Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Cluj-Napoca Departamentul Învăţământ la Distanţă Facultatea de Horticultură

MARIA CANTOR

Cluj-Napoca

2009
CUPRINS 1. INTRODUCERE ÎN FLORICULTURĂ............................… 1.1. Definiţia, obiectul de studiu.......................................….… 1.2. Importanţa floriculturii...............................……………… 1.3. Istoricul floriculturii.................................................…….. 1.4. Caracteristicile producţiei floricole.................................... 1.5. Obiective în cultura florilor................................................ 1.6. Orientări şi tendinţe pe plan mondial................................. 1.7. Situaţia actuală a culturii florilor........................................ 2. CLASIFICAREA PLANTELOR FLORICOLE…………… 2.1. Clasificarea botanică şi denumirea plantelor..............…… 2.2. Clasificarea după durata ciclului biologic...................…... 2.3. Clasificarea după locul de origine......................………… 2.4. Clasificarea după locul de cultură……………………….. 2.5. Clasificarea după însuşirile decorative şi modul de folosire 3. PARTICULARITĂŢI MORFOLOGICE ŞI BIOLOGICE ALE SPECIILOR FLORICOLE...............………………….. 3.1. Organele vegetative..................................................…….. 3.1.1. Rădăcina...................................................………… 3.1.2. Tulpina....................…………………………….… 3.1.3. Frunza…………………………………………….. 3.2. Organe de reproducere....................................................… 3.2.1. Floarea………………………………………….…. 3.2.2. Fructul şi sămânţa………………………………… 4. RELAŢIILE PLANTELOR FLORICOLE CU FACTORII ECOLOGICI...............……………………………………….. 4.1. Lumina............................................................................… 4.2. Temperatura.……………………………………………... 4.3. Apa..................................................……………………… 4.4. Aerul....................................................…………………... 4.5. Substratul de cultură......................................…………. 4.5.1. Componente utilizate în pregătirea substraturilor 4.5.2. Reacţia substratului.......................................……. 4.5.3. Conţinutul solului în elemente nutritive..........… 4.5.4. Îngrăşăminte folosite în floricultură..........……… 4.5.5. Fertilizarea în floricultură..........………………… 4.5.5.1. Fertilizarea culturilor floricole în câmp… 4.5.5.2. Fertilizarea culturilor floricole în spaţii protejate… 5. SPAŢII PENTRU CULTURA PROTEJATĂ A PLANTELOR FLORICOLE...............................………….. 5.1. Serele........................................................................…… 5.2. Răsadniţele.............................................................……... 5.3. Solariile........................................................................…. 6. ÎNMULŢIREA SPECIILOR FLORICOLE....................… 6.1. Înmulţirea sexuată (prin seminţe).................................… 6.1.1. Caracteristicile tehnice şi biologice ale seminţelor..
2

4 4 5 7 9 10 12 12 15 15 17 21 23 24 26 26 26 28 32 34 34 36 38 39 41 43 45 46 46 49 50 50 51 51 52 55 55 58 60 62 62 62

6.1.2. Germinaţia seminţelor de flori...........................… 6.1.3. Pregătirea seminţelor de flori în vederea semănatului……… 6.1.4. Influenţa factorilor de mediu asupra germinaţiei seminţelor de flori……………………………….. 6.1.5. Semănatul în floricultură………………………... 6.2. Înmulţirea asexuată (vegetativă)……………….....…….. 6.2.1. Înmulţirea prin butaşi………………………….. 6.2.2. Înmulţirea prin divizarea tufei…………………. 6.2.3. Înmulţirea prin stoloni…………………………. 6.2.4. Înmulţirea prin drajoni…………………………. 6.2.5. Înmulţirea prin rizomi………………………….. 6.2.6. Înmulţirea prin marcotaj……………………….. 6.2.7. Înmulţirea prin rădăcini tuberizate…………….. 6.2.8. Înmulţirea prin bulbi…………………………… 6.2.9. Înmulţirea prin tuberculi……………………….. 6.2.10. Înmulţirea prin tuberobulbi…………………….. 6.2.11. Înmulţirea prin muguri adventivi………………. 6.2.12. Înmulţirea prin altoire………………………….. 6.2.13. Înmulţirea in vitro……………………………… 7. ÎNFIINŢAREA CULTURILOR FLORICOLE ŞI LUCRĂRILE GENERALE ŞI SPECIALE DE ÎNTREŢINERE…….. 7.1. Lucrări de înfiinţare şi întreţinere a culturilor floricole în câmp…… 7.2. Lucrări de înfiinţare şi întreţinere a culturilor floricole în spaţii protejate…………………………………………... 7.2.1. Înfiinţarea şi întreţinerea culturilor floricole la sol……………... 7.2.2. Înfiinţarea şi întreţinerea speciilor floricole cultivate în vase de vegetaţie…….……………… 8. RECOLTAREA, CONDIŢIONAREA, PĂSTRAREA ŞI VALORIFICAREA FLORILOR ŞI PLANTELOR DECORATIVE........ 8.1. Recoltarea......................................................................... 8.2. Sortarea.....……………………………………………… 8.3. Calibrarea...........................................………………….. 8.4. Păstrarea florilor tăiate..........................................……… 8.5. Ambalarea şi valorificarea florilor tăiate...........………... 8.6. Valorificarea plantelor floricole cultivate la ghivece....... B I B L I O G R A F I E..........................................................

63 64 65 66 69 70 73 74 74 75 75 77 77 77 78 78 78 80 83 83 86 86 89 93 93 94 95 96 98 99 105

3

Astfel. Palmieri etc. Îmbunătăţiri funciare. Lathyrus. cultivate afară specii lemnoase arbustive cu frunzişul persistent cultivate în sere (Azaleea.  Forsythia.  Camelia. specii de arbuşti ornamentali care se pretează la cultura forţată (Syringa.). Protecţia plantelor. Alegerea solurilor potrivite culturii plantelor decorative. obiectul de studiu Floricultura este una din ramurile de bază a horticulturii. Rosa etc. Definiţia. metodele de înmulţire şi particularităţile producerii materialului săditor. Agrochimie. aparţinând următoarelor categorii:  specii erbacee decorative prin flori. păstrare şi valorificare a florilor. Agrotehnică.). cu referire la metodele specifice de cultură a acestora. cerinţele faţă de factorii de mediu. Culturi irigate. Cyclamen.). Floricultura specială care studiază particularităţile morfologice şi biologice ale fiecărei specii. frunze. Ca ştiinţă Floricultura. metodele de înmulţire. Zinnia. 4 . dirijarea nutriţiei şi combaterea bolilor şi dăunătorilor se face pe baza însuşirii temeinice a disciplinelor de Pedologie. studiază plantele ornamentale. Gerbera etc. având ca obiect de studiu particularităţile morfologice şi biologice. Floricultura ca disciplină de studiu prezintă două părţi distincte: Floricultura generală care studiază morfologia şi ecologia plantelor floricole. tehnologiile de cultivare şi modalităţile de recoltare. Înţelegerea corectă a comportării plantelor floricole sub influenţa factorilor de mediu se bazează pe cunoştinţele de la Fiziologia vegetală. Coleus.CAPITOLUL 1 INTRODUCERE ÎN FLORICULTURĂ 1. La baza cultivării speciilor floricole stau o serie de cunoştinţe de la alte discipline fundamentale. tehnologiile de cultivare şi modul de utilizare a speciilor floricole. Dracena. sau în spaţii protejate (Salvia. fructe sau port.1. lucrările de întreţinere a lor. pentru descrierea şi recunoaşterea plantelor floricole se face apel la noţiunile dobândite la Botanică. clasificarea lor. Ficus.

sunt subiectul unor poezii (Eminescu. Dacă ne gândim bine. laleaua – Olanda. . „Irişi”). voiciune) care tonifică şi 5 . însăşi existenţa omului a fost şi este legată de floare. . crinul a reprezentat regalitatea în Franţa. Biotehnologii.se întâlnesc în balade. Genetică. "Dama cu camelii". Poussin („Regatul zeiţei Flora”) etc. Floricultura furnizează elemente şi noţiuni utilizate în arta amenajării spaţiilor verzi. covoare. Florile au constituit izvoare de inspiraţie pentru artiştii tuturor timpurilor. de aceea. Din punct de vedere estetic.2. în cele mai variate şi impresionante ipostaze. pe lângă capul de bour. orhideele se întâlnesc pe stemele multor ţări din America latină. producerea de seminţe şi material săditor selecţionat sunt necesare cunoştinţe de Biologie. pentru parfumul pe care-l emană dar şi pentru leacurile ce i le oferea. ştergare. Topârceanu. Datorită calităţii lor estetice. Importanţa floriculturii Floarea şi omul şi-au împletit existenţa de-a lungul mileniilor.însoţesc omul de la naştere până la moarte.reprezintă simbolul unor naţiuni: crizantema . independentă. Omul a îndrăgit-o pentru frumuseţea ei. Ameliorarea plantelor horticole.sunt reprezentate pe ii. Minulescu. Micropropagare. Astăzi. putem afirma că Floricultura este o ştiinţă de sine de sine stătătoare. Floricultura rămâne ştiinţa şi arta realizării frumosului cu ajutorul lumii vegetale.satisfacerea nevoii de frumos.fac obiectul unor picturi celebre: „Anemonele" a lui Luchian. de care se ocupă Arhitectura peisageră. Florile sunt nelipsite la majoritatea evenimentelor din viaţa noastră. legende şi cântece populare.încununau învingătorii fie că erau regi. 1.Japonia. romane: "Laleaua neagră".Pentru diversificarea sortimentului floricole. florile influenţează starea psihică a omului. devenind pe drept cuvânt bunuri de larg consum. un crin şi un trandafir. Alecsandri şi alţii). . sportivi sau oameni de cultură. . Sub acest aspect. stema Moldovei avea. Van Gogh („Floarea soarelui”. cu un specific aparte în ceea ce priveşte metodele de studiu. iar din 1986 trandafirul a devenit simbolul SUA. . La rândul ei. Floricultura se bazează aproape în totalitate pe tehnici şi metode foarte moderne. Ţuculescu. . "Paharul cu zambile roz" a lui Andreescu. . Tonitza. florile contribuie la: . Acţionând asupra psihicului florile pot stimula emoţii stenice (bucurie.

alimentaţia omului: . menţin o umiditate atmosferică ridicată. Lavandula. activitatea fizică pe care omul o face în preajma florilor.efect insecticid: flori de pyretrum (crizanteme). .rizomi: Iris. 6 .şofran (stigmate de Crocus) .uleiuri şi esenţe pentru industria produselor cosmetice: Rosa.plante medicinale: . constituind o sursă considerabilă de venituri datorită caracterului contribuie la decorarea spaţiilor interioare şi exterioare din oraşe. petale trandafiri . Cocos .prepararea unor băuturi: Agave .vanilia (păstăi de Orhidee) . Astăzi. Calendula . îngrijorare etc. Florile sunt deosebit de importante şi pentru faptul că alături de alte plante ornamentale contribuie la combaterea poluării aerului. Convallaria .frunze: Digitalis. sate. • staţiuni • au şi alte întrebuinţări: .lăstari folosiţi în salate: crizanteme . Rudbeckia) . benzen.flori. oxizi azotici etc. constatându-se efectul pozitiv în absorbţia unor gaze toxice (monoxidul de carbon. Ele reţin praful din atmosferă.condimente: .). supărare. Lilium.fortifică activitatea organismului sau pot reduce sau îndepărta stările astenice (tristeţe. curmale.onsum.flori: Bellis. Polyanthes .dafin . Sunt utilizate în cromo şi aromoterapie alături de muzică şi surâs.fructe: Opuntia.). Pe plan internaţional au fost iniţiate programe ample de cercetare pentru a studia plantele decorative ca mijloace de purificare a aerului locuinţelor. Importanţa economică: Floricultura este foarte importantă şi din punct de vedere economic. contribuind astfel la îmbunătăţirea mediului in centrele populate. Reseda. formaldehidă. Matthiola.coloranţi (Calendula. rizomi: Colocasia (taro) . a devenit un mijloc frecvent pentru relaxarea sa spirituală.

calonfirul etc. înfrumuseţând viaţa popoarelor de-a lungul timpului. eşalonarea producţiei în funcţie de disponibilităţile de transport în ţările importatoare şi diversificarea sortimentului floricole exportat. trandafir. Aşa sunt: cimbrul. bujor. datată de circa 7000 ani. calomfir. De asemenea. conduce fără echivoc la o imposibilitate. Egipt. cimbru. Poate cea mai veche dovadă este o medalie descoperită într-un mormânt din Altai. 2008). crin.intensiv al culturii. Cert este că omul le-a cultivat de milenii pe lângă casă. despre originea floriculturii în ţara noastră vorbeşte originea latină şi greacă a multor flori de la noi. albăstreaua. Palestina. Exportul şi importul se realizează în şi din ţările dezvoltate. Paeonica romanica şi P. precum grâul şi viţa de vie. Este cunoscut faptul că popoarele antice cultivau nu numai plante alimentare ci şi diverse specii floricole. Babilon. În comerţul internaţional floricol se urmăreşte găsirea unor pieţe de lungă durată. Grecia. liliac” (F. flora spontană autohtonă îmbogăţeşte sortimentul floricol constituind totodată dovada existenţei lor pe teritoriul ţării. Japonia. mentă. ţările în curs de dezvoltare şi alte ţări ale lumii. Cea mai veche atestare documentară a cunoaşterii şi culturii florilor în spaţiul carpato–danubiano–pontic aparţine medicului şi botanistului grec Pedonios Dioscoride (secolul I. roiniţa. Încă din antichitate documentele vorbesc de o floricultură dezvoltată în China. posibilităţii obţinerii unor culturi succesive şi valorificarea florilor la preţuri avantajoase. şi care pe una din feţe avea un trandafiri în relief. Deşi săraci în documente scrise. Toma. 1. tenuifolia ne aparţin din totdeauna. adoptarea planificării producţiei la cererile externe. afirma că „în Dacia erau bine cunoscute cultura speciilor floricole şi lemnoase deosebit de decorative ca: busuioc. după Hristos) care. fiind cunoscute 7 . India. Istoricul floriculturii Începutul cultivării florilor este greu de precizat în timp. în lucrarea sa „Despre mijloacele de vindecare”.3. când şi unde omul a cultivat pentru prima oară florile. Încercările de a stabili în timp şi spaţiu. producţiilor mari obţinute. Persia. Narcisus poeticus este considerată monument al naturii de o inestimabilă valoare decorativă.

e. măslinul). cârciumăresele.n. grădinăritul în ghivece compensa pe cel din spaţiul limitat al grădinilor din oraşe.plantele floricole ca: albăstreaua. Confucius. zambile. În America îşi au originea cerceluşii. lalelele. primule. iar o lege din 1280 î. trandafirul. 8 . Adonis. camelia. Cea mai mare contribuţie a romanilor a fost dezvoltarea mijloacelor artificiale de cultivare a plantelor în afara sezonului normal. omagul. În Grecia antică florile se bucurau de o atenţie deosebită. În China şi Japonia din cele mai vechi timpuri se cultivau azaleea. după 1900 flora din Noua Zeelandă. Expansiunea romană în Iberia. macul. lotusul. rozmarinul. crinul. în învăţătură etc. zambile provenite din Asia Mică. bujorul. după 1860 flora Australiei. măghiranul etc). Odată cu migraţia popoarelor şi a cruciadelor se realizează transferul de plante floricole dintro regiune în alta. Grădinile din Grecia antică erau bogate în flori de: bujor. trandafirii şi micsandrele au luat locul altor plante mai folositoare (viţa de vie.XV. . garoafe. în lupte. crizantemele. Narcissus. Persia. crizantemele etc. Romanii.descoperirile geografice din sec. În India erau cultivaţi trandafirul. Dacia. verbenele etc. lalele. În Europa s-au cultivat flori din cele mai vechi timpuri. au determinat apariţia în Europa a numeroase specii floricole. trandafiri.e. Cucerirea Constantinopolului de către turci şi apoi expansiunea acestora în Europa au dus şi la răspândirea unor specii şi soiuri de trandafir. prevedea pedeapsa pentru cei care furau flori. Zeităţile şi alte personaje ale Greciei Antice se regăsesc în numele multor flori cum ar fi: Iris. În Japonia s-a creat arta creşterii arborilor pitici "Bonsai" şi arta aranjării florilor "Ikebana" începând cu secolul VI. trandafir. omag. flora din America.n. cu 500 ani î. Cultura florilor a luat o astfel de dezvoltare încât Horaţiu arăta că "plantele de ornament. La romani. crin. Utilizarea în anul 1269 a adăposturilor şi serelor şi în 1599 la Leyda au permis cultivarea unor specii din zonele tropicale şi subtropicale. numeşte crizantema "floarea de aur". Nemessis etc. a contribuit la răspândirea multor specii printre care şi flori (busuiocul. petuniile. Caucaz. constituind răsplata oferită celor mai buni în sport. în aşa numitele "viridarii" cultivau crini. narcise. Mai târziu.

pentru un întreprinzător profilat pe producerea de flori tăiate. dar mai ales prin crearea de varietăţi şi soiuri noi.4. temperatură. Kenya. cu mici excepţii.modalităţi foarte diversificate de cultură şi a condiţiilor de sol.000 m2. astăzi sortimentul floricol cunoaşte sute de mii de soiuri de flori care prin forma lor variată. Israel. graţie climatului lor excepţional. Rezultat al acestor acţiuni desfăşurate de-a lungul veacurilor. Italia.1657). Lipsa unei legislaţii adecvate de protecţie a producţiei autohtone în faţa invaziei ofertei de flori din import a determinat. În ultimele decenii Israelul. o diminuare continuă a suprafeţelor şi a producţiei floricole interne iar exportul de flori este aproape inexistent azi Sortimentul floricol cunoaşte o continuă diversificare ca rezultat al activităţii de selecţie şi ameliorare a formelor existente sau introduse din flora spontană. De exemplu. Suedia (Uppsala – 1643). Columbia.1547). flori importate la un preţ mult mai scăzut decât preţul produselor autohtone.Un rol deosebit în dezvoltarea floriculturii l-au avut grădinile particulare sau cele aparţinând mănăstirilor. iar mai târziu (sec. poate fi suficientă o suprafaţă de 3. lumină şi hrană necesare pentru dezvoltarea florilor. Această scădere are două cauze majore: prima se referă la preţurile energetice foarte mari care se regăsesc în costuri de producţie ridicate iar cea de a doua la invazia pieţei interne cu flori din Olanda. formate din sute de specii floricole şi mii de soiuri si hibrizi. Turcia. suprafeţele cultivate cu flori au scăzut. Franţa (Versailles . 9 . După 1990 deşi cererea de flori a crescut.000-4. 1. Caracteristicile producţiei floricole .diversitatea produselor. Thailanda. culoare şi parfum reuşesc să satisfacă cele mai exigente gusturi ale iubitorilor de frumos. XV-XVI) în grădinile botanice care se organizează pe lângă universităţile din Italia (Pisa . Anglia (Oxford 1632). Cu privire la specificul producţiei floricole este foarte important să se ştie că practicarea floriculturii oferă eficienţă apreciabilă în condiţiile unei activităţi de tip familial şi că suprafaţa de pământ necesară nu trebuie să fie prea mare. . au devenit mari exportatoare de flori tăiate (după Olanda). în special suprafeţele cu flori cultivate în seră. Kenya.

exemple de specii şi soiuri rezistente la boli: Zinnia la Oidium. Lalele. . muncitori specializaţi. rezistente la boli şi dăunători.5. mijlocii şi mari. plante pendente (Antirrhinum. au înregistrat rezultate meritorii. Bacopa. Crizanteme . gladiole. 10 . . Strelitzia. târzii. semitimpurii. au perioadă de vegetaţie diferită.număr mare de genuri.modul de cultură . Azalee.. indeosebi a cercetatorilor.tehnicitate înaltă.caracterul intensiv al culturilor atât cele din seră cât şi cele din spaţii neadăpostite. Stau mărturie în acest sens soiurile de Chrysanthemum.continui: Garoafe. Bidens.forţate: Zambile. balcoane. Begonia). .în cadrul speciei: soiuri timpurii. cultivarea intensă a terenului. introducerea de noi specii şi soiuri cu caracteristici superioare. 1. trandafiri.dirijate: Poinsettia. gura leului. • Eşalonarea producţiei prin cultivarea de specii şi soiuri diferite cu: . . Hortensia .obişnuite . personal cu studii superioare. Obiective în cultura florilor • Specializarea pe tip de cultură şi produs este determinată de caracteristicile producţiei floricole. • Diversificarea sortimentului. Tulipa.seră . Crearea de soiuri noi este un obiectiv permanent al celor care se ocupă de cultura florilor. Cyclamen • Obţinerea de soiuri noi În paralel cu acţiunile de îmbogăţire a sortimentului trebuie consemnat faptul că selecţia. terase.culturi industriale mici. . instituţii. . Tamaya. număr foarte mare de boli şi dăunători. balcoane. flori tăiate.utilizări foarte multiple: apartamente.câmp .exemple de specii şi soiuri noi: Lisianthus. garoafe. dar şi grădini particulare sau apartamente. .originea diferită. spaţii verzi. ameliorarea şi crearea de soiuri şi hibrizi mai bine adaptate la condiţiile de cultură din ţara noastră.locul de cultură: . sistem radicular diferit. .

11 .Culturi fără sol.pendente la Antirrhinum. menţinerea valorii estetice.seminţe artificiale. port compact. consumatorilor.microînmulţire. păstrare bună pentru material săditor.sortimentul de plante floricole se reînnoieşte la 4-5 ani. • Producţia de flori cu consum minim de energie şi preţ de cost redus . înfloreşte până în octombrie.hibrizi interspecifici – Orhidee. produsul să fie la modă. de seminţe şi material săditor care să răspundă exigenţelor producătorilor de material săditor. hibridarea intra si inter-specifica. . publicitate şi educarea consumatorilor. . se utilizează soiuri timpurii.Nemesia "Sundrops". mutageneza indusă au rol preponderent în crearea de soiuri. medalie de aur în anul 1999-Fleuroselect. .potenţial bun de creştere. • Perfecţionarea şi promovarea tehnologiilor moderne de cultură . • Distribuţie modernă. Producătorii de material săditor .. Producătorii de flori . nu se degarniseşte. se aplică tratamente termice la materialul săditor.se cultivă în zonele cele mai favorabile.valoare decorativă.soiuri noi la specii mai puţin cultivate . .Biotehnologii .se cultivă soiuri adaptate la nivele termice reduse. . . producţie bună de flori de calitate. Gladiole pitice: . . Vânzătorii en gros şi en detail .soiuri noi la specii mult cultivate . . pe o perioadă cât mai lungă de timp. .Culturi dirijate. continui. orientarea gustului consumatorului şi chiar convingerea lui. . forţate.regenerarea clonelor fără virusuri. producătorilor de flori.metodele tradiţionale de ameliorare. Consumatorii .embriogeneza somatică .conservarea in vitro prin crioconservare.potenţial mare de multiplicare.flori care să evolueze lent la frig şi în timpul păstrării şi să se deschidă normal (pentru flori tăiate).transformarea genotipurilor. vânzătorilor en gros şi en detail. • Obţinerea de producţii de flori. transport şi ambalare corespunzătoare.

miniplante. dar şi de aplicare a tehnologiilor noi: aclimatizator de plante produse "in vitro". 1. butaşi. 12 . . . Principalele culturi: trandafirul ocupă în Olanda 800 ha. 1 în Europa este Olanda care exportă 60 % din producţia sa şi este primul producător mondial de bulbi (pentru 1988 cifra de afaceri 15 miliarde F.7.20 mil. 1noiembrie şi producerea de plante mici . Orientări şi tendinţe pe plan mondial . . alpine. anual se creează mii de soiuri.Tendinţa de a vinde compoziţii florale sau tot ce trebuie pentru realizarea acestora. răsad. Situaţia actuală a culturii florilor • Principalele ţări cultivatoare de flori din Europa Producătorul de flori nr. plante.Evoluţia meseriilor determinată de specializare (producere de răsad. compoziţii florale pentru terase. ziduri înflorite. varietăţi şi soiuri cultivate de profesionişti şi amatori sau existente numai în colecţiile grădinilor botanice şi ale celor aparţinând şcolilor şi institutelor de învăţământ horticol. patrimoniul floricol romanesc. cuprinde sute şi mii de specii.Floricultura se practică în zone favorabile. Gerbera . butaşi).) Creştere spectaculoasă a suprafeţei ocupate cu sere 4700 ha.Producerea de plante pentru epoci bine precizate: Anul Nou. . compoziţii florale pentru grădini particulare.1. 1 martie.6.Specializarea pentru producerea . alcătuit din flori autohtone şi cele adunate de pretutindeni. crizantemele . .F. acoperişuri înflorite. Pelargonium . Kalanchoe .Nivel ridicat în munca de ameliorare. 1900 ha în câmp şi 16500 ha cu "bulbi". suspensii florale. stilist floral. aranjamente florale de interior (Ikebana). departe de oraşe (care s-au extins foarte mult) şi este posibilă datorită progreselor din transport. bazine de apă etc. jardiniere.600 ha. balcoane. păstrare şi apariţiei soiurilor rezistente. Astăzi.seminţe.250 ha.unei singure culturi: Hortensia.Obţinerea la cel mai scăzut cost de preţ în urma cunoaşterii perfecte a condiţiilor de cultură. .

20 mil. plante Saintpaulia.producătorul nr. . 21 mil. 450 ha Franţa. 460 ha Italia. • Principalele culturi pentru flori tăiate sunt: . 300 ha Israel. 12 mil.5 miliarde..producătorul nr.Strelitzia: 40 ha Olanda. . . 2. 25 mil.460 ha. 15 mil. 260 ha Franţa. 100 ha crizanteme. 600 ha Columbia. aceeaşi creştere rapidă a suprafeţei cultivate în seră. 7 mil.2000 ha sere faţă de 700 ha în 1964 şi 1000 ha în 1972. Principalele culturi: 450 ha trandafir. Italia . 50 % din suprafaţa pentru "flori tăiate". 3. 200 ha Anglia.800 ha). valoarea producţiei .Crizanteme: 600 ha Olanda. . plante Germania. trandafir . Franţa . Producătorul nr. din care 40% este destinată "florilor tăiate" şi 4000 ha în câmp + 300 ha cu bulbi (pentru a acoperi necesarul mai importă 25% din necesar Franţa). 230 ha Germania. plante în masiv . . .plante Cyclamen. 400 ha Germania. 30 ha Franţa. plante Olanda. 80 ha Olanda. Principalele culturi: 230 ha trandafir.3400 ha sere şi adăposturi şi 4000 ha în câmp.Trandafirul: 800 ha Olanda. 400 ha Maroc. de la 176 ha în 1950 la 3400 ha în 1988.Garoafe: 1000 ha Italia. 70 ha Germania. 260 ha garoafe. Germania cu o valoare a producţiei de 6 miliarde F. Principalele culturi: garoafe . plante Germania. 500 ha Spania.Producătorul nr.Saintpaulia: 25 mil. .Hortensii: Franţa . plante Olanda.plante Poinsettia. plante la ghiveci. Culturi în câmp 5000 ha (flori tăiate .1.880 ha. Producătorul nr. 120 ha Italia. 400 ha crizanteme. Italia.Azalee: Belgia . 15 mil. gerbera 120 ha .3000 ha. 60 ha Franţa. . 300 ha Olanda.1. . 13 din Olanda. 100 ha Franţa. 500 ha bulbi. plante Begonia. • Principalele culturi la ghivece .Gypsophila: 300 ha Israel. 4. . bulbi . Creşterea rapidă a suprafeţei de sere de la 650 ha în 1950 la 2500 ha în 1989.Gerbera: 250 ha Olanda.Orhidee: 170 ha Olanda.F.plante Franţa.1000 ha. 25 mil.Cyclamen: 25 mil.

Kalanchoe: 20 mil. plante Olanda. Chestionar de autoevaluare 1. Germania. Care este importanţa şi utilizarea florilor? 4. Care este obiectul de studiu al floriculturii şi legătura cu alte discipline? 3.Begonii (B.Poinsettia: 20 mil. . plante Germania. tuberhybrida): 17 mil.. . Care sunt obiectivele floriculturii şi tendinţele actuale pe plan mondial? 7. Enumeraţi momentele importante din istoria floriculturii. . plante Olanda. Definiţia floriculturii. 2. socotrana x B. 5. 12 mil. Care sunt principalele ţări cultivatoare de flori din Europa şi principalele culturi floricole? Spatiu destinat adnotarilor si observatiile proprii 14 . Care sunt caracteristicile producţiei floricole? 6. pl.Crizanteme: 7 milioane de plante Franţa.

particularităţi: Gypsophilla . Această grupare se poate face după anumite caracteristici cum sunt: sistematica botanică.1. Ageratum mexicanum. Canna • nume specie – se scrie cu litera mica Denumirile speciei reprezintă adjective latinizate şi se referă la unele caractere:  morfologice: .substantiv . . fenologice: Adonis vernalis. glabra. etc. geografice: Dianthus chinensis. Centaurea cyanus. A. Begonia .bracteatum (Helichrysum bracteatum). Althaea rosea. pentru a putea fi mai uşor studiate. după locul de cultură. 15     . după ciclul biologic.nume propriu: Hosta. frunze: Gladiolus.Nume ştiinţific: Se compune din două cuvinte (nomenclatură binară) şi a fost introdus de Linné în 1753: • nume gen. Clasificarea botanică şi denumirea plantelor În Sistematică unitatea de bază este specia care reprezintă unul din nivelele de organizare a materiei vii care ocupă un anumit areal şi are un număr de indivizi autoreglabili.formă flori. Denumirea ştiinţifică este reglementata prin Codul Internaţional de se scrie Nomenclatură Botanică (ICBN) şi Nomenclatură a Plantelor Cultivate (ICNCP). se scrie cu majuscule: . ecologice: Dianthus alpinus. Eringium campestre.. după elementul decorativ şi modul de utilizare.aestivalis. 2. coloristice: Digitalis purpurea.CAPITOLUL 2 CLASIFICAREA PLANTELOR FLORICOLE Numărul foarte mare de specii şi soiuri care fac obiectul disciplinei de Floricultură. (Malva glabra). impune gruparea acestora după anumite caracteristici comune. după locul de origine. lanceolata (Plantago lanceolata). Convolvulus arvensis.

filodendron etc. (Miller). Hook) Planch. cv. Mill. Dacă unei plante nu i s-a găsit un nume popular atunci se preia numele genului ca la: dipladenia. Ehr. Lam. are prioritate numele actual. de acţiune biologică: Papaver orientalis. Majoritatea plantelor de interior. de cult: Ocinum basilicum. după denumirea speciei cu menţiunea cv. sau se pune în ghilimele. difenbachia. Salv. În nomenclatura botanică se completează. În cazul Hyacinthus orientalis L. utilitare: Primula officinalis. Numele cultivarului sau soiului este într-o limbă de circulaţie internaţională sau în latină. obţinuţi prin încrucişarea a două specii. aceeaşi denumire populară poate să fie dată plantelor aparţinând genurilor diferite. (Gilibert). (Lamarck). dacă este vorba de o modificare. rectificare. citologic) semnificativ şi a căror înmulţire generativă sau vegetativă menţine caracterul respectiv..). de exemplu: Digitalis purpurea L. Mai mult. "The Bird" sau Tagetes erecta L. având prioritate cel mai vechi sau. numele celelalte fiind trecute în paranteză: Cordyline australis (syn. Cordyline indivisa). ficus. albus (Jord) Back (romanus Hort. este un hibrid între Crocosmia aurea (Poppe ex. ciclamen. În cazul schimbării numelui sau precizării poziţiei sistematice ulterioare. Engl. Desf. alba. fiziologic. N. D. Numeroase plante cultivate sunt hibrizi.E.   • după numele speciei se trece autorul care a descris specia prima dată (cu numele prescurtat) de exemplu: L. Moren). şi Crocosmia pottsii (Baker) N. în unele cazuri.C. (Ehrart). var. specia a fost descrisă de Linné. se scrie cu literă mare. The Bird sau Anemone coronaria L. "Hawai". (Desfontaines).Br. numele genului şi speciei cu varietatea. ia officinalis. Gilib. taxonii au sinonime care se trec în paranteză. var. sau în cazul taxonilor descrişi independent de mai mulţi autori. (Engler). Regn vegetal 16 . un nume popular sau comun care poate să difere de la o ţară la alta şi chiar de la o regiune la alta în cadrul aceleaşi ţări.Br. (De Candolle). În practica agricolă sau horticolă după ICNP s-a introdus termenul de cultivar (cv) care desemnează un ansamblu de plante cultivate care se disting printr-un caracter (morfologic. poartă în al doilea rând. ex. exemplu: Anemone coronaria L. Calendula officinalis. (Linné).E. care se indică prin semnul "x" între numele genului şi speciei: Crocosmia x crocosmiifolia (Lem. varietatea descrisă de Jordan ca specie proprie şi a fost încadrată de Backer în rândul varietăţilor.

fam.fam.Pteridophyta . Adiantum . Unele dintre ele furnizează florile tăiate pentru comercializarea pe piaţă (Antirrhinum majus. Verbena hybrida etc. Cactaceae . bianuale şi perene. Aceste plante dacă sunt protejate de temperaturile scăzute din perioada de iarnă. Polypodiaceae.Spermatophita .fam. Calendula officinalis.Monocotiledonate . 2. Compositae . Sphagnum (muşchi) . Cycadaceae: Cycas . Dianthus chinensis. Liliaceae Dicotiledonate .Angiosperme . Pinaceae: Araucaria . Petunia hybrida. produc seminţe şi dispar la sfârşitul perioadei de vegetaţie care este în acelaşi an calendaristic cu perioada când au germinat. Aceste plante germinează. Clasificarea după durata ciclului biologic După durata ciclului biologic.fam. pot să-şi reia primăvara ciclul vegetativ.gen.. În această grupă intră acele specii care îşi desfăşoară durata de viaţă pe parcursul unui singur an (de la 4 până la 8-10 luni).fam.fam. gen. Specii floricole anuale. cu desfăşurarea normală a tuturor fenofazelor Plantele anuale decorează prin flori sau inflorescenţe şi frunze.2. În categoria plantelor anuale intră şi unele specii floricole care în zonele de origine se comportă ca bienale sau perene şi care la noi în ţară din cauza condiţiilor de mediu (în principal temperatură) se comportă ca plante anuale: Begonia semperflorens. Palmae -fam.Orchidaceae . Salvia splendens. Nicotiana affinis.fam. Astfel de plante sunt: Gypsophilla elegans.Archaegoniate (ferigi) . 17 .fam. se dezvoltă. Cosmos bipinatus. înfloresc.Gymnosperme . plantele decorative se împart în specii floricole: anuale. Centaurea cyanus.Bryophyta . Begoniaceae etc.

Particularităţi tehnologice. Helichrysum bractetum. Coleus blumei. camere unde se obţin răsaduri. Callistephus chinensis. etc. Florile anuale se înmulţesc prin seminţe şi mai rar prin alte metode (butăşire. respectiv sere. altoire etc. Reuşita culturii depinde. 18 . Gazania splendens. în mare măsură. Perioada în care se seamănă florile anuale pentru producerea de răsaduri începe cu lunile decembrie-ianuarie şi se sfârşeşte în lunile martie–aprilie. rabate. mai întâi de calitatea seminţelor şi apoi de cea a răsadurilor. flexibile. chioşcurilor şi alte tipuri de amenajări ale faţadelor clădirilor (Cobaea scadens. Altele care prezintă tulpini pendule. Tropaeolum majus etc. Majoritatea plantelor anuale se pot semăna direct. Timpul optim de semănare a speciilor anuale se stabileşte în funcţie de specia la care vrem să producem răsaduri. care vor fi folosite la infiinţarea culturii.). Când plantele au 2-3 frunze adevărate se repică pentru a asigura plantelor un spaţiu mai bun de creştere şi dezvoltare. agăţătoare sunt utilizate la decorarea jardinierelor. pentru că răsadurile lor nu suportă mutarea. Zinnia elegans etc.). marcotaj. în grădină sau câmp.Calendula officinalis. Gypsophilla elegans. de data când se doreşte vânzarea sau plantarea afară. Centaurea moschata. Înmulţirea este una din etapele cele mai importante ale culturilor floricole. teraselor. Unele specii floricole anuale se seamănă numai direct în teren sau în ghivece. Matthiola incana. iar timpul de germinare este de 4 până la 25 de zile. iar pentru a creşte bine necesită o vreme mai răcoroasă şi zile ceva mai scurte (Delphinium ajacis. gardurilor. Tagetes patula etc. la loc definitiv. Unele asigură decorul grădinilor şi spaţiilor verzi. Majoritatea plantele floricole anuale au nevoie pentru germinare de temperaturi cuprinse între 14-22°C. răsadniţe calde.). stâlpilor. în prima parte a primăverii. Lobelia erinus. În scopul devansării înfloririi semănatul se face adesea în spaţii încălzite. platbande. Plantele floricole nemuritoare ale căror flori îşi păstrează calităţile decorative şi după uscarea lor sunt utilizate în aranjamentele de iarnă (Ammobium alatum. de spaţiul şi sursa de încălzire de care dispunem. fiind excelente pentru rondouri. solarii. Semănatul direct se face în funcţie de exigenţele lor faţă de căldura începând cu luna aprilie-mai. Lathyrus odoratus etc.). grupuri izolate (Begonia semperflorens. Ipomoea sp.)..). Limonium sp.

Plantarea se efectuează folosind linguri de plantat. Lucrările de îngrijire în această perioadă urmăresc afânarea solului. corespunzător (dezinfectat. Campanula medium. Specii floricole bienale. decorarea spaţiilor verzi. În general. iernează în această formă. ele iernează bine sub protecţia zăpezii din timpul iernii. În această categorie sunt grupate şi o serie de plante perene care au parţial caractere de plante bienale. nivelat. Dianthus barbatus. începând cu speciile mai puţin pretenţioase la căldură şi continuând în luna mai cu cele mai pretenţioase la căldură. combaterea bolilor şi dăunătorilor. Repicatul plantelor are loc când apar primele frunze adevărate şi se face în substrat. în septembrie-octombrie. Înmulţirea se face în general prin seminţe. plantatoare sau săpăligi. Digitalis purpurea). dar cu un potenţial de înflorire mai redus (Cheiranthus cheiri. în substrat uşor bine mărunţit sau direct în teren. plantatul poate fi efectuat de la sfârşitul lunii aprilie. ghivece sau cuburi nutritive. Acestea se caracterizează prin desfăşurarea ciclului de vegetaţie pe parcursul a doi ani. Semănatul are loc primăvara şi vara (mai-iulie). Dianthus barbatus). Pregătirea locului în care se va semăna constă în mărunţirea pământului pe adâncimea de 10-12 cm. produc seminţe şi apoi pier (Althaea rosea. prin expunerea treptată la condiţiile naturale.). Myosotis alpestris. îngrăşat. pe brazde amenajate special. Înainte de plantare la loc definitiv cu 10-12 zile. Este foarte important ca plantele tinere ale speciilor bienale să beneficieze de 19 . grădinilor etc. perpendicular pe lungimea brazdei. de îndată ce condiţiile de mediu sunt favorabile (martie). astfel încât plantele să se înrădăcineze bine până la venirea frigurilor. Formează în prima parte a vegetaţiei o rozetă de frunze. Dintre acestea unele sunt capabile să înflorească şi în anii 3 şi 4. Răsadurile cu rădăcini nude se vor ciupi şi mocirli înainte de plantare în câmp. Viola witrockiana. Plantarea la loc definitiv se face toamna.Plantarea răsadului la loc definitiv se face într-un teren pregătit din timp. mobilizat etc. distrugerea buruienilor şi asigurarea unei umidităţi moderate şi constante în sol. Lucrarea poate fi executată şi primăvara devreme. Cultura speciilor floricole bienale este relativ uşoară. iar primăvara următoare înfloresc. Modelarea se face în funcţie de destinaţia culturii (flori tăiate. dar a căror tehnologie de cultură este identică cu a celor din această categorie: Bellis perenis. în răsadniţe reci sau spaţii protejate. răsadurile se călesc obligatoriu.). Marcarea rândurilor se face cel mai adesea la 10 cm distanţă. Ţinând cont de condiţiile climatice ale ţării noastre.

Toate speciile fructifică bine şi produc uşor seminţe. nisip de râu sau perlit. În acest scop plantele mamă sunt fragmentate. tuberobulbi etc). rizomi. Perioadele de maximă înflorire sunt: martie-aprilie Cheiranthus cheiri). grupuri sau ca flori tăiate. Sunt acele plante care trăiesc mai mulţi ani. în ghivece. înfloresc şi fructifică în fiecare an. Se înmulţesc în principal prin seminţe. Plantele bianuale sunt utilizate pentru decorul de primăvară al spaţiilor verzi. Delphinium pyramidalis. dar se pot înmulţi şi vegetativ. în cuburi nutritive sau în strat. Viola). Cele mai bune rezultate se obţin dacă despărţirea se face înainte de pornirea în vegetaţie (martie-aprilie) sau toamna (octombrie). martie-iunie (Bellis. Cultura. în rondouri. 20 .  specii perene hemicriptofite cuprind plante perene ierboase care se refac din mugurii de pe rădăcină sau colet şi care iarna sunt protejaţi de resturile vegetale moarte ale plantei respective (Chrysanthemum leucanthemum. după care se fasonează rădăcinile şi se mocirlesc înainte de plantare. Plantele perene se împart în două categorii. Digitalis) şi iunie-septembrie (Althaea). Plantele se repică când au formate 2-3 frunze adevărate. mai-iunie (Dianthus barbatus. Campanula. turbă mărunţită. determinată fie de temperaturile scăzute din perioada de iarnă. Semănatul se face în răsadniţe reci sau în pepiniere din luna aprilie până în iunie. într-un substrat format din pământ de frunze. Myosotis. Anual trec printr-o perioadă de repaus. în funcţie de organele care la asigură perpetuarea de la un an la altul (muguri. Specii floricole perene. Supunerea lor la acest termoperiodism sezonier (diferenţe de temperatură) constituie o condiţie esenţială pentru iniţierea şi formarea mugurilor florali în primăvara care urmează. prin despărţirea plantelor sau prin butaşi de tulpină şi rădăcină. folosind la acoperire acelaşi amestec de pământ. fie de căldurile excesive din timpul verii. etc. Semănatul se face în rânduri.). Despărţirea plantelor se execută în perioada de repaus şi după al patrulea an de cultură. Această perioadă de repaus influenţează înflorirea.temperaturile scăzute din timpul iernii. platbande. Plantarea se face imediat după divizarea plantelor la adâncimea la care au fost plantele mamă. după care se tasează uşor şi se udă. rabate.

Chrysanthemum.3. Butaşii se fac la începutul verii. crizantema). Primăvara se recomandă o afânare profundă a solului. Lilium. Canna). Lilium. În timpul iernii. Acestea sunt semirustice. Godetia. la 15-20 cm. Plante originare din zonele temperate în care perioada de vegetaţie este cuprinsă între 4-7 luni. Clasificarea după locul de origine Din punct de vedere al floriculturii prezintă importanţă următoarele trei zone: zona temperată (cu vegetaţie predominantă de conifere şi arbori cu frunze caduce). b) zone cu climat maritim: California. iar altele sunt păstrate în depozite ferite de temperaturi negative. Se disting două climate: a) zona cu climat temperat continental care are ca centre de origine:  nordul Chinei şi Japoniei.  Clarkia. Paeonia. udarea se face ori de câte ori este nevoie. bujorul) la care momentul optim de plantare corespunde cu partea a doua a verii. Înfiinţarea culturilor de flori perene hemicriptofite se face toamna şi primăvara devreme. fertilizarea fazială de 2-3 ori în mai-iunie şi la 2-3 ani se administrează îngrăşăminte organice (4-6 kg/m2). Paeonia. Plantele noi obţinute prin divizarea tufelor sau butăşire sunt crescute cel puţin un an în pepiniere şi numai după aceea se folosesc la plantările definitive.  specii perene geofite cuprind acea categorie de plante care prezintă în pământ organe subterane (rizomi. Papaver. tuberculi. 2. Narcisus. de unde îşi au originea speciile Callistephus. Lucrările de îngrijire a plantelor perene constau în menţinerea solului din jurul lor afânat. tuberobulbi) prin care în perioada de repaus îşi continuă viaţa. bulbi. Siberia. Excepţie fac câteva dintre ele (căldăruşa. în aprilie-mai (Gladiolus. Escholtzia. Myosotis. Convallaria). plantele mai sensibile la temperaturile scăzute se protejează cu resturi vegetale. zona subtropicală (arbori şi arbuşti cu frunze caduce sau persistente) şi zona tropicală (ce vegetaţie semipervirescentă). 21 . Hyacinthus. la fel combaterea bolilor şi dăunătorilor. Dintre acestea unele rezistă peste iarnă în câmp fiind considerate rustice (Tulipa. urmând a fi plantate în câmp primăvara. de unde provin: Astilbe. răsadniţe sau chiar afară pe brazde. după înflorire şi se pun să înrădăcineze în spaţii protejate.Butăşirea se aplică la speciile cu tije subţiri şi numeroase (garoafe. combaterea buruienilor. de unde provin Campanula.

Impatiens sultanii. Dimorphoteca. Dracaena.  Saintpaulia etc. Clivia. 70% din plantele decorative. Philodendron. de unde provin: Achimenes. palmieri. Hyacinthus. Plante originare din zonele tropicale. orhidee. unde îşi au originea specii de palmieri. Cordyline stricta. Stapelia. cu temperatura medie de 25-30°C. Freesia. Streptocarpus. Cyclamen. ► pădurile umede din sudul Indiei. Musa paradisica. Anemone coronaria. b) Regiuni periodic uscate au o vegetaţie întreruptă de o perioadă de repaus care coincide cu lipsa de precipitaţii. ► din nordul şi nord-estul Americii de Sud îşi au originea: Peperomia. .Plante originare din zonele subtropicale au în cultură mulţi reprezentanţi. precipitaţii 4000-5000 mm. Gerbera. Zonele tropicale se caracterizează prin climat umed şi cald. Centre mai importante sunt:  zona subtropicală (sudul Europei. ► din partea estică a Americii de Sud (Brazilia) provin specii de orhidee. de unde provin: Ficus elastica. cu condiţii variabile de climă şi sol şi reprezintă sursa de unde provin majoritatea plantelor decorative de apartament. în partea orientală (Turcia. Rosa. Sanchezia. Phoenix roebelini. Aloe.  Agapanthus. din estul Africii: Begonia socrotana. Iran) îşi au originea Tulipa. ► pădurile din sud-estul Africii.   dealbata.. Principalele regiuni de vegetaţie sunt: a) Păduri permanent umede. Cycas. Ripsalis. Pelargonium. Fuchsia fulgens. Anthurium scherzerianum. etc. Strelitzia. nordul Africii) îşi au originea: Allysum. Araucaria etc. metalica. Platycerium alcicorne. Gladiolus. Centre de origine mai importante:  sudul Africii de unde provin: Asparagus plumosus. Begonia rex şi B. Colocasia. Sansevieria. din zona subtropicală australă (sud-vestul Australiei) provin Mimosa din sudul Africii provin speciile: Amaryllis. Tradescantia. Phylocactus. 22 Gazania. Campanula. Au mai multe centre de origine printre care: ► pădurile tropicale din America Centrală. ► din partea nordică a Australiei provin: Ficus australis. Cobea. Cocos weddeliana. Clivia. ferigi. Zantedeschia. Begonia.

care decorează prin flori sau frunze (Cyclamen. rizomi. din zonele calde şi uscate ale Australiei provin Ammobium. Antirrhinum.5. Nerium. 2. Myosotis etc. Pelargonium etc.) sau ca plante la ghivece.) şi speciile perene originare din zona temperată. Salvia. care în condiţiile de la noi nu pot vegeta în câmp. Dinathus barbatus. Gerbera.). Petunia. Vara se scot în spaţii neadăpostite şi alte specii din zonele subtropicale. nu se consideră ca făcând parte acestei grupe. 2.4. Lathyrus sau plante perene: Tulipa. pretenţioase la căldură. Se mai cultivă în câmp şi specii perene din zonele subtropicale (Canna. Zantedeschia etc. Calendula. Calceolaria. c) Zona de stepă cuprinde ţinuturi cu o oarecare umiditate. cum sunt: Gerbera. Se cultivă în spaţii protejate plantele provenite din regiunile tropicale sau subtropicale. Provin de aici cactuşii şi plantele suculente. Dahlia) la care organele subterane se scot din pământ toamna şi se plantează primăvara. Narcissus. Hypeastrum. Tagetes etc. Aucuba. urmată de secetă. Hosta. Bellis. la sol se cultivă câteva specii care se valorifică ca flori tăiate (Alstroemeria. Lilium. Strelitzia. După organele decorative plantele floricole se împart în: Plante decorative prin flori. Narcisus. Clasificarea după însuşirile decorative şi modul de utilizare A. Paeonia etc. Chrysanthemum. Fuchsia etc. cum sunt: Aster. Plantele care se cultivă doar temporar în sere. bienale (Viola. fie pentru producerea răsadului (plantele anuale) sau în cultură forţată (plantele anuale: Antirrhinum. tuberculi etc. citricele. Se cultivă în câmp plantele anuale (Ageratum. Aparţin acestei grupe majoritatea speciilor floricole. Dintre plantele cultivate în câmp se remarcă speciile: 23 . Hyacinthus) şi care în sezonul rece îşi încheie ciclul de vegetaţie sau iernează în câmp sau depozite. Din acest punct de vedere speciile decorative se clasifică în: Specii cultivate în câmp. Helycrisysum etc. Fuchsia. În seră. perioadă în care plantele rezistă prin bulbi.). Clasificarea după locul de cultură Plantele decorative se cultivă în câmp sau spaţii protejate. Specii cultivate în spaţii protejate. Mathiola.

Thunbergia. Salvia. Se remarcă prin frumuseţea florilor şi speciile perene din categoria "geophitelor": Convallaria. forma. Phlox. Cyclamen. b) decorul apartamentelor. aranjamente. poziţia şi în multe cazuri. Viola. Helianthus. d) pentru decorul spaţiilor verzi:  ronduri. Dianthus. Hosta. teraselor: Pelargonium. Primula. ca plante cultivate în ghivece (containere): Azaleea. jardinierelor. Rudbeckia. Spathiphyllum. Callistephus. exemplare izolate sau grupuri pe peluze: Gypsophilla. Asparagus sprengerii pe lângă cladodii. iar Solanum annua prin bace roşii şi mov. Calceolaria. Diffenbachia. Bellis. perene: Chrysanthemum. cultivate în sol şi Calceolaria. Dianthus. Antirrhinum. bace de culoare violetă. Cineraria maritima. Dahlia. Dintre speciile cultivate în spaţii protejate amintim: Dianthus. bienale: Myosotis. Begonia. Zinnia. plumosus. decorează şi prin bacele de culoare roşie. Polyanthes. . Zinnia. Dintre plantele cultivate în câmp decorative prin frunze amintim: Alternanthera. Agapanthus. Gladiolus. Rosa. palmieri.   anuale: Dianthus. Chrysanthemum. B. borduri. Cobaea. iar dintre plantele cultivate în seră: Aucuba. Sanchezia. rabate. Dianthus. Verbena. c) decorul balcoanelor. Codiaeum. mozaicuri sau arabescuri: 24   Alternanthera. Coleus. Echeveria. Plante decorative prin fructe. Dracaena. Digitalis. coroane): Freesia. ferigi. Narcissus. Tulipa. Gnaphalium. speciile floricole se cultivă pentru: a) flori tăiate (buchete. Coleus. Marantha. Tagetes. Tulipa. Petunia. Strelitzia. Cyclamen. Cineraria maritima. Begonia semperflorens. Hippeastrum. Althaea. Hydrangea. După modul de utilizare. Efectul ornamental al acestor plante este dat de mărimea. Plante decorative prin frunze. de coloritul frunzelor. Lathyrus. platbande: Ageratum. Dahlia. Cordyline. Ipomea. Myosotis. Primula. Dianthus barbatus. iar A. Digitalis. Gaillardia. Palmierii. Monstera. Ferigile. Ficus. Achyranthes. Lunaria biennis decorează prin silicve mătăsoase. Aster. La Clivia fructele au mărimea unor cireşe şi sunt de culoare portocalie. Gerbera. Aucuba. Althaea. Tradescantia. Codiaeum. Gladiolus. Azalea cultivate la ghivece. Acestei grupe îi aparţin un număr mai redus de specii. Anthurium.

Clasificarea botanică a plantelor floricole. Calla palustris. Iris pseudocorus. 8. decorarea zidurilor. Nymphaea. Cucurbita etc. decorarea bazinelor. alpinării (stâncării): Cerastium. Clasificarea după modul de cultură. 2. 3. Cobaea. pergolelor: Ipomoea. Clasificarea după ciclul biologic. Sagittaria. Dolichos. 4. Allysum. Clasificarea după locul de cultură. 6. Humulus. Spatiu destinat adnotarilor si observatiile proprii   25 . Chestionar de autoevaluare 1. Clasificarea după locul de origine al plantelor decorative. Clasificarea după modul de utilizare. Portulaca. Primula. lacurilor: Acorus. Lathyrus. Clasificarea după însuşirile decorative. 7. Aster alpina.

CAPITOLUL 3

PARTICULARITĂŢI MORFOLOGICE ŞI BIOLOGICE ALE SPECIILOR FLORICOLE Din punct de vedere funcţional organele plantelor se împart în organe vegetative (rădăcina, tulpina şi frunza) şi organe de reproducere (floarea, fructul şi sămânţa). 3.1. Organele vegetative 3.1.1. Rădăcina Rădăcina se dezvoltă de obicei în partea bazală a tulpini şi este organul cu ajutorul căruia planta absoarbe apa din sol, în care sunt dizolvate sărurile minerale necesare nutriţiei, servind totodată la fixarea plantei. Pe lângă funcţiile amintite, rădăcinile plantelor floricole îndeplinesc şi unele funcţii secundare: depozitarea unor substanţe de rezervă, înmulţirea şi regenerarea plantelor. După originea, dezvoltarea, forma şi funcţiile lor se disting următoarele tipuri de rădăcini: normale, adventive şi metamorfozate.

Rădăcinile normale provin din radicula embrionului şi se întâlnesc la

plantele floricole obţinute din seminţe. În funcţie de raportul dintre rădăcina principală şi cele secundare se deosebesc trei tipuri: pivotante, fasciculate şi rămuroase. Dimensiunile rădăcinilor, modul de ramificare, adâncimea la care pătrund variază de la o specie la alta şi depind şi de alţi factori (tipul de sol, gradul de aprovizionare cu apă şi substanţe nutritive etc).

Rădăcinile adventive apar după germinaţia seminţei, pe alte organe

vegetative decât rădăcina (tulpini, ramuri, frunze). În condiţii favorabile de umiditate, pe tulpinile aeriene de Monstera sau pe ramuri la Ficus rubiginosa, se formează numeroase rădăcini adventive. Pe tulpinile aeriene rădăcinile adventive se formează câte una la fiecare frunză, cum este la Philodendron sau mai multe la un nod, la Tradescantia. Rădăcini adventive sunt şi la cele care apar de pe tulpinile subterane (rizomi, tuberculi, tuberobulbi). Rădăcinile adventive care apar pe tulpinile aeriene îndeplinesc la unele plante floricole rolul de fixare pe suportul pe care cresc şi se înalţă continuu (Hedera, Vanilla). La unele specii de Ficus şi Monstera, rădăcinile
26

adventive ajung în sol, se îngroaşă şi ramifică, formând un sistem radicular foarte puternic, al cărui rol secundar este de proptire.
• Rădăcinile

metamorfozate şi-au modificat structura şi forma adaptându-

se la îndeplinirea unor funcţii speciale. Principalele tipuri de rădăcini metamorfozate sunt: - Rădăcini tuberizate. Funcţia lor principală este de depozitare a unor substanţe de rezervă (zaharuri, amidon, inulină etc.) şi pot fi întâlnite la unele plante bienale sau perene din zonele temperate. Astfel la Dahlia variabilis rădăcinile se îngroaşă mult şi capătă aspectul unor tuberculi de cartofi, cu deosebire că mugurii sunt plasaţi numai în zona coletului.. - Rădăcini asimilatoare sunt o adaptare rară, întâlnită la unele orhidee. Aceste rădăcini sunt foliacee, conţin cloroplaste şi îndeplinesc funcţia de asimilare. Ele nu au stomate, schimburile de gaze făcându-se la nivelul unor pneumatopode de tip special. Ele se întâlnesc şi la unele plante acvatice şi îndeplinesc atât funcţia de fixare şi absorbţie, cât şi pe cea de asimilaţie. - Rădăcini cu pneumatofori se întâlnesc la unele plante din regiunile tropicale sau mlăştinoase, la care de pe rădăcinile normale se ridică nişte radicele de o formă specifică, numiţi - pneumatofori. Aceştia asigură aerul rădăcinilor din sol, împiedicând asfixierea (realizează schimbul de gaze cu exteriorul). - Rădăcini înmagazinatoare de apă, constituie o caracteristică a rădăcinilor la Orchidaceae, Bromeliaceae din pădurile tropicale. Ele absorb şi acumulează vaporii de apă din atmosferă prin intermediul unui ţesut de consistenţă spongioasă, numit velamen radicum servind plantei în momentele critice. - Rădăcini simbionte, întâlnite la unele plante a căror rădăcini sunt lipsite de peri abosrbanţi, funcţia lor fiind îndeplinită de către ciuperci = micorize Astfel între rădăcinile multor plante floricole aparţinând familiei Orchidaceae şi Ericaceae, micoriza (simbioza între rădăcină şi ciupercă) este obligatorie şi condiţionează dezvoltarea plantei. Ciuperca furnizează plantei apa, sărurile minerale şi primeşte hidraţii de carbon. - Rădăcini cu muguri sau drajonate. Rădăcinile unor plante floricole au însuşirea de a forma muguri adventivi din care se dezvoltă lăstari numiţi drajoni şi care pot fi folosiţi pentru înmulţirea plantelor (Chrysanthemum, Aloe, Aralia). - Plante floricole lipsite de rădăcini. Lipsa rădăcinilor este o adaptare la mediu şi se întâlneşte în mediul acvatic. Absorbţia apei se face prin întreaga
27

suprafaţă a plantei (Ceratophyllum, Salvinia), prin rizom la unele orhidee şi prin tulpină la unele bromeliacee (Tillandsia usneoides). 3.1.2. Tulpina Sistemul aerian, cu părţile sale componente contribuie la întregirea aspectului estetic al plantelor. Tulpina îndeplineşte funcţia de susţinere a organelor de asimilaţie şi de reproducere şi conduce substanţele nutritive. Caracteristic pentru tulpină este prezenţa la noduri a mugurilor, organe ce dau naştere la noi creşteri. După poziţia de pe tulpină, mugurii sunt: terminali şi axilari, iar după organele la care dau naştere: vegetativi şi floriferi. Mugurii care pornesc în vegetaţie numai în cazuri speciale se numesc muguri dorminzi, iar cei care apar pe alte organe decât tulpina (pe rădăcină - Aralia; pe frunză Bryophyllum) se numesc adventivi. Tulpina este de regulă dreaptă, având o formă cilindrică sau cilindro-conică, ramificată (Cleome, Zinnia) sau neramificată (Palmieri). După modul în care trăiesc, tulpinile se împart în: supraterane (aeriene), subterane şi acvatice. A. TULPINI articulate. Tulpinile nearticulate sunt:

SUPRATERANE

(AERIENE) sunt cele mai răspândite, la plantele

decorative se întâlnesc aproape toate tipurile. Aceste tulpini pot fi nearticulate şi

caudexul - tulpină scurtă, cărnoasă, neramificată, plurienală, care se termină cu o axă floriferă articulată (Agave, Sepervirum); stipul - tulpină columnară, plurienală care are în vârf un buchet de frunze (palmieri, ferigi arborescente, Cycas);

Tulpini articulate, caracterizate prin internoduri lungi:
► ►

culmul sau paiul, caracteristic gramineelor decorative; calamusul, spre deosebire de primul, este plin cu măduvă spongioasă caulis, majoritatea tulpinilor verzi, puţin sclerificate, caracteristic pentru scapul, prezintă un singur internod complet lipsit de frunze (Tulipa,

(Cyperus);

plantele anuale sau bienale (Compositae, Labiatae, Umbeliferae);

Galanthus).
28

TULPINI se întâlnesc la unele plante floricole ierboase perene. c) Tulpini cu rol de înmulţire. care au luat naştere prin modificarea unor ramuri scurte sau frunze (Asparagus. Asclepiadaceae). B. În bulb se deosebeşte un mugure terminal şi mai mulţi muguri axilari. Aceste tulpini produc muguri axilari (tubercule sau bulbile). bulbiferum). care desprinşi de pe planta mamă. pot produce noi indivizi (Lilium tigrium şi L. Acestea sunt: a) Tulpini cu funcţii de asimilare se întâlnesc la plantele suculente la care sistemul foliar este mult sau mai puţin redus. Cleome.2). Euphorbiaceae. 29 . În ei se depozitează substanţe de rezervă şi reprezintă singura parte vivace a plantei. Sunt acele tulpini care au spini de diferite mărimi şi forme. Spre deosebire de rădăcini prezintă muguri la subsuoara unor frunze rudimentare (scvame) şi nu au niciodată piloriză. Au forme şi mărimi diferite. Dendrobium) tuberizarea se produce la nivelul unuia sau mai multor internoduri de la baza tulpinii. Frunzele externe sunt uscate şi au rol de apărare. au suferit modificări ce le conferă posibilitatea îndeplinirii unor funcţii nespecifice. funcţia asimilatoare fiind îndeplinită de tulpină. SUBTERANE Aceste tulpini sunt metamorfozate. care după caz dau naştere la tulpini florale sau la bulbi de înlocuire. Rizomii sunt tulpini formate din internoduri scurte (microblaste). Peireskia). la înmulţirea negativă şi la rezistenţa la condiţiile nefavorabile ale mediului. Acestea sunt: Bulbii sunt microblaste cu frunze cărnoase în care se adună materiile nutritive de rezervă şi apă (fig. După forma frunzelor bulbii sunt tunicaţi şi solzoşi. uneori asemănătoare cu ale rădăcinilor. Frunzele sunt în general solziforme sau transformate în ţepi (Cactaceae. În tulpina unor palmieri se depozitează de asemenea cantităţi considerabile de substanţe de rezervă. La orhidee (Cymbidium.Tulpinile supraterane ale unor plante floricole. adaptându-se condiţiilor de mediu. cele interne sunt cărnoase şi conţin substanţe de rezervă. b) Tulpini cu rol de depozitare. d) Tulpini cu rol de apărare. La un bulb se deosebeşte axa bulbului şi frunzele. Această funcţie este posibilă la acele tulpini care îşi dezvoltă foarte mult parenchimurile tuberizându-se.1). adaptate la depozitarea substanţelor de rezervă. Pe rizomi se formează rădăcini adventive şi frunze rudimentare (fig.

Tulipa (2). Alstroemeria (3). Hyacinthus etc. Forma bulbilor la Hippeastrum (1).3). Cyclamen (fig. Zantedeschia (2). Fig. Sansevieria (4). Polyanthes (3).). Narcissus (4) Bulbii tunicaţi sunt caracterizaţi prin frunze mari care se acoperă unele pe altele. Tunicile externe sunt uscate. 1.Fig. membranoase. Aspidistra (5) Tuberculii sunt microblaste groase. bogate în substanţe de rezervă. Rizomi de: Canna (1). la care frunzele sunt reduse la solzi mai mult sau mai puţin evidenţi. 2. cele interne groase. cu substanţe de rezervă (Tulipa gesneriana. Bulbii solzoşi sunt caracterizaţi prin frunze mai mici care se acoperă parţial unele pe altele (Lilium candidum). 30 .

) sau la vârful tuberobulblului mamă (Crocus sp. Acesta se poate forma la subsioara unei frunze (Colchichum sp. majoritatea perene şi pot fi submerse.). TULPINI ACVATICE se întâlnesc la plantele acvatice. nutante şi amfibice. iar mai târziu un nou tuberobulb. Particularitatea acestor specii este prezenţa pe tulpini a unui ţesut cortical străbătut de canale sau lacune aerifere.4. La Gladiolus şi Fresia la nivelul tuberobulblului se diferenţiază rădăcini adventive contractile. Tuberculi de Cyclamen (1) şi Begonia tuberhybrida (2) Fig. Fig. 31 . crocus (2) fresia (3) C. învelită la exterior cu frunze uscate (fig. Tuberobulbi de: gladiole (1). 4. 3.Tuberobulbul este o tulpină metamorfozată asemănătoare tuberculului.). Din aceste organe iau naştere tulpini florifere.

5.lanceolată. păroasă. Fig.3. metabolism. 7.trifoliată.3. Frunza Frunza este un organ vegetativ. pieloasă. bogat în cloroplaste care ia naştere din tulpină şi îndeplineşte funcţiile de fotosinteză.romboidală. 7. 6. Forme de frunze compuse 1. Pentru numeroase specii floricole frunza reprezintă un element decorativ important decorând prin formă. peţiolul sau codiţa şi baza frunzei.5 şi 6). glaucă. 10.lineară. 2-4 paripenate. membranoasă şi cărnoasă. glabră. iar cele metamorfozate sunt adaptate şi la alte funcţii secundare: de protecţie. 9. 11. Consistenţa limbului poate fi: erbacee. La o frunză deosebim: limbul sau lamina.biparipenată. 3. consistenţă şi culoare. mărime. 6.reniformă. lucitoare. Forme de frunze simple: 1.obovată. coriacee. 6.1.oblongă. 4.eliptică. de înmulţire.palmat-compusă 32 .imparipenată. 2.hastată.spatulată. 8. 5. înmagazinare de apă şi substanţe de rezervă. respiraţie. Forma frunzei poate fi simplă sau compusă (fig.ensiformă Fig.cordată. Suprafaţa limbului poate fi netedă. 5. scabră (aspră). absorbţie. transpiraţie.

bipenat-fidată Dimensiunile frunzelor diferă de la o specie la alta. comprimat. 8. hastată. palmat-fidată. reniformă.palmat-lobată. verticilată (la fiecare nod trei sau mai multe frunze) sau opusă (la acelaşi nod se inseră două frunze). iar cele mai mici la Tradescantia. 3. nuferi. asimetrică vârfului limbului acut. 33 . Ţinând cont de aceste adaptări frunzele pot fi: a) cu rol protector .cranelată. obtuz. iar marginea limbului întreagă sau cu inciziuni mai mici (dinţată. 6. Marginea frunzei 1. acuminat.frunzele s-au transformat total sau parţial în spini.palmat-sectată. emarginat. 5.7). Frunzele s-au adaptat la unele condiţii de mediu.lirată. Colocasia. Peţiolul sau codiţa poate avea diferite forme: cilindric. caz în care frunza este peltată (Tropaeolum. crenată. Tot cu rol protector sunt bracteele florilor şi solzii mugurilor. sagitată. 7. serată. mucronat.Frunzele plantelor floricole pot avea baza limbului rotundă. Monstera.cuspidată. dilatat şi este prins la baza limbului. Peperomia. rotund. 2. sinuată) sau mai mari (penată sau palmată) (fig. 9. 4. mai rar pe faţa inferioară a lui. Fig.dinţată. Pelargonium peltatum). Se întâlnesc la cactuşi. cuneată.penat-partită. Dintre speciile decorative frunzele cele mai mari se întâlnesc la palmieri. Dispoziţia frunzelor pe tulpină poate fi: alternă (la fiecare nod o frunză). 7. la Pelargonium spinossum.

în general verzi.frunzele prezintă forme (urne . Petalele au forme foarte diferite: lanceolată. Acest proces s-a produs la unele specii accidental. Organele de reproducere 3. La unele specii floricole se constată metamorfoza unor organe florale interne. în general colorate. periant (caliciu şi corolă).1. Caliciul. al doilea înveliş al florii. independent de primordiile staminelor. iar componentele tepalele se întâlnesc la: Tulipa. Este formată din peduncul. Învelişul floral nediferenţiat în caliciu şi corolă se numeşte perigon. Învelişul exterior al florii este caliciul. 34 .frunzele s-au transformat în cârcei. la altele fiind provocat: Hyacinthus. numite petale. axa florală (receptacol). Agave). Rosa. Floarea Floarea se caracterizează printr-o specializare mai mare decât celelalte organe şi prezintă cel mai viu interes din punct de vedere estetic. este format din frunze modificate. la Canna indica staminele sunt transformate în organe petaloide (staminodii). caliciul gamosepal (Primula).2. lineară. Orhidee. c) cu rol nutritiv . lobată sau pot fi transformate în cornete nectarifere (Aconitum) sau pinten nectarifer (Viola). androceu şi gineceu. Astfel. concrescute.2.nişe: Platycerium grande) în care se acumulează humus sau apă sau se îngroaşă foarte mult ca urmare a depozitării substanţelor de rezervă (Aloe. La florile involte sau bătute nu toate petalele provin din transformarea staminelor. primul înveliş al florii este format din frunze modificate. Paeonia. obţinându-se florile involte. caliciul dialisepal (Ranunculus). 3. Pisum. Corola este formată din petale. Lilium. cu proprietatea de a se înfăşura în jurul unui suport pentru a susţine planta (Lathyrus. Corola. format din sepale care pot fi complet libere. Anemone. Narcissus.b) cu rol de agăţare . care pot fi libere (dialipetală) sau concrescute (gamopetală). numite sepale. Clematis). Ranunculus. o parte din ele îşi au originea în primordii suplimentare formate pe receptacul.

Viola). Dieffenbachia. Gerbera). Inflorescenţele simpodiale. Zantedeschia). La unele specii înflorirea are loc în timp relativ scurt în timp ce la altele durează mai multe zile. la Hibiscus trianum înflorirea durează cca. la Lilium candidum 6 zile. Hyacinthus. spadixul (Anthurium. cima dihazială pentru Caryophillaceae etc. racemul pentru Cruciferae. Un aspect important în viaţa unei flori îl constituie deschiderea corolei (înflorirea). Astfel. la Portulaca grandiflora circa 10 ore. Originea succesiunii înfloririi este din centru la periferie. capitulul (Gomphrena. Iris. Lavandula). dat de substanţele volatile (uleiuri esenţiale). iar pentru plantele cu polenizare entomofilă constituie un mijloc de atracţie a insectelor. Phlox). au axa principală cu creştere nedefinită şi mai dezvoltată decât axele secundare. Primula). pleiochasiul (Euphorbia. Un element important în stabilirea valorii florilor îl constituie parfumul. Centaurea. Acele secundare îşi continuă creşterea. calatidiul (antodiul) (Callistephus. umbela (Pelargonium. sunt caracteristice pentru unele familii: umbela pentru Umbeliferae. Fac parte următoarele tipuri: spicul (Althaea.La orhidee floarea este alcătuită din trei sepale colorate şi inegale ca mărime şi trei petale. diferită ca formă şi culoare. racemul (Convallaria. depăşind axa principală. Salvia). Anemone nemorosa. Myosotis). Convallaria. Dianthus. Digitalis. Orchidaceae. Majoritatea plantelor au florile grupate în inflorescenţe care. Inflorescenţele se împart după tipul de ramificaţie al axului în inflorescenţe simple (monopodiale sau simpodiale) şi inflorescenţe compuse. Inflorescenţele monopodiale. Gaillardia. Monstera. Sedum). 3 ore. osmoforele (Araceae. la Papaver somniferum 2 zile. corimbul (Hydrangea. 35 . Axa principală îşi încetează creşterea şi poartă de obicei o floare. Verbena). Viola). Aristolochiaceae) şi perii secretori (Mentha. Fac parte următoarele tipuri: dichasiul sau cima bipară (Dianthus. la orhidee 15-20 zile etc. la Hemerocallis fulva 24 ore. din care două laterale identice ca mărime şi culoare şi una inferioară numită labelum. Culoarea florilor are un efect deosebit de favorabil asupra psihicului uman. Galanthus) sau când este situată câte una la subsuoara frunzelor de pe tulpina floriferă (Vinca minor. Gypsophilla). Printre acestea sunt: papile secretoare (Rosa. Canna. Scabiosa). calatidiu (antodiu) pentru Compositae. O floare este solitară în cazul în care o tulpină sau o ramură se termină cu o singură floare (Tulipa. monochasiul sau cima unipară (Gladiolus.

La un fruct deosebim trei părţi: epicarpul. Seminţele pot avea forme variate (sferice. Portulaca .sferică: Lathyrus. begonia. Sămânţa se dezvoltă din ovulul fecundat şi este formată din tegument.2. Digitalis . unul sau două cotiledoane şi epicotil. Cosmos. silicva (Mattiola). La exterior sămânţa prezintă hilul (locul de prindere a seminţei de folicul) şi micr opilul (locul prin care străbate radicela în timpul germinaţiei). Myosotis . culoarea.neregulată: Calendula . Embrionul este format din hipocotil. Viola. umbela compusă. 3. Albumenul sau endospermul secundar este partea seminţei care ia naştere din sacul embrionar şi constituie un ţesut de rezervă ce va hrăni embrionul. Inflorescenţele mixte reunesc două tipuri de inflorescenţe. • Însuşirile fizice ale seminţelor sunt: forma. baca (Asparagus). ovoidale etc. Centaurea.2.) şi mărimi foarte diferite. Fructul şi sămânţa Fructul este gineceul transformat în urma procesului de dublă fecundaţie. nucula (Tropaeolum). Petunia.L . embrion şi albumen sau endosperm secundar. O excepţie în acest sens o prezintă sămânţa de orhidee care nu are endosperm secundar. reniforme. capsula (Papaver). Se deosebesc de inflorescenţele simple prin gradul mai mare de ramificare. la care participă într-o oarecare măsură şi celelalte elemente florale. păstaie (Lathyrus odoratus). Begonia.fusiformă: Ageratum.raport .l . . Cheiranthus. care reprezintă primordiile viitoarei plante. Delphinium). muchiate. mezocarpul şi endocarpul care variază foarte mult în funcţie de tipul de fruct. Tagetes .Inflorescenţele compuse. folicula (Paeonia. abia observabile cu ochiul liber (orhidee. Principalele tipuri de fructe cunoscute la plantele decorative sunt: achena (Tagetes). Acestea sunt: spicul compus. mărimea. de exemplu: corimb cu calatidii la Senecio cruentus şi Ageratum.ovoidă: Alyssum. sistemul lor de ramificare se repetă.cordiformă: Celosia 36 Forma .grosime . lobelia) la seminţe foarte mari (unii palmieri). de la foarte mici.ovală: Antirrhinum.

Floarea .5 mm: Begonia.neagră: Ageratum.cenuşie: Centaurea.peste 3 mm: Tagetes.tipuri de inflorescenţe simple şi mixte. Papaver ..mat: Phlox. structură. culoare. Celosia . 3. Petunia . 7.cilindrică: Verbena . Tagetes .pronunţat: Celosia. Culoarea tegumentului la maturitatea fiziologică: . forma. 9.5-3 mm: Gypsophilla. Phlox. Fructul şi sămânţa plantelor decorative. Cosmos. sub 1. 4. 6. simetrie. Spatiu destinat adnotarilor si observatiile proprii 37 . Frunza. 8. Zinnia .mari .reniformă: Gypsophilla. Lobelia .cafenie: Gaillardia . alcătuire şi clasificare funcţională. Element decorativ şi frunze metamorfozate. Funcţii. etc.roşcată: Begonia .şters: Centaurea . Floarea .foarte mici şi mici.brună: Gazania. Zinnia Luciu: . Godetia . Lobelia. Tulpini metamorfozate de plante decorative. Mărimea: .brun cenuşiu: Salvia.galben brun: Calendula .foarte mari: Phoenix. Lupinus. Antirrhinum. Tulpina plantelor decorative: funcţii şi alcătuire.mijlocii -1. Frunza.brun roşcată: Alyssum .alcătuire. Antirrhinum. Rădăcina la plantele decorative: funcţii şi clasificare 2. Portulaca Arhitectura tegumentului Chestionar de autoevaluare 1.

considerat ca valoare optimă şi care se află între două praguri de toleranţă.plantele au cerinţe diferite în funcţie de origine. apa.dirijarea lor în spaţii protejate în conformitate cu cerinţele plantelor. minim şi maxim. reducerea. aerul şi substratul de cultură. iar valorile în afara acestui interval determină moartea plantelor. Factorii ecologici care constituie cadrul de viaţă al plantelor sunt: temperatura. excesul unuia din factori duce la dezechilibre .CAPITO LU L 4 RELAŢIILE PLANTELOR FLORICOLE CU FACTORII ECOLOGICI Plantele se dezvoltă normal dacă fiecare factor este asigurat la un anumit nivel cantitativ.absenţa. gen (chiar soi) şi faza de creştere şi dezvoltare . Factorii de mediu .acţionează în complex şi într-o strânsă interdependenţă . 38 . lumina.

Kalanchoe. Gladiolus. Verbena.etiolarea. a substanţelor nutritive. Nevoia plantelor faţă de intensitatea luminoasă variază în raport cu faza de vegetaţie şi lucrările agrotehnice aplicate asupra plantelor. Gazania. Phlox. Energia radiată este folosită . când intensitatea luminoasă atinge valori maxime. În general plantele au nevoie de lumină încă de la răsărire. decolorate şi sensibile la boli şi dăunători.  iubitoare de semiumbră şi umbră (schiofile). stagnarea vegetaţiei şi a înfloririi . La 39 . Acestea se dezvoltă şi înfloresc la o intensitate luminoasă redusă (10. durata de iluminare . florile rămân mici. Marantha.000-50. Dacă nu se asigură lumină suficientă planta formează lăstari subţiri.1.31% traversează frunza . a schimbului de gaze.clorozare (Saintpaulia). Saintpaulia.0. de formare a bobocilor şi înflorire solicită lumină multă. Cultura acestora se dirijează astfel ca înflorirea să aibă loc vara. crinul de toamnă). În faza de repaus lumina se reduce parţial sau total în funcţie de profunzimea repausului.19% reflectată . Aspidistra. Excesul de lumină la unele plante poate duce la decolorarea frunzelor (Saintpaulia.lipsa produce . Salvia. orhidee. În cultura plantelor floricole.48% transpiraţie . Nu suportă acţiunea directă a soarelui şi sunt puţine la număr (Fittonia. Begonia) sau la avortarea bobocilor (Gloxinia).000-20.66% fotosinteză . arsuri pe frunze În funcţie de pretenţiile faţă de intensitatea luminoasă speciile floricole se împart în:  iubitoare de lumină (heliofile) care solicită între 30.excesul produce . factorul lumină interesează sub aspectul: intensităţii (care se măsoară în lucşi). când încep să se hrănească singure.4.lungimea de undă. apoi în fază de răsad.000 lucşi şi care se dezvoltă foarte bine la lumină solară directă (palmieri. Petunia). Lumina Lumina influenţează direct creşterea şi dezvoltarea plantelor fiind izvorul de energie pentru procesul de fotosinteză şi indirect acţionează asupra altor procese precum absorbţia apei. ferigi.000 lucşi).

1971) arată că lumina în funcţie de lungimea de undă. după care înfloresc indiferent de durata de iluminare. Dianthus). Cineraria hybrida. Reacţia plantelor faţă de durata zilelor şi nopţilor se numeşte fotoperiodism. plantarea la ghivece şi transplantare. 1960) Plante de zi lungă Aster amelus Aechmea fasciata Begonia tuberhyrida Calceolaria hybrida Calendula officinalis Callistephus chinensis Gladiolus gandavensis Lathyrus odoratus Lilium longiflorum Matthiola annua Scabiosa purpurea Sinningia hybrida Plante de zi scurtă Begonia Gloire de Lorraine Catuşii Chrysanthemum indicum Cosmos bipinatus Crassula coccinea Euphorbia fulgens Kalanchoe blossfeldiana Euphorbia pulcherrima Freesia hybrida - Lumina acţionează asupra plantelor în mod diferit şi în funcţie de lungimea de undă care se exprimă în nanometri (nm = 10–9m).SONIA. căderea frunzelor. butăşire. Durata de iluminare prezintă deosebită importanţă în dezvoltarea plantelor floricole. Poinsetia. Această durată condiţionează şi alte procese fiziologice cum sunt: repausul mugurilor. După criteriul reacţiei fotoperiodice plantele floricole se pot grupa în trei categorii:  plante de zi lungă care solicită o durată de iluminare de 13-14 ore şi chiar mai mult pentru a înflori (Begonia tuberhybrida. mărimea celulelor.fel se va reduce lumina câteva zile după repicare. La această grupă aparţin majoritatea plantelor anuale. perene şi unele specii cultivate în seră (Cyclamen. Freesia) (tabelul 1)  plante intermediare şi plante indiferente care au nevoie de o perioadă de 8 ore de iluminare zilnică. Tabelul 1 Plante sensibile la fotoperiodism (BOSSARD. Sinningia hybrida). Kalanchoe. bienale. formarea bulbilor. GUSTAV SCHOSER (citat de V.  plante de zi scurtă. solicită o perioadă de iluminare de până la 12 ore şi provin din zonele tropicale şi subtropicale (Chrysanthemum. are următoarele influenţe asupra plantelor: 40 .

transpiraţie. absorbţia apei şi substanţelor minerale) cât şi parcurgerea diferitelor fenofaze (germinarea. fotoperiodism. • • • • sub 350 nm . material plastic opacizat). Toate aceste procese au loc la anumite nivele de temperatură. care. timp de 2-5 ore La plantele de zi scurtă. se procedează la scurtarea zilelor lungi din cursul verii prin întunecarea culturilor (acoperirea cu pânză neagră.reducerea fotoclorofiliană. antocianului. 4. înflorirea. are loc creşterea vegetativă. 350-400 nm . 400-450 nm .• • • etiolarea. superioare. împiedică 500-600 nm . 41 . 700-800 nm . germinaţia seminţelor.nu mai există acţiune formativă asupra plantelor Pentru corectarea luminii naturale cultivatorul poate interveni conform creşterea vegetativă prin mărirea celulelor (întindere şi divizare). fotosinteza.2. cuprinse între 0°C şi 40°C.sinteza clorofilei. creşterea vegetativă. cultivate în condiţii de zi lungă. nu trebuie să fie prea intensă. Sursa naturală de energie este radiaţia solară. fructificarea). respiraţie.suspendă germinaţia. însă. Scurtarea zilei se face cu 2-3 ore înainte de sosirea nopţii şi prelungirea nopţii cu 1-3 ore în perioada dimineţii.favorizează fotoperiodismele. 600-700 nm . sinteza peste 800 nm . sinteza clorofilei. cerinţelor plantelor.distrugerea acizilor nucleici. Temperatura Temperatura influenţează direct desfăşurarea proceselor fiziologice (fotosinteză. fotoperiodismul. după mai multe procedee:  alegerea timpului optim pentru producerea materialului săditor  aplicarea luminii artificiale.reducerea fotosintezei şi fotomorfozei. Pentru ca plantele de zi lungă să înflorească în condiţii de zi scurtă se poate interveni astfel: prelungirea zilei până la necesarul optim al plantei cu o sursă de iluminat menţinerea plantei la lumina zilei şi întreruperea nopţii prin iluminat artificial.

mugurii floriferi la hortensia se formează la 16-18°C. majoritatea plantelor din climatul temperat (Callistephus. unele orhidee. Locul de origine determină anumite cerinţe faţă de temperatură. iar cele subtropicale la 8-10°C. repartizată în sume de grade de temperatură pentru fiecare fenofază. în funcţie de specie poate fi cuprinsă între 1000-4000°C. b) Variaţia diurnă şi gradul de nebulozitate. în funcţie de care plantele se grupează astfel:  plante cu cerinţe mari faţă de temperatură. bromelii). Temperatura ca factor de viaţă al plantelor are o mare importanţă şi la nivelul sistemului radicular (în sol). Astfel. Cerinţele plantelor floricole faţă de temperatură diferă în funcţie şi de fenofază. Diferenţa temperaturii dintre zi şi noapte se recomandă să fie de 2-5°C. datorită luminozităţii reduse. faţă de zilele cu cer senin. datorită luminii. 42 . deci nevoia de temperatură mai mare. Pragul de toleranţă şi valoarea optimă diferă în cadrul speciei de la fenofază la fenofază. de aceea plantele tropicale de seră sau apartament pot ierna la 16-18°C.  plante cu cerinţe mici. pentru desfăşurarea normală a ciclului biologic. au nevoie de diferenţe între zi şi noapte de 15-35°C. d) Fenofaza. primordiile florale din bulbii de lalele se formează la 23-28°C în timp de 45-60 zile. c) Anotimp. Diferenţele de temperatură diurnă reprezintă pentru unele specii floricole condiţia esenţială a înfloririi. au nevoie de o sumă globală de temperatură anuală care. Temperatura va fi mai mică cu 2-3°C în zilele cu cerul acoperit. unele specii de cactuşi pentru a înflori. dar maturarea şi dezvoltarea lor în continuare necesită o temperatură de 2-4°C timp de 25-30 zile. iar cei de azaleea la 6-8°C. ferigi.Cerinţele plantelor floricole faţă de temperatură diferă în funcţie de: a) Specie. Plantele floricole. care îşi au originea în zonele alpine. originare din zonele tropicale şi subtropicale (Coleus. Această variaţie sezonieră are mare importanţă în diferenţierea mugurilor floriferi şi evoluţia lor în continuare până la înflorire. Dieffenbachia. Hemerocallis). Astfel. funcţiile plantei sunt mai active. Iarna.  plante cu cerinţe medii. având în vedere că în timpul zilei. nevoia de căldură este mică.

pentru Fuchsia 19°C. cât şi pentru o serie de reacţii chimice complexe legate de metabolism. Apa Apa este un factor indispensabil vieţii plantelor. plantele floricole şi-l asigură din sol sau atmosferă. coriaceu. Colocasia. pentru Anthurium. cu limbul neted. Zantedeschia. pulverizarea apei pe plante. 43 . amplasarea culturilor în expoziţie nordică sau vestică.e) Temperatura solului are o mare importanţă pentru reuşita unor culturi. Gerbera. protejarea cu frunze. Cantitatea de apă reţinută în sol diferă în funcţie de capacitatea de câmp. tocuri de răsadniţă. Codiaeum. care variază de la 20% pentru sol nisipos până la 1100% pentru turbă. Anthurium. Micşorarea efectului temperaturilor prea ridicate se face prin umbrire cu humă sau plase de rafie. temperatura solului trebuie să fie de 20°C. 4. paie. folosind ca agent termic apa fierbinte. pe sol. Speciile din zonele periodic secetoase sunt adaptate acestor perioade prin organe subterane (bulbi. atât pentru absorbţia din sol şi transportul substanţelor nutritive. Necesarul de apă pentru o bună desfăşurare a ciclului biologic. iar cantităţile de apă sunt diferite în funcţie de faza de creştere şi dezvoltare. care trăiesc în stare naturală în regim cu umiditate mare în sol şi atmosferă. Mijloace de corectare a temperaturii. pentru Primula obconica 18°C. lucios. În spaţiile adăpostite căldura se asigură cu ajutorul instalaţiilor de încălzire. Pentru micşorarea efectului temperaturilor scăzute se poate interveni prin: protejarea cu folie de polietilenă. Conţinutul în apă al organelor vegetale este diferit. solicită apă multă şi în condiţiile de cultură de la noi. de la 8-12% (în seminţe) la 85-95% (în fructe sau rădăcini). fumigaţie. iar pentru Primula malacoides 15°C. unde trebuie să fie un conţinut optim în funcţie de cerinţele fiecărei plante. rizomi). aerisirea. Cantitatea de apă necesară plantelor floricole este determinată de o serie de factorii: Specia şi originea. Aceste plante au frunzele mari.3. Astfel. Plante ca Monstera. aspersiune.

Faza de creştere şi dezvoltare. puţine. Solurile uşoare a căror permeabilitate este mai mare. plantele epifite au nevoie de o atmosferă mai umedă. datorită proceselor intense de transpiraţie se va mări cantitatea de apă. În condiţii de lumină scăzută şi temperatură redusă (iarna). ca să scadă în timpul înfloritului. 85% UR. în timp ce pentru cactuşi şi plante suculente. Tipul de sol. Starea sănătăţii constituie condiţia necesară pentru consumul specific al plantei faţă de apă. unde apa poate fi suplinită de apa care urcă prin capilaritate din straturile mai adânci ale solului sau din stratul freatic. cărnoase sau pubescente sau chiar dispariţia frunzelor la unele dintre ele (cactuşi). pentru germinare apa necesară îmbibării seminţelor variază de la 30% la peste 100%. Necesarul de apă pentru o plantă este foarte diferit în funcţie de fenofază. Acest lucru se explică prin intensificarea tuturor proceselor fiziologice. 44 . Umiditatea atmosferică trebuie corelată cu cerinţele plantelor care. cu atât cantitatea de apă necesară plantelor este mai mare şi invers. Majoritatea plantelor de apartament pretind 75% UR. Temperatura mediului şi intensitatea luminii. decât pe solurile grele unde se udă mai rar şi cu cantităţi mai mici. pe când vara. stadiul de dezvoltare al plantei. evoluţia condiţiilor de mediu. Se are în vedere că excesul şi deficitul de apă sunt la fel de dăunători. Cu cât aceşti factorii au valori mai mari. care este mai bine asigurat de un sistem radicular proporţional dezvoltat şi invers. în funcţie de origine. ele prezentând: frunze mici. au pretenţii diferite. Administrarea raţională a apei în cultura plantelor floricole presupune cunoaşterea şi respectarea unor reguli şi anume: Stabilirea cantităţii optime de apă pentru fiecare plantă se face ţinând cont de toţi factori de mediu. Astfel. modul de cultură. Sistemul de cultură. necesită udări mai dese.Speciile din zonele secetoase au pretenţii foarte reduse faţă de cantitatea de apă. Plantele cultivate la ghiveci necesită mai multă apă decât plantele cultivate în câmp. consum ce se diminuează la plantele bolnave. Sistemul radicular şi aerian influenţează cantitatea de apă necesară pentru o plantă. Frecvenţa administrării apei se face în funcţie de specie. valorile de 50-55% sunt normale. Cerinţele se menţin mari şi în faza de răsad şi plante tinere. în special transpiraţia. anotimp. apa se administrează în cantitate mică. în sensul că un sistem aerian voluminos este corelat cu un consum mai mare de apă.

de asemenea. pentru a asigura o bună dezvoltare a rădăcinilor şi o activitate corespunzătoare a microorganismelor. aerul care circulă are o compoziţie asemănătoare celui din atmosferă.4. Gloxinia. Foarte sensibile la udatul cu apă rece sunt Camelia. iar din punct de vedere practic. îmbogăţirea CO2 are drept consecinţe: dezvoltarea randamentului. Conţinutul normal în CO2 al aerului este de 0.Calitatea apei de udat se exprimă prin conţinutul de săruri şi temperatură. Într-un sol bine structurat. adăugarea de nisip. respectarea proporţiei în care diferitele componente sunt recomandate 45 . Dimpotrivă. Aerul prin componentele de bază este foarte necesar şi la nivelul sistemului radicular al plantelor. Atunci când procentul scade. îmbunătăţirea calităţii. iar în cazul culturilor la ghivece. mraniţă sau turbă pentru îmbunătăţirea structurii solului. specie. Modul de administrare se face în funcţie de locul de cultură. precocitatea înfloririi. Prezenţa lui în sol este indispensabilă vieţii rădăcinilor şi dezvoltării în ansamblu al plantelor şi este determinată de porozitatea substratului. în special dacă se foloseşte în perioadele reci. iar pentru cele din câmp dimineaţa şi seara. intensitatea fotosintetică poate fi mărită de 2 sau 3 ori când conţinutul de CO2 ajunge până la 0. Folosirea apei prea calde este. dezvoltarea substanţei uscate a plantei. în cazul solurilor grele.15%. pentru oxigen şi azot. prin aspersiune. În substratul de cultură. Gerbera. faza de vegetaţie şi se execută cu stropitoarea. În general. cu picătura. aerul trebuie să ocupe 32-34% din volumul acestuia. Apa rece întârzie creşterea. Aerul Aerul atmosferic acţionează asupra plantelor prin gazele pe care le conţine: 78% azot. creşterea este încetinită sau chiar se opreşte dacă atinge pragul de 0. creşterea conţinutului în CO2 se reflectă la majoritatea speciilor în: creşterea suprafeţei foliare. poate determina putrezirea rădăcinilor sau căderea florilor. Saintpaulia. 21% oxigen.03% CO2 şi alte gaze în concentraţie foarte mică. compacte. Udarea cu apă prea caldă provoacă o creştere rapidă a plantelor dar în defavoarea înfloritului. Perioada de udare în cadrul unei zile: pentru culturile de seră udatul se recomandă a se face înainte de masă. nisip. dăunătoare. dar este mai bogat în dioxid de carbon rezultat din descompunerea substanţelor organice. materii organice. furtunul.03%. De aceea se recomandă. 0. 4.01%.

Alături de aceste măsuri. Frunzele de fag. Aceste plante găsesc din punct de vedere al substratului de cultură. Componente utilizate în pregătirea substraturilor Pământurile horticole: Ţelina se obţine de pe terenurile înţelenite natural. 46 . relativ bogat în substanţe nutritive. lucrări ca: afânarea permanentă a solului şi substratului. În situaţii de excepţie se poate interveni pentru îmbunătăţirea acestor însuşiri prin amendamente. trifoi). După 8-12 luni se va obţine pământul de ţelină. Brazdele înierbate se scot la adâncimea de circa 1015 cm.5. substratul de cultură se identifică cu solul natural. condiţii optime. Aerisirile se fac des şi de scurtă durată toamna. În serele mari. Speciile floricole cultivate în spaţii protejate necesită în marea majoritate a lor. tei.5. ca substrat de cultură. nuc. alun dau un pământ de calitate superioară. primăvara în timp ce vara ferestrele rămân deschise permanent. după care se aşează în platformă stropindu-se cu must de bălegar pentru îmbogăţirea în elemente nutritive. Pentru plantele floricole care în condiţiile ţări noastre se cultivă în câmp liber. bălegar etc.pentru fiecare specie în parte. iarna. curăţirea ghivecelor de muşchi sau licheni. plop nu se recomandă. pe când frunzele de stejar. arţar. contribuie la asigurarea unei oxigenări corespunzătoare. în ceea ce privesc atât însuşirile fizice. 4. amestecul mai multor componente. de culoare brună-cafenie. se folosesc ventilatoarele instalate frontal sau lateral. Pământul de frunze provine din descompunerea frunzelor adunate toamna şi aşezate în platformă sau groapă. pH-ul 6. la nivelul sistemului radicular.1. adaus de mraniţă. 4. moderne. Substratul de cultură Suportul material în care plantele floricole îşi fixează sistemul radicular şi unde găsesc substanţele nutritive este cunoscut în practica floricolă ca substrat de cultură. de preferat cu plante furajere perene (lucernă. nisip.5-8. evitându-se formarea de curenţi. Împrospătarea aerului din sere se asigură prin deschiderea ferestrelor din pereţii laterali şi acoperiş. cât şi cele chimice.

sulfat de potasiu etc. Nu se va folosi pământul de pe terenurile erbicidate. flori) folosindu-se substratul de la suprafaţă (10-15 cm). Este vorba de pământul luat de pe terenurile cultivate (legume. Pământul de ferigi provine prin descompunerea resturilor vegetale a ferigilor care cresc în condiţii naturale în locuri umede. Înainte de folosire obligatoriu se va cerne şi se va dezinfecta. În vederea utilizării ca substrat de cultură se compostează fie singură. pH-ul acid (3-5) şi o capacitate de absorbţie a apei de circa 8-10 ori greutatea sa. După 2-3 ani se obţine un pământ de culoare închisă. Compostul se obţine din descompunerea aerobă timp de 2-3 ani a resturilor menajere şi de altă natură din gospodărie. pH uşor alcalin. prin descompunerea speciilor de Sphagnum se formează turba roşie (înaltă). permeabil cu aspect untos.Platformele se pregătesc prin adăugarea de var (0. pHul acid (4. Pământul de ericaceae. permeabil.5 kg/m3 frunze) şi must de bălegar pentru a-i îmbogăţi fertilitatea.). Azalee etc. Are slabă capacitate de reţinere a apei. Vaccinium. Cea care provine din substratul bazal se află într-un stadiu mai avansat de descompunere cunoscută sub numele de turbă neagră (joasă). de culoare brună-negricioasă. Scoarţa de copaci se utilizează mai ales la culturile de seră. Mraniţa rezultă din descompunerea gunoiului de grajd pregătit în acest sens în platforme care se întorc cu furca de 1-2 ori pe an. umbroase (Aspidium sp. Se obţine un pământ uşor. cu o capacitate de reţinere a apei de 2-4 ori greutatea sa. Această turbă are culoare închisă şi pH slab acid până la alcalin..5.). sărac în elemente nutritive. de culoare mai deschisă. afânat. Deasupra acesteia. etc. pH acid (sub 5). Polypodium sp.5-6. Descompunerea durează cel puţin 1 an până la 2-3 ani şi se obţine un pământ uşor. bogat în elemente nutritive. fie cu turbă şi se adaugă îngrăşăminte minerale (fosfat de amoniu. Se formează prin descompunerea în mod natural a resturilor vegetale căzute de la speciile Erica.  naturale): Substraturi organice naturale (pământuri Pământul de grădină.5). Turba se formează prin descompunerea anaerobă a vegetaţiei acvatice şi a nămolului. de culoare brună-negricioasă şi pH-ul acid 3-4. 47 .

Biolastonul.5 şi capacitate de reţinere a apei de 70-80%. se obţine din materiale plastice expandate. foarte uşoare. 48 . lipsit de materii organice. rezultă prin tratarea termică la 1200-1800°C a rocilor vulcanice calcinate şi expandate şi măcinarea lor. Styrommull (polistiren expandat). prin polimerizare. Se prezintă sub forma unor granule. fulgi (4-12 mm). Are porozitate bună.7 mm şi grosime de 0. Făgăraş. incinerate la 1000°C. pH-ul 7-9. Provine din râuri sau cariere şi are o granulometrie de 5-15 mm diametru.  Substraturi minerale tratate Perlitul. este uşor şi nu conţine elemente nutritive. se obţine din măcinarea rocilor pe bază de silicaţi de aluminiu şi magneziu. Vata minerală. Dimensiunea granulelor de perlit este de 1. Germania. Vatra Dornei. late de 0. Vermiculitul. iar pH-ul este variabil şi trebuie corectat în funcţie de cerinţele plantei. Pietrişul.La noi în ţară sunt cunoscute turbăriile de la Huedin. Suedia. Pe plan mondial cele mai importante zăcăminte de turbă sunt în Rusia. cele mai mici prezintă inconvenientul că se tasează foarte tare şi dăunează nivelului de aerisire.  Substraturi organice de sinteză Hygromul (spuma de uree). Canada şi SUA. fără calcar şi nămol. Călăţele. are la bază policlorura de vinil şi are forma unor ace de pin lungi de 4 cm.5-8 mm. Are o structură foarte poroasă. se foloseşte pentru asigurarea drenajului sau în hidroculturi. porozitate mare. spongioasă. pH-ul 3 şi o bună capacitate de reţinere a apei (100% din greutatea sa). cu porozitate mare.  Substraturi minerale naturale Nisipul cel mai bun este cel de râu. Se utilizează pentru a mări permeabilitatea substratului de cultură şi gradul de afânare şi ca substrat de înrădăcinare a butaşilor. CUTILENE şi se vinde sub formă de module protejate cu folie din plastic sau sub formă de cuburi. În comerţ este cunoscută sub denumirile comerciale: GRODAN . se obţine în procesul de sinteză a ureei. este un produs industrial pe bază de roci vulcanice (60%). Are o bună capacitate de reţinere a apei (de 4 ori greutatea proprie). grosier. calcaroase (20%) şi cocs (20%) obţinut prin tratarea termică la peste 1600°C. Are o bună capacitate de reţinere a apei.2 mm. pH-ul neutru şi o capacitate de reţinere a apei foarte redusă. pH neutru.

Substraturile folosite în floricultură au pH-ul cuprins între 3. pământ de frunze şi nisip. Pentru asigurarea plantelor cu substanţele necesare unei creşteri şi dezvoltări normale. a cărui valoare indică concentraţia de ioni de H în stare liberă în soluţia solului. În cultura florilor în spaţii protejate. Majoritatea plantelor decorative cresc şi se dezvoltă bine în soluri neutre. nisipul. dolomită.Argila expandată. Acestea sunt formate din argilă granulată (50-70%). iar raportat la suprafaţă 150-200 g/m2. Corectarea unui pH alcalin înspre acid se poate face prin adăugare de turbă înaltă (acidă) în proporţie de 1/3 până la 2/3 sau cu floare de sulf 45-60 g/m2. pământul de frunze. Prezintă o porozitate bună şi o capacitate de reţinere a apei de 15-16%. în proporţie de 3:2:2:1 sau în cazul unui substrat uşor se folosesc: muşchii. cretă. microfloră bacteriană. mraniţă.5. În cazul că plantele solicită un amestec greu. turba. iar când substratul este apa. 49 . Erica sau soluri alcaline: cactuşii. O atenţie deosebită se acordă verificării pH-ului la culturile în ghivece. Reacţia substratului Reacţia substratului este exprimată prin pH.2.şi microelemente specifice şi după caz. unde acidifierea substratului se produce adesea datorită udărilor repetate. turbă (20-25%) şi nisip (5-10%). acesta se poate face din pământ de ţelină. în proporţie de 2:2:1:1. se face prin administrarea de calciu. Ridicarea pH-ului pentru obţinerea reacţiei neutre sau uneori slab alcaline. substratul de cultură este format din unul sau mai multe componente a căror proporţie este variabilă cu specia. Azaleea. se fertilizează ritmic cu soluţii nutritive care conţin macro. Prin tratarea termică a argilei la 1100°C se obţine o granulometrie de 2-16 mm care se spală înainte de folosire pentru a înlătura sărurile solubile pe care le conţine. cultura se numeşte hidroponică.5. În acest sens se adaugă carbonat de calciu sau cretă între 1-3 kg/m3. Astăzi se folosesc substraturi de cultură universale numite substraturi standard. 4. Hyacinthus. Atunci când substratul este de origine minerală sau sintetic se practică folosirea termenului de cultură fără sol. La formarea amestecurilor se va avea în vedere cerinţele plantei faţă de masa volumetrică a acestuia şi care diferă de la specie la specie.5 şi 8. dar sunt şi specii care preferă soluri acide: Hydrangea.

5. în funcţie de specie. fermentate şi mraniţă.5. Efectul lor nu poate fi apreciat decât în contextul acestor interacţiuni şi în nici un caz separat. avem posibilitatea de a-l completa sau corecta prin administrarea de îngrăşăminte. cuprul. atât cele simple cât şi cele complexe. Cerinţele plantelor floricole faţă de elementele nutritive sunt foarte diferite.3. În situaţia când unul din elementele necesare unei hrăniri echilibrate lipseşte sau se află în cantitate prea mică. Şi într-un caz şi în altul trebuie să se intervină pentru restabilirea echilibrului. fierul. planta suferă şi se manifestă carenţa respectivă. avem îngrăşăminte organice proaspete. Îngrăşăminte folosite în floricultură Plantele floricole îşi iau elementele nutritive din substratul de cultură atunci când acesta este solul natural sau un amestec din componente naturale. 50 . În cazul în care unul sau mai multe din aceste elemente lipsesc. semifermentate. plantele trebuie să găsească elementele minerale în substratul de cultură într-o anumită cantitate şi proporţie. potasiul. Îngrăşămintele chimice. magneziul). uneori de soi şi de fenofază.4. paie. Îngrăşămintele organice se obţin în urma fermentării în platforme a dejecţiilor animale amestecate cu diferite resturi vegetale (coceni. Conţinutul solului în elemente nutritive Elementele de bază care constituie hrana plantelor sunt macroelementele (azotul. În funcţie de cât timp au stat la fermentat. frunze).4. Efecte negative se constată şi când elementele nutritive se află în cantităţi mult mai mari decât cele optime. în caz contrar planta este în pericol să moară. manganul. siliciul. granulate) şi lichide. 4. pleavă. zincul. calciul. dar şi o serie de microelemente (aluminiul. fosforul. iar după modul de acţiune: radiculare şi extraradiculare (foliare). se împart după starea fizică astfel: solide (cristalizate. Factorii de mediu prezentaţi se află într-o permanentă interacţiune între ei cât şi cu plantele floricole. borul. Pentru o creştere şi dezvoltare normală. litiul). Îngrăşămintele sunt substanţe chimice (simple şi complexe) sau organice care conţin unul sau mai multe din elementele necesare hrănirii plantelor.

Îngrăşămintele organo-minerale se obţin prin strângerea în bazine a mustului de grajd sau cel rezultat de la platformele de compostare a gunoiului.a. 51 . Îngrăşămintele foliare includ îngrăşămintele lichide destinate pentru aplicarea foliară. Fertilizarea în floricultură Plantele floricole. 4.5.5.. astfel că fertilizările urmăresc satisfacerea necesarului de substanţe nutritive pentru plante. Fertilizarea culturilor floricole în câmp Cantităţile de îngrăşăminte ce urmează a se aplica solurile unde se înfiinţează culturi floricole.5. în anumite cantităţi considerate optime. iar la cele perene 60-80 kg/ha s. Îngrăşămintele complexe. prin caracterul lor intensiv. au un consum ridicat de substanţe nutritive. La administrare aceste îngrăşăminte se diluează cu 5-10 părţi de apă. Administrarea îngrăşămintelor cu fosfor la plantele floricole anuale se face în doze anuale de 40-60 kg/ha s. cât şi menţinerea unui raport optim între elemente. 4. se face pe baza datelor de laborator care stabilesc nivelul de substanţe nutritive existente în sol la acel moment. Acest lucru se realizează prin fertilizarea de bază şi fertilizarea din timpul perioadei de vegetaţie (fazială). Această cantitate se poate reduce cu o treime până la jumătate în cazul în care se administrează şi îngrăşăminte chimice. odată cu lucrările de pregătire a terenului. pentru a creşte şi a se dezvolta normal au nevoie de o serie de elemente minerale. la care se adaugă îngrăşăminte chimice dizolvate anterior. Sunt compuse din amestecuri de săruri minerale perfect solubile ale macroelementelor N.1. K şi un număr mare de microelemente. Fertilizarea de bază a culturilor floricole în câmp se aplică înaintea ciclului de producţie.5. Dintre îngrăşămintele chimice se administrează cele cu fosfor şi potasiu.Îngrăşămintele simple dau posibilitatea de a administra separat fiecare element în funcţie de necesităţi.a. P. conţin mai multe elemente în cantităţi diferite în funcţie de formula fiecărui îngrăşământ. Culturile floricole. Lucrarea constă în administrarea unei cantităţi de gunoi de grajd de 40-50 t/ha. care sunt mai puţin solubile şi sunt mai puţin levigate.

05-1% numărul de fertilizări fiind mai mare. Cantitatea de soluţie administrată depinde de mărimea plantelor şi frecvenţa îngrăşărilor.5. Sunt necesare în felul acesta 250-1000 litri soluţie la un hectar cultură. În cazul aplicării îngrăşămintelor în apa de irigat.05% pentru microelemente. De mare efect în cultura plantelor floricole sunt fertilizările extraradiculare. Fertilizarea culturilor floricole în spaţii protejate În spaţiile protejate. gerbera). iar după administrare se face o nouă udare. 4. concentraţia este mai mică 0. la intervale de 1015 zile a unor soluţii cu concentraţia de 0. gerbera).2-0. în diverse vase de cultură (ciclamen. frezia.Potasiul se recomandă în doze de 120-140 kg/ha pentru speciile anuale. Îngrăşămintele solide se administrează prin împrăştiere pe toată suprafaţa sau pe rigole deschise în apropierea rândurilor. La 1m2 se administrează 10 g azotat de amoniu. Pentru completarea deficitului de macroelemente se folosesc îngrăşăminte chimice simple. 52 . Fertilizarea de bază a substratului se aplică în momentul când se face pregătirea acestuia şi se are în vedere conţinutul în elemente nutritive stabilit prin analize de laborator.2.3% (1-3 g/l) pentru macroelemente şi de 0. în substraturi pe mese (asparagus.5. plantele floricole se cultivă direct la sol (garoafe. Fertilizarea fazială a culturilor floricole de câmp se face după ce în prealabil solul a fost bine umectat. Fertilizarea se execută în mai multe etape. Administrarea îngrăşămintelor se poate face în stare solidă sau lichidă. 7 g superfosfat şi 3 g sare potasică Îngrăşămintele se pot aplica şi sub formă de soluţie.1-0. în funcţie de cerinţele fiecărei fenofaze şi de cerinţele speciei. Se recomandă aplicarea din faza de 5-6 frunze. În acest caz concentraţia este de 0.5% în cantitate de 2-3 litri la metru liniar. cineraria). Pentru plantele care se cultivă la sol în spaţii protejate se administrează între 120-150 t/ha gunoi de grajd bine descompus şi 100-120 t/ha turbă. crizanteme. Administrarea îngrăşămintelor chimice se face prin împrăştiere şi încorporare în sol odată cu mobilizarea acestuia. iar pentru cele perene 150-200 kg/ha. primula.

Fertilizarea fazială a culturilor floricole de câmp se face după ce în prealabil solul a fost bine umectat. Administrarea îngrăşămintelor se poate face în stare solidă sau lichidă.Acestea se administrează prin împrăştiere după dezinfecţia aplicată solului. 7 g superfosfat şi 3 g sare potasică Îngrăşămintele se pot aplica şi sub formă de soluţie. Fertilizarea se execută în mai multe etape.1-0. 250-250 kg sulfat de potasiu şi 150 kg sulfat de magneziu. iar după administrare se face o nouă udare. urmând a fi introduse în stratul de 10-15 cm de la suprafaţă prin lucrarea făcută cu freza. Amestecul se omogenizează şi se păstrează 10-14 zile în locuri ferite de precipitaţii şi îngheţuri. permeabilitatea). În cazul aplicării îngrăşămintelor în apa de irigat. Îngrăşămintele solide se administrează prin împrăştiere pe toată suprafaţa sau pe rigole deschise în apropierea rândurilor. În acest caz concentraţia este de 0.05% pentru microelemente. făcându-se în caz de nevoie intervenţiile de corecţie. se aplică la un hectar de seră între 600-800 kg superfosfat. la intervale de 1015 zile a unor soluţii cu concentraţia de 0. Cantitatea de soluţie administrată depinde de mărimea plantelor şi frecvenţa îngrăşărilor. În cazul când fertilizarea nu se face ţinând cont de analizele de laborator.3% (1-3 g/l) pentru macroelemente şi de 0. Administrarea îngrăşământului se face prin împrăştiere în timp ce substratul se amestecă. Proporţia de participare a componentelor la formarea amestecului de pământ va avea în vedere în primul rând realizarea însuşirilor fizice (masa volumetrică. La 1m2 se administrează 10 g azotat de amoniu. Simptome ale carenţei în nutriţie 53 . Valorile obţinute se compară cu cerinţele plantei ce urmează a se cultiva în acest amestec. De mare efect în cultura plantelor floricole sunt fertilizările extraradiculare. Se recomandă aplicarea din faza de 5-6 frunze.05-1% numărul de fertilizări fiind mai mare. Sunt necesare în felul acesta 250-1000 litri soluţie la un hectar cultură. concentraţia este mai mică 0.2-0. Când substratul se consideră bine omogenizat se recoltează probe şi se fac determinările pentru elementele nutritive esenţiale. în funcţie de cerinţele fiecărei fenofaze şi de cerinţele speciei. capacitatea de câmp. Fertilizarea de bază a substratului pentru cultura plantelor floricole cultivate în diverse vase se face în momentul pregătirii acestor amestecuri.5% în cantitate de 2-3 litri la metru liniar.

9. Din păcate acestea se pot confunda uneori cu o serie de simptome de natură patologică. Mai mult. Prin ce măsuri practice se dirijează nivelul de temperatură. 7. Factorii de care depinde necesarul de apă al plantelor decorative.rol şi necesarul plantelor decorative. parazitară sau fizică. 11. ceea ce demonstrează o alterare a metabolismului. Rolul temperaturii şi cerinţele plantelor decorative faţă de ea. Durata luminii şi rolul ei în viaţa plantelor floricole. Ce este solul şi substratul de cultură în viaţa plantelor decorative? 12. anumite semne vizuale caracteristice deficienţelor de nutriţie stau la baza corectării substratului de cultură. Însuşirile fizice şi chimice ale substratului. Corectarea umidităţii atmosferice şi din sol. 5. 2. Chestionar de autoevaluare 1. 4. Spatiu destinat adnotarilor si observatiile proprii 54 . excesul unui element sau un raport neconvenabil între două sau mai multe elemente pot să dea simptome identice. Substraturi de cultură pentru plantele decorative 15. Rolul oxigenului şi dioxidului de carbon din atmosferă în viaţa plantelor. Fertilizarea de bază şi fazială la plantele floricole cultivate în câmp 17. greutate şi aspectul plantei. 8. Îngrăşăminte utilizate în floricultura 16. care pot crea confuzii. Reguli pentru administrarea apei la plantele decorative. ce îngreunează diagnosticarea. Intensitatea luminii . 13. Fertilizarea de bază şi fazială a plantelor floricole cultivate în spatii protejate. Cu toate acestea. Măsuri practice de corectare a nivelului de lumină.Insuficienţa unui element în mediul nutritiv afectează dezvoltarea şi chiar viaţa plantei. Simptomele exterioare stau la baza diagnosticării sării de nutriţie şi mai ales a unor dezechilibre ce se pot produce. 6. Aceasta se manifestă prin modificări în creştere. 10. Care sunt componentele substratului? 14.

în care se creează un climat artificial care oferă plantelor condiţii optime de creştere şi dezvoltare pe durata întregului an . Acestea au dimensiuni mici. crizanteme) sau pentru un grup de plante cu cerinţe asemănătoare (cactuşi. bromeliaceae). garoafe. care sunt destinate unei singure culturi (trandafiri. b) După gradul de mobilitate:  sere fixe. cca. cu elementele scheletului care fac corp comun cu geamurile şi sere demontabile. formate din schelet fix. palmieri. 55 . sere de mari dimensiuni (1-6 ha) în care se cultivă simultan sau succesiv mai multe specii.  demontabile.  sere bloc.CAPITO LU L 5 SPAŢII PENTRU CULTURA PROTEJATĂ A PLANTELOR FLORICOLE 5. la care geamurile sunt nu pot fi demontate.1. 100 m2. Serele Serele sunt construcţii cu acoperişul şi pereţii din sticlă sau combinaţii din sticlă cu alte materiale transparente. Serele folosite în floricultură se clasifică astfel: a) După tipul constructiv:  sere individuale.

Se recomandă utilizarea sticlei de 3-4 mm grosime şi netedă . pentru serele înmulţitor şi speciile tropicale. perlit. vermiculit). Transparenţa ei la radiaţia vizibilă este mare. 56 . Anthurium. cu temperatura medie de 6-10°C şi sunt destinate unor specii puţin pretenţioase la căldură (Senecio. În aceste sere se asigură o umiditate atmosferică mare şi se cultivă orhidee. pentru iernarea plantelor mamă de crizanteme. sere mobile sau rulante. În aceste sere se cultivă majoritatea speciilor cultivate pentru flori tăiate şi plante la ghivece decorative prin flori. Cactaceae). Pelargonium. Poliesterul şi PVC rigid au o transparenţă de numai 50-60% dar ca şi sticla sunt opace la radiaţiile infraroşii scurte. 5585% din radiaţia infraroşie emisă de plante şi sol iar căldura acumulată ziua se pierde noaptea. Polietilena lasă să treacă numai 75% din radiaţia vizibilă şi pierde cca. de 90% asigurând cel mai bun efect de seră. care se pot deplasa dintr-un loc în altul pe şine.  în plan vertical. cu desfăşurarea spaţiului de cultură pentru a lăsa pe timpul verii culturile descoperite. c) După regimul termic:  sere calde. Gesneriaceae. Sticla este practic opacă radiaţiilor infraroşii care au o lungime de undă de peste 3 microni şi sunt emise de sol sau plante.  sere semicalde. Prezintă însă dezavantajul degradării lor datorită acţiunii conjugate a unui complex de factori climatici fizici şi mecanici. rezistenţei la tracţiune şi manipulării cu uşurinţă. pentru repausul unor specii: Azaleea. Bromeliaceae. în care se realizează o temperatură de 12-18°C şi sunt prevăzute cu sisteme de umbrire şi aerisire. este un tip aparte de seră. sere în care cultura se efectuează pe un substrat artificial (vată solul serei. Primula malacoides. Ferigi. acesta este tipul clasic de sere în care cultura se efectuează în fără sol. cu o temperatură medie de 18-20°C sau 25-30°C. Materialele plastice au căpătat o mare extindere chiar dacă sunt mai puţin bune decât sticla datorită transparenţei optime.  minerală. Materialele utilizate la acoperirea lor: Sticla. d) După substratul de cultură:  cu sol.  sere reci. sera turn.

confecţionat din tablă zincată de 4 mm. confecţionate din metal sau lemn.  coamă şi jgheab. este acţionată manual. Serele asigură condiţii de cultură diferitelor plante floricole şi oferă posibilitatea unor culturi speciale datorită faptului că sunt echipate cu o serie de instalaţii. aerul cald. stâlpii de susţinere. asigură prinderea geamului în partea sproţurile. instalaţia prevede conducte şi picurători în funcţie de specia cultivată.  superioară a acoperişului. element de susţinere. Răsadniţele 57 . rezistenţe electrice. 5. sunt fixate prin îmbinare de ferma.  forma metalică cu ajutorul unei îmbinări simple sau înşurubări. Instalaţia de aerisire. Pentru udatul prin aspersiune sunt montate conducte în lungul tronsoanelor. pe acestea se fixează geamul. Pentru udatul cu furtunul se află robineţi la care se poate monta foarte simplu furtunul. jgheabul. confecţionat din tablă zincată de 3 mm. Dacă udatul se face prin picurare. executată din beton armat. mecanic sau automat. pisă de legătură între stâlpi. fixează coama pe apei din ploi şi la susţinerea sproţurilor.2.  scheletului. iar pe aceste conducte. foloseşte la colectarea coama. Aceste instalaţii sunt: Instalaţia de încălzire este destinată asigurării unei temperaturi corespunzătoare speciei cultivate. din profil în formă de T. Aerisirea se face prin deschiderea geamurilor din acoperişul serei şi pe timpul verii şi a celor din pereţii laterali.În construcţia serelor se folosesc următoarele elemente constructive:    fundaţia. Ca element termic utilizat pentru încălzirea aerului din sere se folosesc apa fierbinte sau sub formă de vapori. Instalaţia de udare diferă în funcţie de sistemul de administrare a apei. confecţionaţi din oţel de forma unui dublu T. din loc în loc. sunt montate duze pentru dispersia apei. asigură echilibrul şi rigiditatea distanţierul.

dale prefabricate. Ferestrele sau ramele au dimensiunea de 1. Răsadniţe reci se înfiinţează prin aşezarea tocurilor direct pe sol şi nu beneficiază decât de radiaţia calorică solară.5 x 4 m. lungimea 20 m. cu două pante. patul cald. În mod obişnuit răsadniţele calde sau semicalde înfiinţate iarna. răsadniţe cu încălzire tehnică (abur. 58 . lungimea clasică de 4 m. În mod obişnuit răsadniţele cu o pantă se instalează pe patul cald aşternut la suprafaţa solului. ferestre. substratul de cultură. precum şi de aportul caloric al radiaţiei solare. Tocul se confecţio-nează din scândură de 3-4 cm grosime şi cu o lăţime de 25-30 cm. semicalde (15-20°C). după numărul pantelor: cu o pantă. se exploatează mai departe ca răsadniţe reci. Răsadniţele se clasifică astfel:  după sursa de încălzire sunt: răsadniţe cu încălzire biologică (gunoi de grajd).      (8-12°C). semimobile şi fixe. reci semiîngropate. aer cald. Răsadniţele sunt construcţii care se folosesc numai o perioadă scurtă din an. din prefabricate. după materialele de acoperire: cu sticlă. după nivelul temperaturii: calde (20-25°C). care dispun de o sursă proprie de energie. lăţimea este de 1. cărămidă etc. Răsadniţe semiîngropate cu încălzire biologică se deosebesc de primele prin dimensiuni şi construcţie: lăţimea 3 m. apă caldă.5 m. Pe şproţuri se fixează sticla tăiată în foi de 21 cm lăţime şi 22-38 cm lungime. după materialele de construcţii: din lemn.5 x 1 m şi se confecţionează din rigle cu secţiunea de 5. curent electric. după gradul de mobilitate: mobile. îngropate. după epuizarea unei prime culturi. urmând a se instala de fiecare dată când se intenţionează folosirea lor. Tocul răsadniţei se poate confecţiona din lemn.  după poziţia faţă de suprafaţa solului: răsadniţe la suprafaţă. Cele mai importante răsadniţe sunt: Răsadniţa cu o pantă cu încălzire biologică care este alcătuită din: toc. apă termală).Sunt construcţii simple care permit delimitarea unei anumite suprafeţe de teren şi a unui volum variabil de aer. cu material plastic.

Asigurarea bio- combustibilului se face prin colectarea gunoiului de grajd pe o perioadă de timp şi conservarea lui astfel încât să-şi păstreze capacitatea energetică. pe direcţia N-S. iar la cele cu două pante.  Orientarea tocurilor: la răsadniţele de suprafaţă cu o pantă tocurile se face pe direcţia E-V. când grosimea stratului de biocombustibil poate fi de 70-80 cm.5 m lăţime şi 1. Ele asigură condiţii favorabile pentru realizarea de culturi timpurii sau târzii de flori. 1986).  Pregătirea amestecurilor de pământ se face prin aşezarea în straturi succesive a componentelor substratului (mraniţă.  Confecţionarea patului cald. 5.La instalarea răsadniţelor cu biocombustibil sunt parcurse următoarele etape:  Asigurarea şi pregătirea biocombustibilului. Solariile Solariile sunt construcţii speciale. asigurându-se umiditatea şi aerarea necesară (INDREA. turbă. pământ de ţelină) în proporţii corespunzătoare destinaţiei. Aceasta se realizează prin eliminarea apei sau aerului şi aşezarea în platforme de 2. la cele înfiinţate mai târziu de 30-40 cm.  Introducerea amestecului de pământ se realizează în funcţie de desfăşurarea fermentaţiei patului cald. de obicei fără încălzire. alcătuite dintr-un schelet din diferite materiale şi acoperite cu sticlă sau materiale plastice. Pregătirea biocombustibilului pentru înfiinţarea răsadniţelor se face prin reactivarea sa.3. în momentul când se realizează temperatura de 35-40°C.  Introducerea gunoiului în răsadniţe se face după fixarea tocurilor.8-2. După declanşarea proceselor fermentative se urmăreşte dinamica temperaturii care în 4-5 zile ajunge la 40-50°C. la cele semicalde de 50-65 cm. Omogenizarea se realizează prin lopătare sau prin malaxare în cazul unor cantităţi mai mari.  Acoperirea răsadniţelor cu ferestre se face imediat după fixarea tocurilor şi după introducerea gunoiului. Aşezarea patului cald se face pentru răsadniţele calde începând cu luna ianuarie-februarie.0 m lăţime. Solariile se clasifică astfel: 59 .

Răsadniţe. solarii duble. Solarii bloc sau multiple. Spatiu destinat adnotarilor si observatiile proprii 60 . înălţimea la coamă de 2 m. Instalaţii utilizate în sere.5 m. solarii înalte (propriu-zise) de 2. Se mai pot clasifica după materialul folosit la schelet (lemn. cu panouri demontabile. tip Işalniţa. tip Buzău etc. tipuri. înălţimea de 40 cm şi lungimea după necesităţi. cu încălzire biologică. tipuri 3.07-0. iar lungimea poate fi de 25-30 m. Chestionar de autoevaluare 1. tipuri 4. beton. Folia trebuie să fie de 0. elemente constructive 2.0-2.20 mm grosime. Are lăţimea de 3-4 m. dar nu mai lungi de 10-15 m. Au lăţimea de 70-80 cm. sau de dimensiuni mai mari. Arcurile din fier beton au diametrul de 6 mm şi se instalează la 130 cm. Au lăţimea unui tronson de 3 m. Susţinerea foliei se face cu ajutorul sârmelor galvanizate întinse pe lungime la intervale de 35-40 cm una de alta şi înfăşurate după arc. după materialul folosit la acoperire (mase plastice. solarii multiple. b) după înălţimea totală: solarii joase (40-80 cm înălţime). Sere. cu încălzire tehnică) etc. metal. Solarii. Sunt mai multe tipuri de solar bloc: cu arcuri din fier beton.a) după tipul constructiv: solarii individuale.1 mm şi lăţimea de 150 m. La capete folia se ancorează de un ţăruş. materiale plastice). după regimul de căldură (neîncălzite. sticlă). Sunt acoperite cu folie de polietilenă cu grosimea de 0. tip ICLF Vidra. Adăposturi simple sau tunele simple au un caracter temporar şi se folosesc la culturile timpurii. Solar tunel din arcuri din fier sau ţeavă de oţel.

CAPITOLUL 6 ÎNMULŢIREA SPECIILOR FLORICOLE Plantele floricole se pot obţine atât pe cale sexuată (prin semănare direct în grădină sau prin realizarea mai întâi a răsadurilor) cât şi asexuată (vegetativă). 6.1. Înmulţirea sexuată (prin seminţe) 61 .

arhitectură tegument .culoarea 62 . 6. .).urmaşi heterozigoţi la speciile cu polenizare alogamă (descendenţi. Impatiens balsamina) la care recoltarea fructelor se face în faza de pârgă. etc. Pentru a obţine seminţe cu valoare biologică ridicată. La majoritatea speciilor corespunde cu momentul când fructele au ajuns la maturitate şi sunt bine coapte (Bellis. Dianthus. se face în depozite sau încăperi destinate acestui scop unde se va asigura o temperatură de 8-10°C şi o umiditate relativă de 40-45%. sănătoase. dar există şi specii (Viola wittrockiana. Recoltarea seminţelor.posibilităţi reduse de transmitere a bolilor Dezavantaje: . Calitatea seminţelor . mare) .000 buc/g).degenerarea sem. Tagetes). Caracteristicile tehnice şi biologice ale seminţelor de flori În practica floricolă prin termenul de sămânţă se înţeleg atât seminţele propriu-zise. păstrarea. caracteristice speciei şi soiului şi care au beneficiat de o îngrijire corespunzătoare în perioada de vegetaţie. pregătirea pentru semănat a seminţelor şi semănatul.însuşiri fizice .laboratoare de specialitate .spaţiu mic de depozitare (1000 seminţe/1 g) .1. condiţionarea.mărimea (mică. 50.păstrarea facultăţii germinative câţiva ani . mijlocie. recoltarea lor se face de pe plante mamă. cât şi fructele indehiscente( achenă. heterozis (F1) . Păstrarea seminţelor de flori.coeficient ridicat de înmulţire (Begonia semperflorens cca. nuculă.timp mai lung de obţinere a plantelor mature (Strelitzia 1-2.1.forma diferită .Avantaje: . Pentru păstrare seminţele se ambalează şi se etichetează. 3-4 ani) Obţinerea pe cale sexuată a materialului săditor presupune respectarea unor verigi tehnologice: recoltarea seminţelor. abateri faţă de genitori) .

deci în declanşarea germinaţiei.2. alcaloizi. căldură) intră în starea de repaus.luciu . heterozide cianogene. Acest repaus profund se realizează sub influenţa unor factori interni care pot fi de natură tegumentară.valoare culturală 6. aldehide. 63 . substanţe care împiedică activitatea enzimelor cu rol în mobilizarea substanţelor de rezervă. ceea ce conduce la declanşarea proceselor enzimatice ale germinaţiei. Repausul de origine embrionară se întâlneşte la speciile la care seminţele pentru a germina.energie germinativă . fenomen cunoscut sub denumirea de stratificare. trebuie să treacă printr-o depresiune termică.. Repausul secundar sau indus este determinat de condiţiile externe nefavorabile.autenticitate .facultate germinativă .umiditate .puritate biologică .stare sanitară .greutate . Inhibiţia tegumentară se poate elimina prin coroziunea fizică sau chimică a tegumentului seminal. În timpul perioadei de repaus intensitatea proceselor metabolice scade foarte mult. lactone. dacă lipseşte unul din principalii factori externi (apă. care are ca rezultate facilitarea pătrunderii apei şi oxigenului. creşterea nu mai are loc. Germinaţia seminţelor de flori Plantele floricole în dezvoltarea lor trec prin perioade de activitate metabolică intensă şi de repaus.indici tehnologici .viabilitate .1. Repausul hormonal este datorat prezenţei inhibitorilor germinaţiei. După natura lor chimică aceşti inhibitori pot fi: acizi organici. Seminţele unor specii.puritate fizică . embrionară şi hormonală (substanţe inhibitoare sau stimulatoare pentru germinaţie). Repausul de origine tegumentară se întâlneşte la seminţele care au un tegument dur. deşi pot germina imediat după recoltare. deci pentru ca embrionul să iasă din repaus.indici fiziologici . impermeabil pentru apă şi greu permeabil pentru oxigen.

de asemenea. Tratamentul se repetă de 2-3 ori. În momentul în care tegumentul crapă se seamănă în substrat umed la temperatura optimă indicată pentru specia respectivă. se aplică seminţelor cu tegumentul dur (palmieri. la 20-25 cm adâncime. Canna). răsadniţe reci. Se utilizează soluţii de acid clorhidric sau sulfuric 2-3% sau azotat de potasiu 0. auxinei. Tratarea cu substanţe chimice. Preîncolţirea seminţelor este o metodă mult utilizată de cultivatorii de flori şi constă în introducerea seminţelor înainte de semănat în apă curată la o temperatură de 25-30°C.1. 64 . recipiente şi se păstrează în pivniţe. hârtie abrazivă pentru frecarea sau pilirea lor. prin scufundarea seminţelor în apă călduţă (20-30°C) cu diferite substanţe chimice.5% timp de 10-20 minute). sulfat de cupru (0.) şi constă în introducerea acestora în apă caldă timp de 2-3 minute şi apoi 2-3 minute în apă rece. Gentiana).2%. Dezinfecţia seminţelor se poate face pe cale:  chimică (uscată sau umedă) cu: oxid de zinc (150 g la un kg sămânţă). după care se usucă. Dintre metodele de stimulare a germinaţiei seminţelor menţionăm: Stratificarea se aplică la speciile care au seminţe cu tegumentul dur (Dicentra.  termică. se bazează pe acţiunea stimulatoare a giberelinei. se aşează în cutii.3. Pregătirea seminţelor de flori în vederea semănatului În vederea semănatului seminţele unor specii floricole vor fi supuse unor tratamente de dezinfecţie pentru a evita transmiterea unor agenţi patogeni şi de stimulare a germinaţiei. acidului indolil acetic etc. folosind nisip. substanţe care influenţează favorabil energia germinativă. se aplică. seminţelor cu tegumentul dur pentru distrugerea lui mai rapidă. Althaea. la o temperatură cuprinsă între 1-10°C şi umiditate 30-40% timp de până la 3-5 luni. timp de 2-3 ore şi apoi în apă rece.. şanţuri.1% timp de 15-20 minute . Tratarea cu hormoni. sau cu formalină 0.Creşterea celulelor este reluată după apariţia condiţiilor favorabile pentru procesele fiziologice. 6. Tratarea hidrotermică se face la seminţele cu tegumentul tare (Canna. Clivia etc. Tratamentele mecanice. Seminţele se amestecă cu nisip.

Pentru declanşarea germinaţiei este necesar ca mediul ambiant şi substratul germinativ să aibă o anumită temperatură optimă la care germinarea decurge cel mai rapid. Aceste seminţe sunt fotosensibile. Digitalis. lumina. Absorbţia apei de către sămânţă se face prin inhibiţie şi este urmată de creşterea greutăţii şi volumului seminţei. Seminţele oleaginoase consumă mai mult oxigen. Oxigenul necesar variază cu natura substanţelor de rezervă pe care le conţin seminţele. radiaţiile electromagnetice. oxigenul) condiţionează germinaţia seminţelor de flori. ca substanţă de rezervă. deci ele prezintă o fotosensibilitate negativă (Delphinium. Freesia). Influenţa factorilor de mediu asupra germinaţiei seminţelor de flori Factorii de mediu (apa. iar timpul de germinare este cuprins între 5-21 zile. Absorbţia apei se face diferit pe suprafaţa tegumentului şi de către diferitele părţi de seminţe.Razele Röntgen. temperatura. Pentru declanşarea germinaţiei este necesară o anumită temperatură care influenţează intensitatea proceselor metabolice.1. Apa. Oxigenul joacă un rol important în germinaţia seminţelor. plantele floricole au nevoie pentru germinare de temperaturi între 15-25°C. radiaţiile Gamma. ultrasunetele. Un număr mic de specii au seminţe care germinează indiferent de condiţiile de lumină lipsite de fotosensibilitate (Campanula. Lumina. Temperatura. Callistephus. nevoia de oxigen creşte pe măsura intensităţii metabolismului specific germinaţiei. Substratul de germinaţie influenţează în mare măsură desfăşurarea procesului de germinaţie şi de creştere a viitoarelor plantule. Germinaţia unor seminţe este influenţată de lumină. Seminţele cu repaus fotolabil germinează la lumină şi deci prezintă o fotosensibilitate pozitivă (Bellis. Tagetes).4. Pentru seminţele mici şi foarte mici se recomandă un substrat uşor cu permeabilitate mare 65 . În general. Plantele originare din zonele nordice au nevoie de o temperatură de germinaţie mai scăzută decât cele din regiunile sudice. decât seminţele în care predomină hidraţii de carbon. izotopii radioactivi în doze mici. Substratul în care se însămânţează trebuie să fie dezinfectat prin mijloace fizice sau chimice. Petunia). La alte seminţe de flori lumina inhibă germinaţia lor. 6.

speciile bienale Bellis perennis.pentru apă şi aer. În seră se seamănă: Cyclamen. de data când se doreşte plantarea. EPOCA DE SEMĂNAT se stabileşte în funcţie de specie. destinate spaţiilor verzi sau pentru flori tăiate: Antirrhinum.. 66 .1. în sere. Callistephus. cu perioadă lungă de vegetaţie. Iberis. În această perioadă se seamănă speciile destinate decorului în spaţiile verzi cât şi cele pentru flori tăiate: Begonia semperflorens. Calceolaria. în vederea obţinerii răsadului. Semănatul în floricultură Semănarea la aceste specii se realizează în răsadniţe. cât şi specii cultivate în seră. Se seamănă în sere sau răsadniţe calde speciile floricole pretenţioase la temperatură. În câmp se pot semăna speciile care nu suportă transplantatul şi sunt mai puţin pretenţioase la temperatură: Delphinium. Dianthus barbatus sau unele specii perene. Se seamănă direct în câmp specii rezistente la ger. solarii. plante floricole cu perioadă de vegetaţie de 70-100 zile. Pentru seminţele mijlocii şi mari substratul trebuie să fie mai greu şi mai fertil. Epoca a V-a: octombrie-noiembrie. Se seamănă. Salvia splendes. sere sau afară. în funcţie de timpul când se seamănă şi de pretenţiile speciei faţă de temperatură. etc. de spaţiul şi sursa de încălzire folosită. Papaver. În seră se seamănă speciile care decorează prin flori. Godetia.5. Eschscholtzia. anuale (Calendula) sau perene (Delphinium grandiflorum etc. Matthiola. sau specii anuale pentru cultura forţată: Lathyrus. Senecio cruentus sau specii anuale pentru cultura forţată: Antirrhinum etc. Epoca a III-a: mai-iunie. Tropaeolum. Myosotis. pe brazde amenajate special. Epoca I-a: decembrie-februarie. răsadniţe. Lobelia erinus. Se seamănă în câmp plante floricole anuale cu o perioadă de vegetaţie de 40-70 zile: Dimorphoteca. cultivate la ghivece: Primula malacoides. 6. Dianthus. Cyclamen. Nigella. Epoca a IV-a: iulie-septembrie. de 100-170 zile. Digitalis purpurea. care decorează prin flori sau frunze: palmieri.). Epoca a II-a: martie-aprilie. Se seamănă în răsadniţe sau câmp specii bienale: Viola.

În cazul în care semănatul se face direct în câmp. De obicei. Dolichos. Dianthus. METODE DE SEMĂNAT. la loc definitiv. Pentru seminţele cu fotosensibilitate negativă se acoperă semănăturile cu geam apoi cu hârtie care se îndepărtează la apariţia plantelor.5 mm (Begonia. răsadniţe sau câmp. cu dimensiuni între 1. Semănatul în cuiburi se poate face şi în câmp.5-3. Seminţele de flori se seamănă în funcţie de mărimea lor prin: împrăştiere. Pentru seminţe foarte mici şi mici. Ipomea etc. a) Semănatul prin împrăştiere se practică pentru seminţele foarte mici şi mici: Begonia semperflorens. Petunia hybrida.NORMA DE SEMĂNAT. b) Semănatul în rânduri se foloseşte la seminţele de mărime mijlocie şi se poate face în seră. în rânduri sau în cuiburi. Lobelia) se seamănă 3-5 g/m2 sau 1/8-1/2 g pentru 1000 plante. se recomandă ca acestea să se amestece în proporţie de 1/5-1/8 cu nisip. când vrem să obţinem răsad pentru ronduri şi borduri. udatul se repetă de câte ori este nevoie. LUCRĂRI DE ÎNGRIJIRE APLICATE SEMĂNĂTURILOR . în funcţie de mărimea seminţei. când se distribuie în fiecare cuib câte 2-4 seminţe.0 mm (Callistephus.) se seamănă 15-20 g/m2 sau circa 5 g pentru obţinerea a 1000 plante. După semănat se acoperă cu pământ şi se tasează uşor. Cantitatea de sămânţă necesară pentru unitatea de suprafaţă (m2) sau pentru obţinerea a 1000 plante depinde în principal de valoarea culturală a seminţelor.). cenuşă sau praf de cretă. c) Semănatul în cuiburi se practică la seminţele mari (Tropaeolum. cu diametrul sub 1. se seamănă în lădiţe. Pentru a favoriza grăbirea germinaţiei se recomandă o tasare uşoară a semănăturii după care se udă bine. Lobelia erinus. Primula obconica. dar se poate semăna şi pe straturi în câmp. Semănatul se poate face la ghivece pentru speciile care nu suportă transplantatul (Lathyrus. Gazania. Distanţa pe rând şi adâncimea este stabilită. perlit. Până la răsărire se recomandă menţinerea unei temperaturi constante. Pentru seminţele mijlocii. Zinnia) sunt necesare 30-40 g/m2 sau 10-20 g pentru obţinerea a 1000 plante. cantitatea de sămânţă necesară pentru unitatea de suprafaţă se măreşte cu 25-30%. Papaver) sau pentru unele plante de apartament. ghivece. Pentru seminţele mari (Tagetes. Lupinus. Phlox etc. la un nivel caracteristic fiecărei 67 . În cazul seminţelor foarte mici şi mici.

specii. După răsărire se recomandă ca temperatura să scadă cu 2-3°C, lumina în primele zile să fie difuză, apoi trebuie să crească în intensitate pentru a evita etiolarea răsadurilor. După răsărirea majorităţii seminţelor se îndepărtează geamul sau hârtia de pe recipientele cu semănături, care se expun în locuri luminoase, aerisite, ferite de curenţii de aer. O lucrare specifică semănăturilor în câmp este răritul, care se execută în două etape. Primul rărit se face când plantulele au 1-2 frunze, lăsându-se între plante pe rând 4-5 cm, iar al doilea rărit se execută după circa o lună, când între plante pe rând se lasă distanţa necesară unei vegetaţii normale. REPICATUL
PLANTELOR .

În cazul producerii de răsaduri este necesară lucrarea

de repicare. Repicarea este operaţia prin care plantulele sunt trecute de pe substratul de germinare pe un substrat nou, unde vor vegeta până la o nouă repicare sau până la plantarea definitivă. Pentru mai multe specii anuale răsadurile se repică o dată, apoi se plantează în câmp. În funcţie de ritmul de creştere şi perioada de dezvoltare, operaţia se poate repeta de 2-3 ori, în special la plantele cultivate la ghiveci (Begonia, Cyclamen). Răsadurile se repică în lădiţe, ghivece (fig. 8), cuburi nutritive, Jiffy-pots, folosind un substrat bogat în substanţe nutritive. Astfel repicate, răsadurile pot fi aşezate în seră, răsadniţe sau câmp.

Fig. 8. Repicatul răsadurilor a. în lădiţe; b. în ghivece Răsadurile când sunt suficient dezvoltate (au 5-7 frunze) se acomodează cu condiţiile mediului extern (se călesc), după care se plantează sau se valorifică prin vânzare.

68

6.2. Înmulţirea asexuată (vegetativă) Însuşirea unor părţi sau fragmente de plante de a reface întreaga plantă şi a reproduce caracterele ereditare ale plantei mamă, dacă sunt puse în condiţii optime de înrădăcinare. Avantaje: - urmaşi homozigoţi; - obţinerea în timp scurt a plantelor stadial dezvoltate; - posibilitatea înmulţirii unor specii din zone tropicale şi subtropicale (nu formează seminţe la noi sau nu se maturează). Dezavantaje: - coeficient mic de înmulţire (afară de meristeme) - posibilitate mare de transmitere de boli, viroze - degenerare în timp (se evită prin alternarea între înmulţirea prin seminţe, vegetativă sau „vitro”). Înmulţirea vegetativă cunoaşte în practică mai multe metode: butăşirea, divizarea plantelor, înmulţirea prin drajoni, rizomi, stoloni, marcotaj, altoire, muguri adventivi şi prin organe vegetative modificate (bulbi, tuberculi, tuberobulbi). 6.2.1. Înmulţirea prin butaşi Butaşii sunt părţi sau fragmente de plantă fasonate într-un fel anume, care puse la înrădăcinat refac organele lipsă ale noi plante. Organele folosite pentru obţinerea de butaşi, pot fi: lăstari, tulpini, frunze, muguri, rădăcini. Plantele mamă alese pentru recoltarea butaşilor trebuie să fie tipice speciei (soiului) şi perfect sănătoase. Plantele care sunt aproape de înflorire sau care au înflorit de curând nu se recomandă pentru recoltarea butaşilor. Recoltarea butaşilor se face în orele de după-amiază când în plante se acumulează mai multe substanţe nutritive. TIPURI DE BUTAŞI. Butaşii de lăstari se confecţionează din vârfurile vegetative cuprinzând zona apicală şi 1-4 noduri. Lungimea internodiilor este de 5-12 cm. După recoltare se fasonează cu un briceag printr-o tăietură transversală la 1-2 cm sub nodul bazal şi se elimină frunzele bazale pe o porţiune de 2-3 cm (fig. 9).

69

Ficus

Dracaena Fig. 9. Butaşi de lăstari

Euphorbia

La unele specii (Chrysanthemum, Hydrangea) pentru a diminua transpiraţia se reduce treimea superioară a frunzelor. În acelaşi scop frunzele pieloase (Ficus) se rulează în cornete şi se leagă. La speciile care conţin latex (Euphorbia, Ficus) butaşii se fasonează imediat după recoltare şi se ţin în apă călduţă, la 30°C, timp de 30 minute, pe când la speciile suculente (Sedum, Crassula, Echeveria etc.) se vor ţine la aer câteva ore sau zile pentru a reduce apa pe care o conţin. Butaşii de tulpină, reprezintă fragmente din tulpina principală care conţin 1-3 muguri sau minim un nod, însoţit sau nu de frunze. Se practică la speciile: Ficus, Monstera, Dracaena, Colocasia, Dieffenbachia, Yucca. Fragmentarea tulpinilor se face cu un briceag bine ascuţit, în porţiuni de 510 cm sau minim un nod (fig.10).. Aceste rondele (butaşi) se plantează în substratul de înrădăcinare, fie în poziţie verticală, fie în poziţie orizontală.

Fig. 10. Butaşi de tulpină la Yucca Butaşii de frunze (fragmente de frunză) se practică la unele specii floricole la care frunzele sunt capabile să înrădăcineze şi să emită muguri, formând noi plante. Butaşii se confecţionează fie din frunze întregi, cu peţiolul întreg sau parţial (Saintpaulia, Peperomia), fie prin fragmente de frunze care să cuprindă o porţiune cu nervură bine dezvoltată (Begonia rex, Streptocarpus, Peperomia), fie prin
70

permeabil pentru aer şi apă.11) sub punctele de ramificare a nervurii principale. un rol 71 . Calux. 11. Plantarea butaşilor în vederea înrădăcinării.). Astfel. Aralia.efectuarea unor incizii a frunzelor (Begonia rex) (fig. într-un substrat afânat. Verbascum etc. Rizopon etc. Saintpaulia Begonia rex Cyperus Fig. Butaşi de frunză Butaşii de rădăcină. astfel încât lamina să nu atingă solul pentru că putrezeşte. La unele specii (Pelargonium) înrădăcinarea se poate face în substrat de cultură sau nisip (Cactaceae). Pentru a stimula rizogeneza se folosesc stimulatori cum ar fi: Radistim. Îngrijirea butaşilor pe perioada înrădăcinării. separate sau în amestec (1:1). iar temperatura din atmosferă va fi cu 4-5°C mai joasă decât cea a aerului. Umiditatea trebuie menţinută cu un tunel de plastic. vermiculit-turbă. Unele plante care prezintă rădăcini cărnoase şi care sunt predispuse la formarea mugurilor pe rădăcini (Phlox. de asemenea. Plantarea butaşilor pentru înrădăcinare se face în poziţie verticală sau uşor oblică. Condiţiile mediului de înrădăcinare vor fi controlate cu mare atenţie. temperatura substratului va fi menţinută la 20-25°C. Dicentra.) se pot înmulţi prin secţionarea rădăcinilor în butaşi de 8-10 cm lungime. butaşii se fac din rozete de frunze care se separă cu o porţiune de tijă (3-5 cm). fie practicând pulverizarea de picături fine de apă la intervale regulate (30 minute) prin sistemul de ceaţă artificială. 11). În tabelul 2 sunt prezentate principalele tipuri de butaşi şi perioada optimă de înrădăcinare la unele specii floricole cultivate în seră şi câmp. Înrădăcinarea butaşilor se face în spaţii controlate. La Cyperus (fig. după care se pun să plutească în vase cu apă. se poate utiliza frecvent perlitul şi turba. nisip-turbă. Intensitatea şi calitatea luminii are. Astfel.

Cultivate în seră butaşi de lăstari (7-11 cm) butaşi de tulpină butaşi de lăstari (5-9 cm) butaşi de frunză sau fragmente de frunză butaşi de tulpină butaşi de lăstari butaşi de lăstari butaşi de frunze butaşi de lăstari (7-12 cm) butaşi de vârf sau de tulpină butaşi de vârf sau de tulpină butaşi de vârf butaşi de vârf butaşi de vârf butaşi de vârf sau de tulpină butaşi de vârf sau rondele de tulpină butaşi de vârf (10-12 cm) butaşi de frunze butaşi de vârf sau de tulpină butaşi de frunze butaşi de frunze sau porţiuni de frunze butaşi de frunze sau porţiuni de frunze butaşi de vârf (4-6 cm) butaşi de vârf (3-4 cm) butaşi de vârf butaşi de vârf (4-8 cm) butaşi de lăstari butaşi de rădăcină butaşi de vârf (7-12 cm) butaşi de vârf sau de tulpină (5-10 cm) 72 Perioada optimă Aucuba japonica Azaleea indica Begonia rex Colocasia aesculenta Cordyline sp. Dracaena deremensis Euphorbia pulcherima Ficus sp. Coleus blumei Dahlia variabilis Dicentra spectabilis Gnaphalium lanatum Iresine sp. Astfel. Cultivate în câmp Ageratum mexicanum Alternanthera amoena Chrysanthemum sp. Crassula arborescens Dianthus caryophyllus Dieffenbachia sp. III-IV VIII-IX II-III sau VIIIIX II-V II-III XII-I V-VI II-V II-III II-III V-VI I-III II-III sau IX-X I-V I-III II-IV sau VIII-IX III-V II-VI tot anul tot anul II-III I-IV II-IV III-IV II-IV III-IV X II-IV II-IV . Tabelul 2 Înmulţirea prin butaşi a plantelor floricole Gen. se recomandă folosirea luminii artificiale în lunile de iarnă. Fuchsia hybrida Hydrangea hortensis Monstera deliciosa Pelargonium zonale Peperomia sp. Philodendron sp.important în înrădăcinarea plantelor. specie Caracteristicile butaşilor A. Saintpaulia jonantha Sansevieria trifasciata Sinningia speciosa B.

) sau frunze (Gerbera. Divizarea tufelor se poate executa anual la plantele floricole cu creştere intensivă (Aster. Înmulţirea prin drajoni 73 . a căror parte aeriană este alcătuită din lăstari (Chrysanthemum leucanthemum. sau la plante decorative prin frunze.2. Aspidistra. Paeonia. Înmulţirea prin divizarea tufei Este modul de înmulţire a speciilor care cresc sub formă de tufă.2. Saxifraga. această metodă de înmulţire se practică cu bune rezultate şi la unele specii cultivate la sol în spaţii protejate (Gerbera.Petunia hybrida Santolina chamae butaşi de lăstari butaşi de vârf (5-7 cm) II-IV II-IV 6. la 2-3 ani (Delphinium) şi la 5-6 ani la cele cu creştere lentă sau sensibile la separare (Paeonia). Delphinium etc. De asemenea. Strelitzia). astfel încât fiecare dintre ele să posede lăstari sau frunze cu rădăcini proprii. Înmulţirea prin stoloni Stolonii sunt ramificaţii subţiri ce apar pe tulpini cu internodii lungi. În cazul când rozetele nu au rădăcini. Metoda se aplică şi la plantele cultivate în ghivece cum sunt: Asparagus. Înmulţirea constă în separarea rozetelor când au 4-5 frunze şi plantarea în ghivece. Perioada optimă de executare a lucrării este perioada de repaus a plantelor mamă. 6.2. Acest tip de înmulţire este întâlnit la specii perene cultivate în câmp cum sunt: Viola odorata. 6. Chrysanthemum). cum sunt: Clorophytum. cultivate în spaţii adăpostite.3. Aster. după care se despart în mai multe părţi. care din loc în loc sau numai în vârf formează plantule sub formă de rozetă. În acest caz plantele se scot din vase. Plantele care urmează să fie divizate se scot din pământ cu o cazma. se plantează într-un substrat pentru înrădăcinare. Saxifraga sarmentosa. Peperomia). plantarea la loc definitiv făcându-se după înrădăcinare.2. se fragmentează. Nephrolepis.4. cu mâna sau cazmaua.

Porţiunea de ramură sau lăstar cu rădăcini. 6. Thumbergia alata. atunci când lăstarii sunt dezvoltaţi şi au suficiente rădăcini . Pentru înmulţire.2. iar cel terestru poate fi simplu.Prin această metodă se pot înmulţi specii perene cultivate în câmp. apărute ca urmare a marcotajului se numeşte marcotă. Secţionarea şi detaşarea ramurilor înrădăcinate se face la limita inferioară a zonei cu rădăcini. atunci când vin în contact cu solul. Dracaena. dar şi cele cultivate în spaţii protejate (Ficus. Hydrangea. Zantedeschia.5. Momentul optim de detaşare este primăvara. Philodendron. Prin rizomi se înmulţesc şi unele plante floricole cultivate în sere: Alstroemeria. Marcotaj simplu se aplică la unele specii floricole anuale sau perene. Cobaea scadens.6. cum sunt: Phlox subulata. Dicentra.2. Marcotajul poate fi terestru sau aerian. Cordyline. Sansevieria. Cordyline). Secţionarea rizomilor se poate face în perioada de repaus. La speciile fără repaus biologic (Aspidistra. Chrysanthemum sau în seră: Aralia. Sansevieria) se poate face în tot timpul anului. Astfel se pot înmulţi plantele perene cultivate în câmp (Phlox. . care iau prezintă muguri din care iau naştere părţile aeriene (frunze. rizomii se scot din pământ şi se fragmentează în segmente de 5-12 cm (2-3 muguri) după care se replantează în teren. după pornirea plantelor în vegetaţie (crizanteme şi tufănele). 6.Speciile care emit lăstari (drajoni) din mugurii adventivi aflaţi pe rădăcini se pot înmulţi prin separarea drajonilor de pe planta mamă şi replantarea lor la loc definitiv. flori) şi subterane (rădăcini). cum sunt: Papaver. Înmulţirea prin marcotaj Marcotajul are la bază proprietatea unor specii de a forma plante noi din tulpinile şi ramificaţiile laterale. Aspidistra etc. Acest gen de marcotaj 74 . Gypsophila). Înmulţirea prin rizomi Rizomii sunt tulpini subterane îngroşate şi alungite. şerpuit sau chinezesc.

îmbătrânite sau în cazul unor exemplare valoroase. se detaşează de planta mamă şi se plantează la locul definitiv. Metoda constă în efectuarea în zona aleasă sub ultimele frunze. Fatsia japonica. Acest tip de înmulţire se aplică în cazul unor exemplare degarnisite la bază. Passiflora. apoi se acoperă cu pământ. a unor incizii circulare sau în formă de fantă. Fig. Pandanus. pe lungimea de câţiva cm. Nerium oleander. Acest tip de înmulţire se aplică la specii cum sunt: Hydrangea.constă în îndoirea tulpinilor sau a lăstarilor şi acoperirea într-un punct cu pământ.14).13). Înrădăcinarea marcotelor aeriene se poate stimula prin reducerea udării plantelor mamă. După câteva săptămâni sau luni lăstarii înrădăcinează. 13. Hoya carnosa. 12). Porţiunile care vin în contact cu pământul se incizează şi se tratează cu stimulatori rizogeni. O altă metodă constă în muşuroirea plantelor la bază pe o înălţime de 20-30 cm. peste care se aplică un manşon de muşchi sau turbă umezite. Marcotaj aerian se aplică la specii cu ramuri groase şi rigide care nu se pot curba ca să fie aduse la nivelul solului. În majorita tea cazurilor înrădăcinarea se realizează în 4-5 săptămâni. Marcotaj şerpuit. Marcotaj şerpuit . Ficus elastica (fig. Anthurium. vârful se poate tutora (fig. care se leagă strâns sus şi jos. care se fixează cu folie din material plastic de culoare închisă. Se foloseşte la înmulţirea unor specii ca: Philodendron scandens. 12. În zona acoperită apar rădăcini obţinându-se în felul acesta mai multe marcote (fig. După înrădăcinare se separă fiecare porţiune şi se plantează în ghivece. Marcotaj simplu 75 Fig. se practică la speciile care au tulpini lungi şi flexibile care se pot ondula de mai multe ori. se fixează cu cârlige de lemn sau metale. Aşa sunt: Dracaena.

când temperatura scade la 5-9°C şi se menţine la această valoare până la plantare. odată cu înfiinţarea culturilor sau ceva mai devreme. 14. apoi se curăţă de pământ şi de resturile vegetale. După recoltare bulbii se ţin 7-8 zile pentru zvântare. iar la cei cu bulbi pereni doar la 3-4 ani). în straturi de 5-6 cm grosime. Alstroemeria). Înmulţirea prin bulbi Bulbii sunt organe subterane tuberizate. Bulbii de lalele se păstrează la 18-20°C până la sfârşitul lunii august. În vederea înmulţirii la speciile cu bulbi anuali. Marcotaj aerian 6. în şoproane sau magazii bine ventilate.8. scoaterea acestora din sol se face în fiecare an. Înmulţirea prin rădăcini tuberizate Rădăcinile tuberizate sunt rădăcini mult îngroşate deoarece conţin substanţe de rezervă. La acestea organele subterane se găsesc în repaus relativ în cursul verii. 6. cu frunze cărnoase. Plantele floricole cu bulbi care înfloresc primăvara sunt: Tulipa. fără muguri pe suprafaţa lor.2. recoltarea se face începând cu luna iunie. 76 . Canna indica. rezistente la frig şi uscăciune. Narcissus. când 70-80% din frunze s-au uscat.Fig.2. La unele specii. Hyacinthus. Lucrarea de fracţionare a rădăcinilor şi tulpinilor se execută la sfârşitul perioadei de repaus biologic. mugurii se află în zona coletului şi de aceea pentru înmulţire se va folosi ansamblul "tulpină-rădăcini tuberizate" (Dahlia.7.

3-1. Înmulţirea plantelor cu tuberobulbi constă în scoaterea lor din pământ.2 cm diametru. Înmulţirea prin muguri adventivi 77 . la care lipsesc tunicile sau solzii de protecţie. în timp ce la frezii sunt piriformi. Înmulţirea prin tuberobulbi Tuberobulbii sunt tulpini subterane formate dintr-un ţesut parenchimatic. Numărul lor variază în funcţie de specie. astfel la gladiole tuberobulbii maturi sunt discoidali. Montbretia. ale căror dimensiuni sunt de 0. Au tuberobulbi gladiolele. flori) şi muguri axilari din care se formează tuberculii de înlocuire.5-6. La nivelul fiecărui nod există muguri axilari. iar gladiolele pot să prezinte de la 20 până la peste 350 tuberobulbili (în funcţie de soi).0 cm diametru. frezia 25-30°C).10. cel matern resorbindu-se. Forma şi mărimea tuberobulbilor este diferită.2. de 2. La baza tuberobulbilor apar nişte stoloni scurţi. uscarea şi depozitarea în condiţii specifice de temperatură şi umiditate pentru fiecare specie (gladiole 5-8°C. devin floriferi. de 6-8 cm diametru. Colchicum.9. din care se formează organe aeriene ale plantelor (frunze. cei superiori fiind cei mai dezvoltaţi. Sinningia. iar cei bazali rămân dorminizi. bogat în substanţe nutritive. freziile. Înmulţirea prin tuberculi Tuberculii sunt tulpini subterane tuberizate. înmulţirea vegetativă se face prin secţionarea longitudinală a tuberculilor în două sau mai multe porţiuni care trebuie să conţină mai mulţi muguri. tulpini.2. Pe tuberculi sunt muguri principali în zona apicală. Begonia tuberhybrida. Cyclamen. Astfel. prevăzut la exterior cu noduri aparente de care rămân prinse frunzele uscate în număr de 2-3 şi care au rol protector. Plantele floricole care formează tuberculi sunt: Gloriosa. frezia are 4-6 bucăţi.2. Înmulţirea prin tuberobulbi se practică şi la unele specii floricole cultivate în câmp (Anemone coronaria. 6. Eranthis hiemalis). La aceste specii. 6.6. Crocus.11. la capătul cărora se formează tuberobulbilii.

6. Înmulţirea prin altoire La plantele floricole altoirea se aplică la acele specii la care metodele prezentate anterior dau rezultate mai slabe sau la unele plante la care dorim obţinerea unor exemplare cu aspect decorativ mai deosebit. Altoirea sau grefarea este metoda prin care se pun în contact intim. Ajunşi la un anumit grad de dezvoltare. Se practică altoirea la speciile semiarbustive. Camelia. Fig. înrădăcinează foarte repede şi din ei se dezvoltă plante identice cu cele mamă.15). se practică următoarele tipuri: 78 . care constituie altoiul.12.La unele plante floricole apar pe nervura mediană a frunzei (Asplenius viviparum). cum sunt: Azaleea. contact care duce la concreşterea celor doi parteneri. cu o plantă care are rădăcini şi care se numeşte portaltoi. pe o suprafaţă formată din ţesuturi vii. Paeonia şi destul de frecvent la cactuşi (fig. un butaş sau un mugure.2. în floricultură. aceşti muguri se desprind şi cad. pe peduncul inflorescenţei (Bryophyllum proliferum) sau pe marginea limbului (Bryophyllum daigremontianum) muguri adventivi. iar dacă ajung pe un substrat de cultură. Altoirea la cactuşi Ca metode de altoire. 15.

Cultura in vitro este posibilă pentru că celula vegetală prezintă potenţialul de a reproduce indivizi identici cu planta-mamă de la care s-a făcut prelevarea. la bujorul lemnos în august. vitamine. Syringa). Knoop. micro-elemente. Dahlia). la trandafiri. hormon de creştere. 79 . la citrice primăvara după ce plantele pornesc în vegetaţie. c) Înmulţirea mutantelor valoroase care apar în procesele de înmulţire clasică sau prin culturi de ţesuturi in vitro. complexe organice (lapte de cocos) şi agar-agar.2. la azaleea în iulie. Skoog.• în despicătură (Azaleea. prin alipire (cactuşi). Pelargonium). Clematis. b) Înmulţirea soiurilor şi hibrizilor noi. Mediul de cultură este format din macroelemente. d) Producerea culturilor de embrioni in vitro. datorită producerii la scară industrială de material săditor şi asocierii culturilor de ţesuturi cu alte mijloace de terapie a virusurilor. în ochi crescând (Citrus limon). Soluţiile nutritive poartă numele creatorilor. la cactuşi în iulie-august. ca de exemplu Heller. Înmulţirea in vitro Înmulţirea plantelor floricole prin metoda in vitro se practică la tot mai multe specii floricole. în seră. e) Hibridarea somatică şi încrucişarea interspecifică . în ochi dormind (Rosa. Fuchsia. creaţi prin procesul de ameliorare. Murashige. Reuşita culturilor in vitro este condiţionată de asepsia totală. în ianuarie. glucide. Epoca de altoire depinde de specie. Asocierea culturilor de ţesuturi cu alte mijloace de terapie a virusurilor ca termoterapia şi chimioterapia prezintă unele avantaje cum sunt: a) Producerea în cantitate nelimitată a materialului săditor la majoritatea speciilor floricole. fără de care mediile sunt rapid invadate de bacterii şi ciuperci şi de existenţa unui mediu nutritiv favorabil a cărui compoziţie să permită celulelor explantului să intre în activitate mitotică ca apoi să evolueze spre organogeneză. 6.13. în triangulaţie (Paeonia.

hipoclorit de sodiu 1%. Plantele sănătoase sunt folosite la înfiinţarea plantaţiei-mamă. cu care au fost umplute vasele până la jumătate. când plantele dispun de condiţii externe şi de factori endogeni la un nivel mai favorabil.1-1 mm şi cuprind domul meristematic împreună cu prima pereche de primordii foliale. Închiderea se realizează cu căpăcele de polietilenă. pete de decolorare în funcţie de felul virusulului şi planta test). Tween 20 2%) şi apoi se spală de câteva ori cu apă sterilă. iar când au 12-14 cm înălţime se face testarea de viroze.7 şi sterilizat. Pe măsură ce plantele cresc se aclimatizează şi se transplantează în ghivece de 6-8 cm în diametru. Primii butaşi se pot recolta de pe aceste plante după circa 2 luni. Celulele meristemului sunt în continuă divizare şi dau naştere ţesuturilor acestor organe. cu pH-ul 6. dar împiedică să iasă vaporii de apă. Meristemele sau alte explante se aşează pe rondele de hârtie de filtru care se introduc în eprubete sau vase largi de sticlă sau plastic. Explantele de orice fel se prelevează după ce mai întâi. 16 ore lumină la 3000-4000 lx şi higroscopicitate ridicată. fie pe cale enzimatică. până la contactul cu soluţia nutritivă. Vasele cu explante se instalează în camere climatice la o temperatură de 2025°C. segment de rădăcină. care lasă să treacă lumina şi aerul. Sucul foliar de la fiecare plantă de garoafă se inoculează pe câte o plantă test. Toate operaţiile de extragere din eprubetă. ovul. mugure. Testarea se realizează individual pe plante de Chenopodium. Cele mai bune rezultate se obţin primăvara. embrion. Meristemul este ţesut situat la vârful rădăcinii. se dezinfectează organele respective (de ex. nod. Frunzele inoculate au ca semn de recunoaştere un orificiu. Prelevarea meristemelor se face sub binocular la dimensiunile de 0. segment de tijă. Pentru aclimatizare explantele se tratează cu Radistim pudră şi se repică în caserole din plastic. cu alcool etilic 96%. etc. repicare se execută cu extractorul flambat după fiecare utilizare. floare (petală sau capitul).Explantul este definit ca un fragment de plantă (organ sau ţesut) prelevat pentru înmulţire in vitro. Chestionar de autoevaluare 80 . Explantul poate fi structurat ca apex. stimulare. în perlit sau într-un amestec de perlit cu turbă în părţi egale. la extremitatea tijei şi în muguri. polen şi celulă izolată fie mecanic. anteră. de frunză. După circa 2 săptămâni apar simptomele infecţiei virotice (pete roşietice.

Epocile de semănat ale plantelor floricole. 20. Înmulţirea prin butaşi. tipuri de butaşi. 15. Ce tratamente se pot aplica seminţelor pentru stimularea germinaţiei? 4. Dirijarea factorilor de mediu la înrădăcinarea butaşilor. 6. Specii. Enumeraţi caracteristicile fizice. Înmulţirea prin despărţirea tufei. 16. epoci. Înmulţirea prin marcotaj. 5. 22. Metodele şi normele de semănat ale plantelor floricole. Spatiu destinat adnotarilor si observatiile proprii 81 . epoci. 7. 18. 14. Rolul factorilor ecologici în germinaţia seminţelor de flori. Tipuri. Înmulţirea in vitro a plantelor decorative. specii. Înmulţirea prin rizomi a plantelor decorative. interval. stoloni şi muguri adventivi. 3. 11. Înmulţirea prin bulbi a plantelor decorative. 21. Înmulţirea prin drajoni. 19. 13. Loc. Specii. fiziologice şi tehnologice ale seminţelor de flori. 17. specii. Înmulţirea prin tuberculi a plantelor decorative. Înmulţirea prin altoire a plantelor decorative. Ce lucrări de îngrijire se aplică semănăturilor? 8. Înmulţirea prin organe modificate. Înmulţirea prin tuberobulbi a plantelor decorative.1. Înmulţirea prin rădăcini tuberizate a plantelor decorative. Ce plante floricole se înmulţesc prin seminţe? Care sunt avantajele şi dezavantajele înmulţirii prin seminţe? 2. tipuri. 23. Ce plante decorative se înmulţesc vegetativ? Care sunt avantajele şi dezavantajele înmulţirii vegetative? 9. Înrădăcinarea butaşilor. 12. substrat. Ce metode de înmulţire vegetativă se aplică la plantele decorative? 10.

fertile. se aplică o nivelare de întreţinere care pe suprafeţe mari. în cantitate de 3060 t/ha. transportul acestora şi compostarea lor în locuri dinainte stabilite. Tot acum se administrează şi îngrăşămintele greu solubile. Pregătirea acestor terenuri în vederea înfiinţării culturilor începe cu desfiinţarea culturilor precedente. ferite de curenţi de aer rece. cu sapa. cu textura nisipolutoasă.CA P I T O L U L 7 ÎNFIINŢAREA CULTURILOR FLORICOLE ŞI LUCRĂRILE GENERALE ŞI SPECIALE DE ÎNTREŢINERE În câmp se înfiinţează culturile plantelor anuale. iar în spaţii protejate plantele de origine subtropicală sau tropicală. strângerea resturilor vegetale rezultate. bienale sau perene reuşesc bine pe terenuri plane. În cazul când terenul rămâne denivelat. 7. manual. Fertilizarea de bază este o lucrare obligatorie şi se execută înainte de mobilizarea solului. 82 . iar pe suprafeţe mici. permeabile şi bine drenate. bienale şi perene. prin administrarea de îngrăşăminte organice. expuse la soare. decorative prin flori. Lucrări de înfiinţare şi întreţinere a culturilor floricole în câmp Culturile plantelor floricole anuale. frunze sau fructe. se execută mecanizat.1.

Pe suprafeţe mari se execută mecanizat iar pe suprafeţe mici. la plantare solul se strânge uşor în jurul rădăcinilor. manual. Dacă terenul care se pregăteşte este ocupat cu o plantă perenă. Se repetă ori de câte ori este nevoie. frunze. bulbi. . în funcţie de condiţiile de climă şi sol ale regiunii. 83 .5.1. iar mulcirea cu materiale organice constituie şi o fertilizare suplimentară. În funcţie de specie şi de destinaţia culturii se face modelarea şi marcarea terenului. rizomi. tractate de U-650 pe suprafeţe mari sau cu freza pe suprafeţe mici. Marcarea se face cu ajutorul sforilor sau sârmelor fixate la capetele parcelelor. turbă în strat de 2-3 cm sau folie de polietilenă neagră. În câmp se plantează răsadurile plantelor floricole. tuberobulbi. Plantatul. mărunţitul se poate face cu sapa şi grebla. adâncimea la care se mobilizează solul este de 40-60 cm. se execută manual şi în mai mică măsură să foloseşte plantarea mecanică. împiedică tasarea acestuia. • mraniţă. Lucrarea se execută după praşilă şi are rolul de a proteja pământul contra uscării. pe care se stabilesc distanţele de plantare în funcţie de specie. rădăcinile tuberizate. Indiferent de perioada de plantare se respectă următoarele reguli: în zilele însorite se plantează dimineaţa sau după-masa. plantele se udă bine înainte de a fi scoase pentru plantare şi imediat după plantare. Modelarea se face în mod obligatoriu în straturi sau brazde. • Combaterea buruienilor se face odată cu lucrarea de prăşit dar se poate Mulcitul este operaţia prin care se acoperă tot terenul dintre plante cu realiza şi prin mulcire sau aplicarea de metode chimice. Semănatul în câmp se execută în funcţie de epoca de semănat cerută de specia respectivă şi după metodele amintite la capitolul 6.Aratul se face cu scopul afânării solului şi se execută la adâncimea de 2530 cm. fragmente de plante rezultate din despărţire şi care se folosesc la înmulţirea florilor perene.2 sau combinatorul. Plantatul.Mărunţirea se face cu GD-3. rădăcinile se fasonează şi se mocirlesc. de regulă. Lucrarea se execută cu sapa între plante pe rând şi cu motocultorul între rânduri. cu cazmaua. Dintre lucrările de îngrijire cu caracter general aplicate solului amintim: • Prăşitul constă în spargerea crustei şi mobilizarea stratului superficial al solului. În lipsa utilajelor pentru suprafeţe mici.

devine uneori necesară primăvara târziu şi toamna devreme. iar efectul negativ al îngheţurilor este diminuat de stropirea plantelor cu apă (aspersiune) după răsăritul soarelui. Al doilea rărit elimină plantele slab dezvoltate din fiecare buchet. fiecare plantă separat. lăsând pe cea mai bine dezvoltată. • Udatul se execută ori de câte ori este nevoie prin sistemele obişnuite (furtun. rogojini. Lucrarea se impune numai în culturile înfiinţate prin răsad.  Completarea golurilor se execută la 7-10 zile de la plantare. prin intermediul căreia se reface echilibrul nutritiv cerut de plante. Căderea brumelor este împiedicată de existenţa unor perdele de fum sau de curenţi de aer în mişcare. iar vara în zilele călduroase. • Dintre lucrările cu caracter general care se aplică în perioada de vegetaţie a plantelor se poate enumera şi fertilizarea fazială. vârsta plantelor. fenofaza şi condiţiile climatice. irigare). • Protejarea plantelor contra brumelor. frunze.Buruienile pot fi combătute şi chimic. Pentru completarea golurilor se foloseşte răsad de aceeaşi vârstă şi din acelaşi soi. după-masa spre seară sau chiar noaptea. 84 . specifice agenţilor patogeni. Primul rărit se execută când plantele sunt foarte mici şi urmăreşte lăsarea plantelor în buchete la distanţe aproximativ egale cu distanţele recomandate pentru cultura plantelor. Se protejează după caz. • Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face prin aplicarea de tratamente. Dintre lucrările cu caracter special se execută în culturile de câmp următoarele:  Răritul plantelor se execută doar în culturile înfiinţate prin semănat direct şi se face în două sau trei etape. În cazul apariţiei de boli sau dăunători se aplică tratamente curative folosind produse specifice combaterii acestor boli sau dăunători. prin aplicarea erbicidelor fie înainte de înfiinţarea culturilor fie după. prin acoperirea cu hârtie. Prin fertilizările faziale se administrează îngrăşăminte organice sub forma mustului de bălegar diluat 1:3-5 volume apă sau de păsări 1:15-20 volume apă. Udatul se face dimineaţa. stropitoare. sau îngrăşăminte foliare în diferite concentraţii. Frecvenţa udărilor şi cantitatea de apă administrată depind de textura solului. resturi textile sau se execută o protejare în grup a plantelor cu ajutorul foliei de polietilenă sau alte materiale asemănătoare.

ciupitul constă în îndepărtarea vârfului de creştere a tulpinii sau a lăstarilor tineri (Gnaphalium. pentru menţinerea sau obţinerea tijelor drepte (Dahlia. ciupitul. Se folosesc tije de lemn. Cineraria maritima) prin care se uniformizează înălţimea plantelor.tunsul este o lucrare specifică plantelor de mozaic (Coleus.copilitul constă în înlăturarea lăstarilor care apar la subsuoara frunzelor. 7.1. Iresine) şi bordură (Santolina. Se execută la începutul perioadei de vegetaţie. Înfiinţarea şi întreţinerea culturilor floricole la sol 85 . garoafe) sau se rezervă butonul central (Paeonia. dar şi după aceea. . bobocitul. metalice. pentru menţinerea lor la o anumită formă şi înălţime sau pentru dirijarea înfloritului. Tutorarea-palisarea.2.  Tăierile. la unele specii de 2-3 ori . În faza de boboc abia format. înainte de plantare la loc definitiv sau după. copilitul. Tutorarea se aplică plantelor care nu se susţin singure.  Lucrările de tăiere includ: tunsul. Lucrările de înfiinţare şi întreţinere a culturilor floricole în spaţii protejate Culturile floricole în spaţiile protejate se înfiinţează la sol şi în recipiente 7. Se execută în vederea dirijării creşterii plantelor. crizanteme cu inflorescenţe involte. . se repetă în perioada de vegetaţie. garoafe Chabaud. Iresine). când au consistenţa erbacee şi se rup uşor cu mâna. Dahlia) pentru obţinerea unei flori mari şi se elimină cei laterali.2. chiar grilaje de diferite forme. Dianthus). Chrysanthemum. În floricultură prin acest termen se înţelege operaţia de scurtare a ramurilor şi se aplică unor specii floricole erbacee sau semiarbustive. Se aplică la plantele la care se urmăreşte obţinerea unei singure tulpini (Dahlia. Chrysanthemum) sau pentru susţinerea plantelor volubile. . Lucrarea se execută cu foarfeca de tăiat gard viu şi are caracter radical aplicându-se tuturor lăstarilor care se scurtează la aceeaşi înălţime. Lucrarea se execută deasupra a 3-6 frunze.bobocitul se aplică speciilor care formează la vârful tulpinii sau ramificaţiilor mai multe flori şi care lăsate ar fi de dimensiuni mici. se înlătură butonul floral central pentru a lăsa 3-5 butoni laterali (crizanteme.

Anthurium. se execută la fel ca şi la cultura în câmp. temperatură. folosind lingura de plantat sau plantatorul. administrate după dezinfecţie. Marcarea în sere şi solarii se face în funcţie de specificul culturii.  fertilizarea fazială în spaţiile protejate se aplică prin soluţii nutritive de concentraţii şi raport (NPK) specifice plantei aflate în cultură. Se foloseşte sârmă galvanizată de 1. În prima etapă se administrează gunoi de grajd bine descompus. când se administrează îngrăşămintele chimice.4) sau cu motofreza pentru lucrările în sere şi solarii. Dintre lucrările cu caracter general care se aplică în timpul vegetaţiei amintim:  completarea golurilor.0 mm grosime. Mărunţirea şi marcarea. Se aplică 2-3 lucrări (crizanteme.În vederea pregătirii terenului se desfiinţează cultura precedentă. folosind ca agent termic vaporii de apă (120°C). 86 . anotimp. fixându-se la capetele straturilor. evitarea tasării şi eventual distrugerea buruienilor. respectând distanţele dintre rânduri şi plante pe rând. Odată cu mărunţirea se introduc în sol pe adâncimea de 12-15 cm şi îngrăşămintele chimice şi turba (100-120 t/ha). Plantarea se face în rânduri. Plantarea se face manual.5-2. Se execută manual cu ajutorul uneltelor Wolf. La plantare. se strâng în grămezi resturile vegetale care au rezultat prin desfiinţarea culturii. urmăreşte aerisirea solului. Gerbera). Dezinfecţia solului este o lucrare obligatorie în cultura plantelor floricole din spaţiile protejate şi se execută în general după mobilizarea solului. în cantitate de 90-120 t/ha. Mobilizarea solului se face pe adâncimea de 20-30 cm. fenofază. Adâncimea de plantare este în funcţie de specificul culturii.  afânarea solului. se tasează bine solul în jurul materialului plantat şi se udă.  udatul se face ori de câte ori este nevoie în funcţie de cerinţele plantei. evitându-se aspersiunea pentru a nu culca plantele pe sol. Fertilizarea de bază se face în două etape. Se poate face chimic sau termică. cu pluguri speciale sau manual cu hârleţul. Mărunţirea solului se face cu freza (F-1. textură. caracteristice fiecărei culturi. care se întinde în lungul rândurilor. Etapa a doua are loc după dezinfecţia solului. Lucrarea se execută mecanizat cu sapa rotativă. garoafe) după plantare şi 3-4 pe an la culturile de lungă durată (Strelitzia.

se execută un spalier cu două etaje pentru freesia sau unul cu 4-5 etaje pentru garoafe şi crizanteme. în limitele dorite. folosind o emulsie de humă. Lumina Pentru îmbunătăţirea regimului de lumină în perioadele cu nebulozitate accentuată (noiembrie-februarie) se vor menţine geamurile curate. temperatura poate fi dirijată în orice anotimp. Din punct de vedere teoretic. Distanţa dintre etaje este de 12-17 cm pentru primele două nivele şi de 17-20 cm pentru următoarele. Dependent de înălţimea plantelor din cultură. apă. iar plantele se vor plasa în poziţii corespunzătoare sub aspectul distanţei faţă de geam şi al unghiului de incidenţă a luminii.). decât cantitatea existentă în mod natural. Datorită slabei rezistenţe a ţesuturilor mecanice. combaterea bolilor şi dăunătorilor.  Dintre lucrările cu caracter special amintim:  susţinerea plantelor. Modul de executare şi efectul acestor lucrări sunt identice cu cele de la speciile floricole din câmp. Lucrări cu caracter special în cultura plantelor de seră se consideră şi cele de dirijare a factorilor de mediu. cu pretenţii mai mari faţă de lumină. În vederea reducerii intensităţii luminoase dispunem de posibilităţi mult mai mari prin:  cretizarea geamurilor (stropirea). iar cele fără flori se spală cu jet de apă puternic pentru a nu rămâne pătate. Temperatura. acţionate manual sau mecanic. Pentru speciile decorative prin flori. umiditatea etc. Plantele cu flori se protejează cu folie de polietilenă. se va suplimenta iluminarea artificial. bobocitul. În spaţiile protejate condiţiile prielnice apariţiei multor boli şi dăunători obligă la executarea permanentă a lucrărilor de combatere. Dirijarea temperaturii în perioadele reci se realizează prin suplimentarea căldurii de la sursele termice (centrale termice.  utilizarea de plase din material textil sau plastic montate în interiorul serei. la unele plante floricole se realizează un sistem de susţinere adecvat speciei. căldură şi aer. copilitul. Pentru realizarea de producţii mari şi de calitate superioară asupra plantelor se execută lucrări ca: ciupitul. argilă etc. elemente nutritive fiind analizaţi anterior. Stropirea se face pe partea interioară a geamurilor într-o zi senină când sticla este încălzită. referindu-se doar la lumină. ceilalţi factori: sol. ape 87 . limite corelate cu cerinţele plantelor şi nivelul celorlalţi factori (lumina. folosind tuburi de neon sau becuri fluorescente.

atât de necesar în procesul de respiraţie al plantelor.2. Nevoia mai mare de aerisire se înregistrează în perioadele calde.2. când geamurile se menţin deschise tot timpul. se introduc în apă cel puţin 12 ore înainte de folosire. formalină 40% sau termic. lucrări agrotehnice etc. Dezinfecţia se poate face cu soluţie de CuSO4 1%. 30% din suprafaţă) sau în pereţii laterali. Dacă la analiza de laborator elementele de bază (NPK) sunt sub valoarea optimă. prin participarea mraniţei. Pregătirea vaselor constă în spălarea şi dezinfecţia celor care au fost folosite. Volumul de aer fiind limitat. Lucrarea se realizează prin acţionarea ferestrelor montate în acoperiş (cca. acoperind cu un ciob orificiul ghiveciului. Fertilizarea de bază se realizează în momentul formării amestecului.reziduale încălzite.5 cm. Înfiinţarea şi întreţinerea speciilor floricole cultivate în vase de vegetaţie Lucrările care vizează înfiinţarea culturilor floricole în ghivece se referă la pregătirea amestecurilor de pământ. pregătirea vaselor. din pământ ars. Ghivecele noi. Plantarea constituie lucrarea de înfiinţare a culturii şi constă în pregătirea pentru plantare a ghiveciului şi plantarea propriu-zisă a materialului. umbrirea serelor sau folosirea de ventilatoare şi instalaţii frigorifice. precum şi la omogenizarea acestora se respectă recomandările de la capitolul cu privire la substratul de cultură. în anumite părţi. ape termale etc. a turbei etc. se modifică conţinutul prin adăugarea de îngrăşăminte chimice simple sau complexe. Aerisirea. în spaţiile protejate se impune o vehiculare periodică a aerului. 88 . plantarea. La pregătirea amestecurilor.0-1. 7. Pregătirea ghiveciului constă în asigurarea drenajului. schimbarea ghivecelor. pentru înlocuirea celui viciat cu altul proaspăt.). iar vara prin realizarea de curenţi de aer. În perioadele reci. peste care se aşterne un strat de nisip grosier sau pietriş în grosime de 1. aerisirea se face cu grijă pentru a nu răci prea tare interiorul serei. pământului de răsadniţă.

planta fiind supusă carenţelor.  acidifierea şi înrăutăţirea structurii solului ca urmare a frecventelor udări. Afânarea solului este lucrarea care se face mai rar în cultura plantelor la ghiveci. ceea ce favorizează degradarea mai rapidă a echilibrului nutritiv decât în cazul culturilor la sol. Fertilizatul fazial este. depăşirea fiind de 1. Vasul de cultură (ghiveciul) nu trebuie să fie cu mult mai mare decât volumul sistemului radicular. Administrarea acestora se face odată cu apa de udat.5-2. dar este obligatorie pentru plantele ce vegetează mai mulţi ani în acelaşi vas. în urma analizelor de laborator. Cantităţile de îngrăşăminte se stabilesc prin calcul. se fasonează şi înainte de plantare se mocirlesc. picurare. Această lucrare nu este necesară la plantele cu ciclu de vegetaţie scurt (712 luni). după care se udă. cu stropitoarea. O lucrare importantă în cultura plantelor la ghivece este schimbarea periodică a acestora.În vederea plantării se completează ghiveciul cu pământ în volum potrivit. În jurul rădăcinilor se completează cu pământ care se tasează.0 cm. de asemenea. Foliar Feed sau îngrăşăminte lichide de tip "F". Rezultate bune se obţin prin fertilizarea extraradiculară folosind Foliar Spray. Udatul se face cu furtunul. ghiveciul devenind 89 . Lucrarea se execută cu ajutorul unui plantatoare şi se face pe o adâncime de 710 cm şi urmăreşte afânarea şi mărunţirea solului de la suprafaţa ghiveciului. După executarea lucrării. astfel încât planta să fie cu coletul sau cu bolul de pământ la nivelul ghiveciului. Dacă rădăcinile plantei sunt nude. Frecvenţa udărilor care la acest gen de cultură este mai mare decât la culturile la sol. Motivele care impun schimbarea vasului de cultură sunt multiple:  creşterea necorespunzător. prin aspersiune. obţinute în ţara noastră. volumului sistemului radicular. se va completa cu amestec proaspăt. ceea ce determină condiţii necorespunzătoare de cultură. imersie. în cazul când o parte din pământul de la suprafaţa ghiveciului s-a pierdut.  epuizarea prin consum sau spălări cu apa de udat a elementelor nutritive din ghiveci. raportat la cultura în volum limitat al substratului.

Transvazarea este lucrarea prin care planta. asigurându-se condiţii mai bune de lumină şi aerisire. Transvazarea se execută o dată până la trei ori la plantele ce îşi desăvârşesc ciclul biologic într-o perioadă de 6-14 luni. Momentul executării lucrării este determinat de stagnarea din creştere o perioadă mai lungă de timp. iar aspectul plantelor lasă de dorit (frunzele rămân mici. urmărind menţinerea intactă a sistemului radicular şi a bolului de pământ. Transplantarea este lucrarea prin care se îmbunătăţesc condiţiile de mediu ale plantei fără a exista obligativitatea schimbării ghiveciului (recipientului). Ficus. Dracaena. Pregătirea acestuia se face identic ca la plantare. deşi condiţiile de mediu la nivelul rădăcinilor sunt corespunzătoare. îngălbenesc. Cordyline. Calceolaria. se completează cu amestec de pământ golul rămas până la peretele vasului. aflată în activitate fiziologică este schimbată întotdeauna dintr-un ghiveci mai mic în altul mai mare. În asemenea situaţii. Rărirea ghivecelor. După aşezarea plantei în ghiveci. în funcţie de ritmul de creştere. Schimbarea se face într-un ghiveci cu diametrul mai mare cu 2-4 cm decât precedentul. 90 . Cu ajutorul unui plantator se îndepărtează parţial sau total. drenaj necorespunzător cu stagnarea apei. Odată trecute la ghivece prin plantare. transvazare sau transplantare. cum sunt: Primula. se recomandă mărirea distanţelor dintre plante. plantele ajung să se deranjeze reciproc. Schimbarea ghiveciului în practica floricolă este cunoscută sub denumirea de transvazare şi transplantare. acesta având aceeaşi mărime ca şi precedentul. Lucrarea se aplică în general. Cineraria. mai mare sau chiar mai mică. În felul acesta. dacă este cazul se spală rădăcinile în jet de apă şi se tratează cu soluţii dezinfectante pentru activarea sistemului radicular. se toaletează sistemul radicular prin îndepărtarea părţilor îmbătrânite şi bolnave. Cyclamen.) se transvazează o dată în primul an şi de două ori în următorii ani. În acest caz plantele se scot din vase şi se stabileşte cauza care a determinat modificarea aspectului plantei. plantele cresc mărindu-şi volumul părţilor aeriene. pământul de pe rădăcinile plantei. Acest ultim aspect nu exclude însă posibilitatea utilizării altui ghiveci. rădăcinile fiind în pericol de asfixiere. Plantele cultivate în ghivece şi au caracter de perenitate cu ritmuri de creştere mai lente (Dieffenbachia. etc. cad). plantelor perene care rămân în aceleaşi vase mai mulţi ani.

se recomandă ştergerea frunzelor cu cârpe umede. periodic. 3. se îndepărtează frunzele îmbătrânite. Dieffenbachia. Dirijarea factorilor de mediu urmăreşte crearea de condiţii optime desfăşurării proceselor fiziologice în vederea unei creşteri şi dezvoltări normale a plantelor. Pregătirea terenului pentru înfiinţarea culturilor floricole în câmp. 9. confecţionaţi din elemente estetice (materiale plastice. Lucrări speciale de întreţinere a culturilor floricole la solul serei. Palisarea plantelor cultivate în ghivece se execută în cazul când plantele dezvoltă tulpini volubile (Passiflora. Philodendron). 8. Odată cu această lucrare. Plantele decorative prin frunze (Cordyline. 10. Chestionar de autoevaluare 1.Menţinerea frunzelor curate. Lucrări generale de întreţinere a culturilor floricole din spaţii protejate. În ce constă pregătirea pentru înfiinţarea culturilor floricole în spaţii protejate? 7. bolnave. Lucrări speciale de întreţinere a culturilor floricole la ghivece Spatiu destinat adnotarilor si observatiile proprii 91 . Pentru realizarea acestui aspect. 11. Care sunt lucrările generale de întreţinere aplicate culturilor floricole în câmp? 4. rupte. În condiţii de cultură unde nu se poate aplica spălarea. Dracaena. Înfiinţarea culturilor floricole la solul serei. plantele se spală cu apă curată. 2. Ficus) trebuie să aibă tot timpul frunzişul curat şi sănătos. Aceşti factori vor fi corelaţi în funcţie de interdependenţa existentă între ei şi cerinţele plantei. Înfiinţarea culturilor floricole la ghivece. Înfiinţarea culturilor floricole în câmp. cherestea). Se folosesc spalieri în formă de cercuri sau scări. Care sunt lucrările speciale de întreţinere aplicate culturilor floricole în câmp? 5.

Executând fiecare lucrare la momentul optim.CAPITOLUL 8 RECOLTAREA. Florile se pot recolta în faze diferite: boboc semideschis. De asemenea. şi în funcţie de modul cum acestea evoluează după ruperea de pe plantă. cele standard pot fi într-o fază mai puţin deschisă 92 (când . calitatea florilor este influenţată de caracteristicile speciei. cât şi calitatea florilor. Recoltarea Florile speciilor care au însuşirea de a-şi desăvârşi sau păstra aspectul decorativ o perioadă mai lungă de timp. CONDIŢIONAREA. boboc închis. Stadiul de dezvoltare al florilor în momentul când este tăiată are influenţă asupra longevităţii ei şi depinde de specie. 8. se va influenţa pozitiv atât durata de decor în vază.1. floare deschisă etc. într-un timp cât mai scurt. PĂSTRAREA ŞI VALORIFICAREA FLORILOR ŞI A PLANTELOR DECORATIVE Obiectivul principal al cultivatorilor de flori este de a aduce plantele floricole în faza în care elementul decorativ este aproape sau în totalitate caracteristic speciei (soiului). Astfel: crizantemele se recoltează la deschiderea aproape completă a inflorescenţei. cu respectarea tehnologiilor moderne. după detaşarea lor de pe planta mamă. boboc colorat. de factorii tehnici şi de modul în care se face recoltarea şi pregătirea plantelor pentru valorificare.

Perioada cea mai potrivită pentru recoltare rămâne dimineaţa. forma bobocului. uniformitatea şi modul de prezentare. Caracteristicile tehnologice redau însuşirile florilor. Dacă florile se recoltează prea repede se vor ofili în 2-3 zile. Sortarea Gruparea florilor pe calităţi are în vedere însuşirile esenţiale date de totalitatea caracteristicilor fizice senzorice. în săli speciale. precum şi greutatea acestora. Culoarea reprezintă un alt indice fizic deosebit de important. Caracteristicile fitosanitare se referă la starea de sănătate a florilor şi tijelor. Caracteristicile senzoriale se referă la prospeţime. piaţa internă pentru consum imediat sau pentru păstrare. de asemenea. Condiţionarea constă în sortarea. 93 . Ele sunt caracteristici de soi. Florile recoltate şi aşezate în navete sunt transportate la locul de condiţionare. pământ. integritatea florilor. iar dacă florile sunt lăsate prea mult pe plantă vor avea durata de decor scurtă. frezia – când prima floare din inflorescenţă este întredeschisă. fitosanitare şi tehnologice specifice acestora la un moment dat. la gerbera – când 1-3 rânduri de stamine sunt bine dezvoltate. a tijelor şi a internodiilor. elasticitatea sau rigiditatea tijei. Caracteristicile fizice constau în dimensiunile bobocului sau ale florii. parfumul. fiind. smulgere sau rupere. preocuparea permanentă este de a reduce timpul de staţionare al florilor. amenajate corespunzător pe grupe de specii apropiate. condiţiile pedoclimatice şi momentul la care s-a făcut recoltarea. a florii şi a frunzelor. o caracteristică de soi şi participă la stabilirea calităţii florilor tăiate. cerute de o anumită destinaţie: export.inflorescenţa are 5-10 cm diametru). elasticitatea sau rigiditatea se referă la prospeţime. din momentul detaşării de pe planta mamă şi până la valorificare. dar variază în funcţie de tehnologia culturii. Odată cu recoltatul. precum şi la prezenţa unor urme de substanţe folosite pentru tratamente. praf. integritatea florilor. când florile au tijele turgescente şi se execută prin tăiere.2. 8. calibrarea şi legarea florilor în buchete. unde temperatura şi umiditatea sunt menţinute constant la valori corespunzătoare unui climat propice atât muncitorilor cât şi pentru evitarea deprecierilor calitative ale florilor.

paraziţi sau produsele folosite pentru tratamente etc. Calitatea a II-a cuprinde florile şi bobocii care corespund condiţiilor generale de calitate. Calitatea Extra şi I-a cuprind florile şi bobocii care prezintă caracteristicile soiului şi speciei. exprimată în cm. greutate etc. 120.  uşoare vătămări. 8. fără ramuri auxiliare. cu referiri speciale pentru tijele florale care depăşesc codul de lungime. De obicei se utilizează trei categorii de calitate şi anume: Extra.). Diferenţele mai mari decât cele menţionate sunt admise numai în situaţia aranjamentelor florale. la care trebuie să răspundă florile tăiate are conformaţia următoare: 0. 80. iar părţile florilor sunt fără deprecieri. I-a şi a II-a. 10.0 cm pentru florile clasate în codurile 60 până la 120 şi peste. Diferenţa între lungimea maximă şi minimă. 50. inclusiv. Deosebirea dintre calitatea Extra şi I-a se realizează prin diferenţa valorică a caracterelor (mărime. garnisite cu frunze sănătoase (dacă este cazul). Tijele trebuie să fie în funcţie de specie şi soi.În baza acestor caracteristici florile sunt sortate pe categorii de calitate prevăzute de standardele în vigoare. unde necesităţile tehnice cer scurtarea tijelor florale.0 cm pentru florile clasate în codurile 20 până la 50.5 cm pentru florile clasate în codurile 0 până la 15.3. Scara de mărimi.  10. Acestea se vor recepţiona la condiţiile de calitate ale florilor mai puţin lungimea tijei florale. Sortarea şi calibrarea florilor se face de către persoane instruite în acest sens. Calibrarea Constă în aducerea florilor la dimensiunile corespunzătoare categoriei de calitate. inclusiv.  tijele mai puţin rigide şi mai puţin rezistente. nu trebuie să depăşească următoarele valori:  2. într-o unitate de prezentare. 94 . garnisite însă cu frunze. 20.  5. 60. 100. 5. Aceste lungimi cuprind şi floarea. Florile nesortate se aşează pe masa înclinată în dreapta sortatorului care ia cu mâna dreaptă fiecare floare şi o trece în mâna stângă.. rigide şi suficient de rezistente pentru a purta floarea. dar prezintă următoarele neajunsuri:  uşoare deprecieri cauzate de boli. în săli utilate adecvat. 40.

necesitatea stocării mărfii etc. această activitate constituie o etapă obligatorie în fluxul valorificării. care cu ajutorul cărucioarelor sunt duse în camere frigorifice pentru prerăcire. presărarea de gheaţă mărunţită sau sub formă de fulgi şi prerăcirea în vid. durata de păstrare variind de la câteva zile până la câteva luni.4. Florile prerăcite vor fi ambalate şi expediate magazinelor de desfacere sau dacă situaţia o impune (vârfuri de producţie. Prerăcirea poate să se realizeze prin circulaţia printre flori a aerului rece. Păstrarea florilor tăiate Păstrarea florilor permite o serie de flexibilităţi în ceea ce priveşte excedentul producţiei de flori şi punerea lor în vânzare în perioadele cu cerinţe maxime. Prin prerăcire se îndepărtează căldura florilor. Fixează apoi tija florală la gradaţia 0 şi stabileşte lungimea florii. Astfel pregătite. lăstarii şi bobocii rezultaţi de la fasonarea florilor sunt transportaţi în afara zonei de lucru e o bandă transportoare existentă în dreapta muncitorului sortator. Pentru ţările cu producţii mari de flori. în vederea încetinirii proceselor metabolice şi prelungirii duratei de menţinere a calităţii. Buchetele conţin acelaşi număr de flori. Păstrarea de lungă durată se referă în general la florile de seră şi la cele de câmp şi se poate realiza prin menţinerea florilor în apă sau soluţii conservante sau prin păstrarea uscată fără apă. trecând-o cu mâna stângă în compartimentul corespunzător de pe masa în evantai. Florile sortate sunt luate de muncitorii manipulanţi şi duse la mesele de calibrare unde se buchetează. precum şi căldura de respiraţie. când se impune înainte de valorificare “întărirea” timp de 24 ore în soluţii conservante. fiind legate în cel puţin două puncte.) se vor păstra în depozitele frigorifice. 95 .îndepărtând cu dreapta lăstarii laterali şi eventual frunzele de la bază. Prerăcirea se consideră încheiată când temperatura rămâne constantă la valoarea specifică şi care oscilează în funcţie de specie de la 4°C (trandafiri) la 10-12°C (plantele de câmp). bazată pe principiul evaporării apei din ţesuturile florilor la presiune scăzută. 8. buchetele se trec în găleţi cu apă. Frunzele.

se pun în apă la lumină şi temperatură de 18-20°C. iar la capete au câte o fantă. în celula de păstrare este o temperatură omogenă optimă pentru păstrare.evitarea aplecării vârfului tulpinilor şi florilor: Gerbera. preia căldura de câmp şi de respiraţie. Se împrospătează tăietura. aerul rece introdus.înlăturarea latexului: Euphorbia. compoziţia atmosferică şi lumina. Compoziţia atmosferică influenţează pozitiv durata de păstrare. etc.Factorii cu influenţă directă asupra calităţii florilor păstrate timp îndelungat sunt: temperatura. antrenând-o spre exterior. Lumina favorizează procesul de fotosinteză şi sinteza glucidelor în cazul păstrării florilor în soluţii conservante sau apă prelungind în felul acesta durata de păstrare. gladiole 96 . Procedee de prelungire a duratei de păstrare şi menţinerea calităţii florilor tăiate 1. Pe baza acestui principiu biologic. Ea nu are efect în cazul păstrării la uscat şi când păstrarea se face în ambalaje închise. Tratamente aplicate pentru prelungirea duratei de păstrare . În vederea stocării florile se pun în cutii de carton căptuşite cu polietilenă. fără capac. se pun în apă caldă (37-38°C) pentru rehidratare după care se sortează din nou. Pentru circulaţia aerului cutiile se închid ermetic. Circuitul aerului are o mare importanţă în sensul că. Pentru stocarea fără apă se utilizează camere frigorifice în care temperatura se menţine la 0-2°C şi umiditatea relativă la 90-95%. umiditatea relativă a aerului. se face păstrarea florilor la presiune scăzută. Când diferenţa între aerul introdus şi cel scos este de 2°C.de acid naftil acetic. tiosulfat de Ag . tratamente cu soluţii diluate . în favoarea ultimului. Lathyrus. circulaţia şi presiunea aerului.evitarea căderii florilor: Orhidee. Antirrhinum. indolil acetic. participând la uniformizarea temperaturii şi aducerea florilor la temperatura optimă de păstrare. dacă se modifică raportul existent în mod obişnuit în aer între oxigen şi dioxid de carbon. după care se pune capacul. Cutiile pline se pun la prerăcire. Scoaterea de la stocare se face cu 1-4 zile înainte de vânzare. . pentru puţin timp.

4.impulsionarea bobocilor .substanţe antimicrobiene: citrat de 8 hidroxichinoleină .5. Se execută în camere unde temperatura aerului este de 97 . Prin această metodă se prelungeşte durata de păstrare cu 2 săptămâni (Rosa) până la 8 săptămâni (Tulipa) sau 4 luni (Dianthus) • Păstrarea în AC (atmosferă controlată) 8.vase curate.glucide (glucoză şi fructoză) . Păstrarea la temperaturi scăzute • Păstrarea la frig .schimbarea zilnică a apei. Cu .2.de scurtă durată ("păstrarea umedă") la temperatura recomandată pentru specie (între 1-100C) şi timp în funcţie de specie. .împrospătarea bazei tijei. influenţând calitatea florilor şi durata vieţii la consumator.îndepărtat frunze de pe treimea inferioară. Folosirea soluţiilor conservante în vederea: .4 săptămâni (Lilium) . .fortificarea florilor . la temperatura de 10C. fără apă o perioadă de timp de la 2 săptămâni la 4-5 luni. .regulatori de creştere: citochinine . Ambalarea şi valorificarea florilor tăiate Ambalarea este o lucrare foarte importantă.păstrarea florilor Soluţiile conservante au la bază: Apa în care se adaugă diferite componente: . Apoi florile se trec treptat la 40C 24 ore şi la temperatura camerei.inhibitori ai etilenei: acid aminoacetic .acizi organici: citric. Reguli de respectat în păstrarea florilor tăiate . benzoic .de lungă durată. când se introduc în soluţii cu concentraţii ridicate de glucoză. 3 zile (Anthurium) .săruri minerale: săruri de Ag. Al.inhibitori: CCC 3.

În funcţie de caracteristicile sistemului radicular. astfel încât volumul de pământ să asigure o nutriţie corespunzătoare şi stabilitate pe toată durata cât se prevede a rămâne în acest ghiveci. se va schimba apa din vase şi se vor îndepărta frunzele care ajung în apă. Oricare ar fi elementul decorativ. ghivecele vor fi mai adânci sau mai plate.6. pe buchete sau prin aşezarea florilor în cutii. Păstrarea florilor la aceste temperaturi obligă executarea unor lucrări de îngrijire speciale. se vor evita temperaturile mai ridicate de 20°C. izoterme care nu sunt prevăzute cu sursă pentru producerea frigului. fructe sau port. Transportul florilor la distanţe mici se poate face cu mijloace auto. Florile ajunse la magazinele de desfacere sunt despachetate şi trecute în încăperi unde temperatura are valori cuprinse între 18-22°C. De asemenea. 98 . plantele vor fi trecute la ghiveciul corespunzător ca mărime şi formă. vasele în care se păstrează florile trebuie să fie curate şi dezinfectate pentru evitarea infectării apei şi a tijelor florale cu microorganisme patogene care determină blocarea vaselor conducătoare şi putrezirea tijelor. 8. precum şi expunerea florilor direct razelor solare. cu diametre corespunzătoare.10-12°C şi umiditatea relativă 85-90% şi se poate face individual. armonic constituit din punct de vedere al mărimii. Aceste mijloace de transport asigură menţinerea temperaturii florilor la 7-10°C timp de maxim o zi. În primul rând. În acest sens se va analiza mărimea părţii aeriene şi a sistemului radicular. În perioada premergătoare valorificării. stabilind mărimea ghiveciul. formei şi aspectului estetic. Pentru realizarea acestor aspecte se impune a se efectua unele lucrări speciale încă din perioada premergătoare valorificării şi unele în momentul valorificării. Pentru prelungirea duratei de păstrare în vază. se va avea în vedere ca planta şi ghiveciul. să constituie un tot unitar. Valorificarea plantelor floricole cultivate la ghivece Plantele cultivate în ghiveci pot decora prin flori. se va împrospăta zilnic secţiunea de la baza tijei. lăzi etc. în momentul valorificării. frunze. Pentru transportul la distanţe mari se folosesc mijloace auto-frigorifice cu posibilităţi de menţinere a temperaturii dorite pe toată durata transportului.

pentru ca plantele să ajungă la cumpărător. După sortare. când plantele sunt bine dezvoltate. Se vor ambala numai plantele verificate. frunze. Dacă temperatura de afară are valori sub optimul de creştere al plantelor. având elementul decorativ în faza de decor. deoarece.). fiecare plantă individual. de multe ori sunt cauza opririi plantelor din vegetaţie sau chiar moartea lor. conţinut în elemente nutritive etc. iar efectul cumulat al şocurilor provocate de aceste modificări. Ajunse la magazinul de desfacere. asigurându-se eliminarea excesului de umiditate. îmbătrânite. ghivecele trebuie scoase din ambalaj. udate şi ţinute până la vânzarea lor la lumină şi temperaturi corespunzătoare. masa volumetrică. De preferat ca aceste lucrări să se execute cu puţin timp înainte de valorificare. de flori. florile trecute. fertilizanţi sau săruri provenite din apa cu care s-a udat. plantele vor fi livrate într-un ambalaj estetic.Amestecul de pământ folosit va răspunde la toate cerinţele plantei (pH. unde urmează ambalarea şi expedierea la locul de desfacere. Ghiveciul se şterge cu cârpa umedă. se impune ambalarea în hârtie. plantele vor fi duse în săli sau compartimente. pentru fiecare specie în parte. fără a deranja frunzele sau florile.) şi se va realiza un drenaj bun. iar în cazul că nu se curăţă suficient. Chestionar de autoevaluare 99 . plantele într-o situaţie corespunzătoare continuării vegetaţiei în acelaşi ritm ca şi înainte. fructele veştede. boboci. fără urme de tratamente. diametrul coroanei etc. În momentul valorificării. plantele nu reuşesc să se adapteze noilor condiţii. Plantele decorative prin frunze trebuie să aibă aceste organe curate. se va folosi peria de sârmă şi cârpa umedă. cărora li s-au îndepărtat frunzele bolnave. care serveşte şi la transportul lor până la domiciliu. În funcţie de condiţiile de afară şi preferinţele cumpărătorului. Nu este de preferat executarea acestora în preajma valorificării (1-2 zile înainte). vor fi alese şi grupate pe categorii conform prevederilor STAS (nr.

1. Factorii care influenţează durata de menţinere a calităţii florilor tăiate. În ce constă sortarea. 2. condiţionarea. 3. prerăcirea şi ambalarea florilor? 4. Recoltarea florilor. Care sunt procedeele de prelungire a duratei de păstrare a florilor? Spatiu destinat adnotarilor si observatiile proprii Chestionar intrebari Floricultura generala DISCIPLINA: FLORICULTURĂ 100 FACULTATEA DE HORTICULTURĂ .

Callistephus. Aucuba. aceeaşi cu a mediului ambiant mediului ambiant mediului ambiant 10. odată cu semănarea seminţelor b. mai mare cu 10oC decât a b. Care este unitatea de bază în sistematica? a. Cheiranthus. 5-6 ani b. Plantele obţinute prin înmulţirea vegetativă redau: a. forma. Umbeliferae c. Dicentra. perlitul ţelina. când apar primii lăstari c. Inflorescenţele monopodiale prezintă axa principală: a. turba. culoarea. perioada când plantele îşi încep ciclul biologic c. Thunbergia c. diferenţa de temperatură dintre zi şi noapte sau între sezoane 9. temperaturi prea ridicate din b. nu redau caracterele plantei mamă mamă plantei mamă 19. la apariţia a 2-3 frunze adevărate 18. b. Crocus c. gunoi de grajd 16. nisip c. Chinodoxa. Divizarea tufei la plantele cu creştere lentă se poate face după: a. Matthiola. prezenţa mugurilor pe tulpină c. mai mică cu 5oC decât a c. în două etape materialului săditor înainte şi după dezinfecţia solului 12. cu creştere continuă dezvoltată ca axele secundare 8. starea fitosanitară 14. cultivarul c. parţial caracterele ereditare ale b. butaşi de tulpină 5. Ce este termoperiodismul: a. scoarţa de c. butaşi de frunze c. Dahlia. Rădăcinile normale la plantele floricole provin din: a. Cymbidium. Myosotis b. Care este adâncimea de semănat la seminţele mijlocii: a. pământul de ferigi. Gladiolus b. prezenţa unor frunze transformate 6. Canna c. greutatea viabilitatea. pământul de frunze 11. cu creştere nedefinită şi mai b. c. mraniţa. fizică. Fertilizarea de bază la culturile din spaţii protejate la sol se face: a. Asparagus. Care specii floricole sunt anuale? a. Care specii floricole prezintă tuberobulbi? a. Care specii floricole decorează prin frunze? a. 5-8 cm b. perioada din zi când temperatura este cea mai ridicată b. Crocus. Convalaria. Sinningia 7. perlit şi mraniţă b. pământ de ericacee. b. prezenţei inhibatorilor c. În vederea stratificării seminţele se amestecă cu: a. anual c. cu creştere definită şi poartă de obicei o floare c. prezenta spinilor b. valoarea culturală. Care specii se pot înmulţi prin drajoni: 101 . Calendula. 2-3 ani 20. Digitalis. luciul. Iresine b. Iris. Repausul hormonal al seminţelor se datorează: a. Momentul optim de repicare este: a. 4-6 cm 17. Care familie de plante au florile grupate în inflorescenţe numite calatidiu: a. Care componente utilizate în pregătirea substraturilor aparţin pământurilor horticole a. radicula embrionului b. odată cu plantarea c. Freesia. arhitectura tegumentului puritatea autenticitatea. specia 2. rumeguşul copaci. genul b. Cruciferae 13. când plantele au 10 cm înălţime b. Althaea 4. Campanula. Temperatura apei de udare trebuie să fie: a. Prin ce se deosebeşte tulpina subterană de rădăcină a. 1-2 cm c. Muscari. temperaturii prea perioada de păstrare germinativi scăzute în perioada de păstrare 15. Bellis 3. Compositate b. mărimea. identic caracterele plantei c. Însuşirile fizice ale seminţelor sunt: a. compostul. facultatea germinativă. Althernantera.1.

Freesia. apa de ploaie Nr. Trecerea plantei din ghiveci în substrat de cultură c. Schimbarea plantelor din lor ghiveci mic în mai mare 25. Care este epoca optimă de altoire la citrice: a. Ciupitul constă în: a. apa de robinet b. Dianthus. Gladiolus. Care apa se recomandă pentru udatul plantelor floricole: a. Sinningia b. Chrysanthemum c.a. toamna 23. Nerium 22. Peperomia. Care specii prezintă tuberobulbi: a. îndepărtarea florilor a tulpinii şi lăstarilor 24. Diffenbachia b. Begonia. Dicentra. Dahlia. Sinningia. apa din staţiile de epurare 21. Reducerea plantelor si mutarea b. îndepărtarea lăstarilor laterali c. îndepărtarea vârfului de creştere b. Alstroemeria. crt. Transvazarea constă în: a. Crocus c. al întrebării din chestionar 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 A a a a a a a a a a a a a a a a a a a a a a a 102 Răspuns corect B b b b b b b b b b b b b b b b b b b b b b b C C C C C C C C C C C C C C C C C C C C C C C . Tulipa. primăvara b. Cyclamen. Coleus c. ianuarie c. Hydrangea.

23 24 25 Notă – Încercuiţi varianta considerată corectă a a a b b b C C C 103 .

M. ELENA MUCESCU. . MARIA. . 4 . Ed. 4 BUTA ERSZEBET.SĂLĂGEANU.MATEESCU. Grand. Floricultură generală. Floricultură. Păstrarea florilor tăiate. ELENA.ZAHARIA. Horticultura. DOINA. 6 .. Plante ornamentale de interior. . Rev. D. Bucureşti. Todesco 0 Cluj-Napoca .Mirton. E. MARIA. 1987. Bucureşti. 1968. ALEXANDRINA. 1976. MARIA. 5 . Ed. Fiziologia plantelor. MARIA. 2008. MARIA. Bahá’I. nr. 1995. Crizanteme. Todesco Cluj-Napoca 5 CANARACHE. Ed. 1998. 2008. Craiova. 9 . . . 1 NEAGU. 1999. Ceres. 1998.. Todesco Cluj-Napoca 1 . AcademicPres. 7 CANTOR. 3 . Cluj-Napoca 9 CANTOR. Cluj-Napoca. . şi colab. A. ELENA. 1998. Ed. 8 CANTOR. 2009.ZAHARIA. Bucureşti. Floricultură-Indrumator de lucrari practice. 1976. 1 CANTOR. ADELINA DUMITRAŞ. 3 BĂLA. Bucureşti.BIBLIOGRAFIE 1 AMĂRIUŢEI. 1972. Ed. Culturi de seră pentru flori tăiate. 2002. M. Floricultură. . Univ. Ed. Cluj-Napoca. Risoprint Cluj-Napoca . curs universitar. Flori cultivate în grădină. Universitatea deschisă 8 Fermierul. Ceres. MARIA. Bucureşti. 1 PREDA. 1991. Bucureşti. M. ŞT. 1 MAREŞ. MARIA. Ed. D. 1 ŞELARU. 1 ŞELARU. . 7 . 1998. Ceres. Recoltarea şi . ELENA. 1988. Ameliorarea plantelor decorative. Floricultură specială-Baza de date. Agricultura. CANTOR. 2003.. Agrosilvică. Ed. Metode moderne de înmulţirea plantelor floricole şi asigurarea 2 materialului săditor. 2 ANTON. Bucureşti.. 6 CANTOR. 1 ŞELARU. 1 CANTOR. Ed. Bucureşti. păstrarea tuberobulbilor de gladiole. Ed. VIORICA. Ceres. . 1 PETERFI. MARIA. ELENA. curs litografiat. 1979. Daliile. Rev. 1 ŞELARU. IOANA POP. Ed. Floricultură. Ed. Ed.. Ed. Floricultură generală. EDP. Floricultură generală şi specială.3. Timişoara. Bucureşti. Floricultură. Ceres. 104 .

vol. 1999. Bucureşti. III. Iuliu Haţieganu. Ed. RODICA. 2001.mobot. şi colab. Floricultură.A.com/ 7 . 2001. Ştiinţelor Agricole.wikipedia. Îndrumătorul 3 floricultorului. 1983.. 2 http://www. M. LIVIA. Bucureşti. 2 ŢEPORDEI. Bucureşti.html 6 . V. 2 http://www.S. 2 http://www. 1 . 2 TĂMAŞ. Floricultură. ANA MARIN.I. 2 http://www.edu/plants/a/a. VIORICA CANARACHE.2 ŞELARU ELENA. V. 1967. Bucureşti. 2 ŞTEFAN. Ed. Ed. 2 SONEA.. . .uconn. şi colab. Ed..hort.com/ 9 . 4 . ediţia a II-a revizuită şi 0 adăugită. 1979. 5 . EDP. Mică enciclopedie de horticultură. Flori cultivate în grădină. M. Ştiinţifică şi 2 Enciclopedică. . Botanică farmaceutică. 105 . Ed..com/ 8 .bissettnursery. 2 ŞONEA. Agrosilvică. Bucureşti. Cluj-Napoca.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful