Decalogul muncii

1. Munceşte într-adevăr cu seriozitate. 2. Repetă munca până ce ajunge deprindere şi caracter. 3. Adaugă muncii iubirea (lucrează cu plăcere). 4. Înalţă munca ta până la creaţie (sporeşte, deci, munca ta până la hotarul unde începe creaţia originală, adică măiestria). 5. Munceşte până la uitarea de tine (aşa ridici munca până la sfera artei şi faci un bine întregului tău neam). 6. Munceşte şi pentru alţii (numai atunci simpatia pentru altul e curată, când vei munci pentru el, ca pentru tine însuţi). 7. Nu-ţi face ţie chip cioplit (adică nu te amăgi cu un simulacru de muncă, pe care să o prezinţi altora drept muncă, pentru că ajungi să păcătuieşti şi ieşi din sfera caracterului). 8. Nu crede că poţi să furi munca altuia (dacă faci asta, să ştii că te aşteaptă însutită pedeapsă). 9. Nu risipi munca nimănui (nu fi risipitor cu averile strânse prin munca altora). 10. Şase zile să munceşti, iar ziua a şaptea odihneşte-te cu gândul la ceea ce-ai muncit şi, mai ales, la ceea ce-ţi rămâne de muncit, pentru a te apropia de ideal şi de marea armonie din viaţa veşnică (gândul cu plăcere la muncă e un semn al sănătăţii sufletului tău).
(Simion Mehedinţi-Soveja, Altă creştere, şcoala muncii) „Comoara de preţ a unui om este munca” (Solomon - Proverbe 12:27) „Căci, când eram la voi, vă spuneam lămurit: «Cine nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce». Auzim însă că unii dintre voi trăiesc în neorânduială, nu lucrează nimic, ci se ţin de nimicuri. Îndemnăm pe oamenii aceştia şi-i sfătuim, în Domnul nostru Isus Hristos, să-şi mănânce pâinea lucrând în linişte” (Pavel - 2 Tesaloniceni 3:10-12) Fondurile necesare editării si distribuirii revistei „Dragoste pentru Adevăr”, se constituie din donaţii din ţară şi străinătate. Cei care doresc să sprijine această lucrare pot depune bani în contul Asociaţiei Creştine de caritate Gosen, deschis la BCR Arad, având codul IBAN: RO 62RNCB 0015 0303 1877 0001.
Vă mulţumim în Numele Domnului Isus! Colectivul redacţiei

Cuprins
3 4 6 9
Editorial „Pocăiţi-vă, dar şi întoarceţi-vă la Dumnezeu” – Editorii

Închinători în Duh şi în adevăr „Armătura” cu care ne-am obişnuit – Alin Chira

Doctrine biblice Lucrarea Duhului Sfânt în planul veşnic al lui Dumnezeu (partea a VII-a) – Iosif Anca

Am învăţat să învăţăm şi învăţând ne învăţăm Scrisoarea a XXXII-a – Zaharia Bica

12 Statutul spiritual şi moral al credinciosului
Vorbirea chibzuită – Cristian Dan

14 15 16 17

Familia - cuibul credinţei Femeia şi munca ei înveşnicită – Paraschiva Pop

Înţelepciune pentru înţelepţi Împotriva împrumuturilor mari – Iosif Anca

Experienţe Povestea ignoranţei – E.T.

Experienţe Vasili Stepanovici Pavlov – Extras din Mesagerul Cincizecimii

ISSN: 1841-1185

„Pocăiţi-vă, dar şi întoarceţi-vă la Dumnezeu”
(Faptele Apostolilor 3:19)
Acest mesaj radical a fost adresat de apostolul Petru unor evrei religioşi, de aceea credem că este binevenit şi în secolul XXI pentru adunările celor care se cred poporul lui Dumnezeu. Totuşi, ştim că acest mesaj nu este uşor primit, de aceea vom încerca, să motivăm şi să argumentăm chemarea la pocăinţă şi întoarcere la Dumnezeu, care nu sunt două lucrări separate, ci una, dar completă şi definitivă. Echivalentul întoarcerii din Lege, Psalmi şi Profeţi este pocăinţa din Evanghelii şi Epistole. Istoria biblică prezintă cu detalii evoluţia spirituală a Israelului, arătând permanenţa declinului spiritual şi social, abaterea inimii de la Domnul şi abandonarea Legii Sale, în pofida atenţionărilor repetate. Dumnezeu, eliberatorul evreilor a ajuns ca un soţ părăsit de soţia sa, pe care o luase din condiţia de sclavă şi o făcuse regină (Ieremia 2:1-5). Poporul ales de Dumnezeu, dintre toate popoarele pământului şi-a ales alţi dumnezei, care în fond erau o înşelătorie demonică, aşa ca cea din Grădina Edenului şi care îi făcea să piardă nu doar relaţia cu Dumnezeu, ci şi toată fericirea (Ieremia 2:12-13, 17, 29; 9:13-14; 11:10-11). Cântarea profetică a Deuteronomului anunţa toate acestea: „Pe Mine Mă va părăsi şi va călca legământul Meu pe care l-am încheiat cu el” (Deuteronom 31:16). Din nefericire, istoria creştinismului confirmă aceeaşi tendinţă negativă, dar culmea durerii este că acum ca şi atunci, generaţie după generaţie, nu conştientizează pericolul şi nu observă la timp posibilităţile de întoarcere. Revenirea la o relaţie sfântă cu Creatorul şi Mântuitorul nostru, de la eroare la adevăr, reclamă nevoia de pocăinţă şi întoarcere, prin cercetarea pe care El o face omului: „Inima îmi zice din partea Ta: «Caută Faţa Mea!» Şi Faţa Ta, Doamne, o caut!” (Psalmul 27:8), dar şi rugăciunea ce conştientizează slăbiciunea umană: „...întoarce-mă Tu şi mă voi întoarce, căci Tu eşti Domnul, Dumnezeul meu! ” (Ieremia 31:18). În acest context, au fost rostite prin profetul Ieremia ultimele apeluri către generaţia, asupra căreia plana acumularea mâniei divine, ce s-a dovedit a fi fără „leac”: „Căci aşa vorbeşte Domnul către oamenii din Iuda şi din Ierusalim: «Desţeleniţi-vă un ogor nou, şi nu semănaţi între spini! Tăiaţi-vă împrejur pentru Domnul, tăiaţi-vă împrejur inimile, oamenii lui Iuda şi locuitori ai Ierusalimului, ca nu cumva să izbucnească mânia Mea ca un foc şi să se aprindă, fără să se poată stinge, din pricina răutăţii faptelor voastre!” (Ieremia 4:3-4). Avem de ales între un foc etern şi „vremurile de înviorare”, urmate de „vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor: despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi prooroci din vechime” (Fapte 3.19-21), cuvinte rostite prin Duhul, de apostolul Petru, după apelul: „Pocăiţi-vă, dar şi întoarceţi-vă la Dumnezeu”. Starea spirituală a credincioşilor din secolul XXI solicită conştientizare generală şi apelul către Dumnezeu, prin cercetarea Scrierilor sfinte. Aşa a fost demarată şi reforma lui Iosia (2 Cronici 34-35), dar o citire cu inima, nu una contrafăcută prin curentele teologice actuale. Aceasta este posibilă prin rugăciune de mărturisire şi smerenie, ce creează cadrul spiritual şi sufletesc necesar – puterea de întoarcere la Dumnezeu (2 Cronici 7:14) şi pentru primirea puterii Duhului care realizează mişcarea de reformă (Ieremia 24:7). Pocăinţa şi întoarcerea la Dumnezeu sunt o „operaţie chirurgicală spirituală” cu convulsii şi lupte ce suprimă firea pământească, dar dă viaţă prin Duhul: „Sămănaţi potrivit cu neprihănirea şi veţi secera potrivit cu îndurarea. Desţeleniţivă un ogor nou! Este vremea să căutaţi pe Domnul, ca să vină şi să plouă mântuire” (Osea 10:12), de aceea puţini acceptă să plătească preţul întreg: „Desţeleniţi-vă un ogor nou şi nu semănaţi între spini! ...tăiaţi-vă împrejur inimile...” (Ieremia 4:3-4). Vrem să spunem lămurit şi textele biblice sunt categorice, că e vremea ultimelor apeluri divine pentru adunările noastre. Ori o gândire „a la Caragiale”, „să se revizuiasă primesc, dar să nu se schimbe nimic” nu este decât o ultimă amăgire. Aşa s-a întâmplat şi cu unii evrei scăpaţi de sabia şi lanţurile haldeilor, dar care s-au dus singuri în Egipt, deşi au întrebat pe Domnul ce au de făcut. După ce au văzut că tot ce spusese Domnul prin Ieremia s-a împlinit, prin distrugerea Ierusalimului şi a Templului, ei tot nu au putut să asculte de Domnul. Dimpotrivă, când au întrerupt, în parte, activităţile idolatre şi au văzut că le era şi mai rău, făcând comparaţie cu vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu, când nu intraseră pe rol pedepsele divine, au fost total dezorientaţi (Ieremia 41-44). N-au înţeles că o pocăinţă care nu este întreagă, nu este bună de nimic. Este ca şi cum cineva ar avea trei - patru plăgi din care se scurge sângele şi ar lega doar două dintre ele. Nu s-ar întâmpla nimic altceva, decât o prelungire a agoniei. Concret, un creştinism avid de plăceri, secătuit de lumea virtuală, care acceptă diferite sporturi şi se hrăneşte cu filme şi desene animate, renunţă degeaba la furt şi la fumat, căci tot diavolul îi este stăpân. Nu sunt toate acestea şi altele, idolii vremii, pentru care au fost părăsite părtăşiile sfinte, psalmii înlocuiţi cu melodii rock şi cuvintele de proslăvire şi mulţumire cu glume? „Israele, de te vei întoarce, dacă te vei întoarce la Mine, zice Domnul, dacă vei scoate urîciunile tale dinaintea Mea, nu vei mai rătăci... (Ieremia 4:1). Editorii

„La început era Cuvântul...” (Ioan 1:1)

3

Despre David este scris că în vederea confruntării cu Goliat, „a încins sabia lui Saul peste hainele lui şi a vrut să meargă, căci nu încercase încă să meargă cu ele. Apoi i-a zis lui Saul: «Nu pot să merg cu armătura aceasta, căci nu sunt obişnuit cu ea». Şi s-a desbrăcat de ea” (1 Samuel 17:39). Şi după cum ştiţi, a fost biruitor în straiele lui de păstor. Imaginea aceasta evidenţiază nu doar în plan fizic, ci şi spiritual, că ne-am obişnuit cu unele lucruri fără să ne dăm seama şi, de fapt, ele ne-au modelat după tiparul lor, nu doar trupul, ci şi acele părţi ale conştiinţei sau gândirii, care altădată erau deranjate de prezenţa lor. E normal să ne obişnuim cu unele lucruri şi cu altele nu, dar mă întreb dacă mai facem selecţia lucrurilor cu care ne obişnuim. Despre Domnul Hristos este scris că avea obiceiul sfânt al închinării la sinagogă în zilele de Sabat şi în natură, în celelalte zile (Luca 4:16; 22:39). Apostolul Pavel era şi el un închinător disciplinat, de aceea, în Filipi, dacă nu a găsit un loc consacrat de închinare – o sinagogă, s-a retras într-un loc potrivit pentru rugăciune (Fapte 16:12-13; 17:2). Fără să simţim, fiinţa, principiile, valorile şi neclintitul caracter, pe care socotim că l-am dobândit, se modifică, schimbându-se cu fiecare pas, cu fiecare alegere, aş putea spune chiar cu fiecare obiect pe care îl aducem în mediul nostru. Avea dreptate cine spunea: „Mai întîi noi ne facem clădirile noastre, iar după aceea ele ne fac pe noi”. Dintre toate obiceiurile care ne creionează şi chiar ne încorsetează viaţa, cele mai importante sunt cele sfinte.

După ele se aliniază toate activităţile vieţii cotidiene. Întotdeauna în istoria creştinismului, trezirile spirituale au fost însoţite de o simplificare a vieţii, de renunţare la obiectele inutile şi la cele de lux, îndeosebi la podoabe, haine scumpe şi la alte valori, al căror preţ poate acoperi nevoile multor săraci. În schimb, decăderea comunităţilor creştine, s-a evidenţiat prin adoptarea podoabelor, a hainelor scumpe, a unui stil de viaţă luxos, construirea de clădiri pompoase etc. De regulă, trecerea de la rău la bine, se face brusc, prin reforme, iar trecerea de la bine la rău se face lent, specific unui mod de amăgire şi obişnuinţă treptată. Încerc să pun în lumină, prin aceste rânduri, legătura dintre materie şi spirit, aşa cum a arătat Domnul: „Căci unde este comoara voastră, acolo este şi inima voastră” (Luca 12:34). Până şi modul în care ne aranjăm locuinţa, nu numai că descoperă idolii din inima noastră, dar mai apoi ne modelează stilul de viaţă. Cu aceasta nu sunt împotriva unui trai bun, dimpotrivă, ne dorim ca toţi să aibă ce le trebuie şi să binecuvânteze pe „Dumnezeu, care ne dă toate lucrurile din belşug, ca să ne bucurăm de ele” (1 Timotei 6:17). Scriptura condamnă însă acel exces care începe să cuprindă pe tot mai mulţi pocăiţi: maşini foarte scumpe, case foarte mari, haine multe şi scumpe, chiar şi adunări de lux. În toate acestea, Duhul se simte ca într-o închisoare de gheaţă, drept dovadă starea generală din adunări şi familii – o neîmplinire şi nemulţumire inexplicabilă în dreptul fiecăruia, iar dacă e vorba de vinovaţi, ei sunt întotdeauna alţii. Aceste surplusuri dorite, nu numai că absorb fondurile noastre, dar ne silesc să muncim tot mai mult pentru a întreţine acest fel de trai. Mândria îmbrăcării trupului şi întreg apanajul aferent mediului şi mentalităţii actuale, reclamă tot mai mult timp pentru distracţie. Astfel ne trezim – dacă ne mai trezim – robi ai diferitelor patimi ce încearcă

4

să fie legiferate, pe măsură ce ne îndeletnicim cu ele, insensibili la nevoile altora, orgolioşi şi mândri, într-o groapă pe teritoriul Mamonei. Pentru astfel de oameni scria apostolul Pavel, iar istoria se repetă: „Cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită, în laţ şi în multe pofte nesăbuite şi vătămătoare, care cufundă pe oameni în prăpăd, şi pierzare. Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor; şi unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credinţă, şi s-au străpuns singuri cu o mulţime de chinuri” (1 Timotei 6:9-10). Sfatul apostolului este o avertizare şi orientate spre alte orizonturi: „Iar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de aceste lucruri, şi caută neprihănirea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea” (vers 11). Cum se face diferenţa în gândirea şi practica familiilor noastre, între noi, a căror cetăţenie este cerească şi cei care sunt limitaţi la un mandat fizic, terestru? Să ne amintim cuvintele Mântuitorului, care accentua scopul care dictează sensurile diferite ale acţiunilor materiale: „Căci toate aceste lucruri neamurile lumii le caută. Tatăl vostru ştie că aveţi trebuinţă de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra. Nu te teme, turmă mică; pentru că Tatăl vostru vă dă cu plăcere Împărăţia. Vindeţi ce aveţi şi daţi milostenie. Faceţi-vă rost de pungi, care nu se învechesc, o comoară nesecată în ceruri, unde nu se apropie hoţul şi unde nu roade molia” (Luca 12:30-34). M-am gândit la bogatul Avraam, care a locuit în corturi, oglindind prin aceasta adevăratul său interes – călătoria spre alte zări. Lui i s-au alăturat generaţiile următoare, aşa încât nici Iosif – marele vizir al Egiptului, nu a putut să accepte ideea legării de o poziţie materială vremelnică, cerând în testamentul lui ca oasele să-i fie duse în ţara promisă. Mare adevăr se află scris şi ferice de cine îl înţelege, în descrierea mentalităţii oamenilor credinţei: „În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite: ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ. Cei ce vorbesc în felul acesta, arată desluşit că sunt în căutarea unei patrii. Dacă ar fi avut în vedere pe aceea din care ieşiseră, negreşit că ar fi avut vreme să se întoarcă în ea. Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea lui Dumnezeu nu-I este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate” (Evrei 11:13-16). Credibilitatea mărturiei lor ar fi fost umbrită, dacă nu ar fi fost însoţită de un mod de viaţă, care să le confirme valorile. Mai cred că acel mod de viaţă, i-a ferit de pericolul de a pierde ţinta (o patrie cerească) şi chemarea ce le-a fost făcută de Dumnezeu (ce s-a intitulat şi cu numele lor), identificându-se prin aceasta cu modul lor de viaţă. Acum nu ni se cere să locuim în corturi, dar exemplul sfinţilor din Scripturi şi din istoria creştinismului – norul de martori - ne îndeamnă în mod solemn să nu ne lăsăm cuceriţi de valorile veacului în care trăim, să nu ne conformăm unei societăţi de consum, să nu iubim luxul – mai ales că el se naşte cu preţul nefericiirii a milioane de oameni – pentru că stilul de viaţă pe care l-am ales, ne devine obişnuit, mărturisind credinţa noastră şi modelând omul nostru lăuntric. Situaţia evreilor eliberaţi din robia Egiptului, pune în evidenţă secularizarea, deşi au fost avertizaţi asupra pericolului, încă de la intrarea

în ţara Canaanului: „Păziţi poruncile Mele şi nu faceţi nici unul din obiceiurile urâte care se făceau înaintea voastră, ca să nu vă spurcaţi cu ele. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru” (Leviticul 18:30). Acuzarea din rechizitoriul judecăţii divine pentru cele zece seminţii, ce au ajuns din nou în robie (sub asirieni), arată că modul în care s-au obişnuit să trăiască, i-a condus în mod inconştient la rău: „Au urmat obiceiurile neamurilor pe care Domnul le izgonise dinaintea copiilor lui Israel şi obiceiurile rânduite de împăraţii lui Israel” (2 Împăraţi 17:8). Alegerea lor le-a determinat caracterul şi viitorul, pierzându-şi nu doar haina preoţească, la care renunţaseră, încă de pe vremea dezbinării regatului ci şi haina libertăţii, pe care nu o purtaseră cu demnitate, devenind închinători la idoli, a căror formă li s-a transmis: „s-au pus în slujba idolului scârbos şi au ajuns urâcioşi ca şi acela pe care îl iubeau” (Osea 9:10). Domnul Hristos spunea: „Căci fiii veacului acestuia, faţă de semenii lor, sunt mai înţelepţi decât fiii luminii” (Luca 16:8). Se poate observa fidelitatea celor de afară pentru obiceiurile lor, aşa cum vorbea Dumnezeu şi prin Ieremia: „şi-a schimbat vreodată un popor dumnezeii, măcarcă ei nu sunt dumnezei? Dar poporul Meu şi-a schimbat slava, cu ceva care nu este de nici un ajutor! Miraţi-vă de aşa ceva, ceruri, înfioraţi-vă de spaimă şi groază, zice Domnul” (Ieremia 2:12-13). Noi credincioşii putem să luăm, în scopuri sfinte, mentalitatea ce rezultă din afirmaţia locuitorilor din Filipi: „nişte iudei, care vestesc nişte obiceiuri pe care noi, romanii nu trebuie nici să le primim, nici să le urmăm” (Fapte 16:20-21). Dacă ei au ţinut la stilul lor de viaţă, începând cu idolii şi încheind cu diverse obiceiuri, cât de hotărâţi ar trebui să fim noi, cei care cunoaştem adevărul, în a investi şi a păstra ceea ce este valoros? Societatea ce ne înconjoară cu forme din ce în ce mai provocatoare, este un pericol real pentru comunităţile de credincioşi. În mod deosebit, generaţia tânără este mai expusă, fiind în proces de formare. Iată de ce suntem datori să pregătim şi să prezentăm „armătura sfântă”, pentru a fi echipaţi în gândire şi practică, în plan religios, familial şi social: „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită” (Romani 12:1-2). Poporul lui Dumnezeu trebuie să se apere împotriva atacurilor stăpânitorului acestui veac: „De aceea, luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul” (Efeseni 6:13). Mai mult, noi trebuie să prezentăm, în lumea din care a ieşit de drept, într-un echipament de lumină, strategia câştigării Împărăţiei viitoare: „Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un negustor care caută mărgăritare frumoase. Şi, când găseşte un mărgăritar de mare preţ, se duce de vinde tot ce are şi-l cumpără.” (Matei 13:45-46). Pasiunile sfinte trebuie să devină pentru noi o obişnuiţă, dar fără să intre într-o rutină ce devalorizează sacrul – să le purtăm ca o haină mereu nouă şi în aşteptarea sărbătoritului nostru, Hristos Domnul. Alin Chira

5

„Cuvântul Tău este adevărul.” (Ioan 17:17)

LUCRAREA DUHULUI SFÂNT ÎN PLANUL VEŞNIC AL LUI DUMNEZEU (Partea a VII-a)

Rezumatul părţii I

Prezenţa Duhului lui Dumnezeu în actul creaţiei universului material şi a fiinţelor vii este evidentă. Duhul care a generat viaţa adamică, acum regenerează cu succes în fiecare credincios, viaţa celui de-al doilea Adam, o nouă viaţă, eternă, după planul conceput înainte de creaţie. În perioada Vechiului Testament, lucrarea Duhului Sfânt s-a concentrat pe două lucrări de bază: implementarea teoretică a planului etern (revelaţia şi inspiraţia biblică) şi susţinerea supranaturală a derulării lui prin semnele şi minunile aferente. În perioada Noului Testament, prezenţa Duhului a fost amplă, de la intrarea Domnului în lucrare şi certificarea ei, până la încheierea glorioasă prin înălţarea Lui la cer şi realizarea ispăşirii. Lucrarea Duhului a continuat la nivel colectiv prin fondarea şi conducerea executivă a Bisericii, iar la nivel individual, de la naşterea din nou la înviere şi proslăvire. La revenirea Domnului, moment aşteptat cu ardoare de Duhul şi de Mireasă, se va încheia lucrarea Duhului Sfânt în ce priveşte recuperarea creaţiei, când prin Duhul, materia moartă va fi readusă la viaţă (Romani 8:19-23).

evident în condiţia acceptării acestei lucrări călăuzitoare, făcând posibilă închinarea în duh şi adevăr (1 Ioan 3:24). Dovada (manifestarea) prezenţei Duhului este spontană, fiind un fenomen supranatural destinat edificării spirituale, nu doar ceva tainic şi nedetectabil.

Rezumatul părţii a III-a

Rezumatul părţii a II-a

6

Lucrarea Duhului Sfânt la nivel de individ şi de comunitate este posibilă în urma ispăşirii realizate de Domnul Hristos. Ea începe cu naşterea din nou „dreptul (oferit de harul răscumpărător păcătoşilor) să se facă copii ai lui Dumnezeu....” (Ioan 1:12-13). Este şi îndatorirea omului de a (re)deveni părtaş naturii divine, conform profeţiilor referitoare la noul legământ şi efectele practice ale noului statut spiritual al omului regenerat (Ieremia 31:31-33). Duhul realizează „tehnic”, noua viaţă prin Cuvânt, efectuând curăţirea inimii (Efeseni 5:26-27). Momentul botezului în apă trebuie să confirme teoretic şi practic naşterea din nou, mărturia întreagă a unei vieţi şi a unui destin nou (Romani 6:3-10). Botezul cu/ în Duhul Sfânt, este o lucrare necesară, în vederea umplerii fiinţei înnoite, care fusese plină de păcat, realizând o stare normală în noua relaţie cu Dumnezeu (Efeseni 3:16-19). Duhul Sfânt se oferă prin credinţă, în urma (timpul) rugăciunii (Luca 11:9-13). Prin botez, se realizează locuirea Duhului Sfânt în credincios şi se preia controlul tuturor acţiunilor şi activităţilor,

Scopul prezenţei Duhului lui Dumnezeu, în omul născut din nou este trăirea după voia lui Dumnezeu şi slujirea prin Duhul. Un copil al lui Dumnezeu trebuie să ajungă la „starea de om mare,... înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4:13). Omul născut din Dumnezeu este duh, nu mai este carne (păcătoasă), căci în el operează „legea Duhului de viaţă în Hristos Isus”, o definire explicită: lege, pentru că are aplicabilitate generală, a Duhului de viaţă pentru că Duhul a generat noua viaţă în om, în Hristos, pentru că prin El (jertfa Lui) a fost obţinută. Existenţa în dublă natură (Duhul şi firea pământească - carnea), până la răscumpărarea trupului, permite omului să trăiască după vechea sau după noua lege. Aşadar, neprihănirea nu este rezultatul educaţiei / cerinţelor Legii, ci al înnoirii (schimbării) condiţiilor spirituale ale omului – Legea Duhului de viaţă în Hristos – evident în condiţia unei ascultări depline, aşa cum explică apostolul, când leagă îndemnurile Duhului de lucrurile Duhului (Romani 8:5). Abia la proslăvire vom fi în condiţia neprihănirii sigure. Cei care refuză repetat să „rodească” - să dea voie Duhului Sfânt să realizeze şi să păstreze sfinţenia în ei, complăcându-se în stări păcătoase „este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi şi aduşi la pocăinţă...” (Evrei 6:6).

Rezumatul părţii a IV-a

În împlinirea misiunii sale, Adunarea Domnului a fost înzestrată cu daruri supranaturale (1 Corinteni 12:4-7), care se „receptează” prin dedicare şi consacrare. Prima acţiune în atribuirea unui dar al Duhului este „slujba duhovnicească” a unei puneri la îndemâna lui Dumnezeu (Romani 12:1-2). Duhul Sfânt, face repartiţia potrivită a darurilor aferente slujirii în Trupul lui Hristos (Efeseni 4:11-16). Puterea de operare coroborată a Duhului se manifestă prin oameni aleşi şi împuterniciţi, care trebuie să-şi înţeleagă menirea, ferindu-se de abaterile, de la harul lui Dumnezeu, specifice slujirii (Romani 12:3-5). Darurile operează după principii (reguli) în scopul

edificării adunării (1 Corinteni 14). Dragostea alături de înţelepciune, reglează totul în slujire, fiind indispensabilă, ca mijloc şi scop al lucrării sfinte. 1 Corinteni 13 – capitolul dragostei - este scris în contextul slujirii. Fără dragoste, totul se anulează, se pierde, pentru că totul „se zideşte în dragoste” (Efeseni 4:11-16). Modelul slujirii perfecte este Domnul Hristos (Matei 20:28). Toată lucrarea Duhului este opera lui Dumnezeu care trebuie să fie slăvit în toată lucrarea sfântă (1 Petru 4:10-11). Totuşi, Dumnezeu va recompensa pe toţi cei implicaţi în lucrarea sfântă şi „fiecare îşi va lua răsplata după osteneala lui” (v. 8). La revenirea Domnului (Stăpânului), vom fi răsplătiţi prin primirea unui trup potrivit trăirii duhovniceşti (Romani 8:11,23; 1 Corinteni 15:47-51) şi slujirea efectuată (1 Corinteni 3:10-15).

consecinţele păcatului). Abilitatea de ajutor spiritual, printr-o compasiune extraordinară. Înzestrarea divină de a avea milă pentru oamenii care suferă consecinţele păcatului.

g) Darul prorociei

Rezumatul părţii a V-a

Darul ajutorării / slujirii - diakonia - un serviciu, o lucrare de slujire, îngrijire; antilepsis - a ajuta, a asista pe altul care este în nevoie; diakonos - un slujitor al oamenilor este abilitatea spirituală de serviabilitate ce-i ajută pe alţii să-şi mărească efectivitatea, să-şi împlinească scopul, slujba la care i-a chemat Dumnezeu prin Duhul Sfânt (Romani 12:7; 1 Corinteni 12:28). Orice comunitate locală are nevoie de lucrători diakonos, bărbaţi sau femei care văd şi rezolvă nevoile fizice ale colectivităţii (Fapte 6:1-3; Luca 8:1-3; Filipeni 2:25). Darul învăţării - didaskalia - învăţătură, instruire, doctrină este abilitatea spirituală / înţelepciunea de a explica relevant adevărurile Bibliei (Romani 12:7; Efeseni 4:11). Încă de la începutul lucrării Duhului Sfânt, au fost învăţători, care au ajutat mult la mântuirea şi desăvârşirea celor ce credeau (Fapte 11:26; 13:1-2). Trebuie menţionat, că întotdeauna au fost şi învăţători cu atitudini distructive, pentru care evlavia era doar o formă şi nu scopul preocupării lor (1 Timotei 6:3; 2 Petru 2:1). Darul îndemnării / încurajării - paraklesis; parakaleo - a mângâia, a consola, a îndemna, este lucrarea mângâierii, a îmbărbătării pentru ajutor şi vindecare, întăririi celor slabi şi descurajaţi (Romani 12:8). Necesitatea sprijinirii tuturor, în diferite momente critice (Iosua 1:7-9; Evrei 10:24-25), arată importanţa acestui dar al Duhului, care este numit şi „Mângâietorul” (Ioan 14:16,26). Îndemnarea te ajută să începi (Romani 12:1), să păstrezi, să refaci, să reîncepi (1 Tesaloniceni 5:14; 1Timotei 6:13), să sporeşti, să creşti (1 Tesaloniceni 4:1, 10).

Darul dărniciei - metadidomi (lb. greacă - a da, a împărţi, a împărtăşi). Contribuirea cu bunuri financiar-materiale în susţinerea economică a membrilor adunării şi a lucrării lor, în mod liber, permanent, sistematic şi cu bucurie, spre slava lui Dumnezeu. Darul cârmuirilor - kubernesis (lb. greacă administrare, guvernare, a direcţiona, a cârmui); prohistemi (lb. greacă - a conduce, a sta înainte, a prezida, a menţine). Abilitatea de a face planuri, de a organiza lucrări pentru realizarea voii lui Dumnezeu în adunare; capacitatea de a atrage, de a motiva şi direcţiona activitatea membrilor adunării pentru îndeplinirea slujbei lor. Darul milosteniei – eleeo (lb. greacă - a avea milă, compasiune, a acorda ajutor pentru

Rezumatul părţii a VI-a

- propheteia (lb. greacă - a prezenta gândul şi sfatul lui Dumnezeu) Prorocia este primirea şi comunicarea cu putere şi claritate a cuvântului lui Dumnezeu potrivit cu situaţii particulare, cu scopul cercetării, pocăinţei şi edificării. „Cine prooroceşte, dimpotrivă, vorbeşte oamenilor, spre zidire, sfătuire şi mângîiere... cine prooroceşte, zideşte sufleteşte Biserica” (1 Corinteni 14:3-4). Descoperirile prorocilor se primesc pe baza atotcunoaşterii Duhului lui Dumnezeu şi se prezintă sub diferite forme: cuvinte rostite, viziuni - vedenii, semne. Pe lângă profeţii din Israel care au trăit înainte de venirea lui Mesia şi care „cercetau să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, când vestea mai dinainte patimile lui Hristos şi slava de care aveau să fie urmate” (1 Petru 1.11), Scripturile prezintă şi profeţi „ai înălţării”. „De aceea este zis: «S-a suit sus, a luat robia roabă şi a dat daruri oamenilor»... Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci...” (Efeseni 4:8-11). Ei au fost anunţaţi prin profetul Ioel, cu referire la lucrarea Duhului lui Dumnezeu în zilele din urmă (Ioel 2:28-32). Cartea Fapte cuprinde relatări despre lucrarea sfântă care beneficia de aportul prorocilor în plan spiritual. În Antiohia erau mai mulţi proroci (Fapte 13:1), prin care Domnul a vorbit referitor la începutul lucrării apostolului Pavel: „Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: «Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat»” (Fapte 13:2). Rolul şi implicarea lor în dezbaterile şi deciziile Bisericii sunt evidenţiate cu ocazia Concililui de la Ierusalim. Apostolul Pavel s-a dus la Ierusalim, în urma unei descoperiri, iar după trimiterea hotărârii apostolilor şi a prezbiterilor la Antiohia: „Iuda şi Sila, care şi ei erau prooroci, au îndemnat pe fraţi şi i-au întărit cu multe cuvinte” (Fapte 15:32). Descoperirile lor vizau şi probleme pământeşti. „În vremea aceea, s-au pogorât nişte proroci din Ierusalim la Antiohia. Unul din ei, numit Agab, s-a sculat şi a vestit, prin Duhul, că va fi o foamete mare în toată lumea. Şi a fost, în adevăr, în zilele împăratului Claudiu. Ucenicii au hotărât să trimeată, fiecare după puterea lui, un ajutor fraţilor, care locuiau în Iudea, ceea ce au şi făcut; şi au trimis acest ajutor la presbiteri” (Fapte 11:27-30). Agab apare şi mai târziu în lucrarea profetică, în care aşa ca în Israel, erau şi femei, fetele lui Filip proroceau (Fapte 21:9-10). Referitor la autenticitatea acestui dar controversat, Moise spunea evreilor: „Poate că vei zice în inima ta: «Cum vom cunoaşte cuvântul pe care nu-l va spune Domnul?» Când ceea ce va spune proorocul acela în Numele Domnului nu va avea loc şi nu se va întâmpla, va fi un cuvânt pe care nu l-a spus Domnul. Proorocul acela l-a spus din îndrăzneală: să n-ai teamă de el” (Deuteronom 18:21-22). Dar tot el scria: „Dacă se va ridica în mijlocul tău un prooroc sau un visător de vise care-ţi va vesti un semn sau o minune şi se va împlini semnul sau minunea aceea de care ţi-a vorbit el zicând: (continuare în pagina următoare)

7

«Haide după alţi dumnezei» -dumnezei pe care tu nu-i cunoşti «şi să le slujim»! să n-asculţi cuvintele acelui prooroc sau visător de vise, căci Domnul, Dumnezeul vostru, vă pune la încercare” (Deuteronom 13.1-3). Toate prorociile trebuie verificate cu Biblia căci cele adevărate sunt în concordanţă cu planul lui Dumnezeu, descoperit prin profeţii biblici (Isaia 44:25-28; 1 Tesaloniceni 5:21). Scrierile pauline reglementează încadrarea manifestărilor profetice în slujbele adunării (1 Corinteni 14:29-40) şi în raport cu creşterea spirituală a celor înzestraţi cu acest dar: „cine are darul proorociei, să-l întrebuinţeze după măsura credinţei lui” (Romani 12:6). Oricum frecvenţa acestui dar trebuie să fie „înaltă”, pentru că „Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Şi descopere taina Sa slujitorilor Săi prooroci” (Amos 3:7). Implicările actuale specifice darului prorociei sunt: foruri conducătoare (sfat divin), grupuri de rugăciune, străjeri în adunare (descoperiri, sesizări); vizite conform trimiterilor.

h) Darul înţelepciunii – sophia (lb. greacă - înţelep-

8

ciune). Cuvintele (segmentele) de înţelepciune sunt diferite de înzestrările naturale şi lumina generală a credinciosului, sunt taine. Un cuvânt de înţelepciune este o cunoaştere profundă, instantanee, asupra modului în care o învăţătură, o revelaţie poate fi aplicată cel mai bine într-un caz specific, în vederea rezolvării lui. Cuvintele rostite de Solomon, care au dus la soluţia corectă în judecarea cazului celor două femei (1 Regi 3:16-28), arată valoarea acestui dar, pe care Domnul i l-a promis: „Îţi voi da o inimă înţeleaptă şi pricepută...” (1 Regi 3:12). Prin cunoaşterea şi aplicarea scopurilor divine se realizează acorduri curente ale lucrărilor din adunare cu planul lui Dumnezeu (1 Corinteni 12:8), ca în vremea construirii Cortului din pustie. „Beţaleel, Oholiab şi toţi bărbaţii iscusiţi în care pusese Domnul înţelepciune şi pricepere ca să ştie să facă lucrările rânduite pentru slujba Sfântului locaş, au făcut totul după cum poruncise Domnul” (Exodul 36:1). Cuvintele de înţelepciune se pot asocia cu alte daruri sau slujbe. Apostolul Pavel scria despre el: „Prin descoperire dumnezeiască am luat cunoştinţă de taina aceasta, despre care vă scrisei în puţine cuvinte. Citindule, vă puteţi închipui priceperea pe care o am eu despre taina lui Hristos... după planul veşnic pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru” (Efeseni 3:3-11). El era recunoscut între apostoli, ca având o înţelepciune specială (2 Petru 3:15). Profetul Daniel a primit şi el acest dar: „Dumnezeu... mai ales însă l-a făcut pe Daniel priceput în toate vedeniile şi în toate visele” (1:17), fapt cunoscut de cei din jur: „un om, care are în el duhul dumnezeilor celor sfinţi... s-au găsit la el lumini, pricepere şi o înţelepciune dumnezeiască” (5:11). Ştefan, diaconul şi martirul, a dovedit şi el asocierea darului înţelepciunii cu alte daruri (Fapte 6:8-10) Domeniile de lucrare ce necesită acest dar sunt: foruri conducătoare, misiune, cercetare – traducerea Bibliei, consiliere spirituală, vizite.

cercetare, investigare). Darul cunoştinţei oferă descoperirea prin Duhul Sfânt a unui adevăr, informaţii despre ceva, cineva; revelaţia supranaturală a unei fapte sau întâmplări necunoscute (1 Corinteni 12:8; 14:6-7). Descoperirile unui cuvânt de cunoştinţă se aseamănă cu descoperirile profetice şi lucrează adesea împreună, dar sunt concrete şi folosesc unui scop imediat sau concret, după cum este scris despre Domnul: „Isus, care le cunoştea gândurile” (Matei 9:4; 12:25). În consecinţă raportarea la oameni şi lucrări era precisă, atât în relaţiile cu adversarii, cât şi cu ucenicii, în vederea formării lor (Luca 9: 46-47). „Şi n-avea trebuinţă să-I facă cineva mărturisiri despre nici un om, fiindcă El însuşi ştia ce este în om” ( Ioan 2:25). „Cuvintele” de cunoştinţă uşurează munca lucrătorului creştin şi dovedesc puterea şi scopul lui Dumnezeu în contracararea lucrărilor diavolului (1 Corinteni 14:6-7). Profetul Elisei putem spune că a avut acest dar, dovedit în următoarele situaţii: răpirea lui Ilie la cer - „Ştiu şi eu” (2 Regi 2:3, 5); boala şi moartea fiului familiei din Sunem - „Domnul mi-a ascuns lucrul acesta şi nu mi l-a făcut cunoscut” (2 Regi 4:27); atacurile sirienilor - „proorocul Elisei, care este în Israel, spune împăratului lui Israel cuvintele pe care le rosteşti în odaia ta de culcare” (2 Regi 6:12). Aşadar şi acest dar se împleteşte cu alte daruri, ca în cazul lui Daniel, prin care s-au manifestat mai multe daruri: înţelepciune, cunoaştere, profeţie (Daniel 2:23). Poate cel mai reprezentativ exemplu al unui cuvânt de cunoştinţă este al apostolului Petru, în cazul Anania şi Safira (Fapte 5:1-10). Prezenţa Duhului lui Dumnezeu prin darurile Sale de cunoaştere absolută, impune o teamă sfântă, în colaborarea divino-umană din lucrarea Bisericii. Gândindu-ne la „cunoştinţa desăvârşită a Celui atotputernic” (Iov 11:7), ne amintim de cuvintele lui David, care scria pe acest subiect: „Doamne, Tu mă cercetezi de aproape şi mă cunoşti, ştii când stau jos şi când mă scol şi de departe îmi pătrunzi gândul. Ştii când umblu şi când mă culc, şi cunoşti toate căile mele. Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă şi Tu, Doamne, îl şi cunoşti în totul. Tu mă înconjori pe dinapoi şi pe dinainte şi-Ţi pui mâna peste mine” (Psalmul 139:1-5). Ajungem la aceeaşi concluzie: „O ştiinţă atât de minunată este mai presus de puterile mele: este prea înaltă ca s-o pot prinde” (v. 6). Darul de cunoştinţă depinde de măsura de duh, plinătatea oferă dimensiuni valoroase în slujire (Mica 3:8). Absenţa acestor daruri de pătrundere în lumea spirituală, nu poate fi înlocuită cu metode psihologice sau servicii detective, de aceea să urmăm sfatul apostolic: „râvniţi după daruri duhovniceşti, să căutaţi să le aveţi din belşug, în vederea zidirii sufleteşti a Bisericii” (1 Corinten 14:12b). Implicările practice actuale aferente acestui dar, sunt: consiliere spirituală, cercetare - traducerea Bibliei, predicare practică, sfătuire, foruri de conducere, post, veghe.
(Va urma) Iosif Anca

i) Darul cunoştinţei - gnosis (lb. greacă - cunoaştere,

Scrisoarea a XXXII-a
Chiar dacă răspunsul tău se lasă îndelung aşteptat, răscumpăr această zăbavă recitindu-ţi scrisorile vechi, mai ales că unele, atunci când mi-au sosit, le-am citit în pripă. Chiar ieri am dat peste una, pe care am uitat-o semn de carte într-un volum de istorie şi tradiţie creştină, pe care l-am parcurs şi isprăvit de curând. Am găsit în scrisoarea ta o întrebare, la care nu-mi amintesc să-ţi fi răspuns până acum, întrebare ajunsă pentru mulţi creştini, încă din vremea apostolică, o obsesie aproape dureroasă: „Cum sunt mântuit, prin fapte sau prin credinţă?” Ce ciudat, să fii salvat de Dumnezeu şi să nu ştii cum s-a întâmplat minunea! Protopărintele nostru Adam a dormit şi totuşi până la urmă a aflat cum s-a născut frumoasa lui soţie, Eva şi tu care ai fost treaz şi ai optat liber pentru mântuire nu ştii cum s-a întâmplat? Ce-ai ales, pentru ce te-ai decis când ţi-ai mărturisit public opţiunea? Poate cărţile de teologie de care nu te mai saturi ţi-au vârât în minte atâta negură încât nu-ţi mai poţi cunoaşte poziţia în care eşti, de cum să fii un mărturisitor şi altora. Este adevărat, că adesea răspunsul dat la această întrebare nu a fost altceva decât un fel de pendulare de la credinţă la fapte sau invers, fiecare posibilitate, accentuată adesea prea mult, lăsând loc convingerii că cele două categorii morale s-ar putea constitui în experienţe alternative, posibil separate. Poziţia marelui reformator german Martin Luther este reprezentativă pentru acest punct de vedere, atât faţă de valoarea credinţei, cât şi faţă de cea a faptelor bune în viaţa creştinului mântuit, poziţie care nu este altceva decât teologia augustiniană într-o expresie uşor nuanţată, iată cuvintele lui, pe care le-am extras pentru tine din tratatul „Despre libertatea creştinului”’: De pildă, n-ar trebui să avem mai multă consideraţie pentru lucrările unui creştin, care este îndreptăţit şi mântuit prin credinţa sa şi prin marea îndurare a lui Dumnezeu, decât lucrării lui Adam şi a Evei în Paradis, Despre aceasta stă scris în întâia Carte a lui Moise, capitolul 2, că Dumnezeu l-a aşezat pe omul făcut în Paradis, ca să-l lucreze şi să-l păzească. Dar Adam era de la Dumnezeu cucernic şi creat teafăr, fără păcat, aşa că n-avea nevoie să lucreze şi să păzească pentru a deveni pios şi îndreptăţit; totuşi pentru a nu sta de pomană (s.n.), Dumnezeu i-a dat de lucru, şi anume să planteze, să cultive şi să păzească, ceea ce pare lucru degeaba făcut, doar pentru a face ceva (s.n.), dar făcut totuşi pentru a face plăcere lui Dumnezeu şi nu pentru a ajunge la evlavie pe care o avea dinainte, şi care, bineînţeles, ne-ar fi fost dată şi nouă prin naştere...”. Iată, în schimb, ce am găsit în celebra Mărturisire de credinţă a lui Petru Movilă, aprobată la Sinodul de la Constantinopol, în anul 1643, ca răspuns la doctrina protestantă privitoare la suficienţa credinţei: „întrebare 2: Oare creştinul trebuie să creadă mai întâi şi apoi să facă fapte bune? Răspuns: Devreme ce fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui după cum ne învaţă sfântul apostol Pavel, cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută. Prin urmare, ca un creştin să-i poată fi plăcut lui Dumnezeu şi ca faptele sale să fie primite înaintea Lui, trebuie mai întâi să aibă credinţa în Dumnezeu şi apoi să-şi trăiască viaţa potrivit cu credinţa sa”. Mă gândesc dar, cum să-ţi răspund totuşi la întrebarea ta... O să-ţi pun aici faţă în faţă două texte, care aparent mărturisesc contradictoriu despre aceeaşi realitate, realitatea mântuirii: • „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2:8-9). • „Să nu obosim în facerea binelui; căci la vremea potrivită vom secera dacă nu vom cădea de oboseală” (Galateni 6:9). Cu privire la acest al doilea text, aş vrea doar să precizez că secerişul la care se face aluzie este chiar viaţa veşnică şi nu altceva (vezi Galateni 6:8). Adică, la viaţa veşnică se ajunge prin credinţă şi este darul lui Dumnezeu, fără fapte (aceasta este afirmaţia primului text), în schimb al doilea text relevează faptul că numai ostenindu-ne în facerea binelui vom ajunge la viaţă veşnică. Aici este dilema ta şi a multora dintre cei care îşi pun astfel de întrebări, îndreptăţite. De altfel, pentru început am să-ţi construiesc două situaţii similare, la care va trebui să răspunzi singur, fără să fie nevoie să cumpăneşti cu mintea prea mult lucrurile. Prima situaţie la care m-aş referi este Actul Creator, moment în care Dumnezeu scoate ordinea din dezordine şi lumile din haos. Din moment ce El nu avea nevoie de această lume, aducerea ei în fiinţă este, la urma urmei, un har. Gândeşte-te apoi la facerea celei dintâi fiinţe umane, ca la un al doilea har, la alegerea urmaşilor lui Avraam ca popor al lui Dumnezeu, alegere despre care Scriptura vorbeşte accentuat în multe texte risipite în toate paginile ei. Când citeşti aceste texte, te întrebi aproape involuntar, care a fost de fapt mobilul acestei alegeri? Un răspuns potrivit este acesta: „Nu doar pentru că întreceţi la număr pe toate celelalte popoare S-a alipit Domnul de voi şi v-a ales, căci voi sunteţi cel mai mic dintre toate popoarele. Ci pentru că vă iubeşte, pentru că a vrut să ţină jurământul pe care l-a făcut părinţilor voştri...” (Deuteronom 7:6-7a). Un alt răspuns posibil este acesta: „Acum dacă veţi asculta glasul Meu şi dacă veţi păzi legământul Meu, veţi fi

„Să ascultăm, deci, încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om”. (Eclesiastul 12:13)

Am învăţat să învăţăm şi învăţând ne învăţăm

9

10

ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu” (Exodul 19:5). A doua situaţie, tot atât de dilematică, este cea privitoare la motivul dobândirii de către cele douăsprezece triburi israelite, a ţării Canaanului. Iată unul din răspunsuri: „Căci nu prin sabia lor au pus mâna pe ţară, nu braţul lor i-a mântuit, ci dreapta Ta, braţul Tău pentru că îi iubeai” (Psalmul 44:3). Iată un alt răspuns de aceeaşi valoare cu cel dintâi: „Războiul pe care l-a purtat losua împotriva tuturor acestor împăraţi a ţinut multă vreme... pentru ca Israel să le nimicească cu desăvârşire, fără să aibă milă de ele şi să le nimicească, după cum poruncise lui Moise Domnul” (Iosua 11:18,20a). Este absolut obligatoriu ca cele două răspunsuri la fiecare situaţie de mai sus, să le cuprinzi într-o formulare potrivită, ca mai apoi cu plăcută surprindere să descoperi sub „învelişul” ei răspunsul pe care-l cauţi cu privire la cauza mântuirii tale. Dar, să mai adaug ceva afirmând că instituirea Cortului în pustie, cu întreg sistemul de sacrificii, este har, de asemeni, Cele Zece Porunci, esenţa oricărui sistem etic plăcut lui Dumnezeu şi în care originează orice faptă bună. Ce să mai spun de Hristos, de venirea Sa în lume, de Jertfa Sa şi Slava care i-a urmat...? Frate, totul este har, inclusiv responsabilitatea ta de a face voia lui Dumnezeu. Sincer îţi scriu că eram hotărât ieri, când am început să-ţi scriu, să mă adâncesc în cugetare asupra subiectului propus de întrebarea ta şi să ocup astfel tot spaţiul alb al hârtiei, dar chiar azi am primit scrisoarea de la tine şi m-am tulburat... Cum? Chiar ai ajuns să te cerţi atât de des cu oricine şi din orice fleac? Este adevărat că te ştiam destul de sensibil şi pe lângă asta şi un „cufăr de nelinişti”, dar mă gândeam că principiile de viaţă nouă pe care le culegi din cărţi, precum albina nectarul din flori, apoi arzătoarea ta iubire pentru aceste principii, vor pune multe proptele lăuntrice slăbiciunilor tale. Dar acum, citindu-ţi scrisoarea, înţeleg că de fapt eşti prins într-un fel de cerc vicios; din care nu ştii cum să scapi. Scrisoarea este de-a dreptul o spovedanie fără nicio perdea şi mă bucur că ai avut tăria să-mi scrii astfel. De altfel, ai dovedit valoarea principiului că secretele nu sunt o primejdie pentru o prietenie adevărată. în ce mă priveşte, crede-mă că nu ştiu cum să te ajut. Dacă spun astfel nu înseamnă că nu mă rog pentru tine sau aş subestima puterea miraculoasă a rugăciunii, dar mă gândesc că totuşi această stare de care te plângi nu este altceva decât însumarea cu vremea a unor neglijenţe fine. Atât de mult te-ai preocupat să ştii, încât ai uitat că trebuie să lupţi ca să fii. Diferenţa dintre cele două experienţe este de fapt terenul în care germinează, încolţesc şi cresc precum nişte buruieni, toate durerile tale. Cercetează bine şi vei vedea că am dreptate în ceea ce-ţi scriu. Dacă tot ai adus vorba de ceartă în scrisoarea ta, îmi îngădui să-ţi notez aici un verset din Cartea dragă ţie, pe care l-aş însoţi, după cuviinţă, cu câteva gânduri personale spre folos duhovnicesc: „Este o cinste pentru om să se ferească de certuri; dar orice nebun se lasă stăpânit de aprindere” (Proverbele 20:4). Ştiu că n-o să-ţi cadă prea bine acest text şi o să-mi reproşezi în sine-ţi că te-am pus în rândul „trecătorilor” ce s-au hotărât să-şi cheltuie vremea pe la „ospeţele Nebuniei” (Proverbele 9:18), dar te înşeli. Iar la urma urmei, de ce n-ai accepta că atunci când „aprinderea” îţi inflamează într-atât fiinţa încât nimic nu mai rămâne sub controlul raţiunii, practic te afli în stăpânirea Nebuniei, chiar dacă pentru scurtă vreme. Nu eşti nebun când te „aprinzi”, ci atunci când eşti „stăpânit de aprindere”, adică atunci când flacăra certurilor scapă de

sub control. Adevărul este că disponibilitatea noastră spre ceartă este atât de mare şi atât de proprie firii, încât ne certăm foarte uşor, fără niciun efort, atât de uşor încât, dacă n-avem pricină de ceartă cu cineva, o vom născoci. Crezi că degeaba scria Solomon: „Nu te certa fără pricină cu cineva când nu ţi-a făcut nici un rău!” (Proverbele 3:30)? Mai mult, gândeşte-te cât de mare este nebunia certurilor, încât, chiar dacă se întâmplă ca partenerul de ceartă să lipsească, îl vom aduce lângă noi prin forţa imaginaţiei, aşa că cearta poate continua chiar şi fără prezenţa lui fizică. Nu ţi s-a întâmplat niciodată să te cerţi cu cineva fără ca acela să fie de faţă? Atunci să nu te superi dacă te regăseşti uneori cuprins de o astfel de nebunie. Şi totuşi, de ce ne certăm? Cred că nu este vorba doar de o hipersensibilitate psiho-fizică de care suferi, deşi trebuie să o ai în vedere şi pe aceasta, ci de cu totul altceva şi asta nu numai în cazul tău, ci a celor mai mulţi dintre noi. Observă numai că în orice ceartă tendinţa celor doi, dacă este vorba doar de două persoane, este de a-l domina pe celălalt, întâi prin forţa argumentelor de care se face uz. Doar că celălalt nu simte atât forţa argumentelor care pot fi bine întemeiate raţional şi în conformitate cu realitatea, cât tendinţa oponentului său de a domina, aşa că le va nesocoti, împotrivindu-se cu încăpăţânare. Când arsenalul argumentelor s-a epuizat, violenţa verbală îi ia locul şi dacă lucrurile nu se opresc aici, armele vor avea ultimul cuvânt. De fapt, în aproape orice ceartă, dacă suntem sinceri cu noi înşine, urmărim nu îndreptarea celuilalt, cât victoria noastră. Ca să-ţi fac plastică această construcţie teoretică, te rog să iei în mână, după ce vei citi scrisoarea mea, un bulb de ceapă, da, chiar o ceapă. Priveşte-o cu atenţie şi socoteşte că foaia de la suprafaţă este finalul la care te-a dus cearta, oricare ar fi acesta. Desfă prima foaie şi o să dai de a doua, care poate fi arma pe care ai folosit-o ca să-ţi asiguri victoria. Dă la o parte şi aceasta şi vei descoperi violenţa verbală. Înlătură şi această foaie şi găseşti argumentele pe care le-ai folosit. Dă la o parte şi această foaie şi vei descoperi dorinţa de a-l domina şi umili pe celălalt. Dacă vei îndrăzni mai departe, o să descoperi pe ultima, pe care toate celelalte o ascunseseră în mod desăvârşit: mândria. Să nu-mi spui acum că în spatele dorinţei de a-1 domina pe celălalt, de a avea întotdeauna dreptate, de-a avea ultimul cuvânt, nu se ascunde mândria. Nu-i vorba aici de vreo sensibilitate la care ai făcut tu trimitere, ci mai degrabă mândria, blestemata trufie, mama tuturor răutăţilor. Îţi pun în faţă acest text: „Prin mândrie se aţâţă numai certuri...” (Proverbele 13:10a); Oare dacă am fi stăpâniţi şi luminaţi de duhul înţelepciunii şi al smereniei, n-am putea socoti mai degrabă că prin tăcere ne arătăm superiori omului pus pe ceartă? Şi la urma urmei cine câştigă într-o ceartă? Oare nu cel ce a fost „înfrânt”? Şi cine pierde? Nu cel ce se socoteşte pe sine „victorios”? Îţi scriu aceste lucruri de dragul tău, ca să nu te înşeli singur. Dar te rog nu lăsa din mână bulbul de ceapă pe care parcă te văd cum îl desfaci foaie cu foaie. Dacă, deci, îl mai desfaci o dată, că doar nu te-ai certat o singură dată, cel puţin de când te ştiu, vei constata că ultima foaie, mândria, s-ar putea să nu fie cauza primă. Ea s-ar putea să lipsească de data aceasta şi să-i ia locul mânia, frate dragă! „Un om iute la mânie stârneşte certuri, dar cine este încet la mânie potoleşte neînţelegerile” (Proverbele 15:18).

Nu o dată m-am gândit la experienţele mele nefericite în această privinţă şi m-am întrebat de nenumărate ori ce este de fapt mânia sau iuţimea, cum i se mai spune şi unde îşi are obârşia? Altfel spus, de unde îşi ia început şi avânt, punând stăpânire pe om, desfigurându-l şi dându-i chip adesea de fiară? Mi-am pus aceste întrebări în speranţa unui răspuns bun şi a unui tratament pe măsură. Am constatat, mai întâi, că mânia nu o posed precum tensiunea arterială, doar ca potenţă, în fapt, ea este o realitate doar atunci când se exprimă, precum vântul despre care nu se poate vorbi ca fiind, decât atunci când îi auzim vuietul. Şi totuşi, cum ia naştere, cum se aprinde vâlvătaia ei? Am băgat de seamă, cercetându-mă pe mine însumi, că mânia vine în urma unui fel de freamăt interior, a unei precipitări care mă cuprinde într-o anumită situaţie, cu privire la care n-am toate datele şi nici răbdarea să le adun, fapt care mă duce la judecăţi greşite, fiindcă operez cu date incomplete. O judecată greşită, o concluzie greşită, va fi sunetul de trâmbiţă care mă va mobiliza, îmi va alarma întreaga fiinţă, care va intra în alertă maximă. Aş spune că mânia este o atitudine în urma unui mod de a judeca lucrurile. Acum îţi las ţie sarcina să descoperi leacul, dar nu înainte de a te ajuta cu un exemplu. Într-un moment al domniei, regele David a fost nevoit să fugă pentru a se pune la adăpost de furia propriului lui fiu, Absalom, care se răsculase, îi răpise domnia şi-i ameninţa viaţa. Aşa cum se întâmplă în astfel de situaţii nefericite, vechii lui duşmani, care până atunci s-au arătat prieteni, au ieşit la lumină. Pe drumul din Ierusalim spre pustia lui luda, urcând pe muntele Măslinilor, regele fugar a întâlnit pe unul numit Şimei, fiul lui Ghera, care: „...înainta blestemând şi a aruncat cu pietre după David şi după toţi slujitorii împăratului David, în timp ce tot poporul şi toţi vitejii stăteau la dreapta şi la stânga împăratului. Şimei vorbea astfel când blestema: «Du-te, du-te om al sângelui, om rău! Domnul face să cadă asupra ta pedeapsa pentru tot sângele casei lui Saul, al cărui scaun de domnie l-ai luat şi Domnul a dat împărăţia în mâinile fiului tău Absalom; şi iată-te nenorocit, căci eşti un om al sângelui!» Atunci Abişai, fiul Ţeruiei, a zis împăratului: «Pentru ce bleastămă acest câine mort pe domnul meu împăratul? Lasă-mă, te rog, să mă duc să-i tai capul». Dar împăratul a zis: «Ce aveţi voi cu mine, fiii Ţeruiei? Dacă bleastămâ, înseamnă că Domnul i-a zis: «Bleastămă pe David!» Cine-i va zice dar: Pentru ce faci aşa?» Şi David a zis lui Abişai şi tuturor slujitorilor lui: «Iată că fiul meu care a ieşit din trupul meu, vrea să-mi ia viaţa, cu cât mai mult beniamitul acesta! Lăsaţi-I să blesteme, căci Domnul i-a zis. Poate că Domnul se va uita la necazul meu şi-mi va face bine în locul blestemelor de azi». David şi oamenii lui şi-au văzut de drum...” (2 Samuel 16:3-13). Acuma, frate dragă, dacă vei gândi ca fiii Ţeruiei, te vei înfuria şi repede vei duce mâna la şold pipăind sabia, dar dacă vei gândi ca regele fugar îţi vei vedea de drum...Ai grijă deci întotdeauna, în fiecare situaţie, cum gândeşti! Principiul acesta este valabil de fiecare dată, în orice situaţie te-ai afla. Caută prin urmare să modifici fără grabă datele cu care operează mintea ta, sau mintea celuilalt şi mânia se va potoli. Studiază cu atenţie momentul în care izbucneşte cearta între Ghedeon şi tribul lui Efraim, ceartă care ameninţa să degenereze într-un război civil, după cum ştii. Este interesant de văzut cum a potolit Ghedeon cearta. Simplu, i-a determinat pe bărbaţii lui Efraim să

gândească diferit, adică în alţi termeni decât până atunci (Judecători 8:13). Da, stai! Nu lăsa „bulbul de ceapă” din mână şi desfă iarăşi foile de la exterior spre interior şi vei vedea că ultima foaie nu poate fi nici mânia, ci clevetirea. „Când nu mai sunt lemne, focul se stinge; şi când nu mai este nici un clevetitor, cearta se potoleşte” (Proverbele 26:20). Deşi toţi ştiu ce este clevetirea, să încercăm şi noi o definiţie spunând că nu e altceva decât sfârtecarea cu foarfeca limbii a faimei de care se bucură celălalt în conştiinţa celor mai mulţi, pentru a ne petici zdrenţele ce ne atârnă în caracter. Sfârtecarea aceasta este extrem de dureroasă, aşa că nu ne mirăm de reacţia furioasă a celui pe care l-am ponegrit. Şi cearta a început. Ce să faci în această situaţie? Îmbracă-te frumos ca să nu fie nevoie să sfârteci haina nimănui pentru a ţi le cârpi pe ale tale. Asta-i! Nu te opri să mai desfaci încă o dată „foile de ceapă” ca să vezi că ultima care se ascunde cel mai adânc ar putea fi lăcomia. „Cel lacom stârneşte certuri, dar cel ce se încrede în Domnul este săturat din belşug” (Proverbele 28:25). Scriindu-ţi acum despre lăcomie, aş constata întâi că bunurile acestei lumi, bunuri vremelnice de altfel, exercită un fel de seducţie, de vrajă greu de stăpânit, asupra sufletului omului, poate şi de aici tendinţa de a aduna cât mai mult din aceste bunuri. Dar cred că nu acesta este răul cel mai mare, cât altul, şi anume că nu poţi aduna aceste bunuri pământeşti fără să le risipeşti pe cele duhovniceşti. Astfel, dacă sporesc cele de afară, scad cele dinăuntru şi de aici marea nenorocire a omului lacom. Lăcomia, prin urmare, îmbogăţeşte pe din afară şi pustieşte lăuntric, şi nu numai, dar este ciudat să vezi că la omul lacom cu cât adună mai mult, cu atât dorinţa de a acumula sporeşte. E ca şi când ar încerca să-şi stâmpere setea sorbind apă sărată, ca şi când ar încerca să stingă lăcomia focului zvârlind în flăcări tot mai multe vreascuri uscate. De asemenea am observat că lacomul este un om fără bucurie, în sensul că nu se bucură de ceea ce are, ci este întristat şi nemulţumit de ceea ce îşi doreşte şi de aici o anumită predispoziţie de a avea cu orice preţ. Cuvintele Eclesiastului surprind cu fineţe acest dezechilibru sfătuind cu înţelepciune: „Mai bine ce vezi cu ochii decât frământare de pofte neîmplinite” (Eclesiastul 6:9). Cred că şi în cazul acestei patimi sufleteşti este vorba de un fel de nebunie. Nu mă îndoiesc că tămăduirea vine printr-o dreaptă judecată pe care trebuie s-o susţină omul necontenit prin cuvintele Sfintelor Scripturi. Şi mai ales, în ce te priveşte, ţi-aş recomanda să citeşti cu atenţie cea mai dispreţuită carte din Biblie, cartea Eclesiastul, carte despre care încă nu am citit o exegeză favorabilă. Nu ştiu de ce această carte, deşi este mai de folos în tinereţe, o înţelegem mai bine spre bătrâneţe. Mă gândesc, dragă frate, să las condeiul jos, deşi sunt conştient că ţi-am scris puţin. Dar puţinul acesta îl vei desăvârşi dacă nu vei uita nicio clipă, aşa cum ţi-am scris undeva, că nu e cu putinţă să-l desparţi pe a şti de a fi. Spor duhovnicesc! Zaharia Bica

11

Statutul spiritual şi moral al creştinului
„El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui...” (Evrei 1:3)

Vorbirea chibzuita
avocat pe Duhul Sfânt, pentru că noi nu ştim mai dinainte ce vom fi întrebaţi. El ne-a asigurat: „Dar, când vă vor da în mâna lor, să nu vă îngrijoraţi, gândindu-vă cum sau ce veţi spune; căci ce veţi avea de spus, vă va fi dat chiar în ceasul acela; fiindcă nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi” (Matei 10:19-20). De observat este şi faptul că Domnul accentuează ţineţi bine minte, adică să vă setaţi gândul, să chibzuiţi din timp că pentru acel ceas greu, avem cel mai mare Avocat de partea noastră. Aceasta înseamnă că vorbirea recomandată de Domnul Isus este o vorbire chibzuită. De aceea, nu ne putem scuza atunci când greşim în vorbire cu „nu m-am gândit mai dinainte” sau „aşa mi s-a dat”. Dacă am greşit, eu sunt vinovat ca nechibzuit, ori că nu m-am gândit ce urmări are ceea ce spun, ori că am avut impresia călăuzirii, fără să-mi fi făcut partea ce-mi revenea. O întâmplare culeasă din înţelepciunea populară chineză surprinde deficienţele şi urmările vorbirii nechizuite în relaţiile dintre oameni: „Într-o zi, cine ştie de la ce mare bucurie a pornit totul, Xiao San şi-a invitat mai mulţi prieteni la masă, Dar la ora stabilită erau prezenţi doar 6 musafiri. Îngrijorat, Xiao San a întreabat: „Cum de cei care trebuiau să vină nu au venit?” Doi dintre cei prezenţi s-au gândit: „Înseamnă că invitaţii erau alţii, nu noi!” Cu feţele roşii de ruşine, şi-au luat rămas bun şi au plecat. Xiao San se supără şi zice: „Cum, de ce au plecat cei care nu trebuiau să plece?” Alţi doi musafiri şi-au schimbat faţa brusc: „Aşa deci, gândeau ei, cei care trebuiau să plece eram noi!” Fără să mai scoată vreun cuvânt, s-au ridicat şi au plecat şi ei. Xiao San stătea gata să plângă. Ultimii doi prieteni rămaşi i-au spus atunci cu blândeţe: „Xiao San, trebuie să fii mai atent când vorbeşti; ei au crezut că nu-i doreşti”. „Vai, dar au înţeles greşit. Nu lor le-am adresat cuvintele mai de mai înainte!” „A, adică despre noi era vorba? De ce nu ai spus mai devreme?” Şi furioşi, au ieşit din cameră, trântind uşa. Iar Xiao San rămase trist, buimac, lângă bunătăţile pregătite pentru foarte mulţi prieteni care n-au venit”. În acest sistem complex, al manifestării vorbirii chibzuite sau nechibzuite, este bine să ştim că vorbele sunt roadele gândurilor vechi sau noi (recente). La sfârşitul unui şir de pilde Domnul Isus a spus ucenicilor: „De aceea, orice cărturar care a învăţat ce trebuie despre Împărăţia cerurilor, se aseamănă cu un gospodar, care scoate din vistieria lui lucruri noi şi lucruri vechi” (Matei 13:52). Toate ideile omului aparţin visteriei minţii şi lucrează sub coordonarea înţelepciunii: „Eu, Înţelepciunea, am ca locuinţă mintea şi

Î

12

n ciclul de articole despre vorbire, acest dar, ce poate fi o binecuvântare sau un blestem, vom continua să studiem cum să vorbim în aşa fel încât să nu păcătuim. Scripturile evidenţiază diferenţa dintre chibzuinţă şi nechibzuinţă în vorbire: „Inima celui neprihănit se gândeşte ce să răspundă, dar gura celor răi împroaşcă răutăţi” (Proverbele 15:28); „Dacă vezi un om care vorbeşte nechibzuit, poţi să nădăjduieşti mai mult de la un nebun decât de la el” (Proverbele 29:20). A chibzui, înseamnă a gândi, a judeca, a cumpăni, a reflecta, a medita, a analiza, a socoti înainte de a vorbi. Cele cinci fecioare nechibzuite, chiar dacă şi-au pregătit candelele, nu au luat în calcul faptul că s-ar putea termina untdelemnul în vase şi au ratat favoarea nunţii. Rugăminţile lor tardive au scos la iveală nechibzuinţa lor. Pentru noi, realitatea poate fi mult mai tristă, pierzând harul întâlnirii cu Domnul nostru. A vorbi chibzuit înseamnă să gândeşti înainte de a vorbi, nu după ce deja ai vorbit, dar mai înseamnă să vorbeşti insuflat de Duhul Sfânt, în mod deosebit în momentele speciale ale vieţii. Domnul Hristos spunea: „…ţineţi bine minte, să nu vă gândiţi mai dinainte ce veţi răspunde; căci vă voi da o gură şi o înţelepciune, căreia nu-i vor putea răspunde, nici sta împotrivă toţi potrivnicii voştri. Veţi fi daţi în mâinile lor până şi de părinţii, fraţii, rudele şi prietenii voştri, şi vor omorî pe mulţi dintre voi.” (Luca 21:14-16). A nu avea un cuvânt de apărare pregătit, pare a se contrazice cu sfatul înţeleptului, care lăuda pe cel ce „gândeşte ce să răspundă”. Dacă observăm cu atenţie cuvintele Mântuitorului, înţelegem că trebuie să nu ne gândim mai dinainte ce vom răspunde în situaţii critice, adică atunci când vom fi duşi la judecată, în tribunale omeneşti şi dreptul la un avocat care ne poate apăra vorbind pentru noi. Atunci Domnul Isus ne dă din oficiu ca

pot născoci cele mai chibzuite planuri” (Proverbele 8:12); „Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui, iar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui; căci din prisosul inimii vorbeşte gura” (Luca 6:45). Mintea / inima rămâne fără rod doar în situaţia vorbirii în alte limbi prin Duhul: „Fiindcă, dacă mă rog în altă limbă, duhul meu se roagă, dar mintea mea este fără rod” (1 Corinteni 14:14). În rest, chiar dacă primesc cuvinte de la Duhul pe moment, acestea sunt supuse cercetării minţii mele: „Fiindcă puteţi să proorociţi toţi, dar unul după altul, pentru ca toţi să capete învăţătură şi toţi să fie îmbărbătaţi. Duhurile proorocilor sunt supuse proorocilor. Căci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii, ca în toate Bisericile sfinţilor” (1 Corinteni 14:31-33). Chiar şi atunci când prorocesc sunt responsabil dacă nu am analizat ce spun, în cazul în care ceea ce am spus este în contradicţie cu Cuvântul Domnului. Cu atât mai mult atunci când predicăm, chiar dacă nu ne-am pregătit predica mai înainte, vom transmite lucruri ce trec prin mintea noastră, fie că am vorbit de curând cu cineva şi îmi este proaspăt în minte, fie că am primit un gând cât am aşteptat pe bancă, sau în timpul vorbirii. Cu cât vom fi mai silitori vom cere mesaj de la Domnul din timp, nu ne vom face temele (partea noastră de lucrători împreună cu Dumnezeu) doar în clasă, ci ne vom face temele de acasă. Sigur că Dumnezeu are mesaje spontane, ce le primim pe moment, dar nu putem să ne permitem lenea, bazându-ne doar pe inspiraţiile de moment. Iată câteva responsabilităţi ale celor ce dau hrană spirituală, pentru a avea o vorbire chibzuită, pentru ca ucenicul să fie ca Învăţătorul său: „Şi Domnul a zis: «Cine este ispravnicul credincios şi înţelept, pe care-l va pune stăpânul său peste slugile sale, ca să le dea partea lor de hrană la vremea potrivită?»... Robul acela, care a ştiut voia stăpânului său şi nu s-a pregătit deloc şi n-a lucrat după voia lui, va fi bătut cu multe lovituri. Dar cine n-a ştiut-o şi a făcut lucruri vrednice de lovituri, va fi bătut cu puţine lovituri. Cui i s-a dat mult, i se va cere mult şi cui i s-a încredinţat mult, i se va cere mai mult” (Luca 12:42-48). A vorbi chibzuit înseamnă să te pregăteşti spiritual din toate punctele de vedere, nu numai în pregătirea mesajului, ci să lucrezi după voia Lui. Chiar şi pentru cântare am nevoie de chibzuinţă după călăuzirea Duhului Sfânt, după modelul psalmiştilor: „Gura mea va vorbi cuvinte înţelepte, şi inima mea are gânduri pline de judecată. Eu îmi plec urechea la pildele care îmi sunt insuflate, îmi încep cântarea în sunetul arfei” (Psalmul 49:3-4).

ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu şi orice gând îl facem rob ascultării de Hristos” (2 Corinteni 10:5). Să luăm învăţătură din exemplul apostolului Pavel, care, atunci când a fost dus la judecată, a continuat să vorbească despre lucrurile sfinte, iar când dregătorul Festus l-a acuzat că e nebun, răspunsul de apărare a fost: „Nu sunt nebun, prea alesule Festus”, a răspuns Pavel, dimpotrivă, rostesc cuvinte adevărate şi chibzuite” (Fapte 26:25). La fel de bine a chibzuit şi când a spus împăratului Irod, referitor la scopurile sale evanghelistice: „«Fie curând, fie tîrziu» a răspuns Pavel «să dea Dumnezeu ca nu numai tu, ci toţi cei ce mă ascultă astă zi, să fiţi aşa cum sunt eu, în afară de lanţurile acestea»” (Fapte 26:29).

Vorbele au putere sub călăuzirea divină

Vorbele trebuie să fie adevăruri chibzuite

Trebuie să chibzuim ceea ce spunem, altfel avem impresia că deţinem adevăruri ce trebuie vorbite, evaluând totul după mintea noastră şi uităm să ne raportăm la Dumnezeu şi modul Său de evaluare: El a zis prin profet: „Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul.” (Isaia 55:8). Dumnezeu ne-a dat libertate şi astfel suntem responsabili pentru gândurile rostite, de aceea trebuie să ne disciplinăm mintea, urmând pe Hristos şi la nivelul gândirii – locul unde se nasc vorbele: „Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime, care se

Vorbele rostite prin Duhul au putere, autoritatea spirituală cu care sunt rostite. Cazul Domnului Hristos este dovada autorităţii divine, fapt recunoscut de demoni şi oameni: „După ce a sfârşit Isus cuvântările acestea, noroadele au rămas uimite de învăţătura Lui; căci El îi învăţa ca unul care avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor” (Matei 7:28). Apostolul Pavel scria într-o scrisoare cu scop apologetic dar şi didactic: „Unii s-au îngâmfat şi şi-au închipuit că n-am să mai vin la voi. Dar dacă va voi Domnul, voi veni în curând la voi şi atunci voi vedea nu vorbele, ci puterea celor ce s-au îngâmfat. Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu stă în vorbe, ci în putere” (1 Corinteni 4:18-20). Puterea aparţine Cuvântului lui Dumnezeu rostit prin Duhul Sfânt, după cum a promis Domnul ucenicilor, vorbind despre misiunea lor: „Ci voi veţi primi o putere, când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria şi până la marginile pământului” (Fapte 1:8). Realitatea practică a misiunii Evangheliei este afirmată de apostolul neamurilor, când a scris: „Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului, apoi a grecului” (Romani 1:16). În concluzie, pentru a putea vorbi chibzuit, avem nevoie de adevărul Bibliei şi de Duhul Sfânt, valori pe care iudeii, din timpul activităţii pământeşti a Domnului Hristos, le-au pierdut şi odată cu ele au pierdut şi valoarea, puterea cuvintelor lor: „Drept răspuns, Isus le-a zis: «Vă rătăciţi! Pentru că nu cunoaşteţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu” (Matei 22:29). În schimb, urmaşii adevăraţi ai Mântuitorului au fost caracterizaţi de vorbirea chibzuită, iar „Un împărat are plăcere de un slujitor chibzuit” (Proverbele 14:35). Apostolul Pavel şi colaboratorii săi au dovedit aceasta, prin puterea de care amintea credincioşilor, întărindu-i şi prin cuvintele epistolelor, pe cei ce crezuseră: „În adevăr, Evanghelia noastră v-a fost propovăduită nu numai cu vorbe, ci cu putere, cu Duhul Sfânt şi cu o mare îndrăzneală. Căci ştiţi că din dragoste pentru voi am fost aşa printre voi” (1 Tesaloniceni 1:5). Fie ca „înţelepciunea omului chibzuit (care) îl face să vadă pe ce cale să meargă” (Proverbele 14:8), să ne însoţească toată viaţa! Cristian Dan

13

„Îmi aduc aminte de credinţa ta neprefăcută, care s-a sălăşluit întâi în bunica ta Lois şi în mama ta Eunice şi sunt încredinţat că şi în tine”. (2 Timotei 1:5)
lucrurile să vină ca de la sine, cu pace în inimă şi în familie. Tot astfel, se vor vedea şi roadele, căci lucrurile vor înflori sub conducerea unei femei înţelepte şi Dumnezeu îi va da şi sentimentul certitudinii şi al împlinirii rostului vieţii, aşa cum a fost rânduit şi pregândit de El. Dar să nu-mi doresc cu orice preţ o poziţie, o carieră, doar pentru că aşa este trendul, ştiind că la hăţurile modei şi ale trendurilor se găsesc entităţi întunecate, dar inteligente, care fac ca într-o anumită cultură să fie preţuite anumite lucruri, deci să fie ridicate la rang de valoare (C. S. Lewis, Scrisorile lui Zgândărilă). Aceste entităţi urmăresc întotdeauna scopuri distructive privind fiinţa umană şi familia. Aşa-zisele valori ale culturii, trebuie privite şi examinate întotdeauna prin valorile lui Dumnezeu – absoluturi divine – de la care nu se poate face rabat, decât în detrimentul neascultătorului. „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi [să vă transformaţi] prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu cea bună, plăcută şi desăvârşită” (Romani 12:2). Cu alte cuvinte, ni se cere să fim „originale”şi să nu ne lăsăm duse de val. La un asemenea discernământ putem ajunge doar prin înnoirea minţii, prin Duhul lui Dumnezeu, prin naşterea de sus, ca să cunoaştem voia lui Dumnezeu pentru viaţa noastră. Poate vei zice că ai făcut studii şi vrei să fii împlinită. Împlinirea supremă o aduce rămânerea în voinţa divină. De altfel, noi avem „totul deplin în El” (Coloseni 2:10). Pacea şi bucuria sufletului le dobândim muncind acolo unde El ne vrea: fie acasă, fie în fabrică, fie într-un post de conducere etc. Grija căminului, dar mai ales creşterea copiilor, este o responsabilitate foarte înaltă, care presupune dăruire şi muncă intensă pe toate planurile. De aceea, până copiii sunt mici, este bine ca mama să stea acasă, chiar dacă condiţiile de viaţă sunt mai modeste. Scriptura ne spune că dacă avem ce mânca şi ce îmbrăca ne este deajuns. Deci, dacă am lucrurile de bază şi-mi pot plăti şi facturile cu ceea ce câştigă soţul, nu merită să-mi dau copilul la program prelungit sau la bunici, doar ca să fiu o femeie de carieră sau ca să am mai mulţi bani. Banii costă foarte scump, uneori chiar veşnicia copiilor. Oare merită să-i las cu vreo mătuşă sau cu bunicii pentru a lucra într-o ţară străină, când odraslele mele au nevoie de mine şi nu de lucrurile cumpărate de mine? Cea mai frumoasă perioadă a vieţii este aceea în care copiii mai sunt încă în cuibul părintesc. Ce păcat că ea trece atât de repede şi ne pomenim, parcă prea devreme, că odraslele noastre zboară din cuib! Să preţuim deci acest răstimp de isprăvnicire a copiilor cu dragoste şi autoritate delegată de sus. După un seminar, o mamă a venit la mine şi mi-a spus cu tristeţe că relaţia ei cu copiii, care atunci erau în şcoala generală, constă în a se îngriji de nevoile lor, a face curăţenie după ei şi, eventual, a-i certa dacă nu sunt ordonaţi şi nu-şi pun lucrurile la loc. Punctul relaţional de atracţie pentru copii era tata care dădea căldură sufletească şi avea darul de a comunica cu ei într-un mod natural şi spontan. Mama se uita cu jind la acea relaţie apropiată dintre tată şi copii, dar ea nu zidise, la timpul potrivit, o punte spre inima copiilor şi acum nu mai ştia cum să găsească drumul înspre acolo. Ea îşi petrecuse copilăria cu bunicii, deoarece părinţii ei erau mult prea ocupaţi, ca să facă bani şi să-i asigure condiţii materiale superioare celor de o vârstă cu ea. Acum, ca mamă, simţea că „a fost absentă” la una din cele mai importante lecţii ale vieţii şi această lipsă s-a transformat într-un handicap lăuntric de comunicare, pe care se străduia din răsputeri să-l depăşească. Până copiii sunt mici ei au nevoie de inima mamei ca de o pâine caldă, căci femeia este inima casei. Fiind mai mult timp acasă, ea „lucrează cu mâini harnice”, făcând din căminul ei un cuib plăcut şi odihnitor. Dar mai mult, ea „lucrează cu mâini harnice”şi pe plan duhovnicesc, prelucrând pământul inimii copiilor, prin exemplul ei personal, prin cuvintele, acţiunile, rugăciunile şi lacrimile ei, implorându-L pe Dumnezeu să desăvârşească înduhovnicirea lor. Ce lucrare extraordinară! Asta da, chemare specială cu ecou puternic în planul veşniciei! Paraschiva Pop

Familia – cuibul credinţei

Femeia şi munca ei înveşnicită

L

14

a începutul începuturilor, Dumnezeu a dat omului porunca de a lucra şi a păzi grădina Eden. Acesta urma să fie mandatul fizic, valabil pentru toţi urmaşii lui Adam. Apoi, peste veacuri, prin lumina care ne-a parvenit prin al doilea Adam, am învăţat cum să înveşnicim munca, indiferent de ce natură ar fi ea, făcând-o „ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni” (Coloseni 3:23-24). Aşadar, ca manager sau femeie de serviciu, ca mamă implicată în creşterea copiilor sau ca director, ca muncitoare la o bandă rulantă sau croitoreasă, muncind „ca pentru Domnul”, vom primi de la El răsplata, slujind astfel Domnului Hristos. Cum adică, făcând o muncă de rutină, cum ar fi îngrijirea familiei, coaserea hainelor sau conducerea unei instituţii etc., cu o anumită atitudine, eu slujesc de fapt Domnului Hristos şi pe deasupra voi mai primi şi o răsplată veşnică? Uimitor! Da, pentru că munca a fost răscumparată şi adusă în domeniul unei alte împărăţii, în domeniul nemuririi. De altfel, toţi cei care s-au îmbrăcat cu Hristos au intrat într-o nouă dimensiune, cu tot ce sunt şi cu tot ce fac: Împărăţia lui Dumnezeu. Lucrând deci „ca pentru Domnul”, noi integrăm mandatul preoţiei noastre cu mandatul fizic, aducând munca în domeniul sacrului, adică răscumpărând-o şi închinând-o Domnului. „Fie că mâncaţi fie că beţi, fie că faceţi orice altceva, să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu!” (1 Corinteni 10:31) El nu a creat o lume schizoidă, pentru ca de luni până sâmbătă să trăim în domeniul profanului şi doar duminica să păşim în dimensiunea sacrului, ci totul Îi aparţine Lui şi cu totul Îi aparţinem: „Căci dacă trăim pentru Domnul trăim şi dacă murim pentru Domnul murim” (Romani 14:8). Tot astfel, am putea spune că, dacă muncim pentru Domnul muncim şi dacă ne relaxăm, tot pentru El o facem ca să ne înnoim puterile. Deci pentru o femeie care trăieşte în neprihănire, nu există domenii neutre din punct de vedere axiologic (moral-valoric), ci totul poate fi transpus în Împărăţia lui Dumnezeu ca jertfă şi închinare Domnului, până şi suferinţa. În zilele noastre este foarte la modă ca femeia să aibă o carieră. Uneori, este chemată de Dumnezeu într-un loc special, ca odinioară Debora, care era judecător în Israel, deşi era căsătorită. Întrebarea se pune de ce nu era judecător soţul acesteia? Da, Dumnezeu dă şi femeilor daruri speciale, punându-le în poziţii cheie, este adevărat, mai rar şi nu în detrimentul familiei. Atunci când ai o chemare deosebită, Dumnezeu va pregăti în mod divin şi contextul de aşa manieră, ca

Înţelepciune pentru înţelepţi

„Poruncile Tale mă fac mai înţelept..., căci totdeauna le am cu mine.” (Psalmul 119:98)

Împotriva împrumuturilor mari
„Cui se pune chezaş pentru altul, îi merge rău, dar cine se teme să se pună chezaş este liniştit” (Proverbe 11:15).
Cu toată experienţa negativă a ultimilor ani de criză, se observă că unii oameni nu s-au învăţat minte, referitor la împrumuturi şi garanţii aferente. Din acest motiv, intervin cu un apel, adresat nu numai celor direct implicaţi, ci şi celor din jurul lor, pentru a-i „descuraja” în faţa unei ispite bazate pe prognoze optimiste, ce în mediul creştin se vor a fi bazate şi pe credinţă, una ce se va dovedi a fi moartă – fără faptă, adică irealizabilă. Într-o vreme când ne aşteptăm la noi măsuri punitive luate de Dumnezeu, datorate stricăciunii alarmante a umanităţii, trebuie să fim foarte prevăzători şi să luăm în calcul mai degrabă scenarii negative, care sunt mai în acord cu realitatea din jurul nostru. Cei visători sau aflaţi sub presiunea unor nevoi, nu se pot nenoroci singuri, având nevoie de giranţi, iar dacă aceştia din urmă, ar fi cei dintâi care să gândească, s-ar putea limita unele pagube, care de regulă nu sunt numai materiale, ci pot duce la distrugerea familiilor şi la afectarea majoră a speranţei de mântuire. Dacă în antichitate chezăşia era un pericol real, ce trebuia îndepărtat de urgenţă, cum arată lucrurile acum, într-o societate foarte nesigură? Alege: Vrei să-ţi meargă rău sau să fii liniştit? Problema este atât de gravă, încât cel ce comite imprudenţa oferirii servicilor de girant, este descalificat total: „Omul fără minte dă chezăşie, se pune chezaş pentru aproapele său” (Proverbe 17:18). Sfatul este clar şi categoric: „Nu fi printre cei ce pun chezăşii, printre cei ce dau zălog pentru datorii” (Proverbe 22:26). Sentinţa pentru nerespetarea acestui sfat este şi ea categorică: „Ia-i haina, căci s-a pus chezaş pentru altul, ia-l zălog în locul unei străine” (Proverbe 27:13). Şi pentru a interpreta corect acest verset, să ne amintim că atunci, nu oricine avea haine de schimb, iar robia zălogului era sclavie cu puţine speranţe de eliberare, căci nu existau servicii de ajutoare sociale ale statului. Dacă nu ţinem cont de sfatul înţelepciunii, se vor adeveri proverbele: „Faci bine şi aştepţi rău”, dacă nu faci binele bine, gândit; „Dai bani cu mâinile şi îi aduni cu picioarele”, adică vei umbla după ei sau vei munci pentru susţinerea debitorului aflat în imposibilitate de plată. Biblia nu recomandă încrederea în om, cu atât mai puţin în posibilităţile lui. Când oferi chezăşie în bani, bunuri sau viaţă, fără de care din acestea vrei să rămâi? Teme-te, căci liniştea şi încrederea de moment vor fi urmate de nelinişte, regrete şi sărăcie. Pentru rezolvarea acestor situaţii este recomandat ajutorul cu posibilitate de rambursare ce va figura în bilanţ ca şi cheltuieli deductibile în limita legală. În Lege era scris despre dreptul evreului de a împrumuta pe străini, ce puteau ajunge vasali, dar în raporturile dintre ei era interzis împrumutul cu dobândă (Exodul 22:25; Deuteronom 23:19), fiind recomandată ajutorarea săracilor, care în caz de criză prelungită trebuiau graţiaţi, tot la şapte ani: „Domnul, Dumnezeul tău, te va binecuvânta, cum ţi-a spus, aşa încît vei da cu împrumut multor neamuri, dar tu nu vei lua cu împrumut de la ele. Dacă va fi la tine vreun sărac dintre fraţii tăi, în vreuna din cetăţile tale, în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău, să nu-ţi împietreşti inima şi să nu-ţi închizi mâna înaintea fratelui tău celui lipsit. Ci să-i deschizi mâna şi să-l împrumuţi cu ce-i trebuie ca să facă faţă nevoilor lui” (Deuteronom 15:6-8). Greşeala unui proroc din Israel, într-o vreme de criză, a dus la o criză mai mare, ce risca să cuprindă şi să condamne încă o generaţie şi a fost evitată în ultimă instanţă prin îndurarea Domnului, dar ştiţi că minunile lui Elisei nu erau pentru toţi aflaţi în aceeaşi situaţie (2 Regi 4:1-7). Oricum şi din acest caz, înţelegem că achitarea datoriile este prioritară. Sunt de condamnat şi creditorii lacomi, care aşa ca cei din vremea restaurării Ierusalimului, nu se gândesc la posibilităţile poporului de rând, ci doar la veniturile lor (Neemia 5). Cine să-i ajute pe cei care strigă: „Ah! domnul meu, era împrumutat!” (2 Regi 6:5), într-o vreme în care minunile sunt rare. Există însă şi oameni despre care scria David în Psalmul 37:21 - „Cel rău ia cu împrumut şi nu dă înapoi”. O astfel de gândire este un autoblestem, în timp. Totuşi, psalmistul accepta ca pozitive împrumuturile: „Ce bine-i merge omului care face milă şi împrumută pe altul şi care îşi rânduieşte faptele după dreptate!” (Psalmul 112:5). Dar să ştim că fericirea păstrată pentru cel ce împrumută corect, nu are în vedere afaceri, ci nevoi fundamnetale ale vieţii, situaţie în care ne putem implica atunci când avem ocazie şi posibilităţi. Aceste împrumuri mici nu cad sub incidenţa garanţiilor, căci poartă rezerva de har – „în Numele Domnului”, în caz de imposibilitatea rambursării: „Cine are milă de sărac, împrumută pe Domnul şi El îi va răsplăti binefacerea” (Proverbe 19:17). La acest tip de împrumut s-a referit şi Domnul Hristos când a zis:” „Celui ce-ţi cere, dă-i; şi nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute de la tine” (Matei 5:42). În poporul lui Dumnezeu, nici măcar pâinea nu se cerea de pomană, ci numai împrumut, după cum tot Domnul a spus într-o pildă, despre un om aflat în nevoie: „Prietene, împrumută-mi trei pâini” (Luca 11:5). Cerşetoria este furt calificat, ce uneori se face nu doar în piaţă, ci şi la uşa adunării. Concluzia pentru vremea noastră, cu sistemul bancar existent, la care se adaugă alţi cămătari, este următoarea: Nu te lansa în împrumuturi mari şi nu te angaja ca girant căci: „Bogatul stăpâneşte peste cei săraci, şi cel ce ia cu împrumut, este robul celui ce-i dă cu împrumut” (Proverbe 22:7). Iar dacă ai trecut această linie roşie, ascultă sfatul cărţii Proverbelor: „Fiule, dacă te-ai pus chezaş pentru aproapele tău, dacă te-ai prins pentru altul, dacă eşti legat prin făgăduinţa gurii tale, dacă eşti prins de cuvintele gurii tale... desleagă-te, căci ai căzut în mâna aproapelui tău! De aceea du-te, aruncă-te cu faţa la pământ şi stăruieşte de el. Nu da somn ochilor tăi, nici aţipire pleoapelor tale! Scapă din mâna lui cum scapă căprioara din mâna vânătorului şi ca pasărea din mâna păsărarului...” (Proverbe 6:1-5) Iosif Anca

15

Experienţe

„Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu;...” Evrei 13:7

16

Să învăţăm de la iudeii din Berea, care „cercetau Scripturile în fiecare zi, ca să vadă dacă ce li se spunea, este aşa” (Fapte 17:11). Astfel vom trece de la întunericul ignoranţei la lumina adevărului şi la o sfântă pocăinţă. Dacă nu vom fi atenţi, vom pierde timpul valoros al vieţii pe care ni l-a dat Dumnezeu, făcând lucruri care nu fac bine sufletului: stând la cafele şi poveşti, citind ziare, reviste sau cărţi nefolositoare, vizionând programe TV sau navigând pe internet. Din experienţa mea pot spune că Satan m-a amăgit ani în şir, oferindu-mi prin diverse provocări şi oferte, fie mentalitatea, fie cadrul tehnic, ce m-a ţinut în ignoranţă. Domnul m-a atenţionat deseori. Astfel mi-a arătat un semn, sesizându-mă că televizorul nu este bun în casă, fiind o cursă prin care diavolul îmi fura timpul. Dumnezeu, care ne iubeşte, vrea să ne lumineze, iar uneori ne şi pedepseşte cu scop de îndreptare. Mulţumim Domnului că pentru casa noastră a lucrat cu blândeţe, atingându-ne numai cu nuiaua. Poate eşti un om religios şi crezi că mergi bine pe calea mântuirii, dar dacă te pasionează obiceiurile şi tradiţiile păgâne, promovate de mass-media vremii, care nu-şi au originea în Biblie, viaţa ta spirituală este în mare pericol. Dacă nu cercetezi cu sinceritate, nu vei afla niciodată adevărul şi Domnul va îngădui să fii pierdut pentru eternitate. Apostolul Pavel explică: „... pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osîndiţi” (2 Tesaloniceni 2:10-12). Iată câteva dintre tradiţiile care de ani sau sute de ani, îmbracă anumite forme plăcute pentru firea pământească şi în care şi eu am fost prinsă, fără să-mi dau seama, că îmi golea sufletul şi mă ţinea într-o stare spirituală lipsită de o relaţie vie cu Domnul: iepuraşii şi ouăle roşii la Paşti – o atracţie pentru mine şi copii. Schimbăm valoarea adevărată a jertfei Domnului Isus Hristos şi bucuria învierii cu nişte bucurii şi satisfacţii vremelnice; pomul de Crăciun şi Moş Crăciun care aduce daruri – neglijând adevăratul dar trimis de Dumnezeu omenirii, pe Fiul Său. Aceste sărbători erau încărcate de

idoli, cinstiţi cum se cuvine cu multă pregătire, uitând că prima poruncă dată de Dumnezeu poporului evreu a fost: „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine” (Exodul 20:3). În vremurile noastre, sărbătorile s-au transformat în afaceri profitabile. Cei de afară nu-L cunosc pe Dumnezeu. Însă e trist că şi printre credincioşi, aceste tradiţii sunt foarte populare. Un exemplu grăitor este familia în care am crescut. Deşi eram pocăiţi, aceste minciuni ne-au fost „predicate” de părinţi, iar eu le-am transmis copiilor mei, deşi toţi ştiam că „Moşul” este o poveste. Acestea, în pofida faptului că Dumnezeu ne-a arătat, câţiva ani la rând, că la o astfel de sărbătoare, copiii nu se puteau bucura nici de brad, nici de cadouri, fiind toţi bolnavi şi nu ne-am trezit, nici când un copil mai mic era să moară din cauza unei pneumonii. Noi ştiam un singur lucru: „Aşa se zice, aşa se face şi aşa ne place”. Totul s-a luminat şi aceste lucruri din lume (1 Ioan 2:15-17) au fost îndepărtate, când Dumnezeu mi-a pus în inimă dorinţa de a citi şi a mă adânci în cercetarea Bibliei, cu gândul de a cunoaşte mai mult pe Domnul. Acum am ajuns la cunoştinţa adevărului şi nu mă mai las să fiu dusă de „orice vânt de învăţătură, încoace şi încolo” (Efeseni 4:14). Domnul să ne ajute pe toţi să citim şi să ne rugăm cu seriozitate, ca să înţelegem din Sfânta Scriptură care este „voia Lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită” (Romani 12:2). Aşadar, ignoranţa-i necredinţă; cunoştinţa-i pocăinţă, aşa cum exprimă şi versurile fratelui Nicolae Moldoveanu: „Cunoştinţa e o perlă / Este un diamant preţios / A cunoaşte, ce-i credinţa / Nici un lucru nu e mai frumos / Cunoştinţa-i cheia vieţii / Ce deschide-al Scripturii cuvânt / E aurora dimineţii / Cunoştinţa-i de la Duhul Sfânt / Cine cunoaşte şi împlineşte / E mântuit, e fericit / Cine cunoaşte şi nu-mplineşte / E osândit, nemântuit”.
1. A ignora – a refuza în mod conştient să cunoască şi să aplice; a trata fără consideraţie; a nesocoti. (Nodex 2002)

E.T.

Experienţe

„Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu;...” Evrei 13:7

La primul congres al Uniunii Creştinilor de Crez Evanghelic, în postul de vicepreşedinte a fost ales Vasili Stepanovici Pavlov, un om cu o biografie nu tocmai obişnuită. Adesea despre el se spunea: un baptist mare, care a devenit un penticostal de calibru. Vasili Pavlov s-a născut în 1890. Nu şi-a cunoscut niciodată părinţii, fiind lăsat la uşa casei de copii cu un bileţel la gât, curând după naştere. După ce a stat 5 ani la casa de copii, a fost luat acasă de o doamnă bogată, iar la vârstă de 7 ani a fost trimis la ţară, în satul Slobodzea, ca muncitor. De la această vârstă a început să muncească. Nu a cunoscut niciodată ce înseamnă grija părintească sau mângâierea de mamă, nu avea de la cine primi un sfat bun, nu avea cine să-l apere sau să-i poarte de grijă. Stăpânul vedea în el doar un muncitor şi nu un copil. Când Vasili a mai crescut puţin, a început să frecventeze Biserica Ortodoxă, unde a aflat despre Dumnezeu, a crezut în El şi a început să-L iubească din toată inima. Mergea la biserică în fiecare duminică, găsind acolo mângâiere, se ruga, săruta crucea şi încerca să îndeplinească tot ce spunea preotul ortodox. Stăpânul era mulţumit de munca lui Vasili, pentru că era harnic şi cinstit. Când acesta a împlinit 17 ani s-a întâlnit cu evangheliştii, care i-au dat un Nou Testament în limba rusă. După ce Vasili a citit singur Noul Testament, a mers la acei oameni, care atunci erau numiţi „ştundişti“, şi s-a pocăit. După această întâmplare, stăpânul şi-a schimbat brusc atitudinea faţă de Vasili, numindu-l „anticrist“, umilindu-l, lăsându-l fără mâncare şi insistând ca acesta să se lepede de „erezie“. Dar Vasili a început să-L iubească atât de tare pe Cristos, crezând din tot sufletul lui în adevărul Evangheliei, că i-a spus într-o zi stăpânului său: „Mai bine mor fiind cu Cristos, decât să trăiesc fără El.“ Aceste cuvinte l-au înfuriat în aşa măsură pe stăpânul său, că acesta a luat furca şi a înfipt-o în spatele tânărului. Doar minunea lui Dumnezeu l-a ajutat să supravieţuiască. După ce accesul de furie a trecut, stăpânului i-a părut rău pentru ceea ce a făcut şi i-a cerut iertare lui Vasili, spunând: „Iartă-mă, nu am vrut să fac acest lucru.“ Dar continua să insiste să se lepede de „erezii“, considerându-l rătăcit. Într-o zi acest stăpân a plecat de acasă pentru o săptămână, lăsându-l pe Vasili fără mâncare şi apă, închis în pivniţă. Luându-şi cheile cu el, a spus: „vom vedea acum

cum îţi poartă de grijă Dumnezeul tău“. Vasili, rămas în pivniţa aceea rece, umedă şi întunecată, neştiind câtă vreme va sta acolo închis, se ruga în genunchi. Credea din toată inima că Isus poate să deschidă orice temniţă şi să rupă orice lanţuri. Îi mulţumea lui Dumnezeu că i-a dat harul să sufere pentru numele Lui şi Îl ruga să-l ajute să poată îndura suferinţa până la sfârşit. Dintr-o dată se auzi o şoaptă: „Vasili, aici e pâinea şi apa, dar nu-i spune nimic tatălui meu când se va întoarce!“ Dumnezeu, răspunzând la rugăciunile tânărului, a întors spre el inima fiului stăpânului şi acela l-a hrănit toată săptămâna. După o săptămână stăpânul s-a întors acasă. Era beat, dar ţinea minte despre slujitorul său închis în pivniţă. Se aştepta să-l vadă mort sau leşinat de foame. Când a deschis uşa pivniţei, a întrebat ca regele Darius pe Daniel: „Te-a salvat Dumnezeul tău?“ Dar atunci când a auzit vocea liniştită a lui Vasili, nu s-a bucurat ca regele Darius, ci a fost înspăimântat. A înţeles că nu are nicio putere asupra tânărului credincios, că nu-l poate doborî, pentru că Dumnezeul lui e cu el. Totuşi, această întâmplare nu l-a oprit pe stăpân din încercările de a-l întoarce pe Vasili de la credinţa „eretică“. A venit iarna şi într-o seară stăpânul a venit acasă beat. Afară era vânt şi ningea. Ameţit de vin şi dornic de polemică, l-a chemat pe Vasili şi a început din nou să-l lămurească să se întoarcă la Biserica Ortodoxă. Vasili a rămas tare în convingerile sale, ceea ce l-a înfuriat pe stăpân. Acesta i-a poruncit tânărului să se dezbrace, rămânând doar cu lenjeria de corp, şi să se descalţe. I-a legat la brâu o cămaşă şi i-a dat pe cap o pălărie de paie. După aceea, îmbrăcându-se bine cu haine de iarnă, l-a scos afară în ger. Vântul rece a pătruns trupul dezbrăcat al tânărului, simţea un frig cumplit la picioare. Mâna nemiloasă a stăpânului îl împingea de la spate. Lacrimile au început să-i curgă din ochi şi se ruga fierbinte ca Domnul să-l pregătească pentru întâlnirea cu El şi să-i dea putere să moară ca un creştin adevărat. Au ajuns până la capătul satului. Stăpânul a început din nou să insiste ca Vasili să se lase de credinţa lui, dar acesta i-a răspuns că e mai bine să moară, decât să renunţe la credinţa în Acela pe care L-a cunoscut. Auzind aceste lucruri, stăpânul şi-a ieşit din fire şi a început să-l lovească cu cruzime. Obosind să-l bată, i-a zis: „Du-te unde vrei, dar dacă mai apari în satul nostru, te voi omorî.“ Apoi s-a întors şi a plecat, lăsându-l pe bietul tânăr în frig, în câmp deschis.

(continuare în pagina următoare)

17

Experienţe

„Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu;...” Evrei 13:7

Bătut, dezbrăcat şi desculţ, Vasili s-a rugat din nou: „Doamne, unde să mă duc? Ajută-mă!“ S-a hotărât să meargă în direcţia vântului. Nu ştia exact cât timp a trecut. La un moment dat a văzut o slabă luminiţă. Şi-a grăbit pasul şi a ajuns la o casă. I-a deschis uşa o fată, şi prin deschizătura uşii el a reuşit să-şi dea seama că a nimerit chiar la o adunare. Fata i-a spus repede tatălui său despre un om ciudat, dezbrăcat, care stă la uşa lor. Când tatăl ei a venit să vadă ce se întâmplă, a fost şocat la vederea tânărului dezbrăcat până la lenjerie de corp, care Îi mulţumea lui Dumnezeu pentru scăparea minunată. Dumnezeu l-a condus pe Vasili chiar la fraţii lui de credinţă, care au făcut tot posibilul ca să-l încălzească, să-l hrănească, l-au înconjurat cu dragoste şi grijă. El le-a povestit ce i s-a întâmplat. Fraţii s-au rugat pentru el cu lacrimi, implorând pe Dumnezeu să-i dea sănătate, temându-se că se va îmbolnăvi grav după frigul îndurat. Dar slavă Domnului, a doua zi tânărul s-a sculat perfect sănătos, nici măcar picioarele nu-i erau afectate. Oamenii din casă l-au înconjurat cu multă dragoste şi căldură, fiica lor devenind aleasa inimii lui. În curând cei doi tineri s-au căsătorit, iar imediat după aceea, Vasili a fost luat în armată. Era anul 1914, începutul Primului Război Mondial. Îi venea foarte greu să se despartă de casa primitoare şi de oamenii dragi cu care era aşa de frumos să-L lauzi pe Dumnezeu. Odată ajuns în unitatea militară, Vasili a declarat că nu poate să poarte armă din cauza convingerilor sale religioase. A fost chemat preotul unităţii pentru lămurirea situaţiei. Auzind că Vasili era protestant, preotul s-a mâniat foarte tare. Au urmat discuţii, lămuriri, ameninţări şi chiar bătăi. Au pus toţi soldaţii unităţii în două rânduri şi au dat fiecăruia o bâtă în mână. Vasile trebuia să fie dus de doi soldaţi printre cele două rânduri, iar cei care aveau bâte erau obligaţi să lovească fără milă. Înaintea lui mergea preotul, care întreba după fiecare lovitură: „Te lepezi de erezia ta? Vei purta arma?“ Dar tânărul nostru nu mai era novice în credinţă, ci un ostaş adevărat al lui Cristos, care făcuse cu El legământ de loialitate prin botez. Trecerea prin rândul soldaţilor se făcea lent, distanţa de la un soldat la altul era cam de un metru şi jumătate, ca cel care este lovit să reuşească să-şi revină după fiecare lovitură. Loviturile continuau de obicei până se ajungea la capătul rândului sau până cel pedepsit se lăsa convins. Durerea creştea, sângele începea să curgă, iar preotul repeta mereu: „Leapădă-te, fii loial ţarului.“ Sufletul tânărului striga către Domnul: „Dă-mi puteri, ajutămă să fiu tare. Vreau să fiu un adevărat ostaş al Tău.“ La ultima lovitură Vasili a căzut leşinat la pământ. S-a trezit într-o încăpere umedă şi întunecoasă, unde erau aruncaţi mai mulţi dintre cei ca el, bătuţi până la leşin. Pentru o vreme l-au lăsat în pace, iar după ce şi-a mai revenit puţin, interogatoriile şi discuţiile lungi de lămurire au fost reluate, având însă acelaşi rezultat: Vasili se ţinea tare în convingerile sale. Atunci l-au dus la piaţă, unde aveau loc biciuiri şi execuţii publice. L-au legat de bancă cu faţa în jos. În jurul lui erau aliniaţi soldaţii. A fost chemat un voluntar, căruia i s-a promis că va fi lăsat să plece acasă dacă îşi ia

rolul de călău pentru această pedeapsă. Astfel de voluntar s-a găsit uşor. Preotul a venit din nou cu întrebarea dacă credinciosul tânăr s-a gândit să se lepede de credinţa lui. Răspunsul era: „Mai bine moartea în Cristos, decât viaţa fără El.“ Pedeapsa a durat până Vasili, nu a mai dat niciun semn de viaţă. Medicul a constatat moartea şi trupul a fost dus undeva pentru a fi îngropat a doua zi. Dar după planul lui Dumnezeu, sfârşitul vieţii lui Vasili încă nu trebuia să vină. Când au venit să-i ia trupul pentru a-l îngropa, oamenii au fost şocaţi să-l vadă viu, stând lipit de peretele rece a încăperii, încercând să-şi aline durerea de pe spate. Medicul care a fost chemat din nou, nu putea să creadă şi nu înţelegea cum a putut acest tânăr să supravieţuiască pedepsei ce i-a fost aplicată. Această întâmplare a mişcat întreaga unitate. Mulţi au recunoscut că nu aveau dreptate şi au înţeles că Vasili este un adevărat creştin, au înţeles că Dumnezeu este cu el. Ba chiar şi acum, încă suferind din cauza rănilor, le mărturisea despre Cristos, citând din Evanghelie. Oriunde a mers după aceea, continua să vestească Cuvântul lui Dumnezeu şi să spună oamenilor cum a lucrat Dumnezeu în viaţa lui, iar Dumnezeu continua să-i dea putere să treacă prin toate încercările care se iveau în calea lui. După ce rănile i s-au vindecat, insistenţele de a-l face să se lepede de credinţă au continuat. În fi nal, văzând ău nu-l pot convinge şi fiind timp de război, l-au trimis la Tribunalul Militar. Tribunalul a dat următoarea sentinţă: execuţie prin spânzurare. Vasili a fost pus în celula celor care urmau să fie executaţi. În ciuda ameninţării cu moartea, el continua să se încreadă în Dumnezeu cu o credinţă de copil şi să se bucure chiar şi în aceste circumstanţe. Împlinindu-i ultima cerinţă, l-au lăsat să se întâlnească cu soţia. Haritina, aflând că soţul său urmează să moară şi văzându-l îmbrăcat în haine de deţinut, a fost într-o stare de şoc. Mâinile, picioarele şi gâtul lui Vasili erau puse în cătuşe. Execuţiile aveau loc în fiecare noapte. Nu mai rămânea nicio fărâmă de speranţă... Vasili însă, era încrezător şi vesel, o mângâia pe soţia sa cu cuvinte din Scriptură şi-i spunea că trebuie să-şi pună toată speranţa în Domnul. Şi Dumnezeu nu i-a înşelat încrederea! S-a săvârşit încă o minune. Dumnezeu a mişcat inima unei rudenii de-a ţarului şi acesta a schimbat sentinţa de condamnare la moarte a lui Vasili cu cea de exilare şi muncă silnică pe viaţă. Datorită revoluţiei democratice burgheze din februarie 1917, monarhia a căzut şi toţi deţinuţii politici sau religioşi au fost eliberaţi, astfel Vasili a executat doar câteva luni din pedeapsa primită. Nespus de bucuros, Vasili Pavlov se întoarce în satul Slobodzea şi după câţiva ani se mută într-un alt loc, formând un cătun numit Nadejda (nadejda în limba rusă înseamnă speranţă – n.tr.). Probabil că inima lui Vasili presimţea că o fericire şi o binecuvântare deosebită urmează să vină în viaţa lui. Cu această denumire a fost o istorie interesantă. În încercarea de a-şi lăsa amprenta noii ideologii comuniste, adepţii acesteia a început să redenumească localităţile, străzile, chiar şi copiii căpătând nume ce au legătură cu revoluţia şi bolşevismul. O astfel de schimbare era planificată şi pentru cătunul Nadejda. Dar locuitorii cătunului nu au

18

Experienţe

„Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu;...” Evrei 13:7

vrut ca localitatea lor să aibă un alt nume. Atunci au recurs la o şmecherie: au legat denumirea actuală a cătunului de numele soţiei lui Lenin, pe care o chema tot Nadejda, şi autorităţile nu au avut curajul să conteste un astfel de argument. Astfel acest cătun, acum devenit sat, există şi în zilele noastre, şi printre locuitorii lui sunt încă mulţi ce poartă numele de Pavlov. Împreună cu Vasili Pavlov, în cătun s-au mutat fraţii Sultanenko, Prokopi Andreevici Fokşa şi alţii. De asemenea, aici a locuit şi viitorul secretar al Uniunii Creştine de Crez Evanghelic, Ignati Nikitovici Podlesnîi. După un timp, în localitatea respectivă s-a format o adunare baptistă destul de mare. Primind de la autorităţi permisiunea de a predica Evanghelia, Vasili mergea prin satele şi oraşele din jur, vestind Cuvântul Domnului oriunde se ivea ocazia: în şcoli, în teatre [...] etc. Aflând despre mişcarea penticostală, a fost foarte împotrivitor şi a considerat-o falsă, declarând acest lucru şi în predicile lui. Dar părerea lui s-a schimbat radical după vizita la Biserică Penticostală din Odessa. Mai târziu el scrie: „Am fost baptist timp de doisprezece ani. L-am predicat pe Cristos şi am lucrat la răspândirea învăţăturilor baptiste. Dar eram asemenea lui Apolo, care era doar la începutul căilor lui Dumnezeu şi nu cunoştea decât botezul lui Ioan, adică botezul cu apă (Fapte 18:2425). Când martorii credincioşi ai lui Cristos au început să predice în sudul Ucrainei plinătatea Evangheliei (Marcu 16:15-18) şi să mărturisească despre botezul cu Duhul Sfânt, atunci nu mai eram ca Apolo, care era ucenicul lui Acuila şi al Priscilei, ci ca Saul, prigonind acea învăţătură şi adepţii ei – adevăraţii copii ai lui Dumnezeu. Eu şi confraţii mei de credinţă am început să criticăm şi să ponegrim această mişcare şi pe cei ce o propagau, deşi nu i-am cunoscut niciodată personal... Văzând totuşi creşterea rapidă a bisericilor lor, am început să ne punem întrebarea: Ce ar putea să însemne aceste lucruri? Am început să mă rog şi să-I cer Domnului să-mi arate dacă nu cumva mergem împotriva Lui şi suntem prigonitori ai învăţăturii Lui despre Duhul Sfânt. Domnul a avut milă de mine şi mi-a smerit inima. Am mers să vizitez Biserica Penticostală din Odessa. Când am intrat în adunare, am fost copleşit la vederea atâtor oameni, la auzul predicilor înflăcărate, cântatului plin de har, rugăciunilor în adâncă smerenie şi umilinţă în faţa lui Dumnezeu. Parcă auzeam cuvintele lui Dumnezeu spuse lui Saul: «Saule, Saule, pentru ce mă prigoneşti?» Am căzut în genunchi şi am început să mă rog fierbinte, să mă pocăiesc şi să-I cer Domnului iertare. După aceea am avut o perioadă de post şi rugăciune pentru a primi Duhul Sfânt. În sfârşit, în 27 august 1923, Dumnezeu m-a botezat cu Duhul Sfânt şi m-a îmbrăcat cu puterea Sa (Fapte 1:5; 2:1-4). Când m-am întors din Odessa la fraţii mei şi le-am mărturisit despre toate cele văzute şi întâmplate acolo, aceştia nu au primit mărturia mea şi m-au exclus din adunare... Mă rugam fierbinte în singurătatea mea pentru fraţii mei şi pentru soţia mea. Domnul m-a mângâiat cu promisiunea că şi ei vor crede în curând. Aşa s-a şi întâmplat. Majoritatea membrilor adunării noastre au crezut şi au început să se roage pentru botezul cu Duhul Sfânt. Dumnezeu le-a ascultat rugăciunile şi într-adevăr i-a

botezat. Ce mult mi s-a bucurat inima! Slavă lui Isus pentru toate lucrurile! Mai înainte m-au exclus, iar acum m-au pus conducătorul lor şi Dumnezeu a început să toarne peste noi binecuvântările Lui. Slavă Lui!“ Vasili Pavlov continua să predice Evanghelia pretutindeni, cum făcea şi înainte, dar acum Dumnezeu întărea cuvintele lui cu multe minuni, vindecări şi semne. Lângă cătunul Nadejda se afla o localitate numită Suhoi Hutor. Unul din reprezentanţii puterii sovietice avea o soţie stăpânită de duh diabolic, care o chinuia şi nu-i dădea pace nici ziua, nici noaptea. Într-o zi soţul a legat-o, a pus-o în căruţă şi a dus-o la spitalul de nebuni. Pe drum s-a întâlnit cu Vasili Pavlov care se ducea în una din misiunile lui. Duhul lui Dumnezeu i-a spus lui Pavlov să meargă la căruţă şi s-o oprească. Ajungând la căruţă, a văzut acolo o femeie legată cu funii. L-a întrebat pe bărbat ce s-a întâmplat. Auzind explicaţia soţului, Vasili l-a întrebat dacă crede în Dumnezeu şi în puterea Lui de a-i elibera soţia. Bărbatul a răspuns: „Aş crede în El, dacă soţia mea ar fi vindecată.“ Atunci Pavlov i-a spus: „Du-o la Nadejda şi vino după ea peste trei zile.“ Iar el a plecat mai departe în drumul lui. Bărbatul şi-a dus soţia în cătunul ce i-a fost indicat. Fraţii s-au adunat şi au început să se roage pentru eliberarea femeii. Dar duhul cel rău le-a răspuns: „Nu mă tem de voi şi nu voi ieşi. Mă tem doar de Vasili.“ Fratele Vasili, întorcându-se după trei zile, a adunat pe cei care credeau în puterea lui Dumnezeu şi după rugăciuni stăruitoare, femeia a fost eliberată. Duhul cel rău a părăsit-o şi femeia a crezut în Dumnezeu. Văzând ce s-a întâmplat cu soţia sa, bărbatul a crezut şi el. Mulţi vecini ai acestei familii au crezut în urma mărturiei lor. Puterea mare a lui Dumnezeu era peste Vasili. Domnul îl binecuvânta cu multe daruri, descoperea prin el păcate, aşa că mulţi se temeau să vină la adunare când el era prezent. Într-o zi, unul din credincioşi care lucra la staţia de cale ferată a luat de acolo fără permisiune două foi de tablă şi câteva cuie. Când a ajuns la adunare, Vasili Pavlov era la amvon, urmând să înceapă serviciul. Adresându-se celui ce intra, Vasili a zis: „Du-te şi pune la loc ceea ce ai adus acasă şi ai grijă să nu pierzi nimic pe drum pentru că ai o gaură în buzunarul drept.“ Nu exista niciun păcat ascuns în biserică, oricine avea ceva de mărturisit, mărturisea deschis imediat ce intra în adunare. Oamenii încercau să trăiască cinstit şi curat şi Duhul Sfânt lucra cu putere printre ei. Vindecarea de orice boală era un fenomen obişnuit. Duhul Sfânt conducea fiecare adunare şi nu exista niciun fel de rutină. Aproape toţi locuitorii cătunului erau credincioşi, pentru că au văzut puterea lui Dumnezeu la lucru. În acea perioadă locuia în acel cătun şi familia lui Podlesnîi.

Extras din cartea Mesagerul Cincizecimii. Nikolai Usaci, Vladimir Tkacenko, Editura Scriptum, Oradea (www.scriptum.ro)

19

ÎNCREDEREA
„Noi întotdeauna suntem plini de încredere... Da, suntem plini de încredere” (2 Corinteni 5.6-8) Descurajarea se naşte din nemulţumirea faţă de trecut, dezamăgirea faţă de prezent şi neîncrederea în viitor. Ea adună la un loc ingratitudinea faţă de binecuvântările de ieri, indiferenţă faţă de oportunităţile de astăzi şi nesiguranţa faţă de surprizele zilei de mâine. Cine este îmbolnăvit de ea este orb la frumuseţea din jur, surd la gemetele celor aflaţi în suferinţă şi fără grai lângă cei care au nevoie de nădejde. Manifestările ei cuprind lipsa de răbdare, imaturitatea în gândire şi cârtirea faţă de Dumnezeu. Nu există circumstanţe, oricât ar fi ele de rele, din care un om înţelept să nu scoată ceva bun. Nu circumstanţele din viaţa noastră ne determină caracterul, ci relaţia noastră cu Dumnezeu. Fii încrezător când necazurile au ajuns la culme - orice ţi s-ar întâmpla, nu poate să-ţi fie decât mai bine. Ferice de comunitatea în care fiecare este suficient de mulţumit de felul în care este preţuit de ceilalţi, pentru a-i sluji pe toţi cu încredere. Mereu se vor găsi oameni care te vor răni, dar ei nu sunt un motiv să-ţi pierzi încrederea şi colaboratorii, ci doar să fii mai atent altădată. Încrederea se cucereşte greu şi se pierde uşor, de aceea fii atent mai întâi, să fii tu un om de încredere. Nu te încrede în omul rău şi nu te sfătui cu el, căci el este ca valul mării. Pământul îţi dă siguranţă, în timp ce marea inspiră neîncredere. Încrederea oferă mai mult material de conversaţie decât inteligenţa. A învaţa să ai încredere este una dintre cele mai dificile sarcini ale vieţii E mai ruşinos să nu ai încredere într-un prieten decât să fii înşelat de el. Încrederea e cel mai bun şi mai durabil capital pe care îl are o familie. Dacă mă încred în Dumnezeu şi El există, câştig infinit. Dacă mă încred în Dumnezeu şi El nu există, nu pierd nimic. Dacă nu am încredere în Dumnezeu şi El există, pierd infinit. Nimic nu răneşte mai mult un prieten, ca lipsa de încredere; căci prietenia este armonia dintre două suflete. Bunăvoinţa ne face mai mulţi prieteni decât bogăţia şi ne aduce mai multă încredere decât puterea. Trebuie să-ţi aminteşti ca regulă generală, că secretele pretind un om de încredere. Sentimentul de încredere este condiţia esenţială a oricărei munci productive, „Încredeţi-vă în Domnul, Dumnezeul vostru şi veţi fi întăriţi” (2 Cronici 20:20) „Încrede-te în Domnul şi fă binele; locuieşte în ţară şi umblă în credincioşie” (Psalmul 37:3). „Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, încrede-te în El şi El va lucra” (Psalmul 37:5). „Ferice de omul, care îşi pune încrederea în Domnul ” (Psalmul 40:4).

Adresa la care ne puteţi contacta pentru abonamente, răspunsuri la întrebări, articole, sugestii, reclamaţii este: Calea Aurel Vlaicu, Nr. 121-125, Arad, cod 310365, România, www.dragostepentruadevar.ro e-mail: dragoste_adevar@yahoo.com Mobil: 0740 437777, 0746 046080

Revista „Dragoste pentru Adevăr”

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful