You are on page 1of 127

UNIVERSITATEA ANDREI AGUNA- CONSTANA FACULTATEA DE DREPT I TIINE ADMINISTRATIVE

D R E P T P E N A L - P A R T E A G E N E R A L Curs

Lect. univ. dr. CORINA NAGHI

CUPRINS
DREPTUL PENAL CA RAMUR DE DREPT I TIINA DREPTULUI PENAL...............................................................................................................3 IZVOARELE DREPTULUI PENAL..........................................................14 APLICAREA LEGII PENALE N SPAIU I TIMP.................................22 RAPORTUL JURIDIC PENAL......................................................................37 NOIUNEA DE INFRACIUNE I TRSTURILE ESENIALE ALE ACESTEIA.........................................................................................................42 CONINUTUL INFRACIUNII..................................................................49 FORMELE INFRACIUNII INTENIONATE DUP FAZELE EI DE DESFURARE.....................................................................................59

I.

II. III. IV. V.

VI. VII.

VIII. PARTICIPAIA.............................................................................................67 IX. X. XI. XII. SANCIUNILE N DREPTUL PENAL.....................................................78 RSPUNDEREA PENAL.........................................................................95 APLICAREA MSURILOR DE SIGURAN......................................106 CAUZELE CARE NLTUR RSPUNDEREA PENAL.................114

XIII. CAUZELE CARE NLTUR EXECUTAREA PEDEPSELOR.........119 XIV. CAUZELE CARE NLTUR CONSECINELE CONDAMNRII..123

BIBLIOGRAFIA....................................................................................127

I. DREPTUL PENAL CA RAMUR DE DREPT I TIINA DREPTULUI PENAL

1. Dreptul penal ca ramur de drept 1.1 Noiunea, trsturile i caracteristicile dreptului penal Ca ramur a sistemului dreptului, dreptul penal reprezint subsistemul normelor juridice care reglementeaz relaiile de aprare social prin interzicerea ca infraciuni, sub sanciuni specifice, denumite pedepse, a aciunilor sau inaciunilor periculoase pentru valorile sociale, n scopul aprrii acestor valori, fie prin prevenirea infraciunilor, fie prin aplicarea pedepselor persoanelor care le savresc. Din definiia de mai sus, rezult c dreptul penal ntrunete toate trsturile caracteristice unei ramuri a dreptului: - un obiect de reglementare propriu - un procedeu sui generis de reglementare juridic - un scop specific i un mod de realizare a acestui scop. In dispoziiile dreptului penal sunt reflectate realitile economice, sociale i politice din Romnia, din care izvorsc i trsturile sale. Acestea sunt: - raporturile sociale ce se nasc ntre stat i persoanele care svresc fapte prevzute de legea penal; - sanciunile aplicate ca urmare a svririi infraciunii difer de orice alte sanciuni i msuri juridice (cu caracter civil, administrativ, disciplinar). Acestea ndeplinesc att un rol de reeducare i prevenire, ct i unul de combatere, i se aplic numai de ctre instanele de judecat penale, n cadrul unei forme juridice , reglementat prin lege, procesul penal; - scopul dreptului penal, care are un caracter special fa de acela al sistemului nostru de drept, este diferit de al celorlalte ramuri juridice, fiindc apr Romnia i alte valori mpotriva infraciunilor i faptelor prevazute de legea penal, care constituie cele mai grave fapte antisociale. Ca parte component a sistemului dreptului, dreptul penal nu reprezint o simpl sum sau un simplu ansamblu incoerent de norme juridice , ci un sistem structurat n jurul unor norme generale, cu caracter de principii, care asigur: - unitate i coeren ansamblului, - eficien n ndeplinirea funciilor atribuite i n realizarea scopului propus. Caracterele dreptului penal se desprind din specificul relatiilor de aprare
3

social care i revin spre reglementare. Dei nu exist unanimitate, n literatura juridic de specialitate sunt admise ca trsturi caracteristice ale dreptului penal: - autonomia; - unitatea; - caracterul de drept public. A. Caracterul autonom al dreptului penal Dreptul penal are un caracter autonom n raport cu celelalte ramuri ale dreptului.Acest caracter decurge din faptul c dreptul penal are: 1) un obiect propriu de reglementare i un obiect specific al ocrotirii juridice: existena i securitatea sistemului de valori ale societii; 2) n vederea aprrii valorilor sociale, creeaz un sistem propriu de precepte sau reguli de conduit i de sanciuni specifice lui( pedepse, msuri educative, msuri de siguran ). Caracterul autonom al dreptului penal este constant evideniat n literatura juridic de specialitate i pentru a sublinia netemeinicia tezei caracterului pur sancionator al dreptului penal, susinut n literatura juridic mai veche, potrivit cu care dreptul penal nu ar reglementa relaii sociale proprii ci doar relaii de sancionare, ar avea, cu alte cuvinte un caracter subsidiar, auxiliar i complementar altor ramuri de drept. Astfel, prevznd infraciuni contra familiei (abandon de familie, bigamie) se sancioneaza nclcri ale normelor de drept al familiei; prin infraciuni contra statului ( trdare de patrie, spionaj ) dreptul penal ar sanciona doar nclcarea preceptelor cuprinse n normele de drept constituional; prevznd i sancionnd infraciuni de serviciu sau n legtur cu serviciul( abuz n serviciu, luare de mit, neglijent n serviciu) el sancioneaz nclcri ale normelor de drept administrativ etc. Teza caracterului sancionator al dreptului penal este evident greit i a fost criticat nc de la formularea ei. Dac este adevrat c raporturile patrimoniale sunt reglementate de dreptul civil, raporturile de munc de dreptul muncii, raporturile de familie de dreptul familiei i tot asa cu celelalte ramuri de drept, iar pentru nclcri grave din aceste ramuri de drept sunt prevzute n dreptul penal norme de sancionare, cu aceasta dreptul penal nu devine auxiliar, complementar acestor ramuri de drept, deoarece faptele grave, nclcrile grave din aceste domenii nu sunt prevazute n normele de drept civil, de dreptul familiei etc., ci tot n dreptul penal care prin prevederea acestora n normele sale contribuie la prevenirea lor, iar n caz de nclcare, la restabilirea ordinii
4

nclcate prin aplicarea de sanciuni specifice. Astfel, se realizeaz funcia normativ, rolul activ, creator al dreptului penal, se evideniaza caracterul autonom al acestuia. B.Caracterul de drept public Prin reglementrile sale dreptul penal apartine dreptului public cci ntotdeauna i pretutindeni n aprarea valorilor sociale a fost interesat societatea, statul, ca reprezentant al acesteia. Dreptul penal, reglementnd relaiile de aprare social, creeaz raporturi juridice ntre stat( ca reprezentant al societii i ca titular al funciei de aprare social) pe de o parte, i persoanele fizice (iar n mod excepional i persoanele juridice) ca destinatari ai legii penale, pe de alt parte. Raporturile juridice astfel create sunt raporturi de putere sau de autoritate, n cadrul i prin intermediul crora se realizeaz funcia statal de aprare a valorilor sociale mpotriva infraciunilor. La rndul su, aciunea penal, prin care se nfptuiete tragerea la rspundere penal, judecarea i sancionarea infractorului, iar apoi i executarea sanciunii aplicate, este o aciune public ce aparine societii. Aceasta o exercit prin intermediul statului, care acioneaz prin organele specializate i n strict conformitate cu legea. C. Caracterul unitar al dreptului penal Este reliefat de unitatea principiilor care strbat legislaia penal cu privire la infraciune, rspunderea penal, sanciuni. Caracterul unitar al dreptului penal roman se desprinde i din dispoziiile art.362 c.pen. care prevad c : Dispoziiile din partea general a acestui cod se aplic i faptelor sancionate penal prin legi speciale, afar de cazul cand legea dispune altfel. n doctrina penal romn actual, caracterul unitar al dreptului penal este unanim admis, acesta nefiind infirmat de mprejurarea c normele penale se gsesc grupate n partea general, n partea special a codului penal, ori in legi penale speciale sau n legi nepenale cu dispoziiuni nepenale, cci principiile fundamentale ale dreptului penal se regsesc n cadrul fiecrei reglementri penale. Unitatea dreptului penal nu este afectat chiar daca unele norme penale au caracter aparte, cum sunt normele penale care privesc aplicarea legii penale romne infraciunilor svrite n strintate ori care asigur asistena juridic internaional n materie penal (drept penal internaional ).
5

1.2 Obiectul i scopul dreptului penal Obiectul dreptului penal l constituie acele raporturi sociale care reglementeaz lupta mpotriva infraciunilor sau a unor fapte penale, ce se nasc intre stat i infractor sau fptuitor, ca urmare a comiterii unei infraciuni sau a unei fapte prevazute de legea penal, n vederea tragerii la rspundere penal a acestuia din urm prin aplicarea pedepselor sau a celorlalte msuri penale. n ara noastr, n lupta mpotriva infraciunilor cu ajutorul dreptului penal, trebuie s primeze funcia preventiv-educativ a acestuia, iar nu cea sancionatoare, aa cum va reiei atunci cand se vor analiza instituiile sale. Dreptul penal are i o funcie sancionatoare, de combatere, care trebuie s fie ns secundar n raport cu cea preventiv-educativ. Aceasta se manifest atunci cnd unele valori sociale ( statul, proprietatea, persoana etc.) ocrotite de ctre sistemul nostru de drept, sunt lezate prin infraciuni. Scopul dreptului penal este artat chiar n art.1 al Codului penal, acesta const n apararea Romniei, a suveranitii, independenei i unitii statului, a proprietii publice, a persoanelor i drepturilor acestora, precum i a ntregii ordini de drept mpotriva infraciunilor. Se apr, deci, valorile cele mai importante care sunt prevzute n normele de drept penal. Din cuprinsul acestui articol reiese ca legea penal apr interesele tuturor membrilor socieatii. Este subliniat, aadar rolul activ al dreptului penal n aprarea, consolidarea i dezvoltarea societii romneti. Lupta mpotriva infractionalitii const deci, n primul rnd, n prevenirea acesteia, i, apoi, n combaterea ei. n normele dreptului penal se precizeaz care fapte de pericol social sunt incriminate, pedepsele i msurile care se aplic n urma svririi lor i condiiile n care are loc rspunderea, aplicarea i executarea pedepselor i a celorlalte msuri penale. 2. tiina dreptului penal tiina dreptului penal este o ramur a tiinelor juridice i reprezint un ansamblu de teorii, concepii, principii privitoare la dreptul penal. Ca sistem de cunotine despre dreptul penal, tiina dreptului penal, explic i fundamenteaz necesitatea i sarcinile dreptului penal, metodele i mijloacele de prevenire i combatere a fenomenului infracional.

2.1. Dreptul penal ca ramur a tiinelor juridice Ca ansamblu sistematizat de cunotine despre dreptul penal, tiina dreptului penal joac un rol important n perfecionarea reglementrii juridice a relaiilor de aprare social, n raport cu evoluia societii. Dezvoltarea instituiilor dreptului penal nu este de conceput fr dezvoltarea tiinei dreptului penal ( ea nsi fiind influenat de dezvoltarea tiinelor n general i a celor umaniste n special. De aceea, studiul dreptului penal nu poate fi desprit de studiul tiinei dreptului penal. tiina dreptului penal are ca obiect de studiu dreptul penal, ca ansamblu de norme i instituii, privit n complexitatea i dinamismul acestuia. n ce privete modul n care este cercetat dreptul penal, n literatura de specialitate s-a artat c tiina dreptului penal efectueaz asupra normelor i instituiilor dreptului un studiu exegetic, un studiu dogmatic i unul critic. 1. Studiul exegetic const n studierea atent a normelor i instituiilor dreptului pozitiv n vederea cunoaterii coninutului normativ al acestuia. Fiecare norm trebuie s fie cunoscut n conceptul (forma), structura, substana (coninutul normativ) i finalitatea ei. Este un studiu de analiz, o cercetare morfologic, anatomic i fiziologic a normei de drept penal, realizat cu ajutorul interpretrii. 2. Studiul dogmatic, const n cercetarea esenei dreptului penal, a voinei i contiinei juridice exprimate n normele i instituiile dreptului penal, n principiile fundamentale, generale i instituionale ale acestuia. 3. Studiul critic, const n cercetarea normelor i instituiilor juridicopenale n vederea descoperirii imperfeciunii lor, cum ar fi neconcordana dintre forma i coninutul acestora, deosebirile dintre finalitatea ce li se atribuie i rezultatele la care ele conduc n practic, lacunele i inadvertenele dreptului pozitiv etc. n raport cu particularitile obiectului su, tiina dreptului penal poate fi divizat n trei pri: partea introductiv sau preliminar, partea general i partea special. Partea introductiv are ca obiect dreptul penal privit n general ca ramur a dreptului. n aceast parte a sa, tiina dreptului penal studiaz noiunea i caracterele dreptului penal, scopul i funciile acestuia, principiile i izvoarele dreptului penal, raportul juridic penal ca tip de raport juridic, legea penal i interpretarea acesteia, principiile de aplicare a legii penale n raport cu spaiul i timpul etc. Partea general are ca obiect de studiu reglementrile juridice privitoare la instituiile fundamentale ale dreptului penal: infraciunea, rspunderea penal i sanciunile de drept penal. Tot n partea general sunt cercetate i condiiile de existen i de realizare ale raportului juridic penal.
7

Partea special are ca obiect condiiile specifice n care diferite acte de conduit , considerate individual, sunt incriminate i constituie infraciuni, sanciunile pe care legea le prevede pentru fiecare infraciune n parte, precum i condiiile speciale n care are loc tragerea la rspundere penal pentru svrirea acesteia. 2.2. Evoluia tiinei dreptului penal Codul penal de la 1865 realizeaz unificarea legislaiei penale n statul unitar romn i marcheaz totodat nceputul dreptului penal modern. Este copiat n mare parte dup codul penal francez de la 1810 i cu unele mprumuturi din Codul prusian de la 1851 . n acest cod sunt reflectate principiile colii clasice : legalitatea infraciunii i pedepsei; responsabilitatea moral a infractorului nzestrat cu liber arbitru; vinovia este temei pentru pedeaps; egalitatea n faa legii penale; pedepse umanizate. Nu prevedea pedeapsa cu moartea spre deosebire de modelul su francez care meninea pedeapsa cu moartea. Prevedea pedeapsa muncii silnice pe viat. Nu prevedea confiscarea averii i nici pedepse corporale.Aceste caracteristici au condus pe unii autori s aprecieze acest cod ca fiind cea mai blnd lege penal din Europa la acea dat. Nu se ocupa n partea general de: tentative, concursul de infraciuni, recidiv, instigare, reabilitare etc. In partea special, nu erau incriminate fapte care intr-o societate modern sunt incriminate. Codul penal de la 1937( Codul penal Carol al II lea ) era menit s asigure unitatea legislativ dup realizarea Marii Unirii de la 1 decembrie 1918. A realizat un progres nsemnat fiind elaborat pe baza principiilor democratice i progresiste confirmate de practic. n instituiile codului penal i gsesc reflectarea ideile colilor: clasic, pozitivist, neoclasic. Alturi de pedepse, sunt introduse n cod, msurile de siguran i educative pentru delincvenii minori. Nu prevedea pedeapsa cu moartea, pedepsele sunt mai aspre decat cele din codul de la 1865. Datorit caracteristicilor sale se numar printre cele mai avansate legi penale din epoca respectiv. n 1938 se instaleaza regimul de dictatur al regelui Carol al II lea care a deschis irul regimurilor totalitare , ncheiat n 22 decembrie 1989. Dreptul penal a fost folosit scopurile politice ale regimurilor totalitare. n acelai an (1938 ) s-a introdus pedeapsa cu moartea pentru unele infraciuni contra siguranei statului, a fost cobort vrsta rspunderii
8

penale de la 14 la 12 ani, se inregistreaz o tendin de sporire a caracterului represiv al dreptului penal. Codul penal a fost republicat n februarie 1948. Codul penal de la 1969 a consacrat principii de politic penal modern ntalnite n toate legislaiile contemporane. Sunt consacrate principiile legalitaii incriminrii i pedepsei; rspunderii penale personale ntemeiat pe vinovie. Codul penal de la 1969 este aliniat la curentele dreptului penal contemporan. 2.3. tiina dreptului penal romn. Legatura cu tiinele adiacente tiina dreptului penal, prin obiectul su, aparine tiinelor juridice ce au ca obiect de studiu diferitele ramuri ale dreptului. ntre tiinele juridice exist legturi cum de altfel exist i ntre ramurile de drept ca pri ale sistemului de drept. Cele mai strnse legaturi le are tiina dreptului penal cu tiina dreptului procesual penal i cu tiina dreptului executiv penal, tiine ce au ca obiect ramurile de drept respective. Legturile foarte strnse dintre aceste trei ramuri de drept i tiinele ce le apartin, au condus n literatura juridic de specialitate la formarea opiniei c sub denumirea de drept penal ce disciplineaz integral reacia represiv se cuprind ramurile de drept penal, drept procesual penal i drept executiv penal , mpreun cu tiinele acestor ramuri de drept. Sub denumirea de tiine penale sau criminale au fost grupate disciplinele socio-umaniste , altele decat tiinele juridice dar care au ca obiect de cercetare fenomenul complex al infracionalitii. Cea mai important este criminologia, avnd un caracter complex interdisciplinar ce inglobeaz n obiectul ei de studiu i alte discipline considerate la nceput discipline separate n cadrul disciplinelor penale , ca de exemplu, sociologia criminal, psihologia criminal, antropologia criminal, statistica penal. O alta grup de tiine penale ce au ca obiect cercetarea mijloacelor de reaciune antiinfracional, cuprinde: penologia i tiina penitenciar. Penologia este tiina care se ocup cu studierea pedepselor i a celorlalte sanciuni de drept penal sub raportul eficacitii acestora n prevenirea i reprimarea faptelor periculoase. tiina penitenciar studiaza modul de organizare i funcionare a locurilor de executare a pedepselor privative de libertate, cum sunt penitenciarele. Tot in grupa tiinelor penale se cuvin menionate: criminalistica, medicina legal, psihologia judiciar, poliia tiinific. tiinele penale

prezentate au fiecare n felul lor o contribuie la realizarea scopului i sarcinilor dreptului penal, a politicii penale. 3. Principiile fundamentale ale dreptului penal romn 3.1. Noiuni generale. Principiile fundamentale ale fiecrei ramuri a dreptului apar ca trsturi caracteristice definitorii pentru autonomia respectivei ramuri n cadrul sistemului dreptului. Sunt reguli de drept care se oglindesc n toate normele i instituiile care alctuiesc ramura de drept n care acioneaz. n ramura dreptului penal, principiile fundamentale sunt idei directoare care cluzesc elaborarea i realizarea normelor de drept penal, fiind deci prezente n intreaga reglementare juridico-penal. Examinnd coninutul i structura dreptului nostru penal, credem c se impun ca reguli de baz cu valoare de principii fundamentale: principiul legalitii, principiul egalitii n faa legii penale, principiul umanismului, principiul prevenirii faptelor prevazute de legea penal, infraciunea - ca unic temei al rspunderii penale, personalitatea rspunderii penale, individualizarea sanciunilor de drept penal. 3.2. Principiul legalittii. n domeniul dreptului penal, principiul legalitii exprim regula c ntreaga activitate de aprare social mpotriva criminalitii trebuie s se desfoare pe baza legii i n strict conformitate cu legea. Principiul legalitii n domeniul dreptului penal se exprim n regulile nullum crimen sine lege( NU EXIST INFRACIUNE FR LEGE) i nulla poena sine lege.( NU EXIST PEDEAPS FR LEGE).- formulate de Cesare Beccaria. In virtutea acestor reguli, o fapt orict de periculoas ar fi, nu poate constitui infraciune daca nu este prevazut ca atare de lege, iar o constrngere aplicat unei persoane nu constituie pedeaps, ci o manifestare de violen arbitrar, daca nu este prevazut de lege. Principiul legalitii este menit s constituie o garanie a libertii persoanei mpotriva abuzurilor i arbitrariului din activitatea aparatului judiciar, i , totodat o garanie c legea ce incrimineaza ex novo nu se va aplica faptelor savarite nainte de intrarea ei n vigoare. A fost formulat i nscris n Declaraia drepturilor omului i ceteanului de ctre ideologii revoluiei franceze din 1789 n art. VIII astfel: nimeni nu

10

poate fi pedepsit dect n virtutea unei legi promulgate anterior infraciunii i legal aplicate. Principiul legalitii a fost consacrat n legislaiile penale ulterioare i n unele Constituii ale statelor din Europa. n dreptul romnesc principiul legalitii era nscris n Constituia din 1923 n art. 14 care prevedea Nici o pedeaps nu poate fi nfiinat nici aplicat dect n puterea unei legi. Constituia Romniei adoptat la 21 noiembrie 1991 prevede c legea dispune numai pentru viitor, cu excepia legii penale mai favorabile (art. 15 al. 2); nici o pedeaps nu poate fi stabilit sau aplicat dect n condiiile i n temeiul legii( art.23, al.2). n codurile penale romne de la 1864 i de la 1937 principiul legalitii se gsea nscris n formulri care permiteau garantarea libertii persoanelor. In actualul cod penal principiul legalitii este prevazut n art.2 Legea prevede care fapte constituie infraciuni, pedepsele ce se aplic infractorilor i msurile ce se pot lua n cazul svririi acestor fapte. n doctrina penal se apreciaz c principiul legalitii se completeaz prin dispoziiile art.11c.p. care prevd c legea penal nu se aplic faptelor care, la data cnd au fost svrite, nu erau prevzute ca infraciuni. Consacrarea principiului legalitii n codul penal are o importan deosebit, reprezentnd o garanie a drepturilor i libertilor omului n sensul c mpiedic extinderea legii penale prin analogie; pentru legiuitor constituie o obligaie ca n activitatea de incriminare s precizeze cu exactitate att fapta interzis ct i sanciunile aplicabile pentru aceasta; iar pentru organele de aplicare a legii reprezint o obligaie de interpretare strict a legii, la cazul concret. 3.3. Principiul umanitar. Presupune c intreaga reglementare penal trebuie s porneasc de la interesele fundamentale ale omului. n centrul activitii de aprare se afl omul cu drepturile si libertile sale. n normele penale sunt prevzute exigene crora conduita omului li se poate conforma. Sanciunile penale pe lnga funcia coercitiv ndeplinesc i funcia de reeducare. Umanizarea pedepselor a fost un principiu al colii clasice. In actuala reglementare penal sunt cuprinse dispoziii ce privesc principiul umanismului ( ex: abolirea pedepsei cu moartea; msurile educative ce se pot lua fa de minori, urmresc reeducarea acestora). i n actuala Constituie a Romniei sunt prevederi ce vizeaza principiul umanismului( ex:art.22 dreptul la via i integritate fizic i psihic sunt
11

garantate ; al.2 Nimeni nu poate fi supus torturii i nici unui fel de pedeaps sau de tratament inuman ori degradant; al.3 Pedeapsa cu moartea este interzis. 3.4. Egalitatea n faa legii penale. Exprim regula c toi indivizii n societate sunt egali n faa legii. n Constituia actual a Romniei e consacrat, prin dispoziiile art.16, principiul c Cetenii sunt egali n faa legii i autoritilor publice fr privilegii i fr discriminri. Nimeni nu e mai presus de lege. n legea penal nu e consacrat printr-o dispoziie expres principiul egalitii, dar el se deduce implicit din faptul c n aceasta (legea penal) nu sunt prevazute imuniti sau privilegii care s permit inegaliti de tratament n aplicarea legii penale. Egalitatea n faa legii penale funcioneaz pentru toi indivizii fie n calitatea lor de beneficiari ai ocrotirii penale, fie de destinatari ai exigenelor acesteia. 3.5. Prevenirea faptelor prevzute de legea penal Acest principiu presupune c ntreaga reglementare juridico-penala trebuie s asigure prevenirea savririi faptelor periculoase att prin conformare, ct i prin constrngere fa de cei care svresc aceste fapte. Prevenirea faptelor periculoase( a infraciunilor) este scopul dreptului penal(art.1) i care urmeaz s se realizeze n principiu prin conformare (cooperare) ca rezultat al cunoaterii legii i al creterii contiinei individuale. 3.6. Infraciunea este unicul temei al rspunderii penale. Este consacrat n dispoziiile art.17, al.2 c.p. Principiul funcioneaz ca o garanie a libertii persoanei, deoarece fr svrirea unei infraciuni nu se poate antrena rspunderea penal a persoanei care a svrit-o. Acest aspect justific ridicarea la rangul de principiu fundamental a acestei reguli, care constituie i un principiu al rspunderii penale. 3.7. Principiul personalitii rspunderii penale.

Constituie regula potrivit creia att obligaia ce decurge dintr-o norm penal de a avea o anumit conduit , ct i rspunderea penal ce decurge

12

din nesocotirea acelei obligaii revin persoanei ce nu i-a respectat obligaia, svrind fapta interzis, i nu alteia ori unui grup de persoane. n dreptul penal nu se poate antrena rspunderea penal pentru fapta altuia. Caracterul personal al raspunderii penale implic aplicarea pedepsei numai celui ce a svrit o infraciune, iar celelalte sanciuni de drept penal, msurile de siguran, n special, se pot lua numai fa de cel care prin fapta sa a dat n vileag starea de pericol social ce trebuie nlaturat. Este un principiu fundamental fiind o garanie a libertii persoanei, el constituind totodata i un principiu al rspunderii penale. 3.8 Individualizarea sanciunilor de drept penal. Presupune stabilirea i aplicarea sanciunilor de drept penal pedepse, msuri de siguran i msuri educative n funcie de gravitatea faptei svrite, de periculozitatea infractorului, de necesitile de ndreptare a acestuia. Principiul i are consacrarea n art.72 c.p.. ndeplinirea scopurilor i funciilor sanciunilor penale are loc numai dac acestea au fost adaptate cazului concret, individual. Este, de asemenea, un principiu al rspunderii penale.

13

II. IZVOARELE DREPTULUI PENAL 1. Noiunea i specificul izvoarelor dreptului penal. Principalele izvoare ale dreptului penal 1.1. Noiunea izvoarelor dreptului penal Noiunea de izvor de drept este folosita n sensuri diferite n teoria general a dreptului, fiecare dintre acestea privind o anumit latur de formare a normelor de drept. Dintre multiplele sensuri, doar trei sunt acelea care prezint interes, i anume: 1. Izvor natural sau sursa sociala, o constituie nevoile i interesele vieii sociale. n cazul dreptului penal este vorba de necesitatea aprrii valorilor sociale, necesitate determinat de gravitatea i de frecvena faptelor care vatm sau pun n pericol aceste valori. 2. Izvorul constitutiv sau sursa politic a dreptului n general i deci i a dreptului penal este constituit de reguli de conduit. n aceasta accepiune, dreptul penal este i el expresia voinei publice, creaie a acestuia. 3. Izvorul formal sau sursa juridic a dreptului, const n nsui actul legislativ n care i gsete exprimarea voina puterii publice i care cuprinde normele de drept, n spe normele de drept penal cu elementele componente ale acestora. Cunoaterea dreptului penal implic studiul dreptului pozitiv, adic al dreptului aa cum se gsete el exprimat i materializat n izvoarele lui formale sau juridice. 1.2. Specificul izvoarelor dreptului penal

Ceea ce este caracteristic izvoarelor formale ale dreptului penal este faptul ca acestea nu pot avea decat forma legii, adic a actului normativ n care se exprim, n mod obinuit i dup procedura prevazut n Constituie, voina organului legiuitor al rii care este parlamentul. Nu pot constitui deci izvoare de drept penal hotrrile guvernului, ordinele ministerelor i, cu att mai mult, actele emise de organele locale ale puterii sau administraiei de stat. Aceast restrngere a cadrului izvoarelor dreptului penal se explica prin caracterul acestei ramuri a dreptului, care impune membrilor societii o anumit conduit sub sanciuni represive. Restrangerea la care ne referim i are temei legal n nsi dispoziiile codului penal, dispoziia din art.141 c.p. n care se prevede c prin lege penal se inelege orice dispoziie cu caracter penal cuprins n legi sau decrete.
14

1.3.

Principalele izvoare ale dreptului penal

Izvoarele dreptului penal romn sunt constituite, n principal din codul penal i din legile extrapenale care conin dispoziii de drept penal. Pe lng acestea exista totui i unele legi complinitoare care completeaz tabloul izvoarelor dreptului nostru penal. a) Codul penal romn este principalul izvor al dreptului nostru penal, deoarece cuprinde practic toate normele penale generale cu caracter de principii fundamentale, generale i instituionale, precum i cea mai mare parte din normele penale speciale. Adoptat la 12 iunie 1968 i intrat n vigoare la 1 ianuarie 1969, codul penal d expresie unor principii ale colii clasice i pozitiviste , reflect gndirea juridic romneasc. Contrar inteniei iniiale a legiuitorului de a asigura stabilitatea codului penal, acesta a trebuit sa fie modificat de cteva ori, pentru a se atenua caracterul excesiv de represiv al unora dintre dispoziiile sale. Dup decembrie 1989, moment care a marcat prbuirea regimului communist i nceputul edificrii statului de drept n Romnia, a trebuit s fie modificat, n primul rnd prin abrogarea dispoziiilor care aduceau o grav atingere drepturilor i libertilor democratice ale cetenilor. Cu toate aceste modificri de esen, impuse de schimbarea regimului socio-politic n ara noastr, codul penal i pstreaz nu numai fora juridic, dar i valoarea politico-penal, datorit marilor principii pe care se ntemeiaz. b) Legile penale complimentare (complinitoare) Ele sunt menite s completeze reglementrile penale (din codul penal i legile speciale nepenale cu dispoziii penale) cu norme de drept penal. Specificul acestor legi complimentare const tocmai n faptul c nu conin incriminri noi i cuprind n exclusivitate numai norme de drept penal. Dup coninutul lor sunt considerate izvoare ale dreptului penal. c) Legile speciale nepenale cu dispoziiuni penale n aceast grup intr legile care conin incriminri separate fa de codul penal. Cu alte cuvinte, legile speciale sunt considerate , c au un caracter penal, numai dac n coninutul lor sunt prevazute fapte sancionate penal.

15

Nu vor fi considerate legi nepenale cu dispoziiuni penale legile care au dispoziiuni de acest fel, nerespectarea dispoziiilor din art.sau din prezenta lege atrage rspunderea disciplinar , contravenional ori penal Incriminarea unei fapte prin legea special i trimiterea cu privire la ncadrarea i sancionarea faptei la codul penal( prin norma de trimitere ) este de natura s confere acestei legi speciale caracterul de lege nepenal cu dispoziii penale. d) Tratatele i conveniile internaionale O ultim categorie de acte juridice ce o tratm la izvoarele dreptului penal este reprezentata de tratatele i conveniile internaionale , ele devin izvoare de drept n msura n care sunt ratificate. n literatura juridic de specialitate se face distingerea ntre tratate i convenii prin care statul romn s-a angajat s incrimineze i s sancioneze anumite fapte deosebit de periculoase care aduc atingere unor valori i interese comune ale societii omeneti, de unde i denumirea de infraciuni de drept internaional, i tratate i convenii internaionale privind asistena juridic internaional n materie penal. Din prima categorie tratatele i conveniile pot fi socotite ca izvoare indirecte de drept penal, pentru c prin ele este asumat obligaia statelor de a incrimina prin legea penal intern astfel de fapte. Tratatele i conveniile internaionale privitoare la asistena juridic internaional conin norme privind extrdarea i devin obligatorii dup ratificare. 2.Legea penal, principalul izvor al dreptului penal. Categorii de legi penale 2.1. Noiunea legii penale. Conceptul de lege penal este examinat n doctrina penal n dou sensuri: ntr-un sens larg , de regul , sau norm de drept penal, sens pe care l are n vedere legiuitorul prin dispoziiile art.141 c.penal. n alt sens ( restrns) conceptul de lege penal, desemneaz actul normativ emis de parlament, dup o procedur special i care conine norme de drept penal(art. 74 din Constituie). 2.2. Categorii de legi penale. Pentru o cunoatere ct mai bun a legilor penale, n ce privete interpretarea i aplicarea, ca i a raporturilor dintre ele n doctrina penal se fac diferite clasificri.
16

1.Dup rolul pe care l au n reglementarea relaiilor de aprare social, legile penale se clasific n : - legi penale generale i legi penale speciale. La rndul lor legile penale generale pot fi considerate , ntr-un sens dispoziii de drept penal cu caracter de principiu ce se aplic unui numar mare de norme speciale. n acest sens, sunt normele din partea general a codului penal. n alt sens, legea penala poate desemna codul penal n ansamblu ca lege obinuit ( ordinar) spre a fi deosebit de legea special- coduri penale speciale ( al justiiei militare, spre exemplu). i n cazul legilor penale speciale se disting ntr-un sens- partea speciala a Codului penal., i n alt sens, coduri penale speciale care cuprind dispoziii derogatorii de la dreptul obinuit( ordinar). Importana acestei clasificri trebuie observat n legtur cu aplicarea acestora. Cnd ambele legi- cea general i cea special vin n concurs, adic sunt incidente pentru soluionarea unui raport juridic de conflict, problema se rezolv dup regula:legea penal special derog de la legea general i se completeaz cu aceasta. 2.Dup durata n timp legile penale pot fi cu: -durat nedeterminat ( permanente ), cum sunt marea majoritate, sunt cele obinuite; - cu durat predeterminat( temporare); au cuprinse n coninutul lor i o dispoziie care limiteaz n timp aplicarea ei, pn la o dat calenderistic , ori pn la data ncetrii strii care a determinat adoptarea acesteia. Interesul distinctiei: legea penal temporar se aplica i dup ieirea ei din vigoare, dar faptelor svrite ct timp era n vigoare( va ultraactiva). 3. Dup natura necesitii care a impus adoptarea legilor acestea pot fi: - legi penale ordinare sau obinuite. Acestea sunt legile penale adoptate n situaii normale, obinuite de evoluie a societii; - legi penale extraordinare sau excepionale care sunt adoptate n situaii de excepie, determinate de aprarea corespunztoare a valorilor sociale( calamiti naturale, stare de rzboi). Interesul distinciei const n faptul c legile penale extraordinare derog de la legile ordinare. 3. Normele juridice penale. 3.1.Noiunea normei juridice penale Normele de drept penal sunt o specie de norme de drept cu un specific, determinate de particularitatea reglementrii relaiilor de aprare social.
17

ntr-adevr normele de drept penal i ndeplinesc funcia regulatoare ntr-un mod specific i anume prin prevederea faptelor periculoase pentru valorile sociale i prin interzicerea lor sub sanciuni penale. Prin aceasta interzicere se determin conduita pe care trebuie s o aiba participanii la relaiile de aprare social, iar prin sancionarea ei cu pedeapsa se exprim caracterul obligatoriu al conduitei astfel determinate. 3.2.Structura normei juridice penale Elementele normei de drept penal i modul n care ele se sistematizeaz n coninutul acesteia nu pot fi studiate dect innd seama de clasificarea normelor respective n norme generale i norme speciale. Normele generale coninnd precepte cu valoare de principii, nu se deosebesc, prin structura lor de normele juridice aparinnd altor ramuri de drept. Normele speciale sau incriminatorii sunt tipice pentru dreptul penal, prezentnd un coninut care le e specific, nfieaz i o structur specific. De aceea, referindu-ne la structura normei de drept penal, avem n vedere norma special. n opinia unor autori, norma penal de incriminare ( special ) cuprinde i ea o structur trihotomic atribuit normei de drept n general, i anume: ipoteza, dispoziia i sanciunea. Alii sunt de prere c ar cuprinde doar dispoziia i sanciunea. Dispoziia, const din interzicerea unei anumite aciuni sau omisiuni, iar sanciunea, const din pedeapsa ce urmeaz s se aplice n cazul nerespectrii dispoziiei.Aceasta opinie ni se pare mai apropiat de realitate, norma penal are ntr-adevr o structur dihotomic, fiind alcatuit din dispoziie i sanciune. 3.3. Categorii de norme juridice penale Dei se caracterizeaz prin trasturi proprii, distinctive n raport cu alte categorii de norme juridice, normele de drept penal se difereniaz totui ntre ele prin caracterul i structura specifice numai unora sau prin sfera de inciden.Astfel, distingem : - norme penale generale i speciale - distincia ntre cele dou categorii de norme se face dup criteriile coninutului i sferei de inciden, iar interesul distinciei este legat de regula c normele speciale derog de la cele generale i deci au prioritate n caz de concurs cu acestea. - norme penale prohibitive i onerative- distincia privete n general normele penale speciale i are drept criteriu caracterul conduitei prescrise prin preceptul lor. Normele prohibitive conin ca regul de conduit
18

abinerea de a svri fapta descris i incriminate n dispoziie, iar normele onerative conin ca regul de conduit svrirea faptei a carei omitere este interzis. Interesul distinciei, ine de modul cum sunt rezolvate unele probleme cum sunt acelea ale vinoviei ca element al infraciunii. - norme penale unitare si divizate. Sunt unitare, normele prevzute cu ambele lor elemente, dispoziia i sanciunea n ntregul lor, n acelai articol de lege. Normele penale sunt divizate atunci cnd elementele lor i anume dispoziia sau o parte din ea, ori sanciunea, nu se gsesc n acelai articol de lege, ci n articole diferite, din acelasi act normativ sau din acte normative deosebite, astfel c norma este divizat ntre aceste texte de lege. Cele mai multe norme penale de incriminare sunt i trebuie s fie norme unitare, fiindc e firesc c norma de drept s se gseasc n ntregime n acelai text, i nu fragmentat n texte de lege diferite. Recurgerea la norme divizate trebuie s aib caracter cu totul excepional i chiar este de preferat s se renune la aceast tehnic legislativ. Se cunosc dou tipuri principale de norme divizate: norme de incriminare cadru sau norme n alb i norme de trimitere i de referire. Normele penale de incriminare cadru se difereniaz prin faptul c au n coninutul lor o dispoziie de incriminare cadru i o sanciune corespunztoare acestei incriminri, urmnd ca prevederea faptelor interzise prin incriminarea cadru s se fac ulterior, prin norme cuprinse n alte acte normative. Normele penale de trimitere i de referire, sunt acele norme divizate care se completeaz, n ce privete dispoziia sau sanciunea, prin trimitere sau prin referire la o norm complinitoare din aceeai lege sau din alta. Sunt considerate norme de trimitere acele norme incomplete n ce priveste dispoziia sau sanciunea, care se completeaz mprumutnd aceste elemente de la alte norme la care fac trimitere, n aa fel nct acele elemente sunt ncorporate n norma de trimitere ca i cum ar fi ale acesteia. Normele de referire sunt i ele norme incomplete, care se completeaz prin mprumut de elemente din alte norme, ntocmai ca i normele de trimitere. Pentru a deosebi o norma de trimitere de o norma de referire trebuie sa se dea o interpretare raionala a normelor implicate, n special n cazul modificrii normelor complinitoare , pentru a se stabili efectele pe care aceasta modificare le produce asupra normei de referire sau de trimitere n discuie. 4. Interpretarea legii penale. 4.1. Noiunea i necesitatea interpretrii legii penale. Interpretarea legii penale este o operaiune logico-raional ce se efectueaz cu ocazia aplicrii normei de drept i are drept scop aflarea
19

voinei legiuitorului exprimat n aceste norme cu privire la cazul concret. n cazul legii penale interpretarea are ca scop aflarea voinei legiuitorului exprimat n dispoziiile penale pentru a stabili dac acestea sunt aplicabile cazului concret. Interpretarea este necesar pentru c normele se refer la fapte tipice i trebuie aplicate unor fapte concrete care sunt variate. Unele texte de lege nu sunt suficient de clare, situaie ce poate rezulta din folosirea unor termeni sau expresii cu inelesuri multiple. 4.2. Formele sau felurile interpretrii n literatura juridic se face distincie ntre diferite genuri de interpretri: Dup organul sau persoana care face interpretarea aceasta poate fi: oficial sau neoficial. Interpretarea oficial fcut de un organ sau subiect oficial poate fi: autentic sau legal. facut de legiuitor i cauzal sau de caz, fcut de organul judiciar la cazul concret. Interpretarea neoficial sau doctrinal este facut de oamenii de tiin i este materializat n tratate, monografii etc. Aceast clasificare poate fi facut i dupa fora obligatorie a interpretrii. Interpretarea oficial este obligatorie, iar cea neoficial nu are fora obligatorie ce decurge de la un organ oficial. Interpretarea autentic poate fi la rndul ei: contextual, efectuat de legiuitor cu prilejul adoptrii legii i posterioar- printr-o lege interpretativ - care lege face corp comun cu legea interpretat i se aplic de la intrarea n vigoare a legii pe care o interpreteaz( deci se aplic retroactiv legea de interpretare). Interpretarea autentic contextual este cea mai frecventa. Interpretarea autentic se realizeaz cu ocazia adoptrii normei penale. 4.3. Metodele de interpretare Dup metodele folosite interpretarea poate fi: literal sau gramatical care const n aflarea nelesului normei de drept penal cu ajutorul cuvintelor prin care a fost exprimat. Se analizeaz textul normei din punct de vedere etimologic, sintactic i stilistic. Interpretarea raional sau logic const n folosirea procedeelor logice a raionamentelor, pentru a afla voina legiuitorului. Interpretarea logic apare ca o desvrire a celorlalte metode.

20

Interpretarea istoric const n aflarea inelesului normei penale prin studierea condiiilor de ordin politic, economic, social, juridic n care a fost adoptat legea. Interpretarea sistematic este o variant a metodei raional sau logice i const n aflarea voinei exprimat n norma pornind de la corelaia normei cu alte norme din aceeai lege sau alte acte normative din cadrul sistemului de drept. Interpretarea legii prin analogie const n cutarea nelesului unei norme penale cu ajutorul alteia care prevede un caz asemntor i care este mai clar. 4.4. Rezultatele i limitele interpretrii Interpretarea dup rezultat - dup folosirea metodelor de interpretare, interpretul ajunge la o concluzie cu privire la concordana ntre voina legiuitorului i exprimarea acesteia n norm. Interpretarea este declarativ cnd exist concordana ntre voina legiuitorului i exprimarea din norm; interpretarea este extensiv - cnd legiuitorul a vrut s spun mai mult dect a exprimat, iar sarcina interpretului este s extind nelesul normei la voina legiuitorului; interpretarea este restrictiv cnd legiuitorul a vrut s spun mai puin, dar a exprimat mai mult, interpretul n aceasta situaie trebuie s restrang nelesul normei la voina legiuitorului. Legea penal este de strict interpretare.

21

III. APLICAREA LEGII PENALE N SPAIU I TIMP 1. Consideraii generale. Noiunea aplicrii legii penale Prin aplicarea legii penale nelegem executarea sau ndeplinirea ndatoririlor pe care ea le prevede, ce pot avea loc fie de bunvoie, prin respectarea prescripiilor acesteia, fie silit, n cazul svririi faptei interzise. 2. Elementele n raport cu care se aplic legea penal Cnd vorbim de aplicarea legii penale ne referim la elementele care fixeaz limitele aplicrii acesteia, i anume : timpul, spaiul, persoanele i faptele. Codul penal reglementeaz incidena legii penale numai n raport cu spaiul i timpul, ntruct n mod inevitabil, aceasta presupune i raportarea la fapte i persoane. Orice lege, inclusiv legea penal care eman de la puterea legislativ nu poate fi venic, ea fiind limitat n timp de la momentul intrrii n vigoare i pn la ieirea din vigoare. Spaiul, este un alt element obligatoriu n determinarea limitelor aplicrii legii penale, deoarece legea penal a statului nostru are for obligatorie pe teritoriul pe care i exercit suveranitatea, iar valorile sociale i conduita oamenilor fa de acestea sunt stabilite n raport cu un anumit teritoriu. Cu privire la persoane, ntotdeauna legea penal reglementeaz relaiile ntre oameni, se adreseaz oamenilor, fie ca destinatari, fie ca beneficiari ai prevederilor sale. Studierea aplicrii legii penale nu se poate face dect innd seama de sfera persoanelor care pot fi subiecte de drept penal. Pentru ocrotirea valorilor sociale fundamentale, legea penal descrie explicit i concret, faptele sub forma aciunii sau omisiunii, de aceea, aplicarea legii penale se raporteaz la acestea. n cazul raportului juridic de conformare, raportarea se face la faptele prevzute i interzise sub sanctiune penal, iar n cel al raportului juridic de conflict se are n vedere fapta concret care a generat acest raport. 3. Noiunea aplicrii legii penale in spaiu Aplicarea legii penale n spaiu const n activitatea de traducere n viaa a prescripiilor sancionatoare ale legii penale n raport cu locul comiterii diferitelor infraciuni ( n ar sau n strintate) de ctre cetenii romni sau strini ori persoane fr cetenie.
22

Legea penal este teritorial, ea se aplic tuturor infraciunilor svrite pe teritoriul rii noastre, aceasta att n baza suveranitii statului romn, ct i pe considerentul valorilor sociale fundamentale, ocrotite de legea penal. Legea penal se adreseaz tuturor persoanelor care se gsesc pe teritoriul romnesc i care trebuie s se conformeze prevederilor acesteia. Principiile consacrate n scopul aplicrii legii penale n raport cu spaiul sunt: principiul teritorialitii legii penale, principiul personalitii legii penale, principiul realitii i principiul universalitii legii penale. Numai recunoaterea i aplicarea tuturor principiilor care guverneaz intinderea n spaiu a efectelor legii penale fac posibil realizarea unei activiti eficiente de represiune, astfel luate separat, ele sunt datorit sferei de aciune limitate, niciunul dintre ele neputnd acoperi totalitatea situaiilor n care legea penal trebuie aplicat. 3.1. Aplicarea legii penale faptelor svrite pe teritoriul Romniei Principiul teritorialitii legii penale este principiul de baz potrivit cruia se face aplicarea legii penale n raport cu locul svririi infraciunii, principiu consacrat n art. 8 C. penal care prevede c legea penal se aplica infraciunilor svrite pe teritoriul Romniei. Principiul teritorialitii presupune aplicarea legii penale romne tuturor infraciunilor svrite pe teritoriul rii, neinndu-se cont de naionalitatea sau cetenia autorului infraciunii. Teritoriul este expresia material a suveranitii i independenei poporului care l locuiete. Legea penal trebuie s realizeze, s menin i s reintegreze ordinea juridic de pe teritoriul statului creia i aparine, deci este teritorial. De asemenea, ea este teritorial i pentru faptul c se impune i apr n egal msur pe toi cei care se gsesc pe teritoriul unui stat, indiferent dac acetia sunt ceteni strini ori persoane fra cetaenie i indiferent dac au domiciliul pe acel teritoriu sau nu. 3.2. Noiunea de teritoriu n sensul legii penale Are un sens mai larg n accepiunea legii penale, fa de noiunea de teritoriu, n sens geografic. n art.142 C.penal se arat c prin teritoriul Romniei se inelege ntinderea de pmnt i apele cuprinse ntre frontierele de stat, inclusiv apele maritime interioare, subsolul i spaiul aerian, precum i marea teritorial cu solul, subsolul i spaiul aerian al acesteia. Elementele definiiei legale ale teritoriului:
23

1. suprafaa terestr- ntinderea de pmnt cuprins ntre frontierele politico-geografice ale statului nostru; 2. apele interioare- adic cele situate n interiorul granielor geografice ape curgatoare (ruri, fluvii, pruri), ct i ape stttoare ( lacuri, bli) i din apele maritime interioare. 3. un alt element al teritoriului este marea teritorial fia de mare adiacent rmului, ori dup caz, apele maritime interioare, avnd laimea de 12 mile marine ( 22.224 m) msurat de la liniile de baz. Liniile de baz sunt liniile celui mai mare reflux de-a lungul rmului. 4. zona contigu a Romniei este fia de mare adiacent mrii teritoriale care se intinde spre largul mrii pn la distana de 24 mile marine, masurat de la liniile de baz. 5. zona economic exclusiv este fia de mare, adiacent zonei contigue care se intinde spre largul mrii pn la distana de 22 mile marine masurat de la liniile de baz, aa cum a fost stabilit conform prevederilor Conveniei Naiunilor Unite asupra dreptului mrii. 6. subsolul este format din zona subteran, avnd o ntindere ce coincide cu limitele frontierelor de stat, cu o adncime practic limitat de posibilitatea real a omului de exploatare, n condiiile tehnicii actuale. 7. spaiul aerian este spaiul care se ntinde deasupra teritoriului cuprins ntre frontierele statului i deasupra apelor interioare i mrii teritoriale. n nlime, spatiul aerian se ntinde pn la limita spaiului cosmic. 3.3. Noiunea de infraciune svrit pe teritoriul rii Art. 143 Cod penal stabilete ce se nelege prin infraciune svrit pe teritoriul rii, i anume: infraciunea se consider svrit pe teritoriul Romniei i atunci cnd a fost comis pe o nav sub pavilion romnesc sau pe o aeronava romn, precum i atunci cnd s-a efectuat un act de executare, de instigare sau de complicitate, ori s-a produs , chiar n parte, rezultatul infraciunii. Potrivit acestui text de lege, infraciunea se consider ca fiind svrit pe teritoriul rii noastre i n consecin se aplic legea penala romn, potrivit principiului teritorialitii n urmatoarele situaii: a) cand infraciunea a fost svrit n ntregime pe teritoriul rii; b) cand infraciunea a fost svrit n ntregime pe o nav sau aeronava romn, aflat n afara apelor maritime interioare i a mrii teritoriale i n afara spaiului aerian al Romniei. c) cnd pe un teritoriu, sau pe o nav sau o aeronav romn aflat n strintate s-a efectuat numai un act de executare ori s-a produs rezultatul infraciunii.
24

3.4. Excepii de la principiul teritorialitii Aplicarea legii penale potrivit principiului teritorialitii cunoate anumite constrngeri, n sensul c acest principiu nu acioneaz cu privire la anumite categorii de infraciuni svrite pe teritoriul rii, i anume: 1. faptele prevzute de legea penal svrite de persoanele care se bucur de imunitate de jurisdicie penal( reprezentanii diplomatici ai statelor strine sau alte persoane care n conformitate cu conveniile internaionale nu sunt supuse jurisdiciei statului romn, respectiv efii statelor sau guvernelor strine, efii unor delegaii civile sau militare strine); 2. infraciunile svrite la bordul unor nave strine aflate n trecere prin marea teritorial( nave strine folosite n scopuri comerciale), ori pe timpul ct se afl n porturi, n apele maritime interioare i n marea teritorial a Romniei( navele militare strine); 3. infraciunile svrite la bordul navelor strine aflate n limitele teritoriale romneti. Legea noastr penal nu se aplic infraciunilor svrite pe aeronave strine aflate pe teritoriul rii noastre; 4. infraciunile svrite n sediile misiunilor diplomatice strine aflate n ara noastr de ctre membrii i personalul acestora( spaiul localurilor misiunilor sunt inviolabile nefiind permis agenilor statului acreditar s ptrund n ele dect cu consimmntul efului misiunii art.22 Convenia de la Viena cu privire la relaiile diplomatice); 5. infraciunile svrite de personalul armatelor strine n timpul staionrii sau trecerii pe teritoriul altui stat sunt exceptate de la aplicarea legii penale potrivit principiului teritorialitii. 6. imunitate prezidential, parlamentar i guvernamental. Constituia Romniei instituie anumite imuniti, care au un caracter relativ restrns, n sensul c persoanele la care se refer nu sunt total exceptate de la aplicarea legii penale pentru infraciunile comise, imunitatea opernd numai cu ndeplinirea unor condiii reglementate de normele Constituiei. Preedintele Romniei se bucur de imunitate- acesta nu va putea fi pus sub acuzare n timpul exercitrii mandatului su( art. 84 alin 2 din Constituie); - o alta imunitate este cea parlamentar. Deputaii i senatorii pot fi urmarii i trimii n judecat penal pentru fapte care nu au legatur cu voturile sau opiniile politice exprimate n exercitarea mandatului, dar nu

25

pot fi perchezitionai, reinui sau arestai fr ncuviinarea Camerei din care fac parte, numai dup ascultarea lor.( art.69 alin. 2 din Constituie); - a treia imunitate mult mai restrns, se refer la membrii guvernului Romniei i vizeaz numai faptele comise n exerciiul funciunii lor. Numai Camera Deputailor, Senatul i Preedintele Romniei au dreptul s cear urmrirea penal a membrilor guvernului pentru faptele svrite n exerciiul funciei lor( art. 108, alin.2 din Constituie). 3.5 Aplicarea legii penale romne unor infraciuni svrite n strintate Legea penal romn se poate aplica n spaiu i dincolo de limitele teritoriului romnesc, potrivit urmtoarelor principii subsidiare: principiul personalitii, al realitii i al universalitii. Principiul personalitii legii penale Art. 4 Cod penal stabilete c legea penal se aplic infraciunilor svrite n afara teritoriului rii de un cetean romn sau de o persoan fr cetenie care are domiciliul n ar sau dac nu are nicio cetenie, are domiciliul n ar. Acest principiu asigur incidena legii penale romne n raport cu calitatea fptuitorului( cetean romn sau apatrid cu domiciliul n Romnia) corelat cu locul svririi infraciunii( n strintate) . Pentru aplicarea principiului personalitii se cer ntrunite urmtoarele condiii: 1. fapta s fie svrit n ntregime n afara teritoriului rii noastre, indiferent de locul, de ara n care infractorul comite aceasta infraciune. Niciun act de executare i nici rezultatul nu se pot produce n Romnia, deoarece, n caz contrar, legea romn ar trebui s intervin potrivit principiului teritorialitii. 2. fapta s constituie infraciune potrivit prevederilor din legea penal romn. 3. infractorul s fie cetaean romn sau o persoan fr cetaenie care domiciliaz n Romnia, caliti pe care infractorul trebuie s le fi dobndit anterior comiterii infraciunii n strintate. Principiul realitii penale Potrivit acestui principiu art. 5 alin 1 Cod penal se aplic infraciunilor svrite n afara teritoriului rii, de ctre un cetaean strin sau o
26

persoan fr cetenie, contra statului romn, contra unui cetean romn ori a siguranei statului romn. Aplicarea legii penale romne potrivit acestui principiu se justific prin interesul pe care l are statul romn de a proteja, chiar i n strintate valorile sociale de mare importana sigurana naional, pe de o parte i persoana cetenilor romni , pe de alta parte, mpotriva unor infraciuni ce s-ar putea svri n afara teritoriului rii noastre de catre ceteni strini sau apatrizi cu domiciliul n strintate. Pentru aplicarea principiului realitii se cer a fi realizate urmatoarele condiii: a) infraciunea s fie svrit n strintate , adic n afara teritoriului rii noastre. b) infraciunea svrit s fie ndreptat contra siguranei statului romn sau contra vieii unui cetatean romn ori prin care s-a adus o vtmare grav integritii corporale sau sntii unui cetaean romn. c) infraciunea s fie svrit de ctre un cetean strin sau de o persoan fr cetenie care nu domiciliaz pe teritoriul rii. d) fapta s constituie infraciune potrivit prevederilor legii penale romne( nefuncionnd condiia dublei incriminri). e) Punerea n micare a aciunii penale se face numai cu autorizarea prealabil a procurorului general al Parchetului de pe lnga nalta Curte de Casaie si Justiie condiie absolut necesar, lipsa ei constituind o cauz impeditiv a procesului penal.

Principiul universalitii legii penale Art. 6 Cod penal definete universalitatea legii penale romne n care se arat c, legea penal romn se aplic i altor infraciuni dect cele prevzute n art. 5 alin.1, svrite n afara teritoriului rii de un cetean strin sau de o persoan fr cetenie, care se afl de bunvoie pe teritoriul rii, n urmatoarele cazuri: 1. s-a svrit o infraciune pe care statul romn i-a asumat obligaia so reprime n temeiul unui tratat internaional, indiferent dac este prevzut sau nu de legea penal a statului pe al carui teritoriu a fost comis; 2. s-a cerut extrdarea sau predarea infractorului i aceasta a fost refuzat. Aplicarea legii penale romne potrivit principiului universalitii presupune realizarea cumulativ a urmatoarelor condiii:
27

- svrirea unei infraciuni, alta decat cele pentru care s-ar aplica legea penal romn conform principiului realitii, de regul, infraciunilor care afecteaza comunitatea internaional, cum ar fi: trafic de stupefiante, falsul de moned, deturnri de aeronave.; - infraciunea s fie svrit n strintate n ntregime, excluzndu-se posibilitatea aplicrii principiului teritorialitii; - s existe dubla incriminare, cu alte cuvinte fapta s fie prevazut ca infraciune att de legea noastr penal, ct i de cea a rii unde a fost svrit; - fapta s fie svrit de un cetaean strin sau de o persoan fr cetenie, care nu are domiciliul n Romnia; - infractorul s se afle n Romnia, venit de bunvoie pe teritoriul rii noastre. Principiul universalitii nu se aplic n cazul n care potrivit legii statului unde s-a svrit infraciunea, exist vreo cauz care mpiedic punerea n micare a aciunii penale sau continuarea procesului penal ori executarea pedepsei, sau cnd pedeapsa a fost executat, ori considerat ca i executat.

4. Extrdarea Instituia extrdrii este reglementat n baza prevederilor Constituiei, a Codului penal, dar n primul rnd a dispoziiilor din Conveniile internaionale ratificate de Romnia. Extrdarea este un act de asisten juridic prin care un stat pe teritoriul cruia s-a refugiat un inculpat sau un condamnat, care nu este cetean al statului solicitat, l preda pe acesta, la cererea statului n drept a-l urmri penal, judeca sau supune la executarea condamnrii penale. Este un act de cooperare a statelor mpotriva infractorilor de un anumit grad de periculozitate, pentru a mpiedica sustragerea acestora, prin refugierea pe teritoriul altui stat, de la rspunderea penala. Ea poate fi din punct de vedere al procedurii: obinuit, voluntar i simplificat. Extrdarea obinuit se realizeaz dup procedura normal reglementat de Convenia european de extrdare i de legea intern. Persoana a crei extrdare se solicit, beneficiind de posibilitatea conferit de acestea de a se apra mpotriva cererii de extrdare, inclusiv prin exercitarea cii de atac a recursului. Extrdarea voluntar are loc n cazul n care persoana renun la beneficiile conferite de lege, consimind la extrdare.
28

Extrdarea simplificat, se aseamn cu extrdarea voluntar, dar presupune eliminarea cerinei transmiterii unei cereri formale de extrdare n cazul n care persoana extrdabil consimte la extrdare. 4.1. Trsturile extrdrii 1. Extrdarea este un act de reciproc asisten juridic internaional i poate fi acordat numai n baza unei convenii internaionale sau n condiii de reciprocitate. 2. Extrdarea este un act bilateral, deoarece implic cererea de extrdare din partea unui stat( solicitant ) i predarea infractorului de ctre statul pe teritoriul cruia acesta se refugiaz( solicitat ). 3. Extrdarea are un pronunat coninut politic, deoarece ea se realizeaz pe baza voinei liber exprimate a statelor, respectndu-se suveranitatea i independena lor. 4. Extrdarea este o instituie ce este reglementat prin norme de drept cuprinse n convenii bilaterale sau multilaterale prin care se reglementeaz aceast materie.

4.2. Condiiile extrdrii Legea 302/2004, modificata prin legea 224/2006 stabilete c pentru realizarea extrdrii trebuie ndeplinite urmtoarele condiii referitoare la infraciune, la infractor, pedeapsa prevzut de lege sau aplicat de instana, competent i de ordin procedural. 1. Condiiile referitoare la infraciune: - s se fi svrit o infraciune pe teritoriul statului solicitant sau de ctre un cetean al acestui stat, ori prin fapta svrit s fie lezate interesele acelui stat; - fapta svrit s fie considerat infraciune att n legislaia statului solicitant, ct i n cea a statului solicitat s efectueze extrdarea( dubla incriminare); - infraciunea pentru care se cere extrdarea trebuie s prezinte o anumit gravitate, n sensul c trebuie sancionat n legislaia ambelor state, cu o pedeaps privativ de libertate de cel puin un an. 2. Condiiile ce privesc infractorul : - persoana a carei extrdare se cere s fie cetaean strin;
29

- infractorul s se gseasc pe teritoriul statului solicitat, adic al rii creia i se cere extrdarea. 4.3. Procedura extrdrii Procedura extrdrii privete urmtoarele aspecte: - s existe o cerere de extrdare din partea unui stat care are interesul s-l pedepseasc pe fptuitor sau s-l pun s execute pedeapsa pe cel condamnat. n sprijinul cererii, se vor prezenta originalele sau copiile autentice, n funcie de faza procesului penal, ale hotrrii de condamnare definitiv, cu meniunea rmnerii definitive ale deciziilor. - o expunere a faptelor pentru care se cere extrdarea, data i locul svririi lor, calificarea lor juridic i referirile la dispoziiile legale care le sunt aplicabile, se vor indica n modul cel mai exact posibil. - o copie a dispoziiilor legale aplicabile sau, dac nu e cu putin, o declaraie asupra dreptului aplicabil, precum i semnalmentele cele mai precise ale personelor extrdabile. - date privind durata pedepsei neexecutate, n cazul cererii de extrdare a unei persoane condamnate, care a executat numai o parte din pedeaps. Statul solicitat care primete cererea de extrdare are obligaia s-l aresteze pe fptuitor, s comunice statului solicitant data i locul predrii acestuia. n decursul a 15 zile de la data stabilit de predare dac fptuitorul nu este luat n primire de reprezentanii prii solicitante, statul solicitat nu mai este obligat s satisfac cererea, punnd n libertate pe fptuitor. Statul solicitant este obligat s comunice prii solicitate informaii cu privire la finalizarea procesului penal n care a fost implicat cel extrdat. Dup pronunarea hotrrii judectoreti definitive, se va transmite o copie a sentinei.

5. APLICAREA LEGII PENALE N TIMP 5.1 Noiuni generale

Legile penale nu sunt eterne. Ele sunt adoptate i puse n vigoare la un moment dat i si exercit aciunea asupra relaiilor de aprare social ct timp se consider necesar eficiena lor.
30

Ele se scot din vigoare prin abrogare i dac este cazul prin nlocuirea lor cu alte legi penale. Schimbarea legislaiei penale cu legi noi d natere n practica judiciar la numeroase probleme.

5.2. Activitatea legii penale - Noiune. - Durata i limitele de aplicare a legii penale in timp Este un principiu de baza al aplicrii legii penale n timp, ce d expresie i decurge din principiul legalitii (care exprim regula c ntreaga activitate de aprare social mpotriva criminalitii trebuie s se desfaoare pe baza legii i n strict conformitate cu legea, principiu care exprim regulile nu exista infraciune fr lege- nullum crimen sine lege i nu exist pedeaps fr lege- nulla poena sine lege. Acest principiu, corespunde nevoilor de aprare social ca i al aprrii drepturilor i libertilor cetenilor. Potrivit acestui principiu, legea penal este activ i se aplic infraciunilor svrite n timpul ct ea se afla n vigoare (art.10 C.penal). Intrarea n vigoare a unei legi penale, de regul, coincide cu publicarea ei n Monitorul Oficial. n practica legislativ s-a statornicit regula c legile cele mai importante cum sunt codurile penale sau chiar unele legi extrapenale, care conin dispoziii cu caracter penal, s cuprind n textul lor o dat de intrare n vigoare ulterioar aceleia publicrii lor. Intrarea n vigoare a legii penale la o dat ulterioar publicrii ei, dup un anumit interval denumit vocatio legis (repaosul legii), este determinat de necesitatea cunoaterii coninutului acesteia, att de cei crora li se adreseaz, ct i de organele de stat care au sarcina aplicrii lor. Nimeni nu se poate apra invocnd necunoatererea legii penale ( nemo ignorare legem censetur ), iar cunoaterea i respectarea legilor rii este o ndatorire fundamental a cetenilor(art. 51 din Constituia Romniei ) i o obligaie legal a cetenilor strini aflai pe teritoriul rii noastre . n ce privete momentul ieirii din vigoare a legii penale, acesta este determinat de data intrrii n vigoare, a legii prin care ea este scoas din vigoare. Modalitile prin care este scoas din vigoare o lege penal sunt diferite: abrogarea, modificarea, ajungerea la termen a legilor temporare sau ncetarea condiiilor care au determinat adoptarea unei legi excepionale,
31

schimbarea condiiilor social-politice care au determinat adoptarea unor dispoziii cu caracter penal etc. n mod obinuit, scoaterea din vigoare a unei legi penale se face prin abrogarea expres sau tacit, dar mai ales prin modificarea legii( adic prin schimbarea, completarea, nlocuirea unor dispoziii din legea penal cu alte dispoziii.

5.3. Concursul de legi penale Este posibil s fie n vigoare, n acelai timp, i cu privire la aceeai fapt prevazut de legea penal, dou sau mai multe legi penale, una cuprinznd o reglementare general, alta sau altele cuprinznd o reglementare special. Legea special apare dup legea general i creeaz un regim special, impunnd anumite reguli ce urmeaz s se aplice cu privire la unele situaii i pentru un anumit timp. n teoria dreptului penal se numete concurs de legi penale, fiindc cele dou sau mai multe legi, vin n concurs la reglementarea acelorai relaii sociale. Caz n care se pune problema determinrii legii penale incidente i deci aplicabile n baza principiului legii penale active. Regula de baz admis pentru soluionarea acestei probleme este aceea a aplicrii legii penale speciale. Legea special este aceea care derog de la legea general i este firesc s se aplice cu prioritate legea special cnd vine n concurs cu legea general. n legislaia noastr penal au caracter de legi speciale: - dispoziiile cu caracter penal cuprinse n legi extrapenale, i dispoziiile din partea speciala a Codului penal n raport cu dispoziiile din partea general a acestuia. Caracterul derogator al legii penale speciale , n inelesul acesta, este admis prin dispoziia din art.362C.p., care prevede ca dispoziiile din partea general a Codului penal se aplic i faptelor sancionate penal prin legi speciale, n afar de cazul cnd legea dispune altfel.

5.4. Neretroactivitatea legii penale Legea penal nu se aplic faptelor care la data cnd au fost svrite nu erau prevzute ca infraciuni (art. 11 C.pen.); adic legea penal este neretroactiv, ea neputndu-se aplica dect faptelor svrite din momentul
32

intrarii ei n vigoare. Principiul neretroactivitii legii penale este consacrat i n Constituie( art. 15, alin.2), el regsindu-se n toate legislaiile penale.

6. Extraactivitatea legii penale Extraactivitatea legii penale presupune, n unele cazuri, o extindere a eficienei n timp a legii, acordndu-i eficien fie nainte de momentul intrarii n vigoare, fie dup ieirea ei din vigoare. Pentru eficiena deplin a legii penale a fost necesar instituirea unei derogri de la activitatea legii. n acest sens, Codul penal a adoptat anumite reguli n baza crora n unele cazuri legea retroactiveaz sau ultraactiveaz, consacrnd expres extraactivitatea legii penale.

6.1. Retroactivitatea legii penale

Prin retroactivitatea legii penale se inelege aplicarea prevederilor unei legi penale, a efectelor acesteia unor fapte comise nainte de intrarea n vigoare a legii respective. Aceast extindere nu poate avea dect caracter de excepie, abtndu-se justificat de la principiul neretroactivitii penale. n doctrina penal sunt cunoscute mai multe categorii de legi care retroactiveaz. Unele dintre ele nu mai sunt n concordan cu principiile constituionale.

6.2. Ultraactivitatea legii penale

Principiul aplicrii cu efect ultraactiv a legii penale conine regula c legea penal se aplic n mod obligatoriu i dup ieirea ei din vigoare, atunci cnd este vorba de soluionarea conflictelor de drept penal nscute n timpul cnd ea era n vigoare. Acest principiu nu este admis dect n cazuri speciale i anume n cazul legilor temporare i a legilor excepionale, care se aplic pe o perioad de timp determinat. n dreptul nostru, acest principiu este prevzut prin dispoziiile din art.13 C.pen. care prevede c legea penal temporar se aplic infraciunii svrite
33

n timpul cnd ea era n vigoare, chiar dac respectiva infraciune nu a fost urmarit sau judecat n acel interval de timp.

Aplicarea legii penale mai favorabile n cazul faptelor care nu au fost definitiv judecate Este consacrat n art.13 C.p. i are n vedere ipoteza n care de la svrirea infraciunii pn la judecarea definitiv a cauzei intervin una sau mai multe legi penale succesive, cnd se va alege dintre acestea, legea mai favorabil infractorului. n determinarea legii penale mai favorabile infractorului, doctrina penal s-a oprit asupra trei criterii, i anume: a condiiilor de incriminare, a condiiilor de tragere la rspundere penal i a sanciunilor penale (pedepsei). Pentru determinarea legii penale mai favorabile trebuie comparate legile penale successive (cea din momentul svririi faptei, cea din momentul judecrii faptei ca i cele intermediare) n raport cu normele i instituiile care influeneaz rspunderea penal n cauza concret dedus judecii. Criteriul cel mai des folosit de determinare a legii penale mai favorabile este cel al pedepselor principale. Situaii: a) ntre legile care prevd fapta ca infraciune, dac pedepsele sunt de natura diferit( deteniunea pe via sau inchisoarea ) va fi mai favorabil legea care prevede pedeapsa nchisorii. Dac ntr-o lege pedeapsa este nchisoarea, iar n alt lege, pedeapsa prevazut este amenda, atunci, de regul, legea care prevede pedeapsa amenzii este mai blnd. Excepia ar fi n cazul n care n cauz s-au constatat circumstane atenuante, iar legea care prevede pedeapsa nchisorii permite, pe baza circumstanelor atenuante, aplicarea unei amenzi, n cuantum mai mic dect cel la care s-ar ajunge cnd s-ar aplica legea care prevede pedeapsa amenzii. b) cnd ntre legile succesive pedepsele sunt de aceeai natur (nchisoarea sau amenda), dar cu limitele speciale diferite va fi mai favorabil , ntr-un caz cnd minimul este acelai, dar maximul diferit, legea care prevede un maxim mai redus, iar dac maximul special al pedepsei este acelai, dar minimul diferit va fi mai favorabil legea care prevede un minim mai sczut. Exp. n cazul unor pedepse asimetrice, legea panal mai favorabil va fi determinat n concret de judector i n funcie de mprejurrile care atenueaz ori agraveaz pedeapsa, astfel c dac n cauz sunt circumstane
34

agravante judectorul trebuie s aplice o pedeaps ctre maximul special i atunci este mai favorabil legea care prevede o pedeaps cu un maxim special mai redus. Dac fapta s-a svrit n circumstane de atenuare, judectorul trebuie s aplice o pedeaps spre minimul special, ori sub acest minim, iar legea mai favorabil este cea care are un minim special de pedeaps mai redus. Legea penal mai favorabil nu se stabilete n funcie de pedepsele complimentare, aplicarea acestora se face n coninutul i limitele prevzute n legea nou, iar dac legea nou nu mai prevede aceste pedepse, ele nu se mai aplic. Aplicarea legii penale mai favorabile n raport cu faptele care au fost definitiv judecate Acest principiu este consacrat n codul penal n doua variante: aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile (art.14 C.p.) i aplicarea facultativ a legii penale mai favorabile( art.15 C.p.) Aplicarea legii penale noi mai favorabile n cazul pedepselor definitive i are justificarea n principiile umanismului i al egalitii n faa legii penale. Condiiile de aplicare a legii penale mai favorabile infractiunilor definitiv judecate sunt artate n art.14 C.p. i au n vedere situaiile cnd legea nou prevede pentru aceeai infraciune o pedeaps mai uoar ca natur ori ca maxim special dect pedeapsa aplicat. Astfel: pedeapsa deteniunii pe via se inlocuiete cu maximul pedepsei prevazut de legea nou(art. 14 alin 2 C.p.). Cnd pedeapsa definitiv este nchisoarea, iar legea nou prevede numai pedeapsa amenzii, se va nlocui pedeapsa nchisorii cu amenda, care nu va putea depi maximul ei special, iar daca o parte din pedeapsa nchisorii s-a executat, se poate nltura total sau n parte executarea amenzii( art.14, alin 3 C.p.). Cnd pedepsele sunt de aceeai natur, n cazul pedepsei nchisorii, pedeapsa aplicat dup legea veche se reduce, la maximul special prevzut n legea nou, iar dac pedeapsa pronunat n baza legii vechi este amenda, aceasta va fi redus la maximul special prevzut n legea nou( art.14 alin.1). Efectele legii penale noi mai favorabile se ntind i asupra pedepselor complimentare, msurilor de siguran i msurilor educative, n msura n care nu au fost executate i constau n nlturarea executrii lor daca nu mai sunt prevazute n legea nou, ori n executarea acestora n limitele i coninutul prevzut de legea nou (art.14 alin.4 C.p.).

35

Efectele legii penale noi mai favorabile se ntind i asupra pedepselor deja executate ori considerate ca executate pn la apariia acesteia i constau n considerarea acestora( pedepselor), pentru viitor, ca avnd natura i limitele reduse conform legii noi( art.14 alin 5 C.p.). Aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile prevzut n art.14 C.p. reprezint cadrul comun de rezolvare a succesiunii legilor penale in timp. Aplicarea facultativ a legii penale mai favorabile n cazul pedepselor definitive este reglementat prin dispoziiile art.15 C.p., care prevd cnd dup rmnerea definitiv a hotrrii de condamnare i pn la executarea complet a pedepsei nchisorii a intervenit o lege care prevede o pedeaps mai uoar, iar sanciunea aplicat este mai mic dect maximul prevzut de legea nou, inndu-se seama de infraciunea svrit, de persoana condamnatului, de conduita acestuia dup pronunarea hotrrii sau n timpul executrii pedepsei i de timpul ct a executat din pedeapsa, se poate dispune fie meninerea, fie reducerea pedepsei.

36

IV. RAPORTUL JURIDIC PENAL 1. Raportul juridic instrument de infptuire a dreptului penal 1.1 Noiunea i specificul raportului juridic penal Raporturile juridice penale pot fi definite ca relaii de aprare social reglementate prin normele dreptului penal. Existena raporturilor juridice penale este legat de existena dreptului penal ca ramur de drept. Reglementarea juridic a relaiilor sociale , adic reglementarea conduitei oamenilor care particip la acestea nu se poate face altfel dect ncadrnd aceste relaii n modele formale prevzute n normele de drept. Afirmaia este valabil i pentru dreptul penal care, reglementnd relaiile de aprare a valorilor sociale, prevede prin normele sale modul n care trebuie s se desfaoare aceste relaii, pentru a se evita orice vtmare sau periclitare a valorilor sociale, iar atunci cnd acestea au fost totui vtmate sau periclitate, pentru a se restabili relaiile de aprare social normale i a se mpiedica tulburarea acestora pe viitor. n acest scop normele dreptului penal conin toate elementele raporturilor juridice care iau natere n temeiul lor. Raporturile juridice penale se prezint ca fiind normele dreptului penal n aciune, n sensul c ele sunt rezultatul aciunii normelor dreptului penal asupra relaiilor de aprare social i totodat singura modalitate de exercitare a acestei aciuni. Normele de drept penal, i prin ele, raporturile juridice penale, apar ca rezultat al contientizrii, la nivelul ntregii societi, a necesitii aprrii anumitor valori sociale mpotriva actelor de conduit periculoase ale unor indivizi. n dreptul nostru penal, la nivelul contiinei i voinei publice, se stabilete necesitatea aprrii sociale i se impune conduita necesar n acest scop, determinndu-se conduita ce trebuie adoptat n raport cu diferitele valori sociale i obligativitatea acestei conduite, exprimat prin sanciunea prevzut pentru nerespectarea ei. 1.2 . Raporturile juridice penale i realizarea ordinii de drept penal n teoria dreptului penal este unanim acceptat teza c ordinea de drept penal se nfptuiete fie prin respectarea de bunvoie a normelor de drept penal, aa cum face marea majoritate a destinatarilor legii penale, fie prin aplicarea constrngerii penale fa de cei care svresc faptele interzise prin

37

normele dreptului penal, aa cum se ntmpl n cazuri excepionale, cnd se svresc infraciuni. Nu exist nsa o unitate de opinii n ceea ce privete mecanismul prin care se realizeaz ordinea de drept penal. ntr-o opinie, care este majoritar, se susine c realizarea ordinii de drept penal prin respectarea de bunvoie a normelor dreptului penal, are loc fr crearea unor raporturi juridice penale i deci c ndeplinirea de ctre destinatarii legii penale a ndatoririi de a nu svri faptele interzise de lege are loc n afara oricror raporturi juridice. Potrivit acestei opinii, deci, numai realizarea prin constrngere a ordinii de drept penal are loc prin intermediul raporturilor juridice penale, nu i realizarea ei prin respectarea de bunvoie a legii. ntr-o alt opinie, pe care o mprtim, realizarea ordinii de drept penal fie c are loc prin respectarea de bunvoie a comandamentelor legii, fie c se impune prin constrngere, se nfptuiete totdeauna prin intermediul raporturilor juridice penale. Prin normele de drept penal de orice fel, se reglementeaz relaii sociale care devin prin reglementare raporturi juridice, acestea fiind raiunea existenei i singura cale de realizare a dreptului. 2. Elementele raportului juridic penal 2.1 Subiectele raportului juridic penal n raporturile juridice penale fie de conformare, fie de conflict vom ntlni ntotdeauna statul ca titular al funciei de aprare social.Acionnd c reprezentant al societii, ca titular al puterii, statul apare n raporturile juridice penale ca subiect dominant. n raporturile de conformare, statul, prin edictarea normelor penale, impune tuturor destinatarilor legii penale, n mod interdeterminat, norme obligatorii. n raportul juridic de conflict, statul, impune celuilalt subiect al raportului juridic, persoana fizic, s suporte consecinele faptei sale- adic s suporte rspunderea penal- pedeapsa. Cel de al doilea subiect al raporturilor juridice penale este persoana fizic, destinatar al obligaiei, prevazut n norma penal, n cadrul raportului juridic de conformare, persoana fizic nenominalizat. n cadrul raportului juridic penal de conflict persoana fizic este determinat, anume persoana care a svrit fapta interzis- infractorul.

38

2.2 Coninutul raportului juridic penal Ca la orice raport juridic coninutul este format din drepturile i obligaiile participanilor( subiecilor) la acel raport juridic. n coninutul raportului juridic penal se reliefeaz dreptul statului de a pretinde o anumit conduit din partea destinatarilor legii penale, pentru aprarea valorilor eseniale ale societii i a relaiilor sociale nscute n legtur cu aceste valori, pe de o parte i obligaia corelativ a celuilalt subiect, persoana fizic de a-i conforma conduita exigenelor cerute prin norma penal, n cadrul raporturilor de conformare, iar n cadrul raportului penal de conflict, dreptul statului const n impunerea unei sanciuni pentru svrirea infraciunii i obligaia infractorului de a suporta consecinele svririi faptei sale- pedeapsa.

2.3 Obiectul raportului juridic penal Obiectul raportului juridic l formeaz anumite aciuni pe care titularul dreptului le efectueaz sau le poate pretinde i pe care cellalt subiect este obligat a le svri sau a se abine a le svri. n cadrul raporturilor juridice penale obiectul este format din conduita care urmeaz s fie obinut n cadrul su i cu privire la care sunt create i sunt exercitate drepturile i obligaiile subiectelor. Drepturile i obligaiile subiectelor raporturilor juridice penale sunt create n legatur cu ceva- conduita ce trebuie realizat. Respectarea obligaiei impus prin norma juridic n cadrul raporturilor de conformare i executarea pedepsei i a celorlalte sanciuni aplicate pentru svrirea infraciunii n cadrul raportului de conflict. Acesta este obiectul raportului juridic penal. n urma realizrii obiectului se realizeaz norma de drept penal- prin conformare in cadrul raportului juridic de cooperare si prin constrangere in cadrul raportului juridic de conflict- conducand la realizarea si asigurarea apararii sociale. 3. Nasterea, modificarea si stingerea raportului juridic penal 3.1 Caracteristicile privind raportul juridic penal de conformare Raportul juridic penal de conformare se naste din momentul intrarii si prin intrarea in vigoare a normei penale incriminatoare, care prevede drepturile si obligatiile participantilor la acest raport.
39

In cazurile in care norma incriminatoare cere ca destinatarii ei sa aiba o anumita calitate, raportul se naste din momentul in care destinatarul respectiv dobandeste acea calitate. Raportul juridic penal de conformare este deci o creatie a legii penale si nu depinde de vointa destinatarilor acesteia. Odata nascut, raportul juridic penal de conformare se desfasoara prin respectarea de catre destinatarul normei penale, a obligatiei de abtinere de la actiunea interzisa sau de efectuare a actiunii ordonate. Durata desfasurarii acestor raporturi nu este dinainte stabilita , aceasta depinde de durata ramanerii in vigoare a normelor incriminatoare. Pe toata aceasta durata, raporturile juridice penale de conformare constituie cadrul juridic firesc de realizare a ordinii de drept penal si de aceea el nu inceteaza decat odata cu iesirea din vigoare a normelor care le prevad sau prin incetarea incidentei acestora, in cazul in care destinatarii calificati ai normei de drept penal pierd calitatea ceruta pentru a fi subiecti ai raporturilor de drept penal. Raportul juridic penal de conformare nu inceteaza prin nerespectarea de catre subiectul sau pasiv a obligatiei de conformare, deci odata cu savarsirea infractiunii. Prin aceasta se naste un raport juridic penal de conflict in care intra subiectul respectiv, insa el nu inceteaza sa fie subiect al obligatiei de conformare. De aceea, incalcarea repetata a acestei obligatii, prin savarsirea mai multor infractiuni da nastere unor multiple raporturi juridice penale de conflict. 3.2. Caracteristicile privind raportul juridic penal de conflict Raportul juridic de conflict se naste ca urmare a savarsirii, de catre destinatarul normei, a faptei interzise ca infractiune. Spre deosebire raportul de conformare care se naste din lege, odata cu intrarea in vigoare a acesteia, raportul de conflict se naste deci prin savarsirea acestei fapte. Savarsirea infractiunii este singurul fapt juridic ce da nastere raportului juridic penal de conflict. De aceea, daca fapta nu exista sau nu prezinta continutul unei infractiuni, ea nu poate da nastere unui raport juridic penal de conflict. Constatarea existentei unui raport juridic de conflict se face de un organ judiciar competent si in forma prevazuta de lege. Acest act este hotararea judecatoreasca de condamnare ramasa definitivea deoarece prin aceasta se

40

constata, cu putere de lege, savarsirea de catre inculpat ( fostul destinatar al legii penale) a infractiunii, vinovatia acestuia, condamnarea lui si aplicarea pedepsei prevazute de lege. Ca toate raporturile de conflict din orice ramura a dreptului, raportul juridic penal de conflict nu se constata si nu se realizeaza nici el, in general, in mod direct, ci prin intermediul unui process judiciar, in acest caz al procesului penal. Caracteristic acestui proces este faptul ca el debuteaza cu o faza specifica, urmarirea penala, in care are loc strangerea probelor cu privire la existenta infractiunii, la identificarea infractorului si la stabilirea raspunderii acestuia, probe necesare pentru a se putea constata si solutiona de catre instanta judecatoreasca competenta raportul juridic penal de conflict. Activitatea de urmarire penala si de judecata, in vederea stabilirii si solutionarii conflictului de drept penal, se desfasoara pe baza legii, in cadrul unor raporturi procesuale care apar odata cu constatarea ca s-a savarsit o fapta prevazuta de legea penala cu privire la care exista temeiuri sa se creada ca ar constitui o infractiune. Atunci cand, pe baza probelor adunate in cursul urmaririi penale si verificate in cursul judecatii, instanta constata, prin hotarare definitiva, ca inculpatul a savarsit intr-adevar infractiunea pentru care a fost trimis in judecata, raportul juridic penal de conflict este cert si definitiv stabilit ca existand. In ipoteza in care instanta sau chiar procurorul, in cursul urmaririi penale, ar constata , in ciuda probelor adunate pana atunci, ca fapta prevazuta de legea penala nu exista, ca nu constituie infractiune, sau ca ea nu a fost savarsita de inculpat, aceasta ar insemna si constatarea ca nu exista un raport juridic penal de conflict; acesta constatare produce efecte, de asemenea, ex tunc( incepand de atunci ), raportul considerandu-se dintotdeauna inexistent. Daca instanta constata existenta raportului juridic penal de conflict, odata cu punerea in executare a hotararii de condamnare procesul penal ia sfarsit, iar in vederea realizarii raportului juridic penal stabilit prin hotarare apar, in continuare raporturi juridice de drept executiv penal. In cadrul acestor raporturi se realizeaza continutul raportului substantial de conflict, care dureaza pana la executarea completa a pedepselor aplicate de instanta judecatoreasca. Acest mod de stingere a raportului de conflict se poate modifica ca urmare a interventiei vreunei cauze care inlatura executarea pedepsei ( gratiere, amnistie dupa condamnare) sau executarea efectiva a acesteia( de ex. liberarea conditionata ).

41

V. NOTIUNEA DE INFRACTIUNE SI TRASATURILE ESENTIALE ALE ACESTEIA 1. Notiunea generala de infractiune 1.1. Infractiunea- institutie fundamentala a dreptului penal Conceptul de infractiune in stiinta dreptului penal este folosit sub mai multe acceptiuni. Intr-o acceptiune- infractiunea este o fapta a omului prin care se infrange o norma imperativa, se aduce atingere unei anumite valori sociale si pentru cel care a savarsit o astfel de fapta urmeaza sa suporte o pedeapsa. Intr-o alta acceptiune, conceptul de infractiune desemneaza fapta descrisa prevazuta de legea penala cu elementele sale componente si care defineste o anumita infractiune. Este acceptiunea pe care o are in vedere legiuitorul care observand faptele periculoase pentru valorile sociale esentiale ale societatii, le interzice sub sanctiuni specifice pentru a preveni savarsirea lor in viitor. In sfarsit, conceptul de infractiune este examinat ca institutie fundamentala a dreptului penal care alaturi de alte doua institutii tot fundamentale- raspunderea penala si sanctiunile de drept penal formeaza structura dreptului penal, pilonii dreptului penal. Institutia infractiunii, in aceasta acceptiune a fost consideratea in doctrina penala, pe buna dreptate, ca piatra de temelie a oricarui sistem de drept penal. 1.2. Definitia infractiunii, caracterele acesteia si relevanta juridica a conceptului general de infractiune Avand in vedere importanta deosebita a institutiei infractiunii in cadrul dreptului penal, legiuitorul a definit pentru prima data notiunea generala de infractiune prin trasaturile ei esentiale. Potrivit art. 17 C.p. infractiunea este fapta care prezinta pericol social, savarsita cu vinovatie si prevazuta de legea penala . Prin definirea notiunii generale de infractiune, legiuitorul nostru pune in evidenta aspectele:material, uman, social, moral-politic si juridic ale acesteia, conferind conceptului general de infractiune un caracter realist, stiintific. Intr-adevar, infractiunea ca fenomen ce se petrece in realitatea sociala, imbraca aspectele de a fi: material, in sensul ca reprezinta o manifestare exterioara a individului; uman, pentru ca reprezinta o activitate omeneasca; social caci priveste, se indreapta impotriva relatiilor sociale; moral-politic,
42

caci reprezinta atitudinea morala si politica a faptuitorului fata de valorile sociale; juridic, caci reprezinta o incalcare a normei juridice penale. Prin definirea infractiunii se stabileste regula de drept, potrivit careia orice fapta care va fi incriminata trebuie sa intruneasca trasaturile caracteristice care o deosebesc de alta fapte( contraventii, abateri) care pot fi combatute prin alte mijloace nepenale. Notiunea generala de infractiune data in codul penal prezinta importanta sub un intreit aspect: reprezinta 1) o regula de drept de care insusi legiuitorul se foloseste in stabilirea faptelor care urmeaza sa fie trecute in legea penala ( dupa vinovatie, grad de pericol social ) ca infractiuni, ca si pentru scoaterea din sfera ilicitului penal a acelor fapte care nu mai sunt periculoase ori nu se mai savarsesc; 2) serveste la delimitarea infractiunilor de alte fapte extra penale; c) pentru practician reprezinta un ghid de care se foloseste in cadrul activitatii de aplicare a legii penale observand indeplinirea ( regasirea ) in fapta savarsita a trasaturilor esentiale ale infractiunii , ori lipsa acestora cu consecinta neconsiderarii faptei respective ca infractiune.

2. Trasaturile esentiale ale infractiunii 2.1 Pericolul social. Notiune, elementele si felurile pericolului social

O prima trasatura esentiala a infractiunii este este aceea de a fi o fapta care prezinta pericol social. Fapta - este o manifestare a individului in sfera realitatii, in cadrul relatiilor sociale. Numai activitatile omenesti au aceasta insusire de a prezenta pericol social, caci numai omul se afla in relatii sociale. Pericol social prezinta orice activitate contrara normelor in vigoare caci impiedica normala desfasurare a relatiilor sociale. Dintre faptele care prezinta pericol social se detaseaza prin gradul cel mai ridicat de pericol social infractiunea. Fapta care prezinta pericolul social al unei infractiuni este fapta prin care se pericliteaza ori se vatama valorile sociale aratate in art.1 C.pen. si pentru sanctionarea careia este necesara aplicarea unei pedepse. Trasatura esentiala a infractiunii de a fi o fapta ce prezinta pericol social se materializeaza asa cum se prevede in art.18 C.pen., prin doua aspecte: prin fapta se aduce atingere unor valori sociale importante, aratate generic in art.1 C.pen.; pentru sanctionarea unor astfel de fapte este necesara aplicarea unei pedepse.

43

Pericolul social al infractiunii este apreciat de legiuitor in functie de valoarea sociala careia i se aduce atingere, de dinamica faptelor oferita de statistica penala, de imprejurarile in care se savarsesc faptele, de persoana infractorului. Pericolul social nu este acelasi pentru toate infractiunile, el difera in functie de valoarea sociala primejduita prin fapta penala si poate fi diferit pentru aceeasi infractiune in functie de interesul ocrotirii intr-un moment sau altul al dezvoltarii sociale. Ca trasatura a infractiunii, pericolul social este cunoscut in doctrina penala sub doua forme: generic sau abstract si concret. Pericolul social generic sau abstract este apreciat de legiuitor in momentul inscrierii faptei periculoase in legea penala ca infractiune. Pericolul social concret, este pericol ce-l prezinta o fapta concreta savarsita de o persoana si este apreciat de instanta judecatoreasca cu prilejul judecarii faptei - el se reflecta in sanctiunea penala aplicata. Prevederea pericolului social ca trasatura esentiala a oricarei infractiuni, in definitia acesteia- are valoarea unei norme juridice ce serveste deopotriva legiuitorului cand incrimineaza fapta cat si judecatorului in aprecierea concreta a pericolului social al faptei comise cu consecinte importante in individualizarea sanctiunilor atunci cand pericolul social concret este al unei infractiuni si cu neconsiderarea faptei ca infractiune atunci cand acesta nu are gradul necesar al unei infractiuni. 2.2 Fapta care nu prezinta pericolul social al unei infractiuni Pentru faptele lipsite de pericolul social al unei infractiuni, in conditiile art.18 indice 1 c.pen., procurorul in faza de urmarire sau instanta in faza de judecata, trebuie sa aplice o sanctiune cu caracter administrativ: mustrarea , mustrarea cu avertisment sau amenda.(art.91 c.pen.) In situatiile de la art.18 indice 1 c.pen. nu exista infractiune, deci nici raspundere penala, dar se aplica o sanctiune administrativa. In aceste cazuri, lipseste doar gradul de pericol social concret, necesar pentru ca fapta sa fie infractiune; in concret, insa se realizeaza gradul de pericol al unei abateri. 3.Vinovatia. Definitia vinovatiei, forme si modalitati de vinovatie Pentru existenta infractiunii nu este suficienta savarsirea unei fapte care prezinta pericol social, chiar daca aceasta fapta este imputabila persoanei care a savarsit-o, ci este necesar ca fapta sa fie savarsita cu vinovatie.

44

Aceasta presupune ca fapta sa fie expresia unei anumite atitudini psihice a subiectului in ce priveste vointa de a savarsi acea fapta si constiinta caracterului si a urmarilor acesteia. Infractiunea, ca orice act de conduita al omului , are nu numai o latura materiala fizica, dar si o latura interna, psihica, alcatuita din totalitatea fenomenelor si proceselor psihice care precede si insotesc realizarea actului de conduita. Pentru latura subiectiva a actului de conduita a omului este caracterizanta si totdata determinanta actiunea a doi factori inerenti vietii psihice a persoanei: constiinta sau factorul intelectiv si vointa sau factorul volitiv. Vointa este facultatea psihica prin care sunt mobilizate si orientate constient energiile fizice ale omului in vederea infaptuirii actului de conduita exterioara. Vointa de a savarsi actul de conduita face ca acesta sa fie atribuit, sa apartina, sa fie imputabil persoanei care l-a savarsit. Pentru existenta vinovatiei nu este suficient sa existe vointa de a savarsi fapta, ci mai este necesar si ca aceasta vointa sa fie liber determinata. Vointa de savarsire a actului de conduita este o conditie esentiala pentru existenta vinovatiei ca trasatura a infractiunii. Constiinta este facultatea psihica prin care persoana devine constienta de dorintele sau trebuintele sale, de modul in care acestea ar putea fi satisfacute, de mijloacele necesare, de actiunea sau inactiunea pe care ar urma sa o indeplineasca in acest scop. In consecinta, apare deci ideea savarsirii faptei, se cantaresc argumentele in favoarea si impotriva actiunii si se ia, in cele din urma, decizia de savarsire sau de abtinere de la savarsirea faptei antisociale. Factorul intelectiv are rol hotarator in reglarea activitatii omului, inclusiv a activitatii infractionale. Prezenta acestui factor inseamna existenta vinovatiei, adica a imputatiunii psihice, pe cand factorul volitiv dovedeste numai ca fapta apartine faptuitorului. Factorul intelectiv dezvaluie atitudinea constiintei faptuitorului fata de fapta savarsita si fata de urmarile ei, arata daca subiectul este vinovat sau nu. Vinovatia poate fi definita ca atitudine psihica a persoanei care savarsind cu vointa neconstransa o fapta care prezinta pericol social, prevazuta de legea penala, a avut in momentul executarii, reprezentarea faptei si a urmarilor socialmente periculoase ale acesteia sau, desi nu a avut reprezentarea faptei si a urmarilor, a avut posibilitatea reala a acestei reprezentari. 3.1. Forme si modalitati de vinovatie

45

Vinovatia imbraca forma intentiei atunci cand persoana a avut reprezentarea corecta a rezultatului faptei sale sau forma culpei, atunci cand si-a reprezentat gresit sau nu si-a reprezentat deloc acest rezultat. La randul lor cele doua forme ale vinovatiei sunt susceptibile de modalitati diferite in raport cu atitudinea faptuitorului fata de producerea rezultatului socialmente periculos. Daca faptuitorul nu a avut reprezentarea rezultatului faptei sale, datorita unei erori de fapt sau a unei intamplari imprevizibile ( caz fortuit ), nu exista intentie, ci eventual culpa. Intentia prezinta doua modalitati, in functie de atitudinea faptuitorului fata de producerea rezultatului socialmente periculos: intentie directa si intentie indirecta sau eventuala. Intentia directa, atunci cand faptuitorul isi reprezinta actiunea sau inactiunea sa, modul de infaptuire , rezultatul socialmente periculos la care conduce fapta si in aceste conditii el urmareste producerea acelui rezultat ( de exemplu cel care descarca arma asupra unei persoane in mod constient actioneaza cu intentie directa). Intentia indirecta sau eventuala exista atunci cand faptuitorul, care prevede rezultatul socialmente periculos al faptei sale, desi nu urmareste producerea acelui rezultat, savarseste totusi fapta, acceptand eventualitatea producerii lui ( de exemplu, cel care loveste o persoana aflata in stare de ebrietate si o abandoneaza in stare de inconstienta pe camp, in ploaie si frig, din care cauza victima moare etc. ) Alte modalitati ale intentiei sunt cele a caror cunoastere poate servi la stabilirea in concret a gradului de vinovatie si deci a periculozitatii infractorului, facand posibila individualizarea pedepsei. Astfel, distingem intre intentie simpla si intentie calificata. Intentie simpla exista atunci cand faptuitorul prevede si urmareste producerea rezultatului iar intentia calificata atunci cand faptuitorul urmareste producerea rezultatului in vederea realizarii unui scop prevazut in norma incriminatoare. Mai distingem intre: intentie initiala, atunci cand faptuitorul a prevazut rezultatul faptei sale intr-un moment prealabil inceperii executarii acesteia , si intentia supravenita apare in situatia in care, in timpul executarii unei activitati infractionale, faptuitorul prevede un alt rezultat decat cel initial. Intentie unica, atunci cand faptuitorul a hotarat sa savarseasca o singura fapta; intentie complexa, atunci cand faptuitorul a hotarat sa savarseasca mai multe fapte sau a urmarit sa produca mai multe rezultate socialmente periculoase.

46

3.2.Culpa si modalitatile ei Exista culpa ca forma a vinovatiei, atunci cand faptuitorul savarsind o fapta care prezinta pericol social si a prevazut rezultatul socialmente periculos al faptei sale, dar nu a urmarit si nu a acceptat eventualitatea producerii lui , insa a actionat socotind fara temei ca acel rezultat nu se va produce , sau nu a prevazut rezultatul desi trebuia si putea sa-l prevada. Din aceasta definitie rezulta ca si culpa prezinta doua modalitati importante: culpa cu prevedere( usurinta ) si culpa simpla( neglijenta ). Culpa cu prevedere exista atunci cand faptuitorul a prevazut rezultatul posibil al faptei sale, nu a acceptat insa acest rezultat, ci a sperat in mod usuratic, neintemeiat ca el nu se va produce (exp, un conducator auto circula cu viteza excesiva, din care cauza produce un accident prin care pricinuieste moartea cuiva ). Culpa simpla exista atunci cand faptuitorul nu a prevazut rezultatul faptei sale, desi trebuia si putea sa-l prevada ( un farmacist elibereaza din neatentie, un alt medicament decat cel indicat sau prepara gresit un medicament nociv). Ceea ce caracterizeaza culpa simpla este neprevederea rezultatului socialmente periculos al faptei sale, in conditiile in care el avea datoria de a proceda cu toata atentia si diligenta pentru a prevedea acest rezultat si a avea posibilitatea sa-l prevada, in conditiile concrete in care a savarsit actiunea sau omisiunea sa. In raport cu cauza ce a determinat atitudinea culpabila se face distinctia intre imprudenta sau nesocotinta ( comportare nechibzuita ) si nebagare de seama ( neatentie ), neglijenta ( comportare fara grija necesara ) etc. Intentia depasita sau praeterintentia este o forma mixta de vinovatie ce cuprinde intentia si culpa reunite. Intentia depasita este forma de vinovatie ce se realizeaza prin savarsirea unei fapte cu intentie si producerea unui rezultat mai grav decat cel urmarit sau acceptat, ori acceptat de faptuitor prin savarsirea faptei, rezultat ce se imputa acestuia sub forma culpei, deoarece nu l-a prevazut , desi trebuia si putea sa-l prevada. 4. Prevederea faptei in legea penala Cea de a treia trasatura esentiala a infractiunii ce se desprinde din notiunea data prin art. 17 c.pen. o reprezinta prevederea acesteia in lege ca atare. Pentru existenta oricarei infractiuni sunt necesare cele trei trasaturi

47

esentiale : fapta ce prezinta pericol social, savarsita cu vinovatie si prevazuta de lege, cumulativ. Lipsa oricareia dintre aceste trei trasaturi esentiale conduce la inlaturarea caracterului penal al faptei. Prin prevederea in legea penala, a faptei periculoase ce se savarseste cu vinovatie se realizeaza diferentierea infractiunii de celelalte forme de illicit juridic. Orice infractiune trebuie sa fie prevazuta de legea penala ca atare, dar nu orice fapta prevazuta de legea penala este si infractiune, caci prevederea in lege este doar o trasatura a acesteia pe langa celelalte, de a prezenta pericol social si de a fi comisa cu vinovatie.

48

VI. CONINUTUL INFRACIUNII 1. Notiunea, clasificarea si structura continuturilor de infractiune Continutul infractiunii poate fi definit ca totalitatea conditiilor cerute de lege pentru ca o fapta sa constituie infractiune. Aceste conditii sunt cerute pentru normele incriminatoare. Continutul infractiunii este echivalent cu continutul notiunilor diferitelor infractiuni. Pe baza continutului infractiunii are loc calificarea acesteia, adica caracterizarea unei fapte ca infractiune si incadrarea ei in textul de lege care o prevede si o sanctioneaza. Continutul infractiunii are un rol important in realizarea principiului legalitatii in domeniul dreptului penal. El poate imbraca doua aspecte: 1. continutul legal, adica, cel descris prin norma de incriminare ce cuprinde conditiile obiective si subiective in care o fapta devine infractiune. 2. continutul concret, cel al unei fapte determinate, savarsite in realitatea obiectiva de catre o persoana si care se inscrie prin elementele sale in tiparul abstract prevazut in norma incriminatoare. In doctrina penala se face distinctie intre continutul juridic si continutul constitutiv al infractiunii. Continutul constitutiv fiind dat intotdeauna in norma de incriminare, nu poate lipsi din continutul juridic al infractiunii; continutul juridic al infractiunii poate cuprinde pe langa continutul constitutiv si conditii privitoare la celelalte elemente. El este continutul propriu-zis al infractiunii, asa cum apare el in norma legala. O alta clasificare poate fi facuta in: continuturi unice (simple) sau complexe.Sunt continuturi simple, acelea care cuprind conditii necesare pentru existenta infractiunii intr-o singura varianta sau modalitate normativa si sunt continuturi complexe, acelea care cuprind conditii penru doua sau mai multe sau modalitati ale aceleiasi infractiuni. Continuturi de baza tipice, continuturi agravate si continuturi atenuate. Continuturile de baza cuprind conditiile necesare pentru existenta infractiunilor in configuratia lor tipica, iar cele atenuate si agravate corespund variantelor agravate si atenuate ale aceleiasi infractiuni. O alta clasificare, ar fi in: continuturi integrale si continuturi trunchiate. Cele integrale sau tipice cuprind toate conditiile ce alcatuiesc continutul juridic al infractiunii, iar continuturile trunchiate sau atipice corespund formelor atipice ale infractiunii (tentativa si actele preparatorii) sau actelor de participare la savarsirea unei infractiuni ca instigator sau complice.

49

Continutul generic al infractiunii cuprinde un ansamblu de conditii obiective si subiective, comune continuturilor infractiunilor. Cunoasterea continutului generic al infractiunii necesita cunoasterea structurii acestuia, a elementelor componente si a raporturilor dintre ele. Prin structura continutului infractiunii, intelegem modul cum se grupeaza in cadrul continutului infractiunii diferitele elemente care il alcatuiesc si raporturile dintre acestea. In continutul infractiunii sunt prevazute conditii cu privire la anumite elemente ce privesc fapta, faptuitorul, valoarea sociala careia i se aduce atingere, imprejurarile de timp si de loc in care se savarseste fapta. Avand in vedere ca infractiunea este o fapta , o manifestare in sfera relatiilor sociale , s-a sustinut ca in continutul acesteia nu poate intra cel ce savarseste fapta subiectul infractiunii si nici valoarea sociala careia i se aduce atingere obiectul infractiunii. Obiectul si subiectul infractiunii sunt elemente extrinseci continutului infractiunii, conditii preexistente oricarei infractiuni. Conditiile prevazute in continutul diferitelor infractiuni se clasifica dupa mai multe criterii: _ dupa elementele la care se refera: conditii cu privire la fapta, cu privire la faptuitor, cu privire la obiectul infractiunii, cu privire la locul si timpul savarsirii infractiunii. _ dupa situarea in timp a conditiilor cerute de lege, fata de savarsirea faptei se disting conditii : preexistente, concomitente si subsecvente. _ in functie de rolul si importanta lor in caracterizarea faptei ca infractiune, conditiile pot fi: esentiale sau constitutive si accidentale sau circumstantiale. 2. Obiectul infractiunii.Notiune Obiectul infractiunii poate fi definit ca fiind valoarea sociala si relatiile sociale formate in jurul si datorita acestei valori, impotriva carora se indreapta fapta ce constituie elementul material al infractiunii si care sunt vatamate sau puse in pericol prin savarsirea acesteia. Prin infractiune se vatama ori se pericliteaza o valoare sociala ocrotita printr-o norma de drept penal. Ocrotirea acestei valori sociale prin normele de drept penal, confera obiectului infractiuniicaracterul de obiect juridic.

50

2.1. Forme ale obiectului infractiunii In teoria dreptului penal se face distinctia intre mai multe categorii de obiecte ale infractiunii. Se disting astfel: a) obiect juridic general, care ar fi format din totalitatea relatiilor sociale ocrotite prin normele dreptului penal. b) obiect juridic generic( de grup ) este format din grupul de valori sociale de aceeasi natura ocrotite prin normele penale. Acesta este comun pentru un grup de infractiuni. c) obiectul juridic specific este valoarea sociala concreta careia i se aduce atingere prin infractiune. Aceasta categorie de obiect serveste la determinarea individualitatii unei infractiuni in cadrul unui grup. d) obiect direct nemijlocit ( material). Infractiunea fiind o fapta socialmente periculoasa se indreapta impotriva unor valori sociale ocrotite penal si nu impotriva aspectului material al obiectului infractiunii.Obiect material nu au toate infractiunile, ci doar acelea la care valoarea sociala este exprimata intr-o entitate materiala. Infractiunile care au obiect material sunt infractiuni de rezultat, iar cele care nu au obiect material sunt infractiuni de pericol , de punere in primejdie. Necesitatea cunoasterii aspectului material al obiectului infractiunii, este ceruta de legiuitor, care prin unele dispozitii se refera la obiectul infractiunii in sensul lor material. e) obiectul juridic complex este specific infractiunilor complexe si este format dintr-un obiect juridic principal (relatia sociala principala careia i se aduce atingere) si dintr-un obiect juridic adiacent, secundar ( relatia sociala secundara careia i se aduce atingere prin fapta infractionala. 2.2. Subiectii infractiunii

Prin notiunea de subiecti ai infractiunii, se desemneaza in doctrina penala, persoanele implicate in savarsirea unei infractiuni, fie prin insasi savarsirea infractiunii, fie prin suportarea consecintelor acesteia. Sunt asadar subiecti ai infractiunii atat persoana fizica ce nu si-a respectat obligatia din cadrul raportului juridic penal de conformare si a savarsit fapta interzisa, cat si persoana fizica sau persoana juridica beneficiare a ocrotirii juridice penale si care prin savarsirea infractiunii au suportat consecintele acesteia. In functie de modul in care sunt implicati in savarsirea infractiunii, se face distinctie intre subiecti activi sau propriu-zisi ai infractiunii( persoanele fizice ce au savarsit infractiunea) si subiectii pasivi sau persoanele vatamate care sufera raul produs prin infractiune.
51

Subiectul activ- persoana fizica

Subiectul activ al infractiunii este persoana fizica ce a savarsit fapta direct si nemijlocit( in calitate de autor), ori a participat la savarsirea infractiunii( in calitate de instigator, ori complice ). Persoana care a savarsit o infractiune este infractor. In legislatie cat si in doctrina penala, se foloseste atat notiunea de infractor cat si de faptuitor pentru a desemna persoana care a savarsit o fapta prevazuta de legea penala. Avand in vedere ca infractiunea reprezinta fapta prevazuta de legea penala, savarsita cu vinovatie si care prezinta pericol social, lipsa vinovatiei ori a pericolului social face ca fapta savarsita prevazuta de legea penala sa nu fie infractiune, iar persoana care a savarsit-o sa nu fie infractor ci doar faptuitor. Destinatar al obligatiei de conformare in cadrul raportului juridic de drept penal este numai persoana fizica. Conditii generale ale subiectului activ Conditiile necesare pentru existenta subiectului activ al infractiunii privesc, asadar, persoana fizica. Conditiile generale, fiind conditii sine qua non pentru calitatea de subiect activ al infractiunii in general, nu sunt prevazute in continutul juridic al infractiunilor, ci rezulta din normele cu caracter general cuprinse in partea generala a codului penal. Conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca o persoana pentru a putea fi subiect general activ al infractiunii sunt urmatoarele: 1. Sa aiba o anumita varsta. Persoana sa fi implinit varsta de 14 ani. Pana la aceasta varsta nu exista raspundere penala (art. 99, alin.1 C.pen.), fiindca persoana nu a ajuns la acel grad de dezvoltare fizica si psihica care sa-i permita intelegerea caracterului periculos al urmarilor actiunii sau inactiunii sale, deci nu are discernamant. 2. Sa fie responsabil, adica starea psihofizica sa-i permita sa inteleaga caracterul penal al faptei sale, sa-si dea seama de valoarea si urmarile acesteia, precum si de a dispune de capacitatea de a-si determina si dirija in mod normal vointa in raport cu propriile fapte, adica sa posede insusirile psihice ( inteligenta si ratiune). Responsabilitatea este o conditie sine qua non pentru ca o persoana sa fie trasa la raspundere penala pentru faptele savarsite, adica sa se afle in stare psihica normala. Responsabilitatea este o categorie psihologica, iar
52

raspunderea penala este o categorie juridica, intre ele existand o corelatie. Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, daca faptuitorul in momentul savarsirii unei fapte, nu putea sa-si dea seama de actiunile sau inactiunile sale, ori nu putea fi stapan pe ele din cauza alienatiei mintale sau din alte cauze (art. 48 C.pen.). 3. Libertatea de vointa si actiune. Persoana care a savarsit infractiunea trebuie sa fi avut posibilitatea de a decide in mod liber asupra savarsirii actiunii sau inactiunii interzise de legea penala, si totodata, sa fi avut libertatea de a actiona conform propriei sale decizii, fara o constrangere din afara asupra constiintei si vointei sale. Daca faptuitorul a fost constrans prin amenintare sa savarseasca fapta, ori a savarsit-o sub imperiul unei forte careia nu i-a putut rezista, lipsind libertatea de vointa si de actiune, fapta nu poate fi imputata faptuitorului; lipseste vinovatia si prin aceasta se inlatura caracterul infractional al faptei.( art.46 C.p. ) Categorii de subiecti activi ai infractiunii Distingem intre diferite categorii de subiecti activi ai infractiunii, folosindu-se drept criteriu, varsta, numarul sau calitatea acestora. Sunt cunoscute astfel de clasificari, ca: 1-subiecti activi ( infractori) majori, minori si tineri infractori. Subiectii activi ai infractiunii (infractori) pot fi impartiti in infractori majori , cei care implinisera 18 ani in momentul savarsirii faptei si infractori minori , care nu implinisera aceasta varsta, dar implinisera 14 ani si indeplinesc conditiile pentru a raspunde penal. La aceste categorii se poate adauga si aceea a tinerilor infractori in varsta de 18-21ani, aceasta perioada de varsta corespunzand cu aceea a asa-numitei postadolescente. Clasificarea aceasta aduce in atentia politicii de aparare sociala categorii de tineri fata de care trebuie aplicat un regim special de masuri de aparare sociala si masuri educative. 2- subiecti activi unici (singulari) si subiecti activi plurali. Subiect activ unic este persoana care savarseste o infractiune care nu poate avea decat un singur autor ( in persoana proprie). Subiect activ plural, alcatuit din doi sau mai multi subiecti, exista la acele infractiuni care nu pot fi savarsite decat de doua sau mai multe persoane impreuna. Aceasta clasificare intereseaza calificarea corecta a faptei si stabilirea raspunderii penale a fiecarui participant la infractiune. 3- subiecti activi simpli ( necircumstantiati ) si subiecti activi calificati ( proprii, circumstantiati). Clasificarea decurge din existenta calitatii speciale
53

cerute pentru existenta anumitor infractiuni. La cele mai multe infractiuni subiectul este simplu sau necircumstantiat, in sensul ca persoana care savarseste fapta nu trebuie sa aiba o calitate anume pentru a fi subiect activ al infractiunii. Acolo unde subiectul trebuie sa indeplineasca o anumita calitate ( functionar, cetatean roman sau strain etc. ) el poarta denumirea de subiect calificat sau propriu. Aceasta clasificare intereseaza pentru corecta calificare a faptei, servind la mai buna cunoastere a conditiilor de existenta a infractiunii. Subiectul pasiv Faptuitorul se mai numeste si subiect activ al infractiunii, iar persoana asupra careia se indreapta actiunea (inactiunea) periculoasa, subiect pasiv ( victima infractiunii). Aceasta calitate juridica o poate avea atat o persoana fizica, titulara unor drepturi subiective sau a unor interese legitime, cat si o persoana juridica pagubita prin savarsirea unei infractiuni. Subiectului pasiv i se poate pretinde, de asemenea, prin continutul infractiunii tip sa aiba o anumita calitate, caz in care este denumit subiect pasiv special. Spre exemplu, supunerea la rele tratamente( art.267 C.p.). Calitatea subiectului pasiv special poate fi insa o trasatura care face sa agraveze continutul infractiunii. De exemplu, omorul deosebit de grav se realizeaza cand s-a comis asupra unei femei gravide( art.176 lit.e c.pen.). 2.3 Locul si timpul savarsirii infractiunii Sunt elemente preexistente infractiunii, fara de care nu poate fi conceputa savarsirea unei infractiuni. In legea penala au fost inscrise dispozitii cu privire la incidenta acesteia in raport cu locul de savarsire a infractiunii ( art.3- art.9 C.pen. ) si in raport cu timpul ( art.10- art.16C.pen.). In continutul celor mai multe infractiuni, nu sunt prevazute conditii cu privire la timpul si locul de savarsire, aceasta presupunand ca se vor realiza infractiunile respective indiferent de locul si timpul savarsirii lor. Dar locul si timpul pot aparea in continutul unei infractiuni influentand existenta acesteia, ori realizand un continut calificat al infractiunii. 3. Laturile continutului constitutiv 3.1 Latura obiectiva a infractiunii Continutul constitutiv al infractiunii desemneaza totalitatea conditiilor prevazute in norma de incriminare cu privire la actul de conduita interzis (
54

prohibit ) pe care( conditii ) le indeplineste faptuitorul ori devin relevante prin savarsirea actiunii sau inactiunii de catre acesta . Continutul constitutiv are o sfera de cuprindere mai restransa decat continutul juridic al infractiunii care poate cuprinde si alte conditii privitoare la alte elemente ale infractiunii. Intrucat continutul constitutiv nu poate lipsi din continutul juridic al oricarei infractiuni, cercetarea acestuia are importanta deosebita in doctrina penala. Componenta esentiala a continutului constitutiv, actiunea faptuitorului interzisa prin norma penala, este cercetata in doctrina penala sub doua aspecte: obiectiv si subiectiv. Aspectul obiectiv sau latura obiectiva si aspectul subiectiv sau latura subiectiva, consacrate in stiinta dreptului penal sunt aspecte sau laturi ale aceleiasi manifestari ( actiuni ori inactiuni ) voluntar constiente a faptuitorului in sfera relatiilor sociale. In cercetarea actului de conduita vom avea tot timpul in vedere ca acesta reprezinta un tot indivizibil, o unitate indestructibila intre vointa si constiinta, cu care se pregateste si se executa acesta( actul de conduita ). Latura obiectiva a continutului constitutiv al infractiunii desemneaza activitatea persoanei fizice care prin urmarile ei periculoase pune in pericol sau vatama anumite relatii sociale aparate de dreptul penal. Cercetarea laturii obiective a infractiunii se face prin examinarea elementelor sale componente, recunoscute in doctrina penala ca fiind: elementul material, urmarea imediata si legatura de cauzalitate intre elementul material si urmarea imediata. Elementul material Elementul material al laturii obiective desemneaza actul de conduita interzis prin norma de incriminare. Este continutul juridic al infractiunii. Sub acest aspect este elementul esential al oricarei infractiuni daca avem in vedere ca infractiunea este fapta periculoasa, savarsita cu vinovatie si prevazuta de lege. Ca modalitate de realizare, elementul material poate consta fie intr-o atitudine pozitiva ( comisiune ), fie intr-o atitudine negativa (omisiune ), deci poate consta fie intr-o actiune, fie intr-o inactiune. Cand actul de conduita consta dintr-o omisiune, el nu realizeaza elementul material al infractiunii decat daca exista obligatia de a nu ramane in pasivitate in ce priveste indeplinirea unei anume activitati. In continutul anumitor infractiuni, pot fi prevazute doua sau mai multe actiuni sau inactiuni, care pot forma alternativ elementul material al aceleiasi infractiuni.
55

Infractiunea comisiva consta din savarsirea( comiterea ) unui act pe care legea il interzice, iar infractiunea omisiva consta din nesavarsirea unui act pe care legea il ordona. Pentru existenta elementului material la unele infractiuni este necesar ca fapta sa fie savarsita intr-un anumit loc( pe drumurile publice accident de circulatie) , intr-un anumit timp ( imediat , in timpul serviciului, noaptea ) cu anumite mijloace (prin violenta, exercitarea unei profesii fara drept ). Urmarea imediata Prin savarsirea actiunii sau inactiunii impotriva obiectului infractiunii se produce o vatamare , o periclitare a acestuia. Vatamarea adusa valorii sociale ocrotite prin fapta interzisa reprezinta tocmai urmarea socialmente periculoasa element al laturii obiective a continutului constitutive al infractiunii. Urmarea socialmente periculoasa trebuie sa fie imediata, adica sa fie rezultatul nemijlocit al actiunii sau inactiunii. Este un element necesar al continutului constitutiv al infractiunii pe cand celelalte urmari mai indepartate pot fi elemente de circumstantiere in continutul agravat al infractiunii. Uneori in continutul infractiunii se intalnesc referiri la urmarea produsa prin infractiune. Infractiunile ce au in continut referiri la rezultatul produs , sunt infractiuni materiale de rezultat. Rezultatul este perceptibil si trebuie constatat pentru calificarea faptei ca infractiune. Daca rezultatul nu s-a produs, atunci infractiunea nu s-a consumat. Cand in continutul infractiunii nu sunt referiri cu privire la rezultat, astfel de infractiuni se numesc infractiuni de pericol , infractiuni formale . La infractiunile care au in continutul lor prevazuta o urmare, sau mai multe urmari este necesara stabilirea legaturii de cauzalitate intre elementul material (actiunea sau inactiunea ) si urmarea produsa. Legatura de cauzalitate intre elementul material si urmarea imediata desi nu este prevazuta in continutul juridic al infractiunii caracterizeaza orice infractiune. Cercetarea acestui raport ( legaturii de cauzalitate ) trebuie stabilit mai ales in cadrul infractiunilor materiale., adica la infractiunile in care urmarea imediata se materializeaza printr-un rezultat. In doctrina penala sunt cunoscute mai multe teorii cu privire la raportul de cauzalitate in infractiune. Raportul de cauzalitate reprezinta este definit ca fiind legatura de la cauza la efect intre actiunea sau inactiunea voluntara, constienta a infractorului si rezultatul socialmente periculos. El exista la toate
56

infractiunile, deoarece fiecare fapta prevazuta de legea penala se caracterizeaza printr-o urmare socialmente periculoasa sau printr-o stare de pericol care se creeaza pentru o anumita relatie sociala. Existenta raportului de cauzalitate este un element obligatoriu care se cere pentru existenta raspunderii penale in cazul tuturor infractiunilor. Raspunderea penala poate exista numai daca urmarea socialmente periculoasa produsa se datoreaza actiunii voluntare, constiente, comisa de catre subiect, care presupune stabilirea unei legaturi de la cauza la efect. 3.2. Latura subiectiva a infractiunii

Latura subiectiva a infractiunii consta intr-o anumita atitudine psihica care determina si insoteste actul fizic de executare; consta in totalitatea conditiilor cerute de lege cu privire la atitudinea psihica a faptuitorului, fata de materialitatea faptei savarsite( actiune, inactiune, rezultat )pentru ca acea fapta sa constituie infractiune. Vinovatia este considerata elementul esential al laturii subiective a infractiunii. Vinovatia ca element al laturii subiective Ca element al laturii subiective, vinovatia exista doar atunci cand elementul material al infractiunii a fost savarsit cu forma de vinovatie ceruta de lege. In doctrina penala se face distinctia intre vinovatia ca trasatura esentiala a infractiunii si vinovatia ca element al continutului unor anumite infractiuni. O asemenea deosebire este necesara pentru ca existentaa vinovatiei ca trasatura esentiala a infractiunii nu presupune intotdeauna si existenta vinovatiei ca element al laturii subiective. Spre exp., savarsirea unei fapte din culpa realizeaza vinovatia ca trasatura esentiala a infractiunii, dar poate sa lipseasca ca element subiectiv, daca acea fapta este incriminata de legiuitor numai daca este savarsita cu intentie. Codul penal foloseste pentru caracterizarea vinovatiei diverselor infractiuni, doua procedee, si anume: pentru unele infractiuni stabileste unele reguli cuprinse in partea generala, iar pentru unele tipuri particulare de infractiune, indica in mod special si explicit forma de vinovatie ceruta in textul incriminator. Dispozitiile art. 19 alin 2 si 3 c.pen. determina forma de vinovatie pentru existenta unei anumite infractiuni, prin doua reguli generale: una pentru infractiunile savarsite prin actiune( comisive) si alta pentru cele savarsite prin inactiune( omisive). Fapta constand intr-o actiune savarsita din culpa este infractiune numai daca se prevede expres in continutul normei de incriminare. Aceste fapte (
57

cele care constau in actiune) sunt intotdeauna savarsite cu intentie, iar din culpa numai daca se prevede expres aceasta.( vatamarea corporala din culpaart.184 C.pen., uciderea din culpa- art. 178 C.pen.). Fapta care consta intr-o inactiune constituie infractiune fie ca se savarseste cu intentie, fie din culpa, in afara de cazul cand legiuitorul restrange sanctionarea ei numai cand se savarseste cu intentie. ( neindeplinirea cu stiinta- art. 246 si 248 C.pen.). Mobilul ca element al laturii subiective Mobilul infractiunii este definit ca fiind motivul, care determina hotararea infractionala si implicit savarsirea infractiunii. El reprezinta procesul psihic care precede si impulsioneaza subiectul sa se hotarasca sa comita o infractiune concreta. Mobilul nu poate lipsi de la nicio infractiune intentionata, deoarece nu poate exista o actiune constienta a unei persoane la baza careia sa nu stea un anumit mobil. Acest proces psihic se manifesta sub forma unor sentimente, resentimente, pasiuni care in general se refera la : razbunare, gelozie, furie , ura, teama, etc. Chiar daca este sau nu cerut expres de lege, mobilul trebuie stabilit de organele judiciare, deoarece ajuta la calificarea faptei ca infractiune, si mai ales la individualizarea pedepselor. Scopul componenta a laturii subiective a infractiunii Ca parte componenta a laturii subiective a infractiunii scopul este reprezentarea in plan mental a rezultatului obtinut in urma savarsirii faptei penale, rezultat urmarit de infractor. Scopul poate fi mai indepartat( final) sau mai apropiat( nemijlocit). Spre exp. in caz de violare de domiciliu scopul imediat este insusirea unor sume de bani sau sustragerea unor bunuri, iar cel indepartat valorificarea lor sau folosirea banilor in interes personal). In unele situatii, legea penala prevede scopul in care a actionat autorul, caz in care el trebuie stabilit obligatoriu de organele judiciare. Spre exp. la infractiunea de furt ( art. 208 C.pen.) se prevede ca infractorul a sustras bunul in scopul de a si-l insusi pe nedrept. La alte infractiuni , el constituie doar un element circumstantial pentru varianta agravata a infractiunii. ( infractiunea de vatamare corporala este mai grava - art. 182 alin 2 C.pen., cand fapta a fost savarsita in scopul producerii consecintelor).

58

VII. FORMELE INFRACTIUNII INTENTIONATE DUPA FAZELE EI DE DESFASURARE

1. Fazele de desfasurare ale infractiunii intentionate


1.1. Notiune Savarsirea infractiunii , a oricarui act de conduita exterioara a omului, implica din partea acestuia o activitate ce se desfasoara, de regula in timp si spatiu. Aceasta activitate poate consta din una sau mai multe actiuni, fiecare actiune putand consta din unul ori mai multe acte. Savarsirea infractiunii poate parcurge deci mai multe momente sau faze in drumul ei spre producerea rezultatului socialmente periculos.

1.2 Perioadele infractiunii intentionate


Doctrina penala distinge doua perioade in care se desfasoara activitatea infractionala: perioada interna si perioada externa. Perioada interna sau psihica este tarmurita de doua momente: al incoltirii ideii de a savarsi o infractiune (ca moment initial) si luarea hotararii de a savarsii infractiunea (ca moment final). Intre cele doua momente se situeaza deliberarea sau lupta motivelor. In perioada interna se disting deci trei momente: al nasterii, al conceperii ideii de a savarsii o infractiune, al deliberarii, in care persoana cantareste motivele pro si contra ideii de a savarsi o infractiune si al deciziei, al hotararii de a savarsi o infractiune Luarea hotararii de a savarsi o infractiune nu este incriminabila deoarece nu este o manifestare a individului in sfera relatiilor sociale si in consecinta nu atrage raspunderea penala a celui ce a luat hotararea infractionala. Perioada externa sau de executare este tarmurita pe de o parte de actele si activitatile persoanei, efectuate in vederea pregatirii si realizarii infractionale si obtinerea rezultatului periculos, uneori la unele infractiuni a ultimei evolutii a acestui rezultat. In perioada externa a activitatii infractionale se disting mai multe momente, ce se succed spre obtinerea rezultatului socialmente periculos. Aceste momente, etape, in desfasurarea activitatii infractionale pe drumul infractional, capata relevanta penala pe masura ce se apropie de realizarea rezultatului socialmente periculos. Astfel, in aceasta perioada distingem ca faze: faza actelor de pregatire, faza actelor de executare si faza urmarilor.
59

a) Faza actelor de pregatire, a actelor preparatorii cum mai este denumita in doctrina penala, se caracterizeaza prin desfasurarea unor activitati menite sa prgateasca executarea hotararii infractionale. In aceasta faza de pregatire se procura date, informatii, se procura si se adapteaza mijloacele ce vor fi folosite la comiterea faptei. In aceasta faza nu se executa actiuni, activitati ce intra in actul de conduita interzis( elementul material al laturii obiective ), ci doar acele activitati menite sa pregateasca executarea. b) Faza actelor de executare. In aceasta faza se trece la executarea hotararii infractionale adica se indeplinesc actiuni, activitati prin care este realizat actul de conduita interzis prevazut in norma penala. c) Faza urmarilor se caracterizeaza prin producerea urmarilor socialmente periculoase prevazute in latura obiectiva a infractiunii.Aceasta faza presupune executarea in intregime a actiunii pe de o parte si producerea urmarilor imediate , pe de alta parte.

2. Formele infractiunii intentionate


In literatura juridica de specialitate se admite ca pot exista atatea forme de infractiune cate faze are activitatea infractionala. Se disting astfel: 1) forma actelor preparatorii; 2) forma tentativei; 3) forma faptului consumat; 4) forma faptului epuizat.

2.1 Actele pregatitoare.Notiune, modalitati, conditiile si felurile actelor pregatitoare


Actele de pregatire sau preparatorii reprezinta prima faza a perioadei externe a activitatii infractionale si constau in anumite acte, activitati de procurare de date, informatii ori adaptare a mijloacelor sau instrumentelor ce vor fi folosite la comiterea infractiunii ca si de crearea conditiilor favorabile savarsirii acesteia. Actele de pregatire fiind comise in vederea realizarii unei hotarari infractionale sunnt posibile numai la infractiunile intentionate. Pentru a fi considerate acte de pregatire a infractiunii, activitatile desfasurate trebuie sa indeplineasca anumite conditii: a) din continutul activitatii sa rezulte neindoielnic ca este efectuata pentru savarsirea infractiunii; b) Actul preparator sa se concretizeze intr-o activitate obiectiva de creare a conditiilor pentru savarsirea infractiunii( ex: procurarea de

60

instrumente, de date, de informatii in legatura cu locul si timpul unde urmeaza sa fie savarsita infractiunea); c) Activitatea de pregatire san u cuprinda acte ce intra in continutul elementului material al laturii obiective; sa nu faca parte din actele de executare; d) Actele de pregatire sa fie intentionate; Felurile actelor de pregatire. Dupa natura si continutul lor actele de pregatire se pot imparti in : acte de pregatire materiala si acte de pregatire morala. Actele de pregatire materiala constau in pregatirea materiala pentru savarsirea infractiunii ca: procurarea de instrumente, de mijloace, in adaptarea acestora pentru comiterea infractiunii. Actele de pregatire morala constau in culegerea de date, informatii cu privire la locul si timpul in care urmeaza sa se savarseasca infractiunea.

2.2 Tentativa. Definitie


Tentativa este o forma atipica a infractiunii ce se caracterizeaza prin punerea in executare a hotararii de a savarsi infractiunea, executare care a fost intrerupta sau, desi a fost executata in intregime n-a produs rezultatul cerut de lege pentru existenta infractiunii in forma tip a acesteia.

Conditiile preexistente ale tentativei.


Pentru existenta tentativei trebuie sa fie indeplinite urmatoarele conditii: a) sa existe hotararea faptuitorului de a savarsi o anumita infractiune, Tentativa reprezinta continuarea intr-o etapa noua a executarii rezolutiei infractionale si de aceea ea presupune existenta rezolutiei infractionale. b) rezolutia infractionala (hotararea) trebuie sa fie pusa in executare prin efectuarea de acte de executare propriu-zisa, adica de savarsire a actiunii care constituie elementul material al infractiunii. Tentativa implica trecerea de la acte de pregatire la acte de executare a faptei. c) cea de a treia conditie a tentativei priveste intreruperea executarii si

61

neproducerea rezultatului pentru o forma a tentativei, ori executarea este dusa pana la capat si rezultatul nu se produce, pentru alte forme ale acesteia.

Continutul constitutiv al tentativei


Continutul constitutiv al tentativei este cuprins in dispozitiile art.20 C. pen. In dispozitia alin.1, se prevede ca tentativa consta in punerea in executare a hotararii de a savarsi infractiunea, executare care a fost insa intrerupta sau nu si-a produs efectul. In alin.2 al aceluiasi articol, se precizeaza ca exista tentativa si atunci cand consumarea infractiunii, adica ajungerea ei in faza urmarilor, nu a fost posibila datorita insuficientei sau defectuozitatii mijloacelor folosite, ori datorita imprejurarii ca, in timpul cand s-au savarsit actele de executare , obiectul material al infractiunii lipsea de la locul unde faptuitorul credea ca se afla. Alin.3 prevede ca nu exista tentativa atunci cand consumarea infractiunii nu este posibila din cauza modului cum a fost conceputa executarea.

Infractiuni la care tentativa nu este posibila


Dupa continutul tentativei definit prin art. 20 C.pen. se desprinde concluzia ca aceasta nu este posibila la toate infractiunile, fie din cauza elementului subiectiv, fie a celui obiectiv. 1) Tentativa nu este posibila- dupa elementul subiectiv la infractiunile ce se savarsesc din culpa si nici la cele praeterintentionate. Tentativa presupune punerea in executare a hotararii de a savarsi infractiunea, deci presupune intentia ca forma a vinovatiei. 2) Tentativa nu este posibila dupa elementul obiectiv, la o infractiune de inactiune, caci acestea se consuma in momentul neindeplinirii obligatiei ceruta prin norma de incriminare.

Modalitatile tentativei reglementate de codul penal


Tentativa se poate realiza in mai multe modalitati. Acestea sunt: - tentativa neterminata sau imperfecta( intrerupta) se realizeaza in situatia in care executarea faptei care constituie elementul material al infractiunii a fost oprita si impiedicata sa se desfasoare pana la capat. Actiunea inceputa na fost deci savarsita in intregime, fiind oprita, intrerupta, impiedicata sa continue de o forta de opunere ce n-a putut fi depasita.( de exemplu
62

infractorul agresor este impiedicat de o alta persoana sa descarce arma sau sa loveasca victima ). - tentativa terminata sau perfecta (fara efect) se realizeaza atunci cand actiunea tipica a fost executata in intregime dar rezultatul caracteristic pentru infractiunea tip nu s-a produs. Caracteristica acestei modalitati a tentativei este deci imprejurarea ca faptuitorul a facut tot ce i-a stat in putinta pentru realizarea hotararii infractionale, a executat in intregime, fara sa fie impiedicat, fapta ce constituie elemental material al infractiunii, insa din cause diferite, a caror natura ori sursa nu intereseaza nici in acest caz, rezultatul urmarit de el nu s-a produs ( de exemplu, infractorul descarca arma asupra victimei, insa nu nimereste tinta sau nu reuseste sa savarseasca decat o vatamare corporala. - tentativa proprie isi indreptateste aceasta denumire atunci cand, sub raportul mijloacelor utilizate de faptuitor si al prezentei obiectului material al infractiunii, activitatea de realizare a hotararii infractionale este proprie sau apta sa duca nu numai la efectuarea in intregime a actiunii care constituie elementul material al infractiunii, dar si la producerea rezultatului urmarit de faptuitor. - tentativa improprie se caracterizeaza, in opozitie cu tentativa proprie, prin caracterul impropriu sau inapt al mijloacelor folosite, precum si prin lipsa obiectului material al infractiunii de la locul unde faptuitorul crede ca se afla, cause care au facut ca producerea rezultatului sa nu fie posibila. Spre deosebire de tentativa proprie la care neproducerea rezultatuluise datoreste unor cause survenite in cursul executarii si in orice caz straine de aptitudinea mijloacelor sau de absenta obiectului material al infractiunii, in cazul tentativei improprii cauzele care determina neproducerea rezultatului sunt preexistente activitatii infractionale care este astfel, de la inceput, destinata esecului.

Incriminarea tentativei
Reprezentand un inceput de executare ori o executare integrala a actiunii ce constituie elemental material al laturii obiective, tentativa este periculoasa si este incriminata in legislatia penala. In doctrina penala si in legislatie sunt cunoscute doua conceptii privind incriminarea tentativei: al incriminarii nelimitate si al incriminarii limitate. Legiuitorul penal roman a adoptat sistemul incriminarii limitate

63

a tentativei numai la infractiunile grave, unde si tentativa prezinta un pericol social ridicat. Prin dispozitiile art.21 alin.1 C.pen. s-a prevazut ca tentativa se pedepseste numai atunci cand legea prevede expres aceasta. Ca modalitate tehnica de incriminare a tentativei legiuitorul a prevazut dupa fiecare incriminare a infractiunii ca tentativa se pedepseste ; ori prevederea aceasta este inserata dupa un grup de infractiuni aflate intr-o sectiune, capitol, din legea penala.

Infractiunea fapt consumat


Infractiunea fapt consumat este infractiunea al carui rezultat se produce odata cu executarea in intregime a elementului material al laturii obiective. Infractiunea consumata inglobeaza si tentativa acelei infractiuni. In functie de rezultatul faptei care poate fi o vatamare materiala, ori o stare de pericol, infractiunile se considera consumate dupa executarea activitatii infractionale si producerea rezultatului in cazul infractiunilor de rezultat, iar in cazul infractiunilor de pericol, infractiunea se consuma din momentul executarii in intregime a activitatii ce constituie elementul material al laturii obiective. Este important sa cunoastem momentul consumarii infractiunii deoarece are o importanta deosebita pentru determinarea legii penale aplicabile in raport cu spatiul si timpul; calcularea termenului de prescriptie; incidenta actelor de clementa etc.

Infractiunea fapt epuizat


Infractiunea fapt epuizat este o forma atipica de infractiune, mai grava decat cea tipica, deoarece acumularile cantitative( amplificarea urmarii, continuarea activitatii) conduc la salturi calitative pentru infractiunile fapt epuizat antrenand si o raspundere penala mai grea pentru aceasta forma de infractiune. Specificul infractiunii fapt epuizat consta in prelungirea in timp a infractiunii dupa momentul consumarii. Infractiunea fapt epuizat este posibila la infractiunile: continue, continuate, progresive si la cele din obicei sau obisnuinta. Infractiunile continue se caracterizeaza prin prelungirea in timp a actiunii sau inactiunii ce constituie elementul material al infractiunii, astfel ca urmarile exista cat timp dureaza fapta. Aceste infractiuni se consuma odata cu realizarea in fapt a cerintelor normei de incriminare si

64

se epuizeaza cand actul infractional inceteaza. ( exp. infractiunea de lipsire de libertate se consuma cand persoana este lipsita de libertate si se epuizeaza cand victima a fost pusa in libertate. Infractiunea aste continuata cand o persoana savarseste la diferite intervale de timp, dar in realizarea aceleiasi rezolutii, actiuni sau inactiuni care prezinta fiecare in parte continutul aceleiasi infractiuni. Acest tip de infractiune se consuma dupa savarsirea celui de-al doilea act din componenta activitatii infractionale, si se epuizeaza odata cu comiterea ultimului act de catre infractor. Infractiunile de obicei se caracterizeaza prin faptul ca elementul material se realizeaza prin savarsirea mai multor acte de acelasi fel. Se consuma dupa ce ele s-au repetat capatand caracterul de obisnuinta si se epuizeaza cand activitatea infractionala inceteaza. ( exp. infractiunea de cersetorie - art. 326 C.pen, se consuma cand o persoana cu capacitate de munca apeleaza in mod repetat la mila celorlalti cerand ajutor material, si se epuizeaza cand inceteaza activitatea infractionala. Infractiunile progresive se caracterizeaza prin producerea de noi urmari dupa ce s-a realizat continutul unei infractiuni. Amplificarea progresiva a rezultatului initial poate fi atat de insemnata, incat sa corespunda unei infractiuni mai grave care se absoarbe in faptul initial.

3. Desistarea si impiedicarea producerii rezultatului 3.1. Desistarea. Notiune.Conditii


Desistarea reprezinta renuntarea de buna voie la continuarea executarii actiunii ce constituie elementul material al laturii obiective a infractiunii, din partea faptuitorului. Impiedicarea producerii rezultatului consta in zadarnicirea din partea faptuitorului, de buna voie, a aparitiei rezultatului faptei sale care a fost realizata in intregime. Atat desistarea cat si impiedicarea producerii rezultatului sunt cauze de nepedepsire, reprezinta o incurajare a faptuitorului de a renunta la continuarea executarii faptei, ori la producerea rezultatului impiedicand aparitia acestuia si drept consecinta rezultatul socialmente periculos nu se produce, valoarea sociala ocrotita nu mai este vatamata. Cel care s-a desistat va beneficia de nepedepsire pentru infractiunea in vederea careia incepuse savarsirea actului de executare, avand o atitudine activa, de oprire a executarii. Si in cazul impiedicarii producerii rezultatului, faptuitorul are o atitudine activa, pozitiva, de zadarnicire a consumarii infractiunii.

65

Conditiile desistarii si ale impiedicarii producerii rezultatului


Pentru a fi cauze de impunitate, desistarea si impiedicarea producerii rezultatului trebuie sa indeplineasca anumite conditii, si anume: Existenta unui inceput de executare in cazul desistarii si executarea in intregime a actiunii, in cazul impiedicarii producerii rezultatului; Intreruperea executarii si respectiv impiedicarea producerii rezultatului. Acestea pentru a produce efecte trebuie sa fei eficiente, sa conduca la neconsumarea infractiunii, la evitarea consumarii acesteia; Atat intreruperea executarii cat si impiedicarea rezultatului sa fie expresia vointei libere a faptuitorului; Impiedicarea producerii rezultatului sa aiba loc mai inainte de descoperirea faptei- conditie speciala doar pentru aceasta cauza. Conditia priveste deopotriva descoperirea faptei de organele de urmarire penala, ca si de orice persoana.

Efectele desistarii si ale impiedicarii producerii rezultatului


Desistarea si impiedicarea producerii rezultatului sunt cauze de nepedepsire, de impunitate. Faptuitorul care se gaseste intr-una din aceste situatii nu va fi pedepsit pentru tentativa la infractiunea in vederea careia incepuse executarea ori impiedicase rezultatul.( art. 22 C.pen.) Daca pana in momentul desistarii si impiedicarii producerii rezultatului activitatile indeplinite realizeaza continutul unei alte infractiuni, faptuitorul urmeaza sa raspunda penal pentru infractiunea realizata. Actele executate pana in momentul desistarii sau al impiedicarii producerii rezultatului, sunt cunoscute in doctrina ca acte de executare calificate. Cand tentativa se pedepseste, aceste acte de executare calificate se inglobeaza in continutul acesteia. Spre exp., faptuitorul care a pus in executare hotararea de a savarsi o infractiune de omor, va fi sanctionat pentru vatamarea integritatii corporale, daca, dupa ce a inceput executarea, dand mai multe lovituri, a renuntat la continuarea acestora din vointa proprie, dar prin actele savarsite pana in momentul desistarii a produs o vatamare a integritatii victimei.

66

VIII. PARTICIPAIA 1. Noiunea i caracterizarea pluralitii de infractori. Prin pluralitatea de infractori este desemnata situatia in care mai multe persoane savarsesc o singura infractiune. O singura infractiune, avand nu unul ci doi sau mai multi subiecti activi, aceasta caracterizeaza in esenta pluralitatea de infractori, care presupune contributii efective ce tin de latura obiectiva a infractiunii si vointa comuna de a coopera la savarsirea unei infractiuni. Nu orice fapta comisa de mai multe persoane presupune si o pluralitate de infractori. Daca nici o persoana nu a actionat cu vinovatie la comiterea faptei, nu se poate retine o pluralitate de infractori, ci o pluralitate de faptuitori. Daca dintre persoanele care au savarsit fapta numai una a actionat cu vinovatie, fapta este infractiune, iar pluralitatea de faptuitori devine si o pluralitate de infractori. Forme ale pluralitatii de infractori In doctrina dreptului penal sunt cunoscute trei forme ale pluralitatii de infractori : pluralitatea naturala, pluralitatea constituita si pluralitatea ocazionala. Pluralitatea naturala denumita si pluralitatea necesara este forma pluralitatii de infractori in care cooperarea mai multor persoane la comiterea faptei este ceruta de insasi natura acesteia. Exista anumite fapte pevazute de legea penala care nu pot fi savarsite de o singura persoana ci presupun, cooperarea mai multora. Exemplu de infractiuni care presupun cooperarea a doua persoane si de aceea se mai numesc si infractiuni bilaterale: infractiunile de bigamie, (art.303 c.p., incest (art.203 c.p. ), adulter ( art.303 c.p.). Infractiuni care presupun cooperarea mai multor persoane: incaierarea ( atr.322 c.p. ), subminarea puterii de stat ( art.162 c.p.). Ceea ce este caracteristic pluralitatii naturale de infractori este faptul ca fiecare participant la savarsirea faptei este privit ca autor al infractiunii , alaturi de ceilalti faptuitori si raspunde de rezultatul produs. Nu este necesar ca toti faptuitorii sa aiba si calitatea de infractori. Este suficient ca numai unul sau numai unii dintre faptuitori sa actioneze cu vinovatie si deci sa aiba calitatea de infractori.

67

Spre exemplu, va exista intotdeauna infractiunea de bigamie, si in cazul in care unul din subiectii infractiunii savarseste fapta fara vinovatie fiind in eroare (art.51c.p.) cu privire la starea civila a celuilalt; sau in cazul celorlalte infractiuni bilaterale cand unul dintre subiecti este constrans ( art. 46 c.p.) si sub imperiul acestei constrangeri savarsesc fapta. Pluralitatea constituita este forma pluralitatii de infractori , ce presupune gruparea mai multor persoane pentru savarsirea de infractiuni. Prin asocierea mai multor persoane in vederea comiterii de infractiuni se realizeaza pluralitatea constituita, care datorita scopului ei antisocial este incriminata ca infractiune de sine statatoare. Pluralitatea constituita nu este reglementata in partea generala a codului penal ci in partea speciala, gruparea mai multor persoane devine infractiune si prin aceasta sunt evidentiate conditiile pluralitatii constituite de infractori. Spre exemplu, prin dispozitiile care incrimineaza complotul ( art.167 c.p.) ca si asocierea pentru savarsirea de infractiuni ( art. 323 c.p.) sunt prevazute conditiile cu privire la gruparea de persoane, la scopul urmarit savarsirea de infractiuni la organizarea acesteia de durata pentru pentru a reprezenta o infractiune, pentru a realiza pluralitatea constituita. Pluralitatea constiutita exista indiferent daca s-au savarsit sau nu fapte infractionale din cele pe care si le-au propus cei care s-au constituit. Atunci cand s-au savarsit infractiuni pentru care se initiase sau constituise asociatia sau gruparea sunt aplicabile dispozitiile privind concursul de infractiuni. Fiecare persoana este considerata ca a savarsit infractiunea si va raspunde penal pentru aceasta ca autor. Pluralitatea ocazionala ( participatia penala ) este forma pluralitatii de infractori in care, la comiterea faptei prevazuta de legea penala participa un numar mai mare de personae decat era necesar; adica, la savarsirea faptei prevazuta de legea penala au participat un numar mai mare de persoane decat era necesar potrivit naturii faptei. Daca o fapta putea fi comisa de o singura persoana datorita naturii ei, la savarsirea ei au participat doua sau mai multe persoane , iar daca potrivit naturii ei fapta putea fi comisa de doua persoane, la savarsirea ei au participat trei sau mai multe persoane. Prin aceasta caracteristica se subliniaza posibilitatea existetei unei pluralitati ocazionale la o pluralitate naturala si la o pluralitate constituita de infractori. In literatura juridica, existenta unei pluralitati ocazionale la o pluralitate constituita, este controversata. Se sustine ca pluralitatea ocazionala ar fi posibila numai cand se savarsc infractiunile ce si le-au propus cei care s-au constituit.

68

Nu este posibila participatia penala la constituire, cand prin actele de sprijinire, inlesnire a unei pluralitati constituite, se intra intr-o astfel de pluralitate constituita. Alta opinie este de parerea ca, participatia penala este posibila in cazul depasirii numarului de faptuitori necesari pentru existenta pluralitatii constituite. In cazul pluralitatii ocazionale de infractori, spre deosebire de pluralitatea naturala sau pluralitatea constituita, fiecare participant este considerat ca a contribuit cu o pate la savarsirea infractiunii si va raspunde penal in functie de contributia adusa la savarsirea infractiunii. 2. Participaia penal 2.1. Noiunea de participaie penal Participatia penala ( pluralitatea ocazionala de infractori ), desemneaza asa cum am vazut, situatia in care la savarsirea unei fapte penale au participat mai multe persoane decat era necesar potrivit naturii acelei fapte. Spre deosebire de celelalte forme ale pluralitatii de infractori, pluralitatea ocazionala sau participatia nu este determinate de natura faptei ori de conditiile in care aceasta ar putea fi realizata, ci are un character intamplator, ocazional, fiind determinate de anumite conditii concrete, in care realizarea prin cooperare a unei infractiuni apare ca mai avantajoasa sub raportul savarsirii sau al ascunderiii urmelor. Participatia penala se deosebeste insa de celelalte forme ale pluralitatii de infractori nu numai prin caracterul sau ocazional, neobligatoriu, pentru realizarea faptei, dar si prin pozitia juridica a faptuitorilor. Astfel, daca in cazul pluralitatii naturale sau al pluralitatii constituite fiecare dintre faptuitori in parte este considerat ca a savarsit infractiunea si raspunde pentru savarsirea acesteia, sin u pentru contributia data, in cazul participatiei dimpotriva, fiecare faptuitor este considerat ca a participat la savarsirea infractiunii, ca a adus o parte de contributie la infractiune; de aici, si denumirea de participatie data acestei forme a pluralitatii de infractori. 2.2 Condiiile participaiei penale Participatia penala exista atunci cand sunt indeplinite urmatoarele conditii: a) s-a savarsit o fapta prevazuta de legea penala, adica o actiune sau o inactiune prevazuta de lege ca element material al unei anumite infractiuni.Atunci cand fapta savarsita corespunde infractiunii fapt

69

consumat sau tentativei pedepsibile a acelei infractiuni, conditia este indeplinita. b) fapta a fost savarsita in cooperare de catre doua sau mai multe persoane, deci exista o pluralitate de infractori. Nu este necesar ca toti faptuitorii sa aiba calitatea de infractori; este de ajuns ca unul dintre ei sa aiba aceasta calitate, adica sa indeplineasca conditiile generale si speciale cerute pentru existenta subiectului activ al infractiunii si sa fi actionat cu vinovatie sub forma intentiei. Contributia faptuitorilor la savarsirea faptei poate fi prin acte de executare directa si nemijlocita de autor; sau prin inlesnire, sprijinire materiala si morala- de complice; ori de determinare la savarsirea infractiunii de instigator. In orice modalitate in care participantii isi aduc contributia la savarsirea faptei este indeplinita conditia privind cooperarea mai multor persoane la comiterea faptei. c) sa existe o vointa comuna a participantilor de a savarsi in cooperare aceeasi fapta prevazuta de legea penala, aceasta vointa de cooperare fiind de esenta participatiei penale. Existenta si caracterul participatiei penale sunt determinate de existenta unei duble legaturi psihice intre participantoi si anume, pe de o parte, vointa lor comuna de a coopera la savarsirea aceleiasi fapte prevazuta de legea penala, iar pe de alta parte, scopul sau rezultatul comun urmarit de participanti prin savarsirea faptei. d) existenta participatiei este conditionata de calificarea faptei comise prin contributia mai multor persoane ca infractiune. Aceasta presupune ca fapta sa fie savarsita de catre cel putin unul dintre participanti cu vinovatia ceruta de lege. 2.3. Felurile participaiei penale

In stiinta dreptului penal, se face distinctie intre mai multe feluri de participatie penala, folosindu-se drept criterii fie felul contributiei date de participanti la savarsirea faptei, fie atitudinea subiectiva a participantilor, fie modul in care contributiile date de acestia se integreaza in activitatea care a dus la savarsirea infractiunii. Dupa criteriul atitudinii psihice fata de rezultatul faptei comise cu vointa comuna de a coopera se disting: paticipatia proprie si participatia improprie. a) participatia proprie (propriu-zisa sau perfecta) se caracterizeaza prin aceea ca toti participantii la savarsirea infractiunii actioneaza cu aceeasi forma a vinovatiei intentie , sau culpa. In literatura juridica se sustine
70

ca exista participatie proprie si atunci cand toti participantii actioneaza din culpa la comiterea unei fapte din culpa, dar numai prin acte de executare directa si nemijlocita.(prin acte de coautorat) b) participatia improprie( imperfecta) se caracterizeaza prin aceea ca participantii nu actioneaza cu aceeasi forma a vinovatiei: unii din intentie si altii din culpa; sau unii din intentie si altii fara vinovatie. Aceste doua forme ale participatiei pot fi intalnite in practica cel mai adesea separate, dar nimic nu impiedica coexistenta lor in cazul savarsirii unei singure infractiuni. Exemplu: la savarsirea unei infractiuni isi aduc contributia mai multi participanti care actioneaza cu forme diferite de vinovatie. Dupa criteriul contributiei participantilor la comiterea infractiunii distingem intre: 1) activitatea de executare directa si nemijlocita a faptei - activitate specifica autorului si coautorilor; 2) activitatea de determinare la comiterea unei fapte - activitate proprie instigatorului; 3) activitatea de inlesnire, de ajutare la savarsirea faptei activitate de complice. Principalele forme ale participatiei penale sunt autoratul, instigarea si complicitatea. Ele sunt prevazute si de legea penala, in vigoare.( art.23-26 c.p.) 2.4. Formele participaiei penale Dupa importanta contributiei participantilor la savarsirea faptei si producerea rezultatului se face deosebire intre formele principale de participatie si forme secundare de participatie. Participatia este principala cand prin contributia participantului se realizeaza insasi continutul infractiunii. Este contributie specifica autorilor si coautorilor. Participatia este secundara cand contributiile participantilor nu se inscriu in realizarea actiunii sau inactiunii ce reprezinta insasi fapta incriminata.Este contributia specifica instigatorilor si complicilor. Este unanim admis in practica judiciara si in doctrina penala ca formele principale ale participatiei le absorb pe cele secundare. Sunt considerate forme principale de participatie: coautoratul fata de celelalte forme de participatie (respectiv instigarea si complicitatea) si instigarea fata de complicitate.

71

Exemplu: Participarea unei persoane la savarsirea unei infractiuni nu poate fi calificata si instigare si coautorat ci doar coautorat, chiar daca contributiile sale puteau fi calificare atat instigare cat si coautorat. Participarea unei persoane la savarsirea aceleiasi infractiuni prin doua activitati deosebite, una specifica instigarii si cealalta specifica complicitatii, nu constituie concurs de infractiuni, ci se pedepseste numai potrivit textului de lege care sanctioneaza forma de participatie principala a instigarii. (care absoarbe pe cea secundara a complicitatii). Autoratul Notiune. Autoratul este forma de participatie penala in care o persoana savarseste prin acte de executare fapta prevazuta de legea penala. Cand o persoana savarseste singura, direct si nemijlocit o infractiune pentru care a luat singur hotararea infractionala sin u a fost sprijinit la executarea infractiunii de nici o persoana, este autorul acelei infractiuni. Nu se poate sustine ca el a savarsit fapta in autorat. Autoratul, ca forma de participatie presupune cooperarea mai multor persoane la comiterea infractiunii ca instigator ori complice. Autoratul este forma de participatie esentiala si necesara, fara de care nu pot exista celelalte forme de participatie: instigarea si complicitatea. Sub raport subiectiv, autorul actioneaza intotdeauna cu intentie in cazul participatiei proprii,iar in cazul paricipatiei improprii actioneaza din culpa sau fara vinovatie. Coautoratul Notiune. Coautoratul este forma de participatie in care, la savarsirea unei fapte prevazute de legea penala, si-au adus contributia in mod nemijlocit doua sau mai multe persoane. Coautoratul presupune contributia a cel putin doua persoane la comiterea faptei, contributii ce reprezinta elementul material al laturii obiective a infractiunii.Activitatile coautorilor de executare nemijlocita a infractiunii nu trebuie sa fie identice , ci sa se completeze intro activitate unica. Acte de executare, de coautorat, sunt si cele prin care se contribuie indirect la comiterea faptei, cum sunt actele prin care se face imposibila rezistenta, apararea care sunt un obstacol al energiilor ce tind sa combata producerea rezultatului. In practica judiciara s-a precizat ca, in cazul infractiunilor complexe este coauthor acela care savarseste una din actiunile ce formeaza elementul material al infractiunii complexe respective( de exemplu, in cazul talhariei,
72

amenintarea sau constangerea ) , cealalta actiune fiind realizata de un alt coautor). Coautoratul fiind o forma de participatie propriu-zisa sau perfecta, se caracterizeaza,din punct de vedere subiectiv, prin existenta la toti participantii a aceleiasi forme de vinovatie, adica fie intentie, fie culpa. De regula, coautoratul se realizeaza cu intentie, adica toti coautorii sunt constienti ca savarsesc si vor sa savarseasca acte de executare a aceleiasi fapte prevazute de legea penala, si al carei rezultat socialmente periculos il prevad si il urmaresc. In literatura juridica se sustine opinia ca in cazul infractiunilor din culpa nu poate exista coautorat, faptuitorii care actioneaza din culpa fiind autori ai unor infractiuni distincte. Infractiuni ce nu pot fi comise in coautorat Exista infractiuni la care coautoratul nu este cu putinta, desi sunt susceptibile de savarsire in participatie sub forma instigarii sau complicitatii; este cazul infractiunilor cu autor unic, care nu pot fi savarsite nemijlocit de o singura persoana( infractiuni care se savarsesc in persoana proprie ). Exemplu, dezertarea, marturia mincinoasa, nedenuntarea. Infractiunile care nu permit coautoratul ca forma a participatiei penale, permit insa celelalte forme de participatie, instigarea si complicitatea care nu cunosc restrangeri. Instigarea Notiune. Ca forma a participatiei penale, instigarea este fapta unei persoane ( instigator) care, cu intentie, determina prin orice mijloace, pe o alta persoana (instigat) sa savarseasca o fapta prevazuta de legea penala. Csaracteristic instigarii este deci faptul ca instigatorul, care ia cel dintai hotararea de a savarsi infractiunea, nu trece la savarsirea faptei respective, ci transmite aceasta hotarare altei personae, pe care o determina printr-o activitate materiala( indemnuri, rugaminti, amenintari etc.) sa savarseasca ea fapta planuita, ceea ce aceasta si face, devenind autor al infractiunii. Conditiile instigarii . Pentru existenta instigarii ca forma a participatiei penale se cer indeplinite conditiile:

73

1) efectuarea unei activitati de determinare din partea unei persoane, instigator, fata de o alta persoana numita instigat. Determinarea presupune o operatie de transplantare, de inoculare in constiinta instigatului a hotararii de a savarsi o infractiune, si insusirea hotararii de a savarsi fapta prevazuta de legea penala de catre instigat. Activitatea de determinare trebuie sa se situeze in timp anterior luarii hotararii de a savarsi fapta de catre autor. 2) activitatea de determinare sa priveasca savarsirea unei fapte prevazute de legea penala. Determinarea trebuie sa priveasca savarsirea unei fapte concrete prevazute de legea penala si sa se faca in asa fel incat instigatul sa inteleaga intentia instigatorului. 3) instigatorul sa actioneze cu intentie. Activitatea de determinare se desfasoara deci, sub raport subiectiv, numai cu intentie, atat directa cat si indirecta. 4) Instigatul sa fi savarsit fapta la care a fost instigat ori sa fi realizat cel putin o tentativa pedepsibila. Felurile instigarii. a) Dupa forma de vinovatie cu care instigatul savarseste fapta distingem: instigare proprie sau perfecta care se caracterizeaza prin realizarea unei concordante sub raport subiectiv intre instigator si instigat, in care si instigatul savarseste fapta cu intentie, si instigare improprie sau imperfecta care se caracterizeaza prin lipsa coeziunii psihice intre instigsator si instigat.Instigatul savarseste fapta din culpa sau chiar fara vinovatie. b) Dupa mijloacele folosite de instigator pentru determinarea instigatului sa savarseasca o fapta prevazuta de legea penala distingem intre: instigare simpla, cand mijloacele de determinare sunt simple (ex. indemnuri, rugaminti) si instigare calificata, cand se folosesc mijloace deosebite ( ex. exercitarea de presiuni, oferirea de daruri). c) Dupa numarul persoanelor fata de care se desfasoara activitatea de instigare; pentru existenta instigarii este necesara prezenta a doua persoane si anume una care desfasoara activitatea de instigare (instigatorul) si o alta asupra careia se efectueaza aceasta activitate (instigatul). Instigator poate fi orice persoana care indeplineste conditiile generale pentru a putea fi subiect al infractiunii, nefiind necesara o calitate speciala. Instigarea poate fi savarsita nu numai de o singura persoana, ci si de doua sau mai multe persoane care determina, simultan ori succesiv, aceeasi persoana la savarsirea aceleiasi infractiuni. In astfel de cazuri exista doi sau mai multi coinstigatori, daca acestia au actionat in intelegere unii cu altii; daca insa
74

intre instigatori nu a existat o astfel de intelegere, asa incat s-au realizat intamplator acte de instigare a aceleiasi persoane, la savarsirea aceleiasi fapte prevazute de legea penala, va exista concurs de instigari si nu coinstigare. Instigat sau persoana asupra careia se exercita instigarea poate fi, de asemenea, orice persoana fizica, indifferent daca indeplineste sau nu conditiile generale pentru a fi subiect active al infractiunii la care a fost instigat. Cand instigarea este adresata unei singure persoane sau unor persoane determinate, ea este denumita instigare individuala, iar atunci cand este adresata unui numar indeterminat de persoane, ea este denumita instigare colectiva. d) Dupa modul de actiune al instigatorului pentru determinarea instigatului la savarsirea faptei cunoastem: instigarea imediata, in care instigatorul se adreseaza nemijlocit instigatului pentru determinarea acestuia la savarsirea infractiunii, si instigare mediate, cand determinarea are loc prin intermediul altei persoane. e) Dupa modul deschis sau ascuns in care actioneaza instigatorul distingem: instigarea evidenta sau deschisa (explicita) si instigarea insiduoasa sau ascunsa . f) Dupa rezultatul obtinut avem: instigare cu efect pozitiv, reusita, cand instigatorul a reusit sa-l determine pe instigat sa accepte hotararea de a savarsi infractiunea si instigare cu efect negativ, in care instigatorul nu a reusit sa determine pe instigat sa accepte hotararea de a savarsi infractiunea. Cand instigatul a inceput savarsirea faptei, dar s-a desistat, ori a impiedicat producerea rezultatului , sunt realizate conditiile instigarii, dar consecintele juridice ale activitatii instigatorului sau ale instigatului sunt diferite. Instigatul va beneficia de cauza de impunitate a desistarii si impiedicarii producerii rezultatului( art.22 c.p.), dar instigatorul va raspunde penal dupa regulile prevazute in art. 29 al. 1 c.p., pentru instigare neurmata de executare. Complicitatea Noiune. Complicitatea este forma participatiei penale ce consta in fapta unei persoane care cu intentie inlesneste sau ajuta in orice mod la comiterea faptei prevazute de legea penala ori promite, inainte sau in timpul savarsirii faptei, ca va tainui bunurile provenite din aceasta sau ca va favoriza pe infractor, chiar daca, dupa savarsirea faptei, promisiunea nu este indeplinita. Complicitatea reprezinta o contributie indirecta, mediata la savarsirea infractiunii, de aceea este considerate forma de participatie secundara.
75

Condiiile complicitii. a. Fiind o forma de participatie secundara, complicitatea presupune drept conditie de baza, comiterea de catre autor a unei fapte prevazute de legea penala; este indeplinita conditia si atunci cand autorul a savarsit doar o tentativa pedepsibila. b. Savarsirea de catre complice a unor activitati menite sa inlesneasca, sa ajute pe autor la savarsirea infractiunii. c. Savarsirea actelor de ajutor sau de inlesnire numai cu intentie directa, indirecta sau chiar cu intentie depasita. Participarea sub forma complicitatii este posibila in cazul infractiunilor praeterintentionate daca se dovedeste ca in raport de rezultatul mai grav, complicele a avut o pozitie subiectiva similara, aceleia a autorului. Felurile complicitii. 1. Dupa natura ajutorului dat la savarsirea infractiunii complicitatea poate fi : materiala si morala. Complicitatea materiala consta in savarsirea de acte de sprijin material ca: procurarea de instrumente, mijloace pentru savarsirea infractiunii, inlaturarea de obstacole etc. Complicitatea morala consta in acte de sprijin moral, in vederea realizarii laturii subiective a infractiunii ca: promisiunea de tainuire a bunurilor si de favorizare a infractorului, procurarea de date, informatii cu privire la locul si timpul unde urmeaza sa fie savarsita infractiunea, etc. 2. Dupa momentul in care se acorda ajutorul la comiterea infractiunii complicitatea poate fi: complicitate la pregatirea infractiunii (priveste activitatile complicelui pentru pregatirea infractiunii fiind cunoscuta si sub denumirea de complicitate anterioara) si complicitate la executarea infractiunii (priveste actele executate de complice prin care se da sprijin autorului, in momentul savarsirii infractiunii ex. incurajarea infractorului, deschiderea unei usi, oferirea unei arme, etc. 3. Dupa modul direct sau indirect in care se realizeaza contributia complicelui la savarsirea infractiunii se disting: complicitatea nemijlocita, in care complicele acorda sprijin direct autorului si complicitate mediate cand sprijinul este dat prin intermediul altui participant( instigator sau alt complice). 4. Dupa aspectul dinamic al contributiei complicelui la savarsirea faptei prevazute de legea penala, cunoastem: complicitatea prin actiune( comisiva), atunci cand complicele acorda ajutor prin actiune ( aduna informatii, ofera instrumente) si complicitatea prin inactiune, cand ajutorul complicelui
76

consta in neindeplinirea unor obligatii (ex. portarul de la o societate omite intentionat sa inchida poarta, inlesnind o sustragere de bunuri). 5. Dupa forma de vinovatie cu care autorul savarseste fapta , complicitatea poate fi: proprie (atunci cand autorul savarseste fapta cu intentie, realizanduse coeziunea psihica intre complice si autor) si improprie (cand autorul savarseste fapta din culpa sau vinovatie). Participaia penal improprie Noiune. Participaia improprie este acea forma de participatie penala la care persoanele care savarsesc, prin vointa comuna, o fapta prevazute de legea penala, nu au toate aceeasi atitudine psihica, nu actioneaza cu aceeasi forma de vinovatie, unii participanti actionand cu intentie, iar altii din culpa sau fara vinovatie. Este posibila la toate formele de participatie, adica poate exista sub forma coautoratului, a instigarii si complicitatii. Modalitile participaiei improprii In raport cu natura contributiei date la savarsirea faptei si in raport cu atitudinea psihica a celui care a dat aceasta contrubutie, participatia improprie se realizeaza in urmatoarele modalitati: a) modalitatea intentie si culpa - aceasta modalitate este reglementata prin dispozitiile prin dispozitiile art. 31 alin.1 c.p.- determinarea, inlesnirea sau ajutorarea in orice mod, cu intentie la savarsirea din culpa de catre o alta persoana, a unei fapte prevazute de legea penala, se sanctioneaza cu pedeapsa pe care legea o prevede pentru fapta comisa cu intentie. b) modalitatea intentie si lipsa de vinovatie aceasta modalitate este reglementata prin dispozitiile art.31, alin.2 c.p.- determinarea, inlesnirea sau ajutorarea in orice mod, cu intentie la savarsirea unei fapte prevazute de legea penala, de catre o persoana care comite acea faapta fara vinovatie, se sanctioneaza cu pedeapsa prevazuta de lege pentru acea infractiune.

77

IX. SANCIUNILE N DREPTUL PENAL 1. Particularitile sanciunilor n dreptul penal Noiune. Sanctiunile de drept penal sunt consecintele coercitive pe care legea le leaga de incalcarea preceptelor normelor penale. In esenta, ele sunt masuri de constrangere specifice, pe care le atrage savarsirea faptelor interzise de legea penala si care functioneaza ca mijloc de restabilire a ordinii de drept incalcate si de realizare a scopului reglementarii juridice a relatiilor de aparare sociala. Aceste sanctiuni trebuie sa fie totodata de natura sa determine, prin aplicarea lor fata de cei care au trecut totusi la savarsirea faptei interzise, o schimbare in mentalitatea lor si in special in atitudinea fata de valorile sociale vatamate sau periclitate prin fapta savarsita. Reglementarea juridico-penala fiind de neconceput in afara sanctiunilor de drept penal, acestea sunt reglementate in cadrul uneia dintre cele trei institutii fundamentale ale dreptului penal, alaturi de infractiune si de raspunderea penala. Intre institutiile fundamentale care stau la baza sistemului dreptului penal, exista o legatura organica si o conditionare reciproca; trasaturi caracteristice care se manifesta atat la realizarea prin conformare a ordinii de drept, cat si in realizarea acesteia prin constrangere. In primul caz determinarea conduitei dorite se realizeaza prin descrierea exacta a faptei interzise, a conditiilor in care aceasta constituie infractiune si atrage raspunderea penala, precum si prevederea sanctiunii considerata necesara si suficienta pentru prevenirea faptei respective. In al doilea caz, realizarea ordinii de drept are loc prin constatarea infractiunii in fapta savarsita si deci a existentei raspunderii penale, precum si prin stabilirea sanctiunii penale. In mecanismul constrangerii penale, sanctiunea apare deci ca o consecinta inevitabila a raspunderii penale, iar raspunderea penala apare ca o consecinta necesara a infractiunii. 1.1. Trsturile sanciunilor de dreptul penal Sanctiunile de drept penal prezinta anumite trasaturi caracteristice care le deosebesc de toate celelalte categorii de sanctiuni juridice. Spre deosebire de sanctiunile de drept civil care au in genere un character reparatoriu sau restitutiv, constand in masuri de resatabilire a starii
78

anterioare a lucrurilor , prin restituire de lucruri, reparari de pagube, anulari de acte, sanctiunile de drept penal au in genere character represiv sau retributive fiindca ele implica o anumita privatiune si au ca scop prevenirea savarsirii de noi fapte ilicite atat de catre cel caruia i se aplica, cat si prin exemplaritate de catre alte persoane care ar fi inclinate sa-I urmeze exemplul. Sanctiunile de drept penal au in genere si caracter preventiv, cum sunt masurile educative sau masurile de siguranta. Caracteristic sanctiunilor de drept penal este faptul ca acestea au drept origine imediata savarsirea unei fapte prevazuta de legea penal si ca aplicarea lor nu este posibila decat ca urmare a savarsirii faptelor prevazute de legea penala. Ele actioneaza totdeauna post delictum. 1.2. Cadrul sanciunilor Ca rezultat al evolutiei sistemului sanctionar penal, evolutie care se accentueaza continuu, se cunosc in dreptul penal, in genere, trei categorii de sanctiuni de drept penal, si anume: pedepsele, masurile educative si masurile de siguranta. Pedepsele sunt sanctiuni proprii dreptului penal si reprezinta cea mai importanta categorie de sanctiuni de drept penal. Sunt masuri de constrangere ce se aplica infractorilor si in cele mai grele sanctiuni, putand viza persoana acestora si atributele ei esentiale, cum ar fi: libertatea, bunurile, drepturile cetatenesti. Scopul lor este apararea societatii impotriva infractiunilor si prevenirea savarsirii de noi infractiuni atat de cei carora li se aplica, cat si de catre alte persoane. Sunt singurele sanctiuni represive sau sanctiuni penale destinate sa curme activitatea infractionala si sa determine schimbarea mentalitatii antisociale a infractorului. Masurile educative sunt sanctiuni aplicabile exclusive infractorilor minori si constau in masuri de refacere sau de corectare a procesului educativ cu acestia. Desi au si ele caracter coercitiv, fiindca implica anumite restrictii ale libertatii minorilor, masurile educative sunt lipsite de caracter represiv, avand o functie exclusiv educativa. Masurile de siguranta sunt sanctiuni de drept penal, avand un cararcter eminamente preventive. Ele se iau fata de persoanele care savarsesc fapte prevazute de legea penala, chiar daca aceste fapte nu constituie infractiuni, insa dau in vileag o stare de pericol care ar putea determina savarsirea de noi fapte antisociale. Scopul lor este acela de a inlatura o stare de pericol
79

decurgand din starea psihofizica a faptuitorului, din modul periculos in care exercita o anumita activitate, functie sau profesie datorita inaptitudinii sau incapacitatii personale (obligarea la tratament medical, interzicerea unor functii sau profesii). Pe langa sanctiunile de drept penal, in cadrul legislatiei penale pot fi prevazute si alte feluri de sanctiuni care pot fi folosite in legatura cu solutionarea conflictelor de drept penal. Astfel, pot fi prevazute sanctiuni cu caracter administrativ sau disciplinar ori sanctiuni de drept civil( repararea prejudiciului cauzat prin fapta prevazuta de legea penala ( art.91 c.pen.). 1.3. Principiile sanciunilor de dreptul penal Ca si celelalte institutii fundamentale ale dreptului penal, infractiunea si raspunderea penala, sanctiunile de drept penal nu pot actiona efficient decat daca corespund principiilor fundamentale ale dreptului penal si daca sunt guvernate de aceste principii, si anume: A. Legalitatea sanctiunilor de drept penal. Acest principiu exprima regula ca nu pot fi aplicate alte sanctiuni de drept penal pentru o infractiune, decat acelea pe care legea le prevede pentru acea infractiune ( principiu inscris in dispozitiile art. 2 c. pen.). Prevederea in lege a sanctiunii inseamna indicarea pentru fiecare infractiune a sanctiunii aplicabile, aratandu-se natura acesteia( inchisoare, amenda internare intr-un centru de reeducare, precum si cuantumul sau durata ei.). Dupa gradul de determinare a sanctiunilor in legea penala se face distinctie intre: a) sanctiuni absolut determinate, care sunt prevazute in lege nu numai in natura ori felul acestora, dar si in cuantumul sau durata lor exacta( sistemul este in genere abandonat in prezent, fiindca exclude individualizarea judiciara a sanctiunii, contravenind unui alt principiu fundamental, acela al individualizarii sanctiunilor de drept penal b) sanctiuni relativ determinate, care sunt prevazute in lege in natura lor, insa in ce priveste durata sau cuantumul sunt sunt numai relative determinate, legea prevazand limitele maxime si minime ale acestora , sau numai una dintre limitele speciale, cea maxima sau cea minima, cealalta fiind echivalenta cu limita generala. Este sistemul in genere admis cu privire la determinarea in lege a pedepselor constituind in acelasi timp expresia individualizarii legale a pedepsei si cadrul de realizare a individualizarii judiciare a acesteia.

80

c) sanctiuni nedeterminate, care sunt prevazute in lege numai in natura sau felul acestora, iar durata ori cuantumul lor urmeaza sa fie stabilite de instanta judecatoreasca ori de catre organele de executare a sanctiunilor aplicate. Sistemul nu este in genere admis pedepselor, cid oar in cazul masurilor de siguranta care se iau pe durata nedeterminata de regula, urmand sa inceteze numai odata cu disparitia cu disparitia cauzei care le-a impus. B. Umanismul sanciunilor de drept penal. Acest principiu fundamental isi gaseste expresia in natura, cuantumul, functiile si finalitatea sanctiunilor de drept penal. Prin natura si cuantumul lor aceste sanctiuni trebuie sa fie in deplina concordanta cu constiinta morala si juridica a societatii. Nu pot fi admise ca pedepse sau alte sanctiuni care ar provoca suferinte fizice, chinuri sau torturi ori care ar injosi demnitatea umana. In dreptul penal, sanctiunile de drept penal au la baza conceptia umanista cu privire la posibilitatea educarii si reeducarii omului, inclusive a infractorului, iar scopul sanctiunilor de drept penal il constituie apararea omului si a ordinii de drept , care constituie cadrul de dezvoltare a personalitatii acestuia. Umanismul orienteaza deci nu numai stabilirea in lege a sanctiunilor de drept penal, dar si determinarea concreta a acestora de caatre instanta de judecata, precum si executarea lor.

C. Revocabilitatea sanciunilor. Potrivit acestui principiu, sanctiunile de drept penal trebuie sa fie esentialmente revocabile , adica sa poata fi oricand retrase atunci cand se constata ca ele au fost aplicate din eroare ori cand nu mai sunt necesare. Sanctiunile de drept penal trebuie sa fie deci remisibile( inlaturarea lor prin iertare) si reparabile ( raul cauzat prin aplicarea lor sa poata fi pe cat posibil reparat). Deci, alaturi de preocuparea de a exclude pe cat posibil riscurile oricaror erori judiciare, trebuie sa manifeste grija corespunzatoare in alegerea si instituirea prin lege ca si in aplicarea sanctiunilor de drept penal. D. Adaptabilitatea sanciunilor de drept penal Acest principiu contine regula ca sanctiunea de drept penal trebuie sa fie individualizata, adica adaptata cantitativ si calitativ in raport cu gravitatea faptei si cu persoana faptuitorului. Pentru a putea fi individualizate, sanctiunile trebuie sa fie, prin natura lor, adaptabile adica sa poata fi proportionate in raport cu fapta si cu persoana faptuitorului.

81

E. Personalitatea sanciunilor de drept penal Potrivit acestui principiu, nu numai raspunderea penala dar si sanctiunile de drept penal au caracter personal, adica se rasfrang asupra celui caruia I se aplica sin u pot fi transferate asupra altuia. Caracterul personal al sanctiunilor de drept penal decurge din natura si mai ales din finalitatea acestora care este prevenirea savarsirii de noi infractiuni, in primul rand de cel caruia I se aplica si care este insusi subiectul active al infractiunii. Datorita caracterului lor personal, sanctiunile de drept penal, inclusive cele cu caracter pecuniar, se sting odata cu decesul persoanelor carora li s-au aplicat sun u pot fi transmise succesorilor.

2. Pedepse 2.1. Noiunea i caracterul pedepselor ( trsturile) Pedeapsa este acea sanctiune de drept penal care consta intr-o masura de constrangere si reeducare prevazuta de lege pentru savarsirea unei anumite infractiuni si care se aplica de instanta judecatoreasca infractorului, in scopul prevenirii savarsirii de noi infractiuni.( art. 52 c.pen- pedeapsa si scopul ei) Din analiza acestei definitii reies trasaturile esentiale ale pedepsei ca sanctiune penala si ca institutie a dreptului penal, si anume: a) Pedeapsa este o masura de constrangere. Ea implica o anumita suferinta impusa infractorului ca reactie sociala la infractiunea savarsita de acesta. b) Pedeapsa este un mijloc de reeducare. Constrangerea pe care o implica pedeapsa nu poate fi conceputa ca un scop in sine ori ca expresie a unor idei de justitie absoluta, ci este ea insasi un mijloc de impiedicare a repetarii conduitei antisociale. Constrangerea apare ca un mijloc sau instrument de continuare, in conditii speciale a procesului educativ. c) Pedeapsa este un mijloc de constrangere statala. Ea nu poate fi aplicata decat de stat in numele societatii, constituind o reactie a societatii fata de savarsirea infractiunii. Statul prin organele sale specializate, are dreptul si indatorirea de a exercita actiunea penala in numele societatii, in vederea tragerii la raspundere penala a infractorului, iar in cazul stabilirii vinovatiei, in vederea aplicarii pedepsei si constrangerii condanmatului la executarea acesteia. d) Pedeapsa este prevazuta de lege pentru o anumita infractiune.

82

Este o sanctiune specifica dreptului penalsi exprima consecinta incalcarii preceptului unei norme penale incriminatoare.Nu exista pedeapsa in general, ci numai pedeapsa ca sanctiune pentru o anumita infactiune. e) Pedeapsa se aplica infractorului. Adica numai unei persoane care a savarsit o infractiune. In aceasta trasatura se reflecta caracterul personal al pedepsei care nu poate fi aplicata decat infractorului; este legata de persoana acestuia. Nu este pasibil de pedeapsa decat subiectul active al infractiunii( art.144 c.pen.savarsirea oricaror fapte pe care legea le pedepseste ca infractiune consumata sau ca tentativa, precum si participarea la comiterea acestora ca autor, instigator sau complice). f) Pedeapsa se aplica in scopul prevenirii savarsirii de noi infractiuni. Aceasta trasatura esentiala a pedepsei reflecta nu numai ratiunea pedepsei sub raportul consecintelor ulterioare ale executarii sale, dar si increderea in aptitudinea pedepsei de a determina schimbarea mentalitatii condamnatului in asa fel incat sa nu mai savarseasca din nou infractiuni. In afara acestei finalitati pedeapsa nu poate fi conceputa sau justificata. 2.2. Scopul i funciile pedepsei Scopul pedepsei. Este consacrat in dispozitiile art.52, alin 1 c.pen. care prevede ca scopul pedepsei este prevenirea savarsirii de noi infractiuni, care se realizeaza atat pentru cel caruia I se aplica o pedeapsa care este menita sa asigure constrangerea si reeducarea infractorului, asa numita preventie speciala, cat si pentru ceilalti destinatari ai legii penale care sub amenintarea cu pedeapsa prevazuta in norma penala isi conformeaza conduita exigentelor acesteia, asa numita preventie generala. Preventia speciala si generala constituie scopul imediat al pedepsei, scop care este determinat de aplicarea concreta a pedepsei pentru savarsirea de infractiuni. Scopul mediat al pedepsei, care este tot prevenirea savarsirii de infractiuni, se realizeaza prin incriminarea unor fapte periculoase si prevederea pedepsei corespunzatoare. Deci, prin amenintarea cu pedeapsa, se realizeaza prevenirea savarsirii de infractiuni chiar din momentul incriminarii faptei periculoase. Pentru realizarea scopului sau, pedeapsa indeplineste anumite functii prin care influenteaza asupra condamnatului, determinand schimbarea conduitei viitoare a acestuia si avertizand alte persoane asupra consecintelor pe care le-ar putea avea de suportat daca ar urma exemplul lui.
83

FUNCIA DE CONSTRNGERE Este unanim recunoscuta de literatura juridica si consacrata expres in definitia legala a pedepsei (art.52 c.pen.), pedeapsa este o masura de constrangere. Functia de constrangere a pedepsei este de esenta acesteia implicand o privatiune de repturi, de bunuri, o restrangere a acestora. Condamnatul este fortat sa suporte privatiunile, restrictiile prevazute ca pedeapsa, ca raspuns la conduita lui periculosasa, prin care a nesocotit dispozitiile legii penale. Caracterul represiv al pedepsei creste sau se diminueaza in functie de gravitatea infractiunii savarsite. FUNCIA DE REEDUCARE Este functia pedepsei evidentiata in doctrina penala si consacrata legislativ ( art.52 c.pen.). Aceasta functie decurge din caracterul de mijloc de reeducare pe care il are pedapsa si consta in influentarea asupra mentalitatii si deprinderilor condamnatului, in sensul inlaturarii celor antisociale. Functia de reeducare a pedepsei, impreuna cu cea de constrangere asigura realizarea scopului urmarit de stat prin aplicarea de pedepse fata de infractori. Dispozitiile art.52 alin.2 prevad ca executarea pedepsei nu trebuie sa cauzeze suferinte fizice sau sa injoseasca persoana condamnatului. Pe langa functiile de constrangere si reeducare ale pedepsei care servesc in principal prevenirii speciale, in doctrina penala mai sunt examinate functiile de exemplaritate si de eliminare care, ar indeplini in principal preventia generala. FUNCIA DE EXEMPLARITATE a pedepsei se manifesta si decurge din caracterul ei inevitabil atunci cand a fost savarsita o infractiune. Ea nu se poate reastrange la exemplaritatea pedepsei aplicate, in sensul de gravitate, care ar viza maximul pedepsei prevazute pentru respectiva infractiune. Fermitatea, intransigenta, promtitudinea cu care este pedepsit infractorul exercita o influenta pozitiva asupra altor indivizi care vor fi determinati astfel sa nu savarseasca infractiuni caci pedeapsa este inevitabila. Pentru realizarea scopului sau, pedeapsa poate actiona si prin FUNCTIA DE ELIMINARE temporara sau definitiva a condamnatului din cadrul societatii. In codul nostru pena, aceasta functie a pedepsei se realizeaza in ambele forme: izolarea temporara a infractorului cand I se aplica pedeapsa inchisorii care intotdeauna este pet imp marginit si eliminarea definitiva, cand in
84

cazuri exceptionale, strict prevazute de lege, infractorului i se aplica pedeapsa detentiunii pe viata. Functia de eliminare serveste in aceeasi forta si la realizarea preventiei speciale. 2.3. Categorii de pedepse In stiinta dreptului penal au fost propuse diferite clasificari care servesc la o mai buna cunoastere si folosire a pedepselor, dupa diverse criterii, cum ar fi: Dupa obiectul asupra caruia poarta coercitiunea, se cunosc: pedepse corporale, pedepse privative sau restrictive de libertate, pedepse pecuniare pedepse privative sau restrictive de drepturi morale. Dupa gravitatea lor: pedepse criminale, pedepse corectionale, pedepse de simpla politie. Dupa durata lor: pedepse perpetue si pedepse temporare. Dupa rolul si importanta atribuita pedepsei din punct de vedere functional se face distinctie intre : pedepse principale sau de sine statatoare si pedepse secundare sau alaturate. La randul lor, pedepsele secundare sunt de doua feluri: pedepse complementare si pedepse accesorii. Pedepsele principale au un rol principal in sanctionarea infractorului, de aceea pentru orice fapta incriminata, este prevazuta de lege, in mod obligatoriu pedeapsa principala aplicabila in cazul savarsirii acesteia. Este pedeapsa care se poate aplica singura infractorului fara a fi conditionata de aplicarea altor sanctiuni de drept penal. Pedepsele complementare sunt acele pedepse care au rolul de a complini, completa represiunea si sunt aplicabile numai pe langa o pedeapsa principala. Pedepsele complementare nu pot fiinta de sine statator, de aceea sunt numite si pedepse secundare sau alaturate. Pedepsele accesorii sunt un accesoriu al pedepsei principale, decurg din pedeapsa principala. 2.4. Cadrul pedepselor n dreptul penal romn In teoria dreptului penal si in legislatia penala se intelege prin cadrul pedepselor totalitatea pedepselor de orice fel aplicabile intr-un system de drept determinat.

85

Cadrul pedepselor aplicabile este de obicei prevazut in partea generala a Codului penal si cuprinde enumerarea intr-o anumita ordine, a tuturor pedepselor aplicabille in sistemul de drept penal respectiv si stabilirea limitelor generale ale acestora. Cadrul general al pedepselor in vigoare formeaza continutul art. 53 si art.53 indice 1 c.pen. Art. 53 cuprinde trei categorii de pedepse diferentiate dupa modul de aplicare, si anume: Pedepse principale- detentiunea pe viata, inchisoarea de la 15 zile la 30 ani, amenda de la 100 lei la 50000 lei. Pedepsele complementare sunt: interzicerea unor drepturi de la unu la 10 ani, degradarea militara, Ca pedeapsa accesorie, legea prevede interzicerea in bloc a anumitor drepturi( prevazute in art.64 c.pen.) ca accesoriu al pedepsei inchisorii( in conditiile prevazute in art.71). In art. 53 indice 1 c. pen. sunt prevazute categoriile si limitele generale ale pedepselor care se aplica persoanei juridice. Cadru de pedepse statornicit in acest articol cuprinde doua categorii de pedepse, diferentiate dupa modul de aplicare, si anume: pedepse principale si pedepse complementare. Pedeapsa principala pentru persoana juridical este amenda de la 2500 lei la 2000000 lei. Pedepsele complementare sunt urmatoarele: dizolvarea persoanei juridice, suspendarea activitatii persoanei juridice pe o durata de la 3 luni la un an sau suspendarea uneia dintre activitatile persoanei juridice in legatura cu care s-a savarsit infractiunea, pe o durata de la 3 luni la 3 ani, inchiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durata de la 3 luni la 3 ani, interzicerea de a participa la procedurile de achizitii publice pe o durata de la unu la 3 ani, afisarea sau difuzarea hotararii de condamnare. Cand instanta constata ca, fata de natura si gravitatea infractiunii, precum si de imprejurarile in care a fost savarsita este necesara aplicarea uneia sau mai multor pedepse complementare. Aplicarea acestora este obligatorie cand legea prevede aceasta pedeapsa. Executarea pedepselor complementare incepe dupa ramanerea definitiva a hotararii de condamnare. Codul penal din 1969, spre deosebire de codurile anterioare a prevazut o singura pedeapsa privative de libertate denumita inchisoare ( dupa abolirea pedepsei cu moartea prin Decretul-lege nr.6/1990 si introducerea pedepsei detentiunii pe viata, legea penala in vigoare contine doua pedepse privative de libertate). Aceasta simplificare isi gasea explicatia,
86

pe de o parte, in renuntarea la impartirea infractiunilor in crime, delicte si contraventii, iar pe de alta parte, datorita conceptiei timpului, in sensul ca era suficient un singur regim de executare a pedepsei privative de libertate, acelasi pentru toate infractiunile. Codul penal din 1969 prevede urmatoarele pedepse: detentiunea pe viata, inchisoarea de la 15 zile la 30 ani si amenda de la 100 la 50000 lei. El prevedea initial urmatoarele pedepse complementare: interzicerea unor drepturi de la un an la 10 ani, degradarea militara si confiscarea averii, partiala sau totala. Odata cu intrarea in vigoare a Constitutiei din 1991, nu au mai fost aplicate prevederile privind confiscarea averii, art. 68-70 c.pen. in vigoare fiind considerate (tacit)abrogate, chiar daca, formal, aceste texte continuau sa figureze in Codul penal. Abrogarea lor explicita s-a realizat mai tarziu, prin legea nr.140/1996. Codul penal din 1969 prevede in art. 71, ca pedeapsa accesorie consta in interzicerea tuturor drepturilor prevazute in art.64( dreptul de a alege si de a fi ales in autoritatile publice, dreptul de a ocupa o functie sau de a exercita o profesie ori de a desfasura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru savarsirea infractiunii, drepturile parintesti, dreptul de a fi tutore sau curator). Pedepsele principale (aplicabile persoanei fizice) Pedepsele principale sunt acele pedepse care au rolul important in sanctionarea infractorului, care sunt prevazute in lege pentru orice infractiune, ce se pot aplica singure sau insotite de alte pedepse complementare si de alte sanctiuni de drept penal ( exp.: masuri de siguranta). In cuprinsul art.53 c.pen. pedepsele principale sunt prevazute in ordinea gravitatii. Potrivit art.53 indice 3 executarea pedepselor principale privative de libertate se bazeaza pe sistemul progresiv. Condamnatii au posibilitatea sa treaca dintr-un regim de executare in altul in conditiile prevazute de legea privind executarea pedepselor. Pedepsele privative de libertate se executa in unul din urmatoarele regimuri: regimul de maxima siguranta, regimul inchis, regimul semideschis, regimul deschis. Regimul executarii pedepselor privative de libertate se bazeaza pe: posibilitatea condamnatilor de a presta cu acordul lor, o munca utila, daca sunt apti de munca; pe educarea lor; pe respectarea de catre acestia a ordinii interioare a locurilor de detinere; stimularea si recompensarea celor disciplinati, care dau dovezi de indreptare.

87

Pedeapsa deteniunii pe via Detentiunea pe viata este o pedeapsa principala si reprezinta cea mai severa pedeapsa din legislatia penala actuala. Pedeapsa detentiunii pe viata este prevazuta pentru infractiunile cele mai grave, care sunt nominalizate de textile din partea speciala a Codului penal: infractiuni contra sigurantei statului( art.155-163, 165 si 167 c.pen.) infractiunea de omor deosebit de grav ( art.176 c.pen.), tortura care a avut ca urmare moartea victimei, si altele, infractiunile militare prevazute de art. 338,339,341(alin 2), 342( alin.2), 343-345( alin.3) c.pen. In cazul infractiunilor mentionate, pedeapsa detentiunii pe viata este prevazuta alternativ cu pedeapsa inchisorii pana la 25 ani. Pedeapsa detentiunii pe viata este privativa de libertate, darn u cu caracter temporar ci cu caracter perpetuu ( permanent). Sunt insa doua cazuri in care pedeapsa detentiunii pe viata este prevazuta ca pedeapsa unica: art.357 al.2 c.pen., pentru infractiunea de genocide, savarsita in timp de razboi si art.358, al.4 c.pen. pentru infractiunea de tratamente neomenoase savarsite in timp de razboi. Pedeapsa detentiunii pe viata nu se poate aplica anumitor categorii de persoane, si anume: minorilor( art. 109 c.pen.- acestora li se aplica pedeapsa inchisorii de la 5 la 20 ani) si persoanelor care au implinit varsta de 60 de ani. Spre deosebire de pedeapsa cu moartea, detentiunea pe viata are avantajul ca poate fi retrasa in caz de eroare judiciara. Pedeapsa nchisorii Inchisoarea este o pedeapsa principala, privativa de libertate si consta in lipsirea condamnatului de libertate prin plasarea lui intr-un mediu inchis, sub regimul prevazut de Legea nr. 275/ 4 iulie 2006 privind executarea pedepselor si a masurilor dispuse de organele judiciare in cursul procesului penal si a carei durata nu pote depasi 30 ani. Inchisoarea se executa in locuri anume destinate detinerii, barbatii, femeile si minorii fiind detinuti separat. In art.53 indice 3 sunt prevazute mai multe regimuri de executare a pedepsei. Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate cuprind ansamblul de reguli care stau la baza executarii pedepselor privative de libertate. Ele trebuie sa asigure respectarea si protejarea vietii, sanatatii si demnitatii persoanelor private de libertate, a drepturilor si libertatilor

88

acestora, fara sa cauzeze suferinte fizice si nici sa injoseasca persoana condamnata. Regimul de maxim siguran Se aplica initial persoanelor condamnate la pedeapsa pe viata si persoanelor condamnate la pedeapsa inchisorii mai mare de 15 ani. In mod exceptional, natura si modul de savarsire a infractiunii si persoana condamnatului pot determina includerea persoaanei condamnate in regimul de executare imediat inferior ca grad de severitate. Art.21 din Lege nr.275/2006 prevede anumite categorii de persoane carora li se aplica regimul de maxima siguranta.: femeile insarcinate sau care au in ingrijire un copil de pana la un an, minorii, barbatii care au implinit varsta de 55 ani, persoaanele incadrate in gradull I de invaliditate precum si cele cu afectiuni locomotorii grave. Persoanele care executa pedeapsa in regim de maxima sigurantasunt supuse unor masuri stricte de paza, supraveghere ssi escortare, sunt cazate individual, presteaza munca si desfasoara activitatile de consiliere psihologica si asistenta sociala in grupuri mici, in spatii anume stabilite in interiorul penitenciarului sub supraveghere continua. Regimul nchis Se aplica initial persoanelor condamnate la pedeapsa inchisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depaseste 15 ani. Persoanrle condamnate care executa pedeapsa in regim inchis sunt cazate de regula in comun, presteaza munca si desfasoara activitati educative, culturale, terapeutice in interiorul penitenciarului sub paza si supraveghere. Persoanele condamnate care executa pedeapsa inchisorii in regim inchis pot presta munca si in afara penitenciarului, ssub paza si supraveghere continua, cu aprobarea directorului penitenciarului. Regimul semideschis Se aplica persoanelor condamnate la pedeapsa inchisorii mai mare de 1 an, dar care nu depaseste 5 ani.

89

Regimul deschis Se aplica persoanelor condamnate la pedeapsa inchisorii de cel mult 1 an. Pesoanele condamnate care executa pedeapsa in regim deschis sunt cazate in comun si se pot deplasa neinsotite in interiorul penitenciarului, pot presta munca si diferite activitati fara supraveghere.

2.5. Stabilirea regimului de executare a pedepselor privative de libertate Regimul de executare a pedepsei privative de libertate se stabileste de catre comisia pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, la primirea persoanei condamnate in primul penitenciar in care aceasta urmeaza sa execute pedeapsa. Persoana condamnata poate formula plangere impotriva modului de stabilire a regimului de executare, in termen de 3 zile de la data cand a luat la cunostinta de regimul de executare a pedepsei stabilit. Aceasta plangere se solutioneaza de catre judecatorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate in termen de 15 zile de la data primirii si se pronunta asupra sa, prin admiterea sau respingerea acesteia ca nefondata. Impotriva incheierii de respingere persoana condamnata poate face contestatie la judecatoria in a carei circumscriptie se afla penitenciarul, interment de 3 zile de la data comunicarii. Contestatia se judeca si se da o hotarare definitiva. Schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate poate fi sesizata si de catre comisia pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate. Comisia are obligatia odata la 6 luni, sa analizeze conduita persoanei condamnate si eforturile depuse de aceasta pentru reintegrare sociala. In cazul in care comisia apreciaza ca se impune schimbarea regimului de executare, sesizeaza judecatorul delegate pentru executarea pedepselor privative de libertate. Atunci cand persoana condamnata a comis o abatere disciplinara grava sau o infractiune se poate impune schimbarea regimului de executate a pedepsei privative de libertate intr-unul mai sever. Comisia intocmeste un raport pe baza imprejurarilor constatate care pot determina schimbarea regimului de executare a pedepselor. Judecatorul delegat dispune prin incheiere motivata cu privire la schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, numai dupa ascultarea persoanei condamnate, la locul de detinere. Urmeaza apoi procedura mentionata si in cazul stabilirii regimului de executare a pedepselor privative de libertate; atunci cand se constata ca nu sunt indeplinite conditiile pentru schimbarea regimului de executare a pedepselor
90

privative de libertate, se fixeaza prin incheierea de respingere termenul dupa expirarea caruia cererea sau sesizarea comisiei poate fi reinnoita.Acesta nu poate depasi 6 luni. Individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate Se stabileste de catre comisia pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate , in functie de conduita, varsta, starea de sanatate, si posibilitatile de reintegrare sociala a persoanei condamnate. Persoana condamnata este inclusa in programe care urmaresc desfasurarea de activitati educative, terapeutice de asistenta sociala si consiliere psihologica, instruire scolara si formare profesionala. In aceste programe sunt inclusi si minorii si tinerii aflati in executarea unei pedepse privative de libertate. Aceste programe speciale sunt realizate de serviciile de educatie si consiliere psihologica din cadrul penitenciarelor, la care se adauga si alti reprezentanti ai societatii civile, a fundatiilor si asociatiilor. Munca prestat de persoanele condamnate la pedepsele privative de libertate Munca va fi astfel reglementata si organizata incat sa contribuie la indreptarea si reeducarea condamnatilor. Din aceasta cauza, persoana condamnata are nu numai obligatii si restrictii izvorate din natura pedepsei, ci se bucura si de anumite drepturi. Persoanele condamnate la pedepse privative de libertate care sunt apte de munca, cu acordul lor, pot presta o munca in raport cu calificarea si aptitudinile lor. Munca prestata de persoanele condamnate la pedepsele privative de libertate este remunerata, exceptie facand activitatile de gospodarire necesare penitenciarului sau in caz de calamitate. Persoanele condamnate care au implinit 60 de ani, incazul barbatilor si 55 de ani ,in cazul femeilor, pot presta o munca numai la cererea acestora; fiecare persoana condamnata trebuie sa primeasca avizul medicului penitenciarului pentru munca pe care urmeaza sa o presteze. Minorii condamnati la pedepse privative de libertate, care au implinit varsta de 16 ani, pot presta o munca, numai la cererea lor, iar cei care au implinit varsta de 15 ani trebuie sa aiba si acordul parintilor sau a reprezentantilor legali, daca nu le este periclitata sanatatea.Persoanele condamnate care au devenit incapabili de munca( in urma unei boli profesionale sau a unui accident), in timpul executarii pedepsei, beneficiaza de pensie de invaliditate, in conditiile legii. Durata
91

muncii prestate de persoanele condamnate la pedepse privative de libertate este de 8 ore pe zi sin u mai mult de 40 ore pe saptamana.Pe baza acordului scris al acestora, pot presta munca si in program de 10 ore pe zi ,darn u mai mult de 50 ore pe saptamana, primind drepturi banesti pentru acest program de munca. Persoanel condamnate beneficiaza de cel putin o zi pe saptamana pentru odihna. Veniturile obtinute de detinuti se incaseaza de catre administratia penitenciarului in care persoana condamnata executa pedeapsa privativa de libertate repartizandu-se in modul urmator: 30% din venit revin persoanei condamnate, iar din acestia poate folosi 90% pe durata executarii pedepsei si 10% se consemneaza pe numele sau, iar in momentul punerii in libertate il incaseaza impreuna cu dobanda aferenta; 70% din venit revine Administratiei Nationale a Penitenciarelor , constituind venituri proprii. Amenda penal Legislatia noastra penala reglementeaza cea de a treia pedeapsa principala si anume, amenda penala. Amenda penala consta intr-o suma de bani pe care condamnatul este obligat sa o plateasca in contul statului. Este o pedeapsa cu caracter pecuniar si represiv. Amenda penala, ca orice pedeapsa se inscrie in cazierul judiciar al condamnatului.Codul penal, in art. 63 cuprinde cateva reguli privin stabilirea amenzii, si anume: - ori de cate ori legea prevede ca o infractiune se pedepseste numai cu amenda, fara a-i arata limitele, minimul special al acesteia este de 150 lei, iar maximul de 10000 lei; - cand legea prevede pedeapsa amenzii fara a-i arata limitele, alternativ cu pedeapsa inchisorii de cel mult un an , minimul special al amenzii este de 300 lei, iar maximul special este de 15000 lei. - Cand legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa inchisorii mai mare de un an, minimul special este de 500 lei si maximul special de 30000 lei. Dispozitiile art. 53 al. 1, lit.c prevad limitele generale ale amenzii, care nu pot fi depasite in caz de atenuare sau de agravare a pedepselor. Daca cel condamnat se sustrage cu rea-credinta de la executarea amenzii , instanta poate inlocui aceasta pedeapsa cu pedeapsa inchisorii in limitele prevazute pentru infractiunea savarsita. 2.6. Pedepsele complementare aplicabile persoanei fizice Pedepsele complementare sunt principale, pe care o completeaza.
92

intotdeauna

alaturate

pedepsei

Interzicerea unor drepturi Este o pedeapsa restrictiva de drepturi care consta in tr-o interzicere temporara a exercitiului anumitor drepturi ale condamnatului, ca un adaus la pedeapsa inchisorii aplicata acestuia. Pedeapsa interzicerii unor drepturi este prevazuta prin dispozitiile din art. 64c.pen., potrivit carora aceasta pedeapsa complementara consta in interzicerea unuia sau unora din urmatoarele drepturi : a) dreptul de a alege si a fi ales in autoritatile publice sau in functiile publice elective; b) dreptul de a ocupa o functie implicand exercitiul autoritatii de stat; c) dreptul de a ocupa o functie sau de a exercita o profesie ori de a desfasura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru savarsirea infractiunii; d) drepturile parintesti; e) dreptul de a fi tutore sau curator. Potrivit legii, pedeapsa complementara a interzicerii unor drepturi se aplica, daca pedeapsa principala stabilita este inchisoarea de cel putin 2 ani si instanta constata ca, fata de natura si gravitatea infractiunii, imprejurarile cauzei si persoana infractorului, aceasta pedeapsa este necesara. Ca modalitate de aplicare, interzicerea unor drepturi poate fi obligatorie sau facultative. Aplicarea ei este obligatorie atunci cand este prevazuta de lege pentru infractiunea savarsita. In cazul aplicarii facultative , apare ca un mijloc de individualizare a pedepsei de catre instanta de judecata. Instanta de judecata, in toate cazurile, aplicand pedeapsa interzicerii unor drepturi, trebuie sa stabileasca prcis care anume din drepturile prevazute in art.64 c.pen. urmeaza a fi interzise si pe ce durata. Pedeapsa interzicerii unor drepturi se aplica dupa executarea pedepsei inchisorii careia ii este alaturata, dupa gratierea totala sau a restului de pedeapsa, ori dupa prescriptia executarii pedepsei inchisorii respective (art.66 c.pen.). Degradarea militar Degradarea militara este o pedeapsa complementara privativa de drepturi care se poate aplica numai condamnatilor militari si rezervistilor si care consta in pierderea gradului militar si a dreptului de a purta uniforma. Ea poate fi obligatorie sau facultativa. Este obligatorie cand atunci cand pedeapsa principala aplicata acestora este
93

mai mare de 10 ani sau detentiunea pe viata. Aplicarea ei este facultativa cand militarul sau rezervistul a savarsit o infractiune cu intentie, iar pedeapsa aplicata de catre instanta de judecata este inchisoarea de cel putin 5 ani si de cel mult 10 ani. Executarea pedepselor accesorii Pedepsele accesorii sunt pedepse privative de drepturi secundare( alaturate) care insotesc in mod necesar pedeapsa principala a inchisorii, ca un accesoriu al acesteia si se executa din momentul in care hotararea de condamnare la pedeapsa inchisorii a ramas definitiva. Pedeapsa accesorie consta in interzicerea drepturilor prevazute in interzicerea drepturilor prevazute in art.64 c.pen. Pe durata amanarii sau sau a intreruperii executarii pedepsei detentiunii pe viata sau a inchisorii, condamnatul poate sa isi exercite drepturile parintesti si dreptul de a fi tutore sau curator, in afara de cazul in care aceste drepturi au fost anume interzise condamnatului prin hotararea de condamnare. Pe durata suspendarii conditionate a executarii pedepsei inchisorii sau a suspendarii sub supraveghere a executarii pedepsei inchisorii, se suspenda si executarea pedepselor accesorii. Potivit dispozitiilor art.71 c.pen. executarea pedepsei accesorii este legata de executarea pedepsei principale.

94

X. RSPUNDEREA PENAL 1. Rspunderea penal ca instituie fundamental. Noiune Raspunderea penala este o institutie fundamentala a dreptului penal. Impreuna cu celelalte doua institutii fundamentale ale acesteia ( infractiunea si sanctiunea) reprezinta componentele de baza ale intregului sistem de drept. Realizarea ordinii de drept penal are loc, de regula, prin conformare, adica prin adoptarea de buna voie, sau de teama pedepsei, a conduitei pretinse destinatarilor de normele de drept penal ( in cadrul raportului juridic de conformare). Raspunderea penala este o forma a raspunderii juridice si reprezinta consecinta nesocotirii dispozitiei normei penale. In aceasta situatie realizarea ordinii de drept este posibila numai prin constrangere, adica prin aplicarea sanctiunilor prevazute de normele incalcate, fata de cei care au savarsit faptele interzise prin normele incriminatorii. Realizarea prin constrangere a ordinii de drept penal are loc intr-un cadru juridic determinat, si anume in cadrul unor raporturi juridice de constrangere. In ca priveste ordinea de drept penal realizarea acesteia prin constrangere are loc in cadrul raportului juridic penal de conflict nascut ca urmare a savarsirii infractiunii. In cadrul acestui raport juridic are loc tragerea la raspundere penala a faptuitorului, judecata si in cazul in care este dovedit vinovat de savarsirea infractiunii, sanctionarea lui, potrivit legii, precum si executarea sanctiunii aplicate. De aceea, raportul juridic penal de conflict poate fi numit si raport juridic de raspundere penala, ca mijloc de realizare a ordinii de drept penal. Raspunderea penala poate fi definita ca fiind insusi raportul juridic penal de constrangere- nascut ca urmare a savarsirii infractiunii- intre stat pe de o parte, si infractor pe de alta parte -raport complex al carui continut il formeaza:1) dreptul statului (ca reprezentant al societatii): de a trage la raspundere pe infractor, de a-i aplica sanctiunea prevazuta pentru infractiunea savarsita si de a-l constrange sa o execute, precum si, 2) obligatia infractorului de a raspunde pentru fapta sa si de a se supune sanctiunii aplicate, in vederea restabilirii ordinii de drept si restaurarii autoritatii legii. Raspunderea penala reflecta reactia imediata a societatii fata de infractor. Cadrul juridic al raspunderii penale cuprinde dispozitiile din art. 17 al.2 c.pen. referitoare la temeiul raspunderii penale, dispozitiile din Titlul al-IV-lea al partii generale al c.pen. ce cuprinde inlocuirea raspunderii penale( art. 90-98 c.pen.) si dispozitiile din Titlul al-VII-lea cu privire la cauzele care inlatura raspunderea penala( art.119-132 c.pen.).
95

2. Principiile rspunderii penale In reglementarea raspunderii penale isi gasesc reflectere in primul rand principiile fundamentale ale dreptului penal cat si unele principii institutionale specifice(ca si in cadrul celorlalt edoua institutii de drept penal-infractiunea si sanctiunea.) a) Principiul legalitatii raspunderii penale Principiul fundamental al intregului sistem de drept si al dreptului penal.Acest principiu prsupine ca aparitia, desfasurarea si solutionarea raportului penal are loc pe baza legii si in stricta conformitate cu aceasta. b) Infractiunea- unic temei al raspunderii penale Acest principiu consta in faptul ca infractiunea fiind o fapta grava, ea creeaza pericol social,iar aplicarea pedepselor are menirea de a preveni astfel de fapte. c) Principiul umanismului Acest principiu decurge de asemenea din lege, deoarece ea determina sistemul de valori ocrotite penal si exigentele de conduita impuse de necessitatea acestei ocrotiri, continutul constrangerii juridice. Raspunderea penala, in sistemul nostrum de drept penal apare ca o institutie cu caracter umanist care tine cont de conditia umana in determinarea conduitei umane a omului. d) Principiul unicitatii raspunderii penale O persoana care a savarsit o infractiune nu poate fi trasa la raspundere penala decat o singura data, potrivit acestui principiu. In dreptul procesual penal si in practica judiciara acest principiu este cunoscut sub demunirea de autoritate de lucru judecat.

e) Principiul raspunderii penale personale

96

Presupune ca raspunderea penala revine numai persoanei care a savarsit ori a participat la savarsirea unei infractiuni ca instigator sau complice. Raspunderea penala nu poate interveni pentru fapta altuia, nu poate fi colectiva. Moartea infractorului are drept consecinta stingerea raspunderii penale, a sanctiunilor si consecintelor ce decurg din aceasta. f) Principiul inevitabilitatii raspunderii penale Potirvit acestui principiu, raspunderea penala este o consecinta inevitabila a savarsirii infractiunii, oricine savarseste o infractiune trebuie sa raspunda penal. g) Principiul individualizarii raspunderii penale Raspunderea penala trebuie sa fie diferentiata in functie de gravitatea infractiunii, de persoana infractorului, in scopul asigurarii sanctionarii corecte a infractorului cat si a realizarii preventiunii generale si speciale. h) Principiul prescritibilitatii raspunderii penale Potrivit acestui principiu raspunderea penala este inlaturata prin prescriptie, adica prin tracerea unui anumit interval de timp, prevazut de lege, de la savarsirea infractiunii, fara ca infarctorul sa fi fost tras la raspundere penala sau fara ca aceasta raspundere sa fi fost definitive stabilita. Atunci cand raspunderea penala intervine mai tarziu, dupa savarsirea infractiunii se diminueaza eficienta ei, iar rezonanta infractiunii se reduce treptat.Cu cat raspunderea penala este mai prompt angajata, cu atat finalitatea ei si a legii penale, in general va fi mai bine realizata. 3. Aplicarea i executarea sanciunilor de drept penal 3.1. Aplicarea i executarea pedepsei A. Individualizarea pedepselor. Noiune Pentru ca pedeapsa sa-si poata indeplini functiile care ii sunt atribuite, in vederea realizarii scopului sau, ea trebuie sa corespunda gravitatii infractiunii si nevoilor de indreptare ale infractorului. Operatiunea prin care pedeapsa, ca expresie a reactiei antiinfractionale, este adaptata( adecvata) in raport cu gravitatea abstracta sau concreta a infractiunii si cu persoana infractorului in vederea realizarii scopului de
97

preventie generala si speciala poarta denumirea de individualizare a pedepsei. Institutia individualizarii pedepsei isi are fundamental juridic in dispozitiile cap. V din titlul III al Partii generale a codului penal (art.72-89) la care se adauga si cele privind individualizarea pedepselor in cazul starilor de agravare ( concurs,, recidiva, infractiune continuata) sau de atenuare( tentative, minoritate). B. Formele individualizrii pedepselor Din definitia individualizarii pedepselor rezulta ca aceasta este o operatiune complex ace se realizeaza in trei faze diferite: faza elaborarii legii, cand se stabileste pedeapsa aplicabila pentru fiecare infractiune, faza de aplicare a pedepsei si a celorlalte sanctiuni de drept penal si faza de executare a pedepsei. Pornind de la aceasta realitate, in teoria dreptului penal se face distinctie intre trei forme de individualizare, corespunzatoare celor trei faze mentionate, si anume: individualizarea legala, individualizarea judiciara si individualizarea administrativa. a) Individualizarea legala a pedepselor - este o forma de individualizare in cadrul careia operatiunea de individualizare este facuta de legiuitor in procesul elaborarii legii penale. Pentru realizarea ei, legiuitorul stabileste: cadrul general al pedepselor, prevazand natura si limitele generale ale fiecarei pedepse pentru persoana fizica cat si pentru persoana juridica; pedeapsa pentru fiecare infractiune in parte in raport de gradul de pericol social abstract al faptei, tinand cont de importanta valorii sociale lezate si de gravitatea vatamarii la care e supusa; cadrul si mijloacele legale in care se va realiza individualizarea judiciara si administrativa. b) Individualizarea judiciara sau judecatoreasca consta in stabilirea si aplicarea pedepsei pentru savarsirea infractiunii pentru care acea pedeapsa este prevazuta de catre instanta judecatoreasca, prin adaptarea pedepsei la cazul individual ( infractor concret ). Individualizarea judiciara se realizeaza in cadrul si limitele determinate prin individualizarea legala. Ea realizeaza atat o preventie generala cat si o preventie speciala. c) Individualizarea administrativa se relizeaza in faza executarii de
98

catre organele administrative de executare, concretizandu-se in: modificari ale regimului de executare, reducerea duratei executarii pe calea eliberarii conditionate sau gratierii. Legea 275/2006 stabileste cadrul legal privind executarea pedepselor si a masurilor dispuse de organele judiciare in procesul penal. Individualizarea judiciara nu se poate realiza decat in baza legii, in conditiile si in limitele stabilite de lege, fiind o parte a activitatii de aplicare a legii. Legea penala fixeaza coordonatele in cadrul carora judecatorii efectueaza operatia de stabilire si aplicare a pedepsei concrete. Mijloacele de individualizare constau in acele posibilitati acordate prin lege judecatorilor de a stabili genul, cuantumul si modul de executare a pedepsei. Ei au facultatea, in cazul cand legea prevede pedepse alternative sa se fixeze asupra oricareia dintre ele, si anume: pot stabili cuantumul pedepsei principale intre minimul si maximul special; pot sa depaseasca maximul special in limitele sporurilor prevazute de lege, sau sa reduca sub minimul special pedeapsa ca efect al constatarii unor cause de agravare sau de atenuare a pedepsei; pot sa completeze actiunea represiva a pedepsei principale prin aplicarea de pedepse complementare. Alegerea mijloacelor de individualizare de catre judecatori se face tinand cont de anumite criterii prevazute de lege, respectiv acele elemente dupa care instanta de judecata este obligata sa se calauzeasca in activitatea de individualizare a pedepsei. Art. 72 alin.1 c.pen. prevede urmatoarele criterii generale de individualizare: dispozitiile partii generale a C.pen., limitele de pedeapsa fixate in partea speciala, gradul de pericol social al faptei savarsite, persoana infractorului, imprejurarile care atenueaza sau agraveaza raspunderea penala. Cand legea prevede alternative pentru infractiunea savarsita se tine seama de criteriile de individualizare, atat pentru alegerea uneia dintre pedepsele alternative, cat si pentru proportionalizarea acesteia. mprejurrile care atenueaz sau agraveaz rspunderea penal Prin expresia imprejurari care atenueaza sau agraveaza raspunderea penala in sensul art.72 intelegem, acele stari, situatii, calitati sau alte date ale realitatii care desi nu fac parte din continutul constitutive al infractiunii, au totusi legatura fie cu fapta savarsita, fie cu persoana infractorului si determina reducerea sau agravarea pedepsei. In stiinta
99

dreptului penal sunt denumite cauze care agraveaza sau atenueaza raspunderea, in functie de efectul lor facandu-se distinctia intre cauze de atenuare si cauze de agravare a pedepsei. De asemenea, in cadrul fiecarei categorii se face distinctie intre stari si circumstante care se intemeiaza pe modul diferit in care actioneaza asupra pedepsei in caz de concurs de stari sau de circumstante. Starile de atenuare si agravare actioneaza succesiv, fiecare in parte producand efecte asupra pedepsei. Circumstantele provoaca doar o singura atenuare sau agravare a pedepsei indifferent daca instanta a retinut una sau mai multe circumstante. Exemplu. Stari de atenuare: minoritatea faptuitorului si tentative, Stari de agravare: infractiunea continuata, starea de recidiva, concursul de infractiuni. 3.2. Clasificarea circumstanelor In dunctie de efectul pe care il produc asupra pedepsei, circumstantele fie atenuante sau agravante mai sunt clasificate dupa diferite criterii, astfel: Circumstane legale i circumstane judiciare Circumstantele legale sunt expres prevazute de lege si o data constatata existenta lor, impun judecatorilor obligatia de a le retine. Circumstantele judiciare nu sunt determinate de lege, iar aplicarea lor este lasata la aprecierea judecatorilor. Ele se aplica in mod facultativ, instanta poate deci sa retina, in favoarea sau in defavoarea inculpatului, circumstante atenuante sau agravante judiciare. Circumstanele reale i circumstanele personale Circumstantele reale sunt cele care privesc fapta savarsita. Circumstantele personale sunt cele care privesc persoana faptuitorului. Dispozitiile art.28 c.pen. prevad ca circumstantele personale nu se rasfrang asupra celorlalti, in timp ce, circumstantele privitoare la fapta se rasfrang asupra participantilor , dar doar in masura in care acestia le-au cunoscut sau le-au prevazut.

100

Circumstane cunoscute i circumstane necunoscute Criteriul distinctiei il constituie atitudinea subiectiva a infractorului fata de aceste circumstante care ii pot fi cunoscute sau necunoscute. Sunt considerate ca fiind cunoscuteinfractorului, circumstante a caror existenta el o cunoaste sau a caror ivire trebuia sa o prevada in momentul savarsirii faptei; acele circumstante pe ca el le-a prevazut, dar a considerat in mod neintemeiat ca nu se vor ivi. Ele prezinta interes in legatura cu efectul cicumstantelor agravante. Necunoasterea unei circumstante agravante constituie o circumstanta subiactiva, de care beneficiaza cel aflat in situatia respectiva. Circumstanele atenuante A) Circumstanele atenuante legale Legea noastra penala prevede prin dispozitiile art.73 c.pen. trei circumstante atenuante legale: a) depasirea limitelor legitimei aparari; b) depasirea limitelor starii de necessitate; c) provocarea. a) C.pen. prevede in art.44 ca nu constituie infractiune fapta savarsita in stare de legitima aparare adica pentru a inlatura un atac material, direct, imediat si injust indreptat impotriva faptuitorului, altei persoane sau impotriva unui interes obstesc si care pune in pericol grav persoana sau drepturile celui atacat , ori interesul obstesc. Pentru a fi legitima apararea trebuie sa fie proportionala cu gravitatea pericolului pe care il reprezinta atacul. Daca apararea este excesiva riposta va constitui circumstanta atenuanta ( art. 73 lit.a) teza I. b) Cand fapta comisa in stare de necessitate a produs urmari vadit mai grave decat acelea care s-ar fi putut produce daca pericolul nu era inlaturat si daca in momentul comiterii faptuitorul si-a dat seama de aceasta disproportie raspunderea penala a acestuia va fi in mod obligatoriu atenuata ( art. 73 lit.a) teza II. c) Dispozitiile art.73 lit b prevad circumstanta atenuanta a provocarii atunci cand infractiunea a fost savarsita sub stapanirea unei puternice tulburari sau emotii determinate de o provocare din partea persoanei vatamate. Pentru existenta circumstantei atenuante a provocarii trebuie sa fie indeplinite urmatoarele conditii: 1. infractiunea sa fi fost savarsita sub stapanirea unei puternice
101

tulburari sau emotii; 2. starea de tulburare sau emotie sa fi avut drept o cauza provocatoare din partea persoanei vatamate; 3. provocarea sa fi fost produsa de victima prin violenta, printr-o atingere grava a demnitatii persoanei sau printr-o alta actine ilicita grava. 4. riposta infractorului la actiunea provocatoare a victimei trebuie sa fie indreptata impotriva acesteia si nu a altei persoane. Cand toate aceste conditii sunt indeplinite instanta este obligata sa retina aceste circumstante si sa reduca pedeapsa in mod corespunzator, tinand cont si de culpa persoanei vatamate la stabilirea cheltuielilor judiciare. B. Circumstanele atenuante judiciare Legea prevede prin dispozitiile art. 74 c.pen., intr-o enumerare exemplificativa unele imprejurari care pot constitui circumstante atenuante, daca judecatorul le constata in realitate si daca apreciaza ca pot fi retinute ca atare: instanta poate refuza acordarea acestor circumstante atunci cand in raport de datele cauzei, nu s-ar justifica stabilirea pedepsei sub minimul special. Potrivit legii pot constitui circumstante atenuante urmatoarele imprejurari: - conduita buna a infractorului inainte de savarsirea faptei; - staruinta depusa de infractor pentru a inlatura rezultatul infractiunii sau pentru a repara paguba pricinuita (cainta infractorului pentru fapta comisa); - atitudinea infractorului dupa savarsirea infractiunii rezultata din prezentarea de buna voie in fata organelor judiciare, in comportarea sincera in cursul procesului penal, ajutorul dat la descoperirea ori arestarea participantilor. Instanta poate retine orice imprejurari ca circumstante atenuante daca apreciaza ca ele au semnificatia unor indici de mai mic pericol social al faptei si de mai mica periculozitate a infractorului. Efectele circumstanelor atenuante Circumstantele atenuante determina fie reducerea, fie schimbarea pedepsei principale (art.76 c.pen.) :
102

1. cand minimul special este de 10 ani sau mai mare, pedeapsa se coboara sub minim, dar nu mai jos de 3 ani; 2. cand minimul special este de 5 ani sau mai mare, pedeapsa se coboara sub minimul special, darn u mai jos de 1 an; 3. cand minimul special este de 3 ani sau mai mare, pedeapsa se coboara sub minimul special, dar nu mai jos de 3 luni; 4. cand minimul special este de 1 ansau mai mare, pedeazpsa se coboara sub minimul special pana la minimul general; 5. cand minimul special al pedepsei inchisorii este de 3 luni sau mai mare, pedeapsa se coboara sub acest minim pana la minimul general, sau se aplica o amenda care nu poate fi mai mica de 250 lei, iar daca minimul special e sub 3 luni se aplica o amenda care nu poate fi mai mica de 200 lei; 6. cand pedeapsa prevazuta de lege este amenda, aceasta coboara sub minimul ei special, putand fi redusa pana la 150 lei in cazul cand minimul special este de 500 lei sau mai mare, ori pana la minimul general cand minimul special este sub 500 lei. Aceste reguli nu au incidenta in cazul infractiunilor grave: siguranta statului, omor, al infractiunilor savarsite cu intentie care au avut ca urmare moartea unei persoane. In aceste cazuri, daca se retin circumstante atenuante, pedeapsa inchisorii se poate reduce cel mult pana la o treime din minimul special. Circumstantele atenuante produc efecte si asupra pedepselor complementare a interzicerii unor drepturi, adica devine posibila inlaturarea acestor pedepse. Cind legea prevede pentru infractiunea savarsita pedeapsa detentiunii pe viata, ca pedeapsa unica, efectul circumstantelor atenuante consta in aplicarea pedepsei inchisorii de la 10 la 20 ani. Dispozitiile art.79 c.pen. prevad ca orice imprejurare retinuta ca circumstanta atenuanta trebuie aratata in hotarare ( lipsa antecedentelor penale, atitudinea de recunoastere si regret a savarsirii faptei ). Efectele circumstantelor atenuante judiciare in cazul concursului de infractiuni se pot intinde asupra tuturor infractiunilor concurente sau numai asupra unora dintre ele. In cazul existentei circumstantelor atenuante amenda pentru persoana juridica se reduce astfel: cand minimul special al amenzii este de 10000 lei sau mai mare, amenda coboara sub acest minim, dar nu mai mult de o patrime, iar cand minimul special al amenzii este de 5000 lei sau mai mare, amenda se coboara sub acest minim, dar nu mai mult de o treime.

103

Circumstanele agravante Circumstantele agravante legale( art. 75 c.pen.) a) savarsirea faptei de trei sau mai multe personae impreuna; b) savarsirea infractiunii prin acte de cruzime, prin violente asupra membrilor societatii, ori prin metode sau mijloace care prezinta pericol public; c) savarsirea infractiunii de catre un infractor major, daca aceasta a fost comisa impreuna cu un minor; d) savarsirea infractiunii pe temei de rasa, nationalitate, etnie, limba, religie, gen, orientare sexuala, opinie, avere, apartenenta politica, varsta, boli cronice contagioase, dizabilitati etc; e) savarsirea infractiunii din motive josnice; f) savarsirea infractiunii in stare de betie anume provocata in vederea comiterii faptei; g) savarsirea infractiunii de catre o persoana care a profitat de situatia prilejuita de o calamitate. Circumstante agravante judiciare( art.75 al.2 c.pen. ) Instanta poate retine ca circumstante agravante si alte imprejurari care imprima faptei un caracter grav( exemplu: premeditarea si modul sau mijloacele de savarsire a infractiunii). Efectele circumstanelor agravante Art. 78 c.pen. prevede ca in cazul in care exista circumstante agravante se poate aplica o pedeapsa pana la maximul special. Daca maximul special este neindestulator, in cazul inchisorii se poate adauga un spor de pana la 5 ani, dar care nu poate depasi o treime din acest maxim, iar in cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult jumatate din maximul special. In cazul in care exista concurs intre cauzele de agravare si cele de atenuare pedeapsa se stabileste tinandu-se seama de circumstantele agravante, de circumstantele atenuante, ori de starea de recidiva. In caz de concurs intre circumstantele agravante si circumstantele atenuante, coborarea pedepsei sub minimul special nu este obligatorie. In cazul aplicarii concomitente a dispozitiilor cu privire la circumstantele agravante , recidiva si concurs de infractiuni pedeapsa inchisorii nu poate depasi 25 ani, daca maximul pentru fiecare infractiune este de 10 ani sau mai
104

mic, si 30 ani daca maximul special pentru cel putin una dintre infractiuni este mai mare de 10 ani. In cazul in care exista circumstante agravante , persoanei juridice i se aplica amenda care poate fi sporita pana la maximul special, iar daca acest maxim nu este indestulator se poate adauga un spor de pana la o patrime din acest maxim. In cazul aplicarii concomitente a dispozitiilor cu privire la circumstantele agravante, recidiva si concurs de infractiuni, pedeapsa amenzii pentru persoana juridica poate fi sporita pana la maximul general.

105

XI. APLICAREA MSURILOR DE SIGURAN 1. Noiune i caracterizare. Masurile de siguranta sunt sanctiuni de drept penal constand in masuri de constrangere cu caracter preventiv, care au drept scop inlaturarea unor stari de pericol generatoare de fapte prevazute de legea penala. Starile de pericol nu se confunda cu pericolul social ca trasatura a infractiunii, fiindca ele nu tin de fapta , ci de persoana faptuitorului ori de anumite lucruri ce au legatura cu fapta savarsita de acesta. Datorita cauzei lor specifice, starile de pericol nu pot fi combatute prin aplicarea pedepselor, fiindca nu se pune problema transformarii constiintei faptuitorului, de cele mai multe ori fiind vorba de fapte savarsite fara vinovatie sau de stari ce nu tin de constiinta si vointa faptuitorului. De aceea, pentru inlaturarea starilor de pericol se folosesc masuri specifice, adecvate care sa anihileze pericolul savarsirii unor noi fapte antisociale: interzicerea profesiilor sau meseriilor executate periculos, confiscarea lucrurilor care au servit sau sunt destinate sa serveasca la savarsirea de infractiuni, internarea sau tratamentul obligatoriu al alienatilor sau toxicomanilor etc. Desi se iau fata de persoanele care au savarsit fapte prevazute de legea penala, masurile de siguranta au un caracter eminamente preventiv, ele vizeaza inlaturarea starilor de pericol si preintampinarea de noi fapte antisociale. Prin aceasta ele se deosebesc de pedepse care au caracter represiv. Spre deosebire de pedepse, care sunt consecinta raspunderii penale, masurile de siguranta nu sunt determinate de existenta raspunderii penale, ci de aceea a starii de pericol relevata prin comiterea unei fapte prevazuta de lege. Masurile de siguranta se deosebesc, in acelasi timp, de masurile preventive reglementate prin legi extrapenale, chiar atunci cand sunt identice in continut cu acestea( de exemplu, internarea bolnavilor mintal periculosi ); masurile de siguranta se iau numai de catre organele judiciare si numai fata de persoanele care savarsesc fapte prevazute de legea penala; ele au o durata nedeterminata, adica vor dura cat dureaza starea de pericol, putand fi revocate atunci cand starea de pericol ar inceta. Cauzele care inlatura raspunderea penala sau consecintele condamnarii ( gratierea, prescriptia, amnistia )nu produc efecte asupra masurilor de siguranta, acestea neputand fi ridicate cat timp persista starea de pericol.

106

Masurile de siguranta sunt reglementate in Titlul VI ( art. 111-118 ) din partea generala a Codului penal. Art. 112 c.pen. prevede ca masuri de siguranta: obligarea la tratament medical, internarea medicala, interzicerea de a ocupa o functie sau de a exercita o profesie, interzicerea de a se afla in anumite localitati, expulzarea strainilor, confiscarea speciala, interdictia de a reveni in locuinta familiei pe o perioada determinata. Masurile de siguranta se pot lua , ingeneral, chiar daca faptuitorului nu i se aplica o pedeapsa sau o masura educativa. Suspendarea conditionata a executarii pedepsei nu atrage si suspendarea masurilor de siguranta. Masurile de siguranta se pot lua daca: faptuitorul a savarsit o fapta prevazuta de legea penala, faptuitorul prezinta pericol social pentru societate, in sensul ca el poate savarsi in viitor, din nou, fapte prevazute de legea penala, iar combaterea starii de pericol nu e posibila doar prin aplicarea pedepsei, ci prin luarea masurilor de siguranta. 2. Msurile de siguran n special A) Obligarea la tratament medical Consta in obligarea faptuitorului de a se prezenta in mod regulat la tratament medical pana la insanatosire, care, din cauza intoxicarii cronice prin alcool, stupefiante sau alte substante asemanatoare, prezinta pericol pentru societate. Aceasta masura medicala se ia impotriva faptuitorului aflat intr-o stare psiho-fizica anormala datorita cauzelor mai sus enumerate. Masura este prevazuta in dispozitiile art.113 c.pen. Pentru a se lua aceasta masura este necesar ca boala sau intoxicarea sa fie susceptibila de de a forma obiectul unui simplu tratament medical,, fara a se lua si alte masuri de prevedere ( internare, izolare). Conditii ce trebuie intrunite pentru a se lua aceasta masura: a) persoana sa fi savarsit o fapta prevazuta de legea penala, indiferent daca fapta este sau nu infractiune; b) faptuitorul sa prezinte pericol pentru societate din cauza unei boli, intoxicarii prin alcool, substante stupefiante si alte substante asemanatoare; c) instanta de judecata sa aprecieze ca prin obligarea la tratament medical, faptuitorul se va insanatosi si se va inlatura pericolul pe care il reprezinta acesta.

107

Daca faptuitorul nu se prezinta regulat la tratament, instanta poate dispune internarea medicala ( art. 113, al. 2 c. pen. ), iar daca masura de siguranta insoteste pedeapsa inchisorii , tratamentul se efectueaza in timpul efectuarii pedepsei ( art.113, al.3 c.pen.). Aceasta masura poate fi luata, in mod provizoriu si in cursul urmaririi penale sau al judecatii. B) Internarea medical Si aceasta este tot o masura medicala. Pericolul decurge, de asemenea tot din starea psihofizica anormala a persoanei care a savarsit o fapta prevazuta de legea penala ( bolnav mintal sau toxicoman ). Ea se poate lua numai atunci cand boala mintala sau toxicomania iau forme grave si capacitatea de a intelege si de a-si dirija vointa sunt complet sau profund alterate. Existenta bolii mintale sau a toxicomaniei trebuie sa fie stabilite de medicii specialisti. Masura internarii medicale este prevazuta in dispozitiile art. 114 c.pen. Aceste doua masuri de siguranta difera prin gradul anormalitatii psihofizice, asemanandu-se prin cauzele lor. Daca faptuitorul, desi bolnav mintal, nu prezinta pericol pentru societate nu se poate lua impotriva lui masura de siguranta a internarii medicale si nici cea a obligarii la tratament medical, care poate fi aplicata numai unui faptuitor care sufera de o alta boala decat alienatia mintala sau toxicomania. Masura internarii medicale se ia pe durata nedeterminata si dureaza pana la insanatosire sau pana la o ameliorare care justifica inlocuirea ei cu masura obligarii la tratament medical. C) Interzicerea unei funcii sau profesii Interzicerea unei functii sau profesii este o masura care care se intemeiaza pe starea de pericol ce decurge din incapacitatea persoanei care a savarsit o fapta prevazuta de legea penala, de a efectua activitatea in exercitiul careia a savarsit acea fapta penala. Masura consta in interzicera dreptului de a ocupa acea functie ori de a exercita acea profesie , cu scopul de a se inlatura starea de pericol decurgand din situatia faptuitorului. Aceasta stare de pericol rezulta din modul periculos in care persoana, care a savarsit o fapta prevazuta de legea penala isi exercita meseria, profesia sau ocupatia, datorita nepregatirii profesionale, incapacitatii psihofizice( infirmitate, intoxicari, boala) sau altor stari care o fac improprie sau inapta pentru a exercita in mod nepericulos acea meserie. Masura interzicerii unei functii sau profesii este prevazuta in art.115 c. pen. Ea nu trebuie confundata cu pedeapsa complementara a
108

interzicerii unor drepturi prevazute de art. 64 lit.c) c.pen. deoarece temeiul lor este diferit. Pedeapsa complementara are ca temei vinovatia sporita a faptuitorului, care s-a dovedit nedemn dimn punct de vedere moral sa ocupe acea functie sau sa exercite profesia respectiva, iar masura de siguranta a interzicerii unei activitati are ca temei pericolul pe care il creeaza inaptitudinea faptuitorului. Hotararea instantei prin care s-a luat masura interzicerii ocuparii unei functii sau exercitarii unei profesii, ramasa definitiva, impune faptuitorului obligatia de a se abtine sa exercite acea activitate pe toata durata de functionare a sanctiunii. Nerespectarea de catre persoana fata de care s-a luat masura interdictiei a obligatiei de a nu mai exercita activitatea interzisa, atrage sanctiunea prevazuta in art. 271 al.ultim cu privire la nerespectarea hotararilor judecatoresti prin sustragerea de le executarea masurii de siguranta. Masura interzicerii unei functii sau profesii se ia pe o perioada nedeterminata si poate fi revocata la cerere dupa trecerea unui termen de cel putin un an , atunci cand se constata ca au incetat temeiurile care au impus luarea ei. D) Interzicerea de a se afla n anumite localiti Interzicerea de a se afla in anumite localitati este o masura de siguranta prevazuta in art. 116 c.pen.si isi are temeiul in starea de pericol rezultata din imbinarea a doi factori: conditia personala a infractorului ( care prezinta simptome periculoase, fiind predispus sa comita si alte fapte penale) si existenta unei localitati sau a unor localitati nepotrivite in raport cu conditia personala a infractorului( localitate unde se afla persoanele vatamate sau unde prezenta infractorului a devenit intolerabila). Aceasta masura , ca sanctiune de drept penal, consta in obligatia infractorului de a se abtine de la orice actiune care ar avea ca urmare prezenta sa pe teritoriul vreuneia dintre localitatile interzise. Pentru a se lua masura interzicerii de a se afla in anumite localitati, trebuie sa fie intrunite urmatoarele conditii: fapta comisa sa constituie infractiune , adica sa nu existe vreo cauza care ar inlatura caracterul penal al faptei; infractorul sa fie condamnat la pedeapsa inchisorii de cel putin un an. Sunt unele infractiuni la care aceasta conditie nu este necesara( furt, viol, specula, talharie, prostitutie si perversiune sexuala, tulburarea linistii publice ) in aceste cazuri masura poate fi luata, oricare ar fi pedeapsa aplicata; infractorul sa mai fi fost condamnat anterior pentru alte infractiunii, masura neluindu-se cand se pronunta o condamnare mai mare de 5 ani sau in cazul
109

infractiunilor enumerate mai sus.; prezenta infractorului in localitatea interzisa sa constituie un pericol grav pentru societate. Masura interzicerii de a se afla in anumite localitati are o durata determinata ( pana la 5 ani), putand fi prelungita daca pericolul social subzista. Prelungirea nu poate depasi durata masurii luate initial. Masura de siguranta se executa dupa executarea pedepsei, stingerea executarii pedepsei prin gratiere totala sau a restului de pedeapsa, ori prin prescriptie. Interdictia de a se afla in anumite localitati va opera si in cazul amanarii ori intreruperii pedepsei, ca si in cazul in care condamnatul se sustrage de la executarea pedepsei. Aceasta masura poate fi aminata sau intrerupta pentru cauza de boala ori alt motiv, in conditiile art. 436 al.3 c.proc.pen. Legea prevede ca masura de siguranta a interzicerii de a se afla in anumite localitati poate fi revocata, la cerere sau din oficiu, dupa trecerea unui termen de cel putin un an, daca temeiurile care au impus luarea ei au incetat. E) Expulzarea Expulzarea consta in indepartarea silita de pe teritoriul tarii a infractorului cetatean strain sau persoana fara cetatenie care nu domiciliaza in Romania, daca in urma savarsirii infractiunii, prezenta lui pe acest teritoriu prezinta pericol social. Masura expulzarii este prevazuta in art. 117 c.pen. Starea de pericol care justifica luarea acestei masuri decurge, de asemenea din imbinarea a doi factori: fapta( infractiunea) comisa de cetateanul strain si conditia personala socialmente periculoasa a infractorului. Pentru luarea masurii expulzarii, instanta trebuie sa constate ca faptuitorul a savarsit o infractiune, deci o fapta care prezinta toate trasaturile esentiale ale infractiunii si ca nuexista vreo cauza care exclude infractiunea( art. 44-51 c.pen.) De asemenea, instanta trebuie sa constate ca: infractorul este cetatean strain sau o persoana care nu are domiciliul in tara; ramanerea faptuitorului pr teritoriul tarii constituie o stare de pericol pentru a carei inlaturare este necesara indepartarea lui din tara. Expulzarea strainului se face catre tara al carui cetatean este sau pe al carui teritoriu domiciliaza daca nu are cetatenie. Masura este luata pe durata nedeterminata. Ea insoteste, de regula, pedeapsa inchisorii si se aduce la indeplinire dupa executarea acestei pedepse. Conform dispozitiilor art.117 c.pen., masura expulzarii nu se ia daca exista temeiuri sa se creada ca expulzatul risca sa fie supus la tortura in statul in care urmeaza sa fie predat.

110

F) Confiscarea special Masura de siguranta a confiscarii speciale consta in: trecerea silita si gratuita in proprietatea statului a anumitor bunuri ce apartin persoanei care a savarsit o fapta prevazuta de legea penala, a caror detinere de catre aceasta , data fiind legatura lor cu fapta savarsita ori din cauza naturii lor, prezinta pericolul savarsirii unor noi fapte prevazute de legea penala. Este reglementata de dispozitiile art.118 c.pen., legiuitorul prevazand cu exactitate categoriile de bunuri si conditiile in care acestea pot fi confiscate. Conform dispozitiilor art. 118 c.pen. sunt supuse confiscarii speciale: - lucrurile produse prin fapta prevazuta de legea penala; - lucrurile care au servit sau care au fost destinate sa serveasca la savarsirea unor infractiuni , daca sunt ale infractorului; - bunurile care au fost date pentru a determina savarsirea unei infractiuni sau pentru a-l rasplati pe infractor( sume de bani sau alte bunuri); - lucrurile dobandite in mod vadit prin savarsirea infractiunii daca nu sunt restituite persoanei vatamate sau daca nu servesc la despagubirea acesteia.( bunuri furate obtinute prin specula,etc); - bunurile a caror detinere este interzisa de lege. G) Interdicia de a reveni n locuina familiei pe o perioad determinat Este prevazuta in art. 118 indice 1 c. pen. si se ia in situatia cand o persoana este condamnata la pedeapsa inchisorii de cel putin 1 an pentru loviri sau orice alte suferinte fizice si psihice, savarsite asupra membrilor familiei. Atunci cand instanta de judecata constata ca prezenta acesteia in locuinta familiei constituie un pericol grav pentru ceilalti membri ai familiei, poate lua fata de aceasta persoana masura interzicerii de a reveni in locuinta familiei, la cererea partii vatamate. Ea poate fi luata pe o perioada de pana la 2 ani. Codul penal nu prevede insa cum se pune in executare si adusa la indeplinire aceasta masura de siguranta. NLOCUIREA RSPUNDERII PENALE Noiune. Inlocuirea raspunderii penale desemneaza acea institutie juridica in baza careia instanta de judecata dispune, in conditiile legii, inlocuirea raspunderii penale pentru infractiunea savarsita cu o alta forma de
111

raspundere, extrapenala, care atrage o sanctiune cu caracter administrativ. Deoarece constrangerea penala reprezinta forma cea mai grava de constrangere, ea trebuie sa reflecte intotdeauna gravitatea faptei. In cazul unor fapte penale savarsite in conditii deosebit de atenuante, s-a admis posibilitatea inlocuirii raspunderii penale cu o raspundere mai usoara, care sa se afle in concordanta cu gravitatea faptei comise. Inlocuirea raspunderii penale a fost instiutita, pentru prima oara la noi, de legiuitorul Codului penal de la 1969. Legea nr. 104/1992 a adus importante modificari in materie, in special prin eliminarea posibilitatii organelor obstesti( comisiile de judecata) sa administreze justitia printr-o formulare mai riguroasa si precisa a conditiilor in care instantele pot dispune inlocuirea raspunderii penale. Inlocuirea raspunderii penale este reglementata prin art. 90, 91 si 98 c.pen, care stabilesc conditiile inlocuiriii si sanctiunile administrative aplicabile. 1. Condiiile nlocuirii rspunderii penale Conditiile inlocuirii raspunderii penale se pot clasifica in doua categorii, si anume: a) conditii privitoare la pedeapsa si la infractiunea savarsita; Art. 90 prevede ca pentru a se putea dispune inlocuirea raspunderii penale cu raspunderea care atrage o sanctiune cu caracter administrativ, este necesar, in primul rand ca: 1) pedeapsa prevazuta de lege pentru infractiunea savarsita sa fie inchisoarea de cel mult un an sau amenda. De asemenea, se poate dispune cand s-au savarsit infractiuni de furt, inselaciune, delapidare, abuz de incredere, distrugere din culpa, distrugere, daca valoarea pagubei cauzate prin infractiune nu depaseste 10 lei, sau in cazul infractiunii de neglijenta in serviciu daca valoarea pagubei nu depaseste 50 lei. 2) Inlocuirea raspunderii penale se poate dispune, atat in cazul infractiunilor la care pedeapsa prevazuta de lege este amenda sau inchisoarea de cel mult un an, cat si celor enumerate limitativ de lege , numai daca paguba a fost integral recuparata pana la pronuntarea hotararii. 3) A treia conditie o reprezinta gradul de pericol social redus al faptei; gravitatea faptei, mai mare sau mai mica se determina de catre instanta de judecata in raport de continutul concret si de imprejurarile in care a fost savarsita , precum si de urmarile produse. Prin continut concret
112

intelegem, modul specific in care se realizeaza ,in fiecare caz in parte , elementele constitutive ale continutului legal al infractiunii. In toate cazurile instanta va trebui sa ia in considerare aceste conditii. b) conditii privitoare la persoana faptuitorului. Aceste conditii vizeaza conduita faptuitorului anterior savarsirii infractiunii, conduita dupa savarsirea infractiunii si aptitudinea acestuia acestuia de a se indrepta fara a i se aplica o pedeapsa. Cu privire la conduita anterioara a faptuitorului, s-a prevazut in dispozitiile art. 90 al. ultim c.pen. , interdictia inlocuirii raspunderii penale in cazul a doua categorii de persoana: recidivistii si persoanele carora li s-au mai aplicat de doua ori sanctiuni cu caracter administrativ. In ceea ce priveste conduita faptuitorului dupa savarsirea infractiunii, art. 90 lit.d c.pen. prevede ca din atitudinea faptuitorului dupa savarsirea infractiunii sa rezulte ca acesta regreta fapta. Cea de a treia conditie a fost instituita prin dispozitiile art. 90, lit.e c.pen., si se refera la existenta unor date suficiente ca faptuitorul poate fi indreptat fara a i se aplica o pedeapsa. Legea nu arata care sunt acele date suficiente, lasand la aprecierea instantelor de judecata posibilitatea aprecierii semnificatiei lor. 1.1 Sanciunile ce se aplic n cazul nlocuirii rspunderii penale Sanciunile cu caracter administrativ Potrivit dispozitiilor art. 91 c.pen. atunci cand instanta dispune inlocuirea raspunderii penale, se aplica una din urmatoarele sanctiuni cu caracter administrativ: mustrarea, mustrarea cu avertisment, amende de la 10 lei la 1.000 lei. Mustrarea si mustrarea cu avertisment se aplica doar in cazul infractiunilor de mica importanta. Amenda se poate aplica atunci cand instanta apreciaza ca celelalte doua nu ar fi suficiente.

113

XII. CAUZELE CARE NLTUR RSPUNDEREA PENAL Noiune. Cauzele care inlatura raspunderea penala au fost definite ca institutii de drept penal destinate sa asigure constrangerii juridice penale, o incidenta si functionare care sa corespunda scopurilor legii penale si scopurilor pedepsei. Ele se intemeiaza pe anumite realitati care se pot ivi in legatura cu aplicarea sanctiunilor penale si care, din punct de vedere sociouman si politico-penal, trebuie sa fie luate in seama la realizarea unei juste si utile represiuni. Cauzele care inlatura raspunderea penala sunt reglementate in Titlul VII din partea generala a Codului penal , art.119-139, impreuna cu cauzele care inlatura executarea pedepselor si alte consecinte ale condamnarii. In legislatia noastra penala, cauzele care inlatura raspunderea penala sunt: amnistia, prescriptia raspunderii penale, lipsa plangerii prealabile si impacarea partilor. Ele au aplicabilitate generala, in sensul ca privesc orice infractiune si se deosebesc de asa-numitele cause de nepedepsire sau de impunitate, care au incidenta doar in cazul acelor infractiuni pentru care sunt prevazute ( in partea speciala a Codului penal). Cauzele care inlatura raspunderea penala sunt, prin natura lor juridica, cauze care inlatura consecintele penale ale infractiunii savarsite, adica posibilitatea aplicarii sanctiunilor penale prevazute pentru acea infractiune. Ele nu inlatura consecintele civile ale acestora. 1. Amnistia Noiune. Amnistia este un act de clementa al autoritatii legiuitoare( Parlamentul Romaniei ) prin care este inlaturata raspunderea penala pentru infractiuni savarsite pana la data aparitiei actului de amnistie. Aceasta uitare a caracterului penal al faptei, reprezinta de fapt o renuntare din partea sociatatii la folosirea raspunderii penale si a pedepsei pentru restabilirea ordinuii de drept incalcate. Ea este prevazuta in art.119 c.pen. Potrivit art. 73 al Constitutiei ea se acorda prin lege, legea fiind aceea care stabileste infractiunile pentru care se acorda amnistia, precum si conditiile in care se acorda si limitele incidentei sale. Amnistia este dictata de ratiuni de politica penala, fiind in corelatie cu anumite situatii social-politice care au putut influenta asupra fenomenului infractional intr-o anumita perioada sau care marcheaza momentele importante in evolutia societatii. Este o institutie juridica complexa ce cuprinde atat norme juridice de drept constitutional, cat si norme de drept penal.

114

1.1. Felurile i efectele amnistiei In teoria dreptului penal se face distinctie intre mai multe feluri de amnistie, dupa anumite criterii, si anume: - dupa aria de incidenta a acesteia, amnistia poate fi: a) generala, atunci cand este acordata pentru orice infractiune savarsita pana la data acordarii ei, indiferent de natura, gravitatea si sediul legislativ al infractiunilor, si b) speciala, atunci cand este acordata numai pentru anumite infractiuni (de un anumit fel, de o anumita gravitate exprimata in pedeapsa prevazuta de lege), inume prevazute in actul de clementa. - dupa conditiile in care se acorda, amnistia poate fi: c) neconditionata( pura si simpla), atunci cand acordarea ei nu este subordonata indeplinirii anumitor conditii speciale cu privire la fapta savarsita, si d) conditionata, atunci cand acordarea ei este subordonata indeplinirii unor astfel de conditii( de exemplu, fapta san u fie savarsita in circumstante aggravate, faptuitorul sa nu fie recidivist,etc). - dupa momentul in care intervine actul de amnistie, distingem intre amnistia intervenita inainte de condamnarea definitiva, denumita si amnistie proprie si amnistia intervenita dupa condamnarea definitive, denumita si amnistie improprie. Amnistia proprie( amnistia antecondamnatorie), constituie, dupa caz, o cauza de incetare a urmaririi penale sau cauza de incetare a procesului penal. Cea improprie ( amnistia postcondamnatorie), pe langa inlaturarea raspunderii penale, are drept efect si inlaturarea pedepsei pronuntate si a celorlalte consecinte ale condamnarii. Amenda incasata anterior amnistiei nu se restituie, dupa cum partea executata din pedeapsa inchisorii nu poate face obiectul unei cereri de dezdaunari din partea statului. De asemenea, legea prevede ca amnistia produce efecte asupra pedepselor complementare, in masura in care ele nu au fost executate. Amnistia improprie, produce efecte si in privinta celorlalte consecinte care decurg din condamnare( decaderille, interdictiile si incapacitatile prevazute in legile speciale, penale sau extrapenale. Ea inlatura si starea de recidiva. Amnistia nu produce efecte asupra masurilor de siguranta si a masurilor educative luate prin hotararea de condamnare, asupra despagubirilor civile sau cheltuielilor judiciare, care pot fi puse in executare potrivit legii civile. Ea are un caracter obligatoriu, persoana condamnata neputand sa refuse amnistia, iar organele competente trebuie sa aplice din oficiu dispozitiile legii de amnistie. Inculpatul are insa dreptul de a cere continuarea procesului penal atunci cand doreste sa-si demonstreze
115

nevinovatia; atunci cand se constata nevinovatia acestuia, se va dispune, dupa caz, scoaterea de sub urmarirea sau achitarea. 2. Prescripia rspunderii penale Noiune. Prescriptia raspunderii penale desemneaza acea cauza de stingere a obligatiei infractorului de a suporta consecintele penale ale faptei savarsite, ca efect al trecerii unui interval de timp, anume determinat prin dispozitii legale. Spre deosebire de prescriptia pedepsei, prescriprtia raspunderii penale opereaza prin simpla trecere a timpului, fara a se cere indeplinirea vreunei conditii active. Prin implinirea termenului prevazut de lege, prescriptia isi produce automat efectul, inlaturand posibilitatea aplicarii sanctiunilor de drept penal. 2.1. Termenele de prescripie a rspunderii penale Art. 112 c.pen. prevede termenele de prescriptie a raspunderii penale pentru persoana fizica, care sunt fixate in raport cu gravitatea infractiunii, (maximul pedepsei). Acestea sunt: 1) 15 ani, cand legea prevede pentru infractiunea savarsita pedeapsa detentiunii pe viata sau inchisoarea mai mare de 15 ani; 2) 10 ani, cand legea prevede pentru infractiunea savarsita pedeapsa inchisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depaseste 15; 3) 8 ani, cand legea prevede pentru infractiunea savarsita pedeapsa inchisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depaseste 10 ani; 4) 5 ani, cand legea prevede pentru infractiunea savarsita pedeapsa inchisorii mai mare de 1 an, dar care nu depaseste 5 ani; 5) 3 ani, cand legea prevede pentru infractiunea savarsita pedeapsa inchisorii care nu depaseste 1 an sau amenda. Termenele de prescriptie a raspunderii penale se reduc la jumatate pentru cei care la data savarsirii infractiunii, erau minori. Pentru persoana juridica, termenele de prescriptie sunt urmatoarele: - 10 ani, cand legea prevede pentru infractiunea savarsita de persoana juridica detentiunea pe viata sau pedeapsa inchisorii mai mare de 10 ani; - 5 ani, cand legea prevede pentru infractiunea savarsita de persoana fizica pedeapsa inchisorii de cel mult 10 ani sau amenda. Raspunderea penala a persoanei juridice se prescrie in conditiile prevazute de lege pentru persoana fizica, dispozitiile prevazute in art. 121-124 c.pen. aplicandu-se in mod corespunzator.
116

2.2. Calculul termenelor de prescripie Termenele de prescriptie a raspunderii penale se socotesc de la data savarsirii infractiunii. La calcularea termenelor de prescriptie se are in vedere pedeapsa prevazuta de lege, facandu-se abstractie de eventualele circumstante atenuante sau agravante care o modifica. 2.3. ntreruperea cursului prescripiei Intreruperea cursului prescriptiei este asa cum o arata si denumirea, o cauza legala care lipseste de eficienta timpul scurs pana in momentul intervenirii sale, facand sa inceapa un nou termen de prescriptie, dupa indeplinirea actului intrerupator. Ea este legala, deoarece actele care au efect intreruptiv al prescriptiei sunt expres prevazute de lege, este obligatorie, pentru ca recunoasterea efectului intreruptiv nu este lasata la aprecierea organelor judiciare si este absoluta, pentru ca intreruperea poate sa opereze in legatura cu orice infractiune supusa prescriptiei. Cursul termenului prescriptiei se intrerupe prin indeplinirea oricarui act care potrivit legii, trebuie comunicat invinuitului sau inculpatului in desfasurarea procesului penal. Fiecare intrerupere face sa curga un nou termen de prescriptie, iar numarul intreruperilor este nelimitat. Prescriptia nu poate fi prelungita la infinit, ci doar cu o jumatate din termenul de prescriptie prevazut in art.122 c.pen. Potrivit dispozitiilor art. 128 al. 1 c.pen., cursul termenului prescriptiei este suspendat pe timpul cat o dispozitie legala sau o imprejurare de neprevazut sau de neinlaturat impiedica punerea in miscare a actiunii penale sau continuarea procesului penal. 2.4. Lipsa plngerii prealabile i retragerea plngerii prealabile Legiuitorul a prevazut pentru ca pentru anumite infractiuni , de regula cu un grad redus de pericol social, tragerea la raspundere penala a infractorului sa fie lasata la aprecierea persoanei vatamate, punerea in miscare a actiunii penale fiind conditionata de manifestarea expresa de vointa a victimei. Manifestarea de vointa a persoanei vatamate, pentru pornirea procesului penal impotriva infractorilor are loc prin asa-numita plangere prealabila, adica prin plangerea sau reclamatia adresata de persoana vatamata organelor competente., aceasta plangere fiind o conditie necesara pentru punerea in miscare a actiunii penale.
117

Retragerea plangerii prealabile inlatura, de asemenea, raspunderea penala si reprezinta manifestarea de vointa a persoanei vatamate printr-o infractiune, care, dupa ce a introdus plangerea prealabila necesara pentru punerea in miscare a actiunii penale, revine si renunta, in conditiile legii, la plangerea facuta, mai inainte de solutionarea cauzei printr-o hotarare definitiva. In acest caz, ea produce efecte irevocabile, in sensul ca persoana vatamata nu mai poate reveni asupra ei, dupa cum nu se poate formula o noua plangere pentru aceeasi fapta. Impacarea partilor este intelegerea facuta intre persoana vatamata si infractor de a pune capat conflictului nascut intre acestia in urma savarsirii infractiunii, intelegere, care in anumite cazuri prevazute de lege, inlatura raspunderea penala. De regula, in cazurile cand actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate, legea prevede posibilitatea impacarii partilor.

118

XIII. CAUZELE CARE NLTUR EXECUTAREA PEDEPSELOR Cauzele care nlatura executarea pedepsei sunt gratierea si prescriptia executarii pedepsei: 1.Graierea Gratierea este un act de clementa care are ca efect inlaturarea in tot sau in parte a executarii pedepsei ori comutarea acesteia in alta mai usoara. Condamnatul este iertat de executarea pedepsei, fie in total, fie in parte, sau pedeapsa i se comuta intr-una mai usoara. Ea este in dreptul nostru, un act al Presedintelui Romaniei,(care se acorda prin decret), atunci cand este individuala si sau al Parlamentului, cand este colectiva, care se acorda din oficiu, prin lege. 1.1. Felurile ( formele) graierii Gratierea se poate prezenta sub diverse forme sau modalitati diferite, si anume: 1. in raport de caracterul pe care il are, se face distinctia intre : gratierea individuala si gratierea colectiva. Gratierea individuala produce efecte in personam, acordandu-se unor persoane determinate in mod nominal, in timp ce gratierea clectiva are un caracter mixt, ea operand atat in personam dar si in rem, in raport de natura infractiunii comise sau in raport de natura si cuantumul pedepsei aplicate. 2. in raport de conditiile de acordare, gratierea poate fi neconditionata si conditionata. Gratierea este neconditionata sau pura si simpla, cand acordarea beneficiului ei nu este subordonata indeplinirii vreunei conditii de catre condamnat. Gratierea este conditionata atunci cand impune condamnatului anumite obligatii( exp. de a nu comite o noua infractiune o anumita perioada de timp, sub sanctiunea executarii pedepsei gratiate, cumulata arithmetic cu pedeapsa aplicata pentru o noua infractiune.) 3. in raport de intinderea efectelor sale, gratierea poate fi totala, partiala, ori poate avea forma comutarii. Gratierea este totala cand prin actul de clementa respective se inlatura executarea intregii pedepse aplicate( remiterea pedepsei). Gratierea este partiala atunci cand, de asemenea, prin actul de clementa, se inlatura numai o parte din executarea pedepsei( reducerea pedepsei).
119

Comutarea este o forma a gratierii, prin care se schimba insusi genul pedepsei aplicate de instanta de judecata(de exp. pedeapsa inchisorii este inlocuita cu amenda). Ea se acorda sub aceasta forma, de regula, individual. Gratierea are ca obiect pedepsele principale aplicate de instantele de judecata, a caror executare este inlaturata in tot sau in parte. Ea are ca efect inlaturarea, totala sau partiala, a executarii pedepsei principale sau comutarea acesteia intr-o pedeapsa mai usoara. Deoarece gratierea nu inlatura raspunderea penala, pedeapsa gratiata constituie, ca si pedeapsa executata, un antecedent penal, care determina potrivit legii, interdictii, incapacitate, decaderi sau poate forma primul termen al recidivei. Gratierea produce efecte si asupra pedepselor accesorii, deoarece ele insotesc pedepsele privative de libertate in cursul executarii lor. Art.71 al.2 c.pen.- condamnarea la pedeapsa detentiunii pe viata sau a inchisorii atrage de drept pedeapsa accesorie ( interzicerea drepturilor prevazute in art.64 c.pen) din momentul in care hotararea de condamnare a ramas definitiva si pana la terminarea executarii pedepsei , pana la gratierea totala sau a restului de pedeapsa, ori pana la implinirea termenului de prescriptie a executarii pedepsei. In privinta pedepselor complementare, prin dispozitiile art. 120 al.3 c.pen. s-a prevazut ca gratierea nu are efecte asupra pedepselor complementare, afara de cazul cand se dispune altfel prin actul de gratiere. Sunt situatii rare cand actul de gratiere prevede si inlaturarea pedepselor complementare ; el se refera, de regula numai la cazurile de gratiere totala. Gratierea nu produce efecte asupra masurilor de siguranta si masurilor educative. In cazul gratierilor partiale, interventia, in cursul executarii pedepsei, a doua sau mai multe acte de gratiere are ca efect reducerea succesiva a pedepsei, corespunzator fiecarei gratieri. 2. Prescripia executrii pedepsei

Prescriptia executarii pedepsei consta in inlaturarea fortei executive a unei hotarari definitive de condamnare, prin trecerea unui anumit interval de timp, prevazut de lege, fara ca ea sa fie executata. Este o cauza de stingere a dreptului de a pretinde si de a impune, prin constrangere, executarea pedepsei si a obligatiei condamnatului de a executa pedeapsa ce i-a fost aplicata.
120

Prescriptia executarii pedepsei are sediul in dispozitiile art. 125-130 c.pen., al caror obiect de reglementare il constituie tocmai efectele juridice ale acestei cauze de inlaturare a pedepsei. Potrivit dispozitiilor art.125 c.pen. prescriptia executarii pedepsei inlatura executarea pedepsei principale. De asemenea, produce efecte si asupra pedepselor accesorii, care in conformitate cu art. 71 al.2 c.pen. se executa din momentul ramanerii definitive a hotararii de condamnare si pana la terminarea executarii pedepsei, pana la gratierea totala sau a restului de pedeapsaa ori pana la implinirea termenului de prescriptie a executarii pedepsei. Prescriptia executarii pedepsei stinge , o data cu pedeapsa principala si pedeapsa accesorie. Prescriptia executarii pedepsei nu produce efecte asupra pedepselor complementare. De asemenea. c.pen. a consacrat in art. 126 al. ultim regula imprescriptibilitatii masurilor de siguranta( ele sunt imprescriptibile datorita scopului pentru care au fost instituitenecesitatea de a inlatura acele stari de pericol care ar putea contribui la savarsirea de fapte prevazute de legea penala) si a pedepselor principale contra umanitatii( datorita gravitatii lor deosebite). 2.1. Termenele de prescripie a executrii pedepsei Codul penal prevede prin dispozitiile art. 126 urmatoarele termene de prescriptie: 1. 20 de ani, cand pedeapsa care urmeaza a fi executata este detentiunea pe viata sau detentiunea severa; 2. 5 ani, plus durata pedepsei inchisorii stricte sau inchisorii ce urmeaza a fi executata, dar nu mai mult de 15 ani, in cazul celorlalte pedepse privative de libertate; 3. 3 ani, in cazul cand pedeapsa este amenda sub forma zileloramenda ori amenda aplicata persoanei juridice sau in folosul comunitatii. 4. pentru sanctiunile cu caracter administrativ prevazute de art.18 si art.91 termenul de prescriptie a executarii este de un an; Termenele de prescriptie a executarii pedepsei se socotesc de la data ramanerii definitiva a hotararii de condamnare, iar in cazul revocarii suspendarii conditionate a executarii pedepsei sau a suspendarii executarii pedepsei sub supraveghere, termenele de prescriptie se socotesc de la data cand hotararea de revocare a ramas definitiva.
121

In caz de concurs de infractiuni, calculul termenului de prescriptie se face in raport de pedeapsa rezultanta, aplicata pentru concurs si nu in raport de pedepsele pentru infractiunile concurente. In cazul persoanei juridice termenul de prescriptie a executarii amenzii aplicate persoanei juridice este de 5 ani. Executarea pedepselor complementare aplicate persoanelor juridice ce nu pot fi dizolvate sau a caror activitate nu pote fi suspendata se prescrie in termen de 3 ani, care curge de la data la care pedeapsa amenzii a fost executata sau considerata ca executata. 2.2.ntreruperea i suspendarea cursului prescripiei executrii pedepsei Intreruperea cursului prescriptiei executarii pedepsei constituie, ca si intreruperea cursului prescriptiei raspunderii penale o cauza care lipseste de eficienta timpul scurs anterior, facand sa curga un nou termen de prescriptie. Potrivit art.127 c.pen. prescriptia executarii pedepsei se intrerupe prin: incetarea executarii pedepsei, savarsirea din nou a unei infractiuni si sustragerea de la executare, dupa inceperea executarii pedepsei. Pentru ca prescriptia executarii pedepsei sa opereze, este necesar ca dupa intreruperi, indiferent de numarul acestora, termenul sa curga neintrerupt si in intregime. Suspendarea are drept efect doar o oprire a curgerii termenului de prescriptie, aceasta reluandu-si cursul dupa incetarea cauzei de suspendare. Potrivit legii, au efect suspensiv de executare,in primul rand apelul si recursul declarate in termen. Cursul prescriptiei executarii pedepsei se suspenda si in cazurile de amanare sau de intrerupere a executarii pedepsei. Prescriptia isi reia cursul din ziua in care a incetat cauza de suspendare.

122

XIV. CAUZELE CARE NLTUR CONSECINELE CONDAMNRII

Consecintele condamnarii cuprind o serie de decaderi, interdictii si incapacitati care decurg din condamnare. Incetarea acestor consecinte ale condamnarii tine de esenta institutiei reabilitarii. 1. Reabilitarea Noiune. Reabilitarea constituie o cauza care inlatura consecintele penale si extrapenale care au rezultat dintr-o condamnare, facand ca fostul condamnat sa se bucure din nou de dreptul la egalitate in fata legii. Reabilitarea urmareste sa stimuleze efortul de reintegrare social al fostului condamnat, prin repunerea sa in deplinatatea drepturilor politice si socialeconomice. In stiinta dreptului penal se cunosc doua forme de reabilitare: reabilitarea de drept si reabilitarea judecatoreasca. Reabilitarea de drept intervine, in anumite cazuri prevazute de lege, dupa trecerea unui anumit interval de timp, iar reabilitarea judecatoreasca se obtine la cererea fostului condamnat, repectandu-se conditiile prevazute de lege, pe calea unei proceduri speciale in fata instantei de judecata. Reabilitarea face sa inceteze decaderile, interdictiile si incapacitatile care rezulta din condamnare. Inlatura antecedentele penale. Ea produce si alte efecte juridice,cum ar fi spre exemplu, recunoasterea drepturilor de pensionar sau a vechimii in munca. Reabilitarea nu opereaza o repunere situatia de dinainte de condamnare. Nu are efecte nici asupra masurilor de siguranta, cu exceptia celei prevazute de art.118 lit.e si d- interzicerea de a se afla in anumite localitati si interzicerea de a reveni in locuinta familiei pe o perioada determinate. Reabilitatea poate opera si in cazul detentiunii pe viata. 1.1. Trsturile reabilitrii Prezinta unele trasaturi caracteristice, prin care se deosebeste de celelalte institutii cu efecte extinctive ( amnistia, gratierea, prescriptia). Reabilitarea produce efecte in personam, numai cu privire la condamnatul care a indeplinit conditiile legale pentru obtinerea dreptului de a fi reabilitat. Este indivizibila, in sensul ca ea n poate fi obtinuta numai pentru o parte din condamnarile suferite de o persoana. Reabilitarea poate fi obtinuta
123

pentru orice condamnare, de catre orice infractor care indeplineste conditiile legale; produce efecte numai pentru viitor. 2. Reabilitarea de drept Reabilitarea de drept este o forma de reabilitare care opereaza in virtutea legii, in momentul indeplinirii conditiilor prevazute de lege. Art. 134 c.pen. prevede ca reabilitarea persoanei fizice are loc de drept in cazul condamnarii la amenda sau la pedeapsa inchisorii care nu depaseste un an, daca in decurs de 3 ani condamnatul nu a savarsit nici o alta infractiune; reabilitarea persoanei juridice are loc de drept, daca in decurs de 3 ani de la data la care pedeapsa amenzii, sau, dupa caz, pedeapsa complementara, a fost executata sau considerata ca executata si persoana juridical nu a mai savarsit nici o alta infractiune. 2.1. Condiiile reabilitrii de drept Conditiile reabilitarii de drept privesc: condamnarea, conduita condamnatului si timpul scurs de la executarea sau stingerea executarii pedepsei. a) Conditii cu privire la condamnare - reabilitarea de drept nu poate opera decat pentru condamnarile la pedeapsa amenzii, indiferent de cuantumul acesteia, sau la pedeapsa inchisorii de maximum un an, aplicate pentru orice infractiune. In ceea ce priveste persoana juridica reabilitatea de drept intervine la pedeapsa amenzii sau dupa caz, pedeapsa complementara. Rebilitatea de drept poate fi obtinuta si si pentru mai multe condamnari successive, daca pentru fiecare condamnare in parte sunt indeplinite conditiile lagale. b) Conditii cu privire la termenul de reabilitare reabilitarea de drept opereaza dupa trecerea unui termen de 3 anide la data executarii sau stingerii intr-un alt mod a executarii pedepsei atat in cazul persoanei fizice cat si al celei juridice. c) Conditii cu privire la conduita condamnatului reabilitarea de drept opereaza numai cu conditia ca in decursul termenului de 3 ani, prevazut de lege, condamnatul sa nu savarseasca o alta infractiune. Daca in decurs de 3 ani condamnatul savarseste o noua infractiune, el nu va beneficia de reabilitarea de drept atat in cazul persoanei fizice cat si a celei juridice. Cand fapta savarsita in cursultermenului de 3 ani a fost amnistiata, reabilitarea de drept opereaza deoarece amnistia inlatura pe langa executarea pedepsei si celelalte consecinte ale condamnarii,
124

inclusiv impiedicarea reabilitarii de drept pentru condamnarea anterioara. 3. Reabilitarea judectoreasc Reabilitarea judecatoreasca este obtinuta nu in mod automat, ci numai prin interventia organelor judecatoresti. Caracteristic reabilitarii judecatoresti este faptul ca pentru reabilitarea unui condamnat nu este suficient sa fie indeplinite conditiile de reabilitare prevazute de lege, ci este necesara constatarea judecatoreasca a indeplinirii acestora si pronuntarea reabilitarii lui prin hotararea instantei de judecata. Reabilitarea judecatoreasca este o forma de reabilitare care se acorda la cererea condamnatului; ea se acorda in cazurile cand nu opereaza reabilitarea de drept, respectiv pentru condamnarile la inchisoare mai mari de un an. 3.1. Condiiile reabilitrii judectoreti Conditii cu privire la condamnare: 1)Reabilitarea judecatoreasca se acorda pentru acele condamnari in privinta carora nu opereaza reabilitarea de drept. 2) O alta conditie a reabilitarii judecatoresti este termenul de reabilitare, care reprezinta intervalul de timp in care condamnatul trebuie probeze prin conduita sa, ca s-a indreptat si ca merita sa i se acorde reabilitarea. Conditii cu privire la persoana condamnatului: 1) persoana condamnata sa nu fi suferit o noua condamnare in termenul de reabilitare. 2) Fostul condamnat isi are asigurata existenta prin munca si alte mijloace oneste, precum si in cazul cand are varsta de a fi pensionat sau este incapabil de munca; 3) Solicitantul reabilitarii sa fi avut o conduita buna 4) Petitionarul sa fi achitat in intregime cheltuielile de judecata si despagubirile civile la care a fost obligat , afara de cazul cand partea vatamata a renuntat la ele sau cand instanta constata ca cel condamnat si-a indeplinit in mod regulat obligatiile privitoare la dispozitiile civile din hotarare. Potrivit dispoziiilor art.139 c.pen. reabilitatea judectoreasc poate fi anulat cnd dupa acordarea ei s-a descoperit c cel condamnat mai suferise o condamnare, care, dac ar fi fost cunoscut, conducea la respingerea cererii de reabilitare. Cel care introduce o cerere de reabilitare
125

o poate retrage oricnd i insanta trebuie s ia act de renunare i nu o poate respinge.

126

BIBLIOGRAFIE

1. Constituia Romniei 2. Codul penal 3. C.Bulai, Manual de drept penal. Parte general, Ed. All. Educaional, Bucureti, 2000. 4. C. Mitrache, Drept Penal romn, partea general, Casa de Editur i pres ansa S.R.L., Bucureti, 2002. 5. Vintil Dongoroz( n colectiv), Explicaii teoretice ale Codului Penal romn, partea general, vol. I i II, Bucureti, 1972. 6. A.Filipa, C.Bulai C.Mitrache, Instituii de drept penal, Editura Trei, Bucureti, 2006. 7. M.Zolyneak, Drept penal, partea general, vol. I, II, III, Ed. Chemarea Iai, 1999. 8. M.Zolyneak, M.Michinici, Drept penal, partea general, Ed. Chemarea , Iai, 1999. 9. Al. Boroi, Gh. Nistoreanu,Drept penal, Partea general, Ediia. 6 Ed. All Beck, Bucureti, 2006. 10.George Antoniu, Practica judiciar penal, Ed. Academiei, Bucureti, 1988, 1990. 11.Traian Dima, Drept penal, partea general, ediia a-II-a, Editura Hamangiu, Bucureti, 2007. 12.Alexandru Boroi, Drept penal. Partea general, Ediia 2, Ed. C.H.Beck, Bucureti, 2008

127