DREPT PROCESUAL PENAL - partea specială

-

Lect.univ.dr. Bogdan MICU

DREPT PROCESUAL PENAL CUPRINS
Lect.univ.dr. Bogdan MICU

Unitatea de învăţare nr. I
URMĂRIREA PENALĂ
1. Consideraţii preliminare 2. Competenţa organelor de urmărire penală şi a organelor de constatare 3. Supravegherea exercitată de procuror în activitatea de urmărire penală 4. Sesizarea organelor de urmărire penală 5. Actele premergătoare 6. Începerea urmăririi penale 7. Efectuarea urmăririi penale 8. Suspendarea urmăririi penale (art. 239-241 C.pr.pen.) 9. Netrimiterea în judecată 10. Procedura prezentării materialului de urmărire penală 11. Terminarea urmăririi penale 12. Trimiterea în judecată 13. Reluarea urmăririi penale 14. Plângerea împotriva actelor şi măsurilor de urmărire penală

Unitatea de învăţare nr. II
DISPOZIŢII GENERALE PRIVIND FAZA DE JUDECATĂ. JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ
1. Consideraţii preliminare 2. Dispoziţii generale privind pregătirea şedinţei de judecată 3. Dispoziţii generale privind desfăşurarea şedinţei de judecată 4. Dispoziţii generale privind soluţionarea cauzei 5. Judecata în primă instanţă

Unitatea de învăţare nr. III
JUDECATA ÎN CĂILE ORDINARE DE ATAC
1. Consideraţii preliminare 2. Apelul 3. Recursul
2

Unitatea de învăţare nr. IV
CĂILE EXTRAORDINARE DE ATAC
1. Consideraţii preliminare 2. Contestaţia în anulare 3. Revizuirea 4. Recursul în interesul legii

Unitatea de învăţare nr. V
EXECUTAREA HOTĂRÂRIILOR PENALE
1. Consideraţii preliminare 2. Momentele la care hotărârile judecătoreşti penale rămân definitive 3. Punerea în executare a pedepselor principale 4. Punerea în executare a pedepselor complementare 5. Punerea în executare a măsurilor de siguranţă 6. Punerea în executare a dispoziţiilor privind înlocuirea răspunderii penale şi a celor prin care s-au aplicat sancţiunile prevăzute în art. 181 C.pen. 7. Punerea în executare a amenzii judiciare şi a cheltuielilor judiciare avansate de stat 8. Punerea în executare a dispoziţiilor civile din hotărâre 9. Schimbări în executarea unor hotărâri 10. Amânarea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă 11. Întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă 12. Dispoziţii comune privind procedura la instanţa de executare şi contestaţia la executare

Unitatea de învăţare nr. VI
PROCEDURI SPECIALE
1. Noţiune. Clasificare. 2. Urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante 3. Procedura în cauzele cu infractori minori 4. Procedura reabilitării judecătoreşti 5. Procedura de reparare a pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal 6. Procedura în caz de dispariţie a înscrisurilor oficiale 7. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice

3

OBIECTIVELE CURSULUI. CRITERIILE DE EVALUARE A CUNOŞTINŢELOR
§1 Obiectivele cursului Suportul de curs se adresează studenţilor Universităţii Nicolae Titulescu, anul IV învăţământ la distanţă, având ca finalitate explicarea instituţiilor Dreptului procesual penal-partea specială. Lucrarea este concepută în vederea tratării aspectelor fundamentale ale părţii speciale a Dreptului procesual penal, astfel încât studenţii să aibă posibilitatea de a-şi însuşi noţiunile şi termenii de specialitate din cadrul acestei discipline universitare. La elaborarea cursului a fost avut în vedere Codul de procedură penală din 1969, cu actualizările şi completările legislative la zi. De asemenea, în considerarea caracterului de uniformizare a practicii judiciare în materie, au fost prezentate deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţii Unite, cu relevanţă în ceea ce priveşte instituţiile Părţii speciale a Codului de procedură penală. Cursul de faţă are ca obiective: 1. Să analizeze instituţiile fundamentale ale Dreptului procesual penal, partea specială şi conexiunile existente între aceste instituţii; 2. Să transmită studenţilor informaţiile necesare pentru interpretarea şi aplicarea corectă a legii procesual penale; 3. Să transmită în mod clar studenţilor cunoştinţele de Drept procesual penal, partea specială, care să le permită acestora să devină specialişti în domeniul juridic. Conform fişei disciplinei, competenţele specifice acesteia sunt următoarele: 1. Competenţe de cunoaştere şi înţelegere  cunoaşterea din punct de vedere ştiinţific a conţinutului normelor procesual penale, precum şi a jurisprudenţei referitoare la aplicarea acestora  înţelegerea instituţiilor Părţii speciale a Dreptului procesual penal  însuşirea unui mod de gândire logico-juridic corect  înţelegerea corelaţiilor existente între normele Părţii speciale şi cele ale Părţii generale 2. Competenţe de explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese, precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei)  explicarea instituţiilor Părţii speciale a Dreptului procesual penal  explicarea şi interpretarea normelor procesual penale  explicarea corelaţiilor între Partea specială a Dreptului procesual penal şi instituţiile cuprinse în Partea generală a Dreptului procesual penal  explicarea şi înţelegerea soluţiilor pentru problemele apărute în practică  interpretarea corectă a normelor procesual penale.

4

3. Competenţe instrumental – aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor practice specifice; utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi aplicare)  analiza evoluţiei legislaţiei şi a jurisprudenţei în materie  aspecte de drept comparat  soluţionarea unor speţe prin folosirea cunoştinţelor acumulate 4. Competenţe atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul ştiinţific / cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice / promovarea unui sistem de valori culturale, morale şi civice / valorificarea optimă şi creativă a propriului potenţial în activităţile ştiinţifice / implicarea în dezvoltarea instituţională şi în promovarea inovaţiilor ştiinţifice / angajarea în relaţii de parteneriat cu alte persoane – instituţii cu responsabilităţi similare / participarea la propria dezvoltare profesionala)  formarea unei atitudini pozitive faţă de ştiinţa dreptului procesual penal  dezvoltarea abilităţilor de gândire juridico-penală  incitarea pentru o abordare multidisciplinară a instituţiilor Dreptului procesual penal, partea specială  obişnuinţa de a interpreta corect normele procesual penale şi aplicarea sistematică a acestora Însuşirea temeinică a disciplinei Drept procesual penal, partea specială presupune, pe lângă activităţile didactice programate, un efort consistent din partea studenţilor în ceea ce priveşte studiul individual pe baza bibliografiei recomandate în suportul de curs. De asemenea, fiecare student are obligaţia întocmirii a două referate (un referat în semestrul I şi un referat în semestrul al IIlea), având ca obiect de studiu instituţii ale Dreptului procesual penal, partea specială. Tema referatului va fi stabilită pentru fiecare student de către titularul disciplinei. Referatul trebuie să conţină elemente de originalitate şi nu poate avea mai puţin de 10 pagini şi mai mult de 20. §2 Evaluarea cunoştinţelor La stabilirea notei finale se iau în considerare răspunsurile la examen (80%) şi activitatea de redactare a referatelor (20%). Examinarea orală în cadrul examenului va fi structurată în 2 subiecte teoretice. Cerinţe minime pentru nota 5: studentul trebuie să dovedească însuşirea unui minim de cunoştinţe. Cerinţe minime pentru nota 10: studentul trebuie să obţină un punctaj maxim la lucrarea scrisă de examen şi la referatele din timpul semestrului.

5

Unitatea de învăţare nr. I
URMĂRIREA PENALĂ

Cuprins:
1. Consideraţii preliminare; 2. Competenţa organelor de urmărire penală şi a organelor de constatare; 3. Supravegherea exercitată de procuror în activitatea de urmărire penală; 4. Sesizarea organelor de urmărire penală; 5. Actele premergătoare; 6. Începerea urmăririi penale; 7. Efectuarea urmăririi penale 8. Suspendarea urmăririi penale (art. 239-241 C.pr.pen.); 9. Netrimiterea în judecată; 10. Procedura prezentării materialului de urmărire penală; 11. Terminarea urmăririi penale; 12. Trimiterea în judecată; 13. Reluarea urmăririi penale; 14. Plângerea împotriva actelor şi măsurilor de urmărire penală.

Obiectivele unităţii de învăţare
După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi sǎ caracterizaţi: obiectul urmăririi penale, limitele urmăririi penale, trăsăturile caracteristice urmăririi penale, organele de urmărire penală, actele organelor de urmărire penală, competenţa organelor de cercetare ale poliţiei judiciare, competenţa organelor de cercetare penală speciale, competenţa procurorului în efectuarea urmăririi penale, competenţa organelor de constatare, modalităţi de exercitare a supravegherii, plângerea, denunţul, sesizarea din oficiu, moduri speciale de sesizare a organelor de urmărire penală, organele competente să efectueze acte premergătoare, actele premergătoare efectuate de investigatorii sub acoperire, efectuarea urmăririi penale faţă de învinuit, punerea în mişcare a acţiunii penale, efectuarea urmăririi penale faţă de inculpat, încetarea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală, clasarea, terminarea urmăririi penale fără acţiune penală pusă în mişcare, terminarea urmăririi penale cu acţiunea penală pusă în mişcare, verificarea lucrărilor urmăririi penale, rezolvarea cauzelor de către procuror, reluarea urmăririi penale după suspendare, reluarea în caz de restituire a cauzei de către instanţa de judecată, reluarea în caz de redeschidere a urmăririi penale, plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală ale organelor de cercetare penală, plângerea împotriva măsurilor şi actelor procurorului, plângerea în faţa instanţei împotriva rezoluţiilor
6

sau a ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată ori a dispoziţiei de netrimitere în judecată cuprinsă în rechizitoriu.

§1 Consideraţii preliminare

Obiectul urmăririi penale

1.1.  Urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată (art. 200 C.pr.pen.)  Strângerea probelor: atât operaţia de adunare a probelor, cât şi operaţia de examinare şi evaluare a lor, pentru a se constata dacă sunt sau nu temeiuri suficiente pentru a se putea trimite cauza în faza de judecată  Existenţa infracţiunilor: legea are în vedere orice infracţiune, indiferent de faza în care a ajuns aceasta infracţiune consumată sau tentativă  Identificarea făptuitorului: aflarea datelor necesare cunoaşterii făptuitorilor (autori, instigatori, complici), atât în privinţa persoanei lor fizice, cât şi cu privire la identitate  Stabilirea răspunderii făptuitorilor: materialul probator trebuie să elucideze aspectele legate de materialitatea faptelor, de vinovăţia făptuitorului şi de existenţa unor temeiuri în baza cărora acesta să poată fi tras la răspundere penală pentru fapta săvârşită  Identificarea persoanei vătămate  Soluţionarea acţiunii civile  În vederea realizării obiectului urmăririi penale organele de urmărire penală pot lua anumite măsuri în vederea bunei desfăşurări a procesului (reţinerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, aplicarea unui sechestru asigurător etc.); acestea îşi concretizează activitatea în acte de urmărire penală, care pot fi acte procesuale sau de dispoziţie şi acte procedurale prin care sunt aduse la îndeplinire dispoziţiile cuprinse în actele procesuale.

7

Limitele urmăririi penale

1.2.  Sub aspectul desfăşurării în timp, urmărirea penală se situează între două limite, o limită iniţială şi o limită finală;  Limita iniţială, începerea urmăririi penale, marchează începutul raporturilor juridice procesuale între subiecţii ce participă la rezolvarea cauzei penale, ea corespunzând cu declanşarea procesului penal;  Actele de începere a urmăririi penale  Proces-verbal (când organul de cercetare penală se sesizează din oficiu)  Rezoluţie (când organul de cercetare penală este sesizat printr-o plângere sau printr-un denunţ)  Ordonanţă (în ipoteza în care procurorul, învestit cu soluţionarea unui conflict de competenţă apărut între organele de cercetare penală, consideră că sunt date şi informaţii suficiente pentru a dispune declanşarea procedurii judiciare)  Limita finală constă în trimiterea sau netrimiterea în judecată  Trimiterea în judecată  Rechizitoriul redactat de procuror;  Netrimiterea în judecată  Scoaterea de sub urmărire penală (ordonanţă, rezoluţie sau rechizitoriu);  Încetarea urmăririi penale (ordonanţă, rezoluţie sau rechizitoriu);  Clasarea (ordonanţă).

Trăsăturile caracteristice urmăririi penale

1.3.  Trăsăturile caracteristice urmăririi penale sunt următoarele: lipsa de publicitate a urmăririi penale, caracterul necontradictoriu al urmăririi penale, caracterul preponderent al formei scrise şi subordonarea ierarhică în efectuarea actelor de urmărire penală;  Lipsa de publicitate  Trăsătură diametral opusă faţă de publicitatea specifică judecăţii;  Urmărirea penală îşi poate realiza obiectul numai în măsura în care este lipsită de publicitatea specifică judecăţii, întrucât dacă s-ar desfăşura în mod public ar putea exista riscul ca învinuitul sau inculpatul ori celelalte părţi, să denatureze probele şi, în final, să îngreuneze aflarea adevărului;

8

 Urmărirea penală nu este secretă (spre exemplu, în situaţia efectuării unei percheziţii pot participa părţile, martorii asistenţi, apărătorii părţilor etc.);  Caracterul necontradictoriu al urmăririi penale  Sistemul procesual penal român este un sistem contradictorial, deoarece în desfăşurarea lui apar şi se dezvoltă două acţiuni paralele, dar contradictorii: acţiunea de tragere la răspundere penală şi acţiunea opusă de apărare împotriva acesteia.  Caracterul necontradictoriu al urmăririi penale este rezultatul lipsei de publicitate a urmăririi penale; organul de urmărire penală administrează probele fără a le pune în discuţia părţilor existente în cauză;  Există momente în care contradictorialitatea apare şi în faza urmăririi (spre exemplu, în situaţia confruntării);  Caracterul preponderent al formei scrise  Părţile nu pot acţiona oral în faţa organelor de urmărire penală, ci numai în scris, prin formularea de cereri sau memorii scrise;  Forma preponderent scrisă a urmăririi nu exclude însă, folosirea limbajului oral ca mijloc de comunicare între participanţii la cauza penală;  Subordonarea ierarhică în efectuarea actelor de urmărire penală  Dispoziţiile organelor superioare devin obligatorii pentru cei ce li se subordonează; procurorul are printre atribuţiile sale, menţionate de Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, şi pe aceea de supraveghere a activităţii de cercetare penală efectuată de poliţie şi de alte organe de cercetare penală;  Dispoziţiile date de procuror sunt obligatorii pentru organul de cercetare penală.

Organele de urmărire penală

1.4.  Activitatea de urmărire penală se desfăşoară de către procurori şi de către organele de cercetare penală (art. 201 alin. 1 C.pr.pen.)  Organele de cercetare penală  Organele de cercetare ale poliţiei judiciare (lucrători specializaţi din ministerul administraţiei şi internelor, desemnaţi nominal de ministrul administraţiei şi internelor, cu avizul conform al procurorului de pe lângă înalta curte de casaţie şi justiţie);  Organele de cercetare penală speciale (art. 208 C.pr.pen.)

9

o Ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare, corp aparte şi similare, precum şi de către comandanţii acestor unităţi; o Ofiţerii anume desemnaţi de către şefii comenduirilor de garnizoană, precum şi de şefii comenduirilor de garnizoană; o Ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii centrelor militare, precum şi de către comandanţii centrelor militare; o Ofiţerii poliţiei de frontieră, anume desemnaţi pentru infracţiunile de frontieră; o Căpitanii porturilor.

Actele organelor de urmărire penală

1.5.  Actele organelor de urmărire penală sunt:  Rechizitoriul;  Ordonanţa;  Rezoluţia;  Procesul-verbal;  Referate cu propunere motivată;  Diferite adrese;  Rechizitoriu  Este folosit în vederea dispunerii trimiterii în judecată a inculpatului; mai poate reprezenta, în ipoteza în care urmărirea penală s-a desfăşurat fără acţiune penală pusă în mişcare, act de inculpare, dacă procurorul dispune trimiterea în judecată; de asemenea, în ipoteza în care, la terminarea urmăririi penale, se constată că pentru unul sau mai mulţi inculpaţi nu se impune trimiterea în judecată, prin rechizitoriu se va dispune, pe de o parte, trimiterea în judecată a celorlalţi inculpaţi şi, pe de altă parte, netrimiterea în judecată a celorlalţi;  Ordonanţa  Este folosită acolo unde legea prevede aceasta, atât de către procuror cât şi de către organul de cercetare penală;  Organele de urmărire penală dispun prin ordonanţă, spre exemplu, în cazul luării măsurilor de prevenţie sau a măsurilor asiguratorii;  Ordonanţa trebuie să cuprindă următoarele elemente: data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea celui care o întocmeşte, cauza la care se referă, obiectul actului sau măsurii procesuale, temeiul legal, semnătura celui care a întocmit-o şi menţiuni speciale prevăzute de lege pentru anumite acte sau măsuri;

10

 Rezoluţia  Se foloseşte în ipotezele în care legea nu prevede în mod expres necesitatea redactării unei ordonanţe (spre exemplu, confirmarea de către procuror a propunerii organului de cercetare penală de a nu se dispune începerea urmăririi penale se face prin rezoluţie);  Proces-verbal  Proces-verbal de începere a urmăririi penale, când organul de urmărire penală s-a sesizat din oficiu;  Proces-verbal de cercetare la faţa locului etc.  Referat cu propunere motivată  Când organul de cercetare penală consideră că este cazul să fie luate anumite măsuri, de competenţa exclusivă a procurorului, face propuneri motivate în cuprinsul unui referat (spre exemplu, referat cu propunere motivată pentru punerea în mişcare a acţiunii penale).  Diferite adrese  Adresele şi actele de procedură întocmite în cauza penală se semnează de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală ori, după caz, de organul de poliţie judiciară care le-a emis (art. 2031 C.pr.pen.).

§2 Competenţa organelor de urmărire penală şi a organelor de constatare
2.1.  Organele de cercetare ale poliţiei judiciare efectuează cercetarea penală pentru orice infracţiune care nu este dată în mod obligatoriu în competenţa altor organe de cercetare (procuror sau organele de cercetare penală speciale);  Competenţa organelor de cercetare ale poliţiei judiciare nu este condiţionată de competenţa unei anumite instanţe de a judeca o cauză penală, întrucât, pentru ele nu funcţionează criteriile după care sunt repartizate cauzele instanţelor de grade diferite în funcţie de gravitatea faptelor;  Sunt situaţii în care anumite acte de cercetare penală trebuie să fie efectuate în afara razei de competenţă teritorială  Pot fi efectuate personal de către organul de cercetare penală, cu condiţia înştiinţării în prealabil a organului

Competenţa organelor de cercetare ale poliţiei judiciare

11

corespunzător din raza teritorială în care se efectuează acele acte  Se poate dispune efectuarea lor prin comisie rogatorie sau delegare  În cuprinsul aceleiaşi localităţi, organul de cercetare penală efectuează toate actele de cercetare, chiar dacă unele dintre acestea trebuie îndeplinite în afara razei sale teritoriale;  Organul de cercetare penală este obligat să efectueze actele de cercetare ce nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză ce nu este de competenţa lui (art. 213 C.pr.pen.). 2.2.  Ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare corp aparte şi similare efectuează cercetarea penală pentru infracţiunile săvârşite de militarii din subordine; cercetarea poate fi efectuată şi personal de către comandant;  Ofiţerii anume desemnaţi de către şefii comenduirilor de garnizoană efectuează cercetarea penală pentru infracţiunile săvârşite de militari în afara unităţilor militare; cercetarea poate fi efectuată personal de şefii comenduirilor de garnizoană;  Ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii centrelor militare efectuează cercetarea penală pentru infracţiunile de competenţa instanţelor militare, săvârşite de persoanele civile în legătură cu obligaţiile lor militare; cercetarea poate fi efectuată personal de şefii comenduirilor de garnizoană;  Ofiţerii anume desemnaţi din cadrul Poliţiei de Frontieră efectuează cercetarea penală pentru infracţiunile legate de regimul de frontieră;  Căpitanii porturilor efectuează cercetarea penală pentru infracţiunile contra siguranţei navigaţiei pe apă şi contra disciplinei şi ordinei la bord, precum şi în cazul infracţiunilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, prevăzute în Codul penal, săvârşite de personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau ar fi putut pune în pericol siguranţa navigaţiei sau a navei. 2.3.  Urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu, de către procuror, în cauzele care privesc infracţiuni cu un grad de pericol social ridicat:

Competenţa organelor de cercetare penală speciale

Competenţa procurorului în efectuarea urmăririi penale

12

 Spre exemplu, infracţiunile contra siguranţei statului (art. 155-173 C.pen.), infracţiunea de omor (art. 174 C.pen.), luarea de mită (art. 254 C.pen.);, arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă (art. 266 C.pen.), infracţiunile săvârşite cu intenţie, care au avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, infracţiunea de spălare a banilor, infracţiunile privind traficul şi consumul ilicit de droguri, în alte cauze penale, prevăzute în legi speciale (potrivit art. 27 alin. 2 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de procuror în cazul infracţiunilor săvârşite de poliţiştii care au calitatea de organe de cercetare ale poliţiei judiciare);  În toate cazurile enumerate, competenţa să efectueze urmărirea penală şi să exercite supravegherea asupra activităţii de cercetare penală, revine procurorului de la parchetul corespunzător instanţei, care, potrivit legii, judecă în prima instanţă, cauza. 2.4. 2.4.1. Organele de constatare prevăzute în art. 214 C.pr.pen.  Sunt organe de constatare:  Organele inspecţiilor de stat, alte organe de stat, precum şi ale unităţilor la care se referă art. 145 C.pen., pentru infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează potrivit legii;  Organele de control şi cele de conducere ale administraţiei publice, ale altor unităţi la care se referă art. 145 C.pen., pentru infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de cei aflaţi în subordine ori sub controlul lor;  Ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Jandarmeriei Române pentru infracţiunile constatate pe timpul executării misiunilor specifice.  Au calitatea de organe de constatare, spre exemplu, Inspectoratului de poliţie sanitară şi medicină preventivă, Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor, Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (în domeniul controlului aplicării legislaţiei cu privire la drepturile de autor şi drepturile conexe);  În cazul constatării unor infracţiuni, aceste organe sunt obligate să efectueze o serie de activităţi, după cum urmează:  Luarea de declaraţii de la făptuitor şi de la martorii care au fost de faţă la săvârşirea unei infracţiuni;

Competenţa organelor de constatare

13

 Întocmirea unui proces-verbal despre împrejurările concrete ale săvârşirii acesteia  Reţinerea corpurilor delicte;  Evaluarea pagubelor;  Orice alte acte prevăzute în lege.  Actele încheiate se înaintează procurorului  În cel mult 3 zile de la descoperirea faptei ce constituie infracţiune;  De îndată, în caz de infracţiuni flagrante;  În termenul reglementat de anumite legi speciale (spre exemplu, conform Legii nr. 103/1996 privind fondul cinegetic şi protecţia vânatului, procesele-verbale încheiate de personalul salariat cu atribuţii de ocrotire a vânatului se trimit în termen de maxim 5 zile unităţii de care aparţine agentul constatator; conducătorul unităţii are obligaţia de a transmite actele întocmite organelor de cercetare penală în termen de 25 de zile);  Procesele-verbale încheiate de aceste organe constituie mijloace de probă. 2.4.2. Organele de constatare prevăzute în art. 215 C.pr.pen.  Sunt organe de constatare:  Comandanţii de nave şi aeronave, pentru infracţiunile comise pe nave şi aeronave, pe timpul cât navele şi aeronavele se află în afara porturilor sau aeroporturilor;  Agenţii poliţiei de frontieră, pentru infracţiunile de frontieră;  Activităţile de constatare ale acestor organe  Actele de constatare conferite prin lege în competenţa organelor menţionate în art. 214 C.pr.pen.;  Posibilitatea efectuării de percheziţii corporale asupra făptuitorului;  Posibilitatea verificării lucrurilor pe care făptuitorul le are cu sine;  Prinderea făptuitorului;  Actele încheiate se înaintează organului de urmărire penală  În cel mult 5 zile de la prima constatare efectuată;  De îndată, în cazul reţinerii făptuitorului;  Când infracţiunea a fost săvârşită pe o navă sau aeronavă, termenele de mai sus curg de la ancorarea navei ori aterizarea aeronavei pe teritoriul român;  Procesele-verbale încheiate de aceste organe constituie mijloace de probă.

14

§3 Supravegherea exercitată de procuror în activitatea urmărire penală
Consideraţii preliminare

de

3.1. Supravegherea urmăririi penale reprezintă un complex de activităţi specifice desfăşurate de către procuror, pentru ca în cursul urmăririi penale să se respecte legea şi să se afle adevărul, respectiv, să fie lămurită cauza sub toate aspectele pentru strângerea probelor necesare atât în favoarea cât şi în defavoarea învinuitului sau inculpatului, în vederea realizării scopului urmăririi penale.  Supravegherea exercitată de procuror în activitatea de urmărire penală are ca obiect:  Vegherea ca orice infracţiune să fie descoperită, orice infractor să fie tras la răspundere penală şi ca nici o persoană să nu fie urmărită penal fără să existe indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală;  Vegherea ca nici o persoană să nu fie reţinută sau arestată decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege;  Îndeplinirea scopului procesului penal în condiţiile respectării legalităţii procesuale;  Este competent să exercite supravegherea asupra activităţii de cercetare penală procurorul de la parchetul corespunzător instanţei care, potrivit legii, judecă în primă instanţă cauza (art. 209 alin. 4 C.pr.pen.). 3.2.  Supravegherea urmăririi penale se realizează prin următoarele modalităţi: trecerea cauzei de la un organ la altul, participarea directă a procurorului la efectuarea urmăririi penale, verificarea lucrărilor de cercetare penală, dispoziţii obligatorii date de procuror, autorizarea, confirmarea, încuviinţarea şi infirmarea actelor şi măsurilor procesuale de către procuror;  Trecerea cauzei de la un organ la altul  Procurorul poate să dispună, ca într-o cauză în care cercetarea penală trebuie efectuată de un anumit organ de cercetare, să fie efectuată de un alt asemenea organ, cu condiţia ca atât organul de cercetare de la care se ia cauza, cât şi cel la care cauza se trece, să se afle sub supravegherea aceluiaşi procuror;

Modalităţi de exercitare a supravegherii

15

 Preluarea unei cauze de către un organ de cercetare penală ierarhic superior se dispune de procurorul de la parchetul care exercită supravegherea acestuia, pe baza propunerii motivate a organului de cercetare penală care preia cauza şi după încunoştinţarea procurorului care exercită supravegherea acesteia;  Participarea directă a procurorului la efectuarea urmăririi penale  Procurorul poate să asiste la efectuarea oricărui act de cercetare penală, ocazie cu care procurorul poate să îl îndrume pe organul de cercetare penală cu privire la efectuarea unor acte de cercetare penală ori să efectueze personal orice act de cercetare penală;  Verificarea lucrărilor de cercetare penală  Procurorul poate cere spre verificare orice dosar de la organul de cercetare penală, care este obligat să îl trimită, cu toate actele materiale şi datele privitoare la fapte care formează obiectul cauzei (art. 218 alin. 3 C.pr.pen.);  Se poate deplasa la sediul organului de cercetare penală cu care ocazie verifică toate dosarele aflate în curs de cercetare;  Verifică actele de cercetare cu ocazia solicitării de către organul de cercetare penală a unei autorizaţii prealabile, a unei încuviinţări, a unei confirmări atunci când legea prevede aceasta;  Dispoziţii obligatorii date de procuror  Dispoziţiile trebuie să fie date în scris şi motivat;  Sunt obligatorii pentru organul de cercetare penală, precum şi pentru alte organe ce au atribuţii prevăzute de lege în constatarea infracţiunilor;  Organele ierarhic superioare organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare nu pot să le dea îndrumări sau dispoziţii privind cercetarea penală;  În ipoteza în care organul de cercetare penală nu aduce la îndeplinire sau aduce la îndeplinire în mod necorespunzător dispoziţiile procurorului o Procurorul poate sesiza conducătorul organului de cercetare penală, căruia îi revine obligaţia ca în termen de 3 zile de la sesizare să comunice procurorului măsurile dispuse; o Procurorul poate dispune aplicarea amenzii judiciare de la 500 lei (RON) la 5.000 lei (RON); o Procurorul poate propune ministrului administraţiei şi internelor eliberarea din funcţia de lucrător de poliţie judiciară (art. III pct. 7 din Legea nr. 281/2003).

16

 Autorizarea, confirmarea, încuviinţarea şi infirmarea actelor şi măsurilor procesuale de către procuror  Autorizarea este prealabilă efectuării actului de urmărire penală (spre exemplu, organul de cercetare penală poate dispune începerea urmăririi penale pentru o infracţiune săvârşită în afara teritoriului ţării, de către un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie, care nu domiciliază pe teritoriul ţării, prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român, numai cu autorizarea prealabilă a procurorului general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie);  Confirmarea actului de urmărire penală este o ratificare a acestuia, posterioară actului, fără această confirmare cerută expres de lege, neputându-se produce efecte juridice (spre exemplu, confirmarea rezoluţiei sau a procesului-verbal prin care organul de cercetare penală a dispus începerea urmăririi penale);  Încuviinţarea se referă la acte a căror efectuare este atribuţia organului de cercetare penală, dar valabilitatea actului este supusă aprobării procurorului; poate fi atât prealabilă, cât şi posterioară efectuării actului (spre exemplu, încuviinţarea exhumării în vederea constatării cauzelor morţii);  Infirmarea :când procurorul constată că un act sau o măsură procesuală a organului de urmărire penală nu este dată cu respectarea dispoziţiilor legale, o infirmă prin ordonanţă.

§4 Sesizarea organelor de urmărire penală
Consideraţii preliminare

4.1. Prin mod de sesizare a organului de urmărire penală se înţelege mijlocul prin care acesta ia cunoştinţă, în condiţiile legii, despre săvârşirea unei infracţiuni, determinând obligaţia acestuia de a se pronunţa cu privire la începerea urmăririi penale referitoare la acea infracţiune.  Modurile de sesizare se clasifică, în raport cu sursa de informare în:  Moduri de sesizare externe (plângerea, denunţul);  Moduri de sesizare interne (sesizarea din oficiu);  Modurile de sesizare se clasifică, în raport de efectele pe care le produc în:  Moduri de sesizare generale (plângerea, denunţul, sesizarea din oficiu), care produc efectul de a

17

încunoştinţa organul de urmărire penală, nefiind indispensabile pentru începerea urmăririi penale deoarece pot fi înlocuite;  Moduri de sesizare speciale (plângerea prealabilă, sesizarea şi autorizarea organului competent, manifestarea dorinţei guvernului străin), care produc efectul de a încunoştinţa organul de urmărire penală, dar, spre deosebire de cele generale, sunt indispensabile pentru începerea urmăririi penale, neputând a fi înlocuite. 4.2. Plângerea reprezintă încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracţiune.  Plângerea trebuie să conţină numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului;  Descrierea faptei care formează obiectul plângerii, indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut, indicarea mijloacelor de probă);  Plângerea poate fi făcută în scris (situaţie în care ea trebuie semnată de petiţionar; lipsa semnăturii nu va putea împiedica organul de urmărire să ţină seamă de ea, putând să o considere fie denunţ anonim, fie o sesizare din oficiu) sau oral (situaţie în care se consemnează într-un procesverbal de organul care o primeşte);  Persoanele care pot face plângere sunt:  Persoana căreia i s-a cauzat o vătămare prin infracţiune; plângerea întocmită de o persoană cu capacitate de exerciţiu restrânsă (minor între 14 şi 18 ani), va fi încuviinţată de către persoanele prevăzute de legea civilă (părinte, tutore, curator);  Prin mandatar; mandatul trebuie să fie special, iar procura rămâne ataşată plângerii;  Prin substituiţi procesuali (unul dintre soţi pentru celălalt soţ sau copilul major pentru părinţi,; persoana vătămată poate să declare că nu îşi însuşeşte plângerea, situaţie în care înscrisul respectiv nu poate fi luat în considerare ca fiind plângere);  Prin reprezentanţi legali, pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu (minorul care nu a împlinit 14 ani şi persoana pusă sub interdicţie);  Plângerea greşit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată se trimite organului competent (art. 222 alin. 7 C.pr.pen.).

Plângerea

18

Denunţul

4.3. Denunţul reprezintă încunoştinţarea făcută de către o persoană fizică sau persoană juridică despre săvârşirea unei infracţiuni  Conţinutul denunţului este similar cu cel al plângerii  Denunţul poate fi făcut în scris (situaţie în care este necesară semnătura denunţătorului; denunţul nesemnat este considerat o simplă informare în baza căreia, după o prealabilă verificare a veridicităţii sale, organul de urmărire penală se poate sesiza din oficiu) sau oral (situaţie în care se consemnează într-un proces-verbal de către organul în faţa căruia a fost făcut);  Denunţul poate fi formulat de către orice persoană; în anumite situaţii, denunţul poate fi făcut chiar de către persoana care a săvârşit infracţiunea (ipoteza autodenunţului);  Denunţul este facultativ, cu următoarele excepţii:  Omisiunea de a denunţa de îndată săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile contra siguranţei statului prevăzute în art. 155-163, 1661 şi 167 C.pen. constituie infracţiune;  Omisiunea de a denunţa de îndată săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 174, 175, 176, 211 C.pen. etc., constituie infracţiune. 4.4. Sesizarea din oficiu reprezintă modalitate de sesizare internă care constă în posibilitatea (dreptul şi obligaţia) organului de urmărire penală de a se autosesiza, ori de câte ori află, pe altă cale decât prin denunţ sau plângere, că s-a săvârşit o infracţiune.  Constatarea unor infracţiuni flagrante, în care situaţie organul de urmărire penală încheie un proces-verbal ce constituie actul de începere din oficiu a urmăririi penale;  Prin denunţuri anonime, scrise sau verbale (telefonice); în această situaţie se impune ca cercetările cu privire la faptele semnalate să fie întreprinse cu multă operativitate, discreţie şi atenţie, deoarece s-ar putea ca ele să nu fie veridice;  Prin mijloace de informare în masă (presă scrisă şi vorbită);  Zvonul public;  Cercetarea altor fapte; astfel, organul de urmărire penală se sesizează din oficiu când, desfăşurând o cercetare în legătură cu o cauză, descoperă fapte sau

Sesizarea din oficiu

19

aspecte noi, uneori cu totul străine de ceea ce se cercetează;  Constatarea unor infracţiuni de către alte organe decât cele de urmărire penală (organele de constatare prevăzute de art. 214 C. Pen., comandanţii de nave şi aeronave, agenţii poliţiei de frontieră etc.). 4.5. 4.5.1. Plângerea prealabilă  Plângerea prealabilă reprezintă un mod special de sesizare a organelor de cercetare penală şi a procurorului;  Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă în cazul următoarelor infracţiuni: lovirea sau alte violenţe (art. 180 C.pen.), vătămarea corporală (art. 181 C.pen.), vătămarea corporală din culpă (art. 184 alin. 1 şi 3 C.pen.), violarea de domiciliu (art. 192 C.pen.), ameninţarea (art. 193 C.pen.), violarea secretului corespondenţei (art. 195 C.pen.), divulgarea secretului profesional (art. 196 C.pen.), violul (art. 197 alin. 1 C.pen.), pedepsirea unor furturi la plângerea prealabilă (art. 210 C.pen.), abuzul de încredere (art. 213 C.pen.), distrugerea (art. 217 alin. 1 C.pen.), tulburarea de posesie (art. 220 C.pen.), abandonul de familie (art. 305 C.pen.), nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului (art. 307 C.pen.), tulburarea·folosinţei locuinţei (art. 320 C.pen.).  Plângerea prealabilă poate fi introdusă de către următoarele categorii de persoane:  Persoana vătămată (când cel vătămat este un minor cu capacitate de exerciţiu restrânsă, plângerea trebuie introdusă de acesta cu încuviinţarea reprezentantului legal);  Reprezentanţi convenţionali (mandatul trebuie să fie special; procura se ataşează plângerii);  Reprezentanţii legali (pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, pot face plângere prealabilă reprezentanţii lor – părinţii, tutorele sau curatorul);  În cazul în care o infracţiune a vătămat mai multe persoane şi numai una dintre aceste persoane a făcut plângere prealabilă, aceasta este suficientă pentru a subzista răspunderea penală;  Fapta atrage răspunderea penală a tuturor participanţilor la săvârşirea ei, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se menţine cu privire numai la unul dintre ei.  Plângerea prealabilă trebuie să cuprindă descrierea faptei, indicarea autorului, arătarea mijloacelor de probă, indicarea adresei părţilor şi a martorilor, precizarea dacă

Moduri speciale de sesizare a organelor de urmărire penală

20

persoana vătămată se constituie parte civilă, indicarea persoanei responsabile civilmente (când este cazul).  Plângerea prealabilă formulată oral este consemnată de organul judiciar care este sesizat în acest mod;  În cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o plângere prealabilă, aceasta trebuie să fie introdusă în termen de 2 luni;  Din ziua în care persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul;  De la data când persoana îndreptăţită a reclama a ştiut cine este făptuitorul (în situaţiile când persoana vătămată este un minor sau un incapabil)  În cazul în care plângerea prealabilă a fost introdusă în termenul prevăzut de lege la un organ necompetent, ea se consideră valabil introdusă.  În cazul în care infracţiunea este flagrantă  Organul de urmărire penală este obligat să constate săvârşirea acesteia, chiar dacă nu s-a introdus plângerea prealabilă;  După constatarea infracţiunii flagrante, organul de urmărire penală cheamă persoana vătămată şi dacă aceasta declară că face plângere prealabilă; în caz contrar, procurorul dispune încetarea urmăririi penale.  În caz de conexitate sau indivizibilitate între o infracţiune pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă şi o altă infracţiune pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale nu se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, dacă disjungerea nu este posibilă, se aplică procedura prevăzută în art. 35 C.pr.pen.  Dacă într-o cauză în care s-au făcut acte de cercetare penală se consideră ulterior că fapta urmează a primi o încadrare juridică pentru care este necesară plângerea prealabilă, organul de cercetare penală cheamă partea vătămată şi o întreabă dacă înţelege să facă plângere;  Dacă persoana vătămată face plângere, organul de cercetare penală continuă cercetarea;  Dacă persoana vătămată nu face plângere, organul de cercetare transmite actele procurorului în vederea încetării urmăririi penale. 4.5.2. Sesizarea organului prevăzut de lege  Sesizarea comandantului pentru infracţiuni comise de militari sau de civili în legătură cu obligaţiile militare (infracţiuni contra ordinii şi disciplinei militare, sustragerea de la serviciul militar, sustragerea de la recrutare, etc.);

21

 Sesizarea organelor competente ale căilor ferate, pentru unele infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate;  Cererea Camerei Deputaţilor, Senatului şi Preşedintelui României, pentru infracţiuni săvârşite în exerciţiul funcţiei de către membrii Guvernului  Hotărârea Camerei Deputaţilor şi Senatului de a pune sub acuzare Preşedintele României pentru înaltă trădare; 4.5.3. Autorizarea organului prevăzut de lege  Autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru infracţiunile săvârşite în afara teritoriului ţării contra statului român sau contra vieţii unui cetăţean român ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român, când sunt săvârşite de către un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării (art. 5 C. Pen.);  Exprimarea dorinţei guvernului străin pentru infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale, sănătăţii, libertăţii sau demnităţii săvârşite împotriva unui reprezentant al statului respectiv.

§5 Actele premergătoare
5.1.  Situate înainte de declanşarea urmăririi penale, actele premergătoare se efectuează în vederea începerii urmăririi penale  Actele premergătoare se efectuează în vederea îndeplinirii următoarelor obiective:  Completarea informaţiilor organelor de urmărire penală pentru a le aduce la nivelul unor cunoştinţe şi constatări care să determine începerea urmăririi penale;  Verificarea informaţiilor deja deţinute în baza sesizării primite;  Verificarea existenţei sau inexistenţei vreunuia din cazurile prevăzute la art. 10 C.pr.pen. a căror incidenţă ar putea determina, după caz, dispunerea începerii sau neînceperii urmăririi penale;  În cadrul actelor premergătoare se pot desfăşura o multitudine de activităţi:  Activităţi care nu au elemente comune cu regulile procesuale penale, nefiind reglementate în codul de procedură penală (spre exemplu, filajul unor persoane suspecte, organizarea de filtre, efectuarea de razii etc.);

Consideraţii preliminare

22

 Activităţi care, sub aspect formal, pot semăna cu unele acte procedurale, dar care nu capătă haina juridică a acestora (spre exemplu, verificarea gestiunii prin efectuarea unei revizii contabile, relaţii scrise sau verbale de la diferite persoane care pot avea aspecte comune cu declaraţiile părţilor sau ale martorilor etc.);  Activităţi desfăşurate conform regulilor procesuale penale (spre exemplu, cercetarea la faţa locului, în cazul constatării unei infracţiuni flagrante);  Actele premergătoare se efectuează până la momentul în care organul judiciar competent are suficiente informaţii în baza cărora să poată dispune începerea urmăririi penale;  Actele premergătoare se consemnează într-un procesverbal care poate constitui mijloc de probă. 5.2.  Actele premergătoare pot fi efectuate de către:  Organele de urmărire penală (atât procurorul, cât şi, mai ales, organele de cercetare penală);  Lucrătorii operativi anume desemnaţi din Ministerul Administraţiei şi Internelor, alţii decât cei cu atribuţii de cercetare penală;  Lucrătorii operativi din celelalte organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, anume desemnaţi în acest scop, pentru fapte care constituie, potrivit legii, ameninţări la adresa siguranţei naţionale;  Investigatorii sub acoperire anume desemnaţi din cadrul poliţiei judiciare; 5.3.  Se pot folosi investigatori sub acoperire doar în condiţiile existenţei autorizării motivate a procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală;  Condiţiile premisă pentru obţinerea autorizării procurorului sunt următoarele:  Existenţa indiciilor temeinice şi concrete despre săvârşirea ori pregătirea unor infracţiuni grave (infracţiuni contra securităţii naţionale prevăzute în codul penal şi în legi speciale, infracţiuni de trafic de stupefiante şi arme, trafic de persoane etc.)  Infracţiunea respectivă să nu poată fi descoperită ori făptuitorii să nu poată fi identificaţi prin alte mijloace.  Conţinutul cererii de autorizare adresată procurorului  Datele şi indiciile privitoare la faptele şi persoanele faţă de care există presupunerea că au săvârşit o infracţiune;  Perioada pentru care se cere autorizarea.

Organele competente să efectueze acte premergătoare

Actele premergătoare efectuate de investigatorii sub acoperire

23

 Conţinutul ordonanţei procurorului de autorizare  Indiciile temeinice şi concrete care justifică măsura şi motivele pentru care măsura este necesară;  Activităţile pe care le poate desfăşura investigatorul sub acoperire; în cazuri urgente şi temeinic autorizate se poate solicita autorizarea şi a altor activităţi decât cele iniţiale, procurorul trebuind a se pronunţa de îndată;  Persoanele faţă de care există presupunerea că au săvârşit o infracţiune;  Identitatea sub care investigatorul sub acoperire urmează să desfăşoare activităţile autorizate;  Perioada pentru care se dă autorizarea este de cel mult 60 de zile (art. 2242 alin. 2 C.pr.pen.); perioada poate fi prelungită, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile; durata totală, în aceeaşi cauză şi cu privire la aceeaşi persoană, nu poate depăşi un an.  Alte menţiuni prevăzute de lege;  Identitatea reală a investigatorilor sub acoperire nu poate fi dezvăluită, acest aspect făcând parte din secretul profesional.

§6 Începerea urmăririi penale
 Începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea următoarelor condiţii:  Săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală;  Existenţa unei sesizări a organului de urmărire penală care să cuprindă un minim de date sau informaţii, pe baza cărora să se poată dispune începerea urmăririi penale;  Inexistenţa vreunuia din cazurile de împiedicare a începerii urmăririi penale prevăzute în art. 10 C.pr.pen., cu excepţia celor prevăzute la lit. b1 şi i;  Începerea urmăririi penale se poate dispune de procuror sau de organul de cercetare penală prin următoarele acte:  În cazul sesizării prin plângere sau denunţ rezoluţia de începere a urmăririi penale (act simplu, atât în formă cât şi în conţinut, cuprinzând doar temeiul legal, dispoziţia de începere a urmăririi penale, data şi ora la care s-a început urmărirea penală, încadrarea juridică, numele şi prenumele făptuitorului, dacă acesta este cunoscut şi semnătura organului de urmărire penală); rezoluţia va fi înregistrată într-un registru special;

24

 În cazul sesizării din oficiu, procesul-verbal de începere a urmăririi penale (act complex în comparaţie cu rezoluţia, care va cuprinde, în afara dispoziţiilor prevăzute în art. 91 C.pr.pen., încadrarea juridică a faptei, precum şi dispoziţia de începere a urmăririi penale);  Ordonanţa prin care procurorul soluţionează un conflict de competenţă, dispunând totodată şi începerea urmăririi penale;  Rezoluţia prin care se dispune începerea urmăririi penale de către organul de cercetare penală vor fi supuse confirmării motivate a procurorului în termen de cel mult 48 de ore de la data începerii urmăririi penale; procurorului i se va prezenta cu acest prilej şi dosarul cauzei.  Organul de urmărire penală comunică organului care a înregistrat persoana juridică despre începerea urmăririi penale împotriva persoanei juridice, în vederea efectuării menţiunilor corespunzătoare (art. 4797 alin. 1 C.pr.pen.);  Cu ocazia sesizării organelor judiciare în vederea începerii urmăririi penale pot fi incidente următoarele ipoteze:  Se constată existenţa vreunuia din cazurile prevăzute la art. 10 C.pr.pen., cu excepţia celor de la lit. b1 şi i;  Se constată existenţa cazului prevăzut în art. 10 lit. b1 C.pr.pen.;  Se constată existenţa cazului prevăzut în art. 10 lit. i C.pr.pen.;  Ipoteza existenţei vreunuia din cazurile prevăzute la art. 10 C.pr.pen., cu excepţia celor de la lit. b1şi i  Organul de cercetare penală înaintează procurorului actele încheiate cu propunerea de a nu se începe urmărirea penală;  Dacă procurorul este de acord cu propunerea de a nu se începe urmărirea penală, o confirmă prin rezoluţie motivată şi înştiinţează despre aceasta persoana care a făcut sesizarea; împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale se poate face plângere la instanţa de judecată;  Dacă ulterior se constată că nu a existat sau că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia propunerea de a nu se începe urmărirea penală, procurorul infirmă rezoluţia şi restituie actele organului de cercetare penală, dispunând începerea urmăririi penale;  Dacă procurorul constată că în cauză nu este incident vreunul din cazurile prevăzute în art. 10 C.pr.pen., cu excepţia lit. b1 i şi i1, restituie actele organului de

25

cercetare penală, fie pentru completarea actelor premergătoare, fie pentru începerea urmăririi penale.  Ipoteza existenţei cazului prevăzut în art. 10 lit. b1 C.pr.pen.  Organul de cercetare penală dispune începerea urmăririi penale;  Organul de cercetare penală înaintează dosarul procurorului cu propunerea de a dispune scoaterea de sub urmărire penală;  Dacă procurorul este de acord cu propunerea, dispune prin ordonanţă scoaterea de sub urmărire penală şi înştiinţează despre aceasta, când este cazul, persoana care a făcut sesizarea;  Dacă procurorul constată că în cauză nu este incident cazul prevăzut la art. 10 lit. b1 C.pr.pen. Restituie dosarul organului de cercetare penală, care are obligaţia de a continua urmărirea penală, procedând la efectuarea acesteia, potrivit legii şi ţinând seama de împrejurările speciale ale fiecărei cauze.  Ipoteza existenţei cazului prevăzut în art. 10 lit. i C.pr.pen.  Singurul organ judiciar penal competent a dispune o soluţie corespunzătoare este instanţa de judecată  Dosarul este necesar a ajunge în faţa instanţei de judecată pentru ca aceasta să dispună încetarea procesului penal şi înlocuirea răspunderii penale.

§7 Efectuarea urmăririi penale
Consideraţii preliminare

7.1.  Urmărirea penală se poate desfăşura:  In rem, când nu se cunoaşte persoana făptuitorului, caz în care se efectuează acte de urmărire penală pentru lămurirea împrejurărilor în care s-a săvârşit infracţiunea şi pentru a descoperi identitatea persoanei care a săvârşit fapta;  In rem şi in personam, când se cunoaşte persoana făptuitorului.  Urmărirea penală se poate desfăşura:  Numai faţă de învinuit, în cauzele penale mai simple şi dacă nu este necesară privarea de libertate a învinuitului pe o durată mai mare de 10 (zece) zile; în această ipoteză, la finalizarea urmăririi penale se va dispune punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea învinuitului în judecată în calitate de inculpat;  Faţă de inculpat, în cauzele penale complexe, când există probe temeinice că făptuitorul poate fi învinovăţit

26

de săvârşirea infracţiunii, ceea ce determină punerea în mişcare a acţiunii penale, precum şi posibilitatea privării de libertate a inculpatului pe o durată de cel mult 180 de zile. 7.2.  Urmărirea penală efectuată faţă de învinuit se caracterizează printr-o serie de aspecte particulare, cum ar fi:  Cauzele instrumentate nu sunt complexe;  Participarea persoanelor interesate, învinuitul şi persoana vătămată, fără a avea calitatea de părţi în procesul penal şi având drepturi procesuale mai restrânse;  Intervenţia redusă a procurorului în activitatea organului de cercetare penală.  Organul de cercetare penală desfăşoară o serie întreagă de activităţi:  Audierea învinuitul şi a părţilor, a martorilor;  Dispoziţia de efectuare a constatărilor tehnico-ştiinţifice sau medico-legale;  Ridicarea de obiecte sau înscrisuri;  Reţinerea învinuitului (cu obligaţia încunoştinţării de îndată a procurorului);  Solicitări adresate procurorului în vederea autorizării unor activităţi de anchetă penală (spre exemplu, punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea măsurii arestării preventive, efectuarea de interceptări şi înregistrări audio-video, efectuarea unei percheziţii domiciliare);  În ipoteza în care urmărirea penală este efectuată de către procuror, întreaga activitate de strângere a probelor este realizată, în principiu, de către acesta 7.3.  În cazul în care organul de cercetare penală consideră că sunt temeiuri pentru punerea în mişcare a acţiunii penale întocmeşte un referat cu propuneri în acest sens, pe care îl înaintează procurorului; acesta va dispune:  Punerea în mişcare a acţiunii penale, prin ordonanţă, act de inculpare, care va conţine, menţiunile prevăzute în art. 203 C.pr.pen., date cu privire la persoana inculpatului, fapta pentru care este învinuit şi încadrarea juridică a acesteia;  Infirmarea propunerii organului de cercetare penală, prin rezoluţie; în această ipoteză, procurorul poate să dispună restituirea dosarului organului de cercetare

Efectuarea urmăririi penale faţă de învinuit

Punerea în mişcare a acţiunii penale

27

penală, dacă consideră necesară continuarea cercetării penale sau clasarea, scoaterea de sub urmărire, încetarea urmăririi penale, ori suspendarea urmăririi penale. 7.4.  Se efectuează, în principiu, toate actele de urmărire penală care sunt efectuate şi faţă de învinuit; există acte de urmărire penală specifice acestei situaţii  Arestarea preventivă a inculpatului;  Inculpatul este chemat de către organul de urmărire penală pentru a-i comunica fapta pentru care este învinuit şi pentru a-i da explicaţii cu privire la drepturile şi obligaţiile pe care le are (în cazul în care inculpatul este dispărut, se sustrage de la cercetare sau nu locuieşte în ţară, organul de cercetare penală va continua urmărirea, după punerea în mişcare a acţiunii penale şi fără a-l asculta).

Efectuarea urmăririi penale faţă de inculpat

§8 Suspendarea urmăririi penale (art. 239-241 C.pr.pen.)
Suspendarea urmăririi penale constă în întreruperea temporară a procesului penal ca urmare a existenţei unei boli grave a învinuitului sau inculpatului, care îl împiedică să ia parte la activitatea procesuală, boală constatată printr-o expertiză medico-legală.  Pentru a se putea dispune suspendarea urmăririi penale, se impune îndeplinirea următoarelor condiţii:  Învinuitul sau inculpatul să sufere de o boală gravă care îl împiedică să ia parte la procesul penal; boala poate fi de ordin fizic sau psihic, temporară (de scurtă sau de lungă durată), sau permanentă, curabilă sau incurabilă, independentă de voinţa învinuitului sau inculpatului, ori, dimpotrivă, rezultatul propriei sale activităţi;  boala gravă să fie constatată printr-o expertiză medicolegală;  În ipoteza suspendării urmăririi penale, organul de cercetare penală îndeplineşte următoarele activităţi:  Dispune efectuarea unei expertize medico-legale (în ipoteza în care cererea învinuitului sau inculpatului de suspendare nu este însoţită de depunerea la dosar a unui asemenea mijloc de probă);  Va înainta procurorului de supraveghere un referat cu propunerea de suspendare a urmăririi penale, împreună cu dosarul cauzei;
28

 Continuă să efectueze toate actele a căror îndeplinire nu este împiedicată de situaţia învinuitului sau inculpatului;  Se interesează periodic dacă mai subzistă cauza care a determinat suspendarea urmăririi penale; în cazul în care că a încetat cauza de suspendare, înaintează dosarul procurorului pentru a dispune reluarea urmăririi penale;  Procurorul îndeplineşte următoarele activităţi:  Dispune suspendarea urmăririi penale prin ordonanţă;  Comunică învinuitului sau inculpatului şi persoanei vătămate despre luarea măsurii;  Restituie dosarul organului de cercetare penală.

§9 Netrimiterea în judecată
9.1.  Pe parcursul urmăririi penale, constatându-se existenţa vreunuia dintre cazurile prevăzute în art. 10 C.pr.pen., se poate dispune scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale sau clasarea; 9.2. Încetarea urmăririi penale reprezintă o soluţie de netrimitere în judecată, care are loc când se constată existenţa vreunuia dintre cazurile prevăzute în art. 10 lit. fh, i1 şi j C.pr.pen. şi există învinuit sau inculpat în cauză.  Pentru a se dispune încetarea urmăririi penale este necesar a fi îndeplinite următoarele condiţii:  Să existe învinuit sau inculpat în cauză;  Să existe vreunul din cazurile prevăzute la art. 10 lit. fh, i1 şi j C.pr.pen.  Încetarea urmăririi penale poate fi:  Totală (când stingerea cauzei penale are loc în întregime);  Parţială (dacă în aceiaşi cauză sunt mai mulţi învinuiţi sau inculpaţi, ori dacă mai multe fapte fac obiectul aceleiaşi cauze, iar cazul de împiedicare a exercitării acţiunii penale se aplică numai pentru anumiţi învinuiţi sau inculpaţi, ori numai la anumite fapte);  Dacă organul de cercetare penală constată existenţa vreunui caz de încetare întocmeşte un referat cu propunere în acest sens pe care, împreună cu dosarul cauzei, îl înaintează procurorului care exercită supravegherea activităţii de cercetare penală

Consideraţii preliminare

Încetarea urmăririi penale

29

 Procurorul poate dispune:  Restituirea dosarului la organul de cercetare penală, cu dispoziţia de a termina cercetarea în ipoteza în care constată că nu este cazul să dispună încetarea sau când a dispus încetarea parţial;  Încetarea urmăririi penale prin ordonanţă (în cazul în care s-a pus în mişcare acţiunea penală) sau prin rezoluţie motivată (în cazul în care nu s-a pus în mişcare acţiunea penală);  Termenul înlăuntrul căruia procurorul trebuie să se pronunţe asupra încetării urmăririi penale din momentul înregistrării dosarului cu propunerea organului de cercetare penală la secretariatul parchetului nu este precizat;  Excepţie: procurorul se va pronunţa asupra încetării urmăririi penale în aceeaşi zi în care a primit propunerea de încetare de la organul de cercetare penală, când cazul de încetare priveşte un învinuit sau inculpat arestat;  Alte obligaţii ale procurorului în ipoteza dispunerii încetării urmăririi penale  Înştiinţarea persoanelor interesate;  Solicitarea revocării arestării preventive a învinuitului ori inculpatului. 9.3. Scoaterea de sub urmărire penală reprezintă o soluţie de netrimitere în judecată, care are loc când se constată existenţa vreunuia dintre cazurile prevăzute în art. 10 lit. a-e C.pr.pen. şi există învinuit sau inculpat în cauză.  Pentru a se dispune scoaterea de sub urmărire penală este necesar a fi îndeplinite următoarele condiţii:  Să existe învinuit sau inculpat în cauză;  să existe vreunul din cazurile prevăzute la art. 10 lit. ae C.pr.pen.;  Scoaterea de sub urmărire penală poate fi:  Totală (când stingerea cauzei penale are loc în întregime);  Parţială (dacă în aceiaşi cauză sunt mai mulţi învinuiţi sau inculpaţi, ori dacă mai multe fapte fac obiectul aceleiaşi cauze, iar cazul de împiedicare a exercitării acţiunii penale se aplică numai pentru anumiţi învinuiţi sau inculpaţi, ori numai la anumite fapte).  Dacă organul de cercetare penală constată existenţa vreunuia dintre cazurile de scoatere de sub urmărire penală, va înainta procurorului dosarul, împreună cu un referat cu propunerea de scoatere de sub urmărire penală.

Scoaterea de sub urmărire penală

30

 Procurorul poate dispune  Restituirea dosarului la organul de cercetare penală, cu dispoziţia de a continua cercetarea, în cazul în care constată că nu este cazul să dispună scoaterea de sub urmărire sau când a dispus scoaterea de sub urmărire parţial;  Scoaterea de sub urmărire penală prin ordonanţă (în cazul în care s-a pus în mişcare acţiunea penală), prin rezoluţie motivată (în cazul în care nu s-a pus în mişcare acţiunea penală) sau numai prin ordonanţă, în cazul prevăzut de art. 10 lit. b1 C.pr.pen., indiferent dacă acţiunea penală a fost sau nu pusă în mişcare;  Termenul înlăuntrul căruia procurorul trebuie să se pronunţe asupra scoaterii de sub urmărire penală din momentul înregistrării dosarului cu propunerea organului de cercetare penală la secretariatul parchetului nu este precizat  Excepţie: procurorul se va pronunţa asupra scoaterii de sub urmărire penală în aceeaşi zi în care a primit propunerea de încetare de la organul de cercetare penală, când învinuitul sau inculpatul este arestat.  Alte obligaţii ale procurorului în ipoteza dispunerii scoaterii de sub urmărire penală  Înştiinţarea persoanelor interesate;  Solicitarea revocării arestării preventive a învinuitului ori inculpatului  În cazul în care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală pe considerentul lipsei gradului de pericol social se vor pune în executare sancţiunile cu caracter administrativ. 9.4. Clasarea reprezintă o soluţie de netrimitere în judecată, care are loc când se constată existenţa anumitor cazuri prevăzute în art. 10 C.pr.pen. şi nu există învinuit în cauză.  Clasarea presupune îndeplinirea următoarele condiţii:  Să nu existe învinuit în cauză (fie organul de urmărire penală nu are nici un fel de date cu privire la persoana care a săvârşit fapta, fie urmarea produsă nu provine dintr-o acţiune umană, ci dintr-o împrejurare neavând legătură cu activităţile umane, cum ar fi, de exemplu, o moarte naturală);  Să existe anumite cazuri prevăzute la art. 10 C.pr.pen.;clasarea nu se poate dispune cu ocazia

Clasarea

31

incidenţei oricăruia dintre cazurile prevăzute la art. 10 C.pr.pen.; nu se pot reţine ca temeiuri ale clasării cauzei aspectele din art. 10 C.pr.pen., care sunt aplicabile intuitu personae, cum ar fi înlocuirea răspunderii penale, împăcarea părţilor, etc.  Clasarea se dispune de către procuror, din oficiu sau la propunerea organului de cercetare penală, prin ordonanţă.

§10 Procedura prezentării materialului de urmărire penală
Prezentarea materialului de urmărire penală constituie acea activitate desfăşurată de organele de urmărire penală, la sfârşitul urmăririi penale, prin care probele administrate sunt aduse la cunoştinţa învinuitului sau inculpatului în vederea cunoaşterii de către acesta a întregului material probator şi pentru a i se da posibilitatea de a combate probele în acuzare prin noi cereri sau declaraţii suplimentare.  Prezentarea materialului de urmărire penală se efectuează de către:  Procuror (în cazul în care acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare pe parcursul urmăririi penale sau în cazul în care infracţiunea respectivă este de competenţa exclusivă a procurorului, indiferent dacă acţiunea penală a fost sau nu pusă în mişcare);  Organul de cercetare penală (când infracţiunea este de competenţa acestuia iar acţiunea penală a fost pusă în mişcare);  Prezentarea materialului de urmărire penală implică îndeplinirea următoarelor condiţii:  Cercetarea penală să fie terminată;  Să existe suficient material probator în cauză, care să facă posibilă trimiterea inculpatului în judecată;  Învinuitul sau inculpatul să fie prezent pentru a putea lua contact cu organul de urmărire penală (învinuitul sau inculpatul va fi adus, în cazul în care se află în arest preventiv, ori va fi chemat, în cazul în care este cercetat în stare de libertate);  Dacă învinuitul sau inculpatul se prezintă, este prins ori adus, până la momentul înaintării dosarului la procuror, organul de cercetare penală procedează la prezentarea materialului de urmărire penală;

32

 Dacă învinuitul sau inculpatul se prezintă, este prins ori adus, după înaintarea dosarului la procuror, acesta procedează la prezentarea materialului de urmărire penală;  Prezentarea materialului de urmărire penală are în vedere îndeplinirea de către organul de urmărire penală a următoarelor obligaţii:  Informarea învinuitului sau inculpatului că are dreptul de a lua cunoştinţă de materialul de urmărire penală;  Indicarea încadrării juridice a faptei;  Asigurarea posibilităţii de a lua de îndată cunoştinţă de material (învinuitul sau inculpatul va studia dosarul filă cu filă, în mod nelimitat sub aspect temporal; învinuitului sau inculpatului i se vor citi lucrările din dosar, dacă nu poate să citească; învinuitului sau inculpatului care nu cunoaşte limba română i se va traduce materialul de urmărire penală de către un interpret);  Învinuitul sau inculpatul este întrebat dacă are de formulat cereri noi sau dacă voieşte să facă declaraţii suplimentare;  Se va întocmi un proces-verbal de prezentare a materialului de urmărire penală;  În ipoteza unor cereri noi formulate de învinuit sau inculpat, organul de urmărire penală, prin ordonanţă:  Va admite cererile şi va dispune completarea urmăririi penale;  Va respinge cererile de noi probe.

§11 Terminarea urmăririi penale
Consideraţii preliminare

11.1. Terminarea urmăririi penale reprezintă o etapă a acestei faze în care organul de cercetare, după ce a apreciat că a administrat toate probele necesare în cauză, pregăteşte dosarul în vederea înaintării lui procurorului, pentru ca acesta să se pronunţe potrivit legii.  Terminarea urmăririi penale este reglementată sub două modalităţi:  Terminarea urmăririi penale cu acţiunea penală pusă în mişcare;  Terminarea urmăririi penale fără acţiune penală pusă în mişcare. 11.2.  Se disting trei momente:

Terminarea urmăririi penale fără acţiune penală pusă în mişcare

33

 Ascultarea învinuitului înainte de terminarea cercetării;  Înaintarea dosarului privind pe învinuit;  Prezentarea materialului de urmărire penală de către procuror;  Ascultarea învinuitului înainte de terminarea cercetării  Cercetarea se consideră terminată dacă învinuitul nu a propus noi probe ori a propus noi probe, dar organul de cercetare penală a respins propunerea ca netemeinică şi dacă a propus noi probe şi propunerea sa a fost găsită temeinică, cercetarea penală, în urma acestor propuneri fiind completată;  Înaintarea dosarului privind pe învinuit la procuror  Organul de cercetare penală întocmeşte un referat în care va consemna rezultatul cercetării, după care va înainta dosarul la procuror;  Referatul de terminare a urmăririi penale va cuprinde date despre persoana învinuitului, fapta reţinută în sarcina învinuitului, probele administrate, încadrarea juridică a faptei, respectiv, dacă este cazul, datele suplimentare prevăzute la art. 260 C.pr.pen.;  Prezentarea materialului de urmărire penală de către procuror  Conform procedurii analizate. 11.3.  Organul de cercetare penală înaintează de îndată procurorului dosarul cauzei, însoţit de un referat care va avea acelaşi conţinut cu cel al referatului întocmit la terminarea urmăririi penale, fără acţiune penală pusă în mişcare;  Momentul terminării cercetării penale intervine după completarea cercetării şi după îndeplinirea dispoziţiilor privitoare la prezentarea materialului de urmărire penală.

Terminarea urmăririi penale cu acţiunea penală pusă în mişcare

§12 Trimiterea în judecată
12.1.  Singurul organ competent să dispună trimiterea în judecată este procurorul;  În cadrul acestei etape a fazei de urmărire penală, se pot desfăşura următoarele activităţi:  Verificarea lucrărilor urmăririi penale;  Rezolvarea cauzei, constând în trimiterea în judecată, netrimiterea în judecată, suspendarea urmăririi penale, restituirea sau trimiterea cauzei în vederea completării

Consideraţii preliminare

34

sau refacerii urmăririi penale sau trimiterea cauzei la organul competent să efectueze urmărirea penală. 12.2.  Referatul de terminare a urmăririi penale împreună cu dosarul cauzei sunt înaintate la procuror în vederea verificării lucrărilor urmăririi penale;  Termenul de verificare de către procuror: 15 zile de la primirea lucrărilor sau de urgenţă şi cu precădere, în cauzele în care sunt arestaţi.  Se vor constata următoarele aspecte  Urmărirea penală a fost efectuată de organul competent (în caz contrar, procurorul va trimite dosarul organului competent să efectueze urmărirea penală);  Urmărirea penală a fost efectuată cu respectarea dispoziţiilor legale privind aflarea adevărului;  Urmărirea penală este completă (în caz contrar, procurorul va dispune restituirea cauzei sau trimiterea ei la alt organ de urmărire penală);  Probele necesare în cauză au fost legal administrate;  Urmărirea penală a fost efectuată cu respectarea garanţiilor dreptului la apărare. 12.3. 12.3.1. Trimiterea în judecată  Procurorul dispune trimiterea în judecată dacă constată îndeplinirea următoarelor condiţii, în mod cumulativ:  Au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului;  Urmărirea este completă, probele fiind suficiente şi legal administrate;  Există o faptă prevăzută de legea penală;  Fapta a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat;  Învinuitul sau inculpatul răspunde penal.  Trimiterea în judecată se poate dispune sub două modalităţi:  Dacă acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare, în cursul urmăririi penale, procurorul emite rechizitoriu, prin care va dispune punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată; în această situaţie, rechizitoriul are o dublă funcţionalitate, fiind atât act de inculpare, cât şi act de sesizare a instanţei de judecată;  Dacă acţiunea penală a fost pusă în mişcare în cursul urmăririi penale, procurorul emite rechizitoriu prin care va dispune trimiterea în judecată; în această situaţie

Verificarea lucrărilor urmăririi penale

Rezolvarea cauzelor de către procuror

35

rechizitoriul are o singură funcţiune şi anume, sesizarea instanţei de judecată; Rechizitoriul reprezintă ultimul act de urmărire penală, prin care este sesizată instanţa de judecată cu faptele care urmează să facă obiectul judecăţii şi persoanele care urmează să fie trase la răspundere penală pentru aceste fapte.  Rechizitoriul acesta trebuie să cuprindă:  Menţiunile prevăzute în art. 203 C.pr.pen. (data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea celui care îl întocmeşte, cauza la care se referă obiectul actului, temeiul legal, semnătura procurorului);  Datele privitoare la persoana inculpatului;  Fapta sau faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată indicate prin arătarea denumirii infracţiunii şi încadrarea juridică;  Probele pe care se bazează învinuirea, cu indicarea paginii din dosar;  Măsura preventivă luată şi durata acesteia;  Numele şi prenumele persoanelor care trebuie citate în instanţă, cu indicarea calităţii lor procesuale şi a locului unde urmează a fi citate;  Dispoziţia de punere în mişcare a acţiunii penale (în cazul în care acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare în cursul urmăririi penale);  Dispoziţia de trimitere în judecată;  Eventuala propunere de arestare preventivă ori de obligare a inculpatului la tratament medical sau internarea medicală;  Datele suplimentare, prevăzute de art. 260 C.pr.pen.;  Procurorul întocmeşte un singur rechizitoriu, chiar dacă lucrările urmăririi penale privesc mai multe fapte ori mai mulţi învinuiţi sau inculpaţi şi chiar dacă se dau acestora rezolvări diferite;  Sesizarea instanţei de judecată se face de către procurorul care a dat rechizitoriul;  Rechizitoriul este înaintat, împreună cu dosarul cauzei, conducătorului parchetului care, în termen de 48 de ore, în cauzele cu arestaţi preventiv, sau în termen de 20 de zile în celelalte cauze, verifică temeinicia şi legalitatea soluţiei adoptate;  În ipoteza confirmării rechizitoriului, acesta va fi înaintat instanţei competente;

36

 Procurorul comunică organului care a înregistrat persoana juridică despre trimiterea în judecată a persoanei juridice, în vederea efectuării menţiunilor corespunzătoare (art. 4797 alin. 1 C.pr.pen.). 12.3.2. Netrimiterea în judecată  Dacă se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru trimiterea în judecată, procurorul va dispune, prin ordonanţă, scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale sau clasarea cauzei;  Dacă învinuitul sau inculpatul se află în stare de deţinere în urma luării măsurii arestării preventive procurorul va solicita revocarea măsurii preventive. 12.3.3. Suspendarea urmăririi penale  Dacă procurorul constată că învinuitul sau inculpatul suferă de o boală gravă care îl împiedică să ia parte la procesul penal, va dispune, prin ordonanţă, suspendarea urmăririi penale. 12.3.4. Restituirea sau trimiterea cauzei în vederea completării sau refacerii urmăririi penale  Când procurorul constată că urmărirea penală nu este completă, sau că nu au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, poate dispune:  Restituirea cauzei la organul de urmărire penală în vederea completării urmăririi penale, în situaţia în care acesta a respectat dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, dar nu a lămurit toate aspectele impuse de buna rezolvare a cauzei;  Trimiterea cauzei la alt organ de urmărire penală în vederea completării urmăririi penale, în situaţia în care organul care a efectuat urmărirea a respectat dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, dar nu a lămurit toate aspectele impuse de buna rezolvare a cauzei;  Restituirea cauzei la organul de urmărire penală în vederea refacerii urmăririi penale, în situaţia în care urmărirea penală a fost efectuată prin încălcarea dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului în procesul penal;  Trimiterea cauzei la alt organ de urmărire penală în vederea refacerii urmăririi penale, în situaţia în care urmărirea penală a fost efectuată prin încălcarea dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului în procesul penal.

37

12.3.5. Trimiterea cauzei la organul competent să efectueze urmărirea penală  Când procurorul constată că urmărirea penală s-a făcut de un alt organ decât cel prevăzut în lege, dispune prin ordonanţă ca urmărirea să fie făcută de organul competent  Restituirea cauzei la organul competent se va dispune în următoarele cazuri:  Cercetarea penală a fost efectuată de către organul de cercetare al poliţiei judiciare în loc de organul de cercetare penală prevăzut la art. 208 lit. a, b şi c C.pr.pen.;  Cercetarea penală a fost efectuată de către organele de cercetare penală prevăzute la art. 208 lit. a, b şi c C.pr.pen., în loc de organul de cercetare al poliţiei judiciare;  Cercetarea penală a fost efectuată de organele de cercetare penală, în loc de procuror, în cazurile prevăzute la art. 209 alin. 3 C.pr.pen.;  În cazul în care procurorul trimite cauza organului competent să efectueze urmărirea penală, rămân valabile măsurile asiguratorii luate, actele sau măsurile procesuale confirmate sau încuviinţate de procuror, precum şi actele procesuale care nu pot fi refăcute.

§13 Reluarea urmăririi penale
Consideraţii preliminare

13.1. Instituţie procesuală complementară, cu caracter excepţional, care are ca scop aducerea procesului penal pe linia de desfăşurare normală.  Reluarea urmăririi penale este posibilă în următoarele cazuri:  Încetarea cauzei de suspendare;  Restituirea cauzei de către instanţa de judecată în vederea refacerii urmăririi;  Redeschiderea urmăririi penale. 13.2.  Constatarea dispariţiei cauzei care a determinat suspendarea urmăririi penale, respectiv însănătoşirea învinuitului sau inculpatului  Organul de cercetare penală înaintează procurorului referatul cu propunerea de reluare a urmăririi penale, actul medical prin care se constată încetarea stării de boală şi dosarul cauzei;  Procurorul poate constata

Reluarea urmăririi penale după suspendare

38

 Încetarea cauzei de suspendare, caz în care va dispune prin ordonanţă reluarea urmăririi penale şi restituirea dosarului la organul de cercetare penală, în vederea continuării urmăririi penale, temporar întrerupte;  Menţinerea cauzei de suspendare, caz în care va dispune, prin rezoluţie, restituirea cauzei la organul de cercetare penală, care va continua să efectueze actele a căror îndeplinire nu este împiedicată de situaţia învinuitului sau inculpatului. 13.3.  Restituirea cauzei de către instanţa de judecată se va dispune în vederea refacerii urmăririi penale, când se constată înainte de terminarea cercetării judecătoreşti, că urmărirea penală s-a efectuat de un alt organ decât cel competent;  Reluarea urmăririi penale se face în baza hotărârii prin care instanţa a dispus restituirea, hotărâre care constituie actul de sesizare a procurorului în vederea reluării urmăririi. 13.4.  Redeschiderea urmăririi penale se dispune în următoarele ipoteze:  S-a dispus încetarea urmăririi penale şi ulterior se constată că nu a existat în fapt cazul care a determinat luarea acestei măsuri sau că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia încetarea urmăririi penale;  S-a dispus scoaterea de sub urmărire penală şi ulterior se constată că nu a existat în fapt cazul care a determinat luarea acestei măsuri sau că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia scoaterea de sub urmărire penală;  Instanţa de judecată, potrivit art. 2781 C.pr.pen., admite plângerea împotriva ordonanţei sau, după caz, a rezoluţiei procurorului de scoatere de sub urmărire penală, încetare a urmăririi penale ori de clasare;  Redeschiderea urmăririi penale se dispune de către procuror prin ordonanţă;  Organul de cercetare penală înaintează procurorului referatul cu propunerea de reluare a urmăririi penale şi dosarul cauzei;  Procurorul poate constata  Inexistenţa cazului sau dispariţia împrejurării pe care se întemeia soluţia de netrimitere sau neurmărire, situaţia în care va dispune, prin ordonanţă reluarea

Reluarea în caz de restituire a cauzei de către instanţa de judecată

Reluarea în caz de redeschidere a urmăririi penale

39

urmăririi penale prin redeschiderea acesteia şi restituirea dosarul la organul de cercetare penală;  Existenţa cazului sau împrejurării pe care se întemeiază soluţia de netrimitere sau neurmărire, situaţie în care va dispune prin rezoluţie, menţinerea soluţiei pronunţate anterior.

§14 Plângerea împotriva actelor şi măsurilor de urmărire penală
Consideraţii preliminare

14.1.  Împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală pot face plângeri părţile şi orice alte persoane, chiar străine de cauză, dacă prin măsurile şi actele respective au adus o vătămare intereselor legitime ale acestora  Obiectul plângerii poate fi o măsură sau un act intervenite în cursul efectuării activităţii de urmărire penală, sau un act efectuat înainte de începerea urmăririi penale şi anume, rezoluţia de a nu se începe urmărirea penală  Se disting următoarele ipoteze:  Plângerea în faţa procurorului împotriva actelor efectuate de organele de cercetare penală;  Plângerea în faţa procurorului împotriva actelor efectuate de procuror sau în baza dispoziţiilor acestuia;  Plângerea în faţa instanţei împotriva rezoluţiilor sau a ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, ori împotriva dispoziţiei de netrimitere în judecată cuprinsă în rechizitoriu. 14.2.  Se adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare;  Se poate depune direct la procuror sau la organul de cercetare penală;  Reguli de procedură  Introducerea plângerii nu suspendă aducerea la îndeplinire a măsurii sau a actului care formează obiectul plângerii;  Când plângerea a fost depusă la organul de cercetare penală, acesta este obligat ca în termen de 48 de ore de la primirea ei să o înainteze procurorului împreună cu explicaţiile sale, atunci când acestea sunt necesare; dacă organul de cercetare penală nu a înaintat, în această situaţie, explicaţiile necesare, în raport de obiectul plângerii, procurorul le va cere oricând consideră că este nevoie;

Plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală ale organelor de cercetare penală

40

 Procurorul, primind plângerea, este obligat să o rezolve în termen de cel mult 20 de zile şi să comunice de îndată persoanei care a făcut plângerea modul în care a fost rezolvată. 14.3.  Se poate face plângere împotriva actelor efectuate de procuror ori actelor efectuate de organele de cercetare penală, pe baza dispoziţiilor date de procuror;  Plângerea împotriva actelor procurorului se rezolvă de către procurorul ierarhic superior;  Termen de exercitare a dreptului de a face plângere: cât timp dosarul se află la procuror, în timpul fazei de urmărire penală (prin excepţie, împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, rezoluţiei de scoatere de sub urmărire penală sau încetare a urmăririi penale se poate face plângere în termen de 20 de zile de la momentul comunicării acestor soluţii de către procuror). 14.4.  Se poate uza de această instituţie în ipoteza respingerii de către procuror a plângerii îndreptate împotriva actelor de urmărire penală;  Termen de exercitare: 20 de zile de la data comunicării de către procuror a ordonanţei prin care a dispus asupra plângerii formulate  Instanţa competentă: instanţa căreia i-ar reveni competenţa de a judeca în primă instanţă cauza;  Actele de urmărire penală care pot fi atacate în faţa instanţei de judecată sunt:  Rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale;  Rezoluţia ori ordonanţa de clasare;  Rezoluţia ori ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală;  Rezoluţia ori ordonanţa de încetare a urmăririi penale;  Dispoziţia de scoatere de sub urmărire penală ori de încetare a urmăririi penale cuprinsă în rechizitoriu;  Reguli de procedură  Judecătorul solicită trimiterea dosarului;  Parchetul va trimite dosarul în termen maxim de 5 zile de la înregistrarea adresei instanţei de judecată;  Participarea procurorului este obligatorie;  Persoana care a făcut plângerea, aceasta este citată; neprezentarea sa nu împiedică soluţionarea cauzei,

Plângerea împotriva măsurilor şi actelor procurorului

Plângerea în faţa instanţei împotriva rezoluţiilor sau a ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată ori a dispoziţiei de netrimitere în judecată cuprinsă în rechizitoriu

41

decât în ipoteza în care instanţa constată că se impune prezenţa acesteia;  Persoana care a făcut plângerea şi reprezentantului parchetului sunt audiate;  Termenul de soluţionare: cel mult 20 de zile de la primirea plângerii.  Soluţiile care pot fi pronunţate sunt:  Respingerea plângerii, prin sentinţă, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată, menţinând rezoluţia sau ordonanţa atacată;  Admiterea plângerii, prin sentinţă, cu desfiinţarea rezoluţiei sau ordonanţei atacate şi trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii sau redeschiderii urmăririi penale; judecătorul este obligat să arate motivele pentru care a trimis cauza procurorului, indicând totodată faptele şi împrejurările ce urmează a fi constatate şi prin care anume mijloace de probă;  Admiterea plângerii, prin încheiere, cu desfiinţarea rezoluţiei sau a ordonanţei atacate şi reţinerea cauzei pentru judecarea cauzei, în complet legal constituit, dispoziţiile privind judecata în primă instanţă aplicându-se în mod corespunzător;  Hotărârile instanţei de judecată se comunică de îndată persoanei interesate, în ipoteza în care aceasta nu a fost prezentă la judecată;  Sentinţele pronunţate în primele două ipoteze pot fi atacate cu recurs de procuror sau de persoana care a sesizat instanţa de judecată.

42

TEST DE AUTOEVALUARE I
Organele de cercetare ale poliţiei judiciare au întocmit dosar de urmărire penală inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat. Pe parcursul urmăririi penale o serie de acte de urmărire penală au fost efectuate de către procuror. Acesta a dispus, la terminarea urmării penale, trimiterea în judecată a inculpatului, prin rechizitoriu. În faţa instanţei de judecată s-a invocat încălcarea normelor relative la competenţa materială, prin efectuarea de către procuror a unor acte de urmărire penală într-un dosar de competenţa organelor de cercetare ale poliţiei judiciare.
Întrebare

Este fondată excepţia invocată?

Răspuns

Procurorul, are printre atribuţiile sale, menţionate de Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, şi pe aceea de supraveghere a activităţii de cercetare penală efectuată de poliţie şi de alte organe de cercetare penală; în exercitarea acestei atribuţii, procurorul conduce şi controlează activitatea de cercetare penală, dispoziţiile date de procuror fiind obligatorii pentru organul de cercetare penală. Această relaţie dintre procuror şi organele de cercetare penală trebuie interpretată şi prin prisma conţinutului art. 209 C.pr.pen., potrivit căruia procurorul exercită supravegherea asupra actelor de urmărire penală, iar în exercitarea acestei atribuţii, procurorii conduc şi controlează nemijlocit activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare şi a altor organe de cercetare speciale. Printre alte modalităţi, supravegherea activităţii de cercetare penală se poate realiza prin participarea procurorului la efectuarea anumitor acte de urmărire penală. Astfel, potrivit art. 218 alin. 3 C.pr.pen., procurorul poate a). să asiste la efectuarea oricărui act de cercetare penală, ocazie cu care procurorul poate să îl îndrume pe organul de cercetare penală cu privire la efectuarea unor acte de cercetare penală; b). să efectueze personal orice act de cercetare penală. Din cele prezentate mai sus, rezultă că excepţia de necompetenţă materială invocată în faţa instanţei este nefondată.

43

Bibliografie Bibliografie obligatorie  Ion Neagu, Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, Editura Global Lex, Bucureşti, 2008  Ion Neagu, Carmen-Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin, Drept procesual penal. Sinteze de teorie. Speţe. Grile, ediția a III-a, Editura Rentrop&Straton, Bucureşti, 2007 Bibliografie facultativă  Grigore Theodoru, Drept procesual penal. Tratat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007  Carmen-Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin, Drept procesual penal. Partea specială, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004  Ştefan Popa, Cercetarea penală. Aspecte teoretice şi practice, Editura Global Print, Bucureşti, 1999, 398 p.  Gheorghiţă Mateuţ, Investigatorii sub acoperire. Utilizarea lor în timpul actelor premergătoare. Comentariu asupra noilor texte procedurale introduse în Codul de procedură penală prin Legea nr. 281/2003, Revista Dreptul nr. 1/2005, p. 154-178  Augustin Lazăr, Supravegherea procurorului asupra actelor premergătoare. Activitatea informativ-investigativă a poliţiei judiciare şi materializarea ei în mijloace de probă, Revista Dreptul nr. 1/2005, p. 179-210  Horaţius Dumbravă, Plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală în lumina reglementărilor introduse prin Legea nr. 281/2003, Revista Dreptul nr. 3/2005, p. 209-241  Dinu D. Nica, Competenţa materială a organelor de urmărire penală, Revista Dreptul nr. 3/2005, p. 242-245  Carmen-Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin, Urmărirea penală. Caracter secret, Revista Dreptul nr. 3/2005, p. 246-252  Gheorghe Vidican, Diana Maria Munteanu, Un alt punct de vedere în legătură cu dispoziţiile procedurale privind plângerea împotriva actelor procurorului, prevăzută de art. 2781 din Codul de procedură penală, Revista Dreptul nr. 4/2005, p. 221-229  Radu Botea, Claudia-Florina Uşvat, O interpretare critică a dispoziţiilor privitoare la plângerea contra actelor procurorului formulată în baza art. 2781 din Codul de procedură penală, Revista Dreptul nr. 4/2005, p. 241-261  Gheorghe Neacşu, Încă o opinie despre prevederile art. 2781 din Codul de procedură penală, Revista Dreptul nr. 6/2005, p. 202-211  Dorin Ciuncan, Aurelian Niculiţă, Controlul ierarhic al procurorilor, Revista de Drept Penal nr. 1/2005, p. 95-101  Lucian Stănescu, Trimiterea în judecată a inculpatului în lipsă, Revista de Drept Penal nr. 1/2005, p. 117-121

44

 

 

Costel Cristinel Ghigheci, Plângerea la instanţă împotriva soluţiilor procurorului. Controverse, Revista de Drept Penal nr. 1/2006, p. 118-124 Răzvan Pătru, Caracterul neconstituţional şi neconvenţional al imposibilităţii atacării în justiţie, în temeiul art. 2781 din Codul de procedură penală, a soluţiilor de netrimitere în judecată dispuse prin rechizitoriu, Revista Dreptul nr. 5/2006, p. 151-172 Ilie Nariţa, Evoluţii şi involuţii în ancheta penală, Revista Dreptul nr. 5/2006, p. 173-183 Magdalena Iordache, Consideraţii în legătură cu actul procesual al începerii urmăririi penale în cazul infracţiunii de audienţă, precum şi în situaţia aplicării dispoziţiilor art. 335, 336 şi 337 din Codul de procedură penală, Revista Dreptul nr. 5/2006, p. 184-193

45

Unitatea de învăţare nr. II
DISPOZIŢII GENERALE PRIVIND FAZA DE JUDECATĂ. JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ

Cuprins:
1. Consideraţii preliminare; 2. Dispoziţii generale privind pregătirea şedinţei de judecată; 3. Dispoziţii generale privind desfăşurarea şedinţei de judecată; 4. Dispoziţii generale privind soluţionarea cauzei; 5. Judecata în primă instanţă.

Obiectivele unităţii de învăţare
După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi sǎ caracterizaţi: principiile specifice fazei de judecată, rolul activ al instanţei de judecată, locul unde se desfăşoară judecata, fixarea termenului, desemnarea completului de judecată, citarea părţilor şi a altor persoane, asigurarea apărării, atribuţiile preşedintelui completului de judecată, strigarea cauzei şi apelul celor citaţi, asigurarea ordinii şi solemnităţii şedinţei, constatarea infracţiunilor de audienţă, verificarea sesizării instanţei, verificarea regularităţii arestării inculpatului la primirea dosarului, drepturile procurorului şi ale părţilor în instanţă, suspendarea judecăţii, consemnarea desfăşurării şedinţei de judecată, deliberarea, pronunţarea hotărârii, redactarea hotărârii, felul hotărârilor judecătoreşti, obiectul judecăţii în primă instanţă, participanţii la judecata în primă instanţă, desfăşurarea judecăţii în primă instanţă.

§1 Consideraţii preliminare
Noţiune

1.1.  Conceptul de judecată poate fi definit prin prisma a două accepţiuni

46

 În sens restrâns, prin judecată se înţelege operaţia logică prin care completul de judecată soluţionează cauza penală cu care a fost sesizat;  În sens larg, prin judecată se înţelege cea de-a doua fază a procesului, alcătuită dintr-un ansamblu de activităţi desfăşurate, în principal, de instanţa de judecată, cu participarea activă a procurorului şi a părţilor asistate de către apărători, având drept finalitate aflarea adevărului cu privire la fapta şi inculpatul cu care instanţa a fost sesizată.  Judecata se poate desfăşura pe mai multe grade de jurisdicţie  Judecata în primă instanţă;  Judecata în apel;  Judecata în recurs. 1.2. 1.2.1. Publicitatea fazei de judecată  Şedinţa de judecată este publică;  Orice persoană care nu are calitate procesuală în cauza respectivă poate avea acces liber în sala de judecată;  Încălcarea dispoziţiilor relative la publicitatea şedinţelor de judecată se sancţionează cu nulitate absolută, care poate fi ridicată de oricare dintre părţi ori din oficiu, pe tot parcursul procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti (art. 197 alin. 2 C.pr.pen.)  De la publicitatea şedinţei de judecată se poate deroga dacă judecarea în şedinţă publică ar putea aduce atingere unor interese de stat (art. 290 alin. 2 C.pr.pen.), dacă prin publicitatea şedinţei ar fi lezate normele morale (art. 290 alin. 2 C.pr.pen.), dacă judecarea în şedinţă publică ar aduce atingere demnităţii sau vieţii intime a unei persoane (art. 290 alin. 2 C.pr.pen.) etc.  Procedura declarării şi judecării în şedinţă publică presupune următoarele reguli:  Şedinţa este declarată secretă la cererea procurorului, a părţilor ori din oficiu;  Şedinţa se poate desfăşura în secret pentru tot cursul judecării cauzei sau pentru o anumită parte a judecării cauzei.  Declararea şedinţei secrete se face în şedinţă publică, după ascultarea părţilor prezente şi a procurorului;  Se permite accesul în sală părţilor, reprezentanţilor acestora, apărătorilor şi altor persoane chemate de instanţă în interesul cauzei;

Principiile specifice fazei de judecată

47

 Chiar dacă şedinţa a fost declarată secretă, pronunţarea hotărârii se face în şedinţă publică. 1.2.2. Nemijlocirea  Toate actele procesuale şi procedurale trebuie să se efectueze în faţa completului de judecată, în mod direct;  Principiul nemijlocirii presupune ca judecătorii care fac parte din completul de judecată trebuie să ia contact direct cu probele administrate;  Este necesar a se asigura stabilitatea completului de judecată pe tot parcursul judecării cauzei  Până la începerea dezbaterilor este posibilă schimbarea completului de judecată fără vreo consecinţă asupra continuării judecăţii;  După începerea dezbaterilor orice schimbare intervenită în compunerea completului presupune reluarea de la început a dezbaterilor. 1.2.3. Contradictorialitatea  Probele administrate în faza de judecată sunt supuse discuţiei participanţilor la şedinţă (părţi, procuror, instanţă), evidenţiindu-se poziţiile procesuale diferite ale părţilor angajate în proces;  Contradictorialitatea se manifestă în etapa cercetării judecătoreşti (spre exemplu, la audierea unui martor, pot pune întrebări toate părţile, nu numai cele care l-au propus) precum şi în etapa dezbaterilor (principiul contradictorialităţii se aplică pe deplin, întrucât în această etapă, prin punerea în discuţie a probelor, părţile cu interese contrare se combat reciproc, realizându-se distincţia între cele două funcţii procesuale opuse - acuzarea şi apărarea). 1.2.4. Oralitatea  Întreaga activitate procesuală desfăşurată în faza de judecată se realizează prin viu grai; activităţile de judecată desfăşurate oral se consemnează în scris; declaraţiile părţilor sunt orale, dar ele se consemnează în scris; susţinerile martorilor, experţilor sunt orale, dar, de asemenea, ele sunt consemnate în scris  Dintre reglementările în acest sens, amintim:  Strigarea cauzei (art. 297 C.pr.pen.);  Ascultarea părţilor şi a martorilor (art. 323-327 C.pr.pen.);  Ultimul cuvânt al inculpatului (art. 341 C.pr.pen.);  Pronunţarea hotărârii (art. 310 C.pr.pen.) etc.

48

Rolul activ al instanţei de judecată

1.3.  Instanţa de judecată îşi exercită atribuţiile în mod activ, în vederea aflării adevărului şi a realizării rolului educativ al judecăţii (art. 287 alin. 1 C.pr.pen.);  În conformitate cu această regulă instanţa de judecată are obligaţia:  De a interveni în desfăşurarea şedinţei de judecată;  De a administra probe (nu numai la propunerea părţilor sau a procurorului, ci şi din oficiu);  De a lua măsuri procesuale;  De a aduce la cunoştinţa subiecţilor procesuali drepturile şi obligaţiile pe care le au. 1.4.  Judecata se desfăşoară la sediul instanţei (art. 288 C.pr.pen.);  Cu titlu de excepţie, pentru motive temeinice, instanţa poată dispune ca judecata să se desfăşoare în alt loc (la locul săvârşirii faptei, la domiciliul unui martor, dacă acesta nu se poate deplasa etc.);

Locul unde se desfăşoară judecata

§2. Dispoziţii generale privind pregătirea şedinţei de judecată
Fixarea termenului

2.1.  Fixarea termenului de judecată are la bază o serie de criterii, după cum urmează:  Judecata în care sunt inculpaţi arestaţi preventiv se face de urgenţă şi cu precădere; dispoziţia poate fi aplicată şi atunci când unii dintre inculpaţi sunt deţinuţi în altă cauză;  Cauzele care au ca obiect infracţiuni flagrante ori infracţiuni de corupţie constatate flagrant sunt judecate, de asemenea, de urgenţă şi cu precădere;  Gradul de complexitate a cauzei (pentru cauze dificile, cu un volum mare de documentaţie, se va fixa, în mod proporţional, un interval de timp corespunzător). 2.2.  Colegiile de conducere ale instanţelor stabilesc compunerea completelor de judecată la începutul anului, urmărind asigurarea continuităţii completului;  Repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat;  Instanţa judecă în complet de judecată, a cărei compunere este cea prevăzută de lege

Desemnarea completului de judecată

49

 Cauzele date, potrivit legii, în competenta de prima instanţa a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se judeca în complet format dintr-un judecător;  Apelurile se judeca în complet format din 2 judecători; dacă judecătorii nu ajung la un acord asupra hotărârii ce urmează a se pronunţa, procesul se judeca din nou în complet de divergenta, constituit prin includerea preşedintelui sau a vicepreşedintelui instanţei, a preşedintelui de secţie ori a judecătorului din planificarea de permanenţă;  Recursurile se judecă în complet format din 3 judecători;  La nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecata poate avea loc  În complet format din trei judecători;  În complet de 9 judecători;  În Secţii Unite, în complet format din cel puţin 2/3 din numărul membrilor în funcţie;  La instanţele militare compunerea completelor este similară celei a instanţelor civile.
Citarea părţilor şi a altor persoane

2.3.  Judecata poate avea loc numai dacă părţile sunt legal citate şi procedura este îndeplinită (art. 291 alin. 1 C.pr.pen.);  Partea prezentă la un termen nu mai este citată pentru termenele ulterioare, chiar dacă ar lipsi la vreunul din aceste termene  Excepţii (ipoteze în care citarea este obligatorie)  Militarii şi deţinuţii sunt citaţi la fiecare termen (art. 291 alin. 7 şi 8 C.pr.pen.);  Părţile sunt citate obligatoriu când, în urma deliberării instanţa a dispus repunerea cauzei pe rol în vederea reluării cercetării judecătoreşti;  Când, la termenul la care partea lipseşte, i se agravează situaţia în proces;  Când a fost schimbat cursul firesc al procesului, în sensul că judecata se desfăşoară într-un alt loc decât cel cunoscut de parte, ori cauza a fost trecută la o altă instanţă ca urmare a soluţionării unui conflict de competenţă sau a unei cereri de strămutare.  Dacă judecata se amână, martorii, experţii şi interpreţii prezenţi iau cunoştinţă de noul termen de judecată şi nu mai sunt citaţi;

50

 Persoanele care au termenul în cunoştinţă şi nu se mai citează au dreptul să solicite instanţei să le înmâneze citaţii care să le servească drept justificare la locul de muncă. 2.4.  În cauzele în care desemnarea unui apărător din oficiu este obligatorie, judecătorul cauzei, odată cu fixarea termenului de judecată, trebuie să ia măsuri pentru desemnarea apărătorului (art. 294 C.pr.pen.);  Inculpatul şi celelalte părţi, precum şi apărătorii, au dreptul să ia cunoştinţă de dosar în tot cursul judecăţii (art. 294 alin. 2 C.pr.pen.).

Asigurarea apărării

§3. Dispoziţii generale privind desfăşurarea şedinţei de judecată
Atribuţiile preşedintelui completului de judecată

3.1.  Preşedintele completului de judecată conduce şedinţa, îndeplinind o serie de atribuţii, după cum urmează:  Declară deschisă şedinţa de judecată;  Decide asupra cererilor formulate de părţi, dacă rezolvarea acestora nu este dată în căderea completului;  Poate respinge întrebările formulate de părţi şi de procuror, dacă acestea nu sunt concludente şi utile judecării cauzei. 3.2.  Preşedintele completului anunţă, potrivit ordinii de pe lista de şedinţă, cauza care este la rând şi dispune efectuarea apelului persoanelor citate;  Dispoziţia preşedintelui cu privire la apelul părţilor este adusă la îndeplinire de către grefierul de şedinţă;  În afara părţilor citate, se pot prezenta şi participa la judecată şi părţile care nu au fost citate sau nu au primit citaţia, preşedintele completului având obligaţia să stabilească identitatea acestora. 3.3.  Preşedintele completului veghează asupra menţinerii ordinii şi solemnităţii şedinţei, putând lua măsurile necesare în acest scop  Accesul publicului în sală poate fi limitat, în raport de mărimea sălii;  Când o persoană tulbură şedinţa sau nesocoteşte măsurile luate, preşedintele completului îi atrage atenţia să respecte disciplina;

Strigarea cauzei şi apelul celor citaţi

Asigurarea ordinii şi solemnităţii şedinţei

51

 În caz de repetare ori de abateri grave, se poate dispune îndepărtarea acelei persoane din sală; partea va fi chemată în sală înainte de începerea dezbaterilor şi preşedintele completului îi va aduce la cunoştinţă actele esenţiale efectuate în lipsa ei şi îi va citi declaraţiile celor ascultaţi. 3.4.  În ipoteza în care, în cursul şedinţei de judecată, se săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală preşedintele constată fapta şi identifică pe făptuitor, întocmind un proces-verbal pe care-l trimite procurorului; Infracţiunile de audienţă sunt fapte prevăzute de legea penală, comise în faţa instanţei de judecată, în cursul şedinţei de judecată, indiferent dacă aceasta se desfăşoară la sediul instanţei sau într-un alt loc desemnat de aceasta, ori în locuri în care se impune efectuarea unor activităţi de cercetare judecătorească de către instanţa de judecată în mod direct.  Dacă sunt îndeplinite condiţiile arestării preventive, preşedintele completului  Emite mandat de arestare preventivă;  Îl trimite de îndată pe învinuit procurorului împreună cu procesul-verbal şi cu mandatul de arestare;  Dispune menţionarea în încheierea de şedinţă despre acest fapt. 3.5.  Instanţa este obligată să verifice din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea actului de sesizare;  În cazul în care constată că sesizarea nu este legală şi neregularitatea nu poate fi înlăturată de îndată sau prin acordarea unui termen în acest scop, dosarul se restituie organului care a întocmit actul de sesizare, pentru refacerea acestuia. 3.6.  După înregistrarea dosarului la instanţă, în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest, instanţa este datoare să verifice din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, înainte de expirarea duratei arestării preventive;  Se pot dispune prin încheiere următoarele soluţii:

Constatarea infracţiunilor de audienţă

Verificarea sesizării instanţei

Verificarea regularităţii arestării inculpatului la primirea dosarului

52

 Menţinerea arestării preventive, în ipoteza în care temeiurile care au determinat măsura impun în continuare privarea de libertate sau există temeiuri noi care justifică privarea de libertate;  Revocarea arestării preventive, având drept consecinţă punerea de îndată în libertate a inculpatului, în ipoteza în care temeiurile care au determinat măsura au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate. 3.7.  Procurorul şi părţile au dreptul să formuleze cereri, să ridice excepţii şi să pună concluzii;  În acest sens, instanţa trebuie să aducă la cunoştinţa părţilor drepturile pe care le au şi chiar, în măsura în care părţile nu înţeleg să-şi exercite aceste drepturi, să pună în discuţie din oficiu acele aspecte pe care le consideră esenţiale pentru soluţionarea cauzei. 3.8. 3.8.1. Suspendarea judecăţii ca urmare a bolii grave a inculpatului  Se constată pe baza unei expertize medico-legale că inculpatul suferă de o boală gravă care-l împiedică să participe la judecată  Instanţa dispune suspendarea judecăţii prin încheiere;  Încheierea dată în primă instanţă prin care s-a dispus suspendarea cauzei poate fi atacată separat cu recurs la instanţa superioară în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă; recursul nu suspendă executarea şi se judecă în trei zile;  Obligaţii ale instanţei în ipoteza suspendării:  Se va interesa periodic despre starea de sănătate a inculpatului, pentru a putea aprecia dacă se impune menţinerea ori continuarea măsurii;  Va dispune, din oficiu, reluarea procesului, de îndată ce inculpatul poate participa la judecată. 3.8.2. Suspendarea judecăţii ca urmare a procedurii de soluţionare a excepţiilor de neconstituţionalitate  Situaţie premisă: ridicarea unei excepţii de neconstituţionalitate de către oricare dintre părţile procesului penal sau, din oficiu, de către instanţa de judecată, cu privire la neconstituţionalitatea unui act normativ de care depinde soluţionarea cauzei;

Drepturile procurorului şi ale părţilor în instanţă

Suspendarea judecăţii

53

 Termenul de suspendare: până la soluţionarea excepţiei de către Curtea Constituţională;  Încheierea de suspendare este supusă recursului în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă; recursul se judecă în termen de 3 zile. 3.8.3. Suspendarea judecăţii în caz de extrădare activă  Situaţie premisă: în cazul în care se solicită extrădarea unei persoane în vederea judecării într-o cauză penală;  Termenul de suspendare: până la data la care statul solicitat va comunica hotărârea sa asupra cererii de extrădare;  Încheierea de suspendare este supusă recursului în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă; recursul se judecă în termen de 3 zile. 3.9.  În cursul şedinţei de judecată afirmaţiile, întrebările şi susţinerile celor prezenţi, inclusiv ale preşedintelui completului de judecată, se consemnează de către grefier ori de către specialistul în stenografie;  Consemnarea presupune înregistrarea cu mijloace tehnice video sau audio, stenografierea, respectiv note scrise ale grefierului;  Părţile vor primi o copie a transcrierii efectuate ori a notelor grefierului în cel mai scurt timp de la încheierea şedinţei de judecată dar, oricum, înainte de termenul următor.

Consemnarea desfăşurării şedinţei de judecată

§4. Dispoziţii generale privind soluţionarea cauzei
4.1.  Deliberarea are loc de îndată după încheierea dezbaterilor sau, pentru motive temeinice, poate fi amânată cel mult 15 zile;  Reguli de procedură  Deliberarea are loc în secret, în camera de consiliu;  Participă numai membrii completului în faţa căruia s-au purtat dezbaterile;  Fiecare membru al completului de judecată îşi spune părerea asupra chestiunilor care au fost dezbătute şi asupra soluţiei ce urmează a se pronunţa;  Preşedintele îşi spune ultimul părerea;

Deliberarea

54

 Hotărârea se ia cu unanimitate sau, dacă aceasta nu poate fi întrunită, cu majoritate; o Dacă din deliberare rezultă mai mult decât două păreri, judecătorul care opinează pentru soluţia cea mai severă trebuie să se alăture celei mai apropiate de părerea sa; o Opinia separată trebuie întotdeauna motivată. o Când completul de judecată este format din doi judecători şi aceştia nu se pun de acord, astfel încât unanimitatea nu poate fi întrunită, judecarea cauzei se reia în complet de divergenţă.  Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută, semnată de toţi membrii completului de judecată. 4.2.  Pronunţarea hotărârii are loc imediat după deliberare făcându-se întotdeauna în şedinţă publică;  Reprezintă atributul preşedintelui completului de judecată, asistat de grefier;  Părţile nu se citează. 4.3.  Redactarea hotărârii trebuie efectuată în cel mult 20 de zile de la pronunţare, de către unul din judecătorii care au participat la soluţionarea cauzei şi se semnează de toţi membrii completului de judecată şi de grefier;  În caz de împiedicare a unuia dintre membrii completului de judecată de a semna, hotărârea se semnează în locul său de preşedintele completului sau, dacă şi acesta este împiedicat, de preşedintele instanţei;  În caz de împiedicare a grefierului, hotărârea se semnează de grefierul şef. 4.4.  În funcţie de gradul de jurisdicţie la care s-a pronunţat hotărârea şi de natura problemelor rezolvate hotărârile judecătoreşti sunt clasificate în trei categorii:  Sentinţe (hotărâri judecătoreşti prin care cauza este soluţionată de prima instanţă de judecată sau prin care aceasta se dezînvesteşte fără a soluţiona cauza);  Decizii (hotărârile prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, recursului, recursului în interesul legii, hotărârile pronunţate de instanţa de recurs în rejudecarea cauzei etc.);  Încheieri (toate celelalte hotărâri date de instanţe în cursul judecăţii);

Pronunţarea hotărârii

Redactarea hotărârii

Felul hotărârilor judecătoreşti

55

 Încheierea de şedinţă trebuie să cuprindă următoarele menţiuni:  Ziua, luna, anul şi denumirea instanţei;  Menţiunea dacă şedinţa a fost sau nu publică;  Numele şi prenumele judecătorilor, procurorului şi grefierului;  Numele şi prenumele părţilor, apărătorilor şi ale celorlalte persoane care participă în proces şi care au fost prezente la judecată, precum şi ale celor care au lipsit, cu arătarea calităţii lor procesuale şi cu menţiunea privitoare la îndeplinirea procedurii;  Enunţarea faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi textele de lege în care a fost încadrată fapta;  Înscrisurile care s-au citit în şedinţă;  Cererile de orice natură formulate de procuror, de părţi şi de ceilalţi participanţi la proces;  Concluziile procurorului şi ale părţilor;  Măsurile luate în cursul şedinţei.  Încheierea de şedinţă se întocmeşte de către grefier în 24 de ore de la terminarea şedinţei şi se semnează de preşedintele completului de judecată şi de grefier.

§5. Judecata în primă instanţă
5.1.  Judecata se limitează la fapta şi la persoana arătată în actul de sesizare a instanţei precum şi la la fapta şi persoana la care se referă extinderea procesului penal. 5.2. 5.2.1. Participarea procurorului  Participarea procurorului la şedinţa de judecată este, după caz, facultativă, respectiv obligatorie;  Participarea procurorului este obligatorie  La şedinţele de judecată ale judecătoriilor (când instanţa de judecată a fost sesizată prin rechizitoriu, în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii de 3 ani sau mai mare, în cauzele în care vreunul din inculpaţi se află în stare de detenţie sau în vreuna dintre situaţiile de asistenţă juridică obligatorie, în cauzele în care vreunul din inculpaţi este minor şi în cauzele în care se dispune înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii);

Obiectul judecăţii în primă instanţă

Participanţii la judecata în primă instanţă

56

 La şedinţele de judecată ale celorlalte instanţe (altele decât judecătoriile);  Lipsa procurorului de la şedinţele de judecată în care participarea sa este obligatorie atrage sancţiunea nulităţii absolute. 5.2.2. Participarea părţilor  Participarea părţilor la judecata unei cauze în primă instanţă presupune îndeplinirea legală a procedurii de citare;  Participarea inculpatului  Citaţia trebuie să fie înmânată inculpatului cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată;  Dacă inculpatul este trimis în judecată în stare de arest preventiv i se comunică citaţia în termen de cel mult 48 de ore de la primirea de către instanţă a dosarului de urmărire penală;  Judecata nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului, atunci când acesta se află în stare de deţinere (dispoziţiile relative la participarea obligatorie a inculpatului la şedinţa de judecată sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute);  Partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot participa la judecata în primă instanţă fie personal, fie prin reprezentare; prezenţa lor la judecata în primă instanţă nu este, însă, obligatorie, astfel încât judecata se poate desfăşura şi în lipsa lor, cu condiţia să fi fost legal citate. 5.2.3. Participarea apărătorului  Participarea apărătorului la judecata în primă instanţă este obligatorie în situaţiile de asistenţă juridică obligatorie;  Judecarea unei cauze în care asistenţa juridică este obligatorie în lipsa apărătorului determină incidenţa sancţiunii nulităţii absolute. 5.2.4. Participarea altor persoane  În afară de organele judiciare, părţi şi apărător, la judecata în primă instanţă pot participa şi alte persoane care nu au un interes direct în rezolvarea cauzei (martori, experţi, interpreţi, martori asistenţi etc.);  Lipsa nejustificată a martorului, expertului sau interpretului legal citat se sancţionează cu amendă judiciară de la 500 lei (RON) la 5.000 lei (RON).

57

Desfăşurarea judecăţii în primă instanţă

5.3. 5.3.1. Consideraţii preliminare  Desfăşurarea judecăţii în primă instanţă presupune desfăşurarea următoarelor activităţi: măsuri premergătoare şedinţei de judecată, şedinţa de judecată în primă instanţă, deliberarea, pronunţarea, redactarea şi comunicarea hotărârii. 5.3.2. Măsuri premergătoare şedinţei de judecată Măsurile premergătoare şedinţei de judecată constau în activităţi, de regulă cu caracter administrativ, situate în timp între momentul sesizării instanţei şi începutul şedinţei de judecată, efectuate în scopul aducerii cauzei în stare de judecată.  Dispuse, de regulă, de preşedintele instanţei de judecată, constau în fixarea termenului de judecată, desemnarea completului de judecată, asigurarea apărării, respectiv întocmirea şi afişarea listei de şedinţă. 5.3.3. Şedinţa de judecată în primă instanţă 5.3.3.1. Consideraţii preliminare  Şedinţa de judecată în primă instanţă presupune:  Începutul judecăţii;  Cercetarea judecătorească;  Dezbaterile;  Ultimul cuvânt al inculpatului. 5.3.3.2. Începutul judecăţii  Începutul judecăţii, etapă a şedinţei de judecată în primă instanţă, presupune deschiderea şedinţei, strigarea cauzei, apelul celor citaţi, verificarea legalităţii sesizării instanţei, verificări referitoare la inculpat, luarea unor măsuri privind martorii, experţii şi interpreţii, acordarea de lămuriri, rezolvarea excepţiilor şi a cererilor.  Verificările inculpatului  Preşedintele completului stabileşte identitatea inculpatului;  Dacă inculpatul se află în stare de deţinere, se va verifica legalitatea comunicării copiei de pe actul de sesizare a instanţei  În ipoteza în care actul nu a fost comunicat, dacă inculpatul cere, judecata se amână, iar preşedintele îi înmânează copie de pe actul de sesizare, menţionânduse despre aceasta în încheierea de şedinţă;

58

 În ipoteza în care comunicarea copiei de pe actul de sesizare a instanţei s-a făcut cu mai puţin de 3 zile înaintea termenului de judecată, la cererea inculpatului, preşedintele completului dispune amânarea judecăţii.  Luarea unor măsuri privind martorii, experţii şi interpreţii  După apelul martorilor, experţilor şi interpreţilor, preşedintele completului cere martorilor prezenţi să părăsească sala de şedinţă, punându-le în vedere să nu se îndepărteze fără încuviinţarea sa;  Experţii rămân în sala de şedinţă, afară de cazul în care instanţa dispune altfel;  Martorii, experţii şi interpreţii prezenţi pot fi ascultaţi chiar dacă nu au fost citaţi sau nu au primit citaţie, însă numai după ce s-a stabilit identitatea lor.  Acordarea de lămuriri, rezolvarea excepţiilor şi a cererilor  Preşedintele completului explică persoanei vătămate că se poate constitui parte civilă sau că poate participa ca parte vătămată în proces.  Preşedintele completului întreabă pe procuror şi pe părţi dacă au de formulat excepţii, cereri sau propun efectuarea de probe noi. 5.3.3.3. Cercetarea judecătorească A. Consideraţii preliminare  Obiectul cercetării judecătoreşti constă în readministrarea probelor care au fost administrate în faza de urmărire penală, respectiv, administrarea unor probe noi;  Procedura desfăşurării cercetării judecătoreşti impune parcurgerea următoarelor subetape :  Începerea cercetării judecătoreşti;  Ascultarea inculpatului şi a coinculpaţilor;  Ascultarea celorlalte părţi;  Ascultarea martorilor, experţilor sau interpreţilor;  Prezentarea mijloacelor materiale de probă;  Administrarea altor mijloace de probă;  Terminarea cercetării judecătoreşti;  Alte activităţi posibile (restituirea cauzei la procuror, schimbarea încadrării juridice, extinderea acţiunii penale, extinderea procesului penal). B. Începerea cercetării judecătoreşti  Citirea, de către grefier, a actului de sesizare a instanţei, la dispoziţia preşedintelui completului de judecată; grefierul

59

poate, de asemenea, să facă o prezentare succintă a actului de sesizare;  După citirea actului de sesizare, preşedintele completului explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce; totodată înştiinţează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nici o declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa, precum şi cu privire la dreptul de a pune întrebări coinculpaţilor, celorlalte părţi, martorilor, experţilor, precum şi de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socoteşte că este necesar. C. Ascultarea părţilor  Ascultarea inculpatului  Inculpatul este lăsat să declare tot ceea ce ştie despre fapta pentru care a fost trimis în judecată;  I se pot pune întrebări de către preşedinte şi în mod nemijlocit de ceilalţi membri ai completului, de către procuror, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, de către ceilalţi inculpaţi şi de către apărătorul său;  Unele din întrebările adresate inculpatului pot fi respinse de către instanţă, dacă nu sunt concludente şi utile cauzei;  Declaraţia inculpatului se consemnează de către grefier, la dictarea preşedintelui completului de judecată şi se semnează de către inculpat, după ce o citeşte;  Se poate dispune de către instanţă citirea declaraţiilor anterioare ale inculpatului dacă inculpatul nu-şi mai aminteşte anumite fapte sau împrejurări, există contraziceri între declaraţiile făcute de inculpat în instanţă şi cele date anterior sau inculpatul refuză să dea declaraţii;  Inculpatul poate fi reascultat ori de câte ori este necesar;  Dacă sunt mai mulţi inculpaţi în cauză, ascultarea fiecăruia dintre ei se face în prezenţa celorlalţi inculpaţi.  Ascultarea celorlalte părţi  Procedura de ascultare a celorlalte părţi este aceeaşi ca şi în cazul inculpatului. D. Ascultarea martorilor, experţilor, interpreţilor  Procedura ascultării martorilor, experţilor, interpreţilor este similară procedurii ascultării părţilor; există, însă, aspecte specifice, după cum urmează:

60

 Dacă martorul posedă un înscris în legătură cu depoziţia făcută, poate să-l citească în instanţă, procurorul şi părţile având dreptul să examineze înscrisul; instanţa poate dispune reţinerea înscrisului la dosar, în original sau copie;  În ipoteza în care ascultarea vreunuia dintre martori nu mai este posibilă, instanţa dispune citirea depoziţiei dată de acesta în cursul urmăririi penale, luând-o în considerare la judecarea cauzei;  Martorul, expertul, interpretul care absentează, fiind legal citat, poate fi adus cu mandat de aducere;  Dacă este cazul, martorii pot fi audiaţi potrivit procedurii aplicabile persoanelor aflate în programul de protecţie a martorilor;  După ascultarea martorilor instanţa poate dispune ca martorii să rămână în sală, până la terminarea actelor de cercetare judecătorească din şedinţa respectivă; de asemenea, se poate dispune retragerea martorilor din sala de şedinţă, în vederea reaudierii sau a confruntării lor;  În anumite condiţii, se poate renunţa la martori de către procuror şi părţi; renunţarea se va pune în discuţie de către instanţă; dispoziţia de renunţare are la bază constatarea inutilităţii probei. E. Prezentarea mijloacelor materiale de probă. Administrarea altor mijloace de probă  În cauzele în care există mijloace materiale de probă instanţa dispune, din oficiu sau la cerere, dacă este necesar, aducerea şi prezentarea acestora;  Dacă din cercetarea judecătorească rezultă că pentru lămurirea faptelor sau împrejurărilor cauzei este necesară administrarea unor probe noi, instanţa dispune fie judecarea cauzei în continuare, fie amânarea ei. F. Terminarea cercetării judecătoreşti  Preşedintele declară cercetarea judecătorească terminată dacă  Probele necesare pentru aflarea adevărului în cauză au fost administrate;  Procurorul şi părţile nu mai au de dat explicaţii ori de formulat cereri noi pentru completarea cercetării judecătoreşti;  Cererile formulate au fost respinse;  S-au efectuat completările cerute.

61

G. Restituirea cauzei la procuror pentru efectuarea urmăririi de către organul competent  Se dispune când se constată, înainte de terminarea cercetării judecătoreşti, că în cauza supusă judecăţii s-a efectuat cercetarea penală de un alt organ decât cel competent;  De asemenea, restituirea se mai poate dispune în cazul nerespectării dispoziţiilor privitoare la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, sesizarea instanţei, prezenţa învinuitului sau a inculpatului şi asistarea acestuia de către procuror;  Procedura  Instanţa se desesizează şi restituie cauza procurorului;  Procurorul va lua măsuri ca urmărirea să fie făcută de organul competent;  Sentinţa prin care instanţa se desesizează poate fi atacată cu recurs de către procuror şi de orice altă persoană ale cărei interese au fost vătămate prin hotărâre, în 3 zile de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă;  Ipoteze în care restituirea nu se impune  Constatarea efectuării cercetării de către un alt organ decât cel competent are loc după începerea dezbaterilor;  Instanţa, în urma cercetării judecătoreşti, schimbă încadrarea juridică a faptei într-o altă infracţiune pentru care cercetarea penală ar fi revenit altui organ de cercetare. H. Schimbarea încadrării juridice  Schimbarea încadrării juridice se dispune cu îndeplinirea următoarelor condiţii:  Noua încadrare juridică va fi pusă în discuţia părţilor;  Inculpatului i se aduce la cunoştinţă că are dreptul de a solicita lăsarea cauzei mai la urmă sau, eventual, amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea. I. Extinderea acţiunii penale  Se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire la săvârşirea şi a altor acte materiale care intră în conţinutul infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată  Procedura extinderii acţiunii penale presupune:  Instanţa, prin încheiere, extinde acţiunea penală cu privire la noile acte materiale şi procedează la judecarea infracţiunii în întregul ei;  Instanţa este obligată să pună în discuţie actele cu privire la care s-a dispus extinderea, fiind posibilă chiar şi schimbarea încadrării juridice a faptei;

62

 În ipoteza în care, referitor la unele dintre actele care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, s-a pronunţat anterior o hotărâre definitivă, instanţa reuneşte cauzele, pronunţând o nouă hotărâre în raport cu toate actele care intră în conţinutul infracţiunii şi desfiinţează hotărârea anterioară. J. Extinderea procesului penal  Extinderea procesului penal se poate prezenta sub următoarele modalităţi:  Extinderea in rem (pentru alte fapte);  Extinderea in personam (pentru alte persoane);  Extinderea in rem şi in personam (pentru alte fapte şi alte persoane).  Extinderea procesului penal pentru alte fapte (art. 336 C.pr.pen.)  Se descoperă, în cursul judecăţii, în sarcina inculpatului date cu privire la săvârşirea unei alte fapte prevăzute de legea penală, având legătură cu infracţiunea pentru care este trimis în judecată;  Procurorul poate cere extinderea procesului penal şi în ce priveşte această faptă;  Instanţa, dacă procurorul declară că pune în mişcare acţiunea penală, când găseşte cererea întemeiată, procedează la extinderea procesului penal şi la judecarea cauzei cu privire la fapta descoperită;  Instanţa, dacă procurorul declară că nu pune în mişcare acţiunea penală, sesizează rpin încheiere organul de urmărire penală competent pentru efectuarea de cercetări cu privire la fapta descoperită;  Dacă procurorul nu participă la judecată instanţa va extinde din oficiu procesul penal şi va proceda fie la judecarea cauzei, fie la trimiterea ei la procuror.  Extinderea procesului penal pentru alte persoane (art. 337 alin. 1 teza I C.pr.pen.)  Se descoperă date cu privire la participarea şi a unei alte persoane la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală pusă în sarcina inculpatului;  Procurorul poate cere extinderea procesului penal cu privire la aceea persoană  Instanţa, dacă procurorul declară că pune în mişcare acţiunea penală, când găseşte cererea întemeiată, procedează la extinderea procesului penal şi la judecarea

63

cauzei cu privire la participarea unei alte persoane la săvârşirea faptei;  Instanţa, dacă procurorul declară că nu pune în mişcare acţiunea penală, sesizează prin încheiere organul de urmărire penală competent pentru efectuarea de cercetări cu privire la noul făptuitor;  Dacă procurorul nu participă la judecată şi se descoperă date cu privire la participarea şi a unei alte persoane la săvârşirea faptei pentru care este trimis în judecată inculpatul, instanţa poate dispune din oficiu extinderea procesului penal şi va proceda fie la judecarea cauzei, fie la trimiterea ei la procuror.  Extinderea procesului penal pentru alte fapte şi alte persoane (art. 337 alin. 1 teza a II-a C.pr.pen.)  Se descoperă date cu privire la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o altă persoană, dar în legătură cu fapta inculpatului  Se aplică aceleaşi dispoziţii privind iniţiativa extinderii şi procedura pe care o urmează instanţa după ce dispune extinderea, ca şi în cazul extinderii procesului penal cu privire la alte persoane.

5.3.3.4. Dezbaterile Dezbaterile reprezintă punctul culminant al procesului penal, constând în concluziile pe care le formulează oral procurorul şi părţile din proces, personal ori prin apărători, asupra existenţei sau inexistenţei faptei, săvârşirii acesteia de către inculpat şi răspunderii acestuia din punct de vedere penal şi civil.  La dezbateri participanţii vor lua cuvântul în următoarea ordine: procurorul, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, inculpatul;  Părţile pot da cuvântul avocaţilor; această variantă care, însă, nu exclude dreptul părţilor de a lua cuvântul personal;  Dacă în susţinerile lor depăşesc limitele cauzei ce se judecă, preşedintele completului are dreptul să-i întrerupă pe cei care au cuvântul;  Dezbaterile pot fi întrerupte doar pentru motive temeinice; întreruperea nu poate fi mai mare de 5 zile;  Se pot depune concluzii scrise.

64

5.3.3.5. Ultimul cuvânt al inculpatului Ultimul cuvânt al inculpatului reprezintă un moment distinct al şedinţei de judecată, cu o autonomie bine determinată în raport cu celelalte etape ale şedinţei, în care inculpatul, personal, are dreptul de a spune tot ceea ce crede de cuviinţă în legătură cu fapta şi vinovăţia sa.  Ultimul cuvânt al inculpatului, de la sfârşitul dezbaterilor este distinct faţă de cuvântul inculpatului din cadrul dezbaterilor;  Inculpatul nu poate fi întrerupt, nu i se pot adresa întrebări; dacă sunt relevate fapte sau împrejurări noi, esenţiale pentru soluţionarea cauzei, instanţa poate dispune reluarea cercetării judecătoreşti. 5.3.4. Deliberarea  Completul de judecată deliberează, mai întâi, asupra chestiunilor de fapt şi, apoi, asupra chestiunilor de drept, în următoarea ordine:  Existenţa faptei şi vinovăţia făptuitorului;  Stabilirea pedepsei;  Măsurile educative ori măsurile de siguranţă (dacă este cazul);  Computarea reţinerii şi a arestării preventive;  Repararea pagubei produse prin infracţiune;  Măsurile preventive şi asigurătorii;  Cheltuielile judiciare;  Orice alte probleme privind justa soluţionare a cauzei.  Dacă pe parcursul deliberării, instanţa consideră că o anumită împrejurare trebuie lămurită poate proceda diferit, după cum urmează:  Dispune reluarea cercetării judecătoreşti, repunând cauza pe rol;  Dispune reluarea dezbaterilor, dacă apreciază că lămurirea împrejurării care nu a fost clarificată se poate face în acest mod.  Instanţa hotărăşte prin sentinţă asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz, condamnarea, achitarea, încetarea procesului penal.  Instanţa va dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv atunci când pronunţă una din următoarele soluţii:  Achitarea;  Încetarea procesului penal;

65

 O pedeapsă cu închisoarea cel mult egală cu durata reţinerii şi arestării preventive;  O pedeapsă cu închisoarea cu suspendarea condiţionată a executării ori cu suspendarea executării sub supraveghere sau cu executare la locul de muncă;  Amenda penală;  O măsură educativă.  În soluţionarea acţiunii civile sunt posibile următoarele soluţii:  Instanţa poate obliga la repararea pagubei materiale şi a daunelor morale atunci când pronunţă achitarea pe următoarele considerente: o Fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni (art. 10 lit. b1); o Faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii (art. 10 lit. d); o Există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (art. 10 lit. e).  Instanţa nu acordă despăgubiri civile în cazul în care pronunţă achitarea deoarece fapta nu există (art. 10 lit. a), respectiv fapta nu a fost săvârşită de inculpat (art. 10 lit. c);  Instanţa nu soluţionează acţiunea civilă când pronunţă achitarea (fapta nu este prevăzută de legea penală, art. 10 lit. b), respectiv, încetarea procesului penal pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 10 lit. f (lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiţie prevăzută de lege necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale) lit. j (există autoritate de lucru judecat) precum şi în caz de retragere a plângerii prealabile;  Dacă rezolvarea pretenţiilor civile ar provoca întârzierea soluţionării acţiunii penale, instanţa poate dispune disjungerea acţiunii civile şi amânarea judecării acesteia într-o altă şedinţă (art. 347 C.pr.pen.). 5.3.5. Pronunţarea, redactarea şi comunicarea sentinţei 5.3.5.1. Pronunţarea sentinţei  Pronunţarea sentinţei are loc imediat după deliberare  Preşedintele completului are următoarele obligaţii:  Explică părţilor prezente că pot declara apel sau, după caz, recurs;  Dacă se pronunţă condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau cu suspendarea executării sub supraveghere ori cu executarea pedepsei

66

la locul de muncă se atrage atenţia celui condamnat asupra dispoziţiilor a căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării sau a executării pedepsei la locul de muncă; sunt aduse la cunoştinţa condamnatului măsurile de supraveghere la care este supus şi obligaţiile pe care trebuie să le respecte; dacă inculpatul nu este prezent şi instanţa apreciază că nu este necesară chemarea lui, face o comunicare scrisă, în care i se atrage atenţia asupra obligaţiilor menţionate anterior. 5.3.5.2. Redactarea si comunicarea sentinţei  Redactarea sentinţei se efectuează în cel mult 20 de zile de către unul din judecătorii care au alcătuit completul şi se semnează de toţi membrii completului şi de grefier  Se vor comunica copii de pe dispozitiv :  Părţilor, cu condiţia ca acestea să fi lipsit atât la judecată, cât şi la pronunţare;  Inculpatului deţinut sau faţă de care asistenţa juridică este obligatorie, cu condiţia ca acesta să fi lipsit doar la pronunţare;  Administraţiei locului de deţinere;  Serviciului de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor, în cazul în care s-a dispus suspendarea pedepsei sub supraveghere. 5.3.6. Structura şi conţinutul sentinţei  Sentinţa este structurată astfel: partea introductivă, expunerea şi dispozitivul.  Partea introductivă  Menţiunile prevăzute în art. 305 C.pr.pen., pentru încheierea de şedinţă;  Dacă sentinţa s-a pronunţat în altă zi decât cea în care a avut loc judecata şi s-a redactat o încheiere de şedinţă, partea introductivă se limitează la următoarele menţiuni: denumirea instanţei, data pronunţării hotărârii, locul unde a fost judecată cauza, numele şi prenumele membrilor completului de judecată, ale procurorului şi grefierului, gradul militar al membrilor completului de judecată şi al procurorului, gradul militar al inculpatului.  Expozitivul  Datele privind identitatea părţilor;  Descrierea faptei ce face obiectul învinuirii, cu arătarea timpului şi locului unde a fost săvârşită, precum şi încadrarea juridică dată acesteia prin actul de sesizare;

67

 Analiza probelor care au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale a cauzei, cât şi a celor care au fost înlăturate;  Motivarea soluţiei cu privire la latura civilă a cauzei;  Analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluţia dată în cauză;  Fapta sau fiecare faptă reţinută de instanţă în sarcina inculpatului;  Forma şi gradul de vinovăţie;  Circumstanţele agravante sau atenuante;  Starea de recidivă;  Timpul ce se deduce din pedeapsa pronunţată şi actele din care rezultă durata acesteia (în caz de condamnare);  Dacă instanţa reţine în sarcina inculpatului numai o parte din faptele ce formează obiectul învinuirii, trebuie să se arate în hotărâre pentru care anume fapte s-a pronunţat condamnarea şi pentru care încetarea procesului penal sau achitarea;  Arătarea temeiurilor de drept care justifică soluţiile date în cauză.  Dispozitivul hotărârii (reproduce minuta)  Date privitoare la persoana inculpatului;  Soluţia dată de instanţă cu privire la infracţiune (indicându-se, în caz de condamnare, denumirea acesteia şi textul de lege în care se încadrează, iar în caz de achitare sau de încetare a procesului penal, cauza pe care se întemeiază această soluţie);  Soluţia dată cu privire la repararea pagubei materiale şi a daunelor morale;  Când instanţa face aplicarea art. 867 C.pen. (executarea pedepsei la locul de muncă), în dispozitiv trebuie menţionat dacă cel condamnat va executa pedeapsa în unitatea în care îşi desfăşoară activitatea sau la altă unitate;  Când instanţa face aplicarea art. 86¹ C.pen. (suspendarea executării pedepsei sub supraveghere), în dispozitiv trebuie menţionate măsurile de supraveghere şi obligaţiile condamnatului;  Cele hotărâte de instanţă cu privire la: deducerea reţinerii şi arestării preventive (indicându-se partea din pedeapsă executată în acest mod), măsurile preventive, măsurile asigurătorii, cheltuielile judiciare, restituirea lucrurilor ce nu sunt supuse confiscării şi rezolvarea oricărei alte probleme privind justa soluţionare a cauzei;  Când instanţa pronunţă pedeapsa închisorii sau pedeapsa închisorii cu executare la locul de muncă, în dispozitivul hotărârii trebuie să se facă menţiune că

68

persoana condamnată este lipsită de drepturile arătate în art. 71 C.pen. (conţinutul şi executarea pedepsei accesorii), pe durata prevăzută în acelaşi articol;  Menţiunea că hotărârea este supusă apelului sau, după caz, recursului, cu arătarea termenului în care poate fi exercitat;  Menţionarea datei când hotărârea a fost pronunţată;  Menţiunea despre faptul că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică.

69

TEST DE AUTOEVALUARE II
Instanţa a dispus arestarea preventivă a inculpatului, judecat pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită. Încheierea de arestare a fost atacată, în considerarea lipsei de la dosar a minutei în care s-a consemnat rezultatul deliberării.

Întrebare

Este fondat recursul declarat de inculpat? Care este semnificaţia juridică a lipsei de la dosarul cauzei a minutei de consemnare a deliberării? Lipsa minutei nu reprezintă o ipoteză avută în vedere în mod expres în dispoziţiile art. 197 alin. 2 C.pr.pen. Cu toate acestea, potrivit art. 309 C.pr.pen., în minută se consemnează rezultatul deliberării, aceasta trebuind a fi semnată de membrii completului de judecată. Ca atare, în lipsa minutei, instanţa de control judiciar nu poate verifica nici legala compunere a instanţei şi nici dacă a fost soluţionat fondul cauzei. Raţiunea întocmirii minutei, imediat după deliberare, o constituie asigurarea garanţiei că cele inserate în dispozitivul hotărârii, care se întocmeşte mai târziu, sunt expresia rezultatului deliberării atât din punctul de vedere al conţinutului, cât şi din punctul de vedere al identităţii judecătorilor care au participat la judecată şi deliberare. În acest context, lipsa minutei de la judecarea arestării preventive face imposibilă verificarea unor dispoziţii prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute, ceea ce a determinat ca, în practica judiciară, această omisiune să fie asimilată unui caz dintre cele prevăzute în art. 197 alin. 2 C.pr.pen.

Răspuns

70

Bibliografie Bibliografie obligatorie  Ion Neagu, Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, Editura Global Lex, Bucureşti, 2008  Ion Neagu, Carmen-Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin, Drept procesual penal. Sinteze de teorie. Speţe. Grile, ediția a III-a, Editura Rentrop&Straton, Bucureşti, 2007 Bibliografie facultativă  Grigore Theodoru, Drept procesual penal. Tratat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007  Carmen-Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin, Drept procesual penal. Partea specială, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004  Mircea Bădilă, Tactica ascultării inculpatului în instanţă, Editura OMNIA, Braşov, 1998, 200 p.  Grigore Gr. Theodoru, Codul de procedură penală, partea specială şi perspectiva sa europeană, Revista de Drept Penal nr. 1/2004, p. 104-116  Ştefan Adrian Tulbure, Noua legislaţie procesual penală în viziune europeană, Revista de Drept Penal nr. 1/2004, p. 117-125  Ion Ristea, Restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale, fără a mai fi pusă în mişcare acţiunea penală pentru noile fapte, Revista Dreptul nr. 4/2004, p. 200-203  Ioan Burlacu, Aprecieri pe marginea modificărilor aduse art. 304 din Codul de procedură penală prin Legea nr. 281/2003, Revista Dreptul nr. 5/2004, p. 5-8  Gheorghe Voinea, Un alt mod de sesizare a instanţei penale, Revista Dreptul nr. 5/2004, p. 164-175  I. Vasile Vidrigan, II. Corneliu Turianu, Apel. Casare cu trimitere spre rejudecare. Condiţii. Cazuri în care se procedează la casarea cu trimitere spre rejudecare. Neconcordanţă între considerentele şi dispozitivul hotărârii adoptate de prima instanţă, notă la T. Sibiu, dec. pen. nr. 423/2003, Revista Dreptul nr. 7/2004, p. 231-237  Costel Niculeanu, Câteva speţe de practică judiciară procesual-penală ale Curţii de Apel Craiova din trimestrul I/2004, Revista Dreptul nr. 10/2004, p. 233-237  Gheorghe Biolan, Inadmisibilitatea căii de atac împotriva hotărârii de restituire a dosarului pentru neregularitatea actului de sesizare a instanţei conform art. 300 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală şi probleme conexe, Revista Dreptul nr. 5/2005, p. 249-252  Liviu Herghelegiu, Despre posibilitatea instanţei de judecată de a cunoaşte identitatea reală a investigatorului sub acoperire, Revista Dreptul nr. 5/2005, p. 253-256  Leontin Coraş, Întocmirea minutei în cauzele privind soluţionarea măsurilor preventive, Revista Dreptul nr. 2/2006, p. 213-215

71

   

Ioan Cristian Uţa, Verificări privind arestarea inculpatului în cursul judecăţiigaranţie împotriva menţinerii arbitrare a măsurii preventive, Revista Dreptul nr. 2/2006, p. 216-221 Leontin Coraş, Consideraţii în legătură cu încheierile prin care se dispune menţinerea arestării preventive, Revista Dreptul nr. 3/2006, p. 224-226 Ştefan Pistol, Necesitatea întocmirii minutei încheierii în materia măsurilor preventive şi sancţiunea neîntocmirii acesteia, Revista Dreptul nr. 3/2006, p. 227-234 Magdalena Iordache, Consideraţii în legătură cu actul procesual al începerii urmăririi penale în cazul infracţiunii de audienţă, precum şi în situaţia aplicării dispoziţiilor art. 335, 336 şi 337 din Codul de procedură penală, Revista Dreptul nr. 5/2006, p. 184-193

72

Unitatea de învăţare nr. III
JUDECATA ÎN CĂILE ORDINARE DE ATAC Cuprins:
1. Consideraţii preliminare; 2. Apelul; 3. Recursul;

Obiectivele unităţii de învăţare
După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi sǎ caracterizaţi: hotărârile supuse apelului, titularii dreptului de apel, termenul de apel, repunerea în termen şi apelul peste termen, declararea apelului. renunţarea la apel. retragerea apelului, efectele apelului, judecarea apelului, soluţionarea apelului, hotărârea instanţei de apel, rejudecarea cauzei după desfiinţarea hotărârii atacate cu apel, hotărârile supuse recursului, titularii dreptului de recurs, termenul de declarare a recursului, cazurile în care se poate face recurs, motivele de recurs, efectele recursului judecarea recursului, soluţionarea recursului, rejudecarea cauzei după casare.

§1. Consideraţii preliminare
Căile ordinare de atac sunt mijloacele prin care, la cererea procurorului sau a persoanelor îndrituite de lege, se pune în mişcare un control judiciar în scopul desfiinţării hotărârilor penale nelegale sau netemeinice, şi înlocuirea lor cu hotărâri conform cu legea şi adevărul.  În funcţie de condiţiile de exercitare, căile de atac sunt:  Căi de atac ordinare (apelul, recursul);  Căi de atac extraordinare (contestaţia în anulare, revizuirea, recursul în interesul legii).

73

 În funcţie de consecinţele pe care le pot produce în caz de admitere, căile de atac sunt:  Căi de atac de reformare (instanţa superioară, constatând că hotărârea atacată este viciată de erori de fapt sau de drept, o desfiinţează şi pronunţă ea însăşi o nouă hotărâre în locul celei iniţiale);  Căi de atac de anulare (instanţa superioară constată existenţa unor erori de fapt sau de drept în hotărârea criticată, dispune anularea acesteia şi rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată);  Căi de atac de retractare (nu se adresează instanţei superioare, ca cele precedente, ci chiar instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, pentru ca, în caz de admitere, să pronunţe o nouă hotărâre).

§2. Apelul
Noţiune

2.1. Apelul este calea de atac ordinară exercitată în cadrul celui de-al doilea grad de jurisdicţie împotriva hotărârilor judecătoreşti nedefinitive, pronunţate în primă instanţă. 2.2.  Pot fi atacate pe calea apelului  Sentinţele;  Încheierile date în primă instanţă (calea de atac se poate exercita numai odată cu fondul; apelul declarat împotriva sentinţei se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după pronunţarea sentinţei);  Nu pot fi atacate cu apel  Sentinţele pronunţate de judecătorii privind infracţiunile pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate;  Sentinţele pronunţate de tribunalele militare privind infracţiunile contra ordinii şi disciplinei militare, sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani;  Sentinţele pronunţate de curţile de apel şi de Curtea Militară de Apel;  Sentinţele pronunţate de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;  Sentinţele de dezînvestire;  Sentinţele pronunţate în materia executării hotărârilor penale, precum şi cele privind reabilitarea.

Hotărârile supuse apelului

74

Titularii dreptului de apel

2.3. 2.3.1. Procurorul ca titular al dreptului de apel  Procurorul poate declara apel în ce priveşte atât latura penală, cât şi latura civilă a cauzei;  În latura penală, procurorul poate face apel împotriva oricărei hotărâri, indiferent dacă este de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal;  În latura civilă, apelul procurorului este inadmisibil în lipsa apelului formulat de partea civilă, cu excepţia cazurilor în care acţiunea civilă se exercită din oficiu. 2.3.2. Inculpatul ca titular al dreptului de apel  Inculpatul poate ataca hotărârea primei instanţe sub aspectul ambelor sale laturi (penală şi civilă);  Împotriva sentinţei de achitare sau de încetare a procesului penal, inculpatul poate declara apel şi în ce priveşte temeiurile achitării sau încetării procesului penal;  Pentru inculpat apelul poate fi declarat şi de către reprezentantul legal, apărător, respectiv soţul acestuia. 2.3.3. Partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, titulari ai dreptului de apel  Partea vătămată în ce priveşte latura penală;  Partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot declara apel atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă;  Pentru aceste părţi pot face apel reprezentantul şi apărătorul. 2.3.4. Martorul, expertul, interpretul şi apărătorul, ca titulari ai dreptului de apel  Martorul, expertul, interpretul şi apărătorul pot face apel cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite acestora;  Aceste persoane nu sunt părţi în procesul penal, dar au calitatea de subiecţi procesuali şi dacă drepturile lor cu privire la cheltuielile judiciare au fost vătămate pot ataca cu apel sentinţa sau încheierea pronunţată. 2.3.6. Persoanele ale căror interese au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei, ca titulare ale dreptului de apel  Poate face apel orice persoană ale cărei interese legitime sunt vizate, în sens defavorabil, printr-o măsură sau printrun act al instanţei (spre exemplu, prin hotărâre de

75

condamnare, instanţa dispune măsura de siguranţă a confiscării speciale a unui bun care este însă indicat în mod eronat; proprietarul bunului confiscat, fără a avea calitatea de parte în respectivul proces penal, are dreptul de a apela hotărârea, întrucât prin aceasta interesele sale legitime au fost vătămate). 2.4. 2.4.1. Termenul de declarare a apelului  Termenul de apel este de 10 zile;  Cu titlu de excepţie, termenul de apel poate fi reglementat pentru perioade diferite de timp (spre exemplu, termenul în care se poate declara apel împotriva unor sentinţe pronunţate în cauzele soluţionate după procedura specială pentru judecarea unor infracţiuni flagrante este de 3 zile de la pronunţare);  Pentru procuror, termenul de apel începe să curgă de la momente diferite, astfel:  Dacă a participat la dezbateri, termenul de apel curge, pentru el, de la pronunţarea hotărârii;  Dacă nu a participat la şedinţă, cauza fiind dintre acelea la care participarea procurorului nu era obligatorie, termenul de apel curge de la înregistrarea la parchet a adresei de trimitere a dosarului;  Pentru părţi, termenul de apel începe să curgă de la momente diferite, astfel:  Dacă părţile au fost prezente la dezbateri sau la pronunţare, termenul de apel curge de la pronunţare;  Dacă părţile au lipsit atât la dezbateri, cât şi la pronunţare, termenul de apel curge de la comunicarea copiei de pe dispozitivul hotărârii atacate  Pentru inculpatul deţinut ori pentru inculpatul militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei instituţii militare de învăţământ, ori pentru inculpatul internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical-educativ, care au lipsit de la pronunţare, deşi au fost prezenţi la dezbateri termenul de apel curge de la comunicarea copiei de pe dispozitiv;  Pentru martorul, expertul, interpretul şi apărătorul care formulează pretenţii cu privire la cheltuielile judiciare ce li se cuvin termenul de apel începe a curge îndată după pronunţarea încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare şi cel mai târziu în 10 zile de la pronunţarea sentinţei prin care s-a soluţionat cauza;

Termenul de apel, repunerea în termen şi apelul peste termen

76

 Pentru persoanele ale căror interese au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei, apelul poate fi declarat cel mai târziu în 10 zile de la pronunţarea sentinţei. 2.4.2. Repunerea în termen Repunerea în termenul de apel reprezintă mijlocul procesual prin care titularul dreptului de apel care nu a putut declara apel din cauze ce nu i se pot imputa este repus în dreptul din care fusese decăzut după expirarea termenului de apel.  Instituţia repunerii în termen presupune îndeplinirea următoarelor trei condiţii:  Apelul să fie declarat după expirarea termenului prevăzut de lege;  Întârzierea în declararea apelului să fi fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare (spre exemplu, pierderea facultăţilor mintale în perioada în care urma a fi declarat apelul, o inundaţie, un incendiu sau o altă calamitate, un accident etc.)  Cererea de apel să fie introdusă în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile;  Instanţa de apel sesizată cu cererea de repunere în termen, apreciind asupra temeiniciei acesteia, poate suspenda executarea hotărârii atacate încă înainte de soluţionarea cererii. 2.4.3. Apelul peste termen Apelul peste termen reprezintă mijlocul prin care o parte care, neavând cunoştinţă nici de judecată, nici de hotărârea pronunţată, a pierdut termenul de apel poate, totuşi, supune sentinţa primei instanţe controlului judiciar al instanţei de apel.  Instituţia apelului peste termen presupune îndeplinirea următoarelor trei condiţii:  Partea să nu se fi folosit de calea de atac a apelului în termenul legal;  Partea care declară apelul să fi lipsit atât toate termenele de judecată, cât şi la pronunţarea hotărârii atacate;  Cererea de apel să fie introdusă în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile.

77

 Instanţa care dispune admiterea cererii de apel peste termen poate să dispună şi suspendarea executării hotărârii atacate. 2.5. 2.5.1. Declararea apelului  Apelul se declară printr-o cerere scrisă sau oral;  Apelul declarat printr-o cerere scrisă, va fi semnat de persoana ce face declaraţia sau va fi atestat de către un grefier de la instanţa a cărei hotărâre se atacă, apărător, primarul sau secretarul consiliului local ori funcţionarul, desemnat de aceştia, din localitatea unde domiciliază apelantul;  Apelul declarat oral în şedinţa în care prima instanţă pronunţă hotărârea determină naşterea obligaţiei pentru preşedintele completului de judecată de a lua act de această declaraţie şi de a o consemna într-un procesverbal.  Cererea de apel se poate depune  La instanţa a cărei hotărâre se atacă (art. 367 alin. 1 C.pr.pen.);  La instanţa de apel;  La administraţia locului de deţinere (pentru persoanele aflate în stare de deţinere);  La unitatea militară din care face parte apelantul (dacă acesta este militar)  Prin scrisoare recomandată, la un oficiu poştal  Motivele de apel (dacă apelantul înţelege să motiveze apelul) se pot formula  În scris, prin cererea de apel ori printr-un memoriu separat, depus fie odată cu cererea, fie ulterior, cel mai târziu până în ziua judecăţii;  Oral, inclusiv la termenul de judecată. 2.5.2. Renunţarea la apel Renunţarea la apel reprezintă declaraţia prin care un subiect procesual îndreptăţit să facă apel arată, în mod explicit, că nu înţelege să se folosească de acest drept.  Facultatea de a renunţa în mod expres la apel este recunoscută tuturor persoanelor care pot uza de această cale de atac  Se poate renunţa la apel în următoarele condiţii

Declararea apelului. Renunţarea la apel. Retragerea apelului

78

 Voinţa de a renunţa la apel să se exprime în intervalul cuprins între data pronunţării sentinţei şi data expirării termenului de apel;  Renunţarea trebuie făcută expres, adică în termeni neechivoci sau nelegaţi de îndeplinirea anumitor condiţii.  Asupra renunţării se poate reveni înăuntrul termenului pentru declararea apelului  Această posibilitate este limitată la apelul care priveşte latura penală a cauzei, fiind exclusă atunci când apelul vizează latura civilă a procesului;  Declaraţia de revenire asupra renunţării la apel trebuie făcută înăuntrul termenului de declarare a apelului (art. 368 alin. 2 C.pr.pen.). 2.5.3. Retragerea apelului  Apelul declarat poate fi retras  De către părţile apelante, personal sau prin mandatar;  De către procurorul ierarhic superior, pentru apelul declarat de procuror;  De către reprezentantul legal al inculpatului minor;  De către ceilalţi titulari ai dreptului de apel.  Apelul poate fi retras oricând după declaraţia apelului până la închiderea dezbaterilor la instanţa de apel (art. 369 alin. 1 C.pr.pen.).  Retragerea apelului are drept consecinţă trecerea sentinţei atacate în puterea lucrului judecat. 2.6. 2.6.1. Efectul suspensiv  În cursul termenului de atac şi, după aceea, în cursul judecăţii căii de atac hotărârea este împiedicată să rămână definitivă şi executarea ei este suspendată;  Apelul declarat în termen este suspensiv de executare, atât în ce priveşte latura penală, cât şi latura civilă (art. 370 C.pr.pen.);  Efectul suspensiv al apelului poate fi total (când apelul este îndreptat împotriva hotărârii primei instanţe în întregime) sau parţial (când apelantul critică numai soluţia laturii penale sau soluţia laturii civile, ori alte dispoziţii cuprinse în hotărârea primei instanţe). 2.6.2. Efectul devolutiv  Efectul devolutiv al apelului constă în transmiterea de la prima instanţă la instanţa de apel a aspectelor supuse judecăţii primei instanţe  Devoluţiunea poate fi

Efectele apelului

79

 Integrală (instanţa de apel capătă dreptul să reexamineze toate aspectele de fapt şi de drept care au format obiectul judecăţii în prima instanţă);  Parţială (instanţa de apel dobândeşte dreptul să reexamineze numai unele dintre aspectele de fapt şi de drept ce au constituit obiectul judecăţii instanţei de prim grad);  Efectul devolutiv este limitat în funcţie de:  Persoana care a declarat apelul;  Persoana la care se referă declaraţia de apel;  Calitatea pe care apelantul o are în proces;  Limitele efectului devolutiv în raport cu persoana care a declarat apelul  În principiu, apelul nu profită decât aceluia sau acelora care l-au declarat;  Apelul declarat de oricare din părţi devoluează cauza numai cu privire la interesele legitime proprii;  Apelul declarat de martori, experţi, interpreţi şi apărători sau persoanele ale căror interese au fost vătămate printro măsură sau printr-un act al instanţei devoluează cauza numai cu privire la interesele proprii ale fiecăreia;  Apelul necircumstanţiat al procurorului produce efect devolutiv în ce priveşte toate faptele ce au constituit obiectul judecăţii la prima instanţă şi toate persoanele care au fost părţi în proces, atât în favoarea, cât şi în defavoarea lor;  Limitele efectului devolutiv în raport cu persoanele la care se referă declaraţia de apel  Instanţa de apel judecă apelul numai cu privire la persoana la care se referă declaraţia de apel;  În cazul în care declaraţia de apel nu indică faptele şi persoanele cu privire la care hotărârea primei instanţe este considerată eronată, apelul trebuie privit că se referă fără rezerve la acea hotărâre;  Limitele efectului devolutiv în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces  Procurorul şi părţile în proces, prin apelul lor, pot devolua fondul cauzei, precum şi măsurile procesuale adiacente fondului;  Martorul, expertul, interpretul şi apărătorul, cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite, precum şi orice altă persoană vătămată în legătură cu alte chestiuni auxiliare nu pot devolua prin apel decât chestiuni auxiliare asupra cărora s-a pronunţat prima instanţă.

80

2.6.3. Efectul neagravării situaţiei în propriul apel (non reformatio in pejus)  Instanţa de apel, soluţionând cauza nu poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat apel (art. 372 alin. 1 C.pr.pen.);  În apelul declarat de procuror în favoarea unei părţi instanţa de apel nu poate agrava situaţia acesteia (art. 372 alin. 2 C.pr.pen.);  Pentru ca efectul neagravării situaţiei în propria cale de atac să opereze este necesar  Fie ca apelul părţii ori al unor părţi care formează un grup cu aceeaşi poziţie procesuală să fie singur introdus;  Fie ca apelul părţii să fi fost singurul admis.  Reprezintă agravări ale situaţiei inculpatului în propria cale de atac, spre exemplu, aplicarea unei pedepse mai grele decât cea stabilită prin hotărârea primei instanţe.

2.6.4. Efectul extensiv  Remediu procesual pentru înlăturarea erorilor săvârşite în înfăptuirea justiţiei constând în posibilitatea de răsfrângere a căii de atac faţă de părţile în privinţa cărora hotărârea primei instanţe a rămas definitivă prin neatacare;  Instanţa de apel examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă, putând hotărî şi în privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea (art. 373 C.pr.pen.);  Extinzând apelul cu privire la subiecţii procesuali care nu au atacat hotărârea sau la care apelul nu se referă şi modificând soluţia dată anterior cu privire la aceştia, instanţa de apel nu le poate crea o situaţie mai grea. 2.7. 2.7.1. Obiectul judecăţii în apel  Obiectul judecăţii în apel constă în verificarea hotărârii primei instanţe pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi prezentate în instanţa de apel;  Instanţa de apel are obligaţia să efectueze un control judiciar asupra hotărârii atacate cu privire la toate aspectele de fond (de fapt şi de drept) şi adiacente  Aspecte de fapt asupra cărora s-a pronunţat prima instanţă şi care, prin efectul devolutiv al apelului, se transmit spre examinare instanţei de apel  Existenţa sau inexistenţa faptei ce constituie obiectul judecăţii şi săvârşirea ei de către inculpat;

Judecarea apelului

81

 Existenţa sau inexistenţa datelor, împrejurărilor sau situaţiilor invocate ca circumstanţe atenuante sau agravante ori drept cauze de înlăturare a caracterului penal al faptei sau a răspunderii penale;  Gradul şi modalităţile de participare a coinculpaţilor la săvârşirea infracţiunii etc.  Aspectele de drept pe care este chemată să le examineze instanţa de apel  De drept substanţial (încadrarea juridică a faptei, dispoziţiile legale referitoare la participaţia penală, dispoziţiile legale referitoare la formele de săvârşire a infracţiunii etc);  De drept procesual (verificarea modului în care au fost respectate dispoziţiile legale care reglementează desfăşurarea procesului penal pe întregul parcurs al acestuia);  Părţile care participă la judecata în apel sunt  Apelantul (partea care a declarat apel);  Intimatul (partea la care se referă apelul declarat). 2.7.2. Măsuri premergătoare judecăţii  Activităţile care vizează aducerea dosarului în stare de judecată sunt următoarele: fixarea termenului de judecată, citarea părţilor şi prezenţa acestora la judecarea apelului, asigurarea prezenţei inculpatului arestat, asigurarea dreptului de apărare, desemnarea completului de judecată, alte măsuri premergătoare. 2.7.3. Desfăşurarea judecăţii  Instanţa, judecând apelul, verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi, prezentate la instanţa de apel; în vederea soluţionării apelului, instanţa poate să dea o nouă apreciere probelor din dosarul cauzei şi poate să administreze orice noi probe pe care le consideră necesare (art. 378 C.pr.pen.);  Judecarea apelului se poate face  Pe baza probelor administrate la prima instanţă;  Pe baza unor probe noi administrate în faţa instanţei de apel;  Pe baza unor probe obţinute în cadrul cercetării judecătoreşti în apel.  În ipoteza judecăţii în apel pe baza probelor administrate la prima instanţă:  Preşedintele completului dă cuvântul

82

o Apelantului, intimatului, procurorului (dacă între apelurile declarate se află şi apelul procurorului, primul cuvânt îl are acesta); o În cazul în care hotărârea a fost atacată de mai multe părţi, precum şi de procuror, aceştia vor lua cuvântul, în susţinerea apelului propriu, în următoarea ordine: procurorul, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente şi inculpatul.  Ultimul cuvânt îl are întotdeauna inculpatul, indiferent de calitatea de apelant sau de intimat pe care o are în apel; dreptul la ultimul cuvânt se poate exercita şi prin apărător.  Ipoteza desfăşurării unei cercetări judecătoreşti în apel  Ordinea de efectuare a actelor de cercetare judecătorească în primă instanţă (începerea cercetării judecătoreşti; ascultarea inculpatului; ascultarea coinculpaţilor; ascultarea celorlalte părţi; ascultarea martorilor, expertului sau interpreţilor) este valabilă şi pentru cercetarea judecătorească efectuată de instanţa de apel;  Cercetarea judecătorească poate fi redusă numai la unele sau chiar numai la unul din actele prezentate maisus;  Instanţa de apel nu este obligată să efectueze toate actele de cercetare, ci numai acele acte care, în raport cu stadiul probaţiunii, apar necesare pentru completarea materialului probator indispensabil soluţionării corecte a cauzei;  Instanţa de apel poate dispune, din oficiu sau la cerere, dacă consideră necesar, aducerea şi prezentarea în şedinţa de judecată a mijloacelor materiale de probă;  Preşedintele completului de judecată al instanţei de apel întreabă pe procuror şi părţile dacă mai au de dat explicaţii ori de formulat cereri noi pentru completarea cercetării judecătoreşti;  Dacă nu s-au formulat cereri sau dacă cererile formulate au fost respinse, ori dacă s-au efectuat completările cerute, preşedintele declară terminată cercetarea judecătorească;  Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor de apel invocate;  Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută care se semnează de toţi membrii completului de judecată.

83

Soluţionarea apelului

2.8. 2.8.1. Respingerea apelului  Instanţa respinge apelul dacă acesta este tardiv, inadmisibil ori nefondat.  Respingerea apelului ca tardiv  Apelul se respinge ca tardiv în cazul în care a fost declarat după expirarea termenului legal şi nu există temeiuri pentru repunerea în termen sau pentru considerarea lui ca apel peste termen;  Respingerea apelului ca inadmisibil  Apelul se respinge ca inadmisibil în următoarele situaţii: o Când apelul a fost declarat împotriva unei hotărâri care nu poate fi atacată cu apel; o Când apelul a fost declarat de o persoană care nu are drept să facă apel sau de o persoană care a depăşit limitele în care putea ataca hotărârea; o Când apelul a fost declarat de o persoană care nu are interes personal;  Respingerea apelului ca nefondat  Apelul se respinge ca nefondat atunci când instanţa de apel constată că hotărârea atacată este legală şi temeinică. 2.8.2. Admiterea apelului  Instanţa de apel pronunţă această soluţie atunci când constată că hotărârea atacată este fie nelegală, din cauza unei greşite aplicări a normelor de drept penal, material sau procesual, fie netemeinică, din cauza unei greşite stabiliri a situaţiei de fapt  Admiterea apelului implică întotdeauna desfiinţarea (totală sau parţială) a hotărârii atacate şi pronunţarea unei noi hotărâri  Admiterea apelului şi desfiinţarea sentinţei primei instanţe este însoţită întotdeauna de una din următoarele soluţii subsecvente:  Pronunţarea unei noi hotărâri de către însăşi instanţa de apel; o Instanţa de apel, apreciind că prima instanţă a dat o soluţie netemeinică sau nelegală în fond, desfiinţează hotărârea atacată şi o reformează prin admiterea apelului; instanţa de apel va proceda la o nouă judecată în fond;  Dispunerea rejudecării de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată;

84

o Când judecarea cauzei la prima instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate; o Când judecarea cauzei la prima instanţă a avut loc în lipsa unei părţi care, fiind legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această împrejurare; o Când există vreunul din cazurile de nulitate prevăzute în art. 197 alin. 2, cu excepţia cazului de necompetenţă;  Dispunerea rejudecării de către instanţa competentă; o Când hotărârea apelată este desfiinţată pentru caz de necompetenţă.  Dispunerea restituirii cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale când se constată că urmărirea penală a fost efectuată nelegal şi că în faţa instanţei nu sar putea face completarea sau refacerea ei decât cu mare întârziere;  Cu ocazia deliberării, instanţa de apel se poate pronunţa şi asupra unor chestiuni complementare (repararea pagubei, măsurile asiguratorii, cheltuielile judiciare, computarea reţinerii şi arestării preventive, orice alte probleme de care depinde soluţionarea completă a apelului). 2.9.  Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra apelului se numeşte decizie  Structura deciziei este similară celei a sentinţei (vezi Capitolul 10, Dispoziţii generale privind faza de judecată. Judecata în primă instanţă)  Parte introductivă (aşa-numita practicà);  Expunere (considerente, expozitiv);  Dispozitiv.  Deşi nu este definitivă, hotărârea instanţei de apel produce unele consecinţe  Dezînvestirea instanţei de apel de judecarea cauzei;  Pronunţarea ei face posibilă curgerea termenului de recurs. 2.10.  Actul de sesizare a instanţei căreia îi revine obligaţia de a rejudeca pricina este decizia instanţei de apel  Judecata se desfăşoară potrivit dispoziţiilor aplicabile la soluţionarea cauzelor în prima instanţă  Rejudecarea nu presupune o nouă desfăşurare de la început a întregii activităţi procesuale ce se îndeplineşte de

Hotărârea instanţei de apel

Rejudecarea cauzei după desfiinţarea hotărârii atacate cu apel

85

prima instanţă, ci, de cele mai multe ori, doar efectuarea unora din actele ce se subsumează acestei activităţi  Rejudecarea cauzei se caracterizează prin existenţa unor limitări de natură procesuală şi substanţială  Limitele procesuale (chiar şi atunci când hotărârea atacată este desfiinţată în întregime rejudecarea poate fi reluată numai dintr-un anumit moment al desfăşurării activităţii procesuale, marcat prin indicarea, în decizia instanţei de apel, a ultimului act procedural rămas valabil; ceea ce se desfiinţează în întregime prin hotărârea instanţei de apel este hotărârea apelată, iar nu întregul material procesual);  Limitele substanţiale (hotărârea poate fi desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane şi numai cu privire la latura penală sau civilă);  Instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze deciziei instanţei de apel, adică să procedeze în concordanţă cu temeiurile de fapt şi de drept care au dus la soluţionarea apelului;  Dacă hotărârea a fost desfiinţată în apelul procurorului declarat în defavoarea inculpatului sau în apelul părţii vătămate, instanţa care rejudecă poate pronunţa şi o pedeapsă mai grea.

§3. Recursul
Noţiune

3.1. Recursul, al treilea grad de jurisdicţie, este o cale de atac de reformare, deoarece se adresează spre rezolvare unei alte instanţe decât cea care a dat hotărârea atacată şi are drept scop, în caz de admitere, casarea (desfiinţarea) primei soluţii şi înlocuirea ei cu una diferită. 3.2.  Hotărârile judecătoreşti care pot fi atacate cu recurs, sunt următoarele:  Sentinţele pronunţate de judecătorii în cazurile prevăzute de lege;  Sentinţele pronunţate de tribunalele militare în cazul infracţiunilor contra ordinii şi disciplinei militare, sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani;  Sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel;

Hotărârile supuse recursului

86

 Sentinţele pronunţate de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;  Sentinţele privind infracţiunile pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate;  Deciziile pronunţate, ca instanţe de apel, de tribunale, tribunalele militare teritoriale, curţile de apel şi Curtea Militară de Apel;  Sentinţele pronunţate în materia executării hotărârilor penale, afară de cazul când legea prevede altfel, precum şi cele privind reabilitarea;  Încheierile pot fi atacate cu recurs numai o dată cu sentinţa sau decizia recurată, cu excepţia cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs; recursul declarat împotriva sentinţei sau deciziei se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după pronunţarea hotărârii; o O serie de încheieri nu pot fi atacate cu recurs (spre exemplu, încheieri pentru care legea prevede expres că nu pot fi atacate cu recurs, cum ar fi încheierile prin care s-a admis ori s-a respins cererea de abţinere, încheierile prin care s-a admis cererea de recuzare, încheierile date în cauzele penale în care s-au pronunţat sentinţe sau decizii nesusceptibile de a fi atacate cu recurs);  Sentinţele pentru care legea prevede şi calea apelului, nu pot fi atacate cu recurs, dacă persoanele cu drept de a declara apel nu au folosit calea apelului sau dacă apelul a fost retras; chiar dacă nu au folosit apelul, aceste persoane pot declara recurs cu îndeplinirea a două condiţii: 1. Prin decizia pronunţată în apel a fost modificată soluţia din sentinţă; 2. Recursul va viza numai aceea modificare. 3.3.  Pot face recurs  Procurorul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă;  Inculpatul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă;  Partea vătămată, în latura penală;  Partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ambele laturi ale procesului penal;  Martorul, expertul, interpretul şi apărătorul cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite acestora;  Orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate, printr-o măsură sau printr-un act al instanţei;

Titularii dreptului de recurs

87

 Pentru aceste persoane (cu excepţia procurorului), recursul poate fi declarat şi de către reprezentantul legal sau apărător, iar pentru inculpat şi de soţul acestuia. 3.4.  Termenul de recurs este de 10 zile, cu o serie de excepţii, după cum urmează:  Împotriva încheierii prin care s-a dispus în timpul urmăririi penale luarea măsurii arestării preventive se poate face recurs de către cei în drept în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi şi de la comunicare, pentru cei lipsă (art. 1403 alin. 1 C.pr.pen.);  Termenul în care poate fi declarat recursul împotriva încheierilor privind liberarea provizorie este de 24 de ore şi curge de la pronunţare, pentru cei prezenţi, ori de la comunicare, pentru cei lipsă (art. 1609 alin. 2 C.pr.pen.);  Termenul de recurs se calculează pe zile libere cu prorogarea ultimei zile în situaţiile în care ultima zi a termenului este nelucrătoare;  O serie de dispoziţii caracteristice recursului sunt reglementate de norme similare care guvernează instituţia apelului; în acest sens, următoarele instituţii au reglementare comună:  Data de la care curge termenul de recurs;  Repunerea în termen;  Recursul peste termen;  Renunţarea la recurs;  Retragerea recursului. 3.5  Motive formale sau de procedură  1). Nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei;  2). Instanţa nu a fost sesizată legal;  3). Instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori s-au încălcat prevederile art. 292 alin. 2 C.pr.pen., sau a existat un caz de incompatibilitate;  4). Şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel;  5). Judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie potrivit legii;  6). Urmărirea penală sau judecata, a avut loc în lipsa apărătorului, când prezenţa acestuia era obligatorie;  7). Judecata s-a făcut fără întocmirea referatului de evaluare în cauzele cu infractori minori;

Termenul de declarare a recursului

Cazurile în care se poate face recurs. Motivele de recurs

88

 8). Când nu a fost efectuată expertiza psihiatrică a inculpatului, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de art. 117 alin. 1 şi 2 C.pr.pen.;  9). Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia, ori motivarea soluţiei contrazice dispozitivul hotărârii sau acesta nu se înţelege;  10). Instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului;  11). Instanţa a admis o cale de atac neprevăzută de lege sau introdusă tardiv.  Motive substanţiale sau de judecată  12). Când instanţa a pronunţat o hotărâre de condamnare pentru o altă faptă decât cea pentru care condamnatul a fost trimis în judecată, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 334-337 C.pr.pen.;  13). Când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală;  14). Când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege;  15). Când persoana condamnată a fost înainte judecată în mod definitiv pentru aceiaşi faptă sau dacă exista o cauză de înlăturare a răspunderii penale, pedeapsa a fost graţiată ori a intervenit decesul inculpatului;  16). Când în mod greşit inculpatul a fost achitat pentru motivul că fapta săvârşită de el nu este prevăzută de legea penală sau când, în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal pentru motivul că există autoritate de lucru judecat sau o cauză de înlăturare a răspunderii penale ori că a intervenit decesul inculpatului sau pedeapsa a fost graţiată;  17). Când faptei săvârşite i s-a dat o greşită încadrare juridică;  18). Când s-a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare;  19). Când judecătorii de fond au comis un exces de putere în sensul că au trecut în domeniul altei puteri constituite în stat;  20). Când a intervenit o lege penală mai favorabilă condamnatului;  21). Când judecata în primă instanţă sau în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi, sau care legal citată, a

89

fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa despre această imposibilitate.  În situaţia cazurilor de la punctele 1-7, 10, 14, 19 şi 20, instanţa le va lua în considerare, totdeauna, din oficiu, fiind obligată să le pună în discuţia părţilor; cazurile prevăzute la punctele 11, 12, 15 şi 17 şi 18 se iau în considerare din oficiu numai când au influenţat asupra hotărârii în defavoarea inculpatului;  Recursul declarat împotriva unei hotărâri care nu poate fi atacată cu apel, nu se limitează la cazurile enumerate maisus; instanţa este obligată să examineze întreaga cauză sub toate aspectele indiferent de temeiurile invocate de recurent;  Recursul trebuie să fie motivat  În scris prin cererea de recurs;  Printr-un memoriu separat, care trebuie depus la instanţa de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată;  În ipoteza în care se constată încălcarea dispoziţiilor relative la termenul de depunere a motivelor de recurs, instanţa de judecată va lua în considerare numai cazurile de recurs care se iau în considerare din oficiu (art. 38510 alin. 21 C.pr.pen.). o În cazul în care recursul reprezintă singura cale de atac ordinară se aplică dispoziţiile relative la motivarea apelului. 3.6. 3.6.1. Efectul suspensiv  Recursul este suspensiv de executare, atât în ce priveşte latura penală, cât şi latura civilă;  De la această regulă sunt reglementate o serie de excepţii, cum ar fi:  În cazul recursului peste termen (baza legală fiind aceiaşi ca şi în cazul apelului, art. 365 C.pr.pen.);  Când recursul se declară împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri de prevenţie (art. 141 alin. 2 C.pr.pen.);  Când recursul se declară împotriva încheierii prin care s-a hotărât asupra prelungirii arestării inculpatului (art. 159 alin.7 C.pr.pen.) etc. 3.6.2. Efectul devolutiv  Recursul, spre deosebire de apel, nu poate avea efect devolutiv integral, ci numai parţial;  Instanţa judecă recursul numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia

Efectele recursului

90

de recurs şi numai în raport cu calitatea pe care o are recurentul în proces;  Efectul devolutiv al recursului este limitat de persoana care la declarat, persoana la care se referă declaraţia de recurs, calitatea pe care o are recurentul în proces, motivele de casare, prevăzute expres de lege;  Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute de lege, iar instanţa este obligată ca, în afara temeiurilor invocate şi a cererilor invocate de recurent, să examineze întreaga cauză sub toate aspectele. 3.6.3. Efectul extensiv  Instanţa de recurs examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat recurs, sau la care acesta nu se referă, putând hotărî şi în privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea  Efectul extensiv obligă instanţa de recurs să examineze cauza, prin extindere, şi cu privire la persoanele care nu au declarat recurs, precum şi cu privire la cele la care declaraţia de recurs nu se referă, abilitând-o să hotărască şi în privinţa lor, fără să poată crea, însă, acestor părţi o situaţie mai grea. 3.6.4. Efectul neagravării situaţiei în propriul recurs  Instanţa de recurs, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat recurs;  Condiţie: calea de atac a recursului a fost exercitată de un singur titular sau de mai mulţi titulari, care se află pe aceiaşi poziţie procesuală (dacă în mod concomitent recursul a fost declarat şi de partea adversă, efectul devolutiv al acestuia, anulează efectul de neagravare, situaţie în care instanţa poate crea titularului respectiv o situaţie mai grea);  În cazul recursului declarat de procuror în favoarea unei părţi instanţa de recurs nu poate agrava situaţia acesteia 8 (art. 385 alin. 2 C.pr.pen.). 3.7. 3.7.1. Obiectul judecăţii  Judecarea recursului se va face numai cu privire la chestiunile de drept;  Judecarea recursului va viza în direct hotărârea atacată, iar nu procesul sub toate aspectele sale;  În ipoteza că recursul a fost declarat împotriva unei hotărâri judecătoreşti care potrivit legii nu este supusă

Judecarea recursului

91

apelului, obiectul judecăţii în recurs se va extinde şi asupra fondului cauzei;  Judecarea recursului se supune atât normelor procesuale ce caracterizează judecata, cât şi normelor de procedură speciale cuprinse în art. 38511-38514 C.pr.pen.  Părţile care participă la judecata în recurs sunt recurentul (partea care a declarat recurs) şi intimatul (partea la care se referă recursul declarat). 3.7.2. Măsurile premergătoare  Se desfăşoară o serie de activităţi care premerg judecarea recursului  Fixarea termenului de judecată;  Citarea părţilor şi prezenţa acestora la judecarea apelului;  Asigurarea prezenţei inculpatului arestat;  Asigurarea dreptului de apărare;  Desemnarea completului de judecată;  Alte măsuri premergătoare. 3.7.3. Şedinţa de judecată  Spre deosebire de şedinţa de judecată în primă instanţă sau în apel, în cazul recursului, întreaga etapă a cercetării judecătoreşti lipseşte;  În recurs nu se audiază martori;  Cu ocazia verificărilor prealabile se desfăşoară activităţi cum sunt:  Ridicarea de excepţii sau cereri care împiedică desfăşurarea judecăţii în recurs;  Alte activităţi cu caracter preponderent organizatoric menite să asigure buna desfăşurare a judecăţii;  În cadrul dezbaterilor preşedintele completului dă cuvântul  Recurentului;  Intimatului;  Procurorului (dacă între recursurile declarate se află recursul procurorului, preşedintele completului de judecată va acorda primul cuvânt acestuia);  Dacă pe timpul dezbaterilor se ivesc chestiuni noi, procurorul şi părţile au dreptul la replică, cu privire la aceste chestiuni;  Ultimul cuvânt al inculpatului;  Deliberarea are loc de îndată după încheierea dezbaterilor, în camera de consiliu, în secret, numai în prezenţa şi cu participarea exclusivă a membrilor completului în faţa căruia a avut loc dezbaterea;

92

 Rezultatul deliberării se consemnează în minută;  Hotărârea se pronunţă în şedinţa publică de către preşedintele completului de judecată asistat de grefier. 3.8. 3.8.1. Respingerea recursului  Instanţa respinge recursul dacă acesta este tardiv, inadmisibil ori nefondat. 3.8.2. Admiterea recursului  Admiterea recursului are drept consecinţă casarea hotărârii atacată şi pronunţarea uneia din următoarele soluţii:  Menţinerea hotărârii primei instanţe, când apelul a fost greşit admis;  Achitarea inculpatului ori încetarea procesului penal, în cazurile prevăzute la art. 11 C.pr.pen.;  Rejudecarea de către instanţă a cărei hotărâre a fost casată, în cazurile prevăzute în art. 3859 alin. 1 pct. 3-5, pct. 6 teza a doua, pct. 7-10 şi pct. 21;  Rejudecarea de către instanţa competentă în cazul prevăzut în art. 3859 alin. 1 pct. 1;  Rejudecarea de către instanţa de recurs, în cazurile prevăzute în art. 3859 alin. 1 pct. 11-20, precum şi în cazul prevăzut în art. 38516 alin. 1. 3.9.  Rejudecarea este limitată prin dispoziţiile instanţei de recurs;  Instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanţei de recurs, în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea recursului;  Dacă hotărârea a fost desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane, ori numai în ce priveşte latura penală sau civilă, instanţa de rejudecare se va pronunţa numai în limitele în care hotărârea a fost casată.  Instanţa de fond căreia i s-a trimis cauza spre rejudecare nu poate restitui cauza instanţei de casare pe motivul că aceasta ar fi trebuit să o reţină şi să o judece ea însăşi.  În toate situaţiile rejudecarea cauzei după casare se face cu respectarea principiului non reformatio in peius.

Soluţionarea recursului

Rejudecarea cauzei după casare

93

TEST DE AUTOEVALUARE III
Inculpatul a introdus apel, criticând hotărârea primei instanţe, prin care s-a dispus condamnarea sa la pedeapsa închisorii cu executare în unitatea în care îşi desfăşoară activitatea şi la acelaşi loc de muncă. De asemenea, inculpatul a solicitat suspendarea condiţionată a executării pedepsei. La cererea de apel este anexată o adresă prin care unitatea respectivă atestă că nu poate asigura un loc de muncă inculpatului. În considerarea acestor aspecte şi apreciind că nu se impune suspendarea condiţionată a execuţiei pedepsei, instanţa de apel a dispus ca executarea pedepsei să se facă într-o altă unitate. Este legală Argumentaţi? hotărârea instanţei de judecată?

Întrebare

Răspuns

Potrivit art. 372 alin. 1 C.pr.pen., instanţa de apel, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat apel. Textul citat dă expresie, în legătură cu apelul, unui vechi principiu procesual, exprimat prin adagiul non reformatio in pejus, aplicabil în materia căilor de atac, potrivit căruia nimeni nu-şi poate înrăutăţi situaţia prin exercitarea, de către el însuşi, a unei căi de atac. Cu referire la problema ridicată în speţă, în practica instanţelor de judecată s-au conturat două puncte de vedere. Într-o primă accepţiune, s-a considerat că în recursul inculpatului, nu se poate dispune, nici chiar la cererea lui, ca prestarea muncii să aibă loc în altă unitate, deoarece sar încălca principiul non reformatio in pejus, consacrat prin art. 372 alin. 1 C.pr.pen. În sens contrar, considerându-se că între cele două alternative prevăzute de lege în legătură cu executarea pedepsei la locul de muncă (în unitatea în care condamnatul îşi desfăşoară activitatea sau în altă parte) nu există nici o deosebire de semnificaţie sau rol şi, prin urmare, nici o ierarhie, instanţa de control judiciar, ţinând seama de interesul celui condamnat, în măsura în care este probat, poate schimba locul de prestare a muncii fără a determina prin aceasta o agravare a situaţiei inculpatului.

94

În concluzie, în apelul inculpatului, instanţa va putea să dispună executarea pedepsei la locul de muncă în altă unitate decât cea în care îşi desfăşoară inculpatul activitatea, fără ca prin aceasta să încalce principiul non reformatio in pejus.

95

Bibliografie Bibliografie obligatorie   Ion Neagu, Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, Editura Global Lex, Bucureşti, 2008 Ion Neagu, Carmen-Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin, Drept procesual penal. Sinteze de teorie. Speţe. Grile, ediția a III-a, Editura Rentrop&Straton, Bucureşti, 2007

Bibliografie facultativă          Grigore Theodoru, Drept procesual penal. Tratat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007 Carmen-Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin, Drept procesual penal. Partea specială, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004 Vasile Papadopol, Corneliu Turianu, Apelul penal, Casa de Editură şi Presă ŞANSA SRL, Bucureşti, 1994 Carmen-Silvia Paraschiv, Apelul penal, Editura Militară, Bucureşti, 2000 Dumitru Rădescu, Cristian Jipa, Apelul şi recursul în procesul penal. Cu modificările aduse de Legea nr. 281/2003 publicată în Monitorul Oficial nr. 468/2003, Editura Juridică, Bucureşti Carmen-Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin, Hotărâri penale supuse apelului, Revista de Drept Penal nr. 2/2003, p. 62-73 Horaţiu Dumbravă, Consecinţele nemotivării căii de atac ordinare în codul de procedură penală român, Revista Dreptul nr. 5/2003, p. 147-155 Diana Persida Popa, Cristin-Nicolae Popa, Imposibilitatea aderării la apel în procesul penal, Revista Dreptul nr. 9/2003, p. 211-214 I. Vasile Vidrighin, II. Corneliu Turianu, Apel. Casare cu trimitere spre rejudecare. Condiţii. Cazuri în care se procedează la casarea cu trimitere spre rejudecare. Neconcordanţă între considerentele şi dispozitivul hotărârii adoptate de prima instanţă, Revista Dreptul nr. 7/2004, p. 231-237 I. Ioan Chiş, II. Ioan Doltu, Neînrăutăţirea situaţiei în propria cale de atac. Condiţii de aplicabilitate ale acestui principiu. Situaţie neclară cu privire la reţinerea stării de recidivă, notă la C. Apel Cluj, Dec. pen. nr. 282/2003, Revista Dreptul nr. 8/2004, p. Gheorghe Josan, Probleme de drept procesual penal rezolvate în semestrul I al anului 2004 de Curtea de Apel Suceava, Revista Dreptul nr. 12/2004, p. 246-250 Mihaela Laura Pamfil, Apel. Citare, Revista de Drept Penal nr. 4/2005, p. 5665 Răzvan Pătru, Efectul suspensiv de executare al recursului formulat împotriva încheierilor prin care instanţa se pronunţă asupra măsurilor

  

96

 

preventive în cursul judecăţii. Momentul punerii în libertate a inculpatului în cazul revocării arestării preventive, Revista Dreptul nr. 4/2006, p. 225-233 Iosif Ionescu, Neagravarea situaţiei în propria cale de atac. Implicaţii, Revista de Drept Penal nr. 1/2006, p. 89-90 Sabin Ivaşcu, Recuzare. Recurs, Revista de Drept Penal nr. 1/2006, p. 136137

97

Unitatea de învăţare nr. IV
CĂILE EXTRAORDINARE DE ATAC Cuprins:
1. Consideraţii preliminare; 2. Contestaţia în anulare; 3. Revizuirea; 4. Recursul în interesul legii

Obiectivele unităţii de învăţare
După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi sǎ caracterizaţi: cazurile de contestaţie în anulare, procedura introducerii contestaţiei în anulare, procedura judecării contestaţiei în anulare, cazurile de revizuire, procedura introducerii cererii de revizuire, procedura prealabilă a revizuirii desfăşurată în faţa procurorului, procedura judecării revizuirii, recursul în interesul legii.

§1. Consideraţii preliminare
Căile extraordinare de atac sunt remedii procesuale, mijloace legale prin intermediul cărora se procedează, în cazuri expres şi limitativ prevăzute de lege, la repararea erorilor pe care le conţin hotărârile judecătoreşti penale definitive.  Între căile de atac ordinare şi cele extraordinare există o serie de aspecte comune, după cum urmează:  Atât căile extraordinare de atac cât şi cele ordinare sunt remedii procesuale, care tind la verificarea hotărârii supuse controlului şi menţinerea sau schimbarea ei, după cum este conformă sau nu legii şi, în general, adevărului şi spiritului de justiţie;

98

 Motivele care determină folosirea căile extraordinare de atac şi a celor ordinare sunt asemănătoare, putând ajunge în unele cazuri până la identitate; astfel, orice cauză care poate justifica exerciţiul unei căi de atac extraordinare poate constitui şi un motiv de apelare a hotărârii primei instanţei şi, aproape în toate împrejurările, un motiv de recurs;  Între căile de atac ordinare şi cele extraordinare există, însă, o serie de aspecte de diferenţiere, după cum urmează:  Căile ordinare de atac se exercită numai împotriva hotărârilor penale nedefinitive, pronunţate de prima instanţă ori de instanţa de apel; căile de atac extraordinare se exercită numai împotriva hotărârilor care au rămas definitive;  Căile de atac ordinare fac parte din ciclul obişnuit al procesului penal, construit în sistemul dublului sau triplului grad jurisdicţional, în timp ce căile extraordinare de atac nu fac parte din ciclul procesual normal, exercitarea lor provocând o judecată situată în afara sistemului gradelor de jurisdicţie prevăzute de lege;  Sfera titularilor care pot exercita căile extraordinare de atac este mai restrânsă decât sfera titularilor care pot folosi căile de atac ordinare;  Termenele de declarare a căilor extraordinare de atac sunt mai mari decât termenele de declarare a căilor ordinare de atac  Apelul promovează verificarea hotărârii atacate sub toate aspectele de fapt şi de drept; recursul o verificare, de regulă, cu privire la erorile de drept, şi, în anumite limite, cu privire la erorile de fapt; cazurile pentru care se pot exercita căile extraordinare de atac sunt mai reduse şi expres prevăzute de lege.  Efectul suspensiv al apelului sau recursului operează ope legis, fără a fi nevoie de vreo cerere în acest sens şi neexistând situaţii în care instanţa să se pronunţe în acest sens; spre deosebire, căile extraordinare de atac nu produc de drept acelaşi efect suspensiv;  Căile de atac extraordinare reglementate în legea de procedură penală sunt următoarele:  Contestaţia în anulare;  Revizuirea;  Recursul în interesul legii.

99

§2. Contestaţia în anulare
2.1. Contestaţia în anulare este calea de atac extraordinară prin intermediul căreia se pot repara erori de neînlăturat pe alte căi, survenite, în principal, în cadrul judecării cauzei în recurs.  Cazurile în care se poate face contestaţie în anulare împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive sunt următoarele (art. 386 C.pr.pen.):  Când procedura de citare a părţii, pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs, nu a fost îndeplinită conform legii;  Când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa despre această împiedicare;  Când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal din cele prevăzute în art. 10 lit. f-i1, cu privire la care existau probe la dosar;  Când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri penale definitive pentru aceeaşi faptă;  Când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 38514 alin. 11 ori art. 38516 alin. 1. 2.2. 2.2.1. Când procedura de citare a părţii, pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs, nu a fost îndeplinită conform legii (art. 386 lit. a C.pr.pen.).  Condiţiile cu îndeplinirea cărora se poate invoca acest caz de contestaţie în anulare sunt următoarele:  Vicierea procedurii de citare a avut loc pentru judecarea cauzei în faţa instanţei de recurs;  Partea care invocă încălcarea dispoziţiilor relative la citare să nu fi participat la judecarea cauzei de către instanţa de recurs;  Nelegalitatea procedurii de citare poate fi invocată pe calea contestaţiei în anulare de oricare dintre părţi, acestea, însă, putându-se prevala doar de propria lor citare nelegală. 2.2.2. Când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în

Consideraţii preliminare

Cazurile de contestaţie în anulare

100

imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa despre această împiedicare (art. 386 lit. b C.pr.pen.)  Condiţiile cu îndeplinirea cumulativă a cărora cărora se poate invoca acest caz de contestaţie în anulare sunt următoarele:  Partea să fi fost în imposibilitate de a se prezenta la termenul la care s-a judecat cauza în recurs;  Partea să fi fost în imposibilitate de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare.  Imposibilitatea de prezentare şi cea de încunoştinţare a instanţei despre această împiedicare trebui să fie cauzate de un caz fortuit sau de o cauză de forţă majoră (spre exemplu, război sau calamitate, boala gravă a celui care trebuie să participe la judecarea recursului etc.); 2.2.3. Când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal din cele prevăzute în art. 10 lit. f-i1, cu privire la care existau probe la dosar (art. 386 lit. c C.pr.pen.)  Condiţiile cu îndeplinirea cumulativă a cărora cărora se poate invoca acest caz de contestaţie în anulare sunt următoarele:  Instanţa de recurs să nu se fi pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 lit. f-i1 C.pr.pen.;  La dosar să existe probe despre existenţa unuia din cazurile de la art. 10 lit. f-i1 C.pr.pen., probe omise însă de către instanţa de recurs. 2.2.4. Când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri penale definitive pentru aceeaşi faptă (art. 386 lit. d C.pr.pen.)  Condiţiile cu îndeplinirea cumulativă a cărora cărora se poate invoca acest caz de contestaţie în anulare sunt următoarele:  Să existe două hotărâri penale rămase definitive;  Între aceste hotărâri să existe identitate de obiect şi persoană, în sensul că în cadrul celei de-a doua judecăţi a fost inculpată aceeaşi persoană pentru aceeaşi faptă pentru care a mai fost judecată. 2.2.5. Când la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat (art. 386 lit. e C.pr.pen.)

101

 Condiţiile cu îndeplinirea cumulativă a cărora cărora se poate invoca acest caz de contestaţie în anulare sunt următoarele:  La judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat;  Ascultarea inculpatului să fi fost obligatorie. 2.3.  Contestaţia în anulare se poate introduce printr-o cerere scrisă, motivată ori printr-o adresă a parchetului;  Cererea de contestaţia în anulare trebuie să cuprindă toate cazurile de contestaţie în anulare pe care le poate invoca contestatorul şi toate motivele aduse în sprijinul acestora (cu excepţia cazului prevăzut în art. 386 lit. d C.pr.pen.);  Cererea de contestaţie în anulare poate fi introdusă de oricare dintre părţi şi de procuror (pentru motivele prevăzute în art. 386 lit. c şi d C.pr.pen.);  Termenul de introducere a contestaţiei în anulare diferă în funcţie de cazul invocat şi de titular:  Pentru cazurile de contestaţie în anulare prevăzute în art. 386 lit. a-c şi lit. e C.pr.pen., cererea se poate introduce de persoana împotriva căreia se face executarea, cel mai târziu în 10 zile de la începerea executării hotărârii atacate;  Pentru cazurile de contestaţie în anulare prevăzute în art. 386 lit. a-c şi lit. e C.pr.pen., cererea se poate introduce de către celelalte părţi în termen de 30 de zile de la data pronunţării hotărârii atacate;  Pentru cazul de contestaţie în anulare prevăzut în art. 386 lit. d C.pr.pen., cererea poate fi introdusă oricând (atât de către părţi, cât şi de către procuror);  Termenul în care procurorul poate introduce contestaţia în anulare pentru cazul reglementat în art. 386 lit. c C.pr.pen. este de 30 de zile de la data pronunţării hotărârii. 2.4. 2.4.1. Instanţa competentă  Instanţa competentă să rezolve contestaţia în anulare este:  Pentru cazurile prevăzute în art. 386 lit. a-c şi e C.pr.pen., instanţa de recurs care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere;  Pentru cazul prevăzut în art. 386 lit. d C.pr.pen., instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărâre.

Procedura introducerii contestaţiei în anulare

Procedura judecării contestaţiei în anulare

102

2.4.2. Suspendarea executării hotărârii atacate  După introducerea cererii de contestaţie în anulare şi până la soluţionarea acesteia, instanţa sesizată, luând concluziile procurorului, poate suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se cere;  Soluţionarea cererii de suspendare a executării hotărârii atacate se face în camera de consiliu, fără citarea părţilor;  Suspendarea executării hotărârii contestate se dispune prin încheiere motivată. 2.4.3. Admiterea în principiu  În ipoteza în care contestaţia în anulare se întemeiază pe unul din cazurile prevăzute în art. 386 lit. a-c şi e C.pr.pen., instanţa va examina, fără citarea părţilor, următoarele aspecte:  Dacă cererea este făcută de o persoană care are calitate procesuală;  Dacă cererea este motivată şi motivul pe care se sprijină contestaţia este din cele prevăzute în art. 386 lit. a-c şi e C.pr.pen.;  Dacă cererea a fost introdusă în termenul prevăzut de lege;  Şedinţa de judecată în care are loc admiterea în principiu nu este publică, lipsesc dezbaterile, iar instanţa se limitează la analiza actelor şi lucrărilor din dosarul cauzei;  Instanţa poate dispune admiterea în principiu a cererii, prin încheiere sau respingerea cererii, prin decizie definitivă. 2.4.4. Judecarea contestaţiei în anulare  Judecarea contestaţiei în anulare se desfăşoară astfel:  Instanţa dispune citarea părţilor interesate;  Condamnatul aflat în stare de deţinere participă în mod obligatoriu;  Participarea procurorului este întotdeauna obligatorie;  Părţile şi procurorul sunt ascultaţi de instanţă;  Admiterea cererii de contestaţie în anulare presupune desfiinţarea prin decizie a hotărârii a cărei anulare se cere; instanţa, de îndată sau prin acordarea unui termen, va proceda la rejudecarea recursului ori la rejudecarea cauzei după casare. 2.4.5. Căi de atac  Regula aplicabilă în această materie: o hotărâre dată într-o cale de atac extraordinară poate fi atacată printr-o

103

cale de atac ordinară numai dacă şi hotărârea supusă contestaţiei era susceptibilă de o asemenea cale de atac  Consecinţe  Pentru cazurile de contestaţie în anulare prevăzute în art. 386 lit. a-c şi e, al căror obiect îl constituie decizii pronunţate în recurs, decizia dată în soluţionarea contestaţiei în anulare nu este supusă nici unei căi de atac, fiind definitivă la pronunţare;  Pentru cazul prevăzut în art. 386 lit. d C.pr.pen., se disting următoarele variante posibile: o Dacă hotărârea atacată a rămas definitivă la prima instanţă, soluţionarea contestaţiei în anulare se va face printr-o sentinţă, supusă apelului; o Dacă hotărârea atacată a rămas definitivă la prima instanţă, dar nu era susceptibilă de a fi atacată cu apel, soluţionarea contestaţiei în anulare se va face printr-o sentinţă, supusă recursului; o Dacă hotărârea atacată a rămas definitivă la instanţa de apel, soluţionarea contestaţiei în anulare se va face printr-o decizie, supusă recursului; o Dacă hotărârea atacată a rămas definitivă la instanţa de recurs, soluţionarea contestaţiei în anulare se va face printr-o decizie, care nu este susceptibilă de nici o cale de atac ordinară.

§3. Revizuirea
3.1. Revizuirea este calea de atac extraordinară prin care se îndreaptă erorile de judecată cu privire la faptele cauzei, survenite ca urmare a necunoaşterii situaţiei de fapt la data soluţionării cauzei, folosirii unor probe denaturate sau corupţiei organelor judiciare care au rezolvat cauza.  Revizuirea poate fi cerută când:  S-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei;  Un martor, un expert sau un interpret a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere;  Un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals;  Un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere;

Consideraţii preliminare

104

 Două sau mai multe hotărâri judecătoreşti nu se pot concilia;  Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a unui drept prevăzut de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prin pronunţarea unei hotărâri definitive. 3.2. 3.2.1. S-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, dacă sunt de natură să dovedească netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare (art. 394 alin. 1 lit. a C.pr.pen.)  Condiţiile cu îndeplinirea cărora se poate invoca acest caz de revizuire sunt următoarele:  Faptele şi împrejurările noi descoperite să facă parte din obiectul probaţiunii, în sensul că pot contribui la soluţionarea cauzei;  Faptele şi împrejurările invocate în revizuire trebuie să fie noi pentru instanţa de judecată, în sensul de a nu fi fost cunoscute la pronunţarea hotărârii;  Faptele şi împrejurările noi să dovedească netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare o Prin reluarea judecăţii potrivit noilor probe s-ar ajunge la pronunţarea unei soluţii diametral opuse (în cazul în care este atacată o hotărâre de condamnare, faptele sau împrejurările noi trebuie să conducă la soluţia achitării sau încetării procesului penal; în cazul în care este atacată o hotărâre de achitare, faptele sau împrejurările noi trebuie să conducă la soluţia condamnării; în cazul în care este atacată o hotărâre de încetare a procesului penal, faptele sau împrejurările noi trebuie să conducă la soluţia condamnării). 3.2.2. Când un martor, un expert sau un interpret a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, ceea ce a dus la darea unei hotărâri nelegale şi netemeinice (art. 394 alin. 1 lit. b C.pr.pen.)  Condiţiile cu îndeplinirea cărora se poate invoca acest caz de revizuire sunt următoarele:  În cauza a cărei revizuire se cere, un martor, expert sau interpret a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă;  Mărturia mincinoasă să fi condus la pronunţarea unei hotărâri nelegale sau netemeinice;

Cazuri de revizuire

105

 Mărturia mincinoasă să poată fi dovedită prin mijloacele prevăzute de lege (hotărâre judecătorească, ordonanţa procurorului ori procedura de revizuire);  Pentru a putea fi invocat acest caz de revizuire nu este necesar a se ajunge la pronunţarea unei soluţii diametral opuse, fiind suficient să se demonstreze că datorită mărturiei mincinoase s-a pronunţat o hotărâre nelegală sau netemeinică. 3.2.3. Când un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals (art. 394 alin. 1 lit. c C.pr.pen.)  Condiţiile cu îndeplinirea cărora se poate invoca acest caz de revizuire sunt următoarele:  Să existe un înscris fals;  Înscrisul declarat fals să fi constituit temeiul care a condus la pronunţarea unei hotărâri nelegale şi netemeinice;  Dovedirea falsului să se facă prin hotărâre judecătorească, prin ordonanţa procurorului sau chiar în cadrul procedurii de revizuire. 3.2.4. Când un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere (art. 394 alin. 1 lit. d C.pr.pen.)  Condiţiile cu îndeplinirea cărora se poate invoca acest caz de revizuire sunt următoarele:  Să se fi comis o infracţiune de către judecător, procuror sau persoana care a efectuat acte de cercetare penală (spre exemplu, infracţiuni de corupţie);  Infracţiunea respectivă să fie comisă în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere;  Infracţiunea comisă să fi dus la pronunţarea unei hotărâri nelegale şi netemeinice;  Dovada săvârşirii respectivei infracţiuni să fie făcută prin hotărâre judecătorească, prin ordonanţa procurorului, sau, dacă instanţa ori procurorul nu au putut examina fondul cauzei, infracţiunea să fie constatată în cadrul procedurii revizuirii. 3.2.5. Când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti nu se pot concilia (art. 394 alin. 1 lit. e C.pr.pen.)  Condiţiile cu îndeplinirea cărora se poate invoca acest caz de revizuire sunt următoarele:  Să existe două sau mai multe hotărâri penale definitive;

106

 Hotărârile respective să nu se poată concilia;  Prin respectivele hotărâri penale definitive să se fi soluţionat fondul cauzei.  Nu se pot concilia hotărârile judecătoreşti care, datorită datelor şi dispoziţiilor pe care le conţin, se exclud reciproc (două hotărâri care se referă la acelaşi făptuitor căruia i se reţin fapte diferite săvârşite în aceeaşi zi, la aceeaşi oră, dar în localităţi diferite). 3.2.6. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că, prin hotărâre penală definitivă, s-au încălcat drepturile prevăzute de Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (art. 4081 C.pr.pen.).  Condiţiile cu îndeplinirea cărora se poate invoca acest caz de revizuire sunt următoarele:  Să existe o hotărâre penală definitivă;  Curtea Europeană a Drepturilor Omului să constate că prin pronunţarea acestei hotărâri au fost încălcate drepturi reglementate în Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;  Să se constate că efectele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate. 3.3.  Declararea revizuirii se face printr-o cerere scrisă, cu arătarea cazului de revizuire, pe care se întemeiază şi a mijloacelor de probă pentru dovedirea acestuia, adresată procurorului de la parchetul de pe lângă instanţa care a judecat cauza în primă instanţă  Cererea de revizuire poate fi făcută de către  Oricare parte din proces, în limitele calităţii sale procesuale (pe latura penală vor putea introduce cererea de revizuire condamnatul şi partea vătămată, iar cu privire la latura civilă, condamnatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente);  Soţul şi rudele apropiate ale condamnatului, chiar şi după moartea acestuia;  Procurorul, care poate iniţia procedura revizuirii din oficiu sau la sesizarea unor organe competente.  Cererea de revizuire poate fi introdusă în mod diferit, în funcţie dacă este făcută în favoarea sau în defavoarea condamnatului, a celui achitat sau a celui faţă de care s-a dispus încetarea procesului penal, astfel:

Procedura introducerii cererii de revizuire

107

 Cererea de revizuire în favoarea condamnatului se poate face oricând, chiar după executarea pedepsei sau după moartea condamnatului;  Cererea de revizuire în defavoarea condamnatului, a celui achitat sau faţă de care s-a încetat procesul penal se poate face în termen de un an, care curge: o În cazurile de revizuire prevăzute în art. 394 lit. a, b, c şi d C.pr.pen., când nu sunt constatate prin hotărâre definitivă, de la data când faptele sau împrejurările au fost cunoscute de persoana care face cererea; o În cazurile de revizuire prevăzute în art. 394 lit. b, c şi d C.pr.pen., dacă sunt constatate prin hotărâre definitivă, de la data când hotărârea a fost cunoscută de persoana care face cererea;  Cererea de revizuire în baza art. 4081 poate fi făcută în termen de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului. 3.4.  Cererea de revizuire se introduce la parchetul de pe lângă instanţa care a judecat cauza în primă instanţă;  Procurorul poate desfăşura un fascicul de activităţi menite a proba admisibilitatea cererii şi caracterul fondat al acesteia, după cum urmează:  Procedează la ascultarea persoanei care a făcut cererea;  Dacă se concluzionează că sunt necesare cercetări în vederea stabilirii temeiniciei cererii, se va dispune, în acest sens, prin întocmirea unei ordonanţe;  Solicită dosarul cauzei de la instanţa care a pus în executare hotărârea a cărei revizuire se solicită;  Pentru efectuarea actelor de cercetare procurorul poate delega organul de cercetare penală, similar prevederilor art. 217 alin. final C.pr.pen.  Termenul legal pentru efectuarea acestor activităţi de verificare este de 2 luni şi curge de la data introducerii cererii de revizuire;  După efectuarea cercetărilor, procurorul înaintează întregul material probator împreună cu concluziile sale instanţei competente. 3.5. 3.5.1. Instanţa competentă  Instanţa competentă să judece cererea de revizuire este instanţa care a judecat cauza în primă instanţă; pentru cazul prevăzut în art. 4081 competenţa apaţine Înaltei Curţi

Procedura prealabilă a revizuirii desfăşurată în faţa procurorului

Procedura judecării revizuirii

108

de Casaţie şi Justiţie, care judecă cererea în complet de 9 judecători;  În ipoteza în care temeiul cererii constă în existenţa unor hotărâri ce nu se pot concilia, competenţa se determină în conformitate cu art. 35 C.pr.pen. care cuprinde regulile ce se aplică în situaţia reunirii cauzelor pentru cazurile de indivizibilitate sau conexitate (vezi Capitolul IV, Competenţa în materie penală);  Compunerea completului de judecată în cazul soluţionării cererii de revizuire are în vedere regulile aplicabile pentru judecata în primă instanţă. 3.5.2. Măsuri premergătoare judecării revizuirii  Preşedintele instanţei ia măsuri pregătitoare judecării revizuirii constând în următoarele activităţi :  Fixarea termenului de judecată pentru examinarea cererii, în vederea admiterii în principiu;  Citarea părţilor interesate;  Dacă persoana în favoarea sau în defavoarea căreia sa cerut revizuirea se află în stare de deţinere, chiar într-o altă cauză, preşedintele instanţei ia măsuri pentru încunoştinţarea acestei persoane în legătură cu termenul de judecată;  În ipoteza stării de deţinere, se dispune desemnarea unui apărător din oficiu. 3.5.3. Admiterea în principiu  Instanţa verifică cererea de revizuire sub următoarele aspecte:  Dacă cererea de revizuire este admisibilă;  Dacă termenul de introducere este cel legal;  Dacă sunt invocate cazurile reglementate în art. 394 C.pr.pen.  În vederea admiterii în principiu, se desfăşoară următoarele activităţi:  Persoana arestată este adusă la judecată;  Instanţa ascultă concluziile procurorului şi ale părţilor;  Instanţa examinează dacă cererea de revizuire este făcută în condiţiile prevăzute de lege şi dacă, din probele strânse în cursul cercetărilor efectuate de procuror rezultă date suficiente pentru admiterea în principiu;  Instanţa poate dispune admiterea în principiu a cererii de revizuire (prin încheiere) sau respingerea cererii (prin sentinţă);

109

 În ipoteza admiterii în principiu a cererii de revizuire, instanţa este în drept să dispună una dintre următoarele măsuri:  Poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii atacate;  Poate lua oricare dintre măsurile preventive, dacă sunt întrunite condiţiile legale;  Dacă cererea de revizuire a fost admisă pentru existenţa unor hotărâri ce nu se pot concilia, instanţa va dispune reunirea cauzelor în care au fost pronunţate aceste hotărâri, în vederea rejudecării lor. 3.5.4. Rejudecarea după admiterea în principiu  Al doilea moment al judecăţii în revizuire, distinct de admiterea în principiu, atât sub aspect procedural cât şi din punct de vedere al soluţiilor pronunţate.  Rejudecarea cauzei, ulterioară admiterii în principiu a cererii de revizuire, este similară cu o nouă judecare în primă instanţă;  Reguli de procedură:  Revizuientul aflat în stare de deţinere va fi adus întotdeauna la rejudecare;  Instanţa, dacă găseşte necesar, administrează din nou probele care au fost administrate în cursul primei judecăţi sau în cursul admiterii în principiu a cererii de revizuire;  Dacă se constată că cererea de revizuire este întemeiată, instanţa:  Anulează hotărârea în măsura în care a fost admisă revizuirea sau, după caz, anulează hotărârile care nu se pot concilia;  Pronunţă o nouă hotărâre potrivit dispoziţiilor ce reglementează judecata în primă instanţă, care se aplică în mod corespunzător;  Va dispune, dacă este cazul, restituirea amenzii plătite precum şi a cheltuielilor judiciare pe care cel în favoarea căruia s-a admis revizuirea nu era ţinut să le suporte;  Dispune restituirea cotei făcută venit la bugetul de stat şi calcularea ca vechime şi continuitate în muncă a duratei pedepsei executate pentru cei condamnaţi la pedeapsa închisorii cu executarea la locul de muncă. 3.5.5. Căi de atac  Regimul atacării hotărârile pronunţate în cadrul revizuirii este următorul:

110

 Decizia pronunţată de înalta curte de casaţie şi justiţie pentru cazul de revizuire prevăzut în art, 4081 nu este supusă nici unei căi de atac;  Sentinţa prin care este respinsă cererea de revizuire după etapa admiterii în principiu şi sentinţa prin care este admisă revizuirea după rejudecare sunt supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărârile la care se referă revizuirea;  Deciziile date în apel sunt supuse recursului;  Hotărârea definitivă dată în soluţionarea unei revizuiri este supusă căilor de atac extraordinare, inclusiv unei noi cereri de revizuire, dacă se constată incidenţa vreunuia dintre cazurile prevăzute în art. 394 C.pr.pen., intervenite ulterior rămânerii definitive a hotărârii.

§4. Recursul în interesul legii
Recursul în interesul legii este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia se asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legilor penale şi de procedură penală pe întreg teritoriul ţării, promovarea acesteia neavând efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din procesul penal.  Recursul în interesul legii nu este o cale de atac propriuzisă, deoarece soluţia pronunţată după rezolvarea sa nu afectează hotărârea judecătorească examinată şi nici situaţia părţilor din proces;  Recursul în interesul legii poate fi promovat de către  Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la iniţiativa ministrului justiţiei;  Colegiile de conducere ale curţilor de apel şi ale parchetelor de pe lângă acestea;  Instanţa competentă este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţii Unite;  Compunerea completului de judecată este asigurată prin participarea a cel puţin două treimi din judecătorii în funcţie; decizia poate fi luată numai cu majoritatea voturilor celor prezenţi;  Dezlegarea dată problemelor de drept prin deciziile pronunţate de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţe;  Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se aduce la cunoştinţa celorlalte instanţe prin următoarele modalităţi:  Publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I;

111

 Publicarea în pagina de Internet a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;  Comunicarea deciziei de către Ministerul Justiţiei.

112

TEST DE AUTOEVALUARE IV
Pentru termenul la care urma să aibă loc judecata în recurs, inculpatul a solicitat, în scris, instanţei amânarea judecăţii. Motivul cererii îl constituia prezenţa inculpatului la o altă instanţă de judecată, unde fusese citat în alt proces. Instanţa nu a dat curs acestei solicitări, soluţionând recursul în lipsa inculpatului. Inculpatul a atacat decizia instanţei de recurs prin contestaţie în anulare, în temeiul art. 386 lit. b C.pr.pen.
Întrebare

Ce soluţie se impune cu privire la contestaţia în anulare introdusă de inculpat? Potrivit art. 386 lit. b C.pr.pen. împotriva unei hotărâri penale definitive se poate face contestaţie în anulare „când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare“. S-a apreciat că atât imposibilitatea de prezentare, cât şi cea de încunoştinţare a instanţei despre această împiedicare trebuie să fie cauzate de un caz fortuit sau de o cauză de forţă majoră (boală gravă, accident de circulaţie, calamitate naturală etc.). În considerarea acestor aspecte, devine dificil demersul de a caracteriza prezentarea la o altă instanţă ca fiind un caz de forţă majoră. Cu toate acestea, este uşor de observat că unei persoane îi este practic imposibil de a se afla în două locuri diferite în acelaşi moment. De asemenea, faptul că inculpatul a fost citat, în vederea asigurării prezenţei sale la cealaltă instanţă, face ca inculpatul să aibă un drept de opţiune cu referire la două activităţi judiciare, cel puţin la fel de importante. Însă, chiar admiţând posibilitatea unei asemenea extinderi a noţiunii de forţă majoră, în speţă nu este îndeplinită condiţia dovedirii imposibilităţii de încunoştinţare a instanţei despre împiedicare, având în vedere că inculpatul a adus la cunoştinţa instanţei de recurs aceste aspecte prin intermediul cererii de amânare. Rezultă, pe cale de consecinţă, că cererea de contestaţie în anulare va fi respinsă.

Răspuns

113

Bibliografie Bibliografie obligatorie  Ion Neagu, Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, Editura Global Lex, Bucureşti, 2008  Ion Neagu, Carmen-Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin, Drept procesual penal. Sinteze de teorie. Speţe. Grile, ediția a III-a, Editura Rentrop&Straton, Bucureşti, 2007 Bibliografie facultativă  Grigore Theodoru, Drept procesual penal. Tratat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007  Carmen-Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin, Drept procesual penal. Partea specială, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004  George Luţeanu, Revizuirea cauzelor penale, Revista Pro Lege nr. 1/1992, p. 45-68  Emilian Popescu, Petru Popescu, Unele probleme privind procedura revizuirii în penal, Revista Dreptul nr. 10/2000, p. 102-110  Gheorghiţă Mateuţ, Unele probleme legate de efectul extensiv al cererii de suspendare a executării în procedura de examinare în principiu a contestaţiei în anulare, Revista Dreptul nr. 7/2001, p. 160-170  I. Teodor Hâj; II. Vasile Pătulea, Dacă împăcarea părţilor, necunoscută de instanţa de judecată, poate constitui motiv valabil de revizuire, Revista Dreptul nr. 10/2001, p. 157-162  Gheorghiţă Mateuţ, Contestaţie în anulare. Suspendarea executării, Revista de Drept Penal nr. 2/2002, p. 121-129  Costel Niculeanu, Câteva speţe de practică judiciară procesual-penală ale Curţii de Apel Craiova din trimestrul I/2004, Revista Dreptul nr. 10/2004, p. 233-237  Gheorghe Prelipcean, Revizuire. Competenţă, Revista de Drept Penal nr. 4/2005, p. 108-109

114

Unitatea de învăţare nr. V
EXECUTAREA HOTĂRÂRIILOR PENALE Cuprins:
1. Consideraţii preliminare; 2. Momentele la care hotărârile judecătoreşti penale rămân definitive; 3. Punerea în executare a pedepselor principale; 4. Punerea în executare a pedepselor complementare; 5. Punerea în executare a măsurilor de siguranţă 6. Punerea în executare a dispoziţiilor privind înlocuirea răspunderii penale şi a celor prin care s-au aplicat sancţiunile prevăzute în art. 181 C.pen.; 7. Punerea în executare a amenzii judiciare şi a cheltuielilor judiciare avansate de stat; 8. Punerea în executare a dispoziţiilor civile din hotărâre; 9. Schimbări în executarea unor hotărâri; 10. Amânarea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă; 11. Întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă; 12. Dispoziţii comune privind procedura la instanţa de executare şi contestaţia la executare.

Obiectivele unităţii de învăţare
După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi sǎ caracterizaţi: punerea în executare a pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă, punerea în executare a pedepsei închisorii cu executare la locul de muncă, punerea în executare a pedepsei amenzii, punerea în executare a pedepsei interzicerii exerciţiului unor drepturi, punerea în executare a pedepsei degradării militare, punerea în executare a obligării la tratament medical, punerea în executare a internării medicale, punerea în executare a interzicerii unei funcţii sau profesii, punerea în executare a interzicerii de a se afla în anumite localităţi, punerea în executare a expulzării, punerea în executare a dispoziţiilor privind înlocuirea răspunderii penale, punerea în executare a dispoziţiilor prin care s-au aplicat sancţiunile prevăzute în art. 181 C.pen., punerea în executare a amenzii judiciare, punerea în executare a dispoziţiilor privind obligarea la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, restituirea lucrurilor şi valorificarea celor neridicate, înscrisurile declarate false, despăgubirile civile şi cheltuielile judiciare, revocarea sau anularea suspendării executării pedepsei, revocarea sau anularea executării pedepsei la locul de muncă, revocarea unor măsuri de siguranţă, înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă, alte modificări de pedepse, înlocuirea pedepsei amenzii, încetarea executării pedepsei la locul de muncă, cazurile în care poate fi dispusă amânarea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă,

115

procedura amânării executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă, cazurile în care poate fi dispusă întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă, procedura întreruperii executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă, procedura la instanţa de executare, contestaţia la executare.

§1. Consideraţii preliminare
 Subiecţii oficiali ai fazei de punere în executare sunt:  Instanţa de executare;  Organele de poliţie;  Administraţia penitenciară;  Organe ale administraţiei financiare;  Direcţia de sănătate judeţeană etc.  Hotărârea penală definitivă are autoritate de lucru judecat, fiind considerată expresia adevărului în cauza care a făcut obiectul judecăţii  Hotărârile nedefinitive pot fi sunt executorii atunci când legea dispune aceasta  Hotărârea prin care s-a dispus suspendarea judecăţii (art. 303 alin. 3 C.pr.pen.)  Hotărârea prin care instanţa dispune cu privire la revocarea, menţinerea sau luarea măsurii arestării inculpatului (art. 350 alin. 4 C.pr.pen.).  Hotărârea instanţei penale, rămasă definitivă la prima instanţă de judecată, la instanţa de apel sau la instanţa de recurs, se pune în executare de către  Prima instanţă de judecată;  Tribunalul Bucureşti sau de Tribunalul Militar Teritorial (când hotărârea a fost pronunţată în primă instanţă de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).  Punerea în executare a hotărârii definitive presupune trimiterea de către instanţa ierarhic superioară, unde a rămas definitivă hotărârea, a unui extras de pe hotărâre, instanţei de executare, cu datele necesare punerii în executare, în ziua pronunţării hotărârii de către instanţa de executare.

§2. Momentele la care hotărârile judecătoreşti penale rămân definitive
 Hotărârile primei instanţe rămân definitive:  La data pronunţării, când hotărârea nu este supusă apelului şi nici recursului (art. 416 pct. 1 C.pr.pen.);  La data expirării termenului de apel, când nu s-a declarat apel în termen (art. 416 pct. 2 lit. a C.pr.pen.)

116

sau când apelul declarat a fost retras înăuntrul termenului (art. 416 pct. 1 lit. b C.pr.pen.);  La data retragerii apelului, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de apel (art. 416 pct. 3 C.pr.pen.);  La data expirării termenului de recurs în cazul hotărârilor nesupuse apelului sau dacă apelul a fost respins, când nu s-a declarat recurs în termen (art. 416 pct. 4 lit. a C.pr.pen.) ori când recursul declarat a fost retras înăuntrul termenului (art. 416 pct. 4 lit. b C.pr.pen.);  La data retragerii recursului declarat împotriva hotărârilor menţionate la pct. 4, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de recurs (art. 416 pct. 5 C.pr.pen.);  La data pronunţării hotărârii prin care s-a respins recursul declarat împotriva hotărârilor menţionate la pct. 4.  Hotărârile instanţei de apel rămân definitive:  La data expirării termenului de recurs: o Când apelul a fost admis fără trimitere pentru rejudecare şi nu s-a declarat recurs în termen (art. 4161 pct. 1 lit. a C.pr.pen.); o Când recursul declarat împotriva hotărârii menţionate la lit. a a fost retras înăuntrul termenului (art. 416 1 pct. 1 lit. b C.pr.pen.);  La data retragerii recursului declarat împotriva hotărârii menţionate la lit. a, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de recurs (art. 4161 pct. 2 C.pr.pen.);  La data pronunţării hotărârii prin care s-a respins recursul declarat împotriva hotărârii menţionate la lit. a (art. 4161 pct. 3 C.pr.pen.);  Hotărârea instanţei de recurs rămâne definitivă la data pronunţării când:  Recursul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de recurs, fără rejudecare (art. 417 lit. a C.pr.pen.);  Cauza a fost rejudecată de către instanţa de recurs, după admiterea recursului (art. 417 lit. b C.pr.pen.);  Cuprinde obligarea la plata cheltuielilor judiciare, în cazul respingerii recursului (art. 417 lit. c C.pr.pen.).

§3. Punerea în executare a pedepselor principale
3.1.  Pedeapsa închisorii şi pedeapsa detenţiunii pe viaţă se pun în executare prin emiterea mandatului de executare de

Punerea în executare a pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă

117

către judecătorul delegat al instanţei de executare, diferenţiat, după cum urmează:  Mandatul de executare se emite în ziua rămânerii definitive a hotărârii la instanţa de fond;  Mandatul de executare se emite în ziua primirii extrasului de la instanţa ierarhic superioară unde a rămas definitivă hotărârea;  Mandatul de executare se întocmeşte în trei exemplare şi cuprinde următoarele elemente: denumirea instanţei de executare, data emiterii, datele prevăzute în art. 70 C.pr.pen., privitoare la persoana condamnatului, numărul şi data hotărârii care se execută, denumirea instanţei care a pronunţat hotărârea, pedeapsa pronunţată şi textul de lege aplicat, timpul reţinerii şi al arestării preventive care s-a dedus din durata pedepsei aplicate, menţiunea dacă cel condamnat este recidivist, ordinul de arestare şi de deţinere, semnătura judecătorului delegat, ştampila instanţei de executare;  În cazul în care cel condamnat se află în stare de libertate, odată cu emiterea mandatului de executare, judecătorul delegat emite şi un ordin prin care interzice condamnatului să părăsească ţara (ordinul se trimite organului competent să elibereze paşaportul şi Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră);  Instanţa de executare trimite două exemplare ale mandatului de executare, după caz:  Organului de poliţie, când condamnatul este liber;  Comandantului locului de deţinere, când condamnatul este arestat;  Comandantului unităţii militare unde face serviciul militar cel condamnat.  Organului de poliţie, îi revin următoarele atribuţii:  Pe baza mandatului de executare, organul de poliţie procedează la arestarea condamnatului, în ziua primirii mandatului de executare;  Organul de poliţie poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice, fără învoirea reprezentantului legal al acesteia;  Organul de poliţie îi înmânează celui arestat un exemplar al mandatului şi îl duce la locul de deţinere cel mai apropiat unde predă şi celălalt exemplar al mandatului de executare;  Când executarea mandatului se face faţă de un condamnat în a cărui ocrotire se află un minor, o persoană pusă sub interdicţie, o persoană căreia i s-a

118

instituit curatela, ori o persoană care, datorită vârstei, bolii sau altei cauze, are nevoie de ajutor, organul de poliţie are obligaţia să înştiinţeze autoritatea competentă în vederea luării măsurilor de ocrotire;  În cazul în care persoana împotriva căreia s-a emis mandatul nu este găsită, organul de poliţie trebuie să constate aceasta printr-un proces-verbal şi să ia măsuri pentru darea în urmărire, precum şi pentru darea în consemn la punctele de trecere a frontierei;  Dacă persoana împotriva căreia s-a emis mandatul refuză să se supusă mandatului, va fi constrânsă la aceasta;  Un exemplar de pe procesul-verbal împreună cu un exemplar al mandatului de executare se trimit instanţei care a emis mandatul.  Comandantul locului de deţinere are următoarele atribuţii:  Îi înmânează condamnatului arestat un exemplar al mandatului de executare;  Consemnează într-un proces-verbal data de la care condamnatul a început executarea pedepsei;  Trimite o copie de pe acest proces-verbal instanţei de executare;  Comandantul unităţii militare are următoarele atribuţii:  Înmânează un exemplar al mandatului de executare condamnatului;  Ia măsuri pentru trimiterea acestuia la locul de executare a pedepsei.  Instanţei locului unde a fost găsită persoana condamnată (în ipoteza în care persoana faţă de care se efectuează executarea mandatului ridică obiecţii în ce priveşte identitatea) are următoarele atribuţii:  Va putea să dispună punerea în libertate a persoanei respective, până la rezolvarea obiecţiilor, dacă apreciază că nu există pericol de dispariţie;  În situaţia în care instanţa constată că obiecţiile sunt întemeiate, va pune imediat în libertate persoana adus;  În situaţia în care constată că obiecţiile sunt nefondate, va dispune executarea mandatului;  Despre modul de soluţionare a obiecţiilor privind identitatea persoanei, se va întocmi un proces-verbal pe care îl trimite instanţei de executare. 3.2.  Pedeapsa închisorii cu executare la locul de muncă se pune în executare prin emiterea mandatului de executare;  Mandatul de executare are următorul conţinut:

Punerea în executare a pedepsei închisorii cu executare la locul de muncă

119

 Menţiunile prevăzute pentru mandatul de executare a pedepsei închisorii;  Denumirea şi sediul unităţii unde se execută pedeapsa;  Dispoziţia de executare a pedepsei către conducerea unităţii;  Dispoziţia de reţinere şi vărsare la bugetul statului a cotei prevăzute de lege.  Mandatul de executare se întocmeşte în patru exemplare, cu următoarele destinaţii:  Unitatea unde se va executa pedeapsa;  Persoana condamnată;  Organul de poliţie din localitatea în care îşi are domiciliul condamnatul;  Un exemplar rămâne la instanţa de executare;  O copie de pe dispozitivul hotărârii se trimite consiliului local în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul condamnatul. 3.3.  Pedeapsa amenzii se execută prin plata acesteia de către cel condamnat  Integral, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare; recipisa de plată integrală se depune la instanţa de executare;  În termen de cel mult 2 ani, în rate lunare, în ipoteza în care instanţa de executare admite cererea condamnatului de eşalonare.  În ipoteza neîndelinirii obligaţiei de plată în termenul de 3 luni sau în caz de neplată a unei rate lunare, instanţa de executare comunică un extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea amenzii organelor competente, în vederea executării amenzii potrivit dispoziţiilor legale privind executarea silită a creanţelor fiscale şi cu procedura prevăzută în aceste dispoziţii.

Punerea în executare a pedepsei amenzii

§4. Punerea în executare a pedepselor complementare
4.1.  Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi constă în interzicerea unuia sau unora din următoarele drepturi:  Dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice;  Dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat;

Punerea în executare a pedepsei interzicerii exerciţiului unor drepturi

120

 Dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii;  Drepturile părinteşti;  Dreptul de a fi tutore sau curator.  Pedeapsa interzicerii exerciţiului unor drepturi se pune în executare prin trimiterea de către instanţa de executare a unei copii de pe dispozitivul hotărârii către  Consiliul local în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul condamnatul;  Organul care supraveghează exercitarea acestor drepturi. 4.2.  Pedeapsa degradării militare se pune în executare, prin trimiterea de către instanţa de executare a unei copii de pe hotărâre, după caz:  Comandantului unităţii militare din care a făcut parte cel condamnat;  Comandantului centrului militar în raza căruia domiciliază condamnatul.

Punerea în executare a pedepsei degradării militare

§5. Punerea în executare a măsurilor de siguranţă
5.1.  Măsurile de siguranţă care se pot dispune pe parcursul sau ulterior desfăşurării procesului penal sunt următoarele: obligarea la tratament medical, internarea medicală, interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă ocupaţie, interzicerea de a se afla în anumite localităţi, expulzarea străinilor, confiscarea specială şi interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată. 5.2.  Pentru punerea în executare a acestei măsuri luată printr-o hotărâre definitivă, instanţei de executare îi sunt conferite următoarele atribuţii:  Comunică o copie de pe dispozitivul hotărârii şi o copie de pe raportul medico-legal, direcţiei sanitare din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat măsura;  Comunică persoanei faţă de care s-a luat măsură că este obligată să se prezinte de îndată la unitatea sanitară

Consideraţii preliminare

Punerea în executare a obligării la tratament medical

121

stabilită, atrăgându-i atenţia că, în caz contrar, se va dispune internarea medicală;  Dacă măsura obligării la tratament medical însoţeşte pedeapsa închisorii ori a detenţiunii pe viaţă sau priveşte o persoană aflată în stare de deţinere, comunicarea copiei de pe dispozitivul hotărârii şi a copiei de pe raportul medico-legal se face administraţiei locului de deţinere;  Persoana la care se referă măsura are dreptul de a cere să fie examinată şi de un medic specialist desemnat de aceasta; concluziile acestuia sun înaintate instanţei de judecată, iar la data rămânerii definitive a hotărârii, şi Direcţiei sanitare judeţene;  Direcţia sanitară judeţeană va comunica persoanei vizate unitatea sanitară la care urmează să i se facă tratament;  Unitatea sanitară la care a fost repartizat făptuitorul pentru efectuarea tratamentului are o serie de obligaţii care vizează informarea instanţei de executare despre următoarele aspecte:  Dacă persoana obligată la tratament s-a prezentat pentru a urma tratamentul;  Sustragerea de la efectuarea tratamentului după prezentare;  Când măsura dispusă de instanţă nu este sau nu mai este necesară, însă, pentru înlăturarea stării de pericol pe care o prezintă persoana obligată la tratament, este indicat un alt tratament;  Dacă pentru efectuarea tratamentului medical este necesară internarea medicală (comunicarea despre ultimele trei aspecte se poate face şi către judecătoria în a cărei rază teritorială se află unitatea sanitară, în ipoteza în care aceasta nu se află în raza teritorială a instanţei care a dispus executarea);  Instanţa de executare sau judecătoria în a cărei rază teritorială se află unitatea sanitară, primind comunicarea din partea unităţii sanitare dispune efectuarea unui raport medico-legal cu privire la starea de sănătate a persoanei în cauză; după primirea raportului medico-legal şi a concluziilor specialistului desemnat de persoana în cauză, sunt ascultate concluziile procurorului, ale celui interesat, ale apărătorului acestuia şi se poate dispune înlocuirea tratamentului medical sau internarea medicală;  În situaţia în care în cauză s-a pronunţat judecătoria în a cărei rază teritorială se află unitatea sanitară care efectuează tratamentul medical, această instanţă va

122

comunica instanţei de executare o copie de pe hotărârea definitivă. 5.3.  Judecătorul delegat al instanţei de executare comunică direcţiei sanitare din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat măsura o copie de pe dispozitivul hotărârii şi o copie de pe raportul medico-legal;  Persoana la care se referă măsura are dreptul de a cere să fie examinată şi de un medic specialist desemnat de aceasta;  Direcţia sanitară este obligată să efectueze internarea şi să încunoştinţeze despre aceasta instanţa de executare;  Judecătorul delegat al judecătoriei în a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni, dacă internarea medicală mai este necesară; în acest scop, judecătorul delegat dispune efectuarea unui raport medico-legal cu privire la starea de sănătate a persoanei faţă de care s-a luat măsura internării medicale;  Judecătoria în a cărei circumscripţie se află unitatea medicală, sesizată de judecătorul delegat, va dispune, după caz, menţinerea, înlocuirea sau încetarea internării medicale. 5.4.  Măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii se poate dispune, împotriva celui care a săvârşit fapta datorită incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze care îl fac impropriu pentru ocuparea unei funcţii ori pentru exercitarea unei profesii, meserii sau alte ocupaţii;  Instanţa de executare comunică o copie de pe dispozitivul hotărârii organului competent să aducă la îndeplinire măsura şi să supravegheze respectarea ei (spre exemplu, Direcţia sanitară judeţeană în a cărei rază teritorială se află unitatea sanitară în care medicul condamnat îşi desfăşura activitatea);  Organul căruia i s-a făcut comunicarea are obligaţia să asigure executarea măsurii luate şi să sesizeze organul de urmărire penală în caz de sustragere de la executarea măsurii. 5.5.  Când persoana condamnată la pedeapsa închisorii de cel puţin un an a mai fost condamnată pentru alte infracţiuni, dacă instanţa constată că prezenţa acesteia în localitatea

Punerea în executare a internării medicale

Punerea în executare a interzicerii unei funcţii sau profesii

Punerea în executare a interzicerii de a se afla în anumite localităţi

123

unde a săvârşit infracţiunea sau în alte localităţi, constituie un pericol grav pentru societate, poate lua faţă de această persoană măsura interzicerii de a se afla în acea localitate sau în alte localităţi anume determinate prin hotărârea de condamnare;  Instanţa de executare comunică o copie de pe dispozitivul hotărârii organului în drept să aducă la îndeplinire măsura şi să supravegheze respectarea ei (organul de poliţie din localitatea în care este interzisă prezenţa făptuitorului);  Organul de poliţie are următoarele atribuţii:  Asigură executarea măsurii;  Sesizează organul de urmărire penală în caz de sustragere a făptuitorului de la executarea măsurii de siguranţă;  Poate dispune amânarea sau întreruperea măsurii interzicerii de a se afla în anumite localităţi (în caz de boală sau pentru orice alt motiv temeinic). 5.6.  Instanţa de executare va proceda diferit, după cum măsura de siguranţă a expulzării însoţeşte sau nu pedeapsa închisorii;  Când prin hotărârea de condamnare la pedeapsa închisorii s-a luat măsura de siguranţă a expulzării, se face menţiune în mandatul de executare a pedepsei închisorii ca la data liberării condamnatul să fie predat organului de poliţie care va proceda la executarea expulzării;  Când măsura expulzării nu însoţeşte pedeapsa închisorii, comunicarea în vederea expulzării se face organului de poliţie, imediat după rămânerea definitivă a hotărârii;  Dacă există motive serioase de a se crede că persoanele în cauză riscă să fie supuse la tortură în statul în care urmează să fie expulzate, măsura de siguranţă nu va mai fi dispusă.

Punerea în executare a expulzării

124

§6. Punerea în executare a dispoziţiilor privind înlocuirea răspunderii penale şi a celor prin care s-au aplicat sancţiunile prevăzute în art. 181 C.pen.
6.1.  Instanţa poate să dispună înlocuirea răspunderii penale cu o formă de răspundere care atrage una din următoarele sancţiuni cu caracter administrativ:  Mustrarea;  Mustrarea cu avertisment;  Amenda de la 10 lei (RON) la 1.000 lei (RON).  Executarea mustrării şi a mustrării cu avertisment se efectuează  De îndată, în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea;  La o dată stabilită de către instanţă, atunci când, din orice împrejurări, mustrarea nu poate fi efectuată imediat după pronunţarea hotărârii.  Executarea amenzii se efectuează prin trimiterea unui extras de pe dispozitivul hotărârii organului care execută amenda penală, conform procedurii analizate în paragraful 3, Punerea în executare a pedepselor principale. 6.2.  În ipoteza în care în se care constată că fapta nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni, procurorul sau instanţa aplică una din sancţiunile cu caracter administrativ: mustrarea, mustrarea cu avertisment sau amenda;  Procedura de punere în executare este similară celei aplicabile înlocuirii răspunderii penale.

Punerea în executare a dispoziţiilor privind înlocuirea răspunderii penale

Punerea în executare a dispoziţiilor prin care sau aplicat sancţiunile prevăzute în art. 181 C.pen.

§7. Punerea în executare a amenzii judiciare şi a cheltuielilor judiciare avansate de stat
7.1.  Amenda judiciară poate fi aplicată  De organul de urmărire penală, prin ordonanţă;  De instanţă, prin încheiere;  Organul de urmărire penală sau instanţa va trimite un extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea amenzii judiciare organului care, potrivit legii, execută amenda penală. 7.2.  Obligarea la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat se dispune
125

Punerea în executare a amenzii judiciare

Punerea în executare a dispoziţiilor privind obligarea la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat

 De procuror, prin ordonanţă;  De către instanţă, prin hotărârea judecătorească;  Organul judiciar care a dispus plata cheltuielilor judiciare avansate de stat trimite un extras de pe dispozitiv organului care, potrivit legii, execută amenda penală.

§8. Punerea în executare a dispoziţiilor civile din hotărâre
Restituirea lucrurilor şi valorificarea celor neridicate

8.1.  Când prin hotărârea penală s-a dispus restituirea unor lucruri care se află în păstrarea sau la dispoziţia instanţei de executare, restituirea se face de către judecătorul delegat cu executarea, în una dintre următoarele modalităţi:  Prin remiterea acelor lucruri persoanelor în drept, care sunt încunoştinţate pentru a se prezenta în acest scop;  Dacă în termen de 6 luni de la primirea încunoştinţării, persoanele chemate nu se prezintă a le primi, lucrurile trec în patrimoniul statului, ipoteză în care organul judiciar dispune predarea acestor lucruri organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit dispoziţiilor legii;  Dacă restituirea nu s-a putut efectua, deoarece nu se cunosc persoanele cărora ar trebui să le fie restituite lucrurile şi nimeni nu le-a reclamat în termen de 6 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii sau de la data dispunerii măsurii de către organul de urmărire penală, se va aplica aceeaşi procedură de trecere în patrimoniul statului. 8.2.  Executarea sau punerea în executare a dispoziţiei hotărârii penale prin care un înscris este declarat fals se face de către judecătorul delegat  Reguli de procedură  Când înscrisul a fost declarat fals în totalitatea lui, se face menţiune de anulare pe fiecare pagină, iar în caz de anulare parţială, numai pe paginile care conţin falsul;  Înscrisul declarat fals rămâne la dosarul cauzei;  Dacă despre înscrisul respectiv trebuie să se facă menţiune în documentele unei unităţi de interes public, se va trimite acestei unităţi o copie de pe hotărâre;  Dacă se dovedeşte existenţa unui interes legitim instanţa poate dispune  Eliberarea unei copii de pe înscrisul sub semnătură privată declarat fals;  Restituirea înscrisului oficial parţial falsificat.

Înscrisurile declarate false

126

Despăgubirile civile şi cheltuielile judiciare

8.3.  Dispoziţiile din hotărârea penală privind despăgubirile civile şi cheltuielile judiciare cuvenite părţilor se execută potrivit legii civile.

§9. Schimbări în executarea unor hotărâri
9.1.  În ipoteza revocării suspendării executării pedepsei ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare partea interesată sau procurorul sesizează instanţa care a pronunţat în primă instanţă suspendarea;  În ipoteza anulării suspendării executării pedepsei ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni de către cel condamnat, asupra revocării sau anulării suspendării condiţionate a executării pedepsei sau suspendării executării pedepsei sub supraveghere, se pronunţă, din oficiu sau la sesizarea procurorului, instanţa care judecă ori a judecat în primă instanţă infracţiunea ce ar putea atrage revocarea sau anularea. 9.2.  Revocarea executării pedepsei la locul de muncă poate fi dispusă:  Dacă, după rămânerea definitivă a hotărârii prin care sa dispus executarea pedepsei la locul de muncă, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune înainte de începerea executării pedepsei sau în timpul executării acesteia;  Dacă condamnatul se sustrage de la prestarea activităţii în cadrul unităţii sau nu-şi îndeplineşte în mod corespunzător îndatoririle ce-i revin la locul de muncă ori nu respectă măsurile de supraveghere sau obligaţiile stabilite prin hotărârea de condamnare;  Când condamnatul nu mai poate presta munca din cauza pierderii totale a capacităţii de muncă, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute pentru a se dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere;  Anularea executării pedepsei la locul de muncă se poate dispune dacă cel condamnat mai săvârşise o infracţiune până la rămânerea definitivă a hotărârii şi aceasta se descoperă înainte ca pedeapsa să fi fost executată la locul

Revocarea sau anularea suspendării executării pedepsei

Revocarea sau anularea suspendării executării pedepsei la locul de munca

127

de muncă sau considerată executată, dacă nu sunt întrunite condiţiile necesare pentru a se dispune pedeapsa închisorii cu executare la locul de muncă;  Competenţa de a dispune revocarea sau anularea executării pedepsei la locul de muncă revine instanţei de executare, instanţei corespunzătoare instanţei de executare în a cărei rază teritorială se află unitatea unde se execută pedeapsa au instanţei care judecă sau a judecat în primă instanţă infracţiunea ce ar putea atrage revocarea sau anularea;  Instanţa competentă poate fi sesizată  Din oficiu de către procuror;  De unitatea unde se execută pedeapsa;  De organul de poliţie;  De către condamnat (în cazul în care condamnatul nu mai poate presta munca din cauza pierderii totale a capacităţii de muncă). 9.3.  Pot fi revocate, atunci când temeiurile care au impus luarea lor au încetat, interzicerea unei funcţii sau profesii şi interzicerea de a se afla în anumite localităţi;  Titularii cererii de revocare sunt persoana cu privire la care s-a luat măsura sau procurorul;  Reguli de procedură  Instanţa citează persoana cu privire la care este luată măsura;  Sunt ascultate concluziile apărătorului şi procurorului. 9.4.  Când cel condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a împlinit 60 de ani în timpul executării pedepsei, detenţiunea pe viaţă se înlocuieşte cu închisoarea pe timp de 25 de ani;  Cererea de înlocuire a pedepsei detenţiunii pe viaţă poate fi făcută de către procuror, persoana condamnată sau din oficiu, de către instanţa de judecată;  Înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii se poate dispune de către instanţa de executare ori de către instanţa corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere, dacă cel condamnat se află în stare de deţinere. 9.5.  În cursul procedurii de punere în executare a hotărârii sau în timpul executării pedepsei, pot să apară, pe baza

Revocarea unor măsuri de siguranţă

Înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă

Alte modificări de pedepse

128

unei alte hotărâri definitive, anumite situaţii care să determine modificarea pedepsei pronunţate, după cum urmează:  Descoperirea existenţei unui concurs de infracţiuni;  Descoperirea existenţei stării de recidivă;  Descoperirea unor acte care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni.  Instanţa competentă să dispună modificarea pedepsei  Instanţa de executare a ultimei hotărâri;  Instanţa corespunzătoare instanţei de executare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau unitatea unde se execută pedeapsa (condamnatul se află în stare de deţinere ori execută pedeapsa la locul de muncă). 9.6.  Cel condamnat se sustrage cu rea-credinţă de la executarea amenzii;  Instanţa competentă să dispună înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii în limitele prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită este instanţa de executare. 9.7.  Condamnatul a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei şi a dat dovezi temeinice de îndreptare, a avut o bună conduită, a fost disciplinat şi stăruitor în muncă;  Cererea de încetare a executării pedepsei la locul de muncă poate fi făcută de către conducerea unităţii unde condamnatul îşi desfăşoară activitatea sau de către condamnat;  Instanţa competentă: judecătoria în a cărei rază teritorială se află unitatea unde condamnatul execută pedeapsa.

Înlocuirea pedepsei amenzii

Încetarea executării pedepsei la locul de muncă

§10. Amânarea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă
10.1.  Se poate dispune amânarea executării pedepsei sau a detenţiunii pe viaţă:  Când se constată pe baza unei expertize medico-legale că cel condamnat suferă de o boală care îl pune în imposibilitate de a executa pedeapsa;  Când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an;

Cazurile în care poate fi dispusă amânarea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă

129

 Când, din cauza unor împrejurări speciale, executarea imediată a pedepsei ar avea consecinţe grave pentru condamnat, familie sau unitatea la care lucrează.  Condamnatul suferă de o boală, constată pe baza unei expertize medico-legale, care îl pune în imposibilitate de a executa pedeapsa (art. 453 alin. 1 lit. a C.pr.pen.)  Condiţiile cu îndeplinirea cărora se poate dispune amânarea executării pedepsei:  Să se fi pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare;  Condamnatul să sufere de o boală care să îl pună în imposibilitatea de a executa pedeapsa;  Boala să fie constatată printr-o expertiză medico-legală;  Boala să nu poată fi tratată în sistemul sanitar al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor;  Executarea pedepsei se amână până când condamnatul se va găsi în situaţia de a putea executa pedeapsa;  Condamnata este gravidă sau are un copil mai mic de un an (art. 453 alin. 1 lit. b C.pr.pen.)  Condiţiile cu îndeplinirea cărora se poate dispune amânarea executării pedepsei:  Să se fi pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare;  Condamnata să fie gravidă ori să aibă un copil mai mic de un an;  Executarea pedepsei se amână până la încetarea cauzei care a determinat amânarea (împlinirea de către copil a vârstei de un an);  Executarea imediată a pedepsei ar avea consecinţe grave pentru condamnat, familie sau unitatea la care lucrează, din cauza unor împrejurări speciale (art. 453 alin. 1 lit. c C.pr.pen.)  Condiţiile cu îndeplinirea cărora se poate dispune amânarea executării pedepsei:  Să se fi pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare;  Executarea imediată a pedepsei să producă consecinţe grave pentru condamnat, familie sau unitatea la care lucrează;  Executarea poate fi amânată cel mult 3 luni şi numai o singură dată. 10.2.  Amânarea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi solicitată de către procuror, condamnat, reprezentantul legal al condamnatului, apărătorul condamnatului, soţul condamnatului sau conducerea unităţii la care lucrează condamnatul, atunci când amânarea se solicită datorită unor împrejurări speciale

Procedura amânării executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă

130

care ar avea consecinţe grave pentru unitatea respectivă în cazul în care pedeapsa s-ar pune în executare imediat;  Cererea poate fi retrasă de cel care a formulat-o;  Reguli de procedură  Instanţa competentă să se pronunţe asupra acordării amânării executării pedepsei este instanţa de executare;  Preşedintele instanţei va dispune citarea părţilor interesate;  Vor fi luate măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu în cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie;  Condamnatul arestat este adus la judecată;  Participarea procurorului este obligatorie;  Sentinţa va fi pronunţată după concluziile procurorului şi ascultarea părţilor;  În cazurile prevăzute în art. 453 alin. 1 lit. a şi b, hotărârile prin care se dispune amânarea executării pedepsei sunt executorii de la data pronunţării;  Instanţa de executare ţine evidenţa amânărilor acordate şi la expirarea termenului ia măsuri pentru emiterea mandatului de executare, iar dacă mandatul a fost emis, ia măsuri pentru aducerea lui la îndeplinire; dacă nu s-a stabilit un termen, judecătorul delegat al instanţei de executare este obligat să verifice periodic dacă mai subzistă cauza care a determinat amânarea executării pedepsei, iar când constată că aceasta a încetat, să ia măsuri pentru emiterea mandatului de executare sau, după caz, pentru aducerea lui la îndeplinire.

§11. Întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă
11.1.  Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi întreruptă în aceleaşi cazuri în care poate fi dispusă amânarea executării pedepsei;  Condiţiile în care poate fi acordată întreruperea executării pedepsei sunt aceleaşi ca cele prevăzute pentru amânarea executării pedepsei. 11.2.  Titularii cererii de întrerupere a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă sunt aceiaşi cu cei care pot solicita amânarea executării pedepsei  Reguli de procedură

Cazurile în care poate fi dispusă întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă

Procedura întreruperii executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă

131

 Instanţa competentă să se pronunţe asupra acordării întreruperii executării pedepsei este, fie instanţa de executare, fie instanţa corespunzătoare instanţei de executare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere;  Preşedintele instanţei va dispune citarea părţilor interesate;  Condamnatul arestat este adus la judecată;  Participarea procurorului este obligatorie;  Sentinţa va fi pronunţată după concluziile procurorului şi ascultarea părţilor;  În situaţia în care cererea de întrerupere a executării pedepsei a fost admisă, instanţa care a acordat întreruperea trebuie să comunice de îndată această măsură locului de deţinere şi organului de poliţie, iar dacă întreruperea a fost acordată de instanţa în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere, aceasta comunică măsura şi instanţei de executare;  Instanţa de executare şi administraţia locului de deţinere ţin evidenţa întreruperilor acordate; în situaţia în care la expirarea termenului de întrerupere, cel condamnat la pedeapsa închisorii nu se prezintă la locul de deţinere, administraţia va trimite de îndată o copie de pe mandatul de executare organului de poliţie, în vederea executării;  Administraţia locului de deţinere comunică instanţei de executare data la care a reînceput executarea pedepsei.  Perioada de timp cât executarea a fost întreruptă nu se socoteşte în executarea pedepsei.

§12. Dispoziţii comune privind procedura la instanţa de executare şi contestaţia la executare
12.1.  Autoritatea competentă de a pune în executare condamnarea penală, constând atât în acte simple de punere în executare a pedepsei cât şi în desfăşurarea unor adevărate activităţi jurisdicţionale este instanţa de executare, cea care a soluţionat cauza în primă instanţă;  Există ipoteze normative în care competenţa de a soluţiona cazurile de modificări de pedepse ori cazurile în care se solicită întreruperea pedepsei sau cazurile în care se solicită liberarea condiţionată, încetarea executării pedepsei la locul de muncă aparţine unor instanţe altele decât instanţa de executare, cum ar fi instanţa în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere

Procedura la instanţa de executare

132

sau unitatea unde cel condamnat execută pedeapsa la locul de muncă;  Procedura care trebuie respectată în această fază impune următoarele reguli:  Preşedintele instanţei dispune citarea părţilor interesate şi ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu în cazurile de asistenţă juridică obligatorie.  Condamnatul arestat este adus la judecată;  Participarea procurorului este obligatorie;  Instanţa se pronunţă prin sentinţă, după punerea concluziilor de către procuror şi ascultarea părţilor;  În ipoteza în care instanţa competentă este alta decât cea de executare, acesteia îi revine obligaţia de a comunica soluţia adoptată instanţei de executare.

Contestaţia la executare

12.2. Contestaţia la executare este mijlocul procesual, cu caracter jurisdicţional, care poate fi folosit înainte de punerea în executare a hotărârii penale definitive, dacă s-a ivit un incident prevăzut de lege până în acest moment, în cursul executării pedepsei, dacă incidentul s-a ivit în perioada executării şi chiar după ce s-a executat pedeapsa dar în legătură cu executarea ei.  Contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri:  Când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă (art. 461 lit. a C.pr.pen.);  Când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare (art. 461 lit. b C.pr.pen.);  Când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare (art. 461 lit. c C.pr.pen.);  Când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei, precum şi orice alt incident ivit în cursul executării (art. 461 lit. d C.pr.pen.);  Instanţa competentă să rezolve contestaţia la executare  Pentru cazurile prevăzute la lit. a, b şi d, fie instanţa de executare, fie instanţa corespunzătoare de la locul de deţinere sau de la locul unde se află unitatea la care se execută pedeapsa la locul de muncă;

133

 Pentru cazul prevăzut la lit. c., instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută  Când se referă la executarea dispoziţiilor civile ale hotărârii, fie instanţa de executare, fie instanţa în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau unitatea unde condamnatul execută pedeapsa (pentru cazurile prevăzute în art. 461 lit. a şi b), fie instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută (pentru cazul prevăzut la art. 461 lit. c);  Contestaţia împotriva actelor de executare se soluţionează de instanţa civilă, potrivit dispoziţiilor legii civile (art. 463 C.pr.pen.);  Când contestaţia este îndreptată împotriva executării amenzilor judiciare, va fi soluţionată de către instanţa care a pus în executare aceste amenzi.

134

TEST DE AUTOEVALUARE V
Condamnatul a solicitat liberarea condiţionată printr-o cerere adresată direct instanţei de judecată. În motivarea cererii, condamnatul a învederat instanţei de judecată că pe timpul detenţiei a avut o comportare bună, în prezent starea sănătăţii sale este gravă, mama sa a decedat iar familia, în aceste condiţii, a rămas fără ajutor. De asemenea, condamnatul a menţionat că a executat fracţia de pedeapsă prevăzută de lege precum şi că, în cazul liberării, ar putea beneficia de o locuinţă socială. Cererea de liberare condiţionată a fost respinsă ca fiind inadmisibilă, având în vedere că în dosar nu există propunerea comisiei de la locul de deţinere.
Întrebare

Care sunt argumentele în baza cărora cererea de liberare condiţionată a fost respinsă ca inadmisibilă? Este legală această hotărâre? Potrivit art. 450 alin. 1 C.pr.pen., liberarea condiţionată se dispune, la cererea sau la propunerea făcută de comisia de propuneri din cadrul penitenciarului. Comisia examinează situaţia fiecărui condamnat pentru a se constata dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în legea penală (art. 59, art. 591, art. 60 C. pen.), întocmind un proces-verbal în care se consemnează modul de comportare a condamnatului în penitenciar şi la locul de muncă, date cu privire la munca prestată şi, când este cazul, propunerea de liberare condiţionată. Din datele speţei rezultă că cel condamnat a sesizat cu cererea de liberare condiţionată direct instanţa de judecată, fără ca la dosar să existe propunerea comisiei de la locul de deţinere. Această situaţie a condus la imposibilitatea constatării îndeplinirii condiţiilor prevăzute în Codul penal. Rezultă că, în circumstanţele descrise în speţă, sentinţa de respingere a cererii condamnatului de liberare condiţionată este legală.

Răspuns

135

Bibliografie Bibliografie obligatorie  Ion Neagu, Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, Editura Global Lex, Bucureşti, 2008  Ion Neagu, Carmen-Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin, Drept procesual penal. Sinteze de teorie. Speţe. Grile, ediția a III-a, Editura Rentrop&Straton, Bucureşti, 2007 Bibliografie facultativă  Grigore Theodoru, Drept procesual penal. Tratat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007  Carmen-Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin, Drept procesual penal. Partea specială, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004  Dan Lupaşcu, Punerea în executare a pedepselor principale. Monografie, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003  Traian Ranga, Întreruperea executării pedepsei închisorii pentru motive de boală, Revista Pro Lege nr. 3/1995, p. 248-254  Victor Nicolcescu, Noţiunea de „unitate” în care se poate dispune executarea pedepsei închisorii la locul de muncă, Revista de Drept Penal nr. 2/1996, p. 94-98  Stefan Adrian Tulbure, Autoritatea lucrului judecat în procesul penal, Revista de Drept Penal nr. 4/1999, p. 29-32  Radu Lupaşcu, Amânarea executării pedepsei în cazul femeilor gravide sau cu copii minori, Revista Dreptul nr. 1/1999, p. 81-83  Tudorel Toader, Intervenţia părţii vătămate în cursul punerii în executare şi a executării hotărârilor penale definitive, Analele ştiinţifice ale Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, Ştiinţe juridice, 1997-1999, p. 41-48  Dan Lupaşcu, Executarea hotărârilor penale, Revista Dreptul nr. 11/2000, p. 92-103  Costel Niculeanu, Câteva probleme referitoare la amânarea sau întreruperea executării pedepsei pe motiv de boală a condamnatului, Revista Dreptul nr. 1/2001, p. 115-120  Lidia Barac, Amânarea executării pedepsei. Soluţii din practica judiciară, Revista de Drept Penal nr. 4/2002, p. 84-95  Dan Lupaşcu, Întreruperea executării pedepsei închisorii sau a pedepsei detenţiunii pe viaţă, Revista Dreptul nr. 2/2002, p. 162-174  Dan Lupaşcu, Amânarea executării pedepsei închisorii sau a pedepsei detenţiunii pe viaţă, Revista Dreptul nr. 4/2002, p. 166-184  Liviu Herghelegiu, Amânarea executării pedepsei. Cereri succesive. Criterii de admitere sau respingere, Revista Dreptul nr. 9/2003, p. 214-217  Liviu Herghelegiu, Amânarea executării pedepsei. Repetare. Invocarea aceloraşi motive. Inadmisibilitate, Revista de Drept Penal nr. 1/2005, p. 155

136

Unitatea de învăţare nr. VI
PROCEDURI SPECIALE Cuprins:
1. Noţiune. Clasificare; 2. Urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante; 3. Procedura în cauzele cu infractori minori; 4. Procedura reabilitării judecătoreşti; 5. Procedura de reparare a pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal; 6. Procedura în caz de dispariţie a înscrisurilor oficiale; 7. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice.

Obiectivele unităţii de învăţare
După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi sǎ caracterizaţi: infracţiunea flagrantă, condiţiile de aplicare, urmărirea penală în cadrul procedurii speciale aplicabile unor infracţiuni flagrante, unele aspecte privind aplicarea acestei proceduri speciale în anumite situaţii, urmărirea penală în cauzele cu infractori minori, judecata în cauzele cu infractori minori, punerea în executare a măsurilor educative aplicabile minorilor, cererea de reabilitare, judecarea cererii de reabilitare, cazurile care dau dreptul la reparaţie, acţiunea pentru reparare, procedura în caz de dispariţie a înscrisurilor oficiale, pedepsele aplicabile persoanelor juridice, procedura punerii în executare a pedepsei amenzii (art. 4799 C.pr.pen.), procedura punerii în executare a pedepsei complementare a dizolvării persoanei juridice (art. 47910 C.pr.pen.), procedura punerii în executare a pedepsei complementare a suspendării activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice (art. 47911 C.pr.pen.), procedura punerii în executare a pedepsei complementare a interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice (art. 47912 C.pr.pen.), procedura punerii în executare a pedepsei complementare a închiderii unor puncte de lucru (art. 479 13 C.pr.pen.), procedura punerii în executare a pedepsei complementare a afişării sau a difuzării hotărârii de condamnare (art. 479 14 C.pr.pen.).

§1. Noţiune. Clasificare.
Procedurile speciale reprezintă un complex de norme de drept procesual penal, diferite de procedura obişnuită, cu caracter complementar şi derogatoriu, care sunt aplicabile în măsura în care există dispoziţii exprese în acest sens.

137

 După obiectul cauzelor ce trebuie rezolvate şi cad sub incidenţa procedurilor speciale  Proceduri speciale propriu-zise, în cadrul cărora sunt rezolvate aspecte privind tragerea la răspundere penală a celor ce săvârşesc infracţiuni (spre exemplu, procedura de urmărire şi de judecare a unor infracţiuni flagrante, procedura în cauzele cu infractori minori);  Proceduri speciale auxiliare, care au ca obiect rezolvarea unor aspecte adiacente raportului juridic procesual principal în curs de desfăşurare sau deja încheiat (procedura reabilitării judecătoreşti, procedura reparării pagubei materiale sau a daunelor morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal, procedura în caz de dispariţie a înscrisurilor judiciare, etc.);  După izvorul de consacrare  Proceduri speciale reglementate de Codul de procedură penală (procedura de urmărire şi judecare a unor infracţiuni flagrante; procedura reabilitării judecătoreşti; procedura în caz de dispariţie a înscrisurilor judiciare, etc.);  Proceduri speciale reglementate în unele legi speciale (Legea nr. 78/2000 - procedura de urmărire şi judecare a faptelor de corupţie; Legea nr. 302/2004 - procedura extrădării, etc.).

§2. Urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante
Noţiunea de infracţiune flagrantă. Condiţii de aplicare

2.1. Este flagrantă infracţiunea  descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire  infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public, ori este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune.  Procedura nu se aplică tuturor infracţiunilor flagrante; condiţiile care trebuie îndeplinite în mod cumulativ pentru declanşarea procedurii speciale sunt:  Infracţiunea să fie flagrantă;

138

 Infracţiunea să fie pedepsită cu închisoare mai mare de 1 an şi de cel mult 12 ani, precum şi în cazul formelor agravate ale acestor infracţiuni;  Infracţiunea să fie săvârşită în municipii sau oraşe, în mijloace de transport în comun, bâlciuri, târguri, porturi, aeroporturi sau gări, chiar dacă nu aparţin unităţilor teritoriale arătate mai sus, precum şi în orice loc aglomerat. 2.2. 2.2.1. Constatarea infracţiunii  Cu prilejul constatării infracţiunii flagrante, organul de cercetare penală trebuie să desfăşoare o serie de activităţi, după cum urmează:  Stabilirea martorilor asistenţi;  Identificarea martorilor oculari şi asigurarea sprijinului persoanelor de bună credinţă prezente la faţa locului;  Supravegherea făptuitorului;  Prezentarea calităţii şi luarea măsurilor de întrerupere a activităţii ilicite;  Acordarea primului ajutor persoanelor vătămate;  Identificarea făptuitorului;  Efectuarea percheziţiei corporale;  Luarea măsurilor cu privire la făptuitor, la obiecte, valori, înscrisuri descoperite;  Efectuarea cercetării la faţa locului;  Ascultarea martorilor oculari, a persoanelor vătămate şi a făptuitorului;  Fixarea rezultatelor constatării infracţiunii flagrante în procesul-verbal.  Procesul-verbal întocmit cu ocazia constatării infracţiunii flagrante  Se citeşte învinuitului şi celorlalte persoane care au fost ascultate; acestora li se atrage atenţia că pot completa declaraţiile sau că pot face obiecţii cu privire la acestea;  Se semnează de organul de urmărire penală, de învinuit şi de persoanele ascultate;  Reprezintă act probator de constatare a săvârşirii infracţiunii, dar şi act de începere a urmăririi penale;  Dacă este cazul, organul de urmărire penală strânge şi alte probe;  În ipoteza în care, ulterior, pe parcursul anchetei penale, se impune şi ascultarea altor persoane sau reaudierea vreunei persoane a cărei declaraţie a fost consemnată în procesul-verbal de constatare, cele relatate vor fi consemnate separat potrivit procedurii obişnuite.

Urmărirea penală în cadrul procedurii speciale aplicabile unor infracţiuni flagrante

139

2.2.2. Efectuarea urmăririi penale  Reguli derogatorii cu privire la reţinerea învinuitului  Reţinerea învinuitului este obligatorie;  Termenul arestării preventive a învinuitului, în ipoteza în care judecătorul dispune măsura preventivă, se calculează de la momentul expirării reţinerii de 24 de ore;  Urmărirea penală se desfăşoară conform următoarelor reguli:  Reţinerea obligatorie pentru 24 de ore;  Eventuala arestare a învinuitului de către judecător pentru 10 zile  În intervalul de 10 zile o Se dispune restituirea dosarului de urmărire penală organului de cercetare penală; o Terminarea cercetării penale este limitată pentru o perioadă maximă de 3 zile de la dispoziţia de arestare; o În cazul în care organul de cercetare penală nu a putut efectua complet cercetarea în acest termen de 3 zile, continuarea cercetării penale se va face potrivit dispoziţiilor procedurii obişnuite; o Procurorul primeşte dosarul cauzei şi procedează la verificarea lucrărilor urmăririi penale; se pronunţă în cel mult 2 zile de la primire, astfel:  Trimiterea în judecată; va dispune prin rechizitoriu, punerea în mişcare a acţiunii penale, trimiterea în judecată, înaintând dosarul instanţei de îndată;  Scoaterea de sub urmărire penală;  Încetarea urmăririi penale;  Restituirea cauzei în vederea completării sau refacerii urmăririi penale; în acest caz urmărirea penală se va face potrivit procedurii comune; o În cadrul procedurii comune, punerea în mişcare a acţiunii penale nu semnifică, în mod obligatoriu, şi trimiterea dosarului în instanţă. 2.3.  Competenţa de judecată este cea obişnuită;  Pentru municipiile împărţite în sectoare, ministrul justiţiei poate desemna una sau mai multe judecătorii care să judece aceste cauze  Aspecte particulare ale pregătirii şedinţei de judecată  Preşedintele instanţei fixează termen de judecată, care nu poate depăşi 5 zile de la data primirii dosarului (în cadrul procedurii obişnuite, nu se prevede un asemenea interval de timp limitat, fixarea termenului de judecată

Judecata în cadrul procedurii speciale aplicabile unor infracţiuni flagrante

140

realizându-se în funcţie de ordinea înregistrării dosarelor la instanţă, acordându-se prioritate dosarelor cu arestaţi în cauză);  Inculpatul este adus la judecată;  Odată cu fixarea termenului de judecată, preşedintele instanţei dispune aducerea cu mandat a martorilor şi a părţii vătămate (în procedura obişnuită, martorii sunt aduşi cu mandat numai dacă, fiind citaţi anterior, aceştia nu s-au prezentat şi ascultarea lor este necesară);  Celelalte părţi nu se citează;  Participarea procurorului este întotdeauna obligatorie;  Instanţa verifică dacă în cauză sunt întrunite condiţiile legale pentru aplicarea procedurii speciale; dacă se constată că nu sunt îndeplinite aceste condiţii judecata se va face potrivit procedurii obişnuite;  Aspecte particulare ale şedinţei de judecată  Judecata se face, de regulă, în baza declaraţiilor inculpatului, martorilor, a părţii vătămate şi a lucrărilor din dosar;  Instanţa poate dispune, din oficiu sau la cerere, administrarea de probe noi (specific acestei proceduri, măsurile dispuse de instanţă în vederea administrării de noi probe pot fi aduse la îndeplinire de către organele de poliţie; termenele acordate pentru administrarea noilor probe nu pot depăşi 10 zile);  Instanţa examinează acţiunea civilă numai dacă persoana vătămată este prezentă şi se constituie parte civilă, iar pretenţiile acesteia pot fi soluţionate fără amânarea judecăţii; în ipoteza în care acţiunea civilă se exercită din oficiu instanţa examinează acţiunea civilă chiar în lipsa persoanei vătămate şi chiar dacă aceasta nu s-a constituit parte civilă, cu condiţia ca soluţionarea acţiunii civile să nu ducă la amânarea cauzei; dacă rezolvarea acţiunii civile în cadrul procesului penal ar întârzia soluţionarea cauzei, instanţa rezervă exercitarea acţiunii civile pe calea unei acţiuni separate care este scutită de taxe de timbru;  Pronunţarea are loc în aceeaşi zi în care s-au încheiat dezbaterile sau cel mai târziu în următoarele 2 zile;  La pronunţare este adus inculpatul aflat în stare de deţinere;  Hotărârea trebuie redactată în cel mult 24 de ore.  Aspecte particulare relative la căile de atac  Termenele de apel şi de recurs sunt de 3 zile de la pronunţare;

141

 Dosarul cauzei se înaintează instanţei de apel sau, după caz, instanţei de recurs în următoarele 24 de ore de la declararea căii de atac;  Judecarea în apel şi în recurs se face de urgenţă. 2.4.  Cazul infracţiunilor concurente, indivizibile sau conexe  În caz de concurs de infracţiuni, când procedura specială se aplică numai unora dintre infracţiunile concurente, se procedează la disjungere, urmărirea şi judecarea infracţiunilor făcându-se separat;  În caz de indivizibilitate sau conexitate, dacă procedura specială se aplică numai unora dintre fapte ori unora dintre infractori, iar disjungerea nu este posibilă, urmărirea şi judecata se fac potrivit procedurii obişnuite;  Cazuri când nu se aplică procedura specială  În cazul infracţiunilor săvârşite de minori;  În cazul infracţiunilor pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate şi aceasta nu a introdus plângerea în termen de 24 de ore de la săvârşirea infracţiunii flagrante;  În cazul infracţiunilor de competenţa secţiilor maritime şi fluviale ale judecătoriilor şi tribunalelor din Constanţa şi Galaţi.

Unele aspecte privind aplicarea acestei proceduri speciale în anumite situaţii

§3. Procedura în cauzele cu infractori minori
3.1.  Urmărirea penală în cauzele cu infractori minori se desfăşoară după procedura obişnuită; există o serie de prevederi derogatorii:  Dacă învinuitul sau inculpatul este un minor ce nu a împlinit 16 ani, la orice ascultare sau confruntare a minorului, în ipoteza în care organul de urmărire penală consideră necesar, citează Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a minorilor de la domiciliul minorului, precum şi pe părinţi, iar când este cazul, pe tuturore, curator sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul;  Citarea persoanelor enumerate anterior este obligatorie, la efectuarea prezentării materialului de urmărire penală.  Dacă persoanele respective nu s-au prezentat la ascultarea sau confruntarea minorului, ori la prezentarea

Urmărirea penală în cauzele cu infractori minori

142

materialului de urmărire penală, activităţile în cauză se vor desfăşura în lipsa acestora.  Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are obligaţia să dispună efectuarea referatului de evaluare de către Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor;  Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor poate consulta medicul de familie al minorului, profesorii acestuia, precum şi orice alte persoane care pot furniza date despre persoana minorului, în vederea întocmirii referatului de evaluare, care va furniza date referitoare la starea fizică şi profilul psihologic al minorului, dezvoltarea intelectuală şi morală a minorului, mediul familial şi social în care a trăit şi s-a dezvoltat minorul, factorii care influenţează conduita minorului şi care au favorizat comportamentul infracţional al acestuia, trecutul infracţional al minorului şi comportamentul minorului înainte şi după comiterea faptei. 3.2.  Judecata în cauzele cu infractori minori se desfăşoară conform procedurii obişnuite, care se completează cu dispoziţiile speciale relative la compunerea instanţei, persoane chemate la judecarea minorului, caracterul nepublic al şedinţei de judecată şi punerea în executare a măsurilor aplicate;  Cauzele în care inculpatul este minor se judecă, potrivit regulilor de competenţă obişnuită, de către judecători anume desemnaţi potrivit legii; judecata se poate desfăşura în cadrul tribunalelor specializate pentru minori şi familie sau în cadrul secţiilor care pot fi înfiinţate la celelalte instanţe;  Instanţa astfel compusă va rămâne competentă să judece şi va aplica procedura specială pentru cauzele cu infractori minori, chiar dacă în timpul judecăţii inculpatul devine major (art. 483 alin. 2 C. pr. pen.).  Dacă inculpatul a săvârşit fapta când era minor, dar la data sesizării instanţei împlinise vârsta de 18 ani, judecata se va desfăşura după procedura obişnuită.  Participarea procurorului la judecarea cauzelor cu infractori minori este obligatorie;  Judecarea cauzei privind o infracţiune săvârşită de un minor se face în prezenţa acestuia, cu excepţia cazului când minorul s-a sustras de la judecată;  La judecarea cauzei se citează obligatoriu

Judecata în cauzele cu infractori minori

143

 Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a minorilor de la domiciliul minorului ;  Părinţii minorului sau, după caz, tutorele, curatorul, persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul;  Alte persoane a căror prezenţă este considerată necesară de către instanţă;  Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică judecarea cauzei;  Reguli derogatorii cu privire la desfăşurarea şedinţei de judecată  Şedinţa în care are loc judecarea infractorului minor se desfăşoară separat de celelalte şedinţe şi nu este publică (pot asista la judecată persoanele legal citate, apărătorii părţilor, precum şi alte persoane cu încuviinţarea instanţei);  Când inculpatul este minor sub 16 ani, instanţa, după ce îl ascultă, poate dispune îndepărtarea lui din şedinţă dacă apreciază că cercetarea judecătorească şi dezbaterile ar putea avea o influenţă negativă asupra minorului;  În ipoteza în care în aceeaşi cauză sunt implicaţi mai mulţi inculpaţi, dintre care unii minori şi alţii majori, instanţa judecă după procedura obişnuită, aplicând însă, cu privire la inculpaţii minori, dispoziţiile procedurii speciale. 3.3. 3.3.1. Mustrarea Mustrarea reprezintă dojenirea minorului, arătarea pericolului social al faptei săvârşite, sfătuirea minorului să se poarte în aşa fel încât să dea dovadă de îndreptare, atrăgându-i-se, totodată, atenţia că, dacă va săvârşi din nou o infracţiune, se va lua faţă de el o măsură mai severă sau i se va aplica o pedeapsă (art. 102 C. pen.).  Măsura educativă a mustrării se execută de îndată în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea sau se fixează un termen, pentru care se dispune aducerea minorului, citându-se totodată părinţii ori, dacă este cazul, tutorele sau curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul (măsura mustrării nu poate fi executată îndată după pronunţare).

Punerea în executare a măsurilor educative aplicabile minorilor

144

3.3.2. Libertatea supravegheată Libertatea supravegheată constă în lăsarea minorului în libertate pe timp de un an, sub supraveghere deosebită, încredinţată părinţilor minorului, celui care l-a adoptat, tutorelui, unei persoane de încredere (de preferinţă rudă apropiată), unei instituţii legal însărcinate cu supravegherea minorilor.  Măsura educativă a libertăţii supravegheate se pune în executare  De îndată, în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea, dacă minorul şi persoana sau reprezentantul instituţiei sau organizaţiei speciale căreia i s-a încredinţat supravegherea sunt de faţă;  Se fixează un termen pentru când se dispune aducerea minorului şi chemarea persoanei căreia i s-a încredinţat supravegherea acestuia (dacă punerea în executare nu se poate face în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea);  Revocarea măsurii libertăţii supravegheate cu excepţia cazului când minorul a săvârşit din nou o infracţiune, precum şi înlocuirea libertăţii supravegheate, se dispune de instanţa care a pronunţat această măsură. 3.3.3. Internarea într-un centru de reeducare  Instanţa poate dispune, prin aceeaşi hotărâre prin care a dispus luarea măsurii internării într-un centru de reeducare şi punerea în executare de îndată a măsurii luate;  Reguli de procedură  Instanţa dispune trimiterea unei copii de pe hotărâre organului de poliţie de la locul unde se află minorul;  Organul de poliţie va asigura punerea în executare a măsurii şi va preda copia de pe hotărâre centrului de reeducare în care este internat minorul;  Centrul de reeducare va comunica instanţei efectuarea internării;  Din oficiu ori în urma unei sesizări, instanţa care a judecat minorul în primă instanţa poate dispune:  Liberarea minorului din centrul de reeducare înainte de a deveni major;  Revocarea liberării înainte de a deveni major;  Ridicarea sau prelungirea măsurii internării într-un centru de reeducare;  În cazurile şi în condiţiile prevăzute pentru amânarea, respectiv întreruperea executării pedepsei închisorii se poate dispune şi amânarea sau întreruperea executării măsurii

145

educative a internării într-un centru de reeducare (art. 4911 C.pr.pen.). 3.3.4. Internarea într-un institut medical-educativ  Se dispune faţă de minorul care, din cauza stării fizice sau psihice, are nevoie de un tratament medical şi de un regim special de educaţie, se ia măsura internării într-un institut medical-educativ (art. 105 C. pen.);  Procedura aplicabilă este guvernată de dispoziţiile care reglementează punerea în executare a măsurii de siguranţă a internării medicale.

§4. Procedura reabilitării judecătoreşti
4.1. Reabilitarea judecătorească reprezintă un mijloc legal care face să înceteze decăderile, interdicţiile şi incapacităţile rezultate din condamnare şi prin care foştii condamnaţi se reintegrează pe plan juridic în societate.  Reabilitarea poate fi de drept (în cazul condamnării la amendă sau la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an, dacă în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârşit nici o altă infracţiune) sau judecătorească (poate fi acordată, indiferent de natura sau mărimea pedepsei aplicate, însă termenele de reabilitare sunt diferenţiate în funcţie de gravitatea infracţiunii săvârşite şi de periculozitatea făptuitorului; nu intervine prin simpla îndeplinire a condiţiilor prevăzute de lege, ea fiind acordată de instanţa de judecată după constatarea îndeplinirii acestor condiţii). 4.2.  Cererea de reabilitarea poate fi făcută de condamnat ori de către soţ sau rudele apropiate (în ipoteza morţii condamnatului);  Cererea de reabilitare trebuie să cuprindă  Adresa condamnatului, iar când cererea este făcută de altă persoană, adresa acesteia;  Condamnarea pentru care se cere reabilitarea şi fapta pentru care a fost pronunţată acea condamnare;  Localităţile unde condamnatul a locuit şi locurile de muncă pe tot intervalul de timp de la executarea pedepsei şi până la introducerea cererii, iar în cazul în care executarea pedepsei a fost prescrisă, de la data

Consideraţii preliminare

Cererea de reabilitare

146

rămânerii definitive a hotărârii şi până la introducerea cererii;  Temeiurile cererii;  Indicaţiile utile pentru identificarea dosarului şi orice alte date pentru soluţionarea cererii;  Acte care trebuie anexate la cererea de reabilitare  Copia de pe hotărârea de condamnare;  Adeverinţă din care să rezulte că cel condamnat prestează o muncă din care îşi are asigurată existenţa sau îşi are asigurată existenţa prin alte mijloace oneste;  Adeverinţă (în cazul condamnatului pensionat) din care să reiasă faptul că primeşte o pensie;  Adeverinţă din care să rezulte conduita condamnatului la locul de muncă, în societate şi familie, pe toată perioada de la executarea pedepsei şi până la rezolvarea cererii de reabilitare;  Dovadă din care să rezulte că cel condamnat a achitat în întregime cheltuielile de judecată şi despăgubirile civile la plata cărora a fost obligat; dacă cel condamnat nu a achitat în întregime aceste cheltuieli sau despăgubiri, este necesar să prezinte dovezi din care să rezulte că neplata nu s-a datorat relei-voinţe. 4.3.  Competentă să se pronunţe asupra cererii de reabilitare poate fi  Instanţa care a judecat în primă instanţă cauza în care s-a pronunţat condamnarea pentru care se cere reabilitarea;  Instanţa corespunzătoare în a cărei rază teritorială domiciliază condamnatul.  Preşedintele instanţei ia măsurile pregătitoare în vederea începerii judecării cererii  Fixarea termenului de judecată;  Citarea petiţionarului (condamnatul sau, după moartea acestuia, soţul sau rudele apropiate);  Citarea persoanelor a căror ascultare este considerată necesară;  Aducerea dosarului în care se găseşte hotărârea de condamnare;  Solicitarea unei copii de pe fişa cu antecedentele penale ale condamnatului.  Instanţa verifică îndeplinirea condiţiilor de formă; dacă nu sunt îndeplinite aceste condiţii, cererea se respinge pentru următoarele motive:  A fost introdusă înainte de termenul legal;

Judecata cererii de reabilitare

147

 Lipseşte menţiunea despre adresa condamnatului sau, când cererea este făcută de altă persoană, adresa acesteia şi petiţionarul nu s-a prezentat la termenul de înfăţişare;  Lipseşte vreuna din celelalte menţiuni şi petiţionarul nu a completat cererea la prima înfăţişare şi nici la termenul ce i s-a acordat în vederea completării;  Dacă cererea de reabilitare a fost respinsă pentru că termenul legal nu a fost îndeplinit, poate fi introdusă o nouă cerere după împlinirea acestui termen; dacă cererea a fost respinsă pentru neîndeplinirea celorlalte condiţii, ea poate fi repetată oricând;  Soluţionarea pe fond a cererii de reabilitare presupune următoarele reguli:  Instanţa ascultă persoanele citate, concluziile procurorului şi verifică dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru admiterea reabilitării;  Instanţa poate dispune completarea materialului de către persoana interesată, iar, dacă consideră necesar, cere de la organele competente relaţii cu privire la comportarea condamnatului (dacă din materialul prezentat nu rezultă date suficiente);  În situaţia în care condamnatul sau persoana care a făcut cererea de reabilitare dovedeşte că nu i-a fost cu putinţă să achite despăgubirile civile şi cheltuielile judiciare, instanţa, apreciind împrejurările, poate dispune reabilitarea sau poate să acorde, în vederea soluţionării cererii, un termen pentru a achita în întregime sau în parte suma datorată; acest termen nu poate depăşi 6 luni;  Dacă înainte de soluţionarea cererii de reabilitare a fost pusă în mişcare acţiunea penală pentru o altă infracţiune săvârşită de inculpat, examinarea cererii se suspendă până la soluţionarea definitivă a cauzei privitoare la noua învinuire;  Hotărârea prin care instanţa rezolvă cererea de reabilitare este supusă apelului, iar hotărârea pronunţată de instanţa de apel este supusă recursului;  După rămânerea definitivă a hotărârii de reabilitare, instanţa dispune să se facă menţiune despre aceasta pe hotărârea prin care s-a pronunţat condamnarea pentru care s-a admis reabilitarea;  Când, după acordarea reabilitării, s-a descoperit că cel reabilitat mai suferise o altă condamnare, care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi dus la respingerea cererii, reabilitarea judecătorească va fi anulată, la cererea procurorului.

148

§5. Procedura de reparare a pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal
5.1.  Ipotezele care conduc la naşterea dreptului la repararea de către stat a pagubei suferite sunt următoarele trei:  Persoana a fost condamnată definitiv, pe nedrept;  Persoana a fost privată de libertate în mod nelegal;  Persoanei i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. 5.2.  Acţiunea în repararea pagubei materiale sau a daunei morale poate fi declanşată de  Persoana îndreptăţită;  Persoanele care se aflau în întreţinerea persoanei în cauză (după moartea acestuia);  Prin reprezentant convenţional (procura specială de împuternicire se va ataşa la cererea propriu-zisă).  Acţiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive  A hotărârii instanţei de judecată cu privire la arestarea preventivă, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara;, respingerea nelegală a cererii de liberare provizorie ori internarea medicală;  A ordonanţelor procurorului, prin care se dispune cu privire la reţinere, obligarea de a nu părăsi localitatea şi obligarea de a nu părăsi ţara;  Acţiunea pentru repararea pagubei materiale ori a daunelor morale se va adresa tribunalului în a cărei circumscripţie domiciliază persoana în cauză; se declanşează, în acest mod, o judecată civilă în care statul este chemat în calitate de pârât, fiind citat prin intermediul Ministerului Finanţelor Publice;  Acţiunea introdusă este scutită de taxa judiciară de timbru;  Repararea prejudiciului va avea în vedere durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate şi consecinţele cauzate astfel asupra învinuitului sau inculpatului ori asupra familiei acestuia şi poate consta în:  Plata unei sume de bani;  Constituirea unei rente viagere;  Posibilitatea ca persoana în cauză să beneficieze de serviciile unui institut de asistenţă socială şi medicală;

Cazurile care dau dreptul la reparaţie

Acţiunea pentru reparare

149

 Luarea în considerare, la stabilirea vechimii în muncă, pentru persoanele care, anterior erorii judiciare, erau încadrate în muncă, a timpului cât au fost private de libertate.  Costurile vor fi suportate de stat, prin Ministerul Finanţelor Publice;  Statul are dreptul la acţiune în regres împotriva judecătorului sau procurorului, dacă se probează faptul că eroarea judiciară are drept cauze o gravă neglijenţă sau reaua-credinţă.

§6. Procedura în caz de dispariţie a înscrisurilor oficiale
 Înlocuirea sau reconstituirea dosarului ori înscrisului dispărut se dispune de către:  Procuror, prin ordonanţă;  Instanţa de judecată, prin încheiere. Înscris judiciar: orice înscris ca act procedural constatator, precum şi orice alt înscris ce serveşte ca instrument de dovadă în cadrul procesului penal. Dosar judiciar: totalitatea înscrisurilor judiciare dintr-o cauză penală.  Condiţii necesar a fi îndeplinite pentru declanşarea procedurii:  Înscrisul judiciar dispărut să fie reclamat de un interes justificat;  Înscrisul judiciar dispărut să nu poată fi refăcut potrivit procedurii obişnuite;  Reguli de procedură  Procedura în caz de dispariţie se poate efectua de către organul de urmărire penală care efectua urmărirea penală în respectiva cauză, instanţa de judecată înaintea căreia cauza se găseşte pendinte sau instanţa la care dosarul se găseşte în conservare (dacă cauza a fost definitiv soluţionată);  Organul de urmărire penală sau preşedintele instanţei la care se găsea dosarul sau înscrisul întocmeşte un proces-verbal prin care constată dispariţia şi arată măsurile care s-au luat pentru găsirea lui;  Atunci când constatarea dispariţiei s-a făcut de un organ de urmărire penală sau de o instanţă de judecată, altele decât cele menţionate anterior, organul de urmărire
150

penală sau instanţa de judecată care a constatat dispariţia trimite organului de urmărire penală sau instanţei de judecată competente toate materialele necesare efectuării înlocuirii ori reconstituirii înscrisului dispărut.  Încheierea instanţei prin care se dispune înlocuirea sau reconstituirea se dă fără citarea părţilor, afară de cazul când instanţa consideră necesară chemarea acestora; această încheiere nu este supusă nici unei căi de atac;  Modalităţile legale pentru obţinerea înscrisurilor judiciare dispărute sunt înlocuirea (când există copii oficiale de pe înscrisul dispărut; copia obţinută ţine locul înscrisului original până la găsirea acestuia; persoanei care a predat copia oficială i se eliberează o copie certificată de pe aceasta), respectiv reconstituirea (se pot folosi orice mijloace de probă; rezultatul reconstituirii se constată, după caz, prin ordonanţa organului de urmărire penală confirmată de procuror sau prin hotărârea instanţei dată cu citarea părţilor; hotărârea prin care se constată reconstituirea este supusă apelului, iar hotărârea pronunţată de instanţa de apel este supusă recursului).

§7. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
Pedepsele aplicabile persoanelor juridice

7.1. Pedepsele aplicabile persoanelor juridice  Conform art. 531 C.pen., persoanelor juridice li se pot aplica pedepse principale şi pedepse complementare;  Pedeapsa principală: amenda de la 2.500 lei (RON) la 2.000.000 lei (RON);  Pedepsele complementare sunt următoarele:  Dizolvarea persoanei juridice;  Suspendarea activităţii pesoanei juridice pe o durată de la 3 luni la un an sau suspendarea uneia dintre activităţile persoanei juridice în legătură cu care s-a săvârşit infracţiunea pe o durată de la 3 luni la 3 ani;  Închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani;  Interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la unu la trei ani;  Afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare.

151

Procedura punerii în executare a pedepsei amenzii (art. 4799 C.pr.pen.)

7.2.  Pedeapsa amenzii se execută prin depunerea recipisei de plată integrală la instanţa de executare, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare;  Plata amenzii se poate eşalona, de către instanţa de executare, pe cel mult 2 ani, în rate lunare;  Neplata amenzii conduce la comunicarea unui extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea amenzii organelor competente, în vederea executării acesteia, potrivit dispoziţiilor legale privind executarea silită a creanţelor fiscale. 7.3.  În vederea executării pedepsei complementare a dizolvării persoanei juridice, instanţa de executare, la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, va comunica o copie de pe dispozitiv către:  Instanţa civilă competentă, care deschide procedura de lichidare şi desemnează lichidatorul din rândul practicienilor în insolenţă autorizaţi potrivit legii;  Organul care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice;  Organul care a înregistrat persoana juridică, pentru a lua măsurile necesare. 7.4.  În vederea executării acestei pedepse complementare, instanţa de executare, la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, va comunica o copie de pe dispozitiv către:  Organul care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice;  Organul care a înregistrat persoana juridică, pentru a lua măsurile necesare. 7.5.  În vederea executării acestei pedepse complementare, instanţa de executare, la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, va comunica o copie de pe dispozitiv către:  Oficiul registrului comerţului, în vederea efectuării formalităţilor de publicitate în registrul comerţului;  Ministerului Justiţiei, în vederea efectuării formalităţilor de publicitate în registrul naţional al persoanelor juridice fără scop patrimonial;  Altor autorităţi care ţin evidenţa persoanelor juridice, în vederea efectuării formalităţilor de publicitate;  Organul care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice;  Organul care a înregistrat persoana juridică, pentru a lua măsurile necesare.

Procedura punerii în executare a pedepsei complementare a dizolvării persoanei juridice (art. 47910 C.pr.pen.)

Procedura punerii în executare a pedepsei complementare a suspendării activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice (art. 47911 C.pr.pen.) Procedura punerii în executare a pedepsei complementare a interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice (art. 47912 C.pr.pen.)

152

Procedura punerii în executare a pedepsei complementare a închiderii unor puncte de lucru (art. 47913 C.pr.pen.)

7.6.  În vederea executării acestei pedepse complementare, instanţa de executare, la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, va comunica o copie de pe dispozitiv către:  Organul care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice;  Organul care a înregistrat persoana juridică, pentru a lua măsurile necesare. 7.7.  În vederea executării acestei pedepse complementare, instanţa de executare, la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, va comunica o copie de pe dispozitiv către:  Persoana juridică condamnată; aceasta, după caz, poate fi obligată o Să afişeze copia în forma, locul şi pentru perioada stabilite de instanţa de judecată; o Să asigure difuzarea hotărârii în forma stabilită de instanţă, prin intermediul presei scrise sau audiovizuale ori prin alte mijloace de comunicare audiovizuală, desemnate de instanţă;  Organul care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice;  Organul care a înregistrat persoana juridică, pentru a lua măsurile necesare.

Procedura punerii în executare a pedepsei complementare a afişării sau a difuzării hotărârii de condamnare (art. 47914 C.pr.pen.)

153

TEST DE AUTOEVALUARE VI
Inculpatul minor a fost condamnat în primă instanţă pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat. Instanţa de apel, în lipsa inculpatului minor şi fără a face dovada sustragerii acestuia de la judecată, a dispus respingerea apelului inculpatului. Împotriva acestei decizii inculpatul a declarat recurs.
Întrebare

Este fondat apelul inculpatului minor? Obligaţia prevăzută în art. 484 alin. 1 C.pr.pen. privind judecarea cauzei pentru o infracţiune săvârşită de un minor în prezenţa acestuia, cu excepţia cazului când minorul se sustrage de la judecată, se referă la toate fazele pe care le parcurge procesul penal, şi nu numai la judecata în primă instanţă. În aceste condiţii, procedeul folosit de instanţa de judecată de a soluţiona apelul inculpatului minor în lipsa acestuia, în circumstanţele în care nu s-a făcut dovada sustragerii de la judecată, este nelegal, recursul promovat fiind fondat.

Răspuns

154

Bibliografie Bibliografie obligatorie  Ion Neagu, Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, Editura Global Lex, Bucureşti, 2008  Ion Neagu, Carmen-Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin, Drept procesual penal. Sinteze de teorie. Speţe. Grile, ediția a III-a, Editura Rentrop&Straton, Bucureşti, 2007 Bibliografie facultativă  Grigore Theodoru, Drept procesual penal. Tratat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007  Carmen-Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin, Drept procesual penal. Partea specială, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004  Ortansa Brezeanu, Minorul şi legea penală, Editura All Beck, Bucureşti, 1998  Theodor Mrejeru, Dumitru Petre Andreiu Florescu, Dan Safta, Marieta Safta, Infracţiunile de corupţie. Aspecte teoretice şi practice, Editura All Beck, Bucureşti, 2000  Anastasiu Crişu, Drept procesual penal. Proceduri speciale, Editura Tipo-Aktis, Bucureşti, 2001  Eugenia-Angela Nicolae, Urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante, ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002  Ioan Moldovan, Victoria-Minodora Popovici, Competenţa structurii centrale şi serviciilor teritoriale ale Parchetului Naţional Anticorupţie, Revista Dreptul nr. 10/2004, p. 185-192  Mircea Damaschin, Condamnare sau dispunere a unei măsuri preventive pe nedrept. Despăgubiri, în Revista de Drept Penal nr. 3/2004  Elisabeta Drăguţ, Repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal, Revista Dreptul nr. 4/2005, p. 230-240  Liviu Herghelegiu, Art. 504 din Codul de procedură penală. Propuneri de „lege ferenda” asupra situaţiilor în care se pot acorda despăgubiri, Revista Dreptul nr. 4/2005, p. 262-263  Florin Radu, Cristiana Radu, Când tebuie îndeplinită condiţia împlinirii termenului legal de reabilitare pentru a putea cere reabilitarea judecătorească?, Revista Dreptul nr. 2/2006, p. 160-163

155

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful