Reglementările legale în domeniu sunt astfel stabilite, încât să apere viaţa, sănătatea şi integritatea corporală a participanţilor la procesul de producţie. e) Abordarea prevenirii accidentelor de profesionale ca problemă unică muncă şi a îmbolnăvirilor

Ţinând seama că, din punct de vedere al cauzelor determinante, al spaţiului de manifestare, al subiecţilor susceptibili să le suporte, ca şi al măsurilor şi mijloacelor de combatere, fenomenele de accidentare şi îmbolnăvire profesională sunt identice (mai mult, în numeroase cazuri acelaşi factor de risc – cauză – poate produce, în funcţie de condiţiile concrete, fie la accident de muncă, fie la boală profesională), legiuitorul a urmărit tratarea lor ca o problemă unică. 2. Structură Pentru a prezenta elementele componente ale sistemului legislativ al securităţii şi sănătăţii în muncă din România este necesară mai întâi delimitarea acestuia şi a structurii sale. Astfel, în funcţie de subiectul reglementării, respectiv de natura problemei legiferată, se pot distinge două categorii de acte juridice: A) Acte care legiferează strict numai activităţi în legătură directă cu

măsurile de securitate a muncii, formând o aşa-numită „legislaţie de bază”, dintre care fac parte: Legea securităţii şi sănătăţii în muncă 319/2006; HG care transpun directivele UE Normele metodologice de aplicare a Legii securităţii şi sănătăţii în muncă. B) Acte care conţin, dar numai în subsidiar şi norme juridice de securitate şi sănătate în muncă (Constituţia României, Codul Muncii – capitolele referitoare la protecţia muncii şi asigurările sociale, precum şi la munca femeilor şi tinerilor) sau norme de drept care, deşi în principiu au un obiectiv diferit şi specific altor activităţi, contribuie prin aplicarea lor la apărarea vieţii şi sănătăţii persoanelor încadrate în muncă. Totalitatea actelor specificate la punctul B o putem grupa sub denumirea de „legislaţie conexă” legislaţiei de bază a securităţii şi sănătăţii în muncă. Structura sistemului legislativ al securităţii şi sănătăţii în muncă (legislaţia de bază) poate fi evidenţiată după mai multe criterii, fiecare reliefând anumite caracteristici. Dacă se ţine seama de aria de obligativitate, dar şi de caracterul general sau particularizat, concret – aplicativ, aceleaşi acte se pot grupa după cum urmează: legislaţia primară – care cuprinde acte caracterizate prin faptul că stabilesc cadrul general, principiile şi regulile de bază pentru protecţia muncii; legislaţia secundară – din care fac parte acte obligatorii fie pentru toţi agenţii economici, fie numai pentru o activitate, o categorie de persoane etc.; legislaţia terţiară – cuprinde instrucţiuni de securitate a muncii, care se elaborează de utilizatorul lor şi sunt obligatorii numai pentru acesta. Ţinând seama de problema reglementată în cadrul legislaţiei de bază se găsesc o serie de reglementări dintre care menţionăm: reglementări privind persoanele care beneficiază de securitate şi sănătate în muncă; reglementări privind persoanele care răspund pentru realizarea măsurătorilor de securitate şi sănătate în muncă; acte referitoare la obligaţiile agenţilor economici (din punctul de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă), ale conducătorilor acestora, ale compartimentelor şi persoanelor desemnate ca responsabili cu securitate şi sănătate în muncă, precum şi ale persoanelor încadrate în muncă, beneficiare ale măsurilor de securitate şi sănătate în muncă; reglementări privind accidentele şi îmbolnăvirile profesionale – definire, elemente, clasificare, declarare, cercetare şi evidenţă, măsuri de prevenire. 3. Conţinut Actualmente, principalele elemente componente ale legislaţiei (de bază) române de securitate şi sănătate în muncă sunt cele prezentate în continuare. Legea securităţii şi sănătăţii în muncă Actul normativ în baza căruia se desfăşoară întreaga activitate de securitate şi sănătate în muncă în România îl reprezintă Legea securităţii şi sănătăţii în muncă. Cu alte cuvinte, ea îndeplineşte rolul de lege fundamentală pentru realizarea securităţii şi sănătăţii în muncă, fiind din acest punct de vedere elementul generator pentru toate prevederile normative cu caracter de securitate şi sănătate în muncă, indiferent că acestea se regăsesc în actele componente ale

legislaţiei de bază sau conexe (cu excepţia prevederilor din Constituţie şi Codul Muncii). Structura Legii securităţii şi sănătăţii în muncă asigură acoperirea tuturor problemelor de bază ale organizării şi desfăşurării activităţii practice de prevenire a riscurilor profesionale. Proiectul de Hotărâre de Guvern pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii securităţii şi sănătăţii în muncă nr.319/2006 reglementează următoarele aspecte: autorizarea funcţionării angajatorilor din punct de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă; serviciile de prevenire şi protecţie; reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă; organizarea şi funcţionarea Comitetului de securitate şi sănătate în muncă la nivelul întreprinderii şi/sau unităţii; instruirea lucrătorilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă; locurile de muncă cu pericol grav şi iminent; zonele cu risc ridicat şi specific; comunicarea şi cercetarea evenimentelor, înregistrarea şi evidenţa accidentelor de muncă şi a incidentelor periculoase, semnalarea, cercetarea, declararea şi raportarea bolilor profesionale; avizarea documentaţiilor cu caracter de informare şi instruire în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă. Procedura de autorizare a funcţionării din punct de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă se realizează pe baza declaraţiei pe propria răspundere şi se desfăşoară prin inspectoratele teritoriale de muncă, în a căror rază teritorială angajatorul îşi desfăşoară activitatea. Organizarea activităţilor de prevenire şi protecţie este realizată de către angajator, în următoarele moduri: a) prin asumarea de către angajator a atribuţiilor pentru realizarea măsurilor prevăzute de Legea nr.319/2006; b) prin desemnarea unuia sau mai multor lucrători pentru a se ocupa de activităţile de prevenire şi protecţie; c) prin înfiinţarea unui serviciu intern de prevenire şi protecţie; d) prin apelarea la servicii externe de prevenire şi protecţie. Reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă sunt aleşi de către şi dintre lucrătorii din întreprindere şi/sau unitate, conform prevederilor regulamentului intern. Potrivit prevederilor proiectului de Norma Metodologica, Comitetul de securitate şi sănătate în muncă este organul paritar constituit la nivelul angajatorului, în vederea participării şi consultării periodice în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, în conformitate cu prevederile Legii nr.319/2006. O altă componentă importantă a prevenirii o reprezintă instruirea în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, care are ca scop însuşirea cunoştinţelor şi formarea deprinderilor de securitate şi sănătate în muncă şi se realizează în timpul programului de lucru. Starea de pericol grav şi iminent şi zonele cu risc ridicat şi specific au fost prevăzute în vederea stabilirii măsurilor de securitate care trebuiesc întreprinse

în aceste situaţii. În ceea ce priveşte comunicarea şi cercetarea evenimentelor, înregistrarea şi evidenţa accidentelor de muncă şi a incidentelor periculoase, semnalarea, cercetarea, declararea şi raportarea bolilor profesionale, obiectivele principale sunt următoarele : stabilirea unui sistem coerent şi eficient de colectare a datelor în acest domeniu; validarea unor metode de comparare în vederea efectuării de analize statistice, pe diferite criterii; asigurarea evidenţei prin care se înregistrează şi se conservă drepturile ce decurg dintr-un accident de muncă sau boală profesională; stabilirea unor măsuri de prevenire şi profilactice pentru evitarea unor evenimente similare în viitor; stabilirea unor proceduri unitare la nivel naţional în ceea ce priveşte comunicarea şi cercetarea evenimentelor, înregistrarea şi evidenţa accidentelor de muncă şi a incidentelor periculoase, semnalarea, cercetarea, declararea şi raportarea bolilor profesionale. Lista reglementărilor care transpun în legislaţia română Directivele europene prevăzute de art.137* din Tratatul de la Amsterdam (art.118A din Tratatul de la Roma) Hotărârea de Guvern nr. 1136 din 30/08/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate referitoare la expunerea lucrătorilor la riscuri generate de câmpuri electromagnetice Hotărârea de Guvern nr. 1135 din 30/08/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate în muncă la bordul navelor de pescuit Hotărârea de Guvern nr. 1093 din 16/08/2006 privind stabilirea cerinţelor minime de securitate şi sănătate pentru protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor legate de expunerea la agenţi cancerigeni sau mutageni la locul de muncă Hotărârea de Guvern nr. 1092 din 16/08/2006 privind protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor legate de expunerea la agenţi biologici în muncă Hotărârea de Guvern nr. 1091 din 16/08/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate pentru locul de muncă Hotărârea de Guvern nr. 1058 din 09/08/2006 privind cerinţele minime pentru îmbunătăţirea securităţii şi protecţia sănătăţii lucrătorilor care pot fi expuşi unui potenţial risc datorat atmosferelor explozive Hotărârea de Guvern nr. 1050 din 09/08/2006 privind cerinţele minime pentru asigurarea securităţii şi sănătăţii lucrătorilor din industria extractivă de foraj Hotărârea de Guvern nr. 1049 din 09/08/2006 privind cerinţele minime pentru asigurarea securităţii şi sănătăţii lucrătorilor din industria extractivă de suprafaţă sau subteran Hotărârea de Guvern nr. 1048 din 09/08/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate pentru utilizarea de către lucrători a echipamentelor individuale de protecţie la locul de muncă Hotărârea de Guvern nr. 1028 din 09/08/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate în muncă referitoare la utilizarea echipamentelor cu ecran de vizualizare Hotărârea de Guvern nr. 1007 din 02/08/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate referitoare la asistenţa medicală la bordul navelor Hotărârea de Guvern nr. 1051/9.08.2006 privind cerinţele minime de securitate si sănătate pentru manipularea manuala a maselor care prezintă riscuri pentru lucrători, în special de afecţiuni dorsolombare Hotărârea de Guvern nr. 971/26.07.2006 privind cerinţele minime pentru semnalizarea de securitate şi/sau de sănătate la locul de muncă Hotărâre de Guvern nr. 300/02.03.2006 privind cerinţele minime de

securitate şi sănătate pentru şantierele temporare sau mobile Hotărâre de Guvern nr. 1876 din 22.12.2005 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate referitoare la expunerea lucrătorilor la riscurile generate de vibraţii Hotărâre de Guvern nr. 1875 din 22.12.2005 privind protecţia sănătăţii şi securităţii lucrătorilor faţă de riscurile datorate expunerii la azbest Hotărâre nr. 752 din 14/05/2004 privind stabilirea condiţiilor pentru introducerea pe piaţă a echipamentelor şi sistemelor protectoare destinate utilizării în atmosfere potenţial explozive Hotărâre nr. 493 din 12/04/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate referitoare la expunerea lucrătorilor la riscurile generate de zgomot Standardele de securitate a muncii Standardele de securitate a muncii de securitate şi sănătate în muncă principiile constructive, cerinţe, standardelor se asigură de exemplu sunt acte juridice care reglementează aspectele vizând produsele, şi anume: terminologia, metode de măsurare. Respectarea prevederilor prin certificarea produselor.

Instrucţiunile proprii de securitate a muncii Instrucţiunile sunt acte juridice emise de persoanele juridice sau fizice aflate sub incidenţa Legii securităţii şi sănătăţii în muncă şi au ca scop stabilirea tuturor măsurilor de securitate şi sănătate în muncă necesare pentru prevenirea accidentelor de muncă şi a îmbolnăvirilor profesionale care se pot produce în propria unitate. Ele sunt obligatorii numai pentru emitent şi pot fi elaborate pentru întreaga unitate, loc de muncă, operaţie etc.

LEGEA SECURITĂŢII ŞI SĂNĂTĂŢII ÎN MUNCĂ (Legea 319/2006)

Având drept sursă generatoare prevederile Constituţiei României care în art.22, al.1, garantează „dreptul la viaţă precum şi dreptul la integritatea fizică şi psihică a personalului”, iar în art.41(2) evidenţiază faptul că „Salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială. Acestea privesc securitatea şi sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, precum şi alte situaţii specifice, stabilite prin lege”. Legea 319/2006 reprezintă legea fundamentală în baza căreia se realizează politica de securitate şi sănătate în muncă în societatea românească. Legea este structurată în unsprezece capitole şi anume: Capitolul Capitolul Capitolul Capitolul Capitolul I II III IV V : : : : : Dispoziţii generale Domenii de aplicare Obligaţiile angajatorilor Obligaţiile lucrătorilor Supravegherea sănătăţii

Capitolul VI : evenimentelor Capitolul VII Capitolul VIII Capitolul IX Capitolul X : Capitolul XI

Comunicarea, cercetarea, înregistrarea şi raportarea : : : Grupuri sensibile la risc Infracţiuni Contravenţii Autorităţi competente şi instituţii cu atribuţii în domeniu : Dispoziţii finale

Cap.I – „Dispoziţii generale” – prezintă scopul şi conţinutul legii Scopul transpare chiar din titlul legii, aceasta propunându şi instituirea de măsuri privind promovarea îmbunătăţirii securităţii şi sănătăţii în muncă a lucrătorilor. Legea stabileşte principii generale referitoare la prevenirea riscurilor profesionale, protecţia sănătăţii şi securitatea lucrătorilor, eliminarea factorilor de risc şi accidentare, informarea, consultarea, participarea echilibrată potrivit legii, instruirea lucrătorilor şi a reprezentanţilor lor, precum şi direcţiile generale pentru implementarea acestor principii. Este specificată necesitatea unei colaborări internaţionale în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă. Cap.II – „Domeniu de aplicare” – stabileşte faptul că legea se adresează angajatorilor, lucrătorilor şi reprezentanţilor lucrătorilor din toate sectoarele de activitate, atât publice cât şi private. Sunt evidenţiate excepţiile şi sunt definiţi principalii termeni utilizaţi în cadrul legii şi anume: angajator; lucrător; alţi participanţi la procesul de muncă; reprezentant al lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii lucrătorilor; prevenire; eveniment; accident de muncă; boală profesională; echipament de muncă; echipament individual de protecţie; loc de muncă; pericol grav şi iminent de accidentare; stagiu de practică; securitate şi sănătate în muncă; incident periculos; servicii externe; accident uşor; boală legată de profesiune. Cap.III – „Obligaţiile angajatorilor” – este unul dintre cele mai substanţiale capitole ale legii 319/2006 şi este grupat în şapte secţiuni: Secţiunea 1-a : Obligaţii generale ale angajatorilor Secţiunea 2-a : Servicii de prevenire şi protecţie Secţiunea 3-a : Primul-ajutor, stingerea incendiilor, evacuarea lucrătorilor, pericol grav şi iminent Secţiunea 4-a : Alte obligaţii ale angajatorilor Secţiunea 5-a : Informarea lucrătorilor

Secţiunea 6-a Secţiunea 7-a

: :

Consultarea şi participarea lucrătorilor Instruirea lucrătorilor

Angajatorul are obligaţia de a asigura securitatea şi sănătatea lucrătorilor în toate aspectele legate de muncă. În cazul în care un angajator apelează la servicii externe, acesta nu este exonerat de responsabilităţile sale în domeniu. Obligaţiile lucrătorilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă nu aduc atingere principiului responsabilităţii angajatorului. Principalele principii de prevenire pe care angajatorul este obligat să le utilizeze pentru implementarea măsurilor prevăzute sunt următoarele: a) evitarea riscurilor; b) evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate; c) combaterea riscurilor la sursă; d) adaptarea muncii la om, în special în ceea ce priveşte proiectarea posturilor de muncă, alegerea echipamentelor de muncă, a metodelor de muncă şi de producţie, în vederea reducerii monotoniei muncii, a muncii cu ritm predeterminat şi a diminuării efectelor acestora asupra sănătăţii; e) adaptarea la progresul tehnic; f) înlocuirea a ceea ce este periculos cu ceea ce nu este periculos sau cu ceea ce este mai puţin periculos; g) dezvoltarea unei politici de prevenire coerente care să cuprindă tehnologiile, organizarea muncii, condiţiile de muncă, relaţiile sociale şi influenţa factorilor din mediul de muncă; h) adoptarea, în mod prioritar, a măsurilor de protecţie colectivă faţă de măsurile de protecţie individuală; i) furnizarea de instrucţiuni corespunzătoare lucrătorilor. Măsurile privind securitatea, sănătatea şi igiena în muncă nu trebuie să comporte, în nici o situaţie, obligaţii financiare pentru lucrători. Angajatorul desemnează unul sau mai mulţi lucrători pentru a se ocupa de activităţile de protecţie şi de activităţile de prevenire a riscurilor profesionale din întreprindere şi/sau unitate, denumiţi lucrători desemnaţi. Lucrătorii desemnaţi nu trebuie să fie prejudiciaţi ca urmare a activităţii lor de protecţie şi a celei de prevenire a riscurilor profesionale. Lucrătorii desemnaţi trebuie să dispună de timpul necesar pentru a-şi putea îndeplini obligaţiile ce le revin prin prezenta lege. Dacă în întreprindere şi/sau unitate nu se pot organiza activităţile de prevenire şi cele de protecţie din lipsa personalului competent, angajatorul trebuie să recurgă la servicii externe. Lucrătorii desemnaţi trebuie să aibă, în principal, atribuţii privind securitatea şi sănătatea în muncă şi, cel mult, atribuţii complementare. Prevenirea riscurilor, precum şi protecţia sănătăţii şi securitatea lucrătorilor, trebuie aşadar să fie asigurate de unul sau mai mulţi lucrători, de un serviciu sau de servicii distincte, din interiorul sau din exteriorul întreprinderii şi/sau unităţii. Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei stabileşte prin norme metodologice de aplicare a prevederilor prezentei legi, capacităţile şi

aptitudinile necesare, precum şi numărul de lucrători desemnaţi considerat suficient. Angajatorul este obligat să ia măsurile necesare pentru acordarea primului-ajutor, stingerea incendiilor şi evacuarea lucrătorilor şi să stabilească legăturile necesare cu serviciile specializate, îndeosebi în ceea ce priveşte primul-ajutor, serviciul medical de urgenţă, salvare şi pompieri. Angajatorul trebuie să informeze, cât mai curând posibil, toţi lucrătorii care sunt sau pot fi expuşi unui pericol grav şi iminent, despre riscurile implicate de acest pericol, precum şi despre măsurile luate sau care trebuie să fie luate pentru protecţia lor. De asemenea, trebuie să ia măsuri şi să furnizeze instrucţiuni pentru a da lucrătorilor posibilitatea să oprească lucrul şi/sau să părăsească imediat locul de muncă şi să se îndrepte spre o zonă sigură, în caz de pericol grav şi iminent. Alte obligaţii ale angajatorilor: a) să realizeze şi să fie în posesia unei evaluări a riscurilor pentru securitatea şi sănătatea în muncă, inclusiv pentru acele grupuri sensibile la riscuri specifice; b) să decidă asupra măsurilor de protecţie care trebuie luate şi, după caz, asupra echipamentului de protecţie care trebuie utilizat; c) să ţină evidenţa accidentelor de muncă, ce au ca urmare o incapacitate de muncă mai mare de 3 zile de lucru, a accidentelor uşoare, a bolilor profesionale şi a incidentelor periculoase; d) să elaboreze, pentru autorităţile competente şi în conformitate cu reglementările legale, rapoarte privind accidentele de muncă suferite de lucrătorii săi. În vederea asigurării condiţiilor de securitate şi sănătate în muncă şi pentru prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale, angajatorii au următoarele obligaţii: a) să adopte, din faza de cercetare, proiectare şi execuţie a construcţiilor, a echipamentelor de muncă, precum şi de elaborare a tehnologiilor de fabricaţie, soluţii conforme prevederilor legale în vigoare privind securitatea şi sănătatea în muncă, prin a căror aplicare să fie eliminate sau diminuate riscurile de accidentare şi de îmbolnăvire profesională a lucrătorilor; b) să întocmească un plan de prevenire şi protecţie compus din măsuri tehnice, sanitare, organizatorice şi de altă natură, bazat pe evaluarea riscurilor, pe care să îl aplice corespunzător condiţiilor de muncă specifice unităţii; c) să obţină autorizaţia de funcţionare din punct de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă, înainte de începerea oricărei activităţi, conform prevederilor legale; d) să stabilească pentru lucrători, prin fişa postului, atribuţiile şi răspunderile ce le revin în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, corespunzător funcţiilor exercitate; e) să elaboreze instrucţiuni proprii, în spiritul prezentei legi, pentru completarea şi/sau aplicarea reglementărilor de securitate şi sănătate în muncă, ţinând seama de particularităţile activităţilor şi ale locurilor de muncă aflate în responsabilitatea lor; f) să asigure şi să controleze cunoaşterea şi aplicarea, de către toţi lucrătorii, a măsurilor prevăzute în planul de prevenire şi de protecţie stabilit, precum şi a prevederilor legale în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, prin lucrătorii desemnaţi, prin propria competenţă sau prin servicii externe; g) să ia măsuri pentru asigurarea de materiale necesare informării şi instruirii lucrătorilor, cum ar fi afişe, pliante, filme şi diafilme cu privire la securitatea şi sănătatea în muncă;

h) să asigure informarea fiecărei persoane, anterior angajării în muncă, asupra riscurilor la care aceasta este expusă la locul de muncă, precum şi asupra măsurilor de prevenire şi de protecţie necesare; i) să ia măsuri pentru autorizarea exercitării meseriilor şi a profesiilor prevăzute de legislaţia specifică; j) să angajeze numai persoane care, în urma examenului medical şi, după caz, a testării psihologice a aptitudinilor, corespund sarcinii de muncă pe care urmează să o execute şi să asigure controlul medical periodic şi, după caz, control psihologic periodic, ulterior angajării; k) să ţină evidenţa zonelor cu risc ridicat şi specific; l) să asigure funcţionarea permanentă şi corectă a sistemelor şi dispozitivelor de protecţie, a aparaturii de măsură şi control, precum şi a instalaţiilor de captare, reţinere şi neutralizare a substanţelor nocive degajate în desfăşurarea proceselor tehnologice; m) să prezinte documentele şi să dea relaţiile solicitate de inspectorii de muncă în timpul controlului sau al efectuării cercetării evenimentelor; n) să asigure realizarea măsurilor dispuse de către inspectorii de muncă, cu prilejul vizitelor de control şi al cercetării evenimentelor; o) să desemneze, la solicitarea inspectorului de muncă, lucrătorii care să participe la efectuarea controlului sau la cercetarea evenimentelor; p) să nu modifice starea de fapt rezultată din producerea unui accident mortal sau colectiv, în afară de cazurile în care menţinerea acestei stări ar genera alte accidente ori ar periclita viaţa accidentaţilor şi a altor persoane; q) să asigure echipamente de muncă fără pericol pentru securitatea şi sănătatea lucrătorilor; r) să asigure echipamente individuale de protecţie; s) să acorde obligatoriu echipament individual de protecţie nou, în cazul degradării sau al pierderii calităţilor de protecţie. Angajatorii informează şi consultă lucrătorii şi/sau reprezentanţii lor şi permit participarea acestora la discutarea tuturor problemelor referitoare la securitatea şi sănătatea în muncă. Angajatorul trebuie să asigure condiţii pentru ca fiecare lucrător să primească o instruire suficientă şi adecvată în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, în special sub formă de informaţii şi instrucţiuni de lucru, specifice locului de muncă şi postului său: a) la angajare; b) la schimbarea locului de muncă sau la transfer; c) la introducerea unui nou echipament de muncă sau a unor modificări ale echipamentului existent; d) la introducerea oricărei noi tehnologii sau proceduri de lucru; e) la executarea unor lucrări speciale. Instruirea trebuie să fie: a) adaptată evoluţiei riscurilor sau apariţiei unor noi riscuri; b) periodică şi ori de câte ori este necesar. Angajatorul se va asigura că lucrătorii din întreprinderi şi/sau unităţi din exterior, care desfăşoară activităţi în întreprinderea şi/sau unitatea proprie, au primit instrucţiuni adecvate referitoare la riscurile legate de securitate şi sănătate în muncă, pe durata desfăşurării activităţilor. Reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă au dreptul la instruire corespunzătoare. Cap.IV – „Obligaţiile lucrătorilor” – impune fiecărui lucrător să-şi desfăşoare activitatea în conformitate cu pregătirea şi instruirea sa, precum şi cu

instrucţiunile primite din partea angajatorului, astfel încât să nu expună la pericol de accidentare sau îmbolnăvire profesională atât propria persoană, cât şi alte persoane care pot fi afectate de acţiunile sau omisiunile sale în timpul procesului de muncă. În mod deosebit, lucrătorii au următoarele obligaţii: a) să utilizeze corect maşinile, aparatura, uneltele, substanţele periculoase, echipamentele de transport şi alte mijloace de producţie; b) să utilizeze corect echipamentul individual de protecţie acordat şi, după utilizare, să îl înapoieze sau să îl pună la locul destinat pentru păstrare; c) să nu procedeze la scoaterea din funcţiune, la modificarea, schimbarea sau înlăturarea arbitrară a dispozitivelor de securitate proprii, în special ale maşinilor, aparaturii, uneltelor, instalaţiilor tehnice şi clădirilor şi să utilizeze corect aceste dispozitive; d) să comunice imediat angajatorului şi/sau lucrătorilor desemnaţi orice situaţie de muncă despre care au motive întemeiate să o considere un pericol pentru securitatea şi sănătatea lucrătorilor, precum şi orice deficienţă a sistemelor de protecţie; e) să aducă la cunoştinţa conducătorului locului de muncă şi/sau angajatorului accidentele suferite de propria persoană; f) să coopereze cu angajatorul şi/sau cu lucrătorii desemnaţi, atât timp cât este necesar, pentru a face posibilă realizarea oricăror măsuri sau cerinţe dispuse de către inspectorii de muncă şi inspectorii sanitari, pentru protecţia sănătăţii şi securităţii lucrătorilor; g) să coopereze, atât timp cât este necesar, cu angajatorul şi/sau cu lucrătorii desemnaţi, pentru a permite angajatorului să se asigure că mediul de muncă şi condiţiile de lucru sunt sigure şi fără riscuri pentru securitate şi sănătate, în domeniul său de activitate; h) să îşi însuşească şi să respecte prevederile legislaţiei din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă şi măsurile de aplicare a acestora; i) să dea relaţiile solicitate de către inspectorii de muncă şi inspectorii sanitari. Obligaţiile de mai sus se aplică, după caz, şi celorlalţi participanţi la procesul de muncă, potrivit activităţilor pe care aceştia le desfăşoară. Cap.VI – „Comunicarea, cercetarea, înregistrarea şi raportarea evenimentelor” – conţine secţiunile Evenimente, Accidente de muncă şi Bolile profesionale. Sunt prezentate modalităţile de comunicare, cercetare, înregistrare şi raportare a evenimentelor cu particularităţi speciale pentru cazul accidentelor de muncă şi pentru cazul bolilor profesionale. Cap.VII – „Grupuri sensibile la risc” – ridică problema femeilor gravide, a lehuzelor sau femeilor care alăptează, a tinerilor şi a persoanelor cu dizabilităţi. Cap.VIII şi IX – „Infracţiuni” respectiv „Contravenţii” – reglementează încadrarea juridică pentru nerespectarea prevederilor legii şi prezintă pedepsele şi sancţiunile stabilite. Cap.X – „Autorităţi competente şi instituţii cu atribuţii în domeniu” – enumeră aceste autorităţi şi instituţii (M.M.S.S.F., M.S.P. I.M., Asiguratorul, I.N.C.D.P.M., alte autorităţi) şi le prezintă atribuţiile. Cap.XI – „Dispoziţii finale” – prevede apariţia Normelor metodologice de aplicare a legii şi a hotărârilor de guvern prin care se preiau directivele europene specifice.

Intrarea în vigoare al Legii 319/2006 este stabilită pentru 01.10.2006, moment în care se abrogă prevederile Legii 90/1996 republicată precum şi orice alte dispoziţii contrare.

INSTRUCŢIUNI PROPRII Securitatea şi sănătatea în muncă reprezintă ansamblul de activităţi instituţionalizate având ca scop asigurarea celor mai bune condiţii în desfăşurarea procesului de muncă, apărarea vieţii, integrităţii fizice şi psihice, sănătăţii lucrătorilor şi a altor persoane participante la procesul de muncă. Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr.319/2006 are drept scop instituirea de măsuri privind promovarea îmbunătăţirii securităţii şi sănătăţii în muncă a lucrătorilor Legea stabileşte principiile generale referitoare la prevenirea riscurilor profesionale, protecţia sănătăţii şi securitatea lucrătorilor, eliminarea factorilor de risc şi de accidentare, informarea, consultarea, participarea echilibrată potrivit legii, instruirea lucrătorilor şi a reprezentanţilor lor, precum şi direcţiile generale pentru implementarea acestor principii. Angajatorul are obligaţia de a asigura securitatea şi sănătatea lucrătorilor în toate aspectele legate de muncă. În vederea asigurării condiţiilor de securitate şi sănătate în muncă şi pentru prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale angajatorul are şi obligaţia să elaboreze instrucţiuni proprii, în spiritul Legii nr.319/2996, pentru

completarea şi/sau aplicarea reglementărilor de securitate şi sănătate în muncă, ţinând seama de particularităţile activităţilor şi ale locurilor de muncă aflate în responsabilitatea sa (art.13.lit.e) Instrucţiunile proprii de securitate trebuie să fie redactate astfel încât să poată fi înţelese de toţi lucrătorii de la locul de muncă respectiv. Angajatorul este obligat să asigure informarea oricărei persoane, anterior angajării în muncă, asupra riscurilor la care aceasta este supusă la locul de muncă şi asupra măsurilor de prevenire şi de protecţie necesare. Instrucţiunile trebuie să dea şi posibilitatea lucrătorilor să oprească lucrul şi/sau să părăsească imediat locul de muncă şi să se îndrepte spre o zonă sigură, în caz de pericol grav şi iminent. Instrucţiunile proprii de securitate trebuie să se refere la : 1. INSTRUIREA LUCRĂTORILOR ÎN DOMENIUL SECURITĂŢII ŞI SĂNĂTĂŢII ÎN MUNCĂ 2. SUPRAVEGHEREA ŞI ORGANIZAREA 3. ECHIPAMENTE DE MUNCĂ 4. CĂI DE CIRCULAŢIE 5. LOCURI DE MUNCĂ ÎN AER LIBER 6. ZONE PERICULOASE 7. CĂI ŞI IEŞIRI DE URGENŢĂ 8. MIJLOACE DE EVACUARE ŞI SALVARE 9. EXERCIŢII DE SECURITATE 10. ECHIPAMENTE DE PRIM AJUTOR Organizarea activităţilor de prevenire şi protecţie este realizată de angajator prin asumarea atribuţiilor pentru realizarea măsurilor prevăzute în Legea 319/2996, prin desemnarea unuia sau mai multor lucrători pentru a se ocupa de acivităţile de prevenire şi protecţie, prin înfiinţarea unui serviciu intern de prevenire şi protecţie sau prin apelarea la servicii externe de prevenire şi protecţie. Indiferent de modul de organizare al activităţii de prevenire şi protecţie trebuie elaborate instrucţiuni proprii pentru completarea şi/sau aplicarea reglementărilor de securitate în muncă ţinând seama de particularităţile activităţilor din cadrul unităţii/ întreprinderii precum şi ale locurilor de muncă/posturilor de lucru. Comitetul de de securitate şi sănătate în muncă urmăreşte modul în care se aplică şi se respectă reglementările legale privind securitatea şi sănătatea în muncă. Angajatorul trebuie să informeze Comitetul de securitate şi sănătate în muncă cu privire la evaluarea riscurilor pentru securitate şi sănătate, măsurile de prevenire şi de protecţie atât la nivel de unitate cât şi la nivel de loc de muncă . Pentru fiecare loc de muncă trebuie elaborate instrucţiuni scrise care trebuie LOCURILOR DE MUNCĂ

să cuprindă reguli ce trebuie respectate în scopul asigurării securităţii şi sănătăţii lucrătorilor şi al utilizării în siguranţă a echipamentelor de muncă. Aceste instrucţiuni trebuie să includă informaţii cu privire la utilizarea echipamentelor de muncă, a echipamentelor de intervenţie, precum şi la măsurile ce trebuie luate la locul de muncă sau în apropierea acestuia, în caz de urgenţă. Angajatorii au obligaţia să amenajeze locurile de muncă ţinând seama şi de prezenţa grupurilor sensibile la riscuri specifice (femeile gravide, lehuzele sau femeile care alăptează, tinerii, precum şi persoanele cu dizabilităţi ). Angajatorul trebuie să asigure condiţii pentru ca fiecare lucrător să primească o instruire suficientă şi adecvată în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă în special sub formă de informaţii şi instrucţiuni de lucru specifice locului de muncă şi postului său astfel încât activitatea să se desfăşoare în condiţii de securitate şi sănătate în muncă.Această instruire trebuie făcută la : • La angajare • La schimbarea locului de muncă sau la transfer • La introducerea unui nou echipament de muncă sau a unor modificări ale echipamentului existent • La introducerea oricărei noi tehnologii sau proceduri de lucru • La executarea unor lucrări speciale. Durata instruirii la locul de muncă depinde de riscurile pentru securitate şi sănătate în muncă precum şi de măsurile şi activităţile de prevenire şi protecţie la nivelul fiecărui loc de muncă, post de lucru şi/sau funcţii exercitate şi se stabileşte prin instrucţiuni proprii de către conducătorul locului de muncă respectiv împreună cu angajatorul care şi-a asumat atribuţiile din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă sau cu lucrătorul desemnat sau cu un lucrător al serviciului intern de protecţie şi prevenire sau cu serviciul extern de protecţie şi prevenire. Această instruire nu va fi mai mică de 8 ore. Instruirea la locul de muncă va cuprinde şi informaţii privind prevederile instrucţiunilor proprii elaborate pentru locul de muncă şi /sau postul de muncă respectiv. Intervalul dintre două instruiri periodice va fi stabilit prin instrucţiuni proprii în funcţie de condiţiile locului de muncă şi /sau postului de lucru şi nu va fi mai mare de 6 luni.Pentru personalul tehnico-administrativ intervalul între două instruiri periodice va fi de cel mult 12 luni. Instruirea periodică suplimentară celei programate (reinstruirea) se stabileşte prin instrucţiuni proprii de către conducătorul locului de muncă respectiv şi are loc în cazul în care un lucrător a lipsit peste 30 zile lucrătoare, când au apărut modificări ale prevederilor de securitate şi sănătate în muncă privind activităţi specifice ale locului de muncă şi/sau postului de lucru sau ale instrucţiunilor proprii, inclusiv datorită evoluţiei riscurilor sau la apariţia de noi riscuri, la reluarea activităţii după accident de muncă, la executarea unor lucrări speciale, la introducerea unui echipament de muncă sau la modificări ale echipamentului existent, la modificarea tehnologiilor existente sau procedurilor de lucru şi la introducerea oricărei noi tehnologii sau a unor proceduri de lucru. Evidenţa zonelor cu risc să conţină nominalizarea riscurilor pentru aceste activităţile şi locurile ridicat şi specific prevăzută de Legea 319/2006 trebuie acestor zone, măsurile stabilite în urma evaluării zone şi instrucţiunile proprii elaborate pentru de muncă desfăşurate în aceste zone.

Fiecare lucrător trebuie să-şi desfăşoare activitatea, în conformitate cu pregătirea şi instruirea sa, precum şi cu instrucţiunile primite din partea angajatorului, astfel încât să nu expună la pericol de accidentare sau de îmbolnăvire profesională atât propria persoană cât şi alte persoane care pot fi afectate de acţiunile sau omisiunile sale în timpul procesului de muncă.

STABILIREA STRUCTURII ORGANIZATORICE A ACTIVITĂŢII DE PREVENIRE ŞI PROTECŢIE Stabilirea structurii organizatorice a activităţii de prevenire şi protecţie, la nivelul unei întreprinderi se face pe baza prevederilor Legii 319, Legea Securităţii şi Sănătăţii în muncă, care în SECŢIUNEA a 2-a Servicii de prevenire şi protecţie, art.8, art.9 şi art.19. Conform prevederilor art. 8: (1) Angajatorul desemnează unul sau mai mulţi lucrători pentru a se ocupa de activităţile de protecţie şi de activităţile de prevenire a riscurilor profesionale din întreprindere şi / sau unitate, denumiţi în continuare lucrători desemnaţi. (2) Lucrătorii desemnaţi nu trebuie să fie prejudiciaţi ca urmare a activităţii lor de protecţie şi a celei de prevenire a riscurilor profesionale. (3) Lucrătorii desemnaţi trebuie să dispună de timpul necesar pentru a-şi putea îndeplini obligaţiile ce le revin prin prezenta lege. (4) Dacă în întreprindere şi /sau unitate nu se pot organiza activităţile de prevenire şi cele de protecţie din lipsa personalului competent, angajatorul trebuie să recurgă la servicii externe. (5) În cazul în care angajatorul apelează la serviciile externe prevăzute la alin. (4), acestea trebuie să fie informate de către angajator asupra factorilor cunoscuţi că au efecte sau sunt susceptibili de a avea efecte asupra securităţii şi sănătăţii lucrătorilor şi trebuie să aibă acces la informaţiile privind riscurile pentru securitate şi sănătate în muncă, precum şi măsurile şi activităţile de prevenire şi de protecţie atât la nivelul întreprinderii şi /sau unităţii, în general, cât şi la nivelul fiecărui post de lucru şi /sau fiecărei funcţii. (6) Lucrătorii desemnaţi trebuie să aibă, în principal, atribuţii privind securitatea şi sănătatea în muncă şi, cel mult, atribuţii complementare. Art. 9. - (1) În toate cazurile, pentru a se ocupa de organizarea activităţilor de prevenire şi a celor de protecţie, ţinând seama de mărimea întreprinderii şi /sau unităţii şi / sau de riscurile la care sunt expuşi lucrătorii, precum şi de distribuţia acestora în cadrul întreprinderii şi /sau unităţii, se impune ca: a) lucrătorii desemnaţi să aibă capacitatea necesară şi să dispună de mijloacele adecvate;

b) serviciile externe să aibă aptitudinile necesare şi să dispună de mijloace personale şi profesionale adecvate; c) lucrătorii desemnaţi şi serviciile externe să fie în număr suficient. (2) Prevenirea riscurilor, precum şi protecţia sănătăţii şi securitatea lucrătorilor trebuie să fie asigurate de unul sau mai mulţi lucrători, de un serviciu ori de servicii distincte din interiorul sau din exteriorul întreprinderii şi /sau unităţii. (3) Lucrătorul /lucrătorii şi /sau serviciul / serviciile prevăzute la alin. (2) trebuie să colaboreze între ei ori de câte ori este necesar. (4) În cazul microîntreprinderilor şi al întreprinderilor mici, în care se desfăşoară activităţi fără riscuri deosebite, angajatorul îşi poate asuma atribuţiile din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă pentru realizarea măsurilor prevăzute de prezenta lege, dacă are capacitatea necesară în domeniu. (5) Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei stabileşte prin norme metodologice de aplicare a prevederilor prezentei legi capacităţile şi aptitudinile necesare, precum şi numărul considerat suficient, prevăzute la alin. (1) şi (4). Conform prevederilor legii: lucrător - persoană angajată de către un angajator, potrivit legii, inclusiv studenţii, elevii în perioada efectuării stagiului de practică, precum şi ucenicii şi alţi participanţi la procesul de muncă, cu excepţia persoanelor care prestează activităţi casnice; serviciu intern de prevenire şi protecţie - reprezintă totalitatea resurselor materiale şi umane alocate pentru efectuarea activităţilor de prevenire şi protecţie în întreprindere şi/sau unitate; comitet de securitate şi sănătate în muncã - este organul paritar constituit la nivelul angajatorului, în vederea participării şi consultării periodice în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă reprezentant al lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii lucrătorilor - persoană aleasă, selectată sau desemnată de lucrători, în conformitate cu prevederile legale, să îi reprezinte pe aceştia în ceea ce priveşte problemele referitoare la protecţia securităţii şi sănătăţii lucrătorilor în muncă; ORGANIZAREA ACTIVITĂŢILOR DE PREVENIRE ŞI PROTECŢIE Organizarea activităţilor de prevenire şi protecţie este realizată în baza Normelor metodologice de aplicare a Legii 319, norme care detaliază prevederile acesteia. Conform acestor norme organizarea activităţilor de prevenire şi protecţie este realizată: prin asumarea de către angajator a atribuţiilor pentru realizarea măsurilor prevăzute de lege; desemnarea unuia sau mai multor lucrători pentru a se ocupa de activităţile de prevenire şi protecţie; înfiinţarea unui serviciu intern de prevenire şi protecţie; apelarea la servicii externe de prevenire şi protecţie. Activităţile de prevenire şi protecţie constau în: identificarea pericolelor şi evaluarea riscurilor; elaborarea şi actualizarea planului de prevenire şi protecţie; elaborarea de instrucţiuni proprii, pentru completarea şi/sau aplicarea reglementărilor de securitate şi sănătate în muncă ţinând seama de particularităţile activităţilor şi ale unităţii / întreprinderii, precum şi ale locurilor de muncă /posturilor de lucru;

propunerea atribuţiilor şi răspunderilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, ce revin lucrătorilor, corespunzător funcţiilor exercitate, care se consemnează în fişa postului, cu aprobarea angajatorului; verificarea cunoaşterii şi aplicării, de către toţi lucrătorii, a măsurilor prevăzute în planul de prevenire şi protecţie, precum şi a atribuţiilor şi responsabilităţilor ce le revin în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, stabilite prin fişa postului; întocmirea unui necesar de documentaţii cu caracter tehnic de informare şi instruire a lucrătorilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă; elaborarea tematicii pentru toate fazele de instruire, stabilirea periodicităţii adecvate pentru fiecare loc de muncă, asigurarea informării şi instruirii lucrătorilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, şi verificarea cunoaşterii şi aplicării de către lucrător, elaborarea programului de instruire-testare la nivelul întreprinderii şi/ sau unităţii; asigurarea întocmirii planului de acţiune în caz de pericol grav şi iminent, conform prevederilor Capitolul VI din prezentele norme metodologice şi asigurarea ca toţi lucrătorii să fie instruiţi pentru aplicarea lui; evidenţa zonelor cu risc ridicat şi specific ; stabilirea zonelor care necesită semnalizare de securitate şi sănătate în muncă, stabilirea tipului de semnalizare necesar, şi amplasarea conform prevederilor Hotărârii Guvernului nr.971/2006 privind cerinţele minime pentru semnalizarea de securitate şi /sau sănătate la locul de muncă; evidenţa meseriilor şi a profesiilor, prevăzute de legislaţia specifică, pentru care este necesară autorizarea exercitării lor; evidenţa posturilor de lucru care necesită examene medicale suplimentare; evidenţa posturilor de lucru care, la recomandarea medicului de medicina muncii, necesită testarea aptitudinilor şi /sau control psihologic periodic; monitorizarea funcţionării sistemelor şi dispozitivelor de protecţie, a aparaturii de măsură şi control, precum şi a instalaţiilor de ventilare sau a altor instalaţii pentru controlul noxelor în mediul de muncă; verificarea stării de funcţionare a sistemelor de alarmare, avertizare, semnalizare de urgenţă, precum şi a sistemelor de siguranţă; informarea angajatorului, în scris, asupra deficienţelor constatate în timpul controalelor efectuate la locul de muncă şi propunerea de măsuri de prevenire şi protecţie; întocmirea rapoartelor şi/sau a listelor conform prevederilor Legii securităţii şi sănătăţii în muncă nr.319/2006, inclusiv cele referitoare la azbest, vibraţii, zgomot şi şantiere temporare şi mobile; evidenţa echipamentelor de muncă şi urmărirea ca verificările periodice şi, dacă este cazul, încercările periodice ale echipamentelor de muncă să fie efectuate de persoane competente; identificarea echipamentelor individuale de protecţie necesare pentru posturile de lucru din întreprindere şi întocmirea necesarului de dotare a lucrătorilor cu echipament individual de protecţie; urmărirea întreţinerii, manipulării şi depozitării adecvate a echipamentelor individuale de protecţie şi a înlocuirii lor la termenele stabilite, precum şi în celelalte situaţii prevăzute de Hotărârea Guvernului nr.1048/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate pentru utilizarea de către lucrători a echipamentelor individuale de protecţie la locul de muncă; participarea la cercetarea evenimentelor şi întocmirea evidenţelor conform competenţelor prevăzute în normele metodologice; elaborarea rapoartelor privind accidentele de muncă suferite de lucrătorii din întreprindere şi /sau unitate; urmărirea realizării măsurilor dispuse de către inspectorii de muncă, cu prilejul vizitelor de control şi al cercetării evenimentelor; colaborarea cu lucrătorii şi /sau reprezentanţii lucrătorilor, serviciile externe de prevenire şi protecţie, medicul de medicina muncii, în vederea

coordonării măsurilor de prevenire şi protecţie; colaborarea cu lucrătorii desemnaţi /serviciile interne /serviciile externe ai /ale altor angajatori, în situaţia în care mai mulţi angajatori îşi desfăşoară activitatea în acelaşi loc de muncă; urmărirea actualizării planului de avertizare, planului de protecţie şi prevenire, şi al planului de evacuare; propunerea de sancţiuni şi stimulente pentru lucrători, pe criteriul îndeplinirii atribuţiilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă; propunerea de clauze privind securitatea şi sănătatea în muncă la încheierea contractelor de prestări servicii cu alţi angajatori, inclusiv la cele încheiate cu angajatori străini; întocmirea unui necesar de mijloace materiale pentru desfăşurarea acestor activităţi. În cazul întreprinderilor cu până la 9 lucrători, inclusiv, angajatorul poate efectua activităţile din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, dacă se îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii: activităţile desfăşurate în cadrul întreprinderii nu sunt cele prevăzute în anexa nr.5; angajatorul îşi desfăşoară activitatea profesională în mod efectiv şi cu regularitate în întreprindere şi /sau unitate; angajatorul îndeplineşte cerinţele minime de pregătire în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă corespunzătoare cel puţin nivelului de bază. În situaţia în care nu sunt îndeplinite aceste condiţii, angajatorul trebuie să desemneze unul sau mai mulţi lucrători sau să organizeze serviciu intern de prevenire şi protecţie şi /sau să apeleze la servicii externe. În situaţia în care sunt îndeplinite condiţiile dar angajatorul nu realizează toate serviciile de prevenire şi protecţie, pentru activităţile care nu se realizează trebuie să apeleze la servicii externe. În cazul întreprinderilor care au între 10 şi 49 de lucrători, inclusiv, angajatorul poate efectua activităţile din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, dacă se îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii: activităţile desfăşurate în cadrul întreprinderii nu sunt cele prevăzute în anexa nr.5; riscurile identificate nu pot genera accidente sau boli profesionale cu consecinţe grave, ireversibile, respectiv deces sau invaliditate; angajatorul îşi desfăşoară activitatea profesională în mod efectiv şi cu regularitate în întreprindere şi /sau unitate; angajatorul îndeplineşte cerinţele minime de pregătire în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă corespunzătoare cel puţin nivelului de bază. În situaţia în care nu sunt îndeplinite aceste condiţii, angajatorul trebuie să desemneze unul sau mai mulţi lucrători sau să organizeze serviciu intern de prevenire şi protecţie şi /sau să apeleze la servicii externe. În situaţia în care sunt îndeplinite condiţiile de mai sus dar angajatorul, lucrătorii desemnaţi sau serviciul intern nu realizează în totalitate activităţile de prevenire şi protecţie, angajatorul trebuie să apeleze la servicii externe. În cazul întreprinderilor şi /sau unităţilor între 50 şi 149 de lucrători, angajatorul trebuie să desemneze unul sau mai mulţi lucrători, sau să organizeze serviciu intern de prevenire şi protecţie pentru a se ocupa de activităţile de prevenire şi protecţie din cadrul întreprinderii.

În cazul întreprinderilor şi /sau unităţilor între 50 şi 149 de lucrători , care desfăşoară activităţi dintre cele prevăzute în anexa nr.1, angajatorul trebuie să organizeze serviciu intern de prevenire şi protecţie. În cazul în care lucrătorii desemnaţi /serviciul intern de prevenire şi protecţie nu au capacităţile şi aptitudinile necesare pentru efectuarea tuturor activităţilor de prevenire şi protecţie, angajatorul trebuie să apeleze la unul sau multe servicii externe; În cazul întreprinderilor şi /sau unităţilor care au peste 150 de lucrători angajatorul trebuie să organizeze serviciul intern de prevenire şi protecţie. În cazul în care serviciul intern de prevenire şi protecţie nu are capacităţile şi aptitudinile necesare pentru efectuarea tuturor activităţilor de prevenire şi protecţie, angajatorul trebuie să apeleze la unul sau multe servicii externe. Lucrători desemnaţi Desemnarea nominală a lucrătorului /lucrătorilor pentru a se ocupa de activităţile de prevenire şi protecţie se face prin decizie a angajatorului. Angajatorul va consemna în fişa postului activităţile de prevenire şi protecţie pe care lucrătorul desemnat are capacitatea, timpul necesar şi mijloacele adecvate să le efectueze. Pentru a putea să desfăşoare activităţile de prevenire şi protecţie, lucrătorul desemnat trebuie să îndeplinească cerinţele minime de pregătire în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă corespunzătoare cel puţin nivelului mediu. Angajatorul va stabili numărul de lucrători desemnaţi în funcţie de mărimea întreprinderii şi /sau unităţii, şi /sau riscurile la care sunt expuşi lucrătorii, precum şi de distribuţia acestora în cadrul întreprinderii şi /sau unităţii. Angajatorul trebuie să asigure mijloacele adecvate şi timpul necesar pentru ca lucrătorii desemnaţi să poată desfăşura activităţile de prevenire şi protecţie conform fişei postului. Serviciile interne de prevenire şi protecţie Serviciul intern de prevenire şi protecţie trebuie să fie format din lucrători care îndeplinesc cerinţele minime de pregătire în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă corespunzătoare nivelului mediu şi /sau superior şi, după caz, alţi lucrători care pot desfăşura activităţi auxiliare. Conducătorul serviciului de prevenire şi protecţie trebuie să îndeplinească cerinţele minime de pregătire în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă corespunzătoare nivelului superior. Serviciul intern de prevenire şi protecţie se organizează în subordinea directă a angajatorului ca o structură distinctă. Lucrătorii din cadrul serviciului intern de prevenire şi protecţie trebuie să desfăşoare numai activităţi de prevenire şi protecţie şi cel mult activităţi complementare cum ar fi prevenirea şi stingerea incendiilor şi protecţia mediului. Angajatorul va consemna în Regulamentul intern activităţile de prevenire şi protecţie pentru efectuarea cărora serviciul intern de prevenire şi protecţie are capacitate şi mijloace adecvate. Serviciul intern de prevenire şi protecţie trebuie să aibă la dispoziţie resursele materiale şi umane necesare pentru îndeplinirea activităţilor de prevenire şi

protecţie desfăşurate în întreprindere. Angajatorul va stabili structura serviciului intern de prevenire şi protecţie în funcţie de mărimea întreprinderii şi /sau unităţii, şi /sau riscurile la care sunt expuşi lucrătorii, precum şi de distribuţia acestora în cadrul întreprinderii şi /sau unităţii. Angajatorul trebuie să asigure mijloacele adecvate pentru ca serviciului intern de prevenire şi protecţie să poată desfăşura activităţile specifice. Când angajatorul îşi desfăşoară activitatea în mai multe puncte de lucru, serviciul de prevenire şi protecţie trebuie să fie organizat astfel încât să se asigure în mod corespunzător desfăşurarea activităţilor specifice. În situaţia în care activitatea de prevenire şi protecţie este asigurată prin mai multe servicii interne, acestea vor acţiona coordonat pentru asigurarea eficienţei activităţii. Serviciul intern de prevenire şi protecţie poate să asigure şi supravegherea medicală, dacă dispune de personal cu capacitate profesională şi de mijloace materiale adecvate. Servicii externe de prevenire şi protecţie Serviciul extern de prevenire şi protecţie asigură, pe bază de contract, activităţile de prevenire şi protecţie sau consultanţă în domeniu. Serviciul extern trebuie să aibă acces la toate informaţiile necesare desfăşurării activităţii de prevenire şi protecţie. Serviciul extern de prevenire şi protecţie trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe: să dispună de personal cu capacitate profesională adecvată şi de mijloacele materiale necesare pentru a-şi desfăşura activitatea; să fie abilitat de Comisia de abilitare a serviciilor externe de prevenire şi protecţie şi de avizare a documentaţiilor cu caracter tehnic de informare şi instruire în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă. Serviciul extern de prevenire şi protecţie trebuie să fie format din lucrători care îndeplinesc cerinţele minime de pregătire în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă corespunzătoare nivelului mediu şi /sau superior şi, după caz, alţi lucrători care pot desfăşura activităţi auxiliare. Conducătorul serviciului extern de prevenire şi protecţie trebuie să îndeplinească cerinţele minime de pregătire în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă corespunzătoare nivelului superior. În cazul în care serviciul extern de prevenire şi protecţie este format dintr-o singură persoană, aceasta trebuie să îndeplinească cerinţele minime de pregătire în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă corespunzătoare nivelului superior. Contractul încheiat între angajator şi un serviciul extern de prevenire şi protecţie trebuie să cuprindă cel puţin următoarele: activităţile de prevenire şi protecţie care vor fi desfăşurate de către serviciul extern de prevenire şi protecţie; modul de colaborare cu lucrătorii desemnaţi /serviciul intern de prevenire şi protecţie şi/sau cu alte servicii externe de prevenire şi protecţie;

-

clauze privind soluţionarea litigiilor apărute între părţi.

Serviciul extern are obligaţia să transmită Inspectoratului teritorial de muncă pe raza căruia îşi are sediul o copie după certificatul de abilitare, în termen de 10 zile de la data primirii acestuia. Serviciul extern trebuie să întocmească, în două exemplare, un raport de activitate semestrial, conform modelului din anexa nr.10 din Norma metodologică. Rapoartele vor fi înaintate Inspectoratului teritorial de muncă pe raza căruia îşi are sediul serviciul extern. Inspectoratul va analiza şi aviza rapoartele de activitate, va restitui un exemplar serviciului extern şi un exemplar îl va arhiva. Reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă Reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, sunt aleşi de către şi dintre lucrătorii din întreprindere şi/sau unitate, conform prevederilor regulamentului intern. Numărul de reprezentanţi ai lucrătorilor care se aleg, depinde de numărul total al lucrătorilor din întreprindere şi /sau unitate. Lucrătorii comunică, în scris, angajatorului numărul şi numele reprezentanţilor lucrătorilor, cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă. Reprezentanţii lucrătorilor, cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă trebuie să îndeplinească cerinţele minime de pregătire în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, corespunzătoare cel puţin nivelului de bază. Reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă pot desfăşura următoarele activităţi: colaborează cu angajatorul pentru îmbunătăţirea condiţiilor de securitate şi sănătate; însoţesc echipa /persoana care efectuează evaluarea riscurilor; ajută lucrătorii să conştientizeze necesitatea aplicării măsurilor de securitate şi aduce la cunoştinţa angajatorului sau comitetului de securitate şi sănătate ; urmăresc realizarea măsurilor din planul de prevenire şi protecţie; aduc la cunoştinţa angajatorului sau comitetului de SSM propunerile lucrătorilor referitoare la îmbunătăţirea condiţiilor de muncă; informează autorităţile competente asupra nerespectării prevederilor legale în domeniul SSM. ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA COMITETELOR DE SECURITATE ŞI SĂNĂTATE ÎN MUNCĂ Art. 19 din Legea 319 prevede În vederea realizării prevederilor referitoare la informarea, consultarea şi participarea lucrătorilor la rezolvarea problemelor de SSM, la nivelul angajatorului se înfiinţează, se organizează şi funcţionează comitete de securitate şi sănătate în muncă. Comitetele de securitate şi sănătate în muncă se constituie în unităţile care au un număr de cel puţin 50 de lucrători, inclusiv cu capital străin, care desfăşoară

activităţi pe teritoriul României. Inspectorul de muncă poate impune constituirea comitetului de securitate şi sănătate în muncă în unităţile cu un număr mai mic de 50 de lucrători în funcţie de natura activităţii şi de riscurile identificate. În cazul în care activitatea se desfăşoară în unităţi dispersate teritorial, se pot înfiinţa mai multe comitete de securitate şi sănătate în muncă; numărul acestora se stabileşte prin contractul colectiv de muncă aplicabil sau prin RI ori ROF. Comitetul de securitate şi sănătate în muncă se constituie şi în cazul activităţilor care se desfăşoară temporar, respectiv cu o durată mai mare de 3 luni. În unităţile care au mai puţin de 50 de lucrători, atribuţiile comitetului de securitate şi sănătate în muncă revin reprezentanţilor lucrătorilor, cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii lucrătorilor. Comitetul de securitate şi sănătate în muncă este constituit din reprezentanţii lucrătorilor, cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii lucrătorilor, pe de o parte, şi angajator sau reprezentantul său legal şi /sau reprezentanţii săi în număr egal cu cel al reprezentanţilor lucrătorilor şi medicul de medicina muncii, pe de altă parte. Lucrătorul desemnat sau reprezentantul serviciului intern de prevenire şi protecţie este secretarul comitetului de securitate şi sănătate în muncă. Reprezentanţii lucrătorilor în comitetul securitate şi sănătate în muncă vor fi aleşi pe o perioadă de 2 ani. În cazul în care unul sau mai mulţi reprezentanţi ai lucrătorilor, cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii lucrătorilor se retrag din comitetul de securitate şi sănătate în muncă, aceştia vor fi înlocuiţi imediat prin alţi reprezentanţi aleşi. Modalitatea de desemnare a reprezentanţilor lucrătorilor în comitetele de securitate şi sănătate în muncă va fi stabilită prin contractul colectiv de muncă, RI şi ROF. Reprezentanţii lucrătorilor în comitetele de securitate şi sănătate în muncă vor fi desemnaţi de către lucrători dintre reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii lucrătorilor, după cum urmează: de la de la de la de la de la de la peste 50 la 100 lucrători 2 reprezentanţi; 101 la 500 lucrători 3 reprezentanţi; 501 la 1000 lucrători 4 reprezentanţi; 1001 la 2000 lucrători 5 reprezentanţi; 2001 la 3000 lucrători 6 reprezentanţi; 3001 la 4000 lucrători 7 reprezentanţi; 4000 lucrători 8 reprezentanţi.

Angajatorul are obligaţia să acorde fiecărui reprezentant al lucrătorilor în comitetele de securitate şi sănătate în muncă timpul necesar exercitării atribuţiilor specifice. Timpul alocat acestei activităţi va fi considerat timp de muncă şi va fi de cel puţin: 2 ore pe lună în unităţile având un efectiv de până la 99 lucrători; 5 ore pe lună în unităţile având un efectiv între 100 şi 299 lucrători;

-

10 ore pe lună în unităţile având un efectiv între 300 şi 499 lucrători; 15 ore pe lună în unităţile având un efectiv între 500 şi 1499 lucrători; 20 ore pe lună în unităţile având un efectiv de 1500 lucrători şi peste.

Instruirea necesară exercitării rolului de membru în comitetul de securitate şi sănătate în muncă trebuie să se realizeze în timpul programului de lucru şi pe cheltuiala unităţii. Angajatorul sau reprezentantul său legal este preşedintele comitetului de securitate şi sănătate în muncă. Membrii comitetului de securitate şi sănătate în muncă se nominalizează prin decizie scrisă a preşedintelui acestuia, iar componenţa comitetului va fi adusă la cunoştinţa tuturor lucrătorilor. La întrunirile comitetului vor fi convocaţi să participe lucrătorii desemnaţi, reprezentanţii serviciului intern de prevenire şi protecţie şi, în cazul în care angajatorul a contractat unul sau mai multe servicii externe de prevenire şi protecţie, reprezentanţii acestora. La întrunirile comitetului pot fi invitaţi să participe inspectori de muncă. Funcţionarea Comitetului de securitate şi sănătate în muncă Comitetul de securitate şi sănătate în muncă funcţionează în baza regulamentului de funcţionare propriu. Angajatorul are obligaţia să asigure întrunirea comitetului de securitate şi sănătate în muncă, cel puţin o dată pe trimestru şi ori de câte ori este necesar. Ordinea de zi a fiecărei întruniri este stabilită de către preşedinte şi secretar, cu consultarea reprezentanţilor lucrătorilor, şi este transmisă membrilor comitetului, inspectoratului teritorial de muncă şi, dacă este cazul, serviciului extern de protecţie şi prevenire, cu cel puţin 5 zile înaintea datei stabilite pentru întrunirea comitetului. Secretarul comitetului convoacă în scris membrii comitetului de securitate şi sănătate în muncă cu cel puţin 5 zile înainte de data întrunirii, indicând locul, data şi ora stabilite. La fiecare întrunire secretarul încheie un proces-verbal care va fi semnat de către toţi membrii comitetului. Comitetul de securitate şi sănătate în muncă este legal întrunit, dacă sunt prezenţi cel puţin jumătate plus unu din numărul membrilor săi. Comitetul de securitate şi sănătate în muncă convine cu votul a cel puţin două treimi din numărul membrilor prezenţi. Secretarul comitetului de securitate şi sănătate în muncă va afişa la loc vizibil copii ale procesului verbal încheiat. Secretarul comitetului transmite inspectoratului teritorial de muncă, în termen de 10 zile de la data întrunirii, o copie a procesului verbal încheiat. Atribuţiile Comitetului de securitate şi sănătate în muncă Comitetul de securitate şi sănătate în muncă are următoarele atribuţii: analizează şi face propuneri privind politica de securitate şi sănătate în

muncă şi planul de prevenire şi protecţie, conform RI sau ROF; urmăreşte realizarea planului de prevenire şi protecţie, inclusiv alocarea mijloacelor necesare realizării prevederilor lui şi eficienţa acestora din punct de vedere al îmbunătăţirii condiţiilor de muncă; analizează introducerea unei noi tehnologii, alegerea echipamentelor, luând în considerare consecinţele asupra securităţii şi sănătăţii lucrătorilor şi face propuneri în situaţia constatării anumitor deficienţe; analizează alegerea, cumpărarea, întreţinerea şi utilizarea echipamentelor de muncă, a echipamentelor de protecţie colectivă şi individuală; analizează modul de îndeplinire a atribuţiilor ce revin serviciului extern de prevenire şi protecţie precum şi menţinerea sau, dacă este cazul, înlocuirea acestuia; propune măsuri de amenajare a locurilor de muncă ţinând seama de prezenţa grupurilor sensibile la riscuri specifice; analizează cererile formulate de lucrători privind condiţiile de muncă şi modul în care îşi îndeplinesc atribuţiile persoanele desemnate şi /sau serviciul extern; urmăreşte modul în care se aplică şi se respectă reglementările legale privind securitatea şi sănătatea în muncă, măsurile dispuse de inspectorul de muncă şi inspectorii sanitari; analizează propunerile lucrătorilor privind prevenirea accidentelor de muncă şi a îmbolnăvirilor profesionale, precum şi pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi propune introducerea acestora în planul de prevenire şi protecţie; analizează cauzele producerii accidentelor de muncă, îmbolnăvirilor profesionale şi evenimentelor produse şi poate propune măsuri în completarea măsurilor dispuse în urma cercetării; efectuează verificări proprii privind aplicarea instrucţiunilor proprii şi a celor de lucru şi face un raport scris privind constatările făcute; dezbate raportul scris, prezentat comitetului de securitate şi sănătate în muncă de către conducătorul unităţii cel puţin o dată pe an, cu privire la situaţia securităţii şi sănătăţii în muncă, acţiunile care au fost întreprinse şi la eficienţa acestora în anul încheiat, precum şi propunerile pentru planul de prevenire şi protecţie ce se vor realiza în anul următor. Obligaţiile angajatorului referitoare la comitetul de securitate şi sănătate Angajatorul trebuie să furnizeze comitetului de securitate şi sănătate în muncă toate informaţiile necesare, pentru ca membrii acestuia să-şi poată da avizul în cunoştinţă de cauză. Angajatorul trebuie să prezinte, cel puţin o dată pe an, comitetului de securitate şi sănătate în muncă un raport scris care va cuprinde situaţia securităţii şi sănătăţii în muncă, acţiunile care au fost întreprinse şi eficienţa acestora în anul încheiat, precum şi propunerile pentru planul de prevenire şi protecţie ce se vor realiza în anul următor. Angajatorul trebuie să transmită raportul, avizat de membrii comitetului de securitate şi sănătate în muncă, în termen de 10 zile, inspectoratului teritorial de muncă. Angajatorul trebuie să supună analizei comitetului documentaţia referitoare la caracteristicile echipamentelor de muncă, ale echipamentelor de protecţie colectivă şi individuală, în vederea selecţionării echipamentelor optime. Angajatorul trebuie să informeze comitetul de securitate şi sănătate în privire la evaluarea riscurilor pentru securitate şi sănătate, măsurile prevenire şi protecţie atât la nivel de unitate, cât şi la nivel de loc şi tipuri de posturi de lucru, măsurile de prim-ajutor, de prevenire şi muncă cu de de muncă stingere a

incendiilor şi evacuare a lucrătorilor. Angajatorul comunică comitetului de securitate şi sănătate în muncă punctul său de vedere sau, dacă este cazul, al medicului de medicina muncii, serviciului intern sau extern de prevenire şi protecţie, asupra plângerilor lucrătorilor privind condiţiile de muncă şi modul în care serviciile de prevenire şi protecţie îşi îndeplinesc atribuţiile. În cazul în care angajatorul nu ia în considerare propunerile comitetului de securitate şi sănătate în muncă, trebuie să motiveze decizia sa în faţa comitetului; motivaţia va fi consemnată în procesul verbal.

SĂNĂTATEA ÎN MUNCĂ. DE MEDICINA MUNCII

ORGANIZAREA STRUCTURILOR MEDICALE

1. PREMISE Securitate şi sănătate în muncă: ansamblul de activităţi instituţionalizate având ca scop asigurarea celor mai bune condiţii în desfăşurarea procesului de muncă, apărarea vieţii, integrităţii fizice şi psihice, sănătăţii lucrătorilor şi a altor persoane participante la procesul de muncă (Legea SSM 319/2006). Ţintele SSM: - confortul fizic, psihic şi social al executantului - securitatea sa şi, prin acestea şi - eficienţa şi performanţa sistemului de muncă. Scop: un muncitor sănătos într-un loc de muncă sănătos şi sigur ! BAZA LEGISLATIVĂ PENTRU SECURITATEA ŞI SĂNĂTATEA ÎN MUNCĂ O CONSTITUIE LEGEA SECURITĂŢII ŞI SĂNĂTĂŢII ÎN MUNCĂ (şi Normele metodologice de aplicare a legii 319/2006) CONCEPTUL DE "SĂNĂTATE": • Definiţia stării de sănătate = starea de echilibru bio-psiho-social a individului care îi asigură adaptarea continuă la mediul înconjurător, din care face parte şi sistemul de muncă. • Alterarea sănătăţii apare ca rezultat al unor procese multifactoriale, de potenţializare şi compensare, ţinând atât de individul însuşi, cât şi de raporturile sale cu mediul înconjurător, în cadrul căruia munca ocupă un loc central. • "Sănătatea optimă" (OMS) înseamnă: îmbunătăţirea capacităţilor fizice, îmbunătăţirea capacităţilor mentale, dezvoltarea capacităţilor de rezervă, adaptabilitate la schimbările circumstanţiale de viaţă şi muncă, atingerea unor niveluri superioare individuale în activitatea creativă şi de altă natură. • În momentul actual, se pune problema: nu numai de a recunoaşte, identifica şi controla factorii patogeni (profesionali şi extraprofesionali), ci şi de a identifica şi a promova factorii sanogeni, ceea ce se traduce prin activităţi cu orientare atât curativă, în raport cu factorii patogeni, cât şi preventivă, în raport cu factorii sanogeni. SĂNĂTATE PUBLICĂ ŞI SĂNĂTATE PROFESIONALĂ Sănătatea publică = sănătatea omului în relaţie cu întregul său mediu social, fizic, chimic, biologic.

Definiţie (legea 95/2006): starea de sănătate a populaţiei în raport cu determinanţii stării de sănătate: socio-economici, biologici, mediu, stil de viaţă, asigurarea cu servicii de sănătate, calitatea şi accesibilitatea serviciilor de sănătate. o Se studiază şi se determină la scară de populaţii sau grupuri sociale; o Include un câmp pluridisciplinar: urbanişti, ingineri, agronomi, veterinari, biologi, biomatematicieni, medici etc.; o Concluziile se bazează pe metode statistice şi epidemiologice; o Principalele domenii de intervenţie ale asistenţei de sănătate publică sunt: prevenirea, supravegherea şi controlul bolilor transmisibile şi netransmisibile; monitorizarea stării de sănătate (prin: monitorizarea indicatorilor stării de sănătate, monitorizarea determinanţilor stării de sănătate, monitorizarea eficacităţii şi eficienţei activităţilor din domeniul sănătăţii publice, evaluarea nevoilor populaţiei privind serviciile de sănătate publică); promovarea sănătăţii şi educaţia pentru sănătate (prin: campanii de informare – educare – comunicare, programe de educaţie pentru sănătate şi promovare a sănătăţii în comunităţi, dezvoltarea şi implicarea comunităţilor locale, pledoaria pentru sănătate publică); sănătatea profesională /ocupaţională/ prin definirea standardelor de sănătate profesională şi prin controlul aplicării reglementărilor sănătăţii în muncă; sănătatea în relaţie cu mediul; reglementarea primară şi secundară în domeniul sănătăţii publice; managementul sănătăţii publice; servicii de sănătate publică specifice. Sănătatea profesională sănătatea omului în relaţie cu sistemul său de muncă. Influenţează caracteristicile şi evoluţia sănătăţii publice. Principii de promovare a sănătăţii la locul de muncă: se aplică la toate grupurile forţei de muncă este direcţionată pe cauzele afectării sănătăţii combină diverse metode sau moduri de abordare urmăreşte participarea activă a muncitorilor este în mod primar o activitate medicală, dar se bazează şi pe activităţi din alte domenii ştiinţifice, sociale, politice, economice RELAŢII ŞI INTERCONDIŢIONĂRI MUNCĂ – SĂNĂTATE – BOALĂ • Relaţii de echilibru: munca are un rol benefic, de promovare a sănătăţii fizice şi mentale, atunci când este adaptată capacităţilor psihofiziologice ale executantului şi când există şi se respectă reglementările de expunere a organismului la factorii de risc profesionali. • Relaţii de dezechilibru: munca poate afecta sănătatea în mai multe moduri: Executantul poate fi expus unor factori nocivi fizici, chimici, biologici, ergonomici, folosiţi în procesul de muncă ori apăruţi în urma acestui proces, ceea ce duce la efecte specifice acestor expuneri - bolile profesionale. Munca implică suprasolicitări ale unor structuri şi/sau ale unor organe ori sisteme ale organismului (aparat locomotor, sistem nervos central, organe de simţ, etc.), ceea ce poate duce, de asemenea, la boli profesionale sau la boli legate de profesiune. Munca poate fi stresantă psihologic, putând duce, alături de alte cauze, individuale şi extraprofesionale, la boli psiho-somatice, mentale, alcoolism, etc. Munca sau circumstanţele în care ea se desfăşoară poate implica un risc mare de accidentare ori de violenţă fizică (de exemplu, activităţile din minerit, construcţii, transport sau activităţile din poliţie). Munca însăşi promovează un stil de viaţă nesănătos (de exemplu: muncă sedentară → obezitate; alcoolism, în anumite profesii). Prin expunere profesională la anumite condiţii de muncă, şi unele boli obişnuite (boli transmisibile, de nutriţie etc.) riscă să se agraveze sau evoluţia lor este mai trenantă. Boala, ca şi accidentul de muncă reprezintă simptome, manifestări ale disfuncţiilor, dezechilibrelor sistemului de muncă. Boala se poate constitui în factor de risc de accidentare.

MEDICINA MUNCII: disciplină a medicinii preventive care se ocupă de relaţia fiziologică şi/sau patologică dintre organismul uman şi muncă, în vederea promovării stării de sănătate a muncitorilor şi a evitării oricărei alterări a sănătăţii lor ca urmare a activităţii profesionale. Studiază individul şi colectivitatea în relaţie cu factorii sistemului de muncă 2. ORGANIZAREA STRUCTURILOR MEDICALE DE MEDICINA MUNCII • Angajatorul este obligat să asigure supravegherea stării de sănătate a tuturor angajaţilor prin servicii medicale de medicina muncii. • Structurile medicale de medicina muncii funcţionează potrivit reglementărilor Ministerului Sănătăţii Publice, activitatea acestora având un caracter predominant preventiv. • Prestarea serviciilor medicale de medicina muncii se realizează sub coordonarea medicului de medicina muncii la nivelul structurilor medicale de medicina muncii, care sunt: cabinetele de medicina muncii de întreprindere, organizate de angajator; cabinetele de medicina muncii private, organizate conform dispoziţiilor legale; secţiile sau compartimentele de medicină a muncii şi boli profesionale organizate la nivelul Autorităţilor de sănătate publică judeţene; secţiile de medicina muncii din Institutele de Sănătate Publică din Bucureşti, Cluj, Iaşi, Timişoara, şi din centrele de Sănătate Publică din TârguMureş, Sibiu; clinicile universitare de boli profesionale. • În structurile medicale de medicina muncii vor fi încadraţi medici de medicina muncii, iar în cabinetele de medicina muncii din întreprindere pot fi încadraţi medici de medicina muncii şi medici cu competenţă în medicină de întreprindere, conform reglementărilor Ministerului Sănătăţii Publice. • Personalul medical cu studii superioare şi medii necesar, aparatura de specialitate, materialele sanitare consumabile, dotări şi condiţii pentru buna funcţionare a acestor structuri, se asigură de către angajator potrivit reglementărilor Ministerului Sănătăţii Publice. • Exercitarea atribuţiilor de serviciu ale personalului medical şi mediu sanitar se efectuează în conformitate cu reglementările Ministerului Sănătăţii Publice. • Asigurarea supravegherii expunerii profesionale este responsabilitatea angajatorului şi se realizează prin cabinetele medicale de medicina muncii înregistrate în registrul unic al cabinetelor medicale de la nivelul autorităţilor de sănătate publică. • Pentru asigurarea atribuţiilor ce revin structurilor medicale de medicina muncii, angajatorii vor lua următoarele măsuri: a) angajarea personalului numai după un examen medical prealabil, cu confirmarea scrisă a medicului de medicina muncii că locul de muncă sau meseria propusă nu este contraindicată din punct de vedere medical viitorului angajat; b) programarea, cu acordul personalului medical, a controlului medical periodic al angajaţilor, potrivit reglementărilor tehnice ale Ministerului Sănătăţii Publice, şi urmărirea efectuării integrale a acestuia; c) respectarea recomandărilor medicale rezultate în urma examenelor la angajare, a controalelor medicale de adaptare şi periodice şi a examenului medical la reluarea activităţii. • Angajatorii nu au dreptul să intervină prin nici un mijloc în influenţarea activităţii medicale, a conţinutului acesteia, a concluziilor şi măsurilor medicale stabilite. • Activitatea de medicina muncii la nivel judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti, este coordonată şi monitorizată de către Autorităţile de sănătate publică, prin compartimentele de medicina muncii, care vor organiza periodic analiza activităţii serviciilor medicale de medicina muncii. • Institutele de Sănătate Publică asigură asistenţă şi îndrumare tehnică de

medicina muncii în zonele arondate. 3. ATRIBUŢIILE MEDICULUI DE MEDICINĂ A MUNCII (legea 418/2004): identifică factorii de risc şi participă la acţiunile de evaluare a acestora supraveghează sănătatea angajaţilor în relaţie cu situaţia de muncă reală, cu expunerea profesională la riscuri asigură corespondenţa dintre capacităţile psihofiziologice ale executantului şi cerinţele activităţii profesionale organizează primul ajutor şi tratamentul de urgenţă, pentru situaţii de urgenţe, incidente, avarii, cataclisme are un rol important în expertiza şi recuperarea capacităţii de muncă în cadrul CSSM, participă la stabilirea programelor de sănătate la locul de muncă asigură managementul serviciilor medicale de medicină a muncii are atribuţii de coordonare în cadrul unui serviciu medical de medicină a muncii participă la educaţia pentru sănătate şi promovarea sănătăţii întocmeşte rapoarte către angajator, angajaţi şi autorităţile competente contribuie la cunoaşterea ştiinţifică în domeniul sănătăţii în muncă 4. ALTE ELEMENTE LEGISLATIVE • Legea 95 / 2006 privind reforma în sănătate stabileşte, între altele: - în cadrul titlului I, Sănătatea publică: principiile asistenţei de sănătate publică activităţile sistemului de sănătate publică organizarea şi funcţionarea inspecţiei sanitare de stat principiile asistenţei medicale profilactice şi curative obligaţiile persoanelor fizice şi juridice - în cadrul titlului II, Programele naţionale de sănătate publică (între care există şi programe privind sănătatea profesională) - în cadrul titlului IV, Sistemul naţional de asistenţă medicală de urgenţă şi de prim-ajutor calificat. Principiile care stau la baza asistenţei de sănătate publică sunt: responsabilitatea societăţii pentru sănătatea publică focalizarea pe grupuri populaţionale şi prevenirea primară preocuparea pentru determinanţii stării de sănătate: sociali, de mediu, comportamentali, servicii de sănătate abordarea multidisciplinară şi intersectorială parteneriat activ cu populaţia şi autorităţile publice centrale şi locale decizii bazate pe cele mai bune dovezi ştiinţifice existentela momentul respectiv în condiţii specifice, decizii fundamentate pe principiul precauţiei descentralizarea sistemului de sănătate publică existenţa unui sistem informaţional şi informatic integrat pentru managementul sănătăţii publice. Ca autoritate centrală în domeniul asistenţei de sănătate publică, MINISTERUL SĂNĂTĂŢII PUBLICE are ca atribuţii, între altele: protecţia sănătăţii în relaţie cu condiţiile de muncă avizarea şi controlul activităţii de supraveghere a stării de sănătate a personalului expus profesional elaborarea, după caz, a unor proiecte de acte normative în ceea ce priveşte: calitatea mediului de muncă şi sănătatea în muncă evaluarea factorilor de mediu asupra sănătăţii populaţiei calitatea principalilor factori de mediu monitorizarea stării de sănătate promovarea sănătăţii • Atribuţiile SERVICIULUI / BIROULUI DE SUPRAVEGHERE ŞI CONTROL AL BOLILOR

PROFESIONALE din AUTORITATEA DE SĂNĂTATE PUBLICĂ: realizează registrul de evidenţă a BP la nivel teritorial, efectuând cecetarea şi documentareacazurilor suspecte de boală, declararea şi înregistrarea BP; selectează cazurile şi transmite fişe BP2/rapoarte partenerilor instituţionali, conform prevederilor legale înregistrează cazurile de BLP şi indicii de morbiditate profesională cu incapacitate temporaraă de muncă realizează expertize în domeniul sănătăţii profesionale (ocupaţionale) centralizează şi analizează situaţia angajaţilor expuşi la noxe din teritoriu asigură organizarea activităţilor de colectare şi raportare a datelor necesare identificării problemelor de sănătate profesională şi a operatorilor specializaţi în intervenţii eficiente din piaţa de servicii medicale de medicina muncii participă cu rapoarte la elaborarea sintezelor naţionale privind sănătatea în relaţie cu mediul profesional derulează studii multidisciplinare asupra problemelor de sănătate – mediu – securitate în teritoriul dat organizează acţiuni de prevenire a îmbolnăvirilor profesionale şi de promovare a sănătaţii în muncă evaluează aplicarea normelor la locul de muncă pentru pentru supravegherea gravidelor cu risc maternal participă la implementarea programelor privind protejarea sănătăţii şi prevenirea îmbolnăvirilor asociate factorilor de risc profesionali coordonează activitatea structurilor medicale de medicină a muncii din teritoriu şi urmăreşte aplicarea criteriilor de control al calităţii serviciilor de medicina muncii stochează datele medicale de la angajatorii aflaţi în procedură de faliment participă la aplicarea legislaţiei privind încadrarea locurilor de muncă în condiţii deosebite şi speciale efectuează, la cererea terţilor, evaluarea factorilor de risc profesional evaluează aplicarea normelor privind asigurarea supravegherii medicale a personalului expus profesional, în concordanţă cu prevederile legale şi cu riscurile profesionale elaborează referatele de evaluare a unităţilor / activităţilor supuse avizării / autorizării sanitare participă la elaborarea şi execuţia planurilor de acţiuni privind implementarea în plan judeţean a acquisului comunitar în domeniul sănătăţii şi securităţii în muncă • Legea 108/1999 privind înfiinţarea şi organizarea Inspecţiei Muncii stabileşte atribuţiile inspectorului de muncă: acordă / retrage autorizaţia de funcţionare din punct de vedere al securităţii în muncă controlează certificarea produselor, maşinilor, utilajelor, echipamentelor de protecţie coordonează instruirea şi formarea angajaţilor şi urmăreşte formarea specialiştilor participă la cercetarea unor AM controlează aplicarea prevederilor legale referitoare la SSM colaborează la elaborarea programelor de prevenire a RP şi controlează realizarea acestora efectuează / solicită măsurători şi determinări dispune sistarea activităţilor în cazuri...

EVALUAREA CONFOMITĂŢII ŞI CERTIFICAREA ECHIPAMENTELOR DE MUNCĂ-legislaţie, cerinţe esenţiale de securitate, aplicabile 1.1. Elemente generale

proceduri

Un obiectiv prioritar al politicii statului român în perioada actuală îl constituie armonizarea legislaţiei naţionale cu legislaţia Uniunii Europene, ca o condiţie importantă a integrării economice şi deci a creării condiţiilor pentru afilierea României la UE. Art. 70 din Legea pentru ratificarea Acordului european de asociere prevede că protecţia forţei de muncă, a sănătăţii şi a vieţii oamenilor reprezintă domenii prioritare pentru armonizare. În acest sens, armonizarea legislaţiei române de protecţia muncii cu legislaţia comunitară a urmărit pe de o parte aspectele legate de asigurarea unor condiţii de muncă la nivel european prin alinierea normelor de protecţia muncii la prevederile directivelor derivând de la art. 118A din Tratatul de la Roma (art.137* din Tratatul de la Amsterdam), iar pe de altă parte asigurarea unui nivel maxim de

securitate a muncitorilor prin utilizarea de echipamente de muncă (EM) şi echipamente individuale de protecţie adecvate, a căror calitate de securitate/protecţie să fie asigurată încă din faza de concepţie şi certificată conform unor proceduri reglementate. În cazul echipamentelor de muncă (EM) noţiunea de calitate trebuie să se bazeze în primul rând pe aspectul îndeplinirii funcţiei de bază în cazul utilizării, respectiv al funcţiei de securitate, atât în raport cu utilizatorul, cât şi cu persoanele/animalele din mediul de muncă. Aceasta înseamnă, în primul rând că, EM trebuie să formeze o barieră între utilizator şi mediu, în spatele căreia nivelul de risc efectiv asupra utilizatorului să fie cât mai mic, sub limita admisibilă care ar putea conduce la accidentarea sau îmbolnăvire profesională şi, pe de altă parte, EM nu trebuie să cauzeze prin concepţia sau execuţia sa vreun pericol pentru utilizator (răniri, degajări de noxe, degajări de substanţe corozive, etc.) Se cunoaşte faptul că majoritatea factorilor periculoşi din mediul de muncă acţionează insidios sau brusc, astfel încât este imposibil ca persoana expusă să sesizeze riscul în timpul util pentru a se îndepărta şi a evita accidentarea sau îmbolnăvirea profesională. Multitudinea factorilor periculoşi sau nocivi şi nivelurilor de risc existente ca şi complexitatea procedeelor şi fenomenelor utilizate pentru a crea bariera adecvată prin EM fac imposibilă în cele mai multe cazuri folosirea metodelor de evaluare subiectivă pentru aprecierea calităţii de securitate. De aceea, în cazul EM este necesar să se ia în consideraţie numai metodele obiective de apreciere. La o multitudine de tipuri de modele de EM, fiecare adecvat pentru anumite domenii de utilizare, apare o diversitate de factori de risc şi niveluri de risc existente la diferite locuri de muncă ca şi părţi ale corpul omenesc expuse zonelor periculoase ale acestora. Utilizarea greşită poate conduce la accidente. În aceste condiţii este necesar ca noţiunea de "calitate de securitate" să fie extinsă asupra informaţiilor puse la dispoziţie de fabricant/ importator/distribuitor autorizat datorită cărora să se poată determina domeniul de securitate şi nivelul de performanţe faţă de diferite expuneri ale factorilor periculoşi. Spre deosebire de bunurile de larg consum, calitatea de securitate nu presupune obligatoriu luarea în consideraţie a factorului estetic sau a preţului de cost, viaţa şi sănătatea oamenilor fiind mai importante decât preţul. În plus, în cazul EM este absolut necesar să existe încrederea adecvată că fiecare exemplar corespunde din toate punctele de vedere informaţiilor şi datelor tehnice furnizate de fabricant/importator/distribuitor autorizat. Aceasta se poate realiza fie acordând încredere fabricantului care atestă acest lucru, fie creând un sistem instituţional (de organisme independente, speciale) care să efectueze încercări şi verificări complete ale calităţii de securitate/protecţie pentru tipurile de model de EM fabricate, în faza de concepţie sau pe parcursul fabricaţiei şi care să ateste/certifice conformitatea. 1.2. Legislaţia europeană în domeniu

Legislaţia europeană referitoare la calitatea echipamentelor tehnice utilizate de către angajaţi în procesul de muncă este bazată pe art. 100A al Tratatului de la Roma, modificat prin art. 94-97 din Tratatul de la Amsterdam. Tratatul de la Roma, respectiv art. 100A reprezintă documentul general privind armonizarea prevederilor legislative, tehnice şi administrative în scopul realizării pieţei libere pentru produsele referitoare la sănătate, securitate, protecţia consumatorilor şi protecţia mediului. În dezvoltarea art. 100A au fost emise circa 2500 de directive ale Consiliului

privind armonizarea legislaţiei statelor membre referitoare la diferite tipuri de produse. Dintre acestea circa 200 fac obiectul NOII ABORDĂRII. Acestea sunt documente specifice, unele dintre ele cu un puternic caracter tehnic şi se referă la armonizarea prescripţiilor statelor membre pentru anumite tipuri de echipamente, pornind de la principiul asigurării unui nivel maxim de protecţie a utilizatorului. Directivele europene care derivă de la art.100A conţin o serie de prevederi comune, indiferent de tipul de echipament căruia i se aplică, precum şi prevederi specifice acestuia, în special sub formă de cerinţe esenţiale de securitate, inclusiv prevederi tehnice (caracteristici, parametri admisibili, metode de încercări). Pentru maşinile industriale principalele prevederi sunt conţinute în Directiva europeană 98/37/CEE (text unificat). Prevederile generale se referă la: 1.Obligativitatea ca orice EM pus în circulaţie să fie în conformitate cu totalitatea cerinţelor esenţiale de securitate şi sănătate aplicabile, să fie certificat prin procedurile corespunzătoare tipului de model, să fie însoţit la comercializare de marcajul de conformitate "CE" iar fabricantul sau mandatarul său în Comunitatea Europeană să emită şi să semneze declaraţia CE de conformitate. Produsele care nu îndeplinesc aceste cerinţe pot fi expuse în expoziţii sau prezentate, doar dacă sunt însoţite de un avertisment adecvat. 2.Obligativitatea statelor membre de a accepta circulaţia liberă pe teritoriul propriu a ET care sunt conforme cu prevederile enunţate la punctul anterior. 3.Prezumţia că respectarea standardelor armonizate asigură conformitatea cu cerinţele esenţiale de securitate incluse. În consecinţă, dovedirea conformităţii cu specificaţiile unui standard european armonizat se acceptă a fi dovadă a conformităţii cu cerinţele esenţiale de securitate abordate în cuprinsul acestuia. În dezvoltarea acestei prevederi, la nivelul U.E. se publică periodic lista standardelor europene (EN) şi/sau internaţionale (CEN/CENELEC ) armonizate ce pot fi utilizate la certificare iar în comitetele tehnice de standardizare europene sa decis ca fiecare document tehnic nou să fie însoţit de o anexă care prezintă corelaţia dintre cerinţele esenţiale şi specificaţiile standardelor. Trebuie dovedită conformitatea produsului cu toate cerinţele esenţiale de securitate, deci implicit se pot aplica unul sau mai multe standarde armonizate. În lipsa acestora se acceptă utilizarea unor standarde naţionale sau a altor reglementări naţionale. 4.Obligativitatea atestării conformităţii modelului în urma aplicării unor proceduri specifice de certificare (proprii unor grupe de produse) de către intituţii/organisme desemnate (organisme de certificare notificate). Pe de altă parte, pentru fiecare exemplar de produs pus în circulaţie, producătorul/mandatarul său autorizat în cadrul comunităţii este responsabil pentru conformitatea cu cerinţele şi/sau modelul, în acest sens el aplică pe fiecare exemplar marcajul CE şi emite declaraţia de conformitate. 5.Dreptul statelor membre de a-şi desemna organisme de certificare agreate. Desemnarea se face în urma evoluării modului în care aceste organisme îndeplinesc o serie de criterii minimale, printre care cele mai importante se referă la capacitatea profesională şi tehnică de a efectua certificarea. Organismele agreate de fiecare stat sunt notificate la nivel european, şi în celelalte state. Comisia europeană publică periodic lista organismelor notificate. În domeniul EM există state membre care au agreat un singur organism de certificare naţional sau mai multe. Statele membre sunt obligate de a asigura libera circulaţie a EM care sunt certificate de orice alt organism notificat, fără a impune cerinţe suplimentare

care ar putea conduce la modificarea unui produs deja certificat. 6.Obligaţia statelor membre de a asigura supravegherea atât a pieţei de ET, cât şi a propriilor organisme de certificare. Astfel, ori de câte ori se semnalează o neconformitate a unui produs certificat, există obligaţia notificării la Comunitate, care dispune de proceduri proprii de lucru. 7. Cerinţelor esenţiale de securitate şi sănătate aplicabile. Cerinţele esenţiale de securitate şi sănătate abordează separat fiecare risc posibil a fi generat şi cerinţele aplicabile pentru a se preveni acest lucru. Cerinţele esenţiale se împart: a) cerinţe generale aplicabile oricăror EM: ergonomie, niveluri şi clase de protecţie, factori de confort şi eficacitate, informaţii furnizate de fabricant; b) cerinţe suplimentare comune mai multor grupe de EM c) cerinţe suplimentare specifice riscurilor de prevenit în cazul EM: protecţie contra riscurilor mecanice (stabilitate, rupere, cădere şi proiectare de obiecte), electrice, noxe fizice, noxe chimice, cădere etc 8. Descrierea procedurilor generale de certificare şi categoriile de EM cărora li se aplică. Astfel, pentru EM care nu sunt cuprinse în Anexa nr.4 din Directivă se impune elaborarea şi păstrarea documentaţiei la producător/mandatar astfel încât să fie posibilă prezentarea ei către autorităţi iar pentru EM din Anexa nr.4 se impune aplicarea procedurii "examen CE de tip" de către organisme de certificare notificate. De asemenea, sunt definite principalele proceduri de certificare a calităţii de securitate/protecţie, aplicabile diferitelor grupe de EM. Sunt definite principalele proceduri de certificare a calităţii de securitate, aplicabile diferitelor grupe de EM. Diferenţierea este efectuată în funcţie de grupa de EM, respectiv de natura şi gravitatea posibilelor accidente sau îmbolnăvirii profesionale care se previn prin utilizarea EM. Pentru EM care nu sunt prevăzute în Anexa nr.4 din Directivă, este suficient ca fabricantul sau mandatarul său stabilit în Comunitatea Europeană să ateste conformitatea produsului cu cerinţele prin emiterea declaraţiei CE de conformitate şi să fie capabil de a prezenta unui organism abilitat întreaga documentaţie de execuţie definită în Anexa nr.5 din Directivă. În cazul în care pentru EM care nu sunt prevăzute în Anexa nr.4 din directivă se declară conformitatea cu standardele armonizate, producătorul trebuie să deţină un raport tehnic sau un certificat de conformitate emis de un organism de certificare competent. Pentru aceste EM, la finalizarea procedurii de evaluare a conformităţii, care se efectuează după finalizarea fabricaţiei, organismul de certificare competent emite un « certificat de conformitate », care la cererea solicitantului se poate emiste pentru : proiect, tip de produs (documentaţie de proiectare şi controlul fabricaţiei), lot. Pentru EM prevăzute în Anexa nr.4 din Directivă, înainte de introducerea în fabricaţie este obligatoriu aplicarea unei proceduri de certificare "examinare CE de tip" la un organism de certificare notificat; aceasta presupune examinări de documentaţie, examinarea şi verificarea exeplarului reprezentativ din gama de produse suspuse evaluării conformităţii, încercări de laborator şi evaluarea dispoziţiilor referitoare la controlul pe fluxul de fabricaţie şi a EM finit

pentru a evalua conformitatea tuturor cu cerinţele. emite un certificat de « examinare EC de tip ».

Organismul de certificare

Prin Directiva 2006/42/CE s-au stabilit noi cerinţe de securitate pentru maşinile industriale, în vederea aplicării unor modulelor de evaluare a conformităţii şi de asigurare a calităţii complete a fabricaţiei echipamentelor de muncă, în conformitate cu prevederile Directivei maşini 98/37/CE, a Comunicărilor Comisiei Europene 899/2000 şi 48/2003 Conform reglementării emise de Comisia europeană Directiva de maşini 2006/42/CE nu se aplică ridicării persoanelor cu ajutorul maşinilor care nu sunt construite în acest scop. Aceasta directivă permite, în schimb, ca statele membre să ia toate măsurile la nivel naţional, conform tratatelor europene, în ceea ce priveşte maşinile, în vederea aplicării prevederilor directivei 89/655/CEE care se referă la armonizarea statelor membre cu privire la cerinţele minime de securitate şi sănătate pentru utilizarea de către lucrători a echipamentului de muncă la locul de muncă. În ceea ce priveşte riscurile legate de utilizarea maşinilor prevăzute de directiva 2006/42/CE s-au stabilit procedurile de evaluare a conformităţii cu cerinţele esenţiale de securitate şi sănătate, aceste proceduri fiind concepute în funcţie de importanţa pericolului inerent care poate să apară la aceste maşini. În consecinţă, fiecare categorie de maşini trebuie să fie armonizată unei proceduri adecvate care să fie conforme cu decizia 93/465/CEE a Consiliului din 22 iulie 1993 privind modulele referitoare la diferitele faze de evaluare a conformităţii şi regulilor privind aplicarea şi utilizarea marcajului CE de conformitate, module care sunt destinate a fi utilizate în cadrul directivelor de armonizare tehnică şi care conţine prevederi de natură tehnică legate de verificarea acestor maşini. Directiva 2006/42/CE introduce o serie de proceduri de evaluare a conformităţii maşinilor, conform art.12: pentru maşinile care nu sunt prevăzute în Anexa nr.IV din directivă, fabricantul sau reprezentantul său aplică procedura de evaluare a conformităţii cu control intern al fabricaţiei maşinilor, conform Anexei nr.VIII a directivei; pentru maşinile care sunt prevăzute în Anexa nr.IV din directivă şi care sunt fabricate conform standardelor armonizate prevăzute la art.7, par.(2), şi pentru toate standardele care prevăd ansamblul cerinţelor esenţiale de securitate şi sănătate aplicabile, fabricantul sau reprezentantul său aplică una din procedurile următoare : a) procedura de evaluare a conformităţii cu control intern al fabricaţiei maşinilor, conform Anexei nr.VIII a directivei ; b) procedura examen Ce de tip prevăzută de Anexa nr.IX, precum şi controlul intern al fabricaţiei maşinilor conform Anexei nr. VIII, pct.3 din directivă ; c) procedura de asigurare a calităţii complete prevăzute de Anexa nr.X ; pentru maşinile care sunt prevăzute în Anexa nr.IV din directivă şi care enu sunt fabricate conform standardelor armonizate prevăzute la art.7, par.(2), sau numai parţial, sau dacă standardele armonizate nu prevăd ansamblul cerinţelor esenţiale de securitate şi sănătate aplicabile, sau nu există standarde armonizate pentru maşina respectivă, fabricantul sau reprezentantul său aplică una din procedurile următoare : a) procedura examen Ce de tip prevăzută de Anexa nr.IX, precum şi controlul intern al fabricaţiei maşinilor conform Anexei nr. VIII, pct.3 din directivă ; b) procedura de asigurare a calităţii complete prevăzute de Anexa nr.X ; pentru părţi complete ale maşinilor, fabricantul acestor părţi sau

reprezentantul său, înainte de introducerea pe piaţă trebuie să respecte prevederile art.13 al directivei şi să stabilească următoarele : a) documentaţie tehnică specifică, conform prevederilor Anexei nr.VII, partea B ; b) instrucţiuni de asamblare, conform Anexei nr.VI ; c) declaraţia de încorporare, conform Anexei nr.II, partea 1, secţiunea B. 1.3. Legislaţia şi reglementările române şi certificării echipamentelor de muncă din domeniul evaluării conformităţii

MMSSF a elaborat şi pus în aplicare conceptul român de certificare a calităţii de securitate a EM şi respectiv EIP. Începând din 01.10.2006 se aplică prevederile Legii nr. 319/2006 privind securitatea şi sănătatea în muncă, care are ca scop instituirea de măsuri privind promovarea îmbunătăţirii securităţii şi sănătăţii în muncă a lucrătorilor. Legea stabileşte principii generale referitoare la prevenirea riscurilor profesionale, protecţia sănătăţii şi securitatea lucrătorilor, eliminarea factorilor de risc şi accidentare, informarea, consultarea, participarea echilibrată potrivit legii, instruirea lucrătorilor şi a reprezentanţilor lor, precum şi direcţiile generale pentru implementarea acestor principii. Prin HG nr.119 din 05.02.2004 s-a emis reglementarea tehnică privind pe piaţă a maşinilor industriale. introducerea

Pentru EM care nu sunt prevăzute de HG nr.119/2004, evaluarea conformităţii se face în baza cerinţelor de securitate prevăzute de către producător în specificaţiile proprii, standarde, specificaţii tehnice şi/sau coduri de bună practică aplicabile, precum şi normele de protecţia muncii aplicabile. EM care nu se supun prevederilor HG nr.119/2004 trebuie să respecte şi prevederile Legii nr.245/2004 referitoare la securitatea generală a produselor. Conceptul român de certificare a calităţii de securitate a EM implică aplicarea în România în legătură cu EM fabricate în ţară, importate, comercializate sau utilizate, a unui ansamblu de reglementări juridice, tehnice şi administrative imperative, unitare, fundamentate ştiinţific şi armonizate în cea mai mare măsură posibilă cu cele din Uniunea Europeană pentru a crea condiţiile optime şi încrederea adecvată că astfel de produse folosite în procesul de muncă în conformitate cu instrucţiunile, asigură în cel mai înalt grad posibil securitatea utilizatorului împotriva factorilor de risc de accidentare şi îmbolnăvire profesională, fără a fi ele însele factori periculoşi pentru utilizator sau pentru alte persoane din mediu. Începând din anul 2001, prin aplicarea Legii nr. 608/2001 privind evaluarea conformităţii produselor s-au stabilit condiţii referitoare la introducerea pe piaţă a produselor care fac obiectul reglementărilor obligatorii, referitoare la maşini industriale, aparate şi echipamente electrice etc. Conceptul român de certificare este fundamentat printr-un sistem de reglementări format din: - legislaţia de bază şi conexă; - reglementări tehnice (standarde de cerinţe, norme, fişe tehnice) de bază şi conexe; - criterii; - proceduri generale şi specifice de lucru la nivelul instituţiilor implicate. În vederea aplicării prevederilor legate de art.100A din Tratatul de la Roma,

Comisia Europeană a stabilit în cadrul conceptului de « Nouă Abordare » şi « Abordare Globală » necesitatea elaborării Directivelor respectiv într-un cadru armonizat, din punct de vedere juridic, tehnic şi adminsitrativ, fundamentând ştiinţific şi unitar cerinţele esenţiale de securitate şi sănătate aplicabile categoriilor de produse reglementate prin Directivele tehnice ale Noii Abordări, prezentate în Anexa nr.1.

Anexa nr.1 Nr. crt Directiva Nr.directivei, Amendament Data aplicarii Sfarsitul perioadei de tranzitie 1. Echipament de joasa tensiune 73/23/EEC 93/68/EEC 19/8/74 1/1/95 1/1/97 1/1/97 2. Atmosfere sub presiune 87/404/EEC 90/488/EEC 93/68/EEC 1/7/90 1/7/91 1/1/95 1/7/92 1/1/97 3. Jucarii 88/378/EEC 93/68/EEC 1/1/90 1/1/95 1/1/97 4. Materiale pentru constructii 89/106/EEC 93/68/EEC 27/6/91 1/1/95 1/1/97 5. Compatibilitate electromagnetica 92/31/EEC 93/68/EEC [98/13/EC] 1/1/92 28/10/92 1/1/95 6/11/92 31/12/95 1/1/97 6. Masini 98/37/EC

89/336/EEC

98/79/EC 1/1/93 1/1/95 1/1/95 7/6/00 31/12/94 31/12/96 1/1/97

1/1/93

31/12/94

7. Echipament de protectie personala 89/686/EEC 93/68/EEC 93/95/EEC 96/58/EC 1/7/92 1/1/95 29/1/94 1/1/97 30/6/95 1/1/97 8. Aparate de cantarit cu functionare neautomata 90/384/EEC 93/68/EEC 1/1/93 1/1/95 31/12/02 1/1/97 9. Dispozitive medicale implantabile 90/385/EEC 93/42/EEC 93/68/EEC 1/1/93 1/1/95 1/1/95 31/12/94 14/6/98 1/1/97 10. Arzatoare cu combustibili gazosi 90/396/EEC 93/68/EEC 1/1/92 1/1/95 31/12/95 1/1/97 11. Boilere 92/42/EEC 93/68/EEC 1/1/94 1/1/95 31/12/97 1/1/97 12. Explozibili pt. uz civil 93/15/EEC 1/1/95 31/12/02 13. Dispozitive medicale 93/42/EEC 98/79/EC 1/1/95 7/6/00 14/6/98 30/6/01 14. Atmosfere potential explozive 94/9/EC 1/3/96 30/6/03 15. Ambarcatiuni pentru agreement 94/25/EC 16/6/96 16/6/98 16. Ascensoare 95/16/EC 1/7/97 30/6/99 17. Aparatura de refrigerare 96/57/EC 3/9/99 18. Echipament sub presiune 97/23/EC 29/11/99 29/5/02 19. Echipamente terminale pentru telecomunicatii 98/13/EC 6/11/92 1/5/92 1/1/95 20. Dispozitive medicale pentru diagnosticare in vitro 98/79/EC 7/6/00 7/12/03 7/12/05 21. Echipamente terminale pentru radio si telecomunicatii99/5/EC 8/4/00 7/4/00 7/4/01 În vederea efectuării evaluării conformităţii şi certificării produselor se aplică diferite module de evaluare a conformităţii, conform conceptului de Nouă Abordare, care sunt prezentate în Anexa nr.2, sau variante ale acestor module, conform Anexei nr.3. Anexa nr.2 A Controlul intern al productiei Acopera controlul intern al proiectarii si al productiei. Acest plan nu necesita control. Acest modul nu presupune actiunea unui organism notificat. B Examinarea EC de tip Acopera faza de proiectare si trebuie urmata de un

modul care sa asigure evaluarea in faza de productie. Certificatul de examinare tip EC este eliberat de un organism notificat. C Conformitatea de tip Acopera faza de productie si urmeaza modulul B. Asigura conformitatea cu tipul descris in certificatul de examinare tip EC emis conform modului B. Acest modul nu presupune actiunea unui organism notificat. D Asigurarea calitatii productiei Acopera faza de productie si urmeaza modulul B. Deriva din standardul de asigurare a calitatii EN ISO 9002, cu interventia unui organism notificat responsabil pentru a aproba si controla sistemul calitatii pentru productie, pentru inspectia finala a produsului si pentru testare stabilite de producator. E Asigurarea calitatii produsului Acopera faza de productie si urmeaza modulul B. Deriva din standardul de asigurare a calitatii EN ISO 9003, cu interventia unui organism notificat responsabil pentru a aproba si controla sistemul calitatii pentru inspectia finala a produsului si pentru testarea acestuia, stabilite de producator. F Verificarea produsului Acopera faza de productie si urmeaza modulul B. Un organism notificat controleaza conformitatea cu tipul descris in certificatul de examinare EC de tip emis conform modulului B si elibereaza un certificat de conformitate. G Verificarea unitatii Acopera fazele de proiectare si productie. Fiecare produs este examinat de un organism notificat, care elibereaza un certificat de conformitate. H Asigurarea sistemului calitatii totale Acopera fazele de proiectare si productie. Deriva din standardul de asigurare a calitatii EN ISO 9001, cu interventia unui organism notificat responsabil pentru aprobarea si controlul sistemului calitatii pentru proiectare, productie, inspectie finala a produsului si testare stabilite de producator.

Anexa nr.3

Elemente suplimentare comparate cu modulele de baza Aa1 si Cbis1 Controlul intern al productiei si unul sau mai multe teste pe unul sau mai multe elemente specifice ale produsului finit. Interventia organismului notificat fie in faza de proiectare, fie in cea de productie, in vederea testarii efectuate de catre producator sau in contul sau. Categoria de produse si testele aplicabile sunt specificate in directiva. Aa2 si Cbis2 Controlul intern al productiei si verificarea produsului la intervale aleatoare. Interventia organismului notificat pentru a controla produsul in faza de productie. Aspectele relevante ale controalelor sunt specificate in directiva. Dbis Asigurarea calitatii productiei, fara folosirea modului B. Este necesara documentatie tehnica. Ebis Asigurarea calitatii produsului, fara folosirea modulului B. Este necesara documentatie tehnica. Fbis Verificarea produsului, fara folosirea modulului B. Este necesara documentatie tehnica. Hbis Asigurarea sistemului calitatii totale cu controlul proiectarii. Un organism notificat analizeaza proiectarea produsului sau un produs si variantele sale si elibereaza un certificat de examinare EC de tip a proiectarii.

În vederea efectuării evaluării conformităţii şi certificării produselor se utilizează următoarele standarde, considerate în aplicarea modulelor de evaluare a conformităţii, conform Anexei nr.4. Anexa nr.4 Modul Standarde EN 45000 aplicabile Aa1, Aa2 EN 17025 (+abilitatea de a evalua si decide asupra conformitatii), sau EN 45004 (EN 17025 de respectat pentru testarile necesare), sau EN 45011 (EN 17025 de respectat pentru testarile necesare) B EN 45004 (EN 17025 de respectat pentru testarile necesare), sau EN 45011 (EN 17025 de respectat pentru testarile necesare) Cbis1, Cbis2 EN 17025 (+abilitatea de a evalua si decide asupra conformitatii), sau EN 45004 (EN 17025 de respectat pentru testarile necesare), sau EN 45011 (EN 17025 de respectat pentru testarile necesare) D, Dbis EN 45012 (+ cunostinte legate de produs) E, Ebis EN 45012 (+ cunostinte legate de produs) F, Fbis EN 17025 (+abilitatea de a evalua si decide asupra conformitatii), sau EN 45004 (EN 17025 de respectat pentru testarile necesare), sau EN 45011 (EN 17025 de respectat pentru testarile necesare) G EN 45004 (EN 17025 de respectat pentru testarile necesare), sau EN 45011 (EN 17025 de respectat pentru testarile necesare) H EN 45012 (+ cunostinte legate de produs) Hbis EN 45012 + EN 45004 sau EN 45011 În cadrul armonizării legislaţiei române reglementate de Legea nr.608/2001 referitoare la evaluarea conformităţii produselor s-au transpus Directivele Noii Abordării în reglementări tehnice emise sub formă de Hotărâri de Guvern, conform Anexei nr.5 în care sunt prezentate referinţele tehnice legate de unele categorii de produse prevăzute în Anexa nr.1 a Legii nr. 608/2001. Anexa nr.5 Nr. crt Directiva Nr.directivei, Amendament Documentul iniţial emis de autorităţi (actul normativ care preia directiva europeană în legislaţia română 1. Echipament de joasa tensiune (*) 73/23/EEC 93/68/EEC HG nr. 1514/2003 care modifică prevederile HG 457/2003 (modifică HG 1337/2000) 2. Recipienţi sub presiune 87/404/EEC 90/488/EEC 93/68/EEC HG nr. 752/2002 3. Jucarii 88/378/EEC 93/68/EEC HG nr. 396/2003 4. Materiale pentru constructii 89/106/EEC 93/68/EEC HG nr. 102/2003 5. Compatibilitate electromagnetica (*) 89/336/EEC 92/31/EEC 93/68/EEC [98/13/EC] HG nr. 497/2003 6. Masini (*) 98/37/EC 98/79/EC HG nr. 119/2004 7. Echipament individual de protectie (*) 89/686/EEC 93/68/EEC 93/95/EEC 96/58/EC HG nr. 115/2004 8. Aparate de cantarit cu functionare neautomata 90/384/EEC 93/68/EEC

HG nr. 617/2003 9. Dispozitive medicale implantabile 93/42/EEC 93/68/EEC HG nr. 344/2004 10. Arzatoare cu combustibili gazosi 93/68/EEC HG nr. 453/2003 11. Boilere 92/42/EEC 93/68/EEC HG nr. 541/2003

90/385/EEC

90/396/EEC

12. Explozibili pt. uz civil (*) 93/15/EEC HG nr. 207/2005 13. Dispozitive medicale 93/42/EEC 98/79/EC HG nr.382/2005 14. Atmosfere potential explozive (*) 94/9/EC HG nr. 752/2004 15. Ambarcatiuni pentru agreement 94/25/EC HG nr. 452/2003 16. Ascensoare 95/16/EC HG nr. 439/2003 17. Aparatura de refrigerare 96/57/EC HG nr. 1039/2003 18. Echipament sub presiune 97/23/EC HG nr. 941/2003 pentru echipamente sub presiune transportabile 19. Echipamente terminale pentru telecomunicatii 98/13/EC HG nr. 88/2003 20. Dispozitive medicale pentru diagnosticare in vitro 98/79/EC HG nr.798/2003 21. Echipamente terminale pentru radio si telecomunicatii99/5/EC HG nr. 88/2003 Prevederile legislaţiei române referitoare la evaluarea conformităţii produselor în a căror categorie intră şi maşinile industriale stabilesc ca activităţile de evaluare şi certificare să se efectueze de organisme tehnice competente, notificate de autorităţile naţionale pentru fiecare reglementare tehnică, conform Anexei nr.6 Anexa nr.6 Nr. crt Directiva europeană Autoritatea naţională responsabilă Documentul normativ emis de autorităţile române (actul normativ care preia directiva europeană în legislaţia română) 1. Directivele europene referitoare la echipament electric destinat utilizării în anumite limite de tensiuni: 73/23/CEE şi 93/68/CEE (“echipament de joasă tensiune”) MIR HG nr.457/2003 completată şi modificată de HG nr.1514/2003 2. Directivele europene referitoare la recipiente/ aparate sub presiune joasă: 87/404/CEE, 90/488/CEE şi 93/68/CEE ( excepţie la Directiva 98/37/CE) MIR HG nr. 454/2004 Prescripţii tehnice ISCIR 3. Directivele europene referitoare la compatibilitate electromagnetică: 2004/15/CE care înlocuieşte directivele 89/336/CEE, 92/31/CEE, 93/68/CEE şi 98/13/CEE MIR şi Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei HG nr.954/2003 completată şi modificată prin HG nr.1554/2003 4. Directiva europeană referitoare la maşini: 98/37/CE MMSSF HG nr.119/2004 5. Directivele europene referitoare la aparate alimentate cu combustibil gazos (arzătoare cu gaz): 90/396/CEE, 93/68/CEE (excepţie la Directiva 98/37/CE) MIR HG nr.453/2003, completată şi modificată prin HG nr.453R1/2003 şi HG nr. 1480/2003 6. Directivele europene referitoare la echipamente şi sisteme destinate a fi utilizate în atmosfere potenţial explozive (atmosfere potenţial explozive): 94/9/CE (excepţie la Directiva 98/37/CE) MMSSF HG nr.752/2004 7. Directiva europeană referitoare la ascensoare: 95/16/CE (excepţie la Directiva 98/37/CE) MIR HG nr.439/2003 Prescripţii tehnice ISCIR

8. Directiva europeană referitoare la echipamente sub presiune: 97/23/CE (excepţie la Directiva 98/37/CE) MIR HG nr.584/2004 Prescripţii tehnice ISCIR 9. Directivele europene referitoare la cazanelor noi cu apă fierbinte alimentate cu combustibil lichid sau gazos (cazane/boliere cu apă fierbinte): 92/42/CEE şi 93/68/CEE (excepţie la Directiva 98/37/CE) MIR HG nr.574/2005 Prescripţii tehnice ISCIR 10. Directivele europene referitoare la echipamente individuale de protecţie: 89/686/CEE, 93/68/CEE, 93/95/CEE, 96/98/CEE(excepţie la Directiva 98/37/CE) MMSSF HG nr.115/2004 completată şi modificată prin HG nr. 809/2005 11. Directiva europeană referitoare la jucării: 88/378/CEE şi 93/68/CEE ( excepţie la Directiva 98/37/CE) MIR HG nr.396/2003 12. Directiva europeană referitoare la produse de construcţii: 89/106/CEE şi 93/68/CEE ( excepţie la Directiva 98/37/CE) Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului HG nr.102/2003 13. Directiva europeană referitoare la aparate de cântărit cu funcţionare neautomată: 90/384/CEE şi 93/68/CEE ( excepţie la Directiva 98/37/CE) MIR HG nr.617/2003 14. Directiva europeană referitoare la dispositive medicale implantabile active: 90/385/CEE, 93/42/CEE şi 93/68/CEE ( excepţie la Directiva 98/37/CE) Ministerul Sănătăţii HG nr. 344/2004 15. Directiva europeană referitoare la explozivi de uz civil: 93/15/CEE (excepţie la Directiva 98/37/CE) MMSSF HG nr.209/2005 16. Directiva europeană referitoare la dispozitive medicale: 93/42/CEE, 93/68/CEE şi completarea 2003/32/CE ( excepţie la Directiva 98/37/CE) Ministerul Sănătăţii HG nr. 382/2005 17. Directiva europeană referitoare la ambarcaţiuni de agrement: 94/25/CEE (excepţie la Directiva 98/37/CE) Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului HG nr. 2195/2004 18. Directiva europeană referitoare la echipamente de refrigerare: 96/57/CE şi completare 2003/66/CE (excepţie la Directiva 98/37/CE) MIR HG nr. 1039/2003 modificată şi completată prin HG nr.972/2004 19. Directiva europeană referitoare la dispositive medicale pentru diagnostic in vitro: 98/79/CE ( excepţie la Directiva 98/37/CE) Ministerul Sănătăţii HG nr. 798/2003 20. Directiva europeană referitoare la instalaţii de transport pe cablu pentru persoane: 2000/9/CE (excepţie la Directiva 98/37/CE) MIR HG nr. 1009/2004 Prescripţii tehnice ISCIR 21. Directivele europene referitoare la echipamente terminale de telecomunicaţii şi respective de radio şi telecomunicaţii: 98/13/EC (excepţie la Directiva 98/37/CE) Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei HG nr. 88/2003 modificată şi completată prin HG nr.236/2004 22. Directiva europeană referitoare la echipamente de radio şi telecomunicaţii: 99/5/CE ( excepţie la Directiva 98/37/CE) Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei HG nr. 1039/2003 modificată şi completată prin HG nr.236/2004 23. Directiva europeană referitoare la ambalaje şi deşeuri de ambalaje: 94/62/CE ( excepţie la Directiva 98/37/CE) MIR 24. Directiva europeană referitoare la nivelul emisiilor de zgomot în mediu produs de echipamente destinate utilizării în exteriorul clădirilor: 2000/14/CE MIR HG nr.539/2004

Principalele cerinţe de securitatea muncii de natură reglementară juridică şi tehnică care stau la baza elaborării conţinutului prezentei lucrări sunt următoarele: Legea nr. 319/2006 privind securitatea şi sănătatea în muncă, Normele generale de protecţia muncii-ed.2002, HG nr.119/2004, HG nr.457/2003, Norme Specifice de Protecţia Munciietc. Legea nr. 319/2006 privind securitatea şi sănătatea în muncă preia prevederile Directivei Consiliului nr. 89/391/CEE privind introducerea de măsuri pentru promovarea îmbunătăţirii securităţii şi sănătăţii lucrătorilor la locul de muncă. Legea nr. 319/2006 prevede ca pentru EM să se adopte, din faza de cercetare, proiectare şi execuţie a acestora, precum şi de elaborare a tehnologiilor de fabricaţie, soluţii conforme prevederilor legale în vigoare privind securitatea şi sănătatea în muncă, prin a căror aplicare să fie eliminate sau diminuate riscurile de accidentare şi de îmbolnăvire profesională a lucrătorilor. În vederea realizării unor EM fără pericol pentru securitatea şi sănătatea lucrătorilor, este necesar să se garanteze, din faza de proiectare şi fabricare, cerinţele de securitate şi sănătate prevăzute de Directivele tehnice, respectiv cerinţele din reglementările naţionale tehnice. EM care nu fac obiectul reglementărilor tehnice prevăzute de Legea nr. 608/2001, trebuie să asigure cerinţele de securitate prevăzute de standarde, norme de protecţie muncii etc. În vederea garantării în utilizare a unor maşini industriale sigure, proiectantul şi fabricantul unui astfel de EM trebuie să ateste îndeplinirea prevederilor HG nr.119/2004, care reprezintă documentul legislativ prin care preia Directiva 98/37/CE. Complementar Directivei 98/37/CE pentru riscul major electric (maşini şi aparate electrice) se aplică prevederile Directivei 73/23/CEE referitoare la materialul electric destinat a fi utilizat în diferite limite de tensiune, iar pentru caracteristicile legate de emisia şi imunitatea EM în câmp electromagnetic se aplică prevederile directivei 89/336/CEE referitoare la compatibilitatea electromagnetică. EM destinate a fi utilizate în atmosfere potenţial explozive se aplică prevederile directivei 94/9/CEE referitoare la echipamente şi sisteme protectoare destinate a fi utilizate în atmosfere potenţial explozive. EM care se încadrează în categoria de în vederea asigurării cerinţelor esenţiale de securitate şi sănătate aplicabile încă din fazele de concepţie, fabricare şi comercializare trebuie să fie îndeplinite prevederile HG nr.119/2004. HG nr.119/2004 se aplică maşinilor industriale şi componente de securitate şi prevede: - enunţarea cerinţelor esenţiale care trebuie îndeplinite; - definirea procedurilor de certificare aplicabile diferitelor tipuri de maşini industriale; - stabilirea cerinţelor legate de desemnarea organismelor de cerificare competente pentru aplicarea procedurii “examinare EC de tip” prevăzută de Anexa nr.6; - prezentarea modelelor de marcaje, documente necesare. HG nr.119/2004 prevede următoarelor condiţii care au ca rezultat îndeplinirea cerinţelor esenţiale de securitate şi sănătate de către maşinile industriale: 1. OBLIGATIVITATEA ca orice EM pus în circulaţie să fie ÎN CONFORMITATE cu CERINŢELE ESENŢIALE DE SECURITATE ŞI SĂNĂTATE

2. OBLIGATIVITATEA ca orice EM să fie CERTIFICAT corespunzător procedurilor de certificare aplicabile 3. OBLIGATIVITATEA ca pe orice EM să fie aplicat MARCAJUL "CS" şi respectiv « CE » după semnarea unui acord PECA referitor la maşini sau aderarea României la UE 4. OBLIGATIVITATEA ca orice EM să fie însoţit de DECLARAŢIA CE DE CONFORMITATE a fabricantului, importatorului sau distribuitorului autorizat pe teritoriul României 5. CERINŢELE ESENŢIALE DE SECURITATE ŞI SĂNĂTATE aplicabile. 6.DESCRIEREA PROCEDURILOR GENERALE DE CERTIFICARE şi definirea categoriilor de EM cărora li se aplică: # elaborarea şi păstrarea documentaţiei tehnice pentru orice tip de model de EM şi efectuarea, la cerere, a încercărilor şi evaluării la organisme competente; # "examinare EC de tip" pentru orice tip de model de EM, cu excepţia celor care nu sunt prevăzute în lista EM care se certifică obligatoriu de un organism de certificare. 7. STABILIREA criteriilor privind recunoaşterea şi desemnarea organismelor de certificare din cadrul sistemului de evaluare a conformităţii certificare reglementat gestionat de MMSSF. În scopul creării condiţiilor pentru integrarea economică a României pe piaţa U.E. se acţionează şi în sensul elaborării de reglementări tehnice şi procedurale similare celor utilizate pe plan european la aplicarea procedurilor de certificare specifice EM (evaluări, încercări) sau a procedurilor de lucru ale organismului de certificare. Pentru realizarea unei evaluări a conformităţii şi certificări a produselor din domeniul reglementat şi voluntar este necesar să existe proceduri de lucru, în conformitate cu regulile impuse de standardele europene în domeniul calităţii. Procedurile de lucru trebuie să ţină cont de metodele de evaluare şi diagnosticare tehnică a securităţii şi sănătăţii în muncă, care trebuie elaborate astfel încât să fie similare celor din ţările europene. Prevederile legate de evaluarea conformităţii şi certificarea echipamentelor de muncă se aplică persoanelor fizice şi juridice din domeniile public şi privat care fabrică, importă, comercializează şi utilizează echipamente tehnice destinate a fi utilizate în medii normale: maşini, utilaje, instalaţii, aparaturi, dispozitive, unelte sau alte mijloace asemănătoare folosite de salariaţi în procesul muncii. În ceea ce priveşte maşinile industriale, HG nr.119/2004 stabileşte aplicarea procedurilor de certificare în funcţie de tipul de model de maşină sau componentă de securitate şi funcţie de încadrarea în lista prevăzută în Anexa nr.4. În cazul în care un echipament de muncă fabricat sau comercializat care nu este prevăzut în Anexa nr.4, referitoare la maşini industriale care se certifică obligatoriu prin examinare EC de tip, se aplică procedura de certificare efectuată de fabricant, denumită şi " autocertificare ", prezentată în cele ce urmează. Certificarea efectuată de fabricant, denumită "autocertificare", este procedura prin care fabricantul sau distribuitorul autorizat declară pe propria răspundere prin întocmirea şi semnarea declaraţiei CE de conformitate că tipul de model de echipament tehnic satisface cerinţele esenţiale de securitate şi sănătate aplicabile. Acestei proceduri se supune fabricantul sau distribuitorul autorizat de asemenea echipamente tehnice. Când se declară conformitatea cu standarde armonizate, producătorul trebuie să deţină un raport tehnic sau certificat de conformitate emis de un organism competent.

Procedura de evaluare a conformităţii aplicată de un organism de certificare competent este o procedură proprie, care la finalizate dă dreptul să se aplice marca CST. Procedura de certificare efectuată la cererea fabricantului sau reprezentantului său stabilit în România se finalizează prin emiterea unui certificat de conformitate. Certificatul de conformitate se poate emite pentru documentaţie tehnică a produsului, prototip, lot, tip de model. Obţinerea atestării de la organismul de certificare competent dă dreptul ca fabricantul sau distribuitorul autorizat să aplice, înainte de comercializare, pe exemplarele de echipamente tehnice fabricate marcajul CE pentru EM care fac obiectul HG nr.119/2004 şi nu sunt prevăzute în Anexa nr.4 şi respectiv marca CST pentru EM care nu se supun domeniului reglementat de Legea nr.608/2001 cu modificările ulterioare. În vederea obţinerii unui certificat de conformitate solicitantul trebuie să transmită o cerere fermă organismului de certificare competent şi să înainteze un dosar cu documentaţie tehnică întocmit conform art.3 din Anexa nr.5 a HG nr.119/2004. Pentru EM care fac obiectul HG nr.119/2004 şi nu sunt prevăzute în Anexa nr.4 şi respectiv pentru EM care nu se supun domeniului reglementat de Legea nr.608/2001 cu modificările ulterioare, la fiecare 2 ani, după expirarea termenului de valabilitate a certificatului de conformitate emis de către organismul de certificare se efectuează reexaminarea documentaţiei tehnice de proiectare şi, după caz, se efectuează verificări privind conformitatea tipului de model de echipament tehnic cu cerinţele de securitate şi sănătate aplicabile în vederea extinderii valabilităţii certificatului de conformitate. Echipamentele de muncă (EM) care intră în categoria maşinilor industriale şi componentelor de securitate prevăzute în Anexa nr.4 a HG nr.119/2004 li se aplică procedura de evaluare a conformităţii efectuate de un organism recunoscut şi desemnat să aplice procedura “examinare EC de tip” conform Anexei nr.6, prezentată în cele ce urmează. Evaluarea conformităţii şi certificarea de terţă parte reprezintă acţiunea unei terţe părţi neutre faţă de producător care dovedeşte existenţa încrederii adecvate că un tip de model de echipament tehnic este conform cu cerinţele esenţiale de securitate şi sănătate prevăzute transpuse în standarde sau alte acte reglementare, conform domeniului de utilizare definit. Certificării de terţă parte (organisme de certificare recunoscute şi competente) se supun tipurile de modele de echipamente tehnice destinate a fi utilizate în medii normale în vederea protejării împotriva unor riscuri care pot genera accidentarea sau îmbolnăvirea profesională. În cazul certificării de terţă parte procedurile de certificare aplicabile sunt "examinare EC de tip " şi evaluarea dispoziţiilor legate de controlul fabricaţiei modelului de echipament tehnic supus certificării. Procedura de certificare prin examinare EC de tip este procedura prin care un organism de certificare recunoscut constată şi atestă că tipul de model de echipament tehnic satisface cerinţele esenţiale de securitate şi sănătate aplicabile. Se supun procedurii de certificare prin examinare EC de tip orice tip de model de

echipament tehnic fabricat în ţară, importat, comercializat, utilizat prevăzut în Anexa nr.4 din HG nr.119/2004.

asamblat sau

Se poate aplica, la cerere, procedura de certificare examinare EC de tip pentru EM care nu sunt prevăzute în Anexa nr.4 a HG nr.119/2004, caz în care solicitantul nu poate aplica pe produs numărul de identificare a organismului recunoscut care a efectuat certificarea. Numărul de identificare a organismului se aplică doar la produsele care fac obiectul prevederilor Anexei nr.4 din HG nr.119/2004. Pentru EM care fac obiectul HG nr.119/2004 şi sunt prevăzute în Anexa nr.4 certificatului de examinare EC de tip se emite fără termen de valabilitate, iar pentru verificarea modului în care se garantează respectarea cerinţelor esenţiale de securitate şi sănătate aplicabile acestor EM se poate efectua o supraveghere periodică (la 2 ani) prin verificarea şi controlul documentaţiei tehnice de proiectare, verificarea prin prelevare de eşantioane a unor exemplare de EM din loturile fabricate şi controlul fabricaţiei exemplarelor de EM pentru garantarea cerinţelor de securitate în raport cu prototipul certificat. Echipamentele de muncă pot să fie de natură nouă sau second hand. Maşinile industriale second hand sunt considerate ca fiind de ocazie, categorie în care intră echipamentele de lucru şi mijloacele de protecţie care au fost, deja, folosite într-o ţară din Uniune europeană (UE) şi sunt, din nou, plasate pe piaţă în UE. Această nouă plasare pe piaţă presupune că maşina de ocazie a depăşit stadiul de primă plasare pe piaţă şi primă punere în funcţiune în CEE. Maşinile industriale recondiţionate încep cu prefixul care indică repetarea unei acţiuni sau întoarcerea la o situaţie anterioară (retro). Maşinile recondiţionate sunt maşini existente care au făcut obiectul unei intervenţii tehnice ce a vizat modificarea stării lor, a performanţelor, a securităţii, etc. Această muncă semnifică modificarea maşinii într-un grad mai mare sau mai mic. Maşina industrială “reconstruită” sau “reînnoită” este o maşină nouă constituită, parţial sau în întregime, din părţi provenite de la o maşină veche. Reglementările tehnice europene pot fi aplicate unei maşini de ocazie sau recondiţionate sunt următoarele: Directivele “Noii Abordări” au fost proiectate exclusiv pentru produsele noi sau pentru produsele privite ca noi. Din punct de vedere tehnic, aplicarea directivelor la maşinile de ocazie este, în general, nerealistă. Deşi nu există nici un obstacol legal pentru a reglementa maşinile de ocazie printr-o directivă europeană bazată pe articolul 100A al Tratatului, este dificil de văzut cum poate fi realizată armonizarea tehnică la maşini de generaţii diferite. Cerinţele de securitate şi sănătate aplicabile echipamentelor de muncă noi sau de ocazie, utilizate de către angajatori în procesul de muncă, sunt prevăzute de HG nr.1146/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate pentru utilizarea în muncă de către lucrători a echipamentelor de muncă (au fost prevăzute în Normele Generale de Protecţia Muncii-ed.2002), iar aplicarea acestor cerinţe trebuie să se realizeze şi la punerea în conformitate a EM aflate în utilizare.

Stabilirea stării de securitate se face pe baza unui diagnostic tehnic efectuat de angajator, cu sprijinul unor organisme competente în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă. Pentru EM aflate în exploatare la 23.09.1996, precum şi pentru cele puse ulterior în funcţiune până la data de 01.10.2006, cu excepţia EM noi care intră sub incidenţa HG nr.119/2004, a HG nr.457/2003 şi a standardelor şi prescripţiilor tehnice şi de securitatea muncii, punerea în conformitate în raport cu cerinţele minime de securitate se referă în fapt, în mod esenţial, în a adopta măsuri tehnice adecvate, concretizate prin alegerea mijloacelor de protecţie corespunzătoare şi efectuarea unor modificări limitate ale sistemului de comandă în scopul reducerii, sau suprimării principalelor riscuri. În această abordare, măsurile tehnice adoptate se vor concentra asupra celor mai importante riscuri, alegerea lor trebuind să ţină seama de: ►posibilităţile tehnice; ►alegerea dispozitivelor de protecţie puse pe piaţă care sunt conforme legislaţiei în vigoare; ►costul punerii în conformitate raportat la rezultatul aşteptat în ceea ce priveşte reducerea riscurilor. Pentru a atesta îndeplinirii cerinţelor de securitate aplicabile EM, în a căror categorie intră maşinile industriale, trebuie să se efectueze evaluarea, diagnosticarea tehnică, certificarea şi/sau, după caz, punerea în conformitate în raport cu metodologiile, metodele şi procedurile de evaluare elaborate de organisme competente. Evaluarea, diagnosticarea tehnică, certificarea şi/sau, după caz, punerea în conformitate se efectuează de către organisme competente (ex: organism de certificare cu domeniul de competenţă EM) în raport cu metodologiile, metodele şi procedurile de evaluare elaborate de către acestea şi se aplică în cadrul auditului de securitate şi sănătate în muncă (SSM). În vederea efectuării auditului de SSM legat evaluarea riscurilor echipamentului de muncă utilizat de lucrători, angajatorul trebuie respecte prevederile HG nr.1146/2006 privind utilizarea echipamentului de muncă. În cadrul auditurlor SSM se pot efectua audituri de conformitate : - a echipamentelor de muncă în raport cu cerinţele minime de securitate şi sănătate care trebuie asigurate lucrătorilor la utilizarea echipamentelor de muncă (HG nr.1146/2006, HG nr.119/2006, HG nr.457/2003 cu modificările ulterioare etc); - a produselor (realizate) cu specificaţiile de proiectare şi execuţie a produsului, cerinţele de calitate tehnice şi de securitate a muncii; Pe componenta legată de evaluarea riscurilor echipamentelor de muncă în utilizare, auditul de securitate şi sănătate în muncă se efectuează de auditul SSM, prin aplicarea procedurilor legate: - evaluarea conformităţii şi certificarea echipamentelor de muncă noi (maşini industriale şi componente de securitate, echipamente electrice de joasă tensiune, etc.), conform HG care decurg din Legea nr.608/2001, cu modificările ulterioare; - evaluarea conformităţii şi certificarea echipamentelor individuale de protecţie noi, conform HG care decurg din Legea nr.608/2001, cu modificările ulterioare; - evaluarea conformităţii şi certificarea echipamentelor de muncă noi (echipamente destinate energeticii, scări, schele, dispozitive de protecţie etc.), conform domeniului nereglementat de HG; - evaluarea, inspecţia şi diagnosticarea tehnică a echipamentelor de muncă în utilizare necesare punerii în conformitate cu prevederile legale aplicabile.

În ceea ce priveşte echipamentele de muncă aflat în utilizare la locul de muncă, este necesară evaluarea riscurilor în vederea punerii în conformitate cu prevederile legale aplicabile. Punerea în conformitate a echipamentelor de muncă se efectuează pentru: atestarea respectării prevederilor legale referitoare la utilizarea echipamentelor de muncă noi; atestarea respectării prevederilor legale referitoare la utilizarea echipamentelor de muncă deja aflate în funcţiune. Punerea în conformitate a echipamentelor de muncă se efectuează prin evaluare, inspecţie şi diagnosticare tehnică în raport cu cerinţele esenţiale de securitate şi sănătate stabilite în HG care decurg din Legea nr.608/2001, prezentate în Anexa nr.5 În cadrul auditului de SSM legat de evaluarea riscurilor la echipamentele de muncă se aplică, funcţie de prevederile legale specifice, procedurile de certificare şi/sau de punere în conformitate. În vederea efectuării auditului de SSM legat evaluarea riscului la echipamentele de muncă în utilizare este necesar ca angajatorul să efectueze aprecierea riscului prin utilizarea unor metode de analiză a pericolelor şi estimarea riscului care urmează să fie prezentate în modulele de curs următoare. Aceste metode sunt prezentate pe scurt în Anexa B a standardului SR EN 1050:2000 şi sunt utilizate pentru analiza sistematică a pericolelor sunt disponibile mai multe metode de analiză a pericolelor şi estimarea riscului. Aspecte legate de evaluarea riscului la echipamentele de muncă trebuie să ţină seama de următoarele elemente: A. Informaţii generale

După estimarea riscului, trebuie făcută o evaluare a riscului pentru a determina dacă este necesară o reducere a riscului sau dacă maşina prezintă securitate. Dacă este necesară o reducere a riscului, atunci trebuie selectate şi aplicate măsuri de securitate adecvate şi trebuie repetată procedura. În timpul acestui proces iterativ, este important ca proiectantul să verifice dacă, ca urmare a aplicării noilor măsuri de securitate, nu s-au creat pericole suplimentare. Dacă au apărut pericole suplimentare, acestea trebuie adăugate listei pericolelor identificate. Atingerea obiectivelor de reducere a riscului şi un rezultat favorabil al comparării riscurilor conferă încrederea că maşina prezintă securitate. B. Aspecte legate de atingerea obiectivelor de reducere a riscului Îndeplinierea următoarelor condiţii indică sfârşitul aplicării procedurii de reducere a riscurilor: pericolul a fost eliminat sau riscul redus prin: a) prevenire intrinsecă sau înlocuirea cu materiale şi substanţe mai puţin periculoase; b) protecţie; protecţia aleasă furnizează o stare de securitate pentru utilizarea prevăzută; tipul protecţiei alese este adecvat aplicaţiei funcţie de: a)probabilitatea anihilării sau ocoliri; b)gravitatea daunei;

c)incomodare în executarea sarcinii cerute. informaţiile cu privire la utilizarea prevăzută a maşinii sunt suficient de clare; procedurile de lucru pentru utilizarea maşinii sunt adaptate la aptitudinile personalului care utilizează maşina sau a altor persoane care pot fi expuse la pericolele asociate maşinii; practicile de lucru în condiţii de securitate recomandate pentru utilizarea maşinii şi cerinţele referitoare la instruire au fost descrise în mod adecvat; utilizatorul este suficient de informat cu privire la riscurile reziduale din diferite faze de viaţă ale maşinii; dacă este recomandat un echipament individual de protecţie, necesitatea unui astfel de echipament şi ceinţele de instruire pentru utilizarea lui au fost descrise în mod adecvat; măsurile suplimentare sunt suficiente. În cadrul auditului SSM legat de EM este necesară efectuarea verificărilor la echipamentele de muncă, care au ca obiect: - verificări periodice şi, dacă este cazul, încercări periodice efectuate de persoane competente, în conformitate cu legislaţia şi/sau cu practicile naţionale; - verificări speciale, efectuate de persoane competente, în conformitate cu legislaţia şi/sau cu practicile naţionale, de fiecare dată când s-au produs evenimente excepţionale susceptibile să aibă consecinţe dăunătoare asupra securităţii echipamentului de muncă, cum ar fi modificări ale procesului de muncă, accidente, fenomene naturale, perioade prelungite de neutilizare.

SUPRAVEGHEREA STĂRII DE SĂNĂTATE A PERSONALULUI 1. NOXELE PROFESIONALE

Expunerile profesionale sunt legate de prezenţa factorilor fizici, chimici, fizico-chimici, biologici, psihosociali, ergonomici în mediul de muncă. Când aceste expuneri profesionale au efect nefavorabil asupra capacităţii de muncă sau asupra sănătăţii personalului, factorii respectivi devin noxe profesionale (sinonim: factori nocivi profesionali) • Definiţie: o factorii fizici, chimici, biologici şi psihosociali prezenţi în sistemul de muncă, acţionând independent sau în interrelaţie, o precum şi orice element relevant din organizarea activităţii, o pentru care există dovezi ştiinţifice de asociere pozitivă semnificativă între expunere şi modificarea reversibilă sau ireversibilă a structurii sau funcţionalităţii unui organ, sistem, aparat sau a organismului în ansamblul lui, manifestate prin: - reducerea capacităţii de muncă - stare de oboseală - fenomene patologice • Caracteristicile noxelor profesionale: Pot aparţine tuturor elementelor componente ale sistemului de muncă, cu influenţă directă asupra organismului sau cu influenţe indirecte. Provin în general, de la locurile de muncă, dar prezenţa lor poate depăşi mediul de muncă, extinzându-se în mediul înconjurător. Acţiunea lor se manifestă asupra grupurilor profesionale (grupuri de risc); uneori, noxele profesionale pot influenţa şi sănătatea populaţiei generale (necesitatea diferenţierii CMA pentru locurile de muncă şi, respectiv, pentru mediul înconjurător). Unele noxe sunt, dimpotrivă, prezente în mod principal în mediul obişnuit, constituind mai rar un risc profesional (agenţii etiologici ai majorităţii bolilor infecţioase şi parazitare profesionale). • Noxele profesionale acţionează ca: factori etiologici principali ai BP factori etiologici favorizanţi (secundari) în etiologia unor boli neprofesionale factori de agravare a unor boli neprofesionale factori care împiedică vindecarea unor boli 2. BOLILE PROFESIONALE • Definiţie: Legea 319 / 2006 • Normele Metodologice la Legea 319 / 2006 nominalizează categoriile de boli profesionale şi noxele profesionale respective. Se aşteaptă ca din 2007 să se introducă clasificarea EUROSTAT • Particularităţi ale patologiei profesionale: factorii prezenţi în sistemul de muncă sunt predominanţi şi esenţiali în etiologia BP = relaţie cauză – efect, dar sunt importanţi şi factorii individuali şi factorii extraprofesionali BP ating muncitorii expuşi profesional (grupuri de risc, grupuri ţintă), dar unele noxe profesionale pot apărea şi în mediul înconjurător, influenţând sănătatea generală manifestările morbide sunt polimorfe: aceeaşi noxă poate produce efecte diferite asupra organismului manifestările clinice ale BP sunt asemănătoare cu cele din patologia neprofesională dificultăţi de diagnostic (legate, de exemplu, de stadiul îmbolnăvirii) în general, latenţă între perioada de expunere şi apariţia clinică a BP dificultate de afirmare a etiologiei profesionale în cazuri izolate acţiune “combinată” a noxelor, sinergism / antagonism cumul de riscuri profesionale, aparţinând unuia sau mai multor elemente componente ale sistemului de muncă (mediu, executant, sarcină de muncă, echipament tehnic)

• NU EXISTĂ ADAPTARE / OBIŞNUINŢĂ LA ACŢIUNEA NOXELOR! • Morbiditatea profesională în România puţini medici de medicina muncii conform raportărilor DSP, circa 40% din numărul mediu scriptic de angajaţi sunt expuşi uneia sau mai multor noxe la locul de muncă BP declarate – circa 2000 cazuri anual: număr „anormal” de mic! De ce? • subraportarea numărului de angajaţi expuşi; muncă la negru; • absenţa medicilor de medicina muncii; numărul lor redus; • nerecunoaşterea, nediagnosticarea BP; • “healthy worker syndrome”; • supraveghere medicală deficitară, deficienţe de logistică; • deci, “fenomen de iceberg”. 3. BOLILE LEGATE DE PROFESIUNE • Definiţie - Normele Metodologice la Legea 319 / 2006 • Lista BLP şi principalele lor cauze potenţiale: Normele Metodologice la Legea 319 / 2006 4. SUPRAVEGHEREA MEDICALĂ A ANGAJAŢILOR • Examenul medical la angajarea în muncă, controlul medical periodic şi examenul medical la reluarea activităţii reprezintă supravegherea activă a sănătăţii angajaţilor în relaţie cu cerinţele locului de muncă şi, în mod particular, cu factorii nocivi profesionali. • Angajatorii din orice domeniu de activitate, sunt obligaţi să respecte reglementările privind examinările medicale ale angajaţilor şi să asigure fondurile şi condiţiile necesare. • Angajaţii nu sunt implicaţi în nici un fel în costurile aferente supravegherii medicale specifice riscurilor profesionale, în costurile îmbolnăvirilor profesionale, ale accidentelor de muncă şi ale reabilitării profesionale după BP sau AM. • Examenul medical la angajarea în muncă, controlul medical periodic şi examenul medical la reluarea activităţii vor fi efectuate în conformitate cu prevederile legislative în vigoare. În cazuri argumentate medical, ştiinţific, statistic, metodologia se va adapta periodic prin includerea şi a altor reglementări de supraveghere medicală, specifică noilor riscuri profesionale. 4.1. Examenul medical la angajarea în muncă • stabileşte: aptitudinea /aptitudinea condiţionată /inaptitudinea permanentă sau temporară în muncă pentru profesia / funcţia şi locul de muncă în care angajatorul îl va desemna să lucreze; compatibilitatea dintre eventualele afecţiuni prezente în momentul examinării şi viitorul loc de muncă; faptul că persoana care urmează a fi angajată nu prezintă o afecţiune ce pune în pericol sănătatea şi securitatea celorlalţi angajaţi de la acelaşi loc de muncă; faptul că persoana care urmează a fi angajată nu prezintă afecţiuni ce pun în pericol securitatea unităţii şi/sau calitatea serviciilor prestate; faptul că persoana care urmează a fi angajată nu reprezintă un risc pentru sănătatea populaţiei căreia îi asigură servicii. • se efectuează obligatoriu pentru: persoanele care urmează a fi angajate cu contract pe perioadă determinată sau nedeterminată; persoanele care reintră în activitate după o întrerupere mai mare de 6 luni pentru locurile de muncă cu factori nocivi profesionali; persoanele care reintră în activitate după o întrerupere mai mare de 12

luni pentru locurile de muncă fără expunere la factori nocivi profesionali; persoanele care sunt transferate sau detaşate în alte locuri de muncă sau alte activităţi; ucenicii, elevii, studenţii, angajaţii care urmează a fi instruiţi; angajaţii care îşi schimbă meseria sau profesia. • se face la solicitarea angajatorului care va completa fişa de solicitare a examenului medical la angajare şi fişa de expunere la riscuri profesionale. În situaţia transferului, angajatul este obligat să prezinte şi copia dosarului medical de la serviciul medical de medicina muncii care a deservit locul său de muncă anterior. • constă din: anamneza medicală profesională şi neprofesională şi examenul clinic, conform dosarului medical; examene medicale complementare, clinice şi paraclinice, conform reglementărilor MSP; la indicaţia medicului de medicina muncii, examene medicale suplimentare celor indicate. • Rezultatele examenului clinic şi ale celorlalte examene medicale se înregistrează în dosarul medical. • Medicul de medicina muncii completează fişa de aptitudine, cu concluzia examenului medical la angajare: apt, apt condiţionat, inapt temporar sau inapt pentru locul de muncă respectiv. 4.2. Controlul medical de adaptare şi controlul medical periodic: • Controlul medical de adaptare în muncă se efectuează la indicaţia medicului de medicina muncii. • Controlul medical periodic are ca scop: confirmarea sau infirmarea aptitudinii în muncă pentru profesia/funcţia şi locul de muncă pentru care s-a făcut angajarea şi s-a eliberat fişa de aptitudine; depistarea apariţiei unor boli care constituie contraindicaţii pentru activităţile şi locurile de muncă cu factori nocivi profesionali; diagnosticarea bolilor profesionale; diagnosticarea bolilor legate de profesie; depistarea bolilor care ar constitui risc pentru viaţa şi sănătatea celorlalţi angajaţi la acelaşi loc de muncă; depistarea bolilor care ar constitui risc pentru securitatea unităţii, pentru calitatea produselor sau pentru populaţia cu care angajatul vine în contact prin natura activităţii sale. • Controlul medical periodic se efectuează obligatoriu tuturor angajaţilor, indiferent de tipul contractului de muncă. • Conţinutul controlului medical periodic este în relaţie cu expunerea profesională. • Concluzia controlului medical periodic se finalizează prin completarea fişei de aptitudine. 4.3. Examenul medical la reluarea activităţii: • Se face după o întrerupere a activităţii de minimum 90 zile pentru motive medicale sau de 6 luni pentru orice alte motive, în termen de 7 zile de la reluarea activităţii. • Medicul de medicina muncii poate efectua acest examen ori de câte ori îl consideră necesar. 4.4. Consultaţii spontane: • Orice angajat poate consulta medicul de medicina muncii pentru orice simptome pe care le atribuie condiţiilor de muncă şi activităţii desfăşurate. • Acest examen trebuie finalizat printr-o decizie a medicului de medicina muncii, care este împuternicit să ia toate măsurile necesare unei supravegheri

medicale individuale şi/sau colective pentru prevenirea BP şi a AM, pentru menţinerea sănătăţii şi capacităţii de muncă. 4.5. Alte prevederi: • Dosarul medical şi fişa de expunere la riscuri profesionale se păstrează la cabinetul de medicina muncii unde s-au efectuat examenul medical de angajare şi controlul medical periodic. • Înregistrările medicale vor fi păstrate o perioadă de timp cel puţin egală cu durata medie de expunere – afectare a stării de sănătate pentru fiecare categorie de risc profesional, astfel: cabinetul de medicina muncii va păstra dosarele medicale, fişele de expunere la riscuri profesionale şi datele de morbiditate profesională; angajatorul va păstra lista locurilor de muncă cu riscuri profesionale şi concluzia examinării medicale (fişa de aptitudine). • În cazul schimbării cabinetului de medicina muncii, înregistrările medicale se predau noului cabinet de medicina muncii agreat de angajator. • La transferul în altă unitate, angajatului i se vor înmâna copii ale dosarului său medical şi ale fişei de expunere la riscuri profesionale, pentru a fi predate la cabinetul de medicina muncii al unităţii respective. • Angajatorii în procedură de faliment vor informa cabinetul de medicina muncii şi vor preda înregistrările medicale direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti. • În caz de şomaj sau pensionare a angajatului, cabinetul de medicina muncii va preda dosarul medical al acestuia medicului său de familie. • Medicul de medicina muncii şi medicul de familie al angajatului se vor informa reciproc şi operativ referitor la apariţia unor modificări în starea de sănătate a angajatului. • Dosarul medical este protejat de prevederile legislaţiei în vigoare privind secretul medical şi este necomunicabil angajatorului. 5. LEGISLAŢIA PENTRU SUPRAVEGHEREA STĂRII DE SĂNĂTATE A ANGAJAŢILOR: Legea securităţii şi sănătăţii în muncă (nr. 319/2006); Normele metodologice de aplicare a legii 319/2006; Codul Muncii/2003, republicat (titlul III Timpul de muncă şi timpul de odihnă; titlul V Sănătatea şi securitatea în muncă); Legea 95/2006 privind reforma în sănătate; HG 862/2006 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii Publice; Ordinul MSP 880/2006 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a autorităţilor de sănătate publică judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti şi a structurii organizatorice a acestor autorităţi; Ordinul MSP 824/2006 pentru aprobarea Normelor privind organizarea şi funcţionarea Inspecţiei Sanitare de Stat; Legea 108/1999 privind înfiinţarea şi organizarea Inspecţiei Muncii; Legea privind încadrarea unor locuri de muncă în condiţii speciale (nr. 226/2006); Ordinul MMSSF pentru aprobarea Normelor tehnice de aplicare a prevederilor Legii nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiţii speciale; Legea 346/ 2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale; Normele metodologice de aplicare a legii; Legea 19/2000 privind pensia de asigurări sociale şi alte drepturi de asigurări sociale; Ordinul MSF 427/2002 pentru aprobarea trusei sanitare şi a baremului de medicamente ce intră în dotarea posturilor de prim ajutor fără cadre medicale; Ordinul MLPTL 678/2002 pentru aprobarea instrucţiunilor privind examinarea medicală şi psihologică a personalului din transporturi cu responsabilităţi în siguranţa circulaţiei şi a navigaţiei, precum şi organizarea, funcţionarea şi componenţa comisiilor medicale şi psihologice de siguranţa circulaţiei;

Ordinul MSF 87/2003 pentru aprobarea listei afecţiunilor medicale incompatibile cu calitatea de conducător de autovehicule sau .......; Ordinul MSF 803/2001 privind aprobarea unor indicatori de expunere şi/sau de efect biologic relevanţi pentru stabilirea răspunsului specific al organismului la factori de risc de îmbolnăvire profesională; Ordinul MSF 875/2002 privind stabilirea atribuţiilor medicului de medicină generală / medicină de familie cu competenţă în medicina de întreprindere; Legea 31/1991 privind stabilirea duratei timpului de muncă sub 8 ore pe zi pentru salariaţii care lucrează în condiţii deosebite – vătămătoare, grele sau periculoase; Ordinul MSP 1044/2006 privind aprobarea Nomenclatorului de specialităţi medicale, medico-dentare şi farmaceutice pentru reţeaua de asistenţă medicală; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului României 96/2003 privind protecţia maternităţii la locurile de muncă; HG 537 / 2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor OUG 96/2003; Ordinul MS 188/2004 privind constituirea Registrului operativ naţional al bolilor profesionale şi a Centrului naţional de coordonare metodologică şi informare privind bolile profesionale; Legea 418 /2004 privind Statutul profesional specific al medicului de medicină a muncii; Ordinul MS 240 / 2004 privind aprobarea Standardelor minimale pentru acreditarea cabinetelor medicale de medicina muncii şi a baremului minimal de dotare a acestora; ....... Hotărârile de Guvern apărute în 2006 privind adoptarea directivelor europene de securitate şi sănătate în muncă.

PRIMUL AJUTOR 1. GENERALITĂŢI

ÎN

ACCIDENTELE

DE

MUNCĂ

Primul ajutor reprezintă totalitatea acţiunilor întreprinse imediat după producerea unui accident (de muncă), până la momentul intervenţiei cadrelor medicale de specialitate. Primul ajutor (asistenţa de urgenţă) se acordă în trei etape diferite: • la locul accidentului sau îmbolnăvirii; • în timpul transportului; • în unităţile sanitare. Toate unităţile sanitare sunt obligate să acorde în permanenţă asistenţă medicală de urgenţă, dar în cazul în care urgenţa depăşeşte competenţa şi posibilităţile locale ale unităţii, accidentatul va fi transportat la altă unitate de specialitate, competentă în rezolvarea urgenţei respective. Exercitarea atribuţiilor de serviciu ale personalului medical şi mediu sanitar se efectuează în conformitate cu reglementările Ministerului Sănătăţii Publice. Legislaţie: • Legea 319/2006 privind securitatea şi sănătatea în muncă şi Normele Metodologice de aplicare • Legea 95 / 2006 privind reforma în sănătate Titlul IV Sistemul naţional de asistenţă medicală de urgenţă şi de prim-ajutor calificat • Legea 418 / 2004 privind statutul profesional specific al medicului de medicină a muncii • Ordinul Ministrului Sănătăţii şi Familiei nr. 875/2002: În atribuţiile medicului de medicină generală / medicină de familie cu competenţă în medicina de întreprindere, intră şi aceea de a participa la realizarea managementului accidentelor de muncă în întreprindere: primul ajutor; trimiterea către spital; urmărirea evoluţiei accidentatului.  Termeni şi definiţii (Legea 95 / 2006 privind reforma în sănătate): Primul ajutor de bază – efectuarea unor acţiuni salvatoare de viaţă unor persoane care au suferit o accidentare sau o îmbolnăvire acută, de către persoane fără pregătire medicală, fără utilizarea unor echipamente specfice acestui scop. Primul ajutor de bază se acordă de orice persoană instruită în acest sens sau de persoane fără instruire la indicaţiile personalului din dispeceratele de urgenţă Primul ajutor calificat – efectuarea unor acţiuni salvatoare de viaşă unor

persoane care au suferit o accidentare sau o îmbolnăvire acută, de către personal paramedical, care a urmat cursuri speciale de formare şi care are în dotare echipamentele specfice acestui scop, inclusiv defibrilatoare semiautomate, funcţionând sub formă de echipe de prim ajutor într-un cadru instituţionalizat Ambulanţa de tip C - ambulanţa destinată asistenţei medicale de urgenţă la cel mai înalt nivel şi transportului medical asistat al pacientului critic, fiind dotată cu echipamente, materiale şi medicamente de terapie intensivă Ambulanţa de tip B - ambulanţa destinată intervenţiei de urgenţă şi transportului medical asistat al pacienţilor. Ea poate fi, după caz, utilizată în acordarea primului ajutor calificat sau în acordarea asistenţei medicale de urgenţă cu echipamente, materiale şi medicamente de terapie intensivă Ambulanţa de tip A1 - ambulanţa destinată transportului sanitar neasistat al unui singur pacient, fiind dotată cu echipamentele şi materialele minime necesare acordării primului ajutor în caz de nevoie Ambulanţa de tip A2 - ambulanţa destinată transportului sanitar neasistat al unuia sau al mai multor pacienţi, pe targă şi sau scaune, fiind dotată cu echipamentele şi materialele minime necesare acordării primului ajutor în caz de nevoie Serviciul mobil de urgenţă, reanimare şi descarcerare (SMURD) Sistemul naţional unic pentru apeluri de urgenţă 112 Dispecerat medical de urgenţă În scopul asigurării primului ajutor la locul de muncă, serviciile medicale şi de securitate a muncii trebuie: • să cunoască competenţele umane şi mijloacele tehnice disponibile din unitatea respectivă, pentru a acţiona eficace în cazul producerii unui accident de muncă şi pentru a limita consecinţele sale; • să informeze şi să sensibilizeze angajaţii în ceea ce priveşte noţiunile de risc şi de pericol; • să formeze salvatori care să intervină rapid şi eficace în acţiunile de urgenţă (acordarea primului ajutor) la locul de muncă, până la sosirea echipelor de specialitate; • să cunoască şi să anticipeze riscurile specifice locurilor de muncă de la locul de muncă, atelier, secţie, unitate. În promovarea securităţii şi sănătăţii în muncă primează acţiunile de prevenire, de asigurare a celor mai bune condiţii în desfăşurarea procesului de muncă dar, pentru a limita efectele unui accident, este necesar să se aibă în vedere şi acest tip de instruire "terapeutică". Cu excepţia cazurilor de mare urgenţă şi/sau petrecute în locuri izolate, primul ajutor în caz de accident sau de îmbolnăvire acută ar trebui să fie acordat de către salvatorii profesionişti dar, la locul unde s-a produs accidentul şi până la intervenţia cadrelor medicale de specialitate, primul ajutor trebuie acordat de către persoanele care sunt pregătite în acest scop (salvatori). Atunci când există aparate de reanimare, acestea trebuie manipulate numai de către salvatorii care sunt obişnuiţi cu utilizarea lor. Salvatorul nu înlocuieşte medicul dar, prin măsurile pe care le aplică, el trebuie să reuşească să evite: • înrăutăţirea stării accidentatului; • apariţia complicaţiilor; • producerea morţii victimei. Formarea salvatorilor trebuie să fie predominant practică, repetată în mod periodic, pentru ca salvatorii să poată acţiona oricând şi oriunde. Atenţie! O persoană care nu este pregătită ca salvator nu trebuie să încerce să intervină cu orice preţ; obligaţiile sale sunt: • să nu atingă victima; • să cheme pe cel mai apropiat salvator; • să anunţe accidentul şi să solicite ajutor calificat; • să organizeze protecţia victimei;

să prevină extinderea stării de accident.

2. CONDUITA SALVATORULUI 2.1. • • • ANALIZA SITUAŢIEI Ce s-a întâmplat, care este natura accidentului? Mai există vreun pericol? Poate fi suprimat acest pericol fără alt risc?

2.2. PROTEJAREA VICTIMEI Cercetarea şi identificarea riscurilor care persistă pentru a proteja victima şi a preveni extinderea accidentării: • Identificarea surselor de riscuri reale, persistente sau presupuse şi reperarea persoanelor care ar putea fi expuse la riscurile identificate. • Suprimarea / izolarea riscurilor, singur sau cu ajutoare calificate. • Instituirea unui "baraj de securitate" în jurul victimei, îndepărtând persoanele neavizate. 2.3. EXAMINAREA VICTIMEI • Cercetarea şi recunoaşterea semnelor care indică faptul că viaţa victimei este ameninţată: sângerează abundent? răspunde la întrebări? respiră? are puls? • Definirea ordinii de prioritate a intervenţiilor. • Triajul victimelor, pe baza ierarhizării leziunilor în funcţie de gravitatea lor. 2.4. ANUNŢAREA ACCIDENTULUI, personal sau prin altcineva: • Apelul de prim ajutor, conţinând informaţii despre: ce s-a întâmplat; locul accidentului; accesibilitatea drumului; numărul şi starea victimelor; tipurile de leziuni produse; cine face apelul. Persoana care a făcut apelul trebuie să aştepte confirmarea corectă a mesajului transmis. 2.5. PRIMUL AJUTOR Salvatorul decide şi efectuează intervenţia (intervenţiile), folosind tehnicile cunoscute şi exersate şi verifică, supraveghind victima, dacă s-a produs rezultatul aşteptat: Dacă victima nu vorbeşte (este inconştientă) dar respiră şi are puls: • aşezarea în poziţia de siguranţă; • acoperirea victimei, alarmă; • supravegherea circulaţiei, a stării de conştienţă, a respiraţiei, până la sosirea ajutoarelor medicale. • • • Dacă victima nu răspunde, nu respiră dar are puls: degajarea (eliberarea) căilor respiratorii; manevra Heimlich; respiraţia "gură la gură" sau "gură la nas".

Dacă victima nu răspunde, nu respiră, nu are puls: • reanimare cardio-respiratorie (masaj cardiac extern asociat cu respiraţie "gură la gură" sau "gură la nas").

• • • •

Dacă victima sângerează abundent: compresie manuală locală; pansament compresiv; compresie manuală la distanţă (în zona subclaviculară sau inghinală). Dacă victima prezintă arsuri: spălare abundentă cu apă.

Dacă victima vorbeşte dar nu poate efectua anumite mişcări: • oricare ar fi semnele, se acţionează ca şi cum victima ar avea o fractură, evitând deplasarea ei şi respectând toate eventualele deformări la nivelul membrului superior, al membrului inferior, al coloanei vertebrale. Dacă victima prezintă plăgi: • plăgi grave: aşezarea victimei într-o poziţie adecvată, îngrijirea segmentului amputat, compresie pentru oprirea sângerării etc.; • plăgi simple: curăţarea şi pansarea plăgii. 2.6. SUPRAVEGHEREA VICTIMEI ŞI AŞTEPTAREA SOSIRII ECHIPEI DE SPECIALITATE ŞI AMBULANŢEI: • Urmărirea semnelor vitale ale victimei. • Asigurarea intervenţiilor necesare, dacă survin modificări în starea victimei. • Informarea medicului despre accident şi despre starea victimei. 3. TRANSPORTUL ACCIDENTAŢILOR. PRINCIPII GENERALE A

Nici un accidentat nu va fi transportat înainte de a fi adus în starea de a suporta în bune condiţii transportul, adică înainte de a fi examinat şi a i se fi acordat, efectiv, primul ajutor. • Transport numai cu ambulanţa. • Transport cu mijloace improvizate numai pentru victimele cu leziuni uşoare, care nu influenţează funcţiile vitale ale organismului şi atunci când accidentul s-a produs în locuri izolate, la mare distanţă de staţiile de salvare. Numai în condiţii excepţionale se poate indica şi transportul celor grav accidentaţi cu aceste mijloace improvizate. • În condiţiile actuale de organizare şi dotare a serviciilor de urgenţă, numai cadrele medico-sanitare de specialitate au dreptul să dispună ridicarea şi transportul victimelor de la locul accidentului. • Faptul că transportul de la locul accidentului până la unitatea sanitară ar dura numai 10 - 15 minute, nu poate constitui o justificare pentru neaplicarea măsurilor de prim ajutor la locul accidentului sau în timpul transportului. • Nu este indicat ca, din dorinţa de a transporta accidentatul în timpul cel mai scurt posibil la o unitate sanitară competentă, să se apeleze la orice vehicul. • Tehnica de intervenţie pentru transport trebuie subordonată ideii de a nu agrava şi a nu complica vătămările produse de accident. Pentru aceasta, mobilizarea accidentatului va trebui astfel executată încât segmentul format din cap - gât - trunchi - bazin, să rămână nemişcat, ca un bloc rigid. • Nerespectarea regulilor de acordare a primului ajutor la locul accidentului, nesocotirea necesităţii transportului victimei cu autosanitara şi neaplicarea tratamentului necesar în autosanitară duc, inexorabil, la situaţia de a ridica de la locul accidentului un rănit în stare de şoc, de a transporta un muribund şi de a "interna" un decedat.

COMUNICAREA ŞI CERCETAREA EVENIMENTELOR, ÎNREGISTRAREA ŞI EVIDENŢA ACCIDENTELOR DE MUNCĂ ŞI A INCIDENTELOR PERICULOASE, SEMNALAREA, CERCETAREA, DECLARAREA ŞI RAPORTAREA BOLILOR PROFESIONALE Dispoziţii generale Norma metodologică constituie cadrul de reglementare a unor proceduri, metode şi mijloace privind comunicarea şi cercetarea evenimentelor, înregistrarea şi evidenţa accidentelor de muncă, a incidentelor periculoase, semnalarea, cercetarea, declararea şi raportarea bolilor profesionale, în scopul aplicării unitare a prevederilor Legii nr.319/2006. Prevederile normelor metodologice se aplică în toate sectoarele de activitate, atât publice, cât şi private, cu excepţia forţelor armate sau poliţiei, precum şi cazurilor de dezastre, inundaţii şi protecţiei civile. Comunicarea evenimentelor

Orice eveniment va fi comunicat de îndată angajatorului, de către conducătorul locului de muncă sau de orice altă persoană care are cunoştinţă despre producerea acestuia. Angajatorul are obligaţia să comunice evenimentele, de îndată: a) inspectoratelor teritoriale de muncă, toate evenimentele; b) asigurătorului, potrivit Legii nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale, cu modificările şi completările ulterioare, evenimentele urmate de incapacitate temporară de muncă, invaliditate sau deces, la confirmarea acestora; c) organelor de urmărire penală, după caz. Accidentele uşoare, nu se comunică şi nu se raportează. Dacă printre victimele evenimentului se află şi lucrători ai altor angajatori, evenimentul va fi comunicat şi angajatorilor acestora, de către angajatorul la care s-a produs evenimentul. Comunicarea evenimentelor va cuprinde următoarele informaţii: a) denumirea/numele angajatorului la care s-a produs accidentul şi, dacă este cazul, denumirea/numele angajatorului la care este/a fost angajat accidentatul; b) sediul/adresa şi numărul de telefon ale angajatorului; c) locul unde s-a produs evenimentul; d) data şi ora la care s-a produs evenimentul/data şi ora la care a decedat accidentatul; e) numele şi prenumele victimei; f) datele personale ale victimei: vârsta, starea civilă, copii în întreţinere, alte persoane în întreţinere, ocupaţia, vechimea în ocupaţie şi la locul de muncă; g) împrejurările care se cunosc şi cauzele prezumtive; h) consecinţele accidentului; i) numele şi funcţia persoanei care comunică evenimentul; j) data comunicării; k) unitatea medicală la care a fost internat accidentatul. În cazul accidentelor de circulaţie produse pe drumurile publice, soldate cu decesul victimelor, în care printre victime sunt şi persoane aflate în îndeplinirea unor îndatoriri de serviciu, serviciile poliţiei rutiere vor comunica evenimentul la inspectoratul teritorial de muncă din judeţul pe raza căruia s-a produs. Accidentul urmat de invaliditate, se va comunica după primirea deciziei de încadrare, într-un grad de invaliditate. PROCEDURI APLICATE ÎN URMA UNUI EVENIMENT Angajatorul va lua măsurile necesare pentru a nu se modifica starea de fapt rezultată din producerea evenimentului, până la primirea acordului din partea organelor care efectuează cercetarea, cu excepţia cazurilor în care menţinerea acestei stări ar genera producerea altor evenimente, ar agrava starea accidentaţilor sau ar pune în pericol viaţa lucrătorilor şi a celorlalţi participanţi la procesul muncii. În caz de deces a persoanei accidentate, inspectoratul teritorial de muncă va solicita, în scris, unităţii medico-legale competente, un raport preliminar din care să reiasă faptul că decesul a fost sau nu urmarea unei vătămări violente. În cazul accidentului urmat de invaliditate, unitatea de expertiză medicală şi recuperare a capacităţii de muncă, care a emis decizia de încadrare într-un grad de invaliditate, va trimite o copie după decizie, în termen de 3 zile lucrătoare de la data eliberării acesteia, la inspectoratul teritorial de muncă pe raza căruia s-a produs accidentul. Cercetarea evenimentelor Cercetarea evenimentelor are ca scop stabilirea împrejurărilor şi a cauzelor care au condus la producerea acestora, a reglementărilor legale încălcate, a răspunderilor şi a măsurilor ce se impun a fi luate pentru prevenirea producerii altor cazuri similare şi, respectiv, pentru determinarea caracterului

accidentului. Cercetarea se face, imediat după comunicare. Cercetarea evenimentelor care produc incapacitate temporară de muncă se efectuează de către angajatorul la care s-a produs evenimentul. Angajatorul care a organizat transportul răspunde pentru cercetarea accidentului de circulaţie produs pe drumurile publice, urmat de incapacitate temporară de muncă. Conţinutul DOSARULUI DE CERCETARE Cercetarea evenimentelor se va finaliza cu întocmirea unui dosar, care va cuprinde: a) opisul actelor aflate în dosar; b) procesul-verbal de cercetare; c) nota de constatare la faţa locului, încheiată imediat după producerea evenimentului de către inspectorul de muncă, în cazul evenimentelor care se cercetează de către inspectoratul teritorial de muncă/InspecţiaMuncii, conform competenţelor sau de către d) lucrătorul desemnat/serviciile externe de prevenire şi protecţie, în cazul evenimentelor a căror cercetare intră în competenţa angajatorului şi semnată de către angajator/reprezentantul său legal, care va cuprinde precizări cum ar fi poziţia victimei, existenţa sau nu a echipamentului individual de protecţie, starea echipamentelor de muncă, e) modul în care funcţionau dispozitivele de protecţie, închiderea fişei individuale de instructaj prin barare şi semnătură, ridicarea de documente sau prelevarea de probe; f) schiţe, fotografii referitoare la eveniment; g) declaraţiile accidentaţilor, în cazul evenimentului urmat de incapacitate temporară de muncă sau de invaliditate; h) declaraţiile martorilor şi ale oricăror persoane care pot contribui la elucidarea împrejurărilor şi a cauzelor reale ale producerii evenimentului; i) declaraţiile persoanelor răspunzătoare de nerespectarea reglementărilor legale; j) copii ale actelor şi documentelor necesare pentru elucidarea împrejurărilor şi a cauzelor reale ale evenimentului; k) copii ale certificatului constatator sau orice alte autorizaţii în baza căruia angajatorul îşi desfăşoară activitatea; l) copii ale fişei de expunere la riscuri profesionale şi fişei de aptitudine; m) copii ale contractelor individuale de muncă al victimelor; n) copii ale fişelor de instruire individuală în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă ale victimelor; în caz de deces se va anexa în original; o) concluziile raportului de constatare medico-legală, în cazul accidentului mortal; p) copie a hotărârii judecătoreşti prin care se declară decesul, în cazul persoanelor date dispărute; q) copie a certificatelor de concediu medical în cazul accidentului urmat de incapacitate temporară de muncă; r) copie a deciziei de încadrare într-un grad de invaliditate, în cazul accidentului urmat de invaliditate; s) actul emis de unitatea sanitară care a acordat asistenţa medicală de urgenţă, din care să rezulte data, ora când accidentatul s-a prezentat pentru consultaţie şi diagnosticul, în cazul accidentelor de traseu; t) copie a procesului-verbal de cercetare la faţa locului, încheiat de serviciile poliţiei rutiere, în cazul accidentelor de circulaţie pe drumurile publice. Angajatorul are obligaţia să numească, de îndată, prin decizie scrisă, comisia de cercetare a evenimentului. - Comisia de cercetare a evenimentului va fi compusă din cel puţin 3 persoane; una dintre acestea trebuie să fie lucrător desemnat, reprezentant al serviciului intern sau reprezentant al serviciului extern cu pregătire de nivel superior.

- Dacă în eveniment sunt implicate victime cu angajatori diferiţi, în comisia de cercetare numită de angajatorul la care s-a produs evenimentul, vor fi nominalizate şi persoane numite prin decizie scrisă, de către ceilalţi angajatori. În cazul accidentelor de circulaţie pe drumurile publice, serviciile poliţiei rutiere vor transmite organelor împuternicite să efectueze cercetarea, la cererea acestora, în termen de 5 zile lucrătoare de la solicitare, un exemplar din procesul-verbal de cercetare la faţa locului şi orice alte documente existente, necesare cercetării: copii de pe declaraţii, foaia de parcurs, ordin de deplasare, schiţe. În cazul accidentului cu incapacitate temporară de muncă, în urma căruia a intervenit invaliditate confirmată prin decizie sau decesul victimei, inspectoratul teritorial de muncă va completa dosarul de cercetare, întocmit la data producerii evenimentului, şi va revizui procesul-verbal de cercetare. Dosarul de cercetare a evenimentului trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a) filele dosarului să fie numerotate, semnate de inspectorul care a efectuat cercetarea sau de membrii comisiei de cercetare numită de angajator şi ştampilate, cu ştampila inspectoratului sau angajatorului; b) numărul total de file conţinut de dosarul de cercetare, şi numărul de file pentru fiecare document anexat la dosar să fie menţionat în opis; c) fiecare document, cu excepţia procesului-verbal de cercetare, să fie identificat, în dosarul de cercetare, ca anexă; d) paginile şi spaţiile albe să fie barate; e) schiţele referitoare la eveniment, anexate la dosar, să fie însoţite de explicaţii; f) fotografiile, referitoare la eveniment, să fie clare şi însoţite de explicaţii; g) formularul pentru declaraţii să fie conform modelului; h) declaraţiile aflate la dosar să fie tehno-redactate, pentru a se evita eventualele confuzii datorate scrisului ilizibil, certificate ca fiind conforme cu originalul şi semnate de către inspectorul care a efectuat cercetarea sau de către unul dintre membrii comisiei de cercetare. Procesul-verbal de cercetare a evenimentelor trebuie să conţină următoarele capitole: a) data încheierii procesului-verbal; b) numele persoanelor şi în ce calitate efectuează cercetarea evenimentului; c) perioada de timp şi locul în care s-a efectuat cercetarea; d) obiectul cercetării; e) data şi ora producerii evenimentului; f) locul producerii evenimentului; g) datele de identificare a angajatorului la care s-a produs evenimentul, numele reprezentantului său legal; h) datele de identificare a accidentatului/accidentaţilor; i) descrierea detaliată a locului, echipamentului de muncă, a împrejurărilor şi modului în care s-a produs evenimentul; j) urmările evenimentului şi/sau urmările suferite de persoanele accidentate; k) cauza producerii evenimentului; I) alte cauze care au concurat la producerea evenimentului; m) alte constatări făcute cu ocazia cercetării evenimentului; n) persoanele răspunzătoare de încălcarea reglementărilor legale; o) sancţiunile contravenţionale aplicate; p) propuneri pentru cercetare penală; q) caracterul accidentului; r) angajatorul care înregistrează accidentul de muncă sau incidentul periculos; s) măsuri dispuse pentru prevenirea altor evenimente similare şi persoanele responsabile pentru realizarea acestora; t) termenul de raportare la inspectoratul teritorial de muncă privind realizarea măsurilor prevăzute;

u) numărul de exemplare în care s-a încheiat procesul-verbal de cercetare şi repartizarea acestora; v) numele şi semnătura persoanei/persoanelor care au efectuat cercetarea; w) avizul inspectorului-şef adjunct securitate şi sănătate în muncă; x) avizul compartiment legislaţie contencios, în cazul evenimentelor cercetate de către inspectoratul teritorial de muncă sau inspecţia muncii; y) viza inspectorului-şef/inspectorului general de stat. Dosarul de cercetare a evenimentelor se va întocmi astfel: a) într-un exemplar, pentru evenimentele care au produs incapacitate temporară de muncă; dosarul se păstrează în arhiva angajatorului care înregistrează accidentul; b) într-un exemplar, pentru incidentele periculoase; dosarul se păstrează la inspectoratul teritorial de muncă care a efectuat cercetarea; c) în două exemplare, pentru evenimentele care au produs invaliditate confirmată prin decizie, deces, accidente colective; originalul se înaintează organelor de urmărire penală şi un exemplar se păstrează la inspectoratul teritorial de muncă care a efectuat cercetarea; d) în două exemplare, pentru evenimentele care au antrenat invaliditate evidentă; originalul se păstrează la inspectoratul teritorial de muncă care a efectuat cercetarea şi un exemplar se transmite angajatorului care înregistrează accidentul; e) în trei exemplare, pentru evenimentele cercetate de Inspecţia Muncii; originalul se înaintează organelor de urmărire penală, un exemplar se păstrează la Inspecţia Muncii şi un exemplar la inspectoratul teritorial de muncă pe raza căruia s-a produs evenimentul; f) în mai multe exemplare, pentru evenimentele care au produs incapacitate temporară de muncă pentru victime cu angajatori diferiţi; originalul se păstrează în arhiva angajatorului care înregistrează accidentul şi celelalte exemplare se păstrează de către ceilalţi angajatori. În cazul evenimentelor care au generat accidente urmate de incapacitate temporară de muncă sau a incidentelor periculoase în care faptele comise pot fi considerate infracţiuni, potrivit legii, dosarul de cercetare se încheie în două exemplare, originalul fiind înaintat organului de urmărire penală. În cazul în care, Inspecţia Muncii constată că cercetarea nu a fost efectuată corespunzător, poate dispune completarea dosarului şi revizuirea procesului verbal de cercetare. În situaţiile în care, din cercetare, rezultă că accidentul nu întruneşte condiţiile pentru a fi încadrat ca accident de muncă, se va face această menţiune în procesul-verbal de cercetare şi se vor dispune măsurile care trebuie luate de angajator, pentru prevenirea unor cazuri asemănătoare. Procesul-verbal de cercetare a unui eveniment se întocmeşte în: a) trei exemplare, în cazul accidentului de muncă urmat de incapacitate temporară de muncă, pentru angajatorul care înregistrează accidentul, inspectoratul teritorial de muncă care a avizat dosarul şi asigurător; b) mai multe exemplare, în cazul accidentului de muncă urmat de incapacitate temporară de muncă pentru lucrători cu angajatori diferiţi, pentru fiecare angajator, inspectoratul teritorial de muncă care a avizat dosarul şi asigurător; c) cinci exemplare, în cazul accidentului de muncă urmat de invaliditate, pentru angajatorul care înregistrează accidentul, organul de urmărire penală, inspectoratul teritorial de muncă care a efectuat cercetarea, Inspecţia Muncii şi asigurător; d) cinci exemplare, în cazul accidentului de muncă mortal sau al celui colectiv, precum şi în cazul accidentului mortal în afara muncii, pentru angajatorul care înregistrează accidentul, organul de urmărire penală, inspectoratul teritorial de muncă care a efectuat cercetarea, Inspecţia Muncii şi asigurător; e) cinci exemplare,în cazul incidentului periculos, pentru angajatorul care

înregistrează incidentul, organele de urmărire penală, inspectoratul teritorial de muncă care a efectuat cercetarea, Inspecţia Muncii şi asigurător. În cazul în care accidentul de muncă s-a produs la un angajator, altul decât cel care îl înregistrează, un exemplar din procesul-verbal de cercetare va fi trimis şi acestuia. În cazul în care angajatorul la care se înregistrează accidentul de muncă îşi are sediul pe teritoriul altui judeţ decât cel pe raza căruia s-a produs accidentul, se va trimite un exemplar din procesul-verbal de cercetare inspectoratului teritorial de muncă pe raza căruia are sediul angajatorul. Înregistrarea şi evidenţa accidentelor de muncă şi a incidentelor periculoase Înregistrarea accidentelor de muncă şi a incidentelor periculoase se face în baza procesului-verbal de cercetare. Accidentul de muncă produs în timpul prestării unor servicii, pe bază de comandă ,la domiciliul clientului, se înregistrează de către angajatorul la care este/a fost angajată victima. Accidentul de muncă suferit de o persoană, aflată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu în întreprinderea şi/sau unitatea altui angajator, se înregistrează de către angajatorul răspunzător de conducerea şi/sau de organizarea activităţii care a avut ca urmare producerea accidentului. Accidentul de muncă de traseu se înregistrează de către angajatorul la care este angajată victima sau, după caz, de angajatorul răspunzător de conducerea şi/sau de organizarea activităţii care a avut ca urmare producerea accidentului ,conform concluziilor cercetării. Accidentul de muncă de circulaţie se înregistrează de către angajatorul la care este angajată victima sau, după caz, de angajatorul răspunzător de conducerea şi/sau de organizarea activităţii care a avut ca urmare producerea accidentului, conform concluziilor cercetării. Accidentul de muncă suferit de însoţitorii de încărcături, personalul de poştă de la vagoanele C.F.R., angajaţi ai unor angajatori care, potrivit legii, sunt obligaţi să delege însoţitori pentru astfel de încărcături, pe mijloace de transport ce nu le aparţin, se va înregistra de către angajatorul răspunzător de organizarea activităţii care a avut ca urmare producerea accidentului, sau, după caz, în condiţiile clauzelor prevăzute în documentele încheiate. Accidentul de muncă cu invaliditate se va înregistra pe baza procesului-verbal de cercetare întocmit de inspectoratul teritorial de muncă. În baza procesului-verbal de cercetare întocmit de persoanele împuternicite prin lege, angajatorul la care se înregistrează accidentul va completa FIAM. FIAM se completează pentru fiecare persoană accidentată în parte în câte 4 exemplare ce se înaintează, spre avizare, după cum urmează: a) inspectoratului teritorial de muncă care a avizat dosarul de cercetare întocmit de comisia angajatorului, în termen de 3 zile lucrătoare de la primirea avizului; b) inspectoratului teritorial de muncă care a efectuat cercetarea, în termen de 3 zile lucrătoare de la primirea procesului verbal de cercetare. În cazul în care victima unui accident de muncă a fost propusă pentru pensionare odată cu emiterea deciziei de încadrare într-o grupă de invaliditate, se va completa un exemplar FIAM care se va anexa la dosarul de pensionare ce va fi înaintat unităţii de expertiză medicală şi recuperare a capacităţii de muncă. Angajatorul va ţine evidenţa evenimentelor în: Registrul unic de evidenţă a accidentaţilor în muncă Registrul unic de evidenţă a incidentelor periculoase Registrul unic de evidenţă a accidentelor uşoare Registrul unic de evidenţă a accidentaţilor în muncă care au ca urmare incapacitate de muncă mai mare de 3 zile de lucru.

În baza FIAM-ului şi a proceselor-verbale de cercetare a incidentelor periculoase, inspectoratul teritorial de muncă va ţine evidenţa tuturor accidentelor de muncă şi a incidentelor periculoase înregistrate de angajatorii care au sediul pe teritoriul judeţului respectiv. Comunicarea, cercetarea şi înregistrarea evenimentelor produse în afara graniţelor României, în care sunt implicaţi lucrători ai unor angajatori români, aflaţi în îndeplinirea sarcinilor de stat, de interes public sau a îndatoririlor de serviciu Orice eveniment, produs pe teritoriul altei ţări cu ocazia efectuării unor lucrări cu personal român, pe bază de contracte bilaterale, convenţii internaţionale sau înalte condiţii prevăzute de lege, va fi comunicat, imediat, misiunii diplomatice sau oficiului consular român din ţara respectivă şi/sau angajatorului, de către orice persoană care are cunoştinţă despre acesta. Cercetarea evenimentelor produse în afara graniţelor ţării, în care sunt implicaţi lucrători ai unor angajatori români, se va face de către un delegat din partea misiunii diplomatice sau oficiului consular român din ţara respectivă. De întocmirea dosarelor de cercetare a evenimentelor răspunde angajatorul care a încheiat contractul cu partenerul străin, în cazul efectuării de lucrări cu personal român. Înregistrarea şi evidenţa accidentelor de muncă şi a incidentelor periculoase se face de către angajatorul român. Comunicarea şi cercetarea evenimentelor produse pe teritoriul României în care sunt implicaţi cetăţeni străini aflaţi în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu Orice eveniment produs pe teritoriul României, în care sunt implicaţi cetăţeni străini aflaţi în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, va fi comunicat, imediat, la inspectoratul teritorial de muncă pe raza căruia a avut loc, de către angajator sau de către orice altă persoană care are cunoştinţa despre eveniment. Inspectoratul teritorial de muncă care a primit comunicarea va înştiinţa misiunea diplomatică sau consulatul ţării din care provine persoana accidentată, prin intermediul Inspecţiei Muncii. Cercetarea unor astfel de evenimente se face de către inspectoratul teritorial de muncă pe raza căruia au avut loc, împreuna cu celelalte organe competente, precum şi cu reprezentanţi ai angajatorului străin implicat in eveniment sau de către inspecţia Muncii, Semnalarea bolilor profesionale Bolile profesionale, cât şi suspiciunile de boli profesionale se vor semnala obligatoriu de către toţi medicii care depistează astfel de îmbolnăviri, indiferent de specialitate şi locul de muncă, cu prilejul oricărei prestaţii medicale: examene medicale profilactice, consultaţii medicale de specialitate. Medicul care suspectează o boală profesională completează fişa de semnalare BP1 şi trimite bolnavul cu această fişă la unitatea sanitară de medicina muncii, în vederea precizării diagnosticului de boală profesională. Medicul specialist de medicina muncii examinează bolnavul, stabileşte diagnosticul şi completează fişa de semnalare BP1 pe care o trimite oficial la Autoritatea de sănătate publică teritorială sau a municipiului Bucureşti, în termen de maximum 7 zile de la precizarea diagnosticului. Cercetarea bolii profesionale După primirea fişei de semnalizare BP1, medicul specialist de medicina muncii din cadrul Autorităţii de sănătate publică teritoriale sau a municipiului Bucureşti, cercetează, conform rutei profesionale, cauzele îmbolnăvirii profesionale. Cercetarea se face în prezenţa angajatorului sau a reprezentantului acestuia, sau, după caz, a persoanelor fizice autorizate în cazul profesiilor liberale, precum şi a inspectorului din cadrul inspecţiei teritoriale de muncă, la solicitarea autorităţii de sănătate publică teritoriale sau a municipiului Bucureşti. Cercetarea are drept scop confirmarea sau infirmarea caracterului profesional al

îmbolnăvirii respective, şi se finalizează cu redactarea şi semnarea Procesului verbal de cercetare. Procesul verbal de cercetare se înmânează angajatorului, medicului care a semnalat îmbolnăvirea pentru evidenţa îmbolnăvirilor profesionale şi pentru a urmări realizarea măsurilor prescrise, precum şi medicului de medicina muncii din Autoritatea de sănătate publică. Pe baza confirmării caracterului profesional al îmbolnăvirii, medicul de medicina muncii care a efectuat cercetarea, declară cazul de îmbolnăvire profesională, completând fişa de declarare BP2 Declararea bolilor profesionale Declararea bolilor profesionale se face pe baza următoarelor documente, care vor fi păstrate sub forma de dosar, la Autoritatea de sănătate publică: a) istoricul de expunere profesională (documentul care certifică ruta profesionala şi anume copie după carnetul de muncă); b) istoricul stării de sănătate la locul de muncă (documentul eliberat de medicul de medicina muncii care asigură asistenţa de medicina muncii la unitatea respectivă); c) document medical care precizează diagnosticul de boală profesională (biletul de ieşire emis de clinica/secţia de medicina muncii din structura spitalelor, sau adeverinţa medicală emisă de medicul de medicina muncii care a precizat diagnosticul de boală profesională, în cazul în care bolnavul nu a fost internat); d) procesul verbal de cercetare a cazului de boală profesională; e) copie după fişa de semnalare BP1. Declararea bolilor profesionale se face de către Autoritatea de sănătate publică, prin completarea Fişei de declarare BP2 care reprezintă formularul final de raportare a bolii profesionale nou-declarate. Raportarea bolilor profesionale Bolile profesionale nou-declarate se raportează lunar şi anume în cursul lunii în care s-a produs îmbolnăvirea, de către Autoritatea de sănătate publică teritorială şi a municipiului Bucureşti la Centrul naţional de coordonare metodologică şi informare privind bolile profesionale din cadrul Institutului de Sănătate Publică Bucureşti, la Centrul de Calcul şi Statistică Sanitară Bucureşti, precum şi la structurile teritoriale ale asigurătorului stabilite conform legii. Intoxicaţia acută profesională se declară, se cercetează şi se înregistrează atât ca boală profesională, cât şi ca accident de muncă. Bolile legate de profesie Lista bolilor legate de profesie este prezentată în anexă la NM Bolile legate de profesie nu se declară, acestea se dispensarizează medical şi se comunică angajatorilor sub forma rapoartelor medicale nenominalizate privind sănătatea lucrătorilor, în vederea luării măsurilor tehnico - organizatorice de normalizare a condiţiilor de muncă.

PERICOL GRAV ŞI IMINENT DE ACCIDENTARE, ACŢIUNI ÎN CAZ DE URGENŢĂ, ZONE CU RISC RIDICAT ŞI SPECIFIC, FINANŢAREA CHELTUIELILOR PENTRU ASIGURAREA SECURITĂŢII ŞI SĂNĂTĂŢII ÎN MUNCĂ 1. PERICOL GRAV ŞI IMINENT DE ACCIDENTARE LEGEA nr. 319 din 14 iulie 2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă publicată în M.Of. nr. 646/26 iul. 2006 are ca scop instituirea de măsuri privind promovarea îmbunătăţirii securităţii şi sănătăţii în muncă a lucrătorilor şi stabileşte principii generale referitoare la prevenirea riscurilor profesionale, protecţia sănătăţii şi securitatea lucrătorilor, eliminarea factorilor de risc şi accidentare, informarea, consultarea, participarea echilibrată potrivit legii, instruirea lucrătorilor şi a reprezentanţilor lor, precum şi direcţiile generale pentru implementarea acestor principii. În aplicarea legii trebuie avute în vedere prevederile Normelor metodologice(Art. 1, al. 1 si 2). În sensul legii, securitatea şi sănătatea în muncă reprezintă ansamblul de activităţi instituţionalizate având ca scop asigurarea celor mai bune condiţii în desfăşurarea procesului de muncă, apărarea vieţii, integrităţii fizice şi psihice, sănătăţii lucrătorilor şi a altor persoane participante la procesul de muncă (art. 5 lit. n). Locul de muncă este definit ca locul destinat să cuprindă posturi de lucru, situat în clădirile întreprinderii şi/sau unităţii, inclusiv orice alt loc din aria întreprinderii şi/sau unităţii la care lucrătorul are acces în cadrul desfăşurării activităţii (art.5,lit.k). Pericolul grav şi iminent de accidentare se defineşte ca situaţia concretă, reală

şi actuală căreia îi lipseşte doar prilejul declanşator pentru a produce un accident în orice moment (art.5,lit.l). Prevederi privind asigurarea securităţii şi sănătăţii în muncă la locurile de muncă cu pericol grav şi iminent de accidentare se regăsesc atât în Legea securităţii şi sănătăţii în muncă cât şi în Normele metodologice de aplicare a acesteia. Starea de pericol grav şi iminent de accidentare, poate fi constatată de către orice lucrător din întreprindere şi/sau unitate, lucrător al serviciului extern de prevenire şi protecţie cu care întreprinderea şi/sau unitatea a încheiat contract, precum şi de către inspectorii de muncă (Norme metodologice, cap.VI, secţiunea 1, art. 101). Conform art. 102 din Normele metodologice, la constatarea stării de pericol grav şi iminent de accidentare se vor lua imediat următoarele măsuri de securitate: a) oprirea echipamentului de muncă şi/sau activităţii; b) evacuarea personalului din zona periculoasă; c) anunţarea serviciilor specializate; d) anunţarea conducătorilor ierarhici; e) eliminarea cauzelor care au condus la apariţia stării de pericol grav şi iminent. În vederea realizării măsurilor de la punctul a) angajatorul va desemna lucrătorii care trebuie să oprească echipamentele de muncă şi va asigura instruirea acestora. În vederea realizării măsurilor de la punctul b) angajatorul trebuie să: a) întocmească planul de evacuare a lucrătorilor; b) afişeze planul de evacuare la loc vizibil; c) instruiască lucrătorii în vederea aplicării planului de evacuare şi să verifice modul în care şi-au însuşit cunoştinţele. În vederea realizării măsurilor de la punctul c) angajatorul trebuie: a) să desemneze lucrătorii care trebuie să contacteze serviciile specializate şi să-i in- struiască în acest sens; b) să asigure mijloacele de comunicare necesare contactării serviciilor specializate. În vederea realizării măsurilor precizate la lit.d), angajatorul trebuie să stabilească modul operativ de anunţare la nivel ierarhic superior. În vederea realizării măsurilor precizate la lit.e), angajatorul trebuie: a) să desemneze lucrătorii care au capacitatea necesară să elimine starea de pericol grav şi iminent, să asigure instruirea şi dotarea lor cu mijloace tehnice necesare intervenţiei; b) să stabilească serviciile specializate care pot interveni. Angajatorul trebuie să stabilească măsurile de securitate specificate mai sus ţinând seama de (Art. 104 (1)): • natura activităţilor, • numărul de lucrători, • organizarea teritorială a activităţii şi • prezenţa altor persoane în afara celor implicate direct în procesul muncii.

Aşa cum specifică Legea securităţii şi sănătăţii în muncă (art.10,11,13) şi Normele metodologice - art.15(1), lit.9, angajatorul are şi următoarele obligaţii: - să asigure întocmirea planului de acţiune în caz de pericol grav şi iminent, conform prevederilor Capitolul VI din normele metodologice(art. 101~107) şi să se asigure ca toţi lucrătorii să fie instruiţi pentru aplicarea lui; - să ia măsurile necesare pentru acordarea primului ajutor, stingerea incendiilor şi evacuarea lucrătorilor, adaptate naturii activităţilor şi mărimii întreprinderii şi/sau unităţii, ţinând seama de alte persoane prezente; - să stabilească legăturile necesare cu serviciile specializate, îndeosebi în ceea ce priveşte primul ajutor, serviciul medical de urgenţă, salvare şi pompieri; - să desemneze lucrătorii care aplică măsurile de prim ajutor, de stingere a incendiilor şi de evacuare a lucrătorilor. Numărul lucrătorilor, instruirea lor şi echipamentul pus la dispoziţia acestora trebuie să fie adecvate mărimii şi/sau riscurilor specifice întreprinderii şi/sau unităţii; - să informeze, cât mai curând posibil, toţi lucrătorii care sunt sau pot fi expuşi unui pericol grav şi iminent despre riscurile implicate de acest pericol, precum şi despre măsurile luate ori care trebuie să fie luate pentru protecţia lor; - să ia măsuri şi să furnizeze instrucţiuni pentru a da lucrătorilor posibilitatea să oprească lucrul şi/sau să părăsească imediat locul de muncă şi să se îndrepte spre o zonă sigură, în caz de pericol grav şi iminent; - să nu impună lucrătorilor reluarea lucrului în situaţia în care încă există un pericol grav şi iminent, în afara cazurilor excepţionale şi pentru motive justificate. Lucrătorii care, în cazul unui pericol grav şi iminent, părăsesc locul de muncă şi/sau o zonă periculoasă nu trebuie să fie prejudiciaţi şi trebuie să fie protejaţi împotriva oricăror consecinţe negative şi nejustificate pentru aceştia... cu excepţia situaţiilor în care aceştia acţionează imprudent sau dau dovadă de neglijenţă gravă. Angajatorul trebuie să se asigure că, în cazul unui pericol grav şi iminent pentru propria securitate sau a altor persoane, atunci când şeful ierarhic imediat superior nu poate fi contactat, toţi lucrătorii sunt apţi să aplice măsurile corespunzătoare, în conformitate cu cunoştinţele lor şi cu mijloacele tehnice de care dispun, pentru a evita consecinţele unui astfel de pericol. În cadrul activităţii de instruire lucrătorii trebuie să primească toate informaţiile necesare privind riscurile pentru securitate şi sănătate în muncă, precum şi măsurile şi activităţile de prevenire şi protecţie atât la nivelul întreprinderii şi/sau unităţii, în general, cât şi la nivelul fiecărui post de lucru şi/sau fiecărei funcţii şi mai ales în situaţii de muncă cu pericol grav şi iminent de accidentare. La rândul lor, lucrătorii trebuie să îşi însuşească şi să respecte prevederile legislaţiei din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă şi măsurile de aplicare a acestora şi să comunice imediat angajatorului şi/sau lucrătorilor desemnaţi orice situaţie de muncă despre care au motive întemeiate să o considere un pericol pentru securitatea şi sănătatea lucrătorilor, precum şi orice deficienţă a sistemelor de protecţie (cap.IV, art.23, lit.d şi h). 2. ZONE CU RISC RIDICAT ŞI SPECIFIC În conformitate cu Normele Metodologice pentru aplicarea Legii securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006, cap.I, zonele cu risc ridicat si specific - sunt acele zone din cadrul întreprinderii şi/sau unităţii în care au fost identificate

riscuri ce pot genera accidente sau boli profesionale cu consecinţe grave, ireversibile, respectiv, deces sau invaliditate. Atât legea cât şi Normele metodologice prevăd în sarcina angajatorilor o serie de obligaţii. Astfel: Art.7 din Legea 319 menţionează că în cadrul obligaţiei sale de a asigura securitatea şi sănătatea lucrătorilor în toate aspectele legate de muncă, angajatorul trebuie să ia măsurile necesare pentru: a) asigurarea securităţii şi protecţia sănătăţii lucrătorilor; b) prevenirea riscurilor profesionale; c) informarea şi instruirea lucrătorilor; d) asigurarea cadrului organizatoric şi a mijloacelor necesare securităţii şi sănătăţii în muncă, şi trebuie să urmărească „adaptarea acestor măsuri ţinând seama de modificarea condiţiilor, şi pentru îmbunătăţirea situaţiilor existente” şi toate acestea în cadrul unui demers de prevenire a riscurilor profesionale care respectă principiile generale de prevenire (art. 7, coroborat cu art.13 din lege). De asemenea, ţinând seama de natura activităţilor din întreprindere şi/sau unitate, angajatorul are obligaţia: a) să evalueze riscurile pentru securitatea şi sănătatea lucrătorilor, inclusiv la alegerea echipamentelor de muncă, a substanţelor sau preparatelor chimice utilizate şi la amenajarea locurilor de muncă; b) ca, ulterior evaluării prevăzute la lit. a) şi dacă este necesar, măsurile de prevenire, precum şi metodele de lucru şi de producţie aplicate de către angajator să asigure îmbunătăţirea nivelului securităţii şi al protecţiei sănătăţii lucrătorilor şi să fie integrate în ansamblul activităţilor întreprinderii şi/sau unităţii respective şi la toate nivelurile ierarhice; c) să ia în considerare capacităţile lucrătorului în ceea ce priveşte securitatea şi sănătatea în muncă, atunci când îi încredinţează sarcini; d) să se asigure ca planificarea şi introducerea de noi tehnologii să facă obiectul consultărilor cu lucrătorii şi/sau reprezentanţii acestora în ceea ce priveşte consecinţele asupra securităţii şi sănătăţii lucrătorilor, determinate de alegerea echipamentelor, de condiţiile şi mediul de muncă; e) să ia măsurile corespunzătoare pentru ca, în zonele cu risc ridicat şi specific, accesul să fie permis numai lucrătorilor care au primit şi şi-au însuşit instrucţiunile adecvate. Art. 13 din lege prevede că, în vederea asigurării condiţiilor de securitate şi sănătate în muncă şi pentru prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale, angajatorii au următoarele obligaţii: ....................................................................... .................................... k) să ţină evidenţa zonelor cu risc ridicat şi specific; l) să asigure funcţionarea permanentă şi corectă a sistemelor şi dispozitivelor de protecţie, a aparaturii de măsură şi control, precum şi a instalaţiilor de captare, reţinere şi neutralizare a substanţelor nocive degajate în desfăşurarea proceselor tehnologice; .................................................................................. ................................................ Art. 15 (1) punctul 10 al Normelor metodologice menţionează printre activităţile de prevenire şi protecţie desfăşurate în cadrul întreprinderii şi/sau unităţii evidenţa zonelor cu risc ridicat şi specific. Art. 105 din Normele metodologice prevede că evidenţa zonelor cu risc ridicat şi specific trebuie să conţină nominalizarea si localizarea acestor zone în cadrul întreprinderii şi/sau unităţii şi măsurile stabilite în urma evaluării riscurilor pentru aceste zone.

Stabilirea zonelor de muncă cu risc ridicat şi specific implică deci: identificarea şi evaluarea riscurilor / factorilor de risc de accidentare şi îmbolnăvire profesională, precum şi a consecinţelor acţiunii acestora asupra organismului –deces sau invaliditate; nivelul cantitativ al factorilor de risc în cazul îmbolnăvirilor profesionale; durata de expunere la acţiunea factorilor de risc; nivelul morbidităţii prin accidente şi boli profesionale.

Măsurile de asigurare a securităţii şi sănătăţii în muncă pot fi: tehnice organizatorice sanitare şi de orice altă natură. Bazate pe evaluarea riscurilor, ele trebuie să fie adaptate zonelor de muncă /locurilor de muncă respective, corespunzător condiţiilor de muncă specifice unităţii şi avizate odată cu lista zonelor cu risc ridicat şi specific. Art. 106 din Normele metodologice obligă angajatorul să aducă la cunoştinţă conducătorilor locurilor de muncă şi lucrătorilor care îşi desfăşoară activitatea în zonele cu risc ridicat şi specific măsurile stabilite în urma evaluării riscurilor. Art. 107 specifică faptul că acţiunile pentru realizarea măsurilor stabilite în urma evaluării riscurilor pentru zonele cu risc ridicat şi specific constituie o prioritate în cadrul planului de protecţie şi prevenire. 3. FINANŢAREA CHELTUIELILOR PENTRU ASIGURAREA SECURITĂŢII ŞI SĂNĂTĂŢII ÎN MUNCĂ Măsurile de asigurare a securităţii şi sănătăţii în muncă reprezintă ansamblul lucrărilor şi acţiunilor tehnice, organizatorice, sanitare şi de orice altă natură care au ca scop prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale. Se poate vorbi de două categorii de măsuri: de interes naţional de interes local Aceste măsuri sunt stabilite de către: MMSSF prin programe supuse guvernului spre aprobare Art. 52. (1), cap XI al Legii 319/2006 prevede că” activităţile de interes naţional în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă şi sursele de acoperire a cheltuielilor necesare în vederea realizării acestora se aprobă prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei. angajator, la nivelul întreprinderii, prin structurile organizate conform legii, respectiv planuri anuale de prevenire şi protecţie compuse din măsuri tehnice, sanitare, organizatorice şi de altă natură, pentru prevenirea riscurilor existente (demers de prevenire) cu consultarea sindicatelor, reprezentanţilor salariaţilor, programe completate ori de câte ori este necesar. Sunt aprobate din punct de vedere al costurilor implicate de consiliul de administraţie. Conţinutul planului de măsuri este discutat şi aprobat în CSSM.

Inspectorii de muncă vor controla modul de utilizare şi eficienţa cheltuielilor pentru acţiunile/măsurile de asigurare a securităţii şi sănătăţii în muncă. Periodic, la nivelul întreprinderii se efectuează analize ale stadiului de îndeplinire a măsurilor de realizare a securităţii şi sănătăţii în muncă, a cheltuielilor efectuate şi a eficienţei acestora. Un aspect important îl reprezintă şi faptul că în contractele colective de muncă se pot prevedea: • măsuri de asigurare a securităţii şi sănătăţii în muncă

• orice alte prevederi vizând prevenirea accidentelor de muncă şi bolilor profesionale şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi pentru care întreprinderea trebuie să-şi prevadă fonduri proprii, cuprinse în bugetul de venituri şi cheltuieli ale acesteia.

CERINŢE ESENŢIALE DE SECURITATE ALE ECHIPAMENTELOR INDIVIDUALE DE PROTECŢIE ŞI CONDIŢII PENTRU INTRODUCEREA LOR PE PIAŢĂ (CERTIFICAREA EIP) I. Legislaţia europeană în domeniul certificării EIP Cuprinde în principal Directiva Consiliului din 21.12.1989 privind armonizarea legislaţiei ţărilor membre referitoare la echipamente individuale de protecţie (CEE /686/89), amendată prin directivele 93/68/CEE, 93/95/CEE şi 96/58/CEE. Referiri la această directivă trebuie să existe în declaraţii de conformitate, instrucţiuni pentru utilizatori ale unor produse importate din Uniunea Europeană. 2. Reglementări române în domeniul certificării EIP 2.1 Prezentarea generală a reglementărilor române în domeniul evaluării conformităţii şi certificării EIP

Legislaţia română de bază cuprinde: A. Hotărârea de guvern Nr. 115/05.06.2004 (publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 166 din 26/02/2004) privind stabilirea cerinţelor esenţiale de securitate ale echipamentelor individuale de protecţie şi a condiţiilor pentru introducerea lor pe piaţă, completată şi modificată prin HG 809/2005(publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 723 din 10/08/2005). HG nr. 115/2004 a înlocuit Normele metodologice privind certificarea calităţii de protecţie a prototipurilor sortimentelor de EIP şi EIL şi avizarea introducerii lor în fabricaţie (normele metodologice nr. 2 în aplicarea Legii protecţiei muncii nr. 90/1996). Reprezintă documentul român similar Directivei europene 89/686/CEE, care transpune în formă echivalentă majoritatea prevederilor acesteia. HG 115 a intrat în vigoare începând cu 26.06.2004. B. Legea evaluării conformităţii legea Nr. 608/2001, cu modificările şi completările ulterioare Este documentul general care stabileşte principiile generale şi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească anumite grupe de produse pentru a fi permisă libera circulaţie pe piaţa românească - “domeniu reglementat de evaluare a conformităţii”; printre acestea sunt incluse şi EIP; Pentru fiecare grupă de produse se elaborează “reglementări tehnice“ specifice (hotărâri guvernamentale) de către autorităţile competente. Pentru EIP, autoritatea competentă este Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei. C. Hotărârea de guvern Nr. 1048/09.08.2006 (publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 722/23.08.2006) privind cerinţele minime de securitate şi sănătate pentru utilizarea de către lucrători a echipamentelor individuale de protecţie la locul de muncă, în aplicarea legii securităţii şi sănătăţii în muncă Nr. 319/2006 Aceasta stabileşte criteriile de acordare a echipamentului individual de protecţie. Articolul 5 prevede în mod expres faptul că EIP trebuie să respecte prevederile HG 115/2004. Astfel, se stabilesc practic obligaţii ale utilizatorilor de EIP de a procura şi acorda numai produse care respectă legislaţia specifică privind evaluarea conformităţii. 3. Prevederi incluse în HG 115/2004 3.1 Domeniu de aplicare HG 115 se aplică pentru orice sortiment de EIP fabricat în ţară sau importat de către persoane fizice şi juridice, inclusiv EIP pentru uz privat. Nu se aplică în cazul sortimentelor din Anexa 1- pentru autoapărare, purtate pe nave sau avioane şi nici echipamentelor individuale de lucru (EIL) sau de salvare. Se referă la produse noi, introduse pentru prima oară în ţara noastră(fabricate în scopul utilizării în propria intreprindere sau al comercializării prin import, împrumut, donaţie) şi nu la produse folosite deja. Cuprinde obligaţii directe ale producãtorilor, dar utilizatorii, conform HG nr. 1048&2006, sunt obligaţi sã foloseascã doar produse care respectã legislaţia referitoare la libera circulaţie, şi trebuie sã ia mãsuri prin care sã se asigure de aceasta. 3.2 Obligaţii generale ale producătorilor/importatorilor/ comercianţilor (responsabililor cu introducerea pe piaţă a produsului) Orice responsabil al operaţiei de introducere pe piaţă şi punere în utilizare a unui model de EIP are urmãtoarele obligaţii: 1. Sã proiecteze modelul de EIP astfel încât sã îndeplinească cerinţele esenţiale de securitate şi sănătate aplicabile pentru domeniul de utilizare preconizat şi indicat în documentele comerciale 2. Sã supunã modelul de EIP procedurilor de certificare corespunzãtoare, funcţie de complexitatea EIP 3. Sã se asigure cã fiecare exemplar fabricat este conform cerinţelor

esenţiale şi prototipului aprobat. 4. Sã aplice marcajul de conformitate pe fiecare exemplar fabricat sau pe cel mai mic ambalaj (numai când produsul este prea mic sau EIP ar putea fi deteriorat prin aplicarea marcajului de conformitate). 5. Sã emitã declaraţia de conformitate. 6. Sã însoţeascã fiecare lot sau chiar fiecare exemplar de o fişã de instrucţiuni pentru utilizator. 7. Să poată pune la dispoziţia organelor de control documentaţia tehnică (inclusiv certificatele de conformitate) Este interzisă comercializarea sau utilizarea oricărui model de EIP care nu respectă toate condiţiile de mai sus. Totuşi, modelele care nu îndeplinesc toate prescripţiile, pot fi expuse în târguri/expoziţii şi pot fi folosite în scop demonstrativ pentru o perioadă limitată, dacă sunt însoţite de un avertisment. 3.3. Cerinţe esenţiale de securitate şi reguli tehnice aplicabile EIP şi EIL Cerinţele esenţiale de securitate şi sănătate aplicabile EIP şi EIL sunt descrise în anexa nr. 2 a HG 115/2004 şi conform cu prevederile acesteia se clasifică în: - Cerinţe generale: principii de proiectare (protecţie adecvată, nivel de protecţie optim, disconfort minim, lipsa factorilor perturbatori, cerinţe constructive, cerinţe de confort şi eficacitate, conţinutul fişei de instrucţiuni emisă de fabricant) - Cerinţe suplimentare comune diferitelor sortimente de EIP(sisteme de reglare, aerisire, transpiraţie, câmp vizual optim, păstrarea performanţelor ca urmare a fenomenelor de îmbătrânire sau indicarea "duratei de perimare", ruperea unor elemente constitutive, caracteristici care permit utilizarea în atmosferă explozivă, la intervenţii rapide sau în situaţii foarte periculoase, marcaje, semnalizare vizuală, etc.) - Cerinţe suplimentare specifice pentru prevenirea riscurilor (protecţie împotriva şocurilor mecanice, comprimare statică, agresiuni mecanice superficiale, prevenirea înecului, mijloace de plutire, protecţia împotriva zgomotului, protecţia împotriva căldurii şi a focului, protecţia împotriva frigului, protecţia împotriva şocurilor electrice, protecţia împotriva radiaţiilor neionizante, protecţia respiratorie împotriva substanţelor periculoase şi a agenţilor infecţioşi, protecţia împotriva contactului cutanat şi ocular cu substanţe periculoase şi agenţi infecţioşi, echipament de scufundare) Efectuarea activităţii de certificare doar pe baza cerinţelor esenţiale de securitate şi sănătate ar fi dificilă sau ar putea conduce la subiectivism. Pentru a se evita astfel de situaţii, s-au elaborat standarde armonizate, prin care cerinţele sunt transpuse în specificaţii tehnice-parametri măsurabili în anumite condiţii de încercare. Prezumţia de conformitate: Se recunoaşte cã un produs este conform cu cerinţele esenţiale de securitate şi sănătate aplicabile dacã el este conform specificaţiilor dintr-unul sau mai multe standarde europene armonizate care transpun aceste cerinţe. Lista standardelor române care transpun europene standarde armonizate, pentru care se aplică prezumţia de conformitate şi care la rândul lor au fost publicate de Comisia Europeană, se publică prin ordin al MMSSF. În prezent, se aplică ordinul MMSSF nr. 94/2006 (publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.169 din 22/02/2006). Standardele sunt voluntare. Este obligatoriu ca orice EIP sã fie conform cerinţelor esenţiale de securitate şi sãnãtate, nu neapãrat conform standardelor. Dacă nu se respectă un standard armonizat, producătorul trebuie să furnizeze dovezi suplimentare prin care să se confirme respectarea cerinţelor esenţiale.

3.4 Certificarea conformităţii cu cerinţele esenţiale de securitate şi sănătate aplicabile şi prevederile HG nr. 115/2004- Criterii de alegere a procedurilor Se supun certificării conformităţii cu cerinţele esenţiale de securitate şi sănătate (calităţii de protecţie) la organisme recunoscute/ notificate modelele de EIP care sunt destinate, din proiectare, a proteja împotriva unor riscuri ce nu pot fi sesizate în timp util pentru a evita accidentarea sau îmbolnăvirea profesională, respectiv a celor care fac obiectul prevederilor art. 15 alin. (1) lit. b) şi c). Nu se supun certificării de către organisme recunoscute/ notificate EIP declarate a fi concepţie simplă, care fac obiectul prevederilor art. 15 alin. (1) lit. a) şi sunt specificate clar în art. 15 alin. (2) . Producătorul ori reprezentantul său autorizat supune modelul de EIP uneia dintre următoarele proceduri de certificare: a) declaraţia de conformitate EC prevăzută la art. 16, pentru EIP de concepţie simplă prevăzute la alin. (2), pentru care proiectantul presupune că utilizatorul poate evalua singur nivelul de protecţie asigurat împotriva riscurilor ale căror efecte se manifestă treptat şi pot fi identificate la timp şi în condiţii de securitate; b) examinarea EC de tip prevăzută în secţiunea a 3-a, înainte de producţia de serie, care este însoţită la alegerea producătorului de una dintre procedurile de control al EIP fabricate, prevăzute în secţiunea a 4-a, precum şi de declaraţia de conformitate EC prevăzută la art. 16, pentru EIP de concepţie complexă, destinate a asigura protecţie împotriva pericolelor care pot conduce la deces sau împotriva pericolelor care pot afecta grav şi ireversibil sănătatea, în cazul cărora proiectantul presupune că utilizatorul nu poate identifica în timp efectele imediate; c) examinarea EC de tip prevăzută în secţiunea a 3-a, înainte de producţia de serie, însoţită de declaraţia de conformitate EC prevăzută la art. 16, pentru EIP care nu se regăsesc la lit. a) şi b). Organismele de certificare recunoscute în ţara noastră sunt : - ICSPM-CS, din cadrul INCDPM Bucureşti pentru EIP împotriva riscurilor industriale(număr de identificare: 08); în present este în curs de acreditare şi extindere a recunoaşterii; - INSEMEX-Petroşani pentru EIP împotriva riscurilor legate de lucrul în atmosferă potenţial explozivă, lucrul cu substanţe explozive şi pentru activitatea minieră(număr de identificare: 09). Organismele sunt recunoscute prin ordine ale MMSSF. Un EiP certificat de un organism notificat (din Uniunea Europeană) nu se mai supune certificării de un organism recunoscut de MMSSF. 3.4.1 Excepţii de la certificarea de către organisme recunoscute/notificate Sunt exceptate de la domeniul de aplicare al procedurilor de certificare toate modelele de EIP de concepţie simplă. Definiţie: EIP de concepţie simplă - model pentru care utilizatorul poate evalua singur nivelul de protectie asigurat împotriva riscurilor ale caror efecte se manifesta treptat si pot fi identificate la timp si în conditii de securitate. În această categorie sunt cuprinse în exclusivitate EIP destinate protejarii utilizatorului împotriva: - agresiunilor mecanice ale căror efecte sunt superficiale (ex.: mănuşi pentru grădinari, degetare, costume salopetă împotriva riscului de agăţare sau

abraziunilor minore, mănuşi sau şorţuri de uz general, bonete, basmale, subvestimentar etc). - produselor de întreţinere slab nocive, ale căror efecte sunt uşor reversibile (ex: mănuşi de uz general, împotriva detergenţilor, şorţuri din folie de PVC, halate şi costume de unică folosinţă pentru personalul care efectuează cuărţenie, etc); - riscurilor întâlnite la manipularea obiectelor calde ale căror temperaturi nu depăşesc 50oC sau care produc şocuri puţin periculoase (ex: mănuşi pentru presatorii de obiecte din cauciuc etc); - condiţiilor atmosferice care nu sunt excepţionale şi nici extreme: intemperii, medii cu temperaturi cuprinse între -5 oC şi 40 oC şi viteza vântului de maximum 5 m/s (ex: pelerină de ploaie, cizme apă-noroi etc, vestă vătuită); - şocurilor şi vibraţiilor slabe care nu afectează părţi vitale ale corpului şi nu pot provoca leziuni (ex: bonete, basmale, mănuşi, încălţăminte uşoară pentru coafeze etc); - radiaţiilor solare (ex: ochelari de soare, basmale, şepci etc). Pentru toate aceste modelele de EIP de concepţie simplã, întrucât nu se supun procedurilor de certificare, utilizatorii nu vor solicita certificat de conformitate EC şi nu vor întâlni menţiuni privind organismul recunoscut/notificat în declaraţia de conformitate EC sau în instrucţiuni. Echipamentele individuale de lucru nu intră sub incidenţa HG nr. 115/2004: nu se aplică marcajul CS/CE şi nu se emite declaraţie de conformitate EC. EIL intră sub incidenţa HG nr.1022/2002, care nu implică obligativitatea certificării de terţă parte şi prevede ca prodúcele să fie însoţite de o declaraţie de conformitate ce trebuie să facă menţiuni la standardele respectate.

3.4.2 Procedura de certificare " examinare EC de tip" Procedura de certificare " examinare EC de tip " este procedura prin care un organism de certificare recunoscut de MMSSF/un organism notificat constată, în urma examinării produsului, a documentaţiei şi prin încercări de laborator pe exemplare de produs, că un model de EIP satisface cerinţele esenţiale de securitate şi sănătate şi regulile tehnice care îi sunt aplicabile. Se supun acestei proceduri, în mod obligatoriu, toate sortimentele de EIP, cu excepţia celor de concepţie simplă. Exemple:: căşti de protecţie, îmbrăcăminte de protecţie împotriva pulberilor, substanţelor chimice, căldurii şi focului, frigului, de semnalizare; încălţăminte de securitate, de protecţie sau profesională, mănuşi de protecţie pentru sudori, rezistente la substanţe chimice, împotriva frigului, electroizolante; măşti şi elemente filtrante; EIP pentru lucrul la înălţime; ochelari de protecţie împotriva riscurilor mecanice, radiaţiilor etc. Procedura trebuie aplicată de organisme recunoscute de MMSSF, dacă nu a fost aplicată de un organism notificat la UE. Dovada aplicării procedurii este certificatul de examinare EC de tip. Evaluarea conformităţii se face în mod obligatoriu în raport cu cerinţele esenţiale de securitate şi sănătate şi prevederile HG 115. Nu este obligatoriu să se certifice că produsul este conform unui standard. Întrucât certificarea se face în raport cu toate cerinţele aplicabile, oricare certificat emis de unul dintre organismele recunoscute şi desemnate de MMSSF este valabil dacă acesta a fost desemnat pentru grupul respectiv de EIP (sau tipuri de EIP). 3.4.3. Proceduri de certificare a calităţii producţiei de EIP

Pentru EIP de concepţie complexă care au fost deja certificate prin "examinare EC de tip " este obligatoriu să se aplice în plus o procedură de certificare a calităţii producţiei. Procedurile de certificare a calităţii producţiei se aplică tot de organisme recunoscute de MMSSF şi pot fi: - "sistem de control al calităţii EC pentru produsul final"( are constă în examinări şi încercări de laborator pe produse finale prelevate din secţiile de producţie sau depozitare, pe principii statistice); - "sistem de asigurare a calităţii EC a producţiei, prin supraveghere" (care constă în evaluarea sistemului calităţii aplicat de producător, aprobarea sa şi supravegherea modului de implementare efectivă a prevederilor documentate). Este obligatoriu să fie supuse uneia dintre aceste proceduri EIP de concepţie complexă, adică acele modele care sunt destinate protejării utilizatorului împortiva unor riscuri de accidentare mortală sau a celor care pot produce efecte ireversibile aupra sănătăţii. În această categorie sunt incluse: - aparatele de protecţie respiratorie care protejează împotriva aerosolilor solizi, lichizi sau împotriva gazelor periculoase, iritante, toxice sau raditoxice(măşi, semi-măşti, filtre etc); - aparate de protecţie respiratorie complet izolante faţă de atmosferă, inclusiv cele destinate scufundării(cu aer comprimat, cu oxigen chimic, cu aducţie de aer liber, cu aducţie de aer comprimat etc); - EIP care asigură o protecţie limitată în timp împotriva substanţelor chimice sau împotriva radiaţiilor ionizante (mănuşi rezistente la substanţe chimice, costum salopetă antichimic, costum de intervenţie pentru amoniac etc); - EIP şi echipamente individuale de intervenţie în ambianţe calde, ale căror efecte sunt comparabile cu cele ale unei temperaturi a aerului egală sau mai mare de 100oC, cu sau fără radiaţii infraroşii, flăcări sau particule de metal topit(ex: mănuşi termoizolante pentru manipulări de obiecte peste 100oC, costume sau cagule aluminizate pentru siderurgie; - EIP şi echipamente individuale de intervenţie în ambianţe reci, ale căror efecte sunt comparabile cu cele ale unei temperaturi a aerului egală sau mai mică de -50oC; - EIP destinate a proteja împotriva căderii de la înălţime (ex: centuri, frânghii, carabiniere, blocatoare etc); - EIP destinate a proteja împotriva riscurilor electrice pentru lucrări executate sub tensiuni periculoase sau cele izolante împotriva tensiunilor înalte (ex: mănuşi electroizolante, cizme electroizolante etc). 3.5. Marcajul de conformitate cu cerinţele esenţiale de securitate şi sãnãtate Producãtorul /importatorul trebuie să aplice pe fiecare exemplar sau pe eticheta însoţitoare "marcajul de conformitate". Marcajul de conformitate român, CS, va avea dimensiunea literelor de minim 5mm şi acestea vor fi înscrise într-un cerc; marcajul CS este însoţit de numărul organismului notificat care a aplicat o procedură de evaluare a conformităţii în faza de producţie (pentru EIP complexe). Produsele cu marcaj “CE” circulă liber pe piaţa română, fără aplicare suplimentară a marcajului “CS”. Marcajul CS se va aplica până la încheierea acordului PECA (recunoaştere reciprocă) sau până la aderarea României la UE. Nu se aplică ambele marcaje Aplicarea marcajului şi respectarea prevederilor legale este responsabilitatea producătorului sau reprezentantului său autorizat stabilit într-un stat membru al UE sau în România. În cazul în care această condiţie nu este îndeplinită, aplicarea procedurilor şi a marcajului trebuie aplicată de importator, comerciant

sau utilizator. Utilizatorii trebuie sã se asigure la fiecare livrare cã fiecare exemplar livrat sau cel puţin pe ambalaj existã marcajul CS sau CE. Lipsa marcajului poate însemna cã producãtorul nu îşi asumã rãspunderea privind calitatea. 3.6. Declaraţia de conformitate EC Producãtorul sau reprezentantul său autorizat trebuie să emită şi să semneze "declaraţia de conformitate EC ", conform modelului din HG 115. Pentru produsele din UE , declaraţia de conformitate trebuie tradusă în limba română. Nu este obligatoriu să se înainteze o declaraţie la fiecare vânzare, dar utilizatorii pot solicita o copie . Declaraţia de conformitate trebuie să conţină referinţe la model, legislaţia şi standardele aplicabile (dacă e cazul), procedurile de certificare corespunzãtoare şi denumirea organismului de certificare care le-a aplicat. 3.7 Instrucţiuni pentru utilizatori

Obligaţia ca fiecare exemplar sau cel mai mic ambalaj sã fie însoţit de instrucţiuni în limba română reprezintã o cerinţã esenţialã de securitate şi sãnãtate, deci este obligatoriu să fie respectatã. Nu este vorba de prospect comercial (fotografie), ci de o fişã de instrucţiuni. Personalul utilizator trebuie instruit în fiecare caz conform instrucţiunilor date de producãtor. În caz de nerespectare a instrucţiunilor, întrega rãspundere pentru un accident revine utilizatorului. În fişele de procurare/licitaţii trebuie inclusă condiţia verificării existenţei fişei de instrucţiuni pentru utilizatori, în limba română, ca regulă generală cel puţin un exemplar în cea mai mică unitate de ambalaj. Pentru EIP de concepţie complexă, trebuie ca fiecare exemplar să fie însoţit de fişă de instrucţiuni. 3.8 Supravegherea pieţei MMSSF, prin Inspecţia Muncii este singurul organism de stat cu atribuţii de control şi decizie în domeniul supravegherii pieţei interne. Orice reclamaţie privind un model de EIP trebuie înaintată la Inspecţia Muncii. Pentru produse certificate, reclamaţiile se pot înainta şi la organismul care a aplicat procedura. 3.9 Condiţii minime pentru libera circulaţie pe piaţă a EIP şi EIL a) Orice exemplar de EIP trebuie să prezinte marcaj de conformitate : - fie marcaj CE - fie marcaj CS b) EIP trebuie să fie însoţite de intrucţiuni furnizate de producător, redactate în limba română, care să fie conform pct. 1.4 din HG nr. 115/2004 sau conform declaraţiei de conformitate. Opţional, dacă se solicită, distribuitorul trebuie să poată prezenta unul dintre documentele de mai jos, ca dovadă privind calitatea produselor: - declaraţia de conformitate emisă de producător, redactată/tradusă în limba română; trebuie să fie conform modelului din HG nr. 115/2004 (sau directivei 89/686/CEE); - certificat de examinare EC de tip emis de un organism de certificare recunoscut de MMSSF sau notificat la UE, dacă e cazul(dacă EIP nu este de concepţie simplă).

Certificatele de conformitate emise în baza Normelor metodologice nr. 2 în aplicarea Legii nr. 90/1996 îşi menţin valabilitatea până la termenul înscris (cel târziu 24 iunie 2007). Nu este obligatoriu, conform legii, ca produsele livrate să fie însoţite de declaraţiile de conformitate sau certificate, dar clienţii pot solicita aceste documente, precum şi orice altă dovadă referitoare la calitate. Se poate solicita o declaraţie de conformitate de la distribuitor, dar nu este obligatorie. Nu este necesar un aviz al MMSSF. 4. Standardele în domeniul EIP Sistemul de standarde europene în domeniul EIP cuprinde peste 250 standarde de terminologie, de cerinţe pe tipuri de produse sau de metode de încercare. Conformitatea cu un standard european presupune conformitatea cu cerinţele esenţiale de securitate şi sănătate aplicabile, precum şi un nivel calitativ corespunzător. EIP pot fi realizate parţial sau total şi în conformitate cu un standard român (STAS sau SR), un standard internaţional (ISO) sau un proiect de standard european (prEN) , în măsura în care specificaţiile cuprinse asigură îndeplinirea cerinţelor esenţiale. Pentru un anumit domeniu de utilizare se aplică unul sau mai multe standarde. Standardele respectate sunt indicate în declaraţii, marcaje şi instrucţiuni. Conform standardelor, pe produs sau pe etichetă trebuie să existe marcaje specifice: standard de referinţă, cod producător, pictogramă, simboluri ce corespund caracteristicilor de protecţie sau nivelurilor de performanţă (clase). Exemple de standarde care transpun cerinţele aplicabile EIP a membrelor superioare:: -SR EN 420 :1996 (EN 420 :1994) "Cerinţe generale pentru mănuşi" : se referă la caracteristici fundamentale-prin care se asigură îndeplinirea cerinţelor generale, legate de asigurarea confortului şi de prevenirea afectării stării de sănătate a purtătorului datorită unor materiale nocive:dimensiuni, nenocivitate(PH, conţinut de crom),dexteritate, construcţie generală. -SR EN 388:1996 (EN 388:1992) "Mănuşi de protecţie împotriva riscurilor mecanice";se referă la riscuri mecanice: - rezistenţă la abraziune- 4 niveluri de performanţă - rezistenţă la tăiere prin tranşare- 5 niveluri de performanţă - rezistenţă la sfâşiere- 4 niveluri de performanţă - rezistenţă la perforare- 4 niveluri de performanţă -încărcare electrostatică - rezistenţă la tăiere prin impact-1 nivel de performanţă -SR EN 407:1996(EN 407:1994) "Mănuşi de protecţie împotriva riscurilor termice (căldură şi/sau foc)"; se referă la riscuri termice: -comportare la foc- 4 niveluri de performanţă -rezistenţă la căldura de contact- 4 niveluri de performanţă -rezistenţă la căldura de convecţie- 4 niveluri de performanţă -rezistenţă la căldura radiantă-- 4 niveluri de performanţă -rezistenţă la stropi mici de metal topit -4 niveluri de performanţă -rezistenţă la cantităţi mari demetal topit-4 niveluri de performanţă - SR EN 12477 “Mănuşi de protecţie pentru sudori”. Exemplu de marcare pentru mănuşi împotriva riscurilor mecanice:şi termice 312x2x Unde: 3 - comportare la foc: nivel 3 din max. 4 2143

1 - căldură de contact: nivel 1 din max. 4 2 - căldură convectivă: nivel 2 din max. 4 X - căldură radiantă: nu s-a determinat 2 - proiecţii mici de metal lichid: nivel 2 din max. 4 X - proiecţii mari de metal topit: nu s-a determinat abraziune: nivel 2 din max. 4 1 - rezistenţă la tăiere -tranşare: nivel 1 din max.5 4 - rezistenţă la sfâşiere: nivel 4 din max. 4 3 - rezistenţă la perforare: nivel 3 din max. 4

2 - rezistenţă la

CERINŢE MINIME DE SECURITATE ŞI SĂNĂTATE PRIVIND UTILIZAREA ECHIPAMENTELOR INDIVIDUALE DE PROTECŢIE LA LOCUL DE MUNCĂ 1. Legislaţia europeanã referitoare la echipamentul individual de protecţie utilizat la locul de muncã – Directiva Consiliului din 21.12.1989 (89/656/CEE) Document specific care asigură la nivel european armonizarea prevederilor legislative, tehnice şi administrative ale statelor membre UE privind cerinţele minime de securitate şi sănătate pentru utilizarea de către lucrători a echipamentelor individuale de protecţie la locul de muncă (a treia directivă individuală în sensul art. 16 alin. (1) din Directiva 89/391/CEE) (89/656/CEE), în vederea garantării unui nivel mai bun de protecţie a sănătăţii şi securităţii lucrătorilor; întrucât, în conformitate cu articolul menţionat, aceste directive trebuie să evite impunerea unor constrângeri administrative, financiare şi juridice care ar împiedica crearea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii. În conformitate cu principiul de bază referitor la asigurarea securităţii şi sănătăţii la locul de muncă, respectiv: “Echipamentul individual de protecţie este folosit atunci când riscurile nu pot fi evitate sau limitate suficient prin mijloace tehnice de protecţie colectivă sau prin măsuri, metode sau proceduri de organizare a muncii”, directiva conţine prevederi referitoare la: Echipamentele individuale de protecţie trebuie să respecte dispoziţiile comunitare relevante privind proiectarea şi fabricarea în ceea ce priveşte securitatea şi sănătatea. Toate echipamentele individuale de protecţie trebuie: (a) să fie adecvate pentru riscurile implicate, fără ca prin ele însele să conducă la vreun risc sporit; (b) să corespundă condiţiilor existente la locul de muncă; (c) să fie adecvate de cerinţelor ergonomice şi de stării de sănătate a lucrătorului; (d) să se potrivească dimensional purtătorului, după orice ajustare necesară. În cazul prezenţei unor riscuri multiple impune purtarea simultană a mai multor echipamente individuale de protecţie, aceste echipamente trebuie să fie compatibile şi să continue să fie eficiente împotriva riscului sau riscurilor respective. Condiţiile de utilizare a echipamentului individual de protecţie, în special durata purtării, trebuie să fie determinată în funcţie de gravitatea riscului, frecvenţa expunerii la risc, caracteristicilor postului de lucru şi performanţei echipamentului individual de protecţie. În principiu, echipamentului individual de protecţie este destinat uzului personal. Dacă împrejurările impun purtarea echipamentului individual de protecţie de către mai mult de o persoană, trebuiesc luate măsuri adecvate pentru a se asigura că această utilizare nu creează diferiţilor utilizatori nici o problemă de sănătate sau igienă. În cadrul întreprinderii şi/sau unităţii trebuie furnizate şi puse la

dispoziţie informaţii adecvate privind fiecare echipament individual de protecţie necesar în conformitate cu alin. (1) şi (2) din directivă. Echipamentul individual de protecţie se distribuie gratuit de către angajator, care garantează buna sa funcţionare şi o stare de igienă satisfăcătoare prin intermediul întreţinerii, reparării şi înlocuirilor necesare. Totuşi, statele membre pot prevedea, în conformitate cu practicile naţionale, ca lucrătorului să i se ceară să contribuie la costul unui anumit echipament individual de protecţie, în împrejurări în care utilizarea echipamentului nu este limitată la locul de muncă. Angajatorul informează mai întâi lucrătorul despre riscurile împotriva cărora îl protejează purtarea echipamentului individual de protecţie. Angajatorul asigură formarea lucrătorului şi, dacă este cazul, organizează demonstraţii de purtare a echipamentului individual de protecţie. Echipamentul individual de protecţie poate fi utilizat numai în scopurile specificate, cu excepţia împrejurărilor specifice şi excepţionale. Acesta trebuie să fie utilizat în conformitate cu fişa de instrucţiuni. Aceste instrucţiuni trebuie să fie pe înţelesul lucrătorilor. În dezvoltarea directivei, s-a elaborat Comunicarea Comisiei din 30.11.1996 (nr. 89/C 328/02). Aceasta reprezintă un document, orientativ, referitor la evaluarea din punctul de vedere al securităţii echipamentului individual de protecţie în vederea alegerii şi utilizării, în cazul aplicării directivei 89/656/CEE 2. Legislaţia românã în domeniul acordãrii EIP la locul de muncã Principiile enunţate în directiva europeană se regăsesc şi în legislaţia română, aceste prevederi fiind cuprinse în principal în: A. Legea nr. 319/2006 - LEGEA SECURITĂŢII ŞI SĂNĂTĂŢII ÎN MUNCĂ Nr.646/26.07.2006) (MO

B. HG 1048/2006 – Cerinţele minime de securitate şi sănătate pentru utilizarea de către lucrători a echipamentelor individuale de protecţie la locul de muncă (MO Nr.722/23.08.2006) care transpune Directiva Consiliului din 21.12.1989 (89/656/CEE) 3. REGULI GENERALE PENTRU UTILIZAREA ECHIPAMENTULUI INDIVIDUAL DE PROTECŢIE

3.1 Se stabileşte dotarea specifică pentru fiecare loc de muncă şi se întocmesc de către comisii mixte liste interne de acordare a echipamentului individual de protecţie (având ca elemente de referinţă criteriile stabilite în anexa nr. 2 şi anexa nr. 3 din HG 1048/2006), ce sunt aprobate de consiliul de administraţie a) se identifică totalitatea factorilor de risc ce acţionează cumulativ b) se identifică pericolul/riscul existent, inclusiv nivelul de risc - se poate apela la organisme specializate c) se stabileşte sortimentul de echipament individual de protecţie (EIP) şi principalele calităţi de protecţie; se vor însuma calităţile de protecţie pentru acelaşi sortiment - nu se vor acorda 2 produse d) se evaluează durata expunerii la risc pentru a se stabili modul de acordare: inventar personal sau inventar secţie e) pentru locuri de muncă cu un grad înalt de nocivitate sau murdărire excesivă se pot acorda consecutiv 2 bucăţi dintr-un sortiment f) durata normată de utilizare se stabileşte la nivelul intreprinderii, în funcţie de experienţa anterioară sau în urma unor experimentări, pe fiecare model procurat e) funcţie de caracteristicile purtătorului se stabilesc mărimile 3. 2 La modificarea condiţiilor de muncă trebuie asigurate pentru fiecare participant la procesul de muncă dotarea corespunzătoare noii situaţii, indiferent de prevederile listei interne aprobate de consiliul de administraţie, avându-se ca elemente de referinţă criteriile stabilite în anexa nr.2 şi anexa nr. 3 din HG

1048/2006. 3. 3 Echipamentul individual de protecţie care şi-a pierdut calitatea trebuie înlocuit indiferent de cauză 3. 4. Echipamentul individual de protecţie este gratuit. Pierderea calităţii de protecţie înainte de termenul prevăzut iniţial şi dovedită a se fi produs din vina purtătorului dă dreptul la recuperarea daunelor 3.5 OBLIGAŢII ŞI DREPTURI ALE PERSONALULUI OBLIGATII 1. Să poarte întregul echipament individual de protecţie pe toată durata activităţii ; 2. Să utilizeze echipamentul individual de protecţie doar în scopul în care a fost acordat şi să se preocupe de conservarea calităţii de protecţie ; 3. Să prezinte echipamentul individual de protecţie la verificările periodice; 4. Să solicite un nou echipament individual de protecţie când cel acordat şi-a pierdut calităţile de protecţie ; 5. Să cunoscă caracteristicile şi modul corect de utilizare DREPTURI 1. Să refuze executarea sarcinii de muncă dacă nu are dotarea corespunzătoare ; 2. Să fie reprezentat în comisiile mixte ; 3. Să fie instruit încă de la angajare în legătură cu riscurile de la locul de muncă şi modul de utilizare şi întreţinere a echipamentului individual de protecţie acordat 4. METODOLOGIA DE EVALUARE A RISCURILOR ŞI STABILIRE A LISTEI INTERNE DE ACORDARE A EIP Metodologia ţine cont de principiile enunţate în legislaţie şi ca urmare dotarea cu EIP se face în funcţie de riscurile prezente la locul de muncă şi nu pe meserie, chiar dacă în unele cazuri, locul de muncă se poate confunda cu meseria (prin identificarea locului de muncă respectiv, cu meseria persoanei care desfăşoară activitatea productivă). 4.1 Se stabileşte dotarea specifică pentru fiecare loc de muncă şi se întocmesc de către comisii mixte liste interne de acordare a EIP (având ca elemente de referinţă criteriile stabilite în anexa nr.2 şi anexa nr. 3 din HG 1048/2006.), aprobate de consiliul de administraţie. a) Se identifică elementele specifice activităţii desfăşurate (natura activităţii, durata, condiţiile de mediu), efectuându-se o analiza preliminară Analiza preliminară presupune pregătirea unei liste a locurilor de muncă şi/sau activităţilor desfăşurate, pentru a le grupa astfel încât să permită manipularea atunci când se obţin informaţiile necesare. Această listă trebuie să includă atât activităţile efectuate pe fluxul tehnologic (curente), cât şi cele periodice sau aleatorii (nespecifice-cum ar fi reparaţii, intervenţii, subcontractări). Informaţiile necesare despre fiecare loc de muncă trebuie să includă: sarcinile care trebuie efectuate: durata şi frecvenţa lor; localizarea locului de muncă; dacă se efectuează în mod normal sau ocazional; cine efectuează în mod normal sarcina respectivă; dacă pot fi afectate şi alte persoane (de ex: vizitatori, subcontractanţi, public etc); mărimea, forma, suprafaţa, starea de agregare şi greutatea materialelor care pot fi manipulate; distanţa şi înălţimea la care trebuie transportate materialele manipulate manual; substanţe folosite sau întâlnite la locul de muncă;

forma fizică a substanţelor folosite sau întâlnite la locul de muncă (fumuri, gaze, vapori, lichide, pulberi, solide); conţinutul şi recomandările fişelor de toxicitate referitoare pentru aceste substanţe; cerinţele din prevederile legale, reglementări, standarde care sunt relevante în ceea ce priveşte activitatea ce trebuie desfăşurată, instalaţia/echipamentul folosit şi substanţele folosite sau întâlnite; incidente, accidente şi afecţiuni ale stării de sănătate asociate cu activitatea desfăşurată, echipamentul/instalaţia utilizată şi substanţele folosite sau întâlnite, obţinute ca rezultat al informării din organizaţie sau din afara ei b) Se identifică totalitatea factorilor de risc/pericolelor ce acţionează cumulativ: aceştia pot fi atât factori de risc determinaţi de mediu, cât şi factori de risc determinaţi de mijloacele de muncă sau sarcina de muncă. Se identifică pericolul sau riscul existent, inclusiv nivelul de risc (se poate apela la organisme specializate). Identificarea pericolelor, înseamnă să se răspundă la una dintre întrebări: Există o sursă de afectare a stării de sănătate/securitate? Cine/ce poate fi periculos pentru starea de sănătate/securitate? Cum poate apărea afectarea stării de sănătate/securitate? Pericolele care posedă un potenţial neglijabil, foarte scăzut de afectare a stării de sănătate/securitate nu trebuie documentate pentru a fi luate în consideraţie ulterior. Este util să se stabilească un check-list privind pericolele sau riscurile existente la locul de muncă, eventual având la bază o clasificare a pericolelor pe grupe, pornind de la cuvinte cheie. Fiecare dintre acestea este bine să fie subclasificate. De aceea, se pot elabora liste specifice de factori periculoşi, riscuri sau subriscuri ce pot fi prevenite prin purtarea EIP. În anexa 1 este prezentată o astfel de listă. Pentru uşurarea activităţii de evaluare a locului de muncă şi stabilire a sortimentului şi tipului adecvat de EIP, se vor elabora fişe de evaluare specifice unor grupuri de locuri de muncă, având la bază fişa de evaluare a riscurilor recomandată de UE prin directiva 89/656/CEE (anexa 2), inclusă în anexa în anexa nr.1 din HG 1048/2006 (care este reprodusă în anexa 2 din prezenta lucrare), în care pe orizontală se trec riscurile/subriscurile, iar pe verticală părţile corpului expuse şi se stabileasc situaţiile existente prin bifarea poziţiilor de intersecţie. c) Se stabileşte sortimentul de EIP şi principalele calităţi de protecţie. Analiza fişei de evaluare ne poate da o indicaţie privind sortimentul, iar prin coroborarea riscurilor cu datele din anexa nr.2 şi anexa nr. 3 din HG 1048/2006 se stabilesc caracteristicile EIP, respectiv tipul de EIP necesar. Se vor însuma calităţile de protecţie pentru acelaşi sortiment şi nu se vor acorda 2 produse decat atunci cand este practic imposbil sa se gaseasca un model cu toate caracteristicile necesare sau atunci când al doilea tip nu se poartă permanent. d) Se evaluează durata expunerii la risc pentru a se stabili modul de acordare: inventar personal sau inventar secţie Principiul de bază constă în acordarea EIP în inventar personal. e) Pentru locuri de muncă cu un grad înalt de nocivitate sau murdărire excesivă se pot acorda consecutiv 2 bucăţi dintr-un sortiment f) Durata normată de utilizare se stabileşte la nivelul intreprinderii, în funcţie de experienţa anterioară sau în urma unor experimentări, pe fiecare model procurat Durata de utilizare normată este o noţiune care se foloseşte doar în sensul planificării cheltuielilor.

g)

Funcţie de caracteristicile purtătorului se stabilesc mărimile

h) Se stabilesc specificaţii de aprovizionare pentru fiecare sortiment şi tip necesar Aceste specificaţii pot fi sub forma scurtă, cu indicarea standardului de referinţă şi a simbolului de marcare a tipului de protecţie (de exemplu, pentru cască rezistentă la şoc, cu izolaţie electrică pentru temperaturi peste -300C se poate utiliza referinţa « EN 397, 440 V c.a., -300C ». 4.2 La modificarea condiţiilor de muncă trebuie asigurate pentru fiecare participant la procesul de muncă dotarea corespunzătoare noii situaţii, prin reactualizarea prevederilor listei interne de dotare cu EIP, aprobate de consiliul de administraţie, având ca elemente de referinţă criteriile stabilite în anexa nr.2 şi anexa nr. 3 din HG 1048/2006.; 4.3 EIP care şi-a pierdut calitatea de protecţie trebuie înlocuit indiferent de cauză; 4.4 EIP este gratuit. Pierderea calităţii de protecţie înainte de termenul stabilit iniţial, poate conduce la recuperarea daunelor din partea agentului economic, dacă se dovedeşte că deteriorarea s-a produs din vina utilizatorului; 4.5 În cazul apariţiei unui factor de risc nou se solicită MMSSF completarea criteriilor 5. METODOLOGIA DE SELECŢIONARE ŞI PROCURARE A EIP În vederea selecţionării şi procurării echipamentelor individuale de protecţie trebuie parcurse următoarele etape: 5.1 Selecţionarea produsului adecvat riscurilor împotriva cărora trebuie să asigure protecţia se poate face prin: a) Includerea de condiţii pentru furnizori - producători/importatori: specificarea de condiţii tehnice (standarde ce trebuie respectate, niveluri de performanţă); criterii de achiziţie – modelul să fie certificat prin procedurile aplicabile categoriei de produs, conform legislaţiei în vigoare, de un organism recunoscut de MMSSF (se poate solicita să se prezinte o copie a certificatului); să prezinte o copie a declaraţiei de conformitate exemplarele prezentate spre achiziţie să aibă marcajul de conformitate CS sau CE; exemplarele prezentate să fie însoţite de fişa cu instrucţiuni de utilizare. b) Verificarea informaţiilor furnizate de producători/importatori: compararea exemplarelor fabricate cu datele înscrise în documente (certificate, instrucţiuni) c) Compararea datelor tehnice ale produselor existente pe piaţă cu datele din fişa tehnică de aprovizionare, pentru a selecta modelul care are performanţe cel puţin egale cu cele necesare şi care îndeplineşte condiţiile financiare optime; d) Achiziţia pe bază de contract de vânzare-cumpărare, care să includă clauze privind respingerea loturilor necorespunzătoare, modul de instruire a muncitorilor, asigurarea verificărilor periodice e) Omologarea unui exemplar din modelul selecţionat (de exemplu prin ştampilare

de către client şi furnizor), pentru a servi ca element de comparaţie la recepţia loturilor ulterioare. 5.2 Stabilirea de condiţii de recepţie a loturilor Pentru a se obţine o garanţie că EIP-urile achiziţionate răspund cerinţelor stabilite prin lista internă de dotare cu EIP, trebuie să existe şi această etapă, în care să se facă verificarea/recepţionarea fiecărui lot aprovizionat, prin care să se verifice cel puţin: existenţa fişelor cu instrucţiuni de utilizare, cel puţin pe fiecare lot, iar pentru EIP de concepţie complexă pentru fiecare exemplar; existenţa marcajului de conformitate (CE sau CS) pe produse sau pe ambalaj; verificarea calităţii loturilor livrate, cel puţin prin examinări (compararea produselor livrate cu modelul omologat) şi chiar efectuarea unor încercări relevante, funcţie de tipul de produs. 6. Cerinţe generale pe care trebuie să le îndeplinească EIP–urile selecţionate pentru dotarea personalului Orice EIP trebuie să îndeplinească permanent, atât când este fabricat, cât şi când este utilizat, următoarele cerinţe generale: 1) Să acţioneze ca un obstacol între organism şi factorii periculoşi externi, din mediul de muncă, astfel încât acţiunea efectivă a acestora asupra omului să nu fie dăunătoare, deci să asigure protecţia muncitorilor împotriva riscurilor previzibile în domeniul de utilizare indicat de fabricant (în cazul proiectării şi fabricării) sau în condiţiile existente(la utilizator); 2) Să nu devină el însuşi un factor de risc, prin proiectarea defectuoasă sau prin pierderea unor proprietăţi. 3) Să nu creeze riscuri suplimentare la utilizare datorită informaţiilor defectuase/insuficiente sau unei întreţineri inadecvate De asemenea EIP-ul nu trebuie să pună în pericol alte fiinţe din mediul de muncă şi nici mediul înconjurător. Aceste principii de mai sus trebuie să stea la baza proiectării şi selecţionării oricărui EIP. 7. Criteriile care trebuie luate în consideraţie la evaluarea EIP În documentele de aplicare ale directivei europene 89/656/CEE, respectiv în comunicarea 328, sunt prezentate criteriile care trebuiesc luate în consideraţie la evaluarea necesarului de EIP, pentru fiecare categorie, funcţie de riscurile împotriva cărora se asigură protecţia, riscurile pe care le poate genera alegerea greşită a acestuia şi riscurile determinate de utilizarea incorectă a unui EIP. Spre exemplificare, în continuare, sunt prezentate criteriile pentru mãnuşile de protecţie. Tabel nr. 1: Criterii care trebuie luate în consideraţie la evaluarea mănuşilor de protecţie Risc Originea şi forma riscului Criterii/caracteristici ale EIP considerat Riscuri de prevenit Acţiuni generale nespecifice -Prin contact -Solicitări legate de utilizare Acoperirea mâinii -Rezistenţă la sfâşiere, alungire, rezistenţă la abraziune Efecte mecanice -Prin abrazivi de decapare, obiecte tăietoare sau ascuţite - Şocuri -Rezistenţă la penetrarea substanţelor, la înţepare, la tăiere -Întărituri Acţiuni termice -Produse fierbinţi sau reci, temperaturi ambiante -Contact cu flacăra -Activităţi în cazul lucrărilor de sudare -Izolaţie faţă de frig sau căldură

-Inflamabilitate, rezistenţă la flacără -Protecţie şi rezistenţă la radiaţii şi la proiectare de metale topite Acţiune electrice -Tensiune electrică -Izolaţie electrică Acţiune chimică -Iritaţii provocate de substanţe chimice -Etanşeitate şi rezistenţă chimică Acţiune vibraţii -Vibraţii mecanice -Atenuare vibraţii Contaminare Contact cu produşi radioactivi -Etanşeitate, aptitudine de decontaminare Riscuri legate de alegerea greşită a EIP Inconfort şi jenă în lucru Confortul insuficient al purtătorului -Proiectare ergonomică: masă redusă, talii,confort, permeabilitate la vapori de apă Accidente şi pericole pentru sănătate -Compatibilitate scăzută -Lipsă de igienă -Apucare de utilaje -Calitatea materialelor -Facilitate de întreţinere -Formă ajustată Alterarea funcţiei de protecţie datorită îmbătrâniriiIntemperii, condiţii ambiante, curăţare, utilizare -Rezistenţă a protectorilor la agresiuni industriale -Menţinerea funcţiunilor pe toată durata de viaţă a EIP -Păstrarea dimensiunilor Riscuri legate de utilizarea EIP Insuficientă eficacitate a protecţiei -Alegerea greşită a echipamentului Alegerea echipamentului în funcţie de natura şi importanţa riscurilor şi condiţiilor /influenţelor industriale -Respectarea indicaţiilor fabricantului -Respectarea marcajului echipamentului (ex. clasă de protecţie, marcaj corespunzător iunei utilizări specifice) -Alegerea echipamentului în funcţie de factorii specifici ai utilizatorului -Utilizare greşită a echipamentului -Utilizare adecvată a EIP şi cunoaşterea riscului -Respectarea indicaţiilor fabricantului -Strivire, uzare sau deteriorare a EIP -Menţinere în stare corespunzătoare -Control periodic -Înlocuire la momentul potrivit -Respectarea instrucţiunilor fabricantului Anexa 1 Exemplu de Check-list de evaluare a pericolelor/riscurilor pentru un loc de muncă Risc Elemente specifice pentru evaluarea riscului Cădere prin alunecare Tipul suprafeţei: netedă, relativ rugoasă, foarte rugoasă Materialul suprafeţei: linoleum, tablă, lemn, plăci de ceramică Substanţe aflate pe podele: cu viscozitate mică, cu viscozitate mare Cădere prin alunecare datorită denivelărilor Corpuri neregulate pe suprafeţe Căderea persoanelor de la înălţime Caracteristici ale locului de muncă Gradul de libertate a mişcărilor necesar Durata activităţii desfăşurate la înălţime Cădere de unelte, obiecte de la înălţime Masa obiectului Înălţimea de la care poate cădea Proiectare de particule/obiecte cu viteză mare Masa particulelor Viteza particulelor: 12m/s, 45m/s, 120m/s, 180m/s Pericole asociate cu manipularea obiectelor grele, manipulare de unelte, materiale -Cădere de obiecte de la înălţime -Rostogolire -Julire, tăiere, înţepare -Contact cu substanţe periculoase, agresive sau toxice Masa obiectului

Înălţimea de la care pot cădea Forma: cu muchii rotunjite, cu muchii tăioase, cu forme neregulate, ascuţite etc. Tipul suprafeţei: rugoasă, netedă, uscată, unsă cu substanţe Natura substanţei chimice Substanţe care pot fi inhalate Starea de agregare: fumuri, gaze şi vapori, picături şi aerosoli lichizi, particule solide/praf fine sau grosiere Toxicitatea substanţei Concentraţia în aer Substanţe care pot provoca afecţiuni ale ochilor Starea de agregare Natura substanţei chimice Substanţe care pot provoca afecţiuni cutanate Starea de agregare: pulberi, lichide, gaze şi vapori Natura substanţei chimice Concentraţia Toxicitatea substanţei: agresivă, iritantă, toxică cu penetrare prin tegumente Intensitatea expunerii (pulberi, lichide): sub formă de particule izolate, jet de mică presioune, jet de mare presiune Frecvenţa expunerii: aleatorie, de scurtă/lungă durată, permanentă Substanţe care pot cauza afecţiuni prin ingestie Natura substanţei Toxicitatea substanţei Instalaţii sub tensiuni periculoase Tensiunea de lucru Intensitatea curentului Riscuri suplimentare Vibraţii Frecvenţa Radiaţii neionizante: Tipul radiaţiei: lumină solară puternică, ultraviolete, infraroşii, radiaţii de la sudare Fluxul radiaţiei incidente Distanţa faţă de sursă Substanţe inflamabile Temperatura de autoaprindere Temperatura de aprindere Substanţe care formează amestecuri explozive Condiţiile specifice în care se poate produce explozia Energia minimă de declanşare a exploziei Explozivi Natura explozivului Energia minimă de declanşare a exploziei Manipulare de obiecte fierbinţi Temperatura Timp de contact Manipulare de obiecte reci Temperatura Timp de contact Condiţii de mediu inadecvate Temperatura de lucru Lucrări în spaţii cu diferenţe mari de temperaturi Curenţi de aer- viteza aerului Durata activităţii Intemperii Durata activităţii Pericole determinate de lucrul pe căi de circulaţie a vehicolelor Culoarea îmbrăcămintei

ANEXA 2 TABEL PENTRU EVALUAREA RISCURILOR ÎN VEDEREA SELECŢIONĂRII EIP RISCURI FIZICE CHIMICE MECANICE TERMICE VAPORI, GAZE BIOLOGICE ELECTRICE RADIAŢII ZGOMOT Bacterii patogene Virusi patogeni

AEROSOLI LICHIDE Ciuperci generatoare de

micoze Antigeni biologici nebacterieni Cadere de la inaltime Soc, lovire, impact, compresiune Intepare, taiere, abraziune Vibratii Alunecare, cadere la acelasi nivel Caldura, foc Frig Neionizante Ionizante Pulberi, fibre Fum Ceata Imersii Improscare, stropire PARTILE CORPULUI CAP Craniu Urechi Ochi Căi respiratorii Faţă Tot capul MEMBRE SUPERIOARE Mâini Braţe (părţi) MEMBRE INFERIOARE Picior Gambe (părţi) ALTELE abdomen Căi parenterale Total corp Piele

Trunchi/

SEMNALIZAREA DE SECURITATE ŞI /SAU SĂNĂTATE LA LOCUL DE MUNCĂ 1. LEGISLAŢIA ROMÂNĂ ÎN DOMENIU 1.1 Legea securităţii şi sănătăţii în muncă(Legea 319/2006 publicată în MO 646/26.07.2006) – transpune Directiva Consiliului nr. 89/391/CEE

Art. 13 prevede că „în vederea asigurării condiţiilor de securitate şi sănătate în muncă şi pentru prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale, angajatorii au următoarele obligaţii: a) să adopte, din faza de cercetare, proiectare şi execuţie a construcţiilor, a echipamentelor de muncă, precum şi de elaborare a tehnologiilor de fabricaţie, soluţii conforme prevederilor legale în vigoare privind securitatea şi sănătatea în muncă, prin a căror aplicare să fie eliminate sau diminuate riscurile de accidentare şi de îmbolnăvire profesională a lucrătorilor; Art.51- (1) punct b) conţine dispoziţia :Se aprobă prin hotărâre a Guvernului, la propunerea MMSSF...transpunerea directivelor specifice referitoare la securitatea şi sănătatea în muncă Legea 319/2006 a intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2006. 1.2 Hotărâre nr. 971 din 26 iulie 2006, privind cerinţele minime pentru semnalizarea de securitate şi/sau sănătate la locul de muncă (publicată în MO 683/09.08.2006) - transpune Directiva Consiliului nr. 92/58/CEE -înlocuieşte "Prescripţii minime pentru semnalizarea de securitate şi/sau sănătate la locul de muncă " –norme specifice aprobate prin Ordinul Ministrului Muncii nr. 599/18.11.1998 HG 971/2006 a intrat în vigoare la 1 octombrie 2006. 1.2.1 Hotărâre nr. 1091 din 16 august 2006, privind cerinţele minime de securitate şi sănătate pentru locul de muncă (publicată în MO 739/30.08.2006) - transpune Directiva Consiliului nr. 89/654/CEE. Această hotărâre face referire directă la HG 971/2006 în : -Anexa 1 –referitoarel a locurile de muncă utilizate pentru prima dată: *al. 4.5- semnalizarea căilor şi ieşirilor de urgenţă * al. 5.2 – semnalizarea mijloacelor de stingere a incendiilor * al. 19.2 - semnalizarea locurilor şi mijloacelor de salvare şi acordarea primului ajutor -Anexa 2 –referitoarel a locurile de muncă aflate deja în folosinţă: *al. 4.5- semnalizarea căilor şi ieşirilor de urgenţă * al. 5.2 – semnalizarea mijloacelor de stingere a incendiilor HG 1091/2006 a intrat în vigoare la 1 octombrie 2006. 1.2.2 Hotărâre nr. 1146 din 30 august 2006, privind cerinţele minime de securitate şi sănătate pentru utilizarea în muncă de către lucrători a echipamentelor de muncă (publicată în MO 815/03.10.2006) - transpune Directiva Consiliului nr. 89/655/CEE amendată de 95/63/CE şi 2001/45/CE. Această hotărâre face referire la obligativitatea semnalizării de securitate şi sănătate în Anexa 1- pct. 2.1.2- semnalizare de avertizare sonoră şi/sau vizuală la manevrarea sistemelor de comandă; pct.2.15- dispozitive de avertizare şi semnalizare prevăzute pentru echipamentele de muncă în general pct. 3.3.24- panouri de semnalizare în dotarea instalaţiilor sau locurilor unde există sau se exploatează echipamente electrice O referire explicită la „dispoziţiile naţionale care transpun Directiva 92/58/CEE” (respectiv HG 971/2006) se face la pct. 4.3.5 referitoare la obligativitatea semnalizării în timpul montării, demontării sau modificării schelelor. HG 1146 /2006 a intrat în vigoare la 1 octombrie 2006. Observaţie importantă Prevederi speciale privind semnalizarea de securitate şi

sănătate existau în peste 80 de norme specifice, dar acestea nu mai fac parte din sistemul legiaslativ român; vor fi revizuite probabil sub forma unor ghiduri/recomandări de bună practică. 2. LEGISLAŢIA EUROPEANĂ ÎN DOMENIU Este formată din "Directiva 92/58/CEE a Consiliului din 24 iunie 1992 privind prescripţiile minime pentru semnalizarea de securitate şi/sau sănătate la lucru", care face parte din aquis-ul comunitar în domeniul securităţii la locul de muncă şi a fost preluată integral prin Hotărârea nr. 971 din 26 iulie 2006. 3. PREZENTAREA PREVEDERILOR SPECIFICE REFERITOARE LA SEMNALIZAREA DE SECURITATE SI/SAU SANATATE LA LOCUL DE MUNCA 3.1 Definiţii

Sunt prezentate în HG nr. 971 din 26 iulie 2006-Art. 15 şi se referă la: semnalizare de securitate şi/sau sănătate, semnal de interzicere; semnal de avertizare, de obligativitate , de salvare sau de prim-ajutor, de indicare; panou; panou suplimentar, culoare de securitate, simbol sau pictogramă, semnal luminos, semnal acustic, comunicare verbală; gest-semnal. 3.2 Domeniu de aplicare ale cerinţelor minime pentru semnalizarea de securitate şi/sau sănătate Se aplică: tuturor persoanelor fizice şi juridice la care activitatea se desfăşoară cu personal angajat pe bază de contract individual de muncă sau în condiţii prevăzute de lege Nu se aplică: în legătură cu punerea în circulaţie a substanţelor şi amestecurilor periculoase, a produselor şi/sau a echipamentelor, cu excepţia cazului în care aceste reglementări se referă în mod expres la acest lucru; în cazul semnalizării utilizate pentru reglementarea traficului rutier, feroviar, fluvial, maritim sau aerian. 3.3 Obligaţii ale conducerii persoanei juridice, respectiv ale persoanei fizice(angajatorului) - să prevadă şi să verifice existenţa semnalizării de securitate şi /sau sănătate adecvate la locul de muncă, în conformitate cu prevederile din HG 971/2006, ori de câte ori riscurile nu pot fi evitate sau limitate suficient prin mijloace tehnice de protecţie colectivă sau prin măsuri, metode sau procedee de organizare a muncii; - pentru alegerea semnalizării adecvate, trebuie să ia în considerare orice evaluare a riscurilor realizată în conformitate cu art. 7 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 319/2006. - semnalizarea de securitate şi/sau de sănătate la locul de muncă trebuie să satisfacă cerinţele minime prevăzute în anexele nr. 1-9 care fac parte integrantă din prezenta hotărâre. - să asigure mijloace şi dispozitive de semnalizare de securitate şi sănătate adecvate locurilor de muncă şi situaţiilor periculoase şi să ia măsuri pentru menţinerea acestora în stare de funcţiune; - să informeze lucrătorii şi/sau reprezentanţii acestora ce trebuie luate în consideraţie; privind toate măsurile

- să asigure lucrătorilor formarea şi instruirea adecvată, în special prin instrucţiuni precise; - să asigure consultarea şi participarea lucrătorilor şi/sau a reprezentanţilor acestora, în ceea ce priveşte problemele legate de aplicare 3.4 Stabilirea mijloacelor de semnalizare adecvate

- Trebuie aplicate ori de câte ori riscurile nu pot fi evitate sau limitate suficient prin mijloace tehnice de protecţie colectivă sau prin măsuri, metode sau procedee de organizare a muncii. - Alegerea semnalizării de securitate şi/sau sănătate adecvate trebuie să se facă în funcţie de principiile enunţate în HG 971/2006, luându-se în consideraţie orice evaluare a riscurilor realizată în conformitate cu art. 7 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 319/2006. - Asigurarea cu mijloace de semnalizare de securitate şi/sau sănătate la locul de muncă nu trebuie să afecteze respectarea obligaţiilor legale, prevăzute de alte acte normative, privind semnalizarea referitoare la evacuare, salvare şi ajutor, material şi echipament de luptă contra incendiilor, substanţe sau preparate periculoase, etc. - Dacă este cazul, trebuie prevăzută, conform normelor în vigoare, semnalizarea corespunzătoare traficului rutier, feroviar, fluvial, maritim şi aerian, dacă nu este afectată semnalizarea de securitate şi /sau sănătate 3.5 Cerinţe minime generale privind alegerea şi amplasarea diferitelor tipuri de semnalizare de securitate şi/sau sănătate - Alegerea mijloacelor de semnalizare trebuie asigurată conform cerinţelor prevăzute în anexele 2-9 din HG 971/2006. - Tipuri de semnalizări: - de interzicere - de avertizare - de obligare - de salvare sau prim ajutor - Modalităţi de semnalizare: -permanentă: panouri, culori, etichetare; -ocazională: semnal luminos, semnal acustic, comunicare verbală,

gest-semnal.

- Pentru unele riscuri, poate fi impusă cu titlu de regulă generală o anumită modalitate de semnalizare de securitate şi/sau sănătate, pentru altele există posibilitatea alegerii din mai multe modalităţi de semnalizare - Semnalizările de securitate şi/sau sănătate trebuie utilizate doar pentru a transmite mesajul sau informaţia prevăzute în prezenta hotărâre. - Semnalizarea poate fi interşanjabilă sau complementară. La eficacitate egală, se poate opta: -între o culoare de securitate sau un panou, pentru a semnaliza riscurile de împiedicare sau de cădere datorită denivelărilor; -între semnale luminoase, semnale acustice sau comunicare verbală; -între semnale luminoase sau comunicare verbală. Pot fi utilizate împreună următoarele modalităţi de semnalizare:

-semnal luminos şi semnal acustic; -semnal luminos şi comunicare verbală; -gest-semnal şi comunicare verbală. -Eficacitatea unei semnalizări nu trebuie diminuată de : a) prezenţa unei alte semnalizări sau a unei surse de emisie de acelaşi tip b) concepţia deficitară, numărul insuficient, amplasamentul greşit, starea proastă sau funcţionarea proastă a mijloacelor sau dispozitivelor de semnalizare. - Semnalizarea permanentă trebuie să se realizeze astfel: a) Prin panouri(indicatoare, plăci) şi/sau culori de securitate cînd se referă la o interdicţie, un avertisment, o obligaţie, la localizarea mijloacelor de salvare sau de prim-ajutor, la localizarea materialelor şi echipamentelor de stingere a incendiilor şi la riscurile de lovire de obstacole şi de cădere a persoanelor b) prin etichetă(pictogramă sau simbol pe culoarea de fond sau panouri ce preiau această pictogramă, în cazul recipienţilor şi conductelor aparente care conţin substanţele periculoase; trebuie plasate pe părţile vizibile, sub formă rigidă, autocolantă sau pictată şi într-un număr suficient de mare; c) prin panouri de avertizare sau etichete ca cele de la punctul b, în cazul suprafeţelor, sălilor sau incintelor utilizate pentru încărcarea , descărcarea şi depozitarea substanţelor periculoase; mijloacele de mai sus vor fi plasate aproape de suprafaţa de depozitare sau pe uşa de acces în hală d) prin culori de securitate - marcarea căilor de circulaţie - Semnalizarea căilor de circulaţie utilizate pentru evacuare către ieşirea cea mai apropiată - prin balizare cu panouri, eventual însoţite de panouri suplimentare "IEŞIRE DE SALVARE", când aceste căi nu sunt utilizate în mod normal în perioada de lucru. - Suprafeţele, sălile sau incintele utilizate pentru a depozita substanţe sau preparate periculoase în cantităţi importante- panou de avertizare potrivit ales sau prin etichetare, exceptând cazul în care etichetele diferitelor ambalaje sau recipiente sunt suficiente, ţinând cont de prescripţiile referitoare la dimensiuni. Depozitarea mai multor substanţe sau preparate periculoase - prin panouri de avertizare "pericol general", însoţite, după caz, de un panou suplimentar care să expliciteze pericolul specific, amplasate aproape de suprafaţa de depozitare sau pe uşa de acces în depozit. - Numărul şi amplasamentul mijloacelor şi dispozitivelor de semnalizare trebuie să fie în funcţie de importanţa riscurilor sau pericolelor sau în funcţie de zona de lucru. - Eficacitatea unei semnalizări nu trebuie să fie diminuată de către: a) prezenţa unei alte semnalizări sau a unei surse de emisie de acelaşi tip, care afectează vizibilitatea sau audibilitatea; aceasta implică în special: - evitarea punerii unui număr excesiv de panouri; - să nu se utilizeze în acelaşi timp două semnale luminoase ce pot fi confundate; -să nu se utilizeze un semnal luminos în apropierea unei emisii luminoase puţin distincte; -să nu se utilizeze în acelaşi timp două semnale sonore; -să nu se utilizeze un semnal sonor dacă zgomotul înconjurător este prea puternic. b) concepţia deficitară, numărul insuficient, amplasamentul greşit, starea proastă sau funcţionarea proastă a mijloacelor sau dispozitivelor de semnalizare.

- Semnalizarea ocazionalã trebuie sã se realizeze astfel: a) prin semnal luminos, semnal acustic sau comunicare verbalã în caz de atenţionare asupra unor evenimente periculoase, chemare sau apel al persoanelor pentru o acţiune specificã sau evacuare de urgenţã; b) prin gest-semnal sau comunicare verbală, în caz de ghidare a persoanelor care efectuează manevre ce presupun un risc sau pericol În cazul unor activităţi unde există un cod de practică tradiţională diferit., se acceptă derogări de la precripţiile referitoare la comunicarea verbală şi gesturi-semnal - Durata unui semnal luminos şi/sau sonor: trebuie să indice, prin declanşarea sa, începutul acţiunii solicitate sau o atenţionare(de ex. un semnal de evacuare, semnal de apel sau semnal de pericol); durata : atât de lungă cât impune acţiunea. Semnalul luminos/ acustic trebuie să fie reconectat imediat după fiecare acţiune. - Lumina emisă de un semnal: contrast luminos potrivit mediului înconjurător, fără să antreneze orbirea prin exces sau o proastă vizibilitate, prin insuficienţa sa. - În cazul în care persoanele implicate au capacităţi sau aptitudini auditive sau vizuale limitate, inclusiv prin purtarea EIP, trebuie luate măsuri adecvate suplimentare. - Alimentare cu energie: Semnalizările care necesită o sursă de energie pentru funcţionare trebuie să fie asigurate cu alimentare de rezervă în caz de cădere a acestei energii, exceptând cazul în care riscul dispare o dată cu căderea acestei energii. - Întreţinere: Mijloacele şi dispozitivele de semnalizare trebuie, după caz, să fie curăţate, întreţinute, verificate şi reparate în mod regulat şi să fie înlocuite dacă este necesar, astfel încât să se conserve calităţile lor intrinseci şi/sau funcţionarea lor. - Semnalele luminoase şi acustice trebuie să facă obiectul unei verificări a bunei funcţionări şi a eficacităţii lor reale, înainte de utilizare şi periodic, suficient de des. 3.6 Prezentarea principalelor mijloace de semnalizare de securitate şi/sau sănătate Tabel 1: Culori de securitate Culoare Semnificaţie sau scop Indicaţii şi precizări Roşu Semnal de interdicţie Atitudini periculoase Pericol-alarmă Stop, oprire, dispozitiv de oprire de urgenţă Evacuare Materiale şi echipamente de prevenire şi stingere a incendiilor Identificare şi localizare Galben sau galben-oranj Semnal de avertizare Atenţie, precauţie Verificare Albastru Semnal de obligaţie Comportament sau acţiune specifică Obligaţia purtării echipamentului individual de protecţie Verde Semnal de salvare sau de prim-ajutor Porţi, ieşiri, căi de acces, echipamente, posturi, încăperi Situaţie de securitate Revenire la normal - Panouri de semnalizare (Anexa 2): Forma şi culoarea panourilor trebuie să fie alese în funcţie de obiectul lor

specific (panouri de interzicere, de avertizare, de obligativitate, de salvare sau de prim-ajutor şi referitoare la materiale şi echipamente de prevenire şi stingere a incendiilor). Sa fie realizate dintr-un material cât mai rezistent la şocuri, la intemperii şi la agresiuni ale mediului ambiant. Nu se vor folosi panouri care să conţină numai text; este permisă utilizarea unui text în combinaţie cu o pictogramă. Se va evita folosirea panourilor suplimentare, auxiliare ce conţin mesaje scrise care reprezintă explicitări ale semnificaţiei de bază. Panourile trebuie instalate, în principiu, la o înălţime şi urmărind o poziţie potrivită în raport cu unghiul de vedere, ţinând cont de eventualele obstacole, fie la intrarea într-o zonă periculoasă, fie în imediata apropiere a unui risc determinat sau a obiectului de semnalat, şi într-un loc bine luminat, uşor accesibil şi vizibil. În caz de condiţii proaste de iluminare naturală, trebuie să fie utilizate, după caz, culori fosforescente, materiale reflectante sau iluminare artificială. Panoul trebuie înlăturat când situaţia care îl justifică a dispărut. - Panouri de interzicere -formă rotundă -pictogramă neagră pe fond alb, bordură şi bandă (care coboară de la stânga la dreapta, în lungul pictogramei la 45 o în raport cu orizontala) de culoare roşie (roşul trebuie să acopere cel puţin 35% din suprafaţa panoului). Exemple:

- Panouri de avertizare -formă triunghiulară -pictogramă neagră pe fond galben, bordură neagră (galbenul acoperă cel puţin 50% din suprafaţa panoului). Exemple:

- Panouri de obligativitate -formă rotundă -pictogramă albă pe fond albastru puţin 50% din suprafaţa panoului).Exemple:

(albastrul

trebuie să acopere cel

- Panouri de salvare şi acordarea primului ajutor -formă dreptunghiulară sau pătratică -pictogramă albă pe fond verde (verdele 50% din suprafaţa panoului). Exemple:

trebuie să acopere cel puţin

- Panouri privind materiale şi echipamente necesare pentru prevenirea şi stingerea

incendiilor- Exemple: -formă dreptunghiulară sau pătratică -pictogramă albă pe fond roşu (culoarea roşie puţin 50% din suprafaţa panoului).

trebuie să acopere cel

- Etichetele trebuie să conţină o pictogramă sau un simbol pe culoarea de fond Etichetarea trebuie să fie plasată în următoarele condiţii: -pe partea/ părţile vizibilă(e), aproape de locurile conţinând cele mai periculoase substanţe, cum ar fi vanele şi punctele de racordare şi într-un mod suficient de repetitiv; -sub formă rigidă, autocolantă sau pictată.

- Semnalizarea riscurilor de lovire de persoane Se realizează prin intermediul culorii prin culoarea roşu alternativ cu alb. trebuie să fie înclinate la circa 45 o între ele.

obstacol, de cădere de obiecte precum şi de galben alternativ cu culoarea negru sau Benzile galbene şi negre sau roşii şi albe şi să aibă dimensiunile aproximativ egale

- Marcarea căilor de circulaţie a vehiculelor – benzi continue albe sau galbene( ţinând cont de culoarea solului, atunci când destinaţia şi echipamentul încăperilor impun acest lucru pentru protecţia personalului angajat) -amplasare – în funcţie de distanţele de securitateîntre vehiculele care circulă, între vehicule şi obictele aflate în zonă şi vehicule şi pietoni - Lumina emisă de un semnal luminos trebuie : a) să producă un contrast luminos adecvat mediului, în funcţie de condiţiile de utilizare prevăzute, fără să antreneze fenomenul de orbire, prin intensitate prea puternică, sau vizibilitate redusă, ca urmare a iluminării insuficiente. b) suprafaţa luminoasă care emite un semnal poate avea o culoare uniformă sau poate conţine o pictogramă pe un fond determinat c) culoarea uniformă trebuie să corespundă tabelului de culori şi semnificaţiei acestora d) Atunci când semnalul conţine o pictogramă, aceasta trebuie să fie în conformitate cu cerinţele corespunzătoare Anexei 2 e) Dacă un dispozitiv poate emite atât un semnal continuu, cât şi unul intermitent, semnalul intermitent va fi utilizat pentru a indica, în raport cu semnalul continuu, un nivel mai ridicat de pericol sau o urgenţă mai mare de intervenţie ori de acţiune solicitată sau impusă. - Un semnal acustic trebuie: a) să aibă un nivel sonor net superior zgomotelor ambiante, astfel încât să fie audibil, fără să fie excesiv sau dureros;

b) să fie uşor de recunoscut, ţinând cont în special de durata impulsurilor, de separarea între impulsuri şi grupurile de impulsuri, şi să fie uşor de distins, pe de o parte de alt semnal acustic, iar pe de altă parte de zgomotele ambiante. c) dacă un dispozitiv poate emite un semnal acustic atât cu frecvenţă variabilă cât şi cu frecvenţă constantă, frecvenţa variabilă va fi utilizată pentru a indica, în raport cu frecvenţa constantă, un nivel mai ridicat de pericol , o urgenţă crescută de intervenţie sau de acţiune solicitată / impusă. Cod care trebuie utilizat: sunetul semnalului de evacuare trebuie să fie continuu. - Comunicarea verbală se stabileşte între un vorbitor sau un emitent şi unul sau mai mulţi auditori, sub forma unui limbaj format din texte scurte, din grupuri de cuvinte şi/sau cuvinte izolate, eventual codificate. Comunicarea verbală poate fi directă (utilizarea vocii umane) sau indirectă(voce umană sau sintetică, difuzată printr-un mijloc ad-hoc) Dacă comunicarea verbală este utilizată în locul sau complementar unui gestsemnal, când nu sunt folosite coduri, trebuie să se utilizeze cuvinte ca cele de mai jos: -start pentru a indica începerea operaţiei -stop pentru a întrerupe sau termina o mişcare -gata pentru a opri operaţiile -ridică pentru a ridica o sarcină/greutate -coboară pentru a face să coboare o greutate -înainte -înapoi -dreapta sensul mişcărilor respective trebuie,dacă este -stânga cazul, să fie coordonate cu gesturile -cod -pericol corespunzătoare pentru a cere oprirea sau -repede oprirea de urgenţă pentru a accelera o mişcare, din motive de securitate - Un gest-semnal - să fie precis, simplu, amplu, uşor de executat şi uşor de distins de un alt gest-semnal. Utilizarea în acelaşi timp a celor două braţe trebuie să se facă în mod simetric şi pentru un singur gest-semnal. Persoana care emite semnale, denumită emitentul de semnale, transmite instrucţiunile de manevră cu ajutorul gesturilor-semnal către receptorul de semnale, denumit operator. Emitentul de semnale trebuie să poată urmări vizual ansamblul manevrelor, fără să fie în pericol datorită manevrelor. Emitentul de semnale trebuie să se consacre exclusiv comandării manevrelor şi securităţii personalului aflat în apropiere, în caz contrar, dacă condiţiile acestea nu sunt îndeplinite, trebuie să se prevadă unul sau mai mulţi emitenţi de semnale suplimentari. Emitentul de semnale trebuie să poată fi uşor recunoscut de către operator.Emitentul de semnale trebuie să poarte unul sau mai multe elemente de recunoaştere potrivite, de exemplu: vestă, cască, manşon, bransardă, paletă. Elementele de recunoaştere trebuie să fie viu colorate, de preferinţă dintr-o singură culoare, utilizată exclusiv pentru emitentul de semnale. 3.7 Sinteza principalelor mijloace de semnalizare de securitate şi/sau sănătate specificate pentru prevenirea sau protecţia împotriva unor riscuri specifice

Tabel 2- Mijloace de semnalizare de securitate şi/sau sănătate pentru prevenirea sau protecţia împotriva unor riscuri specifice Pericol /risc Mijloc de semnalizare de securitate şi/sau sănătate 3.7.1 Pericole şi riscuri generale Semnalizare locuri periculoase şi căi de circulaţie periculoase Culoare de securitate (roşu= pericol, alarmă; galben= atenţie, precauţie) Marcaj specific Interzicere - interdicţie intrare persoane Panouri de interzicere - interdicţie consum apă - interdicţie atingere Avertizare - pericol general Panou de avertizare Notă: se utilizează împreună cu un panou suplimentar, prin care se indică pericolul existent Obligativitate acţiuni specifice, riscuri diverse - locuri izolate Comunicare verbală sau gesturi semnal sau semnale acustice sau semnale luminoase, după caz Obligaţii generale Panou de obligativitate “Obligaţii generale” Notă: se utilizează împreună cu un panou suplimentar, prin care se indică obligaţia. Se poate utiliza în combinaţie cu panoul “Pericol general”, dacă e cazul . 3.7.2 Pericole şi riscuri mecanice Semnalizare locuri periculoase şi căi de circulaţie periculoase Culoare de securitate(roşu= pericol, alarmă; galben= atenţie, precauţie) Marcaj specific conform Anexa Semnalizare căi de circulaţie - căi de circulaţie ale vehiculelor -Benzi continue albe sau galben - căi de circulaţie interzise Panou de interzicere “Interzis pietonilor” Interzicere acţiune - pericol de lovire pe căi de circulaţie Panouri de interzicere Avertizare - cădere de obiecte de la înălţime Panouri de avertizare - pericol de lovire pe căi de circulaţie - cădere prin împiedicare (drum denivelat) - cădere cu denivelare (cădere în gol, scări neamenajate) Obligativitatea asigurării protecţiei individuale -cădere de obiecte de la înălţime Panouri de obligativitate Notă: se pot utiliza şi în combinaţie, dacă e cazul, cu un panou specific de avertizare, inclusiv “Pericol general” - proiectare de particule - cădere de la înălţime . 3.7.3 Pericole şi riscuri chimice sau de explozie - Situaţie periculoase, necesitatea salvării Mijloace de avertizare prin semnale luminoase sau acustice Interzicere acţiuni - fumatul interzis Panouri de interzicere Notă: se pot utiliza şi în combinaţie, dacă e cazul, cu un panou de avertizare specific - pericol de incendiu sau explozie- interzis aprinderea oricărui foc deschis

- pericol de explozie în caz de stingere a focului cu apă Avertizare - materiale inflamabile -Panouri de avertizare Notă: se pot utiliza şi în combinaţie, după caz, cu un panou suplimentar indicând natura materialului şi/sau cu panoul de interzicere sau obligativitate adecvat -Pe conducte, recipienţi: etichetă cu aceeaşi pictogramă - materiale explozive - materiale toxice - materiale corozive - materiale combustibile - risc biologic - materiale nocive sau iritante Obligativitatea asigurării protecţiei individuale - risc de stropire la ochi cu substanţe iritante, toxice, corozive Panouri de obligativitate (purtarea unor echipamente) - risc de stropire la ochi şi faţă cu substanţe iritante, toxice, corozive - risc de stropire a mâinilor cu substanţe iritante, toxice, corozive - deplasări pe suprafeţe umezite cu substanţe iritante, toxice, corozive sau risc de stropire a memebrelor inferioare - risc de stropire a corpului cu substanţe iritante, toxice, corozive - degajări de substanţe toxice, corozive, nocive sau iritante - Risc de stropire/ contaminare a părţilor corpului cu substanţe iritante, toxice, corozive Panouri de salvare şi prim ajutor sau de informare . 3.7.4 Pericole şi riscuri datorate radiaţiilor - Existenţa unui pericol - Radiaţii laser -Panou de avertizare Notă: se poate utiliza şi în combinaţie, dacă e cazul, cu un panou de obligativitate - Semnal luminos şi/sau acustic - Radiaţii neionizante -Panouri de avertizare Notă: se pot utiliza şi în combinaţie, dacă e cazul, cu un panou de obligativitate - Radiaţii ionizante Obligativitatea asigurării protecţiei individuale Panou de obligativitate specific - risc de afectare a vederii de către radiaţii laser sau radiaţii neionizante -risc de îmbolnăvire datorită radiaţiilor ionizante . 3.7.5 Alte pericole şi riscuri industriale - Pericol electric -avertizare - Panou de avertizare Notă: Poate fi însoţit eventual de un panou suplimentar indicând tensiunile de lucru - interdicţie Panou de avertizare “Pericol electric”+ Panou de interzicere a acţiunii specifice în combinaţie, dacă e cazul, cu un panou suplimentar în culoarea roşie, cu informaţii scrise, indicând acţiunea specifică interzisă -comportament sau acţiunea specifică obligatorie - Panou de avertizare “Pericol electric” + Panou de obligativitate “Obligaţii generale” însoţit eventual de un panou suplimentar indicând indicând comportamentul sau acţiunea specifică obligatorie -obligativitatea purtării echipamentelor individuale electroizolante Panouri de obligativitate Notă: Poate fi însoţit de panou suplimentar scris cu indicarea tipului de echipament

-arc electric de circuit Câmp magnetic important Panou de avertizare . 3.7.6 Prevenirea şi stingerea incendiilor Prevenire prin semnalizarea locului unde se găsesc materiale şi echipamente pentru prevenirea incendiilor - Panouri privind materialele sau echipamentele pentru prevenirea şi stingerea incendiilor- Culoare de securitate Situaţie periculoasă datorată unui incendiu Semnale auditive şi /sau luminoase 3.7.7 Mijloace pentru salvare şi acordarea primului ajutor Informare prin semnalizarea locului unde se găsesc materiale şi echipamente pentru salvare şi acordarea primului ajutor - Panouri de salvare şi acordarea primului ajutor - Culoare de securitate Situaţii periculoase, necesitatea salvării 4. Semnale auditive şi /sau luminoase

Realizarea tehnică a mijloacelor de semnalizare

Nu orice standard referitor la mijloace de semnalizare este conform HG 971/2006, este de aceea obligatoriu să se verifice conformitatea pictogramelor/panourilor cu HG 971/2006. În general se consideră că, semnalizarea de securitate, realizată în conformitate cu specificaţiile standardelor române care preiau standarde europene armonizate (SR EN), asigură respectarea HG 971/2006(respectiv Directivei 92/58/CEE). A se vedea: - SR EN 457-1996 “Securitatea maşinilor. Semnale acustice de pericol. Cerinţe generale, proiectare, încercări” - SR EN 842:2000 “Securitatea maşinilor. Semnale vizuale de pericol. Cerinţe generale, proiectare, încercări” - SR EN 842:2000/C1:2000 “Securitatea maşinilor. Semnale vizuale de pericol. Cerinţe generale, proiectare, încercări” - SR EN 981:1998 “Securitatea maşinilor. Sistem de semnale acustice şi vizuale de pericol şi de informare -SR EN 61310-1:1999”Securitatea maşinilor. Indicare, marcare şi acţionare. Partea 1: Specificaţii pentru semnalele vizuale, auditive şi tactile Trebuie reţinut faptul că cele mai cunoscute referenţiale române înainte de apariţia Ordinului 599/1998( prima formă de preluare a Directivei 92/58/CEE), şi anume STAS 297/1-88 şi STAS 297/2-92 nu mai sunt valabile decât parţial şi anume: - STAS 297/1-88 “Culori şi indicatoare de securitate. Condiţii tehnice generale” – par.2; 3; 4; 6; 7; Anexa A - STAS 297/2-92 “Culori şi indicatoare de securitate. Reprezentări”-par. 1; 2.1; 2.2; 2.3; 2.4; 2.5.1; 3; 4.1 şi 4.2; Anexa A: Fig 10; 12, 13; 14; 15; 19; 20; 21; 22; 23;25; 26; 27; 28, 29; 31; 32; 33; Anexa B – pentru încadrarea simbolurilor grafice corespunzând indicatoarelor acceptate din Anexa A Subliniem că numai panourile la care fac referire Fig. specificate mai sus sunt în conformitate cu HG 971/2006(respectiv Directiva 92/58/CEE) Se constată de asemenea lipsa unor panouri ca de ex: "degajări toxice în caz de incendiu", "pericol de alunecare", "pericol de cădere în gol", "pericol de înec" "scos de sub tensiune" "legat la pământ", "urcaţi pe aici"; astfel de panouri trebuie înlocuite cu panoul de avertizare general, eventual însoţit de un panou suplimentar. Pe de altă parte HG 971/2006 introduce noi panouri şi noi pictograme, faţă de cele existente anterior, prin standardul român STAS 297: panouri de interzicere, printre care "interzis vehiculelor de manipulare a mărfurilor", "a nu se atinge";

panouri de avertizare,printre care"vehicole de manipulare a mărfurilor", "materiale combustibile", radiaţii neionizante", "câmp magnetic important", "cădere cu denivelare", "temperaturi joase" "materiale nocive sau iritante"; panouri de obligativitate, printre care "protecţia obligatorie a corpului", "protecţie obligatorie împotriva căderii", "trecere obligatorie pentru pietoni", "obligaţii generale"; panouri privind material sau echipament de luptă împotriva incendiilor, printre care "furtun de incendiu", "scară", extinctor", "telefon pentru lupta contra incendiilor", "direcţii de urmat". Alte standarde cu mijloace de semnalizare corespunzătoare sunt: - STAS 8589-70 „Culori convenţionale pentru identificarea conductelor care transportă fluide în instalaţii terestre şi navale” - STAS 9153-90 „Culorile indicatoarelor luminoase de semnalizare ale butoanelor de comandă şi ale butoanelor de comandă luminoase - STAS 9981-82 “Simbol de bază pentru radiaţii ionizante” - STAS 11588-83 “Simbol de bază şi indicatoare de securitate pentru radiaţii laser” 5. CONCLUZII - obligativitatea prevederii de mijloace de semnalizare specifice există numai dacă riscurile nu pot fi evitate sau limitate suficient prin mijloace tehnice de protecţie colectivă sau prin măsuri, metode sau procedee de organizare a muncii; -noţiunea de semnalizare de securitate nu cuprinde doar culori şi indicatoare de securitate, ci şi alte mijloace, cum ar fi: etichete cu pictograme, semnale luminoase, semnale acustice, comunicare verbală, gesturi-semnal; -întreaga legislaţie fiind concepută în scopul de a facilita circulaţia liberă a persoanelor, indiferent de cultura lor, nu se recomandă aplicarea unui panou suplimentar care să expliciteze prin cuvinte semnificaţia panoului de bază(care conţine pictograma); - dreptul patronatului de a opta, în anumite cazuri, între mai multe mijloace de semnalizare sau de a utiliza mijloace complementare; dreptul acestora de a stabili numărul, mărimea şi amplasarea panourilor sau etichetelor, funcţie de condiţiile specifice; -introducerea de noi panouri şi noi pictograme, faţă de cele existente anterior, prin standardul romând STAS 297: panouri de interzicere, printre care "interzis vehiculelor de manipulare a mărfurilor", "a nu se atinge"; panouri de avertizare , printre care"vehicole de manipulare a mărfurilor", "materiale combustibile", radiaţii neionizante", "câmp magnetic important", "cădere cu denivelare", "temperaturi joase" "materiale nocive sau iritante"; panouri de obligativitate, printre care "protecţia obligatorie a corpului", "protecţie obligatorie împotriva căderii", "trecere obligatorie pentru pietoni", "obligaţii generale"; panouri privind material sau echipament de luptă împotriva incendiilor, printre care "furtun de incendiu", "scară", extinctor", "telefon pentru lupta contra incendiilor", "direcţii de urmat"; -panourile privind material sau echipament de luptă împotriva incendiilor au pictograma de culoare albă, spre deosebire de cele deja existente, care erau de culoare neagră; -lipsa unor panouri deja existente conform standardului român: "degajări toxice în caz de incendiu", "pericol de alunecare", "pericol de cădere în gol", "pericol de înec" "scos de sub tensiune" "legat la pământ", "urcaţi pe aici"; astfel de panouri trebuie înlocuite cu panoul de avertizare general, eventual însoţit de un panou suplimentar -obligativitatea semnalizării recipientelor şi conductelor cu etichete sau panouri de avertizare; -introducerea de prescripţii privind semnale luminoase, semnale acustice, comunicare verbală, gesturi-semnal, care nu existau anterior;

-obligativitatea instruirii specifice, precum şi a consultării partenerilor sociali la luarea oricăror măsuri. 6. METODOLOGIE DE EVALUARE A LOCURILOR DE MUNCĂ

1. Se identifică, opţiuni : DA/NU, pericolele/riscurile existente care pot fi prevenite sau limitate prin semnalizare 2. Pentru fiecare dintre riscurile existente se identifică dacă sunt prevenite complet sau nu prin alte măsuri, ca opţiuni: DA/NU 3. Pentru fiecare risc existent, care NU a fost prevenit sau limitat suficient, se stabileşte necesitatea de semnalizare 4. Pentru fiecare loc de muncă se identifică cu DA/NU, dacă există anumite elemente funcţionale/de construcţie/organizatorice care impun o anumită semnalizare, conform legislaţiei de bază 5. Pentru fiecare loc de muncă se identifică cu DA/NU, alte prevederi legale privind obligativitatea aplicării unei anumite semnalizări de securitate şi/sau sănătate 6. Pentru poziţiile 4 şi 5- opţiunea DA, se identifică tipul de semnalizare impusă şi necesităţile existente specifice: panou/pictogramă specifică, culoare de semnalizare, număr de bucăţi 7. Se evaluează datele primare- să nu existe paralelisme sau dublări, ca urmare a aplicării prevederilor anterioare 8. Se identifică necesităţile de panouri de salvare şi prim-ajutor sau panouri privind materiale sau echipamente de luptă împotriva incendiilor 9. Se identifică necesităţile de instruire şi/sau formare a personalului şi se planifică instruirea şi/sau formarea 10. Se identifică necesitatea înlocuirii altor panouri de semnalizare existente, care nu mai sunt actuale

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful