A.

Prezentare cenerală
1. Text şi imagine
Imaginea este rezultatul unui proces de reprezentare mentală a impresiilor produse de un text, de ansamblul de semnificanţi pe care acesta îi conţine şi îi pune în relaţie. În domeniul literaturii, imaginea artistică este perceptibilă prin exercitarea funcţiei ionice, de reprezentare, a cuvântului, care proiectează în spaţiul mintal imagini obiectuale însoţite de senzaţii, percepţii, reprezentări. Spaţiul literar începe să se structureze prin această confluenţă a elementelor relaţionate şi transformate în hartă imagistică, alcătuită dintr-o mulţime de piese imponderabile, unite însă într-un cadru comun, prin semnificaţii convergente. Literatura face parte din categoria artelor frumoase, alături de muzică, arhitectură, sculptură, pictură, teatru şi film. Peisajul înconjurător, fiinţa umană, avatarurile existenţiale, însăşi condiţia umană i-au impresionat puternic pe scriitori, pe artiştii plastici, mai târziu pe cei angajaţi în susţinerea artelor moderne. „Deschisă cu generozitate spre ideile şi operele majore ale culturii şi literaturii universale, literatura română şi-a adăugat, în acelaşi timp, dimensiuni şi aspecte stilistice noi." Aşa cum la începuturile artistice ale omenirii a existat un sincretism al artelor, din care apoi s-au decelat câmpuri de creaţie unitare stilistic, bine constituite, interferenţa artelor este o constantă a viziunii artistice a omului asupra lumii. Mulţi artişti au dovedit, de altfel, o pluritate de manifestări, îmbinând literatura mai ales cu teatrul şi cu muzica, dar şi cu dansul, pictura, apoi în secolele tehnologice, cu cinematografia şi artele vizuale. Între toate acestea, literatura este un receptacul al celorlalte, un mijloc de exprimare prin sistemul universal al limbajului.

2 Romanul r m n s . o â ec
ISTORIE Şl TIPOLOGlE: „Romanul este singurul gen în devenire, încă necristalizat [...]. Dintre marile genuri, sigur romanul este mai tânăr decât scrierea şi

cărţile şi doar el este adaptat organic noilor forme de receptare tăcută, adică lecturii. Dar, ceea

ce este mai important, romanul, spre deosebire de alte genuri, nu posedă canoane: doar anumite modele de roman sunt istoriceşte durabile, dar nu canonul genului ca atare." Fiind o specie a genului epic, foarte complexă, cu tradiţii străvechi în literatura popoarelor, romanul se caracterizează, în general, prin amploarea desfăşurării acţiunii, în centrul căreia se află, de obicei, mai multe personaje, prin reflectarea cadrului social şi geografic, prin posibilitatea de a investiga procesele de transformare psihologică a omului sub influenţa condiţiilor concrete de viaţă, ca şi prin libertatea aproape neîngrădită a autorului de a situa acţiunea pe coordonatele timpului. Istoria romanului românesc începe cu „Istoria hieroglifică" a lui Dimitrie Cantemir, continuă printr-o serie de încercări de la jumătatea secolului al XlX-lea, dintre care mai importante sunt „Manoil" (1855) şi „Elena" (1862), de Dimitrie Bolintineanu, „Ciocoii vechi şi noi" (1863) al lui Nicolae Filimon, şi dobândeşte o anume maturitate prin „Mara" (1906), de loan Slavici, şi prin „Viaţa la ţară" (1898) şi „Tănase Scatiu" (1907), de Duiliu Zamfirescu. Romanul românesc atinge treapta maturizării depline în perioada interbelică, după şase decenii de încercări mai mult sau mai puţin izbutite. Dintre factorii care au determinat acest fenomen amintim: mutaţiile fundamentale în mentalitatea culturală şi intelectuală, schimbarea percepţiei asupra speciei literare, stimularea interesului scriitorilor şi al publicului pentru problema romanului prin dezbaterile şi articolele din presa literară a vremii, necesitatea sincronizării literaturii române cu aceea europeană, dar şi apariţia unei generaţii de prozatori talentaţi. Literatura română arde etapele şi, în numai două decenii, romanul traversează vârste diferite, trecând de la «realismul epic», orientat exclusiv spre lumea exterioară, la «realismul subiectiv», interesat să descopere realitatea infinit mai complexă a spiritului. CONCEPTE OPERAŢIONALE:
r

Cele două tendinţe, tradiţionalismul şi modernismul, se reflectă în paradigma romanului, sub denumiri diverse, dar

6

reductibile la acelaşi model complementar: roman tradiţional vs. roman modern, roman obiectiv vs. roman subiectiv, roman de creaţie vs. roman de analiză - Garabet Ibrăileanu -, roman doric vs. roman ionic - Nicolae Manolescu -.

O privire critică mai recentă asupra fenomenului surprinde astfel varietatea modelelor epice abordate. Vom clasifica, astfel, şi operele alese spre studiu în această lucrare: ❖ romanul realist obiectiv: „Ion", Liviu Rebreanu. ❖ romanul realist mitic: „Baltagul", Mihail Sadoveanu. ❖ romanul realist psihologic: „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război", Camil Petrescu. ❖ romanul experienţei: „Maitreyi", Mircea Eliade. ❖ romanul realist de tip balzacian: „Enigma Otiliei", George Călinescu. În sensul larg, modernismul reprezintă o tendinţă de înnoire în arta şi literatura secolului al XX-lea, caracterizată prin negarea tradiţiei şi prin impunerea unor noi principii de creaţie. În acest sens, modernismul include curentele artistice novatoare, precum simbolismul, constructivismul, expresionismul, dadaismul sau suprarealismul. În literatura română, este o doctrină estetică promovată de Eugen Lovinescu prin intermediul revistei şi al cenaclului „Sburătorul". În esenţă, teoriile lui Lovinescu pornesc de la ideea că există „un spirit al veacului", care determină, în ansamblu, sincronizarea culturilor europene. Astfel, civilizaţiile mai puţin dezvoltate suferă influenţa celor mai avansate. Tradiţionalismul este orientat spre trecut, spre conservarea valorilor autohtone, în timp ce modernismul se îndreaptă spre viitor, prin tendinţele manifestate de receptare a experienţelor noi şi de promovare a formelor artistice eliberate de orice convenţie. Tradiţionalismul se caracterizează printr-un conservatorism ce îl îndreaptă spre clasicitate,

7 prin preţuirea moştenirii culturale a unui popor. fiind o cale de integrare în arii culturale mai largi şi de sincronizare cu evoluţia generală. valoarea estetică devine o măsură variabilă. de obicei. iar opera unui mare scriitor nu poate fi subsumată în . de sămănătorism şi poporanism. Ideea de sincronism presupune modernismul. de schimbarea gustului artistic al receptorilor actului de cultură. tendinţelor de închistare într-o viziune revolută asupra lumii şi a artei. universală a cunoaşterii artistice. se raportează într-o manieră comună la o anumită tradiţie literară. într-un „manifest literar". Mutaţia valorilor estetice este o teorie lovinesciană derivată din aceea de sincronism. Curentele literare nu există în stare pură. în funcţie de spiritul veacului. şi se regăseşte în toate cele cinci volume ale „Istoriei literaturii române contemporane" a lui Eugen Lovinescu. Principiile estetice ale unui curent sunt cristalizate. tradiţionalismul este reprezentat. unele opere dobândind străluciri noi. Modernismul se opune. a folclorului şi a culturilor vechi. reunind scriitorii care împărtăşesc principii estetice similare. concordă în preferinţele pentru anumite genuri şi specii literare şi utilizează în opera lor modalităţi artistice similare. Este o mişcare literară manifestată în perioada interbelică. 3 R a ml . Eugen Lovinescu elaborează şi teoria mutaţiei valorilor estetice. la începutul secolului XX. de influenţele şi interferenţele culturale. Ca expresie a unor procese de adaptare privite din perspectiva sincronismului. altele căzând în desuetudine. e lis u Curentul literar este definit ca o mişcare literară dintr-o anumită perioadă social-istorică. uneori radicale şi violente. prin noile experienţe estetice. urmate de gândirism. „ca un principiu de progres". în continuarea ideilor „Daciei Literare". a cărei ideologie se cristalizează în jurul revistei „Gândirea". între ele apărând interferenţe. dar există şi curente reprezentate de mai multe manifeste. În spaţiul literar românesc. prin care se postulează că.

Orientare cu îndelungate tradiţii şi trăsături încă nu îndeajuns de precizate de către istoria literară. comedia de moravuri. clasificarea lor se face din motive didactice. Scriitorul se vrea un pictor de medii. diversificarea formelor de expresie epică. Realismul s-a manifestat în literatura română încă din secolul trecut. portretul satiric şi pamfletul. a romanului. acţionând în împrejurări tipice pentru o anumită etapă istorică. vehiculând tipuri şi situaţii veridice. un mijloc de cunoaştere întemeiat pe investigarea lucidă şi obiectivă a realităţii. Izvorâtă din personaje reprezentative pentru largi categorii sociale. realismul apropie literatura de adevărurile existenţei. Nicolae Filimon etc. exponenţi ai celor mulţi. spulberă miturile şi reneagă convenţiile. În realism înfloresc romanul. dar îşi creează opera într-o epocă sau în alta. 4 Proza ineb lic . să înfăţişeze veridic viciile şi virtuţile personajelor. obligând societatea să condamne prin evidenţierea defectuoasei sale organizări. tre ă Perioada interbelică reprezintă un moment de referinţă în evoluţia prozei româneşti prin lărgirea ariei tematice. ca specie literară. îndeosebi romantismului. în operele lor. în secolul al XIX-lea şi se caracterizează prin cultivarea unei arte a observaţiei şi analizei. Realismul este un curent literar ce a luat naştere în Franţa.8 totalitate unui singur curent. adeseori în forme care au cuprins şi elemente aparţinând altor curente literare. Marii scriitori depăşesc limitele unui curent sau ilustrează mai multe curente literare. însă fără a putea surprinde originalitatea operei sau interferenţele specifice. nu trebuie să se conchidă că doar aceştia pot oferi caracter realist unei scrieri. . să cerceteze şi să zugrăvească evenimentele principale ale societăţii. Costache Negruzzi. a modalităţilor narative dar şi prin afirmarea cu precădere. iar opera sa un document de viaţă. Scriitorii realişti s-au străduit ca. cum ar fi scrierile lui Vasile Alecsandri. preocuparea pentru conţinutul comunicării dominând pe cea pentru formă. Tipurile sociale caracteristice pe care realismul le aduce în prim-plan sunt ariviştii şi oamenii de afaceri. să facă o istorie a moravurilor. nuvela.

În jurul acestei reviste se dezvoltă curentul literar cunoscut sub numele de poporanism. „Viaţa românească". După primul război mondial ziarele şi revistele literare sporesc la număr. În literatura tendinţelor umaniste democratice care domina în epocă.9 Perioada dintre cele două războaie mondiale cuprinde anii 1918 . În acest contest. precum cel balzacian folosit de George Călinescu în „Enigma Otiliei". apărută la 6 martie 1906 la Iaşi. James Joyce. important fiind poporul şi rasa. Diversificarea tehnicii artistice româneşti are loc sub influenţa lui Marcel Proust. accentul se pune pe autenticitate şi specificul naţional înţeles ca dimensiune socială. prăbuşirea Imperiului Austro-ungar şi revoluţia din Rusia. Tot în această perioadă se intensifică dezbaterile cu caracter teoretic în legătură cu romanul. Pe plan naţional. iar conducerea este preluată de Mihail Relea şi George Călinescu.1944 şi se caracterizează pe plan european prin înfrângerea Germaniei. În studiul „Creaţie şi analiză". se remarcă tendinţa de revenire la modelele tradiţionale. Astfel. ❖ fantastica: Mircea Eliade. europenizarea ca asimilare a spiritului naţional. ❖ unul interesat de viaţa interioară: romanul de analiză. li se opun forme de ideologie rasistă. viaţa literară cunoaşte conflicte şi polemici violente. Andre Gide. El considera absolut necesară dezvoltarea romanului românesc pe linia studiului caracterului. ❖ memorialistica: Constantin Stere. . se mută la Bucureşti. ❖ simbolica: Mateiu Caragiale. În „Viaţa românească". De aceea. Garabet Ibrăileanu constata existenţa a două tipuri de specii literare: ❖ unul care prezintă personaje prin comportamentul lor: romanul de creaţie. se realizează unitatea naţională şi integrarea în ritmul european de modernizare. Romancierii din perioada interbelică experimentează tehnici multiple ale romantismului. sub conducerea lui Constantin Stere şi Paul Bujor. romanul interbelic cunoscând astfel alte orientări: ❖ lirica: Ionel Teodoreanu.

cuprinzând medii sociale diferite şi problematici mai bogate şi mai complexe. atinge nivelul valoric european. . Romanul românesc îşi lărgeşte tematica. în scurt timp.10 Anii interbelici sunt caracterizaţi în literatura română printr-o remarcabilă dezvoltare a romanului care.

Copilăria viitorului romancier s-a scurs în Maieru. Devenit ofiţer în oraşul Gyula. localitate din nordul Transilvaniei. o alege pe cea din urmă. unde a şi absolvit şcoala primară. pe care le strânge apoi în două volume principale: „Frământări" (1912) şi „Golanii" (1916). pentru că literatura. . care-l ispitea. la care îl îndemnau părinţii. fiind primul din cei 13 copii ai învăţătorului Vasile Rebreanu. Rebreanu îşi dă seama că profesia aleasă nu se potriveşte cu aspiraţiile lui literare şi după ce demisionează în 1908.biografie Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885 în judeţul Bistriţa. şi cariera de ofiţer. nu-i putea asigura existenţa. Intre preoţie. a) Liviu Rebreanu . urmând studiile gimnaziale în Năsăud şi continuându-le la Bistriţa. pe Someş. Rebreanu este nevoit să-şi aleagă o profesie.B.Năsăud. începe a publica nuvele şi schiţe în revista „Luceafărul". A încetat din viaţă la 1 septembrie 1944 în judeţul Argeş. Pleacă la Budapesta unde intră la Academia militară „Ludoviceum". TIPURI DE ROMANE INTERBELICE 1 Romanul realist obiectiv . La sfârşitul şcolii.

pagini în care viaţa grea a ţăranului. ori anumite fenomene caracteristice ale războiului imperialist sunt înfăţişate cu o putere de observaţie minuţioasă.D23 Cele mai importante creaţii ale lui Liviu Rebreanu constituie adevărate monumente epice prin amploarea şi forţa realistă. . în stare să cuprindă în profunzime caractere şi raporturi sociale dintre cele mai complexe. viaţa micii burghezii de la sat sau de la oraş.

romanul în lucru nu era numaidecât masiv. scoţându-l din criza îndelungii sale aşezări. scriitorul devine „ctitorul romanului românesc modern" (Garabet Ibrăileanu). „Ion" de Liviu Rebreanu. „Tănase Scatiu" (Duiliu Zamfirescu) şi „Mara" (Ioan Slavici). Liviu Rebreanu. „El lucra în ritmul impus de masivitatea operelor proprii chiar când. deşi parţial izbutită. pe care le-a practicat. „Viaţa la ţară". ea rezultând.este departe de nivelul marilor sale creaţii. În adevăr. Adevărul e însă exact cel contrar. Formula de roman pe care o adoptă este modernă. tematica vizează fie problema pământului. care a înşelat pe mulţi critici. cu mişcări lente. preocupat de dialectica realideal. realizând creaţii majore şi în proza de analiză psihologică („Pădurea Spânzuraţilor". literatura română nu mai cunoaşte un alt romancier care să-şi varieze cu atâta libertate de spirit formula artistică de la un roman la altul" . privit în marea felurime a formulelor de roman. De aici. Toate sunt romane sociale şi ilustrează momente din istoria societăţii româneşti în raport cu optica socialistorică a fiecărui scriitor. iluzia de spirit greoi. Când abordează literatura citadină.13 Inspirându-se din viaţa ţărănească. dar inegal . . Eroii sunt exponenţi ai unor clase sau conflicte sociale cu care se identifică. izbuteşte să dea prima capodoperă a romanului românesc („Ion"). prin apariţia unei opere de elaborată vigoare. scriitorul polivalent. b) Romanul lui Liviu Rebreanu Până la Liviu Rebreanu. culminând cu „Răscoala". sub aspect moral. „Ciuleandra"). 1920 este anul celui mai important eveniment din întreaga istorie a romanului românesc. iar apariţia romanului „Răscoala" va confirma acest lucru. Liviu Rebreanu schimbă cursul istoriei romanului românesc. în istoria romanului românesc numai câteva lucrări sunt memorabile: „Ciocoii vechi şi noi" (Nicolae Filimon). Prin acest roman. este scriitor de vioiciune pe care n-au atins-o niciodată scriitorii reputaţi prin agerimea de concepţie şi realizare. Cu „Ion". fie problema naţională. model de construcţie epică. în primul rând. uneori. În operele mai importante.

impusă de adevărul elementar că atitudinile şi reacţiile sufleteşti pot rămâne. De aceea. în cazul lui Liviu Rebreanu. ele pun în lumină. aceasta este pentru că mişcările anarhice. e aceea a naturii primitive. Gândurile. | U . e o răzvrătire a firii contra societăţii împilatoare. oarbe. rămâne în actualitatea vieţii. un amănunt esenţial. aceleaşi în împrejurări diferite. calculatoare. însă. ca mod de exprimare exterioară. sunt îndiguite de o conştiinţă rece. Violenţa lui Ion. totuşi. distructive. Atât „Ion". abuzive. nici chiar în „Răscoala". De fapt. în faţa cărora întocmirile temporare ale societăţii nu sunt decât înjghebări fragile. o situaţie psihologică. desigur. Violenţa teribilă a patimii lui Ion. Dacă. o trăsătură de caracter. ori focul aprins de ţăranii din Babaroaga. fără intenţii moralizatoare sau sentimentalism. forţa naturii răzvrătite jugulată. cu caracter social. Probitatea realismului său poate da impresia unei probe negative a portretului. au puterea elementelor dezlănţuite ale naturii. cum îl înfăţişau sămănătoriştii. Eroul din „Ion" aminteşte.14 din schimbarea perspectivei de investigaţie romanescă. Diferită e metoda. Limba şi procedeele de stil nu aduc frazei lui Rebreanu strălucire. simpatia autorului pentru clasa ţărănească. sentimentele şi emoţiile eroilor se • V • A A • I I • /V • . Vorbele. Liviu Rebreanu rămâne reprezentantul cel mai acreditat al liricii obiective. a ţăranilor din „Răscoala". Rebreanu însă o interpretează obiectiv. chiar când e vorba de ţăran. care se răzvrăteşte. Personajele lui Liviu Rebreanu trăiesc o viaţă interioară de o mare intensitate. nu trebuie să ne surprindă la autorul „Răscoalei" o anumită lipsă de varietate a mijloacelor de stil. ridicarea firii este oprită. de ţăranii balzacieni şi zolişti. ca problemă. frazele rostite de ele sunt doar expresia parţială a frământărilor lor lăuntrice. căci romanul şi. Patimile lui sunt elementare. Nicăieri nu se simte. Ţăranul din opera lui Liviu Rebreanu nu este o sinteză de virtuţi. umilite. oricât de violente. cât şi „Răscoala" sunt drame ale condiţiei umane degradate.

15 comunică nu rareori in crâmpeie de convorbire sau in cuvinte care descoperă pentru o clipă pornirile. în conjunctura evenimentelor. conduita. În acest firesc. al vieţii. Eroii lui Rebreanu se integrează. cu antecedentele lor biografice. se constituie o întreagă lume. în planuri narative. c) Romanul „Ion" geneza şi critica: Prin menţiunile făcute de autor în „Mărturisiri" (1932). Determinarea lor este socială. Lumea ilustrată în roman. nu exprimă decât fragmentar gândirea eroului. Etica prozei se desprinde din contradicţiile sociale zugrăvite. cu configuraţia lor psihică. . deloc afişată. în dialectica relaţiilor sociale desfăşurate episodic. lasă impresia că se desprinde direct din realitate cu minime prelucrări de nume. potrivit cu rosturile intime ale fiecărui personaj. întâmplări. însă. de toponime. ca şi în cazul lui Marin Preda mai târziu. portrete. amplificată prin repetiţie. în selectarea faptului şi în desfăşurarea lui dramatică. o multitudine de personaje. puternic individualizate. Intensitatea şi profunzimea stărilor sufleteşti îşi găsesc manifestarea stilistică şi în folosirea frecventă a repetiţiei. Cititorul are însă intuiţia clară că în astfel de replici ideea. particulară. se descoperă progresiv în angrenajul social complex în care sunt surprinşi. dramele sau revolta din sufletul lor. care ne duce spre acelaşi plan intim şi obscur al conştiinţei personajului. ce străbat diferite medii de viaţă şi se interferează. Istoria lor se desfăşoară treptat. „Ion" „îşi trage originea dintr-o scenă pe care am văzut-o acum vreo trei decenii". este o problemă de opţiune. diferenţiază structuri social-umane. în înţelegerea umană a dilemelor sociale şi motivarea psihologică a comportamentului social şi individual. Atitudinea scriitorului. nu mai puţin modernă. Romanul lui Liviu Rebreanu se distinge şi prin arhitectura lui complexă.

constituind o dată istorică „în procesul de obiectivare a literaturii noastre epice". „De ce nu avem roman?". Acest eveniment. „rezolvă o problemă şi curmă o controversă". Cele mai notabile aprecieri sunt. şi „un roman naţionalist" care aduce în literatură câmpul luptelor naţionale din Ardeal. a vieţii satului ardelenesc în toate dimensiunile ei. printr-un efort de sincronizare cu experienţele literare europene. Deşi era un partizan declarat al înnoirii prozei româneşti. în perioada interbelică. ale lui Eugen Lovinescu. prin obiectivitatea observaţiei. fiind un roman obiectiv şi realist. fără exuberanţă. Eugen Lovinescu face din apariţia romanului „Ion" un punct de hotar în evoluţia acestei problematici. pe lângă viziunea preponderent realistă.16 „Ion" este un punct de referinţă în istoria romanului românesc asupra căruia critica literară s-a fixat încă de la apariţia lui. dă o lovitură puternică idilismului sămănătorist şi poporanismului angajat ideologic şi etic. începute prin articolul lui Garabet Ibrăileanu „Creaţie şi analiză" (1926) şi prin eseul interogativ al lui Mihai Ralea. prin coborârea analizei psihologice în . spune el. „icoana complexă. bogate în amănunte de observaţie a vieţii Ardealului". în 1920. În esenţă. iar Tudor Vianu îi atribuie. prin introducerea în câmpul epic al spaţiului citadin în care se mişcă personaje cu o viaţă interioară mai bogată decât a celor rurale. de introspecţie. aproape toţi marii scriitori şi critici români. de sorginte balzaciană. fără îndoială. Liviu Rebreanu. fără stil". „cel mai frumos roman românesc şi una dintre cele mai tipice opere de acest fel din literatura universală". Mihail Dragomirescu vede în „Ion". Tipologie : „Ion" are valenţe multiple. întrebare la care au răspuns. în sensul prezentării „fără strălucire artistică. vie. şi revine de fiecare dată când priveşte retrospectiv calea pe care s-a înscris evoluţia prozei româneşti în secolul XX. Multe dintre aprecierile critice se regăsesc în dezbaterea mai amplă despre roman ce a cuprins lumea românească imediat după Primul Război Mondial.

Romanul este o frescă a vieţii în curgerea ei nesfârşită. astfel. obiectivitatea: Proza realist-obiectivă se realizează prin naraţiunea la persoana a III-a. care nu se implică în faptele prezentate. cu un număr mare de personaje. trei tipuri de focalizări: focalizarea externă. bine-conturate în spaţiul epic. atribut demiurgic al naratorului omniscient şi omniprezent. care se structurează totuşi pe arii întinse. El . omniprezent. comparabil cu Emile Zola. şi naturalist. în linii de forţă ale unei acţiuni precise. prin care lasă impresia că pătrunde în gândurile personajului. într-o mai mică măsură. prin care autorul oferă o viziune globală asupra lumii operei şi probează că stăpâneşte pe deplin scenariul narativ. dominantă în cuprinsul romanului. ambele tipuri de focalizare se regăsesc în focalizarea zero. focalizarea internă. prin dorinţele de parvenire ale personajului principal. în acelaşi timp. prin unele scene de o duritate ce frizează patologicul. a satului). Viziunea „dindărăt" presupune un narator obiectiv. de regulă în descrieri (descrierea drumului către Pripas. destine şi individualităţi se perindă într-o continuă rotire a timpului. Romanul are o alcătuire aluvionară. naratorul: Naratorul omniscient ştie mai mult decât personajele sale şi. înregistrând detaliile şi evenimentele asemenea unei camere de luat vederi.17 zona adâncă a patimilor umane. prin modul de oglindire a vieţii rurale. preluând în viziunea lui anumite aspecte şi întâmplări. nonfocalizată. denumită de Lovinescu „un vast panou curgător de fapte învălmăşite ce se perindă aproape fără început şi fără sfârşit". lasă viaţa să curgă. detaşat. dirijează evoluţia lor ca un regizor universal. la fel cum lumea „Comediei umane" a lui Balzac este fluxul imens al realităţii în care fapte. Sunt folosite. Rebreanu este un prozator realist de factură dură.

după cum nici oamenii din Pripas nu rămân neschimbaţi în urma experienţelor trăite. „simetria" incipitului cu finalul face o adevărată carieră în receptarea critică. relaţii de familie. ca formă a instinctului de posesiune". final : Fiind utilizată ca semn de necontestat al închiderii universului romanesc. problematica pământului. Tema centrală. drumul nu mai este acelaşi. este dublată de cea a iubirii. universul intelectualităţii rurale). cu toate că „Ion" începe şi se termină cu descrierea drumului care intră. Criticul Nicolae Manolescu afirma că „în centrul romanului se află patima lui Ion. Mesajul transmis este puternic încărcat etic. Însă. Incipit. faptele sunt credibile. nunta.18 plăsmuieşte traiectoriile existenţei personajelor. dominantă fiind ideea că setea mistuitoare de pământ duce. inevitabil. Efectul asupra cititorului este de iluzie a vieţii (veridicitate) şi de obiectivitate. la dezintegrarea morală a individului. o serie de dorinţe subiective. ţăranii lui Rebreanu îşi exprimă. Caracterul monografic al romanului orientează investigaţia narativă spre diverse aspecte ale lumii rurale: obiceiuri legate de marile momente din viaţa omului (naşterea. care este o victimă a fatalităţii: nu poate ieşi din destinul lui („roman al destinului"). cu o psihologie rudimentară. verosimile. tema şi caracterul monografic : Tema operei o constituie lupta ţăranului pentru pământ într-o societate împărţită în săraci şi bogaţi şi stăpânită de mentalitatea sacului cu bani sau a întinderilor de pământ. Primitivi şi intelectuali. respectiv iese din sat. care nu se pot manifesta din moment ce aceştia devin victimele unui destin . Înlănţuite temporal şi cauzal. relaţii sociale generate de diferenţele economice (stratificarea socială) sau culturale (universul ţăranilor. De aceea textul conţine semne prevestitoare ale sfârşitului fiecărui personaj. conform unui destin prestabilit şi legii cauzalităţii. totuşi. înmormântarea).

vremea vine nepăsătoare. naratorul din „Ion" conturează o lume omogenă ce reuşeşte să îşi păstreze echilibrul indiferent de conflictele sau tensiunile care o macină. parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Nu întâmplător. se ramifică la nesfârşit pentru ca. năzuinţele. particularităţile compoziţionale ale romanului Ion reliefează coerenţa şi unitatea spaţiului rural. Nicolae Manolescu afirmă că eroul din „Ion" „nu e liber. evidenţiază atât particularităţi tradiţionale. alţii le-au luat locul. aparent. Construcţia discursului narativ şi a viziunii despre lume ce dă naştere romanului. ştergând toate urmele. Pe de o parte. acelaşi la începutul şi la sfârşitul întregului text. să conveargă într-un punct de întâlnire. De la titlul clasic . se pierd într-o taină dureros de necuprinsă. Liviu Rebreanu dezvoltă direcţia romanului tradiţional.până la structura simetrică . deschisă de Ioan Slavici. într-un infern al pasiunilor şi al intereselor. Pe zvârcolirile vieţii. Simptomatică în acest sens rămâne notaţia naratorului din finalul romanului: „Satul a rămas înapoi acelaşi.„Glasul pământului" şi „Glasul iubirii" . a unui fluviu de o monumentalitate rară: acţiunea începe cu o coborâre într-un topos învălmăşit de clocotul vieţii. Cu toate că renunţă la elementele moralizatoare/idilice. patimile. construcţia romanului este menită să ilustreze stabilitatea universului din Pripas. ca nişte tremurări plăpânde într-un uragan uriaş". Dramele fiecărui individ au relevanţă exclusiv personală şi nu ameninţă orânduirea macrosocială. Mai mult. înfăţişează mentalităţi . apoi. e manipulat". Până şi cele două planuri narative ale romanului care. construcţia discursului narativ: j Structura romanului este similară cu a unei delte. Suferinţele.continuând cu împărţirea în capitole cu nume rezumative. cât şi moderne.omonim protagonistului .19 implacabil. mari sau mici. Câţiva oameni s-au stins.

de peste Someş. Alături de funcţia esenţială de reprezentare. Descrierea finală închide simetric romanul şi face mai accesibilă semnificaţia simbolică a drumului prin metafora şoselei viaţa: „Drumul trece prin Jidoviţa. Belciug. dar neatrăgătoare. şi pe urmă se pierde în şoseaua cea mare şi fără început. Titu. în romanul lui Rebreanu se poate constata chiar o imagine universală a organizării satului românesc. Cu toate acestea. Astfel. intelectualul ambiţios. pe podul de lemn. în roman apare şi funcţia epică de interpretare/semnificare. aceeaşi viziune tradiţională asupra lumii.exprimă.". Dialogul susţine veridicitatea şi concentrarea epică. obsedat de pământ. ţăranul îmbogăţit. construcţia narativă prezintă anumite elemente moderne. De pildă. ce sugerează o posibilă schimbare a viziunii despre lume din „Ion". preotul de ţară pragmatic. pe lângă rolul obişnuit de fixare a coordonatelor spaţiale şi temporare.. Naraţiunea obiectivă îşi realizează funcţia de reprezentare a realităţii prin absenţa mărcilor subiectivităţii.. Florica. subminarea omogenităţii lumii se naşte chiar din intenţia prozatorului de a construi o lume închisă. ţărancă frumoasă fără zestre. Trecerea de la un plan narativ la . planurile narative: Prin tehnica planurilor paralele este prezentată viaţa ţărănimii şi a intelectualităţii rurale. O altă influenţă a prozei tradiţionale e de regăsit în statutul tipologic al personajelor. Descrierea iniţială are. Ion reprezintă ţăranul sărac. acoperit.20 diferite . funcţie simbolică şi de anticipare. fată bogată. prin aşa cum îl descria Tudor Vianu .„stilul cenuşiu".intelectualii şi ţăranii . Vasile Baciu. în fond. Ana. moduri de expunere: Modurile de expunere îndeplinesc o serie de funcţii epice în discursul narativ.

prin gesturi care par a fi dictate de hazard. În expoziţiune. someşana. primarul şi chiaburii. ceea ce conferă veridicitate romanului realist. Cele două grupuri ale bărbaţilor respectă stratificarea economică. trage cu urechea şi Alexandru Glanetaşu. este o pagină etnografică memorabilă. construcţia subiectului: j Acţiunea romanului începe într-o zi de duminică. Viaţa personajelor se desfăşoară după legile interne ale lumii lor şi evoluează paralel. lipsa pământului este echivalentă cu lipsa demnităţii umane. văduva lui Maxim Oprea. iar mamele şi babele. timpul şi spaţiul. Copiii se amestecă în joacă printre adulţi. Cercul horei. Descrierea jocului tradiţional. mai retrase. în curtea Todosiei. fapt redat de atitudinea lui Alexandru Glanetaşu: „Pe de lături.21 altul se realizează prin alternanţă. este o descătuşare dionisiacă de energii. Fruntaşii satului. aşezaţi pe prispă. alături de figurile pitoreşti ale lăutarilor. Este prezentă şi Savista. iar succesiunea secvenţelor narative este redată prin înlănţuire. la horă. centru al lumii satului. În satul tradiţional. Intelectualii satului. ca un câine la uşa bucătăriei. discută separat de ţăranii mijlocaşi. fără a se amesteca în joc. preotul Belciug şi familia învăţătorului Herdelea. sfiindu-se totuşi să se amestece între bogătaşi". prin portul popular. înfăţişată cu un portret grotesc. dornic să se amestece în vorbă. Rolul horei în viaţa comunităţii săteşti este de . în care locuitorii satului Pripas se află la horă. vin să privească „petrecerea poporului". vigoarea dansului. paşii specifici. vorbesc despre gospodărie. Aşezarea privitorilor reflectă relaţiile sociale. Amestecul lor este dezaprobat de doamna Herdelea. sunt prezentate principalele personaje. În centrul adunării este grupul jucătorului. Fetele rămase nepoftite privesc la horă. dar interferenţa se produce în sensul determinării destinului unui personaj din celălalt plan. oloaga satului.

Şi în sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece. tatăl Anei. deşi o place pe Florica cea săracă. Întinse mâinile spre brazdele drepte. între Ion şi Vasile Baciu. pentru că forţa lor se manifestă succesiv. Se poate vorbi şi de conflicte secundare. şi confruntarea verbală cu Ion. între Ion şi Simion Butunoiu pentru o brazdă de pământ.. Bătaia flăcăilor. elementul primordial este perceput pe trepte de manifestare distincte: pământul-mamă („Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil [.22 a-i asigura coeziunea şi de a facilita întemeierea noilor familii.].. social. marchează începutul conflictului. sau între Ion şi George Bulbuc. conştient de calităţile sale. mai apoi pentru Florica.limită. ameţitor".]. nu-şi acceptă condiţia şi este pus în situaţia de a alege între iubirea pentru Florica şi averea Anei. Cele două chemări lăuntrice nu îl aruncă într-o situaţie . nu simultan. lovindu-l cu sapa. Mândru şi orgolios. zgrunţuroase şi umede. [.] Apoi încet. În relaţie cu omul. Conflictul exterior.. când George îl ucide pe Ion. Drama lui Ion este drama ţăranului sărac. De pe atunci . Hotărârea lui Ion de a o lua pe Ana cea bogată la joc. Conflictul central din roman este lupta pentru pământ în satul tradiţional. în realitate pentru dreptul de a o lua de soţie pe Ana. dar cu respectarea principiului economic. s-o crâmpoţească în sărutări.. pe care îl numeşte „hoţ" şi „tâlhar". Scena alimentează dorinţa de răzbunare a lui George şi este construită simetric cu aceea de la sfârşitul romanului.. şi de aceea în joc sunt numai fete şi băieţi. se lăsă în genunchi. Îl cuprinse o poftă sălbatecă să îmbrăţişeze huma. mai întâi pentru Ana. Venirea lui Vasile Baciu. în aparenţă pentru plata lăutarilor. constituie intriga romanului.. se încheie cu victoria lui Ion. între „glasul pământului" şi „glasul iubirii". Impresionantă este scena în care Ion sărută pământul: „Se opri în mijlocul delniţei [. cucernic. este dublat de conflictul interior. fără să-şi dea seama. care îl răpune cu parul pe George. îşi coborî fruntea şi îşi lipi buzele cu voluptate de pământul ud. de la cârciumă la horă.

renunţând la perspectiva idilizată asupra satului şi asupra ţăranului. Ion este un ţăran tânăr. îl numeşte „fleandură".. nici în Petrişor. simţindu-se înşelat. bătaia dintre flăcăi. astfel. Conflictul dintre cei doi ţărani este mediat de preotul Belciug. a existat aievea şi se numea aproape aşa". trecând-o uşor în uitare după ce i-a preluat seva autenticităţii. fără a-i aşeza în penumbră latura brutală. pământul. naşterea.] sunt momente din calendarul sempitern al satului"4. suferind o cumplită umilire când Vasile Baciu. iar George nu este decât un instrument al destinului. Moartea copilului nu îl opreşte pe Ion din drumurile după Florica. iar averea lui Ion revine bisericii.. Deznodământul este. Ion îi face curte Anei.. o seduce şi îl forţează pe Vasile Baciu să accepte căsătoria. harnic.]. „Hora în sat. creaţia covârşind realitatea. însă nici sinuciderea Anei nu-i trezeşte lui Ion regrete sau conştiinţa vinovăţiei. Prin personajul Ion. viitorul său socru. . măritată între timp cu George. prototipul real al unui erou ficţional rămâne undeva în umbră. În construirea lui Ion. previzibil. Ca în atâtea alte cazuri însă. personajele: „Ion Pop al Glenetaşului. Florica rămâne singură. este prizonier unei forţe mai presus de sine. Cum la nuntă Ion nu cere acte pentru pământul-zestre. pe care îl prezintă în simplitatea sa complexă. tocmeala pentru zestre. eroul însuşi. Dorind să obţină repede mult pământ. pământul-ibovnică. nu vede decât garanţia proprietăţii asupra pământurilor. om înstărit. mărturiseşte Rebreanu despre personajul central al operei sale. autorul porneşte de la obsesia statornică a ţăranului român. Rebreanu pune pentru prima dată în literatura română „problema ţărănească" dintr-o altă perspectivă. Nici în Ana.. El este arestat. moartea [.23 pământul i-a fost mai drag ca o mamă"). încep bătăile şi drumurile Anei de la Ion la Vasile. însă este sărac. pământul-stihie. Ion este subjugat de „glasul pământului". nunta [. fiul lor. primitivă.

aşa . Discuţiile cu fiul învăţătorului sunt doar prilejuri de a-şi verifica gândul ascuns: o va seduce pe Ana pentru a intra în posesia pământurilor lui Vasile Baciu. Traseul existenţei sale este clar marcat în prima parte a romanului. Mirosul pământului umed „îi aprindea sângele". Ea este harnică. Ion calcă din nou legile morale ale colectivităţii. caută îndârjit doar modalitatea de a-şi atinge ţelul. îndrăgostită profund de Ion. Iubise pe Florica.. Dorinţa de a avea este justificată perfect de realitatea socială imediată. Ideea este prezentă în mintea băiatului chiar din primele pagini ale romanului: „Nu-i fusese dragă Ana şi nici acum nu-şi dădea seama bine dacă i-e dragă. deci. Prin dorinţa de a o cuceri pe Florica. eroul este tenace. dar mai ales înfruntă din nou destinul. Nicolae Manolescu văzând în Ion „o victimă măreaţă a fatalităţii biologice". pentru Ion pământul înseamnă stabilitate. care-l scârbea şi din care voia să scape cu orice preţ. iar Ana avea locuri şi case şi vite multe. pentru Ion ea este o fată „slăbuţă" şi „urâţică". scopul este precis. supusă. expresia calităţii sale de gospodar. Din punct de vedere fizic.. Sfârşitul său violent nu este deloc surprinzător. căruia îi încredinţează cu generozitate viaţa. Obsesia pământului ia forme primare: „veşnic a pizmuit pe cei bogaţi"." Autorul o surprinde pe Ana în trei ipostaze succesive care îi conturează treptat profilul moral şi configuraţia sufletului ei chinuit: cea de tânără femeie. îndurând cu umilinţă vorbele grele şi loviturile. ai cărei „obraji fragezi ca piersica" şi „ochi albaştri ca cerul de primăvară" îi tulburaseră sufletul. în realitate el este cel posedat de acesta. pământurile sunt pentru el nişte „ibovnice credincioase". status social. dar Florica e mai săracă decât dânsul. mai ales în comparaţie cu Florica." Pământul dă. Ana este insignifiantă. insistându-se pe elemente ce amintesc de naturalism: „Se gândea numai la băltoaca în care se bălăcea. sens existenţei personajului la început. ruşinoasă.24 Deşi doreşte să posede pământ. Firavă şi fără personalitate. agonia lui este descrisă detaliat.

consemnându-le gesturile. complexată de frumuseţea Floricăi. . nesigură de dragostea lui Ion. concluzie : Orizontul personajelor este mărginit. prezentând relaţiile dintre ele (caracterizare indirectă). o zestre şi o producătoare de copii". sunt surprinse cu fină intuiţie psihologică. Fiind omniscient. Belciug şi familia Herdelea îşi dispută întâietatea în sat. prin urmările sale o cumplită pedeapsă aplicată celui care i-a distrus viaţa.25 cum pare la început. impersonal. Destinul Anei este tipic lumii rurale. Moartea eroine devine. naratorul realizează portretul sau biografia personajelor (caracterizare directă). George Călinescu constată autenticitatea limbajului regional: „observarea limbajului ardelenesc e făcută cu foarte multă exactitate". Pentru a-şi umilii foştii prieteni. Stilul direct alternează cu cel indirect. Belciug nu pregetă să le cumpere mobila când e vândută la licitaţie. în funcţie de condiţia lor socială: „variaţiile de vocabular în trecerea de la mediul rural la acela orăşenesc sau la acela intelectual". stilul şi/ registre stilistice : Naraţiunea la persoana a III-a şi obiectivitatea naratorului se realizează într-un stil neutru. orice întâmplare din sat este comentată cu aprindere. mijloace de caracterizare: Naratorul obiectiv îşi lasă personajele să-şi dezvăluie trăsăturile în momente de încordare. unde „femeia reprezintă două braţe de lucru. în existenţa lor monotonă. Frământările fetei. autorul insistând mai ales pe deznădejdea ei care îi dădea adesea „gânduri de moarte". covârşită de voinţa lui Ion. limbajul. Tudor Vianu observă utilizarea registrelor lexicale diverse în limbajul personajelor. Ana devine o victimă uşoară a flăcăului interesat numai de zestrea ei.

26 „Ion" de Liviu Rebreanu este un roman prin excelenţă realist. . romanul Ion este o veritabilă frescă socială a vieţii româneşti de la începutul secolului XX. Prin toate caracteristicile sale. al voinţelor înfrânte. o operă literară de certă singularitate în literatura română.

iar mama sa se trăgea dintr-un neam de răzeşi aduşi în stare de iobăgie. cu care are 11 copii.biografie Mihail Sadoveanu s-a născut la 5 noiembrie 1880 la Paşcani şi a încetat din viaţă la 19 octombrie 1961 la Bucureşti. . Tatăl său. unde desfăşoară o prodigioasă activitate literară. întrerupe cursurile de drept de la Bucureşti. reprezenta prima generaţie aşezată în Moldova a unei familii de moşneni olteni pribegiţi. gimnaziul la Fălticeni şi liceul la Iaşi.2 Romanul realist mitic . iar în 1904 se mută la Bucureşti. sub semnătura Mihai din Paşcani. Sadoveanu a început să scrie încă din clasa a II-a de gimnaziu. având obiceiul de a vorbi glumeţ şi înţelept. Se căsătoreşte cu Ecaterina Bâlu (1901). Urmează şcoala primară la Paşcani. avocat. mai exact în revista „Dracu" din Bucureşti cu schiţa „Domnişoara M. dar abia în ultimele clase de liceu a avut loc debutul propriu-zis în revistele şi presa vremii. Despre Sadoveanu se spune că „trăgea de partea mamei" şi „povestea frumos şi tainic lucrurile de la Moldova". din Fălticeni" (1897). a) Mihail Sadoveanu .

teme haiduceşti . Marile teme ale scriitorului apăreau încă din povestirile primilor şapte ani de activitate literară. Volumele de debut reliefau. izvorât din observaţia scrutătoare a dramelor din viaţa satului şi a târguşoarelor. . fapt pentru care Nicolae Iorga numeşte această perioadă „anul Sadoveanu". viaţa apăsătoare şi monotonă a micilor târguri de provincie. „Şoimii".28 În acelaşi an are debutul editorial cu patru cărţi: „Povestiri". viaţa din trecutul îndepărtat al poporului. „Dureri înăbuşite" şi „Crâşma lui Moş Precu". de asemenea. din care au fost alcătuite cele patru volume ale sale din anii 1904 şi 1905: viaţa ţăranilor asupriţi. împletirea unui romantism protestatar .cu un viguros realism.

sub semnătura prozatorului. „Hanu Ancuţei" (1928) deschide seria unor capodopere în care se defineşte şi universul întinsei opere sadoveniene. note şi impresii. creând o literatură patriotică şi populară. printre care traduceri. se relevă marea personalitate a scriitorului. În toată opera lui Sadoveanu se constituie o întreagă lume. Mihail Sadoveanu a desfăşurat o intensă activitate publicistică de pe poziţii democratice. fecunditatea debutului a rămas constantă: în fiecare an au apărut.29 Înainte de Eliberare. Până la izbucnirea primului război mondial. între care George Călinescu scrie în memorabila „Cronică a optimistului": „Omul de toate zilele s-a mistuit lăsând în locu-i simulacrele sale de piatră şi de bronz. Mihail Sadoveanu opunea literaturii îndepărtate de popor. Sadoveanu a rămas egal cu sine însuşi. militând pentru progresul culturii româneşti. mai cu seamă. În ciuda presiunilor de tot felul. cel puţin un volum de povestiri. în spiritul tradiţiei şi specificităţii noastre naţionale. încercând să-l elimine din literatură. Ce-a fost al fiecăruia din noi a devenit al tuturor. impresionantă nu numai prin numărul mare de volume publicate. Moartea sa este regretată de toţi literaţii vremii. pe lângă alte scrieri. monumental prin viziune şi originalitate. urmaşă a celor mai bune tradiţii clasice. unic în literatura noastră. Presa de dreapta l-a atacat neîncetat. este aceea a unui rapsod cu o capacitate de evocare epopeică rar întâlnită. b) Romanul lui Mihail Sadoveanu Opera lui Sadoveanu. un stil. el e acum numai al poporului dintre care a ieşit". o rezistenţă serioasă. Între diferitele tendinţe literare şi diversele formule narative moderne ce s-au manifestat în proza interbelică. pe care o promova oficialitatea vremii. După primul război mondial. prin majoritatea scrierilor sale. cu aşezări care vorbesc despre . fasciştii legionari au ars în 1936 cărţile sale în pieţe publice. cu ecouri din vorba bătrânească a lui Ion Neculce din „O samă de cuvinte" şi din sfătoşenia înţeleaptă a lui Ion Creangă. dar.

un analist al sufletelor impenetrabile."5 c) Romanul „Baltagul" geneza şi critica: Scris în numai câteva zile. Cu o binemeritată reputaţie câştigată încă din „anii de ucenicie". a slujbaşilor de stat şi. Cu romanul „Nicoară Potcoavă". asprimea lui Miron Costin. Romanul lui Mihail Sadoveanu este un vast spectacol al existenţei noastre: în el întâlnim toate aspectele şi manifestările vieţii unui popor. Tot ceea ce cronicarii au neglijat să descrie. romanul „Baltagul". „Sadoveanu are realismul lui Balzac şi melancolia unui romantic. ca o erupţie completă a unei gestaţii artistice definitiv cristalizate. Eroii celor mai multe povestiri şi romane ale lui Sadoveanu sunt ţăranii. ea îşi păstrează actualitatea în literatura anomaliilor civilizaţiei contemporane. Grigore Ureche. pentru că. reprezintă. istoria împlinirii trudnice a acestui gol existenţial creat prin dispariţia ciobanului. Călinescu afirma că „Sadoveanu a descris infernul rural al epocii dinainte şi de după răscoalele ţărăneşti". descoperim la Mihail Sadoveanu. un punct de . apărut în anul 1930. întotdeauna.30 permanenţele pământului românesc. Romanul „Baltagul". opera scriitorului a pătruns în circuitul marilor valori ale literaturii universale şi suscită încă interes. E precis ca un pictor flămând şi inefabil ca un muzician. cu oameni care trăiesc după legile firii şi. oamenii apăsaţi şi răzvrătiţi împotriva moşierilor. să comenteze. voluptatea senzorială a lui Rabelais. în creaţia lui Mihail Sadoveanu. Cronicile lui Ion Neculce. „Descrierea Moldovei" a lui Dimitrie Cantemir sunt pilonii care susţin epopeea sadoveniană. marea creaţie sadoveniană se încheie. de fapt. constituie. în general. în tradiţia îndeletnicirilor rămase în veac. înaintea altor prozatori de prestigiu. împotriva condiţiilor înăbuşitoare în care se desfăşura viaţa satului în regimul burghezo-moşieresc. desfăşurându-se la suprafaţă şi în aparenţă pe treptele cunoscute ale istoriei sale concrete.

evocând „o civilizaţie astrală. anul apariţiei romanului. ce nu-i dau răgaz până când nu-şi află soţul răpus şi nu-i dă creştinească înmormântare. În cronologia operei. al soarelui şi al lunii". ca în balada „Mioriţa". vizând deopotrivă compoziţia. în care destinul uman se integrează. perfecţiunea şi eternitatea cosmosului îndeamnă fiinţa umană către eternizare. în măsura în care poate fi semnificativă. în ciclurile cosmice ale existenţei. sunt comandamente exprese. numai ca intenţie a genezei operei sau numai tematică. pentru care îndatoririle mortuare pentru soţul ei. al căutării. Critica literară a semnalat. Maria Filinich subliniază corespondenţa deplină între mersul terestru al omului şi traiectoriile cosmice ale stelelor care. prin aspiraţie către înalt. tematica şi limba folosită. prin integrare în ritmurile infinite ale lumii de sus. stabileşte liniile esenţiale de interpretare a acestuia: „Baltagul" este romanul unui suflet de munteancă. prin dezvoltarea ultimului motiv. îi călăuzesc destinul. încă din 1930. răpus de lotrii ciobani.31 echilibru. Perpessicius. acest tip de proză presupunând abordarea artistică a unui mit autohton şi chiar universal. în care natura. ca în concepţiile străvechi. este „personajul" principal. În ambele opere literare. Vitoria Lipan. El se caracterizează prin suspendarea timpului şi a spaţiului narative şi prin conturarea unor personaje arhetipale. acest punct de singularitate din creaţia sadoveniană. Paul Georgescu surprinde poate cel mai bine caracterul sferic. cu toate manifestările ei tainice sau tumultoase. Corespondenţa romanului cu balada nu este pur formală. încă de la început. în care faptele umane sunt reglate ca mersul stelelor. „Baltagul" se situează după câteva volume cu un puternic caracter descriptiv. al lumii romanului. de capodoperă. . George Călinescu consideră romanul „una din cele mai bune scrieri ale lui Sadoveanu" şi îl caracterizează drept „romanul nemişcării milenare cu intrigă mitologică".

stăpâne. afirmă Nicolae Manolescu. Mihail Sadoveanu concentrează realitatea. apare construit prin simboluri mitice. realist-obiectiv (Nicolae Manolescu). constituind un aspect controversat în receptarea critică. criticul distinge aici între două vârste ale romanului românesc de factură realistă din perioada interbelică. monografic. autorul lui „Ion" copiază realitatea pentru a crea o cât mai verosimilă iluzie a vieţii. stratul mitica: Stratul mitic al romanului este bine susţinut prin inserarea unor cuvinte străvechi. unele chiar contradictorii: antropologic şi poliţist (George Călinescu). prin care Vitoria capătă convingerea că Nechifor Lipan este mort. observaţia cuprinzând caracteristica principală de compoziţie a romanului realist sadovenian: esenţializarea realităţii./Mai chiamă ş-un câne. pe de altă parte.". demitizant (Ion Negoiţescu). de dragoste şi o anti-„Mioriţă" (Alexandru Paleologu). visul premonitoriu. reducând-o la evenimentele ei esenţiale. iniţiatic. Dintre acestea. definitorii pentru spiritualitatea românească. mitic-baladesc şi de realism etnografic (Perpessicius). De fapt. trecerea apei nefaste . De-a lungul vremii au apărut diferite interpretări ale romanului.32 „Sadoveanu spune ceva mai mult de o pagină ceea ce lui Rebreanu îi ia un întreg capitol". tipologie: „Baltagul" are o arhitectură complexă conferită de polimorfismul structurii şi de ţesătura de teme şi motive şi reconstituie. Semne ale morţii. Pe de o parte. apusul. viaţa muntenească în tiparele tradiţiei în Moldova începutului de veac XX. reconstituirea „Mioriţei" (Eugen Lovinescu). Relaţia romanului cu balada populară „Mioriţa" este sugerată chiar de scriitor prin motto-ul: „Stăpâne.

cum este laitmotivul rostit de femeie în căutarea soţului.astă-toamnă un om cu un cal negru ţintat în frunte? Mie să-mi spuneţi cine aţi văzut un om de la noi. Naraţiunea este preponderentă. eroii clasici fiind surprinşi unilateral. după structuri uitate. la fiecare popas: „Nu s-a oprit cumva. La impresia de scriere legendară contribuie şi limbajul. Specific prozei tradiţionale este tipul naratorului reprezentabil. inovează limbajul într-un spirit viu. polarizaţi în funcţie de dominanta etică." Perspectiva narativă din care sunt dezvăluite trăirile interioare ale eroilor este cea omniscientă (focalizare zero). ci. Sadoveanu arhaizează. venit parcă din altă lume. Naraţiunea este nuanţată de secvenţele dialogate sau de replici alte Vitoriei. dar pasajele descriptive fixează diferite aspecte ale cadrului sau elemente de portret fizic. călare. prin intermediul tehnicii detaliului şi observaţiei.. . iar Sadoveanu trăieşte o adevărată fascinaţie a tiparelor originare. pe-un cal negru ţintat în frunte şi-n cap cu căciulă brumărie. scriitorul nu introduce podoabe arhaice. Vitoria preia rolul naratorului..33 au rădăcini adânci în istoria indo-europeană. ţin de un spaţiu al începutului. Secvenţele narative sunt legate prin înlănţuire şi alternanţă. lumea satului de munteni şi acţiunile Vitoriei. aşa după cum observă Nicolae Manolescu. idei şi concepţii ale scriitorului însuşi. naraţiune şi moduri de expunere : Naraţiunea se face la persoana a III-a. iar naratorul omniprezent şi omniscient reconstituie în mod obiectiv. cuvinte luate întocmai din fondul vechi. individual şi colectiv. Perspectiva asupra personajelor este şi ea marcată de opţiunile etice ale scriitorului. care exprimă implicit puncte de vedere. din perspectiva naratorului. la parastasul soţului. prin reconstituirea unui mod de comunicare mitic. Deşi naratorul omniscient este unic. Vocea care relatează este a unui „narator supraindividual" şi demiurg.

iubirea. având în prim-plan căutarea şi pedepsirea celor care l-au ucis pe Nechifor Lipan. legile nescrise care guvernează viaţa oamenilor de la munte. tradiţiile pastorale. Căutarea constituie axul romanului . a pus rânduială şi semn fiecărui neam". figurând simbolic viaţa şi moartea. natura. Prin dispariţia lui Nechifor Lipan. desfăşurându-se nu numai într-un spaţiu geografic real. Romanul „Baltagul" prezintă monografia satului moldovenesc de la munte. şi unealtă. Motivul labirintului se concretizează la nivelul acţiunii (căutarea şi diferitele popasuri). lumea arhaică a păstorilor. în acelaşi timp. Baltagul tânărului Gheorghiţă se păstrează neatins de sângele ucigaşilor. Orizontul mitic cuprinde modul de înţelegere a lumii de către personaje. Însoţită de Gheorghiţă. baltagul (topor „cu ascuţiş curb". Vitoria reconstituie drumul parcurs de bărbatul său. Roman al perioadei de maturitate. un labirint interior în care se hotărăşte totul. înţelepciunea. arta povestirii. tema şi caracterul monografic : Opera începe cu legenda populară care relatează despre faptul că „Dumnezeu. cu două tăişuri) e. au fost încălcate. dar şi comunicarea om-natură şi mitul marii treceri. după ce a alcătuit lumea. marile teme sadoveniene se regăsesc aici: viaţa pastorală. tradiţia fiind cea care nu admite nerespectarea acestora. construcţia discursului narativ: j Romanul este structurat pe două coordonate fundamentale: aspectul realist (reconstituirea monografică a lumii pastorale şi căutarea adevărului) şi aspectul mitic (sensul ritual al gesturilor personajului principal). dar este semnificativ şi la nivelul titlului. De remarcat că în roman acelaşi baltag (al lui Lipan) îndeplineşte cele două funcţii. şi armă. miturile. pentru elucidarea adevărului şi săvârşirea dreptăţii.34 titlul : Titlul pune întregul univers al cărţii sub simbolul dualităţii. Călătoria Vitoriei este drum de viaţă şi drum de moarte. ci şi într-un spaţiu lăuntric.

care este surprinsă torcând pe prispă şi gândindu-se la întârzierea soţului său plecat la Dorna să cumpere oi. Vitoria reconstituie evenimentele ce au condus la moartea lui Nechifor Lipan. În expoziţiune se prezintă satul Măgura Tarcăului şi schiţa portretului fizic al Vitoriei. pentru a-şi căuta soţul dispărut. construcţia subiectului: j Prima parte (capitolele I .al VI-lea) . odată cu părăsirea locurilor natale. pe Minodora o lasă . de iniţiere a tânărului (bildungsroman). Astfel. dar şi o lume „de semne şi minuni". urmărind momentele subiectului.includ expoziţiunea şi intriga. anunţă autorităţile de dispariţia soţului. ceea ce se transpune într-o dublă aventură: a cunoaşterii lumii şi a cunoaşterii de sine. concret şi comercial. aceasta îşi dezvoltă o serie de trăsături de neînchipuit pentru o ţărancă de la munte obişnuită cu respectarea până la ultimele consecinţe ale celor patriarhale.35 şi se asociază cu motivul labirintului. Pentru Gheorghiţă. Romanul este structurat în şaisprezece capitole cu acţiune desfăşurată cronologic. Căutându-şi soţul. Parcurgerea drumului are dublă semnificaţie. ca un exponent al lumii arhaice. Dacă la început protagonista este caracterizată exclusiv prin însuşiri generale. Vitoria Lipan. dar şi acţiunile întreprinse înainte de plecarea în căutarea soţului: ţine post negru douăsprezece vineri. Intriga cuprinde frământările ei. se închină la icoana Sfintei Ana de la mănăstirea Bistriţa. căutarea are rol educativ. al căror sens ea ştie să-l descifreze. Simptomatică în acest sens rămâne construcţia personajului principal a romanului. vinde unele lucruri pentru a face rost de bani de drum.frământările Vitoriei în aşteptarea soţului şi pregătirile de drum . Vitoria parcurge simultan două lumi: spaţiul real.

Ei reconstituie traseul lui Nechifor. iar lui Gheorghiţă îi încredinţează un Baltag sfinţit. Lupu. Călătoria Vitoriei şi a lui Gheorghiţă înseamnă atât o cunoaştere a lumii. surprinzându-i chiar şi pe ucigaşii Ilie Cuţui şi Calistrat Bogza. Cu ajutorul câinelui regăsit. ea îşi dă seama că soţul său a dispărut între Suha şi Sabasa. munteanca descoperă într-o râpă rămăşiţele lui Lipan. de unde drumul părăseşte apa Bistriţei. la Cruci. se poate vorbi de un polimorfism compoziţional al textului. la Borca şi o nuntă. nu mai puţin. . Broşteni. căci „Baltagul" este în acelaşi timp un roman al iniţierii şi al maturizării. în căutarea lui Nechifor Lipan. Punctul culminant este momentul în care Vitoria reconstituie cu fidelitate scena crimei. Întrebând din sat în sat. parastasul lui Nechifor Lipan şi pedepsirea ucigaşului. Succesiunea acestor mai momente din viaţa omului. De asemenea. Partea a treia (capitolele al XIV-lea .36 la mănăstirea Văratec. „într-o ţară cu totul necunoscută". făcându-se astfel dreptate. Primul îşi recunoaşte vina. Este lovit de Gheorghiţă cu baltagul lui Nechifor Lipan şi sfâşiat de câinele Lupu. Gheorghiţă. apoi spre Păltiniş. făcând o serie de popasuri: la hanul lui Donea de la gura Bicazului.al XIII-lea) conţine desfăşurarea acţiunii şi relevă drumul parcurs de Vitoria şi fiul ei. cât şi o cunoaştere de sine. Partea a doua (capitolele al VII-lea .al XVI-lea) prezintă sfârşitul drumului: ancheta poliţiei. însă al doilea devine agresiv. o monografie a satului românesc de munte şi. o povestire realistă în care mitul poate fi interpretat şi ca un suport al cotidianului. în dreptul Crucii Talienilor. la moş Pricop şi baba Dochia din Fărcaşa. dă de gândit Vitoriei şi anticipează înmormântarea din final. Coborârea în râpă şi veghea nocturnă a mortului marchează maturizarea lui Gheorghiţă dovedită în înfăptuirea actului de dreptate la parastas. În acest sens. întâlnesc o cumetrie. la crâşma domnului David de la Călugăreni. Borca. la Vatra Dornei. la han şi „canţelarie" unde află de actul de vânzare al oilor. înmormântarea.

Vitoria acţionând şi pe teren străin ei după aceleaşi cutume statornicite cu multă vreme în urmă. Perpessicius o asemăna cu Antigona ce înfruntă pe Creon: este aprigă. Portretul devine dinamic. Ea ştie să-şi disimuleze trăirile • A • | I \J . voluntară şi iluminată. vechile norme de civilizaţie rămân încă atotputernice. dorinţe şi dureri. accentul pe adâncimea vieţii afective: „Se desfăcuse încet-încet de lucruri şi îi intrase oarecum în sine". deci. Ea face un act justiţiar şi aplică. Vitoria Lipan se constituie ca personaj şi prin acţiunea asupra împrejurărilor. obrazul ei „parcă era un portret neclintit". femeia cerca să pătrundă până la el. Prin aceasta. încearcă să devină fiinţă lăuntrică: „Acei ochi aprigi şi încă tineri căutau zări necunoscute". în afară de scopu-i neclintit". personajele: Portretul Vitoriei Lipan la început este static. nu ar fi „o individualitate. care îi cere iertare „femeii mortului" şi îşi recunoaşte fapta. Pentru George Călinescu. victoria nu fusese niciodată pusă la îndoială. I V • AU • r ■ u I ■• . Se pune. Pe de altă parte. ea este un „Hamlet feminin". erau duşi departe". Meditaţia reclamă izolarea: „În singurătatea ei. dar această interiorizare este cerută şi de un anumit ritual. U A • •• U şi îşi ascunde adevăratele păreri până şi faţă de oamenii stăpânirii. construit din linii care sunt direcţionate din exterior spre interior: „Ochii ei căprui în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului. Vitoria poate fi considerată o eroină tragică. Înainte de a pleca în „ţara de jos". Personajul trece printrun proces de interiorizare. Nu putea să-i vadă chipul". cu mare tenacitate. realizându-se prin acumularea faptelor narate. simte nevoia unei purificări sufleteşti: „se curăţise de orice gânduri.37 Deznodământul îl surprinde pe Bogza. Confruntarea dintre lumea arhaică şi lumea modernă ce apărea la orizont se încheie cu victoria universului arhaic: de fapt. ea fiind un caracter cristalizat care are dominante ca statornicia şi consecvenţa. în „Baltagul". ci un exponent al speţei". care vor să afle cu cine călătorise năpăstuitul cioban până acolo: . un mandat etic.

când aveau copii mari cât dânşii". ea descifrează psihologia oamenilor. statornicie morală.38 „Cum pot crede una ca asta. Nechifor Lipan. care-şi câştigau „pânea cea de toate zilele cu toporul ori cu caţa". că „s-a arătat totdeauna foarte priceput în meşteşugul oieritului". „om vrednic şi fudul". Portretul lui Nechifor Lipan se conturează. forţă de stăpânire şi devotament în împlinirea tradiţiei. inteligenţă. recunoscut după căciula brumărie. toate mişcările femeii. Vitoria Lipan dovedeşte un spirit justiţiar. din Măgura Tarcăului. domnule. Are o serie de virtuţi: frumuseţe. „Ş-acu Sfântu-Andrei era aproape şi el încă nu se întorsese". Bărbatul Vitoriei Lipan constituie axul în jurul căruia se organizează toate acţiunile. socotind când şi când „că a venit vremea să-i scoată unii din demonii care o stăpâneau". în căutarea adevărului despre omul dispărut. când el a călătorit cu prieteni de la Dorna până aici?". demnitate.şaptezeci şi trei de zile . stârneşte nelinişte şi bănuieli crâncene în sufletul femeii. Nechifor Lipan plecase de-acasă.a acestuia. La Bicaz. „care nu se uita la parale. înalt caracter. luciditate. . mai lungă decât de obicei . ca şi ceilalţi bărbaţi de la munte. Caracterizarea pe care i-o face naratorul este sugestivă. ea află că Nechifor Lipan era „obraz cunoscut". în concepţia sa despre lume tradiţiile au un rol hotărâtor. Oierul duce o existenţă grea. că nu avea frică de hoţi şi de noapte. În acţiunea sa. Întârzierea. după nişte oi la Dorna. Critica aminteşte că această munteancă înmagazinează experienţa milenară a unei lumi de păstori. Singurul personaj absent este tocmai cel căutat. numai să aibă toate după gustul lui". aşa-i era drag ş-acum. citeşte semnele timpului. mai ales din memoria afectivă a Vitoriei: „Aşa îi fusese drag în tinereţă Lipan. inteligenţă. oamenii spun că este „vrednic român" şi „meşter la vorbă". la han la Dorna. Având o nevastă „aşa de aprigă şi de îndârjită". despre el se ştie că era petrecăreţ. Lipan manifesta uneori bărbăţia unui cap de familie. perseverenţă şi îndârjire.

Un nou ciclu începe. ca să ştiu ce sa fac" Două scene sunt simbolice pentru devenirea sa spre bărbăţie. în zboruri. în frunte" .. înţelege că jucăriile au stat. . De-acu trebuie să te arăţi bărbat. feciorul mortului simţi în el crescând o putere mai mare si mai dreaptă decât a ucigaşului. din amănunte ce se adaugă treptat. Primi pe Bogza în umăr. a lovirii ucigaşului cu baltagul . Gheorghiţă iese din dificila călătorie iniţiatică. întărit. portretul-sinteză al lui Nechifor Lipan are mireasma legendei. a formării bărbăteşti.el îndeplinea astfel dorinţa mamei sale şi datoria sa de fiu. Apoi îl lovi scurt cu urechea baltagului. care-i ghiceşte până şi gândurile. „deodată simţi în el o putere şi o îndârjire şi nu se opri până ce nu-l birui ca pe o fiinţă". Gheorghiţa se află la vârsta ieşirii din copilărie..39 Alcătuit. Curăţind omătul cu lopata de lemn. sfios şi supus mamei. Băiatul înţelege că „acu a intrat în slujbă grea la năcaz" şi că „pentru o tinereţe ca a lui cade grea sarcina gospodăriei". înfiorare şi teamă: „O linişte fierbinte i se porni prin măruntaie şi-l fulgera în creştet [. retrospectiv. aureolat de iubirea atât de vie a eroinei romanului.] Sângele şi carnea lui Nichifor Lipan se întorceau asupra lui în paşi. se supune.. în chemări" şi scena finală. a iniţierii. La sfârşitul acţiunii. aşa cum îi spune mama sa: „pentru tine de-aici înainte începe a răsări soarele [. hotărârii ei: „M-oi duce dacă spui: dar e bine să-mi arăţi ce şi cum. pentru a putea merge. ale celor trecute şi neuitate.care înseamnă momentul maturizării băiatului . el fiind ascultător. Datoria fusese împlinită. Drumul maturizării îl parcurge treptat. „Împuns de alt ţipăt al femeii.. fără entuziasm. ca urmaş al tatălui său: veghea din râpă a osemintelor tatălui său moment de emoţie. Deşi nu poate desluşi tainele gândurilor mamei sale privind călătoria pe care o pusese la cale. Îl dădu îndărăt. Eu n-am alt sprijin şi am nevoie de braţul tău ". fiul este capabil să restabilească circuitul existenţei.]. Însoţindu-şi mama.

părintele Dănilă (autoritatea spirituală în satul arhaic). Aici se vădeşte cunoaşterea profundă a sufletului ţărănesc care nu e „elementar". Portretul fizic relevă frumuseţea personajului prin tehnica detaliului semnificativ: „Nu mai era tânără. relaţii cu alte personaje. dar primise numele Nechifor în al patrulea an al vieţii când se îmbolnăvise. este tot Gheorghiţă. nume). concluzi e : „Baltagul" este una din cărţile maturităţii lui Sadoveanu şi una din cele mai reprezentative opere ale artei sale. . Nechifor Lipan este caracterizat în absenţă. este trimisă la mănăstire pentru purificare. dar avea o frumuseţe neobişnuită în privire". Numele său „cel adevărat şi tainic". aproape de nepătruns şi cu energii pasionale nemărginite. de botez. Gheorghiţă.40 Mijloace de caracterizare: Personajul complex este realizat prin tehnica basoreliefului şi individualizat prin caracterizare directă şi indirectă (prin fapte. reprezintă generaţia tânără care trebuie să ia locul tatălui dispărut. Personaje episodice sunt: Minodora. Moş Pricop (ospitalitatea). atitudini. prin retrospectivă şi remorare şi simbolizează destinul muritor al oamenilor. Personajul secundar. baba Maranda (superstiţiile) sunt personaje reprezentative pentru lumea satului arhaic. potrivit unei superstiţii. ci complex şi cu ascunzişuri. gesturi. vorbe. fiica receptivă la noutăţile civilizaţiei.

41 .

colaborează la „Facla". „Limba română". La Timişoara a redactat trei publicaţii: „Banatul românesc". Romanul realist psihologic a) Camil Petrescu . A colaborat la mai multe periodice si a condus unele din ele. pentru puţin timp. Camil Petrescu a fost câţiva ani profesor secundar la Lugoj şi Timişoara.biografie Camil Petrescu s-a născut în Bucureşti. la 9 aprilie 1894 şi a murit pe 14 mai 1957 în acelaşi oraş. „Ţara".a luat licenţa şi. doctoratul în filosofie. revista lui Nicolae Cocea. Copilăria şi-a petrecut-o în mahalaua Moşilor. Aici îl cunoaşte pe Tudor Arghezi.funcţia de director al Teatrului Naţional. a talentelor reale. desfăşurând o activitate susţinută de promovare a unor opere valoroase. În anii premergători primului război mondial. Camil Petrescu scria piese de teatru şi poezii. s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. iar apoi. la liceul „Gheorghe Lazăr" din Bucureşti. După terminarea studiilor secundare. A deţinut . unde şi . a dezbaterilor fructuoase în domeniul literaturii. iar la Bucureşti revistele „Săptămâna muncii intelectuale şi artistice" (1924) şi „Cetatea literară"(1925-1926). Încă din liceu. După război. unde a urmat clasele primare.scurtă vreme . în 1938. A intrat apoi ca bursier la liceul „Sf.33 1. . Sava".

33 .

Camil Petrescu este unul dintre promotorii înnoirii literaturii. Proza tradiţională este considerată depăşită. Intelectuali. şi din care au apărut câteva fragmente.. Timp de vreo cincisprezece ani după încheierea primului război mondial. denigrat de publiciştii aserviţi presei burgheze. eu nu pot vorbi onest decât la persoana I". b) Romanul lui Camil Petrescu Literatura lui Camil Petrescu este o literatură de probleme.. în cele mai multe cazuri. [. întâia noapte de război") şi neputinţa de a găsi răspuns întrebărilor pe care şi le pun provoacă drame în conştiinţa lor. .. protagoniştii romanelor din trecut ale scriitorului sunt stăpâniţi. Ei luptă pentru „dreptatea absolută" (Gelu Ruscanu din „Jocul Ielelor"). când se înrolează din primul moment în frontul scriitorilor ataşaţi cauzei progresului social şi al democraţiei. Camil Petrescu s-a hotărât să nu mai scrie literatură. În consecinţă. literatura unei epoci trebuie să fie sincronică cu filosofia şi cu celelalte domenii ale cunoaşterii. timpul este subiectiv. La Camil Petrescu. De-abia în anii puterii populare îşi continuă activitatea literară. năzuiesc la „absolutul iubirii" (Ştefan Gheorghiu din „Ultima noapte de dragoste. în revista „Viaţa românească". determinată fiind de condiţia memoriei şi a introspecţiei: „să nu descriu decât ceea ce văd. ceea ce înregistrează simţurile mele. postum. Devenirea psihică. este de asemenea plin de notaţii ce reflectă starea depresivă a autorului în acea epocă. După el.. el a avut de îndurat mizerii şi privaţiuni. ceea ce gândesc eu. ceea ce aud. decepţionat. şi construcţia romanescă devine mai liberă. în 1933.34 Până la Eliberare. ca şi la Proust.] din mine însumi nu pot ieşi [. iar romanul înseamnă experienţă interioară. Jurnalul pe care îl ţinea în acea perioadă. de obsesia căutării absolutului. După apariţia romanului „Patul lui Procust".]. Camil Petrescu a dus o viaţă zbuciumată. mişcare înlocuiesc în proza modernă staticul. hotărâţi să îşi consacre talentul luptei pentru făurirea unei noi orânduiri a unei culturi înaintate. Scriitorul nu avea siguranţa zilei de mâine.

de exemplu în „Patul lui Procust". Trebuie să ai deci ca mediu o societate în care problemele de conştiinţă sunt posibile. autorul pretinde a le fi găsit în jurnalele intime sau în corespondenţa încredinţată lui de anumiţi cunoscuţi. transformă psihologia acestora. ca şi cum i s-ar fi întrerupt. aceea a romancierului. care oferă scriitorului o mai mare diversitate şi profunzime tematică: „Literatura presupune fireşte probleme de conştiinţă. după unele modele americane. de când a conceput „Patul lui Procust". Scriitorul procedează astfel pentru a crea impresia de autenticitate. Camil Petrescu. ci comunicarea unor experienţe sufleteşti ce modifică reprezentările despre lume ale personajelor. radiografiere a ecourilor pe care evenimentele le au în conştiinţa personajelor. întâia noapte de război" şi „Patul lui Procust". ci acută analiză psihologică." („De ce nu avem roman"). însă. El reconstituie întâmplări. Acest procedeu s-a introdus cu mult mai curând în romanul occidental. ci mereu îl caută dibuindu-l. el apare de jumătate de secol. Scriitorul abordează teoretic experienţele literare şi estetice pe care le încearcă asupra romanului. optică pe care acesta o imprimă chiar şi personajului său. personaje din amintiri şi destăinuiri pe care. La Camil Petrescu. Camil Petrescu este adeptul unei noi formule estetice. situaţii. În romanul tradiţional există o optică certă şi definitivă. promovate de curentul modernist de la „Sburătorul" lui Eugen Lovinescu. De aici rezultă şi conceptele conexe promovate de Camil Petrescu: .36 Camil Petrescu urmăreşte în romanele sale nu construirea de caractere. simplă relatare de evenimente. însă. uneori şi în cel românesc. vizând trecerea de la romanul de inspiraţie rurală la romanul citadin. Aceste opere nu au un subiect în înţelesul obişnuit al cuvântului în cuprinsul căruia intriga să evolueze gradat spre deznodământ. ca în romanul tradiţional. acesta nu va mai fi factologie pură. De aici şi construcţia particulară a romanelor „Ultima noapte de dragoste. de neintervenţie în desfăşurarea complexă a vieţii. care vorbeşte la persoana I. nu-şi continuă drept firul povestirii.

. întâia noapte de război" geneza şi critica: Geneza romanului trebuie căutată în preocuparea scriitorului de a scrie despre război. e arhiva nemistificată a prezentului. e dosarul istoriei curente. fluxul conştiinţei. prin inserarea jurnalului în desfăşurarea epică. romanul „Ultima noapte de dragoste. „Un luminiş pentru Kicsikem") şi epice („Cei care plătesc cu viaţa"). Anunţat în presa vremii sub câteva titluri („Jurnalul căpitanului Andreescu" şi „Proces verbal de dragoste şi de război").. întâia noapte de război" este scris şi publicat în 1930."6 c) Romanul „Ultima noapte de dragoste. v anticalofilia. „E romanul societăţii contemporane. Încă din 1929. Camil Petrescu anunţa apariţia unei nuvele şi a unui roman de evocare a războiului. a personajului narator. negarea stilului frumos. propriu romanului tradiţional. faptul că „analiza sa se aplică asupra marilor pasiuni umane. v substanţialitatea. prin descrierea prezentului mintal. Tudor Vianu apreciază „exactitatea aproape ştiinţifică în despicarea complexelor sufleteşti tipice". căutat. în care lămureşte elementele constitutive. . care odată cu războiul trăieşte agonia şi moartea iubirii lui" (Tudor Vianu). în revista literară „Omul liber". Geneza se sprijină pe câteva experienţe lirice („Ciclul morţii". îl vădise interpret al sufletelor şi pervertirii lor sentimentale. „monografia unui element psihic. după cum romanul propriu-zis. unde romancierul nostru se vădeşte în acelaşi timp şi interpretul pervertirilor sociale. în treptata lor însumare". vocea auctorială fiind la persoana I.. v memoria involuntară.38 v autenticitatea. inautentic. ficţiunea. ca şi pe câteva articole de cronică a vieţii mondene. Romanul este apreciat de critica vremii drept o „monografie a îndoielii" (Constantin Ciopraga). publicate la rubrica „Ceaiul de la ora cinci". gelozia" (George Călinescu) sau „povestea studentului în filosofie Ştefan Gheorghidiu.

. naraţiunea la persoana I. deoarece are drept caracteristici: unicitatea perspectivei narative. care n-are prin urmare voluptatea unui Balzac în înregistrarea speţelor de oameni. anticalofilismul.. prin inadaptabilitatea personajului principal la mediocritatea vieţii cotidiene. [. romanul este subiectiv. De asemenea. întâia noapte de război" este un roman modern de tip subiectiv. După curentul literar în care se încadrează.] Tot scrisul lui Camil Petrescu este al unui solitar impulsiv. fluxul conştiinţei. Stilul lui Camil Petrescu zugrăveşte prin ritmica lui pe un singur erou. cu experienţa nepervertită. este un roman realist. vizând puternice drame existenţiale şi de conştiinţă. pe acela care observă şi analizează. cu o problematică acută. Este un roman de război. este un fel de Stănică Raţiu din „Enigma Otiliei"). Ştefan şi Ela Gheorghidiu. prin prezentarea evoluţiei relaţiilor dintre personajele principale. luciditatea (auto)analizei. cu trăirea intensă. prin viziunea narativă adaptată de scriitor. îmbogăţit prin zestre. moştenirea (moştenirea unchiului Tache trezeşte invidii şi dispute).gelozia. cu pasiune numai de colecţionar. fără mânie şi fără iubire." tipologie: „Ultima noapte de dragoste. încât toţi sub felurite veşminte par a purta capul multiplicat al vorbitorului la persoana I.40 „Eroii lui Camil Petrescu au toţi repeziciunea discursului şi tonul acela tipic de iritaţie care sunt ale autorului însuşi în scris. dar şi autenticitatea definită ca identificarea actului de creaţie cu realitatea vieţii. are ca teme secundare. Romanul este de tip citadin. radiografierea mediilor citadine şi mondene etc. timpul prezent şi subiectiv. „romanul unui sentiment" . arivismul (Nae Gheorghidiu. care nu a gustat existenţa din plin niciodată. unele chiar de origine balzaciană. care dă o viziune modernă asupra acestui fenomen social şi politic. drama intelectualului. de analiză psihologică. memoria afectivă. După tehnica narativă. . Fiind un roman social. este un roman de dragoste.

Spaţiul îşi pierde astfel. De aici. nefiind căutate intenţionat.suma unor „dosare de existenţă".. nedirijat. suspendarea linearităţii evenimentelor. întâia noapte de război" este un roman realist psihologic.model proustian: naraţiune homodiegetică şi viziune internă. voluntar pe frontul Primului Război Mondial. rolul predominant în constituirea cadrului acţiunii. specifică fiind acronia.iubirea şi războiul „Ultima noapte de dragoste. de aceea sunt prezente mai multe întoarceri în trecut care urmează fluxul conştiinţei şi relativizează timpul. anularea omogenităţii lumii imaginare. perspectivă „împreună cu". discurs fragmentat. temporalitate subiectivă. supus determinărilor şi oscilaţiilor temporale ale memoriei involuntare. întâia noapte de război" dezvăluie compoziţia bipolară şi surprinde cele două . Relaţiile spaţiale şi temporale prevalează dimensiunea temporală a prezentării evenimentelor. structurate pe „o idee sau pe o pasiune" . titlul: Titlul romanului „Ultima noapte de dragoste. iar ca formulă epică.42 proză subiectivă de analiză psihologica : Acesta este un tip de roman apărut odată cu concepţiile artistice moderniste care promovează ideea că singura realitate accesibilă cunoaşterii umane este cea interioară / psihologică. devine spaţiu interior. întâia noapte de război" îşi are izvoarele în experienţa sublocotenentului Camil Petrescu. „Ultima noapte de dragoste. datorată memoriei involuntare prin care amintirile se înregistrează spontan. Roman al unei duble experienţe ontice şi cognitive . ilustrează romanul subiectiv. de analiză a vieţii interioare . o serie de efecte în planul construcţiei narative: narator la persoana I. al cărui memorial de companie este „împrumutat cu amănunte cu tot eroului". „ionic" . accentul pus pe analiza stărilor interioare (introspecţie şi monolog interior). în romanul subiectiv.

Toate caracteristicile eroului romanului sunt sintetizate în incipitul modern.43 experienţe existenţiale şi cognitive ale lui Ştefan Gheorghidiu. Definit ca „punct iniţial al naraţiei. moment în care se produce trecerea de la lumea reală istoriei la lumea ficţională a reprezentării". iraţionalul şi întunericul firii umane cu care se confruntă. sunt evidente în secvenţele cu care se deschide şi se sfârşeşte romanul. Cele două tablouri care au acelaşi decor . incipitul are dimensiuni variabile. Cele două adjective aşezate într-o ordine semnificativă („ultima". Având în vedere această premisă si construcţia modernă „supraetajată" a romanului. cu intrări multiple. incipit şi f i n a l : Principiul simetriei şi cel al circularităţii.incipitul textului . generată de incertitudinea în iubire. („poate fi construit dintr-o propoziţie sau frază.casa din strada Antim . devenite teme ale cărţii (iubirea şi războiul). ori la limită. în care convenţiile discursului tradiţional sunt suprimate. Subiectul romanului se organizează în jurul dramei de conştiinţă a personajului principal. este dificil de diferenţiat secvenţa primă . dintr-un întreg capitol". care guvernează intrarea şi ieşirea în şi din universul cărţii.de secvenţa expozitivă (expoziţiunea romanului).evidenţiază însă şi o tehnică a contrastului: descrieri ample. tema: Tema inadaptării intelectualului la o lume vorace a imposturii şi a mediocrităţii se cristalizează prin mai multe arii tematice: dragostea şi războiul. tema moştenirii şi cea existenţei societăţii bucureştene în preajma Primului Război Mondial. cunoaşterea şi setea de absolut. Simbolul nopţii figurează incertitudinea care îl devorează lăuntric. . balzaciene. „întâia") sugerează disponibilitatea eroului de a depăşi drama iubirii înşelate şi de a intra în mereu alte orizonturi ale cunoaşterii.

Singurul conflict care îşi află rezolvarea prin acest final este cel psihologic (raţiune/pasiune): iubire îşi pierde rangul de valoare absolută. care nu este însă dezvoltată şi rezolvată în capitolul următor. prelungind criza de valori a eroului. romanul. contrapunctic. Acestea fixează circumstanţele situaţiei narative şi cele două planuri pe care se structurează romanul. fiindcă Ştefan. Funcţia de a semnala intrarea în spaţiul ficţiunii şi de a evidenţia tiparul narativ revine primelor şapte alineate. care afirmase la început că „acei care se iubesc au drept de viaţă şi de moarte. Fiind gata să ucidă din dragoste.44 În aceste circumstanţe. Ela. la distanţă. Deşi distincte. Finalul romanului este întro relaţie contrastivă cu primul capitol. dar are . sfârşind în „oboseală şi indiferenţă". de „monodeism". prin instalarea unei situaţii de criză. Celelalte conflicte rămân suspendate. în continuare. Scena este ulterioară evenimentelor care vor fi narate. cele două părţi ale romanului sunt unificate de prezenţa unei singure conştiinţe (care se autodefineşte în raport cu lumea înconjurătoare şi care narează la persoana I evenimentele). ci. în cadrul căruia tânărul Gheorghidiu se află concentrat ca sublocotenent. unul asupra celuilalt". construcţia discursului narativ: j Din punct de vedere al compoziţiei. precum şi de un artificiu de compoziţie (prin relatarea unei scene de la popota ofiţerilor din regimul XX. Fiecare capitol se încheie „ex abrupto". având rolul de a motiva artistic situaţia iniţială . fată dragă. iar partea a doua este jurnalul eroului aflat pe frontul Primului Război Mondial.expoziţiunea. aşa cum arată şi titlul. propune acum cu seninătate despărţirea („Ascultă. un criteriu operaţional de diferenţiere poate fi funcţia textuală a incipitului. cuprinde două părţi: prima parte este relatarea iubirii dintre Ştefan Gheorghidiu şi soţia sa. ce-ai zice tu dacă ne-am despărţi?").

Acest plan. la cote superioare şi de declin. este prezent în ambele părţi ale romanului. sub forma unei confesiuni a personajului principal.identitatea dintre planul naratorului şi al personajului. presupune existenţa unui narator implicat . obiectiv. Punctul de vedere unic şi subiectiv. de geneză. Ştefan Gheorghidiu. înmulţind argumentele. subiectiv. care trăieşte două experienţe fundamentale: iubirea şi războiul. Al doilea plan. un întreg univers în care se consumă experienţe. cu focalizare exclusiv internă. este fundalul pe care se desfăşoară o lume.". face ca cititorul să cunoască despre ele atât cât ştie şi personajul principal. ele dând unitate suprapunerilor de imagini semnificative sau mai puţin semnificative. iar faptele şi personajele sunt prezentate ca evenimente interioare. în toate fazele ei. interpretate. În ceea ce priveşte structura interioară a romanului. la lumea din jur". Cele două planuri se dezvoltă paralel. pentru infidelitatea femeii. al personajului-narator care mediază între cititor şi celelalte personaje. iar uneori interferează. se constituie ca nuclee de structură. Scena de la popotă şi capitolul „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu. de stabilizare şi de acord al afectului cu spiritul. Reprezentarea epică neutră a unor evenimente exterioare (în romanul tradiţional) face loc reprezentării unor proiecţii subiective în . analizate. care disecă faptele. Naraţiunea la persoana I. în care „eroul se raportează la el însuşi sau la întreg universul. Sentimentul este minat de o luciditate niciodată părăsită. naraţiune şi moduri de expunere : Romanul este scris la persoana I.45 tocmai rostul de a stabili o ordine a planurilor povestirii şi de a le unifica. se poate vorbi despre descrierea monografică a unei iubiri. Însă situarea eului narativ în centrul povestirii conferă autenticitate.

frecvente în proza de analiză psihologică.narator.sunt selectate episoade semnificative. a alternanţei.prezentul frontului . . Realitatea este percepută şi interpretată subiectiv. dar şi cea a inserţiei. Capitolul pune în evidenţă cele două planuri temporale din discursul narativ: timpul narării . Arta narativă camilpetresciană ilustrează structuri moderne ale epicului şi ale discursului analitic.46 planul conştiinţei naratorului (în romanul modern. utilizându-se tehnici analitice directe: monolog interior / confesiunea. pornind de la un fapt divers aflat din presă: un bărbat care şi-a ucis soţia infidelă a fost achitat la tribunal.trecutul poveştii de iubire. Ştefan Gheorghidiu asistă la popota ofiţerilor la o discuţie despre dragoste şi fidelitate. care au relevanţă maximă în destinul eroilor. din punctul de vedere al personajului. acest capitol deţine funcţii estetice multiple: rol descriptiv (prin enunţurile de orientare care fixează un timp determinat istoric şi un spaţiu real) şi rol persuasiv (se comentează critic şi ironic pregătirile pentru intrarea României în război). De asemenea.şi timpul narat . în timpul unei concentrări pe Valea Prahovei. autoscopia / introspecţia. a contrapunctului. psihologic. de tip subiectiv). construcţia subiectului: j Romanul debutează printr-un artificiu compoziţional: acţiunea primului capitol. „La Piatra Craiului în munte". Tehnicile narative sunt şi ele moderne: tehnica analitică. În primăvara lui 1916. Memoria involuntară se asociază cu principiul substanţialităţii . Această discuţie declanşează memoria afectivă a protagonistului. rol de situare a eroului-narator în raport cu realitatea şi rol de premisă teoretică. trezindu-i amintirile legate de cei doi ani şi jumătate de căsnicie cu Ela. motivând artistic epicul (concepţia lui Gheorghidiu despre iubire va fi „demonstrată" prin evocarea „anotimpurilor" iubirii dintre el şi Ela. este posterioară întâmplărilor relatate în restul Cărţii I.

Iubirea tânărului. În timpul acestei excursii se pare că Ela îi acordă o atenţie exagerată unui anume domn G.. [. Ela pare a se adapta rapid noului stil de viaţă. duioşie: el se căsătoreşte din dragoste cu Ela. a politicienilor şi a afaceriştilor veroşi (Nae Gheorghidiu).48 Capitolul al II-lea. se va întreba asupra sensului acesteia. După o scurtă despărţire. dar mă întreb dacă voi putea îndura fizic rana care-mi va sfâşia trupul". Scriitorul prezintă starea de spirit a eroului înainte de a participa la luptă: o neobosită căutare de certitudini. în vreme ce Ştefan este atras de noua sa condiţie socială doar în măsura în care îi oferă noi experienţe de cunoaştere. studentă la Litere. care se hrănea din propria ei substanţă".. Înrolat pe frontul românesc. fixând intriga şi punând universul sufletesc al eroului sub zodia suspiciunii şi a Erosului ca suferinţă devoratoare: „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşală. pe atunci student la filosofie. după opinia personajului-narator. a milionarilor analfabeţi (Vasilescu Lumânăraru). Tache Gheorghidiu. începe „ex abrupto". ca să verifice dacă soţia îl înşală. onoare. el descoperă o lume rapace. Cuplul evoluează spre o inevitabilă criză matrimonială al cărui punct culminant are loc cu ocazia excursiei la Odobeşti. Astfel. Ela şi Ştefan se împacă. morala şi cultura sunt noţiuni goale de sens. când se va da lupta. asupra împrejurărilor în care va muri: „Ştiu că voi muri. caracteristic lumii mondene în care pătrund. . care. Gheorghidiu cere o permisie.] Era o suferinţă de neînchipuit. a „distinsei" protipendade pentru care iubirea. îi va deveni mai târziu amant. Moştenirea neaşteptată lăsată lui Ştefan de unchiul său bogat. „Diagonalele unui testament". transformă radical viaţa tânărului cuplu.. neconvertite în conţinuturi sufleteşti. fapt nerealizat din cauza izbucnirii războiului. orfană crescută de o mătuşă. se naşte din admiraţie.

Fragmentul cultivă apocalipticul. Pentru prima dată. metafore contribuie la crearea atmosferei: astfel. iar o altă secvenţă prezintă imaginea unui om care merge încă după ce i se retezase capul. o explozie de obuz este „ca o ciocnire de trenuri". „căderea" în zona unei realităţi în care camarazii întâmplători sunt mai apropiaţi sufleteşte decât cei fără de care viaţa nu putea fi concepută înainte: „Acum oamenii de aici. fiecare îşi aşteaptă . descoperă sentimentul responsabilităţii faţă de vieţile oamenilor din plutonul pe care-l conduce şi solidaritatea necondiţionată.50 Adevărata dimensiune a unei iubiri considerate principiu ordonator al existenţei se dovedeşte derizorie în comparaţie cu alte valori. dealul icneşte de izbituri scurte „ca de neîntrerupt cutremur". Capitolul „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu" se structurează pe trei momente: discuţia dintre ofiţeri. Se operează astfel revenirea din durata interioară în timpul obiectiv al războiului. Cel de-al doilea moment surprinde vizual şi auditiv retragerea armatei din faţa inamicului. exploziile. Simbolic. dacă nu cea mai groaznică. războiul este monstruos. blestemaţii în uniformă. „ultima noapte de dragoste" trăită alături de soţia sa la Câmpulung este urmată de „întâia noapte de război". repetiţii menite să stârnească sentimentul groazei. Participând la campania din Transilvania în primele rânduri. Sunt descrise învălmăşeala. Gheorghidiu descoperă „prietenia definitivă. înainte de luptă. enunţat la început. cunoaşte sentimentul solitudinii fiinţei în faţa morţii şi faptul că spaima de neant reduce omul la starea de sălbăticiune hăituită. îmi sunt singurii aproape şi sunt mai aproape de ei decât de mama şi de surorile mele". descoperite prin existenţa cognitivă a războiului. Inversiuni ca „Mare blestem pe capul nostru". totul devin halucinant. ca viaţa şi ca moartea" şi camaraderia bărbătească. nu depăşesc însă grija pentru autenticitate şi contactul cu realul. Durabilă halucinaţie de foc şi de trăsnete"). încheiată anticipativ de Gheorghidiu („Şi acum începe una dintre zilele cele mai grozave din viaţa mea. Comparaţii. zgomotul.

Iar efectul se întoarce asupră-i. şi o dramă a incapacităţii alinierii. ci a setei de certitudine („Nu. la Bucureşti. deşi am suferit atâta din cauza iubirii"). societatea şi cu lumea. Ştefan Gheorghidiu este un inadaptat superior. forţa . dar se simte detaşat de tot ce îl legase de Ela.. din cioburile realităţii. Gheorghidiu se întoarce acasă. conflictul psihologic (raţiune / pasiune) care conduce iniţial la o criză de valori îşi află rezolvarea: iubirea îşi pierde rangul de valoare absolută de „monodeism". necircumscrise idealului pe care eroul şi l-a asumat. o priveşte acum cu indiferenţa „cu care priveşti un tablou" şi se hotărăşte să o părăsească: „I-am scris că îi las absolut tot ce e în casă. aplicând asupra dragostei şi existenţei matricea procustiană făurită de propria-i sete de ideal. a integrării într-o existenţă cotidiană. sfârşind în „oboseală şi indiferenţă". Drama lui Gheorghidiu se consumă în două direcţii: o dramă a iubirii înşelate. n-am fost nicio secundă gelos. Adică tot trecutul. de la lucruri personale la amintiri. în genere necreditabil. Rănit şi spitalizat. Obosit să mai caute certitudini şi să se mai îndoiască. Drama colectivă a războiului pune în umbră drama individuală a iubirii." Prin acest deznodământ. îşi va găsi o târzie rezolvare în hotărârea eroului de a dezerta. dictată de forţe şi raţiuni exterioare. se filtrează şi se organizează arhitectonic în adâncimea perspectivelor interioare ale eroului. recompunând continuu şi zadarnic. nu a geloziei. conflictul exterior de ordin moral cu familia. Cel deal doilea conflict însă. de la obiecte de preţ la cărţi [. al acesteia. o lume veşnic imperfectă. personajele: Ştefan Gheorghidiu este conştiinţa dramatică ordonatoare a operei.51 moartea. Întreaga afabulaţie a cărţii se compune. naratorul (descins din vocea auctorială)..].

eroul dă unitate perspectivei. Moştenirea lăsată de unchiul Tache.dar cu altă patimă. atâta nesocotinţă în trupul bălai şi atâta generozitate în ochii înlăcrămaţi albaştri". trezind în ea „porniri care dormitau latent. Ela este cel mai „misterios" personaj. tipar de idealitate. va influenţa puternic comportamentul Elei. Atenţia eroului este veşnic întoarsă spre interior.52 procustiană a societăţii anihilându-l. student în filosofie. ca şi cazul altor eroi camilpetrescieni. mai bine zis. lumea absolutului. care nu-l afectează vizibil pe Ştefan. a idealului. Gheorghidiu e creat din pasta aceloraşi «suflete tari». îndrăgostit de abstracţiuni şi modelat după idealuri livreşti. Aflându-se în centrul evenimentelor. Plonjările sale interioare traduc. o supune.în problemele multe şi încurcate ale moştenirii. drama spadei care. întreaga viaţă a eroului se consumă la mari adâncimi. este o prezenţă simptomatică în galeria eroinelor camilpetresciene. sau. unui tipar de idealitate. Ştefan însuşi îi conferă atribute ale idealităţii: „Era atâta tinereţe. cu Ştefan şi amândoi realizează la început o căsnicie frumoasă şi săracă. iar neconcordanţa dintre acestea două. şi cea care cade sub simţurile sale. „Psihologia lui Gheorghidiu se înrudeşte cu psihologia eroilor dramatici ai d-lui Camil Petrescu. peisajul casnic. De fapt. sub apărare. epigoni ibsenieni rătăciţi în viaţă şi neadaptaţi la compromisuri. atâta frângere. proiectându-l în zonele ei insalubre. prin faptul că tot comportamentul ei este mediat de viziunea personajului-narator. el recreează lumea. Toată momentele dramatice. bazată pe o comunitate de sentimente. Se căsătoreşte. din strămoşi". de studentă. situându-se aici şi organizând lumea. schimbă. nu se îndoaie. dar sigur. De . Intervine pătimaş ."7 Ela Gheorghidiu. nerelevată până atunci soţului . obsesiv şi răscolitor. încet. personajul principal feminin al romanului. ci se frânge. încercând să-l supună aceloraşi schimbări şi pe Ştefan. provoacă permanenta dărâmare de temple din sufletul eroilor.

ca personaj. Dintre cei care întotdeauna descoperă firele de păr în mâncare. el pleacă la război din motive de pură onoare şi sete de cunoaştere. Ela se mişcă şi gândeşte în spaţiul ordonat al conştiinţei acestuia.53 aceea cititorul nu se poate pronunţa asupra fidelităţii ei sau dacă e mai degrabă superficială. Este un inadaptat superior. un statut aparte: Ela este „o emanaţie".„în afară de conştiinţă totul e o bestialitate" .experienţa din trecut într-o autocaracterizare a întregului parcurs alături de Ela.] Nu. protagonistul este caracterizat indirect prin faptele şi vorbele sale . revolta lui izvorăşte din setea de cunoaştere şi din credinţa că nu există salvare fără curajul adevărului. concluzionările. .cu ajutorul monologului interior . „un cavaler". Mai mult. mijloace de caracterizare: Memoria voluntară specifică primei părţi a romanului transformă . Structura proprie romanului lui Camil Petrescu. Oferind o singură variantă asupra evenimentelor. concluz i e : Ştefan Gheorghidiu face parte din „familia" „sufletelor tari"... de absolut. dumneata eşti dintre acei care fac mofturi interminabile şi la masă. în speţă de Ştefan Gheorghidiu. relatate de un narator implicat. setoasă şi aici de ideal. [. dar total inadaptat din punct de vedere social. personajul-narator anunţă de la bun început motivul zbuciumului său interior. o doamnă întâlnită întâmplător remarcă după doar un scurt dialog principala lui trăsătură de caracter excesiva raţionalizare a trăirilor: „Ah. Ea apare doar prin prisma conştiinţei empatice a lui Ştefan. dezgustătoare". Într-un episod narativ. atâta luciditate e insuportabilă. conferă Elei. Sondările. deciziile aparţin eroului masculin.drept un idealist atras de absolut. decât spirituală. care organizează naraţiunea sub forma unor evenimente sufleteşti.

este privit dintr-o altă perspectivă în partea a doua. un sistem de fişe de temperatură psihologică şi etică din a căror interpretare se constituie o lume cu reacţiile ei. cât şi prin faptul că ele sunt „ca cele două mari experienţe legate de «ultima noapte.»". . Aici meditaţia devine gravă pentru că viaţa şi moartea sunt puse faţă în faţă. Tot ce în prima parte era minciună. un roman e.» şi «prima noapte. falsitate.54 Simetria dintre cele două părţi ale romanului este desăvârşită atât ca echilibru şi compoziţie. Pentru Camil Petrescu. la origine.

Familia sa s-a stabilit în Bucureşti în 1914 şi şi.a achiziţionat o casă unde Eliade a locuit până târziu în adolescenţă. . în particular începe să înveţe persana şi ebraica. Face cunoştinţă cu nuvelele lui Giovanni Papini şi cu studiile social. începând din 1925. urmată de „Cum am găsit piatra filosofală". ca şi de ocultism. iar articolele sale de entomologie trădează o surprinzătoare imaginaţie. Eliade încheie munca la volumul său de debut. interesul faţă de aceşti doi scriitori ducându-l la învăţarea limbilor italiană şi engleză. adolescentul este aproape unanim recunoscut la „şef al generaţiei" sale. Romanul experienţei a) Mircea Eliade . După o pubertate dificilă de studiu solitar. „Romanul adolescentului miop". Prima sa operă. Devine elev al Colegiului Spiru Haret unde este interesat de ştiinţele naturii şi de chimie.56 1.antropologice ale lui James George Frazer. volum autobiografic. scriind piese scurte pe subiecte entomologice.biografie Mircea Eliade s-a născut la 28 februarie 1907 şi a murit la 22 aprilie 1986 la Chicago. „Inamicul viermelui de mătase" este publicată în 1921. Patru ani mai târziu.

primind o invitaţie de a studia cu ilustrul filosof Dasgupta. începe să studieze limba sanscrită şi yoga în Calcutta.58 În 1927 face o călătorie în Italia şi îl vizitează pe Giovanni Papini. . după cultura italiană. iar în 1928 revine pentru trei luni la Roman. Astfel. filosofia indiană devine a doua pasiune a lui Mircea Eliade. de unde trimite o cerere de bursă pentru studii de filosofie orientală în India. Obţinând bursa. iar odată cu întoarcerea în Bucureşti îşi dă doctoratul în filosofie cu o lucrare asupra gândirii şi practicii yoga.

care-l va consacra definitiv între savanţii secolului XX. unde va preda la Şcoala de Înalte Studii (Sorbona). iar romanul său Maitreyi capătă o mare popularitate. organizat de Asociaţia română de istorie a religiilor a dedicat o întreagă secţiune analizei operei lui Mircea Eliade. „Nuntă în cer"). „Întoarcerea din rai" (1934) şi „Huliganii" (1935) sunt romane semifantastice în care Eliade acceptă existenţa unei realităţi extrasenzoriale. apoi la marile universităţi ale lumii. dominat de dorinţa cunoaşterii de sine. „Huliganii". trei faze: ■ epicul pur ■ proza fantastică ■ fantasticul ascuns în banalitatea cotidiană. În 1956 devine profesor la Universitatea din Chicago. Filosofia personală este exprimată atât în nuvelele memorabile. Evaluarea critică a posterităţii lui Eliade rămâne importantă. în spiritul lui Andre Gide. cât şi în romanul „Noaptea de sânziene" (1971). el fiind bazat pe experienţa în India şi pe date autobiografice. Epicul pur. calitate în care predă cursuri de istoria religiilor. b) Romanul lui Mircea Eliade Opera literară a lui Mircea Eliade este caracterizată de o literatură a autenticităţii. tocmai datorită prestigiului şi imaginii culturale covârşitoare pe care un autor de factură enciclopedică. sensul vieţii şi valoarea omului. prezentate şi sub alte aspecte decât . cu preocupări fascinante şi o biografie contradictorie continuă să o ofere. definită astfel de el însuşi în studiul „Fragmentarium": „o mare creaţie epică reflectează în bună parte şi mijloacele de cunoaştere ale epocii. evidenţiază eroul lucid. „Întoarcerea din rai". „Romanul adolescentului miop" ilustrează întâmplări ale autorului din anii de liceu. În 1976 începe publicarea operei sale capitale.60 În 1933 devine cadru universitar. cunoştinţele ştiinţifice şi filosofice". Opera sa literară stă mărturie convingerilor sale de viaţă. După război se stabileşte la Paris. în principal. frescă a problemelor existenţiale în epoca pe care a trăit-o. continuându-şi în tot acest timp activitatea publicistică şi literară. Congresul european de istorie a religiilor. „Istoria credinţelor şi ideilor religioase". Creaţia sa literară cunoaşte. cum ar fi „La ţigănci" (1959). care încearcă să-şi ordoneze epic experienţele trăite („Maitreyi".

cărţile mele trebuie judecate în totalitatea lor. mai ales sub aspect spiritual şi erotic. acestea apar numai în totalitatea operei". reflectând „experienţa sacrului". Aprecierea se referă la faptul că pentru romancierul Mircea Eliade. indiferent că sunt filosofice. atunci. Complexitatea operei lui Mircea Eliade este unul dintre cele mai solide argumente în susţinerea ideii că unitatea creaţiei sale constă în profunzimea substanţială a scrierilor. experienţa trăită în India şi acesta stă la baza viitoarei creaţii epice. ca şi pentru scriitorul Andre Gide. Cu privire la ultima tendinţă. Romanul „Maitreyi". face parte din literatura modernă interbelică şi ilustrează epicul pur. sensul artei este „cunoaşterea (înţelege instruirea de esenţe pe cale mitologică)". Mircea Eliade consemnează într-un jurnal faptele.35 „cele atât de duios evocate de Ionel Teodoreanu" şi se voia a fi o carte „ştiinţific exactă" asupra „acestei misterioase perioade de trecere de la o copilărie la tinereţe". rămânând cu o intactă curiozitate" şi „îşi notează cu răceală experimentele în «caiete»". autenticitatea. întâmplările. trăirea nemijlocită. eliberându-se de amândouă. pe de altă parte fantasticul. o cunoaşte pe fiica acestuia. Artistul trăieşte intens „răul şi binele. Dacă ele au vreo valoare. . Maitreyi. numit „Izabel şi apele diavolului". apărut în 1933. c) Romanul „Maitreyi" geneza şi critica: Scrierile literare ale lui Mircea Eliade reprezintă două tendinţe ireconciliabile: pe de o parte „experienţa". În 1930 scrie „un roman pe jumătate autobiografic". George Călinescu afirma că „Mircea Eliade reprezintă cea mai integrală (şi servilă) întrupare a gideismului de la noi". intensă a realităţii. Locuind o perioadă în casa filosofului Dasgupta. ştiinţifice sau literare: „pentru a judeca ceea ce am scris.

Iată cum . O proză ca „Maitreyi" trebuie considerată. a cunoaşte prin tine. Gabriel Dimisianu remarca faptul că „erosul pentru personajele lui Mircea Eliade este o zonă de confruntare maximă între voinţe şi terenul predilect de experimentări morale.36 „Maitreyi". care concepe personalul / individualul ca o condiţie a autenticităţii. a te exprima pe tine. Mihail Sebastian mărturiseşte: „Dacă ar ajuta la ceva. Exaltat.] A trăi tu însuţi. înainte de toate. conturat teoretic în mai multe fragmente din „Oceanografie": „în faţa originalităţii. Aşadar. Nu există niciun individualism în aceasta". Despre manifestarea sentimentului de dragoste în proza lui Eliade. odată cu „Maitreyi" . În timp ce „Ultima noapte de dragoste. un roman subiectiv. totuşi. de trăire .. iar Perpessicius afirmă cu entuziasm: „Mircea Eliade a sporit cu unul seria miturilor erotice ale umanităţii". Apariţia romanului stârneşte reacţia literaţilor vremii. romanul lui Mircea Eliade creează un alt tip de autenticitate.limită".aspect evidenţiat de Nicolae Manolescu . fiind şi primul roman exotic din literatura română. eu propun autenticitatea [. iar nu pentru un ins oarecare. tipologie: Romanul „Maitreyi" ilustrează mitul cunoaşterii şi al fericirii prin iubire. incompatibilitate de neacceptat pentru Camil Petrescu. fiind considerat o adevărată izbândă literară. întâia noapte de război" mizează pe analiza tensiunilor interioare şi individualiste ale lui Ştefan Gheorghidiu.Eliade construieşte o opoziţie între personal şi autentic. numai că la Eliade accentul cade pe capacitatea experienţelor / trăirilor de a fi reprezentative pentru „condiţia umană" în general. Tot un astfel de roman scrie şi Camil Petrescu. v-aş spune că e cea mai frumoasă şi mai tristă carte pe care am citit-o". în care autorul esenţializează mitul iubirii şi motivul cuplului.

Notaţiile jurnalului sunt ulterioare momentului trăit. scrisori etc. Maitreyi reconstituie o revelatoare diagramă a înălţărilor şi căderilor pe care le poate cunoaşte iubirea între doi oameni cu formaţii sufleteşti foarte diferite. Proza experienţei se bazează pe crearea impresiei de autenticitate. deosebind-o de alte scrieri subiective. Critica literară a evidenţiat relaţia dintre exotism şi trăirism în roman: „Aparent exotic. experienţialismul / trăirismul nu provine din legăturile cu viaţa reală a autorului. de către personaje. iar Allan este un „alter-ego" al scriitorului. a unor experienţe definitorii. ci din faptul că romanul creează impresia de viaţă autentică. elemente autobiografice. în plan interior. Adevărul psihologic străpunge insolitul situaţiilor şi conferă experienţei o densă substanţă omenească". Romanul valorifică trăirea cât mai intensă.roman al experienţei (trăirii). . numită . rămânând nişte acte mecanice neînţelese până în momentul în care sunt recitite din perspectiva finalizării întâmplărilor consemnate. prin utilizarea unor elemente care ţin de realitate: jurnalul din India al scriitorului. nici notarea faptelor nu dau naştere romanului experienţei. Mircea Eliade justifică teoretic această modalitate narativă. ci retrăirea clipelor ce au produs o revelaţie pentru individ. Aşadar. iar eroii lui îşi trăiesc iubirea cu intensitate. nici trăirea. ca experienţă definitorie a existenţei.mai mult dintr-o nevoie de clasificare didactică .37 se instaurează o nouă orientare în cadrul prozei româneşti interbelice de tip subiectiv. Asemenea fragmente de poetică explicită sau implicită i-au determinat pe unii comentatori să considere „Maitreyi" un roman al scrierii unui roman. proza experienţei/: Chiar în interiorul textului. Deşi este un roman cu surse autobiografice.

e tocmai că nu ştiu cum să evoc figura ei . şi luciditatea autoanalizei. redă opoziţia dintre libertatea dragostei şi constrângerile tradiţionale. în decor exotic. cea occidentală pe care Eliade o acuza de un pragmatism superficial în plan uman. tatăl fetei. aminteşte de Romeo şi Julieta sau Tristan şi Isolda. în limba engleză. Maitreyi: „Am şovăit atât în faţa acestui caiet pentru că n-am izbutit să aflu încă ziua precisă când am întâlnit-o pe Maitreyi. ne întâmpină însă o istorie despre lipsa de comunicare dintre culturi". luciditatea analizei. Maitreyi aparţine unui alt orizon cultural. şi cea orientală. cât şi forţa iubirii adevărate. incipit şi f i n a l : Incipitul „ex-abrupto" al romanului modern surprinde prin tonalitatea confesiunii şi atitudinea personajului-narator. autenticitatea „faptului trăit". în acelaşi timp. tema: Tema romanului este iubirea incompatibilă. Povestea fericită trăită de cuplul de îndrăgostiţi Allan şi Maitreyi. ea având ca substrat o confruntare între cele două lumi.] Şi dacă sufăr oarecum începând această povestire. „simbol al sacrificiului în iubire". ca experienţă definitorie. sălbatică prin comportament. elanul mistic şi asceza mentală". Iubind-o pe Maitreyi. [. fiind izvorâtă din vechi tradiţii indiene. care sperie la un moment dat prin cuvintele rostite într-o reuniune. puterea intuitivă. Allan descoperă atât lumea tainică a Indiei. Conflictul dintre Allan şi bengalezul Narendra Sen.considerată de critica literară cel mai exotic personaj feminin din literatura română. Fire autoreflexivă. diferit de cel al lui Allen: „India nu a părăsit. „femeie şi mit". Maitreyi este o fată cu o personalitate unică. plină de mistere greu de pătruns: „Dincolo de stratul de suprafaţă al subiectului. prin sinceritatea povestirii.. Fiecare gest al ei are o semnificaţie puţin vetustă. Allan trăieşte un conflict interior: dintre intensitatea iubirii. cum a făcut Occidentul.. dar şi prin misterul femeii iubire.38 titiul: Titlul cărţii coincide cu numele personajului principal feminin Maitreyi . consemnat „în însemnările mele din acel an".

naraţiune şi moduri de expunere : Formula care sintetizează problematica romanului este estetica autenticităţii. relatarea la persoana I. cconstrucţia discursului narativ: j Noutatea construcţiei discursului narativ constă în dubla perspectivă temporară pe care naratorul-personaj o are asupra evenimentelor: contemporană şi ulterioară. Punerea în abis a ideologiei romanului din primele capitole va fi nuanţată în mod repetat pe tot parcursul textului.. E ciudat cât de incapabil sunt să prevăd evenimentele esenţiale". prin confesiunea personajului-narator. consultând în acest scop jurnalul acelei perioade.. Maitreyi rămâne pentru europeanul raţional o eternă obsesie şi enigmă. Personajul-narator nu evocă pur şi simplu întâmplările. amestec de jurnal intim şi naraţiune retrospectivă. Autenticitatea romanului modern. nesiguranţa şi tulburarea celor dintâi întâlniri". „punerea în abis". relativizează evenimentele şi le conferă caracter subiectiv. cu toate că scrierea mistifică inevitabil orice trăire. de care mi-e ruşine. relatată în jurnal. este susţinută de utilizarea tehnicii narative moderne. tânărul romancier în devenire denunţă atât falsitatea experienţelor sale: „Cât de naiv eram!. eram gelos pe oricine o făcea să râdă pe Maitreyi)". naratorul Allan înţelege că aceasta rămâne unica modalitate de a împărtăşi experienţa capitală. şi rememorarea acesteia. Frământările lui Allan pentru a o înţelege pe Maitreyi fac ca romanul să aibă un final deschis: „Şi dacă n-ar fi decât o păcăleală a dragostei mele? De ce să cred? De unde să ştiu eu? Aş vrea să privesc ochii Maitreyiei. Pe măsură ce scrie romanul. autoanaliza lucidă. secvenţe din jurnal fiind . Totuşi. rememorându-le. dar şi la felul în care percepuse respectivele evenimente în momentul în care le trăise.. Neconcordanţa dintre istoria propriu-zisă. în romanul pe care Allan îl scrie.".40 de-atunci şi nu pot retrăi aievea mirarea mea. (Nota. nu eram prea îndrăgostit atunci. Însă. De fapt. Nu înţelegeam nimic. Rând pe rând. Am avut o sufocare penibilă de gelozie. viziunea lui Allan asupra întâmplărilor trecute se modifică. ci reconstituie evenimentele trecute prin raportare la timpul prezent. care conferă autenticitate. introspecţia. sunt frecvente în roman: „Eu scriam în odaia mea. Asemenea notaţii.

însă Allan află mult mai târziu de la Maitreyi adevăratele intenţii ale inginerului. mărturisindu-şi neputinţa de a retrăi aievea acum. Lucien Metz. după ce crezuse la început că Sen voia să-l însoare cu fiica lui. îl invită pe Allan să locuiască în casa lui. organizate pe două planuri narative. Un alt element de autenticitate este anticalofilismul declarat de narator: „. la o cină în casa familiei Sen: „Maitreyi mi s-a părut atunci mult mai frumoasă. un englez de 24 de ani. cu studii strălucite la Edinburgh. Când vine să . cu papucii albi cusuţi în argint". Când o vede pentru prima dată în timp ce alegea cărţi pentru vacanţa de Crăciun împreună cu tatăl ei. în timpul convalescenţei. care scria o carte despre India. ca un fruct trecut în copt". eu nu ştiu să povestesc. atras de exotismul Indiei. iar celălalt ulterior evenimentelor trăite. se îmbolnăveşte de malarie şi este spitalizat. în sari de culoarea ceaiului palid.. când scrie romanul. Nu-l are oricine. Inginerul hindus Narendra San. Cercetând caietele. ce se disting în funcţie de temporalitate: unul contemporan..cu ochii ei prea mari şi prea negri. în junglă. iar apoi să se mute cu toată familia în Anglia. Allan. Narendra Sen intenţionează să-l adopte ca fiu pe Allan." construcţia subiectului: j Romanul este structurat în cincisprezece capitole. cu sânii puternici. mult înainte de a se muta în casa inginerului hindus.41 introduse în naraţiunea romanescă. Romanul debutează cu starea de incertitudine a personajului masculin. se angajează în Calcutta. Această primă impresie se modifică într-o oarecare măsură în momentul în care merge împreună cu un prieten ziarist francez. de fecioară bengaleză crescută prea plin. cu desfăşurarea acţiunii. ba dimpotrivă. dar şi de dornic de a face o carieră. cu buzele cărnoase şi răsfrânte. Mai întâi desenator tehnic. E un dar ăsta al poveştilor. apoi însărcinat să supravegheze lucrările la Tambuk şi la Assam. Allan nu este impresionat de Maitreyi. adolescenta bengaleză i se pare chiar „urâtă . la o societate de canalizare a deltei. naratorul încearcă să-şi amintească momentul când se îndrăgostise de Maitreyi. pentru că în India începuse revoluţia. Allan este un tânăr inginer care. „tulburarea celor dintâi întâlniri" cu frumoasa bengaleză. Incipitul îl constituie ezitarea personajului are ar fi dorit să ştie cu exact ziua în care a cunoscut-o pe Maitreyi.

. Misterul eroinei este infinit. adolescenta senzuală şi inocentă în acelaşi timp. având-o ca iniţiatoare pe Maitreyi. care abia acum află că o căsătorie cu Maitreyi este imposibilă. iar imposibila clasificare pe calea lucidităţii şi autoanalizei întreţine interesul lui Allan pentru ea. cea orientală şi cea occidentală. . modelul ei spiritual. Înainte de a i se dărui lui Allan. Chabu. Când se mută în casa lui Sen. traversând toate etapele iubirii: „eu n-o iubesc". jocul privirilor. deşi nu-şi explică motivul acestei reacţii. Allan se simte tulburat în prezenţa fetei. care continuă cu jocul cărţilor. martirajul în casa inginerului Sen: tatăl orbeşte. apoi a iubit ani în şir un tânăr care i-a dăruit o coroană de flori într. ceva se schimbase.din fier şi aur . Astfel. fiindcă el însuşi afirmă: „. exponenţi ai acestor mentalităţi. ea declanşează involuntar jocul seducţiei. care consideră că unirea lor a fost „poruncită din cer". „mă amuz doar". desigur". săvârşeşte un jurământ cosmic la Lacuri şi îi dăruieşte lui Allan un „inel lucrat după ceremonialul căsătoriei indiene . iubirile lui Allan fuseseră doar trupeşti. fără spiritualitate. Allan receptează realitatea ca un european şi crede în complotul familiei Sen care îi încurajează apropierea de Maitreyi. în schimb. boala. pentru ca în cele din urmă să se lege cu jurământ de Tagore. Cu floarea roşie pe care i-o oferă tânărului. iar el o învaţă. oficiază o logodnă mistică. a brahmanilor. „nicio femeie nu m-a tulburat atât". Diferenţa dintre cele două mentalităţi. Narendra Sen îl alungă pe Allan. Maitreyi îi mărturiseşte lui Allan că a fost mai întâi îndrăgostită de un pom cu „şapte frunze". în bibliotecă. Allan se lasă prins în mrejele jocurilor Maitreyiei. Fericirea îndrăgostiţilor nu durează. „mă turbură". Treptat. franceză. Chabu moare în urma unor crize de nebunie. deoarece ea aparţinea celei mai nobile caste indiene. dar şi de complexitatea sufletului Maitreyiei.42 îl viziteze la spital împreună cu tatăl ei. „suferinţa mea". iar căsătoria cu cineva din afara castei sale ar fi adus dizgraţia întregii familii. el parcurge drumul cunoaşterii prin eros. În primele luni nu se gândeşte la dragoste. fiindcă Chabu trădează involuntar dragostea lor. pentru a evita păcatul iubirii fără rod. tânărul englez este fascinat de viaţa familiei bengaleze. Ruptura aduce supliciul. În schimb.un templu. aşa cum este acum şi sora ei mai mică.ca doi şerpi încolăciţi". Allan începe să ia lecţii de bengaleză de la Maitreyi. al mâinilor. dar se simte atras de misterul fetei. este pusă în evidenţă de concepţia despre iubire a celor doi tineri..

o anume putere. după cum îi e caracterul. Maitreyi poate fi definită drept „cel mai feminin personaj" din literatura română. De fapt. amestecată cu o senzualitate deosebită. Treptat. apoi neaşteptat de senzuală şi misterioasă. nu face din ea nicidecum un personaj lipsit de luciditate.semn de fineţe a spiritului. Episodul iubirii pasagere cu Jenia Isaac îi confirmă faptul că trăise alături de Maitreyi iubirea absolută. ci întregul comportament: doar astfel se explică modul în care ea conceptualizează dragostea. unde obţinuse o slujbă. în sensul că este purtătoare a acelui etern feminin ce poate declanşa aproape instantaneu o iubire fără margini. numindu-l „soare. La Singapore. Disperat. totuşi. conştientă. Toată inocenţa feminină. care devine tot mai enigmatic. totală. iar apoi se retrage în Himalaya pentru o dezintoxicare sentimentală. din răspunsurile din râsul ei". . Are o sensibilitate cu totul specială. care „mişcă stelele pe cer" . Maitreyi ia toată vina asupra ei. Allan fiind ispitit de „straniul şi neînţelesul din ochii. Detaliile fizice sugerează. de la început.după formula celebră rămasă de la Dante. personajele: Cu o formulă pleonastică. floare. dovadă că Allan o vede altfel. Nu doar feminitatea. tot mai senzual. de inteligenţă .o determină să spiritualizeze şi sentimentul şi actul iubirii. Preocupările sale elevate . se întâlneşte cu nepotul doamnei Sen care îi povesteşte de încercarea disperată şi inutilă pe care o făcuse Maitreyi pentru a fi alungată de acasă. Implicarea ei e voluntară.43 Brutalizată de tată. mistică. farmecul ei este inocent. sperând că va fi alungată din casă. zeu de aur şi din pietre scumpe" şi transformă căsătoria nerealizată pe pământ într-o nuntă în cer. dovadă fiind atitudinea ei în momentul când o descoperă. Ea proiectează fiinţa logodnicului în mit. pe care la început o confundă cu prietenia. unde trăirea în plan contemplativ i-ar permite purificarea. În încercarea de a-l regăsi pe Allan. îşi diversifică acest comportament. aer. după cum şi iubirea o înnobilează pe ea. ea se dă vânzătorului de fructe. nu ştia nimic despre dragoste. bizară. Plecarea în India îi apare ca o izbăvire. dar sacrificiul este inutil. de aceea relaţia ei cu Allan este mai presus de fire. Allan rătăceşte o vreme pe străzile din Calcutta.

pentru o autentificare şi prin scris a fiinţei sale. lipseşte cel mai simplu şi cel mai normal: revolta. senzuală.44 Tulburarea este dăruirea totală. Totuşi. acest roman. de la indiferenţă. în singurătate. cele două lumi care sunt constituite pe două modele culturale şi societale diferite: lumea europeană a secolului XX şi lumea hindusă încremenită în oricare din secolele trecute. . deocamdată lipsită de probleme existenţiale. fascinaţie. care o apropie de sentimentul numinosului. pe care naratorul le precizează pe parcursul desfăşurării acţiunii. patima uriaşă. admiraţie. până la adoraţie pură. apropiată de religiozitate. Tocmai aceste riscuri. Animat de o hiperluciditate extrasă de autor din literatura existenţialistă gideană. El devine cu adevărat personaj al cărţii în momentul în care pomeneşte de Maitreyi. mintal şi comportamental. Primele sale eforturi se îndreaptă spre păstrarea lucidităţii. spre spontaneitatea mărturisirii. dezvăluită de gesturile ei şi de felul în care o concepe Allan. o culpă de inocenţă care devine tragică mai cu seamă în societatea ei. respingere. cu o încăpăţânare caracteristică spiritelor superioare. lucid. Dacă el este un individ rece. să definească. firesc. lupta pentru dragostea lui. Efectul general al impresiei pe care o lasă Maitreyi pe parcursul întregului roman este dat de dozarea aproape egală a apolinicului şi a dionisiacului din fiinţa ei. la modul implicit. raţional. Exigenţa faţă de sine e cel mai important lucru pe care-l afirmă. în esenţă. Chiar începutul ne-o arată capabilă să deţină primul rol într-o tragedie. alături de Maitreyi. Allan vine din spaţiul civilizaţiei europene şi se află în situaţia de a concilia. prin excesul de sentiment pe care îl investeşte în relaţia cu Allan. Allan: el doreşte să înţeleagă totul. de parcă ar dori să se dezică de acest trecut recent. Allan ţine un jurnal din care s-a născut. în ciuda riscurilor pe care ştie că şi le asumă. Dragostea lui pentru Maitreyi evoluează uşor. indirect. anunţă un final tragic. dragostea lor amestecă şi o importantă doză de iraţional. Personaj principal al romanului. De acum. din tot registrul de sentimente pe cale ce încearcă Allan. Culpa ei rămâne. de inexplicabil. El preferă ca. el se scufundă în propria lui sentimentalitate pentru a-şi explica şi pentru a ne explica traiectoria unei iniţieri. să îngroape în inima lui experienţa aceasta deopotrivă revelatorie şi traumatizantă. să analizeze.

în diferite etape ale iubirii lor. pentru că Maitreyi este singura din cuplu care cunoaşte interdicţiile şi urmările erosului interzis în lumea sa. Caracterizarea indirectă. prin reprezentarea narativă inedită a iubirii mistice care converteşte o întreagă viziune despre lume. Totodată. pe de altă parte la dezvoltarea unui univers feminin şi a resurselor amorului. Mircea Eliade impune odată cu Maitreyi o nouă optică asupra autenticităţii. creaţia sa valorifică cuceririle prozei subiective. care îi redau (prin tehnica acumulării detaliilor) chipul. vestimentaţia. atitudini. Ea îl iniţiază pe Allan în iubire. mai multe portrete. detaliile fizice senzuale sau inocente.45 De aceea asistăm. calităţi în încercarea sa de a surprinde în transformare miracolul acestei femei indiene. pe de o parte. prin fapte. concluz i e : Destinul literar al cărţii a confirmat aprecierea criticului Pompiliu Constantinescu: „se va cita romanul d-lui Eliade. în cultura orientală şi în sacralitate. ca un moment de graţie al autorului". gesturi. limbaj. dezvăluie asumarea tragică a iubirii. . naratorul realizează. relaţii cu celelalte personaje. gesturi. la o descoperire de sine. în istoria noastră literară. Prin poetica explicită ce evidenţiază supremaţia retrăirii experienţelor decisive. mijloace de caracterizare: Prin caracterizarea directă. impunând în interiorul acestui model ceea ce critica literară a numit „romanul experienţei".

foarte apreciate de Eugen Lovinescu. Copilăria o petrece la Botoşani şi la Iaşi. secţia de filologie modernă şi filosofie are ca profesori pe Nicolae Iorga. condusă de Vasile Pârvan. . Lazăr" din Bucureşti. secundar franceză şi română. apoi pleacă la specializare cu o bursă de doi ani la Şcoala Română de la Roma. Călinescu însuşi îl va confirma: „S-a isprăvit . fapt pe care. e lis e a) George Călinescu . acesta afirmând: „Domnul Călinescu este mintea cea mai ascuţită a generaţiei de astăzi. Am credinţa că mă va continua în critica literară".biografie t i p b lz c n a a ia George Călinescu s-a născut la 19 iunie 1899. La Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. deprinde tehnica strângerii de documente şi informaţii care îi va folosi atât de mult în viitoarele lucrări. În 1923 susţine examenul de licenţă în italiană. Debutează cu versuri la „Universul literar" şi „Sburătorul". Cu el m-am deprins a scrie cărţi. la Bucureşti. în anul 1928. Ramiro Ortiz. Sunt critic". iar bacalaureatul îl susţine la Liceul „Mihai Viteazul" din Bucureşti. perioadă în care face intense cercetări arhivistice. apoi urmează cursurile liceului „Gh.e de neînlăturat.1 R o m a n u l r a td . cu el am deprins meşteşugul informaţiei şi al construcţiei critice pe substrat istoric. Vasile Pârvan. de la Ortiz am învăţat. despre care Călinescu afirma: „Tot ceam învăţat la Universitate. de la el ştiu tot ce ştiu. ultimul an la Liceul Internat din Iaşi.

47 În 1948 devine membru al Academiei Române şi moare la 12 marte 1965. de la poezie la cea mai completă şi . Opera sa este extrem de variată. la Bucureşti.

Impresionat. Versurile sunt cuprinse în „Lauda lucrurilor" (1937). opera de istoric şi de critic literar. „Bietul Ioanide" (1953). şi ea. imensă frescă a literaturii noastre. „Cartea nunţii" repetă „Dafnis şi Chloe". înnăscută şi se exercită cu naturaleţe şi siguranţă încă de la început.48 complexă istorie a literaturii române. iar teatrul în volumele „Şun sau Calea netulburată" (1943) şi „Teatru" (1965). prozator şi poet. economice. punând într-o schemă dată fapte noi. luând ca model «Daphnis şi Chloe» de . „Viaţa lui Mihai Eminescu" (1932) şi „Opera lui Mihai Eminescu" (1934). peste veac. istorice. Toate romanele lui George Călinescu constituie moduri de experimentare a romanului. b) Romanul lui George Călinescu Creaţia lui George Călinescu de romancier pare să treacă în al doilea plan de valoare numai datorită uriaşei umbre pe care o întinde. Dar convenţia. este mult mai bogată. după cum mărturiseşte însuşi Călinescu. „Cartea nunţii". la modul grec. impresionantă prin dimensiunile monumentale. eseist şi estetician. dramaturg şi publicist. Vocaţia de romancier pare să fie. în loc să fie anulată. de la „Viaţa lui Ion Creangă" (1938). prin multitudinea de date biografice. Rosetti îi scrie lui Călinescu: „Ce forţă! Ce facultate! Ce uşurinţă de a scrie! Şi nicăieri oboseală. nici plictis. indiferent dacă scopul urmărit conştient de autor poate fi altul. este agravată. de formaţie enciclopedică. este „un roman liric. de epocă. la „Estetica basmului" (1965). dar şi a inimitabilei „Istorii a literaturii române de la origini până în prezent" (1941). prin analizele profunde şi adecvate ale operelor şi ale scriitorilor şi prin stilul de o incontestabilă originalitate. apoi în „Enigma Otiliei" (1938). tipul scriitorului total: critic şi istoric literar. cuprinzând. „Scrinul negru" (1960). cu o voce inconfundabilă în epocă. Dar ce fel de om eşti D-ta?" George Călinescu este o personalitate plurivalentă. în „Cartea nunţii" (1933). Faima constantă de care se bucură se datorează celor două remarcabile studii despre Mihai Eminescu. Activitatea sa de istoric şi de critic literar.

49 Longos". Caty Zănoagă. groteşti. în închipuirea sa reîncarnarea lui Alexandru cel Mare. Această orientare a stilului călinescian produce în „Enigma Otiliei". în manieră balzaciană. „Toate romanele lui George Călinescu constituie moduri de experimentare a romanului. cu orizonturi înguste. indiferent că scopul urmărit conştient de autor poate fi altul. Sufleţel. Hagienuş. Gavrilcea. descriind scena furtunoasă a anilor interbelici şi postbelici. formând o lume decadentă. cea a aristocraţiei interbelice. cu transformări profunde ale claselor sociale. anihilată de o agresivă lume comunistă. fapte de stil. documente artistice. Gaitany. un exerciţiu pregătitor pentru construcţiile epice mai amplă de mai târziu. Însă. cu puţine personaje animate de idealuri înalte. „Bietul Ioanide" şi „Scrinul negru" sunt romane de epocă. duse de legionari sau de comunişti. celelalte. El devine. substanţa acestui roman cu caracter programatic. O lume în acelaşi timp de mucava. cu toate luptele politice. îl determină pe George Călinescu să acopere un gol identificat chiar de el însuşi în evoluţia organică a prozei româneşti: lipsa romanului realist de tip balzacian. fiind. o deviere a proiectului iniţial cu efecte revelatoare asupra direcţiei romanului românesc. unde „caracterele" mor ucise de gloanţele legionarilor sau de caruselul de neoprit al istoriei. procedee. o lume cu adevărat în mişcare. text publicat în 1938. memorabil fiind arhitectul Ioanide. cu destine irepresibil marcate de schimbarea regimurilor politice. din moment ce autorul nu abordează în opera sa „gravele probleme umane din romanul obiectiv al lui Rebreanu. un colecţionar de artificii. înclinaţia spre satiră şi critică de moravuri. un fel de doamnă Bovary. nici examenul subiectiv din romanele ." c) Romanul „Enigma Otiliei" geneza şi critica: Formaţia sa de critic literar. influenţează la rândul ei. în măsuri diferite. Ludicul atinge aici punctul de sus. formule narative. mai ales în ultimele cărţi. din protipendada bucureşteană. comentat de Nicolae Balotă în studiul „De la Ion la Ioanide": George Călinescu realizează un „satiricon" modern.

„Enigma Otiliei" este un . nu de a crea viaţă"). pare a-şi ilustra. romantice. este punctat de dialogul viu. Scriitorul este ispitit când de expunerea obiectivă. decât cele mai profunde implicaţii ale romanelor amintite". animat de mişcarea scenică. ştiinţifică. potrivit căreia „nu există fenomen artistic pur". cu evidente implicaţii moderne. citadină. balzacianismul şi obiectivitatea au devenit program estetic". ci „înfăţişează o comedie umană modernă. În structurile sale fundamentale. dominant. Aşadar. estetic. tipologie: Al doilea dintre cele patru romane scrise de George Călinescu este „un roman de critic. nu la proustianism. realizând un roman al „vocaţiei critice şi polemice". Călinescu aderă sub raportul formulei epice la modelul tolstoian şi balzacian. de pildă. în care firul narativ. moderniste. de înalta poezie a peisajului din Bărăgan. Probând însă şi teza călinesciană. Concepţia estetică a lui George Călinescu privind romanul se delimita de experienţele unor contemporani. nuanţat cu incisivitate realistă şi cu efluvii romantice ori note moderniste. când este vorba de interesul pentru arhitectură. pentru tipologie şi caracterologie. ori de frumuseţea cuceritoare a iubirii juvenile. „Enigma Otiliei" este o strălucită aplicaţie a acestei concepţii estetice. în care elementele jocului cu măşti ale farsei nu sunt cu nimic mai puţin grave. modernă. romantism. anticipând propria-i convingere. romanul îşi complică arhitectura cu elemente clasiciste. într-un vocabular tehnic adecvat. Unul dintre creatorii romanului românesc modern. dar scriitorul îşi depăşeşte programul estetic. George Călinescu manifestă un adevărat cult pentru clasicism (vezi studiul „Clasicism.50 autenticităţii" ale lui Camil Petrescu. baroce. El militează pentru un roman obiectiv. Deşi adept al romanului inspirat din viaţa contemporană. Stilul este armonizat cu arhitectonica grandioasă a romanului lui. baroc"). „un balzacianism fără Balzac": balzacianism polemic şi critic („Călinescu are vocaţia de a comenta. pentru perspectiva clasică. în care realismul.

Este un roman de inspiraţie socială. prin care este realizat personajul titular. „Enigma Otiliei" este însă şi un roman de problematică morală. în care realismului obiectiv de factură balzaciană i se asociază elemente caracteristice altor modele estetice (şi anume. aceasta este „enigma" . pus pentru întâia oară faţă în faţă cu absurditatea sufletului unei fete". Felix şi Otilia. la tehnica modernă a reflectării poliedrice. însumând „dosare de existenţă" ale unor tipuri umane determinate în primul rând de circumstanţele sociale. În afară de Leonida Pascalopol şi de Felix Sima. ci şi destinul însuşi". „Părinţii Otiliei". dar şi misterul unei vârste şi al vieţii însăşi: „Această criză a tinereţii lui Felix. de onestitate şi uşurătate". caracterizând-o pe eroina omonimă). Deşi romanul poartă titlul „Enigma Otiliei". . toate celelalte personaje sunt preocupate numai de dorinţa de a pune mâna pe moştenire. un roman de dragoste şi un bildungsroman (roman al cristalizării unor personalităţi).cea generală . Romanul „Enigma Otiliei" reprezintă opera literară clasică a lui Călinescu şi unul dintre romanele cele mai valoroase ale literaturii noastre dintre cele două războaie. modelul clasicist. modern şi romantic). mobilul principal al intrigii este chestiunea moştenirii bătrânului Giurgiuveanu. surprinzând etapele devenirii celor doi adolescenţi. tradiţional. Ultima semnificaţie . apoi de „datul" psiho-afectiv şi de factorul ereditar. ca nişte „părinţi".este luminată de târzia reflecţie a lui Felix din finalul romanului: „Nu numai Otilia are o enigmă.51 roman de sinteză estetică. Titlul sub care a fost publicată cartea reliefează eternul mister feminin („enigmă este tot acel amestec de luciditate şi ştrengărie. reflecta ideea balzaciană a paternităţii. titlul: Titlul iniţial. pentru că fiecare dintre personaje determină cumva soarta orfanei Otilia.afirmă scriitorul însuşi). Autorul schimbă titlul din motive editoriale şi deplasează accentul de la un aspect realist. pe care nu-l interesează decât Otilia.

de la început îi corespunde imaginea sintetică din final).conştient sau inconştient . Această temă fundamentală se dezvoltă în trei arii tematice: tema moştenirii. construcţia discursului narativ: j Structura romanului . de sensuri adânci privind trecerea prin lume a „omului fără însuşiri".(„Aici nu stă nimeni") are putere de destin. balzaciene.se dezvoltă pe trei planuri. fără sens şi fără a lăsa urme. a discursului discontinuu (cap. care guvernează intrarea şi ieşirea în şi din universul cărţii.alcătuit din douăzeci de capitole . Replica lui Costache Giurgiuveanu . a colajului (juxtapunerea planurilor). Se poate identifica şi o tema a parvenirii în măsura în care toate personajele (cu excepţia lui Pascalopol) năzuiesc .să pătrundă într-o sferă socială superioară prin îmbogăţire. nu mai apare cu adevărat nimeni din clanul Giurgiuveanu sau Tulea. precum cea a contrapunctului (decorul citadin e brusc substituit de peisajul vast al Bărăganului). XVIII). Planul epic principal. ea se încarcă în final de o tristeţe existenţială. a paternităţii şi a iubirii. „devenirea întru devenire".casa din strada Antim . prin căsătorie sau prin afirmarea profesională. mărturie a existenţei lor derizorii rămânând doar casa în ruină. incipit şi f i n a l : Principiul simetriei şi cel al circularităţii. În final.evidenţiază însă şi o tehnică a contrastului (descrieri ample.52 tema: Tema fundamentală (balzaciană şi ea) este cea a existenţei unei societăţi precis ancorată într-un spaţiu geografic şi într-o perioadă istorică (existenţa societăţii burgheze bucureştene în primul sfert al secolului trecut). vană. sunt evidente în secvenţele cu care se deschide şi se sfârşeşte romanul. care urmăreşte . ele propun un motiv de mare modernitate: cel al lui „Nimeni". Arta compoziţiei valorifică şi alte tehnici moderne.absurdă la început . Cele două tablouri care au acelaşi decor .

adevărate fiare citadine). accentuează conflictul de ordin moral. Raţiu). care nu se implică în faptele prezentate. naratorul nu este absent.un conflict psihologic. care se rezolvă prin opţiunea clasicilor: triumful raţiunii asupra pasiunii. naraţiune şi moduri de expunere : Proza realist-obiectivă se realizează prin naraţiunea la persoana a IlI-a (nonfocalizată). Tema parvenirii. care trăieşte revelaţiile unei iubiri târzii. Naratorul se ascunde în spatele măştilor sale. . în confruntarea cu lumea şi cu ei înşişi. ca nişte marionete. Cel de-al doilea plan narativ urmăreşte povestea de iubire dintre Felix şi Otilia. ci comunică. orfan. care sunt personajele. eroii surprinşi în devenire. se ordonează în jurul istoriei moştenirii. dinamizat de un conflict economic (lupta nesăţioasă pentru avere se va da în final între Aglae şi Stănică. Tulea. Tema paternităţii . controlează evoluţia lor ca un regizor universal. fapt dovedit de limbajul uniformizat.53 destinul clanului familial (alcătuit din familiile înrudite Giurgiuveanu. deci. omniprezent. definitorie pentru această lume în care Stănică Raţiu este un învingător. Naratorul omniscient ştie mai mult decât personajele sale şi. prin postura de spectator şi comentator al comediei umane reprezentate. la Bucureşti. detaşat. Conflictul acestui plan este interior . Viziunea „dindărăt" presupune un narator obiectiv. Planul-cadru conturează monografic existenţa burgheziei bucureştene la începutul secolului XX. în casa unchiului şi tutorelui său legal. (construcţia subiectului: Acţiunea romanului începe cu venirea tânărului Felix. absolvent al Liceului Internat din Iaşi. dar acestea acţionează automat.dezvoltată tot în acest plan . fiind. pentru a urma Facultatea de Medicină. Lor li se adaugă Leonida Pascalopol. cu instanţele narative.reliefează un evident conflict de ordin moral. El plăsmuieşte traiectoriile personajelor. Deşi adoptă un ton obiectiv.

Sunt realizate portretele fizice ale personajelor. descrierea străzii în manieră realistă. cu ornamente din materiale ieftine). care caută o anumită casă. dar nu şi fondul cultural.54 Costache Giurgiuveanu este un rentier avar. fiica sa vitregă. deşi observaţia îi este atribuită personajului intrus. la casă. prin reconstituirea atmosferei. Familiarizarea cu mediul. care a avut cândva energia necesară pentru a dobândi avere. Caracteristicile arhitectonice ale străzii şi ale casei lui moş Costache sunt surprinse de „ochiul unui estet". la fizionomia şi gesturile locatarilor . de la stradă. trăsături de caracter şi este prezentată. un omuleţ straniu care îi răspunde bâlbâit: „nu-nu stă nimeni aici.tehnica focalizării -. o casă este un document sociologic şi moral. amestecul de stiluri arhitectonice incompatibile). prin procedeul restrângerii treptate a cadrului. în mod direct. prin detaliile surprinse. zgârciţi (case mici. este o modalitate de pătrundere a psihologiei personajelor din acest spaţiu. în manieră clasică. fineţea observaţiei şi notarea detaliului semnificativ. cu intenţia de a o înfia. starea civilă. nu cunosc". Felix îl cunoaşte pe unchiul său. Aglae o consideră un pericol pentru moştenirea fratelui ei. la interioare. care o creşte în casa lui pe Otilia Mărculescu. Strada şi casa lui moş Costache sugerează. Expoziţiunea este realizată în metoda realist-balzaciană: situarea exactă a acţiunii în timp şi spaţiu. delăsători (urme vizibile ale umezelii şi ale uscăciunii. din perspectiva naratorului specializat. contrastul dintre pretenţia de confort şi bun gust a unor locatari bogaţi. elemente de biografie. Pătruns în locuinţă. pe verişoara Otilia şi asistă la o scenă de familie: jocul de table. impresia de paragină). veridicitatea susţinută prin detalii topografice. şi realitate: inculţi (aspectul de kitsch. snobi (imitarea arhitecturii clasice). burghezi îmbogăţiţi cândva. Pentru Balzac. statutul în familie. . Naratorul îi atribuie lui Felix observarea obiectivă a personajelor prezente în odaia înaltă în care este introdus. Arhitectura sugerează imaginea unei lumi în declin. cu detalii vestimentare şi fiziologice care sugerează.

Replicile Aglaei anticipează conflictul succesoral. proprietar de imobile. În ceea ce priveşte primul plan. Planul formării lui Felix. căzând în platitudine. Deşi are o afecţiune sinceră pentru fată. urmăreşte experienţele trăite de acesta în casa unchiului său. imaginea mediului în care pătrunde tânărul şi prefigurează cele două planuri narative şi conflictul. până la rezolvarea în deznodământ: Olimpia e părăsită de Stănică. dar după moartea lui moş Costache îi lasă tânărului libertatea de a-şi împlini visul şi se căsătoreşte cu Pascalopol. pentru a nu cheltui. dar smulge banii lui moş Costache. plan periclitat ipotetic de înfierea Otiliei. acţiuni. Clanul Tulea urmăreşte succesiunea totală a averii lui. bătrânul amână înfierea ei. fiindcă primează dorinţa de a-şi face o carieră. Felix o pierde pe Otilia. de dragul banilor şi de teama de Aglae. Ea rămâne pentru Felix o imagine a eternului feminin. Intriga se dezvoltă pe două planuri care se întrepătrund: istoria moştenirii lui Costache Giurgiuveanu şi destinul tânărului Felix Sima. in plan moral. iar atitudinea protectoare a Otiliei motivează ataşamentul lui Felix. competiţia pentru moştenirea bătrânului avar este un prilej pentru observarea efectelor. visează averea clanului Tulea. Aurica nu-şi poate face situaţie.55 Toate aceste aspecte configurează atmosfera neprimitoare. personajul susţine în fond intriga romanului. restaurante. Stănică Raţiu urmăreşte să parvină. Iniţial într-un plan secundar. nutreşte iluzia longevităţii şi nu pune în practică niciun proiect privitor la asigurarea viitorului Otiliei. student la medicină. care îi poate oferi înţelegere şi protecţie. În epilog aflăm că Pascalopol i-a redat cu generozitate libertatea de a-şi trăi tinereţea. bărbat matur. Pretutindeni prezent. ale obsesiei banului. amestecându-se oriunde crede că poate obţine ceva bani sau poate da lovitura vieţii lui. iar pentru Pascalopol o enigmă. . în special iubirea adolescentină pentru Otilia. Bătrânul avar. Otilia îl iubeşte pe Felix. iar Otilia a devenit soţia unui conte exotic. divers informat. Este gelos pe Pascalopol. dar nu ia nicio decizie.

Camera Otiliei o defineşte întru totul pe fată. Mai întâi. subţiratică. moare''. Privirea tânărului coboară apoi asupra vestimentaţiei. delicateţe. arăta şi mai copilăroasă între multele bucle şi gulerul de dantelă. o voce cristalină. Faţa măslinie.o fată mândră şi independentă''. apăsătoare a casei. prin dezordinea tinerească a lucrurilor ce inundă camera se intuieşte firea exuberantă. Ea se reflectă diferit în cei din jurul său: moş Costache .. .o masă de toaletă cu trei oglinzi mobile şi cu multe sertare. motivul oglinzilor.56 personajele: În conturarea Otiliei.. prin apele oglinzilor. îi întinse cu francheţe un braţ gol şi delicat''.sunt detalii semnificative ce stimulează imaginaţia. căzând până pe umeri''. îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale. tumult de pasiuni când cântă la pian. . din momentul sosirii lui Felix în casa unchiului său. închisă în colivie. dar şi ca element indispensabil cochetăriei feminine. pantofi).un cap prelung şi tânăr de fată. care scapă înţelegerii imediate. cel mai complex personaj al romanului. care sugerează supleţea.. descris în mod expres de scriitor. pentru Pascalopol este . aşa cum o vede Felix la intrarea în casă : . apoi . în faţa ei se află un scaun rotativ de pian'' ." Prezenţa Otiliei înviorează şi luminează atmosfera lugubră. cu nasul mic şi ochii foarte albaştri. jurnalele de modă franţuzeşti. încărcat cu bucle. Ea răspândeşte în jurul ei graţie.un temperament de artistă''. delicateţea.o sorbea umilit din ochi şi râdea din toată faţa lui spână''. notele muzicale amestecate cu . . auzită de sus... pălării.o rândunică. o apariţie romantică tulburătoare: .. cărţile.o mare ştrengăriţă''. lucrurile fine (rochii. Chipul adolescentin al Otiliei este de la început o apariţie angelică.. Alte detalii completează portretul Otiliei. aşa cum o observă tânărul. înainte ca Felix să o vadă: . inteligenţă. dar strânsă tare la mijloc şi cu o mare coleretă de dantelă pe umeri. dezinvoltă...Fata părea să aibă optsprezece-nouăsprezece ani. scriitorul foloseşte tehnica modernă a perspectivelor multiple şi a observaţiei psihologice. o metaforă ce-ar putea vorbi de firea imprevizibilă. firea deschisă a fetei.fata.

ci acel zbucium al necunoscutului pe care-l ai în noaptea dinainte plecării pentru totdeauna într-o ţară îndepărtată. purtările Otiliei sunt asemeni „fetelor fără căpătâi şi fără părinţi''.trecându-şi braţele subţiri în jurul gâtului''.. colaborator la tratate de medicină cu profesori francezi". cu o tenacitate şi o voinţă de a se realiza. devine mai sigură. cu cele mai teribile copilării. spiritual. ironii . Aceeaşi feminitate şi francheţe a gesturilor manifestă şi faţă de Pascalopol. Nici Pascalopol. Dotat cu calităţi intelectuale. dorind ca acesta să-şi facă o cariera strălucită. autor de memorii şi comunicări ştiinţifice. Felix se simte inferior: . mai conştientă de ea însăşi. Trimis de tatăl său într-un pensionat. Felix parcurge drumul de la simpla atracţie până la acuitatea trăirii sentimentului iubirii caste: „Pentru întâia oară Felix era prins de braţ cu atâta familiaritate de o fată şi pentru prima oară. Evoluţia profesională a lui Felix Sima este ascendentă. Criza adolescenţei. Nu era nici durere propriu-zisă. luând act de izbucnirea . o maturizează.În ochii Otiliei mocneau judecăţi despre viaţă şi despre el. desigur. criza erotică în drumul spre maturizare prin care trece Felix este descrisă prin acumulări succesive. specialist cunoscut. hotărâri îndelung meditate. împreună cu Pascalopol.. apariţia Otiliei .orfan''. amestecă o seriozitate rece.57 păpuşi alcătuiesc universul de viaţă cotidiană. precum şi nevoia de afecţiune se prefigurează din copilărie. Felix devine „profesor universitar. . blazată. demult presimţit''. şi calitatea dobândită de . Şi faţă de Felix are griji materne. rămânând r\j \J ui ai /v | • v fără mamă de când era în şcoala primară..îi dădu un sentiment inedit... nici frică. seriozitatea ei îl paraliza''." Când soseşte în casa lui Costache Giurgiuveanu. O sensibilitate de o mai mare acuitate. spre indignarea clanului Tulea.. copilul trăieşte intens clipa înstrăinării de casă şi a necunoscutului: . care-i sfărâma somnul. la care a contribuit..Toată noaptea Felix fu chinuit de o agitaţie nemaiavută. „ascunzişul feminin''. Pentru Aglaia şi Aurica. nici Felix nu sunt siguri de iubirea Otiliei. cum spune scriitorul. Călătoria la Paris.

58

unei simţiri până atunci latente, încearcă şi actul geloziei, văzând cum Otilia generalizează tratamentul''. Chinurile prin care trece când Otilia, plecată la Paris cu Pascalopol, nu-i răspunde la scrisoare, sunt revelatoare. Îndrăgostit, visător şi reflexiv, simţea nevoia prezenţei ei feminine. Tăcerea Otiliei îi umple sufletul de multiple trăiri: mânie, gelozie, face fel de fel de ipoteze, îl cuprinde o frenezie nebună ,,de a merge pe jos în frig '', până la Băneasa, fericirea şi nesiguranţa se zbat în sufletul său tânăr şi pur. Fixând din prima pagină a romanului timpul şi locul, în stil balzacian, scriitorul îşi descrie personajul: ,, ... un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean, intra în strada Antim, venind dinspre strada Sfinţii Apostoli cu un soi de valiză în mână, nu prea mare, dar desigur foarte grea, fiindcă obosit o trecea des dintr-o mână într-alta. [...] Uniforma neagră îi era strânsă bine pe talie ca un veşmânt militar, iar gulerul tare şi foarte înalt şi şapca umflată îi dădeau un aer bărbătesc şi elegant. Faţa însă îi era juvenilă şi prelungă, aproape feminină din pricina şuviţelor mari de păr ce-i cădeau de sub şapcă, dar coloarea măslinie a obrazului şi tăietura elinică a nasului corectau printr-o notă voluntară întâia impresie''.

mijloace de caracterizare:
În general, caracterizarea personajelor se realizează ca în romanul realist- balzacian. Prin tehnica focalizării, caracterul personajelor se dezvăluie progresiv, pornind de la datele exterioare ale existenţei lor: prezentarea mediului, descrierea locuinţei, a camerei, a fizionomiei, a gesturilor şi a obişnuinţelor. În mod direct, naratorul dă lămuriri despre gradele de rudenie, starea civilă, biografia personajelor reunite la începutul romanului, la jocul de table. Caracterele dezvăluite iniţial nu evoluează pe parcursul romanului, dar trăsăturile se îngroaşă prin acumularea detaliilor în caracterizarea indirectă. Excepţie face portretul Otiliei, realizat prin diverse tehnici moderne: comportamentismul şi reflectarea poliedrică.

59

concluz i e :
Şi prin arta construirii personajelor, ca şi prin arta narativă, prin stilul intelectualizat, adecvat mediului citadin căruia îi aparţin eroii, romanul călinescian îşi demonstrează virtuţile de „sinteză estetică", constituind o izbândă a prozei româneşti interbelice. După cum sugerează şi enunţul final „Aici nu stă nimeni", viziunea caricaturală despre lume a lui George Călinescu dezvăluie în fapt o societate burgheză clătinându-se puternic la începutul secolului XX.

60

BIBLIOGRAFIE
A. Prezentare generală: > „Realismul" • Editura: Tineretului, Bucureşti, 1969. • Autor: Marin Popa. > „Dicţionar de terminologie literară" • Editura: Ştiinţifică, Bucureşti, 1970. • Coordonator: Emil Boldan. > „Istoria literaturii române contemporane" • Editura: Minerva, Bucureşti, 1973. • Autor: Eugen Lovinescu. > „Principii ale criticii literare" • Editura: Univers, Bucureşti, 1974. • Autor: Ivor Armstrong Richards. > „Introducere în stilistica literară a limbii române" • Editura: Minerva, Bucureşti, 1976. • Autor: Ladislau Galdi. > „Probleme de literatură şi estetică" • Editura: Univers, Bucureşti, 1982. • Autor: Mihail Bahtin. > „Modele de analize literare şi stilistice" • Editura: Albatros, Bucureşti, 1989. • Autori: Alexandru Hanţă. > „Repere pentru o sociofenomenologie a valorii literare" • Editura: Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989. • Autor: Constantin Crişan. > „Romanul românesc interbelic" • Editura: Humanitas Educaţional, Bucureşti, 2004. • Autor: Carmen Muşat. > „Arca lui Noe"

61

• Editura: Gramar, Bucureşti, 2006. • Autor: Nicolae Manolescu B. Tipuri de romane interbelice: > „Opere" • Editura: pentru Literatură, Bucureşti, 1966. • Autor: Perpessicius. >„Arta prozatorilor români" • Editura: pentru Literatură, Bucureşti, 1966. • Autor: Tudor Vianu. > „Polivalenţa necesară" • Editura: pentru Literatură, Bucureşti, 1967. • Autor: Paul Georgescu. > 5„Literatura nouă" • Editura: Scrisul românesc, Craiova, 1972. • Autor: George Călinescu. > „Aspecte literare contemporane" • Editura: Minerva, Bucureşti, 1972. • Autor: Şerban Cioculescu. > „De la Ion la Ioanide" • Editura: Eminescu, Bucureşti, 1974. • Autor: Nicolae Balotă. > 7„Romanul românesc interbelic" • Editura: Minerva, Bucureşti, 1977. • Autor: Pompiliu Constantinescu. > „Din clasicii noştri" • Editura: Eminescu, Bucureşti, 1977. • Autor: Edgar Papu. > „Pagini de critică literară, vol. III" • Editura: Minerva, Bucureşti, 1977. • Autor: Vladimir Streinu. > „Baltagul. El hacha" • Editura: Minerva, Bucureşti, 1981. • Autor: Maria Isabel Filinich. > „Mihail Sadoveanu. Fascinaţia tiparelor originale"

• Autor: Nicolae Manolescu. > „Arca lui Noe" • Editura: Gramar. • Autor: George Călinescu. Bucureşti.62 • Editura: Eminescu. 1999. Cluj-Napoca. Bucureşti. Bucureşti. 1981. 2006. > „Literatura română între cele două războaie mondiale" • Editura: Universalia. • Autor: Ovidiu Crohmălniceanu. Bucureşti. Credinţă. 1993. Bucureşti. • Autor: Angela Bidu-Vrânceanu. • Autor: Eugen Simion. • Coordonatori: Titus Moraru. Bucureşti. > „Mircea Eliade" • Casa editorială: Cuget. Bucureşti. • Autor: Petru Mihai Gorcea. > „Limba română artistică" • Editura: Ştiinţifică şi Enciclopedică. 2001. > „Metodica studierii limbii române" • Editura: Polirom. Bucureşti. • Autor: Gheorghe Goldeanu. . 2003. Călin Manilici. spirit al amplitudinii" • Editura: Demiurg. Bucureşti. > „Poetica romanului interbelic" • Editura: Ideea Europeană. Bucureşti. 1995. > „Mircea Eliade. Simţire. 2007. 1986. > „Dicţionar de ştiinţe ale limbii" • Editura: Nemira. • Autor: Ştefan Munteanu. > „Crestomaţie de critică şi istorie literară" • Editura: Dacia. • Autor: Constantin Parfene. 1983. 1981. > 4„Istoria literaturii române de la origini până în prezent" • Editura: Minerva. • Autor: Constantin Ciopraga.

2008. • Coordonator: Florin Şindrilaru. .63 > „Dicţionar de personaje literare din proza şi dramaturgia românească" • Editura: Paralela 45. Piteşti.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful