P. 1
ameliorarea plantelor horticole

ameliorarea plantelor horticole

1.0

|Views: 1,338|Likes:
Published by Natalia Ciubuc

More info:

Published by: Natalia Ciubuc on Dec 18, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

01/09/2014

pdf

text

original

FACULTATEA DE HORTICULTURĂ http://horticultura.usamvcj.ro/ Disciplina: Ameliorarea Plantelor Horticole Şef de disciplină: Prof. dr.

Radu Sestraş

AMELIORAREA PLANTELOR HORTICOLE
tematica pentru examen, anul IV Horticultură, sesiunea ianuarie-februarie, 2010

Ameliorarea viţei de vie Originea, diversitatea genetică şi materialul iniţial de ameliorare la viţa de vie Particularităţile biologice ale viţei de vie Obiectivele ameliorării viţei de vie: Productivitatea; Calitatea strugurilor; Epoca de coacere a strugurilor; Rezistenţa la ger şi iernare; Coacerea lemnului; Rezistenţa la secetă; Rezistenţa la mană; Rezistenţa la filoxeră; Obţinerea soiurilor de struguri de masă şi a soiurilor apirene; Obţinerea soiurilor de struguri pentru vin şi suc; Obţinerea soiurilor cu flori hermafrodite; Pretabilitatea la recoltarea mecanizată; Ameliorarea portaltoilor. Metode de ameliorare a viţei de vie: Selecţia în masă; Selecţia clonală; Selecţia mutantelor naturale; Inducerea mutaţiilor; Hibridarea intraspecifică; Hibridarea interspecifică; Retroîncrucişarea; Consangvinizarea şi heterozisul.

Ameliorarea mărului Originea, diversitatea genetică şi sursele de gene pentru ameliorare Particularităţi citogenetice şi biologice Obiectivele ameliorării mărului: Productivitatea (vigoarea de creştere, tipul de creştere şi fructificare - ideotipul, numărul de fructe pe pom, mărimea fructelor, durata perioadei juvenile etc.); Calitatea fructelor; Epoca de coacere a fructelor; Rezistenţa la ger; Epoca de înflorire; Rezistenţa la rapăn; Rezistenţa la făinare; Rezistenţa la arsura bacteriană; Rezistenţa la dăunători; Ameliorarea portaltoilor. Metode de ameliorare a mărului: Selecţia în hibrizi naturali; Selecţia variaţiunilor mugurale; Inducerea artificială a mutaţiilor; Hibridarea intraspecifică; Hibridarea interspecifică.

Ameliorarea părului Originea, diversitatea genetică şi sursele de gene pentru ameliorare Particularităţile citogenetice şi biologice ale părului

Obiectivele ameliorării părului: Productivitatea; Calitatea fructelor; Epoca de coacere a fructelor; Rezistenţa la ger; Epoca de înflorire; Rezistenţa la arsura bacteriană; Rezistenţa la rapăn; Rezistenţa la atacul puricilor meliferi; Ameliorarea portaltoilor. Metode de ameliorare a părului: Selecţia individuală în hibrizi naturali; Selecţia mutantelor naturale; Inducerea artificială a mutaţiilor; Hibridarea intraspecifică; Hibridarea interspecifică. Ameliorarea prunului Originea, diversitatea genetică şi sursele de gene pentru ameliorare Particularităţile citogenetice şi biologice ale prunului Obiectivele ameliorării prunului: Productivitatea; Calitatea fructelor; Epoca de coacere a fructelor; Rezistenţa la ger; Rezistenţa la boli şi dăunători; Ameliorarea portaltoilor. Metode de ameliorare a prunului: Selecţia individuală în hibrizi naturali; Selecţia mutantelor naturale; Inducerea mutaţiilor; Hibridarea intraspecifică; Hibridarea interspecifică. Ameliorarea cireşului şi vişinului Originea, diversitatea genetică şi sursele de gene pentru ameliorare Particularităţile citogenetice şi biologice ale cireşului şi vişinului Obiectivele ameliorării cireşului şi vişinului: Productivitatea; Calitatea fructelor; Epoca de coacere a fructelor; Rezistenţa la ger; Rezistenţa la boli şi dăunători; Adaptabilitatea la recoltarea mecanizată; Ameliorarea portaltoilor. Metode de ameliorare ale cireşului şi vişinului: Selecţia mutantelor naturale; Inducerea mutaţiilor; Selecţia în hibrizi naturali; Hibridarea intraspecifică; Hibridarea interspecifică şi hibridarea intergenerică. Ameliorarea tomatelor Originea, diversitatea genetică şi sursele de gene pentru ameliorare Particularităţile citogenetice şi biologice ale tomatelor Obiectivele ameliorării tomatelor: Productivitatea; Calitatea tomatelor; Epoca de coacere; Rezistenţa la frig; Rezistenţa la boli şi dăunători; Adaptabilitatea pentru cultura forţată; Obţinerea de soiuri cu tulpină erectă şi creştere determinată. Metode de ameliorare a tomatelor: Selecţia individuală simplă; Selecţia pedigree; Hibridarea; Retroîncrucişarea; Heterozisul; Inducerea mutaţiilor. Ameliorarea cepei Originea, diversitatea genetică şi sursele de gene pentru ameliorare Particularităţile citogenetice şi biologice Obiectivele ameliorării cepei: Productivitatea; Calitatea; Epoca de maturare a bulbilor; Rezistenţa la boli şi dăunători Metode de ameliorare a cepei: Selecţia în masă; Selecţia individuală, Hibridarea; Consangvinizarea şi heterozisul. Ameliorarea verzei Originea, diversitatea genetică şi sursele de gene pentru ameliorare Particularităţile citogenetice şi biologice ale verzei Obiectivele ameliorării verzei şi posibilităţile genetice de realizare a acestora:

Productivitatea; Calitatea; Epoca de maturare; Rezistenţa la boli; Rezistenţa la emiterea tijelor florale. Metode de ameliorare a verzei: Selecţia în masă; Selecţia individuală; Hibridarea intraspecifică şi hibridarea interspecifică; Heterozisul; Inducerea mutaţiilor. Ameliorarea morcovului Originea, diversitatea genetică şi sursele de gene pentru ameliorare Particularităţile citogenetice şi biologice ale morcovului Obiectivele ameliorării morcovului şi posibilităţile genetice de realizare a acestora: Productivitatea; Calitatea; Epoca de maturare a rădăcinilor; Rezistenţa la boli şi dăunători. Metode de ameliorare a morcovului: Selecţia în masă; Selecţia individuală; Hibridarea; Consangvinizarea şi heterozisul. Ameliorarea plantelor horticole ornamentale Originea, diversitatea genetică şi sursele de gene pentru ameliorare Obiectivele ameliorării plantelor horticole ornamentale: Productivitatea; Calitatea; Epoca de înflorire; Rezistenţa la ger; Rezistenţa la boli şi dăunători.

Metode de ameliorare a plantelor horticole ornamentale: Selecţia mutantelor spontane şi induse; Selecţia în hibrizi naturali; Hibridarea intraspecifică; Hibridarea interspecifică; Consangvinizarea şi heterozisul. Cluj-Napoca, 12 ian. 2010 Şef de disciplină Prof. dr. Radu Sestraş

CUPRINS

Cap. 1.

AMELIORAREA VIŢEI DE VIE………………………….
1.1. Importanţa ameliorării viţei de vie şi sortimentul actual cultivat în România……………………………………… 1.1.1. Importanţa ameliorării viţei de vie……………….. 1.1.2. Soiurile incluse în sortiment şi admise la înmulţire în România……………………………………….. 1.2. Originea, diversitatea genetică şi materialul iniţial de ameliorare……………………………………………….. 1.2.1. Originea, sistematica şi răspândirea geografică a viţei de vie………………………………………... 1.2.2. Materialul iniţial de ameliorare şi sursele de gene.. 1.3.

9

9 9 10 14 14 16 20 27 27

Particularităţile biologice ale viţei de vie………………..

1.4. Obiectivele ameliorării viţei de vie……………………... 1.4.1. Productivitatea…………………………………...

Calitatea…………………………………………. Epoca de coacere a strugurilor………………….. Rezistenţa la ger şi iernare………………………. Coacerea lemnului………………………………. Rezistenţa la secetă……………………………… Rezistenţa la mană………………………………. Rezistenţa la filoxeră……………………………. Obţinerea soiurilor de struguri de masă şi a soiurilor apirene…………………………………. 1.4.10. Obţinerea soiurilor de struguri pentru vin şi suc... 1.4.11. Obţinerea soiurilor cu flori hermafrodite……….. 1.4.12. Pretabilitatea la recoltarea mecanizată………….. 1.4.13. Ameliorarea portaltoilor………………………… 1.4.14. Alte obiective de ameliorare……………………. 1.5.

1.4.2. 1.4.3. 1.4.4. 1.4.5. 1.4.6. 1.4.7. 1.4.8. 1.4.9.

31 34 35 36 37 38 40 41 43 45 45 46 48 50 50 52 55 56 58 61 63 65 66 70

Metode de ameliorare a viţei de vie……………………..
1.5.1. 1.5.2. 1.5.3. 1.5.4. 1.5.5. 1.5.6. 1.5.7. 1.5.8. 1.5.9. Selecţia în masă………………………………….. Selecţia clonală………………………………….. Selecţia mutantelor naturale……………………... Inducerea mutaţiilor……………………………... Hibridarea intraspecifică………………………… Hibridarea interspecifică………………………… Retroîncrucişarea………………………………... Consangvinizarea şi heterozisul…………………. Ingineria genetică şi biotehnologiile……………..

Cap. 2.

AMELIORAREA MĂRULUI………………………………
2.1. Importanţa ameliorării mărului şi sortimentul actual cultivat în România……………………………………… 2.1.1. Importanţa ameliorării mărului şi sortimentul actual cultivat în România………………………. 2.1.2. Soiurile incluse în sortiment şi admise la înmul-ţire în România………………………………….. 2.2. Originea, diversitatea genetică şi sursele de gene pentru ameliorare……………………………………………….. 2.3. Particularităţile citogenetice şi biologice ale mărului…… 2.4.

70 70 72 73 76 83 83 90 97 99 100 102 106 109 110

Obiectivele ameliorării mărului………………………….
2.4.1. 2.4.2. 2.4.3. 2.4.4. 2.4.5. 2.4.6. 2.4.7. 2.4.8. 2.4.9. Productivitatea…………………………………... Calitatea fructelor……………………………….. Epoca de coacere a fructelor…………………….. Rezistenţa la ger………………………………… Epoca de înflorire……………………………….. Rezistenţa la rapăn………………………………. Rezistenţa la făinare…………………………….. Rezistenţa la arsura bacteriană………………….. Rezistenţa la dăunători…………………………..

2.2.. 112 113 116 116 117 118 119 123 124 128 Cap.2. Ameliorarea portaltoilor de măr………………… 2. 4.1.. Inducerea artificială a mutaţiilor………………… Hibridarea intraspecifică………………………… Hibridarea interspecifică………………………… Ingineria genetică şi biotehnologiile……………. 3.. 128 130 132 134 134 140 146 147 148 149 151 152 154 Metode de ameliorare a părului………………………….10.2.5.4. Selecţia variaţiunilor mugurale………………….4.1.. Hibridarea intraspecifică…………………………. 3.4.11.1. Particularităţile citogenetice şi biologice ale prunului…… 4. diversitatea genetică şi sursele de gene pentru ameliorare………………………………………………. 3.4..5. 3.3.. Biotehnologiile şi ingineria genetică……………… Cap.5. 3. 2. 3.5. Rezistenţa la ger………………………………….. Importanţa ameliorării prunului şi sortimentul actual cultivat în România……………………………………….1. Importanţa ameliorării părului şi sortimentul actual cultivat în România………………………………………..4. Calitatea………………………………………….5.3. 2.4.4. Productivitatea…………………………………….5. 4. Epoca de înflorire………………………………… 3. Originea. 3. AMELIORAREA PRUNULUI……………………………. 2. 3. Productivitatea…………………………………….. Epoca de coacere a fructelor…………………….4. Obiectivele ameliorării prunului………………………….2. Rezistenţa la rapăn………………………………..8.3. Metode de ameliorare a mărului………………………… 2. 3.4. Selecţia individuală în hibrizi naturali…………….4..5.4.7. 4.4. 3. 4. Rezistenţa la arsura bacteriană…………………… 3.4..5. 2. 3.. 3. 3.. Rezistenţa la atacul puricilor meliferi…………….2.3. Alte obiective de ameliorare……………………..1. 3. Originea.4.5. diversitatea genetică şi sursele de gene pentru ameliorare………………………………………………..3.. Calitatea fructelor………………………………… 3... Obiectivele ameliorării părului………………………….6.5.4.. Ameliorarea portaltoilor de păr………………….5. Inducerea artificială a mutaţiilor………………….5. AMELIORAREA PĂRULUI……………………………….5. Particularităţile citogenetice şi biologice ale părului…….5.1.4.. 2.5. 3.. 4. 3..9. 2..5.2. 4. Selecţia în hibrizi naturali……………………….4.4.5.. . Hibridarea interspecifică…………………………. 3.6. 3.6. Selecţia mutantelor naturale……………………….

4.4.. 6.2. 4.5..5.. Hibridarea interspecifică şi hibridarea intergenerică……………………………………………..5. 5.4.5..6.4. 4.1. diversitatea genetică şi sursele de gene pentru ameliorare……………………………………………….5. Selecţia mutantelor spontane……………………. Selecţia în hibrizi naturali………………………… Hibridarea intraspecifică…………………………. 4. Hibridarea intraspecifică…………………………. Particularităţile citogenetice şi biologice ale cireşului şi vişinului………………………………………………….. AMELIORAREA TOMATELOR…………………………. 5. Productivitatea…………………………………….4.5. 5. Adaptabilitatea la recoltarea mecanizată………….5.1.3. Hibridarea interspecifică…………………………. 5.5.1..6. 5..3.. Metode de ameliorare a cireşului şi vişinului…………….2. 5.5. 4. Ameliorarea portaltoilor………………………….5. 4. Epoca de coacere a fructelor……………………… 4.4. 5.5.. Selecţia individuală în hibrizi naturali……………..4. Epoca de coacere………………………………….. Ameliorarea portaltoilor………………………….5.4.4.4.3..1.. 6. AMELIORAREA CIREŞULUI ŞI VIŞINULUI 5.5...5. Metode de ameliorare a prunului………………………… 4. 5. 5. Inducerea mutaţiilor……………………………….1.2.. Importanţa ameliorării tomatelor şi sortimentul actual cultivat în România……………………………………… 6. Rezistenţa la boli şi dăunători……………………. Obiectivele ameliorării tomatelor………………………. 5. Rezistenţa la ger…………………………………. 6.5..3.2.4.7.5.. Ingineria genetică şi biotehnologiile……………… Cap. 6. Particularităţi citogenetice şi biologice ale tomatelor…… 6..3. 4.4.. Selecţia mutantelor naturale……………………… Inducerea mutaţiilor……………………………….4. 5.. 4.1. 5.5. Importanţa ameliorării cireşului şi vişinului şi sortimentul actual cultivat în România………………………………. diversitatea genetică şi sursele de gene pentru ameliorare………………………………………………..2.. Rezistenţa la boli şi dăunători……………………. .4. 5. 5.. 5. Calitatea fructelor………………………………….4. Originea.5. 5.4.4.4. Originea.3. 5.6. Rezistenţa la ger…………………………………. Ingineria genetică şi biotehnologiile……………… Cap.6. Productivitatea……………………………………. 4..4. 5. Obiectivele ameliorării cireşului şi vişinului…………….

7.5. 8..7. 8..4..5.1. Epoca de coacere…………………………………. Calitatea………………………………………….3. 8. 7.1.. Particularităţi citogenetice şi biologice ale cepei……….5.. 6.. 8. 6. 7. Particularităţi citogenetice şi biologice ale verzei………. 7.2.1. Originea. Rezistenţa la emiterea tijelor florale……………… . Productivitatea……………………………………. 6. 6..4. Heterozisul…………………………………………… 6.4. Rezistenţa la frig………………………………….4.4.3.5. 7. Hibridarea………………………………………… Consangvinizarea şi heterozisul…………………. 6.6..4.3.3. Ingineria genetică şi biotehnologiile……………… Selecţia în masă………………………………….. 7..4. Selecţia individuală simplă……………………….4. Epoca de maturare……………………………….2. 7.4. Cap.5. Metode de ameliorare a tomatelor………………………. 7.4. Originea..5. Hibridarea………………………………………… Retroîncrucişarea………………………………….5..4.4.... Ingineria genetică şi biotehnologiile……………… Cap.5..4.4...4. 8.1..4.1. Obiectivele ameliorării verzei…………………………… 8..5.5. Importanţa ameliorării verzei şi sortimentul actual cultivat în România……………………………………… 8.6.4.1.4.4.5. 6. Rezistenţa la boli………………………………….. 7.5.. 7.5.4.5. 7. 7.2.2.3. diversitatea genetică şi sursele de gene pentru ameliorare……………………………………………….3. Productivitatea……………………………………. AMELIORAREA CEPEI…………………………………. 7... diversitatea genetică şi sursele de gene pentru ameliorare………………………………………………. 8. Calitatea………………………………………….2.5.2. 7. Rezistenţa la boli şi dăunători……………………. 6. Selecţia individuală………………………………. Metode de ameliorare a cepei……………………………... 6. 7.. Adaptabilitatea pentru cultura forţată……………. 6. Inducerea mutaţiilor……………………………….5. 6.5. 6.3. Obiectivele ameliorării cepei…………………………….. AMELIORAREA VERZEI………………………………… 8. 8. Selecţia individuală repetată (pedigree) …………. Epoca de maturare a bulbilor……………………. Obţinerea de soiuri cu tulpină erectă şi creştere determinată……………………………………….. Calitatea bulbilor………………………………….. 6.6. Importanţa ameliorării cepei şi sortimentul actual cultivat în România……………………………………………….2. Rezistenţa la boli şi dăunători…………………….4.5.7.4.

Cap.3.. 9.5. diversitatea genetică şi sursele de gene pentru ameliorare………………………………………………..5. Istoricul şi importanţa ameliorării plantelor horticole decorative………………………………………………. 9.3.1.2.. 8.5.3... . Originea. 9.. Epoca de maturare a rădăcinilor………………….5.6. 8.5.5. Rezistenţa la boli şi dăunători……………………. 10. 8..1..4. Rezistenţa la boli şi dăunători…………………. 9. 9. Selecţia individuală……………………………….4.4.10.4. 9. 9.3..5.5.1.. 8.5. Inducerea mutaţiilor……………………………….4.4. Metode de ameliorare a morcovului……………………. 8.. Productivitatea…………………………………. Rezistenţa la ger……………………………….3..3. Hibridarea………………………………………… 9.4. 10. Calitatea………………………………………… 10. Consangvinizarea şi heterozisul…………………. 10.3.4..2.1.2.5.5. Ingineria genetică şi biotehnologiile……………… Cap. 9.. Particularităţi citogenetice şi biologice ale morcovului….. 10. Hibridarea intraspecifică şi hibridarea interspecifică………………………………………………. Alte obiective de ameliorare……………………… 9. Selecţia în masă…………………………………. Hibridarea interspecifică……………………….8. 10. 10. Obiectivele ameliorării morcovului……………………… 9.4..5. 10. Importanţa ameliorării morcovului şi sortimentul actual cultivat în România……………………………………… 9.4. 8.3.1.2..5..2. Consangvinizarea şi heterozisul………………. Metode de ameliorare a plantelor decorative…………… 10.3. Calitatea…………………………………………..4. Selecţia individuală………………………………. 9. Originea. Obiectivele ameliorării plantelor horticole ornamentale..3. Alte metode de ameliorare a morcovului…………. Selecţia în masă…………………………………...5....... 10.1.2.5. Epoca de înflorire………………………………. Productivitatea……………………………………. 9..4..1.. diversitatea genetică şi sursele de gene pentru ameliorare………………………………………………. Hibridarea intraspecifică………………………..4.4.5.3. AMELIORAREA PLANTELOR HORTICOLE DECORATIVE……………………………………………… 10. Heterozisul……………………………………….4.2.5. AMELIORAREA MORCOVULUI……………………….3.. 9. Selecţia mutantelor spontane şi induse………… 10.5.4. Selecţia în hibrizi naturali……………………… 10. 9. 10.4. Metode de ameliorare a verzei………………………….

provenind de la aproximativ 18. Acţiunea de inventariere a soiurilor şi genotipurilor de viţă de vie. apărând clone sau selecţii extrem de asemănătoare între ele. S. au constituit factorii diversificării genetice în cadrul formelor cultivate. Producţia. apariţia muta-ţiilor. începută din anul 1983 la centrul de ameliorare din Geilweilerhof.000 ha. în timp. un fond genetic restrâns. reprezentată de struguri. vechimii cul-turii.000 denumiri de cultivaruri. în 2001. IMPORTANŢA AMELIORĂRII VIŢEI DE VIE ŞI SORTIMENTUL ACTUAL CULTIVAT ÎN ROMÂNIA 1. reprezentat de diferite boli sau dăunători.1. din care 35% se află într-o singură locaţie.Capitolul 1 AMELIORAREA VIŢEI DE VIE 1. Nu numai anumite soiuri pot fi pierdute.102 milioane tone. . precum şi a celor ameninţate cu dispariţia. în timp ce alte soiuri vechi s-au pierdut. din 1996) sunt conservate în colecţiile din lume. În anul 2000. iar producţia mondială de struguri a fost de 64.U. diversitate amplificată mai târziu de intensificarea crescândă a lucrărilor de creare de soiuri noi. având origine comună. existenţa unui număr impre-sionant de soiuri este un fapt de la sine înţeles. economice. împiedică estimarea numărului real de soiuri. Într-o asemenea situaţie. suprafaţa totală a patrimoniului viti-vinicol este de 247. În plus. Soiurile de viţă de vie sunt mai vechi decât oricare alte soiuri ale speciilor de plante domestice.A. Numai 70% din cele 18. Importanţa ameliorării viţei de vie Viţa de vie este una dintre cele mai vechi plante luată în cultură de către om. arealului de răspândire a viţei de vie etc. ceea ce înseamnă că specia cultivată are. sylvestris din Europa. România se situează printre ţările cu tradiţie în viticultură şi vinificaţie din Europa. selecţia şi înmulţirea vegetativă a plantelor. Numeroase soiuri s-au răspândit în diferite ţări şi regiuni ale Globului.1. similare celor provocate de invazia filoxerei în Europa (în a doua jumătate a secolului al XIX-lea). sociale. fructe proaspete. stafide. Iran etc. Oricând în cultura viţei de vie poate apărea un nou factor de risc.03 mi-lioane tone. De aceea. producţia totală de struguri fiind în anul 2003 de 1. În timp.500 genotipuri înregistrate în baza de date (disponibilă şi pe Internet. unele perpetuându-se. ocupând locul 5 raportat la suprafaţa viticolă şi locul 6 la producţia de struguri şi la cea de vin.3 mi-lioane ha. Italia. între multe soiuri există un grad strâns de înrudire. Printre ţările cu cele mai mari suprafeţe cultivate cu viţă de vie se numără: Spania. cu atât mai mult cu cât denumirile greşite de soiuri. unele purtătoare de mutaţii. Franţa.7 milioane ha.500 soiuri şi genotipuri. ci şi ultimele forme spontane ale ssp. din antichi-tatea greacă sau romană (Konrad şi colab. dar şi una dintre cele mai importante specii horticole cultivate pe Glob. practic. Cu toate că numărul soiurilor de viţă de vie este foarte mare. care. este destinată în principal pentru vin. majoritatea lor (95-98%) aparţin speciei Vitis vinifera. suprafaţa totală a scăzut la 7. prin munca lor. Turcia.. Evident. suprafaţa totală cultivată cu viţă de vie în lume a fost de 7. suc. Un an mai târziu. Portugalia.. efectele ar putea fi catastrofale. nemaifiind înmulţite..95 milioane tone. În ţara noastră. iar producţia la 61.000 tone mai mult decât cea din 2002. cu 25. dar denumite diferit. 2003). Dettweiller şi Eibach (2003) consi-deră dubla conservare un imperativ. Datorită importanţei alimentare.1. s-a concretizat în constituirea unei baze de date cu peste 40. trebuie să prevadă şi să contracareze o asemenea stare potenţială. sinonimele şi omonimele unora. evitarea unei stări de criză în cultura viţei de vie revine în sarcina geneticienilor şi amelioratorilor. la atacul cărora specia cultivată să fie sensibilă.

în munca lor de creare de noi soiuri. Toate acestea constituie tot atâtea încercări cu care urmează să se confrunte în mileniul trei geneticienii şi amelioratorii. Milcov Muscat de Adda 5 Pt. Select Silvania Someşan Splendid Tamina (b) Timpuriu de Cluj Timpuriu de Pietroasa Transilvania Victoria Xenia Epoca de maturare IV -V IV. mai productive.V II III III I VI IV. Soiurile incluse în sortiment şi admise la înmulţire în România În Catalogul Oficial al soiurilor cultivate în ţara noastră şi admise la înmulţire se află un număr mare de cultivaruri. prin care se poate asigura necesarul pieţei cu struguri de masă proaspeţi o lungă perioadă de timp.III II . V V V V . Tabelul 1 Soiuri roditoare de viţă de vie înscrise în Catalogul Oficial al soiurilor din ţara noastră Denumirea soiului Afuz Ali 14 Gr. Muscat timpuriu de Bucureşti Napoca Paula Perla de Csaba 115 Gr.VI APIRENE Centenar Pietroasa Otilia I-II II Perlette Sultanina II . viţa de vie este atacată de numeroase boli şi dăunători. de calitate superioară.IV IV -V IV -V Denumirea soiului PENTRU MASA Muscat de Hamburg Muscat de Hamburg 4 Pt. 2002).În sfârşit.V IV -V IV V -VI II .IV III III III V. obţinerea unor vinuri de diferite tipuri şi calităţi. Multe soiuri nu au un potenţial de producţie corespunzător. Aligoté 63 St. producerea de stafide etc.V V V V Majarcă Mamaia (b) Merlot Merlot 8 VI. În tabelul 1 sunt prezentate soiurile roditoare. sau calitatea strugurilor nu este în concordanţă cu cerinţele mereu crescânde ale consumatorilor şi fermierilor (producătorilor).III PENTRU VIN Alb aromat Aligoté 5 Is. iar în tabelul 2 soiurile de portaltoi înscrise în Catalogul Oficial din România (atât la viţa de vie. Muscat de Adda ( selecţii) Epoca de maturare V -VI V. Afuz Ali 93 Mf. datele privind soiurile admise în cultură în ţara noastră sunt trecute conform Catalogului Oficial editat de ISTIS. după cum arăta Boubals (2000).III V. 1.VI II III III . faţă de care cele mai multe soiuri valoroase sunt sensibile. rezistente la factori de stres etc.2. Aligoté 3 1 Is. alcătuind un conveer varietal divers.III II IV -V II .V IV.1.VI III VII III VI III . cât şi la următoarele specii. IV. Muscat de Hamburg 424 Gr. Augusta Cetăţuia Chasselas de Băneasa Chasselas dore 20 Is Chasselas roz Chasselas roz 1 7 Is Coarnă neagră selecţionată Gelu Greaca (b) Istriţa Italia 25 Gr.

V V IV II V IV IV IV IV V -VI V V.III V -VI VI VI VI V.VI V IV.V IV.VI V -VI V. Traminer roz 60 Bl.Amurg Arcaş (b) Aromat de Iaşi Astra (b) Băbească gri Băbească neagră Băbească neagră 94 Pt.VI V.V V -VI V. Grasă de Cotnari 45 Pt. Sauvignon petit 62 Dg.VI V. Tămâioasă românească 36 Pt. Selena (b) Steinschiller Şarba Tămâioasă românească Tămâioasă românească 5 Pt. Cabernet Sauvignon 7 Dg.VI V -VI IV.V IV. Raluca Riesling de Rin Riesling italian Riesling italian 3 Bl.VI V. Codană Columna Crâmpoşie selecţionată Creaţă Cristina Donaris Ezerfürtu ( selecţii) Fetească alba Fetească alba 1 Od.V V V V V V. Chardonnay 25 Mf.VI V. Cabernet Sauvignon 131 St.VI VI V V V. Unirea Zghihara Zweigelt (selecţii) V VI V IV -V IV -V V V. Cadarcă 123 Mn. Galbenă de Odobeşti 50 Od.V V -VI V.VI IV -V IV. Fetească alba 8 Is Fetească neagra Fetească regala Fetească regala 2 1 Bl.V IV -V IV.VI V V V V IV.V IV -V IV -V IV. Haiduc (b) Iordană V -VI V II .VI V. Pinot gris 34 Bl. Plăvaie 16 Od.VI V.VI V.V V V V IV -V . Sauvignon petit 111 St. Pinot noir Pinot noir 5 VI.VI V V IV.V IV -V IV -V IV.VI V V V V V V. Cabernet Sauvignon 33 VI. Roz de Miniş Saint Emilion Sangiovese (selecţii) Sauvignon gros 9 Bl. Cabernet Sauvignon 4 Is. Negru aromat (b) Negru de Drăgăşani Neuburger Neuburger 10 Bl. Balada (b) Blasius (b) Burgund mare Busuioacă de Bohotin Busuioacă de Bohotin 26 Pt. Novac Oporto Ozana Pandur (b) Pinot gris 13Mf. Rkatiţeli (selecţii) Roşioară 8 Tb.VI V. Mustoasă de Măderat 79 Mn. Frâncuşă Furmint Furmint de Miniş Galbenă de Odobeşti 33 Od. Miorit Muscadelle 1 Is Muscat Ottonel Muscat Ottonel 12 Bl. Chardonnay 15 St.VI V V.VI Merlot 17Od. Golia Grasă de Cotnari Grasă de Cotnari 4 Pt. Tămâioasă românească 104 Dg.

autohtone sau străine.16-30 septembrie VI . dar nu au o calitate foarte bună a strugurilor. cu un potenţial biologic ridicat. dar care nu se manifestă la parametri superiori în condiţiile specifice din ţara noastră sau din anumite podgorii.IV Radames (b) V -VI Andrevit V –VI Seyval (selecţii) III . Unele soiuri româneşti au o bună adaptabilitate la condiţiile de mediu din ţara noastră sau din anumite podgorii în care s-au format sau au fost create.71) Berlandieri x Rupestris 140 Ruggeri 59 VI Berlandieri x Riparia Selectia Oppenheim 4 (SO 4) (Ru 140 -59 VI) Berlandieri x Riparia Selectia Chasselas x Berlandieri 41 B (41 B) Oppenheim 4 .2) Berlandieri x Riparia 125 AA Berlandieri x Riparia Craciunel 26 Bl (Cr.16-31 august IV . stafide) şi obţinerea unor substanţiale beneficii. (SO 4 . sau o productivitate adecvată cerinţelor de intensificare a culturii. a căror comercializare este interzisă în Uniunea Europeană. care să valorifice la maximum condiţiile specifice de mediu. cultivaruri din care se obţin vinuri cu conţinut mare în alcool metilic. mai vechi sau mai noi.protejat prin brevet pentru soi Denumirea soiului Tabelul 2 Soiuri de portaltoi înscrise în Catalogul Oficial al soiurilor din ţara noastră Denumirea soiului Berlandieri x Riparia Craciunel 2 (Cr. boli şi dăunători.1-15 octombrie b . o altă problemă o constituie suprafeţele cultivate cu hibrizi direct producători.26) Berlandieri x Rupestris Ruggeri 140 (Rul40) Berlandieri x Riparia Craciunel 71 Bl (Cr.Tabelul 1 (continuare) Epoca de Epoca de Denumirea soiului maturare maturare PENTRU PLANTAŢII DE AGREMENT (ADMISE TEMPORAR) Admira III . aproximativ 30. În plus. de aceea. din ţara noastră.IV Purpuriu V Argessis III . cultivate cu hibrizi direct producători. multe soiuri incluse în sortiment. vor trebui defrişate.4) Precoce Berlandieri x Riparia Kober 5 BB (5 BB) Cu toate acestea. nu întrunesc toate caracteristicile dorite la un soi de viţă de vie (aspect valabil şi pentru portaltoi).16-31 iulie II . s-ar concretiza în sporirea producţiei (struguri de masă. unele au o calitate deosebit de bună a strugurilor. Crearea şi introducerea în cultură a unor soiuri noi. vin.4 Bl.IV Brumăriu VI Valeria (b) II Moldova (selecţii) VI Valerien (selecţii) V. Dintre soiurile străine incluse în listă. dar şi de cultură.1-15 septembrie V . rezistenţă la boli şi dăunători.VI Muscat de Poloskei (selecţii) IV Epoca de maturare: I .1-15 august III .000 ha. O problemă deosebită a majorităţii soiurilor cultivate în ţara noastră o prezintă sensibilitatea lor la ger. calitate foarte bună a strugurilor. .

2003) sunt răspândite în întreaga lume. .100 după Pop Nastasia. (Coreea... (China). (Mexic) şi V. fiind imune la mană şi filoxeră.. DIVERSITATEA GENETICĂ ŞI MATERIALUL INIŢIAL DE AMELIORARE 1. pedicellata Laws. Subgenul Euvitis (Vitis) cuprinde 28 de specii americane. V. 40 asiatice şi o singură specie eurasiatică (Neagu. dar se utilizează mai puţin în ameliorare.1. Balansaeana Planch. Originare din partea occidentală a Americii de Nord sunt speciile: V. Coreea. Californica Benth. V. (răspândită în Japo-nia. se consideră că dintre centrele genice ale plantelor cultivate propuse de Vavilov. Din zonele cald temperate (Florida şi Bahamas) provin speciile V. Romanetia Carr. V. – folosite îndeosebi ca plante ornamentale. viţa de vie s-a format şi diversificat în mai multe centre (principale şi secundare) dintre care. nord-american şi centramerican (Neagu.. Dintre speciile americane care provin din zonele temperate. (ultima. V. Clematicissus. monticola Buck. V. V. candicans Engel. Romaneti Rom. mai importante sunt: euroasiatic. V. (Florida. iar din zona tropicală şi ecuatorială. cu arealul din Mexic până în America de Sud). Originea.. rupestris Scheele. V. însă sunt slab rezis-tente la ger. subîncrengătura Angiospermae. V. Mongolia). 1975). Majoritatea speciilor asiatice provin din zona temperată a Asiei. (China). Retordi Rom. India. familia Vitaceae. Taxonomic. coriacea Shutt. taxonomie). formarea speciei cultivate şi la relaţiile filogenetice dintre specii.. genetică etc. Thunbergii Sieb. V.. Subgenul Muscadinia este originar din zonele calde şi temperate ale Americii de Nord. V. riparia Michx. Parthenocissus. datorită dificultăţilor mari ce apar la încrucişarea cu speciile genului Vitis (Ardelean. Munso-niana Simpson (sudul Floridei).. s-au formulat numeroase ipoteze asupra originii şi evoluţiei speciei. Amurensis Rupr. 1959): V. ordinul Ramnales. dar care pot furniza surse utile de gene pentru rezistenţa la boli şi dăunători. rubra Michx. clasa Dicotyledoneae (Dicotiledonate). asiatic. (Japonia. V. referitoare la evoluţia speciilor. Davidii Rom. Berlandieri Planch. V. rotundifolia Michx. Aceste specii sunt rezistente la mană şi oidium şi se utilizează în ameliorare pentru sporirea rezistenţei la boli criptogamice a viţei de vie. Genul Vitis se împarte în două subgenuri: Muscadinia şi Euvitis (ultimul. ORIGINEA. (Mexic).. V.. numit în prezent Vitis. V. V. lanata Roxb.. sud-estul Chinei). şi V. gigas Fen. Pentru cultura şi ameliorarea viţei de vie.2. (China). Lincecumii Buck. şi cuprinde speciile (Boubals. Bourgaeana Planch. V.. următoarele au habitatul natural în partea orientală a continentului Nord American (Boubals.. V. aestivalis Michx. 1. V. 2001. coasta de sud a Statelor Unite ale Americii). însă şi alte genuri pot prezenta importanţă practică pentru crearea de noi soiuri: Ampelocissus. îşi au originea: V. popenoei Fen. V. Nepal). Arizonica Engel.. cel mai important gen este Vitis.. Unele forme sau varietăţi ale genurilor respective prezintă însuşiri deosebit de valoroase.2. viţa de vie face parte din încrengătura Spermatophyta. V. flexuosa Thunbg. Labrusca L. caribaea D. V. Cissus etc. În partea centrală a continentului Nord American îşi au habitatul speciile: V. et Zucc. 1959): V.1. Ampelopsis. 1986). 1975). cordifolia Michx. În privinţa originii. întrucât codul internaţional de nomencla-tură botanică nu permite folosirea prefixului „Eu” la denumirea subgenului sau secţiunii). astfel că şi în momentul de faţă există opinii diferite în rândul oamenilor de ştiinţă în domeniu – botanică (sistematică. Familia Vitaceae cuprinde 12 genuri (după unele opinii chiar 14 sau 18 genuri) ale căror specii (700 după Oprea. cinerea Engel. bicolor Leconte. În zona subtropicală a Asiei. sistematica şi răspândirea geografică a viţei de vie Datorită diversităţii genetice ample a viţei de vie.C. printre cele mai cunoscute fiind: V.

Berlandieri. Labrusca. rezistenţă la secetă (Taifi roz. este posibilă obţinerea de noi genotipuri. V. dorită la noile soiuri: productivitate. (care creşte spontan din Europa până în vestul Asiei) şi ssp. cultiva-rurile de viţă de vie (soiuri. În general. ssp. Subspecia silvestris se caracterizează printr-un polimorfism destul de accentuat. Africa de Sud. pentru stafide (Kiş-miş). Asia Mijlocie.2. 1975). Delta Dunării etc. vinifera. sativa în trei grupe ecologice (numite şi prolesuri sau triburi): Proles orientalis. Prin variabilitatea şi diversitatea lor. Armenia. V. grupează soiurile roditoare aparţinând speciei V. riparia. V. Cinsaut. într-o mai mică măsură.2. Ardelean. . formate în Orient. unele cu o bună capacitate de adaptare la condiţii pedoclimatice mai puţin favorabile viţei cultivate. Muscat de Alexandria. Afghanistan.În ameliorarea viţei de vie. V. adaptabi-litate. inclusiv în emisfera sudică (America de Sud. aromate şi nearomate. Iran. fiind însă pe cale de dispariţie (Botu. dar ele se întâlnesc tot mai rar. citat de Neagu. citat de Oprea (2001). Cornichon etc. sativa D. selecţii. Proles occidentalis şi Proles pontica. Proles occidentalis şi Proles pontica. (răspândită din Iran şi Uzbekistan până în Caucaz şi Turkmenia). Nimrang). cuprinde trei subspecii: sativa. struguri mari. rezistenţă la factori de stres.. 1994). Amurensis. silvestris şi caucasica. V. Subspecia caucasica poate fi utilizată în ameliorare pentru crearea unor forme rezistente la factori de stres. Australia. cum sunt: obţinerea soiurilor de masă (Chasselas. soiuri pentru stafide şi. Katta-Kurgan. cu bună adaptabilitate la condiţii variate de mediu şi calitate acceptabilă a strugurilor (Husfeld. unele specii americane. V. cele de masă având pulpa cărnoasă. Forme rustice ale speciei V. cuprinzând forme spontane şi subspontane. silvestris Gmel. V. Materialul iniţial de ameliorare şi sursele de gene Specia euro-asiatică După cum s-a precizat. sativa se face şi în funcţie de încadrarea soiurilor în cele trei grupe ecologice (prolesuri sau triburi) propuse de Negrul: Proles orien-talis. precum V. Thunbergii). cultivate în toată lumea. clone).. în zona Vâlcea. calitate superioară. După zona geografică şi condiţiile în care s-au format. hibrizi. vinifera ssp. Subspecia sativa prezintă o diversitate imensă de forme. 1986) pentru diferite caracteristici. crocantă şi un conţinut relativ redus în zahăr. vinifera ssp. au avut şi au în continuare o importanţă deosebită pentru crearea de noi soiuri şi portaltoi rezistenţi la boli (în special mană) şi filoxeră.C. caucasica Vav. Nimrang. vinifera cresc spontan şi în ţara noastră. 1. rupestris etc. vinifera. cum este rezistenţa la temperaturi scăzute (ex. Printre cele mai cunoscute şi răspândite pot fi enumerate: Sulta-nină. Katta-Kurgan). constituind prin numărul impresionant de soiuri un fond de germoplasmă inepuizabil pentru lucrările de ameliorare. Noua Zeelandă). În Subproles antasiatica intră soiuri de struguri pentru masă. 1975. De asemenea. specia euro-asiatică. posedând caracteristici favorabile. Kişmiş. Alegerea materialului iniţial de ameliorare în cadrul speciei V. Prin identificarea unor asemenea forme şi utilizarea lor în lucrările de ameliorare. Aceasta cuprinde trei subspecii: ssp. din care fac parte majoritatea soiurilor de viţă de vie. au o perioadă lungă de vegetaţie. 1962. Soiurile acestei grupe se pot utiliza în ameliorare (Neagu. Azerbaidjan. o rezistenţă slabă la ger.. Din Proles orientalis fac parte două subprolesuri: antasiatica şi caspica. coacere bună a lemnului etc. Ohanez. Negrul (1969). Cea mai răspândită specie pe Glob este cea euro-asiatică. speciile asiatice pot fi utilizate eficient în ameliorarea viţei de vie. pentru vin. aceste soiuri sunt de zi scurtă. cu o bună plasticitate ecologică. pot furniza materialul iniţial de selecţie şi sursele de gene pentru aproape orice caracteristică de interes.

perioadă lungă de vegetaţie. 1975) şi datorită faptului că prezintă rezistenţă sau toleranţă la filoxeră (Galbenă. cum sunt: Muscat alb. Rupestris du Lot). o comportare diversă la ger (de la nerezistente până la rezistente). prezintă o mare diversitate de forme. este o specie rezistentă la boli. Unele soiuri furnizează surse de gene extrem de valoroase pentru obţinerea unor noi cultivaruri. 1G etc. Rkaţiteli. temperaturi ridicate (+40ºC) sau scăzute (-28ºC).). Pinot Gris. În condiţiile din ţara . În condiţiile din Europa. capacitate mare de acumulare a zahărului. din care să fie selecţionate noi soiuri. selecţii ale speciei care prezintă cât mai multe caracteristici favorabile (ex. care cuprinde forme rezistente la filoxeră. Puhliakovscki). 1994). Coarnă. Spania. Franţa. Mţsvane.). în plus. printre care unele cu o foarte bună rezistenţă la boli şi filoxeră. în diferite combinaţii (Riparia x Rupestris 3309..Subproles caspica include îndeosebi soiuri pentru struguri de vin. Bulgaria. formate în bazinul Mării Caspice. împărţite în două subprolesuri: giorgica şi balcanica. Riparia x Rupestris etc. superioare. Cabernet Sauvignon. în continuare. rezistenţă bună la ger. din care să ia naştere noi soiuri. Ucraina). rezistente la îngheţ. Unele soiuri de tip pontica pot fi utilizate în ameliorarea viţei de vie (Neagu. Sauvignon. Riesling de Rhin. Ardelean şi Sestraş. Riparia Portalis. Asia Mică. 3306. cum sunt: Riparia Gloire. majoritatea cu o slabă coacere a lemnului în condiţiile din România. Se foloseşte în lucrările de ameliorare în special pentru obţinerea portaltoilor rezistenţi la filoxeră. Prin selecţie pot fi însă identificaţi hibrizi care să manifeste caractere favorabile. în hibridările artificiale.). coacere uniformă. Aramon x Rupestris etc. precum şi portaltoi. Trebuie precizat faptul că hibridarea dintre soiuri aparţinând unor prolesuri diferite. Pentru crearea unor noi cultivaruri se folosesc diferite selecţii (clone) ale speciei. Berlandieri Planch. pentru struguri de masă şi vin. Mţsvane). precum şi hibrizi dintre aceste selecţii şi alte specii americane ale genului Vitis (Berlandieri x Riparia. Merlot).. Soiurile tribului pontica sunt de zi lungă. pulpa zemoasă. au o perioadă de vegetaţie mijlocie-lungă. productive. este o specie cu creştere „buiacă” (Botu. 1982. Dodrelabi. soiurile acestui proles au o bună capacitate de a-şi transmite caracteristicile în descendenţe hibride. Takveri etc. Armenia. Încrucişările dintre soiuri aparţinând grupei Proles pontica pot duce la obţinerea unor hibrizi care să constituie o bună bază de selecţie şi un valoros material iniţial de ameliorare. determină manifestarea unei ample variabilităţi geno-tipice şi fenotipice în descendenţa F1. 2001). mult mai mare decât cea obţinută prin încrucişarea unor soiuri din acelaşi proles. Datorită caracteristicilor sale a fost folosită îndeosebi în ameliorarea portaltoilor rezistenţi la mană şi filoxeră. nu suportă solurile prea calcaroase (Căzăceanu şi colab. Ungaria) folosite pentru struguri de masă (ex. Furmint. Descendenţii hibrizi obţinuţi din încrucişări între soiuri aparţinând Prolesului orientalis prezintă o amplă variabilitate a caracteristicilor dorite. Zghihara. Terbaş. cu boabe dese sau foarte dese în ciorchini. V. pentru creşterea eficienţei. de foarte bună calitate. caracterizate prin struguri mici şi mijlocii. Proles pontica cuprinde în general soiuri de struguri pentru vin şi mai puţin pentru masă sau stafide. Subproles giorgica include soiuri originare din bazinul Mării Negre şi Mării Caspice (Georgia. riparia Michx. 1999). Italia.). îndeosebi pentru rezistenţa la boli şi dăunători (filoxeră). România. datorită recombinărilor genice şi transgresiunilor (ciorchini şi boabe mari. V. V. procent ridicat de lăstari fertili şi un număr mare de struguri pe fiecare lăstar cu rod (Oprea. boabe sferice. rezistenţă la factori de stres etc. în special la mană. 101-14. Speciile americane Speciile americane de viţă de vie furnizează surse valoroase de gene pentru ameliorare. conţinut ridicat în zahăr. Germania etc. mult utilizate în lucrările de creare de soiuri noi. Chardonnay) sau roşii (Pinot Noir. precum şi la filoxeră. pentru vinuri albe (ex. cum sunt: Rkaţiteli. stafide (Corinth) şi vin (Plăvaie. rupestris Scheele. În plus. Pinot Blanc. Subproles balcanica cuprinde soiuri formate în peninsula Balcanică (Grecia. se pot utiliza ca genitori. Saperavi. Baianşirei. dar sensibile la oidium. Fetească). prezintă o slabă înrădăcinare şi coacere a lemnului şi. compacţi. Ceauş. relativ puţini progeni moştenind caractere şi însuşiri superioare formelor parentale. Proles occidentalis constituie grupa soiurilor de vin răspândite în vestul şi centrul Europei (Portugalia. de aceea au fost şi sunt.

Specia suportă destul de bine solurile calcaroase. . în combinaţie cu alte specii americane (Berlandieri x Riparia 8B. cu particularităţi dezirabile. oidium şi excesul de umiditate. V. Labrusca se încrucişează cu soiurile speciei V.a. sau portaltoi de viţă de vie. ci a formelor îmbunătăţite (ameliorate). În cadrul speciei V. este rezistentă la mană. care ar prelungi foarte mult procesul de selecţie şi creare de noi soiuri. în schimb. vinifera. întrucât numeroase soiuri originare din V. sau cu soiuri ale speciei europene (Chasselas x Berlandieri 41B). Unele forme au flori hermafrodite. Gene valoroase pot fi identificate şi la alte specii asiatice. Thunbergii. vinifera. există şi soiuri triploide (2n = 3x = 57 cromozomi) şi chiar tetraploide (2n = 4x = 76 cromozomi). V. datorită dificultăţilor mari ce apar la încrucişarea cu alte specii. V. Munsoniana şi V. dar în special a portaltoilor. Flowers. Labrusca (ex. dar unele au un fond de gene care poate fi exploatat eficient în direcţia creării unor soiuri roditoare. Se consideră că a fost prima specie de viţă roditoare americană adusă în Europa. cordifolia îl constituie faptul că înrădăcinează slab pe solurile lutoargiloase. PARTICULARITĂŢILE BIOLOGICE ALE VIŢEI DE VIE Particularităţi citogenetice şi posibilităţile de încrucişare La viţa de vie. V. fiind indicate încrucişările interspecifice cu genitori pentru productivitate şi calitate. James) şi nu formele rustice. V. Subgenul Muscadinia (cu speciile V. iar accidental chiar aneuploide. Wyoming. printre care V. care pot fi utilizate în progra-mele de ameliorare la viţa de vie. fiind utilizate mai mult ca plante ornamentale. rotundifolia Michx. V. în afara soiurilor diploide. este imună la atacul de mană şi filoxeră. dar are şi deficienţe. ger) şi o productivitate ridicată (Căzăceanu şi colab. dar cu o calitate superioară a strugurilor. oidium) şi dăunătorii (filoxera) care înainte nu erau cunos-cute la viţele europene (Pop Nastasia. Thomas. dăunători. 1. V. fiind normal diploide (2n = 2x = 38 cromozomi). Concord. dar prezintă o mai slabă rezistenţă la secetă.. De aceea. 1982). şi cuprinde numeroase soiuri cultivate. Amurensis Rupr. Delaware. dar foarte sensibilă la soluri calcaroase. cordifolia Michx. dar utilizarea ei în lucrările de ameliorare este problematică. iar odată cu ea au pătruns şi bolile (mana. Se recomandă ca în hibridări să fie utilizate soiurile speciei (Eden. Norton) au o foarte bună rezistenţă la factori de stres (boli. Isabella. Speciile asiatice Speciile asiatice prezintă o importanţă mai redusă pentru amelio-rare. Rezis-tenţa la ger a speciei (-40ºC) poate fi transferată hibrizilor. vinifera. cuprinde forme cu o mare rezistenţă la ger. Lidia.3. Berlandieri x Riparia 5BB). care constituie marea majoritate. aparţinătoare speciei V. au o calitate inferioară soiurilor vinifera (Botu. Labrusca L. cinerea Engel. printre care înrădăcinarea slabă şi o coacere mai slabă a lemnului. precum şi forme semirustice cu o calitate destul de bună a strugurilor. popenoei). Alexander. este o specie rezistentă la boli şi filoxeră. lanata ş.noastră. realizează o slabă coacere a lemnului. V. speciile subgenului Euvitis au numărul de bază de cromozomi x = 19. 1994). soiurile speciei V. prezintă forme cu o bună rezistenţă la boli şi filoxeră. apărând însă şi unele forme cu abateri de la starea de diploidie. sau cu soiurile europene. excesul de calcar şi la atacul de mană şi filoxeră. prezentând avantajul că transmite cu fidelitate rezistenţa la filoxeră în descendenţele hibride. iar în condiţiile climatice din România are o slabă coacere a lemnului. flexuosa. Dezavantajul portaltoilor proveniţi din V. În ameliorare nu se reco-mandă utilizarea formelor rustice ale speciei. strugurii având gustul „foxat”. caracteristici pentru care se utilizează în ameliorarea soiurilor roditoare. boabe mari şi conţinut relativ ridicat în zahăr. Berlandieri este mult folosită în vederea obţinerii de portaltoi. oidium şi filoxeră. în vederea obţinerii unor descendenţi rezistenţi la mană şi filoxeră. rotundifolia. precum şi genurile Ampelopsis şi Parthenocissus au 2n = 20 cromozomi. V. 2003).

când se foloseşte hibridarea pentru crearea variabilităţii necesară selecţiei. în vederea „călirii”. Spre sfârşitul lunii mai. Semănatul se poate efectua şi direct în câmp. aceste organe sunt slab dezvoltate devenind. În lucrările de ameliorare a viţei de vie. în câmpurile de hibrizi (sau plante mutante). genoame omoloage. Germinarea seminţelor are loc în condiţii optime la temperatura de 25-28ºC. Înmulţirea prin seminţe este utilizată aproape exclusiv în lucrările de ameliorare. semănatul se face cât mai timpuriu. prin încrucişarea unor plante diploide cu plante tetraploide. când nu durează mai mult de 8-10 zile. se preferă ca. Triploizii prezintă importanţă şi în crearea soiurilor apirene. cu diametrul de 20 cm). perioadă la sfârşitul căreia este recomandat să se facă cea dea doua repicare (în ghivece mari. Înmulţirea viţei de vie se poate realiza atât pe cale sexuată. În sere. iar unii pier în diferite etape ale creşterii şi dezvoltării lor. spre sfârşitul lunii februarie. prin tratamente de poliploidizare. apar mari dificultăţi. Înmulţirea vegetativă (clonală) este metoda curent aplicată în scopul producerii materialului săditor la viţa de vie. mulţi având ciorchini şi boabe mari (în general. Perioada de la răsărirea plăntuţelor şi până la apariţia primei frunze adevărate este destul de lungă (20-30 de zile). în urma căreia se obţin viţele altoite. marcotaj. Înmulţirea. prin altoire. sau ele pot fi obţinute de ameliorator. Modalitatea prin care se înmulţeşte viţa de vie are o mare importanţă. cât şi pentru practica producţiei viticole. apoi. în lădiţe de lemn. de aceea. dintre tetraploizi pot fi identificaţi cei cu particularităţi favorabile. atât pentru ameliorarea speciei. aceştia sunt de cele mai multe ori total sau parţial sterili (mulţi dintre ei fiind aneuploizi). tot mai tipice pe măsura trecerii anilor. cu creştere de liană. creşterea plantelor tinere este destul de rapidă. sterilitatea hibrizilor nu constituie un inconvenient major. La prima apariţie. creşterea şi dezvoltarea viţei de vie Viţa de vie este o plantă perenă. plantele se transplan-tează la locul definitiv. în prima jumătate a lunii iunie. În cazul în care asemenea încrucişări reuşesc şi se obţin hibrizi. Elementele caracteristice viţei apar în mod treptat: cârceii se dezvoltă începând din anul 1 sau 2. efectuate cu colchicină. în realizarea hibridărilor dintre speciile subgenului Euvitis (cu 2n = 2x = 38 cromozomi) şi cele ale subgenului Muscadinia sau ale genurilor Ampelopsis şi Parthenocissus (cu 2n = 2x = 40 cromo-zomi). umiditate şi nutriţie. La viţa de vie apar cu o anumită frecvenţă forme tetraploide (2n = 2x = 76). seminţele să fie semănate în sere încălzite. încrucişările intraspecifice şi inter-specifice în interiorul subgenului pot fi realizate fără dificultăţi deosebite. însă în acest caz pierderile sunt foarte mari. doar o mică parte din seminţe (30-40%) ajungând să germineze şi să formeze plante (Ardelean. Prin selecţie. obţinându-se. longevivă. după parcurgerea perioadei de postmaturare a acestora (perioada rece a anului). iar inflorescenţele cu începere din anii 3-5. În condiţii favorabile de temperatură. Prin . majoritatea având boabe fără seminţe. într-un amestec de pământ. ajungând să depăşească 80-100 cm până toamna. de regulă. Triploizii de viţă de vie se remarcă printr-o vigoare accentuată şi o foarte bună coacere a lemnului. În ameliorare. întrucât fertilitatea lor poate fi asigurată prin dublarea numărului de cromozomi. fie în mod spontan (pe cale naturală). butăşire. În schimb. începutul lunii martie. soiul Perlette). Tot în mod natural pot să apară şi forme triploide de viţă de vie. prin seminţe. cât şi pe cale vegetativă. hibrizi viabili şi fertili. După aproximativ două săptămâni de „călire”. caracteristici utile îndeosebi în selecţia portaltoilor. tetraploizii având dimen-siuni mai mari decât diploizii) şi calitate superioară. când plantele suferă mai puţin prin transplantare. care devin şi câmpuri de alegere (de identificare şi alegere a plantelor elită). primul repicat (din lădiţe în ghivece mici) este bine să se execute în acest interval de timp. fie induse artificial. culturi de ţesuturi etc. plantele aflate în ghivece se scot din seră în paturi reci. sau cu seminţe foarte puţine (ex. tocmai datorită numărului diferit de cromo-zomi. În următoarele 3-4 săptămâni se formează primele 5-6 frunze adevărate. 1994).Întrucât speciile subgenului Euvitis au acelaşi număr de cromozomi şi. cel mai adesea folosindu-se altoirea. în general. când se obţin seminţe hibride (sau seminţe tratate cu agenţi mutageni).

Hibrizii pe rădăcini proprii. După alegerea plantelor elită din populaţii hibride. prin creşterea hibrizilor pe rădăcini proprii în sere. practic fiecare soi este o clonă. inclusiv în cadrul aceluiaşi cultivar înmulţit vegetativ. întârzierea intrării pe rod. stil. Biologia înfloritului La majoritatea soiurilor de viţă de vie. Înmulţirea vegetativă se practică cu eficienţă deosebită şi în ameliorarea viţei de vie. 2001). marcotaj etc. obţinuţi din seminţe. 1987. 1975).. unde. În plus. care provoacă o stagnare a creşterii plantelor în anul respectiv şi. citat de Oprea. acestea se altoiesc şi se obţin descendenţe vegetative. cele asiatice după 4-6 ani. Anterele sunt situate deasu-pra stigmatului şi conţin polen viabil. Întrucât viţa de vie se înmulţeşte vegetativ. În general. În funcţie de posibilităţile pe care le are amelioratorul. În plus. speciile americane intră cel mai devreme pe rod. În condiţii de mediu şi cultură similare. într-un singur an lăstarii putând atinge creşteri medii de la 2-3 m până la 5-6 m. care. de-a lungul generaţiilor de înmulţire vegetativă. moment care cauzează aşa numitul „şoc al transplantării”. efectul heterozis poate fi menţinut şi perpetuat în generaţii succesive de înmulţire vegetativă. 2001). care duce la o sporire rapidă a masei vege-tale. creşterea este redusă. Lungimea perioadei juvenile a viţelor înmulţite prin seminţe (durata de timp de la obţinerea plantelor din seminţe până la primul an de fructificare) variază mult în funcţie de specie. cu diferenţe mai mult sau mai puţin evidente între ele. doar o proporţie foarte redusă formează flori şi fructe (2030%). îndeosebi vechi. soi şi condiţiile de mediu. fără riscul de-a fi pierdut. astfel că. plantele înmulţite vegetativ intră pe rod. se asigură transmiterea (relativ) neschimbată a caracterelor şi însuşirilor de soi. poate cădea pe propriul stigmat având loc . Faptul că la unele soiuri. se poate fixa vigoarea hibridă a plantelor elită rezultate în urmă încrucişării unor părinţi (genitori) diferiţi genetic. recoltându-se corzi altoi de la plante tipice soiului în condiţiile aplicării selecţiei clonale conserva-tive.altoire. În condiţii de seră. în anii următori. putând ajunge chiar până la 2000 . se evită şi operaţiunea de transferare a puieţilor din seră în câmp. înălţând anterele deasupra pistilului.după Fregoni. după care. dispuse paralel cu axul florii sau înclinate la 45 grade faţă de ax. fazele dezvoltării generative sunt mult accelerate. Durata perioadei juvenile a plantelor obţinute din seminţe diferă foarte mult comparativ cu cea a plantelor obţinute pe cale vegetativă. La plantele obţinute din seminţe. stigmat) sunt bine dezvoltate. androceul. pe tipul cinci. care moştenesc structura genetică a plantei elită (plantei mamă) din care provin. mutante. Elementele sexuale femeieşti din floare (ovar. exclusiv de la plante tipice soiului. indiferent de gradul de heterozigoţie al acesteia. în proporţie mare. Partea bărbătească a florii. prin urmare. se înregistrează un ritm ascendent de creştere. În acest fel. adică efectul heterozis. fructificarea la unele plante obţinute din seminţe poate avea loc chiar şi în anul al doilea (Oprea. după 3-5 de la plantare. grupate în inflorescenţe (racem compus-ciorchini) ce cuprind un număr variabil de flori (între 50-400. funcţional. există mai multe clone în cultură. încă din anul doi de la plantare şi aproape 100% în anul trei (Neagu. iar cele europene după 6-10 ani.. în primul şi al doilea an de la răsărire. florile sunt hermafrodite. intrarea pe rod realizându-se mult mai devreme decât în condiţii de câmp. sub forma selecţiei clonale. în timp. a) Flori hermafrodite morfologic şi funcţional Se întâlnesc la majoritatea soiurilor roditoare de viţă de vie. numite clone. poliploide etc. dar şi butăşire. la maturitatea fiziologică. în condiţii optime de temperatură. conţine cinci stamine cu filamente stami-nale lungi. se datorează în special mutaţiilor naturale şi variabilităţii provocate de acestea. intră pe rod târziu. umiditate şi nutriţie. Fenomenul este amplificat dacă recoltarea corzilor (mugurilor) pentru înmulţire nu se face în mod riguros. dar la plantele diferitelor specii ale genului Vitis se pot întâlni cinci tipuri de flori. unele încă din anul 3 de la obţinerea din seminţe. cu un polimorfism accentuat. perioada juvenilă poate fi scurtată considerabil.

riparia şi V. gineceul este funcţional şi prin polenizare străină ovarul poate fi fecundat. Flori unisexuate se întâlnesc frecvent la speciile centramericane şi asiatice. V. acestea rămânând ulterior stabile. Astfel de flori se întâlnesc frecvent la unele forme ale speciilor americane. soiurile cu flori hermafrodite morfologic şi funcţional se pot autopoleniza fără ca autopolenizarea să ducă la scăderea producţiei şi calităţii strugurilor. sativa (Braghină. însă autogamia lor nu este obligată. polenul poate să-şi menţină viabilitatea timp de 3-4 ani. la a treia sau a patra înflorire. c) Flori hermafrodite morfologic. dar la care filamentele staminale sunt recurbate. au flori hermafrodite. majoritatea soiurilor aparţinând speciei V. precum şi la hibrizii F1 ai acestora reprezintă o caracteristică cu o anumită instabilitate genetică. la hibrizii americano-europeni precum şi la unele soiuri autohtone. d) Flori mascule morfologic şi funcţional (unisexuat mascule) Sunt flori care prezintă stamine normale. Din acest motiv. între orele 6 şi 11 dimineaţa. Astfel de flori sunt destul de des întâlnite la portaltoii americani şi la hibrizii americano-americani (ex. Labrusca. în timp ce temperaturile scăzute o prelungesc. Pot să fie întâlnite la speciile americane şi la hibrizii acestora (inclusiv la portaltoi proveniţi din încrucişări precum Mourvèdre x Rupestris). funcţional mascule Prezintă stamine normal dezvoltate. de la bază spre vârf. vinifera ssp. de obicei. florile să se transforme în hermafrodite. iar în anii următori. ci . ceea ce denotă faptul că soiurile de acest tip au nevoie de polenizarea încrucişată. în schimb ovarul este rudimentar. Coarnă neagră). Crâmpoşie. Tipul florilor la unele specii de viţă de vie. în condiţiile climatice din ţara noastră. înfloritul poate fi eşalonat pe o durată de 1-2 săptămâni. Înflorirea are loc eşalonat în cadrul aceluiaşi ciorchine. funcţional femele Sunt flori care prezintă atât elemente sexuale bărbăteşti cât şi femeieşti. iar pe altele doar flori mascule). În schimb. descoperind astfel de flori la soiul Galbenă de Odobeşti. cât şi funcţional. rupestris (ex. cu polen fertil. datorită lipsei porilor germinativi şi resorbţiei nucleilor spermatici. Dvornic (1957). printre care se situează şi cele mai valoroase şi bine apreciate din lume. şi chiar la unele soiuri autohtone. vinifera. V. Întrucât se comportă ca plante autogame. la sfârşitul lunii mai şi începutul lunii iunie. cu astfel de soiuri se pot înfiinţa plantaţii “pure” de viţă de vie. Rupestris du Lot). instabilitate care se manifestă la unii hibrizi şi în timp. b) Flori hermafrodite morfologic. Temperaturile ridicate pot scurta perioada de înflorire. iar polenul timp de 8-12 zile. mascule şi femele.autopolenizarea. la -12ºC. Înflorirea viţei de vie are loc. Cu toate acestea. Deschiderea florilor are loc. iar polenul din antere este steril. atât morfo-logic. e) Flori femele morfologic şi funcţional (unisexuat femele) Sunt flori care au un ovar bine dezvoltat. În funcţie de condiţiile climatice specifice fiecărui an. După cum s-a precizat. aparţinând speciei V. soiurile de viţă de vie cu flori hermafrodite se comportă ca plante autogame. rotundifolia se pot întâlni forme cu toate cele trei tipuri florale de bază: hermafrodite. însă la care nu sunt prezente elementele sexuale bărbăteşti. prin păstrare în flacoane închise ermetic. Riparia x Rupestris 3309) sau americano-europeni. cu polen fertil. pe unele plante apar exclusiv flori femele. cu o amplă răspândire în cultură. monticola. fiind complet lipsite de stamine. funcţional. Munsoniana şi V. în câmpurile de hibrizi se pot întâlni unii indivizi care la prima înflorire prezintă flori unisexuate (de exemplu. viţa de vie este conside-rată o specie alogamă. iar florile pot rămâne deschise în tot cursul zilei şi chiar noaptea. Stigmatul îşi păstrează fertilitatea timp de 4-6 zile după înflorire. La speciile V. dar sunt lipsite de ovar. citat de Ardelean şi Sestraş (1999). Tipul de polenizare preferat În privinţa tipului de polenizare preferat. mascule). dioice (la care. Se întâlnesc la unii portaltoi proveniţi di speciile americane V. nefuncţional. În condiţii speciale. Astfel.

moment indicat de apariţia unei secreţii incolore. Castrarea este obligatorie la genitorii materni cu flori hermafrodite. întrucât florile sunt mici. Hibridarea artificială Hibridarea artificială la viţa de vie se efectuează respectându-se strict etapele şi ordinea de lucru caracteristice speciei: alegerea genitorilor. remarcaţi în anii precedenţi prin rezultate bune de producţie şi calitate a strugurilor. La soiurile cu flori mari (4-5 mm. când se realizează cel mai ridicat procent de prindere. în plus. După castrare. cu ajutorul unei forfecuţe. controlul polenizării. Izolatorii se vor deschide ulterior doar pe durata castrării şi polenizării florilor. şi care urmează să fie castrate şi polenizate artificial. operaţiune prin care. într-o perioadă scurtă de timp. Pentru a exista premizele obţinerii unor descendenţi hibrizi valo-roşi. se recurge la eliminarea florii respective. recoltarea polenului genitorului patern. soiurile cu cele mai multe caractere şi însuşiri valoroase să fie utilizate ca genitori materni.dimpotrivă. după fiecare operaţiune. inflorescenţele alese se „fasonează”. Pe ciorchinii aleşi se lasă doar florile din zona de mijloc. Se folosesc pensete cu vârful ascuţit. alegerea inflorescenţelor şi a florilor în inflorescenţe. care se deschid primele şi respectiv ultimele. de dimensiuni adecvate. De la florile genitorului patern se recoltează polen. din care să se poată extrage plante elită. în hibridările dirijate. dar într-o mică măsură. care se păstrează în condiţii corespunzătoare până când stigmatul florilor mamă ajunge la maturitatea fiziologică. Pentru castrare şi polenizare artificială se vor alege inflorescenţele situate pe internodiile 2-3 ale celor mai viguroşi şi mai fertili lăstari de pe butuc. nedorite). cum sunt Italia sau Muscat Hamburg). nu au o culoare atrăgătoare pentru insecte şi. lipicioase pe stigmat (aşa numita „picătură de nectar”). Pentru protejarea inflorescenţelor alese şi evitarea eventualelor polenizări străine. se elimină florile situate la baza şi vârful inflorescenţei. întrucât multe din aceste caracteristici se transmit pe linie maternă. cu care se prinde capişonul (corola florii) format din petale şi. se smulge corola împreună cu anterele. recoltarea fructelor şi extragerea seminţelor din boabe. în primele 2-4 zile de la începutul înfloririi. izolarea şi castrarea florilor genitorului matern. Castrarea (sau emascularea) se execută cu 2-3 zile înainte de deschiderea florilor. ciorchinii astfel lucraţi se izolează în pungi izolatoare (confecţionate cel mai adesea din hârtie pergamentată). Poleniza-rea artificială constă în depunerea polenului genitorului patern pe stigmatul florilor castrate ale genitorului matern. Ea poate avea loc şi prin intermediul insectelor (polenizare entomofilă). pungile pergamentate fiind amplasate la loc. lucrătorii cu experienţă pot executa castrarea şi prin prinderea şi detaşarea capişonului format de corolă şi a anterelor cu unghiile degetului mare şi arătător (Ardelean. întrucât la acestea nu apare riscul autofecundării. vor fi aleşi pentru a participa la hibridare doar butucii tipici soiului. Polenizarea străină (încrucişată) are loc în mod natural la viţa de vie prin intermediul vântului (polenizare anemofilă). Cu 4-5 zile înainte de deschiderea florilor. polenizarea străină reuşeşte mai bine. poleni-zarea artificială. nedeschise încă. glandele nectarifere situate la baza ovarului florilor sunt rudimentare şi nu produc nectar. operaţiune care se execută de cele mai multe ori cu ajutorul unei pensule fine. prin mişcări fine. 1994). Se recomandă ca. într-un număr limitat (aproximativ 20-100 flori). când încă elementele sexuale din flori sunt imature şi nu există posibilitatea autopolenizării. iar în cazul în care se constată existenţa unor antere sau fragmente de antere care nu pot fi înlăturate. pentru a se evita autopolenizarea. laterale şi de ridicare. executată în cel mai scurt timp posibil (pentru evitarea unor suprapolenizări accidentale. ceea ce demonstrează că polenizarea preferată rămâne cea alogamă. se verifică dacă pe stigmatele florilor castrate nu au rămas fragmente de antere sau chiar antere întregi. În cadrul soiurilor geni-toare. un rol hotărâtor îl joacă alegerea genitorilor şi a inflorescenţelor ce urmează a fi utilizate. între orele 6 şi 10 dimineaţa. . Verificarea se face cu ochiul liber sau cu lupa (la soiurile cu flori mici). care vor înflori relativ uniform. neafectaţi de boli sau dăunători. şi nu este necesară la formele cu flori hermafrodite funcţional femele.

rezistenţa la ger şi secetă. cu atât ea ar putea forma o cantitate mai mare de struguri. calitatea. generale pentru toate tipurile de soiuri: productivitatea. urmând a fi postmaturate peste iarnă şi semănate primăvara devreme pentru obţinerea plantelor hibride care vor constitui materialul necesar selecţiei. 1983. în crearea soiurilor noi se au în vedere numeroase caractere şi însuşiri care să asigure plantelor o anumită vigoare de creştere (care va influenţa distanţele de plantare în câmp şi. numărul de boabe în ciorchine. capacitatea de biosinteză sau potenţialul biologic al unui soi se exprimă în mod concret prin producţia sau recolta obţinută. de condiţiile de mediu (inclusiv cele de cultură. OBIECTIVELE AMELIORĂRII VIŢEI DE VIE La fel ca la alte plante horticole. sau rezultată la unitatea de suprafaţă (ha). în programele de ameliorare sunt prevăzute şi obiective speciale. şi la viţa de vie există obiective de ameliorare majore. greutatea ciorchinilor. evitându-se pierderile de boabe prin scuturare. Oricâte caracteristici valoroase ar prezenta un soi de viţă de vie. nu are şanse reale de a fi cultivat şi răspândit pe areale largi în producţie. intrarea timpurie pe rod. În afara obiectivelor generale. care depinde de baza genetică (genotipul sau zestrea ereditară) a fiecărui soi.. capacitate sporită de transferare a substanţelor elaborate în frunze şi fructe etc. întrucât. Cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească noile cultivaruri diferă considerabil. ca obiectiv de amelio-rare. soiuri de struguri pentru vin alb. pretabilitatea pentru mecanizarea totală a culturii. trebuie examinată prin prisma părţilor sale componente. cu cât o plantă este mai viguroasă. densitatea la unitatea de suprafaţă). prin urmare. 1996).1. Productivitatea soiurilor de viţă de vie reprezintă o caracteristică deosebit de complexă. La rândul său. epoca de coacere.4. autofertilitatea şi fertilitatea naturală. 1. rezistenţa la boli şi dăunători. ca specie cultivată. Acestea sunt în concordanţă cu particularităţile dorite de cultivatorii de viţă de vie. sau pentru vin roşu. Productivitatea Sporirea potenţialului de producţie rămâne unul dintre cele mai importante obiective de ameliorare. deoarece şi viţa de vie. numărul de ciorchini pe lăstar.4. portaltoi etc.Recoltarea ciorchinilor rezultaţi în urma hibridărilor se face la maturitatea fiziologică a strugurilor. plasticitate ecologică ridicată prin care să poată fi valorificate la nivel superior condiţiile de mediu. numărul de ciorchini pe butuc. cunoscute sub numele de elemente de productivitate: numărul de lăstari fertili pe butuc. 1994) Datorită complexităţii sale. Seminţele extrase din boabe se spală şi se usucă. cel puţin teoretic. 1. puse la dispoziţia plantelor de către om) şi de interacţiunea dintre genotip şi mediu. respectiv cantitatea medie de struguri produsă de o plantă. atât în ţara noastră. soiuri cu struguri aromaţi (tămâioşi). Productivitatea este influenţată de vigoarea plantelor. dacă nu este productiv şi cultivarea sa nu asigură succesul economic. contribuie la asigurarea resurselor de hrană ale omenirii. datorită arealului vast de răspândire a viţei de vie şi destinaţiei producţiei. precocitate în rodire. Potenţialul maxim de producţie la viţa de vie se situează la nivelul de 95-100 t/ha. un frunziş cu o mare capacitate de asimilaţie fotosintetică. strict pe combinaţii hibride şi ţinându-se o evidenţă riguroasă a materialului biologic şi datelor de lucru. . vin sau apirene. fructificare abundentă şi constantă de la un an la altul. În final. rezistenţa la factori de stres. mărimea boabelor (Leonte. citat de Botu. înmulţire facilă (afinitate cu portaltoiul). de cerinţele pieţei pentru struguri şi vinuri de un anumit tip etc. productivitatea. în condiţiile din California (Way şi colab. sau nearomaţi. cât şi în alte ţări viticole din lume. în funcţie de tipul şi destinaţia acestora: soiuri de struguri pentru masă. Pentru realizarea acestui deziderat.

fiind substanţial influenţate de factorii de mediu şi cei agrotehnici (încărcătura de rod se reglează prin tăieri). de calitate superioară. Pentru obţinerea unor descendenţi hibrizi cu o vigoare redusă de creştere. Vigoarea de creştere a butucului influenţează şi celelalte elemente de productivitate. Aprecierea vigorii de creştere a hibrizilor obţinuţi în urma poleni-zărilor artificiale se face prin bonitări vizuale. coeficienţii de heritabilitate în sens restrâns având valori diferite de la un caracter la altul: 0. Totuşi.vigoarea butucului este influenţată nu numai de condiţiile de mediu şi cultură. soiurile destinate producţiei de struguri de masă formează un număr mai mic de ciorchini pe butuc. aparţinând unor specii americane. ca urmare a ţesuturilor mecanice foarte dezvoltate. 1997).28 pentru lungimea ciorchinilor. se pot obţine hibrizi care să ofere o bună bază de selecţie pentru identificarea unor forme dorite.23 pentru greutatea ciorchinilor. prin alegerea unor genitori care să posede un anumit tip de creştere. 0. dar strugurii au dimensiuni mai mari. cu cât pe un butuc sunt mai mulţi ciorchini. ceea ce înseamnă că. candicans (Ardelean. Datorită interacţiunilor de dominanţă a poligenelor. o pronunţată creştere erectă. iar cele . în plus. acestea fiind încadrate într-o anumită categorie (de la slab viguroase. din care se obţin vinuri albe. Există diferenţe în privinţa numărul de ciorchini pe butuc şi mărimii ciorchinilor. pe lângă efectele de aditivitate intervin şi considerabile efecte de dominanţă. la viţa de vie o importanţă deosebită din punct de vedere practic o deţine tipul de creştere. aestivalis şi V. cu toate avantajele agrofitotehnice şi economice ce decurg din acest caracter „tare”.22 pentru vigoarea viţelor. Moldovan şi colab. 0. cum sunt lungimea corzilor şi numărul aces-tora. în prezent se tinde spre înfiinţarea unor plantaţii cu număr mare de butuci la unitatea de suprafaţă. 0. cu ciorchini mulţi şi de dimensiuni mari pe plantă. 0. (2000) au constatat că distribuţia hibrizilor F1 pentru numărul de ciorchini pe butuc a fost tipic cantitativă.24-0. În conformitate cu tendinţele viticulturii moderne. În mod similar se poate proceda pentru determinarea vigorii la selecţiile clonale rezultate din înmulţirea plantelor elită şi chiar la soiuri. se poate apela şi la sursele de gene prezente în unele forme cu vigoare redusă de creştere. care poate influenţa productivitatea unui soi. aproape unic. în ereditatea caracterului. prezintă pe lângă valoarea oenologică ridicată. 0. confirmându-se ipoteza determi-nismului poligenic al caracterului. ci şi de portaltoiul folosit. În determinismul genetic complex al caracterelor respective intervin. ceea ce obligă amelioratorii să acţioneze în direcţia creării unor soiuri cu vigoare mică. întâlnit la viţa de vie (Cotea.41 pentru numărul de ciorchini/coardă. mărimea ciorchinilor. cu atât aceştia vor fi mai mici. Soiul românesc Columna. între soiurile de struguri pentru vin şi cele de masă. cum sunt V. care poate spori sau micşora vigoarea de ansamblu a combinaţiei soi-portaltoi. 1986). în funcţie de datele obţinute. în general.18 pentru producţia de struguri. Vigoarea de creştere a plantelor la viţa de vie are un determinism poligenic. în care. numărul de ciorchini. în afara interacţiunilor genetice de aditivitate. pot fi implicate şi efecte de natură citoplasmatică (transmitere pe cale maternă). cu o pondere diferită în funcţie de caracter şi de genitorii care sunt folosiţi în hibridări. majoritatea descendenţilor proveniţi din încrucişări dintre părinţi foarte viguroşi x moderat viguroşi au o tendinţă de creştere viguroasă şi foarte viguroasă. În afara vigorii plantelor.14 pentru desimea boabelor în ciorchine (Wei şi colab. Toate aceste elemente de productivitate au o ereditate de tip poligenic. O asemenea corelaţie îngreunează munca de ameliorare în direcţia creării unor soiuri foarte productive. sau pe baza determinării unor elemente ale creşterii. printre care numărul de lăstari fertili. 0. 2003). obţinut din încrucişarea Pinot Gris x Grasă de Cotnari.51 pentru numărul de ciorchini/butuc.. În urma studiului efectuat asupra unor descendenţi proveniţi din încrucişări directe şi reciproce. datorită ponderii importante a interacţiunilor genetice de aditivitate în ereditatea caracterului. greutatea ciorchinilor. vigoare şi ramificare. Aditivitatea poligenelor contribuie în mod considerabil la manifes-tarea elementelor de productivitate. pretabile intensificării culturii. Numărul de ciorchini pe butuc şi mărimea ciorchinilor sunt ele-mente de productivitate corelate negativ între ele. până la foarte viguroase). şi efectele de dominanţă şi epistazie.

discretă. când volumul materialului biologic este foarte mare şi necesită o preselecţie mai puţin riguroasă. În diferitele etape ale procesului de ameliorare. Mărimea ciorchinilor se apreciază în funcţie de lungimea sau greutatea lor. Tokay). Cardinal. Bonitarea se utilizează doar în câmpurile de hibrizi.destinate pentru struguri de vin formează un număr mare şi foarte mare de ciorchini pe butuc. se recomandă ca. cu ciorchini mari şi boabe dese. în funcţie de destinaţia recoltei. În general. cât şi la greutatea medie a unui ciorchine. să fie alese ca elită doar plantele hibride cu o producţie minimă de 5 kg/butuc (la strugurii de masă) şi 3 kg/butuc (la strugurii pentru vin). odată cu recoltarea.4. sau greutatea acestora. Sautern. Soiurile pentru struguri de masă. obţinându-se date referitoare atât la producţia pe plantă (care apoi se poate raporta la ha). caractere pe care le transmit cu destulă fidelitate descendenţilor (Ardelean şi Sestraş. bobul ferm. Italia. la fel ca productivitatea. cum sunt Aligoté. urmărindu-se ca aceste elemente de productivitate să contribuie la obţinerea unei producţii cât mai ridicate. Pinot gris. care constă în observaţii vizuale şi acordarea de note (pe o scară de la 0 la 5) în funcţie de cantitatea de struguri existenţi pe fiecare hibrid. Fetească etc.) ca genitori pentru obţinerea unor soiuri de struguri pentru vin. cât şi a celor pentru vin. 1994). la clone. sau de tip muscat etc. avut în vedere atât în crearea soiurilor pentru masă.2. Coarnă neagră etc. în lucrările de amelio-rare. iar dintre soiurile vinifera. gust foarte bun şi aromă fină. Sauvignon Blanc. Xeres. productivitatea hibrizilor şi selecţiilor (clonelor) se apreciază prin bonitare sau cântărirea producţiei. mărimea ciorchinilor şi a boabelor nu reprezintă criterii de selecţie eliminatorii. ceea ce face destul de dificilă obţinerea unor soiuri pentru vin. producţia mare poate fi corelată negativ cu calitatea strugurilor (Botu. În crearea de soiuri noi. Soiurile de struguri pentru vin. Această corelaţie limitează folosirea. au boabe mai mici. cum sunt Afuz Ali. în funcţie de posibilităţi. La soiurile pentru vin se urmăreşte obţinerea unui randament în must de minimum 75 l / 100 kg struguri. Riesling de Rhin. dar mai puţin precisă. Şi calitatea este o caracteristică deosebit de complexă.. . cele de masă au o produc-tivitate superioară comparativ cu cea a soiurilor de struguri pentru vin. seminţe puţine şi mici. cu deosebiri mai mari în privinţa caracterelor şi însuşirilor dorite la noile soiuri. pentru a se obţine vinuri de calitate deosebită. La ultimele. dar şi cele care determină calitatea intrinsecă a strugurilor (pieliţa subţire şi fără prea mult tanin. iar la strugurii de masă să contribuie şi la aspectul comercial corespun-zător.). însă de dimensiuni mai reduse. ciorchini mai mici şi mai denşi. La soiurile de masă foarte importante sunt caracteristicile care determină aspectul comercial al strugurilor (mărimea şi forma ciorchinilor şi a boabelor. soiurile speciei V. cu particularităţi specifice anumitor tipuri de soiuri sau podgorii (ex. desimea şi culoarea boabelor). Cardinal. În culturile comparative. Transilvania. au boabe mari. Neuburger. crocant şi suculent. Evident. În general. Ea este o metodă expeditivă. 1. fiind un caracter corelat negativ cu densitatea boabelor în ciorchine. la unele soiuri fiind necesară o producţie relativ redusă la unitatea de suprafaţă. La majoritatea soiurilor de tip vinifera există o corelaţie negativă între mărimea ciorchinelui şi desimea boabelor. Afuz-Ali etc. ciorchini mari şi răsfiraţi şi pot fi utilizate ca genitori pentru obţinerea unor noi soiuri de struguri pentru masă. Perlette. vinifera sunt mai productive decât soiurile americane. 1999). Calitatea Calitatea strugurilor la viţa de vie constituie un obiectiv de ame-liorare extrem de important. a soiurilor de struguri de masă cu ciorchini mari (Muscat Hamburg. prin aplicarea selecţiei. se numără ciorchinii şi se cântăresc. Mărimea boabelor se exprimată prin diametrul (apical şi lateral). metoda se poate aplica şi la plantele hibride pentru obţinerea unor date precise. aspect care se are în vedere şi la efectuarea selecţiei asupra hibrizilor şi selecţiilor aflate în procesul de ameliorare. constituind şi elemente de calitate.

Ulterior. unde de regulă există un vast material biologic. substanţele aromatice din vin. se apreciază conţinutul în zahăr. se fac determinări tot mai amănunţite referitoare la compoziţia strugurilor (mustului. aripată. Datele privind compoziţia . în funcţie de combinaţia celor două gene. aminoacizi esenţiali. care constituie importante elemente de calitate la viţa de vie. ulterior. iar datorită seriei polialelice a genei. rămurată. prin analize chimice efectuate în laboratoare de specialitate. buchetul la învechirea vinului. La strugurii pentru vin se apreciază şi limpiditatea mustului şi vinului. se stabileşte conţinutul strugurilor în vitamine. Conţinutul în zahăr şi aciditate sunt caracteristici de calitate ce se transmit. conţinutul în aciditate volatilă. conţinutul în zahăr şi aciditate. raportul glucoză-fructoză.) sau poate fi exprimată prin indicele de formă (If). În acest scop. fiind dată de două perechi de gene cu acţiune epistatică: B – o genă majoră dominantă pentru culoarea neagră a boabelor şi R – o genă dominantă pentru culoarea roşie a boabelor. Culoarea strugurilor (boabelor) reprezintă o caracteristică de calitate cu o ereditate simplă (Barritt şi Einset. Întrucât pretenţiile consumatorilor pentru struguri şi vinuri de calitate sunt mereu crescânde. este dominantă asupra celei oval-alungite. Forma strugurilor şi a boabelor prezintă importanţă calitativă doar la strugurii pentru masă. Dintre substanţele chimice utile existente în struguri. În procesul de selecţie pentru obţinerea unor soiuri de masă. O amplă variabilitate a formei strugurilor şi boabelor se obţine şi în urma hibridărilor.Indiferent de destinaţia fructelor. Italia). un interes deosebit prezintă următoarele elemente: culoarea şi aroma strugurilor. cele mai întâlnite forme fiind: conică. Între soiuri există o amplă variabilitate a formei ciorchinilor. bifurcată. În câmpurile de hibrizi. Toate aceste elemente concură la formarea însuşirilor organoleptice şi de stabilitate ale vinului şi conferă calitatea vinului (Botu. la strugurii de masă. taninuri etc. cu ajutorul refractometrului. care conferă aspectul comercial. din considerente practice. formele “curioase” nefiind reţinute. prin analize chimice precise. 1999). calitatea strugurilor se apreciază vizual. iar genotipurile dublu recesiv-homozigote (bbrr) albe. citat de Ardelean şi Sestraş 1999). genotipurile BBrr şi Bbrr vor avea boabe negre. de expeditivitate. forma rotundă este dominantă asupra celei ovoide care. Chiar dacă forma nu constituie un criteriu eliminatoriu. componenţa diferiţilor acizi. cercetările în direcţia ameliorării calităţii la viţa de vie rămân de actualitate. la rândul ei. Raportul zahăr/aciditate influenţează hotărâtor gustul strugurilor şi poate furniza indicii asupra destinaţiei unui viitor soi. Atât la soiuri cât şi la hibrizi. elipsoidale sau sferic-înalte (Muscat Hamburg). în procesul de ameliorare se determină în mod curent conţinutul în zahăr şi aciditate. Ereditatea formei boabelor este monogenică (De Lattin. mărimea strugurilor şi boabelor sunt caractere care prezintă importanţă prin prisma aspectului comercial. culoarea mustului. Cardinal) şi cilindrice sau oval-alungite (Afuz-Ali). vinului). ovoidale (Coarnă neagră. Genotipurile dublu homozigot dominante (BBRR) vor avea boabele de culoarea cea mai închisă. prin degustare şi completarea unor fişe de calitate care includ mai mulţi parametri şi. Dintre elementele de calitate. calitatea strugurilor este dată şi de conţinutul strugurilor în substanţe utile şi de măsura în care acestea pot fi valorificate şi asimilate de organismul uman. ovală etc. ca raport între diametrul mare şi diametrul mic al boabelor. O diversitate pronunţată există şi pentru forma boabelor. metanolului etc. în selecţia elitelor pentru struguri de masă se preferă genotipurile cu ciorchini şi boabe regulate. vitaminele.. respectiv moştenesc. polifactorial şi independent una de cealaltă. la viţa de vie. cele două caractere constituie şi elemente de productivitate. pentru a se obţine date concludente privind valoarea de ansamblu a selec-ţiilor. conico-cilindrică. prezenţa esterilor sau aldehidei. pe baza elementelor prezentate. citaţi de Ardelean şi Sestraş. La soiurile de struguri pentru vin. 1994). forma boabelor poate fi descrisă în cuvinte (rotundă. Datorită epistaziei. şi se fac analize chimice de specialitate. 1957. boabele întâlnite la cele mai multe soiuri fiind sferice sau rotund-globuloase (ex. Chasselas. 1969. cilindrică. genotipurile RRbb şi Rrbb roşii. După cum s-a precizat. culoarea şi gustul etc. după extragerea plantelor elită şi promovarea lor în verigile superioare ale procesului de ameliorare.

Pentru crearea unor soiuri aromate. Ardelean. Perla de Csaba ş. 1998). soiul Traminer roz a dat naştere unei proporţii mai mari de descendenţi cu un conţinut ridicat în zahăr al strugurilor când a participat ca formă maternă. La soiurile de struguri pentru vin. 1. alternându-se genitorii de calitate din cadrul speciei vinifera. Tămâioasă. Un element de calitate foarte căutat la viţa de vie. Dacă într-o încrucişare unul dintre genitori este de tip muscat. 1986). poate fi uşor de încorporat la descendenţii hibrizi. să se obţină descendenţi care să moştenească caracteristicile respective şi prin selecţie să fie identificaţi indivizii la care conţinutul în zahăr şi aciditate al strugurilor să fie la parametri superiori şi într-un raport optim. sau la soiuri derivate din speciile americane. în timp ce în Canada şi SUA sunt preferaţi strugurii de masă cu boabe foarte mari. ar lărgi şi aria de cultură economică a viţei de vie pentru struguri de masă (Oprea şi colab. Regina viilor. 1975. astringent. de la foarte timpurii până la tardive. la care se urmăreşte crearea unor soiuri noi. s-au folosit soiuri de foarte bună calitate din specia V. cu o coacere diferită.. a. raportul dintre zahăr şi aciditate este mai important decât valorile absolute ale celor doi compuşi. Pentru combinarea calităţii soiurilor vinifera cu rezistenţa la boli şi filoxeră s-a apelat la specii sălbatice. de tip Alphonse Lavallée (Botu. De multe ori. atât la strugurii de masă cât şi la cei pentru vin este aroma. Muscat de Hamburg. În Europa Centrală şi de Est.cantitativă a strugurilor nu sunt suficiente pentru a da informaţii complete asupra calităţii unui cultivar. prin alegerea unor genitori cu un conţinut bogat în cele două componente. indiferent de destinaţia strugurilor. astfel încât să fie asigurată piaţa cu fructe proaspete o perioadă cât mai îndelungată din timpul anului. îndeosebi la soiurile de masă. citat de Ardelean şi Sestraş. Muscat de Alexandria. Cabernet. Chasselas muscat. vinifera. 1986). raportul dintre cei doi componenţi glucidici principali (glucoză şi fructoză) trebuie să fie în favoarea fructozei.4. tămâioase se pot utiliza ca genitori (Neagu. Elementele de calitate pot fi apreciate diferit de consumatorii din anumite zone ale Globului. Promovarea în producţie a unor soiuri timpurii şi extratimpurii. 1975): Muscat Ottonel. Dezavantajul acestora îl constituie faptul că în descendenţe îşi transmit caracteristicile de rusticitate (slaba calitate). un conţinut mai scăzut de aciditate volatilă contribuie la for-marea unui buchet mai plăcut la vinurile roşii. precum şi în Asia Mică sunt preferaţi strugurii aromaţi. 1976. fiind deter-minată genetic de cinci gene dominante complementare (Wagner. majoritatea descendenţilor manifestă caracterul respectiv. De asemenea. Ereditatea de tip cantitativ a conţinutului strugurilor în zahăr şi aciditate permite ca. Sunt recomandate ca genitori pentru un conţinut ridicat în zahăr şi mai scăzut în aciditate soiurile din prolesurile Orientalis şi Pontica (Corinth. fapt ce denotă că ereditatea conţinutului în zahăr a fost influenţată şi extranuclear (Moldovan. o epocă de coacere mai timpurie este de preferat. inclusiv gustul ştiros. Epoca de coacere a strugurilor Epoca de maturare a strugurilor reprezintă un important obiectiv de ameliorare la viţa de vie. deoarece ea asigură maturizarea completă a strugurilor chiar şi în toamnele reci şi ploioase (Ardelean. 1999). Grasă). Utilizat ca genitor de calitate în încrucişări directe şi reciproce cu diferite selecţii cu origine americană.3. sau conţinutul în malvină. Ca surse de gene pentru obţinerea unor noi soiuri de viţă de vie de calitate superioară. “foxat”.) sunt recomandate ca genitori pentru obţinerea unor descendenţi cu o aciditate mai ridicată a strugurilor. dar fără aromă. 1994). Aroma specifică soiurilor “tămâioase” (muscat). pe lângă faptul că ar asigura extinderea perioadei de consum cu struguri proaspeţi. în timp ce la soiurile de struguri de masă acest raport trebuie să fie în favoarea glucozei (Neagu. (soiuri pentru struguri de masă). Pentru îmbunătăţirea calităţii descendenţilor trebuie să se recurgă la mai multe generaţii de backcross. decât ca formă paternă. Chiar şi la soiurile pentru vin care în general sunt mai tardive. Neuburger etc. Tămâioasă românească (soiuri pentru vin). care poate spori sau diminua calitatea strugurilor sau a vinului. 1989). . în timp ce soiurile din proles Occidentalis (Riesling.

variabili-tatea genetică a rezistenţei la ger în cadrul soiurilor speciei V. în majoritatea arealelor menţionate. În experienţele lui Wei şi colab. 1989). fără să sufere afecţiuni substanţiale (Alleweldt şi colab. De aceea. riparia şi unele selecţii ale speciei. Rusia. provocând pierderi considerabile. Acest aspect este valabil şi pentru condiţiile din ţara noastră. Asia Mică. iar Afuz Ali şi Muscat Hamburg maturarea mai tardivă. citaţi de Alleweldt şi colab. soiurile utilizate ca genitori şi-au transmis cu fidelitate epoca de maturare a strugurilor în descendenţă: Perla de Csaba şi Regina Viilor timpurietatea. Coarnă neagră. Madeleine Angevine.. Perla de Csaba ş. uneori efectele de dominanţă şi epistazie fiind cel puţin la fel de importante. în special aparţinând speciei V. În transmiterea epocii de coacere a strugurilor pot fi implicate şi efecte de natură citoplasmatică (Sestraş şi colab. cu un determinism polifactorial. forme din V. astfel că. V. Riesling de Rhin. 1990). China. 1990). Cardinal etc. rezistenţa la gerurile de iarnă constituie un important obiectiv de ameliorare. pentru realizarea acestui obiectiv. Datorită rezistenţei la ger.. riparia. Coacerea lemnului . fiind puternic influenţată la hibrizii F1 de specificul soiurilor genitoare şi condiţiile de mediu (Oprea şi colab. Din păcate. vinifera este relativ restrânsă. până la –40ºC. SUA). Hemstad şi Luby (2000) au obţinut puieţi care au rezistat la temperaturi de – 38ºC. Rezistenţa la ger este o caracteristică cu un determinism poligenic. Rezistenţa la ger şi iernare Riscurile la care este expusă viţa de vie din cauza temperaturilor negative coborâte din timpul iernii constituie una dintre problemele majore pentru cultura speciei în numeroase zone în care viţa de vie are o pondere semnificativă în cultură (Europa Centrală. 2000). se recomandă utilizarea în hibridări a unor soiuri care prezintă un grad acceptabil de rezistenţă la ger (ex. Cea mai ridicată rezistenţă la ger o prezintă unele forme asiatice. cum este portaltoiul Riparia Gloire. (Neagu. În determinismul genetic al epocii de coacere a strugurilor. Aligoté. prin alegerea unor genitori cu o bună comportare la gerurile din timpul iernii pot fi obţinute descendenţe hibride F1 în care selecţia pentru identificarea unor forme rezistente să fie eficientă. în sisteme înalte şi semiînalte. riparia poate tolera temperaturi de –31ºC sau chiar mai joase (Pierquet şi Stushnoff. riparia şi hibrizi franţuzeşti din V. atât pentru soiurile roditoare cât şi pentru portaltoi. Labrusca). Canada. Pentru obţinerea unor descendenţi hibrizi adecvaţi obiectivului propus.5. vinifera. Pinot gris.35 care sugerează o cotă importantă a varianţei genetice aditive în exprimarea fenotipică a caracterului. pot fi utilizate cu succes şi în ameliorarea portaltoilor. Chiar dacă soiurile europene rezistă la geruri de iarnă de –15ºC sau chiar –20ºC. În experienţele efectuate de Oprea şi colab.a. care pot suporta temperaturi mai scăzute de –30ºC. astfel că V. Oporto. Prin încrucişări între V. 1998).Epoca de maturare a strugurilor apare ca o însuşire ereditară complexă. Amurensis. extinsă până în jurul temperaturii de –20ºC. Crearea şi introducerea în cultură a unor soiuri rezistente la gerurile de iarnă ar permite extinderea culturii neprotejate. –28ºC (V. temperaturile minime pot coborî frecvent sub aceste limite.4.). eventual –22ºC (Alleweldt şi colab. Ca genitori pentru o epocă timpurie de coacere a strugurilor pot fi utilizate şi soiurile: Ischia. 1975). heritabilitatea în sens restrâns pentru epoca de coacere a strugurilor a avut valoarea 0. 1.. Muscat de Ungaria. nu întotdeauna aditivitatea joacă rolul cel mai important. 1. ceea ce limitează folosirea lor în amelio-rare.4.4. în unele podgorii minimele absolute coborând chiar sub –30ºC. (2003). 1980... iar forme din V. Unele specii Nord Americane rezistă şi la temperaturi de –25ºC. (2002). ar asigura producţii mari şi constante de la un an la altul şi s-ar concretiza într-un randament sporit sub aspectul producţiei şi al costurilor de producţie. 1990). Amurensis constituie o sursă de germoplasmă deosebit de valoroasă pentru crearea unor soiuri rezistente la ger (Korbuly.

1943. Coacerea lemnului nu este corelată numai cu rezistenţa la ger. cu o heritabilitate scăzută. Cea mai slabă rezistenţă la ger şi cea mai tardivă coacere a lemnului o manifestă portaltoii Teleki 8 B şi Kober 5 BB (Martin. Grasă. Nu există date semnificative în literatura de specialitate privind ereditatea rezistenţei la secetă. creşterea rezistenţei la acest factor de stres constituie un obiectiv de ameliorare corelat cu productivitatea şi calitatea producţiei în toate zonele cu deficit de precipitaţii şi lipsite de posibilităţi de irigare. citat de Neagu. Traminer şi Oporto îşi coc lemnul timpuriu. 1975). 1982). 1990). caracterizate printr-o rezistenţă bună şi foarte bună la secetă (Ardelean şi Sestraş. în plus. Coarnă albă. 1999). 1. întrucât contribuie la sporirea rezistenţei plantelor la ger. Furmint. ci şi cu gradul de prindere la altoire a viţelor. În ceea ce priveşte determinismul genetic al caracterului. Ischia şi Pinot gris îşi coc lemnul foarte de timpuriu toamna. manifestă o precocitate evidentă a intrării pe rod şi a coacerii strugurilor (Miciurin.) Berl. unde recoltele de struguri de masă. V. Cea mai bună coacere a lemnului la portaltoi o prezintă Riparia Gloire (evidenţiat pentru foarte buna rezistenţă şi la ger). Există o amplă variabilitate genetică a caracterului între soiurile de viţă de vie cultivate în ţara noastră: Perla de Csaba. Neuburger.. acesta fiind folosit ca etalon în aprecierea rezistenţei la ger şi a gradului de coacere a lemnului la ceilalţi portaltoi. unele soiuri recunoscute ca având o bună coacere a lemnului în condiţiile de la noi manifestă o inconstanţă a maturării lemnului de la un an la altul (Ardelean şi Sestraş.4. 1999). Rezistenţa la mană Obţinerea şi promovarea în practică a unor soiuri de viţă de vie rezistente sau tolerante la atacul de mană – Plasmopara viticola (B. et de T. Afuz-Ali. De .4. (1997) au determinat existenţa unor corelaţii feno-tipice strânse între lungimea de creştere a lăstarilor. citat de Neagu. rotundifolia. precum şi la reducerea poluării în ansamblu. Oporto. Rezistenţa la secetă Chiar dacă viţa de vie este considerată una dintre speciile cultivate tolerante la secetă. Sestraş şi colab. iar Ceauş. 1975. comparativ cu soiurile Riesling Italian. vin sau stafide sunt limitate de insuficienţa apei (Alleweldt şi colab. bourqui-niana. Fetească regală. însă se poate presupune că la viţa de vie caracterul este determinat poligenic. – contribuie la reducerea costurilor de producţie şi la ridicarea productivităţii muncii în viticultură. Datorită eredităţii de tip poligenic şi ponderii importante pe care o deţin condiţiile de mediu în exprimarea caracterului. Astfel de corelaţii pot fi utile în procesul selecţiei unor forme cu o bună coacere a lemnului şi o rezistenţă la ger ridicată. Cadarcă. coacerea lemnului este un caracter cantitativ. viţele care îşi coc lemnul complet şi devreme. V. Muscat Hamburg. Clairette doré şi Cinsaut au suportat mai bine lipsa de umiditate şi temperaturile ridicate.Coacerea lemnului reprezintă o caracteristică importantă în amelio-rarea viţei de vie. Chasselas muscat. Ardeleancă (Neagu. Braghină şi Băbească neagră îşi coc lemnul târziu şi foarte târziu. se apre-ciază că. Pentru obţinerea unor hibrizi F1 cu o coacere timpurie şi foarte timpurie a lemnului se recomandă utilizarea ca genitori a soiurilor care manifestă caracterul respectiv (cum sunt cele din primele două grupe prezentate). (1990) menţio-nează ca sursă de gene pentru ameliorarea rezistenţei la secetă a portal-toilor specia V. Lincecumii.6. et C. Alleweldt şi colab. În afara unor soiuri care s-au dovedit rezistente sau tolerante la secetă. aestivalis var. Muscat Ottonel. Căzăceanu şi colab. Galbenă de Odobeşti. soiurile Burgund mare. între soiurile de viţă de vie existând o amplă variabilitate a comportării la secetă. 1. la viţa de vie. rupestris.7. lungimea lemnului maturat şi gradul de maturare a lemnului. în lucrările de ameliorare se pot utiliza ca genitori pentru realizarea acestui obiectiv şi specii precum V. În condiţiile din ţara noastră. 1975). 1952..

Sestraş şi colab. scot în evidenţă ampla heterozigoţie ce caracterizează viţa de vie şi influenţa decisivă a genitorilor utilizaţi ca forme parentale. rezistenţa la mană este determinată poligenic.. 1996. în cadrul sistemului monogenic. ci efectele de dominanţă şi epistazie. He şi Wang. Rezultatele contradictorii obţinute în astfel de experienţe (Brown – Sestraş). În urma infecţiei şi apariţiei micozei pe frunzele plantelor sensibile. nu sunt capabile să dea naştere. Tămâioasă românească şi Riesling Italian au fost calificate ca foarte sensibile (Rodi Mitrea şi colab. (Boubals. riparia. Nikolić. citat de Einset şi Pratt. 2000). în descendenţele hibride rezultate din încrucişarea soiurilor vinifera şi unele specii americane. totodată. Negru vârtos. cum sunt Pinot. Brown şi colab. soiurile Crâmpoşie şi Merlot ar putea fi utilizate ca genitori în noi lucrări de hibridare dirijată. Băbească. Speciile americane şi câteva dintre cele estasiatice posedă gene pentru rezistenţă la boală. Oprea. în timp ce soiurile Chasselas doré. Regina viilor. Testarea şi . Brown şi colab. ci şi ca urmare a efectelor inegale şi antagonice ale alelelor contribuitoare. ceea ce sugerează că în determinismul genetic al caracterului intervin şi efecte de natură citoplasmatică. (1999) au concluzionat că. crearea unor cultivaruri rezistente la mană reprezintă un obiectiv de ameliorare extrem de important şi. într-o proporţie profitabilă pentru selecţie. astfel că o parte din ele au fost şi sunt utilizate în continuare în lucrările de ameliorare: V. 1998. citat de Căzăceanu şi colab. Chiar dacă cota de participare a genotipului în manifestarea fenotipică a rezistenţei sau sensibilităţii la mană a descendenţilor F1 a fost considerabilă. V. (1999) au constatat că ereditatea maternală nu este implicată în transmiterea rezistenţei la mană. După Boubals (1962). Berlandieri. Rives. pentru apariţia necrozelor în ţesuturile stomatelor.. 2000). 1971. Rungang şi colab. se aplică selecţia şi numai plantele cu o comportare adecvată (rezistente sau tole-rante) sunt scoase în câmp. 1956. 1961. Deoarece în experienţele lor. În urma încrucişării soiului Traminer roz cu diferite selecţii inter-specifice rezistente la mană. 1975). Husfeld. efectele aditive ale genelor joacă cel mai important rol. 1981. Hibrizii cu cea mai bună comportare la atacul de mană au predominat în combinaţiile în care genitorul de rezistenţă a fost utilizat ca formă maternă. capacitatea generală de combinare (CGC) a unor soiuri pentru comportarea la mană a descendenţilor a fost semnificativ superioară capacităţii specifice de combinare (CSC).. Patil şi colab. Potapenko. prin urmare. în primăvara în care s-au obţinut plantele din seminţe.aceea. Sauvignon. când hibrizii au 4-5 frunze adevărate. 1979. (2000) au emis ipoteza că se pot obţine descendenţi toleranţi sau chiar rezistenţi la mană. Olmo. Verificarea comportării descendenţilor hibrizi la atacul de mană se face în seră. însă nu exclusiv pe seama aditivităţii. 1997. soiurile Crâmpoşie şi Merlot au fost catalogate ca foarte rezistente la mană. Coutinho. În condiţiile de la Banu Mărăcine. la descendenţi care să prezinte transgresiuni favorabile (plante foarte rezistente sau rezistente). Traminer. Sestraş şi colab. V. 1999. Riesling de Rhin etc. 1963. (1982). în experien-ţele efectuate de Sestraş şi colab. (2000). Neagu (1975) recomanda utilizarea ca genitori în hibridări artificiale a soiurilor vinifera cu o oarecare toleranţă sau chiar o relativă rezistenţă la boală. în urma unor infecţii artificiale efectuate numai la combinaţiile în care au participat genitori de rezistenţă. V. care îşi menţine actualitatea în toate centrele mari de ameliorare din lume (Oprea şi Moldovan. homozigot recesive pentru locusul rezistenţei. 1986. asupra comportării hibrizilor la atacul de mană. cinerea. În ereditatea rezistenţei la mană a viţei de vie intervin două sisteme genetice: un sistem monogenic. Aceiaşi autori au sesizat că în unele combinaţii directe şi reciproce au existat diferenţe mari între media notelor pentru comportarea hibrizilor la atacul de mană. în ereditatea rezistenţei viţei de vie la mană. Totuşi. folosite în hibridări artificiale. însă Husfeld (1961) a constatat că nici măcar soiurile tolerante. 1959. nu aditivitatea a jucat rolul cel mai important în ereditatea caracterului. Amurensis etc.. pentru obţinerea unor descendenţe în care să se poată efectua selecţia unor plante cu o bună comportare la atacul de mană. datorită trans-gresiilor ce apar în cazul poligeniei. 2000). 1997. În rândul soiurilor vinifera se manifestă o largă variabilitate pentru comportarea la atacul de mană. cele sensibile fiind eliminate. Korbuly. Soiurile aparţinând speciei europene de viţă de vie (Vitis vinifera) sunt. de inhibare a dezvoltării miceliului în frunzele plantei gazdă (Boubals. şi un sistem poligenic.

în anul 1863. vinifera. Crăciunel 26 (Berlandieri x Riparia Kober 5 BB). chiar dacă se presupune că în ereditatea rezistenţei la filoxeră sunt implicate mai multe gene. după cum urmează (adaptat după Husfeld. cu aspect uleios. apelându-se la hibridarea artificială între specii americane sau între specii americane şi soiuri vinifera. vinifera (Granet şi colab. cu aspect uleios). rare. (1990) precizează că lucrările de identificare a unor soiuri vinifera tolerante la filoxeră n-au fost încununate de succes. V. încruci-şându-se genitori de rezistenţă la filoxeră (specii americane. Pentru ameliorarea portaltoilor. cum sunt: Zghihara. 1998. pe portaltoi rezistenţi la dăunător. vinifera este considerată homozigotă pentru sensibilitate. sau soiuri provenite din specii americane). Braghină. Cabernet Sauvignon. Rezistenţa la filoxeră Odată cu apariţia în Europa. filoxera – Daktulos-phaira vitifoliae (Fitch) – a devenit cea mai mare ameninţare pentru viticultura europeană. printre care Crăciunel 2 (selecţionat din descendenţa rezultată în urma încrucişării dintre Berlandieri x Riparia Kober 5 BB). V. fiecare plantă primind o notă pe o scară de bonitare. Berlandieri. Crăciunel 71 (Berlandieri x Riparia).conidiofori). Lucrări de ameliorare în direcţia creării unor portaltoi rezistenţi la filoxeră s-au desfăşurat şi în ţara noastră. 2000). din specia V. vinifera. adiacente. . căreia îi corespunde un anumit nivel de infecţie cu mană.. 1998. conside-rate imune la filoxeră (Căzăceanu şi colab. rupestris. 3 = atac mediu (frunze cu pete necrotice mici şi numeroase. se recomandă ca din ultima categorie să fie utilizate ca genitori soiuri cu o anumită toleranţă la atacul de filoxeră. 1975. specia V. datorită apariţiei fructificaţiilor ciupercii . Acestea au însă 2n = 40 cromozomi. În acest scop. dar numeroase). dar numai în condiţiile unor soluri nisipoase şi cu o populaţie redusă de paraziţi.. V. rotundifolia. riparia. Mijlocul de salvare a plantaţiilor de viţă de vie de la atacul de filoxeră l-a constituit altoirea soiurilor nobile. Căzăceanu şi colab. Schmid şi colab. cu soiuri nobile. V. provocând mari pagube şi răspândinduse ulterior în lumea întreagă. 2 = atac slab (frunze cu pete necrotice mici. dese. Berlandieri. în câmpurile de hibrizi în care materialul biologic este numeros. unsuroase).. alte surse de gene ce pot fi utilizate în ameliorare pentru rezistenţă la filoxeră sunt repre-zentate tot de specii americane. Datorită faptului că în rândul soiurilor nobile nu există nici unul cu rezistenţă la filoxeră. Asemenea soiuri se pot obţine tot prin hibridare dirijată. ceea ce limitează posibilităţile de încrucişare cu speciile şi soiurile cu 2n = 38 cromozomi. 2000) a folosit ca sursă de gene clona Arnold. 5 = atac foarte puternic (frunze cu pete necrotice foarte mari.selecţia hibrizilor pentru comportarea la mană poate fi continuată şi în câmp. Alleweldt şi colab. Pentru economie de timp şi expeditivitate. V. Schmid şi colab. reprezentaţi de specii americane precum V. riparia.8.. Băbească neagră (Neagu. 1982). 4 = atac puternic (frunze cu pete necrotice mari. 1. 2003). aprecierea efectuându-se prin bonitare sau prin calcularea gradului de atac. Împotriva filoxerei se poate lupta nu numai prin crearea unor portaltoi rezistenţi la parazit şi altoirea pe ei a soiurilor nobile. citându-l doar pe Sibashvili (1980) că a raportat o uşoară toleranţă a unor soiuri originare din Georgia. în condiţii naturale de infecţie. V. cinerea şi hibrizii dintre aceste specii şi soiurile speciei V. Complexitatea caracterului este amplificată de variabilitatea şi structura genetică a dăunătorilor şi de capacitatea acestora de răspândire şi parazitare a unor noi gazde (Forneck şi colab. aparţinând speciei V. 1982). cinerea). rupestris. aparţinând speciei V. 1961): 0 = fără atac . sau mari. (1998.4. În acest fel au fost obţinuţi unii portaltoi valoroşi. se preferă utilizarea unui sistem de notare. ci şi prin crearea de soiuri rezistente pe rădăcini proprii la atacul dăunătorilor.. 1 = atac foarte slab (frunze cu pete necrotice foarte mici şi foarte puţine). Munsoniana şi V. În afara speciilor americane menţionate pentru rezistenţa lor la filoxeră (V. V.

Soiurile apirene. Victoria. Splendid. o mare importanţă o deţin şi alte caracteristici: bobul ferm. Bicane. Coarnă neagră.4. dar în cazul strugurilor aromaţi (de tip muscat). dezagreabilă. Muscat de Hamburg. Transilvania. Ei trebuie să aibă un aspect comercial deosebit de atrăgător. Testarea comportării hibrizilor la atacul de filoxeră se poate face atât pentru forma radicicolă. cu o slabă tendinţă de „înmuiere” (să nu devină „lipicioase”). Chasselas doré. Triumf. riparia şi V. Delight. Beauty Seedless. (Calistru şi colab. Muscat de Alexandria şi Corinth Negru. Corinth ş. 1997). Almeria. 1. SUA (Einset şi Pratt. la Universitatea California. pieliţa de grosime moderată. Obţinerea soiurilor de struguri de masă şi a soiurilor apirene La viţa de vie există unele soiuri la care se formează boabe (bace) fără seminţe.. care permit şi apariţia de boabe cu seminţe foarte puţine (după Ardelean şi Sestraş. Afuz Ali. Someşan. în seră. Cetăţuia. Flame Tokay. Lipsa seminţelor este cauzată de două mecanisme: a) lipsa fecundării. Valori superioare ale forţei de desprindere a bobului de pedicel şi bună rezistenţă la fisurare (plesnire. în câmp. iar Mortensen (1964) adaugă existenţa a cel puţin doi factori modificatori. Malaga. Printre cele mai cunoscute soiuri de acest tip se numără Sultanina. pretându-se excelent pentru stafide sau struguri de masă. se pot aminti: Alphonse Lavallée. lipsa seminţelor la soiurile vinifera este determinată după Weinberger şi Harmon (1964) de o genă recesivă. Nimrang. un gust foarte bun şi aromă fină. cum sunt: Azur. sau în condiţii de infestare naturală. sunt denumiţi generic struguri de masă sau struguri pentru desert. rezistent). boabe mari. ceea ce determină ca seminţele să rămână mici. de culori deschise. Regina viilor. seci şi moi (Crăciun. Timpuriu de Pietroasa. Splendid. Alături de acestea. Silvania (Calistru şi colab. majoritatea create de Olmo. prin utilizarea ca genitori a unor soiuri autohtone. formă regulată sau specială (mai deosebită. sau când trebuie transportaţi la mari distanţe. Din punct de vedere genetic. În ţara noastră. Strugurii folosiţi în alimentaţie în stare proaspătă sau pentru decorarea meselor festive. Prin încrucişări între V. dimensiuni mari sau foarte mici ale boabelor. Printre soiurile relativ puţine care îndeplinesc cerinţele menţionate. Când strugurii sunt depozitaţi pentru o lungă perioadă de timp. Coarnă neagră selecţionată. Coarnă neagră.. crăpare) a boabelor. Perlette. cu rezistenţă completă la filoxeră. 1981). caracteristici de interes la strugurii de masă. în stare homozigotă. Muscat timpuriu de Bucureşti. 1997). Selecţia portaltoilor sau soiurilor rezistente pe rădăcini proprii la filoxeră se face în urma unor infestări artificiale.9. Timpuriu de Cluj. o bună aderenţă a bobului la pedicel. vechi. Braghină. Milcov. aroma să nu fie prea puternică. Emerald Seedless şi Ruby Seedless. Emperor. plăcută. discretă sau intensă. cu scopul creării unor noi forme cu boabe fără seminţe (Einset şi Pratt. Milcov ş.). Polenul unor asemenea soiuri este în general viabil şi poate fi utilizat în încrucişări controlate. Catta-Curgan) cu soiuri cu boabe complet lipsite de seminţe (Kiş-miş. dar nu ieşită din comun). cărnos (tare. sau străine (ex. Napoca. o textură moale a pulpei.cinerea. strălucitoare. Frumoasă de Ghioroc.a. Crâmpoşie. prezintă soiurile Transilvania. cinerea Arnold s-a obţinut soiul de portaltoi Börner. Greaca. b) avortarea embrionilor (la soiurile stenospermocarpice). Neagu (1975) recomandă încrucişarea unor soiuri cu seminţe puţine (Ceauş. Perlette) s-au creat noi soiuri de struguri pentru masă (dar şi pentru stafide sau industrializare). Tămâioasă românească. Cardinal. aromă plăcută. sau cu seminţe puţine. . Xenia. Pentru obţinerea unor noi soiuri de struguri de masă fără seminţe sau cu seminţe foarte puţine. la soiurile partenocarpice. care constituie potenţiali genitori în acest sens. 1975). destinate producerii strugurilor pentru stafide (fără seminţe) trebuie să formeze boabe cu un conţinut ridicat în substanţă uscată. şi care prin valoarea lor de ansamblu sunt larg răspândite în lume. se pot utiliza ca genitori pentru caracterul “boabe fără seminţe” soiurile americane Thompson Seedless. cât şi pentru cea galicolă. Victoria. Otilia. cu o foarte ridicată rezistenţă la toate biotipurile de filoxeră.a. 1999). 1975).

uniformitatea mărimii boabelor. Otilia (struguri pentru masă. în urma fermentării strugurilor se obţine vinul. Alidor. pentru obţinerea unor soiuri productive. Negru vârtos) care au dovedit o bună capacitate combinativă. buche-tului etc. Roz de Miniş. astfel încât selecţia în direcţia creării unor noi soiuri pentru vin să aibă mari şanse de succes. Obţinerea soiurilor de struguri pentru vin şi suc Chiar dacă. sterile. Tămâioasă. extinderea sezonului de maturare. iar potenţialul de acumulare a zahărului în must este sub nivelul optim. Chiar şi la acestea. (Calistru şi colab. Prin polenizarea liberă sau dirijată a unor asemenea soiuri. asimilabile de către organismul uman. Cabernet Sauvignon. Aromat de Iaşi etc. Chardonnay. Ozana. dezavantajul unei productivităţi scăzute. Coarnă albă. Soiuri renumite pentru calitatea vinului. Băbească gri. vinurile seci. Combinarea elementelor de calitate prin încrucişarea unor genitori aleşi în mod judicios. Mioriţa. Otilia Toma. 1. Columna. Calitatea. cu soiuri nobile valoroase. sunt şi numeroase soiuri româneşti (ex. Fetească neagră. Şarba. culoarea roşie intensă a mustului la soiul Alicante Bouschet a fost transferată de Olmo şi Koyama (1962) la noile soiuri Rubired şi Royalty (după Einset şi Pratt. la toate formele de viţă de vie. de 220 g/l. cu particularităţi distincte în privinţa gustului. Pinot Noir. care prin polenizare străină vor forma fructe lipsite de seminţe. prin obţinerea unor soiuri cu o coacere precoce. de calitate. 1997). în cultură. Grasă de Cotnari. ca genitori pentru obţinerea de noi soiuri de struguri pentru stafide. Buni genitori pentru crearea unor genotipuri destinate vinurilor de calitate superioară şi consum curent. obţinându-se noi soiuri: Arcaş. (Mărculescu. de calitate şi bine adaptate condiţiilor specifice din România (Damian şi colab. cu soiuri diploide.a. fertile. obţinut din combinaţia: Braghină x Sultanina). lucrările de ameliorare în domeniu trebuie intensificate. influen-ţează în mod hotărâtor eficienţa muncii de ameliorare. 1997).). 1989). Pentru crearea unor soiuri apirene sau de struguri de masă fără seminţe se poate aplica şi metoda încrucişării unor forme triploide. în condiţiile din ţara noastră. de condiţiile agrotehnice. numai un număr limitat de soiuri produc vin de calitate foarte bună. albe.. sau obţinut descendenţe în care aplicarea selecţiei a fost încununată de succes. Dacă vechiul soi Alicante Bouschet are. aromei. roze sau roşii.4. creşterea duratei de păstrare a strugurilor.10. În mare măsură. precum şi a altora de foarte bună calitate. a conţinutului în substanţe utile. sunt: Riesling. în funcţie de tipul de soi dorit a se obţine. calitatea vinului obţinut este influenţată decisiv de condiţiile geografice şi pedoclimatice în care sunt cultivate (şi evident. 1987. el este foarte important pentru . Băbească neagră.care au fost şi sunt utilizate pe scară largă în programele de hibridare. în noul soi Ruby Cabernet.. Donaris. În ţara noastră au fost create soiurile apirene Călina (pentru stafide. Datorită determinismului poligenic al conţinutului strugurilor în zahăr şi aciditate (şi transmiterii independente a celor două caracteristici în descendenţele hibride). care de obicei au struguri cu un conţinut ridicat în zahăr şi mai scăzut în aciditate. metodele de prelucrare etc. Centenar Pietroasa ş. aroma şi buchetul specific al soiului Cabernet Sauvignon au fost asociate de către Olmo (1948) cu productivitatea şi performanţele viticole ale soiului Carignane. rezultând plante aneuploide. răspândite pe arii extrem de largi în cultură. sau mai tardivă. prin utilizarea soiurilor remarcate pentru valoarea lor calitativă. Roşioară. soiurile apirene nu întrunesc parametrii calitativi necesari obţinerii de stafide. se pot obţine progeni cu o amplă variabilitate pentru elementele de calitate. 1975). Vinul de foarte înaltă calitate este obţinut din soiuri recunoscute pentru valoarea lor deosebită. rezultat din încrucişarea dintre Alphonse Lavallée x Perlette). De aceea. Printre dezideratele urmărite în crearea noilor soiuri de struguri pentru masă sau stafide se află creşterea aspectului comercial şi calităţii gustative a fructelor. „universale”. Spre deosebire de soiurile de struguri pentru desert sau pentru vinuri dulci. sunt produse din struguri cu aciditate ridicată şi conţinut moderat în zahăr.

Riesling Italian. Soiurile Traminer. Conform ipotezei lui Avaramov şi colab. desfăşurat de cele mai multe ori într-o perioadă relativ scurtă de timp.a. transmit foarte puternic caracterul de hermafro-ditism al florilor în descendenţele hibride. Chasselas doré ş. temperaturile din timpul nopţii sunt ridicate). adaptate însă unor condiţii locale (la soiul Concord. dar la alte specii. Există mai multe ipoteze privind ereditatea tipurilor de flori la viţa de vie. (1967). indiferent de condiţiile de mediu din perioada înfloritului. Din acest motiv. tipică cultivarurilor de origine americană. determinând apariţia florilor femele. programele de îmbunătăţire a soiurilor destinate în mod special sucurilor includ ca obiectiv general obţinerea unor soiuri similare Concord-ului. În plus. 1975). în încrucişări dintre specia V. la majoritatea soiurilor vinifera. în ereditatea caraterului este implicată o singură pereche de gene. 1. În SUA. au opinat că la V. de tip mendelian. Muscat Hamburg. care să ofere o bună ancorare a butucilor în . soiurile de viţă de vie trebuie să posede anumite însuşiri specifice. vinifera (în principal cu flori hermafrodite) şi speciile americane (în principal dioice). Întrucât recoltarea presupune un volum mare de muncă.11. capabile să se autopolenizeze. citat de Einset şi Pratt (1975). vinifera există o ereditate simplă. Breider şi Scheu (1938). reprezentând una dintre cele mai utilizate surse pentru obţinerea soiurilor de struguri pentru vinuri roşii. în timp ce. în funcţie şi de epoca de coacere a strugurilor la soiurile dintr-o anumită plantaţie. Problema este destul de acută îndeosebi în ţările dezvoltate. unde mâna de lucru în agricultură este deficitară şi foarte scumpă.4. coacerea este neuniformă. sucul de struguri prezervat prin filtrare obişnuită se prepară din soiuri precum Chasselas sau Riesling (Einset şi Pratt. pretabilitatea soiurilor la recoltarea mecanizată devine un obiectiv tot mai important de ameliorare la viţa de vie. iar alela recesivă Sf în stare homozigotă. când de la începutul colorării boabelor la maturitate.4. îndeosebi în zonele mai calde. cum sunt: un sistem radicular puternic. Madeleine Royale. Strugurii folosiţi pentru dulciuri sau sucuri nefermentate îşi transmit aroma proaspătă în sucul prezervat prin pasteurizare sau conservare sterilă prin ultrafiltrare sau printr-o înaltă concentraţie de SO2. Interesant de remarcat este faptul că prin pasteurizarea sucului de struguri. prezintă avantajul că ar permite înfiinţarea unor plantaţii cu un singur soi. În Elveţia şi alte ţări din centrul Europei. până la recoltarea strugurilor sunt efectuate manual. soiul Concord a ajuns să fie cultivat şi extins pe mari suprafeţe în SUA. alela dominantă Sh determinând apariţia florilor hermafrodite. cel puţin teoretic. care nu ar avea nevoie de polenizator. recomandându-se folosirea lor ca genitori în vederea obţinerii unor soiuri cu flori hermafrodite (Neagu. Pentru a se preta la recoltarea mecanizată. Obţinerea soiurilor cu flori hermafrodite Soiurile de viţă de vie cu flori hermafrodite. ceea ce s-ar concretiza în obţinerea unor recolte ridicate şi constante de la un an la altul. prin autopolenizare ar exista premizele unei bune fecundări şi „legări” a florilor. întreţinerea plantelor (tăieri etc. la un astfel de soi. 1.ameliorare. 1975). citaţi de Einset şi Pratt (1975). Recoltarea constituie şi operaţiunea care ridică cele mai mari cheltuieli.). la soiul Concord se menţine aroma puternică. Pretabilitatea la recoltarea mecanizată În cultura viţei de vie costurile de producţie sunt considerabile. de la plantarea viţelor. cu atât mai mult cu cât numeroase lucrări efectuate în plantaţii. aroma proaspătă se pierde. în transmiterea carac-terului intervin gene modificatoare care schimbă rapoartele de segregare aşteptate (segregarea mendeliană). producţia fiind destinată preponderent pentru obţinerea sucurilor.12.

maturarea lemnului. În ultimul timp au fost creaţi noi portaltoi cu o bună comportare la factorii de stres. exprimată printr-un număr mare de butaşi. printre care şi soiul Börner. pot fi urmărite direct în câmpul de hibrizi. cât şi pentru adaptabilitatea lor la anumite tipuri specifice de sol.000 de ani. la parametri optimi. portaltoii sunt necesari atât pentru a conferi viţelor altoite rezistenţa la filoxeră. provenit din încrucişarea V. Obţinerea unor asemenea soiuri este posibilă prin încrucişarea soiurilor vinifera (îndeosebi a celor autohtone. înfiinţate în diferite condiţii ecologice. mană şi alte boli. unde soiurile se cultivă pe rădăcini proprii (Botu. Ardelean şi Sestraş. încă din antichitate fiind folosită de romani cu scopul înnobilării viţelor din plantaţii. o cădere timpurie şi într-o perioadă de timp scurtă a tuturor frunzelor. În lucrările de creare de noi soiuri de portaltoi. provenit din specia V. vestul ţării etc.. a înlocuit înmulţirea prin butaşi. ameliorarea pentru recoltarea mecanizată a viţei de vie este direcţionată spre soiurile de struguri pentru vin (sau suc). cinerea Arnold (Schmid şi colab. de calitate corespunzătoare. toate cerinţele de mai sus.4. imediat după maturizarea fructelor. riparia şi V. însă nu atât de slabă încât să favorizeze scuturarea. 1994). dar cele mai impor-tante (adaptarea. principalele obiective urmărite sunt următoarele (Neagu. influenţa asupra soiului „nobil”) pot fi apre-ciate în plantaţiile comparative de portaltoi şi de viţe altoite. în fondul de germoplasmă al speciei există fiecare dintre caracteristicile dorite. care să asigure o productivitate mare.. În mod evident. care este un hibrid dublu provenit din combinaţia: [(Berlandieri x Colombard) x (Cabernet Sauvig-non x Berlandieri 333 EM)]. Ameliorarea portaltoilor Altoirea la viţa de vie este cunoscută de peste 5. dar în soiuri diferite.. unul dintre soiurile cu cea mai bună adaptare la recoltarea mecanizată fiind Concord. Anumite caractere şi însuşiri ale portaltoilor. astfel că ele pot fi îmbinate în noile cultivaruri. 1982). viguroase şi bine adaptate la condiţiile locale de mediu) cu specii americane. 1994). . Labrusca (Botu. care să asigure o bună rezistenţă la ger şi un grad ridicat de prindere la altoire. afinitatea.13. Excepţie fac solurile nisipoase din sudul Olteniei. foarte rezistent la toate biotipurile de filoxeră. rezistente sau chiar imune la filoxeră. Pe această cale. nerezistente la atacul paraziţilor. După apariţia filoxerei şi dezastrul produs în plantaţiile de viţă de vie din Europa. cum sunt vigoarea de creştere a plantelor.sol. emiterea copililor. o coacere foarte uniformă a ciorchinilor pe butuc şi a boabelor pe ciorchine. exteriorizată prin dezvoltarea unui sistem radicular profund. Chiar dacă până în momentul de faţă nu au fost obţinute soiuri de viţă de vie care să întrunească. − rezistenţă mare sau chiar imunitate la atacul de filoxeră. urmărit în prezent în majoritatea programelor de ameliorare. 1999): − o bună adaptare la condiţiile de climă şi sol ale diferitelor podgorii. o aderenţă mai slabă a boabelor la ciorchine. − o cât mai ridicată afinitate la altoire cu soiurile nobile. 1975. − o capacitate mare de lăstărire. sau prin încrucişarea speciilor americane între ele şi selecţie aplicată în descendenţă (Căzăceanu şi colab. − o coacere cât mai deplină a lemnului. Ameliorarea portaltoilor reprezintă un important obiectiv de ameliorare la viţa de vie. 1. nematozi. la unitatea de suprafaţă. în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea altoirea la soiurile roditoare (nobile). Posibilitatea introducerii maşinilor de recoltat în plantaţiile viticole este în mare măsură condiţionată de aceste însuşiri specifice. rezistenţa la boli etc. 2003). constituind o metodă indirectă de luptă împotriva acestor dăunători. a unui foliaj mai redus şi a unui coeficient de transpiraţie redus. corelată cu o capacitate redusă de emitere a copililor. În condiţiile pedoclimatice din ţara noastră. în Franţa a fost creat cunoscutul portaltoi Fercal. − o creştere rapidă şi viguroasă a lăstarilor. − rezistenţă mare la secetă.

Pentru rezistenţa la Uncinula necator: V. fie pentru că nu există resurse genetice adecvate de luptă împotriva lor (ex. candicans. metalele grele sau pesticidele din sol. viţa de vie este atacată.Pentru rezistenţa la Agrobacterium tumefaciens: V. V. precum şi numeroasele viroze care atacă viţa de vie. riparia. La viţa de vie există în fondul de germoplasmă numeroase resurse genetice care pot fi utilizate în crearea unor genotipuri noi. cu o bună comportare la acţiunea diferiţilor factori de stres. amintind de dezastrul provocat de filoxeră în ultima parte a secolului al XIX-lea. . champini. V. îngheţurile de primăvară. astfel că genetica şi ameliorarea viţei de vie se află în faţa unor noi încercări. rupestris.4. ca o adevărată nouă plagă. (1990).14. simpsoni. Principalele surse de gene ce pot fi utilizate pentru ameliorarea rezistenţei sau toleranţei la factorii abiotici de stres au fost inventariate de către Alleweldt şi colab. vânturile puternice. În acest sens.Pentru rezistenţa la cloroză: V. La acţiunea unor alţi factori de stres. putregaiul negru (Guignardia Bidwellii). Stereum hirsutum. V. V. vinifera. V. .).Pentru rezistenţa la salinitate: V. V. se pot utiliza ca surse de gene forme rezistente de viţă de vie. care sunt vectorii ce transmit boala. vinifera. .Pentru rezistenţa la Elsinoë ampelina: V. V. V. patogeni mai puţin întâlniţi sau cunoscuţi îşi pot extinde arealul. riparia. putregaiul cenuşiu al strugurilor (Botrytis cinerea). .Pentru rezistenţa la ger: V. cinerea. rotundifolia. Rezistenţa la boli (altele decât mana) şi dăunători (alţii decât filoxera) În majoritatea ţărilor mari cultivatoare. Rezistenţa la factorii de stres O parte dintre factorii abiotici de stres ai viţei de vie pot fi controlaţi prin agrotehnica aplicată sau mijloacele culturale. în afară de mană. boala se răspândeşte inexorabil. V.Pentru rezistenţa la Botrytis cinerea: V. riparia. obligând viticultorii şi pepinieriştii să efectueze trei tratamente cu insecticide împotriva insectelor Scaphoideus titanus şi Hyalestes obsoletus.1. soiuri destinate culturilor pe soluri nisipoase sau sărăturate. . Berlandieri. V. . champini. V. toate fiind greu de combătut şi pentru care trebuie căutate soluţii genetice. Labrusca. aparţinând unor specii diferite (Alleweldt şi colab. (1990). susţinute şi de o agrotehnică corespunzătoare (ex. Lincecumii. shuttleworthii. excesul de apă sau căldură). cancerul bacterian (Agrobacterium tumefaciens) etc. rotundifolia. .Pentru rezistenţa la secetă: V. V. V. V. seceta. care să nu mai necesite sisteme de susţinere etc. . caribaea. . de numeroase alte boli (Boubals. care au însă un caracter mult mai specific (rezistenţa la factori de stres. vinifera. nutriţie suplimentară. fie din cauză că în acest fel este mai economic sau eficient. rupestris. rotundifolia. Cu toate acestea. V. V. obţinerea unor soiuri de viţă de vie pitice. Berlandieri. intensitatea luminii etc. cu portul erect. cinerea. pe lângă obiectivele de interes general. rotundifolia. V. udări suplimentare etc. riparia. . V. cum sunt poluarea aerului. În afara acestor boli şi a altora foarte cunoscute. astfel că există posibilitatea cultivării în areale specifice a unora tolerante.Pentru rezistenţa la Guignardia Bidwellii: V. Berlandieri. condiţiile climatice (căldura. phellinus ignarius).Pentru adaptabilitatea la condiţiile de la tropice: V.) soiurile de viţă de vie reacţionează diferit. 2000): oidiumul sau făinarea (Uncinula necator). Boubals (2000) menţionează că phytoplasma Flavescence doré se răspândeşte cu rapiditate în Franţa. V. Labrusca. V. V. Alte obiective de ameliorare În ameliorarea viţei de vie. Amurensis. Amurensis. antracnoza (Elsinoë ampelina). . V. simpsoni. V. Labrusca. champini. grindina. Amurensis. fiind greu de controlat. rezistente la agenţii patogeni. Nu trebuie omise micozele lemnului (ex. aestivalis. rotundifolia. V.). există numeroase alte obiective de ameliorare. V. V. rufotomentosa. Pentru crearea unor soiuri noi. soiuri care să valorifice la maximum condiţiile de irigare.

rufotomentosa (Alleweldt şi colab.32. în afara filoxerei. Muscat de Hamburg. se pot utiliza în ameliorare sursele de gene reprezentate de unele specii cum sunt V. Eotetranychus carpini. Furmint. Dalbó şi colab. în timp ce altele sunt mai sensibile: Afuz Ali. păianjenii sau acarienii (Tetranychus urticae. 1994). în funcţie de soiurile genitoare. 2003). champini şi V. selecţia în masă nu se utilizează pentru crearea unor soiuri noi. Panonychus ulmi). calitate. Rezistenţa la nematozi este deosebit de importantă pentru portaltoi. se preferă de regulă aplicarea primei variante. La astfel de soiuri. Fetească regală. forme ale speciei V. nematozii Meloidogyne spp. De asemenea.63-0. Aplicată la soiurile vechi. dintre cele două tipuri de selecţie în masă care se pot aplica la viţa de vie (pozitivă şi negativă). rotundifolia. Ramsey. iar pentru rezistenţa la Xiphinema ssp. în care se mani-festă o neomogenitate genotipică şi fenotipică mai mult sau mai puţin evidentă. Empoasca flavescens (Boubals.. în condiţiile din România. 2003). Perla de Csaba. cochilisul (Eupoecilia ambiguella). 2000). ex. specia fiind considerată o sursă genetică cu un mare potenţial în ameliorarea portaltoilor (Cousins şi Lauver. Hibrizi foarte rezistenţi la nematozi din genul Meloidogyne au rezultat din încrucişări în care a participat Vitis nesbittiana. Coarnă neagră. Italia. Ceauş roz. în special pentru rezistenţa la făinare. determinată genetic. în reacţia plantelor la atacul celor doi agenţi patogeni sunt implicate şi gene majore sau gene „cluster”. El a obţinut şi transgresii. pagube importante în cultura viţei de vie cauzează molia strugurilor sau eudemisul (Lobesia botrana). METODE DE AMELIORARE A VIŢEI DE VIE 1. Lucrările de ameliorare vor fi axate pe utilizarea în hibridări dirijate a unor soiuri care manifestă o bună comportare la atacul bolilor viţei de vie. prin înmulţirea vegetativă a plantelor alese. Regina viilor. O altă potenţială sursă de gene în acest sens o reprezintă specia Vitis monticola Buckley. comportare la factorii de stres etc. Dogridge. şi Xiphinema ssp. datorită mutaţiilor naturale apărute de-a lungul timpului. în funcţie de reţinerea sau eliminarea plantelor de la înmulţire. În acest scop. dar în afara poligenelor. În descendenţele hibride provenite din 48 combinaţii parentale. Pentru rezistenţa la nematozii Meloidogyne spp. menţinerea şi perpetuarea caracteristicilor specifice fiecărui soi.65 pentru rezistenţa la Oidium. Cardinal.43-0. răspândirii . adică a selecţiei în masă pozitivă. Zghihara de Huşi).Trebuie precizat faptul că soiurile vinifera prezintă o mare variabilitate a comportării la atacul diferiţilor agenţi patogeni. explicabile prin acţiunea poligenelor şi prin efectul combinat al mai multor mecanisme genetice. Ceauş roşu. ci pentru ameliorarea. 1. Pinot Gris. De exemplu. sau soiuri de portaltoi. selecţia în masă pozitivă poate contribui substanţial la îmbunătăţirea caracteristicilor lor de productivitate. Eibach a calculat un coeficient de heritabilitate în sens restrâns cuprins între 0. care a variat între 0. autohtone sau străine. pentru a exista şanse mai mari de obţinere a unor noi soiuri rezistente. Dintre dăunători. Harmony ş.5.. Cabernet Sauvignon (Severin şi Dejeu. (2000) au arătat prin analize QTL că rezistenţa la Uncinula necator poate avea un determinism poligenic (aspect valabil şi pentru rezistenţa la Guignardia Bidwellii). Muscat Ottonel. deziderate care se realizează după efectuarea selecţiei. dar influenţată puternic şi de condiţiile de mediu.5. de aceea. Riesling Italian. mai mare decât cel pentru Plasmopara. unele soiuri sunt rezistente la cancerul bacterian (Chardonnay. 1990). Merlot.a. Selecţia în masă La viţa de vie. Variabilitatea comportării soiurilor de viţă de vie la atacul unor boli se manifestă pregnant şi în ţara noastră.1. în crearea de noi soiuri de portaltoi constituie un obiectiv distinct de ameliorare. la care rezistenţa la Meloidogyne incognita este condiţionată de o singură alelă dominantă (Boyden şi Cousins. etc.

Selecţia în masă negativă constă în marcarea plantelor netipice (necorespunzătoare). ger etc. încât uneori descendenţa obţinută se poate deosebi fundamental de populaţia iniţială din care provine (evident. le poate purifica şi ameliora substanţial. Din punct de vedere practic. în interiorul acestuia plantele fiind extrem de uniforme fenotipic. când există solicitări pentru producţie şi este nevoie urgentă de material de înmulţire. în mod favorabil). omogenitatea şi stabilitatea. selecţia în masă la viţa de vie constă în identificarea şi marcarea butucilor din plantaţie. iar alegerea plantelor elită nu s-a desfăşurat pe o perioadă de minimum 3 ani. nu trebuie să depăşească 25% din total pentru a se justifica aplicarea selecţiei în masă negativă. Băbească. pro-ducţia de struguri. Chasselas. Grasă. Evident corzile se recoltează tot în amestec. Întrucât astfel de soiuri pot prezenta un polimorfism accentuat. boli şi dăunători etc. Tămâioasă. se pot recolta corzi şi de la butucii aleşi ca elită o singură dată (în primul an). se amestecă. Cabernet Sauvignon ş. În situaţii particulare. cu o coacere neuniformă. calitatea strugurilor. considerate „impurităţi”. Se poate utiliza când soiul supus selecţiei prezintă o mare omogenitate. Particularitatea acestui tip de selecţie o constituie faptul că toate corzile recoltate. Furmint. introduse în ţară la sfârşitul secolului al XIX-lea (ex. se confecţionează altoi sau butaşi care se folosesc la înmulţire (de regulă. Butucii care în anii următori nu vor mai corespunde exigenţelor selecţiei. momentul maturării strugurilor şi lemnului. maturarea lemnului.a. vigoare mai slabă etc. Selecţia clonală La viţa de vie. în urma selecţiei îmbunătăţirile sunt atât de evidente. următoarele: elementele de productivitate şi calitate. cât şi pentru îmbunătăţirea şi omogenizarea unor soiuri vechi. fiindu-i prezervate particulari-tăţile care-i conferă trăsăturile specifice: individualitatea (distinctibilitatea). Acestea sunt cele care în întreaga perioadă sunt marcate anual pentru că prezintă caractere tipice soiului şi corespund criteriilor stabilite. fiind vorba de soiuri „nobile”. tipici soiului la care se aplică selecţia (marcarea se realizează cel mai adesea prin etichetare). Selecţia în masă pozitivă se poate aplica în două variante: cu o singură alegere (selecţie în masă simplă) sau mai multe alegeri (selecţie în masă repetată). provenite de la mai multe plante elită din cadrul soiului supus selecţiei. se obţin informaţii relevante privind plantele care pot fi considerate elită. Din materialul biologic rezultat în urma amestecării corzilor. Aceste plante. şi ele nu se iau în considerare când se recoltează materialul de înmulţire. între criteriile de alegere a butucilor figurând. . pe baza marcărilor din teren (precum şi în schiţele plantaţiei din registrele de lucru) şi a datelor înregistrate. nu vor mai fi luaţi în considerare la recoltarea materialului de înmulţire. Alegerea plantelor elită se efectuează pe parcursul mai multor ani consecutivi (3-5 ani). În final. selecţia clonală poate fi folosită atât în scopul creării unor noi soiuri. dar totuşi pot apărea şi plante cu abateri de la tipicitatea de soi. Fetească albă. aparţinând de fapt aceluiaşi soi. Muscat Ottonel. în unele clone ale soiurilor respective se manifestă o heterogenitate evidentă pentru diferite caracteristici ale plantelor: coacerea strugurilor.2. în afară de tipicitatea de soi. eventual atacate de boli sau dăunători. În plus. rămase în urma eliminării celor nevaloroase prin selecţia în masă negativă. consideraţi plante elită. rezistenţa la ger. Negru vârtos. 1. De la butucii aleşi ca plante elită se recoltează corzi.). Selecţia în masă aplicată la soiurile vechi. la fel ca la celelalte plante horticole înmulţite vege-tativ. care vor fi utilizate ulterior pentru înmulţirea vegetativă. autohtone (ex. dar numai de la restul plantelor.soiurilor în noi areale cu diferite condiţii pedoclimatice şi selecţiei aplicată la înmulţirea plantelor (pe baze mai mult sau mai puţin ştiinţifice) s-a ajuns la existenţa unui număr mare de clone sau selecţii. de la care nu se recoltează material de înmulţire. În acest fel se obţine o nouă descendenţă vegetativă (clonă) şi se asigură o nouă generaţie prin care soiul înmulţit este menţinut în cultură. Galbenă etc. comportarea plantelor la boli.5.) sau străine. înmulţirea se realizează prin altoire).

La asemenea selecţii. vigoarea de creştere a viţe-lor altoite. ea se aplică în paralel cu selecţia în masă sau ca o continuare a acesteia.Când selecţia clonală se utilizează pentru purificarea şi îmbunătă-ţirea unor soiuri vechi. În plantaţia de cloni se fac observaţii şi determinări multiple. în amestec. prin selecţie în masă pozitivă butucii sunt urmăriţi timp de 3-5 ani în privinţa tipicităţii de soi. sau de cel mai bun soi cu caracteristici similare. fiecare clonă să fie reprezentată de 100-200 butuci. a formei. timp de minimum trei ani de rod normal. cum sunt randamen-tul în must. de la cele mai bune clone se recoltează corzi. pe baza datelor obţinute fiind identificate plantele cu cele mai bune caracteristici în cadrul soiului supus selecţiei. efectuate în plantaţia de încercare. calita-tea.). productivităţii. mai întâi într-un câmp de selecţie a clonelor. în această etapă. obţinută la staţiunea Murfatlar). calitatea vinului etc. – selecţie clonală din soiul Afuz Ali. se efectuează aceleaşi observaţii şi determinări ca în plantaţia de cloni. raionat în zonă. dând naştere unei descendenţe clonale. Rezultă că selecţia clonală este o selecţie individuală. schema selecţiei clonale cuprinde trei etape principale: a) alegerea plantelor elită. Principalele criterii de alegere a clonelor.). Astfel. în vederea înmulţirii lor. la care corzile recoltate de la plantele elită se amestecă. pentru a se putea obţine rezultate complete asupra valorii lor de ansamblu. Clonele considerate corespunzătoare sunt scoase din câmpul de selecţie (şcoala de viţe altoite) şi trecute în culturi comparative (plantaţia de cloni) unde sunt urmărite cel puţin trei ani de rodire normală. avute în vedere în câmpul de selecţie sunt: afinitatea altoiului cu portaltoiul utilizat (compatibilitatea la altoire). în toate culturile comparative. starea lor de sănătate. În esenţă. urmărindu-se obţinerea unui număr cât mai mare de plante altoite/clonă. varianta martor poate fi reprezen-tată de populaţia iniţială în care s-a efectuat selecţia. care prezintă un polimorfism accentuat. Spre deosebire de selecţia în masă. Se recomandă ca. Afuz Ali 93 Mf. astfel încât să se obţină date precise privind valoarea clonelor testate (productivitatea. Descendenţele obţinute din clonele remarcate în plantaţia de cloni şi înmulţite vegetativ sunt promovate într-o verigă superioară de culturi comparative. ca material rezultat de la selecţia în masă). În urma testelor şi verificărilor finale. reprezen-tând clone superioare ale vechiului soi din care provin. La sfârşitul perioadei de studiu. Notările se fac pentru fiecare butuc în parte. . însuşirile tehnologice. coacerea lemnului. cele mai valoroase clone sunt omologate ca selecţii clonale noi. dacă înmulţirea clonelor s-a făcut prin altoire. câte plante elită au fost identificate şi înmulţite. rezistenţa la factori de stres etc. Dacă înmulţirea se efectuează prin altoire. Când selecţia clonală se aplică la soiuri vechi. Ele sunt incluse în Catalogul Oficial al soiurilor. care sunt alese ca elite. după numele soiului se trece un număr care reprezintă codul clonei (numărul selecţiei. la selecţia clonală fiecare elită este înmulţită separat. obliga-toriu toate elitele se altoiesc pe acelaşi portaltoi. fiecare elită fiind înmulţită vegetativ şi dând naştere unei clone în care toate plantele sunt identice genetic şi moştenesc zestrea ereditară a plantei mamă (elită). În plantaţia de încercare. în cadrul căreia se aleg plantele elită. dar superioare acestuia. urmând a fi înmulţite şi extinse în producţie. b) studiul descen-denţelor plantelor elită în câmpul de selecţie a clonelor. a conţinutului în zahăr şi aciditate a strugurilor. Clonele rezultate sunt urmărite separat. viţele considerate de calitatea I de la clonii eliminaţi se pot utiliza în producţie. aparţinând soiului la care s-a aplicat selecţia. În urma înmulţirii vegetative (prin altoire sau butăşire) a fiecărei plante elită. Trebuie precizat faptul că. mărimii şi culorii ciorchinilor şi boabelor. valoarea clonelor se apreciază prin verificarea lor alături de soiuri martor (folosite ca etalon sau termen de comparaţie). completate cu orice alte date care furnizează informaţii exhaustive asupra valorii generale a clonelor (ex. verigă echivalentă cu şcoala de viţe altoite. c) testarea valorii clonelor în culturi comparative. eventual anul în care s-a obţinut selecţia) şi denumirea prescurtată a centrului de ameliorare sau staţiunii de cercetare unde s-a obţinut selecţia (ex. vor rezulta atâtea descendenţe (clone). rezistenţei la boli etc. numită curent plantaţia de încercare a clonilor. Clonele care nu corespund acestor cerinţe sunt eliminate (eventual.

Explicaţia acestei variabilităţi se poate găsi în originea policlonală a unor soiuri şi acumulării mutaţiilor genetice în genotipul lor. rezistenţa la ger. . calitate. vor fi omologate ca soiuri noi. anumiţi compuşi chimici din apă. altele rămânând în stare latentă (Rives. cât şi variabilitatea artificială. ele constituind punctul de plecare în obţinerea unor noi soiuri. producţia de butaşi STAS etc. cu toate caracteristicile sale. citat de Einset şi Pratt. aplicându-se selecţia clonală sanitară şi genetică pentru evitarea alegerii plantelor infectate cu viroze). rezistenţa la boli. rezistenţă la boli şi dăunători etc. provocată prin hibridări artificiale. prin care poate fi exploatată variabilitatea ce apare în interiorul soiurilor (în special. cât de mult din variabilitatea fenotipică a unui soi se datorează genotipului şi cât prezenţei eventualilor viruşi nu este clar (Mannini. Metoda este folosită de multă vreme în ameliorarea viţei de vie. mutage-neză. heterozis etc. de numeroşi viticultori şi amelioratori. de interes. întrucât aşa numitele variaţiuni ereditare au fost semnalate. Selecţia clonală este considerată un instrument eficient pentru sporirea diversităţii genetice a viţei de vie. 2003). Protecţia noilor soiuri şi drepturile amelioratorilor sunt asigurate în ţara noastră de Legea 255/1998. poate fi aleasă ca elită. situaţie în care clonii se apreciază pe baza unor caracteristici specifice portaltoilor: coacerea lemnului. adaptabilitate. orice plantă (individ). la cererea amelioratorului sau unităţii în care a fost creat soiul. soiul/soiurile martor. care se înmulţesc pe cale vegetativă şi sunt practic clone. filoxeră şi alţi dăunători (nematozi). ele trebuie înscrise şi verificate în reţeaua ISTIS (Institutul de Stat pentru Testarea şi Înregistrarea Soiurilor). Există numeroase cauze naturale care deter-mină apariţia mutaţiilor în mod spontan. protejând soiul de variabilitatea întâmplătoare care poate apărea în timp şi care poate afecta structura genetică a unui cultivar. şi în condiţiile în care unele cunosc o răspândire extrem de vastă. 1. 2000). Clonele care prin valoarea lor se remarcă în mod deosebit şi depăşesc prin caracteristicile lor de productivitate. se aplică o variantă a selecţiei clonale. înmulţită vegetativ. afinitatea cu diferiţi altoi. proces în urma căruia amelioratorul sau unitatea în care s-a obţinut noua creaţie primeşte un certificat de omologare. alternanţa de temperatură etc. poliploidie. Selecţia mutantelor naturale Mutaţiile naturale constituie importante surse de creştere a variabi-lităţii genetice la viţa de vie. Selecţia clonală este metoda prin care se obţin şi soiurile noi la viţa de vie. acumulează în timp. variaţii ereditare) reprezintă una dintre cele mai simple. sol sau aer.5. În unităţile de cercetare care dispun şi de pepiniere sau care figu-rează ca „menţinătoare” a caracteristicilor de soi. raionate în arealul centrului de ameliorare. unele manifestându-se. şi propagată clonal. rapide şi ieftine metode de creare de soiuri noi la viţa de vie.3. 1975). numeroase mutaţii somatice. numită „selecţia clonală conservativă”. prin care se urmă-reşte producerea materialului săditor de calitate. În acest caz. 1961. la această plantă. consangvinizare. Pinot Blanc sau Pinot Madeleine din Pinot Noir (Konrad şi colab. prin selecţie clonală rezultând soiuri precum Pinot Gris. care să reproducă întocmai soiul. Noile creaţii pot fi brevetate de către OSIM (Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci). descendenţele rezultate fiind testate în culturile comparative alături de soiuri valoroase. printre care: radiaţiile solare. Prin selecţie clonală. Există însă numeroase exemple în care mutaţiile au afectat caractere sesizabile.Selecţia clonală se utilizează şi în ameliorarea portaltoilor. înscrise în Catalogul Oficial şi introduse în producţie. lungimea perioadei de vege-taţie. după cum sugerează numele.. Selecţia mutantelor naturale (spontane. amelioratorul poate valorifica atât variabilitatea naturală. radioactivitatea naturală a pământului. Prin aplicarea selecţiei clonale. În prealabil. Soiurile de viţă de vie. cum sunt culoarea boabelor şi epoca de coacere. indiferent de gradul de heterozigoţie. selecţia clonală are rolul de a conserva toate particularităţile de soi (varianta respectivă de selecţie fiind numită şi „fixatoare” sau „stabiliza-toare”). care apare în special datorită mutaţiilor spontane.

5. 1990). Zirfandler ş. cum sunt productivitatea şi rezistenţa la majoritatea factorilor de stres au un determinism genetic complex. ciorchini şi boabe negre la Tămâioasă albă. Olivette noir. Riesling şi Müller Thurgau au fost depistate peste 48 de forme tetraploide (Neagu. în toate marile centre de ameliorare inducerea mutaţiilor a devenit o metodă destul de mult utilizată în scopul creării unor soiuri noi. Acesta este. gamma sau neutroni termici. .). Depistarea tetraploizilor se face în primul rând pe baza mărimii boabelor. calităţii.4. de altfel. ciorchini mari. ciorchini şi boabe roz la Traminer etc. Pentru inducerea mutaţiilor se efec-tuează tratamente aplicate seminţelor (uscate sau umectate). Principalele caracteristici economice la viţa de vie. nefavorabile plantelor. Mutageneza constituie o metodă importantă de provocare a variabi-lităţii necesare selecţiei la viţa de vie. unul dintre motivele pentru care se consideră că mutageneza nu a confirmat aşteptările. astfel că ele pot fi puţin ameliorate prin intermediul mutagenezei.. studiul acestora în culturi comparative şi omologarea. a unor noi soiuri. 1. aroma. Emperor. Cel mai adesea. Muscat de Alexandria (Einset şi Partt. eventual mărimea stomatelor) şi confirmate ca poliploide. în marea lor majoritate. Scherz (1943) a identificat în cadrul soiului Riesling de Rhin o mutantă somatică rezistentă la mană. chimici sau fizici. astfel că.a. şi o creştere mai viguroasă. sau au apelat la agenţi mutageni chimici. şi mutaţiile induse afectează cel mai adesea caracteristicile cu o ereditate simplă (culoarea şi forma boabelor. 1975). În cadrul speciei V. grăunciorilor de polen. conţinut în zahăr mai ridicat şi o perioadă de vegetaţie mai lungă decât corespondenţii lor diploizi. prezenţa sau absenţa seminţelor din boabe. Mutante fără seminţe au fost semnalate la soiuri precum Concord. La fel ca în cazul mutaţiilor spontane. iar la soiurile Sylvaner. tipul florilor etc. de tipul etilmetan-sulfonatului (Einset şi Pratt. vinifera şi a pre-zentat frecvenţa comparativă de apariţie a acestora în cadrul soiurilor. Riesling de Mosela. astfel de mutaţii sunt relativ uşor de depistat şi identificat în procesul de selecţie. Breider (1964) a selecţionat 17 mutaţii spontane la diferite soiuri de V. Ei au.Noile caracteristici apărute în urma mutaţiilor sunt. Identificarea plantelor la care se manifestă particularităţi favorabile datorită mutaţiilor somatice şi înmulţirea lor pe cale vegetativă (prin urmare aplicarea selecţiei clonale) permite obţinerea descendenţelor clonale. Carin-gan. Inducerea mutaţiilor Apariţia mutaţiilor spontane care uneori afectează caractere favo-rabile la viţa de vie. vinifera au fost semnalate şi forme mutante poliploide (tetraploide) apărute spontan la soiurile Sultanina. Plantele considerate tetraploide vor fi verificate ulterior prin metode sigure (numărul de cromozomi. Catawba. s-a stabilit că soiul Chasselas Gros Coulard este un autotetraploid şi nu o „himeră”. mulţi amelioratori au recurs la iradierea mugurilor dorminzi sau corzilor cu raze X. Canon Hall. în acest scop folosindu-se diferiţi agenţi mutageni. Este de aşteptat ca mutaţiile să aibă efect şi asupra poligenelor. de regulă. În ţara noastră au fost observate şi descrise variaţiuni mugurale cu boabe roşii la Afuz-Ali alb. semnificative economic: elemente ale productivităţii. într-un timp relativ scurt. De asemenea. boli sau dăunători etc. dar pot apărea şi mutaţii care afectează caracteristici utile. Cabernet Sauvignon. rezistenţa la ger. În general. Folle blanche. ca metodă de ameliorare a viţei de vie (Alleweldt şi colab. 1975). a inspirat amelioratorii. sunt afectate de mutaţii caracteristicile cu o ereditate simplă. dar manifestarea acestora la caracterele de tip cantitativ este mai greu de sesizat. Pentru inducerea mutaţiilor. vârfurilor de creştere sau plăntuţelor tinere obţinute din seminţe. 1975). Muscat de Alexandria. Ardelean şi Sestraş (1999) citează mai mulţi autori care au semnalat diferite mutaţii naturale: Harmon şi Snyder (1930) au găsit ciorchini cu boabe fără seminţe la soiul Corinth-Negru. mugurilor sau corzilor (în repaus sau în stadiu activ).

Antcliff (1967). La soiul Sultanina. vor fi verificate în laborator prin metode citologice. Pe frunzele plantelor tetraploide pot apărea uneori zone alternante de verde închis şi verde. se cultivă în nordul Germaniei) şi Perlette (de masă. de regulă. cu 75 de cromozomi. 1999).Frecvenţa de apariţie a mutaţiilor induse prin tratamente chimice şi fizice la viţa de vie este în general scăzută. în mod curent prin numărarea cromozomilor din vârfurile de creştere ale rădăcinilor (Lelakis. Dintre cele două variante ale hibridării intraspecifice (liberă sau dirijată). şi mai rar prin iradiere (Alleweldt şi colab. ameliorarea prin mutaţii va fi aplicată soiurilor ce prezintă o mutabilitate mai ridicată. 1990). fiind importanţi pentru ameliorarea portaltoilor. în ultimul timp se recurge. Variabilitatea genetică provocată prin mutageneză se exploatează prin intermediul selecţiei clonale. din totalul plantelor tratate. prin înmulţirea vegetativă a plantelor mutante selecţionate. între acestea figurând soiurile Kyoho şi Pione. În ameliorarea viţei de vie se practică şi inducerea mutaţiilor numeric cromozomale (poliploidiilor). toate cultivate în Japonia (Shiraishi şi colab.25-0. creştere foarte viguroasă şi o coacere foarte bună a lemnului. de aceea. iar în mod frecvent sinusul frunzelor apărute pe lăstarii tetraploizi este sub formă de “U”.5. care prin investigaţii citologice se dovedesc „himere periclinale” (4x−2x). Hibridarea intraspecifică rămâne o metodă de bază în ameliorarea viţei de vie şi se foloseşte pe scară largă şi în prezent. multe dintre ele fiind pierdute datorită modului inadecvat de separare a ţesuturilor mutante de cele nemutante (Alleweldt şi colab. relativ puţine au o valoare comercială remarcabilă. pe baza căreia s-au obţinut majoritatea soiurilor noi. 1990). între soiuri aparţinând speciei cultivate V. picurarea soluţiei pe vârful de creştere cu ajutorul unei pipete. cu caractere comerciale superioare soiului original). Ei se caracterizează prin sterilitate. 1. citat de Ardelean şi Sestraş (1999) a obţinut o proporţie de 5% mutante adevărate. Proporţia mutantelor apărute în urma tratamentelor cu agenţi mutageni diferă foarte mult şi de la un soi la altul. O metodă eficientă constă în tratarea cu colchicină a seminţelor de viţă de vie. tetraploizii având frunze mai mari şi de un verde mai intens decât diploizii.. aplicarea unui tampon de vată îmbibat în colchicină pe vârful de creştere al plantelor tinere. În plus.. Hibridarea intraspecifică Datorită numărului mare de cultivaruri şi diversităţii genetice ample existentă la soiurile de viţă de vie.. vinifera. Există mai multe modalităţi de efectuare a tratamentelor cu colchi-cină (soluţie de 0. şi soiul aneuploid Takao. Formele considerate tetraploide pe baza fenotipului. (1990). a reprezentat principala metodă de creare de variabilitate. prin imersionarea lor în soluţie de colchicină pe o durată de timp cuprinsă între 30 de minute şi 24 de ore. . marea majoritate a mutaţiilor care apar nu prezintă importanţă practică. la hibridarea dirijată. Tetraploizii au frunze cu un număr mai mare de stomate şi de dimensiuni mai mari decât omologii diploizi. 1956. aceştia putându-se obţine prin încrucişarea diploizilor cu tetraploizii. hibridarea intraspecifică.5. cel mai adesea prin tratamente cu colchicină. prin inducerea mutaţiilor se obţin aşa numi-tele „himere”. Forme mutante s-au obţinut prin iradiere la soiurile Perle (cu rezistenţă la ger. citaţi de Alleweldt şi colab. Identificarea formelor tetraploide induse artificial se face în prima fază prin examinare vizuală. importanţă în ameliorarea viţei de vie prezintă şi triploizii (2n = 57). citat de Ardelean şi Sestraş. Dintre poliploizi. Adesea. astfel că foarte puţine forme mutante pot fi selecţionate.50%): imersia vârfului de creştere a plantulelor tinere în soluţia de colchicină. 1986. Dintre numeroasele forme tetraploide existente la viţa de vie.

Regner.Prin alegerea ca genitori şi încrucişarea unor soiuri alese judicios. Triumf. În afara acestor variante. 1975. metoda permiţând determinarea capacităţii specifice de combinare a soiurilor încrucişate şi calcularea unor importanţi parametri genetici pentru diferite caractere. 2003). Prin aplicarea acestei scheme au fost obţinute soiurile Forta şi Noblessa. Rezultă faptul că hibridarea intraspecifică este o metodă de bază utilizată pentru provocarea variabilităţii artificiale la viţa de vie. precum şi în analizele genetice (hibridologice) foarte utile sunt şi hibridările dialele. complexe etc. selecţia pentru produc-tivitate. Prin aplicarea acestei variante au fost create soiurile Gloria şi Faber. care constau în încrucişarea mai multor soiuri între ele. inclusiv Select. în funcţie de obiectivele de ameliorare propuse. valoroase de la formele parentale). cel mai valoros) şi selecţia elitelor de perspectivă în generaţia BC1: E1 x E2 → F1 (E1E2) x E1 (sau E2) → BC1 − selecţia hibrizilor BC1. 1999): a) Fecundarea liberă a unor soiuri vinifera valoroase. urmată de selecţia celor mai valoroşi hibrizi F1: E1 − fecundare liberă → F1 – selecţia hibrizilor F1. Prin hibridările directe şi reciproce (ex. se obţin hibrizi pe jumătate fraţi (după tester). Wei şi colab. Prin aplicarea selecţiei în hibrizi dubli au fost obţinute soiurile Optima şi Bachus. b) Încrucişarea dirijată a două soiuri vinifera. ♀A x B♂. După această schemă a fost obţinut soiul Crâmpoşie selecţionată. urmată de alegerea hibrizilor de perspectivă în generaţia F1: E1 x E2 → F1 (E1E2) − selecţia hibrizilor F1. urmată de selecţia aplicată în prima generaţie a hibridului triplu: E1 x E2 → F1 (E1E2) x E3 → F1 (E1E2E3) − selecţie. calitate. 2000. 2000.. Variabilitatea care rezultă în urma hibridărilor intraspecifice diferă în mod semnificativ în funcţie de soiurile care participă în încrucişări. cum sunt coeficienţii de heritabilitate (Sestraş. În vederea obţinerii de soiuri noi se pot utiliza mai multe variante ale hibridărilor intraspecifice (după Alleweldt. urmând ca variabi-litatea să fie exploatată şi valorificată prin intermediul selecţiei clonale. în cadrul hibridărilor intraspecifice se apelează foarte adesea la încrucişările directe şi reciproce. 1972. În cazul încrucişărilor ciclice (prin care mai multe soiuri se încrucişează cu un genitor – tester. în sistem fiecare cu fiecare. Pe această cale au fost obţinute soiurile Albalonga şi Osiris. ciclice şi dialele. să permită identificarea unor forme superioare părinţilor (care moştenesc caractere îmbinate. B♀ x A♂) se pot evidenţia efectele genetice de natură citoplasmatică (ereditatea extra-nucleară) care intervin în transmiterea. rezistenţă la boli şi dăunători etc. d) Încrucişarea dirijată a două soiuri vinifera. Eibach. În lucrările de ameliorare a viţei de vie. din care ulterior să rezulte noi soiuri. ceea ce permite determinarea capacităţii generale de combinare a soiurilor încrucişate cu testerul (pentru caracterele urmărite). urmată de retroîncru-cişarea hibrizilor F1 cu unul din părinţi (de obicei. urmată de selecţia descendenţilor valoroşi în generaţia F2: E1 x E2 → F1 (E1E2) autopolenizare → F2 − selecţia hibrizilor F2. se urmăreşte obţinerea unor hibrizi la care. Prin încrucişarea unor soiuri din grupe ecologicogeografice diferite se creează o variabilitate mai amplă decât cea rezultată din încrucişarea soiurilor din . prin selecţie din hibrizii F1 obţinuţi prin polenizarea liberă a soiului Crâmpoşie. de regulă folosit ca formă paternă). cu adaptări şi modi-ficări propuse de Neagu. respectiv moştenirea unor caracte-ristici importante în ameliorarea viţei de vie. c) Încrucişarea dirijată a două soiuri vinifera. Ardelean şi Sestraş. datorită recombinării genelor. urmată de selecţia descendenţilor valoroşi în prima generaţie a hibridului dublu: (E1 x E2) x (E3 x E4) → F1 [(E1E2)(E3E4)] − selecţie. e) Încrucişarea hibridului F1 dintre două soiuri vinifera cu un al treilea soi vinifera. f) Încrucişarea între ei a doi hibrizi simpli. Este varianta prin care au fost create cele mai multe soiuri.

unele soiuri occidentale. Oberlin (Germania). între specii americane. Landot. Dacă asemenea hibridări reuşesc şi se obţin descendenţi. Riesling Italian. dar mai puţin eficientă pentru ameliorarea rezistenţei la ger. prin hibridare interspecifică se încearcă să se combine rezistenţa la filoxeră şi boli a speciilor americane. Seibel (Franţa).acelaşi proles. Pinot gris. Hibridările interspecifice între soiurile vinifera şi speciile ameri-cane şi asiatice ale subgenului Euvitis reuşesc fără dificultate. în cadrul aceluiaşi gen (Vitis). efectul heterozis fiind mai intens. Neagu. Datorită calităţii lor şi capacităţii de transmitere a caracterelor valoroase în descendenţe hibride. Ravat (Neagu. (2000) au obţinut descendenţi cu caracteristici intermediare formelor parentale. ca genitor matern. vinifera x V. sau între specii americane şi soiuri vinifera. La portaltoi. mulţi dintre ei sunt sterili. iar ceva mai târziu (secolul XX). Negru vârtos. datorită diferenţelor de număr de cromozomi şi de calitate a genoamelor. de calitate superioară şi rezistenţi la mană şi filoxeră etc. rezistente la tempera-turi ridicate şi secetă). De-a lungul timpului. 1975). alţi hibridologi francezi. obţinându-se descendenţi viabili şi fertili. antracnoză şi mană. O contribuţie deosebită la obţinerea unor portaltoi rezistenţi la filoxeră (europeo-americani. se pot folosi diferite metode: folosirea soiului V. vinifera.. americane sau asiatice. în stare hibridă. care au moştenit de la specia rustică rezistenţa la „Boala lui Pierce” (Pierce’s Disease). Pinot gris) se pot obţine hibrizi cu particularităţi intermediare formelor parentale. se doreşte transferarea rezistenţei la ger de la specii asiatice (V. obiectivele de ameliorare urmărite prin utilizarea hibridării interspecifice s-au diversificat. hibridarea intraspecifică s-a dovedit o metodă de ameliorare extrem de eficientă în direcţia creării unor soiuri noi. americano-americani) şi a hibrizilor direct producători au avut Millardet. Prin încrucişări între V.) cu soiuri „occidentale” (Cabernet Sauvignon. Hibridarea interspecifică Întrucât în cadrul speciei V. obţinerea de portaltoi. cum sunt Cabernet Sauvignon.6. specifică soiurilor vinifera. cu o foarte ridicată productivitate. Metoda a început să fie utilizată tot mai mult din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. cu rezistenţa la boli şi filoxeră a speciilor (sau soiurilor) americane. De Grasset. vinifera x V. mană şi filoxeră). a soiurilor nobile. Zghihară. cu o bună coacere a lemnului. Galbenă de Odobeşti etc. ulterior. s-a urmărit şi se urmăreşte asocierea calităţii stru-gurilor de la soiurile europene. odată cu invazia filoxerei în Europa. când s-a descoperit că viţele nobile. încrucişarea între ei a hibrizilor F1 parţiali fertili. calitate a strugurilor. 1955. Ulterior. în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. şi de bună calitate (caracter moştenit de la soiurile occidentale). Couderc. dificultăţi apar la încrucişările dintre soiurile vinifera şi speciile subgenului Muscadinia (V. 1975). rezistenţei la mană şi filoxeră. adică la încrucişarea unor plante aparţinând la specii diferite. Pentru restaurarea fertilităţii unor hibrizi interspecifici de tipul V. Pentru crearea unor portaltoi rezistenţi la filoxeră s-au efectuat încrucişări interspecifice. amelioratorii au fost obligaţi să recurgă la sursele de gene disponibile în speciile sălbatice. 1. rotundifolia. Tot la soiurile vinifera. metoda fiind folosită pentru obţinerea portaltoilor rezistenţi la ger şi secetă. Braghină. altoite pe portaltoi de origine americană sunt rezistente la atacul paraziţilor. Prin încrucişarea unor soiuri „pontice” (ex. Munsoniana. au fost mult utilizate ca genitori în lucrările de ameliorare a viţei de vie (Negrul. s-a apelat la hibridarea interspecifică. epocă diferită de coacere a strugurilor etc. În crearea hibrizilor direct producători şi. Terras. În schimb. retroîncrucişarea hibrizilor F1 parţial sterili cu soiul vinifera folosit ca părinte recurent. a hibrizilor direct producători. Lu şi colab. sau la portaltoi. rotundifolia. cu forme imune la mană şi filoxeră. În acest sens. Traminer etc. dublarea numărului de cromozomi ai hibridului interspecific prin colchici-nizare. .5. din care să fie selecţionate plante elită cu o bună producţie de struguri (caracter moştenit de la soiurile pontice). cu rezistenţă biologică. Amurensis). renumiţi fiind Seyve Villard. vinifera nu există o variabilitate gene-tică care să permită încorporarea în noile cultivaruri a unor caracteristici deosebit de importante la viţa de vie (în special rezistenţa la ger. rotundifolia şi V.

rezultând descendenţa F2. rezistenţi la mană şi filoxeră şi care au şi o productivitate şi o calitate a strugurilor acceptabile. dar cu struguri de calitate superioară. Norton (V. vinifera). Catawba. se pot utiliza în hibridările interspecifice sursele de gene reprezentate de cele mai valoroase genotipuri din speciile de origine. dar în care. Baco Noir (V. Aceştia vor fi aşa numiţii “genitorii de profesie” care vor fi utilizaţi. Labrusca). Chancellor. folosit ca părinte recurent. prin care se urmăreşte obţinerea unor soiuri sau portaltoi rezistenţi la boli (mană. până se obţin plante cu struguri de calitate (caracter încorporat de la genitorul vinifera). Dintre aceştia. un procent ridicat de plante rezistente la filoxeră şi mană. Concord. se retroîncrucişează cu genitorul de calitate (soiul vinifera). Merlot.7. de exemplu: Cabernet Sauvignon. care să favorizeze extinderea largă în cultură. După 2- . Datorită genelor transmise de la ascendenţii rustici. dar rezis-tente la boală sau dăunători (caractere transferate de la genitorul rustic). Chambourcin (hibrizi franco-americani) etc. Niagara.). începând din F2. la viţa de vie. dar de foarte bună calitate. Dezavantajul hibridării interspecifice îl constituie faptul că hibrizii F1 moştenesc pregnant caracteristicile genitorului rustic. Metoda se aplică în urma hibridărilor interspecifice. George (V. fiind trecute în Catalogul Oficial al soiurilor din ţara noastră ca admise temporar. BC2 etc. Pentru a spori şansele obţinerii unor descendenţi cu caracteristici superioare. nematozi). prin selecţie vor fi aleşi cei mai valoroşi. Conform schemei. de aceea selecţia se va aplica. asemănători genito-rului american. Marechal Foch. ca forme recurente se folosesc pe parcursul genera-ţiilor de încrucişare soiuri vinifera diferite. 1. foarte rezistent la frig şi boli). aestivalis. 1961): alegerea genitorilor să fie făcută pe baza valorii lor de ameliorare (care diferă de la o specie la alta şi de la un soi la altul). în care majoritatea plantelor sunt sensibile la mană şi filoxeră. în urma unor numeroase generaţii de hibridare cu genitori de calitate. riparia). cu precădere. 1986). Vidal Blanc. pentru plantaţii artizanale. procedeul numindu-se şi reîncrucişare sau backcross. hibridările interspecifice la viţa de vie trebuie executate ţinându-se seama de considerentele rezultate în urma experienţelor ante-rioare (Husfeld. Delaware. Şi în generaţia F2 predomină indivizii cu caractere rustice. sau se aplică o variantă a retroîncrucişării. rupestris). generaţia F2 a hibrizilor interspecifici prezintă o variabilitate mai mare decât generaţia F1. modificată de Ardelean. manifestă încă anumite particularităţi transmise de la formele sălbatice. Riesling (V. în urma retroîncrucişării cu acelaşi genitor (recurent). În acest scop. hibrizii F1. pentru recuperarea însuşirilor şi caracte-relor genitorului de calitate se recurge la retroîncrucişare. Printr-o singură generaţie de backcross nu se pot elimina caracte-risticile de rusticitate moştenite de la genitorul rustic. prin selecţie. Seyval Blanc. în continuare. de aceea retroîncru-cişarea continuă timp de mai multe generaţii. datorită heterozigoţiei pronunţate. se obţin generaţiile backcross (BC1. Chardonnay. respec-tiv consangvinizarea. pot fi identificate şi plante rezistente. apare homozigotarea. Steuben (V. prezentată în figura 1 (după Neagu. se aleg hibrizi F1 rezistenţi care moştenesc şi particula-rităţi de calitate şi se încrucişează între ei. pentru retroîncrucişări şi încrucişări multiple vor fi folosite ca genitori plante valoroase alese în F2 (aşa numiţii “genitori de profesie”) care dau. cu o bună producţie şi calitate a strugurilor. În urma retroîncrucişării genitorilor de profesie cu soiurile vinifera. oidium) şi dăunători (filoxeră. în descendenţă.5. Deoarece. dintre descendenţii interspecifici obţinuţi prin încrucişarea soiurilor vinifera şi genitorii pentru rezistenţă (specii sau soiuri americane). ele nu au ajuns la nivelul calitativ dorit. selecţionaţi în prealabil în funcţie de obiectivele de ameliorare urmărite. 1975. St. Retroîncrucişarea Întrucât în urma hibridării interspecifice hibrizii F1 moştenesc caracteristicile genitorului rustic. ceea ce prelun-geşte procesul de ameliorare. Chiar şi soiurile cu rezistenţă biologică create recent. în retroîncrucişări cu soiul vinifera.Pentru obţinerea unor descendenţe care să permită efectuarea unei selecţii eficiente.

fiind folosită în principal în analizele genetice (Todorov. din care să poată fi omologate noi soiuri. majoritatea soiurilor au fost obţinute prin hibridare. Consangvinizarea prin autopolenizare reprezintă o metodă de ameliorare mai puţin aplicată în crearea de soiuri noi. . Schema obţinerii soiurilor de viţă de vie rezistente la mană şi filoxeră (după Neagu. E X Hibridare interspecifică între soiuri vinifera (E) şi soiuri americane (A) Alegerea celor mai valoroşi hibrizi F1.8. 1975. rezistente la mană şi filoxeră şi cu o calitate a strugurilor foarte apropiată de cea a soiurilor europene. modificată de Ardelean. Prin aplicarea retroîncrucişării în urma hibridărilor interspecifice. citat de Ardelean (1986). Husfeld (1966).5. a creat soiurile Ares şi Siegfriedrebe. Consangvinizarea şi heterozisul La viţa de vie. 2000).3 generaţii de retroîncrucişare se pot obţine descendenţi rezistenţi la mană şi filoxeră şi cu o calitate a strugurilor asemănătoare cu cea a soiurilor vinifera. rezistenţi la mană şi filoxeră F1 EA EA EA X Autofecundarea sau încrucişarea între ei a celor mai buni hibrizi F1 F2 EA Alegerea genitorilor de profesie Alegerea elitelor valoroase pentru li t lt il AMELIORAREA PORTALTOILOR EA X E Retroîncrucişarea genitorilor de profesie cu soiurile din specia Vitis BC1 E2 Alegerea elitelor de perspectivă it t l ă i fil ă E E2 X Retroîncrucişarea elitelor alese în BC1 cu soiurile din specia V. 1986) 1. vinifera BC2 Alegerea elitelor de perspectivă it t l ă i fil ă Culturi comparative cu clone obţinute din elitele de perspectivă E3A Figura 1.

1. Heterozisul sau vigoarea hibridă se manifestă la viţa de vie atât în încrucişările intraspecifice. El estimează că autopolenizarea cauzează transgresii genetice cu efecte biolo-gice şi economice superioare comparativ heterozisului provocat prin hibridare. Folosită în acest scop.). calitatea strugurilor. deoarece prin consangvinizare are loc o tranziţie a genelor poli-mere din stare heterozigotă în stare homozigotă. rezistenţa la boli şi dăunători etc. Todorov (2000) consideră consangvinizarea de preferat faţă de hibridare atunci când se urmăreşte apariţia unor caracteristici datorate recesivităţii (lipsa seminţelor în boabe. rezistenţa la frig şi boli etc. heterozisul se manifestă mai frecvent şi cu o intensitate mai mare când părinţii aparţin unor grupe ecologico-geografice diferite. emisă de Rives (1961). Îndeosebi în ultimii ani. crearea varia-bilităţii şi obţinerea unor noi cultivaruri şi a materialului săditor cu înaltă valoare biologică.Caracteristicile biologice ale viţei de vie. Dobrogea (selecţie din Coarnă albă x Regina viilor). Indiferent de gradul de heterozigoţie al unor asemenea plante. cât şi în cele interspecifice. selecţia şi înmulţirea unui hibrid intraspecific F1 din combinaţia Ahmer x Alphonse Lavalée. sau micropropagarea. Anca (selecţie din Coarnă albă x Afuz Ali). în cadrul descendenţelor F1. De aceea. Prin identificarea. În schimb. ele intrând în categoria metodelor neconvenţionale. se pot obţine clone care se testează în culturi comparative şi se pot crea soiuri noi. sau în prima generaţie a unei încrucişări SIB – dintre plante soră x frate alese în generaţia F1 a unei autopolenizări).9. iar în încrucişările interspecifice se manifestă doar hetero-zisul vigorii de creştere şi mai puţin cel al producţiei de struguri. decât atunci când ei aparţin aceleiaşi grupe. De altfel. Roşu de Odobeşti (selecţie din Băbească x Fetească neagră) etc. în generaţiile F1 ale unor încrucişări intraspecifice. Ingineria genetică şi biotehnologiile Biotehnologiile şi ingineria genetică sunt cele mai moderne metode utilizate în ameliorarea viţei de vie. şi recomandă autopolenizarea ca o metodă de sporire a diversităţii genetice la viţa de vie. selecţia în prima generaţie de autopolenizare (I1) a unor cultivaruri heterozigote (eventual în a doua generaţie – I2.5. Triumf (selecţie din Afuz-Ali x Lignan). metoda prezintă . 1999). heterozigoţia soiurilor. poate asigura identificarea unor elite la care datorită homozigotării unor gene recesive sau transgresiunilor gene-tice să se manifeste caractere valoroase economic. constituie tot atâtea cauze datorită cărora autopolenizarea continuă şi obţinerea liniilor consangvinizate şi apoi realizarea formelor heterozis. la noi în ţară s-au obţinut soiurile: Select (selecţie din Bicane x Chasselas doré). acesta este şi considerentul avut în vedere în alegerea “genitorilor de profesie”. la viţa de vie se caută identificarea. La viţa de vie. heterozisul poate fi fixat şi menţinut prin intermediul selecţiei clonale. Prin înmulţirea vegetativă a plantelor care exteriorizează nivelul dorit al heterozisului. Probabil prima tehnică de acest tip aplicată la viţa de vie. a plantelor hibride care manifestă un intens heterozis al caracteristicilor dorite în ameliorare (producţie. Negrul (1955) a constatat că. crearea formelor transgenice. În urma hibridărilor dirijate. perenitatea plantelor etc. citat de Ardelean (1986). (2003) confirmă ipoteza originii policlonale ale unor soiuri. sunt procese anevoioase şi de foarte lungă durată (Ardelean şi Sestraş. Snyder (1936). Timpurii de Bucureşti (selecţie din Coarnă albă x Regina viilor). autopolenizarea poate evidenţia expresia variabili-tăţii intrinseci prezentă chiar şi în genomul unor soiuri care par foarte omogene fenotipic. Tamai şi colab. a obţinut cunoscutul soi de struguri de masă Cardinal.). folosită în scopul menţinerii structurii genetice a cultivarurilor existente şi producerii materialului săditor a fost reprezentată de cultura „in vitro” de ţesuturi (meristeme) şi celule. Pe aceeaşi cale. preocupările oamenilor de ştiinţă s-au accentuat în direcţia cercetării modului prin care noile tehnici pot fi utilizate în scurtarea procesului de ameliorare la viţa de vie. prin încruci-şarea acestor linii. a hărţilor genetice etc. pentru caracteristicile avute în vedere. preferinţa pentru poleni-zarea alogamă.

care prin încrucişare cu soiuri cu seminţe în boabe dă naştere unor progeni fără seminţe întro proporţie cuprinsă între 10-30%.). când De Lattin a contabilizat 53 gene identificate la viţa de vie. ca o alternativă la metodele tradiţionale de conservare. doar câteva gene au fost nominalizate în plus. Selecţia „in vitro” a protoplaş-tilor. sau STS (Sequence Tagged Site). spaţiu (suprafeţe de teren necesare plantelor în câmp). AFLP (Amplified Fragment Length Polymorphisms). dar şi a calusurilor sau haploizilor. prin mutageneză „in vitro”.. PCR (Polymerase Chain Reaction). 1998) sunt cei de tipul izoenzimelor. reducerea substanţială a costurilor totale (This şi colab. Haploizii spontani (care iau naştere prin partenogeneză. la viţa de vie există numeroase referinţe în literatura de specialitate privind aplicarea mai multor tehnici de lucru. efectuarea unor tratamente costisitoare. posibilă prin intermediul geneticii moleculare. înalta lor heterozigoţie. în mod surprinzător. permite apariţia variabilităţii somaclonale. Markerii cei mai folosiţi (Reisch. se urmăreşte identificarea lor într-o fază timpurie. 2000). tehnică utilizată şi în ţara noastră. Mejía şi Hinrichsen. în plus. muncă (pentru întreţinerea hibrizilor până intră pe rod) şi. prin posibilităţile oferite de utilizarea markerilor moleculari. Şi la viţa de vie. Deoarece selecţia hibrizilor F1 fără seminţe se poate face numai după intrarea pe rod a plantelor. Bolile cauzează pierderi însemnate de producţie şi calitate a producţiei. Variabilitatea somaclonală poate fi provocată şi artificial. boli. cum sunt RFLP (Restriction Fragment Length Polymorphisms). Reisch şi Pratt (1996) evidenţiază că cercetările în genetica viţei de vie prin metodele clasice. dintre ultimii. 2003). În acest sens. În schimb. dăunători. suprafeţele mari necesitate de populaţiile hibride ample. convenţionale. ceea ce s-ar concretiza în economie de timp. secvenţiali-zare şi transfer a genelor. clonare. a fost luată în considerare şi la viţa de vie. O altă metodă neconvenţională aplicată frecvent în ameliorare este cultura de embrioni. cu efecte negative inclusiv asupra mediului. până în 1990. obţinerea unor plante sănătoase etc. sunt restricţionate de necunoaş-terea originii genetice a soiurilor. îndeosebi în scopul obţinerii soiurilor de struguri de masă cu seminţe puţine sau fără seminţe (apirene). iar în plus. amelioratorul poate obţine plante chiar din încrucişări între genitori fără seminţe. permit identificarea unor forme utile pentru ameliorare într-un timp relativ scurt şi cu costuri scăzute (Lu şi colab. Cea mai importantă sursă de gene folosită în lume pentru crearea soiurilor noi pentru stafide este soiul Sultanina. 2000. perioada juvenilă lungă a hibrizilor obţinuţi din sămânţă. prin transformare genetică se urmăreşte obţinerea unor plante rezistente la factori de stres. în direcţia creării unor genotipuri noi. prin crioprezervare şi înfiinţarea „băncilor de gene”.. androge-neză) sau induşi (prin tratamente cu agenţi fizici sau chimici aplicate gametofitului înainte de polenizare. hibridare interspecifică sau interge-nerică) prezintă interes pentru obţinerea formelor homozigote. precum şi a tehnicilor de izolare. RAPD (Random Amplified Polymorphic DNA).numeroase avantaje (propagarea rapidă a cultivarurilor. se creează pre-mizele dezvoltării spectaculoase a lucrărilor de genetică la Vitis (Reisch. în final. spre deosebire de hibrizii sexuali. la fel ca la alte specii horticole. rata mare de multiplicare pornind de la o singură plantă „mamă” şi obţinerea unor descendenţe vegetative cu acelaşi genotip. prin selecţie asistată de markeri. stocarea pe termen lung a materialului genetic (geno-tipurilor) sub forma culturilor de ţesuturi. Culturile de protoplaşti şi hibridarea somatică (fuziunea de proto-plaşti) asigură depăşirea barierelor de incompatibilitate dintre speciile cu număr diferit de cromozomi şi obţinerea unor cibrizi care acumulează informaţia genetică nucleară de la specii diferite şi. ele impun cheltuieli considerabile. . De asemenea. Cea mai sigură modalitate de selecţie este însă cea efectuată la nivelul ADN-ului. în câmpurile de colecţie. alcătuirea hărţilor de genom şi crearea profilului ADN unic pentru fiecare genotip (soi). 1998). prin aşa numita selecţie asistată de markeri. care poate fi exploatată prin selecţie „in vitro”. din anul 1957. Se scoate în evidenţă şi faptul că. cei mai importanţi fiind microsateliţii SSR (Simple Sequence Repeat). Prin culturi de embrioni „in vitro” (eventual „rudimente” de embrioni). depresiunea de consangvinizare la autopolenizarea repetată. la care se pot aplica tratamente pentru dublarea numărului de cromozomi şi obţinerea liniilor dihaploide. şi citoplasmă hibridă.

. Prin aceeaşi tehnică.a.Transferarea unor caractere dezirabile. Plantele transgenice sunt numite organisme modificate genetic (OMG) şi au un statut reglementat prin lege. aplicând tehnici similare. Cabernet Sauvignon. au derivat din hibridarea Pinot x Heunisch (Vinum hunicum). Prin intervenţia directă în genomul plantelor se poate acţiona în direcţia dezvoltării unor caracteristici specifice ale unor soiuri cu performanţe recunoscute şi va-loare comercială. capabile să se dezvolte în embrioni şi ulterior să germineze. s-ar materializa prin reducerea costurile de producţie şi efecte benefice asupra mediului (Kikkert şi Reisch. Cultu-rile embriogenice constau în mici aglomerări de celule. Merlot. verificate în câmpuri de plante transgenice în SUA. printre care Sultanina. la soiurile transgenice şi introducerea lor în cultură. Zweigelt (Blaufränkisch x St. Chancellor. Europa etc. Niagara etc. (2000) au estimat că soiul Traminer a avut o importanţă deosebită în formarea altor soiuri europene. întrucât în acelaşi an. în viitor. Indiferent dacă transferarea genei (genelor) în celule se realizează biolistic (prin bombardare) sau prin intermediul Agrobacterium. astfel încât fiecare embrion dezvoltat va fi o clonă a plantei originale. Aligoté ş. sau originii filogenetice a unor specii sau soiuri. ingineria genetică şi biotehnologiile vor contribui în mod hotărâtor la dezvoltarea şi evoluţia lucrărilor de ameliorare la viţa de vie. 1996). folosindu-se culturi embrio-genice. se regenerează plante întregi. alţi cercetători au corectat originea soiului Müller-Thurgau: Riesling de Rhin x Madeleine Royale (Dettweiler şi colab. asociate cu o bună calitate a strugurilor etc. confirmând originea hibridă a cunoscutului Cabernet Sauvignon: Cabernet Franc x Sauvignon Blanc. care încă se mai cultivă. ultimul genitor fiind şi cel mai vechi cultivar de viţă de vie menţionat în literatura antică.. Concord. Tot prin analize ADN se pot identifica genotipurile cultivate în zone diferite şi care au denumiri specifice. 2000). Celulele trebuie să provină din organe vegetative ale plantei (din soiul la care urmează să se efectueze transformarea). în condiţii sterile. Se pare că şi prin folosirea testelor ADN nu se obţin întotdeauna rezultate similare. Regner şi colab. Alte soiuri. trans-genice. folosindu-se procedee specifice (PCR sau „Southern blot”) se face selecţia celulelor transformate de cele netransformate. formând plante. precum Chardonnay. fiind apropiat genetic de Pinot. crescute pe medii artificiale în laborator. care vor fi verificate pentru evaluarea modului în care manifestă caracteristicile dorite. Procesul de transfer al genelor se realizează prin intermediul bac-teriei Agrobacterium tumefaciens sau biolistic. de rezistenţă la boli. Prin utilizarea a 32 microsateliţi marker. Laurent). 2000). . În prezent există numeroase forme transgenice. dar aparţin aceluiaşi soi (clone diferite în cadrul aceluiaşi soi). create la soiuri valoroase (dar şi la portaltoi). În mod cert. sau a altor soiuri: Neuburger (Silvaner x Veltliner rot). cu prezervarea identităţii lor originale (Thomas şi colab. Müller-Thurgau (Riesling de Rhin x Chasselas de Courtillier). prin urmare să fie celule somatice şi nu germinale. Din celulele în care s-a transferat gena sau genele dezirabile. Riesling. Regner şi colab. (2000) au determinat profilul genetic la 52 de soiuri. Numeroase cercetări de genetică moleculară la viţa de vie sunt orientate pentru identificarea polimorfismului existent în cadrul speciilor de Vitis. Chardonnay.

După Cimpoieş şi colab. în Argentina sortimentul era alcătuit în proporţie de 65% din Red Delicious şi 25% din Granny Smith. mărul ocupă un loc de frunte în producţia de fructe. ca urmare. Stayman. în Franţa. Argen-tina. alături de bananier şi portocal. De aici. în Europa. 39% din soiurile cultivate au fost reprezentate de Golden Delicious şi Red Delicious. Fuji (45% din producţie). până în Algeria. Franţa. 4% de Jonathan şi restul de 29% de la soiurile Idared. aproape jumătate provine de la un singur soi.a. ţară care se situează pe locul doi în ierarhia mondială. Japonia. Printre cele mai cunoscute şi răspândite soiuri din lume se numără Golden Delicious şi Red Delicious. gustativă.500 de ani înaintea erei noastre. unde temperaturile coboară până la –40ºC. producţia de fructe în ultimii 20 de ani a crescut cu 700 procente.1. precum Empire şi Fuji (ambele provenite din Red Delicious). Granny Smith. însă. Italia. printre care Elstar. În timp ce genul Malus este foarte . la nivelul anului 1992. de unde s-a răspândit şi la alte popoare. soiul Golden Delicious). au început să fie răspândite în cultură şi soiuri mai noi. terapeutică şi profilactică a fructelor (apoftegma conform căreia „un măr consumat pe zi ţine doctorul departe” a devenit un truism). mărul s-a răspândit în întreaga Europă. însuşirile tehnologice specifice şi particularităţile agrobiologice ale pomilor. 22% era deţinut de Golden Delicious şi Red Delicious. mărul se cultivă pe o suprafaţă de peste 4 milioane ha. Chile etc. fiind după 2. iar în zonele temperate ale globului constituie principala specie pomicolă fructiferă. 44% din producţia totală de mere este asigurată de soiul Red Delicious. Printre factorii care au contribuit la răspândirea în lume a mărului se pot aminti: valoarea alimentară. Ţări mari producătoare de mere sunt China. SUA. York ş.000 de soiuri. Brazilia. relativ puţine sunt răspândite şi cultivate pe scară largă. ca valoare medie pe ultimii ani. Jonagold. Pink Lady (toate având. 17% de Golden Delicious. în SUA. IMPORTANŢA AMELIORĂRII MĂRULUI ŞI SORTIMENTUL ACTUAL CULTIVAT ÎN ROMÂNIA 2. iar ulterior. Polonia. iar producţia de fructe. sau altele. Mărul se cultivă în Europa şi Asia din antichitate. 1996).1. o situaţie similară întâlnindu-se şi în ţări din alte continente. iar 20% de Elstar. se situează în jurul a 50 milioane tone anual. mărul a fost larg cultivat în America de către coloniştii europeni.Capitolul 2 AMELIORAREA MĂRULUI 2. astfel că în prezent se pot întâlni livezi de măr din Siberia sau Nordul Chinei. Pe plan mondial. sau chiar Indonesia (în zonele mai înalte). Turcia. indieni. Chiar dacă la măr există în lume peste 10. iar în Olanda. În ultimele două trei decenii. răspândindu-se ulterior pe toate continentele. Primele indicii ale cultivării mărului datează de peste 2. Interesant este faptul că din producţia anuală obţinută în China. precum şi mutantele lor (Janick şi colab. Mexic. la început.. Golden Delicious şi Red Delicious aveau o pondere de 45% din totalul soiurilor cultivate. O creştere de-a dreptul spectaculoasă a suprafe-ţelor cultivate cu măr s-a înregistrat în China unde. 6% de Rome Beauty. ca genitor comun. arabi. Astfel. Mărul a fost cultivat. de către popoarele din Orient (fenicieni.000 de peste 20 milioane tone anual. (2001). Importanţa ameliorării mărului În pomicultura mondială. Gessler (1994) menţiona că. Germania. Northern Spy. Rusia.1. 8% de McIntosh. plasticitatea ecologică şi valoarea econo-mică mare a speciei. în Orientul Mijlociu. O situaţie similară în privinţa numărului restrâns de soiuri care se cultivă pe arii extinse şi asigură o mare parte din producţia de mere se întâlneşte şi la nivel mondial. Mutsu. Gala. chinezi) după care cultura mărului a trecut în Europa la greci şi romani.

1990. în listă sunt incluse şi numeroase soiuri străine. Kaltherer Böhmer. iar în ameliorarea acestei importante specii horticole s-au obţinut rezultate remarcabile (Branişte şi colab. la fel ca alte specii cultivate cu o importanţă economică deosebită. unde cultura mărului are o veche şi bogată tradiţie. Wagener premiat. chiar dacă soiul respectiv a fost înlocuit de mai mult timp în majoritatea ţărilor din Uniunea Europeană. domi-nantă. Rădăşeni). Janick şi colab. mărul. toate acestea combinate cu o foarte bună calitate a fructelor. Prin lucrări de ameliorare ar putea fi create noi soiuri. în direcţia obţinerii unor soiuri rezistente genetic la boli. cu o comportare mai bună la atacul unor fungi la care aceste soiuri sunt sensibile etc. Cociu. 1996). cuprinzând numeroase soiuri. 2000). 2.. Aspectele prezentate sunt întru-totul valabile şi pentru ţara noastră. astfel încât să fie asigurată piaţa cu fructe proaspete o perioadă cât mai lungă din timpul anului. are un fond genetic îngust. Amplificarea lucrărilor de ameliorare a mărului. „Granny Smith”). . „Golden”. Mulţi amelio-ratori consideră că limitarea resurselor genetice. studiul variabilităţii existente şi desfăşurarea unor noi lucrări de ameliorare. procesului de selecţie şi heterozigoţiei menţinută prin înmulţire vegetativă continuă. Ancuţa. admise în cultură şi pentru înmulţire. soiurile cultivate de măr prezintă o bază genetică destul de restrânsă. datorită originii comune a unora. apreciate de consumatorii din ţara noastră. Idared.. Florina). cu o bună adaptabilitate la condiţiile de mediu.. Prin ansamblul soiurilor. Multe soiuri de măr. mai vechi (Parmen auriu. Wagener premiat. autohtone şi străine. iar soiuri precum Parmen auriu şi Wagener premiat se află în situaţii similare. ex. Soiurile incluse în sortiment şi admise la înmulţire în România Conveerul varietal de soiuri de măr înscrise în „Catalogul Oficial” din ţara noastră este destul de amplu. Ropan şi colab. grupa Romus. utilizându-se cât mai eficient potenţialul genetic disponibil în cadrul genului Malus. provenită de la Malus floribunda). Cunoscu-tul Jonathan continuă să ocupe cele mai mari suprafeţe în cultură. destinate consumului curent sau industrializării. restrâns. de altfel. Bucarciuc). Jonathan. a accentuat îngustarea bazei genetice a noilor selecţii şi soiuri ce au încorporată gena Vf. Le Lezec. cu o coacere diferită (de la coacere de vară. cu fructe asemănătoare celor menţionate. se asigură obţinerea unor fructe diverse (de tip „Jonathan”. Prima. Golden Delicious etc. comunicări personale: Hough. multe dintre soiurile incluse în Catalogul Oficial nu mai satisfac necesităţile actuale ale producătorilor şi consumatorilor. „Starkrimson”.2. cu o bună comportare la boli şi dăunători. prin utilizarea pe scară largă a sursei de rezistenţă Vf (genă majoră. Aromat de vară. cu diferite epoci de coacere a fructelor.1. Chiar dacă sortimentul la măr pare bogat şi corespunzător pentru ţara noastră.) sau mai noi – relativ noi (Jonagold. până la coacere de iarnă şi păstrare bună.. În tabelul 3 sunt prezentate soiurile înscrise în „Catalogul Oficial” din România. sau a unor hibrizi obţinuţi din soiurile cele mai bune şi răspândite în lume. şi obţinerea unor soiuri „durabile”. Liberty. utilizate în ameliorarea mărului în ultimul timp. poate avea consecinţe nefaste asupra speciei cultivate (Sestraş. Pentru evitarea unor situaţii de criză în cultura mărului. 1997. 1997.). dar care să prezinte caracteristici de ansamblu superioare (mai productive. În afară de soiuri româneşti. plasticitate ecologică. printre soluţiile propuse se află conservarea resurselor genetice existente în fondul de germoplasmă la măr. potenţial biologic. ex. au o bază genetică comună întrucât au fost obţinute prin selecţia unor mutaţii naturale. cu o pondere semnificativă în cultură.divers din punct de vedere genetic. îndeosebi la rapăn (Venturia inaequalis). datorită căruia poate fi oricând vulnerabil la o catastrofă (Way şi colab.

1984). . Creşte în stare sălbatică în Asia Centrală. ca arbustoid sau pom.) Denumirea soiului Ancuţa Ardelean Aromat de vară Aura Auriu de Bistriţa Bistriţean Ciprian Delia Delicios de Voineşti Fălticeni Florina Frumos de Voineşti Generos Gloria Golden Delicious Goldspur Granny Smith Idared Jonaprim James Grieve Jonagold Jonathan Maturitatea de consum (luna) XI-IV IX-XI VII IX-XI X-XII X-XI X-III XI-IV (V) XI-III X-XII XI-III X-XII XI-II X-XII X-III X-III XI-III(IV) XI-IV X-XII VIII-IX X-III XI-IV Denumirea soiului Jonathan 26 Kaltherer Böhmer Liberty (Vf) Mutsu Parmen auriu Pionier Poiana Prima (Vf) Rădăşeni Red Melba Remus Romus 1 Romus 2 Romus 3 Romus 4 Starkprim Salva Starkrimson T 120 T 195 Voinea Wagener premiat Maturitatea de consum (luna) XI-IV (V) XI-I X-III X-III X-XII IX-XI X-III IX-X XI-V VIII VII VII VII VIII VIII-IX X-XII X-XII XII-I IX-X IX-X IX-X XII-IV(V) 2. genul Malus. cu înălţimea cuprinsă între 2-8 m şi coroana răsfirată. M. formată dintr-un număr relativ mic de specii de Malus. considerată o specie sintetică. cea mai amplă diversitate întâlnindu-se în Kazahstan şi îndeosebi în podişul Alma Ata. ci şi a portaltoilor. dintre care cea mai importantă pentru ameliorare şi practica pomicolă este specia cultivată. DIVERSITATEA GENETICĂ ŞI SURSELE DE GENE PENTRU AMELIORARE Mărul face parte din familia Rosaceae. 2002).000 de soiuri cultivate (Korban şi Skirvin. domestica (Morgan şi Richards. Prin diversi-tatea sa. Sunt rezistenţi la ger şi foarte rezistenţi la secetă. fosta Uniune Sovietică şi Marea Caspică. deci specia de origine a celei sintetice. Genul Malus cuprinde peste 30 de specii. forma. Specia prezintă o mare diversitate de forme pentru mărimea. sieversii ([Ldb. intră timpuriu pe rod şi au o înflorire tardivă. care furnizează şi importante surse de gene necesare creării de noi cultivaruri sunt următoarele: M. culoarea şi gustul fructelor. Malus domestica Borkh. zonă considerată „Father of Apples” („Părintele merelor”) şi. fiind de altfel utilizată ca portaltoi pentru soiurile din arealul de origine (Cimpoieş. 1996).2. prin-cipalul centru de origine a mărului (Janick şi colab. Cele mai importante specii pentru formarea mărului cultivat şi pentru ameliorare.Tabelul 3 Catalogul oficial al soiurilor de plante de cultură din România (măr . 1993).]Roem. prin urmare. ORIGINEA.). specia este importantă nu numai pentru ameliorarea soiurilor de măr. Pomii se înmulţesc uşor prin drajoni. la marginea dintre vestul Chinei.. dar care grupează toate cele peste 10.Malus domestica Borkh. numită „Mărul lui Sievers”. subfamilia Pomoideae. este considerată principalul ancestor al mărului cultivat.

(„Mărul japonez”) este considerată o specie hibridă. cu diametrul de 20-25 mm. formând o coroană răsfirată. fertilitatea solului.) Borkh. pumila nu se întâlneşte în flora spontană. M. baccata (L. cu diametrul de 15-20 mm. cu gust acru sau acru-amar. Celebi Kitaika. Fructele sunt mici. deoarece anumite forme ale speciei au o rezistenţă foarte ridicată la boli. Prezintă o amplă diversitate de forme pentru comportarea la ger.). pumila var. formând o coroană sferică şi atingând înălţimi de până la 8-10 m. manshurica şi M. Pomii rodesc regulat. dar cu o scăzută rezistenţă la secetă şi slabă afinitate la altoire cu majoritatea soiurilor cultivate (Cimpoieş şi colab. dar forme cultivate sunt întâlnite în Europa. Ca portaltoi are afinitate slabă cu majoritatea soiurilor (Cimpoieş şi colab. În general. M. paradi-siaca şi M. Coreea şi China. rădăcini profunde. cu pomi înalţi de 15-20 m. răspândită îndeosebi în Japonia ca plantă ornamentală. unde creşte ca arbustoid sau pom. Crimeea. este o specie spontană din Japonia. Datorită selecţiei naturale. pumila var. cu pieliţa de culoare verde. orientalis Uglitz. de culoare galbenă sau roşie. M. cu pulpă tare şi acrişoară. Intrarea pe rod este tardivă. secetă. de durată. („Mărul ornamental”) este o specie originară tot din Orientul Îndepărtat. Se foloseşte îndeosebi ca portaltoi vegetativ (M. M. dar care poate fi utilizată în ameliorare pentru înflorirea târzie şi păstrarea foarte bună. dar fără să suporte excesul de apă. pulpă tare.a. ramificată. au caliciu caduc şi gust acru. Prin ameliorare.. ca plantă decorativă. pomii putând avea înălţimi cuprinse între 5-20 m. Himalaia. ulterior Ponomarenko (1975). pomii au o creştere viguroasă. sylvestris şi M. Pomii ajung până la înălţimea de 5-6 m.) Borkh. 1999). 2001). (1999). dar alternativă. Turcia. În nordul Europei şi Asiei se întâlnesc forme rezistente la gerurile de iarnă (–35ºC). Pomii au o înălţime de 8-10 m. însuşiri pentru care specia prezintă interes în ameliorare. M. cu ramuri cu ghimpi. floribunda Sieb. cum sunt M. Prezintă un deosebit interes pentru ameliorare. dar fructele sunt mici (5-10 mm în diametru). în sudul Kazahstanului. Creşte ca arbustoid sau pom cu înălţimea de 6-8 m. au fructe mici (10 mm în . atacul de rapăn etc. s-au obţinut soiuri din M. de calitate. baccata. în special la făinare. excluzând-o din lista speciilor de Malus. se înmulţesc uşor prin marcotaj şi butăşire şi intră pe rod la vârsta de 3-4 ani. sferice. a fructelor. formând o coroană larg piramidală. Transcaucazia. Este o specie sensibilă la la ger. fructificarea abundentă. fiind mult întâlnită în Japonia. caracterizate printr-o ridicată rezistenţă la ger şi o calitate superioară a fructelor (Ardelean şi Sestraş. („Mărul chinezesc”) nu se întâlneşte în stare sălbatică. autofertilitate şi produc-tivitate. sudul Asiei Cen-trale. M. Are o mai bună rezistenţă la secetă decât M. având ramificaţiile de schelet arcuite. („Mărul siberian”) creşte în flora spontană din Siberia. care pot fi folosite în lucrările de ameliorare a mărului.]Rehd. („Mărul oriental”) este o specie răspândită în Caucaz. Creşte sub formă de pom sau arbustoid. Are o fructificare abundentă. Este specia cu cea mai mare rezis-tenţă la ger (–56ºC). Se consideră că specia a stat la baza formării multor soiuri. folosite de Miciurin în lucrările de creare a soiurilor Belle Fleur Kitaika.Ducinul). prunifolia cu fructe mari. Fructele sunt mici. citat de Cociu şi colab. praecox . sieboldii. drajonează puternic. Se consideră că în evoluţia acestei specii au fost implicate şi alte specii de măr. baccata şi este rezistent la ger (–40ºC). China Centrală sub formă de pom sau arbustoid.. iar florile au o culoare roşie la început şi roz pal înainte de scuturarea petalelor. Iran etc. coroana rotunjită şi ramuri fără ghimpi. are o intrare timpurie pe rod. zumi Rehd. pumila Miller („Mărul pitic”) a fost considerată mult timp părintele majorităţii soiurile de măr cultivate. la secetă şi săruri. Asia Mijlocie. sylvestris Miller („Mărul pădureţ”) este o specie răspândită în flora spontană. provenită din încrucişarea dintre M. Mongolia. Anis Kitaika ş. Pomii au o rodire constantă şi sunt rezistenţi la săruri şi rapăn. dar forme cultivate sunt răspândite în Siberia şi Orientul Îndepărtat. numită „Mărul lui Siebold”. din Europa până în Asia (Transcaucazia). prunifolia (Willd. Sieboldii ([Rgl. M.. fără suculenţă şi foarte acră.. până la înălţimea de 5-8 m. cu ramificare puternică. specia prezintă un polimorfism deosebit de accentuat. M. fiind folosită şi ca portaltoi. Fructele sunt mici. Înflorirea este abundentă. 2001).M.

a. prunifolia. dar există şi specii triploide (2n = 51). sieversii. pe zone foarte întinse. pumila. Priscilla. pumila. 1982. s-a acceptat faptul că mărul cultivat poate fi încadrat într-o specie distinctă. coronaria (L. cu 2n = 34 cromozomi (numărul de bază de cromozomi la măr este x = 17). M. După ce Morgan şi Richards (1993) au formulat ipoteza conform căreia principalul ancestor al mărului cultivat este specia M. Sir Prize etc. 2002): chino-japonez (M. sieversii). 1999). păstrarea îndelungată a fructelor şi rezistenţa la arsura bacteriană. care pot fi utilizate în ameliorare. sieversii s-a putut încrucişa în partea de est cu M. de asemenea. ioensis Britton este tot o specie americană întâlnită în formă sălbatică. Vavilov (1931). unde se întâlnesc cele mai diversi-ficate forme de M. Soiurile triploide pot lua naştere în mod natural prin fecundarea unei celule ou diploidă. citate de Janick şi colab. sylvestris (Juniper şi colab. Se poate conchide că mărul are cinci genocentre de origine (Cimpoieş. rezultată în urma hibridărilor interspecifice. M. de altfel. îşi suprapun. Diploizii au un grad ridicat de fertilitate. au considerat că originea mărului trebuie căutată în zona euro-asiatică.. sferice. şi care. şi constituie şi în prezent. sylvestris). dar există şi soiuri triploide şi tetraploide. 1996) şi se caracterizează prin vigoare mare de creştere şi tendinţa de a forma fructe mari. încrucişările intraspecifice şi interspe-cifice se realizează fără dificultăţi deosebite între genitori cu acelaşi număr de cromozomi. interfertile. M. cercetările lui Forsline şi colab. căreia i s-a atribuit denumirea binominală de Malus x domestica (Korban şi Skirvin. (1994. de către un grăuncior de polen haploid (Brown. Pomii au o intrare timpurie pe rod. sterile. datorită faptului că meioza decurge în condiţii normale. formele triploide sunt. ce creşte sub formă de pom. neredusă. Aceste aspecte trebuie avute în vedere nu numai în lucrările de ameliorare.3. 1995). 1998).a.. arealele de răspândire. de dimensiuni mici. euro-siberian (M. verde-gălbuie. zumi). în formarea speciei cultivate este foarte probabil că au interacţionat mai multe specii: M. cum sunt: intrarea timpurie pe rod a pomilor. baccata şi M. de slabă calitate. 1995). având coroana rotunjită şi ramuri cu ghimpi. formând fructe apo-mictic. M. de regulă. sau chiar specii care prezintă variaţii cromozomice ordonate în serii poliploide (Căzăceanu şi colab. coacerea timpurie a lemnului. platycarpa. centr-asiatic (M. M. nord-american (M. M. 2.) Miller („Mărul coronat”) este o specie întâlnită în flora spontană din America de Nord. M. hupehensis. 1975. Ulterior. În lucrările de ameliorare. sau tufă (până la 8-10 m înălţime). întrucât în plantaţiile în care se amplasează soiuri triploide este obligatorie asigurarea unor soiuri polenizatoare diploide.diametru). M. turkmenorum şi M. în mare majoritate diploide (2n = 34). iar la vest cu M. coronaria. în schimb. dar care se păstrează bine. 1984). (citaţi de Ardelean şi Sestraş. ioensis). baccata. Schuster şi Büttner. . cu caliciu caduc. ci şi în practica pomi-colă. Prin urmare. Încă De Candolle (1896). rezultând descendenţi viabili şi fertili. Printre speciile genului Malus la care se întâlnesc cu o frecvenţă destul de mare forme triploide şi tetraploide se pot menţiona: M. pre-asiatic (M. fiind ancestorul cunoscutelor soiuri cu rezistenţă genetică la rapăn Prima. lancifolia ş. tetraploide (2n = 68). M.. sylvestris şi M. Scheimann (1932) ş. floribunda. de culoare verde. Soiurile sunt. care prezintă importanţă pentru ameliorarea mărului datorită unor caractere dezirabile. (1996) au confirmat că diversitatea speciei respective în Asia Centrală acoperă toate caracteris-ticile prezente la soiurile domestica. Janick şi colab. orientalis). A constituit. M. arbustoid. PARTICULARITĂŢILE CITOGENETICE ŞI BIOLOGICE ALE MĂRULUI Numărul de cromozomi Majoritatea speciilor de măr sunt diploide. coronaria. principala sursă de rezistenţă monofactorială la rapăn. Sieboldii. Cuprinde forme rezistente la rapăn.

presupu-nându-se că iau naştere din celule ou nereduse cu 51 de cromozomi. 1994). citaţi de Sestraş. fructe mari şi neregulate. Ovarul are 5 carpele. inferiori acestora (Sedysheva. În ceea ce priveşte polenizarea. prin altoire. în pomii din culti-varuri diploide (Einset şi colab. Reinette de Canada. o parte sunt considerate drept bune pentru ameliorarea triploizilor.86 (Sestraş. majoritatea nu au dat fructe prin autofecundare. de obicei. Golden Delicious. Un dezavantaj al multor puieţi poliploizi este faptul că au o perioadă juvenilă foarte lungă. Geneva Ontario. Close. Red Delicious ş. Cellini. deoarece prin autopolenizare leagă un număr oarecare de fructe (ex. o reaşezare randomizată a genelor. rezultă fructe cu foarte puţine seminţe bune. În schimb. 1978. London Pepping. iar gametul matern. întrucât înmulţirea pomilor se realizează vegetativ. Din aproximativ 30 de soiuri tetraploide. a fost de 8. pe de altă parte. în cele mai multe cazuri. la triploizii naturali proveniţi prin fertilizarea unei celule ou nereduse (diploidă) cu un grăuncior de polen haploid. provenite din diferite soiuri diploide printre care Wealthy.a. probabil. sau au format fructe puţine. astfel că. decât cei produşi prin colchicinizarea diploizilor. citat de Neagu (1975). viespilor etc. a unui soi foarte valoros. sterilitatea triploizilor nu constituie un impe-diment în practica producerii materialului săditor. Gagnieu (1955). soiul de portaltoi Ottawa (Janick şi colab. soiurile Liberty şi Northern Spy. Supe-rioritatea triploizilor naturali faţă de triploizii obţinuţi prin încrucişarea dintre un tetraploid şi un diploid este dată de faptul că. Prin polenizarea unui tripolid de către un diploid. Prin încrucişarea tetraploizilor cu diploizi pot fi produse descen-denţe numeroase de triploizi. Există şi genotipuri cu un număr mare de seminţe în fruct: între 12-18 seminţe. în consecinţă. care este.a. ei reprezentând aproximativ 10% din totalul acestora. Jonathan. deşi rata apariţiei lor în descendenţele hibride ale unor părinţi diploizi este de numai 0.. Numărul de seminţe bune provenite din astfel de încrucişări este foarte mic. iar coeficientul de heritabilitate în sens larg al caracterului a avut valoarea de 0. Suntan. totuşi.3%. Mutzu. Conkle Jonathan. mărul este o specie alogamă ento-mofilă. ci şi cu polenul altor pomi în cadrul aceluiaşi soi. a arătat că dintre câteva sute de soiuri de măr studiate. suferă un minimum de reaşezare a genelor şi contribuie astfel. între 20-30 seminţe. numărul maxim de seminţe în fruct este de 10. Numărul mediu de seminţe/fruct la 28 de genotipuri testate la SCDP Cluj.. Tetraploizii apar şi din triploizi polenizaţi cu diploizi. slabi. că tetraploizii astfel obţinuţi pot fi genitori mai buni în ameliorare. Se consideră. Perrine York ş. şi din majoritatea iau naştere puieţi aneuploizi. 1951. Yellow Transparent.. Loop Wealthy. triploizii sunt consideraţi genitori slabi în lucrările de ameliorare. Baldwin. fiind considerate practic autosterile. Mărul are un grad ridicat de autoincompatibilitate. Polenizarea florilor în interiorul soiului a fost ineficientă nu numai cu polen de la propriile flori sau pom. Pepping de Lituania). Jonagold. Janick şi colab. care în marea majoritate dau puieţi aneuploizi. Blenheim Orange. un calix cu 5 petale. fertili-zate cu polen cu 17 cromozomi. . triploizii produc puţin polen viabil. La măr. Sir Prize. 1995. McIntosh. în timp ce la triploizii proveniţi din încrucişarea 4x x 2x gameţii ambilor părinţi au o meioză completă şi. ca de exemplu: Frumos de Boskoop. ei neavând avantaje faţă de diploizi. polenul suferă o segregare completă. aceştia nefiind identici cu triploizii obţinuţi dintr-o celulă ou diploidă neredusă fertilizată cu polen haploid ci. care se utilizează în lucrările de ameliorare (prin hibridare cu diploizi) pentru obţinerea unor triploizi valoroşi (Birkholz. în condiţii de polenizare naturală. 1997). tetraploizii au apărut ca „sport”-uri (mutaţii naturale sau variaţii mugurale himere) cu fructe mari. eventual bondarilor.. 1997). conţinând 5 sepale. 1963. la triploidul rezultat. muştelor.Triploizii apar destul de frecvent printre soiurile cultivate.. fertilitatea mai redusă. internodii scurte şi subţiri.). fiind slabi polenizatori. 1996). Este cazul soiurilor Doud Golden Deli-cious. Pe cale naturală. în jur de 20 de stamine şi un pistil care se divide în 5 stiluri.19. Gravenstein. rareori ajungând pomi care să rodească. Biologia înfloritului şi tipul de polenizare preferat Florile la măr sunt pe tipul 5. debili. naturală) având loc prin intermediul albinelor. Charden. polenizarea străină (încrucişată. caracterizându-se printr-o creştere mai puţin viguroasă. Unele dintre soiurile triploide au avut sau au o importanţă considerabilă în cultură. cu 2/3 din constituţia genetică aproape neschimbată de forma parentală. fiind destul de mult răspândite şi bine cotate. 1996). fiecare conţinând de regulă 2 ovule.. foarte puţine soiuri fiind socotite auto-fertile. Pratt şi colab. Rhode Island Greening. Din aceste motive.

prin apomixie. legarea fructelor a avut loc într-o proporţie insignifiantă. iar în funcţie de poziţia centromerului. practic. coronaria).După un studiu efectuat în privinţa autofertilităţii la 60 de soiuri de măr. .). 1997).99%). vor rezulta plante haploide (cu n cromozomi). La soiurile Wagener premiat. 2003). separat. 2003). ale nucelei). multe soiuri nelegând deloc fructe în urma polenizării cu polen propriu. la care nu se manifestă segregarea. s-a determinat că între autofertilitate şi fertilitate naturală există o corelaţie genotipică foarte strânsă. 11 cromozomi au fost submetacentrici. Mantuaner (sin. În afara cazurilor de autoincompatibilitate. la specia M. Adesea este suficient ca o singură ovulă să fie fecundată pentru a se forma fructul. (2000) au găsit valori cuprinse între 1. Intersterilitatea poate să apară şi între soiuri între care nu există nici un grad de înrudire (ex. Kaltherer Böhmer).. într-o proporţie mai ridicată. Prin dublarea numărului lor de cromozomi. iar cele mai multe plante sunt debile şi nu supravieţuiesc (Janick şi colab. cu atât polenizarea între ele se realizează mai greu. După Bucarciuc şi Alekseev (1991). Bouvier şi colab. Prin interpolenizarea soiurilor provenite din mutaţii din Golden Delicious şi. Helios. parţială sau totală. pozitivă. iar autoferti-litatea este corelată strâns şi pozitiv cu numărul de seminţe din fruct şi conţinutul fructelor în acid ascorbic (Sestraş. 1996). Asemenea fructe pot lua naştere şi datorită autopolenizării.3%.a. sau fructul poate lua naştere chiar fără fecundare.a. dar seminţe se pot obţine şi în absenţa procesului de repro-ducţie.5 şi 3. mai ales când sunt implicate soiuri triploide. mai scăzut şi germinarea seminţelor foarte slabă (Bucarciuc. La genotipurile studiate (cu o valoare medie a autofertilităţii de 1. iar în lucrările de ameliorare alegerea genitorilor pentru hibridare se va face în funcţie de interfertilitatea lor. Gravenstein. vor rezulta plante identice cu planta mamă. Melba. Intersterilitatea existentă între unele soiuri de măr trebuie luată în consi-derare la înfiinţarea plantaţiilor. îndeosebi la cele triploide (ex. la măr se întâlnesc destul de frecvent şi cazuri de intersterilitate.3% şi 2. Haploizii nu au importanţă practică. Partenocarpia sau formarea unor fructe fără seminţe. Masa fructelor formate prin autopolenizare forţată a fost mai scăzută cu 30-40% decât a fructelor rezultate din polenizări străine. dacă seminţele se obţin din celule maternale diploide (de regulă. este un tip de apomixie destul de întâlnit la unele soiuri de măr. de la 0-7.6%. cu o frecvenţă redusă (unul dintr-o mie de seminţe) dar. a soiurilor derivate din Starking Delicious. dar oferă un material biologic deosebit de valoros pentru studiile de citogenetică şi genetică. dar nu este nevoie ca toate să fie fertilizate şi să se dezvolte în seminţe. variind între 0. În floarea de măr există în mod obişnuit 10 ovule. natural sau prin tratamente cu colchicină.6% fructe for-mate din flori autofecundate.). ei au o vigoare extrem de scăzută. Baldwin. Jonathan. aşa cum este cazul grupei Delicious (Branişte. Bucarciuc şi Alekseev (1991). de aceea se fac cercetări pentru inducerea lor artificială. au ajuns la concluzia că nici un soi autopolenizat nu a fost capabil să dea cantităţi destul de mari de fructe (semnificative economic). Reinette de Canada x Parmen auriu ş. de regulă. autopolenizarea forţată a indus formarea unor fructe preponderent partenocarpice (Bucarciuc. iar numărul de seminţe din fruct a fost. fecundării sau embriogenezei. Idared ş. se pot obţine plante dihaploide. de asemenea.4%. o singură variantă dovedindu-se autofertilă. Este cazul încrucişării soiurilor noi cu părinţii din care au provenit sau a mutaţiilor cu soiurile de origine. pentru a se forma fructe. în lipsa polenizării. iar 6 metacentrici. care segregă. 2003). alegându-se în mod judicios sortimentul şi soiurile polenizatoare. 1984). În ultimul caz. Doar la soiurile Melba şi Helios s-au obţinut fructe din flori autopolenizate. partenocarpia La măr. cu cât soiurile sunt mai asemănătoare între ele în privinţa constituţiei genetice. legarea fructelor a fost normală (Bucarciuc. Cercetând lungimea celor 17 cromozomi la haploizi. sau a unor fructe în care seminţele sunt lipsite de embrioni. Reinette de Canada x Calvil alb de iarnă. Apomixia. majoritatea nu au legat fructe prin auto-polenizare. Dintre 28 de genotipuri (soiuri şi selecţii) studiate la Cluj-Napoca. La încrucişarea unor soiuri mutante cu origini diferite. sau procentul florilor autofecundate a fost nesemnificativ. în urma polenizării şi fecundării se formează seminţe pe cale sexuată. cu un nivel de 12. respectiv 0-9. Haploizii pot să apară în mod natural. complet homozigote.5 µm. acest tip de înmulţire este echivalent cu înmulţirea vegetativă (fenomen întâlnit de autor în lucrările de ameliorare a mărului desfăşurate la SCDP Cluj. Reinette de Canada etc. prin partenocarpie. Din seminţele care iau naştere din celule ou haploide.

La unele soiuri de măr la care se manifestă o tendinţă de fructi-ficare partenocarpică (Summerred. incolore („picătura de nectar”).. 1 mai 2003. după o prealabilă călire. în mai multe etape succesive. în câmpurile de hibrizi. polenul poate fi stocat pe perioade mult mai lungi (Hanna şi Towill. luându-se toate măsurile pentru evitarea amestecurilor. întrucât ar fi evitată alternanţa de rodire. Polenizarea se efectuează în momentul în care florile mamă ajung la maturitatea fiziologică. pe combinaţii hibride. data polenizării. citaţi de Janick şi colab. eventual numele celui care a făcut polenizarea (ex. se maturează mai devreme. sau are loc într-o proporţie nesemni-ficativă.Pauwels şi colab. amplasate într-un desicator conţinând calciu clorid. În procesul de emasculare se poate recurge şi la înlăturarea petalelor. În ambele situaţii. Polenul recoltat de la florile genitorului patern poate fi conservat pentru un an sau mai mult. castrarea florilor şi polenizarea. apoi procesul de selecţie se desfăşoară treptat. seminţele se seamănă într-un amestec de pământ. datorită auto-incompatibilităţii). dar în proporţii insignifiante. până la recoltarea fructelor şi extragerea seminţelor hibride. moment indicat de apariţia pe stigmate a secre-ţiei lipicioase. nu se păstrează la fel de mult etc. scopul amelioratorului este de a crea variabilitate. foarte devreme (februarie-martie). Recoltarea fructelor hibride rezultate în urma polenizărilor artifi-ciale se face la maturitatea fiziologică sau tehnologică a fructelor (la soiurile de iarnă). Aplicânduse acest mod de lucru nu mai este necesară izolarea florilor în pungi din hârtie pergamentată sau alte tipuri de izolatori. imediat după răsărirea plantulelor. sunt deformate. după polenizarea florilor efectuându-se şi etichetarea inflorescenţelor astfel lucrate. la temperatura de –15ºC. Se folosesc etichete mici din material plastic pe care se notează combinaţia hibridă. cât şi la izolarea florilor castrate. de la alegerea genitorilor. din motive de economie de manoperă şi de timp. b) Pentru a se asigura expunerea (ridicarea) stigmatelor şi facilitarea polenizării artificiale.). Pop I. plantele obţinute urmând a fi transplantate. când se urmăreşte obţinerea unor hibrizi auten-tici 100% şi controlul strict al polenizărilor este necesar. în lădiţe de lemn. în flacoane de sticlă închise. pe aceiaşi pomi. deoarece soiurile care formează fructe fără fecundare ar prezenta unele avantaje în cultură: nu ar mai necesita polenizarea străină şi nu ar fructifica bienal. pe . atrase de petalele florilor de măr. 1995. foarte mulţi amelioratori nu mai efectuează castrarea florilor şi îndepăr-tarea petalelor. o perioadă de 6 până la 14 săptămâni. Când florile care urmează să fie polenizate artificial se izolează. se usucă şi se pun la postmaturat pe perioada rece a anului. numărul florilor polenizate. 14 flori. operaţiunile fiind efectuate din următoarele conside-rente (Janick şi colab. Seminţele extrase se spală. sau prin păstrarea seminţelor în pungi de polietilenă la frigider etc.. 1996): a) Pentru a se preveni autopolenizarea (chiar dacă aceasta este puţin probabilă. De multe ori. La măr. iar faptul că polenizarea străină sau autopolenizarea se pot produce. Primăvara. din polenizări străine necontrolate sau din autopolenizare). fructele partenocarpice au caracteristici inferioare faţă de cele care formează seminţe: au dimensiuni mici. Polenul se depune pe stig-mate cu ajutorul unei pensule fine. nu are nici o importanţă (în generaţia F1 vor rezulta şi câţiva hibrizi din afara combinaţiei dorite de ameliorator. În condiţii de criogenie. Postmaturarea se poate realiza prin stratificarea seminţelor în nisip. prin luna mai. ♀Golden Delicious x ♂Jonathan. în seră. primele selecţii efectuate asupra plantelor hibride se efec-tuează în seră. se recurge obliga-toriu atât la castrarea florilor. În studiile genetice. păstrate în încăperi reci la 3-5ºC. reducându-se în acest fel riscul suprapolenizării cu polen străin. Castrarea florilor mamă (emascularea) se efectuează în stadiul de boboc floral (buton roz). Liberty. la soiul Summerred nu a fost necesară polenizarea pentru a induce fructificarea partenocarpică. Elstar şi Fiesta). (1998) arată că partenocarpia este o caracteristică luată în considerare în ameliorare. c) Pentru a se minimaliza vizitarea florilor de către albine sau alte insecte. 1996). au fost găsite fructe cu seminţe şi fără seminţe. în ghivece. Hibridarea artificială Polenizarea artificială la măr se efectuează respectându-se riguros toate etapele de lucru caracteristice.

durata perioadei juvenile şi portaltoiul utilizat (Ardelean. În manifestarea productivităţii. greutatea medie a fructelor. 1990) există date conform cărora potenţialul biologic maxim al mărului poate ajunge la 110 t/ha. Portaltoiul are o influenţă puternică asupra soiului.1. În literatura de specialitate (Way şi colab. La hibrizii pe rădăcini proprii. în câmpurile de hibrizi. prin seminţe. în mod curent noile plantaţii se înfiinţează la distanţe mici. Înmulţirea sexuată. ca mijloc de producţie. precocitatea intrării pe rod a pomilor va fi influen-ţată în mod hotărâtor de vigoarea pomului. La pomii altoiţi. sau chiar la 180 t/ha (evident. intrarea pe rod poate fi mult grăbită. intrării pe rod.4. duratei de viaţă etc. cât şi asexuată. după cum urmează: numărul de pomi care se pot planta la unitatea de suprafaţă va fi condiţionat de vigoarea soiului şi a portaltoiului.parcursul mai multor ani. 1986).. Productivitatea determină valoarea unui soi pentru cultură. cu număr mare de pomi la unitatea de suprafaţă. astfel că prin altoirea unor soiuri de vigoare mică pe portaltoi slab viguroşi se pot obţine fructe începând cu anul doi de la plantare. de 3-3. până când este testată productivitatea şi calitatea fructelor minimum trei ani de rod normal. în practica pomicolă. astfel că.8-1. şi valoarea soiului în ameliorare. Productivitatea Productivitatea reprezintă la măr unul dintre cele mai importante obiective de ameliorare. în funcţie de portaltoiul utilizat. ca formă parentală (Bucarciuc. când un genotip superior este combinat cu o agrotehnică şi climă ideale). OBIECTIVELE AMELIORĂRII MĂRULUI 2. factorul genetic are un rol esenţial.2 m între rândurile de pomi şi 0. însă producţiile realizate pot fi deosebit de ridicate (peste 30-40 t/ha anual). în mod curent. 2003). datorită complexităţii de ansamblu a productivităţii. când se recurge la hibridare pentru crearea de variabilitate şi în obţinerea portaltoilor generativi.4. creşterea şi dezvoltarea mărului Mărul se poate înmulţi atât pe cale sexuată.1 m între pomi pe rând. care depinde de zestrea genetică a soiului şi de interacţiunea acesteia cu factorii de mediu şi de cultură. fiecare din caracteristicile care contribuie la exprimarea productivităţii constituie un element de productivitate care trebuie abordat diferenţiat. precocitatea intrării pe rod a pomilor etc. dar în plantaţiile superintensive durata economică a culturilor s-a redus la 10-15 ani. Înmulţirea. Aceşti factori sunt la rândul lor influenţaţi de alţii. Această schimbare a fost posibilă prin reducerea accentuată . Dacă până în anii 1970. tendinţa în pomicultura mondială fiind cea de inten-sivizare a culturii mărului. care asigură densităţi de 3. deziderat care se realizează prin înfiinţarea unor plantaţii intensive şi superintensive. Datorită polenizării alogame. de tipul de creştere şi fructificare a pomilor. în prezent. manifestată la combinaţia soi-portaltoi asupra vigorii de creştere. Vigoarea pomilor este un element de productivitate de mare actualitate la măr. putând ajunge la 10 ani sau chiar mai mult. soiurile de măr au o structură genetică extrem de heterozigotă. Mărul este o plantă longevivă. interacţiunilor dintre diferiţii factori ce se influenţează reciproc şi în final acţionează într-un anumit mod asupra recoltei de fructe. se practică în lucrările de ameliorare. Producţia de fructe la unitatea de suprafaţă este influenţată direct de mai mulţi factori: numărul de pomi pe suprafaţa respectivă. constituind o caracteristică deosebit de complexă. care nu s-ar putea menţine prin înmulţire seminală. însă genotipul unui soi nu se poate evidenţia printr-o recoltă la nivelul potenţialului maxim în absenţa unor factori tehnologici optimi. revenind densităţi de 300-400 pomi la ha. în plantaţiile de măr distanţele de plantare dintre pomi erau mari.000 de pomi la ha sau chiar mai mult. de regulă prin altoire. numărul de fructe pe pom. 2. înmul-ţirea se realizează pe cale vegetativă (asexuat). durata perioadei juvenile (timpul de la obţinerea plantei din sămânţă până la formarea primelor flori) este lungă. Rezultă că.

uneori destul de accentuate. se caracterizează printr-un ax fără ramifi-caţii. care este la îndemâna amelioratorului. de-a lungul căruia se inserează ramuri scurte de rod. în schimb o înălţime mică (Sestraş. dar supradomi-nanţa şi heterozisul ce rezultă la încrucişarea unor soiuri extrem de heterozigote determină manifestarea. de vigoare mică. datorită influenţei portaltoiului asupra soiului. comparativ cu a formelor parentale. Soiul Prima dă naştere unor descendenţi care au preponderent tendinţa de a forma o tulpină groasă. vigoarea de creştere (apreciată pe baza suprafeţei secţiunii transversale a trunchiu-lui) a hibrizilor F1 proveniţi din 25 combinaţii cu genitori de vigoare diferită s-a încadrat perfect într-o curbă a distribuţiei normale. trecându-se de la portaltoii generativi (sau vegetativi de vigoare mare). 1997). (1995) au fost cuprinse între 43. în general. producţia la unitatea de suprafaţă este foarte mare etc. la măr. se obţin combinaţii soi-portaltoi pretabile în cel mai înalt grad pentru înfiinţarea unor plantaţii cu densităţi mari de pomi la unitatea de suprafaţă. Un mijloc eficient de reducere a vigorii pomilor. 1997). sau cu ramificaţii foarte slabe. “columnar”.2%. la cei vegetativi de vigoare mică (ex. Tipul de creştere şi fructificare.).7-66. diferenţe apar şi în rândul soiurilor diploide. datorită în principal efectelor de aditivitate ale poligenelor. în special prin intermediul portaltoilor. Pomii cu un asemenea ideotip au o vigoare . cu soiuri cu vigoare medie sau mică. în special. să aibă o pondere la fel de însemnată ca şi aditivitatea în transmiterea ereditară a vigorii. M 27). cu o ereditate destul de dificil de estimat. s-a constatat că vigoarea medie a hibrizilor se abate mai mult sau mai puţin de la media părinţilor însă. proveniţi din genitori cu vigoare diferită. 1992) a distins la măr patru “ideotipuri arhitecturale” (figura 2). tipică unui caracter cantitativ (Sestraş. îl constituie tot factorul genetic. cele triploide având de multe ori o vigoare superioară faţă de cele diploide. Prin studiile efectuate la hibrizii F1 pe rădăcini proprii. viguroasă. Ideotip 1 “Columnar” Ideotip 2 “Spur” Ideotip 3 “Standard” Ideotip 4 “Plângător” Figura 2. Efectul soiului se poate manifesta diferenţiat inclusiv asupra elementelor prin care este apreciată vigoarea hibrizilor F1. este un caracter complex. Între soiuri există diferenţe evidente de vigoare. de epistazie. care face ca interacţiu-nile nealelice. formarea coroanei şi fructificarea pe anumite ramuri de rod. are aceeaşi tendinţă. care să imprime pomului altoit caracteristicile necesare pentru intensificarea culturii mărului. care au avantaje evidente (întreţinerea pomilor şi recoltarea fructelor sunt mult mai facile. Valorile varianţei aditive pentru vigoarea pomilor (exprimată prin înălţimea acestora) calculate de Sestraş şi colab. prin urmare caracterul este moştenit poligenic. Ideotipurile arhitecturale ale pomilor la măr (după Lespinasse. Prin asocierea unor portaltoi de vigoare mică.a vigorii pomilor. 1977. a unei vigori pronun-ţate a hibrizilor. în generaţia F1. de dominanţă şi. M 26. Pe ansamblu. 1992) Ideotipul 1. În unele combinaţii. M 9. În funcţie de tipul de creştere a pomilor (portul sau habitusul acestora). Lespinasse (1977. contradicţiile dintre vigoarea genitorilor şi cea a descendenţilor au fost explicate prin capaci-tatea specifică de combinare a formelor parentale. Vigoarea de creştere a pomilor. şi anume crearea unor noi genotipuri de portaltoi.

sunt indicaţi ca genitori următoarele soiuri: Golden spur. inclusiv pentru soiurile Golden Delicious şi Jonathan. Lane. piticirea este determinată. fructificare ce are loc pe ramuri de rod lungi. Ereditatea ideotipului “columnar” este simplă. 1999). “standard”. Alkmene. fructificarea având loc atât pe ramuri de rod scurte. chiar peste 10000 de pomi la hectar). “plângător”. Co (Lapins şi Watkins. Unii autori (Lespinasse. cea mai importantă sursă genetică utilizată este reprezentată de soiul “columnar” McIntosh Wijcik. Reprezentative pentru acest ideotip sunt soiurile Rome Beauty. inclusiv binecunoscutul Golden Delicious. Sub greutatea fructelor. pentru a permite intensivizarea maximă a culturii mărului şi creşterea substanţială a productivităţii la unitatea de suprafaţă (Ardelean şi Sestraş. Atunci când se urmăreşte obţinerea acestui caracter prin încru-cişări. Ideotipul 2. este reprezentativ pentru majoritatea soiu-rilor aflate în cultură. caracterul fiind determinat de o singură genă. se caracterizează printr-o tendinţă de creş-tere acrotonă. (1996). 2001) consideră că între soiurile spur şi standard se încadrează o clasă aparte. foarte multe soiuri. în special datorită facilitării recoltării manuale a fructelor. la măr. identificat ca o mutantă din cunoscutul soi McIntosh (Kelsey şi Brown. 1977. “spur”. de o singură genă majoră recesivă (n). fiind hetero-zigote pentru acest caracter (Nn). printre care ramificarea puter-nică (ceea ce presupune cheltuieli suplimentare datorate intervenţiilor prin tăieri) şi degarnisirea (evoluţia zonei productive spre exteriorul coroanei). Ideotipul 4. dar nu au formaţiuni de rod de tip “spur”. Golchard. Ideotipul 3. se caracterizează printr-o tendinţă de creştere bazitonă a pomilor. fapt ce explică tendinţele existente în ameliorarea mărului pentru crearea unor soiuri cu ideotip “columnar” şi “spur”. Ideotipul “spur” a fost selecţionat din forme mutante apărute spontan la o serie de soiuri comerciale. Pomii de tip “standard” formează o coroană naturală echilibrată. încadrarea lor la ideotipul “spur” este eronată. Comparativ cu primele două ideotipuri prezintă câteva dezavantaje. în Anglia. La East Malling. dominantă. În crearea noilor soiuri se urmăreşte ca tipul spur să fie îmbinat cu o vigoare de creştere cât mai mică sau chiar pitică (“dwarf”). Lespinasse (1992) consideră că acest tip de creştere şi fructificare nu este lipsit de interes pentru ameliorare. el reprezentând o soluţie pentru reducerea costurilor de producţie. Datorită complexităţii caracterului. cât şi pe ramuri de rod lungi. cu şarpante şi subşarpante dispuse armonios. Chiar dacă formele “pitice” de măr pot prezenta o creştere com-pactă. Florina şi Granny Smith. 1992). dar prin încrucişarea unor genitori care posedă caracterul se pot obţine descen-denţe cu o variabilitate continuă pentru forma spur: de la absenţa tipurilor spur. eventual aşa-numitele “livezi pajişte” (cu densităţi foarte mari.. 1992. în literatura de specialitate. Ulterior. Pentru obţinerea unor soiuri cu habitus pitic (“genetic dwarf” − pitice genetic). Speranţa. Trajan (Golden Delicious x Wijcik) şi Tuscan (Wijcik x Greensleves). 1973). După Decourtye (1967). internodii scurte. o slabă dominanţă a axului central care favorizează dezvolta-rea fructificării pe ramuri laterale. care prezintă caracteristici intermediare (ex. Parmen auriu. prin selecţie în hibrizi proveniţi din soiul McIntosh Wijcik au fost realizate soiurile de tip “columnar” Telamon (Wijcik x Golden Delicious). constituită de soiurile semispur. Reinette de Canada). Tester spur. au un port pitic. obţinute la diferite soiuri. fără să fie exclusă şi posibilitatea eredităţii oligo-poligenice sau a genelor modifica-toare care acţionează asupra genei Co (Sestraş şi colab. întrucât multe mutaţii. 1996). Wellspur. Datorită faptului că ideotipul “plângător” (“weeping growth . foarte mulţi cercetători preferă să-l obţină prin inducerea artificială de mutaţii. Yellow spur.a. decât să-l transfere prin hibridări. Granny Smith spur ş. ramurile se apleacă. habitus compact. dezvoltare prolifică a formaţiunilor de rod de tip scurt (ţepuşe şi burse). 2002). au apărut date conform cărora ideotipul “columnar” poate avea şi un determinism poligenic. coroana cu şarpante având o ramificare laterală limi-tată.. citat de Janick şi colab.foarte slabă şi se pretează pentru plantaţiile intensive şi superintensive. degarnisirea este deosebit de accentuată. Cimpoieş şi colab.. Starkrimson. pomii având un aspect “plângător”. până la o proporţie foarte ridicată a tipurilor spur (Janick şi colab. Ereditatea caracterului “spur” pare să fie sub control poligenic.

care a fost supus în timp. În general. strânsă. dependent de vârsta. folosind formula: Volumul (ml) = [(Înălţimea fructului-mm x Raza-mm2)/1000] x 2. (1996). La soiuri. sunt incomode la cules şi suportă greu transportul (Petrov. 1953. cu cât intrarea pomilor pe rod este mai . produc un număr suficient de mare de fructe de dimensiuni corespun-zătoare (Petrov. folosind soiul mamă ca genitor pentru caracter. 2001). Djouvinov (1994) a obţinut descendenţi cu un habitus “plângător” din încrucişările Elise Rathke x Prima şi Elise Rathke x Florina. între cele două elemente ale productivităţii. indică o bună productivitate a unui hibrid în vârstă de 5-6 ani. 1986). cât şi în cazul hibrizilor aflaţi în procesul de selecţie. Aport. la măr. care dau descendenţe cu o frecvenţă destul de mare a indivizilor cu fructe de mărime adecvată unei selecţii eficiente. diametrul minim acceptat este de 65 mm. se pot obţine relativ uşor soiuri de acest tip. deoarece ele cad uşor din pom. (1994) arată că mărimea mică a fructelor la soiul Roşu de Cluj a constituit unul dintre principalele motive ale excluderii soiului respectiv din lista oficială a soiurilor înmulţite şi cultivate în România. Selecţia unor hibrizi cu număr mare de fructe pe pom şi fructe de dimensiuni mari este însă limitată de corelaţia genotipică negativă. hibrizii F1 din toate combinaţiile au format în medie (indiferent de mărimea fructelor) între 10-20 fructe/pom (Sestraş. mărimea fructului se exprimă prin greutatea sau diametrul acestora. Mărimea fructului constituie. Antonovka. precum şi de condiţiile de mediu şi cele tehnologice. la mere. Fructele prea mici nu sunt agreate de consumatori. Întrucât efectele parentale au un rol important în manifestarea caracterului la descendenţi. pentru studiul eredităţii mărimii fructelor. 1975). Aromat de vară x Melba. Roşu de Cluj x Ancuţa. în încrucişări dintre soiuri cu fructe mari se obţin descendenţi la care fructele au o mărime medie inferioară părinţilor (Sestraş. duc la rupe-rea ramurilor. în selecţia noilor cultivaruri. pozitivă. Cel mai adesea. Roşu de Cluj x Kaltherer Böhmer. dar nici cele prea mari nu sunt de dorit. fiind de 140-175 g. Aceiaşi autori arată că. (Sestraş. 1997). 1951. prin hibridări între genitori cu fructe mari. Dintre 21 de combinaţii hibride analizate pentru numărul de fructe pe pom.. În lucrările de ameliorare trebuie să se urmărească crearea unor soiuri noi cu fructe mijlocii spre mari. atât în cazul soiurilor. citat de Ardelean. este puternic condiţionat de factorii de mediu şi de cultură. Durata perioadei juvenile a pomilor este foarte importantă la măr. de mărimi corespunzătoare. Totuşi. care. Brown (1960) a estimat volumul fructelor. În anii 10-12 de viaţă. vigoarea şi ideotipul pomului. se consideră că un număr de 30-100 de fructe pe pom. În lucrările de ameliorare. creşte frecvenţa descendenţilor cu fructe de mărime corespunzătoare. Sestraş şi colab. 1997). Între numărul de fructe pe pom produse la cea de-a doua fructificare şi produc-tivitatea de mai târziu a hibridului există o corelaţie strânsă. un hibrid cu o fructificare abundentă îşi menţine această însuşire şi după altoire.7. citat de Neagu. sau 75-85 mm în diametru (Cimpoieş şi colab. Golden Delicious. Ancuţa. care să permită efectuarea cu succes a selecţiei. un element de productivitate extrem de important. când se aplică selecţia în populaţiile hibride de măr. în lucrările de selecţie. numărul de fructe pe pom reprezintă un indiciu favorabil pentru alegerea plantelor elită. mărimea fructelor din coroana pomului. Mărimea fructului este un caracter cu un determinism poligenic. dominantă (V). de aceea. este recomandabilă utilizarea ca genitori a unor soiuri precum London Pepping. Ardelean etc. de-a lungul evoluţiei speciei cultivate. o încărcătură mai mare au prezentat-o descendenţii proveniţi din încrucişările: Reinette Baumann x Golden Spur. Acesta este probabil şi motivul pentru care. recomandându-se reţinerea numai a acelor hibrizi care. 1975). standardul stabilit pentru mărimea fructelor. la măr. la a doua fructifi-care. Golden Deli-cious x Ancuţa. După Janick şi colab. 1953. în primul sau al doilea an de rodire normală. Evidenţiind importanţa acestei caracteristici pentru evoluţia în cultură a unui soi de măr. Aromat de vară.habit”) este determinat de o genă majoră. Numărul de fructe pe pom reprezintă un element de producti-vitate deosebit de complex. Reinette Landsberg (Neagu. în afară de influenţele ereditare. unei puternice presiuni de selecţie. 1997).

Pepin. care este dependent de geno-tipul fiecărui cultivar şi de modul în care un anumit genotip îşi poate manifesta potenţialul biologic în diferite condiţii de mediu. cu atât există premize pentru amortizarea mai rapidă a cheltuielilor necesitate de înfiin-ţarea plantaţiilor. astfel că. Din datele prezentate rezultă că productivitatea la măr este un obiectiv extrem de complex de ameliorare. . unele sunt notorii pentru slaba capacitate de producţie (cum este cazul la Cox's Orange Pippin. de aceea este de preferat ca hibrizii să fie menţinuţi în câmp cel puţin până în momentul în care majoritatea intră pe rod. Dintre soiurile comerciale de măr.4%. pot întârzia intrarea pe rod a descendenţilor. în anul şase de viaţă au intrat pe rod doar 17. Capacitatea de a induce precocitatea este o caracteristică urmărită şi în ameliorarea portaltoilor. dintre 1. Durata perioadei juvenile este un caracter cu o ereditate de tip cantitativ. un soi bine apreciat pentru calitatea fructelor). sunt preferaţi hibrizii cu o intrare cât mai timpurie pe rod. De asemenea... soiurile Delicious şi Northern Spy. 1992.. necesită întreţinere. 1996). uneori hibrizii proveniţi din acest soi având nevoie de 10 ani sau chiar mai mulţi pentru a fructifica. şi fiind puternic influenţată de genotipul plantelor. Antonovka ş. în care plantele ocupă teren. cu atât cheltuielile sunt mai mari. Mulţi hibrizi proveniţi din Golden Delicious moştenesc produc-tivitatea ridicată a cunoscutului soi. Aport.a. 1996). dar în care influenţele parentale pot contribui semnificativ la intrarea timpurie pe rod a progenilor. Există şi soiuri care transmit o perioadă juvenilă scurtă: Anis. Slăveanca. în multe combinaţii hibride. dar şi de practicile culturale aplicate (Janick şi colab. în procesul de selecţie. Geneva (SUA). sau dimpotrivă. şi aşa îndelungată. în timp ce Golden Delicious este foarte productiv. de aceea.230 de hibrizi proveniţi din genitori diferiţi. poliploizii şi descendenţii lor intră relativ târziu pe rod (Janick şi colab. Sestraş şi colab. cu cât durata juvenilă este mai lungă. 1992). Creşterea şi dezvoltarea hibrizilor de măr obţinuţi din sămânţă este lentă. în afara efectelor aditive ale poligenelor ar putea fi implicate şi considerabile efecte maternale (Ardelean şi colab. hibrizii care nu intră pe rod până în anul şase de la obţinerea din seminţe sunt consideraţi fără perspec-tive şi se pot elimina (Cociu şi Oprea. abia după 8-9 ani de viaţă (Ardelean şi colab. durata perioadei juvenile fiind destul de lungă. iar în anul opt 57. variind între 3 şi 10 ani. 1990). 1996). perioada juvenilă determină numărul de ani în care hibrizii ocupă spaţiu şi necesită întreţinere înainte de a li se putea stabili valoarea reală (producţia. cu toate inconvenientele ce decurg de aici (creşterea duratei. Rezultă că aplicarea selecţiei pe baza considerentului anterior ar determina înlăturarea unei cantităţi impresionante de material biologic. În ereditatea duratei perioadei juvenile. 1989). De exemplu. notorii pentru longevitatea juvenilă a descendenţilor. ca atare cheltuieli băneşti şi de forţă de muncă etc. 1997). Aplicarea unui asemenea criteriu de alegere este discutabilă.. De exemplu.. întru-cât. în lucrările de selecţie desfăşurate la Cornell. soiul Northern Spy transmite descendenţilor o perioadă juvenilă lungă şi foarte lungă. amândouă cu o productivitate superioară faţă de cea a unor soiuri derivate din Golden Delicious (Way şi colab. fiind utilizate ca variante martor (Janick şi colab. calitatea fructelor).timpurie. descendenţii seminali intră pe rod târziu.. În ameliorarea mărului. De aceea. Din acest soi provin soiurile Malling Fiesta şi Malling Jupiter.6% (Sestraş. 1992).). cum este Cox's Orange Pippin. Lungimea perioadei juvenile a hibrizilor este importantă şi datorită faptului că este corelată direct cu precocitatea intrării pe rod după înmul-ţirea prin altoire.. Descendenţi în rândul cărora pot fi identificaţi indivizi cu o bună capacitate de producţie se pot obţine şi în combinaţii hibride în care participă forme parentale cu o slabă productivitate. încă din anul trei sau patru de viaţă.

fiind apreciate ca sferice (Sestraş. şi se recomanda obţinerea unor forme perfect rotunde. care ar găsi condiţii prielnice în acest loc datorită stagnării apei din rouă şi ploaie. amelioratorul va trebui să acţioneze pentru crearea unei variabilităţi care să-i permită lansarea în producţie a unor noi soiuri cerute pe piaţă la un moment dat. Ereditatea caracterului nu este pe deplin elucidată. culoarea şi consistenţa pulpei. cal-culat în funcţie de înălţimea şi diametrul merelor (mm). gust etc. Fructele sferice sunt foarte utile în procesul de industrializare. pentru a nu comunica cu camera axială a fructului. compoturi. cu excepţia unor forme neregulate. Granny Smith. (1994) consideră că forma merelor este controlată de două . când merele se decojesc.). fructele de măr se utilizează în foarte multe moduri. care să nu displacă. în ameliorarea mărului. 1996). fină. cu destulă siguranţă. dulceţuri. precum şi de cele tehnologice. constituind o materie primă importantă pentru industria alimentară (sucuri. Astfel. nepublicat). Gloria. iar cele cu valori apropiate de 100% foarte înalte (Janick şi colab. Janick şi colab. valoarea medie a raportului la descendenţii F1 şi clasele de formă în care se vor încadra fructele acestora. Fuji. uşurând această operaţiune şi având marele avantaj că nu se pierde din volumul util. iar caracteristicile valoroase ale acestora să fie durabile în timp. Deşi în ultima vreme. se poate prevedea. abordarea calităţii la noile soiuri trebuie să se facă avându-se în vedere şi destinaţia recoltei. 1975). fructele trebuie să fie mari şi aspectuoase. câteva din remarcile făcute de Neagu (1975) au rămas la fel de actuale. adică din pulpă. şi în interiorul populaţiilor hibride obţinute prin încrucişarea unor genitori diferiţi. Există şi soiuri la care fructele au o formă mai puţin regulată. plină de suc şi cu o aromă plăcută. compactă. ca la Desertnoe şi Pătul (Neagu. conform formulei: Indicele de formă (If) = Înălţimea fructului (H) / Diametrul fructului (D).) se pot schimba în timp. De aceea. Jonathan. probabilitatea pătrunderii sporilor de ciuperci şi apoi putrezirea pe dinăuntru a mărului este redusă. 1986). forma este considerată un caracter cantitativ şi prin calcularea raportului înălţimea: diametrul fructelor la formele parentale. cu atât mai mult cu cât pretenţiile consumatorilor pentru mere de foarte bună calitate sunt mereu crescânde. conform curbei distribuţiei normale. dependent de însuşirile morfologice şi organoleptice ale fructelor (forma. În opoziţie cu această ipoteză a determinismului poligenic. Forma fructului este un caracter care prezintă o foarte mare variabilitate în cadrul soiurilor de măr. variabilitate care se manifestă. existând unele opinii divergente. de regulă. fără ca ele să aibă de pierdut din popularitate. frumos colorate. deoarece consumatorii acceptă mere de orice formă. suculenţa. Forma fructelor se poate exprima pe baza indicelui de formă. aroma etc. dacă cavitatea calicială este mai puţin adâncă.. fructele cu valori apropiate de 65% pot fi considerate foarte plate (sferic-turtite). cum sunt cele din grupa Delicious şi Strakrimson. cum sunt Florina. La măr.4. Golden Delicious. 2003. în lucrările de selecţie la măr. Guo şi colab. În trecut. Pentru aceasta. calitatea la mere trebuie să satisfacă un număr cât mai mare de consumatori. prin înlăturarea pieliţei. Deoarece preferinţele consumato-rilor pentru fructe de un anumit tip (culoare. băuturi alcoolice etc. culoarea de fond şi de acoperire. (1996) îl citează pe Brown (1960) care a obţinut o segregare a caracterului la hibrizii F1 tipic cantitativă. pe lângă consumul în stare proaspătă.).2. gustul. După Brown (1975).2. calitatea reprezintă un caracter deosebit de complex. reduce riscul apariţiei şi înmulţirii unor micoze. De asemenea. Întrucât. biochimice şi de valoarea nutriţională a fructelor. Feleac. grosolane (Ardelean. mărimea. o cavitate pedunculară mai puţin adâncă. formele neregulate nu erau agreate. Calitatea fructelor Calitatea fructelor constituie un obiectiv de ameliorare deosebit de important. cu fructe tronconice şi suprafaţa muchiată. forma fructului nu mai constituie un criteriu eliminatoriu. Pe baza indicelui de formă. în jurul mediei formelor parentale. Unele soiuri au raportul dintre înălţime şi diametru extrem de apropiat de 1 (sau 100%). cu pulpa fermă.

atractive. verzuie sau intermediară între aceste culori. Majoritatea fructelor au culoare acoperitoare. Prezenţa ţesutul rugos („reţeaua de plasă” sau „rugină”) pe suprafaţa pieliţei depreciază calitatea fructelor şi preţul lor de vânzare. 1975). iar împreună cu mărimea şi forma acestora reprezintă elementele de atracţie pentru consumatori. Culoarea merelor este dată de culoarea de bază (culoarea de fond). galbenă sau verde. iar luciul să fie evident sau foarte evident. 1953. „pestriţate”). Deosebit de atrăgătoare pentru piaţa din Europa Occidentală sunt merele de culoare verde ale soiului Granny Smith. când se urmăreşte obţinerea unor soiuri cu fructe roşii. fenomenul se întâlneşte uneori şi la Golden Delicious. 1975). Nivelul glucozei depinde în principal de fotosinteză. Le Lezec (1991). eventual alb-gălbuie. Culoarea pulpei la măr poate fi diferită de la un soi la altul. fructele au pulpa cu o culoare asemănătoare părinţilor. în special cele de culoare roşie. în multitudinea soiurilor de măr întâlnindu-se o gamă extrem de diversă de fructe. Ereditatea culorii de fond este considerată poligenică (Brown. este recomandabilă folosirea ca genitori a unor soiuri cu astfel de fructe. În hibridările intraspecifice. 1975). a fost pigmentaţia antocianată completă. determinată de pigmenţii clorofilieni (verde) şi carotenoidici (galben şi portocaliu) şi de culoarea acoperitoare (de suprapunere). deoarece producerea de antocian este dominantă faţă de absenţa acestuia (Brown. Lespinasse şi colab. iar Căzăceanu şi colab. Sheng şi Yu (1993) au constatat că soiurile Winesap şi Starkrimson îşi transmit puternic culoarea roşie a fructelor în descendenţă. (1992) au reuşit să creeze soiul Baujade. În concluzie. pre-zentă la Malus pumila niedzwetzkyana. nu sunt populare fructele cu striuri („vărgate” sau „dungate”. sau alb-crem. intermediară acestora sau diferită (Spinks. proces în care rolul cel mai important îl joacă lumina şi un număr suficient de frunze/fruct (la Jonagold. După Sheng şi Yu (1993) culoarea de suprapunere are un determinism cantitativ. Gustul fructului constituie criteriul fundamental de apreciere a calităţii merelor. la descendenţi. cât mai curată. 1975). cu fructe cu striuri. ale pulpei. determinată de pigmenţii antocianici (roşu) care se formează din glucoză. cu excepţia anu-mitor soiuri. adică culoarea de fond. 1996). inclusiv forma lor. citat de Janick şi colab. majoritatea soiurilor având fructe cu pulpă albă. specia respectivă determină obţinerea unor hibrizi cu pulpă roşie-purpurie (Lewis şi Crane. cu roşu dominant.gene dominante şi indică drept genitori valoroşi pentru calitatea fructelor. Nu sunt apreciate pozitiv fructele slab colorate. probabil. la încrucişarea lor putând rezulta indivizi cu fructe lipsite complet de pigment antocianic (Crane. Majoritatea soiurilor cu fructe roşii sunt heterozigote pentru acest caracter. Merele preferate de către consumatori sunt cele intens colorate. soiurile: Fuji. Culoarea fructelor contribuie în mod esenţial la aspectul comercial al merelor. mijlocul cel mai eficient de a atrage cumpărătorii. datorate pigmenţilor din pieliţa fructelor. pigmentaţia în dungi fiind determinată de o singură genă majoră. citaţi de Brown. Pe piaţa mondială sunt preferate fructele cu o pulpă albă. cu un gust mai mult sau . chiar dacă gradul culorii de acoperire este afectat de gene modifi-catoare. 1936. În privinţa transmiterii ereditare a culorii pulpei. precum Cocs’s Orange Pippin. aproximativ 40 de frunze) apoi asimilaţia netă. trebuie remarcat faptul că unul dintre primele caractere identificate ca având un determinism monogenic dominant. Ralls etc. şterse şi lipsite de luciu. Richard Delicious. un grup de poligene controlând nuanţele de verde şi un alt grup nuanţele de galben ale cojii şi. citat de Brown. Folosită ca genitor. fără infiltraţii de culoare roşietică. sau îmbinată în desene armonioase. cele care au culori neplăcute sau stinse. Utilizându-l ca genitor. datorită lipsei antocianului. în nici un caz. De asemenea. Nu sunt acceptate merele cu tendinţa de brunificare a pulpei şi nici cele care formează puncte de “sticlozitate”. Culoarea trebuie să fie uniform răspândită pe suprafaţa fructului. 1938. fructul rămâne cu o culoare verde sau galbenă. dar. (1982) consideră că hibridarea reciprocă este utilă pentru lărgirea gamei culorii fructelor la hibrizi. de care depinde glucoza ce rămâne pentru a fi transformată. diferită de gena care determină o pigmentare generală a fructului. Starkrimson. În cazul în care culoarea acoperitoare nu apare. galbenă. fapt confirmat de către Sheng şi Yu (1993). la măr. cu fructe asemănătoare cu cele ale soiului Granny Smith şi cu rezistenţă genetică (pe baza genei Vf) la rapăn.

1809 Rhode Island. zahărul puţin şi aciditatea mărită determină acreala fructului. BaoJiang şi colab. Gustul fructelor constituie şi criteriul final. înainte de 1669 Indiana.sport Granny Smith French Crab x Necunoscut Jonathan Esopus Spitzenburg x Necunoscut McIntosh Fameusei x Necunoscut t Reinette de Canada Necunoscută Gravensteint Necunoscută Winter Banana Necunoscută Bramley’s Necunoscută t Seedling Rhode Island Necunoscută t Greening West Virginia. 1890 Iowa. are loc după modelul cantitativ. astfel încât să satisfacă majoritatea potenţialilor consumatori.mai puţin diferit. Numai atunci când componentele respective sunt îmbinate într-un mod armonios. acest tip de ereditate monogenică suprapunându-se peste un al doilea model de ereditate a acidi-tăţii. dulce-acrişor. existând două modele admise ca valabile de către majoritatea cercetătorilor. ierbos. Astfel. 1876 Anglia. 1990) Soiul Originea Locul şi data introducerii A. taninuri şi substanţe aromatice. Canada. În schimb. 1650 . ereditatea acidităţii. este mai complicată. Tabelul 4 Originea unor cunoscute soiuri de măr. dar lipsit de aciditate va fi insipid. existând posibilitatea satisfacerii oricăror preferinţe. este aceea că gustul fructelor trebuie să fie tipic de măr. Cu importanţă majoră. plăcut. pentru primul model se consideră că aciditatea ridicată a merelor este controlată de o singură genă (Ma). 1850 Rusia. 1848 Olanda. Lipsa zahărului şi a acidităţii dau merelor un gust fad. înainte de 1826 Ohio. dominantă faţă de aciditatea scăzută (ma). în sfârşit. cu o vechime considerabilă. în funcţie de soi. precum Jonathan şi Golden Delicious. Gustul merelor a contribuit în mod decisiv şi la răspândirea celor mai valoroase soiuri în lumea întreagă. 1975. unele soiuri. în alegerea plantelor elită din câmpurile de hibrizi şi promovarea lor în procesul de ameliorare. cât mai plăcut şi echilibrat. rămânând de peste 100 de ani adevărate etaloane pentru calitatea fructelor (tabelul 4). înainte de 1868 New York.. 1826 Ontario. cu o distribuţie normală a descendenţilor în jurul mediei parentale (Brown. în munca de creare de soiuri noi. 1880 Anglia. La mere. în cantităţi echilibrate. O regulă generală avută în vedere de către amelioratori. Transmiterea ereditară a conţinutului în glucide. gustul este dat de o combinaţie complexă între zaharuri. dar şi sortimentul de soiuri este la fel de diversificat. un măr dulce. 1796 Franţa. merele vor avea un gust bun. taninuri în cantităţi mari duc la astringenţă mărită şi. 1856 Australia. de data aceasta cantitativ. exprimată prin conţinutul procen-tual în acid malic. 1771 Italia. foarte cunoscute şi răspândite în lume Golden Delicious Grimes Goldeni x Golden Reinette Delicious Yellow Bellfloweri x Necunoscut Cox’s Orange Ribston Pippin x Blenheim Orange Pippin Antonovka Necunoscută Rome Beauty Necunoscută Belle de Boskoopt Reinette de Montfort . Desigur că gusturile consumatorilor sunt extrem de variate (De gustibus non disputandum est). exprimată prin concentraţia procentuală în zahăr a sucului. acizi. sau dulce-acidulat. aroma prea puternică dezgustă. 1995). dar esenţial. răspândite pe scară largă în lume (după Way şi colab.

Călugăresc etc. Yellow Newton (16 mg).Yellow Newton Stayman Winesapt Northern Spy Winesap Wealthy Necunoscută Winesap x Necunoscut Necunoscută Necunoscută Cherry Crab x Necunoscut New York. Jonathan (11 mg).81 mg la Aromat de vară (Sestraş şi colab. fiind slabi genitori. Conţinutul fructelor în acid ascorbic (Vitamina C) are un aport însemnat la creşterea valorii nutritive a merelor. 31 Idared Jonathan x Wagener Jonagoldt Golden Delicious x Jonathan Melrose Jonathan x Delicious Fuji Ralls Janet x Delicious Elstar Golden Delicious x Ingrid Marie Redfree Raritan x PRI 1018-101 Jonamac Mc Intosh x Jonathan Freedom N. 1946. Zubeckis 1966. 1972 Indiana. 49821-46 Legenda: t – soi triploid. 1942 New York.. 1985 Cunoscându-se determinismul genetic pentru principalele compo-nente care conferă gustul bun al fructelor.) nu au fost eficiente. inclusiv un gust mai puţin echilibrat. 1817 Minessota. Creţesc. 1966 British Columbia. Relativ noi. datorită faptului că soiurile respective au caracteristici de ansamblu mai puţin corespunzătoare. 1860 B.Y. Davenport (2 mg) etc. 1962 Olanda. citaţi de Way şi colab. 1994). Conţinutul fructelor în vitamina C la soiurile de măr create la Cluj s-a situat. 1962 Japonia. ca valoare medie pe patru ani (tabelul 5).. McIntosh (4 mg). dar cunoscute sau potenţial importante Gala Kidd’s Orange Red x Golden Delicious Discovery Worcester Pearmain x Beauty of Bath Mutsu (Crispin)t Golden Delicious x Indo Jerseymac New Jersey 24 x Julyred Empire McIntosh x Delicious Spartan McIntosh x Necunoscut Jonafree Illinois 855-102 x N. 1981 New York. 1948 New Jersey. (foarte productive. Cox Orange (6 mg). 1979 Idaho. 1944 Japonia. 1990). Jonathan. 1936 Illinois. Lucrările de ameliorare a soiurilor noastre autohtone.18492 x N. 1972 New York. valori medii pe patru ani (1990-1993) Soiul Greutatea Conţinutul fructelor în: medie a Substanţă Zahăr Aciditate Acid Raport fructelor uscată total titrabilă ascorbic zahăr/ (g) (%) (%) (%) (mg/100g) aciditate . Tabelul 5 Principalele caracteristici fizice şi biochimice ale fructelor la soiurile de măr create la SCDP Cluj-Napoca. (Howe şi Robinson. J. 1972 New York. Elliot (32 mg). Fructele majorităţii soiurilor de măr conţin în jur de 6 mg de acid ascorbic la 100 g de fruct proaspăt.Y. înainte de 1759 Kansas.20 mg la Ardelean şi 8. 1965 Anglia. printre care Pătul. 1800 SUA. i – genitor incert Noua Zeelandă. 1866 New York. cu o bună adaptabi-litate etc. Domnesc. 1968 Ohio. Există diferenţe mari între soiuri în privinţa conţinutului fructelor în vitamina C: Calville Blanc (37 mg). între 6. comparativ cu soiul de origine. se pot alege genitori adecvaţi pentru crearea unor noi soiuri cu o foarte bună calitate a fructelor.

95 15. Alkmene.32 0. ceroase de pe mere se datorează mai multor gene majore. Elstar. Malling Fiesta. de la hibrizi cu fructe nearomate.22 12. . Spartan. (1991) consideră conţinutul merelor în acid ascorbic un caracter poligenic. dezagreabilă. combinat cu aroma fină. Cox’s Orange Pippin. echilibrat. fină. se poate întâlni o amplă variabilitate a caracterului. Empire. cât şi prin prisma prelungirii duratei de păstrare a fructelor (cele fără strat ceros pierd mai repede apa şi se zbârcesc).42 10. cum sunt: Early Red Bird.78 6.91 14.10 10. Fuji. 1994. (Şerboiu şi Ivan. Delbard Jubilee.86 14. Spartan. pentru că aroma intensă nu este universal plăcută şi agreată. ca atare devin mai mult sau mai puţin răspândite şi cunoscute. la mere.a.39 0. Prin alegerea judicioasă a genitorilor este posibilă apariţia unor transgresiuni favorabile. Bucarciuc. Idared. Liberty. Roşu de Cluj. întrucât abundenţa substanţelor grase poate deprecia calitatea fructelor şi creează o senzaţie neplăcută. atât prin prisma aspectului comercial („ceara” conferă un luciu. Aroma fructelor poate spori sau diminua calitatea de ansamblu şi îndeosebi valoarea gustativă a merelor. hibrizii care prezintă astfel de caracteristici nu vor fi selecţionaţi ca plante elită. cum sunt: Creţesc roşu. deoarece aroma în exces poate deveni respingătoare. echilibrat.63 0. Rubinette. În selecţia calitativă a hibrizilor. Fiesta. o strălucire fructelor. Cei cu fructe fără aromă nu au perspective de a fi aleşi ca plante elită. Golden Delicious.59 0. Florina. Ca genitori pentru conţinutul bogat în vitamina C a fructelor se pot utiliza soiurile evidenţiate anterior pentru caracter.18 9.97 8. Quinte. Red Melba. cu o heritabilitate destul de ridicată. Nici hibrizii cu fructe foarte puternic aromate nu au şanse de a fi promovaţi ca plante elită.40 0. plăcută. în funcţie de care soiurile pot “câştiga” piaţa.Rosu de Cluj Aromat de vară Feleac Ardelean Ancuţa Jonathan 109 120 179 153 198 136 15. pot constitui şi potenţiali genitori de calitate pentru noi lucrări de ameliorare a mărului. Kaltherer Böhmer.50 7. consti-tuie tipul ideal în selecţie. Jonagold. astfel că în urma segregărilor să se obţină hibrizi cu fructe care să conţină peste 50-60 mg acid ascorbic la 100 g fruct proaspăt. Generos ş. care le face mai atrăgătoare din puncte de vedere comercial). Reinette Baumann. Pink Lady ş. aroma fructelor este de primă importanţă (Brown. Prezenţa stratului de ceară pe fruct influenţează calitatea mere-lor.a. precum Gala. Soiuri bine cotate în momentul de faţă pentru calitatea deosebită a fructelor. până la hibrizi cu fructe intens aromate. 1975).20 7. rezultă că. discretă şi pe placul marii majorităţi a consumatorilor.81 6. Macoun. Ca genitori pentru acest caracter se pot utiliza soiurile care prezintă statul ceros pe fructe. întrucât calitatea fructelor are mult de suferit. Melrose. Ereditatea caracterului nu este pe deplin elucidată. Clar alb. Din totalitatea elementelor de calitate prezentate. Nu este de dorit nici situaţia în care pe fructe stratul de ceară să fie în exces. Evident. Empire.17 11. nutriţionale şi tehnologice. Regula de bază de care se ţine seama când se face selecţia hibrizilor în funcţie de aroma fructelor este aceea că aroma trebuie să fie tipică de măr. Gustul foarte bun al fructelor. merele devenind unse şi lipicioase. 2003).70 15. Asemenea forme nu au perspective de a deveni soiuri comerciale cultivate pe scară largă. organoleptice. Arlet. criteriile de calitate includ proprietăţi legate de însuşirile lor morfo-logice. Aroma fructelor este dată de peste 30 de compuşi aromatici şi reprezintă un element care are o pondere considerabilă în definirea calităţii de ansamblu a merelor. July Red. dar existentă ipoteza că prezenţa substanţelor grase.10 38 15 18 26 34 28 Sedov şi colab. cu gust bun.41 7. precum şi altele. Braeburn. recesive. În câmpurile de hibrizi în care există un material biologic extrem de bogat.30 0.62 10. Remo.a.68 14. Rewena ş.

Programele de ameliorare a mărului din ţara noastră au avut şi au în continuare ca principal obiectiv obţinerea unor soiuri de mere cu coacere cât mai tardivă (soiuri de iarnă). în afara efectelor de aditivitate ale poligenelor. cu o foarte bună calitate a fructelor. Jonathan. Jonathan. În funcţie de epoca de coacere a fruc-telor. (1995) au determinat o heritabilitate ridicată a caracterului. rezistând în condiţii obişnuite (în pivniţe răcoroase) până în primăvara anului următor (martie-aprilie).4. Alkmene. 2. 1994). unele au o capacitate foarte bună de păstrare a fructelor. începând cu luna noiembrie). Datorită sortimentului actual. în care. Totuşi. În mod predominant.4% la Starkrimson. Feleac. la descendenţii F1 (Sestraş. 47. precum Cox’s Orange. obţinut prin încrucişarea dintre Kidd’s Orange x Idared este un exemplu în acest sens (Kellerhals şi colab. Pinova. Ancuţa şi Roşu de Cluj au transmis o bună calitate a fructelor şi mai departe. printre care coacerea eşalonată a fructelor pe pom. aceasta calculându-se ca medie a caracterului la formele parentale.2% la Ancuţa. astfel încât efectele de aditivitate pot fi „mascate” de efectele de dominanţă sau epistazie.. şi datorită unor dezavantaje pe care le implică soiurile cu coacere timpurie. 28. cu păstrare foarte bună a fructelor în depozit. 1997). inclusiv a unora dintre cele menţionate anterior. 1993). manifestarea epocii de maturare a fructelor la descendenţii F1 este serios condiţionată de modul de recombinare a genelor. în ultimul timp. care au avut ca genitor matern sau patern soiul Jonathan. Clivia. în prezent.a. au fost create noi soiuri. Golden Delicious. datorită faptului că o cotă însemnată din varianţa genetică totală se datorează efectelor neaditive (interacţiunilor). moştenind multe din particularităţile calitative ale acestuia (Sestraş şi colab. cu fructe de calitate superioară genitorilor.2% la Feleac. Feleac. 1995). Tancred şi colab. întrucât eşalonarea aprovizionării pieţei şi consumul de mere proaspete pe o perioadă cât mai lungă din timpul anului depind direct de momentul maturării merelor sau de posibilităţile de păstrare a lor. (Fischer. soiurile Ardelean. Piros. 1997). McIntosh).3. Între soiurile de iarnă. Brown (1975) precizează că ameliorarea soiurilor cu coacere timpurie este de perspectivă doar în cazul producţiei pe scară mică. în ameliorarea mărului se poate prezice coacerea fructelor la descendenţii hibrizi. de iarnă (care ajung la momentul optim de consum după recoltare. variabilitatea caracterului în descendenţă s-a datorat varianţei genetice aditive (CGC). În plus. Ancuţa. Cu toate că există şi efecte neaditive (CSC) implicate în determinismul genetic al caracterului şi chiar familii în care distribuţia epocii de coacere a fructelor la hibrizi nu respectă epoca de coacere a genitorilor.Unele soiuri de măr şi-au dovedit valoarea de foarte buni genitori pentru calitate (ex. Roşu de Cluj).2% la Mutsu. există posibilitatea acoperirii cu fructe proaspete a pieţei pe tot parcursul anului. au fost reactualizate şi posibilităţile obţinerii unor soiuri cu coacere foarte timpurie. valoarea nutritivă mai . soiurile de măr create la Cluj (Aromat de vară. Prin hibridare dirijată se pot obţine noi soiuri. sunt implicate şi considerabile efecte de dominanţă şi epistazie. ponderea aditivităţii în varianţa genetică totală (calculată după tester) asigurând cu suficientă fidelitate transmiterea coacerii fructelor la urmaşi: 27. 50. Analizând ereditatea epocii de coacere a fructelor la hibrizii proveniţi din 36 de familii. Epoca de coacere a fructelor Epoca de coacere a fructelor are o mare importanţă economică.9% la Prima.a. practic. Soiul Jonathan este considerat un bun genitor pentru calitatea fructelor. soiurile de măr se grupează după cum urmează: de vară (care ajung la maturitate în iulie-august). Ardelean. Aceasta. 30. Pilot ş. Golden Delicious ş. Epoca de coacere a fructelor este un caracter cu un determinism poligenic. folosite la rândul lor în hibridări artifi-ciale. precum şi a posibilităţilor de păstrare a merelor în depozite cu condiţii controlate. care cuprinde soiuri a căror epocă de coacere variază între limite foarte largi. Marina.. cum sunt Jonagold. tocmai prin faptul că au contribuit la formarea altor soiuri cu fructe cu gust foarte bun. Prin utilizarea ca genitori a unor soiuri de calitate. Rezultate similare au fost obţinute şi în experienţele cu hibridări ciclice desfăşurate la Cluj-Napoca (Sestraş. dar. de toamnă (care ajung la maturitate în septem-brienoiembrie). Între numeroasele soiuri de măr există o amplă variabilitate pentru momentul de maturare a fructelor.

a. Red Melba. coacerea eşalonată. iar soiurile July Red. precum Astrahan alb. cu temperaturi foarte coborâte.) şi externi (condiţiile pedo-climatice. 1990). Arkansas black.4. Citron de Şomcuta. Astrahan roşu. o parte dintre progenii obţinuţi pot avea o rezistenţă mai mare la ger decât genitorii care participă la hibridare. Testarea rezistenţei la ger a hibrizilor şi clonelor aflate în procesul de ameliorare se poate face şi în laborator. Ereditatea rezistenţei mărului la ger este de tip poligenic. D1R99T188 (Şerboiu şi Ivan. Pentru condiţiile din ţara noastră. 3467. fiind de preferat încrucişările între „timpuriu” x „mediu” (însă de foarte bună calitate). Melba. Ca genitori pentru maturarea târzie şi foarte târzie a fructelor se pot folosi soiurile: Delicious. Granny Smith. Roşu de Cluj. Stark Earliest are fructe mici. şi apoi selecţia formelor transgresive. productivitate slabă (Cociu. cu foarte bună calitate a fructelor (Janick şi colab. Chardin. În unele descendenţe.) nu au perspective de a fi aleşi ca elite. Early Crimson. plăgi pe trunchi etc. Roşu de Stettin. Rezistenţa pomilor la ger se apreciază după iernile grele. Calville Adersleber. datorită uniformităţii tratamentului. comportarea plantelor hibride la ger constituie un criteriu eliminatoriu. . vârsta pomului. Calville Mleevski. studiul fondului de germoplasmă la măr a permis identificarea unor genotipuri cu o bună capacitate de păstrare a fructelor: A. 2071. Bonapfel. Genitori adecvaţi în acest sens. în plus. Boiken. Întrucât determinismul genetic al epocii de coacere a fructelor este poligenic. Hibrizii care în urma unor ierni geroase se dovedesc sensibili (suferă diferite afecţiuni. Boiken. Alkmene prezintă multe flori cu defecţiuni şi este sensibil la brume (Patzold. tehnologia aplicată. pot fi soiurile: Akane. Aromat de vară. Auwill spur. maturarea lemnului. 1982. ele pot fi extinse şi în zone şi la altitudini cu ierni mai aspre. citat de Sestraş. Jerseymac. Idared. Close are o culoare mai slabă a fructelor şi producţie mică. Black Stayman. Court Pendu plat. Carla. pe de altă parte. şi. prin utilizarea ca genitori a unor soiuri cu coacere timpurie şi semitimpurie. încrucişările dintre „timpuriu” x „timpuriu” probabil nu constituie cea mai bună strategie. James Grieve este bun şi productiv. 1997). cu o frecvenţă a distribuţiei hibrizilor F1 conform curbei repartiţiei normale în jurul mediei formelor parentale. au fost înlocuite din sortiment. La măr există o gamă diversă de soiuri în privinţa reacţiei lor la ger. Early Red Bird. transport şi păstrare. Borovinka. 1996). apariţia bruscă a unor temperaturi foarte coborâte etc. precoce. Rezistenţa la ger Comportarea merilor la gerurile din timpul iernii este condiţionată de numeroşi factori interni (baza genetică a soiului. Pilot etc. degerări ale ramurilor. întrucât prezentau caracteristici organoleptice scăzute.). sensibilitate la manipulare. o mare variabilitate a producţiei şi tendinţa de crăpare a fructelor. Apollo este aspectuos şi mai rezistent la manipulare. Roz de Virginia ş. Antonovka. Early McIntosh şi Quinte nu sunt destul de productive. starea fiziologică. În ţara noastră. prin expunerea ramurilor la temperaturi scăzute. 2. Creţesc de Simici.a. Datorită faptului că genotipurile cu coacere timpurie au o slabă calitate a fructelor. rezistenţa la temperaturile coborâte din timpul iernii constituie un important obiectiv de ameliorare. grupa Romus. Prima. obţinându-se date mult mai sigure. dar sensibil la manipulare. Wagener premiat. cu fructe rezistente la păstrare. Beforest.scăzută a fructelor. de la foarte sensibile. Pionier. Crimson Spy. clonele verificate în culturile comparative care se dovedesc sensibile la ger nu vor fi promovate la omologare. Soiurile rezistente prezintă avantaje certe. Gustav durabil. începutul lunii august. posibilităţile moderne de păstrare îndelungată în depozite a fructelor la soiurile de iarnă. Ancuţa. portaltoi etc. Dintre soiurile cu coacerea în luna august. se pot obţine descendenţe seminale în care să predomine hibrizii cu maturare precoce. Dintre soiurile cu coacere în luna iulie. În mod similar. Unele soiuri de vară care au fost cultivate în ţara noastră. Ancuţa.4. întrucât ele nu sunt afectate de îngheţ şi permit obţinerea unor recolte mari şi constante de la un an la altul. A. În procesul de selecţie. până la foarte rezistente. Barnack Beauty. acestea putând fi folosite în crearea unor noi soiuri. 1994). perioada de păstrare foarte scurtă a fructelor etc. Mantet. Vista Bella. Pătul. Gala ş. Clar alb (Papirovka)..

astfel încât să existe premi-zele unei recolte corespunzătoare. ultima fiind utilizată de Miciurin pentru crearea soiurilor cu “sânge chinezesc” Belle Fleur Kitaika. Antonovka. Creţeşti. înflorirea foarte tardivă este corelată cu o slabă calitate a fructelor şi o maturizare foarte târzie a acestora. Duchess of Oldenburg. M. Fireside. 1996).. kansuensis. 1996). În general. soiurile dintr-o plantaţie trebuie să aibă o înflorire simultană. Corelaţia dintre data apariţiei frunzelor şi data înfloritului la descendenţii F1 asigură efectuarea selecţiei hibrizilor cu înflorire tardivă. Haralson. Melba. în acest fel. M. Orlovskoe Zimnie (Ardelean şi Sestraş.a. micromalus. Celebi Kitaika. Petrel. Handson. Court Pendu plat. McIntosh. Wealthy. prattii. Se preferă ca pomii să aibă o înflorire cât mai tardivă pentru că. Transparent Croncels. prunifolia. scade probabilitatea apariţiei unor tempera-turi negative (îngheţuri târzii de primăvară) care să afecteze florile şi să compromită producţia de fructe din anul respectiv. Northern Lights (Janick şi colab. Mantet. Severnâi Sinap.. Cele mai rezistente soiuri au provenit din Canada. Pe baza acestor considerente. în urma îngheţurilor survenite după înflorirea merilor. deziderat prin care s-ar asigura rezistenţa pasivă a mărului la gerurile târzii de primăvară. acestea putând fi utilizate în lucrările de ameliorare. printre ele numărându-se Macfree. (1998) pentru comportarea lor la ger.5. încă înainte de intrarea lor pe rod. Winter Banana. utilizându-se genitori rezistenţi la ger. toringoides. M. reprezentând componenta majoră a varianţei genetice pentru supravieţuirea hibrizilor la îngheţ (Watkins şi Spangelo. 1964. descendenţii distribuindu-se normal în jurul mediei părinţilor. Ribston Pepping. Brightgold. Honeycrisp. Yellow Transparent. încrucişate. 1994). 1967. Early Blaze. M. prunifolia. Genitori recomandaţi pentru înflorirea târzie sunt soiurile: Rouchetaude. Empire. cu înflorire tardivă. M. citaţi de Janick şi colab. baccata. Lobo. Elise Rathke ş. aditivitatea joacă rolul cel mai important. halliana. Keepsake.4. (Şerboiu şi Ivan. Murawski. Blahova Orange. la intervale de câteva zile. soiurile . Astfel. în aceleaşi condiţii de mediu. se desprinde faptul că. baccata. În lucrările de ameliorare se urmăreşte crearea unor soiuri la care înflorirea pomilor să se declanşeze primăvara la o dată mijlocie sau puţin întârziată. M. În hibridări de tip tardiv x precoce. Alte soiuri cu o bună comportare la ger sunt Fantazia. 1986). descendenţa va putea cuprinde atât indivizi cu înflorire mai timpurie decât cel mai precoce părinte. Yellow Transparent. s-a constatat că. Delicious. Altemberski. începând chiar din anul doi de viaţă (Tydeman. Şi în privinţa rezistenţei florilor la îngheţ. Rusia şi nordul SUA. 1975). genitorii cu înflorire târzie (ex. În funcţie de genitorii utilizaţi în încrucişări se poate obţine o variabilitate a caracterului în generaţia F1 care să asigure selecţia unor noi soiuri. Novosibirski Sweet şi unele selecţii din Antonovka. se pot obţine descendenţi în care selecţia unor genotipuri cu o foarte bună comportare la acţiunea tempera-turilor negative coborâte să fie eficientă. 2. Borovinka. M. În fondul de germoplasmă la măr există cultivaruri la care. 1999). Mollie’s Delicious) nu pot fi folosiţi cu prea multă eficienţă atunci când se urmăreşte obţinerea unor soiuri de mere de vară sau de toamnă (Ardelean. Sieboldii. ioensis şi M. Epoca de înflorire Epoca de înflorire a pomilor are o importanţă deosebită la măr. Clar alb.În transmiterea caracterului. Parmen auriu. Belle Fleur Rouge. Calville Adersleber. înfloritul se declanşează la momente diferite.. de aceea. pentru realizarea polenizării străine. există diferenţe evi-dente între multitudinea soiurilor de măr. deoarece. 1970. spectabilis. Printre soiurile remarcate pentru rezistenţa la ger pot fi menţionate: Ontario. Ca surse de gene pentru rezistenţa la ger se pot folosi speciile M. Kaljo. Anis Kitaika (Neagu. Dintre accesiunile verificate de Luby şi colab. M. citaţi de Janick şi colab. cât şi indivizi cu înflorire mai târzie decât cel mai tardiv părinte. M. Obiectivul apare realizabil cu atât mai mult cu cât epoca de înflorire a pomilor este un caracter poligenic. 1996). cele mai rezistente au fost M. ioensis şi M.

Golden Delicious, Jonathan, Auralia, Spartan, James Grieve, Starkrimson, Idared, Clivia ş.a. au avut mai puţin de suferit, comparativ cu soiurile Cox Orange, Alkmene, Erwin Baur etc., la ultimele producţiile fiind mult diminuate în urma degerării florilor (Meier şi colab., 1982, citaţi de Sestraş, 1997). Sub control artificial al condiţiilor de îngheţ, florile soiurilor McIntosh, Spartan, Auralia, Piros, Helios, James Grieve, Pinova şi Golden Delicious s-au dovedit mult mai rezistente la îngheţ decât cele ale soiurilor Alkmene, Carola, Breuhahn, Starkrimson, Jonagold şi Pikant, iar în condiţii de câmp, s-au dovedit rezistente la îngheţ florile soiurilor Auralia, Gloster, Piros, Champion, Spartan, Red McIntosh şi Helios (Mittelstadt, 1989, citat de Sestraş, 1997). De asemenea, se pare că soiurile tetraploide, dar şi cele triploide, cum sunt Jonagold sau Mutsu, cu celule mari, au flori mai sensibile la îngheţ decât cele diploide (Janick şi colab., 1996). 2.4.6. Rezistenţa la rapăn Rapănul mărului, cauzat de agentul patogen Venturia inaequalis (Cke.) Wint. este una dintre bolile care produc cele mai mari pagube în cultura mărului. Boala afectează frunzele şi fructele, având un efect negativ marcant asupra producţiei de fructe şi calităţii fructelor. Boala poate fi controlată prin tratamente fitosanitare, dar cu costuri şi dificultăţi conside-rabile, iar uneori, în funcţie şi de condiţiile climatice, eficienţa fungicidelor aplicate este relativă. Datorită faptului că rapănul constituie cea mai importantă boală la măr, crearea unor soiuri rezistente la rapăn a constituit unul dintre princi-palele obiective prevăzute în programele de ameliorare din lumea întreagă. Şi în România, şi îndeosebi în Transilvania, rapănul întâlneşte condiţii deosebit de favorabile de dezvoltare şi răspândire, iar cele mai multe soiuri larg cultivate sunt foarte sensibile la atacul acestei boli (Sestraş, 2003). De aceea, şi în ţara noastră, rezistenţa la rapăn constituie unul din obiectivele centrale de ameliorare a mărului. Determinismul genetic al rezistenţei mărului la rapăn este de două tipuri: monogenic şi poligenic. Principalele surse genetice pentru ameliora-rea rezistenţei mărului la rapăn sunt prezentate în tabelul 6. Dintre cele două tipuri de rezistenţe, cea monogenică prezintă avantajul că poate fi mult mai uşor încorporată în orice soi sau hibrid decât rezistenţa poligenică. Dezavantajul major al acesteia constă în faptul că oricând ea poate fi înfrântă de noi rase fiziologice sau suşe de virulenţă ale patogenului Venturia inaequalis (Cke.) Wint. Dintre sursele de rezistenţă monogenică la rapăn existente, cea mai folosită pe plan mondial a fost cea reprezentată de specia Malus flori-bunda, clona 821, de la care s-a transferat mai multor soiuri gena de rezis-tenţă Vf . Prin încrucişarea speciei M. floribunda cu soiul Rome Beauty, realizată în anul 1910 de către profesorul american Crandall, s-a obţinut o descendenţă în care 50% din indivizi prezentau rezistenţă totală la rapăn, iar 50% erau atacaţi de rapăn. De aici s-a tras concluzia că specia M. floribunda avea o genă de rezistenţă majoră, dominantă, însă în stare heterozigotă, care a fost ulterior nominalizată ca gena Vf (V, de la Venturia, denumirea bolii, şi f de la specia M. floribunda de la care a provenit rezistenţa la rapăn (Hough şi colab., 1953). Tabelul 6 Surse genetice pentru ameliorarea rezistenţei mărului la rapăn
(adaptat după Lespinasse, 1989; 1992)

Monogenice A. Rezistente la toate rasele cunoscute Antonovka PI 172.623 (Va) Hansen’s baccata nr. 2 (Vb) M. baccata jackii (Vbj)

Poligenice Rezistente în câmp la toate rasele cunoscute M. baccata (selecţii hibride) M. sargenti 843 M. sieboldii 2982-22

M. pumila R 127.40-7A (Vr) M. toringo 852 B. Susceptibile numai la rasa 5 M. zumi calocarpa M. micromalus 245.38 pit type (Vm) M. atrosanguinea 804 pit type C. Cu statut modificat datorită înfrângerii Soiuri vechi europene: rezistenţei în unele soiuri derivate M. floribunda 821 (Vf) Rouchetaude M. atrosanguinea 804 tipul 3 Antonovka M. micromalus 245.38 tipul 3 M. prunifolia 19.651 M. prunifolia microcarpa 782.26 M. prunifolia xanthocarpa 691.25 M. species MA: 4, 8, 16, 1255 Hansen’s baccata nr.1

Din cei 50% descendenţi rezistenţi, au fost aleşi doi hibrizi: 9433-2-2 şi 9433-2-8 care, pe lângă rezistenţa la rapăn, prezentau fructe cu o mărime acceptabilă (specia M. floribunda, clona 821, folosită ca genitor avea fructe mici, de aproximativ 1 cm în diametru). În anul 1926, cei doi hibrizi au fost încrucişaţi între ei, obţinându-se o descendenţă F2 de 38 de puieţi care au segregat, în privinţa rezistenţei la rapăn, în raport de 3:1. Dintre descendenţii rezistenţi au fost selecţionaţi doi hibrizi: 26829-2-2 şi 26830-2, cu diametrul fructelor de aproximativ 44 mm, care, începând din anul 1946 au fost încrucişaţi cu soiuri valoroase, precum Golden Delicious, Red Delicious, McIntosh, Jonathan, Wealthy ş.a. pentru recuperarea calităţii fructelor. În retroîncrucişări, soiurile folosite ca forme recurente pentru calitate au fost înlocuite de la o generaţie la alta, pentru evitarea consangvinizării („backcross modificat”). În general, soiurile cu o foarte bună calitate a fructelor, homozigot recesive pentru sensibilitate, au fost utilizate de-a lungul primelor trei-patru generaţii de încrucişări ca forme materne, fiind polenizate cu polen de la genotipurile rezistente, hetero-zigote pentru gena Vf, deoarece selecţiile rezistente la rapăn prezentau pomi mici şi cu flori puţine. În urma retroîncrucişărilor şi selecţiilor efectuate în descendenţele hibride pentru rezistenţa la rapăn şi pentru mărimea şi calitatea fructelor, în anul 1970 a fost omologat în SUA primul soi de măr cu rezistenţă genetică la rapăn, denumit Prima. Ulterior, au fost create soiurile Priscilla (1972) şi Sir Prize (1975), purtătoare ale genei Vf şi care, la fel ca Prima, au fost numite cu iniţialele PRI ale celor trei universităţi americane în care s-a desfăşurat programul comun de ameliorare: Purdue, Rutgers, Illinois (Crosby şi colab., 1992; Hough, comunicare personală). Din anul 1970 au fost create în lume numeroase soiuri de măr rezistente la rapăn (Crosby şi colab., 1992), majoritatea pe baza genei Vf (Prima, Priscilla, Sir Prize, Redfree, Dayton, Jonafree, Williams’ Pride, Liberty, Freedom ş.a. − în S.U.A.; Florina, Priam ş.a. − în Franţa; Macfree, Moira, Trent, Richelieu ş.a. − în Canada; Primicia − în Brazilia; Pionier, Voinea, grupa Romus − în România etc.). Alte soiuri prezintă o rezistenţă la rapăn dată de alte gene majore (ex. Nova Easigro − Vr, Murray − Vm etc.), au o rezistenţă poligenică (ex. Generos, Gavin, Romus 2), sau combinată, Vf + poly (ex. Freedom). Arătând că gena Vf a fost utilizată cu succes în ameliorarea mărului timp de 50 de ani fără să fie „doborâtă” de cele cinci rase de rapăn cunoscute, Parisi şi colab. (1993) au identificat o nouă rasă de Venturia inaequalis (pe care au numit-o „rasa 6”) capabilă să infecteze soiurile care posedă gena Vf (Florina, Liberty, Priscilla, Baujade etc.), dar nu donorul de rezistenţă (Malus floribunda 821). Se consideră că rezistenţa a fost pierdută în cursul numeroa-selor backcross-uri cu soiuri comerciale, în totala absenţă a diversităţii genetice (Corbaz, 1993). Rezistenţa poligenică la rapăn a fost identificată pentru prima dată la soiul Antonovka, considerat la un moment dat rezistent la toate rasele fiziologice cunoscute ale patogenului, dar care s-a dovedit mai târziu infectat de anumite rase. Rezistenţă de tip poligenic a fost identificată şi la unele

selecţii din speciile M. baccata, M. sargentii, M. sieboldii şi M. zumi calocarpa. Soiul Antonovka şi selecţiile descendente din el au fost cel mai frecvent folosite ca surse de rezistenţă poligenică la rapăn, îndeosebi în programele de ameliorare a mărului din Europa (Janick şi colab., 1996). Dintre soiurile Antonovka Monasir, Discovery, Akane, Roşu de Cluj şi Spartan, considerate „purtătoare” de poligene de rezistenţă la rapăn, des-cendenţii cu cea mai bună rezistenţă la atacul de rapăn au produs Antonovka Monasir şi Discovery. Quamme şi colab. (1998) apreciază că la aceste soiuri, în transmiterea la descendenţi a comportării la atacul de rapăn sunt implicate gene minore care conferă rezistenţă la boală. Descendenţii obţinuţi dintr-o hibridare între un genitor cu rezistenţă poligenică la rapăn şi un genitor sensibil la rapăn au o segregare tipic cantitativă pentru comportarea la boală, distribuindu-se normal în jurul mediei caracterului formelor parentale. Se consideră (Branişte şi Andreieş, 1990) că cea mai bună strategie pentru ameliorarea rezistenţei durabile la rapăn constă în asocierea într-un genotip cu rezistenţă monogenică (denumită şi rezistenţă „verticală”) a maximului de poligene de rezistenţă (rezistenţa poligenică fiind denumită şi „orizontală”). Pentru obţinerea unei rezistenţe mai durabile la rapăn, în Franţa s-au efectuat încrucişări de tipul Vf x Vf, Vf x poly, poly x poly (Lespinasse, 1992), iar în Germania de tipul Vf x Vr, Vf x Va, Vr x Va (Fischer şi colab., 1994). Metoda convenţională pentru testarea comportării plantelor la atacul de rapăn, constă în provocarea unor infecţii artificiale la hibrizii obţinuţi din seminţe, aflaţi în ghivece, în seră (la o temperatură de 18-20ºC), aproximativ la o lună de la răsărirea lor. Infecţiile artificiale se efec-tuează la hibrizii proveniţi din combinaţii în care au participat genitori de rezistenţă, când plantele sunt în stadiul de 3-4 frunze adevărate, cu sus-pensii de conidii în apă distilată, preparate din cât mai multe provenienţe de rapăn, astfel încât soluţia cu care se stropesc plăntuţele să fie cât mai bogată în rase fiziologice. După executarea infecţiei, ghivecele cu plante se acoperă cu o folie de polietilenă pentru a crea un mediu favorabil apariţiei şi răspândirii micozei, inclusiv o umiditate relativă ridicată (100%). Pentru siguranţa apariţiei micozei şi favorizarea unei infecţii puternice, tratamen-tul se poate repeta, în acelaşi mod, după 48 de ore. În urma infecţiilor artificiale, după două-trei săptămâni de la inocu-lare, pe frunzele plantelor sensibile vor apare simptomele de atac, astfel că se pot face observaţii şi notări pentru reacţia plantelor la rapăn, folosindu-se scala propusă de Shay şi Hough (1952), adaptată de Branişte şi Andreieş (1990): Clasa 1 = puncte de atac foarte mici, sub formă de înţepături, fără necroză şi fără sporulare, considerate ca simptome de rezistenţă şi o reacţie tipică de hipersensibilitate; apar după 40-72 ore de la inoculare; Clasa 2 = pete clorotice sau necrotice, mici, neregulate, fără sporulare; apar după 6-8 zile de la inoculare; Clasa 3 = pete clorotice şi necrotice, puţine, de dimensiuni mici, cu o uşoară sporulaţie; apar după 2-3 săptămâni de la inoculare; Clasa M = leziuni necrotice nesporulate, în amestec cu pete spo-rulate; Clasa 4 = leziuni sporulante tipice, mai mult sau mai puţin abun-dente; apar după 9-14 zile de la incubaţie. Numai hibrizii încadraţi în Clasa M sunt consideraţi sensibili la rapăn, ceilalţi fiind apreciaţi ca rezistenţi; ei nu vor prezenta simptome de infecţie în câmp, chiar şi în condiţii foarte favorabile manifestării rapă-nului. Selecţia hibrizilor rezistenţi în fază timpurie, în seră, este foarte avantajoasă, deoarece plantele sensibile pot fi eliminate (ele nu se mai transplantează în câmp, prin urmare se fac economii substanţiale: nu ocupă teren, nu necesită întreţinere, nu încarcă inutil volumul de muncă). Rezis-tenţa plantelor la rapăn în condiţii de seră este corelată cu rezistenţa lor în câmp, iar rezistenţa frunzelor este corelată cu cea a fructelor. Corelaţii strânse, asigurate statistic, între rezistenţa frunzelor şi cea a fructelor la atacul de rapăn au fost identificate atât la soiuri (Sestraş, 2003), cât şi la hibrizi (Schmidt, 2000).

Estimarea comportării hibrizilor de măr la atacul de rapăn se face şi în câmp, în condiţii naturale de infecţie. În acest scop se poate folosi boni-tarea vizuală, utilizându-se o scară de notare similară cu cea prezentată în cazul infecţiilor artificiale, sau se poate determina frecvenţa şi inten-sitatea atacului şi, pe baza acestora, gradul de atac: GA% = (F% x I%)/100).

2.4.7. Rezistenţa la făinare
Făinarea, produsă de ciuperca Podosphaera leucotricha (Ell. et Everh.) Salm., este o boală foarte păgubitoare la măr. Ea afectează în mod deosebit frunzele şi lăstarii tineri, dar uneori şi florile, pe care le poate distruge. În condiţii de atac foarte puternic, în absenţa tratamen-telor sau când acestea sunt ineficiente, boala poate compromite foliajul şi în acest fel calitatea merelor şi chiar recolta de fructe. Datorită pagubelor produse în cultura mărului de către acest agent patogen, încă din anul 1912, la Congresul Pomicultorilor de la Erfurt, s-a sugerat ca rezistenţa la făinare să constituie unul dintre principalele obiective ale ameliorării mărului. Cele peste 10.000 de soiuri de măr prezintă diferite nivele ale rezistenţei la făinare, existând o gamă extrem de diversă de soiuri, de la sensibile până la rezistente la boală. Inventarierea datelor din literatura de specialitate a relevat faptul că nici un soi nu s-a dovedit imun la atacul de făinare (Kellerhals, 1989), fapt ce confirmă ipoteza lui Alston (1969), conform căreia este improbabil să existe o adevărată imunitate la boală în rândul soiurilor de măr. Între soiurile cu rezistenţă de câmp la făinare, cum sunt Delicious şi McIntosh, şi cele sensibile, printre care Idared şi Jonathan, există o gamă extrem de diversă, ceea ce semnifică o amplă variabilitate a caracterului în rândul soiurilor de măr (Janick şi colab., 1996). Făinarea este o boală frecvent întâlnită în plantaţiile de măr din România, manifestându-se cu o intensitate diferită în funcţie de soi şi condiţii climatice. Dintre 75 de soiuri studiate la ClujNapoca, într-o perioadă de şapte ani, sensibile la făinare s-au dovedit cele din grupa Jonathan (Jonne spur, Jonathan, Jonathan Smith, Jonathan Watson, Roşu de Cluj, Aromat de vară etc.), în timp ce soiurile Gloster, Starkrimsoan şi Prima au fost puţin atacate (Sestraş, 2003). Pe baza variabilităţii largi a comportării la făinare a soiurilor şi hibrizilor obţinuţi din diferite încrucişări, s-a emis ipoteza că rezistenţa la făinare este sub control poligenic, fără nici un fel de efecte de dominanţă (Brown, 1959, citat de Janick şi colab., 1996), însă cu sesizabile influenţe ale efectelor parentale. Coeficientul de heritabilitate pentru gradul de atac cu făinare, cuprins între 49-89% (Bucarciuc, 2003), ilustrează ponderea import-antă a genotipului în manifestarea comportării plantelor la boală, dar şi faptul că unii genitori îşi pot transmite cu fidelitate sensibilitatea sau rezistenţa la atac în descendenţe hibride. Sensibilitatea recunoscută a soiului Jonathan la făinare a fost moştenită şi de o parte din soiurile care l-au avut ca genitor, create la Cluj. În urma calculării indicelui de rezistenţă relativă, soiurile Roşu de Cluj şi Aromat de vară s-au dovedit chiar mai puternic atacate de făinare decât Jonathan (Sestraş şi colab., 1995). Prin încrucişarea unor soiuri printre care Priam, Prima, Florina şi Liberty s-au obţinut hibrizi (Blazek, 2000) care au prezentat diferite nivele pentru sensibilitatea la atacul de făinare: 27% foarte sensibili, 57% sensi-bili şi numai 16% moderat sensibili. În schimb, nici un descendent nu a fost clasificat ca rezistent. O susceptibilitate mai redusă la atacul de făinare au prezentat progenii rezultaţi din soiuri precum Antonovka, Discovery, Lord Lambourne, Redspur Delicious etc. (10% din hibrizii respectivi au fost apreciaţi ca toleranţi). La fel ca în cazul rapănului, şi pentru făinare s-a identificat, în afara rezistenţei poligenice, şi o rezistenţă de tip monogenic. Prin polenizarea liberă a unor specii de Malus s-au obţinut hibrizi a căror rezistenţă la făinare s-a datorat unor gene dominante. Astfel, la descendenţii rezistenţi proveniţi din specia M.

transmise odată cu rezistenţa. numită şi focul bacterian sau focul rozaceelor (Erwinia amylovora) este o boală extrem de periculoasă pentru toate Pomoideae-le. astfel încât Prima a fost considerat un bun genitor nu numai pentru rezistenţa la rapăn. Bacteria atacă florile. prezintă un potenţial pericol pentru măr. Lespinasse (1983) consideră de mare interes în ameliorare gena Pl 2. prin diferitele rase biologice existente. clona 40 (selecţie în hibrizi naturali din Parmen auriu). selecţia hibrizilor purtători ai genei nu este suficient să fie efectuată în seră. Resi. ci trebuie continuată în câmp. lăstarii. Rome Beauty. la plantele aflate în seră. hupehensis şi soiul ornamental White Angel. Efectul aşteptat al selecţiei pentru rezistenţa la făinare a hibrizilor F1. ci şi pentru rezistenţa făinare. sau a unor infecţii naturale. a cărui genă dominantă conferă rezistenţa în seră la micoză. în lucrările de ameliorare a rezistenţei la făinare. În plus. Visser si Verhaegh (1976) au identificat puieţi foarte rezistenţi la făinare şi. Gravenstein.4. 1995) recomandă ca surse de gene pentru ameliorarea rezistenţei mărului la făinare cultivarurile: M. 1990). A 143/14). În ţara noastră. întrucât nu întotdeauna rezistenţa hibrizilor în seră este corelată cu cea de câmp. Korea. Kaido şi M. Multe dintre soiurile de măr sunt foarte sensibile la arsura bacte-riană. sau se poate calcula gradul de atac. recomandând următoarele: White Angel.robusta (MAL 59/9) s-a identificat o genă dominantă. totodată. Retina. care au transmis rezistenţa la boală dominant în F1 (Branişte şi Andreieş. fiind foarte răspândit în cultură. zumi (Pl 2) şi MIS. specia M. Fischer (1994. ramurile şi chiar dacă este mai puţin răspândită decât cea care afectează părul. Speciile respective prezintă avantajul că transmit descendenţilor o perioadă juvenilă scurtă (3-4 ani). Gala. robusta (Pl 1). M. Gallot şi colab. iar la măr. calculat în hibridări ciclice. Calocarpa. Red Chief etc. ca surse de gene pentru ameliorarea rezistenţei la făinare s-au utilizat speciile M. M. comunicare personală) şi ocupă încă suprafeţe considerabile. Persicifolia. Pe lângă M. rezistenţa la făinare a fost corelată cu rezistenţa la rapăn. acest pericol poate fi accentuat de faptul că soiul Jonathan este foarte sensibil la boală (Cociu. 2000). Schmidt (1994) şi Kruger (1994. iar la cei derivaţi din M. la rapăn în descendenţa unor selecţii cu originea probabilă în nordul Italiei. identificată de către Dayton (1977) în urma unor infecţii artificiale în seră. notată Pl 1. David.8. 24-7-7. în câmp. zumi (cv. nici un soi nu este considerat imun. doar hibrizii cu o bună comportare la făinare (rezistenţi. M. Rewena. robusta (Robusta 5. ei consideră că rezistenţa la puieţii denumiţi D-series se datorează unui număr mic de gene. sau cel puţin toleranţi). la un puiet obţinut prin fecundarea liberă a soiului Starking Delicious. Winter Banana. următoarele: Idared. A 142/5). 2. 1997). Se pot utiliza scări de notare. Strakrimson. Comportarea plantelor hibride la atacul de făinare se apreciază în urma unor infecţii artificiale. 1968). considerate rezistente. Un alt tip de ereditate monogenică care dă rezistenţă la făinare este cea denumită MIS (Mildew Immune Seedling). robusta (cv. Belle de Boskoop. Soiul Splendor este aproape imun. Democrat. zumi. (1985) au evaluat sursele de gene pentru rezis-tenţa la făinare existente în cultivarurile cu fructe mici. iar . La polul opus se situează soiuri precum Goldspur. 8). efectuate în mod asemănător cu cele pentru rapăn. se poate face prin backcross într-un timp mai scurt. zumi (MAL 68/8). Dumener Rosenapfel. printre acestea numărându-se. astfel că eliminarea caracterelor de rustici-tate. Rezistenţa la arsura bacteriană Arsura bacteriană. în afară de Jonathan. a avut valori superioare în cazul folosirii ca tester a soiului Prima (Sestraş. la hibrizii respectivi. Remo. fructele. din multitudinea soiurilor existente. York Imperial. având perspective de promovare ca elite. Lespinasse (1983) a utilizat. gena Pl 2 (Knight şi Alston. În ţara noastră. Fuji.

1996). robusta 5. Spre deosebire de alte insecte dăunătoare care infestează părţile aeriene ale pomilor şi pot fi combătute prin tratamente cu insecticide. rezistenţa este sub control oligogenic. x robusta (Robusta 5) etc. la care infecţia propagată până la trunchi poate distruge planta. Rezistenţa la arsura bacteriană este foarte importantă şi la portaltoi. provocând hipertrofierea ţesuturilor şi apariţia tumorilor canceroase. Rezistenţa identificată în cultivaruri precum Irish Peach.. S-a presupus că la soiul Northern Spy rezistenţa foarte ridicată la atacul păduchelui lânos este determinată de acţiunea unei singure gene majore. M. Reanda. Crearea unor soiuri şi portaltoi rezistenţi la păduchele lânos constituie cea mai sigură şi eficientă metodă de prevenire a atacului. Dintre soiurile cu rezistenţă genetică la rapăn. precum Ivorys Double Vigour au fost utilizate în ameliorare ca surse de rezistenţă la pădu-chele lânos. 1990. sensibilitatea portaltoiului M 9 poate reprezenta un pericol extrem de grav pentru culturile de măr din sudul Europei. păduchele lânos atacă şi rădăcinile. Aprecierea comportării hibrizilor la atacul păduchelui lânos se face în condiţii de infestare artificială. Noile soiuri Remo. în cazul propagării bacteriei. M. transferată de la soiul Northern Spy. notată cu Er (Crane şi colab. care are în plus şi avantajul că este ecologică. În urma hibridărilor în care participă genitori de rezistenţă. Dăunătorul se hrăneşte cu seva pomilor. Acesta prezintă avantajul că transmite în descen-denţă şi rezistenţă la putrezirea coletului (Phytophthora cactorum). 1962. care s-a dovedit stabilă la inoculările repetate cu diferite rase ale patogenului şi în ani diferiţi. 2000). fusca. Janick şi colab. Malling 15 şi M. Rebella şi Regine. Enterprise. estimându-se prin note (pe o scară de la 1 la 9) suprafaţa pe care apare arsura din înălţimea totală a plantei. Aprecierea atacului se face după apro-ximativ şase săptămâni de la inoculare.. provenite . fiecare posedând 2-3 gene de rezistenţă (Branişte şi Andreieş. La majoritatea cultiva-rurilor.Delicious şi Winesap se numără printre cele mai rezistente. şi de aceea este greu de combătut. în câmp. În câmp se transplantează numai hibrizii la care arsura ocupă sub 25% din lungimea lăstarului. (1996). De ramurile hibrizilor se pot lega fragmente de lăstari puternic infestate.. sieboldii. M. Rene. M 9. M. prin infecţii artificiale efectuate în seră. poate apare riscul unei calamitări a plantaţiilor). Unii portaltoi sunt foarte sensibili la boală: Alnarp 2. la ultimele două. 2. halliana. M. După Janick şi colab.. dintre acestea. în condiţii controlate. Ottawa 3.4. Liberty (Branişte şi Andreieş. Soiul Northern Spy şi unele derivate din acesta. Realka. prunifolia. sublobata. Nova Easygro. citat de Janick şi colab. Soiuri rezistente la arsura bacteriană au fost obţinute în urma programelor de ameliorare desfăşurate la Pillnitz. unde acest tip de portaltoi este aproape universal (întrucât. iar în condiţiile unui atac puternic chiar uscarea pomilor. posedă o înaltă rezistenţă la Erwinia amylovora. 1990). Unele specii sălbatice de măr prezintă o rezistenţă completă la arsură bacteriană: M. În rândul soiurilor de măr s-a constatat că există diferenţe evidente în privinţa rezistenţei lor la atacul păduchelui lânos. rezistenţa la dăunător a fost apreciată ca având un determinism poligenic. Rewena. dominante. 1981. citaţi de Brown. Rezistenţa la dăunători Rezistenţa la păduchele lânos Păduchele lânos (Eriosoma lanigerum Hausm. M. 1975). Florina.9.) este un dăunător de carantină care atacă atât soiurile cât şi portaltoii de măr. când hibrizii au 20-40 cm înălţime. 1996). 1936. M. Alte genotipuri identificate ca rezistente la dăunător au fost: Kola. unele sunt menţionate ca rezistente şi la arsura bacteriană: Prima.. S-au obţinut portaltoi din seria East Malling (M) şi Merton Malling (MM) care au încorporată rezistenţa la păduchele lânos. Knight şi colab. în Germania (Richter şi Fischer. se obţin descendenţi care vor fi testaţi pentru comportarea la atacul de arsură bacteriană. hupehensis. Priam. x micro-malus nu a putut fi transmisă în descendenţele hibride F1 (Cummins şi colab. M 26.

alcalinitate. Feleac şi Ardelean (Sestraş şi colab. principalii dăunători într-o perioadă de cinci ani au fost insectele minatoare (în special.a. Rebella şi Resi. păianjeni (în special păianjenul roşu. obţinându-se seriile de portaltoi M şi MM (printre care M 9. În plus. productivităţii şi calităţii pomilor altoiţi. până la creşteri largi. Nu s-au constatat diferenţe semnificative între soiurile create la Cluj în privinţa sensibilităţii sau rezistenţei lor la aceşti dăunători. soiurile Aromat de vară şi Roşu de Cluj au fost mai sensibile. Panonychus ulmi) şi alte insecte dăunătoare. una dintre speciile care provoacă daune importante la măr este Dysaphis plantaginea Pass. Pentru rezistenţa la aceşti dăunători a fost identificată o genă de hipersensibilitate (Smh) identificată la o clonă din specia Malus robusta. transferată de la soiul Northern Spy. În prezent.). printre care rezistenţa la ger. Dysaphis plantaginea) a fost redus în toate „Re”-cultivarurile. au fost încununate de succes. cât şi la afide. există o amplă gamă de portaltoi vegetativi. pentru comportarea lor la dăunători. la staţiunile East Malling şi Malling Merton. gena Sd2 de la Northern Spy conferă rezistenţă la biotipul 1.4. unii foarte răspândiţi în momentul de faţă în întreaga lume. iar gena Sd3 identificată la o selecţie din specia Malus robusta prezintă rezistenţă la toate cele trei biotipuri (Alston şi Briggs. să inducă altoiului o intrare timpurie pe rod şi o vigoare de creştere adecvată tipului de plantaţie pentru care este destinat. căci doar câţiva indivizi sunt suficienţi pentru a perturba creşterea fructului şi a provoca deformări importante ale acestuia... viguroase (M 4). 1996). 1995). exces de umiditate etc. Plantele care sunt intens colonizate de dăunători vor fi consi-derate sensibile şi eliminate prin selecţie. Cu toate acestea. Goonewardene şi Howard (1989) au obţinut selecţii de perspectivă rezistente la rapăn. Pentru cele trei biotipuri cunoscute ale păduchilor galicoli (Dysaphis devecta) au fost identificate trei gene dominante. lucrările de ameliorare sunt destul de dificile. O parte dintre aceşti portaltoi au o bună rezistenţă la atacul păduchelui lânos. 1970). MM 111 ş. la măr. (2000). să formeze un sistem radicular care să asigure o bună ancorare a pomului în sol evitându-se astfel operaţiunea costisitoare de tutorare. la nici un soi nu a fost identificată o rezistenţă combinată. În condiţiile de la Cluj. aprecierea finală a valorii unui portaltoi nu se poate face decât după testarea sub aspectul afinităţii. MM 104. . care au în plus o bună rezistenţă la o parte din dăunătorii menţionaţi. secetă. gradul de toleranţă a mărului la acest dăunător fiind extrem de scăzut. Totuşi. numiţi şi păduchi cenuşii (sau „vărgaţi”) este nefast. în comparaţie cu soiul sensibil Gloster. Rezistenţa la alţi dăunători Dintre afide. să asigure o bună afinitate altoilor. Cea mai bună rezistenţă au prezentat soiurile Reanda. dar variabilitatea este mai redusă pentru alte carac-teristici necesare portaltoilor. de la dwarf (pitic)-compact (de exemplu M 27). Lucrările efectuate în Anglia. comparativ cu Ancuţa. care se diferenţiază în funcţie de vigoare.). 2.de la soiuri foarte sensibile. cel mai slab atac de păianjeni (Tetranychus urticae. cele din specia Leucoptera scitella) şi acarienii (Bryobia rubrioculus şi Panonychus ulmi). care conferă rezistenţa: gena Sd1 de la soiul Cox's Orange Pippin este rezistentă la biotipul 1 şi 2. Panonychus ulmi) a fost observat la soiul Releika. Atacul de afide (Aphis pomi. atât la păianjeni. viermele merelor (Laspeyresia pomonella).10. să aibă o bună comportare la diferiţi factori de stres (ger. să formeze o tulpină dreaptă şi netedă care să se preteze uşor la altoire. la boli şi dăunători (Janick şi colab. Cercetări se desfăşoară în direcţia ameliorării rezistenţei mărului la atacul altor dăunători importanţi. Dintre soiurile studiate de Habekuss şi colab. cum sunt: viespea cu ferăstrău (Hoplo-campa testudinea). M 27. vegetativ sau prin sămânţă. Ameliorarea portaltoilor de măr Principalele cerinţe pe care trebuie să le îndeplinească portaltoii la măr sunt: să fie uşor de înmulţit. Pentru obţinerea unor portaltoi care să prezinte aceste caracteristici. M 26. Atacul pe fructe al dăunătorilor. aciditate. MM 106. influenţa asupra creşterii plantei altoite. mai puternic atacat de minatori a apărut Roşu de Cluj. necesitând un proces complex şi de durată. să fie rezistent la boli şi dăunători. iar la atacul de acarieni.

compot. intrarea târzie pe rod a acestora. el menţiona că obiectivul creării unor soiuri care să se preteze în mod deosebit pentru industrializare trebuie reconsiderat.. Pulpa poate fi procesată în diferite forme de bomboane şi folosită ca o sursă de pectină. aromă tipică şi armonioasă. hupehensis. deoarece ar deveni neatractive. M. cel puţin 5 g/kg. selecţia în populaţia de plăntuţe obţinute din seminţe se efectuează foarte uşor. Pentru procesarea sub formă de sos sau felii este important ca pulpa fructului să aibă o culoare galbenă. amelioratorii au avut permanent în vedere şi posibi-litatea utilizării portaltoilor generativi. Merele pot fi procesate în sosuri. nectar etc. curată. la care. 1996). fermentat în băuturi alcoolice ca cidru sau vin. Pe baza genei marker. În afara speciilor menţionate. din seminţe se obţin puieţi care nu manifestă variabilitate. natural sau filtrat. datorită faptului că nu are loc fecundarea. fermitate mare a pulpei şi textură compactă. suculenţă.Portaltoii generativi. multe dintre problemele de incompatibilitate dispar (Janick şi colab. în special datorită dezavantajelor majore pe care le prezintă. fructe deshidratate. sikkimensis) şi pot da naştere unor seminţe apomictice fără polenizare. unele manifestă o apomixie autonomă (ex. portaltoii obţinuţi din seminţe au o neuniformitate accentuată. sieboldii. în programele de cercetare a mărului există obiective referitoare la obţinerea unor soiuri pentru industrializare şi la identificarea unor cultivaruri care să se preteze în cel mai înalt nivel cerinţelor de industrializare.11. sikkimensis. suc şi folosite în diverse produse alimentare. M. alb-gălbuie. puieţii apomictici au şi alte avantaje. M. în acest scop. Dintre speciile care au fost testate în scopul utilizării lor ca portal-toi. ştrudel etc. de la plăcinte. 2. Celelalte specii sunt facultativ apomictice şi un mic procent din puieţii obţinuţi pot fi hibrizi. existând tendinţa folosirii. M. Alte obiective de ameliorare Pretabilitatea la industrializare Brown (1975) aprecia că în ameliorarea mărului s-a lucrat puţin pentru obţinerea unor soiuri special destinate industrializării. distilat sub formă de brandy sau transformat în oţet (Janick şi colab. jeleuri. toringoides). M. aciditate suficientă. precum şi incompatibilitatea portaltoilor apomictici cu unele soiuri comerciale foarte răspândite în cultură. între 300-850 mg/kg. gust de „măr”. printre care riscul infectării cu boli virotice. homozigote pentru frunze roşietice. prăjituri. incompatibile cu tendinţele de modernizare şi intensivizare a culturii: vigoarea foarte mare de creştere pe care o imprimă pomilor altoiţi. 1996). De asemenea. Ca atare. O atenţie aparte s-a acordat şi se acordă portaltoilor generativi apomictici. caracteristică unei specii cu un grad ridicat de heterozigoţie. Pentru că şi portaltoii vegetativi manifestă anumite deficienţe. felii. astfel încât cele hibride să poată fi înlăturate. se testează şi valoarea ca portaltoi apomictici a unor hibrizi rezultaţi din încrucişări între specii diferite. Cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească soiurile de măr pentru a putea fi destinate prelucrării industriale sunt multiple şi pot fi diferite şi în funcţie de produsul care urmează a fi obţinut. M. iar sucul poate fi consumat proaspăt. conţinut corespunzător de polifenoli (taninuri). tarte. de aceea ele pot fi polenizate cu polen de la plante „markate genetic”. Pe lângă uniformitate. pulpă de culoare deschisă. obţinerea puieţilor portaltoi liberi de viroze.. din care se formează plante de tip maternal. randament mare la înmulţire. şi la care înmulţirea apomictică este frecventă (ex. a soiurilor destinate consumului în stare proaspătă. utilizaţi în trecut. iar folosite pentru salate sau fructe proaspete decojite merele trebuie să aibă rezistenţă la oxidare. sargentii. Din mere se obţine marmeladă. O problemă care trebuie rezolvată la portaltoii apomictici o constituie sensibilitatea lor accentuată la infecţiile virotice transmise de la altoiul infectat. astfel încât pulpa să nu capete culoarea maronie. hupehensis. S-a constatat că atunci când ramurile altoi sunt libere de viruşi. au început să fie tot mai puţin folosiţi la măr. Pentru producerea concentratului de . M. cum sunt: înmulţirea simplă. prin semănat. cum este şi mărul. Printre caracteristicile generale avute în vedere la merele destinate procesării industriale se numără: conţinut ridicat în zahăr.4. dulceaţă. În prezent. boli care prin altoire sunt transmise şi altoiului.

1981). Idared. printr-o alegere corespunzătoare a genitorilor se pot obţine noi soiuri de măr cu fructe bogate în zahăr. Întrucât determinismul genetic al conţinutului în zahăr şi aciditate este poligenic. Pilot. O bună capacitate de combinare pentru transmi-terea unui conţinut ridicat de zahăr în descendenţe hibride au prezentat cultivarurile Romus 2. Testând pretabilitatea la prelucrare industrială la 48 de soiuri. Smoothe ş. iar la hibrizi. deşi părerea că fructele „moi” sunt mai afectate este întru-totul valabilă. soiurile: Golden Delicious. dar după James Grieve. la fabricarea compoturilor de mere. 1998). Melrose. o importanţă deosebită are mărimea. soiuri rezistente la manipulare. datorită importanţei caracterului în sporirea eficienţei economice a culturii mărului. Principalele zaharuri sunt reprezentate de fructoză. Stayman's Red. Jonathan. Rezistenţa fructelor la transport şi manipulare nu a constituit un obi-ectiv special al lucrărilor de ameliorare dar. Aplicarea lor la hibrizi asigură crearea unei baze de date şi identificarea rapidă a genotipurilor care au fructe adecvate pentru un anumit tip de industrializare (Deslauriers şi colab. rezultând un procent cu totul surprinzător de 85% fructe „vătămate” (Sargent şi colab. Într-o hibridare ciclică efectuată la SCDP Cluj. care suportă bine tratamentele mecanice. citaţi de Dathe. lipsite de vinişoare. Jubilee. Blackjon.735 şi respectiv 0. Dintre soiurile de vară. Mollie's Delicious. absenţa atacului de boli (puncte de rapăn. Jonagold. dar cu structură fină. sunt recomandate soiurile cu pulpă fermă. Spartan.. pulpa fermă şi conţinutul optim în taninuri a merelor (după Patkai. Mutsu. comparativ cu Golden Delicious (sensibil) au fost: Alkmene. în schimb. McIntosh. 1997). McIntosh. Golden spur. Slava pobediteliam (Dathe. 1987. 1986.mere (a sucului). Idared. se determină zahărul refractometric. S-au dovedit destul de bune. Monroe. Mutsu. fărâmiţare sau „înmuiere” prea mare (Sestraş. . Cu o sensibilitate asemănătoare cu a soiului Golden Delicious au fost înregistrate Gloster. s-au dovedit a fi: Juno. cele mai bune au fost: McIntosh. Voinea. manipulării şi transportului au o importantă pondere economică. D1R1AT125. sau pentru procesare. În programele de ameliorare a mărului au fost elaborate diferite teh-nici de evaluare a însuşirilor fructelor pentru pretabilitatea lor în consumul curent. Jonared. Lodi. dar cu o anumită tendinţă de prăbuşire (fărâmiţare). toate acestea pentru a facilita decojirea şi a evita pierderile de pulpă. a budincilor. s-au calculat coeficienţi de heritabilitate în sens larg şi în sens restrâns pentru conţinutul în zahăr cu valori ridicate (0. boli de depozit etc. S-a stabilit că nu există o corelaţie între valorile fermităţii pulpei şi cea a vătămărilor mecanice ale fructelor. în care s-a folosit ca tester o selecţie cu fructe pretabile pentru industrializare (Cluj 99-3-39). În industria conservelor. 1992). (1985) au concluzionat că cele mai bune pentru fabricarea conser-velor de mare fineţe au fost următoarele: Black Ben Davis. Jonne. Liberty. destinate industria-lizării. o importanţă deosebită o are aciditatea ridicată. care trebuie prelucrate până la sfârşitul lunii ianuarie.. în timp ce Jerseymac a fost apre-ciat ca sensibil. pentru ca merele să se preteze la prelucrarea industrială. fizice şi chimice fără prăbuşire. Rome Beauty.) şi dăunători. CT1-10-8 care pot fi utilizate ca genitori pentru obţinerea unor soiuri noi. Starkrimson. Aroma şi Mutsu (Poll. 1988). citat de Sestraş. S-a constatat că după recoltarea manuală 81% din mere prezintă puncte de apăsare. Prima. Dintre 18 soiuri de măr evaluate în privinţa pretabilităţii lor pentru producerea de suc. Smoothee. foarte bune pentru piureuri. Winesap. uniformitatea şi forma fructelor. în schimb. Pe baza unor cercetări efec-tuate timp de mai mulţi ani. Flippa. Champion. iar foarte sensibile.699) ilustrând cota considerabilă de participare a genotipului la transmiterea ereditară a conţinutului în zahăr la hibrizii F1 (Roman. Melrose. ca fructe proaspete. sucroză şi glucoză. 1988). Kent. 3% înţepături şi 1% tăieturi. grupa Red Delicious. ca procent de zahăr total din suc. iar James Grieve foarte sensibil. iar ponderea cea mai importantă revine efectelor de aditivitate. rezistente la transport şi manipulare s-au dovedit soiurile Summerred şi Vista Bella. cum că cele „tari” sunt mai puţin afec-tate nu mai este confirmată. Empire. Glantz şi colab. Rezistenţa fructelor la transport şi manipulare Pierderile suferite de masa de fructe datorită loviturilor mecanice provocate în timpul recoltării. din luna februarie ele sunt. din considerente de expeditivitate. În afara acestor condiţii. reversul acesteia.a. prin micşorarea pierderilor suferite de fructe. 2002). a început să fie luată în seamă cu tot mai multă atenţie.

dar în acest caz cresc costurile necesitate de amplasarea hibrizilor în câmp. trebuie obţinute descendenţe ample. întrucât hibridările au loc în mod natural. prin care se aleg hibrizii cu caracteristici favorabile. libere. Selecţia în hibrizi naturali Selecţia în hibrizi naturali a fost una dintre cele mai folosite metode de ameliorare la măr.a. nu se cunoaşte forma parentală şi. obţinerea hibrizilor (numiţi „naturali”. cel mai sensi-bil la vătămările mecanice a fost Golden Delicious.. 2. În ţara noastră. dau proporţii mari de descendenţi valoroşi în urma polenizării libere. Reinette de Canada. cunoştinţe care pot fi utilizate în continuare de către amelioratori (Ardelean şi Sestraş. metoda a fost tot mai puţin folosită. nevaloroase. nepublicat). Boiken. Rezistenţa fructelor la vătămările meca-nice nu a fost corelată cu caracteristicile morfologice ale fructelor (Sestraş. datorită recombinărilor genice şi variabi-lităţii mari care apare în descendenţă. există posibilitatea ca cei mai mulţi descendenţi să nu aibă caracteristici adecvate şi selecţia să nu fie eficientă. precum Antonovka. rezultaţi din seminţe extrase din fructele soiului Esopus Spitzenburg. la rândul său. METODE DE AMELIORARE A MĂRULUI 2. Prin utilizarea acestei metode s-au acumulat o serie de cunoştinţe despre capaci-tatea diferitelor soiuri de aşi transmite în descendenţă caracterele şi însuşi-rile.5.1. Pătul etc. fără să se cunoască originea polenului) şi aplicarea selec-ţiei individuale. rezul-tate în urma fecundărilor libere. Golden Delicious. cu o bună rezis-tenţă la transport şi manipulare. se pare că efec-tuarea unor încrucişări intraspecifice în care genitorii să prezinte rezistenţă la vătămări mecanice nu este destul de eficientă în obţinerea unor descendenţi cu aceste caracteristici. 1999). nu se poate prevedea direcţia noilor recombinări. Dintre 15 soiuri cu coacere de iarnă a fructelor. dau descendenţe foarte slabe. Premize mai mari pentru obţinerea unor hibrizi care să constituie o bună bază de selecţie există când soiul de la care se recoltează fructele are caracteristici superioare. şi când soiul respectiv este situat într-o plantaţie în care alături sunt şi alte soiuri valoroase de la care ar putea proveni polenul. a fost obţinut printr-o încrucişare între soiurile McIntosh şi Golden Delicious. Pentru a spori şansele identificării unor hibrizi valoroşi (plante elită). aplicându-se selecţia în hibrizi naturali obţinuţi din seminţele soiului Jonathan au fost create noi soiuri. extragerea seminţelor şi semănarea lor. de o coajă a fructelor mai rezistentă şi elastică. 1992). prin care s-au obţinut numeroase soiuri. despre potenţialul genetic al soiurilor respective. prin urmare. Pe lângă Jonathan. . Odată cu dezvoltarea cunoştinţelor în ameliorarea mărului şi funda-mentarea lor pe baze profund ştiinţifice. Yellow Newton ş. Chiar dacă caracterul are un determinism poligenic. dar şi capacitatea de-a le transmite descendenţilor seminali. se pare că este determinată polifactorial. Rezistenţa la rănire a avut un puternic deter-minism genetic. Dacă polenul provine de la un cultivar mai puţin valoros. adică între un soi foarte sensibil şi altul sensibil la vătămări mecanice (Sestraş. de urmărirea şi întreţinerea lor etc. Metoda constă în recoltarea fructelor de la soiuri valoroase. În schimb. Granny Smith şi Florina.5. în timp ce alte soiuri. ci efectele de dominanţă şi epistazie. În plus. cele din grupa Delicious. la care merele au fost supuse unor „tratamente” uniforme de înţepare. Astfel. întrucât i-au naştere din încrucişări naturale. urmată de propagarea lor pe cale vegetativă (prin altoire). pentru a spori şansele de succes ale selecţiei. 2003. iar cele mai rezistente Idared. se impune o alegere foarte judicioasă a plantelor mamă de la care se recoltează fructele rezultate în urma fecundării libere. Aspectele prezentate sunt sugestiv completate de menţiunea că soiul Summerred. formate prin polenizare liberă. precum Feleac şi Fălticeni (ambele omologate în anul 1978). alte soiuri. de o pulpă fermă şi compactă etc. Se presupune că inclusiv cunoscutul soi Jonathan s-a obţinut (1826) prin aplicarea selecţiei în hibrizi naturali. ca McIntosh. pot fi obţinute forme foarte variate între limitele fenotipice ale părinţilor sau chiar transgresii.Transmiterea ereditară a acestui caracter determinat. tăiere şi lovire. dar nu aditivitatea a avut ponderea cea mai însemnată. în care să se poată manifesta noi combinaţii de gene. datorită unor dezavantaje care o fac mai puţin eficientă.

5. întrucât cele epider-male se pot pierde). 1999). Fuji. cum sunt: o coloraţie mai intensă a fructelor. sau „sport”-uri sunt frecvente la măr şi pot afecta orice parte a plantei. rata de apariţie a mutaţiilor provocate artificial creşte spectaculos. iar din cunoscutul soi Jonagold. tipul de creştere şi fructificare (îndeosebi fructificarea pe ramuri de rod de tip spur. Dintre mutaţiile genice. Reniers I. coacerea precoce sau tardivă.. Ele sunt uşor de identificat când acţionează asupra unor caractere sesizabile. Nu numai în ţara noastră au fost create soiuri „moderne” prin această metodă. În ameliorarea mărului este deja clasic exemplul soiurilor din gupa Delicious. Alte soiuri cunoscute din această grupă sunt Wellspur. 2. (Neagu. sau pot acţiona modificând gradul de ploidie. creşterea compactă) etc. acţiunea de identificare a unor eventuale variaţiuni mugurale va fi direcţionată spre soiurile care prezintă o mutabilitate mai ridicată. forma. Jonagold. la care şansele selecţionării unor mutaţii utile sunt mai mari. gustul şi mări-mea acestora. Rubingold. precum: Jonagored. Red Fuji. Punctul de pornire în obţinerea grupei Delicious l-a constituit soiul Stark Delicious. Winesap. prin selecţia variaţiunilor mugurale. Dacosta.a. se poate apela la această variantă pentru crearea de variabilitate. Cox’s Orange Pippin. 1990). Gala ş. Selecţia variaţiunilor mugurale Mutaţiile naturale (spontane) produse la nivelul celulelor somatice. în timp ce la alte soiuri nu se manifestă mutaţii spontane sau ele apar foarte rar. Şi mutaţiile induse. (Fisher şi Ketchie. Imperial.. La măr. care poate determina manifestarea unui caracter distinct. Evident.Chiar dacă metoda este mai puţin utilizată în momentul de faţă. Prin mutageneză indusă au fost obţinute forme “spur” la unele soiuri productive sau de foarte bună calitate (Golden spur. 1981. noi soiuri. într-un an în care toate polenizările artificiale au eşuat (Janick şi colab. epoca de coacere a fructelor. Yellow spur. Northern Spy. Dr. 1975). Oldenburg.a. cum sunt: culoarea fructelor. Spur Fuji. Totodată. cel mai uşor pot fi induse cele care afectează coloraţia fructelor şi tipul de creştere şi fructificare al pomilor. fructificarea pe ramuri de rod de tip spur etc. care apar cu o frecvenţă foarte scăzută. Reniers II. din soiul japonez Fuji s-au obţinut mutantele Fuji Akifu. care prezintă avantajul apari-ţiilor frecvente a unor mutaţii naturale. Inducerea artificială a mutaţiilor Spre deosebire de mutaţiile naturale. majoritatea mutaţiilor au efecte nefavo-rabile. Royal Red ş. 1996). Soiul Empire a fost creat prin selecţie în hibrizi obţinuţi prin polenizare liberă. Wilmuta. iar în coroana acestuia a fost identificată o mutaţie din care a rezultat Starkrimson. Redspur. King Jonagold..a. habitusul pomilor. au fost omologate noi soiuri. numite şi variaţiuni mugurale.5. apar frecvent mutaţii naturale care afectează coloraţia fructelor sau alte caracteristici ale fructelor sau pomilor. la fel ca cele naturale. se obţin clone care se testează în culturi comparative. în anii în care din diferite considerente amelioratorul nu obţine seminţe din hibridări artificiale (lipsa posibilităţilor de-a efectua hibridări dirijate. citaţi de Way şi colab. Selecţia acestora constituie una dintre cele mai rapide şi eficiente metode de obţinere a unor noi soiuri de măr. Dalijo. Elstar. Richared. Jonagold 2000 etc.3. Early Fuji ş. Prin înmul-ţirea vegetativă a mutaţiilor naturale utile (subepidermale. 2. ci şi în străinătate.. într-un timp scurt şi cu costuri relativ scăzute.2. La soiurile din grupa Delicious. la care s-au obţinut peste 100 de noi soiuri prin identificarea şi selecţia unor mutaţii spontane. Sun Fuji. şi se pot obţine. dar într-o livadă în care erau doar soiurile McIntosh şi Delicious. majoritatea afectând coloraţia fructelor. New Jonagold. Caracterele asupra cărora se manifestă mutaţiile artificiale sunt aceleaşi care sunt afectate şi de mutaţiile naturale. Între soiurile de măr există mari deosebiri în privinţa frecvenţei cu care apar variaţiunile mugurale. sau nereuşita hibridărilor artificiale în anul respectiv). fructificarea spur. . McIntosh. se pot produce la nivelul unei singure gene. (Ardelean şi Sestraş. din care a fost selecţionat ca variaţiune mugurală soiul Starking. dar există şi mutaţii care determină manifestarea unor caracteristici utile. Rome Beauty. Jonica. ca la toate plantele. Fuji Nagafu.). Wellspur etc.

Red Delicious ş. Chiar dacă astfel de triploizi sunt în general inferiori triploizilor naturali apăruţi prin fecundarea unor ovule nereduse de către polen normal. provenite din soiuri diploide printre care Wealthy. celelalte fiind fără însemnătate practică (albinismul. O parte din soiurile tetraploide.a. Celelalte tipuri de mutaţii importante în ameliorarea mărului sunt cele care constau în schimbarea nivelului de ploidie. existenţa unor surse de gene corespunzătoare şi alegerea celor mai convenabile. Cele mai importante obiective de ameliorare au un determinism genetic complex. Colchicina se poate aplica pe vârful de creştere al plantelor. nanismul. superioare diploizi-lor. rezistenţa la factori de stres etc. trebuie stabilită mărimea populaţiei F1. lăstari groşi. Ca agenţi mutageni fizici se folosesc razele X. calitatea. în aşa fel. Conkle Jonathan. care să permită alegerea formelor ce îndeplinesc parametrii propuşi în cadrul obiectivelor stabilite.8%) prin identificarea variaţiunilor mugurale (Sho şi Chong. încrucişat cu un genitor diploid. 1995. Pentru producerea poliploizilor (mutaţiilor numeric-cromozomale) se foloseşte de regulă colchicina. ramurilor mugurilor etc. dintre 189 de soiuri create în perioada 1949-1995. La măr sunt însă puţine caractere determinate monogenic cu mare importanţă în ameliorare (ex. în China. Hibridarea intraspecifică Hibridarea intraspecifică constituie principala metodă de creare de variabilitate la măr şi metoda prin care au fost create majoritatea soiurilor.2%) prin selecţie în hibrizi naturali. trebuie să se încrucişeze soiuri care să posede caracterele respective. Tetraploizii pot fi identificaţi şi prin analize microscopice. pe baza densităţii şi mărimii stomatelor.1%) prin inducere de mutaţii şi 11 (5.9%) au fost obţinute prin hibridare intraspecifică. consi-derat bun genitor pentru ameliorarea triploizilor. dezideratul este uşor de îndeplinit. sau de la triploizi la hexaploizi). viguros. culoarea anto-cianată a fructelor).9-15. depinde de realizarea mai multor condiţii: precizarea clară a obiectivelor de amelio-rare. Mugurii care apar din vârful de creştere sunt ulterior detaşaţi şi altoiţi pe portaltoi de vigoare slabă. în soluţie apoasă. un anumit tip de letalitate. în concentraţii de până la 1%. exprimate la un nivel cât mai ridicat.a. 1997).4. Yellow Transparent.Pentru inducerea mutaţiilor se efectuează tratamente fizice sau chimice asupra seminţelor. şi să aibă o bună capacitate de combinare şi de transmitere a genelor favo-rabile la hibrizii F1. 8 (4. citaţi de Sestraş. Golden Delicious. McIntosh. Jonathan. Pentru a obţine descendenţi hibrizi la care să se manifeste la un nivel superior astfel de caracteristici. Geneva Ontario. a fost creat soiul Sir Prize (triploid).. sunt considerate drept bune pentru ameliorarea triploi-zilor. rezistenţa la rapăn.). iar tratamentele se pot aplica ramurilor aflate în repaus vegetativ (3-5 Kr). Tetraploizii sunt uşor de identificat după caracteristicile lor speci-fice: creştere viguroasă. Perrine York ş. . razele gamma şi neutronii termici. obţinerea unor descendenţe hibride de o anumită mărime. 2 (1. De exemplu. ca metodă de ameliorare. mugurilor. 168 (88. să se completeze reciproc. culoarea roşie a pulpei). Prin folosirea unui soi tetraploid (Doud Golden Delicious). redus (♀n=2x) x (♂n=x) → (2n=3x). cu fructe mari (peste 70-75 mm). Loop Wealthy. în lanolină sau glicerină. Importanţa hibridării intraspecifice în crearea de soiuri noi este ilustrată de ponderea mare a soiurilor obţinute prin această metodă în lumea întreagă. Când obiectivul de ameliorare este reprezentat de obţinerea unor hibrizi la care să se manifeste caracteristici cu o ereditate simplă. După alegerea genitorilor.6 x 1012 neutroni/cm2 (Janick şi colab. Este cazul soiurilor Doud Golden Delicious. verificându-se eventuala apariţie a formelor mutante.. fiind condiţionate de un număr mare de poligene (pro-ductivitatea. de regulă prin dublarea numărului de cromozomi (de la diploizi la tetraploizi.5. ei pot constitui un material iniţial profitabil pentru selecţie. care se utilizează în lucrările de ameliorare (prin hibridare cu diploizi) pentru obţinerea unor triploizi valoroşi: (2n=4x) x (2n=2x) → 2n=3x. 1996). Tratamentele cu neutroni termici se efectuează cu doze de 3. Reuşita hibridării intraspecifice. deter-minate de gene majore. 2. prin simpla alegere ca formă parentală a unui soi care să prezinte caracterul sau carac-teristicile dorite. încât să existe siguranţa că vor apare şi vor putea fi selecţionaţi hibrizi cu caracteristici îmbinate de la ambii genitori. fructe mari cu formă sferic-turtită. frunze mari cu limb foliar gros. sau mugurilor activi (2-4 Kr).

aroma. doar 10% din descendenţi le vor avea manifestate la parametri adecvaţi selecţiei (Williams. cunoscându-se că rezistenţa monogenică la rapăn este determinată de gena Vf. o populaţie hibridă atât de numeroasă. manifes-tarea caracteristicilor favorabile la hibrizii F1 şi şansele unei selecţii eficiente sunt puternic influenţate de tipul genitorilor ce participă în hibridare. pentru obţinerea unui individ care să moştenească la nivel optim pentru selecţie diferite caractere cantitative dorite Numărul minim de hibrizi necesari pentru obţinerea unui individ care să prezinte următoarele caractere cantitative*: Tipul hibridărilor a1 + a2 + c+e+f+ b+c+d+e+f+ b+c+d+e+f+ c+d+e+f+g c+e g g g . conform legilor mendeliene va fi: Prima – rezistent (Vfvf) x Priscilla – rezistent (Vfvf) = (F1) 25% hibrizi rezistenţi (VfVf) + 50% hibrizi rezistenţi (Vfvf) + 25% hibrizi sensibili (vfvf).Pentru caracterele calitative. 1997). cheltuielilor enorme care ar rezulta (îndeosebi dacă toţi hibrizii ar trebui să fie menţinuţi în câmp până ajung la fructificare). şansele manifestării unei ample variabilităţi şi posibilitatea exprimării unui număr cât mai mare de recombinări genice la hibrizii intraspecifici sunt cu atât mai mari cu cât populaţia hibridă este mai numeroasă. homozigot recesiv. diametrul trunchiului. Dacă se încrucişează două soiuri rezistente. Evident. astfel încât. Dacă asemenea caracteristici. conform datelor din tabelul 7 (Sestraş. însă. cu un soi sensibil. În plus. diametrul fructelor etc. datorită suprafeţelor de teren care ar fi necesare. sunt relativ uşor de transferat şi fixat în descendenţe hibride. în scopul obţinerii unei variabilităţi cât mai mari.a. 1959). Tabelul 7 Numărul minim de hibrizi F1 de măr necesari în descendenţa unor hibridări intraspecifice. ci mai multe. în absenţa linkajului. gradul de atac cu făinare. înălţimea plantelor. şi faptului că într-un an amelioratorul nu efectuează o singură încrucişare. cu un determinism simplu. proporţia scade rapid. greutatea fructelor. Fără îndoială. în orice program de ameliorare a mărului. lucrurile sunt mai complicate. dacă se urmăresc cinci caractere poligenice. În cazul (simplificat) în care cele cinci caractere se moştenesc independent. conform modelului: Prima – rezistent (Vfvf) x Golden Delicious – sensibil (vfvf) = (F1) 50% hibrizi rezistenţi (Vfvf) + 50% hibrizi sensibili (vfvf). din totalul descendenţilor unei încruci-şări intraspecifice doar mai puţin de 40% prezintă un caracter poligenic exprimat la un nivel acceptabil.) şi care sunt hotărâ-toare în promovarea unui hibrid ca elită. gustul. întrucât în afara unor caractere cantitative uşor de observat şi cuantificat (ex.). Pentru fiecare nou caracter poligenic luat în considerare. este greu de obţinut şi aproape imposibil de urmărit.250 indivizi. Willimas (1959) a calculat că mărimea adecvată a unei descendenţe hibride F1 la măr trebuie să fie de 31. raportul de segregare aşteptat. Chiar şi în acest caz. volumul materialului hibrid F1 la care se manifestă caracterul determinat de o genă majoră dominantă este uşor de estimat. prin încrucişarea unui soi rezistent. Pentru asigurarea succesului selecţiei la un înalt grad de proba-bilitate şi presupunând că posibilitatea insuccesului poate apărea la doi din trei descendenţi. textura şi culoarea pulpei ş. ar fi nevoie de un număr minim de 6250 hibrizi F1 pentru ca să existe probabilitatea de-a se obţine un singur individ care să prezinte toate cele cinci caractere la un nivel care să asigure selecţia lui ca plantă elită. lucrurile sunt mult mai complexe atunci când se urmăresc caractere determinate poligenic. heterozigot pentru gena respectivă. în alegerea plantelor elită se urmăresc şi alte caractere cantitative ce nu pot fi atât de uşor măsurate (de exemplu. aparţinând unei singure combinaţii parentale. De exemplu. Pentru caractere poligenice. vor rezulta hibrizi F1 la care segre-garea pentru rezistenţă sau sensibilitate la rapăn va fi tipic mendeliană (cel puţin teoretic).

Din analiza datelor prezentate se observă că pentru obţinerea unui singur individ care să cumuleze mai multe caracteristici dorite. rezistenţa la rapăn (M. 2003). provenit din mai multe combinaţii cu număr redus de genotipuri. g = rezistenţă sau toleranţă la făinare. M. Ardelean (1994) între 500 şi 5. sunt mai multe şanse atunci când există o diversitate mare de material biologic.5.965 866. prunifolia este tolerantă la calcar.622 317. pentru a obţine o cât mai largă variabilitate genetică. care s-a utilizat în ameliorare încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. sunt necesare populaţii hibride extrem de numeroase.600 20. ajungându-se până la 5. e = gust bun al fructelor. Principalele caracteristici care pot fi transferate de la diferite specii sălbatice (rustice) de Malus la formele cultivate sunt: rezistenţa la ger (de la M. dar variabile ca dimensiuni numerice în funcţie de tipul hibridărilor şi de genitorii implicaţi.618 43. care recomanda să se polenizeze cel puţin 100 de flori pe combinaţie. Sestraş (1997) a făcut o inventariere a re-comandărilor existente în literatura de specialitate din ţara noastră: Neagu (1975).000 de flori.551 259. baccata şi M.119 79. Alegerea genitorilor pe baza capacităţii generale de combinare poate reduce substanţial mărimea populaţiei hi-bride.5.712 8. c = fructe mari. Cociu şi Oprea (1989) precizează că. rezistenţa la făinare (M. iar M. iar cu cât gradul de compatibilitate e mai redus. floribunda a constituit . prunifolia). Cociu şi Oprea (1989).Directe (21 combinaţii) Feleac Ciclic Mutsu e după Ancuţa testeru Prima l Starkrimson Media generală 119. pe lângă rezistenţa la rapăn.531 95.000 de flori pe combinaţie. 2.815 66. cu castrare totală. fusca). Moruju (1974). ). Oraguzie şi colab. 1992. Cu toate că recomandă polenizarea unui număr mare de flori în cadrul fiecărei combinaţii. care constituie caracteristici dezirabile în ameliorarea mărului.250 12. şi o bună rezistenţă la arsura bacteriană (boală la care este rezistentă şi specia M.849 62. 500 de flori.000 de flori polenizate pe combinaţie.582 49.574 692 96 33 97 84 110 311 122 *Legenda: a1 = vigoare slabă (după înălţimea hibrizilor F1). f = rezistenţă sau toleranţă la rapăn.592 429. M. floribunda şi M. cu atât numărul florilor polenizate trebuie mărit. în funcţie de posibilităţile de care dispune amelio-ratorul.697 32. atrosanguinea.184 166.. iar prin aplicarea selecţiei recurente se pot aduce îmbunătăţiri gene-tice într-o populaţie hibridă (Noiton şi Shelbourne. decât dacă există o populaţie numeroasă. micromalus prezintă. în cazul com-patibilităţii între genitori. Hibridarea interspecifică Hibridarea interspecifică constituie o metodă prin care se poate obţine o foarte amplă variabilitate la măr.955 214. pentru reali-zarea unor obiective importante de ameliorare. a2 = vigoare slabă (după secţiunea trunchiului la hibrizii F1). b = număr mare de fructe pe pom.292 704 198 758 598 319 1. Pentru că mărimea populaţiilor hibride este determinată de numărul florilor polenizate pe combinaţie. minimum 1. floribunda.872 195. În fondul de germoplasmă al mărului există şi alte surse de gene reprezentate de speciile sălbatice. Speciile M. exprimate la un nivel optim pentru selecţie.338 21. d = coacere de iarnă. zumi) etc. dar provenită dintr-o singură pereche parentală.613 67.271 4.

dar nu imposibil de realizat. 1990). robusta. pe lângă caractere dezirabile ale părintelui sălbatic. floribunda. arsură bacteriană şi Gymnosporangium juniperivirginianae (Way şi colab.a. pentru corectarea caracteristicile nedorite aduse de la specia rustică. Soiul Liberty.sursa principală pentru transferarea la soiurile de măr a rezistenţei la rapăn. îndeosebi mărimea foarte mică şi gustul slab al fructelor. pe lângă speciile menţionate. În figura 3 este prezentată schema de obţinere a soiului Baujade (Le Lezec. Sir Prize. Priam ş. Multe specii de Malus se folosesc ca plante ornamentale. floribunda 821. spectabilis poate fi eficient utilizată pentru crearea unor soiuri de măr cu flori ornamentale (Way şi colab. precum M. Figura 3. s-a obţinut soiul Generos. existând însă şi posibilitatea aplicării mijloacelor de inginerie genetică. cu rezistenţă poligenică la rapăn moştenită de la M. 1991).. a cărui fructe au un diametru de peste 70-75 mm... prin hibridare interspecifică urmată de selecţie şi hibridări succesive. gena Vf fiind încorporată în prezent în numeroase soiuri. Întrucât hibrizii interspeci-fici moştenesc în mod preponderent astfel de caractere. iar specia M. 1953. s-a ajuns la noul soi rezistent la rapăn. zumi. şi cele nefavorabile.. M. Hibridarea intergenerică este dificilă. Crataegus. pentru a se evita fenomenele de consangvinizare şi incompatibilitate se introduce un alt genitor ca recurent pentru ameliorarea calităţii fructelor (“backcross modificat”) − Hough şi colab. sargentii şi M. O bună rezistenţă la ger. baccata jackii posedă gene pentru rezistenţa „verticală” la făinare. M. Într-o lungă perioadă de timp. Asocierea rezistenţei mărului la rapăn cu calitatea fructelor (după Le Lezec. având aproximativ 1 cm în diametru. sieversii. 1991) La noi în ţară.ioensis şi M. cu fructe mici. Sorbus etc. În generaţiile F2-Fn. Priscilla. transferată de la M. cu rezistenţă genetică la rapăn. 1990). M. 1990). a cărui genealogie este iniţial asemănătoare cu a soiurilor menţionate anterior. Pentru transferarea unor caractere valoroase în soiurile de măr se poate apela şi la sursele de gene existente în alte genuri ale Pomoideae-lor. fusca. Baujade. posedă rezistenţă şi la făinare. . Lespinasse. Pe lângă M. manifestă şi M. sylvestris. pornindu-se de la specia M. În descendenţele încrucişărilor interspecifice se transmit. M. Crosby şi colab.coronaria din care unele forme pot fi utilizate atât în crearea unor soiuri noi rezistente la ger. ei trebuie utilizaţi în încrucişări şi retroîncrucişări cu soiuri valoroase. 1992 − pe baza unor asemenea scheme obţinându-se soiurile Prima. cum sunt Pyrus. alte specii. 1992. Florina. kaido (Şerboiu. cât şi a unor portal-toi cu aceeaşi caracteristică.

Integrarea transge-nică a fost verificată prin analiza PCR. creşterea columnară. la atacul de rapăn şi făinare. dezirabile în ame-liorarea mărului. (2000). În afara creării unor soiuri rezistente la boli. citaţi de Janick şi colab. (1996). în diferite condiţii pedoclimatice. condiţiile de incubare. În prezent. Pirol. genotipul şi orientarea explantului. au fost încorporate gene de rezistenţă la boli de la diferite specii. Elaborarea hărţilor genetice pentru gene majore. Prin transformare mediată cu Agrobacterium. Dintre 800 de soiuri evaluate pentru comportarea lor la atacul de rapăn şi făinare de către Fischer şi Dunemann (2000). iar explantele se obţin din fragmente de lăstari sau frunze. se urmăreşte şi obţinerea unor portaltoi cu o bună rezistenţă (Soejima şi colab.6. numai 30 de soiuri. Micropropagarea a fost încercată pentru obţinerea pomilor pe rădă-cini proprii. de tip Murashige-Skoog) pentru culturile „in vitro”. Elstar. pot fi identifi-cate la nivelul ADN-ului. metodelor şi materialului biologic necesare pentru obţinerea unei rezistenţe durabile a mărului la atacul fungilor patogeni. Din soiul columnar McIntosh. Protocoale eficiente de transformare cu Agrobacterium s-au realizat la soiul Melba (Dolgov şi colab. prin transfor-mare genetică mediată de Agrobacterium tumefaciens. Prin proiectul D. (1989). care apare în condiţiile înmulţirii „in vitro”. culturile de embrioni şi culturile de proto-plaşti sunt alte metode prin care se încearcă obţinerea unei variabilităţi utile procesului de ameliorare a mărului. Remo. cu atât mai mult cu cât datorită nivelului ridicat de heterozigoţie şi polimorfismului accen-tuat al mărului. fiind mediată prin intermediul bacteriei Agrobacterium. vârsta. (2000) au obţinut linii transgenice (Marshall McIntosh) în care rezistenţa la rapăn a fost corelată direct cu expresia endochitinazei (Ech42.5. dar se aplică în practică pentru obţinerea portaltoilor. Analiza lor cu ajutorul markerilor nu a indicat existenţa unor gene cunoscute care determină rezistenţa monogenică la rapăn sau făinare.E. respectiv a materialului săditor. precum şi evaluarea comportării cultivarurilor din Europa. Un sistem eficient de regenerare este o condiţie de bază pentru realizarea transformării şi obţinerii plantelor transgenice la măr. tehnicile izoenzimatice pot fi aplicate ca metode de identi-ficare a cultivarurilor. Pingo. obţinându-se forme transgenice din care au fost selecţionate liniile Orin şi JM 7. toate vechi. markerii pot avea o utilitate deosebită în efectuarea selecţiei în fază timpurie a hibrizilor. Linii transgenice rezistente la rapăn şi făinare au fost obţinute şi de Hanke şi colab. iar reuşita introducerii genei gusA în plante a fost confirmată cu ajutorul analizelor PCR. naturală sau indusă. poate fi valorificată variabilitatea somaclonală. Numeroase caracteristici morfologice sau fiziologice.3%.. Embriogeneza somatică. Markerii moleculari sunt foarte des utilizaţi la măr. metodele moderne de lucru furnizate de biotehnologii şi ingineria genetică sunt utilizate intens în ameliorarea mărului. aceasta . Factorii care influenţează regenerarea sunt reprezentaţi de mediul de regenerare. 2000). Reka etc. la care frecvenţa de transformare a oscilat între 1. 2000). Liberty. (Durable Apple Resistance in Europe). Norelli şi colab. măsurători fluoro-metrice şi analize histochimice ale ţesuturilor din frunze.. printre acestea numărându-se: rezistenţa la rapăn dată de gena Vf. sau ca surse de germoplasmă în vederea transferării rezistenţei poligenice la descendenţii hibrizi. culoarea antocianică a fructelor. De asemenea. însă ele pot fi utilizate ca soiuri cultivate în micile grădini sau livezi particulare. cu importanţă deosebită în ameliorarea mărului..2. iar expresia markerului nptII prin testul ELISA. Pilot. vechi sau noi. fapt care ar simplifica şi ar contribui la scăderea cheltuielilor necesitate de testarea tuturor plantelor hibride în câmp.5 şi 13. la soiurile Pinova. În ameliorare. au fost mai puţin atacate.A.. încercându-se diferite variante de mediu (bazate însă pe cel standard. 1998). Ingineria genetică şi biotehnologiile Micropropagarea este o metodă de înmulţire foarte testată la măr.R. şi analiza QTL (Quantitative Trait Loci) pentru rezistenţa la rapăn şi făinare sunt metode aplicate în cele mai avansate programe de creare de soiuri noi (Lespinasse şi colab. se propune dezvoltarea cunoştin-ţelor. epoca de înflorire Transformarea genetică la măr a fost raportată pentru prima dată la soiul Greensleeves de către James şi colab.

datorită genei Pl1. care se consideră că este purtătoare a genei Vbj. Vf) este un deziderat urmărit în multe programe de ameliorare. în care distanţele respective sunt măsurate în perechi de baze. Vh2 şi Vh4 şi au discutat eficienţa selecţiei MAS în ameliorarea piramidală a rezistenţei la boli. printre altele şi datorită faptului că unele plante (aproximativ 5%) se dovedesc rezistente în seră. (2000) propun construirea unei hărţi integrative pentru genomul mărului. evaluată prin metodele RAPD-PCR. denumite Er3. (2000) consideră că. cu selecţia FAW 7630. Tartarini şi colab. Pentru obţinerea unor rezultate cât mai precise. introducerea în genomul unor soiuri de foarte bună calitate a unor gene de rezistenţă la rapăn (ex. Sansavini şi colab. aproape 90% din ele având genele HcrVf2 şi nptII. productivitate. dar şi pentru unele noi. Plantele transgenice regenerate (la soiul Gala) au fost verificate prin PCR. cu harta fizică. la măr. care are încorporată rezistenţa la rapăn. dar sensibile în câmp. linii care se testează în câmp pentru comportarea la atacul de rapăn. selecţia genotipică a fost efectuată simultan cu cea fenoti-pică. a fost foarte scăzută. Pl2 şi Vm). în seră şi câmp. Metoda a fost aplicată descendenţilor obţinuţi din încrucişarea soiului Ariwa. . Vinatzer şi colab. la măr. Urbanietz şi Dunemann (2000) au constat că diversitatea genetică pentru rezistenţa la făinare a mărului. Kellerhals şi colab. în care distanţele dintre markeri şi gene sunt măsurate în cM. (2000) au utilizat markerii moleculari. cu atât mai mult cu cât soiurile şi hibrizii de măr manifestă diferite nivele de rezistenţă sau susceptibilitate la boală. calitate a fructelor etc. Ei apreciază că selecţia fenotipică nu prezintă suficientă acurateţe. (2003) menţionează faptul că dintre soiurile rezistente genetic la rapăn nici unul nu a înregistrat un succes comercial semnificativ. privind încorporarea genei de rezistenţă. la atacul de rapăn. care au utilizat markerii genetici pentru evaluarea rezistenţei mărului la rapăn. de aceea. provenită de la specia Malus baccata. aplicând selecţia MAS (Marker Assisted Selection). Cercetări similare au fost efectuate de Bus şi colab.reducând şi creş-terea plantelor). datorită genei Vf. combinându-se harta genetică. ce conferă rezistenţa la rapăn. Ei au identificat markerii pentru unele gene cunoscute anterior (Er1. pentru detectarea locusului Vf care conferă rezistenţă la rapăn. Metoda a fost aplicată pentru amplificarea ADN-ului de la hibrizi şi identificarea a cel puţin un marker polimorfic pentru rezistenţa la făinare. (2001) pentru identificarea markerilor necesari în vederea aplicării selecţiei asistată de markeri pentru rezistenţa la făinare a hibrizilor de măr. cu scopul obţinerii unei rezistenţe durabile. selecţia (screening-ul) pentru rezistenţa plantelor hibride la rapăn este un pas extrem de impor-tant în alegerea genotipurilor valoroase şi crearea unor soiuri rezistente. Tehnica AFLP (Amplified Fragment Length Polymorphism) a fost utilizată de Stankiewicz şi colab. pe lângă siguranţa ei ca metodă de lucru. au fost comparate cu cele rezultate în urma aplicării selecţiei MAS. Markerii moleculari au fost folosiţi şi în cazul genei Vbj. dar şi prin infecţii artificiale. faptul că plantele homozigote pentru gena Vf sunt mai rezistente decât cele heterozigote. în vederea promovării şi dezvoltării selecţiei hibrizilor purtători ai genei res-pective şi a genei Vf. şi la făinare. fiind calculate şi costurile economice pe care le presupun folosirea markerilor şi emise considerente referitoare la utilitatea selecţiei asistate de markeri. şi a locusului Pl1 care conferă rezistenţa la făinare. Datele analitice obţinute prin eva-luarea comportării plantelor la infecţiile cu rapăn. (2000). făinare şi afide. comparativ cu selec-ţia MAS. Selecţia asistată de markeri a demonstrat.

Tabelul 8 Soiurile de păr înscrise în Catalogul Oficial de plante cultivate şi înmulţite în România Denumirea soiului Abatele Fetel Aniversarea Argessis Bella di Giugno Carpica Maturitatea de consum (luna) X-XII IX-XI VIII VII VIII Denumirea soiului Jeanne d 'Arc Milenium Monica Napoca Olivier de Serres Maturitatea de consum (luna) IX-XII I-III X-XII VIII XII-III . Chiar dacă în prezent. Argentina.1. calitate deficitară.000 de soiuri. perele îşi au originea în timpurile preistorice. Cociu şi colab.500 ha. însă. în întreaga lume: Williams (sinonim cu Williams Bon Chretien. faţă de un necesar recomandat de 7 kg (Branişte şi Ghidra. ca areal de extin-dere. Abatele Fétel etc. în sortimentul din ţara noastră fiind. producţia mondială de pere este bazată pe un număr relativ restrâns de soiuri. 1982. (Căzăceanu şi colab.. o sporire considera-bilă a suprafeţelor şi producţiilor având loc în ultimii ani în Asia. suprafeţe cultivate şi volum de producţie. Belgia. Homer scriind despre grădina cu peri a lui Alcinous. SCDP Cluj. care se cultivă pe arii extrem de largi. 1999). Passe Crassane. 1990). cum sunt: slabă rezistenţă la boli. IMPORTANŢA AMELIORĂRII PĂRULUI ŞI SORTIMENTUL ACTUAL CULTIVAT ÎN ROMÂNIA Părul este o importantă şi valoroasă specie pomicolă. Doyenné du Comice (Decana comisiei). cât şi în cea sudică. iar în Orient părul se cultiva în vremea dinastiei lui Tsing şi Han. SCDP Bistriţa. multe dintre acestea prezintă unele deficienţe. În plus. Franţa. Australia. Italia. din care peste 3. iar consumul de pere pe locuitor era în anul 1991 de 2. prin caracte-risticile agrobiologice ale pomilor. Spania. există un sortiment varietal foarte bogat. Ca fructe recoltate. la păr. Africa de Sud. producţia cea mai mare după 1990 s-a înregistrat în anul 1993 (108..Capitolul 3 AMELIORAREA PĂRULUI 3. calitatea gustativă a fructelor şi însuşi-rile lor alimentare şi terapeutice reprezentând una dintre principalele culturi pomicole de climat temperat.000 ha sunt cultivate în sistem intensiv. Chiar dacă se situează la mare distanţă de măr. inclusiv prin conţinutul scăzut al fructelor în substanţe utile.5 kg. părul este răspândit în toată zona temperată a Globului.. Conference. sau Bartlett). fapt care sporeşte gradul de vulnerabilitate genetică a speciei cultivate. Sestraş şi colab.. Soiurile respective se regăsesc şi în Catalogul Oficial de plante cultivate şi înmulţite în România (tabelul 8). compus din peste 6. Beurré d’Anjou. Suprafaţa cultivată cu păr în ţara noastră este de aproxi-mativ 9. păstrare slabă a fructelor etc. Olanda. Packham’s Triumph. Beurré Hardy. 1999).000 tone). unde se obţine în prezent aproape 60% din producţia mondială (Cimpoieş. Producţia anuală de pere depăşeşte 14 milioane tone. Japonia. Anglia. 1992. incluse şi numeroase soiuri obţinute în urma lucrărilor de ameliorare desfăşurate la ICDP Piteşti-Mărăcineni. Germania. Beurré Bosc. Ţări mari cultivatoare de păr sunt: China. acum 2000 de ani (Bell. SCDP Geoagiu. 2002). SCDP Voineşti. SUA. atât în emisfera nordică. Favorita lui Clapp. Primele informaţii despre cultura părului datează de peste 3000 de ani. alternanţă în rodire.

DIVERSITATEA GENETICĂ ŞI SURSELE DE GENE PENTRU AMELIORARE Părul aparţine genului Pyrus. ORIGINEA. în ţara noastră resursele genetice la păr sunt stocate în ţara noastră în aşa numitele Colecţii Naţionale de soiuri (specii.500-1. cum sunt puricii meliferi). Pyrus communis L. Specia . cercetările de ameliorare pot fi orientate în următoarele direcţii principale: obţinerea de noi soiuri de tip “spur”. stimularea intrării pe rod a pomilor. crearea de portaltoi generativi sau vegetativi cu vigoare mică.2. familia Rosaceae.Conference Contesa de Paris Curé Daciana Doina Euras Favorita lui Clapp Getica Haydeea Highland Ina Estival IX-XI XII-III XII-III VII IX III-IV (V) VIII VIII IX-X IX-XI VIII Passe Crassane Republica Timpurii de Dâmboviţa Triumf Untoasă Bosc Untoasă de Geoagiu Untoasă Hardy Untoasă precoce Morretini Virgiliu Hibernal Williams Williams roşu XII-III XII-III VIII VII IX-XI IX-XI IX-XI VIII I-III IX IX În ţara noastră. crearea şi introducerea în producţie a soiurilor de tip “spur” pe rădăcini proprii. unele au o importanţă deosebită. respectiv 2. după Cimpoieş. cu fructe de foarte bună calitate. în vederea utilizării eficiente a surselor de gene existente la păr în crearea de noi soiuri şi evitarea unor situaţii de criză în cultura părului. În afara acestor obiective. vigoarea dorită. subfamilia Pomoideae. cum este arsura bacteriană. 3. 1990). atât în ţara noastră cât şi pe plan mondial. În prezent.000-3. cultivaruri) de la Cluj-Napoca şi Piteşti. sau a unor dăunători care în anumite situaţii pot calamita plantaţiile de peri. cu o diversitate genetică foarte pronunţată. foarte productive. Europa şi ţinuturile muntoase din nordul Africii (Bell. Dintre speciile care au contribuit la formarea soiurilor de păr sau furnizează surse de gene utile în lucrările de ameliorare a părului. în combinaţii care să asigure o afinitate per-fectă. este cea mai răspândită specie şi cuprinde marea majoritate a soiurilor întâlnite în Europa. o mare parte a producţiei de pere o constituie încă livezile clasice şi pomii din sectorul particular. productivitate ridicată şi o bună ancorare în sol a pomilor. După Ghidra şi colaboratorii (2001). 2002). Genul Pyrus cuprinde peste 20 de specii (60 de specii. “dwarf” (pitice) sau “semi-dwarf” (semi-pitice). cu care soiurile de tip “spur” să prezinte o bună compatibilitate la altoire. altoirea soiurilor de tip “spur” pe portaltoi de vigoare mică sau mijlocie. cu intrare timpurie pe rod şi producţie constantă. printre dezideratele urmărite se află la loc de frunte lărgirea diversităţii genetice în cadrul speciei cultivate şi obţinerea unor soiuri rezistente la factori de stres (îndeosebi la atacul unor boli extrem de periculoase. Africa. datorită riscului prezentat de apariţia unor maladii sau dăunători care ar putea periclita viitorul speciei în cultură. care să necesite cât mai puţine lucrări de tăiere a pomilor şi să permită creşterea gradului de mecanizare. America şi Austra-lia. dar pentru dezvoltarea culturii părului este necesară trecerea de la livezile clasice la livezile intensive şi superintensive cu o densitate de 1.600 pomi la ha. în vederea intensivizării la maximum a culturii părului. Pentru realizarea acestor deziderate o importanţă deosebită are conservarea şi studiul fondului de germoplasmă. dintre care 22 sunt recunoscute ca „primare”. a căror distribuţie acoperă mari zone temperate din Asia.000 pomi la ha sau mai mult.

alte specii considerate hibride. din care s-au obţinut soiuri cultivate în sudul-vestul Chinei şi în nordul Indiei. calitatea fructelor. pyrifolia x P. pe aceeaşi cale se presupune că s-au format şi speciile asiatice P. formând o coroană globuloasă. Este foarte rezis-tent la secetă şi se foloseşte ca portaltoi pe terenuri pietroase. au luat naştere tot prin hibridări interspecifice: P. Ssp. Pyrus pashia Don. mărimea fructelor.Central Asiatic (caracterizat printr-o imensitate de forme ale speciei P. calleryana) etc. Particularităţile citogenetice şi biologice ale părului .. Este o specie care cuprinde multe soiuri cultivate. Korshinskyi. este o specie răspândită în India. ussuriensis şi P. sau de diversificare a părului: . pyrifolia x P. cu pieliţa în general acoperită de rugină. salvifolia este considerată un hibrid natural rezultat prin încru-cişarea unor biotipuri ale ssp. foarte răspândite în ţările Orientului Îndepărtat. nivalis (părul de zăpadă. pyrifolia. Pomii au o bună rezistenţă la boli şi dăunători. Unele soiuri au fructe de bună calitate. Ssp. P. communis). pyraster (părul pădureţ). pot ajunge la 15-30 m înălţime şi formează o coroană piramidală. cu ramuri fragile şi spini. unele valoroase pentru lucrările de ameliorare: Ssp. Unele forme ale speciei sunt foarte rezistente la ger (–56ºC ). Pomii se caracterizează printr-o productivitate mare şi talie scăzută. ovoidea) cuprinde forme cultivate şi sălbatice. În privinţa originii părului. bretschneideri (P. Crimeea şi Asia Mică. heterophylla. Este o specie utilă în ameliorare.este diversificată în mai multe subspecii şi varietăţi (Căzăceanu şi colab. adaptate la climat cald şi umed. neirigate. după cum. este răspândită în flora spontană din Europa Occidentală şi ţările mediteraneene şi constituie ascendentul unor soiuri europene. Pyrus eleagrifolia Pall. citat de Bell (1990). serotina) este răspândită în flora spontană din China şi Japonia. Japonia). 1982). 1990). P. ussuriensis x P. Pomii au talie mică (10-15 m). Coreea. sativa include majoritatea soiurilor europene şi se caracteri-zează printr-o variabilitate imensă în ceea ce priveşte vigoarea pomilor. P. dar calitatea fructelor este scăzută. citat de Layne şi Quamme (1975). ussuriensis şi P. epoca de coacere etc. betulifolia). unde există forme diverse din speciile P. sau părul nins). dar manifestă sensibilitate la ger şi rapăn.Est European / Asia Mică (în care s-au format subspeciile pyraster şi nivalis ale speciei P. Pyrus pyrifolia Rehd. dar sunt mai sensibili la ger. să fi luat naştere prin hibridări interspecifice. Nepal. sau de nisip. Ssp. Boisseriana. unde creşte în stare spontană. cu multe sclereide. de la foarte mici la foarte mari. pyrifolia). Pyrus ussuriensis Maxim (părul de Ussuria. sinonim cu P. sub formă de arbustoizi de 6-15 m înălţime. Pomii au un sistem radicular pivotant bine dezvoltat. Este foarte probabil ca specia Pyrus communis. Este indubitabil faptul că multe soiuri de tip „ussuri” formate în China. au ascendenţa în hibrizi interspecifici obţinuţi din P. răspândite în Orientul Îndepărtat (China. Vavilov (1951). 3. De asemenea. prezintă rezistenţă la secetă. a identificat trei centre genice. pentru crearea portaltoilor şi ca genitor pentru crearea unor soiuri pentru cidru. .3. Soiurile prezintă o mare variabilitate pentru dimen-siunile fructelor. Pakistan. consideră că un centru secundar de origine este situat în estul Asiei. pyrifolia (Bell. este foarte răspândită în Europa Centrală şi de Sud. (părul argintiu) creşte spontan în Balcani. pyraster şi ssp. serrulata (P.Chinezesc (în care există o amplă diversitate de forme ale speciilor P. Asia Mică şi Caucaz. (părul chinezesc. Jukovski (1962). Prezintă o mare plasticitate ecologică şi variabilitate pentru rezistenţa la ger şi la arsura bacteriană. . din care s-au format soiurile cultivate iniţial în Europa. nivalis. iar în ameliorare prezintă interes şi pentru rezistenţa la rapăn şi arsura bacteriană. sinonim cu P. communis).

fără să-şi piardă viabilitatea. Totuşi. prin urmare. Autosterilitatea este determinată de sistemul de incompatibilitate gameto-fitic. care au aceeaşi origine. Intersterilitatea poate să apară cel mai adesea la soiurile înrudite. dar unite la bază. controlul polenizării. Curé. este indicat. sau tehnologică (la soiurile de iarnă). Magness. a unor forme sau varietăţi cu număr diferit de cromozomi. poate să apară şi o incompatibilitate unilaterală. deoarece unele forme tetraploide (cum sunt soiurile Fertility. Deoarece înflorirea la păr poate fi grăbită de timpul călduros. staminele pot fi îndepărtate pentru a se facilita polenizarea artificială (uneori. Şi la păr. după cum urmează: alegerea genitorilor. alegerea inflorescenţelor şi a florilor în inflorescenţe. cu 2n=34 cromozomi. precum Bergamotte d’Esperen. sau hexa-ploide (2n=102). Moltke) au un grad ridicat de autofertilitate. Unele soiuri de păr sunt androsterile (ex. fiind în general diploide. tetraploide (2n=68). Starkrimson. Curé. Florile sunt hermafrodite. astfel că numărul maxim de seminţe în fruct este de zece. Beurré d’Amanlis. 20 sau 30 de stamine. îndeosebi când se folosesc ca genitori materni soiuri cu înflorire timpurie. la care polenizarea liberă se realizează prin intermediul insectelor (entomo-fil). pe tipul 5. având un procent foarte ridicat de polen steril. uscarea şi postamaturarea lor se fac tot pe combinaţii hibride. iar pistilul are două până la cinci stiluri libere. conţinând cinci sepale. Fenomenul apare şi în cazul soiurilor triploide (ex. părul este o specie alogamă. Williams fiind destul de predispuse la formarea fructelor fără fecundare. Multe soiuri de păr au tendinţa de a fructifica partenocarpic. fenomenul de autoincompabilitate este extrem de sever. Beurré Diel. polenizarea artificială. Imediat după castrare se izolează inflo-rescenţelor materne pentru a împiedica suprapolenizările străine acciden-tale. castrarea florilor genitorului matern (dacă este cazul) şi izolarea acestora. recoltarea polenului de la genitorul patern.Speciile genului Pyrus au numărul cromozomal de bază x=17 cromozomi. Duchesse Pitmaston). în hibridările artificiale ele pot fi utilizate numai ca genitori materni. Favorita lui Clapp. inclusiv unele cunoscute. de la soiurile tată se recoltează primăvara devreme ramuri cu muguri floriferi şi se pun la forţat în încăperi calde. la frigider. În unele cazuri. numărul mare de stamine din floare împiedică depune-rea polenului cu ajutorul pensulei pe stigmate). În acest scop. Michigan 437. cu câte două ovule pe locul. nu mutuală (ex. Extragerea seminţelor. luându-se toate măsu-rile pentru evitarea amestecurilor. communis a unor soiuri triploide (2n=51). care sunt cunoscute ca slabe polenizatoare. Din punct de vedere al polenizării. până când va fi utilizat în hibridare. spălarea. Castrarea florilor genitorului matern nu este necesară dacă acesta este diploid datorită autoincompatibilităţii pronunţate a majorităţii soiurilor de păr. cinci petale. strict pe combinaţii hibride. Surprise. sau pentru a se evita formarea fructelor partenocarpice. Există însă şi posibilitatea apariţiei în cadrul unor specii obişnuit diploide. dar uneori se poate manifesta şi între soiuri complet neînrudite (ex. să se recolteze din timp polen de la genitorii paterni. iar în cadrul speciei P. Polenul recoltat poate fi păstrat în exicator. . Decaisne Henrik). Ovarul are cinci locule. La păr. hibridarea artificială presupune o succesiune de etape distincte. majoritatea speciilor şi soiurilor diploide fiind complet autosterile. Beurré Lebrun. recoltarea fructelor şi extra-gerea seminţelor hibride. Olivier de Serres x Beurré Hardy). Olivier de Serres x Favorita lui Clapp). Datorită faptului că diploidia este caracteristică majorităţii speciilor de păr. Recoltarea fructelor hibride se face la maturitatea lor fiziologică (pentru soiurile de vară şi toamnă). hibridările interspecifice se pot realiza cu uşurinţă. care nu funcţionează la fel de eficient în cazul poliploizilor.

Acest fapt ilustrează că. dar nu a fost corelată cu elementele de vigoare (înălţimea pomilor. intensitatea fenomenului de partenocarpie. Capacitatea de producţie a unui soi este determinată de elementele de productivitate (vigoarea pomului.Păstrarea seminţelor hibride în vederea postmaturării lor se face prin stratificare în nisip. habitus compact. Lawrence.1. 1995). se pot obţine soiuri de vigoare mică. Vigoarea de creştere a pomilor la păr este un caracter complex. cei mai mulţi hibrizi începând să rodească după şase ani de viaţă sau chiar mai târziu. după o prealabilă „călire”. postmaturarea seminţelor de păr durează două-trei luni (în perioada rece a anului). iar prin păstrarea lor în frigider la temperaturi coborâte. Josephine de Malines ş. President Carnot. a cărui complexitate este extrem de mare.) şi de interacţiunea acestora cu mediul (inclusiv factorii de cultură). sau în câmp. poate fi asigurată prin alegerea judicioasă a genitorilor.4. Breviglieri. de obicei după data de 15 mai. 3. postmaturarea se poate realiza şi prin păstrarea seminţelor în pungi de polietilenă. Pentru că şi la păr există aceeaşi tendinţă în pomicultura mondială. deşi este dificil de realizat prin hibridări dirijate. pe baza valorii lor de ameliorare în direcţia respectivă. În condiţii naturale. OBIECTIVELE AMELIORĂRII PĂRULUI 3. burse. astfel încât pentru crearea unor noi soiuri de vigoare slabă. pentru elementele ce definesc tipul „spur”. . perioada poate fi scurtată chiar la jumătate. Beurré Roumain.a. respectiv numărul de pomi la unitatea de suprafaţă. în frigider. prin urmare. Triomphe de Tourraine etc. pot fi utilizate ca genitori pentru aceste caracteristici. de unde hibrizii vor fi transferaţi în câmp. dar foarte productive şi cu fructificare de tip „spur” (Ghidra şi colab. 2001). creşterile vegetative). ceea ce semnifică faptul că este un caracter cu un determinism foarte complex. în ameliorarea părului. numărul de fructe pe păr. vetre de rod) etc. în schimb. o vigoare mică de creştere au prezentat soiurile Large Winter Nelis. de aceea sunt sensibile la temperaturi ridicate. cu o fructificare de tip spur. de intensificare a culturii. care. în sere încălzite. Un număr mare de formaţiuni scurte de rod pe ramurile de control s-a înregistrat la soiurile Olivier de Serres. Dintre 323 de cultivaruri studiate la Cluj. mărimea fructelor. precocitatea intrării pe rod. Seminţele au un conţinut mare de grăsimi. secţiunea trunchiului. Transmiterea şi fixarea în descendenţe hibride a unor caractere esenţiale pentru creşterea şi fructificarea de tip „spur”. Conference. Semănatul şi obţinerea plantelor hibride se face după tehnica descrisă la măr.. pretabile în cel mai înalt grad cerinţelor impuse de înfiinţarea unor plantaţii intensive şi superintensive (Ghidra şi colab. heritabilitatea. Perioada juvenilă a puieţilor de păr obţinuţi din sămânţă este destul de lungă. Productivitatea Productivitatea rămâne un obiectiv principal de ameliorare şi la păr. în lucrările de ameliorare se urmăreşte crearea unor soiuri de vigoare cât mai mică. în şanţuri acoperite. În fondul de germoplasmă al părului există o variabilitate extrem de amplă pentru vigoarea de creştere a pomilor..4. cu un puternic determinism genetic. President Mas. în special cea în sens restrâns. Vigoarea pomilor şi tipul de creştere şi fructificare De vigoarea de creştere a pomilor depinde în mod direct densitatea de plantare. în lădiţe de lemn ţinute în încăperi reci. pot fi aleşi genitorii adecvaţi. la o temperatură de 0-1oC. Heritabilitatea elementelor de vigoare ale pomilor este ridicată. autofertilitatea şi fertilitatea naturală etc. precum şi pentru tipul de creştere şi fructificare a pomilor. are valori extrem de scăzute. dar influenţat considerabil de factorii de mediu. Producţia de fructe a fost corelată cu numărul formaţiunilor fructifere de tip scurt. fructificare pe ramuri scurte de rod (ţepuşe.

1982.2 17. a cărui manifestare este puternic influenţată de condiţiile de mediu. densitate 1000 pomi/ha). 1986.. numărul de fructe pe pom a fost corelat pozitiv cu producţia de fructe. Girogile. Între soiurile de păr există o amplă variabilitate pentru numărul de fructe pe pom.0 14.4 0. în jurul anului 1830. de vigoare mică.3 Numărul Producţia Indicele de mediu de de fructe pe productivit. dar fructele au calitate slabă.3 0. Numărul de fructe pe pom Numărul de fructe pe pom este un element de productivitate cu un determinism poligenic. Ardelean. Totuşi. în schimb.4 169.10 62.0 19.4 148.5 184. mărimea fructelor şi producţia de fructe pe pom etc.0 x 198.2 16.0 136.Ca genitori pentru obţinerea unor soiuri „spur”.23 xxx 101. Greutatea trunchiului fructelor (cm2) (g) 143. mărimea perelor este un caracter poligenic.2 0. Margue-rite Marillat. cu o valoare medie a greutăţii mult mai mică . Conference. Nain Vert având constituţia heterozigotă pentru acest locus (Nn). Berenthal.16 104.0 15. începând cu numărul florilor în coroana pomilor (intensitatea înfloritului). reducerea vigorii de creştere a pomilor se poate asigura şi prin altoirea unor soiuri slab viguroase pe portaltoi de vigoare mică (aşa cum este gutuiul). la Republica.. intensitatea căderii fiziologice a fructelor (autoreglarea încărcăturii de rod).1 73.2 182. Există numeroşi factori care influenţează acest caracter complex.9 0. După zece ani de la altoirea pe franc sau gutui.3 0. Beurré Rance. Packham’s Triumph. Grand Champion.0 207. Mărimea fructelor Şi la păr.0 12.2 144. greutatea fructelor a fost corelată negativ cu numărul de fructe pe pom (tabelul 10). Ghidra şi colab.10 98. puternic influenţat de genotipul fiecărui cultivar.0 (x) 139. Valorile caracterului pot oscila puternic inclusiv în cadrul unui număr mic de soiuri.6 x 0. pomii din soiul respectiv nu depăşesc 1 m înălţime. dar şi de condiţiile de mediu. se pot obţine descendenţi cu fructe de dimensiuni adecvate selecţiei.2 16.8 147. autofertilitatea şi fertilitatea naturală a soiurilor.10 109. Abundent. şi 139. Decourtye (1967) descriind soiul Nain Vert obţinut în Franţa dintro mutantă naturală. Beurré Durondeau.12 La cele opt soiuri de păr (plantaţie înfiinţată în anul 1984. la Doina (tabelul 9). Din punct de vedere genetic.0 (x) 21.4 o 164. Şi la păr există forme pitice.5 m.0 13. mărimea fructelor este un important element de produc-tivitate. se pot folosi soiurile Beurré Papa Lafosse. Tabelul 9 Principalele elemente ale productivităţii şi nota generală pentru calitatea fructelor la câteva soiuri de păr studiate la USAMV Cluj-Napoca.3 125. Nanismul (piticirea) este determinat de o genă majoră.8 0. pom fructe pe (kg/cm2) (kg/pom) pom 139. Beurré Hardenpont. care imprimă o vigoare redusă combinaţiei soi-portaltoi.0 166. 2001). dar şi de calitate. Soiul fructifică normal. distanţe de plantare de 4 x 2. selecţia Cluj 72-2-100 (Alston. heritabilitatea caracterului este destul de ridicată. portaltoi franc. Datorită presiunii de selecţie.10 101.3 o 110. astfel că prin alegerea ca genitori a unor soiuri cu fructe mari. în urma încrucişării unor genitori cu fructe mari.12 69.15 100.8 132. hibrizii F1 vor avea de regulă fructe de mărimi reduse.4 0. La opt soiuri studiate la USAMV Cluj-Napoca (Sestraş şi colab.1 0. La păr. 2000) numărul mediu de fructe pe pom a variat între 62.8 151. 2000 Soiul Doina Williams roşu Williams Napoca Untoasă Hardy Untoasă Bosc Republica Contesa de Paris Media experienţei Aria secţ.

Aprecierea mărimii perelor depinde foarte mult şi de destinaţia lor. cu greutatea de peste 200 g.701 K(-) .decât cea a formelor parentale. în general. Decana comisiei. Precocitatea intrării pe rod a pomilor Intrarea timpurie pe rod este importantă atât la hibrizii pe rădăcini proprii. fără variabilitate în interiorul soiului). Fon-dantă de pădure.pol. Nr. datorită dezavantajelor pe care le prezintă (similare cu cele prezentate la măr).3 28.46 14. Beurré Diel. întrucât fructele destinate consumului în stare proaspătă trebuie să fie mai mari decât cele destinate industrializării (compot.90-29. Căderea fiziol. ceea ce corespunde unui diametru al perelor de 6-7. Căderea fiziol.849 N(-) 0.2 34. (%) H. Branişte şi Parnia (1986) menţionează că.32 1. Abatele Fétel. autop.5-17. Autofertilitatea-Control II (%) G.5 cm. etc. naturală-Control I (%) I. pentru a avea o mărime optimă.32-95.0 62. După cum s-a menţionat.2-33. cu greutatea între 110-200 g. Indice productivit.7 24. mai mari decât la măr).864 L(-) 0. a fruct. Fertilit.7 18. precocitatea intrării pe rod contribuie la amortizarea mai rapidă a cheltuielilor. sucuri.762 0. fructe pe pom M.3-184.59-9. necesitate de înfiinţarea unei plantaţii de păr.854 0. Există diferenţe mari . sunt cuprinse între 150-250 g (dar cât mai uniforme. Producţia de fructe (kg/pom) N. în funcţie de greutatea lor.8-64. în câmpurile de hibrizi pot fi întâlniţi hibrizi cu fructe mari. Limitele între care trebuie să se situeze fructele noilor soiuri. de variabilitate (s%) 7.34-4. opt sau mai mulţi ani. perele se încadrează în trei clase sau categorii: fructe mici.0 12.944 0. (kg/cm2) Limitele de variabilitate (min.liber (%) K.0-139.).956 0.6 0.723 M(+) 0.) 3.820 - În ţara noastră. cât şi la pomii altoiţi. cu fructe mai mari decât ale genitorilor. (Sestraş şi colab. naturală-Control II (%) J. de aceea se încearcă aplicarea unor tehnici prin care să fie grăbită fructificarea. Amintirea Congresului. Diametrul coroanei (m) C.846 0.0 17.15 69.5 55. cu atât selecţia lor pe baza caracteristicilor fructelor se poate realiza mai repede.86 0.8 23. Înălţimea pomilor (m) B. fructe mari. a fruct. L(-) 0. de lungimea perioadei juvenile depinde durata de timp în care pomii sunt menţinuţi şi verificaţi în câmpul de hibrizi. Président Drouard.9 3. Soiuri cu fructe mari. La pomii altoiţi. Prin urmare.4-207.96-3. fructele sunt.-max. N(-) 0. Beurré Bosc.7 Coeficient Caracterul heritabilitate corelat P5% şi (sens larg) sensul 0. fructe uscate etc.797 J . Supraf. 2003).4-21. la hibrizii de păr. Duchesse d'Angoulême. destul de ridicate. majoritatea hibrizilor intraspecifici intrând pe rod abia după cinci-şase ani de viaţă. Se pot obţine şi forme transgresive. piure.0 35.10-0.2 78. până la apariţia primelor flori sunt necesari şapte. cu greutatea sub 110 g.0 5. USAMV Cluj-Napoca. secţiune trunchi (cm2) D. Fertilit. Greutatea fructelor (g) L. uneori cu greutăţi mult mai mari de 300 g (la păr.0-84. Citând date din literatura de specialitate. Tabelul 10 Principalii parametri determinaţi pentru caracteristicile analizate la opt soiuri de păr. perioada juvenilă a hibrizilor de păr pe rădăcini proprii este lungă. În ameliorarea părului nu se urmăreşte promovarea unor soiuri cu fructe foarte mari.3 125. 2000.811 0.3 145. care pot fi utilizate ca genitori în lucrările de ameliorare sunt: Triomphe de Vienne. 2000 Caracterul studiat şi unitatea de măsură A.6 16. Cu cât hibrizii intră mai timpuriu pe rod.23 Coef..6 10.843 G(-) 0.8 28.36 73.3 19. Lungimea lăstarilor (cm) E.4 55. Autofertilitatea-Control I (%) F.747 N(-) (+) 0. fructe mijlocii.

în schimb.S. Datorită acestor considerente. merită menţionate: Williams. partenocarpia este luată în conside-rare ca un potenţial element de productivitate. în timp ce Doyenné du Comice induce o juvenilitate prelungită. o uşoară fructificare parte-nocarpică. în funcţie de genitorii folosiţi. pomii vor începe să formeze flori şi fructe mult mai devreme decât pe rădăcini proprii. Din punct de vedere al eredităţii. mai ales în cazul în care aceasta se face pe un portaltoi de vigoare mică.pentru caracter între combinaţii. partenocarpia nu constituie un element de productivitate major în ameliorarea părului. Cociu şi Oprea (1989) recomandă eliminarea hibrizilor de păr care nu intră pe rod până în anul şase de la obţinerea din sămânţă. când însuşirile hibridului sunt mai stabil fixate. Se recomandă ca aprecierea precocităţii şi a productivităţii să nu se facă în anul I de rodire normală. la ultimul fructele partenocarpice având o formă inacceptabilă. nu toate se pot folosi eficient ca donori pentru intrarea timpurie pe rod. însă fenomenul fructificării partenocarpice prezintă şi câteva dezavantaje evidente: de cele mai multe ori. Decaisne Henrik. Printre soiurile care s-au remarcat ca buni genitori pentru produc-tivitate şi care se pot utiliza ca surse de gene în ameliorarea productivităţii la păr. Tendinţă foarte puternică de fructificare partenocarpică au şi soiurile Precoce de Trévoux şi Conference. Datorită dezavantajele sale şi slabei heritabilităţi a caracterului. Partenocarpia Formarea fructelor fără fecundare este un fenomen care poate influenţa productivitatea unor soiuri de păr. calleryana. cu o heritabilitate extrem de scăzută. Lungimea perioadei juvenile a hibrizilor de păr este corelată cu precocitatea intrării lor pe rod după altoire. în ereditatea juvenilităţii plantelor fiind implicate poligene. chiar şi în anii în care condiţiile climatice pot fi nefa-vorabile pentru polenizarea încrucişată. cum sunt P. fiind puternic influenţat de condiţiile de mediu. Amelioratorul poate însă amâna selecţia până când majoritatea hibrizilor intră pe rod. În unele văi umede din California. 1982). trans-mit descendenţilor o intrare precoce pe rod. favorizând obţinerea unor recolte ridicate. au un conţinut chimic deficitar în substanţe utile. la soiul General Leclerc. întrucât aceştia sunt consideraţi fără valoare. care induce şi intrarea timpurie pe rod. fructele partenocarpice au o formă neregulată (uneori sunt puternic deformate. Multe soiuri se manifestă diferit în privinţa fructificării partenocar-pice. pentru a nu risca pierderea unui material biologic care ulterior se poate dovedi foarte valoros. Ca genitor pentru precocitate s-a folosit cultivarul U. de la fără tendinţă (Beurré Clairgeau. caracterul este poligenic. fauriei şi P. de exemplu. în ani diferiţi. prin al căror efect cumulat. în urma altoirii. Selecţia unor hibrizi cu perioadă juvenilă scurtă se face pe baza unor caractere corelate cu preco-citatea intrării pe rod. Nyéki (1982) constată că între soiurile de păr variabilitatea pentru fructificarea partenocarpică este foarte largă. au aromă şi gust mai slab. Hibrizii pe rădăcini proprii obţinuţi din aceste specii intră pe rod încă din anii 3 şi 4 de la germinare (Alston. Caracterul se transmite după modelul cantitativ. La fel ca la măr. Beurré Hardy. şi îşi pierd aspectul comercial). În plus. 1975). un indiciu al unei perioade juvenile scurte este dat de lipsa ţepilor (Layne şi Quamme. fructele partenocarpice au o formă normală (Alston. fiind posibilă obţinerea unor hibrizi F1 cu o intrare precoce pe rod. soiul Williams fructifică aproape total partenocarpic. Curé). soiul Packham’s Triumph transmite o fază juvenilă scurtă numai unora dintre progenii seminali. sporadic. fără să poată fi explicate cauzele). . ci în al II-lea an. 309. iar în alte condiţii nu formează deloc fructe fără polenizare străină. de la o zonă geografică la alta. Passe Crassane). în care nu ar fi necesari polenizatorii. Dintre soiurile cu precocitate în rodire. introducerea în cultură a unor soiuri partenocarpice ar permite înfiinţarea plantaţiilor pure. soiul Beurré precoce Morettini transmite la descendenţi o perioadă juvenilă scurtă. Unele specii de Pyrus. Desigur că. 1982). în urma recombinărilor ce au loc în urma hibridării. până la tendinţă foarte puternică de partenocarpie (Arabitka. Beurré Hardenpont. sau chiar de la un an la altul (la Napoca a fost sesizată.

culoarea perelor este influenţată de raportul dintre pigmenţii respectivi. 3. fixate în baza genetică a fiecărui soi. este deter-minată de o singură genă dominantă (Layne şi Quamme. Deoarece pe piaţă sunt acceptate fructele cu orice formă.4. dar care are un grad ridicat de complexitate. aspectul comercial atrăgător şi calitatea gustativă deosebită a perelor.a. şi de modul în care ele sunt influenţate de condiţiile de mediu. lipsa sclerei-delor etc..2. eventual conică. 1986). sucuri etc. recoltarea. La maturitate. dar se urmăreşte ca noile soiuri să aibă fructe aspectuoase ca formă. calitatea de ansamblu a fructelor este dată de aşa numitele elemente de calitate.). Forma fructelor În multitudinea soiurilor de păr există o amplă variabilitate pentru forma fructelor. Republica. La aceste soiuri mutante. Republica). în cazul soiului Starkrimson. apropiate de forma clasică de pară (piri-forme). piriformă. Acest statut este conferit nu numai de timpurietatea unor soiuri. compoturi. transportul. regulate. o importanţă fundamentală o are gustul şi celelalte particula-rităţi intrinseci ale fructelor (consistenţă. Culoarea de fond este determinată monogenic. Perele sunt foarte apreciate în consumul curent. fiind în anumite cazuri socotite „de lux”. putând varia de la verde închis la galben. suculenţă. Haydeea. O culoare deosebit de atrăgătoare a fructelor are noul soi Ina Estival (roşu aprins. În afara aspectului comercial. cu . ca atare. Fructele care se abat puternic de la forma piriformă. alela pentru culoarea galbenă fiind dominantă faţă de alela pentru culoarea verde. Abatele Fétel). sau piriform alungită (Monica. Culoarea fructelor Culoarea fructelor este un element comercial de calitate. nu au un aspect comercial foarte atrăgător. 1994). Red Sensation) având de regulă un succes mai mare pe piaţă. păstrarea. Alela care determină prezenţa pigmentului antocianic şi. Lucius. Highland. Şi la păr. Dr. culoarea roşie a fructelor se transmite dominant în F1 faţă de lipsa culorii de acoperire. de multe ori ele formând o categorie aparte de fructe. este recesivă faţă de alela care determină lipsa acesteia. mutantă „roşie” din Favorita lui Clapp). (Cociu şi colab. Culoarea de acoperire roşu intens pe care o au fructele soiurilor Cardinal Red şi Max Red (selecţionate ca variaţiuni mugurale din soiul Williams). la alte soiuri mutante cu fructe roşii. culoarea de acoperire a fructelor. La majoritatea soiurilor de păr. Ereditatea formei fructelor pare a fi poligenică. în lucrările de selecţie forma nu constituie un criteriu eliminatoriu. strălucitor). paste. ci şi de sensibilitatea recunoscută a fructelor şi perisabilitatea lor. Calitatea fructelor Calitatea perelor constituie un foarte important obiectiv de amelio-rare. Napoca. ş. 1999. care este esenţial la fructele destinate consu-mului curent. de la sferică sau maliformă (Delbarexquise d’hiver. în stare proaspătă. de tehnologia de cultură aplicată. cu condiţia ca ele să fie regulate. Cedrata Romana. aromă. fiind procesate în marmelade.. până la conică şi tronconică. 1975). Ghidra şi colab. în schimb. culoarea nu se transmite dominant progenilor (de exemplu. comercializarea fructelor etc. sau chiar trufandale. fructele colorate (de exemplu cele de culoare roşie ale soiurilor Cascade.Santa Maria. iar cele cu „gâtul” lung (şi subţire) pot fi mai sensibile la recoltare şi manipulare. Perele furnizează şi o materie primă pentru industria alimentară. însă în încrucişările unor genitori de tipul rotund x piriform şi obovat x piriform s-a obţinut o frecvenţă foarte mare a descendenţilor cu fructe rotunde şi obovate. fapt care a făcut ca aceste forme să fie considerate dominante faţă de cea piriformă (Layne şi Quamme. creat la SCDP Cluj. caracteristică deosebit de avantajoasă pentru asigurarea succesului comercial. Ardelean. de aceea multe soiuri nu au culoare de acoperire. 1975. culoarea fructelor este dată de prezenţa în coajă a pigmenţilor clorofilieni (verzi) sau a celor carotenoidici (galbeni). Curé.

cât şi pentru industrie. cu numeroase sclereide în jurul casei seminale. pentru piure. tipic pentru această caracteristică. aşa numitele pere „untoase” („beurré”). alb-gălbuie sau galbenă (carac-teristici urmărite şi în selecţia soiurilor noi).. herita-bilitatea caracterului a fost ridicată. Suculenţa fructelor Conţinutul în suc al fructelor la păr este un element de calitate extrem de important. dominantă asupra a două alele recesive. culoarea albă fiind determinată de o singură genă. cu vinişoare intens colorate. „Cu miez roşu”. 1965. untoasă. „plasă” sau „rugină”. fără ca astfel de soiuri să piardă din valoarea comercială. mulţi consumatori fiind încântaţi de culoarea ruginie a fructelor. Suculenţa perelor influenţează puternic gustul acestora. În China şi Japonia. în încrucişări dintre soiuri europene. Consistenţa pulpei Consistenţa pulpei sau textura este un element important al calităţii perelor. deoarece noile soiuri trebuie să aibă fructe cu pulpa fină. rugina nu este acceptată întrucât colorează produsul final. prezenţa ţesuturilor pietroase în fructe la hibrizi constituie un criteriu eliminatoriu. . roşu etc. citaţi de Layne şi Quamme. Ţesutul rugos trebuie să fie răspândit uniform pe suprafaţa fructelor. 1975). heritabilitatea consistenţei pulpei a avut valori mici. În America. aceeaşi cantitate de zahăr dând un gust mai dulce într-o pară suculentă. prin selecţie în hibrizi proveniţi din încrucişarea Doyenné d’Hiver x Madame Levavaseur. fină a pulpei şi fără sclereide. orice alte culori (brună. pyrifolia sunt preferate fructele cu o consistenţă tare. apreciat în mod diferit de consumatorii din areale geografice diferite. în general soiurile de iarnă având fructe cu o textură fermă. ale aceluiaşi locus. Consistenţa fructelor este puternic influenţată şi de epoca de coacere. fondantă. soiul vechi autohton cu un nume sugestiv. Europa şi Australia sunt preferate fructele cu o consistenţă moale. atât în consumul pentru desert. tare. este puţin preferat şi datorită pulpei colorate (roz-vişiniu). În experienţele efectuate de White şi colab. cu diferite intensităţi ale nuanţei spre crem sau galben. Dimpotrivă. cu sclereide. Pentru crearea unei variabilităţi adecvate selecţiei efectuate pe baza acestui criteriu de alegere se pot utiliza ca genitori soiurile din grupa „Beurré” („Untoase”). care condiţionează culorile verde şi crem (Zielinski şi colab. soiul Beurré Bosc. Culoarea pulpei La pere. creat la SCDP Voineşti (1973) de Moruju. Pulpa cu cea mai obişnuită culoare este albă. dată de ţesutul rugos de plută. întregi. ussuriensis şi P. Soiul Republica. galben. decât într-una lipsită de suculenţă. prin păstrare peste iarnă fermitatea pulpei se micşorează. are un aspect comercial deosebit de atrăgător. roz.atât mai mult cu cât aceasta este asociată cu fructe mari şi cu o formă corespunzătoare (Ghidra şi colab. (2000). are fructe tari. în funcţie de soi (specie) pulpa poate avea culori diferite. de la alb până la verde. putând căpăta o consistenţă fondantă la ajungerea la momentul optim de consum. Se consideră că ereditatea caracterului este simplă. Dacă fructele se recoltează toamna cât mai târziu. crocantă a pulpei. fermă. roşie sau verde) fiind respinse.. altfel culoarea fructelor nu este atractivă şi aspectul comercial este depreciat (aspect întâlnit la Conference). Consumatorii preferă perele cu pulpa albă. pe placul majorităţii consumatorilor. În lucrările de selecţie. sunt acceptate chiar unele soiuri cu ţesuturi pietrificate în fructe. unde principalele soiuri derivă din speciile P. dar informaţiile din literatura de specialitate sunt destul de ambigue. alternative. 2000). sau asiatice x europene. La multe soiuri de păr apare pe fructe culoarea de acoperire maro. De exemplu. Datele privind ereditatea texturei pulpei şi prezenţa ţesuturilor sclereidale indică faptul că aceste caracteristici sunt determinate de gene majore. La soiurile la care fructele sunt destinate pentru procesare. iar în încrucişări dintre soiuri asiatice.

între soiuri existând diferenţe marcante. Trebuie precizat faptul că.3 6.2 5. 1986). Acesta a fost găsit ca un puiet sălbatic în Aldermaston. iar şi cele plăcut şi discret aromate Cel mai elocvent exemplu privind modul în care gustul fructelor. printr-o alegere corespunzătoare a genitorilor. În afară de conţinutul în zahăr şi aciditate. care permit alegerea unora ca genitori pentru diferite caracteristici dorite (tabelul 11. Variabilitatea principalelor componente chimice din fructe este destul de ridicată.38 10. Williams Bon Chretien.6 0.. 2002) Soiul Beurré Giffard Beurré precoce Morettini Clapp Favorite Napoca Williams Dr. de un învăţător pe nume Stair. după Sestraş şi colab. Practic.4 5. dar şi criteriul de alegere fundamental. Există şi alte soiuri de păr cu fructe foarte bune.25 5.3 0. Chiar dacă perele sunt fructe foarte apreciate pentru gustul lor.29 7. Berkshire (Anglia). rămânând după mai bine de 230 de ani un etalon pentru calitate la păr.72 34 197 16. la diferite soiuri de păr (Sestraş şi colab. dar fără să-şi mai menţină calitatea de ansamblu. Stair’s Pear sau alte sinonime. fructele îşi pierd consistenţa şi par foarte suculente.29 33 189 15. poate influenţa evoluţia unui soi ca răspândire şi cultivare. o problemă comună tuturor soiurilor o reprezintă conţinutul relativ sărac în elemente chimice utile şi valoarea lor nutritivă destul de scăzută. îndeosebi la soiurile de vară şi toamnă. cu un gust plăcut.Caracterul este determinat de o singură genă majoră. iar prin 1797 a fost dus în America. Jules Guyot Triomphe de Vienne Greutatea Substanţă Zahăr Vitamina Aciditate Nota fructelor uscată reducător C % degustare (g) % % (mg) 106 17. în anul 1770.67 33 157 15. Datorită acestui determinism genetic.61 31 218 16.20 6. în ereditatea celor două componente fiind implicat un grup de poligene pentru zahăr şi un altul pentru aciditate. calitatea gustativă a perelor este puternic influenţată de substanţele tanante şi aromatice. sunt preferate perele cu o astringenţă foarte fină. care l-a răspândit cu numele său. compoziţia chimică a fructelor şi notele obţinute la degustare. după un model strict cantitativ. Tabelul 11 Greutatea fructelor. 2002). Bartlett. soiul începând să fie cunoscut cu numele de Stair’s Pear şi Williams. se poate obţine relativ uşor o proporţie mare de indivizi F1 la care fructele să fie suculente. dar fără să ajungă la celebritatea soiului Williams.11 6. citaţi de Ardelean. cu alela pentru fruct suculent dominantă asupra celei pentru fruct lipsit de suculenţă (Zielinski şi colab.6 6. în lucrările de ameliorare se doreşte crearea unor noi soiuri la care fructele să aibă un conţinut mai bogat în substanţe utile.17 5.6 5.70 27 183 15..2 0. Din 1817 soiul a ajuns la Bartlett.20 6. care dă un gust răcoritor fructelor. aciditate.1 6. în privinţa astringenţei (adesea localizată în compuşii din pieliţă). De la acesta l-a primit un pepinierist (Williams). în zahăr. bine apreciate şi cotate prin prisma calităţii fructelor. Gustul fructelor este elementul de calitate hotărâtor pentru valoarea unui soi. Din aceste motive. respectiv calitatea generală a fructelor. echilibrat.9 0. îl constituie soiul Williams. 1965. dulce uşor acidulat. Gustul şi aroma fructelor La fel ca la măr. Conţinutul fructelor în zahăr şi aciditate se moştenesc independent. aplicat în câmpurile de hibrizi în vederea selecţionării plantelor elită. final. în momentul de faţă. soiul este cunoscut în întreaga lume.7 0. vitamine etc.. şi la păr gustul fructelor este determinat în mod hotărâtor de raportul dintre conţinutul în zahăr şi în aciditate. imediat după depăşirea momentului optim de consum.3 0.2 0. unde s-a cultivat sub numele Williams Bon Chretien. purtând denumirile Williams.7 6.21 30 165 15.29 34 .

92 mg/100 g fruct proaspăt).11 5.41 6.21 0.87 8.5 5. Bonne Louise d'Avranches. Thompson. Haydeea (ultimul.63 6.10 0.22 6. Moonglow.92 6.14 0. Beurré Hardy. Delbarexquise d’hiver. Beurré d’Anjou. Cociu şi colab.42 0. au fost obţinute la soiurile Willimas. Beurré Hardenpont.3 6. şi invers). Soiurile remarcate pentru gustul bun şi conţinutul bogat al fructelor în zahăr şi acid ascorbic pot fi utilizate ca genitori pentru calitatea fruc-telor. şi nu sunt agreate de consumatorii de pere din Europa.07 0.5 5. (pentru conţinut mare în Vitamina C).5 5.11 0. multe având fructe foarte suculente.6 0. Bonne Louise d'Avranches.5 17.2 18.71 5. sunt total diferite de cele aparţinând speciei P. President Drouard.9 6. strânsă (cu cât fructele au fost mai înalte.8 20. dar gust slab.13 0.85 6.22 0.1 18. 1994. respectiv cu aciditatea acestora. Conférence.5 19.3 6. Willimas.19 5. President Carnot. Notair Lepin.97 7.00 6. Graslin.58 0. Fondante du Bois.a.12 0.1 19. Clapp Favorite.13 0.1 17.10 6.11 0. dintre .0 18.27 0. Soiurile asiatice („Nashi”). Printre cele remarcate printr-o calitate mai bună a fructelor.5 17.14 0. Duchesse d'Angoulême.4 5. care reflectă şi cea mai bună calitate a fructelor. cele mai mari note medii. iar corelaţiile identificate pot fi folosite în selecţie.2 14. 1999): Highland.13 32 30 31 31 30 28 32 33 30 31 26 30 30 30 32 27 32 31 33 33 28 28 Fructe bogate în zahăr se întâlnesc la soiurile Doyenné d’Hiver (Decana de iarnă).64 7. Triomphe de Vienne.Haydeea Amintirea Congresului Fondante du Bois Bonne Louise d'Avranches Beurré Diel Dr.15 0.2 6.18 0. bretschneideri sau P.30 7.17 9.17 0. Contesa de Paris. Haydeea. şi îşi au originea în estul Asiei. În urma aprecierii prin notare a elementelor care contribuie la aspectul comercial al perelor. Grand Champion (pentru conţinut mare în zahăr). Matya.8 17. Bergamotte Esperen. iar în acid ascorbic (Vitamina C): Beurré precoce Morettini. Argessis (pentru gust plăcut).69 6. Napoca.14 0.85 5.17 0.97 7. communis.4 16. Beurré Hardy.. Beierschmidt. Doyenné du Comice. care provin din speciile Pyrus pyrifolia.15 0. Beurré Starckmans ş.4 16. cu 7.58 6.7 6. Napoca. Alte soiuri care pot fi utilizate ca surse de gene în ameliorarea calităţii perelor sunt (Branişte şi Rădulescu. în China.5 13. Untoasa de Geoagiu. degustărilor efectuate şi a completării buletinelor de apreciere organoleptică a fructelor. cu atât conţinutul lor în SU% a fost mai scăzut.8 5. Haydeea.19 5.0 5.63 6.5 4. La soiurile studiate s-a constatat că între înălţimea fructelor şi conţinutul acestora în substanţă uscată există o corelaţie negativă. Alexandre Lucas.1 7. Triomphe de Jodoigne.7 6.3 21. Contesa de Paris. Japonia sau Korea. Josephine de Malines.0 7.9 16. Lucius Duchesse d'Angoulême Conférence Abbé Fétel Beurré Bosc Beurré Clairgeau Beurré Hardy Păstrăvioare Président Drouard Beurré Hardenpont Curé Doyenné du Comice Comtesse de Paris Josephine de Malines Olivier de Serres Doyenné d’Hiver Passe Crassane 212 280 232 120 315 234 328 186 253 236 285 231 129 265 172 274 265 192 148 172 202 165 17. Alte legături strânse au fost identificate între conţinutul fructelor în substanţă uscată şi zahăr.68 6.8 16. P. Beurré Giffard.8 6.14 0. ussuriensis.9 16. Beurré Bosc. mai alungite spre peduncul.4 16. şi între conţinutul fructelor în zahăr şi aciditate.3 5.3 6. Olivier de Serres.3 3. Beurré precoce Morettini.1 15.9 17.0 6.3 6. iar notele pentru calitatea fructelor au fost corelate negativ cu greutatea perelor.3 7.

Favorita lui Clapp. Napoca. Contesa de Paris. Soiul Napoca. se pot aminti: Nijisseiki (sau Twentieth Century). Epoca de coacere a fructelor Sortimentul actual la păr cuprinde o gamă diversă de soiuri. urmărindu-se crearea unui conveer varietal prin care să fie asigurată piaţa cu fructe proaspete o perioadă cât mai îndelungată din timpul anului. Dr. dimpotrivă. Beurré Hardenpont. sau. Timpurie de Trevaux. Străulea şi R. se pot utiliza ca genitori soiurile Beurré precoce Morettini. la ICDP Piteşti-Mărăcineni. cele mai mari şanse pentru obţinerea unor hibrizi F1 cu maturare timpurie sau tardivă există atunci când se încrucişează soiuri având epoca de coacere dorită. Folosindu-l ca genitor. Olivier de Serres ş. Beurré Hardenpont. mulţi amelioratori acţionează în direcţia creării unor soiuri cu coacerea foarte timpurie a fructelor. Virgiliu Hibernal are fructe de foarte bună calitate. Conference).4. de toamnă (ex. iar datorită transgresiunilor se pot obţine descendenţi la care fructele să aibă o păstrare mai bună peste iarnă comparativ cu cele ale genitorilor. Carpica şi Getica (toate provenind din încrucişarea Napoca x Beurré precoce Morettini). Ina Estival etc. În lucrările de ameliorare. 2000). Daciana. Coscia. Branişte a creat numeroase soiuri cu coacere timpu-rie. Haydeea. Beurré Giffard. crearea unor soiuri de păr rezistente la ger constituie . Aromată de Bistriţa. Dintre soiurile de iarnă noi. soiurile de vară transmit descendenţilor şi o slabă capacitate de păstrare a fructelor. Contesa de Paris. pot fi implicate şi efecte de dominanţă.4. cu o epocă de maturare a fructelor variabilă. Williams. care în condiţii obişnuite de păstrare ajung la maturitatea de consum în ianuarie-martie. Beurré Hardy. pentru crearea unor soiuri cu o maturare tardivă a fructelor. Tămâioasă Robert. cu coacere târzie şi păstrare îndelungată a fructelor. Palocsay. Timpurie de Dâmboviţa). Ca genitori pentru coacerea tardivă a fructelor se pot utiliza soiurile: Passe Crassane. Pentru lărgirea conveerului varietal. Bella di Giugno. Republica. 3.. selecţii în combinaţia Napoca x Beurré Giffard). Soiul Virgiliu Hibernal provine din încrucişarea Passe Crassane x Contesa de Paris şi a fost omologat în anul 2000 (Ghidra şi colab. Din punct de vedere al epocii de coacere. în funcţie de formele parentale utilizate. chiar dacă fermitatea pulpei nu pare corelată cu „prăbuşirea” internă a perelor (Hjeltnes. s-a dovedit un foarte bun genitor şi pentru precocitatea coacerii fructelor. Republica. Euras. Josephine de Malines.care unele au pătruns şi în SUA. Shinsui. Rezistenţa la ger Părul este o specie mai sensibilă la ger decât mărul şi necesită mai multă căldură în cursul perioadei de vegetaţie. Chojuro. transmiterea epocii de coacere a fructelor de la genitori la descen-denţi fiind asigurată. Okusankichi etc. Abatele Fétel. Niitaka. N. 3. soiurile de păr se clasifică în: de vară (ex. Hwa Hong. creat la Cluj de către M. Hosui. unde se cultivă pe diferite suprafeţe. de efectele de aditivitate dar. Argessis. Pentru obţinerea unei variabilităţi adecvate selecţiei unor soiuri de vară.a. Shinsetsu. În general. caracterul are un determinism poli-genic. 2000). Jules Guyot. Shinseiki (New Century). Australia etc. Olivier de Serres. Ţinându-se seama de determinismul genetic al epocii de coacere a fructelor. se vor alege ca genitori soiuri care prezintă această particula-ritate. Euras. de la foarte precoce până la foarte tardivă. Decana de iarnă etc.4. create în România. Tsu Li. Din punct de vedere ereditar.3. De exemplu. Epoca de coacere a fructelor reprezintă un obiectiv important de ameliorare. de iarnă: Curé. Beurré Bosc. Aromată de Bistriţa. în principal. printre care: Trivale şi Triumf (ambele.

Cele mai multe cultivaruri supra-vieţuiesc unor asemenea temperaturi dacă sunt deplin aclimatizate. Pentru obţinerea unor hibrizi F1 la care rezistenţa la ger să fie asociată cu productivitatea şi calitatea fructelor. ussuriensis şi soiuri de foarte bună calitate aparţinând speciei P. scoarţă.5. P. La păr. prelungindu-se procesul de obţinere a unor soiuri noi. primăvara devreme). îngheţurile târzii de primăvară afectează mai puţin soiurile de păr decât pe cele de măr.2ºC. 1982). mulţi amelioratori au efectuat încrucişări între P. Harbin (Stushnoff şi Garley. iar fructele legate la -2. întrucât astfel de soiuri prezintă câteva avantaje certe: conferă o longevitate mai mare pomilor.9ºC. în timp ce P. şi caractere de rusticitate (fructe mici şi de slabă calitate. Simon. asigură producţii constante de la un an la altul. În condiţii artificiale. Gerul care survine iarna devreme. în principal aditiv. comparativ cu folosirea unor forme sălbatice de P. chiar dacă aceasta este mai mică decât cea existentă între specii. iar P. . Andrew. communis. muguri vegetativi. Comportarea părului la ger este o caracteristică complexă. Gaspard. epoca de înflorire trebuie să asigure simultaneitatea înfloritului la soiurile dintr-o plantaţie şi să favorizeze interpolenizarea acestora. Întrucât rezistenţa la ger are un determinism poligenic. florile deschise la -3. dau posibilitatea extinderii culturii în zonele şi la altitudinile cu ierni reci şi geruri aspre. la toate cele trei speciile: P. bobocii florali sunt afectaţi la -4. Bessumianka (Bell. fapt care impune efectuarea câtorva generaţii de backcross. Chiar dacă părul înfloreşte mai devreme cu câteva zile decât mărul. pyrifolia. pyrifolia -28ºC (Bell. Printre cele mai rezistente soiuri communis la ger. medie sau târzie. -40ºC) şi fructe de calitate superioară comparativ formei parentale P. John. communis sunt adaptate la condiţiile din regiuni unde media temperaturilor minime variază între 28. Peter. ussuriensis şi hibrizii proveniţi din această specie pot fi crescuţi între 17ºC şi -35ºC. Chiar dacă aceste soiuri nu au calitatea unora din specia P. communis -29ºC. Cu toate acestea. Philip. în ameliorarea părului se poate acţiona şi prin intermediul portaltoilor. care pot interveni în orice sezon al anotim-pului rece (iarnă timpurie. în literatura de specialitate sunt menţionate următoarele: Augustparon. fluctuaţiile de temperatură din iarnă şi primăvară pot afecta atât lemnul. ussuriensis şi P. Epoca de înflorire Rezistenţa florilor la îngheţ este o altă caracteristică importantă care contribuie la o bună comportare a părului la temperaturile scăzute. înflorire timpurie etc. cele mai multe cultivaruri din P. care depinde de rezistenţa diferitelor organe ale pomilor (ramuri. Rezistenţa la ger a pomilor din acelaşi soi este mai mică la altoirea pe gutui decât la altoirea pe portaltoi franc. ţesutul lemnos provenit de la plante aflate în repaus vegetativ deplin a rezistat la aproximativ aceeaşi temperatură. Hovsta. O variabilitate a rezistenţei la ger se manifestă şi în interiorul speciei P. Pioneer 3. ussuriensis care trans-mit descendenţilor. communis au o bună rezistenţă la ger (-30ºC. Thomas. Pentru creşterea rezistenţei pomilor la ger. communis (între soiuri). constituind şi poten-ţiale surse de gene pentru crearea unor noi soiuri rezistente la ger: David. muguri floriferi) la acţiunea unor temperaturi negative scăzute.9ºC şi -6. 2002). Hanson Seedless. ussuriensis x P. rădăcini. epoca de înflorire este importantă pentru asigurarea rezistenţei florilor la temperaturile coborâte care pot surveni primăvara târziu. 3. pyrifolia poate fi mai scăzută decât la soiurile din P. communis.).7ºC. ussuriensis. prin folosirea soiurilor cu o bună comportare la temperaturi negative coborâte în hibridări dirijate se pot obţine descendenţe hibride în care selecţia pentru caracter să fie eficientă. poate fi crescută în areale unde media temperaturilor minime ajunge numai la -1ºC. Unele soiuri obţinute din încrucişări de tipul P. eventual.un obiectiv important. cât şi mugurii. Moe. 1990). În plus. În general. 1990). 1990). trunchi.4.7ºC (Cimpoieş. ussuriensis -28ºC şi P. communis şi datorită înflorii mai timpurii a pomilor la primele două specii (Bell. ele pot fi utilizate eficient în ameliorare. adaptată la un climat blând. Rezis-tenţa la îngheţ în cadrul unor soiuri din speciile P. împreună cu rezistenţa la ger.

originar din Franţa. testate pentru rezistenţa lor în SUA (Cociu şi colab. la care să fie micşorat riscul de îngheţ al florilor. 1982. 1990). pyrifolia (Bell. Harbin. Maxine. cea mai ridicată rezistenţă la arsura bacte-riană o posedă P. fructelor. Germania. 1982. Thibault. 1995). 1982). O bună rezistenţă se întâlneşte şi în . Harrow Delight. Treptat. Rezistenţa la arsura bacteriană Arsura bacteriană. communis x P. Haydeea a înflorit primul (19 aprilie). arsura bacteriană s-a răspândit din SUA în ţările din vestul Europei. Majoritatea soiurilor P. Chien Pa Li. Favorita lui Clapp. printre care Poire Fleurissant Tard. Cociu şi colab. numită şi focul bacterian (în engleză „fire blight”). Tămâioase de Călimăneşti. în funcţie de partenerul folosit. 1990). Chiar dacă în data de 15 aprilie s-a înregistrat o minimă absolută de –4. Datorită faptului că boala este extrem de periculoasă şi afectează suprafeţe întinse cultivate cu păr în întreaga lume. Alte potenţiale surse de gene pentru rezistenţa la Erwinia sunt: Dawn. Anjou. cu o heritabilitate scăzută (Ardelean. de exemplu Haydeea 14 zile. Beurré Bosc. ussuriensis care. care a afectat semnificativ viabilitatea şi capacitatea de germinare a polenului. Pere de iarnă. dă naştere unor descendenţi rezistenţi în proporţii cuprinse între 33-80%. printre soiurile moderat rezistente se situează Seckel şi Kieffer Seedling. 1999). Tyson. Monterey. de 40 g. lăsta-rilor. soiuri locale româneşti. Favorita lui Clapp. Barnet. iar Napoca ultimul (24 aprilie). O eventuală rezistenţă (apreciată ca moderată) este prezentă la mai puţin de 5% dintre soiurile de păr. Red Pear etc.2ºC. pe care frunzele uscate rămân atârnate. 1982). soiurile chinezeşti Ba Li Hsiang. la care apare un simptom tipic. Orient. Europa Occidentală (Anglia. Jeanne d’Arc. apoi spre est. În urma testării prin infecţii artificiale. producţia de fructe nu a fost diminuată la nici un soi. Pere gutui. Nyéki. iar Napoca 10 zile (Sestraş şi Ghidra.6. decât cele cu înflorire mai tardivă. 3. fiind uşor de recunoscut. communis sunt sensibile la atacul de Erwinia amylovora. Bonne Louise d'Avranches. cu înflorire la 12 zile după Conference. Gorham. În ultimii zece ani. Beurré Hardy. provocată de bacteria Erwinia amylovora este boala cea mai periculoasă a părului. Bosc. 1982. Doyenné du Comice. Franţa. Galbene. 1982. Ta Tau Huang..În ameliorare se urmăreşte crearea unor soiuri noi cu o înflorire tardivă. Dintre soiurile utilizate sau recomandate ca genitori pentru înflori-rea tardivă se pot menţiona: Frangipane. însă cu fructe foarte mici. Napoca (Alston. Huang Hsiang Sui Li. trunchiului sau rădăcinilor pomilor. Double de Guerre. Epoca de înflorire este un caracter determinat poligenic. Dintre soiurile create la Cluj. Farmingdale. În afara celor două soiuri menţionate.4. Pierre Corneille (Branişte şi Andreieş. care sunt selecţii P. Olanda) etc. din SUA. Danemarca. îndoirea sub formă de cârjă. îndeosebi când sunt afectaţi lăstarii tineri. Hung Guar Li. rezis-tenţa la arsura bacteriană constituie un obiectiv major al ameliorării părului.. printre acestea fiind incluse şi unele foarte valoroase. 1999). Le Conte (van der Zwet. Comice. Combaterea agentului patogen prin tratamente fitosanitare este costisitoare şi nu întotdeauna eficientă. încrucişată cu soiuri de calitate de tip communis. Dintre speciile de Pyrus. alte genotipuri considerate relativ rezistente la arsură bacteriană. Garber. Aurora etc. B. s-au dovedit mai puţin sensibile soiuri precum: Duchesse d'Angoulême. Începutul înfloritului a fost corelat strâns cu durata înfloritului.. Waite. cum sunt: Williams.. Brandy. (van der Zwet. de cele mai multe ori plantaţiile infectate trebuind defrişate. Atacul se manifestă asupra florilor. în condiţiile deosebite ale primăverii anului 1993. utilizate şi recomandate în lucrările de ameliorare sunt: Magness. boala a fost semnalată şi în ţara noastră. soiurile cu o înflorire timpurie menţinându-şi mai mult timp florile deschise. Old Home. Quamme. iar în urmă cu doi-trei ani câteva plantaţii de păr din Judeţul Cluj au trebuit defrişate datorită infecţiei cu Erwinia amylovora. Moonglow. precum Decana Krier. pulpă astringentă etc. 1986). În acelaşi scop au fost folosite şi unele „perry pear” (pere pentru cidru).

provocând pagube în producţia de fructe şi depreciind calitatea acesteia. Conference. ereditatea rezistenţei la arsura bacteriană a fost poligenică. Branişte şi Andreieş. nu a prezentat simptome de atac.. x bretschneideri. Cociu şi colab. de 3:1 şi 1:1 (rezistent : sensibil). mai puţin utili-zate ca genitori datorită faptului că au fructe mici. la genoti-purile sensibile. sub 1 cm în diametru. de tip poligenic. Madame Levavaseur. (2002). soiurile Passe Crassane şi Abatele Fétel şi-au confirmat sensibilitatea la arsura bacteriană. 1990. Republica. în privinţa reacţiei lor la patogen. în seră. calleryana şi P. Determinismul genetic al rezistenţei la rapăn poate fi diferit în funcţie de genotipurile cu care se lucrează.4.7. hibrizii F1 având o rezistenţă medie apropiată de rezistenţa medie a genitorilor (Quamme.. existând soiuri cu o comportare diferită la boală. în diferite condiţii de mediu şi de existenţă a raselor ciupercii (Bell. calleryana posedă o înaltă rezistenţă şi este considerat imun în condiţii naturale. 1990). considerat foarte rezistent. nici unul dintre soiurile speciei P. O foarte ridicată rezistenţă la Venturia pirina se întâlneşte în unele forme şi soiuri ale speciilor P. şi 50% la hibrizii infectaţi natural. eventual. 1990). Este posibil ca diferenţele semnalate între soiuri. 1982. să se datoreze datelor privind comportarea individuală a soiurilor. sau în cultivaruri derivate din ele. Chiar dacă din cercetările efectuate până în prezent. soiul Kieffer Seedling. Printre soiurile cu o bună comportare la atacul de rapăn sunt incluse Williams. communis nu poate fi considerat imun la atacul de rapăn. Imperiale). de la sensibile la rezistente. o selecţie din P. (Branişte şi Andreieş. Argessis. a demonstrat natura poligenică a celor două surse de rezistenţă (Harrow Sweet şi US 309). şi atacă frunzele. provenit din P. Euras. activitatea polifenoloxidazei este mai mare decât la soiurile sensibile (ex. Se. în schimb. Doyenné d’Hiver. fructele pot rămâne mici sau se pot deforma. variabilitatea în interiorul speciei este foarte mare. 1999). întrucât în afara petelor maronii şi eventual crăpării pieliţei în punctele atacate. După Thompson şi colab. din varianţa fenotipică totală. Starking Delicious. P. pyrifolia. moştenită de la P. pe baza unor rapoarte de segregare mendeliene obţinute de el. cele mai multe soiuri fiind heterozigote (Sese). lăstarii şi fructele. Distribuţia continuă. dar prezintă avantajul că are fructe de mărime medie. În experienţele efectuate de Dondini şi colab. precum şi unele soiuri asiatice din aceeaşi . Rezistenţa la rapăn Rapănul părului este cauzat de agentul patogen Venturia pirina Aderh. fără să fie identificate gene majore. 1982). Fondantă de pădure. Maria Romana etc. o pondere importantă a revenit efectelor genetice aditive: 30-50% la hibrizii verificaţi în condiţii artificiale de infecţie. şi la fel activitatea izoperoxidazei (Branişte şi Andreieş. pyrifolia şi. betulaefolia. conţinutul în aminoacizi este mai mare decât la cele rezistente. în timp ce Brown (1960) opina că rezistenţa are o ereditate complexă. pyrifolia manifestă o rezistenţă mai scăzută. 3. În alte experienţe. La soiurile rezistente. Timpurie de Trevaux. 1990). ussuriensis. în câmp. P. P. Atacul pe fructe scade sau poate chiar anula aspectul comercial şi valoarea de piaţă a perelor. iar conţinutul în substanţe tanoide este mai mare la genotipurile rezistente faţă de genotipurile sensibile. Dr. Decana de iulie. Soiul ornamental Bradford. Notair Lepin. în seră. Jules Guyot (Bell. Determinismul genetic al rezistenţei părului la arsura bacteriană nu este pe deplin cunoscut. folosit ca martor. că rezistenţa este controlată de o singură genă majoră. Curé. (1975). iar Harrow Sweet şi US 309 rezistenţa. Triomphe de Vienne. la care se îmbină rezistenţa la Erwinia. Jeanne d’Arc.unele forme din speciile P. sensibilitatea extremă a părului la atacul de Erwinia este cauzată de o genă dominantă. pyrifolia. 1990). în condiţii de infecţie artificială. Layne şi Quamme (1975) citându-l pe Stanton (1953) care a sugerat. Contesa de Paris. Prin încrucişarea repetată a aceste specii cu soiuri communis s-a obţinut soiul Mac. cu o calitate acceptabilă a fructelor preluată de la soiul Gorham (Bell şi colab. Old Home. De exemplu. tipic cantitativă a comportării la atacul de Erwinia amylovora a progenilor rezultaţi din încrucişările dintre soiurile sensibile şi cele rezistente.

Imperiale. în seră. sunt foarte sensibile la rapăn: Imperiale. Philip. Sierra. ussuriensis x P. Rezistenţa la atacul puricilor meliferi Puricii meliferi sunt dăunătorii cei mai periculoşi pentru soiurile de păr din specia P. Körte. 1994). în marea majoritate. P. ulterior. textură pietroasă etc. sau calamitând plantaţiile (Bell. fauriei. În urma hibridărilor artificiale. se instalează ciuperci din genul Capnodium. dejecţiile dăunătorilor se scurg pe frunze.5%) s-au dovedit foarte sensibile la Psylla. Spina Carpi (Ghidra şi colab.) care atacă părul: Psylla pyricola Foerster. în anumite condiţii atacul acestora producând pagube deosebit de mari în culturile din Europa şi America de Nord. Sorbopyrus. President Heron. fructe.8. Krupna Bursusus. pe parcursul mai multor ani. printre acestea situându-se şi unele foarte răspândite în cultură şi cu fructe de foarte bună calitate: Williams. pe organele atacate apare o fumagină caracteristică. 284 (69. în condiţii artificiale de infecţie. Psylla este vectorul micoplasmozei „Pear Decline” (declinul părului). Tiojuro. Zielinka şi alte câteva soiuri sârbeşti: Karamanka. şi pot fi recomandate ca potenţiali genitori (Branişte şi Rădulescu. P. Favorita lui Clapp. Soiurile communis sunt. Pe lângă aceste efecte directe.specie. au fost în număr de 6 (reprezentând 1. Vodenjac (Bell. În plus. precum şi la unii hibrizi P. 1999). (Sestraş şi colab. Conference. iar fructificarea din anul următor poate fi compromisă în totalitate.4. 1992. 1990). Puricii şi larvele lor înţeapă frunzele şi lăstarii. O bună rezistenţă la Psylla a fost identificată şi la unele genotipuri de P. uneori ajungând şi pe trunchi. comunicare personală. Ure (Branişte şi Andreieş. Alte 6 soiuri au fost incluse în categoria „tolerante” la atacul de Psylla: Bacsa Körte. P.. pe care. rezistente sau tolerante la Psylla. betulaefolia. Triomphe de Jodoigne. Beurré precoce Morettini. Engheim vaj. Ca urmare.) pe care le transmit în descendenţa unor încrucişări interspecifice. Bell. 2003). communis (Bell. Er-Shi-Shinge. Prin recombinările genice care au loc în urma hibridărilor dirijate se pot obţine descendenţi care să . frunzele se înnegresc şi se usucă. frunzişul putând fi distrus în întregime la atac puternic. x bretschnei-deri. Există trei specii principale de purici meliferi (Homoptere denumite Cacopsylla. fructele rămân mici şi nu mai au valoare comercială (sunt acoperite de „mierea” foarte lipicioasă şi înnegrite de fumagină). Împărăteşti. Tehnica de lucru şi modul de efectuare a selecţiei sunt similare cu cele prezentate la măr. 1995. Curé. iar când populaţiile cresc. Beurré Hardy. communis sau P. sensibile la atacul puricilor meliferi. în condiţiile unui atac foarte puternic. constă în faptul că au o slabă calitate a fructelor. pyri L. alte surse de gene ce pot fi utilizate în ameliorarea rezistenţei la atacul de Psylla sunt: Honeysweet.. communis. Tait Dropmore. Lorencz Kovacs. Jerisbasma. Severianka. Dezavantajul acestor surse de gene. sunt considerate foarte rezistente. pyrisuga Foerster. communis. unele soiuri vechi.roua de miere”). 1992. sau Pysilla sp. în afara efectelor de aditivitate. eleagrifolia x P. Dintre 357 de soiuri studiate în Colecţia Naţională de Păr de la SCDP Cluj. cu genitori de calitate din P. Beurré Bosc. sau în condiţii de infecţie naturală. Pe lângă aceste soiuri. 3. ramuri. 1999). Se consideră că rezistenţa părului la atacul puricilor meliferi este determinată poligenic. reprezentate de soiuri cu o bună comportare la atacul puricilor meliferi. autohtone sau străine. Genotipurile considerate rezistente. nivalis.7% din totalul genotipurilor): Cântări. în câmp. 1990). descendenţii F1 pot fi testaţi pentru comportarea la atacul de rapăn. Cântări. de tip „nashi” (Czin-Czi-Li. Er-Lang-Li). Rezultă o debilitare generală a pomilor. ussuriensis şi P. Lorincz Kovacs. Rezistenţa la Psylla a fost identificată mai întâi la speciile asiatice P. şi P. dar folosirea acestor specii în stare „pură” în lucrările de ameliorare a fost limitată de caracteristicile lor rustice (fructe mici. Severianka. Tomnatice. Sestraş şi Ghidra. o pondere însemnată având şi efectele de dominanţă şi epistazie. Triomphe de Jodoigne etc.. Williams Bovey. P. sub forma unui mielat (. John. Doina etc. calleryana. 2003).

În aceleaşi condiţii.a. există interes pentru utilizarea ca portaltoi generativi pentru acestea a unor selecţii din speciile P. pyraster). 2003). şi Botu M. să inducă pomilor o vigoare de creştere scăzută şi o intrare rapidă pe rod. s-au dovedit sensibile: Beurré Hardy x Beurré Six (Sestraş. Williams. iar P. Pierre Corneille. în prezent. betulaefolia cu toleranţă la declinul părului şi rezistenţă medie la frig. Se încearcă obţinerea unor selecţii din aceste specii adecvate şi pentru altoirea unor soiuri communis. între portaltoiul reprezentat de gutui şi altoiul reprezentat de un soi care nu este compatibil cu gutuiul. Pepenii.. în urma atacului de Psylla şi apariţiei mico-plasmozei „Pear decline”. sau chiar rezistent). pomii altoiţi pe franc având un grad mai redus de uscare comparativ cu cei altoiţi pe gutui şi gutui cu intermediar (Străulea şi colab. o bună productivitate. Bosc. când se tinde spre înfiinţarea unor livezi intensive şi superintensive. (toate cu un grad de uscare de aproximativ 50% sau mai mare!). ameliorarea lor reprezintă un important obiectiv de ameliorare la păr. au o neuniformitate accentuată. P. SUA. Cu miez roşu. Highland. cu toate că provine dintr-o încrucişare între două soiuri care. calleryana fiind rezistentă la arsura bacteriană. Aniversarea. o intrare timpurie pe rod. la diferite condiţii pedoclimatice. cu intermediar. Republica. Portaltoiul a influenţat semnificativ gradul de uscare. ssp. caracteristici mai puţin acceptate în condiţiile actuale. în trecut s-a folosit părul pădureţ (P. au un grad ridicat de adaptabilitate şi de valorificare a condiţiilor pedoclimatice. ambele cu o foarte bună afinitate la altoirea pe gutui. Păstrăvioare. respectiv forme transgresive cu o bună comportare la Psylla. La păr. Un exemplu în acest sens îl constituie soiul Haydeea. dar au mai multe dezavantaje: fiind obţinuţi din sămânţă. cea mai mare sensibilitate prezentând-o Doina. Întrucât portaltoii existenţi în prezent nu îndeplinesc decât o parte dintre aceste cerinţe. Winter Nelis. Sestraş şi colab. calleryana şi P. Printre cei mai vechi şi cunoscuţi portaltoi se află „Gutuiul de Angers” (EMA). Pentru portaltoii cu intermediar. sau seminţe recoltate de la diferite soiuri cultivate. soiul Haydeea a avut un grad de uscare a pomilor insignifiant. Delbarexquise d’hiver. soiurile se altoiesc pe mai multe tipuri de portaltoi: gene-rativi. în Europa de Vest gutuiul fiind utilizat ca portaltoi încă din secolul al XVI-lea. care imprimă pomilor o vigoare de creştere mai mică decât portaltoii generativi. Alămâi. Contesa de Paris ş. betulaefolia (Botu I.9. Franţa. 1994.4. populaţii autohtone. să aibă o bună compatibilitate cu soiurile care se altoiesc. să fie rezistenţi la boli şi dăunători. Australia etc. 3. imprimă pomilor o vigoare mare de creştere şi o intrare târzie pe rod. Germania. B. să poată fi uşor înmulţiţi (generativ sau vegetativ). lucrările de ameliorare vizând îmbunătăţirea unor caracteristici deficitare.. dar sensibilă la frig. Ameliorarea portaltoilor de păr Portaltoii de păr trebuie să îndeplinească câteva condiţii extrem de precise: să aibă o bună înrădăcinare. vegetativi. .. La SCDP Cluj. Jeanne d’Arc. părul pădureţ) prezintă avantajul că asigură o bună afinitate altoiului. selecţionate special în acest scop: Harbuzeşti. Beurré d’Anjou. cu o bună comportare la atacul de Psylla (considerat tolerant. Portaltoii generativi se utilizează încă şi în alte ţări cultivatoare de peri. 2003). 1994). Dacă dintre portaltoii generativi. în condiţiile de la Cluj. soiurile Curé şi Beurré Hardy.. eventual. communis. în ţara noastră sunt folosiţi portaltoii generativi PF (portaltoi franc) din soiuri. Datorită costurilor ridicate şi întârzierii cu un an a procesului de obţinere a materialului săditor. în ţara noastră se folosesc ca intermediar. şi Botu M.moştenească poligene de rezistenţă. cum sunt Italia. unde cei mai răspândiţi portaltoi franc sunt reprezentaţi de soiurile Williams. creat la SCDP Cluj. metoda altoirii cu intermediar nu este prea folosită. Portaltoii vegetativi sunt folosiţi de mult timp în cultura părului (Botu I.. Decana Comisiei. este sensibilă la arsura bacteriană. Datorită extinderii soiurilor de tip „Nashi”. Portaltoii generativi (părul franc. pomii foarte multor soiuri au suferit afecţiuni puternice şi s-au uscat. tolerantă la declinul părului. 1992).

333. Favorita lui Clapp. Alţi portaltoi vegetativi reprezentaţi de gutui sunt: „Gutuiul Adams”. 1975). „EMC”. Beurré Diel. Amelanchier canadensis.5. „BN 70” (selecţionat dintr-o populaţie locală de gutui la SCDP Bistriţa). 1986). Decana de iarnă. O serie de portaltoi provin din hibrizi Old Home x Farmingdale. 3. datorită faptului că metoda este simplă. de regulă prin mar-cotaj. 69. reduc cu 15-60% vigoarea de creştere a pomilor altoiţi. rezis-tenţă la condiţiile de mediu. Decana Comisiei. Beurré Giffard. Passe Crassane. Aceşti portaltoi sunt notaţi cu iniţialele OH x F şi un anumit număr de selecţie (ex. însă au unele probleme de incompatibilitate cu diferite soiuri. cum ar fi: Crataegus oxyacantha. unele deosebit de valoroase. imprimă pomilor o vigoare mai scăzută de creştere şi o intrare pe rod mai rapidă decât gutuiul. Belgia. Van Mons. Beurré Giffard. Semănatul în masă a seminţelor rezultate din libera fecundare şi selecţia hibrizilor naturali obţinuţi a fost o metodă de creare de soiuri noi iniţiată de pomicultorii-amelioratori belgieni şi francezi. destul de răspândiţi sunt şi portaltoii Pyriam (obţinut la Staţiunea Angers. Leroy. Favorita lui Clapp. semi-dwarf. iar o parte sunt înmulţiţi şi în afara SUA. dar sistemul lor radicular are o slabă ancorare în sol (Ardelean. METODE DE AMELIORARE A PĂRULUI 3. Douillard. Ambii portaltoi au o bună compatibilitate cu foarte multe soiuri de păr. Acestea prezintă afinitate cu multe soiuri de păr.1. 130. În afara portaltoilor OH x F. încadrându-se în patru grupe de vigoare: mică (dwarf). uşor de aplicat şi necostisitoare (pentru obţinerea puieţilor din seminţe). renumiţi fiind în acest sens Hardenpont (din Mons. creatorul tipului de pară untoasă – „Beurré” sau „Butterbirne”). răspândite în întreaga lume şi bine apreciate şi în zilele noastre (ex. Sorbus aucu-paria. comparativ cu vigoarea pomilor altoiţi pe portaltoi generativi. prin selecţie în hibrizi proveniţi din autofecundarea soiului Old Home) şi Pyrodwarf (obţinut în Germania. o parte prezentând o bună rezistenţă la arsura bacteriană şi declinul părului. poate fi folosită în vederea creării unei variabilităţi din care să fie selecţionate noi soiuri. în Franţa. Beurré Hardenpont. din considerente similare cu cele discutate la măr. Beurré Hardy. începând din secolul al XVIII-lea. Toţi se pot înmulţi prin butaşi sau culturi de meristeme.5. 51. Clairgeau. se înmulţesc uşor prin butaşi. Multe soiuri valoroase.). un alt dezavantaj îl constituie susceptibilitatea portaltoiului la virusuri şi la declinul părului. sunt foarte rezistente la ger şi boli.). Beurré Bosc. iar în momentul de faţă are o aplicabilitate mult mai restrânsă. soiurile „Nashi” nu au afinitate la altoirea pe gutuiul de Angers. Dr.productivitate. trebuie ca fructele şi seminţele recoltate să aparţină unor soiuri valoroase. care să fie amplasate în apropierea altor soiuri . printre care Williams. Israel etc. Totuşi. 230. obţinuţi în SUA. Pentru ca selecţia în hibrizi naturali să fie eficientă. 515 etc. „BA 29” (acesta fiind selecţionat la Staţiunea Angers din gutuiul de Provence). Metoda a pierdut din importanţă începând de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Unele prezintă avantajul că se înmulţesc uşor vegetativ. Se fac cercetări şi în privinţa utilizării unor specii aparţinând altor genuri din subfamilia Pomoideae ca portaltoi de vigoare slabă pentru păr. când hibridările dirijate au luat locul hibridărilor naturale. precum şi o rezistenţă mai scăzută la diferiţi factori de stres. Marillat etc. medie şi mică. Esperen. marcote sau culturi de meristeme „in vitro”. (Neagu. OH x F 34. În urma activităţii acestor selecţionatori şi a altora care au aplicat selecţia în hibrizi naturali au fost obţinute numeroase soiuri. „Sydo” (toate selecţionate din gutuiul de Angers). 87. Germain. St. Duchesse d'Angoulême. Selecţia individuală în hibrizi naturali Selecţia individuală în hibrizi naturali constituie o metodă de ameliorare foarte mult utilizată în trecut la păr. prin selecţie în hibrizi Old Home x Bonne Louise d'Avranches). Jules Guyot etc. având nevoie de intremediar. Toţi portaltoii din gutui se înmulţesc vegetativ uşor.

Şi la păr apar frecvent variaţiuni mugurale care afectează epoca de coacere a fructelor. autofertilitatea. provenit din Williams etc. mugurilor etc. pot fi create noi soiuri.sport”-uri) este o metodă de ameliorare ieftină şi eficientă. se face o nouă altoire. Strakrimson. caracterizat printr-un grad ridicat de autofertilitate. Pentru provocarea mutaţiilor artificiale se folosesc diferiţi agenţi mutageni. cu fructele de culoare roşu aprins. 1975.5. cum sunt Beurré Diel. printre care Beurré Bedford.. (Layne şi Quamme. 1971. sau cunoscute soiuri triploide. Russet Bartlett. când se folosesc razele Röentgen. ca o mutaţie poliploidă naturală. astfel că pot constitui obiectul de acţiune a selecţiei. Anjou. printre care şi Williams.valoroase astfel încât să existe şansa obţinerii unor descendenţi care să cumuleze caractere şi însuşiri utile de la formele parentale. sau prin fecundarea unui ovul normal cu polen neredus (n=x) x (n=2x) = (2n=3x). identificat în Anglia. La păr apar şi triploizi naturali. formează destul de frecvent polen neredus (de la 1x la 4x). cu doze de 3-8 krazi. la care s-au manifestat posibilele mutaţii. utile din punct de vedere agronomic. derivate din soiul Williams. epocii de coacere a fructelor. Cociu şi colab. Selecţia unor mutaţii numeric cromozomale apărute în condiţii naturale este o metodă destul de eficientă în obţinerea unor soiuri de păr. manifestă o frec-venţă relativ ridicată de apariţie a mutaţiilor somatice. 3. într-un timp relativ scurt. Prin identificarea unor mutaţii naturale care determină manifestarea unor caracteristici favorabile.2. cu acestea tratându-se ramuri în stare de repaus vegetativ. tipul de creştere şi fructificare etc. tipului de creştere şi fructificare etc. Triploizii apar în mod natural prin fecundarea unui ovul neredus de către polen normal (n=2x) x (n=x) = (2n=3x). soiul Fertility. se pot obţine plante diferite ca număr de cromozomi. În mod frecvent. folosindu-se muguri din vârful ramurilor tratate. sub aspectul datei înfloritului. Neagu. sau 4. Metoda este deosebit de eficientă în crearea de soiuri cu fructe colorate (roşii) sau cu fructificare de tip “spur”. de aceea. când tratamentul se efectuează cu raze gamma.5% (Visser. provenit din B. supus tratamentului. Anjou. 1986. cu fructe roşii. 1975). nu sunt indicatori siguri ai prezenţei mutaţiilor. habi-tusul compact al pomilor s-a manifestat cu o frecvenţă de 0. . În generaţia V2 se pot identifica mutante la care să apară diferenţe faţă de soiul iniţial. posibilele modificări morfologice (aba-teri de la forma de bază). Ramurile iradiate se altoiesc primăvara pe portaltoi de vigoare medie. Selecţia mutantelor naturale Selecţia mutantelor naturale (spontane.5-7 krazi. iar în cazul în care polenul respectiv fecundează ovule normale (reduse gametic). forma şi culoarea fructelor. Printre cele mai valoroase soiuri. Inducerea artificială a mutaţiilor În afara selecţiei mutaţiilor apărute în mod natural. selecţionate ca mutaţii spontane. cu fructe acoperite de rugină. O selecţie obţinută ca mutaţie spontană din Williams prezintă o bună compatibilitate la altoi-rea pe gutui. Ardelean. Red Anjou. în ameliorarea părului prin mutageneză se folosesc razele ionizante. 3. Unele soiuri. Beurré d’Amanlis. 1999). prin care se pot obţine noi soiuri de păr. Unele soiuri.. La altoii din generaţia V1 (prima generaţie de înmulţire vegetativă). Testarea finală a unor mutaţii utile se va face în generaţia V3. Duchesse Pitmaston. 1975. urmând a fi sesizate eventualele modificări cauzate de posibilele mutaţii. Pe această cale au fost obţinute forme tetraploide („giant sports”) la Williams şi B. La plantele mutante care au supravieţuit. perioada înfloritului. inducerea artifi-cială a mutaţiilor urmată de selecţia celor valoroase este o altă metodă des utilizată în ameliorarea părului.5. cu care se fac tratamente asupra seminţelor. fizici şi chimici. polenului. unii prezentând caracteristici interesante pentru ameliorare. se pot aminti: Cardinal Red şi Max Red Bartlett (Williams roşu). ramurilor. derivat din Favorita lui Clapp. prezenţei stratului de rugină pe fruct. citat de Layne şi Quamme.3. obţinute în generaţia V2. culorii fructelor. variaţiuni mugurale sau aşa numitele . inclusiv triploide sau tetraploide (Layne şi Quamme.

Principiul de bază avut în vedere la alegerea formelor parentale pentru încrucişările intraspecifice. precum şi cele legate de mărimea populaţiilor . Pentru a se obţine descendenţe hibride în care aplicarea selecţiei să fie eficientă. alegerea genitorilor se face pe baza aspectului fenotipic al acestora.. se obţin uşor tetraploizi (2n=6x) x (2n=2x) = (2n=4x). La plante verificate în câmp. frecvenţa de apariţie a mutantelor cu habitus compact (vigoare mică. principala metodă de creare de variabilitate utilizată în lucrările de ameliorare. fructe cu rugină la Timpurie de Trevaux. Passe Crassane şi Williams. ceea ce a dus la îngustarea bazei genetice în cadrul speciei cultivate. care de cele mai multe ori au o vigoare mare de creştere. care sunt autofertili. în urma unor hibridări dirijate rezultă un număr mare de recombinaţii genice noi.4. în livezi este obligatorie plantarea lor intercalată cu soiuri polenizatoare compatibile. o importanţă deosebită o are alegerea genitorilor. cu radiaţii gamma (3. 1997).1975). de multe ori în sisteme de încrucişare de tipul “cel mai bun” cu “cel mai bun” soi.5-2. pentru obţinerea poliploizilor se foloseşte ca agent mutagen chimic colchicina. triploizii de păr produc polen steril. Prin colchicinizarea unor triploizi. Triploizii de păr pot fi obţinuţi în mod artificial prin încrucişarea unor diploizi cu tetraploizi (2n=2x) x (2n=4x) = (2n=3x). epoca diferită de coacere a fructelor la Beurré precoce Morettini.5 Gy). Cel mai adesea.5. este ca cei doi genitori să posede împreună majoritatea caracteristicilor pe care amelioratorul le doreşte încorporate în noul soi. se pot face tratamente cu diferite substanţe care au efecte poliploidizante. vigoare mai mică la Doyenné du Comice. în încrucişările intraspecifice s-a manifestat frecvent tendinţa de a se utiliza genitori de calitate.. Şi la păr. şi la păr. se pot obţine autotetraploizi (2n=4x=68). datorită heterozigoţiei pronunţate a majorităţii soiurilor. Passe Crassane şi Comice. Hibridarea intraspecifică Hibridarea intraspecifică constituie. Prin încrucişarea acestora cu diploizi. Considerentele discutate la măr. 1999). 3. s-a reuşit să se obţină hexaploizi stabili (2n=102). autofertili. Soiul triploid Merton Pride (2n=51) a fost obţinut prin încrucişarea unui genitor diploid cu unul tetraploid: Glou Morceau (2x) x Williams (4x). care se manifestă fenotipic încă din generaţia F1. sau de gene majore dominante. fie vârfurile de creştere ale lăstarilor (la lăstari se aplică o soluţie de colchicină în concentraţie de 0. obţi-nute în urma iradierii „in vitro”. privind riscurile la care poate să fie expusă specia cultivată datorită îngustării fondului genetic. Williams şi Comice. Prin tratamente aplicate ramurilor aflate în repaus vegetativ. la soiurile Conference. cu care se tratează fie seminţele. Indiferent de modul de obţinere (natural sau artificial). de aceea. La SCDP Cluj au fost obţinute selecţii cu fructe de foarte bună calitate din seminţe iradiate cu raze X provenite de la soiul Curé (din fecundare liberă). fructe mai mari decât omologii diploizi şi un grad ridicat de autofertilitate. Marea majoritate a soiurilor de păr obţinute în ultimii 70-80 de ani au fost create prin hibridare intraspecifică (Cociu şi colab. În mod curent.0%).7% (Predieri şi colab. înflorire mai timpurie sau mai tardivă la Passe Crassane. Thibault (1982) a obţinut forme mutante la care au fost afectate diferite caracteristici: fructificarea spur la Beurré d’Ahrenberg. mai ales atunci când caracterele interesate sunt determinate în principal de efectele aditive ale poligenelor. Doyenné d'Hiver. unghiuri largi de ramificare şi internodii scurte) a fost cuprinsă între 0. Întrucât calitatea fructelor este un obiectiv extrem de important în ameliorarea părului. Pentru inducerea mutaţiilor numeric cromozomale la păr. În urma tratamentelor cu colchicină aplicate unor soiuri diploide. Această tendinţă a scăzut considerabil numărul de genitori folosiţi în hibridări.3-1.

secetă. Zaharoase. exercitată de diferite boli sau dăunători. Numeroase specii ale genului Pyrus furnizează surse de gene de o valoare inestimabilă pentru ameliorarea părului. 1999). Aurora (1/313). Aurora (Margueritte Marillat x Williams). În afara speciei P. hibrizii F1 moştenesc în mod preponderent caracteristicile părintelui mai rustic. în aranjamente favorabile selecţiei. la care majoritatea soiurilor sunt foarte sensibile şi. Favorita lui Clapp (1/86). obţinut în Italia din hibridarea Coscia x Williams. Şi alte soiuri de bună calitate. x . rămân perfect valabile şi în ameliorarea părului prin hibridare intraspecifică. de asemenea. communis au fost create numeroase soiuri rezistente la ger. şi 6 soiuri noi. Soiul Williams s-a dovedit un bun genitor nu numai prin prisma numeroaselor soiuri obţinute prin folosirea lui în hibridări intraspecifice în întreaga lume. sau cu un alt genitor de calitate. Soiul Napoca a fost creat prin selecţie aplicată în hibrizi intraspecifici obţinuţi în urma polenizării artificiale a soiului Dr. ca atare.5. cu o bună calitate a fructelor. B. boli şi dăunători etc. Metoda este eficientă şi sigură pentru încorporarea unor însuşiri utile în soiuri communis. folosite în hibridări intraspecifice. sunt necesare 1-3 (sau mai multe) generaţii de backcross cu părintele valoros. preluate şi transferate de la specii rustice. Pentru a nu prelungi timpul necesar creării unor soiuri noi. care în viitor pot asigura şi o variabilitate genetică mai amplă în interiorul speciei cultivate. communis). ca surse de germoplasmă pentru rezistenţa la ger sunt menţio-nate P. Astfel. obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni. prin efectuarea retroîncrucişărilor. soiurile noi au fost create prin: hibridări simple. Highland (Williams x Comice). iar pentru a se recupera productivitatea şi calitatea fructelor. ci să se apeleze la forme ameliorate (soiuri sau selecţii) care. se reco-mandă ca speciile rustice de Pyrus să nu fie utilizate în stare „pură”. cum sunt rezistenţa la ger. în urma încrucişărilor interspecifice. de exemplu Ina Estival = Napoca x (President Drouard x Williams). specifice soiurilor communis. ussuriensis. Foarte multe noi soiuri de păr au fost create prin hibridări intraspecifice.). Psylla sp. dar durata de timp necesară creării unor soiuri noi. Hibridarea interspecifică Hibridarea interspecifică este o metodă utilizată pentru transferarea la soiurile valoroase ale speciei P. triple. Seckel (1/441). de exemplu Virgiliu Hibernal = Passe Crassane x Contesa de Paris. Lamb (1982) arată că. Păstrăvioare. complexe etc. Jules Guyot cu amestec de polen de la Williams. este foarte lungă şi. selecţia efectuată în interiorul a 73 combinaţii hibride care au avut ca genitor matern sau patern soiul Williams a permis alegerea a 21 de plante elită (selecţii). Argessis. Beurré Clairgeau. care de altfel este supusă unei presiuni extrem de puternice. constituind şi un potenţial pericol pentru specia cultivată (P. pe lângă carac-teristicile de rezistenţă la ger. Prin încrucişări P. vulnerabile (Erwinia amylovora.5. Beurré (Butirra) precoce Morettini. Foarte adesea s-a recurs la hibridări interspecifice pentru ameliora-rea rezistenţei părului la ger. la Staţiunea Experimentală New York. Dezavantajul metodei îl constituie faptul că. În funcţie de modul în care s-au efectuat încrucişările intraspecifice. au mărimea şi calitatea fructelor la un nivel acceptabil. ci şi printr-o rată de selecţie ridicată. Bosc (1/243). pe primul plan situându-se Williams. boli etc. se pot aminti: Gorham (Williams x Josephine de Malines). ussuriensis x P. au asigurat o rată de selecţie ridicată: Comice (1/204). duble. Favorita lui Clapp.. Dintre acestea. 3. communis (dar sensibile la acţiunea unor factori de stres) a unor caracteristici existente la alte specii ale genului Pyrus. în care s-au utilizat ca genitori soiuri foarte valoroase. Restrângerea fondului genetic la păr are în mod evident consecin-ţele negative. la care productivitatea şi calitatea să fie asociate cu rezistenţa la diferiţi factori de stres. din încrucişarea Williams x Beurré precoce Morettini etc. cheltuielile sunt considerabile. obţinându-se o rată de selecţie (plante elită / hibrizi supuşi selecţiei) de 1/210.hibride care trebuie obţinute pentru a se manifesta noi recombinări genice. procedeu denumit „backcross modificat” (Cociu şi colab.

necesară pentru consumul perelor în stare proaspătă. Seuri. care este rezistentă şi la rapăn (Stushnoff şi Garley. la alte soiuri asiatice provenite din P. rezistenţa la diferite boli sau dăunători poate fi identificată şi în forme aparţinând altor specii: P. Pseudomonas. betulaefolia. pyrifolia) o bună rezistenţă la rapăn şi Psylla. Tzu Li etc. Vostochnaia zolotistaya ş. (Bell. la păr. Nar Armud. pollveria. elata. metodele neconvenţionale de ameliorare sunt utilizate pentru realizarea aceloraşi deziderate discutate şi la viţa de vie sau la măr. x bretschneideri. se pot regenera plante întregi (via calus). Se poate apela şi la unele soiuri rezistente: Seckel şi Kieffer. Toate aceste specii oferă surse de gene necesare pentru ameliorarea rezistenţei la micozele frunzelor (Fabraea maculata. syriaca. de embrioni imaturi şi de endosperm. P. prin hibridare interspecifică a fost obţinut soiul Euras. în Harbin. cu coacere de iarnă şi păstrare foarte bună a fructelor. ceea ce facilitează folosirea perelor în industrie. P. caucazia. pyrifolia sau aparţinând acestei specii). Prin cultivarea pe medii nutritive a vârfurilor de creştere (apexuri) sau a meristemelor (domul meristematic) se pot înmulţi cultivarurile şi se poate obţine un material săditor liber de viroze. nivalis. Dash Armud. Prin culturi de embrioni imaturi se poate valorifica materialul . se pot enumera culturile de rădăcini. Mycosphaerella sentina). Unele selecţii ale speciilor P. de ţesuturi. În cazul culturilor de ţesuturi (sisteme multicelulare). dăunători artro-pozi. Asharopai zeleny. Unele soiuri caucaziene sunt considerate imune la rapăn (ex. betulaefolia. de apexuri (meristematice). la temperaturi curente de 47ºC. Kora Armud. 1990). presupunându-se că au moştenit caracterul de la speciile din care s-au format: P. din masa de celule nediferenţiate putând lua naştere neoplantule la care să se manifeste variabilitatea somaclonală.). Psylla etc. eleagrifolia şi P. la soiurile asiatice Shinko. realizate în urma germinării aseptice a unor seminţe din care se prelevă vârfurile rădăcinilor şi se trec pe medii nutritive. 1990). salicifolia. cum sunt Ya Li. P. ussuriensis. declinul părului. Soiul Euras a fost obţinut conform schemei următoare: P. cu o bună capacitate de procesare a lor. 1982). Manciuria. pyrifolia. În afara speciilor amintite. 3.bretschneideri. P. P. calleryana şi P. x bretschneideri. 2002). ussuriensis. care a moş-tenit de la genitorul rustic (P. P. fauriei. şi toleranţă la arsura bacteriană (Andreieş. între părul european (Pyrus communis) şi părul „Nashi” (Pyrus pyrifolia) pot fi foarte eficiente şi în direcţia creării unor soiuri noi. P. P. În ţara noastră. iar unele au importanţă şi pentru ameliorarea portaltoilor (Bell. serotina (pyrifolia) x Olivier de Serres ↓ F1 selecţie x Decana de iarnă ↓ F2 selecţie → Euras (omologat în 1994) Încrucişările interspecifice. la care să se combine excelenta savoare a perelor europene (gustul foarte bun) cu pulpa fermă şi crocantă a perelor asiatice (Deckers şi Schoofs. are loc o dediferenţiere celulară cu formare de calus. 1990). fără să apară riscul modificării genotipului la plantele regenerate. Biotehnologiile şi ingineria genetică Şi la păr. În acest fel se poate combina şi calitatea gustativă a fructelor. din care unele selecţii rezistă iarna. Prin culturi de rădăcini. sau soiuri derivate din aceste specii au o bună comportare la atacul de rapăn. P. P. pyrifolia. calleryana. P. Neagu (1975) remarca pentru rezistenţa la rapăn speciile P. Immamura Aki (toate provenite din P. complexa..a. Meigetsu.5. dimorphophylla etc. P. Dintre aplicaţiile culturii „in vitro” pe termen scurt. precum şi P.6. P. medvedevii (Branişte şi Andreieş. Pentru rezistenţa la arsura bacteriană se pot utiliza ca surse de gene în ameliorare selecţii din speciile P. amygdaliformis. 1997).

Multe dintre clonele transgenice au fost aclimatizate cu succes şi testate în seră pentru comportarea la arsură bacteriană. responsabile de rezistenţa plantelor la factori de stres. iar prin inocularea arsurii bacteriene „in vitro” au fost testate clonele şi identificate câteva de perspectivă prin prisma reacţiei lor la patogen. Tartarini şi Sansavini. (Chevreau. sau plante cu diferite grade de aneuploidie rezultate din seminţele unor soiuri triploide. (2000) a obţinut unele clone transgenice de păr la care expresia genelor „attacin E”. calitatea fructelor etc. şi Botu M. embrionii prelevaţi sunt crescuţi pe medii artificiale „in vitro”. 2002).biologic reprezentat de seminţele obţinute din hibridări îndepărtate (interspecifice sau chiar intergenerice) sau seminţele unor soiuri triploide. Chevreau. Dintre aplicaţiile pe termen mediu ale culturii „in vitro”. Malnoy şi colab. respectiv materialului săditor. se obţin colonii celulare care sunt recoltate şi subcultivate pentru proliferarea calusului. provocată de Erwinia amylovora. 2002). Tehnicile noi de lucru furnizate de genetica moleculară şi ingineria genetică sunt utilizate şi la păr. protoplaştii pot fi izolaţi din mezofilul de frunze. tocmai datorită faptului că aceasta este cea mai periculoasă boală a părului. dar nu a fost stabilită o corelaţie între expresia transgenică şi nivelul de rezistenţă. în care a introdus diferite gene de rezistenţă la Erwinia amylovora. pyrifolia.. culturile de embrioni şi fecundarea „in vitro”. communis) a unor gene de rezistenţă la boli. ţesutul endospermului este triploid). Din protoplaştii izolaţi. Prin transformare genetică. cu o slabă capacitate de germinare. în special la arsura bacteriană. cât şi „in vivo”. de regulă. importanţă în ameliorarea (şi genetica) părului prezintă variabilitatea care poate fi indusă somaclonal. iar din acesta se pot regenera plante întregi. modul de lucru fiind similar cu cel prezentat la măr. RAPD şi RFLP) se efectuează cercetări pentru studiul polimorfismului genetic existent în cadrul genului Pyrus. Cu ajutorul markerilor moleculari (isozyme. din material produs atât „in vitro”. La păr. (2000) a obţinut 81 clone transgenice din soiul Passe Crassane. 2002. La păr. după aproximativ trei săptămâni de cultură. Culturile de endosperm pot fi utilizate atât în scopul obţinerii unor plante triploide (întrucât.. cultura de suspensii celulare şi de celule. fuziunea de proto-plaşti (hibridarea somatică) şi obţinerea de cibrizi. Botu I. iar plantele obţinute sunt transplantate „in vivo” după o perioadă de aclimatizare. cercetările de inginerie genetică sunt axate la păr pe introducerea în unele genotipuri valoroase (soiuri aparţinând speciei P. după inocularea „in vitro”. metodele de înmulţire „in vitro” se folosesc şi pentru obţinerea portaltoilor. rezultatele fiind diferite până în prezent în funcţie şi de genotipurile cu care s-a lucrat şi având o importanţă predominant ştiinţifică (Cociu şi Oprea. majoritatea implicate în coace-rea şi calitatea fructelor. a soiurilor pe rădăcini proprii (fără prea mare extindere în practica pomicolă) şi stocarea şi conservarea germoplasmei. gametoclonal. diferenţe corelate strâns cu acumularea transgenică de „attacin E” evidenţiată prin metoda „Western Blot Analysis”. . transferul de gene şi transformarea genetică. Bouvier şi colab. a originii unor cultivaruri europene sau asiatice. 1989. autoincompatibilitate etc. 2003). „lysozyme” sau „lactoferrin” a acţionat în direcţia reducerii semnificative a simpto-melor cauzate de agentul patogen Erwinia amylovora. 1990. cât şi pentru înmulţirea unor soiuri triploide de păr. obţinerea de haploizi şi linii izogene. Chevreau şi colab. Prin aplicarea unei metode semi-cantitativă RT-PCR de verificare s-au constatat diferenţe notabile între clone privind expresia genei „attacin E”. În mare măsură. Aproximativ 20 de gene au fost deja clonate la păr. În cadrul aplicaţiilor pe termen lung ale culturilor „in vitro” se recurge la următoarele metode: culturile de protoplaşti. 2003). liber de boli virotice (virus free). inclusiv prin criogenie (Bell. în mare parte la P. precum şi culturile de antere. Integrarea transgenică a fost verificată prin PCR. 2002. (Chevreau. Se pot obţine plante care încorporează caracteristici extrem de diferite de la două specii de Pyrus. iar selecţia asistată de markeri se aplică şi pentru identificarea unor gene dezirabile în ameliorarea părului. respectiv obţinerea plantelor modificate genetic. inoculată prin infecţii artificiale.

2002). prin clonarea şi caracterizarea produşilor PCR cu ajutorul enzimelor de restricţie. au fost identificate diferite clase de RGA (Resistance Gene Analogs).La soiurile Harrow Sweet. US 309 şi Old Home. . demon-strându-se existenţa unor grade de omologie pentru secvenţele de gene care determină rezistenţa la arsura bacteriană (Dondini şi colab..

cea mai mare parte este obţinută în Asia (aproxi-mativ 50%). pere.3 Piteştean VII/3 Record IX/2 -3 Renclod Althan VII/3. pomicole. cât şi sub forma numeroaselor produse care pot fi obţinute din prune: gem.Capitolul 4 AMELIORAREA PRUNULUI 4. dietetică) şi valorii de întrebuinţare ridicată a acestora. în România prunul a fost specia pomicolă dominantă. Având o mare plasticitate ecologică. De la jumătatea secolului trecut.2 VIII/3 . Franţa. prunul este una dintre cele mai răspândite plante pomicole.VIII/ 1 Renclod de Caransebeş VII/2 Rivers timpuriu VII/1 . Ca urmare a lucrărilor efectuate. respectiv. magiun. După anul 1989 s-a manifestat o scădere accentuată a suprafeţelor cultivate cu pruni.IX/1 VIII/1 . datorită adaptabilităţii aproape prefecte la condiţiile zonei în care au fost selecţionate aceste soiuri. congelate. care predomină în sortimentul admis în cultură în ţara noastră (tabelul 12). Constantinescu şi desfăşurat în staţiunile de cercetări agricole şi.3 VIII/1 . Ţări mari producătoare de prune sunt China. Europa (peste 35%).2 Silvia VIII/1 . practicată de către pomicultorii din cele mai vechi timpuri. Tabelul 12 Soiurile de prun incluse în Catalogul Oficial al plantelor cultivate în România Denumirea soiului Albatros Alina Andreea Anna Spath Bărăgan 17 Carpatin Centenar D’Agen Dâmboviţa Delia Maturitatea de consum (luna/decada) VIII/3 .2 Stanley VIII/3 Denumirea soiului . prune deshidratate. Goldane. iniţiat de N. situată în jurul a 8 milioane de tone anual. Bistriţene etc. dar şi valorii alimentare deosebite a prunelor (energetică. Din producţia mondială de prune. au fost create şi omologate numeroase soiuri noi. La nivel mondial. după banane. nepre-lucrată. Fructele acestei specii sunt apreciate de către consumatori. dulceaţă. distilate etc. Germania. SUA. pe o suprafaţă de peste 2 milioane ha. au fost obţinute numeroase soiuri şi populaţii locale cu o foarte bună adapatabilitate la condiţiile în care s-au format (Grase. România.3 VII/2 . mere. IMPORTANŢA AMELIORĂRII PRUNULUI ŞI SORTIMENTUL ACTUAL CULTIVAT ÎN ROMÂNIA În zona temperată. 2002). 1990). Turcia etc. ananas.).3 Pescăruş VIII/2 . compot.1. şi America de Nord (Cimpoieş. Roşii. prunele ocupă locul al 10-lea.3 IX/1 -2 VII/2 . astfel încât poate fi considerată specia tradiţională. mango. ca producţie de fructe. piersici şi mandarine (Ramming şi Cociu.2 Sarmatic VIII/1 .3 IX/1 -2 Maturitatea de consum (luna/decada) Minerva VII/2 . Datorită adaptabilităţii la condiţiile pedoclimatice din ţara noastră. Spania. portocale. în ţara noastră a fost elaborat un program de ameliorare a prunului cu obiective bine stabilite. nutritivă. Rezultatele acestui tip de ameliorare nu sunt deloc de neglijat. prunul se cultivă pe toate continentele. În urma selecţiei empirice. struguri. atât în stare proaspătă. sucuri. iar în cultură are o veche şi bogată tradiţie. Iugoslavia. însuşirilor agrobiologice şi tehnologice ale pomilor. ele constituind un fond de germo-plasmă foarte util pentru crearea unor soiuri noi cu o bună comportare la condiţiile de mediu şi cultură din ţara noastră.2 VIII/2 .IX/1 VIII/2 .

globuloase şi sunt mai rezistenţi la ger şi mai toleranţi la Plum pox decât cei din P. dar şi prin valoarea noilor creaţii. ORIGINEA. Prezintă un polimorfism accentuat. syriaca (în care intră „mirabelele”. sau având o creştere arbustoidă. sau prun vânăt) este specia căreia-i aparţin majoritatea soiurilor cultivate. ajungând la 5-7 m înălţime. înflorire târzie şi productivitate mare. folosit ca portaltoi). prin formele cultivate. drajonează uşor. mirobolanul) este o specie rustică. micşorării sâmburelui din fruct etc. subfamilia Prunoideae. atât în cultură. 4. (corcoduşul. dar pe ansamblu se consideră că soiurile insititia au fructe de o calitate mai slabă decât cele domestica. 1990) în două grupe: specii europene (dintre care cea mai importantă este Prunus domestica) şi specii japoneze (Prunus salicina şi hibrizii acesteia). virotice. Cele mai importante specii din punct de vedere comercial sunt clasificate (Ramming şi Cociu. din Caucaz până în Peninsula Balcanică şi sudul Europei. Constituie o importantă sursă de gene pentru conţinutul bogat în zahăr şi aroma plăcută a fructelor. Pomii au o înrădăcinare superficială. pomii au o vigoare moderată. Prunus insititia L.000 de soiuri de prun aparţin formelor europene. cât şi a celor spontane. (Cociu şi colab. cu care îşi suprapune arealul de cultură. docent Vasile Cociu (Doctor Honoris Causa al Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Cluj-Napoca). de 6-12 m înălţime. Prunus cerasifera Ehrh. 1997. Gras românesc ş.2 VIII/1 IX/1 -2 IX/3 VII/2 VIII/1 -2 Tita Tuleu gras Tuleu timpuriu Vâlcean Vinete de Italia Vinete româneşti VII/3 . iar dintre personalităţile care au contribuit fundamental la ocuparea acestei poziţii onorante. atât prin diversitatea formelor cultivate. adaptabilitatea la condiţiile de mediu. Pomii sunt mai rustici. au talie mijlocie. de grădină.a. în special.2. scolduş. dintre care doar 15 specii prezintă importanţă pentru ameliorare. de 3-6 m înălţime. domestica. programele de ameliorare genetică a prunului din România au obiective similare cu cele urmărite la nivel mondial. gen care cuprinde peste 35 de specii. Cuprinde trei varietăţi: italica (în care sunt incluse soiurile „renclode”). Unele specii prezintă interes deosebit pentru pomicultură şi ameliorare. domestica. crihen) este considerată de unii botanişti ca o subspecie aparţinând P. 1999). drajonează şi ramifică puternic. (goldan. Prunus domestica L. eventual destinate unui anumit mod de folosinţă. calitatea fructelor.. nigra (în care intră prunul Saint Julien. şi unele soiuri româneşti ca Scolduşul. Soiurile acestei specii prezintă o mare diversitate în ceea ce priveşte vigoarea şi longevitatea pomilor. genul Prunus. România se situează pe un loc de frunte în domeniu în pomicultura mondială. care pot furniza surse utile de gene necesare creării de noi soiuri sau portaltoi.Diana Flora Gras ameliorat Gras românesc Ialomiţa Iulia VII/1 . sporirea capacităţii de adaptare ecologică a pomilor. formând coroane dese. cu sâmbure detaşabil. cât şi . (Cociu şi colab. uneori extinzându-se mai mult spre nord. bogate în zahăr). se detaşează dr. întâlnită din Caucaz până în centrul şi vestul Europei.VIII/1 VIII/3 VIII/1 VII/2 . Din această specie fac parte. (prun domestic. dar necesită ameliorare în direcţia sporirii rezistenţei la ger şi boli. DIVERSITATEA GENETICĂ ŞI SURSELE DE GENE PENTRU AMELIORARE Prunul face parte din familia Rosaceae. Majoritatea dintre cele peste 2. în afară de soiurile “renclode”. 1999).. în general cu prune galbene. creşterea rezistenţei la boli şi dăunători etc. Specia este răspândită. Are o mare densitate în Balcani şi în ţara noastră. sferice. fiind axate în principal pe crearea unor soiuri cu fructe de foarte bună calitate. dar creşte şi în stare semisălbatică în Balcani şi ţările mediteraneene.3 IX/1 -2 IX/2 -3 Prin cercetările desfăşurate în domeniul ameliorării prunului şi prin multitudinea soiurilor obţinute. În prezent..

Cuprinde soiuri destul de productive.umbelatta. Elegans. există trei centre de origine ale prunului. piersic şi migdal). Poate fi utili-zată în ameliorare ca donatoare a unor caracteristici importante. rezistenţa fructelor la transport. este rezistent la ger. au o producti-vitate ridicată. îndeosebi prin formele sale: Prunus pissardii. adesea plân-gătoare. de la care s-au găsit sâmburi în locuinţele lacustre din Elveţia. cu înălţimea de 3-4 m. Se foloseşte şi ca portaltoi. Prunus ussuriensis Kov.8 m (în zona de stepă). de la cele calcaroase (alcaline). astringente. cu pulpa aderentă la sâmbure. manipulare şi păstrare. dulci şi cu pulpa aderentă la sâmbure. înflorirea timpurie.besseyi (ultima specie. Se încrucişează uşor cu P. cu coroană răsfirată.hortulana. din care sunt originare speciile Prunus domestica. rezistenţa la secetă şi ger. de bună calitate şi rezistente la unele boli (mai puţin la monolioză). Asia şi Africa de Nord. cu pulpa aderentă la sâmbure. comparativ cu cele aparţinând soiurilor domestica. în care îşi au originea diferitele specii ale genului Prunus (Vavilov. et Kost. Prezintă o importanţă deosebită pentru ameliorare datorită următoarelor particularităţi: are o înflorire tardivă. sferice. P. suportând soluri variate.. dar există şi unele varietăţi (macrocarpa) sau selecţii cu fructe mai mari. sau tufă pitică de 0. Fructele porumbarului sunt mărunte (au o greutate de aproximativ 1 g). Se încrucişează foarte uşor cu soiurile americane şi japoneze. este foarte productiv. P. cuprinzând forme cu o rezistenţă foarte bună la ger şi secetă. P. Europa Occidentală.Centrul euro-asiatic. 1937. insititia şi P. spinosa. unele cultivate. (prunul chinezesc) creşte în stare spontană în nordul Chinei. Este o specie polimorfă. şi ca plantă ornamentală (în parcuri este reprezentată de varietatea flora plena). . P. SUA. spinosa cresc împreună în pădurile caucaziene. Este o sursă de gene importantă pentru ameliorare. cu pulpa aderentă la sâmbure). formează fructe variate ca mărime şi culoare. unele forme având o rezistenţă foarte bună la ger. fructificare abundentă. Se consideră că. până la cele acide din zona podişurilor levigare. P.în flora sălba-tică. (prunul canadian) este răspândit în flora spontană din Canada. 1997). „vişinul de nisip” pare mai apropiată de prun decât de vişin) etc. suportă solurile calca-roase. ca plantă ornamentală. la nivelul globului pământesc. sub forma unor pomi de până la 10 m înălţime. galbene. 1986): . (porumbarul) este o specie răspândită în flora spontană din Europa. Pomii intră devreme pe rod. Îşi transmite cu destulă fidelitate caracteristicile la înmulţirea prin seminţe. Moserii. constituind o sursă potenţială de gene şi pentru culoarea. cu coroană piramidală. Prezintă însă dezavantajul unei înfloriri foarte timpurii şi a fructelor cu pulpa aderentă la sâmbure. (prunul de Ussuria) este răspândit în Orientul Îndepărtat şi în Siberia.angustifolia. Prunus spinosa L.3-0. care fructifică abundent. cu mare putere de drajonare.simonii. printre care: P. Surse de gene importante pentru ameliorarea prunului pot fi identi-ficate şi în alte specii. cum sunt „buburuzele” sau „nemţeştile” din Transilvania. P. cu toate că fructele sunt de calitate inferioară (astringente. se poate folosi şi în crearea unor soiuri de portaltoi. sub forma unor pomi de talie mijlocie. citat de Ardelean. Se utilizează ca portaltoi pentru prun (dar şi pentru cais. cum sunt: înflorirea timpurie. mărimea şi consistenţa fructelor. în perdele de protecţie şi în parcuri. Răspândirea pe care o are în ţara noastră se datorează marii sale capacităţi de adaptare la condiţiile de mediu. Japonia. Blereana. P. dar şi pentru celelalte însuşiri prezentate. salicina. Prunus salicina Lindl. coacere timpurie. fructe mărunte. Constituie o sursă de gene deosebit de utilă pentru ameliorare.subcordata. unde se întâlneşte şi în stare sălbatică. precum. Prunus nigra Ait. precum şi cu hibrizii acestora. (prunul american) se cultivă pe conti-nentul nord-american.maritima. Întrucât speciile P. îndeosebi datorită rezistenţei foarte bune la ger şi înfloririi tardive. precum şi cu alte specii. iar în cultură este răspândită în Asia de Sud. caracteristici pentru care poate fi utilizată în lucrările de ameliorare. bogate în zahăr şi aromate. În SUA se cultivă foarte multe soiuri aparţinând acestei specii. Tot din acest centru provine specia P. cerasifera. iar în condiţiile din ţara noastră degeră iarna şi are o longevitate foarte scurtă (Cociu şi colab. cerasifera şi P. în special datorită rezistenţei la frig. Prunus americana Marsh. dând naştere unor descendenţe destul de bune. crescând sub formă de arbust sau arbustoid. P.munsoniana.

P. alopoliploidă (Salesses. Record ş. proporţia fructelor legate este sub 10% (în condiţiile în care premizele unei producţii ridicate sunt date de o fecundare şi legare naturală a 20% din flori). căderea fiziologică intensă. soiurile considerate autofertile şi parţial autofertile.s-a emis ipoteza că prin încrucişarea lor s-a obţinut un hibrid natural. P. P. prin intermediul albinelor. Nu toţi botaniştii sunt de acord că P. PARTICULARITĂŢILE CITOGENETICE ŞI BIOLOGICE ALE PRUNULUI Numărul cromozomal de bază. domestica. în care îşi au originea speciile P. prin dublarea numărului de cromozomi a dat naştere speciei P. sau sâmburii care se formează nu conţin embrioni viabili. citat de Cociu şi colab. în mod preponderent. În foarte puţine cazuri. domestica şi P. Spre deosebire de măr şi păr.. rezultând descendenţi viabili şi fertili.. iar dintre speciile importante pentru cultură şi ameliorare. leagă fructe într-o proporţie mai mare decât prin autopoleni-zare. . cum este Tuleu gras şi cele care au ca părinte acest soi (ex. folosite ca genitori materni în hibridările artificiale. Stanley. hortulana. iar recolta de fructe este mai mică de aproximativ patru ori decât cea obţinută prin polenizare străină. insititia sunt hexaploide (2n = 6x = 48). Tuleu dulce. Agen. prunul este o plantă alogamă. Totuşi. acestea nu conţin sâmburi. . Printre soiurile autosterile (autoincompatibile) se pot enumera: Renclod Althan (sinonim cu Reine Claude d’Althan. 1997). care ulterior a suferit o dublare a numărului de cromozomi. Hibridările între genitori cu acelaşi număr de cromozomi (indi-ferent dacă sunt intraspecifice sau interspecifice) se pot realiza uşor. bondarilor şi altor insecte. toate fiind capabile să rodească mulţumitor prin polenizarea cu polen propriu (Cociu şi colab. şi soiuri parţial sau total autofertile (Neagu. androsterili-tăţii citoplasmatice sau genice. Autosterilitatea nu se manifestă numai în cadrul unor soiuri de prun. Grand Duke. Wilhelmina Späth ş. Renclod verde. La unele soiuri. polenizarea încrucişată poate avea loc prin intermediul vântului (anemofil). P. În ceea ce priveşte tipul de polenizare preferat. Evident. Lincoln.Centrul est-asiatic.a. spinosa (2n = 4x = 32). Superb. însă. fără probleme. Gras ameliorat. Prin polenizare străină. 1997). la soiurile autosterile şi androsterile.3. De soiurile androsterile.. Centenar. Fenomenele de . Montfort etc. Vinete româneşti. iar restul sunt diploide (2n = 2x = 16). Dâmboviţa. americana. la prun există. nu se efectuează castrarea. trebuie să se ţină seama la înfiinţarea plantaţiilor. Ialomiţa. Renclod transparent. spinosa este tetraploidă (2n = 4x = 32). întrucât acestea nu produc polen şi prin urmare nu sunt soiuri polenizatoare. de fapt. Gras românesc. soiurile androsterile nu pot fi utilizate în hibridările dirijate. Cociu şi colab. iar căderea fiziologică a fructelor formate prin polenizare străină este mai puţin intensă decât a celor formate prin autopolenizare. de multe ori. la care majoritatea covârşitoare a soiurilor sunt autosterile. Renclod violet. entomofil. domestica. în care s-au format speciile P. P. în afara soiurilor autosterile. P. Ontario. cerasifera (2n = 2x = 16) şi P. Jefferson. este x = 8. Chiar şi la încrucişarea unor genitori cu grade diferite de ploidie se pot obţine fructe.Centrul nord-american.). Nectarina roşie (Pêche). Sugar. 4. speciile Prunus salicina. autosterilitatea este datorată. Early Rivers (Rivers timpuriu). domestica s-a format prin încrucişarea speciilor P. nigra.. P. Tuleu timpuriu. nigra au un grad ridicat de autoincompatibilitate. la speciilor genului Prunus. 1979. prin autofecundare naturală. Renclod Conducta). 1975. ameri-cana. Vinete de Italia. Soiuri considerate autofertile sunt: Anna Späth. rezultând specia P. P. munsoniana şi altele. decât în calitate de genitori materni. cerasifera. ca hibrid natural care. În lucrările de ameliorare.a. salicina şi P. ussuriensis. Minerva etc. polenizarea străină având loc. simonii. Belle de Louvain. P. 1997). Soiuri parţial autofertile sunt: Silvia.

Belle de Louvain). Iroquois). pentru realizarea hibridărilor între soiuri cu epoci diferite de înflorire. pigmen-taţia pieliţei. intră pe rod puţin mai repede decât puieţii de măr sau păr. Ruth Gerstetter (Regina precoce). Hibridările artificiale se efectuează la prun după tehnica descrisă la măr şi păr. Tuleu gras. Renclod Althan. Jefferson. 1993. de aceea. Valor. în timp ce alte soiuri încep să fructifice târziu (Vinete româneşti. 1994). soiurile Anna Späth. Stanley. dar în condiţii ecologice favorabile. Deoa-rece există diferenţe destul de mari în privinţa momentului în care are loc înflorirea. polenul poate fi recoltat din timp şi păstrat în condiţii corespunzătoare (în condiţii naturale. pruina de pe fruct. unele soiuri având o înflorire timpurie (Silvia. este autosteril la noi şi în Franţa. manipulare şi păstrare etc. Soiul Pêche. vigoarea pomilor. Stanley. sensibi-lităţii la anumiţi factori de stres etc. la prun. textura pulpei. portaltoiul influenţând vigoarea de creştere şi longevitatea pomilor.. prunii pot atinge vârste de 40-45 ani (Cociu şi colab. fermitatea pulpei. mărimea fructelor. precum şi preco-citatea intrării pe rod. pe stigmatul florilor mamă se va depune cât mai mult polen pentru a creşte şansele de reuşită a polenizărilor. unele datorate şi fenomenelor prezentate (androsterilităţii). 1997). iar Silvia. . obiectivele de ameliorare se pot încadra în două grupe mari: generale şi speciale. Vision sunt rele polenizatoare. Agen 707 şi Blue Free (Botu şi colab. Vinete româneşti). 1997). Blue Free sunt bune polenizatoare. 2002). Pêche. altele tardivă (Anna Späth. Vision) pot forma primele flori în anul doi de la plantare. în timp ce în alte condiţii să apară ca autofertil. atractivitatea culorii de bază. Când se folosesc în hibridări artificiale soiuri din ultima categorie. Prunii altoiţi intră pe rod la 3-6 ani de la plantare. Gras ameliorat.. forma fructelor. dar autosterile în Franţa (Cociu şi colab. citaţi de Cociu şi colab. Iroquois sunt foarte bune polenizatoare. La prun. dar este autofertil în Crimeea. Potenţialul de producţie al soiurilor de prun a fost apreciat la 60-70 t/ha (Botu.autoincompatibilitate şi autocompatibilitate sunt relative. Ulterior. Gras românesc.. (1997). 1997). Longevitatea pomilor este de aproape două ori mai scurtă la prun decât la măr şi păr.. cu unele caracteristici referitoare îndeosebi la particularităţile pomilor (rezistenţa la diferite boli şi dăunători. 1989). Grand Prize. în ameliorarea prunului trebuie avute în vedere 12 caracteristici de interes major: epoca de coacere a fructelor.. precocitatea de rodire). ca genitori paterni. Se consideră fără perspective cei care nu intră pe rod până în anul cinci de la obţinerea din sămânţă (Cociu şi Oprea. datorită dezvoltării ontogenetice mai rapide. atât la pomii altoiţi. polenul are o viabilitate relativ scurtă). Vinete de Italia. calitatea gustativă a fructului. calitatea fructelor. cât şi la cei pe rădăcini proprii (Popescu şi Parnia. Ramming şi Cociu (1990) completează tabloul principalelor obiective de ameliorare a prunului până la 18. Agen şi Jefferson sunt autofertile la noi. iar cele speciale se referă la crearea unor soiuri cu o anumită destinaţie a fructelor. pentru majoritatea soiurilor de prun din ţara noastră s-au dovedit: Anna Späth. OBIECTIVELE AMELIORĂRII PRUNULUI Şi la prun. Unele soiuri (Stanley. rezistenţa fructelor la transport. După Roman şi Rădulescu (1984). la înfiinţarea plantaţiilor trebuie să se asigure o bună interpoleni-zare a soiurilor. în cazul în care genitorul matern este reprezentat de un soi cu un anumit nivel de autocompatibilitate. întrucât acelaşi soi se poate manifesta în anumite condiţii ca autosteril.. epoca de înflorire.4. se impune castrarea florilor. 4. Grand Duke. privind eliminarea hibrizilor F1 pe baza lungimii perioadei juvenile rămân valabile. sâmburele detaşabil. Rivers timpuriu. obţinuţi din sâmburi proveniţi din polenizări artificiale. culoarea pulpei. Gras ameliorat. Cele generale includ productivitatea. rezistenţa la principalii factori de stres etc. citaţi de Cociu şi colab. Cei mai buni polenizatori. hibrizii pe rădăcini proprii. productivi-tatea. Mirabelle de Nancy. dar conside-rentele formulate la măr şi păr. Weinberger (1975) considera că. Şi la prun apar probleme de interfertilitate şi intersterilitate între diferite soiuri. rezistenţa la boli.

. fructificarea abundentă. Giant. Blue Free. datorită efectelor de aditivitate descendenţii unei încrucişări având fructe cu o mărime medie apropiată mediei celor doi genitori. fructele mari sunt absolut necesare. cu o greutate minimă de 50-60 g (Cociu şi colab. la rândul lor. tipul de creştere şi fructificare a pomilor reprezintă elemente de productivitate urmărite în mod deosebit în crearea noilor soiuri. Minerva. În privinţa tipului de fructificare. când genitorii au fructe mari. 1975). Genitori recomandaţi în lucrările de ameliorare a prunului. la prun nu există surse de gene pentru vigoare de creştere foarte mică sau de tip „dwarf” (Drăgoi. 1975). la soiuri precum Reine Claude Violette. 1990). Stanley. Valor. compactînaltă. până la 60-65 g sau mai mult. Ontario (Neagu. Marrymather. Prin urmare. iar în comerţul cu fructe proaspete. La soiurile speciei P. Lansarea în producţie a unor soiuri cu o vigoare mică de creştere şi cu fructificare de tip spur. Vâlcean ş.4. mărimea medie a fructelor la hibrizi va fi mai mică decât cea a părinţilor (Weinberger. Sapa şi Okio. 1952. în ereditatea căreia efectele de aditivitate au rolul cel mai important. Printre elementele de productivitate ce se doresc încorporate la noile soiuri se află vigoarea redusă de creştere a pomilor. Piteştean. Minerva. Heterozigotismul accentuat al soiurilor de prun şi recombinările genice care iau naştere în urma hibridărilor dirijate. Precocitatea intrării pe rod este o însuşire controlată poligenic. Spre deosebire de alte specii. Ruth Gerstetter. fructe mari în care sâmburii să aibă o pondere mică etc. autofertilitatea. Pêche. genitorii trebuie. la soiurile cu fructe mici (Mirabelle de Metz. Genitori recomandaţi pentru obţinerea unor soiuri noi. Sapa. sunt solicitate prune mari. Centenar etc. 1986). pot fi utilizaţi genitori care au încorporată această însuşire: Tuleu timpuriu. Silvia. 1999). La prunul domestic. Ase-menea progeni. Ruth Gerstetter. precum şi alte soiuri care fructifică devreme.. la prun domină caracterul spur sau semispur.. Silvia. Rivers timpuriu. de peste 40 g (Cociu. Vigoarea. California Blue. Pescăruş etc. Opata). Diana (Cociu şi colab. astfel că. cu atât mai mult cu cât majoritatea soiurilor cu calităţi gustative superioare (grupul „vinetelor”) au fructe de dimensiuni mici. Hackmann.. Mărimea fructelor variază foarte mult în cadrul soiurilor de prun. indiferent dacă prunele sunt destinate consumului în stare proaspătă sau deshidratării. citaţi de Ardelean. pare să fie dominantă faţă de creşterea slabă. 2000). spre limita extremă.a. creşterea viguroasă. (Cociu şi colab. care fructifică încă din anul doi de la plantare (Neagu. Agen. Reine Claude Violette.2% din hibrizii unei combinaţii (Cociu şi colab. iar lucrările de întreţinere şi de recoltare a fructelor să fie facilitate. Ca surse de gene ce pot fi utilizate în lucrările de ameliorare pentru obţinerea unor genotipuri adec-vate livezilor de mare densitate (cu pomi cu talie redusă) pot fi menţionate: Biontec. Blue Bell. Silvia. Pe piaţa mondială.4. Blue Bell. cu ramificare laxă (Crane şi Lawrence. permit obţinerea unor descendenţi F1 la care. President. pentru o intrare pe rod timpurie a descendenţilor hibrizi. sunt: Record (cu o greutate medie a fructelor de 75 g – după Cociu şi colab. fructele să fie mai mari decât cele ale genitorilor. Ontario. Gilbert. Grand Duke.1.. Centenar. domestica. cu fructe mari. Dâmboviţa. Tuleu gras. 1997). însă. în hibridările artificiale. sunt soiurile canadiene Opata. Oneida. 1999). Productivitatea Productivitatea constituie şi la prun unul dintre cele mai importante obiective de ameliorare. cu o fructificare abundentă a pomilor şi productivitate ridicată. pot să ajungă până la 28. 1975). 1999). de la aproximativ 20 g. 1997). Pêche. Blue Free. Vision. Mărimea fructelor este un element de productivitate (dar şi de calitate). Edwards. California Blue. datorită transgresiunilor. cu un determinism poligenic. pentru a obţine hibrizi F1 cu fructe mari. Carpatin. poate înlesni înfiinţarea unor plantaţii intensive sau superintensive. Balada. Yakima. sunt preferate soiurile cu fructe mari. şi la prun. Yakima. Pêche. intrarea timpurie pe rod a pomilor. cu număr mare de pomi la ha. Precoce d’Ersinger. Vision. Empress. . să aibă fructe de dimensiuni mari. cum sunt Stanley.

Culoarea pieliţei contribuie în mod hotărâtor la aspectul comercial al prunelor şi. în timp ce la specia P. aroma. La specia Prunus domestica. 37. culoarea . fertilitatea naturală. Alina (Drăgoi. în timp ce altele se remarcă printr-o productivitate deosebită şi constanţă în rodire (Pobeda. Vinete de Italia. În funcţie de modul în care sunt îmbinate aceste elemente de calitate. sau pentru prelucrarea lor industrială.2. Centenar. ca element de calitate.Autofertilitatea este o însuşire avantajoasă la prun. Violette ş. Stanley. Dintre peste 350 de genotipuri studiate în Colecţia Naţională de Soiuri de la ICDP PiteştiMărăcineni. recomandate ca potenţiale surse de gene pentru caracter. Întrucât consumatorii preferă fructele cu forme regulate. iar variabilitatea existentă pentru această caracteristică între soiuri şi între specii este foarte mare. La 370 genotipuri de prun. prin care se pot asigura recolte corespunzătoare. Rezultă că productivitatea este un obiectiv de ameliorare extrem de complex. Anna Späth. 4. pieliţă. sau cu abateri evidente de la formele obişnuite. Anna Späth. Sugar. aderenţa sâmburelui la pulpă. sau sferoidală).8% ovoidale. vântului). numărul de fructe pe pom. mărimea sâmburelui. se pot face recomandări pentru destinaţia unui soi. Calitatea Calitatea fructelor la prun este un caracter deosebit de complex. Gras românesc. New York. la care se adaugă condiţiile de mediu şi cultură. Prin combinarea datelor obţinute în urma aprecierilor organoleptice. President. Tuleu gras. fiind dată de o sumă de caracteristici externe. Grase de Becs. Ontario. se ţine seama (Cociu şi colab. printre care fructificarea de tip spur şi autofertilitate. fiind evident preferate prunele cu sâmburi mici. Genoti-purile considerate optime pentru fructe regulate (de formă elipsoidală. culoarea pieliţei.. Ca surse de gene pentru autofertilitate se pot folosi soiurile Stanley. Lincoln. dar şi interne (gustul. C.6% elipsoidale. Valor. deshidratare etc. R. se poate face şi aprecierea generală. Soperniţa. pretabilitatea lor pentru un anumit tip de prelucrare etc. Gras ameliorat. cu cele rezultate în urma analizelor chimice. În aprecierea mărimii fructelor. Record etc. codiţă). 1975). fără se existe dominanţă pentru forma rotundă sau ovată (Weinberger. Drăgoi (2000) a identificat existenţa unor corelaţii pozitive strânse între producţia de fructe şi diferite elemente de producti-vitate. Gras românesc. 20. Pêche). Jefferson. cu o productivitate ridicată. Forma fructelor este un element de calitate care contribuie la aspectul comercial al prunelor. respectiv utilizarea fructelor în stare proaspătă. Zuchella. 27.a. 1997) de partea edibilă (pulpa fructului) şi non edibilă (sâmbure. în procesul de selecţie sunt eliminaţi hibrizii cu fructe diforme. ovoidală. Vinete româneşti. comportarea pomilor la atacul de boli şi dăunători etc. albastru ultramarin). ca atare. reprezintă un element de calitate foarte important pentru valorificarea fructelor în stare proaspătă.6% elipsoidal alungite. Blue Free. chiar şi în condiţiile unor primăveri în care polenizarea străină este deficitară (când condiţiile climatice din timpul înfloritului sunt nefavorabile zborului insectelor. conţinutul pulpei în zahăr şi aciditate etc. de ansamblu a calităţii fructelor.4. referitoare la compoziţia fructelor în substanţe utile şi la valoarea nutritivă a acestora. Culorile preferate de către consumatori la prune sunt verde (cu intensităţi şi nuanţe diferite) şi albastru (îndeosebi.0% au avut fructe sferoidale. datorită ploilor. lipsa alternanţei de rodire. Unele soiuri au o slabă capacitate de producţie (ex. Soiurile foarte productive conferă şi genele necesare pentru crearea unor noi cultivaruri. Kirke. distilare. suculenţa. recolta de fructe la prun este influenţată de mulţi alţi factori. forma ovală (elipsoidală) a fructului este dominantă asupra formei rotunde.. În afara acestor elemente de productivitate. iar 14. Anna Späth. Belle de Louvain. au fost: Centenar. stratul de pruină). la prun. Silvia. 2000). sau însuşiri comerciale (mărimea şi forma fructelor. intensitatea căderii fiziologice a fructelor.). Dacă ultima culoare este preferată în majoritatea ţărilor. salicina forma fructului are o ereditate poligenică.). Tuleu timpuriu. în consumul curent. printre care: intensitatea înfloritului. Hackmann. frigului.

culoarea pieliţei este determinată de o serie alelică. sau purpuriu. Gustul fructelor prezintă o amplă variabilitate în cadrul soiurilor. Agen (25%). Ialomiţa.5 . întrucât ambele caractere sunt determinate poli-genic şi se moştenesc independent. Dâmboviţa. proporţia sâmburelui în fruct poate fi sub 3% din greutatea totală a fructului. în care alela pentru culoarea galbenă este recesivă faţă de alelele pentru culorile albastru închis. Stanley. manipulare. R. Reine Claude Vert) este acceptată cu plăcere de consumatorii din Franţa şi Germania (Cociu şi colab.. Unele soiuri au un procent foarte mic de sâmbure în fruct. La soiurile Renclod Althan. care se pot folosi ca genitori în hibridări artificiale.5 % aciditate şi peste 8. transport. Gras românesc.. Alina. Ca surse de gene pentru conţinutul ridicat al fructelor în vitamina C. Mărimea sâmburelui este un caracter care influenţează atât calita-tea fructelor. Este foarte probabil că fermitatea pulpei este un caracter cu un determinism poligenic. Hackmann. Penny Gley ş. Prin autopolenizarea soiului Gras românesc. Tămâioasă de Bistriţa. Flora etc. Montfort. se pot folosi soiurile Ialomiţa. Pulpa aderentă la sâmbure apare ca un caracter recesiv faţă de pulpa neaderentă. Culoarea pieliţei se manifestă ca un caracter cu un determinism genetic simplu. Montfort. acestea având între 14-18 mg vitamina C (Cociu şi colab. Conţinutul fructelor în substanţe utile influenţează foarte mult valoarea nutritivă a prunelor şi determină în mod hotărâtor gustul acestora. cu un minimum de 1. la noile soiuri urmărindu-se ca sâmbu-rele să aibă o pondere cât mai mică în fruct. diferenţele dintre cultivaruri fiind accentuate şi de originea lor.. La speciile P. Drăgoi. Se consideră că determinismul genetic al mărimii sâmburelui este poligenic. Gras ameliorat. Acest deziderat se poate realiza prin lucrările de ameliorare. R. cu sâmbure nedetaşabil. Althan. (Cociu şi colab.a. President. Tita. printre care: Tuleu gras. Alina. cât şi productivitatea. Obilnaia. President. Centenar. Mirabelle Nancy. 1999). roşu. Atât soiurile de masă. soiurile destinate consumului în stare proaspătă. Sugar. ceea ce uşurează munca amelio-ratorilor pentru obţinerea unor soiuri noi. Balada.. C. Prin încrucişarea unor soiuri cu pulpă neaderentă la sâmbure. Fructe cu un conţinut ridicat în substanţă uscată (prin urmare şi în zahăr) au soiurile Imperial Epineus (28%). cu sâmbure detaşabil (Cociu şi colab. Stratul de pruină de pe prune completează armonios aspectul comercial al fructelor destinate valorificării în stare proaspătă. Valor. 1999. Detaşarea uşoară a sâmburelui de pulpă este o cerinţă impor-tantă pe care trebuie să o îndeplinească. la aceeaşi specie. 1986). pentru a conferi fructelor o rezistenţă corespunzătoare la recoltare. culoarea roşie a pulpei este monogenic dominantă asupra celei de culoare galbenă (Weinberger. sau hibrizi care în proporţie de 42% să aibă fructe cu pulpă aderentă. Fermitatea pulpei este un element de calitate necesar soiurilor de masă. California Blue. putând fi folosite soiurile Grand Duke. păstrare. Flora. Vinete de Italia. Althan. Diana. iar la soiul Gras ameliorat ponderea greutăţii sâmburelui în fruct este de doar 2. Renclod de Caransebeş. Un conţinut ridicat în zahăr au şi soiurile President. ca genitori pentru pulpa fermă. Tita. domestica şi P. a fost obţinut soiul Gras ameliorat. 1997.7% (Cociu şi colab. Balada. substanţe tanante) este echilibrat.verde (ex. insititia. în mod deosebit. exprimat prin fructe în care şi raportul dintre principalele componenete (zahăr.9.. aciditate. Agen ş. însă informaţiile privind ereditatea caracterului sunt sumare. domestica şi P. Blue Bell. Un gust foarte bun. 1999). efectele care se manifestă în ereditatea caracterului fiind aproape în întregime de natură aditivă (Weinberger. C. 1999). Blue Free. . Althan. 1975). Grase româneşti. cu sâmbure detaşabil (Ardelean. 1975). Sarmatic.a. Busuioace de Geoagiu (Cociu şi colab. care să aibă asociate şi alte particularităţi calitative valoroase. 1999). R. salicina. 2000). se pot obţine hibrizi care să fie în totalitate cu sâmbure detaşabil. cât în special cele pentru industrializare trebuie să aibă fructe bogate în zahăr şi aciditate. au soiurile provenite din P. Vinete româneşti. Tuleu timpuriu.. astfel încât ele pot fi utilizate ca genitori pentru ameliorarea caracterului.0 % zahăr. Blue Free. ceea ce ilustrează influenţa genitorilor (şi structura lor genetică) asupra transmiterii caracte-rului la descendenţi.. C. Gras ameliorat. Stanley. 1997). Vinete româneşti.

pretabile la industrializare (Cociu şi colab. Gras românesc) au o rezistenţă destul de ridicată la gerurile din timpul iernii şi sunt adaptate şi la schimbările de temperatură care pot surveni pe parcursul unor ierni (Botu. datorită transgresiunilor. Opata. 1994). Transmiterea caracterului în descendenţă se face după modelul cantitativ. Grand Duke. Determinismul genetic al rezistenţei prunului la ger este de tip poligenic. ussuriensis. Ruth Gerstetter. Dacă se încrucişează două soiuri cu coacere timpurie. domestica. la hibrizii F1 se vor întâlni şi indivizi cu o coacere a fructelor mai precoce sau mai tardivă decât a celor doi părinţi.4. Reine Claude d’Althan transmit însuşirea de timpurietate descendenţilor F1. Precoce Ersinger. de climat temperat. Rezistenţa la ger Rezistenţa la ger a soiurilor de prun este în concordanţă cu originea lor (speciile din care au luat naştere) şi cu locul în care s-au format (condiţiile ecologice în care au fost create şi adaptate).3. P. Vinete româneşti. particularitate pe care o transmite în descendenţă. Speciile P. Pentru obţinerea unor hibrizi cu coacere târzie şi cu fructe bogate în zahăr şi vitamina C. Sapa. Soiurile formate în condiţiile din ţara noastră (ex. . Deşi efectele aditive predomină în transmiterea şi fixarea caracterului. La încrucişarea unor genitori cu epoci diferite de maturare a fructelor. Diana. Waneta. sortimentul actual din ţara noastră necesitând completare îndeosebi cu soiuri timpurii. Vinete de Italia. armo-nioasă. dar sunt necesare şi soiuri cu coacere târzie. Tămâioasă de Bistriţa. Valor. Reine Claude Verte). Blue Free. Pembino). se vor obţine descendenţi care vor avea o comportare la ger similară părinţilor. se poate acţiona în direcţia precocităţii şi tardivităţii coacerii. majoritatea hibrizilor obţinuţi vor avea aceeaşi epoca de coacere a fructelor. 1999). 4. Pozegaça. cu fructe bogate în zahăr şi acid ascorbic. cât şi a fabricilor o perioadă cât mai îndelungată La soiurile aparţinând speciei P. de aceea sunt genitori recomandaţi pentru o coacere timpurie.. Busuioace de Geoagiu care pot fi utilizate ca genitori pentru obţinerea unor descendenţi cu fructe de foarte bună calitate. O foarte ridicată rezistenţă la temperaturi scăzute se întâlneşte în unele forme ale speciei P. nigra transmiţând o mai ridicată rezistenţă descendenţilor (Weinberger. Soiurile Rivers timpuriu. Blue Bell. Anna Späth. Tuleu timpuriu. Agen. astfel că. Valor. americana şi P. marea majoritate a descendenţilor vor avea epoca de coacere intermediară formelor parentale.4. nigra sunt considerate buni genitori pentru rezistenţa la ger.4. astfel că la descendenţi apare riscul expunerii florilor la acţiunea gerurilor târzii de primăvară. Iroquois. Prin eşalonarea coacerii fructelor la soiurile cultivate se asigură atât aprovizionarea consumatorilor cu fructe proaspete. Agen. în timp ce unele formate în nordul Chinei sau Americii sunt foarte rezistente (ex. Tuleu gras. pot fi utilizate ca genitori soiurile Gras românesc. Pentru creşterea amplitudinii epocii de maturare a fructelor la aceste soiuri. Soiurile formate în vestul Europei prezintă o rezistenţă slabă sau mijlocie (Vânăt de Italia. Gras ameliorat. Epoca de coacere a fructelor Epoca de coacere a fructelor este importantă întrucât trebuie să se asigure piaţa cu fructe proaspete o perioadă cât mai lungă din timpul anului.Aroma este o componentă a calităţii fructelor bine exprimată la soiuri precum Vinete româneşti. dintre acestea. în descendenţa unor genitori tardivi. 4. vor predomina hibrizii cu coacere târzie. Utilizarea acesteia în lucrările de ameliorare este limitată de înflorirea ei foarte timpurie. 1975). President. epoca de maturare a fructelor începe după 15 iunie şi durează până la 1-15 octombrie. prin încrucişarea a doi genitori cu o bună rezistenţă la ger. cu o aromă plăcută. descendenţii prezentând o epocă de coacere foarte apropiată de media celor doi genitori.

Scoldus şi câţiva hibrizi P.. Maler. dar înaintea piersicului). Kirke. Virusul Plum pox s-a răspândit cu o amploare foarte mare în întreaga lume. în final. Silvia şi Pescăruş (Zagrai şi colab. dar transmiterea ereditară a rezistenţei la Sharka nu a fost pe deplin elucidată (Ardelean. Stanley. moartea pomilor (Cociu şi colab. Pozegaça.a. Rivers timpuriu. constatându-se că. 1994). soiuri cu toleranţă mare la atacul de Plum pox. Tămâioase de Bistriţa. iar efectele pe care le are atacul de Plum pox sunt foarte grave: deformarea grăunciorilor de polen şi scăderea puterii lor de germinare. Tuna. se pot enumera virozele (în special Plum pox). Soirile cu înflorire tardivă au avantajul că sunt mai puţin expuse riscurilor date de temperaturile negative care pot surveni primăvara târziu şi pot afecta florile. Mont Royal. printre cele mai importante obiective de ameliorare la prun se situează rezistenţa la Plum pox (boală numită vărsatul prunului. Kiustendil (Cociu şi colab.4. 1990). Early Rivers Prolific. 1999). În alte specii decât P. Grase de Becs.a. Valor şi câteva clone de P.. În prezent. cum sunt Vinete româneşti.5. În condiţii de infecţie naturală cu PPV. Minerva. se urmăreşte şi rezistenţa la temperaturi negative a mugurilor porniţi în vegetaţie şi a florilor. iar cele cu un număr mai mare de plastide şi mitocondrii în frunze. Scolduş ş. Centenar. Busuioace de Geoagiu. Pozegaça. Nancymira-belle (P. Opal. în ţara noastră.insititia). Pozegaça. 1999). În acest sens.a. dintre 163 de cultivaruri. au fost considerate Goldane negre. Renclod de Caransebeş. deprecierea însuşirilor gustative şi tehnologice ale fructelor. soiul japonez Shiro ş. soiurile cu maturare timpurie sunt mai puţin atacate decât cele tardive. insititia). Wilhelmina Späth. Jefferson. Se consideră că în cadrul speciei Prunus domestica nu există soiuri rezistente la Sharka. doar câteva s-au comportat ca rezistente: McLaughlin. 1999). Genotipuri cu infecţii minore pe frunze şi fructe au fost: Gräfin Cosel (o selecţie de Pillnitz). Renclod negru. precum Burbank. Anna Späth. monilioza şi pătarea roşie a frunzelor. 1986). Ontario. Flora. cele cu pieliţa verde sunt mai puţin atacate decât cele cu pieliţa vânătă. Silvia. există însă soiuri. la Fruit Genebank Dresden-Pillnitz. prin urmare sunt recomandate ca genitori pentru rezistenţa pasivă la frig. Germania. În urma cercetărilor din ţara noastră. Blue Free. cum sunt Gras românesc şi Anna Späth. cerasifera din Moldova şi Crimea. iar tolerante Dunărea albastră. Stanley. Gras românesc. Rezistenţa la boli şi dăunători Dintre bolile cele mai frecvente şi păgubitoare la prun. 4. (Ramming şi Cociu. Merton etc. Gras românesc. o bună comportare la infecţiile naturale cu Plum pox au prezentat soiurile Blue Bell. S-au înregistrat diferenţe mari în ceea ce priveşte comportarea soiurilor la atacul de Plum pox. Shiro. Dâmboviţa. deformarea organelor florale. pot fi menţionate: Vinete româneşti. salicina) sau Reine Claude d’Althan (P. (Cociu şi colab. Record. marea majoritate a soiurilor fiind complet lipsite de rezistenţă. rezistenţa florilor la îngheţurile târzii de primăvară poate fi asigurată şi prin înflorirea târzie a pomilor. Carpatin. Pêche. PPV – Plum Pox Virus.. Stanley. Belle de Liége. Hackmann.cerasifera (Alytschij) din Moldova şi Crimea (Fischer şi Männel. în general. Hackmann. domestica. Renclod diafan. Datorită faptului că prunul înfloreşte devreme (după migdal şi cais. sau Sharka).Dintre soiurile europene care prezintă o bună rezistenţă la ger şi pot fi utilizate ca surse de gene sunt menţionate: Bonne de Bry. care prezintă o anumită rezistenţă sau toleranţă la această viroză şi sunt recomandate ca genitori în lucrările de ameliorare. Oteşani ş. cauzând prejudicii asupra recoltei de fructe. Grase de Peşteana.. Belle de September. Czar. . Albe de Tismana. Santa Rosa (P.. 2000).. Dintre soiurile cu înflorire târzie care transmit descendenţilor această însuşire. Cacanska Naibolia. (Cociu şi colab. Oullins. debilitarea generală a pomilor şi. sunt mai puţin atacate decât cele cu un număr redus de asemenea organite intracelulare. 1997). Tomnatice. Bühler Frühzwetsche. Belle de Louvain. La SCDP Bistriţa. Abondance. reducerea producţiei şi a mărimii fructelor. Mount Royal.

Ca surse pentru rezistenţa la PPV. prin utilizarea ca genitor a soiului Stanley. Rankovic şi colab. în condiţii naturale de infecţie (Drăgoi.). apreciate de ei ca imune. Reine Claude Violette. Jefferson. Mohawk. Bonne de Bry. În ameliorarea rezistenţei la Sharka a prunului la Hohenheim. şi apare ca o rezistenţă calitativă. Tuleu timpuriu. Fructele atacate putrezesc şi au pe suprafaţă sporodochii de culoare alb-cenuşie. iar surse de gene în acest sens există în: Anna Späth. Silvia. Minerva. HR (Hypersensitive Reaction). 1997). ierboşi etc. Iroquoise. Tuleu timpuriu. iar pentru intensitatea atacului de PPV pe fruct 0. cum sunt Frontier şi Underwood. Afidele sunt dăunători la atacul cărora este important ca soiurile nou create să prezinte rezistenţă. et Ruhl. Cei mai sensibili hibrizi s-au obţinut din încrucişări în care genitorii au fost la rândul lor sensibili. Reine Claude Verte. Coeficientul de heritabi-litate pentru intensitatea atacului de PPV pe frunze a avut valoarea 0. Montfort. chiar dacă reacţia la PPV este graduală. după Hartmann (2002). Iroquoise. a fost identificată în noul soi Jojo. de la sensibili până la toleranţi. Large Sugar Prune şi Ruth Gerstetter. Nivelul de rezistenţă HR depinde de doza de infectare şi reacţia de apărare a plantei. Între descendenţii hibrizi proveniţi din încrucişări în care genitorii au avut o comportare diferită la Plum pox.6.. Opal şi Cacanska Najbolja. la prun. inducerea unei fructificări timpurii (precocitate a intrării pe rod) şi productivitate ridicată. (Cociu şi colab. Monilioza este o micoză cauzată de agentul patogen Monilinia laxa (Aderh. Giant. practic.19. Reine Claude Verte. sau din încrucişări în care unul dintre părinţi a avut o toleranţă foarte ridicată (rezultate care sugerează o ereditate complexă). în felul acesta boala transmiţându-se de la un an la altul. cum sunt: President. care atacă cu precădere florile şi fructele din faza de pârgă iar uneori atacul se manifestă şi pe frunze şi lăstari. care la rândul lor sunt dependente de mărimea plantei. Yakima. Vinete de Italia.Unele soiuri cu origine chino-americană. Lincon. prin observaţii vizuale. foarte bune rezultate s-au obţinut. Potenţiale surse de rezistenţă la monilioză sunt soiuri cu o bună comportare la atacul patogenului. Ameliorarea portaltoilor Obiectivele urmărite în prezent în ameliorarea portaltoilor. Ruth Gerstetter. Stanley. 4. în condiţii artificiale de infecţie. Tuleu gras. provenit din încrucişarea dintre Ortenauer x Stanley. (1994) au folosit în hibridări soiurile Scoldus 1 şi Zh’lta Butilcovidna. inducerea unei vigori reduse de creştere pomului altoit. Gras românesc. California Blue. Obiectivele generale sunt următoarele: înmulţirea uşoară (indiferent dacă aceasta este generativă sau vegetativă). 1994). în mod surprinzător. ancoraj bun în sol. 1999).. cât şi în câmp. Cacanska Lepotica. Early Laxton. Centenar. care s-a dovedit un donator de rezistenţă la boală (Hartmann. indicatori lemnoşi. Vânăt românesc. valori care exprimă o pondere relativ limitată a genotipului în exprimarea fenotipică a compor-tării hibrizilor la virus. iar la hibrizi aprecierea compor-tării la PPV se poate face atât în seră. indusă prin acumularea mai multor gene sau doar a câtorva gene.17. Hackmann. Hibrizii cu cea mai bună rezistenţă s-au obţinut din încru-cişarea Large Sugar Prune x Zh’lta Butilcovidna.4. s-a manifestat o amplă variabilitate pentru atacul virozei pe frunze şi fruct. 1997). în timp ce hibrizi toleranţi la boală au rezultat din genitori toleranţi. imune la Sharka. O „rezistenţă absolută” prin hipersensitivitate. Vision etc. Blue Free ş. la fel fiind apre-ciată specia Prunus besseyi (Cociu şi colab. sunt considerate. în condiţii naturale de infectare a plantelor. Blue Free. Ca genitori pentru rezistenţa la pătarea roşie a frunzelor (Polistigma rubrum) pot să fie utilizate soiurile: Agen. Prezenţa virusului la plante se pune în evidenţă prin teste specifice (ELISA. consi-derate tolerante. Pêche. Tuleu timpuriu etc. 1997. compati- . 2000). pot fi încadrate în două grupe: generale şi secundare (Cociu şi colab.a. Fructele pot rămâne pe pom mumificate până în anul următor.) Honey. care conţin conidii. considerate parţial rezistente..

Marianna 4001. Cel mai cunoscut şi utilizat portaltoi în ţara noastră. persica]. prin butaşi lignificaţi sau meristematic. Oteşani 11. PF Gălbior.. cerasifera x P. cu 2n = 5x = 40. cerasifera). Botu I. imprimă soiurilor altoite o vigoare mare de creştere şi manifestă incompati-bilitate la altoire cu unele soiuri valoroase (R. Dintre portaltoii de P. 2003). lipsa capacităţii de drajonare. cu procente de înrădăcinare cuprinse între 50-90% (Cociu şi colab. asigură afinitate bună atât soiurilor europene (Stanley. Tuleu gras şi descendenţii săi. 163 (obţinut la SCDP Geoagiu). prin selecţie în populaţii de Saint Julien). salicina) x P. dar manifestă sensibilitate la unii nematozi (Pratylenchus vulnus). Akerman ş. portal-toii obţinuţi din sămânţă sunt adesea neuniformi. 1980. se înmulţeşte uşor. Myran: [(P. Mirobolanul prezintă un polimorfism deosebit de accentuat. Alţi portaltoi folosiţi la prun sunt: Damas 1869 (selecţionat dintr-o populaţie de Damas de Toulouse. seria Myrobolan A-D (obţinuţi în Anglia. Miroval (obţinut la SCDP Vâlcea). amygdalus x (Nemaguard x R. imprimă soiurilor altoite o vigoare redusă. cu procente de răsărire de 58-85%. este corcoduşul (mirobolanul . Voineşti B şi Scolduş (obţinute în ţara noastră. cerasifera. dintre cele precizate la obiectivele generale sau secundare: C.). şi se înmulţeşte uşor prin butaşi. rezistenţă la viroze. Botu I. Marianna 2624. Un alt grup de portaltoi este constituit din hibrizi interspecifici între P. adaptabilitatea la secetă.. insititia. manifestând o variabili-tate specifică plantelor cu un grad ridicat de heterozigoţie obţinute seminal. . rezistenţă la bolile foliare cauzate de bacterii şi ciuperci. caracteristici superioare prezintă: Pixy şi Saint Julien A (obţinute la East Malling.. bacterioze şi micoze. printre cei mai cunoscuţi fiind: Marianna GF8-1 (triploid. PF Renclode verde. (Botu şi colab. California. hibrid natural între P. necesită o tehnologie simplă. asigură un procent ridicat de prindere la altoire.Prunus cerasifera). are adaptabilitate bună. rezis-tenţă la temperaturi scăzute. cu 1000-1200 pomi/ha. mume x P. insititia. adaptabilitatea la diferite tipuri de sol. se înmulţeşte prin sâmburi). Ferlenain (P. induce o intrare rapidă pe rod). dintr-o populaţie de puieţi de P. cât şi vegetativi. Obiectivele secundare de ameliorare a portaltoilor sunt: adaptabili-tatea la terenuri cu conţinut ridicat în calciu (peste 10%). Red Globe)] etc. spinosa). pentru a uşura altoirea). Vânăt românesc etc.a. se poate utiliza pentru înfiinţarea plantaţiilor intensive. la East Malling. imprimă soiurilor o bună productivitate şi calitate. cel mai răspândit în lume este Myrobolan B). Noua Zeelandă etc. Este rezistent la cancerul rădăcinilor (Agrobacterium tumefaciens) şi la cancerul coletului (Phytophtora infestans). şi Botu M. Wagenheim. prin butaşi. pretabilitate la altoire (lipsa spinilor pe creşterile anuale. pentaploid. 2003). Portaltoii Marianna sunt răspândiţi în America de Nord şi se folosesc pentru altoirea soiurilor din speciile P. de tip semi-dwarf. cât şi celor japoneze (Shiro. se înmulţeşte uşor prin butaşi. PF Roşior văratic. dar şi în lume. spinosa). domestica şi P. dar care se poate înmulţi şi pe cale vegetativă. care se înmulţeşte de regulă pe cale generativă (prin seminţe). omogenitate. obţinut pe baza schemei: Belsiana x (P. salicina. primul se înmulţeşte vegetativ. o scoarţă relativ groasă şi uşor de desprins. Dintre portaltoii proveniţi din specia P. C.bilitate bună la altoire pentru cât mai multe soiuri. cerasifera x P. Porumbar de Iaşi (selecţie din P. la SCDP Vâlcea. prin sămânţă). cerasus) x P. domestica merită menţionaţi: Oteşani 8 (obţinut de Botu şi colab. prin selecţie clonală în populaţii de P. domestica şi P. cerasifera x P. Reine Claude 1380. La prun se folosesc atât portaltoi generativi. este foarte răspândit în SUA. Citation: [(P. cerasifera. munsoniana.. Burbank). are o bună adaptabilitate la condiţiile pedoclimatice şi compatibilitate cu multe soiuri. imprimă soiurilor altoite o bună productivitate. Vânăt de Italia). iar următoarele două se înmulţesc generativ. Prin lucrări de ameliorare au fost obţinute unele selecţii din P. persica). care prezintă unele caracteristici favorabile. dar prezintă şi dezavantaje. Mirobolanul are o creştere rapidă. Portaltoiul Myrobolan 29 C a fost obţinut în anul 1915 în SUA. Ishtara. şi Botu M. rezistenţă la umiditatea excesivă din sol. besseyi x P.. Althan. P 43. inducerea unei calităţi superioare a fructelor. 2002.

au fost create numeroase soiuri. răspândite în întreaga lume. salicina. Tuleu timpuriu. o bună capacitatea de a-şi transmite însuşirile la descendenţi prin înmulţirea prin sâmburi. Soiul Vinete de Moldova (Vengherka Moldavskaia) a fost obţinut prin depistarea unei mutaţii naturale apărută în coroana pomilor la soiul Vengherka Obîknovennaia (Cimpoieş. datorită factorilor mutageni naturali care acţionează asupra plantelor. iar soiurile Burbank. prin această metodă de ameliorare au fost obţinute soiurile Record (selecţie în hibrizi naturali proveniţi din polenizarea liberă a soiului Reine Claude Violette) şi Albatros (selecţie în hibrizi naturali proveniţi din polenizarea liberă a soiului Tuleu gras). Burbank. Violette. Tot prin selecţie aplicată în hibrizi naturali se presupune că au luat naştere soiurile Early Rivers şi Washington. 1997. de către Burbank. forma sau culoarea fructelor. Selecţia individuală în hibrizi naturali Şi la prun. Comparativ cu alte specii pomicole.. Identificarea unor asemenea mutaţii şi înmulţirea lor vegetativă constituie o cale rapidă de obţinere de noi soiuri. 2002). Victoria. Reforma). au cele din grupa Reine Claude (d’Althan. Tuleu gras. de la soiuri foarte valoroase. 1975). 4. În ţara noastră. respectiv să se extragă sâmburi. iar din Santa Rosa a fost selecţionată o mutantă naturală cu coacere mai tardivă şi pulpa fructului mai consistentă (Neagu. „prune sans noyaux”. unele foarte valoroase. La prun nu s-au obţinut rezultate foarte spectaculoase prin selecţia mutaţiilor spontane. recunoscute pentru capacitatea lor de-aşi transmite în descendenţe seminale caracteristicile. Metoda este mai puţin utilizată în prezent.5. obţinut prin această metodă de ameliorare este Reine Claude d’Althan. din puieţi importaţi din Japonia în anul 1885 (Neagu.5. Abundance şi Satsuma au fost obţinute în California. Selecţia mutantelor spontane Selecţia mutantelor spontane (naturale. 1975). . METODE DE AMELIORARE A PRUNULUI 4. Santa Rosa. Pentru a se obţine o variabilitate favorabilă efectuării unei selecţii eficiente.1. iar dintre soiurile americane. prin selecţie individuală în hibrizi naturali. Un soi foarte cunoscut. Cimpoieş. într-o asemenea situaţie.5. în cadrul unor soiuri. dar câteva variaţiuni mugurale au dat naştere unor soiuri sau forme cunoscute. din considerentele discutate la măr. care-şi are originea probabilă în Ungaria sau Cehia. sau se obţin puţine fructe din polenizările artificiale. însă pot fi identificate în masa de mutaţii şi unele care afectează caracteristici utile. obţinuţi prin semănarea sâmburilor proveniţi din fructe formate prin polenizare liberă. este recomandabil ca. Shiro. să se recolteze fructe. Dintre soiurile europene. frecvenţa de apariţie a muta-ţiilor spontane la prun este redusă. se poate recurge la recoltarea fructelor polenizate liber. „sport”-uri) reprezintă o metodă prin care poate fi exploatată eficient variabilitatea naturală care apare la prun. tipul de creştere şi fructificare a pomilor.2. Pe această cale au fost obţinute în Franţa soiuri fără sâmburi. epoca de înflorire sau coacere a fructelor. referitoare la mărimea. 2002). dar în anii în care nu se pot efectua hibridări artificiale. variaţiuni mugurale. provenind dintr-un sâmbure de Reine Claude Violette (Cociu şi colab. însă cu origine în P.4. rezistenţa la boli sau dăunători etc.

. La noi în ţară. 1997). mărimea descendenţelor în interiorul fiecărei combinaţii hibride depinde de posibilităţile concrete pe care le are la dispoziţie amelioratorul (suprafeţe de teren necesare verificării hibrizilor. au fost create soiurile Tita şi Alina. fără a se modifica substanţial structura genetică a unor soiuri valoroase. sunt viabili şi fertili. prin încrucişarea lor se obţin descendenţe în care se manifestă o amplă variabi-litate. grăbirea sau întârzierea înfloritului. de regulă. la prun. prin iradierea cu raze gamma – Cobalt 60. 1981. necesară creării de noi soiuri la prun. se obţin hibrizi care. precum şi de considerentele şi progra-mele de hibridare planificate. apariţia unor formaţiuni fructifere diferite. Cu cât populaţia F1 dintr-o combinaţie hibridă este mai numeroasă. la plantele din a doua generaţie de înmulţire vegetativă (V2). o atenţie deosebită trebuie acordată alegerii genitorilor (care trebuie să fie cât mai valoroşi şi să prezinte majoritatea caracteristicilor ce se doresc încorporate în noul soi). citat de Cociu şi colab. modificări ale conţinutului fructelor în diferite componente chimice etc. Tratamentele se pot efectua cu diferiţi agenţi mutageni. 1986).).5. prin iradierea sâmburilor proveniţi din polenizarea liberă a soiului Tuleu gras cu raze X-2014R.3. fonduri băneşti. lăstarilor etc. sporirea sau reducerea mărimii fructului. respectiv 7000-9000 radiaţii gamma (Cociu şi colab. pentru provocarea unor modificări teratologice cu o frecvenţă ridicată. în stare de repaus. alfa. Iradierile se pot efectua cu radiaţii X. cu atât perspectiva identificării şi selecţiei unor plante cu caracteristici superioare (elită) va fi mai mare. 1997). numărul combinaţiilor efectuate pe an etc. şi moştenesc caracteristici combinate de la ambii părinţi. seminţele sau mugurii trebuie supuşi unor doze de iradiere de 5000-7000 radiaţii X. cele mai bune rezultate se obţin prin iradiere cu doze de 5.. cu o soluţie de colchicină. sau a vârfurilor de creştere vegetativă a ramurilor tinere. Rezultatele de până acum demonstrează faptul că. neutroni termici. 1997). gamma. prin iradierea mugurilor vegetativi. Pentru a exista şanse reale de . pentru ca selecţia individuală aplicată în hibrizi intraspecifici F1 să fie cât mai eficientă. întrucât. ceea ce permite selecţionarea celor cu însuşirile dorite. precum şi mărimii populaţiei hibride. Inducerea mutaţiilor Inducerea mutaţiilor permite obţinerea unei variabilităţi mari a caracterelor şi însuşirilor la prun. deseori de tip spur. omologate în anul 1990 (Cociu şi colab.000 razi (X sau gamma). a mugurilor vegetativi din soiul D’Ente. Deoarece soiurile de prun au un grad ridicat de heterozigoţie.4. Metoda are o largă aplicabilitate. tratamentele cu aceste doze determină obţinerea unor plante de tip compact. şi pot fi aplicate sâmburilor. Inducerea mutaţiilor numeric-cromozomale (poliploidii). adecvate selecţiei (Cociu şi colab. în concentraţie de 1%.. modifica-rea epocii de coacere a fructelor.5. 1997). în urma încrucişării unor soiuri din aceeaşi specie. Şi la prun. se pot obţine. cu acelaşi număr de cromozomi. Hibridarea intraspecifică Hibridarea intraspecifică este una dintre metodele cele mai des folosite pentru provocarea variabilităţii artificiale. cu fructe mari şi conţinut ridicat de substanţă uscată. pentru majoritatea caracteristicilor dorite de ameliorator. fizici sau chimici. Metoda se utilizează frecvent în scopul restaurării fertilităţii hibrizilor interspecifici cu ploidii impare (Ardelean. polenului. Pentru obţinerea unor forme mutante cu vigoare de creştere redusă.. Principalele efecte ale mutaţiilor induse pot consta în: reducerea vigorii de creştere a plantelor. În Franţa. Evident.4. prin mutageneză artificială. 4. se face prin tratarea seminţelor încolţite. a fost creat soiul Spurdente (Renaud. scurtarea internodiilor. mugurilor. unele modificări faţă de forma iniţială supusă tratamentului.

1947). Burbank. P. spinosa poate fi transmisă soiurilor domestica vigoarea redusă de creştere a pomilor. Foarte uşor se încrucişează între ele speciile diploide P. cerasifera. Canada. Gold (Golden Japan).5. 1975). P. Valor şi Verity = Imperial Epineuse x Grand Duke (ambele obţinute în Ontario. În statele de câmpie ale USA. Centenar = Tuleu gras x Early Rivers. pumila. insititia. 1967). fiecare constituind o sursă de gene. În ţara noastră. Ialomiţa. Sarmatic. P. simonii. De la P. SUA. dacă Reine Claude d’Althan aparţine speciei P. la care se manifestă o amplă variabilitate. 1967).identificare a unor plante elită. americana. Soiurile Silvia. Piteştean = Tuleu timpuriu x Early Rivers. salicina. hexaploide. pentru diferite obiective de ameliorare a prunului. dă posibilitatea provocării unei variabilităţi extrem de ample. Alte soiuri „japoneze” cunoscute. decât cu cele „îndepărtate”. P. angustifolia. . nigra. americana. P. americana. pentru sporirea rezistenţei prunului la ger. hortulana. Methley. tomentosa (Cociu şi colab. simonii şi P.5. Eldorado. P. Gaviota. înflorirea timpurie şi rezistenţa la ger şi secetă. besseyi. pentru sporirea capacităţii de adaptare ecologică a prunului. nigra. Santa Rosa. iar Early Rivers speciei P. nigra. Dintre soiurile obţinute prin hibridare intraspecifică. besseyi.. sunt: Shiro. toate cu o bază genetică relativ restrânsă. cerasifera şi P. în afară de Santa Rosa. se folosesc ca genitori în programele de ameliorare speciile P. 2003). 1975). Minerva. P. SUA. încrucişările dintre soiurile lor se realizează foarte uşor. salicina. 1975). s-a apelat la sursele de gene reprezentate de speciile P. besseyi. New York. 1997): Silvia. a fost pentru mult timp unul dintre cele mai importante soiuri cultivate în SUA (Weinberger. până la 5.. munsoniana. În Canada. Hibridarea interspecifică Hibridarea interspecifică. salicina. domestica şi P. care a importat în anii 1884 şi 1885 puieţi salicina din Japonia (Weinberger. P. insititia. considerat o „mixtură” între P. prin markeri RAPD (Boonprakob şi Byrne. cerasifera constituie o sursă deosebită pentru selecţia unor noi portaltoi. P. 1926). continuându-se astfel munca iniţiată de Luther Burbank. 1997). prin hibridări intraspecifice au fost create nume-roase soiuri valoroase. salicina. Mariposa etc. P. descendenţa hibridă a fiecărei combinaţii trebuie să cuprindă de la minimum 100-200 hibrizi (Neagu. Prin hibridări interspecifice pornind de la materialul iniţial a lui Burbank au fost create numeroase soiuri. pot fi menţio-nate următoarele: Stanley = Agen x Grand Duke (obţinut la Staţiunea Geneva. insititia. P. putând fi asemănate mai degrabă cu hibridările „apropiate”. 1990). Diana = Reine Claude d’Althan x Early Rivers. o mare pondere în cultură au soiurile de tip chino-japonez. cu diferite grade de ploidie. ca metodă de ameliorare a prunului. este posibilă obţinerea unor descendenţi interspecifici viabili. inestima-bilă ca valoare. P. P. În cadrul soiurilor europene. 1975). printre care (Cociu şi colab. americana. Prin încrucişarea acestor specii cu cele europene. simonii. P. prin a căror încrucişare să se obţină descendenţi din care să fie selecţionate noi soiuri. Beauty. domestica. iar P. datorită originii comune (Ramming şi Cociu. P. multe fiind selecţionate în California şi având la bază specia P.000 hibrizi (Weinberger. Canada. pot fi aleşi genitori cu o calitate foarte bună a fructelor şi productivitate mare. pentru majori-tatea caracteristicilor dorite la noile cultivaruri. ussuriensis. P. americana) la formarea acestor soiuri a fost pusă în evidenţă şi prin intermediul geneticii moleculare. P. În SUA. Ialomiţa şi Diana ar putea fi considerate interspecifice. 4. Blue Bell şi Blue Free = Stanley x President (ambele obţinute în Missouri. Deoarece cele două specii au acelaşi grad de ploidie.. P. P. participarea mai multor specii (P. aparţinând speciilor Prunus domestica şi P. Vison = Pacific x Albion (obţinut în Ontario.

folosindu-se foarte mult în practică pentru obţinerea portal-toilor liberi de viroze. În experienţele efectuate de Gercheva şi Zhivondov (2002). au evoluat în calus. este necesar ca descen-denţele interspecifice să fie cât mai numeroase. unele dând rezultate mai mult sau mai puţin spectaculoase. sau doar cu importanţă teoretică. recoltarea florilor nepolenizate să se . Dziedzic şi colab. cât şi la lumină.5 μM IBA şi 7. Prin cultura „in vitro” a embrionilor imaturi prelevaţi din asemenea sâmburi. la prun. Ca şi în cazul hibridărilor intraspecifice. în timp ce embrionii de la Ruth Gerstetter au avut cea mai bună germinaţie (de 75%) pe un mediu îmbogăţit cu 2. În ambele stagii. iar embrionii imaturi îşi pierd capacitatea germinativă. la sâmburii obţinuţi apar fenomene de resorbţie a substanţelor de rezervă din ţesuturile embrio-nare. în urma căreia. Foarte mult se folosesc hibridările interspecifice în crearea variabilităţii necesare selecţiei unor noi portaltoi. aspect deosebit de important la pun. fie pe mediu MS + 0. se pot introduce în soiurile de prun unele caracteristici care nu pot fi regăsite la nici una din speciile genului Prunus. chiar de la specii diferite. vişinul de nisip. În lucrările de creare a unor soiuri cu coacere timpurie. cercetările din ultimii ani contribuind cu o abundenţă de informaţii la îmbogăţirea cunoştinţelor în domeniu. la soiurile Sweet Common Prune şi Stanley. Lech şi colab. pentru reuşita fertilizării „in vitro”. ca piersicul. 1962) cu diferite adăugiri. În acelaşi scop se poate recurge şi la fecundarea „in vitro”. Embriocultura este o tehnică prin care se pot obţine plante şi din sâmburi cu o germinabilitate slabă. pot fi regenerate plante întregi din masa de calus. au fost fără reacţie. precum şi rezistenţa la anumite boli (ex. rezistenţa la Plum pox de la vişinul de nisip. Embriocultura este o metodă prin care din astfel de sâmburi se pot obţine hibrizi care să furnizeze o bună bază de selecţie pentru crearea unor soiuri noi. se poate obţine o variabilitate profitabilă pentru selecţie şi pentru crearea unor noi culti-varuri. şi polenizate cu polen extras din antere. cu aplicabilitate practică. pe baza unor studii aprofundate.5 mg/dm3 GA3 şi 2% sucroză. salicina) şi Ruth Gerstetter (P. Embrionii prelevaţi din sâmburi au fost cultivaţi pe mediu MS (Murashige Skoog. pentru a permite alegerea unor elite care să exprime caracterele urmărite într-un mod cât mai apropiat de cel dorit de ameliorator. Creşterea pitică. rezultaţi în urma unor încrucişări îndepărtate. adaptabilitatea la condiţii diverse de mediu. materialul biologic a fost sterilizat cu 1% sodium hypochlorid (2. conţinând ca sursă de carbohidraţi 2% sorbitol şi 2% sucroză. Tehnicile de cultură „in vitro” permit înmulţirea materialului biolo-gic valoros. din zigoţii obţinuţi şi dezvoltaţi embriogenic normal.6.5 μM TDZ. Păstrarea s-a făcut atât la întuneric. (1994) au realizat-o în două stagii. cu 15% sucroză. au dispărut. Ulterior. au fost sterilizaţi sâmburi din fructe coapte de la soiurile Burmosa (P. la care în special Plum pox-ul reprezintă o mare problemă. după care au fost transferate fie pe mediu White. Ovulele excizate au fost plasate pe medium White. cu coacere timpurie. în hibri-dările dintre genitori cu maturarea precoce a fructelor. Embrionii de la soiul Burmosa au avut o foarte bună capacitate de germinaţie pe toate mediile de nutriţie încercate (70-100%).De la specii aparţinând altor genuri. (2002) recomandă ca. întrucât încrucişările inter-generice sunt posibile fără dificultăţi extrem de mari. cu 5% sucroză. besseyi) se pot transfera la prun de la speciile menţionate.5. care să corespundă obiectivelor specifice acestor tipuri de cultivaruri. sau din încrucişări între soiuri timpurii. Ingineria genetică şi biotehnologiile Mijloacele neconvenţionale de ameliorare cunosc o amploare deosebită la prun. Direcţiile de cercetare şi aplicarea tehnicilor furnizate de biotehno-logii şi ingineria genetică sunt similare cu cele descrise la păr. cu o săptămână înaintea înfloritului şi în primele zile ale înfloritului pomilor din livadă. 4. Fertilizarea „in vitro” poate fi efectuată în diferite stagii. iar după şapte zile s-au făcut observaţiile referitoare la procentul ovulelor care: au evoluat în embrioni. care să manifeste caracteristici îmbinate de la formele parentale. P.5 minute ovarele şi 1 minut anterele). laxă. în funcţie de particularităţile unei specii sâmburoase. domestica). caisul.

conferite de normele UPOV (The International Union for the Protection of New Varieties of Plants – Uniunea Internaţională pentru Protejarea Creaţiilor Vegetale). Norstog..5 μM/l IBA şi 7.0 mg ·l–1 şi GA3 în concentraţie de 0. 0. prin introducerea tehnicilor de identificare a cultivarurilor cu ajutorul marke-rilor moleculari (Camlin. iar cultivarea nucleelor fertilizate trebuie să se facă în test-tuburi. japoneze etc. tipul de creştere şi fructificare a pomilor. 2003). Utilizarea markerilor moleculari pe parcursul ultimilor ani.25 % la Stanley şi 31. a avut un rol deosebit de important în vederea dezvoltării unor programe de ameliorare a prunului. în câmp.2-0. identificarea unor gene dezirabile în ameliorarea prunului etc. în condiţii de întuneric complet. 1994. 2003. nucleele izolate din ovulele polenizate pot fi transferate pe medii diferite (Murashige . Mediile pentru cultivarea nucleelor fertilizate trebuie suplimentate cu substanţe de creştere (auxină IAA în concentraţie de 1. caracteristicile florilor şi înfloritului. 1994). Ting lichid cu adiţie de 3% sucroză). cum sunt: rezistenţa la boli. Acestea au fost altoite pe portaltoi P. Rajapakse. a originii unor soiuri (europene. au fost încorporate gene CP (Coat Protein) care conferă protecţie împotriva Plum pox au fost obţinute de Scorza şi colab. . pe mediu Bazal MS. Prin transformare genetică se poate încorpora relativ rapid rezistenţa la soiuri valoroase de Prunus.5 mg ·l–1). verificate în condiţii de inoculare naturală a virusului. domestica şi evaluate pentru rezis-tenţă la PPV în seră.Skoog.5 μM/l TDZ a asigurat obţinerea de lăstari în proporţii de 46. au rămas libere de PPV după 5-6 ani de testare. Scorza şi colab. După 24 de ore de la fecundarea „in vitro”. Testolin. pentru 60 zile. pentru obiective majore. România şi Spania. De asemenea. (2003) indică tehnica de lucru PTGS (Post-Transcriptional Gene Silencing) ca o strategie eficientă pentru dezvoltarea unui înalt nivel de rezistenţă pentru PPV (Plum pox virus) la soiurile de prun. prin intermediul afidelor vectoare. cu adiţie de 2 % sucroză. iar prin transformare genetică se urmăreşte introducerea în unele genotipuri valo-roase a unor gene de rezistenţă la boli. Lespinasse şi colab. în Polonia. Markerii moleculari (tehnicile RAPD. 2003.efectueze în momentul în care ovulele sunt receptive pentru polen. 2003). producţia de fructe şi calitatea fructelor. rezistenţa la ger etc.. prin mediere cu bacteria Agrobacterium tumefaciens.) şi selecţia asistată de markeri se utilizează pentru studiul polimorfismului genetic existent în cadrul genului Prunus. Trei dintre clonele transgenice PTGS. Beasley. RFLP etc. în special la Plum pox (Gregor şi colab.). dar stabilitatea rezistenţei la PPV a descendenţilor nu este certă. (1998). Sunt luate în conside-rare şi posibilităţile de protejare a soiurilor. realizarea hărţilor genetice la prun şi fixarea genelor ţintă („gene tagging”). introgresia genelor de la speciile înrudite. markerii moleculari sunt folosiţi pentru caracterizarea germo-plasmei. la o temperatură de 25oC. Rezistenţa plantelor transgenice PPV-CP poate fi transferată prin hibridare progenilor. Regenerarea „in vitro” din explante de frunze. Plante transgenice la care.43 % la Kjustendilska sliva (Yancheva..

există peste 1. eco-tipuri şi soiuri. Spania. trebuie create soiuri noi de cireş şi vişin cu o bună adaptabilitate şi plasticitate ecologică. rezultate în urma lucrărilor de ameliorare desfăşurate în unităţile de cercetare din reţeaua ICDP Piteşti-Mărăcineni (tabelele 13 şi 14). la nivelul anului 1995. Grecia. în momentul de faţă.) Denumirea soiului Amar Galata Amar Maxut Amara Maturitatea de consum (luna/decada) VI/2 VII/1 . compoturi. Se apreciază că.. fiind folosite în alimentaţie încă de acum 4. Cimpoieş. În ţara noastră sunt incluse în Catalogul Oficial numeroase soiuri de cireş şi vişin. din care peste 60% o repre-zintă cireşele.2 . SUA. atât fructele de cireş cât şi cele de vişin se pot utiliza în stare proaspătă sau prelucrate sub formă de gemuri.2 VI/3 . într-o anumită măsură. îndeosebi vişinul. cireşii erau populari atât în livezi. Italia. rezistente la boli şi dăunători. Evident. 1999. Germania. dulceţuri.VII/1 VI/1 . Cireşul se cultivă pe toate continentele. pe o suprafaţă de aproxi-mativ 340 mii ha. IMPORTANŢA AMELIORĂRII CIREŞULUI ŞI VIŞINULUI ŞI SORTIMENTUL ACTUAL CULTIVAT ÎN ROMÂNIA Cireşul şi vişinul sunt specii pomicole cunoscute din cele mai vechi timpuri. pe mai mult de 200 mii ha. iar vişinul este răspândit în emisfera nordică.6 milioane tone. Asia şi America. Evoluţia şi domesticirea acestor specii au fost influen-ţate atât de selecţia naturală cât şi de cea efectuată de om. Tabelul 13 Catalogul oficial al soiurilor (hibrizilor) de plante de cultură din România CIREŞ . fiind printre primele fructe care apar pe piaţă. cea mai mare parte se obţine în Europa. potenţial biologic superior. autohtone sau străine. În perioada Imperiului Roman. sucuri etc. Chiar dacă sortimentul de soiuri este destul de bogat. altele mai noi. formate de-a lungul procesului de domesticire şi selecţie.500 soiuri de cireş şi 600 de vişin. întrucât pentru valorificarea la maximum a condiţiilor naturale şi tehnologice de cultură specifice. 2002).. producţia anuală la cele două specii este de aproximativ 2. Germania etc. îndeosebi în estul Europei şi vestul Rusiei (Iezzoni şi colab. unele mai vechi. sub o gamă impresionantă de populaţii locale. diferită: cireşele sunt destinate în special consumului în stare proaspătă.000 de ani înainte de Christos.1. speciile se întâlnesc pe areale extinse situate între 40 şi 60º latitudine nordică.000-5. Din producţia mondială de cireşe. SUA. cu fructe de calitate foarte bună care să satisfacă cerinţele mereu crescânde ale consumatorilor şi industriei de profil. care furnizează necesarul de fructe proaspete sau fructe destinate pentru industria prelucrătoare (Cimpoieş. Principalele ţări producătoare de vişine sunt Polonia. dar care sunt în continuare bine apreciate pentru particularităţile lor valoroase. cât şi ca pomi plantaţi de-a lungul drumurilor. Utilizarea fructelor la cele două specii este. iar printre ţările mari cultivatoare de cireş din lume se situează Iranul. lucrările de ameliorare sunt necesare. cireşul şi vişinul ocupau în jur de 14. În ţara noastră. Rusia. Datorită cerinţelor relativ modeste faţă de climă şi tehnologia culturii.700 ha.Capitolul 5 AMELIORAREA CIREŞULUI ŞI VIŞINULUI 5. putând fi considerate destul de rustice din acest punct de vedere. 2002). 1990). cu o producţie anuală de 40 mii tone (Cociu şi colab. în Europa. în timp ce vişinele se folosesc în principal după prelucrare.Prunus avium (L. Turcia.VII/1 Denumirea soiului Maria Marina Negre de Bistriţa Maturitatea de consum (luna/decada) VI/3 VI/3 . Turcia.

(cireşul sălbatic. Genul Prunus cuprinde aproximativ 150 de specii. în cadrul speciei există trei varietăţi: sylvestris. După Buia (1956). Juliana şi duracina.2 VI/1 VI/1 .] Munch.2 VII/1 VI/1 .protejat prin brevet pentru soi 5. în flora spontană se întâlneşte în sudul şi sud-estul Europei.. DIVERSITATEA GENETICĂ ŞI SURSELE DE GENE PENTRU AMELIORARE Cireşul şi vişinul fac parte din familia Rosaceae.2 VI/2 VI/3 . 1990.3 VI/2 .3 VI/3 Pietroase Dönissen Ponoare Rivan Roşii de Bistriţa Roze Rubin Scorospelka Severin Silva (amar) Simbol Someşan Splendid Stella Superb Tentant Van VII/2 .2 VII/2 .3 VI/2 .VII/1 VI/1 .2 VII/1 . formează o coroană piramidală şi sunt pretenţioşi faţă de căldură. sau păsăresc) este specia din care s-au format majoritatea soiurilor de cireş.3 VI/2 .2 VI/2 .3 VII/1 VI/2 VI/2 . citat de Ardelean (1986).3 V/3 V/1 -2 VI/1 .VII/1 VI/3 .VII/1 Tabelul 14 Catalogul oficial al soiurilor (hibrizilor) de plante de cultură din România VIŞIN . subfamilia Prunoi-deae. Africa de Nord. Prunus avium [L. Caucaz.3 VI/1 . la noi în ţară. 2002).3 VI/2 .2 V/3 VI/3 VI/3 VI/3 VI/3 .2 VI/3 VII/1 . ORIGINEA.Ana Armonia Bigarreau Burlat Bing Boambe de Cotnari Cătălina Cerna Cetăţuia Clasic Colina Daria Germersdorf Golia Hedelfinger Iva Izverna Jubileu VI/1 .3 VII/1 .VII/1 VI/3 .3 Denumirea soiului Pitic Sătmarean Schattenmorelle Scuturător Timpurii de Cluj Timpurii de Piteşti Timpuriu de Osoi (b) Ţarina Vrâncean Maturitatea de consum (luna/decada) VIII/1 . Denumirea soiului Bucovina Crişana 2 De Botoşani Dropia Engleze timpurii Ilva Mocăneşti 16 Nana Nefris Northstar Maturitatea de consum (luna/decada) VIII/1 VI/2 . Cimpoieş.VII/1 VII/1 .VII/1 VI/3 .2 VI/2 . Pomii cresc până la 20-25 m înălţime.2 VI/2 VI/3 .3 b .VII/1 V/2 -3 VI/3 . dintre care unele sunt foarte importante în pomicultură (cele cultivate) şi în lucrările de ameliorare (Iezzoni şi colab.3 VII/2 .2 VI/3 .VII/1 VI/1 . . genul Prunus (mulţi botanişti folosesc pentru cele două specii denu-mirea de gen Cerasus).2 VI/2 .3 VII/2 . Asia Mică.2.2 VI/1 .3 VII/1 .2 VI/2 .Prunus cerasus L. China şi prezintă un polimorfism accentuat.

Dönissen ş. Caucaz. este rezistent la secetă şi foarte rezistent la ger. P. de 1-3 m înălţime. avium. cu pulpa moale şi coacere timpurie. P. serrulata. (1990). Crimeea. P. cerasus = Cerasus vulgaris. Mill.). Se poate utiliza în ameliorare şi pentru obţinerea unor soiuri rezistente la Coccomyces hiemalis. P. P. pensylvanica. cu pulpa moale şi suculentă. negre. formează fructe de dimensiuni mijlocii. slab fertile. Juliana L. creşte spontan pe terenuri pietroase. o coroană sferică. cu sâmburi mari şi alungiţi.). prunifolia) etc. sargentii. cel mai valoros fond de germo-plasmă şi sursele de gene adecvate lucrărilor de ameliorare a cireşului şi vişinului. Din această varietate fac parte cele mai valoroase soiuri de cireş cultivate în lume. de la Oceanul Pacific până la poalele munţilor Himalaia. în ameliorare prezintă interes şi pentru alte caracteristici utile cum sunt: intrare timpurie pe rod. sunt rezistenţi la ger şi secetă. intră pe rod devreme şi fructifică abundent. P. Plantele formează un sistem radicular bine dezvoltat. La vişin s-au format numeroase soiuri şi populaţii locale.). au o drajonare slabă şi rezistenţă bună la secetă. Prunus fruticosa (Pall.a. citat de Iezzoni şi colab. fruticosa. suportând temperaturi de până la -40ºC. (vişinul) nu se întâlneşte în flora spontană şi se presupune că a luat naştere prin încrucişarea speciilor P. Este adaptat la terenuri umede şi reci şi are o bună rezistenţă la ger. sau vişinul pitic) este răspândit în flora spontană din nordul Europei şi Asiei. astfel că fondul de germo-plasmă existent poate fi eficient utilizat în vederea creării unor noi soiuri. Napoleon (sinonim cu Royal Ann). P. plasticitate ecologică (nu este pretenţios faţă de sol. cu pulpa tare (soiurile Bigarreau. Pseudocerasus (P. „pietroase”). japonica. dar se şi cultivă în scopuri ornamentale. de culoare roz. încă din anul doi de la plantare.Var.besseyi. Creşte sub formă de arbust sau arbus-toid (tufă). Într-o clasificare sistematică. galbene. Var. cu o înălţime de 1-1. sau prin autopoliploidizarea unor forme primitive de cireş. Mahaleb (P. pseudocerasus. (vişinul turcesc. fructe mari. Creşte sub formă de arbust răsfirat cu o înălţime de până la 2 m. P. în rândul cărora se manifestă o amplă variabilitate pentru majoritatea caract-eristicilor urmărite în lucrările de ameliorare. incisa. pe soluri nisipoase şi sărate. aromate. sylvestris Kirschl. sub formă de arbustoizi sau pomi drepţi sau răsfiraţi. (cireşele de Ispas). amărui. deseori stufoşi. şi constituie un material iniţial de ameliorare valoros şi pentru prun. formează o coroană sferică. mai dulce ca a cireşelor sălbatice. dar lipsite de aciditate. cais şi prun. pumila. astringentă. a distribuit speciile genului Prunus în mai multe secţiuni: Microcerasus (P. printre care şi unele bine cunoscute în ţara noastră: Germersdorf (sinonim Schneiders’s Späte). Din această varietate fac parte soiurile Ramon Oliva şi Timpurie franceză. (cireşele pietroase) este varietatea din care provin soiurile cu coacere târzie. P. cu coacere timpurie şi medie. cum sunt Timpurie de mai şi Cea mai timpurie (Fruheste der Mark). P. Din multitudinea acestor specii. de 4-7 m până la 10-12 m înălţime. având o puternică tendinţă de drajonare. bine drenate. sau mahalebul). În afară de vigoarea mică de creştere. P. Intră timpuriu pe rod. (vişinul de stepă. P. fruticosa. Asia Mică şi Centrală.) Woron. dar şi a soiurilor. Se poate încrucişa cu speciile genului Prunus. Prunus vulgaris Mill. suculente. canescens). nipponica. microcarpa. sunt constituite din soiuri locale şi ameliorate. formează fructe multe însă mărunte.) Wall. unde creşte sub formă de arbustoid (tufă). avium şi P. incana.3 m. Prunus besseyi Bailey (vişinul de nisip) este o specie întâlnită în flora spontană în Canada şi SUA.5 m. duracina L. P.sieboldii ş. eventual până la 2. Var. (vişinul chinezesc. (cireşul sălbatic) este cea din care provin soiurile cu fructe mici. Hedelfinger. Lobopatalum (P. Prunus (P. suportând tempe-raturi de -50ºC). în centrul Europei. de culori diferite. tomentosa ş. inclusiv pentru rezistenţa la Plum pox. involucrata ş. de culoare verdeînchis. negre. Se foloseşte în ameliorarea portaltoilor. roşii sau negre.a. fructe foarte mici. Prunus mahaleb L. a dat naştere soiurilor cu fructe mijlocii şi mari.a. Rehder (1974). P. mahaleb. cu pulpă roşie închis. . Se foloseşte ca portaltoi pentru piersic. are o înflorire târzie şi o bună rezistenţă la secetă şi ger. Pomii au o înălţime de 5-10 m. sau pielos) este o specie răspândită în flora spontană din Asia. Prunus tomentosa (Thunb. P.a.

La fel ca la prun. la toate speciile genului Prunus.a. iar în momentul înfloririi depline se execută polenizarea artificială. virginiana ş.a. P. hibrizii cireş x vişin moştenesc gradul de ploidie de la vişin (tetraploizi). obţinându-se hibrizi viabili şi fertili. 1975). pensylvanica. cireşul este diploid (2n = 2x = 16). P. la fel. P. besseyi şi P. şi caracteristici ale pomilor şi fructelor intermediare celor două specii (Fogle. cu excepţia cazurilor când genitorii au număr diferit de cromozomi sau când între soiuri apar probleme de incompatibilitate (între soiurile de cireş apare destul de frecvent diferite grade de intersterilitate). P. serotina. fruticosa. c) Centrul nord-american. inclusiv între cireşul şi vişinul cultivat. De regulă. calitatea fructelor. Există şi soiuri care aparţin „cireşului englezesc”. Stella Compact. tomentosa.). de unde s-au răspândit în Asia şi Europa. Lapins. Polenizarea străină este favorizată de incompatibilitatea gameto-fitică. Sunburst. ea constituie. pe această cale luând naştere soiurile „Duke”. acida Dum. Variabilitatea soiurilor de P. P. (Botu. iar la vişin o umbelă simplă.). Încrucişările dintre soiurile de cireş reuşesc relativ uşor. în pungi de pergament sau de tifon. care se presupune că a luat naştere prin polenizarea vişinului de un grăuncior de polen de cireş. Newstar ş. secetă etc. cireşul şi vişinul sunt plante alogame. sunt posibile şi încrucişările interspecifice. PARTICULARITĂŢILE CITOGENETICE ŞI BIOLOGICE ALE CIREŞULUI ŞI VIŞINULUI Numărul cromozomal de bază. Inflorescenţa la cireş este un corimb. Majoritatea soiurilor de cireş sunt autosterile (autoincompatibile). vulgaris pentru caracteristici importante pentru cultură şi ameliorare. ger. este x = 8. b) Centrul chinezesc. chiar dacă au flori hermafrodite. . La vişin. Majoritatea celorlalte specii. şi mai rar anemofil. posibilă. numite de origine sau genice: a) Centrul transcau-cazian. Se consideră că speciile genului Prunus s-au format şi diversificat în trei centre principale. iar vişinul este tetraploid (2n = 4x = 32).3. avium şi P. dar acest mecanism genetic nu este atât de sever încât să împiedice autopolenizarea la toate soiurile de cireş şi vişin. Dintre cele două specii cultivate. se întâlnesc frecvent soiuri autosterile (ex. a unor noi soiuri care să manifeste caracteristicile dorite. un obiectiv important de ameliorare. sau „Duke Cherries” (P. besseyi. 1994). 5. în care îşi au originea P. înainte de deschiderea florilor. Speciile P. tomentosa şi. Nana. polenizarea străină asigură o fecundare a florilor şi legare a fructelor superioare faţă de autopolenizare. cum sunt producti-vitatea. P. la cireş şi vişin. polenizarea naturală având loc entomofil. în general. Deoarece autofertilitatea prezintă o serie de avantaje în pomicultură. Când se folosesc ca genitori materni soiuri complet autoincompa-tibile. probabil. specie de asemenea tetraploidă.a. de unde provin P. Mari timpurii ş. Inflorescenţele alese se izolează. Tehnica hibridării artificiale la cireş şi vişin este similară cu cea prezentată la celelalte specii pomicole. iar în afara vişinului. printre care P. probabil. printre acestea numărându-se Stella. aşa fiind soiurile Engleze timpurii. avium.aparţinând spe-ciilor cultivate. avium şi P. sau P. nu este cazul să se efectueze castrarea florilor. Engleze timpurii). virginiana. fructul fiind o drupă globuloasă. dar şi multe soiuri parţial autofertile (Montmorency. La fel ca prunul. fruticosa. neredus gametic (2n).) dă posibili-tatea alegerii unor genitori adecvaţi pentru crearea. prin hibridări artificiale. Schattenmorelle etc. x gondouinii Rehd. tetraploide (2n = 32) sunt şi P. mahaleb sunt diploide (2n = 16). P. din care provin speciile P. La ambele specii. sau chiar total autofertile (Mocăneşti 16. sistemul incompatibilităţii gametofitice fiind mai permisiv decât la cireş. pe tipul 5. rezistenţa la boli. De asemenea. Crişane). P. La cireş se pot întâlni şi forme triploide şi tetraploide. la soiurile autofertile. dar există şi soiuri autofertile. hibridarea între soiurile de vişin este. fruticosa. florile sunt albe. Oblacinska. vulgaris şi. vulgaris sunt originare din arealul cuprins între Marea Neagră şi Marea Caspică.

Aceste deziderate pot fi îndeplinite prin intermediul unor obiective de ameliorare.Când soiurile folosite ca genitori materni au anumit grad de auto-fertilitate. printre care: diversificarea producţiei şi asigurarea unei pieţe de desfacere a fructelor care să aducă câştiguri cultivatorilor. sau adecvate procesării industriale. Intrarea pe rod are loc. care trebuie abordată prin prisma elementelor de productivitate. că productivitatea este o caracteristică extrem de complexă. Boambe de Cotnari.. mai repede la vişin (3-4 ani) decât la cireş (56 ani). tehnologie de cultură etc. Schattenmorelle (Morella negră). generale sau speciale.. a cărei realizare depinde de baza ereditară a fiecărui soi. de condiţiile de mediu şi cultură.. Mocăneşti 16 ş. Hibrizii pe rădăcini proprii. pe acelaşi portaltoi. La vişin. 1999).a. nu apar probleme deosebite în realizarea hibridă-rilor artificiale. capacitatea de producţie a soiurilor de cireş şi vişin este foarte diferită. Nana. 5. Uriaşe de Bistriţa). (Cociu.1. În afara problemelor de intersterilitate care pot să apară în realizarea hibridărilor artificiale la cireş. la cireş (Cociu şi Oprea. anterele) din florile hermafrodite. Boambe de Cotnari etc. adaptarea la condiţiile de mediu şi obţinerea unor recolte ridicate. 5. iar la vişin Meteor. Castrarea se execută în faza de buton floral.). Negre de Bistriţa. atât la cireş. pretabile în cel mai înalt grad înfiinţării unor plantaţii cu densităţi mari de pomi la unitatea de suprafaţă. distanţe de plan-tare. precum şi de interacţiunea dintre baza genetică a soiurilor şi condiţiile de mediu. confirmându-se faptul că fiecare soi are cerinţe specifice faţă de factorii de mediu şi. obţinerea unor fructe de foarte bună calitate pentru satisfacerea pretenţiilor consumatorilor.4. în general. prin crearea soiurilor noi şi introducerea lor în producţie se urmăresc câteva direcţii principale. diferenţe mari de producţie s-au înregistrat şi la acelaşi soi. Bing. Ulster etc. iar ca genitori materni să fie folosite soiuri cu o bună capacitate de germinare a seminţelor (Hedelfinger. pentru a se evita autopolenizarea. cu care se înlătură staminele (în mod concret. 1989). pe de altă parte. Productivitatea La cireş şi vişin productivitatea reprezintă unul dintre cele mai importante obiective de ameliorare. când există siguranţa că polenul propriu nu a ajuns încă la maturitate şi nu apare riscul autopolenizării. Stella. . respectiv şase. dar la ambele specii se pot întâlni şi cazuri de puieţi care intră pe rod abia după 8-9 ani. Windsor.4. Oblacinska. Sunt consideraţi fără perspectivă şi se pot elimina din câmpurile de alegere hibrizii care nu intră pe rod până în anul cinci de viaţă. Pentru reuşita hibridărilor artificiale se recomandă să se aleagă combinaţii în care genitorii să aibă un grad ridicat de interfertilitate. reducerea cheltuielilor de producţie. Northstar. printre cele mai productive soiuri s-au situat Van. Vigoarea şi tipul de creştere şi fructificare a pomilor reprezintă elemente de productivitate de primă importanţă urmărite în crearea noilor soiuri de cireş şi vişin. obţinuţi din sămânţă. întrucât aproape toate soiurile sunt interfertile şi au o capacitate satisfăcătoare de germinare a sâmburilor. 1990. Dönissen. Ramon Oliva. concepute astfel încât să ofere premize de succes şi programate pe o durată de timp corespunzătoare. Engleze timpurii. Cociu şi colab. Rivan. OBIECTIVELE AMELIORĂRII CIREŞULUI ŞI VIŞINULUI La cireş şi vişin. de la o zonă la alta. cât şi la vişin. la vişin (de la obţinerea din sămânţă). Van. au o creştere rapidă în primii ani de viaţă. în urma studiilor efectuate unele soiuri remarcându-se printr-un potenţial de producţie foarte ridicat. Pitic de Iaşi. Castrarea se efectuează cu ajutorul unei pensete fine. La cireş. cu vârful ascuţit. castrarea florilor mamă este obligatorie. unele dificultăţi sunt date şi de slaba capacitate de germinare a sâmburilor unor soiuri (ex. Vigoarea mare a pomilor. În condiţiile din ţara noastră. Chiar dacă plantaţiile cu soiuri au fost organizate respectându-se principiile de tehnică experimentală.

Unii progeni ai acestor soiuri au intrat pe rod încă din anul trei de viaţă (9.. 1990). Uriaşe de Bistriţa (8. Soiuri cu o bună capacitate de transmitere a intrării timpurii pe rod.1 g (Cociu. Şi la vişin. cu o creştere compactă. Pitic de Iaşi. Pitic de Iaşi. selecţia mutaţiilor naturale. multe soiuri din ţara noastră au o mărime medie a fructelor de 4-5 g (Dropia. combaterea bolilor şi dăunătorilor. dar în încrucişările dintre anumite soiuri (ex. Mărimea fructului la cireş şi vişin este un caracter cu un deter-minism poligenic (Iezzoni şi colab. Royale Duke. 1990). Variabilitatea caracterului se manifestă şi în interiorul aceluiaşi soi. mărimea medie a cireşelor este de aproximativ 7 g la soiul Germersdorf. Nefris la vişin (Cociu şi colab. Meteor Korai. ca / parc – crapac / summerland / progs / horticulture / kappel / ormnswch_e. Sunburst. Merton Bigarreau. caracterul fiind corelat cu rugozitatea frunzelor (Fogle.. după un model tipic cantitativ. Rubin. limitele de variaţie situându-se între 3. instalarea unor mijloace de protecţie contra grindinilor etc. sunt: Van. Stella. eventual puţin mai mari. Ilva. şi soiurile Nana. cum este Silva (3 g). Early Rivers. 1975). Ţarina. şi o mai mare capacitate de producţie. Armonia. cu un minimum cuprins între 7 şi 10 g (http: // res2. Ilva.5-6 g. şi considerat de mulţi amelioratori ca cea mai mare realizare la cireş). Şi la vişin există surse de gene pentru vigoarea mică de creştere a pomilor. Ţinându-se seama de faptul că soiurile de vişin trebuie să aibă fructe de peste 5 g (Botu.. Kordia şi Moreau (Blazek. cu creştere compactă. O. iar Compact Lambert are un sfert din vigoarea soiului Lambert din care provine. până la moderat viguroase (Knauffs Scwartze). tipul de creştere şi fructificare a pomilor se manifestă ca un caracter determinat poligenic.3 g). de 11. Există şi soiuri cu fructe mai mici. sau mutage-neză indusă (Iezzoni şi colab. întrucât face dificile lucrările de întreţinere şi recoltare. după aprecierea lui Kappel. Granatnaia.5 g. de la soiuri foarte viguroase (Bigarreau Moreau). La cireş există o mare amplitudine pentru vigoarea de creştere a pomilor. Timpurii de Cluj ajung la 5. Ca surse de gene pentru rodirea pe formaţiuni spur. agr. Ţarina. 1999). Lapins. La vişin. Schattenmorelle. Cociu şi colab (1999). Lapins. 1990). Northstar x Meteor).. 1994). care constituie şi surse valoroase de gene pentru caracter. Vigoarea de creştere a pomilor şi precocitatea intrării pe rod pot fi semnificativ influenţate şi prin intermediul portaltoiului. respectiv moşteneşte. dar acesta fiind un soi cu fructe amare. la cireş. sau chiar cultiva-ruri pitice. şi soiul Lapins. htm). care se transmite.îndeosebi a celor altoiţi pe cireş sălbatic. fiind denumit după creatorul renumitului soi. Compact Stella are o vigoare cu 50% mai mică decât cea a soiului Stella. cu o mărime medie de 4. tipic „dwarf”. Oblacinska. ultimele au fost obţinute prin diferite metode de ameliorare: hibridare. avânt şi soiurile autohtone Jubileu 30. recomandă soiurile Engleze timpurii. care la maturitate ajung doar la 1 m înălţime (Iezzoni şi colab. şi se pot utiliza ca genitori pentru transmiterea acestei caracteristici. care la maturitate pot ajunge la o înălţime de aproximativ 2 m. iar majoritatea au înflorit în anul patru (50. Cerna. Alte soiuri care se pot utiliza ca genitori pentru precocitatea intrării pe rod sunt: Merton Glory. nu este de dorit. 1985). Oblacinska. între soiurile de cireş şi vişin existând o amplă variabilitate a mărimii fructelor. la cireş (Iezzoni şi colab. În experienţele lui Blazek (1985). Napoleon. la Mocăneşti 16. iar Crişane la peste 7 g. . Soiurile „dwarf”. iar la cireşe mărimea optimă este.a. Giorgia ş. 1990). sau chiar pitice genetic („genetic dwarf”). cum sunt Compact Stella şi Compact Lambert. Merton Late. cum sunt soiurile româneşti Nana şi Pitic de Iaşi.6%). 1990). K. Precocitatea intrării pe rod este un element de productivitate cu o ereditate poligenică. Ţarina. se caracterizează printr-o vigoare foarte redusă. În afara soiului Stella Compact. habitusul pomilor pare a fi determinat de un număr redus de gene. rezultă că lucrările de ameliorare pentru crearea unor soiuri noi. În condiţiile din ţara noastră.8-8.9 g. cum sunt soiurile „dwarf” suedeze Kirsa şi Pernilla. cu o heritabilitate ridicată (Ardelean 1986). în general. cu fructe mari. Northstar. de tip spur.. provine tot din Stella (obţinut de dr. Mocăneşti 16).7%). valori apropiate. poate fi considerat ca având cireşe destul de mari. hibrizii cu intrare timpurie pe rod au avut. trebuie să continue. Tipul „dwarf” (nanismul) este controlat genetic de un sistem recesiv-supresor de două gene. Nana.

(Cociu şi colab. Forma fructului nu constituie un criteriu eliminatoriu în lucrările de selecţie. Sonata. La cireş. Isabella. Merton Bigarreau şi Mermat nu sunt de tipul S1S3. Aceste elemente de calitate au o pondere diferă ca importanţă. şi Crişane. în momentul de faţă. Sandra Rose. Canada. Duroni 3. deoarece în descendenţa unor încrucişări între genitori cu fructe cordiforme şi cu fructe rotund ovale pot să apară şi hibrizi cu fructe intermediare. nici un “donor universal” (Schmidt. formă. după prelucrare industrială sau casnică. pentru consum în stare proaspătă. lucrările de creare a unor soiuri autocompatibile (autofertile) luând o amploare deosebită.4. se pot utiliza soiurile autofertile Stella. rezistenţa lor la crăpare. astfel că polenul S4' poate creşte într-un stil S4 (Granger. Bing. Crearea soiului Stella a avut un impact deosebit atât asupra culturii cireşului. gustul şi aroma. variabilitatea caracterului este mai mică decât la cireş. la vişin. Napoleon S3S4. chiar în condiţii climatice mai puţin favorabile pentru polenizarea străină. în prezent. culoare). La cireş. Rubin. adus din Anglia. Schattenmorelle. la cele două specii. la multe soiuri se cunoaşte structura alelică a locusului S. La vişin. 1998). în timp ce soiurile autoincompatibile au alte alele S: Van S1S3. Sumadinka la vişin. mărimea sâmburelui etc. În plus. soiurile au fost încadrate în mai multe grupe de incompatibilitate. fără . se pot înfiinţa plantaţii „pure” şi se pot obţine producţii mari şi constante (regulate). în funcţie de destinaţia fructelor: cireşele se comercializează. Rainier. în care sunt incluse soiurile considerate „donori universali”. forma cordiformă fiind dominantă asupra celei rotund-ovală. genitori adecvaţi pentru obţinerea unor descendenţi din care să fie selecţionate soiuri autofertile sunt: Nana.. Celeste. Montmorency. La cireş. care s-a impus ca un obiectiv distinct de ameliorare la cele două specii. Stella Compact. ca surse de gene pentru autocompatibilitate. La cireş. 1998). autofertilitatea derivă de la selecţia John Innes 2420. fiind menţionate 18 asemenea grupe. care se referă în principal la aspectul fructelor (mărime. în mod preponderent. 1998.. pentru un aspect comercial atrăgător. iar Lapins S1S4'. 1998). Sweetheart.Genitori adecvaţi pentru realizarea acestui deziderat sunt soiurile cu fructe mari. 1999). dar la cireş. 5. Meteor Korai. forma fructului a fost apreciată ca un caracter cu un determinism genetic simplu.). ce afecta activitatea polenului. creat de Lapins. mai ridicată la cireş decât la vişin (Wolfram. Calitatea fructelor Calitatea cireşelor şi vişinelor este apreciată pe baza unor criterii asemănătoare. noile soiuri trebuie să prezinte fructe regulate. în care se începe cu alelele S1S2 (grupa I). Primul soi de cireş autofertil a fost Stella. Giant. transport şi păstrare etc. Annabella şi Bianca S1S5. Boškovic şi colab. din seria celor ce produc incompatibilitatea gametofitică. 1998. caracteristicile interne ale acestora (consistenţa şi textura pulpei. care se abat de la formele de bază (Fogle. Alma. 1975).. Lapins. Sonata la cireş. originea autofertilităţii nu este cunoscută (Wolfram. de regulă. sub formă de dulceţuri. Mari timpurii.2. Dintre soiurile autofertile. Enrica. suculenţa. Sunburst. Autofertilitatea este un important element de productivitate. şi se continuă cu S1S3 (grupa II). 2000). Summit. fructele fiind de regulă sferice. cum sunt: Uriaşe de Bistriţa. Sunburst. care a suferit o mutaţie a alelei S4. Van. în 1968. La vişin. care furnizează polen compatibil pentru soiurile din grupele anterioare (Iezzoni şi colab. sucuri etc. Oblacinska etc. în Summerland. plus grupa O. prin polenizarea soiului Lambert cu polen de la selecţia John Innes 2420. Newstar. Stella fiind heterozigot pentru alela mutantă S4'. astfel încât. de regulă. Autofertilitatea la cireş şi vişin este indusă de o singură alelă a genei S. 1990). S2S4 (grupa XIII) etc. Giulietta. Pitic de Iaşi. conţinutul fructelor în substanţe utile. în timp ce vişinele se utilizează. Este posibil ca gena majoră să fie supusă acţiunii unor factori modificatori. Samba. numeroase asemenea soiuri sunt răspândite în cultură. compoturi. Stella şi Sunburst au genotipul S3S4'. cât şi asupra ameliorării speciei. S2S3 (grupa IV). S1S4 (grupa IX).. proporţia formelor autofertile este. Sam. Prin introducerea în cultură a soiurilor autofertile nu mai este necesară asigu-rarea polenizatorilor. iar Hedelfinger nu este nici de tipul S4S5. Germersdorf. În descendenţele hibride.

Crăparea cireşelor este o caracteristică de soi. iar rezistenţa fructelor la crăpare este un caracter la care tipul de ereditate nu a fost încă precizat. La vişine. (Iezzoni şi colab. cu o mare importanţă economică la cireş.5% la Scuturător. după o metodă propusă de Christensen (1972). iar rezistenţa la crăpare se poate estima prin calcularea „Indicelui de crăpare”. Schneiders’s Späte (=Germersdorf). Sam. întrucât cireşele de sezon mediu şi târziu au pulpa mai fermă decât cele cu coacere timpurie. În ameliorare se tinde spre crearea unor soiuri cu procent cât mai mic de sâmbure în fruct. Rezistenţa fructelor la crăpare reprezintă un caracter complex. Există însă şi excepţii de la un eventual linkage între pulpa pietroasă şi coacerea tardivă. respectiv Stevnsbaer). şi „Bigarreau group” – cu fructe sferice (Iezzoni şi colab.7% la Rubin. proporţia sâmburelui în fruct. respectiv Schattenmorelle).8% la Ilva etc. Formula de calcul este CI = [(3*a + b)/150)*100]. proporţia sâmburelui din fruct se situează în jurul valorii de 7%. . de la pulpă foarte moale şi moale (Diemitzer Amarelle. cu pedunculul scurt dominant asupra celui lung. 6.. Bing. sunt elemente de calitate cu o ereditate simplă. mărimea sâmburelui în fruct este un element important pentru calitate. 1990). (Iezzoni şi colab. la 20ºC. Textura pulpei este un important element de calitate. Compact Lambert. De exemplu. prin urmare. să fie cât mai atractive pentru cumpărători (consumatori). Gil Peck. iar rezultatele se pot raporta la un soi martor. cu pulpă fermă. cât şi la vişin. Emperor Francis ş. Nefris (Cociu şi colab. Pentru că. ambele caractere fiind determinate de gene majore. Van.abateri mari de la formele de bază. fermitatea pulpei poate fi apreciată cu ajutorul Durometrului. În lucrările de ameliorare. Dropia.9% din fruct la Ramon Oliva. unde a reprezintă numărul de fructe crăpate după 2 ore. Favorit) şi roşu-închis (Schattenmorrele). La vişin. 2000). la ultimul soi de cireş pulpa nefiind aderentă la sâmbure. 8-9% la Pitic de Iaşi. culoarea pieliţei influenţează hotărâtor aspectul comercial. la cireş. pietroasă (Kappel şi colab. culoarea fructelor poate fi de la galben (Dönissen Gelbe.. Hedelfinger).. Soiuri care pot fi utilizate ca genitori pentru caracterul pulpă tare.. Yellow Drogan). îndeosebi la cireşele destinate utilizării în stare proaspătă. lungimea pedunculului este un caracter monogenic.a. galben cu purpuriu (Napoleon. în funcţie de forma cireşelor. între 8. 1990). sâmburele reprezintă 8. sâmburele reprezintă 9. până la pulpă fermă şi foarte fermă (Meteor. până la negru (Knauffs Scwartze Herzkirsche). culoarea oscilează între roşu deschis (Montmorency. Caracterul este controlat de o genă majoră. La multe soiuri. cu o culoare roşie. soiurile pot fi încadrate în „Heart group” – cu fructe cordiforme. 1990). cât şi la vişin. dar şi pentru productivitatea soiurilor.. roşu-închis (Sam. 1990). dar există mari diferenţe între soiuri pentru acest caracter. temperaturi ridicate şi precipitaţii. Vega).1% din greutatea totală a fructului la Nana. CI („Cracking Index”) a fructelor ţinute în apă distilată. se urmăreşte ca noile soiuri să aibă fructe frumos colorate şi.9-9. La vişin. atât la cireş. Se presupune că fermitatea pulpei este corelată cu epoca de coacere a fructelor. care pare mai degrabă că se moşteneşte după modelul cantitativ. atât la cireş. roşu (Van). în cazul unor soiuri cum sunt Burlat şi Moreau. (Cociu. iar b numărul de fructe crăpate după 4 ore. 1990). intensă.. La cireş.5% la Roşii de Bistriţa şi 5. la cireşe. alela pentru pulpa fermă fiind parţial dominantă asupra alelei pentru pulpa moale. pietroasă. Moreau. la care consumatorii preferă fructele mari. la soiuri sau hibrizi. grosimea şi permeabilitatea pieliţei etc. aderenţa pulpei la sâmbure şi aroma fructului sunt caractere cu un determinism poligenic. De asemenea. Schattenmorelle. sunt: Lapins. iar pentru crearea unor soiuri destinate obţinerii sucului natural. Culoarea închisă a pieliţei (de la roşu la negru) este monogenic dominantă asupra culorii deschise (de la galben-deschis la galben-roşu). procentul de substanţă solubilă şi potenţialul osmotic. fermitatea pulpei este variabilă. 1999). 6. Culoarea pieliţei şi a pulpei fructului. De altfel. influenţată de fermitatea pulpei. se pot folosi ca genitori soiurile Scuturător. iar culoarea roşie a pulpei este dominantă asupra culorii galbene (Iezzoni şi colab. În cadrul soiurilor.

Conţinutul fructelor în zahăr şi aciditate sunt caractere cu un determinism poligenic. mărimea fructului. Sunburst (Iezzoni şi colab. majoritatea descendenţilor F1 având o coa-cere intermediară părinţilor. atât pentru timpurietate cât şi pentru tardivitate (Lamb. se pot utiliza soiurile: Adriana. Viva. s-a acţionat pentru extinderea sortimentului cu soiuri la care fructele să aibă o maturare precoce sau tardivă. Ponoare etc. Schmidt. cu pulpa fermă. Micu şi E. Erdy Nagygymolcsu etc. genitori valoroşi pentru coacerea timpurie a fructelor sunt soiurile Mari timpurii. 1953. sau fermitatea pulpei.. Sam. astfel că. Mari timpurii.. Atât la cireş.Unele soiuri bine apreciate pentru calitatea fructelor. Regina. existenţa unor soiuri cu coacere diferită. când se suprapune coacerea la mai multe soiuri în livadă) şi procesarea fructelor. Ţarina.. Fogle. asigură o mai eficientă utilizare a forţei de muncă. 1990). 1990). Burlat. pietroasă. îndeosebi în anumite condiţii din perioada maturării fructelor. Munchenberger fruhe. coacerea târzie a apărut dominantă asupra coacerii timpurii. Merton Late. în ameliorare. Cireşele au un conţinut ridicat în vitamina A. iar pentru maturarea tardivă .. Hudson etc. pentru timpurietatea coacerii fructelor se pot utiliza ca genitori soiurile Newstar. Pandy. Hedelfinger. îndeosebi la cireş. excluzând uneori necesitatea adăugării de zahăr. 1999). Conţinutul fructelor în substanţe utile are o mare importanţă atât pentru asigurarea gustului cireşelor şi vişinelor. se pot obţine şi forme trangresive. la cireş. şi soiurile de vişin Crişane. conţinutul în substanţe utile etc. Modernizarea sortimentului la cireş şi vişin trebuie să continue. se pot obţine descendenţe în care selecţia unor hibrizi cu fructe bogate în zahăr şi aciditate să fie eficientă. de foarte bună calitate. Early Rivers. Colina. citaţi de Iezzoni şi colab. Meteor Korai. Hedelfinger. În unele combinaţii. Van. La cireş.3. Un conţinut ridicat în substanţe solubile a fructelor este foarte avantajos şi în procesul de prelucrare industrială. printr-o alegere adecvată a genitorilor. Cociu şi colab. În plus.. Rainier. epoca de coacere a fructelor este un caracter determinat poligenic. arome etc. Fructele soiului Emperor Francis conţin 273 mg potasiu şi 7. Genitori valoroşi pentru un conţinut ridicat în substanţe utile şi calitate foarte bună a fructelor sunt soiurile de cireş Bing. 1990. dar şi dintre cele actuale.. sunt deficitare în ceea ce priveşte anumite elemente de calitate. cât şi la vişin. Kordia. În crearea de soiuri noi se urmăreşte ca fructele să aibă un conţinut ridicat de substanţă solubilă (zahăr.4. Lapins. 1961. Emperor Francis. cât şi a valorii nutritive sau de prelucrare a fructelor. fructele conţin 15 mg vitamina C şi 296 mg potasiu (Iezzoni şi colab. Lambert.. Rivan. Schattenmorelle. la soiul de vişin Montmorency. şi a industriei alimentare cu materie primă. 1994. ceea ce le poate deprecia semnificativ calitatea. Van. vitamine. Fruheste der Mark. C şi potasiu. Erdy Nagygyumolcsu etc. manifestă sensibilitate la crăpare.). Sue. Boambe de Cotnari etc. Epoca de coacere Epoca de coacere a fructelor este eşalonată pe o durată de timp relativ scăzută. Lapins. Boambe de Cotnari.. În plus. facilitează recoltarea (prin evitarea unor momente „de vârf”. pentru asigurarea unui conveer varietal care să permită aprovizionarea continuă a pieţei cu fructe proaspete. iar epoca de maturare a fructelor a fost corelată cu data înfloritului. existente în vechiul sortiment. iar pentru tardivitate Sweetheart. Meteor Korai. Ca surse de gene indicate pentru ameliorarea rezistenţei la crăpare a cireşelor. aciditate. Compact Lambert. cum sunt Bing.4 mg vitamina C. 5. Büttners etc. Cociu şi colab. Napoleon. Scorospelka. Burlat. Noble. (C. 1999). cum sunt: consistenţa pulpei. Engleze timpurii. La vişin. multe dintre soiurile timpurii. de aceea. Durone II. Rudi. Dönissen. substanţe colorante şi tanante. Dönissen. la 100 g fruct proaspăt (parte edibilă). lungimea lăstarilor.

Vladimirskaia. Pandy 114. prin urmare se pot micşora costurile de producţie. se evită poluarea mediului şi a fructelor etc. Hudson. Ilva. Rudi. cu o bună comportare la ger. Pitic de Iaşi. 5. japonica. În România.Schattenmorelle. şi în 1985 la vişin şi mirobolan. Merton Premier. Rubin.. Chiar dacă se presupune că ereditatea rezistenţei la boală este de tip cantitativ (Fogle.5. Grossa Gamba. sau la altele. Nana.a. Rezistenţa la boli şi dăunători Rezistenţa la boli constituie la cireş şi vişin un obiectiv important de ameliorare. Una dintre cele mai importante boli ale cireşului şi vişinului este cancerul bacterian. P. Oblacinska. fruticosa şi P. viroze şi alte boli specifice (Branişte şi Andreieş. precum P. Turkish Black. Pentru că rezistenţa la gerurile de primăvară este influenţată şi de rezistenţa florilor la îngheţ. Northstar. O înflorire târzie au soiurile de cireş Sam. descendenţii distribuindu-se normal pentru caracter în raport cu genitorii. Altenburger. variabilitatea genetică este destul de amplă pentru a identifica şi alţi genitori cu o bună rezistenţă la boală..a. cauzată de agentul patogen Pseudomonas syringae. Nutberry Black. tomentosa. iar în cadrul fiecărei specii există soiuri cu o comportare diferită la temperaturile coborâte din timpul iernii. Cireşul este mai sensibil la ger decât vişinul. lucrările de ameliorare au fost direcţionate spre crearea unor soiuri cu înflorire târzie. Fragana. Pitic de Iaşi. Black Eagle. Deşi în rândul soiurilor de cireş nu există imunitate la Pseudo-monas. ca surse de gene pentru crearea unor noi soiuri. Şi din acest punct de vedere cireşul este mai expus. astfel că. P. Compact Lambert.. besseyi. 5. Windsor. în funcţie de particularităţile genetice ale cultivarurilor utilizate ca genitori. prin care se urmăreşte crearea unor soiuri cu o bună comportare la atacul unor boli precum Coccomyces hiemalis. în mod deosebit la P. La ambele specii. cu o bună . Rudi. 1975). Rezistenţa la ger Rezistenţa la ger a cireşilor şi vişinilor este o însuşire polifactorială complexă. sunt recomandate soiurile Lambert. Dönissen.4. 1990). numită în ţara noastră şi ulceraţia şi ciuruirea bacte-riană a frunzelor de sâmburoase. iar la vişin Schattenmorelle. Krupnoplodnaya. Burlat. 1975). Liubskaia (Budan şi E. se vor alege ca genitori cele cu o bună rezistenţă. Yellow Spanish. Pandy 35. cum sunt Vinka. ameliorarea rezistenţei la cancerul bacterian este un obiectiv dificil de realizat. Ulster. Prin introducerea în producţie a unor soiuri rezistente la boli. Kristin ş. (Iezzoni şi colab. 1990. epoca de înflorire are o ereditate poli-genică. Monilinia. la care riscul afecţiunilor cauzate de temperaturile negative târzii să fie cât mai mic. care variază în funcţie de specie şi soi (Neagu. dar şi de interacţiunea dintre genotip şi condiţiile de mediu. 1999). Pentru ameliorarea rezistenţei la ger a cireşului şi vişinului se poate apela şi la sursele de gene reprezentate de speciile înrudite. datorită variabilităţii patogenului (Iezzoni şi colab. fiind deseori confundată cu ciuruirea micotică. pentru lucrările de ameliorare. La cireş. Shubinka ş. Hudson. Uriaşe de Bistriţa şi soiurile de vişin Schattenmorelle. 1994). toate acestea furnizând gene care pot fi valorificate în crearea unor soiuri cu înflorire tardivă (Budan şi E. situaţie în care în descendenţă se pot manifesta efecte sesizabile de dominanţă. se reduc considerabil chel-tuielile necesitate de tratamentele fitosanitare cu fungicide. Mocăneşti 16. Sumadinka. Este posibil ca. boala a fost semnalată în 1964 la cireş şi prun. Cociu şi colab. întrucât înfloreşte mai devreme decât vişinul. Pitic de Iaşi.4.4.. Cociu şi colab.. potenţiale surse de gene ce pot fi utilizate pentru crearea unor soiuri rezistente la cancerul bacterian sunt reprezentate de unele soiuri de cireş cu o bună comportare la atac. 1994. pensylvanica. 1999). Vic. 1990). caracterul să fie determinat de un număr redus de poligene.

. Întrucât metodele genetice nu au fost prea eficiente. lupta contra dăunătorilor este axată pe metodele alternative de combatere integrată. Una dintre cele mai frecvente şi păgubitoare boli la cireş şi vişin. dar în mod deosebit la speciile genului Prunus. Napoleon etc. Engleze timpurii. 1990). padus. fructigena. Northstar manifestă o bună rezistenţă de câmp la boală în Europa de Est şi SUA. P. eventual toleranţă. soiul Oblacinska este considerat unul dintre cele mai puţin afectate soiuri.pleurotera. cum sunt soiurile: Merla. P. monilioza (sau putregaiul brun: Monilia laxa. emarginata şi P. Spaniole.. Oliver etc.fruticosa. Mari timpurii. Întrucât şi pentru aceste boli există o variabilitate destul de largă. iar variabilitatea comportării la atacul de Coccomyces hiemalis între soiurile de cireş şi vişin este destul de mare. 5. nipponica. iar în Ungaria. P. Meteor Korai. printre care ciuruirea frunzelor (Coryneum beijerinckii). incisa.4. cu soiul de vişin Plodorodnaia Miciurina. şi cele de vişin Csengödi. care a fost folosit la rândul său în hibridări cu soiuri de cireş şi vişin.productivitate şi calitate excelentă a fructelor. viroze şi micoplasmoze etc. astfel încât ele să poată fi utilizate ca genitori în lucrările de selecţie. Lucrări de ameliorare se desfăşoară şi în direcţia creării unor soiuri rezistente la musca cireşelor. În afară de faptul că recoltarea cireşelor şi . virginiana. în funcţie şi de biologia dăunătorului. Early Orel. 1990). adică cele mai valoroase (ex. În afară de cireş.conradinae. Boambe de Cotnari. citaţi de Iezzoni şi colab. Dönissen. Ca surse de gene pentru rezistenţa la monilioză sunt recomandate soiurile de cireş Burlat. folosită ca donor de rezistenţă. P. 1999). îndeosebi în anii cu primăveri şi veri bogate în precipitaţii. Fragana. în sensul creării şi lansării în producţie a unor soiuri rezistente. Early Rivers. Hedelfinger. Favorit (Cociu şi colab. până în momentul de faţă. este determinată poligenic. x judii. iar patru specii ale subgenului Padus sunt imune la boală: P. urmate de P. pot fi identificate soiuri cu o bună rezistenţă. P. în cadrul speciilor cultivate. Germersdorf. P. Boala cauzează mari pagube în pepiniere şi în plantaţiile tinere. M. întrucât recoltarea manuală a fructelor este o operaţiune care necesită multă forţă de muncă. Apostol. variabilitatea genetică a comportării plantelor la cancerul bacterian este destul de largă şi la vişin şi portaltoii celor două specii. Bigarreau Burlat. sunt recomandate ca genitori pentru ameliorarea rezistenţei la antracnoză următoarele: Bigarreau Moreau.)... Zaporozskaia. În cadrul genului Prunus există forme aparţinând speciilor P. La vişin. 1980. Viscount. Merchant. serrulata. mahaleb. Inge. virginiana (Iezzoni şi colab. 1990. în Europa şi SUA. La atacul de musca cireşelor (Rhagoletis cerasi). Dintre soiurile de cireş. sunt puternic atacate soiurile cu coacere semitârzie şi târzie. nematozi Meloydogine şi Pratylencus etc. Spanca. În afară de boli. este antracnoza frunzelor („leaf spot” în engleză). maackii. Speciile cele mai rezistente s-au dovedit: P. M.. Mari timpurii şi Ţarina sunt printre cele mai rezistente soiuri din România. Adaptabilitatea la recoltarea mecanizată Adaptabilitatea la recoltarea mecanizată reprezintă un obiectiv de mare actualitate în ameliorarea cireşului şi vişinului. Mermat. şi îşi transmite rezistenţa progenilor. Se pare că rezistenţa la această boală. făinarea (Podos-phaera clandestina). P. mahaleb şi P. serotina. tomentosa cu o foarte bună rezistenţă la antracnoză. Merpet. într-o perioadă de timp relativ scurtă. P. iar prin încrucişarea cu soiul de vişin Pamyati Vavilova a dat naştere unei descendenţe în care a fost selecţionat un hibrid a cărei imunitate la Coccomyces este controlată de o singură genă (Zhukov şi colab. Timpurii de Cluj. s-a obţinut un hibrid numit Padocerasus (2n = 32). Cerella. cinerea). În ameliorarea cireşului şi vişinului se au în vedere şi alte boli. P. 2000). soiul Csengödi a fost identificat ca foarte rezistent (Iezzoni şi colab. P. afide.6. cireşii şi vişinii sunt atacaţi şi de numeroşi dăună-tori şi nematozi. păduchele ţestos. Nabella. cau-zată de micoza Coccomyces hiemalis (sin. maackii. Pat. Prin încrucişarea speciei P. Hedelfinger. Blumeriella jaapii).

7. soiul Van are o coacere uniformă şi codiţă scurtă a fructului. avium var.a. Germersdorf.4. Cireşul sălbatic sau păsăresc (P. Soiuri cu o bună pretabilitate la recoltarea mecanizată. vişinul franc (P.vişinelor este foarte costisitoare. dar productivitate ridicată şi constantă şi o bună calitate a fructelor. Pârgovite etc. la cireşele destinate pentru consum curent. Ljana. Cornala Gentile. imprimă pomilor o vigoare mare de creştere. de vigoare slabă şi cu maturarea târzie a fructelor. desprinderea fructului de codiţă. fructele să aibă pulpa fermă. În schimb. sunt Vittoria. nu drajonează. de exemplu. În plus. Vega. pot fi utilizaţi şi pentru altoirea soiurilor de vişin. fără să se specifice dacă dominanţa se manifestă la nivelul unei singure gene sau a poligenelor. astfel încât să reziste la vibraţiile mecanice în momentul scuturării fructelor. Ameliorarea portaltoilor Principalii portaltoi ai cireşului sunt reprezentaţi de cireşul sălbatic.. roză sau galbenă. poate fi realizată prin tratamente chimice cu substanţe specifice (ex. la cireşele proaspete. se preferă ca fructele să fie comercializate cu peduncul. cu fructe mici. Grosse Schwartze Knorpel. Izumnaya. Pietroase Dönissen. şi Botu M. Ravenna etc. Portaltoiul for-mează un sistem radicular puternic. sunt necesare în continuare lucrări de selecţie. avium) este folosit în aproape toate pepinierele din România (Botu I. Van. Unele soiuri au. Bella Italia. dar compatibilitatea la altoire este diferită. 2003). acestea fiind reco-mandate ca potenţiali genitori pentru caracter (Iezzoni şi colab. Principalele particularităţi pe care trebuie să le prezinte soiurile de cireş şi vişin pentru a se preta la recoltarea mecanizată sunt următoarele: pomii să aibă un sistem radicular care să le asigure o bună înrădăcinare şi ancorare în sol. Benedetta.. Ethrel). Hedelfinger etc. probabil cu o ereditate simplă. Corinna. . asigură o bună compatibilitate la altoire pentru toate soiurile de cireş. de culoare neagră. la care cireşele se desprind fără peduncul. cu o mare diversitate pentru diferite caracteristici. Trusenszkaya. Sandra Precoce. Carlotta. Ca surse de gene pentru realizarea acestui deziderat se pot utiliza soiurile Hudson. dar este mult folosit şi în străinătate. 1975). cireşul franc. Toţi portaltoii pe care se altoiesc soiurile de cireş. unele clone din Napoleon. Dacă nu este o particularitate genetică. În general. la cireşele comercializate cu peduncul. fiind cunoscut sub numele de „Mazzard”. cel puţin parţial. de soi. dar în general cu sensibilitate la cancerul rădăcinilor (Agrobacterium tumefa-ciens) şi la nematozii Pratylenchus vulnus şi Xiphinema diversicaudatum. Busella. Durona di Povo ş. şi. Lungimea codiţei fructului (pedunculului) şi grosimea acesteia apar caractere strâns linkate. bine apreciate (prin prisma aspectului comercial şi calităţii fructelor) sunt cele care îşi păstrează codiţa verde o perioadă cât mai lungă de timp. Cireşul sălbatic este reprezentat de populaţiile de P. aplicate înainte de maturizarea fructelor. are caracteristici asemănătoare cu cele ale cireşului sălbatic. coacerea fructelor să fie uniformă. sylvestris. vulgare) şi vişinul turcesc sau mahalebul (P. mahaleb). cum sunt Pietroase negre. o parte dintre aceste caracteristici. de multe ori fermierii sunt confruntaţi cu mari dificultăţi în asigurarea necesarului de forţă de muncă. la progenii soiului Van sugerându-se o dominanţă a pedunculului scurt (Fogle. Francesca. Bianca di Verona. ca portaltoi. în vederea recoltării mecanizate. care să se desprindă uşor la maturitate. Cireşul franc se obţine din sămânţa unor soiuri autohtone sau străine. La vişin. rezistentă la căderea pe prelata colectoare etc. Datorită faptului că variabilitatea se manifestă şi asupra combinaţiei soi – portaltoi. fructele să aibă codiţă scurtă. 5. Nero II. 1990). astfel că se pot utiliza ca genitori pentru crearea unor soiuri pretabile la recoltarea mecanizată. roşie. recoltarea fructelor destinate procesării industriale nu ridică probleme deosebite în ceea ce priveşte riscul ca fructele să fie afectate ca aspect comercial. recoltarea mecanizată se poate aplica numai în condiţiile în care fructele îşi păstrează aspectul comercial. potenţiale surse de gene pentru crearea unor soiuri la care codiţa să rămână ataşată la fruct fiind soiurile: Durona di Cesena. intrare târzie pe rod.. prin care să fie înlăturate şi celelalte deficienţe semnalate.

Printre caracterele care sunt frecvent afectate de mutaţii spontane se pot enumera: tipul de creştere şi fructificare a pomilor. P. care a obţinut descendenţi din combinaţii de tipul (P. prezintă o mare variabilitate şi comportare neuniformă în pepinieră. desfăşurate în Anglia. Printre realizările în domeniu se numără portaltoiul vegetativ Colt (2n = 3x = 24). Pe plan mondial. îndreptate spre o bună compatibilitate la altoire. canescens. specie diploidă (2n = 2x = 16). Un potenţial portaltoi pentru cireş este considerat şi migdalul pitic rusesc.. tenella.. . Unul dintre cei mai importanţi portaltoi. cu înmulţire uşoară şi rapidă. citat de Botu I. fie că afectează caractere care nu prezintă interes agro-nomic. Iezzoni şi colab. obţinut în 1977 la East Malling... 1996.5. 2002). indife-rent dacă aceasta se face prin seminţe sau vegetativ. selecţia unor forme de cireş sălbatic şi mahaleb la care să fie evitată variabilitatea mare a ger-minaţiei şi creşterii puieţilor din sămânţă. nu suportă terenurile uscate din zonele secetoase sau solurile calcaroase.1. o vigoare cât mai mică şi o creştere compactă a pomilor altoiţi. niponica. Direcţiile de acţiune în ameliorarea portaltoilor sunt. Au fost elaborate metode adecvate de înmulţire vegetativă. Phytophtora şi Meloydogine. epoca de coacere a fructelor. şi Botu M. iar ulterior pot fi promovate ca soiuri noi. În cadrul programelor de ameliorare a portaltoilor. (Kolesnikova şi colab. P. este mahalebul. 5. Este însă rezistent la Agrobacterium. Cea mai timpurie). 1990). davidiana) x P. Suedia. SUA etc. în schimb. x Cerasus sp. atât pentru cireş cât şi pentru vişin. incisa. 1990). care este un hibrid interspecific P. pseudocerasus. Pe soluri grele şi umede este sensibil la Phytophtora. La East Malling. nisipoase şi calcaroase.5. fie că sensul lor nu este util pentru selecţie. P. Selecţia mutantelor naturale Selecţia mutantelor naturale (variaţiilor mugurale) constituie la cireş şi vişin o metodă simplă. numit în unele ţări (ex. ornamentală. şi la cireş şi vişin cele mai multe mutaţii sunt nefavorabile. şi nu este compatibil cu unele soiuri (ex. 1975. dar vişinul folosit ca portaltoi prezintă dezavantajul că nu este compatibil cu multe soiuri de cireş şi drajonează puternic (Cimpoieş. cu bună rezistenţă la secetă şi calcar. Germania. micropro-pagare „in vitro”. rapidă şi ieftină de obţinere a unor noi soiuri. La fel ca şi la alte specii. persica (Nicotra şi Moser. Lucrările de ameliorare au fost orien-tate spre selecţia unor forme de mahaleb care să asigure o bună compati-bilitate la altoire. rezistenţă la factorii de stres. creat de Miciurin. este tolerant la umiditatea din sol (Iezzoni şi colab. Portaltoiul asigură o bună afinitate la altoirea majorităţii soiurilor de cireş şi vişin. 2003). forma şi intensitatea culorii fruc-telor. prin butăşire în verde sau prin lăstari semilignificaţi. boli şi dăunători etc. care să imprime pomilor o vigoare scăzută şi o intrare timpurie pe rod. 1985). Când unele mutaţiile naturale modifică caracteristici importante pentru ameliorare.Cireşul altoit pe vişin are o vigoare mai redusă de creştere şi intră pe rod mai devreme decât atunci când este altoit pe franc. fruticosa şi hibrizii acestora (Fogle. Portaltoiul este indicat pentru soluri uscate. foarte mult se lucrează în scopul obţinerii unor portaltoi vegetativi pentru cireş şi vişin. înmulţire uşoară. sporirea ratei de germinare a sâmburilor etc. obţinându-se clone care se verifică în culturi comparative. rezistenţa pomilor la ger. ele vor fi identificate şi înmulţite vegetativ. METODE DE AMELIORARE A CIREŞULUI ŞI VIŞINULUI 5. Pentru obţinerea unor portaltoi rezistenţi la frig şi Coccomyces s-a utilizat soiului Cerapadus. avium x P. epoca de înflorire. care imprimă pomilor altoiţi o vigoare cu 25% mai mică (Webster. Franţa) „Cireşul Saint Lucie”. tenella x P. în continuare. marcotaj. specia a fost utilizată în hibridări îndepărtate şi de Miciurin. 1985). P. mărimea. prin încrucişarea dintre Padus sp. din portaltoiul Colt a fost obţinut un hexaploid (2n = 6x = 48).. se lucrează cu specii cum sunt P.

prin selecţie individuală în hibrizi naturali au fost create soiurile: Star (Deacon. astfel că selecţia clonală la acest soi poate fi eficientă (Ivan şi Ardelean.a. dar în prezent este mai puţin folosită datorită inconvenientelor prezentate anterior (la ameliorarea mărului.5. prunului). 1986). Liubskaia.I. din soiul Lambert a fost obţinut Compact Lambert (1964). culoare. fiind foarte avantajoase pentru fermieri.2. părului. la care vigoarea este mai redusă cu aproximativ jumătate comparativ cu forma iniţială. aflate în plin proces de creştere şi diferenţiere.polen tratat cu raze X). La cireş. la Summerland. care au revoluţionat sortimentul de soiuri la cireş. o rată mai mare de apariţie a mutaţiilor naturale prezintă soiurile Montmorency. În acest scop. creştere compactă şi formaţiuni de rod de tip „spur” (soiuri numite pitice genetic. din soiul Stella. în 1944. obţinerea unor forme cu creştere pitică. Selecţia în hibrizi naturali. 5.). obţinut la Summerland (Canada). îndeosebi. la rândul lor. în doze (DL50) cuprinse între 3-5 Kr. Valoarea şi utilitatea acestei metode de ameliorare sunt ilustrate de soiuri precum Stella şi Compact Stella. la care pomii au doar 1/5-1/6 din vigoarea cireşului standard altoit pe portaltoi viguros. Tot prin mutageneză. noile soiuri consti-tuind. a fost Stella. astfel că se recomandă ca selecţia pentru depistarea unor mutaţii favorabile să fie direcţionată spre soiurile care suferă mai uşor afecţiuni mutagene. citaţi de Ardelean. precum şi a formelor autofertile. Sunburst. După indu-cerea mutaţiilor are loc identificarea şi selecţia mutantelor valoroase. Inducerea mutaţiilor Inducerea artificială a mutaţiilor este o metodă de ameliorare mult utilizată la cireş şi vişin. (Neagu. 1975). Primul soi autofertil din lume. polenizare liberă). Tot la Summerland. cu pomi semidwarf.Între soiurile de cireş şi vişin există o variabilitate evidentă a frec-venţei cu care apar mutaţiile naturale. Prin mutageneză se urmăreşte. calitatea de ansamblu a fructelor este similară cu aceea a soiurilor iniţiale (chiar dacă se manifestă diferenţe pentru epoca de maturare. astfel că ele au cunoscut o largă răspândire în producţie. Sam (introdus în 1953 şi selecţionat în hibrizi rezultaţi prin fecundarea liberă a . tratamentele cu agenţi mutageni se pot aplica seminţelor sau organelor vegetative. acestea fiind înmulţite vegetativ. Mari spaniole ş. s-a obţinut Compact Stella (1973). sau de tip „dwarf”). Se pot utiliza agenţi mutageni fizici (radiaţii ionizante). Newstar etc. 2420.). Ulterior. produsă prin iradiere cu raze X (Emperor Francis x Napoleon . reprezintă o metodă prin care au fost create numeroase soiuri de cireş şi vişin. de Karl Lapins.5. prin aplicarea selecţiei în hibrizi naturali s-a obţinut unul dintre cele mai valoroase soiuri din lume. variaţiuni mugurale valoroase pot să apară şi la soiul de cireşe Germersdorf. La unele soiuri obţinute prin mutageneză. introdus în anul 1968. prin care au fost create numeroase soiuri. creat prin polenizarea liberă a soiului Empress Eugenie. 5. Van. au fost create soiuri cu o vigoare mult mai redusă decât a soiurilor originale. formă. cu fructe acceptabile.3. Selecţia în hibrizi naturali Metoda a fost mult aplicată în ameliorarea cireşului şi vişinului în special la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. surse de gene extrem de valoroase pentru lucrările de ameliorare din lumea întreagă. 1983. prin iradierea ramurilor dorminde. La Summerland. mărime etc. Dintre soiurile de vişin. din Van s-a obţinut Compact Van etc. Hortensia. Ca sursă de autofertilitate pentru Stella s-a folosit polen de la selecţia J. toate soiurile autofertile create la Summerland au derivat din Stella (Lapins. sau selecţia individuală a puieţilor obţi-nuţi din sâmburi în urma polenizărilor libere. Engleze timpurii. unele remarcabile prin caracteristicile lor.

Tot în ţara noastră a fost obţinut soiul de vişin Nana (1976). să fie cât mai mare. iar Rubin (1980) din hibrizi naturali obţinuţi prin polenizarea liberă a soiului Hedelfinger. În cadrul obiectivelor de ameliorare au fost prezentate diferitele soiuri care pot furniza sursele necesare de gene pentru crearea unor noi cultivaruri. Andersen (http: // www. Pentru obţinerea unor descendenţe hibride în care selecţia formelor dorite să fie eficientă. din încrucişarea Van x Sam au fost obţinute soiurile Summit şi Sylvia. edu/ hort/ faculty/ andersen/) consideră că urmă-toarele cultivaruri sunt genitori foarte valoroşi. să se mani-feste o amplă diversitate pentru caracteristici importante. rezistenţa la factori de stres. dar au şi capacitatea de a-şi şi le transmite la descendenţii seminali. Pe baza cercetărilor desfăşurate la Cornell. cum sunt: productivitatea. 5. Aceste soiuri nu numai că posedă caracteristici valoroase pentru ameliorare. la Summerland au fost selecţionate soiurile Lapins. folosită ca sursă de fertilitate şi provenită din Anglia. în vederea creării unei variabilităţi adecvate obţinerii de soiuri noi. epoca de coacere a fructelor. pe această cale fiind obţinute soiurile de cireş Armonia şi Rubin. NY 7679 (pentru culoarea roşie a pieliţei şi calitatea gustativă a fructelor). Armonia a fost selecţionat din hibrizi naturali obţinuţi prin polenizarea liberă a soiului Boambe de Cotnari. prin selecţie în hibrizi naturali rezultaţi din polenizarea liberă a soiului Crişane. precum şi pe baza compatibilităţii lor la polenizare cu diferite alte soiuri. cu atât mai mult cu cât între unele soiuri de cireş se poate manifesta un anumit nivel de intersterilitate. . Prin încrucişarea unor soiuri valoroase se pot obţine descendenţi la care. SUA. Pentru a da posibilitatea manifestării unui număr cât mai mare de recombinaţii genice în urma hibridărilor. Dintre descendenţii rezultaţi în urma hibridării Van x Stella. Sparkle (cu aceeaşi origine ca cea a soiului Van). cu însuşiri şi caractere adecvate noilor cerinţe. la care recombinaţiile genice să se manifeste sub forma unor caracteristici de ansamblu valoroase. Din datele obţinute. 1975) că 200-500 indivizi într-o combinaţie sunt suficienţi pentru a permite identificarea unor plante elită. sunt limitate. nysaes. superioare formelor parentale. Hibridarea intraspecifică Hibridarea intraspecifică reprezintă metoda de bază folosită în ameliorarea cireşului şi vişinului. primul omologat în anul 1971. 2420. agr. datorită căruia posibili-tăţile de obţinere a unor populaţii F1 de mărimi adecvate. iar următorul în 1980. calitatea fructelor. Metoda s-a aplicat şi în ţara noastră. care constituie şi obiective de ameliorare. comportarea la atacul unor boli şi dăunători etc. ca / parc-crapac / summerland/). în care să existe şanse reale pentru identificarea unor plante elită. NY 9295 (pentru coacere tardivă) şi Burlat (pentru coacerea timpu-rie a fructelor şi fermitatea pulpei). Lapins (pentru autofertilitate şi coacere târzie). cornell. Deoarece. datorită recombinărilor genice.I. NY 7690 (pentru mărimea fructelor şi fermitatea pulpei). ca atare sunt recomandate pentru lucrările de ameliorare: Somerset (pentru fermitatea pulpei). o importanţă deosebită o are alegerea genitorilor şi stabilirea combinaţiilor hibride. În alegerea genitorilor. hibridarea Van x Newstar a dat naştere soiului Sweetheart (Kappel. Sunburst (pentru autofertilitate şi fructe mari). este de dorit ca mărimea popula-ţiilor hibride în interiorul combinaţiilor (familiilor). Îndeosebi la cireş. Soiul Van a fost eficient utilizat în ameliorarea cireşului şi poate fi apreciat drept un genitor foarte bun pentru productivitate şi pentru calitatea fructelor. se consideră (Fogle.4. pri-vind frecvenţa cu care soiurile îşi transmit în descendenţă caracteristicile valoroase. http: // res2. unele soiuri pot fi considerate ca buni genitori. foarte utile sunt informaţiile rezultate pe baza unor notări minuţioase şi furnizate de literatura de specialitate. formulele de hibridare trebuie alese cu atenţie. Sunburst şi Newstar. de la John Innes Institute). dar şi din analiza originii unor soiuri valoroase şi a proporţiei de plante elită selecţionate din hibrizi proveniţi din diverse combinaţii şi formule parentale.5. numărul hibrizilor F1 este limitat de posibilităţile con-crete pe care le are la dispoziţie amelioratorul.selecţiei J. de obicei.

În ţara noastă, la SCDP Bistriţa, prin încrucişarea Hedelfinger x Germersdorf s-au obţinut hibrizi din care au fost selecţionate soiurile Uriaşe de Bistriţa şi Negre de Bistriţa, iar din hibridarea Hedelfinger x Ramon Oliva au fost obţinute soiurile Jubileu 30 şi Roşii de Bistriţa. Tot din Ramon Oliva, dar folosit ca genitor patern (Dönissen x Ramon Oliva), provine soiul Timpurii de Bistriţa. 5.5.5. Hibridarea interspecifică şi hibridarea intergenerică Hibridările îndepărtate, interspecifice şi intergenerice, reprezintă metode prin care se poate provoca o amplă variabilitate genetică, necesară în ameliorarea cireşului şi vişinului. Încrucişările îndepărtate reuşesc relativ uşor, dacă genitorii au acelaşi grad de ploidie. Când genitorii aparţin unor specii cu grade de ploidie diferite, fertilitatea hibrizilor este foarte scăzută, iar uneori hibrizii obţinuţi sunt sterili. Fertilitatea lor poate fi restabilită prin dublarea setului cromozomal, cu ajutorul colchicinei. Prin hibridări interspecifice se urmăreşte transferarea, de la unele specii mai rustice, a unor caracteristici cum sunt rezistenţa la ger, secetă, la anumite boli etc., la soiurile cultivate, valoroase, care, în general, manifestă susceptibilitate la acţiunea acestor factori de stres. Dintre speciile rustice care posedă sursele de gene adecvate acestor obiective de ameliorare, cel mai adesea se folosesc ca donatori ai carac-terelor dorite speciile asiatice P. fruticosa şi P. tomentosa, precum şi specia americană P. bessey.
Foarte adesea, în ameliorare s-a recurs la încrucişări între cireş şi vişin. Descendenţii încrucişărilor cireş x vişin prezintă caractere inter-mediare celor două specii, de regulă, ei moştenind gradul de ploidie de la vişin (fiind tetraploizi). Pe această cale au fost obţinute soiurile de vişin Engleze timpurii şi Hortensia, cu fructe mari şi dulci, asemănătoare cire-şelor, dar cu o aromă specifică de vişine. Uneori, hibrizii între cele două specii cultivate seamănă mai mult cu cireşul sau vişinul, în funcţie de specia care a fost utilizată ca mamă (Ardelean, 1986).

Hibridarea intergenerică se utilizează în crearea unui material valoros pentru selecţie la cireş şi vişin, în mod deosebit pentru crearea unor forme cu bună rezistenţă la boli şi factori de stres. Prin hibridare intergenerică, Miciurin a obţinut soiul Cerapadus, prin încrucişarea vişinului cu mălinul japonez (Neagu, 1975). La Cera-padus, fructele sunt aşezate în ciorchine, ca la mălinul japonez, iar pomul prezintă o bună rezistenţă la ger şi boli. De asemenea, hibridarea intergenerică este folosită pentru obţinerea unor portaltoi de vigoare mică, care să ofere o bună afinitate pentru majoritatea soiurilor de cireş şi vişin, cu bună adaptabilitate la soluri şi condiţii climatice mai puţin favorabile plantaţiilor de cireşi şi vişini, precum şi la atacul unor boli sau dăunători, inclusiv nematozi. În cadrul hibridărilor îndepărtate, se apelează la specii cum sunt P. fruticosa, P. canescens, P. incisa, P. niponica şi hibrizii acestora, iar hibrizi intergenerici au fost obţinuţi şi prin încrucişarea cireşului şi vişinului cu P. ussuriensis şi P. mahaleb. La SCDP Cluj, prin folosirea în hibridări a vişinului de stepă, Palocsay, Wagner şi Onigoaie au creat soiul Timpurii de Cluj (1968), care provine din hibridarea dublă [(Spaniole x P. fruticosa) x (Engleze timpurii x P. fruticosa)]. 5.5.6. Ingineria genetică şi biotehnologiile La cireş şi vişin, metodele neconvenţionale de ameliorare, furnizate de ingineria genetică şi biotehnologii sunt utilizate pentru realizarea aceloraşi deziderate ca la celelalte specii pomicole. Metodele de înmulţire „in vitro” cunosc o largă aplicabilitate la înmulţirea portaltoilor pentru cele două specii, iar culturile de embrioni imaturi au fost recomandate ca mijloc de realizare a unor obiective de ameliorare precum coacerea timpurie a fructelor, fructe mari, pulpă fermă, productivitate etc. Embriocultura este utilă în obţinerea unor plante din sâmburi aparţinând unor soiuri cu o slabă capacitate de germinare, sau provenind din hibridări îndepărtate. Aplicarea acestei tehnici permite

folosirea ca genitori materni a oricăror soiuri, fără riscul de-a se obţine seminţe din care să nu ia naştere descendenţi hibrizi. Analizele genetice la nivel de ADN se pot utiliza eficient pentru studiul polimorfismului molecular existent în interiorul speciilor şi între speciile de Prunus avium şi P. cerasus, şi stabilirea relaţiilor filogenetice între acestea şi hibrizii lor. Tehnicile moderne de lucru folosite în genetica moleculară, cum este selecţia asistată de markeri, sunt aplicate şi la cireş şi vişin, sporind eficienţa muncii de ameliorare. Tehnica AFLP aplicată la 128 de accesiuni de cireş, a evidenţiat faptul că numărul locilor polimorfici detectaţi per perechi de primeri AFLP a oscilat între 5 şi 26. Prin folosirea primerilor microsateliţi, s-a obţinut o dendogramă mai precisă decât cea rezultată prin analiza AFLP, metoda recomandându-se pentru identificarea soiurilor de cireş (Boritzki şi colab., 2000). Preparate mitotice din cromozomii soiului de vişin Schattenmorelle au fost utilizate pentru studiul genomului de P. cerasus prin tehnica hibridării „in situ” GISH (Genomic In Situ Hybridization) şi analiza cariotipului (Schuster şi Schreibner, 2000). ADN-ul de la speciile prezumtiv donoare pentru formarea vişinului ca specie, P. avium şi P. fruticosa, a fost folosit ca probă, fiind hibridizat cu 16 şi 32 cromozomi de vişin. Pe baza mediilor date de benzile C ale cariotipului analizat din cromozomii de P. cerasus şi P. avium, s-au identificat cromozomi de P. avium în genomul de P. cerasus, confirmându-se, în acest fel, faptul că P. avium şi P. fruticosa sunt specii donoare pentru genomul de P. cerasus. De la descendenţii obţinuţi din hibridarea interspecifică dintre soiul Napoleon şi P. nipponica sa extras ADN din frunze tinere şi scoarţă, separat electroforetic în gel sau isoelectric, construindu-se o hartă genetică, care a cuprins 10 grupe de linkage conţinând 49 gene izoenzimatice, la 41 de puncte, „acoperind” aproximativ 336 unităţi de recombinare. S-a constatat că unele înlănţuiri sunt similare celor raportate la migdal şi măr (Boškovic şi Tobutt, 1998). De asemenea, la cireş şi vişin, se fac experienţe de transformare genetică mediată de Agrobacterium, Dolgov şi Firsov (1998) obţinând o frecvenţă de regenerare de 57% din discuri de frunză şi o frecvenţă de 50-60% plante transgenice din calus, la vişin, cu o activitate intensă a npt II. Analize moleculare la nivelul ADN-ului se efectuează şi în scopul verificării structurii genetice a cultivarurilor de cireş pentru alelele S ale incompatibilităţii gametofitice (Boškovič şi colab., 1998, 2000). Prin extra-gerea proteinelor din stilurile unor descendenţi proveniţi din autopoleni-zarea soiului autofertil Stella, şi separare electroforetică, au fost identi-ficate două modele de segregare pentru autofertilitate, în raport de apro-ximativ 1:1, unul cu două benzi, ca la Stella, şi altul cu o singură bandă, interpretate ca S3S4', respectiv, S4'S4'. Granger (1988) a constatat la o parte din progenii obţinuţi prin autopolenizarea soiului Stella o deficienţă a izoenzimele GOT (Glutamate Oxaloacetate Transaminase), indicând faptul că homozigoţii S4'S4' nu s-au format, şi că alelele respective determină incompatibilitatea genotipică la Stella.

Capitolul 6

AMELIORAREA TOMATELOR
6.1. IMPORTANŢA AMELIORĂRII TOMATELOR ŞI SORTIMENTUL ACTUAL CULTIVAT ÎN ROMÂNIA Deşi se presupune că tomatele erau cultivate de vechii peruani cu cinci secole înaintea erei noastre, iar după descoperirea Americii de către Columb (1492) au fost aduse şi în Europa, cultura tomatelor pe „Bătrânul Continent” şi în întreaga lume a început să se extindă pe scară largă relativ târziu. Pentru mult timp după ce au fost aduse în Europa de către spanioli, tomatele au fost folosite ca plante ornamentale, eventual medicinale, sau „curiozităţi botanice”, nefiind consumate datorită mirosului neplăcut şi conţinutului ridicat de solanină. Primele culturi comerciale au apărut în Europa la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, iar în prima jumătate a secolului trecut, tomatele au început să se răspândească spectaculos, pe întreaga suprafaţă a Globului, în toate zonele cuprinse între cele două cercuri polare în care întâlnesc condiţii favorabile. De-a lungul timpului, tomatele au suferit un proces continuu de ameliorare astfel că, în momentul de faţă, ele constituie una din princi-palele culturi legumicole ale globului. În anul 2001, suprafaţa cultivată cu tomate la nivel mondial era de peste 3,6 milioane ha, reprezentând aproape 10% din suprafaţa totală cultivată cu legume în lume; în acelaşi an, producţia totală obţinută a fost de aproape 100 milioane tone, revenind o producţie medie cu puţin mai mare de 27 t/ha. Printre ţările cu cele mai mari suprafeţe cultivate cu tomate se numără Statele Unite ale Americii, China, Turcia, Italia, India, Egipt etc. În ţara noastră, în anul 2001, suprafaţa cultivată cu tomate a fost de 45,5 mii ha, obţinându-se o producţie totală de 758 mii tone, revenind aproximativ 16,7 t/ha (Stan şi colab., 2003). Chiar dacă, la nivel mondial, există un număr foarte mare de soiuri şi hibrizi de tomate, iar în ţara noastră sortimentul este destul de divers (tabelul 15), cuprinzând cultivaruri pentru cultura în câmp şi spaţii prote-jate, cu creştere determinată sau nedeterminată, destinate consumului în stare proaspătă sau industrializare etc., crearea de noi cultivaruri rămâne mereu de actualitate. Tabelul 15 Catalogul Oficial al soiurilor TOMATE - Lycopersicon lycopersicum (L.) Karst ex. Farwell
Denumirea Tip Denumirea Tip Precocitate Precocitate soiului cultivar soiului cultivar SOIURI PENTRU CONSUM IN STARE PROASPATA (ND) Arletta (Sr) hib. 01 Ioana hib. 01 Buzău 1600 soi 03 Laura soi 03 Carolina soi 03 Lucia * hib. 01 Cristal * hib. 02 Mara (b) soi 03 Export II (SI) hib. 01 Mariana soi 02 Fortara (Sr) hib. 01 Rada* hib. 01 Hector hib. 01 Savor * hib. 01 Işalniţa 50 hib. 01 Solara * hib. 01 SOIURI PENTRU CONSUM ÎN STARE PROASPĂTĂ (D) Hariclea (b) hib. 01 Minerva soi 02

SOIURI PENTRU CONSUM ÎN STARE PROASPĂTĂ ŞI INDUSTRIALIZARE (D) Ace Royal soi 03 Petra soi Buzău 22 soi 03 Precoce de Someşeni soi Cluj 80 soi 01 Roxana (b) soi Daneza Uriaş hib. 03 Ştefania soi GS-12 hib. 01 Unirea soi Kristy 47 soi 01 Yasmin hib. Perla Clujului soi 02 SOIURI PENTRU INDUSTRIALIZARE (D) Buzău 47 soi 02 Pavio soi Caspar hib. 03 Peto 86 soi Dacia (b) soi 03 Primotom hib. Denar soi 03 Roma VF soi Diablo soi 01 Romec 554 j soi-jl Dicing Master hib-jl 02 Ronco hib. Early Nemapride hib. 01 Sincron** soi Ferma soi 01 Top soi Lima R. S. soi 02 Topspin hib. Missouri hib-jl 02 Vidra 533 soi Monor soi 00 Vitamina soi Nema 1435 soi 03 Vipon soi Nemapride hib-jl 03 SOIURI PENTRU SERA (ND) Amati hib. 01 Itema hib. Angela hib. 04 Marfa hib. Apollo hib. 01 Marissa hib.

02 01 02 02 02 02 02 00 01 03 03 02 01 03 03 02 01 03 01 02 01

Tabelul 15 (continuare)
Denumirea Tip Denumirea Tip Precocitate Precocitate soiului cultivar soiului cultivar Berdy hib. 01 Mercury hib. 01 Cindel hib. 02 Monika hib. 01 Diva (SI) hib. 02 Nemarom hib. 02 Elena hib. 01 Primador hib. 01 F 247 hib. 00 Prisca (SD) hib. 01 Falcato hib. 02 Resyset hib. 02 Fino hib. 01 Romatos hib. 01 Gabor hib. 01 Saturn hib. 01 Garbo hib. 02 Selfesta hib. 01 Gloria hib. 01 Shirley hib. 01 Graziella hib. 01 Splendid (SI) hib. 02 jl - „joint less” (desprinderea fructului fără pedicel). b - protejat prin brevet pentru soi. Tipul de creştere: ND - creştere nedeterminată; D - creştere determinată; SD - creştere semideterminată. Precocitatea: 00 - foarte timpuriu; 01 – timpuriu; 02 – semitimpuriu; 03 – semitârziu; 04 – târziu. Pretabilitatea: Sr - şi pentru seră; Sl - şi pentru solarii; *numai pentru solar; ** pentru roşii în bulion şi depelare.

Multe soiuri sunt sensibile la diverşi factori de stres, brumele târzii pot distruge parţial sau total culturile de câmp, iar cele timpurii stopează vegetarea plantelor şi pot distruge complet fructele de pe

grandifolium (tomatele cu frunze de cartof). precum şi datorită conţinutului ridicat în substanţă uscată şi zahăr a fructelor.esculen-tum varietatea esculentum este cea căreia-i aparţin majoritatea formele cultivate actuale. la fel ca la alte plante de cultură. esculentum var. pătlăgele roşii). tipice de zi scurtă. genul Lycopersicon. cheesmanii (fructe roşii) Specie sălbatică Eriopersicon (fructe verzi) Specie sălbatică L.2.plantele aparţi-nând soiurilor cu maturare tardivă. esculentum var. 1992) Numele comun L. pentru majoritatea caracteristicilor urmărite în procesul de selecţie. Soiurile şi hibrizii de tomate cu creştere nedeterminată aparţin formei vulgare. cuprinzând atât forme anuale. deoarece la baza soiurilor actuale de tomate se consideră că stă un număr foarte redus de specii. cu tulpini repente (târâtoare) şi fructe mici. datorită rezistenţei lor la secetă şi la unele boli. fapt care impune executarea unor tratamente fitosanitare costisitoare. importanţă pentru cultura şi ameliorarea tomatelor. suportând chiar îngheţuri de -2ºC şi nu . pyriforme (tomatele pere). 2003).4 mg). care nu întotdeauna sunt eficiente. cu adevărat. iar cultivarurile cu creştere deter-minată formei validum (Ciofu şi colab. Tabelul 16 Clasificarea genului Lycopersicon (Gould. roşii. glandulosum Subgenul Specia Număr de cromozomi 24 24 24 24 24 24 24 24 24 Lycopersicon esculentum Mill. hirsutum L. determinată). de culoare roşie sau galbenă. dintre care o mică parte au. Unele forme ale acestei specii prezintă importantă pentru ameliorare. De asemenea. au efecte nefavorabile asupra mediului şi sănătăţii consumatorilor şi. întrucât unele forme sunt rezistente sau chiar imune la anumite boli. sau au fructe cu un conţinut ridicat în substanţă uscată. Lycopersicon peruvianum Mill. et Mompl. un foarte valoros material de ameliorare. peruvianum Specie sălbatică L. cerasiforme Tomate „cireşe” (fructe roşii) Tomate „stafide” L. Hancock. (pătlăgelele roşii comune) este o specie care cuprinde două varietăţi: esculentum şi cerasiforme.. chilense Specie sălbatică L. L. şi la tomate există riscul vulnera-bilităţii datorat restrângerii fondului genetic în interiorul speciei cultivate. validum (tomatele cu creştere verticală. pimpinellifolium Specie sălbatică L. (roşiile păroase). Specia prezintă importanţă pentru lucrările de ameliorare. este o specie care creşte în stare sălbatică pe podişurile înalte ale Munţilor Anzi. prin vasta lor diversitate genetică şi fenotipică.. unele soiuri sunt puternic atacate de diferite boli şi dăunători. tipice de zi scurtă. Lycopersicon pimpinellifolium Brezh. 1983. în plus. zahăr şi vitamina C (50. dispuse în ciorchini. cât şi perene. chmielewskii Specie sălbatică L. ORIGINEA. cerasiforme (tomatele cireşe). cu tulpini târâtoare sau semiculcate şi creşte în stare sălbatică în Peru. Lycopersicon hirsutum Humb. În sfârşit. ridică considerabil preţurile de producţie. cuprinde forme spontane. Plantele sunt rezistente la secetă şi temperaturi scăzute. esculentum Tomate Eulycopersicon L. DIVERSITATEA GENETICĂ ŞI SURSELE DE GENE PENTRU AMELIORARE Tomatele aparţin familiei Solanaceae. Multitudinea cultivarurilor de tomate constituie. 6. Genul Lycopersicon cuprinde un număr destul de mic de specii (tabelul 16). este o specie care cuprinde forme perene. împărţite în cinci varietăţi botanice: commune (tomate.

În urma încrucişărilor dintre plante aparţinând cele două grupe. Cu toate acestea. incluzând Insulele Galapagos. În prima categorie intră şase specii. tomatele pot fi încrucişate şi cu unele specii ale genului Solanum. iar în cea de-a doua intră două specii. lycopersicoides şi S. dar hibrizii obţinuţi sunt. controlate. datorită resorbţiei embrionilor. este foarte probabil ca specia L. hirsutum se obţin descendenţi F1 în totalitate sterili.3. cu diferite grade de succes. esculentum şi L. Dificultăţi în realizarea hibridărilor apar între speciile diferite ale genului Lycopersicon. din seminţele respective se pot obţine plante cu ajutorul embrioculturii. de regulă. ci şi pe lungimea mai scurtă a stilului florilor. în jurul localităţilor Pueblo şi Vera Cruz din Mexic. până în Ecuador. esculentum varietatea cerasiforme să fie ancestorul direct al tomatelor cultivate. toate speciile genului Lycopersicon fiind diploide (2n = 2x = 24). În conformitate cu teoria savantului rus Vavilov. 1992). peruvianum şi L. prin colchicinizare. din actualul stat Peru. la nord. Plante tetraploide pot fi obţinute şi pe cale artificială. cum sunt S. mai puţin productive şi mai tardive decât omologii diploizi. mulţi botanişti consideră că s-a format un centru secundar de origine). rickii. cu 12 cromozomi în celulele somatice. 1986). Se presupune că din Peru. şi complexul peruvianum. Tomate din specia L. speciile de Lycopersicon au fost împărţite în două grupe sau „complexe”: complexul esculentum. de multe ori.sunt pretenţioase la sol. în stare sălbatică. În condiţii artificiale. 1976). sau al altor tehnici de laborator. complexul esculen-tum şi complexul peruvianum. în culturile de tomate (Taylor. chilense. esculentum varietatea cerasiforme erau larg răspândite în cultură. cele mai multe dovezi indică faptul că domesticirea tomatelor a avut loc în această zonă (Taylor. sterili (Stevens şi Rick. peru-vianum. În funcţie de compatibilitatea la încrucişare cu specia cultivată. fenomenul de partenocarpie. însă. 1976). În afara acestor caracteristici. Totuşi. plante aparţinând la opt specii ale genului Lycopersicon. în zona Munţilor Anzi. (1990) consideră că doar două specii din genul Solanum (din care face parte şi cartoful) pot să fie încrucişate cu succes cu specii ale genului Lycopersicon: S. şi 100-200 mile în insulele din Pacific. când primii conchistadori au ajuns în Yucatan (Mexic). viabile. 6. mai viguroase. ca buruiană. tot pe cale artificială se pot obţine şi plante haploide. în toată America Centrală. esculentum reuşesc uşor. Neagu (1975) menţiona faptul că din încrucişarea dintre L. în general. specia poate fi utilizată în ameliorare şi datorită rezistenţei sau chiar imunităţii unor forme la septorioză şi mană. care cuprinde speciile incompa-tibile la încrucişare (Rick. Sporadic pot fi întâlnite şi forme spontane tetraploide (2n = 2x = 24) care sunt. 1986). lycopersicoides şi S. hibrizii obţinuţi au un ridicat nivel de sterilitate. Rick şi colab. este posibilă obţinerea de descendenţi seminali din orice încrucişări ale genului Lycopersicon. pennellii. obţinându-se descendenţi fertili. esculentum. încă există. între soiuri aparţinând speciei cultivate L. un ancestor neidentificat al tomatelor a ajuns în nordul continentului şi apoi în actualul Mexic. întâlnindu-se o amplă diversitate genetică. în timp ce polenul de L. din partea de vârf (nord) a statului Chile. cu mii de ani înainte ca exploratorii spanioli să ajungă în America Centrală. foarte adesea. se pot obţine seminţe. la sud. dar acestea nu sunt. . comună celor două varietăţi esculentum (Hancock. în acest areal. 1986). L. Hibridările intraspecifice. induce. de regulă. se apreciază că tomatele îşi au originea pe coasta de vest a Americii de Sud. specie care apare frecvent. Prin urmare. Specii sălbatice de tomate se întâlnesc pe o suprafaţă extinsă din America Latină. care cuprinde speciile compatibile la încrucişare. folosit la polenizarea florilor de L. raţionament bazat nu numai pe prezenţa masivă a acestora în America Centrală (unde. la fel fiind şi hibrizii obţinuţi prin încrucişarea cu plante de Solanum nigrum. la începutul secolului al XVI-lea (Rick. PARTICULARITĂŢI CITOGENETICE ŞI BIOLOGICE ALE TOMATELOR Numărul cromozomal de bază la tomate este x = 12. după care centrele de origine ale speciilor cultivate trebuie căutate în arealele în care se întâlneşte cea mai mare diversitate genetică a speciilor respective.

printr-o atingere uşoară. se produce răsad. dispuse în inflorescenţă sub formă de ciorchini (cime). Pentru a exista premizele unei bune poleni-zări şi fecundări a florilor. Cu ajutorul unei pensete cu vârful ascuţit se prinde întreaga corolă. cu excepţia speciei L. iar staminele sunt concrescute la bază cu tubul corolei. Înflorirea începe de la baza plantei şi continuă spre vârf. deoarece are o viabilitate de scurtă durată (2-3 zile). şi cel târziu când sepalele ajung să se deschidă la 45 grade faţă de axul florii. închizând în interior ovarul. care semnifică maturitatea fiziologică şi receptivitatea maximă a stigma-tului pentru polen.Deşi. la care se manifestă diferite nivele de autofertilitate. tomatele cultivate sunt plante cleistogame. . iar în mijloc ovarul sferic. tomatele se comportă ca plante perene. Polenul se recoltează în ziua polenizării. de la bază. care obligă autofecundarea florilor. polenizarea străină nu este exclusă. în cultură ele sunt plante anuale. Se consideră că. întrucât orice rănire a pistilului. în zonele de origine. important fiind ca operaţiunea să reuşească şi să „lege” un număr cât mai mare de flori polenizate artificial. dacă se întârzie castrarea. în funcţie de numărul etajelor florifere care se formează în această perioadă. şi obligând autopolenizarea. pe lângă fructele mari. la care autopolenizarea are loc cu floarea închisă sub capişonul format de garnitura anterelor. 1986). pentru a se evita vătămarea elementelor sexuale femeieşti. închiderea completă a pistilului de către antere. datorită morfologiei anterelor. astfel încât polenizarea încrucişată. stilul şi stigmatul florii. îndeosebi la hibrizii destinaţi culturilor în sere care manifestă acest fenomen. de regulă. însă. Tehnica hibridării artificiale la tomate este simplă. duce la avortarea florii. pimpinellifolium. cum sunt bondarii. Se pot folosi orice alte tehnici. putând dura 4-6 luni. stilul se alungeşte şi scoate stigmatul deasupra capişo-nului format de antere. a fost inhibată şi înlocuită treptat cu autopolenizarea. pe tipul 5. Operaţiunea trebuie efectuată cu multă fineţe. dar este favorizat şi de condiţiile de mediu. imediat după castrarea florilor dintr-o inflorescenţă maternă. Momentul optim pentru polenizarea florilor castrate este indicat de apariţia pe stigmat a secreţiei lipicioase (aşa numita „picătură de nectar”). o consecinţă a domesticirii. se recomandă polenizarea suplimentară. prin intermediul insectelor polenizatoare. nu a fost sesizată în California până în 1965 (Rick. stilul subţire şi alungit. Petalele şi staminele sunt galbene. se poate repeta polenizarea artificială după 1-2 zile. care se termină cu stigmatul. florile sunt hermafrodite. ci din autofecundare. La toate speciile genului Lycopersicon. este reprezentată de scurtarea graduală a stilului. şi fiind explicată prin mai slaba capacitate de fecundare a propriu-lui polen şi prin acţiunea insectelor polenizatoare care pot perfora capişo-nul. cu ajutorul unei pensule fine. cu excepţia cazului în care se utilizează forme materne la care stigmatul este dispus deasupra nivelului anterelor şi autopolenizarea este împiedicată. dar se pot şi semăna direct în câmp. există riscul ca florile să se autopolenizeze şi să nu se obţină fructe autentic hibride (din combinaţia dorită de ameliorator). ea având loc. inflorescen-ţele astfel lucrate se izolează în pungi de hârtie de pergament (izolarea nu este necesară dacă hibridările se execută în sere compartimentate în care nu există insecte polenizatoare). castrarea florilor mamă fiind obligatorie. din care. care se înmulţesc prin seminţe. Staminele au forma unui capişon tubular. astfel că este favorizată polenizarea alogamă. fapt ce uşurează lucrările de castrare. Spre deosebire de tomatele cultivate care sunt plante autogame. La unele soiuri. Chiar dacă tomatele cultivate sunt plante autogame. străină. Feno-menul este cauzat de factori genetici (genotipul cultivarurilor). îndeosebi de seceta şi temperaturile ridicate din verile călduroase. Pentru a se obţine o proporţie mare de flori fecun-date. într-o proporţie foarte scăzută (0-7%). celelalte specii ale genului Lycopersicon sunt autoincompatibile (Simpson. de preferat când sepalele sunt încă paralele cu axul florii. 1976). şi se smulge împreună cu garnitura anterelor cu care este concrescută. astfel încât în floare rămân doar sepalele. Polenizarea propriu zisă constă în depunerea polenului genitorului patern pe stigmatul florilor mamă. Castrarea trebuie efectuată cu 1-2 zile înainte de deschiderea sepalelor şi petalelor.

La soiurile din forma validum. caracterul este determinat de mai multe gene majore. Seminţele de tomate sunt mici.. în timp ce la soiurile cu creştere nedeterminată plantele nu necesită susţinere. În ereditatea mărimii fructului sunt implicate cel puţin şase gene structurale. seminţele extrase se spală. 75-80 g (Cluj 80). tot recesivă (Ardelean şi Sestraş. chiar dacă se renunţă la o parte din fructe (la cele mai tardive. Mărimea fructelor se apreciază cel mai adesea prin greutate. Timpurie de Argeş. la tomatele „cireşe” (de obicei. 1999). OBIECTIVELE AMELIORĂRII TOMATELOR 6. densitatea plantelor la unitatea de suprafaţă (care este influenţată de vigoarea plantelor. 1950. iar creşterea pitică este condiţionată de o genă majoră. o pondere destul de importantă au şi efectele de epistazie. iar în anumite sisteme de cultură din sere chiar la 6-7 m (Ciofu şi colab.. de la 40-60 g (la Argeş 1 F1. Rezultă că de la o plantă elită se poate obţine o descendenţă destul de numeroasă. sau chiar mai mult (ex. citaţi de Ardelean şi Sestraş. obţinându-se între 150-300 seminţe/fruct (Stan şi colab. se urmăreşte crearea unor cultivaruri specifice. diferitele grade de piticire fiind sub influenţa unei gene modificatoare (dm). numărul de seminţe ce se formează în fruct poate fi extrem de variabil.. pe lângă efectele de aditivitate. Unele soiuri. în funcţie de care soiurile se pretează la un anumit sistem de cultură. care pot ajunge la o înălţime de 2-3 m. fără a mai lua în considerare genele modificatoare care pot interveni în acţiunea celor şase gene structurale (Powers şi colab. cu creştere determinată. Mărimea tomatelor poate fi apreciată şi în funcţie de diametrul . create în ţara noastră. tipul de creştere şi fructificare.). şi de interacţiunea dintre genotipul soiurilor şi condiţiile de mediu. printre care numărul de flori şi fructe formate pe plantă. productivitatea rămâne unul dintre cele mai importante obiective de ameliorare. În transmiterea acestor elemente de productivitate. Pentru culturile în câmp. Tipul de creştere al plantei este o caracteristică importantă la tomate. Mara. reni-forme. condiţiile de mediu şi cultură. Dacia. strict pe combinaţii.4. La soiurile cu creştere nedeterminată. 2003). cu un înalt nivel de productivitate. Soiurile din forma vulgare au tulpini cu creştere nedeterminată. în funcţie de soi şi tehnologia de cultură (Ciofu şi colab.. variabilitatea greutăţii medii a fructului este destul de amplă. dar în mod deosebit pentru culturile în spaţii protejate (sere. cu un diametru de 2-4 mm. care depinde de baza ereditară a soiurilor.1. pentru a se evita amestecurile.4. greutatea medie a fructelor. 200-300 g (Argeş 428). Numărul de fructe pe plantă şi greutatea acestora sunt caractere cu un determinism poligenic. solarii). 6. datorat fenomenului de vigoare hibridă (heterozisului). în general. în stare homozigot recesivă (dd).). şi variază între limite deosebit de largi. până la 300-500 g. există şi unele soiuri pitice la care tulpina se menţine erectă. Între cultivarurile de tomate. destinate pentru consumul fructelor în stare proaspătă sau industrializare. 110-120 g (Dacia). constituind o caracteristică deosebit de complexă. plantele au o înălţime cuprinsă între 60-100 cm. Vidra 60. sistemul de cultură etc. 1999). respectiv hibrizi comerciali. cu o culoare galben cenuşie. sau chiar mai mult (800 g). Roma VF etc. cu abateri de la forma de bază etc. Creşterea nedeterminată (Sp) este dominantă asupra creşterii determinate (sp). 185230 g (Mara). aproximativ 15 g). Unirea). de la doar câteva grame. Productivitatea este determinată de elementele de productivitate. care se moştenesc după modelul cantitativ.Recoltarea fructelor hibride se face la maturitatea fiziologică. Productivitatea Şi la tomate. au un potenţial de producţie de până la 100 t/ha. 2003). mătăsos păroase. acestea fiind pretabile la recoltarea mecanizată. 2003).). mai mici. plantele trebuie susţinute în diferite sisteme. se usucă şi se păstrează în spaţii uscate până la însămânţare.

mici (3-5 cm). . Intense pigment. Green ripe. 1986). Multe soiuri sunt recomandate atât pentru consum în stare proaspătă. aminoacizi etc. cu creştere determinată. determină producţia la ha. au fost identificate core-laţii fenotipice şi genotipice directe şi pozitive între numărul de fructe pe plantă şi producţia de fructe la unitatea de suprafaţă. roşii (de diferite nuanţe. acestea trebuie să aibă minimum 3 kg fructe/plantă. bulion. în zahăr şi aciditate. apricot. cât mai atractivă. Multe dintre aceste gene controlează coloraţia fructelor prin cantitatea şi tipul pigmenţilor produşi. Numărul de fructe pe plantă şi greutatea acestora influenţează direct producţia de fructe pe plantă. gustul. diospyros. aceştia făcând şi o trecere în revistă a lucrărilor de specia-litate în domeniu).4. 2003): fructe foarte mici (sub 3 cm). poate fi folosit ca indice de selecţie pentru producţie (Ardelean.5 kg fructe pe plantă. a fost identificată o corelaţie pozitivă strânsă între producţia timpurie şi producţia totală. când se aleg plantele elită. în procesul de selecţie. forma şi culoarea fructelor. sherry. medii (5-8 cm). soiurile de tomate produc între 1. pieliţa fiind incoloră sau de aceeaşi culoare cu pulpa. în vitamine (acid ascorbic). 1955. portocalii sau. iar dintre elementele productivităţii. la noile soiuri destinate consu-mului în stare proaspătă. Stan şi colab. Ace Royal). în special de lycopen. nouă loci (cu un total de 15 alele) având un efect considerabil asupra culorii pulpei fructelor la maturitatea acestora. dar există mari diferenţe între cultivaruri. fructele pot fi verzi (foarte rar.2. Culoarea fructelor la tomatele imature este verde deschis sau verde închis. care trebuie analizată în funcţie de destinaţia unui anumit cultivar. Precoce de Someşeni). la majoritatea soiurilor. La soiurile la care fructele sunt destinate consumului în stare proaspătă.). La tomatele cultivate prin semănat direct. cea mai amplă variabilitate a fost înregis-trată pentru numărul de fructe din inflorecenţă (Sestraş şi Jidav. astfel încât ele trebuie să prezinte fructe cu un aspect comercial adecvat unei comer-cializări la preţuri avantajoase pentru producători şi comercianţi.. tangerine) şi „yellow flesh” (după Sacks şi Francis. rezultă că numărul de fructe pe plantă. Calitatea Calitatea tomatelor reprezintă o însuşire complexă. 60-80 t/ha (Cluj 80. aprecierea mărimii pe baza diametrului maxim fiind următoarea (Stan şi colab. cât şi pentru industria-lizare sub diferite forme (pastă. sucuri etc. culoarea fructelor trebuie să fie. Carolina. cum sunt mărimea. 2003. 2001. care este într-o proporţie de până la 13 ori mai mare decât beta-carotenul (Ciofu şi colab. 105-110 t/ha (Unirea). Întrucât noile soiuri trebuie să aibă o productivitate ridicată. dar şi textura şi fermitatea pulpei. La mai multe selecţii (linii) de tomate create la SCDP Cluj. dar şi cu un conţinut bogat în substanţe utile. Delta... cea mai folosită în ameliorare fiind gena „ogc”. green flesh. iar lipsa de culoare a pieliţei (y) recesivă faţă de culoarea roşie (Y) a pieliţei (Barton şi colab. împreună cu densitatea (numărul de plante la unitatea de suprafaţă). la unele forme mutante). printre care: „old gold crimson” (gena „ogc” şi alelele acesteia: Beta-carotene. de la carmin la bordo). În general. În prezent este acceptat faptul că pigmentaţia la tomate este controlată de mai multe gene. iar la maturitate. dark green.fructelor. high pigment-2. foarte importante sunt elementele de calitate care determină aspectul comercial. conţinutul în substanţă uscată. Pentru că reprezintă un element de calitate care influenţează aspectul comercial. 2003). ca element de productivitate. în ceea ce priveşte poten-ţialul lor de producţie la unitatea de suprafaţă: 40-60 t/ha (Argeş 1 F1. indiferent dacă este soi sau hibrid comercial. un caracter polifactorial care. culoarea fiind dată de pigmenţii carotenoizi din pulpă.5-3. care determină o creştere a conţinutului fructelor în lycopen şi reducerea conţinutului în beta caroten. red color in yellow fruit. 2002). galbene. culoarea roşie a pulpei (R) a fost considerată dominantă asupra celei galbene (r). 6. citaţi de Ardelean şi Sestraş (1999). responsabilă pentru culoarea pulpei. high pigment-1. mari (8-10 cm). Culoarea tomatelor a fost considerată ca fiind determinată de o singură genă majoră. modifierBeta-carotene. foarte mari (peste 10 cm). conserve.

cheesmanii. ovate şi piriforme.Dintre speciile de tomate. între metoda QTL. şi anume de trei sau patru gene aditive. după un model tipic cantitativ. pimpinellifolium trei (Tanksley şi colab. L. gradul de maturizare a acestora în momentul recoltării etc.. din costurile de procesare (Jidav şi colab. transferate la soiurile esculentum. ovată şi piriformă. La specia cultivată. Chiar dacă nu constituie un criteriu eliminatoriu în procesul de selecţie. iar la L. studiile recente indică faptul că fiecare procent în plus de substanţă uscată din fructele de tomate „salvează” aproximativ 70 milioane de dolari pe an.25). crearea şi introducerea în cultură a unor noi cultivaruri de tomate... fiind posibile şi efecte trangresive. sferic-înalte sau ovale (IF = 1. 1955. unele alele de la speciile sălbatice. se pot obţine şi hibrizi cu fructe cu forme intermediare. iar zahărul constituie aproape 75% din totalul substanţelor solubile solide. Proporţia materiei uscate în fructele majorităţii soiurilor moderne de tomate este cuprinsă între 5-7%. culoarea fructelor şi conţinutul în pigmenţi sunt induse şi de efecte genetice cantitative. iar în descendenţele hibride. forma fructelor la tomate trebuie să fie regulată. ar putea intensifica culoarea fructelor. În experienţele efectuate de Jidav (1988). În lucrările de selecţie. fermitatea fructelor s-a manifestat ca un caracter polifactorial. controlat însă de un număr mic de gene. combinate. care se transmit. În crearea soiurilor noi. hirsutum au fost identificaţi cinci loci cu efecte pozitive asupra coloraţiei fructelor (Bernacchi şi colab.40-0.65). manifestate printr-o slabă capacitate de germinare a seminţelor şi fragilitatea tulpinilor (Sacks şi Francis. plantele elită. eventualele forme „curioase” nefiind promo-vate în verigile superioare ale câmpurilor de ameliorare. calculat cu ajutorul formulei: IF = I/D.85-1. se urmăreşte obţinerea unor cultivaruri cu un conţinut al fructelor cât mai bogat în substanţe utile. Din punct de vedere genetic. Sestraş şi Jidav. Utilizarea unor genotipuri conţinând gene pentru pigmentaţie şi culoarea roşie intensă a fructelor (inclusiv dark green) este limitată de indezirabile efecte pleiotropice. . lungimea perioadei de maturizare a fructelor. Prin urmare. Deoarece în hibridări între genitori cu fructe diferite ca formă. forma rotundă (O) fiind dominantă asupra celei ovale sau piriforme (o). Conţinutul fructelor în zahăr şi aciditate sunt caracteristici cu un determinism poligenic.25). markeri ADN şi backcross. La tomate.85).65-0. rotund-turtite (IF = 0. prin mecanismul aditivităţii genelor. 1988. carac-terul s-a transmis intermediar formelor parentale. iar D diametrul fructului. 1998). Textura şi fermitatea pulpei sunt elemente de calitate foarte importante la tomate. 2002). decât atunci când în ereditatea caracterului au fost implicate trei gene (0. avându-se în vedere obţinerea unor noi cultivaruri. printre care data maturizării. respectiv moştenesc. alungite (IF = 1. cel mai des întâlnite fiind fructele de formă sferică. forma fructelor este considerat un caracter cu o ereditate simplă (Barton şi colab. forma). sferice sau rotunde (IF = 0. 2002). distincte. se apreciază că cele două caracteristici au un determinism poligenic şi grade de heritabilitate destul de scăzute. ar prezenta şi avantajul unei bune rezistenţe la crăpare a fructelor respective. doar cele cu fructe roşii sunt edibile: L. selecţiile (liniile). 1996). dar este foarte strâns corelată.65-0. la care fructelor să aibă o bună fermitate. Prin analize complexe. Gustul fructelor este influenţat în mod hotărâtor de conţinutul în zaharuri (glucoză şi fructoză) şi aciditate (acid citric şi malic). forma fructelor se poate aprecia în funcţie de Indicele de Formă (IF). cu fructe ferme. şi de raportul dintre aceste componente principale. diametrul. pimpinellifolium şi L..01-1. 2001). în care I reprezintă înălţimea fructului. restul speciilor având fructe verzi. citaţi de Ardelean şi Sestraş. esculentum. Există numeroşi factori care influenţează foarte puternic textura şi fermitatea pulpei fructului la tomate. Fermitatea fructelor nu apare corelată cu principalele caracteristici morfologice ale fructelor (înălţimea. 2000): cu fructe turtite (IF = 0. sau soiurile de tomate pot fi încadrate în 5 grupe (Ivanova şi colab. cât şi pentru industrializare. 1999). atât pentru consum curent. independent unul de celălalt.. ipoteza eredităţii monogenice a formei fructului nu este suficientă. cu crăparea fructelor (Jidav. Forma fructelor la tomate este destul de variată.74) când caracterul a fost controlat de patru gene. negativ. În funcţie de valoarea IF.00). Jidav (1988) precizează faptul că heritabilitatea fermităţii pulpei a avut valori mai mari (0. la specia L.62).

comparate cu soiul Precoce de Someşeni (Jidav şi colab.06 Cluj 24-95 94.3 0. Sandei şi colab. (2003) constatând la cinci soiuri pentru industrializare o amplitudine cuprinsă între 60. un puternic anti-oxidant. la care fructele conţin peste 75 mg vitamina C la 100 g fruct. esculentum şi.25 2. ea a fost utilizată ca genitor în vederea obţinerii unor descendenţi cu fructe bogate în vitamina C.76 6. 2002) Denumirea Greutatea Indicele Substanţă soiului sau fructelor de uscată liniei (g) formă (%) Cluj 15-91 168. odată cu constatarea rolului deosebit de important pe care-l are lycopenul (pigmentul carotenoid fundamental din tomate) asupra sănătăţii omului. conţinutul ridicat în vitamina C este corelat negativ cu mărimea fructului. în acest scop. în procesul de pasteurizare. Foarte important este faptul că în procesul de industrializare.63 19. Helyes şi colab. În ameliorarea tomatelor.70 Cluj 9-92 131.77 7.94 6. în mod deosebit în acid ascorbic (vitamina C). peruvianum are fructe mici.57 16.00 Cluj 68-92 119. riscul de cancer este redus (Sies şi Stahl. Întrucât hibridările dintre L.7 0. la noile cultivaruri de tomate se doreşte ca fructele să fie bogate în acizi organici. La ultima specie.66 0.75 Cluj 20-92 154.4. pimpinellifolium (Currant Tomato). În urma lucrărilor efectuate.În afară de conţinutul în zahăr şi aciditate. esculentum şi L. unele forme ale speciei Lycopersicon peruvianum.46 0.25 Someşeni Conţinutul fructelor Zahăr Aciditate Vitamina C total (%) (mg) (%) 1. Creşterea conţinutului în vitamina C a fructelor constituie un important obiectiv de ameliorare la tomate.73 5. cu un conţinut în vitamina C de 62-67 mg/100 g fruct. 2002. 6.50 Precoce de 95.92 6.20 În ultimii ani. chiar dacă fructele sunt mici.79 0.3 0.80 0. datorită conţinutului ridicat în vitamina C. peruvianum. Tomatele constituie o excelentă sursă pentru lycopen.80 7. pimpinellifolium se pot efectua. Chiar dacă specia L. Întrucât. (2003) semnalând o reducere a carotenoizilor cu doar 10%. ca surse de gene pentru conţinutul ridicat al fructelor în lycopen se pot utiliza forme sălbatice ale speciei L.8-171. Sestraş şi Jidav. este posibilă obţinerea unei variabilităţi genetice în care selecţia formelor dorite. Leoni.69 19..44 2.62 0. cu fructe bogate în lycopen. îndeosebi.0 0. să fie eficientă.72 4. Tabelul 17 Principalele caracteristici ale fructelor la cinci linii de tomate create la Cluj.57 23. variaţia culorii şi a conţinutului în lycopen este nesemnificativă. ale speciei L. crearea unor cultivaruri cu fructe bogate în lycopen reprezintă un nou obiectiv de ameliorare. Epoca de coacere . în urma hibridărilor interspecifice trebuie să recurgă la câteva generaţii de backcross pentru a se putea obţine descendenţi cu fructe mari şi bogate în vitamina C. ele conţin de peste 40 de ori mai mult lycopen decât cele ale soiurilor esculentum. s-a obţinut soiul Hi C.0 0. 2003). mult mai mare decât la alte cultivaruri de tomate (tabelul 17).7 0.37 1. la specia L.3. reprezentând surse de gene deosebit de valoroase pentru caracter.32 19. şi numeroase studii au confirmat faptul că la persoanele care consumă roşii în cantităţi mari.30 0. 1999. care previne cancerul şi bolile de inimă. Între soiurile de tomate există mari diferenţe pentru conţinutul fructelor în lycopen.0 mg/kg.02 2.34 14.

semitârzii (120-130 zile). iar la temperatura optimă de 20-25ºC. încă din acest stadiu pot fi eliminate toate plantele care au o înflorire prea precoce sau prea tardivă. poate avea loc încă înainte de transferarea plantelor în câmp. hirsutum (Neagu. o perioadă cât mai îndelungată de timp. Rezistenţa la frig Fiind adaptate arealului de origine. Plantele sub formă de răsad sunt ţinute în seră sau în răsadniţă până în momentul deschiderii primelor flori. iar temperaturile cuprinse între -1ºC şi 3ºC. economisindu-se. pe lângă efectele de aditivitate. . b) ar permite extinderea culturii tomatelor în zone mai puţin favorabile din punct de vedere climatic.4. selecţia formelor cu o coacere dorită. în cadrul populaţiilor F2 şi următoarele. dar din încrucişări dintre un soi precoce şi unul tardiv rezultă hibrizi care au tendinţa de a-şi deplasa epoca medie de coacere a fructelor spre părintele mai tardiv (Ardelean şi Sestraş. însă obţinerea unor soiuri de tomate de câmp timpurii şi extratimpurii constituie un obiectiv major de ameliorare a tomatelor. mai nordice sau aflate la altitudine. Germinaţia seminţelor are loc la temperaturi cuprinse între 10-35ºC. astfel că sunt considerate plante termofile. plantele răsar după 14-21 zile. epoca de coacere a fructelor este un caracter cu un determinism poligenic. Plovdiv. ca surse de gene. Tomatele sunt foarte sensibile la frig. precum şi unele forme rezistente la ger din specia L. cum sunt Gruntovoi. semitimpurii (110120 zile). de aceea. Din punct de vedere genetic. în acest fel. recoltarea fructelor trebuie să aibă loc înainte de căderea brumelor (Ciofu şi colab. Pentru o epocă de coacere semitardivă şi tardivă. descendenţii hibrizi au o coacere a fructelor intermediară părin-ţilor. Earlynorth. pe baza precocităţii coacerii. Stambovâi karlik. şi importante efecte de dominanţă. 2003). iar în funcţie de epoca de coacere pentru care se efectuează selecţia. În funcţie de durata perioadei de vegetaţie a plantelor şi în confor-mitate cu clasificarea soiurilor din Catalogul Oficial. pentru consumul în stare proaspătă. provoacă pieirea plantelor. În funcţie de această corelaţie. multe fructe de pe plantele soiurilor mai tardive nu sunt maturate. la tomate. În condiţiile climatice din ţara noastră se pot cultiva soiuri aparţinând oricăreia din grupele de coacere. 1999). după 5-6 zile (Apahidean. citat de Neagu. Minunea pieţei etc. în ereditatea căruia intervin. 1954. crearea unor cultivaruri cu o bună rezis-tenţă la frig şi introducerea lor în cultură ar aduce câteva avantaje consi-derabile pentru cultura tomatelor: a) ar permite plantarea mult mai timpurie a răsadului în câmp. 2003). timpurii (între 100-110 zile). sunt recomandate ca genitori soiurile: Rutgers. În ameliorarea tomatelor. 1975) şi la oscilaţii bruşte ale unor asemenea temperaturi. inclusiv la Cluj-Napoca. la căderea brumelor timpurii de tomnă.Epoca de maturare a fructelor constituie un important obiectiv de ameliorare. Pentru ameliorarea rezistenţei tomatelor la frig se pot utiliza. Stambovâi 2165. În lucrările de ameliorare sunt considerate rezistente la frig soiurile de tomate care se dezvoltă şi fructifică normal la temperaturi pozitive cuprinse între 5-7ºC (Brejnev.4. energie şi bani. la o temperatură minimă de germinaţie de 10-12ºC. 1975).. soiurile de tomate din ţara noastră se clasifică în cinci grupe principale: foarte timpurii (sub 100 zile). 6. temperaturile sub 10ºC fiind dăunătoare plantelor. Sioux etc. chiar pentru o scurtă perioadă de timp. În general. unele soiuri care au o anumită rezistenţă la temperaturi scăzute. prin care se urmăreşte acoperirea pieţei cu tomate de calitate superioară. tomatele au cerinţe relativ mari faţă de temperatură. târzii (peste 130 zile). Someşan. Efectuarea selecţiei pentru o anumită epocă de coacere a fructelor la tomate se poate face pe baza corelaţiei pozitive dintre data înfloritului şi data maturării fructelor. Soiurile care se pot utiliza ca genitori în lucrările de ameliorare pentru o coacere timpurie şi foarte timpurie a fructelor sunt următoarele: Precoce de Someşeni. Best of All. VIR 2116. În jumătatea de nord a ţării.

. Datorită conţinutului în alcaloidul tomatin. sp. I-1. imune la atacul de mană şi cu o bună rezistenţă la viroze (Neagu. Cf2 şi Cf3 (Kerr şi Bailey. pimpinellifolium şi L. pimpinellifolium este rezistentă la fuzarioză. Vagabond. L. iar rezistenţa identificată la specia L. chilense pentru rasa 1 de Fusarium este monogenică.). Şi la alte soiuri comerciale (ex. În vederea obţinerii unor descendenţi rezistenţi la aceste boli.6. Adaptabilitatea pentru cultura forţată . Analizele genetice efectuate la două noi surse de rezistenţă. Slivovidnâi. nematozi etc. au fost obţinute numeroase informaţii privind ereditatea rezistenţei la boli. care să permită identificarea unor potenţiali genitori pentru crearea unor forme rezistente. Rezistenţa la boli şi dăunători Tomatele sunt atacate de numeroase boli. Cf9 etc. localizate pe cromozomii 7 şi 11. rezistente la mană. 1975). derivate din aceasta. Smorovidnaia. De asemenea. o parte dintre soiurile considerate iniţial rezistente. Vulcan. evitate de insectele dăunătoare. hirsutum sunt foarte rezistente. cu toate acestea având dăunători specifici cum sunt unele lepidoptere. şi numai trei rase ale patogenului. Langford a consta-tat că rezistenţa la pătarea brună a frunzelor este determinată de trei gene majore. Manalucie etc. Single Cross. Tot ca surse de gene pentru rezistenţa la unele boli. notate I. cele mai mari pagube în condiţiile din ţara noastră fiind cauzate de septorioză (Septoria lycopersici Speg. în lucrările de ameliorare se poate folosi specia L. unele forme ale speciei L. de la L. dar pentru rasa 3 este poligenică (Bonnema.6. peruvianum. 2000). crearea unor cultivaruri rezistente genetic la atacul bolilor şi dăunătorilor constituie mijlocul cel mai potrivit pentru reducerea costurilor de producţie şi obţinerea unor recolte ecologice..). Încă în anul 1937. printre care VMT (virusul mozaicului tutunului). Întrucât combaterea prin tratamente fitosanitare a acestor boli presupune cheltuieli substanţiale şi are consecinţe nefavorabile asupra mediului. hirsutum. plantele de tomate sunt. se poate apela la soiurile Kirov I. Vetomold (Cf2). unele conţinând genele respective transferate de la specia L.4. pot fi combătuţi prin tratamente fitosanitare cu diferite insecticide. printre care Stirling Castle (Cf1). sau chiar imune. esculentum. Principalele surse de gene pentru rezistenţa la boli sunt constituite de speciile înrudite cu L. 1966). iar fructele pot conţine diferite reziduuri toxice datorate substan-ţelor de combatere. Tuckers’ Forcing. la bolile frunzelor şi unele viroze. şi descoperite în unele accesiuni sălbatice de L. pătarea brună şi mozaicul tutunului. Ulterior. În cadrul soiurilor de tomate există o variabilitate destul de largă pentru comportarea lor la atacul principalelor boli. I-2 şi I-3. fiind în general. peruvianum. VIR etc.). notate Cf1. În ameliorarea tomatelor. se poate apela la unele forme ale speciei L. pătarea brună a frunzelor (Cladosporium fulvum Cooke) şi virusuri. notate cu Ol-1 şi Ol-3. 6. precum şi unele forme rezistente. Improved Bay State) s-a introdus rezistenţa. fiind identificate şi alte gene de rezistenţă (Cf4. gândacul de Colorado (Leptinotarsa decemlineata) şi musculiţa albă de seră (Trialeurodes vaporariorum). Pentru rezistenţa la Oidium au fost identificate două gene majore care conferă plantelor de tomate reacţia de hipersensibilitate. pimpinellifolium. cheesmanii la boală este poligenică. hirsutum (Yuling şi Hulst. peruvianum. lycoper-sici) sunt cunoscute patru gene de rezistenţă. în general. Pentru rezistenţa la fuzarioză (Fusarium oxysporum f. s-au dovedit atacate de diferitele rase ale patoge-nului Cladosporium fulvum. au arătat că ereditatea rezistenţei speciei L. corelată negativ cu mărimea fructelor.5.4. 2000). V-121 (Cf3). Rezistenţa plantelor la mană apare ca un caracter moştenit canti-tativ. tot o corelaţie negativă există şi între rezistenţa la mozaicul tutunului şi mărimea fruc-telor. iar specia L. În acest scop. Dintre alţi dăunători care atacă tomatele. mană (Phytophtora infestans De By.

toate fiind de tipul hibri-zilor comerciali. care să se poată comercializa la preţuri avantajoase. asociat cu penuria de forţă de muncă din agricultură şi creşterea cheltuie-lilor de producţie. cu o heritabilitate destul de scăzută. creşterea determinată este controlată de o singură genă majoră recesivă (sp sp). O parte dintre caracteristicile necesare cultivarurilor la care să se poată aplica toate lucrările mecanizate sunt relativ uşor de încorporat. Berdy. care să nu necesite sisteme de susţinere. formarea unor tulpini erecte. Marissa.7. Falcato. Selfesta. Itema. sub formă de suc. Nemarom. Garbo. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un cultivar pentru a se preta la cultura forţată sunt următoarele: a) să prezinte o bună rezistenţă la condiţiile de mediu speci-fice serelor şi solariilor (exces de umiditate. de seră sau solarii. Dintre cultivarurile recoman-date pentru cultura în câmp. prin structura lor heterozigotă. Marfa. Cindel. Principalele cerinţe pe care trebuie să le îndeplinească cultivarurile de tomate pentru a fi pretabile la mecanizarea completă. cu condiţia ca plantele să prezinte anumite particularităţi genetice care să faciliteze tehnologia respectivă. boli şi dăunători specifici etc. de la punctul articulaţiei are loc . cu creştere nedeterminată. Resyset.4. cât şi pe plan mondial. cultivarurile respective. decembrie). cele destinate procesării industriale. diferită de gena “d” care. care să justifice investiţiile destul de consistente pentru amenajarea serelor (sau solariilor) şi întreţinerea culturilor. Angela. o fructificare şi maturizare simultană a fructelor în cele două-trei. constituie un obiectiv de ameliorare care s-a impus odată cu procesul de industrializare din ţările occidentale. 6. puternice. Rezultă că în condiţiile microclimatului special creat de legumicul-tor în asemenea spaţii. de seră. de regulă. nu numai că se pot recolta mecanic. cum sunt creşterea determinată şi desprinderea fructelor fără pedicel. o desprindere uşoară a fructelor de pe plante etc. pot constitui. care au încorporată în zestrea genetică toate caracteristicile necesare pentru o foarte bună pretabilitate la cultura forţată.). corespund din punct de vedere al adaptabilităţii la cultura forţată. Prisca. în condiţii de mecanizare completă. florile se prind pe axul inflorescenţei prin pediceli de 1-3 cm. Cultura tomatelor în sere are ca scop obţinerea producţiei în extrasezon. sunt: creşterea determinată a plantelor. Amati. Romatos. La tomate. Obţinerea de soiuri cu tulpină erectă şi creştere determinată Crearea unor cultivaruri de tomate pretabile pentru cultura în câmp. b) să aibă o productivitate ridicată şi fructe de foarte bună calitate. Primador. Shirley. Celelalte caractere utile pentru cultura industrială de tomate au o ereditate poligenică. un valoros material iniţial de ameliorare pentru crearea unor noi cultivaruri adaptate condiţiilor specifice din sere. Desprinderea uşoară a fructelor de pe plantă a fost un deziderat urmărit în mod special în lucrările de ameliorare a unor cultivaruri desti-nate recoltării mecanizate. articulaţi. cunoscându-se determinismul genetic pentru unele elemente. Apollo. tomatele ocupă primul loc. După cum s-a mai precizat. iar unii (Diva. produce piticirea. Dacă fructele cultivarurilor pentru consum în stare proaspătă se recoltează manual. ci cultura lor poate să fie în întregime mecanizată. pastă. Elena. majo-ritatea creaţi în străinătate. astfel încât pot fi cultivate cu bune rezultate în spaţii amenajate. nu orice cultivar poate asigura recolte corespunză-toare. Monika. atât în ţara noastră. Mercury. alternanţă mare de temperatură între zi şi noapte. în stare homozigot recesivă. De asemenea. Fino. de la plantarea răsadului (sau semănatul seminţelor direct în câmp) până la recoltarea fructelor. maximum patru etaje ale plantelor. Graziella. Gloria. Hibrizii comerciali incluşi în Catalogul Oficial (ex. deficit de lumină. Diva. în condiţiile de la noi fiind posibile două cicluri (Apahidean 2003): ciclul I (ianuarie-iunie) şi ciclul II (iulienoiembrie. Gabor. Saturn. Splendid). relativ puţine dau rezultate în cultura forţată. ketchup etc. Splendid) sunt recomandaţi şi pentru cultura în solarii. În Catalogul Oficial al soiurilor cultivate în ţara noastră sunt incluse numeroase cultivaruri destinate culturilor în seră.Dintre culturile practicate în sere şi solarii.

în momentul de faţă.desprinderea fructelor de pe ciorchine.3-34. dar şi în interiorul acestor cultivaruri. ceea ce influenţează negativ gradul de uniformitate al coacerii fructelor şi posibilităţile de aplicare a recoltării mecanizate (Ardelean şi Sestraş. Alpatieva. 2003). Monor. o parte îndeplinesc mai multe cerinţe pentru pretabilitatea la mecanizarea completă. prin aplicarea selecţiei individuale şi obţinerea unor linii de perspectivă. în prezent fiind mai puţin aplicată. determinat de genele „joint less” (două gene recesive. prin două căi: a) folosirea ei ca material iniţial de ameliorare.1. şi o sursă din care se pot obţine noi soiuri cu un conţinut ridicat în vitamina C sau beta caroten. Micro Tom. Soiurile şi populaţiile locale vechi oferă o germoplasmă deosebit de valoroasă şi utilă pentru ameliorarea tomatelor. Heintz 1370. recomandânduse ca acestea să fie combinate cu genotipuri de la care se pot transfera celelalte caracteristici de adaptare la mecanizarea completă a culturii. 6. Dacia ş. Floride Basket etc. toate aceste cultivaruri având creştere determinată şi fiind destinate pentru industrializare. Pitică de Odessa. există o variabilitate care poate fi valorificată avantajos prin selecţie. În vederea obţinerii unor descendenţi cu tulpini erecte se pot utiliza ca genitori soiurile pitice Stambovâi. Dintre soiurile şi hibrizii care se cultivă în prezent în condiţii de mecanizare integrală. cel puţin teoretic. Missouri. în scopul creării de variabilitate necesară noilor lucrări de selecţie. 2002). care se exploatează cu ajutorul selecţiei individuale repetate.5. se poate valorifica eficient variabilitatea naturală care există în cultivaruri vechi. astfel.a. Selecţia individuală simplă Întrucât. iar cel în beta caroten între 0.75-7. întrucât. Early Pack. . diversitatea genetică a fost evidenţiată şi prin intermediul dendogra-melor. dintre care cele mai valoroase să fie lansate în producţie ca soiuri noi (Blesos şi Goulas. au fost create cultivaruri la care s-a introdus caracterul „pedicel fără articulaţie”. metoda este mult mai rar utilizată. se recurge în mod frecvent la provocarea variabilităţii artificiale. Markovic şi colab. dă naştere în descendenţă aşa-numitei „linii pure”... Heintz 1350. b) direct. Sincron. prin aplicarea selecţiei individuale simplă. care merită să fie valori-ficată. prin diversitatea şi potenţialul lor genetic. în Catalogul Oficial din ţara noastră sunt incluşi Dicing Master. (2002) au identificat o amplă variabilitate pentru aceste caracteristici în cadrul a 25 de soiuri şi populaţii autohtone din fosta Yugoslavie: conţinutul fructelor în vitamina C a oscilat între diferitele genotipuri între 18.7 mg%. confirmându-se faptul că în cadrul populaţiilor şi soiurilor vechi de tomate. în care se manifestă o anumită heterogenitate fenotipică şi genotipică. Chiar dacă. Ace. Această metodă de exploatare a variabilităţii naturale a fost mult utilizată în trecut. Red Top. Nemapride etc. întrucât. În urma lucrărilor de ameliorare. în multe cultivaruri aflate încă în cultură. Cultivarurile vechi oferă. ea poate fi folosită cu eficienţă. 1999). o fructificare compactă şi aproape simultană la toate etajele. precum şi soiul Romec 554 j. Dintre hibrizii comerciali care manifestă caracterul „joint less”. există o heterogenitate destul de amplă.5. Această sursă de germo-plasmă poate fi exploatată în mod eficient. în lucrările moderne de ameliorare.66 mg%. orice plantă de tomate extrasă dintr-un soi sau o populaţie locală. Floride Petite. METODE DE AMELIORARE A TOMATELOR 6. până în jurul anilor 1920-1930.. numită şi selecţia liniei pure. au o creştere deter-minată a tulpinilor. care asigură desprinderea fructelor fără pedicel (Stan şi colab. dar nu au tulpini erecte. notate j1 şi j2).

În mod similar (prin selecţie individuală. începând din generaţia F2. sau chiar intergenerice. Printre soiurile cele mai cunoscute şi răspândite în cultură în SUA.2. alese în aşa fel. Un alt soi. Earliana. sau din populaţii seminale cu ascendenţă diversă. forţă de muncă (cu o „perioadă de vârf”. ulterior. Prin alegerea judicioasă a unor genitori care să manifeste caractere şi însuşiri în concordanţă cu obiectivele de ameliorare propuse în cadrul unor programe de cercetare bine concepute. în lucrările de ameliorare. Ca metodă specifică de ameliorare utilizată la tomate. respectiv mărimea descendenţelor în fiecare generaţie de selecţie.5. larg răspândit în cultură . după mai multe generaţii. suprafeţe de teren adecvate mărimii populaţiilor de plante cu care se lucrează. vor fi dependente de posibilităţile concrete existente în fiecare unitate de cercetare. Ferry’s Improved. În plus. În fiecare an. astfel că au primit numele de soiuri „pedigree” („heirlooms”. iar o caracteristică a autopolenizării (şi. Favorite. Întrucât. de altfel. în urma recombinărilor genice. Metoda este destul de laborioasă. Hibridarea intraspecifică reprezintă metoda de bază în crearea materialului iniţial de ameliorare. General Grant. John Baer 306 (Neagu. Best of All 318. Multe dintre aceste soiuri îşi au originea în plante elită alese din soiuri heterogene de tomate. fiind foarte des utilizat. în SUA. Trophy. la recoltare) etc. la tomate. Tocmai datorită acestui considerent. iar Argeş 428 a fost obţinut prin selecţie aplicată într-o populaţie a soiului Sioux. inter-specifice. sau. există un număr mare de soiuri. presupunând alegeri individuale de plante elită. Early Michigan. până în momentul în care se obţin linii în care nu se mai manifestă segregarea. respectiv. În acest scop. de Rand (Ardelean şi Sestraş. Acme. Export danez. plantele nu se mai polenizează decât rareori cu polen străin. la tomate. 1975). Aplicarea metodei necesită cheltuieli considerabile. 1999). Volumul materialului biologic. care constituie o sursă inepuizabilă de germo-plasmă. şi la tomate. timp de mai multe generaţii. Primele soiuri de tomate nu s-au modificat foarte mult în timp. plantele devin homozigote. în culturi comparative. combinaţiile hibride sunt. pot fi obţinute soiuri noi care. Red Pear. plantele elită dând naştere unor „linii pure” care vor fi verificate individual. operaţiune care se efectuează individual. selecţia se desfăşoară similar cu selecţia individuală simplă. Unul dintre primele soiuri create prin hibridare intraspecifică. simplă sau repetată) au fost obţinute soiuri precum Pierette. Din acest moment.3. principala metodă de provocare a variabilităţii necesară selecţiei unor noi cultivaruri. cu atât mai mult cu cât. Hibridarea Hibridarea constituie. de aproximativ o lună în fiecare an.6. principala consecinţă) o constituie faptul că. Golden Queen. selecţia indi-viduală repetată (pedigree sau genealogică) s-a impus odată cu efectuarea primelor hibridări artificiale. în general. la nivelul fiecărei plante elită. momentele cu cel mai mare necesar de forţă de muncă se înregistrează la recoltarea fructelor.5. a fost Trophy (provenit din încrucişarea Large Red x Early Red Smooth). într-o perioadă cuprinsă între ultimele 2-3 decenii ale secolului al XIX-lea şi primele 2-3 decenii ale secolului al XX-lea. Globe ş.a. timp îndelungat. la recoltare se impune şi înregistrarea minuţioasă a tuturor datelor şi separarea fructelor provenite de la plante elită. 1983). sunt incluse: Tilden’s. multe dintre ele fiind unice prin caracteristicile lor şi având o istorie de-a dreptul romanţată. să acumuleze caracteristici de la cele două forme parentale. până la eventuala lor omologare ca soiuri noi. linii reţinute. devenind principala metodă de exploatare a variabilităţii provocată prin încrucişări dirijate. Trophy a constituit multă vreme unul din principalele soiuri de tomate cultivate în SUA. în engleză). din seminţele lor se obţin descendenţi asemănători părinţilor. urmată de selecţie. 6. ca genitor. datorită autopolenizării continue şi păstrării lor în familii sau comunităţi de-a lungul unor lungi perioade de timp. linii diferite. Unele soiuri de acest tip datează de peste 100 de ani şi încă se cultivă şi astăzi. Selecţia individuală repetată (pedigree) Tomatele sunt plante care se autopolenizează în mod natural. încât genitorii să se completeze reciproc sub aspectul particularităţilor valoroase. ulterior. (Gould. variabilitatea poate fi obţinută prin hibridări intraspecifice. lansat în 1870.

încorporată în zestrea ereditară. pimpinellifolium) etc. cu foarte bună calitate a fructelor) a unor caracteristici care le lipsesc. dar se ajunge. Metoda prezintă avantajul că rezultatul final este previzibil. de la care s-a pornit. hirsutum. Întrucât hibridarea intraspecifică a fost tot mai mult utili-zată ca metodă de ameliorare. conţinut ridicat în substanţă uscată şi lycopen (L. majoritatea soiurilor de tomate existente în cultură. Numeroasele soiuri aflate în colecţiile centrelor de ameliorare din întreaga lume. pătarea brună a frunzelor. secetă. După câteva generaţii de retroîncrucişare şi selec-ţie are loc recuperarea integrală a fenotipului părintelui recurent valoros. la nivel mondial. la factori de sters. sau S. mană. obţinut prin hibridare intraspecifică. hirsutum). cum sunt: rezistenţă la boli (ex. fuzarioză. gena (sau genele) transferată de la donor. în urma cărora s-a aplicat selecţia individuală repetată (pedigree).hirsutum. astfel că amelioratorul ştie de la început ce tip de cultivar va obţine prin backcross. 6. o mare atenţie se acordă. maturare timpurie. peruvianum şi L. L. din combinaţia Stone x Ponderosa (Neagu. practic. esculentum a unor caracteristici valoroase. Backcross-ul continuă în generaţiile următoare.). în prezent. coacere neuniformă. Întrucât soiurile de tomate constituie un fond de germoplasmă cu o valoare inestimabilă pentru specia cultivată. în plus. derivă din astfel de hibridări.în SUA a fost Globe.peruvianum). de la care se poate transfera toleranţa la solurile sărăturate. conţinut ridicat al fructelor în vitamina C (L. Prin hibridări intergenerice se urmăreşte obţinerea unor plante la care să fie încorporate diferite caracteristici care să confere plantelor rezistenţa la bolile specifice tomatelor sau rezistenţa la diferiţi factori de stres. acumulării şi stocării (conservării) acestor culti-varuri. În cadrul genului Lycopersicon. 1975). identic ca productivitate şi calitate cu soiul valoros. dar care are. În acest scop. lycopen etc. Aplicarea retroîncrucişării este necesară în urma hibridărilor înde-părtate. în care se obţin descendenţi cu caracteristici asemănătoare părin-ţilor mai rustici (fructe mici. Încrucişările interspecifice şi intergenerice fac parte din categoria hibridărilor îndepărtate. pimpinellifolium. concomitent având loc şi selecţia în fiecare generaţie BC a indivizilor care prezintă caracterele donate de specia rustică. Metoda este utilizată în scopul creării unui material iniţial de ameliorare a tomatelor. gust slab etc. vitamina C. rezistenţa la frig.4. septorioză. în momentul de faţă. care determină rezistenţa la boli. peruvianum şi L. prin transferarea la soiurile speciei L. oferă amelioratorilor sursele de gene necesare creării unei variabilităţi profitabile pentru selecţie. Retroîncrucişarea unor hibrizi dintre soiuri aparţinând speciei L. lycopen). peruvianum). Retroîncrucişarea Retroîncrucişarea sau backcross-ul este o metodă de ameliorare utilizată la tomate pentru introducerea în genotipul unor soiuri valoroase (productive. soiuri aparţinând speciei cultivate se încrucişează cu forme aparţinând unor specii precum Solanum lycopersicoides. aceştia au o sterilitate accentuată. esculentum constituie surse importante de gene pentru crearea unor cul-tivaruri la care să fie încorporate caracteristici precum: rezistenţa la frig şi boli (L. soluri sărăturate etc. folosindu-se soiul valoros ca părinte recurent. astfel încât trebuie recuperat fenotipul părintelui valoros. . speciile înrudite cu specia cultivată L. conţinutul ridicat în anumite substanţe utile (ex. dacă se obţin hibrizi. sau conţinutul ridicat în vitamina C. se face începând din generaţia F1. viroze). uneori păroase. Hibridarea interspecifică este o metodă prin care se poate provoca o variabilitate mult mai amplă decât cea rezultată în urma hibridărilor intraspecifice. cum sunt L. L. în urma cărora. esculentum cu speciile sălbatice (ex. la un soi nou.5. L. cum sunt rezistenţa la factori de stres şi conţinutul fructelor în substanţe utile de la speciile rustice sau sălbatice. pennellii. şi obţinerii în continuare de noi cultivaruri. de la care se poate transfera rezistenţa la frig.

Export II.a. a permis crearea unor hibrizi comerciali simpli.5. Fenomenul este cunoscut sub numele de heterozis şi stă la baza creării hibrizilor comerciali. Gloria. 1975). Ioana. Solara. cu o răspândire tot mai largă în cultură. introdus în 1880 de Compania Rice’s Seed din New York (Simpson şi Ogorzaly. se obţin descendenţi la care se manifestă o puternică vigoare hibridă. la hibrizii comerciali. Printre primii hibrizi comerciali de tomate din lume s-a numărat Mikado. aceştia înlocuind practic în totalitate vechile soiuri cultivate în sere. Argeş 450. În prezent. Din sămânţa unor asemenea plante F1. Fenomenul heterozis este cu atât mai intens. Deoarece nu în orice tip de combinaţie hibridă se obţin descendenţi la care se manifestă un efect heterozis la nivelul dorit de ameliorator. trebuie să se efectueze lucrări pentru identificarea formelor parentale şi a combinaţiilor (formulelor de încrucişare) în care rezultă un heterozis maxim pentru . astfel că din seminţele recoltate de la orice plantă se va obţine o descen-denţă seminală de tipul unei “linii pure”. hibrizii comerciali sunt răs-pândiţi în întreaga lume. şi în mod deosebit liniile pure. au acelaşi genotip). dar în funcţie de caracteristicile esenţiale ale formelor parentale şi. astfel că vigoarea hibridă nu se mai manifestă cu aceeaşi intensitate. precum: Argeş 400. Heterozisul Întrucât tomatele sunt plante autogame. soiurile obţinute prin selec-ţie individuală. heterozisul poate fi dirijat spre obţinerea unor hibrizi comerciali caracterizaţi şi prin precocitate sau tardivitate. Spre deosebire de soiuri. Obţinerea unor linii valoroase de tomate caracterizate printr-o bună capacitate generală de combinare. produc anual sămânţa hibridă comercială pentru valorificare. pentru majoritatea genelor. Această proprietate a hibrizilor comerciali este foarte avantajoasă pentru producătorii de seminţe. formulei (combinaţiei) parentale. cu o mare uniformitate pentru toate caracteristicile. astfel încât tind să înlocuiască aproape în totalitate soiurile. exprimată printr-o productivitate superioară comparativ cu cea a formelor parentale. ajungându-se în final la rezultatul propus. heterozisul se manifestă la hibrizii F1 prin productivitate. simplă sau repetată. în stare proaspătă a fructelor. întrucât obligă fermierii să cumpere anual sămânţa necesară de la producători. în generaţia F2 se obţin plante (în mod natural. Diva. pentru culturi tardive. Unităţile de cercetare în care se obţin hibrizii comerciali şi cele producătoare de sămânţă hibridă. Cristal ş. spre deosebire de soiuri. se caracterizează prin plante cu o deosebită uniformitate fenotipică şi genotipică. de toamnă (Neagu. La tomate. la rândul lor. unii menţinuţi încă în Catalogul Oficial. prin urmare. adică în generaţia F1 care rezultă în urma încrucişării a două forme parentale diferite genetic. au fost creaţi hibrizi comerciali cu o adaptabilitate ridicată la condiţiile specifice culturii în sere. ea are o eficienţă deosebită. o categorie aparte de cultivaruri. pentru culturi timpurii. create prin selecţie. cât şi pentru industrializare. L10 x Rutgers.Chiar dacă aplicarea metodei necesită timp. 6. În ţara noastră. dar din punct de vedere fenotipic ei conţin plante extrem de asemănătoare (care. Diferenţa esenţială dintre soiuri şi hibrizi comerciali constă în structura genetică a acestor două tipuri de cultivaruri şi în metodologia de obţinere. suprafeţe de teren. Nemarom. prin încrucişări. la care structura genetică este destul de stabilă în timp. De asemenea. respectiv vigoarea hibridă se manifestă cu atât mai puternic la indivizii F1. dispun de numeroase soiuri şi linii valoroase de tomate folosite ca forme parentale în diferite combinaţii pentru obţinerea hibrizilor F1 comerciali. care.. sau prin alte particula-rităţi exteriorizate la un nivel superior părinţilor. o lungă perioadă de timp. cheltuieli substanţiale.5. au fost următoa-rele: L10 x Bison. Lucia. Prin încrucişarea unor asemenea soiuri sau linii. principalele combinaţii hibride utilizate în producţie. rezistenţă la diferiţi factori de stres. respectiv. intensitatea efectului heterozis este maximă doar în primul an. atât pentru culturile destinate consumului curent. de altfel. cu cât formele parentale care se încrucişează sunt mai puţin înrudite între ele. conţinut al fructelor în substanţe utile etc. au în general o structură homozigotă. muncă şi. prin autopolenizare) la care apare segregarea şi nu vor mai fi identice cu cele din generaţia precedentă. 1986). hibrizii comerciali au o structură genetică puternic heterozigotă. Soiurile de tomate.

„jointless”). „rin” (timp scurt pentru coacere. Acestea pot fi testate în continuare pentru stabilirea capacităţii lor specifice de combinare. De asemenea. . dacă se consideră că unii hibrizi comerciali necesită îmbunătăţiri. fertil. în prezent. „j-2”. în care sunt utilizate potenţialele forme parentale. în unităţi specializate. sau pot fi folosite direct pentru obţinerea seminţei comerciale hibride prin încrucişa-rea lor an de an cu testerul. Este recomandabil ca sterilitatea masculă a liniilor folosite ca forme materne în obţinerea hibrizilor comerciali. sau durata lungă de păstrare a fructelor) sunt de mare interes în . se manifestă prin antere care conţin polen funcţional. Unităţile respective îşi asigură prin heterozigoţia hibrizilor comerciali şi protecţia cultivarurilor (fiind deţinătoarele formelor parentale şi combinaţiilor hibride). cum sunt: „bs”. acest tip de andro-sterilitate se manifestă prin stamine de culoare şi lungime diferite de cele normale.productivitate sau alte caracteristici urmărite. care manifestă caracteristicile dorite şi asigură la încrucişare nivelul heterozis. „c” (frunză de cartof). „nor”.Provocată de gena ex (exerted stigma). reprezentat de un soi sau o linie de tomate cu o bună capacitate de combi-nare. se caracterizează prin faptul că stilul florilor se alungeşte şi scoate stigmatul deasupra „capişo-nului” format de garnitura anterelor. Producerea de sămânţă hibridă comercială pentru unităţile de producţie se face anual. Prin hibridări ciclice. însă anterele nu se deschid pentru a-l elibera. este relativ uşor de înlocuit o formă parentală componentă. „a” şi „aw” (absenţa pigmentului antocianic din tulpini şi frunze). ndică o bună capacitate de combinare a soiurilor sau liniilor încruci-şate cu testerul. acestea se încrucişează cu un tester. cu alta. să fie linkată cu un marker genetic uşor de identificat fenotipic (de exemplu. Pentru reducerea costurilor de producţie a seminţelor hibrizilor comerciali. . „nr”. acest tip de andro-sterilitate. care permit utilizarea unor linii materne la care nu mai este necesară castrarea florilor (operaţiune care necesită forţă de muncă. . astfel încât să poată fi eliminate eventualele plante andro-fertile din linia mamă. sterili. Dacă testarea unor soiuri sau hibrizi continuă prin intermediul hibridărilor dialele. iar anterele sunt complet lipsite de grăunciori de polen sau conţin grăunciori nefuncţionali. astfel încât în fiecare an să se poată obţine sămânţă comercială din aceleaşi combinaţii. „xa” şi „xan” (absenţa xantofilei). 2004): . Valoarea descendenţilor din anumite combinaţii (sub aspectul producţiei sau al altor caracteristici urmărite). În acest scop.Provocată de gena ps (positional sterile). „j-2in” (pedicel fără articulaţie.Provocată de seria alelică sl (stamen-less).. permiţând separarea plantelor autentic hibride de cele non-hibride (rezultate din autopolenizări): „d” (dwarf). În paralel. încrucişările în sistem fiecare cu fiecare vor indica exact care formule de combinare asigură cel mai ridicat efect heterozis. împiedicând autopolenizarea. Bekov (1999) a făcut o evaluare a genelor care ar putea fi folosite ca „indicatoare” în selecţie. La tomate. astfel încât acestea să fie lansate ca hibrizi comerciali. prin hibridări dialele. numită sterilitate poziţională. şi se analizează hibrizii obţinuţi. culoarea antocianată a plăntuţelor). „bs-2”. cu mult înainte de ajungerea plantelor respective la înflorire.Provocată de seria alelică ms (male-sterile). se caracterizează prin lipsa totală a anterelor sau formarea unor rudimente de antere. fructe şi tulpina plantelor. Metoda de lucru constă în efectuarea unor hibridări ciclice şi dialele. se determină capacitatea generală de combi-nare a soiurilor sau liniilor testate.). anumite gene marker care determină caracteristici distincte la seminţe. timp etc. reducându-se cheltuielile. prin încrucişarea formelor parentale în loturi de hibridare. uşurând procesul de ameliorare şi identificare a formelor dorite şi. de asemenea. ca atare. se recurge şi la înmulţirea liniilor sau soiurilor parentale pentru a se asigura perpetuarea lor de la un an la altul. la tomate se pot utiliza următoarele tipuri de androsterilitate nucleară (Ardelean şi colab. „bs3” şi „bs-4” (culoarea cafenie a seminţelor). adică în formula în care s-a depistat un intens efect heterozis. genele marker pot fi utilizate în mod eficient în selecţia unor linii de perspectivă sau hibrizi heterozis. foarte avantajoase sunt mecanismele genetice de androsteri-litate.

Protoplaştii de tomate pot fuziona cu alţi protoplaşti. clonat şi s-a efectuat transformarea genetică (începută de McCormick. Ingineria genetică şi biotehnologiile Odată cu amplificarea lucrărilor de biotehnologie şi inginerie gene-tică la plante. sau provoacă o coacere incompletă a acestora. Printre numeroasele forme mutante întâlnite la tomate. Prin mutageneză se pot obţine forme mutante la care. are şi mutaţia nor (non-ripening).). Efecte similare mutaţiei rin. Plantele mutante de acest tip se caracterizează printr-o diversă activitate etilenică. efectul fiind explicat prin capacitatea lungă de păstrare a fructelor provenite de la formele mutante. iar selecţia unei singure celule poate duce la obţine-rea unor linii rezistente la patogeni. valoarea DL50 este cuprinsă între 20-35 Kr. inhibarea coacerii şi rămânerea fructelor verzi şi tari câteva săptămâni după ce formele normale. comparativ cu formele iniţiale. Au fost elaborate diferite metode de transformare folosindu-se explante din frunze. hipocotile etc. Tomatele pot fi uşor regenerate din celule sau protoplaşti. culoarea. 6. fermitatea pulpei. pe perioada păstrării fructelor după recoltare.3-0. la mutantele rin nu se sintetizează etilena şi acumularea lycopenului. 6. în adiţie cu deficienţa de înmuiere a pulpei fructelor şi menţi-nerea rezistenţei la infecţiile microbiene. o sporire a conţinutului fructelor în beta caroten şi lycopen cu 30-50%. aparţi-nând unor linii de tomate. în general. Prin asemenea tratamente au fost obţinute diferite forme tetraploide. precum şi în procesul de producere de sămânţă hibridă comercială. tomatele au devenit un excelent material de studiu pentru biologia moleculară (Fobes. şi de doar 20% pentru lycopen. seminţelor sau polenului. obţinându-se numeroase linii transgenice. folosindu-se în acest scop colchicina. acumulare în lycopen. caracterele ce pot fi afectate de mutaţii fiind destul de diverse. şi întârzie maturarea fructelor. sporindu-se variabilitatea genetică necesară lucrărilor de ameliorare. semidominantă. ajung la maturitate şi îmbătrânire.8 Kr. erbicide sau factori abiotici de stres pentru plante. plantelor (în special tipul de creştere) şi comportării acestora la diferiţi factori de stres sau agenţi patogeni. În schimb.lucrările de selecţie a unor soiuri sau hibrizi heterozis. Se pot efectua şi tratamente pentru inducerea mutaţiilor numeric-cromozomale (poliploidii). fructele rămân ferme şi au un nivel al etilenei de aproximativ 50% faţă de normal.7. la roşiile coapte de pe plantele hp/hp. nemutante. 1987). conţinutul în diferite substanţe chimice şi gustul etc. În experienţele efectuate de Cvikic şi colab. Tratamentele cu diferiţi agenţi mutageni se aplică.6. care afectează diferite caracteristici ale fructelor şi plantelor. la plantele homozigote pentru gena respec-tivă (rin/rin). mărimea fructelor. să se manifeste unele modificări ale fructelor (forma. Eficienţa transformării (mediată de Agrobacterium tumefaciens). mutaţia hp (high-pigment) provoacă. specii sau chiar genuri diferite. unele prezentând interes pentru ameliorare. se utilizează doze de 0. Mutaţia rin (ripening-inhibitor) determină. de la numeroase cultivaruri (şi specii de tomate) şi diverse medii de cultură MS. ADN-ul de tomate a fost izolat. cu raze gamma.5. Mutaţia Nr (Never-ripe) afectează o singură genă. în 1986). tipul de . iar dacă tratamentele se efectuează asupra polenului. Când se iradiază seminţele. este semnificativ influenţată de genotip. rezistenţă diferită la patogeni etc. comparativ cu cel al genotipurilor cu coacere normală. există şi câteva mutaţii care afectează procesul normal de coacere a fructelor. conţinutul în caroten a crescut la genotipurile nor şi rin. Culturile de embrioane pot fi folosite pentru obţinerea unor hibrizi îndepărtaţi. Inducerea mutaţiilor Inducerea artificială a mutaţiilor la tomate constituie o metodă prin care se poate crea o variabilitate utilă pentru selecţie. (2002). apreciată prin analiza „Southern blot”.5. fără ca acestea să aibă succes în practică. cotiledoane.

iar în final. singura diferenţă faţă de forma iniţială.explant şi reacţia acestuia la un tratament specific. la care. RFLP etc. 2000). obţinute prin metode neconvenţionale. 1993). provenite de la speciile L. iar genele Ol-1 şi Ol-3. care să aibă încorporate gene de rezistenţă la boli. dăunători. considerându-se că nu prezintă nici o ameninţare pentru mediu sau om. erbicide. organizarea şi evoluţia lor (Yuling şi Hulst. respectiv nivelului ridicat de autofertilitate a tomatelor. care ocupă aceeaşi poziţie cu locii Cf. Riscul interpolenizării cu polen transgenic şi schimbului de gene cu speciile Solanum lycopersicoides şi S. nemodificată. (2003) menţionează că eficienţa transformării a oscilat între următoarele nivele: 6% (Vidya şi colab. Este posibilă utilizarea markerilor moleculari inclusiv pentru caracteristici organoleptice şi biochimice ale fructelor. cât şi datorită gradului destul de ridicat de incompatibilitate sexuală în încru-cişările îndepărtate. constituie obiective extrem de importante. 2001). Prin teste de linkage genetic s-au identificat şase accesiuni la care genele de rezistenţă la Cladosporium sunt linkate strâns cu gena Cf4. Identificarea şi clonarea unor gene dezirabile în ameliorarea toma-telor. S-a constatat că genele de rezistenţă la Cladosporium fulvum. cerasiforme este extrem de scăzut. 2000). au fost clonate. 1996). şi adversarii organismelor modificate genetic. convenţionale. rickii. urmărite în cercetările de inginerie genetică.. 2003). de la 7% la 37% (Ling şi colab.) poate fi utilizată în paralel cu cea fenotipică. rezistentă la insectele lepidoptere viermele mugurilor şi viermele fructelor (Heliothis virescens şi Helicoverpa armigera). Francis şi colab. fiind studiată structura.. a costurilor pentru obţinerea unor noi cultivaruri prin mijloacele clasice. sunt situate într-un grup de linkage pe Cromozomul 1 şi au fost izolate (Kock şi Brandwacht. 1993). în SUA a fost creată linia transgenică 5345. Folosindu-se tehnologia ADN-ului recombinat. 14% (Hamza şi Chupeau. Locusul respectiv conţine mai multe gene omoloage cu genele Cf. Într-o inventariere a lucrărilor de transfor-mare genetică la tomate. Park şi colab. reducerea supra-feţelor de teren necesare. chilense a fost construită în scopul izolării genei care determină rezistenţa la rasa 1 de Fusarium oxysporum (Bonnema. Introducerea în cultură a soiurilor de tomate OMG a iscat şi creează în continuare dispute între susţinătorii acestor tipuri de culti-varuri. vitamine. provenite de la câteva forme sălbatice ale speciei. 2000). O hartă genetică a speciei L. procesul de ameliorare poate fi accelerat (Ho.. urmărite în crearea unor genotipuri de tomate cu fructe de foarte bună calitate (Bucheli şi colab. notate Cf4 şi Cf9. hirsutum şi L. constă în expresia proteinei insecticidale Cry1Ac. conţinut ridicat al fructelor în substanţe utile (materie uscată. 9% (Van Roekel şi colab. 2000). la mai puţin de 3 cM. cum sunt cele care determină rezistenţa la boli. cu ajutorul primerilor s-ar putea face selecţia formelor care conţin ADN genomic din sursele de rezistenţă care prezintă genele Cf-ECP. funcţia. 25% (Hu şi Phillips.. promovarea pentru verificarea în câmp numai a formelor care prezintă deja anumite caracteristici dorite. Datorită realizărilor din domeniul geneticii moleculare. Selecţia asistată de markeri (RAPD. ulterior. .. a volumului de muncă în câmp. selecţia asistată de markeri având un rol deosebit de important în scurtarea procesului clasic de selecţie. Au fost identificate trei gene aflate în interacţiune specifică cu proteinele extracelulare (ECPs) ale fungului implicat în patogeneză. encodată de gena cry1Ac de la bacteria Bacillus thuringiensis. 11% (Frary şi Earle. insecticide. care conferă rezistenţa tomatelor la Oidium. Linia transformată 5345 a fost testată în câmp în SUA. completându-se reciproc şi evaluându-se efi-cienţa fiecăreia. multe cercetări de inginerie genetică se efectuează cu scopul obţinerii unor genotipuri de tomate cu o bună productivitate. sau L. În mod similar s-a procedat pentru specia L. 2003). poziţia genelor fiind confirmată cu ajutorul markeri-lor moleculari. şi ocupă aceeaşi poziţie pe cromozomul 6. 2001. Cunoscându-se organizarea geno-mică şi secvenţa omologilor Cf. atât datorită faptului că cele două specii de Solanum nu apar ca buruieni în culturile de tomate din SUA. aceste gene pot fi introduse în genomul unor cultivaruri foarte valoroase prin productivitatea şi calitatea lor. hirsutum. specifici-tatea. excesul de sare din sol etc. pimpinellifolium. dar a căror funcţie nu este încă cunoscută. În prezent.). 1988). esculentum var. lycopen etc.

de la destinaţia recoltei. Turcia.Allium cepa L. unde se estimează că se obţine aproximativ 30% din producţia mondială. Cultura cepei şi îndeletnicirile străvechi ale legumicultorilor pentru obţinerea unor forme tot mai bune.500 de ani în urmă în Egipt şi cu 5. calitatea acestora. fiind una dintre primele legume luată în cultură de către om. ceapa se cultivă în cel puţin 175 de ţări. 03 04 04 04 04 01 .1. Diversitatea sortimentului la ceapă a permis includerea în Catalogul Oficial al soiurilor din ţara noastră a celor mai valoroase cultivaruri. hib. unele autohtone. Denumirea soiului Aurie de Buzău Androna Ana Ariana Armstrong Aroma Banko Tip cultivar soi soi soi soi hib. pe o suprafaţă de aproximativ 2. SUA. De Dărăşti. ceapa este depăşită doar de tomate şi. Roşie de Făgăraş. eventual. în ţara noastră şi în lume au fost create soiuri şi hibrizi de ceapă care contribuie substanţial la creşterea producţiilor la unitatea de suprafaţă. Ca importanţă economică şi impact social. fiind o specie legumicolă cu o deosebită importanţă alimentară. IMPORTANŢA AMELIORĂRII CEPEI ŞI SORTIMENTUL ACTUAL CULTIVAT ÎN ROMÂNIA Ceapa se cultivă în principal pentru bulbi. Pakistan etc. În prezent. altele create în străinătate. Printre ţările mari cultivatoare. hib. ceapa este răspândită pe arii extinse şi în zonele tropicale. ilustrată de numeroasele soiuri şi populaţii locale româneşti: Roşie de Turda (Roşie de Arieş). De Ţibucani. desfăşurate pe baze ştiinţifice.5 milioane tone pe an. epoca de maturare a bulbilor. odată cu amploarea pe care au luat-o lucrările de ameliorare. de varză. agrofitotehnică şi economică. cu o bună adaptabilitate la condiţiile de mediu din România (tabelul 18). var. Tabelul 18 Catalogul Oficial al soiurilor CEAPA . şi care prezintă o amplă variabilitate pentru diverse caracteristici. dintre legume. De Buzău etc. se situează China. Ceapa se cultivă din cele mai vechi timpuri. În timpurile moderne. India. De Filiaşi. în unele zone geografice. cepa Helm.Capitolul 7 AMELIORAREA CEPEI 7. Se presupune că această specie se cultiva cu mai bine de 5.000 de ani în urmă în China. comportarea la factori de stres etc. hib. obţinându-se o producţie de peste 47. au o bogată tradiţie şi în ţara noastră. În afara zonelor temperate ale Globului. soi soi Precocitate Denumirea soiului CEAPA DE APA Tip Precocitate cultivar 05 CEAPA DIN ARPAGIC 03 De Stuttgart CEAPA CEACLAMA 04 04 02 04 04 Luciana Marrona Milena Niky Pacific soi soi hib.7 milioane ha anual. dar şi pentru tulpinile false şi frunze.

(ceapa obişnuită. usturoiul. 00 03 03 01 04 04 Roşie de Arad Roşie de Arieş Roşie de Făgăraş Romito Spirit Wolska soi soi soi hib. ceapă de tuns) este răspândită îndeosebi în ţările asiatice. hib. 01 – timpuriu. cu un ridicat potenţial biologic de valorificare a cond-iţiilor de mediu şi cultură. folosite în mod deosebit pentru bulbi. 04 – târziu. genul Allium. cu o mare productivitate şi o uniformitate deosebită pentru toate caracteristicile. cea mai mare importanţă pentru cultura şi ameliorarea cepei o are specia Allium cepa L. (ceapa eşalotă) este întâlnită frecvent în Asia Mică. în multe ţări occidentale. cultivate prin arpagic. În condiţiile din ţara noastră. în ţara noastră fiind utilizată ca ceapă verde. superiori vechilor populaţii şi soiuri locale. şi prezintă interes pentru ameliorare datorită caracterul său de perenitate şi rezistenţei pe care o are faţă de unele boli. ceapa comună) este specia din care fac parte majoritatea soiurilor de ceapă. Din larga variabilitate reprezentată de numărul mare de specii ale genului Allium. în timp ce. care poate fi eficient utilizat în lucrările de creare de noi soiuri şi hibrizi comerciali de ceapă. din SUA şi Europa. prazul. sau rocambole). Allium fistulosum L. 05 – foarte târziu. Allium porrum L.Copra Daitona Diamant Django Gloria Kitty hib. Ca atare. răspândite în special în zonele cu climă temperată. hib. faţă de căldură. cu subspeciile vulgare (usturoiul obişnuit) şi sagittatum (usturoiul de Egipt. sau rocambole. soi 03 02 02 01 03 04 Precocitatea: 00 – foarte timpuriu. a permis obţinerea unor soiuri şi hibrizi noi. DIVERSITATEA GENETICĂ ŞI SURSELE DE GENE PENTRU AMELIORARE Ceapa aparţine familiei Liliaceae. Din genul Allium fac parte şi alte specii cu importanţă legumicolă: ceapa de Egipt.2. Allium cepa L. creşterii procentului de seminţe formate prin autopolenizarea florilor. prin seminţe (ceapa ceaclama) şi prin răsad (ceapa de apă). 7. chiar reduse. dar are pretenţii mari faţă de lumină. soi hib. În ţara noastră. 02 – semitimpuriu. Numărul mare de cultivaruri aparţinând speciei Allium cepa L.. o pondere importantă în sortiment au încă soiurile. ORIGINEA. specia este bienală (când se practică cultura prin semănat direct şi răsad). soiurile au fost înlocuite aproape în totalitate de hibrizii comerciali. cu atât mai mult cu cât specia are o pondere foarte importantă în cadrul speciilor legumicole şi poate fi folosită în alimentaţia omului în orice perioadă a anului şi în variate forme. răspândite în întreaga lume. dar şi ca ceapă verde. constituie un bogat fond de germoplasmă. hib. formele bulbiferum şi prolife-rum. (ceapă de iarnă. Prezintă interes şi datorită caracterului său de perenitate. precum şi cu o calitate în conformitate cu exigenţele mereu crescânde ale consumatorilor. ameliorarea cepei trebuie continuată. Surse de gene importante pentru diferite . care pot fi utilizate şi în lucrările de ameliorare a cepei. hib. noile lucrări de ameliorare pot fi axate şi spre obţinerea hibrizilor heterozis şi utilizarea androsterili-tăţii citoplasmatice şi nucleare în vederea realizării unor hibrizi comerciali foarte productivi. Furnizează surse de gene necesare lucrărilor de ameliorare în direcţia sporirii rezistenţei la anumite boli şi la frig a plantelor. Allium sativum.. 03 – semitârziu. sau trienală (când se cultivă prin arpagic) şi are cerinţe moderate. gen care cuprinde peste 500 de specii cultivate şi sălbatice. Allium cepa. Allium ascalonicum L. Chiar dacă selecţia practicată în ultimele decenii în majoritatea ţărilor cultivatoare de ceapă.

porrum. în epoca modernă. în hibridări de tipul A. din care provin ceapa comună (A. iar unele specii de Allium au importanţă economică din punct de vedere ornamental: A. Cei mai mulţi arheologi. numărul cromozomal de bază este x = 8. În privinţa centrului de formare a speciei cultivate. dar se întâlnesc şi specii tetraploide (A. specia A. Hibridările între specii se pot realiza. 1975). la A. în descendenţă. probabil. fistulosum. ceapa este considerată una dintre speciile vegetale cu cel mai mare genom (iar plantele au în general mai mult ADN decât animalele). În unele zone ale lumii. în astfel de cazuri. însă.a. cea mai apropiată din punct de vedere genetic de ceapa pentru bulbi este Allium vavilovii.nutans. cepa în Europa (Neagu. nutans). Pe baza studiilor de genom. cepa. cepa a pătruns mai târziu. de exemplu. în care majoritatea speciilor care s-au format se comportă ca perene. uşor. care se găseşte în flora spontană din Turkmenistan. în care se întâlneşte o mare diversitate de forme ale speciei A. A. A. uşor de observat la microscop. Ceapa îşi are originea în Asia. cu ajutorul markerilor genetici. scorodoprasum (ceapa Rocambole) şi. citată de Ardelean (1986) considerând că există trei centre de diversitate ale genului Allium. ceapa formează la suprafaţa solului frunzele şi tulpina falsă. din care. unifolium la care au fost obţinute cultivaruri orna-mentale. A.ursinum. de altfel. fiind depăşită până atunci ca importanţă de speciile A. dintre speciile sălbatice. nu există o opinie unanim acceptată de oamenii de ştiinţă.3. De asemenea. precum şi A. sau chiar aneuploide (de exemplu. A. descendenţii au o sterilitate accentuată. A. din bulbii plantaţi. format prin modifi-carea frunzelor. o proporţie destul de mare de indivizi sterili. şi nici a momentului în care a avut loc acest eveniment. schubertii sau A. alături de forme diploide. dintr-un singur bulb putându-se dezvolta 1-20 de tulpini florifere terminate cu . s-a identificat că. giganteum. se formează tulpinile florifere (fuşti). În anul al doilea sau al treilea. alţi cercetători în domeniu. A. după cum urmează: a) Centrul chinezesc. caracteristică datorită căreia. iar în sol. mari. kurrat cu 2n = 4x = 32). se formează arpagicul. detectarea genelor este destul de dificilă. bulbul.oschaninii. caesium. Ustinova (1950). 7. Ceapa se înmulţeşte prin seminţe. cepa) şi usturoiul (A. A. se obţine în anul următor. A. în general.fistulosum. ca de altfel la toate speciile genului Allium. consideră că principalul centru de origine şi diversitate genică a cepei este situat în centrul Asiei. bulbul propriu-zis. ascalonicum. se cultivă pentru consum diferite soiuri şi populaţii din speciile A. În centrul chinezesc. fiecare celulă somatică conţinând câte 16 cromozomi.a. aici îşi au originea speciile A. A. privind arealul exact în care a luat naştere ceapa. aflatunense. relaţia acesteia cu speciile sălbatice şi diversitatea genetică existentă între specii. c) Centrul mediteranean. sativum). O proporţie ridicată de hibrizi sterili se obţine şi în încrucişările dintre specii cu acelaşi grad de ploidie. precum şi specii la care. apar şi forme triploide (sau alte forme poliploide). majoritatea celorlalte specii ale genului Allium sunt diploide (2n = 16). b) Centrul irano-transcaucazian. fistulosum se obţine. porrum.proliferum. datorită îngroşării lor la bază. relativ puţine date se cunosc despre ancestorul speciei cultivate. PARTICULARITĂŢI CITOGENETICE ŞI BIOLOGICE ALE CEPEI La ceapă. Allium roylei Stearn ş. ascalonicum x A. Ceapa este diploidă (2n = 2x). shoenoprasum (purul). În afara speciei cultivate.nutans. În primul an de cultură. în timp ce alţi cercetători opinează că specia a fost cultivată pentru prima dată în lume în Iran şi vestul Pakistanului. A. Bulbul este un organ vegetativ.altaicum ş. la ceapa trienală. botanişti. A.obiective urmărite în crearea de soiuri noi se regăsesc şi în diferite forme ale speciilor: Allium nutans L. A. Allium altaicum Pall. aceasta având aceeaşi importanţă pentru consum ca A. fistulosum x A. chiar dacă genitorii au grade diferite de ploidie.

operaţiune prin care se înlătură florile încă nedeschise din vârful şi de la baza inflorescenţei. cuprins în general. se realizează entomofil. polenizarea anemofilă are loc într-o proporţie relativ redusă. ceapa este o specie alogamă. pe tipul 3. în mod deosebit. Genitorii sunt amplasaţi în câmpul de hibridare în rânduri foarte apropiate.. înainte de-a apare riscul unei eventuale autopolenizări. 2003). Proporţia seminţelor obţinute prin autofecundare este mai scăzută decât cea rezultată la polenizarea străină. senescens (Ustinova. care să permită izolarea inflorescenţelor celor doi genitori dintr-o combinaţie sub acelaşi izolator (se pot folosi şi izolatori mari. sub izolatorul inflorescenţei plantei mamă. Chiar dacă florile sunt hermafrodite. sau încrucişată. Tulpinile florifere cu inflorescenţele izolate se palisează pe tutori pentru a se evita ruperea lor şi pierderile de seminţe. fistulosum. înainte de deschiderea membranei pergamentoase care înveleşte umbela globuloasă. inflorescenţele plantelor mamă se „fasonează”. evitându-se însă pierderile prin scuturare şi. ulte-rior. sporindu-se procentul se seminţe obţinute la 10-20% sau chiar mai mult. cele mai mari procente rezultând la speciile A. care determină manifestarea unui caracter fenotipic distinct. 1994). în două variante sau metodologii de lucru: fără castrarea sau cu cas-trarea florilor genitorului matern (Ardelean. Seminţele recoltate de la plantele mamă se semănă anul următor în câmp (seră. amestecurile de seminţe. ci. la maturitatea fiziologică. rotundum. inflorescenţele genitorului matern trebuie obligatoriu izolate. înaintea celor femeieşti). de cei rezultaţi prin autopolenizare. care conţin 3-6 seminţe (Apahidean. sau alte tipuri de izolatori (pungi de tifon). A. cu florile castrate. Autopolenizarea este posibilă prin fenomenul de geitonogamie (fecundarea între ele a florilor din aceeaşi inflorescenţă. în special pentru obţinerea liniilor consangvinizate necesare creării hibrizilor comerciali. mici. . În cadrul aceleiaşi flori. pentru evitarea polenizării străine. la care polenizarea străină. doar cea mai bine dez-voltată. a inflorescenţei plantei tată împreună cu insectele poleni-zatoare. pe plantele mamă nu se păstrează toate tulpinile florifere emise din bulb. dintre plantele rezultate fiind identificate cele hibride. Varianta fără castrare se poate aplica atunci când genitorul patern posedă o genă marker dominantă. iar în lucrările de ameliorare se recurge deseori la autopolenizarea forţată. principalii agenţi polenizatori fiind albinele şi bondarii. apte pentru a germina şi da naştere unor descendenţi cu o bună creştere.inflorescenţe sub formă de umbelă globuloasă. fiind variabilă în funcţie de mai mulţi factori şi. 1975). pe baza căruia pot fi identificaţi uşor hibrizii autentici. Se pot obţine între 3-20% seminţe legate. citată de Neagu. Pe parcursul deschiderii florilor. Recoltarea seminţelor se face strict pe combinaţii hibride. În acest caz. Ciofu şi colab. sau de pe aceeaşi plantă). Atât în cazul hibridă-rilor artificiale. Polenizarea se execută prin introducerea. iar fructele sunt capsule triloculare. sau sub izolator se introduc insecte (muşte sau bondari). între 200-800 flori. Evident. de culoare alb-verzuie. Izolarea se face înainte de deschiderea florilor împreună cu inflorescenţele introducându-se şi insecte polenizatoare. care urmează să fie castrate cu ajutorul unei pensete cu vârful ascuţit. inflorescenţele se scutură pentru a asigura polenizarea unui număr cât mai mare de flori. purtătoare a carac-terului determinat de gena marker dominantă a tatălui. întrucât polenul este lipicios şi nu poate fi luat de vânt. 2003. 1950. solar). de genotip. aceasta se poate realiza. fiecare din ele cu un număr variabil de flori. reţinându-se doar 50-150 flori. care să cuprindă mai multe plante de pe rânduri apropiate). Florile sunt hermafrodite. A. Varianta în care se efectuează castrarea se impune atunci când forma paternă dintr-o combinaţie hibridă nu posedă un caracter marker dominant. de la care există premizele obţinerii unui număr mare de seminţe. Când se efectuează hibridarea artificială. Autopolenizarea forţată se efectuează prin izolarea inflorescenţelor în pungi de hârtie pergamentată. cât şi la autopolenizare. autopolenizarea este aproape exclusă datorită protandriei (maturarea elementelor sexuale bărbăteşti. la ceapă. de regulă.

150-300 g (De Buzău. sau.). în lume au fost create cultivaruri cu o productivitate foarte ridicată. Luna. În condiţiile din ţara noastră. care sunt în concordanţă cu modul de utilizare a produsului final obţinut (bulbi sau frunze). numărul de frunze. cât şi la soiurile de ceapă pentru bulbi.5-11. dar care se poate manifesta la maximum numai în condiţiile respectării unei agrotehnici moderne. 1997). fiind. mărimea bulbului se apreciază în funcţie de diametrul maxim. de cultură) şi de interacţiunea dintre genotipul soiurilor şi factorii de mediu. Dintre elementele . care să faciliteze efectuarea lucrărilor culturale. Starlite. 45-50 t/ha (Diamant). Aurie de Buzău şi Roşie de Arieş. cantitatea de substanţe de rezervă depozitată în bulbi şi mărimea acestora. Între cultivaruri există diferenţe şi pentru înălţimea tulpinii. după cum urmează: 20-30 t/ha (Roşie de Arieş. Dintre acestea. cât şi prin răsad (Dumitrescu şi colab. la formele „dwarf” caracterul fiind controlat de gena dw1 (Rabinowitch şi colab. 2001. productivitatea constituie un obiectiv extrem de impor-tant de ameliorare. Roşie de Făgăraş se poate cultiva atât prin semănat direct. 35-45 t/ha (Aurie de Buzău. 1975. Sunlite ş. a celor tehnologici (densitatea de plante la unitatea de suprafaţă. Între cultivarurile de ceapă din lume există o variabilitate amplă pentru mărimea bulbilor. De Stuttgart). inclusiv. tipul de cultură etc.5 cm). În ereditatea caracte-rului. de condi-ţiile de mediu (şi. 1984.. pe lângă efectele aditive care participă la transmiterea caracterului. Mărimea bulbilor este un caracter cantitativ (cu un determinism poligenic) în care. Numărul şi lungimea frunzelor sunt elemente de productivitate atât la soiurile de ceapă verde. în funcţie de greutate. deoarece.4. Mărimea bulbului reprezintă un element esenţial de productivitate la ceapa pentru bulbi. potenţialul de producţie al unor popu-laţii sau soiuri de ceapă oscilează între limite largi. Roşie de Făgăraş. prin răsad. Wolska). influenţate considerabil de mediu şi condiţiile de cultură. 1999). Diamant şi Wolska se cultivă prin semănat direct. 7. prin arpagic. exprimată în grame. astfel că interesează în mod deosebit obiectivele urmărite în ameliorarea cepei pentru bulbi.a. 1986). atât prin prisma diametrului (cu limite cuprinse între 2.). Ambele caractere au un determinism poligenic. Nivelul de diver-sitate genetică existent în germoplasma mondială la ceapă este considerat moderat pentru lucrările de ameliorare în direcţia sporirii productivităţii şi calităţii acesteia (Simon.4. care depinde de baza genetică a fiecărui soi. În lucrările de ameliorare. citaţi de Cramer şi Havey. De Madeira). sau mai mult (Neagu. Dulce. Cramer şi Corgan. fiind preferate formele cu creştere verticală.1. În prezent. Cele mai multe soiuri au bulbi de la 50-80 g (ex.7. dar ţinându-se seama de destinaţia cultivarului. De Macău. cu o bună „ţinută” în câmp. OBIECTIVELE AMELIORĂRII CEPEI La ceapă există numeroase obiective de ameliorare avute în vedere în procesul de creare de cultivaruri noi (soiuri şi hibrizi comerciali). 1993). În noile lucrări de ameliorare se are în vedere şi habitusul plantelor.. cel mai adesea. urmărindu-se obţinerea unor cultivaruri cu bulbi mari. ajungându-se la 400-500 g (soiurile NuMex: Chaco. De departe. sunt posibile şi efecte maternale. Cramer. pot fi implicate şi efecte de dominanţă. aprovizionarea acestuia cu elemente nutritive). productivitatea la ceapă trebuie analizată prin prisma aşa-numitelor elemente de productivitate (mărimea bulbului. la ultimele influenţând intensitatea procesului de fotosinteză. 2003). cât şi prin cea a greutăţii medii a acestora. Productivitatea Şi la ceapă.). mărimea frunzelor etc. la fel ca mărimea bulbilor. producţia de bulbi este cea care deţine ponderea cea mai mare la această specie. Wolska. De Târgu Frumos). hibrizii F1 reciproci între două soiuri au prezentat greutăţi medii diferite ale bulbilor (Ardelean. în anumite experienţe. influenţa factorilor de mediu (tipul solului. De Dărăşti. Fiind o caracteristică complexă.

plată şi alungită. care influenţează aspectul comercial al bulbilor. În rândul consumatorilor. Diferenţe pentru caracteristicile productivităţii se pot înregistra şi între soiuri şi hibrizi comerciali. astfel că bulbi de 400-500 g. de multe ori. înălţimea medie a plantelor a fost de 33. în final. o sinteză a principalelor informaţii din literatura de specialitate fiind făcută de Cramer şi Havey (1999). dar depinde în mod hotărâtor de gustul şi compoziţia chimică a acestora. care constituie şi un important element de calitate. Forma bulbilor este un element de calitate care contribuie la aspectul comercial al bulbilor.2 (OP) şi 5. a crescut spectaculos. L şi G.0 cm (OP) şi 37.4. sau mai mari. cu puternice efecte de dominanţă. culoarea). Astfel. totuşi. Studiind 23 de soiuri cu polenizare liberă (OP. Forma bulbului se poate schimba. Calitatea bulbilor Calitatea bulbilor la ceapă este influenţată de elementele care le conferă aspectul comercial (mărimea. dar procentul respectiv se poate relativ uşor modifica de la un an la altul. În SUA. Astfel. fapt explicat prin foarte buna adaptabilitate a soiurilor la condiţiile de experimentare. între aceste forme de bază existând numeroase tipuri intermediare. spre deosebire de cea a hibrizilor comerciali. Culoarea bulbilor este un element de calitate foarte important la ceapă. Cramer (2003) a obţinut valori medii diferite ale elementelor de productivitate în cadrul celor două grupe de cultivaruri. R.productivităţii. iar greutatea medie a bulbilor a fost de 377 g (OP). au devenit un fapt obişnuit. culoarea bulbilor este controlată de cinci gene majore: I. o proporţie de 88% din producţia anuală de bulbi este deţinută de soiurile cu bulbi galbeni. preferată şi în vederea procesării bulbilor. forma. respectiv conţinutul bulbilor în substanţe utile. Deoarece aceste forme sunt acceptate pe piaţă. dar care. după cum urmează: Genotipul Culoarea bulbului alb II IIcc Iicc IiCc IiCC iiC_rrllgg iiCCrrllG_ iiCcrrL_ iiCCRrL_ iiCCRrll iiCCRRLL alb alb alb-gălbui roz-pal galben-verzui galben-auriu roz-roşu deschis roşu deschis-roz roşu deschis-roz roşu . astfel că în ameliorare trebuie să se ţină seama şi de tendinţa existentă pe piaţă. există anumite preferinţe pentru soiuri de ceapă cu bulbi roşii.6 cm (HC). odată cu creşterea acestuia. 7. este asociat şi cu gustul.2. cea mai dorită formă este cea rotund-globuloasă. în funcţie de care. Principalele forme întâlnite la bulbii de ceapă sunt: globuloasă. Ereditatea caracterului este considerată de tip poligenic. C. „open pollinated”) şi 18 hibrizi comerciali (HC). studiile privind ereditatea culorii bulbilor la ceapă au fost foarte numeroase. în salate sunt preferaţi bulbii roşii) etc. greutatea bulbilor. unde. galbeni sau albi. producţia totală de bulbi nu a fost diferită la cele două tipuri de cultivaruri. Întrucât culoarea bulbilor este un element de calitate atât de important. utilizarea în diverse moduri (de exemplu. numărul mediu de frunze pe plantă a fost de 5. respectiv 400 g (HC). pentru toate elementele de productivitate. un anumit genotip va fi asociat cu o anumită culoare. fără subţiere puternică la capete. ele sunt agreate şi în lucrările de selecţie. fără să influenţeze calitatea intrinsecă a acestora.5 (HC). Cu toate că hibrizii comerciali au avut valori superioare faţă de soiuri.

prin ameliorare fiind create noi soiuri la care substanţele solide din bulb ajung la 20-30%. valoare energetică scăzută etc. Alela dominantă a celui de-al cincilea locus. determină apariţia unei culori alb-gălbui (Cc). acesta fiind indus de conţinutul în sulf al uleiurilor eterice. roşu). 1993). Indiferent de culoarea bulbilor. din punct de vedere genetic. implicit. fără impurităţi. În general. astfel că toate genotipurile care conţin cel puţin o alelă I vor avea bulbii albi. apariţia culorii fiind posibilă numai când. nivelul scăzut al iuţelii bulbilor de ceapă s-a datorat unei dominanţe incomplete. în stare proaspătă (salate) sau în diferite preparate. determină culoa-rea galben verzuie a bulbilor. făină). culoarea bulbilor trebuie să fie uniformă şi în interiorul cultivarului). precum şi a aromei la ceapă sunt relativ puţine (Simon. G. tot homozigot dominantă (RRLL).3. selecţia se efectuează şi în funcţie de alte elemente de calitate. iar cei de culoare albă şi roşie sunt mai puţin iuţi decât cei de culoare galbenă (Ardelean. galben. Atât ca element de calitate. care să poată fi uşor eliminat prin tăiere în vederea preparării etc. Conţinutul în substanţă uscată şi zahăr sunt determinate poligenic. iar la formele colorate sunt preferate nuanţele intense (nu cele deschise). nefiind acceptate mixturile de culoare (de asemenea. conţinutul ridicat în substanţe utile rămâne un deziderat avut în vedere atât pentru bulbii folosiţi în consumul curent. L. culoarea trebuie să fie curată. determină culoarea galben-aurie a bulbilor (iiC_rrllG_). în centru. cu diferite epoci de maturare a bulbilor constituie un obiectiv important de ameliorare la ceapă. 7. se poate acţiona. se doreşte un conţinut cât mai ridicat în substanţe utile. cât şi ca obiectiv distinct de ameliorare. În lucrările de selecţie sunt acceptate toate cele trei culori de bază (alb. . fitoncide etc. La multe soiuri. săruri minerale. conţinutul bulbilor în apă este de 87-93%. 1986). dar şi a frunzelor de ceapă.4. însă informaţiile privind ereditatea caracterului.5-8%). Pentru procesarea prin deshidratare (fulgi. transportul şi păstrarea bulbilor etc. cărnoase în interior). în principal. iar aceeaşi genă în stare homozigot recesivă (iiC_rrllgg). cu mare impact asupra cumpărătorilor. La bulbii albi. guvernează cantitatea de pigment antocianic şi culoarea roşietică a bulbilor. bulbii mari sunt mai puţin iuţi decât bulbii mici. în special. calitatea de ansamblu a unui soi. R. restul fiind substanţă uscată. şi. gustul iute nu este de dorit (constituie un criteriu eliminatoriu în selecţie). pentru a se obţine bulbi de culoare roşu-închis. protide. gena este homozigot recesivă (ii).Gena dominantă I inhibă formarea pigmenţilor. reprezentată. cât şi pentru bulbii folosiţi în industrie. de glucide (6. se pot obţine descendenţe în care segregarea pentru culoarea dorită să permită obţinerea unor noi cultivaruri. gena R trebuie să fie homozigot dominantă şi asociată cu cea de-a patra genă a culorii. în adiţie cu gena C. aderenţa bună a frunzelor la bulb. În ameliorarea cepei. cum sunt: grosimea frunzelor care alcătuiesc bulbul (subţiri şi pergamentoase la exterior. Cunoscându-se ereditatea culorii bulbului la ceapă. Al treilea locus. păstrarea culorii după deshidratare. un singur disc (tulpina) la baza bulbului. caracterul fiind preferat şi pe piaţă. la noile cultivaruri este obligatoriu ca bulbii să prezinte o mare uniformitate. Gena I este incomplet dominantă. în direcţia precocităţii sau tardivităţii maturării bulbilor. prin alegerea adecvată a genitorilor şi încrucişarea lor. sau roz-pal (CC). în conformitate cu obiectivul urmărit pentru acest element de calitate. Pentru realizarea acestui obiectiv şi lărgirea gamei de soiuri. Un alt element de calitate dorit la noile cultivaruri îl constituie fermitatea bulbului. Epoca de maturare a bulbilor Obţinerea unor noi cultivaruri. întrucât. dar şi avantajos prin prisma reducerii daunelor la recoltarea mecanizată. la locusul respectiv. dispunerea frunzelor şi numărul de straturi pe care-l formează acestea în bulb. vitamine. Conţinutul în glucide şi uleiuri eterice şi raportul dintre aceşti doi componenţi influenţează hotărâtor gustul cepei. În unele experienţe. Conţinutul în substanţe utile poate spori considerabil valoarea alimentară şi nutritivă a bulbilor. apă puţină în favoarea substanţei uscate.

Datorită sortimentului divers şi faptului că unele soiuri cu maturare tardivă au o capacitate deosebit de ridicată de păstrare a bulbilor peste iarnă. cu perioada de vegetaţie cuprinsă între 150-160 zile. precum şi hibrizii comerciali Gloria. propunându-se transferarea aces-teia. a soiurilor foarte tardive. se pot menţiona soiurile Extratimpurie de Barlette şi Frühe Blasrotte. chiar dacă. cea mai ridicată rezistenţă fiind sesizată când ambele gene se află în stare homozigot recesivă. Aroma. 7. la cultivarurile speciei A. Majoritatea soiurilor au o maturare a bulbilor intermediară claselor extreme.Epoca de maturare este un caracter strâns corelat cu capacitatea de păstrare a bulbilor. ceapa este o legumă care se poate consuma în orice anotimp. care permite identi-ficarea unor surse de gene necesare lucrărilor de ameliorare pentru obţine-rea unor cultivaruri rezistente. Pacific şi Romito. cauzată de micoza Peronospora destructor (Berk. şi modul de utilizare a cepei. (1990) au identificat o genă majoră dominantă (Pd1). de la specia A. există posibilitatea obţinerii unor forme transgresive cu o maturare mai precoce sau mai tardivă decât cea a genitorilor. De asemenea. Milena şi Niky. roylei. Pentru a obţine o proporţie ridicată de hibrizi cu maturare foarte timpurie. epoca de maturare influenţează. media caracterului în descendenţă va fi împinsă spre grupele intermediare. 1986). – Semitimpurii (precocitatea 02). există o variabilitate a comportării la atacul de mană. Ariana. cu perioada de vegetaţie cuprinsă între 120-130 zile. Marrona. În culturile de ceapă din ţara noastră. 1975. În ţara noastră. În acest caz. afectând producţia de bulbi şi arpagic. într-o anumită măsură. În cealaltă extremă. . se regăseşte soiul autohton Aurie de Buzău. – Semitârzii (precocitatea 03). care condiţionează comportarea plantelor la atac. Luciana. în funcţie de epoca de maturizare a bulbilor şi clasi-ficarea din Catalogul Oficial. precum şi gustul şi conţinutul în substanţe solubile a bulbilor. iar bulbii cultivarurilor cu o slabă capacitate de păstrare au un gust mai puţin iute. Datorită faptului că ereditatea epocii de maturare a bulbilor este tipic cantitativă. Kofoet şi colab. chinensis (Neagu. iar atacul asupra semincerilor poate determina pierderi mari în culturile pentru sămânţă.) Casp. cu perioada de vegetaţie cuprinsă între 90-110 zile. cu perioada de vegetaţie cuprinsă între 140-150 zile. – Timpurii (precocitatea 01). Între soiurile de ceapă. precum şi hibridul comercial Copra. Rezistenţa la boli şi dăunători Una dintre cele mai păgubitoare boli ale cepei este mana. care determină rezistenţa la mană. poate provoca pierderi de până la 20-30% din recoltă sau chiar mai mult. sau dimpotrivă. iar între cele tardive. – Foarte târzii (precocitatea 05). se află soiurile Ana. spre deosebire de soiurile timpurii. nominalizate s1 şi s2. cele târzii au bulbi care se păstrează foarte bine în depozite pe timpul iernii. cultivarurile de ceapă se încadrează în: – Foarte timpurii (precocitatea 00). sau forme rezistente ale speciilor A. Ardelean. datorită presiunii de selecţie. altaicum şi A. cu perioada de vegetaţie cuprinsă între 130-140 zile. tardivă. În privinţa eredităţii rezistenţei la mană. În general. relativ rezistente la boală. Warid şi Tims (1952) au identificat la soiul Calred două gene majore. precum şi între speciile genului Allium. ceapa timpurie se consumă în mod preponderent în salate şi supe. se pot încrucişa genitori care să facă parte din clasa de maturare dorită. cu perioada de vegetaţie cuprinsă între 110-120 zile. segregarea caracterului în descendenţa F1 obţinută prin încrucişarea unui soi timpuriu cu unul tardiv va avea loc conform distribu-ţiei normale. Kitty. îndeosebi în anii ploioşi. cu o slabă capacitate de păstrare a bulbilor. cepa.4. iar în categoria celor timpurii se află hibrizii comerciali Django. boala este întâlnită aproape în fiecare an. În completare. – Târzii (precocitatea 04). În acest sens.4. Dintre cultivarurile care pot fi încadrate în grupa de precocitate 00 (foarte timpurii). Banko. care. pot fi utilizate soiuri precum Giumurgina şi Sofisca. Wolska.

majoritatea soiurilor de ceapă sunt sensibile sau foarte sensibile. fistulosum (Ardelean.gls1 (“Glossy scape 1”). provocată de ameliorator. autoh-tone sau străine. (1989). cel mai adesea. sunt (după Cramer şi Havey. se pot obţine câştiguri însemnate în privinţa caracteristicilor bulbilor (mărimea. iar celelalte nu prezintă o comportare notabilă faţă de dăunător. METODE DE AMELIORARE A CEPEI 7. . La atacul de musca cepei. Ereditatea rezistenţei la aceste două tipuri de putregaiuri a fost mai puţin studiată. Dintre dăunătorii cepei.) şi putregai cenuşiu (Botrytis allii Munn. . sau umed (Erwinia carotovora Holl.). gena este parţial dominantă cu Foc1.Pentru obţinerea unor descendenţi rezistenţi la atacul de putregai bacterian. de regulă. epoca de maturare. astfel încât ele să poată oferi surse de gene pentru rezistenţă. gena este parţial dominantă cu Foc2.. în ameliorare se foloseşte prima variantă (cu o singură sau mai multe alegeri. iar selecţia în masă negativă se utilizează în producerea de sămânţă. 7. se pot folosi ca genitori unele forme foarte rezistente ale speciilor A. culoarea). comportarea la anumiţi factori de stres etc. 1999): . în care se manifestă o ridicată heterogenitate fenotipică şi genotipică. şi corelată cu rezistenţa la tripşi (Molenaar. în acest caz. existentă în vechile populaţii şi soiuri. A fost nominalizată de Bacher (1989). 1956. este eliminat riscul ca frecvenţa genelor favorabile să se restrângă în populaţia ce se va obţine prin înmulţirea în masă (amestec) a plantelor elită. Nichols şi colab. Aplicarea acestei scheme de selecţie la cultivarurile vechi. Alte gene care conferă rezistenţa la atacul unor agenţi patogeni sau dăunători. ascalonicum şi A. În concluzie. Din populaţia supusă selecţiei se aleg cei mai buni bulbi (care prezintă caracteristicile dorite) şi se plantează anul următor într-un câmp de polycross (unde au loc interpolenizări libere între semin-ceri). pentru majoritatea caracterelor. constituite ca markeri morfologici la ceapă. foliaj lucios). la ceapă. pagube însemnate pot produce nematozii (Dytilenchus dipsaci). . . A fost nominalizată de Bacher (1989). Bacher şi colab.pr1 (“Pink root resistance”). Pentru ca metoda să fie eficientă.5. . forma. se poate exploata atât variabilitatea naturală. poate avea rezultate deosebit de favorabile asupra caracteris-ticilor pe care le va prezenta noua populaţie obţinută în urma selecţiei.gl (“Glossy foliage”. 1986). în populaţia hibridă reprezentată de o anumită combinaţie trebuie să existe suficient de mulţi indivizi cu caracteristici valoroase asemănătoare. 1984). musca cepei (Delia antiqua) etc. în afară de tripsul comun (Thrips tabaci).1. Selecţia în masă se poate aplica şi descendenţelor hibride de ceapă.5. în ereditatea rezistenţei pot fi implicate şi efecte de aditivitate datorate poligenelor (Jones şi Perry. pozitivă sau negativă. Selecţia în masă se poate aplica în două variante. seminceri) şi înmulţirii lor în amestec. determină rezistenţa la Phoma terrestris. Chiar dacă. Bacher şi colab.gls2 (“Glossy scape 2”). în acest caz rezultând soiuri noi (soiuri cu polenizare liberă). cât şi variabilitatea artificială. determină rezistenţa la Fusarium oxysporum. corelată cu rezistenţa la tripşi (Molenaar. eventual pe grupe de plante). determină rezistenţa la Fusarium oxysporum.Foc1. Selecţia în masă Selecţia în masă este o metodă prin care. selecţia în masă pozitivă se foloseşte la cultivarurile cu polenizare liberă. În acest fel.Foc2. genă epistatică cu gls2. gena este corelată cu rezistenţa la tripşi şi a fost identificată de Jones şi colab. În acest fel. vor prezenta particularităţi agronomice net superioare formei iniţiale (populaţie sau soi). nu rezultă soiuri noi. 1984). 1965). prin hibridare. populaţiile descendente. . Cele mai favorabile consecinţe ale selecţiei se manifestă asupra sporirii producţiei şi unifor-mităţii populaţiei. obţinute în urma alegerii plantelor elită (bulbi. (1944). (1989).

având aceeaşi mamă (planta semincer).5. iar în anul următor din sămânţa fiecărei plante semincer se obţine o descen-denţă (alcătuită dintr-un anumit număr de bulbi). Evident. De fapt. Selecţia individuală La ceapă. inclusiv pentru caractere cu o heritabilitate mică. care alcătuiesc o familie. din ei se obţin plante semincere care se autopolenizează ş. În acest câmp. ca urmare. la liniile consangvinizate vigoarea plantelor are mult de suferit. prin interpolenizarea unor plante din linii diferite . în schimb. până la eventuala obţinere de noi soiuri). şi cei mai buni bulbi din toate familiile sau toate repetiţiile (din amestecul acestora obţinându-se o nouă populaţie care poate fi testată pentru valoarea de soi. sau poate fi utilizată ca material iniţial pentru continuarea procesului).) până la obţinerea unor descendenţe care se constituie în aşa-numi-tele linii consangvinizate. Metoda se poate aplica în două variante principale: selecţia individuală repetată (pedigree) şi selecţia pe familii Half-SIB („Half-SIB family selection”). Prin aplicarea acestei selecţii se poate obţine un câştig genetic superior celui realizat prin selecţia în masă. concomitent cu scăderea gradului de heterozigoţie. Selecţia pe familii „Half-SIB” presupune alegerea celor mai buni bulbi din interiorul unei populaţii (soiuri.a. continuându-se selecţia individuală (se aleg bulbi. metoda necesită mai mult timp. încrucişări SIB. la care din plantele elită nu se obţin familii (prin polenizare încrucişată). Avantajul acesteia este conferit de faptul că. Verificarea familiilor se face în loturi separate. Întrucât. La aceasta. În final. repetându-se ciclul.d. gradul de hetero-zigoţie a elitelor extrase este mult mai puternic exprimat decât în cadrul familiilor. 7. cu caracteristici asemănătoare. dar recoltarea seminţelor se face separat pentru fiecare semincer. În final. din populaţia iniţială trebuie extrase sufi-ciente elite. citat de Ardelean (1986). îndeosebi pentru caracteristicile cu o heritabilitate ridicată. ci linii consangvinizate (prin autopolenizarea elitelor). necesare creării hibrizilor comerciali. în cadrul liniilor consangvinizate. Sămânţa se condiţionează şi se păstrează în plicuri separate.2. În schimb. după una sau mai multe alegeri. iar în anul următor se fac autopo-lenizări la semincerii obţinuţi din bulbii respectivi (eventual.) se aleg şi se reţin cei mai buni bulbi. dar taţi diferiţi (datorită polenizării încrucişate). se obţine o populaţie relativ omogenă. astfel încât să nu se îngusteze prea mult baza genetică a familiilor obţinute în primele faze ale selecţiei. costuri. în interiorul liniilor plantele manifestă uniformitate.) şi plantarea lor în anul următor într-un câmp de polycross. În continuare. hibrizi etc. sunt „Half-SIB” (jumătate fraţi) între ei. Prima variantă se foloseşte pentru obţinerea liniilor consangvi-nizate. progenii fiecărui semincer. spaţiu şi. formându-se grupe de familii. menţinute în condiţii de izolare în faza de seminceri. semincerii se interpolenizează. grupele de familii cu caracteristici distincte se înmulţesc separat şi se testează până la eventuala lor omologare ca noi soiuri cu polenizare liberă. Prin aplicarea acestei metode se asigură un bun câştig genetic. Descendenţele rezultate din autopolenizări se urmăresc separat. a elaborat metoda numită selecţia individuală prin folosirea liniilor consangvinizate.Se amestecă sămânţa de la seminceri şi cu ea se obţine în anul urmă-tor o nouă populaţie de bulbi care se poate supune selecţiei. creşte gradul de homozigoţie. adică „frate” x „soră”). pe măsură ce se avansează în procesul de consangvinizare. din populaţia iniţială (soiuri. cu scopul menţinerii heterozigoţiei specifice soiurilor de plante alogame. se amestecă între ele. care constituie o familie. cu ajutorul selecţiei individuale se poate exploata orice tip de variabilitate. O schemă de selecţie derivată din cea pedigree este selecţia repetată pe grupe de familii. iar cea de-a doua variantă permite obţinerea unor soiuri noi cu polenizare liberă (dar se poate folosi şi pentru crearea materialului necesar selecţiei unor linii consangvinizate). alegându-se cele mai bune familii (acestea fiind testate în continuare separat. Jones (1937). tot prin selecţia individuală (interli-neală) se aleg şi liniile consangvinizate care prezintă caracteristicile dorite. Familiile valoroase. dar şi prin alte scheme derivate. eventual pe repetiţii. în care se manifestă caracteristicile pentru care s-a aplicat selecţia.m. „sister” x „brother”. hibrizi etc. Pentru selecţia pedigree.

culoarea. a stării de sănătate).). va fi folosită în anul următor pentru obţinerea liniilor consan-gvinizate C1. epoca de maturare. Câmp de bulbi Câmp de L L L L L L L •• •• •• •• •• •• •• •• •• •• •• •• •• •• •• •• •• •• •• •• •• • •• • •• •• Autopolenizarea plantelor alese Câmp de Examinarea liniilor C1 Autopolenizarea şi libera fecundare a plantelor alese din C1 Câmp de Câmp de •• •• •• •• •• •• •• •• •• •• •• •• •• •• •• •• •• •• •• •• •• • •• • •• • •• Sămânţă Câmp de LLLLLLLLLLL Cultura în amestec a Figura 4. iar cealaltă parte sunt din nou autopolenizate forţat. Sămânţa recoltată individual de pe fiecare semin-cer ales ca elită (pe baza vigorii şi încărcăturii cu elemente de rod. în prealabil. în culturi comparative alături de soiurile sau hibrizii raionaţi în zonă. Cu sămânţa rezultată în urma autopolenizării semincerilor. Ameliorarea cepei prin selecţie individuală şi folosirea liniilor consangvinizate (după Kuckuck. în următorul an se înfiinţează un nou câmp de linii. În urma examinării valorii liniilor C1. forma. la care se efectuează autopolenizarea forţată. care va da naştere unei populaţii ce se poate constitui într-un nou soi. din populaţia iniţială supusă selecţiei se aleg cei mai buni bulbi (criteriile de alegere fiind diverse: mărimea. în care vor . îndeosebi în privinţa mărimii bulbilor şi producţiei de bulbi). starea de sănătate etc. se aleg cele mai bune linii (mai puţin afectate de depresiunea de consangvinizare. o parte a inflorescenţelor fiecărei plante sunt lăsate să se poleni-zeze liber. Evident. 1975) În cadrul acestei metode (figura 4). În urma polenizării libere se obţine o sămânţă „ameliorată”. popu-laţia respectivă trebuie verificată sub aspectul valorii de ansamblu. în care. în anul doi se obţin semincerii. Acestea se plantează în următorul an într-un câmp de polycross. Din bulbii reţinuţi ca elite. de la care se reţin cele mai bune cepe.se reface heterozigoţia şi se manifestă un efect heterozis datorită căruia soiul ce se obţine este superior populaţiei iniţiale. din Neagu. 1962. utilizaţi ca martori. de la care s-a pornit selecţia.

prin recombinările genice care apar în urma încrucişării unor genitori diferiţi din punct de vedere genetic. de regulă. fitoncide . temperaturi scăzute. în special A. A. formând pseudobulbi. secetă. de regulă între soiuri (A. într-un câmp de semin-ceri. când sunt semănate. se pot folosi în hibridări interspecifice speciile A. Ulterior. Diferite specii de Allium oferă sursele de gene necesare ameliorării rezistenţei la boli sau realizării altor obiective de ameliorare a cepei. A. fistulosum (pentru rezistenţa la putregaiul bacterian şi putregaiul cenuşiu etc. una dintre principalele metode de ameliorare. de la speciile înrudite. anumite caracteristici cum sunt: rezistenţa la boli. în combinaţii care asigură un puternic efect hetero-zis. în procesul de selecţie. A. În plus. hibridarea se efec-tuează cu scopul creării de variabilitate şi obţinerii unui material hibrid valoros. Uneori. nutans. în câmp deschis. galanthum). Dacă se recurge la izolarea în spaţiu. putându-se obţine un număr mare de seminţe hibride în orice combinaţie. schoenoprasum. precum şi prin încrucişări între specii diferite ale genului Allium. Prin hibridări interspecifice se urmăreşte să se transfere la soiurile speciei A. şi la ceapă. seminţele elitelor şi familiilor valoroase) până în anul următor. Selecţia este tot individuală. fără stagiul dormant. Unele specii se pot folosi pentru a spori diversitatea androsterilităţii la ceapă. iar dacă prezintă caracteristici foarte valoroase poate fi lansată în producţie ca un nou soi cu polenizare liberă. A. în acest caz. conţin peste 20% substanţă uscată. pentru recuperarea fenotipului părintelui valoros (recurent) trebuie să se ajungă în generaţii avansate de backcross. va fi folosită pentru obţinerea unei populaţii îmbunătăţite. adică prin hibridări intraspecifice. Specii precum A. urmând ca variabilitatea să fie exploatată prin metodele de selecţie descrise anterior. viabili şi fertili. fără dificultate. cele interspecifice determină obţinerea unui număr mare de descendenţi sterili. care se plantează anul următor în amestec. Pentru obţinerea soiurilor cu polenizare liberă. perenitatea etc.5. Ele au un conţinut ridicat de vitamina C în frunze. probleme mai deosebite apar la păstrarea bulbilor familiilor valoroase de la un an la altul. se încrucişează între ele linii consangvinizate. hibrizii interspecifici F1 moştenesc preponderent caracteristici ale bulbului asemănătoare părintelui mai rustic. câţi seminceri au fost autopolenizaţi în anul precedent. ulterior. Populaţia respectivă va fi testată în culturi comparative. Încrucişările dirijate între soiuri se realizează uşor. de aceea este necesară retro-încrucişarea lor cu soiul valoros. din liniile cele mai valoroase alegându-se cei mai buni bulbi. Hibridarea Hibridarea constituie. care să ofere premizele unei selecţii eficiente. caracter important în obţinerea hibrizilor comerciali (ex. chinensis şi A. în mod deosebit atunci când genitorii au grade diferite de ploidie. hibridarea are rolul de a provoca variabilitate. 7. Păstrarea seminţelor hibride (iar. cepa). Sămânţa recoltată în amestec de la plantele semincere care s-au interpolenizat. Hibrizii intraspecifici ce se obţin din seminţele respective sunt. la care se va manifesta şi un anumit nivel de heterozis datorat interpolenizării plantelor C2. ascalonicum şi A. în general. în condiţii de laborator. În acest sens. Variabilitatea necesară atingerii obiectivelor de ameliorare propuse se poate obţine prin încrucişări între soiurile de ceapă comună (specia A. Spre deosebire de hibridările intraspecifice. se poate face fără dotări speciale. Prin urmare. roylei (pentru rezistenţa la mană). alţi factori de stres. cepa. utilizată pentru crearea celor două tipuri de cultivaruri folosite în producţie: soiuri cu polenizare liberă şi hibrizi comerciali.3. iar pseudobulbii au diferite proprietăţi medicinale. altaicum. În vederea obţinerii hibrizilor comerciali.exista atâtea linii C2. nutans sunt perene. această presupune asigurarea unor distanţe de minimum 1500 m între familii. cepa) şi specii sălbatice (interspecifice). alături de soiurile şi hibrizii raionaţi în zonă. A. ceea ce duce la prelungirea procesului de ameliorare. iar sămânţa recoltată de la linia maternă se comercializează direct unităţilor de producţie. fistulosum. şi îndeosebi la asigurarea izolării în spaţiu a familiilor sau grupelor de familii (aspecte valabile şi în cazul liniilor consangvinizate).

se poate folosi.. Pentru obţinerea seminţei comerciale la preţuri de producţie mici. operaţiune dificil de executat şi. semincerii formează tot mai puţine seminţe.5. şi anume. Consangvinizarea se efectuează. scade producţia de bulbi. care permite utilizarea unor linii materne la care nu este nevoie de castrarea florilor. prin autopolenizare (sau alt sistem de încrucişare consangvină). chiar dacă plantele din interiorul hibridului comercial sunt heterozigote pentru cele mai multe gene. cu un înalt nivel de homozigoţie şi. Toate plantele cu citoplasmă normală. de regulă. conţinutul bulbilor în substanţe utile etc. Gena ms în stare dominantă (Ms) are capacitatea de a restaura fertilitatea. Indiferent de modul în care se realizează consangvinizarea.4. Pentru realizarea consangvinizării. dar heterozisul se poate exterioriza şi pentru alte caracteristici (rezistenţa plantelor la factori de stres. genotip aabbccDDEEffggHH] ↓ Hibrid comercial F1 (simplu. de aceea se numeşte restaura-toare. la fel ca la toate plantele alogame. cele trei specii prezintă interes şi pentru ameliorarea formelor decorative (Lazic şi colab. se poate recurge la încrucişări între indivizi înrudiţi (în acest caz. Androsterilitatea la ceapă este controlată de anumite gene din nucleu şi din citoplasmă. în afara acestor genotipuri şi. concomitent. neînrudite. care se aleg după metoda descrisă la selecţia pedigree. Cu cât se avansează în generaţiile de consangvinizare. întrucât aceasta asigură cea mai rapidă creştere a gradului de homozigoţie. sunt cunoscute sub numele de depresiune de consangvinizare (scăderea vigorii hibride). Într-o formulă simplificată. se obţin linii consangvinizate. interacţiunea dintre genele nucleare şi cele citoplas-matice se manifestă după cum urmează: S ms ms – plante androsterile. sunt fertile. N Ms ms – plante androfertile. androfertile. este asociată cu gena nucleară de sterilitate ms în stare homozigot recesivă (S ms ms). în mod eficient. efectul este acelaşi. o categorie de cultivaruri care în unele ţări occidentale au o pondere majoritară în producţia anuală de bulbi. cel mai adesea se aplică hibridarea SIB. scăderea gradului de heterozigoţie şi. şi la ceapă. bulbii devin tot mai mici. datorită dominanţei alelelor de la locusurile heterozigote. foarte costisitoare. restauratoare de fertilitate. ceapa suferă o puternică depresiune de consangvinizare (Jones şi Davis. Vigoarea hibridă sau heterozisul rezultă ca urmare a restaurării heterozi-goţiei. creşterea gradului de homozigoţie. adică heterozisul. genotip AabbCcDdEeEeFfGgHh Datorită heterozigoţiei pentru majoritatea genelor. totodată. Prin urmare. parţial restauratoare de fertilitate. prin autopolenizarea forţată a plantelor. S. prin urmare. procesul are loc conform modelului: [Linia A (♀). în plus. În final. la hibridul comercial se va manifesta o puternică vigoare a plantelor (exprimată şi printr-o producţie ridicată). deoarece după doar două cicluri de autopolenizare. 7. Aceste forme sunt foarte utile. 1997). cât mai îndepărtate genetic între ele. Pe acest fenomen se bazează producerea hibrizilor comerciali. şi anume. pentru continuarea consangvinizării. Toate aceste consecinţe ale autopolenizării.). Consangvinizarea şi heterozisul Consangvinizarea şi heterozisul sunt metode de ameliorare folosite la ceapă în vederea obţinerii hibrizilor comerciali. respectiv fenotipuri. în plus. epoca de maturare a bulbilor. plantele fiind androsterile atunci când citoplasma sterilă. au fost identificate şi plante N ms ms. N.. şi de interacţiunea lor (Jones şi Clarke. Din fericire. plantele îşi pierd tot mai mult vigoarea. „sister” x „brother”. se obţine fenomenul opus consangvinizării. N Ms Ms – plante androfertile. ele vor prezenta o mare uniformitate fenotipică. se preferă autopolenizarea forţată.etc. mecanismul genetic de androsterilitate. 1944). sau homozigoţiei celor-lalţi loci. prin încrucişarea unor linii consangvinizate diferite între ele pentru majoritatea genelor. creşterea vigorii hibride. cu atât se homozigotează alelele de la mai mulţi loci. Prin încrucişarea unor linii consangvinizate. întrucât se folosesc în . adică „soră” x „frate”). AB). foarte uniforme fenotipic. nerestauratoare de ferti-litate. genotip AAbbCCddeeFFGGhh] x [Linia B (♂). 1943).

este încorporată în majoritatea liniilor materne componente ale hibrizilor comerciali cultivaţi în lume. (N)ms ms (S) CEP SOI SEMINCE Încrucişări de testare Examinarea descendenţilo CEP Descendenţe din SEMINCE Încrucişări de testare CEP SĂMÂNŢĂ Figura 5. androfertilă ↓ Descendenţi S ms ms. cu sursa de citoplasmă S. Întrucât genele A. bulbii sunt albi). 1986) . dar nerestauratoare de fertilitate. Tb şi Tc. deoarece sterilitatea s-a transmis pe cale citoplasmatică. androsterili. 1965). identificată în anul 1925 în Davis. SUA. pole-nizatoare. În acelaşi timp. sub noile simboluri Ta. provenind de la diferite cultivaruri din Europa (Berninger. O altă sursă de CMS a fost descrisă ulterior. notată T. maternă de tip S ms ms. această androsterilitate citoplas-matică fiind în interacţiune cu trei loci independenţi restauratori de fertilitate (Schweisguth. de către Jones şi Emsweller (1936. însă ea nu se poate autopoleniza. B. un hibrid comercial rezultă prin încrucişarea unei linii androsterile cu o linie androfertilă. provenită de la o singură plantă a soiului Italian Red. când gena C lipseşte. astfel. paternă de tipul N ms ms. 2003). linia androsterilă (maternă) trebuie menţinută de la un an la altul.menţinerea liniilor materne androsterile. de la linia maternă Androsterilitatea CMS (Cytoplasmic Male-Sterility). din Ardelean. după cum urmează: L. alelele dominante ale locusului A sau cele ale locilor B şi C pot restaura fertilitatea. b (Brown seed coat) şi C (Colored bulb scales. Obţinerea hibrizilor comerciali la ceapă prin folosirea liniilor androsterile şi a selecţiei recurente (după Kuckuck. aşa că se încrucişează cu o linie omoloagă androfertilă. După cum s-a precizat. 1973). C au fost nominalizate anterior la ceapă: a (Albino). 1962. citaţi de Cramer. androsterilă x L. Cramer şi Havey (1999) au propus redenumirea celor trei gene restauratoare a fertili-tăţii mascule a citoplasmei T.

conco-mitent executându-se şi autopolenizarea lor.5. hibridările între linii etc. aplicarea tehnicilor de biotehnologie şi inginerie genetică la ceapă era destul de limitată de puţinătatea markerilor moleculari izoen-zimatici şi de mai slaba dezvoltare a sistemelor de transformare genetică. datorită recombinărilor genice. chiar a productivităţii). testarea lor). întrucât. 1994. cât şi comercial) pentru companiile producătoare de seminţe este scăzută. necesită mai mult timp decât obţinerea unor soiuri noi. Astfel. structura genetică a unui asemenea cultivar se modifică încă din următoarea gene-raţie şi nu se mai obţine aceeaşi productivitate. Descendenţele obţinute prin autopolenizarea acesteia se introduc într-un câmp de hibridare. transformarea şi regenerarea „in vitro” constituie procese dificile (Cramer şi Havey. 1994). Cramer. În afară de avantajele faţă de soiuri. uniformitate etc. şi este o specie la care cultura. alături de linia maternă androsterilă. prin cantitatea mare de ADN pe care o conţine. inclusiv în privinţa adaptabilităţii superioare la condiţii specifice de mediu şi cultură (şi. 1986). dar şi alte caracteristici pentru care se manifestă efectul heterozis. cel puţin în comparaţie cu alte specii (Simon. Se testează hibrizii F1. Conform schemei.5. costurile prohibitive ale seminţelor pentru fermierii locali şi absenţa unor beneficii superioare semnificative prin cultivarea lor constituind tot atâtea cauze (van der Meer. 1944. uneori. sunt destul de dificile. 1999). hibrizii comerciali au şi unele dezavantaje. Pe de altă parte. izolat în spaţiu. uneori soiurile având chiar mai mulţi susţinători din acest punct de vedere şi. .Există diferite scheme folosite pentru obţinerea hibrizilor comer-ciali. an de an. hibrizii comerciali au cunoscut o largă răspândire în producţie. Fermierii care cultivă hibrizii comerciali nu pot reproduce prin sămânţă de la o generaţie la alta nivelul heterozis din F1. principalele motive ale succesului lor în producţie fiind productivitatea şi uniformitatea. Un avantaj pe care îl prezintă hibrizii comerciali faţă de soiurile cu polenizare liberă îl reprezintă faptul că firmele (companiile) producătoare de seminţe îşi pot proteja aceste cultivaruri. companiile producătoare de seminţe îşi asigură o protecţie deplină a acestor cultivaruri. prin CMS de tip S. selecţia formelor paterne se face prin încrucişări de testare cu o linie androsterilă. Până nu de mult. După cum s-a mai precizat. precum şi a formulelor parentale (com-binaţiilor hibride) în care se obţine un intens efect heterozis pentru carac-terele dorite (Jones şi Davis. Protecţia soiurilor (atât genetic. iar ca o consecinţă. Ingineria genetică şi biotehnologiile Ceapa posedă un genom extrem de amplu. Datorită acestor motive. Cramer. În schimb. De aceea. obţinerea liniilor consangvinizate componente (selec-ţia. preţul seminţelor la hibrizii comerciali este mai mare de două-trei ori decât la soiuri (van der Meer. atâta timp cât aceste cultivaruri pot fi menţinute de cultivatorii de ceapă (prin înmulţire seminală) sau vândute de alte companii sub alte nume de soi. În figura 5 este prezentată schema obţinerii unui hibrid comercial de ceapă prin folosirea liniilor androsterile şi a selecţiei recurente (Ardelean. hibrizii comerciali nu sunt răspândiţi în cultură în destul de multe părţi ale lumii. 1993). sau procesul poate continua încă 1-2 cicluri. prin hibrizii comerciali. valoroasă. caracteristicile plantelor şi ale bulbilor la hibrizii comerciali nu le depăşesc neapărat pe cele ale soiurilor. fermierii sunt obligaţi să-şi achiziţioneze sămânţa dorită de la companiile producătoare ale hibrizilor comerciali preferaţi. cei mai valoroşi indicând forma paternă (formele) cu un fond de gene valoros. 7. întrucât ele sunt deţinătoarele liniilor componente. Sămânţa recoltată de la linia maternă androsterilă (polenizată liber) se constituie în sămânţă comercială hibridă F1. 2003). dacă depresiunea de consangvinizare a liniilor paterne nu este foarte accentuată şi permite continuarea selecţiei şi obţinerea hibrizilor comerciali după o homozigotare mai puternică a liniilor paterne. 2003).

1995). (1998) au construit o hartă genetică de mică densitate folosind 58 familii F3 provenite din încrucişări între linii din Brigham Yellow Globe şi Alisa Craig. 14 RAPDs. însă hibridizarea cADN-ului a relevat nivele ale polimorfismului adecvate realizării hărţilor de genom (Bark and Havey. Locusul ms a fost flancat de markerii RFLP în grupul de linkage B. . calitatea bulbilor etc.. o adevărată provo-care la o specie cu un genom uriaş cum este ceapa. prin analize RFLP s-a constatat că populaţiile de ceapă din zonele tropicale şi subtropicale au o diversitate genetică superioară celor din zonele temperate şi că specia A.. sunt potenţiale cauze care au contribuit la for-marea unui genom cu o asemenea mărime la ceapă (King şi colab.Izoenzimele au fost identificate ca markeri biochimici după 1980. iar selecţia asistată de markeri pentru caracteristici dezirabile în ameliorarea cepei (rezistenţa la boli. markerii moleculari se folosesc şi pentru studiul ADN-ului existent între diferite provenienţe CMS cu citoplasmă S sau T. o pereche de linkage şi 12 markeri nelinkaţi. Predominanţa locilor RFLP dominanţi şi duplicaţi obser-vaţi în harta genetică de mică densitate a indicat faptul că duplicaţiile în tandem. foarte mult se utilizează markerii moleculari. 2 morfologici). identificând 128 loci de segregare (112 RFLPs. harta constând în 114 loci distribuiţi în peste 11 grupuri de linkage. iar unul dintre locii care condiţionează culoarea roşie complementară a bulbilor (numit Crb1 de către King şi colab. 1996).. Comparativ cu polimorfismul ADN-ului amplificat randomizat (RAPD). Harta a acoperit 1064 cM (centiMorgani). Polimorfismul identificat la sursa CMS indiană Nasik White a fost identic în genomul cloroplastic şi mitocondrial cu citoplasma S. King şi colab. De asemenea.2 cM între loci. În vederea construirii hărţilor genetice la ceapă.) va putea fi aplicată tot mai eficient în procesul de creare de noi cultivaruri. ca metodă de lucru. 1998). Deoarece se caută noi surse de diversificare a sterilităţii mascule CMS (cu scopul reducerii vulnerabilităţii genetice). din punct de vedere tehnic. cepa) şi pentru identificarea originii unor regiuni cromozomale la hibrizii interspecifici (Havey şi colab. aceşti markeri fiind folosiţi în primul rând pentru compararea speciilor genului Allium cu ceapa comună (A. cu o distanţă medie de 9. intracromozomiale. mai dificil de aplicat. Diferite tipuri de linkage au fost identificate între markerii RFLP şi loci care afectează caracteristici de interes economic la ceapă. vavilovii este un progenitor al cepei cultivate. 1998) a fost linkat cu markerii RFLP în grupul H. polimorfismul lungimii fragmentelor de restricţie (RFLP) a fost. prin tehnicile ingineriei genetice şi utilizarea markerilor moleculari oferă speranţa că procesul de ameliorare a cepei va fi accelerat. Lucrările care se efectuează în prezent.

Datorită faptului că întâlneşte condiţii favorabile de cultură în ţara noastră. Franţa. 03 Almanac hib. România. 00 Lena hib. prin care au fost obţinute diferite populaţii locale. soiuri mai vechi. 00 Krautkaiser hib. lef. valoroase. fiind. printre ţările mari cultivatoare se situează Polonia. Admirai hib. În ţara noastră. împreună cu ceapa şi morcovii. 2003).capitata L.) Alef. Germania. în acele timpuri. Ulterior. în prezent. Importanţa ameliorării verzei şi sortimentul actual cultivat în România Varza şi legumele din grupa verzei constituie un important şi foarte diversificat grup de plante horticole. var. printre primele legume cultivate. în ultimul deceniu a fost cultivată anual o suprafaţă de aproximativ 30. Varza a fost utilizată din cele mai veci timpuri în alimentaţia omu-lui. 2001). Tabelul 19 Cultivarurile de varză înscrise în Catalogul Oficial al soiurilor din România Tip Tip Precocitate Denumirea soiului Precocitate cultivar cultivar VARZA ALBA Brassica oleracea L. forma actuală a verzei pentru căpăţână apărând prin secolul al XII-lea ca o mutaţie. Varza a fost cultivată de popoarele antice. în continuare se vor face referiri la aceasta. cât şi în cele cu climat subtropical sau chiar tropical. 00 Denumirea soiului . în sortimentul cultivat în ţara noastră (tabelul 19). varză de Bruxelles etc. presupunându-se că. urmată apoi de lucrări de selecţie (Ciofu şi colab. În Europa. atât în zonele cu climat temperat.000 ha. 02 Atria hib. precum şi importanţei alimentare. astfel că. 03 Bronco hib. odată cu evoluţia cunoştinţelor de genetică şi ameliorare. care se cultivă pe o suprafaţă totală de aproximativ 2 milioane ha. 02 Lares soi 04 Alpha Daneză hib. obţinându-se producţii medii cuprinse între 18-23 t/ha (Stan şi Munteanu. Deoarece în ţara noastră cea mai importantă pondere din grupa verzei o deţine varza albă pentru căpăţână.1. convar. Marea Britanie. în lume au fost create numeroase cultivaruri. importaţi din străinătate. 02 Mocira (b) soi 04 De Buzău soi 04 Morris hib. La varza albă pentru căpăţână. fiind supusă încă din cele mai vechi timpuri selecţiei empirice. La varza albă pentru căpăţână. unele din ele cultivate pe suprafeţe întinse. dar în Catalogul Oficial mai sunt menţinute unele soiuri autohtone vechi.. 02 Menza hib. capitata (L. cum sunt De Buzău şi Licurişcă. Spania. 03 Licurişcă soi 03 Braunshweig soi 04 Măgura soi 03 Bravissimo hib. în producţia legumi-colă din România şi din alte ţări s-au răspândit diferite cultivaruri de varză roşie. fără căpăţână. dar şi soiuri moderne. cu o producţie medie de peste 24 t/ha.f. răspândite în întreaga lume. 02 De Socodor soi 04 Musketter hib. există numeroase popu-laţii locale.Capitolul 8 AMELIORAREA VERZEI 8. ponderea cea mai mare o deţin hibrizii comerciali. varză creaţă. în special de către greci şi romani. au fost create noi cultivaruri. 02 Daneză Dulce hib. varza a constituit o specie mult cultivată de legumicultorii de la noi. 02 Megaton hib. formele de varză cunoscute aveau doar o rozetă densă de frunze. alba DC L. În afară de varză albă. în urma lucrărilor de ameliorare des-făşurate de-a lungul timpului.

în partea de vest (în Asia. capitala L. sau la obţinerea unor hibrizi comerciali. b . . 03 Galaxy hib. cu o bună productivitate. capitata L. cum sunt broccoli. 04 Flavius hib. traista ciobanului. 03 Hinova hib. uniformitate. (varza de Bruxelles). 00 VARZĂ CHINEZEASCĂ . convar. şi alte importante plante legumicole. campestris). frunzele încreţite pe margini. 02 – semitimpuriu. 04 Timpurie de Vidra soi 01 Histona hib. Noile lucrări de ameliorare pot fi orientate în direcţia creării unor soiuri cu o foarte bună adaptabilitate la condiţiile din ţara noastră. hreanul.C. 02 Tucana hib. cu gust plăcut. diversitatea genetică şi sursele de gene pentru ameliorare Varza face parte din familia Cruciferae. convar. Optiko hib. . în mod deosebit în emisfera nordică. iar una este sălbatică. varza roşie pentru căpăţână. genul Brassica.) Alef. 00 Guardian hib. conopida. epoci de maturare etc. cele mai multe fiind întâlnite la varza de căpăţână. Brassica oleracea L. 02 Gloria soi 02 Resistor hib.foarte timpuriu. varza albă pentru căpăţână. dintre care şase sunt cultivate. iar căpăţâna moale. (varza de căpăţână) formează în primul an o tulpină scurtă. oleraceea var. răspândite în întreaga lume. de fapt. 03 Piton hib. În cadrul varietăţilor cultivate există un număr variabil de soiuri. muştarul. 01 Marilena soi 03 VARZĂ DE BRUXELLES Brassica oleracea L.) Thell Cap de negru soi 04 Vorox hib. 01 Primero hib. frunzele se consumă. în afară de varză. . ca salată. care este.2. var. (varza creaţă) are tulpina scurtă. în special. Varietatea capitata cuprinde două forme: . 8. Aceasta include. . . Dintre toate speciile genului Brassica. soiurile şi hibrizii prezentând diferite particularităţi ale producţiei şi calităţii căpăţânilor.Var. varza de Bruxelles ş. var.a. 00 Oscar hib.).Brassica pekinensis (Lour) Rupr.Delphy hib. convar. cea mai importantă specie cultivată este B. 03 – semitârziu. Famosa hib.Var. sortimentul poate fi apreciat ca destul de bogat. importanţă pentru cultura şi ameliorarea verzei au aproximativ 20. Originea. gemmifera D. mixandrele etc. 02 Ditmark soi 01 Pacha hib. căpăţâna. cât şi sălbatice (ridichile. ce se termină cu un mugur mare. sabauda L. oleracea cuprinde şapte varietăţi.protejat prin brevet pentru soi În ansamblu. 01 Precocitatea: 00 .Var. 04 – târziu. 01 Rinda hib. gen care cuprinde un număr mare de specii.forma alba. capitala (L. 01 – timpuriu.forma rubra. gemmifera DC Târzie de Amager soi 04 VARZĂ ROŞIE Brassica oleracea L. 04 Quisto hib. Specia B. este specia cea mai importantă pentru cultura şi ameliorarea verzei.f. rubra (L. sabauda L. 01 VARZĂ CREAŢĂ Brassica oleracea L.Vanja hib. comportare la diferiţi factori de stres etc. capitala (L) Alef. 01 Futoski . atât cultivate. 01 Parei hib.

La Cruciferae. oleracea cât şi la celelalte specii ale genului Brassica. Prin tratamente cu colchicină s-au obţi-nute forme autopoliploide atât la varietăţile B. de un stadiu de iarovizare a seminţelor şi plăntuţelor tinere. după parcur-gerea perioadei de vernalizare. sesile. 8. Căpăţâna este formată din 60-75 frunze şi reprezintă 70-80% din greutatea plantei. autopolenizarea nu poate avea loc. chinensis. gongylodes L. În interiorul căpăţânii. x = 10. obţinându-se hibrizi viabili şi fertili. la care polenizarea străină se realizează prin intermediul insectelor (albine. fluturi etc..). Polenizarea străină (încrucişată. între specii cu grade diferite de ploidie. silvestris L. În cadrul speciei B. oleracea. Un alt centru de origine este reprezentat de Orientul Îndepărtat. de unde provin speciile B. Ţinându-se seama de aceste caracteris-tici. au culoarea albă sau alb-gălbuie şi în ele se depozitează substan-ţele de rezervă (Apahidean. carinata (x = 17). B. în lucrările de hibridări artificiale nu este necesară castrarea florilor genitorului matern. dar la care acest stadiu grăbeşte emiterea de tulpini florifere. În bazinul medi-teranean îşi au originea şi alte specii. la cele mai multe soiuri de varză. pekinensis şi B. (gulia).Var. . Hibridările interspecifice. campestris (x = 10). întru-cât.C. care se poate realiza în condiţii de zi scurtă şi la temperaturi mai mici de +8ºC. datorită sistemelor de incompatiblitate gametofitică şi sporofitică. considerate de unii siste-maticieni subspecii ale speciei B. între diferitele cultivaruri de . x = 8. toate varietăţile fiind în mod obişnuit diploide (2n = 18). B. florile sunt hermafrodite.. oleracea. (conopida). determină obţinerea unor hibrizi cu un grad ridicat de sterilitate. alogamă) este obligatorie la varză. acephala D. juncea (x = 18) şi B. Emiterea tulpinilor florifere este condiţionată. Varza este o plantă strict alogamă. 2003). x = 18 şi x = 19). Varza cultivată îşi are originea în B. oleracea (ex. tulpinile florifere pot fi ramificate. oleracea var. În anul al doilea. oleracea.3. napus (x = 19) sunt amfiploizi naturali care au luat naştere prin unirea genomurilor speciilor B. care are ca centru de provenienţă bazinul mediteranean unde se întâlneşte încă în flora spontană (Neagu. bondari. (varza de frunze şi varza furajeră). balearica Loisel. Particularităţi citogenetice şi biologice ale verzei Specia B. sau complet sterili. citat de Ardelean (1986). cretica Lam. . c) grupa verzelor la care trecerea de la faza vegetativă la cea germinativă nu este influenţată de stadiul de iarovizare (indiferente). (varza sălbatică). silvestris. precum B. adică în varza sălbatică. B. B..Var. capitata) este o plantă bienală care se înmulţeşte prin seminţe. oleracea are numărul cromozomal de bază x = 9. oleracea var. insularis Moris. În privinţa biologiei. nipponisiaca. varza de căpăţână (B. botrytis L. de aceea Rundfeldt (1962). Speciile B. se formează tulpinile florifere cu frunze mici. 1975).Var.Var. . muşte. încadrează varietăţile şi soiurile speciei B. varietăţile se pot încrucişa relativ uşor între ele. Stadiul de iarovizate nu este obligatoriu pentru toate varietăţile.. B. etc. B. Totuşi. b) grupa verzelor care emit lăstari floriferi fără a avea nevoie de stadiul de iarovizare. dispuse etajat pe tulpină. oleracea în trei grupe: a) grupa verzelor care nu emit lăstari floriferi în lipsa stadiului de iarovizare a seminţelor încolţite şi a plăntuţelor tinere. şi ajung la o înălţime de 100-150 cm.. frunzele sunt etiolate. pe tipul 4. Unele specii ale genu-lui Brassica au numărul cromozomal de bază diferit de cel al speciei B. Diferite forme ale acestora cunosc în Asia o răspândire destul de largă în cultură şi constituie surse de gene importante pentru ameliorare. nigra (x = 8) şi B. aşezate în inflorescenţe racemoase. În primul an se formează o tulpină scurtă şi îngroşată pe care se inserează frunzele din rozetă şi cele care formează căpăţâna. x = 17. rupestris Raf.

iar în preajma înfloritului se introduc insecte polenizatoare.0-1. Un deziderat foarte important îl reprezintă uniformitatea maturării căpăţânilor (dar şi a calităţii acestora).1. nivelul de fertilizare.). rezistenţei plantelor la boli şi factori abiotici de stres. Seminţele se pot recolta de pe ambele plante. Gloria şi Timpurie de Vidra potenţialul de producţie este situat la 20-30 t/ha. De aceea. obiectivele de ameliorare la varză trebuie să satisfacă cerinţele pieţei şi ale producătorilor. ele constau. În funcţie de considerentele de mai sus. care se pot clasifica în funcţie de metoda de ameliorare prin care s-au obţinut (soiuri cu polenizare liberă şi hibrizi comerciali). împreună cu câteva insecte polenizatoare. la fel ca la orice altă specie cultivată. au nevoie. În elaborarea programelor de ameliorare trebuie să se ţină seama de posibilele schimbări care apar pe piaţă. densitatea şi conţinutul ei în substanţă uscată etc. la soiurile Amager. 2002). La varza albă pentru căpăţână există mai multe tipuri de cultivaruri.4. şi la varză. dar în condiţiile în care aceasta asigură şi o foarte bună calitate. care depinde de elementele de productivitate fixate în baza genetică a fiecărui cultivar (mărimea căpă-ţânii. alimentare şi nutritive. înainte de deschiderea florilor. în fiecare compartiment trebuie amplasaţi (plantaţi) cei doi genitori din combinaţiile dorite. aspectului comercial şi valorii comerciale.varză existe dife-renţe evidente în privinţa nivelului de fertilitate şi autoincompatibilitate (Hallidri şi Pertena. iar în urma hibridărilor artificiale acestea se recoltează în momentul în care încep să se îngălbenească. Productivitatea Productivitatea rămâne un obiectiv principal de ameliorare la varză. şi vor fi hibride în proporţie de peste 95%. la soiurile Ditmark. irigare etc. în timp ce. deoarece ameliorarea unor elemente de productivitate poate spori substan-ţial producţia la unitatea de suprafaţă. sau după precocitate. a duratei de păstrare a căpăţânilor. Dacă hibridarea artificială se efectuează în sere compartimentate (1. Când hibridările artificiale se efectuează în câmp. Astfel. După extragerea seminţelor din silicve şi condiţionarea lor. acestea se pot păstra (bine uscate) o lungă perioadă de timp (4-5 ani) fără să-şi piardă facultatea germinativă. Este cert faptul că. astfel încât să fie necesară o singură recoltare. pungile izolatoare (din tifon sau hârtie pergamentată) pot rămâne peste inflorescenţe pentru a proteja silicvele de atacul păsărilor şi insectelor. precum şi de interacţiunea acestora cu factorii de mediu şi de cultură (densitatea de plante la unitatea de suprafaţă. însă. în esenţă. la rândul lor în funcţie de solicitările pieţei.5 m2 ). şi să fie anticipate eventualele cerinţe ulterioare ale acesteia. sistemul de cultură pentru care sunt recomandate. Aceasta nu reprezintă. calităţii producţiei. forma şi mărimea căpăţânii etc. Produc-tivitatea este o caracteristică foarte complexă. Hibridarea dirijată se efectuează adesea prin introducerea sub un izolator comun a inflorescenţelor genitorului matern şi patern. 2003). Soiurile şi populaţiile cultivate în prezent au o productivitate care ajunge la 40-50 t/ha. limita maximă a productivităţii la varză. De Buzău şi Lares se pot obţine . OBIECTIVELE AMELIORĂRII VERZEI Obiectivele. strict pe combinaţii hibride. 8. strategia şi priorităţile de ameliorare ale verzei trebuie să fie în concordanţă cu cerinţele existente pe piaţă şi tendinţele acesteia. prin lucrările de ameliorare trebuie să fie realizate noi cultivaruri care să fie lansate în producţie în orice moment în care cultivatorii. Între diferitele cultivaruri de varză albă pentru căpăţână există mari diferenţe în ceea ce priveşte potenţialul lor de producţie. La varză fructele sunt silicve. în creşterea productivităţii. 8.4.). cultivatorii nu pot supravieţui fără să folosească soiuri care se cer şi sunt acceptate pe piaţă (Monteiro şi Lunn.

Licurişca etc. care are o variabilitate foarte accentuată la soiurile de varză de căpăţână. şi densitatea lor este corelată negativ cu precocitatea. În lucrările de ameliorare. mărimea rozetei de frunze bazale determină . la varza roşie). se pot folosi ca genitori soiurile care manifestă acest caracter. Determinările se pot efectua direct în câmp. sau prin metoda clasică a scufundării în apă. De Buzău. din motive de expeditivitate. În general. Greutatea căpăţânilor reprezintă un element de productivitate hotă-râtor la varză. Pentru căpăţânile care. urmând a fi prelucrate ulterior. chiar dacă frunzele din rozeta bazală nu participă la formarea căpăţânii şi nu contribuie la stabi-lirea productivităţii soiurilor.soiuri cu căpăţâni mari. şi este un caracter cu o ereditate poligenică. determi-narea densităţii căpăţânilor se poate face cu aparate speciale (electronice). în lucrările de selecţie. la varza albă şi De Argeş. se aplică formula: V = I x L2 x (1/6 x π) Valorile obţinute pentru volumul calculat cu ajutorul acestor for-mule se va corecta prin înmulţirea cu 0. privite de sus. Gloria. soiurile precoce şi foarte precoce au căpăţâni mai mici decât cele tardive. Amager. Foarte adesea. după cum urmează: .90 în cazul căpăţânilor foarte ascuţite. Ditmark. Densitatea căpăţânii constituie un element de productivitate.5 kg (ex. la varza roşie). 1986). Dacă în prealabil căpăţânile nu s-au cântărit. Aprecierea mărimii căpăţânii se poate face în funcţie de greutatea sau volumul acesteia. au forma rotundă. căpăţânile se cântăresc direct în câmp. şi Roşie de Argeş. cu greutatea cuprinsă între 1. În scopul obţinerii unor descendenţi cu căpăţâni mari. 1998. Datorită corelaţiei negative dintre precocitate şi mărimea căpă-ţânilor..0-2. . la varza albă. în cazul în care se determină volumul. cu ajutorul unui şubler din lemn. nu sunt perfect rotunde. dar şi de calitate. în funcţie de care soiurile de varză se pot împărţi în trei mari grupe (Ardelean. Atât la varza albă cât şi la cea roşie. distribuţia acestuia în descendenţa F1 a unor hibridări intraspecifice fiind în concor-danţă cu şirul distribuţiei normale. se poate afla greutatea acestora prin înmulţirea volumului cu densitatea căpăţânii. iar varza roşie are căpăţâni cu volum mai redus decât varza albă. Mărimea căpăţânii este un foarte important element de producti-vitate. Un alt caracter care poate fi considerat un element de productivitate îl constituie mărimea rozetei de frunze bazale. ceea ce expli-că şi variabilitatea care poate să apară şi în interiorul aceluiaşi cultivar (la unele soiuri cu polenizare liberă fenomenul este destul de accentuat). mărimea căpă-ţânii este un caracter determinat poligenic (Ardelean. soiurile tardive având căpăţâni mai dense decât cele timpurii. cu greutatea până la 1 kg (ex. prin măsurători asupra înălţimii (I) şi lăţimii (L) căpăţânilor. Braunschweig. 1975). citaţi de Stan şi Munteanu. 2001). dar şi de calitate. în laborator.recolte de 40-50 sau 60 t/ha. 1986).). Cap de Negru. de dimensiuni adecvate (Neagu. . volumul se calculează pe baza unei formule în care intră lăţimea maximă şi minimă a acestora: V = I x Lmax x Lmin x (1/6 x π) iar dacă căpăţânile.soiuri cu căpăţâni mijlocii. şi cu 0. privite de sus.95 în cazul căpăţânilor conic turtite şi ascuţite. a căror greutate depăşeşte 3 kg (ex. şi se înregistrează datele în caietele de observaţii. Deoarece mărimea căpăţânii are un coeficient de heritabilitate scăzut. la recoltare. determinat în proporţii relativ egale de genotip şi mediu. se poate considera că acest element de productivitate este puternic influenţat de condiţiile de mediu. În schimb. La hibrizii F1 Delphy şi Tucana potenţialul de producţie este evaluat la 1520 t/ha.soiuri cu căpăţâni mici. prin cântărire sau. La fel ca mărimea căpăţânilor. cum sunt şi cele din ultimele două grupe prezentate. crearea unor cultivaruri cu maturare timpurie şi foarte productive este destul de dificil de realizat. iar la Lena la 50-60 t/ha (Dumitrescu şi colab.

sau de balon. îndeosebi conţinutul în substanţe utile şi valoarea nutritivă. ce pot fi numite şi elemente de calitate. de aceea. precum şi compoziţia chimică. are loc crăparea în masă a căpăţânilor. influenţează numărul de căpăţâni ce pot fi obţinute la unitatea de suprafaţă. prin urmare este foarte important la soiurile destinate valorificării pe piaţa de legume proaspete. Calitatea Calitatea căpăţânilor la varză constituie un obiectiv de ameliorare extrem de complex. particularităţile gustative. rotund-turtite şi conic-inverse. forma.) şi interior (lungimea cepului sau cocea-nului. 1986). de aceea. Conţinutul în substanţă uscată al căpăţânilor la varza albă. care depinde de un număr mare de caractere. însă are şi o foarte mare sensibilitate la crăpare. iar la Amager în formă de balon (Apahidean. care au o viteză de creş-tere mult mai mare decât cea a frunzelor exterioare. sferic-turtită şi de balon având cea mai mare densitate. întrucât compoziţia chimică a frunzelor ce compun căpăţâna constituie un element de bază al calităţii la varză. la varză întâlnindu-se forme diverse ale căpăţânilor.. Forma căpăţânii este un caracter cu un determinism poligenic. selecţia unor forme cu frunze fine. În procesul de selecţie a plantelor hibride şi fami-liilor (liniilor). fenomenul determină obţinerea unor rezultate mai puţin precise privind valoarea materialului biologic testat. În general. Întrucât coeficientul de heritabilitate al caracterului este foarte scăzut. Variabilitatea acestui caracter este foarte amplă. din cantitatea totală de substanţă uscată o pondere importantă revine glucidelor. dar şi la varza roşie. Rezistenţa la crăpare a căpăţânii este un caracter de calitate foarte dorit la noile cultivaruri. dar la materialul biologic aflat în verigi superioare (familii. Fenomenul se mani-festă îndeosebi la soiurile de varză precoce. este relativ scăzut (8-10%). ca urmare. din această cauză. se situează cele care deter-mină aspectul exterior (mărimea. selecţia împotriva formelor sensibile la crăpare este bine să fie efectuată pe parcele irigate.2. 2003). cultivat în condiţii diferite. influenţează puternic fenomenul de crăpare a căpăţânilor la varză. 1986). culoarea. citat de Ardelean. Caracterul apare corelat cu densitatea căpăţâ-nilor. se pot obţine căpăţâni cu forme diferite. Mocira şi De Buzău rotund-turtite. . Gustul şi mirosul sunt elemente de calitate extrem de importante. Lungimea cepului (coceanului) variază între 25-90% din înălţimea căpăţânii. care este determinat poligenic şi influenţat puternic de condiţiile de mediu. Crăparea căpăţânilor are loc datorită presiunii pe care o exercită frunzele din interior. la acelaşi soi. cu cât cepul este mai scurt. densitatea frunzelor şi aspectul acestora) al căpăţânilor. Gustul şi mirosul se apreciază organoleptic. foarte apropiat inserate pe cocean poate duce la o scădere şi mai accentuată a dimensiunilor acestuia (Neagu. forma căpăţânii poate fi influenţată puternic de condiţiile de mediu. cele mai răspândite în cultură fiind soiurile cu căpăţâni sferice.distanţa la care pot fi amplasate plantele în câmp şi.4. care constituie criterii eliminatorii în procesul de selecţie la varză. 8. Forma căpăţânii este un element de calitate care influenţează puternic aspectul comercial. condiţiile climatice de mediu. la Braunsweig. Printre acestea. cu atât căpăţânile sunt mai îndesate. care este foarte precoce. prin degustare. Ardelean. linii) trebuie efectuate analize chimice amănunţite. cele tardive şi foarte tardive sunt mult mai puţin sensibile la crăparea căpăţâ-nilor. un exemplu în acest sens constituindu-l soiul Prima recoltă. cele de formă sferică. 1975. mirosul etc. Spre deosebire de soiurile timpurii. După cum s-a specificat. modul de dispunere a frunzelor şi aspectul acestora etc. prin lucrările de ameliorare urmărindu-se obţinerea unor soiuri cu un cocean care să nu depăşească 60-75% din înălţimea căpăţânii. La soiuri precum Timpurie de Vidra şi Ditmark căpăţânile sunt sferice. rezistenţa lor la crăpare. Când pe parcursul formării şi creşterii căpăţânilor timpul este secetos şi apoi urmează ploi abundente. O asemenea corelaţie poate fi utilizată ca indice de selecţie în lucrările de ameliorare (Rundfeldt. 1962. indiferent dacă soiurile sunt precoce sau tardive.

se pot produce populaţii uniforme din punct de vedere genetic. se poate presupune că în ereditatea rezistenţei la boală sunt implicate un număr relativ mic de gene dominante (Ardelean. Evident. 1986). datorită structurii extrem de heterozigote a acestora. Ţelul final al amelioratorilor îl reprezintă obţi-nerea unor cultivaruri cu o singură recoltare şi cu o foarte bună uniformi-tate a calităţii căpăţânilor (Monteiro şi Lunn. grăsimilor. se va ţine seama de linkajul dintre maturarea timpurie a căpăţânilor şi greutatea lor redusă. care. efectele aditive având o pondere hotărâtoare în transmiterea caracterului.celulozei. se încearcă transferarea. acephala manifestă o bună rezistenţă la hernie. în schimb. De Buzău şi Lares (165-175 zile). Din grupa celor mai precoce cultivaruri (cu o maturare foarte timpurie a căpăţânilor) fac parte hibrizii comerciali Delphy (cu un număr de 55-65 zile de la plantat la maturitate) şi Tucana (58-70 zile).semitimpuriu. În rândul soiurilor de varză. în funcţie de acest caracter. care prezintă o rezistenţă aproape per-fectă la toate rasele fiziologice ale bolii.târziu. 03 .4. Braunsweig (150-165 zile). 01 . 2003). 8. Realizarea unor cultivaruri cu maturare uniformă şi introducerea lor în producţie uşurează procesul tehnologic de producere a verzei în câmp şi reduce timpul de recoltare. 04 . soiurile nu constituie o sursă prea bogată de gene pentru rezistenţa la această boală.semitârziu. urmărit de amelioratori în momentul de faţă la varză. a acestor caracteristici la varza de căpăţână. acephala). Crearea unor cultivaruri rezistente la aceste boli este mai greu . urmărindu-se identificarea unor plante la care corelaţiile dintre caracteristicile respective să fie mai puţin strânse (Ardelean. Un deziderat foarte important. inclusiv pentru epoca de maturare a căpăţânilor. 1986). 02 .4. în timp ce putregaiul uscat (Phoma lingam) atacă mai ales plantele în câmp.3. constituie cel mai important obiectiv. Mana verzei (Peronospora brassicae) şi putrezirea plăntuţelor (Pythium de barianum) sunt micoze care produc pagube în special la plantele în stadiu de răsad. în vederea obţinerii unor hibrizi care să aibă în mod preponderent o anumită epocă de maturare. Deoarece hibrizii dintre var. prin hibridare. pro-teinelor şi vitaminelor. practic. o înaltă uniformitate este aproape imposibil de atins. Rezistenţa la boli Bolile cele mai frecvente şi păgubitoare ale verzei sunt reprezentate de hernia verzei (Plasmodiopara brassicae). Ereditatea epocii de maturare a căpăţânilor este de tip poligenic. Se încearcă transferarea la soiurile de varză pentru căpăţâni a rezistenţei la hernie de la varza pentru frunze (B. La soiurile cu poleni-zare liberă. îl constituie uniformitatea maturării căpăţânilor.4. foarte timpurie sau tar-divă. 8. astfel că. Deoarece varza de Bruxelles conţine mai multă substanţă uscată (15-17 %) şi principii active.timpuriu. Când obiectivul de ameliorare se referă la selecţia unor forme de varză timpurii. capitata x var. Printre cele mai tardive soiuri se numără Mocira (140-150 zile). nervaţiunea neagră a frun-zelor (Xanthomonas campestris). Epoca de maturare Între soiurile şi hibrizii de varză există o amplă variabilitate pentru epoca de maturare a căpăţânilor. cultivarurile încadrându-se în cinci grupe de precocitate: 00 foarte timpuriu. rezistenţa la Plasmodiopara brassicae este extrem de scăzută. conform unei recenzii efectuată de Monteiro şi Lunn (2003). mana (Peronospora brassicae) şi căderea plăntuţelor sau înnegrirea coletului (Pythium de barianum). se vor alege ca genitori forme care prezintă epoca de maturare res-pectivă. la nivel mondial. la hibrizii F1. Prin încrucişarea unor soiuri cu epoci de maturare diferite se obţin descendenţi F1 cu o epocă medie de maturare a căpăţânilor intermediară formelor parentale. precum şi dintre maturarea timpurie a căpăţânilor şi sensibilitatea lor la crăpare. oleracea var.

atât la varză. Rezistenţă la rasele 1. nigra şi B.. la o temperatură de 4-6ºC şi într-o perioadă de 3(5)-8 săptămâni (Stan şi Munteanu. rapa (genom A) şi B. sau în populaţii hibride F1 obţinute din genitori care prezintă carac-terul respectiv. Astfel. astfel ca temperaturile scăzute să asigure necesarul de vernalizare. soiurile Hugenot şi Fuji transmiţând rezistenţa la Xanthomonas în mod dominant descendenţilor (Neagu. cât şi la celelalte crucifere cultivate (conopidă. Selecţia se va face exclusiv în rândul plantelor care nu emit lăstari floriferi până în toamnă. Rezistenţa la rasele 1. la B. rapiţă). probabil. prin crearea unor cultivaruri rezistente. celelalte fiind eliminate. este o boală împotriva căreia se luptă pe cale genetică. Chiar dacă au fost identificate diferite surse de gene de rezistenţă pentru bolile menţionate. 8. din septembrie până în ianuarie. napus (genom AC). Rezistenţa la rasa 4 este controlată de o singură genă dominantă la B. numărul mare de cultivaruri la care ar trebui încorporată rezistenţa şi. răsadul transplantat în câmp în primăverile cu temperaturi scăzute. 2001). 2003). Rezistenţa la emiterea tijelor florale Îndeosebi la varza timpurie. . 3 şi 4 a fost găsită la B. întrucât varietăţile de varză cultivată nu oferă surse prea valoroase de gene pentru rezistenţă. 1975). napus şi. În cadrul unor soiuri de Brassica oleracea (genom C) nu s-a constatat existenţa rezistenţei la aceste rase. în lucră-rile de ameliorare se urmăreşte crearea unor cultivaruri rezistente la emite-rea tijelor florale. sugerând originea de genom B. ultima indicând originea de genom A. nigra (genom B). ca atare. sau la care cel puţin unul din genitori este rezistent la emiterea tulpinilor florifere. însă mai multe soiuri au prezentat o rezistenţă parţială sau totală la rasele 2. Datorită efectelor negative pe care le produce fenomenul. Testarea comportării hibrizilor privind emiterea lăstarilor floriferi se poate realiza prin semănarea eşalonată a acestora în răsadniţe.5. adeseori se întâmplă ca un număr de plante să formeze lăstari floriferi înainte de a începe formarea căpăţânilor. O rezistenţă puternică la rasa 4 manifestă B. 1993). datorită vernalizării. mai puţin răspândite. ridichi. cauzată de agentul patogen Xanthomonas campestris. în timp ce rezistenţa la rasa 3 este controlată de o singură genă dominantă existentă la câteva linii de Brassica oleracea. La varză. Acest fapt este explicat prin efectele mai puţin păgubitoare ale bolilor la varză.4. 2000). Nervaţiunea neagră a frunzelor. B. carinata (Vicente şi colab. muştar. juncea (genom AB). astfel că ele pot fi folosite ca genitori de rezistenţă la boală. şi plantarea timpurie a răsadurilor în câmp. 5 şi 6. 3 şi 4 apare dominantă la B.. Selecţia unor asemenea forme de varză are mai mari şanse de reuşită în cadrul soiurilor indiferente faţă de stadiul de verna-lizare. rapa. Şase rase de Xanthomonas campestris au fost identificate în diferite genotipuri de Brassica. gulii. carinata (genom BC) şi B. precum şi eficienţa cu care pot fi combătute aceste boli (inclusiv Plasmodiopara brassicae) prin tratamente fitosanitare (Monteiro şi Lunn. cele mai importante în întreaga lume fiind rasele 1 şi 4. poate parcurge stadiul de inducţie florală. rezistenţa la această boală este determinată monogenic. până în prezent nu s-a încercat transferarea lor pe scară largă la soiurile de varză (Chiang şi colab. când au cel puţin 5-7 frunze (4-8 săptămâni). ceea ce determină deprecierea cantitativă şi calitativă a recoltei. dintre acestea. numită şi putregaiul bacterian al verzei. 3. Rezistenţa la rasele 1 şi 3 este cantitativă şi recesivă la linia consangvinizată Badger 16. costurile mari pe care le-ar presupune o asemenea acţiune.de realizat. Vernalizarea şi inducţia florală se realizează după ce plantele trec de faza juvenilă. iar plantele formează lăstari floriferi.

populaţii hibride obţinute în urma unor încrucişări dirijate etc. Selecţia în masă Selecţia în masă poate exploata. Dacă în urma testărilor în culturi comparative. familiile cu caracteristici asemănătoare se pot înmulţi în amestec. Eventual. cât şi cea artificială.2. 8. dacă este cazul). Când se exploatează variabilitatea artificială. soiuri cu polenizare liberă. 1975). ele fiind. alături de soiuri martor. reprezentată de popu-laţii hibride. În vederea creării de noi soiuri se aplică diferite variante ale selec-ţiei individuale. şi ulterior al descendenţelor reţi-nute din acestea. . până la obţine-rea unei populaţii omogene. de altfel. aplicarea selecţiei în masă pozitivă. reprodusă de Neagu. precum şi soiurile mai vechi aflate în cultură (autohtone sau străine) sunt destul de heterogene fenotipic şi genotipic. respectiv faza de plante mamă şi faza de seminceri.5. cu o singură alegere (sau mai multe alegeri. 8. Conform biologiei speciei (plantă bienală). comune plantelor alogame. atât variabilitatea natu-rală. pot apare unele particularităţi impuse de biologia specifică a acestei plante legu-micole. hibrizi comerciali. dând naştere unui soi cu polenizare liberă. în cadrul metodelor de ameliorare. Valorificarea acestui material biologic poate avea loc în confor-mitate cu schema prezentată în figura 6 (după Rundfeldt. la varză se poate exploata orice tip de variabilitate. În final.1.5. Materialul iniţial de selecţie poate să fie reprezentat de populaţii locale. la varză fiecare verigă de selecţie va fi reprezentată de doi ani. trebuie să fie suficient de mare pentru a pentru a nu determina îngustarea accentuată a bazei genetice a familiilor în primele faze ale selecţiei şi apariţia depresiunii de consangvinizare. în scopul evitării fenomenului de depresiune de consang-vinizare. se aplică varianta de selecţie în masă repetată. ea poate fi introdusă în producţie ca un soi nou. metoda fiind utilizată atât pentru crearea unor soiuri noi.8. Întrucât populaţiile locale din ţara noastră. Numărul plantelor elită extrase. noua populaţie se dovedeşte cu o bună valoare de ansamblu. cât şi pentru obţinerea liniilor consangvinizate necesare producerii hibrizilor comerciali. Selecţia individuală Prin selecţie individuală. şi la varză.5. poate fi foarte eficientă şi se poate concretiza în obţinerea unor populaţii îmbunătăţite sau chiar noi soiuri. METODE DE AMELIORARE A VERZEI Metodele prin care se creează noi soiuri şi hibrizi la varză sunt similare cu cele utilizate şi prezentate la ceapă.

5. capitata forma rubra. obţinându-se sămânţă şi plante în cantităţi dorite.GENERAŢI 1 – Selecţia individuală a plantelor din 2 APRECIEREA PRODUCTIVITĂŢII – Examinarea descendenţilor – Selecţia plantelor din cele ÎNMULŢIRI 3 SĂMÂNŢĂ SELECŢIONATĂ Figura 6. acephala x var. capitata x var. însă în acest scop se poate recurge la culturile de meristeme sau celule „in vitro”. o metodă utilă de creare a variabi-lităţii necesară procesului de selecţie.3. la varză se pot efectua încrucişări intraspecifice şi interspecifice. obţinându-se hibrizi intraspecifici viabili şi fertili. Pentru obţinerea unui material iniţial valoros pentru selecţie. şi la varză. Au fost efectuate diferite tipuri de încrucişări.. în generaţia F1 se manifestă o amplă variabilitate a caracteristicilor plantelor şi căpăţânilor. gemmifera etc. Selecţia individuală cu examinarea descendenţilor la varză În realizarea selecţiei individuale. 8. ambele tipuri de hibridare reprezentând metode eficiente de provocare a variabilităţii. oleracea. Hibridări dirijate se pot efectua şi între varietăţile speciei B. . Datorită stării de heterozigoţie ce caracterizează aceste soiuri. var. inclusiv în următoarele combinaţii: var. 1982). var. fără să apară dificultăţi deosebite în realizarea şi reuşita acestora. 1975). acephala. pe medii nutritive adecvate. Clonele se pot obţine prin secţionarea tulpinii plantelor mamă şi separarea porţiunilor cu rădăcini proprii (Căzăceanu şi colab. Încrucişările intraspecifice. se poate utiliza înmulţirea clonală a acestora (Neagu. Hibridarea intraspecifică şi hibridarea interspecifică Hibridarea constituie. pentru menţinerea caracteristi-cilor valoroase ale unor plante mamă mai mulţi ani în şir. între soiurile de varză pentru căpăţână se pot efectua uşor. în scopul utilizării lor ulterior. capitata forma alba x var.

capitata ca părinte recurent. consangvini-zarea fiind posibilă timp de câteva generaţii la varză fără ca depresiunea de consangvinizare să afecteze sever principalele elemente de productivitate. în acest caz obţinându-se hibrizi care pot fi supuşi selecţiei în masă sau individuale. şi reduc drastic proprietăţile superioare ale formelor cultivate. se pot obţine descendenţi cu o rezistenţă sporită la secetă şi boli. sau de pe aceeaşi plantă (geitonogamie). capitata. cu atât mai mult cu cât speciile sălbatice îşi transmit puternic caracteristicile de rusticitate la hibrizii F1. sau alte caracteristici valo-roase. se manifestă şi la încrucişarea unor soiuri. între specia B. rupestris. care să constituie un material iniţial valoros pentru lucrările de selecţie. sunt necesare câteva generaţii de retroîncrucişare. Pentru reducerea costu-rilor de producţie ale seminţei comerciale hibride. cât şi în scop de ameliorare. iar în scopul obţinerii unor hibrizi în care selecţia pentru conţinutul ridicat în substanţă uscată. În acest scop. Evident. 8. În lucrările de ameliorare pentru rezistenţa la hernia verzei se efectuează încrucişări intraspecifice între var. acephala. capitata x var. gemmifera.la varza de Bruxelles. cu un conţinut ridicat în substanţe utile a frunzelor etc. se impune recuperarea fenotipului părintelui valoros. Liniile consangvinizate selecţionate se testează pentru capacitatea lor generală de combinare.4. 1975. sau vigoarea hibridă. rămân perfect valabile şi la varză. obţinânduse informaţii relevante privind combinaţiile în care se manifestă un intens efect heterozis. se foloseşte la varză în scopul obţinerii hibrizilor comerciali. . Întrucât în urma unor asemenea încrucişări se obţin hibrizi care manifestă preponderent caracteristicile varietăţii mai rustice. grăsimi şi vitamine să fie eficientă.la var. iar pe parcursul generaţiilor de backcross selecţia se aplică numai pentru caracterele donate de părintele mai rustic.. Considerentele prezentate la ceapă. s-au putut elucida mecanismele de transmitere ereditară a unor caractere la varză. sub aspectul productivităţii. Odată identificate formulele parentale care asigură nivelul heterozis dorit. prin încrucişarea unor linii consan-gvinizate. se apelează la încrucişări între var. Ardelean. pekinensis şi B. se folosesc linii materne autoincompatibile sau androsterile la care nu mai trebuie efectuată castra-rea florilor. Liniile consangvinizate necesare creării hibrizilor comerciali se obţin şi se aleg prin selecţie individuală repetată (pedigree). proteine. capitata forma rubra. în special prin polenizarea între ele a florilor din aceeaşi inflorescenţă. capitata x var. epoca de maturare. Hibrizii F1 se verifică în culturi compara-tive. 1986): . prin hibridări ciclice cu o linie (soi) andro-sterilă. ca metodă de ameliorare. Prin încrucişări interspecifice. . Heterozisul Heterozisul. oleracea şi speciile B. formulându-se următoarele concluzii (Neagu. Hibridările interspecifice se utilizează mai puţin în ameliorarea verzei. hibridări interspecifice au fost efectuate atât cu scopul elucidării originii verzei. . Încrucişarea liniilor componente ale hibrizilor comerciali se efectuează în loturi de hibridare izolate în spaţiu. acestea sunt folosite an de an în vederea obţinerii seminţei comer-ciale hibride. Cu toate acestea. pigmentaţia antocianică este sub control poligenic. balearica. fenomenul heterozis. La formele care nu sunt total autoincompatibile sau sterile.la var. efectele aditive având rolul principal în formarea pig-menţilor respectivi.5. consangvini-zarea se realizează prin autopolenizare forţată. folosită ca tester matern.În urma unor astfel de încrucişări şi a analizelor hibridologice efectuate. pentru productivitate. utilizându-se var. B. acumulate în decursul selecţiei artificiale. formarea căpăţânii este controlată de factori genetici recesivi. privind utilizarea heterozisului în ameliorare şi obţinerea hibrizilor comerciali. formarea verzişoarelor este determinată de acţiunea unor factori genetici recesivi.

transfor-mare etc. Pentru seminţele de varză.4%. Chiar dacă şi la alte specii legumicole a crescut spectaculos în ultimul timp numărul lucrărilor ştiinţifice care au ca temă utilizarea biotehnologiei şi ingineriei genetice în ameliorare. metode larg utilizate pe plan mondial în ameliorarea verzei. S-a constatat că micropropagarea „in vitro” poate fi eficient utilizată în ameliorarea verzei şi scurtarea duratei de timp necesară pentru obţinerea unor noi cultivaruri. 8.3-0. în mod frecvent se efectuează tratamente cu colchicină. spre deosebire de cel al formelor diploide care are numai trei pori germinativi (Rundfeldt. înainte de plantarea lor în câmp. tehnicile de lucru furnizate de biotehnologii au devenit. cel mai adesea se efectuează tratamente asupra seminţelor. Ulterior. ambele tratamente se pot repeta după 48 de ore. Liniile consangvinizate sunt relativ uşor de menţinut prin înmulţire clonală „in vitro”. În cazul unor linii.25%. Acest lucru este o consecinţă a impactului pe care l-au avut cercetările şi rezultatele obţinute privind tehnicile de utili-zare a markerilor moleculari.5. constituind un material iniţial de ameliorare care poate fi valorificat profitabil prin selecţie. caracterul este controlat de un sistem poligenic şi este foarte dificil de obţinut linii pure cu o puternică auto-incompatibilitate (Hallidri şi Pertena. iar la alte linii. identificarea genelor de rezistenţă. b) amplasarea unor mici tampoane de vată îmbibate în soluţie de colchicină pe vârfurilor de creştere ale plantelor.5. prin culturi de meristeme. 1962. sau nici o asemenea reacţie când sunt heterozigote cu alele S dominante. La varză.6. dimensiuni mai mari ale frunzelor şi o tardivitate pronunţată. Inducerea mutaţiilor În scopul provocării de variabilitate prin mutageneză. tot mai interesante pentru oamenii de ştiinţă. Analizând 50 de alele S care determină autoincompatibilitatea. comparativ cu diploizii. Prin tratamente cu diferiţi agenţi mutageni se încearcă şi provocarea mutaţiilor numeric cromozomale (poliploidii). Hete-rozigoţia accentuată a soiurilor de varză permite efectuarea selecţiei mutantelor recesive apărute în urma tratamentelor încă din generaţia M1. lăstari laterali proveniţi de la plante crescute în câmp sau spaţii protejate etc. au început să fie aplicate la varză la începutul anilor 1980. autoincompatibilitatea apare ca fiind controlată de un sistem major de gene. la varză creşterea este mai accentuată. cel mai adesea recurgându-se la următoarele tehnici de lucru: a) stropirea vârfurilor de creştere ale plantelor tinere cu soluţia de colchicină. 1986). Aplicarea colchicinei se poate face în mai multe variante. 8. în momentul de faţă. Inducerea mutaţiilor se poate face şi prin tratamente aplicate polenului sau chiar plăntuţelor aflate în faza de răsad.5. sub forma culturilor „in vitro”. Pentru inducerea poliploidiei şi obţinerea unor forme autotetra-ploide. la speciile . cu radiaţii ionizante. la intervale de 16 ore) a mugurilor floriferi cu aproximativ 1 cm3 soluţie de colchicină în concen-traţie de 0. Aceste metode neconvenţionale de ameliorare. 2002). Polenul formelor poliploide de varză are patru pori germinativi. odată cu conştien-tizarea potenţialului avantaj pe care îl conferă în perspectiva ameliorării şi obţinerii unor noi forme cultivate. de aceea este mai puţin eficientă utilizarea acestuia în obţinerea hibrizilor comerciali de varză. Ockendon (2000) a constatat adesea că alelele recesive pot determina o slabă reacţie de autoincompatibilitate când sunt homozigote. treptat. 2003).. 2002). Ingineria genetică şi biotehnologiile Biotehnologia şi ingineria genetică sunt. doza letală 50% (DL50) este de 9-12 Kr. poliploizii mani-festă o creştere mai viguroasă. în concen-traţie de 0. (Sretenovic şi colab. c) injectarea repetată (de trei ori.Se consideră că mecanismul de autoincompatibilitate este instabil şi are o ereditate complexă (Monteiro şi Lunn. Identificarea formelor autotetraploide de varză se face cu ajutorul examenului citologic sau prin observaţii microscopice asupra grăunciorilor de polen. citat de Ardelean. ca explante se pot folosi segmente prelevate din seminţele germinate în con-diţii aspetice.

2003). Liniile dublu haploide sunt foarte utile în obţinerea hibrizilor comerciali. alcătuită pe parcursul a 30 de ani (Ockendon. precum şi cele de transformare genetică. Babula şi colab. Prin metodele de markare moleculară a ADN-ului se lucrează la identificarea alelelor S care determină autoincompatibilitatea. pot fi stocate şi conservate în băncile de gene.. Prin intermediul culturilor de embrioni. 2003). aplicabile şi la varză (Babula şi colab. 2000). fiind utilizate ca specii „cobai” în biotehnologie). 2000).Arabidopsis thaliana şi Brassica napus (la care s-au făcut cercetări ample. iar prin tehnici specifice (fuziuni de protoplaşti) se urmăreşte ca androsterilitatea citoplasmatică să fie introdusă la B. procesul de obţinere a hibrizilor comerciali F1 este mult accelerat. cultiva-ruri care. Tot prin intermediul markerilor moleculari se lucrează la realizarea hărţilor de genom. În sfârşit. 2000. Biotehnologiile au devenit metode curent folosite în ameliorarea verzei şi. oleracea de la Raphanus sativus (Monteiro şi Lunn. este cert faptul că ele vor avea un rol deosebit în evoluţia sortimentului în viitor. viabili. resursele de gene necesare lucrărilor de ameliorare. precum şi asupra celorlalte metode de ameliorare (clasice). 1996. Monteiro şi Lunn. iar prin transformare genetică mediată de Agrobacterium se urmă-reşte obţinerea unor forme rezistente la kanamicină sau hygromicină. (Earle şi colab. în prezent fiind cunoscută secvenţa nucleotidică pentru numeroase alele S dintr-o colecţie de 50. dacă cercetările în domeniu continuă în acelaşi ritm.. se pot obţine hibrizi intergenerici. cu un conţinut ridicat în substanţe utile etc. datorită instabilităţii şi eredităţii complexe a mecanismului de autoincompatibilitate. erbicide. sunt dificil de obţinut prin mijloacele clasice ale folosirii unor linii consangvinizate materne autoincompatibile. crioprezervarea este o metodă prin care. Totodată.. la varză. O largă aplicabilitate în ameliorarea verzei au tehnicile de obţinere a liniilor dublu haploide. obţinându-se deja linii CMS (Cytoplasmic Male Sterile) de acest tip. prin intermediul liniilor parentale dublu haploide (care se pot obţine prin culturi de microspori). pentru o lungă durată de timp. a căror pondere probabil se va diminua. . boli şi dăunători.

aluvionare. în lume există un număr mare de cultivaruri. conţinut ridicat în vitamine etc. cum sunt Nantes. prin secolul al X-lea. În prezent. cu perioada de vegetaţie diferită. morcovul este una dintre principalele specii legumicole. 04 Bantry soi 04 Karlena soi 04 Bauer Killer Rote Herz soi 04 Nantes-3-Tip-Top soi 03 Berlanda hib. Germania. întâlnite şi astăzi în Egipt şi unele ţări arabe (Ciofu şi colab. Denumirea Tip PrecociDenumirea Tip Precocisoiului cultivar tate* soiului cultivar tate* Bangor hib. . dar se cultivă pe suprafeţe întinse pe tot Globul (770 mii ha). Polonia. Pot fi date ca exemple unele soiuri create în Franţa. când amelioratorii olandezi au început să selecţioneze formele portocalii. mai întâi în Iran. 2003). Olanda. terapeutică. iar în Catalogul Oficial de plante cultivate în ţara noastră sunt înscrise 16 cultivaruri. morcovul se cultivă în toată ţara. Chantenay (Cartel). Cele mai mari producţii se obţin în Olanda. În secolul al XIX-lea. Prin crearea şi introducerea în cultură a unor noi soiuri şi hibrizi comerciali.Capitolul 9 AMELIORAREA MORCOVULUI 9.. (Apahidean. importanţa alimentară. odată cu începerea unor lucrări sistematice de ameliorare. 04 – târziu. 02 De Nantes soi 02 Nassau hib.Daucus carota L. sortimentul s-a diversificat tot mai mult. ceea ce reprezintă peste 60-65% din suprafaţa ocupată de legu-mele rădăcinoase (Ciofu şi colab. devenite ulterior cunoscute în toată lumea. 01 Kamaran hib. 03 Rekord soi 04 *Precocitatea: 00 – foarte timpuriu. Treptat. IMPORTANŢA AMELIORĂRII MORCOVULUI ŞI SORTIMENTUL ACTUAL CULTIVAT ÎN ROMÂNIA Morcovul este o specie legumicolă care a început să fie extinsă în cultură relativ târziu. în luncile râurilor. ţări mari cultivatoare fiind China. Japonia etc. 02 Fontana hib. 02 – semitimpuriu. pe o suprafaţă de peste 22 mii ha anual. dintre care 7 soiuri şi 9 hibrizi comer-ciali (tabelul 20). 03 Napoli hib. 01 – timpuriu. de unde se presupune că s-a răspândit în secolele XII-XIII în ţările din vestul Europei. astfel că. 00 Chantenay Red Core soi 03 Narbone hib. precum şi cea economică a morcovului poate spori semnificativ. îndeosebi în cea de-a doua jumătate a aces-tuia. 03 – semitârziu. acestea fiind de 68. Italia. în special pentru lumea din vest. 04 Futuro hib.. În ţara noastră. 2003). 03 Nogales hib. Olanda etc. 2003). în momentul de faţă. precum şi altele obţinute în Germania. care au contribuit la creşterea recoltelor şi la o mai bună apreciere a speciei în rândul consuma-torilor.1. nutritivă. Franţa.5 t/ha. Până în secolul al XVIII-lea. erau cultivate doar forme de morcov violet. dintre care unele foarte valoroase. fiind create noi soiuri. Anglia. SUA. Tabelul 20 Catalogul Oficial al soiurilor MORCOV . au fost obţi-nute soiuri noi. Carotte de Paris. pe soluri uşoare sau mijlocii.

. 9. maximus L. astfel că atât formele roşii-vişinii cât şi cele galben-orange.. subspecia sativus. se apreciază că poliploidia nu a contribuit semnificativ la evoluţia genului Daucus. dintre care. sativus fiind diploide (2n = 2x = 18). convarietatea sativus (Stan şi Munteanu. în vârful fiecărei ramificaţii formându-se o inflorescenţă de tip umbelă compusă. Morcovul este o plantă erbacee. PARTICULARITĂŢI CITOGENETICE ŞI BIOLOGICE ALE MORCOVULUI Morcovul are numărul cromozomal de bază x = 9. cuprinde un areal deosebit de vast. iar formele cultivate aparţin speciei Daucus sativus. dar şi la formarea celorlalte subspecii sativus. Prezintă un polimorfism accentuat. Daucus sativus Hoffm. Vavilov (1949. Ciofu şi colab. Daucus carota ssp. mutaţiile au condus la modificări ale culorii rădăcinilor. până în nordul Indiei şi nord-vestul Chinei. Probabil. tari şi culori variabile.9. În acest centru sunt răspândite şi subspecii ale speciei D. care se întinde din Asia Mică (îndeosebi Anatolia.Centrul mediteranean. În schimb. (morcovul sălbatic) este considerată specia de origine a morcovului cultivat şi este răspândită în flora spontană din Europa şi sud-vestul Asiei. În privinţa originii morcovului. de la alb la purpuriu. Din punct de vedere botanic. se admite de către majoritatea botaniştilor că formele spontane din Asia şi Europa fac parte din specia Daucus carota. flori şi fructe. mediterraneus şi japonicus. conţine forme spontane şi culti-vate deosebit de rezistente la secetă. din care provine specia D. syriacus. ciclicus. albe-verzui. afganicus (morcovul violet) este cea mai veche formă cultivată.Centrul asiatic. Întrucât la morcov nu au fost identificate forme poliploide naturale. 2001. afganicus din D. sativus şi subspeciile acesteia. dar sărace în zahăr şi caroten. după 45-50 zile de . Se presupune că a contribuit în mod hotărâtor la formarea morcovului cultivat în prezent. Daucus carota ssp. Formele originale de morcov sălbatic aveau rădăcini subţiri. morcovul cultivat s-a format din morcovul sălbatic sub acţiunea selecţiei naturale şi a celei artificiale şi prin încrucişarea ssp. sau chiar cu ssp. speciile D. afganicus cu Daucus carota. 1950). 2003). seminţe ale acestei plante fiind găsite în locuinţele omului neolitic din Elveţia. sativus. syriacus se presupune că s-a format prin încru-cişarea ssp. cu o mare diversitate de forme. din care provine specia D. unde se întâlnesc numeroase specii şi forme sălba-tice). au constituit obiectul selecţiei şi evoluţiei morcovului cultivat. mutante. este răspândită din bazinul medite-ranean până în Iran şi prezintă forme cu o foarte ridicată rezistenţă la secetă.5 m înălţime. unele având rădăcini destul de mari. carota şi sub-speciile acesteia. Forme spontane afganicus sunt întâlnite în Asia şi vestul Africii. este specia cultivată.2. în special zahăr şi caroten. Tulpinile florifere ajung la 1.2-1. genul Daucus. Daucus sativus ssp. dar nu portocalii cum sunt în prezent formele cultivate. DIVERSITATEA GENETICĂ ŞI SURSELE DE GENE PENTRU AMELIORARE Morcovul cultivat provine din morcovul sălbatic.3. unele forme având rădăcini bogate în substanţe utile. carota şi D. . iar în anul al doilea tulpini florifere. şi cuprinde cinci sub-specii: afganicus. consideră că există două centre genice sau de origine: . morcovul aparţine familiei Umbellife-rae. pivotantă şi o rozetă de frunze. Chiar dacă nu există o unanimitate de păreri privind originea morcovului cultivat şi sistematica morcovului. carota L. maximus. care formează în primul an o rădăcină îngroşată. mai importante pentru cultură şi lucrările de ameliorare sunt primele două. sunt ramificate. citat de Ardelean (1986). ORIGINEA. bienală. Înflorirea are loc în lunile mai-iunie. existând păreri conform cărora se cultiva cu cel puţin 3000 de ani în urmă în Afganistan şi nord-vestul Indiei. carota cu ssp. ultimele. Daucus sativus ssp. iar primele dovezi privind utilizarea în consumul uman al morcovului datează din timpurile preistorice. cu flori mici. sativus. Morco-vul cultivat este încadrat în lucrările de legumicultură specială în specia Daucus carota. sunt studiate pentru stabilirea originii morcovului cultivat.

în lucrările de ameliorare. iar sămânţa se poate recolta de la ambii genitori. întrucât contribuie la aspectul comercial al morcovilor. se formează fructe indehiscente. hibridarea artificială se realizează prin introducerea inflorescenţelor celor doi genitori sub un izolator comun. Polenizarea alogamă. în umbelele laterale de ordin superior apar şi flori mascule fiziologic sau morfologic. de muncă. Chiar dacă florile sunt hermafrodite. astfel că autopolenizarea naturală este posibilă. cea vegetativă (obţinerea plantelor mamă . determinat genetic. fenomenul favori-zând polenizarea încrucişată. se recurge la autopolenizarea forţată pentru obţinerea liniilor consangvinizate utilizate în producerea hibrizilor comerciali. Înflorirea începe de la marginea umbelei compuse spre interiorul acesteia şi poate dura în aceeaşi inflorescenţă 15-20 zile. şi se păstrează 2-4 ani. pesticide. datorită faptului că acestea sunt mici şi înfloresc eşalonat). fertilizanţi. Forma rădăcinii constituie nu numai un important element de productivitate. Forma rădăcinii este un caracter de soi. Autoincompatibilitatea este mai puţin strictă ca la alte specii. Facultatea germinativă a seminţelor este scăzută. mai întâi se maturează elementele sexuale bărbăteşti (protandrie). Pentru obţinerea hibrizilor comerciali la morcov se folosesc şi mecanismele de andosteril-itate. în producerea de seminţe trebuie asigurate distanţe de izolare de 1500-2000 m pentru prevenirea infuziei de gene străine. dependentă de baza genetică a cultivarurilor şi de modul în care interacţionează aceasta cu factorii de mediu şi cultură. dar cu o heritabilitate scăzută. În ameliorare. împreună cu câteva insecte polenizatoare.4. în acest caz. 9. de aceea. Productivitatea Productivitatea rămâne. constituind o caracteristică extrem de complexă. puternic influenţat de mediu. se impune efectuarea castrării. (Simon. datorită mecanismelor de autoincompatibilitate. OBIECTIVELE AMELIORĂRII MORCOVULUI 9. numite impro-priu seminţe. foarte precise. va fi reprezentat de două faze. evitându-se pier-derile care pot avea loc la maturitatea fiziologică a fructelor datorită scutu-rării uşoare a acestora.a rădăcinilor) şi cea generativă (obţinerea semincerilor şi a seminţei). dar de pe aceeaşi plantă (geitonogamie). 1993). În lucrările de ameliorare. combustibili. fiecare verigă sau câmp. dar şi un element de calitate. polenizarea la morcov este alogamă (străină) şi se realizează preponderent prin intermediul insectelor şi într-o măsură foarte mică anemofil. Obţi-nerea unor plante hibride autentice este simplificată când unul dintre genitori posedă o genă marker dominantă. care sunt dicariopse prevăzute cu ţepi şi ajung la maturitate după 60-65 de zile de la fecundare. şi la morcov. nu se efectuează neapărat castrarea florilor la genitorul matern (care este o operaţiune dificilă. se efectuează polenizarea între florile din aceeaşi inflorescenţă sau din inflo-rescenţe diferite.la plantarea butaşilor şi durează 35-40 zile.1. Flori unisexuate sau chiar lipsite de sex se pot întâlni sporadic la majoritatea subspeciilor genului Daucus. În cadrul florilor hermafrodite.4. în special de . Când se urmăreşte crearea de variabilitate. entomofilă are loc într-o proporţie de 95%. În scopul efectuării unor analize hibridologice. Restaurarea fertilităţii mascule este condiţionată după Thompson (1961) de două sau mai multe gene. apă de irigare etc. Florile sunt hermafrodite pe tipul 5. doar o parte din florile din inflorescenţele alese pe plantele mamă se reţin şi se castrează. Recoltarea fructelor provenite din hibridările artificiale se efectuează pe combinaţii hibride. unul dintre cele mai impor-tante obiective de ameliorare. dar uneori. În vederea obţinerii unui procent cât mai mare de sămânţă prin autopolenizare. În urma fecundării. însă are loc în proporţii scăzute. de 60-70%. restul se elimină. Programele de ameliorare a productivităţii trebuie să se axeze pe crearea unor cultivaruri la care sporurile de recoltă să se obţină în condiţiile reducerii cheltuielilor de producţie. utilizându-se linii materne androsterile la care nu este necesară castrarea florilor. Morcovul fiind o specie bienală.

în funcţie de distanţele dintre plante. Datorită heritabilităţii scăzute. se consideră că diametrul optim pentru cultivarurile destinate consumului uman este cuprins între 1. diametrul poate ajunge la 6-8 cm.) au volumul cel mai mare. dar vârful rădăcinii se poate rupe uşor. sau chiar până la 10 cm (Ardelean. Măsurătorile de diametru se fac cu ajutorul şublerului. La soiurile de morcov furajer. cu un cm mai sus de vârful rădăcinii. volumul se calculează cu ajutorul formulei: V = (1/3)π x R2 x L Pentru rădăcinile conic-trunchiate. se foloseşte formula: V = (1/3)π x (R2 + r2 + Rr) x L . sunt preferate rădăcinile conic trunchiate (tronconice). se poate calcula şi volumul rădăcinilor. Astfel. prin urmare şi greutatea rădăcinilor şi producţia la unitatea de suprafaţă. rotund turtită (sferică). Rădăcinile de formă cilindric-alungită (caracteristice soiurilor Uriaş de Berlicum. se ţine seama şi de forma „umerilor” şi vârful rădăcinii. iar faptul că la unele rădăcini vârfurile se rup nu are importanţă comercială. conic-alungită. Sunt preferate rădăcinile cu „umerii” uşor bombaţi (nu cele cu „umerii” adânciţi. în general. pentru rădăcinile conice. se recoltează uşor. determinat poligenic şi puternic influenţat de condiţiile de mediu şi cultură. 1994). În lucrările de selecţie nu sunt urmărite rădăcinile foarte lungi. tipul solului. Lungimea rădăcinii este un element de productivitate care influen-ţează producţia de morcovi la unitatea de suprafaţă şi pretabilitatea aces-tora la recoltarea mecanizată. de asemenea. prin urmare. De multe ori. lungimea rădăcinilor poate să fie mult mai mare. şi la nivelul umerilor la cele conice. la nivelul umerilor. cum se întâlnesc la soiurile Chantenay şi Bauer Killer Rote Herz. sau sferice (Carotte de Paris) au un volum mic şi. forma rădăcinilor influenţează volu-mul acestora. dar se recoltează greu.0 cm. nu subţire şi alungit. cele conic-alungite (ex. nivelul de fertilizare etc. diametrul rădăcinilor poate varia puternic. sau în selecţia familiilor. 1994). 1994). folosindu-se formule în funcţie de forma rădăcinilor (Ardelean. fusiformă. cele mai întâlnite fiind: cilindrică. în care pot rămâne resturi vegetale şi pământ după recoltare. dar se recoltează greu. Nantes ş. în rândul soiurilor şi hibrizilor de morcov există o gamă diversă de forme. se fac două măsurători de diametre. La extragerea elitelor. soiurile cu rădăcini conic-alungite şi fusiforme transmiţând o mai mare lungime a rădăcinilor decât cele cu rădăcini cilindrice (Ardelean. lungimea rădăcinilor reprezintă şi un element de calitate la morcov.a. conic-trunchiată. Diametrul rădăcinii este un caracter corelat de multe ori cu lungi-mea rădăcinii. Lungimea rădăcinii are o ereditate de tip poligenic. la mijlocul rădăcinilor cilindrice şi fusiforme. Evident. cele rotund-turtite. 1986). Pentru cultivarurile folosite în alimentaţia umană. precum şi pretabilitatea rădăcinilor la recoltarea mecanizată (Ardelean. la morcovii furajeri. se consideră că o lungime a rădăcinilor cuprinsă între 20-24 cm asigură o bună producţie la hectar şi nu ridică probleme deosebite la recoltarea mecanizată.5-4. la Danvers 126). întrucât influenţează aspectul comercial al acestora. La hibrizii comerciali există o mult mai mare uniformitate a caracterului decât la soiurile cu polenizare liberă. sau se poate rupe uşor la recoltare. În funcţie şi de forma rădăcinilor. ceea ce afectează aspectul comercial şi durata de păstrare a rădăcinilor) şi vârful rotunjit (cum este.20. de până la 30-35 cm. Ca element de productivitate. deoarece acestea se extrag mai greu din sol la recoltare şi se rup mai uşor. Pentru caracter. o productivitate scăzută. La cele conic-trunchiate. în timp ce. cu un coeficient de heritabilitate scăzut (0. de exemplu.textura solului şi gradul de fertilitate al acestuia.4). cele fusiforme (Erstling) au volum mare. se pretează bine la recoltare. cu atât mai mult cu cât partea superioară a acestora se dezvoltă la suprafaţa solului. Pe baza măsurătorilor de lungime şi diametru. Flacorro) au un volum mai mic. în plus. care depreciază aspectul comercial. ele sunt mai sensibile la manipulare şi transport. care asigură o foarte bună productivitate şi. în selecţie. şi unul mic (d). obţinându-se un diametru mare (D). inclusiv în cadrul aceluiaşi soi.

a. Culoarea rădăcinilor furnizează informaţii şi asupra conţinutului morcovilor în caroten. în urma curăţirii. Calitatea Calitatea rădăcinilor constituie un obiectiv de ameliorare extrem de important la morcov. St. 9. În procesul de ameliorare. valoarea nutritivă şi dietetică a acestora. însă majo-ritatea cultivarurilor au rădăcini de culoare portocaliu-cărămizie. însă ele nu au rezistenţă la păstrare.7 7. Greutatea rădăcinilor este principalul element de productivitate. 1994). Nantes.1 11. la care. Sunt preferaţi morcovii care prezintă şi o mare uniformitate a acestor elemente de calitate. Densitatea sau greutatea specifică a rădăcinilor (exprimată în g/cm3) este direct corelată cu epoca de maturare a acestora: cele timpurii şi foarte timpurii. iar la morcovii furajeri se poate ajunge la 1 kg sau chiar mai mult (Ardelean. cu o suprafaţă netedă. L reprezintă lungimea rădăcinilor.7-3. dar din motive de expeditivitate se preferă în lucrările de selecţie înregistrarea datelor privind greutatea rădăcinilor. forma şi culoarea rădăcinilor. cu atât conţinutul în caroten este mai ridicat (tabelul 21). La aceleaşi dimensiuni ale rădăcinilor. B şi C). volumul se calculează cu ajutorul formulei V = πR2 x L În formulele de calcul. Culoarea rădăcinilor prezintă o variabilitate foarte mare în rândul soiurilor şi hibrizilor comerciali. cu un conţinut mai ridicat de apă. datele fiind înregistrate în caietele de observaţii. cu cât culoarea este mai portocalie sau cărămizie. diametrul şi densitatea rădăcinilor..2.4. Genitori adecvaţi pentru obţinerea unor descendenţi cu o greutate corespunzătoare alegerii unor asemenea plante elită sunt soiurile Cartel.0-14. în ultimul timp. să nu se piardă din volumul util. Dintre elementele de calitate care dau aspectul comercial al morcovilor. lungimea. de la alb până la violet-închisă. aroma. prin metoda scufundării în apă. Determinarea acestui element de productivitate se poate face uşor. Greutatea rădăcinilor se poate determina pe baza formulei G = V x De (volumul x densitatea).6-10. s-a diversi-ficat foarte mult modul de utilizare a acestei legume. 1975). sucuri etc. O deose-bită importanţă prezintă caracteristicile gustative ale rădăcinilor.4 4. o foarte mare impor-tanţă prezintă pentru piaţă mărimea. vitamine (A.3 15. care au rădăcini pretabile la o curăţire uşoară.Pentru rădăcinile cilindrice. exprimată în cm. care depinde de forma. V reprezintă volumul rădăcinilor (exprimat în cm3).Valery ameliorat ş. precum şi conţinutul rădă-cinilor în substanţă uscată.8 . zahăr. imediat după recoltare. morcovii fiind folosiţi tot mai mult în stare proaspătă. (Neagu.0-16. R raza care se calculează prin împărţirea diametrului la doi (R = D/2). la soiurile cu maturare timpurie rădăcinile sunt mai grele decât la cele tardive. suculenţa etc. în salate. au o densitate mai mare decât cele tardive. Tabelul 21 Conţinutul în caroten al rădăcinilor de morcov în funcţie de intensitatea coloraţiei acestora Nota 1 2 3 4 5 Intensitatea colorării în portocaliu-cărămiziu Foarte slabă Slabă Medie Intensă Foarte intensă Conţinutul în carotinoizi (mg) 2-4 5-8 9-12 13-17 18-20 Conţinutul în carotine (mg) 1. consis-tenţa sau textura acestora. însă cel mai adesea se obţine prin cântărire direct în câmp. iar în final. r fiind raza mică care apare la rădăcinile conic-trunchiate (d/2). în alegerea plantelor elită şi a familiilor se consideră că greutatea corespunzătoare pentru morcovii destinaţi consumului uman este cuprinsă între 150-300 g.2-6. la care conţinutul în substanţă uscată este mai ridicat. datorită conţinutului mai ridicat în apă. cu atât mai mult cu cât.

aprecierea nu se face la rădăcinile alese ca elită. conţine destulă provitamina A pentru a satisface necesarul zilnic al unui adult. Selecţia vizuală.Majoritatea soiurilor de morcov conţin între 6-12 mg carotină la 10 g substanţă uscată (Banga. conţinutul în caroten a crescut din 1970 cu peste 50%. În adiţie cu variaţia cantitativă a conţinutului în zahăr total.45. întrucât acestea fac dezagreabil consumul în stare proaspătă a rădăcinilor (Ardelean. La familii şi linii consangvinizate. dar relaţiile exacte dintre aceste caracteristici nu au fost încă precis stabilite (Simon. Textura este corelată cu conţinutul rădăcinilor în fibre şi substanţe pectice. Carotenoizii care dau culoarea portocalie a morcovului cuprind carotinele α şi β. conţine mai puţin zahăr şi caroten decât restul ţesutului parenchimatic. dar au fost create şi cultivaruri cu cantităţi duble de carotină. dis-cretă. dar analizele de labo-rator sunt necesare pentru obţinerea unor rezultate sigure şi acurateţea selecţiei pentru nivele mai înalte. cu un conţinut de 300 ppm caroten şi chiar 400-600 ppm caroten. în exces (Simon. a descendenţilor. valoarea caracterului a oscilat între 3-7% pentru morcovii crescuţi în sol organic (Stommel şi Simon. tipică de morcov. Ereditatea conţinutului în zahăr al rădăcinilor este poligenică. spre deosebire de cei cu un conţinut ridicat. citat de Neagu. după Freeman şi Simon (1983) o singură genă controlează tipul de zahăr (zaharoza sau zahărul reducător) din morcovi. Morcovii cu un conţinut între 30 şi 50 ppm terpene volatile sunt mediu aromaţi. care au o aromă intensă. Mărimea „inimii” influenţează calitatea rădăcinilor. Foarte importante elemente ale calităţii morcovului destinat consu-mului în stare crudă sunt textura şi suculenţa rădăcinilor. chiar dacă sunt specifice de morcov. gustul dulce şi eventual amar al morcovilor se păstrează şi după prepararea (fierberea) acestora.0-3. 1975). deoarece degustarea presupune sacrificarea unui anumit număr de rădăcini. până la 200 ppm. Sunt preferaţi morcovii suculenţi. mărimea „inimii” se poate aprecia în funcţie de aşa-numitul „Indice de Calitate”. De aceea. acestea pot varia între 5 şi 330 ppm printre descendenţii hibrizi şi au o ereditate cantitativă cu o dominanţă incompletă pentru nivelul scăzut al terpenelor. respirator. astfel că morcovii conţin aproximativ 150 ppm carotenoizi (Simon. întrucât „inima”. 1962. Aroma supără-toare. Carotina β con-stituie una dintre cele mai importante componente ale morcovului culinar. un morcov de mărime medie (60 g). în ameliorare se urmăreşte obţinerea unor forme cu dimensiuni mici ale „inimii”. 1993). vizual şi altor funcţii ale organismului. este dată de un conţinut ridicat în substanţe terpene volatile. dezagreabilă. sau zona centrală a morcovilor. În acest scop. Datorită utilităţii acestor componente pentru organismul uman şi valorii lor terapeutice. rezultă că. Sunt apreciaţi mor-covii cu un gust dulce. Un gust plăcut. la mai multe cultivaruri. nu sunt apreciaţi morcovii cu arome prea puter-nice. trebuie completat cu o aromă fină.0 ale „Indicelui de Calitate” . Au fost obţinute şi sunt testate selecţii de culoare mai închisă. În SUA. echilibrat. de la acestea urmărindu-se obţinerea semincerilor şi. 1993). efectuată pe baza culorii rădă-cinilor este considerată de Simon (1993) moderat eficientă pentru sporirea conţinutului în caroten la morcov. odată cu obţinerea unor noi cultivaruri de culoare portocaliu-închis. De altfel. aprecierea conţinutului în caroten este obligatorie în ameliorarea morcovului şi spo-rirea conţinutului în caroten constituie un obiectiv de selecţie. dezagreabile. fără o nuanţă prea puternică de amar sau alte nuanţe discordante. fiind de două ori mai activă decât carotina α. Un bun genitor pentru obţinerea unor descendenţi cu valori adecvate ale caracterului este soiul Bauer Killer Rote Herz. cu un indice de heritabilitate de 0. necesară funcţionării sistemului nervos. respectiv.0. echilibrat. ambele transformându-se în organismul uman în provitamina A. 1986). Valori peste 3. rădăcinile se secţionează şi se fac măsurători ale celor doi parametri la mijlocul acestora. dar în soluri minerale conţinutul în zahăr al rădăcinilor poate creşte la 716% (Simon. Gustul rădăcinilor se determină prin degustare şi constituie un criteriu de selecţie eliminatoriu pentru familiile sau liniile consangvinizate. 1993). care are „inima” rădăcinilor de aceeaşi culoare cu restul pulpei morcovilor. 1993). Conţinutul în zahăr al rădăcinilor influenţează gustul şi valoarea alimentară a morcovilor.40-0. cu o textură şi fermitate a pulpei potrivite. 1989). sau la care „inima” să aibă aceeaşi culoare şi compoziţie chimică cu cele ale restului rădăcinii (sau cât mai apropiate). care se calculează ca raport între diametrul exterior al rădăcinii şi diametrul „inimii” (Ic = De/Di). valorile optime ale „Ic” sunt cuprinse între 2.

comparativ cu alte specii). Cultivarurile din cele două categorii extreme pot fi utilizate ca genitori sau ca material iniţial de ameliorare pentru obţinerea unor noi soiuri sau hibrizi de morcov cu maturare timpurie sau tardivă. este necesară evaluarea aprofundată a germoplasmei reprezentată de soiurile şi populaţiile locale de morcov. obţinerea unor cultivaruri cu o foarte bună capacitate de păstrare a rădăcinilor peste iarnă. la ramificarea şi crăparea rădăcinilor. variabilitatea rezistenţei la boli şi dăunători este foarte redusă în cadrul subspeciilor şi soiurilor de morcov cultivat. Bauer Killer Rote Herz. Spre deosebire de variabilitatea relativ amplă care există la morcov pentru elementele productivităţii şi calităţii (care. la morcov trebuie create şi introduse în cultură soiuri şi hibrizi comerciali cu epoci de maturare diferite.4. 2003). Morcovii timpurii sunt destinaţi cu precădere consumului curent. deoarece ei au o capacitate de păstrare foarte redusă. de aceea la soiurile foarte timpurii şi timpurii se obţin producţii mai mici la unitatea de suprafaţă. În general. 1986. menţinerea culorii rădăcinilor la prelucrarea tehnică etc. 9. 9. inclusiv foarte timpurie şi cu rădăcini de dimen-siuni mari. de la foarte timpurii.4. 9. obţinerea unor cultivaruri rezistente la secetă. nu a fost explorată şi exploatată suficient în ameliorarea morcovului. B. cât şi depozitării şi industrializării.. . Nogales F1). cei tardivi au o bună rezistenţă la păstrare. iar prin alegerea unor genitori adecvaţi se pot obţine noi cultiva-ruri cu maturarea dorită. De aceea. 1994). În schimb.) şi nematozii. Perioada de vegetaţie a acestora este variabilă (Ciofu şi colab. Kamaran F1. inventarierea unor potenţiale surse de rezistenţă poate fi efectuată şi în speciile şi subspeciile înrudite cu morcovul cultivat.). Rezistenţa la boli şi dăunători Dintre bolile care atacă morcovul. musca morco-vului (Psila rosae F. Bantry. la morcov. iar dintre dăunători. Moss.4. până la foarte tardive. În plus. Epoca de maturare a rădăcinilor este un caracter cu un determinism poligenic. cu inflorescenţe puţine şi sărace în flori (Ardelean. astfel că pot fi destinaţi atât consumului curent. de altfel. a unor cultivaruri destinate special pentru obţinerea de suc. o eventuală bună compor-tare la boli şi dăunători ar putea fi transferată formelor cultivate. precum şi cu conţinutul acestora în substanţă uscată. transport şi manipulare. 02 – semitim-puriu. cu o bună producţie la hectar şi cu o calitate corespunzătoare cerinţelor tot mai ridicate ale pieţei. În funcţie de epoca de maturare a rădăcinilor. până la 130-140 zile la cele târzii (ex. prezintă o slabă rezistenţă mecanică şi se frâng uşor la recoltare. 01 – timpuriu. cele mai mari pagube le pro-voacă putregaiul umed (Erwinia carotovora Jones) şi putregaiul alb (Sclerotinia sclerotiorum Lib. Epoca de maturare a rădăcinilor În concordanţă ce cerinţele pieţei şi consumatorilor. De asemenea. cultiva-rurile incluse în Catalogul Oficial din ţara noastră se împart în următoarele grupe de precocitate: 00 – foarte timpuriu.5. Uriaş de Berlicum. 03 – semitârziu. 04 – târziu.4. chiar dacă sunt de bună calitate. prin metode adecvate de ameliorare. sau procesare industrială sub formă deshidratată şi făină. întrucât rădăcinile cu o „inimă” slab dezvoltată. de la 70-90 zile la formele timpurii (cum sunt hibrizii Napoli şi Bangor).3. Alte obiective de ameliorare Printre alte obiective avute în vedere în ameliorarea morcovului se află crearea unor cultivaruri care să nu emită lăstari floriferi în primul an de cultură. de la care. pentru eventuala identificare a unor surse de rezistenţă la atacul agenţilor patogeni şi dăunători care afectează culturile la morcov. astfel de rădăcini dau naştere unor seminceri slabi. precocitatea matu-rării rădăcinilor este corelată negativ cu mărimea şi greutatea.nu sunt de dorit.

care se pot înmulţi împreună. întrucât se porneşte de la un material iniţial hibrid. Şi la morcov se poate efectua autopolenizarea forţată pentru obţine-rea liniilor consangvinizate. trebuie să se aleagă un număr suficient de mare de plante elită cu caracteristici valoroase asemănătoare. cel mai adesea. sau pe grupe de plante. Autopolenizarea este mai uşor de realizat prin geitonogamie.1. provocată. de regulă. În acest caz. ambele carac-terizate printr-o rezistenţă deosebită la deficitul de umiditate din sol şi aer (Ardelean. 9. forma.). prin selecţie individuală pot fi obţinute linii cu caracteristici asemă-nătoare (dar la care depresiunea de consangvinizare să nu fie prea accen-tuată). cu alegeri repetate. Prin metoda selecţiei în masă se poate valorifica şi variabilitatea artificială. cât şi cea artificială. provocată de ameliorator prin hibridare. metoda poate exploata orice tip de variabilitate. atât fenotipic cât şi genotipic. discutat şi la celelalte specii legumicole alogame (ceapă.5. Pentru menţi-nerea nivelului de heterozigoţie caracteristic unei plante alogame. se poate obţine o populaţie mult îmbunătăţită sub aspectul productivităţii şi uniformităţii rădăcinilor. În acest scop.În realizarea unor soiuri rezistente la secetă sunt luate în conside-rare. Hibridarea Hibridarea constituie. Indiferent de varianta utilizată. care trebuie prelucrat până la obţinerea unui soi cu polenizare liberă omogen fenotipic.3. În funcţie de parti-cularităţile populaţiilor în care se efectuează selecţia. care se utilizează şi în momentul de faţă pentru obţinerea soiurilor cu polenizare liberă. 1986). multe dintre ele extrem de heterogene. o metodă extrem de eficientă de provocare a variabilităţii necesară selecţiei. dar la fel ca alte specii alogame. ca potenţiali genitori. omogeni-tatea unor caracteristici ale productivităţii şi calităţii producţiei (mărimea. şi la morcov se manifestă efectul negativ al fenomenului de depresiune de consangvi-nizare. obţinută prin extragerea unor plante elită şi înmulţirea acestora. subspeciile maximus şi syriacus. de ameliorator.5. Metoda poate fi aplicată eficient în vederea exploatării variabilităţii naturale ample ce există în soiuri şi populaţii locale. Aplicarea selecţiei individuale la morcov este asemănătoare. în fiecare etapă (verigă) de selecţie. şi la morcov.5. se poate aplica varianta selecţiei în masă pozitivă simplă. În noua populaţie. se poate aplica şi varianta de selecţie în masă pe grupe de plante. se aplică varianta de selecţie în masă pozitivă repetată. METODE DE AMELIORARE A MORCOVULUI 9. prin hibridare. cu acelaşi tip de selecţie. iniţiată într-o populaţie heterogenă. Selecţia în masă Selecţia în masă reprezintă cea mai veche metodă de ameliorare a morcovului. . varză). 9. formând soiuri cu polenizare liberă. În afara unor linii consangvinizate destinate creării hibrizilor comer-ciali. precum şi a epocii de maturare.5. populaţii sau chiar hibrizi comerciali. pentru a nu se manifesta foarte puternic depresiunea de consangvinizare şi pentru a se putea continua avansarea spre un grad ridicat de homozigoţie. atât cea exis-tentă în soiuri. necesare creării hibrizilor comerciali.2. Dacă în populaţia hibridă apar plante cu caracteristici distincte. Selecţia individuală Selecţia individuală este folosită la morcov în special pentru obţinerea liniilor consangvinizate. va fi mult mai mare decât în populaţia iniţială. culoarea rădăcinilor etc. din punct de vedere tehnic. repetată. însă se recomandă ca generaţiile de autopolenizare să fie întrerupte periodic prin generaţii de încrucişare liberă a celor mai valoroase elite. prin selecţie în masă. 9.

sunt identificate forme care să manifeste la un nivel convenabil caracteristicile respective. datorită florilor mici. au ajuns să înlocuiască tot mai mult în cultură soiurile cu polenizare liberă. 1993). colorate în roşu-violet. b) Androsterilitatea de tip „antere brunificate”. 9. locul acestora fiind luat de formaţiuni asemănătoare petalelor. Sterilitatea masculă citoplasmatică (CMS) este larg folosită în obţinerea hibrizilor comerciali la morcov (Simon. Androsterilitatea petaloidă identificată de către Morelock şi colab. superiori soiurilor prin productivitate şi. În al doilea caz. Considerentele prezentate la ceapă şi varză privind succesul hibrizilor comerciali în producţie.). la care nu trebuie să se efectueze castrarea florilor (operaţiune foarte costisitoare şi greu de realizat la morcov. . Şi la morcov. cât şi pentru obţinerea hibrizilor comerciali. De la speciile sălbatice poate fi transferată la morcovul cultivat şi sterilitatea masculă citoplasmatică (CMS). cultivaruri care. conţinutul ridicat al rădăcinilor în substanţă uscată şi diferite alte substanţe utile (inclusiv α şi β caroten) se poate apela şi la hibridarea interspecifică. precum şi pentru epoca de maturare a rădăcinilor. În acest scop. Variabilitatea existentă în fondul de germoplasmă la morcovul cultivat permite identificarea unor genitori adecvaţi pentru obţinerea unor descendenţi intraspecifici la care selecţia pentru productivitate şi calitate. la morcov. urmând ca prin selecţie în masă (în anumite situaţii şi prin selecţie individuală) să fie alese plantele elită şi să se obţină noi populaţii care. petalele adevărate ale plantelor androsterile de acest tip. înfloririi eşalonate etc. trebuie mai întâi să fie identificate formele androsterile.Hibridarea se foloseşte atât pentru obţinerea soiurilor cu polenizare liberă. la morcov. dar au antere de culoare brună. În primul caz. prin uniformitate. foarte utilă în lucrările de creare a hibrizilor comerciali. în combinaţiile care asigură manifestarea fenomenului heterozis. obţinerea liniilor consangvinizate se poate realiza prin autopolenizare forţată geitonogamă (între florile din aceeaşi inflorescenţă sau plantă). avantajele (şi eventual dezavantajele) pe care le prezintă acest tip de cultivaruri. pornindu-se de la variabilitatea largă provocată prin hibri-dare. epoca de maturare dorită etc. Obţinerea seminţei comerciale hibride este simplificată şi mai ieftină dacă se folosesc linii consangvinizate materne androsterile. Pentru ameliorarea rezistenţei la secetă.4. hibrizii comerciali sunt. în ultimul timp. Astfel de formule parentale sunt lansate ca hibrizi comerciali. dacă. selecţionate în prealabil. După cum s-a precizat anterior. prin selecţie individuală se pot obţine linii consangvinizate. prin încrucişarea liniilor respective în loturi de hibridare. care ulte-rior vor fi încrucişate între ele. Prin hibridări ciclice şi dialele se poate determina capacitatea generală şi specifică de combinare a liniilor consangvinizate. 1994): a) Androsterilitatea petaloidă. în general. Uneori. (1996) într-o populaţie de morcov sălbatic. sunt mici. rămân perfect valabile şi la morcov. prin încrucişarea unor genitori care prezintă împreună majoritatea caracteris-ticilor valoroase care se doresc încorporate în noul soi. astfel că sunt identificate combinaţiile dintre liniile care asigură manifestarea unui intens efect heterozis la hibrizii F1 pentru producţia de rădăcini. care conţin grăunciori de polen sterili. evident. în urma testării în culturi compara-tive. se obţin descendenţi la care se manifestă noile recombinări genice. boli şi dăunători. Pentru a se obţine linii androsterile la care să fie recuperat fenotipul caracteristic formelor cultivate şi în care să fie inclusă şi androsterilitatea de la forma sălbatică s-a folosit backcross-ul. rezultând sămânţa comercială hibridă. în loc de alb. Androsterilitatea. în special. ulterior pot fi lansate în producţie ca soiuri noi cu polenizare liberă. a fost trans-ferată prin hibridare formelor cultivate. precum şi modul de lucru. an de an. Consangvinizarea şi heterozisul Consangvinizarea şi heterozisul sunt metode de ameliorare folosite în producerea hibrizilor comerciali.5. să fie eficientă. este de două tipuri. urmând ca sămânţa hibridă să fie obţinută. ambele uşor de recunoscut fenotipic (Ardelean. se caracterizează prin absenţa stami-nelor din floare. calitatea acestora. caracterizată prin faptul că anterele sunt normal dezvoltate. iar apoi se face transferarea androsterilităţii acestora la liniile consangvinizate valoroase.

Sporirea diversităţii androsterilităţii citoplasmatice. Inducerea mutaţiilor este o metodă care poate fi aplicată în scopul obţinerii unor plante la care principalele caracteristici ale rădăcinilor să sufere modificări interesante pentru alegerea unor plante elită. asupra rădăcinilor. conţinutul rădăcinilor în substanţe utile (zahăr.Anrosterilitatea de tip petaloid este mai uşor de identificat feno-tipic.5. Prin inducerea mutaţiilor se pot obţine forme androsterile. Majoritatea hibrizilor comerciali creaţi în SUA sunt realizaţi pe baza unui singur tip de androsterilitate (Cornell cytoplasm). comportarea la atacul bolilor şi dăunătorilor etc. identificat lângă Wisconsin. trebuie minuţios controlate la începutul înfloritului. epoca de maturare. 1993). cu cât. cu antere transformate în petale fără polen. androste-rilitatea Wisconsin este asemănătoare cu cea de tip Cornell. utile obţinerii hibrizilor comerciali.5. cu doze letale DL50 cuprinse între 80-100 Kr. într-o populaţie de morcov sălbatic. Ingineria genetică şi biotehnologiile constituie mijloace prin care dezvoltarea germoplasmei la morcov poate avea un potenţial imens (Simon. Fenotipic. seminţelor. 9. pentru evitarea impurificării acestora. Controlul nu se efectuează numai în câmpurile de hibridare. ci şi în cele de menţinere a liniilor androsterile. Prin muta-geneză. Tratamentele pot fi aplicate cu diferiţi agenţi mutageni. polenului. morcovul poate fi uşor manipulat prin culturi de ţesuturi „in vitro” şi sisteme de transformare genetică. la morcov se pot utiliza şi alte metode de provocare a variabilităţii în scopul creării unor noi cultivaruri. (1996) au lansat un alt tip de androsterilitate petaloidă. izoenzime) asigură obţinerea rapidă de noi informaţii. pentru a se putea elimina toate plantele la care se manifestă tendinţa de restaurare a fertilităţii mascule. plantele produc flori sterile în proporţie de 100% în umbelele principale şi de ordin superior. caroten etc. cu atât mai mult. . RAPD.). în vara anului 1970. Liniile materne androsterile. ar putea fi afectate mărimea. folosite în obţinerea seminţei comerciale hibride. este un deziderat agreat de către toţi amelioratorii. Aceasta. Morelock şi colab. de aceea este mai frecvent utilizată în obţinerea hibrizilor comerciali. forma. fizici sau chimici. în vederea obţi-nerii hibrizilor comerciali F1 la morcov. numită Wisconsin Wild Cytoplasm. culoarea rădăcinilor. iar diversitatea tehnicilor de utilizare a markerilor moleculari în ameliorare (RFLP. Alte metode de ameliorare a morcovului În afara metodelor de ameliorare prezentate. Cel mai adesea se efec-tuează tratamente asupra seminţelor (umectate sau uscate).

astfel că acest moment poate fi considerat ca o a doua etapă în dezvoltarea lucrărilor de ameliorare a plantelor decorative. dezvoltate într-o adevărată şcoală. de fapt. omul a legat noţiu-nea de frumuseţe de aceea de floare. la fel ca şi la alte plante horticole cultivate. cu mai bine de 2-3 mii de ani în urmă. În unele reşedinţe bogate s-au înfiinţat parcuri şi grădini cu flori.1. ci numai pe acelea care corespundeau unui anumit principiu de frumos. ISTORICUL ŞI IMPORTANŢA AMELIORĂRII PLANTELOR HORTICOLE DECORATIVE Istoria civilizaţiei atestă faptul că. mărturiile arheolo-gice şi cele lingvistice evidenţiind din plin acest lucru. Grand Trianon. au fost elabo-rate noi tehnologii şi metode de cultură. Dintre personalităţile în domeniu din această epocă se detaşează André le Nôtre. printre care Xenofon. Plinius şi alţii. Un exemplu eloc-vent privind admiraţia oamenilor din antichitate pentru flori îl constituie grădinile vechii Persii. . s-au construit sere etc. un adevărat geniu în arhitectura peisagistică. care au fost descrise de numeroşi istorici.C a p i t o l u l 10 AMELIORAREA PLANTELOR HORTICOLE DECORATIVE 10. care poate fi numită “empirică”. Tuileries. În secolele XIX şi XX ameliorarea plantelor horti-cole ornamentale cunoaşte o dezvoltare fără precedent. s-au răspândit şi în alte ţări euro-pene: Germania. Fontain-bleau. Suedia. Saint Claude ş. iar ulterior. Plutarh. au fost descrise de unii istorici vestiţi ai antichităţii. Anglia. din America. înzestrat cu un deosebit simţ al frumo-sului. Florile care altădată erau apanajul claselor avute. Concepţia şi stilul lui André le Nôtre în arta obţinerii frumosului şi amenajării grădi-nilor. care a creat în Franţa splendidele grădini de la Versailles. În Evul Mediu. 1986). culegerea plantelor din flora spontană. iniţiindu-se. perioada Renaşterii a marcat momentul în care încep şi primele lucrări sistematice de ameliorare a plantelor decorative. Într-o primă perioadă. care au avut loc în secolele XVII şi XVIII. istoria dezvoltării cunoştinţelor şi realizărilor în domeniu au fost specifice nivelului de cunoaştere şi posibilităţilor concrete din fiecare timpuri. Rusia etc. înfiinţându-se spe-cial grădini botanice şi unităţi în care se desfăşurau cercetări ştiinţifice. 1976). (Neagu şi colab. întotdeauna. devin treptat un bun de larg consum. s-au introdus noi specii ornamen-tale şi medicinale aduse din Orient şi. care încântă şi azi privirile vizitatorilor. în scopuri ornamentale şi cultivarea acestora. producţia lor dobândind tot mai mult caracteristici industriale (Ardelean. Ca atare. respectiv specii luate în cultură în scopuri decorative. În prealabil. a dus la apariţia primelor soiuri de plante decorative. primele baze ale ameliorării moderne a plan-telor horticole ornamentale.şi interspecifice între diferite soiuri şi specii de flori. selecţia unor forme adecvate principiilor de frumos. omul nu cultiva orice fel de flori. începe cea de-a treia perioadă cronologică din istoria ameliorării plantelor horticole ornamentale. Greciei şi Romei antice. Spania. se poate afirma că primele lucrări de ameliorare a plantelor decorative sunt tot atât de vechi ca şi cultura aces-tora (Ardelean. 1986). la multe civilizaţii antice aceste două noţiuni confundându-se. În ameliorarea plantelor horticole decorative. Întrucât încă din antichitate.a. ale Egiptului. mai târziu. plantele horticole decorative sunt cunos-cute şi apreciate de om încă din cele mai vechi timpuri. Odată cu efectuarea primelor încrucişări intra. Unele dintre aceste soiuri..

variabilis Desf. coccinea Cav. având o importanţă economică şi socială deosebită. R. cariologia şi originea acestora Genul şi nr. şi Îndepărt. speciile înrudite şi importanţa lor pentru cultură şi ameliorare (Ardelean şi Sestraş. Dahlia x=8 D. D. rubiginosa L. R. juaresii H. 28. sempervirens C. bengalensis Pers. În prezent. R. cultura florilor este o activitate care se desfă-şoară în întreaga lume. D. R. În momentul de faţă. 2n 21. DIVERSITATEA GENETICĂ ŞI SURSELE DE GENE PENTRU AMELIORARE Numărul speciilor horticole ornamentale din lume este extrem de mare. şi ulterior a laboratoarelor de biologie şi amelio-rare a plantelor horticole. în tabelul 22 sunt prezentate aceste specii. wichuraiana Cr. R. damascena Mill. moschata Mill. cu zonele lor de origine. Originea principalelor specii ornamentale la care se efectuează lucrări de ameliorare este foarte diversă. D. 1999). odorata Sweet. R. să satisfacă într-o măsură tot mai mare gustul şi pretenţiile de frumos ale oamenilor. alpina L. ameliorarea plantelor decorative (a florilor şi arbuştilor orna-mentali) trebuie să asigure obţinerea unor soiuri şi hibrizi care. et. 35 21. ORIGINEA. istoricul ameliorării plantelor horticole ornamen-tale urmează. merckii Lehm. imperialis R. Rosa R. x=7 R. D. şi să asigure câştiguri pe măsură agenţilor economici implicaţi în producţia şi comerţul cu flori. prin carac-teristicile lor estetice şi economice.Şi în ţara noastră. Realizări remarcabile încep să se obţină în etapa modernă. lutea Mill. multiflora Thnb. R. în linii mari. R. 10. arborea Egl. D.2. gallica L. carolina Fr. R. ameliorarea plantelor horticole orna-mentale este o activitate sistematică. organizată pe baza celor mai noi cuceriri ale ştiinţelor biologice. canina L. R. pimpinellifolia L. centifolia L. M. R. Pentru sistematizare. Specii importante pentru cromozomal de cultură şi ameliorare bază R. în anul 1927. aceeaşi etapizare cronologică. după înfiinţarea ICARului. Tabelul 22 Principalele specii importante în ameliorarea plantelor horticole ornamentale. R. setigera R. De aceea. 28 14 28 14 14 14 14 14. 35 28 28 14 28 32 32 64 64 64 64 Originea Europa ” ” ” Asia Centr. 28 14 14 28 21. inclusiv în ţara noastră cultivându-se numeroase specii decorative. însă realizări notabile în domeniu apar numai începând cu finele secolului al XIX-lea. R. R. ” ” ” ” ” ” ” Eurasia ” ” America de Nord ” America de Nord ” ” ” ” ” . chinensis Koehn.

et R. gandavensis vH. şi anume: să fie într-adevăr decorative.90 90 30 30 Originea Africa de Sud ” ” Sp. persicum Mill. Spre deosebire de alte plante. specifică. estetice şi de cultură ale speciei respective. C. C. caryopyllus L. chinensis L. hibridă artific. Tabelul 22 (continuare) Genul şi nr. C. C. coum Mill. ulti-mele caracteristice fiecărei specii şi în concordanţă cu particularităţile biologice. prin gingăşie etc. D. barbatus L. deltoides L. neapolitanum Ten. amstrongii Wats. Gl. realizarea unor obiective generale şi speciale. D.3. watsonius Thnb. Gl. Gl. leichtlinii Klatt F. imbricatus L. D. libanoticum Hildebr. Toate obiectivele de ameliorare stabilite pot fi atinse numai prin cunoaşterea aprofundată a particularităţilor biologice ale fiecărei specii în parte. să satisfacă simţul estetic al oame-nilor prin culoarea şi dimensiunile florilor. F. rădăcinilor. tristis L.) K F. kewensis hort. cromozomal de bază Fresia x=11 Specii importante pentru cultură şi ameliorare F. Gl. cardinalis Curt. caesius Sm. C. la fel ca la cele-lalte plante horticole. OBIECTIVELE AMELIORĂRII PLANTELOR HORTICOLE ORNAMENTALE În ameliorarea plantelor ornamentale se urmăreşte. hibridă artific. prin parfum. boli şi dăunători. D. pisittacinus H. africanum B. purpurescens Mill. sau alţi factori de stres. frun-zelor. floribundus J. calitatea. refracta (Jack. F. D. ” Mediteraneean ” ” ” ” ” Europa ” ” ” ” ” ” Cyclamen x=14 Dianthus x=15 10. a materialului iniţial de ameliorare ce stă la .Gladiolus x=7 Gl. 14 Europa Eurasia Africa de Sud ” ” ” ” ” ” Sp. carthusianorum L. adaptabilitatea la condiţiile de cultură din câmp sau din adăpost etc. Gl. Gl. Gl. Gl. 2n 22 22 22 22 22 28 28 28 28 28 28 30 30 30 60. hybrida Ragion. rezistenţa la ger. plumarius L. blandus W. communis L. D. figurează productivitatea. cele ornamen-tale trebuie să îndeplinească o condiţie absolut obligatorie. În cadrul obiectivelor generale. tulpinilor. GL. D. primulinus B. avute în vedere la toate plantele ornamentale. C.

1999).1. de lungimea şi poziţia tulpinilor. Densităţile mari de plante la unitatea de suprafaţă. sunt numai câţiva din factorii tehnologici care influenţează direct productivi-tatea plantelor horticole ornamentale. Printre criteriile generale care pot fi utilizate în aprecierea calităţii la plantele decorative se pot enumera următoarele: plantele decorative de calitate trebuie să prezinte cât mai multe inflorescenţe (flori) etalate armo-nios pe tulpină sau ramuri. care la plantele ornamentale este condiţionat de un complex de factori ereditari a căror acţiune este strâns dependentă de condiţiile mediului natural şi de cultură. pedunculi florali lungi. care constituie şi criterii de apreciere a calităţii foarte precise. pentru fiecare specie au fost stabilite anumite condiţii pe care trebuie să le îndeplinească noile cultivaruri.3. în funcţie de care se efectuează selecţia şi în final omologarea noilor soiuri sau hibrizi comerciali la plantele decorative (Ardelean şi Sestraş. La gladiole se urmăreşte obţinerea unor plante capabile să formeze 15-20 de flori în inflorescenţă. Florile la gladiole pot fi de diferite culori şi nuanţe şi trebuie să aibă o durată cât mai lungă de înflorire. pentru micile grădini de flori din jurul caselor. La trandafir sunt considerate valoroase soiurile cu înflorire conti-nuă. Deoarece elementele de calitate diferă în rândul speciilor ornamen-tale. iar la cele pentru cultură forţată tija florală trebuie să fie cât mai lungă.dispoziţia ameliorato-rului şi a celor mai adecvate metode ce trebuie folosite pentru realizarea fiecăruia din obiectivele propuse. de durata de păstrare a funcţiei decorative. constituie un element de bază în realizarea unei productivităţi ridicate. La trandafiri. să nu contrasteze strident cu verdele frunzelor sau a tulpinilor. Calitatea depinde. cu boboci mari şi alungiţi. iar parfumul florilor trebuie să fie cât mai fin. dacă nu este posibilă reproducerea ei pe scară industrială ea nu prezintă valoare decât. numărul petalelor în floare. Productivitatea este determinată la majoritatea speciilor ornamen-tale floricole de o înflorire abundentă. modul de dispunere al acestora etc. culoarea florilor trebuie să fie atrăgătoare. din care cel puţin 5-6 flori succesive să înflorească simultan. Aspectul decorativ al florilor depinde de numeroase elemente de calitate: numărul inflorescenţelor pe plantă. Calitatea Calitatea reprezintă un obiectiv de ameliorare complex. pe etaje. dar şi la alte specii floricole amplasate în parcuri. Soiurile de gladiole destinate parcurilor trebuie să aibă tija scurtă. un număr mare de flori sau inflorescenţe etc. 10. factorii de mediu şi de cultură influenţează şi ei decisiv productivitatea plantelor ornamentale. fără a fi “înecate” de frunze. Productivitatea Productivitatea reprezintă un obiectiv important de ameliorare la plantele ornamentale. de mărimea şi numărul frunzelor etc. 10. irigarea etc. întrucât indiferent cât de frumoasă este o floare. La dalii. cu caliciul rezistent la crăpare. . nivelul de fertilizare. de dezvoltarea unor flori tipice ca formă şi dimensiuni.3. Majoritatea caracteristicilor de productivitate sunt fixate în baza ereditară a soiurilor şi speciilor de plante ornamentale. de asemenea. caracterul remontant constituie un element de productivitate şi poate fi considerat esenţial pentru asigurarea unei productivităţi ridicate. Alături de acestea. cel mult. cu un număr mare de flori. viu colorate. fără pete de făinare sau pătare neagră.2. flexibili dar suficient de tari pentru a nu se rupe sub greutatea florilor. La garoafe o bună calitate este exteriorizată prin flori mari. de parfumul emanat de flori. înflorirea eşalonată. de diverse culori şi nuanţe sau chiar în combinaţii armonioase de culori. durabile. semănatul sau plantatul eşalonat. care să se recolteze sau să decoreze simultan sau eşalonat.

de culori şi nuanţe diferite. În felul acesta este posibilă acoperirea unei perioade cât mai lungi de timp cu flori comercializabile. obţinerea unor soiuri rezist-ente la gerurile timpurii de toamnă este necesară tocmai pentru a se putea prelungi cât mai mult durata de timp cât aceste specii îşi pot etala calităţile decorative în parcuri şi grădini. Rezistenţa la ger Rezistenţa la ger este un obiectiv de ameliorare esenţial pentru speciile decorative destinate parcurilor sau grădinilor de flori (de exemplu trandafiri.). rezistenţa la ger şi iernare este deosebit de importantă şi constituie un deziderat urmărit în lucrările de ameliorare. La frezia sunt socotite de calitate plantele cu tija lungă.5. 10.3. 10.4. Epoca de înflorire Epoca de înflorire a speciilor horticole ornamentale constituie un obiectiv de ameliorare deosebit de important datorită. Principiul de bază rămâne acela că. la această plantă. trandafirii târzii.a. Tija florală trebuie să fie dreaptă şi suficient de rezistentă pentru a nu se îndoi sub greutatea florilor. flori mari. La crizanteme. crearea unor soiuri cu epoci de înflorire eşalonate. în eşalonarea epocii de înflorire a soiurilor de flori aparţinând diferitelor specii. care să cuprindă 6-12 flori frumos înserate. dispuse armonios. parfumate. O bună com-portare la gerurile din timpul iernii este hotărâtoare pentru supravieţuirea soiurilor cultivate în câmp pentru flori tăiate şi pentru soiurile de parc care iernează sub cerul liber. salvia. cu un parfum fin. de exemplu. cu inflorescenţe bogate. de culori şi nuanţe cât mai diverse. de peste 14 cm în diametru.3. pentru a nu le concura pe acestea din urmă.. iar florile cât mai divers şi frumos colorate. de toamnă.0-1.3. cu petale multe. gura leului etc. în primul rând. pe pedunculi lungi şi puternici care să le scoată dintre frunze şi să le expună vederii. salvia. 10. la diferite specii horticole. Se consideră că o floare de frezia este armonios proporţionată atunci când are lungimea cu 1-2 cm mai mult decât diametrul. este relativ simplu şi foarte bine cunoscut. La gerbera soiurile de calitate trebuie să aibă flori multe şi mari. tufele trebuie să fie de înălţime mijlocie sau de cel mult 1. ridică o serie de aspecte particulare. îndreptate toate în sus şi aşezate pe o singură linie. vor trebui să aibă epoca de înflorire înaintea crizantemelor. La ciclamen calitatea se exprimă printr-o înflorire abundentă. Inflorescenţele trebuie să fie uniforme ca mărime.3.La dalii. divers colorate şi. La trandafiri. Astfel. Bolile şi dăunătorii plantelor horticole . Florile trebuie să fie mari.2 m înălţime. Soiurile pitice de tip Mignon ca şi cele uriaşe sunt preferate doar pentru parcuri. de la foarte precoci până la tardive. Rezistenţa la boli şi dăunători Rezistenţa la boli şi dăunători constituie obiective avute în vedere în toate programele moderne de ameliorare a plantelor ornamentale (Munteanu. unor considerente de ordin economic şi abia în al doilea rând unor considerente de ordin estetic (Ardelean şi Sestraş. crizanteme. eventual. Parfumul florilor trebuie să fie atrăgător. La majoritatea speciilor ornamentale sunt de dorit soiuri cu epoci de înflorire diferite. Din punct de vedere economic. Obţinerea culorilor dorite la ciclamen nu constituie o problemă prea dificilă deoarece mecanismul ereditar al transmiterii diferitelor culori. gura leului ş. acestea nu trebuie să se suprapună pentru a nu da naştere unei concurenţe nedorite între diferitele specii floricole. 1999). 2000).

Chiar dacă există numeroase specii de plante decora-tive. La toate speciile ornamentale. au fost obţinute două noi soiuri de . sau umectate în prealabil. Noul soi de trandafir Golden Elegance. pot fi create noi soiuri. provine dintr-o mutaţie spontană identifi-cată la soiul Ambassador. iar la trandafir peste 300 de soiuri au fost obţinute prin selecţia şi înmulţirea unor mutante naturale. de cele aplicate la restul plantelor horticole. de regulă. 2002). nu numai că depreciază florile. La speciile horticole ornamentale. Cele mai frecvente şi periculoase boli ale trandafirilor sunt făinarea (Sphaerotheca pannosa Lev.). data înflo-ritului şi durata perioadei de înflorire. La astfel de specii. METODE DE AMELIORARE A PLANTELOR DECORATIVE Pentru realizarea obiectivelor de ameliorare stabilite prin progra-mele de cercetare la plantele decorative. folosindu-se. obţinute prin selecţia unor mutaţii spontane. cu flori roşii-portocalii (Wagner. cu ajutorul acestei metode. bolile şi dăunătorii pot constitui adevăraţi factori prohibitivi ai producţiei. la crizanteme circa 400 de soiuri au fost.). frecvenţa de apariţie a mutaţiilor naturale este suficient de mare pentru a justifica efortul necesitat de identificarea. În cadrul soiurilor şi speciilor de garoafe cultivate. de aceea. iar la frezii. bienale. în esenţă.ornamentale depreciază cantitativ şi calitativ producţia. tuberculilor etc. Cluj-Napoca (1995). Dintre bolile care afectează garoafele. este de-a dreptul impresionant. precum şi la alte boli ale trandafirilor. razele Roentgen sau izotopii radioactivi Co60 şi P32. trebuie să se utilizeze metode de ameliorare adecvate. dar provoacă şi pierirea în masă a plantelor şi compromiterea culturii. rezistenţa la rugină (Uromyces cariophyllinus Schrank-Winter). iniţial. care pot conferi sursele de gene necesare pentru crearea unor noi soiuri. La gladiole se urmăreşte obţinerea unor soiuri rezistente la pătarea tijelor (Ascochyta gladioli Schl. sunt uşor de perpetuat şi înmulţit chiar şi mutaţiile somatice care nu se transmit prin înmulţirea sexuată.000) există unele cu o bună comportare la atacul acestor boli. Inducerea artificială a mutaţiilor poate spori frecvenţa de apariţie a unor mutante interesante. În cadrul numă-rului imens de mare de soiuri existente la trandafir (peste 30. tratamentele mutagene se aplică seminţelor uscate. rezistente la bolile respective. astfel că prin alegerea unor genitori adecvaţi acestui obiectiv. creat la S. metodele de ameliorare nu se deosebesc.1. tipul de creştere. destinate în principal culturilor protejate. crearea unor noi soiuri cu rezistenţă genetică la aceste boli constituie teme importante de cercetare în multe centre de ameliorare din lume (Wagner. vigoarea acestora. astfel de mutaţii afectează forma. La gura leului se cunosc peste 440 de asemenea mutaţii. cu diferenţe majore între ele. polenului. cu flori galben-aurii. talia plantelor.). în lucrările de ameliorare se urmăreşte. rugina (Phragmidium disciflorum James) şi pătarea neagră (Diplocarpon rosae Fr. boală care. La noi în ţară.D. mărimea şi culoa-rea florilor. perene). 10. variabilitatea rezistenţei la această boală este destul de pronunţată.) şi la rugini (Uromyces gladioli Pass. 10.4. bulbilor.C. simple mutaţii spontane. în principal. Numărul soiurilor de plante ornamentale. rezistente la atacul de rugină.4.P. obiectivul principal al ameliorării pentru rezistenţa la boli îl constituie obţinerea unor soiuri imune la Freesia virus 1. în ceea ce priveşte biologia plantelor (anuale. La majoritatea speciilor horticole ornamentale. iar pentru unele specii. tipul de polenizare preferat (autogame sau alo-game) şi modul de înmulţire (seminal sau vegetativ). Selecţia mutantelor spontane şi induse Selecţia mutantelor spontane şi induse este o metodă simplă şi eficace de ameliorare a plantelor horticole ornamentale. 2002). Metoda selecţiei mutaţiilor naturale este uşor de aplicat la speciile horticole ornamentale care se înmulţesc vegetativ. selecţia şi înmulţirea unor mutante valoroase.

daliile. Seminţele uscate a majorităţii speciilor floricole se supun unor doze de 15-30 Kr. dalii şi gladiole). 10.). hibridă. Hibridarea intraspecifică Hibridarea intraspecifică constituie o metodă de bază folosită în ameliorarea plantelor ornamentale. În ameliorarea a numeroase specii ornamentale se recurge la încrucişarea unor genitori din specii diferite. La speciile ornamentale. Acestea constau în faptul că la hibrizii naturali nu se cunoaşte provenienţa polenului şi. Obiectivele de ameliorare urmărite prin utilizarea hibridării inter-specifice sunt numeroase. este necesară urmărirea unui volum foarte mare de material biologic hibrid pentru a avea şansa depistării unor plante elită valoroase.4. 10.gura leului (Aniversarea şi Start). astfel că sămânţa rezultată în urma polenizării libere a unor plante reprezentative dintr-un soi valoros este. aparţinând aceluiaşi gen (de exemplu la trandafiri. Nivelul DL50 variază în funcţie de organul tratat şi starea acestuia. zambilele etc. iar selecţia se face numai pe baza cunoaşterii formei materne. Semănarea acestor seminţe.6 Kr.0 Kr. Şansele identificării unor astfel de plante sunt mai mari atunci când în apropierea soiului de la care se recoltează seminţele sunt amplasate soiuri valoroase. elitele valoroase pot fi alese încă din F1 şi apoi înmulţite vegetativ. prin urmare. în cea mai mare parte. Când tratamentul mutagen se aplică gameţilor (polen) doza cea mai adecvată obţinerii de mutaţii este cuprinsă între 0. 10. genitorul patern. iar pentru bulbii de gladiole şi ciclamen doza de 10-15 Kr s-a dovedit cea mai eficientă în inducerea unei frecvenţe ridicate a mutaţiilor. citată de Ardelean şi Sestraş. Hibridarea interspecifică Hibridarea interspecifică la plantele horticole ornamentale este cunoscută şi folosită în practica ameliorării încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. selecţia hibrizilor valoroşi şi înmulţirea acestora pe cale vegetativă constituie principalele faze ale metodei selecţiei în hibrizi naturali la speciile ornamentale. Selecţia în hibrizi naturali Selecţia în hibrizi naturali este o metodă destul de larg aplicată şi în prezent în ameliorarea speciilor ornamentale. obţinându-se în acest fel hibrizi interspecifici.4. din care prin selecţie să poate fi alese formele dorite. Datorită capacităţii majorităţii speciilor horticole ornamentale de-a se înmulţi cu uşurinţă vegetativ. fără teama de a pierde caracteristicile lor valoroase datorită segregărilor ulterioare. De asemenea. printre acestea fiind incluse următoarele: obţine-rea unor soiuri de plante ornamentale cu o înflorire . 1973.6-1. ca mutaţii artificiale induse soiului Rubin (Felicia Iliescu. în timp ce pentru seminţele umectate nivelul DL50 coboară la 4-8 Kr. Combinarea într-un hibrid a însuşirilor valoroase de la două soiuri aparţinând aceleaşi specii constituie o cale sigură de obţinere a unei variabilităţi ample.2.4.2-0. se manifestă la aplicarea acestei metode şi în ameliorarea plantelor decora-tive. datorită simplităţii şi eficien-ţei sale. metoda hibridării intraspecifice este mult mai operativă decât în cazul aplicării ei la legume sau la alte plante care se înmulţesc exclusiv prin seminţe. la celelalte specii horticole. Dezavantajele semnalate anterior. la care se manifestă o foarte mare variabilitate. Bulbii de lalele se supun unor doze de 0. Cele mai multe specii ornamentale sunt alogame (trandafirii.3. 1999).4. care ar putea furniza polenul necesar fecundării florilor.

metoda prezintă avantajul că. în special atunci când se încrucişează genitori cu genoame neomoloage sau cu grade diferite de ploidie. extinderea în cultură a hibrizilor comerciali apare pe deplin explicabilă. butaşi etc.). tubero-bulbi. odată creat un hibrid comercial. ea trebuie înlăturată prin metode adecvate. La speciile ornamentale care se înmulţesc vegetativ. dacă sunt valoroşi. în urma hibridării interspecifice se obţin adesea hibrizi sterili. La speciile ornamentale cu înmulţire vegetativă.abundentă. la garoafe. Diversitatea mare a speciilor ornamentale în cadrul fiecărui gen oferă posibilităţi practic neli-mitate acestei metode de ameliorare. La fel ca la alte specii horticole. acesta va putea fi înmulţit şi menţinut pe cale vegetativă (prin bulbi.5. 10. sterilitatea hibrizilor interspecifici nu constituie un impediment prea mare. atât la cele cu înmulţire prin seminţe cât şi la cele cu înmulţire vegetativă. rezistente la boli şi dăunători. lalele.). fără să fie necesare etapele caracteristice producerii seminţei comerciale hibride (autopolenizare continuă în condiţii de izolare pentru menţinerea liniilor consangvinizate. şi la speciile ornamentale. crizanteme etc. dacă apare. dalii. Astfel. rezistente la ger etc. Consangvinizarea şi heterozisul Obţinerea liniilor consangvinizate şi crearea hibrizilor comerciali reprezintă metode de ameliorare tot mai mult utilizate la plantele decora-tive. . La speciile ornamentale care se înmulţesc prin seminţe.4. remontante. încrucişări permanente ale liniilor consangvinizate în loturi de hibridare pe baza unor anumite formule parentale etc. pot fi perpetuaţi şi înmulţiţi vegetativ. deoarece aceştia. sterilitatea hibrizilor interspecifici trebuie evitată sau.

The Pear Breeding Program of the United States Department of Agriculture.Genet. 4.H. R. T. D.Shixi. Sci. E. 16. Blazek. 403. Ardelean . Alston. 539. In: Genetic Resour-ces of Temperate Fruit and Nut Crops. 1990. 12. L. J.. 1986. USACN.. C. Ballington jr. R. Resistance to Pear Psylla Nymphal Feeding of Germplasm from Central Europe. 363-365.. Bernacchi. S.. J. Ed. 381-397. Y. Gainesville. Tipo Agronomia. S. Genet. M. T. 97.BIBLIOGRAFIE 1. Nr. 95-99.. Bell. R. Beck-Bunn. Baojiang L. Amelior. 12. 133-135. Alston. XXVII. M. J.. Plant. 257-258. 1994. Resistance Genes in Apple and Biotypes of Dysaphis devecta. B. Acta Hort. Uhlig. for Hort. 22. Petiard. Cluj-Napoca. J. Childers (eds. 1969. Lopez. Grapes (Vitis). Reisch. 169. H.). van der Zwet. F.Havey. Ed. Similarities and Relationships among Open-Pollinated Populations of the Bulb Onion as Estimated by Nuclear RFLPs. 487. 1965. Capacitatea generală (CGC) si specifică (CSC) de combinare în diferite tipuri de combinaţii parentale.. 18. L.J. 9.Cytol. P. 40-42.J. Ardelean. 46/2. Sestraş. J. 1970. Blake.. II. Acta Hort. Tanksley. Cluj-Napoca. Precocitatea intrării pe rod a hibrizilor de măr pe rădăcini proprii. R. Apahidean. Bekov. 8.. J. AcademicPres.. N. Response of Apple Cultivars to Mildew (Podosphaera). Acta Hort. Stn. Îndrumător de lucrări practice... J.. Advanced Backcross QTL Analysis of Tomato. Quiros. 607-614. M. 11. Briggs. 6. Ed. Ed. Cluj-Napoca. J. Contribution à l’étude de la stérilité mâle de l’oignon (Allium cepa L. Alleweldt. International Soc. Cluj-Napoca. M. Ameliorarea plantelor horticole şi tehnică experimentală. M. Moore and J. Ballington jr. 7. Identification of QTL for traits of agronomic importance from Lycopersicon esculentum. Rep. Eshed. 1995. Apostol. Cultura legumelor. N. 3. Kaczmarek. 1990. In: The Pear... 75-81. 14. 1999. Construc-tion of a Genetic Map for Brassica oleracea Based on Ests from the Arabidopsis Thaliana Genome.. R. Segregation and General Evaluation of Spur Type or Compact Growth Habits in . L. 2003. Horticultural Publications. Precocity and Productivity in Some Sweet Cherry Crosses. Bark. M. Bul... I.Guiyong. R. 21. Berninger. 2003. F. 622. D.. 1999. Pomona... Ardelean. 20. V. 5. Ed. O. International Soc. F. Can. Blazek. 233-240. Appl. J. D. Genet. Acta Hort.Appl. 1985. Vol. 1982. 538. Usage of Genetic Marks by Tomato Selection of the Perspective Varieties and Heterosis Hybrids. D. 1995. 87. R. Sestraş. 1992. Briggs. AcademicPres. 183-199. Cluj-Napoca. 90. 1998. van der Zwet and N.. 2. Delseny. 1992. J. 343-345. J. for Hort. E. Moore and J. F. Ameliorarea plantelor horticole. 2. 373-376. 17.. Babula.. Ghidra. Sestraş. Birkholz. H. R. 1977.. L. M. Sci. A-H. Bell. 15.. Wageningen.. H. Bell. Managementul producerii de sămânţă şi material săditor. Zamir. Theor.). 23. Appl. 19. Tipo Agronomia. G. 21-25. Acta Hort. Osama. Wageningen. Ameliorarea plantelor horticole. Soiuri tetraploide de măr.. Studies on the Inheritance and Selection of Sweetness and Acidity of Apples. Ann.. R.Biol. B. Acta Hort. Ardelean. Alston. Cordea. 105114. F. M. Inheritance of Hypersensitivity to Rosy Apple Aphid Dysaphis plantaginea. In: Genetic Resources of Temperate Fruit and Nut Crops.. C. 2000. Ann. Malling Res. Spiegel-Roy. M. 15.. R. Sadowski.... for 1968. 2004. 10. 13. 2000. B.. Theor. 1994. Hungarian Resistance Breeding in Sour Cherries. A. V. Pears (Pyrus). Ardelean. Rev. T.

2003. Boonprakob. 24. et C. nipponica. Horticultura. 481525. 1984. Acta Hort.Andrieş. 39.R.. D. D./Salm. Bouvier.Ghidra. 2000. 4. J. T. I.S. 44. Amelioration de la resistance de la vigne au mildiou (Plasmo-para viticola (B. 2002. Roman. N. N. Bouvier L. Sarpe. R.Sestraş. Branişte. 31. – Institutul de Cercetare şi Dezvoltare pentru Pomicultură Piteşti-Mărăcineni.. P. 1956. Conphys. 2002. 2000. 484. N. 257-262. et de T.. Lespinasse. Guerif. Rm. Acta Hort. 2002... 1994. Realizări privind obţinerea de noi soiuri de măr şi păr rezistente la rapăn şi făinare. 2002. 34. 1997.Ivan. A. Cosmulescu. Ann.Şerboiu. 1981.. 33. U. Ceres. dpw. Ed. Părul.Struss. Boškovič.Apples. 38.. 538. N. 577.. Botu. F.. 35. 538. 43. 41. Boritzki. N. The Evaluation and Classifi-cation of Growth Vigor of the Plum Cultivars Grafted on Various Rootstocks. 2000. Schuster.. p. 1998. The Genetic Control of Pollen Fertility. 623.. 20-22.. A. htm. Horticultura. 505-510. Boškovic. 596. Cercetări şi realizări în ameliorarea genetică a speciilor seminţoase din România. Boškovič. Plantes. 528.. 45.. 351-354.. Cultivar Identification in Sweet Cherry (Prunus avium L. M. E. 29. Evaluation of Vitis aestivalis and Related Taxa as Sources of Resistance to Root-Knot Nematodes. et C. 538. S.Cerovič. Annales de l’Amelioration des Plantes. I. First Doubled Haploid Plants of Pear (Pyrus communis). 484. Branişte. Acta Hort.Tobutt. 46.Plieske. Ed..R. R.. 249-254. K. C. A. Boyden. Grapevine Genetics and Breeding Facing the Challenges of the 3rd Millennium. Gh. C. 283-290. Boubals. Pomicultura modernă şi durabilă.R.Godeanu. 36. Lespinasse. Acta Hort. Mildew (Podosphaera leucotricha Ell.. 1986.) Berl. Volum omagial. I... 89-95.Byrne.. Boubals. Recherche de geniteurs de resistance. Acta Hort. L. 473-476.. Boubals.3. J. P. 1990.. Recent Advances in Cherry Self(In)Compatibility Studies.... L. Amel.Botu. N. Botu. 1994. K.) Berlese et de Toni).. Fresh Consumption Tomato Performance of a Local Landrace and Derived Lines. L.. M. Ceres. 1998.) Susceptibility in Apple Progenies with Segregation for Scab Resistance. Parnia. din Craiova. I.S.Sonneveld. 28.. Blazek. Polenizatori recomandaţi pentru soiurile zonate de măr şi păr. 2000. N.. Acta Hort. Botu.. Acta Hort. Ed. 40. C. 16-20. D. P. Acta Hort. 139145. Bletsos. 2003. R. K.Achim.. V. D. 30. Branişte. Acta Hort. Y. In: Fondul de germoplasmă la speciile pomicole existente în România. 30 de ani de activitate (1967-1997). 622.nl/ pv/res 2000. 2003.Andreieş. Cultura părului.wau.. 299-306.A. 321-324. 1 a 236. Nr. Botu. Djulbic.. I. M. 25. 2000. Acta Hort. . I. N. Acta Hort. Acta Hort. I. Ameliorarea plantelor horticole.) et leur mode de transmission hereditaire. Pollenizing and Fruit Set for the Prunus Domestica L. 37. Bucureşti. Selection of Sweet Cherry Seedlings Homozygous for Self-Compatibility. Botu. Fusarium Resistance in Tomato.. 32.Rădulescu. 1959. Bonnema. 21-44. M. Branişte. Acta Hort. et Ev. Branişte. Species Composition of Japanese Plum Founding Clones as Revealed by RAPD Markers. G. Rev.Tobutt. 26. Plum Cultivars. Acta Hort. ICPP Piteşti-Mărăcineni. M.. A Linkage Map of Isoenzyme Loci in the Cherry Progeny Prunus avium ‘Napoleon’ x P. Branişte. 577. 538.. Nr. Karyotype Analysis of an Haploid Plant of Apple (Malus domestica). 579. www. 27.Baciu. 47. Soiuri rezistente la boli şi dăunători în pomicultură. R. 173-175. Botu. Reprografia Univ. Vâlcea. M.Goulas. 317. Bucureşti. Y. D. 95-100.H. 2. 339-346. 2000. 25-32.Iacobuţă. Cousins. G. M.) using AFLP and Microsatellite Markers. Contribution a l’etude des causes de la resistance des Vitacees au mildiou de la vigne (Plasmopara viticola (B.Tobutt. 42. KRussell.

Brown. 67. The Inheritance of Mildew Resistance in Progenies of the Cultivated Apple. Plant Cultivar Identification and Registration . 59. 52.Bssett.Chong. Did. E. 625. and Compositional and Technological Parameters Linked to Tomato Quality in Advanced Backcrosses of Wild Tomato Species to the Cultivated Tomato. 62.. 50. S. Brown. Cultura părului. 1994. 51. Gh. Rep. 65.. Vol. 1969. S. E.W. 53.for 1968. Sources of Pest Resistance in Apple Cultivars.. 1999. Cercet. Bucureşti. Genetic Engineering of Pear for Increased Fire Blight Resistance. 1999. III. N. Acta Hort.. 1993. 22.).Moore. M. M. T. Stan. 63. J. Popescu. M. 1992. 1972. Căzăceanu. V. 27.. J. In: Sortoizucenie i selecţia pladavâh cultur. Acta Hort. 68. In: G. Teză de doctor habilitat în ştiinţe agricole.Tanksley. Moldagroinformreklama. Brown. S. V.Malling Res. Vol. Christensen. 61.. M. Bus. P. Reynoird.Voirol. Chişinău. 58. 57. Resursele genetice existente şi importanţa lor pentru lucrările de ameliorare a viţei de vie la S. Pear Biotechnology: Recent Progresses and Future Breeding Applications. Cracking in Cherries. Genetic Improvement of Vegetable Crops.). Acad. R.Bergh (eds. Chevreau.Stn. 538. I. 153-162. A. Camlin. în Moldova. Horgoş. 1994. 3 (109). Genet. Scandinavica. în Moldova. 2002. Cabbage. M. Acta Hort. 1997. 56.Rikkerink. Bucarciuc. Casa Cărţii de Ştiinţă. Inheritance of Downy Mildew Resistance in Table Grapes. 2000. 8. J. Caimacan. M. Ameliorarea plantelor horticole şi tehnică experimentală... 133-140. Mourgues. Bucarciuc. West Lafayette. J. John Wiley and sons. J. 379-386. Ed. agr. Gh. 2002.Kalloo and B. 1982. Ed. Branişte. Janick (ed. 596. Apple Breeding: Objectives. V. Journ.Fulton.H. F. .M.C.Pétiard. Moldagro-informreklama. E. 1959. Ed. Oxford. agr. Apples... Samplodnost i vzaimcopâliaemost sortov iabloni. 37-47. Brown.V. Gh. In: Plant Breeding Reviews.. Rep. 2003. Doina Damian. Calistru. Bucheli. 54. Determination of Cracking Susceptibility. S. Evelina Rudi. N.. Gardiner. Colograf-Com. 124 (3). 66. Acta Agric. 262-267. 60. Amer.. F. şi Ped.Crête.. N. 2000.. H. Pergamon Press.. Press. M. 3-37. Ed. Strategies and Successes.V. C.Alekseev.. Compact Fruit Tree. Malnoy. Gheneticeskii analiz priznakov sortov iabloni pa patamstvu da vstuplenia ghibridov v pladanosenie. 283-288. 1975.the Role for Molecular Techniques.. Moldova. A. Janick and Moore (eds. 159-162. K. K.. Science. 1997. 2001. In: Fondul de germoplasmă la speciile pomicole existente în România. Brown. G. Cimpoieş. K.48. V. S. Iaşi. Budan.P. 70. Lauer. Vişinul. Acta Hort. B. 283-288. Analysis of Quantitative Trait Loci for Flavor. Cercet.Landry.Zăvoi. F. Inst. Acta Hort.. Chişinău. G. Ciofu. R.N. F. Calistru.. 541-547.. A. Pomicultură specială. Cluj-Napoca. Ştiinţa Chişinău.E.Georgescu.Ghidra. C. Berar.López. Marker Assisted Selection for Pest and Disease Resistance in the New Zealand Apple Breeding Programme. 81-88. Genetics of Apple. Studiul soiurilor şi ameliorarea genetică a mărului în Republica Moldova.S. A... G. Contribuţii la cunoaşterea unor însuşiri tehnologice ale boabelor la unele soiuri de struguri pentru masă create în România. Bucarciuc. Apahidean. 1991. 542. ICPP Piteşti-Mărăcineni. Doina Damian. Brisset.D.. Bucarciuc. S. Ranatunga. F. 2003. Chişinău. Briggs. 1991. V. Chiang. Hort. P. Cimpoieş. Băişan.. N. Indiana. P. V. J. 49. P.McNew.Popescu. 69. S. V.O. In: Sortoizucenie i selecţia pladavâh cultur.V. Euphytica. Chilom. Şt. 71.). P. 3 (109).. F. 538. Gh. S. 639-643. Vol. I. 55. V. V. 2001. B. In: Advances in Fruit Breeding. E. Soc. Purdue Univ.9. V.Alston.Fenn. Soiuri de măr.. Chevreau.P. R. p. 141-145. 64.

505-509. In: Progress in Temperate Fruit Breeding. 484. Acta Hort. onion. Genetica plantelor horticole. Minoiu. Cramer. 1999. S. Genetic Immunity to Apple Mildew Incited by Podosphora. Korban. O' Connor. 1993. Conphys.. I. NuMex Chaco Onion. Voordeckers. Cociu. Cociu. 2002. 225-226. McRae. 339.. 34 (4). De/ Genres/Idb/Vitis) European Vitis Database (http://www. V. C. Bucureşti. Botu. în Moldova.. R. Eibach. Berlin. J.. 76. Cercet. Metode de cercetare în ameliorarea plantelor pomicole. 36 (7).. I. Jung. 577. 145-166. V. N. I.. www. 84. J. Gh. QTL Analysis of Disease Resistance in Interspecific Hybrid Grapes. Dathe. Ceres. 311-323. 2003. S.. Havey. 2001. Acta Hort. 1337-1338. 275-277. J. HortScience..Dainet. Weeden. 91. K. Botu. 1981. Crosby. P. 75. Soiurile noi . J. 74. 1992. 79. C. A. V. The World Pear Industry and Research: Present Situation and Future Development of European Pears (Pyrus communis). 589-593. 83. Corbaz.. Une nouvelle race de tavelure brise la résistance Vf. H.. 1989. Grapevine Cultivar Müller-Thurgau and its True to Type Descent.) et le Poirier (Pyrus communis). 2002. T. 93. V. Dayton. R. E.. HortScience. P. Euc. Vol. 82. Cramer.J. 80. A. . Br. Sanford. Bucureşti. Ann.factor de progres în pomicultură. Potenţialul agrobiologic al unor soiuri apirene studiate în ecosistemul viticol Copou-Iaşi. G. Performanţe româneşti în viticultura şi oenologia secolului XX. V. 623. I. Ljubanovic-Ralevic. ΒCarotene Content and its Changing Dynamics in „nor” and „rin” Tomato (Lycopersicon esculentum Mill.. 147-150. Goffreda. Dettweiler. J. Gartenbau. Corgan. Surlan-Momirovic. 528.. 2003. 215-216. 217-222. 251-282. Pl. Response to Root-Knot Nematodes in a Vitis Monticola Hybrid Population. Biochemical. nmsu. Bucureşti. 3 (109). I. pdf. Comparison of Open-Pollinated and Hybrid Onion Varieties for New Mexico. Cousins. în Moldova. 2000.) Genotypes. ClujNapoca. Cociu. HortScience. E. Susic. 95. D. Publ. S. 35. Decourtye. S. 1988. Şt. N. A. D. Cvikic. Descriptive Sensory Analysis and Correspondence Analysis to Select Apples for Fresh and Processing Markets. 46(3). Deckers. Oprea. S... Acta Hort. 9. edu /Publications /PDF/ Hybrid vigor. 319-324. 1967.Ceres. Ed. C. 77. Ed. 12.. Cramer. 2003. V. 2002. Deslauriers. I.. 1997. K. M. L. 587. P. 1997. B. 145-149. agr. I. 85.. Dettweiler. 63-65.Dainet. Morphological.. Pecknold. Şerboiu. 603. 1990. D. I.Atanasiu. 3 (109). The Value and Perspectives of New Plum Cultivars Obtained in Romania. T.. 1994. Ed. Ed. E. E. agr. Breeding Apples for Scab Resistance: 1945-1990. Cotea. d'Arboriculture et d'Horticulture.. 90. Ed. Turcu. 94. Prunul. Tratat de legumicultură. Vol. M. Barbara. V. C. 25(5). Lauver. 1977.. Dacia. Kluver Acad. Abruda. A. Z. Cercet. Vol. and Molecular Markers in Onion. Amelior. A. Godeanu.. Vitis 39 (2). F.. 1998. Ceres. 78. Acta Hort. Pasc. F. M. Pomicultura. 243-265. 72. A. Calistru. Sect. Revue Suisse de Viticulture. Cociu. 81. Crăciun. Doina... R. C. L. 87. 86. 1997. M. 69-74. S. 2000. Zdravkovic. 1999. Ries. Meet.. 88. Ceres. 89. Botu. The Two Vitis Databases as Tools for Germplasm Management Vitis International Variety Catalogue (http://www. Reisch. 4753. 579. Acta Hort.. Schoofs. P. Apple and Pear Breeding in Bulgaria. Zyprian. Botu. Bucureşti. Etude de quelques caracteres a controle genetique simple chez le Pommier (Malus sp. Acta Hort. Damian. Progrese în ameliorarea plantelor horticole din România.De/Eccdb/ Vitis). 92. I. Töpfer. M. Janick. 17. Cociu. Acta Hort. Gh. B. N. Dalbó. 73. Savin.. Modoran. Fruit Varieties Journal. Djouvinov.. Ed. 2003. Beschädigungsuhemfindlichkeit der Fruchtein michtigs zuchtziel der Apfelzüchtung. Pr.

2000. Patronatul Horticultorilor din România. Purdue Univ. 103Earle. A.. Kluver Acad. D. 212-213. Proc.. S. Publ. Biochemical Pathway. L. Simon. 102Dziedzic. 1987. W. Acta Hort. Investigations on the Inheritance of Resistance Features to Mildew Diseases.D. A. Acta Hort.. 97. A. 538.Roush.. Recherche de resistances a la tavelur de pommier. Press.96. Acta Hort. Univ. F. 109Fischer. 528. K. 1975. In: Progress in Temperate Fruit Breeding.. M. W.Miroschnichenko. V. Bazzi. Indiana. I. Regeneration and Agrobacterium Transformation of Sour Cherry Leaf Discs. 2000. A . 613.. 1988. R. 348-366.. 461-466. Sect. L. 359. Dondini. West Lafayette. 115Fobes. 1995. Progress in Tomato Biotechnology. Indiana. Br. 113Fischer. C. D.A. J.. Journal. Acta Hort. Walker. 112Fisher. E.. In: Advances in Fruit Breeding. 2002. Dolgov. 596. of the 1988 Pacific Northwest Cherry Production Shortcourse. 104Eibach. Fruit Var... Acta Hort.. Reactivity of European Pear (Pyrus communis) Progenies to Fire Blight (Erwinia amylovora). 1996.. 2000. Cherries. A. Purdue Univ. Estimating the Genetic Diversity among European Collections of Grape Phylloxera (Daktulosphaira vitifoliae Fitch) with AFLP-PCR Markers. Acta Hort. p. 108Fischer. Qualitatsbeeinflussung durch Züchtung beim Apfel. Cloning and Characteriza-tion of Resistance Gene Analogs (RGA) in European Pear (Pyrus communis). Br. M. Evaluation of Spontaneous Plum Pox Virus Infection of Plum and Prune Varieties.. Search for Polygenic Scab and Mildew Resistance in Apple Varieties Cultivated at the Fruit Genebank Dresden-Pillnitz.. 114Fischer. S. L. Observations of Ovules of Some Plum Cultivars after Pollination „In Vitro” Conditions. Paralela 45. 130-153.Shelton. V.M.. 1994. M. M.Tartarini. 577-580.. 117Forneck. M. V.Lech. C. In: Progress in Temperate Fruit Breeding. 2000. 229-234. 2002. Sansavini. 131-135. The „Wijcik Spur McIntosh”. 1993. 1983. 111Fischer. Press. 119Freeman. E. A. 27(4).). Agrobacterial Transformation of Apple Cultivar and Rootstock. S. M.. Resultats et strategie pour assurer la stabilite de la resistance. Meet. 207210. A. Erwerbsobstbau. 619-624. Chen. p. Acta Hort. Pr.. 105Einset. Improving Cherry Quality..Metz. 71-77.T. C. S. W. 2002. Bondarenko. Charlotte Pratt. Pr. 35(6). Janick and Moore (eds. 201-207.). P. Cultura legumelor în câmp. Barringer. C. Meet. Euc... R. Acta Hort.Malodobry.. Revue Suisse de Viticulture. Miller. 49(4). D. 155-158.Lech. E. R. R. S. 211-214. Kluver Acad.. 91-96. Janick and Moore (eds. 1995. H. Dondini. 537-540. Results on the Stability of Scab Resistance in Apple Breeding. 596. Euc. 107Fischer. S. F. Costache. Grapes. Sansavini..M. Stoian. 1997.. 1975. C. 273-282. Dunemann. Tartarini. Bongue-Bartelsman. In: Memorator horti-viticol. 106Facteau. Acta Hort. Artamonova. and Phenotype for the Improvement of Fruit Color and Juice Viscosity. Acta Hort.. Breeding Apple Cultivars with Multiple Resistance. R. Washington St. 538. Z. D. T.N. 101Dumitrescu. In: Advances in Fruit Breeding.. Acta Hort.Schestibratov. T.. d'Arboriculture et d'Horticulture. State of the Art of Genetics and Breeding of Processing Tomato: a Comparison of Selection Based on Molecular Markers. Ed. Malaguti. E. 100Drăgoi. Acta Hort. 1994. Blaich. 98.. Variabilitatea şi ereditatea la prun. 484... 2003. Sect. 116Fogle.. 2000. 161-168. J. C.. S. West Lafayette. 538. Firsov. 110Fischer. 99.. 159164. Bucureşti. 2000. M. Dolgov. 528. D. Evidence of Simple Genetic Control of Sugar Type in Carrot . Männel. Multiple Resistant Apple Cultivars and Consequences for Apple Breeding in the Future. M. 1998. Acta Hort.. A. Scurtu.Nocelli. P. 407. 1994. 200. Publ. C.. 118Francis. Advances In Transformation Technology for Vegetable Brassica. 577. R. E.

An. W. 1994. F. Lamb. I. Hort. Acta Hort. 1993. Nr. p. Cluj-Napoca.C. 1996.. Sestraş. Comportarea unor soiuri şi elite de păr la atacul produs de puricele melifer (Psylla pyri L. H.. 125 de ani. D. J.. 4. 1983. R. Schliephake. Simp. W.. 1992. 2 ed. D. 2002. Bul. 1994. 131Ghidra. R. Sestraş. NJ. 1997.). 140Hallidri.. R. 225-232. 484. Facult.). 121Gercheva. Facult. 24 (1). Soiul de păr “Ina Estival”. Cercetări privind ameliorarea speciilor pomicole seminţoase la Staţiunea Horticolă Cluj.. 129Ghidra. Comportarea unor soiuri si elite de păr la atacul produs de puricele melifer (Psylla pyri L. M. H.P. E 7-47. Amer. USACN. Aldwinckle. V. V.. 1998.. P. J. 122Gessler. R. H. R. J. Uj almafajtak a konzerviparnak. Ameliorarea părului în direcţia obţinerii unor soiuri de tip „spur”. Z. 137Granger. 132Ghidra.. G. 20. 579. USAMV. R. Acta Horticulturae. Şt. 1992. Englewood Cliffs.. 1985. E 7-54. U. Fischer. J. M. D. Străulea. 23. 50-54. 2002. Processing and Quality Evaluation. A. 1985. 2001. Aldwinckle. 165-168. 2000. Acta Hort. A.. Sestraş... Cluj-Napoca. Richter. Transformation in Apple for Increased Disease Resistance. Mariana Dejeu. Simp. CT. Mariana Dejeu.. USAMV Cluj-Napoca. Bucureşti. Realizări şi perspective în ameliorarea părului la Staţiunea Horticolă Cluj. CSIOS. 123Ghidra.. 133Glantz.. 180182. Sestraş.. R. Acta Hort. Nyeki. C.Ardelean. 355.A. V. HorScience. C. Editura AcademicPres.. 1995. K. Lucr. simp. 117-122.Grape Varieties . HortScience. A-H. Ardelean. Toth. 134Goonewardene. 1998. Acta Hort. K. Plant Breeding for Mankind. Acta Hort. Kocsis. Lotter. V. Howard.. Sestraş. F. V. un nou soi de păr obţinut la SCPP Cluj-Napoca. 1994. Grape Phylloxera . S. 33-40. 35-63.. 125Ghidra.. Westport.. . 577. A. 1994. Sestraş. M. 124Ghidra. 127Ghidra. Acta Hort. M. şt. Plant Evolution and the Origin of Crop Species. 271-276. Lucr. J.. 46/2.. E 29-56 and E 31-10 Apple Germplasm with Multiple Pest Resistance. M. 47-63. 139Habekuss. şt. A. 1085-1087. Şt. 213-215. Ardelean. XVIII. Lucr. M. Pertena. ses. Sestraş. PiteştiMărăcineni. Results of Plant Breeding During the Last Decades in Relation to Resistance Against Pathogens. L. 136Granett. Walker. G. 473. V.. „Horticultura Clujeană XX”. 121-130. Cluj-Napoca.(Daucus carota L. “Virgiliu Hibernal”. vigoarea pomilor şi producţia de fructe la păr. V. Ed. Sestraş. J.. Hort. M. P.. celei de a IV-a ses. 126Ghidra. J.. R. No. V. Academic-Pres. 120Gallot. Embryo Rescue of Early Ripening Plum Cultivars. Lucr. Winkler. Sci. Ardelean. 138Gregor. Ardelean. Inc. Budapest. Soc. C. S. D. 48/2. 141Hancock...Sestraş. I. M. M. Lucr. Vol. 2000. 167-169. Hort. Lucr.Grape IPM. F.. C. Mapa documentară ICPP Piteşti-Mărăcineni. Self-Incompatibility Test in Cabbage (Brassica oleracea var. capitata). A. 538. M. 1989. 130Ghidra. Stösser. Cluj-Napoca. Tomato Production. Omer. Hartmann. 2000. şt.. Norelli. Corelaţiile fenotipice dintre tipul formaţiunilor fructifere. I. Variabilitatea unor caractere ale vigorii pomilor şi productivităţii existentă în fondul de germoplasmă la păr. 83-90.P. V. Resistance to Powdery Mildew from some smallfruited Malus Cultivars. Proesler. Reproductive Behaviour and Incompatibility in ‘Stella’ Sweet Cherry. Egerer. V. Resistance of Apple to Spider Mites and Aphids. 359. AVI Publishing Company.). A. A-H . 2000. 239-242. 3-50.S. V. Cultivar Identification in Prunus Domestica using Random Amplified Polymorphic DNA Markers. 135Gould. R. 177-179. H. Zhivondov. 33-38. 376-381. 108. Ameliorarea părului pentru o vigoare mică de creştere a pomilor. R. Klotzsche. An. AcademicPres. R. 36. 142Hanke.. Kerteszet es szöleszet. Prentice Hall. Oltean. R. 33. Ed. Mariana Bănuţ.. G. Acta Hort. Bul. Hiller. Străulea. E. 538. Sestraş. R. 128Ghidra.

. 1-2 (43-44)/2002... K. E.Amer. West Lafayette. McKenzie.. Brandt. 2003. 167Kelsey. 166Kellerhals. 1961. Acta Hort. O. 339-344. Reben. Selection for Shelf Life in Pears. E. a Forgotten Monocot. In: Methods in Fruit Breeding. 155Isaev. A. J. und Weinbau.. R.. F. S.Press. H. 2000. Barna. Bradeen. 2002. Sinica. Utilization of Vitis Riparia for the Development of New Wine Varieties with Resistance to Disease and Extreme Cold.izd. Acta Hort. 1994. J. Agricultura. Davis. 31. Vol. Hărşan. Sestraş... Genetic and Cultivation Manipulation for Improving Tomato Fruit Quality. Izd. Albertini. M. Sieb.. International Soc. Acta Hort. A.Hort. Inheritance of Male Sterility in the Onion and the Production of Hybrid Seed. E. Wageningen. S. 43. J.. R. 484. N. N. et de Toni. Sci. 152Hough. I. R.83-87. R. R. 1943. Riesen. S. 143Hansche. D. M. Soc. „Kolos”.. L. Clarke.. J.. Apple Scab Resistance from M. „McIntosh Wijick”: a Columnar Mutation of „McIntosh” Apple Proving Useful in Physiology and Breeding Research. P. W. John Wiley and Sons. A.. A. Moscova. 149Hemstad.. 40-43. Rusterholz. D. Brown. L. Sci.. HortScience. N. Indiana. 359.. E. Varga. 163Juniper. L. Elementele de calitate. F.. Proc. 165Kellerhals. 156Isaev. M. 538. 874. Watkins. Hamburg. M. C. P. 1989. 341-347. 131(17). I. 1992. Hemmat.. Bark. 147He. 144Hartmann. Fruit Varieties Journal. Brown. 1996. 62. 159Jidav.. E. M. 1996. R. H. Moscova. F. 162Jones. 161Jones. 46(2). Acta Hort.floribunda. Selecţia iabloni i gruşi. 2000. W. 1956. 2003. A. Istanbul.) Handbuch der Pflanzenzuchtung. Hóvári. K. P. 1944. 158Janick. Acta Hort. 2002. 1116-1118. Selecting for Firm Sweet Cherries. J. 1983. B. Apples.. 1995. 1988. Acta Hort. J. 528. 33-37. 2000. 157Ivanova. B. Inc... 153Husfeld. Moore and J. 577. W. S. A. A. 164Kappel. 2000.611-616. I.Soc. lit. 21-31. p. Goerre. Studies on the resistance of wild Vitis species native of China to downy mildew. 148Helyes. Bul. Z.. The Origin of the Apple. 1-77. Inst. Response to Selection. 487-496. Shay. 13. M. . 6. Molecular Markers and Mapping in Bulb Onion. Acta Hort. J. H. 150Hjeltnes. WPRS Bulletin 1989/XII/6. Janick and J. 1990. VIII ISHS Symposium on Processing Tomato. Plasmopara viticola (Berk. Breeding of Pome Fruit with Stable Resistance to Diseases.Schmidt. P. 723773. J.. 17-24. Gosud. Teză de doctorat. D. 146Havey. Proc. et Curtis) Berl. The Importance of Hypersensitivity for Breeding Plums and Prunes Resistant to Plum Pox Virus (Sharka).. Sci. Luby. L. Agronomic Cluj-Napoca. Moore (eds. 115-129. Studiul unor linii de tomate create la SCPP Cluj-Napoca. vol. USDA Tech. Purdue Univ. V. II. Economic Characteristics of a Determi-nate Tomato Collection and their Grouping on the Basis of Cluster Analysis. 27-34. Obst. Parey Verlag. In: J. for Hort. Influence of Harvest Date on Fruit Technological Traits of Five Processing Tomato Varieties. I. Amer. M. 613. C. In:Roemer-Rudorf (eds... H..Georgiev. 213216.. 355-358. G. 444-447. 55-62.. M. Harris.. Wang. 613. Pék. Hort.. Cummins. In: Genetic Resources of Temperate Fruit and Nut Crops. J. Summaries of Oral and Poster Lectures.. Ballington jr. 1966. S. 1986. H. N... 151Ho.selesk. Dayton. Inbreeding and Heterozis and their Relation to the Development of New Varieties of Onions.. 145Hartmann. J. OILB Working Group „Integrated Control of Pome Fruit Deseases”. Lugasi. S. Acta Hort. J.Krasteva. 154Iezzoni. 189-194. Acta Hort. 160Jidav. 1953. 1998. MacDonald. L. Fruit breeding volume I: Tree and tropical fruits. G.. G. Cercetări privind biologia şi genetica însuşirii fermităţii pulpei la tomate în vederea ameliorării.. New York. 538. Qualität und Leistung von neuen Apfelsorten.. S. P. Plum Breeding at Hohenheim. Ed. King. Krebs. F.. Selecţia i novâie sorta iabloni. Cherries (Prunus).).

168Kerr, E. A., D. L. Bailey, 1966, Breeding for Resistance to Cladosporium Fulvum Cke. in Tomato, Acta Hort., 4, 145-148. 169Kikkert, J. R., B. I. Reisch, 1996, Genetic Engineering of Grapevines for Improved Disease Resistance, Grape Research News, Vol. 7, No. 2, M. Goffinet (ed.). New York State Agricultural Experiment Station, Geneva, New York. 170King, J. J., J. M. Bradeen, M. J. Havey, 1998, Variability for Restriction Fragment-Length Polymorphisms (RFLPs) and Relationships among Elite Commercial Inbred and Virtual Hybrid Onion Populations, J. Amer. Soc. Hort. Sci., 123, 1034-1037. 171Kitazaki, M., M. Shiraishi, S. Shiraishi, 1998, Segregation in several edible quality traits in F1 plants of grape berries, Sc. Bull. Fac. Agr. Kyushu Univ., 58 (3/4), 129-148. 172Knight, R. L., F. H. Alston, 1968, Sources of Field Immunity to Mildew (Podosphaera) in Apple, Can.J.Genet.and Cytol., 10, 294-298. 173Kock, I. M., B. Brandwacht, 2000, Cladosporium Resistance in Tomato, www. dpw.wau.nl/ pv/res 2000. htm. 174Kofoet, A., C. Kik, W. A. Wietsma, J. N. DeVries, 1990, Inheritance of Resistance to Downy Mildew [Peronospora destructor (Berk.) Casp.] from Allium roylei Stearn in the Backcross Allium cepa L. x (A. roylei x A. cepa), Plant Breeding, 105, 144–149. 175Kolesnikova, A. F., Y.u.V. Ossipov, A. I. Kolesnikov, 1985, New Hybrid Rootstock for Cherries, Acta Hort., 169, 159-162. 176Konrad, H., B. Lindner, E. Bleser, E. H. Rühl, 2003, Strategies in the Genetic Selection of Clones and the Preservation of Genetic Diversity within Varieties, Acta Hort., 603, 105-110. 177Korban, S. S., R. M. Skirvin, 1984, Nomenclature of the Cultivated Apple, Hort Science, 19, 177180. 178Korbuly, J., 2000, Results of Breeding for Resistance to Winter Frosts and Different Pathogens Using Vitis Amurensis, Acta Hort., 528, 557-564. 179Krüger, J., H. Schmidt, 1991, Perspektiven der Resistenz-züchtung beim Obst.I. Allgemeine Überlegungen, Obstbau, Bonn, 16, 9, 441-442. 180Krüger, J., 1994, Observations on Different Mildew Sources Used in Apple Breeding at Ahrensburg. In: Progress in Temperate Fruit Breeding, Pr. Euc. Br. Sect. Meet., Kluver Acad. Publ. 181Krüger, J., 1995, Mehltauresistenzzüchtung beim Apfel in Ahrensburg: Quellen und deren Beständigkeit, Gartenbau-wissenschaft, 60(6), 269-275. 182Kushad, M. M., 1996, History of the Domestic Tree, Transactions of the Illinois State Horticultural Society, 129, 33-35. 183Lamb, R. C., 1982, Pear Breeding in New York State, In: The Pear, T. van der Zwet and N. F. Childers (eds.), Horticultural Publications, Gainesville. 184Lane, W. D., 1992, Apple Breeding, Compact Fruit Tree, 25, 73-75. 185Lapins, K. O., R. Watkins, 1973, Genetics of Compact Growth, Ann. Rpt. E. Malling Res. Stn. for 1972, 136. 186Layne, R. E. C., H. A. Quamme, 1975, Pears. In: Advances in Fruit Breeding, p. 38-70, Janick and Moore (eds.), Purdue Univ. Press, West Lafayette, Indiana. 187Lazic, B., N. Cupurdija, M. Tomcic, 1997, Agrobiological Characteristics of Rare Onion A. fistulosum L, A. nutans L. and A. schoenoprasum L., Acta Hort., 462, 577-584. 188Lech, W., M. Malodobry, M. Lech, B. Nowak, 1994, „In Vitro” Fertilization of Plum, Acta Hort., 359, 269-277. 189Leoni, C., 2003, Focus on Lycopene, Acta Hort., 613, 357-363. 190Leonte, C., 1996, Ameliorarea plantelor horticole – probleme generale, Ed. Did. şi Ped. Bucureşti, 1996. 191Lespinasse, J. M., 1977, La conduite du pommier - types de fructification incidences sur la conduite de l'arbre, INRA-INVUFLEC, 80 pag. 192Lespinasse, Y., 1983, Amélioration du pommier pour la résistance à l'oidium (Podosphaera).

Premiers resultats concernant la virulence du champignon, Proc. IOBC Meeting „Disease Resistance as Component of Integrated Control in Orchards”, Angers, 1983, 96-110. 193Lespinasse, Y., 1989, Breeding Pome Fruits with Stable Resistance to Diseases 3 Genes Resistance Mechanisms, Present Work and Prospects, Coll.OILB „Integrated Plant Protection in Orchards”, Brissago, Suisse, WPRS Bull., Vol.II, 1989/XII/6, 100-115. 194Lespinasse, Y., J. M. Lespinasse, M. Le Lezek, 1992, Baujade - une nouvelle variété de pommier resistante ŕ la tavelure, Arboriculture Fruitiere, No. 454, 15-16. 195Lespinasse, J. M., 1992, Le pomier. In: Amelioration des especes végétales cultivées, eds.Gallais&Bannerot, INRA, Paris. 196Lespinasse, Y., 1992, Breeding Apple Tree: Aims and Methods, Proc.Joint Conf. EAPR-Breeding Eucarpia-Potato, Landerneau, France, 12-17 ian.1992, 103-110. 197Lespinasse, Y., C.E. Durel, F. Laurens, M. Chevalier, C. Pinet, L. Parisi, 2000, A European Project: D.A.R.E. - Durable Apple Resistance in Europe (Fair5 Ct97-3898) Durable Resistance of Apple to Scab and Powdery-Mildewone Step more towards an Environmental Friendly Orchard, Acta Hort., 538, 197-200. 198Lespinasse, Y., C. E. Durel, D. Esmenjaud, A. Eskes, J. L. Poëssel, 2003, Resistance to Biotic Stress in Fruit Trees, Acta Hort., 622, 303-315. 199Lezec, M. Le, 1991, Nouvelles variétés de pommes, Technique Arbo, fevr.1991, 1-8. 200Lombard, P. B., 1982, Pear Pollination and Fruit Set, In: The Pear, T. van der Zwet and N. F. Childers (eds.), Horticultural Publications, Gainesville. 201Lu, J., L. Schell, D. W. Ramming, 2000, Interspecific Hybridization between Vitis rotundifolia and Vitis vinifera and Evaluation of the Hybrids, Acta Hort., 528, 479-486. 202Luby, J., E. Hoover, M. Peterson, D. Larson, D. Bedford, 1998, Cold Hardiness in the USDA Malus Core Germplasm Collection, Acta Hort., 484, 109-114.
203. Malnoy, M., E. Chevreau, J. P. Reynord, 2000, Preliminary Evaluation of New Gene Transfer Strategies for Resistance to Fire Blight in Pear, Acta Hort., 538, 635-638.

204Mannini, F., 2000, Clonal Selection in Grapevine: Interactions between Genetic and Sanitary Strategies to Improve Propagation Material, Acta Hort., 528, 703-712. 205Markovic, Z., J. Zdravkovic, M. Mijatovic, M. Damjanovic, 2002, Breeding Potential of Local Tomato Populations for Β-Carotene and Vitamin C, Acta Hort., 579, 157-161. 206Mărculescu, M., 1987, Călina, soi nou de struguri pentru stafide, Horticultura, nr. 1, Bucureşti. 207Meer, van der, Q. P., 1994, Onion Hybrids: Evaluation, Prospects, Limitations, and Methods, Acta Hort., 358, 243-247. 208Meier, G., M. Reichel, W. Brauer, 1982, Ansurikung der Blütenfrostshäden in Apfel auf den Erstrang crurgen Obstsorten in Veg Tornan-Prussendorf, Gartenbau, 29, 4, 115-116. 209Mejía, N., P. Hinrichsen, 2003, A New, Highly Assertive Scar Marker Potentially Useful to Assist Selection for Seedlessness in Table Grape Breeding, Acta Hort., 603, 559-564. 210Micu, Chiriacula, Evelina Rudi, 1994, Cireşul. In: Fondul de germoplasmă la speciile pomicole existente în România, ICPP Piteşti-Mărăcineni. 211Mitrea, Rodi, M. Paraschivu, C. Stan, O. Ţucă, 2000, Comportarea unor soiuri de viţă de vie la atacul ciupercii Plasmopara viticola (Berk et. Curt) Berl. et de Toni şi combaterea ei în centrul viticol Banu Mărăcine, Lucr. Simp. Şt. An. Facult. Hortic., Ed. AcademicPres, ClujNapoca, 300-304. 212Moldovan, S. D., 1998, Contribuţii la crearea de soiuri rezistente de viţă de vie pentru podgoriile din Podişul Transilvaniei, Teză doct., UAMV Iaşi. 213Moldovan, S. D., R. Sestraş, E. Tămaş, E. Moldovan, 1998, Variabilitatea unor elemente ale productivităţii şi calităţii producţiei la 37 clone de viţă de vie. I. Comportarea selecţiilor testate comparativ cu soiul Fetească albă, Rev. Agricultura, Nr. 1 (25), 32-39. 214Moldovan, S. D., Şt. Oprea, R. Sestraş, 2000, Contribuţii la cunoaşterea variabili-tăţii numărului de ciorchini pe butuc la descendenţele hibride F1 de viţă de vie, Lucr. Simp. Şt. An. Facult.

Hortic., Ed. AcademicPres, Cluj-Napoca, 238-243. 215Monteiro, A. A., T. Lunn, 2003, Trends and Perpectives of Vegetable Brassica Breeding WorldWide, www.agrsci.unibo.it/wchr/wc2/monteiro.html 216Morelock, T. E., P. W. Simon, C. E. Peterson, 1996, Wisconsin Wild: Another Petaloid Malesterile Cytoplasm for Carrot, Hortscience, 31 (5), 887-888. 217Morgan, J., A. Richards, 1993, The Book of Apples, Ebury Press, London. 218Moruju, Gh., 1974, Ameliorarea şi crearea de noi soiuri de măr, Staţiunea Voineşti - 25 de ani de muncă şi creaţie în pomicultură, Red. rev. agr., Bucureşti. 219Munteanu, N., 2000, Ameliorarea plantelor ornamentale, Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iaşi. 220Neagu, M., 1975, Ameliorarea plantelor horticole, Ed. Ceres, Bucureşti. 221Neagu, M. I., Livia Ştefan, M. Georgescu, Viorica Canarache, 1976, Ameliorarea plantelor decorative, producerea de sămânţă şi material săditor selecţionat, Ed. Ceres, Bucureşti. 222Negrul, A.M., 1955, Izucenie ishodnogo materiala dlea selekţii vinograda, Moscova. 223Nicotra, A. L. Moser, 1985, Prunus Tenella as an Hypothetic Rootstock for Sweet Cherry, Acta Hort., 169, 177-178. the F1 224Nikolić, D., 1997, Genetic variability of some important seedlings characters of generation at the interspecies hybridization in grapevine, Rev. Res. Work at the Facult. Agric., Belgrade, 42, 117-128. 225Noiton, D., C. J. A. Shelbourne, 1992, Quantitative Genetics in an Apple Breeding Strategy, Euphytica, 60 (3), 213-219. 226Norelli, J. P., J. P. Bolar, G. E. Harman, H. S. Aldwinckle, 2000, Transgenic Apple Plants Expressing Chitinases from Trichoderma have Increased Resistance to Scab (Venturia inaequalis), Acta Hort., 538, 617-618. 227Nyéki, J., 1982, Pear Varieties in Hungary, In: The Pear, T. van der Zwet and N. F. Childers (eds.), Horticultural Publications, Gainesville. 228Ockendon, D. J., 2000, The S-Allele Collection of Brassica oleracea, Acta Hort., 539, 25-30. 229Olmo, H. P., 1971, Vinifera x rotundifolia hybrids as wine grapes, Amer. J. Enol. Vitic., 22, 8791. 230Oprea, St., D. Pamfil, B. Olaru, 1989, Aplicaţii genetice în ameliorarea viţei de vie, Cercet. Genet. Veget. Anim., I, 247-263. 231Oprea, Şt., M. Străulea, V. Ghidra, R. Sestraş, 1993, Realizări şi perspective în genetica şi ameliorarea speciilor pomicole seminţoase la SCPP Cluj. In: SCPP Cluj-Napoca, 1953-1993, 40 de ani de activitate, SC Tiparniţa, Cluj-Napoca. 232Oprea, St., 1996, Soiuri noi de viţă de vie cu rezistenţă biologică la boli cripto-gamice create la Cluj, Lucr. IV-a ses. şt. CSIOS, 335-341. Analele Univ. 233Oprea, St., 1998, Soiuri noi de viţă de vie, factor de progres în viticultură, din Oradea, Tom. IV. 234Oprea, St., S. D. Moldovan, 1999, Sporirea rezistenţei biologice a viţei de vie, factor de progres în viticultura ecologică, Lucr. Simpoz. “Prezent şi perspectivă în horticultură”, Ed. Erdelyi Hirado, Cluj-Napoca, 254- 259. 235Oprea, St., 2001, Viticultura, Ed. AcademicPres, Cluj-Napoca. 236Oprea, Şt., R. Sestraş, G. Ropan, D. S. Moldovan, 2002, Epoca de maturare a strugurilor la hibrizii F1 de viţă de vie proveniţi din încrucişări ciclice cu soiul Muscat Hamburg, Analele Univ. Craiova, Seria Biol. Hortic. Tehn. prel. prod. agr., Vol. VII (XLIII), 263-268. 237Oprea, Şt., R. Sestraş, S. Pantea, 2002, Variabilitatea genetică a unor caracteristici de calitate la hibrizii intraspecifici F1 de viţă de vie. I. Acumularea în zahăr a strugurilor, An. Univ. Oradea, Tom VIII, Partea a II-a, Fasc. Agric. Hort., Vol. VIII, Anul 8, 167-174. 238Oraguzie, N. C., C. Whitworth, J. Fraser, P. A. Alspach, C. G. T. Morgan, 2003, First Generation of Recurrent Selection in Apple: Estimation of Genetic Parameters, Acta Hort., 622, 213-220. 239Parisi, L., Y. Lespinasse, J. Guillaumes, J. Krüger, 1993, A New Race of Venturia inaequalis Virulent

to Apples with Resistance Due to the Vf Gene, Phytopathology, 83 (5), 533-537. 240Park, S. H., J. L. Morris, J. E. Park, K. D. Hirschi, R. H. Smith, 2003, Efficient and Genotype – Independent Agrobacterium – Mediated Tomato Transformation, www. urbanfischer.de /journal /jpp. 241Patil, S. G., B. K. Honrao, V. G. Rao, V. P. Patil, 1997, Downy mildew resistance in interspecific grape hybrids under natural epiphytotic conditions, Journal of Maharashtra Agricultural Universities, 21, 242-244. 242Patkai, G., 1986, Almafajtak lenek, Kerteszet es Szöleszet, Budapest, 35, 46, 6. 243Pauwels, E., R. Eyssen, J. Keulemans, 1998, Parthenocarpy and Apple Breeding, Acta Hort., 484, 55-62. 244Petrov, A.V., 1966, Izucenie pladov iabloni In: Selecţia i sortoizucenie pladavoiagodnâh kultur, Izd. ”Kolos”, Moscova, 47-58. 245Poll, L., 1981, Evaluation of 18 Apple Varieties for their Suitability for Juice Production, J.Sci.Food Agric., 32, 1081-1090. 246Pop, Nastasia, 2003, Viticultură generală, Ed. AcademicPres, Cluj-Napoca. 247Potapenko, Y. I., 1981, Neue Aspekte zur Verwendung der Amurrebe fur die Zuchtung auf Frostresistenz, Vinodel i. Vinogradar, 1, 32-34. 248Predieri, S., M. Magli, R. H. Zimmerman, 1997, Pear Mutagenesis: In Vitro Treatment with Gamma-Rays and in Field Selection for Vegetative Form Traits, Euphytica, 93, 227-237. 249Proebsting, E. L. 1990. The Interaction between Fruit Size and Yield in Sweet Cherry, Fruit Var. J., 44, 169-172. 250Quamme, H. A., 1982, Breeding New Pear Cultivars for Canadian Conditions, In: The Pear, T. van der Zwet and N. F. Childers (eds.), Horticultural Publications, Gainesville. 251Quamme, H. A., C. R. Hampson, J. W. Hall, P. L. Sholberg, K. E. Bedford, P. Randall, 2003, Inheritance of Apple Scab Resistance from Polygenic Sources Based on Greenhouse and Field Evaluation, Acta Hort., 622, 317-321. 252Rajapakse, S., 2003, Progress in Application of Molecular Markers to Genetic Improvement of Horticultural Crops, Acta Hort., 625, 29-36. 253Ramming, D. W., V. Cociu, 1990, Plums (Prunus). In: Genetic Resources of Temperate Fruit and Nut Crops, J. N. Moore and J. R. Ballington jr. Ed., International Soc. for Hort. Sci., Wageningen. 254Rankovic, M., D. Ogašanovic, S. Paunovic, 1994, Breeding of Plum Cultivars Resistant to Sharka (Plum Pox) Disease, Acta Hort., 359, 69-74. 255Regner, F., A. Stadlhuber, C. Eisenheld, H. Kaserer, 2000, Considerations about the Evolution of Grapevine and the Role of Traminer, Acta Hort., 528, 179-184. 256Regner, F., K. Sefc, J. Glöβl, H. Steinkellner, 2000, Parentage Analysis and Pedigree Reconstruction of Vine Cultivars using Microsatellite Markers, Acta Hort., 528, 135-140. 257Reisch, B. I., C. Pratt, 1996, Grapes. In: Janick, J. and Moore, J. N. (eds.), Fruit Breeding, Volume II: Vine and Small Fruits, John Wiley & Sons, Inc. New York. 258Reisch, B. I. 1998, Molecular Markers: The Foundation for Grapevine Genetic Mapping, DNA Fingerprinting and Genomics, Proc. 7th Intern. Symp. Grapevine Genetics and Breeding, 6-10 July 1998, Montpellier, France (abstr.). 259Richter, K., C. Fischer, 2000, Stability of Fire Blight Resistance in Apple, Acta Hort., 538, 267270. 260Rick, C. M., 1976, Tomato (family Solanaceae). In: Evolution of Crop Plants, p. 268-273, Simmonds, N. W. (ed.), Longman Publications, New York. 261Rick, C. M., J. W. DeVerna, R. T. Chetelat, 1990, Experimental introgression to the cultivated tomato from related wild nightshades. In: A. B. Bennett and S. D. O’Neill (eds), Horticultural Biotechnology, New York, p. 19-30. 262Rives, M., 1979, Selection pour la resistance au mildiou dans l’espece Vitis vinifera:utilisation du

concept de relation hoete-pathogene et de l’interpretation Polygenique de l’heredite des caracteres quantitatifs, Bull. Soc. France, 126, Actual. Bot., 4, 45-49. 263Roman, Ioana, M. Ardelean, R. Sestraş, G. Ropan, V. Ghidra, Eugenia Hărşan, 2002, Conţinutul fructelor în zahăr la hibrizii F1 de măr proveniţi din încrucişări ciclice, Analele Univ. Craiova, Seria Biol. Hort. Tehn. prel. pr. agr., Vol. VII (XLIII), 174-179. 264Ropan, G., M. Ardelean, R. Sestraş, V. Mitre, I. Mitre, I. Roman, 2002, Fruit Growing in Romania in the 20th Century, Journal of Central European Agriculture JCEA, Volume 3 (2002), No. 2. 265Ropan, G., M. Ardelean, R. Sestraş, V. Mitre, I. Mitre, I. Roman, 2002, Fruit Growing in Romania in the 20th Century, Journal of Central European Agriculture JCEA, Volume 3 (2002), No. 2. 266Rungang, S., L. Wenpeng, L. C. Yu, W. Jun, S. Yujie, 1998, Inheritance of Resistance to Plasmopara viticola in Intraspecific Cross of Vitis amurensis Rupr., Acta Hort. Sinica, 25, 117-122. 267Sacks, E. J., D. M. Francis, 2001, Genetic and Environmental Variation for Tomato Fles Color in a Population of Modern Breeding Lines, J. Amer. Soc. Hort. Sci., 126 (2), 221-226. 268Sandei, L., P. Siviero, G. Zanotti, A. Cabassi, C. Leoni, 2003, Evaluation of the Lycopene Content in Processing Tomato Cultivars Claiming „High Pigment Content”, Acta Hort., 613, 331-331. 269Sansavini, S., M. Barbieri, E. Belfanti, S. Tartarini, B. Vinatzer, C. Gessler, E. Silfverberg, L. Gianfranceschi, D. Hermann, A. Patocchi, 2003, 'Gala' Apple Transformed for Scab Resistance with Cloned Vf Gene Region Construct, Acta Hort., 622, 113-118. 270Sansavini, S., M. Ventura, 1994, The Apple Breeding Program at the University of Bologna. In: Progress in Temperate Fruit Breeding, Pr. Euc. Br. Sect. Meet., Kluver Acad. Publ. 271Sansavini. S., 1993, Il miglioramento genetico del melo per la resistenza alle avversitŕ biotiche, Revista di Frutticoltura e di Ortofloricoltura, 55(5), 61-73. 272Schmidt, H., J. Krüger, 1991, Perspektiven der Resistenz-züchtung beim Obst.II. Resistenzzüchtung beim Apfel in Ahrensburg, Obstbau, Bonn, 16, 11, 532-534. 273Schmidt, H., 1994, Progress in Combining Mildew Resistance from Malus robusta and Malus zumi With Fruit Quality. In: Progress in Temperate Fruit Breeding, Pr. Euc. Br. Sect. Meet., Kluver Acad. Publ. 274Schmid, J., E. Sopp, E. H. Rühl, 1998, Breeding Rootstock Varieties With Complete Phylloxera Resistance, Acta Hort., 473, 131-138. 275Schmidt, H., 1998, On the Genetics of Incompatibility in Sweet Cherries, Acta Hort., 484, 233238. 276Schmidt, H., 2000, Scab Attack in an Apple Seedling Field and the Relations Between Fruit and Leaf Scab, Acta Hort., 538, 235-238. 277Schmid, J., F. Manty, E. H. Rühl, 2003, Utilizing the Complete Phylloxera Resis-tance of Vitis Cinerea Arnold in Rootstock Breeding, Acta Hort., 603, 393-400. 278Schuster, M., R. Büttner, 1995, Chromosome Numbers in the Malus Wild Species Collection of the Genebank Dresden-Pillnitz, Gen. Res. and Crop Evol., 42 (4), 353-361. 279Schuster, M., H. Schreibner, 2000, Genome Investigation in Sour Cherry, P. cerasus L., Acta Hort., 538, 375-379. 280Schweisguth, B., 1973, Etude d’un nouveau type de stérilité mâle chez l’oignon, Allium cepa L., Ann. Amelior. Plant., 23, 221-233. 281Scorza, R., A. M. Callahan, V. Damsteegt, L. Levy, L., M. Ravelonandro, 1998, Transferring Potyvirus Coat Protein Genes Through Hybridization of Transgenic Plants to Produce Plum Pox Virus Resistant Plums (Prunus Domestica L.), Acta Hort., 472, 421-428. 282Scorza, R., M. Ravelonandro, T. Malinowski, N. Minoiu, M. Cambra, 2003, Potential Use of Transgenic Plums Resistant to Plum Pox Virus Field Infection, Acta Hort., 622, 119-122. 283Sedov, E. N., Z. A. Sedova, O. V. Kurashev, S. E. Sokolova, 1991, Rolul hibridării treptate în

ameliorarea mărului pentru creşterea conţinutului fructelor în acid ascorbic (în l. rusă), Vestnik Selskohaziaistvennoi nauki, Moskova, Nr.9, 140-145. 284Sedysheva, G. A., 1995, Rolul poliploizilor meiotici spontani la măr în obţinerea soiurilor de tip intensiv (în l.rusă), Selskohaziaistvennaia Biologia, Nr.3, 107-110. 285Sestraş, R., 1992, Ameliorarea mărului pentru mărirea rezistenţei la transport şi manipulare, Mapa documentară ICPP Piteşti-Mărăcineni, Nr. 22. 286Sestraş, R., M. Ardelean, V. Ghidra, 1992, Precocitatea intrării pe rod a hibrizilor de măr pe rădăcini proprii. I. Influenţa tipului combinaţiei parentale asupra lungimii perioadei juvenile, Bul. USACN, A-H, 46/1, 27-32. 287Sestraş, R., 1992, Aspecte privind ameliorarea pretabilităţii la industrializare a soiurilor de măr, Mapa documentară ICPP, Nr.22. 288Sestraş, R., V. Ghidra, M. Străulea, 1992, Aspecte privind sortimentul la păr, Rev. Agricultura, Nr. 2, 26-29. 289Sestraş, R., 1994, Prezentarea noului soi de păr Haydeea, creat la S.C.P.P. Cluj, Rev. Agricultura, Nr. 1-2 (9-10), 27-29. 290Sestraş, R., V. Ghidra, Eugenia Hărşan, 1994, Particularităţi ale unor soiuri de măr create la Cluj-Napoca comparativ cu soiul Jonathan. II. Calitatea fructelor, Bul. USAMV, A-H, 48/1, 67-74. 291Sestraş, R., V. Ghidra, M. Străulea, 1994, Haydeea - un nou soi de păr creat la S.C.P.P. Cluj, Horticultura, Nr. 1, 17-18. 292Sestraş, R., V. Ghidra, V. Râureanu, 1995, Particularităţi ale unor soiuri de măr create la ClujNapoca comparativ cu soiul Jonathan. III. Alternanţa producţiei de fructe şi comportarea faţă de atacul principalelor boli şi dăunători, Bul. USAMV, A-H, 49/1, 25-32. 293Sestraş, R., M. Ardelean, V. Ghidra, 1995, Vigoarea de creştere a hibrizilor F1 de măr, proveniţi din mai multe combinaţii hibride, exprimată prin înălţimea pomilor, Bul. USAMV, A-H, 49/2, 35-42. 294Sestraş, R., V. Ghidra, 1995, Ameliorarea părului pentru rezistenţa la puricii meliferi (Psylla species), Protecţia plantelor, V/18, 90, Cluj-Napoca. 295Sestraş, R., V. Ghidra, 1995, Aspecte privind înfloritul, viabilitatea polenului şi germinabilitatea polenului la câteva soiuri şi elite hibride de păr, Rev. Agricultura, Nr. 3-4 (15-16), 36-41. 296Sestraş, R., M. Ardelean, V. Ghidra, Mariana Bănuţ, 1997, Calitatea la diferite soiuri de măr cu coacere de iarnă şi păstrare îndelungată a fructelor, Rev. Agricultura, Nr. 3-4 (23-24), 23-28. 297Sestraş, R., S. D. Moldovan, E. Tămaş, E. Moldovan, 1997, Variability of shoot growth and maturation of wood in ten grape varieties and selections, Buletin USAMV-CN, A-H, Vol. 52, Nr. 1, 15-20. 298Sestraş, R., S. D. Moldovan, M. Ardelean, E. Tămaş, E. Moldovan, 1998, Studiul unor elemente ale productivităţii şi calităţii producţiei la zece soiuri şi selecţii de viţă de vie pentru vin, Rev. Agricultura, Nr. 2 (26), 59-63. 299Sestraş, R., M. Ardelean, S. D. Moldovan, 1998, Maturity of F1 grape hybrids originated in Pink Traminer, Not. Bot. Hort. Agrobot. Cluj, Vol. XXVIII, 53-57. 300Sestraş, R., M. Ardelean, V. Ghidra, I. Oltean, 1999, Pear Breeding for Resistance to Pear Psylla (Psylla sp.) at Cluj-Napoca, Buletinul USAMV, A-H, 53, 21-24. 301Sestraş, R., M. Ardelean, G. Ropan, Sanda Suciu, 2000, Variabilitatea şi ereditatea unor elemente ale productivităţii şi calităţii fructelor la câteva soiuri de păr larg răspândite în cultură, Lucr. Simp. Şt. An. Facult. Hort., Ed. AcademicPres, Cluj-Napoca, 173-176. 302Sestraş, R., M. Ardelean, Şt. Oprea, S. D. Moldovan, 2000, Cercetări privind ame-liorarea rezistenţei la mană − Plasmopara viticola (B. et C.) Berl. et de T. − la viţa de vie, Protecţia plantelor, Nr. 37, 65-76. 303Sestraş, R., M. Jidav, 2002, Studiul unor linii de tomate create la SCPP Cluj-Napoca. I. Elementele de productivitate, Agricultura, 1-2 (43-44)/2002, 36-39.

304Sestraş, R., M. Ardelean, C. Botez, V. Ghidra, V. Bucarciuc, Elena Tămaş, 2002, The Architectural Ideotype of F1 Hybrids Derived by Apple Varieties with Different Growing and Fruiting Habits, Buletinul USAMV, Seria Horticultură, Vol. 57, 103-106. 305Sestraş, R., V. Ghidra, Eugenia Hărşan, 2002, Studiul calităţii fructelor la 30 de soiuri de păr, Agricultura, 1-2 (41-42)/2002, 15-20. 306Sestraş, R., 2003, Response of Several Apple Varieties to Apple Scab (Venturia inaequalis) Attack in Central Transylvania Conditions, Journal of Central European Agriculture, Volume 4 (2003), No 4, 355-362. 307Sestraş, R., 2003, Response of Several Apple Varieties to Powdery Mildew (Podosphaera leucotricha) Attack in Central Transylvania Conditions, Journal of Central European Agriculture, Volume 4 (2003), No 4, 347-354. 308Severin, V., L. Dejeu, 1994, Bolile şi dăunătorii viţei de vie - prevenire şi combatere, Ed. Ceres, Bucureşti. 309Sheng, B. C., M. L. Yu, 1993, Inheritance of Fruit Skin Colour in Apple Progeny, Journal of Fruit Science, 10(4), 191-194. 310Sies, H. W. Stahl, 1999, Bioavailability of Lycopene, Acta Hort., 487, 389-394. 311Simon, P. W., C. E. Peterson, R. C. Lindsay, 1980, Genetic and Environmental Influences on Carrot Flavor, J. Amer. Soc. Hort. Sci., 105, 416-420. 312Simon, P. W., X. Y. Wolff, 1987, Carotenes in Typical and Dark Orange Carrots, J. Agric. Food Chem., 35, 1017-1022. 313Simon, P. W., X. Y. Wolff, C. E. Peterson, D. S. Kammerlohr, V. E. Rubatzky, J. O. Strandberg, M. J. Bassett, J. M. White, 1989, High Carotene Mass Carrot Population, HortSci., 24, 174175. 314Simon, P. W., 1990, Carrots and other Horticultural Crops as a Source of Provitamin A Carotenes, HortSci., 25, 1495-1499. 315Simon, P. W., 1993, Breeding Carrot, Cucumber, Onion and Garlic for Improved Quality And Nutritional Value, Hort. Bras. 11 (2), 171-173. 316Simpson, B. B., M. C. Ogorzaly, 1986, Economic Botany: Plants In Our World, McGraw-Hill, New York. 317Soejima, J., K. Abe, N. Kotoda, H. Kato, 2000, Recent Progress of Apple Breeding at the Apple Research Center in Morioka, Acta Hort., 538, 211-214. 318Soltesz, M., 1985, A fajtak tarsitasa: alma, körte, Kertészet és Szöleszet, Budapest, 9, 8. 319Sretenovic-R., T., D. Stevanovic, R. Djordjevic, M. Velickovic, Z. Susic, 2002, Maintenance of Prospective Cabbage (Brassica oleracea var. capitata) Lines by Micropropagation, Acta Hort., 579, 193-195. 320Stan, N., N. Munteanu, 2001, Legumicultură, Volumul II, Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iaşi. 321Stan, N., N. Munteanu, T. Stan, 2003, Legumicultură, Vol. III, Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iaşi. 322Stevens, M., C. M. Rick, 1986, Genetics and Breeding. In: The Tomato Crop. A Scientific Basis for Improvement, p. 35-109, Atherton, J. and Rudich, G. (eds.), Chapman and Hall, New York.
323.Stommel, J. R., P. W. Simon, 1989, Phenotypic Recurrent Selection and Heritability Estimates for Total Dissolved Solids and Sugar Type in Carrot, J. Amer. Soc. Hort. Sci., 114, 695-699.

324Străulea, M., M. Ardelean, V. Ghidra, R. Sestraş, 1992, Gradul de uscare a pomilor în urma atacului de purici meliferi (Psylla sp.), Bul. USACN, A-H, 46/2, 91-97. 325Stushnoff, C., B. Garley, 1982, Breeding for Cold Hardiness, In: The Pear, T. van der Zwet and N. F. Childers (eds.), Horticultural Publications, Gainesville. 326Şerboiu, L., 1990, Crearea de soiuri şi ameliorarea sortimentului la specia măr, Staţiunea Pomicolă Voineşti la 40 de ani. 327Şerboiu, L., I. Ivan, 1994, Mărul. In: Fondul de germoplasmă la speciile pomicole existente în România, ICPP Piteşti-Mărăcineni. 328Tamai, G., L. Brancadoro, O. Failla, A. Spinardi, A. Scienza, 2003, Realisation of New Variability

Fulton. 1986. Review of Tree Fruit Breeding Carried Out at the Institute for Horticultural Plant Breeding at Wageningen from 1951-1976. 66. M. Horticultura.. Soc. J.N. Eshed. G. 539. G. Resistance to Xanthomonas campestris pv. 281-290. D. Acta Hort. 333Taylor. 1961.. J..S. Conway. P. for Hort.. Gennari. S. Apples (Malus). A. var. D. 334Testolin. Tims. Rev.Ballington jr. R. A. 329Tancred. Rejman.Dunemann.. T. Bucureşti. M. Genet. New York. Sansavini. S. M. B. 336This. 2002. Otilia.by Means of Inbreeding in Some Indigenous Red Grapevine Cultivar of Verona (North East Italy). Domizi.. Rep. Blueprint for the Construction of a Functional Integrative Map of the Apple Genome. H. Acta Hort. Acta Hort. Transgenic Grapevines: Status and Future. P. 259-264. T.. 345-356.1976.. F. Acta Hort. Horticultural Publications. 2000. 343Vicente. B. Size in the Breeding of Top Fruits.. 5. F. Acta Hort. S. Heritability of Fruit Characteristics in Pears. Beck-Bunn. S. Sci. 2003. T. A. E. Vinatzer.. 538. 331Tartarini. B. T.. 1996..). S. 2000. Indiana. Brewer. M. 601-604. van der Zwet and N. 332-338. 1952.. T. Chapman and Hall. Trandafirul. 344Vinatzer. J. Efficiency of Marker Assisted Selection (Mas) For the Vf Scab Resistance Gene. 341Toma. 1982. In: Genetic Resources of Temperate Fruit and Nut Crops. nr. I. Hered. Eucarpia Meeting on Tree Fruit Breeding. D. 1-34. J. S. p.. 2003. F. S. Marker-Assisted Selection in Stone Fruits. 1975. S.. Alspach. W. 603. H. 2000.. 345Visser. J. soi apiren. A. 2003. Purdue Univ.. C. Taylor. Acta Hort. Childers (eds. Ed. King. H. R. Adam-Blondon. M. B. I. Wageningen. Selection of Parents and Family. J. The Inbreeding in Grapevine (Vitis vinifera L. Şt. Causing Sensitivity.. 2000. In: Advances in Fruit Breeding. Acta Hort.Lamb. J. 1975. K. Phytopathological and Molecular Characteri-zation of the Apple Powdery Mildew Fungus Podosphaera leucotricha. 538. Lahogue. A. Appl. 348Way. Zimmerman. Grandillo. Stringer. Internatio-nal Soc. 342Urbanietz. The Use of Molecular Markers in Pome Fruit Breeding. F. Amer... Cluj-Napoca. 336-347. 346Wagner. I. 78. Biosystematics of the Tomato. F. 30(2). Shen. 2000... 1995. Daucus carota L. In: The Pear. 2000. V. In: The Tomato Crop. T. Watkins. Doligez. Advanced Backcross QTL Analysis in a Cross between an Elite Processing line of Tomato and its relative L.. de struguri de masă. 213-224. S. Studies on the Inheritance of Male-Sterility in Carrot.. Acta Hort. 549-552. Narrow-Sense Heritability Estimates for Yield and Quality Characteristics in CSIRO's Table Grape Breeding Program. Zeppa. 330Tanksley. 1976. Franks. 339Thompson. N.Moore and J. Acta Hort. 622.). pimpinellifolium. Towards MarkerAssisted Selection for Seedlessness in Grapevine. 92. Yoshida. 1959. 1990. Sansavini. Zhang. A Scientific Basis for Improvement. Iocco. Phytopathology. Sci. A. Sykes.Aldwinckle. R.. Proc. Sansavini. X. HortScience. T. Heritability and Patterns of Inheritance of the Ripening Date of Apples. 22. Acta Hort. 528. 2000.... Bouquet. A. Theor. 1989. Press. Petiard. D. 325-328. P. J. Verhaegh. 349Wei. G. J. Clingeleffer.. (eds. Otilia. 528. A Dominant Gene Se. 173-179. Acta Hort. Zamir. J.). Review of Breeing Objectives at Angers. Y... and Rudich. 350Weinberger. R. Studies on the Inheritance of Resistance to Downy Mildew Studies in Onion Incited by Peronospora destructor. Sansavini. 538.. Hort. 352Williams. 335Thibault. 42. Plums. 61-67. 351White.C. de la mit la mileniul trei.. Westwood. R. 129-140. Jour. A. p.campestris in Brassica spp. A. Cooper.. R. Atherton. 603. Gainesville. Proc. 631-640.. 331-337. B. West Lafayette. J. 528. 338Thompson. Acta Hort.. Inheritance of Fire Blight Resistance in Pyrus. G. van der Zwet. L. 163-176. A. S. R.. 347Warid. 571-574. P. Janick and Moore (eds..R. 332Tartarini. H. 622. C. S. 2000.) Genetic Improvement. J. 337Thomas. 7-10 Sept. Wageningen. 538.. sativa. 223-232. Y. W. G. 340Todorov. 2nd .

Şt. 291-298. Hulst. p.). Lucr. AcademicPres. 1994. 358x x x. Lista Oficială a soiurilor de plante de cultură din România. 106-109. dpw.. 1998. Facult..Ontario.Inst. A.. 359. I. B. Hort. 1966. 159-163. Eucarpia. 2000. 2002. Comportarea unor soiuri de prun în condiţiile pedoclimatice ale zonei Bistriţa.. 354Yancheva. B. 484. E. R..wau. 2000. Oidium Resistance in Tomato. www. Rept. S.. Cluj 357Zubeckis. ISTIS Bucureşti. D. Raveca Balaci. . Res.Congr. An. 1966. Luminiţa Zagrai.nl/ pv/res 2000.. Maxim. Simp.. 211-213. Ed.Hort. 355Yuling. Acta Hort. Preliminary Studies on Regeneration and Transformation of Plum (Prunus Domestica L. Acta Hort. Self-Fertility as a Factor of Yield Potential in Progenies of Sweet and Sour Cherries. 356Zagrai. htm. Apple as a Source of Vitamin C. 353Wolfram.

You're Reading a Free Preview

Download