You are on page 1of 51

Cap I LOCUL FITNESS-ULUI ÎN ŞTIINŢA SPORTULUI 1.1. Definiţia noţiunii de fitness 1.2.

Caracteristici şi subsistemele educaţiei fizice Sportul definiţie şi carcateristici 1.4. Evoluţia, rolul sportului ;i subsistemele lui 1.5. Beneficiile şi funcţiile sportului 1.6. Sportul în activitatea cotidiană şi ecoul social

Ştiinţa educaţiei fizice şi sportului ( noţiunea superioară – ştiinţa) – înţelesul principal = Totalitatea cunoştinţelor privind exerciţiile fizice, corelate într-un sistem de noţiuni şi prezentate într-o teorie proprie, care stabileşte principiile după care se prevăd, se valorifică şi se confirmă efectele biologice şi spirituale în practica vieţii sociale. Observaţii: Ştiinţa educaţiei fizice şi sportului prin profilul cunoştinţelor sale de ordin biologic şi pedagogic are un caracter de sinteză. Obiectul ei de cunoaştere îl constituie omul în procesul său de integrare socială şi cu ajutorul practicării exerciţiilor fizice, în scopul perfecţionării sale organice şi psihice şi implicit al măririi randamentului său social.1 Chiar dacă în ţara noastră se foloseşte termenul de „Ştiinţa educaţiei fizice şi sportului” aproape în întreaga Europă termenul a fost înlocuit cu sintagma “Sports Science” = Ştiinţa Sportului – pentru a defini domeniul nostru de activitate. Ceea ce ne-a determinat să abordăm această temă a fost necesitatea încadrării sau stabilirii locului pe care îl ocupă fitnessul în contextul Ştiinţei Sportului. Faptul că Ştiinţa Sportului a fost dea lungul timpului în pedagogie sau medicină ca ramură a acestora, iar azi „se utilizează metode, tehnici, ipoteze şi din alte ştiinţe cum sunt: biologia, psihologia, antropologia, sociologia” M., Epuran2, ne demonstrează că domeniul nostru de activitate a devenit o ştiinţă interdisciplinară. Valorile care înalţă educaţia fizică şi sportul la rang de ştiinţă pot fi fizice, intelectuale, morale, sau spirituale. Cu cât aceste activităţi contribuie la sporirea tonusului vital al individului sau al grupului, cu atât mai mult se va apropia de cultură şi de conceptul de ştiinţă a sportului. În concepţia lui Parsons, sistemul cultural este legat de sistemul social prin relaţii de instituţionalizare, iar sistemul personalităţii umane îl internalizează în realitatea socială (Biriş I., 2000). În societatea postmodernă şi în cea în care globalizarea impune anumite realităţi sociale, societatea şi cultura se definesc în mod corelativ, „oricine şi orice participant la viaţa socială fiind un produs cultural”. (Achim Mihu,1996). Cultura fizică sintetizează toate valorile menite a fructifica exerciţiul fizic în scopul perfecţionării potenţialului biologic, spiritual şi motric al omului (Cârstea, 1999). Sintagma cultură fizinlocuită cu succes cu sintagma Ştiinţa Sportului, datorită numeroselor cercetări de valoare întreprinse pe plan mondial în domeniul nostru de activitate. Din perspectiva ştiinţei sportului, calitatea vieţii omului este abordată în segmentele sănătate, învăţământ, educaţie şi ecologie. În acest context sfera ştiinţei sportului cuprinde o diversitate de valori specifice domeniului, cum sunt: • valori create în scopul organizării superioare a practicării exerciţiilor fizice; • valori create în dezvoltarea filogenetică a omului, care se referă mai ales la idealul de armonie corporală; • valori de natură materială sau create prin spectacolul sportiv; • valori de ordin spiritual. Creaţia de valori reprezintă caracteristica esenţială a ethos-ului uman, expresia unei inepuizabile voinţe de putere ca manifestare a vieţii, ca afirmare a autodeterminării şi emancipării omului (Albulescu, 1999).

1 2

Alexe,N., şi colab.(1974) – Terminologia educaţiei fizice şi Sportului, Bucureşti, Edit Stadion, pg. 115 Epuran, M., (1992) – Metodologia cercetării actvităţilor corporale, vol.I şi II, Bucureşti, ANEFS.

În acest context se încadrează definiţia pentru „sport" din „Carta Europeană a Sportului": „Orice formă de activitate fizică ce are ca obiectiv exprimarea sau îmbunătăţirea condiţiei fizice şi psihice, dezvoltarea relaţiilor sociale sau obţinerea de rezultate în competiţii la toate nivelurile prin intermediul unei activităţi organizate sau nu”. Componentele fundamentale ale culturii fizice sunt: valorile sportive, activitatea fizică (exerciţiul fizic), excelenţa sportivă, evaluarea, infrastructura şi resursele umane, filosofia sportului.3 Valorile sportive - fair-play-ul, autodepăşirea, tenacitatea, perseverenţa, vitalitatea, frumuseţea fizică, viabilitatea, echilibrul comportamental, cultul muncii, al angajării, etc. Unele dintre acestea pot fi interpretate ca valori morale, altele ca valori estetice. Dar valorile morale sunt valori-scop, pe când valorile sportive sunt valori-mijloc. În cadrul valorilor sportive apare interesul, dorinţa de victorie, de performanţă; astfel inter-relaţia umană sportivă nu mai este un act pur dezinteresat, dar nu trebuie săşi piardă caracterul moral. Forma plenară de existenţă şi dezvoltare a valorilor sportive se regăseşte cel mai bine în cadrul conceptelor olimpismului. Activitatea fizică - exerciţiul fizic ca formă naturală de mişcare. În viziunea Consiliului Europei (prin Manifestul european privind tineretul şi sportul) aceasta este o formă de provocare şi de recreere bazată pe joc pentru tineri. Principiul care guvernează această categorie de valori este accesibilitatea. Bunăstarea tânărului şi dobândirea unui mod sănătos de viaţă sunt finalităţi esenţiale, iar baza acestor activităţi o constituie familia şi şcoala. În perspectivă întreaga populaţie trebuie să aibă acces la practicarea activităţii fizice cu efecte benefice. Exerciţiile cu grad adecvat de intensitate exersate minimum 30 de minute pe zi pot realiza astfel de efecte. Obiectivele prioritare sunt: eficienţa, securitatea, egalitatea şanselor de participare, rentabilitatea. În concluzie, acest grup de valori trebuie subordonat principiilor de asigurare a stării de sănătate şi de integrare socială pentru cei defavorizaţi. Din punct de vedere economic este necesară implicarea autorităţilor publice (aşa cum sunt ele prevăzute în Carta Europeană a Sportului). Impactul economic al investiţiei publice în sport este major, iar rolul sponsorizării şi al sectorului privat trebuie reglementat de legi favorabile. Excelenţa sportivă se referă la vârful piramidei. În acest context Carta Europeană a Sportului prevede reglementări cu privire la: • profesionism; • contracte; • dopaj; • violenţă în sport; • baze materiale performante. Evaluarea - este important ca valorile să fie cuantificate. Evaluarea calitativă este cea mai dificilă, dar recomandările cu privire la politicile de evaluare ale Consiliului Europei, prin Consiliul Miniştrilor, au fost materializate prin generalizarea celor două teste EUROFIT: • Teste EUROFIT de aptitudine fizică ce vizează următoarele dimensiuni: rezistenţa cardio-respiratorie, forţa sub diversele ei forme de manifestare, rezistenţa musculară, viteza sub diversele ei forme de manifestare, supleţea, echilibrul, măsurători antropometrice, date de identificare. • Teste EUROFIT adaptate pentru persoane în vârstă: pentru capacitatea generală de efort, mobilitatea coloanei vertebrale, mobilitatea articulară, rezistenţa cardiorespiratorie şi respiratorie. Infrastructura şi resursele umane - acest capitol are în vedere implicarea economică a comunităţii pentru asigurarea infrastructurii necesare practicării sportului şi politica de formare a formatorilor în aşa fel încât să se asigure calificările obligatorii şi necesare. Filosofia culturii fizice - cuprinde un ansamblu de valori spirituale, care din perspective pluridisciplinare trebuie să întregească viziunea holistică asupra calităţii vieţii şi devenirii omului. În „Declaraţia prin consens" elaborată la cel de-al II-lea „Simpozion Internaţional privind educaţia fizică, condiţia fizică şi sănătatea" desfăşurat la Torino în mai 1992 - termenii care definesc activitatea de educaţie fizică şi sport în relaţie cu calitatea vieţii sunt:
3

Rusu Flavia (2008) – Note de curs Fitness, multiplicat UBB, Cluj -Napoca

o creştere substanţială a consumului energetic în repaus; • Activitatea fizică din timpul liber (AFL) este acceptată ca o activitate extraprofesie; • Exerciţiul - formă de AFL efectuat în mod obişnuit prin repetarea de-a lungul unei perioade de timp (antrenament) cu obiectiv extern sau intern specific; • Sportul în competiţie - sport competiţional; • Sportul pentru toţi - asimilat cu recrearea şi activitatea fizică ocupaţională; • Sănătatea pozitivă - bucuria de a trăi; • Sanătatea negativă - asociată cu morbiditatea; • Morbiditatea - orice abatere de la buna stare fizică sau psihică; • Starea de bine - concept holistic care poate fi definit sau descris din diverse perspective: fizic, psihic, material, conjunctural, etc. Din această perspectivă sunt studiate şi implicit mai binecunoscute efectele biologice ale activităţii fizice4: • Condiţie fizică direcţionată spre performanţă (CFP) - definită prin termenii capacităţii de performanţă sau în activităţi ocupaţionale. CFP depinde de abilităţi motrice, putere şi capacitate cardiorespiratorie, forţă musculară, putere, rezistenţă, dimensiuni şi compoziţie corporală, motivaţie şi status nutriţional; • Condiţie fizică direcţionată spre sănătate (CFS) - reprezintă componente ale CF asupra cărora nivelul obişnuit de AF are efecte favorabile sau nefavorabile şi se raportează la statusul de sănătate. După Ifrim, M. (1986) CFS se caracterizează prin: masa corporală raportată la înălţime, compoziţia corporală, distribuţia ţesutului adipos subcutanat, adipozitatea viscerelor abdominale, densitatea oaselor, forţa şi rezistenţa musculaturii abdominale şi dorso-lombare, funcţionalitatea inimii şi a plămânilor, tensiunea arterială, VO2 max, metabolismul glucozei şi a insulinei, profilul lipidic şi lipoproteic sanguin, raportul lipide-hidraţi de C oxidaţi; • Mediul social - format din relaţii sociale, valori sociale, apartenenţă la organizaţii; • Atribute personale - stil de viaţă, vârstă, sex, statut social-economic. Sportul este un termen polisemantic. De multe ori activitatea fizică, exerciţiul fizic şi sportul sunt utilizate ca sinonime în literatură sau mai ales în mass-media. Oricum, când ne referim la sport în particular, trebuie să aminitim de o anumită ramură sportivă. 1.1.Definiţie fitness-ului Fitness-ul este un concept care are multiple înţelesuri, în funcţie de nivelul cultural şi formaţia profesională a celui ce îl utilizează. Fitness-ul este capacitatea de a accede la o calitate optimă a vieţii, reprezintă deci o condiţie dinamică, multidimensională ce se bazează pe o stare de sănătate pozitivă şi include în ea mai multe componente: fitness intelectual, social, spiritual şi fizic (condiţia fizică). Alături de educaţia intelectuală, educaţia morală, educaţia estetică şi educaţia tehnicoprofesională, educaţia fizică este componentă a educaţiei generale. Considerăm necesar să definim în continuare noţiunile cele mai importante ale domeniului. Educaţia fizică ( noţiunea superioară – educaţie) – înţelesul principal = activitatea care valorifică sistematic ansamblul formelor de practicare a exerciţiilor fizice în scopul măririi, în principal, a potenţialului biologic al omului în concordanţă cu cerinţele sociale. Observaţii: educaţia fizică este fiziologică prin natura exerciţiilor sale, pedagogică prin metodă, biologică prin efectele sale şi socială prin organizare şi activitate în centrul căreia stă omul se constituie ca o categorie de bază a domeniului, care valorifică extensiv exerciţiul fizic în scopurile amintite.5 Între toate componentele educaţiei există o strânsă interdependenţă, ele formând un întreg, un sistem. Este un proces instructiv-educativ atât bilateral cât şi independent, şi anume: a. Ca proces instructiv - educativ bilateral, educaţia fizică se desfăşoară în timp, sistematic şi presupune existenţa conducătorului procesului şi a subiecţilor organizaţi în clase, grupe, etc În cadrul procesului bilateral relaţia conducător-subiect este complexă şi permanentă şi vizează
4 5

• Activitatea fizică (AF) - orice mişcare realizată cu ajutorul muşchilor scheletici care determină

Rusu Flavia (2008) – Note de curs Fitness, multiplicat UBB Cluj –Napoca. Alexe,N., şi colab.(1974) – Terminologia educaţiei fizice şi Sportului, Bucureşti, Edit. Stadion, pg.112.

activitatea motrică aceasta fiind totalitatea acţiunilor motrice încadrate într-un sistem de idei, reguli şi forme de organizare. Finalitatea ei este obţinerea unui efect complex de adaptare a organismului şi de perfecţionare a dinamicii acestuia. Activitatea se defineşte prin scop şi motivaţie proprie. Ex: educaţia fizică, antrenamentul sportiv etc. b. Ca activitate independentă desfăşurată individual sau în grup, se realizează în timpul liber al subiecţilor şi în absenţa conducătorului. Presupune folosirea experienţei acumulate în proces bilateral. 1.2. Caracteristicile şi subsitemele educaţiei fizice: - Este accesibilă tuturor indivizilor ; - Are un predominant caracter formativ (pregătire pentru viaţă, însuşirea şi respectarea regulilor competiţiei, profilactic, recuperator) – vezi foto - Dispune de un mare număr de exerciţii fizice din ramuri şi probe sportive, din deprinderi şi priceperi motrice de bază şi utilitar aplicative, pentru dezvoltarea capacităţilor (calităţilor) motrice sau pentru dezvoltarea fizică corectă şi armonioasă. - Este fiziologică prin natura exerciţiilor: prin practicarea exerciţiului fizic se îmbunătăţesc parametri de frecvenţă cardiacă, tensiunea arterială, capacitatea pulmonară. - Este pedagogică prin metode: demonstraţia unei mişcări de către sportivul cel mai bun al clasei, exerciţiul – prin repetarea de un număr de ori a mişcării. - Este biologică prin efecte: la cei antrenaţi scade frecveţa cardiacă şi tensiunea arterială şi creşte capacitatea pulmonară. - Este socială prin organizare: se desfăşoară în şcoală. a. Generale, formulate cu precizie şi claritate în documentele oficiale de specialitate: (programe de studiu, planuri de dezvoltare) b. Specifice fiecărui subsistem Subsitemele educaţiei fizice sunt: - Educaţia fizică a tinerei generaţii (preşcolară, şcolară, studenţească) subsistem considerat ca fiind nucleul activităţii de educaţie fizică; - Educaţia fizică militară - Educaţia fizică a adulţilor, - Educaţia fizică a vârstei a treia – ceea ce la noi nu se prea realizează. (vezi schiţă). Definirea tehnicii mişcării ne ajută să înţelegem că actul motric (mişcarea- indiferent de modul ei de execuţie) stă la baza educaţiei fizice şi a sportului. Actul motric poate fi executat voluntar sau involuntar. Tehnica mişcării (noţiunea specifică: - mişcare) - înţelesul principal = structura raţională a actului motric corespunzătoare scopului urmărit. Observaţii: Tehnica mişcării presupune între altele şi adaptarea ei la particularităţile individuale ale executantului. Mişcare voluntară (noţiunea superioară - mişcare) - înţelesul principal = actul motric efectuat conştient şi orientat spre atingerea unui anumit scop6. Actul motric este orice exerciţiu fizic executat conştient. Observaţii: Mecanismul mişcării voluntare constă în activitatea centrilor motrici corticali în stare de excitabilitate optimă.(vezi foto – Sistemul nervos); exemplu de mişcări voluntare: alergarea de rezistenţă, ridicarea unor greutăţi....etc. Mişcare involuntară (noţiunea superioară - mişcare) - înţelesul principal = actul motric efectuat fără participarea conştiinţei, condus şi reglat pe o cale reflexă. Involuntary movement (generic notion – movement) - principal meaning = reflexly conducted and regulated motor act performed without the participation of the conscience. De exemplu: mersul, alergarea, care se execută în mod normal inconştient. Noi devenim conştienţi în momentul în care se întâmplă ceva deosebit: alunecare pe gheaţă, existenţa unei gropi sau alte situaţii neaşteptate. Sportul definiţie şi carcateristici

6

Alexe,N., şi colab.(1974) – Terminologia educaţiei fizice şi Sportului, Buucreşti, Edit Stadion, pg. 168.

În dicţionare cuvântul SPORT este definit drept ”complex de exerciţii fizice şi de jocuri practicate în mod metodic, cu scopul de a dezvolta, de a întări şi de a educa voinţa, curajul, iniţiativa şi disciplina; fiecare dintre formele particulare, reglementate ale acestei activităţi” dar şi ”totalitate de exerciţii fizice şi de jocuri practicate metodic şi sistematic în vederea întăririi organismului, dezvoltării voinţei şi a obţinerii unor performanţe. (DEX, 1998) Fenomenul de practicare al exerciţiilor fizice uimeşte prin varietatea activităţilor. Prin sport, oamenii se relaxează, sunt distraşi de la probleme apăsătoare şi alte surse de stres, mintea lor, eliberată de gânduri negre, devine în principiu mai creativă, asociaţiile mentale mai bogate, se nasc noi strategii de rezolvare a problemelor, astfel încât câştigă şi procesele cognitive. “Minte sănătoasă în corp sănătos” are o acoperire largă când e vorba de dezvoltarea personalităţii în ansamblu, cuprinzând şi stima de sine. Prin optimizarea somatică (mai bună circulaţie sanguină, reglarea ritmului cardiac, echilibru hormonal, întărirea musculară, evitarea supraponderalităţii etc.), sportul contribuie şi la o mai înaltă preţuire de sine, printr-o mai însemnată pondere a sinelui fizic (percepţia propriului corp) în concepţia generală de sine. Dacă realizăm o conexiune între calitatea vieţii de ansamblu a oamenilor şi modalităţile de petrecere a timpului liber nu e greu de observat faptul că procentele ridicate ale celor care practică sistematic exerciţiul fizic din rândul populaţiei totale este el însuşi un indicator al unei societăţi cu un oarecare grad de dezvoltare. Conştientizarea faptului că stilul de viaţă (având şi componenta activităţilor fizice şi de recreere prin sport) are un impact major - dacă nu covârşitor – asupra sănătăţii şi prelungirii speranţei de viaţă, este unul din factorii care conduc la această situaţie în statele avansate. Lucrurile stau însă diferit pentru statele mai sărace. Pe de o parte, oamenii săraci, mai ales cei din mediul rural sau din categorii socio-profesionale inferioare practică vrând-nevrând „sportul” supravieţuirii (care le ia foarte mult din timpul zilei), iar în general ei fac efort fizic. Pe de altă parte, chiar dacă ar vrea să facă sport de plăcere, condiţiile materiale le permit într-o mică măsură să aleagă un sport care presupune şi costuri. Este vorba, pentru această din urmă categorie, de un grad scăzut de informare şi educaţie în şi pentru sport, şi de preponderenţa altor valori ale vieţii personale, mai precis cele centrate în special pe obţinerea mijloacelor de subzistenţă, creşterea copiilor, respectarea valorilor tradiţionale. Astfel, loisirul (unde se încadrează şi hobby-urile sportive) e posibil să nu ocupe un loc esenţial în scala valorilor acestor indivizi, el fiind suprapus, în opţiunile lor de viaţă, tot preocupărilor din sfera familiei, comunităţii, profesiei etc. Sportul este activitatea specializată de întrecere care se desfăşoară în baza unor regulamente şi într-un cadru organizatoric determinat, în vederea obţinerii unor performanţe concretizate în recorduri sau victorii. „Prin informaţiile ce oglindesc influenţa şi interrelaţiile dintre sistemele de acţionare şi răspunsul performanţial al sportivului, antrenorul îşi va putea menţine postul de comandă al procesului de pregătire, dirijându-l spre capacitatea maximă de exprimare” 7 Sport (noţiune superioară – educaţie) – înţelesul principal = activitate specifică de întrecere în care se valorifică intensiv formele de practicare ale exerciţiilor fizice, în vederea obţinerii de către individ sau colectiv a perfecţionării posibilităţilor morfofuncţionale şi psihice, concretizate într-un record, o depăşire proprie sau a partenerului. Observaţii: Sportul, ca şi educaţia fizică şi turismul, şi-a creat o structură naţională şi internaţională proprie, o bază materială specifică, cadre de specialitate, sisteme şi principii care îl individualizează faţă de celelate, bazată în primul rînd pe faptul că valorifică acelaşi mijloc – exerciţiul fizic, într-o manieră proprie. Sport (generic notion - education) - principal meaning = specific activity of competition where the practice of physical exercices are intensively revaluated in view to obtain from the individual or from the collective the improvement of the morpho – functional and psychic possibilities concretized in a record, a personal surpassing or that or the partner. Remarks: Sport is, as well as physical education and tourism, a category of the domain which created itself a personal national and international structure, a specific material basis, specialists, systems and principles, which are individualizing it from the other categories without denying their relation, based on the same means the physical exercise – evidently, in a personal manner.8 Este activitatea prezentă în toate perioadele istorice, ca element important al pregătirii tinerei
7 8

Alexei,M., (2006) – Abordarea interdisciplinară în sport, Editura Napoca Star, Cluj –Napoca, pg., 65 Alexe, N. (1974) -Terminologia educaţiei fizice şi sportului, Editura Stadion, Bucureşti, pg. 110-111

generaţii pentru exigenţele vieţii sociale. Sportul a apărut în istoria societăţii după educaţia fizică şi nu are dreptul să o anuleze. El a căpătat o amploare deosebită după reluarea Jocurilor Olimpice în anul 1896 şi sub impulsul acestora. În secolul al XIX-lea a fost un sport “modern”, racordat la cuceririle tehnice şi ştiinţifice specifice. În secolul al XX-lea a devenit un sport “contemporan”, cu anumite caracteristici specifice, între care se remarcă, mai ales, universalismul (din care face parte şi fair-play-ul). Sportul a apărut ca o necesitate a vieţii sociale prin practicarea deprinderilor motrice naturale (alergări, sărituri, aruncări) sub formă de întrecere. Caracteristicile sportului - Este un fenomen social. A apărut în istoria societăţii umane după educaţia fizică. A luat o amploare deosebită după reluarea în 1896 a Jocurilor Olimpice. - Este deosebit de complex. - Contribuie la asigurarea unei stări optime de sănătate şi a unei dezvoltări fizice corecte şi armonioase. - Contribuie la dezvoltarea gustului pentru mişcare (atât ca practicant cât şi ca spectator). - Contribuie la integrarea socială a individului. - Are un caracter competitiv. 1.4. Evoluţia, rolul sportului şi subsistemele lui În comuna primitivă sportul a apărut din necesitatea materială a societăţii omeneşti de a pregăti omul pentru o anumită activitate. Pe această treaptă a evoluţiei, educaţia fizică (sportul), devine o parte integrată în fenomenul educaţiei şi legată organic de procesul muncii9. Ulterior sportul dobândeşte valenţe noi: - deplasarea în condiţii improprii omului (înot, schi, patinaj etc.); - o prelungire a activităţii sociale (pregătirea forţei de muncă) evoluând odată cu ştiinţa şi cu tehnica (ciclism, tir, auto-moto, paraşutism, etc.); - în epoca contemporană, datorită industrializării, are rol creativ şi compensator (combaterea sedentarismului); - apariţia de ramuri sportive noi; - apariţia aparaturii de specialitate în pas cu tehnica (cronometraj, prăjini, motociclete, rachete, panouri de baschet, etc.) Scopul permanent – perfecţionarea fiinţei umane din punct de vedere biologic, prin ansamblu de exerciţii anume întocmit. Există trei motive pentru care se optează pentru recreare fizică: - exerciţiul: se poate alege crosul sau înotul doar din dorinţa de a fi mai sănătos şi de a avea o condiţie fizică mai bună; - plăcerea pentru acest gen de activitate: alegerea de a face o plimbare cu barca sau de a merge la un club de dans se bazează pe faptul că persoana agreează această activitate; - motivele sociale: asocierea la o echipă sau la un club oferă şansa de a întâlni persoane şi de a face noi prietenii, deci de a „socializa”. În consecinţă, recrearea fizică îmbunătăţeşte starea fizică, mentală şi socială. - Sportul pentru toţi (fostul sport de masă), - Sportul la copii şi juniori - baza sportului de performanţă, - Sportul de performanţă, - Sportul de înaltă performanţă. Între cele 4 subsisteme există legături evidente şi logice, dar şi diferenţe specifice. Sporturile se clasifică după mai multe criterii. O astfel de clasificare propunem şi noi în cele ce urmează: - Sporturi pentru bărbaţi (după cum au fost concepute iniţial – vezi motocros) şi sporturi pentru femei (gimnastica ritmică, înot sincron – vezi foto). - Sporturi clasice- atletism şi extreme- căţărare şi deltaplanorism - Sporturi olimpice- gimnastica artistică şi neolimpice- gimnastica aerobică
9

Kiriţescu, C-tin. (1964) – Palestrica, Editura Uniunii de Cultură Fizică şi Sport, Bucureşti, pg. 29

Sporturi naţionale - oină, trânta, fotbal american şi internaţionale – fotbalul Sporturi individuale, pe echipe şi mixte - Sporturi de sezon - de iarnă şi pentru tot anul - baschet, fotbal - Sporturi cu caracter motric, dinamic –canotaj şi cu caracter static (şah, aeromodelism, etc.). Conceptul de „viaţă sportivă” este din ce în ce mai folosit în ultima vreme din motive de sănătate, deoarece a scăzut interesul faţă de mişcare, de practicarea unui sport, iar din lipsa educaţiei sportive au crescut numărul bolnavilor de boli cronice: diabet, obezitate, boli ale sistemului cardio-vascular... etc. Toate cercetările din ultima vreme au arătat că prin practicarea mişcării în fiecare zi se pot evita îmbolnăvirile şi de aici întreaga cheltuială a statelor în sistemul sanitar. Educaţie sportivă (noţiunea superioară - educaţie) - înţelesul principal = activitatea care valorifică mijloacele, formele şi caracteristicile educaţionale ale sportului în vederea perfecţionării, întreţinerii biologice, spirituale a omului şi a integrării lui sociale. Observaţii: Caracterul educaţional al acestei activităţi o situează pe acelaşi plan cu educaţia fizică iar efectul şi valorile ei generează o componentă nouă de cultură a omului, cea sportivă, care nu neagă, nu interferează, ci se adaugă şi completează pe cea a culturii fizice.10 Sports education (generic notion – education) - principal meaning = activity that renders valuable the means, forms and educational characteristic features of sport aiming at man’s biologic and spiritual perfecting and keeping in good condition and at ots social integration. Remarks: The educational character of his activity is placing it on the same level as physical education and its effect and values are generating a new component of man‘s culture, the sports culture, which does not deny or interfere with physical culture, but is added to it and completes it. 1.5. Beneficiile şi funcţiile sportului a) Beneficiile fizice - Dacă activitatea este suficient de solicitantă şi este desfăşurată cu regularitate, persoana va arăta şi se va simţi mai bine. - Inima şi plămânii funcţionează mai eficient în alimentarea corpului cu oxigen şi astfel oboseala nu apare atât de uşor (de exemplu la înotători –capacitatea pulmonară este mai mare dacât la alţi sportivi) . - Muşchii devin mai puternici şi se contractă mai eficient. - Prin creşterea tonusului muşchilor abdominali şi dorsali, postura se îmbunătăţeşte (la haltere – tonusul muscular este evident). - Depozitele adipoase sunt “arse” rapid şi astfel, alura corpului se îmbunătăţeşte. - Creşte flexibilitatea articulaţiilor şi ca urmare, mişcările sunt mai uşoare şi repezi. - Oasele devin mai rezistente. Stresul suplimentar la care sunt supuse, stimulează funcţiile celulelor osoase11. b) Beneficiile psihice - Practicarea unui sport sau a recreării fizice înlătură stresul şi tensiunea şi oferă o cale inofensivă de eliberare a agresivităţii12. - Constituie o provocare, înlătură plictiseala; - Sunt uitate problemele curente, iar mai târziu, ele nu par la fel de stresante; - Somnul este bun şi persoana se simte odihnită; - Dacă persona este destul de bună într-o anumită activitate, creşte încrederea în propriile forţe. La copii practicarea exerciţiilor fizice se realizează în mare măsură prin folosirea jocurilor de mişcare (dinamice). Joc (noţiune superioară – educaţie fizică şi sport) - înţelesul principal = activitate complexă predominant motrică şi emoţională, desfăşurată spontan sau organizat după reguli prestabilite, în scop recreativ, sportiv şi totodată de adaptare la realitatea socială..13
10 11

-

Alexe,N., şi colab.(1974) – Terminologia educaţiei fizice şi Sportului, Bucureşti, Edit. Stadion, pg., 114. Esterson, P., Finke, R.. (1994) – Fitness: A Way of Life, Physical Therapy Association, APTA, pg. 14 (traducere) 12 Kenneth, H. (2000) – Notes on Psysical Fitness, Institut for Aerobics research, Dallas, pg. 18 (traducere) 13 Alexe, N. (1974) Terminologia educaţiei fizice şi sportului, Editura Sadion, Bucureşti, pg. 256

Joc de mişcare / joc dinamic (noţiune superioară – joc) - înţelesul principal = gen de joc compus din acţuni sau structuri preponderent motrice, atractive şi de întrecere care urmăreşte dezvoltarea psihomotorie a copilului sau recreaţia lui. Observaţii: Jocul de mişcare are reguli prestabilite care îi delimitează timpul şi spaţiul de desfăşurare, numărul de participaţi şi de interrelaţii între membrii colectivului care îl realizează. Game of movement / dynamic game (generic notion -game) – principal meaning = kind of game made up of actions having attractive and competitive preponderantly motor structures aiming to realize the psycho – motor deveolpment of a child and his pastime. Remarks: The game of movement has preestablished rules delimiting its time and space of action, the number of participants and the interrelations between the members of the group who is playing it..14 c) Beneficiile sociale - Practicarea unui sport sau a recreării fizice implică, de cele mai multe ori, înscrierea la o echipă sau un club; - Sunt întâlnite persoane care au interese comune şi se leagă noi prietenii; - Se dezvoltă spiritul de muncă în echipă şi cooperare. Acest lucru este folositor şi în activitatea extrasportivă; - Dacă o persoană are calităţi reale pentru o anumită activitate, practicarea ei se poate transforma în carieră. ”Sportul este deosebit de complex, atât sub aspectul structurii, cât şi al funcţiilor”15 Funcţiile sportului 16 - Biologică: - dezvoltarea fizică; - menţinerea şi întărirea sănătăţii; - dezvoltarea calităţilor motrice; - perfecţionarea deprinderilor motrice; - mărirea capacităţii de efort. - Emulativă: - educarea gustului prin mişcare; - educarea spiritului de autodepăşire. - Formativă: - formarea deprinderilor de practicare sistematică a sportului; - formarea şi afirmarea personalităţii. - Integrativă: - educarea sociabilităţii; - sportul ca profesie – profesionism; - mondializarea competiţiilor (J.O., C.M.). - Patriotică: - afirmarea prestigiului patriei, poporului; - mândria de a concura pentru culorile partiei. - Culturală: - spectacolul sportiv (emoţiile estetice); - este un act de creaţie; - influenţe între sportivi şi spectatori (pozitive şi negative). 1.6. Sportul în activitatea cotidiană şi ecoul social Sportul în activitatea cotidiană şi factorii care influenţează participarea în sport şi recrearea fizică: „Analizele psihologice de mare fineţe au scos în evidenţă că activităţile ludice au drept note definitorii spontaneitatea, atractivitatea, libertatea, constituind stimulentul principal al dezvoltării psihice al copiilor în pregătirea lor pentru integrarea socială şi o modalitate plăcută de relaxare şi
14

Alexe, N. (1974) - Terminologia educaţiei fizice şi sportului, Editura Sadion, Bucureşti, pg. 257 Cârstea , Gh (2000) – Teoria şi metodica educaţiei fizice şi a sportului, Bucureşti, Editura Universul, pg 23 16 Filip, C şi colaboratorii (2000) – Pregătire sportivă teoretică, Tg. Mureş, Cromatic Tipo, pg 5
15

divertisment pentru tineri şi adulţi.”17 Sportul în relaţie cu alte aspecte sociale poate fi clasificat în felul următor: - sportul la anumite vârste: de la un an la sfârşitul vieţii; - sportul şi timpul liber: activitate de loisir, indiferent de profesie; - sportul în rândul femeilor: prevăzute în aproape toate sporturile; - sportul şi mass-media: propagandă, programe, transmisii directe, presă, canale TV speciale, (ex. EUROSPORT); - sportul şi industria: materiale, echipamente şi instalaţii sportive; - sportul şi campionii: modele pentru tineri. Factori care influenţează participarea în sport şi recrearea fizică Vârsta Participarea la activităţile sportive scade o dată cu înaintarea în vârstă. Doar aproximativ 33% dintre persoanele de 70 de ani practică o formă de activitate fizică (care poate include şi mersul pe jos). Aproape 80% din tinerii de 16 ani fac exerciţii fizice. Tipul de activitate se schimbă o dată cu vârsta. Gimnastica şi rugby-ul nu sunt adecvate pentru o persoană de 70 de ani, dar înotul, mersul pe jos şi bowling-ul sunt adecvate. Sexul Mai puţine femei decât bărbaţi desfăşoară o activitate fizică – 57% femei comparativ cu 72% bărbaţi. Educaţia Dacă şcoala are o catedră de educaţie fizică şi sport bine organizată, iar elevii agreează activităţile sportive şcolare, este posibil ca ei să practice sportul în continuare. Tradiţia şi cultura Aceasta afectează atât participarea, cât şi orientarea spre o anumită activitate. De exemplu:unele culturi dezaprobă participarea femeilor la recreare fizică, în public sau în grupuri mixte; - unele naţiuni au tradiţii puternice într-un anumit sport – de exemplu rugby în Africa de Sud, fotbal american în SUA iar în majoritatea ţărilor din Europa fotbal. Familia Este mai probabil ca un tânăr să participe la activităţile sportive, dacă cineva din familie îi încurajează. Majoritatea tinerilor depind financiar de părinţi în achiziţionarea echipamentului sau pentru acoperirea cheltuielilor de deplasare la un eveniment sportiv. „Se spune că leagănul tradiţiilor sportive este familia, dar nu se acţionează prea mult în direcţia conştientizării părinţilor de necesitatea mişcării.”18 Presiunea anturajului Anturajul reprezintă grupul de oameni la care o persoană este asociată, cu acelaşi nivel cultural, aceleaşi interese şi vârste apropiate. Dacă cei din anturajul unei persoane desfăşoară o activitate fizică, este probabil ca şi ea să se implice.19 Politica Gradul de participare depinde şi de oamenii politici! De exemplu, guvernul poate decide: - obligativitatea educaţiei fizice în şcoli; - dotarea bazelor sportive la standarde internaţionale; Ambele au un impact mare asupra participării la activităţile sportive. Starea economică Unele activităţi (practicarea golfului, hipismului, ciclismului – vezi desen) sunt foarte costisitoare. Nu oricine le poate practica. Uneori, un oraş, o regiune sau o ţară pot să nu dispună de banii necesari construirii bazelor sportive. Şomerii au mult timp liber, dar de cele mai multe ori nu dispun de bani. În unele ţări ei au o reducere pentru utilizarea bazelor sportive, în special în orele mai puţin aglomerate ale zilei. Accesul
17

Epuran , M. (1976) – Psihologia educaţiei fizice, Bucureşti, Ed Sport – Turism, pg., 81 Epuran , M. (1990) – Modelarea conduitei sportive, Ed. Sport - Turism, pg,,44-45 19 Gallagner, R. M. (2000) – Recapitulări prin diagrame – Educaţie Fizică, Bucureşti, Ed. All Educational, pg., . 23
18

O persoană va fi cu atât mai tentată să frecventeze o bază sportivă, cu cât aceasta se află mai aproape de aceasta. Dacă cea mai apropiată bază sportivă este la kilometri distanţă sau chiar în afara ţării, participarea devine dificilă. Infirmitatea Ea limitează alegerea unei activităţi fizice. Cu toate acestea, multe sporturi încurajează persoanele infirme, iar centrele sportive moderne sunt dotate cu rampe pentru scaune cu rotile şi au vestiare speciale. Mediul şi clima Pentru o persoană care locuieşte în apropierea mării sau a unui lac – (vezi foto), practicarea wind-surfing-ului sau a canotajului este mai uşoară. Dacă trăieşte, într-o zonă rece, îi va fi mai uşor practice s Presa Presa joacă un rol important în popularizarea sportului şi a exerciţiilor de întreţinere a condiţiei fizice. Prin prezentarea unei activităţi ca interesantă, la modă sau distractivă, ea încurajează persoanele să o practice. Şi sporturile pot fi demodate. De exemplu, oina (care este socotită ca fiind joc sportiv national pentru români), nu are azi decât foarte puţini adepţi de a o practica pe când în anii 5060 era un sport de care se bucurau toţi locuitorii ţării. Sportul este un mijloc de afirmare a potenţialului unui popor în marile Competiţii (C.M., J.O.), într-o întrecere paşnică. Ecoul social Ecoul social este un factor favorizant al capacităţii de performanţă. Între performanţa sportivă şi societate există o conexiune reciprocă, determinată de: - Importanţa sportului ca mijloc de destindere, de combatere a sedentarismului şi ca spectacol; - Dorinţa naturală a omului de a se autodepăşi sau de a se întrece cu alţii; - Practicarea sportului ca profesie şi obţinerea unor venituri materiale substanţiale; - Starea economică a unei societăţi determină în cea mai mare măsură performanţa sportivă; - Realizarea unor performanţe sportive deosebite duce, de cele mai multe ori, la creşterea atenţiei pe care statele o acordă practicării sportului de performanţă20.

20

Gallagner, R. M. (2000) – Recapitulări prin diagrame – Educaţie Fizică, Bucureşti, Ed. All Educational, pg. 24

Cap II SĂNĂTATEA, CONDIŢIA FIZICĂ ŞI EXERCIŢIUL FIZIC 2.1. Exerciţiul fizic din antichitate până azi 2.2. Sănătatea, condiţia fizică şi exerciţiul fizic 2.3. Detalii referitoare la condiţia fizică 2.4. Factorii care influenţează condiţia fizică 2.5. Modificări care au loc odată cu înaintarea în vârstă 2.6. Testarea condiţiei fizice aerobe Exerciţiul fizic (noţiunea superioară – mişcare corporală) – înţelesul principal = actul motric repetat sistematic, care constituie mijlocul principal de realizare a sarcinilor educaţiei fizice şi sportului. Observaţii: Exerciţiul fizic îşi are originea în actul motric general al omului (în mişcare) realizat de el pentru a acţiona asupra mediului intern şi extern pentru întreţinerea vieţii de relaţie, a existenţei sale şi care s-a diversificat, în timp în structuri ( forme) diferite, în funcţie de tehnică sistematizare şi efectul urmărit.21 „Exerciţiul fizic se mai numeşte şi gest motric, fiind de fapt un act motric special şi specializat”22. 2.1. Exerciţiul fizic din antichitate până astăzi Exerciţiul fizic şi sportul s-au menţinut de-a lungul timpului sub diferite forme; pe de-o parte, prin puterea tradiţiei, a obişnuinţei, pe de altă parte, prin trebuinţa naturală a organismului pentru o activitate corporală. Ele se manifestă spectaculos in diferite prilejuri festive, dar pentru aceasta este nevoie de exerciţii pregătitoare. În diferite faze ale istorie s-au produs însă şi reacţii conştiente împotriva slăbirii vieţii trupeşti, determinate de cauze economice sau politice care reclamau o creştere a potenţialului energetic al fiinţei umane. Exerciţiile fizice erau mijloace de a reda corpului forţa şi amplitudinile lui primordiale23. În timp exerciţiul a devenit fenomen social ducând la formartea de deprinderi motrice puse în serviciul producţiei şi al organizării apărării, a însemnat perfecţiunea naturii biologice a omului şi s-a transformat într-o importantă componentă a vieţii individului. Revoluţia ştiinţifică şi tehnică contemporană a influenţat profund modul nostru de a gândi şi de a trăi, iar progresul tehnic accelerat şi creşterea proceselor economice modifică simţitor modul de viaţă şi de muncă al oamenilor. În zilele noastre, alături de binefăcătoarele daruri oferite de evoluţia tehnicii şi dezavantajele unei vieţi civilizate se afirmă şi factori cu consecinţe şi influenţe care acţionează negativ asupra sănătăţii, în sensul că îl eliberează pe om tot mai mult de efortul fizic, dar îl
21 22

Alexe, N.(1974) - Terminologia educaţiei fizice şi a sportului, Bucureşti, Editura Stadion, pg. 108 Cârstea , Gh (2000) – Teoria şi metodica educaţiei fizice şi a sportului, Bucureşti, Editura Universul, pg. 28 23 Kiriţescu, C-tin. (1964) – Palestrica, Editura Uniunii de Cultură Fizică şi Sport, Bucureşti, pg. 43

solicită foarte mult din punct de vedere intelectual prin suprasolicitare nervoasă. Atât munca sedentară, cât şi inactivitatea fizică continuă frecvent şi în timpul liber, ca urmare a comodităţii în care mulţi se complac şi se îndepărtează de sursele naturale ale menţinerii sănătăţii, de natură, de mişcare, de activitatea fizică - factori esenţiali pentru intreţinerea vieţii şi a unei dezvoltări armonioase. 2.2. Sănătatea, condiţia fizică şi exerciţiul fizic Un stil de viaţă sănătos: Sănătatea, condiţia fizică şi exerciţiul fizic 2.2.1. Ce este sănătatea? Punctul de vedere modern este acela că, sănătatea are câteva dimensiuni – emoţională, intelectuală, fizică, socială şi spirituală, fiecare dintre acestea contribuind la condiţia de bunăstare a unei persoane. Pentru menţinerea unei sănătăţi bune, o persoană trebuie să-şi examineze fiecare din aceste dimensiuni şi să se orienteze în sensul în care i se permite nu doar să trăiască o perioadă lungă de timp, ci de asemenea să se bucure de viaţă pe de-a-ntregul. În 1967, OMS a declarat că sănătatea este o stare totală de bunăstare fizică, mentală şi socială şi nu în principal absenţa bolii sau a unei infirmităţi24. Starea de bine fizică: - inima, plămânii si alte sisteme ale organismului funcţioneză normal; - nu există boală sau leziune. Starea de bine mentală: - capacitatea de a controla stresul; - capacitatea de a controla emoţiile; - capacitatea de a te bucura de viaţă; - sentimentul de încredere în sine şi autopreţuire. Starea de bine socială: - suficiente alimente, îmbrăcăminte şi o locuinţă; - prieteni şi susţinere; - convingerea că valorezi ceva pentru societate (şcoală, familie, serviciu). Toate trei se influentează reciproc. 2.2.2. Ce este condiţia fizică? Condiţia fizică (noţiune superioară – pregătire fizică) - înţelesul principal = nivel superior al pregătirii fizice indispensabil valorificării optime a indicilor tehnici şi tactici ai sportivului în concurs. Observaţii: Folosirea noţiunii scoate în evidenţă, de cele mai multe ori, stadiul superior şi complex de pregătire a unui sportiv sau a unei echipe care coincide de obicei cu forma sportivă. Physical condition (generic notion – physical fitness) - principal meaning = superior level of physical fitness indispensable for an optimal revaluation of sportsman’ s technical and tactical indexes during the competition. Remartks: The use of this notion makes evident, most of the time, the superior and complex fitness level of sportsman or a team, which usually coincides with the sporting form.25 Condiţia fizică reprezintă capacitatea de a răspunde cerinţelor mediului extern26: să înveţi la şcoală, să-ţi faci temele pentru acasă, să faci curat în cameră, să mergi la cumpărături, să faci ceea ce ţi se spune, să-ţi continui munca în parcul central, să exersezi la trombon, să fii bun la matematică, să mergi la petrecerea de sâmbătă. Dacă faci faţă tuturor acestor sarcini şi activităţi fără a deveni obosit şi ai încă energie pentru a rezolva problemele urgente, înseamnă că eşti într-o bună condiţie fizică. Aprecierea condiţiei fizice este relativă:
24

Brown, M. (2004) – The relationship of strength to function in the order adult. Journal of Gerontology 50A:113-119 (traducere). 25 Alexe, N. (1974) - Terminologia educaţiei fizice şi a sportului, Bucureşti, Editura Stadion, pg. 148. 26 Pate, R. (1995) – Physical activity and public health, Journal of the American Medical Association 273(5), pg. 43 (traducere)

- cerinţele sunt diferite pentru fiecare persoană; - nu toate persoanele necesită atingerea aceluiaşi nivel de condiţie fizică. Este important să poţi realiza ceea ce în mod normal se aşteaptă de la tine. Scopul de a-ţi îmbunătăţii condiţia fizică apare din dorinţa de mişcare care este determinată de concepţia şi obişnuiţa pe care trăirea şi îndeosebi educaţia individului le formează în perioada lui de creştere şi dezvolatre fizică şi psihică. Ea răspunde şi unor trebuiţe vitale ale organismului. Dorinţa de mişcare (noţiune superioară – motivaţia mişcării ) - înţelesul principal = factor motivaţional, cu carcter preponderent afectiv, care îndeamnă individul să efectueze acte motrice. Desire of mouvement (generic notion – motivation of mouvement) - principal meaning = motivational factor having a preponderantly affective character, impulsioning the individual to carry out motor acts27. Bucuria mişcării/ plăcerea mişcării (noţiune superioară – sentimentul mişcării) - înţelesul principal = stare afectivă, de satisfacţie provocată de execuţia actului motric. Aceasta constituie un motiv pentru stimularea activităţii motrice. Joy of mouvement/ pleasure of movement (generic notion – feeling of mouvement ) principal meaning = affective state of satisfaction caused by carrying out of a motor act. It is a motor activity stimulating motive28. 2.2.3. Ce este exerciţiul fizic? Exerciţiul fizic reprezintă o acţiune efectuată sistematic şi conştient în vederea perfecţionării dezvoltării fizice a capacităţii motrice a oamenilor29. Definiţie:
Exerciţiul fizic este un act motric specializat care îşi are originea în actul motric general (mişcare)30.

Este mijlocul specific prin care se realizează obiectivele educaţiei fizice şi sportului. Caracteristicile şi conţinutul exerciţiului fizic - influenţează atât sfera biologică, cât şi pe cea psihică; - se repetă sistematic în funcţie de obiective; - se poate adapta în funcţie de sex, vârstă, grad de pregătire fizică; - conţinutul exerciţiului fizic este determinat de mişcările corpului sau a segmentelor (vezi desen – diferentele dintre sexe, determina mişcări „graţioase” diferite); - se cuantifică prin volum, intensitate şi complexitate. Conţinutul exerciţiului fizic31 Elementele care definesc conţinutul exerciţiului fizic sunt : - mişcările corpului; - efort fizic; - efort psihic. Conţinutul exerciţiului fizic este dat şi de32: - volum, - intensitate, - complexitate Forma exerciţiului fizic Ţinând cont de modul în care se succed mişcările componente ale exerciţiului fizic, s-au determinat următoarele caracteristici ale formei acestuia : - caracteristici spaţiale - care sunt răspunzătoare de poziţii, direcţii, amplitudine, distanţe, etc - caracteristici temporale - care vizează aspecte legate de ritm, tempo, durată (ciclism, canotaj). - caracteristici spaţio-temporale, care sunt determinate de vitezele cu care se efectuează exerciţiile fizice (gimnastică artistică, gimnastică ritmică); - caracteristici dinamice, care sunt determinate de forţele care influenţează mişcarea - forţe interne: forţa muşchilor, rezistenţa ligamentelor şi forţe externe - rezistenţa aerului, rezistenţa apei,
27 28

Alexe, N.(1974) - Terminologia educaţiei fizice şi a sportului, Bucureşti, Editura Stadion, pg. 172. Alexe, N.(1974) - Terminologia educaţiei fizice şi a sportului, Bucureşti, Editura Stadion, pg. 133 29 Cârstea Ghe., 2000 – Teoria şi metodica educaţiei fizice şi a sportului, Bucureşti, Editura Universul, pg. 38 30 Cârstea Ghe., 2000 – Teoria şi metodica educaţiei fizice şi a sportului, Bucureşti, Editura Universul, pg. 38 31 Cârstea Ghe., 2000 – Teoria şi metodica educaţiei fizice şi a sportului, Bucureşti, Editura Universul, pg. 40 32 Cârstea Ghe., 2000 – Teoria şi metodica educaţiei fizice şi a sportului, Bucureşti, Editura Universul, pg. 40

rezistenţa adversarului (jocuri sportive: handbal, volei, fotbal, etc.)33 Mişcare ciclică (noţiune superioară – mişcare) - înţelesul principal = act motric ale cărui structuri se repetă periodic. Observaţii: Fiecare ciclu formează o unitate ale cărei faze se succed în aceeaşi ordine, ele fiind inseparabile întrucât sfârşitul uneia condiţionează începutul celeilate: mersul, alergarea, pedalarea , vâslitul, înotul, constituie exemple de mişcări ciclice. Cyclic mouvement (generic notion – movement) - principal meaning = motor whose structures are periodically repeating themselves. Remarks: Each cycle forms a unit whose phases are succeding themselves in the same order, being inseparable since the ending of one of them is the beggining of the other one (walking, running, pedalling, rowing, swimming are example of cycling movements)34. Mişcare aciclică (noţiune superioară – mişcare) - înţelesul principal = act motric ale cărui structuri nu sunt carcaterizate prin repetare periodică. Săriturile, aruncările constituie exemple de mişcări aciclice. Acyclic movement (generic notion – movement) - principal meaning = Motor act whose structure is not characterized by periodical reiteration. Jumping and throwing are exemples of acyclic movements35. Ce este exerciţiul fizic? Exerciţiul fizic poate fi definit şi ca o activiate prin care se urmăreşte îmbunătăţirea stării de sănătate şi a condiţiei fizice. Vezi desen (Contracţii izometrice la braţe”) 2.3. Detalii referitoare la condiţia fizică Conditia fizica generala consta in abilitatea de a efectua un anumit efort fizic raportat la tipul constitutional si varsta. O conditie fizica generala buna inseamna capacitatea unei persoane de a-si desfasura activitatile cotidiene (servici, scoala, gospodarie) fara instalarea unei oboseli precoce si fara suprasolicitarea functiilor fiziologice ale organismului. O conditie fizica generala optima este mentinuta de efectuarea regulata a unui efort fizic adecvat (sportul si gimnastica de intretinere) Condiţia fizică funcţională (fitnessul funcţional) Una din metodele cele mai bune de a determina nivelul condiţiei fizice generale este reflectat prin abilitatea fiecarei persoane de a desfăşura cu uşurinţă anumite activităţi pecum mersul, ridicatul, urcatul scărilor, fără apariţia unor semne supărătoare precum durerea sau disconfortul. Fitnessul funcţional are la baza un organism sănătos (în special plămânii, inima, sistemul osos, articular şi muscular). Funcţionalitatea acestor sisteme şi organe sunt buni indicatori ai condiţiei fizice generale. Efectuarea exercitiilor fizice generale îmbunătăţesc şi menţin condiţia fizică a organismului, prelungind viaţa (prin îmbunătăţirea funcţionalităţii organelor şi scăderea riscului de îmbolnăvire). A. Condiţia fizică generală sau asociată cu starea de sănătate reprezintă capacitatea corpului de face faţă solicitărilor de zi cu zi. Condiţia fizică generală are următoarele componente: - Rezistenţa cardiovasculară constă în capacitatea sistemului de a aproviziona muşchii cu oxigen. Este numită şi capacitate fizică aerobă. - Rezistenţa musculară reprezintă capacitatea muşchilor de a se contracta repetat fără să obosească. - Vigoarea este capacitatea corpului de funcţiona perioade lungi fără ca oboseala să se instaleze. Este rezultatul rezistenţei cardiovasculare şi musculare. - Puterea este forţa exercitată de muşchi în timpul contracţiei. - Flexibilitatea sau supleţea constituie o măsură a mobilităţii articulaţiilor. - Viteza reprezintă capacitatea corpului sau a unor părţi ale acestuia de a se mişca cu rapiditate. Cârstea Ghe., 2000 – Teoria şi metodica educaţiei fizice şi a sportului, Bucureşti, Editura Universul, pg. 41 34 Alexe, N. (1974) - Terminologia educaţiei fizice şi a sportului, Bucureşti, Editura Stadion, pg. 50 35 Alexe, N. (1974) - Terminologia educaţiei fizice şi a sportului, Bucureşti, Editura Stadion, pg. 82
33

- Compoziţia tisulară a corpului reflectă procentele de ţesut adipos şi fibros. Dacă ţesutul adipos este prea dezvoltat sau, dimpotrivă, prea slab reprezentat, condiţia fizică nu este bună. Orice persoană trebuie să aibă un minim de condiţie fizică la nivelul tuturor regiunilor menţionate ale corpului. Nivelul condiţiei fizice depinde de gradul de solicitare la care o persoană este expusă. Sportivii trebuie să aibă o condiţie fizică generală excelentă. B. Condiţia fizică generală sau asociată cu perfomanţa sportivă Pentru a fi bun sportiv trebuie să ai o condiţie fizică generală foarte bună. Performanţele sportive depind, cel puţin în parte şi de următoarele: - dezvoltarea rapidă a forţei sau puterea – o combinaţie între forţă şi viteză – în tenis; - coordonarea – abilitatea de a imprima unor părţi din corp o mişcare fermă şi adecvată informaţiilor recepţionate de organele de simţ; - agilitatea – capacitatea de a schimba repede poziţia corpului şi direcţia mişcării – în fotbal ; - viteza de reacţie – timpul necesar pentru a răspunde la un stimul – plecarea la startul de jos; - echilibrul - capacitatea de a menţine corpul într-o anumită poziţie fără a te clătina sau cădea; - buna sincronizare în timp – abilitatea de a acţiona în momentul adecvat - scrimă. Aprecierea condiţiei fizice este relativă: - cerinţele sunt diferite pentru fiecare persoană; - nu toate persoanele necesită atingerea aceluiaşi nivel de condiţie fizică; - este important să poţi realiza ceea ce în mod normal se aşteapta de la tine. Cum se planifică un program de antrenament pe 6 săptămâni pentru creşterea condiţiei fizice Trebuie să se respecte următoarele etape: 1. Se înregistrează datele personale: - Ca vârstă are persoana respectivă? - Din ce motive personale îşi doreşte ameliorarea condiţiei fizice? - Prezintă leziuni? - Practică un sport? - Care este condiţia fizică în prezent? - Ce probleme de sănătate are? - Ce tip de exerciţii preferă, pe care le agreează? - Este o persoană sociabilă? - Locuieşte în apropierea unui complex sportiv sau a unei săli de antrenament? 2. Se apreciază care aspecte ale condiţiei fizice trebuie ameliorate: Aceasta depinde de motivul pentru care persoana doreşte o îmbunătăţire a stării sale fizice. De exemplu: - mai multă forţă în braţe – vezi desen - creşterea vitezei şi a agilităţii. 3. Se elaborează programul ţinând cont de FITE36 F = frecvenţă: Cât de des trebuie executat exerciţiul? I = intensitate: Cât trebuie să dureze fiecare şedinţă de antrenament din puterea totală a capacităţii de efort a individului ? T= timpul: Cât trebuie să dureze fiecare şedinţă de antrenament? E= elementele care compun antrenamentul: Care sunt exerciţiile sau activităţile cele mai adecvate pentru atingerea scopului individual propus?
36

Gallagner, R. M. (2000) – Recapitulări prin diagrame – Educaţie Fizică, Bucureşti, Ed. All Educational, pg.

27

Exemplu: Program pentru o persoană în vârstă de 50 de ani, căreia dar nu are condiţie fizică bună. Vrea să-şi amelioreze condiţia fizică aerobă. Săptămâna nr. 1 2 3 Tempo 1/4 1/4 1/4 Timpul (minute) 20 30 40 Distanţa (kilometri) 1,5 2,3 3,1 2.4. Factorii care influenţează condiţia fizică

îi place să meargă pe jos, 4 2/4 30 4,0 5 2/4 40 5,7 6 2/4 40 5,7

O buna condiţie fizică presupune o sănătate bună. Toţi aceşti factori influenţează condiţia fizică. 1. Vârsta: Cel mai înalt nivel al condiţiei fizice este atins la vârsta de douăzeci de ani. După această vârstă, condiţia fizică scade. 2. Sexul: După vârsta de 11 ani baieţii continuă să crească în înălţime şi devin mai puternici decât fetele. Fetele au o mai mare flexibilitate. 3. Constituţia corpului: Tipul somatic face ca o persoană să fie mai potrivită pentru unele activităţi decât pentru altele. 4. Dieta: Condiţia fizică este dependentă de starea de sănătate, deci se impune o dietă echilibrată, sănătoasă. 5. Exerciţiul fizic este un factor foarte important. Indiferent de vârstă, exerciţiul fizic consolidează şi menţine condiţia fizică. 6. Infirmităţile fizice: O infirmitate poate face o persoana inapta pentru unele activitati. Dar sunt sporturi în care persoanele cu infirmităţi pot obţine performanţe. 7. Boala şi extenuarea: Condiţia fizică scade în perioadele de boală sau oboseală. Revenirea în formă necesită odihnă. 8. Consumul de droguri: Alcoolul, tutunul şi alte droguri, compuşi chimici care afectează funcţionarea organismului. 9. Stresul scade condiţia fizică deoarece afectează sănătatea. Exerciţiul fizic reduce nivelul de stres. 10. Mediul înconjurător poate afecta sănătatea şi condiţia fizică. - poluarea afectează plămânii; - aerul rarefiat de la altitudini mari face respiraţia dificilă37. 2.5. Modificări care au loc odată cu înaintarea în vârstă - muşchii îşi pierd forţa; - oasele devin mai uşoare; - ritmul cardiac scade, articulaţiile devin mai rigide; - mişcările sunt mai lente; - ţesutul adipos creşte ca pondere. Exerciţiul fizic poate încetini sau chiar anula aceste modificări. Comparaţie între bărbaţi şi femei Hormonul masculin testosteron stimulează creşterea muşchilor şi a oaselor. Din acest motiv bărbaţii sunt mai mari, mai grei şi mai puternici decât femeile. Bărbaţii, în general, au inima şi plămânii mai mari şi mai mult sânge. Eritrocitele conţin mai multă
37

Stofan, J.R. (1998) – Physical activity patterns associated with cardiorespiratory fitness and reduced mortality, American Journal of Pubilc Health 88(12):1807-1813, pg. 86 (traducere)

hemoglobină. La bărbaţi, transportul oxigenului este mai bun, de aceea muşchii pot susţine un efort mai mare pe o durată mai mare de timp. Bărbaţii au, în general, un bazin mai îngust decât femeile. Aceasta determină o coordonare mai bună între trunchi şi membrele inferioare, utilă în majoritatea sporturilor. Deoarece bărbaţii au oase mai lungi şi muşchi mai dezvoltaţi, ei pot să alerge mai repede. Femeile sunt de obicei, mai flexibile decât bărbaţii de aceeaşi vârstă. Femeile au mai mult ţesut adipos decât bărbaţii. Grăsimea reprezintă o sarcină suplimentară pentru inimă, muşchi şi articulaţii. 2.6. Testarea condiţiei fizice aerobe Monitorizarea si evaluarea functiei anumitor organe si sisteme pot evalua cu succes nivelul conditiei fizice generale Induranta cardiorespiratorie, cunoscuta de asemenea si sub numele de fitness aerobic, este una din metodele cele mai bune in determinarea nivelului conditiei fizice generale. Monitorizarea functiei cardiorespiratorii, indica cu exactitate cat de bine functioneaza cordul si plamanul si astfel cat de bine se oxigeneaza restul organismului. Forta si induranta musculara este importanata deoarece arata cat efort trebuie sa depuna persoana pentru a efectua anumite activitati fizice. Induranta musculara ne arata cata energie se consuma si cat efort poate efectua o persoana pana la instalarea oboselii sau durerii musculare (instalarea febrei musculare ne arata faptul ca persoana in cauza a efectuat un efort fizic mult mai mare decat ii permite conditia fizica generala. Prin mentinerea unui program regulat de exercitii fizice se poate imbunatatii conditia fizica generala. Flexibilitatea consta in abilitatea articulatiilor si ligamentelor de a permite efectuarea anumitor miscari pe intreaga raza de mobilitate (atat cat este fiziologic posibil). Odata cu inaintarea in varsta scade si mobilitatea, cu ingustarea spectrului general de miscare si chiar a predispozitiei la anumite accidentari. Structura corporala, proportia de ţesut gras si muscular la greutatea totală şi la înălţime, este importantă în menţinerea unei condiţii fizice optime. Multe afecţiuni (diabetul zaharat, cardiopatia ischemică sau cancerul) sunt strâns legate de structura corporală şi în special de repartiţia lipidelor în anumite ţesuturi şi organe38. Parametrul care caracterizează cel mai exact capacitatea de efort (condiţia fizică) a subiectului este reprezentat de consumul de oxigen al organismului. Măsurarea exactă a acestuia se poate face utilizând sisteme de respiraţie în circuit închis; întrucât această metodă este greu accesibilă, în practică se foloseşte o estimare aproximativă, pe baza unor nomograme şi tabele. Totuşi condiţia fizică se poate evalua cu ajutorul unor teste sau aparatură standardizate. Testele prezentate în continuare măsoară condiţia fizică aerobă – starea inimii şi a plămânilor. Cu cât condiţia fizică este mai bună, cu atât : - frecvenţa cardiacă va fi mai mică atât în repaus, cât şi în timpul efortului; - exerciţiul fizic va putea fi efectuat mai mult timp fără să apară oboseala; - se va utiliza mai mult oxigen în timpul exerciţiului39. 2.6.1. Măsurarea frecvenţei cardiace 2.6.2. Testul pe bicicleta ergonomică - setarea vitezei pedalelor la 60 de rotaţii pe minut şi o sarcină de 150W (pentru bărbaţi) sau 100 W (pentru femei); - încălzire pe bicicletă fără nici o sarcină; - măsurarea pulsului în ultimele 15 secunde. Cu cât este mai mic, cu atât condiţia fizică este mai bună; - pedalare 5 minute.
38

Sallis, J.F. (1997) – The effects of a 2-year physical education program (SPARK), American Journal of Public Health, 87(8):1328-1334, pg. 39 (traducere) 39 Kory-Mercea, M., Zamora, E. (2003) – Fiziologia efortului sportiv,Cluj-Napoca, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, pg. 66

2.6.3. Testul Harward - În ritmul metronomului, subiectul execută urcări şi coborâri pe scăriţa de efort, în ritm de 30/min timp de 5 minute; dacă nu mai poate executa efortul în ritmul impus de metronom se întrerupe proba, notându-se durata efortului efectuat. - Imediat după efort, se determină pulsul în 3 perioade, fiecare de 30 de secunde, astfel: P1 = în primul minut după efort: primele 30”(0-30”) P2 = în al doilea minut după efort: primele 30”(1’00”- 1’30”) P3 = în al treilea minut după efort: primele 30”(2’00”- 2’30”) - Se foloseşte apoi următoarea formulă pentru determinarea indicelui de aptitudine fizică:

- Interpretarea se face astfel: - sub 55 – condiţie fizică slabă; - între 55-79 - condiţie fizică medie; - între 80-89 - condiţie fizică bună; - peste 90 - condiţie fizică foarte bună; 2.6.4. Testul Cooper - distanţa alergată timp de 12 minute este folosită pentru testarea condiţiei fizice aerobe. - alergarea pentru încălzire. La semnalul fluierului se aleargă pe o pistă, cu viteza maximă. Pauzele vor fi cronometrate. - oprire după 12 minute. Cu cât distanţa parcursă este mai lungă, cu atât condiţia fizică este mai bună. 2.6.5. Testul multistadial Se determină numărul de alergări dus–întors pe o distanţă de 20 de metri, comandate de un starter. Se calculează cantitatea de oxigen utilizată. Consumul maxim de oxigen sau VO2, max este exprimat în litri de oxige/ kilogram corp. - Se aleargă între două marcaje. Piciorul trebuie să fie pe sau să depăşească linia de marcaj la semnalul starterului. - Frecvenţa semnalelor creşte la fiecare minut şi odată cu ea viteza alergării. - Se opreşte exerciţiul când nu se mai poate păstra ritmul. - Se măsoară frecvenţa semnalelor şi turele efectuate. - Se determină VO2 maxim după un tabel. Cu cât este mai mare, cu atât condiţia fizică este mai bună. Alte teste pentru condiţia fizică Aceste 9 activităţi pot fi utilizate ca teste. Ele pot fi folosite de asemenea pentru îmbunătăţirea condiţiei fizice. - Probele 1-3 testează forţa şi/sau rezistenţa muşchilor de la braţe şi umeri. - Dacă proba durează mai mult de 30-60 de secunde, ea indică mai mult rezistenţă decât forţă. - Pentru fiecare probă se apreciază numărul de execuţii fără oprire. - testează flexibilitatea articulaţiilor şoldului. Cât de mult depăşesc degetele mâinii vârfurile picioarelor? Înregistraţi rezultatul. Probele 6 si 7 testează puterea sau capacitatea muşchilor de la picioare de a dezvolta o forţă rapidă. Se înregistrează cea mai înaltă săritură din trei încercări. 8. Alergări dus – întors pe o distanţă de 5 m. - testul nr. 8 - testează viteza şi agilitatea; - se aleargă spre linia terminus şi înapoi pentru a completa ciclul. (Ambele picioare trebuie să atingă ambele linii de marcaj). Se efectueză 5 cicluri. Se notează timpul total. 9. Testul pentru forţă de strângere a mâinii.

- Se utilizează în manometre pentru testarea forţei musculare (nu a rezistenţei). - Se strânge mânerul unui dinamometru cu forţa maximă. - Se înregistrează cel mai bun rezultat din trei încercări40.

Cap III RELAŢIA DINTRE EXERCIŢIU FIZIC, SĂNĂTATEA ŞI CONDIŢIA FIZICĂ 3.1. Definirea condiţiei fizice 3.2. Relaţia de interdependenţă dintre exerciţiu fizic şi sănătate 3.3. Practicarea exerciţiului fizic şi creşterea condiţiei fizice 3.4. Combaterea sedentarismului prin practicarea exerciţiului fizic 3.1. Definirea condiţiei fizice Condiţia fizică reprezintă capacitatea de a executa un lucru muscular în mod satisfăcător. Ea poate fi direcţionată spre oricare dintre cele două obiective, performanţa sau sănătatea. Condiţia fizică raportată la starea de sănătate se referă la acele componente ale condiţiei fizice, asupra cărora nivelul obişnuit de activitate fizică are efecte favorabile sau nefavorabile şi care se raportează la statutul de sănătate. O capacitate fizică adecvată prin practicarea cu regularitate a activităţilor fizice se traduce printr-o performanţă fizică crescută, încredere în sine şi independenţă în plan fizic şi psihologic, contribuind şi la calitatea percepută a vieţii. Caracteristicile fundamentale ale activităţilor fizice pentru a asigura condiţia fizică sunt următoarele: • să angajeze grupe musculare mari, • să impună o sarcină mai mare decât ceea obişnuită, • să impună un consum energetic substanţial mai mare. În practică aceasta înseamnă executarea frecventă, (zilnic) a unor exerciţii ritmice, susţinute, timp de cel, puţin 20-30 de minute. Vioiciunea mentală şi curiozitatea, capacitatea de a răspunde adecvat din punct de vedere emoţional, de a stabili şi întreţine relaţii cu alţi oameni, interesul şi implicarea în problemele sociale, precum şi capacitatea fizică de a îndeplini sarcinile şi ţelurile personale cu vigoare, eficienţă şi fără a te simţii epuizat, reprezintă elementele esenţiale ale vieţii dar şi ale fitnessului. Aceste aspecte ale fitness-ului sunt strâns interconectate, un nivel ridicat al uneia dintre componente, îmbunătăţind nivelul celorlalte şi invers. Aşa se explică de ce, prin faptul că mişcarea, sportul îmbunătăţesc fitness-ul fizic (condiţia fizică, nivelul de antrenament), implicit se resimt efecte favorabile şi în plan psihic, spiritual şi profesional. Beneficii indirecte ale fitness-ului fizic, de bun nivel, fac ca utilitatea socială a muncii specialistului în mişcare, să fie mai mare decât se consideră în general. Ea trece dincolo de efectele pozitive directe mai cunoscute cum ar fi menţinerea sau recâştigarea greutăţii ideale, a condiţiei fizice corespunzătoare, plăcerea, relaxarea etc. Date fiind cele de mai sus, o abordare complexă a subiectului necesită prezentarea fitnessului fizic din mai multe puncte de vedere. 3.2. Relaţia de interdependenţă dintre exerciţiu fizic şi sănătate Între cele trei noţiuni: sănătatea , activitatea fizică, sănătatea mentală există o relaţie de interdependenţă.
40

Frost, H. (1995) – Randomized controlled trial of evaluation of fitness programe for all ages, British Medical Journal 310:151-154, pg. 93(traducere).

Exerciţiul fizic este un act motric prin intermediul căruia se desfăşoară o activitate (antrenamentul) prin care se urmăreşte îmbunătăţirea stării de sănătate şi a condiţiei fizice. - exerciţiul îmbunătăţeşte starea de sănătate. - exerciţiul îmbunătăţeşte condiţia fizică. Un stilul de viaţă sănătos reprezină un mod de viaţă care asigură o stare bună de sănătate. Sănătatea este unul dintre cele mai importante lucruri pentru fiinţa umană. Nu mai este necesară nici o introducere la acest capitol, ci doar amintirea faptului că o stare bună de sănătate nu poate fi menţinută în lipsa unei bune sănătăţi a spiritului, la fel cum nici angrenarea într-o activitate spirituală nu dă rezultate în lipsa unei bune stări de sănătate a trupului.In zilele noastre, sănătatea e o problemă care ar trebui să fie luată în serios, nu doar de cei care studiază domeniul sănătăţii şi al educaţiei fizice şi al sportului, ci de toată lumea. http://www.see-educoop.net Definiţia sănătăţii Sănătatea este definită ca starea de bine fizică, mentală şi socială a fiecărei persoane. Aceste trei stări se influenţează reciproc la orice vârstă – vezi foto: 3.2.1. Starea de bine fizică răspunde de lipsa oricărei boli sau leziuni, funcţionarea normală a tuturor sistemelor organismului. Sănătatea fizică se referă la starea organismului şi la răspunsurile acestuia în faţa vătămărilor şi a bolii. Pentru menţinerea unei condiţii fizice bune, a unei sănătăţi fizice este important să adoptăm acele conduite ce ne conferă o bunăstare fizică. De exemplu, evitarea ţigărilor, a consumului de alcool, alimentaţia moderată sunt doar câteva obiceiuri ce asigură o bună sănătate fizică. Exerciţiile fizice adecvate (vezi foto) , un efort cât şi un repaus echilibrat, menţinerea unei greutăţi normale şi alegerea inteligentă a mâncărurilor, evitarea abuzurilor alimentare în timpul sărbătorilor şi a evenimentelor, ne ajută de asemenea să ne menţinem starea de sănătate a organismului. O stare bună de sănătate fizică apare atunci când o persoană acordă atenţie mesajelor trimise prin simţurile organismului asupra a ceea ce el are nevoie – mai multă odihnă sau diferite alimente, ca să enumerăm câteva exemple şi, să răspundă la aceste mesaje într-un mod adecvat, coerent. Aptitudinile fundamentale de auto-îngrijire pot ajuta persoanele să-şi soluţioneze micile probleme de sănătate. Totuşi, este la fel de important acceptarea responsabilităţilor pentru controale şi de a şti să abordăm în cunoştinţă de cauză instituţiile şi serviciile de sănătate atunci când apar probleme serioase medicale. Activitatea fizică În bătălia dintre controlul asupra greutaţii şi o stare bună a sănătăţii, o mare parte a atenţiei a fost îndreptată către tipul şi cantitatea alimentelor şi lichidelor pe care le consumăm. Mai puţină atenţie a fost acordată cantităţii de energie necesară efectuării activităţii fizice. S-a demonstrat că 70% dintre populaţiile din ţările vestice nu sunt suficient de active pentru a avea o sănătate şi greutate optimă. Nutriţia echilibrată stă la baza sănătătăţii pe tremen lung, a frumuseţii şi a longevităţii.Conform constatărilor oamenilor de ştiinţă, 75% din problemele de sănătate ale oamenilor moderni sunt provocate de nutriţia neechilibrată, stilul de viaţă nesănătos şi surplusul de greutate. Necesarul zilnic de alimente se poate urmări mai jos: 3.2.2. Starea de bine mentală este reprezentată prin capacitatea de a controla stresul, capacitatea de a controla emoţiile, capacitatea de a te bucura de viaţă, încredere în sine şi autopreţuire. Medicina modernă precizează că nervii pe căile aferente aduc senzaţiile de la periferia sau extremităţile coloanei vertebrale; apoi aceste senzaţii trec printr-o zonă aflată în partea posterioară a capului. De aici ele trec în circumvoluţiunea frontală superioară a creierului, locul presupus al intelectului sau al minţii. Mintea simte senzaţiile respective şi trimite impulsurile mecanice prin nervii aferenţi spre diferitele extremităţi ale corpului: mâini, picioare etc. A da o definiţie sănătăţii pe plan mental-spiritual este o sarcină destul de dificilă, deoarece trebuie să identificăm cele mai importante calităţi mental-spirituale, care, dacă sunt tulburate, pot afecta serios echilibrul mental. Liniştea spirituală poate fi serios afectată de egocentrism-tendinţa de a raporta totul la sine-, egoism şi necunoaştere. Se poate observa uşor că o persoană foarte egocentristă poate fi foarte supărată când îi sunt puse la îndoială autoritatea, cunoştinţele sau realizările. Un om modest cu

aceleaşi realizări nu va reacţiona aproape deloc la criticile nedrepte ale celorlalţi şi practic va vedea partea pozitivă a criticii şi îşi va corecta activitatea în consecinţă. Într-un mod asemănător, avariţia poate deveni sâmburele tulburării mentale. Este de asemenea un fapt cert că o persoană preocupată de propriul său ego poate să nu observe obiectivele şi nici să nu întrezărească adevărul. Crede că întotdeauna ştie totul, iar cunoştinţele sale sunt mai bune decât ale celorlalţi. Este ciudat totuşi că starea de sănătate mentală poate fi obţinută numai prin eforturile conştiente ale individului, în timp ce starea de sănătate a corpului este înnăscută. Dezechilibrul pe care îl simţim pe plan mental-spiritual este probabil cea mai complicată şi incitantă problemă căreia trebuie să-i facem faţă. Nimeni nu este scutit, deşi există diferite grade de manifestare. Cu cât egoismul şi egocentrismul individului sunt mai mari, cu atât mai mari sunt posibilităţile ce duc la o prăbuşire mentală. Prin urmare, putem defini sănătatea ca libertate faţă de egoism în sfera mentală, având ca rezultat unificarea cu Adevărul. Emoţia este o combinaţie a gândului şi a dorinţei. Fiecare idee este încărcată cu un anumit grad de emotivitate. Emoţiile nu reprezintă altceva decât dorinţe străbătute de diverse gânduri. Vibraţiile emoţiilor vor stârni excitări corespunzătoare în mintea noastră, astfel încât toate gândurile omului vor fi deranjate şi afectate, în strânsă legatură cu emoţia din acel moment. Pe plan emoţional, cea care înrobeşte individul şi care îi captează toată atenţia este pasiunea excesivă- pasiune în cel mai larg sens al cuvântului. Pasiunea neobişnuită pentru orice arată un anumit grad de dezechilibru pe plan emoţional. Pasiunea pentru o cauză, chiar înaltă, care îl determină pe individ la acţiuni distructive împotriva altora, este mai degrabă o stare de boală, decât idealism justificat. Ni se întâmplă adesea să confundăm necesităţile şi incertitudinile emoţionale cu dragostea adevarată, cu afecţiunea. Acestea din urmă presupun altruism fără rezerve. Ataşamentul emoţional este cel care cere constant de la ceilalţi, pretinzând că de fapt dăruieşte…Desigur nici opusul pasiunii, apatia, nu este de preferat. Apatia este un stadiu emoţional extrem de nesănătos, foarte mult înrudit cu ideea de moarte. De dorit este un stadiu de calm, creativ şi dinamic, nu pasiv, indiferent sau distructiv, un stadiu unde predomină dragostea şi emoţiile pozitive, ca opus al urii şi al altor emoţii negative. Pentru a-şi putea justifica originea şi destinul, fiinţele umane trebuie să-şi depăşească natura animală, făcând eforturi conştiente de a evolua, nu atât în corpul fizic, cât în sferele: mentală şi emoţională. Bunăstarea mentală Numeroase studii au demonstrat că activitatea fizică poate reduce depresia şi poate fi la fel de eficace ca şi tratamentele prin psihoterapie. Susţinută în mod constant poate, de asemenea, să reducă riscul revenirii depresiei. Activitatea fizică îmbunătăţeşte şi starea psihică a persoanelor care nu suferă de nici o boală mentală. Sute de studii au demonstrat ameliorări în ceea ce priveşte starea de spirit, emoţiile, percepţia faţă de sine şi respectul de sine. De asemenea reduce anxietatea, îmbunătăţeşte reacţia la stres, calitatea şi durata somnului. Exercitiile fizice au un efect benefic şi asupra mentalului, memoriei, planificării şi a procesului de luare a deciziilor. Activitatea fizică pare a fi foarte benefică pentru persoanele în vârstă, reducând riscul apariţiei demenţei şi bolii Alzheimer. http://www.seeeducoop.net 3.2.3. Starea de bine socială înseamnă: un habitat optim, alimentaţie corespunzătoare, socializare adecvată (cunoştinţe, şcoală, prieteni, familie). În prezent, multe probleme de sănătate sunt cauzate de factori socio-economici, care pot fi însă modificaţi printr-o preocupare şi acţiune colectivă benefică. Ţelul educaţiei pentru sănătate este de a face oamenii să înţeleagă modul în care comportamentul şi mediul lor le poate afectea starea de sănătate. Educaţia pentru sănătate nu are limită de vârstă (vezi foto).Scopul ei este acela de a promova prin mijloace naturale „bunăstarea omului” şi de a oferi mijloace practice de prevenire a bolilor, printr-o hrănire adecvată şi printr-un mod de viaţă sănătos, care să permită omului modern să depăşească cu succes stările de stres şi feluritele situaţii care pot genera un posibil dezechilibru corporal. O parte integrantă a relaţiei medic-pacient este de a educa pacientul cu privire la natura şi semnificaţia bolii şi cu privire la posibilităţile de modificare benefică a stilului de viaţă. Aceasta este semnificaţia reală a termenului „doctor”, care provine din latinescul „docere” („a învăţa”). În prezent, mulţi dintre noi am neglijat această semnificaţie a ipostazei de doctor. Prin urmare, esenţa unei practici medicale corecte este educaţia pentru sănătate, realizată în scopul promovării unei cât mai bune stări

de sănătate, care să includă modalităţi simple şi la îndemâna oricui de prevenire a bolilor şi de îngrijire a celor suferinzi. (Articol preluat de pe www.amnro.net) Sănătatea socială se referă la capacitatea de realizare a rolului din viaţă, cum ar fi rolul de fiu sau fiica, părinte, soţ, prieten, apropiat sau cetăţean, într-un mod eficient şi confortabil, cu plăcere, fără a tulbura climatul de ecologie socială, de protecţie al altor persoane. Fiecare dintre aceste roluri presupune diferite responsabilităţi şi riscuri. Toate necesită o comunicare eficientă de genul oferă şi ia, căci relaţionările sănătoase niciodată nu se deruleaza într-un singur sens. Împlinirea trebuinţelor umane pentru dragoste, intimitate, de apartenenţă, constituie un factor important în realizarea sănătăţii sociale. Persoanele care sunt private de aceste trebuinţe pot dezvolta comportamente ce pot aduce ameninţare la starea lor de sănătate şi de bună dispoziţie, intrând astfel în sfera anomiei, devianţei şi patologiei sociale. 3.3. Practicarea exerciţiului fizic şi creşterea condiţiei fizice Aşa cum l-am definit mai sus : exerciţiul fizic reprezintă o acţiune efectuată sistematic şi conştient în vederea perfecţionării dezvoltării fizice a capacităţii motrice a oamenilor, exerciţiul fizic reprezintă şi principalul mijloc al antrenamentului sportiv. Condiţie fizică (noţiunea specifică - pregătire fizică) – înţelesul principal = nivelul superior al pregătirii fizice indispensabil valorificării optime a indicilor tehnici şi tactici ai sportivului în concurs. Observaţii: folosirea noţiunii scoate în evidenţă, de cele mai multe ori, stadiul superior şi complex de pregătire a unui sportiv sau a unei echipe care coincide de obicei cu forma sportivă.41 Physical condition (generic notion - physical fitness) – principal meaning = superior level of physical fitness indispensable for an optomal revaluation of sportsman’s technical and tactical indexes during the competition. Condiţia fizică reprezintă capacitatea de a răspunde cerinţelor mediului extern. Vom prezenta în continuare detalii referitoare la condiţia fizică. Condiţia fizică generală sau asociată cu starea de sănatate reprezintă capacitatea corpului de face faţă solicitărilor de zi cu zi. 1. Condiţia fizică generală (vezi foto)cuprinde: • rezistenţa cardiovasculară, constă în capacitatea sistemului de a aproviziona muşchii cu oxigen. Este numită şi capacitate fizică aerobă. • rezistenţa musculară, reprezintă capacitatea muşchilor de a se contracta repetat fără să obosească. • vigoarea, • puterea, • flexibilitatea sau supleţea, • viteza, • compoziţia tisulară a corpului. 2. Condiţia fizică generală asociată cu performanţa (vezi foto) cuprinde: • dezvoltarea rapidă a forţei, • agilitatea • echilibrul, • coordonarea, • viteza de reacţie, • bună sincronozare în timp. Exemplu de circuit, realizat pentru creşterea condiţiei fizice, dezvoltarea diferitelor grupe musculare şi a rezistenţei în regim de forţă realizat în aşa fel încât să se alterneze grupele musculare care lucrează: Activitatea fizică se referă la toată energia folosită prin mişcare. Activităţile zilnice, care implică mişcare, cum ar fi mersul pe jos, bicicleta, urcatul scărilor, sunt factorii majori care contribuie la procesul de mişcare. Exerciţiul fizic, pe de altă parte, este o încercare planificată pentru a ne

41

Alexe,N., şi colab.(1974) – Terminologia educaţiei fizice şi Sportului, Bucureşti, Editura Stadion., pg., 148.

îmbunătăţi forma fizică şi sănătatea. Poate include activităţi precum mersul vioi, ciclism, aerobic sau hobby-uri active – grădinăritul şi sporturile competiţionale. Forma fizică este, în mare parte, rezultatul activităţii fizice, dar factorii genetici joacă, de asemenea, un rol în ceea ce priveşte indivizii care au aptitudini fizice pentru a excela în anumite activităţi. Acest lucru este notabil în sporturile competiţionale – unde performerii au adesea un corp bine clădit pe baza unor antrenamente energice. Orice persoană, indiferent că este atletică sau nu, poate beneficia de pe urma activităţii fizice. Beneficiile activităţii fizice Beneficiile sunt numeroase: de la reducerea riscului apariţiei unor boli, până la îmbunătăţirea stării mentale. Efortul fizic contribuie la perfecţionarea structurală a organelor şi ţesuturilor, la optimizarea funcţiilor somatice, organice şi psihice, la educarea şi modelarea psiho-fizică în raport cu cerinţele societăţii, la formarea şi dezvoltarea multilaterală a personalităţii umane. Factorii care influenţează negativ starea de sănătate şi diminuează capacitatea de muncă a omului: - sedentarismul; - ritmul şi gradul înalt de solicitare a sistemului nervos, a proceselor psihice şi a analizatorilor (vizual, auditiv, etc); - solicitarea inegală; - încordările statice prelungite; - poziţiile vicioase ale corpului în timpul desfăşurării procesului de muncă. Îi vom urmări în capitolul următor. 3.4. Combaterea sedentarismului prin practicarea exerciţiului fizic Civilizaţia contemporană, dominată de explozia progresului ştiinţific, tehnic şi informaţional, creează omului condiţii din ce în ce mai bune de viaţă şi de muncă. Omul modern, care, prin perfecţionarea neîntreruptă a mijloacelor de muncă, devine tot mai tehnocrat, începe să fie „ dominat” de creaţiile sale, ceea ce îi modifică profund poziţia în raport cu mediul fizic şi social. Sedentarismul constituie unul din factorii cu cele mai puternice efecte negative asupra sănătăţii. El mai este numit şi „ maladia secolului”. Ce se înţelege prin sedentarism şi de ce acţionează el atât de perfid asupra stării de sănătate? 3.4.1. Sedentarismul, înseamnă în primul rând, diminuarea cantităţii de mişcare din activitatea profesională, ca şi din cea de fiecare zi, adică o reducere pronunţată a volumului şi intensităţii efortului fizic. Experienţele au dovedit că absenţa sau diminuarea accentuată a efortului fizic, chiar în condiţii execepţionale de mediu şi hrană, duce la o pierdere însemnată a elementelor chimice: Azot, Sulf, Fosfor, Calciu, Potasiu şi Sodiu. Organismul omenesc nu este un „acumulator” care, în lipsa solicitărilor fizice, „stochează” energia rezultată din metabolizarea hranei şi şi-o converteşte în lucru mecanic, la un mare interval de timp. Insuficienţa efortului fizic, a efortului funcţional antrenează organismul într-o stare de involuţie, de atrofie, caracterizată printr-o „topire” progresivă a ţesutului proteic (muscular) şi o acumulare treptată de ţesut gras. Dintre tulburările cele mai frecvente, generate de sedentarism, amintim: - o slabă capacitate funcţională a aparatului respirator, manifestată prin scăderea capacităţii vitale şi insuficienţa ventilaţiei pulmonare.Aceasta duce la oxigenarea defectuoasă a celulelor şi ţesuturilor, arderea incompletă a substanţelor energetice şi la apariţia unor produşi metabolici intermediari, proasta dispoziţie şi pierderea formei fizice; - o slabă capacitate funcţională a aparatului cardio-vascular, manifestată prin puls accelerat şi tensiune arterială ridicată în repaus, oboseală cardiacă, scăderea cantităţii de sânge aflat în circulaţie; - depunderi adipoase inestetice, obezitate regională sau generală; - reducerea excreţiilor fiziologice şi tendinţa de formare a calculilor (pietrelor) urinari, ca urmare a eliminării unor cantităţi sporite de calciu; - tulburări de tip degenerativ la nivelul siestemului osteoarticular, cu apariţia spondilozelor şi artrozelor; - fenomene de iritabilitate crescută, ca urmare a perturbării echilibrului proceselor corticale de inhibiţie şi excitaţie, precum dereglări ale mecanismului somn- veghe. Principalul mijloc în combaterea acestui „flagel” îl constituie mişcarea sub forma sa cea mai

bine organizată, adaptată şi dozată pentru a avea eficienţa scontată şi anume exerciţiul fizic. Exerciţiul fizic contribuie la prevenirea degradării şi degenerării biologice şi măreşte posibilităţile organismului de a contracara unele stări de tensiune. Influenţele exerciţiului fizic asupra organismului se răsfrâng nu numai momentan asupra organelor şi funcţiilor solicitate la efort, ci cumulativ prin repetare capătând influenţe morfogenetice şi fiziologice cu efecte tonifiante de vigoare şi sănătate. În opoziţie cu acesta, imobilizarea corpului, produce atrofia şi înscriereaorganismu -lui într-un „cerc vicios” al inactivităţii. Influenţele exerciţiului fizic aupra aparatului locomotor, respirator, cardio- vascular, precum şi influenţele asupra digestiei, nutriţiei, excreţiei, dar în special asupra sistemului nervos şi a vieţii psihice sunt tonifiante şi indispensabile vieţii, echilibrului şi armoniei vieţii omului. 3.4.2. Ritmul şi gradul înalt de solicitare a sistemului nervos, a proceselor psihice şi a analizatorilor Perfecţionarea continuă a mijloacelor de muncă, specifice epocii contemporane, care atrage după sine reducerea continuă a rolului aparatului locomotor şi al analizatorului chinestezic în desfăşurarea activităţii profesionale, determină, intensificarea efortului perceptiv, precum şi a proceselor cognitive şi volitive. Automizarea mişcărilor specifice procesului de muncă, care uşurează până la un anumit nivel munca oamenilor, poate avea efecte negative, deoarece repetarea continuă a aceloraşi operaţiuni devine monotonă şi favorizează instalarea mai rapidă a proceselor de inhibiţie din scoarţa cerebrală ducând la oboseala centrilor nervoşi coordonatori, cu repercursiuni negative asupra procesului de muncă şi a sănătăţii. 3.4.3. Solicitarea unilaterală şi excesivă a unor segmente ale corpului, generează cu timpul unele decompensări somatice şi funcţionale care scad progresiv capacitatea de muncă şi puterea de adaptare a organismului la factorii de mediu. 3.4.4. Încordările statice prelungite, după natura lor sunt de două feluri: dinamice şi statice. Contracţiile musculare dinamice, adică acelea cu ajutorul cărora realizăm deplasarea în spaţiu a corpului, segmentelor sau a unor obiecte, se prezintă sub 2 aspecte: contracţii musculare de întindere sau concentrice şi contracţii musculare de cedare sau excentrice. Contracţiile musculare statice, au o mare importanţă în activitatea fizică a omului, ele sunt utile atunci când se urmăreşte dezvoltarea unor calităţi fizice de forţă şi rezistenţă.. 3.4.5. Poziţiile vicioase ale corpului în timpul desfăşurării procesului de muncă. Caracteristica principală a poziţiilor de lucru în condiţii civilizaţiei tehnice o constituie tendinţa de a deveni tot mai stabile şi încordate, omul devenind mai sedentar. În concluzie: un rol important în menţinerea stării de sănătate îl are modul de viaţă ordonat (regularitate şi continuitate), concomitent cu : - exerciţii zilnice, sport, turism; - alimentaţia raţională şi controlul greutăţii; - controlul consumului de alimente; - apărarea împotriva zgomotelor; - somn suficient şi profund; - îngrijirea activă a sănătăţii (masaj, apă, soare); - hotărâre şi autocontrol (program).42 Calitatea vieţii este un concept evaluativ43, fiind rezultanta raportării condiţiilor de viaţă şi a activităţilor care compun viaţa umană, la necesităţile, valorile, aspiraţiile umane. Se au în vedere următoarele componente ale calităţii vieţii: a. calitatea mediului ambiant b. calitatea umană a muncii (a vieţii de muncă) c. calitatea relaţiilor interpersonale d. calitatea vieţii de familie Din această perspectivă, acest concept se poate suprapune cu cel de fericire. Însă dacă fericirea (starea de satisfacţie, fericire, împlinire) presupune o stare subiectivă rezultată din trăirea propriei vieţi, calitatea vieţii se referă în plus la datele/condiţiile obiective în care se constituie viaţa umană,
42

Enciclopedia Marshall Cavendish (2004) – „Arborele lumii” Corpul omenesc / Adolescenţa, pg., 146. Rusu Flavia (2008) – Note de curs Fitness, mutiplicat UBB, Cluj -Napoca

43

operaţionalizate în indicatori ai calităţii vieţii. Dacă fericirea se asociază cu o perspectivă predominant etică şi în esenţa sa subiectivă, psihologică chiar, adică ce strategii trebuie să adopte individul pentru a-şi maximiza fericirea, calitatea vieţii este asociată mai mult cu o perspectivă socio-economicopolitică. La aceasta din urmă, accentul cade pe determinarea factorilor obiectivi care sunt responsabili de variaţia calităţii vieţii, şi a strategiilor de acţiune în vederea maximizării ei. Aşa cum se poate observa, nu e neapărat necesar ca fericirea să fie corelată cu o calitate ridicată a vieţii. Dar, aşa cum ne-o arată viaţa de zi cu zi, calitatea vieţii sprijină puternic sentimentul de satisfacţie cu viaţa sau în faţa vieţii. Aceasta pentru că individul uman face permanent comparaţii cu cei din jur, şi are aşteptări care vizează segmentele sociale superioare lui, sperând ca şi el să le acceadă într-o bună zi. Cu toate acestea, există oameni care ating starea de fericire cumva independent de condiţiile nivelului economic de trai. Dar aceştia sunt statistic mult mai puţini decât cei care conectează mulţumirea personală cu calitatea vieţii lor. Aşa cum se va vedea mai jos, conceptul de calitatea vieţii este strâns legat de altele apropiate, cum ar fi nivelul de trai şi stilul de viaţă. Acestea din urmă cuprind şi activităţile umane întreprinse de indivizii din diferite grupuri şi categorii sociale, printre care şi practicarea sportului, de plăcere sau de performanţă. Practicarea exerciţiilor fizice pare să fie o componentă marginală a calităţii vieţii, deşi numeroase studii au arătat că există puternice corelaţii pozitive între nivel de trai, calitatea vieţii şi nivelul de dezvoltare a instituţiilor sportive naţionale (şi a practicării activităţilor fizice la scară mare în rândul populaţiei). Din acest motiv noi apreciem că ponderea practicării exerciţiilor fizice poate fi un indicator indirect, dar real, al calităţii vieţii. Puternic corelate cu nivelul de trai (ca efecte ale acestuia), chiar dacă nu reprezintă factori determinanţi primi ai acestuia, sunt indicatorii de sănătate, de mediu (poluarea, protecţia mediului) şi direct conectat cu aceştia, petrecerea sănătoasă a timpului liber, adică practicarea sportului. Din păcate, datele statistice nu ne oferă un tablou prea optimist pentru România în acest sens. Astfel, indicatorii de sănătate a populaţiei indică o situaţie critică, România aflându-se, la mulţi dintre ei, pe ultimele locuri în Europa. Conform unor aprecieri oficiale, printre care şi Planul Naţional AntiSărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale, situaţia critică a stării de sănătate este dată de efectul combinat al mai multor factori: sărăcia (lipsa resurselor financiare, alimentaţia deficientă, condiţii proaste de locuit, lipsa accesului la condiţii de igienă elementară), dezorganizarea socială (abandonul grijii faţă de propria sănătate, stiluri nesănătoase de viaţă, deficit de cultură şi educaţie sanitară), deficitul de acces la serviciile medicale, deficitul serviciilor de prevenţie şi tratament ambulatoriu, dispariţia sistemului de îngrijire medicală bazat pe teritorialitate. Printre grupurile sociale cu deficit de acces la serviciile medicale se află vârstnicii săraci, mai ales cei din zonele rurale, şomerii fără alte surse de trai, rromii, tinerii proveniţi din instituţiile de ocrotire, familiile cu mulţi copii etc. Fondurile alocate pentru sănătate sunt încă mici, chiar dacă în ultimii ani au fost în creştere. Atât veniturile globale ale populaţiei cât şi unele deficienţe în sistemul de securitate şi asistenţă socială, conduc la o ipostază socială prea puţin strălucită în ceea ce priveşte nivelul de trai. Un nivel de trai scăzut nu aduce nici prea multă diversitate în petrecerea timpului liber. Tinerii nu par prea dornici nici să activeze în organizaţii sau asociaţii culturale, politice, sportive sau de altă natură. Lucrurile se prezintă diferit pentru tinerii statelor dezvoltate. Se pare aşadar că activismul de orice natură se corelează cu nivelul de trai. Rapoartele de Evaluare a Sărăciei ale Băncii Mondiale (2002, 2003) atestă relaţiile strânse dintre bogăţie şi practicarea la scară largă a diverselor sporturi. În aceste condiţii, practicarea sportului nu pare să fie, din păcate, o prioritate a românilor. Oferta de servicii în ceea ce priveşte sportul este şi ea cu mult sub cea prezentă în statele mai dezvoltate, dar superioară celor din aşa-numita „lume a treia”. Se constată totuşi îmbunătăţiri la nivel legislativ în ultimii ani în ceea ce priveşte activităţile sportive. Fie că e vorba de cluburi de fittness, săli de aerobic sau cluburi de tenis, acestea cunosc o oarecare dezvoltare. Desigur, categoriile socio-demografice care apelează la sport ca loisir sunt cele mai avantajate (dar şi cele mai reduse statistic), iar cele care practică sportul de performanţă fac acest lucru uneori din necesitate, şi nu doar din simplul „cult al sportului”, adică pe principiul mens sana in corpore sano. Cei care optează pentru sporturile costisitoare (cum ar fi tenisul de câmp sau schiul) sunt în special cei care au venituri care să le permită să le practice. Deşi e greu de găsit o evidenţă statistică a numărului practicanţilor unui anumit sport la nivel naţional (de performanţă sau ca hobby), este de ordinul evidenţei că aceştia sunt – şi nu doar la noi - cu atât mai puţini cu cât sportul respectiv necesită costuri mai ridicate.

Inclus în programele şcolare, prezent masiv în mass-media şi practicat de unii cu asiduitate, sportul este un fenomen contemporan care nu poate fi neglijat. Aceasta atât pentru că tot mai mulţi oameni sunt conştienţi că a asigura o calitate ridicată a vieţii lor implică practicarea de exerciţii fizice, cât şi deoarece el este realmente o formulă (sănătoasă însă) a modei. O societate care promovează sportul şi înţelege valoarea lui în viaţă este una care îşi asigură o componentă solidă a bunăstării şi optimismului social. Organizaţia Mondială a Sănătăţii a dat o definiţie oficială a sănătăţii, ea fiind formulată astfel: „Sănătatea este acea stare de complet bine fizic, mintal şi social şi nu constă numai în absenţa bolii şi a infirmităţii...sănătatea e un element al vieţii cotidiene” (OMS,1986). Sănătatea înseamnă deci mult mai mult decât absenţa bolii, a anormalităţii fizice şi are un sens mult mai larg, multidimensional, pe mai multe planuri: fizic, psihic şi social. Este vorba despre un concept superior, cu un larg orizont, care nu poate fi separat de mediul social, de condiţiile socialeconomice în care oamenii trăiesc şi muncesc. Numai societatea în care totul este consacrat bunăstării omului poate conferi condiţiile optime pentru apărarea şi promovarea sănătăţii. Sănătatea trebuie concepută şi ca un factor important în determinarea acelui concept complex pe care îl denumim „calitatea vieţii”. Pe plan biologic, sănătatea are la bază un echilibru al tuturor funcţiilor organismului, al compoziţiei chimice a umorilor şi ţesuturilor corpului omenesc. Acest minunat echilibru este permanent întreţinut şi controlat printr-un mecanism complex în care intră numeroşi factori: chimici, fizici, psihici, sociali. Între starea de sănătate şi starea de boală, graniţa este uneori greu de stabilit, între ele existând stări de tranziţie sau de limită (borderline) care se pot transforma pe nesimţite în stare de boală. O preocupare a medicinii moderne, preventive, constă tocmai în descoperirea timpurie, prin metodele cele mai sensibile, ale acestor stări de tranziţie, ale stărilor morbide în stadiul lor biochimic, înainte de a ajunge în boală clinică. Pe plan bio-medical, progresele extraordinare făcute în ultimele decenii au permis o exploatare mult mai profundă a stării de sănătate. Dispunem astăzi de posibilităţi de investigaţie mult mai fine şi mult mai precise, care depăşesc cu mult simţurile noastre comune de apreciere, pentru descoperirea cât mai precoce a stărilor anormale, a devierilor de sănătate. Astfel, ştiinţa modernă face posibilă ca organismul uman să devină astăzi din ce în ce mai transparent şi accesibil explorărilor morfologice cele mai fine. În viziunea specialiştilor calitatea vieţii ca parte a sănătăţii fizice şi mentale reprezintă adoptarea unui mod de viaţă sănătos, creşterea şi dezvoltarea personală, capacitatea de a face faţă problemelor şi atingerea stării de bine. Fiecare cetăţean trebuie să se integreze într-un anume mediu în care să se simtă confortabil. În acest mediu – de care se simte atras, a cărei apartenenţă şi-o reclamă şi în care îşi desfăşoară activitatea cu succes sau nu (în funcţie de aspiraţiile personale) – pentru atingerea idealurile şi scopurile personale, el îşi formează capacitatea de a se exprima, un mod de viaţă. Din punct de vedere al sănătăţii fizice o persoană e estimată sănătoasa dacă se bucură de o sănătate fizică şi de o bună nutriţie, este în bună formă fizică şi e satisfăcută de apartenenţa sa. Din punct de vedere social, o persoană atinge un nivel de sănătate dacă se bucură de relaţii bune cu familia, prietenii, cunoştinţele etc. Din punct de vedere al atingerii maturităţii o persoană este catalogată drept sănătoasă în momentul în care învaţă noi lucruri, îşi ameliorează relaţiile şi poate înfrunta dificultăţile vieţii. Definirea conceptului de sănătate, acceptată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi înscrisă în preambulul constituţiei acestui for internaţional, subliniază faptul că prin sănătate trebuie înţeleasă „o completă bunăstare fizică, mintală şi socială, care nu constă numai în absenţa bolii sau infirmităţii”. Sănătatea este considerată a fi o condiţie umană cu dimensiuni de ordin fizic, social şi psihologic, fiecare dintre ele caracterizându-se printr-un continuu, cu un pol pozitiv şi altul negativ (sănătate pozitivă, sănătate negativă). Sănătatea pozitivă este asociată capacităţii de a resimţi bucuria de a trăi şi de a face faţă solicitărilor vieţii. Ea nu semnifică doar simpla absenţă a bolilor. Pentru a spune că cineva beneficiază de o sănătate pozitivă, este nevoie ca fiecare dintre componentele sănătăţii: fizică, socială şi psihologică a acelei persoane, să se afle la polul său pozitiv. Starea de bine este un concept holistic, care descrie o stare de sănătate pozitivă a indivizilor şi include bună-starea fizică, socială şi psihologică.

Sănătatea negativă este asociată cu morbiditatea şi în caz extrem, cu mortalitatea prematură. Morbiditatea poate fi definită ca fiind orice abatere, subiectivă sau obiectivă, de la bună-starea fizică sau psihică, mai puţin moartea. Factorii principali care influenţează starea de sănătate sunt numeroşi şi complecşi: biologici, demografici, sanitari, ecologice, mediul fizic, mediul social etc. Factorii biologici care exercită o influenţă hotărâtoare asupra unor indicatori ai stării de sănătate sunt: natalitatea şi fertilitatea, mortalitatea, morbiditatea, dezvoltarea fizică ş.a. Sportul, activitatea fizică în general are efecte favorabile asupra dezvoltării fizice a individului şi a comunităţii. Acest adevăr este deja bine cunoscut şi unanim acceptat. Există un număr din ce în ce mai mare de dovezi şi argumente care sprijină ideea că activitatea fizică prestată în timpul liber, dar numai, după anumite criterii, ajută la menţinerea, promovarea şi / sau recâştigarea sănătăţii. Beneficiile activităţii fizice asupra sănătăţii publice au fost examinate şi recunoscute de mai multe organisme internaţionale, cum ar fi Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Federaţia Internaţională de Medicină Sportivă, Consiliul Europei. Activitatea fizică sistematică poate să menţină şi să îmbunătăţească structura diverselor ţesuturi şi organe, să amelioreze funcţiile şi să contracareze deteriorările care tind inerent să apară datorită inactivităţii (sedentarismului) şi înaintării în vârstă. Acesta este motivul pentru care în ţările dezvoltate, termenul de „fitness” (condiţie fizică) şi cel de „health” (sănătate) sunt cvasi-similari, interschimbabili. Condiţia fizică reprezintă capacitatea de a executa un lucru muscular în mod satisfăcător. Ea poate fi direcţionată spre oricare dintre cele două obiective, performanţa sau sănătatea. Condiţia fizică raportată la starea de sănătate se referă la acele componente ale condiţiei fizice, asupra cărora nivelul obişnuit de activitate fizică are efecte favorabile sau nefavorabile şi care se raportează la statutul de sănătate. Ea se caracterizează prin ”abilitatea de a efectua cu vigoare activităţi zilnice şi o prezenţă a trăsăturilor şi capacităţilor asociate cu un risc minor de îmbolnăvire prematură şi de dezvoltare a stărilor asociate cu inactivitatea fizică obişnuită”. O capacitate fizică adecvată prin practicarea cu regularitate a activităţilor fizice se traduce printr-o performanţă fizică crescută, încredere în sine şi independenţă în plan fizic şi psihologic, contribuind şi la calitatea percepută a vieţii. Caracteristicile fundamentale ale activităţilor fizice pentru a asigura condiţia fizică sunt următoarele: • să angajeze grupe musculare mari, • să impună o sarcină mai mare decât ceea obişnuită, • să impună un consum energetic substanţial mai mare. În practică aceasta înseamnă executarea frecventă, (zilnic) a unor exerciţii ritmice, susţinute, timp de cel, puţin 20-30 de minute. Multe forme de activităţi de recreere activă includ exerciţii viguroase. Întotdeauna aceste activităţi asigură efecte sanogenetice cu condiţia ca ele să fie executate în mod regulat şi cu o pregătire adecvată. La majoritatea adulţilor, mersul alert îndeplineşte aceste condiţii minime. Dacă mersul este completat cu alte activităţi în vederea exersării musculaturii, majoritatea adulţilor fac progrese. Efectele sanogenetice ale activităţilor fizice sunt: • funcţionale, de îmbunătăţire ale funcţiilor tuturor aparatelor şi sistemelor; • profilactice, de împiedicare a apariţiei bolilor. Între aceste efecte funcţionale şi profilactice există o strânsă legătură, exemplificată în tabelul de mai jos: Aparatul, sistemul sau funcţia • Cardiovascular Adaptări funcţionale • • • • Pulmonar • creşte cantitatea de sânge pe care o poate împinge inima se măreşte cantitatea de sânge existent în vase sângele devine mai fluid şi circulă mai uşor prin vene. plămânul devine capabil să ventileze o cantitate mai mare de Efecte profilactice faţă de: • ateroscleroză, • cardiopatie ischemică, • hipertensiune arterială • bolile pulmonare cronice

Aparatul, sistemul sau funcţia •

Adaptări funcţionale

Efecte profilactice faţă de:

• • •

• • • •

are pe minut Muşchii scheletici • creşte forţa şi rezistenţa • lombopatii, musculară • fracturi provocate • musculatura se atrofiază mai lent prin cădere o dată cu vârsta ţesutul adipos • scade masa totală de grăsime şi • obezitate din jurul viscerelor Metabolismul • creşte capacitatea muşchiului de • diabet glucidelor a prelua glucoza din sânge Metabolismul • creşte capacitatea muşchiului de • ateroscleroză grăsimilor a prelua grăsimile din sânge şi a le utiliza pentru procurarea de energie Imunitatea • se întăreşte capacitatea • infecţii sistemului imunitar de a răspunde la o agresiune microbiană Procese digestive • se îmbunătăţeşte tranzitul • cancerul de colon intestinal, înlăturându-se constipaţia Sistemul nervos • se îmbunătăţeşte coordonarea • fracturi prin cădere mişcărilor şi echilibrul Funcţii cognitive • se îmbunătăţeşte viteza de • fracturi prin cădere reacţie şi promptitudinea răspunsurilor la diverşi stimuli Comportamentul • se ameliorează imaginea despre • depresie şi psiho-social propria persoană, eficacitatea anxietate profesională, comportamentul familial, se instaurează „starea de bine „ şi bucuria de a trăi Adaptările funcţionale şi efectele profilactice ale activităţilor fizice

Viziunea şi acţiunea preventivă asupra sănătăţii presupune luarea unor măsuri. Pentru aceasta a fost nevoie să se stabilească modalităţile prin care se pot identifica din timp persoanele ce prezintă cel mai mare risc de îmbolnăvire. S-a ajuns, de aceea, la nominalizarea unor aşa numiţi factori de risc, a căror identificare, cuantificare şi urmărire trebuie făcută sistematic şi periodic. Prin factori de risc se înţelege fie istoricul (antecedente familiale), fie anumite caracteristici sau comportamente: fumat, sedentarism, alimentaţie excesivă etc. Factorii de risc se împart în primari şi secundari, iar din altă perspectivă, în factori de risc ce pot fi influenţaţi şi factori de risc asupra cărora nu se poate acţiona în nici un fel. Factorii primari de risc sunt reprezentaţi de acele caracteristici personale sau comportamentale, care ne plasează sub un mare risc de îmbolnăvire. Deşi sunt foarte virulenţi aceşti factori de risc prezintă avantajul că depind în mare măsură sau complet de dorinţa noastră de ai face inofensivi. De menţionat este faptul că efortul, activitatea corporală, constituie practic „medicamentul” cel mai accesibil şi mai eficient în lupta cu aceşti factori de risc. 3.5. Fitness-ul aerob44

44

Pop Nicolae (2008) – Note curs Fitness, multiplicat UBB, Cluj -Napoca

Fitness-ul aerob reprezintă în esenţă capacitatea de a prelua oxigenul din aer la nivelul plămânilor de al transporta cu ajutorul sângelui şi a-l utiliza la nivelul ţesuturilor. Prin prestarea cu regularitate de efort fizic fitness-ul aerob se îmbunătăţeşte. Factorii ce influenţează fitness-ul aerob sunt: ereditatea, sexul, vârsta, cantitatea de grăsime corporală şi nivelul de activitate fizică. Îmbunătăţirea fitness-ului aerob – se obţine prin antrenament, care pentru a fi eficient, trebuie să se efectueze la o anumită intensitate a efortului. Îmbunătăţirea fitness-ului aerob, se poate pune în evidenţă prin testări speciale care permit măsurarea aşa numitului consum maxim de oxigen (VO2 max). Creşterea VO2 max. este posibilă ca urmare a modificărilor pe care antrenamentul le produce la nivelul tuturor organelor şi sistemelor implicate în preluarea transferul şi utilizarea oxigenului. Cele mai importante modificări se înregistrează la nivelul muşchilor scheletici, deşi şi alte organe şi sisteme (respirator, cario-vascular) suferă multiple modificări prin antrenament. Astfel la cei cu un fitness aerob bun muşchii sunt mai bine irigaţi de sânge şi astfel preiau o mai mare cantitate de oxigen. Pe de altă parte cantitatea de aer ce poate pătrunde în plămânii acestora este şi ea mai mare, iar inima are un volum crescut şi deci o eficienţă superioară. Fitness-ul muscular (capacitate fizică musculară) are legătură evidentă cu sănătatea şi cu calitatea vieţii. De aceea orice persoană care vrea să se menţină activă şi după vârsta de 50 de ani, trebuie să se ocupe nu numai de fitness-ul aerob ci şi de cel muscular. Componentele principale ale fitness-ului muscular sunt: forţa, rezistenţa musculară şi mobilitatea. Alte componente pot fi considerate: viteza, puterea, îndemânarea, echilibrul şi coordonarea. Persoanele de orice vârstă pot utiliza fitness-ul muscular pentru a-şi îmbunătăţi performanţele sportive sau al altor activităţi fizice, ori de a arăta mai bine. Persoanele de vârstă medie trebuie să practice exerciţii de tonificare a muşchilor abdominali şi de îmbunătăţire a mobilităţii coloanei vertebrale pentru a prevenii sau reduce la minimum lombagopatiile. Cei peste 50-55 de ani mai ales femeile au nevoie de fitness muscular şi aerob pentru a-şi păstra o densitate mulţumitoare a oaselor şi astfel pentru a se menţine activi şi independenţi. Orice persoană pierde din forţă pe măsură ce înaintează în vârstă, dar după 55 de ani declinul forţei este accelerat. Prin forţă se înţelege puterea maximă ce poate fi dezvoltată în cadrul unei contracţii voluntare unice. Forţa depinde de o serie de factori: • numărul de fibre ce se contractă simultan; • starea lor contractilă (lungimea şi nivelul de oboseală); • pârghiile mecanice asupra cărora acţionează muşchiul. Alţi factori sunt: sexul, vârsta şi tipul de fibre ce intră în alcătuirea muşchiului. Pentru animatorii sportului pentru toţi are o mare importanţă factorul vârstă. Astfel la o persoană obişnuită forţa atinge maximum după 20 ani după care începe să scadă lent până la 50-55 ani şi accelerat după aceea. La orice vârstă se poate îmbunătăţii prin antrenament, dar câştigurile de forţă diferă în funcţie de vârsta la care subiectul începe să se antreneze. Există mai multe tipuri de forţă şi bineînţeles de moduri de antrenare a forţei: contracţie izometrică, contracţie izotonică şi contracţie izokinetică. Antrenamentele de tip izometric nu sunt foarte indicate la persoanele mai în vârstă, iar cele de tip izokinetic nu se por realiza decât cu ajutorul unor aparate speciale. Cele mai utilizate antrenamente rămân cele de tip izotonic, în care subiectul execută mişcarea cerându-i-se să învingă o anumită rezistenţă reprezentată de o greutate propriu-zisă (halteră sau ganteră), de rezistenţa opusă de un aparat sau greutatea propriului corp. Cele mai cunoscute metode pentru îmbunătăţirea fitness-ului muscular sunt: 1. Antrenamentul izometric. Contracţia izometrică sau statică produce tensiune arterială ceea ce o face să fie contraindicată în multe situaţii. Este însă utilă în reabilitarea celor cu imobilizare gipsată sau la pat. 2. Antrenamentul izotonic. Se bazează pe ridicări de greutăţi şi are drept rezultat îmbunătăţirea forţei dinamice. Acest tip de contracţie este specific body-building-ului. 3. Antrenamentul izokinetic combină părţile bune ale celui izometric (prin faptul că opoziţia pe care trebuie să o învingă muşchiul este maximală) şi a celui izotonic (prin faptul că această opoziţie maximală acţionează pe tot timpul mişcării).

Fitness-ul alături de alte comportamente sănătoase poate contribui la prelungirea vieţii şi în special a vieţii active. Asemenea comportamente sunt: • odihna suficientă (7-8 h de somn); • obiceiul de a mânca la ore fixe şi în special dimineaţa; • controlul permanent al greutăţii; • evitarea fumatului sau a altor vicii. Una dintre cheile longevităţii este reprezentată de stilul de viaţă. Gerontologii şi alţi specialişti care se ocupă de vârstele înaintate, au constatat că atingerea unor asemenea vârste ţine de anumite caracteristici personale, cum ar fi: • moderaţia; • supleţea adaptativă; • comportamentele sănătoase; • sociabilitatea; • interesul pentru ce se întâmplă în jur; • stilul de viaţă activ din punct de vedere fizic. Un loc aparte în motivaţia indivizilor pentru activitatea corporală în are conceptul de „formă” psihică, fizică şi estetică. A fi în putere este dorinţa tuturor. Societatea vrea să rămână tânără, aceasta este aproape o obsesie pe măsură ce paradoxal, populaţia ţărilor dezvoltate îmbătrâneşte ineroxabil şi speranţa de viaţă creşte din ce în ce mai mult. A-ţi construi forma, a devenit o veritabilă cerinţă a societăţii, nemaifiind doar apanajul sănătăţii fizice şi psihice. Activităţile fizice au un rol important în iniţierea şi menţinerea stării de bine, şi modificării reprezentării asupra sinelui datorită influenţării reale a menţinerii sănătăţii, a „formei psihice” prin înlăturarea stresului, a „formei estetice” prin modelarea propriului corp şi a „formei fizice” evaluată prin bateria de teste „Eurofit” pentru populaţia adultă.

Curs IV STRUCTURA CAPACITĂŢII DE PERFORMANŢĂ 4.1. Antrenamentului sportiv 4.2. Antrenarea sistemelor generatoare de energie 4.3. Aptitudinile şi atitudinile 4.4. Ambianţa Capacitatea de performanţă „este rezultatul interacţiunii unor sisteme biologice, psihice şi educaţionale, exprimat printr-o manifestare complexă a disponibilităţilor sportivului, materializată prin performanţe sportive”.45 4.1. Antrenamentului sportiv şi factorii care influenţează adaptarea la efort Factorii determinanţi ai capacităţii de performanţă sunt: antrenamentul sportiv, aptitudinile, atitudinile şi ambianţa. Antrenament (noţiunea superioară – sport) – înţelesul principal = antrenamentul este procesul pedagogic desfăşurat sistematic şi continuu gradat de adaptare a organismului omenesc la eforturile fizice şi psihice intense în scopul obţinerii de rezultate înalte, la formele de practicare competitivă a exerciţiilor fizice. Sinonime: pregătire sportivă46
45

Filip, C-tin. şi colab.(2000) – Pregătire sportivo-teoretică, Ghid metodologic de aplicare a programei şcolare, Ministerul educaţiei naţionale, Consiliul Naţional pentru curriculum, pg., 22, 46 Alexe,N., şi colab.(1974) – op. citate, Bucureşti, Editura Stadion, pg., 132.

4.1.1.Definiţia antrenamentului sportiv Antrenamentul sportiv este un proces pedagogic desfăşurat sistematic, continuu şi gradat, de adaptare a organismului uman la eforturi fizice şi psihice intense, în scopul obţinerii de rezultate înalte într-una din formele de practicare competitivă a exerciţiilor fizice. Lecţia de educaţie fizică/antrenament sportiv reprezintă forma de bază a procesului de practicare a exerciţiilor fizice. 4.1.2. Caracteristici Antrenamentul sportiv apare sub două forme de organizare: • Proces instructiv - educativ bilateral – antrenor - sportiv. Relaţia dintre cele două laturi este puternică, interdependentă, dinamic - adaptativă şi deosebit de complexă. • Proces independent - realizat în lipsa fizică a antrenorului, pe baza experienţei acumulate şi a studiului surselor de informare din domeniu. 4.1.3. Tipologia antrenamentului după prof. Dragnea (2002 ), iar noi le-am concretizat prin exemple: A. În funcţie de etapele învăţării motrice lecţia şi antrenament ul l pot fi: - lecţie de învăţare – de exemplu: învăţarea unei deprinderi - driblingul; - lecţie de consolidare (fixare) – repetarea unei deprinderi – a driblingului alternativ cu mâna dreaptă şi cu stânga în linie dreaptă; - lecţie de perfecţionare - e unei deprinderi - driblingul alternativ printre jaloane - lecţie de verificare (evaluare) – dribling – pasă - reprimire - aruncare la poartă sau la coş; - lecţie mixtă - se verifică o deprindere: de exemplu aruncarea la poartă şi se învaţă o schemă tactică nouă în atac. B. În funcţie de numărul ramurilor de sport reflectate în teme, lecţia poate fi: - monosport – un singur joc sportiv: handbal, atletism sau disciplină sportivă: gimnastică, atletism; - bisport – din 2 jocuri sportive diferite sau discipline sportive diferite. C. În funcţie de poziţionarea lecţiei în planul calendaristic - introductivă (de organizare) – la începutul semestrului sau anului şcolar; - bilanţ - la sfârşitul semestrului sau anului şcolar. Adaptarea la antrenament reprezintă suma transformărilor provocate prin exerciţiu repetat sistematic47. Pregătirea fizică câştigă în parametrii doar atunci când organismul este provocat să se adapteze la stresul efortului. Timpul necesar instalării unui anumit grad de antrenament este dependent de: - complexitatea sportului; - gradul de pregătire al sportivului. Factori care influenţează adaptarea la efort: - durata efortului; - volumul de lucru; - densitatea în antrenament; - frcvenţa antrenamentelor; - intensitatea eforturilor; - tipul de efort; - capaciatea de refacere a organismului. 4.1.4.Caracteristicile adaptării48 - amplitudinea sau plasticitatea – este dată de diferenţa dintre nivelul iniţial şi cel final; - eficienţa sau economicitatea – baza modificărilor survenite în organism ca urmare a efortului fizic este dată de sinteza proteică de adaptare care are ca efect manifestarea eficientă a capacităţii de performanţă; - întinderea sau durata – reprezintă timpul cât este menţinută forma sportivă; - ascendenţa sau evoluţia – acomodarea în trepte a diferiţilor stimuli, ea realzându-se în timp
47

Bompa, T., (2001) - Periodizarea: teoria şi metodologia antrenamentului, editura C.N.F.P.A., Bucureşti, pg.11; 48 Dragnea, A., C., (2002) - Teoria sportului, Editura FEST, Bucureşti, pg. 166-172;

(4-6 ani); - specificitatea şi receptivitatea adaptării – se realizează în funcţie de fiecare individ în parte; 4.1.5.Tipuri de adaptare în antrenamentul sportiv49 A. Adaptarea de scurtă durată Adapatrea de scurtă durată se manifestă în timpul şi după efectuarea diferitelor exerciţii, reacţiile subiecţilor fiind diferite în funcţie de nivelul de pregătire al acestora. Reacţii imediate: - se produce iniţial stimualrea diferitelor organe şi sisteme care asigură desfăşurarea activităţii (creşte frecvenţa cardiacă, ventilaţia pulmonară, consumul de oxigen şi are loc o acumulare de lactat în sânge); - apoi se instalează o stare stabilă caracterizată prin desfăşurarea activităţii la un nivel constant; - în final are loc o tulburare a echilibrului (a stării stabile) datorat discordanţei dintre necesarul organismului şi capacitatea organelor şi sistemelor de a face faţă acestor nevoi. Aceste reacţii, apărute ca urmare a adaptării de scurtă durată reprezintă de fapt stimulii pentru schimbările adaptative de lungă durată. B. Adaptarea de lungă durată Adaptarea de lungă durată este detreminată de antrenamente judicios efectuate pe o perioadă lungă de timp, ea producâdu-se numai în cazul în care stimulii de sarcină au intensităţi şi durate optime şi sunt aplicaţi sistematic. Adaptarea de lungă durată se realizează în etape, pe parcursul mai multor cicluri de pregătire dintr-un an sau în cadrul pregătirii multianuale. Adaptarea de lungă durată se desfăşoară în 3 etape: - mobilizarea sistematică a resurselor funcţionale ale organismului; - creşterea sistematică şi planificată a eforturilor; - realizarea adaptării stabile îndelungate. 4.1.6. Adaptarea pentru competiţie Adaptarea pentru competiţie este o formă superioară de adptare, ea implicând în principal factori de ordine psiho-socială. Adaptarea pentru concurs se realizează în: - antrenament tip competiţie; - competiţie pregătitoare sau de verificare; Adaptarea pentru competiţie este dependentă de : - condiţiile diferite de desfăşurare a competiţiilor; - nivelul diferit de solicitare; - excitabilitatea neuro-musculară a sportivilor; - starea optimă de activare a sportivilor; - tipul adversarilor (diferiţi ca nivel de pregătire); - elemente emoţionale care însoţesc concursul (febra de start); - descărcări ale adrenalinei. Antrenorul trebuie să cunoască toate datele despre competiţie şi adversar şi să informeze sportivii cu privire la toate detaliile competiţiei; fapt ce duce la mărirea adaptabilităţii sportivilor. 4.2. Antrenarea sistemelor generatoare de energie Principalele 3 sisteme energetice 1. Creatin Fosfat (calea imediată, non-oxidativă de reciclare a energiei) 2. Metabolismul Anaerob (calea anaerobică glicolitică, non-oxidativă) 3. Metabolismul Aerob (calea oxidativă a reciclării energiei) Sistemul metabolic creatin fosfat este procesul de refacere a ATP din CP. CP este depozitat în celula musculară. Reface foarte repede ATP din ADP. De obicei, după 2-3 secunde de efort la o intensitate maximă, rezervele de ATP din celulele musculare sunt golite. Apoi CP este angrenat pentru a reface ATP-ul. Dupa 10-15 secunde de efort maximal rata de refacere a ATP din CP este foarte
49

Dragnea, A., C., (2002) - Teoria sportului, Editura FEST, Bucureşti, pg. 172-175;

mică. Din acest punct de vedere putem spune că sistemul creatin-fosfat este un sistem care dezvoltă o putere maximă, pentru o foarte scurtă perioadă de timp, ineficient pentru refacerea ATP-ului. Sistemul metabolic anaerobic-glicogen este procesul non-oxidativ de refacere a ATP din glicogen. Glicogenul este depozitat în celulele musculare. Glicogenul este capabil să refacă rezervele de ATP dar, rata de refacere este mai mică decât cea a sistemului CP. Metabolismul anaerobic produce lactat. Este principalul sistem energetic pentru eforturile cu o durată între 30 secunde si 3 minute. Când distanţele sunt mai lungi, sistemul aerobic este predominant. Sistemul anaerob-glicogen are o putere mare, capacitate medie şi o eficienţă scăzută în refacerea ATP-ului. Sistemul energetic aerob este procesul de refacere a ATP-ului muscular ce se desfăşoară în prezenţa oxigenului. Este un proces lent de refacere a ATP-ului. Glicogenul pentru sistemul aerob este depozitat în muşchi, ficat şi sânge. Grăsimile şi proteinele contribuie şi ele la realizarea acestui proces caracteristic înotului pe distanţe lungi. Sistemul anaerob este principala sursă de energie pentru eforturile mai lungi de 4 minute. Cu cât distanţele sunt mai lungi cu atât mai predominantă este această zonă de efort. Sistemul aerobic se desfăşoară în mitocondrii. Acest sistem are o putere scăzută, capacitate mare şi eficienţă ridicată. Evaluarea ponderii (%) efortului aerob si anaerob în funcţie de FC după ( Filip, C., -2000 – pg 113) Frecvenţa <120 băt/min 120-150 băt/min 150-165 băt/min 165 -180 băt/min > 180 băt/min Procentul aerob - anaerob (%) 100 % aerob 90-95 % aerob 65-85 % aerob 50-65 % aerob <50 % aerob Tip de efort cu prea puţin efect asupra sistemelor energetice 5-10 % anaerob 15-35 % anaerob 35-50 % anaerob > 50 % anaerob

4.3. Aptitudinile şi atitudinile 4.3.1. Definiţia aptitudinilor şi clasificarea lor: „Aptitudinile sunt o rezultantă a interacţiunii predispoziţiilor ereditare cu condiţiile educative de formare a acestora şi activitatea fizică, a subiectului”50. Literatura psihologică defineşte următoarele categorii de aptitudini: - Aptitudini generale - inteligenţă, memorie, atenţie, spirit de observaţie, utile practicării oricărei activităţi umane. - Aptitudini speciale - pentru muzică, matematică, pictură, literatură, tehnică, sport, etc. În sport întâlnim următoarele categorii de aptitudini sportive: - Aptitudini sportive generale - simţul orientării, echilibru, dorinţă de întrecere, coordonare, percepţia mişcărilor, a spaţiului, a timpului, etc. - Aptitudini specifice practicării unei ramuri de sport. Talentul - Perfecţionarea continuă a aptitudinii devine talent. Talentul este deci o treaptă superioară a aptitudinii, caracterizat în esenţă prin creaţia originală. A. Aptitudinile Aptitudine motrică (noţiunea superioară – aptitudine) – înţelesul principal = capacitatea individului de a însuşi şi executa cu uşurinţă şi eficienţă actul motric. Observaţii: aptitudinea se bazează pe predispoziţii cultivate prin activitate specifică.51
50

Filip, C-tin., şi colab.(2000) – Pregătire sportivo-teoretică, Ghid metodologic de aplicare a programei şcolare, Ministerul educaţiei naţionale, Consiliul Naţional pentru curriculum, pg., 22,
51

Alexe, N. (1974) – op. citate, pg.,231.

Aptitudinile sunt o rezultantă a interacţiunii dispoziţiilor ereditare cu condiţiile educative de formare a acestora şi activitatea subiectului; în sens larg vorbind, ele sunt generale (inteligenţă, memorie, atenţie, spirit de observaţie) sau specifice unor domenii (muzică, matematică, tehnică, sport)52. Aptitudinile pentru sport se află în strânsă legătură cu întregul sistem aptitudinal. Un aspect esenţial în acest sens îl constituie raportul dintre performanţa sportivă şi procesele intelectuale. Deşi specialiştii în psihologia sportului nu au ajuns încă la o concluzie general acceptată privind ponderea factorului intelectual în activitatea sportivă, în obţinerea performanţei, considerăm că s-a depăşit vechea mentalitate potrivit căreia sportul era privit ca activitate non intelectuală şi, ca atare, fără valenţe deosebite. Performanţa sportivă nu poate fi pusă doar pe seama muşchilor; ceea ce muşchii sunt pentru sportiv reprezintă ceea ce este ochiul pentru pictor, urechea pentru muzician ori vocea pentru cântăreţ – un instrument necesar, dar nu suficient. Armonia calităţilor intelectuale şi fizice duce la armonia personalităţii în ansamblul ei. Clasificarea aptitudinilor: - aptitudini sportive generale – sunt caracteristice oricărei activităţi sportive (simţul orientării, echilibru, dorinţa de întrecere, coordonare, percepţia mişcărilor etc.). - aptitudini specifice – sunt caracteristice fiecărui ramuri de sport în parte. Modelul teoretic care stă la baza tuturor aptitudinilor şi care reprezintă suma tuturor componentelor acestora se numeşte “G” MOTRIC ( G - general).

“G” motric - (M. Epuran, 1968, 1990) Modelarea conduitei sportive 53

Schema de ansamblu a aptitudinilor performanţiale în sport (M. Epuran, 1990)54
52

Filip, C. şi colaboratorii, (2000) - Pregătire Sportivă Teoretică, pg.112. M. Epuran, M., (1990) – Modelarea conduitei sportive, Editura Sport –turism, Bucureşti, pg., 132. Epuran, M., (1990) – Modelarea conduitei sportive, Editura Sport –Turism, Bucureşti, pg., 136.

53 54

4.3.2 Semnificaţia cuvântului aptitudine în sport: 1. Aptitudinea este abilitatea, dobândită prin învăţare, de a direcţiona efortul, cu siguranţă şi eficienţă, spre obţinerea rezultatului dorit. De exemplu, aptitudinea în tenis se învaţă. Nimeni nu are aptitudinea de lovire din naştere. Ea se învaţă (vezi foto) Fiecare execuţie trebuie să servească unui scop posibil de atins. Mişcările executate trebuie să fie eficiente, fără pierdere de energie. 2. Aptitudinea reprezintă o acţiune sau un set de acţiuni. De exemplu, serviciul în tenis sau stilul de înot craul. Sporturile se bazează pe aptitudinile motorii. (Motor derivă de la cuvântul mişcare). De exemplu: Alergarea sau săriturile sunt exemple de aptitudini fundamentale. Aptitudinile fundamentale sunt comune multor sporturi. Serviciul în tenis şi săritura în înălţime (vezi foto) sunt aptitudini complexe. Aptitudinile complexe sunt specifice unui anumit sport 3. Aptitudinile motorii pentru sporturile practicate în aer liber sau în săli de sport. În sporturile practicate în aer liber mişcările variază în funcţie de mediu.În sporturile practicate în sală, mişcările sunt mereu aceleaşi. Ele nu depind de mediu. Serviciul în tenis implică executarea aceloraşi acţiuni. Dar jucătorul îşi poate schimba ritmul sau locul în teren. Deci, acest sport are elemente comune atât cu sporturile în aer liber cât şi cu cele practicate în săli. • Ca şi serviciul în tenis, şi alte sporturi prezintă o combinaţie de elemente specifice sporturilor practicate în aer liber şi în săli de sport. • Ele pot fi dispuse pe o scală continuă. • Cu cât sunt mai multe elemente specifice sportului în aer liber cu atât acţiunea jucătorului este mai condiţionată de mediu. Sporturile în aer liber şi mediul ambiant: - în sporturi ca fotbal sau rugby, mediul ambiant include şi adversari de joc. Din această cauză jucătorul trebuie să se adapteze în permanenţă. - în windsurfing, mediul ambiant este reprezentat de apă şi vânt, sau în snowkayak Sportivul trebuie să răspundă continuu la acţiunea acestor factori. (vezi foto) 4. Aptitudinea şi performanţa - Fiecare reuşită în îmbunătăţirea aptitudinii este numită performanţă. - Creşterea aptitudinii conduce la performanţe mai bune. - Scăderea aptitudinii aptitudinii este influenţată de factori cum sunt anxietatea şi oboseala. B. Atitudinile 4.3.3. Definiţia atitudinilor şi clasificarea lor: Atitudinile se exprimă în preferinţele pentru anumite activităţi, ele sunt însoţite de motive. Weineck, J.,(2001)55, citându-l pe (Hofmann, Schneider 1985, 49) spune: - „Atitudinea manifestată de un subiect într-un anumit moment, nu este înnăscută, dar se dezvoltă în timpul activităţii” (antrenamentului – în cazul nostru) se manifestă ca stări de aşteptare şi prevedere. Sportivul încearcă să cunoască caracteristicile adversarilor: cum sunt în atac, în apărare, la jocuri sau ce elemente are în compoziţia sa exerciţiul la sporturile compoziţionale: patinaj artistic, gimnastică artistică, ritmică, aerobică, înot sincron. La atletism - la probele de rezistenţă (de exemplu) sportivul se informează cât aleargă, ce timpi scoate adversarul şi ce tactică foloseşte de obicei. Toate acestea constituie fundamentarea pregătirii tactice şi sunt – atitudini cognitive. - Atitudinea se bazează pe factorii anatomo – fiziologici. De exemplu: anumiţi sportivi cu înălţimi sau anvergura braţelor diferite vor arunca diferit în aceleaşi condiţii de concurs. Acestea sunt - atitudini de tip operaţional.
55

Weineck, J., (2001) – L’allenamento ottimale, Edizione italiana della decima edizione tedesca a cura di Pasquale Bellotti, Editori Calzetti Mariucci, Roma, 2001, pg., 107.

- Atitudinea este determinată de predispoziţii (care sunt înnăscute). Aceste predispoziţii sau preferinţe de a reacţiona diferit la anumite situaţii şi anumiţi stimuli, sunt dependente de experienţa sportivului. De exemplu în diferite săli de atletism, compoziţia tartanului sau coritanului este diferită. În această situaţie fiecare sportiv în funcţie de compoziţia materialului pe care s-a pregătit acasă va reacţiona diferit. Acestea sunt atitudini de tip efector – operaţional. - Atitudinile pot fi recunoscute numai în timpul unei activităţi specifice (antrenamentul în cazul nostru) - sub forma stărilor de preparaţie (anticipative, evaluative). Aceste atitudini se manifestă prin felul în care sportivii ştiu să-şi facă exerciţiile de la încălzire, ştiu să se comporte în concurs indiferent dacă pierd sau câştigă. Acestea sunt atitudinile precompetiţionale şi competiţionale. - Atitudinile nu sunt rigide şi imobile. Aceasta este cauza pentru care la începutul antrenamentului de înalt nivel (cu juniorii) nu este posibil să determinăm cu certitudine atitudinea sportivilor până la vârsta maximei prestaţii în performanţă. Sportivul se autoevaluează, evaluează coechipierii, adversarii, publicul, arbitrii etc. Acestea sunt atitudini evaluative. – Se manifestă ca atitudini faţă de echipă, faţă de antrenament, de adversari, de sine etc. „Principalele trăsături de voinţă ale caracterului sunt: orientarea spre scop, consecvenţa, hotărârea, dârzenia, stăpânirea de sine, independenţa, disciplina, curajul”56. Acestea sunt - atitudini ca expresie a structurii caracterului. Atitudinea reprezintă componenta fundamentală a caracterului. Atitudinile se exprimă în preferinţele pentru anumite activităţi, ele sunt însoţite de motive. În funcţie de această atitudine va avea rezultate bune sau slabe. În strânsă legătură cu atitudinea este motivaţia. Sunt decizii determinate de convingeri, comportamente, concepţii şi preferinţe pentru anumite activităţi. în sport întâlnim: a) atitudini ca expresie a caracterului ele se manifestă ca atitudini faţă de mişcare, de sport, de antrenament, faţă de echipă, de adversari, de sine etc; b) atitudini operaţionale acestea depind de experienţa sportivului, sunt preferinţe la diverşi stimuli şi diferite situaţii; c) atitudinile cognitive, de cunoaştere, se manifestă ca stări de prevedere, de aşteptare, de cunoaştere a adversarului, fundamentează gândirea tactică; d) atitudinile evaluative constau în aceea că individul evaluează partenerii, adversarii, arbitrii, publicul, etc. şi chiar se autoevaluează; e) atitudinile precompetiţionale sunt anticipative, evaluative, sub forma stărilor de preparaţie, unde preparaţia motrică are o importanţă majoră, celelalte, care privesc latura afectivă sau intelectuală, au rolul de susţinere, stimulare şi reglare a comportamentului motor. 4.4. Ambianţa Ambianţa în sport este reprezentată de mediul material şi social care înconjoară sportivul, căruia îi cere să se adapteze unui sistem complex, denumit în cazul nostru performanţa sportivă. Condiţiile ambientale, constituite într-un complex de stimuli pozitivi sau negativi, influenţează performanţa sportivă şi sunt matreializate prin mediul social, familia şcoala şi mediul sportiv. Mediul social, constituit din totalitatea relaţiilor sociale, instituţii, organizaţii, cluburi, asociaţii, federaţii, factori culturali, valori sociale etc, prezintă cea mai mare influenţă asupra dezvoltării personalităţii sportivului. Familia, şcoala, mediul sportiv (echipa, clubul, grupa) influenţează performanţa sportivă. Foarte important pentru relaţiile în cadrul echipelor sportive este capacitatea subiecţilor de a se autoanaliza şi autoevalua în mod obiectiv, ceea ce determină atitudinea faţă de realitate. Ambianţa este reprezentată de mediul în care sportivul îşi desfăşoară activitatea cum ar fi: - familia. Atitudinea familiei este foarte importantă. Prezenţa membrilor familiei: mama, tata, fraţii la concursuri sau antrenamente poate fi pozitivă sau negativă. Unor sportivi le place să-i aibă pe cei apropiaţi lângă ei, altora nu. Majoritatea sportivilor le place să aibă suport psihic din partea familiei;

56

Epuran, M., (1983) – Psihologia educaţiei fizice ., Vol III, IEFS Bucureşti, pg., 136.

- şcoala. Legătura cu şcoala este foarte importantă. De obicei un sportiv bun este şi un elev bun. Dacă un elev nu are rezultate bune la învăţătură trebuie să se concentreze în acelaşi timp şi la şcoală pentru a trece clasa şi la antrenament; - mediul sportiv – se referă la echipa din care sportivul face parte, ce motivaţie are fiecare component al echipei şi cum vede fiecare component performanţa şi viaţa sportivă; - anturajul – prietenii care nu fac neapărat parte din echipă, pot influenţa în mare măsură comportamentul şi pot fi de multe ori hotărâtori în performanţa maximă a fiecărui sportiv în parte; - relaţia cu mass-media este foarte importantă ca imagine a sportivului. Reacţiile din presă pot influenţa performanţele sportivului. Dacă imaginea este favorabilă sportivului, acesta poate să meragă mai departe şi să lupte pentru a câştiga. Dacă imaginea este nefavorabilă atrage după sine o serie de frustrări şi stări conflictuale ale sportivului. - relaţiile cu suporterii – după cum ştim de multe ori un meci poate fi câştigat în ultimele secunde. Galeria şi suporterii sunt importanţi ca suport psihologic şi de aceea relaţiile cu ei trebuie să fie optime.

Cap V DEZVOLTARE FIZICĂ ŞI COORDONATELE FITNESS –ULUI 5.1. Definirea categoriilor de creştere şi dezvoltare fizică 5.2. Caracteristici - Categorii de indici pentru dezvoltarea fizică 5.3. Coordonatele fitness-ului 5.1. Definirea categoriilor de creştere şi dezvoltare fizică Creşterea fizică este nivelul cantitativ al indicilor somatici ai individului, rezultat cumulativ al factorilor ereditari şi de mediu, având un caracter predominant natural. Creştere fizică (noţiunea superioară – morfologic) – înţelesul principal = nivelul cantitativ al indicilor somatici ai individului, rezultat cumulativ al factorilor ereditari şi de mediu predominant natural.57 Physical growth (generic notion – morphology) - principal meaning = the quantitative level of the individual’s somatic indexes, a cumulative result of the hereditary factors and of the natural predominant environment. Dezvoltarea fizică / Corpul omenesc58 - comparaţie între scheletul la adult (stânga) şi a copilului nou –născut (dreapta, creat la aceeaşi scară). Durează câteva luni până când scheletul poate susţine membrele unui copil. Dezvoltarea fizică este rezultatul precum şi acţiunea îndreptată spre influenţarea creşterii corecte şi armonioase a organismului uman, concretizată în indici morfologici (somatici) şi funcţionali, cantitativi şi calitativi, cât mai apropiaţi de valorile caracteristice organismului sănătos, la vârste diferite. Dezvoltarea fizică este nivelul calitativ al indicilor somatici ai individului, rezultat cumulativ al factorilor ereditari şi de mediu natural şi predominant social, în care practicarea exerciţiilor fizice are un rol însemnat. Dezvoltare fizică (noţiunea superioară – morfologic) – înţelesul principal = nivelul calitativ al factorilor somatici ai individului, rezultat cumulativ al factorilor ereditari de mediul natural predominant social în care practicarea exerciţiilor fizice are un rol însemnat.59 Physical development ( generic notion – morphology ) - principal meaning = the qualitative level of the individual’s somatic indexes, a cumulative result of hereditary factors and of the natural and socially predominant environment where the physical exercises practice is playing an important part.
57 58

Alexe,N., şi colab.(1974) – Terminologia educaţiei fizice şi Sportului, Bucureşti, Edit. Stadion, pg., 144. Enciclopedia Marshall Cavendish (2004) – „Arborele lumii” Corpul omenesc / Dezvoltare fizică, pg., 42. 59 Alexe,N., şi colab.(1974) –op.citate, pg., 145.

Obiective: ■ Realizarea armoniei între cele două categorii de indici: somatici (morfologici) şi funcţionali (fiziologici). ■ Realizarea armoniei, proporţionalităţii în cadrul fiecărei categorii de indici. ■ Menţinerea unui tonus muscular optim. ■ Obţinerea şi menţinerea unei atitudini corporale, globale şi segmentare, corecte, în desfăşurarea diverselor acte motrice. ■ Prevenirea şi după caz, corectarea tuturor atitudinilor fizice deficiente şi a unor deficienţe fizice de grad uşor şi mediu. ■ Optimizarea marilor funcţii ale organismului şi în mod special a funcţiei respiratorii. 5.2. Caracteristici - Categorii de indicatori pentru dezvoltarea fizică 5.2.1. Indicatori somatici( morfologici): se văd, se observă cu ochiul liber, se obţin prin măsurători: talia, greutatea., perimetre şi diametre la diferite niveluri, lungimea segmentelor. Aceşti indici se pot urmări în structura următoarelor sisteme pe care le vom descrie mai jos: Sistemul osos (I): este alcătuit din oasele şi articulaţiile. În absenţa oaselor corpul ar fi lipsit de formă. Articulaţiile permit mişcarea. Articulaţiile : reprezintă legătura dintre oase = articulaţie Sistemul muscular II: muşchii somatici scheletici reprezintă ţesuturile prezente în jurul oaselor. Ei acţionează asupra oaselor, determinând mobilizarea lor. 5.2.2. Indiatori funcţionali (fiziologici) sunt motorul organismului, nu se observă cu ochiul liber. Se pun în evidenţă cu mijloace specifice de investigaţie privind: frecvenţa cardiacă, frecvenţa respiratorie, capacitatea vitală, tensiunea arterială60. Aceşti indici pot fi urmăriţi în structura următoarelor sisteme: nervos, circulator, respirator. Sistemul nervos (III): encefalul, măduva spinarii şi reţeaua de nervi cranieni şi spinali. Sistemul nervos a). somatic – care asigură unitatea organism – mediu. Sistemul nervos b). vegetativ – unitatea funcţională a organismului. Sistemul nervos îndeplineşte 2 funcţii a). de conducere – aferente şi eferente, căi ale sensibilităţii şi motricităţii; b). reflexă. Sistemul circulator (IV): Alcătuit din sistemul cardiovascular şi cel limfatic Sistemul cardiovascular: sângele, inima şi vasele sanguine (artere, capilare, vene). Funcţia sa constă în alimentarea organismului cu hrană şi oxigen şi în îndepărtarea compuşilor reziduali. Sistemul limfatic : este un alt sistem, de vase, al corpului care transportă limfa. Funcţionând în strânsă legătură cu sistemul circulator, el asigură un serviciu vital secundar de transport, scurgere şi regenerare.61 Sistemul respirator (V): plămânii şi căile respiratorii. Are rolul de a prelua oxigenul din atmosferă şi elimină dioxidul de carbon. O a doua grupă de sisteme este: endocrin (hormonal), digestiv, excretor, limfatic. Sistemul hormonal (VI): un set de glande care secretă hormoni. Aceşti compuşi chimici participă la controlul proceselor de creştere şi metabolism ce se desfaşoară în organism. Sistemul digestiv ( VII): tubul digestiv şi glandele anexe. Rolul lui este de a descompune alimentele în compuşi necesari pentru obţinerea de energie şi pentru creşterea şi regenerarea organismului. Sistemul excretor (VIII): rinichii. Alte organe: plămânii, tegumentul, ...... Funcţia sa constă în îndepărtarea (excreţia) reziduurilor din organism. De exemplu, prin respiraţie se elimină dioxidul de carbon. Noi adăugăm aici şi pielea., care prin transpiraţie îndeplineşte un rol de excreţie şi de eliminarea a toxinelor. I. Sistemul osos
60

Filip, C-tin., şi colab. (2000) –Pregătire sportivă teoretică, ghid metodologic de aplicare a programei şcolare, Ministerul Educaţiei Naţionale, Cosiliul Naţional pentru Curriculum, Bucureşti, pg. 14. 61 Enciclopedia Marshall Cavendish (2004) – „Arborele lumii” Corpul omenesc / Sistemul limfatic, pg., 43.

Sistemul osos alcătuieşte scheletul format din oase şi articulaţii şi este structura de bază ce susţine corpul uman. Oasele oferă un suport rigid ţesuturilor moi ale corpului şi formează pârghii ce se mişcă cu ajutorul contracţiilor musculare. Totalitatea oaselor din corp (aproximativ 206 – 230 la număr), legate între ele prin articulaţii, formează scheletul corpului. El reprezintă partea pasivă a aparatului locomotor. Forma, structura şi modul de legatură a oaselor corpului uman reprezintă expresia adaptării la (postura bipedă) şi locomoţie. Raportată la principalele regiuni ale corpului, distingem: scheletul capului, scheletul trunchiului şi scheletul membrelor. Oasele membrelor unui individ adult, predomină oasele lungi care au următoarea alcătuire. Capetele osului se numesc epifiză şi corpul diafiză. Corpul osului este alcătuit din periost, ţesut osos compact şi canalul medular. Capetele oaselor conţin ţesut compact la exterior cu cartilaj articular şi ţesut spongios în interior. - cartilaj alb, neted şi alunecos. Protejează regiunile terminale ale osului; - ţesut osos compact dur şi rezistent. Este alcătuit din fibre cimentate cu săruri de calciu; - canal medular umplut cu o materie moale şi galbenă numită măduvă; - periost o teacă fibroasă rigidă care acoperă integral osul, cu excepţia regiunilor terminale. - ţesut osos spongios dur, uşor şi rezistent. Compus din fibre şi săruri de calciu. În unele ţesuturi osoase spongioase, spaţiile sunt umplute cu măduvă roşie cu rol în formarea celulelor sanguine. a. Scheletul capului este alcătuit din neurocraniu, care adăposteşte encefalul, şi viscerocraniu, care formează oasele feţei şi conţine segmentele periferice ale unor analizatori şi segmentele iniţiale ale sistemelor respirator şi digestiv. La alcătuirea neurocraniului iau parte 8 oase: patru neperechifrontal şi etmoid, sfenoid şi occipital, şi două perechi- temporale şi parietale. b. Scheletul trunchiului este alcătuit din coloana vertebrală şi 12 perechi de coaste. c. Coloana vertebrală susţine părţile componente ale corpului, permite aplecarea şi rotirea trunchiului şi protejează măduva spinării. Este alcătuită din 33 de vertebre d. Coastele Diferitele forme ale oaselor - Oasele au conformaţii şi dimensiuni variate. - Oasele lungi sunt alcătuite din diafiză, epifiză şi un canal central. Exemple: humerus, femur, radius, ulna, metacarpiene, falange. - Oasele scurte sunt mici, uşoare şi foarte rezistente. Exemple: carpiene şi tarsiene. - Oasele late au o suprafaţă mare Exemple: oasele craniului şi scapula. - Suprafaţa scapulei trebuie să permită, inserarea mai multor muşchi. - Craniul trebuie să fie mare pentru a proteja creierul. - Oasele neregulate au forme speciale care corespund funcţiei exercitate. Exemple - patela şi vertebrele. Articulaţiile sunt o componentă a sistemului osos care face legătura între oase. Majoritatea articulaţiilor sunt mobile, permiţând mişcarea oaselor. Articulaţiile sunt alcătuite din: • cartilaj - la articulaţii, oasele sunt învelite într-un cartilaj foarte rezistent. Acesta este un ţesut de legătură, alcătuit din celule şi fibre, fiind foarte rezistent. Cartilajul ajută la reducerea frecării datorate mişcarii oaselor; • membrana sinovială – este un ţesut care înconjoară articulaţia închizând-o într-o capsulă. Membrana sinovială secretă lichid sinovial pentru lubrifierea articulaţiei; • ligamentele – sunt puternice reprezentate prin benzi dure, elastice de ţesut de legatură. Ele înconjoară articulaţia pentru a o susţine şi a-i limita mişcările; • tendoanele - sunt un alt tip de ţesut de legatură, care leagă fiecare parte a articulaţiei de muşchii care îi controlează mişcarea; • burse - săculeţe umplute cu fluid situate între oase, ligamente sau alte structuri adiacente care ajută la reducerea frecării datorită mişcării.

fluid sinovial - un lichid clar, lipicios secretat de membrana sinovială; menisc - o bucata curbata de cartilaj pe care o găsim la genunchi şi alte articulaţii. Exemple: articulaţia şoldului şi articulaţia genunchiului. Tipuri de articulaţii: Există mai multe tipuri de articulaţii. Ele sunt clasificate în funcţie de structura şi posibilităţile lor de mişcare. Articulaţiile care nu se mişcă sunt numite "fixe". Anumite articulaţii se mişcă foarte puţin, cum ar fi vertebrele. Exemple de articulaţii: - articulaţiile sferice - la umăr şi şold - permit mişcări înainte, înapoi, lateral şi de rotaţie; - articulaţiile de tip "balama"- la degete, genunchi şi coate- permit numai mişcări de îndoire şi îndreptare; - articulaţiile de tip "pivot"- articulaţiile gâtului - permit mişcări limitate de rotaţie; - articulaţiile elipsiodale - la încheietura mâinii- permit toate tipurile de mişcări mai puţin cele de pivotare. II. Sistemul muscular Muşchii sunt un ţesut care înconjoară oasele. Ei acţionează asupra oaselor, determinând mobilizarea lor. Orice mişcare a corpului este dependentă de muşchi. Ei acţionează prin scurtare sau contracţie. Muşchii sunt organele active ale aparatului locomotor. Există trei tipuri de muşchi: involuntari, voluntari şi cardiac: 1. Involuntari – funcţionează independent, fără a necesita o comandă conştientă. - sunt numiţi muşchi netezi; - sunt prezenţi în pereţii organelor interne: stomac, intestine precum şi în artere; Când musculatura pereţilor arteriali se contractă, sângele înaintează în vasul sangvin. Când musculatura din peretele intestinal se contractă alimentele sunt împinse în lungul tractului digestiv. 2. Voluntari – ataşaţi de oase (reprezintă carnea roşie de pe oase); - acţionează ca urmare a unei comenzi conştiente, de exemplu când vrem să alergăm sau să sărim; - sunt numiţi şi muşchi striaţi sau scheletici; Muşchii care determină mişcările oaselor, în timpul exerciţiilor fizice, sunt muşchii voluntari. Cei mai importanţi muşchi voluntari ai corpului sunt: 1. Deltoizi (3 muşchi) - ridică braţele înainte, înapoi şi lateral de la nivelul umărului; 2. Biceps – îndoaie braţul de la nivelul cotului; 3. Abdominali (4 muşchi) – retrage abdomenul, flectează coloana vertebrală permiţând aplecarea trunchiului spre înainte; 4. Cvadriceps (4 muşchi) – realizează extensia piciorului la nivelul genunchiului şi îl menţine extins când stăm în picioare; 5. Pectorali (2 muşchi) – ridică braţele de la nivelul umerilor, aduce braţele în faţa pieptului; 6. Dorsal mare – coboară braţele de la nivelul umerilor, aduce braţele în spate; 7. Trapez – susţine şi roteşte umerii, mişcă capul în spate şi lateral; 8. Triceps brahial – Extinde braţele de la nivelul articulaţiei cotului; 9. Fesieri (3 muşchi) – trage piciorul în spate de la nivelul şoldului şi îl ridică lateral; 10. Biceps femural (3 muşchi)– flectează piciorul de la nivelul genunchiului; 11. Gastrocnemian – extinde muşchii gleznei, permiţând ridicarea în vârful picioarelor. Principalele grupe de muşchi o Muşchii capului: • Muşchii mimicii (cutanaţi), frontali şi occipitali; • Muşchii din jurul orificiilor nazale şi bucale, constrictori şi dilatatori; • Muşchii masticatori. o Muşchii gâtului şi cefei: • Pielos al gâtului; • Sternocleidomastoidieni; • Hioidieni.

• •

o Muşchii trunchiului:
• Pe faţa posterioară a trunchiului sunt muşchii trapezi, marii dorsali şi muşchii şanturilor vertebrale (în plan profund); • Pe faţa antero-laterală sunt muşchii toracici (pectorali, dinţaţi, intercostali) şi abdominali (drepţi şi oblici); • Prin contracţie, muşchii abdominali participă la defecaţie, micţiune şi expiraţie; • Între torace şi abdomen se găseşte muşchiul diafragmă care este boltit spre torace. o Musculatura membrelor superioare: • Muşchii de pe centura scapulară; • Muşchii membrului propriu-zis: braţ (biceps, triceps), antebraţ (flexor şi extensori ai mâinii, pronatori şi supinători), muşchii mâinii. o Musculatura membrelor inferioare: • Muşchi de pe oasele centurii pelviene (fesierii); • Musculatura membrului propriu-zis: musculatura coapsei (cvadricepsul, croitorul, aductorul, bicepsul femural), musculatura gambei (muşchii gambei extensori ai piciorului, pronatori supinători, iar posterior se găseşte tricepsul sural. 3. Muşchiul Cardiac – alcătuieşte pereţii inimii - funcţionează fără întrerupere, pe toată durata vieţii - este şi involuntar şi striat - are un sistem propriu de alimentare cu sânge Când se contractă el pompează sângele în afara inimii, în întreg corpul. În desenele de mai jos se pot urmări principalii muşchi scheleltici cu vedere din faţă şi vedere din spate.62 Detalii privind exerciţiile de antrenament muscular Detalii privind muşchii scheletici Din ce sunt alcătuiţi?  Muşchiul scheletic conţine: - fascicule de celule numite fibre musculare; - nervi care transportă mesaje de la, în şi spre creier.  Un muşchi se contractă când mesajele de la creier sunt conduse prin nervi spre fibre, determinând scurtarea acestora.  Muşchiul se relaxează când mesajele comandă revenirea fibrei la lungimea iniţială. Cum se produce mişcarea?  Originea reprezintă locul de fixare al muşchiului pe osul fix.  Inserţia este locul de fixare pe osul mobil. În mpul contracţiei inserţia se deplasează spre origine.  Muşchiul acţionează de obicei, la nivelul articulaţiilor. Un capăt este ataşat de os fix, celălalt de un os mobil.  Când muşchiul se contractă el deplasează osul mobil.  Muşchii lucrează în perechi sau în grupuri. Ei lucrează în perechi pentru că un muşchi poate doar ori să tragă ori să împingă.(vezi la handbal – la arunacrea la poartă – care muşchi lucrează?)  De exemplu: Bicepsul şi tricepsul lucrează împreună, aceasta este numită acţiune musculară antagonistă.  Muşchiul care se contractă sau se scurtează este numit agonist
62

Enciclopedia Marshall Cavendish (2005) – „Arborele lumii” Corpul omenesc / Muşchii pg., 9-10.

 Muşchiul care se relaxează este antagonist  Muşchii care se contractă simultan cu agonistul pentru a susţine mişcarea se numesc
sinergici Tendoanele Sunt benzi sau corzi albe flexibile. Un capăt este înglobat în periost asigurând o bună fixare. Tonusul muscular Reprezintă starea de contracţie parţială (semicontracţie), chiar în stare de repaus muşchii sunt contractaţi. Fără acest tonus muscular corpul s-ar prăbuşi. În contracţia parţială, grupuri de fibre se contractă pe rând, în acest fel muşchii nu obosesc. Fibre cu contracţie rapidă şi lentă Toţi muşchii au un număr de fibre cu contracţie rapidă cât şi fibre cu contracţie lentă – acest raport depinde de influenţa genetică şi de sportul practicat. Fibrele cu contracţie rapidă  se contractă puternic, rapid  obosesc repede.  sunt utile în activităţi care implică declanşare bruscă de forţă. De exemplu: alergările de sprint din atletism sau de la sanie sau bob şi ridicarea greutăţilor (haltere), salturile la gimnastica artistică, şutul la fotbal Fibrele cu contracţie lentă  se contractă cu mai puţină forţă,  nu obosesc uşor  sunt utile în activităţi care implică rezistenţă. Combinaţia ….  variază de la muşchi la muşchi şi de la persoană la persoană  este moştenită şi nu poate fi schimbată. Ambele tipuri de fibre pot fi antrenate pentru a lucra mai bine. De exemplu: Exerciţiile aerobe pentru fibrele lente şi anaerobe pentru fibre rapide.  poate afecta performanţa. Un procent mare de fibre rapide în musculatura piciorului reprezintă un avantaj pentru sprinteri. III. Sistemul nervos Sistemul nervos recepţionează, transmite şi integrează informaţiile din mediul extern şi intern, pe baza cărora elaborează răspunsuri adecvate, motorii şi secretorii. Prin funcţia reflexă, care stă la baza activităţii sale, sistemul nervos contribuie la realizarea unităţii funcţionale a organismului şi a echilibrului dinamic dintre organism şi mediul înconjurător. Sistemul nervos, unitar ca structură şi funcţie, este subîmpărţit în: • sistemul nervos al vieţii de relaţie (somatic), care asigură echilibrul organismului cu condiţiile variabile ale mediului; • sistemul nervos al vieţii vegetative, care reglează permanent activitatea organelor interne. IV. Sistemul cardiovascular Componentele sistemului cardiovascular sunt: inima, vasele de sânge şi sângele. Toate formează aparatul circulator. Rolul său este de a conduce oxigenul, substanţele hrănitoare şi alte substanţe prin organism. O schemă a aparatului circulator este prezentată – vezi desenul de mai sus

 Inima este o pompă dublă : aspiro - respingătoare
 Partea dreaptă pompează sângele spre plămâni pentru a fi oxigenat, iar partea stângă pompează sângele oxigenat spre restul corpului.  Vasele de sânge:  Arterele transportă sângele oxigenat de la inimă spre corp. Aorta este cea mai mare arteră.  Venele transportă sângele spre inimă.  Venele pulmonare transportă sânge oxigenat.

 Artera pulmonară este singura arteră care transportă sânge dezoxigenat.  Reţineţi sensul fluxului sangvin: D > plămâni > S (circulaţia mică)
S > corp > D (circulaţia mare) unde S = partea stângă a inimii  Etapele 1-3 se repetă ciclic şi reperezintă un ciclu cardiac  O bătaie a inimii este un ciclu complet  Frecvenţa cardiacă este numărul de bătăi pe minut  Debitul sitolic este volumul de sânge pompat de ventriculi cu fiecare sistolă şi are valoare de 70- 90 ml sânge, la o frecvenţă de 70 bătăi / minut.  Debitul cardiac reprezintă cantitatea de sânge pompată de inimă în circulaţie în decurs de un minut.  Debitul cardiac = debitul sistolic x frecvenţă cardiacă pe minut şi are valori în jur de 4 -5 l, la o frecvenţă de 70 bătăi / minut. În efortul sportiv debitul cardiac creşte rapid până la 30 – 40 l şi revine la normal după încetarea efortului.63 Sistemul circulator este format din inimă, vasele sangvine şi limfatice care alcătuiesc o unitate funcţională coordonată şi permanent adaptată nevoilor organismului. Inima este un organ musculos, cavitar, tetracameral, care pompează ritmic în artere sângele pe care îl primeşte prin vene. Deşi la om cântăreşte aproximativ 300 g şi are mărimea pumnului unui adult, inima efectuează o activitate uriaşă, zilnic contractându-se de peste 100.000 de ori şi pompând peste 7.200 de l de sânge. Secţionând inima, se constată că este construită din două atrii şi două ventricule, separate complet prin septurile interatrial şi iterventricular. Fiecare atriu comunică cu ventriculul respectiv prin orificiile atrio-ventriculare prevăzute cu valve, care se deschid doar într-un anumit sens, spre venticule: stâng (biscupidă) şi drept (triscupidă) Structura histologică a inimii. Inima este alcătuită din trei straturi concentrice: endocard, miocard şi epicard. Endocardul este constituit dintr-un endoteliu situat pe o membrană bazală ce se continuă cu stratul subendotelial, format din fibre colagene, fibre de reticulină, fibre elastice, rare celule conjuctive şi numeroase terminaţii nervoase senzitive. http://www.seeeducoop.net Miocardul este constituit din fascicule de fibre musculare cardiace, orientate circular în peretele atriilor, şi din fibre oblic-spiralate în ventricule. În peretele inimii. În afara celulelor miocardice, mai există celule specializate în generarea şi conducerea impulsulilor de contracţie acestea constituie ţesutul excitoconductornodal. Epicardul este o membrană epitelio-conjuctivă subţire ce acoperă suprafaţa cardiacă şi constituie foiţa viscerală a pericardului. Vezi desen 64Între foiţele pericardului se găseşte cavitatea pericardică cu o lamă subţire de lichid, care favorizează alunecarea în timpul activitaţii cardiace. Vascularizaţia inimii, extrem de bogată este asigurată de cele două artere coronare care se desprind de la originea aortei şi se împart în ramuri care nu se anastomozează între ele. Obstrucţia unei coronare sau a ramurilor sale provoacă necroza teritoriului cardiac deservit. Inervaţia extrinsecă a inimii este realizată prin fibre vegetative simpatice şi parasimpatice formând plexul cardiac. Fibrele simpatice provin din ganglionii paravertebrali cervicali şi exercită efecte stimulatoare asupra miocardului şi vasodilatatoare coronariene. Fibrele parasimpatice provin din nervii vagi, enervează predominant nodulii sinoatrial şi atrioventricular şi au ca efect diminuarea activitaţii cordului. Proprietăţile muşchiului cardiac: Miocardul, care din punct de vedere structural este un muşchi striat, are proprietăţi comune cu muşchii striaţi, dar şi o serie de proprietăţi caracteristice. - Ritmicitatea este proprietatea cordului de a se contracta succesiv ca urmare a impulsurilor contractile generate de nodul sinoatrial. Aceste impulsuri sunt urmarea unor modificări metabolice care au loc în sistemul excitoconductor. -Conductibilitatea este proprietatea miocardului în special a ţesutului nodal de a conduce unde de
63

Kory – Mercea Marilena (2003) – Elemente de fiziologie generală, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj – Napoca, pg., 22-23. 64 http://www.see-educoop.net

contracţie de la nivelul nodului sinoatrial în întreg cordul. - Excitabilitatea este proprietatea miocardului de a răspunde printr-o contracţie la stimuli adecvaţi - Contractibilitatea este proprietatea miocardului de a se contracta atunci când este stimulat adecvat. Contracţiile miocardului se numesc sistole, iar relaxările diastole. Transportul sângelui în corp: 1. Inima pompează cu presiune mare sângele în artere. 2. Artera: pereţii sunt alcătuiţi din muşchi netezi şi ţesut elastic.Ei se dilată, când sângele este pompat în arteră, apoi se contractă, împingând sângele în circulaţie. 3. Artera se ramifica în alte ramuri mai mici numite arteriole. 4. Arteriolele se ramifică în vase şi mai mici numite capilare. Pereţii subţiri ai capilarelor permit substanţelor nutritive şi oxigenului să treacă spre celulule corpului, iar dioxidului de carbon şi produşilor reziduali să intre în vas. 5. În continuare sângele circulă prin tuburi mai mari, numite venule.El a cedat oxigenul este dezoxigenat. 6. Din venule, sângele trece în vene care îl trasportă, înapoi spre inimă. Din ce este alcătuit sângele: Plasmă – este un lichid galben format din apă + substanţe dizolvate (glucoză şi alţi nutrienţi pentru celule, hormoni, dioxid de carbon de la celule. Serul este plasmă fără factorii coagulării. Vezi desen 65 – “Unde sunt produse celulele sanguine “ Eritrocite ( globule roşii sau hematii) cu rol în transportul oxigenului. Hemoglobina din hematii se combină cu oxigenul . Hematiile sunt de ordinul milioanelor în fiecare picătura de sânge. Leucocite - globule albe cu rol în apărare. Mult mai puţine decât eritrocitele, în unele afecţiuni numărul lor este crescut. Există mai multe tipuri de leucocite: cele care sintetizează anticorpi compuşi care omoară germenii; şi cele care traversează peretele capilarelor, înconjoară germenul şi îl digeră. Trombocite - plăcuţe sanguine, cu rol în coagulare. Acestea sunt fragmente celulare. Se aglutinează la nivelul plăgilor şi stimulează formarea unor structuri fibrilare subţiri. Eritrocitele sunt capatate între aceste fibre şi se formează cheagul de sânge. Acesta se trasformă în crustă. V. Sistemul limfatic 66 Sistemul limfatic este compus din vase limfatice, care încep printr-o reţea de capilare limfatice, organe şi ţesuturi limfatice specializate, incluzând timusul, splina şi amigdalele.Vasele limfatice – cele mai mici numite capilare limfatice – sunt dispuse alături de artere şi vene. Ele adună din ţesuturi surplusul de lichid, cunoscut sub numele de limfă. „Limfa este un lichid incolor uşor alcalin din sistemul lacunar şi din vasele limfatice, care are rolul de transport între sânge şi ţesuturi” (Mic dicţionar enciclopedic) Pereţii capilarelor sunt foarte subţiri şi permeabili, astfel încât moleculele şi particlulele mari, incluzând bacteriile, care nu pot pătrunde în capilarele sanguine, sunt transportate prin limfă. Sistemul nostru limfatic este complementar sistemului de circulaţie a sângelui, dar complet separat de acesta şi funcţionează în moduri complet diferite. Muşchii prin care trece sistemul limfatic se contractă pentru a menţine circulaţia limfei. Capilarele limfatice se unesc şi formează vasele limfatice. Ele se adună în ganglionii limfatici, de la care pleacă venele limfatice, care se varsă în marea venă limfatică şi în canalul toracic, prin intermediul cărora limfa ajunge din nou în circulaţia venoasă. Există două vase limfatice mari: ductul limfatic drept şi ductul toracic. Ductul limfatic drept aduce limfa adunată din jumătatea superioară a părţii drepte a corpului, iar ductul toracic aduce limfa din cealaltă parte a corpului. Compoziţia limfei depinde de locul unde se află în reţea. De exemplu, vasele limfatice care canalizează membrele, conţin surplusul de lichide necesare pentru organism, fiind bogată în proteine. „În schimb limfa din intestine conţine multă grăsime, numită chil, pe care a absrobit-o din intestine în timpul digestiei”67. Această limfă este de culoarea laptelui. Limfa suferă în timpul digestiei o serie de transformări devenind lichid lăptos, opalescent, datorită încărcării cu grăsimi la niveleul vilozităţilor intestinale – din cauza absorbţiei.
65 66

Enciclopedia Marshall Cavendish (2005) – „Arborele lumii” Corpul omenesc / Sângele , pg., 36. Enciclopedia Marshall Cavendish (2005) – „Arborele lumii” Corpul omenesc / Sistem limfatic , pg., 43. 67 Enciclopedia Marshall Cavendish (2005) – op. citate., pg., 43-44.

Pe lângă faptul că ajută la menţinerea unui volum constant de sânge, limfa contribuie şi la transportul substaţelor nutritive prin corp. „Căile limfatice au pe lângă rolul de absorbţie a grăsimilor şi cel de a absorbi o serie de substanţe introduse accidental (toxine, microbi) sau în scopuri terapeutice (injecţii)”68. Ganglionii limfatici interpuşi opresc aceste substanţele străine. Cea mai importantă funcţiei a limfei este combaterea infecţiilor. În diferite puncte ale reţelei, vasele limfatice se unesc cu un nod de ţesut cunoscut sub numele de glandă limfatică (ganglioni limfatici). De aici, limfocitele celulele albe ale sângelui, care combat infecţiile pornesc prin tot corpul prin intermediul vaselor sanguine şi limfatice. În glandele limfatice bacteriile şi alte particule străine, care sunt prezente în limfă şi trec prin aceste glande, sunt filtrate şi distruse. Când iese din glande, limfa conţine limfocite şi anticorpi. Când avem o infecţie, glandele limfatice ni se pot umfla şi pot deveni dureroase, încercând să lupte împotriva organismelor străine şi a celulelor albe ale sângelui, distruse de infecţie. VI. Sistemul respirator Sistemul respirator şi schimbul de gaze Căile respiartorii: nasul, faringele, traheea, bronhiile şi plămânii formează sistemul respirator. (vezi desen) 69Rolul său constă în aportul de oxigen pentru miliardele de celule ale corpului şi eliminarea dioxidului de carbon. Respiraţia este o funcţie vitală a organismului, care nu poate stoca oxigenul, dar are nevoie de aportul continuu al lui pentru un număr mare de reacţii biochimice. Reacţiile de combustie din interiorul celulelor asigură degradarea alimentelor şi producerea de energie. Aparatul respirator este alcătuit din : • căile respiratorii- organe care au rol în vehicularea aerului; cavitatea nazală şi faringele formează căile respiratorii superioare, iar laringee, traheea şi bronhiile - căile respiratorii inferioare. • plămânii, organe la nivelul cărora are loc schimbul de gaze (oxigen şi dioxid de carbon). Căile respiratorii ( vezi desen mai jos)70 Cavitatea nazală – primul segment al căilor respiratorii. Ea este divizată de septul nazal în două cavităţi simetrice numite fose nazale. Fosele nazale se afla parţial în piramida nazală care are rol estetic şi de protecţie. Faringele - al doilea organ al căilor respiratorii, este un organ cu dublă funcţie, respiratorie şi digestivă. Laringe –este organul fonator în cadrul sistemului respirator. Laringele este situat în partea anterioară a gâtului, sub osul hioid, deasupra traheei, proeminând sub piele. El reprezintă organul fonator în cadrul sistemului respirator. Are un schelet cartilaginos, format din trei cartilaje neperechi (cartilajul tiroid, cricoid, epiglotic) şi trei perechi (cartilajele aritonoide, corniculate şi cuneiforme) unite între ele prin ligamente sau articulaţii. La interior este căptuşit de o mucoasă care formează în cavitatea laringelui, patru plici numite corzi vocale, două superioare şi două inferioare. Traheea - este un conduct fibro cartilaginos, întins de la marginea anterioară a laringelui până la bifurcarea ei în cele doua bronhii principale. Este situată anterior de esofag. Are două segmente; cervical şi toracal. Inelele bifrocartilaginoase sunt incomplete posterior, unde se află o membrană musculabifroelastică care permite dilatarea esofagului şi înaintarea bolului alimentar în timpul deglutiţiei. La exterior se află ţesut conjunctiv, iar la interior mucoasa traheală, formată dintrun epiteliu pseudostratificat cilindric ciliat, având şi celule care secretă mucus. Bronhiile principale - Sunt două conducte fibrocartilaginoase, rezultate din bifurcarea traheei. În locul de bifurcare, în interiorul traheei se află pintenele traheal. Bronhiile principale ajung la lobul pulmonar prin care pătrund în plămân, ramnificându-se şi formând astfel arborele bronşic. Structura bronhiilor este aceiaşi cu a traheei. Vezi desen: “Gimnastica respiratorie”
68

Ulmeanu, Fl., C. (1966) – Noţiuni de fiziologie cu aplicaţii la exerciţiile fizice, Editura Uniunii de cultură fizică şi sport, pg.66. 69 http://www.see-educoop.net 70 http://www.see-educoop.net

Plămânii- reprezintă principalele organe ale sistemului respirator şi sunt situaţi în cavitatea toracică, deasupra diafragmului. Au forma unor jumătăţi de con secţionat de la vârf spre bază, masa medie a celor doi plămâni este de 1300g. Respiraţia- reprezintă una din funcţiile esenţiale ale organismelor vii în general, funcţie prin care se realizează raportul de oxigen din aerul ambiant până la nivelul celular, în paralel cu eliminarea în atmosferă a dioxidului de carbon, realizat din metabolismul celular. Această funcţie complexă se realizează cu participarea unor sisteme morfofuncţionale în mai multe etape strâns corelate, într-o strictă succesiune, iar acestea sunt: ventilaţie pulmonară, difuziunea şi schimbul de gaze la nivelul membranei alveolo-capilare, transportul gazelor în sânge şi respiraţia celulară. Vezi schiţă – de mai sus. Ventilaţia pulmonară- este procesul prin care se realizează circulaţia alternativă a aerului între mediu ambiant şi alveolele pulmonare, antrenând astfel pătrunderea aerului bogat în oxigen către alveole şi eliminarea dioxidului de carbon către exterior. Mişcările ventilatorii- circulaţia alternativă a aerului se realizează ca urmare a variaţiilor ciclice ale volumului cutiei toracice urmate fidel de mişcarea în acelaşi sens a plămânului care este solidarizat de aceasta prin intermediul foiţelor pleurale. Variaţiile ciclice ale volumului sistemului toraco-pulmonar se realizează în cursul a două mişcări de sens opus, definite ca mişcarea inspiratorie şi mişcarea expiratorie. În timpul mişcării inspiratorii are loc creşterea volumului cutiei toracice şi o creştere a volumului pulmonar. Creşterea volumului cutiei toracice se realizează ca o consecinţă a creşterii celor trei diametre ale sale anteroposterior, longitudinal şi transversal. Odată cu creşterea volumului cutiei toracice are loc o expansiune a plamânilor, favorizată de bogăţia fibrelor elastice din structura parenchimului pulmonar şi determinată de existenţa unei aderenţe funcţionale între cutia toracică şi plămân. Expansiunea plămânilor şi creşterea volumului lor în cursul inspiraţiei au drept consecinţe o scădere a presiunii aerului din interiorul plămânului, sub presiunea atmosferică (aproximativ cu 2-3 mm Hg) realizându-se astfel o diferenţă de presiune datorită căruia aerul atmosferic patrunde în interiorul plămânilor. Mişcarea expiratorie (expiraţia) reprezintă mişcarea de sens contrar inspiraţiei, în cursul căreia are loc revenirea la volumul iniţial al cutiei toracice şi al plămânului. În condiţii de repaus, expiraţia este un act pasiv ce nu necesită contracţia musculaturii respiratorii. Revenirea cutiei toracice şi a plămânului la volumul iniţial este consecinţa inspiraţiei şi care eliberează sub formă de energie cinetică energia potenţială acumulată. Volumele şi capacităţile pulmonare- în cursul mişcărilor ventilatorii, pătrund şi ies din plămâni cantităţi de aer a căror mărime este în funcţie de talia persoanei, de vârstă, de sex, de postură, etc şi a căror cuantificare poate aduce informaţii asupra integrităţii aparatului toraco-pulmonar. Evaluarea volumelor se face prin spirometrie şi mai ales prin spirografie. Spirometria se efectuează cu ajutorul spirometrelor. Spirometrele sunt de mai multe feluri: spirometre cu apă şi spirometre uscate. Volumul curent (VC) - reprezintă volumul de aer care pătrunde în plămâni, în cursul unei inspiraţii şi unei expiraţii de repaus, valoarea lui medie la persoanele adulte este de 500 ml. Volumul inspirator de rezervă (VIR) - reprezintă volumul maxim de aer ce poate fi inspirat la sfârşitul unei inspiraţii de repaus. Valoarea lui medie la adulţi este de 3000/ ml ceea ce reprezintă 60% din capacitatea vitală. Volumul expirator de rezervă (VER) - reprezintă volumul maxim de aer care poate fi expirat la sfârşitul unei expiraţii de repaus.Valoarea lui medie la adulţi este de 1200/ml, adică aproximativ 25% din capacitatea vitală. Volumul rezidual (VR)- reprezintă volumul de aer care rămâne în plămân la sfârşitul unei expiraţii maximale.Valoarea lui medie la adulţi este de 1300/ml ceea ce reprezintă aproximativ 25% din capacitatea vitală. • Capacitatea pulmonară totală (CPT), reprezintă volumul de aer cuprins în plămân la sfârşitul unei inspiraţii maxime, însumând toate volumele pulmonare menţionate.Valoarea ei variază în funcţie de talie, sex, vârstă, în medie luându-se în consideraţie o valoare de 6000 ml. • Capacitatea vitală (CV) reprezintă volumul de aer ce poate fi scos din plămân printro expiraţie forţată efectuată după o inspiraţie maximă. Ea este egală cu suma a trei volume pulmonare (VRI) + (VER) +(VR) şi are în medie o valoare de aproximativ 4700 ml., reprezentând în jur de 75%

din CPT; Capacitatea reziduală funcţională (CRF) reprezintă volumul de aer care rămâne în plămân la sfârşitul unei expiraţii de repaus. Valoarea ei se poate obţine prin însumarea VER + VR, ea reprezentând aproximativ 50% din CPT; • Capacitatea inspiratorie (CI) reprezintă volumul de aer ce poate fi introdus în plămân printr-o inspiraţie maximă care începe la sfârşitul unei expiraţii de repaus. Valoarea ei este echivalentă cu suma dintre VT şi VER şi reprezintă 50% din CPT. Debitele ventilatorii - Dacă măsurarea volumelor pulmonare conferă o serie de parametri statistici ce caracterizează sistemul toraco-pulmonar, pentru obţinerea unei informaţii legate de funcţia ventilatorie se utilizează măsura debitelor ventilatorii. Debitul ventilator de repaus (V)- reprezintă cantitatea de aer ventilat în timp de un minut în condiţii de repaus şi poate fi obţinut prin produsul dintre volumul curent şi frecvenţa oscilaţiei. Debitul ventilator maxim (Vmax)- reprezintă cantitatea de aer –maximă ce poate fi ventilată ca urmare a creşterii maximale a frecvenţei şi amplitudinii respiratorii, el poate atinge valori de până la 150l /min. la persoanele antrenate. Ventilaţia alveolară: La sfârşitul unei respiraţii de repaus, în interiorul plămânilor se află aproximativ 2500 ml aer; din aceştia doar în jur de 2350 ml participă la schimbul de gaze, aflându-se în interiorul alveolelor (aer alveolar), restul de aproximativ 150 ml este condus în căile respiratorii la nivelul cărora nu au loc schimburi de gaze, fapt pentru care acest spaţiu a fost numit spaţiu mort anatomic. Din cei 500 ml ce pătrund în plămâni în cursul unei inspiraţii de repaus, 150ml vor primeni aerul din spaţiul mort anatomic, iar restul de 350 ml se adaugă aerului alveolar. Cu alte cuvinte ventilaţia alveolară (Va) va exprima cantitatea de aer care pătrunde în plămâni dupa scăderea volumului spaţiului mort anatomic (Vsma) în timp de un minut. Va = V – Vsma x f  Aerul este introdus prin nas, unde este filtrat de către firele de păr, încălzit şi umezit de către mucus.  Cutia vocală sau laringele produce sunete necesare vorbirii.  Traheea este un tub flexibil, menţinut deschis prin inele cartilaginoase.  În plămâni traheea se ramifică în două bronhii.( vezi desen – laringe, trahee, bronhii)  Bronhiile se ramifică în tuburi mai mici numite bronhiole.  Bronhiolele se termină în mănunchiuri de mici saci cu aer, numiţi alveole. Peretele lor este atât de subţire încât permite schimbul de gaze.  Epiglota este o clapă cartilaginoasă care împiedică alimentele să pătrundă în trahee.  Plămânii sunt moi şi buretoşi. Ei se găsesc într-un spaţiu numit cavitate toracică. ( stern+ coaste+coloană vertebrală+toracală)  Membrana pleurală este un înveliş intern, lunecos al cavităţii toracice. Ea protejează plămânii pentru a nu lua contact cu coastele. Pleura viscerală acoperă plămânii.  Muşchii intercostali situaţi între coaste permit mişcările respiratorii.  Diafragma este o structură musculară aflată sub plămâni. Are rol în respiraţie. sEpară cavitatea toracică de cea abdominală. Alveolele :  În alveole au loc schimburile de gaze.  Pereţii lor sunt subţiri şi umezi favorizând trecerea oxigenului şi al dioxidului de carbon.  Mănunchiurile de alveole sunt înconjurate de capilare.  Capilarele au pereţii subţiri care permit trecerea gazelor  Fiecare alveolă este mai mică decât un grăunte de sare. Schimbul de gaze în alveole Eliminarea dioxidului de carbon 1. Sângele transportă dioxid de carbon din celule spre alveole, prin capilare. El este pompat de inimă. 2. Dioxidul de carbon traversează peretele capilar şi pătrunde în alveole. 3. Din alveole el circulă, în afara plămânilor, spre trahee. De aici este expirat.

Aportul de oxigen 4. Oxigenul din aerul atmosferic intră în plămâni şi circulă spre alveole. 5. Oxigenul traversează pereţii alveolelor şi ajunge în capilare. 6. Sângele transportă oxigenul la celulele corpului, trecând prin inimă. Detalii privind respiraţia Prin respiraţie pulmonară se captează oxigenul şi se elimină dioxidul de carbon prin membrana alveolo capilară .Nu trebuie confundată cu respiraţia la nivel celular., pătrunderea O2 în celule şi eliminarea CO2 din celule. În inspiraţie 1. Muşchii intercostali se contractă. Ei împing cutia toracică spre exterior. Astfel cutia toracică se măreşte 2. Diafragma se contractă. Aceasta determină coborârea şi aplatizarea sa, ceea ce lărgeşte şi mai mult cutia toracică. 3. Plămânii se măresc şi ei deoarece sunt ataşaţi, prin pleură, de cutia toracică. 4. Astfel, aerul este condus prin trahee în plămâni. În expiraţie - Au loc procese inverse 1. Muşchii intercostali se relaxează. Aceştia coboară coastele şi micşorează cutia toracică. 2. Diafragma se relaxează şi redevine curbată, ceea ce micşorează şi mai mult cutia toracică. 3. Plămânii comprimaţi forţează ieşirea aerului spre exterior. Modificarea compoziţiei aerului în plămâni  Aerul inspirat conţine: aproximativ 21% oxigen, aproximativ 79% azot, cantităţi mici de dioxid de carbon şi puţini vapori de apă.  Aerul expirat conţine: aproximativ 17% oxigen, aproximativ 79% azot, 3% dioxid de carbon şi mulţi vapori de apă Cât aer respirăm? Volumul curent este volumul de aer inspirat sau expirat cu fiecare respiraţie şi are o valoare normală de 0,5 litri. Frecvenţa respiratorie este numărul de inspiraţii pe minut Minutul volumului este volumul de aer respirat într-un minut Toate aceste trei cresc în timpul efortului. Pentru o persoană de 18 ani. • Volumul curent în poziţia şezând este de 0,5 litri, iar în timpul efortului este de 2,5 litri. • Frecvenţa respiratorie în poziţia şezând este de 12 respiraţii pe minut, iar în timpul efortului de 30 de respiraţii pe minut. • Minutul volum în poziţia de aşezat este de 6 litri pe minut, iar în timpul efortului de 75 litri pe minut. Minut volum = Volum curent x frecvenţa respiratorie Cât de mari sunt plămânii? Capacitatea vitală este volumul maxim de aer care poate fi inspirat după o expiraţie forţată, aproximativ 4,5 – 5 litri. Antrenamentul creşte capacitatea vitală.. Volumul rezidual este cantitatea de aer rămas în plămâni după o expiraţie forţată, aproximativ 1,5 litri. Plămânii nu pot fi complet goliţi. VI. Sistemul endocrin Sistemul hormonal este reprezentat de glandele endocrine care prin secreţia lor (hormonii) participă la controlul proceselor ce se desfăşoară în organism. (vezi desen – Sistemul endocrin – glandele endocrine)71 Glandele endocrine sunt organe formate din mai multe celule care pot secreta hormoni şi sunt localizate în diferite regiuni ale corpului alcătuind sistemul endocrin. Fiecare glanda endocrină are o funcţie specifică care contribuie la menţinerea echilibrului mediului intern şi a supravieţuirii organismului uman.
71

http://www.see-educoop.net

Glande endocrine majore sau centrii de control ai sistemului endocrin: - epifiza – glandă pineală (gr.epi – deasupra, physis – creştere) 72 - hipofiza sau glanda pituitară este principala glandă a organismului. Ea nu numai ca îşi produce proprii hormoni, dar influenţează, de asemenea, secreţia hormonală a altor glande. Glanda hipofiză se găseşte la baza creierului. Ea este conectată cu hipotalamusul printr-o tijă de ţesut nervos şi funcţionează în strânsă legătură cu această zonă a creierului. Împreună hipofiza şi hipotalamusul controlează multe aspecte ale metabolismului, înţelegând prin aceasta diferitele procese chimice al căror rol este de a menţine în funcţie fiecare parte a organismului. - hipotalamusul realizează conexiunea dintre sistemul nervos şi glandele endocrine. Una din funcţiile sale majore este cea de releu pentru impulsurile dintre creier şi alte organe cum ar fi rinichiul. Acest lucru se realizează prin intermediul unora dintre mediatorii chimici eliberaţi de celulele nervoase din creier şi, ca răspuns la stimulare, se eliberează hormoni. - suprarenalele, sunt situate imediat deasupra rinichilor, aşezate ca nişte căciuliţe pe polul superior al fiecărui rinichi. Fiecare glandă este constituită din două părţi distincte: medulară la interior şi învelişul extern, denumit cortex. Aceste zone secretă diferiţi hormoni, fiecare cu o funcţie proprie. Medulara este partea glandei care secretă adrenalina şi compusul asemanător, noradrenalina. Împreună, sunt cunoscuţi ca hormoni de “luptă şi fugă”, deoarece ei pregătesc organismul pentru efortul suplimentar cerut pentru intâmpinarea pericolului, acomodarea la stres sau rezolvarea unei sarcini dificile. - tiroida, se găseşte la nivelul gâtului, imediat înaintea laringe. Glanda are doi lobi, care se află anterior şi lateral de trahee. Cei doi lobi sunt uniţi printr-o punte mică de ţesut şi poate exista un lob central mai mic denumit piramidal. La adulţi, glanda are o greutate de aproximativ 20 gr- 30gr. Funcţia glandei este producerea hormonului tiroidian, tiroxina. Efectul global al hormonului este creşterea cantităţii de energie utilizată de celule; creşte de asemenea cantitatea de proteine prelucrate de celule. Deşi rolul exact al hormonului în interiorul celulei nu este cunoscut, el este esenţial pentru viaţă. - paratiroidele sunt patru glande mici situate în spatele glandei tiroide. Ele joacă un rol major în controlul nivelului calciului din organism. Calciul este un mineral vital, nu doar pentru că este elementul structural principal în formarea oaselor şi a dinţilor, dar şi pentru că joacă un rol central în funcţionarea muşchilor şi a celulelor nervoase. Nivelul calciului din organism trebuie menţinut în limite relativ constante, altfel muşchii îşi încetează acţiunea. Aici intervin glandele paratiroide: ele menţin un nivel stabil al calciului.73 vezi desen: „Sistemul hormonal”. - pancreasul endocrin, una din cele mai mari glande din corp, este glandă mixtă exo-endocrină. Aproape toate celulele sale au o funcţie de secreţie. El este o glandă endocrină cu secreţie de hormoni, din care insulina este cel mai important. Este, de asemenea, o glandă exocrină, ce îşi elimină secreţia în intestin (sau altă cavitate a corpului), mai degrabă decât în sânge.Pancreasul este situat transversal în partea superioară a abdomenului, anterior de coloana vertebrală, aortă şi vena cavă (artera şi vena principală a corpului). Duodenul înconjoară capul pancreasului. Restul pancreasului este constituit din corp şi coadă, care se întinde mult la stânga coloanei vertebrale. Pancreasul are un rol dublu: produce hormonii pancreatici, insulina şi glucagonul, care ajută la menţinerea echilibrului glucozei în sânge. De asemenea, are o importantă funcţie în digestie, deoarece secretă sucul pancreatic cu enzime digestive în intestinul subţire. - testiculele – sunt glande mixte. Adultul normal de sex masculin are două testicule care se dezvoltă în embrion dintr-o creastă de ţesut în partea posterioară a abdomenului. Testiculelele au o funcţie dublă. Mai întâi, reprezintă sediul de producere al spermatozoizilor; fiecare spermatozoid conţine toată informaţia genetică a individului respectiv. În al doilea rând, testiculele conţin celule care secretă testosteronul, hormon sexual masculin, şi determină, în consecinţă, caracteristicile masculine cum ar fi vocea profundă, distribuţia tipică a părului şi a ţesutului adipos. - ovarele – sunt glande mixte. Sunt componente ale sistemului de reproducere feminin, care au rolul de a produce şi elibera ovulul matur (sau oul). Momentul când ovulul este fertilizat de către un spermatozoid marchează începutul unei vieţi umane. De la prima menstruaţie până la menopauză, ovarele eliberează un ovul în fiecare lună. Ele sunt, de asemenea, componente esenţiale ale sistemului
72 73

Marcu Florin, Maneca Constantin (1988) - Dicţionar de neologisme, pg., 400. Enciclopedia Marshall Cavendish (2005) – „Arborele lumii” Corpul omenesc / Sist. hormonal, pg., 51.

hormonal sau endocrin al organismului. VII. Sistem digestiv Digestia are loc în tubul digestiv de aproximativ 9 m. Părţile principale ale tubului digestiv sunt: - cavitatea bucală este căptuşită cu o membrană mucoasă ce conţine glande producătoare de mucus. Secreţia continuă a acestor glande menţine umiditatea cavităţii bucale, împreună cu secreţia glandelor salivare mari, anexe ale cavităţii bucale. - faringele. Porţiunea inferioară a faringelui este implicată în întregime în deglutiţie. Această porţiune este situată imediat posterior faţă de laringe şi mucoasa ei continuă cu cea a cartilajelor cricoid şi tiroid, ale căror mişcări contribuie la emiterea sunetelor. Acţiunile acestor muşchi ajută la propulsarea alimentelor prin această zonă a faringelui pe tractul digestiv. - esofagul, partea superioară a acestuia se găseşte imediat posterior de trahee. Sub nivelul manubriului sternal, esofagul are un traseu uşor către stânga şi trece în spatele bronhiei stângi. După aceea, traversează diafragmul şi se deschide în porţiunea superioară a stomacului. - stomacul este un organ muscular cavitar situat în partea superioară a abdomenului. Este legat la extremitatea superioară de esofag şi la cea inferioară de duoden (porţiunea iniţială a intestinului subţire). În primul rând stomacul acţionează ca un rezervor pentru hrană. Membrana delimitantă produce o secreţie specifică ce conţine acizi şi enzime ce degradează hrana şi astfel ajută digestia. În stomac, hrana este amestecată cu sucurile digestive până când se formeayă o masă păstoasă, care este trecută apoi în duoden. - intestinele. Unit cu partea superioară a stomacului, duodenul este porţiunea iniţială a intestinului subţire cu rol în digestia eficientă a hranei. Are o formă de potcoavă ce înconjoară capul glandei pancreatice. Duodenul, jejunul şi ileonul formează intestinul subţire, structura finală a sistemului digestiv. Intestinul gros face parte din canalul alimentar dar are funcţie doar în procesul de excreţie. Tubul digestiv este responsabil de: - deplasarea alimentelor prin tractul alimentar; - secreţia sucurilor digestive şi digestia alimentelor; - absorbţia produşilor de digestie, a apei şi a electroliţilor; - circulaţia sângelui prin segmentele tubului digestiv în vederea transportului substanţelor absorbite; - controlul acestor funcţii prin intermediul sistemului nervos şi endocrin. VIII. Sistemul excretor După unii autori sistemul excretor este format din: plămâni, rinichi, intestin, la care se adaugă şi pielea ca fiind o altă componentă a sistemului excretor. Metabolismul celular produce CO2 şi anumite substanţe finale, provenite în special din catabolismul proteic74Se crează cantităţi excesive de anumiţi constituenţi care trebuie eliminate. Plămânii elimină CO2 şi alte substanţe volatile, iar substanţele nevolatile inutilizabile sau în exces sunt eliminate, împreună cu o anumită cantitate de apă, în cea mai mare parte prin rinichi ( aparatul urinar) şi accesoriu, sudoare – prin piele şi fecale- prin intestinul gros. (Desen cu aparatul urinar )75 5.3. Coordonatele fitness-ului76 Sistemul muscular Musculatura scheletică sau striată prezintă o clasificare multiplă, în funcţie de structura morfologică, sistem energetic solicitat, viteză de contracţie, etc. Forţa, puterea şi rezistenţa sunt parametrii musculari în timpul exerciţiului fizic.
74 75

http://www.see-educoop.net http://www.see-educoop.net 76 Flavia Rusu (2008) – Note de curs Fitness, multiplicat UBB, Cluj -Napoca

Forţa maximală de contracţie se poate calcula după indicele de 3-4 kg forţă/cm 2 de muşchi în secţiune transversală (Guyton şc. 2006). Puterea se defineşte ca lucrul total realizat de unitatea musculară într-un interval de timp, deci poate fi calculat ca distanţa contracţiei şi numărul de contracţii/min, adică kg-m/min. Puterea maximă dezvoltată de întreg sistemul muscular, în cazul unei persoane „fit” este în primele 8-10s de 7000 kg-m/min, în următorul minut de 4000kg-m/min, iar în următoarele 30 min de 1700kg-m/min (Guyton şc. 2006). Rezistenţa este coordonata care în mare măsură depinde de suportul nutritiv asigurat prin aportul exogen de substanţe nutritive. Sistemul respirator Respiraţia include trei etape: respiraţia pulmonară, transportul gazelor, respiraţia tisulară. În eforturile intense şi de scurtă durată aportul de oxigen este mai puţin important, spre deosebire de eforturile de lungă durată şi de intensitate medie, eforturi specifice fitness-ului. În repaus consumul normal de oxigen este de 250 ml/min. În efort submaximal un adult tânăr neantrenat ajunge la un consum de oxigen de 3600 ml/min, în timp ce un adult tânăr antrenat ajunge la 4000 ml/min, iar un maratonist pană la 5100 ml/min. Cantitatea de oxigen necesară unui maratonist, de exemplu, este asigurată de un ritm de ventilare pulmonară de aprox. 100 - 110 l/min. Diferenţa de „fitness respirator” dintre o persoană sedentară şi un maratonist este de aprox. 45%, în condiţiile în care capacitatea respiratorie maximă este cu 50% mai mare (150-170 l/min) decât nivelul maximal de ventilare pulmonară. Sistemul cardio-vascular Sistemul cardiovascular are funcţia de a asigura necesarul de oxigen şi substanţe nutritive la nivel muscular în timpul exerciţiului fizic. În repaus fluxul cardiac este de 5.5 l/min în cazul unui tânăr, iar în timpul efortului un tânăr cu un fitness scăzut are un flux cardiac de 23 l/min spre deosebire de un tânăr cu un fitness bun – maratonist (30 l/min) şi chiar mai ridicat în ciclism. Diferenţa de aproape 40% în favoarea persoanelor cu un fitness bun rezultă din adaptarea la efort a sistemului cardiovascular prin creşterea volumului camerelor inimii (atrii si ventricole) şi a masei acesteia cu 40%. Hipertrofia muşchiului cardiac se realizează în eforturi de anduranţă. Sexul În general, valorile cantitative ale diferiţilor indicatori pentru femei (forţă musculară, ventilaţie pulmonară, pompa cardiacă) reprezintă aprox. ¾ din valorile înregistrate la bărbaţi. Totuşi valorile forţei de contracţie maximală, măsurate pe centimetru pătrat de secţiune musculară transversală sunt cuprinse între aceleaşi valori (3-4 kg/cm2), în cazul ambelor sexe. În cazul performanţei musculare totale, diferenţa constă în faptul că, în cazul bărbaţilor, un procent superior din masa corporală sunt muşchi. Această diferenţă are o explicaţie endocrină: • testosteronul – este un hormon specific masculin şi are un puternic efect anabolizant, fovorizează creşterea depozitelor proteice în tot corpul, dar mai ales în muşchi; • estrogenul – este hormon specific feminin care stimulează depunerile de ţesut adipos în special la nivelul sânilor, şoldurilor şi subcutanat. Vârsta Nivelul fitness-ului diferă în funcţie de obiectivele fiecărei categorii de vârstă. Pentru un tânăr fitness înseamnă capacitatea de a face faţă efortului impus de activitatea scolară şi socială specifică vârstei, în cazul unui sedentar; în cazul unui sportiv, la aceasta se adaugă şi atingerea unor performanţe sportive. Pentru un adult tânăr fitness înseamnă capacitatea de a finaliza o zi de muncă, sau o săptămână, cu o activitate fizică în mod regulat; în fine la vârsta a III-a fitness înseamnă capacitatea de a desfăşura, fără ajutor, activităţile zilnice şi de a trece cât mai uşor peste perioadele de boală, mai frecvente la această vârstă.