You are on page 1of 4

Suflet şi maieutica la Socrate (469 – 399 î.Hr.

)

Socrate, filozoful care nu a scris nimic, s-a bucurat de o celebritate pe care n-au atins-o alţi autori care au umplut cu operele lor rafturi întregi de biblioteci.S-a spus despre el, că ar fi filozoful care a exercitat cea mai profundă influenţă asupra spiritului occidental, iar trecerea sa prin această lume a fost comparată cu cea a lui Iisus.Pe de altă parte, unii dintre contemporanii săi (Aristofan) i-au zugravit un potret caricatural care contrastează flagrant cu cel al discipolului său, Platon :   Platon – aristocrat, bogat, distins, “frumos ca un zeu”; Socrate – plebeu, sărac, grosolan, “urât ca un satir”.

Socrate nu a scris în mod deliberat nimic, invocând în acest sens două motive :  Pretindea că nu ştie nimic („ştiu că nu ştiu nimic") şi deci că nu are despre ce scrie;  Considera că adevărul este indisolubil legat de persoana care-l deţine, astfel încat detaşarea sa de aceasta l-ar denatura. Socrate s-a născut în Atena, într-o familie modestă.Tatăl său, Sophroniscos era pietrar (sculptor), iar mama sa, Phainarete, era moaşă.Până în jurul vârstei de 40 de ani ( vârstă numită de greci akme – vârsta deplinei împliniri a individului) el a practicat potrivit tradiţiei, meseria tatălui său, pe care a abandonat-o la această vârstă. A continuat apoi cu meseria mamei sale, care era însă interzisă bărbaţilor la Atena.De aceea el a decis să practice meseria mamei sale într-o formă transfigurată : dacă mama sa ajuta să se nască trupurile, el şi-a propus să ajute să vină pe lume sufletele.Indiferent care au fost motivele care l-au determinat să renunţe la artă, cert este că până la sfarşitul vieţii Socrate se va consacra exclusiv filozofiei. Socrate a fost un cetăţean model al Atenei, însă la vârsta de 70 de ani, i-a fost intentat un proces, aducându-i-se două acuzaţii : impietatea (necredinţa in Zei) şi coruperea tinerilor.Cele două acuzaţii converg într-una singură de natură politică – antidemocratismul lui Socrate. Socrate a declanşat aşa numita – revoluţie socratică – in filosofie, adică deplasarea centrului de interes al filosofiei greceşti dinspre problemele naturii spre problemele omului. În centrul filosofiei lui Socratese află concepţia sa despre suflet.El înzestrează sufletul cu însuşirile cu care filosofii anteriori înzestraseră principiul, considerându-l nenăscut, nepieritor,

Adevărul. care reprezintă obiectivul prioritar al pedagogiei socratice. Acest sens este păstrat de Socrate. Socrate consideră sufletul nemuritor şi supus unui ciclu de reîncarnări succesive (metempsihoză). Reamintirea cunoştinţelor întipărite în suflet de zei. pentru că. pentru prima dată in filosofia grecească. adică lipsite de temei raţional. Pe de altă parte. de a scoate la lumină. presupunea parcurgerea prin dialog cu interlocutorul a următoarelor trei etape :  Îndoiala – prin care Socrate punea sub semnul întrebării toate cunoştinţele deţinute de interlocutor în problema discutată în vederea identificării şi eliminării celor lipsite de temei raţional Ironia – prin care Socrate urmărea sa-şi determine interlocutorul să renunţe benevol la cunoştinţele lipsite de temei raţional. pe urmele mamei sale. asemenea copilului. se miră.El trebuie doar să fie „adus pe lume”. să-l ajute să-şi reamintească ideile întipărite în sufletul său de zei înaintea întrupării. Socrate este cel care pune întrebările. provoacă nemulțumirea acestuia față de ceea ce știa și receptivitate față de celălalt. în concepţia socratică asupra sufletului se resimt şi ecouri arhaice.Înaintea primei întrupări sufletul ar fi sălăşluit în „lumea zeilor”. considera că și el moșește. deci. capacitatea sa. scopul acestui moșit îl constituie punerea lor pe calea adevărului.simplu si imuabil (neschimbător). maieutica este arta moșitului. evidenţiindu-i cunoştinţele absurde ce decurg din ele Maieutica (arta moşitului) – după ce prin ironie îşi determina interlocutorul să renunţe la ideile adoptate necritic.Întreaga cunoaştere este deci înnăscută (ineism). orfice şi pythagorice. care doar asistă şi ajută la naşterea copilului. . adevărul. Socrate îl pune pe interlocutor în situația de a descoperi. s-ar putea face printr-un efort introspectiv al individului.Socrate pune astfel. adică reamintit şi numit. problema sufletului in termeni metafizici. Socrate înțelege. gândurile. Dar el moșește bărbații. Prin moșitul adevărului. el încerca apoi tot prin dialog. care l-ar fi învăţat “tot ceea ce îi este omului îngăduit să ştie”. îl determină la analize și implicații care conduc la definirea a ceea ce se dorea definit. O asemenea aducere la lumină a gândului este NAŞTERE sau o renaștere a lui. în aparență singur. a filozofului. din ascunzișul lor. iar aceasta deoarece gândul (ideea) există deja în subiect.   În sens literal. Metoda propusă de Socrate pentru atingerea acestui obiectiv (logos socraticos). atrage atenția asupra unor inadvertențe sau inconsecvențe ale interlocutorului.Ca şi orficii şi Pythagoras. Prin întrebări insistente. preexistă deci naşterii sale.În momentul întrupării sufletul ar uita însă tot ce l-au învăţat zeii. procedând asemena moaşei. efort care poate fi stimulat de dialog. în fine. dar cunoştinţele respective continuă să rămână întipărite latent în el. exprimă rezerve față de răspunsuri.

Platon povesteşte cum sufletele care coboară din ceruri pentru a se întrupa pe pămând. posedată de Apollo).Structura sufletului este concepută de Platon după modelul pythagoreic. acest crez atestă orientarea umanistă a gândirii socratice. Scopul major al filosofiei socratice este virtutea.El are o latură raţională sau reflexivă. adesea la mit. pentru a descrie structura sufletului.Muzele erau fiicele lui Zeus şi ale lui Mnemosyne. în plan logic. prin care el înţelegea calea care trebuie urmată pentru atingerea binelui. în mistica greacă. zeiţa memoriei.El spune chiar că pentru a vorbi despre „felul de a fi al” sufletului. “ne-ar trebui o iscusinţă cu adevărat zeiască”. TEORIA REMINISCENŢEI ne dovedeşte că prin educaţie şi raţiune omul işi poate aminti de starea lui „de sus”. telestică sau rituală (a bacantelor posedate de Dionysos). potenţele si finalităţile sale. ca una logică. dar comit răul din ignoranţă. Întreaga tradiţie europeană a poetului care creează în stare de transă sau de inspiraţie supranaturală işi are originea aici. Prin aceasta.În dialogul ”Ion” Platon distinge patru forme de hieromanie in care omul devine „etheos” (plin de divinitate): profetică (a Phytiei din Delphi. în cel al Binelui şi în cel al Ideilor. când era numai suflet pe care a abandonat-o lăsând ignoranţa să-l invadeze şi să-l „arunce” în trupul-mormânt de pe pămant. felul prin care el trece în corp rămânând identic cu el însuşi. Deşi se înşela. Socrate a descoperit ESENȚA și NOȚIUNEA: esența în. plan ontologic. Fără a fi formulat teoria inducției. Pentru a-l descrie şi pentru a-i descrie rostul.Cu toate că sufletul îi pare a fi simplu şi indivizibil. În privința metodei. modalitatea în care îi este deschisă intrarea în spaţiul supraceresc în cel ceresc. aceasta este METODA INDUCTIVĂ. râu al ne – amintirii pentru a-şi uita existenţele anterioare.Ele conţin si conferă cunoaşterea divină. în cadrul ciclurilor metempsihotice.Sufleul este tripartite. ci în unitatea lor. una afectuoasă a pasiunilor generoase şi a treia a poftelor sau pofticioasă.Socrate era convins că toţi oamenii sunt înclinaţi în mod natural spre bine. nu în separație. .Metoda socratică implica principiul neștiinței. mit de sorginte orfică. şi pentru a-l face relevant nu numai intelectului (raţiunii) ci şi forţei extraraţionale. Platon a înţeles dificultatea analizei structurii sale.Nemurirea însăşi va fi legată. specifică epocii clasice a filosofiei antice greceşti. Anamneza platoniciană sau exerciţiile de memorizare ale pitagoreicilor vor reprezenta un mijloc de redobândire a cunoştiinţei integrale şi de eliberare a sufletului din trup. beau din rîul Ameles.În mitul lui Er.Ar fi suficient ca oamenii să cunoască binele pentru a-l şi practica. amintirea tuturor lucrurilor întâmplate sau viitoare. și noțiunea. ironia și maieutica. Platon recurge. de memorie. erotică (Afrodita şi Eros) şi poetică (Muzele). Socrate o practică.

ignoranţei. mai ales prin intermediul lui Platon.Adevărul este cel care întemeiază moralitatea. Pentru Socrate adevărul nu poate fi cu niciun chip ceva adaugat din afară unei minţi neîncepute precum o coală de hartie.Orice demers care vizează cunoaşterea trebuie să debuteze cu o recunoaştere onestă dar fermă a necunoaşterii.Etica socratică este intemeiată deci pe cunoaştere. prin intermediul normelor.Având la bază presupoziţia anamnesis-ului dar şi aceea a nemuririi sufletului. adică este o etică intelectualistă. Filosofia socratică a exercitat. de la valori.Socrate parcurge însă doar drumul de la fapte spre valori. o influenţă imensă asupra filosofiei şi culturii occidentale. spre conduite morale individuale.Este ceea ce a fost numit agnosiaconcept redat în formula „ştiu că nu ştiu nimic” adresată de Socrate cu o sinceritate inocentă preotesei oracolului din Delphi. ignorând drumul invers. Covrig Alexandra Francesca . care l-a numit cel mai înţelept dintre atenieni. metoda socratică privilegiază căutarea şi descoperirea adevărului prin întrebări provocatoare.