BISERICA Biserica este extensiunea comunitară a lui Hristos în umanitate, prin harul transmis de către Duhul Sfânt prin

Sfintele Taine. În scrierile biblice nu întâlnim o definiţie a Bisericii, ci doar descrieri ale ei , Biserica fiind înfăţişată ca totalitate a credincioşilor, conduşi în mod nevăzut de Iisus Hristos spre mântuire, prin Taine şi cuvântul lui Dumnezeu. Nici în Tradiţie nu există o definiţie a Bisericii, ci numai descrieri ale ei, precum: expresie a comuniunii trinitare, extensiune a lui Hristos în umanitate, mediu al mântuirii. De asemenea, în tratatele de teologie nu se găseşte o definiţie completă a Bisericii. În definiţiile date de teologii ortodocşi, cât şi în cele ale teologilor romano-catolici sunt scoase în relief fie partea nevăzută, internă, a Bisericii, fie cea externă, văzută (administraţie, Taine, membri). Teologul grec H. Andrutsos a formulat o definiţie care încearcă să cuprindă ambele aspecte ale Bisericii, după cum urmează: „Biserica este instituţia sfântă întemeiată de Cuvântul cel întrupat a lui Dumnezeu spre mântuirea şi sfinţirea oamenilor, care posedă putere şi autoritate dumnezeiască şi reuneşte pe oamenii care au aceeaşi credinţă, se împărtăşesc din aceleaşi Taine Sfinte şi cuprinde poporul şi clerul conducător care are puterea sfinţitoare prin succesiune apostolică” 1. Amplitudinea Bisericii este „atotcup rinzătoare” (sub aspect văzut) şi „eternă” (sub aspect nevăzut). Astfel, numirea de Biserică se acordă persoanelor care formează „poporul lui Dumnezeu” şi cuprinde viii ş i morţii, la care se adaugă îngerii. Sfinţii părinţi numesc comunitatea celor vii „Biserica luptătoare”, iar comunitatea celor adormiţi „Biserica triumfătoare”. Însuşirea fundamentală a Biserici luptătoare este calitatea acesteia de a înlătura din lume „du hul dezordinii”. Însuşirea Biserici triumfătoare constă din stăruinţa continuă a celor care s -au săvârşit din viaţă de a se asemăna cu Dumnezeu. Cele două Biserici formează o unitate deplină, întrucât reprezintă comunitatea tuturor celor ce cred în Hristos . I. Întemeierea Bisericii Întemeierea Bisericii stă în strânsă legătură cu întemeierea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, fiind reprezentanta acestei împărăţii. Iisus Hristos arat a că întemeierea Bisericii avea să se facă prin jertfa de pe cruce, fapt c onfirmat de către Sfântul Apostol Pavel: „Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, în care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu scump sângele Său” 2. Biserica fost inaugurată văzut la Cincizecime, când Duhul Sfânt s -a pogorât peste Apostoli şi în urma predicii lui Petru au primit credinţa aproximativ 3000 de oameni 3. Pogorârea Duhului Sfânt este actul de trecere de la lucrarea mântuitoare a
1 2

H. Andrutsos, Dogmatica Bisericii Ortodoxe , traducere de D. Stăniloae, S ibiu, 1930. Faptele Apostolilor, 20, 28. 3 Ibidem, 2, 1-41.

1

lui Hristos în umanitatea Sa la extind erea acestei lucrări în celelalte fiinţe umane. Conform îndemnului Mântuitorului Iisus: „Mergând, învăţaţi toate neamurile…” 4, Apostolii au întemeiat Biserici locale, în calitate de colaboratori ai Domnului şi „iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4, 1). Prin această activitate, ucenicii Domnului au extins viaţa dumnezeiască a lui Iisus în mijlocul credincioşilor din rândul diverselor naţiuni ale lumii. Ca organ continuator al acţiunii mântuitoare a lui Iisus, Biserica are putere de a continua întreita Sa slujire: didactică, sacramentală şi conducătoare. II. Fiinţa Bisericii Prin fiinţa Bisericii se înţelege esenţa divin o-umană a „trupului tainic al Domnului”. În fiinţa Bisericii sunt cir cumscrise următoarele aspecte : teandria, instituţionalitatea, dualitatea, infailibilitatea şi veşnicia. 1. Teandria Teandria reprezintă unirea voinţei omeneşti cu cea divină după modelul arătat de Fiul lui Dumnezeu. Raportul teandric este susţinut de Duhului Sfânt, care întreţine iubirea între mădularele Biseri cii. Caracterul teandric al Bisericii a fost subliniat de Mântuitorul Iisus Hristos: „...nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine…” 5. La baza relaţiei teandrice din organismul Bisericesc stă unitatea Sfintei Treimi care se coboară în oameni activând iubirea reciprocă între aceştia. Temeiul comuniunii bisericeşti are la bază natura comun umană a tuturor descendenţilor din Adam. Relaţia natur ală omenească a comuniunii se reflectă din modelul divin, Dumnezeu Însuşi fiind o comuniune de Persoane. Ca purtător al chipului lui Dumnezeu, omul din creaţie aspiră spre comuniune cu Părintele său dar şi spre relaţia cu ceilalţi oameni, întrucât de unul singur nu se simte întreg. În această manifestare spre apropiere de ceilalţi, agentul mişcării este aşadar chipul lui Dumnezeu în om prin care se realizează comunitatea umană reflectată plenar în viaţa Bisericii unde acţionează tainic şi sfinţitor harul Du hului Sfânt. Biserica reuneşte în fiinţa sa elementul divin şi elementul uman. Elementul uman are un caracter dual reunind drepţii şi păcătoşii. Existenţa păcătoşilor în Biserică nu afectează sfinţenia Bisericii deoarece această sfinţenie este dată acestor a de către Întemeietorul ei, prin lucrarea Duhului Sfânt. Mădularele Bisericii sunt formate din drepţi şi păcătoşi în toţi lucrând Duhul Sfânt şi Iisus Hristos primiţi prin botez. Dorinţa păcătoşilor de a rămâne în Biserică le dă posib ilitatea de a se îndrepta prin Sfintele Taine şi de a ajunge la „chipul bărbatului desăvârşit ”6, deoarece nimeni nu poate pretinde că este fără de păcat 7.

4 5

Matei, 28, 19-20 Ioan,17, 20-21. 6 Galateni, 2, 20. 7 I Ioan, 1, 8.

2

2. Instituţionalitatea Biserica este o instituiţie atât în sens juridic, sens de reglementare a raporturilor dintre membrii ei, cât şi în sens duhovnicesc afirmând ca autoritate supremă pe însuşi Hristos care este „…Calea, Adevărul şi Viaţa” 8. Biserica este o instituţie deoarece fiinţează prin Duhul lui Hristos care îmbrăţişează pe toţi şi revarsă prin Sfinte Taine iubirea S a, peste toţi. Ca instituţie divino-umană, Biserica mediază relaţia dintre nevăzut şi văzut, dintre Dumnezeu şi creaţie. 3. Dualitatea Biserica are un aspect văzut şi unul nevăzut. Aspectul văzut vizează caracterul Bisericii de a fi comunitatea credincio şilor şi instituţia care îndrumă şi supraveghează buna orânduire a vieţii membrilor ei şi conformarea acestei vieţi învăţăturii lui Iisus Hristos. Aspectul nevăzut se referă la calitatea Bisericii de a fi transmiţătoare a harului divin prin Sfintele Taine. Aspectul văzut al Bisericii este perceptibil de către toţi credincioşii şi e identificat în activitatea pe care instituţia Bisericii o desfăşoară în plan vizibil. Aspectul nevăzut este sesizabil numai de credincioşii care au o viaţă duhovnicească aparte şi care pot surprinde cu ochii credinţei bucuria tainică a lui Hristos în Biserică. 4. Infailibilitatea Infailibilitatea este însuşirea Bisericii de a nu greşi cu privire la mărturisirea adevărurilor dumnezeieşti. Acest atribut al fiinţei Bisericii este generalizat de calitatea ei de a fi trupul tainic al lui Dumnezeu, care niciodată nu e despărţit de Capul său Hristos. Biserica asigură păstrarea învăţăturii relevate prin asistenţa Duhului Sfânt care este Duhul adevărului şi care „…va învăţa tot adevărul” 9. 5. Veşnicia Biserica este eternă pentru că Iisus Hristos, capul ei, este veşnic. Prin calitatea ei de a fi veşnică, Biserica conduce pe membrii ei atât pe pământ cât şi după moarte. Pe pământ în procesul luptei cu păcatele de tot felul, în cer prin cult ivarea efortului celor drepţi de a se desăvârşi neîntrerupt. III. Însuşirile Bisericii Însuşirile Bisericii sunt atributele fundamentale ale Trupului tainic al Domnului. Aceste atribute sunt menţionate în revelaţia divină. În Sfânta Scriptură, atributele Bisericii sunt prezente alături de alte învăţături, fără să se insiste asupra lor. În Sfânta Tradiţie proprietăţile Bisericii fac obiectul cercetării teologice şi sunt clar individualizate. Relevarea lor apare distinct exprimată în Simbolul de Credinţă: unitatea, sfinţenia, sobornicitatea şi apostolicitatea.

8 9

Ioan, 14, 6. Ibidem, 16, 13.

3

1. Unitatea Unitate este însuşirea Bisericii de a fi în interior cât şi în exterior purtătoarea unui mesaj unic atât în materie de credinţă, cât şi în materie de viaţa creştină. Însuşirea Bisericii de a fi una, o afirmă Mântuitorul Iisus Hristos când spune: „…Pe această piatră voi zidi Biserica Mea…” 10. Din acest text rezultă că Mântuitorul a întemeiat o unică Biserică întrucât Dumnezeu este unul, şi unul este Iisus Hristos, întemeietorul Bisericii şi U nul Duhul Sfânt, Sfinţitorul Bisericii. Unitatea fiinţială a Bisericii este extensiunea unităţii divine. Sfântului Pavel afirmă: „Este un trup şi un Duh, precum şi voi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre; Este un Domn, o credinţă, un botez, Un Dumnezeu şi Tată a tuturor, Care este peste toat e şi prin toate şi întru toţi” 11. Unitatea fiinţială a Bisericii se exprimă prin mărturisirea aceleiaşi credinţe, prin conlucrarea ei unică şi prin supunerea credincioşilor acestei ierarhii unice. Unitatea exterioară a Bisericii este reflectată de cultul divin prin caracterul său unitar în tot spaţiul ortodox. Existenţa aşa numitelor Biserici nu contravine atributului unităţii. Bisericile regionale (Biserica Ortodoxă, Biserica Apuseană, Biserica Ortodoxă Română, Biserica Ortodoxă Greacă) sunt elemente exterioare ale conţinutului special al Bisericii, Bisericile regionale sunt manifestări ale aceleiaşi Biserici unice şi care exprimă prin particularităţile etnice modul de viaţă creştină al celor care l-au primit pe Iisus Hristos în viaţa lor, într -un context istoric dat adaptându-şi specificul de viaţă la Evanghelia lui Iisus. 2. Sfinţenia Sfinţenia este proprietatea Bisericii de a fi împărtăşitoare a harului divin, prin Duhul Sfânt, către credincioşi. Atributul sfinţeniei este propriu Bisericii întrucât Biserica poartă în sine sfinţenia lui Hristos, Capul ei şi a Duhul Sfânt care este energia care întreţine viaţa organismului ecleziastic. Biserica este laboratorul de formare, creştere şi sfinţire a mem brilor ei cu scopul mântuirii acestora. Prezenţa păcătoşilor în Biserică nu afectează şi nu pătează sfinţenia Bisericii deoarece sfinţenia ei constă în prezenţa a ceea ce este dumnezeiesc în ea, calitatea Biserici de a rămâne sfântă, cu toate că membrii ei sunt păcătoşi, o dă Mântuitorul Iisus Hristos care S-a întrupat pentru a lua asupra Sa păcatele oamenilor: „…Hristos a iubit Biserica, şi s-a dat pe Sine pentru ea, Ca s -o sfinţească, curăţind-o prin baia apei prin cuvânt, Şi ca s-o înfăţişeze Sieşi, Biserică slăvită, neavând pată…” 12. Aşadar Biserica este Sfântă deoarece: a) Sfânt, este întemeietorul ei ce o sălăşluieşte; b) Duhul Sfânt este sfânt; c) Posedă mijloacele mântuirii şi sfinţirii credinţei; d) Urmăreşte un scop sfânt adică îndumnezeirea omului . 3. Sobornicitatea
10 11

Matei, 16, 18. Efeseni, 4, 4-6. 12 Ibidem, 5, 25-27.

4

Sobornicitatea este însuşirea Bisericii de a fi un întreg unitar, viu şi activ peste tot pământul. Sobornicitatea Bisericii este strâns legată de unitatea ei, deoarece fiind una, Biserica este a lumii întregi. Sobornicitatea are două a specte: extensiv şi intensiv. a). Aspectul extensiv vizează prezenţa spaţială a Bisericii adică întinderea ei în întreaga lume. Acest aspect pune în lumină diferenţa dintre Biserica creştină universală şi sinagoga iudaică mărginită la un singur popor. Bise ricile sunt legate între ele prin umanitatea comună a membrilor lor, prin lumea comună în care îşi desfăşoară viaţa şi prin sistemul unitar de acţiuni divine care -i susţine şi-i conduce, în mod solidar, prin unirea ontologică a lui Hristos cu toţi oamenii. b). Aspectul intensiv relevă conţinutul ortodox şi unitar a învăţăturii Bisericii, a cultului şi a conducerii comunităţilor creştine. Aspectul intensiv relevă legătura neîntreruptă dintre Bisericile regionale sau locale. Prin sobornicitate se arată că învăţătura Bisericii nu se schimbă în cadrul Bisericii locale . Comunitatea bisericească fiind o plenitudine sfinţită care ţine la un loc pe credincioşii diferitelor etnii. La aceasta contribuie Biserica care se Bazează pe temelia Sinoadelor Ecumenice (soboarelor a toată lumea) a căror doctrină are la bază unitatea de credinţă a învăţăturii cuprinsă la învăţătura statornică s au în predica Sfinţii Apostoli. 4. Apostolicitatea Apostolicitatea este însuşirea prin care se arată că Biserica a fost întemeiată de către Hristos şi a fost aşezată pe temelie Sfinţilor Apostoli. Apostolicitatea este nota specifică a Bisericii Ortodoxe: „Deci, dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” 13. Dimensiunea apostolică a Bisericii rezultă din îndemnul Mântuitorului Iisus, adresat ucenicilor Săi: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţ i Evanghelia la toată făptura”14. În plan istoric, apostolicitatea Bisericii se manifestă prin succesiunea apostolică, adică transmiterea neîntreruptă , în timp şi spaţiu, a harului divin, prin intermediul episcopilor. Sfinţii Irineu, Ciprian, Ioan Gură de Aur şi Fericitul Augustin, consideră că succesiunea apostolică este nota distinctă a Bisericii adevărate, faţă de grupările eretice şi schismatice. IV. Membrii Bisericii După alegerea celor 12 Apostoli a urmat pregătirea lor pentru exercitarea întreitei slujiri în Biserică: vestirea Evangheliei, executarea lucrărilor sfinte şi conducerea credincioşilor în procesul mântuirii. Apostolii au împărtăşit puterea slujitoare şi altora, hirotonind episcopi, preoţi şi diaconi. Dintru început în Biserică au existat două categorii de membrii: clerul şi mirenii. 1. Clerul
13 14

II Tesaloniceni, 2, 15. Marcu, 16, 15. Matei, 28, 19-20.

5

17 şi 28. adică a darurilor duhovniceşti şi a harismelor excepţionale. Aceasta nu înseamnă că nu au exis tat şi episcopi ca treaptă superioară de – sine – stătătoare. Tit a primit responsabilitatea de a hirotoni preoţi în fiecare cetate. Ei formea ză ierarhia Bisericii. al treilea învăţători” 15. 7). în calitatea de episcop al comunităţii din Creta. 1. în Efes şi Tit. 1. 25 unde Iisus Hristos este numit „păstorul şi episcopul”. dar titlul acesta de episcop nu s a dat tuturor prezbiretilor ci numai celor care aveau o poziţie unică (de conducători ai vieţii bisericeşti şi aveau o hirotonie specială). a) Apostolii Apostolii au fost ucenici Mântuitorului Iisus. episcopi. prin hirotonie. 1. Despre calitatea lor distinctă în cadrul ierarhiei aminteşte Apostolul Pavel: „Pe unii i -a pus Dumnezeu în Biserică: întâi apostoli. 28. să exercite rolul de conducător al adunării euharistice. Ierarhia ecleziastică are un caracter sacramental şi exercită întreita slujire a Mântuitorului. Deşi ei au lucrat într-o biserică anumită – Timotei. adică preoţiei – Faptele Apostolilor. ierarhia cuprindea patru categorii de slujitori ai lui Hristos: Apostoli. Timotei şi Tit sunt succesori ai Sfântului Apostol Pavel. 3. respectiv latinescul episcopus = supraveghetor. În felul acesta s -a stabilit succesiunea dintre apostoli şi cei dintâi conducători ai comunităţilor creştine. 5. Timotei a fost hirotonit episcop de Sfântul Apostol Pavel şi a avut puterea să judece pe prezbiteri 17. Filipeni 1. care indică însuşirile celui ce intră în cler . al doilea p rooroci. în Creta –. Prezbiteri-preoţi erau numiţi şi episcopi. 19. 20. precum ţi -am rânduit”16. Ei au posedat plenitudinea harului preoţiei. I Timotei. În aceste cazuri cei doi termeni denotă aceiaşi treaptă. 12. 1. 15 16 I Corinteni. 2. b) Episcopii Episcopii (de la grecescul episkopos. noţiunea de episcop nu pare să indice prima treaptă a ierarhiei bisericeşti. Tit. I Timotei 3. În terminologia din epoca apostolică acelei aşi funcţii I se dădeau mai multe denumiri. 5 şi 7. 1. 3. 2. când se accentua slujirea lor de supraveghetori ai comunităţilor creştine. în mai multe locuri (Filipeni. care au deţinut toate puterile misiunii preoţeşti. În două locuri tipice.Clerul reprezintă persoanele care celebrează cultul divin. Unul dintre cele mai frecvente schimburi s -a făcut între termenii „prezbiter” şi „episcop”. termenii episcop şi prezbiter se aplică aceleiaşi trepte. 7 – unde sunt amintiţi episcopii care au activat în Biserica apostolică. Tit. termenii putându -se inversa. 6 . ei au răspuns de mai multe comunităţi. îndrumător) formează cea mai înaltă treaptă a ierarhiei din perioada post-apostolică. nefiind legaţi anume de vreuna: „Pentru aceasta te -am lăsat în Creta. 28. Astfel. 17 I Timotei. preoţi şi diaconi. iar apoi în Faptele Apostolilor 20. 1. de învăţător al Evangheliei şi de coordonator al activităţilor din Biserica locală. deşi treptele ierarhice se deosebeau între ele. Tit. În Noul Testament titlul de episcop apare de cinci ori: I Petru 2. ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi. Tit 1. În Biserica primară. Episcopul este ales şi delegat.

13. de „proistamenos”. 17. Apostolii au hirotonit pe cei dintâi episcopi. rugându-se cu postiri. Ibidem. 7. 18 19 Faptele Apostolilor. 12. dar ei nu au fost numiţi episcopi şi n-au exercitat această responsabilitate deoarece au avut propria lor autoritate şi misiune. Biserica nu-şi are originea în episcopat . Orice slujire se exercită în unitatea şi reciprocitatea trupului lui Hristos. pe alţii proroci. Dacă într-o cetate erau mai mulţi preoţi. Apostolul Pavel vorbeşte de „ prezbiteri vrednici dregători” 20. adică conducător 23. 14. La începutul secolului al doilea găsim un episcop în fiecare biserică locală . de „igoumenos”. au rânduit ca Pavel şi Barnaba să se suie la apostolii şi la preoţii din Ierusalim pentru această întrebare” 18. Dar comunitatea nu se poate recunoaşte ca Biserică fără episcop. sau: „Şi hirotonindu-le preoţi în fiecare Biserică. 22 Romani. 20 I Timotei. care es te chipul lui Hristos. 2. 11. 17 şi 28. 7 . 21 Faptele Apostolilor. sau de la episc op la episcop. în actul hirotoniei. de prezbiteri care păstoresc21. toţi prezbiterii ar fi fost episcopi. Aşadar rezultă că în rândul preoţilor din fiecare Biserică numai unul era episcop cu funcţii speciale. o harismă specială pentru acea biserică. pe alţi evanghelişti pe alţi păstori şi învăţători” 24. ci episcopatul a apărut în Biserică. Aceşti conducători ai comunităţilor locale. nu ierarhică. Aşa este cazul comunităţii creştine din Ierusalim şi al comunităţilor din afara cetăţii sfinte: „Făcându-se pentru ei împotrivire şi discuţie nu puţină cu Pavel şi Barnaba. ea invită episcopii din bisericile regionale vecine să invoce harul preoţiei şi să confirme pe ep iscopul lor. Această succesiune nu trebuie înţeleasă ca o linie istorică de continuitate de la apostol la episcop în comunităţile întemeiate de către apostoli. 23. 20. i-au încredinţat pe ei Domnului în Care crezuseră” 19. în calitatea de conducător al ei. 15. 8. Acea stă dezvoltare nu s-ar explica dacă. Întrucât Biserica locală nu poate să -şi hirotonească singură episcopul. adică de cel care cârmuieşte 22. Cercul episcopilor care săvârşeşte hirotonia episcopului reprezintă colegiul apostolic.În primele zile ale creştinismului. Succesiunea începe după Apostoli. Distincţia care se făcea în rândul preoţilor era onorifică. deoarece harisma personală are o dimensiune comunita ră. 5. De aceea Biserica desemnează ca episcop pe unul din preoţii ei. 23 Evrei. 24 Efeseni. Teologia ortodoxă face o distincţie între apostolat şi episcopat. deşi putea fi numit cu ambele denumiri: Prezbiter sau episcop. Ei au recunoscut în persoana episc opului. Autoritatea episcopului în conducerea Bisericii locale nu e de natură juridică c i are o bază harismatică: „El a dat pe unii apostoli. la început. responsabilitatea principală rev enea unui prezbiter – episcop. fiecare comunitate era cond usă de un grup de preoţi. în comunităţile de mai târziu. deoarece la hirotonia episcopului se comemorează sărbătoarea Cincizecimii. unde existau mai mulţi prezbiteri cu timpul s-au transformat din preoţi care păstoresc în episcopi . 4.

28 Faptele Apostolilor. 20. Aposto lul Pavel a trimis la Efes şi a chemat pe preoţii ( „prezbiteroi”) Bisericii30. respectiv latinescul prezbiter = bătrân. Din aceste texte reiese clar că „prezbiteroi” se referă la slujirea din treapta a doua a preoţiei. Sub conducerea lui se află clerul şi mirenii din teritoriului respectiv. 5. 1. deoarece la Ierusalim numai Sfântul Iacov era episcop. 30 Faptele Apostolilor. 8 . Din acest motiv nu se poate vorbi despre infaibilitatea episcopului în materie de credinţă. din Milet. Treapta episcopatului este menţionată în textele istorice neotestamentare. 15. De asemenea. întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi” 25. 17. Ei au preluat modelul decizional de la Apostoli. Episcopul nu poate să -şi exercite funcţiile sale fără corpul Bisericii. istoria creştină. 5. Termenul a circulat cu multe sensuri. El este factorul principali prin care se transmite harul Duhului Sfânt în Biserică. În acelaşi capitol. episcopul Ierusalimului l-a întâmpinat pe Apostolul Pavel. 20.Slujirea episcopului este acceptată de către corpul Bisericii în actul hirotoniei. Apostolul Ioan se numeşte „prezbiterul” 27. aceşti prezbiteri sunt numiţi episcopi: „Luaţi seama la voi înşivă şi la toată turma în care Duhul Sfânt v-a pus episcopi să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu ”31. În acest context prezbiter înseamnă păstor sau cârmuitor al Bisericii. 31 Ibidem. ci este expresia voinţei Bisericii. hotărând în materie de credinţă. De asemenea. 21. Episcopul nu este impus din afară. Episcopul este persoana reprez entativă în plan bisericesc într -o anumită regiune geografică. tot cu sensul de conducător al comunit ăţii din Asia Mică. 14. ci el are autoritate pentru că slujirea lui este receptată din interiorul Bisericii. 27 II Ioan. adunând pe toţi prezbiterii – preoţii – din cetate 28. I Petru. relevă faptul că episcopii au exprimat adevărul de credinţă în Sinoadele Ecumenice. în prezenţa poporului credincios. preot) formează treapta a doua a ierarhiei post -apostolice şi sunt conducătorii Bisericii dintr-o episcopie. Biserica se află în comunitate apostolică prin episcopul ei. iar hotărârile lui stă sub directa asistenţă a Duhului. În acest sens. 28. 8. 20. Harisma episcopu lui nu este o posesiune individuală transmisă prin hirotonie. El este episcop numai dacă celebrează împreună cu preoţii şi diaconii. 29 Iacov. 28. În acest caz tipic. Apostolul Petru se numeşte pe sine prezbiter şi martor al patimilor lui Hristos 26. care mărturiseşte doctrina de credinţă apostolică. episcopul este persoana care transmite preoţilor şi diaconilor prin hirotonie puterea de a oficia sfintele Taine şi ierurgii. cei doi termeni „prez biteroi” şi „episcopoi” indică aceiaşi treaptă ierarhică şi 25 26 Faptele Apostolilor. c) Preoţii Preoţii (de la grecescul presbiteros. Sfântul Evanghelist Luca menţionează faptul că. Tot Iacov îndeamnă pe creştini să cheme pe preoţii Biseri cii să se roage pentru cei bolnavi 29. după cum urmează: „Luaţi aminte de voi şi de toată turma. 1. ci despre infaibilitatea Bisericii. Într-o menţiune din Faptele Apostolilor se arată că Sfântul Iacov.

Bătrânii reprezentau interesele comunităţii. episcopul a trimis. 4. 7. colegiul preoţilor face parte din structura Bisericii locale. grupul bătrânilor se ocupa exclusiv cu probleme de organizare şi administraţie. este vorba despre slujitori din treapta a doua. Adesea se face confuzie între organizarea sinagogii iudaice şi modul de organizare al comunităţilor primare. 35 Romani. 38 Apocalipsa. Sfântul Ioan Gură de Aur ară ta că nu este o deosebire între prezbiteri şi episcopi. 5. Unii teologi consideră că Liturghia prezbiteriană este o anomalie. datorită exagerăr ii rolului preotului ca preşedinte al adunării liturgice. 36 Evrei. cât şi ca funcţi e. Funcţiile lor erau următoarele: rosteau rugăciuni. Aceştia nu conduceau cultul în sinagogi sau la templu şi nici nu aveau sarcini pastorale. În ceea ce priveşte datoria de a învă ţa. 14-15. Alţi teologi apreciază că preotul nu este reprezentantul liturgic al episcopului în Biserica locală ci al Apostolilor. I Tesaloniceni. 5. Sfântul Irineu subliniază că episcopul este înconjurat de colegiul prezbiterilor el însuşi fiind unul dintre prezbiteri. 11. prin hirotonie conducător liturgic de drept. 11. Ast fel apare parohia de tip prezbiterian. conduceau comunitatea 35 şi îndrumau viaţa spirituală a credincioşilor 36. Preoţii au primit puterea de la Apostoli şi deţin autoritatea în Biserică. deci de preoţi. cei 24 de pre zbiteri (simbol al celor 24 de clase preoţeşti din Vechiul Testament 37) stau înaintea lui Dumnezeu se înc hină şi cântă imnuri de mărire 38. Preoţii – prezbiterii – din comunităţile creştine au fost orânduiţi de Duhul Sfânt ca păstori 32. iar cărturarii erau interpreţii legii. preotul este trimis să organizeze parohiile din afara reşedinţei episcopale. La început slujirea de prezbiter apare cu p recădere în comunităţile iudeo creştine şi este echivalentă cu slujirea episcopilor din comunităţile formate din creştini proveniţi dintre elini. deci el este. ca urmare a deplasării a creştinilor în afara marilor cetăţi. 4. în timp ce episcopul este imaginea Tatălui. 12-13. singura di ferenţă fiind aceea că episcopul săvârşeşte hirotonia. 9 . deşi el este numai asistentul episcopului care este de drept conducătorul serviciului liturgic. În prezent există opinii diferite cu privire la configuraţia Bisericii prin raportare la Biserica din epoca primară. care nu mai posedă toate gradele constitutive ale unei Biserici de tip episcopal. La începutul secolului al II -lea cele două trepte ale preoţiei se deosebesc atât ca denumire. Iacov. Sfântul Ignatie din Antiohia consideră că prezbiterii reprezintă pe apostoli. 8. în timp ce cultul propriu-zis era condus de membrii clasei preoţeşti . Începând cu epoca post apostolică. 37 I Paralipomena. Dincolo de aceste speculaţii. predicau34. Prin 32 33 Idem. 7 şi 17. 13. În sinagoga iudaică. acestea fiind rezervate clasei sacerdotale. ca reprezentanţi al săi pe unii dintre prezbiteri. 34 I Timotei. 16-17. În viziunea Sfântului Apostol Ioan. prin hirotonie. 1-9. 24. Ca şi epis copul. 5. ungeau pe bolnavi 33.cum în Bisericile din Efes şi Milet nu au existat episcopi.

în mod special a Tainei Sfintei Euharistii. 19. şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samarea şi până la marginile pământului ”41. la Sinodului I ecumenic compară pe episcop cu chipul lui Hristos. 2. Pentru părinţii apostolici. Preoţia hirotonită deţine harisma conducerii comunităţii credincioşilor. puterea de a consacra sfânta Euharistie şi de a săvârşi celelalte T aine – „să faceţi aceasta întru pomenirea Mea” 40 şi îndrumarea şi organizarea ecle sială – „veţi lua putere. Statutul specific al preoţiei hirotonite poate fi sintetizat astfel: 1. prezbiterul sau preotul al iluminării. Ea nu a primit o motivare teologică decât începând cu Sfântul Dionisie Areopagitul. 11. a doua slujirea sacramentală iar a treia funcţia pastorală. În rezumat se poate arăta că prima funcţ ie exprimă continuitatea apostolică. preoţia lucrează în numele lui Hristos. deoarece reprezintă pentru credincioşi preoţia lui Hristos. iar diaconul al purificării. Despre activitatea diaconilor în Biserică aminteşte cartea Faptele 39 40 Matei. venind Duhul Sfânt peste voi. Funcţiile sacerdotale propriu -zise sunt următoarele: propovăduirea cuvântului sau funcţia de continuitate apostolică – „mergând. Ea nu provine numai din dorinţa personală a candidatului ci mai ales acceptarea Bisericii. Preoţia este slujirea sacramentală şi se exe rcită în administrarea celor 7 Taine. Ierarhia (hiera+arhia = autoritate sacră ) reprezintă confirmarea prin hirotonie a persoanelor care au autoritatea de a conduce în Biserică. 3. Preoţia hirotonită are harisma particulară de a supraveghea corectitudinea tradiţiei apostolice şi de a fii o mărturie a acestei tradiţii. prezbiterii sunt asemănaţi cu colegiul apostolic car e îl înconjoară pe Hristos. pe preoţii cu serafimii. ori ai preoţilor în oficierea Sfintelor Taine şi în misiunea didactică a Bisericii. 4. În actele sacramentale. Pentru acesta. iar diaconii sunt chipul lui Hristos sau imitatorii cetelor îngereşti . 10 . 1. 24. Tendinţa de a explica în mod analogic formele de slujire bisericească este mai însă mai veche. Iar Ghelasie. Ignatie considera că episcopul este chipul şi imitatorul lui Dumnezeu-Tatăl. învăţaţi toate neamurile” 39. 41 Faptele Apostolilor.funcţia sa are răspunderea unui conducător liturgic şi reprezentă im aginea apostolilor. 8. pe care o exprimă în mod oficial. Obiectul preoţiei este dincolo de persoana celui hirotonit. 28. d) Diaconii Diaconii (diakonos=slujitor) reprezintă treapta a patra a ierarhiei bisericeşti din perioada apostolică şi aveau şi continuă să aibă calitatea de colaboratori ai episcopului. Slujirea preoţească este o harismă care se sprijină nu atât pe o vocaţie personală. cele trei trepte ierarhice nu sunt altceva decât cele trei grade de sfinţenie pe calea desăvârşirii: episcopul este simbolul perfecţiunii . I Corinteni. iar pe diaconii cu heruvimii. preoţia prin hirotonia episcopului era o garanţie a succesiunii apostolice. cât pe chemarea Bisericii. episcopul fiind garantul şi interpretul unei Biserici locale.

la treapta preoţiei a apărut gradul de protoprezbiter sau protopop. a credincioşilor fără hirotonie. Totuşi. Rolul mirenilor în Biserică este de a participa la activităţile administrative şi la cele pastoral -misionare. 3. pe care le îndeplineau numai slujitorii bisericeşti sau Apostol ii. 8. La treapta episcopului au apărut gradele de arhiepiscop. fără însă să aibă răspundere pastorală. 11 . Sfinţi Părinţi de altfel arată caracterul dual al Bisericii. 28 şi 38. În cursul vremii au apărut gradaţii în cuprinsul fiecărei trepte ierarhice. Mirenii Mirenii formează a doua categorie a membrilor Bisericii. Rolul ce revenea diaconilor era de a administra E uharistia şi de a contribui la buna organizare a agapelor. Prin hirotonie. transformând -o în împărăţia lui Dumnezeu. 3. o doxologie care anticipează starea lumii viitoare. ierarhul fiind responsabil de corectitudinea învăţăturii propovăduită de acesta în eparhia sa. mitropolit şi patriarh. iar la treapta diaconului a apărut gradele de protodiacon şi arhidiacon. fără ca acest aspect să se micşoreze sau să sporească harul hirotoniei. Preoţia împărătească a laicilor ridică membrii Trupului lui Iisus Hristos la o demnitate eclesială cu nimic mai prejos de cea a clericilor. Mireanul poate îndeplini activitatea de predicator sau catehet din încredinţarea episcopului. unde se relatează faptul că apostolii şi-au pus mâinile peste şapte bărbaţi care au slujit în Biserica din Ierusalim 42. după ce a fost încercat pentru această misiune 45. Ei constituie Biserica laicilor. Ei slujeau la mesele creştinilor elenişti adică iudeii din afara palestinei care aveau propriile sinagogi. 1-6. Diaconatul este o slujire liturgică permanentă şi nu o simplă treaptă premergătoare preoţiei. Diaconii aveau funcţii liturgice şi catehetice. 6. Clement Romanul face deosebire între 42 43 Faptele Apostolilor. 45 Ibidem. 10. şi a oficiat Taina Botezului 43. cum este cazul diaconului Filip care a propovăduit Evanghelia în Samaria şi în alte părţi . Ei au primit slujirea prin punerea mâinilor de la Sfinţii apostoli. indicând treapta cea mai de jos a ierarhiei. Astfel au apărut grade la fiecare treaptă conferite prin hirotonie. Ibidem. diaconii desfăşurau şi alte activităţi. diaconii sunt legaţi de episcopii lor şi au obligaţia de a catehiza pe credincioşi. 46 Ibidem. dovedind anumite însuşiri speciale 46. Deşi titlul de diacon este dat oricărei forme de slujire în Biserică ( „diakonia”). 3. prin conlucrarea lor cu Duhul Sfânt. 12. Laicii sunt astfel chemaţi să ia parte la procesul de metamorfozare a lumii. 44 I Timotei. unde Biblia se citea în greceşte.Apostolilor. 2. în Noul Testament el arată o funcţie specifică. laicii fac din imaginea dată a lumii o icoană a împărăţiei lui Dumnezeu şi din fiecare fază a vieţii istorice o liturghie. Prin eforturile lor. Ei pot proclama adevărul de credinţă în Biserică dar numai sub asistenţa activităţii episcopale. Sfântul Apostol Pavel descrie condiţiile întrării în treapta diaconatului: candidatul este admis la hirotonie prin slujire 44. 8.

Ferrara -Florenţa). ci la credinţa mărturisită de el în numele Apostolilor. Sinodul I Vatican nu a legat 47 48 Matei. Apărătorii ei. În Răsărit Biserica poate să contrazică sau să reformeze hotărârile unui sinod care a întrunit cel mai mare număr de episcopi (Tâlharesc. iar episcopatul o anexă. iar Catehismul roman declară că. în catolicism s-a tins să se accentueze şi să se concentreze în papă toată puterea lumească şi spirituală. 18. Nu se poate dovedi nici că a fost primul episcop al Romei sau că a instituit şi alţi episcopi care ar avea dreptul să revendice aceeaşi întâietate. Galateni. nu prin consensul Bisericii. Sinodul Apostolic din anul 50 a fost prezidat de Iac ov. Biserica Romano-Catolică acordă puteri sporite patriarhului Romei în toată Biserica. 12 . urmaşul lui Petru conduce Biserica văzută. iar în protestantism s-a generalizat conceptul de preo ţie universală. Deosebiri interconfesionale În timp ce în Biserica Ortodoxă toţi episcopii sunt egali după puterea lor de drept dumnezeiesc. Sinoadele I şi II Vatican declară ca papa „ex catedra” se bucură de infailibilitatea cu care Hristos a voit să fie înzestrată Biserica în definirea învăţăturii de credinţă sau morală. nu de Petru. Mărturisirea tridentină îl numeşte pe papa „urmaş al Apostolului Petru”. dreptatea este de partea papei. iar Sfântul Policarp al Smirnei adresează un îndemn credincioşilor: „să se supună preoţilor şi diaconilor ca lui Dumnezeu”. infailibilitate şi celibat În urma Sinodului de la Trident. Doctrina romano-catolică despre primatul papal. iar întruniţi în Sinod ecumenic constituie organul învăţătoresc al Bisericii. „reprezentantul lui Iisus Hristos”.laici şi clerul sfinţit. Şi mai arbitrară este dogma despre infailibilitatea papală. Textul de la Matei pe car îl evocă romano -catolicii 47 nu se referă la Petru ca persoană. 2. conducătorul Bisericii nevăz ute. faţă de Hristos. I. spunând că au greşit ca persoane particulare – Liberiu a subscris la erezia ariană . „corifeu al Apostolilor”. dar numai în acord cu Biserica . V. ruda Domnului. cu dreptul de a-i întări pe episcopi. recurg la expresia „ex catedra”. Definiţiile papale sunt valabile „ex sese non ex Consensu Ecelesiae”. fiecare episcop fiind centrul puterii spirituale într -o eparhie. Din faptul că episcopatul fără papă nu este infailibil se vede că sursa infailibilităţii este papa. În Apus părerile papei nu se schimbă prin voinţa Bisericii. Mai mult. Biserica Ortodoxă a respins aceste pretenţii ale papei. Faptele Apostolilor nu-l arată cu rol de supremaţie peste Apostoli: el a fost mustrat de Pavel în Antiohia 48 când s-a separat de creştinii dintre păgâni. În cazul unui diferend între papă şi episcopat. Catolicii vorbesc de infailibilitatea episcopatului numai dacă are în frunte pe papă. Definiţiile date de el s unt neschimbabile de la sine (ex sese). La ortodocşi episcopatul are magisteriul învăţăturii. 12. ierarhia bisericească fiind considerată beneficiara unei funcţii speciale. ca şi Biserica Protestantă. iar Honoriu a aprobat erezia monotelită. c a să scuze erorile unor papi (Liberiu şi Honoriu). 16.

nu numai uman. Cât priveşte căsătoria preoţilor. ajungând la hirotonia femeii. dându -şi seama de trebuinţa unor slujitori în comunităţi. între preoţie şi slujire. Întreaga răspundere în Biserica Romano-Catolică este pusă pe seama papei. Preoţia aparţine tuturor celor credincioşi. „Io sono la Tradizione”.infailibilitatea papei de nici o condiţie. În Biserica veche . reformatorii au găsit următoarea soluţ ie: au stabilit o deosebire între sacerdoţiu şi ministeriu. Există chiar o epicleză de invocare a ajutorului divin pentru că cel ales 13 . din iunie 1520. Teologia catolică justifică primatul şi infailibilitatea nu prin argumente biblice sau patristice. Sinodul Trulan (692) a hotărât ca episcopii să nu se căsătoreasca pentru a se putea dedica misiunii. cu Grigorie al VII-lea. Ministrul cultului e un funcţionar. e firesc ca El să fi lăsat un conducător ca centru exterior pentru că ea să nu se împrăştie. era în spiritul Reformei să refuze orice ierarhie în s ânul comunităţii creştine.. dreptul de a predică cuvântul şi administra Tainele ca semne ale Bisericii văzute. „jure humano”. prezbiteri şi diaconi şi. dar exercitarea propriu-zisă a unui astfel de drept e încredinţată anumitor persoane. Ele nu au o preoţie specială de la Dumnezeu.). Ei trebuie să accepte ce hotărăşte capul Bisericii . Ei trebuie să se căsătoreasca înainte de hirotonia în diacon . În 1073. Dacă Biserica este o societate închisă. ci predică şi săvârşesc Tainele prin delegaţie de la credincioşi . există şi în teologia protestantă persoane care încerca să dovedească faptul că ministeriul se exercită în virtutea unui drept divin. ci prin raţiuni de ordin practic: neavând pe Hristos. II. Sunt foarte frapat de textul Apostolului Petru când afirm a că noi toţi suntem preoţi”. Preoţia nu este o taina. Întrucât Sfânta Scriptură vorbeşte despre episcopi. Desigur. În Manifestul către Nobilime. Biserica Ortodoxă nu consideră viaţa conjugala contrara preoţiei. Acest lucru 1 -a făcut pe papa Pius IX să spună. El s-a substituit Bisericii prin puterea de jurisdicţie şi prin puterea lui infailibilă. e normal ca Hristos să fi înzestrat pe locţiitorul Său cu infailibilitatea. protestanţii au trecut în cealaltă extrema. iar căsătoria a doua nu o pot contracta. Doctrina protestantă despre ierarhie Ivindu-se din protestul împotriva ierarhiei catolice. Faţă de celibatul preoţilor catolici. În Biserica Ortodoxă a rămas la libera ale gere dacă un preot vrea să fie căsătorit sau nu. neavând pe Hristos în ea. celibatul nu era impus nici episcopi lor (Ilarie Pictavianul ş. Tot poporul credincios are.. după spusele Sfântul Pavel. Este o tendinţa de a ridica clerul deasupra poporului şi pentru ca papa să aibă la dispoziţie un instrument pe care să-l utilizeze după voia sa. consacrarea ministrului conţine elementele unei taine. a.. Doctrina infailibilităţii este solidar ă cu cea despre primat. ci o graţie creat ă. Cunoaşterea adevărului a devenit un a ct extern pentru credincioşi. Luther declara: „noi toţi suntem consacraţi preoţi prin Botez. Biserică apuseana interzis căsătoria clerului. Doctrina despre papă ca locţiitor al lui Hristos a slăbit conştiinţa prezenţei lui Hristos în Biserică . în baza preoţiei universale. Cu toate că nu recunosc hirotonia ca taină.

în ţările scandinave episcopi. Acest har special al preoţiei nu -1 are poporul şi nici nu-1 poate da. Alegerea şi voinţa omenească nu poate înlocui actul divin al punerii mâinilor. Calvin a restabilit distincţia între clerici şi laici. nu există deosebire între ei şi diaconi.să-şi poată îndeplini misiunea. Numai Apostolii au avut plenitudinea darurilor ordinare în Biserica. creştinii se pot numi o preoţie. e contrazisa de Sfânta Scriptură. Pentru rânduiala în comunitate. menţionează pe prezbiterii cărora le este dată în seamă turma spre păstorire 52. El susţinea că Dumnezeu a instituit în Biserică apostoli. dar care avea o preoţie deosebită. Preoţia şi slujba Bisericii sunt dou ă lucrări diferite: prima este comună tuturor. Dar. 4. Teologia protestantă. 7. 1-2. 14. a doua nu. spre deosebire de ceilalţi creştini. Ei le -au dat unor persoane anumite. aşa cum în Vechiul Testament poporul ales se deosebea de celelalte popoare. din anii 1539 şi 1543. Numai episcopii şi preoţii pot săvârşi Tainele. 14 . deosebit de păgâni prin harul Botezului. De la început a existat conştiinţa că mireanul nu poate săvârşi Tainele. păstori şi doctori. Ierarhia poartă puterea supranatu rală de a săvârşi Tainele. În Faptele Apostolilor se vorbeşte despre unele persoane care sunt preoţi. 49 50 Tit. care vorbeşte despre predicţia generală 51. Cât a putut. dintre care doar ultimele două categorii au rămas active în biserică . 1. I Timotei. Doctorii sunt savanţii care interpretează Biblia. El declara ca pentru prezbiteriat a acceptat numele de taină . Calvin a accentuat faptul ca păstorii sunt instruiţi de Dumnezeu. Doar Biserica anglicană a păstrat cele trei grade ierarhice. 51 I Petru. 2. La Calvin se pune accentul pe mai m ultă autoritate. proroci. după care treptele ierarhice nu se deosebesc printr -un har special. poporul credincios delegă exerciţiul dreptului de a predică cuvântul şi a săvârşi tainele. În Germania. Păstorii noi sunt cooptaţi de cei în funcţie. cu punerea mâinilor mai marilor pre oţiei”50. începând cu editarea Instituţiei. Păstorii. Bisericile Protestante s-au organizat diferit din punct de vedere administrativ. S fântul Pavel scrie lui Tit: „Te indemn să ţii aprins harul ce ţi s-a dat prin rugăciune şi prin punerea mâinilor mele” 49. iar lui Timotei: „Nu fii nepăsător faţă de harul care este în tine. prin coborârea Duhului Sfânt la Cincizecime. 5. Pentru că sunt neam ales şi sfânt. pentru că nu este făcut decât pentru slujitorii cuvântului şi nu pentru toţi credincioşii. toate acestea. care produce vocaţia în sufletul lor . Bisericile Luterane au în frunte superintendenţi. 9. care ţi s -a dat prin proorocie. nu pot să minimalizeze concepţia reformatorilor că preoţia este o calitate a tuturor creştinilor. Nu există grade ierarhice. iar aceştia au dat din ele preoţilor şi diaconilo r că ajutători ai lor. iar Bisericile Calvine sunt conduse de Sinoade. Petru. 52 I Petru. nefiind preoţi. Păstorii pot fi numiţi episcopi sau păstori. Diferenţele de grad şi n ume din unele Biserici Protestante au o importanţă administrativă. alcătuite din păstori şi „bătrâni”. episcopilor ca urmaşi ai lor. evanghelişti.

Iisus Hristos le-ar fi transmis netrupeşte. rămâne ascuns şi necuprins cu mintea. în Duhul Sfânt.Renunţând la preoţia sacramentală. n-au primit Sfântul Duh pe care. Notele Tainei sunt: instituirea. Tainele (misteriu=a fi închis) sunt actele sfinte care reprez intă idei. Accentul pus de catolici pe materie vrea să scoată în evidenţă dependenţa Tainei de cel ce o săvârşeşte. săvârşind toate din încredinţarea lui Hristos. 15 . înseamnă ca împărtăşirea harului este elementul esenţial al Tainelor. planul veşnic de mântuire a lumii se numeşte „taină” 53. dar şi trupul. cu care El petrece pururea şi căruia i -a dat puterea şi mijloacele vizibile prin care Biserica împărtăşeşte harul mântuitor se numesc Sfintele Taine. deşi botezaţi în n umele Mântuitorului. Dacă ar fi fost netrupesc. într -o formă văzută. În ortodoxie. 4. 1. care -i rămâne exterior. Lumea protestantă este asemănătoare creştinilor care. Rostul Tainelor este de a sfinţi sufletul. partea văzută şi partea nevăzută . dar fiindcă sufletul tău este unit cu trupul. îl primeau de sus. 17. îţi împărtăşeşte spiritul prin materie”. Tainele sunt mijloace prin care comunică harul divin – Harul. Mântuitorul a binevoit să aşeze harul Său sfinţilor prin lucrări vizibile. Ioan. În sens religios. comunicate prin Taine şi de cultul Bisericii prin ierarhie. lumea protestantă s-a autodeposedat de darurile Cincizecimii. 1. Harul vine de la Hristos 54. Ortodoxia caută miezul lucrurilor. Fiind lucrări ce instituite de Mântuitorul pentru împărtăşirea harului. Diferit de teologia latină care foloseşte termenul de „sacrament” şi pune accentul pe partea văzută a Tainei. În înţeles restrâns. trupul tainic al lui Hristos. 55 I Corinteni. prin care. realităţi şi sensuri nepătrunse în esenţa lor . materia este un semn vizibil al harului nevăzut. Instituirea Sfintelor Taine 53 54 Efeseni. În mod general. ci să contribuie la transfigurarea lor prin Iisus Hristos. Sfântul Ioan Gură de Aur afirma: „Iisus Hristos nu ne-a transmis nimic material . În alte confesiuni. 9. se împărtăşeşte omului harul divin nevăzut. instituită de Dumnezeu întrupat. în tradiţia răsăriteană Taina conduce spre partea ei interioară sau spre esenţa ei. I. esenţa Tainei. Taina este o lucrare sfântă. pentru că intenţia ei nu este să scoată în evidenţă supremaţia preotului asupra credincioşilor. prin mâinile Apostolilor. SFINTELE TAINE Îndreptarea şi sfinţirea omului se înfăptuieşte în Biserica. 1. materia este mediul prin care iradiază haru l sfinţilor. iar Apostolii sunt doar „iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu” 55. ne-a transmis spiritual dar prin lucrări materiale. ceea ce au spiritual şi mistic lucrările sfinte.

iar Apostolii n -au făcut nimic în acest sens din proprie iniţiativă. Când au apărut ereziile. tunderea în monahism etc. iar două secole mai târziu în hotărârile Sinodului de la Constantinopol (1638) care a condamnat învăţătura eronată a lui Chiril Lucharis. Numărul de 7 al Sfintele Taine îl găsim la Petru Lombardul şi Hugo de Saint Victor. dând Apostolilor puterea de a le împărtăşi Bisericii de care El nu se desparte şi tot ei au stabilit ceremoniile. Dimpotriv ă. Este cunoscut că Revelaţia nu expune dogmele în chip sistematic. Împărţirea din teologia catolică în taine instituite direct de Mântuitorul (Botezul şi Euharistia) şi instituite indirect. ci avea un sens foarte larg. n-are temei în Sfânta Scriptură. astfel încât Tainele au putut fi înşirate împreună cu ierurgiile sau sacramentaliile ca: spălarea picioarelor. monahul Iob aminteşte cele 7 Taine. numărul lor apare explicit în Mărturisirea de credinţa din anul 1274. În acelaşi secol. nu rezultă că n -ar fi toate instituite de Domnul. deşi toate sunt amintite. deşi nu amănunţit. d upă harul specific al fiecărei Taine. În Apus. Aşa s-a petrecut şi cu Tainele. dar în loc de Pocăinţa pune monahismul. Cu toate acestea. În secolul al XIII-lea numărul lor este trecut într -un formular al Mărturisirii de credinţă a valdezilor sare s -au întors la Biserică. Mântuitorul Iisus Hristos a făgăduit harul Său prin Duhul Sfânt pentru anumite trebuinţe ale vieţii. de orice act Sau lucru sfânt. dar şi în Mărturisirea de credinţă a lui Petru Movila (1642). pentru Răsărit. noţiunea de „Taina” nu era definită precis. dar avem mărturii despre fiecare dintre ele. 16 . numărul Tainelor a fost menţionat de către Sfântul Simeon al Tesalonicului. iar Biserica le defineşte numai când sunt contestate. Biserică a stabilit cu precizie numărul lor. în sec al XII -lea. Sfinţii Apostoli sunt doar „ispravn ici” ai tainelor. Numărul şi împărţirea Sfintelor Taine Sfânta Scriptură nu vorbeşte determinat despre numărul celor 7 Taine. Sfânta Scriptură cuprinde suficiente indicaţii că toate Tainele au fost instituite de Iisus Hristos. valdenzii şi catarii au răspândit îndoiala cu privire la numărul Tainelor. II. La Botez şi Euharistie instituirea s-a făcut după partea esenţială. Actul de inst ituire este complet.Dacă în Sfânta Scriptură nu se indică direct instituirea nem ijlocită de către Hristos a tuturor Tainelor. Nici Sfânta Tradiţie nu determină numărul Tainelor. prezentată la Sinodului de la Lyon de către împăratul bizantin Mihail al VIIlea Paleologul. În Răsărit. înmormântarea. Întrun text latin se spune: „Cine este autorul acestor Taine dacă nu Domnul Hristos?” Hristos nu a stabilit ceremoniile Sfintele Taine . numărul lor a fost stabilit în cadrul lucrărilor Sinodului de la Trident (1545 -1563). nu le-au instituit. În secolul al XV-lea. de Apostoli. În timpul patristic. Prezenţa celor şapte Taine în toate Bisericile primului m ileniu arată că în Biserica veche nu erau discuţii asupra numărului Tainelor. Tainele n -au fost confundate cu celelalte slujbe sfinte prin care nu se împărtăşeşte harul. În Apus. cu excepţia Botezului şi Euharistiei. ci după cum cere trebuinţa. chiar dacă nu toate sunt amintite la un loc.

Ceremonia nu este esenţială. Nunta aduce fii. fiecare Taina împărtăşeşte şi un har sfinţitor specific . IV. care-l hrănesc (Euharistia). Partea văzută a Sfintelor Taine Partea văzută a Tainei este ceremonia. Primitorul şi Săvârşitorul Sfintelor Taine Pentru săvârşirea Tainelor trebuie îndeplinite anumite condiţii obiective şi subiective referitoare la: săvârşirea actelor externe după rânduiala Bisericii. De aici grija Bisericii pentru ceremonii. Prin unele Taine se dă harul celui ce n-a primit sau a pierdut harul ( Botezul şi Pocăinţa). se sporeşte harul deja existent. Pe lângă harul sfinţilor al Tainelor. Nunta are ca scop perpetuarea neamului omenesc . Euharistia unirea profundă cu Hristos. Euharistia. care-l sfinţesc (Mirul). Ceremoniile care însoţesc săvârşirea unei Tainei sunt dezvoltări ale rânduielii după care se săvârşea Taina la începutul vieţii creştine. nu poate fi considerată ca instrument magic ce lucrează mecanic în transmiterea harului. Speculaţia teologică a căutat să arate şi motivele pentru instituirea Sfintelor Taine. Din punct de vedere dogmatic. care-l recâştigă (Pocăinţa). Pe planul vieţii spirituale. Primele pot fi Taine de normalizare. Botezul reprezintă naştere în Hristos . care-l vindecă (Maslul). ci trebuie văzută în dependenţa de voinţa lui Hristos care lucrează prin sine şi prin prezenţa Duhului. materia şi actele. cuvintele şi actele specifice fiecărei Taine. Partea nevăzută a Sfintelor Taine Partea nevăzută este harul dumnezeiesc. stabilite de Biserica. cuvintele şi actele prin care se împărtăşeşte harul Tainelor sunt esenţiale. corespunzător unor trebuinţe ale Bisericii şi membrilor ei: cinci Taine corespunzătoare la anumite momente importante din viaţa omului (naştere. Lucrurile. Ea este o expresie a credinţei Bisericii şi reprezentare a celor ce se petrec în Taină. fie neschimbabilităţii sufletului uman. ce simbolizează şi împărtăşirea harului nevăzut. 17 . Harul se mai poate da în Taine care îndreaptă omul (Botezul). vindecarea. abisidieni etc. iar Hirotonia instituirea slujitorilor. II. creşterea.Numărul de şapte se întâlneşte şi la alte comunităţi din Răsărit: copţi. Pocăinţa. săvârşirea actelor de către persoane având calitatea şi încredinţarea pentru aceasta şi pregătirea novicelui pentru primirea harului. partea externă a Tainei (rânduiala cuprinsă în acte şi cuvinte). Cea mai potrivita împărţire a Tainelor este următoarea: Taine care se repetă – Mirungerea. hrană. Cu toa te acestea. ceremonia nu este lipsită de importanţă. iar Hirotonia părinţi. Pocăinţa şi Maslul însănătoşirea. celelalte Taine de perfecţionare. nestorieni. Prin altele. Ele reprezintă sensul şi efectul Tainelor. S-au invocat cele şapte daruri ale Duhului Sfânt şi numărul 7. ajutor în caz de boală). Nunta şi Maslul – şi Taine care nu se repetă – Botezul şi Hirotonia. fiindcă reprezintă doar o parte a Tainei. care-i acordă puterea pentru sarcini speciale (Nunta şi Preoţia). Mirul sporirea harului. pe plan spiritual. III. Partea văzută a Tainei cuprinde locul. Temeiul nerepetării Tainelor constă fie în nerepetarea stării la care se referă Tainele.

Dreptul şi puterea de a săvârşi Tainele le-a dat Mântuitorul Apostolilor şi urmaşilor lor. 11. Necesitatea Sfintelor Taine 56 I Corinteni. episcopii şi preoţii. căci nimic nu dă omul de la sine. Adevăratul săvârşitor al Sfintele Taine este întemeietorul lor . În anumite împrejurări şi unele Taine săvârşite de eretici pot fi socotite valide dacă sunt săvârşite după rânduiala adevăratei Biserici. osândă îţi mănâncă şi bea. puterea Botezului este aceeaşi”. Adevărul ca mântuirea se câştigă numai în Biserica este nealterat. Tainele săvârşite în afară Bisericii nu sunt taine în deplinătatea lor. Cu toate că harul se împărtăşeşte obiectiv. adică acţiunea lor mântuitoare în suflete. căci chiar dacă s-ar deosebi vreunul prin purtare. ea poate prin Duhul să facă valid ceea ce în sine nu este valid (la protestanţi. Este o deosebire între validitatea Tainelor care se referă la cuprinsul lor real. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „Dumnezeu lucrează şi prin cei nevrednici şi harul Botezului nu pierde nimic prin nevrednicia preotului. Unde este Biserica. Este adevăr at că „Duhul suflă unde voieşte”. dar Taina săvârşita de el nu are nici un defect pentru aceasta. în anumite cazuri. dar o pot căpăta din momentul recunoaşterii lor de către Biserica. poate fi săvârşit de către orice credincios. Biserică a învăţat întotdeauna că Dumnezeu n -a legat valoarea Tainelor de credinţa şi sfinţenia personală a săvârşitorului. care-Şi continuă lucrarea în Biserica . Iisus Hristos. prin Duhul Sfânt. 18 . trebuie îndeplinită şi o condiţie subiectivă. Comportamentul scandalos al preotului duce la revolta credinciosului.Primitorii Tainelor sunt creştinii. iar omul este un instrument prin care lucrează puterea nevăzută a lui Dumnezeu. Dacă Biserica este visteria Duhului. care parafează o scrisoare cu efigia împăratului: importanta este pecetea care rămâne pe scrisoare. dar El suflă numai unde este Hristos iar Hristos este în Biserică. Starea normala a săvârşitorului nu are influenta asupra validităţii Tainelor (totuşi harul lucrează altfel în sufletul credinciosului când preotul are un comportament moral). pentru care au fost instituite: „Cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie. nesocotind trupul Domnului” 56. La fel de explicit este şi Sfântul Grigorie de Nazianz: „Nu lua în considerare valoarea celor ce ne curăţă. 29. Acesta foloseşte comparaţia cu doua inele. Numai Botezul. V. pregătirea pentru primirea harului dumnezeiesc. acolo este şi Duhul. dar pentru ca să producă în sufletul credinciosului lucrarea mântuitoare. Tainele săvârşite după rându ială şi îndeplinind condiţiile obiective sunt valide şi depline. ci totul este opera puterii lui Dumnezeu”. la hotărârea şi lucrarea dumnezeiasca şi efectul Tainei. Motivul pentru care validitatea Tainei nu depinde de vrednicia morala a săvârşitorului constă în faptul că principalul săvârşitor al Tainei este Hristos . Pentru lipsa dispoziţiei interne răspunde în faţă lui Dumnezeu şi a conştiinţei preotul. prin predestinaţie se pot mântui şi cei din afară Bisericii. roadele lui pot lipsi subiectiv dacă lipseşte pregătirea celor ce se împărtăşeau cu Sfintele Taine. iar harul rămâne ca un tezaur nefolosit). de aur şi fior.

3. Teologia ortodoxă nu cunoaşte aceasta dilema a oscilaţiei între har şi semn. În Catehismul Mare. reformatorul: „Sacramentele sunt atât de departe de a împărtăşi graţia. ale datoriilor lui ca membru al ei . Tainele sunt semne exterioare prin care se trezeşte sau se adevereşte credinţa. pe atât accentuează protestanţii dependenţa graţiei de predestinare. Calvin ocupă un loc intermediar între Luther şi Zwingli. în virtutea acestei legături externe. 57 Ioan. care nu fac decât să confirme o graţie dată de Dumnezeu subiectiv credinciosului. ele lucrează în cei predestinaţi. Sacramentele nu sunt numai semne externe. El afirm a că sacramentele sunt semne între creştini. unit cu mărturia noastră. pe care au moştenit -o din scolastica romano-catolică. în virtutea aceleiaşi legături exterioare. astfel încât materia Tainei devine mediu de iradiere a harului Sfântul Duh . Deosebiri interconfesionale cu priv ire la Sfintele Taine Biserica Ortodoxă învaţă ca Sfintele Taine nu sunt semne şi condiţii ale îndreptării omului. ne spune că cel ce nu primeşte Sfintele Taine nu va intra în împărăţia cerurilor 57. După protestanţi numai credinţa mântuieşte (sola fide). văzând în ele numai semne externe. Luther arăta că: „sacramentele sunt mântuitoare şi necesare pentru fericire şi nu exclud. După Zwingli. sacramentele sun t semne ale legăturii creştinului cu Biserica . opinează. ci sunt acte cuprinse în iconomia mântuirii. Pe cât pun catolicii accent pe „ex opere operato”. în protestantism. obiectiveaz ă graţia şi o fac dependentă de semnul sacramental. ca în Vechiul Testament. cum sunt ceremoniile Vechiului Testament. fiindcă aici harul poartă o legătura internă cu semnul. Aceasta este şi învăţătura catolică . Și totuşi. Astfel sacramentele devin simple semne exterioare. tâlharul de pe cruce ş. Ele sunt dovada că graţia s-a dat după predestinaţia celui ce o primeşte. în general. 19 . tocmai pentru că nu o cuprind”. motiv pentru care sacramentele împărtăşesc „ex opere operato” graţia mântuitoare. Cum din trupul Mântuitorului ieşea o putere vindecătoare faţă de cei ce -L atingeau. dar fiinţa lor este harismatică. Prin ele lucrează Duhul Sfânt asupra celor aleşi. ci postulează credinţa. 5. VI. Dumnezeu poate acorda harul şi altfel: profeţii. căci fără credinţa nu pot fi înţelese”. neagă cu totul caracterul sup ranatural al Tainelor. Prin sacrament Dumnezeu lucr ează cu eficacitate în aleşii Săi”. tot astfel harul lui Dumnezeu coboară în fiinţa credincioşilor pentru c a aceştia să tindă spre asemănarea cu Dumnezeu. a.Revelaţia. ci împărtăşesc harul dumnezeiesc. fără să arate vreo excepţie. protestanţii. se subiectivizează graţia şi este făcută dependenţa de predes tinaţie. În Instituţio scrie: „sacramentul este o mărturie a graţiei lui Dumnezeu către noi. Concepţia protestantă despre sacramente implică o relaţie exterioară între har şi semn. Teologia marilor reformatori este diferită de învăţătura creştină tradiţională. dincolo de semnul sacramental. În timp ce romanocatolicii. Aşadar. confirmată printr-un semn extern.

„Forma”. iar ierurgiile de Biserica. Biserica urmează pilda 58 Matei. Teologia catolică. deosebite de ceremoniile care însoţesc împărtăşirea harului. teologia scolastica foloseşte termenul de materie şi formă. dar se deosebesc prin efecte. ortodocşii şi catolicii consideră ca acestea sunt în număr de şapte. 4. În privinţa primitorului şi a săvârşitorului Sfintelor Taine. binecuvântări şi sfinţiri. IERURGIILE Ierurgiile se aseamănă cu Tainele după forma externă. 4. Calvin învăţa că puterea Tainelor depinde de credinţa primitorilor.). În ceea ce priveşte numărul Tainelor. vinul etc. şi Pocăinţa. l a protestanţi. Ierurgiile sunt de trei feluri: exorcisme. romano -catolicii au pus accentul „pe ex opere operato”. De asemenea. uneori. În instituirea lor. Ele nu sunt simple simboluri fiindcă împărtăşesc în mod efectiv ajutorul divin. cu excluderea oricărei condiţii subiective. Ierurgiile sunt lucrări Sau slujbe instituite de Biserica pentru dobândirea ajutorului dumnezeiesc în diferite situaţii. lucruri Sau momente din viaţa omului 58. Unele Taine (Căsătoria. duce la ideea că forma. socoteşte buna dispoziţie internă drept condiţie subiectivă a celor ce se împărtăşesc de Sfintele Taine (la ortodocşi harul se împărtăşeşte prin semne la catolici alături de semn). fiind a cuzată că promovează o concepţie magică asupra Tainelor. pâinea. lipsit de har. Sfinţirile pun deoparte persoane şi lucruri destinate unor scopuri sfinte. în general.Mai apropiaţi sunt luteranii care înv aţă că „Tainele sunt nu numai semne de recunoaştere între oameni. şi această formulă a fost criticată. 7. ci semne ale lui Dumnezeu spre noi pentru a trezi şi întări credinţa în cei slăbi. Ie rurgiile se întemeiază pe puterea dată de Hristos Bisericii de a alunga puterea răului cu aj utorul Său şi de a ocroti persoane. Cei predestinaţi nu primesc în Taina harul. 22. Termenul de materie duce la discuţii sporite asupra Tainelor. Referitor la partea văzută a Tain elor. iar forma o constituie cuvintele esenţiale. ci semnul gol. are putere de viaţă. în sens ari stotelian. 20 . Prin binecuvântări se cere ajutorul lui Dumnezeu. Sunt instituit de Dumnezeu Cel ce nesocoteşte Tainele ca mijloc pentru obţinerea harului. 3. săvârşitorul Tainelor poate fi orice credincios. 22. Tainele sunt instituite de Mântuitorul . iar efectul lor depinde de starea celor ce le primesc. nu se va mântui. Ele nu împărtăşesc harul dumnezeiesc . Hirotonia) par să nu aibă materie. Materia este elementul sensibil al Tainelor (apa. Exorcismele sunt rugăciuni pentru eliberarea omului de sub puterea demonilor. Marcu. prin sine. Întrebuinţarea acestor termeni nu e necesară pentru că nu aduce vreo lumina suplimentara şi nu e cunoscută de Sfinţilor Părinţi. la care se adaugă. uitând de puterea harului. a oricărei bune dispoziţii interne. Unii scolastici susţin ca Tainele împărtăşesc harul prin îndeplinirea actului. I Timotei. pe când protestanţii susţin ca ele se reduc la două: Botezul şi Euharistia.

Iata de ce nu boteza Iisus. Sfântul Pavel îl numeşte „circumciziun e” ca o circumciziune spirituală cu care ne răstignim cu Hristos pentru a învia împreună cu El. prin întreita cufundare în apă. Botezul se săvârşi t de Ioan prin afundare a fost de la Dumnezeu. 61 Ioan. sigi liul lui Hristos. dar era inferior celui creştin pentru că nu împărtăşea harul. ca să dea o pilda. în numele Sfintei Treimi. să descopere taina Treimii. crucea de arama. baia renaşterii. Iisus S . sigiliul credinţei. I Corinteni. trecerea prin Marea Roşie 60. se până la o noua viaţa spirituală şi devine membru al trupului tainic al Domnului. apa din coasta Domnului 61. Botezul lui Ioan preînchipuia Botezul creştin dar era şi un ritual curăţitor pentru primirea lui Mesia. 3. circumciziunea. iar după partea nevăzută este numit: luminare. Despre ierurgii avem numeroase mărturii în Sfânta Tradiţie. vehicul spre Dumnezeu . 4. Cel ce ridică păcatul lumii!” Instituirea Botezului s-a făcut după învierea din morţi a Domnului: „Mergând. II. izvor sfânt. botezându -le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântul 59 60 I Petru.34 21 . pe copii. 20. dar Duhul nu fusese încă dat.Mântuitorului. naştere spirituală. I. TAINA SFÂNTULUI BOTEZ Botezul este Taina în care. După partea văzută şi nevăzută este numit: baie tainică. care a binecuvântat pâinile şi peştii. Denumirile Tainei Sfântului Botez Sfinţii Părinţi vorbesc despre Botez şi-1 numesc felurit. apă etc. ca să ia asupra Sa păcatele lumii: „Iată Mielul lui Dumnezeu. taina renaşterii. potopul păcatului. cel ce se botează se curăţă de păcatul strămoşesc şi de toate păcatele personale de până la Botez. După partea văzută este numit: baie. botezul lui Ioan. renaştere în Hristos. apa vieţii. Protestanţii susţin ca nu există o mare deosebire între cele doua botezuri iar Luther afirma că botezul creştin este o perfecţionare a botezului lu i Ioan. Instituirea Tainei Sfântului Botez Botezul a fost instituit de Mântuitorul Hristos. 19. baie mântuitoare. scăldătoarea Betezda. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „De ce n -a botezat Mântuitorul Iisus Hristos? A spus-o Ioan Botezătorul când a zis: Acela vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc.botezat ca să evidenţieze însemnătatea. Şi dacă ar întreba: în ce este superior botezul lui Ioan celui al ucenicilor? vom răspunde: nu se deosebeau pentru că nu împărtăşeau harul”. învăţaţi toate neamurile. baia pocăinţei. 10. Taina a fost precedată de oarecare pregătiri prin potop sau corabia lui Noe59. casele şi a dat puterea de a alunga demonii.

ca şi pământul. Botezul săvârşit cu alt lichid este nul. 38-39. 62 63 Matei. „cel ce va crede şi se va boteza. 47-48. 66 Faptele Apostolilor. 69 Faptele Apostolilor. de râu. Harul Sfântul Duh de la Cincizecime este foc ce arde spinii păcatelor. se va mântu i. 16. 38. au săvârşit Botezul începând cu Ci ncizecimea. Expresia „de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh” 67 arată necesitatea cufundarii în apă la Botez. a determinat şi modul cum trebuie făcut Botezul. socotind ca Botezul se face doa r cu apă. Botezul creştin a fost instituit pentru toţi oamenii . Sfinţii Apostoli. Se întrebuinţează apa naturală. La Botezul eunucului Candachiei se spune ca „s-a pogorât în apă” şi „au ieşit amândoi din apă” 69. Aspecte externe şi interne ale Tainei Sfântului Bote z Consta pe de o parte din apă. este un element. 67 Ioan. Gnosticii şi catarii. Necesitatea apei e arătată de Domnul la convorbirea cu Nicodim 65. nu folosesc apa Sau altceva la săvârşirea Botezului (ca şi socinienii. Sfântul Ioan aseamănă Botezul cu o baie care presupune scufundare. 4. 64 Faptele Apostolilor. Duhul curăţă sufletul iar apa curăţă trupul de păcat şi stricăciune. ca să fie botezaţi aceştia care au primit Duhul Sfânt ca şi noi?” 66. 8. de izvor. iar cel ce nu va crede se va osândi”63. pentru că se referă la efectele păcatelor. înţelegând misiunea lor. ne ascundem şi ne acoperim cu ea.Duh”62. din toate timpurile şi din toate locurile. 19-20. 28. 15. de ploaie sau zăpadă topită. Taina mai este asemănată cu mormântul Domnului 68. subliniind totodată necesitatea acestei Taine pentru mântuire. „A boteza” înseamnă a cufunda. 16. 10. Marcu. fiindcă e necesar în vederea mântuirii. Necesitatea apei. au introdus focul în ceremonia Botezului. pentru Botez o arată Sfinţii Pă rinţi când scriu ca Mântuitorul ne -a dat o reînnoire din apă şi Duh. Luther şi Calvin arată ca poate fi folosit orice lichid la Botez. III. 2. 3. 6. Şi Mântuitorul S -a cufundat la Botez. Maniheii. 3. Botezul se face prin întreita cufundare în apă. Înainte de Cincizecime ei n -au putut boteza pentru că nu fusese trimis Duhul Sfânt. luând focul în sens literar. Sfântul Grigorie de Nissa precizează: „ne-am îngropat cu adevărat prin Botez şi. apropiindu-ne de apa care. 5. 65 Ioan. metodiştii şi quakerii). Cuvintele Sfântul Ioan Botezătorul ca Botezul va fi cu „Duh Sfânt şi cu foc” nu exclud apa. Sfântul Petru a poruncit credincioşilor: „Să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hri stos spre iertarea păcatelor” 64. Mai târziu Luther a revenit asupra acestei afirmaţii. cum s -a ascuns Domnul în pământ”. 22 . 68 Romani. iar pe e alta din cuvintele rostite. Când Domnul a trimis pe Apostoli să boteze. considerând materia elem ent rău. Sfinţii Apostoli şi diaconii săvârşeau Botezul numai cu apă: „poate cineva să oprească apa.

de aceea au pus accent pe lucrarea harului. înseamnă a se boteza după tradiţia lui Iisus Hristos. ca şi cea Romano -Catolică şi Anglicana. Form ula „boteazăse”. la catolici Botezul este valid dacă se face cu o singură scufundare. La Cincizecime ştiau ca harul vine de sus. Ea nu e o formulă premergatoare Sau paralelă formulei trinitare. Botezul trebuie săvârşit prin cufundarea de trei ori în apă. afirmaţia biblică ce vorbeşte de un botez în numele lui Hristos ar putea să pună la îndoială aceasta practică. Noi recunoaşt em validitatea formulei catolice dar este mai puţin corectă ca cea ortodoxă. 23 . Amin şi al Sfântul Duh. Amin şi al Fiului. creştinii din Spania au început să practice botezul printr -o singură cufundare. ci o implică... Până astăzi. iar astăzi se face în cristelniţă. Ele sunt prescrise de însuşi Mântuitorul. spune un Sfânt Părinte. ca să se deosebească de arieni. „Dacă este om.”. Din Sfânta Scriptură şi din vechile mărturii rezulta că la săvârşirea Botezului... Amin”. Probabil că a fost folosită şi pentru a combate pe ereticii care au socotit ca validitatea Tainei depinde de persoana şi credinţa acesteia. cu ocazia trimiterii Sfinţii Apostoli la propovăduire şi botezare. În prima formulă se pune accentul pe rolul preotului în săvârşirea Tainei. Biserica Ortodoxă. Aceasta practică a fost recunoscută de sinodul de la Toledo şi de papa Grigore cel Mare. iar în a doua pe rolul Mântuitorului. Însă. în numele. nu pe a săvârşitorului. sau pentru cei la care există dubiu dacă sunt vii sau morţi. foloseşte şi o formulă condiţională folosită pentru copiii găsiţi despre care nu se ştie dacă au fost botezaţi. „Dacă este viu. Botezul săvârşit de cineva cu formula în care nu se pomenesc Persoanele Sfintei Treimi nu este recunoscut ca valid.. Nu ni se spune care era formula la pomenirea acestor nu me. Cufundările simbolizează îngroparea de trei zile a Domnului şi Persoanele Sfintei Treimi.La început Botezul se făcea la un izvor Sau la râu. copiii născuţi cu figuri alterate. Prima este specifica romano -catolicismului. Diferenţa dintre ele e provocata de absenta energiilor necreate care face ca Mântuitorul să fie prezent direct în viaţa Bisericii. Începând din secolul al VI -lea. ci fiecare Persoana în parte.. botează -se robul lui Dumnezeu.. Mai târziu au apărut baptisteriile. „A se boteza în Hristos. a fost instituita chiar de Sfinţii Apostoli. botează -se robul lui Dumnezeu. cu amintirea Persoanelor Sfintei Treimi. Nu ştim dacă se spunea: „eu te botez” sau: „botează -se”. În Numele Tatălui. Desigur. nu prin substituţii sau înlocuitori ai Săi. numele persoanelor treimice trebuie pronunţat în mod distinct. iar a doua în ortodoxie. expresia în cauză nu este folosita ca formulă de botez. De partea externă a Tainei ţin şi cuvinte le: „Botează-se robul lui Dumnezeu. Nu este suficient să se pomenească numai Sfânta Treime în general. Formula ortodoxă este mai veche şi mai corectă. Canonul cincizeci apostolic prevede caterisirea pentru clericul care se abate de la rânduiala în treitei cufundari.”.”. adică în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântul Duh ”. dar menţin şi regula prin turnare de trei ori. Pentru aceste cazuri se folosesc formulele: „Botează -se robul lui Dumnezeu X dacă nu a fost botezat. ci ca o expresie teologică pentru a indică că Botezul a fost instit uit de Mântuitorul..

Fericitul Augustin ş. Biserica cere de la candidat să aibă credinţa creştina. se pregăteau. 14-18.. 15. Aceasta identificare a făcut -o Însuşi Hristos când a zis către fiii lui Zevedeu: „Puteţi.IV. Cum credinţa vine din auz. Condiţii pentru primirea Tainei Sfântului Botez Condiţiile ce se cer de la primitor (la cei adulţi) sunt: voinţa de a se boteza.. 29.. 74 Matei. Nu este vorba despre botezul de la Ioan. 72 Ibidem. ea nu sileşte pe nimeni să se boteze. Acest obicei exista în Corint iar Apostolul nu îl aproba. Botezul săvârşit cu sila este nul. Aceasta pregătire se făcea prin instituţia catehumenatului. pe 70 71 Marcu. Copiii mici ucişi pentru Hristos sunt consideraţi botezaţi căci Mântuitorului spune: „Cine ţine la sufletul lui îl va pierde.” 76. În privinţa naşilor de la botez. „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor. Conform poruncii Bisericii. Evanghelia trebuie propovăduita o amenilor. indiferent de aceasta instituţie. oare să beţi paharul pe care -1 voi bea Eu şi cu botezul cu care Mă voi boteza Eu să va botezaţi?. nici nu îl dezaproba. Cel ce vrea să primească botezul. Efectul morţii pentru Hristos este egal cu iertarea păcatelor. Mântuitorul aminteşte despre „Botezul sângelui”. 16. 22-23. La 10 decembrie Biserică a stabilit prăznuirea copiilor ucişi pentru Hristos. şi după timpul Sfinţii Apostoli. Credinţa şi căinţa. Sfânta Tradiţie are mai multe dovezi din care se vede că moartea martirică este echivalentă botezului. 16. Credinţa este condiţia absolut necesară pentru Botez 70. regretul pentru trecutul păcătos şi hotărârea de a se îndrepta. De aceea. îl va afla” 75. 5. 39. Dionisie Areopagitul. care este în ceruri” 74 şi „cine îşi va pierde sufletul pentru Mine. 75 Ibidem. zice Domnul. 10. 10. 16. 23. ci îl foloseşte pentru a contra -zice pe cei ce negau învierea morţilor 73. Sfânta Scriptură ne da exemple în care se vede că Domnul vindeca suferinzi pentru credinţa altora: sluga sutaşului 71. 73 I Corinteni. Marcu. Copiii nu au credinţă şi căinţa pentru că nu au păcate personale. 77 Matei. iar ci ne-şi pierde sufletul sau pentru Mine. fiica femeii cananeence 72. mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu. care a dispărut după o vreme. Tertulian spune: „Avem un al doilea botez. dar a şedea de -a dreapta şi de-a stânga Mea nu este al Meu a vă da. Tainele trebuie primite personal. 16. Matei. 5-13. 25. 76 Matei. 20. îl va găsi” 77. Lipsa condiţ iilor de mai sus împiedică lucrarea harului. 2. echivalentă cu botezul şi martiriul. trebuie să -şi manifeste dorinţa. Acesta poate suplini pe primul căci. Biserica cere de la cel ce se botează să se lepede de Satana şi de toate lucrurile lui şi să înceapă viaţa noua în Hristos. 24 . De aceea se iau naşii ca garanţi. ca şi la Botez. a. cei ce vroiau să se boteze. Despre existenta naşilor vorbeşte T ertulian. A treia condiţie este pocăinţa. Morţii nu pot fi botezaţi pentru că trupul lor este lipsit de suflet şi nici cei vii pentru cei morţi.. 8. Dar. Paharul Meu veţi bea şi cu botezul cu care Eu mă botez va veţi boteza. ci de moartea pe cruce.

În lipsa lor. nu pe ei înşişi. Iar cui se iartă puţin. 80 Romani. Sfântul Ambrozie spune că „dacă martirii se spală cu propriul lor sânge. Iată şi câteva argumente scripturale în aceste sens: „Iertate sunt păcatele cele multe – a spus Mântuitorul Sfântului Petru referindu-se la femeia păcătoasă. Unii că aceştia se mulţumeau cu dorinţa de a se boteza şi credeau ca prin aceasta sunt mântuiţi. Ciprian spune că acei catehumeni care mor ca mucenici. să se mulţumească şi în lumea de dincolo numai cu dorinţa fericirii. 85 I Corinteni.cel al sângelui”. 9. Sfântul Ioan Damaschinul număra între botezuri şi botezul prin pocăinţa şi lacrimi care „este cu adevărat greu”. Botezul devine un act magic care. 38-39. lucru împiedicat de motive de forţă majoră. când Sfântul Pavel boteza la Corint. Din aceasta cauza sunt numiţi „părinţi spirituali”. puţin iubeşte”78. 82 Faptele Apostolilor. Botezul poate fi săvârşit şi de un păgân numai să respecte formula Bisericii . Ei sunt. În vremea de început erau unii catehumeni care amânau Botezul până pe patul de moarte. iar Sfântul Apostol Pavel a vea să scrie că lui Avraam i s-a socotit credinţa ca dreptate” 80. Validitatea acestui botez a fost recunoscută prin practica de a -i considera sfinţi pe drepţii Vechiului Testament şi catehumenii decedaţi fără de veste. Împotriva lor Sfântul Grigorie de Nazianz şi alţi Sfinţi Părinţi spun că dacă se mulţumesc aici pe pământ cu dorinţa botezului. 1. căci mult a iubit. Săvârşitorul Tainei Sfântului Botez Săvârşitorul Botezului este episcopul sau preotul 81. nu poate integra pe altcineva în Trupul lui Hristos. Botezul poate fi săvârşit de diacon sau chiar de mireni. în caz de nevoie. nu sunt lipsiţi de botez. 8. 4. iar 78 79 Luca. 84 Ibidem. 14. este considerat botezat cu botezul dori nţei. 28. 10-17. Sfinţii Apostoli primind porunca să boteze pe alţii. Sfântul Pavel a fost botezat de uceni cul Anania 84. 7. Aceasta constă în iubirea lui Dumnezeu şi în dorinţa fierbinte de a se boteza. Botezul cu apă poate fi înlocuit cu „Botezul dorinţei. bărbaţi sau femei: Diaconul Filip 1 -a botezat pe Simon Magul 82 şi pe slujitorul Canadachiei 83. 4. La fel avea să înveţe mai târziu Sfântul Apostol Petre: „Dragostea dintre voi acoperă mulţimea păcatelor” 79. 19. I Petru. 81 Matei. 47. În cazuri excepţionale. 13. botezaţi cu Botezul sângelui care este superior celui cu apă. 12. Biserica Romano-Catolică admite ca. 83 Ibidem. 25 . trebuie să producă o schimbare internă. pe ac esta 1-a spălat pietatea şi credinţa sa”. V. fiind un act extern. unii fiind mireni 85. fiind în afară de Biserică. Aceasta învăţătura este discutabilă fiindcă păgânul. Nimeni nu poate săvârşi propriul botez. 8. Dacă cineva a fost catehizat dar moare subit înainte de botez. vor fi existat şi alte persoane care săvârşeau Botezul. Botezul trebuie săvârşit de o singură persoană. în acest caz. 9.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Precum nu mai este cu putinţă ca Hristos să se răstignească a doua oara. 15. îndreptarea care da viaţa”87. 16. 3. înfierea divină a primitorului şi dobândirea calităşii de membru al „trupului tainic al Domnului”. (Neoprotestanţii leagă botezul de dezvoltarea intelectului. Din Sfânta Scriptură rezultă îndreptăţirea copiilor la botez. pentru toţi oamenii. „Fidelis”. Sfinţii Apostoli au botezat mai întâi pe adulţi dar. 5. 2. 1. 86 87 I Corinteni. 14. ci se botezau doar copiii părinţilor care doreau acest lucru. O altă inscripţie numeşte „neofitus” pe un copil ce a trăit 90 de zile.botezul ereticilor poate fi recunoscut de către Biserică dacă este săvârşit în numele Sfintei Treimi. Păcatul strămoşesc iertat nu mai învie în om şi deci. teologia romano -catolică a construit caracterul indelebil al Botezului (de naştere). Sfântul Pavel zice că „după cum prin greşeala unuia a venit osânda pentru toţi oamenii. Canonul 110 de la Cartagina condamna pe cei ce neagă necesitatea botezului copiilor. Textul „Toţi cei ce vor crede şi se vor boteza se vor mântui iar cei ce nu vor crede se vor osândi” se referă la adulţi dar nu exclude copiii. 18. 2. dar şi faptul că Apostolii au botezat copii 86. Pentru nerepetarea Botezului. aşa şi prin îndreptarea adusă de Unul a venit. Grigorie de Nazianz ş. Origen spune: „Biserică a păstrat de la Apostoli obiceiul de a boteza copiii”. Romani. Părerea unora dintre cei vechi. VI. Efectele Tainei Sfântului Botez Efectele tainei Sfântului Botez sunt următoarel e: 1. 88 Faptele Apostolilor. 89 I Ioan. a fost combătută de Sfântul Irineu. la adulţi 88. fapt pentru care se numeşte „baia naşterii noastre spirituale”. Primitorii Botezului sunt toţi cei nebotezaţi. a. 16. Obiceiul Bisericii vechi de a boteza copiii e mărturisit şi de inscripţiile din catacombe. apoi nu era nici o piedica şi pentru copii lor. 5. renaşterea la o viaţa spirituală noua 89. 16. ei nu au ideea transfigurarii întregii materi i prin botez). 26 . În teologia ortodoxă nu există o părere unanima în aceasta privinţa. în care e vorba de o copila care a murit la nouă ani şi a fost botezată. Botezul copiilor nu era general în primele zile. Unii consideră că nerepetarea Botezului se în temeiază pe nerepetabilitatea păcatului strămoşesc. 16. Între catehumenii care amânau b otezul erau şi părinţii care amânau botezul copiilor. Cu timpul a devenit o practică generală în Biserica. Marcu. 3. nu mai există motiv pentru repetarea Tainei. curăţirea de păcatul strămoşesc şi de păcatele personale. 23. Botezul nu se mai repetă. de aceea îl săvârşesc la o vârstă mai mare. pentru care acesta nu se mai repetă. 38. În Crez mărturisim un „Botez spre iertarea păcatelor” şi mai ales a păcatului strămoşesc. Există o inscripţie. copii sau adulţi. contra botezului copiilor. tot aşa nu e cu putinţă să ne botezăm a doua oara”.

De împărăţia lui Dumnezeu însă nu se învrednicesc. fiind curăţaţi de păcate per sonale. se vor mântui. Biserica Ortodoxă a învăţat întotdeauna ca Botezul este necesar pentru mântuire. la un Sinod din Constantinopol s-a formulat învăţătura despre soarta copiilor nebotezaţi: „Pruncii care mor nebotezaţi nu sunt chinuiţi. I. putem spune că pruncii nebotezaţi nu pot intra în împărăţia cerurilor. Chihonie. exprimă diferite aspecte ale ei. 3. deoarece n -au fost curăţaţi prin baia dumnezeiasca de apă păcatului strămoşesc şi n -au obţinut renaşterea duhovnicească”. 92 Matei.VII. nu se vor împărtăşi de mărire. precum şi cu ocazia trimiterii Apostolilor la propovăduire. Se numeşte „mul ţumire” pentru că la Cina Hristos a mulţumit Tatălui înainte de a frânge pâinea şi este jertfa de mulţumire a Bisericii. 27. 26. nu avem în Biserică o hotărâre oficială. înfăţişându -se real jertfa de pe cruce a Mântuitorului. săvârşirea. în legătură cu instituirea. de Tain a şi de jertfă. TAINA SFINTEI EUHARISTII Sfânta Euharistie este Taina în care. Cuminecătură. sub chip ul pâinii şi al vinului. când altul. însemnătatea. 5. Denumirea de „binecuvântare” se re feră la binecuvântarea vinului şi a pâinii la Cina de Joia. În ceea ce priveşte soarta copiilor mor ţi nebotezaţi. Marcu. Aceasta idee o e xprimă Domnul în convorbirea cu Nicodim 90. Denumirile Tainei Sfintei Euharistii Diferitele denumiri date. 16. ( Jertfa euharistica este întâlnirea dintre jertfa lui Hristos şi jertfa Bisericii: pâinea şi vinul). 27 . ca unii ce sunt nepecetluiţi. dar fără r ăutate. În anul 1815. scopul Sau obiectele ei. fără să o cauzeze prin acţiunea lor…” . dar nici nu pot suferi pedepse pozitive. Ea se bazează pe Sfânta Scriptură care prezintă păcatul strămoşesc ca pe o realitate ce se transmite în toţi oamenii şi atrage după sine condamnarea. pentru că au păcatul strămoşesc. Necesitatea Tainei Sfântului Botez Necesitatea Botezului a fost negată de pelagieni şi unitarieni. Sfânta Euharistie are dublu caracter. se împărtăşeşte credincioşilor însuşi Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos. 16. înainte de a fi fost date Apostolilor 92. dar nici nu vor fi chinuiţi de dreptul Judecător. Sfântul Grigorie de Nazianz scrie: „Cei ce nu vor împărtăşi din cauza copilărească sau a morţii premature. Pe baza Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii. scoţând în relief când un aspect. Astfel. spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci. De ea putem să ne eliberam prin Botez. pentru că nu au păcate personale. ca unii ce au suferit paguba. 90 91 Ioan. Necesitatea Botezului este impusa de existenţa păcatului strămoşesc. iar cei ce nu vor crede se vor osândi” 91. când le spune ca numai cei „ce vor crede şi se vor boteza.

Ambrozie. 26-28. Sângele lui Hristos. Masa Domnului 93. care se sfinţesc prin invocarea Duhu lui Sfânt. iar în secolul al IX-lea în Germania. nu numai pentru iudei la Paşte. Instituirea Tainei Sfintei Euharistii Mântuitorul a pregătit de multa instituirea acestei Taine.. Instituirea Tainei a avut loc la Cina de Joi şi este înfăţişata de către evangheliştii sinoptici 95. Deci. Se foloseşte pâine dospita. În secolul al XI -lea s-a generalizat în Apus. ci un paşte deosebit. 17-20. II. din motiv e de rău înţelese. cine vine la Mine nu va flămânzi şi cine va crede în Mine nu va înseta niciodată. Se face pâine dospită pentru toţi oamenii. la Sfânta Euharistie se întrebuinţează pâine şi vin. în care se toarnă puţină apă. III. Amin grăiesc vouă: cel ce crede în Mine are viaţa veşnică. 26. Amin. Armenii săvârşesc doar cu vin. 34 sq. Al doilea element euharistic este vinul curat din struguri.. Taina Altarului. Numai ebioniţii săvârşeau Euharistia cu azimă şi apă împotriva practicii ecumenice. 95 Matei. Chiril al Ierusalimului. 6. 22. de aceea.. Pâinea cerească. Sfânta Euharistie este aşezata pentru toţi oamenii. a fost pâine dospi-ta. Fotie nu o înşira între abaterile papale. Jertfa înţelegătoare.Comuniune (uneşte pe credincios cu Hristos). D upă ce a săturat în chip miraculos mulţimile în pustie şi acelea voiau să -L proclame împărat. iar protestanţii consideră ca 93 94 I Corinteni. 28 . El le spune: „Eu sunt pâinea vieţii. Irineu. pâinea euharistica este numita pâine nu azimă. Sfintele şi înfricoşătoarele Taine. Pâinea lui Dumnezeu. Practica romano-catolică referitoare la azimă este o invocaţie fără temei. Cina de Taina. nu numai de Paşte. Evanghelia după Ioan spune ca Iisus Hristos a fost răstignit înainte de Paştele iudeilor. Catolicii spun ca Mântuitorul a serbat Paştele iudaic şi. Abia în secolul al XI-lea este amintita de Mihail Celularie că abatere. Temeiul dogmatic al pâinii dospite îl constituie modul serbării Paştilor de Mântuitorul. Pâinea trebuie să fie din faina de grâu curat. Partea văzută a Sfintei Euharis tii După învăţătura Bisericii noastre. a folosit azima. nu azima. 22-24. Sfântul Iustin Martirul. Însuşi rostul Sfinte Euharistii cere să fie instituită cu pâine dospită. cu acest fel de pâine s -a instituit Sfânta Euharistie şi s -a săvârşit în primele veacuri. ebioniţii şi encratiţii săvârşeau Sfânta Euharistie cu apă. În secolul al IX-lea răsăritenii nu ştiau de ea. având să se împărtăşească în orice timp. Instituirea acestei Taine este atât de evidenţă încât o recunosc şi protestanţii ca Tain a. Paharul Domnului. La vechii scriitori bisericeşti. S -a introdus în secolul al VII-lea în Spania. 14. La Cina. În vechime. Luca. Ioan. Pretinsa contrazicere dintre sinoptici şi Ioan este fără temei. Masa lui Hristos.” 94. iar vinul din struguri şi neamestecat cu apă.. Mântuitorul n -a serbat Paştele iudaic. Cina Domnului. în secolul al VIII-lea în Anglia. Marcu. 20. 11. Paharul binecuvântării.

Este exclus un sens figurat în cuvintele Mântuitor ului. 16 şi 11. Adevărul prezenţei reale este confirmat de Sfânta Scriptură 98 şi de Sfânta Tradiţie – Origen. 7. într -un timp când nu mai vorbea în parabole. Sfânt ul Ignat Teoforul spune: „Ei susţin (dichetii) ca se abţin de la Euharistie şi de la rugăciune pentru că nu 96 97 Ioan. 29. ca în ea nu avem un simbol. care simbolizează scurgerea sângelui şi a apei din coasta Mântui torului96. Partea nevăzută a Sfintei Euharistii Partea nevăzută a Sfintei Euharistii: prezenţa reală. se face Sângele lui Hristos. în înţeles figurat expresia „a mânca trupul cuiva” înseamnă a face rău. După Sfântul Ciprian. căci. impune sensu l literal al cuvintelor de instituire. 19. Însemnătatea evenimentului instituirii celei mai importante Taine şi a aşezării Legii celei noi şi porunca de a săvârşi Taina pentru toate timpurile. potirul este plin cu vin şi apă dar. pentru aceea. 99 I Corinteni. 98 Ioan. de asemenea. datează din secolul a IV-lea şi despre ea mărturisesc Sfinţii Părinţi şi Sinoadele de la Cartagina şi V şi VI ecumenice. Sfântul Ioan Gură de Aur invata împotriva encratiţilor: „Deoarece unii întrebuinţează apa la săvârşirea Tainei. 29 . 6. Scopul instituirii Sfintei Euharistii. Practica amestecării. ipostatic şi substanţial. prin care s-a răscumpărat lumea.de aceea zice: din rodul viţei de vie 97. 26. Prezenţa reală a Domnului în Sfânta Euharistie este un adevăr fundamental al credinţei creştine şi mărturisit totdeauna de Biserică.este indiferentă amestecarea. sub forma pâinii şi a vinului. ci o realitate. În Sfânta Euharistie este prezent însuşi Iisus Hristos în chip rea l. IV. amestecarea înseamnă unirea credincioşilor cu Hristos. Cuvintele de instituire au fost rostite cu câteva ceasuri înainte de patimi şi puţin înainte de moarte.51sq. Sinodul. Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti sunt unanimi în a mărturisi prezenţa reală şi fiinţială a Mântuitorului în Sfânta Euharistie. 10. Sfântul Ambrozie spune ca înainte de sfinţire. Ioan Gură de Aur. Împrejurările în care Mântuitorul a instituit Taina Euharistiei arată. cu cuvinte clare şi precise. Ioan Damaschinul evocă prezenţa reală a Domnului în Sfânta Euharistie. iar viţa de vie produce vin şi nu apă”. ca pecetluire a noii legături dintre Dumnezeu şi oameni. 34. Matei. Fericiţii Ieronim şi Augustin şi Sfinţii Irineu. Sfântul Iustin Martirul numeşte al doilea element euharistic „amestecare”.. a calomnia şi ar fi absurd să se afirme ca Mântuitorul promite viaţa veşnică celor ce -L calomniază. Mântuitorul a lămurit din nou prezenţa Sa reală prin c uvintele „acesta este trupul Meu” şi „acesta este sângele Meu”. ca să lămurească pa Apostoli cu privire la un lucru aşa de mare. ca să se arate că Hristos a întrebuinţat vin la institu irea Tainei. Ciprian. ci deschis. Ambrozie. 27-29. cer ca Mântuitorul să vorbească clar şi cu înţeles neacoperit. „vin amestecat cu apă”. după ce lucrează cuvintele lui Hristos.. de la Cart agina şi Trulan consideră amestecare ca predanie de la Mântuitorul însuşi. Atanasie cel Mare. La Cina de Taină. Sfântul Pavel vorbeşte clar despre prezenţa Domnului în Sfânta Euharistie 99.

„Însuşi pâinea şi vinul se prefac în Trupul şi Sân gele lui Dumnezeu. Mântuitorul ar fi spus „în acesta este trupul Meu”. mulţumeşte -te să auzi că prin Duhul Sfânt. Astfel. Conceptul de transsubstanţiatio=transsubstanţiere. ci au numit -o însuşi trupul şi sângele Domnului. nu atrage o înţelegere greşită a adevărului dogmatic. utilizează acest termen numai ca simplu sinonim al aceluia de prefacere=metavoli.mărturisesc că Euharistia este Trupul lui Hristos”. în prefacerea euharistica substanţa pâinii şi a vinului se preface în Trupul şi Sângele Domnului. a „impanaţiei”. devenind general în Biserică apusean ă. ca sinonim al celui de prefacere. gust.. cine va îndrăzni să nu creadă?. Sfântul Chiril al Ierusalimului zice: „Când însuşi Hristos a spus: acesta este trupul Meu!. Pericolul acestei teorii constă în faptul că lasă să se înţeleagă că în Sfânta Euharisti e nu se operează o prefacere totală. nici Sfinţii Părinţi n-au numit icoană jertfă nesângeroasă pe care o aduce preotul. metaphisis. Iar de întrebi de modul cum se face aceasta. astfel că. apare în Mărturisirea de credinţă a lui Ghenadie Scolarul. Termenul de transsubstanţiere reprezintă premisa aristotelică după care fiinţa unui lucru se compune din substanţă şi din accidenţi. oficial. Sfântul Ioan Damaschinul elucidează unele texte patristice vagi: „Dacă unii. au numit pâinea şi vinul preînchipuirii. 30 . în Sinodul tridentian. în sens propriu. iar după sfinţire se numesc. Felul prezenţei reale a lui Hristos în elementele euharistice este prin prefacerea elementelor. Aceasta despărţire între substanţa vizibilă şi accidenţii neschimbaţi (văz. întrebuinţat de atâtea veacuri de Sfinţii Părinţi. apoi în cele ale lui Petru Movila şi Dositei al Ierusalimului. Elementele euharistice se numesc preînchipuiri sau tipuri înainte de a fi sfinţite.”. prin care încerca să explice prefacerea. Iar dacă se întrebuinţează în sens filosofic şi raţionalizant. metastihiosis. ca şi cum Mântuitorul n -ar fi spus despre toata pâinea ce o avea în mâini şi despre tot vinul din potir „acesta este trupul Meu” şi „acesta este sângele Meu”. şi se mărturisesc drept Trupul şi Sângele lui Hristos”. folosirea lui devine chiar pericul oasă. Sinodul VII ecumenic spune: „Este limpede ca nici Apostolii. redactată în latineşte de papa Clement al VI -lea. ci numai o parte a lor. iar acci denţii rămân neschimbaţi. Cuvântul apare pentru prima dată în 1134 în lucrarea lui Hidel bert de Tour. aşa cum tot prin Duhul Sfânt si -a format Domnul Sieşi şi în Sine trup din Sfânta Născătoare de Dumnezeu” (Mărturisirea de credinţă).. Biserica Catolică. Este însă inutil pentru că nu aduce nici un spor de lumina faţă de cuvântul prefacere. faţă de teoria apuseană a transsubstanţierii. În traducere greacă („metusiosis”) apare pentru prima dată în traducerea mărturisirii de credinţa a împăratului Mihail Paleologul. apoi la Sinodul IV Lateran şi.. miros) n-are înţeles decât din punct de vedere aristotelic. Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică sunt ferme asupra acestei învăţături. ca de Dumnezeu purtătorul Vasile. în loc de „prefacere” întrebuinţează termenul de „transsubstanţiatio”.. La ortodocşi. Dacă ar fi vorbit în termeni aristot elici. Ortodocşii însă. teoria romano -catolică raţionalizantă a transsubstanţierii a pregătit teoria protestantă. luterană. cu excepţia lui Ghenadie Scolarul. n au zis aceasta după sfinţire ci înainte de sfinţire”.

încât după sfinţirea pâinii şi vinului. Domnul nostru Isus Hristos este prezent adevărat şi real. nu poate fi vorba despre o prezenţă reală sau despre o mâncare a Lui. iar trupul euharistic este numai spiritual. La împărtăşire. ca la Zwingli. Mâncarea trupulu i lui Hristos ar însemna canibalism. Deosebit de ortodocşi şi catolici învaţă protestanţii. însuşire primită prin comunicarea însuşirilor. în Euharistie nu avem numai un simbol sau o icoana. se preface. ci o prezenţa virtuală adică prezenţa prin „putere” sau „dinamică” a Mântuitorului. însă nu prin prefacere. care reprezintă poziţia protestantă cea mai extremistă şi ale cărui idei sunt foarte puţin creştine. De aceea.Teologia ortodoxă evita raţionalizările scolastice. Să credem în Dumnezeu întru toate lucrurile şi să nu I ne împotrivim nicidecum. numai o împreună-petrecere cu elemente euharistice. chiar dacă ceea ce se spune pare contrar cugetărilor şi vederilor noastre”. După Luther. după Luther. comunică. nici chiar spirituală. După Calvin. Pâinea şi vinul după sfinţire se prefac în Trupul şi Sângele 100 31 . ca la Luther. aşadar. Pentru Zwingli. Modul prefacerii rămâ ne un mister de nepătruns. dar numai celor aleşi. Sfânta Euharistie nu este decât comemorare a Cinei celei de Taina. Prezenţa Mântuitorului în acelaşi timp pe mai multe altare şi totodată şi în cor se explică. „cu” şi „sub” pâine = in pane. Pâinea şi vinul rămân pâine şi vin dar „în”. ci prin impanaţie sau consubstanţiaţie. ea e ste o „comunicare” şi „comuniune” pentru că mărturisim că formăm o unitate cu cei mântuiţi. sunt prezente real însă invizibil Trup ul şi Sângele lui Hristos. puterea făcătoare de viaţă a Trupului său preamărit. nici a le supune legilor şi necesităţilor naturii. cuvintele Mântuitorului „acesta este trupul Meu” înseamnă „acesta este simbolul trupului Meu”. care se păstrează mai departe neschimbate. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „De ce vă munciţi să adânciţi ceea ce nu are fund? De ce căutaţi să înţelegeţi ceea ce nu se poate înţelege? De ce voiţi să pătrundeţi ceea ce nu se poate pătrunde? Să nu pretindeţi a judeca cu min tea lucrurile dumnezeieşti. Iar Sfântul Ioan Damaschinul nota: „Şi acum dacă întrebi cum devine pâinea Trupul lui Hristos şi vinul Sângele Lui? îţi răspund: Duhul Sfânt vine asupra lor şi le face în cele peste fire şi înţelegere 100”. nu material. s-a înmormântat. Iisus Hristos se coboară din cer în Euharistie şi. şi „Euharistie” pentru că prin ea mulţumim lui Dumnezeu. Adevăratul trup al lui Hristos este Biserica . cum pane şi sub pane . care ţine calea de mijloc între Luther şi Zwingli. nu primesc decât pâine şi vin. neavând credinţă. pâinea adică se schimbă. Cei aprobaţi. se transforma în însuşi adevăratul Trup al Domnului care S -a născut în Betleem din pururea Fecioara Născătoare de D umnezeu Maria. Deci. s-a înălţat la cer şi şede de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl. Împotriva acestor învăţături greşite. s-a botezat în Iordan. în Sfânta Euharistie Iisus Hristos este prezent cu adevărat. a înviat. Mărturisirea de credinţă a lui Dositei spune: „Credem că în această lucrare sf ântă. prin omniprezenţa firii omeneşti a Domnului. nici o prezenţa reală prin coexistenţă. prin Duhul Sfânt. Prezenţa Domnului în Euharistie aste. Sfânta Euharistie ne face doar să ne gândim la Jertfa Mântuitorului şi să ne reprezentăm roadele morţii Sale.

c. nici prin impana ţie. există pretutindeni Ioan. la Cina. ci creaţie şi fantezie a minţii. nici într-un mod figurat (ikonikos). iar epicleza dimensiunea verticală a Tainei. 26. adică Domnul este real de faţă cât durează pâinea şi vinul nealterate. Prezenţa reală implică deplinătatea fiinţei. rămânând numai efectele lor. Domnul este prezent real în Sfânta Euharistie nu numai cu Trupul şi Sângele. în înţelesul în care misteriile Vechiului Testament se numesc spirituale. ceea ce înseamnă ca le -a sfinţit şi 101 Matei. întreg şi nedespărţit. precum s -a zis mai sus”. fiind numai figurate (tipika). Urmările prezenţei reale sunt următoarele: a. real prezent în pâinea şi vinul euharistic. Timpul prefacerii cinstitelor daruri Sfânta Euharistie se săvârşeşte exclusiv în cadrul Sfintei Liturghii a cărei parte esenţială o constituie epicleza. ad ică cu întreaga fiinţa Sa. b. nici într-un mod spiritual. Domnul este prezent în Sfânta Euharistie nu numai în momentul prefacerii. real şi fiinţial însuşi Trupul adevărat al Domnului. căci Hristos este unul în fiinţa Lui şi nu poate fi împărţit. Celelalte Taine există numai în momentul săvârşirii lor. Sfânta Euharistie durează. ci pâinea devi ne cu adevărat.Domnului. E i confunda temeiul Tainei cu cuvintele de consacrare a elementelor euharistice. ci şi după aceea. prin vreo schimbare Sau prefacere. s-ar fi unit şi cu pâinea cea adusă înainte de Euharistie şi în mod figurat pâinea ar fi trupul şi vinul sângele. Sfintei Euharistii se cuvine aceiaşi închinare ca şi Persoanei Lui. Romano-catolicii susţin ca sfinţirea elementelor nu se face prin epicleză. în deplinătatea fiinţei Sale. nici prin schimbare. ca una ce nu este fiinţială şi reală. Acelaşi Trup şi Sânge al Domnului. nici prefăcându-se vreun accident al pâini şi al vinului în vreun accident al Trupului şi Sângelui lui Hristos. nu într-un mod simbolic. unul. metaforic (tipikos). ci şi cu sufletul şi dumnezeirea Sa. d. cum vrea nebunia luterană. adică a naturii dumnezeieşti şi a celei omeneşti unite nedespărţit în Persoana Celui Întrupat. 32 . ci prin cuvintele de instituire. V. ci cu adevărat. Rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt pentru prefacerea elementelor s-a compus de Biserica primară urmând pilda Mântuitorului care. luând pâinea a binecuvântat -o şi a mulţumit. Prin împărţirea de la împărtăşire nu se împarte fiinţa Domnului. ci numai înfăţişarea externă a elementelor caracteristice. prin prefacere. e. cât timp elementele euharistice există. Mântuitorul fiind. O astfel de prezenţă nu este adevărata şi sigură la calvini. Cuvintele de instituire fac parte din anamneză şi pun în evidenţă dimensiunea istorică şi orizontală a Tainei. astfel încât Trupul Domnului cel ce există fără margine întâmplându -se să se unească cu divinitatea celui Unuia Născut. oricâte Liturghii s -ar săvârşi şi în oricâte locuri 101. Domnul este prezent întreg în fiecare părticică a pâinii şi a vinului. Biserica. în pâine şi în vin. permanent.

diaconi. ceea ce a făcut pe papi ca Leon şi Ghelasie să declare sacrilegiu practica maniheilor de a respinge pe laici de la potir. Motivele invocate sunt neîntemeiate. prin Apostoli 103. neîntemeiate. Ibidem. împărtăşind pe credincioşi sub ambele forme. iar Fericitul Augustin afirma: „Va îndrăzni oare cineva să zică. o astfel de teză lasă să se în ţeleagă că Apostolii şi Biserica nu au înţeles recomandarea Mântuitorului. este o practica de origine apostolica.. când romano-catolicii s-au abătut de la ea. După aceas ta opinie ar însemna că Sfânta Euharistie a fost instituită numai pentru clerici.apoi le-a dat ucenicilor să mănânce şi să bea. numai preoţii liturghisitori se împărtăşesc c u Trupul şi cu Sângele. schismaticii şi apostaţii. Ar urma ca şi alte porunci date de Mântuitorul să fie numai pentru clerici: „Porunca nouă dau vouă ca să va iubiţi unii pe alţii.. contrare poruncii Mântuitorului şi a practicii apostolice şi a Bisericii primare.. Protestanţii s-au întors la practica Bisericii vechi. ereticii. inclusiv copiii. întrucât la Cina cea de Taina au fost numai Apostolii împreună cu Mântuitorul. Dacă Sfânta Euharistie nu este absolut necesară pentru mântuire. episcopii şi preoţii. 33 . Drept justificare a abaterii. ” ar privi numai pe Apostoli şi pe urmaşii lor. Sunt excluşi de la împărtăşire toţi acei care au fost excluşi din Biserică. copiii n -ar trebui să fie botezaţi. Amândouă motivele sunt. 22. Documentele apostolice stabilesc: „Episcopul să împărtăşească apoi pe preoţi. 19. şi după ei şi protestanţii. după aceea copiii şi. generală până la abaterea romano-catolicilor de la ea. De atunci. Adevăratele motive pentru interzicerea potirului faţă de laici nu urmăreşte în catolicism decât să situeze clerul deasupra mirenilor. Împărtăşirea tuturor creştinilo r sub alte forme. în sfârşit. întregul popor.. Primitorul Sfintei Euharistii este orice crştin. iar dacă este necesară. În vederea acestui lucru invocă diferite motive teoretice. ea nu este necesară nici pentru vârstnici. trebuind să treacă secole ca să 102 103 Luca. 8. ”. 29. poruncită de Mântuitorul. îns ă. cei opriţi de la primirea Tainei de către duhovnic. 104 Constituţiile Apostolice. prin veacul al XIII -lea. apoi a poruncit să se facă aceasta întru pomenirea Sa 102. iar laicii sunt împărtăşiţi numai cu Trupul. indiferent de gen.. şi cu Trupul şi cu Sângele Domnului. 13. Săvârşitorul si primitorul Tainei Sfintei Euharistii Săvârşitorul Sfintei Euharistii este episcopul S au preotul. după rânduială” 104. teologia romano-catolică susţine ca împărtăşirea cu Sfânta Euharistie nu este indispensabilă pentru mântuire şi ca primitorul trebuie să -şi dea seama de însemnătatea Tainei.. VI. În plus. nu şi pe mireni. în virtutea puterii date de către Mântuitorul. cum că aceasta hotărâre nu priveşte şi pe copii şi că ei ar putea avea viaţa în ei fără să se împărtăşească cu trupul şi sângele Domnului?” Practica împărtăşirii copiilor a fost generală până în veacul al XII -lea. 22. cum ar fi: ● faptul că vorbele Domnului: „Beţi dintru aceasta toţi.

Celelalte Taine există numai în momentul săvârşirii lor. ● teoria concomitenţei. cât durează pâinea şi vinul nealterate. ci numai înfăţişarea externă a elementelor caracteristic e. d). Dacă aceasta teorie ar f i valabilă pentru laici. Astfel. întreg şi nedespăr ţit. unde este Trupul Domnului. Aceste susţineri sunt puţin fondate. 105 106 Ioan. primesc deodată cu ea şi Sângele Domnului. e). Sfânta Euharistie are unele efecte speciale: ● curăţă de păcate şi pregăteşte viaţa de veci. căci. permanent. primind pâinea euharistică. Domnul este prezent în Sfântul Agneţ. hrănindu-le. ca şi aceştia să fie între noi ”106. unul. 34 . Prin împărţirea de la împărtăşire nu se împarte fiinţa Domnului. acolo este şi Sângele lui. real prezent în pâinea şi vinul euharistic. în pâine şi în vin. adică Domnul este real. acelaşi Trup şi Sânge al Domnului. după care. Noi considerăm ca şi Mântuitorul cunoştea acest lucru. cel puţin tot atât de bine ca şi teologii romano-catolici. Domnul este prezent întreg în fiecare părticică a pâinii şi a vinului. formulată de Toma d'Aquino. Părinte întru Mine. prezenţa Trupului în Euharistie neputându-se cugeta fără cea a sânge lui. ci şi după aceea. Domnul este prezent în Sfânta Euharistie nu numai în momentul prefacerii. De asemenea. şi Eu întru Tine. Credinciosul se împărtăşeşte „spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci” . c). oricâte Liturghii s -ar săvârşi şi în oricâte locuri. de faţă. de ce nu s-ar împărtăşi şi clerul sub aceiaşi formă? ● Împărtăşirea sub o singură formă ar exista şi în Biserica Ortodoxă la Liturghia Darurilor mai înainte Sfinţite şi în cuminecătura pe ntru bolnavi şi ar fi existat şi în Biserica veche. Efectele Tainei Sfintei Euharistii Efectele Sfintei Euharistii sunt: Sfânta Euharistie uneşte pe credincioşi în chip mistic cu Hristos. în deplinătatea fiinţei Sale. prin prefacere. „Cel ce mănâncă Trupul Meu are viaţa veşnică”. există pretutindeni în Biserica. b). Sfintei Euharistii se cuvine aceiaşi închinare ca şi Persoanei Lui.vină teologii romano-catolici să corecteze eroarea Apostolilor şi să arate adevăratul sens al cuvintelor Mântuitorului. şi totuşi a instituit Taina Euharistiei şi a cerut ca ea să se săvârşească cu pâine şi vin. 17. 6. la eremiţi în pustie şi la creştinii care aveau în casele lor Sfintele Taine Sau le purtau cu ei. căci Hristos este unul în fiinţa Lui şi nu poate fi împărţit. copiii s-ar împărtăşi la ortodocşi numai cu Sfântul Sâ nge. Mântuitorul fiind. VII. împărtăşindu -se numai cu Sfântul Trup. Prin Sfânta Euharistie se confirmă cuvintele rostite de Mântuitorul în Ghetsimani: „Precum Tu. deoarece: a). pe când Sfânta Euharistie durează. laicii. cât timp elementele euharistice există. Ea este pentru suflet ceea ce este hrană materiala pe ntru trup105. Ibidem. întărindu-le şi desăvârşindu-le viaţa spirituală. 56.

hrănindu-l. 56. „Trupurile noastre scria Sfântul Irineu. deşi simţurile nu obse rvă schimbarea. În privinţa misterului. Prin Sfânta Euharistie se confirm ă cuvintele rostite de Mântuitorul în Ghetsimani: „Precum Tu. Euharistia le aduce osândă de la Dumnezeu 108. ● întăreşte sufletul în ispite şi fereşte de păcate „ Vrăjmaşul sufletelor – stă scris în Mărturisirea de crdin ţă ortodoxă – nu îndrăzneşte să facă vreun rău aceluia în care vede că petrece Hristos”. prin preotul slujitor al lui Dumnezeu. a pâinii şi a vinului. mai întâi. 51-54. dar nu se petrece o schimbare a elementului material în sine. întărindu-l şi desăvârşindu-i viaţa spirituală. 109 Ioan. căruia se aduce jertfa pentru păcatele oamenilor . Prin celelalte taine se împărtăşeşte harul divin. În Sfânta Euharistie. ca şi aceştia să fie între noi ”. 11. şi Eu întru Tine. „Cine mănâncă din pâ inea aceasta. sub forma pâinii şi a vinului. dacă se împărtăşesc cu Sfânta Euharistie. prin ucidere sau ardere sau prin prefacere: victima care este Hristos. Aceste efecte ale Sfintei Euharistii apar numai în sufletele celor ce o primesc cu vrednicie. Aşadar. Expresiile „se frânge„ şi „se varsă” din cuvintele de instruire. viu va fi în veci” 107. I Corinteni. Părinte întru Mine. 6. indicând despărţirea mistică a trupului de sâ nge. prin Sfânta Euharistie se împărtăşeşte însuşi izvorul harului. 27-29. deci arătând caracterul de jertfa al Euharistiei. dimpotrivă. cuvintele de instruire. Celor nepregătiţi. despărţite.● dă nădejde în nemurire şi încredinţează despre învierea făpturilor spre viaţa veşnică. cu care credinciosul se uneşte mistic. pâinea şi vinul se schimbă şi se prefac real în Sângele şi Trupul Domnului. căci au nădejdea învierii ”. VIII. deci nevrednici. Sfânta Euharistie uneşte. Jertfa euharistică este jertfa de pe Golgota actualizată pe altare. ci şi jertfa adevărata. jertfa trupului şi sângelui lui Hristos. Sfânta Euharistie ca jertfă Biserica Ortodoxă învaţă. jertfa Trupului lui Hristos şi a sângelui Sau. IX. această Taină stă alături de Sfânta Treime şi Întrupare. Instruirea se face sub dou ă forme. Raportul Sfintei Euharistii cu celelalte Taine Sfânta Euharistie este cea mai importanta dintre toate Tainele. jertfitorul care este tot Hristos. Ea este pentru suflet ceea ce este hrană materiala pentru trup 109. Hristos. adică ale celor ce s -au pregătit după cuviinţă pentru acestea. în chip mistic pe credincioşi cu Hristos. nu mai sunt supuse pieri rii. având toate elementele constitutive ale jertfei al cărui act con stă în nimicirea ofrandei. În celelalte Taine elementul spiritual se uneşte cu cel material. Sfânta Euharistie nu este numai o Taină. scot în 107 108 Ibidem. ci şi jertfa nesângeroasă adusă lui Dumnezeu. Caracterul de jertfa al Sfintei Euharistii îl dovedesc . sub forma pâinii şi a vinului. 6. 35 . deosebit de protestanţi ca Sfânta Euharistie nu este numai Taină.

cel ce ridică păcatele 110 111 I Corinteni. 26. Critica protestantă că aceste expresii se ref eră doar la jertfa de pe cruce este neîntemeiată... 112 Evrei. loc în care nu este vorba despre mâncare obişnuită. spre iertarea păcatelor. ceea ce a şi făcut la Cina cea de Taina. Evrei. Caracterul de jertfă al Sfintei Euharistii rezultă din demnitatea arhierească a lui Hristos. care se frânge. căci frângerea trupului şi vărsarea sângelui pentru alţii. căci. Hristos trebuia să aşeze o nouă jertfă văzută şi o nouă preoţie corespunzătoare. iar preoţia prin cuvintele: „aceasta să faceţi în pomenirea Mea ”.. 115 Maleahi. este însuşi jertfa şi a voit ca taina care se săvârşeşte zilnic să fie Jertfa Bisericii ”. 16-21. până la sfârşitul veacurilor 114. e ste jertfa adevărată de ispăşire. care se varsă. Şi Sfânta Tradiţie mărturiseşte caracterul de jertfa al Sfintei Euharistii. Iar Sfintele Sinoade proclamă: „pe Sfântul Masa este aşezat Mielul lui Dumne zeu. 10. 113 Facerea. Acest aspect este explicat când într-o altă epistolă: „Avem altar – le scria Sfântul Pavel evreilor – dintru care nu au dreptul să mănânce cei ce slujesc cortului”111. 36 . 11. Mântuitorul. 1. jertfa de pe cruce.”. preot după rânduiala lui Melchisedec. Despre fiinţa jertfei euharistice vorbeşte şi Sfântul Pavel când opune paharul şi masa Domnului mesei demonilor 110. Aceasta jertfă euharistică. 10-11..evidenţă caracterul de jertfa de ispăşire. „Cel ce jertfeşte. sub chipul pâinii şi a vinului. acesta este trupul Meu. se duce pe Sine jertfa reală. E l însuşi este jertfit în locul animalelor din Vechiul Testament. 17-25. 14. Jertfa euharistică a fost preîntâmpinată în Vechiul Testament prin pâinea şi vinul aduse de Melchisedec 113. jertfă care nu poate fi alta decât Hristos euharistic. „se dă” arată prezenţa je rtfei euharistice prin care Hristos săvârşeşte anticipat nesângeros sub formă pâinii şi a vinului. 7. preot al lui Dumnezeu celui Prea Înalt. Mântuitorul. instituind Sfânta Euharistie: „Luaţi. Sfânta Euharistie este : „jertfa cea noua a Noului Testament” în care Iisus se oferă pe Sine ca jertfa Tatălui. 13. zice Domnul ato ateţiitorul şi nu voi mai primii jertfe din mâinile voastre. căci de la răsăritul şi până la apusul soarelui numele Meu s-a preamărit între popoare şi în tot locul se va aduce numelui Meu tămâie şi jertfa curată. ceea ce confirma Sfinţii Părinţi. 18. mâncaţi. arhiereu veşnic. vărsarea sângelui constituind fiinţa unei jertfe adevărate. căci cuvintele „se frânge” şi „se varsă”. Răscumpărând pe oameni şi implicându-i cu Dumnezeu prin Jertfa de pe cruce. fiind vorba despre o jertfă care se mănâncă. pentru că mare este numele meu între popoare ”115 – cuvintele se referă la Jertfa e uharistică care va fi universală. după rânduiala lui Melchis edec112 înlocuieşte preoţia provizorie a Vechiul Testament prin preoţia Sa definitivă. curată şi nesângeroasă. a fost prezisă apoi de profetul Maleahi: „Nu este dragostea mea în voi. dar suindu -Se la cer. 114 I Corinteni. dar din care nu aveau dreptul să mănânce iudeii. sângele Meu. 10. ci de masa la care se bea paharul Domnului şi masa la care se bea paharul demonilor.

În fiinţa ei. întru Fiul” 118. 13. mulţumindu-I-se pentru binefacerile dumnezeieşti. atât pentru cei vii. după săvârşirea jertfei dumnezeieşti. toţi ne rugăm şi oferim această jertfă pentru toţi cei care au nevoie de ajutor. Mântuitorul S-a adus pe Sine jertfa în chip sângeros. Apoi . care dă viaţă tuturor”117. Toate Liturghiile Bisericii noastre cuprind. fără să fie altă jertfă. în chip nesângeros. slujba cea fără de sânge. facem pomeniri a celor mai înainte adormiţi. imediat înainte de rugăciunea de sfinţire a darurilor. rugăciuni de cerere. 118 Ioan. Jertfa Trupului şi Sângelui propriului Său Fiu. în Sfânta Euharistie se jertfeşte El prin preot. cât şi pentru cei morţi. 2003.14. iar în timpul prefacerii. rug ăm pe Dumnezeu asupra acelei jertfe de ispăşire pentru pacea de obşte a Bisericilor. proniatoare şi mântuitoare a lui Dumnezeu. 18. 119 Sfântul Chiril al Ierusalimului. Credem că vor dobândi cel mai mare folos sufletele pentru care facem rugăciune la jertfa sfântă şi prea înfricoşătoare ce este pusă înainte ”119. acesta din urmă spune despre ea : „Toate câte veţi cere în numele Meu.. Ed. se cântă: „Pe Tine Te lăudăm. pentru ostaşi şi pentru cei care ne ajut ă în lupte. pentru cei care se trudesc şi. murind. pentru buna rândui ală a lumii. iar cea euharistică este adusă alături de întreaga Biserică . Sfânta Euharistie este şi jertfă de cerere pentru că. Cateheze. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. Euharistia este jertfă de laudă şi de mulţumire pentru că se aduce cu scopul de a vesti perfecţiunea dumnezeiască. ca să preamărească Tatăl. sub forma pâinii şi a vinului. Sinodul I Ecumenic Scrisoarea sinodală către Nestorie a Sinodului III Ecumenic. Între jertfa euharistică şi cea de pe cruce există două deosebiri esenţiale: ● pe cruce. cuprind. pentru împăraţi. se aduce până la sfârşitul timpului. Ţie îţi mulţumim. Doamne”. 116 117 Canonul. omul face ca pr in ea să se aplice mila Lui spre noi. scria: „Apoi. adică a mântuirii subiective. Bucureşti. ● jertfa de pe cruce s-a adus o singură dată. iar cea euharistică. pe Tine Te binecuvântăm. Sfântul Chiril al Ierusalimului. în general. ● jertfa de pe cruce a adus-o singur Mântuitorul. pentru cei care sunt în boli. sfântă şi de viaţă datatoare şi credem că trupul şi preţiosul sânge sunt însuşi Trupul şi Sângele Cuvântului .lumii şi este jertfit de slujitorii Domnului ca jertfă nesângeroasă ”116 şi „Noi săvârşim în biserici jertfa nesângeroasă. fără să moară. voi face. lauda lucrării creatoare. şi de a mulţumi lui Dumnezeu pen tru binefacerile Sale – liturghiile. aşa cum ştim. traducere de Dumitru Fecioru. pentru câştigarea diferitelor bunuri ale milei dumnezeieşti. împăcând-o cu Dumnezeu. mijlocindu -ne bunul sufletesc şi trupesc. Sfânta Euharistie este jertfă de laudă. împăcându-se cu Dumnezeu.. la săvârşirea Tainei şi Jertfei euharis tice. de mulţumire şi de cerere. Dar. ● prin jertfa de pe cruce Mântuitorul a adus lumii mântuirea obiectiv ă. Fiind jertfa cea bineplăcută lui Dumnezeu. Jertfa euhari stică este identică cu Jertfa de la Cina cea de Taină. de altfel. 37 . în jertfa euharistică se aduce cu scopul însuşirii personale a bucuriilor crucii.

jertfa Bisericii şi jertfa lui Hristos. preotul împărtăşeşte şi celorlalţi experienţa ridicării la „altarul cel mai presus de ceruri ”. nu se mai coboară în mod obişnuit. mai ales că el a fost practicat constant de Biserică. ci şi al urmaşii lor. în Trupul şi Sângele Domnului. în ziua Cincizecimii. prin punerea mâinilor arhiereului şi prin rugăciuni. Denumiri Săvârşindu-se prin punerea mâinilor. prin Rugăciunea amvonului. SFÂNTĂ TAINĂ A PREOŢIEI Preoţia sau hirotonia este Taina pe care. aşa vă trimit şi Eu pe voi. iar cel de hirotesie defineşte o ierurgie prin care se instituie gradele inferioare ale ierarhiei bisericeşti şi ranguri demnităţi bisericeşti . Instituire Taina Preoţiei a fost instituită . a săvârşirii Sfintele Taine şi a conduce pe credincioşi la mântuire. numai prin mijlocirea Apostolilor. oferindu-i Lui totul – de altfel. 6. după Înviere. a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt. a rămas însă numele de hirotonie. Puterea deplina pentru slujba în care sunt rânduiţi Apostolii şi ucenicii lor. preoţii şi episcopii. Dacă prin jertfa euharistică pâinea şi vinul se prefac. o primesc în ziua Cincizecimii. Taina Sfintei Preoţii a primit şi numele de hirotonie sau hirotesie. Faptele Apostolilor. I. Şi zicând aceasta. când încep să propovăduiască şi să boteze pe cei ce credeau în Evanghelie. Alături de vele două forme de jertfire. j ertfa lui Hristos este cea prin care intrăm la Tatăl sub formă de jertf ă. 20. III. prin coborârea Duhului Sfânt asupra lor. 38 . II. direct asupra celor ce se hirotonisesc. le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine. de Mântuitorul Iisus Hristos : „Si Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M -a trimis pe Mine Tatăl. Prin acest ritual li s -a împărtăşit celor 7 diaconi harul de a fi ajutători ai Apostolilor 121. ci se propagă conform celor rânduite de Mântuitorul. Romano-catolicii numesc această Taină ordinatio. Cu timpul. prin jertfa Bisericii se oferă priceperea omenească (genialitatea). se împărtăşeşte persoanelor anume pregătite harul care dă puterea de a învăţa cuvântul lui Dumnezeu. 6. şi întreaga creaţie. pe altar. lui Dumnezeu. vor fi ţinute ”120. şi tot prin punerea mâinilor 120 121 Ioan. Deosebirea este ca harul pe care ei 1 -au primit direct de la Mântuitorul şi de la Sfântul Duh. Ritualul Ritualul „punerii mâinilor” este posibil să fi fost prescris chiar de Mântuitorul . cărora le veţi ierta păcatele. 21-23.Există trei categorii de jertfă: jertfa euharistică. Slujba dată lor şi inaugurată la Cincizecime nu se referă numai la ei.

Caracterul unitar de Taina al Hirotoniei nu este desfiinţat prin existenţa celor trei trepte. Aşadar. El rămâne în starea de cleric toata viaţa. care pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele ce lipsesc le plineşte. V. 1994. Hirotonia fost făcută de Sfântul Pavel iar preoţii care au fost de faţ ă şi-au dat adeziunea lor la alegerea lui Timotei. treptele ierarhice de drept divin îşi au baza în voinţa Mântuitorului. pentru care se face hirotonia 124. Canoanele pedepsesc atât pe cei ce primesc hirotonia a doua. după Sfânta Scriptură care ne arată că în Biserica primară hirotoneau numai Sfinţii Apostoli. în mod valid. avându-şi însă izvorul în Dumnezeu. pentru toate cele trei trepte. Fără ea nu este preoţie. dar harul hirotoniei nu -i poate fi luat. Harul hirotoniei rămâne pe ntru totdeauna în cel hirotonit. dar el se împarte în mod gradat celor trei trepte ierarhice: diaconul îl primeşte într -o măsură mai mică.14) 1. 1. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. simple funcţiuni bisericeşti.5) iar lui Timotei să fie cu băgare de seama pe cine hirotoneşte (I Tim. Hirotonia nu se repetă. cât şi pe cel ce hirotoneşte o persoană ce a fost odată hirotonită. traducere de Dumitru Fecioru. dar toate le face Dumnezeu şi mâna Lui se atinge de capul celui care se hirotoneşte.au fost instituiţi episcopii în cetate de către Sfântul Pavel 122. 6. 124 II Timotei. 1. dacă hirotonia se face cum trebuie”123. 6. De remarcat caracterul indelibil al Tainei. ca să vina asupra-i harul Duhului Sfânt. Unul că acesta nu poate să revină în starea de mirean. Celelalte sunt. Foarte curând după timpul Sfinţilor Apostoli s-a stabilit ca episcopul să fie hirotonit de cel puţin doi episcopi. hirotoneşte pe cucernicul ipodiacon în diacon (preot sau episcop) să ne rugam dar pentru el. Săvârşitorul trebuie să aibă succesiune episcopală sau să 122 123 II Timotei. Prin hirotonie se împărtăşeşte primitorului harul care -i dă puterea corespunzătoare treptei ierarhice. iar preoţii şi diaconii de un episcop. aceasta consta în punerea mâinilor arhiereului pe capul celui ce se hirotoneşte. după cum afirma Sfântul Ioan Gură de Aur: „Se pune mâna pe om. iar episcopul în plinătatea lui. care au încredinţat aceasta misiune numai episcopilor. Sfântul Apostol Pavel scrie lui Tit ca să instituie preoţi în cetăţi (Tit 1. Pentru unele abateri poate fi oprit de la săvârşirea actelor sfinte. IV. harul hirotonirii se transmite prin punerea mâinilor. preotul într-o măsură mai mare. Bucureşti. Săvârşitorul Săvârşitorul hirotoniei este numai episcopul. Ed. Rugăciunea arhiereului are următorul cuprins: "Dumnezeiescu har. Acest ritual a fost practicat de Sfânta Apostoli. În Biserica Romano-Catolică hirotonia se face prin punerea mâinilor de asemeni. Sfântul Ioan Gură de Aur. aşa şi harul este unul. fără caracter haric. 39 . Prin urmare. 4. Precum hirotonia este una. Partea văzută şi partea nevăzută În ce priveşte partea văzută a Tainei. Omilii la Matei. Hirotonia este singură Taină pe care este îndreptăţit să o săvârşească numai episcopul.

ci primeau doar o binecuvântare care era o ierurgie şi prin care li se încredinţa o misiune în cadrul vieţii bisericeşti. cununaţi înainte de hirotonie. Montaniştii hirotoneau şi femei iar sectele neoprotestante şi protestanţii admit femei în rândul păstorilor. Slujirea preoţească. Menirea lor era să instruiască pe catehumene. generală sau obştească. „Iar voi sunteţi seminţie aleasă. ci canonic. ea constituind un sistem de conducere de drept divin. Episcopii nu au voie să fie căsătoriţi. 2. ca şi pe Apocalipsă. din care rezultă că ierarhia este fiinţială Bisericii. 1. 5: „Şi voi înşivă. ca să vestiţi în lume bunătăţile celui ce v -a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată”. Aceasta este concepţia despre preoţia universala. Acest mod de a concepe preoţia este în contradicţie cu numeroasele texte din Noul Testament. sănătos trupeşte şi sufleteşte şi pregătit spre acest scop din punct de vedere moral şi intelectual. Primitorul Primitorul preoţiei este creştinul ortodox liber. ca pietre vii. Din acest motiv resping Preoţia ca Taină. Ca membri ai Bisericii nevăzute. deoarece toţi creştinii sunt preoţi şi oricăruia dintre ei îi poate fi încredinţată de comunitate îndeplinirea slujbei preoţeşti. zidiţi -vă drept casă duhovnicească. această sarcină fiind revocabilă. toţi creştinii sunt de un singur fel. între preoţi şi necredincioşi nefiind nici o deosebire. toţi protestanţii sunt adepţii conc epţiei despre preoţia universală . precum şi pe I Petru. 9. VII. major de sex masculin. care prin Botez aparţine de drept divin tuturor credincioşilor. lui fie slava acum şi pururea în vecii vecilor amin”. preoţie împărătească. bineplăcute lui Dumnezeu prin Iisus Hristos ”. să îngrijească pe văduve şi să păzească uşile femeilor în bi serică. Protestanţii şi de nominaţiunile creştine. în timp ce a doua este numai de drept uman . în deplin acord cu vechiul protestantism care a proclamat deosebirea dintre sacerdoţiu şi ministeriu. protestanţii şi unele dominaţiuni creştine susţin ca nu există o Taina a Preoţiei. în parte. Femeile nu pot primi Taina Hirotoniei . preoţi ai lui Dumnezeu şi Tatăl Său. Diaconii şi preoţii trebuie să fie căsătoriţi. 6: „Şi ne-a făcut pe noi împărăţie. Preoţia sacramentală şi preoţia universala Spre deosebire de Biserica Ortodoxă. Diaconiţele din Biserica veche nu aveau hirotonie de diacon. aceasta dispoziţie nu este de ordin dogmatic. Ei resping această taină pe temeiul celor dintâi reformatori cu priv ire la caracterul nevăzut al adevăratei Biserici care n ar avea nevoie de existenta unei preoţii ierarhice bazată pe hirotonie. Ei susţin că nu există o astfel de Taină a Hirotoniei. Bazându-se pe I Petru. fiind de drept uman. neam sfânt. să ajute la botezul femeilor. preoţie sfântă ca să aduceţi jertfe duhovniceşti. 2. 40 . popor agonisit de Dumnezeu. afirmă despre cea dintâi că ar fi de drept divin şi ar aparţine tuturor credincioşilor.fie în succesiune apostolică (şirul neîntrerupt al episcopilor hirotoniţi în integritatea credinţei). de Biserică anglicană. VI. de cea Romano -Catolică şi de Bisericile Vechi Orientale si. este încredinţata de comunitate anumitor persoane.

Respingând preoţia sacramentală şi rupându -se de această preoţie. 28: „Drept aceea. 41 . Chiar în Epistola 1 Petru există un alt text care spune: „Pe preoţii cei dintre voi. Moartea este uşa prin care sufletul intră în veşnicie iar trupul se nimiceşte. legată de ierarhie prin succesiune apostolică. pe care a câştigat -o cu însuşi sângele Sau”. din care a fost luat. Ortodoxia. prin care ei dobândesc un har special pentru această slujire. 61. Faptele Apostolilor. iar trupul în pământ. Dar. Bulgakov. nu pentru câştiguri. numai e l este îngrijorat de 125 126 Isaia. îi rog. traducere de Mircea Aurel Buiciuc. protestantismul nu mai posedă capacitatea de a săvârşi Tainele. Sufletul se întoarce la Dumnezeu. cu punerea mâinilor mai marilor preoţi lor”. n-au primit Duhul Sfânt pe care mâinile Apostolilor îl transmiteau de sus”127. 14: „Nu fi nepăsător faţă de harul care este în tine. precum în Vechiul Testament preoţii. Cât priveşte Sfânta Tradiţie. între celelalte neamuri 125. I Petru. ESHAT0L0GIA Prin moarte înţelegem sfârşitul vieţii pământeşti. ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu. comunicate în Tainele şi cultul Bisericii prin puterea ierarhiei care le a primit de la Sf. pe care ceilalţi creştini nu îl au. între cei ce nu sunt creştini. Apostoli şi de urmaşii lor. Ed. prin punerea mâinilor mele ”. ea se pronunţă cu vigoare în favoarea preoţiei harice: sancţionarea în canoane. cu excepţia Botezului. 1-2. Lumea protestantă. a. 127 S. 6. Caracterul de taina a preoţiei sacramentale îl dovedesc numeroase texte din Noul Testament: I Timotei. care ţi s -a dat prin proorocie. la fel şi în Noul Testament preoţii care să poată săvârşi Tainele erau cei instruiţi prin Taina Hirotoniei. ca unul ce sunt împreună preot şi martor al pătimirilor lui Hristos şi pătimaş al sclaviei celei ce va să se descopere : păstoriţi turma lui Dumnezeu dată în paza voastră. în sens propriu erau nu mai din seminţia lui Aaron. Bucureşti. tratatele Sfinţilor Părinţi despr e preoţie ş. 1. deşi sunt botezaţi în numele Domnului Iisus Hristos. II Timotei. ci din dragoste”126. Teologul Sergiu Bulgakov caracterizează astfel situaţia în protestantism: „Suprimarea preoţiei a deposedat lumea de darurile Cincizecimii. dintre toate vieţuitoarele. aşa cum în Vechiul Testament numai poporul evreu forma o preoţie împărătească. luaţi aminte de voi înşivă şi de toata turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi. 1997. 20.În privinţa preoţiei universale. Numai omul ştie că va muri. 4. 6: „ Din aceasta pricina îţi amintesc să aprinzi şi mai mult harul lui Dumnezeu care este în tine. având chemarea să slujească împăratului Dumnezeu. cât şi cea Romano Catolică recunosc ca toţi creştinii poseda o preoţie universala. 5. din această cauză. atât Biserica noastră. devine asemănătoare creştinilor care. Toţi creştinii au chemarea să aducă slujire lui Dumne zeu. ea constând în despărţirea sufletului de trup. Paideia.

I. apasă atât de greu asupra omului. Mulţi oameni doresc moartea pentru a sfârşii cu suferinţa. 5. Moartea fizica este un bine pentru om. Dumnezeu a rânduit moartea ca să pună capăt răului . pentru fericirea de a fi cu Dumnezeu în comuniune. Moartea nu este ceva firesc omului şi aceasta se vede din aceea că încercă să scape de ea. 1. Înainte de a păcătui. Sensurile noţiunii Moartea fizică se numeşte în Sfânta Scriptură : despărţirea de trup 128 despărţire 129. Ea a intrat în lume odată cu păcatul protopărinţilor şi este pedeapsa sau plata pentru păcat (Fac. 6. 50.moarte. Ea nu este fiinţa. La om desfiinţează trupul numai una dintre condiţiile vieţii umane. odată săvârşite. nu dinăuntru. Odată cu păcatul el a devenit muritor. Omul cunoaşte moartea din experienţa. 131 II Petru. 130 II Corinteni. Ştiinţa cunoaşte fenomenele fizice şi chimice care se întâmplă cu cel mort. altora. 1. şi se îndreaptă spre nefiinţă. trupul omului să fie străin de amestecarea cu răul. dar nimeni nu este îndreptăţit să -şi ia singur viaţa care este un dar al lui Dumnezeu. căci ea pune limite păcatului şi stricăciunii şi răul nu devine nemuritor. Deci omul însuşi este vina morţii sale şi nu trebuie să o impute lui Dumnezeu”. 14. omul putea să nu moară. Universalitatea morţii 128 129 Filipeni. somn şi adormire132. lepădarea cortului 131. izvorul vieţii. rupere cauzată de păcatele grele care. 27. nu şi sufletul. desfacerea locuinţei pământeşti 130. dar nu cunoaşte cauzele morţii. 2. adică încetarea vieţii sufleteşti superioare în om. Hristos a desfiinţat moartea fiindcă a înviat şi S -a înălţat cu trup. II Timotei. Prin păcat omul se îndepărtează de Dumnezeu. iar prin destrămare. „Cauza morţii – scria Sfânta Ambrozie – a fost neascultarea. iar cei ce privesc viaţa de dincolo o privesc cu senin ătate. Moartea nu are o realitate ontologi că. Ea constă în despărţirea omului de Dumnezeu. scoţând materia de sub legea descompunerii şi făcând ca aceasta să poată fi trans figurată şi iluminată. Pentru cei ataşaţi de lume. în ruperea legăturii dintre om şi Dumnezeu. deci din afară. Înainte de păcat nu a existat moarte. cât şi după suflet. 42 . atât după trup. 132 Matei. Singurul sentiment în faţa morţii este spaima. desfiinţează în el viaţa supranaturală ce a primit -o prin har. 4. 1. Moartea mai are şi înţeles de moarte spirituală sau moartea sufletului. II. 23. Prin această întindere ea de sfiinţează fiinţele. încât. Cei ce privesc lumea de aici cu un scop natural privesc moartea cu resemnare. ci este neantul ce se întinde acolo unde nu întâmpină rezistenţă. Cauza morţii este păcatul. moartea este înspăimântătoare fiindcă le tulbura plăcerile vieţii. Problema morţii nu poate fi dezlegată pe cale ştiinţifică.

11. De aceea. va fi înfrântă la sfârşitul veacurilor. într -o clipa. Cei ce vor trăi în timpul parusiei Domnului. 5) şi Ilie (II Sam. După Tertulian. astfel moartea a trecut la toţi oamenii. 88. 12). Din starea muritoare. 15. urmând să învie împreună cu toţi oamenii la a doua venire a Domnului. moartea lui Enoh şi Ilie este doar amânată. tot aşa nici oamenii nu se mai pot pocăi după moarte şi ei înşişi nu -şi mai pot ajuta cu nimic pentru îmbunătăţirea soartei lor. la trâmbiţa. moartea. se întinde până unde este păcat. când nimeni nu poate să lucreze" (Ioan. III.26). vor veni din nou în lume. 2. 11) şi cei ce vor fi în viaţa la parusie. 5. Unii dintre cei vechi. 15. Acestă învăţătura a fost condamnată de Biserică. credeau că şi după moarte este posibilă o purificare a tuturor păcătoşilor (apocatasteza). Enoh şi Ilie. "Căci vine noaptea. aleşi pentru viaţa lor curată. Generaţia ultimă va muri şi e a. să înece pe Antihrist. nu mai este posibilă îndreptarea. învăţa că precum îngerii după cădere nu mai au posibilitatea de a se pocăi şi de a reveni la starea de sfinţenie originală. prin sângele lor. 4). Până în momentul morţii. ei se păstrează pentru moarte ca.Moartea. Odată cu revenirea Domnului pe pământ şi cu învierea morţilor. prin aceea ca toţi au păcătuit" (Rom. Însemnătatea morţii Prin moarte încetează orice activitate a omului de a spori în virtute sau de a cădea în păcate. Moartea ne aduce aminte că cele pământeşti ca cele pământeşti sunt trecătoare şi ne îndeamnă la seriozitate. iar noi vom fi schimb aţi" (I Corinteni. Grigorie de Nissa şi Didim cel Orb. devenind asemănătoare trupurilor celor înviaţi. asemănând moartea oamenilor cu căderea îngerilor. Cum păcatul există în toţi oamenii. Sfântul Ioan Damaschin. vor întâmpina rezistenţă din partea lui Antihrist şi vor fi ucişi în lupta cu el. 9. care este ultimul duşman al omenirii. dar nu ca înaintaşii. omul vicios poate deveni virtuos sau invers. Sf. aceste trupuri vii vor trece în cea nemuritoare. Aceasta schimbare se va face prin atotputernicia lui Dumnezeu. Dincolo nimeni nu mai poate spori în virtute. fiind consecinţa păcatului. fapt pentru care a fost numită şi schimbare sau moarte-schimbare. între care Origen. ci moartea lor constă în schimbarea trupului din stricăcios în nestricăcios. fiecare om trebuie să lucreze pentru mântuirea sa până este ziuă. 51-52). cea de apoi. nici o schimbare în bine sau rău. Ea este universala. căci trâmbiţa va suna şi morţii se vor ridica fără stricăciune. taina vă spun vouă: Nu toţi vom adormi dar toţi vom fi schimbaţi într -o clipită. Puterea morţii care se manifestă în veacul de acum cu atâta tărie. Acest lucru îl mărturiseşte şi Sfânta Script ură: "Este oare vreun om care să trăiască şi să nu vadă moartea?" (Ps. Apostol Pavel spune: "Iata. va fi nimicită pentru totdeauna de Domnul: "Vrăşmaşul cel din urma care va fi nimicit este moartea" (I Corinteni. Sfântul Ioan Hristostom scrie "Aici (pe pământ) e timpul pocăinţei. dincolo al judecăţii". Sfânta Scriptură ne spune totuşi ca există şi nişte excepţii de la legea morţii: Enoh (Evr. După moarte nu mai este posibilă nici o revenire. 89). la un trai 43 . moartea are putere asupra tuturor. "Precum printr -un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea.

iar drepţii la viaţa veşnică ”133. ci prin ele să ţintim numai asupra vieţii spirituale. Întrucât omul nu ştie când moare. nu şi trupului. după despărţirea de trup. moartea dizolvă forma fiinţei umane. pentru a fi pregătiţi în orice vreme pentru viaţa de dincolo. nu este bine să amâne căinţa până în pragul morţii. pe un alt plan de existenta. 46. Întrucât judecata aceasta se face asupra fiecărui suf let în particular. e necesar să fie avute în vedere şi efectele faptelor sale în contemporani şi în urmaşi. Răsplata. Cum aceste efecte. iar dacă a dus o viaţa imorala. Toate popoarele vechi credeau că sufletul. sufletul este răsplătit cu bunuri duhovniceşti. aceasta poate fi modificata înspre bine. 44 . La judecata se au în vedere faptele. Această existenţă este precedată de o judecată. după despărţirea de trup. este examinat şi judecat de către zei care. omul răsplata sau pedeapsa în mod complet. Cum sufletul se va uni cu trupul abia la a doua venire a Domnului abia atunci va primi. îl fac părtaş al fericirii de dincolo de mormânt iar dac ă îl afla rău. Ea se întemeiază pe revelaţia divina. Ca să judeci omul în mod definitiv. ci să caute să fie pregătit în orice moment pentru viaţa de dincolo. pe care o îmbracă înainte de moarte.chibzuit. vorbele şi gândurile omului scrise în cartea veşniciei şi nu se iau în considerare faptele care au fost şterse prin harul Pocăinţei şi cele bune care au fost şters e prin păcate grele. îndeosebi în urmaşi. ca şi cum am trai o veşnicie şi să ne rugăm ca şi cum mâine ne-ar veni ceasul morţii. Momentul morţii nu este singur pentru nimeni şi acesta trebuie să fie un imbold pentru a ne confirma viaţa cu voinţa lui Dumnezeu. Ea distruge trupul omenesc. Biserica învaţă ca sufletul omenesc. să nu le fixam pe acestea ca ultim scop al vieţii. după despărţirea de trup. IV. Ea se dă numai sufletului. Numai după judecata din urm ă vor merge „păcătoşii la pedeapsa veşnică. îl pedepsesc. Nu este completă întrucât nu se da întregii naturi umane. Învăţătura despre judecata particulară este dogmă în Biserica noas tră. înseamnă că abia atunci poate fi omul judecat definitiv. el este condamnat la chinurile iadului. este supus dreptei judecăţi a lui Dumnezeu. dar nu are nici o putere asupra sufletului. 24. Sufletul. La judecata se are în vedere starea generală din momentul morţii. În parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lază r 133 Matei. dacă îl află bun. adică soarta pe care o primeşte sufletul prin sentinţa judecăţii particulare nu este completă şi nici definitivă. ne face să apreciem la justa lor valoare bunurile pământeşti. în faţă căreia trebuie să dea socoteală de viaţa de pe pământ. Fiecare om merge la judecată în haina virtuţii sau a păcatului. îţi continuă viaţa într -o altă lume. nimiceşte partea materiala din om. ea se numeşte judecata particulară. respectiv pedeapsa. se pot vedea abia la sfârşitul lumii. bucurându-se de fericirea raiului. Sa ne conducem după principiul care ne spune să lucrăm cu toată râvna. Răsplata nu este nici definitiva deoarece. în ce priveşte starea celor mai puţin păcătoşi. Judecata particulară După cum am arătat. Dacă aceasta viaţa a fost în conformitate cu legile moral e şi dacă omul a fost în comuniune cu Dumnezeu.

După ei. deoarece nici revelaţia nu ne da amănunte în ceastă privinţă. care ar fi mai fericite pentru ca ele nu aşteaptă răsplată. tot astfel vor fi duse înaintea scaunului înfricoşat şi sufletele acestea când vor pleca de aici. Sfântul Efrem Sirul şi Sfântul Chiril al Alexandriei au exprimat anumite păre ri cu privire la judecata particulară care. Întrucât în cuvintele acestea Sfântul Pavel nu pune nici un interval de timp între moarte şi judecată. Dacă nu ar fi răsplata în viaţa viitoare. răsplata vieţii pământeşti 134. El trece prin an umite vămi. există două alternative: sufletele fie că aşteaptă judecata universală. Biserica. este supus judecăţii particulare. ci toată judecata a dat -o Fiului”137. Realitatea acestei judecăţi o mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel când s crie: „Este rânduit oamenilor odată să moar ă. în faţă tribunalului. 22. îndată după despărţirea lui de trup. propovăduind învăţătura despre judecata particulară. De aceea. fiind până atunci într-o stare de somn sau într-o aşteptare chinuitoare (atât pentru drepţi. Cum este făcută aceasta judecata nu ni se spune. A doua ipoteza nu poate fi admisă pentru că este vecină cu metempsihoza păgână şi este de esenţa origenistă. Sfânta Scriptură ne spune numai ca judecata este făcută de Domnul Iisus Hristos. au o circulaţie foarte mare în lumea creştină. Evrei. atunci moralitatea din viaţa pământeasca nu ar mai avea nici un rost. iar după aceea să fie judecaţi ”135. Ea este o mângâiere pentru cei nelegiuiţi pentru că li se amâna pedeapsa dar şi pentru că pot cons idera moartea ca pe o binefacere. urmează că el exprimă prin ele ideea că sufletul. deşi nu sunt dogme. întrucât: „Tatăl nu judecă pe nimeni. 137 Ioan. 9. cât şi pentru păcătoşi ). 27. judecata particulară se face astfel: sufletul. dar ea nu ar fi deloc în conformitate cu idealul celor buni. Idealul celor buni este comuniunea cu Dumnezeu. Existenţa judecăţii particulare este justificat ă şi de logică.vedem ca fiecare dintre cei doi îţi primeşte. încinse cu multiple legături ale păcatelor ”136. merge la judecată însoţit de îngeri ei demoni. 136 Sfântul Ioan Gură de Aur. Această stare le-ar zădărnici idealul şi ar constitui un motiv de deprimare care i-ar face să se îngrozească de moarte ca de un duşman ce -i desparte de Dumnezeu. 45 . dacă ar există posibilitatea unei dezvoltări morale şi în viaţa de dincolo. deoarece îi mai împiedică de a mai săvârşi răul şi păcatele care le -ar agrava situaţia la judecata din urmă. răspunderile pentru ele. Biserică a condamnat -o deodată cu învăţătura despre apocatastază. Ibidem. fie că aşteaptă sau continuă şi dincolo de mormânt să dezvolte o activitate morală. 19-31. se mărgineşte la generalităţi şi nu intră în amănunte. 16. după despărţirea de trup. legaţi cu lanţu ri. în 134 135 Luca. plecând de aici. Sfântul Ioan Gură de Aur sublinia: „Nici unul dintre cei ce nu s -au scăpat aici de păcate nu va putea să evite. Dacă nu există această judecata. omul nu s -ar deosebi de animale. Şi precum sunt duşi cei din închisori. Prima alternativă convine celor răi şi ar fi o binefacere pentru ei. după moarte. 5.

28. 20. el este luat de îngeri şi dus în rai dacă însă la vreo vama este reţinut pentru mulţimea păcatelor. 46 . încât cea universala este aproape de prisos. Spre deosebire de noi. Rai şi iad Omenirea are conştiinţa că omul nu dispare odată cu moartea. Aceştia din urmă caută să o justifice prin texte biblice. 13. ci continuă să trăiască şi după dispariţia trupului. Astfel. 77. Autorul acestei judecaţi este Domnul Iisus Hristos. 12. Moise scrie: „Şi a murit Avraam. 16. Ideea ca îngerii răi iau sufletul este indicată prin cuvintele: „Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău ”139. unde i se cercetează trecutul. 146 Matei.. Temeiul despre învăţătura vămilor o văd justificată prin cuvintele din parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr unde se spune: „Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraa m”138. îţi vor primi pedeapsa la judecata din urma. iar 138 139 Luca. unii dogmatişti ortodocşi. în Noul Testament. 49. Despre duhurile rele. Alţi protestanţi susţin ca ele continuă să se dezvolte în viaţa v iitoare. 142 Iov. Îngerii buni caută să apere şi să ajute sufletul. 141 Ibidem.. Patriarhul Iacob adaugă: „În curând şi eu voi fi adăugat la poporul meu ”145. Dacă nu este găsit cu păcate covârşitoare. admiţând numai judecata universala. Aceste învăţături extreme sunt dezvoltări care reprezintă rezultatul controverselor care nu au prea multe puncte comune cu învăţătura Bisericii vechi despre judecată. spune Sfânta Scriptură. alţii însă o tratează destul de larg. 10. Despre această procedură a judecăţii particulare. Unii protestanţi au căzut în cealaltă extremă. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie ne dau nenumărate mărturii. 12. 25. Despre existenţa vieţii de dincolo. 145 Ibidem. nu fac nici o referire în operele lor. romano -catolicii accentuează atât de mult -judecata particulară. 31.prezenţa demonilor ei a îngerilor. Ibidem. şi nerecunoscând vreo judecată particulară. Rolul îngerilor este cu atât mai clar cu cât ei vor aduna în faţă judecăţii pe toţi oamenii care au trăit pe pământ 140 şi vor despărţi pe cei drepţi de cei păcătoşi 141. 140 Matei. 8. iar sufletul nu pot să -1 ucidă”146. 1. Mântuitorul spune: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul. 29. îngerii buni şi cei răi au şi ei un rol în aceasta judecată. 22. 144 Facerea. Demonii amintesc sufletului toate păcatele săvârşite de el în viaţa. fără a ţine seama dacă ele au fost Sau nu şterse prin Taina Pocăinţei. 49. dar după părerea Sfinţii Părinţi amintiţi. După ei. 24. atunci este luat de duhurile rele şi dus în iad. V. până atunci ele pot face diferite fapte rel e142 şi pot fi întrebuinţate ca instrumente ale mâniei divine împotriva celor păcătoşi 143. 54. La fiecare vamă i se cere socoteală pentru anumite păcate. şi a fost adăugat la poporul Său ”144. îndată după judecata particulară. 143 Psalmi. sufletele sfinţilor se bucură de fericirea completă şi definitivă.

fie ca murim. din primele capitole ale facerii o gradină frumoasă -cu flori şi plină cu tot felul de pomi şi arbori şi care oferă omului o stare de fericire. adeseori. 14. Starea în care se afla drepţii se numeşte rai. are raţiune. Cu toate acestea. pe când cei ce urăsc pe Dumnezeu şi trăiesc departe de El sunt în aceeaşi situaţie şi dincolo de mormânt. ai Domnului suntem ”147. ceea ce înseamnă că are memorie. Viaţa de dincolo presupune însă activitate. 149 Ioan. Dovada ne -o da Domnul prin parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr 148. de la judecata universală în veşnicie. iar cei buni îi compătimesc pe cei răi. simte dur eri şi aspiră la alinarea suferinţei sale. sufletele lor fiind lipsite de trup. sunt traşi în jos de acea povară şi nu se pot înălţa spre Dumnezeu. 16. iar aceea a păcătoşilor iad. potrivit cu starea cu care pleacă fiecare de pe pământ. ci variază de la suflet la suflet. deoarece inactivitatea este incompatibilă cu natura sufletului. Drept aceea. în comuniune şi în fericire vor trăi şi dincolo. nu vor mai fi împiedicate de nimic să se ridice la o cât mai strânsă comuniune cu Dumnezeu. Viaţa de dincolo este o continuare a vieţii pământeşti. fie dincolo. 147 148 Romani. Cei buni. în care se află sufletele drepţilor de la judecata particulară. el a trecut în limbajul curent cu însemnarea de stare de fericire în care se vor afla drepţii după judecata universală. Dincolo nimeni nu-şi mai poate schimba aceste dispoziţii. Aşadar. Singurele legături în lumea de dincolo. fie ca trăim aici. până la judecata universală 150 şi în care se vor afla drepţii înviaţi (cu trup şi suflet). Răsplata sau pedeapsa pe care o primesc repausaţii îndată după judecata particulară nu este aceeaşi. deoarece au fost. el nu-şi poate traduce în fapte dorinţele sale. Bogatul cunoaşte cauzele nenorocirii sale. înseamnă ca ea nu va exista nici în viaţa viitoare. care au trăit în comuniune cu Dumnezeu pe pământ. 8. între unii şi alţii se reduc doar la aceea ca se văd u nii pe alţii. nu trebuie să înţelegem ca ele sunt inactive. Sufletul răposaţilor este activ cu toate funcţiunile sale. Dacă între virtuoşi şi păcătoşi nu există comuniune aici pe pământ.Sfântul Apostol Pavel spune: "Fie ca trăim. 150 Luca. 4. 19-31. această stare din urmă se obişnuieşte a fi numită în dogmatică viaţa Sau fericirea veşnică. 23. sufletul este nemuritor şi este al Domnului. întrucât după moarte nimeni nu mai poate lucra pentru mântuirea sa 149. Mai apoi. dacă se vorbeşte de "odihna". deci judeca. Dincolo. 9. doreşte şi simte. Totuşi. Aceasta înseamnă ca fiecare duce cu sine dispoziţiile sufleteşti pe care le -a avut în ultimele clipe ale vieţii. 43. Cei ce pleacă de aici împovăraţi de păcate. Cuvântul rai înseamnă. El cugetă. El îţi aduce aminte de fraţii de pe pământ. 47 . Cei drepţi nu au putut duce pe pământ întotdeauna o viaţa superioara. Luca. împiedicate de trup. Deci am putea spune că raiul este şi loc şi stare în care se aflau primii oameni până la căderea în păcat.

împărăţia lui Dumnezeu 152. Biserica îl mai numeşte „loc luminat. închisoarea duhurilor167. 1. loc de chin 165. 3-10. 2. 8. Drepţii nu râvnesc unii la starea altora. 5. 4. bucuria Domnului156. Dostoievski definea iadul ca „suferinţa de a nu mai putea iubi ”. tot aşa şi sufletele drepţilor nu au motive să invidieze pe cele dintr-un grad superior. în care se află dreptate după moarte. iezerul de foc unde arde pucioasa164. 8. viaţa cu Iisus Hristos 154. împărtăşirea din bunuri spirituale cu mult superioare celor de pe pământ. În Sfânta Scriptură iadul se mai numeşte : gheena focului 159. Luca. Toate acestea arată că raiul este un loc dar va fi şi o stare de fericire şi de răsplată. trăire în comuniune cu Mântuitorul. 3. 166 Matei. 29. 157 Ioan. deoarece fiecare vede că a pr imit toată fericirea de care este capabil. în primul rând pentru că acolo nu exista nici un păcat. 25. 21. depărtarea de la privirea lui Dumnezeu 166. după ce S -a coborât la iad şi a eliberat de acolo sufletele drepţilor. 159 Matei. 2. 158 II Petru. cer155. cu toate bucuriile sale există numai de la jertfa de pe Golgota încoace. 16. 162 Luca. 163 Matei. 20. 22. deoarece fiecare este plin şi vede ca nu încape în el mai mult decât este. 3. loc de odihna . Raiul. 156 Matei. 7. loc de verdeaţă. foc nestins161. După cum mai multe vase de diferite mărimi. 153 Ioan. 31. Putem spune ca raiul este un loc întrucât sufletele nu sunt omniprezente şi o stare de răsplată pentru cel drepţi. a primit tot ceea ce i se cuvine. 3. 4. 12.Sfânta Scriptură vorbeşte despre rai ca loc şi stare atunci când îl numeşte împărăţia cerurilor 151. 13. El a fost inaugurat de Mântuitorul. Diferenţa gradelor de fericire din rai nu va avea ca urmare invidia celor dintr un grad inferior faţă de cei dintr -un grad superior. 154 Ibidem. fiind toat e pline şi nu ar putea cele mici să le invidieze pe cele mari. 165 Luca. de unde a fugit durerea. 14. casa Tatălui ceresc 153. întunericul cel mai din afară 163. 23 167 I Petru. 19. genune 162. Starea de rai se caracterizează prin libertate de orice suferinţă şi necaz. Iadul este locul şi starea în care ajung sufletele păcătoşilor îndată după judecata particulară şi în care se află şi duhurile n ecurate158. 19 48 . 2. 5. 12. 151 152 Matei. 28. 155 II Corinteni. 5. 19. vederea lui Dumnezeu. 164 Apocalipsa. pieire160. deci nici păcatul invidiei şi în al doilea rând pentru că fiecare va vedea că a primit toata fericirea de care e capabilă fiinţa sa. după cuvintele: „În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri”157. 14. întristarea şi suspinarea ”. 14. 160 Filipeni. 161 Matei. îngerii şi sfinţii.

întrucât cei de aici sunt în suferinţe. 23. este logic să fie pedepsit. 41. cum păcatul este opera diavolului şi a omului. În urma atacului protestant. Purgatoriul. care constituie una dintre diferenţele între catolicism şi ortodoxie. pe când cele din iad nu mai au nici o speranţă de scăpare de acolo. dar privind din alt punct de vedere. Si. prin care dă satisfacţie lui Dumnezeu şi se purifică. s -au pronunţat Sinoadele din Lyon (1274) şi Florenţa (1439). dar nu cu scopul de a vedea pe oameni în chinuri. sufletul suferă temporal diferite chinuri. Aceasta trebuie ispăşită. Ibidem. Cum însă aceasta sancţiune nu se valorifică întotdeauna aici pe pământ. de la judecata particulară. Cu privire la învăţătura despre purgatoriu. putem spune ca iadul este opera diavolului şi a omului. Orice lege îţi are sancţiunea ei. întrucât sufletel e din purgatoriu după concepţia romano catolică. mai există şi purgatoriu. în afară de rai şi iad. 7. Sinodul tridentin s-a văzut nevoit în 1534 să o accentueze şi să o precizeze din n ou. ar fi o stare de purificare morală în care sufletele nu sunt complet curate. după un anumit stagiu de suferinţe.Iadul este un loc şi o stare de chin. Aceeaşi sancţiune se întâmplă şi când este vorba de legea dumnezeiască. Când omul va ajunge să înţeleagă acest lucru şi să caute să trăiască în comuniune cu Dumnezeu. ci cu scopul de a-l face pe om să nu mai păcătuiască. Purgatoriul Sufletele din viaţa de dincolo se află în rai Sau în iad. în purgatoriu. 49 . 16. Dacă omul are libertatea de a face răul. purgatoriul este un fel de iad. Prin Taina Pocăinţei i se iartă credinciosului pedeapsa veşnică . Pentru a justifica doctrina purgatoriului. fie că au murit cu păcate uşoare. 25. chiar dacă este vorba de un alt spaţiu de altă natură decât cel actual. Existenţa iadului mai rezultă şi din sfinţenia lui Dumnezeu. este o autopedepsire a fiinţelor raţionale . ci sunt într-un singur loc. 170 Luca. urmează ca cei ce o încalcă vor fi pedepsiţi dincolo. Biserica Romano -Catolică. În sprijinul ei s-au adus o 168 169 Matei. mustrări de conştiinţă şi diferite alte necazuri 170. VI. dar nu i se iartă cea temporală. sunt sigure de mântuire. 33. el o va ispăşi în lumea de dincolo. Pedepsele în iad constau în îndepărtarea de la faţă lui Dumnezeu 168. Existenta iadului poate fi justificată şi din punct de vedere raţional. Dacă nu este păcat nu este nici iad. nici sufletele păcătoşilor nu sunt omniprezente. fie din cauza că n-au satisfăcut pentru păcatele iertate. de a răsplăti pe cei ce o respecta şi de a pedepsi pe cei ce o calcă. Iadul este voit de Dumnezeu. care se îndreaptă în mod liber şi conştient de la Dumnezeu. se purifică prin pedepse şi astfel devin apte de a intra în cer. el se deosebeşte fundamental de iad. Dacă penitentul moare înainte de a ispăşi aici pe pământ. i adul nu va mai exista pentru el. apoi intra în rai. Din punct de vedere al stării sufletelor. până la cea obştească. Acolo. Dumnezeu vrea iadul pentru că nu vrea păcatul. lipsa comuniunii cu sfinţii169. teologii catolici susţin ca păcatel e mortale atrag după ele o pedeapsă veşnică şi un a temporală. învaţă că.

Dacă lucrul cuiva. 12. şi focul însuşi va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia. ci este întemeiată pe Sfânta Tradiţie. îl va vădi ziua Domnului. va rămâne. Pentru că în foc se descoperă. 11-15: „Nimeni nu poate pune alta temelie decât cea pusa care este Iisus Hristos. fin. 25-26. Sfântul Ioan Gură de Aur. Sfântul Grigorie de Nisa. făcute în viaţa. Dintre aceştia. Cuvântul nu are accepţiunea catolică de „foc curăţitor”. Alţii merg mai departe şi spun că aceasta doctrina nu are temei în Sfânta Scriptură. între care Sfântul Clement Alexandrinul. ci ajutorul îl putem primi prin mijlocirea altora.mulţime de texte biblice din care menţionam : I Marcu. lucrul fiecăruia se va face cunoscut. argint sau pietre scumpe. Aşadar. trestie. Luca. iar de pedeapsa nu vom scăpa decât prin rugăciunile ce le fac cei vii pentru noi. Chiar în locurile amintite (mai ales în ultimele două) se arată ca omul care este dator înaintea lui Dumnezeu pentru păcatele sale. poate ajunge la mântuire. Aceasta judecată va lămuri dacă faptele au fost bu ne Sau rele. ci purgatoriul din care poate scăpa odată ce creditorul şi -a plătit datoria. în care omul se curăţă de păcatele cu care s-a întinat în viaţa aceasta. I Corinteni. Unii teologi romano-catolici recunosc ca învăţătura despre purgatoriu nu este arătată clar în Sfânta Scriptură dar ea nu este lipsită de o bază revelatorie. dacă nu se mai poate împăca cu Dumnezeu. 41-46. locul de suferinţa de aici nu este iadul. Deci. Origen. Tertulian. 3. 12. Iar de zideşte cineva pe această temelie aur. Sfântul Augustin şi alţii. Fără îndoială ca Sfântul Pavel vrea să arate că toate faptele omului vor fi supuse unei judecăţi severe. Sfântul Grigorie de Nazianz. 11-15. pe care 1-a zidit. orientali şi occidenta1i. Sfântul Ciprian. Domnul a vrut să ne înveţe că dacă murim cu păcate vom fi pedepsiţi. 58-59. Sfântul Chiril al Ierusalimului. atunci va fi aruncat în locul suferinţei unde îţi va ispăşi pedeapsa. Privind mai îndeaproape textul de la Luca. lemne. de unde poate fi cunoscută fără echivoc. 58-59 vom constata că interpretarea ce i se da de către romano -catolici este exagerată şi nu poate constitui un temei pentru purgatoriu. 3. pe textul citat se poate întemeia nu dogma despre purgatoriu ci numai învăţătura despre rugăciunile pentru cei morţi. dar aşa ca prin foc ”. Dacă lucrul cuiva se va arde. a vrut să spună ca după moarte noi înşine nu ne mai putem ajuta cu nimic. Textul clasic despre purgatoriu este socotit cel de la I Corinteni. 22. După catolici. Teologii catolici recunosc ca textele invocate nu vorbesc explicit despre purgatoriu şi ca trebuie un raţionament scolastic pentru a afla în ele o indicaţie în favoarea purgatoriului. Din acest text se trage concluzia ca omul numai după ce suferă pentru păcatele uşoare. Deci va fi mântuit omul după ce a fost judecat cu dreptate şi se va constata că faptele lui au fost fără suportul unei credinţe. fără a fi rele. trebuie să se împace cu Dumnezeu până este încă în viaţa căci. În consecinţă există purgatoriu. Matei. 12. Aceasta bază se află în Sfânta Tradiţie. Din Sfânta Tradiţie se citează texte din scrierile mai multor Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti. doar Fericitul Augustin exprimă fără echivoc 50 . el însă se va mântui. după cum se lămuresc şi metalele prin foc. Cuvântul „foc” luat în sens figurat înseamnă judecată severă. au fost fapte mai mult de aparenţă. el va fi păgubit. va lua plata.

vor fi curăţiţi prin focul judecăţii ultime şi astfel vor putea intra în fericirea de veci. aşa încât el nu mai are nici o obligaţie de a da satisfacţie pentru păcatele iertate. aceasta va ţine până la judecata din urmă. Admiţând că el mai trebuie să dea satisfacţie şi după Pocăinţă. prin patima şi moartea Sa. Aceasta idee stă în contradicţie cu învăţătura despre mântuire. El învăţa că după moarte. de toate păcatele. tot s-ar fi mântuit. prin patimile sale proprii. de pe pământ. 51 . odată pentru totdeauna. Dacă admitem ca mântuirea se poate obţine prin suferinţele din purgatoriu . pentru mântuire . Cel ce se pocăieşte este vrednic să între în împărăţia lui Dumnezeu. adică vor trebui să sufere diferite pedepse înainte de judecata universală. Cei ce vor avea atunci nevoie de pu rificare. însă cei ce nu merită pedeapsa eternă. fără reîncarnare. Doctrina despre purgatoriu este o metempsihoza păgână spiritualizată. dar spiritualiceşte.Apostolilor ca toate câte vor lega pe pământ vor fi legate şi în cer şi câte vor dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer. cei răi ajung în iad. În cele din urma. în doctrina despre purgatoriu se spune ca omul se poate purifica singur. rămânea ca să treacă în viaţa cea de veci. se crede ca omul se purifica prin diferite suferinţe ale reîncarnării. Mântuitorul. pe care le -ar fi făcut în viaţa sa de aici. Trebuie numai ca omul să sufere ceva mai mult în focul purgatoriului şi până când îţi va fi expiat atât vina păcatului original. iar cei buni în rai. în pedeapsa de veci. trebuie să expieze înainte de judecata din urmă. nu ni se mai cere nici o satisfacţie. Noi dobândim mântuire dacă colaborăm cu harul. atunci nu mai era nevoie de chinurile morţii Domnului Iisus Hristos. înseamnă a micşora valoarea Tainei Pocăinţei şi a veni în contradicţie cu cuvintele Domnului care spune . aşa încât nouă.credinţa în purgatoriu. suferind chinurile focului din purgatoriu. ne -a eliberat. În ceea ce priveşte durata purgatoriului. Ei vor fi salvaţi ca prin foc. i se iartă toate păcatele şi toate pedepsele datorate pentru păcate. care zăcea asupra sa. fără a mai trece prin purgatoriu. În definiţia purgatoriului se spune că în purgatoriu ajung sufletele care nu au satisfăcut pentru păcate. Augustin nu s -a pronunţat categoric asupra naturii focului şi asupra naturii pedepselor din purgatoriu. Căci. dacă se admite că şi omul singur se poate mântui pentru păcatele sale. Romano-catolicii învaţă ca prin Taina Botezului i se aplica celui botezat meritele satisfăcătoare ale Domnului. în unele religii de astăzi (de exemplu budismul). care s -a făcut prin Jertfa adusă lui Dumnezeu de Iisus Hristos. Aflăm aici deci ideea că nimeni nu se poate mântui dacă nu dă lui Dumnezeu satisfacţie pentru păcatele săvârşite. În cazul acesta. negăm una din învăţăturile de baza ale creştinismului. şi mântuit odată în focul purgatoriului. adică dogma despre răscumpărarea neamului omenesc de către Iisus Hristos. cât şi păcatele personale. chiar dacă după Pocăinţa nu mai trăieşte spre a progresa în virtute. atunci trebuie să admitem că jertfa Domnului nu a avut o eficacitate deplină şi că nu s-a putut extinde peste tot ce ţine de păcat. Ideea de satisfacţie stă în contradicţie şi cu învăţătura despre Sfintele Taine. prin credinţă şi fapte bune.

cu deosebirea că. între generaţiile trecute şi cele viitoare. Din punct de vedere ortodox. Ea face ca cei vii să -i pomenească cu dragoste pe cei adormiţi şi să le urmeze exemplul şi să le dezvolte lucrările. începând din Evul Mediu şi până astăzi. care sunt pnevmatomahi ste. Sfinţii. văzând ca urmaşii trag foloase de pe urma lucrării lor. Legătura cu cei adormiţi În Epistola I către Corinteni (capitolul 13) Sfântul Apostol Pavel scria că proorocirile se vor desfiinţa. implicit. Doctrina romano-catolică este rezultatul lipsei de pnevmatologie de care suferă teologia romano-catolică. Din punct de vedere moral. până la judecata univers ală. din opoziţie faţă de această extremă. nici indulgentele nu sunt decisive pentru eliberarea suflet elor din purgatoriu pentru că ele ies de acolo fără rugăciuni. Problema purgatoriului se va rezolv ă numai când pnevmatologia va deveni inima de fapt a hristologiei. În doctrina despre purgatoriu există şi câteva puncte neesenţiale. ci este dat în puterea Duhului Sfânt care S-a pogorât peste Sfinţii Apostoli la Cincizecime ca limbi de foc pentru a consuma şi a purifica pe om. Ideea romano-catolică despre un foc curăţitor se poate spune că este întemeiată din punct de vedere biblic. dacă sufletele din purgatoriu suferă pedepse ce durează cel mult. se bucură şi se 52 . sau dacă focul purgatoriului este real. Rugăciunile celor vii ajută celor din purgatoriu. sau metaforic. VII. Or. Un ajutor deosebit de important îl primesc aceste suflete prin indulgenţe. Alţii sunt de părere că este un loc şi că s-ar afla undeva spre centru pământului. acest foc curăţitor nu există în purgatoriu. înseamnă că. Omul. nu se simte îndemnat a se feri pe pământ de păcate. Trupul şi Sângele Lui devin foc care purifica pe om prin har. căci numai atunci jertfa răscumpărătoare a Mântuitorului Hristos. aceasta consona cu învăţătura Bisericii Ortodoxe. ). ci că ele vor fi expiate în purgatoriu. după învăţătura ortodoxă. Catolicismul rămâne în continuare hristotomist şi. deoarece ea duce la nepăsare. În ce priveşte credinţa ca sufletele din purgator iu pot fi ajutate prin mijlocirea celor vii. dar modul în care le ajută nu poate fi determinat mai îndeaproape. a fost condamnată şi cea despre purgatoriu. despre care s -a tratat în alt capitol. darul limbilor va înceta. Purgatoriul este respins şi de protestanţii de toate nuanţele. aceste mijlociri se fac pentru cei din iad. ştiinţa se va sfârşi. au apărut mişcări harismatice. ca stare întemeiată între rai şi iad. cum doctrina lui Origen a fost condamn ată de Biserică. Ea stabileşte comuniunea dintre cei vii şi cei morţi. asupra cărora nici teologii romano-catolici nu şi-au exprimat un punct de vedere unitar. dar un singur lucru va rămânea în veci: dragostea. Nici rugăciunile. credinţa şi fapte bune.Învăţătura despre purgatoriu seamănă şi cu învăţătura origenistă despre apocatastază. ştiin d că şi în viaţa de dincolo îşi poate dobândi mântuirea. adică dacă este purgatoriul un loc determinat sau nu? ( Unii spun că este o stare de purificare şi nu fac nici o amintire despre un loc anume. doctrina despre purgatoriu este dăunătoare.

La rândul lor. În Liturghia Sfântul Ioan Gură de Aur spunem că aducem lui Dumnezeu slujbă cuvântătoare pentru toţi sfinţii. milostenii şi jertfa euharistică. iar cinstirea ei se numeşte „supravenerare”. 173 Iov. există o legătură reciprocă ce constituie comuniunea sfinţilor. Între noi şi drepţii din rai. având fiecare alăută şi cupe de aur pline cu tămâie. Intervenţi a lui de a-i ajuta este inutilă. Sfinţii din rai sunt ca şi îngerii care se bucură de întoarcerea fiecărui păc ătos. 17. priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi -le credinţa”175. Numai cei de pe pământ pot să îi ajute. Urmele lăsate de ei provoacă răul şi regresul oam enilor. care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu. De aceea. Din planul nostru în planul vieţii eterne pătrundem cu iubirea. căzând înaintea Mielului. În Sfânta Scriptură există temeiuri şi pentru faptul că rugăciunile sfinţilor sunt bine primite de Dumnezeu: Avraam se roagă pentru Abim elec172. cu fiinţa. prin Hristos şi cu Hristos. Această datorie de comuniune o afirma Sfântul Pavel când spune: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri. Dragostea îi face să-şi unească rugăciunile cu ale noastre. iar Dumnezeu le primeşte rugăciunile. a tuturor. Aceasta se face prin rugăciuni. Incinerarea la protestanţi reprezintă lipsa de cinstire faţă de trupul capabil de sfinţenie. Sfinţii Apostoli cer ca credincioşii să se roage unii pentru alţii 174. stăm în legătură cu cei din rai în mod diferit. care reprezintă rugăciunile sfinţilor171. sfinţii se roagă pentru cei ce au apucat pe căi greşite şi pentru îndreptarea noastră. trebuinţele noastre şi aud rugăciunile pe care le adresăm. Temeiul acestei comuniuni a sfinţilor îl găsim în revelaţia divina. În prot estantism nu există un cult de felul acesta. 15. 5. ci în Hristos. 175 Evrei. Un loc deosebit îl ocupă Maica Domnului. cu cât fraţii lui de pe pământ îi imitau exemplul. Sfântul Ioan vede în Apocalipsa pe cei 24 de bătrâni care repre zintă pe sfinţi. ar dori să -şi repare trecutul dar nu pot. 30-31. 171 172 Apocalipsa. Sinodul ecumenic de la Calcedon şi cel de la Niceea exprimau ideea ca sfinţii se roagă neîncetat pentru noi. Ieşirea. păcătoşii din iad au lăsat urme în lumea pământeasca. 53 . voind în vreun fel să le vina în ajutor. pentru că toţi facem parte din acelaşi Trup al Domnului. 8. Iov pentru prietenii săi173. Avem datoria de a ne închina sfinţilor ca persoane bineplăcute lui Dumnezeu iar iubirea ce le -o purtăm ne face să le cinstim relicvele şi icoanele. Ei nu pot fi liniştiţi. Bogatul milostiv suferă cu atât mai greu. se gândesc la cei în viaţa. 20. Această cunoaştere se explică astfel: sfinţii cunosc şi aud trebuinţele celor ce îi cheamă prin Duhul Sfânt (Mărturisirea Ortodoxă). 174 Romani. 13. Mijlocirile sfinţilor pentru noi nu diminuează cu nimic mijlocirea realizata de Mântuitorul prin mântuirea obiectiva. Ca şi drepţii. între Biserica luptătoare şi Biserica triumfătoare. pentru că viaţa noastră are influenţă asupra lor. pentru că mijlocirile sfinţilor nu se fac în locul lui Hristos. Aceasta presupune că ei cunosc starea noastră sufleteasca. În ceea ce ne priveşte pe noi. 7. 42.odinesc în pace.

29. iar cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii ”180. 7. 26. ci o acţiune directă asupra sufletului. iar Iuda Macabeul a adus jertfă pentru cei căzuţi în lupte177. 15. Învierea morţilor înseamnă revenirea la viaţă cu trupul a tuturor oamenilor care au trăit pe pământ. Domnul Hristos. Cum Dumnezeu ascultă rugăciunile noastre este posibil să-i scape de suferinţe. 181 I Corinteni. Rugăciunile pentru cei morţi presupun nu numai o mijlocire pe lângă Creator. 28-29. când sufletele omeneşti se vor uni cu trupurile în care au vieţuit ca să trăias că în veşnicie. 5. 176 177 Ieremia. Mântuitorul spune: „Vine ceasul când toţi cei din morminte . întrucât este o datorie creştină. în urma schimbării din sufletul lor. Învierea morţilor Cuvântul „înviere” înseamnă revenirea la viaţă a unei fiinţe decedate. rugăciuni şi mijlociri pentru „toţi oamenii ”. 19. Textul de la Luca. şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii. Isaia scrie: „Morţii tăi vor trăi şi trupurile lor vor învia ”179. inserate în toate Liturghiile. a înviat pe Tavita şi aşa va scăpa şi pe cei ce ne-au fost dragi şi nu L-au urât pe Dumnezeu. ajungându-se până la ciudata practică a botezului celor vii pentru cei morţi 178. o trezire a puterilor sufleteşti susceptib ila să-i facă pe cei morţi demni de îndreptare. nici Hristos nu a înviat. 178 I Corinteni. considerându-se că ele le aduc acestora mare folos şi îi scapă de chinurile iadului. Sufletul este nemuritor. zadarnică şi credinţa voastră”181. II Macabei. VIII. iar în Noul Testament. În plus. 54 . 15. Ceea ce înviază este trupul. Mai târziu. încă din perioada creştinismului primar. Credinţa în înviere o găsim în Vechiul Testament. 12. şi a instituit anumite zile pentru pomenirea lor. există în catacombe i nscripţii despre pomenirea morţilor. Şi Sfântul Pavel îndeamna pe creştini să facă cereri. 16.Vechiul Testament vorbeşte de obiceiul de a frânge pâine pentru cei morţi176. şi dacă Hristos nu a înviat zadarnică este propovăduirea noastră. la rugăciunea lui Petru. Dumnezeu. în timpul morţii. Biserica nu se roagă pentru cei decedaţi cu păcate de moarte . 16. El poate face acest lucru şi în prezent şi în viitor pentru cei neîntinaţi cu păcate grele. ecteniile şi cântările. unii păcătoşi pot fi eliberaţi din iad. şi au decedat înainte de a doua venire. a fost cu trupul în mormânt pentru a elibera din iad pe cei drepţi. vor auzi glasul Lui. 26 arată că nimeni nu poate primi prin propria voinţa să treacă dintr-o stare în alta dar nu exclude posibil itatea ei. aceasta pentru că există judecata universală. Biserica a promovat r ugăciunile pentru cei morţi. 13-14. 180 Ioan. pentru rugăciunile noastre. milosteniile şi Jertfa Euharistică scapă pe unii din iad. Parusia va avea loc la sfârşitul lumii. Noi credem ca rugăciunile. Cu credinţa în înviere stă sau cade întreg creştinismul: „Dacă nu este înviere a morţilor. 41-46. 179 Isaia.

adică vor rămâne pentru totdeauna fără alterare. nu vor mai muri. 5. arată ca cei morţi şi înviaţi se vor deosebi după vârstă şi gen. unde se menţionează că Domnul a mâncat şi a băut după înviere. Trupurile înviate vor fi nestricăcioase. 15. trupurile lor nu vor fi la fel. Chiar trupurile celor răi vor rămâne pururea aceleaşi. Nu vor mai cunoaşte suferinţa şi boala. Trupurile vor fi spirituale. Vor străluci ca soarele. va avea şi însuşiri care i -au lipsit pe pământ. trupurile vor fi transfigurate şi vor rămâne într-un fel de materialitate. strălucitoare de curăţenie morala. Aceasta arată că trupul poate atinge o stare superioara. Aşa este şi învierea morţilor: se aseamănă întru strălucire. Căci stea de stea se deosebeşte în strălucire. Această deosebire nu este o piedică înaintea drepţilor de a înţelege măreţia lui Dumnezeu. căci „alta este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii şi alta strălucirea stelelor. după gradul sfinţeniei. aşa cum Mântuitorul a intrat prin uşile încuiate. dar o spaţialitate diferită de cea a lumii materiale. nu vor mai suferi influenţa forţelor naturii. Posibilitatea unei transformări rapide a corpului o vedem şi în lumea de aici cu trupul celui electrocutat. 41-42 185 Ibidem. 182 183 Ioan. Cu alte cuvinte. învie întru nestricăciune” 184. 15. vor fi transformaţi fulgerător în corpuri noi strălucitoare 185. căci nu vor mai avea însuşirea stricăciunii. „toţi vor auzi glasul Lui”182 sau. dar această materialitate va fi dominată de spiritualitate. Trupurile vor fi preamărite.Cei înviaţi la a doua venire a Domnului au nevoie de o noua formă de existentă şi de o lume nouă. Trupurile păcătoşilor vor avea numai însuşirea nestricăciunii şi pe cea a nemuririi. 28-29. acesta vrând să spună că un sunet supranatural va aduce la viaţa pe cei morţi. cum arată lămurit Sfântul Pavel. Trupurile înviate. Din cuvintele Sfintei Scripturi. După spusele Domnului din Evanghelie. Fiinţa celor înviaţi. I Corinteni. încât vor putea să se mişte cu o foarte mare uşurinţă. Vor fi supuse sufletului întru toate şi puterea spiritului le va da posibilitatea să depăşească toate condiţiile lumii de aici. se arată ca El a dovedit ucenicilor realitatea învierii. Ele vor fi în veci şi nemurit-oare. Nemurirea lor rezulta din spiritualitatea lor. 15. luna şi stelele. fiind identice cu cele actuale. Nestricăciunea lor derivă din faptul că nu vor avea ne voie de hrană. Vor fi atât de subţiri. fiecare va străluci în conformitate cu vrednicia sa. identică cu cea de acum. 55 . Învierea morţilor va fi universală şi pentru păcătoşi. Cei ce vor fi în viaţa la a doua venire. nu vor mai avea nevoie de bunuri materiale. aşa cum face ca primăvara să învie întreaga natură. iar cei răi să ste a departe de El. deşi drepţii vor avea însuşirile amintite. Trupurile vor fi nemuritoare. adică ele vor avea o anumită spaţialitate. Odată înviate. 52 184 Ibidem. 51-59. Din această cauză sunt trupuri care sunt puternice şi spirituale. învierea va avea loc la „trâmbiţa de apoi”183. Dacă Adam putea să nu moară cei înviaţi nu vor putea să mai moară.

189 Ibidem. tot El este Cel ce poate să -l şi învie. 25. Învierea morţilor este unul dintre cele mai mari acte ce se face omului. Putem spune că Domnul a înviat cel puţin trei persoane: fiica lui Iair. 190 Ibidem. de aceea este judecat. Judecata va fi universală în sens că vor fi judecaţi toţi oamenii 'din toate timpurile şi locurile. precum şi pilda talanţilor 190. legătura cu toate elementele care au alcătuit trupul Său. prin energiile necreate. 14. valdenzii şi albigenzii. 188 Matei. supremă şi înfricoşătoare.Posibilitatea învierii morţilor a fost contestata de saduchei 186. 56 . Sfânta Grigore de Nissa spune că sufletul. Judecata obştească are şapte caracteristici sau note definitorii : este universală. sau ziua Domnului. fiul văduvei din Nain şi Lazăr. păstrează. apoi. aşa cum poate fi adunată pilitura de fier din ţărână prin apropierea unui magnet de ea. dreptatea cere că acelaşi trup să fie luminat şi preamărit prin înviere. iar la înviere le va reuni. pilda celor zece fecioare 189. Ei considerau că omul se desfiinţează sau. ele vor fi unite. Despre ea avem mărturii în Noul Testament în patru pilde rostite de Mântuitorul: pilda neghinei şi a năvodului 188. 13. necuprinsă în Crez pe ntru că este evident biblică şi pentru că nu a fost contestata de nimeni. Numai unit cu trupul. Nimeni nu se va pu tea sustrage acestei judecăţi. Judecata universală mai este numit ziua de apoi. 6. ca să fie răsplătit sau pedepsit cu ambele. care vor participă cu un rol. IX. definitivă sau veşnică. iar aceasta adunare se face după o clipa. Parusia este legata de înviere. Vor fi judecaţi şi îngerii. învierea morţilor şi viaţa veşnică între care există dogma despre judecata universală. Un loc deosebit îl ocupa Maica Domnului şi sfinţii. chiar după despărţirea de trup. Trupurile înviate vor fi identice cu cele de pe pământ. La aceste probleme au încercat să răspundă scolasticii cu teorii care astăzi sunt perimate. Mai târziu. împotriva ei învăţau maniheii. dreaptă. Dumnezeu îl va învia prin puterea Sa 187. I Corinteni. dar şi de judecată şi vor avea loc concomitent. 23. Oricât ar fi de împrăştiate elementele trupului. 24. Dacă Dumnezeu poate să învie astfel de trupuri şi întrucât El a făcut trupul. Toate acestea mărturisesc un termen de scadenta dincolo de care nu se poate trece fără judecat ă. Dacă cineva a suferit martiriul. Judecata universală Ultimele doua articole din Simbolul de credinţa mărturisesc învăţătura despre eshaton. sufletul a fost autorul faptelor şi este vrednic de pedeapsă sau de răsplată. 22. Este 186 187 Matei. peştii de om şi astfel la nesfârşit. pentru că nu se poate ca un trup să primească pedeapsa Sau răsplata pentru trupul altuia. în Evul Mediu . Toţi cei ce vor fi judecaţi vor participa cu trupurile unite cu sufletele lor. solemnă. Omul activează cu trupul şi sufletul. publică. un om este mâncat de peşti. Sunt doua dogme fundamentale.

Vor fi văzute toate consecinţele faptelor noastre. ci ca pilde de sfinţenie pentru faptul că Evanghelia a fost mărturisită prin ei. Acum oamenii vor înţelege mai bine planul iconomiei divine. din acest moment răsplata sau pedeapsa vor fi veşnice. Îngerii vor fi martori ai judecăţii. Este solemnă şi în perspectiva răsplăţii sau pedepsei pe care fiecare o va primi după merit. Maica Domnului va fi prezenţa ca mărturie a intru-parii reale a lui Hristos şi a posibilităţii dumnezeirii noastre. Vor fi date pe faţă toate gândurile şi faptele noastre. Nu vor fi socotite păcatele care au fost iertate prin Taina Spovedaniei şi cele iertate de Mântuitorul la judecata particulară Sau pentru care s -au făcut rugăciuni de către Biserica. aceea că ei. al existentei. iar necreştinii după legea morala naturală. Locul judecăţii va fi pe pământ. Oamenii nu vor mai putea ascunde nimic . Ideea mai veche ce va avea loc la Ierusalim s -a datorat faptului că acolo a fost mai evidenţă revelaţia. pentru că pe pământ au fost făcute toate şi la ea participă întreaga natura. Judecătorul va fi Hristos. Judecata universală va fi dreaptă pentru că judecătorul este Iisus Hristos . iar oamenii sunt cei care vor da răspuns pentru toate câte au făcut. iar activitatea demonilor va fi oprită.universală pentru că participă şi îngerii. Dacă cel judecat la judecata particulară mai are încă o nădejde că vor interveni cei în viaţa pentru el. Chiar îngerii vor înţelege mai bine acest lucru. acesta nu mai poate fi săvârşit. dar în mod deosebit pentru păcătoşi şi pentru demoni. Dincolo păcătoşii mai au încă o sursă de chin. Scopul judecăţii este acela de a arată cum fiecare a folosit darul vieţii. ascunse uneori de înţelegerea lor. care nu ştiu exact care le va fi pedeapsa. iudeii după decalog. ar dori să mai facă păcatul. Judecata universală va fi înfricoşătoare pentru că toată lumea. iar dr epţii vor fi înfricoşaţi pentru că nici ei nu ştiu cum vor fi evaluate faptele lor. care este prin excelenţă drept şi „nemitarnic”. Judecata va fi supremă pentru că nu există altă judecata mai mare. 57 . Prezenţa cel or doisprezece Apostoli trebuie înţeleasă nu în sens de judecători. În acel momen t păcătoşii vor fi rupţi de viaţa veşnică. şi îngerul păzitor va da mărturie despre aceasta. la fel ca şi în creaţie şi răscumpărare. iar păcatele fiecăruia vor fi cunoscute de către toţi. Judecata va fi publică în sensul că nu ne mai putem ascunde sub nici o masca. Cel care a cunoscut limi tele condiţiei umane din interiorul ei. dar neavând materia păcatului. Judecata universală va fi solemnă pentru că judecătorul este Dumnezeu însuşi. dar participă întreaga Sfânta Treime. Nu mai există altă alternativ ă sau nădejde. Creştinii vor fi judecaţi după Evanghelie. Judecata va fi definitivă. într -un fel.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful