P. 1
Murmurul Jiltului nr. 64 si 65

Murmurul Jiltului nr. 64 si 65

|Views: 137|Likes:
Published by murmurul

More info:

Categories:Types, School Work
Published by: murmurul on Jan 13, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

01/13/2013

pdf

text

REVISTÃ A COLEGIULUI NAÞIONAL TEHNOLOGIC MÃTÃSARI - GORJ Anul XVI Nr.

64-65 noiembrie 2012 32 PAGINI

Succesul şcolar-corolar al mai multor factori
Suntem în cadrul comisiei metodice a diriginților,la clasa IX-C,protecția mediului, la care am invitat părinții elevilor și profesorii clasei pentru a pune în dezbatere o temă de interes general,intitulată:“Succesul școlar- corolar al mai multor factori”.Suntem la început de ciclu de învățământ și după o perioadă de patru ani de zile,acești elevi vin să urmeze liceul în cadrul Colegiului Tehnic din Mătăsari.Colectivul profesoral este bucuros că ați făcut o alegere bună și că acești copii ai noștri au posibilitatea să învețe una dintre cele mai căutate specializări din domeniul tehnologic.Dumneavoastră nu veniți pe un teren gol,arid,fără rezultate. Aș vrea să vă spun că,în domeniul protecției mediului,când încă nu aveam această specializare în școală,elevii noștri din ciclul primar și gimnazial participau într-o tabără națională organizată de Ministerul Învățământului și veneau doi ani la rând,în 2000 și 2001,cu locul I pe țară la protecția mediului.De asemenea,noi am mai avut două sau trei generații de protecție a mediului care au făcut ca la nivel județean,această meserie să fie în topul câștigătorilor,din nou,ai aceluiași concurs de protecție a mediului.Veniți, așadar, după ce noi organizasem aici etapa județeană a acestui concurs și cei care erau la timpul respectiv în conducerea inspectoratului județean apreciau că s-a mutat capitala Gorjului la Mătăsari.Așa că,în numele colectivului de cadre didactice,vă mulțumesc și părinților și elevilor,din nou,pentru că ați ales această instituție de învățământ.De asemenea,aș vrea să vă spun că am în mintea mea o asemenea întâlnire încă de când am dat drumul celor care au terminat cursurile clasei a XII-a de la sfârșitul acestui an școlar.Ştiam că voi lua din nou o clasă de la început,știam că voi proceda așa cum am procedat de fiecare dată cu elevii,cu părinții,cu colectivul de cadre didactice de la clasa respectivă,să găsim modalitățile necesare pentru a avea rezultate din ce în ce mai bune.Vedeți dumneavoastră,copiii noștri ,și îmi permit să spun acest lucru,vin într-un moment fericit al acestei școli.Ei au terminat clasele a VIII-a în momentul în care noi în Mătăsari,țineam,după 10 ani și jumătate,astă-toamnă,al doilea cerc de română al profesorilor din liceele Gorjului,în timp de 30 de ani.Copiii dumneavoastră vin în momentul în care anul trecut,pentru prima dată,în istoria învățământului din Mătăsari,se ținea Societatea de Ştiințe Filologice,filiala Gorj,a profesorilor de limba română.De asemenea,dumneavoastră veniți într-un moment fericit pentru școală,întrucât noi,în cursul anului 2011 și chiar 2012,am sărbătorit 15 ani de jurnalism în Mătăsari.Anul trecut,elevii noștri,prin grija profesorilor lor,au participat,și au obținut la concursul național organizat de minister,Tinere Condeie,la faza județeană,5 locuri întâi,3 locuri doi și 2 locuri trei iar la faza națională,care este tot o olimpiadă școlară,liceul din Mătăsari a obținut locul III și o mențiune.Faptul că ați venit aici nu este “de ici,de colo”,dumneavoastră vă desfășurați activitatea alături de un colectiv de cadre didactice extraordinar de priceput,cu dăruire,cu pasiune pentru actul de învățare.Şi veniți în prima instituție de învățământ din Gorj care are,la ora actuală,o editură,și care,de-a lungul anilor,a tipărit în această perioadă de care vă vorbesc,aproape 20 de cărți,care scot în evidență,și vor lăsa pentru viitorime,activitatea acestei școli.Toate acestea sunt succese obținute de elevi,de cadre didactice,de comunitate.Toate aceste lucruri fac cinste acestei cetăți a luminii care se înalță maiestos peste toate celelalte instituții ale învățământ din Valea Jilțului,ca o coloană a infinitului.Când ministrul învățământului,cu 11 ani în urmă,intra în această școală,îi raportam că strungarii în suflete din această uzină cu foc continuu,își vor aduce obolul lor și vor face activitate de apostolat pentru a învăța copiii din Mătăsari carte. Așadar,veniți într-un loc frumos,într-un loc care trebuie să vă facă cinste și într-un loc în care trebuie să fiți mândri că purtați uniforma de licean în primul colegiu din România din mediul rural. Lucrurile sunt extraordinar de bune dacă le privim dintr-un anumit punct de vedere.Gândirea mea a fost ca să ne întâlnim acum,la început de an,fără niciun fel de amânare, părinții, elevii,cadrele didactice,pentru a găsi modalitățile necesare în vederea obținerii rezultatelor pe care le dorim cu toții și a îndeplinirii obiectivelor prevăzute prin programele de învățământ. Așadar,ceea ce o să vedeți pe ecran,în filmul pregătit,sunt lucruri despre care noi vom mai vorbi pe parcursul întâlnirilor noastre și vom face de așa natură încât fiecare să ajungeți la locul pe care vi l-ați propus.Am studiat mult activitatea acestei clase. � continuare in pagina 4

“Şcoala altfel” la Săcelu
Ce născocire, „Şcoala altfel”? Interesantă şi provocatoare se arată această nouă misiune educaţională. De aceea am vrut să o întâlnim în plină manifestare, am deschis calendarul activităţilor proiectate şi am ales să mergem la Săcelu. Mai mulţi oameni de litere gorjeni, printre care şi scriitorul Ion PopescuBrădiceni, s-au întâlnit la Săcelu cu elevii din Mătăsari Drumul prin Câmpu Mare nu a mai avut aproape raiul florilor de cireş şi măr din livezile necuprinse de altădată. În faţa noastră se întindea doar un câmp răvăşit de suferinţe, peste care se mai zărea spre cuşma dealurilor doar silueta vreunui pom uitat acolo din întâmplare. Undeva, spre răsărit, trona peste orizont făptura unui cioban aflat cu turma la păscut. Peste căciula lui din piele de miel bârsan, în adâncul zării, se ridica la cer vârful Buila-Vânturariţa din Munţii Căpăţânii. Dincolo de povârnişurile ce se lasă alene spre vale, primăvara încerca să se înscăuneze prin satele de pe Valea Blahniţei.Alegem calea spre izvoarele miraculoase din preajma râului ce învăluie cu viaţă şi strălucire aceste locuri. Privim spre dealurile Hirişeştilor şi Maghereştilor şi vedem cum focurile au înnegrit pantele stânjenind covorul ierbii şi neliniştind pădurile. Ştim că acestea sunt nevrednice porniri ale omului de a scăpa mai uşor de mărăcinişuri, uitând de rânduiala sănătoasă a eliberării arborilor tineri prin descopleşiri. Admirăm ghirlande verzi cu muguri moi şi frunze fragede în sălciile pletoase crescute lângă luciul de apă al lacurilor, foarte puţine pentru acest ţinut, din apropierea unor livezi de meri în care s-a oprit să zorească în mare folos mâna harnică a unui pomicultor. Coborâm spre satul-staţiune din lungul văii. Ni se pare prea tăcută albia râului, sclipitor dinspre munţi şi plaiurile Crasnei. Depărtările ni se închid în faţa înălţimilor albe ale Carpaţilor. Sub bulgării de nori aduşi peste

Profesorul meu de limba română
Profesorul meu ideal, îndrăgit, stimat și respectat, o mare comoară. Profesor ideal pentru mine ar fi acela de la care ai ce să înveți și care este atașat de materia lui și dorește să o împartă cu ceilalți, ba chiar încearcă să învețe elevii, sperând că într-o zi vor ajunge la fel de buni ca el.Profesorii sunt cei care, pe lângă părinți, ne dirijează calea pe care o alegem sau o putem alege. Domnul Dădălău Dumitru îmi este profesor de 4 ani de zile și nimeni nu m-a învățat mai multe lucruri decât dânsul. Nu respect pe nimeni mai mult și nici nu cred că o voi face. Am fost și încă sunt o mică parte din uriașul univers al domnului profesor de limba si literatura română, însă m-am ales cu noi cunoștințe și mai mult, cu lecții de viaţă. Pentru mine,dânsul este profesorul ideal, nu am niciun alt model. Este o persoană respectată și pe lângă toate acestea, un lucru pe care îl urăşte cel mai mult este minciuna.Unui elev îi rămâne întipărit în minte, atât portretul fizic, cât și moral al unui profesor îndrăgit și stimat,ce știe să își apropie cu căldură umană pe cei din jurul său.Ca odinioanară , dascălul descris de Sadoveanu în ,,Domnu’ Trandafir « ca și acum, un pedagog înnăscut nu se dă uitării de generații întregi datorită respectului față de meserie . Geniile se nasc la școala unde predă cel ce se dăruiește pe sine,având ca rezultate minți sclipitoare de elevi ce nu îl vor da uitării,iar cunoștințele acumulate de la acesta le va fi de folos în viață.Domnul profesor te lăsa în pace, dar te urmărea atent. Îți crește aripi și îți sădește entuziasm.Te ascultă. Îți vorbește, iar când îți spune ceva, parcă se deschid uși și ferestre. E modest și răbdător. Nu te atacă la persoană, dar este critic. Știe,și știe ce are de știut.Știe cât poți să primești,știe cât trebuie să dai.În compania sa te simți relaxat și curios. Te debusolează, apoi te liniștește.E un profesor bun,deci e o mare comoară. Gata, am intrat pe ultima sută de metri a celor mai frumoși 4 ani din viață ce reprezintă sfârșitul copilăriei și începutul drumului complex care mi se deschide în față.Drum care este influențat de prezența în cei patru ani a celui care mi-a fost diriginte, profesor,mentor.Sunt totodată și tristă și fericită...fericită pentru că simt că voi lua cele mai bune decizii, fiindcă am fost îndrumată corespunzător și atent observată de domnul diriginte...tristă pentru că de acum încolo sunt pe cont propriu și îmi e teamă să nu dau greș fără sfaturile dânsului.Domnul diriginte este un om blând,cu un suflet minunat ,care în toți acești ani a avut grijă de noi ca de proprii copii. Întotdeauna a încercat să ne arate tot ce este mai bun pentru noi și cum este viața de fapt.Vă mulțumesc, Domnule Diriginte. Popescu Maria

cerul albastru de vântul rece dinspre apus, şirul munţilor semeţi ai Olteniei se arată în toată solemnitatea şi măreţia lui, începând cu vârfurile Parângul Mare, Setea Mare, Pleşcoaia, Mohoru, Dengheru şi Păpuşa. Acolo se pare că iarna veşniceşte, dar mai rămâne până ce albul pur se împământeneşte de-a binelea în parfumul florilor de prin pometuri. Apoi, zăpezile se resemnează, învelesc în lacrimi golurile alpine şi se pierd încet în suflet de izvor. Mătăsăreni în Tabăra Săcelu.Câte ceva din farmecul şi ingenuitatea lor am întâlnit în gândurile şi idealurile copiilor aflaţi la Săcelu, în inedite iniţiative ale unui alt mod de a învăţa şi a trăi, de a face şi a te bucura de succes. I-am întâlnit aici, în baza de agrement pentru tineret, pe elevii aflaţi în ultimul an de liceu, la Colegiul Tehnic Mătăsari. Părinţii au fost generoşi cu ei şi i-au ajutat să-şi organizeze această perioadă de educaţie nonformală aşa cum şi-au dorit. Vor petrece toată săptămâna în tabără, fiind cuprinşi într-un calendar de activităţi diverse, începând cu cele destinate pregătirii examenului de bacalaureat, cele sportive, de formare a abilităţilor de viaţă, cele destinate educaţiei pentru sănătate şi formării stilului de viaţă sănătos, educaţiei ecologice şi protecţiei mediului, educaţiei pentru � continuare in pagina 4

M u r m u r u l J i l þu l u i
Fundația MJ 15 ani

Nr. 64-65

MIHAI EMINESCU: NETREBNICII CARE NE CONDUC
(Din ciclul Icoane vechi şi icoane noi, publicat în Timpul,1877) Ce cautã aceste elemente nesãnatoase în viaţa publicã a statului? Ce cautã aceşti oameni care pe calea statului voiesc sã câştige avere şi onori, pe când statul nu este nicăieri altceva decât organizarea cea mai simplã posibilã a nevoilor omeneşti? Ce sunt aceste pãpuşi care doresc a trăi fãrã muncã, fãrã ştiinţã, fãrã avere moştenitã, cumulând câte trei, patru însãrcinãri publice dintre care n-ar putea sã împlineascã nici pe una în deplină conştiinţã? Ce cãuta d. X profesor de universitate, care nu ştie a scrie un şir de limbã româneascã, care n-are atâtea cunoştinţe pozitive pe câte are un învãţãtor de clase primare din ţãrile vecine şi care, cu toate acestea, pretinde a fi mare politic şi om de stat?Ce cautã? Vom spune noi ce cautã. Legile noastre sunt strãine; ele sunt fãcute pentru un stadiu de evoluţiune socialã care în Franţa a fost, la noi n-a fost încã. Am făcut strane în biserica naţionalitãţii noastre, neavând destui notabili pentru ele, am durat scaune care trebuiau umplute. Nefiind oameni vrednici, care sã constituie clasa de mijloc,leau umplut caraghioşii şi haimanalele, oamenii a căror muncã şi inteligenţã nu plãteşte un ban roşu, stârpiturile, plebea intelectualã şi moralã. Arionii de tot soiul, oamenii care riscã tot pentru cã n-au ce pierde, tot ce-i mai de rând şi mai înjosit în oraşele poporului românesc. Cãci, din nefericire, poporul nostru stã pe muchia ce desparte trei civilizaţii deosebite: cea slavã, cea occidentalã şi cea asiaticã şi toate lepãdãturile Orientului şi Occidentului,greceşti, jidoveşti, bulgăreşti, se grãmãdesc în oraşele noastre, iar copiii acestor lepãdãturi sunt liberalii noştri. Şi, când loveşti în ei, zic cã loveşti în tot ce-i românesc şi cã esti rãu român.Dar acum, de ne veţi fi iertat sau nu, sã stãm de vorbã gospodãreşte şi sã vã întrebãm ce poftiţi d-voastrã? Şi, ca sã ştim cã aveţi dreptul de a pretinde, sã întrebãm ce produceţi? Arãtaţi-ne în Adunãrile d-voastrã pe reprezentanţii capitaliilor şi fabricilor mari, pe reprezentanţii clasei de mijloc care sã se deosebeascã de fabrica de mofturi ale Telegrafului, şi ale Românului şi de fabrica d-voastrã de palavre din Dealul Mitropoliei?Ciudatã ţarã, într-adevãr! Pe cei mai mulţi din aceşti domni statul i-a crescut,adicã i-a hrănit prin internate, ca dupã aceea sã-şi câştige, printr-un meşteşug cinstit, pâinea de toate zilele. Dar statul a ajuns la un rezultat cu totul contrar. După ce aceşti domni şi-au mântuit aşa-numitele studii, vin iar la stat şi cer sã-i cãpãtuiascã, adicã sã-i hrãneascã pânã la sfârşitul vieţii. Dar nu-i numai atâta. Ţãrani? Nu sunt. Proprietari nu, învăţaţi nici cât negru sub unghie, fabricanţi numai de palavre, meseriaşi nu, breaslã cinstitã n-au, ce sunt dar?Uzurpatori, demagogi, capete deşarte, leneşi care trãiesc din sudoarea poporului fãrã a o compensa prin nimic, ciocoi boieroşi şi fudui, mult mai înfumuraţidecât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale ţãrii. De acolo pizma cumplitã pe care o nutresc aceste nulitãţi pentru orice scânteie de merit adevãrat şi goana înverşunatã asupra elementelor intelectuale sãnãtoase ale ţãrii, pentru ca, în momentul în care s-ar desmetici din beţia lor de cuvinte, s-ar mântui cu domnia demagogilor. Într-adevãr, cum li s-ar deschide oamenilor ochii când unul le-ar zice:Ia staţi, oameni buni! Voi plãtiţi profesori care nici vã învaţã copiii,nici carte ştiu; plãtiţi judecãtori nedrepţi şi administratori care vã furã,cãci nici unuia dintr-înşii nu-i ajunge leafa. Şi aceştia vã ameţesc cu vorbe şi vã îmbatã cu apã rece. Apoi ei toţi poruncesc şi nimeni n-ascultã.Nefiind stapân care sã-i ţie în frâu, ei îşi fac mendrele şi vã sãrãcesc, creându-şi locuri şi locuşoare, deputãţii, primãrii, comisii şi multe altele pe care voi le plãtiţi peşin, pe când ei nu vã dau nimic, absolut nimic în schimb, ci din contrã vã mai şi dezbracã, dupa ce voi i-aţi înţolit. N-ar fi mai bine ca sã stapâneascã cei ce n-au nevoie de averile voastre, având pe ale lor proprii? Sau cel puţin oameni care, prin mintea lor bine aşezatã, vã plãtesc ce voi cheltuiţi cu dânşii?De aceea, alungaţi turma acestor netrebnici care nu muncesc nimic şi n-au nimic şi vor sã trãiascã ca oamenii cei mai bogaţi, nu ştiu nimic şi vreau sã vã înveţe copiii, şi n-au destulã minte pentru a se economisi pe sine şi voiesc sã vã economiseascã pe voi toţi.

TRANSFUZII CU ÎNGERI
Titlul acestei cărţi şochează printr-o metaforă paradoxală, dură şi rafinată în acelaşi timp. Eu privesc latura semantică. Îmi închipui un bolnav la capătul căruia se plânge de parcă lacrimile i-ar încărca trupul cu vitaminele de care ar avea nevoie. Şi ce medicament poate fi mai curat, mai ecologic, decât lacrima? Apoi mă duc cu gândul la un înger bolnav căruia nu i se poate face perfuzie decât cu lacrimi. Oho, de aici deja suntem în plină poezie! Presupun că autorul a gândit şi consumat ambele variante. Dovadă e conţinutul versurilor, întoarcerea poeziei la ori gini, la rosturile ei dintotdeauna. Alensis de Nobilis e, fireşte, pseudonimul unui poet român. Am primit manuscrisul, l-am citit şi, fireşte, mi-am dat seama că citesc textele unui nou Aron Cotruş. Sau Octavian Goga. O poezie elegiacă, accentuat socială, cu zone livreşti dozate homeopatic, dovadă că poetul a citit la timp ce trebuia, iar acum se simte între cuvinte ca într-un laborator de decriptat alte indicatoare istorice. Simt în aceste versuri un patriotism direct, onest, nu petarde păunesciene remunerate după buget. Poetul nostru, Alensis, are un stil exploziv, cu percuţie rapidă, lucrează precum minerii, îl preocupă contrastele, energia şi întune -ricul, ţara în care toate lucrurile au fost date la întors.Dacă titlul cărţii e antologic, tableta, articolul,introducerea, eseul sau ce-or fi vorbele dinaintea acesteia, reprezintă încă o premieră în poezia ultimelor decenii. În aceste rânduri, autorul descrie prozaic şi precis „starea naţiunii”, dar şi conţinutul versurilor propriei cărţi. E ceva iute,logic, corect. „Omul-umbră” e deja, prin această carte, ceva hamletian cu ADN românesc. După toate aceste observaţii, încă am o dilemă: Alensis e mai poet decât prozator? Ambele variante îl prind şi ne surprind plăcut. Am citit cât am citit, destul pentru a uita ce am citit. Niciodată nu mi s-a întâmplat să găsesc atâta armonie sangvină între poezia şi proza unui autor. În proză, Alensis e rudă de gradul unu cu Marin Preda, Sorin Titel şi Augustin Buzura. Alensis de Nobilis e un scriitor român cu voce. Sunt convins că vom mai auzi de acest nume. Citiţi şi minunaţi-vă. Pe bune, aici e durerea dumneavoastră!... Marin Ifrim

OAMENII – UMBRE
Se trezesc de foarte dimineaţă, se îmbracă pe întuneric, fără zgomot, să nu îşi trezească soţiile, soţii sau copiii, îşi dau sumar cu un căuş de apă pe faţă şi merg în staţiile de autobuze care abia au plecat de la capăt de linie. Urcă greoi cu ochii după un loc liber, se aşează cu repeziciune şi moţăie obosiţi până la coborâre. Se apucă de muncă cu sentimentul că munca e inutilă, dar o fac de sila şefului care îi presează toată ziua să lucreze bine şi repede, lucrează absenţi cu gândul la datoriile de la bloc, la şcoala copiilor, la pantofii rupţi şi la ziua de mâine. Ziua trece greu ca o zi din postul Paştelui cu gândul la cozonaci şi friptură de miel, colegii sunt absenţi şi tăcuţi, trăncăne câte ceva în răstimpuri egale, în zgomotul strungului, al frezei, în fâşâitul măturilor, ţăcănitul asurzitor al maşinilor de cusut şi malaxoarelor din brutării. O altă zi trecută din viaţă fără nicio bucurie, fără nicio speranţă de mai bine.Se întorc după-amiaza absenţi de la muncă în aceleaşi autobuze ale tăcerii şi morţii lente ale conştiinţelor, ale luminii vieţii şi bucuriei de a trăi. Privesc la fel de abătuţi pe fereastra autobuzelor, daca îi întrebi ceva nu te aud, le e gândul departe, la aceleaşi datorii, scumpiri ale mâncării, gazelor şi traiului. Privesc lung la aurolacii şi boschetarii din autobuzele Mercedes care put de îi fac şi pe sfinţii din cer să se întoarcă cu spatele. S-au obişnuit cu ei, nu îi mai deranjează, îşi spun în sinea lor că sunt la fel ca ei, nişte oameni care trăiesc ca să bage în gură,atâta că nu au nicio grijă,îi consideră nişte fericiţi ai sorţii pentru că nu au datorii faţă de nimeni şi nu plăt e s c i m p oz i t e. Dacă îi priveşti şi le vorbeşti ceva,îi întrebi despre o staţie sau altceva privesc prin tine, sunt atemporali şi aspaţiali, nu sunt în lumea aceasta pe care nu o mai vor şi ar dori să se scape de ea....Cum să mai vrei să trăieşti în această lume, îşi spun în minte, în care buchetele de flori şi cadourile trebuie să se strângă la grădiniţele şi şcolile copiilor, eşti călcat în picioare pe stradă, poliţia prinde infractorul şi judecătorul îi dă drumul? Cum poţi spera într-o lume mai bună când tot salariul tău de 3-400 de euro se duce pe mâncare?Fericiţi cei săraci cu duhul sau cei care trăiesc în puşcărie, îşi spune omul-umbră. Nu plătesc statului nimic, nu sunt datori nimănui. Ba mai mult, trebuie să îţi asigure condiţii de trai, lumină, căldură, televizor şi ziare, bibliotecă şi apă curentă. În libertate cât te costă acestea? Cam 1500 de lei dacă eşti singur, dacă mai ai o soţie/soţ şi doi copii cu banii aceştia abia respiri, strângi datorii... Ce să cauţi în parcurile amenajate lu-

2

v 1 d e c e m b r i e v 2 012 v

Nr. 64-65

M u r m u r u l J i l þu l u i
Fundația MJ 15 ani

xos dacă abia îţi târâi picioarele de oboseală şi sfârşeală, nu ai bani să iei o gogoaşă sau un suc la copii? De ce ai mai citi o carte, să ai iar speranţe, să visezi la o lume mai bună? Nu, totul e în zadar! Oamenii umbre sunt nişte cadavre vii, cadavre ambulante care au materialitate dar nu există.Nişte trupuri care se comportă instinctual, reacţionează doar la stimulii care privesc strict nevoile de existenţă: foame, frig, oboseală, întuneric.Omul-umbră nu există ca individ ori ca persoană, abia în turma capătă contur, este conturat ca o entitate. Oficial nu există decât în statistici. Este tot viermele Elenei Ceauşescu, boul care trebuie să cadă pe brazdă ucis de istov. El este prostul care trebuie să plătească fiţele boarfelor şi hoţilor din fotoliile Parlamentului, extravaganţele miniştrilor, incompetenţa politicienilor, nepriceperea şi lăcomia lor de a fura până când cetăţeanul este în pragul leşinului.Omulumbră nu mai are demnitate. Omulumbră nu mai are talent, nu mai are har, nu mai are valori, nu mai are repere. Nu mai are nimic şi nu mai vrea nimic. Nu mai are discernământ şi educaţie politică, simţ civic şi pasiune pentru adevăr, dreptate şi frumos. Creierul îi este spălat prin metode moderne de intoxicare, diversiune mediatică, furt şi sfidare în faţă, el nu mai vrea dreptate ci ajutor social, şomaj, ajutor la căldură, ajutor de orice fel. E un om gata să cadă pe stradă leşinat; de ce ar vrea dreptate când el are nevoie de perfuzii?Nu mai deschide o carte, nici măcar pe cele ale fiului care merge la

şcoală, nici nu mai crede că ar ajuta cu ceva cartea când atâţia boi sunt pe sticlă,în fotolii la Strassbourg, în partide şi în vistierii...Cartea e nocivă, politica îi dă depresii, spectacolele îl scot din sărite. Obsesia burţii pline face din omulumbră un om melancolic şi instinctual, reacţionează şi visează doar la material, imediat,uitând că mâna întinsă înseamnă ruşine.Fără speranţă şi fără idealuri , fără dorinţă de a se autodepăşi, omulumbră se transformă încet şi sigur în omul-bou. Boul de jug care trebuie să mănânce de primavara până toamna coceni uscaţi şi mucegăiţi de ploi şi să are de când mijeşte prima rază de soare şi până în noapte târziu. Un bou pe lângă care stau 5 stăpâni cu bice cu sfârcuri de plumb şi îl bat până la sânge! Neputincios, omul-umbră se uită lung la fiul său când îi spune că va termina liceul, face o facultate, merge în străinătate şi rămâne acolo. Nu are ce să îi spună încurajator, tăcerea se aşterne peste el ca o piatră peste un fir de iarbă abia răsărit.30-40 de ani de muncă pentru a îmbătrâni desfigurat de singurătatea copilului plecat peste Ocean, o umbră care se plimbă pe aleile dintre blocurile cenuşii cu punga de medicamente în

buzunar şi bastonul împleticit pe lângă trup.Oamenii-umbre sunt morţi din timpul vieţii fără să ştie. Unii pricep, alţii nu. Sunt nişte stafii,nişte numere în statistici, nişte condamnaţi la o viaţă fără emoţie, fără frumuseţe şi fără bucurie.Casele lor sunt triste, sunt case de oameni morţi, visele lor sunt vise de oameni morţi, imaginile lor sunt ale unor stafii umblătoare.Trăim într-o ţara tristă, copleşită de o tăcere apăsătoare. Nu mai suntem un popor de oameni, ci 19 milioane de umbre. Fiecare umbră îşi poartă înspate crucea sa pe această golgotă a istoriei portocalii curvite şi deşănţate de aceşti satiri ai morţii şi genocidului. Flegma uricioasă şi cheală, figura pocită şi malversată, acest Satan hăhăie neîncetat peste 19 milioane de umbre ca într-un iad aplecat peste noi. Dealurile sunt triste fără cântecele fetelor duse să culeagă mure, fără doinele ciobanilor care urcă turme în munte, fără ciripitul nevestelor care cară apă de la râu să ude grădini. Peste ogoare cresc mărăcini, ca nişte umbre ale lanurilor de porumb de altădată, câte un copac ici colo stă chircit într-o margine de câmpie de parcă şi-ar cere iertare... În satele vesele altădată de zumzetul oamenilor harnici la câmp sau deal

muncind pământul,de cântecele lăutarilor la hora de duminică, domneşte o tristeţe neînchipuit de sumbră şi bolnăvicioasă. La 10 case vezi un ţânc privind în tăcere de-a lungul drumului pustiu parcă aşteptând ceva, poate pe cineva, poate parinţii care lucrează în Spania sau Italia, Germania, Canada şi Noua Zeelandă. Furişate pe poteci lăturalnice, umbre răzleţe de babe şi moşi clatină ierburile crescute pe garduri de trecerea timpului şi lipsa mâinii omului tânăr. Umbrele oamenilor de altădată s-au închis în amintirile şi poveştile celor care aşteaptă, în pragul ros, cu ochii în zare, copilul dus la oraş să îngroaşe rândurile oamenilor-umbre care trăiesc să mă - nânce, cu gândul înfricoşat la Satan, deznă dăjduiţi şi amanetaţi pe viaţă de bănci, corporaţii şi escrociputernicii zilei. O tristeţe sumbră şi o tăcere de convoi mortuar acoperă o Românie vândută oricui a vrut ca să care din ea peste graniţă ce a mai fost de cărat şi furat. Oamenii-umbre stau cerniţi în casele lor de ciment triste pe care le plătesc 30 sau 40 de ani şi ne privesc pe ferestre neputincioşi. Pare că Dumnezeu şi-a întors faţa de la oamenii noştri, a lăsat pe Satan să hăhăie şi să îi transforme în umbre. Oameniiumbre revin la viaţă numai primind lumina împărtăşaniei în prag de mânie. Ei trebuie întâi să facă 3 cruci şi să aştepte cântatul cocoşilor în pragul plin de flori de primăvară, când Necuratul o să dispară înfricoşat de lumina credinţei care încet-încet luminează poporul.

Inchiziţii
În oase tresar inchiziţii, Istorii înfipte-n retină, Pe scene dansează curviţii, Iar proştii la ei se închină. Dreptatea-i puterea miimii Constrânsă-n sclavii de mătase, În piatră stă ura mulţimii Rămasă pe străzi, fără case. Un tremur freamătă-n carne Instincte năuce de vite, Satan mereu o să toarne Minciuni în minţi putrezite. Un plâns ne cheamă în zare, Iar visele noastre-s ucise, Din lacrimi se-nalţă fanare În care sunt crime permise... Din stema-nălţată, o gheară Se-ntinde avid peste-oraş Suflarea din noi să o ceară Cârmaciul perfid şi ocnaş... 17 ianuarie 2012

Gunoi
S-a strâns mizeria în Parlament, Au venit gunoaie unul câte unul,

Facem sex oral pentr-un trai decent -Ele-aprobă-n public că aşa-i românul! Plenul e vrăjeală. Lene, bârfe, glume, Târfe în ziare şi pomeni ad-hoc; Libertatea-i banul ce dictează-n lume Ordinea dorită, machiavelic joc. Se plătesc amante din privire tristă De copil sărac cu părinţi şomeri, Din potop de lacrimi curse în batistă Decretară public fast şi primăveri. Puseră în funcţii numai haimanale, Duseră-n finanţe liota de pile, O zecime-a ţării doarme în canale, Hoţii-şi fac concedii vara în Antile. Au vândut averea, faima şi vigoarea, Au vândut puterea la puteri străine; Ne forţează hoţii s-admirăm vânzarea Fiilor pe viaţă ca fiind un bine! Că s-a-ntins putoarea până la Palat, Putregaiul urcă înflorind pe stemă Unde să ne ducem? Iată, îngălat, Scuipă-această flegmă vise de boemă Să-i procure fiicei prafuri pe chitanţe, Vita onorată până la Strasbourg; Ne vorbeşte nouă, astăzi, de creanţe, Când de foame cruntă balele ne curg! Unde să ne ducem? Poate înspre el Să spălăm tribuna râncedă de zoaie, S-aruncăm în ghenă pe acest mişel,

Un beţiv ratat care se înfoaie În discursuri clare de vândut altora; Gura i-e-mpuţită, un şacal scârnav; El cu şleahta lui înfiinţă camorra, Inventă în grabă noul tip de sclav! Să îşi ia gunoiul şi să plece-n lume, Să revină-n ţară fraţi din pribegie, Să ne amintim că purtăm un nume, Ne e dor de mama, România vie! 21 ianuarie 2012

Statu-i de vină!
(poem scris cu lopata) Statu-i plătit, statu-i de vină, Statul opreşte marfaru’ pe şină, Statul ne uită în frig şi zăpadă, Statul în casă cu mortu-n ogradă. Statul ne minte, statul priveşte, Statul ne fură, statul plăteşte, Statul veghează, statul vorbeşte, Statul conduce, statul lipseşte! Statul mănâncă, statul ciordeşte, Statul impozit îţi ia şi rânjeşte. Statul obligă şi statul apucă, Statul e rău, cu statul la muncă! Statul înjură şi statu-i ocară, Statul la câmp şi statul la moară, Statul la post şi statul pe vine,

Stat fără noimă, statul e-n tine! Statul îţi ia şi-ţi dă înapoi Statul degeaba de luni până joi, Statu’ e-n foame, stat de rahat! Stă lângă sobă şi cere la stat! 5 februarie 2012 Alensis de Nobilis

3

v 1 d e c e m b r i e v 2 012 v

M u r m u r u l J i l þu l u i
Fundația MJ 15 ani
�Urmare din pagina 1

Nr. 64-65

“Şcoala altfel” la Săcelu
scriitorii Ion Popescu Brădiceni, Doru V. Fometescu, Teodor Voicu şi Ion Elena. Timp de aproape trei ore, oaspeţii au prezentat elevilor cărţile lor de poezie sau proză. Au vorbit despre crâmpeie nostalgice din copilăria lor, colorând comunicarea cu întâmplări năstruşnice din care s-au desprins inocenţa ştrengăriei nevinovate dar folositoare vieţii, utilitatea faptei săvârşite ca joc al universului imaginativ şi gingaş în căutări. Prin tâlcul povestirii şi eleganţa discursului s-au conturat trăsăturile definitorii pentru modelele umane pe care elevii le aveau deja în mijlocul lor şi cărora aveau bucuria să le adreseze întrebări dintre cele mai surprinzătoare, incomode chiar.Citeam în privirile lor dornice de a explora prezentul şi chiar viitorul multă mirare, dar şi multă lumină, lumina privirilor pline de mulţumirea şi siguranţa de a afla lucruri interesante, folositoare gândurilor, ambiţiilor şi idealurilor ce îi animă. Au pătruns în adâncimea timpului scormonind biografia scriitorului Pompiliu Marcea. Învăţând să preţuiască strădaniile învăţătorilor din Colibaşi – şcoala la care a învăţat renumitul critic literar misiunea de a fi folositor neamului şi ţării sale. Au putut să compare adolescenţa lor cu anii adolescenţei invitaţilor, cu amintiri relevante despre importanţa muncii în formarea şi  dezvoltarea profesională, în realizarea bunăstării şi păcii sociale. Au fost repovestite momente relevante din tumultul şantierelor, s-a vorbit despre romantismul marilor construcţii, despre fascinaţia şi puritatea naturii, despre valori şi atitudini, despre întâmplări care au influenţat opera scriitorilor şi au dat chiar personajele din scriitura acestora. S-au pus întrebări şi s-au găsit răspunsuri pe măsura aşteptărilor, unele legate de motive de a face jurnalism juvenil, de a umbla prin lume după subiecte şi întâmplări, de a scrie cu pasiune şi a-ţi ajuta fraţii şi familia cu sumele de bani primite pentru articolele publicate în anii de liceu. Alţii au vrut să afle cum influenţează poezia actul medical, cât de mult se construieşte succesul pe moralitatea în arta scrierii, ce sentimente se coagulează în foşnetul lecturii de carte şi cât de profitabilă este setea de învăţare, într-un context dominat de muţenia şi răceala limbajelor electronice.Dezinvolţi şi strălucitori la faţă, plini de satisfacţia lucrului bine făcut şi a fericirii de a învăţa altfel decât la clasă, pe parcursul unei lecţii situate între două recreaţii, elevii nu

valori, cetăţeniei democratice şi responsabilităţii sociale, concursuri ştiinţifice, tehnice şi artistice, exerciţii de jurnalism şi dezbateri pe teme de implicare civică, drumeţii şi plimbări în aer liber, întâlniri cu oameni de şcoală şi personalităţi ale vieţii culturale a Gorjului. Cine îi însoţeşte şi îi povăţuieşte? În mod firesc, profesorul de limba şi literatura română şi dirigintele clasei, Dumitru Dădălău, ceilalţi profesori din colegiu care au aderat la programul lor. Scriitori gorjeni şi cărţile lor.În ziua vizitei, din grădini şi coline, miresme de primăvară se furişau discret în piepturile noastre. Se veseleau mierlele prin rămuriş cu flori şi în pădurea din cioacă înfrunzise întâiul fag. Se împlinise învelişul ierbii din curtea centrului şi liniştea anotimpului ne umplea sufletul cu credinţă şi speranţă. Copiii ne aşteptau în prag de reşedinţă cu sare şi pâine aşezate pe ştergarul ospitalităţii săcelenilor, ţesut de mâini meştere în războiul din casă. Au venit să ne asculte şi să ne vorbească despre ei mulţi elevi gimnazişti ai şcolii  din localitatea gazdă, împreună cu directoarea lor, profesoara Ileana Corobea. În sala de festivităţi ne-am aşezat cuminţi cu toţii la o sărbătoare de literatură adevărată cu

s-au temut de trecerea timpului, că nu le ajunge ora să facă tot ce şi-ar fi dorit. Liniştea şi interesul învăţării nu le-au fost grăbite deloc de sunetul clopoţelului, au căutat în tihnă adevărul şi au gustat cu plăcere din sâmburele acestuia. Şi le-a fost de mare trebuinţă! Toţi vor pleca de la Săcelu mai bogaţi, mai pregătiţi să învingă realitatea, să fie ei înşişi, să se cunoască mai bine, să fie mai puternici, mai înţelepţi, mai receptivi la schimbare, mai grijulii cu ziua de mâine.Programul „Şcoala altfel” a venit în sprijinul lor. Ca o inimoasă şi benefică scormonire în necunoscut, ca o idee bine înfiptă în viitorul şcolii, cu temeiuri spectaculoase întru civilizarea faptei şi trăirilor umane, întru progres şi frumoasă afirmare socială.
Ion Elena,

Succesul şcolar-corolar al mai multor factori
din Raci și câte unul din Bolboși,Borăscu,Slivilești și Văgiulești.Iată,cam aceasta este proveniența elevilor noștri,aici,în această clasă.Venind din școli diferite,vom observa că și media de admitere,datorită examenului național,la română și matematică,nu a depășit media 6 și este de 5.88.Din această admitere,vreau să rețineți că niciun elev nu a luat medii peste 7.Cea mai mare medie o are Stăniloiu Larisa,la admitere,6.94,după care urmează Gorun Cristina de la Runcurel cu 6.91,și după aceea,urmează Cîrligeanu Ciprian cu 6.77.O să spuneți : Da domnule,dar situațiile pe care le prezentați dumneavoastră nu reflectă nici pe departe cunoștințele pe care le avem noi.Noi suntem cei mai vestiți din Sud-Estul Europei.Noi suntem copii cu rezultate mult mai bune.Este adevărat.Dar rezultatele dumneavoastră,per total,nu depășesc,de exemplu,la română,media 5.20,la evaluarea națională,iar la matematică 3.61.Faptul că veniți cu note mari din gimnaziu,care se adaugă la evaluările naționale,fac ca această clasă să plece din start cu un handicap de clasă mediocră.Şi de aceea,îmi permit să fac această prezentare și în fața colegilor mei,și în fața dumneavoastră,a părinților și a copiilor care,pentru că voi v-ați văzut doar situația voastră,nu situația întregii clase. Nu aș vrea să fiu interpretat greșit,dar ,dacă luăm obiectul de limba română,cu o oarecare reținere,spun,deși mă doare dar la română ,doi elevi au obținut media 7.50 și 7.15.Una este din Drăgotești și iată că intră in Mătăsari cu media cea mai mare și cealaltă este din Văgiulești,Covrigeanu,care intră și ea cu media peste 7. Atunci trebuie să stăm strâmb și să judecăm drept.Şi copiii noștri din Mătăsari puteau să aibă alte rezultate.Ori ,medii de 6 au obținut 8 inși,medii de 5,șase,și medii de 4,doi,medii de 3,trei,medii de 2,unul,și medii de 1,unul. Dumneavoastră veniți și faceți liceu în Mătăsari,care după primele 10 clase,nu mai este obligatoriu și până atunci puteți să stați până la 18 ani și vă menținem aici,corigenți și repetenți.Dar eu v-am spus încă de pe 17 septembrie 2012, când m-am întâlnit cu 18 părinți din 24,că în viziunea mea,nu sunt elevi proști și elevi deștepți,ci elevi care trebuie să pună mâna să învețe și să obțină rezultatele pe care le merită.Păi eu nu pot să concep că ,de la Raci voi putea să fac română cu una care a luat 1.30.Ăla e din.... oficiu.Iar pe cele 30 de sutimi probabil că le-a pus cine a corectat lucrarea acolo că a găsit două cuvinte și nu s-a legat nici dracu’ de ele.Dar, de aici și să continui cu 2.70,tot la Raci,cu 3.70 la Borăscu,cu 3.60 la Mătăsari,cu 3.30 la Corobăi,nu mai dau numele elevului că știți de unde vine că sunt 3 din Corobăi,m-ați înțeles?E unul din ăștia,ca să nu vă supăr, o dată dau școala,o dată dau elevul,o dată ....înghit și tac,înțelegeți ce este în sufletul meu, că situația este dezastruoasă.Lăudai Dragoteștiul că intră primul la română,dar ia și 4.15 la Corobăi,și în felul acesta ,cu 2.70,din nou,la Raci,și cu 3.30 la Dudău nu putem să avem rezultatele bune imediat,cu o creștere mai mare.Dacă la română stăm așa cum stăm,la matematică situația este catastrofală,pentru că,aici,doi elevi au o medie de unu,4 elevi au obținut medii de 2,3 elevi au obținut medii de 3, cinci elevi au obținut medii de 4,6 elevi au obținut medii de 5 și ne-am oprit aici.Asta este nota.Deci media la matematică,la nivelul clasei,vă spuneam la început că este de 3.61.Părerea mea și cred că și a colegilor mei este aceea că aceste medii sunt un puternic semnal de alarmă,care trebuie să vă determine pe voi,copiii, să puneți mâna serios pe carte,să învățați și să obțineți rezultatele pe care vi le doriți și pe care le vrem și noi. Văzând mediul în care trăiți,mediul în care vă desfășurați activitatea,situația dumneavoastră nu este atât de rea față de ceea ce am avut în clasa care mi-a terminat anul trecut.Tot așa am început cu 24,am rămas cu 21 și până la urmă am terminat cu 19,dar aveam 8 copii care proveneau din familii de divorțați,aveam 8 copii, ai căror părinți erau plecați în străinătate,și mai rămâneam cu 8 cu care mă luptam să învețe carte.Dar la dumneavoastră situația este alta.13 părinți lucrează la Jilț-Nord,12 sunt fără ocupație,2 sunt pensionari,1 este șomer,iar ceilalți desfășoară activități în SRL-uri,pe care și-le-au înființat,desfășoară activități în societăți comerciale care le asigură un salariu minim pe economie națională,iar mamele se ocupă ca ei să trăiască cum trebuie și să pună mâna să învețe.Cei 5 băieți și 19 fete sunt născuți,unul în ’96,15 în ’97 și 8 în ’98.Avem numai doi copii cu părinți care lucrează în străinătate,6 stau la bloc și 19 locuiesc la casă.Toți copiii beneficiază de televizor,radio și calculator iar 8 elevi au un număr redus de cărți în biblioteca personală.După propriile afirmații,3 copii îndrăgesc pictura,5-muzica și 8-sportul.Un elev are inteligență foarte bună,8 o au bună și 8-medie,5 au memorie foarte bună,7-bună și 5-medie,2 elevi au imaginație săracă,4-bogată,6-reproductivă,5 elevi au un limbaj redus,1-bogat,6-exprimare ușoară și 2-greoaie.Doar 4 elevi citesc ziarele Pandurul,Click,Gazeta Sporturilor,numai 3 elevi au văzut filmul Baltagul la televizor și 3 elevi piesa O scrisoare pierdută,aproape jumătate din elevi au fost cu părinții în vacanță la mare,în Moldova,Italia,pe Dunăre sau la bunici la Plopșorul.În majoritatea lor,toți preferă să mănânce cartofi prăjiți și piept de pui,sărmăluțe,salată de beof,supă de găluște,pizza și friptură de porc la grătar.După așa mâncare de bună,nici un elev nu acordă mai mult de 2 ore pentru studiu și pentru teme,pentru că o parte din ei au ca obiecte îndrăgite: mingea,ursulețul,televizorul sau calculatorul cu facebook și „mess”.5 elevi au bani de buzunar pe zi câte 10 lei,unul-9 lei,unul-7 lei,unul-6 lei,șase-5 lei,unul-4 lei,doi-3 lei,unul-2 lei iar patru elevi cheltuie 2-3 lei pe zi pe mâncare și unul dă 3 lei pe zi pe navetă.11 elevi doresc ca dirigintele lor să fie așa cum este,bun,onest ,sincer ,înțelegător și dacă se poate să nu le dea teme acasă sau în clasă.Am prezentat în mare câteva lucruri despre acești copii minunați,asupra cărora trebuie să ne îndreptăm cu toții atenția pentru a desfășura o activitate performantă și să menținem prestigiul Colegiului din Mătăsari,acolo unde a fost și dacă se poate,chiar mai mult.Îmi exprim convingerea că ne vom da mâna unii cu alții și la sfârșitul acestui an vom avea alte rezultate.Vă mulțumesc pentru participare și vă aștept cu drag la toate activitățile planifi-

4

Vă fac precizarea că nu cunosc niciun copil,deși ,în primii patru ani,eu v-am primit aici și v-am repartizat pe clase.Nu predau la ciclul gimnazial,dar sunt în sinea mea mulțumit că Dumnezeu m-a ajutat să trăiesc și să-i învăț carte pe unii din copiii foștilor mei elevi.Îți mulțumesc Gina,îți mulțumesc Simona,îți muțumesc Delia și vă mulțumesc la toți ceilalți care v-ați lăsat copiii să vină aici. Vreau să vă spun că i-am simțit aproape.V-am văzut pe voi prin clase și sunteți o parte din părinții care au terminat liceul tot aici, dar nu ați avut cu mine,pentru că sunteți din zonă.Avem copii frumoși,avem copii drăguți,avem copii isteți,avem copii care sunt dornici de învățat,doar dacă,împreună,reușim să strângem puțin șurubul ,să ridicăm ștacheta.Nu m-am sfiit de această clasă. Nu.Nici nu am întrebat măcar ce clasă voi avea.Ştiu că elevii trebuie să aibă un dascăl după ei și un diriginte și că acela s-a nimerit să fiu eu,vă promit că îmi voi face datoria cât de bine și veți fi mulțumiți și dumneavoastră, părinții și elevii.Îmi place să fiu robul vostru și să vă slujesc cu cinste și devotament.Vă spuneam că nu cunosc copiii. Îi știu după școli,vă știu pe o parte din părinți dar rezultatele lor sunt așa cum sunt.Așa că,pentru a obține succesul acesta de care vorbim noi,trebuie să privim lucrurile direct și fără ocolișuri. Trebuie să dăm Cezarului ce e al Cezarului și să participați împreună,colegii mei,părinții și elevii la o caracterizare a clasei ca să știm de unde plecăm și unde trebuie să ajungem.Voi,copiii,astăzi sunteți ca niște jucători în teren.Aveți în fața voastră un antrenor care dorește cât mai mult,aveți două galerii puternice,una a părinților și alta a profesorilor,care trebuie să vă îmbărbăteze și să vă determine să învățați mai mult și să obțineți rezultatele pe care le doriți.Am participat în cursul zilei de sâmbătă la ședința festivă a senatului Universității „Constantin Brîncuși” din Târgu-Jiu ,desfășurată cu prilejul deschiderii noului an universitar,la care a venit și doamna ministru Ecaterina Andronescu.Din toți cei care am fost acolo,s-a desprins o concluzie destul de clară,că această țară,la ora actuală,are nevoie de tineri din ce în ce mai pregătiți.Şi atunci,toți cei care ne desfășurăm activitatea pe ogorul școlii,trebuie să facem eforturile necesare pentru a fi la înălțimea cerințelor.Am pregătit pentru dumneavoastră câteva date pentru a înțelege mai bine că situația,deși este ea galbenă pe ecran,am să vi-o dau obsedant ca să pricepeți pe ce creangă stăm și să vedem ce avem de făcut.Așadar,această clasă are o medie de absolvire a claselor V-VIII, de 6.10.Nu avem din cei 24 de elevi decât două medii de 8,una de 8.05,a lui Rădoi Maria și alta de 8.02 a lui Gorun Cristina.Restul,15 elevi au medii de 7, iar 7 elevi au medii de 6.După cum se vede,situația de la sfârșitul anului școlar,din școlile din care proveniți,va dat dreptul să obțineți un loc la această clasă,datorită mediilor pe care le-ați obținut la admitere.Așadar,din cei 24 de elevi pe care îi avem în această clasă,12 sunt absolvenți din Mătăsari,2 sunt din Dragotești,3 din Corobăi,2

cate pe care vi le-am pus la dispoziție prin filmul pe care vi l-am prezentat și pe care il vom pune pe site-ul Fundației și Revistei Murmurul Jilțului. Prof. Dumitru Dădălău

v 1 d e c e m b r i e v 2 012 v

Nr. 64-65

M u r m u r u l J i l þu l u i
Fundația MJ 15 ani

Şi-a fost să fie numai o taină a cerurilor? Cu atâtea roiri şi valuri călătoare, cu atâta şuier de vânt pe vale, așa se cerneau fulgii peste sat. Din adâncul gri şi alb al înalturilor se legănau neprihănite zăpezile lumii. Jocuri şi plutiri sclipitoare aşterneau pe genunchii crângului unduiri de nea, în strat înalt, cât brâul bunicului de înalt. Pădurile se preschimbaseră în castele de zăpadă iar prin împărăţia lor, rar se iveau urme fugarnice de vietăţi pribegind după hrană. Prin rămurişul pomilor încărcaţi cu brodiri de alb zborul păsărilor gureşe coborâse parcă dintr-o lume de basm, să intre cu bună simţire în sufletul oamenilor părăsiţi de griji. Ogrăzile erau pline de belşug. O linişte divină intrase în vatra satului. Din creştet de case, fuioare de fum urcau peste faţa colinelor. La gura sobei, nerăbdători, nepoţii mai ascultau poveştile timpului. Pe costişă, trupul involt al mestecenilor îşi plecase rămurişul. Eleganți, acești arbori parcă-şi doreau să sărute mâna zăpezilor celeste. Ele acoperiseră toate rănile pământului. Deschiseseră porţile inimilor şi, pe uliţe, răzbătea acum zvon de veselie. Încercaseră a se strecura ușor înăuntrul sufletelor. Să scoată din viaţa oamenilor gândurile negre.Ninsorile veniseră la timp, cu tot fastul lor. Şi în decembrie. Şi în ianuarie. Şi în februarie. Dintr-o dată înveliseră satul şi tot pământul, cu hlamida lor purificatoare, mântuind spiritele, mulţumind aşteptările. Ca nişte căpiţe uriaşe, sub apăsarea cuşmelor, clăile de fân vegheau calea pârâului adormit de vraja înghețului. În ocolul lor, oile păreau nişte ruperi de stâncă risipite în alb. Cezar, calul sur a casei, era cea mai însemnată făptură din preajma turmei.Iarna se arătase blândă, purta semne bune aici, sub geană de Carpaţi. Spectacolul ninsorii fusese calm, încântător, dătător de speranţe. Sărbătorile satului fuseseră şi ele împodobite-n alb. Cetina de brad şi alaiul colindătorilor îşi primiseră darul cuvenit. Rânduielile vieţii veniseră fără oprelişte în casele oamenilor. Fetele împletiseră punţi din crenguţe de măr dulce, să-şi viseze noaptea ursitul. Cât haz se năpustise printre cei ce orânduiau. Încă vărgelatul! Se mai găseau şi seminţe de cânepă prin gospodării! Puse pe foc, plesneau şi, de săreau spre icoană, era semn bun pentru casă! Fecioarele se despleteau în faţa oglinzilor şi, dezgolite până-n brâu, puteau să-şi vadă soarta, respectând ceremonialul unei rotiri de trei ori prin tăcerea nopţii şi prin ochiul oglinzii. Pentru îndrăgostiţi, apropierea picăturilor de ceară puse pe apă era veste de nuntă.Mărinimia şi ingenuitatea anotimpului alb, cu zăpezi înalte şi binevoitoare, înveşmântaseră iar trăirile legate de obiceiuri şi descântecul vrăjilor. A mai trecut un an. A venit altul. De Bobotează şi Trifon, Dumnezeu a împodobit cu omăt pomii şi viile, să curgă din plin rodirea peste pământ. Iarna a fost bogată şi prietenoasă! Trecând însă peste vreme, parcă ceva s-a schimbat în toate aceste rânduieli, dintre oameni şi natură. Iarna aceea mi-a potolit dorul de zăpezile frumoase. Au fost ani când iernile veneau spre noi, dar le lipsea sufletul, nu mai aveau alintarea de altădată, zvonul de colind cu zurgălăi, bunătatea aceea ancestrală, mâinile acelea catifelate ale fulgilor care ne mângâiau pe obraji până se topeau de plâns. Era, oare, firesc să răscolim amintirile? Ce frumos ningea odată! Ningea mult şi haina de nea îndepărta tăişul gerului, liniştind inimile noastre! S-au dus departe iernile adevărate, cu care ne obişnuiserăm! Și fiinţa ne este tot mai părăsită de povestea lor! Am revăzut acum, în zori de martie, ţurţurii stre-şinilor plângând în lumina razelor, sănii trase de cai alergând prin ochiul ferestrei şi pierzându-se în depărtările ţinutului alb.Ce-am făcut noi, de-am dus departe iernile din vis? Am intrat neprietenos în casa zăpezilor şi-am rănit dorul fulgului de nea? A venit apoi răspunsul. Ger uscat peste pământul dezvelit şi dezolat, ceaţă şi ploi şi viscol în primăvară, căldură, tristeţe şi nelinişti păgubitoare. Nu mai vin zăpezile la gândurile, la dorurile noastre! Blestemul lor se prelungeşte-n martie, în toată vestirea ghiocelului, peste florile de cireş şi alte flori, alungând păsările, cântecele, ofilind rodirile…Cât de nevolnici vom fi fost? De ce-am uitat să fim generoşi cu natura? Prea mult i-am încercat răbdarea şi iertarea. Nu mai primim binecuvântarea zăpezilor, ne ocolesc ploile tămăduitoare. Avem însă răzbunarea iernilor de altădată, prin recea nepăsare, când ne doare nevoia de ele, prin dezastre şi secetă, când ne e mai sete de ploi, şi-i uscat şi se sufocă pă-mântul…Cât de neajutoraţi ne-a lăsat natura! Cu ce-am greşit noi, Doamne? Luminează-ne gândul, să nu le spunem adio frumoaselor zăpezi! Fotografii din iernile trecute. Ninsese fastuos şi tăcut. Zborul fulgilor mari şi zdrenţăroşi se lăsa peste faţa satului într-un joc fără noimă al deselor roiri şi al vârtejurilor şfichiuitoare. Motrul, râul cuminte şi tot mai uitat de oameni, amorţise în strânsorile chingilor de ger. În Cioacă şi Pleşa, două dealuri legendare ale ţinutului, abia se zăreau ostaşii pădurii de mesteacăn. Într-o linişte angelică, dealurile domoale îşi potriveau încet pe sub bărbie broboada albă a iernii. Jos, spre deschiderea văilor, tainică şi eternă, nimbată de miturile istoriei, Câmpia Padeşului purta cu sine însemne ale venerabilei memorii a Domnului Tudor, vrednic luptător pentru drepturile şi libertăţile românilor.Ninsese îndelung peste hotarele trecutului. Dincolo de meterezele adâncite în trupul întinderii dintre munţi, satele se orânduiesc în tihnă, urmând spre miazănoapte brâul deluros şi orânduindu-şi casele în rosturi hărăzite de însăşi străvechea iubire pentru tradiţiile şi obiceiurile fireşti ale vieţii şi ale demnităţii străbunilor. Iarna intrase ca o lumină discretă în sufletele oamenilor. Uşor de văzut, în privirile lor mai horea încă bucuria de a trăi. Fost-au alungate invidia şi ura, crisparea şi neîncrederea iar pe feţele rumene de fiorul aerului rece domnesc acum dorinţa de bine, libertatea de a gândi, a vorbi şi a lucra după voia lor, pentru un alt destin al satelor de pe Valea Motrului. Sentimentele acestor oameni de la munte sunt curate precum miezul fulgilor rătăciţi în hora anotimpului puritificator. S-au primenit şi uliţele podidite de hlamida iernii. Ferestrele şi-au pus flori de gheaţă printre care răsar tresăriri din zâmbetele

copiilor. Afară ningea ca-n iernile de-altădată. Sânziana-şi lipise obrazul cald de ochiul ferestrei, topind cu văpaia inimii pojghiţa de gheaţă. Voia să admire săniile prietenilor ei mai mari, zburdalnicii copii risipiţi pe pârtiile priporului de la Cârjan. Bunica a scos din sobă dovleacul turcesc, copt pe vatra încinsă cu jar de fag. Nendemna să desfacem cu grijă cocoloşul de miez auriu şi dulce, să nu rupem coaja din care va face o cotovaică în care, la vară, la vremea vânturatului, urma să adunăm fasolea sărită de pe leasă. Îşi scosese şi de lucru Mama Călina. Pieptăna şi rotunjea caiere moi, torcea, răşchia şi împletea ciorapi groşi din lână ţigaie nepoţeilor, să le ţină de cald în şoşonii largi şi să-i rupă la sanie şi pe pantele cu pârtie de schi. Deseori îşi încărca timpul răşchiind şi răsturnânduşi motchele după culori. Într-o iarnă a ţesut în război două scoarţe de toată frumuseţea pentru camera cea bună a Ilincăi, nepoata cea mare, măritată în casă nouă.Ceilalţi, ai casei, se pierdeau cu treaba prin gospodărie, croind pârtie spre adăpostul animalelor, igienizând podelele şi încărcând cu nutreţ ieslele din grajdul vitelor, înnoind aşternutul cu paie şi frunze veştede. Numai Tudorica tot zorea cu grijă pe lângă Joiana, juninca ce-aştepta să sporească gospodăria cu primul viţeluş căruia cei de la primărie n-or mai veni să-i scrie certificat de naştere, lăsându-l în proprietatea stăpânilor săi. Puseseră fân şi la oi, tot în ocolul din adâncul grădinii. Voiau să-şi înmulţească turma, mai ales că schimbarea diriguitorilor ţării le aprinsese speranţa în a-şi redobândi moştenirile de la strămoşi. Nu avea cine să le mai dijmuiască lâna, brânza şi mieii.Se amurgise afară. Bunica alinta pe Sânziana cu poveşti din anii copilăriei noastre. Pe lângă casă trecea cea mai gălăgioasă pârtie de săniuş a satului. Era locul amintirilor noastre. Acolo, printre prunii cocoşaţi de ofranda iernii, făceam oameni de zăpadă uriaşi, de ne urcam cu scara să le punem tăciuni în loc de ochi. Noaptea le-aşezam lumânări aprinse în mâini iar cât era pârtia de lungă, înfigeam pe margini, din loc în loc, lumânări şi iar lumânări, de intram în poveşti cu alaiul nost cât şi cu zborul săniuţelor cu care învingeau numai cei care ajungeau la vale cu lumânările aprinse. Ce frumuseţi şi veselie ne-nsoţeau! Ce sărbătoare a copilăriei noastre! Ningea ca-n basme peste plaiuri, dar nu atât de mult cât să se-adune troienele dragi copiilor. Ogaşul Mic era bobotit ca la gerul Bobotezei. Copiii nu se mai auzeau în pripor, la săniuş. Se-auzeau

însă hohote pe Valea Ţiganilor, spre Dealul lui Cornea. Ogaşul erangheţat tuci. Făcuseră trenul săniilor şi-alunecau în lanţ pe luciul gheţii. Caravana fericirii lor înfrumuseţa anotimpul.Afară ningea liniştit şi tainic, ca-n iernile de-altădat’. Iarnă, iarnă, unde eşti?Frântu-s-au rânduielile mari, celeste? Dusu-s-a Gerar şi nu i s-a simţit tăcerea. Afară-i Făurar acum şi tare-i palid şi tăcut, de parcă ceva-i lipseşte din lumea-i plină de doruri. Nu-l deranjează stăruinţa zilelor senine, dar îl intrigă mult strălucirea soarelui şi căldura răspândită spre şesuri şi coline, de-a nins cu ghiocei prin grădini, păduri şi cornete.E prea devreme printre noi, primăvara! Alungată de nestăvilitele valuri de aer blând iarna-şi retrase zăpezile în templul gerurilor. E atâta iţărie prin casa anotimpurilor. E primăvară-n toiul iernii. E ninsoare-n floarea primăverilor. E vară-n polima lui martie şi în bobul lui octombrie şi câte altele. Uite-aşa s-au încurcat obişnuitele cărări ale vremii, de nu-şi mai află nici natura rosturile, nici omul tihna şi balanţa traiului. Îi văd ochii stinşi şi supărarea din priviri, căutând orizontul, suduind încoace şi-ncolo, că tare-i întoarsă şi vremea asta, dar uită ori nunţelege că această brambureală a anotimpurilor curge din nesăbuinţele şi urzelile nefireşti ale omului părăsit de credinţa în Dumnezeu, de chibzuinţa pentru tot ce ia din natura-mamă. De multe ori, acesta se întreabă: Unde-i izvorul genuin? Dar firul lui cristalin, umplând de vuiet valea? A dispărut vremelnic ochiul fântânii. Multe-l părăsesc pe omul ingrat. E februarie şi iarna nu e acasă încă. Înfrigurat şi gol şi nesăţios e firul grâului, trist şi vlăguit este ogorul nenuntit de rostogolirea troienelor. Abia mai curge peste lespezi Motrul subţiat de cerbicia secetei îndelungate. Eternă şi surdă este valea. Doar în fotografii se mai văd urmele fugarnice ale iernilor bogate. E-atâta îmbâcseală în văzduh, neclară-i zarea prin care barza din Padeş, sfidând suferinţele vremii, zboară liniştită spre bălţile nepărăsite încă de ape şi peştişori. Retrasă spre frunţile Godeanului, iarna mai albeşte pentru scurtă vreme umerii munţilor, îmbrăcând frunțile de piatră ale Carpaţilor, prea părăsiţi şi ei de zestrea şi fastul nămeţilor înalţi. E nelumească vremea acum! Zborul fulgilor refuză a se-ntoarce spre vale, mai aproape de oameni. E prea mult praf în aer, aripile zăpezii ar înnegri în dansul lor molcom până la depunerea pe caldarâmul străzii ori pe uliţa satului şi astfel nu le-ar mai fi recunoscută ingenuitatea, culoarea. Acesta-i gestul lor, un fel de răspuns la îngâmfarea şi frenezia omului, prea nerăbdător şi frenetic în orizontul acestui început de mileniu. Retragerea iernii spre cetăţile

dăltuite sălbatic de mugetul viscolelor şi strânsorile îngheţurilor, undeva pe genuni de Parâng sau Retezat, în Şarba şi Oslea, ori în alte împărăţii albe ale Terrei, la noi, în orice primenire arhaică şi robustă a munţilor, este ca o aşteptare, ca un avertisment al lumii perene, durabile, până la îndreptarea nelegiurilor şi dezechilibrelor din lumea trecătoare, în care se pare, omul nu-şi mai regăseşte încă gândul şi fapta potrivite pentru binele universal. Din tărâmul lor edenic, protejate de o forţă zeiască, purificatoare, zăpezile îşi apără viaţa, rămânând acolo, sus, departe de privirile şi faptele omului, imund şi hărţuit de îndrăznelile neaşteptate ale vremii. Prea prins de viscoleala cotidianului buimac, cernit de resurecţie, nu ne miră cu nimic lipsa de reacţie a acestuia faţă de curgerea tăcerii, curgere în care natura îşi picură cu discreţie şi privaţiuni reproşurile lămuritoare.Ignoranţi faţă de aceste semnale şi prinşi de iziturile unui avânt neiertător, mulţi dintre semenii noştri fac eforturi vultureşti pentru o înavuţire perfidă, nesupusă ordinii divine, fapt pentru care multe dintre acţiunile ce preced această devenire sunt atinse de sancţiunea implacabilă a adevărului. Nici refugierea în sine, departe de măsură şi echilibru, de implicarea tuturor, nu trece de ochiul iscoditor al lumii neprihănite. Iată de ce se usucă de dorul zăpezilor ogoarele ţării! De ce setea pământului e de nepotolit? De ce pârtia satului este pustie? Și săniuţele-s în pod! De ce-i nefiresc jocul copiilor noştri!Iată de ce unii, care nu ştiu ce-i ecologia, se bat cu pumnul în piept că-s mari ecologişti, iată de ce această ţară nu mai poate fi patria celor patru anotimpuri!Pentru acestea toate şi nu numai, iarna s-a retras o vreme peste vârfuri de Carpaţi şi în templul cerurilor,nalte, de unde ne mai face semn de rămas bun, spre dezamăgirea celor de bună-credinţă. Se spune că iarna nu mai are încredere în noi. Este resemnată şi nu-şi poate trece pragurile imaculatei cetăţi. Nu-i convine să afle că ar mai putea înviora aerul oraşelor, nu-i plac preţiozităţile periculoase ale lumii moderne, care-i ponegresc hlamida!Cu toate că se mai aud glasuri strigând: ”Iarnă, iarnă, unde eşti?”, anotimpul alb refuză să mai fie buretele îmbibat cu toate noxele imprudenţei umane, neprielnică pentru acest început de mileniu, care şiar fi dorit o cu totul altă plecare spre mâine. Zăpezile călătoare Trei zile bătuse vântul ăl mare dinspre Tihomir. Iscoditoare, vraja lui se furişă spre vaduri şi izvoare preschimbând şipotul tern al văilor. Ţiganii lui Parpanghel plecară în ceată prin făgetul din Valea Seacă. Nu mai au lemne, să îşi ducă dorul iernii la gura sobei. Când se urnesc ei, nu-i glumă, iarna vine!Ni se-aprinsese-n suflet dorul şi-ardeau de nerăbdare ţâncii, să zburde-n voia pârtiilor. Se retrăseseră pe gheaţa pârâului, zgâriindu-i luciul cu patinele. Dealul se scorojise de geruri uscate, fără bucuria fulgilor. Dar, într-o noapte, pe tăcute, stelele se ascund în oglinda apei şi din înalturile celeste încep a coborî în taină zăpezile târzii. În liniştea satului abia se simt tresăriri ale mult aşteptatei călătorii. Peste frunzişul veşted senfiripă mai întâi dansul şoptit al fulgilor mărunţi. Leneşă şi domoală la început, ca o doinire, nerăbdătoare şi abundentă apoi, ninsoarea îmbracă totul într-un miracol alb.Sunt ogaşele colibite de revărsarea ramurilor albe, podul de gheaţă s-a ascuns deja sub valul neted de zăpadă, ascunzând urmele copiilor. Satul fusese cuprins de-o lungă tăcere. Purificatoare, zăpezile dau năvală din înalturi troienind până şi zorii. Codrul se-nchide în nămeţi de nepătruns. Lacul doarme. În Valea de Hotare, neodihna ninsorii înfundă drumurile. Ninge. Vălul fulgilor răscoleşte cerul alb. Sengroapă în zăpadă colacii bunarului. Abia se mai vede roata fântânii. Se pitesc sub tufe iepurii. Vrăbiile seascunseseră în tulujări. Să tot împrăştie iarna miriade de flori albe furate din rochiile destrămate ale mireselor. Departe de noaptea mare şi albă, oamenii-şi deschid uliţele. Uşurează acoperişul caselor cu lopeţi. Leagă pârtie şoproanelor şi nu-i întoarnă dezlănţuirea iernii. Ba, îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru darul slobozit. Zăpada adună colbul, dar nu şi gândurile rele! N-alungă patimile! Oamenii mai duc dorul pământului, alintul a venit din cer! Stele căzătoare le mai picură-n suflet taina deznădejdii.…Imperiu al liniştii, iarna înghesuie satul în vatra singurătăţii albe. Rotund şi palid, soarele se rostogoleşte la margine de nori. Fagul trosneşte în sobă. Caiere de lână se înfiripă în fir, cu mâna vrăjită a bunicii. Fusul cântă. Ochii zglobii ai nepoţilor aleargă spre crângul podidit. În ocol zburdă mieii cu canaf roşu în urechi. Iarna pare o regină din basme. Sânziana vrea mere coapte pe brâul sobei. Mama Marina scoate din claie câteva roşcovane puse deastă toamnă. În odaie se simte miros de fân cosit. Spectacolul iernii ţinu cât să potolească oamenilor dorul adunat ani la rând. Apoi, un vânt cald se furişă în sat dinspre Buha, zorind paşii iernii. Timidă şi tăcută, ca zorii

mireselor, ea se retrase peste Dealul Rugetului, spre munţi, apoi în scâncetul şiroaielor, în gânduri şi amintiri, în vise şi-n dorurile noastre înalte. În toate acestea se topeau zăpezile noastre călătoare. Undeva, spre răsărit, sub foşnet de ziuă, se-aud născându-se zăpezile ghioceilor. E zvon de primăvară pe la noi!

I.E.PădEșANU

5

v 1 d e c e m b r i e v 2 012 v

M u r m u r u l J i l þu l u i
Fundația MJ 15 ani

Nr. 64-65

Lacrimile trandafirilor
Moartea este o realitate tristă în percepţia noastră. O realitate care nu ne place dar, chiar şi aşa, ea continuă să existe şi să ne marcheze existenţa, să ne pândească după colţ, să ne ameninţe în situaţii în care viaţa nu îşi mai poate desfăşura prezentul continuu de până la acel moment, să existe paralel cu viaţa noastră şi să îi ia locul odată ce viaţa, din diverse motive, nu mai deţine resurse să continue. Trecut-au anii ca nouri lungi pe şesuri/Şi niciodată n-or să vie iară,/Căci nu măncântă azi cum mă mişcară/Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri. Sufletul școlii sunt elevii și profesorii, necunoscute într-o ecuaţie al cărui rezultat îl reprezintă formarea. Elevul vine la școală pentru a şti iar profesorul îl ajută să știe și să fie. Elevul vine la școală pentru că trebuie iar mai apoi descoperă ce bine te simţi în mijlocul unor persoane de vârsta ta cu elanuri adolescentine, cu dorinţa de a face lumea mai bună, cu neliniștile iubirii. Profesorul este aceea persoană care îl călăuzește printr-un univers complicat, dar seducător, care îi propune un model și îl ajută să descopere și să se descopere.Îmi amintesc și acum prima zi din clasa a IX-a,nu îmi cunoșteam decât doi sau trei colegi și nici profesorii ce urmau să îi am la ore.Aşa că primele săptămâni au fost de integrare și de acomodare cu noile cadre didactice,cu noii colegi,timpul trecea și din punctul meu de vedere, această acomodare cu noii colegi a durat mai mult decât mă așteptam. După câteva săptămâni am început să prind drag de o parte din ei,cu acea parte am păstrat legătura și acum după ceva ani,ani în care fiecare a pornit pe un drum diferit în viaţă. Știam,de asemenea, că o să îl am ca profesor de fizică pe domnul Ion Dădălău dar nu știam ce fel de persoană este,ce stil de predare avea,nu știam cum să mă comport la ora dânsului.Clasa a IX-a era un nou nivel de pregătire și o nouă perioadă din viaţă începuse deja.La prima oră în care domnul Ion a pășit în clasa noastră,am văzut trecând pragul un om de statură medie,cu ochii blajini și cu un zâmbet nu foarte bine pronunţat,pregătit să facă dintr-o gașcă de puștani,o grupă de elită a școlii,de care ar putea fi mândru.Prima notă la această materie mi-o voi aminti mereu.Înainte să iasă din clasă, pentru că se sunase de ieșire, mi-a promis că la următoarea oră mă va asculta.Părerea mea e că atunci când un profesor te ia la ochi,trebuie să dai tot ceea ce e mai bun din tine,pentru a nu dezamăgi așteptările celor din jur.Nu i-am spus mamei ce a fost la şcoală, cu speranţa că îmi voi lua revanșa la urmatoarea oră,când am luat nota opt ,după ce domnul Ion mă lăsase la urmă dându-mi impresia că a uitat de mine,dar nu și-a uitat promisiunea.Anii au trecut și odată cu ei copiii ce eram cândva s-au transformat astăzi in adulţi cu priorităţi,alţii continuând să facă din viaţa lor o prioritate,și-au mers pe pașii pe care și i-au ales în urmă cu ceva timp. Ne mor prietenii, ne mor,/Murim şi noi în moartea lor,/Că-ntârzie îngrozitor,/Într-una, primul ajutor,/Chemat la patul tuturor,/ Mereu, e de ales: or-or!/Se rupe aţa pe mosor,/Tuşesc segmentele-n motor,/Ne mor prietenii, ne mor/Murim şi noi în moartea lor,/Şi amintirile ne dor,/Ne mor prietenii, ne mor. Însă timpul trece,nu ne întrebă nimic,ne dă din toate câte puţin și de cele mai multe ori ne ia dublu înapoi și tot el ne învaţă să preţuim ceea ce avem lângă noi atunci când ni se oferă ocazia,dar se pare că genetica multora dintre noi e creată în așa fel încât să descopere importanţa acelei persoane tocmai atunci când aceasta face deja parte dintr-o altă lume. Nu e corect și nu e drept ca mereu să plece de lângă noi exact persoanele care ne sunt un important punct de sprijin și doare gândul că la un moment dat ţi-au promis că vor fi acolo pentru tine,și după despărţirea cruntă,realizezi că singurele împrejurări în care ai să le revezi sunt fie pozele sau alte amintiri pe care le porţi mereu în suflet,fie în lumea celor drepţi, acolo unde ne vor aștepta cu drag. Sunt momente de singurătate când îţi vin în minte persoanele dragi ce au îndrăznit să îşi facă simţită prezenţa în viaţa ta,au știut ce,cum,când și pe cine să motiveze,au avut încredere că nu vei admite să dezamăgești. Deasupra criptei negre a sfântului mormânt/Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt,/Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău.../Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu. Ion Dădălău a fost una dintre aceste persoane,un profesor exemplar,un soţ iubitor,un tată grijuliu și un frate excepţional.Îmi cunoștea familia,știa că pot dacă am ambiţie ,dar

ceea ce nu știa era că zilele îi erau puţine pentru a termina ceea ce nu cu mult timp în urmă începuse.Doi ani cât mi-a fost profesor mi-a demonstrat cum să ies cu fruntea sus din orice neînţelegere creată,să știu să mă fac respectată în orice loc aș merge,să știu să vorbesc când toţi vor să tac,să știu să rămân când toţi vor să plec,să știu să iert când toţi mă urăsc,să știu să mă ridic când toţi mă știu căzută la pământ,mai ales când am un motiv pentru care să fac toate acestea. Nu pot spune că știu ce a simţit doamna Luminiţa în momentul în care a aflat că cel care i-a fost alături o viaţă,dintr-o dată nu o să mai poată lua decizii alături de dânsa,dar cu precizie a fost o lovitură destul de grea pentru sufletul său,de asemenea, nu pot preciza nici durerea din sufletele copiilor dânsului, dar cu siguranţă a fost un chin să realizezi că nu vei mai avea parte de sfatul tatălui în situaţii grele,cu atât mai puţin nu știu durerea fratelui său, dar cu siguranţă o parte din dânsul s-a rupt atunci când a plecat din lumea noastră,a fost o lovitură insuportabilă pentru cei apropiaţi dumnealui. Port in gând mereu doar privirea ta/Realitatea nu o pot accepta../Ieri erai cu mine,azi nu mai eşti../Ce s-au scris cândva,au fost doar poveşti/Tu spuneai mereu “trăieşte-ţi clipa…”/Viaţa însă n-a putut ierta../Tu eşti sus,acolo printre îngeri.../Mi-a rămas doar amintirea ta.. Au trecut patru ani de când Dumnezeu a decis că nisipul clepsidrei domnului Ion s-a scurs și că trebuie să înceapă o nouă viaţă,un nou destin alături de sufletele dragi ce trecuseră cu mult timp în lumea celor drepţi. Închei prin a cita o replică din filmul Gladiatorul în care, la un moment dat, la începutul filmului, înaintea începerii bătăliei dintre romani şi barbari, cineva spune: Tot ce facem în această viaţă are ecou în viaţa cealaltă. Lupșoiu Georgiana

POVESTEA UNUI GHIMPE
Eram copil. Mi-aduc aminte, culegeam odată trandafiri sălbatici. Aveau atâţia ghimpi, dar n-am vrut să-i rup. credeam că-s mugurişi-au să înflorească. Te-am întâlnit apoi pe tine. O, câţi ghimpi, câţi ghimpi aveai! dar n-am voit să te despoi credeam c-o să-nflorească. Azi toate astea-mi trec pe dinainte şi zâmbesc. Zâmbesc şi hoinăresc prin văi Zburdalnic în bătaia vântului. Eram copil. Când scriu astăzi………..mă inspiră Blaga. Când voi scrie mâine mă va inspira…………. CINE? Nimeni .Pentru că mâine voi gândi altfel. Dar acum simt nevoia să pun pe hârtie ce simt. Am fost un copil care a crescut la piept un ghimpe. Atunci era un mugur,înflorea, avea nevoie de sevă,de iubire ,de viaţă.Acum e un gunoi,care soarbe seva altora,crezând că va mai înflori.Înainte era trist,acum zâmbeşte crezând că a prins pe Dumnezeu de picior.Oare îşi dă seama cât se înşeală?Oare îşi dă seama că o funcţie de ghimpe este efemeră? Îmi pare rău că am făcut oamenii să hoinărească prin vise,crezând în el.Apoi au venit viermii şi s-au lipit de ghimpe şi a rezultat o minge de lene şi de prostie.Îmi pare rău că am făcut pe unii să sufere,acum e rândul meu să sufăr.Nu am vrut să despoi tulpina ta,am vrut să devin o roză, dar albinuţa din jurul tău te-a tranformat în ghimpe!Poate cine va citi aceste rânduri îşi va da seama despre cine scriu şi cine sunt.Poate nu.Păcat că ghimpele este înconjurat de oameni care acum câteva zile erau ace pentru el.Acum sunt flori,nu-şi dau seama că se vor înţepa curând în prostia lui şi în albastrul ochilor care ar zdrobi cu răutatea lor până şi aerul din jur. Sper ca vântul să împrăştie toţi ghimpii din societate! 20 IULIE 2012, LOTUS ALB

6

v 1 d e c e m b r i e v 2 012 v

Nr. 64-65

M u r m u r u l J i l þu l u i
Fundația MJ 15 ani

Păstrarea tradiţiilor la Bota-Dobriţa, în mâini sigure
Aşa cum anunţasem, la Parohia Bisericii „Izvorul Tămăduirii” din satul Bota-Dobriţa s-a petrecut, vineri, o minunată manifestare a spiritului creştin şi a culturii gorjene. Cu imens bun-simţ, la organizatori era trecută biserica ce mai are şi pe Sfântul Nicolae drept ocrotitor, hramul satului fiind Izvorul Tămăduirii, sărbătorit de localnici în acea zi. Mai apăreau Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale , care-a strălucit prin absenţă, deşi fusese anunţată lansarea revistei „Jiul De Sus”, Şcoala Populară de Artă Târgu -Jiu, reprezentată numai de „spectatorul” Ştefan Popescu, directorul artistic al instituţiei, cotidianul „Gorjeanul” şi, abia în ultimul rând Fundaţia Culturală „Dăruie Vieţii Farmec” Ciuperceni Gorj, fondată şi condusă de doctorul poet Doru V. Fometescu, sprijinit îndeaproape de colaboratorul Gorjeanului, preotul iconom şi cărturarul Alexandru E. Cornoiu. Ceremonialul religios s-a oficiat de către preotul stavrofor Ion Sârbu, ce a ţinut o minunată predică, preotul iconom Al. E. Cornoiu şi de preotul paroh din Runcu, Vasile Popescu.Cum afirma sufletul acestei superbe manifestări, a fost o minune dumnezeiască faptul că ploaia mocănească s-a oprit, în multe momente, permiţând desfăşurarea ei în aer liber.Vedeta lansărilor de carte a fost tot preotul Alexandru E. Cornoiu, coautor cu ing.prof. Carmen Cocan al eseurilor strânse între paginile cărţii „Harul divinei înţelepciuni”, apărută la editura MĂIASTRA, Târgu Jiu - 2012, avându-l drept redactor de carte pe poetul Doru V. Fometescu. O apariţie editorială asupra căreia vom reveni, cu un alt prilej, şi care va mai fi lansată şi la Muzeul Judeţean „Al. Ştefulescu”. Făuritorii „Murmurului Jilţului” Inimosul profesor Dumitru Dădălău n-a fost prezent fizic, ci doar prin emulii săi, dar şi prin lansarea celui mai recent număr al revistei şcolare „Murmurul Jilţului”.N-am avut parte de a vedea „Revista Jiului de Sus”, multiplă premiată pe ţară la concursul revistelor şcolare, scoasă de nişte bugetari din Târgu Jiu, dar ne-am bucurat că patru elevi şi, cum spuneam, emuli ai profesorului de limba şi literatura română, Dumitru Dădălău au sosit la Bota-Dobriţa taman de la Mătăsari. Ca elevi şi jurnalişti ei se mândresc cu revista ai căror realizatori sunt, apărută sub egida Fundaţiei „Murmurul Jilţului” şi a Colegiului Naţional Tehnologic Mătăsari – Gorj. Talente promiţătoare pe tărâmul jurnalisticii, elevii mătăsăreni i-au avut de faţă pe Adriana Tănăsoiu, Roxana Bălan, Grigore Paliţă şi Sorin Bălan. „Vlăstarele Dobriţei”Absenţa culturnicilor din Târgu Jiu nu s-a simţit chiar deloc. Sătenii şi invitaţii lor i-au putut asculta şi admira pe elevii Şcolii Dobriţa, clasele I-IV, coordonaţi de învăţătoarea Maria Sârbu Gugu. Din acest grup mai fac parte şi absolvenţii care vin la toate spectacolele organizate de inimoasa învăţătoare, ca instructor coordonator, împreună cu soţul domniei sale, învăţătorul Nicolae Sârbu, un talentat solist instrumentist la… muzicuţă. Instrument ce i-a acompania atât pe soliştii vocali, dar şi pe dansatori, deodată cu taraful de lăutari din Dobriţa.Eleva Bianca Sârbu a obţinut mai multe premii: Locul I la Festivalul „Muguri de dor”, Poicui-Cluj, Locul I la Simpozionul de folclor Tismana 2010, Locul II la Festivalul „Maria Apostol”, Locul II la Câmpina şi Locul I la Festiavlul cântecului popular ”Doină, doină cântec dulce” la Motru. Dansatorii din tinda Bisericii La un moment dat a mai apărut o răpăială de ploicică. Cu toata acestea, micuţii au întrebat dacă au voie să danseze în tinda bisericii, pe muzica unei sârbe cântate de Bianca Sârbu, elevă a Palatului Copiilor din Târgu Jiu.Cu părinţii şi instructorii lor au dat afirmativ din cap, imediat s-a dansat şi acolo. Micuţii fac parte dintr-un Grup de dansatori ce a obţinut diplome şi trofee în mai multe rânduri la Festivalul „Liviu Dafinescu”. În repertoriul formaţiei de dansuri sunt, bineînţeles, dansuri din Bota şi Dobriţa. Elevii poartă minunate costume populare bine păstrare în lada de zestre a bunicilor. Vinurile gorjene alese, în concurs Aşa cum îi spune numele manifestării – Logodna vinului cu ulcica -, nu putea lipsi şi concursul de vinuri hibride şi nobile de la gospodarii din zone Gorjului.Gândurile preşedintelui Juriului – inginerul oenolog Ion Becheriţu – sunt de îmbărbătare a producătorilor, îndemnaţi să facă vinuri mai bune, mai valoroase.S-au acordat diplome: Vin alb demisec – Locul III – Ion C. Rădulescu; Locul II Sebastian Ţigănele; Vinuri albe dulci – Locul II –Toma Pisc; Vinuri albe seci – Locul I Constantin Pisc, un vin fără mirosuri şi fără gusturi neplăcute, aşa cum aprecia ing. oenolog Ion Becheriţu; Vin roşu – Locul II - Dr. Doru V. Fometescu; Loc I – Ion Popescu.Îndemnul final al specialistului în vinuri ing. Ion Becheriţu suna cam aşa: „Să le consumaţi cu plăcere şi să ne mai daţi şi nouă pentru Prăznuirea creştină!” Ion Predoşanu P.S. Fără să fi participat la concursul de vinuri, de departe, cea mai plăcută licoare din struguri i-ar aparţine Preotului Ion Sârbu. Om bun gogpodar, viticultor adevărat ecologist şi fără ambiţii la Diplome(I. Predo) P.S. 2. Graţie succesului manifestării celei de-a XVI-a ediţii a „Logodnei vinului cu ulcica” de la Bota- Dobriţa, se va organiza un Simpozion pe tema păstrării tradiţiilor şi spiritualităţii creştine din Gorj. Fără telectuali şi politicieni(I. Predo) Gorjeanul,22 aprilie 2012

Logodna vinului cu ulcica
Pe data de 20 aprilie 2012 am avut onoarea de a merge împreună cu câţiva colegi la sărbătoarea organizată în satul Bota la biserica Izvorul Tămăduirii, fiind cea de-a XVI-a ediţie, numită Logodna vinului cu ulcica, iniţiată de domnul doctor Doru. V Fometescu ,preşedintele Fundaţiei Culturale „Dăruie vieţii farmec”. Programul a început printr-un ceremonial religios de pomenire şi înveşnicire a spiritului creştin prin slujba făcută de preotul Ion Sârbu.La ora prânzului a avut loc o întâlnire cu meşteşugari renumiţi cum sunt: Ion Retezeanu , Nicolae Dan şi alţii ,care ne-au încântat cu lucrările din ceramică. De altfel , s-au prezentat lansările de cărţi şi reviste printre care enumăr : Harul Divinei Înţelepciuni, de preotul Alexandru Cornoiu ,Fratele meu de sânge şi de trudă, de Dumitru Dădălău, precum şi revistele Portal Măiastra, Revista Jiului de sus, Revista Murmurul Jilţului etc.Am avut parte de un eveniment foarte frumos, organizat de elevii şcolii gimnaziale Dobriţa-Runcu, îndrumaţi de doamna Maria Sârbu ,aceştia ne-au încântat cu dansuri populare, având, de asemenea, şi costume populare foarte frumoase ,poezii şi muzică populară interpretată de eleva Bianca Sârbu. Un alt eveniment desfăşurat la această sărbătoare este Concursul de vinuri între gospodari, aici degustând vinurile pentru a aprecia munca fiecăruia şi pentru a le oferi câte o diplomă la fiecare.După cum spuneam mai sus am fost însoţită de 3 colegi cu scopul de a prezenta revista şcolii noastre, Murmurul Jilţului, şi de a oferi domnului Doru V. Fometescu câteva cărţi scrise de domnul nostru diriginte şi profesor de limba şi literatura română, Dumitru Dădălău. Pot spune cu multă bucurie că am avut o primire foarte călduroasă din partea celor prezenţi, care s-au bucurat de prezenţa noastră, iar la sfârşitul acestor evenimente ne-au fost oferite din partea domnului Doru V. Fometescu diplome în semn de preţuire, atât pentru noi, elevii prezenţi de la Mătăsari, cât şi pentru dirigintele nostru, iar pe lângă acestea am primit şi o carte scrisă de preotul Alexandru Cornoiu, numită Harul divinei înţelepciuni.În final, ţin să menţionez faptul că mă bucur că am participat la această sărbătoare, deoarece am văzut obiceiul care se practică în satul Bota şi anume Logodna vinului cu ulcica, acesta făcându-se în fiecare an şi având invitaţi de seamă. Bălan Dumitrina Roxana

La Izvorul Tămăduirii
Logodna vinului cu ulcica este un festival oganizat de Fundaţia Dăruie Vieţii Farmec, condusă de domnul doctor Fometescu, un om deosebit, care a reuşit să facă şi anul acesta din acest festival o adevărată adunare de suflet, datorită faptului că a avut loc la Biserica Izvorul Tămăduirii, un loc foarte frumos şi extraordinar de primitor. Am avut deosebita plăcere de a fi invitaţi de domnul doctor la acest festival şi am purces la drum cu mult drag şi cu inima deschisă.Cel mai mult mi-a plăcut, pe lângă peisajul divin şi locul unde s-a desfăşurat acest festival, căldura cu care am fost primiţi, eu împreună cu cei trei colegi ai mei . În curtea bisericii ,,Izvorul Tămăduirii”, s-au pus mese , au avut loc prezentări de cărţi şi reviste, cum ar fi Harul divinei înţelepciuni, de preot Alexandru E.Cornoiu şi ing. prof. Carmen Cocan, Cântec tăcut, in memoriam Dumitru Bunoiu, de Ion Şoldea, Fratele meu de sânge şi de trudă, de Dumitru Dădălău şi revistele: «Portal Măiastra” nr. 30-31, «Revista Jiului de Sus» nr.12-13, «ProSens» nr. 23. Apoi ne-au impresionat cu un repertoriu folcloric cu solişti vocali şi dansuri populare elevii Şcolii Gimnaziale Dobriţa-Runcu şi o expoziţie de linguri şi vase din lemn. Ultimul moment a fost acela când s-au acordat premii la Concursul de vinuri - hibride şi nobile – între gospodarii din zona Gorjului. Au fost degustate toate vinurile aflate în concurs şi toţi participanţii au fost premiaţi pe măsură.Mă bucur foarte mult că am participat la acest festival şi îmi doresc să particip şi în anii următori. Tănăsoiu Adriana

7

v 1 d e c e m b r i e v 2 012 v

M u r m u r u l J i l þu l u i
Fundația MJ 15 ani

Nr. 64-65

Călătorie prin Uniunea Europeană

VERSAILLES
formă ovală, ce dădea spre o mică curte. Pe căminul din această cameră se afla – se mai află şi astăzi – bustul regelui, operă a sculptorului Coysevox. Tot în 1684, Ludovic al XIV-lea mulţumit de felul cum se prezenta grădina, a făcut o mare comandă de statui, copii după lucrări antice pentru a fi aşezate pe aleile umbrite destul de puţin de arborii aduşi dintr-o pădure din Normandia. Parcul conceput de arhitectul Le Nôtre (1615 – 1700), capodoperă a artei grădinilor, este decorat cu numeroase statui şi fântâni de cei mai mari artişti ai epocii (Marsy, Tuby, Girardon, Le Hongrée, Coysevox), care au făcut din el un adevărat muzeu în aer liber. Palatul regal formează punctul central al întregului ansamblu arhitectonic de la Versailles. De palat se leagă direct o curte de onoare, în faţa căreia este amplasată o altă curte, mai larg deschisă. Din piaţa aflată în faţa palatului pornesc radial trei artere: cea din mijloc duce spre Paris, celelalte două spre Saint Cloud şi Sceaux. De o parte şi de alta a acestor bulevarde se întinde oraşul Versailles cu reţeaua lui de străzi şi pieţe. De la palat se pot uşor cuprinde cu privirea cele trei artere dispuse radial. Partea din mijloc a palatului are un plan în formă de U. Centrul palatului îl constituia dormitorul regelui, ale cărui ferestre dau spre o curte pătrată. Aici se întâlnea nobilimea Franţei la recepţia mati-nală a regelui. Spre a ajunge în dormitor, trebuia parcurs un şir de săli fastuos decorate. Ambasadorii străini urcau o scară de marmură cu trepte largi şi erau obligaţi să facă un rond prin tot palatul înainte de a ajunge în apartamentele regelui sau ale reginei. Ca şi în palatele barocului italian, aceste săli erau obositor de lungi, de exemplu Galeria bătăliilor lungă de 120 m şi lată de 18 m.Dorind să dea locuinţe în palatul regelui numeroşilor săi curteni, arhitectul a folosit sistemul „mansardării” podurilor (numite după numele său). Galeria oglinzilor şi celelalte saloane luxoase ale apartamentelor regale, sera portocalilor, scările monumentale care imită scările palatului construit de regii Persiei, la Persopolis, dau palatului de la Versailles un aspect grandios.Constructorii palatului de la Versailles s-au străduit să dea fiecărei săli forme clare şi uşor de cuprins cu privirea. În multe săli pereţii erau îmbrăcaţi cu plăci de marmură roz şi gri-albăstrui formând pătrate, dreptunghiuri şi cercuri, încadrate cu alb. Ferestrele aveau forma de arc de cerc. Interioarele palatului, cu plafoanele în stucatură, cu decorul sculptat al pereţilor, cu ornamentaţia bogată şi candelabrele grele, făceau o impresie apăsătoare şi neconfortabilă. Faţada dinspre curte a fost modificată de Hardouin – Mansart, dar poartă încă amprentele arhitecturii de la începutul secolului al XVII-lea: combinaţia de cărămidă cu piatră cioplită şi acoperişurile ascuţite. Curtea, în care se organizau reprezentaţii teatrale face impresia unui interior datorită statuilor aşezate în ea. Cu totul diferită este impresia produsă de faţada dinspre parc, căreia Hardouin – Mansart i-a dat o formă nouă, extinzând-o mult pe orizontală. Doar partea centrală, decroşată, întrerupe puţin linia dreaptă a faţadei. Nivelul ei inferior era executat din piatră, în bosaj, etajul întâi era divizat prin pilaştri şi porticuri scoase ritmic în relief, iar ultimul etaj, cu ferestrele lui mici, forma un atic, care era însă mai uşor decât acela al clădirilor în stil baroc. Acoperişul foarte plat (în terase pe alocuri) îi mira pe privitori, care erau obişnuiţi cu acoperişurile înclinate franceze. Gurile rele pretindeau că palatul ar arăta ca o casă al cărui ultim etaj a ars. Faţada alungită permitea în schimb o mai bună legătură a palatului cu parcul şi cu întregul ansamblu.Parcul de la Versailles este inseparabil legat de ansamblul palatului. Deosebita lui frumuseţe constă în faptul că oferă o vastă perspectivă. De pe terasa superioară a palatului, de unde regelui îi plăcea

MOTO: ,,Totul trece dar nu totul se uită.’’

Versailles-ul este un oraş în Franţa, situat la 23 km sud-vest de Paris. Aici se află un complex arhitectonic şi urbanistic de renume mondial, realizat în mai multe etape în cursul secolelor XVII – XVIII şi cuprinde castelul, parcul şi oraşul Versailles.Versailles-ul n-a fost conceput numai ca reşedinţă a regelui Franţei, ci şi ca monument arhitectonic în care să-şi găsească expresia cea mai deplină şi mai clară noul stil de viaţă şi noua concepţie despre lume. Acest scop a justificat enormele cheltuieli şi uriaşele proporţii ale proiectului. Pentru prima oară din vremea împăraţilor romani, mijloace atât de considerabile s-au găsit din nou concentrate în mâna unui singur potentat, şi ele au permis în timp relativ scurt construirea palatului şi amenajarea unui parc de dimensiuni nemaipomenite. Toate acestea au făcut ca Versailles-ul să capete o semnificaţie exemplară nu numai pentru Franţa, ci pentru întreaga Europă.Construcţia ansamblului de la Versailles nu a fost numai opera arhitecţilor, ci şi a tehnicienilor şi inginerilor. A fost nevoie de asanarea unor mlaştini, de construcţia unor drumuri şi de alimentarea cu apă a bazinelor. În toate ieşeau la iveală cuceri-

conuri, cilindri sau a altor corpuri geometrice. Însuşi amplasamentul statuilor este subordonat acestor reguli.Ansamblul de la Versailles avea la bază o îndrăzneaţă metaforă: asemuirea uriaşului castel şi imensului parc cu o lume a logicii şi a ordinii, cu oraşele ideale utopice, despre care arhitecţii Renaşterii nu îndrăzniseră decât să viseze. Sâmburele poetic al ansamblului de la Versailles a fost înţeles atât de contemporani, cât şi de generaţiile următoare; Versailles-ul a fost comparat mai târziu cu o epopee a lui Homer. Castelul şi parcul de la Versailles nu erau populate numai de mulţimea strălucită şi zgomotoasă a curtenilor; pentru animarea şi ornamentarea ansamblului au fost folosite pe scară întinsă sculpturile. La fiecare pas se întâlnesc statui, herme, vase cu reliefuri. Întreaga sculptură este consacrată unei singure sfere tematice, aproape la fel ca în catedralele gotice. Glorificarea regelui, care-şi adăugase epitetul de regele – soare, a luat aici forma preamăririi tinereţii şi frumuseţii zeului Apollo, care când se odihnea într-o grotă răcoroasă în mijlocul nimfelor, când răsărea din apă pe cvadriga lui. Simbolul luase amploarea unui vast sistem alego-

8

rile tehnice ale secolului al XVII-lea. Mijloacele puse la dispoziţia celor ce conduceau lucrările au permis realizarea uriaşelor construcţii de la Versailles.Nu trebuie să ne închipuim că palatul de la Versailles a fost clădit după un plan definitiv stabilit de la început de Ludovic al XIV-lea. În cursul construcţiei palatului şi amenajării parcului, planurile au suferit modificări. Iniţial Versailles-ul fusese conceput ca un castel de vânătoare şi agrement, apoi ca reşedinţă temporară a regelui, iar în cele din urmă ca sediu permanent al monarhului şi, prin aceasta, ca centru al regatului. La întocmirea planurilor au fost folosite modele autohtone şi italiene. La lucrările de execuţie au luat parte constructori foarte diferiţi. Toate acestea au asigurat ansamblului o anumită diversitate. Remarcabil este faptul că ceea ce a rezultat, atrăgând şi încântând pe vizitatorul de azi, este o operă de o rară unitate artistică. Aşa cum mâna unui mare pictor se recunoaşte în factura operelor sale, tot astfel în conturarea tuturor clădirilor, scărilor, peluzelor şi bazinelor de la Versailles se simte o concepţie amplă, care sintetizează forţa spirituală a întregului secol.Pe la începutul secolului al XVII-lea Versailles-ul era o pădure oarecare, nu prea mare, cu arbori fără vârste matusalemice, prin care curgea un fir de apă. Din loc în loc mlaştini cu ierburi subţiri şi înalte. În acest domeniu rareori bătut de piciorul omului liniştea era tulburată doar de păsările ce scoteau ţipete ca de spaimă, de orăcăitul broaştelor, de roiurile de ţânţari. Aici, pe locurile acestea obişnuia Ludovic al XIII-lea, de când era copil, să se abată şi să vâneze, iar Versailles-ul şi-a datorat apariţia acestei pasiuni, pe care o întâlnim la toţi Bourbonii. Un fost pavilion de vânătoare ridicat de Ludovic al XIIIlea (1624) a constituit nucleul castelului, restaurat şi mult mărit de către Ludovic al XIV-lea după 1661. Încântat de aceste locuri Ludovic al XIV-lea a poruncit, în 1661, construirea câtorva constucţii. Pentru ele a alocat suma de 1.500.000 livre. În 1663 Le Vau a început amenajarea celebrei Oranjerii. Inaugurarea primelor construcţii a avut loc în 1664 sub înaltul patronaj al regelui, iar în 1665 au fost plasate în curtea de marmură busturi şi în grădină statui. În 1666, regele a inaugurat primele fântâni arteziene puse în funcţiune de o uriaşă pompă ce aducea apa de la mare distanţă. În 1667 a fost terminată aleea reginei şi a început construirea unui canal de aducţiune, lucrare încheiată un an mai târziu. În 1668 fântâna Piramida şi Cascada au intrat în funcţiune. În iulie 1668, Ludovic al XIV-lea a constatat că Versailles-ul e prea mic şi foarte puţin comod şi din această cauză, se impunea de urgenţă ridicarea unor noi edificii. Au început în 1669 ridicarea a trei noi corpuri de clădiri pentru care a alocat 325.000, 586.000 şi respectiv 42.800 de livre. În 1670, Trianonul de porţelan şi-a primit primii oaspeţi. Tot acum au început să plutească pe apa liniştită a Canalului primele nave. Încântat de ceea ce a realizat, Ludovic al XIV-lea era dornic să facă din Versailles mai mult decât o simplă reşedinţă sezonieră, de aceea a semnat în 1671 un act prin care a acordat privilegii largi acelora care ar fi dorit să ridice pentru ei construcţii alături de cele ale regelui. În 1672 a fost sfinţită Capela. În anul următor meşterii au dat gata o parte din apartamentul regal, iar în 1674 regele a făcut o mare comandă de statui. Tot acum au început să alunece pe apele Canalului câteva gondole oferite de dogele Veneţiei lui Ludovic al XIV-lea. În 1677 Regele Soare a declarat oficial că va locui la Versailles împreună cu întreaga Curte, fapt ce a impulsionat ritmul construcţiilor. În 1678 meşterii pietrari au terminat Scara ambasadorilor. Un an mai târziu a fost dată în folosinţă Aripa miniştrilor. La 6 mai 1682, curtea s-a instalat definitiv la Versailles, locul anonim de altădată devenind noua capitală a Franţei.Cea mai mare dintre ele este Galeria oglinzilor, construită în anul 1678 de renumitul arhitect Mansart (1645 – 1708), şi-a deschis oficial marile uşi în anul 1684. Sala oglinzilor – are 73 m lungime, 10,5 lăţime, 13 înălţime şi este acoperită cu o boltă bogat decorată cu picturi. Ferestrelor de pe o latură le corespund oglinzi pe peretele opus. Din această sală ce va deveni celebră prin semnarea unor acte oficiale de mare importanţă pentru Franţa şi restul lumii (28 iunie 1919, Tratatul de la Versailles care a consfinţit sfârşitul Primului Război Mondial) se ajungea la cabinetul şi dormitorul regelui. Cei care aşteptau să fie primiţi de suveran făceau anticameră în sala denumită „ochiul de bou”, nume provenit de la fereastra încăperii, de

să-l contemple, el poate fi cuprins cu privirea în toată frumuseţea şi simetria amenajării lui. În vecinătatea imediată a palatului se întind două bazine cu oglinzile strălucitoare ale apei lor. Spre deosebire de palat, cu decoraţia încărcată a interioarelor sale, în amenajarea parcului domină o impecabilă puritate şi claritate a formelor. De la terasa principală, parcul coboară în pantă lină în toate trei direcţiile. În stânga palatului, o scară monumentală de o sută de trepte duce în jos la Oranjerie; în depărtare perspectiva se încheie cu enorma masă de apă a „Lacului elveţian”. Iar de acolo, palatul, cu rezalitele şi curţile sale, şi Oranjeria (amenejată cu concursul lui Le Nôtre), cu forma simplă a arcelor ei şi a bosajului, oferă o privelişte deosebit de frumoasă. În dreapta terasei principale, o alee umbroasă duce la Bazinul dragonului şi la Fântâna lui Neptun. Cea mai importantă parte a parcului se grupează în lungul axei principale pornind de la palat şi formând prelungirea arterei ce duce de la Versailles la Paris: de la terasa principală, o scară coboară la Bazinul Latonei, care este legat prin aleea regală, flancată de pomi, cu fântâna lui Apollo; ansamblul se încheie cu Marele canal care în perspectivă coincide aproape cu orizontul. Întregul parc de la Versailles are de-a lungul acestei axe o întindere de aproape 3 km. Parcul francez, care atinge perfecţiunea la Versailles, se distinge, mai presus de orice prin claritatea logică şi simetria formelor sale. Impresia unitară pe care o face ansamblul de la Versailles izvorăşte din faptul că întreaga bogăţie şi diversitate a materialelor folosite a fost organizată în forme strict geometrice. Marmura clădirilor, frunzişul copacilor, apa canalelor şi fântânile arteziene – au suprafeţe riguros trasate şi forme de cuburi,

ric. Fiecare idee, fiecare noţiune îşi găsea întruchiparea într-un personaj din mitologia antică, într-o statuie de marmură ascunsă în umbra desişului verde al parcului; fluviile Franţei erau reprezentate sub chipul unor nimfe graţioase sau al unor bărboşi. Sculpturile în marmură albă erau abil distribuite printre arborii aleilor. Siluetele statuilor de bronz se oglindesc în apa bazinelor. Aproape concomitent cu palatul principal, Hardouin-Mansart a construit, la oarecare distanţă de el, Marele Trianon. Aici se izola regele de viaţa zgomotoasă a Versailles-ului. Potrivit acestei destinaţii a clădirii, arhitectul a renunţat la recea măreţie, imprimându-i mai multă naturaleţe şi simplitate. Palatul are un singur nivel; porticul central face impresia unui peristil antic. Faţada asimetrică dinspre grădină corespunde necesităţii de a lega clădirea cu împrejurimile, fără a le domina. Gingaşa marmură roz a coloanelor şi pilaştrilor, care se armonizează cu parterul de flori, dă edificiului un aer de seninătate. De la Renaştere încoace, aceasta a fost prima încercare de a reînvia frumuseţea policromiei clasice.Ziua era un du-te-vino reclamat de treburile publice. Odată cu venirea serii, gravele probleme rămâneau undeva în birouri, locul lor fiind luat de serbări, spectacole de balet, mascarade, comedii, loterii, intrigi galante. Pe aleile parcurilor, în saloane, îşi dădeau întâlnire literatura, arta, ştiinţa, slujitori ai bisericii etc., reprezentaţi prin Pierre Corneille, Jean Racine, Jean Baptiste Poquelin, zis Molière, Jean de la Fontaine, Nicolas Boileau, Charles Le Brun şi cel care îi plătea pe toţi – Jean Baptiste Colbert (controlor general al finanţelor în timpul lui Ludovic al XIV-lea). Despre toţi aceştia s-au scris biblioteci. Ei au dat strălucire Curţii făcând-o să lumineze ca un astru, ale cărui raze, în fond, l-au aureolat pe Ludovic al XIV-lea, supranumindu-l Regele Soare. Lucrările începute la Versailles în 1661 au luat sfârşit în linii mari în 1672. Printre cei care s-au străduit să dea fostului loc de vânătoare splendoarea care a uimit întreaga lume se cuvine să amintim pe arhitectul Le Vau – cel care a elaborat planul general al Versailles-ului-, pe Jules Hardouin Mansart, autorul Sălii oglinzilor, pe pictorul Charles Le Brun – cel care a condus opera de decorare a complexului arhitectural , pe André Le Nôtre – cel care a desenat cu flori şi iarbă spaţiul verde, dând aleilor iluzia că fug spre infinit, meşterul totodată al acelei simfonii a apelor denumită fântâni arteziene şi nu în ultimul rând pe arhitectul Jacques-Ange Gabriel care a dat viaţă Micului Trianon, dar sub domnia lui Ludovic al XV-lea. Tratatul de pace de la Versailles a fost semnat între Germania şi Aliaţi la sfârşitul Primului Război Mondial. A fost negociat în timpul Conferinţei de Pace de la Paris care a avut loc la Versailles începând cu 18 ianuarie 1919. Au fost prezenţi reprezentanţi ai SUA, Anglia, Franţa şi Italia; Republica Germană, care înlocuise vechea formă de guvernământ la sfârşitul războiului, a fost exclusă de la negocieri. În prima parte a tratatului a fost inclusă Liga Naţiunilor, prima organizaţie de pace mondială, căreia i-a fost dată responsabilitatea de a executa prevederile a multor tratate de după Primul Război Mondial. Tratatul a fost semnat pe 28 iunie 1919 în Sala Oglinzilor din Palatul Versailles de lângă Paris. SUA nu a ratificat tratatul, dar a semnat separat cu Germania Tratatul de la Berlin la 2 iulie 1921. Prin tratatul de la Versailles, Germania a fost obligată să renunţe la serviciul militar obligatoriu; să-şi reducă armata la 100000 de oameni; să demilitarizeze toate teritoriile din stânga Rinului şi de asemenea 50 kilometri în dreapta Rinului; să oprească toate importurile, exporturile şi aproape toată producţia de armament; să-şi limiteze flota la 24 de nave, fără submarine, personalul naval să nu depăşească 15000 de oameni; şi să abandoneze toată aviaţia militară şi navală până la 1 octombrie 1919. William II trebuia judecat pentru crime de război de către un tribunal internaţional, dar procesul nu a avut loc niciodată. Pentru pagubele provocate în timpul războiului de Aliaţi, Germaniei i s-a cerut să facă reparaţii financiare extinse. Pe lângă bani, plata a fost făcută şi sub formă de nave maritime, trenuri, animale şi resurse naturale. Dificultăţi au apărut însă în colectarea plăţilor, iar situaţia nu a fost reglementată decât după conferinţa de la Lausanne în 1932.

Bălan Roxana

v 1 d e c e m b r i e v 2 012 v

Nr. 64-65
Călătorie prin Uniunea Europeană

M u r m u r u l J i l þu l u i
Fundația MJ 15 ani
MOTTO: “Locurile îşi scot la iveală tainele, cele mai profunde mistere ale lor, numai în faţa celor care trec prin ele.”

Călătoriile în locuri necunoscute sunt interesante şi incitante în acelaşi timp, fiecare pas făcut într-o lume nouă te face să te simţi mai încrezător…mai dornic de cunoaştere….Pe noi meleaguri, păşeşti pas cu pas pe străduţele lăturalnice spre iniţiere în tainele şi misterele necunoscutului. Cu fiecare minut petrecut pe noi tărâmuri învăţăm să mergem după muzica locului, să urmăm fiecare notă cu graţie şi la urmă să aflăm întreaga melodie creată de marile legende.Noi nu putem călători pe ariile muzicale, dar putem alege unul dintre serviciile de transport pe care le avem la dispoziţie. O alternativă rezonabilă ar fi companiile aeriene, pentru că sunt cele mai utilizate căi de circulaţie internaţionale. Dar o alternativă şi mai plăcută este transportul cu maşina personală, în ciuda opririlor dese pentru alimentare cu combustibil sau a taxelor vamale. Indiferent de modul de transport utilizat, rucsacul cu unelte de drumeţie şi alte articole folositoare trebuie să fie pregătit, deoarece surprizele pot apărea oricând. Cele mai importante sunt depozitele de bani ţinute în siguranţă cu actele de identitate. Moneda folosită în Olanda este Euro, ca şi în majoritatea ţărilor din cadrul Uniunii Europene. De asemenea, aparatul de fotografiat împreună cu rezerve de acumulatori nu trebuie lăsat acasă, deoarece în excursii ne oferă şansa de a păstra amintirile în aşa mod încât şi ceilalţi să afle aventurile noastre. Pentru că drumurile sunt lungi şi obositoare, trebuie găsite întotdeauna puncte de odihnă, verificând astfel hotelurile, dar şi preţurile. De asemenea, un prieten alături este binevenit, în acest mod evităm plictiseala şi singurătatea. Dispozitivele de orientare – aparatele GPS– sunt indispensabile când suntem ghidul propriei noastre persoane.Drumuri şi poduri, ziduri de cetate şi castele întărite, lăcaşe de cult şi palate, grădini şi fântâni, case şi pieţe publice s-au clădit în timp, strat după strat, configurând reţeaua urbană a Europei şi dând individualitate şi faimă aşezărilor care o alcătuiau. Vizitate astăzi, aceste mari şi vechi oraşe istorisesc, adesea, despre Europa încă de la începuturile ei, căci, de sute de ani, cercetările arheologice taie în felii trecutul stratificat al urbei şi, sub ruinele unei biserici, se găsesc adesea rămăşiţele unui templu păgân, iar sub acesta, o aşezare neolitică sau şi mai veche încă. Iar la mică depărtare de aceeaşi biserică, un edificiu rectiliniu de sticlă şi metal arată cum îşi înseamnă oamenii de azi trecerea prin viaţa oraşului, lăsându-şi urmele în înfăţişarea lui, clădindu-şi astfel, şi ei, stratul “lor”de istorie.Prin aceste cetăţi, vechi şi noi totodată, întreprindem plimbări, trecând prin, peste şi pe lângă monumentele lor reprezentative, dar sorbindu-le şi atmosfera - căci sufletul şi farmecul unui oraş nu stau doar în monumentele sale, ci în vibraţia lui specifică, în ambianţa lui, în starea de spirit pe care o creează.O zi de sărbătoare în Olanda poate să adauge o notă festivă călătoriei dacă implică o paradă sau o sărbatoare specială undeva la ţară. Dacă e sărbatoare, te poţi aştepta ca băncile, magazinele şi mai ales muzeele să fie închise, iar transportul public să opereze după programele folosite în zilele de duminică sau în alte zile de sărbătoare stabilite prin lege. O varietate de evenimente culturale şi festivităţi sunt organizate de-a lungul anului în Amsterdam, câteva dintre ele sunt organizate în special

pentru publicul vorbitor de limbă engleză. Sunetele, mirosurile, priveliştile, atingerile, gusturile - toate se adună spre a compune felul în care “simţi” un oraş. Poate rezonezi cu el, îl simţi potrivit cu tine, ţi-e bun şi îţi vine bine… sau nu: poate ţi se pare prea agitat ori prea paşnic - pe alocuri - pentru gustul tău. Dar, oricum ar fi, o stare de spirit îţi dă, cu siguranţă, şi ca să afli care anume, nu e altă cale decât să-l percepi tu însuţi.Europa nu înseamnă doar oraşe - e mai mult decât atât! - ca să începm de undeva povestea, putem începe prin a-i vizita marile aşezări.Fascinaţia pentru călătorie şi mister m-a împins să aleg ca punct de oprire minunatul oraş Amsterdam, un oraş modern, frenetic şi unde poţi gusta libertăţi nemaiîntâlnite în Europa. Amsterdamul este o destinaţie pentru toate gusturile, acest oraş având o varietate mare de atracţii turistice, de la unele din cele mai frumoase muzee din lume, câmpuri pline de lalele, mori de vânt de sute de ani, mici oraşe medievale până la restaurante de cinci stele sau restaurante tradiţionale ale diferitelor etnii care trăiesc aici.

asta, Cartierul Roşu este încă un cartier rezidenţial, cu multe baruri şi restaurante, precum şi clădiri istorice şi muzee. Până la urmă, este cea mai veche parte a oraşului. Un exemplu de clădire veche îmbinată cu noul este biserica gotică Oude Kerk din Oudezijds Voorburgwal, cea mai veche din Amsterdam şi care acum este înconjurată de către prostituatele din fereastră. Cartierul Roşu este cu siguranţă un obiectiv turistic pentru vizitatorii aventuroşi.Olandezii au scos tot ce e mai bun din cea mai aglomerată bucată de pământ din cadrul UE , construind pe aceasta cel mai mare port din lume şi extinzându-se mai degrabă către mare decât către uscat . Olanda este o ţară în care peştele ocupă un loc de cinste, fie că e vorba de hering, somon, ţipari sau creveţi şi scoici. Peştele afumat este o adevărată delica-

Amsterdamul este considerat a fi unul din cele mai coloarate oraşe din Europa, aici găsindu-se o mulţime de clădiri cu o arhitectură superbă, precum şi pieţe de flori. Una din cele mai frumoase modalităţi de a vedea oraşul ar fi să mergi într-o croazieră pe canalele ce străbat Amsterdam-ul în toate direcţiile. Turistul cu simţ estetic şi ceva cultură în materie de istorie, artă şi arhitectură va găsi şi multe alte lucruri de îndrăgit în Amsterdam, acesta fiind, de altfel, unul dintre marile farmece ale oraşului : are câte ceva pentru fiecare –de la cei mai rebeli, la cei mai cuminţi. Capitala Olandei excelează în contradicţii. Prima ar fi aceea că sediul guvernului se află la Haga. Dar cel mai important , de cum pui piciorul în Amsterdam, observi că libertatea are un alt sens. Democraţia în Ţara Lalelelor se parcurge ca şi cum ai avea volanul pe dreapta. Încerci să descoperi civilizaţia occidentală şi te loveşti de prostituţie şi de consumul de droguri. Vrei să devii un spirit liber, dar îţi dai seama că viaţa se desfăşoară după reguli stricte, greu de ignorat. Iar cine greşeşte plăteşte. Într-un cuvânt, Amsterdam este locul în care ai multă libertate, dar asta nu-ţi dă dreptul să distrugi “liniştea” celorlalţi. O excursie la Amsterdam începe cu vizitarea muzeului Van Gogh. Chiar dacă nu eşti amator de artă, este uluitor cât de repede îl înţelegi pe marele pictor. Se mai poate vizita Palatul Regal din Dam Square, reşedinta monarhilor olandezi. Azi este folosit doar pentru evenimente oficiale. Sau, tot în Dam Square, Muzeul figurilor de ceară. Muzeul de ceară se află în Piaţa Dam şi este un muzeu amuzant şi impresionant la fel ca şi muzeul- mamă din Londra. Muzeul este o ocazie unică de a-ţi petrece timpul şi de a te minuna de asemănările izbitoare dintre exponatele de ceară şi vedetele atât de cunoscute pe care le vezi zilnic la televizor, dar şi de a vedea personalităţi marcante ale istoriei. De asemenea, există o zonă în care puteţi vedea cum arată Amsterdamul în trecut. Madame Tussaud’s este în concluzie o modalitate foarte plăcută de a vă petrece câteva ore în Amsterdam înainte de a vă bucura de câteva dintre atracţiile specific olandeze.Pe lângă

tesă în aceste locuri, dar cea mai cunoscută specialitate este probabil heringul sărat care se serveşte crud.În ceea ce priveşte dulciurile şi produsele de patiserie, Olanda este ţara clătitelor pannekoek, cu sirop de sfeclă care aduce la gust cu siropul de arţar sau de trestie de zahăr, sau simple, cu unt şi zahăr. Nu lipsesc, fireşte, nici caramelele, ciocolata şi turta dulce cu arome din cele mai neaşteptate. Nu putem încheia această trecere în revistă a vieţii culinare olandeze fără a aminti de celebrele coffe-shops, cafenele în care, pe lângă numeroasele sortimente de cafea, puteţi fuma în legalitate un joint sau puteţi consuma prăjituri sau dulciuri speciale ce conţin o cantitate mai mare sau mai mică de marijuana. Prin oraş se poate merge pe jos sau cu bicicleta. Deşi arhitectura aparţine cu preponderenţă secolului XVII, acesta este singurul lucru învechit din acest oraş.Centrul oraşului are formă de potcoavă împrejmuită de patru canale faimoase: Singel, Herengracht, Keizersgracht şi Prinsengracht. Aceste canale sunt cea mai bună cale de a vedea casele cu frontoane. Există o mulţime de magazine micuţe şi centre mai mari de cumpărături. Steagul oraşului Amsterdam are trei cruci ale Sf. Andrei, plasate orizontal. Semnificaţia heraldică a crucilor este necunoscută, însă unii istorici sunt de părere că simbolizează cele trei calamităţi care au devastat oraşul: ciuma, inundaţiile şi focul. După cel de-al doilea război mondial, Amsterdam a primit deviza HELDHAFTIG,VAS TBERADEN,BARMHARTIG (eroic, dârz, milostiv) pentru atitudinea oraşului în cadrul rezistenţei naţionale faţă de invadatori. Amsterdam devine tot mai mult şi pentru români o destinaţie favorită pentru escapade de câteva zile la sfârşitul săptămânii, mai ales printre vedetele autohtone, dar şi printre românii de rând. Familiile de români sunt multe stabilite pe acest teritoriu, aşa că nu aş fi surprins să aud pe străzile A m s terd a m u lu i câteva cuvinte rostite în a mea limbă maternă. Multe persoane şiau construit un viitor aici pentru un

trai mai bun. Poate că au fost influenţaţi şi de succesul unor cunoştinţe şi acum urmează aceiaşi paşi în progresul unui câştig. Dar nu toţi câştigă banii cu uşurinţă, un euro trebuie muncit pentru a putea fi valorificat drept câştig, iar în cazul neadaptaţilor banul nu se poate spune că este câştigat atâta timp cât este obţinut prin metode ilegale care să le uşureze existenţa în aceste locuri. „Când vine primăvara în Olanda, este ca şi cum mii de hectare . . . ar prinde viaţă“. Într-o explozie de culori, rânduri strălucitoare de lalele înflorite inundă câmpiile, creând un spectacol floral care atrage turişti din toate colţurile lumii.Un capitol important din istoria plantelor îl ocupă lalelele. Povestea lor este plină de intrigi, înşelătorie, furturi şi inimi frânte. Mai mult, deşi Olanda se numeşte ţara lalelelor, aceste flori nu sunt originare de acolo şi nici olandezii nu au fost primii din lume care au cultivat lalelele. Obsesia olandezilor pentru lalele a apărut destul de recent în istorie. Dacă lalelele ar putea vorbi, ar avea multe lucruri interesante de povestit. Din păcate însă, nu o pot face, ceea ce face o misiune aproape imposibilă trasarea istoriei lor, deşi mulţi au încercat. Scrierea istoriei exacte a lalelelor a fost o încercare destul de grea din cauza lipsei documentelor de încredere, deşi există lucrări de artă chiar din secolul al XII-lea care oferă unele indicii. Lalelele au fost iniţial o curiozitate şi un hobby pentru oamenii foarte bogaţi. Faşcinaţia pentru lalele, mutaţiile sale şi misterul nemăsurat le-au dat acestor flori o valoare din ce în ce mai mare.Laleaua reprezintă una dintre puţinele plante-simbol ale unei ţări, Olanda fiind renumită la nivel mondial pentru superbele sale culturi de lalele. Deşi nu este o ţară foarte mare, Olanda seamănă cu o grădină cochetă şi foarte îngrijită. Morile de vînt şi abundenţa florilor îi conferă un aer de originalitate. Efectele unei astfel de călătorii sunt mereu benefice personalităţii noastre, ajută la comunicare, formarea unui bagaj cultural, ambiţionarea în îndeplinirea visurilor şi în alegerile ce trebuie făcute şi crearea unei diferenţe dintre metodele de organizare ale statului privind turismul şi investiţiile efectuate pentru un profit.Recunosc că România este în formare la capitolul turism şi încearcă să-şi promoveze valorile, în schimb acest ţinut european excelează în acest domeniu convingând turiştii să se întoarcă pentru o retrăire a amintirilor. Nu ezit să vă scriu că Amsterdamul îmi va oferi noi date informative pe care le voi adăuga într-un album special realizat pentru această călătorie minunată spre necunoscut. Bunoiu Elena Mihaela

9

v 1 d e c e m b r i e v 2 012 v

M u r m u r u l J i l þu l u i
Fundația MJ 15 ani
ed Valorile în care cr

Nr. 64-65

Gustave Le Bon (1841-1931)
MOTTO: ”Mulţimea nu acumulează inteligenţă ci mediocritate”.
ate ale templelor nepaleze. Multe dintre aceste monumente au fost distruse în 1934, din cauza unui cutremur. Deoarece dificultăţile de a vizita Nepalul fuseseră menţinute până după cel de-al doilea război mondial, releveele lui Gustave Le Bon au fost singurele documente care arătau starea monumentelor înainte de distrugere şi au fost de mare ajutor pentru lucrările de reabilitare a văii Kathmandu. După întoarcerea sa din călătorie, în intervalul 1887 - 1893 a publicat mai multe lucrări despre civilizaţia şi monumentele din India şi Nepal.Pe lângă activitatea publicistică, Gustave Le Bon participa la diferite întâlniri cu personalităţi ale vremii, împărtăşindu-le impresii asupra călătoriilor efectuate. Astfel, la întoarcerea sa din India, l-a invitat pe Marie François Sadi-Carnot, la acea vreme ministru al lucrărilor publice, săşi aleagă una din statuetele din colecţia cu care se întorsese. Când Carnot şi-a indicat preferinţa, Le Bon l-a sfătuit să-şi modifice alegerea, deoarece statueta era purtătoarea unui blestem, conform căruia posesorul statuetei urma să fie omorît în momentul în care va atinge apogeul carierei sale. Carnot nu a ţinut seama de avertizarea primită, considerând că este o superstiţie. La 24 iunie 1894, după ce fusese ales preşedinte al Republicii Franceze, Sadi Carnot a fost asasinat la Lyon, de către un anarhist italian. Instalându-se în Franţa, Gustave Le Bon s-a ocupat de cercetări proprii şi a publicat numeroase lucrări. Pe lângă aceasta, Gustave Le Bon a fost directorul publicaţiei „Revue Scientifique”, principala revistă ştiinţifică din Franţa din acea vreme, şi a lucrat la editura Flammarion unde, în 1902, a înfiinţat colecţia „Bibliothèque de Philosophie Scientifique” („Biblioteca de filosofie ştiinţifică”) pe care a condus-o până la sfârşitul vieţii. Pe lângă lucrările proprii, a publicat, în această colecţie, lucrări ale unor celebrităţi ale vremii, printre care Henri Poincaré, Lucien Poincaré, Félix Le Dantec, Henr i Bergson, Gabriel Hanotaux, William J a m e s, E r n e s t Flammarion, Marie de Bonapar te, Maurice de Broglie, Cesare Lombroso, James Clerk Maxwell şi alţii.Lucrările lui Gustave Le Bon au acoperit domenii foarte deosebite printre care arheologia, sociologia, psihologia, fizica şi multe altele. Pentru a ilustra acestă varietate se poate aminti că în 1889 a scris un tratat asupra tehnicilor de fotografiere în timpul călătoriilor, aducând la cunoştinţa publicului experienţa câştigată în India şi Nepal, într-o perioadă în care aparatele fotografice erau încă greu de transportat şi de folosit în aer liber.. Mai târziu, în 1892, a publicat lucrarea „Călăria contemporană şi principiile ei” în care analiza tehnicile de călărie, utilizând un aparat de fotografiat pentru descompunerea mişcărilor cailor. Studiului acestor mişcări i-a permis lui Le Bon să pună în evidenţă modalităţile de ameliorare a dresajului ecvestru. Timp de peste un secol, lucrarea a fost utilizată ca un manual de bază al şcolilor de cavalerie din Franţa.Din diversitatea domeniilor de care s-a preocupat, cel în care Gustave Le Bon a reuşit să se impună în mod durabil este cel al psihologiei sociale. Cu toate că Émile Durkheim reuşise să afirme sociologia ca disciplină universitară, îi revine lui Le Bon meritul de a fi creat disciplina psihologiei sociale. În perioada 1890 - 1910 a publicat numeroase lucrări de psihologie socială şi politică.În 1893, cu colaborarea prietenilor săi Albert Dastre, membru al Academiei de Ştiinţe a Franţei şi Théodule Ribot, Gustave Le Bon a organizat la el acasă dineuri care aveau loc în ultima vineri a fiecărei luni. La aceste dineuri participau intelectuali din diferite domenii de activitate şi se discutau problemele de actualitate. Ca urmare a succesului acestor reuniuni, Le Bon a trecut la organizarea „dejunurilor de miercuri”, care au avut loc săptămânal, timp de aproape 30 de ani. Dintre participanţi pot fi menţionaţi Henri Poincaré, Raymond Poincaré, Émile Picard, Camille Flammarion, principele Roland Bonaparte, Camille Saint-Saëns, Henri Bonnal, Gabriel Bonvalot, Jules Héricourt, Gabriel Hanotaux, Félix le Dantec, Edmée de La Rochefoucauld, Paul Valéry, Henri Bergson şi mulţi alţii.În perioada 19001910, Gustave Le Bon şi-a lărgit sfera de preocupări, publicând o succesiune de lucrări din domeniul fizicii, ocupându-se de natura materie şi de legătura dintre materie şi energie. În 1914, la vârsta de 73 de ani, activitatea lui Gustave Le Bon intră într-o ultimă fază, marcată printr-o justificare a credinţelor religioase cu ajutorul ştiinţei. Cu toată vârsta sa înaintată, lucrările scrise după primul război mondial dovedesc o clarviziune remarcabilă. Astfel, imediat după sfârşitul războiului, el prevede izbucnirea celui de-al doilea război mondial, instaurarea dictaturilor din Europa, conflictele din Orient, din America Latină şi din Irlanda, răspândirea socialismului şi reînvierea Islamului, dând dovadă de o luciditate pe care puţini contemporani au avut-o. Gustave Le Bon s-a stins din viaţă la 14 decembrie 1931, în vârstă de 90 ani. Fiindu-i teamă să nu fie îngropat de viu, el o rugase pe Marie Bonaparte şi pe câţiva alţi prieteni să îi facă după moarte o injecţie letală. Serviciul funerar a fost celebrat la biserica La Madeleine din Paris, în prezenţa unei asistenţe numeroase din care făceau parte principele George al Greciei (viitorul rege George al II-lea) cu soţia sa, principesa Elisabeta de România, principele Sixt de Bourbon-Parma (unchiul reginei Ana a României), Aristide Briand (fost preşedinte al consiliului de miniştri al Franţei, la acea dată Ministru al Afacerilor Străine), colonelul Hyppolite Sadi Carnot, (fiul fostului preşedinte al Franţei) şi multe alte notabilităţi. O companie călare a Gărzii Republicane i-a acordat onoruri militare.Deşi a scris numeroase lucrări în domenii foarte diverse, printre care reamintim tratate de medicină, studii asupra istoriei civilizaţiei diferitelor popoare, cercetări de psihologie socială, analize ale teoriilor fizice cu privire la natura materiei şi a energiei, tratate de călărie şi multe altele, lucrarea sa cea mai cunoscută este “Psychologie des Foules” (1896) (Psihologia mulţimilor) care analizează problemele i n co n ş t i e nt u l u i colectiv şi al comportării mulţimilor, reprezentând piatra de temelie a teoriei comportamentului colectiv, Gustave fiind considerat a fi creatorul disciplinei psihologiei sociale. Deşi a fost scrisă acum mai bine de un secol, în cea mai mare parte teoriile şi afirmaţiile sunt şi astăzi valabile, ele nefiind contestate de nici un alt cercetător. Afirmaţii de genul „mulţimile nu au decât puterea distrugerii” sau “individul cufundat într-o mulţime agitată cade curând într-o stare particulară care se apropie mult de starea de fascinaţie a hipnotizatului aflat în mâinile hipnotizatorului”, sunt parţial adevărate în zilele noastre. Am auzit cu toţii de acele mulţimi care militează în beneficiul unor persoane discriminate sau neglijate, cum ar fi bolnavii de SIDA, homosexualii, victimele abuzului în familie, chiar împotriva violenţei aplicate animalelor precum şi în beneficiul salvării planetei de la “distrugere”,şi indiferent de scopul personal al celor care conduc aceste mulţimi, ele nu sunt cu siguranţă distructive. “Psihologia mulţimilor” este o carte de temelie, o carte interesantă şi surprinzătoare, deşi o parte din afirmaţiile cu privire la mulţimi sunt deja cunoscute, întâlnim aici şi lucruri, mai bine zis fapte săvârşite de-a lungul istoriei de către mulţimi, care şochează. Un exemplu concludent este cel al septembriştilor care, la ordinul autorităţilor franceze, au golit închisorile şi au ucis cu sadism mai bine de 1500 de „duşmani ai naţiunii” printre care şi copii: “La închisoarea Force, victimele, complet dezbrăcate erau ciopârţite timp de jumătate de oră, ca apoi, după ce toată lumea a văzut bine totul, să li se dea lovitura de graţie prin spintecarea pântecelui”, ca mai apoi să nu simtă nici măcar o urmă de vinovăţie, convinşi că au făcut un bine patriei.Gustave Le Bon îşi începe cartea prin a ne atenţiona că aceasta este o eră a mulţimilor: “Pe când vechile noastre credinţe se clatină şi dispar, pe când vechile coloane ale societăţii se prăbuşesc unele după altele, acţiunea mulţimilor este unica forţă pe care nimic nu o ameninţă şi al cărei prestigiu creşte necontenit. Era în care intrăm va fi cu adevărat “Era Mulţimilor”.

10

Gustave Le Bon, sociolog, psiholog şi scriitor francez, este cu siguranţă primul cercetător care studiază “psihologia mulţimilor” din mai multe privinţe, nu numai din punct de vedere criminal, cum făceau psihologii înaintea sa.Născut la 7 mai 1841, Gustave Le Bon şi-a făcut studiile liceale la Tours, înscriindu-se în continuare la Facultatea de Medicină din Paris, obţinând titlul de doctor în medicină în 1866, în ciuda faptului că unul din biografii lui recenţi se îndoieşte de faptul că Gustave ar fi absolvit facultatea. În perioada războiului franco-prusac din 1870-1871 , Le Bon s-a înrolat în serviciul sanitar al armatei şi, în noiembrie, a luat parte la bătălia de la Champigny pentru apărarea Parisului. În timpul asediului, Gustave a comandat câteva brigăzi de evacuare a răniţilor, fiind distins pentru activitatea sa cu gradul de cavaler al Legiunii de Onoare. Un prim moment esenţial în opera acestuia a fost insurecţia Comunei din Paris, imediată încetării asediului, execuţiile sumare, violurile, rechiziţiile forţate, furturile şi distrugerile provocate de insurgenţi au generat aversiunea lui Le Bon împotriva mulţimilor şi a violenţei pe care a manifestato toată viaţa.După terminarea perioadei de război, acesta a publicat un tratat de igienă practică a soldatului şi răniţilor, bazat pe experienţa sa din timpul războiului. Ulterior a scris un tratat voluminos, cuprinzând peste nouă sute de pagini despre psihologia umană aplicată la igienă şi la medicină. Lucrarea sa îl arată ca pe un discipol al lui Marie François Xavier Bichat, Claude Bernard şi Paul Broca, militând pentru igienism şi nutriţionism. Cu toate că aceste lucrări au fost bine primite, Le Bon renunţă progresiv la practicarea medicinei, preferând să se dedice cercetărilor. El începe să colaboreze la publicaţii ştiinţifice din Franţa, în special în Revue philosophique, înfiinţată în 1876 de Theodule Ribot şi în Revue scientifique. Începând din 1875, Gustave Le Bon întreprinde o serie de călătorii pentru a se documenta la faţa locului asupra culturii diferitelor popoare, vizitând ţări europene precum Spania, Italia sau Grecia. În 1879 ajunge la Moscova de unde pleacă în Galiţia parcurgând zona Carpaţilor Păduroşi şi a munţilor Tatra pentru a studia formarea, condiţiile de viaţă şi obiceiurile unor etnii care, datorită izolării geografice, s-au conservat relativ nealterate. Itinerariul său exact nu s-a păstrat, astfel încât nu există informaţii dacă această călătorie l-a dus şi în Maramureş sau Bucovina de Nord. Din cauza lipsei de mijloace de transport, Le Bon a parcurs călare o parte însemnată a drumului său, experienţa căpătată determinându-l, ulterior, să scrie un manual de călărie.În 1881, publică o lucrare monumentală în două volume, “Omul şi societatea”, în care face o sinteză a dezvoltării omenirii din perioada preistorică până în zilele noastre. Primul volum este dedicat studiului dezvoltării fizice şi umane a omului, pe când cel de-al doilea se ocupă în special de dezvoltarea societăţii şi progresul civilizaţiei. El caută să demonstreze că atât specia umană, cât şi societatea se perfecţionează pe măsură ce timpul trece. Încrezător în destinul omenirii ,el afirma: “Dacă există o epocă de aur, ea se află în viitor, nu în trecut.”Le Bon considera această lucrare doar un început şi era decis să scrie o serie de volume despre istoria marilor civilizaţii ale omenirii. Fascinat de civilizaţia arabă, între 1882 şi 1884 efectuează călătorii în coloniile franceze din Africa de Nord: Maroc, Algeria şi Tunisia. Le Bon îşi continuă periplul în diferite regiuni ale imperiului otoman: Egipt, Palestina, Liban, Siria, Anatolia , Mesopotamia.De la Bagdad, porneşte mai departe la Ispahan în Persia şi la Smarkand în Imperiul Rus. Ca urmare a acestei călătorii, Le Bon publică în 1884 tratatul său despre “Civilizaţia Arabilor”, cuprinzând numeroase ilustraţii.În 1884, Ministerul Învăţământului Public din Franţa îl însărcinează pe Le Bon să efectueze o călătorie pentru studierea artei, religiilor şi arheologiei din subcontinentul indian. Gustave Le Bon parcurge toată India, întocmind un inventar detaliat al monumentelor arheologice, căutând să reconstituie istoria diferitelor populaţii ale subcontinentului şi încercând să găsească explicaţia dispariţiei budismului din India. În continuare, cu sprijinul vice-regelui Indiei, el reuşeşte să obţină autorizaţia de a vizita Nepalul, care la acea vreme era una din ţările cel mai greu accesibile de pe glob. Înarmat cu un aparat de fotografiat şi un teodolit, Le Bon a efectuat relevee foarte detali-

Le Bon defineşte mulţimea psihologică ca fiind o “reuniune de indivizi oarecare, indiferent de naţionalitate, profesie sau sex,oricare ar fi întâmplările care îi adună la un loc”, însă care în anumite împrejurări, această reuniune, va căpăta caracteristici noi, diferite de cele ale fiecărui individ, sentimentele şi ideile tuturor indivizilor fiind îndreptate spre acelaşi scop. Cu secole în urmă, principalii factori ai evenimentelor erau politica tradiţională a statelor şi rivalităţile dintre conducătorii lor, iar civilizaţiile create şi conduse până acum de o mică aristrocaţie intelectuală, sunt ameninţate de mulţimi, care “ prin puterea lor exclusiv distructivă, acţionează ca microbii care intensifică disoluţia corpurilor debilitate sau a cadavrelor”. Această ameninţare a mulţimilor, această transformare, are la bază doi factori fundamentali: distrugerea vechilor credinţe religioase, politice şi sociale şi crearea unor condiţii de existenţă şi gândire noi. Autorul subliniază faptul că mai mulţi indivizi aflaţi întâmplător la un loc, dar care nu au un scop anume, nu constituie o mulţime psihologică, pe când indivizi izolaţi pot dobândi trăsăturile unei mulţimi psihologice, dacă resimt aceleaşi emoţii şi simţăminte cu privire la un eveniment.Se vorbeşte despre un aşa zis “suflet colectiv” al mulţimilor, fiindcă oricât de diferiţi din punct de vedere profesional, al inteligenţei sau caracterului indivizilor, faptul că ei compun o mulţime îi înzestrează cu acest suflet. Personalitatea unui individ în starea de mulţime se estompează, gradul său de inteligenţă sau de moralitate este eclipsat, mulţimea căpătând caracteristici noi, ”mulţimea acumulează nu inteligenţă, ci mediocritate”. Există trei cauze ale apariţiei acestor caracteristici speciale ale mulţimilor : prima este aceea că individul aflat într-o mulţime capătă un sentiment de putere invincibilă datorat tocmai numărului mare de oameni, el nemaisimţindu-se responsabil pentru faptele sale; cea de-a doua cauză este contagiunea mentală, adică orice comportament este contagios într-o mulţime şi cea de-a treia cauză, şi cea mai importantă, este sugestibilitatea, individul fiind receptiv la sugestiile conducătorului.Conducătorul mulţimilor, cel fără de care o mulţime nu ar exista, este un om cu o voinţă puternică, dintre cei mai nevrotici, anxioşi, iar autorul îl compară chiar cu un “semialienat ce se află în pragul disperării”.El este, de obicei, unul dintre cei care a fost condus de o idee, până la urmă obsesia pentru aceasta, şi este o personalitate extrem de despotică. Se face şi o diviziune a conducătorilor; unii sunt oameni cu o voinţă tare doar pentru moment şi ceilalţi au o voinţă puternică şi durabilă, fiind de la sine înţeles că aceia cu o voinţă durabilă exercită influenţa cea mai mare în rândul oamenilor mulţimii, cum au fost Napoleon, Sfântul Pavel, Mohamed, Cristofor Columb. Conducătorii vor folosi întotdeauna trei procedee simple, dar sigure: afirmaţia, repetiţia şi contagiunea,” opiniile şi credinţele se propagă prin mecanismul contagiunii şi foarte puţin prin acela al raţionamentului....chiar şi interesul personal se pierde în faţa mecanismului contagiunii”. Psihosociologul Gustave Le Bon a descoperit existenţa unor factori imediaţi şi a unor factori îndepărtaţi care influenţează opiniile şi credinţele mulţimilor. Factorii îndepărtaţi au un caracter general şi se află la baza tuturor credinţelor, ei sunt rasa, tradiţiile, timpul, instituţiile şi educaţia, iar factorii imediaţi sunt cei care ajută la convingerea activă a mulţimii, ideile prinzând viaţă, şi sunt : imaginile, cuvintele, iluziile, experienţa şi raţiunea.Închei acum cu o afirmaţie interesantă, la care recunosc că nu m-aş fi gândit mai devreme: ”dacă actuala putere a democraţiilor ar fi existat în epoca în care au fost inventate meseriile din domeniul mecanicii, în epoca inventării vaporului şi a drumului de fier, realizarea acestor invenţii ar fi fost imposibilă sau ar fi avut loc doar cu preţul unor revoluţii repetate. Din fericire pentru progresul civilizaţiei, supremaţia mulţimilor nu a luat naştere decât atunci când marile descoperiri ale ştiinţei şi industriei erau deja făcute”. Ungur Adrian Lucian

v 1 d e c e m b r i e v 2 012 v

Nr. 64-65

M u r m u r u l J i l þu l u i

Mândria noastră
În 8 octombrie 1932, un făclier al satului din Mătăsari, viitor notar de mai târziu,împreună cu soţia sa,aduceau pe lume, un băiat frumos, deştept, inteligent şi preocupat încă de mic de învăţătură. Acest copil avea să poarte numele de Costea Pamfiloiu. Şi dumnealui, ca şi domnul Băleanu, a fost legat de locul de baştină dar şi-a ascultat părinţii şi după ce şi-a terminat cursurile în aceeaşi localitate în care învăţaţi dumneavoastră astăzi, a plecat ca elev al Liceului Tudor Vladimirescu din Tg-Jiu, după care a dat examen de diferenţă şi s-a transferat la aceeaşi Şcoală Normală din Târgu Jiu. lată că avem în faţa noastră, la bază, doi învăţători, oameni cu o pregătire pedagogică deosebită, cu o sensibilitate aparte, cu o dragoste de copii şi de locurile natale nemaiîntâlnită. Să fii tânăr, să fii la o vârstă de 22, 23 de ani şi să pleci în localitatea Cornu, comuna Teiu din judeţul Dolj, să-ţi începi activitatea ca învăţător, iată ceea ce înseamnă pentru cei ce sunteţi astăzi pe ogorul şcolii, dragoste faţă de meseria pe care ţi-ai ales-o. A stat puţin acolo şi a venit pe urmele domnului Băleanu şi dumnealui mutându-se la Mătăsari. Domnul Pamfiloiu a venit la Miculeşti, pe acelaşi post pe care fusese predecesorul dumnealui. Şi aici o întâlneşte pe fosta mea dirigintă, Eugenia Mercuţ, cu care s-a căsătorit şi, care în loc să locuiască la Miculeşti, l-a adus la Mătăsari, pentru că domnul Băleanu plecase şi locul de director nu trebuia să fie ocupat decât de un băştinaş, pentru că nimeni nu putea să lumineze învăţământul din Mătăsari decât aceia care sunt născuţi, crescuţi şi trăiesc în mijlocul oamenilor cu care va munci mai târziu. Sunt multe amintiri, dar sper că,dacă Dumnezeu mă va ajuta când voi fi şi eu ca dumnealor voi scrie toate acestea. Cred eu că mâna nu-mi va tremura şi va scrie cu exactitate tot ceea ce mintea mea ştie de când eram la vârsta de 3 ani. Domnul Pamfiloiu a fost un exemplu, nu numai pentru generaţiile de elevi dar a lucrat în condiţiile deosebite cu un corp profesoral care nu avea decât simpla pregătire de absolvent de liceu, singurul om absolvent a Universităţii din Bucureşti, al Facultăţii de Biologie, era domnul Pamfiloiu. Aşa mi-am început eu activitatea ca elev pe băncile şcolii, când dumnealui venise şi preluase conducerea şi cârma comunei în Mătăsari, să conducă destinele învăţământului timp de 20 de ani. E o viaţă de om, să-ţi treacă atâtea generaţii prin mână, să construieşti şcoli, să faci colectivizare, să fii în pas cu ceea ce se cerea de către conducerea de atunci, iată un lucru pe care nu l-a atins poate nici unul dintre noi şi domnul Pamfiloiu le-a făcut pe toate acestea cu cinstire spre cinstea dumnealui. Ca şi domnul Băleanu, domnul director Pamfiloiu se uită cu mândrie înapoi şi priveşte că ceea ce a făcut în cei peste 40 de ani, cât şi-a desfăşurat o activitate pe ogorul şcolilor din Mătăsari, este o satisfacţie deplină şi duce cu dumnealui pe mai departe povara frumuseţii şi a preocupării deosebite pe care a avut-o de a fi înţeles şi de a face din noi oameni ca să venim aici şi să organizăm acţiuni. Când am gândit această treabă, dedicată sărbătoriri a 110 ani de învăţământ în Mătăsari, m-am gândit la faptul că n-o să fiu în stare să vorbesc nimic despre cei care m-au învăţat carte, că n-o să fiu în stare să mă ridic la nivelul acelora care m-au făcut şi s-au ţinut de mine şi de alte generaţii, să devenim ceea ce suntem. Cu o moralitate de nedescris, domnul Pamfiloiu,împreună cu doamna Gica,au lăsat şi lasă în urma dumnealor două fete deosebite,cu nepoţii cu care se mândresc cei doi domni directori şi care vin şi trag la tataia şi mamaia de fiecare dată, cu bucurie. Cu sănătate,să ne trăiţi,domnule director,ani mulţi și fericiţi,alături de cei ce vă sunt dragi. Dumitru Dădălău

Fundația MJ 15 ani

Satisfacţie totală
Constantin Pamfiloiu:Consider că pentru mine este o satisfacţie deosebită de a participa la acest eveniment,când se sărbătoresc 110 ani de învăţământ în localitatea Mătăsari, ştiut fiind faptul că dintre aceştia, la 30 de ani de activitate mi-am adus contribuţia în cadrul acestei şcoli. Este adevărat, nu am să vă plictisesc, am să încerc în câteva cuvinte şi, desigur, să-mi scuzaţi lipsa de modestie, însă mă simt forţat să relatez nişte lucruri la care am participat şi pe care le-am condus în această perioadă de 20 de ani, ca un conducător al colectivului didactic de la nivelul comunei Mătăsari şi respectiv 30 de ani ca slujitor în general al activităţii. Preluând activitatea la nivelul comunei Mătăsari, e adevărat,am găsit o bază materială bună, comparativ cu multe alte localităţi. Prin trecerea timpului,reţeaua şcolară s-a dezvoltat şi a fost nevoie de mărirea spaţiului de şcolarizare, aşa se face că, la nivelul comunei s-a construit un al doilea local de şcoală destul de impunător pentru perioada aceea şi rămas singur şi pentru acum, cel de acolo de la Nr. 2, la ora actuală. De ce fac această remarcă? Pentru că în zilele noastre construcţia unui edificiu se realizează într-o altă formă; se asigură, se preia de către patron, de către societate, urmează o perioadă, în sfârşit, de construcţie,după care se dă totul la cheie. Ei, pe vremea aceea nu stăteau lucrurile chiar aşa. Construcţia acelui local, presupunea o implicare a tuturor, a mea în primul rând, ca director alături de primarul comunei pentru că,dacă nu ne interesam nu puteam să realizăm ceea ce am realizat. lată de ce, atunci trebuia să participi direct, să alergi după materiale, după ţiglă, după tâmplărie, după cherestea. Nu erau toate aduse de cineva anume ca la urmă să-ţi dea cheile să intri în sală. De aceea a fost un aport deosebit al întregului colectiv de cadre didactice, în frunte cu mine, pentru construirea acelei constructii destul de falnice, destul de moderna, conform cerinţelor învăţământului. Am început într-o perioadă când fetele se pregăteau într-un atelier de activităţi de acestea de menajerie, şi în special de croitorie. Aş dori să menţionez că aveau ca maistru instructor o doamnă, doamna Dădălău Eugenia, care a fost şi educatoare la noi, care întradevăr a depus suflet pentru ca elevii să reţină şi să înveţe ceva şi de asemeni să-mi fie scuzată lipsa de modestie dacă a mea fiică,cea mică,Miuţa,care în prezent lucrează în Germania, dacă mânuieşte arta croitoriei pentru nevoile casei, bineînţeles, o face din cunoştinţele pe care le-a căpătat la atelierul şcolar din acea perioadă. lată deci,că întradevăr activitatea, deşi începătoare,se desfăşura. Nu mai revin aici, e adevărat şi ateliere aşa cum le-am înjghebat noi în perioada respectivă, în prima fază ateliere de tâmplărie, în a doua fază atelierele acestea mecanice, dotate cât de cât pentru vremea respectivă, pentru că reprezentam o şcoală cu adevărat etalon în perioada aceea, două ateliere dotate, în şcoala mică de la deal, cu cât de cât strictul necesar, unde elevii puteau să înveţe primele noţiuni din activitatea aceasta practică. De asemeni tot în acea perioadă trebuia să ţinem pasul cu modernizarea învăţământului prin trecerea la învăţământul de cabinet. Ei, trebuie să spunem că şi aici, Şcoala Mătăsari a avut această posibilitate încât în localul nou desfăşuram, în acea perioadă, învăţământ pe cabinete biologie, istorie-geografie, fizică-chimie, ş.a.m.d., cabinete dotate cât de cât cu specificul şi profilul obiectului. lată deci şi mai mult decât atât, din cât îmi amintesc, pentru că a fi cât mai funcţionale am alergat,e adevărat, am ţinut legătura cu Inspectoratul Judeţean, încât am realizat prin cooperativa Progresului Motru, un set de pupitru, care să permită lăsarea ghiozdanului pe nume de elev, aşa fel ca să nu umble toată ziua de la o clasă la alta, schimbam doar cabinetul. Se par poate lucruri într-adevăr minore, dar ele au cerut o preocupare deosebită şi au fost realizate. Având în vedere aceste lucruri asigurate, având un colectiv de cadre didactice minunat, e adevărat mic pe vremea aceea 14-16, la nivel de centru, 25-30 la nivel de coordonare, dar un colectiv, minunat pentru că în toată această perioadă trebuie să spun, nu m-am confruntat cu vreo anchetă şcolară sau o reclamaţie sau ceva, dovadă că într-adevăr era un colectiv unit, un colectiv armonios, un colectiv care era înrolat pentru a-şi desfăşura activitatea de instruire şi educaţie. Aşa stând lucrurile cu baza materială, sigur grija şi preocuparea, aşa cum spunea domnul director actual, deşi dispuneau de o încadrare nu aşa cum dispuneţi dumneavoastră la ora actuală, de profesori cu studii superioare, am dispus de o încadrare cu cadre didactice

fie de liceu, fie de şcoală pedagogică, dar din nou iertaţi-mi lipsa de modestie, dar trebuie să spun că ne numărăm printre şcolile fruntaşe, acest lucru se poate constata din documentele oficiale, printre şcolile fruntaşe privind numărul de elevi care mergeau şi dădeau examene de admitere la şcolile imediat superioare, în şcolile liceale, examen care se dădea pe baza unui examen destul de riguros, cu asemenea cadre didactice. Şi mi-aş permite, pentru a reliefa ce înseamnă preocuparea unui cadru didactic, un om cu adevărat erudit aş da aici un nume, pe domnul Tănăsoiu, care fusese de fapt dascălul meu şi care de acuma îl aveam profesor de limba româna, de o conştiinciozitate, corectitudine de nedescris şi aş face o mică paralelă, nu ştiu câţi vom găsi în situaţia actuală pentru că dânsul a avut o viaţă destul de zbuciumată, i-a murit în acest interval soţia, i-au murit cei doi copii, unul student în anul doi la Timişoara,fata studentă în ultimul an la Pedagogică în Caransebeş în situaţii de acest fel, acest om doar în ziua înmormântări lipsea de la şcoală, restul venea la şcoală şi cei din jurul casei se ocupau de înmormântări. Imaginaţi-vă şi dumneavoastră ce înseamnă conştiinciozitatea de dascăl. Am făcut această paralelă pentru a vedea că într-adevăr se muncea cu râvnă, se făcea pregătire suplimentară, am satisfacţia deosebită, deosebită repet, că într-adevăr cei ce au pornit din cadrul învăţământului mătăsărean,împreună cu cei din dreapta şi stânga mea, de domnii directori,sunt elevi al căror profesor şi director le-am fost şi care au mers mai departe cu aceste cunoştinţe căpătate în Şcoala Mătăsari, fără pregătire prealabilă pentru examen, au mers şi au luat examenele în condiţii destul de meritorii. Dacă vreţi aș concretiza: vânzători, educatoare, profesori, destul de mulţi la număr, ingineri, medici, toţi s-au ridicat, ştiu eu, din cadrul învăţământului mătăsărean la care mi-am adus şi eu modesta mea contribuţie ca profesor, ca director al acestei activităţi pe o perioadă de 20 de ani. Eu, de acum, gândindu-mă la condiţiile excepţionale pe care le aveţi dumneavoastră în ziua de azi, condiţii de care nu ştiu dacă mai beneficiază un alt liceu, fac această afirmaţie cu deplină răspundere şi aceasta datorită unei preocupări deosebite al celui pe care îl cunoaşteţi, domnul Dumitru Dădălău. Doamne, iar fac o paranteză; chiar aseară auzeam probabil şi dumneavoastră aţi mai văzut cumva pe la jurnal, o situaţie de necrezut, un liceu de artă în inima Bucureştiului, de lângă Ministerul învăţământului, pică pe elevi, tot dărâmat, vai de lume,mam întrebat cum e posibil acest lucru şi încă acolo, am ajuns la concluzia că asta trebuie să se datoreze celui care se ocupă direct de acest lucru şi omul acesta este directorul şcolii, dacă alţii au avut o activitate mai tangenţială. Apoi,ăsta nu trebuie să aibă odihnă până nu ştiu unde încep acest an şcolar, acolo unde se dărâmă zidurile pe elevi. Iată deci o preocupare, o mândrie pentru noi toţi,pentru dumneavoastră în principal că aveţi nişte condiţii excepţionale de care ar fi păcat să nu beneficiaţi din plin de ele pentru a ajunge ce doriţi în activitatea viitoare. Eu vă doresc deplin succes în activitatea viitoare având în vedere mai ales că este un nou an şcolar.Vă mulţumesc!

în proză sau versuri încercările lor de debut - şi de ce nu surpriza că mâine să devină prozatori sau poeţi.Poate e locul de a susţine cele afirmate, prin a evoca răspunsul în versuri dat de renumita scriitoare -Otilia Cazimir - o mare prietenă a copiilor - încă din copilărie, la un interviu publicat în revista “Adevărul literar şi artistic”:“Pe vremea când am început să “scriu “/Mă pieptănam cu cozile pe spate/Şi-aveam într-un caiet liliachiu/ în loc de flori metafore presate “. Dar într-un alt interviu, scriitoarea evocă debutul său literar astfel: “Eram elevă de liceu, când am trimis “Vieţii Romaneşti” primele poezii. Mă temeam de furia directoarei să nu afle că mă ţin de “fleacuri“.deşi mă ţineam şi de carte’’. Exemplul dat, îl consider destul de elocvent în influenţa ce o poate prezenta revista literară asupra elevilor. Urez tuturor colaboratorilor revistei - actuali şi viitori - deplin succes iar coordonatorului multă sănătate, putere de muncă şi de creaţie, depline satisfacţii şi împliniri. Constantin Pamfiloiu, profesor pensionar,fost director al Şcolii Generale Mătăsari

Gândirea creatoare şi responsabilitatea
Ca slujitor pe ogorul şcolii timp de 40 de ani – din care 30 în această localitate – am considerat că personalitatea profesorului este dată de unele calităţi dintre care aş menţiona: competenţă,efort continuu de autoperfecţiune,autocontrol,ec hilibrul caracterului,gândire creatoare,simţ psihologic ascuţit,capacitate organizatorică, răbdare ,responsabilitate, tact, entuziasm,dragoste de copii,capacitate de adaptare,ironie constructivă.Desigur pentru mine posibilitatea de a participa la un asemenea eveniment,reprezintă o împlinire sufletească îm postura mea de profesor al profesorului D.Dădălău şi al mai multor alţi colegi prezenţi,precum şi al mai multor ingineri,eco nomişti,medici,maiştri,muncitori cu înaltă calificare şi responsabilitate socială,un viitor la care mi-am adus şi eu modesta contribuţie. Omului de la catedră i se cere asemenea calităţi ştiut fiind faptul că eventualele abateri sau greşeli în procesul educaţiei nu se mai pot evalua în lei,litri,metri sau kilograme,ci ele înseamnă talente,aspiraţii,frumuseţi şi posibilităţi ucise din faşă – motiv pentru care omul de la catedră,nu are nevoie nici să obosească,nici să îmbătrânească.Am făcut referiri la asemenea cerinţe ale educatorului,pentru a localiza personalitatea domnului profesor D.Dădălău,referindu-mă doar la unele din calităţile menţionate,considerând că îşi găsesc aplicabilitatea deplină în activitatea domnului profesor şi anume:-competenţă –entuziasm,-capacitate organizatorică.Orice om de bună credinţă,meditând adânc doar asupra acestor calităţi îşi poate da seama că la baza multiplelor acţiuni organizate la nivelul acestui grup şcolar,precum:-organizarea de întâlniri ale profesorilor:-editarea revistei şcolare ce bucură de apreciere la nivel naţional:-apariţia volumului “Fereastra sufletului” şi nu numai:- organizarea şi desfăşurarea întâlnirii cu fiii Jilţului,care a căpătat deja caracter de permanentizare – anual în luna octombrie- aceasta fiind precedată de săptămâna “zilele liceului” pe baza unui amplu program de activităţi ştiinţifice cultural – artistice şi sportive,toate acestea- şi nu numai-reprezintă o dovadă de elocvenţă a calităţilor atribuite domnului profesor.Desigur multe ar fi de spus la un asemenea eveniment de suflet,mă rezum doar la atât,asigurându-l pe domnul profes o r D. D ă d ă l ă u d e t o a t ă stima,consideraţia,onoarea şi respectul meu şi al soţiei- foşti profesori ai domnului profesor – urândui multă sănătate şi putere de muncă,considerând că în numele vârstei,în numele viitorului,nu ai voie nicio clipă să te mulţumeşti cu ceea ce ai dobândit,focul viu al c ă u t ă r i l o r, a l d o r i n ţ e i d e împlinire,trebuie să te macine neîncetat zi şi noapte,acasă ori la locul de muncă,călăuzit de ideea că,”mintea dacă merge în gol,se automacină”. Prof. Constantin Pamfiloiu

Omul de la catedră
Pentru noi, cei care ajunşi la vârsta a treia, după o îndelungată activitate cu răspunderi sociale, ne trezim la un moment dat aproape izolaţi sub raport social, nu mică mi-a fost plăcuta surpriză de a fi invitat, de unul din foştii colegi la vârsta pensionării mele. respectiv fost elev la vârsta şcolarizării sale - prof. D. Dădălău - la un eveniment cu o mare rezonanţă spirituală -aniversarea unui an de la înfiinţarea Fundaţiei cultural-ştiinţifice “Murmurul Jilţului, fondată, condusă şi îngrijită de omul de la catedră, prof D. Dădălău.Înainte de a-mi prezenta unele impresii asupra volumului de antologie lirică intitulat “Fereastra sufletului’’ cred că este necesar a preciza că, pentru a insufla elevilor săi pasiunea pentru ştiinţă, artă. cultură, profesorul însuşi trebuie să fie un pasionat, să trateze copiii cu înţelegere, să fie un colaborator al acestora, care îi îndrumă cu grijă şi dragoste.Omul de la catedră trebuie deci să crească tineri capabili de creaţie, tineri care să se afirme nu prin pretenţii doar de faimă, ci prin capacitatea de a se afirma atât prin valori materiale, dar mai ales spirituale, motiv pentu care profesorul însuşi trebuie să fie un creator - în acest caz dovadă fiind revista pe care o coordonează.Personal, sintetizez importanţa şi semnificaţia evenimentului prilejuit de festivitatea apariţiei volumului mai sus menţionat, sub două laturi distincte. Pe de-o parte, dovedeşte preocuparea şi pasiunea omului de la catedră prin profesia aleasă, iar pe de altă parte, posibilitatea ce o oferă elevilor de a-şi prezenta

11

v 1 d e c e m b r i e v 2 012 v

M u r m u r u l J i l þu l u i
Fundația MJ 15 ani
jurul ei a Muzeului Arhitecturii Populare de la Curtișoara a revenit la forma iniţială.Are în compunere 2 beciuri în care se pătrunde prin uși masive de stejar închise cu bârne de lemn dispuse de-a curmezișul.Din unul din beciuri pornește scara de acces spre primul nivel.La al doilea etaj se află pridvorul care asigură o bună vizibilitate asupra împrejurimilor.

Nr. 64-65

malul Motrului, intrarea din beci înspre tuneluri a fost astupată de mult, însă se mai păstrează ieșirea dinspre râu.Casa Glogovenilor este într-o stare foarte bună decât a multor case istorice părăsite , dărâmate sau distruse.

Cula de la Broşteni, Judeţul Gorj
A fost construită în anul 1815, în lunca Motrului , de către Ghiţă Cuţui , căpitan de panduri în oastea lui Tudor Vladimirescu .Memoria locului păstrează amintirea tragicului destin al soţiei căpitanului Cuţui, răpită de turci care pustiau vestul

Terheci Viorel
Plaiurile Olteniei ascund unele dintre cele mai originale forme de arhitectură de pe teritoriul ţării noastre.Este vorba despre acele reședinte fortificate ale boierilor ,construite pentru a se apăra de năvalirile turcilor ,care ne sunt cunoscute sub numele de cule ,denimire provenită din însăși limba asupritorilor. Încă din copilărie , copilărie pe care mi-am petrecuto la bunicii materni în satul Șiacu, comuna Slivilești, un loc special pentru o construcţie la fel de specială, cula‘’ Cioaba Chintescu ‘’, mi-a atras atenţia. Mi-am dorit să aflu totul despre aceste construcţii deosebite . Pot spune că toate jocurile copilăriei aveau loc în vecinătatea culei, deoarece bunicii mei locuiau vizavi de culă. Atunci nu puteam să-mi dau seama despre valoarea acestei clădiri ,despre ce istorie ascunde în spatele zidurilor . Crescând, am început să-i cer bunicului meu ,în vârstă de 90 de ani, mai multe informaţii menite să-mi lumineze viziunea asupra ei . Din poveștile bunicului, cula a fost începută în anul 1818 de boierul Răducan Cioabă. După moartea acestuia, soţia sa, Zoiţa, s-a recăsătorit cu Marin Chintescu , acesta fiind cel care a terminat cula în 1822. Moștenirea ei s-a făcut în general pe linie femeiască , astfel încât este cunoscută sub mai multe denumiri, printre care și cula Grecescu , după numele boierului Grecescu , soţul Stancăi Chintescu.Construcţia este construită sub formă dreptunghiulară și are 3 niveluri. În timp, a suferit unele transformări, ușa originală de la intrare nu se mai păstrează ,la etaj se urcă pe o scară îngustă care pornește din beci .Pridvorul se deschide la ultimul nivel și permite o bună vizibilitate asupra împrejurimilor. Pe vremea când funcţiona putea comunica cu o altă culă , care astăzi a dispărut , cea de la Borăscu.Toate laturile erau prevăzute cu orificii folosite pentru tragerea cu arma în caz de nevoie .Ca sistem constructiv și după amplasarea în teren ,cula de la Șiacu aparţine tipului de veghe semnalizare și alarmă.Deși este un valoros monument de arhitectură , astăzi se află într-o stare avansată de degradare și încă nu s-au găsit resurse financiare necesare pentru restaurarea ,conservarea și punerea sa în valoare După aflarea istoriei acestei cule am rămas impresionat și am decis să mă informez cu privire la istoria și a altor cule din Oltenia. Cele mai reprezentative cule se aflau în judeţul Gorj , dar din 20 câte au existat , la ora actuală doar 5 mai sunt în picioare ,dintre care 3 sunt restaurate. Acestea sunt cula de la Glogova , precum și cele de la Curtișoara și de la Cartiu aflate în administrarea Muzeului Judeţean Gorj .

Cula a fost nucleul în jurul căruia s-a dezvoltat Muzeul Arhitecturii Populare de la Curtișoara. În apropierea sa se află biserica Sf.Ioan Botezătorul , alături de cule se află și Conacul .

Cula de la Glogova, Judeţul Gorj
Nu este chiar o culă în sensul propriu al cuvântului , fiind încadrată de unii autori în seria ‘’pretinselor cule’’, adică a caselor boierești ,cu parter înalt,

Olteniei.Cula a fost deteriorată în timpul Primului Război Mondial , abandonată după 1916; a fost restructurată în 1990 , recuperată de proprietar .

Cula de la Cartiu, Judeţul Gorj
Clădirea, care ocupă o poziţie pitorească pe malul pârâului Cartior, a fost ridicată în anul 1760 ,după cum arată documentele vechii familii a Cartienilor. Construită la început sub forma unei cule, aceasta a suferit de-a lungul timpului mai multe intervenţii, dezvoltându-se ulterior în forma în care se găsește astăzi și care este un exemplu al modului de înţelegere a asocierii structurilor de lemn și formelor de zidărie, nota dominantă a arhitecturii din zona subcarpatică. Casa Cartianu este unul dintre puţinele exemple de arhitectură veche despre care încă pot povesti urmașii direcţi ai celor care au construit-o. În casă funcţionează în prezent o colecţie etnografică și o colecţie de documente privind istoria familiei Cartianu. Micul muzeu este supravegheat chiar de către urmașii familiei Cartianu, aceștia devenind ghizi ai eventualilor vizitatori.În încheiere vreau să subliniez faptul că aceste construcţii sunt unicate și ar trebui ca autorităţile să se implice mai mult pentru restaurarea lor pentru că ele reprezintă o parte din istoria zbuciumată a acestei ţări.

12

Cula Curtișoara cunoscută și sub numele de cula Cornoiu a fost construită încă din prima jumătate a secolului al XVIII-lea și a fost lăsată moștenire de Radu Pistescu logofătului Cornea din Târgu- Jiu . Construcţia este dezvoltată pe 3 niveluri , cu fântâna în pivniţă. După sistemul constructiv și după amplasarea în teren aparţine tipului de culă de refugiu, de apărare sau locuinţă temporară.În timp a suferit unele transformări, însă odată cu construirea în

Cula de la Curtişoara, Judeţul Gorj

adică fortificat.La intrare în curte pe un panou stă scris Casa Glogovenilor .Ea reprezintă tipul de casă boierească evaluată fiind construcţia pentru a corespunde cerinţelor de mari moșeri.Piesa cea mai caracteristică a casei este foișorul mărginit de un șir de stâlpi de lemn care susţin grinzile frontale frumos împodobite cu crestături.Se remarcă de asemenea, beciurile cu ziduri groase de piatră.În casa Glogovenilor a trăit o parte din anii tinereţii Tudor Vladimirescu . Ea a fost renovată spre sfârșitul secolului trecut de Gheorghe Vernescu ,proprietarul ei de atunci, și restaurată în mod radical în anii 1965-1967. Clădirea este caracterizată prin ziduri groase de aproape un metru și jumătate, foarte bine lucrată si străpunsă de foarte multe metereze ,cuprinde un beci la nivelul solului alcătuit din două încăperi.Cea de-a doua etapă constructivă prin care se exprimă strălucirea și bogăţia boierilor Glogoveni din secolul al XVIII-lea a avut ca autor fie pe Matei Glogoveanu , consilier împarătesc sub austrieci , fie mai degrabă pe fiul acestuia, Ioniţă Glogoveanu , care a ocupat importante dregătorii în decursul celei de-a doua jumătăţi a veacului al doilea.Mai există două tuneluri , unul leagă beciul casei cu biserica din apropiere și altul cu

v 1 d e c e m b r i e v 2 012 v

Nr. 64-65 Călătorie prin Uniunea Europeană

M u r m u r u l J i l þu l u i

FINLANDA
MOTTO: “Viaţa le trece printre degete celor care nu ştiu să strângă pumnul”
medieval, foarte bine restaurat, cu străzi înguste și depozite colorate în roșu, care se întind de-a lungul râului. Aici se găsește un muzeu important, Muzeul Johan Lugvig Runeberg dedicat poetului național al Finlandei. Mikkeli. Este locul unde trebuie să ajungeți dacă doriți să vă bucurați pur și simplu de frumusețea peisajelor finlandeze. Dar nici orașul nu este ușor de trecut cu vederea, având câteva muzee impresionante și fiind un excelent punct de pornire pentru frumoase excursii, care vă vor duce la lacurile din jur. Aici are loc unul dintre cele mai cunoscute festivaluri de muzică clasică din Finlanda și foarte des au loc în oraș sau în împrejurimi concerte. Este și un oraș cu o istorie fascinantă, în timpul celui de-al doilea război mondial, fiind cartierul general al armatei finlandeze, fiind și astăzi plin de clădiri din acea perioadă, dar și cazarme sau tunuri, păstrate ca monumente. Aici pot fi vizitate Turnul de Observare și Muzeul Militar. Tampere. Este cel mai mare oraș din țările nordice de pe continent, cu o populație de peste 200.000 locuitori. Fondat în 1779 pe Tammerkoski Rapids, într-una dintre cele mai frumoase regiuni din întreaga Islandă, s-a dezvoltat rapid, devenind în secolul XIX cel mai important centru industrial al țării. În prezent, aceste zone industriale au fost refăcute și aduse la zi, funcționând la capacitate maximă. Tot aici se găsesc și mici restaurante, săli de sport și fitness, Muzeul Vapriiki și Muzeul Central al Muncii. Tampere este și un important centru universitar, iar în afara celor două universități mai există și numeroase alte instituții de învățământ. Este în același timp și un centru cultural al Finlandei, cu numeroase teatre și spectacole diverse, de la muzică și literatură, la artă plastică. Atracții turistice importante sunt: Piața Centrală, Catedrala (Pispala), Turnul de Observare Pyynikki și Nasinnuela. Kokkola. Este destinația perfectă pentru cei care doresc să descopere magia istoriei finlandeze, fiind un mic orășel de stil vechi, situat pe coasta Golfului Botnia. O plimbare prin centrul orașului vă va duce cu cel puțin un secol în trecut, impresie la care contribuie și muzeele locale, cu piese deosebite. Tankar. Este o insulă cu far, aflată la mică distanță de orașul Kokkola și vă invită la o aventură de neuitat în Golful Botnia. Insula a servit ca bază pentru pescari și vânătorii de foci de-a lungul timpului și chiar și astăzi se mai păstrează câteva dintre locuințele acestora, devenite mici piese de muzeu. Obiective turistice în Helsinki : Parcul Toolonlahti. Situat la nord-est de gara centrală, Toolonlahti este un golf înconjurat de un parc, în care se află Sala de Concerte Finlandia și Opera Națională. Casa Parlamentului. Sala de 200 de locuri a fost creată de J.D.Siren, în stilul clasic al anilor 1920 și a fost inaugurată oficial în 1931. Interiorul este clasic, cu influențe ușoare de funcționalism. Piaţa Senatului. Proiectată între 18301852, aflată în centrul orașului și fiind încadrată de mai vechea clădire a Universității și de cea a Guvernului, este realizată în stilul neoclasicismului rus. În același stil a fost construită Catedrala luterană Sfântul Nikolai, emblemă a perioadei respective. Uimește prin strălucirea ei albă, prin coloanele impunătoare de la intrare. Catedrala ortodoxă, Uspenia, ridicată la 1868 din cărămidă roșie, cu o cupolă aurită, susținută de coloane, dă o notă rusească peisajului. Înăuntru este împodobită cu icoane, cele mai multe din aur și argint, emanând un lux specific marilor biserici din răsărit. Întregul oraș este presărat cu parcuri, iar esplanadele care conduc spre port sunt pline întotdeauna de amatori de plimbări în aer liber. Parcul Esplanadin Puisto. Parcul se află între Kauppatori și teatrul suedez, iar vara este plin de persoane care stau la picnic sau doar se relaxează pe iarbă. Vara au loc concerte cu intrare liberă. Seurasaari. O mică insulă aflată la nord de centrul orașului, plină de poteci și case finlandeze autentice.

Fundația MJ 15 ani

Poate ce-mi doresc eu este ceva irealizabil…un vis al unei adolescente copleșite de aspirații, dar în sinea mea știu că este și visul multora dintre voi: ca într-o zi, să pot admira peisajele de basm ale Finlandei, încărcate de povești istorice. Finlanda nu este o țară foarte mediatizată, dar este una din puterile lumii pe plan economic, având depozite de cupru, zinc, fier, nichel, însă doar plumbul, vanadiul, argintul și aurul sunt comercializate. În finlandeză, Finlanda se traduce Suomi - țara celor o mie de lacuri, republică în nordul Europei, învecinată la nord cu Norvegia, la est cu Rusia, la sud cu Golful Finlandei și Marea Baltică, la sud-vest cu Golful Botnia, la nord-vest cu Suedia. Aproape o treime din țară se află la nord de Cercul Arctic. Helsinki este capitala și cel mai mare oraș al Finlandei.Finlanda este o țară ce are în compoziție 60.000 de lacuri, cele mai mari fiind Saimaa, Inari și Paijanne. Arhipelagul Ahvenanmaa (Insulele Lland) se află în sud-vestul Finlandei, înăuntrul Mării Baltice și conține 6500 de insule. Principalele râuri ale Finlandei sunt Tornio, Muonio, Kemi și Oulu. Dar numai Uolu poate fi navigat de marile ambarcațiuni. Extrema nordică a Finlandei, ce se întinde de-a lungul Cercului Arctic, este cunoscută sub numele de Laponia. Aproximativ trei pătrimi din Finlanda este acoperită de păduri. Excepție face extrema sudică, unde sunt arini, arțari și ulmi, pădurile sunt majoritatea de conifere. Printre animalele sălbatice, se numără urșii, lupii și vulpea polară. Renul, domesticit de laponi, a dispărut din sălbăticie. Cuiburile gâștelor sălbatice, lebedelor, ptarminarului și fluierarului auriu sunt peste tot cuprinsul nordului Finlandei. Printre peștii de apă dulce se încadrează bibanii, somonii, păstrăvii și știucile. Aici, principalii pești de apă sărată sunt codul, scrumbia și egrefinul. Balenele pot fi observate de pe coastă.Pădurile sunt cea mai valoroasă resursă naturală a Finlandei. Molidul, pinul și mesteacănul auriu sunt principalele specii exploatate în scop economic. Singurii combustibili sunt lemnul și turba. Finlanda are depozite de metal, printre care întâlnim: cupru, fier, zinc, nichel. Însă, finlandezii comercializează doar plumbul, vanadiul, argintul și aurul. Granitul și calcarul sunt minerale abundente. Finlanda este împărțită în 12 provincii, fiecare fiind administrată de un guvernator ales de către președinte. Provinciile se numesc: Ahvenanmaa, Hame, Keski-Suomi, Kuopio, Kzmi, Lappi, Mikkeli, Oulu, Pohjois-Karjala, Turku Ja Pori, Uusimaa și Vaasa. Finlandezii sunt cunoscuți a fi cei mai tăcuți oameni din lume, însă uneori în momente neașteptate, pot deveni veseli și plini de viață, tipic europeni. Finlanda are un mare respect pentru cultură și civilizație. Citind mai multe articole despre acest popor, am aflat că înregistrează un număr record, raportat la ponderea populației, a

cititorilor de ziare și vizitatori ai muzeelor și galeriilor naționale. Așadar, Finlanda este un loc interesant, încărcat de cultură, ce merită văzut. Principalele orașe ale Finlandei, ce merită vizitate: Helsinki. Considerat capitala economică a Scandinaviei, datorită prezenței a numeroase firme internaționale, precum Nokia. Este un oraș atrăgător pentru turiști, o îmbinare de cultură urbană, modernism și tradiție. Inițial, orașul de pe coasta de sud a Finlandei, a fost un mic oraș pescăresc, fiind modernizat în 1812. Carl Engel-un arhitect german - a fost chemat la Helsinki, cerându-i-se să realizeze un nou plan al orașului. A fost o inițiativă inspirată, multe dintre cele mai importante clădiri ale orașului fiind create de Engel. Una dintre ele este Catedrala de Tuomiokirkko, un amestec de renaștere gotică, și biserica ortodoxă rusă, chiar dacă astăzi este biserica luterană.

Turku. A fost capitala Finlandei în trecut, dar după 1812 și-a pierdut această calitate. După un incendiu devastator care a avut loc în 1828, întregul oraș a trebuit reconstruit până la frumusețea de astăzi, dezvoltându-se rapid. Considerat încă de mulți finlandezi ca adevărata capitală a țării, este și locul unde a fost deschisă prima universitate din istoria țării. Aici veți găsi atât restaurante rafinate, cât și cluburi sau localuri de noapte. În afara acestora, puteți vizita numeroasele muzee, care povestesc istoria strălucitoare, dar în același timp și tragică a orașului. Castelul Turku și Catedrala, datând din secolul XIII, sunt două dintre atracțiile care merită văzute. În Catedrală, veți găsi și Muzeul de Istorie, fascinant pentru cei care vor să descopere trecutul Finlandei. O altă tradiție, spune că Turku este orașul de Crăciun al Finlandei. În fiecare an, preț de câteva săptămâni, Moș Crăciun devine adevăratul stăpân al orașului, având loc numeroase petreceri, spectacole și manifestări specifice. Datorită locației, puteți ajunge cu ușurință la malul mării, unde veți vedea micile sate, ce par neschimbate de sute de ani. Savonlinna. Situat într-o regiune de lacuri, are în jur de 30.000 de locuitori. Orașul a fost construit pe trei insule distincte, unite de poduri. În afara priveliștii naturale superbe, principala atracție turistică este Castelul Sf. Olaf. Impresionanta fortăreață a fost construită în 1475 de Erik Axelsson Tott. Ansamblul este compus dintr-un castel principal cu trei turnuri și un șanț cu zid pentru protecție, cu turnuri de observare. Castelul a fost reconstruit și modificat în repetate rânduri, este una dintre cele mai importante atracții turistice din Finlanda, având în interior un restaurant și mai multe săli pentru festivități. Aici are loc anual și Festivalul de Operă Savonlinna, în luna iulie, și Festivalul de Balet Savonlinna , în luna iunie. Espoo. Este cel de-al doilea oraș ca mărime al țării și are o structură urbană destul de originală. Este împărțit în cinci centre distincte, fiecare de mărimea unui oraș finlandez obișnuit , cu rețele de transporturi de bună calitate, un parc național - Parcul Național Nuuksio și numeroase magazine și restaurante. Cel mai cunoscut cartier este Tapiola, un adevărat orașgradină, în care locuitorii, natura și arhitectura se îmbină armonios. Situat la mică distanță de Helsinki, acest oraș găzduiește numeroase muzee și festivaluri, precum Festivalul de Jazz din aprilie și Festivalul de Film Espoo Cine. Rovaniemi. Febra aurului a atras la începutul secolului XIX numeroși aventurieri în acest oraș, ceea ce a dus la creșterea economică rapidă, iar Rovaniemi a devenit în scurt timp capitala provinciei Lapland. Clădirile moderne sunt împrejmuite de o regiune naturală de o superbă sălbăticie arctică. Este și un centru universitar, cu câteva muzee și o regiune unde puteți face excursii sau puteți schia. Orașul a fost complet distrus în Al Doilea Război Mondial, fiind reconstruit integral. Cei care doresc, pot vizita Ranua, unde vor găsi o grădină zoologică sau Parcul lui Moș Crăciun, unde îl vor întâlni chiar pe Moș Crăciun, pentru a înțelege pentru totdeauna că acesta există în realitate. Vaasa. După ce aproape întregul oraș, construit din lemn, a fost distrus într-un devastator incendiu în 1852, Vaasa a fost reconstruit la câțiva kilometri de locația originală. Proiectul a fost realizat de arhitectul Setterberg, care a propus un proiect special pentru eventualitatea unui alt incendiu: străzi largi și lungi, clădirile împărțite pe zone. Din vechiul oraș, au mai rămas clopotnița și ruinele primăriei, astăzi obiectiv turistic. În 1918 Vaasa a fost capitala țării pentru scurt timp. Situat în apropierea mării, oferă o priveliște superbă în partea portului, dar și nu mai puțin de 11 muzee, precum și un uriaș parc de distracții, Wasalandia, pentru cei care vor să se distreze. Porvo. În prezent, Porvo este un oraș înfloritor, cu o industrie în dezvoltare, și în același timp aproape cel mai vechi oraș al țării. În afara clădirilor moderne, s-a păstrat un centru

Korkeasaari. O mare insulă aflată în centrul Helsinki, ce are legătură cu continentul. Pe această insulă se află Grădina Zoologică Helsinki, cu aproximativ 200 de specii de animale. Muzeul Naţional al Finlandei. Muzeul se află într-o clădire clasică frumoasă, recent renovată. Exponatele includ artefacte și obiecte ce au legătură cu istoria Finlandei. Monumentul Sibelius. Monumentul compozitorului Jean Sibelius a fost creat de către sculptorița Eila Hiltunere și inaugurat în 1967. Este una dintre atracțiile cele mai cunoscute din Helsinki și se află în parcul Sibelius. Muzeul de Creaţie. Expoziții de creație modernă industrială și comercială, precum și arta modernă. Expoziția permanentă de la subsol prezintă istoria creației bunurilor de consum de-a lungul secolului XX. Sala Finlandia. Creată de cel mai cunoscut arhitect finlandez Alvar Aalto și situată vizavi de Muzeul Național, clădirea din marmură este o locație populară pentru congrese și concerte. Biserica Sf.Ioan. Cea mai mare biserică din Helsinki și un frumos exemplu de arhitectură gotică. Muzeul de Artă Ateneum. Ateneum poate fi considerat cel mai semnificativ muzeu din punct de vedere național, având cele mai mari colecții de pictură și sculptură ale artiștilor finlandezi. Acestea sunt doar câteva din locurile pe care le puteți vizita în capitala Finlandei, ele fiind mult mai multe. Calmitatea finlandezilor transmite o stare de bine tuturor turiștilor, iar clădirile medievale dau un aer de mister, ce vă stârnește curiozitatea de a afla cât mai multe lucruri despre istoria lor. Finlanda este o țară recomandată tuturor persoanelor, indiferent de gusturi,deoarece, acolo veți găsi tot ce vă interesează: de la muzică de calitate și film, până la parcuri de distracții și locuri unde să vă relaxați în liniște.Finlanda se poate mândri cu foarte multe celebrități, care s-au făcut remarcate prin talent și muncă. Una dintre acestea este Janne Petteri Ahonen. Este un săritor cu schiurile. El, împreună cu Adam Malisz, este cel mai de succes săritor cu schiurile din generația sa. Mai este poreclit și ’’finlandezul zburător”. În anul 1997 a devenit campion mondial la trambulină normală. La Campionatul Nordic de schi din 2005, desfășurat la Oberstdorf a câștigat medalia de aur pe trambulină mare și medalia de bronz pe trambulină normală. A devenit campion mondial cu echipa Finlandei în 1995, 1997 și 2003. Este singurul săritor cu schiurile care a câștigat Turneul celor patru trambuline de 5 ori: în sezoanele 1998/99, 2002/03, 2004/05, 2005/06. Prima victorie de etapă în Cupa Mondială a obținut-o pe 19 decembrie 1993 la Engelberg. De atunci s-a clasat de foarte multe ori pe podium la toate marile competiții, adunând 36 de victorii pe etapă. Finlanda are și câțiva cântăreți, care, datorită talentului, sunt cunoscuți pretutindeni. Hanna Pakarinen este o cântăreață de muzică pop și rock. Cariera sa muzicală a început odată cu participarea sa la concursul Idol, varianta finlandeză a concursului britanic Pop Idol, în 2004 și câștigarea acestuia. Câștigarea concursului i-a adus Hannei un contract cu casa de discuri SONY BMG. Pakarinen este una dintre cele mai cunoscute interprete finlandeze de cântece în limba engleză din Finlanda. Succesul internațional al Hannei a apărut datorită participării sale la Concursul Muzical Eurovision, la care a participat cu piesa „Leave Me Alone”. Sper ca într-o zi să mă pot bucura și eu de peisajele de basm ale acestei țări și să pot avea onoarea de a participa la renumitele festivaluri muzicale. Nebancea Letiția

13

v 1 d e c e m b r i e v 2 012 v

M u r m u r u l J i l þu l u i
Fundația MJ 15 ani

Nr. 64-65

Călătorie prin Uniunea Europeană
Motto: ‘’Panaceu pentru uitare, trândăvie şi dragoste’’
Prima dată când m-am gândit la ea mi s-a părut accidental. Am alungat-o dispreţuitor, căutând ceva mai trupeş, mai sonor în mintea mea, n-aveam timp de necunoscut, voiam ceva sigur, dar fiinţa mea tot la necunoscut tânjea. Era septembrie, căutam o temperatură mai ridicată şi orbitam cu toţii în jurul Mediteranei. Marea asta îmi evocă de fiecare dată un mozaic de fantezii cu locuri în care poţi uita de lume, poţi respira tihnit, dar intens. Din cochilia mea doldora de prejudecăţi turistice îmi construisem lista de locuri de vis. Dar ea îmi revenea obsesiv în minte, singura despre care nu ştiam aproape nimic. Însă i-am dat o şansă şi i-am făcut o campanie fără tam-tam, bazată mai mult pe un miraj, decât pe informaţii sau dorinţă. Intriganta a câştigat; teoretic, avea tot ce-i trebuie: caldă, primitoare, râvnită de mulţi, cu un trecut aventuros şi personalităţi multiple. Ne aşteptau 5 zile în Malta. În scurt timp, prietenii mei entuziaşti au pus la cale o coregrafie de seducţie prin care trebuia să cucerim o întreagă ţară în mai puţin de o săptămână, după care să ne întoarcem îmbătaţi de farmecul acestei naţiuni, de romantismul şi istoria micuţei stânci, cum o caracteriza mai demult Winston Churchill. Deşi fusese ideea mea, am rămas sceptică. Din lene sau curiozitate, voiam ca necunoscutul să mi se dezvăluie firesc, fără povara aşteptărilor omului însetat de vacanţă, fără să-l forţez. Strategia: fără mofturi, ascute-ţi simţurile, dar lasă de la tine, relaxează-te!Chiar din prima zi nu am stare. Nu stau locului deloc. Picioarele mi se zbat în pantofii încinşi. Autobuzul a venit, dar şoferul stă la glume cu un coleg şi încă nu ne lasă să urcăm. Deocamdată, soarele, aeroportul anost (singurul de pe insulă ), cei trei palmieri şi autostrada care mi se aşterne în faţă nu mă încântă. Gata, m-am decis : Malta e niţel enervantă. Din fericire, Laura, o englezoaică având alură de balerină, ascunsă sub trei straturi de cremă anti-radiaţii, îmi atrage atenţia că prietenii noştri şiau început propriul dans al seducţiei în arşiţa amiezii, de care ne putem bucura pe drumul spre hotel. Cu capul rezemat de fereastră, Marta răsfoieşte ghidul turistic; sud-africană, înaltă; practică, capoeiră, blondă. Să mai aduag? La câţiva centimetri de ea, Pedro, un soi de Jude Law portughez , sigur pe el, cu pielea arămie şi replici potrivite, vorbeşte întruna. O să fie un cuplu plictisitor de arătos şi obositor de inteligent; dar mai au până atunci ; acum doar se înţeapă reciproc. Stăm într-un hotel modest, dar primitor, pe care-l împărţim aproape numai cu britanici care, se pare că dictează cel puţin meniul; în zilele următoare aveam să renunţăm la clasicul mic dejun cu cârnaţi şi fasole pentru fructe proaspete de la unul din nenumăratele magazine de cartier. Ne înţelegem uşor cu vânzătorii, pentru că aici toată lumea vorbeşte engleza, limba oficială alături de malteză. Cea din urmă e un amestec fascinant, singura limbă de origine arabă scrisă în alfabet latin, presărată din belşug cu cuvinte italieneşti, siciliene şi britanice, dovada scrisă a unei răscruci geografice. Nu ne-am propus să puricăm Valletta, capitala malteză. Dar Adonisul grupului nu ne slăbeşte o clipă; tot frunzăreşte nişte articole printate care reuşesc să ne prindă din când în când. Un anume William Griffiths scria despre Malta în 1920 c-ar fi greşit s-o descrie drept o insulă cu nisipuri albe, umbrită de leandri; dar că, în ciuda acestui lucru, Malta este o vistierie a comorilor europene, un petic calcaros ars de soare pe care Cavalerii Ioaniţi l-au prefăcut într-o fortăreaţă. Din ce mi se aşterne în faţă, nu îndrăznesc să-l contrazic. Ca să ajungem în Valletta propriu-zisă, trecem prin Floriana, suburbia fortificată, dar şi oaza verde a capitalei care se poate lăuda cu grădini botanice şi parcuri luxuriante. Înconjurând Fântâna lui Triton, unul din multele monumente malteze dedicate eroilor celui de-al doilea război mondial, autobuzele revarsă minut de minut râuri de turişti care o iau fără excepţie pe strada Republica, coloana vertebrală a Peninsulei Sciberras. Roiul are o forţă magnetică, aşa că-l urmărim. Intrăm într-un defileu flancat în mare parte de magazine, care coboară lent înspre Mediterană, şi după ceva timp, divagăm în Piaţa St. John’s care găzduieşte catedrala omonimă, dedicată Sfântului Ioan Botezătorul, una dintre comorile turistice ale insulei. Pedro îşi schimbă fulgerător privirea languroasă rezervată Martei cu una paternală şi ne anunţă că obligatoriu trebuie să intrăm. Mă aşez la coadă, entuziasmată că biletul include şi un ghid audio, şi, implicit, libertate de mişcare, dar mă simt ţintuită cu privirea de o doamnă cu ochi mustrători care se apropie şi-mi întinde două baticuri galbene şi-mi arată arţăgoasă umerii şi picioarele. ,,Nu, nu aşa. Nu e bine strâns. Nu lăsa nici o crăpătură. Aşa...Gata.” Călătorul indecent după standardele bisericii catolice s-a transformat cu puţin efort într-un bondar galben fosforescent năduşind sub poliester. Începută de Cavalerii Ioaniţi în 1572, după Marele Asediu Otoman, catedrala e mărturia generozităţii şi gustului pentru opulenţă al ctitorilor ei. Donaţiilor lor li s-au adăugat munca artistului Mattia Preti, rezultatul fiind o biserică impresionantă, ce-mi pare chiar peştera cu bogăţii a lui Ali-Baba. Naosul bisericii e vegheat pe laterale de capele aparţinând fiecărui grup lingvistic al Ordinului (de la cel castilian la cel anglo-bavarez), iar podeaua e un mozaic de morminte de marmură în care se odihnesc membrii acestuia. La etaj găseşti camera cu tapiserii sacre din mătase şi cărţi corale, iar la parter, o catapeteasmă din argint, protejată de atingerile vizitatorilor, dar şi picturi de Caravaggio, refugiat pe insulă după fuga sa din Italia. Încă sub influenţa acestui corn al abundenţei, o luăm agale spre capătul peninsulei şi dăm roată cortinei de fortificaţii care priveşte spre marele port al Vallettei. Alegem unul dintre bastioanele mai puţin celebre ale insulei, St. Christopher, atraşi de memorialul dedicat celui de-al doilea asediu al Maltei, care a rezistat atacurilor Germaniei şi Italiei în timpul celui deal doilea război mondial şi a pierdut 7000 de persoane în conflict. Clopotul de bronz de 10 tone, adăpostit de un turn de calcar la umbra căruia ne adăpostim, este bătut în fiecare zi la prânz. Din fericire, în lipsa vreunui afiş de avertisment, turiştii se împrăştie care încotro şi ne dau de ştire s-o luăm la picior înainte să rămânem fără timpane. Foamea mă încolţeşte când ajungem la Upperbarrakka Gardens, considerate cele mai frumoase grădini publice din Malta.O oază exotică relativ micuţă, rezervată în secolul al XVII-lea doar cavalerilor italieni, ea oferă bucurii simple precum arcade umbroase, aburul răcoritor al fântânilor arteziene şi o explozie florală. Dar acel ceva al grădinilor nu stă neapărat în luxurianţa lor, ci în panorama fără oprelişti a portului şi falangelor golfului, cele trei oraşe vechi. dul unei curse desculţe pe calcarele ascuţite îmi zgândăre tălpile, aşa că-mi savurez porţia de pepene galben direct în apă. Singurul nisip în afară de cel ce se întrevede pe fundul mării e cel de pe Cominotto, insuliţa de vizavi, pentru care performanţele mele de ţestoasă nu mă ajută. Sunt sigură că viitorul cuplu multicultural şi-ar dori să fie martorul unui apus pe un Comino pustiu, dar nu le dăm ocazia. Calea cea mai uşoară e să acceptăm oferta unui privat de a ne duce pe barca lui cu motor până în Gozo. Aerul şmecheresc şi ochelarii de soare numi inspiră prea multă încredere. Cere 10 euro de persoană. Pedro îşi pune sângele latino în circulaţie şi începe să strige că nu-i place să fie minţit, că nare cum să ne ceară atâta, dar se potoleşte rapid când îl ameninţăm că dacă nu se conformează nare decât să înoate. Până la urmă, e recunoscător. Barca a prins viteză mare pe nişte valuri imense şi Marta s-a ţinut strâns de el. E totuşi târziu şi n-avem mult timp până la ultimul feribot, aşa că ne mulţumim să căscăm gura în căutarea cinei. Capitala insulei Victoria, cuprinde atât Citadella, oraşul antic, cât şi Rabatul, suburbia acestuia. Turiştii nu sunt de găsit, mergem de-a lungul zidurilor care veghează amfiteatrul de clădiri şi-l încurcăm cu ritmul nostru leneş doar pe un localnic care-şi face alergarea de seară. Poate că raita asta nu face dreptate obiectivelor turistice de pe insulă, catedralelor mici şi mari care acum găzduiesc slujba de seară, însă sunt fericită că pot surprinde ecoul local al unei zile pe sfârşite. În piaţa Sf. Francisc, becuri mari încarcă faţada bisericii şi se înşiră în ghirlade printre copaci; sub adăpost. Vrem, nu vrem, avem o oră de aşteptat autobuzul. Stâncile Dingli marchează cel mai înalt punct al insulei, măsurând 253 m. O nimica toată pe hârtie, dar impresionant când priveşti căderea abruptă. Nu ştiu cum îşi închipuie Pedro că ţinândo captivă pe Marta cea prea politicoasă pe banca ce se coace la soare o să-i aducă multe puncte; eu, una, mă refugiez cu Laura la umbra capelei Maria Magdalena, demult abandonată. În faţă parcă ni se suprapun mai multe platouri de filmare: din nu ştiu ce motiv, marea nesfârşită îmi aduce aminte de filmul ăla cu Kevin Costner care avea branhii; din radarul Dingli, care se conturează la câţiva zeci de metri, o imensă minge de golf pe un suport din beton folosită pare-se de o companie aeriană, mă aştept să apară, un personaj din Războiul Stelelor; în faţă, şoseaua singuratică şi taraba stingheră de unde răzbate o melodie tânguitoare creează un decor de Vest Sălbatic. Înainte să facem cale-ntoarsă, îmi cheltui tot măruntul; vânzătorul rotofei, ars de soare, ne-a pândit de când am apărut şi ne îmbie cu fructe de cactus, Bajtra, lichiorul corespondent şi cu gemuri de la localnici. De 4 zile ne tot întrebăm unde sunt oamenii, dacă există vreo societate secretă malteză care bate gongul la 7 seara, de toată lumea se evaporă. Dar aveam să aflu că nu căutaserăm unde trebuia, că fuseserăm departe de lumea dezlănţuită malteză. Asta a venit odată cu dorinţa de a mă desfăşura în legea mea pe un ring de dans (mai mult un gând implantat de Laura, sătulă de retorica turistică portugheză). Ajunşi în Paceville, numele care apare ca instinctul pavlovian pe buzele tuturor maltezilor când le ceri un pont pentru distracţie, am luat urma muşuroiului de oameni care pulsa pe o străduţă îngustă şi atunci am înţeles. În golful St.Julian’s, barurile, cafenelele, cluburile se suprapun şi se confundă ca-ntr-un fagure al distracţiei. În stânga, oameni de toate vârstele se lăfăie pe nişte perne cu motive orientale şi se învăluie în fum de narghilea; în dreapta, nişte siluete se mişcă robotic într-o lumină albă care vibrează în ritmul muzicii. Mai sus, lumea se buluceşte în faţa unei plasme să-l vadă jucând pe Rafael Nadal la US open, iar vizavi, nişte tineri care mă fac să mă simt de-a dreptul încotoşmănată la 30º C îşi odihnesc tocurile departe de versurile suprarealiste ale muzicii raeggaeton. Abia înaintăm scăldaţi în lumina neoanelor , în miros de parfum, sudoare, alcool; mi-a cam pierit cheful de dans şi mi-ar fi de-ajuns să mă zgâiesc la oamenii ăştia toată noaptea, să pătrund nenumăratele valenţe ale acestui dolce far niente pe un bum-bum muzical. Bănuiesc că ăsta e ritmul circadian firesc al localnicilor, obşnuiţi cu o capitală mică – distracţie în meniul zilnic, nu doar răsplata weekendului. Zmeoaice mai mult ale teoriei distrcţiei, eu şi Laura sfârşim englezeşte doar în faţa a multe pahare goale şi fără febră musculară. Pedro n-are nici el mai mult noroc; poloneza lui e în faţa plasmei de două ore. Pare-se că şi Jude Law păleşte în faţa lui Nadal. În cea de-a cincea zi, Mosta, un orăşel maltez accesibil cu autobuzul din orice parte a insulei, a fost doar un popas; capriciul Martei era să vadă Rotonda, al treilea dom nesusţinut ca mărime din lume, parte a unei imense bazilici catolice, dedicată Fecioarei Maria. Destinul ei pare miraculos: în 1942, o bombă germană a străpuns domul, a ricoşat de un perete şi s-a rostogolit pe marmura podelei. N-a explodat. Itinerariul lui Pedro ne aduce în ultima destinaţie, poate voit şi cea mai romantică. Vechea capitală malteză Medina, o oază fortificată căzută în dizgraţia puterii odată cu venirea Cavalerilor Ioaniţi, e un rai al hoinărelii pe străduţe întortocheate, adevărate canioane care mă invită să trag cu ochiul în casele localnicilor; e o indiscreţie care dezvăluie în spatele perdelelor bucătării încărcate cu bibelouri, icoane şi flori, cămăruţe sobre în care tronează câte un televizor. Palazzo Falson, fosta casă a căpitanului Frederick Gollcher, de origine suedeză, ar putea fi expresia absolută a acestui refugiu.Adăpostind colecţiile de artă şi antichităţi ale filantropului care s-a mutat aici la sfârştul secolului al XIX-lea, micul palat e un muzeu cu valoarea adăugată a intimităţii, a poveştii vieţii cotidiene din alte vremuri. Fiecare cameră are o personalitate aparte, o lumină diferită,culori ce par a se integra perfect scopului încăperii.Colecţiile private de covoare, picturi sau argintărie sunt întrecute de farmecul brut al casei; jocurile de lemn şi faianţă ale bucătăriei contrastează cu barocul reconfortant al sălii de mese, un univers cu argintărie şi tapiserii pluşate în care oaspeţii întârzie. Casa are ceva pentru toate gusturile şi pe mine mă cucereşte definitiv prin două elemente – grădina interioară, ruptă dintr-un serai de piatră coaptă la soare, cu un havuz ce îmblânzeşte aerul fierbinte şi biblioteca, o grotă curăţică, cu lemn alb şi vitrine solide care păstrează un mozaic de aproape 5.000 de volume. Încă hipnotizaţi , ajungem pe terasă , unde profităm de cafeneaua luminoasă , cu produse organice, mediteraneene şi prăjituri englezeşti. Cu siguranţă n-o să uit această experienţă. Tănăsoiu Adriana

14

Văzute de departe, Vittoriosa, Senglea şi Cospicua par nişte metereze inaccesibile ce coboară în trepte către mare. Dar cu un taxi pe apă, 10 minute mai târziu putem atinge faţadele în nuanţe de chihlimbar urcând printre căsuţele pestriţe. Fiecare oraş găzduieşte câteva mii de locuitori, însă nu vedem ţipenie de om; după pancarte, majoritatea prăvăliilor acum închise, par afaceri de familie ce deservesc micile comunităţi. Bisericile abundă precum şi statuile sfinţilor care binecuvântează intersecţiile şi dau seninătate locului; pare greu de crezut ce tot declamă portughezul nostru: că între 1941 şi 1942, cele trei oraşe au fost bombardate zilnic în timpul războiului şi că a existat doar un singur interval de 24 ore fără raiduri aeriene. Fortul St. Angelo, ce marchează vârful Peninsulei Vittoriosa, pare-mi-se că a rezistat aşa cum o făcuse şi 400 de ani mai devreme în faţa turcilor. Malul din Senglea e ca un principat Monaco miniatural (un pic neverosimil, ştiu), un adevărat port pentru iahturi, unele bărcuţe cochete, altele mamuţi-limuzină. Nu par temerari ai valurilor, ci mai mult jucării plutitoare, bine lustruite. Temerarii însă nu întârzie să apară. Întâmplarea ne-a adus în plină Regată malteză, eveniment anual care reuneşte concurenţii din 6 oraşe ce flanchează golful întro competiţie de vâslit, într-un stil original-un fel de canotaj într-un kajjik, o barcă în care 2 bărbaţi vânjoşi par că se înfruntă vâslind faţă în faţă, stând în picioare.Un alt fel de înfruntare de orgolii, departe de cursele curăţele britanice cu echipamente asortate, dar cu fani la fel de înfocaţi bulucindu-se pe maluri.Cea de-a doua zi, Comino: 4 locuitori permanenţi şi ţărmul mustind de turişti. Laguna Albastră e cartea de vizită a mezinei malteze, aflate între insula principală şi Gozo. Debarcăm deja botezaţi de apa Mediteranei după o cursă furioasă pe micul feribot; laguna e ca un portal către o lume turcuaz, în slow-motion ; oamenii fie aşteaptă în inerţie ca soarele să le lase mărturie un bronz uniform, ori se alintă în apele puţin adânci, care îi permit să se aventureze până şi unui pseudo-înotător ca mine. Nici nu mă gândesc să ies prea curând; numai gân-

lumina lor aurie, locuitorii stau la taclale în timp ce-şi fac cumpărăturile printre tarabele cu legume sau joacă table la mesele de plastic din faţa localurilor care-ţi promit ceai şi cafea. Noi ne pripăşim la Café Jubilee, e drept un local de franciză, dar cu un irezistibil aer parizian care mă obligă să-i recunosc meritele. Cât îmi aştept puiul cu semniţe de pin (foarte prezente în meniul maltezei), rămân fascinată de singurul cuplu care ne ţine isonul între lambriurile mustind de afişe şi reclame în stil Art Nouveau. Distinşi, doi britanici colilii îşi sorb cafelele adânciţi în ecranele iPadeurilor lor.Mai schimbă impresii din când în când şi nu ştiu dacă să mă întristeze bariera electronică sau să admir seninătatea dintre ei, familiaritatea care nu are nevoie de cuvinte. Un feribot cu aer milităresc ne aduce înapoi pe insula principală. Cât hibernăm în întunericul autobuzului, mă tot mir cât de întunecate sunt toate clădirile. Îmi amintesc că am tras cu urechea la un ghid turistic care spunea că o treime din casele din Malta sunt neterminate sau abandonate din cauza crizei economice. Deodată simt o smucitură şi văd cum autobuzul întoarce brusc în intersecţie. Prindem viteză şi ajungem probabil la 200 km/oră. ,, Que pasa?” Sunt înconjurată de un grup de pensionari spanioli care după câteva clipe de nedumerire încep să pună la îndoială bunăstarea mentală a şoferului. Frână bruscă. În faţă se înalţă acelaşi masiv feribot; realizăm că suntem din nou în port şi izbucnim într-un hohot general din care ne opreşte vocea şoferului nervos; habar n-am malteză, dar îmi dau seama că e de rău dacă nu ne abţinem. Dispare pentru un minut, după care acest Speedy Gonzalez îşi reia năravul reuşind de data asta să ne aducă la destinaţie. În următoarea zi, la fel. Mă strâng ca un arici sub căldura inertă; întrepătrunderea perfectă între cer şi apă dă naştere unui albastru compact; mijesc în joacă ochii, poate-poate zăresc silueta ţărmului african; stâncile Dingli care înaintează în mare sunt ca nişte prăjituri babane, tăiate de o mână nesigură. E o sălbăticie intimidantă. Deşi aici vegetaţia îndulceşte priveliştea tranşeelor calcaroase, mă simt fără

v 1 d e c e m b r i e v 2 012 v

Nr. 64-65

Călătorie prin Uniunea Europeană

M u r m u r u l J i l þu l u i
Fundația MJ 15 ani
MOTTO: ,,Orice viaţă începe cu o călătorie, cu o trecere dintr-o lume în alta …’’

A trecut timpul rapid şi ne apropiem de ultimul semestru în care vom mai fi elevi. Curând liceul se termină, iar semestrul care urmează va fi unul dedicat în totalitate studiului pentru examenul de bacalaureat. Înaintea perioadei de studiu de bacalaureat am decis să fac o călătorie care e menită să mă ajute în deciziile care de pe acum îmi pot afecta toată viaţa. În momentul acesta copilăria se încheie…De copil priveam la adulţii din jurul meu şi mă simţeam neputincioasă, mică, neimportantă, nu-mi dădeam seama ce însemna copilăria şi mă gândeam tot timpul la ce o să fac când o să fiu mare, când o sa fiu adultă spunând:. ,,când o să fiu eu mare…”. La vârsta asta crezi că totul ţi se cuvine, crezi că ”ţii soarele în mână şi te crezi legendar, prometeu“. Chiar şi aşa, poate că, cei mai bătrâni ca noi au dreptate, poate că ar fi bine uneori să trecem peste concepţiile noastre de adolescenţi şi să ne focalizăm asupra lumii în care trăim. Pentru asta am ales să fac o călătorie mai lungă decât de obicei…am ales să merg până acolo unde anticii credeau că lumea noastră se termină. Idealul meu ar fi fost să văd totul, toată lumea, dar tot ce am putut să fac a fost să merg până în mult disputata Peninsulă Iberică, sperând că această călătorie îmi va deschide ochii asupra lumii în care trăim şi voi înţelege ce înseamnă societatea umană.Dacă Harap-Alb a plecat în călătoria vieţii lui datorită unui motiv, eu plec în această călătorie pentru a descoperi un motiv în viaţă, merg să descopăr frumuseţile naturii, minunile create de om şi cele gravate de vânturile timpului.Ideea de a călători cu avionul a apărut interesantă, dar avionul e prea rapid şi zburând deasupra norilor, la 10 km distanţă de sol ne duce departe pe o cale depărtată.În final aleg trenul, trenul îmi dă o senzaţie de forţă, mă deplasez cu tone de oţel, iar eu mă simt ca şi stăpânul lui, stăpânul trenului. Şi al destinului meu. Drumul acesta de fier mă duce până aproape de ţinta mea, acel loc din care anticul Hannibal pleca însoţit de elefanţi spre a-şi căuta răzbunarea, cortegiu asemănător trenului pe care eu acum mă simt stăpână.Însoţită de câţiva prieteni, decidem ca ultima parte a călătoriei noastre să o parcurgem făcând autostopul ; doar astfel vom putea să cunoaştem localnicii şi din poveştile lor vom afla secretele acestor ţinuturi. Deşi mă aflu la câteva mii de km de ţară, realizez că de fapt oamenii nu sunt chiar aşa de diferiţi de noi, ascultând fără să vreau să înţeleg,vorbele acelor oameni mi se pare că aceştia vorbesc o limbă cunoscută, parcă ar fi o discuţie a unor prieteni la câţiva metri distanţă. Doar încercând să recunoşti cuvintele, îţi dai seama că eşti un străin, de altfel originea lor latină te face să te simţi

printre prieteni.Spania îmi pare foarte interesantă, poate doar datorită filmelor de la tv. Orice ar fi, sunt determinată să descopăr cât mai multe secrete spaniole. Pe timpul călătoriei am întâlnit diferiţi oameni, care mai de care mai amabili, dar chiar şi aşa mintea mea zbura asemenea unui şoim, departe de şeicul care în mândria lui se crede stăpân pe acel şoim, maestru al aerului. Regatul Spaniei este situat în sud-vestul Europei, între Oceanul Atlantic şi Marea Mediterană, în Peninsula Iberică, ocupând 4/5 din suprafaţa peninsulei. Insulele Canare şi insulele Baleare (Ibiza, Mallorca, Menorca, Formentera, Cabrera) aparţin şi de autoritatea spaniolă.Spania este o ţară cu o lungă şi unică istorie. Se spune că Peninsula Iberică a fost nelocuită până prin secolul XI î.Hr., fiind apoi aproximativ de prin anul 900 î.Hr. colonizată de civilizaţiile mediteraneene estice, începând cu fenicienii şi grecii, locuitorii peninsulei Iberice făcând schimburi comerciale cu aceştia şi fiind influenţaţi de cultura acestora. În acest timp, o colonie feniciană din nordul Africii, numită Cartagina, a devenit foarte puternică. Romanii au ajuns în Spania în anul 218 î.Hr., pentru a se lupta cu cartagienii, pornindu-se astfel al doilea război punic (după numele de “puni” pe care romanii îl dădeau cartaginezilor), care a durat până în 201 î.Hr. Până în anul 206 î.Hr., cartaginezii au fost alungaţi din Spania. Ibericii voiau independenţă şi s-au ridicat împotriva romanilor, dar Roma a trimis pe Cato, care a restabilit ordinea în marea majoritate a teritoriilor. Ibericii au continuat să lupte pentru libertate pentru aproape 200 de ani, rezistenţa luând sfârşit însă în anul 19 î.Hr., urmând o integrare treptată a Spaniei în Imperiul Roman. Romanii au dezvoltat agricultura şi exploatat bogăţiile minerale, au construit oraşe cu apeducte, temple şi teatre, cel puţin o parte a Spaniei devenind romanizată. Sub conducerea Romei, Spania a devenit prosperă. Valencia este ultima staţie în călătoria noastră. Gândurile mele sunt acolo încă de când îmi planificam călătoria. Valencia, al treilea mare oraş al Spaniei, cu o populaţie de circa 800.000 locuitori, este situat direct pe malul Mării Mediterane. În comparaţie cu vremea ploioasă din părţile nordice ale ţării şi cu valurile de căldură de peste 40ºC în partea de sud, Valencia beneficiază de un climat aproape perfect, unde soarele străluceşte în jur de 320 zile pe an. O iarnă blândă şi o vară nu prea fierbinte se îmbină pentru a oferi o temperatură medie anuală de 18º C. Cu o coastă de peste 485 km, Valencia are una dintre cele mai fine plaje ale Europei.Valencia mi se pare ca fiind unul dintre cele mai frumoase oraşe spaniole. Amestecul de stiluri arhitectonice, printre care stiluri gotice, baroce, moderniste şi avangardiste. În acest oraş am întâlnit monumente romane, vizigote şi maure, un oraş care din cauza unei mari inundaţii, a mutat râul Turia cu totul din centrul oraşului la periferie, iar albia sa a fost transformată în parcuri, terenuri de sport, complexuri de artă şi ştiinţă. Cel mai elocvent este “ORAŞUL ARTELOR ŞI ŞTIINŢELOR”, un complex care cuprinde mai multe clădiri emblematice ale Valenciei şi nu numai.Mi s-a spus că în Catedrala Gotică aş putea vedea chiar “Sfântul Graal”, cupa din care însuşi Iisus Cristos le-a împărţit discipolilor vinul

care semnifică sângele jertfei, obiect pe care cavalerii templieri îl preţuiau cândva atât de mult şi pentru care s-au jertfit căutându-l. Catedrala din Valencia a fost construită în secolul al XIII -lea şi impresionează prin întrepătrunderea stilurilor roman, baroc şi gotic. Tot aici, înăuntru, am găsit operele lui Goya, dar şi pocalul despre care se crede că ar fi de fapt Sfântul Graal. În faţa Catedralei, din Plaza de la Reina, se deschide spre dreapta zona comercială. Turnul Catalina şi biserica cu acelaşi nume, sunt închise însă pentru renovare. Zona continuă cu Redonda, un alt loc pentru vânzătorii de manufacturi, cu o mică fântână în centru, fiind un loc tradiţional de comerţ. Mai frumoasă mi s-a părut El Mercado, o piaţă alimentară veche şi recondiţionată, funcţională şi astăzi, din sticlă şi fier forjat. Totodată am găsit şi Piaţa Centrală, despre care am aflat că a fost construită la începutul secolului XX în stilul art nouveau, cu mozaicuri şi peste 1000 de tarabe de unde am gustat fructe, legume şi mirodenii exotice. La Lonja este cel mai frumos edificiu în stil gotic din Spania şi datează din secolul al XV lea . Dacă vă plac muzeele, trebuie să vizitaţi Muzeul de Arte Frumoase, Muzeul Ceramicii şi Muzeul de Istorie a Valenciei. Interesant este conceptul Grădinii Zoologice din Valencia, în care animalele sunt mult mai aproape de mediul lor natural, departe de gratii şi cuşti. Sunt reconstruite, în mijlocul oraşului, ecosistemele din Africa, savană sau Madagascar. Bursa (Lonja), în patrimoniul UNESCO, este o clădire impunătoare şi frumoasă. Pe lângă importanţa sa istorică, spectaculoase sunt coloanele care se termină în plafon cu bolte arcuite ce sugerează palmierii, sau inscripţia ce face înconjurul sălii, şi care-i îndeamnă pe negustorii vremii să facă afaceri cinstite şi corecte! Astfel, la Bursa, la etaj, este sala de judecată ornată cu un superb plafon în stil maur, din lemn sculptat. M-a impresionat un muzeu foarte frumos ce se află în Palatul marchizului “De Dos Aguas”, fiind o monografie a vieţii valenciene. De la trăsuri, ceramică, mobilier şi până la arta modernă, e un loc plăcut în care să te familiarizezi cu stilul oraşului. Superbă mi se pare însă şi faţada barocă. O salbă de biserici vechi şi frumoase completează farmecul oraşului. Unele ornate cu picturi, altele cu maiolica, ele stau mărturie a frumuseţii artei spaniole. Pe aceeaşi linie, Muzeul San Pio V – muzeul de artă al oraşului, conţine o bogată colecţie de artă bisericească din timpuri străvechi , dar şi picturi şi sculpturi.Plimbările prin oraş descoperă străduţe înguste, cu aer medieval, dar şi bulevarde maiestuoase, clădiri noi moderniste, cu personalitate sau poduri graţioase peste fosta Turia. Impunătoare, Plaza del Ayuntamiento, cu turnul semeţ al primăriei faţă în faţă cu poşta a cărei cupolă este toată un vitraliu. Puţin mai jos se află gara, o clădire cu influenţe arabe, al cărei interior aduce puţin cu gara din Toledo, iar alături se află o arenă pentru coride. Întrun cuvânt, un orăşel cochet de provincie, care farmecă nu numai prin obiectivele sale, dar şi prin stilul de viaţă liniştit şi plăcut. Am văzut capitala zonei La Safor - Gandia (Costa de Valencia, Spania), care se încadrează într-un peisaj particular între munţii din interior şi marea Mediterană. O plajă întinsă de aproape 5 km străbate litoralul acestei localităţi, unde ni se oferă nouă, turiştilor, o gamă

variată de infrastructuri şi de servicii turistice care au transformat Gandia într-una dintre cele mai populare destinaţii de pe coasta valenciană. Clima de care se bucură toată perioada anului oraşul valencian, ca şi calitatea plajelor îi atrag pe toţi cei care caută mare, soare şi o varietate de sporturi, mai ales nautice. În zona portuară, tradiţia veche marinărescă convieţuieşte cu cele mai moderne instalaţii, printre care şi un club nautic, destinate tuturor celor care sunt pasionaţi de windsurf sau scufundări. De o parte şi de alta a portului, se întind aproape 5 km de plajă cu nisip fin auriu. Faleza maritimă delimitează în nord plaja Nord, situată într-o zonă unde accesul se face foarte uşor şi dotată cu o varietate de servicii. Acolo am putut să închiriez articole sportive şi de plajă şi am avut o gamă variată de hoteluri, restaurante, baruri, discoteci şi terase care mă făcea să aleg foarte greu unde să-mi petrec seara. Cei care sunt în căutarea unui mediu mai intim se pot îndrepta spre partea cea mai nordică a coastei, unde se află liniştită plaja nudistă L’Ahuir, întinsă pe mai mult de 2 km ce este formată din nisip alb fin. Apa mării nu este foarte adâncă, iar valurile sunt moderate. Valencia este cunoscută în toată ţara pentru magnificele festivaluri, cu multe culori, petreceri în aer liber, muzică şi spectaculoase focuri de artificii, ce s-au dezvoltat în acest oraş ca o artă propriu-zisă. Aici chiar şi procesiunile religioase conţin elemente festive şi spectaculoase. Nicăieri nu am experimentat asemenea senzaţii de neuitat şi emoţii ca acelea de a trăi festivităţile valenciene.Bucuria prezentului era atât de mare, asta poate pentru faptul că acolo oamenii se pregătesc chiar şi un an de zile pentru un eveniment. Un localnic îmi povestea că pregătirea unei lucrări pirotehnice durează atât de mult, astfel încât după acele câteva minute cât durează spectacolul, tehnicienii trebuie să se apuce iar de lucru, ca anul următor totul să fie perfect din nou, acolo orice eveniment este trăit ca şi cum ar fi ultima zi din viaţa lor.Valencia este, fără niciun dubiu, o bijuterie pentru orice vizitator.Nu am petrecut acolo foarte multe zile, sau poate zilele de acolo au părut atât de scurte, făcându-mă ca în momentul plecării să mi se pară că totul a fost doar un vis frumos din care cineva te trezeşte brusc.Mă îndrept spre gară într-un taxi care parcă se chinuie să înainteze printre gru-

purile de cheflii, care parcă încearcă să mă oprească din a părăsi acest oraş, reuşind doar să mă întristeze puţin. Conştientă fiind de faptul că problemele cotidiene ale acestor localnici îmi sunt ascunse, eu fiind doar o turistă, plec cu gândul că acest oraş este legătura dintre de mult pierdutul Eden şi noi ceilalţi, muritorii.Poate că aici spectacolul e menit să aducă turişti, poate că zâmbetele acelea inocente sunt doar o afacere, dar cu toate acestea o lecţie mare se poate învăţa în Valencia, o lecţie care spune că viaţa trebuie trăită şi trebuie trăită cât se poate în armonie şi frumuseţe, chiar dacă asemenea acelor pirotehnişti trebuie să muncim un an întreg pentru a ne lumina viaţa doar pentru câteva momente. Butaru Adriana

15

v 1 d e c e m b r i e v 2 012 v

M u r m u r u l J i l þu l u i
Fundația MJ 15 ani
Armășoiu Ionuţ:Un model pentru elevi și ceilalţi profesori. Domnul meu profesor de limba română e cu totul special prin ceea ce exprimă și face de ceilalţi profesori, un foarte bun model, atât pentru noi, cât și pentru ceilalţi profesori. Dânsul este un profesor care pune suflet în tot ceea ce face cu elevii, profesorul care de-a lungul a 4 ani ne-a fermecat cu tot ceea ce făcea, și din ce ne povestea rămânând nemișcati și cu privirea fixă asupra dânsului să nu pierdem nimic din cuvintele preţioase pe care ni le împărtășea.E singura persoană care mi-a arătat adevărata mea valoare motivându-mă să citesc mai mult pentru a câştiga cât mai multe informaţii. Tot de la dânsul am învăţat ce înseamnă cu adevărat un concurs de cultură generală, punându-ne să scriem diferite eseuri cu care să participăm la concursuri, fie din judeţ, fie din altă ţară. În final pot spune că m-am născut norocos deoarece destinul mi-a pus în cale un om cu un suflet cât 10, care a avut o poveste de viaţă impresionantă, trecând atât prin momente grele, dar și momente de care își aduce aminte cu cea mai mare bucurie. Vă doresc multă sănătate și câţi mai mulţi ani alături de elevi pentru că acolo vă doriţi cel mai mult să fiţi. Bătrânca Mihaela:Ne-a inspirat dragostea pentru cărţi și citit.În decursul ultimilor 2 ani de liceu l-am avut ca profesor de limba şi literatura română pe domnul Dumitru Dădălău.Alături de dumnealui am învăţat foarte multe, dânsul ne-a inspirat dragostea pentru cărţi și pentru citit.Mi-am dat seama că ceea ce domnul profesor își dorește de la noi este să învăţăm, deoarece învăţând ne va fi mult mai ușor în viaţă.Limba si literatura română a fost o materie foarte îndrăgită de mine și mi-a plăcut să stau în preajma domnului profesor, deoarece a fost un bun îndrumător.Tocmai de aceea ţin să-i mulţumesc domnului profesor Dumitru Dădălău, pentru că m-a susţinut, m-a ajutat și m-a îndrumat să învăţ. Butaru Adriana: Am avut de la cine învăţa și de la cine să primesc lumină.Pentru domnul diriginte, profesorul meu de limba română, Dădălău Dumitru :Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri/Și niciodată n-or să vină iară, /Căci nu mă încântă azi cum mă mișcară/ Povești și doine, ghicitori, eresuri /Ce fruntea-mi de copil o-nseninară, /Abia înţelese , pline de înţelesuri.Au trecut cei patru ani de liceu…Nici nu îmi dau seama când au trecut așa de repede .Parcă ieri ar fi fost prima oră cu domnul profesor , emoţii care ne cuprindeau pe fiecare, chiar și pe mine și eram foarte nerăbdători să fim în faţa dumnealui , să-l ascultăm și să învăţăm cât mai multe de la noul îndrumător.La început îmi era teamă , nu știam prea multe despre domnul profesor care urma să îmi fie diriginte patru ani de liceu , dar pe parcurs ne-a îndrumat pe toţi, atât pe ceilalţi, cât și pe mine, iar dânsul este cel care m-a învăţat să scriu în adevăratul sens al cuvântului, să descopăr adevărata semnificaţie a textelor și să particip la Concursul Naţional de Tinere Condeie, secţiunea eseu, unde am primit un premiu foarte bun, premiul I.Pentru munca pe care domnul profesor m-a îndemnat să o fac și pentru care îi mulţumesc acum.Am o recunoștinţă sinceră pe care o port pentru tot ceea ce aţi făcut pentru mine , pentru clipele trăite în cercul cu profesorii de limba şi literatura română și pentru toate informaţiile pe care în fiecare zi le-aţi spus , de fiecare dată spuse diferit și în contexte diferite, de la care noi, elevii, să avem ce învăţa.Acum , când se apropie sfârșitul anilor de liceu, parcă mă încearcă sentimente din ce în ce mai intense , parcă mi-e dor de începutul anilor de liceu, când așteptam sfioși în bancă să ne cunoaștem profesorul care avea să ne lumineze.Și eu pot să spun cu toată sinceritatea că am avut de la cine învăţa și de la cine să primesc lumină.Totul a fost așa frumos, păcat că se termină totul așa brusc.De orele de română o să îmi aduc aminte mereu și de domnul profesor căruia cu toţii îi datorăm atâtea mulţumiri pentru că ne-a învăţat atâtea lucruri pe tot parcursul acestor ani frumoși.Domnule profesor, vă doresc să rămâneţi la fel ca până acum , un om deosebit pe care îl respect și pentru care am toată admiraţia. Bălan Roxana:Iubește elevii și româna pe care ne-o predă cu plăcere.Având în vedere faptul că școala se termină cu pași repezi, am bunăvoinţa de a-mi exprima gândurile despre o persoană care ne-a fost atât diriginte, cât și profesor de limba română.În tot acest timp, profesorul nostru a fost alături de noi ca un părinte, îndrumându-ne spre dumul pe care au fost îndrumate clasele la care dânsul a predat și cu care se mândrește.În primul rând domnul profesor iubește atât copiii, cât și materia pe care dânsul o predă.Pot spune că ne predă limba română cu multă plăcere, ne învăţa lucruri neștiute și ne îndruma să citim cât mai mult.În al doilea rând pot afirma că domnul profesor a ţinut din răsputeri să întelegem că în ziua de azi dacă nu avem la bază o cultură vastă și nu știm să comunicăm într-o societate, nu putem să înaintăm într-un domeniu în care vrem să ne specializăm pentru că viaţa este plină de surprize atât bune, cât și rele.În ultimul rând pot spune că, admirând acţiunile unui om mare, este un mod de a identifica așadar modele de atitudine și de acţiuni pe care să le putem urma la rândul nostru. Există în jurul nostru numeroase persoane așa cum este domnul profesor, important este să identificăm valoarea corect și să luăm tot ce e mai bun din lecţia sa de viaţă. După cum am observat în acești ani petrecuţi alături de dânsul, este o persoană cu multă ambiţie, glumește când este de glumit, dar ia în serios lucrurile la

Nr. 64-65

Profesorul meu
timpul lor. Tănăsoiu Adriana:Ne-a cerut să fim oameni citiţi și să nu-l facem de râs.În decursul celor 4 ani de liceu l-am avut ca profesor de limba si literatura română pe domnul Dumitru Dădălău. El ne-a învăţat foarte multe lucruri bune, ne inspira dragostea pentru cărţi, chiar dacă noi nu am respectat întocmai ceea ce ne spunea dânsul. Am încercat din tot sufletul și cu toată fiinţa noastră să-l ascultăm și să luăm sfaturile dânsului oriunde cu noi, să fim niște oameni citiţi, culţi și nu în ultimul rând să nu-l facem de râs.Am ajuns la concluzia că domnul profesor nu dorește nimic altceva de la noi decât să învăţăm pentru că, învăţând, ne ușurăm munca în viaţă. De la dânsul am învăţat cum să lucrăm în această societate, ne-a învăţat ce este bine și ce este rău, cum trebuie să respecţi dacă vrei să fii respectat.Limba şi literatura română a fost o materie foarte îndrăgită de mine și mi-a plăcut foarte mult să citesc, deoarece domnul profesor a fost un bun îndrumător și un exemplu bun de urmat.Tocmai de aceea ţin să-i mulţumesc domnului profesor Dumitru Dădălău pentru că m-a susţinut, m-a ajutat și m-a îndrumat să învăţ carte. Popescu Robert:Profesorul meu de limba română are o cultură impresionantă , un stil de a preda unic și are tot respectul meu și nu cred că greșesc dacă spun că în general al nostru. Nu îmi aduc aminte să fi fost vreodată gălăgie la orele dânsului, să ne fi dat teme peste teme sau să ne fi făcut rău.Ne-a ţinut de atâtea ori lecţii de viaţă încât sunt sigur că și peste ani de zile îmi vor răsuna în ureche cuvintele dânsului.Profesorul meu este sincer , respectat și pe lângă toate acestea, un lucru pe care îl urăşte cel mai mult este minciuna.Pedepsește mai rău dacă minţi decât dacă spui adevărul, oricât de greu și de rău ar fi.Am apreciat foarte mult faptul că nu a descurajat elevii mai slabi la învăţătură și a încercat mereu să îi ajute să realizeze că numai prin muncă poţi izbuti în viaţă.În ultimile clipe de școală aș vrea să îmi cer scuze pentru toate greșelile și sper să ne vedem cu bine în viitor. Albișoru Marinică:A știut întotdeauna să creeze o atmosferă plăcută în timpul orei și să capteze elevii la lecţie . Profesorul meu de limba română care îmi este și diriginte se numește Dumitru Dădălău.Îmi aduc aminte că în prima noastră oră cu dânsul aveam destul de multe emoţii, dar odată intrat in clasă, acestea au dispărut. Această zi a fost ziua în care am pornit pe un drum nou.Un drum care să-mi deschidă calea spre viitor. Domnul profesor ne-a fost al doilea părinte, ne-a învăţat cum să ne descurcăm în societate, cum treuie să respectăm pentru a fi respectaţi. Orele de română vor rămâne mereu de neuitat deoarece domnul profesor știe întotdeauna să creeze o atmosferă plăcută în timpul orei, să ne scoată din amorţeala în care ne aflăm.Pe parcursul celor 4 ani de zile mi-am dat seama că domnul profesor este un om cu suflet nou care nu ne vrea decât binele. Dumnealui a știut când să fie sever cu noi și când să fie blând și întotdeauna ne capta la lecţie, uitând de toate necazurile și frământările.Vă mulţumesc pe această cale că am avut onoarea să vă am ca diriginte și profesor de română Bălan Sorin:Își face meseria cum trebuie.Profesorul meu de limba română este cel mai îndrăgit profesor de către mine , deoarece, pe lângă faptul că este și dirigintele meu, dumnealui ne îndrumă pe un drum bun pentru a lua bacul și pentru a atinge un ideal în viaţă .Încă din clasa a 9-a eu m-am atașat foarte mult de domnul profesor deoarece este un om bun și puţin mai sever în comparaţie cu alţi profesori , iar din punctul acesta de vedere mie mi se pare că este foarte bine deoarece, dacă ești profesor, trebuie să fii mai dur cu elevii ca aceștia să înveţe și să asculte de sfaturile profesorilor. Întotdeauna un cadru didactic puţin mai dur este iubit de elevi deoarece se impune în școală , își face meseria cum trebuie la ore, are bunăvoinţa de a învăţa elevii și de a-i îndruma pe o anumită cale în viaţă. Ghergheloaie Vasilică:Când ne preda, înţelegeam româna mai ușor.Profesorul meu de limba română este un om deosebit, diferit de restul profesorilor , o personalitate aparte, aşa cum mulţi profesori din ziua de astăzi nu o au.Este printre primii dascăli care a încercat şi a reuşit să ne facă pe mulţi dintre noi să ne băgăm minţile în cap, ajutându-ne în acelaşi timp şi arătându-ne cum să înţelegem mai bine limba română.Profesorul nu trebuie să fie un oarecare, aşa cum sunt majoritatea din zilele noastre , care doar să vină să fie prezenţi în faţa ta.El trebuie să fie ca un părinte pentru tine.El este un model în viaţă pentru mine şi pentru restul colegilor mei. Când am avut o neînţelegere sau o dificultate în legătură cu ora de română, dânsul mi-a explicat cu dragoste şi m-a ajutat să rezolv şi să înţeleg această problemă , mult mai bine decât ar fi făcut-o majoritatea profesorilor din şcoala mea.Când ne preda o lecţie, dânsul încerca şi reuşea să ne introducă în taina limbii române, asta ajutându-ne şi pe noi să înţelegem mult mai bine şi mult mai uşor lecţiile. Profesorul meu ştie să fie prieten, dar şi duşman , duşman atunci când este cazul şi asta doar înspre binele nostru .Eu cred că profesorul meu de limba română este ideal din cele mai multe puncte de vedere . Bălescu Constantin: Om cu suflet bun care ne iubea foarte mult.Profesorul meu de limba română, pe nume Dumitru Dădălău, este cel mai bun profesor din lume.Dânsul este înalt, împlinit şi are o voce care te lasă fără cuvinte. Uneori când era supărat şi îl mai supăram şi noi, ne asculta şi ne dădea câte un 2 sau 3, după care tot dânsul mai punea un 5 sau un 6. Dânsul ne-a iubit şi ne-a ajutat să ne pregătim pentru bacalaureat prin câte o oră în plus pe săptămână, numită “ora de pregătire”.Dânsul, deşi era rău cu noi câteodată, avea un suflet bun şi ne-a iubit foarte mult, în ciuda faptului că noi nu prea îl ascultam şi îl supăram mai mereu. Domnule profesor, vă mulţumesc pentru învăţăturile pe care ni le-aţi spus şi sper că o să iau o notă cât mai mare la bacalaureat pentru a vă demonstra că nu am venit 4 ani degeaba la şcoală.Nu vă voi uita niciodată, domnule profesor. Ciobanu Florica:Un om bine pregătit, cu o mare experienţă de viaţă.Totul este pe sfârşite.Încă nu cred că mai am doar câteva zile şi nu o să mai fiu acel copil, în ciuda vârstei, care mergea în fiecare zi cu drag la şcoală.Termin şi ultima săptămână din clasa a 12-a , oricât de mult mi-aş dori să cred că nu o să îmi fie dor de aceşti ani, sunt convinsă că nu o să treacă mult timp şi o să mă frământe gândul că nu mai stau la ore cu ochii pe ceas numărând minutele, ştiind că o să se sfârşească totul.O să mă gândesc la tot , la domnii profesori care au avut totuşi răbdarea de a ne îndruma atâţia ani , la colegii mei cu care petreceam atât de mult timp şi pe care cu siguranţă nu o să îi uit .Tot nu îmi vine să cred, acum realizez că aproape fiecare zi începea cu prima oră la care eram prezentă , era ora de limba şi literatura română, cu domnul profesor Dumitru Dădălău.Încă ţin minte prima întâlnire cu domnul profesor, pentru că ştiu că de la bun început ne zicea că în viaţă trebuie să învăţăm şi să luptăm pentru ceea ce ne dorim.Ştiu că nu o să uit orele de română în care, deşi tratam totul cu seriozitate, pentru a ne scoate din tensiunea aceea apăsătoare, domnul profesor încerca să ne facă să nu ne mai simţim, parcă, ameninţaţi de o spaimă totală, ţinând totuşi cont că domnul profesor a fost, totodată, şi domnul diriginte .O să îmi aduc aminte cum am fost asociată, după nume, cu Florica din romanul Ion de Liviu Rebreanu, o să îmi aduc aminte zâmbetul cu dragoste faţă de noi , de faptul că este un om deosebit , un om bine pregătit, cu o mare experienţă de viaţă , un om care se apropie cu mare căldură de cei din jurul său, dându-le ceea ce este mai bun, adică dragoste , afecţiune şi căldură.Este o persoană care dezvăluie fiecărui elev tainele literaturii, tratând cu seriozitate pregătirea lecţiilor.Aşa îl descriu eu pe domnul profesor Dumitru Dădălău. Paliţă Grigore.Un om cu o personalitate mare, cu o minte plină de cunoştinţe, omul cu o inimă de aur şi nu în ultimul rând, profesorul care şi-a ajutat tot timpul elevii. Acestea ar fi primele cuvinte pe care aş putea să le spun despre profesorul meu de limba română, Dumitru Dădălău. Profesor cu o experienţă de mulţi ani, un profesor care ştie ce vrea de la elevii săi şi îşi face elevii să înţeleagă motivul pentru care trebuie să înveţe, experienţa dânsului fiind principalul factor de înţelegere al elevilor.Este profesorul care, timp de aproape 4 ani, ne-a făcut pe mine şi pe colegii mei să înţelegem mult mai bine lecţiile pe care le-am făcut de-a lungul anilor.Este persoana care s-a ocupat de pregătirea noastră, a tuturor elevilor, pentru a obţine rezultate foarte bune la examenul de bacalaureat la limba şi literatura română, alocându-şi o oră din timpul liber pentru a face pregătire cu noi, clasele de a 12-a, lucru care să ne ajute foarte mult la examen. Acestea sunt doar câteva din lucrurile pe care le pot spune despre domnul profesor, fiind multe alte lucruri de spus care demonstrează că domnului profesor îi place ceea ce face şi îşi merită funcţia de dascăl. Ciobanu Luiza:A știut să fie cel mai bun dintre cei mai buni. Româna îl reprezintă.Stau câteodată și mă gândesc cum ar fi fost dacă altcineva i-ar fi ţinut locul domnului profesor de limba română. Oare azi aș mai fi avut aceeași satisfacţie când mă gândesc la cum a fost domnul profesor cu noi? Ţinând cont de faptul că în curând liceul se va termina, am hotărât să-mi aștern pe hârtie gândurile despre domnul profesor de limba română și vreau să spun că dumnealui, în tot acest timp cât a fost lângă noi, a știut să ne arate că, faţă de alţi profesori, dânsul este diferit din toate punctele de vedere.Dumnealui a știut mereu cum să se impună în faţa noastră, a știut cum să ne facă să-l respectăm mereu, a știut să fie cel mai bun dintre cei mai buni.Am remarcat faptul că dumnealui lucrează cu suflet în tot ceea ce a făcut pentru noi și cu noi.Pot spune că limba română, pentru domnul Dădălău Dumitru, este o parte din sufletul dânsului și că această materie îl reprezintă.Pe noi, elevii dumnealui, a știut cum să ne facă să iubim acestă materie, să ne dorim să cunoaștem cât mai multe când vine vorba de limba română, a știut să facă ce alţii nu știu nici măcar să arate.Alături de dumnealui, orele de română au fost minunate, am trecut prin liceu mai zâmbitori și am devenit pe zi ce trece mai încrezători în noi înșine din momentul în care domnul profesor a fost lângă noi.În încheiere vreau să-i mulţumesc domnului profesor pentru că, înainte de a fi profesor, a știut să ne fie părinte și a știut cum să ne pregătească pentru a da piept cu viaţa. Bălan Cornelia.Un om cu caracter puternic care a ieşit întotdeauna învingător.Profesorul meu de limba română este un om care a dat tot ce-i mai bun , ne-a învăţat carte şi a pus suflet în tot ceea ce a făcut.Domnul profesor este bun cu elevii, înţelegător, dar şi exigent atunci când trebuie.Unii elevi înţelegeau prin “exigent”, a fi rău, dar nu era aşa, domnul profesor dorea ca elevii săi să înveţe carte , să aibă un viitor.De-a lungul celor patru ani de liceu, dânsul ne-a explicat şi ne-a învăţat ce e bine să facem, ne-a îndemnat să învăţăm, ceea ce noi nu prea am ascultat.Domnul profesor îşi depune toată silinţa pentru a scoate ceva din elevii ce trec prin această şcoa-

16

v 1 d e c e m b r i e v 2 012 v

Nr. 64-65

M u r m u r u l J i l þu l u i
Fundația MJ 15 ani
ma că domnul profesor nu este aşa cum am auzit. Este un om cu suflet mare , având un mod de predare foarte bun, ştiind să se facă respectat prin respectul dumnealui. Ca orice om în viaţă,domnul profesor a avut şi dumnealui necazuri şi bucurii,făcând din dânsul o personalitate puternică . Pe parcursul orelor de limba română,am învăţat foarte multe din trecut, cât şi foarte multe lucruri despre viaţă , cum să ne descurcăm mai bine în viaţă . Îi mulţumesc domnului profesor Dumitru Dădălău pentru toate lucrurile pe care m-a învăţat. Urs Georgeta:V-am admirat ambiţia,curajul si puterea de a merge mai departe.Iată-mă la sfârşitul clasei a XII –a , când pe final de an şcolar şi al cursurilor liceale , stau şi mă gândesc la toţi aceşti patru ani, cei mai frumoşi din viaţa unui elev .Dintre toţi profesorii care mi-au predat la clasă , o să îmi amintesc mereu cu drag de unul singur şi anume domnul Dumitru Dădălău , profesorul meu de limba română.Aceşti patru minunaţi ani petrecuţi alături de domnul profesor au trecut foarte repede , deoarece , atunci când vii cu drag la ore şi când ai un asemenea profesor de prestigiu , timpul se scurge foarte usor .Chiar dacă primele ore petrecute alături de domnul profesor nu au fost unele dintre preferatele mele, deoarece părea un om prea dur şi prea autoritar,cu timpul mi-am dat seama că nu era deloc aşa , din contră,domnul profesor este o persoană veselă , care îşi iubeşte foarte mult elevii , învăţându-i numai de bine şi educându-i ca pe proprii copii. Cel mai mult admir la domnul profesor ambiţia , puterea de a merge mai departe , curajul de a spune în faţă ce îl deranjează şi forţa de a face lucrurile să meargă după voia dânsului . Pentru domnul Dădălău am avut şi o să am mereu stimă şi respect, nu numai pentru faptul că mi-a fost profesor, ci şi pentru faptul că a făcut localitatea în care trăiesc o zonă de renume în domeniul învăţământului şi al culturii. Pentru mine , Dumitru Dădălău , nu mi-a fost doar un simplu profesor, ci şi un model demn de urmat în viaţă. Vă doresc ca niciodată să nu cunoaşteţi ce înseamnă necazul şi supărarea şi sper ca bunul Dumnezeu să vă dea ce aţi făcut şi până acum, adică să faceţi din simplii elevi oameni mari de care să vă mândriţi .Vreau să vă mulţumesc pentru ceeea ce aţi făcut pentru mine şi vă urez încă o dată multă sănătate ! Norocea Loredana:Talentul l-am recunoscut cu ușurinţă.Cine îşi alege meseria de profesor în primul rând trebuie să iubească copiii, să dea dovadă de talent,răbdare şi multă dăruire în domeniul ales.Din punctul meu de vedere,domnul profesor de limba română este un om bun.Motivul pentru cele afirmate este acela că un profesor bun se formează cu timpul , talentul fiindu-i recunoscut cu uşurinţă, iar în timpul orelor nelăsând elevii să stea, urmându-i tot timpul,mereu ştiind cât poate primi un elev, dar şi cât poate oferi.Profesorul meu de limba română ar fi, după părerea celor din jur, cel mai rău din şcoală,motivul fiind acela că este sever,respectat,urând să fie minţit .Mi-a fost profesor timp de trei ani şi nimeni nu m-a învăţat mai multe lucruri,datorită dânsului m-am ales cu noi cunoştinţe şi mai mult cu lecţii de viaţă.Acum că am ajuns în clasa a XII-a, fiind la o distanţă foarte mică de bacalaureat ,stau şi privesc în urmă,îmi dau seama că dânsul este cel ce ne voia binele şi nu ceilalţi profesori ce ne-au lăsat liberi mereu.Consider că domnul profesor de limba română,Dumitru Dădălău,este profesorul ideal pentru îndrumarea elevilor spre reuşită în viaţă şi îi mulţumesc pentru tot ceea ce mi-a oferit. Girboiu Violeta Raluca:Un model demn de urmat de fiecare elev.Parcă mai ieri începeam ciclul liceal,iar acum cu paşi repezi ne apropiem de ultima zi de şcoală,ziua în care cu lacrimi în ochi trebuie să ne luăm rămas bun de la colegi ,diriginte şi profesori pe care i-am admirat şi care s-au străduit să facă din noi oameni cu minte strălucită.Mulţi dintre profesorii mei din liceu au constituit pentru mine modele demne de urmat.Printre aceştia se numără şi domnul profesor de limba română ,domnul Dădălău,care mi s-a părut cu totul deosebit.În prima oră făcută cu dânsul,la începutul ciclului liceal , mi-a dat impresia de om rău,prea exigent ,dar cu trecerea timpului,părerea mea s-a schimbat considerabil.În opinia mea,fiecare profesor ar trebui să se facă respectat,să ştie să se impună,să fie un model demn de urmat pentru pentru fiecare dintre elevi aşa cum o face şi domnul Dădălău.Eu una nu miam ascuns niciodată admiraţia faţă de dumnealui.Ce apreciez cel mai mult,după toţi anii aceştia,este cum un aşa om s-a apropiat atât de mult de noi şi a reuşit să ne şlefuiască personalităţile cu atâta precizie,fără ca noi să ne dăm seama măcar.Impunea respect dincolo de propria statură şi fiecare oră decurgea aşa de frumos încât sunetul clopoţelului nu ai fi dorit să-l mai auzi niciodată.Era genul de profesor care se implica în proprira materie cu pasiune şi severitate,mereu un om

de limba română
lă, dânsul nu doreşte nimic altceva de la noi decât să învăţăm, pentru că, învăţând, ne vom uşura munca în viaţă.De asemenea, îmi dau seama că nu degeaba se mai supăra domnul profesor atunci când veneam cu lecţiile nescrise sau neînvăţate.Nu am prea am luat în serios spusele domnului profesor, dar acum îmi dau seama că , dacă am fi făcut-o, acum nu ne-ar fi teamă deloc, iar dacă s-ar întoarce anii, alta ar fi situaţia şi altfel ne-am comporta şi noi.Consider că domnul profesor este un om cu un caracter puternic, care a lucrat cu greutăţile vieţii, iar în cele din urmă întotdeauna a ieşit învingător. În rest, acum toate momentele sunt nişte amintiri mai bune sau mai rele, care vrând-nevrând rămân undeva în sufletul meu şi rămâne şi imaginea dânsului printre toate amintirile din anii de liceu.Acum, când sunt la sfârşitul celor patru ani de liceu petrecuţi cu dânsul, vreau să-i mulţumesc din suflet pentru tot ceea ce a făcut pentru noi, pentru materia pe care o preda în felul dânsului şi pentru cum îşi face datoria.Nu-l vom uita niciodată pe cel care ne-a fost profesor de limba şi literatura română. Talpă Alexandra:Iubește copiii, dă dovadă de iscunsinţă, talent, răbdare și dăruire.Profesorul este dăruire, el descoperă mereu ceva nou elevului cu care se confruntă zi de zi.Pe domnul meu profesor de limba română îl cheamă Dumitru Dădălău.Dumnealui are o sensibilitate precum şi un mod aparte de a vorbi despre limba şi literatura română.Tot ce am înţeles eu de la domnul profesor este că limba română trebuie respectată, iubită şi mai ales că este important să nu uităm să vorbim limba română, indiferent de colţul de lume în care ne vom stabili.Cine işi alege meseria de profesor trebuie să îi iubească pe copii, să dea dovadă de iscusinţă, de talent, răbdare şi multă dăruire în domeniul ales. Geniile se nasc la şcoala unde predă cel ce se dăruieşte pe sine, având ca rezultate minţi sclipitoare de elevi ce nu îl vor da uitării, iar cunoştinţele acumulate de la acesta le vor fi de folos în viaţă.Sinceră să fiu, când am venit în clasa a IX-a la acest liceu, mă întrebau alţi colegi , , cu cine faci româna?”, eu le spuneam ”cu domnul Dădălău”.Toţi mă descurajau şi îmi spuneau că este rău , nu dă note mari şi este mai distant cu elevii, fapt pentru care am avut o sfială atunci când ajungeam în cabinetul de română, î nsă, treptat, cunoscându-l mi-am dat seama că nu este deloc aşa.Ce am apreciat la domnul Dădălău a fost corectitudinea de care a dat dovadă, adică nu conta poziţia socială a niciunuia dintre noi.Cu toate că mulţi ziceau de dumnealui că este un om cu suflet rău, atunci când un elev avea o problemă, îl ajuta, îl sprijinea şi îl incuraja să treacă cu fruntea sus peste aceste probleme, acest lucru dovedind contrariul şi anume că este un om cu suflet mare.Ca orice om în lume şi domnul profesor a avut necazuri şi bucurii, făcând din dumnealui o persoană puternică, ce a ştiut să se impună şi să se facă respectată. Îi mulţumesc domnului profesor Dumitru Dădălău pentru toate lucrurile pe care m-a învăţat. Busuioc Silvia:Calm, blând, sensibil, îngrijit şi elegant, ne evalua corect. Domnul nostru profesor de limba româna, domnul Dădălău Dumitru, este o persoană calmă şi blândă precum un tată iubitor.Încă din clasa a IX-a domnul profesor a fost alături de noi şi ne-a călăuzit paşii în viaţa de şcolar.Deşi nu este rău, dumnealui este o persoană severă când vine vorba de lecţiile pe care trebuie să le învăţăm.Cu toate acestea, niciodată nu ne-a certat pe nedrept , iar notele pe care ni le punea erau totdeauna cele corecte.Toţi colegii mei din clasă îl îndrăgesc pe domnul Dădălău.Dumnealui este întotdeauna îngrijit şi elegant, fiind foarte apreciat în liceu.Chiar şi elevii din celelalte clase îl respectă şi îl indrăgesc foarte mult.Domnul nostru profesor este o persoană sensibilă, dovedind acest lucru de foarte multe ori, iar eu mi-am dat seama de sufletul blând pe care îl are, mai ales când ne vorbea despre părinţii şi fratele dumnealui, având în glas o sensibilitate aparte, iar în ochi, lacrimi.Dar totuşi îşi alunga tristeţea imediat, după care continua ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.În final, aş vrea să-i mulţumesc pentru că am avut foarte multe de învătaţ de la o persoană aşa cum este dumnealui. Tomiţoui Vasile Mădălin:Are o pregătire excepţională, o inteligenţă şi o memorie de invidiat.Este un profesor care a dat dovadă de o pregătire excepţională la materia pe care o profesează, având o inteligenţă şi o memorie de invidiat.De-a lungul timpului, cât i-am fost elev, mi-am dat seama că nu este un profesor obişnuit care vine la şcoală din obligaţia de a veni sau de a se prezenta la locul de muncă.După părerea mea, dânsul este o persoană cu principii, care vine cu drag la şcoală, tratând şcoala ca pe o a doua casă.Chiar dacă este o persoană mai exigentă, notele au fost date pe bună dreptate, fiind întotdeauna un om corect şi cinstit.Sunt mulţumit că i-am fost elev şi am avut ocazia să învăţ de la cel mai bun. Militaru Dumitru Adrian: Un om extraordinar, un exemplu în Colegiu, de la care am învaţat mult. Sunt unul dintre elevii domnului profesor Dumitru Dădălău.Despre domnul profesor pot spune că este o persoană deosebită, calmă, cu o inteligenţă de invidiat.Este o persoană pe care te poţi baza oricând şi la care poţi apela cu mare încredere.S-a dedicat şi se dedică în continuare trup şi suflet, atât pentru noi, elevii, cât şi pentru liceul în care învăţăm. Dânsul ne acorda toată priceperea şi răbdarea sa pentru a ne învăţa, ca să putem ajunge cineva în viaţă.Pe această cale, vreau să-i adresez toate mulţumirile pentru că este un om extraordinar de la care am putut învăţa ceva.Totodată vreau să-i mai mulţumesc şi pentru notele pe care le am , pentru că, prin notele acestea mi-am dat seama că trebuie să muncesc mai mult.Cu alte cuvinte, domnul profesor este un om extraordinar , este un exemplu în Colegiul Tehnic Mătăsari, de la care poţi cere multe sfaturi. Toată stima şi tot respectul pentru dumneavoastră pentru că mi-aţi fost un profesor extraordinar.Vă mulţumesc. Olaru Adriana Georgiana:Rămâne peste vremuri,în amintirea noastră,omul care ne-a oferit mereu lumină,caldură şi dragoste .Pe domnul nostru profesor de limba şi literatura română îl cheamă Dădălău Dumitru.În primul rând,vreau să afirm că domnul profesor Dădălău Dumitru nu este atât de rău precum spuneau alţi elevi.Domnul Dădălău Dumitru este de înălţime medie ,trecut de anii tinereţii.Eu de multe ori l-am văzut pe domnul profesor supărat,nervos,doar de puţine ori fericit,cu toate acestea,ştie să impună respect faţă de elevi.La toate orele de limba română domnul profesor obişnuieşte să predea plin de entuziasm.Domnul profesor ne-a explicat că limba română trebuie iubită ,respectată şi mai ales că este important să nu uităm să vorbim limba română,indiferent de colţul de lume în care ne vom stabili.După familie,cel mai important personaj din viaţa noastră rămâne domnul profesor Dădălău Dumitru.Dumnealui are datoria morală de a ne îndruma pe drumul cel mai bun în viaţă.După părerea mea,pentru a merge în faţa unei clase de elevi,este necesară o pregătire de specialitate şi nu numai,dar domnul profesor are această specializare pregătită,pentru că atunci când se prezintă în faţa unor elevi,să cunoască materia amănunţit ,conţinutul disciplinei şi utilizarea practică a acesteia şi să nu se limiteze numai la informaţiile din manual. Răbdarea este o altă condiţie esenţială a domnului profesor deoarece nu toţi elevii sunt genii încât să priceapă informaţiile din prima. Domnul profesor ne-a învăţat să fim corecţi cu noi înşine, dar şi cu ceilalţi,să muncim şi să ne respectăm pentru ceea ce suntem, nu pentru ceea ce părem a fi.Îmi pare nespus de rău că anul acesta este ultimul an în care ne va fi dascăl.Profesorul ideal este cel care rămâne peste vremuri în amintirea noastră,este cel care oferă mereu lumină,căldură şi dragoste. Mituică Maria:A atins petalele sensibile ale sufletelor noastre şi ne-a chemat spre frumos.De-a lungul celor patru ani în care v-am avut dascăl,mi-am dat seama,domnule profesor de limba română ,că domnul Trandafir n-a murit .El este prezent aici şi acum prin oameni ca dumneavoastră, pentru a împărţi lumină din lumină,pentru a ajuta elevi-copii să se metamorfozeze în oameni.Se spune că spre deosebire de tot ce îl înconjoară ,omul are privilegiul de a alege ce poate deveni.Dumneavoastră aţi ales să deveniţi un om.Rămâneţi, vă rog aşa! A fost o vreme când nu înţelegeam de ce oamenii mari privesc atât timp o carte fără poze.Misterul s-a dezlegat în primii ani de şcoală, însă tot simţeam că lipseşte ceva,’’acel ceva’’ l-am înţeles abia când v-am cunoscut.La început mi-a fost teamă pentru că înţelesesem de la alţii că sunteţi un om rău ,dar pe parcursul celor patru ani de liceu mi-am dat seama că nu este aşa şi că dumneavoastră ne vreţi doar binele.Dumneavoastră aţi atins petalele sensibile ale sufletelor noastre şi ne-aţi chemat spre frumos, pentrua ne dezvolta spiritul creator şi cultul pentru valori.Aţi vrut mereu să scoateţi la suprafaţă tot ce e mai bun,din ce în ce mai bun

din oameni, din elevi. A venit momentul să prindem aripi,să încercăm să ne înălţăm încet,încet,cu încredere şi curaj,fiecare pe drumul său.Şi asta datorită dumneavoastră, domnule profesor,”Isoscel” al orelor de limba română.Peste ani,cei cărora le-aţi dat lumină,vor fi mândri că v-au cunoscut şi vor putea spune,pe bună dreptate,’’aici a trăit odată un om mare”.Mai sunt câteva zile până la terminarea acestui an şcolar,care pentru mine înseamnă şi terminarea liceului.O să îmi fie dor de orele de limba română şi vreau să mulţumesc domnului profesor pentru că a fost alături de noi în toţi aceşti ani. Predescu Ramona:Un om minunat.Acum când sunt la câţiva paşi de a termina ciclul liceal,am ajuns în momentul în care trebuie să îmi iau rămas bun de la colegi şi de la minunaţii profesori pe care i-am întâlnit în acest liceu ce are un frumos prestigiu.Aici am întâlnit oameni minunaţi de la care am avut ce învăţa şi voi avea ce învăţa în continuare.Pentru ceea ce sunt,trebuie şi îmi doresc să le mulţumesc celor ce au fost lângă mine timp de patru ani.Una dintre persoanele de la care am avut ce învăţa este domnul profesor de limba română.De la acest minunat profesor am învăţat multe ,am învăţat să apreciez fiecare persoană în parte, aşa cum face şi dumnealui.Acum am ocazia de a-i mulţumi domnului Dumitru Dădălău pentru ceea ce sunt,de la dânsul am primit o lecţie nouă,adică să nu mă dau bătută,să lupt pentru a fi întotdeauna mândră de mine,pentru asta îi mulţumesc.Dacă nu întâlneam un profesor aşa cu este dumnealui,nu ştiam să apreciez fiecare persoană care m-a înconjurat.Despre domnul profesor de limba română am numai cuvinte de laudă,deoarece este un om minunat, este unul dintre cei mai buni omeni pe care i-am întâlnit.Domnului profesor îi mulţumesc pentru tot ce a făcut pentru noi. Barac Ionuţ:Dascăl cumpătat,cu memorie fantastică și mod de predare foarte bun.Un bun dascăl trebuie să fie mereu cumpătat,cu multă dăruire şi pasiune în tot ceea ce face,aşa cum este şi domnul meu profesor de limba română. Domnul nostru profesor este un om extraordinar , cu foarte multe calităţi aşa cum rar mai întâlnim în zilele noastre . Deşi anii au trecut, dumnealui are mereu aceeaşi pasiune şi dăruire, punând mult suflet în tot ceea ce face , fapt ce ni s-a dovedit însă de la prima întâlnire cu dumnealui . Un lucru remarcabil la domnul nostru profesor este memoria fantastică pe care o are dumnealui . Sfiala pe care o aveam în clasa a IX-a era foarte mare deoarece auzisem că este un om dur . Dar după prima întâlnire, după prima oră cu dumnealui mi-am dat sea-

17

v 1 d e c e m b r i e v 2 012 v

M u r m u r u l J i l þu l u i
Fundația MJ 15 ani

Nr. 64-65

Dăruie vieții farmec
A fi în zbor Cu dragoste pentru cuvânt iată, revin la voi în ger, cu har, eu tot răzbat prin vânt şi-a adiere de mister… Sunt lângă tine, poţi să crezi ? Ţi-am dezmorţit chiar ieri, uitare… Nu e uşor printre zăpezi Să îngrijeşti suflet în zare! Mai tăinuieşte-mă o clipă Şi-mi lasă semn de curcubeuUn fel de leac pentru aripă, De-a fi, în zbor, lângă Orfeu ! Destinul Prin lumi străfulgerate în spirale, Fantasme mov răsfiră respiraţii ; Apoi, un simţ lăuntric se prăvale Într-un vârtej de timp către rebele spaţii… Crud adevăr de dincolo de gintăDestinul- univers mintal plăpând ; Strop de lumină, mişcătoare ţintă – Vis la răscruce, sfios, nechezând… Satul meu Lumea este aidoma unei mirări: simplă şi volatilă ! Dovadă, cazul meu de copil născut şi crescut la ţară… Averea-mi cea dintâi şi cea de pe urmă e satul natal, ca un aeroport personal de unde îmi iau zborul şi revin la bază cu o periodicitate reglată de nevoi, suflet-eşti… Zbor şi iluzie precum un zvâcnet de pătrundere spre Lumină ! Învaţă trecerea şi dăruie pentru a dăinui ! Cultiv seminţe de copil zglobiu… Mă fulgeră cu amintiri, Tismana Şi-un dor acut brăzdează rana… Copil orfan, sfios, trăind agale De timpuriu zării cum toate curg la vale… Jertfă la şapte ani, un prieten Caramat Trăsnit sub salcie, pleca spre zei, ospăţ Atunci, contemplativ mi s-a dat harul Să prind esenţa şi să surprind realul… Mama Domnica prin dăruire rară Făcu-nlăuntrul meu lumina să tresară… Bunica Mărioara precum oţel de plug Lucind a hărnicie ne răsfira belşug. Chiar în vremuri grele, lipsuri nu am dus Tata, în absenţă, ne proteja de sus… Aveam din prisosinţă păsări şi cireadă Şi treburi pe ogor, noroc să nu ne şeadă. Însă, matca veche îşi pierdu meandru Încat Satul, azi e fără simţul tandru… Un aer de pârloagă bântuie pe vâlcea Urmaşii cei ce vin nu ştiu de « hăis şi cea » Proiectul meu semeţ, mâine mă vrea mai viu Să cultiv savant seminţe de copil zglobiu. Cumva, eu dărui curaj, poate şi idei Proaspete resurse dinspre străbunii mei… Acest poem adună bucurie Cum visul peste generaţii Aprinde nădejdea dintre o glie… Rostogol de poezeală… Frunză verde meri creţeşti Astăzi eşti, mâine nu eşti Cei flămânzi se subţiază, Cei lacomi se lăbărţează şi-ntruna jubilează… Prostia se-mpăunează Cel înţelept se-ntristează… Lumea-i plină de emfază şi se clatină la bază fiindcă rareori, e trează între Paşti şi Bobotează. Frunză verde meri creţeşti Doamne, prea ne aiureşti şi apoi ne umileşti… Suflet aburind poveşti Astăzi eşti, mâine nu eşti… Triste derapaje generaţiilor de azi şi mâine Când tineri se despart de vise şi dogma ia formă dolofană, susură pe câmp triste narcise şi-n părinţi se adânceşte o rană… căi nedrepte par să încovoaie alcătuiri de suflete pereche şi-un vânt lăuntric sparge nori de ploaie şi-aduce seceta, copleşitoare streche… Jurnal de bord Triumf zornăitor de grele cizme, Scuipat de-argou şi flegme-putorisme, Contemporane forme de « cultură »Pe val e un pirat în plină aventură… Pământul rabdă ape şi tot speră În rosturi limpezi de vrajă austeră, La suflet blând şi sincer pentru o nouă eră… Rostiri

Doru V. FOMETESCU
Prins printre visări Cuantificăm nimicul volatil Iar documentu-i ca un lux perfid Cât nu ne mai simţim nici urmă de copil În suflet mov răzbate asprul vid… Cum s-ocrotim puţinul străveziu Din lumi frivole şi uituce? Cum să ne bucure tot ce e viu? Doar răsădind stejar lângă o cruce! Numai prin suflet Un paradox mi-ncătuşează scrisul Cum versul e produs falimentar… dar omenesc impuls m-ajută visul acest necunoscut fără hotar ! Zac în penumbre străbunele idei cât, încă neghiobia urcă trepte, numai prin suflet-darul de la zeibolnave vremuri tind să se îndrepte ! Mama ce adie-n vis… Revino, mamă-n vis, cu faţa zâmbitoare, să încălzeşti un spaţiu teluric şi crispat şi-n tainică şedere să te preschimbi în floare de câmp ori de grădină uimind întregul sat… Iar eu să fiu copil cu simţuri pân-la stele, să prind chiar aura prea blândului tău chip, să-ncerc nişte minuni cu simple poezele răzbind un timp barbar ce freamăt-a nisip… Mama ce adie-n vis nesfârşitul de sub pleoape alinta lăuntricul, dor înalt şi dor deaproape… Transfer de suflet Ceva, imprevizibil, Gata să ne scape Abur august Peste îngheţ şi ape… Ori umbra din lumină Care speră Să nu mai fie prizonieră Unui pământ bezmetic şi larvar Cu oameni prefăcuţi Şi fără har…

lui Titu Rădoi

Cuvintele umblă prin mine, obsesiv şi ţâşnesc în chip de aspiraţie spre ceilalţi… Cândva, pe o anumită ambianţă am vrut să mă răzbun printr-un roi de vorbe încât am scris poemul « Antipoezia »o dureroasă despărţire de cuvinte. Dar n-a fost aşa. Imprevizibil, cuvintele m-au căutat, m-au iscodit, umilindu-mă tandru ; Nu pot scăpa de ele Le simt împrejmuitoare… vocalele ca nişte porţi, consoanele-ulucă. Rostirea e un rost durabil numai mâna mea e o trecere… Şoapte dinspre un poet Nea Jean, de-acolo, din câmpie, de s-ar trezi şi-ar vedea… « Hazul » « -Măi, fraţilor, nu era cazul ! Nu-s vremuri de idolatrie, Salvându-vă din amnezie ?! Împrospătat prin voi cu seve de umor Chiar vreţi să-mi răscoliţi necazul… » Fluturi şi flori Fluturi şi flori Încifrează spaţiul eternităţii La răspântie de lumi… Polen şi pulberi-cărămizi la univers. Florile ca nişte domnişoare smerite Sunt sărutate discret de nişte fluturiNegustori ai văzduhului. Colecţionari de arome şi polen. Natura cu ierburi ţâşnitoare Vibrează la urechea viitorului Precum limbile unui şarpe… Flori şi fluturi Semne de echilibru în dezordine, Vectori de primăvară fără sfârşit…

Balul Bobocilor
9 noiembrie 2012, ziua în care Colegiul din Mătăsari a fost nășit, cu 12 ani în urmă, de ministrul Educației Naționale, Andrei Marga. Anul acesta, ziua Colegiului a coincis cu Balul Bobocilor. “Da, a fost un bal…și ce dacă? Nu s-a mai făcut bal pănă acum? Sau nu s-a mai întâmplat nicăieri acest lucru?” Adevărat, însă acesta are unele particularități care îl fac în felul lui, b a l. Şi nu voi începe acum să laud decorul, splendid de altfel, nu voi începe să laud efectele de lumină și sunet, captivante într-un fel, nu voi începe să laud frumusețea concurentelor sau să plâng, surprins de faptul că nu au fost mai multe, să înfrumusețeze și să aducă o splendoare mai puternică acestui eveniment și desigur că nu voi începe să laud siguranța pe care școala noastră ne-a asigurat-o, de măsurile surprinzător de aprige care au fost luate, intrarea făcându-se doar pe bază de legitimație de elev sau orice alt document care să dovedească acest fapt dar știam că se dau note participantelor, nu invitaților, de asta am plecat fără carnete de elev la noi. Ajuns înăuntru, muzica începe să îți gâdile urechile, cauți cu privirea “ceva frumos”, încerci să îți dai seama ce se întâmplă.Odată ajuns în fața sălii de sport, ”ground zero” cum ar spune un american, simți magia, simți ca trăiești.Licuricii pe care începi să îi vezi în față nu sunt nici pe departe viziuni, vocile pe care începi să le auzi nu sunt nici pe departe semne de nebunie, pur și simplu ești în mijlocul ei.Odată cu adunarea unui număr considerabil de spectatori spectacolul putea să înceapă.Şi era să uităm! Nu am acordat destulă atenție concurentelor.... rușine să ne fie! Ele au fost miezul petrecerii iar noi am uitat pănă acum de ele... O să încercăm să remediăm asta în rândurile ce vor urma. Şi vom începe scurt, prin a le lista pur și simplu pe cele care au luptat pentru titlul de Miss Boboc 2012: Becheanu Bianca, Baloșin Elena Mihaela, Moldoveanu Ionelia, Tucă Alexandra, Balogh Adelina, Rotaru Adriana, Cristina Gorun și nu în ultimul rând Irina Niță.Probele au fost dintre cele mai diverse însă spuma tuturor probelor a fost cea de cultură generală (sau cel puțin așa trebuia să fie).Astfel în cadrul acestei probe, am aflat cu “bucurie în suflet” că Mare Britanie are o adâncime de aproximativ 1015 metri iar capitala Londrei este Austria, să nu mai pomenim de specimenul pe cale de dispariție al vulpii cu pene sau de noul model de locomotivă electrică care scoate fum. Ca privitori pasivi, putem să spunem, cu mâna pe inimă, că am fost cei mai norocoși să prindem această fază și să nu fim distraș de alte activității, deși 70% din timp am fost “plecați cu oile”, fiind absenți din centrul acțiunii la care veniserăm în primul rând.Dar și această porțiune de timp s-a dovedit utilă, astfel eu împreună cu bunul meu prieten Stanca Daniel am avut ocazia să dăm o “raită” prin amfiteatru, acolo unde fetele se pregăteau intens pentru probele din concurs, astfel luând parte la emoțiile “din spatele cortinei” şi nu numai, astfel având ocazia de a face câteva poze cu potenţialele câştigătoare ale miss-ului dar şi şansa de a ne “prosti” puțin. Am fost oarecum dezamăgiți de un mic amănunt, acela fiind căldura insuportabilă din sală, susţinută de altfel de ca l o ri ferel e l ă s ate s ă funcţioneze. Per ansamblu, lu mea părea în largul ei, nimeni nu dădea nici un semn de plictiseală, nimeni nu se plângea că nu are ce face, nimeni nu se purta de parcă era venit din junglă, nimeni nu avea apucături nefaste. Finalul concursului venea rapid şi toată lumea era curioasă cine va câştiga, cine va fi Miss Bobocul de anul acesta, cine va câştiga premiul mult dorit? Astfel titlul de Miss Boboc i-a revenit domnișoarei

Rotaru Adriana, locurile 2 și 3 fiind ocupate de Baloșin Mihaela, respectiv Balogh Adelina iar titlul de Miss Popularitate a fost înmânat domnișoarei Becheanu Bianca.Toate frumusețile pământului au primit premii consistente de la prezentator dar și aprecieri din partea colegilor.
Ungur Adrian Lucian Stanca Ion Daniel

18

v 1 d e c e m b r i e v 2 012 v

Nr. 64-65

Urmare din pag. 17

Profesorul meu...
timp mi-am dat seama că era un om blând, cu o privire caldă şi atunci când deschidea gura şi ne vorbea numai în versuri , emana numai bucurie în sufletele noastre adolescentine , fiind totodată un om foarte puternic , raţional şi trecut prin viaţă . Iar astăzi sunt foarte mulţumită de faptul că am avut un asemenea profesor în ciclul liceal, pentru că el a fost al doilea în ierarhia preferinţelor, după părinţii mei, care a zidit o căramidă la zidul pe care trebuie să îl urmez în viaţă. Sunt în acelaşi timp foarte emoţionată când îmi amintesc că am ajuns la sfârşitul clasei a XII-a şi că l-am cunoscut pe domnul profesor de limba română, Dumitru Dădălău , el fiind omul care m-a făcut să gândesc pozitiv,să fiu întotdeauana puternică şi orice s-ar întâmpla să trec cu bine în viaţă peste orice obstacol cu fruntea sus .În toţi cei patru ani de liceu am făcut română cu acelaşi profesor şi în toţi aceşti ani am învăţat foarte multe de la acest om minunat, cu toate că la început alţi elevi îşi construiseră o altă păre-

M u r m u r u l J i l þu l u i
Fundația MJ 15 ani

l u z i i a b s t ra c t e . . . I
Cel care…
Am un vis de îndeplinit pe această lume, Să fiu cel care aduce lucrurile bune, Să fiu cel care aduce o schimbare în bine, Să fiu cel care pleacă,dar care revine. Privind în jurul meu,observ cu bucurie, Există oameni care,adesea din prostie, Se lasă jos,încet Şi pier în agonie. Focul interior,mistuitor şi tare Cuprinde fiinţa celor ce pică din picioare, Speranţa fără muncă E o jale înţepătoare. Nu vreau să-mi plâng de milă, Să fiu un oarecare, Vreau să fiu ca trenul care pe a lui şină, Spulberă orice trecătoare. La ce aş putea face şi ce aş putea să realizez, La ce în viaţă aş putea să devin, La ce iluzii am,ce e prostesc şi ce e divin. Să mă manifest asupra viitorului firesc, Să aduc o rază de soare în ceea ce e prostesc, Să schimb această lume plină de non-sens, Să modific viaţa şi tot ce e lumesc. Sunt plin de speranţe,plin de gânduri bune, Uimit de multe lucruri ce se petrec în lume, Sunt plin de bunătate şi visuri deşarte; Dar cui să îi spun? Cine să m-asculte? Adesea,noaptea,înainte să mă culc, Cad într-un abis ce-i,aparent,fără fund, Un abis al viselor,al speranţelor divine Şi a tot ce aş putea face din mine. Dar dimineaţă,apatic,cu o durere în suflet, Încă mă mai gândesc la noaptea ce-a trecut Şi o frică aparte mă cuprinde deodată, Sunt fantomele viitorului. Ascunse sub un paravan imens De ipocrizie şi delirium tremens Al unor alcoolici prezentaţi divers Ascunzând al lor caracteristic râs pervers. Împânziţi,acum,de acelaşi sentiment De ură profundă asupra aceluiaşi sortiment De laşitate,al nostru veşnic nutriment, Întâlnind pururi acelaşi impediment. O sticlă de suc la rece,să ne răcorim, Să stăm relaxaţi,să încetăm să ne dorim. Îmi doresc să împărtăşim pentru un moment aceleaşi sentimente Să simţi cum pixul mi se frânge de durere între degete Mi-aş dori să-mi simt sensibilitatea ascunsă Că fiecare literă scrisă e o lacrimă neplânsă. Mi-aş dori să-mi ucid raţiunea când îmi spune “Tot ce-ţi doreşti nu e posibil pe această lume” De asta trăiesc în două lumi ca un copil teribil Şi-mi omor raţiunea că-n lumea mea orice-i posibil. Mi-aş dori să scriu o carte în care să povestesc Despre ceea ce-am trăit,despre ceea ce gândesc Şi tot ce-am zis în viaţă asta că mi-aş dori

Hapsânii Pământului
Privind în jur,constat.... constat cu neştiinţă, Că lumea se învârte,se învârte cu neputinţă, Mereu în jurul cozii,ca potaia fără ştire, Mereu fără rost,trăind din amintire; O amintire apăsătoare,a vremurilor trecute Pierdute în neant,nevrând să te ajute Trăim într-o societate lipsită de respect, Bazată doar pe noţiunea vagă de aspect, Învăluită în iluzii abstracte de infect, Reduse la absurd de un simplu afect. Trăim într-o ţară unde adevăratele valori Sunt pictate straniu în diferite culori,

Mi-aş dori
De ce să întrebi când ai putea să ştii? De ce să ceri când ai putea să obţii? De ce doar să îţi doreşti când ai putea să ai, Tot ce îţi doreşti,să faci din iad rai? Tot ce îmi doresc e să nu îmi doresc nimic, Şi toată viaţa s-o trăiesc fericit Doar lângă cei ce îmi sunt dragi, Doar lângă cei cu zâmbetele largi. Nu vezi? Avem lângă noi doar o iarbă curată, Un râu ce curge în natura colorată

Fantomele Viitorului
La viitor adesea stau şi mă gândesc,

Ungur Adrian Lucian

punctual şi cu o corectitudine rară.Domnul Dădălău a fost unul dintre acei oameni pentru care cărţile constituiau elemente vii şi necesare în clădirea oricărei vieţi autentice şi ne îndemna în mod constant să citim.A fost un om cu suflet mare…Ne-a îndrumat să alegem de la viaţă tot ce e mai bun, să avem voinţa pentru a ajunge la împlinirea idealurilor,s-a străduit să ne încurajeze,să ne stimuleze.În sufletul meu voi păstra mereu amintirea unui profesor pentru care materia constiutuie o iniţiere către sensuri ascunse în opere,autori şi destine. Găinaru Georgiana:A știut să se impună și să fie respectat.Oricâte probleme au trecut peste dânsul,a avut mereu aceeaşi pasiune şi dăruire,punând mult suflet în tot ceea ce face,fapt ce ne-a fost dovedit încă de la prima noastră întâlnire cu dânsul.Mărturisesc că prima dată am avut o oarecare sfială pentru că auzisem că este un om foarte rece şi ca dă numai note mici ,dar,de fapt,domnul nostru pfofesor este un om foarte sensibil dar,în acelaşi timp,şi foarte puternic,fiind trecut prin greutăţile vieţii. Mereu a avut puterea să o ia de la început, în ciuda tuturor.Mereu dojenindu-ne pentru a învăţa mai bine şi vorbindu-ne mereu cu aceeaşi pasiune despre ilmba română. Din punctul meu de vedere profesorul ideal se află oglindit în fiecare dascăl. Unui elev îi rămâne întipărit în minte atât portretul fizic, cât şi moral al unui profesor îndrăgit şi stimat ce ştie să-i apropie cu căldură umană pe cei din jurul său.Profesorul nu este,nu trebuie să fie un oarecare,el trebuie să-şi păstreze tinereţea sufletului,să fie capabil a intui sufletul tânărului,să aibă darul de a ghici ce se petrece dincolo de zidul,aparent de netrecut,al elevului.Un lucru de asemenea remarcabil la domnul nostru profesor este memoria fantastică,ştiind să se impună şi să se facă respectat.Îi mulţumesc domnului profesor pentru cei aproape 4 ani petrecuţi cu dânsul.Un bun dascăl trebuie să fie mereu cumpătat, cu multă dăruire şi pasiune în tot ceea ce face.Domnul nostru profesor este un om cu adevărat extraordinar aşa cum rar mai întâlnim în zilele noastre. Mărăşescu Ionela Gabriela:Când ne vorbea numai în versuri,emana în sufletele noastre adolescentine numai bucurie și ne făcea să gândim pozitiv.Încă de la terminarea clasei a VIII a,eram foarte încântată că termin ciclul gimnazial şi că mă înscriu la liceu , cu toate că am ajuns în acest liceu întâmplător, fără să îmi doresc, dar odată cu trecerea timpului mi-am dat seama că nimic în viaţă nu e întâmplător . Îmi doream foarte mult să îmi cunosc noii mei colegi de clasă şi noii mei profesori . Pentru această experienţă a vieţii mele m-am pregătit foarte mult până la cel mai mic amănunt. Odată cu începerea ciclului liceal mi-am cunoscut noii mei colegi şi unii din profesori,rămânând ca pe parcurs să îmi cunosc şi pe ceilalţi profesori .Deşi aflasem cu cine fac limba română,nu l-am cunoscut pe domnul profesor decât de la începutul semestrului al II-lea din clasa a IX a D . Şi până atunci auzisem numai păreri pro sau contra în ceea ce îl priveşte pe dumnealui . Unii spuneau că este rău şi că dă note mici, iar alţii spuneau că este foarte strict în ceea ce priveşte învăţătura, mai ales limba română. Dar,odată cu trecerea timpului,cunoscându–l, într-adevăr mi-am dat seama că este un om care în viaţă se bazează doar pe corectitudine şi pe adevăr , şi pe toţi elevii ne trata la fel, chiar dacă făceam parte din clase sociale diferite .Şi în tot acest

re. Acum la terminarea liceului, părerea mea în ceea ce îl priveşte pe dumnealui este de respect şi corectitudine şi mulţumire pentru ceea ce a făcut pentru mine în aceşti ani de liceu . Iar o mare parte din ceea ce sunt astăzi i se datorează dânsului pentru că am avut cel mai potrivit om la formarea mea ca persoană şi asta datorită profesorului meu de limba română.Eu astăzi sunt mulţumită că am avut un aseamenea profesor în timpul liceului şi tot în acelaşi timp foarte realizată sufleteşte pentru că am avut un asemenea om la stimularea mea ca persoană şi pentru asta îi mulţumesc şi pot să spun că am fost foarte norocoasă că am avut un asemenea profesor care m-a învăţat un lucru,să fiu puternică întotdeauna,încrezătoare în mine şi în ceea ce fac,iar înainte de toate a fost om în adevăratul sens al cuvântului . Deoarece în viaţă omenia , adevărul şi corectitudinea face totul. Dumitru Ion:Are un stil aparte de a preda şi evalua.Îmi aduc aminte de primele zile de licean unde toată lumea mi se părea ciudată, obişnuit fiind cu profesorii şi cu colegii din generală . Îmi aduc aminte la fel de bine de domnul diriginte cu lista de profesori ai clasei şi am auzit strigându-se numele domnului Dădălău Dumitru.Am simţit un gol înăuntrul meu deoarece multe persoane îmi spuneau că este un profesor dur şi că cere foarte mult de la elevii săi .Pe parcursul întregului ciclu de învă-

ţământ mi-am dat seama că nu este aşa cum zic alţii, deoarece domnul Dădălău este un om care a procedat întotdeauna corect din toate punctele de vedere, chiar dacă copiii se supară pe dânsul că îi pune în situaţii de corigenţă , dar dânsul face acest lucru pentru a-i face să înţeleagă că nu le vrea răul, ci numai binele.Domnul Dădălău şi fratele dânsului sunt întemeietorii acestei instituţii de învăţământ care,fără ajutorul dânsului poate nu exista nici astăzi . Domnul Dădălău este un profesor care are stilul său aparte de a evalua elevii şi de a preda faţă de alţi profesori . Este omul care a evaluat întotdeauna corect şi o să rămână fiecare cu câte ceva în minte . De aceea eu cred că Colegiul Tehnic Mătăsari nu o să mai aibă multe generaţii de acum înainte un profesor aşa bun şi îi sfătuiesc pe toţi să nu mai asculte de toată lumea care zice că domnul profesor este rău şi să vină la Colegiul Tehnic Mătăsari ca să înveţe carte . Acum, la sfârşit de liceu, îmi este greu să mai înţeleg că au trecut patru ani aşa de repede şi trebuie să mă despart de persoanele apropiate . Vreau să le mulţumesc tuturor profesorilor pentru ce m-au învăţat, dar în primul rând domnului Dădălău. Dănilă Lăcrămioara:Un profesor exigent şi impunător. Nimic nu este întâmplător.Mi-am spus adesea vorbele acestea pe care le-am auzi rostite de alţii cu emfază sau cu tristeţe. Şi totuşi,în dimineaţa asta când mi-au venit din nou în minte , am realizat că ele chiar au un rost . Chiar şi acum , când drumul a luat sfârşit,îmi aduc aminte de prima zi în care am păşit pragul cabinetului de română , având mii de emoţii, deoarece eram pentru prima dată când paşii mei se îndreptau spre acea uşă şi nu ştiam ce va fi , cum va fi şi ce se va întampla în următorii ani petrecuţi împreună . Prima impresie pe care am avuto din primul moment în care am intrat în clasă , a fost aceea că văd imaginea unui profesor exigent şi impunător , dar în secunda doi, când a început să-mi vorbească,am realizat şi din tonalitatea vocii sale, dar şi din privirea sa că aparenţele au fost înşelătoare. Au urmat zile în care poate am făcut greşeli dar fără intenţie, dar şi zile în care poate am fost judecată greşit . Toate acestea au făcut parte din cei patru ani în care am simţit cele mai puternice emoţii, dar care m-au ajutat să devin mai puternică şi să fac faţă oricărei situaţii, indiferent dacă este bună sau rea , iar pentru acest lucru nu mulţumesc decât profesorului meu de limba română. În zilele noastre , noţiunea de profesor şi-o poate însuşi oricine , dar nu oricine se poate numi porfesor în adevăratul sens al cuvântului , iar după părerea mea, profesorul meu de limba română se poate numi “profesor “ din toate punctele de vedere, deoarece a înţeles faptul că profesorul este dăruire , dânsul descoperă mereu ceva nou , elevul cu care se confruntă zi de zi , într-o piesă jucată pe viu,fără cortină , fără aplauze,într-un schimb permanent cu acelaşi public mereu nesatisfăcut,conştiinţa elevului. Domnul profesor a încercat pe parcursul acestor patru ani să ne facă să înţelegem că,de fapt,în spatele unui profesor,noi putem găsi un “părinte spiritual” care încearcă să ducă fiecare copil pe drumul cel mai bun cu putinţă . Acum că a venit momentul să ne luăm rămas bun,singurul lucru care îl mai pot spune este acela că toate momentele , situaţiile şi “greşelile nevinovate “ îmi vor rămâne întipărite în minte şi în inimă .

19

v 1 d e c e m b r i e v 2 012 v

M u r m u r u l J i l þu l u i
Fundația MJ 15 ani
Mă aflu în camera de hotel a hotelului Avis din Bucureşti, privesc la ceas, se pare că se apropie ora şase, mă pregătesc să plec la aeroport. La şase trebuie să ajung la Aeroportul Băneasa, de unde voi pleca spre Anglia. Ajung la aeroport la şase şi zece minute, nu întâmpin nicio problemă, deoarece avionul la care eu îmi luasem bilet va decola la ora opt. Intru în sala de aşteptări fiind nerăbdător să decolez, fiind primul meu zbor cu avionul. Aşteptând în sală, îmi amintesc de faptul că aeroportul în care mă aflu este din punct de vedere al traficului al doilea ca mărime din România, după Henri Coandă. Acesta a fost inaugurat în anul 1920, se află la o altitudine de 90 metri şi se întinde pe o suprafaţă de 128 hectare. În acelaşi an se înfiinţează Compania de Navigaţie Aeriană FrancoRomână, care a fost prima companie de transport aerian din lume, pentru pasageri, mărfuri şi poştă. Aeroportul dispune de o pistă de 3.200 metri lungime şi 60 metri lăţime, iar până la înfiinţarea Aeroportului Internaţional Otopeni în 1970,acesta era principalul aeroport din capitala României. Se pare că se anunţă că pasagerii aeronavei cu care eu trebuia să plec sunt chemaţi pentru că se apropie îmbarcarea. La ora opt aeronava decolează, am o senzaţie neobişnuită în momentul desprinderii de la sol, dar mă obişnuiesc după un timp. În timpul zborului mă gândesc cu foarte mari emoţii la locul pe care urma să îl vizitez. Încă de mic am fost fascinat de construcţiile

Nr. 64-65

STONEHENGE
Ambrosias, în secolul al cincilea voia să construiască un monument în cinstea celor 3.000 de nobili care au murit în lupta cu saxonii şi au fost înmormântaţi la Salisbury. Acest loc se pare că a fost ales la sfatul marelui magician Merlin, care a ales să se construiască un monument funerar în Câmpia Salisbury care să se numească Stonehenge. Merlin şi Uther Pendragon care era tatăl regelui Arthur, au fost trimişi să aducă pietrele din Irlanda, împreună cu 15.000 de cavaleri. Aceştia au eşuat în încercarea de a urni toate pietrele ajutându-se de frânghii şi bazându-se doar pe forţa braţelor lor, iar în acel moment, Merlin, folosindu-şi capacităţile magice, a dislocat cu uşurinţă pietrele şi le-a dus la locul dedicat lor la Salisbury. Legenda mai spune şi că Aurelius a murit la scurt timp şi a fost îngropat şi el în interiorul monumentului, în „Inelul Giganţilor de la Stonehenge”. Suntem pe o porţiune de drum unde trebuie să mergem cu viteză redusă şi vedem pe partea stângă un indicator pe care e prezentată o succesiune de drumuri şi e inscripţionat spre stânga spre „ Salisbury Amsebury A 345” ,lucru care mă face să îmi dau seama că ne apropiem de fabulosul monument. Se pare că pe ambele margini ale drumului este un peisaj spectaculos, cu pomi înverziţi. După câţiva metri se zăreşte un indicator pe care scrie Stonehenge, indicând mersul în faţă. Trecem de această zonă, după cam cinci minute de mers văd un alt indicator care arată drumul către parcarea Stonehenge. Nu durează mult şi ajungem în parcare, de aici se vedeau pietrele, văd o tăbliţă pe care scrie „welcome to Stonehenge”. Lăsăm maşina într-un loc de parcare, de aici continuându-ne drumul pe jos până la monument. Monumentul se afla pe partea cealaltă a drumului, aşezat într-o câmpie. Am traversat drumul şi ne-am îndreptat în direcţia monumentului, am ajuns lângă el, l-am admirat câteva minute după care, prietenul meu, ghid turistic, care cunoştea monumentul foarte bine a început să îmi explice ceea ce ştia. Stonehenge este un monument preistoric situat în zona Wiltshire a Angliei , este unul dintre cele mai renumite monumente din lume, el este compus dintr-un cadru circular de pietre mari, care sunt stabilite constant întrun termen de terasament . Stonehenge este unul dintre cele mai complexe monumente din Anglia aşezat în centrul celei mai dense şi complexe ere, cea neolitică şi epoca bronzului. Mari arheologi cred că monumentul construit din piatră conică îşi are originea undeva între anii 3000 î.Hr. şi 2000 î.Hr., după cum este descris în cronologie. Datarea cu radiocarbon realizată în anul 2008 a ajuns la rezultatul că primele pietre au fost ridicate aproximativ între anii 2400-2200 î.Hr. ,în timp ce o altă teorie sugerează că Stonehenge şi-ar avea originea încă din anul 3000 î.Hr. Şanţul circular de pământ care constituie prima faza a monumentului se pare că îşi are originea aproximativ în anul 3100 î.Hr. Monumentul se află şi pe lista UNESCO, într-o co-listă „Aveburihenge monument”. Stonehenge este proprietatea Coroanei şi este gestionată de către English Heritage , în timp ce terenul din jurul monumentului este deţinut de National Trust . Arheologii au găsit dovezi din care rezultă faptul că Stonehenge ar fi putut fi iniţial, încă de la începuturile sale cele mai vechi, un teren pentru înmormântare, lucru care rezultă din descoperirile de material din oase umane care datează încă din anul 3000 î.Hr., momentul în care se săpa şanţul pentru construcţie, şi se pare că astfel de depozite de oase au continuat timp de cel puţin 500 de ani. Mike Parker Pearson, persoana care se ocupa de proiectul Stonehenge Riverside, fiind şi liderul proiectului, a remarcat că Stonehenge pare să fie un locaş pentru înmormântări, încă de la prima perioadă a existenţei sale. Mike a spus că Stonehenge a fost un loc de înmormântare încă de la început până la apogeu în mijlocul mileniului al III-lea î.Hr., însă Stonehenge a evoluat în mai multe faze de construcţie care acoperă cel puţin 1.500 de ani. Există dovezi la scară largă despre construcţiile pe şi în jurul monumentului ce ne demonstrează ca aceasta se extinde, probabil, în cadru peisajului timp de 6.500 de ani. Se pare că datinile şi înţelegerea diferitelor faze ale monumentului sunt complicate de către natură, de aceea multe lucruri sunt mai greu de descifrat. Este posibil ca acest loc sa dateze din vremuri mult mai vechi până la construcţia monumentului, deoarece arheologii au descoperit patru sau cinci arbori în apropierea parcării moderne care au o vechime de aproximativ 10000 de ani. Prima apariţie a monumentului datează aproximativ din anul 3100 î.Hr., monument care constă în săparea şanţului incintei, care măsoară aproximativ 110 metri în diametru, cu o intrare mai mare în zona nord-est şi o intrare mai mică la sud . Acest şanţ a fost realizat pe o păşune uşor înclinată. În acel moment, constructorii au pus oase de cerb şi oase de boi în partea de jos a şanţului precum şi unele unelte lucrate, din piatră. Se pare că oasele au fost considerabil mai în vârstă decât coarnele de cerb, fiind alese pentru a săpa şanţul. Şanţul a fost săpat continuu, dar în secţiuni. Aproximativ în anul 3100 î.Hr. a fost realizat terasamentul construcţiei, după care s-a format un şanţ de mâl în mod natural. În marginea exterioară a zonei este un cerc închis de 56 de gropi, fiecare având aproximativ un metru în diametru, cunoscute şi sub numele de găuri Aubrey. A doua fază a monumentului a avut loc în anul 3000 î.Hr. Dovada fazei a doua nu mai este vizibilă. Numărul de găuri care datează de la începutul mileniului 3 î.Hr. sugerează că în această perioadă în cadrul incintei a fost realizată o anumită formă de structură din lemn. Alte lemne în picioare au fost plasate la intrarea de nord-est. Acele găuri sunt mai mici decât Holes Aubrey, fiind doar în jurul valorii de 0,4 metri în diametru, şi sunt mult mai puţin regulat spaţiate. Terasamentul a fost intenţionat redus în înălţime, iar şanţul a fost într-o continuă urcare. După descoperirile făcute, se pare că cel puţin douăzeci şi cinci de găuri din Holes Aubrey au fost transformate mai târziu în morminte, datând de două secole după începutul monumentului. Se pare că, indiferent de funcţia iniţială a găurilor, aceasta sa schimbat pentru a deveni una funerară în

MOTO: ,,Creatorii pleacă dar creaţiile rămân!’’

20

străvechi şi de lucruri care nu îşi găsesc explicaţii. Trebuia să ajung să vizitez Stonehenge o construcţie foarte veche, care nu şi-a găsit nici până în ziua de astăzi explicaţia cum de a putut fi realizată fără tehnologii de ridicare a blocurilor mari de piatră şi fără ingineri specialişti. Astfel luându-mă pe mine valul, fiind fascinat de ceea ce urma să vad şi gândindu-mă la ce urma să fac, se pare că se apropia deja momentul aterizării. Nici nu îmi dădusem seama când trecuse o oră şi ceva. Aeronava aterizează pe pista aeroportului Heathrow din Londra, după ceva timp cobor din aeronavă şi mă îndrept spre sala de aşteptări unde urma să mă aştepte un vechi prieten de familie, Marian , care plecase din România pentru studii, iar în urma prieteniilor pe care şi le-a făcut în Anglia şi cunoaşterii foarte bine a mai multor limbi străine, a ajuns ghid pentru turiştii străini în anumite regiuni din Anglia, despre care el ştia foarte multe detalii. Marian ştia foarte bine cât de mult mă fascinează pe mine acele construcţii şi auzind că eu vin în Anglia numai pentru a le vizita, el îşi luase liber de la muncă numai pentru a merge cu mine să mi le prezinte mai bine. Ajung în sală, se pare că îl zăresc şi îl recunosc mult mai repede decât mă aşteptam. Se pare că şi el mă recunoaşte la fel de repede, prima reacţie pe care o are fiind aceea de a mă lua în braţe. În timp ce mergeam spre maşina lui personală m-a întrebat de vechii lui prieteni, de ce mai este pe acasă, şi în special de familia mea. Maşina lui era parcată undeva la cinci minute de sala de aşteptare. Am ajuns la maşină şi am plecat în direcţia Amsebury, acesta fiind cel mai apropiat oraş de masivele blocuri Stonehenge. Mi-a spus că până la destinaţie sunt aproximativ 130 de kilometri, şi o să facem destul de mult pe drum, aşa că se hotărăşte ca pe drum să îmi spună mai multe poveşti despre Stonehenge. Dar mi-a spus că acestea sunt doar mituri, nu neapărat realitate. Mi-a zis că o legendă spune că Stonehenge ar fi de fapt o poartă către o lume din care noi am venit pe Terra. Legenda mai spune şi că la fiecare 5.000 de ani aceste porţi pot fi deschise, şi că acel moment ar putea fi folosit în mod benefic, dar în acelaşi timp poate prilejui catastrofe imense, devastatoare, care nu ar mai putea fi remediate niciodată. Forţele oculte magice au fost de asemenea asociate cu Stonehenge. Mi-a zis că unul dintre aceste mituri se referă la o poveste a unui gigant care ar fi cumpărat pietre uriaşe, acestea fiind magice de la o vrăjitoare, iar mai apoi, el le-a transportat prin aer până la Câmpia Salisbury, unde mai apoi a provocat locuitorii satului să numere pietrele într-un fel de ghicitoare. Călugărul satului din acel moment a spus că pietrele sunt prea multe pentru a putea fi numărate, iar acesta este un mit care ne spune că este imposibil să numeri toate pietrele care se găsesc în această construcţie. Iar atunci uriaşul s-a supărat şi a aruncat cu una dintre aceste pietre după călugăr; piatra îl lovise pe călugăr într-un călcâi. Călugărul n-a fost rănit, însă piatra respectivă a rămas de atunci ciobită şi este cunoscută sub numele de Piatra Călcâi. Mi-a spus că se pare că cel mai popular dintre toate miturile legate de Stonehenge este acela din categoria acelora care încearcă să explice modul în care pietrele uriaşe au fost transportate până la locul actual. Această poveste a fost scrisă în secolul al XII-lea de către Geoffrey of Monmouth. Geoffrey spune că aceste pietre de la Stonehenge sunt de fapt pietre vindecătoare, care provin din Africa, aduse în Irlanda de giganţi tocmai pentru aceste calităţi vindecătoare ale lor. Se pare că de aici a venit o altă denumire a pietrelor şi anume aceea de „Dansul Uriaşilor”. Se pare că regele Aurelius

timpul fazei a doua a construcţiei. Stonehenge este, prin urmare, interpretată ca un cimitir de incineraţie închis în acel moment, cel mai cunoscut cimitir de incineraţie, în Insulele Britanice. De asemenea au fost găsite fragmente de oase umane, iar dovezile că totul se întâmpla la sfârşitul neoliticului este redat de către vasele de ceramică , care au fost găsite şi au legătură cu caracteristicile din această fază. A treia fază a construcţiei a avut mai multe etape. Săpăturile arheologice au indicat că în jurul anului 2600 î.Hr., constructorii au săpat două tablouri concentrice de găuri, în centrul monumentului. Aceste socluri din piatră sunt doar parţial cunoscute, cu toate acestea, ele ar putea fi rămăşiţele unui inel dublu. Din nou, există foarte puţine dovezi ferm întâlnite pentru această fază. Găurile au fost realizate pentru a susţine până la 80 de pietre permanente. Doar 43 din acestea pot fi văzute astăzi. O altă teorie, care a câştigat sprijin mai recent este că ele au fost aduse mult mai aproape de monument prin Marea Eră Glaciară a Irlandei. Alte pietre care sunt permanente au fost aduse mai târziu şi folosite ca buiandrugi. Pietrele, care cântăreau aproximativ patru tone erau de mai multe tipuri: vulcanice, calcaroase, de cenuşă şi multe altele, în total fiind aproximativ 20 de tipuri diferite de roci. Fiecare piatră avea aproximativ înălţimea de 2 metri, între 1 m şi 1,5 m lăţime şi aproximativ 0,8 metri grosime. Ceea ce avea să devină cunoscut sub numele de Piatra Altarului , este aproape sigur că derivă fie din Carmarthenshire sau Brecon Beacons. Intrarea spre nord-est a fost extinsă la acel moment, cu rezultatul că răsăritul soarelui din acea direcţie se potrivea exact cu mijlocul verii, iar apusul în acea direcţie se potrivea exact cu mijlocul iernii. Această fază a monumentului a fost abandonată, fiind neterminată; cu toate acestea, pietrele mici permanente au fost aparent îndepărtate. Heelstone este un singur bloc mare de piatră în picioare în afara intrării din monument , aproape de drumul principal. În secţiune, este sub-dreptunghiular, cu o grosime minimă de 2,4 metri, ridicându-se la un vârf conic cu o înălţime de aproximativ 4,7 metri. Săpăturile au arătat că piatra este îngropată la 1,2 metri în sol. Este situată la 77,4metri de la centrul cercului de la Stonehenge. Piatra are o circumferinţă totală de 7,6 metri şi cântăreşte aproximativ 35 de tone. Se pare că, de asemenea, această piatră situată în nord-est a fost ridicată în această perioadă. Ea nu poate fi datată cu precizie şi poate fi instalată în orice moment în timpul fazei 3. La început a fost însoţită de o a doua piatră, care nu mai este vizibilă. Două, sau eventual trei pietre mari au fost înfiinţate în zona de intrare dinspre nord-est, din care numai una se mai vede, şi aceea căzută, care are o lungime de 4.9 metri. De asemenea o pereche de şanţuri paralele au fost săpate în această perioadă. Ultima fază de construcţii cunoscută la monument a fost aproximativ în anul 1600 î.Hr. Monede romane şi artefacte medievale au fost găsite în jurul monumentului, dar nu se ştie dacă monumentul a fost în uz continuu pe tot parcursul şi dincolo de preistorie. De asemenea multe aspecte ale monumentului Stonehenge rămân supuse dezbaterii. Această multitudine de

teorii, unele dintre ele foarte colorate, sunt adesea numite “misterele de la Stonehenge”. Ar mai fi multe de spus despre acest monument, dar acestea consider eu că ar fi cele mai importante lucruri pe care ar trebui să le ştii, îmi spune el mie. Sper că ai înţeles destule lucruri despre acest monument, şi că nu regreţi vizita ta în această zonă îndepărtată de România, dar şi în această zonă ca şi în ţara noastră sunt peisaje uimitoare pe care poţi să le admiri cu mare splendoare, înconjurate de monumente care au foarte multe lucruri de spus despre aceste locuri şi istoria lor scrisă şi nescrisă. Eu i-am mulţumit pentru explicaţiile pe care mi le-a oferit, şi i-am spus că sunt destul de încântat de ceea ce am auzit de la el. După acestea am început să ne îndepărtăm de monument, îndreptându-ne în direcţia parcării , locul în care ne lăsasem maşina pentru a putea să mergem acasă. Am ajuns la maşină şi ne-am îndreptat spre casă pe drumul pe care venisem. După lungul drum, pe parcursul căruia eu îmi aminteam ce îmi povestise el, ajungem în Londra, el având locuinţă acolo. Am hotărât să rămân la el o noapte, după care urma ca a doua zi să plec în România, exact de pe aeroportul pe care ajunsesem de dimineaţă. Paliță Grigore

v 1 d e c e m b r i e v 2 012 v

Nr. 64-65

M u r m u r u l J i l þu l u i
Fundația MJ 15 ani

Tradiţii şi obiceiuri populare în serbările preşcolarilor
neaţa , Colindişul sau Bună –dimineaţa la Moş Ajun. În unele părţi din Ardeal , copii care merg cu colindatul se numesc piţărăi sau pizerei . După credinţa populară , ei sunt purtători de noroc şi fericire .Prin unele părţi , băieţii , dar mai cu seamă cântăreţii bisericeşti umbla cu icoana în ziua de Ajunul Crăciunului – o icoană pe care este zugrăvită naşterea lui Iisus Hristos în mijlocul satului. Oamenii, când se dau la băut rachiu sau vin în sărbătorile Crăciunului , nu zic că beau , ci că se cinstesc. În unele părţi , când este aproape de a se revărsa zorile , colindători cu lăutari sau fără lăutari pleacă pe la casele gospodarilor înstăriţi şi le cântă la fereastră un cântec sau mai multe , aceste cântece numindu-se „zori ”, spunându-se că atunci „cântă zorile”.Prin Transilvania , se înţelege sub numele de „zorit ” datina de a se cânta colinde de către feciori şi oameni însuraţi la „zoritul” în ziua de Crăciun . Începând cu întâia zi de Crăciun şi în următoarele zile ale acestei sărbători , copii umblă cu Steaua , cântând colinde de stea prin care vestesc naşterea lui Iisus Hristos.„Vicleimul ”sau „Irozii” este datina prin care tinerii reprezintă la Crăciun naşterea lui Iisus Hristos , şiretenia lui Irod , care a poruncit uciderea pruncilor , de a afla Pruncul şi adesea înfruntarea necredinţei , personificate printr-un copil sau printr-un cioban . Capra ,Ţurca , Brezaia fac parte dintre datinile de Crăciun şi Anul Nou . Dimitrie Cantemir spune în „Descrierea Moldovei ” că „Ţurca este o joacă iscodită încă din vremurile bătrâne , din pricina ciudei şi scârbei ce o aveau moldovenii împotriva turcilor”. Cu ţurcă , capra sau brezaia umblă tinerii începând de la Ignat şi sfârşind cu zil e l e Crăciunului şi prin unele părţi în ziua de Sf. Vasile până seara . Numele de Ţurca , Capra sau Brezaia îl poartă unul dintre tinerii mascaţi .Despre cei Tei Crai de la Răsărit sau Magii călători se spune că au venit să se închine lui Iisus , după unii din Arabia , iar după alţii din Persia . Tradiţia ne arată că ei se numesc :Melchior , Gaspard şi Balthazar. Datina împodobirii bradului de Crăciun pare a fi de obârşie germană , aşa cum este şi cântecul „ O, brad frumos !”. În Germania , această sărbătoare este cunoscută sub numele de Cristbaum .Împodobirea Pomului de Crăciun a pătruns din Alsacia în Franţa la sfârşitul secolului al XIX-lea , precum şi în Ţările de Jos , Spania , Italia , Elveţia. Tot pe la sfârşitul secolului al XIXlea , această datină se întâlneşte în casele nemţilor din oraşele româneşti şi apoi se răspândeşte pe cuprinsul ţării , odată cu cântecul bradului „O , Tannenbaum!” (O , brad faimos!)Despre Moş Ajun se spune că a fost baciul aflat în slujba lui Moş Crăciun , stăpânul satului unde Maica Domnului l-a născut pe Iisus Hristos. Colinda a dobândit o destinaţie precisă ca formă de magie benefică , ea marcând rodnicia câmpurilor , sportul animalelor domestice , creşterea copiilor , împlinirea prin căsătorie a tinerilor , pacea şi tihna bătrânilor , influenţarea , în sens pozitiv , a vieţii oamenilor şi a naturii . Vinul era în unele regiuni ale ţării şi simbolul al comuniunii , al unirii a doi tineri . În momentul solemn al căsătoriei li se toarnă vin peste mâinile lor împreunate , simbolizând puterea vieţii , trăinicia şi fericirea noii familii.”Paharul de aur” este paharul ritual cu care se bea la zile mari , cum este sărbătoarea Crăciunului , din care s-a băut cândva în momente solemne , la botez , la cununie . Crăciunul mai este numit şi sărbătoarea familiei , este sărbătoarea când toţi se reunesc părinţi , copiii ,nepoţi, îşi fac daruri, se bucură de momentele şi atmosfera din jurul mesei , cu credinţă ca prin cinstirea cum se cuvine a sărbătorii vom avea un an mai bun şi mai bogat. La sate sunt păstrate mai bine tradiţiile şi obiceiurile specifice acestei sărbători. Repertoriul tradiţional al obiceiurilor şi tradiţiilor , pluguşorul , sorcova , vasilica , jocuri cu măşti (Ţurca , cerbul , brezaia) , teatrul popular , dansuri (căluţii , căluşerii ),şi o seamă de datini , practici , superstiţii, ziceri , sfaturi cu originea în credinţe şi mituri străvechi sau creştine. Dintre acestea ,care exprimă înţelepciunea populară , realul sau fantasticul , esenţe ale bogăţiei noastre spirituale , redăm câteva specifice diferitelor zone ale ţării.Pe 20 decembrie în calendarul ortodox se sărbătoreşte ziua Sfântului Ignat .În această zi datina rânduieşte să fie tăiat porcul de Crăciun . Pentru ca ţăranii cred că un porc neînjunghiat în această zi nu se mai îngraşă pentru că îşi visează cuţitul . Nerespectarea acestui obicei poate provoca , după unii , incidente neplăcute.În mod evident , şi acest obicei păstrează elemente de ritual păgân ( în Egiptul Antic şi în Grecia Antica porcul era sacrificat în cinstea unor zeităţi. În Bucovina , în Ajunul Crăciunului se pun pe masă un colac şi un pahar cu apă , deoarece se crede că sufletele celor răposaţi vin în această noapte pe la casele lor, gustă din colac şi-şi udă gura cu apă.Î n Ajunul Crăciunului , cei ce cresc albine , nu dau nimic din casă , ca albinelor să le meargă bine, şi să nu părăsească stupul pe vremea roitului.În Ajunul Crăciunului nu e bine să te baţi , nici măcar in glumă cu cineva , căci faci buboaie peste an .Cu o săptămână înainte de Crăciun , în zona Codru din Maramureş încep pregătirile pentru colindat , culminând în cele două zile anterioare sărbătorii, când se pregătesc mâncărurile şi se împodobesc interioarele locuinţelor: masa cu faţa brodată , feţe de perne ornamentate , pe pereţi se pun şterguri şi blide ornamentate, crengi de brad , baniţa , busuioc, brebenoc .Aluatul frământat în noaptea de Crăciun e bun de deochi pentru vite .Se crede că la miezul nopţii , înspre Crăciun , apa se preface în vin , iar dobitoacele vorbesc.La cele trei sărbători mari – Crăciun , Paşte şi Rusalii – să te speli cu apa în care au fost puşi bani de argint şi vei fi bănos.Nu e bine ca in Ajunul Crăciunului să fie pus pe masă mai întâi rachiul , pentru că nu el are întâietate în această seară , ci bucatele.Dacă visezi grâu verde în postul Crăciunului e semn bun că anul care vine are să fie mănos în toate. În Ajunul Crăciunului se leagă pomii cu paie , pentru că aceşti pomi să lege rod bogat . Pomul Crăciunului îmbracă în sate din zona Codru aspecte diferite, deosebindu-se de bradul cu elemente ornamentale cumpărate din oraş.Cel mai răspândit era pomul cu cercuri din nuiele de salcie sau din sârmă , îmbrăcate din hârtie colorată , peste ele sunt trecute sfori din aţă de fuior pe care sunt înşirate boabe de fasole albă. În alte sate se făcea pom împodobit cu paie de grâu tăiate scurt şi înşirate pe sfoară, delimitate de floricele de porumb . Fasolea albă

Vechi tradiţii româneşti ne ajută în fiecare an să simţim şi să trăim atmosfera plină de căldura şi veselie a Sărbătorilor de iarnă . Perioada Sărbătorilor de iarnă începe de la Sfântul Nicolae, sărbătorit de credincioşii ortodocşi pe 6 decembrie , şi se termină de Bobotează , pe 6 ianuarie. Aşadar , o lună plină în care tradiţia este la loc de cinste . Câţi dintre noi nu au aşteptat cu înfrigurare dimineaţa de 6 decembrie pentru a se uita dacă Moşu’ a lăsat ceva în ghetele pregătite de cu seară?Acest obicei al darurilor aduse de Moş Nicolae , s-a împământenit mai mult la oraş. Este posibil să fie un împrumut din ţările catolice, unde Moş Crăciun este cel care pune daruri în ghete sau ciorapi anume pregătiţi.Copiilor din România li se poate întâmpla ca Moş Nicolae să aducă şi câte o nuieluşă care ar trebui să îi cuminţească , măcar în principiu , dacă nu s-au purtat bine în timpul anului.Rolul de ocrotitor al familiei cu care a fost investit de religia ortodoxă Sfântul Nicolae îi dă dreptul să intervină în acest în educaţia copiilor.Povestea lui Moş Crăciun începe cu un bătrân numit Sfântul Nicole, episcopul din Myra. Se spune că el poseda puteri magice. Pentru cea mai aşteptată sărbătoare din decembrie . Crăciunul , românii au apelat în egală măsură la tradiţie , ştiind să accepte si obiceiuri mai recente. Întâmpinată cu bucurie, Naşterea Mântuitorului aduce cu ea şi o sumă de practici foarte vechi prin care se celebra Echinocţiul de Iarnă , momentul în care natura dă speranţe că va renaşte. Obiceiul colindatului a înglobat în el nu numai cântec si gest ritual , ci şi numeroase mesaje şi simboluri ale unei străvechi spiritualităţi româneşti . El s-a păstra asociindu-se cu celebrarea marelui eveniment creştin Naşterea Domnului Iisus Hristos.Pe 24 decembrie este Ajunul Crăciunului , iar obiceiurile specifice acestei zile sunt de natură religioasă. Din dimineaţa acestei zile până spre înserat cete de copii între cinci şi cincisprezece ani merg cu „Moş Ajunul ” – text augural scurt care anunţă venirea colindătorilor. Tot în această noapte , Moş Crăciun vine la copii şi le pune cadouri sub brad.Dar nimeni nu ştie cu siguranţă , cum ajunge Moşul în casele oamenilor, dar toate poveştile îşi păstrează nota de mister .Unii cred că intră pe fereastră , alţii cred că un beţigaş fermecat îl ajută să se facă mic şi să pătrundă prin gaura cheii , iar alţii , mai cosmopoliţi , consideră că Moşul vine pe hornul casei. În Ajunul Crăciunului , pe înserat , în toate satele din România , începe colindatul . Copii cu steaua vestesc Naşterea Domnului şi sunt primiţi cu bucurie de gazdele care îi răsplătesc cu mere , nuci şi colaci .În Ardeal cei care colindă până spre miezul nopţii sunt oameni în toată firea. Obiceiul este să treacă pe la fiecare casă iar apoi , cu tot cu gazdele care i-au omenit , să continue colindatul .Postul Crăciunului ia sfârşit şi fiecare se poate bucura de mâncărurile rituale :preparatele din carne de porc , sarmale , colacii şi cozonacii , prăjiturile şi vinul . Cele trei zile de sărbătoare ale Crăciunului aduc linişte şi pace în case.În seara de 23 spre 24 decembrie , până după miezul nopţii şi în unele locuri până la ziuă , cete de copii merg din casă în casă cu colinda: Moş-Ajunul , Bună –dimi-

simboliza „ curăţirea sufletului ”. Unii locuitori preferau pomul de vâsc , pe care se aplicau panglici de hârtie colorată, care reprezenta un bun al familiei,transmiţându-se din generaţie în generaţie . La origine are un înţeles magic , proprietăţi curative, unele dintre astfel de pahare poarta inscripţii cu caracter misterios . La miezul nopţii , de Anul Nou , fetele iau de pe masă colacul ornamentat care se ţine pe masa de sărbători , îl ţin pe vârful capului , se aşează pe tăietor şi aşteaptă să audă un sunet dintr-o direcţie oarecare şi din ce parte vine sunetul , în acea parte îşi v-a găsi ursitul .În Ţara Oaşului , în vatra focului de la stână se introduc patru potcoave pe care , după ce se înroşesc , se mulg oile peste ele , crezându-se că oile „stricate”, care nu dau lapte , se vindecă datorită funcţiei magice a fierului .În tinda casei se pune un vas de grâu care să treacă colindătorii peste ele , apoi grâul se dă la păsări şi la animale , „să fie cu spor ca şi colindătorii”.În Ajunul Crăciunului , în unele părţi se umblă de către dascăli tineri bisericeşti cu icoana pe care este zugrăvită naşterea lui Iisus Hristos.Intrând în casă cu icoana , este ţinută la piept de către dascăli cântând troparul Naşterii Mântuitorului . În Ajunul Anului Nou , feciorii care merg la colindat schimbă porţiile unor săteni care s-au certat în cursul anului determinându-i astfel să vorbească şi să se împace .În ziua de Crăciun nu se scoate gunoiul afară decât a doua zi , deoarece dacă-l arunci „îţi arunci norocul !” .În părţile Muscelului se crede că primele 4 zile , începând cu 24 decembrie , corespund în ordine celor patru anotimpuri : prima zi e de primăvară , a doua de vară , a treia de toamnă şi a patra de iarnă, şi cum va fi vremea în aceste zile aşa vor fi şi anotimpurile . În seara de Crăciun , în satele maramureşene , se ung cu usturoi vitele la coarne şi şolduri, şi uşile de la grajduri pentru a alunga spiritele rele să nu ia laptele vacilor . Cu usturoi se ung şi oamenii pe frunte , pe spate , la coate şi la genunchi , precum şi uşile şi ferestrele casei pentru a îndepărta demonii nopţii .În dimineaţa de Crăciun e bine să ne spălăm cu apa curată , luată dintr-un izvor sau fântână în care punem o monedă de argint , pentru ca tot anul să fim curaţi ca argintul şi feriţi de boli . diaconescu Marcela

21

v 1 d e c e m b r i e v 2 012 v

M u r m u r u l J i l þu l u i
Fundația MJ 15 ani
Lăsând pe veci în urma lor Modele de conducător Cei care sunt sau vor ajunge La-nvăţământ spre a conduce Să aibă-n faţă neîncetat Modelele ce-am prezentat. Astfel,minciuna scornită Adevăr devine uite Şi-i pusă să se despească În teancul de documente Săptămâni sau luni de zile Stă acolo la dospeală Până când îi vine bine Ca să iese iar afară Cu mai multe repetiţii De ieşit mereu în faţă Are mai multe intenţii Fiind metamorfozată. Nu mai e ce-a fost odată Când abia a plecat E acum prin transformare “Adevăr” neacceptat. Mincinosul e mai suplu Stors de bani dar îngânfat Căci în drumul său sinistru Minciuna i-a triumfat Fiindcă a scos-o la iveală Se laudă că-i deştept Şi apare pe ecrane Nu mincinos,ci-“nţelept”. Să nu creadă mincinosul Că va fi mereu în frunte Sigur va veni şi vremea Când adevărul învinge A ros cam prea mult din os Iar osul spre terminare Emană otravă tare. Să mă ierte acum pe mine Cine știe că-i gâscan Dar îi spun că nu e bine Tot pe post de mitocan. Omul când e-n promenadă Şi dă de oase grămadă Să se ferească de ros De vrea să n-ajungă jos. Funcţia-i o promenadă Are cap și are coadă.

Nr. 64-65

Înfrăţire
Plouă,plouă,plouă Nu cu stropi de rouă, Cu boltă curată Peste lumea toată. Se războiesc norii Şi-şi varsă fiorii Iar săgeţi de foc Cad din loc în loc, Am împlinit optzeci de ani Ş-aş vrea ca să trăiesc mai mult Să fiu alăturea de voi Să pot ş-acuma să vă ajut. În viaţă v-am iubit pe toţi Pe fraţi,copii,nevastă şi nepoţi. Cu ce-am putut,v-am ajutat Cum bine ştiţi,de n-aţi uitat. Când voi necazuri aţi avut Pe mine toate m-au durut Şi împreună am luptat Pân’ ce de ele am scăpat. Ne-am bucurat de multe ori De împliniri şi de victorii Ş-am arătat celor din jur Că neamul nost’ e un neam pur De luptători adevăraţi Ce nu se lasă a fi călcaţi De cei ce cu invidie şi ură N-ar vrea s-avem o bătătură În care toţi să ne-ntâlnim Şi s-arătăm că ne iubim Iar pe strămoşii de odinioară Nicicum să-i facem de ocară Şi optimişti cum toţi am fost Am înţeles c-avem un rost Să fim puternici şi uniţi De toată lumea preţuiţi Încerc ş-acuma să vă ajut Dar nu mai pot cum am putut Căci bătrâneţea,văd prea bine, E o povară atunci când vine. Povară greu de suportat De cel ce-n dânsa a intrat Ce uneori se uşurează Când cei din jur te onorează. De aceea eu vă dau un sfat Celor ce azi m-aţi onorat: Să nu uitaţi vechea zicală “Cu ce măsori ţi se măsoară” Vă mulţumesc şi vă urez de bine Octogenari s-ajungeţi ca şi mine, Urmaşii să vă preţuiască, Iubire să vă dovedească!

Împlinire

Atmosfera toată Este turburată, Tunete de groază Croiesc câte o oază. Printre norii grei Ce-o vedem şi noi Şi ne bucurăm Că poate scăpăm. Piatră să nu bată Peste lumea toată, Recolta să piară, Foamea să apară. Dar,ca prin minune, Soarele-şi impune Forţa sa de pază Şi se luminează. Totu-nveseleşte, Lumea înverzeşte, Semnele de viaţă Ies la suprafaţă. Înfrăţite-n bine Pentru omenire, Căldura şi apa Asigură viaţa.

Şpagă mare dac-ai dat Apare un post deblocat Pe care stai șase luni Ş-achiţi şpaga la păgâni Iar apoi nu se mai poate Şi intri-n şomaj măi frate, Când şomajul s-a sfârşit Altă şpagă te-a pândit De data asta mai mare Că vi din restructurare Tot aşa bietul român Abia merge pe drum De flămând şi şpăguit Dar cu scop neîmplinit. Mai aşteaptă o votare Poate , vine vre-o schimbare Şi reuşeşte prin boală Cu şpagă o pensionară Ai o pensie frumoasă Vârsta ? Şapte zeci şi şaşe! Dai şpagă ceva mai mare Lucrezi în continuare N-am spus nimic ce n-a fost Sau ce azi n-ar fi pe rost Şi de n-am şti cum să luptăm De şpagă n-o să mai scăpăm Stăm cu ea tot pusă-n faţă De vrem să mai avem viaţă Iar de nu , ne chinuim Pân-ce lumea părăsim.

Schimbarea
S-a schimbat schimbarea Cu altă schimbare Dar nimica nou Nu văd că apare. Ce s-a anunţat Că va fi schimbat E de aşteptat Pân’ la alt schimbat Totu-i vorbă goală Mai bine zis boală Ce nu-i vindecată Ci doar tot schimbată Dintr-o boală grea Într-o boală rea Ce-i continuată Mai cronicizată Nu sunt pesimist Dar rămân tot trist Până ce-o să văd Că acest norod Va trăi schimbarea Cea cu vindecarea.

Şpaga
Şpaga-i de mai multe feluri Stabilite de valori Ca să clasifici mai bine Ia seama ce ţi se spune : Sunt valori mai mici sau mari Stabilite de spăgari Cele mici sunt cunoscute De mai toţi când sunt făcute, Fiindcă suntem nevoiţi Când vrem ca să fim serviţi Să dăm şpagă vrem,nu vrem Din puţinul ce-l avem Şpăgarii de valori mici I-ntâlneşti oriun-te duci Să rezolvi o chestiune Ce te priveşte pe tine Vrei să iei adeverinţă Cum că ai o suferinţă La comisia formată Dai şpagă un pic triplată, De cât şpaga care ai dat Când ţi-a trebuit un act De la primar sau notar Ca să-l ai la buzunar . Şpagă mică dai când vrei La orice funcţionărei Care , când deschid ghişeul Se uită dacă ai leul ! ( banul) Cum îl scoţi i-l pui în faţă Restul merge ca pe aţă Pleci acasă mulţumit Fiindcă ai fost bine serivit La spital dacă te duci Fără şpagă nu apuci Să vi de unde ai plecat Fiindcă mori nevindecat Eşti rudă c-un decedat Care-n morgă a intrat Dacă vrei acas’ să-l duci Nu dai şpagă , nu-l mai duci Vrei să faci o facultate Chiar dacă nu prea şti carte Dai banul ş-ai rezolvat Şi devi licenţiat Dacă vrei şi masteratul De ce nu şi doctoratul, Dai o şpagă mai plinuţă Ş-ajungi ,, Mare om de stiinţă ’’ Despre şpagă mai aflăm Când ziarul cumpărăm Şi citim cu-nfrigurare Cât a fost şpaga de mare Ca să cumpere uşor Un teren mai bunişor Chiar din parcul din oraş , Administrat de borfaşi . Vrei să faci o angajare Nu dai şpagă , n-ai putere

Dorul
Trăire ce s-ascunde În suflet depărtat Şi-l face să nu uite De cei ce i-a lăsat În ţara-n care astăzi Aşteaptă a-l primi Cu aceiaşi trăire Până când va veni În drumul său prin lume Dorul nu e greşit La graniţe el trece Fără a fi văzut. Ajuns unde-i e ţinta Acolo se opreşte Şi celui ce îl poartă Durerea-i răscoleşte. Nelinişteşte,doare Pe cel care îl poartă Şi suferinţa-i mare Nu poate fi stopată Decât de revederea Celor care au aprins-o Şi prin îmbrăţişare Să poată fi învinsă. Dorul însă nu moare Ci numai se transformă Din suferinţă mare În plăcere enormă.

Esenţa vieţii
Încerc acum să vă vorbesc Cum am trăit şi cum trăiesc Şi vă spun doar numai atât Că-n vremea aspră de demult Fasolea , turta şi cu varza Era la masa noastră baza. Noi n-am avut curcani de rasă Pe care să-i servim la masă Din când în când doar câte o raţă Ne făcea masa mai bogată. Au fost şi ani de trai mai crud În care ne urcam în dud. Mâncam, aşa pe săturate , Dudele şi mai puţin coapte Şi când ajungeam iar jos Din suflet mulţumeam frumos Lui Dumnezeu că ne-a ajutat De încă o dată am mâncat Spunându-i , Mulţumescu-Ţi , Doamne Că am mâncat şi iar ni-i foame! Aşa a fost fiind copil, Traiul amar şi prea umil Iar peste ani , cum am putut Din ce în ce l-am îndulcit Aşa încât , cum vedeţi bine, În criză unii trăiesc prea bine Şi desprea ea vorbesc cu-nfrigurare Cu scop să-i ţină pe cai muţi în supărare Blestemând crud pe Dumnezeu, Că le-a făcut traiul ‚,prea greu’’ Iar cei săraci n-au ce mai spune Dar speră că va fi mai bine , Ce spun acum nu sunt bătăi , Sunt adevăruri vechi şi noi În care am evoluat Conduşi fiind cu mult păcat , De oameni răi , chiar farisei Ce-au vrut şi vreau să fie numai ei Iar gloata fiind aşa de proastă Să stea pe loc să pătimească Nu cred să fie mult aşa ! Cei obidiţi se vor scula Şi vrând nevrând , toţi împreună, Îşi vor croi o viaţă bună , Iar Dumnezeu care conduce , La rele le va pune cruce. 02.05.2012

Modele
La-nvăţământ au fost cândva Dascăli ce nu se pot uita Chiar dacă azi unii sprinţari Se pot numi inspectori mari Oricum ar vrea şi orice ai zice Pe Cinteză nu-l pot întrece Ori pe Mărtoiu sau Priescu Lungan sau pe Cornel Popescu Pătru Rădulea,la trup mic Avea prestanţă de voinic În glasul său ,rar,apăsat Simţeai că eşti admonestat. Ion Chiriac,modest şi fin Parcă avea ceva divin Şi-ntotdeauna îl respectam Fiindcă simţeam că-mi este fan. Pe regretatul Grigoriu C. Stana şi Ion Andriţoiu Şi pe Vasile Romanescu Sau pe-nţeleptul M. Popescu Ne amintim plini de fior De Dl. Cancer Nemuritor De L. Mitron,George Popescu Şi de ce nu şi de Stroiescu

Un gâscan cu mare fler A ajuns consilier Iar în forul respectiv Vrea să fie foarte activ.

Gâscanu-n promenadă

Gâgăind mai ’’delicat’’ De când s-a cam depărtat Şi-a primit ca drept răsplată O funcţie importantă. Când s-adună cârdu-n plen El devine şi mai ferm Demonstrând cu-nfrigurare Cât poate fi el de tare. Cei ce-ar trebui să vadă Că se află-n promenadă De frică , nu de ruşine Spun că totul este bine Ba mai mult , îi deschid calea Să-şi continue plimbarea Chiar la televiziune S-arate la-ntreaga lume Cum gâgăie de frumos Ş-atunci când e mincinos Lumea vede şi ascultă Dar nu crede-n vorba multă Şi-i convinsă cu ardoare Că precis gâscanul piere Fiindcă –n drumul său spinos

Mincinosul
N-ar prea spune ce nu ştie Dar tot spune fiindcă vrea Şi scorneşte o minciună Încât e mândru de ea La lansare se făleşte Spunând: “cum am văzut tot” Iar pe cel care-l loveşte Îl consideră netot. La lege dacă ajunge Cu minciuna sa scornită E sigur că va învinge Adevărul ce-i înfruntă De se-ncurcă să se arate Ce e drept şi cum a fost Avocaţii îi ţin parte Demonstrând şi al lor rost.

22

Care ani mulţi cu gânduri bune La-nvăţământ au fost renume

v 1 d e c e m b r i e v 2 012 v

Nr. 64-65
Tradiţii şi obiceiuri de iarnă

M u r m u r u l J i l þu l u i

Sfintele sărbători la români
litate.Muzica şi dansul remarcabile prin virtuozitatea şi dinamism , măştile de expresivitate , alcătuiesc un spectacol unic.În diferite zone ale ţării , costumaţia , interpretarea pot fi diferite , dar obiceiul este în esenţa acelaşi .Dacă acest fel de manifestare ne duce cu gândul la arhaice practici magice de alungare a maleficului ,” Pluguşorul” , alt obicei , este strâns legat de mitul fertilităţii.Vorbe frumoase , de prosperitate şi belşug sunt adresate de cetele care vin cu „ Pluguşorul „ , fiecărei gospodării.Ca o incantaţie magică , textul urării se transmite din tată în fiu , şi nu există român să nu-l cunoască.Prima săptămână din ianuarie este marcată de două importante sărbători creştineşti Botezul Domnului (Boboteaza) pe 6 ianuarie , şi Sfântul Ion pe 7 ianuarie .Toţi românii se duc la biserică de Bobotează , pentru a lua apă sfinţită , atât de necesară pentru tămăduire şi purificare.În satele şi oraşele aşezate pe maluri de ape , tinerii se întrec să scoată la mal crucea aruncată de preot în apa îngheţată.Cel ce v-a reuşi ,va avea parte numai de bine,În aceste zile , atât de reci ale iernii , adunaţi pe lângă focuri , neavând altă treabă decât de a hrăni animalele , ţăranii români îşi trag sufletul alături de cei dragi , petrecând cu toţi Ionii şi Ioanele şi pregătindu-se pentru truda care va veni curând , odată cu topirea zăpezii. Şcoala , cea mai rentabilă investiţie a unei naţiuni a contribuit la păstrarea şi consolidarea fiinţei noastre naţionale şi universale. Imaginea şi rolul învăţământului preşcolar în contextul integrării învăţământului românesc şi valorile europene , se conturează printr-o dinamică rapidă.„Nimic nu-i mai frumos , mai nobil , decât meseria de educator , de grădinar de suflete umane , de călăuză a celor mai curate şi mai pline de energie mlădiţe ”( D. Almaş). Ca educatori avem menirea de a-i învăţa pe copii să preţuiască şi să respecte obiceiurile şi tradiţiile în care s-au născut , să iubească meleagurile natale , portul românesc şi pe români .Să le sădim în suflet aceste elemente definitorii ale identităţii neamului românesc fără de care nu am mai putea şti de unde venim şi cine suntem de fapt noi românii . Să-i ajutăm pe copii să înţeleagă imensitatea tezaurului nostru folcloric în care arata populară românească este o minunată oglindă în care se reflectă cu cea mai mare intensitate frumuseţea României , istoria şi mai ales sufletul neamului.În calitate de educatori suntem obligaţi să facem din creaţia noastră populară o carte de vizită cu care să batem la porţile cunoaşterii şi cu care vor fi primiţi şi apreciaţi oriunde în lume. De-a lungul timpului , obiceiurile şi tradiţiile strămoşeşti au rămas neclintite păstrând în valori autentice ale culturii populare tradiţionale . Astfel copiii pot fi modelaţi şi îndrumaţi în aşa fel încât pe fondul lor afectiv să se aşeze elementele cunoaşterii artistice care vor imprima gândirii lor anumite nuanţe , ce vor îmbogăţi substanţa viitoarei activităţi individuale şi sociale.Începând cu obiceiurile prilejuite de fiecare eveniment important din viaţa poporului , continuând cu frumoasele costume pe care le îmbracă în aceste împrejurări şi terminând cu cântecele , dansurile şi strigăturile nelipsite de la aceste datini , izvorul lor este nesecat pentru cel ce vrea să le cunoască şi să le adune în mănunchi pentru a le dărui din nou.Valorificând frumuseţea tradiţiilor şi obiceiurilor populare în cadrul serbătorilor cu preşcolarii reuşim să înfrumuseţam viaţa copiilor , îi ajutăm să cunoască tradiţiile româneşti , şi rolul pe care-l au în viaţa oamenilor din cele mai vechi timpuri , modul cum aceste tradiţii au dăinuit în timp . Prin conţinutul serbărilor îi ajutăm pe copii să înţeleagă mesajul şi conţinutul acestor obiceiuri populare , adaptându-le particularităţilor de vârstă şi aptitudinilor artistice individuale.Cu acest prilej introducem , copiii într-o lume frumoasă a cântecului , dansului , poeziei , poveştilor , glumelor, proverbelor , zicătorilor strigătorilor , a unor evenimente tradiţionale (Crăciunul , Paştele , Moş Nicolae , etc.) , copiii având posibilitatea să cunoască frumuseţea şi bogăţia folclorului, diversitatea tradiţiilor şi obiceiurilor româneşti , armonia limbii române .Textele cântecelor şi poeziilor , a colindelor , pluguşorului , sorcovii, transmit urările de bine în legătură cu unele îndeletniciri străvechi ale românilor : aratul , semănatul , păstoritul .Cu aceste ocazii copiii îşi îmbogăţesc vocabularul cu expresii populare , proverbe , zicături , strigături , pătrund în tainele limbii materne şi în comorile înţelepciunii populare. La vârsta preşcolară sunt greu de înţeles evenimentele religioase petrecute de Crăciun , Bobotează , Paşte .Noi educatoarele încercăm să le transmitem din generaţie în generaţie , portul , graiul , obiceiurile şi datinile aşa cum le-am moştenit de la străbuni.Ele sunt un izvor de bucurii şi satisfacţii care creează copiilor o stare de bună dispoziţie favorabilă atât dezvoltării psihice , fizice cât şi estetice. Copiii trebuie să interpreteze diverse roluri : de cântăreţ , dansator povestitor , creator de obiecte artizanale , formându-şi o serie de abilităţi artistice.Serbările au un rol deosebit în educarea copiilor. Pe de o parte , prin conţinutul lor , transmit un anumit mesaj , apoi copiii se pregătesc împreună şi depun eforturi susţinute pentru realizarea unui scop comun , reuşita serbării .Încordarea din momentul pregătirii serbărilor culminează în ziua desfăşurării ei , când tensiunea afectivă a grupei ajunge la maxim.Astfel , pregătirea şi participarea la serbări este acţiunea în care copilul se obişnuieşte să trăiască în colectiv , să se debaraseze de timiditate. Pe de altă parte , serbările aduc lumină în sufletul copiilor , da aripi imaginaţiei , creează o atmosferă plină de plăcere şi b u c u r i e . Tr a n s mitere tradiţiilor şi obiceiurilor prin intermediul serbărilor reprezintă pentru copii o distracţie veselă , plăcută , iar pentru educator constituie un prilej de a oferi mănunchiul bucuriei de-a lungul uni şir de repetiţii.Invitând copiii să desfăşoare „Serbarea Crăciunului ” , îi implicăm în interpretarea unor roluri pe care le joacă cu plăcere : capra , ursul , sorcova , uratul , colindatul.Când bat la porţile sufletului Sfintele sărbători , ne bucurăm împreună cu copiii de neasemuita frumuseţe a datinilor strămoşeşti şi scoatem din comoara inimii şi din lada de zestre a neamului , tezaurul folcloric românesc: cântecul , jocul şi costumul popular specific sărbătorilor.Pentru a realiza o serbare reuşită , care să respecte tradiţiile şi obiceiurile de Crăciun , este necesară o adaptare şi prelucrare a repertoriului specific vârstei preşcolare ce cuprinde în forme tradiţionale poezii şi cântece specifice Crăciunului: „Dintre toate câte sunt/Sărbători pe-acest pământ,/Nu e alta mai frumoasă /Decât Crăciunul cel Sfânt ./Noi am pregătit colinde/Şi din suflet le cântăm , /Bucurii şi sănătate /În pluguşor vă urăm./ Poezii am pregătit /Şi sub bradu-mpodobit/Noi frumos le-om recita/Cântecele vom cânta./Mai avem şi-alte surprize;/Vă lăsăm să le aflaţi /Sus cortina!Deci fiţi gata /Ca să ne aplaudaţi!” Costumele populare , ia şi cătrinţa ,opincile , cămaşa şi iţarii sunt pregătite pentru spectacolul mult aşteptat.Atmosfera de sărbătoare din sala de festivităţi prin decorarea cu elemente specifice sărbătorilor ( brăduţ , globuri , fulgi de nea , etc.)constituie un alt prilej de bucurie pentru copii alături de confecţionarea costumelor şi măştilor pentru capră , urs , căluţii. Interpretând jocul caprei , ursului , cântece şi colinde , recitând versuri cu conotaţie religioasă , copii simt şi preţuiesc frumuseţea obiceiurilor şi tradiţiilor de Crăciun.Interpretarea unor dansuri populare cu strigături ( Haţegana , Învârtita , Roata) dau posibilitatea de a cunoaşte sufletul ţăranului român , raritatea portului şi cântecului popular românesc.Este necesar ca dansurile populare să fie învăţate de la vârsta fragedă pentru a obişnui copiii cu folclorul românesc , cu felul de a „juca” aşa cum jucau bunicii şi străbunicii lor ,pentru a-i determina să fie mândri că sunt români şi în timp , devenind maturi , să fie ei aceia care vor transmite generaţiilor următoare tezaurul popular.În timpul interpretării unui dans popular , pe lângă melodia care trebuie ascultată cu atenţie şi mişcările care trebuie să fie executate , se adaugă şi strigăturile specifice jocului popular.Aceste strigături care însoţesc de cele mai multe ori jocul , vorbesc despre viaţa de zi cu zi a oamenilor, iar uneori sugerează mişcarea ce trebuie efectuată uşurând astfel executarea curată a dansului.În jocurile populare se întâlneşte o mare varietate de ritmuri şi tempouri , de atitudini ale braţelor , îmbinându-se eleganţa mişcărilor lirice ale dansului de femei cu vitalitatea li virtuozitatea dansurilor efectuate de bărbaţi.Jocul „Haţegana” este un joc foarte vechi , jucat la hora satului , nunţi , petreceri, baluri , nelipsită din toate ocaziile şi jucată de toate vârstele .Are două mişcări de bază : plimbarea şi învârtirea .Când se joacă în grupuri mai mari , unii fac plimbare în cerc sau în semicerc , iar alţii se învârtesc în perechi , la mijloc.După învârtire trec în cerc şi alţii le iau locul.Plimbarea este compusă din paşi simpli , iar învârtirea din paşi mărunţi ; se închide cu trecerea fetei pe sub mână , la sfârşitul părţii muzicale . Unele figuri se execută diferit de către fete şi de către băieţi.Exemplificăm o figură cu schemă de paşi din mai multe variante ale jocului .Descrierea mişcărilor şi a strigătorilor: Ambii parteneri pornesc cu piciorul drept şi execută mers normal dar în ritmul muzicii , 4 paşi ( D..S.D.S), intrând în scenă .Se opresc după cei 4 paşi . băiatul ridică braţul drept prins cu stângul fetei şi o învârteşte pe sub mână pe alţi 4 timpi .Se executa aceiaşi mişcare în ritmul muzicii , până se formează cercul .Pe primul pas, cu muzică , se strigă: „Dragu-mi-i cu cine joc/Că miroase a busuioc!/ Dragu-mi-i cu cin’ mă-nvârt/Că miroase a flori de câmp!/Uşurel , sunt uşurel/C-am mâncat carne de miel. Dansul popular „Învârtita”: Se prind în perechi câte doi cu mâinile întinse pe umeri şi se învârtesc spre stânga cu paşi mărunţi , ducând dreptul spre stângul , pe prima parte a melodiei , şi cu stângul peste dreptul , aceiaşi paşi spre dreapta , pe partea a doua a melodiei .Când începe cântecul , băieţii, cu pocnituri din degete , se ridică pe strigătură: „Bine zice cetera,/Las’ să zică c-om juca./Hai

Fundația MJ 15 ani

La români, sărbătorile de iarnă, în special Crăciunul, sunt sărbătorile de suflet. Amintirea copilăriei ce ne revine puternic în suflet şi în minte , zăpezile bogate şi prevestitoare de rod îmbelşugat şi clinchetele de clopoţei , mirosul proaspăt de brad, dar şi de cozonaci , nerăbdarea aşteptării darurilor sub pomul de iarnă, toate creează în sânul familiei o atmosferă de linişte şi iubire.Decembrie este luna cadourilor şi a sărbătorilor de iarnă ( Sfântul Nicolae , Crăciunul , Anul Nou) şi poate unul dintre cele mai aşteptate momente ale anului, mai ales pentru cei mici, care ard de nerăbdare să vadă ce primesc de la Moş Nicolae în ghetuţele pregătite de cu seară.De la Sfântul Nicolae până la Sfântul Ion românii se simt în sărbători . Cel important este Crăciunul considerat ca sărbătoarea naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. Oamenii au adoptat-o creând tradiţii şi obiceiuri conform culturi lor specifice.Acest obicei din seara Sfântului Nicolae a luat naştere la oraş şi s-a răspândit şi în mediul rural.Fiecare trăieşte din plin sărbătorile , însă nu toată lumea cunoaşte adevăratele istorii şi semnificaţii ale datinilor de iarnă.Pentru a aprecia mai mult tradiţiile , vă oferim o mică istorie a Moşului Nicolae. Pe 6 decembrie , este ziua Sfântului Nicolae iar, după tradiţia populară , aceasta este prima zi de iarnă. Credincios , Sfântul Nicolae este făptuit de minuni şi martir pentru credinţa în Iisus. La români , Sfântul Nicolae este închipuit ca un moş cu barbă albă care poate aduce ninsoare scuturându-şi bărbia.Datorită tradiţiei occidentale , Moş Nicolae este şi cel care face cadouri celor mici . În seara din Ajun (5decembrie ) , părinţii pun în încălţămintea copiilor , pe care aceştia şi-o pregătesc cu mare grijă , multe dulciuri şi uneori , jucării.În unele locuri există şi obiceiul de a pune alături de cadouri şi o nuieluşă care ar trebui să îi cuminţească , măcar în principiu , pe copii care s-au purtat bine în timpul anului .”Copii cuminţi primesc dulciuri şi jucării iar cei obraznici nuieluşe ”aşa auzeam în copilărie de la părinţii noştri”.Acum la vremea maturităţii ne amintim cu bucurie de acele seri minunate când ne pregăteam cizmuliţele şi aşteptam cu nerăbdare să vină Moş Nicolae să ne lase în dulciuri şi jucării. Sfântul Nicolae moşteneşte la moartea ambilor părinţi, toată averea familiei pe care se hotărăşte să o folosească în scopuri umanitare , ajutându-i pe cei săraci.El este cunoscut ca protector al copiilor mici , al călătorilor , al comercianţilor , al celor acuzaţi pe nedrept , al fetelor nemăritate şi mireselor. Legenda istoriei lui Moş Nicolae vorbeşte despre un nobil sărac care avea 3 fete pe care nu le putea mărita din cauza situaţiei financiare precare. Se spune că Nicolae de Mira , înainte de a deveni Sfânt , a decis să-l ajute pe acest nobil lăsând câte un săculeţ cu aur la uşa casei acestuia de fiecare dată când una dintre cele trei fete a ajuns la vârsta măritişului . Vrând să ştie cine îi face aceste cadouri , nobilul a urmărit la cea de-a treia fată uşa casei. Povestea spune că Nicolae s-a urcat pe acoperiş şi a dat drumul săculeţului prin hornul casei în nişte şosete puse la uscat . Astfel s-a născut ideea ciorapilor atârnaţi la gura sobelor şi a şemineelor în care se primeau cadourile.De la Crăciun şi până la Anul Nou , sărbătorile şi obiceiurile se ţin lanţ.Colindatul deschide de obicei ciclul celor 12 zile ale Sărbătorilpr de Anul Nou . Tot ce se petrece în această perioadă are un caracter augural . Colindele creează o atmosferă plină de optimism în care se formulează dorinţe ale oamenilor , uneori acestea atingând limitele fabulosului .Darul oferit de gazde în formă tradiţională a obiceiului este colacul , el fiind semn de belşug şi roade bogate.Pentru cel mai important moment , trecerea în noul an , pregătirile se reiau . În săptămâna dintre Crăciun şi Anul Nou , în toate satele , cetele de flăcăi se pregătesc pentru „urat ” , sistem complex de datini şi obiceiuri . Pe înserat , în ajunsul anului sunt aşteptaţi să apară „Capra ”, „ Pluguşorul” .Faptul că aceste obiceiuri se practică la cumpăna dintre ani este justificat de simbolistica zilei de 31 decembrie care în gândirea populară reprezintă data morţii , dar şi a renaşterii ordinii cosmice.Structura ceremonială a obiceiului este în acelaşi timp plină de forţă şi vita-

mândruţă să te joc/Deie-ţi Dumnezeu noroc”. În timp ce băieţii învârt fetele pe sub mână , fetele strigă: „Joacă-mă bădiţă bine/Ţi mă ţine lângă tine /Şi mă joacă scuturat /Ca să ştiu că m-ai jucat”. Se învârtesc din nou , câte doi , apoi strigă băieţii : „Fata ce joacă cu mine/Tare nealcoşe se ţine / Da’ se poate şi ţinea /Că nu-i alta-n sat ca ea”. Dansul popular cu cântec „ Fetele de la Căpâlna „ : Fetele îmbrăcate în costum popular aşezate una după alta . una cântă , următoarea dansează .Acest dans semnifică curgerea Târnavei. „Fetele de la Căpâlna /Joacă una câte una./Io-s în deal şi badea-n şesu/Şi mi-l cunosc după mers /C-are mersu’ legănatu’/Cu dragoste-amestecatu’./ Şi-aşa merge parcă scrie /Ca ceruza pe hârtie ./ Bade spiculeţ de grâu /Mult am vrut să nu te ştiu”. Cântecele populare antrenează şi energizează gândirea copiilor , memoria , atenţia , creativitatea, spiritul de disciplină , prietenia , Când priviţi o serbare cu tradiţii şi obiceiuri româneşti , gândiţivă că este oglinda şi sufletul acestui popor ce a considerat păstrarea tradiţiei o datorie.Practicile străvechi trebuie căutate şi scoase la lumină , valorificate de către dascăli în forme originale ,astfel încât copiii să fie pregătiţi să recepteze şi chiar să inoveze străvechiul folclor , pentru că „un popor nu trăieşte numai din ce moşteneşte , ci şi din ce adaugă pe fiecare zi în sufletul lui ” . Ed. Diaconescu Marcela-Grădinița Nr. 1 Novaci

23

v 1 d e c e m b r i e v 2 012 v

M u r m u r u l J i l þu l u i
Fundația MJ 15 ani

Nr. 64-65

Activitate metodică

Proiect de activitate integrată
Nivel II.Grupa mare Educatoare:Diaconescu Marcela Tema: Când/cum şi de ce se întâmplă?/Subtema: “Coşul cu flori”/Tema zilei: “Copiii isteţi ajută Toamna”/Forma de realizare: Activitate integrată ADP+ ALA1+ADE(DS+DEC)+ALA2/Tipul activităţii: Verificarea şi consolidarea de cunoştinţe.Scopul activităţii: * consolidarea cunoştinţelor referitoare la anotimpul toamna * formarea deprinderii de a lucra în echipă * verificarea şi consolidarea cunoştinţelor privind utilizarea numerelor în limitele 1-5 personală: * Întâlnire de dimineaţă: * Rutina: “Singurel mă spăl de mâini”-deprinderi de îngrijire * Tranziţii: “Câte unul pe cărare” /“Acum e toamna, da” Obiective operaţionale: Domenii Experenţiale * Să numere crescător şi descrescător în limitele 1-5 * Să raporteze numărul la cantitate si invers * Să formeze mulţimi de obiecte; * Să alcătuiască corect şirul numeric 1-5; * Să folosească un limbaj matematic adecvat; * Să argumenteze decizii luate în legătură cu modul în care au rezolvat anumite sarcini; * Să picteze în vază atâtea flori câte le arată educatoarea; * Să respecte părţile componente ale florilor; * Să lucreze curat, îngrijit * Să folosească linia în realizarea compoziţiei plastice ca element de limbaj plastic; * Să mânuiască corect, cu atenţie materialul; * Să adopte o poziţite corectă a corpului în timpul activităţii; * Să manifeste interes pentru conţinutul activităţii; * Să coopereze în interiorul grupului din care fac parte; * Să se bucure de reuşita lor; * Să accepte opiniile colegilor; Activităţi pe centre de interes: Ştiinţa: * Să completeze desenele neterminate de pictor; * Să analizeze componenta unei plante: rădăcină, tulpină, frunze, flori * Să constituie şirul numeric 1-5 cu cifre magnetice /Arta: * Să decupeze petale pentru flori * Să asambleze crizantema/Joc de rol: * Să realizeze buchetele de flori pentru Zâna Toamnă; * Să lege buchetele cu panglică; Construcţii: * Să construiască suporturi pentru flori(lego, cuburi); * Să amplaseze suporturi în interiorul căsuţei;/Strategii didactice:Metode şi procedee:Jocul, conversaţia, explicaţia, demonstraţia, exerciţiul, munca în grup, turul galeriei; Mijloace de învăţământ:Tabla magnetică, cifre, jetoane, imagini cu diferite flori, planşe cu alcătui-

Activităţi liber-alese: Ştiinţa: “Ce a uitat pictorul?joc de completare;/Joc de rol:”Buchetele de flori pentru zână”;/Artă:”Felicitare pentru zâna”-confecţionare;/Construcţii:”Suporturi pentru florile toamnei” Activităţi pe domenii experenţiale:DS:”Cine ştie mai bine”-joc didactic/DEC: “Crizanteme pentru zână”p ic t ură”/ Ac t ivit ăţ i l ib er-alese: “Flor icele muzicale”.”Buchetele Zânei”/Activităţi de dezvoltare

rea crizantemei, modelul educatoarei, foarfece, lipici, hârtie glasată, coli colorate, flori naturale, ecusoane cu flori, casetofon, recompense, scrisoarea de la zână; /Forma de organizare: Pe grupuri, individual/Locul de desfăşurare: sala de grupă; / Durata:o zi Elemente de joc:surpriza, bătaie din palme, aplauze, recompense, întrecerea; Reguli de joc: Copiii sunt împărţiţi în trei echipe;de la fiecare echipă vine pe rând câte un reprezentant care rezolvă sarcina;pentru fiecare raspuns corect, echipa primeşte câte o floare;dacă un copil nu poate rezolva corect, îl poate ajuta un coechipier; Material bibliografic: 1.”Curriculum pentru învăţământul preşcolar”, M.Ed.C.T., 2008.2.E. Gongea, G. Reiu, S. Breban, “Activităţi bazate pe inteligente multiple” 3.Ghid metodic:Metode interactive de grup”, Ed.Arveş 4.”Ghid pentru proiecte tematice”, Bucureşti 2008.5.”Ziua bună începe la întâlnirea de dimineaţă”, ed. Tehno-Art 2009

SCENARIUL ZILEI

I. Activitatea debutează cu întâlnirea de dimineaţă.Salutul:”Bună dimineaţa, dragi petale de flori !” “Cum vă simţiţi în acestă dimineaţă?”Activitatea de grup:Fiecare copil a primit câte o petală cu numele lui cu care va merge la panou şi o va aşeza în jurul unui rotund galben obţinându-se “floarea grupei”.Cu această ocazie se face şi prezenţa.Educatoarea a avut 22 de petale cu numele copiilor, fiecare şi-a lipit petala şi au mai rămas .... Petale. Aceste petale sunt copiii absenţi.Floarea formată este o crizantemă.Copiii sunt rugaţi să spună în ce anotimp înfloreşte crizantema(toamna).În acest moment se face trecerea la....Calendarul naturii:Copiii vor fi întrebaţi dacă au observat la venirea în grădiniţă cum era vremea afară. În urma răspunsurilor primite se va completa calendarul cu elementele specifice zilei.Noutăţile zilei: Este prezentată căsuţa Zânei Toamna. Aceasta este decorată cu frunze de toamnă, cu legume, dovlecei, fructe.Copiii observă că lipsesc tocmai florile de toamnă, iar educatoarea le explică că zâna le-a pierdut din cauza ceţii şi a vântului puternic din ultimele zile.Din această cauză Zâna Toamnă este supărată şi nu a mai trecut pe la căsuţa ei. Educatoarea le propune copiilor să încerce să o ajute pe zână şi poate că aceasta va veni pe la ei în vizită.(se anunţă mesajul zilei”Copiii isteţi ajută Toamna”).Ca să o înveselim pe zână vom lucra la centrele de interes. Pe melodia cântecului “Câte unul pe cărare” , educatoarea improvizează un cântecel care să-i orienteze pe copii către centrele de interes: Tranziţie 1: Câte unul pe cărare,/Mergem toţi prin grupa mare/Azi în grupă-s floricele /Să ne bucurăm de ele /Centrele le vizităm/ Sarcinile leascultăm/ Noi creăm şi ne distrăm /Pe zână s-o ajutăm!II La centrul de interes construcţii, copiii vor asculta şi realiza suporturi pentru florile zânei(care vor fi puse în căsuţa ei).La centrul de interes joc de rol, copiii îi vor pregăti zânei “Bucheţele de flori de toamnă”La centrul de interes artă, copiii vor face o felicitare pentru zână.La centrul de interes ştiinţă, copiii vor analiza componenta unei plante şi vor completa ceea ce lipseşte. Copiii îşi aleg singuri centrul la care doresc să lucreze şi pot trece de la un centru la altul după finalizarea sarcinii.După terminarea activităţilor alese se va organiza o expoziţie chiar lângă căsuţa zânei.Acum a venit momentul să aflăm dacă Zâna Toamna cea supărată s-a mai înveselit

puţin.Copiii sunt rugaţi să închidă ochii, iar în sala de grupă îşi va face apariţia chiar Toamna (o păpuşă costumată) care intră în căsuţă, lăsând copiilor o scrisoare:”Dragi copii isteti,Vă mulţumesc că m-aţi înveselit, dar vă rog să mă ajutaţi în continuare să-mi recuperez florile .Doamna educatoare vă va arăta cum puteţi să mă ajutaţi.Eu voi rămână aici,în căsuţa mea,şi voi urmări cum vă descurcaţi.O zi frumoasă vă doresc/Cu drag, Toamna „ În continuare voi anunţa titlul jocului didactic”Cine ştie mai bine”, amintindu-le copiilor că trebuie să fie atenţi, să răspundă pe rând, să lucreze în echipă, fiindcă pentru fiecare răspuns corect al echipei vor primi flori naturale (de toamnă) pe care le vom restitui zânei.Astfel, zâna va putea să-şi urmeze drumul şi să meargă să-i încânte şi pe alţi copii cu frumuseţea florilor ei.Le amintesc copiilor că va câştiga echipa care adună cele mai multe flori. Tranziţie 2:Cântând melodia „Acum e toamnă, da”, copiii primesc în piept flori de culori diferite cu ajutorul cărora se vor aşeza în echipe: echipa crizantemelor roşii, a crizantemelor portocalii şi a celor galbene.Se realizează jocul didactic „Cine ştie mai bine”,copiii rezolvă toate probele. Ultima probă de concurs se realizează prin cel de-al doilea domeniu experienţial: domeniul estetic şi creativ (pictura).Toate lucrările sunt expuse pe un panou, iar prin metoda „turul galeriei” sunt analizate.La sfârşitul activităţii, cele trei echipe realizează un frumos aranjament floral pentru Zâna Toamnă.Aceasta este din nou fericită şi le mulţumeşte copiilor.Pe rând, copiii sunt invitaţi să-i viziteze casa, fiecare luând de acolo câte un suvenir.Zâna rămâne cu copiii în timp ce aceştia aşază împreună cu educatoarea scăunelele pentru jocul ‚floricele muzicale”, apoi se aşază în formaţie de cerc pentru jocul „Bucheţele”.”Dragi copii isteţi,Vă mulţumesc că m-aţi înveselit, dar vă rog să mă ajutaţi în continuare să-mi recuperez florile .Doamna educatoare vă va arăta cum puteţi să mă ajutaţi.Eu voi rămâne aici, în căsuţa m e a , şi voi urmări cum vă descurcaţi.O zi frumoasă vă doresc! Cu drag, Toamna. „ Educatoare:Diaconescu Marcela

24

v 1 d e c e m b r i e v 2 012 v

Nr. 64-65

M u r m u r u l J i l þu l u i

Despre prietenie
Sentiment nobil sau ceva asemănător cu aerul necesar vieţii este prietenia? Se caută răspunsul de mult timp. O definiţie încă nu s-a găsit, însă încercări au fost. Ajungem în dificultatea să nu putem defini ceva ce este tot timpul în jurul nostru, ştiind că există. E adevărat nu o vedem, însă o simţim. Şi încă cum.?Oare din cauza faptului că nu reuşim să înţelegem prietenia, ne comportăm preferenţial cu unii semeni sau cu unele lucruri. Este o definiţie atribuită lui Aristotel că prietenii sunt două trupuri şi un singur suflet. Dacă stăm puţin şi medităm îi dăm dreptate. De regulă cei ce împart aceleaşi idealuri, plăceri, preocupări se consideră prieteni. Însă prieteni sunt cei ce se iubesc. Putem împărţi aceleaşi preocupări şi activităţi dar dacă nu există iubire nu se poate numi prietenie.Tot din lecturile mele desprind faptul că prietenia este privită cu totul altfel în diferite perioade ale omenirii. Astfel, conceptul de prietenie nu este acelaşi cu al unuia din prezent cu al unuia din trecut sau din altă perioadă istorică.În trecut prietenia era nobilă, astăzi din păcate se observă un declin mai ales din cauza agitaţiei create pentru nimic. Omul este prins de tot felul de înţelesuri ale prieteniei prin reţele de socializare care desprind persoanele unele de altele chiar dacă crează sentimentul de apropiere. Este un sentiment fals ce loveşte direct în frumseţea sentimentului şi a trăirii prieteniei. Nu se poate vorbi de o prietenie atunci când nu este prezentă apropierea şi cea mai importantă iubirea. Şi Platon a pus accentul pe iubire in Lysis. Astfel putem observa că din început li se spune băieţilor că prietenia nu poate exista fără iubire. Acest sentiment suprem, iubirea, leagă persoanele în ceea ce se numeşte prietenie. Existând iubire, prietenia este necondiţioanată de nimic altceva. Nu mai contează clasa socială, educaţia, perfecţiunea sau imperfecţiunea fizică.Mai putem deduce că prietenul este acel sprijin care este alături de noi în momentul în care suntem pe cale de a face ceva cugetat sau necugetat. Este comparat cu părintele care îşi protejează copilul. Aşa şi prietenii se protejează unii pe alţii. Iarăşi un lucru important este şi faptul că banii nu pot cumpăra prietenia unei persoane. Prietenia trebuie detaşată de chestiuni financiare. Avuţia nu este mai importantă decât admiraţia pentru chestiunile înalte sau pentru iubirea faţă de un prieten. Întotdeauna faţă de prieten manifestăm grijă. Ne îngrijim de bunăstare sa pe toate planurile. Aici putem extinde şi faptul că dând el bine în faţa lumii dăm şi noi, însă nu ştiu dacă mai putem vorbi de prietenie. Putem intui faptul că apare o gamă de câştiguri pe seama prieteniei noastre. Ajungem aşadar să dăm prieteniei valenţe de neconceput vorbind la nivelul ideal. Bogăţia nu trebuie să ajungă a cumpăra prietenii, însă se procedează astfel foarte mult atât în prezent cât şi în trecut şi aşa va fi şi în viitor. Un lucru se poate observa. O prietenie clădită pe interese nu dăinuie, se clatină din început, însă reuşim să o menţinem artificial pentru a ne satisface interesul. Este exact ca sămănţa din pilda evanghelică căzută pe piatră şi care nu prinde rădăcini şi se usucă. Prietenia dintre semeni sau putem vorbi si de o prietenie între animale şi oameni, trebuie să se bazeze pe rădăcini solide pentru a nu fi doborâtă. Prietenia dintre animale şi oameni reprezintă o dovadă extraordinară de fidelitate. Luăm de exemplu un animal de casă care îşi ştie stăpânul şi-l ocroteşte. În schimb primeşte admiraţie, adăpost şi hrană. Revenind la ideea că iubirea este esenţa prieteniei încă o dată afirm că una fără cealaltă nu se poate. De aici reiese faptul că suntem datori a răspunde cu dragoste tuturor sau doar atunci când simţim că ni se raspunde cu dragoste? O intrebare interesantă. Se precizează că prietenia înseamna câteodată şi purtarea dragostei faţă de duşman, nu numai faţă de prieten?. Socrate mai precizează că , , cel găsim explicit formulată teza potrivit căreia prietenia reprezintă un important criteriu de apreciere a valorii sociale a omului.O aflăm de la Democrit care spunea că :” Nu merită să trăiască cine nu are măcar un singur prieten”adică nu ai dreptul la viaţă dacă nimeni n-a recunoscut în tine o valoare socială, un aliat posibil pe drumul adesea lung şi anevoios către realizarea ţelurilor vieţii. Tot în antichitate a apărut şi primul imn al prieteniei.Este vorba de prietenia dintre Ahile şi Patrocle, eroii Iliadei, cunoscuta capodoperă a lui Homer.Când Patrocle moare în luptă, ucis de Agamemnon, Ahile îl plânge sincer, cu o sfâşietoare durere.În aceste momente de dramatice zbuciumări sufletesti, adresandu-se mamei sale zeiţa Thetis el mărturiseşte că şi-a iubit prietenul ca pe sine însuşi. În antichitatea romană, Cicero a pus în evidenţă câteva aspecte importante ale „prieteniei curate” şi anume devotamentul pe de-o parte şi faptul că deosebirile de opinii nu prejudiciază prietenia, pe de altă parte.Prietenia este, de asemenea, o formă de manifestare a cunoştinţei de sine, a capacităţii fiinţei umane de a se raporta pe sine la alţii. Într-adevăr, omul are nevoie să se vadă pe sine şi „din afară”, ca intr-o oglindă, dar nu înşelătoare, ci care reflectă corect personalitatea, fară a o denatura, într-o formă sau alta, sub un aspect sau altul. trebuinţe sociale, din nevoia de relaţie cu alţi oameni, din nevoia de a fe c tivitate; se formează treptat este puternic şi de lungă durată. Totuşi cei mai mulţi oameni se dovedesc vinovaţi de două păcate: ura şi slăbiciunea; sau, atunci când le merge bine îşi dispreţuiesc prietenii, sau când prietenii sunt în necaz, îi părăsesc. Aşadar pe acela care în amândouă împrejurările se va arăta serios, statornic, neclintit în prietenie trebuie să-l preţuim deoarece astfel de oameni sunt rari şi aproape divini. Fundamentul acestei stabilităţi şi statornicii pe care le căutăm în prietenie e buna credinţă; căci tot ce e nesincer e instabil. În plus, se cuvine să alegem un prieten deschis apropiat de un deplin acord cu noi, adică având aceleaşi înclinări ca şi noi.Toate acestea contribuie la fidelitate; într-adevăr, o fire schimbătoare şi complicată nu poate fi credincioasă şi nici acela care nu are aceleaşi înclinări ca şi noi şi nu ni se potriveşte ca fire şi nu poate fi sigur sau statornic. Trebuie să mai adăugăm la aceasta că unui prieten nu trebuie să-i placă să-şi învinuiască amicul sau să dea crezare învinuirilor ce i se aduc de alţii; toate acestea au importanţă pentru statornicie, subiect pe care îl voi dezvolta în continuare. Astfel se adevereşte ceea ce am spus la început, adică nu poate exista prietenie decât între cei buni. Într-adevăr, este o însuşire a omului bun, pe care îl putem numi şi înţelept, să observe aceste două reguli de prietenie: mai întâi să nu existe în ea nici o urmă de minciună; în al doilea rând, nu numai să respingă acuzaţiile nedrepte aduse de cineva, dar nici el însuşi să nu fie suspicios.Aici se ridică o întrebare mai grea dacă uneori trebuie să preferăm prietenii demni de prietenie, celor vechi. Prietenilor noi însă, dacă ne fac să sperăm, întocmai ca plantele neînşelătoare, că vor da rod, nu trebuie să fie respinse nici ele, totuşi cele vechi trebuie să-şi păstreze averea. De obicei valoarea prieteniei trebuie să o judecăm atunci când caracterul, s-a format şi persoana s-a maturizat; dacă unii, în prima tinereţe, au fost pasionaţi de vânătoare sa de jocul cu mingea, nu trebuie pentru asta să aibă drept prieteni intimi pe cei pe care i-au preţuit atunci fiindcă aveau şi ei aceeaşi pasiune. De asemenea, în prietenie se poate recomanda, pe bună dreptate, ca o afecţiune fără măsură – ceea ce se întâmplă foarte des – să nu stea în calea unor interese deosebite ale prietenilor. Prietenia se strecoară, nu ştim cum, în viaţa tuturor şi nu îngăduie nici un fel de existenţă să se lipsească de ea. BILEA CRISTIAn

Fundația MJ 15 ani

ce iubeşte trebuie să fie prietenul celui iubit”. Spuneam mai sus că în mod ideal prietenia nu ar trebui să fie condiţionată de nimic. Dar ce se întâmplă atunci când persoanele se împrietenesc şi împărtăşesc pasiuni comune? Sau după spusele lui Socrate că toate cele asemănătoare sunt prietene? Toate conlucrează la desluşirea unor mistere, îşi doresc acelaşi lucru. De exemplu iubirea de înţelepciune pentru mulţi este aceea ce leagă trecând peste orice barieră. Aşadar sunt prietenii pe baza asemănării între ele, nu pe bază de iubire interumană ci pe bază de dragoste comună.La aceste două însă dacă iubirea nu este resimţită, prietenia nu îşi face simţită prezenţa. La fel de uşor cum te poţi împrieteni cu cineva tot la fel de uşor sau poate mai uşor îşi poate face apariţia inversul. Dintrun motiv extrem de simplu se poate ajunge la invidie şi dezbinare. Ajungem la un nivel ridicat când realizăm cât suntem de aproape unul de celălalt, dar deodată descoperim ceva între şi astfel se creează o prăpastie enormă. Observăm că parcă ideal sau mai aproape de ideal ar fi ca prietenii să fie diferiţi unul de altul în unele privinţe. Cei la fel ajung să nu se mai deosebească unul de celălalt şi să nu mai poată face o diferenţiere. În dialogurile de astăzi cu adolescenţii se vorbeşte din ce în ce mai mult despre prietenie.În zilele noastre asistăm foarte des la forme negative de manifestere a prieteniei, de la cele exteriorizate în conduită până la cele exprimate în limbaj.Prietenia este specific umană, fapt semnalat încă de Aristotel, care considera că „nimeni nu poate trăi fără prieteni, chiar dacă stăpâneşte toate bunurile lumii” Un asemenea mod de a gândi prietenia pune însă în lumină nu numai caracterul specific uman, ci şi natura ei socială , exprimând un anume tip de relaţii sociale, în centrul cărora se află omul.Măsura în care omul se angajează, ca fiinţă socială, în acest sistem complex de relaţii, conţinutul lor constituie, în acelaşi timp, un criteriu de apreciere a valorii sale sociale.În acest sens trebuie să înţelegem adevarata semnificaţie a proverbului : „Spune-mi cu cine eşti prieten, ca să-ţi spun cine eşti”.În cadrul tezaurului de gândire şi înţelepciune care a fost gândirea filozofică a Greciei antice

Din punct de vedere stiinţific constiinţa de sine apare in jurul vârstei de 12 ani si avem numeroase dovezi în practica socială că ea este însoţită de nevoia de prietenie.O emoţinantă dovadă, în acest sens, o reprezintă celebrul Jurnal al Aneei Frank, fetiţa de 13 ani care, in timpul ocupaţiei fasciste, a fost nevoită să stea mult timp ascunsă împreună cu familia ei .Oamenii care nutreau aceleaşi sentimente si speranţe îi vizitau şi le asigurau, pe ascuns, cele necesare existenţei.Şi totuşi...micuţa Anna suferea vizibil. Cauza? Ea resimţea nevoia unei prietene, nevoie pe care o consemnează astfel în jurnal.Natura socială a prieteniei ni se reliefează şi prin aceea că ea se exprimă şi printr-o formă superioară de afectivitate.Întradevăr, sentimentul prieteniei este superior unei simple emoţii;el nu izvorăşte din satisfacerea unor trebuinţe biologice şi nu încetează o dată cu satisfacerea acestora. Sentimentul prieteniei derivă nu numai din natura biologică a omului, ci din nevoia de satisfacere a unor

25

v 1 d e c e m b r i e v 2 012 v

M u r m u r u l J i l þu l u i
Fundația MJ 15 ani
Copilăria, un cuvânt banal la început, un cuvânt care poate fi uşor de rostit, uşor de trăit dacă am fi conştienţi de valoarea lui, de însemnătatea lui în viaţa de zi cu zi.Naivitatea noastră, ba chiar uneori lipsa noastră de maturitate ne face să trecem foarte uşor peste aceste frumoase momente ale vieţii.Tratăm totul cu superficialitate şi lăsăm în urmă clipe cu care nu o să ne mai întâlnim niciodată.Defectele specifice vârstei, neştiinţa şi nesocotinţa, ne fac uneori să ne abatem de pe cărările copilăriei.Ne duc pe tărâmuri pe care oamenii ajunşi sus, nu au mers nici cu gândul, dar să le parcurgă pe jos.Copilăria este cea mai frumoasă perioadă a vieţii de care-şi aminteşte cu drag omul matur, omul care deja a pierdut acele frumoase clipe, acele momente care îi apar acum cu nostalgie în minte.Copilăria trebuie trăită cu ardoare şi veselie pentru că este o parte a vieţii când lispa de griji nu există. Copilăria ne pregăteşte pentru viaţă, dar nu ne lasă niciodată să uităm de jocurile din livada bunicilor, de mirosul de pâine coaptă care ne aducea de prin ascunzişurile unde ne jucam.Perioada copilăriei ne aduce aminte să fim puri, lipsiţi de răutăţi şi de griji.Când eşti copil, simţi că prieteniile se leagă pe vecie , că nimeni nu o să intervină să le rupă.Copiii din ziua de astăzi nu mai ştiu să se joace frumos şi prieteneşte.La ţară nu se mai aud pe uliţe râsete şi glasuri zburdalnice de copii care radiau de sănătate şi fericire.Focurile de tabără care aduceau momente de neuitat în viaţa copiilor care se pregăteau cu săptămâni înainte pentru a ieşi totul cât mai frumos, cât mai bine organizat.Toţi copiii ar trebui să aibă o copilărie liniştită, plină de culoare , veselie şi aventuri minunate.Copilăria este vârsta frumuseţii sufleteşti.Întodeauna trebuie să ne aducem aminte de ea şi să nu uităm să fim copii, să trăim orice moment cu multă pasiune şi drag.Copilăria este un tărâm magic, un tărâm pe care scriitorii l-au descris în lucrările lor cu atâta căldură şi dragoste încât ne fac pe noi să ne gândim mai atent la viaţa noastră.Nu ştim când şi unde începe şi nu ştim când şi unde se termină.Ne trezim că nu mai suntem copii, că am ieşit din copilărie, uneori fără a o fi trăit pe deplin.Copilăria este o lume fermecată, duioasă, dulce, lină în care orice se poate întâmpla.Momente care diferă de la persoană la persoană, dar care într-un fel sunt asemănătoare.Este vârsta când suntem cel mai aproape de Dumnezeu, când avem mai mult timp pentru a-l chema în rugăciunile noastre.Ne putem întâlni oricând cu balauri cu şapte capete, cu zgripţuroaica cea haină, putem fi vrăjitori, eroi de filme sau benzi desenate, putem vizita orice loc din lume cu ochii minţii şi să credem cu tărie că am fost acolo cu adevărat.Copilăria este singurul moment al vieţii în care trăim totul la maximă intensitate.În care plângem şi

Nr. 64-65

Vis de copil
râdem în aceeaşi zi în care ne supărăm şi iertăm după câteva momente, în care suntem singuri şi totodată cu toată lumea.Pe măsură ce trec anii şi noi ne maturizăm, nebunia şi visurile copilăriei dispar. Devenim mai serioşi, zâmbim mai puţin, nu ne mai bucurăm de orice nimic care ni se oferă , avem gusturi, pretenţii mult mai mari care cu greu se pot împlini şi ne pot face fericiţi, nu mai credem în magie, nu mai credem în Moş Crăciun şi în sacul său plin de jucării care atunci când venea, ne făcea să ne simţim cei mai fericiţi din lume.Acele momente sunt greu de explicat, sunt greu de descris, dar ele sunt în sufletul nostru, în mintea noastră şi vor rămâne acolo până când noi nu vom mai fi copii.Nu mai iubim cu detaşare şi pasiune, nu mai roşim atunci când greşim, nu mai chiuim de bucurie atunci când cineva ne îndeplineşte o dorinţă de mult aşteptată, toate aceste se vor întâmpla chiar dacă noi nu vrem să recunoaştem.Pe acest pământ facem multe greşeli, dar momentul în care părăsim lumea copilăriei este o greşeală gravă care ne va afecta pentru totdeauna.Poate după această călătorie vom ajunge la conlcuzia că am refuz să cred că nu mai există nicio legătură între mine şi fericire, între realitate şi poveste.Copilăria reprezintă vârsta inocenţei şi a purităţii. ”Amintiri din copilărie” scrisă de Ion Creangă înseamna pentru toată lumea o temă, “copilăria”.O copilărie trăită cu adevărat, cu bune şi rele, cu necazuri şi bucurii aşa cum întâlnim în satele noastre.Da, este minunat uneori să-ţi revezi copilăria. Simţi că-ti înfloreşte pe buze acel zâmbet de altădată şi ridicând ochii spre cerul azuriu amintindu-ţi de toate figurinele ce le vedeai cândva în norii călători. Trăieşti cu nostalgie clipele când părinţii te dădăceau, iar profesorii te dojeneau pentru unele fapte care nu trebuiau făcute.Oftezi şi-ţi aduci aminte prima zi de şcoală când literele şi cifrele păreau de neînţeles.Ciudat este faptul că din această perioadă avem numai lucruri plăcute, iar atunci avem momente când păreau nefericite. Cu toţii ne doream să creştem, să fim pe picioarele noastre, dar nimeni nu ştia ce îi aşteaptă după această perioadă.Nu poate şti nimeni că mai târziu te confrunţi cu probleme şi responsabilităţi care te vor izbi cu putere şi brutalitate de pereţii duri care se numesc “viaţa”. Vreau să traiesc ca un copil, să gândesc ca un copil, să iert ca un copil, să îmbrăţişez pe cei care nu merită, vreau să râd mai mult, să am faţa înseninată, să am numai gânduri curate, să nu mă preocupe grijile care te macină până la sfârşitul vieţii.Vreau pur şi simplu să rămân copil pentru totdeauna, care nu ştie ce este păcatul, tristeţea şi grija.Fără să ştim, pentru toată viaţa în inima noastră rămâne un locuşor unde există o dorinţă după copilul din copilărie. Dincolo de aparenta realitate există o lume a sentimentelor şi trăirilor intense de unde ne extragem esenţa continuităţii pentru a putea supravieţui obstacolelor vieţii.Poate cea mai puternică armă împotriva răutăţilor adânc înrădăcinate în inimile oamenilor este

părăsit un tărâm minunat pe care nu-l vom mai vizita niciodată.Suntem departe de aceste momente, de timpul copilăriei, dar dacă ne vom uni, vom putea reuşi să ajungem din nou pe acele tărâmuri de neuitat.Privesc prima pagină a copilăriei mele, când prietenii îmi erau eroii din poveşti care mă învăţau cum să zbor, cum să fac lucruri care atunci când eşti copil îţi păreau reale.Maturitatea nuţi poate reda niciodată libertatea pe care o aveai în copilărie de a putea călători prin toate colţurile lumii fără teamă, chiar dacă erau doar în imaginaţia noastră. Copilăria a fost pentru mine o lume minunată, unde am înţeles ce este fericirea.În această lume am reuşit să gust din paharul speranţei, am reuşit pentru prima dată să fiu învingător, deoarece copilăria m-a ajutat să-mi înving temerile, să-mi vindec rănile.Păstrez şi acum în sufletul meu o poartă către această lume minunată a copilăriei, deoarece

copilăria. Inocenţa care însoţeşte această vârstă surprinde mereu prin surâs şi candoare.În sufletul unui copil este atât de multă speranţă şi dragoste încât rănindu-l i-ai omorî surâsul. Copiii au felul lor de a vedea lumea şi sunt singurii cărora nu le este frică de viitor.Îşi zidesc fericirea pe visuri, iar poveştile în care binele învinge răul fac parte din realitatea lor.Toate gândurile măreţe, toate invenţiile cu adevărat importante au izvorât din sufletul unui copil care a visat să-şi depăşească condiţia şi să impresioneze lumea demonstrând astfel că evoluţia societăţii depinde de ambiţia visului unui copil. Sunt copii care trebuie să lupte pentru apărarea propriilor drepturi, copii pentru care dragostea înseamnă atât de mult, tocmai pentru că le lipseşte.Aceşti copii au nevoie doar de o şansă pentru a-şi demonstra valoarea.E atât de greu să ajungi la sufletul unui copil, însă e o aventură care merită într-adevăr trăită.Copiii detectează artificialitatea, minciuna şi egoismul, oricât de mult ai încerca să-ţi maschezi atitudinea.Merită să lupţi pentru a câştiga încrederea unui copil, căci inima lui este mai preţioasă decât o comoară , mai fragilă decât o floare, mai bogată decât întreaga avere a lumii.Oricât vom încerca să spunem că nu mai suntem copii, nu vom putea să ne despărţim de ceea ce am trăit în copilărie. Stanca Ion Daniel

26

Noi am pierdut. Dar voi, voi mai aveţi o şansă. Noi am fost fericiţi că am descoperit Coca-cola şi bananele şi am crezut că dacă noi citim, şi ei vor citi şi că toţi vom progresa şi ţara o să aibă scăpare. Noi ne-am înşelat. Unii dintre noi au plecat de aici. Câştigă bani acolo şi tânjesc după oraşul ăsta împuţit. Voi însă, voi aveţi o şansă. Voi, aveţi şansă !Nu vă gândiţi la furat. E calea cea mai simplă. Ştiu că aţi aflat că aşa te îmbogăţeşti. Dacă ai pământ sau dacă faci afaceri cu statul. Ştiţi voi ceva despre tva şi cum ai putea să-l furi, dar nu vă e încă foarte clar. Nu ăsta e drumul. Cu cât se va fura mai mult, cu atât se va construi mai puţin, iar copiii copiilor noştri vor moşteni un imperiu

Scrisoare cátre liceeni
de cenuşă. Sunteţi tineri şi totuşi habar naveţi ce înseamnă un Bucureşti în care se circulă normal. Dacă voi habar n-aveţi şi dacă Ei continuă să fure, gândiţi-vă la copiii noştri. Nu e nicio şansă.Citiţi ! Citiţi mult ! Citiţi tot ce vă pică în mână ! Nu-i mai ascultaţi doar pe profesori ! Citiţi orice, fără discernământ ! Nimic nu e mai important ca lectura, acum. Apoi, căutaţi-vă între voi ! Vedeţi care citiţi aceleaşi lucruri şi înhăitaţivă ! Numai în haita de oameni deştepţi o să reuşiţi. Unul singur dintre voi va fi mâncat. Zece însă, s-ar putea să reuşiţi. Gândiţi-vă de pe acum să-i înlocuiţi ! Timpul lor trebuie să se termine. Trebuie să-i dominaţi. Dar nu cu gândul că veţi fura mai mult ca ei. Asta e calea simplă care vă va sufoca moştenitorii. Ce-o să faceţi cu milioanele într-un oraş mort? Ce-o să cumpăraţi cu banii grămezi? La ce-ţi foloseşte un Lamborghini când n-ai o autostradă? De ce să ai o vilă într-un cartier sufocat de inundaţii? Nu vă duşmăniţi profesorii ! Sunt oameni amărâţi, din ale căror drame puteţi învăţa. Îşi dau priceperea pe un salariu de nimic şi vă învaţă carte. Nu vă bateţi joc de ei ! Au muncit, şi nu e vina lor că părinţii voştri s-au descurcat mai bine. N-aveţi niciun drept să-i dispreţuiţi ! Nu le sunteţi superiori ! Banii părinţilor voştri nu vă reprezintă. Vă reprezintă doar ceea ce puteţi scoate pe gură ! Aveţi grijă ce scoateţi pe gură ! Vremea pumnului şi a bodigu-

arzilor a trecut. O să călătoriţi, iar copiii francezi învaţă carte, englezii la fel. Vă confruntaţi cu o lume care acum e mai deschisă decât oricând. Hoţii de la putere nu sunt în stare să vă spună cine este Delacroix sau Chagall. Nici Duchamp. Nu vă pot spune care e influenţa lui Schopenhauer în Sărmanul Dionis şi nici de ce este Eminescu un romantic întârziat. Foarte puţini o să vă spună cine a pictat Cina cea de taină şi de ce Visconti a ales romanul lui Thomas Mann ca să facă un mare film. Ei vor şti doar să vă înveţe să furaţi. Iar calea asta, mai devreme sau mai târziu, se va înfunda şi ne va asfixia copiii.

trimitere în pag 27

v 1 d e c e m b r i e v 2 012 v

Nr. 64-65

M u r m u r u l J i l þu l u i

Perle de la Bacalaureat
* Inima este cel mai important organ genital al omului.* Cu ajutorul câinelui, Vitoria Lipan şi-a găsit foarte repede zăcămintele soţului.* În 1877 trupelor ruseşti li s-a permis să traverseze teritoriul României, împreună cu tancuri şi avioane, iar romanii le-au dat mâncare şi cazare contracost.° Poezia “Sburătorul” de Ion Has Rădulescu este un omagiu adus aviatorilor români.* Mircea cel Bătrân a fost înmormântat la Cozia împreună cu umbra sa. * Dintre cele cinci scrisori trimise de Eminescu, prima este considerată a treia.. În “Scrisoarea a treia” se desfăşoară bătălia de la Rovinari.* Mircea cel Mare, care prima dată a fost bătrân, sta la un discurs cu Baiazid. Acesta îl primeşte politicos, dar cu obrăznicie, şi-l face în tot felul, ca pe o albie de porci. Când Baiazid îl întreabă arogant “Tu eşti Mircea?”, domnitorul român nu se pierde cu firea şi îi răspunde la fix: “Dampărate! “. Până la urmă Mircea cel Mare, deşi bătrân îl va îngenunchea pe trufaşul otoman cu câteva proverbe şi zicători bine plasate.Împăraţi cu care lumea nu putea să se mai împace au venit şi la noi în România şi au cerut pământ şi de băut, dar cum veniră s-a lămurit cu cine are de-a face şi s-a dus de-a berbeleacul cu pleava pulberată, c-au rămas doar câteva de bucăţi de eniceri şi spahii fugind, între care este amintită “înspre Dunăre, o mână.”° La a-2-a parte a subiectul cerinţă este compunerea unei scrisori către o persoană imaginară pe nume Paula. Un elev răspunde(în scris):”Eu nu mai scriu scrisori pt k am internet... şi pe Paula nici nu o cunosc!”* Manole a pus-o pe Ana la zid şi a început să o lucreze.* Poema “Mioriţa” circulă pe bază orală, adică nu a fost scrisă, din motive tehnice. În balada “Mioriţa” este vorba de trei ciobani care complotează împreună să-l omoare pe unul dintre ei. Ciobanul “Mioriţei” a spus ca la cap să-i puie diverse categorii de fluiere.* Mulţimile de boieri exploatatori îşi ţineau banii numerar în pungi. Haiducii îi atacau şi îi uşurau de bani în toate baladele.* Călin ţine de mână mireasa care are părul lung de fericire.Ea lupta să pună mâna pe dragostea flăcăului.* Poetul îşi aşteaptă iubita ca împreună să cutremure o barcă.* Ion Creangă s-a născut între anii 1887-1889.° Nechifor Lipan a avut fericita ocazie de a nu se mai întoarce acasă fiind jefuit de nişte oameni invidioşi.* În romanul “Răscoala” personajul principal este poporul şi marea masă a ţăranilor. ° Dimitrie Cantemir a avut un rol însemnat în viaţa sa.* Nechifor Lipan stătea “ pe spate cu faţa în jos”.. *Haiducii din doine, balade şi idile erau liberi şi fericiţi ca păsările, animalele şi peştii care zburdă prin codri. De cum venea primăvara, haiducii cei harnici plecau în pădure. Acolo ei cântau suflând din frunză şi lăsându-i pe boieri cu buza umflată.*Latina clasică este o limbă moartă, care nu se poate vorbi decât în scris. După căderea Imperiului roman, o parte din latina clasică defunctă a devenit bulgară. Limba română are la bază latina bulgară, amestecată cu elemente de dacă şi o groază de cuvinte slabe. În secolul al XV-lea, limba vorbită de popor era considerată vulgară şi n-o vorbea nimeni. Basmul este o poveste mai lungă, poate fi chiar cât o carte groasă, şi are atâtea personaje că nu le mai ţine numărul dar trebuie să fii atent la fabulă că te întâlneşti cu ea şi în final.*În cunoscuta baladã Mioriţa, sunt descrise câteva întâmplãri în care sunt implicate doi criminali, o oaie turnãtoare, şi un cioban care şocheazã prin prostia lui.* Toma Alimoş era viteaz pentru cã cu o mânã conducea calul, cu o mânã îşi ţinea maţele şi cu o mânã se bãtea cu Manea.. Zoe şi Tipãtescu se iubeau pe la spate.* Împãratul avea o grãdinã şi în fund un mãr.*Eminescu este trist pentru cã nu a reuşit sã facã nimic în viaţă.* Poetul cânta satul de care nu te mai poţi despărţi odată ce l-ai părăsit.* O pădure virgină este o pădure în care mâna omului n-a pus niciodată piciorul.* După moartea părinţilor săi, Creangă şi-a trăit viaţa în continuare până în ultimii ani ai vieţii lui.* Toma Alimoş se răzbuna pe boierul Manea care l-a rănit mortal pe la spate cu ajutorul laşităţii..* Caragiale este autorul schiţelor şi nuvelelor sale, ca să nu mai vorbim de teatru.* În fabulă autorul descrie relaţiile sexuale întreţinute de oameni, însă el foloseşte animăluţe în descriere. În fabula Bivolul şi coţofana el arată cum o păsărică şi un bivol făceau sex, iar un câine pofticios din fire vrea şi el, dar bivolul nu era homosexual aşa că nu acceptă , iar căţelul se oftică....................(scrisă la simulare 2006) = SIMULARE DE BACALAUREAT.* Ştefan cel mare era un bărbat bine îmbrăcat la costum venea de la un război cu o mână în ghips pt că căzuse de pe cal* Profesoara:’Să scrieţi cu majuscule’. Eleva:’Dacă nu avem majuscule putem să scriem cu pixu...’:)* ... în timpul războiului secular care a durat 30 de ani * personaje Toma Alimoş-personaj principal,Manea-personaj secundar, calul(murgul)-personaj animalic *Haiducii din doine, balade şi idile erau liberi şi fericiţi ca păsările, animalele şi peştii care zburdă prin codri. De cum venea primăvara, haiducii cei harnici plecau în pădure.Acolo ei cântau suflând din frunză şi lăsându-i pe boieri cu buza umflată.* Când eroul muri împuşcat de nemţi pe câmp, simţi miros de mărar şi de pătrunjel.* Metoda folosită de Ion pentru a pune mâna pe pământul Anei este însărcinarea* În “Amintiri” apare copilăria fericită a puiului de ţăran Crenguţa Ionel. * Şi tunarul ochi bine şi lovi avionul cu ţeava tunului.  *Descoperirea Americii s-a produs într-un moment de neatenţie a pazei de coastă.* Nilul este un fluviu rămas de pe vremea faraonilor.  *Scrie 5 oraşe importante din România:-Bucureshti-IashiTimishoara-Constantza-Clujna-Poca(ce face internetul din om...)* Marea Neagră este o mare foarte mare care conţine mult petrol de unde îi vine numele de marea neagră deoarece petrolul este negru.În marea neagră trăiesc mulţi peşti precum rechinii, delfinii şi căluţii de mare, precum şi cel mai important peşte balena renumit pentru grăsimea sa de care se bucură ţara noastră pt că untura de balenă e foarte scumpă şi din ea se face renumitul ulei de balenă cunoscut pe plan mondial.

GENERAŢIA RATAŢILOR...
Scrisoarea de protest, scrisă de un tânăr care a susţinut BAC-ul în acest an, a devenit deja virală pe Facebook. Autorul protestului îi acuză pe cei care i-au crescut şi care acum se delimitează de ei. Citeşte mai jos scrisoarea de protest:”Generaţia rataţilor! Generaţia etnobotaniştilor! Generaţia idioţilor! Generaţia facebook! Aşa ne cataloghează mass -media şi opinia publică din întreaga ţară în zilele acestea pe toţi care am dat Bacalaureatul. Eu le spun doar atât: RUŞINE! Ruşine tuturor!Ruşine pentru că aţi ajuns să daţi vina pe o generaţie crescută de voi, arătată cu degetul acum tot de către voi! Ruşine sistemului care ne-a crescut! Ruşine modelelor care ne sunt promovate de mai bine de 20 de ani încoace! Ruşine nouă, vouă, profesorilor, elevilor, politicienilor, massmediei, ROMÂNIEI!Am ajuns după 20 de ani de şpagă, de modele gen Becali şi Bianca Drăguşanu, de învăţământ prost manageriat, de legi prost făcute să profite cei puternici, de facultăţi pe pile şi pe bani din care au ieşit generaţii întregi de dascăli care ne-au educat pe noi, cei idioţi şi fraieri, cei care ne aflăm acum în aceeaşi oală. Indiferent dacă ne-am luat sau nu BAC-ul, am ajuns la o limită!Nu mai suportăm! Refuzăm să credem că suntem o generaţie pierdută! Suntem de fapt prima generaţie care va fi sacrificată cu folos, şi asta deoarece ne-am săturat de ce se întâmplă în ţara asta! Totul trebuie să înceteze! Pentru asta vom ieşi în stradă şi vom cere dreptate! Cerem ajutorul oamenilor corecţi, ajutorul moral de care avem nevoie pentru a progresa! Toată lumea este acum şocată de rezultatul Bacalaureatului şi implicit de învăţământul românesc. Ohh, dar ce surpriză! Cât de neaşteptat! Ce şoc! INCREDIBIL! SENZAŢIONAL!Adică din aceşti copii care din `99 până acum li s-a schimbat programa de n`şpe ori, care au intrat la liceu să dea bac din geografie şi s-au trezit în a 12-a că dau din fizică, aceşti copii care au văzut zi de zi la televizor cum este încurajată prostia şi incultura alături de băieţi cu bani făcuţi fraudulos, înconjuraţi de curve semi-îmbrăcate în direct la televizor, aceşti copii bătuţi de soartă că s-au născut într-o ţară ca asta, o ţară în care e mai important ce chiloţi are Crudu decât rezultatele sportive şi intelectuale ale ţării, aceşti copii nu au devenit nişte genii eminesciene??? Serios??? Aceşti copii nu au intelect nici măcar cât Einstein??? DOAMNE! CE NERUŞINARE!! Măi, nemernici etnobotanisti!!! Cum puteţi, măi gunoaielor, măi loazelor să nu învăţaţi şi să intraţi fără pile şi copiat la facultăţi când aveţi atâtea modele demne de urmat??? CUM E POSIBIL O ASEMENEA DEPRAVARE? Adică mai bine staţi pe facebook şi pe messenger decât să urmăriţi modelele oferite la tv???Adevărul e că de 20 de ani ne aşteptam să iasă nişte flori de nufăr în locuri în care nu am aruncat nici măcar seminţe de urzică! Asta e realitatea! Vă uimeşte promovabilitatea de la BAC? Dar de cea de la titularizări de ce nu ziceţi nimic? Ei nu-s loaze, etnobotanisti? E posibil să iei 1.20 la titularizare şi să te mai consideri profesor? E posibil să iei diplomă frauduloasă la Spiru Haret şi să educi apoi generaţii întregi? Ştiaţi că 25% din toţi profesorii actuali au studiile făcute la Spiru Haret? Sau asta nu e important pentru voi? Ştiaţi că suntem pe penultimul loc din Europa şi la egalitate cu Congo la nivelul învăţământului? Şi asta nu de acuma, de un an-doi,ci de aproape două decenii!!! Aşadar, de ce vă miraţi? De ce sunteţi indignaţi? Aaaa! Aveaţi impresia că dacă le oferiţi părinţilor şi bunicilor noştri spectacole tv ieftine şi barbare, adevărate sugative de rating, sau dacă le cumpăraţi votul şi îi minţiţi în campanii electorale infinite, noi, odraslele lor, o să fim dintr-o dată altfel?Ei bine, suntem altfel, dar nu aşa cum credeţi voi! Suntem diferiţi! Suntem diferiţi prin faptul că ştim să spunem GATA! Gata cu adevăratele gunoaie din ţara asta! Nu va mai merge! Noi avem onoare şi demnitate, nu mai suntem nişte slugi în faţa voastră, iar dacă nu vom reuşi să vă schimbăm, vom pleca din ţară, şi atunci să rămâneţi voi să vă plângeţi de milă! Noi, generaţia etnobotanistilor, cum ne spuneţi voi,o să vă arătăm că avem mai mult curaj decât toate generaţiile voastre de comunişti la un loc! Reprezentăm adevărata forţă deoarece noi suntem VIITORUL, iar voi sunteţi doar nişte amărâţi care vor muri şi vor fi uitaţi de istorie! Voi aţi fost PERIOADA NEAGRĂ din istoria acestei ţări şi aşa veţi fi ţinuţi minte, iar noi, noi suntem PRIMII! PRIMII care se revoltă împotriva voastră!” Ion Priceputu

Fundația MJ 15 ani

urmare din pag 26

Nu vă mai luaţi după ziare ! Nu dau doi bani pe generaţia voastră, nu vă daţi seama? Pentru ei, cu cât sunteţi mai proşti, cu atât le va fi mai uşor să vă vândă orice căcat. Iar căcatul pe care îl veţi cumpăra va fi obţinut de la proşti, plătiţi pe măsură. Adică prost. Eleva porno este un exemplu. Nu citiţi ziarele ! Citiţi câteva, pe cele care vă informează ! Nu marşaţi la orice promoţie ! Fiţi mai selectivi !Nu fumaţi iarbă şi nu vă daţi în cap cu alcool, cu orice preţ. O să le daţi apă la moară inculţilor şi hoţilor de la putere. Le va fi mai simplu să vă catalogheze drept o generaţie de distruşi, iar banii destinaţi salvării voastre, îi vor fura. E timp şi pentru iarbă, e timp şi pentru tequilla. Acum însă trebuie să învăţaţi, pentru că în curând nu va mai fi timp pentru asta, căci veţi intra în viaţă adânc de tot, şi e mai rău ca în junglă. Animalele au reguli nescrise. Oamenii au legi scrise.Nu alergaţi după bani cu orice preţ ! Banii trebuie să vă fie doar mijloc, nu scop. Scopul vostru trebuie să fie cunoaşterea. Cu cât veţi şti mai multe, cu atât veţi fi mai înalţi. Orice carte citită, orice lecţie învăţată, se vor aşeza sub voi şi vă vor ridica deasupra celorlalţi. Veţi domina cu mintea. Nu e nimic mai frumos decât asta. Europa cumpără inteligenţă. România nu cumpără nimic pentru că hoţii nu construiesc, hoţii fură. Nu uitaţi că vă fură pe voi şi asta trebuie să vă oprească. O să auziţi toată viaţa de Napoleon şi de

Scrisoare cátre liceeni
Nicolae Titulescu, dar sigur copiii voştri nu vor şti cine a fost Emil Boc. Istoria o scriu cei care construiesc.Sunteţi tineri. Nu vă gândiţi că sunteţi slabi ! Puterea voastră stă în curăţenie. Sunteţi curaţi, n-au apucat să vă mânjească, dar dacă dintre voi nu se vor ridica luptătorii, o să vă împroaşte cu noroiul străzilor pe care nu le-au reparat. Fiecare picătură de noroi sunt banii care n-au ajuns pe strada aia. Trebuie să schimbaţi asta ! Care e calea? Să citiţi ! Literatura universală o să vă înveţe să deosebiţi Binele de Rău. Balzac, Stendhal, Dumas, Dostoievski, Dickens, Tolstoi, Goethe, toţi deosebesc Binele de Rău. Din prezentul amărâtei asteia de ţări nu puteţi învăţa Binele. Binele puteţi fi voi. Şi cu cât veţi fi mai mulţi buni, cu atât veţi sufoca răul. Nu e imposibil. Daţi scrisoarea asta mai departe. Deveniţi buni, mai buni, cei mai buni şi răspândiţi-vă precum lăcustele.Nu-i invidiaţi pe oamenii cu bani ! Nu vă faceţi modele din băieţii de bani gata, din băieţii de oraş ! După treizeci şi nouă de ani le va rămâne doar o listă lungă de femei. Or trofeele astea sunt trecătoare. Când îmbătrâneşti şi trofeul tău va fi o babă ! După asta vine singurătatea. Voi aveţi şansa să lăsaţi ceva în urma voastră. Banii nu sunt Calea. Priviţi unde ne-a adus setea de bani !Nu vă resemnaţi, asta nu duce nicăieri ! Capul plecat, sabia îl taie ! Protestaţi, luptaţi, protestaţi! Cu scop, însă. Nu degeaba, că altfel se transformă

în lătrat. Învăţaţi legile ! Învăţaţi-vă drepturile ! Atunci veţi şti când are cineva voie să vă legitimeze. Veţi şti cum să luptaţi, dacă veţi şti legile. Apoi o să vedeţi că legile sunt proaste. Şi veţi înţelege că trebuie să le schimbaţi. Pare greu şi cere timp. Dar, Doamne, voi aveţi timp şi pentru voi nimic nu e greu. Voi nu înţelegeţi că SUNTEŢI SCHIMBAREA? Dacă voi lăsaţi ţara asta pe mâna hoţilor, atunci, de-abia copiii voştri vor mai avea o şansă! Căci şansa vine o dată la o generaţie. Noi am pierdut. Câţiva dintre noi, şi nu suntem puţini, vă putem ajuta. Noi suntem Fomilă şi Setilă, dar voi sunteţi Harap-Alb. Alegeţi dintre voi pe adevăraţii lideri. Să-i alegeţi şi să nu-i invidiaţi. Lor le va fi cel mai greu. Vor avea gloria, dar şi coşmarul. Vor fi salvatorii voştri, dar se vor pierde pe ei înşişi. Liderii trebuie să fie dintre voi. Şi trebuie să-i căutaţi de pe acum. Uitaţi-vă unii la alţii în fiecare zi şi căutaţi-vă căpitanii. Altfel veţi pieri o dată cu noi. Şi atunci porţile libertăţii ne vor fi închise şi EI vor câştiga. Cine sunt ei? Ştiţi foarte bine. Îi vedeţi în ziare, în fiecare zi.Salvaţi-vă! Salvaţi-ne! Este o singură cale! Lupta cunoaşterii!! Şi când veţi fi câştigat lupta cunoaşterii, de-abia atunci veţi cunoaşte să luptaţi cu adevărat!!!Nu vă amăgiţi cu prezentul... Salvaţi-vă în viitor ! Noi am pierdut. Voi? Ce faceţi?

Tudor Chirilă

27

v 1 d e c e m b r i e v 2 012 v

M u r m u r u l J i l þu l u i
Fundația MJ 15 ani

Nr. 64-65

Tabăra Națională de Reviste Școlare de la Muncel
ristice din zonă, precum Cetatea Neamţului și Casa Memorială “Ion Creangă”.Dat fiind faptul că ziua a fost consumată, am avut program de voie și am început să interacţionăm mai mult unii cu ceilalţi. Atunci am avut ocazia să stabilim între noi detaliile despre felul în care urma să ne petrecem serile din tabără, mai exact despre cine va organiza „minidiscoteca” și ce genuri de muzică se preferă.La masa de seară am fost surprins că profesorul meu coordonator a decis să ia masa împreună cu noi, deși organizatorii amenajaseră pentru profesori o masă separată. Acest gest, care la prima vedere părea ceva neînsemnat, m-a intrigat într-o anumită măsură, dar am avut oportunitatea să aflu motivul în zilele ce urmau. Încă din acea seară neam făcut planuri pentru ziua următoare, noi trebuind să terminăm revista în format digital în decurs de trei zile, pentru a fi trimisă la tipărit și astfel, la sfârșitul taberei să o putem primi ca și răsplată a muncii noastre.Zilele ce au urmat au adus multe surprize. Am avut oportunitatea să intru în contact încă din prima dimineaţă cu colegii de tabără, ce aveau mai multă experienţă în redactarea unei reviste și care erau hotărâţi să întreprindă toate eforturile pentru a face ca numărul de anul acesta să fie unul memorabil. Datorită cooperării dintre noi, am reușit să punem cap la cap o revistă care s-a dovedit a fi incredibilă, raportată la timpul scurt ce ne-a fost acordat și la mijloacele în care ea a fost redactată, având foarte puţine resurse în materie de tehnoredactare. Deși redactarea revistei a fost considerată de muţi apogeul taberei, eu cred că nu este de neglijat nici cealaltă latură a acesteia, care a fost constituită de excursiile la Iași și la Neamţ. În timpul vizitei la Iaşi, am avut ocazia să aflăm mai multe despre viaţa lui Ion Creangă la casa memorială a acestuia, am vizitat unul din cele mai vechi anticariate, de unde mi-am cumpărat câteva cărţi

Vara aceasta am avut oportunitatea de a ajunge în zona Moldovei, mai exact în tabăra de la MuncelulDe-Sus, datorită unui premiu câștigat la concursul naţional de reviste.În această tabără nu am fost singurul reprezentant al judeţului Dolj, ci am avut cu mine trei parteneri craioveni de nădejde, respectiv colegul meu de clasă Cătălin Croitoru, împreună cu Sorina și Laura, două domnișoare cu 4 ani mai mici decât noi, dar extrem de talentate. Din cauza unor circumstanţe care nu ne-au permis să avem un profesor însoţitor din judeţ, am fost coordonaţi de domnul profesor Dumitru Dădălău, împreună cu echipa Gorjului, cu care am reușit să am o relaţie de prietenie incredibilă și faţă de care port un respect profund. Această tabără nu o văd doar ca pe o simplă experienţă personală în care mi-am testat capacităţile de comunicare într-un grup de oameni necunoscuţi, ci și ca pe un loc în care mi-am reprezentat școala și revista la care am lucrat în decursul unui an alături de colegii mei.Încă de dinainte de a ajunge în tabără am simţit că acesta este un loc extraordinar. Fiind p oz i ţ i o n a t ă î n i n i m a u n e i păduri,această tabără ne oferea șansa de a nu fi deranjaţi de zgomotul mașinilor, beneficiam de un un loc cu aer curat, în care tinerii își puteau găsi inspiraţia pentru a scrie și deși e o zonă relativ retrasă, permitea oricui o plimbare în jurul pădurii pentru relaxare. În prima zi a taberei, ajungând după-amiază, am fost cazaţi în vila Mioriţa alături de 4 colegi din Gorj, acest lucru permiţându-mi să-i cunosc mai bine și consider că a fost benefic, întrucât și la momentul actual mă gândesc cu multă bucurie la experienţele petrecute împreună și cred că pot afirma cu tărie că au fost cea mai plăcută companie din toată tabăra. După ce ne-am acomodat mai bine cu locul, încă nu îndrăznisem să luăm legătura cu cei din celelalte judeţe, însă am avut ocazia să-i vedem și să-i analizăm mai bine pe ţoţi în decursul deschiderii oficiale a taberei. La finalul formalităţilor înscrise în program, ni s-a comunicat faptul că activitatea din tabără presupune să redactăm o revistă până la finalul taberei,ceea ce presupunea scrierea unor articole, la care se adăuga faptul că vom avea ocazia să vizităm anumite atracţii tu-

drept amintire, am vizitat Mitropolia Iașului, simţind puţin din prezenţa actualului mitropolit al Moldovei, Teofan și fost mitropolit al Olteniei, și am avut ocazia să ne relaxăm sub teiul drag al lui Eminescu din Parcul Copou.Ca și bonus la această excursie la Iași, am organizat un concurs de poezii al taberei, fiecare persoană trimiţându-și cele mai bune creaţii, acestea fiind citite și notate de scriitori contemporani cunoscuţi. La fel de mult interes mi-a stârnit și excursia la Neamţ, unde am vizitat Cetatea și unde ne-a fost prezentată istoria acesteia, precum şi casa unde s-a născut Ion Creangă, ca și o completare la vizita ce avusese loc ziua precedentă la casa memorială a acestuia. În drum spre aceste două locaţii am avut norocul de a sta lângă domnul profesor Dădălăul, purtând cu dumnealui discuţii pe teme diverse și aflând lucruri interesante O altă atracţie a taberei a reprezentat-o expoziţia de reviste, care a stârnit mult interes, deoarece au fost prezentate atât reviste în limba română, cât și reviste în limbile engleză și franceză, acoperind o rază variată de aritcole. Cu ocazia aceasta am promovat și re-

vista “The Catcher” editată de elevii Colegiului Naţional “Carol I” din Craiova.În tot acest timp, am reușit să mă atașez extrem de mult de colegii de tabără, timpul trecând pe nesimţite. În ultimele zile, mă întrista gândul că nu vom mai putea sta toţi la măsuţa din faţa cantinei, ascultând muzică, scriind articole, stând la o bârfă sau prostindu-ne. Știam că îmi va fi dor de serile în care transformam sala de mese în minidiscotecă și ne etalam fiecare talentele în materie de dans, mai mult sau mai puţin dezvoltate. Așa că am stabilit să profit de timpul rămas alături de noii mei prieteni. La sfârșitul taberei, am considerat că trebuie să avem un foc de tabără pe măsura lucrurilor învăţate acolo, așa că datorită coordonării domnului Dădălău, cel care a avut iniţiativa și ajutorul echipei din Gorj, am reușit să ridicăm un foc de tabără imens, care a surprins pe toată lumea. După ce totul a fost aranjat, ne-am strâns la închiderea oficială a taberei, unde s-au decernat premiile pentru fiecare revistă, alături de celelalte concursuri de desen, compuneri și fotografie. Focul de tabără a reprezentat un moment de extaz, dar și de tristeţe în același timp. Doar ce ne acomodasem mai bine între noi și totul se termina. În dimineaţa următoare ne aflam deja în gara din Pașcani, fiecare grup, îndreptându-se spre trenul care mergea către casă. După aproape o zi de mers cu trenul, am ajuns la Craiova și un moment foarte trist a fost să-mi văd “camarazii mei de drum” făcându-mi cu mâna de la geam, trenul plecând mai departe.Probabil că aceasta a fost una dintre cele mai frumoase experienţe din viaţa mea, am cunoscut persoane noi, am făcut ce îmi place și am îmbinat utilul cu plăcutul. Oricum ar sta lucrurile, îmi voi aminti cu plăcere de momentele petrecute în tabăra de la Muncelul de Sus. Dorian Diaconu

28

v 1 d e c e m b r i e v 2 012 v

Nr. 64-65

M u r m u r u l J i l þu l u i

2012
Imnul Jurnaliştilor din Muncel
Eu noaptea nu dorm, Hei,decât dacă îmi dai o bere, Şi cum nu beau alcool Mai bine-aş lua somnifere; Beau în cinstea pârşilor care-s acum în pod Şi ei aleargă în ciuda mea Că nici să dorm nu pot. Am încercat să dorm şi eu o noapte, Mut reşedinţa la Muncel, Că altfel nu se mai poate! Dimineaţa ameţeala, Ia un ceai şi umple cana, Că aşa e la Moldova, Nu-i ca la alţii prin Toscana. Camarazi – noi toţi aici suntem la fel, Cu bani puţini sau mulţi, Vrem să petrecem la Muncel; Dă perna jos now, Că eu nu vreau s-adorm (AHA), Nu de altceva,dar eu noaptea nu dorm! R:Eu noaptea nu dorm, Nu am somn, Jurnalist ca să fiu, Într-una eu scriu Şi nici noaptea nu dorm! Ei... şi mie nici nu-mi pasă Că afară plouă,eu oricum nu sunt acasă, Departe de părinţi,stau cu sucul pe terasă, Domnule Stătescu,hai poftiţi cu noi la masă! Ei... şi merg uşor prin pădure, Dar simt cum somnu-ncet-încet începe să mă fure, În rucsac am pus creioane, Vreo trei coli şi nişte haine, N-am nevoie de-o busolă Că mă las ghidat de soare. Şi nici nu mă gândesc să stau, La ziar un articol dau, Şi gaşca-mi spune să mai scriu Că nu mai e decât puţin Pân’om striga cu toţii-n cor… R:Eu noaptea nu dorm, Nu am somn, Jurnalist ca să fiu, Într-una eu scriu Şi nici noaptea nu dorm! Echipa de la Gorj oraş de râul Jiu. Pe malul stâng al apei, marele Constantin Brâncuşi şi-a aşezat “Masa tăcerii” lucrată în calcar, despre care , am putea spune că reprezintă timpul, prin dispunerea circulară a celor 12 scaune clepsidre care îl măsoară. Unii fac analogie chiar cu « Cina cea de taină» a lui Leonardo da Vinci. Te îndepărtezi puţin de “Masa tăcerii” şi la ieşirea din parc nu poţi să nu te opreşti în faţa “Porţii sărutului” construită din piatră , poroasă extrasă din carierele aflate în împrejurimi. Pe feţele celor două coloane groase putem observa simbolul sărutului în două jumătăţi de cerc. Poarta este ca un “arc de triumf’ simbolizând triumful vieţii asupra morţii. Traversezi oraşul şi aproape de ieşire eşti oprit de maiestuoasa “Coloană a infinitului” stilizare a coloanelor fu, nerare specifice sudului României. Este nu numai un simbol al înfrăţirii neamului românesc, ci şi o prefigurare a zborului interplanetar, un simbol al infinitului. Nu ezita să te opreşti pentru a medita, fie şi pentru o clipă, în faţa acestor unice creaţii dacă drumul tău te va îndrepta vreodată spre Tg.Jiu! Pupăză Mihaela Vâlsan Ana Maria- Gorj

Fundația MJ 15 ani

Ai dracului derbedei, nu se lasă..
În cartea de căpătâi a ocupaţiilor din România ,Nomenclatorul de Meserii, între două profesii nobile, „zdrobitor şi uleiator textile” şi „zidar coşuri fabrică” s-a strecurat un job pe care vi-l citesc rar, să nu mă încurc: zi-a-rist(245123). Ce e un ziarist? Nu ştiu. Şi nici nu vreau s-o deranjez pe Mihaela Rădulescu la Monte Carlo.Scriu textul ăsta pentru toate ţigăncile împuţite şi toţi găozarii care se aruncă în fiecare dimineaţă în apele murdare ale realităţii româneşti, pentru cei care şi-o iau pe cocoaşă la manifestaţiile de stradă, pentru cei care sprijină poarta partidelor până târziu în noapte ca să obţină o declaraţie ineptă de la vreun politician fioros, pentru cei care, cu un covrig în mână, păzesc cârciumile de lux, aşteptând să iasă câte un important cu scobitoarea între dinţi să le zică ce şi cum despre lume şi viaţă, scriu pentru cei care se împrumută de la o leafă la leafă.Ziarist e ăla pe care îl dau jos pompierii din barcă la inundaţii, care bântuie oraşul pe caniculă, care transmite în redacţie cu stresul să prindă prima ediţie şi şefii îi schimbă titlul şi-i ciopârţesc materialul cum cred ei mai bine.Ziarist e ăla căruia, la şedinţa de sumar, eu - de pildă care le ştiu pe toate, îi dau indicaţii preţioase, îi povestesc cum e afară, deşi n-am mai ieşit din birou de pe vremea când găina năştea pui vii. Ziarist e ăla carea prins un subiect, nu ăla care i-l citeşte la televizor între două calupuri de publicitate sau ăla care uită să-l semneze când îi dă drumul pe prinţ. Ziarist e ăla care s- a dus la o şcoală de vară cu lăutari, la o paranghelie politică: „Ce viaţă frumoasă ai!” , i-am zis. „Bagă marfă, 3500 de semne!” Şi mi-a răspuns: . „Până-n doişpe. A murit tata” Şi . l-am iertat pe piţifelnic, deşi corect era „douăsprezece” .Ziarist e ăla care n-a citit despre cele trei idei pure ale raţiunii la Kant. Ziarist e ăla care trece prin viaţa lui ca acceleratul BucureştiSuceava prin halta Muncel, fără să oprească. Ziarist e ăla căruia i s-a dus smalţul la cadă şi mâi-

Jurnal
Este prima zi de tabără. Încerc să mă detaşez de tot ce este legat de casă şi să mă dăruiesc frumuseţii meleagurilor Moldovei. Faptul că mă aflu într-o oază de pădure îmi dă sentimentul că aceasta este un alt loc pe care va trebui să-l redescopăr şi să-l reinventez pentru a simţi cu adevărat că fiinţa mea îmi aparţine chiar numai pentru câteva zile. Mă îndepărtez de ceilalţi pentru a putea înţelege de ce am ajuns aici. Liniştea din jurul meu este întreruptă doar de foşnetul micilor vietăţi ce aleargă speriate de prezenţa mea de la un copac la altul. Mă aşez pe iarba mare şi deasă şi aştept ca acest loc loc să-mi dezvăluie încet-încet tainele sale. Laura Brînzan, Gorj

Ce ascunde Târgu -Jiu?
Drumul ce duce spre tainele ascunse ale municipiului Tg. -Jiu este intersectat la intrare în

ne trebuie să scrie despre noile modele de jacuzzi. Ziarist e idiotul ăla care transmite din tomberonul cu aviare, din râtul porcului şi tu-l iei la mişto că nu-şi găseşte cuvintele.Ziarist e ăla care te plimbă prin wonderland când copiii lui au muci şi febră. Ziarist e ăla care a visat, ca şi tine, să schimbe lumea şi, noaptea târziu, când ajunge acasă şi bate ca un dement în geamul buticului din colţ să deschidă şi să-i dea o pâine, observă că a mai trecut o zi, aceeaşi mereu, ştergându-şi spaimele pe sufletul lui de rumeguş.E cinic când îţi bagă reportofonul pe gât şi te-ntreabă ce simţi „în aceste clipe grele” fiindu-i până şi lui , evident că simţi fierul rece al tărgii de pe ambulanţă? Poate că-i cinic.Vă spun însă un secret: de multe ori, nu-l interesează ce simte ăla, dar milioane de oameni vor să afle răspunsul. Greşeşte de multe ori, o chiflează; de multe ori striveşte destine cu vârful pixului. Dar puteţi să mă credeţi pe cuvânt: plăteşte pentru greşelile lui mai crunt decât vă închipuiţi.Ziarist e ăla care-ţi mestecă actualitatea ca să-ţi fie ţie mai uşor s-o înghiţi, care aleargă de chiaun după exclusivităţi, care dezleagă enigmele vieţii tuturor, dar stă prostit, fără să priceapă nimic, în pragul propriei existenţe, aflând despre viaţa lui în cel mai bun caz pe surse.Cine-i mai ţine minte pe cei doi ziarişti de la Antene, reporteriţa şi cameramanul, care au sărit în aer odată cu subiectul lor? Mai ştiţi că avea fiecare un nume, ca NH4N03 (azotatul de amoniu) din cisterna care a explodat? Elena Popescu şi lonuţ Barbu. Dacă-şi alegeau meseria 111014 din Nomenclator, acum erau în viaţă.Scriu textul ăsta pentru toţi fraierii care fac o meserie la care toată lumea zice că se pricepe. Scriu pentru smintiţii care sunt obligaţi să privească viaţa cu ochii larg deschişi, atunci când voi închideţi ochii. Scriu pentru toţi cei care simt gustul de cenuşă al deşertăciunii şi ştiu că de meseria asta trebuie să te laşi la timp.Şi, ai dracului derbedei, nu se lasă! Anonimus

29

v 1 d e c e m b r i e v 2 012 v

M u r m u r u l J i l þu l u i
Fundația MJ 15 ani

Nr. 64-65

Văile Jilțului
Valea lui Barac Valea lui Barac are denumirea de la un om pe nume Grigore Barac, el fiind primul moştenitor al acelei văi şi de atunci s-a numit Valea lui Barac. Pe acea vale s-au construit mai multe case şi sunt copii, nepoţi şi strănepoţi care poartă numele de Barac. Acea vale este situată în satul Trestioara din comuna Dragoteşti, judeţul Gorj.Acea vale este iluminată electric, oamenii au mai multe terenuri agricole, pomi fructiferi, viţă de vie, păşune şi păduri.Sub poalele pădurii este situată o cabană construită din bolţari, acoperişul este făcut din lemn şi acoperit cu tablă. Proprietarul acestei cabane se numeşte Cioabă Constantin care este rudă cu Grigore Barac.Pe timpul iernii se duc copiii la săniuş, pe dealurile din Valea lui Barac existând un peisaj plăcut. Valea lui Barac are un drum principal care duce prin pădure până în satul Ursoaia aflat peste deal de satul Trestioara.Grigore Barac era un om înstărit, avea mai multe animale, dintre care o pereche de boi pe care îi folosea la arat şi alte munci. După decesul lui Grigore Barac, moştenitorii au mai ţinut acele animale câţiva ani, după care le-au vândut, iar munca o făceau cu diferite utilaje agricole.Nepoţii şi strănepoţii lui Grigore Barac au construit case mai multe pe lângă cele bătrâneşti, devenind o vale mai populată.Valea lui Barac este un loc în care oamenii îşi pun diferite soiuri de porumb, grâu, lucernă etc.Valea lui Barac este un loc cu o privelişte sub formă de potcoavă, în valea aceea mai există şi un ştiubei din care oamenii când se duc la muncă se răcoresc cu apa din el. În acea pădure din zonă există diferite specii de copaci , cum ar fi: stejar, gorun, plută şi frasin.Mituică Darius,Baloșin Petre Mădălin Valea Chiriţei În satul meu natal există un loc foarte special pentru mine. Acest loc se numeşte VALEA CHIRIŢEI. După spusele bătrânilor, aceste meleaguri au fost ale unui boier. Acest boier se numea Chiriţa şi era un om muncitor, gospodar, căruia îi plăcea să muncească.Acestui boier îi plăcea să ajute oamenii bolnavi şi pe cei ce nu aveau ce pune seara pe masă.După moartea boierului, sătenii drept mulţumire pentru ce a făcut pentru ei, au numit cea mai frumoasă vale după numele acestuia, şi aşa a luat naştere Valea Chiriţei. Valea Chiriţei este un loc minunat, cu flori foarte frumoase, păsări de tot felul şi animale precum: porci mistreti, căprioare, iepuri.Valea Chiriţei este situată între trei păduri, ceea ce o face un loc special, deoarece aici există o baltă mare.Acolo oamenii “adăpau”vacile şi oile. Există şi în ziua de azi, dar este mai mică.Aceasta este situată în judeţul Gorj, comuna Bolboşi, satul Bălăceşti, un sat mic, cu case una şi una , cu oameni deosebiţi şi cu cele mai frumoase locuri din sat.Valea Chiriţei este un loc foarte frumos şi în acelaşi timp un loc care îmi trezeşte amintiri frumoase. Cuţitoiu Mircea Marian Părul galben. Străbunicul meu a trăit în vremea aceea, când haiducii au ascuns aurul în culme, la ascunzătoarea lor. Străbunicul îi povestea bunicului meu cu mare bucurie aceleaşi lucruri pe care i le spuneau şi lui oamenii mai bătrâni decât el şi mai ştiutor de cele întâmplate.Locul acela în care era Părul Galben mai este şi acum, se află la marginea pădurii. Legenda spunea că în cracul Radului era ascunzătoarea haiducilor, care furau aurul boierilor şi îl depozitau în ascunzătoarea lor pentru a-l da săracilor.Când ne-au invadat turcii, aceştia trebuia să-i prindă pe haiduci şi să-i omoare. Haiducii în fuga lor, neputând să care aurul, l-au pus în trei cazane legate cu lanţ între ele şi l-au îngropat într-un loc ştiut numai de ei. Fiind pe fugă trebuia să însemne locul cu ceva să ştie de unde să ia aurul după ce veneau din ascunzătoare. Au sădit un păr în mijlocul cazanelor cu aur. Haiducii au murit, iar turcii nu au mai găsit aurul, rămânând acolo. Acest loc unde era Părul Galben se află într-un loc numit Zbârcea Mică, la Runcurel, judeţul Gorj. Moldoveanu Bogdan Piscul Ţuţurului.La șase kilometri de Colegiul Tehnic Mătăsari, spre soare răsare, pe drumul 673 A . Undeva în stânga se deschide o vale de numai 750 metri numită Valea Izvorului. Valea Izvorului este mărginită de dealuri ce fac parte din Podişul Getic, acoperit cu păduri de foioase. În partea de nord este un stejar semeţ şi singuratic, pe un vârf acoperit cu vegetaţie, de unde oamenii locului se aprovizionează cu nisip. În stratul de nisip se găsesc cochilii de scoici şi alte vieţuitoare care au trăit în erele trecute în Marea Sarmastra, ce acoperea acest teritoriu . La baza piemontului se află un izvor numit ţuţur .Privit din depărtare, Piscul Ţuţurului apare ca un străjer venit din vremurile înmurmurate să privească zona şi pe locuitorii ei. Deasupra acestui străjer există nişte adâncituri ce se pot vedea astfel în pădurea din apropiere, unde locuitorii se adăposteau în vremurile de răstrişte, când hoardele de tătari şi turci invadau aceste zone. De-ar putea să vorbească istoria, s-ar rescrie cu uşurinţă, pe baza mărturisirilor acestui legendar Pisc al Ţuţurului . Ascendenţii mei din arborele genealogic şi-au petrecut viaţa urcând acest piemont cu animalele la păşunat sau pentru a ajunge în pădurea Ursoaiei ce se întinde pe zeci de hectare şi înconjoară pe partea nordică Piscul Ţuţurului. Sunt mândru că în copilăria mea am putut să mă plimb pe aceste meleaguri în cântec de legendă. Pamfiloiu Gheorghe Mădălin Valea Căşii din Cojmăneşti este un loc foarte frumos, unde se găsesc patru lacuri, care sunt foarte mari, dar şi foarte curate. Nu au existat incidente ca oamenii să se înece, dar, în scimb, se pescuieşte foarte bine şi frumos ; pe lângă lac se găseşte foarte multă papură. Această vale este singurul loc de unde oamenii pot să şi aducă lemne pentru iarnă. Aici, oamenii au pământuri pe care le-au muncit toată viaţa lor pentru a putea să-şi pună ceva pe masă. Jianu Tiberiu Valea Căşii din Mătăsari, este o baltă în care sunt peşti de diferite mărimi .Acolo este un loc plin de iarbă verde vara şi iarna este îngheţată şi nu se poate pescui ,pentru că peştii pot îngheţa. La Valea Căşii vin unii oameni vara pentru a se relaxa la pescuit, şi pentru a prinde peştii de plăcere, unii vin să prindă peşte pentru a mânca, dar unii prind peşte şi îl aruncă înapoi pentru a creşte mai mare. Acest loc a fost vestit şi de mulţi oameni a fost iubit. Temişanu Andrei Valea Izvorului. Dealul Ursoi, acoperit cu păduri de foioase, este aşezat pe un strat freatic din care izvorăşte Ţuţurul, fântâna construită în 1936 şi sfinţită în luna octombrie 1937. De la fântână porneşte un pârâu pe partea dreaptă a drumului comunal al văii ce poartă numele acestei surse de ape-Valea Izvorului. Apa Izvorului, element esenţial al vieţii, este folosită de locuitorii acestei văi la

30

irigatul grădinilor şi adăpatul animalelor.Zilnic, talangele animalelor se aud la valea Ţuţurului, unde de multe ori se aşteaptă la rând de către gospodari să adape animalele pe care le cresc în gospodăria proprie.Pârâul se prelinge cu sinuozităţi şi meandre prin grădinile locuitorilor, traversând drumul DJ 673 A care străbate întreaga comună, vărsându-se apoi în Jilţ.Am cunoscut de mic copil frumuseţea şi puterea apei de la Izvorul numit Ţuţur , mă încântă şi mă fascinează pe mine, cât şi pe locuitorii Văii Izvorului , o respectăm şi suntem mândri că Divinitatea ne-a permis să ne trăim viaţa pe aceste meleaguri magnifice şi mirifice în acelaşi timp. Mitroiu Dumitru Cătălin Valea lui Mihai. Situată în comuna Bolboşi, sat Bolboşi, la circa 1.800 de metri la est de şoseaua principală, singurul punct de reper este calea ferată, deoarece trebuie să strabaţi satul pentru a ajunge la vale.Valea lui Mihai are o vechime apropiată de vechimea satului, în fosta proprietate a unui boier, pe nume Mihai, de unde şi denumirea.În Valea lui Mihai se aflau trei fântâni cu aceeaşi vechime, astăzi fiind numai două şi una secată, dar şi o cruce din perioada celui de-al doilea război mondial ridicată în cinstea patrioţilor care şi-au dat viaţa pentru ţară.Majoritatea oamenilor vin la fântâni pentru a lua apă, mai ales în perioada de iarnă.Astăzi ce este de neiertat, este că oamenilor nu le mai pasă de aceste locuri minunate, dar importante. Vișoi Nicolae Ionuţ Valea Raci .Valea Raciului este formată de foarte mulţi ani până a nu veni mina. Până a nu se forma cele opt lacuri din Valea Raciului, era o privelişte frumoasă pentru cei care se duceau să

pască vacile, caii şi oile.Valea Raci s-a format prin excavarea pământului. Au avut loc nişte alunecări de teren în care s-au format cele opt lacuri. Cele opt lacuri au fost populate cu peşte şi păsări sălbatice. Valea Raciului este situată în satul Croici, acele opt lacuri sunt situate între păduri şi câmpie, unde oamenii vin şi stau cu vacile, caii, oile, pentru că acolo este multă iarbă.Primul lac este populat cu ştiucă, caras, guriţă (fitofag), al doile lac este populat cu ştiucă, iar ultimul este între pădure şi este populat numai cu caras.Curelea Florin Sevastian Valea Seacă.Valea Seacă este situată într-un vârf de deal foarte înalt şi foarte frumos. Ea are circa 1000 de metri lungime şi lăţime.Valea Seacă este cel mai frumos loc, dar şi foarte curat. În acel loc este şi un teren frumos de fotbal. Dar nu putem să mergem în fiecare zi în acel loc fabulos pentru că noi mai avem treabă şi acasă, să ajutăm părinţii la treburile gospodăriei. Giosu Marius La salcă. Într-o zi de vară, bunicul s-a hotărât să facem o mică plimbare ca să îmi arate ceva foarte impresionant. Eu l-am întrebat despre ce e vorba, însă el mi-a zis că este o surpriză plăcută şi impresionantă. Am mers pe jos vreme de câteva ceasuri, admirând priveliştea frumoasă a naturii .Dintr-o dată, bunicul m-a oprit brusc şi m-a întrebat ce zăresc într-o vale. Când am aruncat o privire mai îndelungată în acea vale, am rămas mut de uimire când am văzut o salcie pletoasă . Am hotărât împreună cu bunicul să ne aşezăm şi să ne odihnim la umbra ei, apoi bunicul să îmi povestească despre aceste locuri şi despre salcia bătrână. Stând la umbra salciei , bunicul îmi povestea că în acest loc era un izvor pe marginea căruia oamenii au plantat câteva sălcii . Pe parcursul timpului, unele dintre ele s-au uscat, dar numai una a rămas . Ori de câte ori bunicul avea ocazia, poposea la umbra salciei pletoase pentru a se bucura de umbra răcoroasă şi priveliştea minunată . Deseori, ţăranii, când veneau la muncile câmpului, plini de sudoare şi obosiţi, se odihneau şi prânzeau la umbra salciei . Toamna, când veneau cu vitele sau la însămâţarea pământului şi când îi prindeau ploile, se adăposteau la trunchiul salciei bătrâne . De aceea, oamenii n-au tăiat-o şi-au păstrat-o ca amintire din cele mai vechi timpuri până azi .Arjoca Constantin Claudiu Valea Morminţilor. Valea Morminţilor se întinde pe o suprafaţă de 10 kilometri pătraţi între satul Bolboşi şi satul Negomir. În anul 1916 când trupele nemţeşti puseseră stăpânire pe obiectivul drumului dintre Craiova şi Targu-Jiu, o parte din ostaşii români, care luptaseră pe frontul de Est , se întorceau acasă peste deal cu chiote şi înveseliţi de libertate . O trupă nemţească de patrulare i-a auzit , la care au aliniat arsenalul de mitraliere şi i-au măcelărit . Acei ostaşi români au fost îngropati într-o groapă comună , iar de aceea i s-a dat numele de Valea Morminţilor . În prezent acel loc a fost dat oamenilor ca să-l muncească, devenind teren arabil . Nebancea Daniel Mitică . Matca Ursoii. Crescând în casa bunicilor mei din comuna Dragotești, sat Corobăi, am cunoscut multe legende despre minunatele locuri prin care am colindat ,trimis fiind de bunici cu vitele. Bunicul meu este un fiu al acestor locuri pe care eu şi astăzi le vizitez cu mari emoţii şi unde inima îţi tresare la orice suntet venit din adâncul pădurii. Am să vă povestesc despre o Vale minunată aşezată parcă în mijlocul pădurilor unde natura devine sălbatică şi unde omul nu a putut distruge farmecul şi vraja acestor locuri.Matca Ursoii este aşezată între comuna Dragotești şi comuna Negomir şi se întinde pe o suprafaţă de câţiva zeci de kilometri. Această Matcă a Ursoii este înconjurată de o pădure de stejari

v 1 d e c e m b r i e v 2 012 v

Nr. 64-65
care abia lasă razele soarelui să pătrundă printre frunzele dese.În mijlocul acestei păduri se află un lac unde multe vite și-au găsit sfârşitul. Acest lac se numeşte Lacul Cu Pieile.Matca Ursoii este un loc desprins parcă dintr-un basm unde cu siguranţă dacă ajungi nu mai vrei să pleci. De-a lungul acestei Mătci a Ursoii se află multe izvoare de unde oamenii își potolesc setea .Coborând prin pădurea deasă de stejar, la poalele dealului se află Știubeiul lui Copaci . Acest știubei are peste 100 ani și este acoperit cu mușchiul pomilor bătrâni. Mergând în jos pe drumul bătătorit de vite întâlnim o frumoasă fântână cu apă rece ca gheaţa .În spatele acestei fântâni se ridică o pădure deasă de salcâm, prin care dacă intri, cu siguranţă, te pierzi. Pe o parte şi pe alta a fântânii sunt sculptaţi doi cai de lemn .Această fântână se numește Fântâna cu doi cai şi este făcută de pe vremea străbunicilor noștri. În tot ţinutul nu existau decât doi cai frumoși cu stea în frunte care în fiecare zi veneau și beau apă de la această fântână, de aici a rămas şi această denumire de “Fântâna cu doi cai”.Dacă vreţi să vă relaxaţi și să vă încărcaţi cu energie, vă invit cu mare drag pe aceste meleaguri, unde natura este așa de pură și de sălbatică și unde omul nu a putut distruge frumuseţea ei. Nedelcu Constantin Valea lui Dan.Se situează în comuna Slivileşti . Pe acele meleaguri au avut loc multe întâmplări plăcute, cât şi neplăcute ale bunicilor şi ale mamei mele . Pe acea vale era foarte mult teren arabil, iar bunicii mei aveau şi ei loturi de pământ şi erau nevoiţi să le muncească pentru CAP . În zilele noastre, aceste reguli nu se mai practică aceste reguli şi pământurile au rămas nemuncite . Bunicii mei îmi povesteau că acolo erau şi case cu mult timp în urmă . Dar acum nu mai sunt, dar au rămas stâlpii de curent, care s-au degradat şi care au ajuns într-o stare deplorabilă pentru că sunt de foarte mult timp acolo . Bunicii mei când îmi povesteau de acele locuri, se vedea că sunt multe amintiri ce îi leagă de acea vale şi de acele locuri . Iorga Alex-Daniel Valea Albinei. Valea Albinei s-a format acum mulţi ani în urmă, pe vremea lui Ceauşescu . Un roi de albine s-au adunat pentru a aduna miere . Acolo au găsit un

M u r m u r u l J i l þu l u i
stup unde şi-au depus mierea . Un om sărac care nu avea nici copii şi nu avea nicio preocupare, a dat de acel stup . S-a apucat cu stupii. A făcut şi mai mulţi stupi. Într-o zi omul a plecat în sat pentru a spune vecinilor că Dumnezeu l-a răsplătit pentru că a fost bun cu toată lumea .Oamenii curioşi l-au întrebat cu ce l-a răsplătit . El a zis că o dată a dat peste o grămadă de stupi în care albinele îşi depuneau mierea .Oamenii aceia s-au apucat şi ei de acelaşi lucru .Văzând că munca aceasta este foarte uşoară, oamenii au hotărât împreună să facă munca aceasta toată viaţa . Acele albine au fost trimise de Dumnezeu pentru a ajuta şi oamenii săraci . De acolo a rămas şi numele de Valea Albinei . În acei stupi erau peste 50 de mii de albine . De doi ani, stupii au rămas în paragină pentru că au apărut multe servicii şi oamenii nu mai aveau nevoie să ajute albinele . Albinele au plecat şi ele cu timpul văzând că oamenii nu mai vin să le cureţe stupii .O parte din oameni au mai vizitat şi în zilele de astăzi văzând că albinele au plecat, ei nu s-au mai apucat să construiască stupi din nou.Gașpar Marian Emil Valea cu nuci. De mic copil, eu am avut un colţ din natură unde copilăria mea devenise mult mai frumoasă , locul unde nicio grijă nu-şi găseşte locul , locul meu de joacă , locul meu preferat unde mă ascund . Acest loc se numeşte ‘’Valea cu nuci’’. Se află în satul Trestioara, comuna Dragoteşti, judeţul Gorj. La fiecare ceas din zi şi din noapte poţi surprinde un peisaj frumos, un peisaj fantastic din această vale. Îmi aduc aminte şi acum cu câtă nerăbdare aşteptam să merg la bunica pentru a merge la locul meu . Valea era plină de nuci, printre care zburdam, fie vara, fie iarna. Numele de ‘’Valea cu nuci” vine de la nucii foarte numeroşi care se aflau acolo şi care ne produc nişte nuci foarte bune. Parcă nici acum nu pot sta fără să mă gândesc cel puţin o dată pe zi la “valea cu nuci”. În minte îmi apare un tablou care surprinde valea cu nuci şi care mă fascinează din ce în ce mai mult . Dacă te uiţi din depărtare, ai impresia că cerul se contopeşte cu pământul ,este o imagine de vis . Prin aceste fraze am depănat o filă din viaţa mea tăcută şi albă a timpului . Hârceanu Alin

Fundația MJ 15 ani

Cula de la Şiacu O caracteristică a arhitecturii din Oltenia sunt culele . Culele erau locuinţe fortificate care au permis micii boierimi să se apere şi să-şi supravegheze domeniile de-a lungul timpului , începând cu secolul XVII şi în judeţul Gorj.Istoriografia vorbeşte de 24 de astfel de construcţii din care astăzi , se mai păstrează în formă originală 3 obiective : Cula Cornoiu de la Curtişoara , Cula Cioabă – Chintescu de la Şiacu şi Cula Crăsnaru de la Groşerea .Cula Cioabă – Chintescu din satul Şiacu , comuna Slivileşti cunoscută sub acest nume datorită moştenirii ei, în special pe linie feminină, a fost începută în 1818 de boierul Răducanu Cioabă. După moartea acestuia, soţia sa, Zoiţa, s-a recăsătorit cu Marin Chintescu , acesta fiind cel care a terminat cula în 1822. Cula are trei nivele şi a avut la origine rol în exclusivitate de veghe, refugiu şi apărare. Cula e aşezată pe dealul Şiacu, cu faţa către văile Slivileştilor , Bolboşilor şi Trestioarei. Are formă de turn orientat cu faţa la nord. Zidurile sunt groase şi are parter cu două caturi. Iniţial, beciul a avut o intrare direct din curte printr-o uşă ce se zăvora în interior cu o bârnă transversală. Se intra în săliţă, de unde se deschidea în faţă uşa beciului , iar în stânga pornea o scară abruptă, cu trepte înguste către nivelul următor. În vremurile liniştite ce au urmat, cei care au locuit aici au astupat uşa de la parter şi au adăugat faţadei o scară exterioară de lemn, acoperită, pe care se urca direct la primul cat, precum şi alte anexe laterale. Caturile au fiecare câte o încăpere cu firide şi trei ferestre, mai mici la primul cat. Cerdacul îngust are arcade trilombate subîntinse cu un tirant de lemn , parapet impus de metereze şi tavan cu grinzi aferente şi scânduri puse în zig- zag. Deasupra cornişei triplu-profilate se ridică o căciulă de sită .Fina Cristian Dealul cu Salcâmi.Este situat în comuna Mătăsari şi este un deal cu foarte mulţi salcâmi. Pe dealul cu Salcâmi este foarte mult zgomot deoarece este cariera Mătăsari unde sunt foarte multe abzeţere şi foarte multe benzi transportoare de mare capacitate.Dealul cu Salcâmi este un deal cu foarte mulţi salcâmi verzi care au un miros foarte tare de floare de salcâmi.Acolo este şi o baltă foarte mare, întinsă pe o suprafaţă de circa 150 metri .Primăvara, când salcâmii înfloresc, dau o privelişte aşa de frumoasă şi foarte colorată.Pe dealul cu salcâmi se găsesc foarte multe berze care sunt şi ele prezente după hrană.Pe dealul cu salcâmi se găseşte şi o stână foarte mare cu peste 1500 de ovine şi foarte mulţi muncitori. Când te uiţi pe dealul cu salcâmi vezi un peisaj foarte frumos cu albinuţele care sunt şi ele prezente cu coşuleţele de nectar.Toţi trecătorii sunt îmbătaţi de mirosul puternic de floare de salcâm. Năucu Marian Gabriel Dealul Iepuranu.Dealul Iepuranu este situat în comuna Bolboşi, în satul Igirosu, lângă tărg.Dealul Iepuranu are şi un tufan, care se numeşte Teii ai Trei.Se spune că de mult, în tufanul acela erau trei tei foarte mari şi de aceea i-a rămas denumirea aceasta.Cu mult timp în urmă, dealul acesta era mult mai mare, dar acum este mai mic. Când s-a făcut calea ferată, oamenii au cărat foarte mult pământ ca să o ridice mai sus.Acum nu mai vezi multă lume pe deal, vezi decât vara oamenii care se duc cu vitele şi iarna toţi copiii se adună să se dea cu săniile.Pe deal mai este o groapă foarte mare, în care, iarna, toată apa de pe deal curge , când se topeşte zăpada.Şi când toată apa îngheaţă, copiii se duc ca să se dea cu săniile pe gheaţă. Se spune că denumirea Iepuranu vine din bătrâni când mai mulţi oameni s-au dus la vânat de iepuri.Şi le-a ieşit în cale un iepure.Dar unul dintre ei când a vrut să tragă, a tras în piciorul unui tovarăş.Şi de atunci oamenii îi spun la deal Dealul Iepuranu pentru că erau mulţi iepuri pe deal, dar acum rar de tot vezi câte unul. Popescu Laurenţiu Dealul Maiag.Aşezată pe coama ,,Dealului Maiag”, ce

domină satul Bălăceşti şi împrejurimile sale, de unde privitorul poate admira aşezările satelor Bălăceşti,Sura, Bolboasa, Miclosu, Bolboşi, Şiacu, Slivileşti , Trestioara,Corobăi şi la o distanţă de 16 km de partea exterioară a Carierei Jilţ ,iar la 25 km de Valea Jiului cu gigantica termocentrală Turceni. Aşezată într-un triunghi cu Biserica Bolboşi şi Biserica Sf. Gheorghe Bălăceşti, la o altitudine de 350 m, Crucea Visului a fost ridicată în amintirea, cinstirea şi recunoştinţa faţă de cei ce s-au născut pe aceste locuri, începând din dealul Bujorăscu şi terminându-se la Turceni, de la Peşteana la Strehaia, mai precis zona râului Jilţ. Aceşti oameni au populat ţinutul din cele mai îndepărtate timpuri, drumul pe culme spre Şiacu şi până în zilele noastre. Acest simbol al crucii reprezintă ocrotirea de rele,furtună, grindină,trăsnete, inundaţii , foc, cutremure şi să aducă bunăstare, sănătate, fericire şi rod în casă, pentru toţi locuitorii acestor meleaguri.Lucrarea executată din oţel special, de dimensiunea 9430 mm x 5000mm x 380 mm, a fost realizată la URESERV Mătăsari cu sprijinul domnului Cringureanu Marin, director general, Bădescu

Gheorghe, director tehnic, Stoichiţoiu Dumitru, director economic, Savu Mircea, şef secţie, Bratiloveanu Constantin, tehnolog, Belgiu Vasile, maistru, Diaconescu Alexandru ,Tiu Emil Pătraşcu Lili, Bilea Sorin ,Ciocotea Gheorghe, Sfat Armăşoiu, lăcătuşi- mecanici, Curelea Stelu, Popescu Silviu ,Tiu Maria, Bratiloveanu Elena, Arbureanu Valeriu, sudori, Becheanu Nicolae, strungar, Nicolovici Iulian, vopsitor , Milodin Răzvan, electrician. Crucea a fost aşezată pe un soclu de beton de dimensiunea de 1400 x 1400 x 1200 a cărui lăcaş a fost săpat seara, în data de 27.08.2011 şi ridicată în data de 30.08.2011, cu ajutorul domnilor: Rotaru Viorel, Lupuleţ Iulian, Bertea Dan, Miulescu Sorin, Norocea Vasile. Pe inscripţia plăcii se citeşte: ,,În amintirea, cinstirea şi recunoştinţa celor ce au trăit şi vor trăi pe aceste meleaguri ale Jilţului. Ctitor, familia Bilea Gheorghe, sprijinită de fam. Rotaru Viorel, Norocea Vasile,Bilea Sorin,Bilea Gheorghe, Lupuleţ Iulian,Bratiloveanu Constantin, Tiu Ion Constantin, Lungu Gheorghe, Bilea Sorin, Bilea Gheorghe, Băzăvan Gheorghe, Băzăvan Eleodor, Bilea Cristian, Abagiu Ion, Frîntu Cristian. Mulţumim pentru înţelegere şi încurajare domnului Dimieru ,proprietarul terenului.Pe soclul crucii au fost montate 60 de lămpi solare pentru a fi vizibilă noaptea vopseaua alb reflctorizantă, iar în mijloc este aşezată icoana Maicii Domnului. Vladu Constantin Dragoș La Gutui.La Gutui este un deal situat în satul Ohaba, comuna Bolboşi.Este înconjurat de păduri, cum ar fi Lunca lui Bârzoi ; el se învecinează cu satul Baniu şi Borăscu.În Lunca lui Bârzoi, primăvara se află foarte multă lume, deoarece acolo se găseşte foarte mult mărgăritar .De pe acest deal se văd ca-

sele satelor învecinate .Pe lângă acest deal se mai află un jilţ şi o cale ferată .Numele acestui deal vine de la plantaţia de gutui care se află pe acest deal .În zilele noastre, pe acest deal pasc oamenii satelor învecinate animalele. Toamna pe acest deal se mai găseşte şi o stână de oi a unui cioban de la munte .Dealul La Gutui are o suprafaţă de întindere de circa 100000 metri pătraţi . Jianu Alin Observatorul.În vreme de război, armata română a creat observatoare amplasate pe culmile cele mai înalte ale dealurilor.De acolo se putea vedea în toate cele patru puncte cardinale şi erau legate între ele de pe un deal pe altul.Un astfel de obsevator a fost amplasat pe dealul ce desparte Valea de Bolboşi.Înconjurat de o pădure bătrână şi mare, observatorul era creat din patru stâlpi de stejar groşi, el avea o podea realizată din blăni de plută, iar pereţii erau alcătuiţi din acelaşi material şi era acoperit cu frunze şi crengi bine aşezate. Observatorul avea o formă pătrată şi avea o înălţime de aproximativ 7-8 metri, iar pereţii exteriori erau înveliţi cu crengi de copaci pentru a fi camuflat şi foarte greu de observat de către avioanele inamice care survolau zona. Observatorul de pe dealul Valea avea legătură vizibilă cu observatorul de pe dealul Miluta, cât şi cu cel de la Bolboşi, astfel că atunci când era un pericol, ostaşii de la observatoare se semnalau între ei pentru a se anunţa. Astăzi, pe locul vechiului observator s-a extins pădurea şi a apărut o mică poeniţă prin care trece drumul culmii ce mărginea localităţile.Şi acum când trecem prin acel loc, bătrânii satului ne povestesc despre vremurile trecute şi importanţa observatorului.Floarea Cosmin Dealul Zorzilei este în comuna Ciuperceni, în satul Zorzilei şi este înconjurat de o poiană, de copaci mari şi stufoşi. Dealul Zorzilei se află peste drum de biserica din sat cea veche, într-un zăvoi, având în mijlocul dealului o troiţă pusă de fostul primar, Mircea Fometescu. Întrucât pe data de 1 februarie este Sfîntul Trifon, pe dealul Zorzilei se ţine această tradiţie minunată lângă troiţa de pe deal, unde se strâng toţi oamenii din sat pentru o sfinţire de apă. Oamenii vin cu găletuţe de apă şi cu busuioc legat de marginea găletuţei şi oamenii se aşează pe două rânduri faţă în faţă şi preotul trebuie să sfinţească apa. Apa sfinţită la Sfântul Trifon este folosită la udarea copacilor şi a viei pentru a da roade mai bune. După o slujbă îndeungată, lângă troiţa de pe deal se aprind lumânări. Această tradiţie care se ţine pe 1 februarie o ştiu de când eram mic, dar această tradiţie este dintotdeauna. În ziua de azi nu se mai face ca odinioară ; pe dealul Zorzilei nu vin decât omeni apropiaţi de deal. Se face un foc mare şi se strâng oameni în jurul lui şi se încălzeşte băutura şi se împarte la oamenii din sat şi apoi se întinde o masă mare şi la care se aşază toată lumea care a participat la sfinţirea apei. Mie această tradiţie îmi place foarte mult. De aceea, tot timpul când se ţine, fac şi eu parte din adunare , împreună cu bunicul meu .Bobei Gheorghe Adrian

31

v 1 d e c e m b r i e v 2 012 v

M u r m u r u l J i l þu l u i

Nr. 64-65

Să facem gimnastică intelectuală
*Unii beau din fântâna cunoaşterii. Alţii fac gargară.*Toate generalizările sunt false... inclusiv aceasta.*Ateismul este o organizaţie non-profet.*Poartă-te frumos cu copiii tăi. Ei îţi vor alege azilul.*Împrumută bani de la un pesimist. Nu se aşteaptă să îi dai înapoi.*Moartea este ereditară. *Nu fi de neînlocuit. Dacă nu poţi fi înlocuit, atunci nu o să fii niciodată promovat.*Ai observat vreodată cât de repede merge Windows-ul? Nici noi...*Experienţa este ceva ce obţii abia atunci când nu mai ai nevoie de ea.*Puţine femei îşi dezvăluie vârsta reală. Puţini bărbaţi se comportă adecvat vârstei reale.*Vând paraşută. Folosită o singură dată, nu a fost deschisă şi are o mică pată.*Prietenii vin şi pleacă. Duşmanii se acumulează mereu.*Dă-i unui om peşte şi va mânca o zi. Învaţă-l să pescuiască şi va sta toată ziua în barcă cu sticla de bere în mână.*Cel ce râde la urmă, este mai încet la minte.*Cum îţi dai seama când rămâi fără cerneală invizibilă? *De Teflon nu se lipeşte nimic, atunci cum se lipeşte Teflonul de tigaie? *Cine crede în telekinezie, să-mi ridice mâna.*Nu sunt vegetarian pentru că iubesc animalele. Sunt vegetarian pentru că urăsc plantele. *Mi-am făcut un test de inteligenţă şi rezultatele au fost negative.*Înainte eram mereu indecis. Acum nu mai sunt aşa sigur.*Dacă păpuşa Barbie e aşa populară, de ce trebuie să îi cumpărăm prieteni? *Dacă ai impresia că nu îi pasă nimănui dacă mai trăieşti, încearcă să nu plăteşti câteva rate la bancă.*Învaţă din greşelile părinţilor: foloseşte prezervativul! *Multitasking înseamnă să faci mai multe lucruri prost în acelaşi timp!*Puritanism: teama că cineva, undeva, s-ar putea să fie fericit.*Sexul este ca aerul. Nu e important decât dacă nu ai parte de el.*Zâmbeşte! E al doilea cel mai frumos lucru pe care îl poţi face cu buzele.*Sexul a fost atât de bun, încât şi vecinii au fumat ţigara de după.*Cel mai scurt drum dintre două puncte este mereu în construcţie.*Există trei tipuri de oameni: cei care pot să numere şi cei care nu pot. *Dacă furi idei de la o persoană, se numeşte plagiat. Dacă furi idei de la mai multe persoane se numeşte cercetare.*Care este viteza întunericului?*De ce abreviere este un cuvânt atât de lung? *Femeile care vor să fie egalele bărbaţilor nu sunt ambiţioase.*Eşti gelos că vocile vorbesc cu mine şi nu cu tine.*M-am rugat la Dumnezeu să îmi dea o bicicletă, dar am aflat că Dumnezeu nu îţi pune în traistă. Aşa că am furat o bicicletă şi m-am rugat pentru iertare.*Bărbaţii au doar două necesităţi: sexul şi mâncarea. Dacă vezi că partenerul tău nu are erecţie, dă-i un sendviş.* Femeile nu vor fi niciodată egale bărbaţilor până când nu vor putea să se simtă sexy în ciuda cheliei şi burţii de bere.*Dumnezeu sigur iubeşte proştii. Altfel nu ar fi creat atât de mulţi.*Niciodată să nu iei un laxativ şi un somnifer în aceeaşi seară.*Trăim într-o societate în care pizza ajunge mai repede decât poliţia.*Lumea s-a întors pe dos când: cel mai bun rapper este alb, cel mai bun jucător de golf este negru şi cel mai înalt baschetbalist din NBA este chinez.*Un nou studiu guvernamental finanţat prin fonduri europene şi desfăşurat pe o perioadă de 10 ani a concluzionat că trei sferturi din populaţia României înseamnă 75% din populaţie.*Intenţionez să trăiesc veşnic. Până acum sunt în grafic.*Psihiatrul mi-a zis că sunt nebună. I-am zis că am nevoie şi de o a doua opinie. Mi-a zis că sunt şi urâtă.*Ultimul lucru pe care mi-l doresc este să te rănesc. Dar e pe listă.*Banca este locul de unde poţi să împrumuţi bani dacă demonstrezi că nu ai nevoie de ei. R.G.L.

Texte grozave, de la copii minunaţi ...
“Unii oameni nu putrezesc după ce mor fără să fie îmbălsămaţi, pentru că trupurile lor au fost băgate în pământ cu cerul în ei” – Sabina, 12 ani*”În religia noastră oamenii care au murit se îngroapă în pământ pentru că aşa este bine, să punem la loc ceva de unde l-am luat.” - Felix, 12 ani*”Picătura este bombată, mai ales lacrima şi sudoarea, pentru că ele sunt pline de sentimente.” - Ana Maria , 14 ani*”Inima bate, bate până se stinge, că inima e ca lumânarea şi dacă tu crezi în Dumnezeu, El ţi-o aprinde din nou în cer.” - Claudia, 9 ani*”Ca să ne iubim semenii trebuie să ne antrenăm la nevorbit vorbe urâte.” Arcadie , 8 ani*”La uşa inimii cuiva nu trebuie nici să ciocăneşti, nici să năvăleşti, nici să te rogi, ci trebuie doar să cânţi.” - Florentina , 11 ani *”Când îl ai pe Dumnezeu în suflet, toţi oamenii din jurul nostru ne sunt rude.” - Cătălina , 14 ani*”Umorul este vitamina de luat la viaţă grea. “ - Raluca , 14 ani *”Se spune despre artişti că umblă cu capul în nori, că artistul vrea mereu să-l vadă pe Dumnezeu.” Irina , 12 ani*”Omul este o adevărată fabrică de dorinţe, pentru că se naşte cu dorinţa de viaţă şi moare cu dorinţa de a fi veşnic.” -Matei , 14 ani *”În bisericile ortodoxe, sfinţii sunt slabi, alungiţi la faţă şi la corp, pentru că aşa arată cei care sunt buni la suflet, că lor le-a rămas în corp doar sufletul, au ajuns numai piele şi suflet.”- Tudor , 12 ani*”E bine ca atunci când eşti elev să înveţi poezii, pentru că aşa cum depun oamenii bani în bancă pentru mai târziu, trebuie să aduni poezii în şcoală, ca să ai poezie când te faci mare.” - Ana , 12 ani *”Nu-şi trăiesc viaţa, spun unii despre călugări, deoarece li se pare greşit cum călugării prea şi-au lipit viaţa de suflet şi nu şi-au lipit-o de trup, cum fac alţi oameni” - Paul , 12 ani *”Numai cel ce aude cu sufletul, se poate încânta de concertul dat de greier şi de izvor. “ -Nicoleta , 14 ani *”Muzica te curăţă de urât, dar numai dacă o foloseşti ca săpunul, adică toată viaţa, nu aşa, din când în când.” - Irina *”Diferenţa dintre mama, tata şi Dumnezeu e că mama şi tata pot crea oameni, dar nu plante şi animale şi e imposibil ca ei să facă o mare.” - Roxana , 10 ani*”Sfinţii învaţă la o şcoală din cer, că ei locuiesc pe pământ, dar îngerii le aduc din cer lecţii în fiecare zi, să le facă acasă” - Leon Alexandru, 8 ani*”Dumnezeu îi iubeşte pe cei necredincioşi, dar îi iubeşte cu suferinţă.” - Ion , 10 ani*”Albinele de aia ne dau nouă toată ceara lor, că au văzut ce facem noi cu ea, că facem lumânări pentru Dumnezeu, şi atunci albinele nu o mai păstrează pentru ele.” - Pavel , 8 ani*”Dacă ar apărea aici, acum, Domnul nostru Iisus Hristos l-aş întreba dacă mă poate duce la Mama Lui, că eu vreau să o întreb pe Maica Domnului cum este să ai un copilDumnezeu. “ - Alina Andreea , 8 ani*”Icoanele sunt portretele de familie ale lui Dumnezeu” - Ana Maria , 12 ani

LUMINĂ PENTRU NATURĂ
Am ajuns să cred, la un moment, că natura nu mai poate fi adusă la prospeţimea ei de odinioară. Acum nu mai am aceeaşi impresie. Cred că există multe căi pentru a remedia aspectul natural şi a-l conserva. Sursa de la care poate porni totul este esenţa luminii cu care omul îngrijeşte mediul. Este posibil ca mulţi dintre noi să ne exprimăm această dorinţă de a îngriji mediul, dar majoritatea o facem verbal ca un mod de laudă, nu şi practic. Lumina este caracterizată ca fiind conştiinţa fiecărei persoane şi felul ei de a interpreta lucrurile în relaţie cu propriile sale interese (aici fiind un dublu interes – omul ajută natura să prospere prin verdeaţă pentru o frumuseţe unică, iar natura îi dă omului şansa de a se bucura de roadele ei). Pentru a ajunge la acest lucru e nevoie de o schimbare şi nu mă refer numai la schimbarea naturii despre care am scris mai sus, ci la ceea ce trebuie într-adevăr schimbat pentru a se ajunge la un rezultat mai mult decât satisfăcător – felul omului de a acţiona asupra mediului ce-l înconjoară. Omul adult se schimbă mai greu, dar o generaţie a omenirii poate fi supusă unei metode de educare care să formeze concepţia tânărului om despre viaţă pentru a putea percepe diferit importanţa naturii în propria sa existenţă. O singură iniţiativă trebuie să fie prezentă în micile comunităţi de copii sau adolescenţi astfel încât prin propriul exemplu am putea determina şi pe ceilalţi să intervină în ajutorul naturii, prin organizarea unor activităţi de salvare a mediului din partea unor cadre didactice responsabile, dar şi a grupurilor de voluntari, care să aducă micii elevi în spaţiul naturii şi să le explice fiecare pas important din procesul ocrotirii mediului. Aş putea spune că acest proces include trei etape :• înlăturarea materialului dăunător - plasticul trebuie colectat şi transportat către locuri special amenajate pentru refolosirea acestuia ;• combaterea factorilor de risc - folosirea ambalajelor biodegradabile şi reciclarea ambalajelor plastice sau metalice imediat după folosirea acestora ;• promovarea mesajului – de preferat la nivel naţional să se afişeze prin intermediul campaniilor publicitare din televiziune şi internetului promo-uri care să determine cetăţenii să contribuie în apărarea cadrului natural. Unele persoane ca să pornească în aceste activităţi trebuie să simtă că natura are nevoie de ele şi trebuie să cunoască măcar câteva urmări negative : plante pe cale de dispariţie , zone în curs de deşertificare, resurse slabe de hrană ş.a. De la noi trebuie să înceapă schimbarea despre care am scris mai sus pentru a influenţa şi pe ceilalţi să aducă din nou prospeţimea verdelui în simţul uman .Un bun sfat este primit numai dacă intervine şi exemplul de sine, iar practica a fost mereu clasată deasupra metodelor teoretice în acest domeniu. Trebuie să acţionăm cât mai repede pentru că noi avem lumina, pentru că noi suntem capabili să curăţăm sufletul naturii.

Ion Daniel

Ceauşescu Ion Gabriel

COLECTIVUL DE REDACÞIE:
UNGUR LUCIAN (redactor ºef), ALIN DOBROMIRESCU (redactor ºef adjunct), STANCA ION DANIEL (secretar de redacþie), VâLSAN ANA MARIA, TERCI DAN, BăRBăCIORU ANDREEA, NEAGOE MăDăLINA, OLARU OVIDIU, FRâNTU MăDăLINA (redactori)

REDACÞIA:
FUNDAÞIA „MURMURUL JILÞULUI„ EDITURA ”RENE” COLEGIUL NAÞIONAL TEHNOLOGIC MÃTÃSARI - GORJ Tel/Fax. 0253 - 376.351, 0253 - 376.883;
ISSN 1583 - 2287

PRE-PRESS & TIPAR:
S.C. TIPOGRAFIA PROD COM S.R.L. Târgu-Jiu Tel. 0253-212.991

Tehnoredactare computerizată: MARIANA JDEICă

32

v1 d e c e m b r i e v 2 012 v

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->