MOARA CU NOROC de Ioan Slavici Publicată în anul 1880, nuvela Moara cu noroc a făcut de la început o impresie stranie mentorului

Junimii, care nota: “o foarte curioasă şi interesantă novelă a lui Slavici”. Receptări critice ulterioare au integrat-o în trei categorii tipologice distincte, în funcţie de preeminenţa unei teme: • nuvelă socială – dezumanizarea provocată de câştigul necinstit; • nuvelă psihologică – dezintegrarea eului sub presiunea unor forţe devastatoare; • nuvelă tragică – destinul. SUBIECTUL ŞI STRUCTURA NARATIVĂ Firul narativ al nuvelei poate fi uşor rezumat, punctându-i-se principalele momente. Ghiţă, cizmar sărac, hotărăşte să ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc.Neîntâmpinând obstacole, el se mută împreună cu soţia, soacra şi copilul la cârciumă. La început, norocul pare să le surâdă. Banii încep să se adune (parcă prea uşor). Dar liniştea este perturbată de sămădăul Lică. Ghiţă înţelege că acesta este adevăratul stăpân al locului şi că trebuie să i se supună. Treptat, Ghiţă devine părtaş la fărădelegile lui Lică. Se îndepărtează de cei dragi, dominat de nevoia îmbogăţirii, de conştiinţa vinovăţiei şi a sorţii atotstăpânitoare. Când ruptura de Ana pare săvârşită, iar propria prăbuşire încheiată, Ghiţă se hotărăşte să-l dea prins pe Lică jandarmului Pintea. Vechi partener al lui Lică, transformat interior, Pintea îl urmăreşte cu încăpăţânare, voind să-l prindă cu orice preţ. Planul lui Ghiţă nu izbuteşte, o ucide pe Ana, el însuşi e ucis de unul dintre oamenii sămădăului, iar Lică se sinucide, izbindu-şi capul de un copac. Supravieţuitori sunt bătrâna şi cei doi copii, personaje neimplicate de fapt în conflict. Acest fir narativ – în realitate mult mai nuanţat – este prins într-o construcţie narativă a cărei complicaţie îşi dovedeşte funcţionalitatea subtilă. Incipit-urile, modul în care se face trecerea de la un capitol la altul, sunt distincte şi profund semnificante. Nuvela începe printr-un dialog soacră – Ghiţă cu rol de sentinţă: omul să fie mulţumit cu ceea ce i-a dat soarta (soacra – vocea conservatoare). Din perspectiva finalului, vorbele bătrânei sunt premonitorii. Încă din primul moment, Ghiţă reprezintă nevoia de schimbare, adecvarea la noua lume – capitalistă – a bunăstării prin intrarea într-o breaslă. Imaginea hanului e precedată de o descriere ce fixează dimensiunile lui simbolice: situat în pustietate, loc de popas aşteptat de drumeţi, moment de scădere a tensiunii drumului prin locuri neumblate, loc ce va măcina destinele oamenilor. Venirile repetate ale lui Lică sunt consemnate de narator cu verbul la imperfect – timp al stărilor şi al proceselor durative. Sugestia este a instalării treptate a personajului şi a ceea ce el reprezintă în viaţa hangiului şi a familiei sale. Prin răsturnări temporale, în discursul dialogat sunt recuperate evenimente din trecut care determină mutaţii în interioritatea personajelor (mărturisirile lui Pintea, ale lui Lică). Există în nuvelă şi dislocări ale unor momente ale subiectului: expoziţiunea plasată după incipit şi o pauză descriptivă (spaţiul în care este aşezată cârciuma). Alteori, acţiunea se ramifică (episodul cu femeia ucisă, judecata), îşi încetineşte ritmul (mai ales până reuşeşte Lică să pună stăpânire pe Ghiţă) sau şi-l accelerează (când Lică ucide, iar Ghiţă, prin mărturie incompletă, îi devine complice; când Ghiţă îşi propune să-l prindă pe Lică, lăsându-şi momeală nevasta). Printr-o subtilă alternare a modalităţilor de manifestare a temporalităţii la nivel narativ, este construită indecizia personajului principal, ameţit de porniri contrare. Nu lipsesc din arsenalul narativ rezumatul (vizând existenţa anterioară a lui Lică) şi eludarea (elipsa) unor evenimente din discurs, dar presupuse de istorie (călcarea arendaşului). CONFLICTUL Elementul central în subiectul nuvelei Moara cu noroc îl constituie înfruntarea dintre două personaje rivale, dintre protagonist – eroul – şi antagonist – oponentul acestuia. Pentru interpretarea nuvelei, este foarte importantă natura conflictului. În acest sens, există mai multe ipoteze: • Conflictul este de ordin moral (lupta dintre bine şi rău, dintre virtute şi depravare). Ghiţă intuieşte de la început natura interioară a oponentului său. Pentru el, Lică întruchipează răul necunoscut şi imprevizibil căruia nu-i poate fixa gravitatea.Se simte asediat şi e gata să riposteze. Rivalul ştie însă cum să-l dezarmeze.

2

Treptat, Ghiţă începe să se obişnuiască cu răul, ale cărui geneză obscură şi acţiune consecventă le atribuie destinului .Hotărât să nu-şi piardă virtutea, respectul obştii, Ghiţă înaintează, totuşi, sigur, pe drumul pervertirii. • Aparent, conflictul este social. Se înfruntă două lumi cu mentalităţi şi cu reguli diferite, cea mic-burgheză, căreia îi aparţin Ghiţă şi familia sa, şi cea a “lotrilor”, din care fac parte Lică, oamenii lui de încredere, porcarii. În distingerea celor două lumi, rolul fundamental îl are tot morala. Dacă Ghiţă, familia sa respectă preceptele, Lică le sfidează. Cele două lumi nu propun, fiecare în parte, câte un sistem de valori, ci reprezintă întrupări ale moralei şi imoralei. • Conflictul este şi psihologic. Intră în dispută, din această perspectivă, dorinţe ale personajelor care nu pot fi satisfăcute decât prin sacrificarea celorlalţi.Lică are drumul ales încă de la începutul nuvelei. Ghiţă adoptă, în etape, cu negări şi acceptări, un “cod” impus de celălalt.Acceptarea înseamnă ieşirea dintr-un tipar, cel al mentalităţii de tip colectiv, în care trăise până atunci şi care-i adusese linişte interioară. • Din altă perspectivă, conflictul exterior se converteşte în conflict interior.Lică îi dă lui Ghiţă posibilitatea alegerii: ori pleacă, ori i se supune.Dorinţa bunăstării îl împiedică pe Ghiţă să plece. Cinstea îi amână conformarea. Ei i se adaugă vanitatea personajului, stânjenitoare în împlinirea dorinţei lui. În acest sens, Magdalena Popescu afirma: “Principalul conflict al nuvelei se vădeşte a fi nu cel între iubire şi arghirofilie, între virtute şi păcat, ci între vanitate, ca manifestare a individualităţii, şi negarea ei prin constrângerea autoritară.” Vanitosul se distinge prin excesiva importanţă acordată “opiniei altora despre noi” (Schopenhauer). Prin urmare, sfâşierea lăuntrică la Ghiţă e generată de lupta între contrarii: pe de o parte, dorinţa de acumulare, pe de alta nevoia conformării la moralitatea comunităţii. MOARA CU NOROC – NUVELĂ PSIHOLOGICĂ Nuvela psihologică are trăsături ce îi conferă specificitate: • manifestă orientare spre universul actualităţii imediate; • analizează procesul de integrare a individului patriarhal în modernitate, reliefând efectele dramatice asupra vieţii sale sufleteşti; • construieşte conflicte ce vizează nivelul existenţial al individului, nu numai pe cel social sau sentimental, putând implica totuşi mentalul colectiv; • descoperă complexitatea sufletelor simple (ţărani, târgoveţi, hangii, jandarmi); • manifestă interes pentru anumite teme – frica, obsesia – cu tot ceea ce ele presupun (exacerbarea percepţiei, alienare, stări onirice), erosul; • uzează de analiza psihologică. O raportare punctuală la trăsăturile nuvelei psihologice poate integra Moara cu noroc în această categorie. Orientarea spre universul actualităţii imediate este vădită din incipit: lumea incipient capitalistă, apropiată cronologic epocii lui Slavici. Efectele noii lumi asupra individului patriarhal sunt dramatice. Ghiţă are o existenţă subminată chiar în pârghiile ei sistemice. Nu lipseşte din trăirile personajului spaima, uneori paralizantă, alteori ascuţindu-i simţurile. Suflet simplu în aparenţă, cel puţin datorită statutului social, Ghiţă îşi dezvăluie pe parcurs complexitatea. Sondarea subiectivităţii sale îi evidenţiază tensiunile, căutările, traumele vieţii interioare. Prin dialog, monolog interior, stil indirect liber se realizează analiza psihologică având ca obiect interioritatea lui Ghiţă. Din momentul întâlnirii cu Lică, viaţa cârciumarului începe să se schimbe. La început, face pregătiri ca pentru a rezista unui asediu. Întreaga fiinţă îi este cuprinsă de tensiune, energia şi-o mobilizează în acest scop. Manifestările sale exterioare – se face ursuz, se enervează din orice, râde speriindu-i pe cei din jur, o neglijează pe Ana – sunt întrupări ale interiorului. O vreme se amăgeşte cu gândul că va scăpa de Lică, dar acesta ştie să exploateze dorinţa de câştig. Conştiinţa îi este pervertită, pentru Ghiţă începând dedublarea. Axa vieţii sale morale s-a frânt. Nimic nu-i mai poate asigura coerenţa interioară. Înstrăinat de toţi, el se înstrăinează şi de sine. Are un tipic acces de autoscopie nevrotică. Ghiţă va parcurge şi ultima probă a supunerii: înfrângerea prin femeie. Gestul ultim, al uciderii Anei, urmat firesc de propria moarte, încheie drumul unei deveniri psihice nuanţate.

3

ANALIZA PSIHOLOGICĂ Mijloacele de investigaţie psihologică folosite cu precădere în Moara cu noroc sunt scenele dialogate, monologul interior de factură tradiţională şi monologul interior prin transcrierea gândurilor personajului în stil indirect liber. Prima confruntare dintre Ghiţă şi Lică se produce în capitolul al V-lea. Dialogul dintre ei se defineşte ca duel verbal. Lică îl abordează pe Ghiţă direct, comunicându-i ce trebuie să facă. Cum Ghiţă nu i se supune, Lică îi oferă, aspru, soluţia: “Ori îmi vei face pe plac, ori îmi fac rând de alt om la Moara cu noroc”. Comentariul naratorial este aproape absent. Ghiţă e lăsat să vorbească, să-şi dezvăluie actul bravării – în fapt, îi e frică de Lică –, iar Lică, asumându-şi deschis teama de celălalt, îl domină. Dovadă – reacţia lui Ghiţă, previzibilă după dialogul cu Lică, notată, de această dată de narator (ca un martor oarecare): “Ghiţă rămase câtva timp încremenit cu ochii ţintiţi la dânsul.” O singură dată naratorul transcrie propriu-zis gândurile personajului: “Ghiţă ar fi avut poftă să sară la el şi să-l sfâşie în bucăţi…”, gânduri în perfect acord cu purtarea şi vorbele lui. Alteori, sondajul psihologic se realizează cu ajutorul monologului interior şi al stilului indirect liber. Este elocvent unul dintre primele capitole: al IV-lea. Folosind tehnica întârzierii, Lică nu se arată, dar în numele lui, porcarii vor să-i dea lui Ghiţă drept plată cinci grăsuni. Ghiţă refuză. Plecarea porcarilor îl surprinde într-o stare firească – gânditoare – grefată de sentimentul omului păgubaş. Naratorul împrumută mentalul şi expresia personajului: “El era om cu minte şi înţelegea cele ce se petrec.” În continuare explicitează situaţia. Privită în amănunt, ea pare izvorâtă direct din mintea personajului. Credibilitatea şi-o asigură naratorul şi prin monologul interior. Ghiţă interiorizează gândurile anterioare, le dă o expresie coerentă – semn al îndelungii lor gestaţii –, cantonare în gând perfect întărită de observaţia preliminară: “Ghiţă era om cu minte…” Alternanţa stil indirect liber – monolog interior se continuă, primul exprimând gândurile ascunse, de care deocamdată îi e teamă personajului, al doilea, deciziile parţiale, în fapt tergiversări: “Să vedem!…” Recurgând la monologul interior, naratorul îşi certifică subtilitatea. Realizând fuziunea între limbajul naratorului şi cel al personajului, stilul indirect liber asigură pătrunderea firească în universul lăuntric al personajului şi facilitează transpunerea proceselor psihice. O formulă mai puţin uzuală este monologul interior adresat. În capitolul al IX-lea, Ghiţă rosteşte două monologuri: primul având un destinatar imprecis (“voi”), cel de-al doilea destinat unui personaj care nu e prezent (Ana). Pentru descifrarea semnificaţiilor este necesară precizarea contextului. După călcarea arendaşului, bănuitul fiind Lică, Ghiţă este eliberat pe chezăşie de către comisar. Ştie că faptele sale (de ex: primirea de porci furaţi de la Lică) sunt reprobabile, totuşi îi învinuieşte pe cei care nu-şi exercită puterea pentru a impune justiţia. În monologul adresat, Ghiţă se justifică, învinuieşte, se eroizează: “Da, […], am primit porci de furat de la Lică, dară voi, fiind puşi în locul meu, aţi fi mers mai departe decât mine ori v-aţi fi aruncat cu nesocotinţă în primejdie.” Conştiinţa lui vinovată are nevoie de argumente eliberatoare. Neputinţa temporară a celorlalţi e fundamentul propriei slăbiciuni. Vinovat de propria abatere nu este el, ci ispita. În al doilea monolog, destinatarul este Ana. Înduioşat de propria stare, consolat de gândul că numai iubirea pentru Ana îl adusese şi-l ţinuse la Moara cu noroc, amintindu-şi vorbele bătrânei, Ghiţă se adresează într-un elan ce reînvie tandreţea de odinioară, soţiei. Îi mărturiseşte dorinţa de a pleca de la cârciumă, încearcă să-i readucă vechea încredere în el. Şlefuirea frazelor e ţâşnirea gândului îndelung amânat, e tânjirea sufletului după înţelegerea de altădată. Naratorul îşi lasă personajul să se adreseze în imaginar direct fiinţei de care, în real, se îndepărtase. Nevoia e şi finalizarea unei stări tensionate în care personajul masculin simte că a pierdut încrederea celorlalţi. MOARA CU NOROC – NUVELĂ REALISTĂ Creatorii realişti îşi propun observarea atentă a realităţii şi reflectarea ei veridică, obiectivă în opera literară. În nuvelele sale, Slavici recreează imaginea unei zone precise, aceea situată între munţii Zarandului şi câmpia bănăţeană. El devine un veritabil demiurg al unei geografii literare, cu atmosfera şi tipurile ei specifice, cu o lume aflată la demarcaţia dintre rural şi urban, dintre economia tradiţională şi cea capitalistă. În acest context, banul devine elementul central care ordonează existenţa oamenilor şi a societăţii. Aflată la începutul sistemului capitalist, lumea lui Slavici e victima banului (excepţie – Mara), e devorată, destructurată de el. Fidel principiului realist de oglindire exactă a realului, Slavici fixează clar acţiunea în timp şi spaţiu. Toponimele din Moara cu noroc sunt oricând reperabile pe harta reală, iar timpului istoriei (diegezei) i se punctează trecerea.

4

Respectând principiul realist al relaţiei om-mediu, individ-societate, Slavici creează personaje a căror metamorfoză e rezultatul reacţiei dintre interior şi exterior. Personajul receptează schimbările de mediu, punândule în relaţie cu propria viaţă. Ghiţă ştie că poate să-şi schimbe existenţa – societatea i-o permite – şi se rupe de trecut. Devenirea sa ulterioară se datorează interacţiunii dintre interiorul său şi o lume aflată la început de drum în care legea nu s-a instalat. Naratorul realist este obiectiv, impersonal. El respectă principiul cauzalităţii, construind o istorie în care fiecare eveniment, reacţie sunt motivate. Retras în umbra personajelor sale, naratorul se contaminează pe alocuri de psihologia acestora (v. stilul indirect liber), fără a distruge însă impresia de obiectivitate. Principiul cauzalităţii determină şi construcţia bine articulată a nuvelei, nuvelă ce condensează, într-un dozaj bine temperat, istoria. Stilul este sobru, estetica realismului impunând precizia, lipsa de lirism. MOARA CU NOROC – NUVELĂ TRAGICĂ O realitate des invocată în nuvela Moara cu noroc este soarta. Soarta (destinul) apare în tragedia antică creând tragismul şi eroul tragic. Destinul este definit ca expresie ultimă a ordinii universale. Caracterul său este imanent; el se află în însăşi structura eroului, ţine de manifestarea unică, de felul de a fi al acestuia şi de aceea este implacabil. Nimeni nu poate acţiona împotriva esenţei sale. Eroul tragic se face vinovat de “îndrăzneală” (hybris) sau de “greşeală” (hamartia) faţă de legile divine, sortindu-şi astfel sfârşitul. Orgoliul lui e de a înfrunta în singurătate Destinul, de a se lupta cu el şi de a-i fi egal până şi în prăbuşire. Eroul tragic dă naturii sale valoare absolută. Pentru el unica măsură este el însuşi. Eroul tragic suferă de o “orbire” fatală, pare a-şi “provoca” el însuşi destinul. Intenţia construcţiei unei nuvele tragice este evidentă de la început. Soacra se teme de schimbare. S-a născut într-un mediu, într-o anumită stare socială şi nu i se pare firesc să le părăsească. Se îndoieşte (îi vine să râdă) de adecvarea Anei la statutul de cârciumăriţă (sugestia este a inadecvării esenţei la formă). La final, temerile se dovedesc a fi fost premonitorii. Vinovată: soarta: “aşa le-a fost dat.” În prim-plan narativ este însă Ghiţă. El îşi forţează destinul. Iese dintr-o colectivitate, care îi dădea stabilitate, şi se mută într-un loc pustiu pe care-l vrea transformat după propria măsură. Reuşita pare a se apropia. Dar întâmplări neprevăzute, ceilalţi vin să năruiască încercarea de a construi. Subminat de noua colectivitate – agresivă –, personajul nu caută sprijin în colectivitatea căreia îi aparţine, ci acţionează singur. Se sileşte să se amăgească cu gândul că e mai puternic decât celălalt. În momentul în care criza se acutizează, personajul iese din sine, se eliberează de responsabilitatea propriilor fapte, punându-le pe seama sorţii. Capitolele XI–XVII sunt pline de referiri la puterea întâmplării, a sorţii, la voinţa cerului sau a lui Dumnezeu. Sigur pe sine în punctul de plecare, Ghiţă se simte tot mai mult copleşit de o forţă exterioară numită soartă. Nici Ana nu scapă nepedepsită de o vină de care, în fond, nu este responsabilă. Prinşi de tăvălugul unor întâmplări cărora nu le găsesc întreaga semnificaţie, cei doi vor sfârşi pedepsiţi. “Întâmplarea e forţa uriaşă care precipită într-o ciocnire de cataclism toate aceste destine omeneşti şi le distruge. Prevestirea, orbirea, alternanţa vinei, destinul, întâmplarea sunt marile motive ale conflictului tragic.” (Magdalena Popescu, Slavici)

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful