You are on page 1of 60

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

PSIHONEUROFIZIOLOGIE
Curs pentru învăţământ la distanţă

Prof. univ. dr. Leon Dănăilă

2005

1

CUPRINS I. II. III. IV. V. VI. Introducere …………………………………………… 1 – 12 Neuronul ………………………………………………13 – 23 Neurotransmiţători şi neuromodulatori ……………….24 –34 Anatomia SNC ………………………………………..35 – 45 Puntea ………………………………………………..46 – 49 Cerebelul ……………………………………………..50 – 56

VII. Mezencefalul …………………………………………57 – 62 VIII. Diencefalul ……………………………………………63 – 71 IX. X. XI. Telencefalul ………………………………………….72 – 81 Scoarţa cerebrală …………………………………….82 – 95 Metode şi tehnici de investigare a anatomiei şi fiziologiei creierului…………………………………………….96 - 104

INTRODUCERE

1.Coordonatorul cursului este prof.univ.dr. Leon Dănăilă, profesor asociat la Facultatea de Psihologie a Universităţii Titu Maiorescu, autor a numeroase studii de specialitate. 2.Tutorii : asist.univ.drd. Eftihia Crăciun, asist.univ.Ileana Costache.

2

CURSUL
1.Introducere ♦ 104 este un curs de un semestru, creditat cu un număr de 6 credite. 2.Prescriere ♦ Cursul constă în prezentarea psihoneurofiziologia. conceptelor de bază cu care operează

3.Conţinut
3

Fundamentele psihologiei I. 4. 5.Organizarea cursului Cursul de psihoneurofiziologie este organizat. odată cu recunoaşterea unor baze reale ştiinţific determinabile ale ştiinţelor sociale. fiziologiei. neurologiei. fiind oferite noţiuni şi problematică legate de psihologie şi neurofiziologie.♦ În acest curs va fi studiat obiectul psihoneurofiziologiei. în interpretarea conceptelor de bază ale acesteia. 2. sinteză şi evaluare critică a informaţiei prin diferite modalităţi de evaluarre . Apariţia psihoneurologiei este rezultatul dezvoltării acestor ştiinţe de graniţă care au dus la psihologiei.participare la activităţile anunţate în calendaruldisciplinei. dobândite şi prin parcurgerea simultană a altor discipline (cum este Introducere în filosofia minţii.demonstrarea unor abilităţi de analiză. ♦ Cerinţe : 1. Fundamentele psihologiei II. imunologiei) şi a metodelor statistice. 3. 4 lărgirea considerabilă a orizontului şi orientării . INTRODUCERE Odată cu dezvoltarea ştiinţelor biologice (anatomiei.aplicarea unor cunoştinţe generale problematicii dezbătute în curs şi specifice. conform cuprinsului. Istoria psihologiei).Obiectivele cursului Cursul de psihoneurofiziologie are rosturi de iniţiere în terminologia şi problematica psihoneurofiziologiei ca ştiinţă. psihologia a început să capete caractere noi bazate pe conexiunea ei cu toate domeniile enumerate mai sus.

Cercetarea interdisciplinară care vizează corelarea şi integrarea într-un model logico-operaţional unitar a diverselor unghiuri de abordare – interpretare ale unuia şi aceluiaşi domeniu al realităţii. Noul curs în evoluţia cunoaşterii ştiinţifice se concretizează în constituirea unor orientări metodologice. pe de o parte şi ştiinţele biologice sau sociale. dobândite dintr-o altă perspectivă şi pe o altă cale. teoria comunicării. şi a optimizării 5 . ci şi în raporturile dintre ştiinţe care aparent nu au nimic comun cum sunt ştiinţele tehnice. Poate că în nici un alt domeniu principiul integrării interdisciplinare. a comportamentului şi limbajului. pe de altă parte. semiotică şi teoria generală a sistemelor. Ea se afirmă nu numai în raporturile dintre domeniile conexe ale aceleiaşi discipline. O ştiinţă închisă. intersistemice nu se impune cu atâta stingenţă şi nu-şi dovedeşte extraordinara sa fertilitate ca în domeniul cunoaşterii complexităţii reale a omului a organizării sale structurale şi funcţionale. apte a favoriza şi media efectiv realizarea procesului de integrare şi interdisciplinarizare. este un imperativ impus de însăşi logica internă a evoluţiei cunoaşterii. izolată oricât ar fi ea de rafinată. adică relaţionată dinamic şi dialectic cu altele. are o valoare instrumentală (explicativă şi aplicativă) incomparabil mai mică decât o ştiinţă deschisă. Interdisciplinaritatea se impune tot mai pregnant ca o legitate esenţială a cunoaşterii ştiinţifice contemporane. teoria informaţiei. prezentat de neurocibernetica generală.Definiţie : Psihoneurologia studiază baza neurofiziologică a tuturor proceselor psihice.

toxicomania şi alcoolismul.modalităţilor de educaţie şi terapie. studiul relaţiilor dintre procesele mintale. Există multe denumiri acordate domeniului psihoneurologiei care au în linii mari aceleaşi preocupări. În alte situaţii s-a căutat a se evidenţia relaţia dintre psihologie şi neurologia clinică. prima având o modalitate analitică şi verbală de 6 . Termenul de psihoneurologie nu se deosebeşte în esenţă de cel de neuropsihologie. în acest caz s-a folosit termenul de neuropsihologie sau neurologie comportamentală (Rosenzweig şi Leiman 1989). Alţii care au avut ca obiect de studiu procesele fiziologice sau neurologice au folosit termenul de fiziologie a comportamentului sau cel de neuroştiinţă a comportamentului. În acest context au început şi primele studii care permit investigarea originii biochimice a unor dereglări comportamentale ca schizofrenia. Testele psihoneurologice destinate evaluărilor de mai sus au fost elaborate în scopul verificării gândirii abstracte şi a stării emoţionale a subiectului. comportamentale şi de vorbire. Prin separarea chirurgicală a celor două hemisfere cerebrale şi prin studierea bolnavilor cu leziuni hemisferice drepte sau stângi s-a putut preciza rolul emisferelor cerebrale în procesele psihice. medicina comportamentală. deoarece psihoneurologia are drept scop studierea bazei neurofiziologice a proceselor psihice. Cei care au vrut să evidenţieze caracterul larg al domeniului au folosit numele de psihologie biologică. Astfel s-a descoperit că prelucrarea informaţiei se face diferit în emisfera stângă faţă de cea dreaptă. a limbajului şi a comportamentului precum şi evidenţierea aspectelor clinice ale acestora. comportament şi procesele fiziologice au fost cunoscute sub numele de psihologie fiziologică. În secolul trecut. Şi în medicină au apărut domenii mai noi care se preocupă de aceleaşi probleme: medicina psihosomatică.

trebuind deci să utilizeze şi să decanteze atât datele experimentelor de laborator efectuate pe animale şi om cât şi datele oferite de clinica neurologică şi neurochirurgicală. ca o organizare în sine fără o raportare adecvată la datele anatomiei şi fiziologiei sistemului nervos. 7 . neurologiei şi neurochirurgiei. Psihoneurologia trebuie privită ca ştiinţă care studiază problema raportului psihic-creier în întreaga sa complexitate. este cea a raportului psihic-creier. Graţie adaptării în ultimele decenii a metodologiei sistemice şi a principiului interdisciplinarităţii. O asemenea ştiinţă este psihoneurologia sau neuropsihologia. Cea mai complicată problemă care a dat naştere celor mai aprigi dispute cu rezonanţe în plan fiziologic şi cultural general. psihoneurologia nu este doar o disciplină experimentală sau clinică. lucrările monografice sau de sinteză din acest domeniu sunt de o deosebită actualitate şi se bucură de un interes major din partea reprezentanţilor tuturor ştiinţelor. în timp ce a doua (dreaptă) poate fi caracterizată ca predominant spaţială şi holistică. iar psihicul se analiza.manifestare. Deocamdată volumul cercetărilor de acest gen este cu totul insuficient faţă de complexitatea fenomenelor ce se cer a fi cercetate şi analizate din perspectivă sistemic-interdisciplinară. fără a se ţine seama de datele şi unghiul de vedere al psihologiei. Astăzi când pe plan mondial asistăm la o puternică impulsionare a dezvoltării ei . Abordarea şi rezolvarea lui concret-ştiinţifică nu a fost posibilă atâta vreme cât creierul se studia ca o entitate în sine. Prin aceasta. de asemenea. a devenit pregnantă necesitatea constituirii unei ştiinţe interdisciplinare care să poată cuprinde şi aborda problema raportului psihic-creier sub toate aspectele şi în toată complexitatea sa.

succesiunea acestora în spaţiu şi timp şi corelaţiile care se stabilesc între ele în vederea alcătuirii structurii comportamentale finale. atât în sfera vieţii şi activităţii normale cât şi în cea a clinicii. Pentru studiul comportamentului se folosesc patru direcţii principale de abordare: 1) Direcţia descriptivă care permite o abordare analitico-structurală în urma căreia se pot stabili elementele componente ale unui anumit comportament. De aici decurge şi cel de-al doilea aspect referitor la relaţia dintre teoretic şi aplicativ în cadrul ei. personalitatea şi talentul sunt în primul rând funcţii cerebrale. din punct de vedere teoretic. Abordarea funcţională permite studiul funcţiei specifice a unui anumit comportament în cadrul activităţii psihice a unui individ. ne permitem a afirma cu certitudine că identitatea individuală. 2) Direcţia eviluţionistă prin care se pot trage conclizii privitoare la evoluţia în timp pe scara dezvoltării filogenetice a unui comportament. 4) Direcţia studiului mecanismelor unui comportament. În acest context trebuie să dezvoltăm pe de o parte ideea admiterii şi realizării modelelor teoretice generale şi explicative iar pe de altă parte trebuie să găsim noi modalităţi de intervenţie şi acţiune practică.ci una fundamentală. În cadrul fiecărui mecanism intră componenta fiziologică (biochimică sau electrică) ce asigură producerea comportamentului respectiv şi componenta morfologică (tipul de neuroni. 8 . 3) Direcţia dezvoltării ontogenetice a maturării diferitelor comportamente legate de maturarea unui set de neuroni sau a unui anumit circuit neuronal. • Astfel. sinapse şi circuite neuronale) care susţin manifestarea fiziologică.

medicina psihosomatică. Domeniile psihoneurologiei în care se fac studii şi cercetări sunt numeroase. astăzi în terapia clinică a diferitelor maladii îşi fac loc tot mai mult tehnicile psihologice de remediere a acestora. duc la prevenirea atacurilor cardiace. Asocierea stressului psihologic şi depresiei cu diminuarea funcţiei imune mediată celular. Astfel de domenii sunt: neurologia clinică. cadre medicale medii şi psihologi. pedagogia. Stawell1990).În ultimul timp există preocupări crescute pentru alte două componente: cea cibernetică care consideră creierul ca o reţea de tip computer cu autoreglare şi cea fizică din a cărei perspectivă se analizează câmpurile electromagnetice care însoţesc activitatea psihică. Având în vedere datele de mai sus. În această direcţie relevăm relaţia strânsă care există între 9 . Înlăturarea stressului psihic prin discuţii plăcute şi prin vizite la domiciliu efectuate de prieteni. Pe de altă parte se consideră că 65% din maladii au o bază pur psihosomatică. îndrumarea şi selecţia profesională etc. constituie un fapt bine stabilit. creşterea numărului de celule cu activitate imunitară şi eliberarea de endorfine. Prin urmare starea psihologică are un rol important atât în menţinerea stării de sănătate cât şi în dezvoltarea bolilor. În cadrul medicinei psihosomatice tratamentele trebuie să ţină cont şi de determinismul psihologic al maladiilor care poate ajunge până la un procentaj de 50%. psihologia clinică. • Din punct de vedere practic. Orice boală este un continuum care se extinde de la etiologii predominant organice la etiologii predominant psihosociale. Utilizarea râsului ca mijloc de terapie produce ameliorarea respiraţiei. schimbul de particule elementare precum şi orice proces fizic care permite realizarea de analogii între sistemele vii şi cele nevii (Giaquinti 1990. există multe domenii care necesită studii de psihoneurologie.

cu rol important în controlarea durerii. tristeţii şi frustraţiei asupra susceptibilităţii şi rezistenţei organismului la diferite maladii este cunoscut din cele mai vechi timpuri. Rolul emoţiilor. Astfel s-a descoperit capacitatea corpului de a produce substanţe similare cu opioidele. limbaj. alterării subpopulaţiilor celulelor T şi a diminuării răspunsului limfocitar la factorii mitogeni. În ceea ce priveşte psihoneurologia. Cercetările ulterioare pledează în favoarea reducerii funcţiei imune mediată celular atât în timpul depresiei cât şi în timpul evenimentelor adverse ale vieţii. Deşi scăderea parametrilor imuni la persoanele depresive este bine documentată. comunicare . proverbelor şi de formarea analogiilor. Studiile clinice cu privire la influienţa factorilor psihologici asupra sistemului imun au început în anul 1960 cu lucrarea de pionierat a lui Black şi colaboratorii. adolescenţi) şi în direcţia realizării unor studii care permit nu numai analiza corelaţiilor dintre SNC ci şi a evoluţiei ontogenetice a acestora (Dennis şi Barnes 1990). 10 . funcţiilor nervoase strâns legate de înţelegerea metaforelor. Autorii au demonstrat că răspunsul de hipersensibilizare a pielii poate fi întârziat prin sugestie şi hipnoză. memorie etc. Cercetarea modului de acţiune a hormonilor şi a neurotransmiţătorilor a adus date noi cu privire la modul în care aceste substanţe controlează comportamentele. Această modalitate de abordare interdisciplinară pare să dea naştere la o nouă disciplină: psihoneuroimunologia. nu s-a ajuns încă la nici o concluzie fermă cu privire la implicaţiile chimice ale reducerii citotoxicităţii. către discriminare tot cu ajutorul testelor de comportament.sistemul imunitar şi starea psihică. în cazul lezării creierului la indivizi aflaţi în diferite situaţii ale dezvoltării ontogenetice (copii. evoluţia sa este orientată în direcţia realizării unor baterii de teste pentru determinarea parametrilor proceselor emoţionale din stările patologice.

clorpromazina a fost introdus în 1952 iar utilizarea lui pe scară largă a început în anul 1954. La naştere. fătului îi sunt transmise de la părinţi anumite trăsături şi predispoziţii.chimice şi socio-culturale ce acţionează din afară asupra receptorilor individului. pe baza interacţiunii cu mediul intrauterin. copilul nu posedă o organizare psihică încheiată dar nici nu este o tabula rasa. care îi permite să intre într-un proces de comunicare relativ activ şi selectiv cu mediul extern. Apoi copilul se naşte cu o viaţă psihică elementară constituită în embriogeneză. iar informaţia care se constituie prin prelucrări şi integrări succesive la nivelul creierului în entităţi relativ distincte. Această zestre ereditară are un rol important atât în ceea ce priveşte ritmul cât şi 11 .Diferite regiuni ale creierului conţin opioide endogene care pot elimina durerea iar în anumite cazuri sunt chiar mai eficace decât morfina. pulsiuni şi tendinţe. Din punct de vedere biofiziologic el dispune de un grad de organizare suficient de ridicat. Dezvoltarea psihofarmacologiei moderne a dus la descoperirea unor medicamente extrem de eficace în tratarea unor boli mintale. Prin urmare. este furnizată de diversele categorii de semnale mecanico-fizico. afirmaţia că psihicul este o funcţie a creierului trebuie precizată şi particularizată prin sublinierea faptului că psihicul se realizează ca funcţie de receptare – prelucrare – interpretare – stocare a informaţiei. pe care le numim procese şi stări psihice. În fine. Primul medicament psihoactv. În privinţa naturii psihicului uman putem afirma că acesta nu poate exista în afara funcţionării creierului şi a surselor obiective de informaţie din lumea externă şi din mediul intern al organismului. Stimulările cu electrozi implantaţi în regiuni cerebrale care conţin opioizi produc eliminarea durerii pentru o perioadă mai lungă de timp decât stimularea obişnuită. prin mecanismul codului genetic.

Orice dezvoltare psihică presupune pe de o parte transformarea influenţelor externe în conţinuturi şi stări subiective interne. Prin urmare. motivaţionale. Conţinutul diferitelor procese şi structuri psihice ale omului constă în sisteme de cunoaştere despre diferitele domenii şi laturi ale realităţii (fizică. instrumentale. Din punct de vedere al dezvoltării psihice optime raportul dintre factorii externi şi condiţiile interne este simetric şi reversibil: absenţa auzului (condiţie internă) are acelaşi efect asupra dezvoltării percepţiei auditive ca şi absenţa sunetelor (factor extern). când structurile cognitive. istorică. biologică. în sisteme de 12 .corecţie. iar pe de altă parte. ci unul umanizat.decizie. sursa dezvoltării psihice a omului o constituie nu un mediu extern brut. ponderea principală trece de partea condiţiilor şi a organizării interne a individului. adică de efectele obiectivării şi scopurilor subiective în cursul practicii social-istorice. În etapele târzii ale psihogenezei. chimică.traiectoria de conţinut sau aspectul calitativ al dezvoltării psihice individuale. Sub aspect comportamental se ajunge la concluzia că sensul de derulare a stadiilor dezvoltării psihice rezidă în trecerea de la determinarea externă la autodeterminare pe bază de analizăevaluare. reglatorii etc. astronomică). În cadrul mulţimii factorilor externi care participă direct la formarea şi la dezvoltarea proceselor şi structurilor psihice ale omului rolul determinant revine factorilor sociali. transformarea prin intermediul acţiunii. tind să se consolideze şi să se automatizeze. În etapele timpurii ale psihogenezei precumpăneşte influienţa factorilor externi. impregnat de subiectivitate. a conţinuturilor şi stărilor subiective interne în produse externe obiectivate. deficitul funcţional al creierului (condiţie internă) se răsfrânge la fel de negativ asupra dezvoltării intelectuale ca şi deficitele de instruire şi de informaţie (factor extern) etc.

integrative al creierului este informaţia. Genetic. reguli şi norme. caracteristic animalelor. echilibrul şi forţa proceselor nervoase fundamentale. în sisteme de operaţii şi procedee mintale de manipulare a cunoştinţelor. uneltelor şi obiectelor cu care individul vine în contact. nemijlocit perceptibile. 13 . în sisteme de semnificaţii. apariţia psihicului a fost determinată de necesitatea obiectivă de adaptare la mediu în condiţiile unui mod de existenţă dinamic. Stimulentul esenţial al dezvoltării funcţiilor rezolutiv. Psihicul uman este din punct de vedere ontologic esenţialmente informaţia. Prezenţa şi individualitatea componentelor psihice se evidenţiază numai prin intermediul actelor comportamentale. în sisteme de valori artistice. morale etc. ca şi informaţia nu pot fi codificate nici ca substanţă nici ca energie. şi nici nu posedă însuşiri fizice sau metrice sensibile. pe baza cărora devin posibile reglarea adecvată a conduitei şi punerea ei de acord cu exigenţele vieţii sociale etc. Nivelul cel mai înalt de realizare a integrării informaţiei îl reprezintă procesele psihice cognitive. Psihicul. subordonându-se şi satisfăcând aceleaşi principii şi condiţii de generare.. Orice proces psihic se subordonează principiului comenzii şi controlului mijlocind şi reglând prin autoorganizare dinamica raporturilor individului cu lumea externă. Omul are cea mai mare capacitate adaptativă susţinută de dezvoltarea extraordinară a funcţiilor şi proceselor psihice. Diversitatea extraordinară a organizării şi dezvoltării psihicului uman depinde pe de o parte de creier (de mobilitatea. structurare şi funcţionare ca şi informaţia.criterii şi etaloane de apreciere şi clasificare a obiectelor şi fenomenelor din jur. de capacitatea informaţională rezolutivă a creierului) iar pe de altă parte de complexitatea obiectivă a mediului şi vieţii sociale.

Ca elemente componente. psihicul uman reprezintă sistemul cel mai complex din Univers. atributele conştientizării realizându-se ca fapt de conştiinţă. scheme şi repertorii de operaţii şi acţiuni interne (mintale) şi externe (psihomotorii) de valorificare şi utilizare adaptativă a conţinuturilor informaţionale de tip cognitiv şi afectiv. semnalizând deviaţiile de la echilibrul homeostatic sau de la tendinţele şi finalităţile evolutive ale sistemului individului (motivele de dezvoltare). În planul deteriorărilor patologice alterările zise ale conştiinţei se împletesc strâns cu alterări ale gândirii şi invers. percepţii. corticale de integrare. Ca structură informaţională. Fireşte din cele menţionate nu decurge identitatea conştiinţei cu gândirea. raţionamente) care permit o orientare adecvată în raport cu obiectele şi fenomenele externe. eliberând şi dirijând corespunzător tensiunea ergică. Procesul care concentrează în sine cel mai pregnant determinaţiile structurale şi funcţionale ale conştiinţei este gândirea. pe baza căreia se realizează şi se susţin actele comportamentale deschise (exteriorizate) sau ascunse. Fiecare proces psihic individualizat dobândeşte la nivelurile sale superioare.îndeosebi a celor de cunoaştere. entităţi de tip emoţional –afectiv care încorporează în ele informaţii despre raportul dintre semnificaţia situaţiilor şi evenimentelor externe şi dinamica motivaţională a sistemului individului. Ca structură înglobată cu 14 . ca senzaţii. sistemul psihic uman include entităţi de tip cognitiv. inaparente. Deosebirea esenţială dintre psihicul uman şi psihicul animal rezidă tocmai în apariţia integrării de tip conştient. gândire (judecăţi. A fi conştient devine echivalent cu a gândi. entităţi de tip motivaţional care conţin informaţie despre stările de necesitate. reprezentări. Nivelul de organizare – dezvoltare a conştiinţei depinde în foarte mare măsură de gradul de dezvoltare – integrare a conţinuturilor şi structurilor operatorii ale gândirii.

de somnambulism şi de ebrietate. Oricum mecanismele conştiente au un rol reglator dominant asupra celor inconştiente. Astfel fiecare act comportamental se realizează pe baza medierii atât a conştientului cât şi a inconştientului. conştiinţa nu-şi epuizează toate determinaţiile sale în gândire. fără luarea în considerare a variaţiilor intervenite în situaţia obiectivă externă.emergenţă specifică. elementele inconştientului. chiar dacă este componenta sau latura cea mai importantă a ansamblului. care. La om asemenea comportamente se pot observa doar în stările de afect (explozie emoţională). În comportamentul cotidian normal. inconştientul este sub aspect dinamic rezultatul unor secvenţe de tip impuls-reacţie. între stimuli şi reacţiile vegetativ motorii de răspuns existând legături directe şi relativ constante de tip reflex necondiţionat. Departe de a fi compartimente ermetice şi opuse ireconciliabil unul altuia inconştientul şi conştientul comunică şi se întrepătrund în permanenţă. Structurându-se preponderent pe motivaţia biologică primară. al conştiinţei este puternic diminuat sau complet suspendat. sunt încorporate în patternurile elaborate şi controlate la nivel conştient. în cea mai mare parte de ordin energetic. unde controlul raţiunii. conflict). iar între nivelul organizării de tip conştient şi cel al organizării de tip inconştient există o permanentă interacţiune şi intercondiţionare cu raporturi de concordanţă (consonantă) şi discordantă ( disonanţă. Incatenarea mai multor secvenţe de tip impuls – reacţia duce în filogeneză şi în ontogeneză la constituirea programelor comportamentale de tip instinctual automat. Astfel inconştientul influienţează şi modulează dinamica structurilor conştiinţei iar conştiinţa îşi exercită influienţa sa reglatoare prin analiza şi 15 . rămâne totuşi o componentă particulară. Aceste niveluri se articulează şi se întrepătrund într-un tot unitar.

proastă dispoziţie. determinând comportamente specifice de explorare-investigare. Intensitatea tensiunilor şi a disonanţelor intrapsihice. obsesie. disonanţe asociate cu un grad mai mare sau mai mic de tensiune trăită în plan subiectiv sub diferite forme: nelinişte. din factori optimizatori se transformă în agenţi perturbatori. bulversare afectivă. iritare. generatori de oscilaţii cu caracter patologic. Unitatea sistemului psihic uman nu este plată şi inertă. de învăţare. nehotărâre. NEURONUL Neuronul sau celula nervoasă împreună cu prelungirile ei. de elaborare a unor procedee şi modalităţi noi de înfruntare şi de acţiune asupra situaţiilor externe. Atunci când intensitatea şi durata acestor stări depăşesc anumite limite valorice. refulare. Datorită heterogenităţii structurale şi funcţionale a comportamentelor. Toate acestea conferă comportamentului şi condiţiei existenţiale a omului o notă de dramatism mai mult sau mai puţin accentuat. Toate celulele corpului urmează acelaşi 16 . pot să se manifeste şi contradicţii.Dimensiunea neuronilor variază între 2 şi 134μ. funcţională şi trofică a sistemului nervos. El este singura celulă dotată cu proprietatea de a conduce influxul nervos.evaluarea critică a conţinuturilor inconştientului emiţând mesaje de moderare. disconfort. depinde nu numai de influenţele mediului extern ci şi de particularităţile organizării psihofiziologice a individului. pe lângă raporturile de consonanţă. În general tensiunea şi frustraţia acţionează ca factori de progres şi evoluţie a sistemului personalităţii. amânare. este unitatea anatomică. ierarhizare etc. divergenţe. transformare. conflict motivaţional etc.

tipar au: membrană, citoplasmă şi un nucleu înconjurat de o membrană dublă (nucleolemă) care comunică cu exteriorul prin pori. În nucleu se găseşte ARN şi ADN care devin vizibili odată cu condensarea ce precedă diviziunea, constituind cromozomii. La om sunt 46 cromozomi diferiţi ca mărime şi formă. Fiecare regiune de ADN care produce o moleculă funcţională de ARN constituie o genă. Gena este unitatea eredităţii, alcătuită din AND. În genetica clasică, gena este considerată ca fiind o particulă discretă, reprezentând un fragment de cromozom, care determină apariţia unui anumit caracter. Poate prezenta mai multe forme diferite numite alele care influenţează aceeaşi însuşire a organismului, determinând apariţia unor caractere contrastante (de exemplu: plante înalte – plante pitice). Citoplasma conţine organite generale comune tuturor celulelor şi organite specifice. Organitele generale sunt formate din :mitocondrii (produc energie); lizozomi răspândiţi în dendrite (au enzime hidrolitice care acţionează asupra proteinelor, hidraţilor de carbon şi acizilor nucleici pe care îi dezintegrează; aparat Golgi (elaborează conţinutul veziculelor sinaptice) şi centrioli (numai la neuronii tineri care se divid în viaţa intrauterină). Organitele specifice sunt reprezentate de corpusculii Nissl (activitate de sinteză a proteinelor protoplasmatice care servesc la refacerea celulei), neurofibrile (grupuri de fascicule care pătrund în dendrite şi axon), neurotubuli (numeroşi în dendrite şi conul de emergenţă al axonului, cu rol de a transporta constituenţi în procesul de creştere), pigment gilben (lipofuscina), pigment melanic, enzime, metale cum ar fi: zinc (în hipocamp), cupru (în locus coeruleus), fier (în substanţa neagră) Fiecare celulă din corp are un set identic de cromozomi. Pe lângă faptul că reprezintă caracteristicile unui organism şi că le controlează

17

transmiterea caracterelor de la o generaţie la alta, cromozomii şi ADN-ul controlează însăşi celula care îi conţine. În celulele umane există 22 perechi de cromozomi identici (autosomi) care nu sunt legaţi de sex. Perechia 23 reprezintă cromozomii sexuali sau gonosomi; XX la femei şi XY la bărbaţi. Ei poartă caracteristicile genetice legate de sex. Aproximativ 75% din masa ţesutului nervos este alcătuit din celule (35% celule neuronale şi 40% celule nevroglice); 15% reprezintă substanţa intermediară necelulară (lichid extracelular cu elemente macromoleculare), iar 10% reprezintă reţeaua vasculară. Într-un mod încă neexplicabil ei permit unor celule să se specializeze în moduri diferite în decursul dezvoltării, în ciuda faptului că ele au acelaşi patern (tipar) de bază. Clasificarea neuronilor. Dupa formă neuronii pot fi stelaţi (în cornul medular anterior), piriformi (neuronii Purkinje din scoarţa cerebrală); piramidali (din straturile piramidale ale scoarţei cerebrale) şi ovalari (în ganglionii spinali). După numărul proceselor neuronale (prelungirilor) care iau naştere din corpul celulei, neuronii pot fi: unipolari, cu o singură prelungire nervoasă denumită axon (celulele din ganglionii sistemului nervos autonom şi celulele cu conuri şi bastonaşe din retină); bipolari cu două fibre nervoase, una periferică (dendrita)care primeşte informaţia şi alta situată la polul opus (axon) care duce informaţia la SNC sau de la SNC la organele efectoare (motorii); multipolari (din corpul medular anterior) cu un axon şi mai multe dendrite care emerg din toate părţile corpului celular şi pseudounipolari cu o singură prelungire care se divide imediat într-o fibră periferică (dendrită) şi una centrală (axon).

18

Neuronii sunt stelaţi şi au o prelungire lungă numită axon şi ramificaţii scurte de cealaltă parte numite dendrite. Important de reţinut este faptul că neuronul în întregime este o celulă unică a cărei citoplasmă umple axonii şi dendritele. Neuronii au dimensiuni şi forme foarte variate. Numărul lor este de 5x109 din care 14 miliarde aparţin cortexului. Axonul care transmite impulsurile electrice de la măduva spinării până la muşchii degetelor de la picioare aparţin unui neuron care poate atinge lungimea de 60-90 cm., în funcţie de lungimea piciorului. Axonul asigură transmiterea excitaţiei către alt neuron sau unui aparat efector. Dendritele sunt specializate în captarea excitaţiei şi în dirijarea ei spre operatorii situaţi în corpul neuronului. În corpul neural au loc procese de analiză – sinteză a informaţiei. Astăzi s-a modificat esenţial imaginea despre transformările care au loc la nivel neuronal. Neuronul este asemănat cu un microsistem logistic, capabil a efectua operaţii de comparaţie, discriminare, clasificare, bazate pe criterii de ordin pragmatic, semantic şi sintactic. Natura şi conţinutul transformărilor efectuate depind de specializarea funcţională a neuronilor.Dupa functie exista trei tipuri de neuroni: senzoriali, motori şi de asociaţie. Primii, cei senzoriali, sunt specializaţi în receptarea informaţiei emise de sursele din afara SNC în prelucrarea ei şi în elaborarea în final a unui model adecvat al unei însuşiri sau al stimulului în ansamblu. Gruparea acestor nuroni la diferite niveluri ale nevraxului, împreună cu căile nervoase alcătuite din terminaţiile lor dentritice şi axonice formează marile sisteme ale sintezei aferente. Neuronii motori sunt specializaţi în elaborarea mesajelor de comandă şi a răspunsurilor la stimulii din mediul intern sau extern al organismului. Gruparea lor ierarhică formează marile sisteme ale sintezei eferente.
19

cu conţinut informaţional calitativ superior.70mV pentru neuronii din SNC şi – 90mV pentru fibrele musculare striate. permiţând trecerea diferitelor particule încărcate electric (ioni) din interior către exterior şi invers. Situaţia poate fi schimbată cu ajutorul stimulilor de diferite tipuri (mecanici. precum şi de la neuronii motori aparţinând unor zone diferite el poate efectua comparaţii şi integrări intermodale. Astfel la nivelul scoarţei cerebrale zonele de asociaţie reprezintă aproximativ 2/3 din suprafaţa totală.Neuronii asociativi stabilesc legătura între cei senzoriali şi cei motori. Ca+2etc) în interiorul şi exteriorul celulei (stare polarizată). chimici) . Corespunzător la nivelul zonelor de asociaţie se realizeaza integrări complexe. K+ K+ K+ Valorile potenţialului de repaus este cuprins intre –50mV pentru celulele uşor excitabile (neuroni vegetativi). Întrucât un neuron asociativ poate primi semnale de la neuronii senzitivi aparţinând unor subsisteme modale diferite. ceea ce duce la o diferenţă de potenţial electric de aproximativ –65mV în secţiunea transversală a membranei din interior către exterior Na+ Na+ Na+ . De obicei există concentraţii diferite de ioni (Na+.. electrici. Membrana celulară sau partea externă a neuronului reprezintă formaţiunea cea mai specializată a tuturor neuronilor..+ + + K+ K+ Na+ Na+ 20 . . Pe măsură ce trecem de la un segment inferior la altul superior. Cl-. Gruparea lor formează zonele de asociaţie sau integrative ale SNC. Aceasta este semipermeabilă. supraordonate. ponderea neuronilor asociativi şi implicit a zonelor de asociaţie creşte semnificativ.

întreaga secvenţă durează aproximativ 4 ms. pompa de Ca2+. Transportul ionic transmembranar realizat prim mecanisme diverse duce la aparitia şi menţinerea potenţialelor de membrană. Canalele ionice sunt sisteme pasive de transport transmembranar formate din proteine ce străbat membrana celulei excitabile prin care se transportă ionii din exterior către intrior şi invers. După ce potenţialul de acţiune atinge maximum de +55mV.. timp în care membrana este inactivă.+ + +.) În concluzie. Împreună cu o scurtă perioadă refractară de după potenţialul de acţiune . de repaus sau de acţiune. Acest schimb rapid. deplasează potenţialul de membrană de la –65mV la +55mV în aproximativ o jumătate milisecundă. pompa de Cl_ etc.- Na+ Na+ K+ K+ Pe măsură ce potenţialul transmembranar scade către valoarea de + 55 mV apare o creştere explozivă a permeabilităţii membranei ceea ce permite ionilor de sodiu şi clor să pătrundă în neuron iar ionilor de potasiu să iasă în exterior (depolarizarea).Factorii care pot declanşa o astfel de secvenţă pot fi electrici. orice factor care determină o creştere bruscă a permeabilităţii membranei pentru ionul de Na+ de la exterior produce o secvenţă de modificări rapide ale potenţialului de membrană. Transportul ionic transmembranar activ este asigurat de mecanismul pompelor ionice (pompa de Na+ . 21 .K+. creind astfel potenţialul de acţiune. termici sau chimici. Modificarea durează câteva fracţiuni de secundă după care potenţialul de membrană revine la valoarea lui de repaus – potenţial de repaus. Cele mai importante dispozitive de transport sunt reprezentate de canalele membranare şi de pompele ionice. mecanici. Această secvenţă se numeşte potenţial de acţiune. membrana se reântoarce rapid la valoarea sa de repaus adică la cea a potenţialului de –65mV.

Potenţialele de acţiune sunt de obicei iniţiate pe dentritele neuronului după care influxul nervos este propagat de-a lungul neuronului în direcţia dentrită – celulă – axon – terminalele tuturor ramurilor axonice. emoţia. Fibrele pentru sensibilitatea profundă cu diametrul de 3μ au o viteză de 11m/s. distanţă caracterizată prin timpul de trecere dintre cele două puncte. el va înregistra această undă ca pe o apariţie de activitate electrică. Dacă se plasează pe membrană un electrod înregistrator format dintr-un fir subţire. Viteza de conducere poate fi calculată după distanţa dintre punctele de aplicare şi culegere prin care trece potenţialul de acţiune. 22 . gândirea. din punctul din care a luat naştere. personalitatea sunt reprezentate fiecare de anumite paternuri de impulsuri nervoase şi de structuri proprii ale SNC. memoria. unda de activitate electrică (sau depolarizarea) adică variaţia explozivă a potenţialului de membrană de la –65 la +55mV. Astfel rata maximă a transmisiei impulsurilor. Cele aferente fusurilor musculare cu diametrul de 13μ au o viteză de conducere de 75m/s. Acesta este influxul nervos. rămâne inactivă pentru o perioadă de aproximativ 4 milisecunde. permite şi propagarea lui de-a lungul neuronului. Astfel.5 şi 170 m/s. Fibrele pentru durere cu un diametru de 1μ au o conducere de 1m/s. Fiecare parte a membranei traversată de un impuls. Viteza de conducere este mai mare în fibrele mielinice şi în cele cu diametrul mai mare. cogniţia. percepţia. Viteza de conducere variază pentru fiecare fibră nervoasă între 0. Sistemele senzoriale şi motorii. sau fregvenţa este de aproximativ 250/sec.Structura membranei neuronale care permite apariţia potenţialului de acţiune. trece de-a lungul membranei neurale. Proprietăţile cruciale ale conducţiei impulsurilor sunt: frecvenţa şi tempoul trenurilor de impulsuri.

Celulele gliale Numărul celulelor gliale din SNC este de aproximativ 5-6 ori mai mare decât numărul neuronilor. îndepărtând şi produşii de dezintegrare din neuroni. microglie şi ependim. Proprietăţile generale care stau la baza activităţii neuronului sunt: excitabilitatea. nervul sciatic) care inervează musculatura şi pielea membrului inferior conţine toate categoriile de fibre nervoase. Conexiunea dintre neuroni ca şi cea dintre ei pe de-o parte şi elementele receptoare şi executive. se realizează prin intermediul unui mecanism complex pe care Foster şi Sherrington (1897) l-a denumit sinapsă. Sinapsa Neuronii nu sunt interconectaţi fizic între ei. aceste terminaţii prezintă o proeminenţă care poate avea forma unui inel. electroliţi şi metaboliţi de la vasele sanguine la parenchimul nervos. oligodendrocite. Activismul spontan poate fi rezultat al bombardării sinaptice. Între terminalul unui axon şi neuronul următor există o discontinuitate. fără acţiunea excitaţiei. Această activitate continuuă şi după întreruperea prin narcoză a contactelor sinaptice. al circuitului închis şi al influxului nervos. Activitatea de fond (spontană) a neuronilor Mulţi neuroni posedă proprietatea de a descărca ritmic. Nevroglia SNC este formată din astrocite. Dacă ar fi aşa. conductibilitatea şi labilitatea.Nervii mixti periferici (ex. unui 23 . Cercetările histologice au evidenţiat că la locul de contact. apă. atunci potenţialul de acţiune s-ar propaga la întâmplare în toate părţile SNC. pe de altă parte. Acestea nu sunt numai celule de susţinere a ţesutului nervos ci joacă un rol însemnat în transportul de gaze.

Structural. sinapsele pot fi: -axosomatice (în măduvă . în ganglionii spinali) -axodentritice (în scoarţa cerebrală) -dentrodendritice -axoaxonale După efectul produs la nivelul neuronului receptor se disting sinapse excitatorii şi sinapse inhibitorii. În general sinapsa reprezintă o barieră faţă de potenţialul de acţiune care se propagă către terminalul axonal sau presinaptic. se presupune existenţa a două tipuri de sinapse: cu transmisie chimică şi cu transmisie electrică. unui bulb sau a unei varicozităţi. sinapsa cuprinde următoarele elemente: o membrană presinaptică ce conţine vezicule caracteristice cu un diametru de 300-400Å (1/10000 dintr-un micron) denumite veziculele aposinaptice ale lui Robertis şi Benelt şi membrana postsinaptică. Între cele două membrane există un spaţiu care variază de la un tip de sinapsă la altul de la 150 la 500Å. Acetilcolina este transmiţătorul chimic de la 24 . Sinapsele excitatorii depolarizează iar cel inhibitorii hiperpolarizează membrana postsinaptică. La acestea se adaugă sinapsele receptoare (senzoriale) prin care se realizează trecerea informaţiei de la nivelul celulelor senzoriale periferice în structurile neuronale specifice care intră în alcătuirea sistemelor sintezei aferente.buton. După mecanismul de transfer al excitaţiei de la nivelul neuronului emitent la cel al neuronului receptor . Toate aceste structuri sunt cunoscute sub numele generic de butoni sinaptici. După natura terminaţiilor între care se face joncţiunea. şi sinapsele efectoare (vegetative sau motorii) prin intermediul cărora se transmit semnalele de comandă de la centrii sintezei eferente la organele executive de răspuns (glande sau muşchi).

Potenţialul de acţiune trebuie să se transmită transsinaptic către membrana postsinaptică a neuronului următor. ele îşi eliberează conţinutul chimic în spaţiul sinaptic. colinesteraza se produce într-o cantitate de 5 ori mai mare decât este minim necesară. Oricum toţi neurotransmiţătorii (noradrenalina. Pentru ca aceste contrasubstanţe să devină eficiente şi să asigure preluarea continuuă de către membrana postsinaptică a influxului de la nivelul membranei presinaptice este necesar să fie produse în cantitate suficientă şi să acţioneze rapid asupra substanţelor transmiţătoare.În principiu se poate spune că sinapsa funcţionează ca un sistem cu telecomandă chimică. Experimental s-a dovedit că. Neurotransmiţătorii sunt stocaţi în terminalul sinaptic sub forma unor vezicule sferice de stocare. O moleculă de colinesterază hidrolizează o moleculă de acetilcolină în 30μs.nivelul joncţiunilor neuromusculare şi al multor altor sinapse neuronale. Moleculele 25 . serotonina) sunt produsul activităţii secretorii a neuronilor care se intensifică în cursul stimulărilor externe. iar viteza ei de reacţie este deasemenea foarte ridicată. Transmiterea transsinaptică se face pe cale chimică. el stimulează un număr de vezicule pentru a migra şi a se reuni cu membrana neurală propriu-zisă a celulei care delimitează sinapsa de unde. Se presupune că la fiecare impuls nervos se degajază şi se pun în mişcare aproximativ 1 milion molecule de acetilcolină. Această viteză a reacţiei de hidroliză este suficient de mare pentru a asigura funcţionarea optimă a mecanismului sinaptic. Sinapsa reprezintă o barieră faţă de potenţialul de acţiune care se propagă către terminalul axonal presinaptic. În segmentul postsinaptic neurotransmiţătorii sunt supuşi unui proces chimic de descompunere prin intermediul unor agenţi speciali de tipul unor enzime cum ar fi colinesteraza. Când un potenţial de acţiune ajunge în regiunea presinaptică.

Un neuron are sinapse cu câteva mii de alţi neuroni. -imposibilitatea transmiterii cu exactitate a fregvenţelor salvelor presinaptice. cu atât capacitatea de a urma în 26 . Interacţiunea dintre transmiţător şi receptor este de scurtă durată. Molecula neurotransmiţătorului are o anumită configuraţie spaţială care se adaptează perfect configuraţiei spaţiale a moleculei receptor. -oboseala sinaptică. Astfel. Neuronul postsinaptic nu răspunde la fiecare stimul printr-o salvă de stimuli repetitivi. Sinapsele au anumite proprietăţi fundamentale comune şi anume: -conducere unidirecţională. dar combinarea unei singure molecule de neurotransmiţător cu un singur receptor este insuficientă pentru depolarizarea completă a membranei postsinaptice. dar cât timp durează produce o schimbare în permeabilitatea membranei postsinaptice. În aceste condiţii. Transmisia se poate face în lanţuri neuronale sau în circuite neuronale. Dacă stimulăm calea presinaptică cu o fregvenţă de 20c/s. O singură salvă sincronă de impulsuri aplicată presinaptic unui neuron evocă deseori dar nu totdeauna o salvă de vârfuri în neuronul postsinaptic. impulsu nervos nu va traversa sinapsa iar informaţia pe care o reprezintă va fi pierdută. -descărcare repetitivă. Cu cât lanţul neuronal este mai lung. În acest mod se face propagarea potenţialului de acţiune. frecvenţa impulsurilor nervoase din neuronul presinaptic nu corelează cu fregvenţa impulsurilor din neuronul postsinaptic. neuronul postsinaptic răspunde numai la primele salve. sinapsa este o salvă unidirecţională. Oricum.neurotransmiţătorului difuzează transsinaptic şi se combină cu receptorii localizaţi pe membrana postsinaptică.

incită sinteza de substanţă transmiţătoare şi măreşte disponibilitatea acestui transmiţător la nivelul spaţiului sinaptic. Utilizarea frecventă a unei căi sinaptice duce la extinderea suprafeţei de contact. la nivel sinaptic. S-a demonstrat apoi că fenomenele care se produc în cadrul mecanismelor sinaptice au o strânsă legătură cu stocarea informaţiei. Sinapsa devine astfel nu numai un mecanism de conducere al influxului nervos. NEUROTRANSMIŢORI ŞI NEUROMODULATORI În contrast cu cercetarea activităţii electrice a sistemului nervos.5ms. Sinapsa este uşor blocată de asfixie. unul dintre substraturile cele mai importante ale plasticităţii SN. ci şi de interpretare informaţională a lui. indici şi operatori de recunoaştere a semnalelor de intrare. -întârzierea sinaptică se datorează faptului că transmisia necesită un anumit timp până ce substanţa neurotransmiţătoare este descărcată de către terminalul presinaptic şi până ce transmiţătorul difuzează la membrana neuronală postsinaptică. stă la baza unor funcţii superioare ca învăţătura. memoria etc. -inhibiţia sinaptică se produce la nivelul unor sinapse în care consecinţa activităţii presinaptice nu este o excitaţie ci o depresie a activităţii în neuronul postsinaptic. ischemie şi droguri deprimante. studiile biochimice au început mult mai târziu. toate la un loc favorizând transmiterea sinaptică. Timpul minim pentru aceste procese este de 0. Un pas decisiv a fost făcut în jurul anului 1900 de către şcoala engleză de fiziologie a lui John Langley 27 . Tocmai datorită unei asemenea legături.mod exact fregvenţa impusă este mai mică. se elaborează în timp. Sinapsa.

Aceste cercetări erau departe de realitatea sugerării legăturilor chimice dintre neuroni. Neurotransmiţătorul este o substanţă fabricată de celulă. a făcut o comunicare la Physiological Society. În acelaşi an Langley a arătat că celulele glandulare au substanţe inhibitoare şi excitatoare care determină răspunsurile şi acţiunele organelor. de tipul tahicardiei şi hipertensiunii arteriale care mimează pe cele provocate de injectarea extractului de glandă adrenală. dar la periferie poate fi o celulă secretoare. În 1921 Loewi a demonstrat că nervul vag inhibă activitatea cardiacă prin eliberarea acetilcolinei. Ulterior a fost acceptat faptul că această comunicare dintre neuroni şi organele ţintă sau dintre neuroni se face prin transmitere chimică. la nivelul sistemului nervos central şi periferic. au fost identificate ca neurotransmiţători.care a studiat nervii autonomi ai organelor interne. 28 . Atunci s-a constatat că stimularea electrică a nervilor respectivi produce modificări caracteristice. Lucrările lui Dale şi colaboratorilor din 1930 au demonstrat că acetilcolina este o substanţă neurotransmiţătoare atât la nivelul ganglionului autonom cât şi la nivelul joncţiunii dintre nervul şi muşchiul scheletic. catecolaminele (dopamina. care eliberat în spaţiul sinaptic ca răspuns la o stimulare are un efect specific asupra altei celule. student al lui Langley. În SNC această celulă este neuronul. În anul 1904 Elliot. de dependenţa lor de activitatea impulsurilor electrice şi de prezenţa moleculelor receptor în transmiterea sinaptică. După acetilcolină. norepinefrina şi epinefrina). în vârstă de 26 de ani la British Medical. în care postula că impulsurile nervilor autonomi duc la eliberarea la nivelul terminalelor acestora a unei substanţe asemănătoare epinefrinei din glanda adrenală.

Prin urmare. În traiectul lor către creierul anterior (nucleii bazali. Ulterior. sistem limbic. provoacă modificări de lungă durată a tonusului sinaptic. punte. Căile anatomice cerebrale interconectate sunt definite nu numai de structura lor anatomică ci şi de transmiţătorii lor sinaptici. pedunculi) către regiunile creierului anterior. 29 . Totuşi. dar trebuie ştiut că acelaşi comportament se află sub dependenţa atât a unui substrat anatomic. utilizarea tradiţională a structurilor anatomice ca unităţi funcţionale n-a fost înlocuită. operează pe o distanţă mică. Creierul posedă neuroni şi neurotransmiţători încât orice structură are la bază componente anatomice şi componente neurochimice. dar acum s-a dovedit că pot exista în mulţi neuroni doi transmiţători formaţi dintr-o peptidă şi o amină. modulând astfel mediul înconjurător în vederea acţionării altui neurotransmiţător. Neuronii respectivi eliberează acelaşi neurotransmiţător la fiecare din cele peste 100 terminaţii sinaptice. cât şi a unuia neurochimic. O anumită cale înglobează mii de axoni care pleacă de la nucleii trunchiului cerebral (bulb. acţiunea neurotransmiţătorului considerată a fi scurtă. în special peptidele. În creier au fost identificaţi receptori pentru unii neurohormoni existând şi posibilitatea eliberării acestora în circulaţia periferică prin bucla feedback. A devenit posibilă identificarea unui mare număr de căi neuronale ascendente formate din axonii care pornesc de la grupele celulare ale trunchiului cerebral şi ajung la creierul anterior. situaţia s-a complicat prin apariţia conceptului de neuromodulator. unii candidaţi neurotransmiţători. Astfel.În general se ştia că un neuron utilizează numai un transmiţător (legea lui Dale). cortex cerebral) aceşti axoni emit colaterale care se îndreaptă către structurile vecine.

sistemul limbic. Corelatele comportamentale ale sistemului serotoninic au fost mai puţin studiate. Desincronizarea (trezirea) corticală este produsă de eliberarea acetilcolinei. Lezarea formaţiunii reticulate reduce cantitatea de acetilcolină eliberată la nivel cortical. În acest mod s-a constatat rolul de control al serotoninei asupra somnului cu unde lente. Cantitatea cea mai mare de serotonină se află în nucleii rafeului din trunchiul cerebral. Activitatea colinergică se reflectă asupra trezirii corticale şi comportamentale. Leziunile de la nivelul rafeului sau injectarea unor substanţe care diminuă cantitatea de serotonină cerebrală îi fac pe şobolani mai explorativi. cerebelului. Una din cauze se datorează lipsei medicamentelor specifice pentru blocarea sau stimularea sistemului. Acetilcolina (Ach) (parasimpaticomimetic). Majoritatea studiilor s-au efectuat cu ajutorul medicamente care produc creşteri sau scăderi enorme ale concentraţiei generale de serotonină. este transmiţătorul principal utilizat de neuronii motori ai măduvei spinării. Aceasta face parte din categoria aminelor neurotransmiţătoare. sistemului limbic şi cortexului cerebral. talamusul şi hipotalamusul. Stimularea reticulată măreşte activitatea căilor colinergice ascendente prin eliberarea crescută de acetilcolină la nivelul punctelor de contact ale acestora cu cortexul cerebral. mai hiperactivi şi eventual hiperagresivi. în special neocortexul. în care mai intră dopamina şi noradrenalina. Serotonina este denumita chimic 5 hidroxitriptamină (5HT). În SNC este găsită în concentraţii mari la nivelul nucleului caudat şi al hipotalamusului precum şi în sistemul colinergic ascendent care defineşte inervaţia talamusului. Aceste date sugerează că 30 .În continuare vom analiza câţiva neurotransmiţători cheie pentru fiziologie. de la care pleacă fibre ascendente şi descendente care influenţează multe arii din creier.

demonstrat cu ajutorul agoniştilor noradrenalinei (ex :amfetaminele) care au efecte stimulatoare. Prima porneşte de la substanţa neagră din mezencefal şi ajunge până la corpul striat din ganglionii bazali iar o extensie a acestei căi inervează şi nucleul amigdaloid. A treia reprezentată de o colecţie densă de corpi celulari ai dopaminei se găseşte în hipotalamus. Dopamina (DA). A doua cale porneşte de la corpii celulari din apropierea substanţei negre şi se termină în tuberculul olfactiv al sistemului limbic.serotonina centrală mediază inhibarea comportamentală. Creşterea cantităţii de serotonină duce la realizarea unui comportament mai scăzut. endocrine şi autonome (prin intermediul fapt hipotalamusului). Neuronii ascendenţi influenţează cortexul cerebral. S-a mai afirmat că acest neurotransmiţător contribuie la alegerea stimulilor importanţi pe care îi consideră demni de o analiză ulterioară. noradrenalina are un rol important în procesul de învăţare. Terminalele dopaminice din cortex sunt probabil extensii ale acestei căi mezencefalice. afective (prin intermediul sistemului limbic ce controlează expresia emoţiilor). Noradrenalina (NA) este transmiţătorul postganglionic al neuronilor simpatici. dar în creier neuronii care o sintetizează cel mai mult se află în trunchiul cerebral. Noradrenalina cerebrală mediază excitarea. Diminuarea cantităţii de noradrenalină cu 70-80% nu împiedică achiziţionarea de modele motorii noi dificile. Implicarea noradrenalinei ventrale în funcţia hipotalamică este mai certă. sistemul limbic şi hipotalamusul. Există 3 căi majore ale dopaminei. Prin urmare. Injectarea unor substanţe care sărăcesc creierul de serotonină mimează acţiunea medicamentelor antianxioase. în locus coeruleus şi în alţi nuclei. Se crede că noradrenalina cerebrală este implicată în reglarea funcţiilor cognitive (pe calea cortexului). Ea inhibă în mod normal eliberarea de prolactină 31 .

Axonii de dopamină care urcă de la substanţa neagră formează sinapse în striat pe neuronii colinergici. În cazul depolarizării membranei cu 20-30 mV. în special din nucleul caudat. Dopamina eliberată din terminaţiile presinaptice acţionează în mod normal pentru a inhiba aceşti neuroni colinergici. Aproape toate celulele cerebrale au receptori care-i răspund. tractul nigro-striat este reprezentat bilateral. Glutanatul este transmiătorul excitator major de la nivelul creierului. La majoritatea structurilor cerebrale. permeabile la Ca. Aminoacizi excitatori (glutamatul şi aspartatul). Prin urmare. activitatea căii nigro-striate este redusă iar neuronul colinergic nu mai este inhibat. Există 4 tipuri de receptori ai glutamatului iar unul dintre aceştia are şi subtipuri. Astfel. În parkinsonism sau în cazul blocării dopaminei de către medicamentele neuroleptice. Na şi K. Dată fiind asocierea dintre pierderea dopaminei nigro-striatale şi parkinsonism este de aşteptat ca blocanţii dopaminei să producă la oameni parkinsonism. simptomele extrapiramidale sunt produse de neuronii colinergici supraactivi din striat. Mg iese din aceste canale permiţând 32 . La cei decedaţi de boala Parkinson s-a găsit o degenerare marcantă a substanţei negre şi a striatului precum şi scăderea cantităţii de dopamină.din lobul anterior al glandei pituitare. Acţiunea neurolepticelor de blocare a dopaminei striatale duce la apariţia unor efecte secundare care pot fi ameliorate cu medicamente anticolinergice sau cu L-Dopa. fără afectarea funcţiei antipsihotice a neurolepticelor. Cele mai multe medicamente antischizofrenice sunt antagonişti ai dopaminei. Ei controlează canalele cationice cu conductanţă mare. Medicamentele care blochiază dopamina produc o creştere imediată a nivelului de prolactină. tratamentele prelungite cu medicamente neuroleptice în schizofrenie produc în mod consistent efecte secundare de parkinsonism sau efecte extrapiramidale.

β si γ. Glicina este utilizată de interneuronii măduvei spinării pentru inhibarea muşchilor antagonişti. Glicina. cerebel şi coarnele anterioare ale măduvei spinării. .α. în special în amigdală. 33 . Majoritatea neuronilor glutamatergici se găsesc la nivelul cortexului cerebral şi la nivelul hipocampului.care hiperpolarizează şi inhibă celulele ţintă. El acţionează în 40% din sinapsele SNC. abilitatea glutamatului de a deschide canalele respective se reduce. Când concentraţia glicinei este redusă. Distribuţia cerebro-spinală a glicinei este mai limitată decât la GABA. GABA (gama-aminobutiric-acid) are acţiune inhibitoare majoră la nivel cerebral şi medular. Acţiunea hiperpolarizantă postsinaptică se realizează prin intermediul unui receptor ionotrop cuplat la canalul de clor. Receptorii GABA acţionează prin deschiderea canalelor de Cl. Există trei subunităţi receptoare pentru GABA: Doua subunităţi α şi β se leagă de barbiturice în timp ce α se leagă de benzodiazepine. Subunitatea α are cea mai mare afinitate pentru GABA. Aceste canale funcţionează eficient numai în prezenţa glicinei. cele mai mari concentraţii găsindu-se în trunchiul cerebral. Cantitatea excesivă de glutamat este toxică pentru neuroni prin influxul excesiv de Ca intracelular. creşterea permeabilităţii pentru ionii de clor (Robinson1994).intrarea Na şi Ca în celulă. Peptidele opioide. arie cu importanţă centrală pentru comportamentul emoţional. Acţiunea canalului respectiv produsă de glicină provoacă ca şi în cazul receptorului GABA. Receptorii GABA de care se leagă benzodiazepinele sunt concentraţi în sistemul limbic. Aminoacizi inhibitori ( GABA şi glicina sau glicocolul).

Acupunctura poate stimula sistemul opioid endogen iar naloxona blocheaza analgezia indusă de hipnoză. Hughes şi Kosterlitz (1975) au identificat în omogenatele de ţesut nervos cerebral. Guillemin (1976) a descoperit endorfinele cerebrale. Aceasta pare să fie baza analgeziei naturale. Plecând de la această ipoteză. două peptide morfinomimetice pe care le-au denumit enkefaline. 34 . dar efectul lor analgezic a fost greu de determinat deoarece ele sunt scindate rapid de către enzime după injectarea lor intracraniană. Ulterior. S-a demonstrat că există o strânsă legătură între distribuţia terminaţiilor enkefalinice şi modularea impulsurilor nociceptive. biosintezei. enkefalinele seamănă cu morfina. în condiţii corespunzătoare este eliberată în sinapsă unde acţionează asupra receptorilor opiacei postsinaptici. Prin afirmarea lor specifică pentru receptorii opiacei. Enkefalinele. opiaceele endogene pot explica şi efectul placebo.S-a sugerat că există neurotransmiţători endogeni similari cu morfina. Enkefalina este stocată în terminaţiile pre-sinaptice. iar Goldstein şi colaboratorii (1979) au izolat din hipofiză şi din tesutul nervos porcin o a treia grupă de peptide opioide denumite dinorfine. distribuţiei şi proprietăţilor biologice ale acestora. explicate prin densitatea acestor căi opiate. În plus. În anumite condiţii sistemul poate deveni supraactiv (exemplul soldaţilor cu răni puternice care continuuă să lupte). S-a sugerat că sistemul endogen opiat joacă un rol important şi în funcţionarea normală a căilor de recompensare din creier. Există şi diferenţe individuale în susceptibilitatea la durere. Descoperirea celor trei tipuri de peptide opioide (endorfine sau endomorfine) a fost urmată de stabilirea structurii chimice.

Alterarea mecanismului care reglează homeostazia betaendorfinelor provoacă semne şi simptome de boală mintală. Beta-endorfina dă o marcată stare catatonică numită stare de inhibiţie rigidă sau imobilitate rigidă betaendorfinică. a celui de creştere şi a prolactinei. inactivă. fie sub formă acetilată. Receptorii opiacei au o localizare eterogenă având concentraţia cea mai mare în ariile legate de perceperea durerii şi de comportamentul emoţional. În funcţie de zona în care se găsesc. ţesutului glandular medulosuprarenal şi în retină (Nieuwenhuys 1985). Termenul de endorfină derivat din cuvintele endogen şi morfină. Substanţa antagonistă cu înaltă specificitate pentru receptorul opioid. Cele trei sisteme opioide (enkefalinele. Reprezintă a treia familie de peptide opioide endogene. Injectarea endorfinelor în LCR afectează numeroase procese fiziologice şi comportamentale. În SNC cea mai mare concentraţie de endorfine se găsesc în hipotalamus şi in lobul neural (posterior) al hipofizei. endorfinele au o localizare mai limitată. În general endorfinele ajută la menţinerea unui comportament normal. Endorfinele. ganglionilor simpatici. Dinorfinele. enkefalinele au fost detectate la nivelul tubului digestiv. endorfinele sunt stocate fie ca atare. naloxona. Precursorii lor pot genera peptide diferite dar şi identice în funcţie de structura nervoasă sau glandulară în care se produc şi de rolul pe care-l 35 . Aceste substanţe au fost relevate odată cu descoperirea în creierul vertebratelor a receptorilor opiacei prezenţi în terminaţiile presinaptice. nu a dus la nici o ameliorare clinică a schizofrenicilor. Spre deosebire de enkefaline.Extranevraxial. endorfinele şi dinorfinele) nu sunt complet separate. S-a presupus că endorfinele ar favoriza eliberarea hormonului antidiuretic. se utilizează pentru a desemna unele peptide cu acţiune opioidă.

mediaţia purinergică (ATP) si mediaţia nitrinergică (oxidul nitric). terminalul unui axon eliberează în spaţiul sinaptic un anumit neuroransmiţător care difuzează apoi către membrana postsinaptică unde se combină cu receptorul specific. vasopresina şi ocitocina. peptida vasoactivă intestinală (PVI). colecistochinina. Peptide neopioide. Distribuţia cerebro-spinală a peptidelor opioide fiind diferită şi dublată de prezenţa receptorilor opioizi asigură efecte inhibitorii asupra endocrine produse de stres. Unele din aceste substanţe au rol excitator. Trebuie ştiut totuşi că nu există sisteme transmiţătoare izolate deoarece efectul unuia are implicaţii directe asupra altora. corticoliberina. fie de neuromodulatori sau hormoni locali în funcţie de locul de sinteză. Printre acestea cităm: substanţa P. În afara neuropeptidelor opioide există şi alte peptide neuroactive considerate ca mediatori chimici ai influxurilor nervoase centrale sau periferice. Efectul lor este 36 durerii şi asupra reacţiilor somatovegetative şi acela de a inhiba eliberarea . astfel încât unii neurotransmiţători difuzează spre aceştia (autoreceptori). Majoritatea acestora îndeplinesc roluri diferite fie de neurotransmiţători sau cotransmiţători. neuropeptida Y. într-un comportament specific sunt implicate mai multe substanţe neurochimice de tipul neurotransmiţătorilor. neurotensina. Prezenţa neurotransmiţătorilor presupune şi existenţa receptorilor caracteristici fiecăruia din aceştia. De asemenea s-a descoperit existenţa şi a unor receptori pe terminalul presinaptic.îndeplinesc în plan funcţional. angiotensina. astfel încât membranele lor dentritice şi somatice pot poseda receptori pentru fiecare tip de input. Neuronii primesc multiple impulsuri pe calea sinpselor. eliberare şi acţiune (Holzer-Petsche şi colaboratorii 1985). De obicei. somatostatina. altele inhibitor sau modulator asupra activităţii neurale. gonadoliberina. ACTH. Datorită acestui fapt.

efectul retroactiv al neurotransmiţătorului asupra eliberării sale prin intermediul receptorilor presinaptici exercită proprietăţi neuromodulatoare. de fregvenţa de stimulare şi de interacţiunile sinaptice. În unele cazuri. Substanţa neuromodulatoare poate avea origine sinaptică cotransmiţătoare sau parasinaptică în cazul eliberării sale de către celulele din afara ariei sinaptice. Ele influenţează în mod indirect teritoriul postsinaptic. Dar şi componentele compartimentului extracelular pot participa la neuromodularea teritoriului sinaptic. De precizat că nu toţi modulatorii sunt şi cotransmiţători. Neuromodularea Neuromodularea constă în modificarea în sens activator sau inhibitor a efectelor neurotransmiţătorului la nivel postsinaptic. substanţele modulatoare sunt lipsite de efect propriu. Totuşi. utilizând în cea mai mare parte glutamatul ca neurotransmiţător. în funcţie de colocalizare. modificând reactivitatea acestuia faţă de efectele depolarizante sau hiperpolarizante ale neurotransmiţătorului principal. unii mediatori chimici pot îndeplini rol de neurotransmiţători sau de neuromodulatori.neurotransmiţătorului din terminalul presinaptic. Aproximativ ½ din sinapsele rapide ale creierului sunt excitatorii. În general. deoarece cu cât se eliberează mai mult neurotransmiţător cu atât eliberarea în continuare a acestuia este împiedicată. Cealaltă jumătate a sinapselor rapide este de tip inhibitor 37 . Prin urmare ar exista un mecanism feed-back negativ. În al doilea rând trebuie amintită şi existenţa a câtorva forme de receptori pentru acelaşi neurotransmiţător.

şi utilizează în majoritatea cazurilor acidul ca mediator chimic GABA. Mecanismele modulare prin care căile sinaptice lente modulează transmiterea sinaptică sunt insuficient cunoscute. anatomia şi fiziologia SNC au 38 . căile sinaptice lente folosesc ca neurotransmiţători o gamă variată de amine biogenice şi peptide biologic active. Initial. ANATOMIA SNC Pentru înţelegerea adecvată a raportului psihic-creier este necesară studierea antomiei şi fiziologiei SNC. Spre deosebire de sinapsele excitatorii şi inhibitorii rapide. Se crede că ar fi vorba de modularea proteinkinazelor şi proteinfosfatazelor de către mediatorii chimici implicaţi în transducţia semnalelor.

extramateriale) inaccesibile cercetărilor. Astăzi. comform căreia sistemul nervos alcătuieşte un angrenaj funcţional unitar ca activitate reflexă de răspuns fiziologic şi psihic la stimulii din mediul intern sau extern. Sistemul nervos vegetativ (autonom) coordonează funcţia organelor interne. extrareflexe. dispunem de viziunea monistă. De-abia în ultimele decenii s-a produs o colaborare între anatomie. Modelele anatomice erau statice iar modelele fiziologice erau de tip robot în sensul că funcţionarea unui centru era privită ca autonomă. fiziologie şi psihologie. După criteriile genetice (filogenetic şi ontogenetic) există : formaţiuni nervoase vechi (măduva cu actele sale reflexe înnăscute) şi formaţiuni nervoase noi (cu acte reflexe complexe de adaptare a individului la mediu pe baza experienţei noi). Sistemul somatic este utilizat în raportul dintre organim şi mediul extern. Există un sistem nervos central şi un sistem nervos periferic format din ganglioni şi trunchiuri nervoase. Sistemul dualist preconizat de Pfluger şi Sherrington împărţea sistemul nervos în două segmente diametral opuse : segmentul inferior reprezentat de măduva spinării şi trunchiul cerebral. Apoi nu toate formaţiunile sistemului nervos au acceaşi importanţă.făcut abstracţie de implicarea diferitelor structuri în producerea vieţii psihice. în care se află sediul actelor reflexe necondiţionate şi segmentul superior format din hemisferele cerebrale în care se află sediul actelor psihice (spirituale. 39 . Nu există funcţii exclusiv fiziologice şi funcţii exclusiv psihice. Creierul funcţionează după principiul interacţiunii şi interdependenţei multifazice şi multinivelare.

metencefalul. Lateral se află şanţul colateral anterior prin care ies rădăcinile anterioare motorii ale nervilor spinali şi şanţul colateral posterior prin care intră rădăcinile senzitive ale nervilor spinali. mezencefalul. 40 . Pe suprafaţa sa măduva spinării are mai multe şanţuri longitudinale. Cel mai proeminent este şanţul median anterior ocupat de artera spinală anterioară.Ontogenetic. De partea opusă este şanţul median posterior mai puţin proeminent. şi se întinde de la vertebra C1 (atlas) până la vertebra L2.Ea are o lungime de 43-45 cm. Măduva spinării Filogenetic este cea mai veche formaţiune. Partea anterioară dă naştere la cinci vezicule (mielencefalul. din partea posterioară a tubului neural se dezvoltă măduva spinării. diencefalul şi telencefalul) din care se dezvoltă toate formaţiunile cerebrale: -mielencefalul = bulbul rahidian -metencefalul = puntea lui Varoli şi cerebelul -mezencefalul = pedunculii cerebrali şi tuberculii cvadrigemeni -diencefalul = talamencefalul şi hipotalamusul -telencefalul = hemisferele cerebrale Sistemul nervos are substanţă cenuşie formată din celule nervoase şi substanţă albă formată din terminaţiile celulelor nervoase. Măduva se termină printr-un con medular din vârful căruia porneşte filum terminale – trunchiul nervilor spinali sau coada de cal.

Structura internă a măduvei spinării La exterior se află substanţa albă formată din milioane de axoni ce transmit impulsuri superior sau inferior. Fibrele sunt amielinice. din dendritele şi axonii terminali şi preterminali. Căile senzitive sunt urmatoarele: Tractul spino-talamic lateral. Un mare număr de fibre sunt mielinice. Tractul spino-talamic anterior transmite sensibilitatea tactilă Tractul Goll şi Burdach transmit sensibilitatea tactilă şi proprioceptivă conştientă. Tractul spinovestibular 41 .între şanţul colateral posterior şi cel median posterior Fiecare cordon este subdivizat în grupe de fibre numite fascicule sau tracturi. Ele alcătuiesc magistralele senzitive şi motorii. din capilare şi din ţesut glial interneuronal. care se încrucişază retroependimar. el transmite sensibilitatea termică şi dureroasă la talamus şi de acolo la scoarţa cerebrală. Tractul Flechsig şi Gowers (spinocerebelos) transmite sensibiltatea proprioceptivă inconştientă.între cele două şanţuri colaterale anterior şi posterior -cordonul posterior. Substanţa albă este împărţită în trei cordoane: -cordonul anterior.între şanţul median anterior şi şanţul colateral anterior -cordonul lateral. După rolul funcţional şi direcţia influxului nervos avem fascicule ascendente centripete senzitive şi fascicule descendente centrifuge motorii. La interior se află substanţa cenuşie formată din corpii celulelor nervoase.

Tractul cortico-spinal pentru mobilitatea voluntară. Tractul cortico-ponto-cerebelo-dento-rubro-spinal cu origine în aria premotorie dirijază mişcările extrapiramidale involuntare. În continuare redăm cele mai importante tractusuri motorii.Tractul spinomezencefalic Tractul spinoreticulat Caile motorii Căile motorii sunt somato-motorii. Tractul rubro-spinal. Tractul reticulo-spinal utilizat pentru amplitudinea reflexelor motorii. Ele reglează reflexele condiţionate şi actele motorii voluntare. Tractul tecto-spinal din tuberculii cvadigemeni – are rol de a întoarce capul la stimuli acustici. Substanţa cenuşie sub forma de H este divizată în 4 regiuni: -coarnele anterioare sau ventrale -coarnele posterioare sau dorsale -zonele intermediare -coarnele laterale 42 . Tractul vestibulo-spinal. El este direct şi încrucişat ( în bulb). Tractul cortico-strio-nigric este destinat mişcări involuntare. viscero-motorii şi centrale (encefalice).

Funcţiile măduvei spinării Maduva spinării are următoarele funcţii: -Funcţia de integrare reflexă -Funcţia de coordonare reflexă 43 . Cornul lateral este o extensie mică . Ele reprezintă partea senzitivă a substanţei cenuşii spinale. Zonele intermediare sunt situate între coarnele anterioare şi posterioare. Mulţi dintre aceşti neuroni dau naştere axonilor ce intră în substanţa albă după care se duc spre creier. De aceea.Coarnele anterioare reprezintă în principal partea motorie a substanţei cenuşii spinale. Coarnele posterioare conţin neuroni influenţaţi în principal de impulsurile ce intră în măduvă pe calea rădăcinilor posterioare. El conţine corpii celulelor neuronilor preganglionari ai sistemului nervos simpatic. unii trimit totuşi proiecţii către creier. Zonele intermediare sunt compuse în principal din neuroni de asociaţie sau interneurali pentru integrarea segmentară şi intersegmentară a funcţiilor măduvei spinării. triunghiulară a zonei intermediare în cordonul lateral al regiunii toracice şi în primele două segmente lombare. zonele intermediare reprezinta părţile de asociaţie ale substanţei cenuşii spinale iar cei mai mulţi dintre axonii ce iau naştere din neuronii acesteia rămân în măduva spinării.

dozarea intensităţii răspunsurilor.-Funcţia de conducere Un arc reflex medula are 4 verigi: veriga receptoare (exteroreceptoare. gimnastică). Funcţia de coordonare reflexă –se manifestă prin reglarea actelor reflexe cum ar fi: ordinea de desfăşurare. Prin fibrele ascendente şi descendente se efectuează acte comportamentale complexe. cu participarea sistemului nervos. Prin urmare reflexele medulare au o dublă integrare: primară medulară şi secundară determinata de centrii superiori. veriga senzitivă formată din cordoane posterioare şi laterale). Actul reflex este raspunsul fiziologic la stimulii care acţionează asupra unei zone receptoare. – măduva are o anumită independenţă dar şi subordonare faţă de etajele superioare. măduva este considerată o verigă de legătură. Funcţia de conducere – în legătură cu scoarţa. înnot. În funcţie de integrare reflexă. veriga de comandă formată din neuronii somatici şi vegetativi. interoreceptoare). modularea ritmului şi tempoului ( din mers. Trunchiul cerebral Tr5unchiul cerebral este format din: Bulbul rahidian (medulla oblongata) 44 . veriga de execuţie formată din muşchii membrelor şi viscerelor).

La nivelul şanţului colateral dorsal al bulbului ies perechile IX. XI de nervi cranieni (glosofaringian. În partea inferioară cordoanele posterioare. În partea superioară a acestora se află oliva bulbară. Piramidele conţin fibre motorii cortico-spinale care în proporţie de 80% se încrucişază în 1/3 inferioară formând pe o distanţă de 0.Protuberanţa (puntea lui Varolio) Pedunculii cerebrali Bulbul rahidian Configuraţia bulbului rahidian – configuraţia sa este asemănătoare cu cea a măduvei spinării.8cm decusaţia sau încrucişarea piramidelor. De la acest punct fasciculul Burdach se continuuă cu corpul 45 . Are două feţe: anterioară şi posterioară şi două părţi laterale. vag şi spinal). iar lateral de olivă se află aparentă a perechii a VIIIa de nervi cranieni. prelungire a celor medulare. La nivelul şanţului bulbopontin deasupra piramidelor se află originea aparentă a perechii aVIa de nervi cranieni. Lateral acestora se află şanţurile colaterale anterioare. Faţa posterioară traversată longitudinal de şanţul median posterior. Deasupra originea aparentă a olivei se află originea perechii VII. La nivelul şanţului colateral bulbar anterior îşi are originea aparentă nervul hipoglos(XII). Lateral se află coloanele bulbare laterale. fasciculul Goll şi Burdach se depărtează. continuare a celui medular este cuprinsă între cele două şanţuri colaterale aceeaşi dispoziţie ca în măduva spinării. La jumătatea înălţimii bulbului. Anterior de o parte şi de alta a şanţului median anterior se găsesc două cordoane nervoase numite piramide bulbare anterioare. X.

nucleul vag (X). În afară de aceştia bulbul are şi nuclei proprii. nucleul spinal (XI) Nucleii senzitivi alcătuesc intermediarul Wrisberg (VIIbis). nucleul vag (X). Nucleul Burdach din corpul restiform. 46 . Nucleii proveniţi din fragmentare sunt: motori.restiform ce intră în alcătuirea pedunculului cerebelos inferior iar fasciculul Goll devine piramida bulbară posterioară. nucleul ambigu al nervului glosofaringian (IX). Spre deosebire de măduvă. plămâni şi organele abdominale). Nucleii motori sunt formaţi din nucleul nervului hipoglos(XII). Prin fragmentarea coarnelor posterioare se formează nucleii senzitivi. Nucleii bulbari proprii Nucleul Goll din piramida bulbară posterioară. nucleii cohleari (anterior şi posterior) Nucleii vegetativi alcatuesc nucleul solitar inferior (care trimite fibre viscero-motorii secretorii prin nervul gloso-faringean la glanda salivară şi parotidă). la bulb. nucleul solitar. nucleul glosofaringian (IX). datorită încrucişării fasciculului piramidal (decusaţia piramidală) şi a unor căi ascendente senzitive substanţa cenuşie este fragmentată în nuclei. nucleul senzitiv al trigemenului. nucleii vestibulari. Prin fragmentarea coarnelor laterale iau naştere nucleii vegetativi. senzitivi si vegetativi. nucleul dorsal al vagului (de aici pornesc fibrele viscero-motorii la inimă. Prin fragmentarea coarnelor anterioare iau naştere nucleii motori.

O primă clasă se referă la fibrele de trecere prin bulb (tracturi ascendente şi descendente). Fibrele respective pot fi grupate în două clase. Fibrele proprii bulbului sunt descrise sub forma diferitelor grupări cum ar fi corpii restiformi (format din fibre olivocerebeloase şi din fibrele 47 . Nucleul olivar bulbar de unde ia naştere tractul olivospinal şi unde se termină căile care vin de la cerebel. Substanţa reticulată bulbară este alcătuită din celule motorii. Concentraţia acestor nuclei şi fibre arată importanţa funcţională a bulbului. şi ţine de sistemul extrapiramidal. reticulospinal si vestibulospinal.La nivelul acestor nuclei se găsesc deutro-neuronii pentru analiza secundară a semnalelor sensibilităţii profunde conştiente. tractul spinotalamic latral) provin din maduvă. Fibrele de asociaţie alcătuesc fasciculul longitudinal medial. tectospinal. din corpul juxtarectiform prelungire a fasciculului Goll şi din fibre ale celulelor din substanţa reticulată. iar a doua clasă cuprinde fibrele proprii bulbului cu origini la acest nivel. Axonii acestor neuroni se încrucişază în drum spre talamus formând panglica lui Reil mediana. Burdach. Fibrele de trecere ascendente (fascicolul lui Goll. nucleul roşu. tractul spino-cerebelos dorsal şi ventral. tracturile rubrospinal. corpii striaţi. vegetative şi de asociaţie. Substanta alba a bulbului este formată din fibre mielinice grupate sub formă de tracturi. Fibrele de trecere descendente sunt formate din tractul corticospinal lateral şi anterior. olivospinal. Pedunculul cerebelos inferior este alcătuit din corpul restiform – prelungire a fasciculului Burdach.

bulbul joacă un rol esenţial în comanda şi controlul activităţii principalelor organe interne. clipit.tractului spinocerebelos dorsal). Funcţiile bulbului Bulbul are urmatoarele funcţii: a) Funcţia de integrare reflexă b) Funcţia de conducere c) Funcţia de reglare a) Ca centru reflex. La nivelul lui se găsesc centrii respiratori. şi centrii de comandă (motori) pe de altă parte. centrii unor reacţii de apărare (strănut. digestivi (salivaţia. tuse. b) Funcţia de conducere constă în mijlocirea transmiterii informaţiei între zonele receptoare şi centrii superiori ai integrării aferente (senzoriale ) pe de-o parte. Bulbul e traversat de fibre ascendente şi descendente. juxtarestiformi (format din fibrele descendente ale radăcinii vestibulare şi ale nervului acusticovestibular) şi fibrele arcuate interne si externe. cardiaci. Particularităţile centrilor bulbari: automatismul (cu independenţă funcţială) şi autoexcitabilitatea (pe baza modificărilor chimice ale sângelui care ajung la ei ). vasomotori. 48 . deglutiţia. suptul). vomă) şi centrii de reglare a tonusului muscular.

fasciculul central al calotei. Căile descendente ce transmit mesaje de comandă emise de centrii encefalici superiori sunt alcătuite din: fascicule piramidale direct şi încrucişat. proprioceptivi şi viscerali prin panglica lui Reil. fasciculul rubrospinal. tectospinal. vestibulospinal. prin fascicolul spinotalamic şi prin fascicole spinocerebeloase. fasciculului longitudinal. PUNTEA 49 . c) Funcţia de reglare a tonusului şi dinamicii psihice se realizează cu precădere prin intermediul substanţei reticulate. reticulospinal.Căile ascendente transmit informaţii de la receptorii cutanaţi.

50 . în unghiul pontomezencefalic apare nervul trohlear. 3) Feţele laterale se continuă cu pedunculii cerebelo şi mijlocii.Puntea lui Varolio ce ocupă etajul mijlociu al trunchiului cerebral se prezintă ca o bandă de substanţă nervoasă cu urmatoarele dimensiuni: 25 mm înălţime. Ea se află în continuarea bulbului. Lateral de acesta se află piramidele pontine. 25mm grosime. Rafeul împarte puntea în două jumătăţi simetrice. are o formă triunghiulară şi formează jumătatea superioară a podişului ventriculului 4. 4) Cele două margini sunt reprezentate în jos de şanţul bulbopontin care o desparte de bulb iar în sus de sanţul pontopeduncular care desparte puntea de mezencefal. 1) Faţa anterioară are pe linia mediană şanţul bazilar. Limita lor este dată de corpul trapezoid. Ea are o faţă anterioară. Pe linia mediană se observă o încrucişare de fibre care poartă numele de rafeu. o fata posterioară. de care se apropie ca structură. 2) Faţa posterioară acoperită de cerebel. În structura internă a punţii deosebim o parte anterioară numită picior şi o parte posterioară numită calotă. una superioară şi alta inferioară. două feţe laterale şi două margini. iar medial nervul intermediafacial. în şanţul bulbopontin deasupra piramidei bulbare se află nervul abducens. Puntea este dispusă transversal deasupra bulbului întinzându-se de la o emisferă cerebeloasă la alta. 35 mm lăţime. în unghiul pontocerebelos iese nervul acusticovestibular şi trigemen. Limita dintre punte şi pedunculii cerebeloşi mijlocii este dată de emergenţa nervului trigemen (V). care se continuuă lateral cu pedunculii cerebeloşi mijlocii. În şantul interpeduncular apare nervul oculomotor.

(fascicolul reticulospinal). din nucleul roşu. (fascicolul rubrospinal şi fascicolul rubroolivar). şi de la fascicolul Goll şi Burdach şi de la nucleii senzitivi ai nervilor cranieni şi 51 . Celelalte fibre provin din centrii subcorticali. Substanţa cenuşie a piciorului se compune din mici nuclei de la care pornesc fibrele transversale şi la care ajung la unele fibre corticale (fibrele corticopontine). Substanţa cenuşie este reprezentată de nucleii nervilor cranieni V. din tectum. cortico-nucleare sau cortico-pontine şi tractul fronto-parietotemporo-occipito-pontin. Substanţa albă a calotei cuprinde căi ascendente şi descendente 1)Caile descendente provin din scoarţa cerebrală. Ele trec prin punte sau au un capat în punte. (fascicolul tectospinal) şi din substanţa reticulată. trec linia mediană şi intră în componenţa pedunculului cerebelos mijlociu controlateral. de nucleii corpului trapezoid şi de formaţiunile proprii ale punţii.VI. Calota situată în partea dorsală a punţii este formată din substanţa reticulată şi albă. 2) Căile ascendente vin de la cornul medular posterior. Cele care provin din scoarţa cerebrală sunt reprezentate de fasciculul piramidal cu fibre corticospinale. de la nucleii subcorticali şi din cerebel. Substanţa reticulată (formaţiune pontină proprie) este situată în partea mijlocie a punţii între nucleii nervilor cranieni şi porţiunea bazală. senzitivi şi vegetativi).Piciorul are două feluri de fibre. Cele longitudinale descind de la scoarţă si ajung la nucleii pontini ( fibre corticopontine). longitudinale şi transversale. la nucleii bulbari şi la măduva spinării ( fibre corticospinale). Printre ele se află fibre transversale care pleacă din nucleii pontini. din cerebel.VII şi VIII (aceştia sunt nuclei motori.

lacrimal. Pe partea laterala i se adaugă fibrele acustice care capătă denumirea de lemnisc lateral. Funcţia de conducere asigură circulaţia informaţiei extrase din mediul extern şi cel intern. sebaceu). Fasciculul longitudinal medial se întinde de la planşeul ventriculului trei până la măduva cervicală. El este legat de mişcările de orientare a ochilor. În punte are o poziţie centrală. cornean. Aceste reflexe se includ in calitate de componente ale diverselor forme de comportament. contracţia muşchilor feţei (mimica). audio-polpebral. spre nucleii subcorticali. gâtului. masticator.merg spre cerebel (fasciculul spinocerebelos). spre talamus (fasciculul spinotalamic) şi spre tectum (fasciculul spinotectal). audio-oculogir. capului. reflexe secretorii (sudoripar. Lemniscul medial (panglica lui Reil) este un fascicul format din fibre ascendente care pornesc de la nucleii senzitivi inferiori şi ajung la talamus şi tectum. ca de exemplu: reflexul salivar. mişcare de lateralitate oculară si tonusul muscular. O formaţiune specifică punţii este corpul trapezoid situat între partea bazilară (picior) şi dorsală (calota). către centii corticali şi subcorticali şi a mesajelor de 52 . Funcţiile punţii Puntea îndeplineşte o funcţie de integrare reflexă şi una de conducere. ele fiind integrate şi controlate de nivelul superior al nevraxului. El este constituit din fibrele transversale ale nucleului cohlear ventral care încrucisază linia mediană şi se continuuă de partea opusă cu lemniscul lateral. Funcţia de integrare reflexă se refera la nucleii pontini care realizează reflexe somatice şi vegetative.

comandă în sens descendent către organele de execuţie. Ea se îndeplineşte prin intermediul fasciculelor care trec prin punte. CEREBELUL Cerebelul este porţiunea cea mai voluminoasă a metencefalului. 53 .

la suprafaţă are un strat de substanţă cenuşie ( scoarţa cerebrală) iar înăuntru are o masă voluminoasă de substanţă albă în mijlocul căreia se gasesc câţiva nuclei cenuşii subcorticali. semilunar posterior. Primeşte aferenţe din aproape întreaga sferă receptoare a organelor de simţ care înregistrează cele 2 însuşiri fundamentale ale materiei: gravitatea şi inerţia. Cerebelul dispune de fibre de proiecţie. Paleocerebelul conectat cu măduva spinării este constituit din lobul central şi din lobul patrulater anterior. neocerebeloase. paleocerebeloase. La omul adult limitele acestor porţiuni nu sunt nete. 54 . El este constituit din lobii: patrulater posterior. Asemănări : cerebelul este lipsit de emergenţa nervilor cranieni. Neocerebelul porţiunea cea mai voluminoasă şi mai nouă filogenetic este conectat cu scoarţa cerebrală.El este un important centru integrativ al impulsurilor statomotrice şi al coordonării şi dozării diferitelor mişcări voluntare şi reflexe. de conexiuni corticosubcorticale şi de reprezentări corticale ale periferiei. gracilis si biventer. Cerebelul imită oarecum creierul mare cu care are asemănări şi deosebiri. Suprapunerea conexiunilor vestibulare proprioceptive şi corticale impune o diviziune ontofilogenetică a cerebelului în porţiuni arhicerebeloase. Deosebiri: are citcumvoluţii mult mai înguste şi mai ordonate. Arhicerebelul conectat cu nucleii vestibulari este constituit din lobul floculo-modular şi nodulus (ca formatiune vermiană). în scoarţa cerebrală elementul cel mai caracteristic este celula piramidală iar în cerebel este celula Purkinge. aproape paralele. scoarţa are o structură aproape uniformă. semilunar inferior.

Cerebelul poate fi împărţit în 3 părţi: vermisul. Dendritele celulelor Purkinje sunt situate în 55 .Greutatea cerebelului este de aproximativ 130g. sau celule în coşuleţ şi din multe fibre nervoase. Structura internă Cerebelul are substanţă albă în interior şi substanţă cenuşie la exterior. Vermisul este o portiune mediană. lobul central. constituind a opta parte din greutatea totală a creierului. Hemisferele cerebeloase ( pereche) sunt brăzdate de şanţuri adânci de 5-6mm. ce constituie unităţi morfofuncţionale.(dendritele celulelor lui Purkinje. falium (o lamă subţire). Suprafaţa cerebelului are 1000cm2 din care 1/6 este vizibilă la suprafaţă. Substanţa cenuşie exterioară sau scoarţa cerebeloasă are organizare stratificată şi este compusă din trei straturi care de la exterior la interior sunt urmatoarele: stratul molecular. culmen. piramis. declive. hemisferele cerebeloase (legate de bulb. uvula şi nodulus. nepereche. stratul ganglionar şi stratul glanular. axonii celulelor granulare şi dendritele celulelor Golgi) Stratul ganglionar (intermediar) alcătuit din celule lui Purkinje (aproximativ 30 milioane) cu aspect de para cu baza către stratul molecular sunt asezate într-un singur rând. care împart hemisfera în lobi şi lobuli. Stratul molecular este format din stelaţi. punte şi mezencefal). care are un diametru de 4cm si o lăţime de 1 cm. El are circumvoluţii transversale inelare care dă aspectul de vierme de mătase de unde îi vine şi numele (vermis) dat de Galen . Subdiviziunile vermisului sunt urmatoarele: lingula. şi 3 perechi de pedunculi cerebeloşi. tuber.

stratul molecular iar axonii acestora ajung în nucleii cerebeloş şi vestibular lateral. Nucleii cenuşii din substanţa albă In substanta albă există 4 tipuri de nuclei de substanţă cenuşie dispuşi pereche. cu 56 . celulele în coşuleţ. 1)Nucleii fastigiali sunt localizaţi în vermis de o parte şi de alta a liniei mediane. Cele comisurale transmit informaţia la zone simetrice din cele două hemisfere. avand rol inhibitor. Pe arborele dendritic al unei celule Purkinje se gasesc aproximativ 20 de mii de contacte sinaptice. Stratul granular este format din corpul celulelor granulare Golgi din dendrite sub formă de ghiare şi din axoni îndreptaţi în sus divizati în formă de T care fac sinapse cu dendritele celulelor Purkinje. Ei au legătură cu tectum. celulele stelate şi neuronii Golgi sunt interneuroni. atât în vermis cât şi în hemisferele cerebeloase. Fibrele nervoase agăţătoare şi muschioase sunt excitatorii iar fibrele interneuronilor sunt inhibitori. cu celulele stelate şi cu celulele în coşuleţ. Cele de acociaţie transmit informaţia în interiorul aceleiaşi hemisfere cerebeloase sau de la scoarţă la nucleii cerebeloşi profunzi. Din punct de vedere functional. Axonii celulelor în coşuleţ sunt organizaţi şi dau ramificaţii la axonii celulelor lui Purkinje. Substanţa albă Aceasta este formată din fibre mielinice de asociaţie. Cele de proiecţie permit comunicarea şi interacţiunea cu celelalte formaţiuni ale SNC. în acoperişul ventriculului patru. comisurale şi de proiecţie.

fibre olivocerebeloase. 3)Nucleii emboliformi sunt aşezaţi posterior de nucleii globulari. fibre reticulocerebeloase. Pedunculi cerebeloşi inferiori sau corpii restiformi leagă cerebelul cu măduva şi cu bulbul. cei mai mari leagă cerebelul de punte. 4)Nucleii dinţaţi (formaţiuni neocerebeloase) cei mai mari sunt situaţi lateral de nucleii globulari. Au în alcătuirea lor fibre pontocerebeloase. Pedunculii cerebeloşi mijlocii. Primesc fibre din scoarţa cerebeloasă a vermisului. mijlociu şi superior). fibre din nucleii Goll şi Burdach. Legăturile exterioare ale cerebelului se realizează prin intermediul fibrelor pedunculilor cerebeloşi (inferior. talamusul şi globus palidus. Axonii ce pleacă di ucleul dintat traverseaza pedunculul cerebelos superior si incrucisaza linia mediana. De aici pornesc fibre ce leagă cerebelul cu celelalte formaţiuni ale SNC cum ar fi nucleul rosu. IX. care fac parte din circuitul 57 . X. Primesc fibre din scoarţa cerebeloasă de lângă vermis. 2)Nucleii globulari se află în hemisferele cerebrale (în hemisfere stângă şi dreaptă). Fibrele eferente sunt constituite din fasciculul cerebelovestibular şi din fasciculul cerebeloolivar. Primesc fibre din scoarţa cerebeloasă de lângă vermis. Fibrele aferente sunt constituite din : fascicolul spinocerebelos direct Flechsig (permite informarea rapida a paleocerebelului despre pozitia corpului în spaţiu în timpul mişcării). fibre din fasciculul vestibulocerebelos şi fibre din nervii cranieni V. Primesc fibre de la scoarţa neocerebeloasă şi paleocerebeloasă.nucleii vestibulari cu substanţa reticulată şi cu măduva spinării. lateral de primii.

-Cerebelul modulează transmitera către scoarţa cerebrală a impulsurilor senzoriale proprioceptive. sugerează că cerebelul participă la organizarea funcţiilor de ordin înalt. vestibulare şi tactile.corticopontocerebelos. şi în coordonarea mişcărilor. Din nucleii pontini pleacă fibre pontocerebeloase încrucişate care ajung la neocerebel prin pedunculul cerebelos mijlociu. trunchi cerebral şi scoarţă. Sindromul cerebelos cognitiv-afectiv Studiile anatomice. dar 58 . scoarţă cerebrală şi fibre aferente care vin din măduvă. Cerebelul este un centru integrativ important intercalat între zona receptoare şi cea motorie. trunchi cerebral. fiziologice şi neuromagistice funcţionale. El asigură eumetria şi sinergia atât în miostatică cât şi miodinamică şi integrează toate informaţiile legate de mişcare şi postură. talamus. De asemenea cerebelul este o verigă esenţială în feedbackul chinestezico-motor. în păstrarea poziţiei corpului. Pedunculii cerebeloşi superiori conţin fibre eferente care pleacă de la măduvă. Activitatea bioelectrică a cerebelului se intensifică în timpul recepţionării semnalelor senzoriale vestibulare şi proprioceptive. Rolul funcţional al cerebelului Cerebelul are rol în reglarea fazică şi tonică a diferitelor grupe musculare atât în repaus cât şi în activitate. precum şi în timpul efectuării mişcărilor. în păstrarea echilibrului (arhicerebelul).

Aceste modificări s-au caracterizat prin: . 59 . Leziunile lobului anterior al cerebelului produc modificări minore în executarea funcţiilor spaţio-vizuale. . Constelaţia acestor deficite se datorează disrupţiei modularii cerebeloase dată de afectarea circuitelor neurale care leagă regiunea prefrontală. .există foarte puţine descrieri clinice relevante care să confirme această posibilitate. Modificările comportamentale au fost clinic proeminente la pacienţii cu leziuni care implicau lobul posterior al cerebelului şi vermisul. temporală superioară şi cortexul limbic de cerebel. Studiile făcute de Schmahmann şi Sherman (1998) pe 20 de pacienţi cu leziuni cerebeloase au confirmat se pare existenţa modificărilor funcţiilor neurologice şi mentale. .afectarea funcţiei executive de planificarea şi mobilitate a fluenţei verbale a memoriei de lucru şi a raţionamentului abstract.dificultăţi în cunoaşterea spaţială în care putem include organizarea şi memoria spaţială.modificări de personalitate cu tocirea afectului şi comportament necorespunzător dezinhibat. Această entitate clinică a fost denumită de autori “sindromul cerebelos cognitiv-afectiv”. parietală posterioară.deficite de vorbire cu agramatisme şi disprozodie(tulburari de intonare).

60 .