RADU TUDORAN FIUL RISIPITOR Ediţia NE VARIETUR, 1970 EDITURA MINERVA - FIUL RISIPITOR 2

PARTEA ÎNTÂI 1 Pe fereastra sufrageriei veneau glasuri amestecate. Cineva întrebă: — Sunteţi rudă cu generalul Alion care a luptat la Plevna? Eva îl auzi pe Maior răspunzând repede în locul bătrânului: — Nepot. Nu-i păsa, altfel ar fi trebuit să se mire că nu ştiuse. Ocoli casa pe la bucătărie şi ieşi în faţă, o dată cu soarele, care, trecut de vârful acoperişului, inunda terasa de scânduri. Vagonetele funicularului continuau să alunece migălos, uniform şi interminabil pe liniile lor aeriene. Ceva mai târziu, Eva auzi paşi repezi în sufragerie, scările de lemn care duceau sus trosniră, o uşă se trânti la mansardă, după aceea pe fereastra din acoperiş răzbiră drăcuielile Gettei. Abia acum îşi dădu seama ce urmări va avea fapta ei necugetată, dar nu se sperie şi nu găsi altceva mai bun de făcut decât să se îndepărteze de locul primejdios. Porni pe scări, din terasă în terasă, strâmbându-şi picioarele subţiri pe trepte, în mişcările ei pocite de toate zilele. Nu-şi îngrijea nici mersul, nici înfăţişarea; se lasă să crească la voia întâmplării, încovoindu-se într-o parte şi în alta, fără să caute un arac pe care să se îndrepte. La ultima terasă, se opri şi se aşeză, fără rost, pe bordura de piatră. Aici vagonetele îi treceau pe deasupra capului, atât de aproape că simţea mirosul lemnului adus de peste munte. Şedea ades în locul acesta, deşi nu-i plăcea priveliştea din faţă; dincolo de râu şi de calea ferată, muntele se ridica întunecat şi puternic, zdrobindu-i privirea. Peisajul i se părea concentrat, avea prea multe detalii şi prea puţină întindere. Era altfel când cobora la câmpie; atunci orizontul se lărgea puţin câte puţin, cu fiecare gară, până ce la sfârşit se pierdea în depărtări fără densitate, şi ea se simţea despovărată. Dar, cu toată apăsarea şi neliniştea venite dinspre munte, ar fi vrut să se agaţe odată de un vagonet şi să se ducă în necunoscut, spre creste, până la locul acela inimaginabil unde se încărcau - RADU TUDORAN 3

lemnele, poate un altfel de continent, numai de păduri şi fără oameni. Cum şedea astfel, Eva rămăsese cu ochii la unul din vagonetele care coborau, cu un contur deosebit de al celorlalte. Curând îşi dădu seama că deasupra lemnelor şedea un om ceea ce i se părea ciudat şi de necrezut. Şi totuşi era un om viu, de pe pământ, deşi ai fi spus că vine din cer. Când ajunse aproape de marginea terasei, inexplicabilul personaj, agăţat cu o mână de lanţuri, se aplecă, gata să cadă. — Hei, fetiţo, Maiorul e acasă? Eva era atât de uimită, încât nu putu scoate o vorbă. Făcu numai un semn afirmativ cu capul. El îşi dădu drumul de pe lemne şi rămase agăţat în mâini de cadrul vagonetului. „O să-şi rupă picioarele!” gândi Eva. Puţin mai departe, omul zbura prin aer; înălţimea nu atingea trei metri, dar ei i se părea mortală. O clipă închise ochii fără voie. În clipa următoare, îl văzu pe străin apropiindu-se teafăr. — Tu eşti de sus? o întrebă fără ocoluri. — Dar tu, de unde eşti? El se aşeză pe piatră, alături. — Cine te-a învăţat să răspunzi aşa? — Mă priveşte! Dacă ai treabă cu domnul Maior, îl găseşti sus. Dar are musafiri şi supărări, aşa că nai picat bine. — Ia te uită! zise el deodată. Tu semeni cu Walewska! Ea îl privi: — Care Walewska? Ştia ceva despre o Marie Walewska. — Da, semeni! Eşti cumva nepoata Maiorului? Ea încuviinţă din cap. — Te credeam mai mare. — Aia e soră-mea, Getta. — Acum ştiu! Tu eşti Eva!

Chipul ei se lumină. — Şi tu eşti Secătura! Am ghicit? El începu să râdă: — Cine îmi spune aşa? Maiorul? — Da. Spune că nu eşti bun de nimic. Că ai plecat de acasă şi ai prăpădit toţi banii la Paris. — E adevărat că aşa se obişnuieşte, dar eu am umblat prin alte - FIUL RISIPITOR 4

părţi. — Şi când te-ai întors, de supărare, tatăl tău a murit. — Nu-i aşa! Când m-am întors, tatăl meu s-a bucurat şi a pus să se taie viţelul cel gras. — Îmi spui parabole din Biblie! — Îţi spun cum a fost. A tăiat viţelul cel gras şi a băut şi s-a înveselit şi a mâncat atâta friptură de viţel, încât a murit. — Îţi baţi joc de mine! — Nu! A murit de apoplexie. Atunci l-am înmormântat, şi pe urmă am vândut fabrica. — Fabrica asta! Nu-ţi pare rău după ea? — Deloc! — Dar banii oricum i-ai pierdut! — Nu i-am pierdut; i-am cheltuit. E altceva. — Înţeleg! Cred că e ceva destul de frumos. Acum ce faci? — Am o pădure, sus; tai lemne şi le trimit aici, la fabrică. E o treabă din care se poate trăi. Am acolo o cabană; mai am şi un gater. — Care face scânduri? Îmi plac foarte mult scândurile! Sunt drepte şi albe şi au ceva curat, dar ceva al lor, din naştere, curat cum nu se mai poate! El se ridică în picioare şi îi apucă mâinile. — Nu mi-ar fi trecut prin minte una ca asta! Dacă ai fi mai mare te-aş iubi, aşa, dintr-o dată! Îi privi cu o nedumerire gata să devină spaimă şi schimbă vorba, numai că pretutindeni se năşteau spaime: — Cine e Walewska? — O actriţă care s-a sinucis. Cum putea să conceapă astfel de asemuire, îngrozitoare şi fantastică? Eva simţea că se clatină. — Dacă vrei să vorbeşti cu Maiorul du-te sus şi încearcă. — Nu mergi şi tu? — Nu. Sunt supăraţi pe mine.

— Dar ce-ai făcut? — O poznă. Le-am stricat toate socotelile. Getta plânge, şi ofiţerii au venit degeaba. Cred că după ce pleacă ei, Maiorul o să mă bată cu cravaşa. Ca să-ţi spun drept, mi-ar conveni să mă bală acum, ca să scap de grijă, — Am să pun eu o vorbă bună pentru tine. Hai sus! - RADU TUDORAN 5

— Nu merg. Du-te singur! — Atunci stau şi cu aici. Ce ofiţeri sunt la voi? — Nu-i ştiu. — Şi de ce-au venit? — I-a invitat Maiorul, pentru Getta, că ea nu vrea să se mărite decât cu un ofiţer. — De ce nu te piepteni mai frumos? Se ridică, veni în faţa ei şi, fără s-o întrebe, îi despleti cozile, răsfirându-i părul pe umeri. — Ce s-a întâmplat? îl întrebă Eva. El îşi privea mâinile. — Vreau sa văd dacă nu mi-a rămas aur pe degete. — Nu e urât ce spui, dar am citit aşa ceva prin cărţi. — Şi eu! Ba încă în cărţile proaste! — Şi pe urmă, părul meu nu e blond. — Are să fie. Îl simt că îşi caută culoarea. Ştii unde are s-o găsească? În soare! — Dacă te ascult crezi că sunt proastă? — Nu! Eşti mică! Nici o femeie nu e proastă. Atâtea vorbe puteau şi s-o ameţească! Îşi aplecă privirea, îşi văzu pantofii de şcoală, urâţi, de box negru, cu tocuri joase şi cu paftale de metal galben, ca nişte botine de slujnică. Încercă să şi-i ascundă, acoperindu-i inutil pe unul cu celălalt. El îi apucă obrazul în mâini şi o privi cu luare-aminte. — Tu ai să fii o fată frumoasă! Eva nu putea şti că în sentinţa lui avea să-şi găsească originea un filon bogat de suferinţe viitoare. — Da, ai gene lungi şi ochi limpezi. Restul e făgăduinţa… Peste cinci ani, nu, mai curând, peste doi, peste trei, dacă am să te întâlnesc undeva, am să te iubesc de la întâia privire. Îşi duse mâna la frunte; nu mai făcuse niciodată acest gest; avea să-l facă de multe ori de acum înainte. Simţea că se înăbuşă. Atunci auzi glasul Maiorului. O căuta în jurul casei. Ieşiseră cu toţii pe terasă; ofiţerii plecau, zornăindu-şi pintenii.

— Trebuie sa mă duc, zise Eva. Şi o luă repede pe scări, fără să observe că îşi mişca picioarele altfel decât în celelalte zile. Un resort viu îi stăpânea gleznele şi dădea paşilor o elasticitate necunoscută înainte. - FIUL RISIPITOR 6

La jumătatea drumului, se întâlni cu ofiţerii. Coborau gălăgioşi, cam ameţiţi de vin, râzând în hohote şi lovindu-se cu cravaşele în carâmbii cizmelor. Unul întrebă: — Cine-i urâta asta? Ea se strâmbă în urma lor. — Voi sunteţi urâţi, împintenaţilor! le strigă, furioasă. Nu mai îndura vorba care o lăsase nepăsătoare până astăzi. Maiorul o aştepta pe terasă. — O cunoşti? Ce-a fost în ea? Era o cutiuţă rotundă; o aruncase pe jos, lângă patul Gettei. Eva privi devale; omul care venise din nori şedea acolo, pe bordura de piatră. Răspunse: — Praf de scărpinat. — Tu l-ai turnat pe rochie? — Numai la subţiori. — Bine! Du-te la tine şi pregăteşte-ţi spinarea. Şi să nu te mai prind afară din casă cât o ţine vacanţa! Ajunsă în odaia ei, Eva se opri la oglindă şi se privi, cum s-ar fi văzut întâia oară. Se privi în ochi, de aproape, îşi flutură genele, îşi mângâie obrazul slăbuţ şi palid, îşi trecu mâinile prin păr, cercetându-l ca pe părul alteia. Avea simţământul că nu este singură în odaie, descoperea în sine o a doua fiinţă, de care se temea ca de o străină. Niciodată nu se gândise atât la ea însăşi. Şi acum aştepta de la cea de a doua fiinţa o lămurire. Dar fiinţa ei străină nu vroia să spună nimic, trăgea înapoi, s-ar fi dus pe scări, spre ultima terasă, unde stătea omul din munţi şi unde Eva nu mai avea voie să coboare până la sfârşitul vacanţei. N-avea să-l mai vadă… Strânse dinţii, se îndepărtă de oglindă şi începu să-şi adune părul răsfirat de el, refăcându-şi cele două coade pocite. Apoi se întinse pe covor, cu mâinile sub cap. Privea pe luminatorul din acoperiş cerul amurgind. 2

Astfel, Eva rămase închisă în casă o vara întreagă. Trebuia să înveţe, ca să-şi dea o corijenţă, dar nimic nu o îndemna să pună mâna pe carte. Privea cerul şi asculta huruitul vagonetelor. În RADU TUDORAN 7

lipsa Maiorului, cobora în sufragerie ca să vadă munţii, pe uşa de la terasă. Află, ca despre un străin, că taică-su boleşte, închis în odaie. Maiorul îl ura şi nu putea să-l ierte. În ziua când fuseseră ofiţerii la masă, făcuse o ispravă, într-un fel mai mare decât a Evei. Ofiţerii îi atribuiau gradul acela colosal sub care le fusese prezentat şi-i tot spuneau: „Domnule general, poftiţi!” „Domnule general, mai doriţi?” El tăcea, cu capul în farfurie, până ce deodată se ridicase în picioare şi le-o retezase scurt: — Ia, mai slăbiţi-mă! Sunt căpitan în retragere! General n-am fost niciodată! Am onoarea sa vă salut! Cu aceste cuvinte, dus fusese în odaia lui, de unde nu mai ieşise nici ca să vină la masa. Curând începuse să bolească. Zile în şir, Eva urmărea vagonetele funicularului, cu inima strânsă, tot aşteptând să vadă un om coborând. Într-o seară de furtună, căzu trăsnetul la fabrică, pe remiza camioanelor. Remiza se aprinse, focul trecu alăturea, la nişte magazii. Ploaia vijelioasă, în loc să-l stingă, părea că mai mult îl aţâţă. Toată noaptea jucară flăcările la geamuri; în casă fu destulă nelinişte, le era frică să nu-i ajungă focul. Maiorul alerga de colo până colo, zăpăcit, poruncind să se scoată mobilele afară, dar din ai casei nimeni nu era destul de voinic. Slujnica îşi adună lucrurile într-o boccea, le duse pe deal, se aşeză deasupra lor şi cu umbrela deschisă sub ploaie, aşteptă să se aprindă casa. Doar o dată se ridică de pe boarfe şi alergă la bucătărie, să-şi ia o pereche de papuci vechi, uitaţi sub răcitor. Doamna Alion îşi scosese din dulap cutia cu bijuterii. Era o cutie de bomboane, în care adunase câteva podoabe necăjite: o broşă veche, câteva inele, o pereche de cercei, ceasul de aur şi cele două decoraţii ale domnului Alion. Getta îşi întinsese pe pat rochiile, ciorapii de mătase, pantofii şi pachetul legat cu panglică albastră, cuprinzând scrisorile primite de la admiratori. De bolnav nu se ocupă nimeni. Eva văzu că fiecare îşi poartă de grija lui. Ea nu avea ce să-şi salveze. în zori focul se stinse. Aproape îi păru rău. Tot în vara aceea, o funcţionară de la fabrică se aruncă înaintea trenului. Nimeni nu înţelegea pentru ce; abia se măritase de câteva săptămâni.

slujnica fu alungată din casă. cu burta la gură. Maiorul aduse alta în loc. o fată de la ţară.Spre toamnă.FIUL RISIPITOR 8 . lucrătoare cu ziua la .

Părul ei. cu mult înaintea tuturor şi. când cenuşiu.” Prinse sticla la loc şi se simţi uşurată. Până atunci. Îndată răsări soarele şi atunci se întoarse în cameră să-şi strângă ultimele lucruri. Pe urmă. căci altcineva n-o conducea la gară. tremurând de frig.gatere. şi devenind negru aşa rămăsese. doamna Alion se târgui mult timp cu frate-su pentru nişte bani. Înainte de a porni mai departe. Eva o auzi pe doamna Alion mustrându-l pe Maior. Totuşi era bine acasă. nenoroceşte-o şi pe asta! Se temea de el. să-i pregătească lucrurile cerute de regulamentul internatului. La începutul lui septembrie. de parcă s-ar fi destăinuit cuiva. s-ar fi întors. când cobora scările. parcă prin răzmeriţă sau prin vreo invocaţie disperată. făceau parte din uniformă — şi din viitorul ei fără speranţe. Eva ştia că sunt banii de taxe şi se simţea umilită. Mai târziu. şi n-avea să capete una precisă decât mai târziu. fiindcă se bucura de azilul lui. 3 În vara care trecuse. împletit în coade. coborând scările. se opri puţin pe ultima terasă. locul unde se sfârşea linia funicularului rămânea inimaginabil. în loc să fie o podoabă femeiască. În ziua aceea o cuprinse deznădejdea. În dimineaţa plecării se trezi în zori. sub cablurile funicularului. nu avea nici o culoare. Se vedea fumul ieşind pe burlanul de la bucătărie. cu o . Dar apoi deodată prinsese viaţă. Desfăcu şuruburile oglinzii de pe masă. şi scrise cu creionul pe partea dinăuntru a suportului de lemn „2 septembrie 1930 — ziua cea mai nefericită din viaţa mea. de multe ori o sluţise. vagonetele care urcau în munţi. fum alb. privi mult timp. cu slujnica în urmă ducându-i bagajele. îşi aşeză coadele pe spate. în nuanţe spălăcite. când blond. O săptămână înainte trebuiră să se ocupe de ea. Eva plecă la şcoala. Dar trebuia să-şi urmeze drumul — şi se simţea izgonită. Nu ştia până unde se duc şi nici nu credea posibil ca ea să ajungă vreodată acolo. de pe terasă.RADU TUDORAN 9 . dar cu destulă sfială: — Vezi acum. la 15 iunie Eva împlinise paisprezece ani şi era o fată urâtă. când roşcat. Odată.

.

adică Maiorul. fratele doamnei Alion. mai ales prin contrast cu o mustăcioară subţire şi foarte neagră. cu obrazul fumuriu. ca şi părul cârlionţat. neîndrăznind să discute. supusă până la laşitate. . Evei. la familia ei de care se simţea înstrăinată. iar în alte cazuri. era administrator delegat. Venise în vacanţă. Alte terase. n-avea fereastră. Ceilalţi. nu avea nevoie de nimic. deasupra gaterelor. camera vecină. a Gettei. Prin comparaţie. nu vroia să-şi însuşească nici o răspundere. a slujnicei. Aveau o casă mare pe versantul dealului. Doamna Alion nu avea nimic din vioiciunea fratelui ei. ciudă şi duşmănie. cănită însă. apoi domnul şi doamna Alion locuiau la parter. aşa că nu vedeai decât cerul. nu-i păstra decât indiferenţă. Pe coridorul care ducea la bucătărie mai exista o odaie mică. se înşirau ca nişte trepte mari până în vale şi făceau legătura familiei cu restul lumii. Camera Evei. Avea gura atât de roşie. cea mai urâtă din toate. în camerele din jurul sufrageriei. îi plăcea să viseze întinsă nu pe pat. să-şi dea vreo părere. unde Maiorul. el însă nu avea nevoie de dragostea ei. de meridional. se lepăda de greşelile fetei cu o grabă slugarnică şi poate regreta că nu se poate lepăda de ea în întregime. Doar pe taică-su ar fi putut să-l iubească. părea un budoar de prinţesă. să-şi apere bărbatul de vreo jignire sau de vreo nedreptate. ci pe covorul de jos. dar ea se bucura că stă singură. de unde urmărea ore în şir mişcarea norilor pe cer. cu mâinile păroase.strălucire definitivă. şi cu ea maică-sa era servilă şi linguşitoare. pântecos. ci un luminator în acoperiş. era un om scund. încât părea fardată. Niciodată nu protesta când Maiorul o pedepsea cu brutalitate. fiindcă era blând. în cazul cel mai bun. însă Eva nu o invidia pe sora ei şi nici nu intra vreodată la ea. nici de apucături. unicul element al peisajului ei. săpate în coastă. În prezenţa lui stătea cu ochii în pământ. Locuiau cu toţii la fabrica de cherestea. Aceste detalii îi clădeau o fizionomie de om foarte vioi. cu o terasă de lemn de jur împrejur. la mansardă. ceea ce nu era contrazis nici de gesturile lui. Stăpânul casei şi protectorul tuturor. în schimb. Maiorul. Preferata Maiorului. Totul în fiinţa ei urmase aproape aceeaşi cale. cu priviri de animal bolnav. Gettei nu-i trebuia altă protecţie. singur şi neajutorat.

Ultima greşeală.FIUL RISIPITOR 10 . datorită căreia Eva rămăsese închisă în casă .

îi plăcea mai mult să se plimbe prin plantaţie. şi în supă tot piperul din bucătărie. terminaţi. N-o interesau nici aceştia. pe sub guler. cu degetele răsfirate la soare. Getta nu-şi îmbrăcase încă rochia pregătită pentru oaspeţi. că vin ofiţerii! Se întoarse şi se opri lângă scară. cu pălăria de pai dată pe ceafă. eşti sus? Vezi unde dispari. Eva nu avea altă îmbrăcăminte decât uniforma de şcoala şi. când îl auzi pe Maior strigând de pe terasă: — Fetelor. haide că vin ofiţerii! Pe urmă dispăru pe coridor. că vin ofiţerii. tonul soră-si. cu fripturi şi cu îngheţată.până la sfârşitul vacanţei. se auziră paşi grăbiţi. pe ceafa asudată. spre bucătărie. i se pusese în vedere să nu apară în faţa musafirilor. şi presără la subţiori tot praful de scărpinat pe care-l avea într-o cutioară. de unde strigă spre mansardă: — Tâmpito. . haide. să i se usuce lacul proaspăt de pe unghii. fiţi gata. şi lovi cu cotul în uşă la odaia domnului Alion. i-ar fi pus praf de scărpinat şi Maiorului. Acum însă. fusese nu o răzbunare şi un atentat. ci o răzvrătire. zgomote care trădau graba şi tulburarea. Nu se gândea să nege. Slujnica aşeza scaunele în jurul mesei. ca să n-o şifoneze. Getta se întoarse pe călcâie. sau să numere vagonetele funicularului. grăbeşte-te! îi strigă Maiorul. că vin ofiţerii! Îndată. — Haide. străbătu sufrageria. cum spunea Getta. Getta stătea în uşa terasei. cu degetele tot răsfirate. o scoase din sărite. — Tată. aştepta s-o pună în ultimul moment. Eva intră în budoarul de prinţesă. Să fi avut cum. stătea întinsă pe covor în odaia ei. intrând asudat. ar fi pus sare amară în vin. uşi trântite. În ziua aceea. — Mamă. nici masa care se pregătea de trei zile. ca să nu facă impresie proastă. ţeapănă. aşa că primise bucuroasă decretul familiei. nici să-şi ceară iertare şi nici nu s-ar fi mulţumit cu atât dacă ar fi putut merge mai departe. plin de ifos şi de dispreţ. le-ar fi pus şi ofiţerilor. în odăile de la parter se stârni mişcare. scaune mutate din loc. văzu rochia întinsă pe pat.

Ofiţerii mâncară cu poftă şi băură cu voie bună. se zvârcolea în pat şi bocea cu obrazul îngropat în .RADU TUDORAN 11 . care fugise de la masă fiindcă nu mai putea să suporte mâncărimile. în timp ce Getta.

Din când în când. fără să păţească nimic! Să fi avut. Până ce. câte unul din oaspeţi întreba din politeţe. şi ea începu să bată drumurile. află că omul aceia era plecat de două luni. să-i răsfire părul pe umeri şi apoi să dispară? Ce trebuia să însemne întâmplarea aceea? Trebuia să însemne ceva pentru el. în sufragerie. Ajunseră să şi uite de ea până la urmă. oare. dar erau cu toţii prea obosiţi de atâta pedeapsă. care pe măsură ce trecea timpul. Şi astfel. greşeala ei încă nu fusese uitată. să-i spună: „Ce bine semeni cu Walewska!”. i se părea mai nedreaptă şi mai de neuitat. un om necunoscut. umblând ceasuri întregi prin ger. toată cheltuiala. să-i apară în viaţă. Începând de a doua zi. cu capul în palme şi cu ochii închişi. 4 Când veni în vacanţa Crăciunului. pe marginea patului. de la înălţime. aşa că prizonieratul nu fu reînnoit şi o lăsară în pace. Ce mâini mari şi grele. În timpul sărbătorilor. Maiorului îi era mai cu seamă necaz că tăiase unul din cei trei curcani mari.pernă. Începea să se întrebe ce legături existau între faptele ei şi faptele altora. Se gândea la întâmplarea de sub funicular. nu se ştia unde şi până când. Ziua aceea adusese un eveniment însemnat. funicularul înţepeni. cu speranţe neclare. se duseră de râpă. fiindcă Getta tot nu se consolase. cu o halcă de carne în gură: — Dar unde s-a dus domnişoara? — Nu se simte aşa bine. Eva fu socotită răspunzătoare de întreaga nenorocire. şi câtă siguranţă în mişcările lor! Şi felul cum sărise de pe vagonet. pentru ea — sau pentru funicular? Îşi aducea aminte cum îi luase obrazul în mâini. singură toata ziua. Eva se aşeză la pândă. pe care îi păstra pentru evenimente însemnate. vagonetele aduceau numai lemne albite de zăpadă. meditând. toată bătaia de cap. cine hotărâse şi cu ce scop. însă pentru Eva.FIUL RISIPITOR 12 . toată alergătura. nu pentru ceilalţi. Atunci se închise în cameră. ca o fiinţă străină. puteri supraomeneşti? . fiind de faţă la o discuţie între doamna Alion şi Maior.

.

că ar fi fost cea mai nefericită din viaţa ei. spre sfârşitul vacanţei.” Primi cozonacul târziu. şi o precoce onestitate sufletească o împiedica să trişeze cu conştiinţa ei. În realitate. mergea iarăşi pocit. în timp ce la bucătărie se curăţau nuci pentru tort. despre vreuna din zilele acelea. strâmbându-şi gleznele pe scări. cele mai nefericite! În ziua plecării la şcoală. foarte nefericite.RADU TUDORAN - . ceva ca lumea. A doua zi. sau o tortă. Nu se duse acasă nici de Paşti. Era bine. Consumase superlativul. Maiorul urmă: — Săptămâna viitoare o să-l invit la noi. „Rămân să învăţ. era ultima zi de vacanţă. nu-l regăsi nici la Paşti. Şi privind-o pe Getta. îi scria pe o carte poştală doamnei Alion. Eva se opri o dată pe terasa de sub funicular şi. Acestea se întâmplau la începutul lui septembrie 1932. Doamna Alion tăcea. nici în vacanţa mare. trimiteţi-mi un cozonac. toate zilele de singurătate erau nefericite. se întrebă dacă o mai emoţionau. o dată pentru totdeauna. Astfel începea să uite. În odaia lui. Dacă mă asculţi pe mine.” . privind vagonetele. şi cine ar fi putut spune dacă va mai veni înapoi? Mai târziu. şi nu veni acasă. în altă vacanţă. între două sorbituri de supă. Nu! Le privea cu indiferenţă. Acum ştia toată lumea că e plecat din ţară. fiindcă nu mai existau speranţe. „Rămân la internat. Să faceţi o îngheţată. 5 Era alt Crăciun. Dacă vă prisoseşte. Eva plecă. cu chipul îngheţat. Getta se făcuse roşie. prea le urmărise mult timp. bătrânul se răsucea în pat. Se făcu albă. Trecuse a doua vară. o să-l dăm noi pe brazdă. i se adresă prima oară cu glasul ridicat. spuse din senin: — Secătura aia de sus s-a întors. Totul se tocise. probabil datorită eşecurilor matrimoniale de până azi: — Că de unde moaşta să-ţi găsesc ofiţer!? Mai bine pune-ţi ochii pe ăsta. la masă. rămăsese tristeţea. E prea frig în tren.Nu mai scrisese nicăieri. Eva împlinise şaisprezece ani. când Maiorul.

13 .

O dată cu venirea vacanţei mari. în locul şorţului cenuşiu. într-adevăr. domnule. primi o telegramă: tatăl ei murea. trebui să se întrebe dacă era vindecată sau nu. Puţin mai târziu. cu gumilastic. când nu mai putea rămâne la şcoală. o priviră cu toţii. remarcă uimit: — Eva noastră a crescut! Doamna Alion oftă: — Cresc fetele. la cină. niciodată şi cu nici un preţ. Curând. Ceea ce făcea astfel. din vremea când fusese militar. Erau ghete de lac. purtată de Getta cândva. din urmă. ce căldură! Începuse să miroase a hoit! Chemă slujnica să-i şteargă praful de pe ghete. afară de slujnică. care tocmai făcea curăţenie în odaia mortului. până ce dădură peste o rochiţă neagră. altul nu putea să-i ia locul. Acasă nu era nimeni. de teamă că ar putea sa se înşele. Doamna Alion şi Getta aveau rochii de doliu. Seara. de tămâie şi de lumânări. Era în iunie 1933. el nu mai exista. Primul vorbi Maiorul. Pentru ea. Aşa căpătă Eva prima rochie de domnişoară. se întoarseră cu toţii de la cimitir. una necunoscută. după ce se uită la ea stăruitor. Ieşi pe terasă şi privi vagonetele funicularului. chiar şi pentru un suflet exaltat. Pe masă ardeau lumânări. însemna prea mult. surprinşi. Înainte de a găsi răspunsul. în numele acelei zile îndepărtate. Lumina electrică era oprită de la uzină. vindecarea avea alt înţeles decât cel comun: iubise un om. — Ai sosit? întrebă Getta. Merseră sus şi răscoliră coşul cu vechituri de sub scara podului. — Vino să-ţi punem ceva negru! zise doamna Alion. tot ce rămânea de la tatăl ei. însă aplecată cu ură pe cărţi. în aer persista mirosul de flori veştede. Ajunse în ziua când îl îngropau. cresc şi grijile! În glasul ei era o lamentare al cărei tâlc Eva nu îndrăznea să-l descifreze. — Ce căldură.Şi învăţă. Getta i se adresă enervată şi autoritară: . împlinea şaptesprezece ani. cu o tristeţe îndepărtată. Maiorul mergea în frunte în haine negre şi cu pălăria de pai dată pe ceafă.

Eva simţi o lovitură în inima. dumneata vezi? Parc-ar avea părul blond. cu buzele întredeschise. cu obrazul de alabastru. Stătea împietrită.FIUL RISIPITOR 14 .— Ia apleacă-te la lumină! Mamă. sub lumina tremurată a .

strângând nervoasă gogoloaşe de pâine între degetele ei cu unghii carmin. pe când îi punea mâncarea în farfurie. coborând din munţi pe un nor. — Nimic! Secătura aia îmi face încurcături. cu speranţe şi cu descurajări. neasemuita mea Secătură din munţi! Nu l-au omorât!” se gândi. Maiorul o privea din ce în ce mai admirativ. Un zâmbet de izbândă. — S-a făcut frumuşică. cu nasul în faţa de masă. minunata. acum vedea limpede — şi mulţumea lui Dumnezeu că nu se vindecase. Îi uitase înfăţişarea. Ar fi vrut s-o întrebe ceva pe soră-sa. începând de a doua zi. Eva nu ascultă mai departe. dar pe el nu. Timpul trecea într-o aşteptare înfrigurată. neclar şi nesigur. „Secătura! Mai trăieşte. 7 . Noaptea îl visă: înalt. O privi pe Getta şi o văzu tulburată. Maiorul veni de la fabrică supărat. Trecuseră trei ani de atunci. ameţită de bucurie. nu izbutea. în fiinţa ei se trezea o amintire veche. dar dacă încerca să şi-l amintească din realitate. Eva era înspăimântată de cele ce puteau să i se întâmple. şi eroul din vis se confunda cu cel din legendă. Se trezi confuză. arde-o-ar!… O să se ţină droaie golanii după ea! — Să n-o deochi! îl întrerupse doamna Alion. Nu. sau pe un cal sălbatic… Citise de curând „Nibelungenlied”. fluturat de vânt.lumânărilor rămase de la priveghi. îl văzuse prea puţin şi nici nu-l privise făţiş. cu pieptul gol. dar ştia că gura i sar fi încleştat de la primul cuvânt. cu o spadă mare în mână. cu părul ca aurul. Într-o zi. dureroasă şi ameninţătoare. îl visase limpede. i se ivi în colţul gurii. puternic. 6 În prima săptămână nu se întâmplă nimic. Getta se posomori. — Ce ai? îl întreba doamna Alion. nu era vindecată.RADU TUDORAN 15 .

pantaloni din . Nu vă iubiţi? De unde se înroşise. sub munte. pe marginea drumului. Se învinse şi merse spre el. Odată. când o fetiţă începe să semene a femeie. aproape alarmantă a acestor alternanţe. văzu ieşind pe poarta fabricii un om care. — Şi altfel. cum te cheamă? — Eva. Omul se apropia. — Mica Walewska! E adevărat că ţi-am spus aşa? — Da. redeveni palidă. El observă frecvenţa nefirească. — Aşa-i. — Tu eşti mica Walewska! De unde ai aterizat aici? Îi apucă mâinile şi rămase surprins de răceala lor. Eva se duse mai în fiecare zi la cimitir. îi atrase privirea hipnotic. Purta cizme până la genunchi. la marginea satului. — De ce ţi-ai strâns părul? Ridică mâinile şi îşi despleti coadele repede. El o recunoscu abia după un timp. când se întorcea. ar fi simţit că. îl recunoscu instinctiv. Căuta să vadă ce se schimbase în înfăţişarea ei. abia mai târziu izbuti să-l vadă. să moară sau să nu mai ştie nimic. şoldurile au început să se rotunjească. pironită.În a doua săptămână. El spuse: — Ai tocmai părul care îmi place mie! Iar deveni palidă. — De ce eşti atât de îngheţată? — Nu ştiu. Nu izbuti să-i întindă mâna. Făptura ei trebuia să aibă gustul acrişor şi proaspăt al fructelor abia pârguite. îi venea să se aşeze în iarbă. Dar încet. spaima îi trecea şi în locul ei se năştea o beţie necunoscută. nu-s îngheţată. negrăbit. zâmbi prăpădită. mai jos. fără să-şi ia privirea speriată din ochii lui. Îşi dădu seama că stătea pe pragul acela unic şi insondabil. Dacă i-ar fi cuprins mijlocul subţire în palme. cu mişcări aproape înţepenite. Deşi îl privise tot timpul. obrazul îi ardea ca o flacără. Se opri. Acum era iar roşie. deşi încă departe. mi-ai spus aşa. Dar sora ta nu vorbeşte niciodată despre tine.

— Acolo aşa umbli? .piele de drac şi o bluză albă. — Ce este îmbrăcămintea asta? — Vin de sus. o neliniştea puţin pieptul lui parcă prea puternic.FIUL RISIPITOR 16 . neîncheiată decât la ultimul nasture.

îşi amintea felul nestânjenit cum îi vorbise prima oară. arşiţe… — Vorbeşti cam ciudat. nici părul auriu. — Nu urât. — Nu ştiu să număr anii. şi ninsori. — Mi-a trecut. mi-a venit rău de emoţie. ea se saltă pe vârfuri. foarte mică. nu ştiu… E nevoie de mult timp să creşti atât de înalt. — Du-te! Când mai treci pe aici? Mi-ar place să te întâlnesc. mi-e frică! Vorbea şi nu ştia de ce. pe urmă zise. Cât un om cu mult farmec! — Îmi prinde bine ce spui… Cu Getta te-ai purtat cam urât. îngrijorat. când pierduse legătura cu pământul. Şi nu doar frig. nu avea ochii albaştri. . şi nu pot. până la treizeci. — Nu crezi că sunt prea mică? El începu să râdă: — Eşti foarte. aplecându-se spre ea. nu cred… Adică. neaşteptată. ca o frunză. nedefinită. Greşise visându-l ca pe Siegfried. Sunt prea mică. El nu prelungi această îmbrăţişare fugară. — Da. Mă sperie atâţia ani. Trebuie să fie şi cald. — Eşti foarte bătrân? — De ce mă întrebi? Par? — Nu. ploi. de aceea te-am întrebat. simţise că se pierde pe sine. îşi găsea un curaj mai vechi. Zâmbi firav. foarte ciudat. dar stai să vezi! O apucă de subţiori şi o ridică spre el. şi nu ştia ce. curioasă să confrunte cu realitatea cele imaginate atâţia ani. — Ce ai? o întrebă. — Am treizeci de ani. Eva îşi duse mâna la frunte şi se aşeză pe iarbă. Dar munţii sunt şi mai bătrâni… Mi-e milă de ei… Ba nu. Trebuie să fie tare frig până la ei. obrazul aproape că i-l atinse pe al lui. — Nu mai ştiu… Ai farmec cât un om mare. Se opri.Sângele i se încălzise. Aş vrea să te mint. încurcată: — Mă duceam spre casă. Începu să-l cerceteze deschis.

RADU TUDORAN 17 . am stat destul.— Dar altfel decât cu mine. Pentru cât sunt de mică. — Şi tu eşti altfel! — Am înţeles. Nici nu ştii ce bine am înţeles! Acum mă duc.

Dar nu putea să plece prea devreme. Să zicem. Nu avea nici una destul de mare. unchiu-su o văzu. apoi se întinse pe covor cu ochii închişi. senzaţia de la sfârşitul băii. În fiinţa ei pornise să se învârtească un mecanism care nu se mai oprea nici noaptea. de teamă că ar stârni bănuieli. îşi făcu drum pe jos. şi luă pe furiş una din dulapul Maiorului. se apropie şi o ciupi de obraz. — Mai bine altfel. Şi unde ne întâlnim? — La al patrulea pilon. Eva se opri să-şi strângă părul. îi părea rău după fiecare vagonet care se ducea fără mesajul ei. beată şi înspăimântată. Viaţa n-avea decât să o săgeteze. într-un fel. de pe la ora nouă. dimineaţa. Avea. un carusel mobilat cu toată mitologia ei naivă. era încă ameţită. şi din spaimă beţia îi creştea geometric. cu picioarele în apa caldă. gest cu gest. Admiţând că nu pot veni.FIUL RISIPITOR - . Mai târziu. Pornea. cu braţele în lături. cu o bucurie amânată. . până la prânz. Cu cât era mai rece apa de sus. Amintindu-şi cele întâmplate. poate am să visez la noapte. traversă repede sufrageria şi urcă scările într-un suflet. spaima se mărea. cu părul pe umeri. cum dorise el. — E un procedeu foarte ingenios? merită să-l patentezi. Acum nu mai lipsea nimic pentru a-şi începe viaţa. Când să iasă pe uşă. şi-l răsfiră pe umeri. îţi trimit batista înapoi. dincolo de plantaţie. I se părea ca pereţii se leagănă. du-te pe rampa funicularului şi agaţă o batistă la un vagonet. Ajunsă acasă. Am să pun pe cineva să pândească. cu atât i se părea cea de jos mai fierbinte. Îndată ce închise uşa. Nu vroia să piardă nici o zi. îşi răscoli geamantanul să caute o batistă albă. Afară auzea vagonetele trecând. fabrica fluiera de opt. Aşteptă întâi să-şi bea Maiorul cafeaua. Tot mai era beată — dar se simţea bine aşa. scurtul ei trecut proiectânduse peste un viitor fără limite. Lângă zidul fabricii. Dacă vrei să ne vedem. cu pieptul liber. 8 A doua zi se trezi înaintea zorilor. nici o oră. în creştet o mitralia duşul ca gheaţa. mai ales în zilele de iarnă când. îşi desfăcu părul din nou.— Nu mi-ai spus: când mai pot da de tine? — Nu ştiu.

18 .

Vagonetele treceau goale. traversă şoseaua şi luă poteca pe sub linia funicularului. nu mai doare! După plecarea lui se duse la bucătărie. Nu trebuia să ocolească împrejmuirea fabricii. pe unde putea să alunece uşor. urâto? Avea degetele noduroase. trecu capul batistei prin zale… Îşi reveni abia după un timp. oamenii de jos. Ar fi vrut să se mişte cât mai uşor. După ce trecu puntea lungă de peste râu. cu trupul ei firav. unul după altul. de jur-împrejur. izgonită de întuneric. ameţea numai gândindu-se. care manevra pârghiile vagonetelor. La rampă era un singur om. apoi scoase batista din sân. Ea merse înainte. cu aceeaşi alunecare domoală şi uniformă. peste prăpastie. fără o vorbă. la al cincilea pilon. mângâierea lui brutală o făcu să se crispeze. să pară cât mai nevinovată. — Mamă. ajunse în plantaţie şi o străbătu repede. Apucă lanţul unuia şi. puţin de răcoare. liniştită. îndrăzni să respire în voie. Ar fi vrut să aibă aripi. nu-şi dădea scama câte vagonete trecuseră. . care rostogoleau lemnele pe panta betonată spre sala gaterelor. la al şaselea… între al şaptelea şi al optulea cablurile făceau o buclă imensă. se strecură înapoi. cu paşii neauziţi. nu puteau să vadă afară. în capul scărilor. Nu aşteptă vreo încuviinţare. ca să n-o bage nimeni în seamă. din mers. încât se temea că nu va fi în stare s-o înnoade. — Nu fi supărată! Unde sărută unchiul Alfons. ca la plimbare. liberă. La pilonul al patrulea alese un loc însorit şi se aşeză pe iarbă. să ocupe cât mai puţin spaţiu. să se arunce în aer şi să planeze până jos. Ieşi din fabrică. Ştia o spărtură în zid. O cunoştea pesemne. La capătul rampei nu era nimeni. El îi cuprinse umărul cu un gest părintesc şi o sărută pe obraz. repede.— Ce faci. cuprinsă puţin de teamă. Cercetă locul. ştergându-se de zid. fiindcă o lăsa să treacă. Mesajul trebuia să fi ajuns departe. eu plec! — Ai strâns sus? Las că mă duc eu să văd! mârâi Getta. ca să intre pe poartă. Getta îşi încălzea apă să-şi spele părul. îi tremurau atât de tare mâinile. Numai când se văzu afară.

se ţinea numai cu o mână de lanţuri. i se păru de necrezut. RADU TUDORAN 19 .Când îl zări venind. El se ridicase în picioare. sus. cu cealaltă îi făcea semne largi. departe. o clipă se temu că visează cu ochii deschişi.

eliberat. câte mai trebuia să afle! Întinse mâinile. Ai mulţi prieteni? — Printre iepuri. — O luam chiar dacă nu mi-ar fi trebuit. Eva schimbă vorba repede. Se asprise deodată. zise Eva. Iepurele.) Are părul foarte curat. când viaţa şi-a promulgat deodată legi noi. ce trebuia să spună. adulmecând afară. cu faţa spre cer. porni să exploreze poiana. dar totul se poate prăbuşi în clipa următoare!? — Ce ai în sân? — Ţi-am adus pe unul din prietenii mei. cu ochii lui roşii. îi fusese frică sa nu sară greşit. să nu cadă pe lângă platformă şi să se zdrobească în postamentul de beton. Câte nu văzuse. Eva nu văzuse niciodată un iepure de casă. — Altădată am să-i aduc. (Nu ştia ce are să urmeze. o să-ţi mai trebuiască. destui. ei i se păru că seamănă cu eroul din vis. crezi că l-am adus ca să avem subiect de convorbire? . poate fiindcă stătuse în iarbă.amplificate panoramic de cerul boltit. El se întinse jos. mirosindu-i rochia. era plăpând şi moale. Vântul îi flutura părul şi. — Ia-o. Un căpşor de puf alb cu urechiuşe lungi se ivi în despicătura bluzei. şi inimile zboară prin aer. îi faci baie? — Ascultă. Presimţea că totdeauna o să fie înspăimântată. la picioarele ei. de parcă nu avea oase şi o privea curios. Oameni. dar n-am fantezie. El scoase batista din buzunar. Poţi să-i dai drumul. dar aici nu creşte trifoi. nu-i bine să dai batista! Cum să nu fii superstiţios când lumea nu mai e reală. — Râzi de mine! Petrică nu-i nume de iepure! — Ştiu. — Poate că îi place trifoiul. cum silueta i se profila pe un fundal nelegat de pământ. simţind că făcuse o greşeală: — Cum îl cheamă? — Petrică. Îl întâmpină cu zâmbetul înspăimântat de altădată. mi-e teamă că nici unul. — Daca i-ai da acum un morcov ar fi cel mai fericit iepure din împrejurimi.

nu puteau să vorbească tot timpul despre iepuraş! — Lasă-l în pace! Se descurcă singur.FIUL RISIPITOR 20 . — Dar dacă fuge? .Era firesc.

— Dormi? îi şopti. Chipul lui atât de asprit adineaori devenise ca de copil. — Da. de nepriceperea. dar încetul cu încetul. şi nu înţelegea să-şi schimbe destinul. Ea se rostogoli prin iarbă. nedecisă. Era bine în iarbă — îi aspira. Se temuse că el îi va vorbi într-un fel greu de înţeles. şi chipul iar i se destinse. în restul trupului îi era frig. şi era fericită că respirau acelaşi aer. Se temuse să nu pară proastă şi înţepenită. înţelegea că făcuse un gest definitiv. Ştia. Iepuraşul se învârtea prin apropiere. Ştia că nu s-ar fi împotrivit la nimic. blândă şi bună. Avea un simţământ de siguranţă şi o încredere deplină în ea şi în tot. fiindcă el stătea cu ochii închişi. Se ridică într-un cot şi-l privi în voie. Eva simţea căldura soarelui pe tâmple. Nu era greu să-i ţină tovărăşie. căpăta mai multă încredere. spre el. La început fusese neliniştită de cele ce ar fi putut să urmeze. frigul se topi. nu prea puternică. nu se putea opri. — Vorbesc prin somn. orice ar fi fost să se întâmple.— Îl fluier şi se întoarce. Închise iarăşi ochii. uimită. de stângăcia ei. îl privi. El nu spunea nimic. Când un om atât de mare şi de puternic se urneşte din vârful muntelui şi vine cu funicularul peste prăpastie. departe. Smulse un fir de iarbă şi începu să-i gâdile obrazul. pe şosea trecea un automobil — şi atât. pe măsură ce treceau clipele. naiv: — Atunci de ce răspunzi? El deschise un ochi. Se temea de altceva. îl auzea cum respiră. . mireasma stârnită de soare. şi ea nu va şti ce să răspundă. Se auzeau vagonetele alunecând pe cabluri. Eva râse. are dreptul să ceară orice oamenilor din vale. orice ar fi venit de la el era acceptat mai de mult. Stai cu faţa la soare! Se întinse în iarbă lângă el. poate de emoţie. Acum. Atunci când pusese batista şi-l chemase. din când în când. fiindcă o simţea prima oară. se mai rostogoli o dată şi fu alături.

sub puterea unei vrăji. i-ar fi plăcut să-şi lipească buzele de ale lui. avea pielea buzelor ca de fată. de pildă. încă nu o sărutase nimeni. subţire şi neagresivă. dar dacă el ar fi dorit sau ar fi fost într-o stare când nu ştii ce-i cu tine.Gura lui îi plăcea: deşi puternică. şi numai o .RADU TUDORAN 21 . S-ar fi speriat tare dacă ar fi sărutat-o. de voia ei.

Se ridică într-un genunchi şi o privi: văzu că înlemnise. — Ce aştepţi? — Să creşti. Eva aştepta. o întinse în iarbă. până ce îi acoperi ochii. uită de casă. mai târziu. Aici lipsea seniorul care să-l atingă cu spada pe un umăr. probabil era târziu. nu ştia de unde vine. Stai cuminte şi creşti mai departe! Rămase aşa. stând îngenuncheaţi pentru a-şi primi învestitura. În cartea de istorie era un desen reprezentând această ceremonie din alte vremuri. aştept. puţin aplecat deasupra ei. Uită tot ce era în jurul ei.clipă. inima. — Pentru azi cred că am crescut destul. Soarele îi trecuse de pe o tâmplă pe alta. El îi puse o mână pe frunte. mie. din moment ce tot era în mâna lui? — Nu vreau să dormi! — Nu mai dorm. O privi. semăna cu cavalerii medievali. De ce s-ar mai fi temut. — Îmi place să te privesc cum creşti. neştiind ce are să urmeze. Cum stătea aşa. El simţi firul de iarbă. în istorie nu se scriu vorbe atât de frumoase. cu ochii închişi. Niciodată n-ar fi visat că în viaţă pot fi întâmplări atât de uimitoare. de întoarcere. femeilor.” Nuşi amintea dacă formula era tot din cartea de istorie. Ea rămase cu ochii deschişi. mari. Vraja se rupse. . puţin ameţită. îngrijorată. urmărindu-l supusă. apoi o coborî. Pe spadă trebuia să fie gravat: „Viaţa. onoarea. dar nu-l identifica. — Ce faci? întrebă. nu are să fie atât de frumos ca astăzi. Auzi glasul lui. Nimic. mângâind-o. cu un tremur ascuns. sări în picioare. apoi pe celălalt. întredeschise ochii şi îl văzu că îşi căuta iepuraşul. de sus până jos. regelui. Mai târziu îl simţi pe el ridicându-se. auzea numai zgomotul vagonetelor. Corpul ei era înţepenit. altminteri nu întâmpină nici o împotrivire. O apucă de umeri.

— Când ai să creşti pe deplin ai să fii foarte frumoasă. — Am să aştept semnul. aşteaptă-l! Poate mâine. Aş vrea să vin în fiecare zi. . Acum du-te acasă. Nu făcu mai mult de doi-trei paşi şi se opri. — Da! Te rog. Când vii să mai creşti lângă mine? — Nu ştiu.FIUL RISIPITOR 22 .

carele eşti în ceruri…” Simţi nesinceritatea rugăciunii. fă să stea ploaia. ştia rugăciunile. Îşi împreună mâinile pe piept şi începu mecanic: „Tatăl nostru. adăugă. Dacă e nevoie de ea.— Spune-mi. — Tu ai picioarele strâmbe? — Le am cum m-a făcut mama. sub luminator.RADU TUDORAN - . văzând că ploaia nu conteneşte. să se roage. „Dacă n-ar fi ţinut iepuraşul în mâna cealaltă m-ar fi luat în braţe. Nu se aşteptase. îşi schimbă gândul. nu o interesau nici pâinea de toate zilele. privind-o cât părea de şleampătă. încă speriată de primele vorbe. Şi acasă. Eva auzi răpăiala pe acoperiş şi coborî din pat. — Vezi mai bine cum mergi. El se apropie. Vru s-o întrebe de unde vine. ca şi poată privi afară.” Într-adevăr. La marginea plantaţiei se opri să-şi strângă părul. dar. du-te acasă! Eva porni în fugă. O spărtură în nori: cerul era o pânză neagră. Atunci coborî şi îngenunche la marginea patului. cu o îndrăzneală pe care n-o înţelegea. de gloabă. Şi atunci. Getta era în uşa sufrageriei. nici celelalte care urmau. era mai bine să-i vorbească deschis. . cu mersul împiedicat. 9 După miezul nopţii. nu şi-o recunoştea. nu uita niciodată să le spună. din nevoia de a se elibera odată: — Aş vrea să cresc mai repede! Ce trebuie să fac? El clipi de câteva ori. o apucă de umeri cu o mână şi o privi de aproape. — Hai. pentru plante. Ascultă mult timp. Nu avea păreri proprii despre Dumnezeu. se simţea eliberată. „Te rog din toata inima. cât trebuie să cresc? Se sperie abia după aceea. sau noaptea. Dacă Dumnezeu exista. Spera să zărească o stea. când toată lumea doarme. consternată. Nu stă o rochie cum trebuie pe tine. şi la şcoală. începu să plouă. se urcă pe masă. trimite-o în zilele când nu pot pleca de acasă. apoi. pornită poate dintr-un chin. i se părea o nedreptate. tâmpito! Uită-te în oglindă. o învăţaseră să creadă. dar nu medita asupra lor.

23 .

După ce termină de aşezat bucatele în oale. să probeze. — Să vii la mine. o mai ţinură vreo două ceasuri. În amurg începu să-şi refacă speranţele pentru ziua următoare. doamna Alion se şterse pe mâini. I se părea că toată fericirea ei se topise în ploaie şi se ducea. lângă sobă. prin cuiere. să coase. cum stătuse pe iarbă lângă el. să-ţi dau o pereche de ciorapi negri. râse Getta. Dimineaţa.FIUL RISIPITOR - . până ce între rochiile aruncate de Getta găsi una neagră. După prânz. Coborî la bucătărie. domol. — Haide! Răscoli prin dulapuri. Alergă să privească afară. pentru . luminatorul era posomorât. atât de pierdută. fiindcă se statornicise. în glodul şoselelor. cu probele. să taie. Se apucă să măsoare. s-o calce trecătorii în picioare. cu speranţa că o rugăciune atât de fierbinte va fi ascultată. Stătea întinsă pe covor. Îşi amintea vorbele lui. încât crezură că e bolnavă. — Ce-i cu tine? o întrebă doamna Alion. — Mamă. „Chiar dacă nu l-am văzut cresc în lipsa lui. nemişcată. cum coborau din neguri. Se aşeză zgribulită pe un scaun. Nu vorbea niciodată prea mult. se auzea respirând. când deschise ochii. Ea însă se culcă liniştită. ploaia nu se mai auzea limpede. cu şuvoaiele cenuşii.Ascultă-mi această singură rugăciune adevărată. Eva stătea supusă. care putea fi refăcută. Curgea mărunt. ar trebui să punem pe ea ceva mai ca lumea. îşi simţea sângele alergând pe sub piele.” O cuprinse o dragoste mare pentru propria-i făptură. Eva se închise în cameră şi privi cerul. să nu te mai prind în picioarele goale! zise Getta. fără sfârşit. N-avea nici măcar puterea să răspundă. auzea parcă întregul ei organism trăind. Numai din când în când întorcea capul şi privea pe fereastră vagonetele. de rătăcită. la vale. pe urmă o lăsară în pace. Ne face de râs în lume. ca un manechin de paie. s-o spulbere automobilele. şi voi crede pentru totdeauna în mila şi în puterea Ta: fă să stea ploaia până dimineaţă!” Afară tot ploua şi încă nu se vedea vreo stea prin nori.

24 .

îmbrăcă pelerina. — Ia. Avea ochelarii pe nas şi fuma dintr-o ţigară de foi care mirosea urât. interveni Getta. spuse Eva. pe la ora zece Maiorului i se trimitea o gustare. În zori. — Vino să te sărut! Se supuse în silă. trecu alături să ia batista şi coborî. Cu cine am să trimit astea jos? — Mă duc eu mamă. Se duse la bucătărie. şi acum ştia cu câtă dreptate: la câmpie nu ploua aşa decât toamna. Ţi-am spus ca e bolnavă. scrise repede. Getta veni după ea până în uşa sufrageriei.părul răsfirat în secret pe umeri. Tot timpul urâse muntele. pe marginea mesei. — Am adus mâncarea. pentru Maior. — N-o mai trimite degeaba. — Vreau să văd şi eu ce boală are. aştept la zece un răspuns. găsi un plic şi. Dacă stă ploaia. — Nu-i nimic! Getta deveni generoasă: — Ia pelerina mea! Eva alergă în odaia soră-si. îşi saltă ochelarii pe frunte şi zâmbi. că fac papanaşi. nu umbla ca proasta! Îl găsi pe Maior în birou. ploaia încetă. — Pune-ţi gluga în cap. pentru ochii mângâiaţi de mâna lui. În fiecare zi. Dacă şi mâine plouă. lăsă ţigara. Stanca e bolnavă. Mi-e dor. Peste noapte.” Ascunse plicul în sân. Şi vezi să nu aluneci pe scări. Eva o auzi iarăşi pe acoperiş. — O să te ude leoarcă. Sărută iepuraşul din partea mea. dar numai scurt timp. unde era cald. pentru corpul pornit să freamăte. Maică-sa frigea măruntaie de pasăre. . când se trezi. cu creionul: „Sunt foarte nenorocită. răscoli prin sertare. du-te şi vezi ce face Stanca de nu vine! îi porunci doamna Alion. se temuse de el. El mormăi ceva. — Spune-i să nu întârzie la prânz. Doamna Alion pregătise gustarea Maiorului. voi fi la pilon.

RADU TUDORAN 25 . c-o dau gata repede! .) Să creşti mare! Aşteaptă.— Zi. i-ai adus mâncare lui unchiu Alfons! (Umbla cu furculiţa în crăticioară.

Îl aşteptă să-şi termine mâncarea — şi-i făcea greaţă. Ajunsă la rampă. După aceea. cum urcase scările. Dacă nu era acolo. dom Maior?” am zis. am fete mari în casă. scoase o sticlă de vin negru şi îşi turnă în pahar. îngrozită de gândul că ar putea să vadă prea târziu. Acasă. — Să-ţi strângi boarfele şi să pleci. dar inima îi era bolnavă de nerăbdare şi teamă. şi el a zis: „Tu îmi trebuieşti. Şi-am sărit în picioare: „Vă trebuieşte ceva. că face papanaşi. — Mă duc tot eu cu mâncarea. Trebuia să fie la funicular înainte de a sosi răspunsul lui. auzi glasul doamnei Alion în odaia slujnicei: — Dar n-ai avut mâini. rezemată de tocul uşii. lăsă crăticioară lângă zid. a scos revolveru şi mi l-a pus între ochi. cum o băgase în sân. dar . A doua zi încă ploua. lasămă. scoase batista. şi pă domnul Maior în uşă. cum ajunsese acasă. Trebui să stea iarăşi în biroul Maiorului. Vino să te mai sărut o dată! În sfârşit. că n-am ştiut ce vrea. nemernico? Şi de ce n-ai strigat? Nu era nimeni în casă să te-audă? Slujnica plângea: — N-am putut să strig. Se puteau întâmpla atâtea fapte neprevăzute! Mâinile îi înţepeniseră când veni batista. Nu avea nici un adăpost de ploaie. Eva luă crăticioară de pe birou. omul de la rampă ar fi găsit batista. Se trezi în camera ei. aşteptă mult.” Şi eu: „Dom Maior. şi lângă plic un morcov. el se răsuci cu tot cu scaun. te puşc!” a zis… Eva tremura. trecând pe coridor. Alergă la intrarea vagonetelor. spurcat-o! N-o să te ţin aşa. apa îi picura pe piele. că dacă am deschis ochii. Se prefăcea liniştită. să-l vadă mâncând şi bând vin. Da el.FIUL RISIPITOR - . — Papanaşi? Dacă-i vorba de papanaşi. Nu-şi dădu seama cum o desfăcuse. zău n-am putut sa strig. scăpă. — Mama a spus să nu întârzii. puse înăuntru plicul. El îi scrisese — nu-i venea sa creadă! Nu-i scrisese mult. deschise un dulăpior. cu paltonu pă umeri. „Dacă scoţi o vorbă. am văzut lumina aprinsă. bre!” am zis. nu mi-e greu. nu întârzii nici un minut. până să fac ceva.

26 .

cea mai fericită zi din viaţa mea. pe deasupra pădurilor. erau singurii ei bani. cu mâinile pe genunchi. Văzând că vremea se îndreaptă.” Privi mult timp scrisoarea. se opri la oglinda de pe masă.” După-masă intră în odaia slujnicei. Slujnica luă banii şi începu să plângă. printre nori. Ce drum făcuse până aici! De la două mii de metri. cu gura înfundată în basma. peste creasta muntelui. Eva socoti că. Te aşteaptă. părul îi atârna de sub basma pe faţa sluţită de plâns. dar soarele mai puţin arzător decât deunăzi. luând-o iarăşi de la capăt. ploaia conteni. îi întinse o monedă de o sută de lei. Iarba fiind udă. prin ploaia necontenită! Era sigură că niciodată o scrisoare trimisă de un om altuia. Spre seară. la fereastră. Credeam că n-au să se mai risipească. dar nu ştia cum.avea ceva de la el. soarele se arătă. prevestind timp frumos. poate. să ai de drum. peste prăpăstii. Ce-ai făcut tot timpul? — Am stat la gura sobei. Ar fi vrut s-o mângâie. să nu te prindă coniţa. El o aştepta. — Faci foc în toiul verii? . un rând scris la repezeală: „Petrică îţi mulţumeşte pentru morcov. cum scăpă din biroul Maiorului. Du-te. 1933. udă şi mototolită. — Pleci de la noi? — Plec. ascunse crăticioara în bălării şi luă drumul cunoscut. cuvânt cu cuvânt. înainte de a apune. — Ţine. citind-o şi recitind-o. Cerul era limpede. roşu. Căutând un loc unde s-o ascundă. pe alta. literă cu litera. Dimineaţa următoare. împreună cu mine. prostită. o foaie de hârtie. nu putuse să urmeze o asemenea traiectorie. cercetând-o pe o parte. ieşi în goană pe poartă. Scrise dedesubt: „4 iulie. în prima zi după ploaie. îi deşurubă suportul de lemn şi găsi însemnarea făcută odinioară. se aşezară pe postamentul de beton. — Oare unde s-or fi dus toţi norii? întrebă Eva. Şedea pe un scaun. Dumnezeu aşteptase să adauge la rugăciune o faptă buna. şi nici nu ştia dacă ar fi fost de folos.

Ce faci când stai la gura sobei? .RADU TUDORAN 27 . îmi place căldura. — Şi mie.— Acolo e frig seara. mai ales când plouă.

Ar trebui să stea cu ochii închişi. să am o ţigară bună… E mult? — Nu-i mult!… Ce ţi-au făcut oamenii? — Mie? Nimic! Luaţi unul câte unul pot să fie chiar simpatici. Spune-mi despre fată. lângă tâmplă. — Crezi că se potriveşte cu părul blond? . până îşi luă inima în dinţi să continue: — Şi cum să mai fie fata? — Să fie caldă de la foc. — Ce păr şi aibă? — Ca al tău cred că mi-ar place. Să i se vadă o arteră mică. cu tavanul scund. Eva amuţi o vreme. alteori puţin. — Şi? — Afară să viscolească. şi să pulseze ca să ştiu că trăieşte. şi eu să-i mângâi părul. — Eu am ochii verzi. da! Şi lângă mine să fie o fată frumoasă. Aş vrea uneori să am pământul. se răsfăţa. într-o casă cu o singură odaie. — Nu-i o culoare urâtă. ca venit de departe: — Ce spuneam? A. şi nimic altceva decât multe covoare groase. numai că aşa ar trebui să fie şi oamenii. dar foarte mare. sau blănuri… Să-mi fie cald. Era urâcios. Atunci visez să mă trezesc undeva. Flăcările să-i facă obrazul arămiu. E mult? — Nu-i mult! — Focul să pâlpâie. El reluă. să stea cu capul pe pieptul meu. sau avea o nemulţumire adevărată? Eva regretă iar întrebarea. — Ce-ai vrea să ai? — Ştiu eu? Uneori mult. de bârne… Să fie un divan în faţa căminului. măcar cinci la o mie. Ce ochi să aibă? — Nu m-am gândit. departe de lume. fata să fie fericită. — Nu. cu munţii şi apele.— Visez.

— N-am ştiut… Şi ce gură să aibă? — Nu pot s-o descriu. că . şi gura.FIUL RISIPITOR 28 . — Da. — Gura mea ţi-ar place? El o privi. de şoricel. îmi plac.— Chiar dacă nu s-ar potrivi. şi dinţii. la lumina focului. verdele se mai închide. Ai dinţi mici.

e lung. nu se putea întoarce. Cu dinţii pierduţi. El o cuprinse în braţe. fără să pară firav. Aş fi crezut că eşti slabă. eşti mlădioasă. când eşti cu mine. îi cuprinse sânii în palme. să nu strivesc nimic din ce e frumos. Îi îndepărtă de pe umeri bretelele cămăşii. Mi-ar place să-ţi pui un şir subţire de perle. Spune: „Jur ca de azi înainte să-mi las corpul liber. Îmi place gâtul tău. încet. cu o linişte nefirească. nu.sunt sănătoşi şi albi. Îţi mai lipseşte foarte puţin ca să fii o fiinţă bună de ţinut în braţe. Iar cârpa asta slută şi inutilă am s-o arunc foarte departe de tine. Aş vrea ca fata să aibă sânii tăi. dar să nu-ţi închipui că există vreo catifea atât de fină. — N-ai de ce să te temi. sideful bate în roz. venea spre ea. — Promite-mi că n-ai să-l mai pui niciodată — şi aruncă-l! Eva începu să tremure. care să mai fie şi caldă. — Ai oase mici. el se ridicase. încât nu mai avea nici un înţeles să se împotrivească. pe când îi descheia netulburat copcile rochiei. Ai tăi nu prea te răsfaţă! Era atât de adevărat. Are culoarea sidefului. — Trebuie să mă mai aştept şi la altceva. o nuanţă între sidef şi alabastru. şi să miroase atât de proaspăt. acum! — mai târziu te-ar îmbătrâni. nu se putea opri. începe moartea. Ştiu de ce ţi-e frică. şi pielea ta e catifelată. al corpului şi al sufletului meu…” Spune! . pentru ziua de astăzi? — Nu. lăsându-le să alunece pe braţe. — Am să te ajut eu. îşi duse mâna la frunte. zise el. Să ţi-i păzeşti. micuţă Cenuşăreasă! Ai o rochie urâtă şi nici cămaşa nu poate fi mai frumoasă. Dar să juri că n-ai să mai pui niciodată pe tine asemenea lucruri urâte. cât să o sprijine. De ce porţi sutien? Ea sări în picioare. Ea se sili să râdă. Nu mai putea asculta fără să ameţească. de parcă ar fi făcut doar o delicată expertiză anatomică. blând. — Îmi plac: au personalitate. soarelui şi vântului…” Spune! — Jur! — „… ca iarba şi florile. Am destulă putere să te ţin dacă te lasă picioarele.

până în ultima zi a vieţii!” Jură! Acasă se strădui să-şi amintească vorbele lui şi le transcrise pe .— Jur! — „… acum şi pururea.RADU TUDORAN 29 .

— De ce nu te ţin acasă? Sunteţi săraci? — Săraci. simţea nevoia să. după întâmplarea de ieri când începuse să se cunoască în chipuri nebănuite şi interzise. . ceea ce însemna înflăcărare. Este. mărindu-i dorinţa să evadeze. domnişoară! Dacă ar mai fi avut măcar încă o suta de lei! Părea atât de mică! Poate n-avea nici cincisprezece ani. frumuşică şi curată. cu ochii la cer. până ce. dându-şi seama că o studia. — Nici nu te-ai uitat. serile. rămase aşa. dar îl privea printre gene. marcând locul celei de a doua ei naşteri. tânără. la rampă. năpădită de bucurie. găsi o slujnică nouă. ea putea astfel să plece mai devreme. observ fără eforturi vizibile. trimise batista şi porni spre pilonul care se vedea de departe. cu mâinile sub cap.biletul ascuns în spatele oglinzii. să se ferească de Maior. un fel de specializare. nu nesocotinţă. Fiindcă avea cine să ducă mâncarea la fabrică. Se prefăcea adormită. aproape un copil. A doua zi. e invidioasă. Îi părea rău de biata fată şi se bucura de venirea ei. După prânz. Lucrează şi tata. — Nici n-ai fi putut. îşi descheie rochia la piept şi cuprinzându-şi sânii în mâini. — M-am uitat când te-am întâlnit prima oară. El o găsi întinsă în iarbă. Crezi că are dreptate? — Nu. — Ai un nume frumos! (Ce-i putea spune?) Eşti de pe-aici? — Din sat: am lucrat la fabrica. Alergă jos. ca şi cealaltă. — Cum te cheamă? — Leana. la bucătărie. cum să spun. După cele trei zile cât ploaia o ţinuse în casă. se întinse pe covor. nici nu mai ceru încuviinţarea doamnei Alion. îl înfruntă cu o îndrăzneală nebănuită: — Getta spune că am picioare strâmbe. se arunce înainte. — N-am băgat de seamă. fără frâne. Ar fi vrut să-i spună ceva: să încuie bine uşa. până în amurg. De teamă să nu-i pună vreo piedică. Era o fata de la ţară.

în vreme ce ea rămânea cu totul neştiutoare. înregistrând impresii. ca şi cum ar fi judecat-o în lipsă. Era şi firesc să o studieze şi acum. — Nu crezi că ţi-ar fi fost mai de folos dacă te-ai fi specializat în ceva mai practic? .FIUL RISIPITOR 30 .Eva râse înveselită şi puţin intimidată.

Când eram mică. Spune-mi. Într-o vară fusese vorba să mergem la Constanţa. Eva era din ce în ce mai nedumerită. după moartea tatei s-a întors la ca acasă. ca să nu-i încurci calea. — După cum vorbeşti despre el. Îl privi neîncrezătoare.— Aşa spunea şi răposatul meu tată. Cel puţin trăia acum zece zile. foarte… nu ştiu cum să-ţi spun. aş crede ca nu l-ai iubit prea mult. — Unde este acum? — Nu locuieşte în ţară. numai aici şi la Bucureşti. ferească Dumnezeu! Ce-ţi trece prin minte? Mama este o doamnă foarte. pe urmă mama s-a răzgândit. îţi vine să te lipeşti de zid. — Ce bine să umbli aşa. altfel s-ar fi temut de atâta indiferenţă. trecea uşor de la o stare la alta. întrebarea ei următoare dovedea doar că nu putea înţelege: — Locuiţi împreună? El începu să râdă. — Dar eu n-am fost nicăieri. faţa lui era foarte rece. — Unde. foarte demnă. Fiindcă era belgiană. din ţară în ţară! — Nu-i chiar aşa bine cum crezi. — Nici pe ea n-o iubeşti prea mult! — Nu ştiu: nu m-am gândit. sus la cabană? Nu. sperase ca el s-o dezmintă. la Namur. — Şi mama ta trăieşte? — Cred că da. După asemenea răspuns. sunt strâmbe? . Probabil glumea. — Nu l-am iubit de loc! Era cu putinţă? Şi se cuvenea să spună? — De cât timp e mort? — De vreo şase-şapte ani. — Nu ştii precis? — Ar trebui să mă gândesc. ce-i cu picioarele mele. am stat la Panciu. Când o vezi.

— Uite colo un nor… (Ce-ar fi putut face să-şi ascundă spaima? Ce-ar fi putut spune să pară nepăsătoare?) Îl vezi? . ca să mă convingi.— Ţi-am spus. — Am auzit. — Atunci să le studiem! Simţi mâinile lui pe glezne. nu. dar credeam că vrei să repeţi.RADU TUDORAN 31 .

rămânea deocamdată în propria ei păstrare. cu o senzaţie alarmantă deşi neclară. dacă vrei să ştii! (Ce putea spune. ştergând astfel urmele înfiorării trecătoare. adică am încercat s-o citesc. părea un sigiliu la îmbinarea celor trei mari linii ale feminităţii ei care avea să vină. ce putea face?) Sunt o fiinţă. străduindu-se să găsească un ton inocent. decât gândesc… — Ai terminat? Amuţi. chiar dacă el le-ar fi negat în minutul următor. El spuse: — Într-o zi am să te iau în braţe! Ea închise ochii. fiindcă am suflet. apoi buzele lui i se lipiră de piele. chiar dacă nu credea în ele de pe acum. dar la îndemâna lui. — Mă gâdili. Şi îşi întinse repede picioarele la loc. Rochia îi rămase însă ridicată. — Când spun Italia. După aceste vorbe. — Cred că niciodată n-am avut în faţă un lucru atât de desăvârşit pentru desăvârşirea lui viitoare. deasupra gleznei. minte. i se înfioră. nu mi-a plăcut de loc. am citit anul trecut „Divina Comedie”. voinţă — gândesc şi vorbesc. aproape imperceptibil. nu l-ar fi amânat şi nu l-ar fi respins. Şi din această atingere nedecisă întregul corp. din tălpi până în creştet. Ai fost în Italia? — De multe ori. cum ajunsese din smucitură.Seamănă cu harta Italiei. Se socotea o dată pentru totdeauna dăruită. Ardea. — Te-ai gândit dacă e drept. îndoindu-le din genunchi. Fără voie îşi smuci picioarele. Nu-i o carte pentru fete de şaisprezece ani. gol sau încă nedezvelit. sau nu? . Şopti: — Ştiu. spuse. Am o colegă care a rămas repetentă de patru ori până acum… Îi simţi deodată respiraţia pe picior. — Eu nu sunt un lucru. al rufăriei de dedesubt. Triunghiul alb. cum rămân uneori la magazin unele obiecte vândute până ce vine cumpărătorul să le ridice. îmi vine în minte Dante Alighieri. nimic din fiinţa ei. (Râse. ca o clipire de pleoape.) Mai mult vorbesc.

— Vrei să te gândeşti? .Tremura.FIUL RISIPITOR 32 . — Nu m-am gândit.

— Nu mai merg! Am fost ieri. dacă-ţi spun. Getta o privi cu o răutate iscoditoare. n-aş da voie oricui să poarte numele tău şi. — Hai cu mine! Trebui să se supună. să meargă orbeşte după ele. Ce vrei să ştii? Nimic. când se pregătea să iasă. dacă l-ar purta fără voie. şi o trase sus. Soarele trecuse de zenit şi le întindea umbrele spre plantaţie. — De unde vii? — Am fost la cimitir. se opri. l-aş pedepsi ca pe falsificatorii de bani. la nevoie să se ducă până în munţi. se ridică. . să nu se mai întoarcă niciodată acasă. Trecu pe sub linia funicularului. apoi întinse mâinile. Te cheamă Eva! Dacă aş avea o putere. Ţii minte unde am rămas? Vino mâine să-ţi spun mai departe.— — — — — El — Nu. Ce ştii despre mine? Puţin. Ar fi vrut s-o ia la fuga. 10 De data asta. soră-sa. dar a doua zi. mai departe. Văzând că Getta apucase spre cimitir. gătită de plecare. — Acum du-te. — Vrei să iei locul groparului? Nu se întâmplă altceva. — Haide. îi ţinu calea. — Unde te duci? — Să mă plimb. privi vagonetele cum se duceau sus. masa era pe sfârşite. Eva ajunse acasă târziu. la o jumătate de pas. rămaseră în picioare.

Nu putea să se lupte. De ce trebuia să se ascundă în ea însăşi? De ce n-. cu picioarele dezgolite. şi-i veni în minte iarba încinsă de soare. Se simţea urâtă. locul unde stătuse întinsă. cu Getta alături. pe deasupra plantaţiei. pocindu-şi mersul. Privi cablurile funicularului.RADU TUDORAN 33 . păzind-o să nu fugă. Iar acum mergea pe potecă.

mai mult decât cerul — şi pentru că mi-ajunge tinereţea. — De ce-ai minţit? — Altfel nu pot trăi cu voi. O femeie bătrână umbla printre morminte. vroia să meargă orbeşte. — Bine! Ai să vezi tu! Şi Eva fu închisă în casă. şi dacă nici el nu are. mătuşă! Bătrâna se îndreptă de mijloc. trecea încet. . mai mult decât soarele. dar abia acum mi-e consfinţit numele!” — Vezi că te împiedici. cu braţele în lături. gata să se arunce înainte şi să spună: „Lume. doar o oră pe zi şi să nu stea de vorbă cu nimeni. Privea funicularul. să se înalţe pe vârfuri. ce bine! Priveşte-mă. cu dreptul să iasă numai pe terasă. Afară din cimitir. proasto. pentru untdelemn. — Bună ziua! Aţi mai venit pe la noi? Că tocmai era să vă trimit vorbă. — Bună ziua. Era timp de vară. să se împiedice dacă îi era sortit — să-şi frângă gâtul. lume! Mă cheamă Eva! Aşa m-a chemat totdeauna. dar îmi place un om. înainte. Getta şuieră printre dinţi: — Să-mi spui unde ai fost ieri! — M-am plimbat. Uită-te unde pui piciorul! Nu! Nu voia să se uite. în cutii de lemn prinse de crucile nevopsite. frumos. nu-mi trebuie minte! El are minte şi pentru mine. priveşte-mă! Sunt tânără şi fără minte.avea voie să-şi strige gândurile la răspântii? Să-şi despletească părul pe umeri în faţa lumii. în zile lungi şi goale care se duceau scurtându-i vacanţa. ţinută ca la puşcărie. îngrijind candelele — candele sărace şi urâte. Eva se înroşi. că nu mai e de fel şi candela nu arde de alaltăieri.

scria bilete de dragoste pe care n-avea să le trimită niciodată. cu un amestec de suferinţă şi de speranţă.Noaptea. sărăcuţă. târziu. să fie eliberată prin . I se părea împotriva firii. albă. Şi aştepta. să fugă de acasă sau să se spânzure de luminator. a dreptăţii. ca un înger de pe dricul de clasa a treia. a tuturor legilor şi destinelor să nu-l mai vadă niciodată. scurtă. Poate ar fi fost gata să facă o nebunie.FIUL RISIPITOR 34 . în cămaşă de noapte. când toţi dormeau. aprindea o lumină mică şi. dacă n-ar fi avut într-una presimţirea că trebuie să vină o izbăvire.

Parcă altfel nu ştiu că-i băiat bun?! — Eu spun că duminică să-l chemăm la prânz. prin miracol. trebuia să ştie ce are de făcut. Maiorul nu se mai duse la fabrică. Dacă nu vei primi niciodată rândurile mele. Getta despacheta plăcile de patefon pe care tocmai le adusese slujnica de la vecini. — Unchiule. dacă el venise. Să tăiem curcanul.sabie. (Şi-o scurtase. propuse doamna Alion. auzi patefonul. nu vedea jos. se întinse pe covor. îi auzea glasul din când în când. . Getta însă îl întrecea. locul de reculegere. în fotoliul de răchită. Eva stătea închisă în odaia ei. Apoi glasurile se stinseră. O podidiră lacrimile. şi Eva văzu că luminatorul se întunecase. Rămase împietrită când recunoscu glasul lui. Pe urmă înţelese că el n-avea de ce să vină. iubitul meu! scria. luminatorul dădea pe panta acoperişului dinspre terasă. cosându-şi tivul la rochia neagră de tafta. decât ca s-o scape. Un timp nu putu să-şi explice nimic — i se părea că visează. sau că e moartă şi începuse altă viaţă. că-l dăm noi pe brazdă! zicea Maiorul. nu vorbea prea mult. rămase pe terasă. Nu îngheţată — se stricase maşina — ci un tort cu nuci. Maiorul aprobă. Pe la cinci. de ce vorbeşti aşa?! — Bine. Aştepta să se întâmple ceva. fumându-şi ţigara lui groasă cu miros urât. La cină. Getta cânta în odaia de alături. îşi dădu seama că el nu mai era aici — şi nu se întâmplase nimic. însă desluşea destul de bine tot ce se vorbea. prin bunătate omenească sau prin calamitate. Gettuţo. nu te supăra! mai glumesc şi eu. Se pricepe unchiul Alfons la secături. bine dispus: — Îl tăiem! De rândul ăsta n-am nimic împotrivă. păreau mai însufleţiţi. simţi că în casă se fac pregătiri pentru musafiri. Tot facem parastas în ajun. satisfăcut. nu avea voie să iasă când veneau oameni străini. prin cutremur şi incendiu. „Vino şi mă scapă. atunci auzi-mi strigătul şi coboară…” Într-o dimineaţă.) După prânz. — Lasă. ai casei discutau mai altfel ca de obicei. ea şi patefonul se auzeau necontenit. patefonul tăcu. Maiorul era mai guraliv.

— Mamă.RADU TUDORAN 35 . Trebuie să dăm o fugă la oraş. Maiorul se cam ameţise de vin: . cred că vezi şi dumneata. cu rochia asta nu mai merge.

slugarnic. reprezentând trei femei. Afară se luminase pe deplin. valea în schimb rămânea într-o umbră vânătă. mâine la prânz. în gară. se vedea vârful munţilor luminat. Tu ce stai aşa? Eva tăcea. dar ele nu se întoarseră. ca nişte găini mari. Uite pedeapsă. Leano. N-avea decât rochia pe ea. puţin după aceea. se plânse Maiorul. la cinci. Eva stătea cu ochii la farfurie. Mai aşteptă o jumătate de oră. timpul în care. Eva nu auzea nimic. alta întinsă în iarbă. Coborî scările în vârful picioarelor. că nu e aglomerat. se auzi locomotiva fluierând. Era o farfurie de desert. — Da. nu vin. rochia de mireasă ţi-o fac eu! — Lasă. la marginea unui lac: una în picioare. Asta mică sa-şi ia ceva din cămară. aşa că n-o văzu ieşind. cocoţate pe cabluri. dar atunci plecăm cu cel de cinci. La marginea terasei şovăi puţin.— Gettuţo. glasul doamnei Alion. nu prea necăjit. Toate aveau câte un coc mare şi obrazul trandafiriu. trecu trenul pe de vale cu frânele scrâşnind. — Atunci să nu mai gătească. La patru şi jumătate. Auzi numai deşteptătorul a doua zi dimineaţă. alta culegând flori. rece şi aspră.FIUL RISIPITOR 36 . unchiule. se auzea Maiorul sforăind. . surprinsă de necunoscut sau de răcoarea dimineţii. Slujnica mătura în sufragerie. era cu spatele spre uşă. În înflăcărarea ei renăscută. cu ăştia ne-ar ajunge. să nu ne grăbim. la tren luăm bilet de a treia. doamna Alion şi Getta coborâră scările. dar mergând se încălzi. — Şi pe mine mă lăsaţi singur. Funicularul încă nu pornise. sunând alături. cu marginile aurite şi cu o pictură la mijloc. dar numai să nu umbli hai-hui. soarele răsărise undeva. — … şi să ne mai dea Alfons o mie de lei. Getta simţea nevoia să fie generoasă: — După ce ne întoarcem ai voie să ieşi din casă. din camera lui. nu mă mai prinde nimeni pe-acasă. vagonetele dormeau. că am rămas burlac la anii mei! Păi dacă-i aşa. la patru. se auzea. puteau să fie înapoi. dacă ar fi pierdut trenul.

noduroase. Muntele o amăgise. la l mai. că nu păreau reali. pândiţi de moarte. se ramificau. Cu fiecare pas înainte. încetul cu încetul. cu fabrica şi locuinţele funcţionarilor presărate în pantă. poteca se îndepărta de funicular. dezgolind piatra. de tăcuţi. se vedea valea lăsată în urmă. sunând de opt. şi creasta nu părea mai aproape. printre brazi cât cupolele catedralelor gotice. pământul se sfârşea. semne de recunoaştere pentru excursionişti. mai mici. mai în altă lume. din loc în loc se vedea un triunghi roşu. pe stâlpi sau pe copaci.De la al patrulea pilon nu mai ştia drumul. dacă izbuteau să trăiască în locuri unde totul se dovedea potrivnic. se vedeau urmele unui foc. Urcă fără odihnă. atât de nemişcaţi. Nu era de loc curioasă să recunoască locul acela. Într-un an. prin luminişuri. unde făcuseră obişnuita petrecere la iarbă verde. Dar pesemne aveau şi ei. se încrucişau. o atrăsese în imensitatea lui. nişte drumeţi poposiseră aici şi îşi făcuseră mâncare. Nu-i era însă greu să se orienteze. Drumul de astăzi făcea parte dintr-o viaţă nouă şi numai a ei. Se auzi ţignalul fabricii. multă îndârjire. Ramurile se întindeau în părţi căutând în lăţime spaţiul pe care nu-l mai puteau lua de sus. şi copacii. copacii erau tot mai rari. se simţea desfăcută de trecut. Din când în când. Păreau obosiţi. Alături. îmbrăcând piatra într-o dantelă înspumată. care se uneau. până ce apărură unii degeneraţi. Pe celălalt versant al văii curgeau fire de apă. erau mai mici şi mai noduroşi. ca să-i arate cât e de mică şi de neajutorată. în iarba săracă. mai plăpânzi. . în zigzag. cascade mici. cu ramuri sărace. muntele dădea viaţă mai puţină. Poteca se strecura printre ei. Dar unde se duseseră pe urmă? Ajunseră undeva? Mai erau în viaţă? Mai departe poteca devenea stâncoasă. Eva se gândi că muntele nu prieşte înălţimii. la cotituri. Eva se opri într-un luminiş. se dusese cu toată familia la un fel de grotă. chiar şi oamenii lui. râul şi calea ferată. Locuia din copilărie aici şi nu urcase niciodată pe munte. Toate din ce în ce mai departe. în afară de unul. fără să se uite înapoi. cu şoseaua. Erau două ore de când urca. Acum brazii începeau să piardă din înălţime. ca să ocolească prăpastia. parcă înfricoşată de neclintirea lor. cu trunchiurile strâmbe.

învinşi înaintea oamenilor.Copacii se sfârşiră pe neaşteptate.RADU TUDORAN 37 . scos din regnul vegetal prin triunghiul roşu. părea un far . ultimul.

pe un colţ de stâncă. dacă ar fi venit batista în locul ei. Abia mai târziu descoperi un pâlc de copaci mărunţi şi încâlciţi. o dată cu vagonetele. . pe câmpul fără măsuri. — Bună ziua! Eşti de pe-aici? — Dapăi cum vezi! Părea foarte preocupat de apariţia ei. la adăpostul postamentului de beton. n-ar fi fost în stare să-şi imagineze nimic. Ar fi putut să fie în multe feluri. În ultima parte a drumului. poteca se uni cu funicularul. Poate era un cioban. de-acolo de unde pornise ea. unde se zăreau neclar alte vârfuri de munte. păreau nişte jaloane fără înţeles. nici măcar o inexistenţă. dezorientată. Peisajul era greu de înregistrat şi de tălmăcit. Porni pe sub funicular. topinduse în pâcla de la orizonturi. fugărindu-se unele pe altele. Crezuse că aici era un sfârşit. şi urcuşul fu mai uşor. nu ştia dacă bucuroasă sau dezamăgită. neexistând decât două de nedezminţit. se ridică într-un cot. primul liman şi singurul posibil — şi se opri.ca la ieşirea din porturi. pe o coamă incertă. un ţinut fără limite posibile. un băieţaş stătea întins în iarbă. Era strivită când ajunse la creastă. Pilonii erau singurele detalii ale peisajului gol. se ducea înainte. mai zărea o dată triunghiul roşu. La primul pilon se opri. căţărându-se din talaz în talaz. dar nu scapă din ochi vagonetele. Creasta se vedea aproape. pentru corăbiile blestemate să navige oblic pe aceste mări de granit. sau poate trebuiau să marcheze a treia dimensiune a spaţiului. De aici înainte începea un alt necunoscut. dar nu aşa cum îl vedea acum. Din loc în loc. care ar fi putut să fie o depresiune percepută invers. deşi nu se vedeau oi primprejur. Văzând-o. În faţă se deschidea prima făgăduială adevărată a infinitului. încercând să înţeleagă ce s-ar fi întâmplat. în stânga. într-un galop plutitor şi foarte încetinit. cu coame rotunjite prelung. şi iar i se părea că e un far. laolaltă cu norii şi cu cerul. Numai vagonetele. care continuau infinitul. i se părea că merge pe o mare împietrită. o sileau să ţină seama că totul se petrece pe pământ. printre prăpăstii. Nici linia funicularului nu avea un capăt. Să se fi întrebat mai înainte cum este muntele în partea lui nevăzută. abia începea istoria pământului. care veneau din vale.

FIUL RISIPITOR 38 .— Aştepţi ceva? .

nu ţi-i frică să vorbeşti aşa? — Nu. ţărăneşte şi atât de convingător: „Mă am bine cu el!” Şi ea se avea bine cu el. — Stăpână-tu ce face? — Ce să facă? Umblă hai-hui. se socotea în siguranţă. Eva întrebă din mers: — Cum te cheamă? — Niculiţă. prostule! Ce mai aştepţi? Porniră — dovada era clară. — Mamă ai? — Păi cum nu?! — Ea unde e? — E şi ea prin vreun loc.) — Du-mă la el! Uite batista. îi dădea o bucurie caldă felul în care băieţaşul spunea. — Unde-i stăpânul tău? — Colo! (Arătă peste coama cu plicul de copaci. . — Măi.— Oi fi aşteptând — De mult stai aşa? — De mult. — Şi-al cui eşti tu? — Al lui tata! — Bravo! El ce treabă are aici? — La gater. Eva începu să râdă. — Cunoşti batista asta? Băiatul sări în picioare. nu-i mai era teamă. că mă am bine cu el. Se liniştise şi-i părea bine că venise. tot atât de convingător. Niculiţă.

Numai la capete se ridicau puţin spre cer. Niculiţă? — Ce să fie? Jnepi! Cine şi-ar fi închipuit că există undeva pe lume asemenea . care se întindeau pe pământ.RADU TUDORAN 39 . nemaiîntâlnit.— Umblă încet. Nici nu erau copaci. încolăcindu-se unele cu altele. — Ce-s ăştia. Pâlcul de copaci o uimi. în mişcări zvârcolite. un fel de reptile noduroase. abia atingând înălţimea unui om. să nu te împiedici de buturugi! o sfătui Niculiţă. ci altceva.

Când Eva ajunse aproape. mototolit. urmărind-o atent. la gater. Cărţile nu pot să spună tot ce-i pe pământ… Bieţii copaci!” De la jnepi poteca începea să coboare. Dinăuntru se auzea un glas de om. cu prea multă sălbăticie în jur. poate doar umbre de nori. într-un fel. ea e Eva! Câinele întoarse capul. o privi. El apăru în uşă. apoi îşi mişcă de câteva ori coada puternică. o cabană cu pereţii de scânduri negre şi cu acoperişul de şindrilă. semn c-o accepta ca prietenă. Dar zâmbetul câinelui nu făcea mai . fără vreo ostilitate. pe vreo insulă stâncoasă de la ecuator sau sub gheţurile de la poli. gândi Eva. mare. Dar cum puteau să trăiască oamenii în vale. la mai puţin de o sută de paşi. fiindcă prea era singură. Eva văzu. încolo era gol. Era un câine lup. dar voios. Cabana nu avea nici o împrejmuire. stătea drept. stânjenită de îmbrăcămintea lui incompletă. Avea sandale şi un short alb. — Bine ai venit!… El e Rex. Niculiţă? — Păi unde să stea? — Dar voi? — Noi? Devale. peste liziera unor păduri îndepărtate şi incerte. îi zâmbise. Îl recunoscu şi-i veni să râdă. Evei i se năzări că. Înaintea acestor detalii greu de descoperit şi de definit. Pe terasa de piatră din faţa intrării. cu părul sur. pe toate patru picioarele. Eva se apropie. apariţia ei părea să nul mire de fel. blană înnobilată de vechime şi de sălbăticia pădurilor. adâncindu-se şi lărgindu-se din ce în ce mai mult. Pe el. cântând ceva.copaci? Poate în ţinuturi îndepărtate. aruncată acolo ca din greşeală. dar nici cu prietenie. fals. solemn şi demn ca un majordom rămas de pe urma imperiilor. câinele se ridică. ştergându-se cu prosopul pe obraz. ceva mai departe era un fir de vale orientat ca linia funicularului. — Aici stă el. Rex. stătea tolănit la soare un câine. fără să ştie de existenţa lor? Nu le vorbise nimeni despre ei? Nu urcase nimeni pe munte? „Trebuie să umbli ca să înveţi.

FIUL RISIPITOR 40 .călduroasă primirea ei aici. — Te supără îmbrăcămintea mea? Când nu e frig. umblu numai . privind cu ciudă animalul nevinovat. „Rex! îşi zise. Ce nume! Pe toţi câinii lupi îi cheamă la fel de pretenţios!” Stăpânul câinelui băgă de seamă ezitările ei. care i se păruse de gheaţă.

el îi întinse. purtarea lui însemna cu mult prea puţin. şi-i rămăsese de atunci în nări. îl simţise. Îşi băgă bluza. Eva se gândea cine le mai purtase. arse de soare. În timp ce se spăla. — Credeam că ai picioare mai slăbuţe. Nu purtase niciodată asemenea îmbrăcăminte. urcând atâta înălţime. în faţa unei mese pe care se vedea o pâine neagră. fără nici o călăuză şi fără nici o încurajare. dar cum ştia că nu-s urâte. cam primitivă. datorită obloanelor doar întredeschise. la intrarea unui cinematograf. nu putu să vadă nimic. Îmbrăcându-se. îşi dădea seama că trecuse vremea. cum era obosită şi plină de praf. Sau te-ai îngrăşat între timp? — Poate am crescut?! — Nu ne-am văzut de mult. în trecere. după părerea ei. Ce s-a întâmplat cu tine? În sfârşit o întrebare! În sfârşit. sub short. dar mă înşelasem. fugind de acasă. mare. ar fi vrut să refuze. iar shortul îl strânse bine pe talie. El o aştepta pe terasă. — Nu vrei să-ţi pui şi tu un short? Se înroşi. pe jumătate dulce. pe care o socotea nu sportivă. ca mirosul care credea că se potriveşte mai bine unui bărbat. puţin acoperite de păr. Când se întoarse. Corpul lui era foarte frumos. fără nici o pregătire. aduse mirosul proaspăt. unde stăruia mirosul proaspăt al apei de colonie. se ruşină puţin de picioarele ei goale. Pentru ceea ce însemna venirea ei aici. prin crăpătura uşii. Dar ce . după croială se vedea că sunt femeieşti. prea largă. pentru întreagă această aventură. dar după atâta drum. ci frivolă.în short. dar foarte curată. o bluză şi un short. Privindu-se în oglindă. rochia ei neagră devenise greu suportabilă. aşa numai picioarele rămâneau goale. nu ştia de la cine. dar se simţea mai bine văzându-l cu bluza. deşi prea mari pentru ea. Înăuntru era cam întuneric. îndrăzni să iasă la lumină. — N-am putut să vin! Ce să-i spună mai mult? Ar fi înţeles el ceva? Era puţin dezamăgită. pe jumătate acid. însă blânde şi armonioase. al unei ape de colonia cunoscută de altădată. fiindcă. Stai să-mi pun o bluză şi vin. O duse într-o mică odaie de baie. cam animalice.

cu speranţa că el ar putea s-o audă.RADU TUDORAN 41 .să-i spună? Că îi scrisese bilete deznădăjduite? Că îl strigase în gând de atâtea ori. Datorită unui acord între .

cu pâine de casă proaspătă. fiindcă niciodată oamenii puternici nu vor simţi amărăciunea. — Am să-ţi dau lapte cald. neliniştea. teama. îşi sfâşia picioarele în pietre. — Nu m-ai dezamăgit. Mi-a părut rău că n-am putut să te văd atunci. Fac pregătiri să te invite la masă. poate nu-şi închipuie că aş fi în stare să-i spun ceva care i-ar da de gândit.sufletele lor? — Într-o zi am fost la voi. fiindcă ea era mică şi slabă. şi nu e prost de loc. De ce te-ai ascuns? — Eram pedepsită. Nu-şi dădea seama de unde venea mâhnirea ei. Abia după prima cană de lapte îşi dădu seama cât îi fusese de foame. Îmi place laptele cald cu pâine proaspătă. — Pui sare în lapte? Eva gândea: „E aşa de mare. deocamdată nu se gândea ce-o să urmeze! — La cât trebuie să fii înapoi? . Fugea de acasă. — Pregătiri pentru mine? Îmi dai voie să le înjur? — Dacă aşa devii mai tu. înjură-le! O privi mirat. Era de ajuns să-şi simtă obrazul mic şi speriat în mâinile lui mari. ca să înţeleagă. duminica. nesiguranţa celor slabi. Cum ai scăpat acum? — Mama şi Getta au plecat la oraş. De ce-ai venit? — Am vrut să te văd. în sfârşit! — Ce-i cu tine? (Îi luă obrazul în palme. Nu-şi dădea seama cum.) Mi se pare că te-am dezamăgit şi nu-mi dau seama cum. Nu. Şi fiindcă încă nu se săturase. Sau ai vrea altceva? — Nu. şi trebuia să-i spună o vorbă oarecare. urca munţii. şi ar fi putut să-i spună ea. Puteai să-mi dai numai pâine cu sare. sunt sigură că e deştept. ca să pară că înţelege ceva! El se înseninase. Atunci de ce nu înţelege?…” Ea cerea pâinea cu sare care se dă oaspeţilor bine veniţi! „Poate nu-şi pune mintea cu a mea. de aceea vorbele mele trec pe lângă el”. iar el era mare şi puternic.

Mai exista şi o întoarcere! — Nu ştiu: poate că ar trebui să plec.FIUL RISIPITOR 42 . — Acum? Atunci de ce-ai mai venit? .

Chipul lui se destinse mai mult. rămâi până seara! Hotărâse! — ea trebuia să se supună. trebuia să afle: — E bine să fii singur? — Ce răspuns aştepţi? — Pe cel mai viteaz! Nu vreau să te micşorez în ochii mei. ai o faţă de copil. întrebând-o ce găteşte. dacă se afla. „Trebuie să-l măgulesc puţin. Îl iscodi. al treilea. e o pierdere de autoritate. cu spaima în suflet: dacă o căuta Maiorul. nu greşise venind. — Şi eu cred! Nu. Ştia. Poate la început fusese ursuz. un zâmbet reţinut îi flutură prin colţul gurii. de la Maior: când se bărbierea el. Când se întoarse. fiindcă nu-mi place în altă parte! Părea răzvrătit dintr-o dată.Nu înţelegea: venise să-l vadă! — Când se întorc ele de la oraş? — Cred că diseară. poate avea griji şi necazuri. desigur mama lui Niculiţă. fiindcă îmi place. mă simt bine singur! — E şi sincer sau numai viteaz? — Eşti primejdios de deşteaptă! — Îmi răspunzi? Eşti mai mult sincer sau mai mult viteaz? — Cred că sunt destul de bărbat. fiindcă am treabă. cum îl ştiuse. Poate îl judecase nedrept. avea din nou aerul limpede şi zâmbetul încrezător. Unii oameni îşi ies din fire dacă-i surprinzi cu săpunul pe obraz. Probabil că toţi bărbaţii sunt sensibili în legătură cu bărbieritul lor”. dacă nu ajungea la vreme? El plecase şi vorbea în spatele cabanei cu o femeie. . toţi din casă trebuiau să înţepenească. cu trenul de opt. — Eşti prea deşteaptă pentru câţi ani ai. se gândi Eva. — De ce locuieşti aici? — Întâi. Dacă vrei să ştii. — După ce te bărbiereşti. — Dacă-i aşa. fiindcă îl găsise bărbierindu-se. al doilea.

mişcându-şi mulţumit urechiuşele trandafirii. În spatele cabanei. coteţul iepurilor. Înainte de prânz coborâră până la gater. îl socotea un aliat.De aici înainte totul merse bine. Eva îl luă în braţe. Nu era decât un pârâu şi un şopron mare. Petrică ronţăia o foaie de varză. iepurele reprezenta o amintire comună. mişcându-se .RADU TUDORAN 43 . Sub şopron mergea un ferăstrău. iar alături. era bucătăria.

mânuia anevoie trunchiurile de brad. iar între divan şi cămin. în partea cealaltă a odăii. dar nu în casă. — Îmi pare rău. şi să le protejezi. Aş fi vrut să le ţii aşa. cât o uimise podişul care semăna cu un bărăgan. împreună cu un om. la înălţimea aceasta era de neimaginat. Poate că mi-ar place abia acum. — Ce faci cu ele? — Le vând. până se adunaseră scândurile stivuite sub şopron. cu pereţii tencuiţi. El o asculta surprins şi puţin umilit. Niculiţă. în faţă. Când intrase prima data. E ceva care merge afară. nu le văzuse. în tovărăşia lui Rex. (Şi după alt timp:) Aş vrea să te iau prin locurile pe unde am umblat. pe terasă. Cum au să se simtă printre străini? Când se întorceau. i se părea că animalele întinse pe pământ o pândesc. Într-o parte se desluşea un cămin. de frumuseţe. câte săptămâni hârjâise într-una. lumea ar putea să-mi para mai frumoasă. Acesta nu avea foarte mult spor. După ce prânziră. — Aici seamănă cu ceea ce îmi spuneai că visezi. potrivindu-le în faţa fierăstrăului. Aş vrea să-mi pun rochia. cu tavanul de bârne fumurii. Era o singură odaie. Acum o cam speriau. — Hai să ne lămurim! . — Stau de atâta vreme aici şi n-am băgat de seamă nimic din cele ce-mi spui tu… (După o tăcere:) Lângă tine.) Tot ce pot să-ţi spun e că mi-e foarte frică. fără îndoială tată-său. (Se lupta să nu tremure. pe duşumeaua albă. ca despre nişte fiinţe vii. un divan nu mai înalt de două palme. îţi aduci aminte tot? Mai lipseşte ceva… Ţi-ar place să visăm împreună? — Mă simt nu ştiu cum în short. Eva spuse tot ce gândise urcând aici. mânat de nişte roţi pe care le învârtea apa. vorbiră despre munte.necontenit în sus şi în jos. — Aproape. erau întinse blănuri de urs. mare. îi vorbi apoi despre jnepi. cine ştie câte zile. afară. intrară în cabană. în fugă. — Îmi dai voie să-ţi ajut? — Nu vreau sa-ţi par proastă.

o întinse uşor pe divan şi se aşeză alături. Era atâta siguranţă în mişcările lui. El o duse pe sus. cu o îndemânare care făcea imposibilă orice împotrivire.O ridică în braţe. încât se simţea mulţumită că nu mai poate şovăi. cu o mână .FIUL RISIPITOR 44 . atâta putere şi hotărâre.

de ce ai venit? — Am vrut să te văd. sau obrazul. Nu ştiu ce anume mă atrage: părul. Ştiu ce se întâmplă acum. — Acum uită-te la mine! Priveşte-mă în voie. Bluza. Vreau să mă priveşti în ochi. pe care nu şi-o încheia niciodată. El se aplecă. De mult m-am gândit că mi-ar place să-ţi mângâi părul. fruntea. jur! Ridică mâinile şi i le trecu încet prin păr. obţin chipul tău. — Vrei să deschizi ochii? — De ce? E bine aşa! Nu-şi luase mâinile de pe obrazul lui. — Să vedem de ce ţi-e frică. Eva închise ochii. În asemenea împrejurări. în orice caz. Eva se ridică într-un cot. i le îndepărtă şi se întinse alături. Spune-mi. dar merită. nu-mi dau seama de ce. Îmi place chipul tău. mă simt bine când te privesc. El i le apucă uşor. gura? Dacă le iau în parte nu găsesc în ele nimic deosebit. Nu pot să-ţi spun altceva. E bine că eşti înalt şi puternic.dincolo de ea. e poate necesar. — Cum îţi explici? — Nu pot să-mi explic ce-a fost atunci. — Îmi placi în toate privinţele şi cu toate motivele. i le coborî pe tâmple. oamenii se mint. şi e. într-o atingere uşoară: auzea mai jos inima . dacă le adun. era puţin încordată şi avea o mică tristeţe pe faţă. cu musculatura parcă turnată în metale necunoscute. Hai să fim curajoşi şi sinceri. Aşa cum stătea întins alături. când ai sărit de pe vagonet. aplecat asupra ei. închipuieşte-ţi că aş dormi. Pentru că îmi place să stau cu tine. fireşte. De ce? Nu ştiu. Tremura puţin. — De ce ai vrut să mă vezi?… Nu închide ochii! — Nu-i închid. ochii. — Îţi aminteşti în ce clipă ai înţeles că-ţi place să stai cu mine? — Cred că în prima clipă. lăsa sa i se vadă pieptul larg. aşa e mai complicat. după mâinile ei. i se părea mai puternic şi mai mare. pe obraz. Îşi lăsă obrazul pe umărul lui. lăsând între ei o bună câtime de spaţiu. mai simplu. am văzut de la început.

Avea bucuria pe care i-ar fi prilejuit-o o jucărie mare. primită pe . odată cu fiecare bătaie.RADU TUDORAN 45 .bătând şi i se părea că. aude şi sângele vibrând în artere.

izgonit de ceruri. fiindcă el nemaiavând veşminte. — Trebuie să ne cunoaştem. în defensivă. îşi lipi pieptul de al lui. fără lesturile zilei. cu trupul modelat la flacără în lunga cădere. dar toate se liniştiseră. Atunci el se aplecă şi îşi lipi obrazul de pielea ei fără nici o apărare. cu un amestec neliniştitor de curiozitate şi teamă. cu o senzaţie de arsură pe retină. deşi ultima armă era depusă. Îi descheie primul nasture al bluzei. imaginea unei zeităţi pământene. — Eva. Îşi luă mâinile de la ochi şi. — Eva. se simţi fragilă şi se ridică intrigată. Ultima pânză coborî încet. peste ultima goliciune. şi îşi dădu seama că alături era corpul celălalt. ar fi vrut să-şi dea seama de unde porneau toate noile senzaţii. respirând încet. Nu simţi nici o mişcare. deschide ochii! Era firesc să ezite. Simţi mâinile lui pe talie — tot trupul avea sa-i fie o rană. prin mâneci. pe rând. Se strânse în sine. se stabilise şi egalitatea — şi era deplină. El îi descheie al doilea nasture şi pe ceilalţi.neaşteptate. nu învinsese nimeni. îl apăsă mai tare. era imposibilă împotrivirea. cu pauze de la unul la altul. în singura clipă cât putu să-l privească. şi ar fi fost inutilă. Dar atingerea aceasta n-o mulţumi mult timp. Simţea că se hazardează şi totuşi nu putea altfel. Îl privi. şi iar se întoarseră. cu ochii mari. vino lângă mine! Se supuse. Ea se crispă. Ei îi venea să plângă — goliciunea îi stârnea durere ca o rană. câteva clipe. le căutară linia largă. de parcă ar fi căutat încheieturile marii jucării nesperate. uşor. Era agresiv şi . nu auzi nici un foşnet. Mult timp rămase aşa. îi trecu braţele. până întâlni duritatea musculaturii. coborâtă. Se pomeni mângâindu-l cu amândouă mâinile. pândind. şi dintr-o dată i se păru prea mult — era înspăimântată — dar nu se mai putea întoarce. coborî capul pe pieptul lui. ferindu-se astfel de ea însăşi şi de toată lumea. mâinile îi alunecară spre umeri. mai trebuiau doar să devină egale. încet. înregistră. sânii se iviră neştiutori şi uimiţi. dar înregistra o iradiaţie. Ea stătea cu mâinile la ochi. Era ca după o bătălie în care nu fusese nimeni învins. un fost arhanghel. apoi îşi lăsă încet pleoapele. de parcă vedeau prima oară lumina zilei.

blând totodată.FIUL RISIPITOR 46 . sau se voalase. dur şi molatic — şi altceva nu mai avusese când să se imprime. Nu putea să se apere prin fugă de această imagine. ci venind mai .

îşi ascunse capul pe pieptul lui. fără comparaţie. — Nimeni nu poate să scape? — Numai nebunii. ca primă însuşire. îşi cunoştea destinul. Se sili să-şi potrivească respiraţia în acelaşi ritm şi când izbuti. El îi trecu braţul peste umeri. că nici o altă însuşire nu-i dă omului atâtea drepturi. — Credeam că ai să uiţi. fiindcă nimic altceva al lui nu răspândeşte atâta bucurie. el era frumos. Ştia tot. Şopti: — Trebuie să plec. într-o lume plină de oameni sau pustie. Dar când îl văzu venind îşi dădu seama că . avu senzaţia că au pornit alături. Nu-şi dădea seama cât timp se scursese astfel şi cât merseseră împreună. trăgându-şi cizmele. — Îţi aduc rochia. la adăpost şi-n linişte. Şopti: — Ce aştepţi de la mine? — Pe tine! Rămaseră aşa. Încet. vroia doar ca el să i-l confirme. ca să revină mai uşor pe pământ: — Fiindcă n-am înnebunit de tot. are dreptul la orice. Eva zâmbi. şi ea avu într-adevăr senzaţia că este ocrotită. cu un început de contopire. pe jumătate înlănţuiţi. Şi înţelegea că frumuseţea. la un drum lung. ei sunt singurii suverani nedezminţiţi. cum ar fi căutat ocrotire. încălţăminte grea care-l apără pe om de intemperii şi-i dă o autoritate brutală. Nu se aşteptase — era o ofensă. Să mă simt umilită? — Nu. atâta împăcare şi lumină. Îl auzi în odaia de baie. Eva. N-avea nevoie să vadă mai mult şi să ştie mai multe. puţin poznaş. Ea îşi simţea capul ridicându-se şi coborând o dată cu pieptul lui. vreau să mă îmbrac. Trăim între gratii.aproape. — N-am uitat. se regăsea şi începea să judece. Frumuseţii nu trebuie şi nu poate să i se împotrivească nimeni. ar fi fost frumos totdeauna şi oriunde. când băgă de seamă că umbrele de pe pereţi erau mai dense şi mai prelungi.

cum dorea hrana şi apa.se înşelase.RADU TUDORAN 47 . n-avea nici scut. . că nu era înarmat. Ar fi fost nedrept ca în ea să existe încă reţineri. El îngenunche la marginea patului. nu putea să atace. nici să se apere. întinse braţele… Ştia că de acum înainte va dori să-l simtă aproape. îi simţi obrazul pe piele. nici lance.

cu senzaţii de frig şi de arşiţă. Îşi descoperea înfiorări necunoscute. se opri. se temea că va ajunge prea târziu… Atunci străbătu repede ultima depărtare şi-şi lipi gura de a ei. El se aplecă încet. orice altă atingere dinainte ar fi chinuit-o. şi se iubi ca niciodată. Ameţită. când era îmbrăcată. dar el fusese la prânz acasă şi-i descoperise lipsa. Părea încălzit de o flacără care avea să-l mistuie. . că era neliniştit şi furios. n-am bănuit! În clipa asta. — Nu vrei să mergi cu funicularul? Nu vroia. prin somn. Se gândea la ceea ce o aştepta jos. până ce-i simţi dogoarea obrazului. tremurând. că telefonase la postul de jandarmi. prea puternică pentru făptura mică. Ea se abţinuse din toate puterile. îşi lăsă obrazul pe pieptul lui. Eva se trezi sub apăsarea unei nelinişti negre. lăsându-şi absorbită dogoarea. Slujnica spunea că o căutase peste tot. în faţa lui. 11 A doua zi. care o chinuise toată noaptea. Mai târziu. oricum.cald şi puţin aspru. el îi luă obrazul în palme. După aceea venise Maiorul şi începuse să răcnească. ca dintotdeauna. dorea să amâne cât mai mult. Urcaseră cu toţii scările. Şi Eva avu cu adevărat senzaţia binefăcătoare a unei descleştări. ar fi mers oriunde. Auzise trenul trecând. uşa se izbise de perete. Şi era fericită că avusese instinctul să-l aştepte de pe când nici nu ştia că el exista. în picioare. după un timp. obosită. pentru că stătea el astfel. Se dezbrăcase repede şi se băgase în pat. şi fiindcă trebuia să ajungă acolo. Gestul i se părea acum ştiut.FIUL RISIPITOR - . neconstante. i-ar fi luat dreptul să fie fericită. că întrebase la fabrică. glasurile Gettei şi doamnei Alion răzbiseră din sufragerie. Toate gesturile lui aveau să-i fie la fel de cunoscute. La plecare. cum ar fi vrut să absoarbă flacăra aceea. să nu tremure. dar nu fiindcă i-ar fi fost frică. în uşă. Sosise înaintea Maiorului. Presimţea că din ele se vor naşte altele. a trecerii în odihnă. ar fi trebuit să rămână acum. nu înţelegea ce spun. Şopti: — N-am ştiut nimic. Era tristă. ciudate. presimţea că n-o să poată reveni. pe portar. Buzele ei se deschiseră.

48 .

îl simţi pe Maior ieşind pe uşă. intră Getta: ca toţi din casă. — Aici am fost. — Cum nicăieri? Leana spune că nu te-a văzut toata ziua. nu bătea niciodată la uşa ei. Pe la nouă. Nici n-a intrat în odaie. doamna Alion. Na! Sora mai mare rămase descumpănită. — Dar unchiu. o îngrozea gândul că o vor închide din nou în casă. ameninţând: — Aşteptaţi voi până mâine. să vedeţi ce-i fac! Se trezi cu ameninţarea aceasta în gând. — Un ceas am stat! Mă durea burta! Acum ştii? — Bine! Lasă că o să aibă grijă unchiu de burta ta! Mai târziu veni Leana. Pe urmă îşi puse mâinile în şolduri. mă rog. cu ură şi cu dispreţ. Maiorul gâfâia. cum nu te-a găsit? — Eram la closet. La opt. Plecaseră. dar. — Dar. pocitania. până la prânz. Getta o privi. cât ai stat dumneata pe tron? Eva se ridică în coate. că doarme! bâiguise. avea un răgaz. înfruntând-o. peste frică. — Şi n-ai auzit că te strigă? — Ba am auzit. — Pe unde ai umblat ieri? — Nicăieri. ce-i în stare! striga Getta. — De ce n-ai răspuns? — Fiindcă mi-era ruşine. neconvinsă. — Las-o acum.— Uite. Se linişti puţin. . Îl mai auzise pe Maior. Îi era frică de bătaie. Nu-şi dădea seama ce schimbare pe chipul Evei o înfuria şi mai mult. citeam.

O dată cu înscrierea.— Domnişoară. nu cravaşca. nu putea să suporte durerea fizică. — Se spune cravaşa. o pedeapsă fără lege şi fără judecata. .RADU TUDORAN 49 . Ea le înţelegea — şi. eu zic să te ascunzi că m-a pus domnu Maior să caut cravaşca. La şcoală. Cravaşa Maiorului o îngrozea. Apoi o străbătu un val de revoltă. După ce slujnica plecă. îşi pierdu stăpânirea de sine. multe fete erau înscrise în Societatea pentru Protecţia Animalelor. dacă era o represiune. li se dădea câte o cărticică plină de îndemnuri de blândeţe. Ea o privi liniştită.

cu faţa în jos. porumbiţe! Vorbea blând. vineţi şi şpanchii. Pe ea putea s-o bată fără să-l oprească nimeni. neconvins. . Se prăbuşi pe duşumea. apoi cravaşa vâjâi prin aer. — Ia scoală din pat. le urmase. Era cu pălăria de pai într-o mână. o cunoştea. Nu părea înfuriat. că mă omoară! Afară nu mişca nimic. cu pumnii şi cu dinţii. Doamna Alion stătea probabil închisă în bucătărie.când avusese prilejul. Dacă Maiorul ar fi chinuit un cal. Dar când îl văzu intrând. mai degrabă bine dispus. peste cuvertură. Getta poate asculta. Rămăsese în cămaşa de noapte din neprevedere sau din apatie — poate îşi pierduse instinctul de apărare. Maiorul văzu răsărind pe coapsele ei urmele de cravaşa. n-auzi! Maiorul ridică mâna şi lovi cu cravaşa. Eva simţi durerea nu pe coapsă. El smuci cuvertura. dacă nu l-ar fi cunoscut. ar fi crezut că nu-i va face nimic rău. La prânz el urcă de-a dreptul în odaia ei. curmând-o de durere. putoare! Cravaşa căzu iarăşi şi i se îndoi pe mijloc. Maiorul rămase cu ochii la pielea ei. zadarnic îi cerea ajutorul. Se gândi deodată că trebuie să se apere. şi deodată se prăvăli peste trupul chinuit. lăsând-o fără nici o pavăză. dar ştia ce urmează. ci numai groaza. înfigându-şi dinţii în carnea biciuită. n-avea putere să-l înfrunte. — N-o striga pe mă-ta. să nu suporte barbaria lui umilitoare. ar fi putut să-l reclame. Privea cu ochii zgâiţi. ducându-se sub poalele cămăşii de noapte. de la fabrică. fiindcă îi era milă de animale. pe urma ridică mâna. — Mamă! Vino. dezvelindu-i coapsele. încercând sa înghită un nod lipicios care nu vroia să alunece pe beregată. ci în inimă. nici să se ferească — poate nu mai simţea toată durerea. nu mai avea putere să se ridice. cămaşa i se ridicase. curajul îi pieri. Sări în mijlocul odăii. că-ţi pun căluş în gură. cum şi-ar fi descărcat cleiul din gât. sau ar fi bătut un câine. Eva se zvârcoli pe duşumea. dar lovi cu sete. unde o lovise. Nu o atinse. aproape leşinată. din josul scărilor. cu cravaşa în alta. — Scoală. la nimereală. Şovăi.

Nu-şi dădea seama ce se întâmplase. dar era un răgaz — Maiorul nu mai lovea.Ea nu deosebi muşcătura de loviturile cravaşei. .FIUL RISIPITOR 50 .

Numai Getta rămânea neînduplecată: — Mamă. Ochii i se mai plimbară o dată pe trupul chinuit. luă cravaşa de jos şi vru să lovească din nou. cum nu simţise decât barbaria cravaşei şi groaza. Stătea pe duşumea. Maiorul era cel mai turburat. nu îndrăzni să aleagă nimic. După un timp. n-o cunoşti! E un drac împieliţat! Trebuie să te ţii după ea cu nuiaua. c-ai bătut-o destul! Era glasul doamnei Alion. se amesteca. dincolo de uşă.RADU TUDORAN 51 . Ea se folosi de primul prilej ca să se strecoare pe rampă şi să trimită cu funicularul un mesaj. suflând greu şi horcăind. Vacanţa se termină. până la şosea. nu sta aşa! zise. într-o parte până la fabrică. o undă de blândeţe. în zeci de bilete disperate şi înflăcărate. Maiorul lăsă braţul în jos. Atunci el se ridică rătăcit. scâncind şi muşcându-şi pumnii. anemic şi umil. înainte de a ieşi. încremenesc la gândul că s-ar putea să nu te mai văd. — Ridică-te. iar pe şosea.îşi plimba gura udă pe pielea ei. să se recâştige pentru dragostea care era atât de aproape. Maiorul nu-i mai era aliat: — Nu puteţi nici chiar aşa. Dar Eva n-o simţi. O să fie destul de închisă acolo. — Ajunge. adică pe bucata de loc care putea fi supravegheată de-sus. Scrise doar atât: „Nu pot pleca de acasă. între anumite ore. în alta până la canton. poate fusese acasă şi o pedepsiseră fără dreptate. cu ură. Aş vrea să . Doamna Alion se arătă milostivă: — Lăsaţi-o în plata Domnului! Peste o lună pleacă la şcoală. se iubea cu durere şi ar fi vrut să se răzbune cu glonţ sau cu sabie. se auziră paşi pe scări. neaşteptată şi ciudată. Din ceea ce scrisese până acum. În glasul brutal. 12 Ai casei rămaseră cu o îndoială: poate Eva nu minţise. în jurul casei. s-o închideţi. Evei îi rămase îngăduit să se plimbe. îi era milă de trupul ei batjocorit. că n-a făcut moarte de om. sunt iarăşi pedepsită şi nu cred că mă vor ierta.

.

— Ăsta-i tot creierul pe care l-am adus? — Nu ştiu. — Stai. — Să-i spui maică-ti că a feştelit-o cu creierul ăsta. Maiorul se apucă să mănânce. atât de cunoscute. mamă. Nu trebuia să se mai teamă că plecarea ei la fabrică va fi suspectată. Rămase în bucătărie. Din clipa când văzu vagonetul îndepărtându-se. să vadă ivirea zorilor. şi ciudă. în loc să se simtă uşurată. când ajunse în biroul Maiorului. unchiule. Doamna Alion o împinse cu genunchiul la o parte. Doamna Alion se ocupa de gustarea Maiorului. ceasul de pe perete arăta zece fără zece. Maiorului îi trimiteau de data asta creier pane. măturatul scărilor. bătutul covoarelor… Pe la opt şi jumătate. aşteptând crăticioara. unchiule. apoi se pregăti să plece. că se răceşte! Dar unchiu-su mânca totdeauna pe îndelete. Urmări zgomotele casei. fiecare bucată în parte. că e târziu! Se făcuse nouă şi jumătate. Nu dormi aproape toată noaptea. — Hai. coborî Getta. — Dar tu ce învârteşti prin casă? Ea nu răspunse. absorbi mirosul. cu batista ei fluturând. — Mănâncă-l iute. În timp ce mustăcioara îi fremăta zbârlită şi nesăţioasă. cu gura plină. privi.fug de acasă. niciodată nu văzuse Eva un creier prăjindu-se atât de greu. cu ochii încrucişaţi. era una din slăbiciunile lui. Aştept mâine la zece răspunsul tău”. Se aplecă şi băgă lemne în sobă. că arzi tigaia! Abia la zece fără un sfert coborî scările. Duse tigaia la nas. pe chipul lui se vedea şi disperare. — Ai să te duci cu mâncarea jos. Eva mai întârzie vreo jumătate de oră. din fiecare dimineaţă: plecarea Maiorului. rămase sub apăsarea unei nelinişti din ce în ce mai mari. sau să mă omor. drace. ca să-şi prelungească plăcerile gastrice. — Faci pe domnişoara! zise. I-a pus la sare!… Potroacă! . Leana spală rufe. cu ochii la fereastră. Învaţă-mă ce să fac. Faţa i se strâmbă deodată.

— Stai! . Simţea că se înăbuşă. Ceasul arăta zece şi cinci. până la ultima bucăţică. fără grabă. Eva dădu să strângă de pe birou.Totuşi nu renunţă şi mâncă înainte.FIUL RISIPITOR 52 .

Cu ochii la ceasornic. Maiorul puse receptorul pe furcă. — Ce ai în sân? Arată! — N-am nimic. ocoli magaziile şi se repezi pe rampă. Îi curgea sudoarea pe frunte. — Când pleci tu la şcoală? — Nu s-a anunţat încă. batista nesperată. pe urmă ridică ochii. Eva luă crăticioara de pe masă şi dădu să se strecoare prin spatele lui. El o simţi şi o apucă de încheietura mâinii. Getta o apucă de coade. Eva simţea ca înnebuneşte. — Te-am văzut! Arată ce-ai ascuns! Dădu s-o ia la goană înapoi. sună telefonul. Mă aşteaptă marna. când termini. poate trecuse. Cred că pe la întâi septembrie. Se repezi şi o smulse fără nici o prevedere… În capul scărilor. — Spune-i maică-ti că a feştelit-o cu creierul. Maiorul începu să vorbească despre nişte facturi. bău un pahar de vin. Getta îi ţinea calea cu un zâmbet lepros pe jumătate de faţă. mai mulţumit. Hai. poate era la intrarea rampei. Era plictisit — convorbirea îl obosise. În clipa aceea. chiar în clipa aceea. — Ei. te mărită unchiu Alfons. I se păru că toate se întâmplă în vis când văzu. — Scoate ce-ai în sân! . — Anul ăsta termini? — Nu. treabă tot nu faci tu prin casă. poate vagonetul venea chiar acum. unchiule. la anul.Maiorul se răsuci spre dulăpior. la primul vagonet care se apropia. scoase sticla. — Mai stai. Era aproape zece şi zece. Şi tu vrei tot ofiţer? Sau ăi fi vrând să mergi la facultate? — Nu vreau nimic. unchiule. du-te! Ieşi în fugă. spre uşă. că şi aşa.

Eva încă se apăra.Cu o mână o ţinea de păr.RADU TUDORAN 53 . — Ce-i aici? Ce înseamnă neruşinarea asta? . La sosirea Maiorului. Dar Eva se împotrivea. înverşunată. o muşca de mână. apărându-se. o lovea cu picioarele — ar fi omorât-o — nu putea să se lase învinsă. Slujnica se ivi în uşa sufrageriei. — Du-te şi cheamă-l fuga pe domnul Maior! îi porunci Getta. cu cealaltă încerca s-o caute.

fără să ştie unde merge. dar nu mai găsi altceva. — Ei. am văzut-o când a luat-o de la funicular. Se uită la sfârşit. Getta îi băgă mâna în sân. Trebuie că are o înţelegere. decât moartea. dacă n-ar fi fost Getta. Nu mai înţelegea nimic despre sine şi despre ceilalţi. îl despături. Maiorul pocni din degete cu satisfacţie: — Secătura! El ţi-a trimis porcăria asta! Vorbeşte. Eva tăcea.— Unchiule. Uite unde-mi dispar batistele! Nici n-ar fi dat importanţă biletului. Cineva încuie uşa în urma ei. nu ştia dacă au s-o spânzure. Capul începea să i se limpezească. După ce îşi mai băgă o dată ochii în iscălitură. întreab-o ce are în sân! A furat ceva de la un vagonet. Soarta ei se hotărâse. tot mai dădea cu picioarele. a desprins batista de la un vagonet. furios. duşmănoasă. unchiule. neruşinata! Scrisoare de dragoste! Citeşte! Maiorul îşi puse ochelarii şi citi câteva cuvinte. o palmă grea. Ea i-l smulse. că o să avem noi doi de-a face! Du-te sus imediat! Se ridică zdrobită şi urcă scările. era dezamăgită. era zadarnic să n-o accepte. . — Ce prostie mai e şi asta? — Da. — N-am furat nimic! Lăsaţi-mă în pace! Tot mai muşca. s-o împuşte sau s-o arunce într-o prăpastie. căută mai departe. Se trânti pe pat şi rămase nemişcată. în timp ce Maiorul îşi plimba ochii de la ea la scrisoare. dezmăţato! Obrazul Gettei se făcu pământiu. dădu de batistă. am văzut-o cu ochii mei. îşi aruncă ochii pe el şi se schimbă la faţă. — Asta-i a mea! zise Maiorul. De-aia pleacă de acasă. îşi dădea seama că nu avea nici o scăpare. — Unchiule! — Ce-i? — Uite. Ea încercă să-l lovească. Maiorul îi puse mâna în ceafă. îi strâmbă obrazul şi o aruncă până în balustrada terasei. — Cine iscăleşte aici?… De unde ai scrisoarea? Răspunde! — Unchiule. pe faţa lui apăru un aer de uimire şi de furie. lasă.

uşa se deschise şi se ivi Getta. . mişcă-te! Erai mai zglobie azi dimineaţă. înverşunată. auzi paşi pe scări. — Poftim jos. mironosiţo! Hai.FIUL RISIPITOR 54 .După un timp.

în care aproape nu aş crede…" — Când ai fost acolo? se răsti Getta. Eva bolborosi. aşa cum te-am ţinut în braţe…” Bravoo! . doamna Alion. şedea Maiorul. Doamna Alion nu-şi stăpâni o tresărire: — Alfons! — Nici un Alfons! Ascultă aici fason de fată mare: „Dacă n-ar fi atât de vie amintirea făpturii tale. amestecând între frazele din scrisoare. te durea burta. Getta se aşeză în stânga. nici măcar vârsta Evei. îşi ridică ochelarii pe frunte şi privi pe sub sprâncene. nu de şcoală! Şi.În sufragerie.” — Secătura! — „Venirea ta aici mi se pare acum un vis. cu ochii la scrisoare: — Săptămâna trecută. ca la judecată. în spatele mesei. Chipul Gettei se schimonosi de ură: — Zi. Maiorul ţinea în mână scrisoarea. Eva rămase în picioare. atunci când aţi fost plecate. Maiorul începu să citească. — Răspunde! adăugă Maiorul. de asta te ţineai tu. — Câţi ani ai? Eva nu vedea decât scrisoarea. Răspunse. în dreapta lui. Că pe ea o mânca între picioare. neruşinato? — Ce s-o doară burta! rânji Maiorul. — Bravo ţie! Ai început-o devreme! Zi. vroia să arate că n-o priveşte nimic. după ce îşi lăsă ochelarii pe nas. în faţa lor. — Câţi ani are dezmăţata asta? — Întreab-o pe ea! bolborosi doamna Alion. pierdută: — Şaptesprezece. comentariile sale indignate: — „Micuţa şi dulcea mea Eva” — dulce. Nu-şi lua nici o răspundere. c-a îndopat-o mă-sa cu zahărul meu! — „ţi-am simţit lipsa mai mult decât aş fi putut bănui.

caută să nu te ţină ascunsă…” — Drepţi toata lumea. mica mea Eva” — Sărăcuţa! — „şi am să găsesc o cale de scăpare. zâmbetul Gettei se schimonosi mai tare.RADU TUDORAN 55 . fă-ţi unghiile. băgaţi prăjituri la cuptor.Maică-sa o privi consternată. Tăiaţi curcanul. Gettuţo. Mâine după-masa am să vin la voi. că vine Făt-Frumos să te ceară! . în timp ce unchiu-su relua lectura: — „Aşteaptă cu încredere. pregăteşte patefonul. că vine Secătura.

să vezi ce spune: „Fiecare pernă poartă urma corpului tău gol!” — Auzi. hai. Alfons! — Ba n-ajunge! Pe pântecul tău. Gettuţo. doamnă. pentru cine m-aţi băgat la cheltuială? Ai vrut rochie nouă! Ptiu. fă? — „Aş vrea să-ţi mai ţin genunchii cuminţi în palme. Ademenire de minore! Înţelegeţi? Ocna! — Să nu iasă scandal! . — Ai văzut. puturoaso.” — Scrie bine. doamnă! Să audă şi Getta. — Îl duc la Parchet cu asta! Puşcăria îl mănâncă. doamnă? Corp gol! Păi tu ai corp gol. stricato! Ce-ai căutat acolo? Acum ţi-a pierit glasul? — O sa te audă Leana şi află toată fabrica! zise doamna Alion. Unchi-su citea mai departe: — „Mi-e dor de pielea ta caldă şi prietenoasă…” — Cum adică? — „De braţele tale atât de sfioase. — Ce facem acum? Tăcură. toţi. cum spune?! — „Aş vrea să-ţi mai resfir o data părul în perne. Secătura! Îţi place. Că are şi ea păr de… de… (caută în scrisoare) de răsfirat. ca pe dezmăţata! Ascultă. să le simt speriate încercuindu-mi grumazul. mucoaso? Eva se clătina pe picioare. puţin îmi pasă. pe cine vroiam să aducem în casă? — Nu l-am chemat eu. să-i mai absorb parfumul…” Cu ce te dai în păr. şi… şi… şi pântece. Maiorul se mai potoli. hai?! — Alfons. După câteva clipe de gândire. mai e şi Getta aici! — Nu ajunge de loc. are şi ea genunchi. să-mi las obrazul pe pântecul tău mic…”— Ptiuu! — Ajunge. Şi-or fi mai răsărite ca ale stricatei! — Alfons! — Lasă-mă! Spune. la dracu-ncolo! Că lui îi trebuia rochie! Lui îi trebuia pielea goală.Se întoarse spre soră-sa: — Ai văzut. îşi aruncă încă o dată ochii pe scrisoare. Maiorul bătu cu dosul pâlniei în scrisoare. să te ţină în braţe. lasă.

spurcăciune? Răspunde! Eva mişcă buzele uscate.— Nu-mi pasă! Să afle toată lumea.FIUL RISIPITOR 56 . acolo să înţepeneşti! Auzit-ai. că-ţi rup picioarele! Până pleci la şcoală. până la rege! (Ridică ochii spre Eva.) Tu du-te în camera ta! Să nu te prind pe-afară. Spuse: „Da!” însă nu-şi mai auzi .

„Ce-i la sfârşitul munţilor?” întreba. Nu mişca nimic în toată casa. acum nu se mai putea întoarce. pentru dragoste. Înlăuntrul lor însă se rostogoleau valuri peste valuri. să se arunce pe povârniş… Era destul de adâncă valea. fiindcă n-ai să mă mai vezi niciodată. calm — ea respira liniştită. îşi simţea urechile ca înfundate cu vată. cu capul pe marginea mesei. Hai. capătul celălalt îl aruncă jos. luându-şi rămas bun de la toate. Trase masa sub luminator. noaptea. — Să-i daţi mâncare sus! Nu mai are ce căuta în sufragerie. Era împăcată. mişcă! Ea urcă scările. au prins scrisoarea ta. se târî pe ţigle şi îşi dădu drumul pe terasă. aprinse lumina şi scrise: „Acum eu mor. era răcoare. s-o aşeze într-un sicriu alb… Inima îi zvâcni deodată: la el nu se gândise! Avea să vină după-masă.” Până în zori plânse încet. cum îşi închipuise. şi-avea să pice în ghearele lor… Trebuia să-l scape pe el. se întinse pe pat îmbrăcată şi încercă să gândească. simţi cum vârfurile degetelor încep să i se răcească. când era mică. luă cele două cearceafuri de pe pat. nouă câmpii. într-un vuiet continuu. . dar nu se vedea nici un om. Îi părea rău după marea pe care n-avea s-o vadă niciodată. S-o găsească zdrobită. Abia se lumina de ziuă. Timpul trecea încet. Nu mai veni la noi. din nedreptatea oamenilor. S-o ridice. Încetul cu încetul. una după alta!” „Dar dincolo de ultima câmpie?” „Marea!…” Să iasă pe luminator. În curtea fabricii mai ardeau luminile. Rămâi în munţi sau fugi cât de departe. Gestul era împlinit. Atunci se ridică. uşa era încuiată. bătăile inimii se răriră. Legă cearceafurile de cârligul luminatorului. te-aş fi iubit toata viaţa. mintea i se limpezise. Se uită în jur. fiindcă nu mai avea nimic să spere. Luminatorul se întuneca treptat. „Dealurile!” „Şi la sfârşitul dealurilor?” „Câmpia!” „Şi după câmpie?” „Tot câmpie. Pot să-ţi spun.glasul. Odată veni Leana şi îi puse mâncarea pe masă. Târziu. înainte de toate. ca pe închipuitul ţărm al mării. În zori. sub cablurile funicularului.RADU TUDORAN 57 . trebuia să-şi caute moartea în alt loc. Dacă aş fi trăit. nu auzea nici un zgomot de afară. rostogolită la zidul fabricii. să-i trimită o veste. le înnodă unul de altul şi ieşi pe acoperiş. trebuia să fugă.

.

Pilonul al optulea. la soare.FIUL RISIPITOR 58 . Se ridică. prin pleoape. Trebuia să-şi mai lase părul răsfirat o dată. un singur gest. Se căţăra pe traverse. în odaia aceea ca nici o alta. a doua… Avea de aşteptat pilonul al şaptelea. Podişul ardea în pâcla roşiatică a dimineţii. Dar se învinse şi rămase. Număra zdruncinăturile: prima. Pilonul al şaselea… Simţea. Moartea i se părea mai uşoară decât cred oamenii.Nu-i era frică şi se mira să găsească în sine atâta împăcare. apoi întoarse capul spre casă şi latră scurt. se urcă pe cadrul vagonetului şi rămase aşa. îngheţată. Trebui să se lupte cu sine ca să nu-şi dea drumul. să-şi arunce jos veşmintele. caldă. golul. fiindcă ştia ce uşoară e moartea. cu mâinile încleştate pe lanţuri. Trecu batista printr-o za. — Ce-i cu tine? Zâmbi firav: . mâinile refuzau să mai rămână pe lanţuri. al nouălea… Ajungea la creastă. amintindu-i realitatea. 13 Funicularul porni în clipa când răsărea soarele la creastă. Închise ochii. Pilonul al şaptelea… Strânse mâinile pe lanţuri. la piloni. unde roţile treceau pe suporturi neelastice. Avea să-l mai vadă o dată! Primul întâlnit fu Rex. lumina soarelui. îi veni în minte scrisoarea lui: „Aş vrea să-ţi mai răsfir părul o dată… să-ţi ţin în mâini genunchii cuminţi… să-mi culc capul…” Toate acestea n-aveau sa mai fie. Putea să fie ceasul şase. plutirea… Era mai greu să se răzgândească. stătea pe patru labe. Funicularul pornea abia la ora şapte. Acesta se ivi în prag. Aşa cum se ducea spre moarte. îşi găsise curajul să mai trăiască. acolo. în spate. Tot nu se luminase bine când ajunse la pilonul al patrulea. vagonetul o zdruncina. într-o oră mărinimoasă. alarmându-şi stăpânul. Nici acum nu-i era frică. dincolo de jnepi era cabana. mai avea de aşteptat o oră până să pornească funicularul — şi apoi zece minute PÂNĂ LA PRĂPASTIE. Un vagonet gol era oprit deasupra platformei. o privi. lăsându-se să plutească. creasta muntelui începea să se înroşească. să-şi împace corpul prin dragoste.

.

dar s-ar fi zis că de frig. Intră în cabană. nu mai avea mult timp. nu vedea limpede înăuntru. Cum ai ajuns aşa repede? — Am venit cu funicularul. el era tot în uşă. — Am să iau trenul următor. în loc să se bucure! — Nu te-a condus nimeni la gară? — Nu. Ar fi vrut s-o sărute altfel. blana de urs. neliniştită de trecerea timpului. — Vrei să mă conduci? — Sigur. . Şi îl urmărea cu o privire atât de deznădăjduită. Tremura puţin. Trebuia să se grăbească. ca rândul trecut. — Dacă au să afle că ai venit aici? — N-au cum şi n-am să stau mult. obloanele nu erau decât întredeschise. Pot să intru puţin? Vreau să mă spăl pe mâini. Acum. M-au trimis la o mătuşă… O mătuşă. Nu se poate coborî pe alt drum. e bolnavă şi n-are pe nimeni. apoi zări căminul. — Dar cum ai scăpat? Şi cum ai ajuns la ora asta? Era liniştită. divanul.— Am venit să te văd. Nu-şi prea bat capul cu mine. vroia să ştie. Era foarte palidă. Trebuia să iau trenul de cinci. El îi apucă mâinile şi o privi neîncrezător. încât el se nelinişti. poate Maiorul era la postul de jandarmi. acasă descoperiseră lipsa ei. Rex? — Trenul? Pleci undeva? — Da. Se mulţumea cu atât. Ce faci. poate chiar porniseră s-o caute. — Intră. Când ieşi. — Nu te cred! — Jur! — Eşti o fată extraordinară! Dă-mi voie să te sărut! Îşi lăsă toată deznădejdea în braţele lui. — Am plecat devreme. să ajung la altă gară? — Ba da. nu înţelesese. Clipi. Vroia să afle. altfel nici n-ai nimeri. nu simţise. Te duc până la gară.

. Hai să mergem! — Vreau să trec pe la gater.— Ce-i cu tine? Îi zâmbi: — Nimic. să las vorbă.RADU TUDORAN 59 . Mi-e cam frig.

. şi soarele strălucind. — N-am bagaj. (Zâmbea. Deasupra era cerul limpede. Se încurcase. nu mai putea să lupte atât! Îi veni să se arunce de gâtul lui şi sa-i mărturisească. ca să nu mă cerţi. când se socotea prinsă: — N-am vrut să-ţi spun. Zâmbi. Eva se înroşi. Ţi-am scris că sunt supăraţi pe mine. Se stăpâni la timp. nu putea să se vadă. o prinse în braţe. — Şi unde ţi-e bagajul? Nu mai putea să mintă. — Eva. El îi apucă mâinile. Dar mai era o ieşire şi-o găsi în ultima clipă. era sfâşiată. n-avea obişnuinţa minciunii. că plec şi-i las singuri aici. — N-am fugit! Ce-ţi trece prin minte?! — Dar de ce te-au trimis tocmai pe tine? — Pe cine să fi trimis? Şi p-ormă au vrut să mă pedepsească.— Nu! Nu mai spune nimănui: încuie şi haide! În pădurice se opri. De când venise trebuia mereu să zâmbească. şi ele porniră din plin. — Eva! Ce nesocotinţă! Îndată simţi că e rău şi stupid. Mi-e milă de jnepi. nu prevăzuse totul. Când ieşiră pe podiş el o apucă de braţ. nu l-am pus bine şi-a căzut. — Iartă-mă! Sunt îngrozitor de nedrept! Acum putea să dea drumul lacrimilor. ce ai? — Nimic. Dar era fericită că plângea în braţele lui. cum stătea cu obrazul în soare.) Îşi dădu seama că era peste putinţă s-o creadă. brusc: — Tu ai fugit de acasă! Îi veni în minte abia acum scrisoarea ei disperată. în prăpastie. În faţă se deschidea podişul nesfârşit. dar. — Din funicular? — Da. am avut geamantanul cu mine… — Şi unde l-ai lăsat? — Era greu. cu duioşie.

am să te apăr eu.deocamdată avea destul. cu acelaşi gust. Se liniştea. plânsă: — Dă-l încolo de geamantan! Luară o potecă ştearsă (nu umblau mulţi oameni pe aici) care . Plânse amestecând fericirea şi disperarea în aceleaşi lacrimi.FIUL RISIPITOR 60 . Ridică ochii şi îi zâmbi. — Nu mai plânge! N-au să te pedepsească pentru geamantan.

— La Constanţa. se mulţumea să rămână oriunde. Ştia că se va înţelege cu el. Eva mergea pe potecă. Râse. N-avea să ajungă acolo. la malul mării. Pe urmă se răzgândi. — Bani?… I-am… i-am avut în geamantan. să mergi o staţie sau două. ţinând-o de mână. Era un orăşel pe care-l cunoştea din copilărie. Din când în când. tu ai bani? Ea îşi duse mâna la frunte şi zâmbi. El începu să râdă. cu el. Ea spuse: — Azi ne vedem ultima oară. împreună cu el. nu rămaseră decât ei. O vreme se mai desluşiră pilonii funicularului. el se opri. de dealuri. — O să ne întâlnim la Bucureşti. — Te duci direct la şcoală? Şovăi.tăia podişul spre răsărit. înşiraţi pe orizont. Aproape de gară. — Da. Oriunde! Îi strânse mâna. Pe urmă te întorci. o prinsese? Nu! — Nici eu n-am decât mărunţiş. el alături. până ce unul câte unul se pierdură. ştiuse din clipa când îl văzuse sărind de pe vagonet. pâlcul de jnepi nu se mai văzu. dincolo de cele nouă câmpii. prin iarbă. Mergi? — Sigur că da. cât se întindea privirea. Constanţa. — Eva. o singură zi… — Vreau să te urci cu mine în tren. Eva se uita înapoi. ca o caravana mistuită de deşert şi. dincolo de munţi. Unde stă mătuşa ta? Întâi vru să răspundă: la Panciu. . — N-ai să mă găseşti. Vreau să te rog ceva: poţi să te urci cu mine în tren? — Dar unde te duci? Nici nu mi-ai spus. doi oameni şi-un infinit. sau cât ai să vrei. După un timp.

douăzeci colo. douăzeci de lei ici. Se căută prin buzunare. Să văd ce găsesc. în altul zece — cu totul o sută douăzeci.— Ne trebuie mult? — Nu ştiu. adunând mărunţişul risipit. — Luăm bilete de clasa a treia până la Bucureşti. . cinci lei într-un loc. Acolo fac eu rost de bani şi te urc în tren.RADU TUDORAN 61 .

Într-o cârciumă din spatele gării cumpărară o pâine neagră. fiecare prinse sub cot bucata lui. pe peron. Trenul venea abia peste o oră. staţiile treceau. — Vrei să bem lapte? Hai întâi să luăm pâine. până ajungem. se aşezară pe o bancă lângă ea. o ţărancă vindea lapte bătut. şi nici ieri toată ziua. şi cu două ale lui. în buchete rigide. una după alta. începea să fie primejdios — celălalt drum devenea mult mai greu. rupseră pâinea în două. Se urcară pe platforma unui vagon de clasa a treia. — Nici să nu te gândeşti! Mergem fără bilet. zâmbind: — Îţi mulţumesc. flori de munte. zece. cincizeci şi opt… Eva simţi că se învârteşte pământul. şase lei trei pahare cu lapte. cu gara şi cu şinele pe care tocmai venea trenul. — Eva. în timp ce spunea. parcă de smalţuri multicolore. mare. — Poate. nu mai era nimeni lângă ei. — Mai ai numai şaizeci de lei! El începu să râdă: — Ai dreptate! Ce bine ştii să socoteşti! — Mă duc să dau florile înapoi. Ce puţin costa fericirea cu el! Opt lei o pâine dublă. fiindcă nu-i venea să plângă. începea să fie prea mult. Trenul mergea repede. ciudat. cât era de mare. la vale. şi începură să mănânce. nici nu vine şeful de tren! . Nu-i dăduse nimeni flori până azi. ca un cerşetor miluit. tu ai mâncat de dimineaţă? Nu mâncase nimic. optsprezece şi cu patruzeci florile. — Cât vrei pe ele? Pe toate! — Douăzeci de lei. Îi dădu patruzeci şi puse buchetele în braţele Evei. dar nu-i era foame.— Mergi cu mine până la Bucureşti? Nu sperase atât. Prin faţa lor trecu o fetiţă cu flori. El fuma nepăsător. Îi era recunoscătoare. şi cu pâinea. simţea doar o slăbiciune. Înghiţiturile îi aduceau Evei lacrimi în ochi. Gemu în ea.

cu picioarele pe scară.FIUL RISIPITOR 62 . tocmai când uitaseră de el. se aşezaseră pe marginea platformei.Veni. şi pe urmă altă câmpie. şi priveau dealurile din te în ce mai joase. se gândea Eva. şi . „Acum vine câmpia.

domnule. ieşiră pe peron. că te văd om spălat!? Îi ceru actele şi se apucă să scrie procesul verbal. la drum! În gară aştepta un tren cu pietriş. îi privi plictisit. . După ce iscăli cele două procese verbale. nouă câmpii…” — Biletele dumneavoastră! El întoarse capul şi răspunse. Dumneata ia-ne numai până la Târg. — Mă cheamă la judecată şi îmi pune sechestru pe avere. — Duceţi-vă pe partea ailaltă. e trenul meu? El îi întinse o ţigară. Rupse o bucată de peşte şi o întinse E vei: — Ia. — Răspund. Haide.alta. unde un impiegat. pentru cinci sute de lei. — Acum ce se întâmplă? întrebă Eva. peşte sărat cu mămăligă. până n-o da semnal. — Suntem lefteri! Mă crezi? Eva privea mâncarea frânarului. Era radios. — Ce Dumnezeu te urci fără bilet. — Răspunzi pentru ea. care mânca la umbra unei roţi. senin: — N-avem… La prima staţie. dar să nu vă urcaţi. îi duse în biroul de mişcare. Se apropiată de un frânar. cu şapca roşie dată pe ceafă. — Şi unde mergeţi? — La Bucureşti. — Ne iei şi pe noi? — Da ce. într-un ştergar cenuşiu. camarade. domnişoară. — Şi domnişoara? — E sora mea. să nu râvneşti.

s-ar fi supărat! Ea începu să râdă.Trecură pe sub vagon. — Se supăra. Aşteptară mult timp. — Dacă nu luai peştele. Soarele era aproape în creştet când fluieră locomotiva. Frânarul se urcă în ghereta lui şi le făcu semn să vină sus. l-am luat fiindcă mi-era foame. nu se supăra. .RADU TUDORAN 63 .

era o tarabă cu fructe. când exista cabana sus. să-mi trimită bani telegrafic. pe podiş. — De-aici luaţi-o pe jos. aşa aproape de cer. Nu aveau mult de mers. Am să telefonez la Bucureşti. Hotel anonim. Scrie chiar şi-n procesul verbal. plati douăzeci de lei şi îşi continuară drumul. Sub firmă. — Şi… până mâine?… — Nu putem sta decât la hotel. la parter. traversă centrul oraşului şi ajunse într-o piaţă murdară. trebuie să rămânem aici până mâine. El de data asta părea îngândurat. — Nu e semn rău? întrebă Eva. însă se făcuse cald. că în gară vă vede cineva şi e belea. Era o nedreptate să poposească aici. Era ingenios: trebuia să poarte doliu. hămesiţi. într-o casă hâdă şi poate rău-văzută. scoase ultimii bani şi-i puse în mâna birjarului. mâncând pe stradă. — Ajunge. La colţ aştepta o trăsură. Opri în faţa unei clădiri cu etaj. aştepta să-i cadă picături de apă în cap. El alese merele cele mai frumoase. — N-are cine să-mi moară. cu litere albe: „Hotel” — şi nimic altceva.Aşa merseră până la o haltă mică. el se căută în buzunar. Pe Eva o chinuiau foamea şi setea. sărac şi puţin cam sinistru. Trăsura porni pe strada bolovănoasă. . el şi-o prinse cu ace de mâneca bluzei. Am să spun că eşti sora mea. Intrară în oraş plini de praf şi istoviţi. Între ferestrele de sus se vedea o firmă neagră. La barieră. pe care scria. — Eva. Vorbele o loviră în partea cea mai neapărată a inimii. ca să ne duci la un hotel? — La care? — Unde crezi că pot sta doi oameni. ultima oprire înainte de oraş. Evei i se păru că intră într-o grotă. Dintr-o prăvălioară cu mărunţişuri cumpărară o fâşie de satin negru. se deschidea un gang întunecos. dacă se declara fratele ei.

FIUL RISIPITOR 64 . alături un dulap cafeniu. o altă uşă dădea pe un balcon cu balustrada de fier. în faţă patul cu tăblii de lemn. Eva îi ceru apă de spălat. cu picior de lemn.O cameră la etaj. pe latura dinspre piaţă. Se simţeau amândoi stânjeniţi. Lângă uşă era un lavoar cu lighean. unde servea un băieţel şchiop. Ea stătea în . îi aduse un ibric şi o găleată. făcând-o să pară mai goală şi mai sărăcăcioasă. Soarele lumina încăperea din plin.

sus la cabană. din Timişoara…” Era o muzică veselă. — Eva. prin zgomot. Lasă totul pe mâine dimineaţă. acesta fu. gălăgioasă. trăgând-o spre el.mijlocul odăii. o cuprinse de umeri. încă fierbinte. mie lasă-mi doar unul — sunt mai mică decât tine. o ciudată senzaţie de frig. zbicindu-se. Buzele ei ardeau. cu toată căldura din aer. fiindcă paşii de pe coridor nu se mai auzeau. Dinăuntru ieşiră muzicanţii. atât! Câteva clipe se priviră în ochi. Nu telefona. . Se duse în dreptul uşii deschise şi rămase acolo. Un băiat stropea trotuarul. chelnerii aşezau tacâmuri şi pahare. îi vedea fără culori. să nu spui un cuvânt! Vreau să fiu cu tine. Apa de pe trup. niciodată nu poţi sa ştii ce gândeşte femeia pe care o dezmierzi… întinse mâinile. Nu era încă lume la mese. sau nimic. şi tot restul lumii de alta. tabla începuse să sclipească. El se gândea că poate întârziase inutil îmbrăţişarea pe care ea o dorea. La lavoar nu era nici un prosop. şi ei fără culori. Ea îi apucă mâinile. Ea intră cu picioarele în lighean.RADU TUDORAN 65 . ei doi de o parte. — Şi ce mâncăm? — Mere. dreaptă. cât te speli. în piaţă era un restaurant cu mese afară. altul mătura în urma lui. care năvălea pe uşă şi umplea întreaga odaie. Mănâncă merele. se săpuni de sus până jos. Eva îl îndepărtă uşor. Soarele nu mai avea mult până să atingă acoperişul clădirii din faţă. unul câte unul. — Aşează-te pe pat şi stai cu spatele la mine cât mă spăl. îi dădea. Te rog să nu întrebi. Auzi instrumentele acordându-se. aşteptând s-o usuce soarele care cobora spre apus. Se supuse: auzi zgomotul ligheanului pus pe duşumea. pe urmă apa curgând. mă duc să telefonez. Acum parcă erau singuri. şi muzica începu să cânte un foxtrot: „E verişoara. Poate purtarea lui. impresia izolării. ca în vis. fusese naivă. primul ei gest. Întregul chip şi întregul corp îi ardeau. — Vreau să rămâi aici. dând astfel. nu face nimic. înţepenită. pe urmă veşmintele căzând. numai în alb şi negru — şi se urcară pe estradă. neştiind cu ce gest să-şi înceapă viaţa în această odaie a oricui. cu braţele puţin îndepărtate. astfel. şi-o îmbrăcă în lumina lui arămie. apoi îşi turnă apa pe umeri cu ibricul. clătindu-se economic şi îndelung.

.

când piciorul de lemn al băiatului de serviciu trecu bocănind pe condor. căpătă culori. boc… Se auzi iar ciocănind. iar îndată apăru şi tavanul. Întâi se văzu dreptunghiul cenuşiu al uşii de la balcon. până ce se luminară pe deplin. Când ultima sclipire a soarelui se stinse pe acoperiş. scoţându-şi liniile din întuneric.FIUL RISIPITOR 66 . în sfârşit. Respiră adânc. ca de ritual. lângă el. unde pleca alt călător: — E ora cinci! Noaptea se sfârşea. vag albăstrui. strânsă de la încheietură de mâna lui. tăbliile patului. Piciorul de lemn trecu pe coridor: boc. Nu începuse mişcarea oraşului. Pe urmă se desluşi uşa dinspre coridor. se auzi ciocănind la o uşă.Soarele se topea pe tabla acoperişului. dominate de roşu. de mere timpurii. Stătea cu ochii întredeschişi. lavoarul. în timp ce pereţii se întunecau repede. cu marginile ondulate şi instabile. încercă să şi-o . dulapul. albă. Se întinse pe pat. Eva se întoarse şi se apropie încet de pat. erau perdelele fluturate de aerul rece al nopţii. dacă s-ar fi putut s-o mai prelungească puţin! Perdelele fluturau. la altă uşă. căutând drumul cu mâinile prin aer. le privi mult timp. noaptea ei se sfârşea. ca o imagine de sub apă. răsfrânt ca din flăcările unui cămin. sprijinit pe patru coloane negre — unghiurile pereţilor care se luminau cu întârziere. — Mi-e frig! şopti. mirosul lor rămase neschimbat. Cearceaful de pe pat luă culoarea soarelui şi se transformă deodată într-o somptuoasă cuvertură de purpură… În aer plutea mirosul dulce-acrişor. nu mai încăpeau amăgiri. odaia. 14 Treptat şi prelung încăperea începea să se deseneze. în fund: — E ora patru! Călători care plecau cu trenul. până atunci cenuşie. Se văzură. Îşi simţi mâna. piaţa se umbri şi păru mai curată. ca orbii. cu aceleaşi mişcări încete. care intra pulsând în odaie. Tremura. decorul redevenea mizerabil.

.

încă din ajun. — Vino lângă mine. ar fi fost mic pe lângă ceea ce ai fost tu. convingător şi definitiv: „Te-am iubit!” Piciorul de lemn trecu pe coridor. fără să se mişte. — E ora şase! La fiecare oră pleacă un călător. Mi-am numărat mişcările pieptului. Au lăsat de cu seară vorbă. sunt motive categorice să nu te cred! . Vreau să-ţi spun ceva. jos. Privise. Ar fi putut spune alte cuvinte: „Am stat alături de tine. Ea nu-şi anunţase plecarea. dar nu putea să-l ia în serios. fiindcă era frig. El şopti. luând căldura sângelui tău. — Crezi că mai e nevoie să păstrez cârpa asta de doliu? Zâmbi. la fiecare respiraţie. mi-am numărat bătăile inimii şi mi-am spus: trăiesc. ci pentru ca inima mea să poată bate lângă tine. pe patul fără cuvertura: — N-ai dormit? — Nu. Eva îşi strânse cordonul peste rochie şi se aşeză pe marginea patului. spunea. sfâşiată. — Nu cumva să mărturiseşti că ai un trecut. pe fereastră. Îl surprinse tonul ei grav. fiindcă nu ştia ora ei. speriată şi fericită. să fie treziţi. nu fiindcă împrejurările au făcut posibilă existenţa mea.desprindă. simplu. El îşi punea bluza. — Ce-ai făcut? — Te-am iubit. m-am gândit că bunul cel mai mare pe care l-aş fi putut spera în viaţă. Iarăşi trecu pe coridor piciorul de lemn. ca şi când s-ar fi temut să nu zdruncine liniştea care le fusese învelitoare.” Ar fi putut spune cuvinte şi mai multe. nu era destulă înălţime. tot atât de adevărate. se gândea Eva.

dar nu mai avea când. părea nepăsător şi străin.Era atât de viu. încât nu se îndura să-l coboare pe pământ. cum ar fi RADU TUDORAN 67 . — Te-am minţit tot timpul! Am fugit de acasă. de copilăros în acelaşi timp. într-un cer atât de înalt şi de senin. simplu. Ar fi vrut să-l amăgească încă un timp. senin. Doar o clipă avusese senzaţia unei izbituri. Se lepădă de ea în clipa următoare. Închise ochii. apoi a unei apăsări în trup. N-ai bănuit? Pe chipul lui nu se schimbă nimic.

Abia acum vedea ce sărac îi era vocabularul. Buza de jos începea să-i tremure. nici unul nu era bolnav. — Ascultă. nu-şi mai dădea seama unde se află. m-au judecat. Te-ai gândit cum? Să mă duc jos. citea chipul ei. aproape brutal. — Nu. să-ţi caut o lamă de ras? Ai putea să-ţi tai venele de la mână. Eva se ridică. îşi revenea. Şchiopul trecu pe coridor: — E ora şapte! — Asta-i tot? Ea deschise ochii. faţă în faţă. fetiţo! Aşa nu se poate! După atâta încordare şi disperare. Unde era nenorocirea. la drept vorbind? — Ar fi trebuit să bănuiesc! Spune-mi. Nu murise nici unul din ei. atunci ţi-am scris un bilet. îl găseşti sub saltea. fără martori. — Să nu plângi! Era o poruncă. ei credeau că s-a întâmplat ceva între noi. cum plânsese toată noaptea. să nu plângi! Şi tonul era altul. Îl privi obidită. iar glasul era aspru. izbită de tonul lui rece. îşi rezolva viaţa prin gesturi. Greu — nu înţelegea. iar tu să te omori. dar caldă. să te reclame.aruncat o greutate de pe umeri. nu mai ştia nici cum o cheamă. acolo. m-au chinuit… Ştiam că ai să vii. nu credea. Nu părea să fie aceeaşi mâna puternică de adineaori şi nu putea înţelege cum trecea de la un gest la altul. Maiorul e furios. Atunci el ridică mâna şi o mângâie pe obraz. să te închidă… Am vrut să mă omor. n-am vrut să încapi pe mâna lor. rănit sau infirm. o să-ţi facă un rău. E foarte spectaculos. . O privea. credea tot ce-i spusese şi i se rupea inima de milă pentru ceasurile ei când trebuise să se gândească la moarte. l-am ascuns ieri când mă dezbrăcăm. El urmă: — Acum eu trebuie să fug. o zi şi o noapte! Nu ştia cu ce cuvinte ar fi putut s-o liniştească. Moartea — şi-o fată de şaptesprezece ani. nu prin cuvinte. ce s-a întâmplat? — Au pus mâna pe scrisoarea ta. n-am înţeles cum. El o apucă de încheieturi şi o strânse. cum fugise în zori. Povesti tot ce se întâmplase apoi. cu o mişcare stângace.

.FIUL RISIPITOR 68 .Se ridică în picioare.

respirase cu lăcomie şi religiozitate aerul alpin. peste umărul lui. atunci înţeleg să le dau şi cu aceeaşi însemnătate. gândind naiv că ar putea creşte mai repede. Ochii i se opriră la cearceaful mototolit. S-ar fi simţit mai bine acasă. El se duse. să-ţi faci o vară frumoasă şi mi-a plăcut să-ţi ţin tovărăşie. de fetele pe care nu putea să le iubească. mirat. răsuci cheia şi întredeschise. Eva nu simţi nici un fel de frică. aici stătuse trântită în iarbă. Umbra acoperise locul în jur. Crescuse oare de ajuns? Se simţea mai mică şi mai slabă decât atunci.— Întâi. Nu-şi dădea seama dacă Maiorul era furios. decât pieptenele. Şchiopul ciocăni la uşa lor. crescuse prea puţin! Şi era tristă că n-avea destui ani să se bucure fără mustrare de cuget şi fără frică. Nici Maiorul.RADU TUDORAN 69 . Nu. totul în jurul ei devine murdar. Ştia numai cum ajunsese Maiorul acolo: contabilul de la fabrică. îi era dor de dormitorul internatului. De acum înainte te iau sub protecţia mea. să se urce în funicular. era la el în buzunar. Nu înţelegea nimic din cele întâmplate de dimineaţă: era de faţă. Acum totul i se părea necunoscut. se jucase cu iepuraşul. aştepta pe platformă. dar parcă nu-i auzise ce vorbiseră. aşteptând sfârşitul vacanţei. aflat la oraş. cu pălăria de pai dată pe ceafă. ar fi trebuit să mă gândesc. cu un braţ prea puternic. dar i se păru că. 15 În aceeaşi după-amiază. şi totuşi. săltându-se să privească înăuntru. la al patrulea pilon. uită-te la mine şi zâmbeşte! Şi acum ascultă: nu-mi pasă de nici un Maior din lume. Capul Maiorului se ivi în cadrul îngust. sub soarele plin. nu reţinea din înfăţişarea lui decât . deodată. nici altcineva n-are să se mai atingă de tine. era datoria mea. Nu mam gândit ce te-a apropiat de mine. Dar dacă tu dădeai altă însemnătate gesturilor tale.) Ştiam prea multe!… Am bănuit că vrei să-ţi cauţi libertatea. Piciorul de lemn se auzi pe coridor. Nu fusese aici decât dimineaţa. străin şi rece. o văzuse coborând din trăsură. ştiam mai multe… (Schimbă tonul. Ar fi vrut să se mai poată întoarce… El o smulsese. Nu-şi luase de acasă nimic. ca pentru sine.

El o ţinea de umeri cu braţul acela puternic care o smulsese de jos. El o oprise să-şi ia vreunul din lucrurile ei. pe munte lumina soarelui era încă vie şi limpede. şovăind. cu umbrele întinse drept în faţă. El o ţinea de mână. aşa îi vorbise când stăteau în iarbă. acum rămânea între ei un mic perete rece. ca rândul trecut. La început. adulmecând. doamnei Alion. Mergeau spre cabană. cu dinţii strânşi. cu capul în jos. Şi acum. Pâcla care învăluia alteori crestele de la orizont dispăruse. Plecase de acolo ca o străină. — Tristă. Plutea prin aer între piloni. obosită şi tristă. nu-i aşa? Începea să-l regăsească.FIUL RISIPITOR - . atât de indivizibilă. cu mâinile goale. îl ascultau şi nu puteau să răspundă. El plătise hotelul şi biletele de tren. numai că puterea rămânea a lui. cu amar. Şi a oricui. şi nările păroase. încât îi făceau frig. în umbră. Toţi trei păreau nişte păpuşi de cârpă. aşa îşi amintea glasul lui din noaptea . Deşi venea apusul. Nu ştia ce-i spusese Maiorului. părea înduioşat. Pe drum. Înţelesese abia la venirea conductorului: era fericită fiindcă avea bilet!… Se apropia un vagonet gol. acopereau atâta pământ. poate aşa avea să dispară şi pâcla din sufletul ei. îl auzise o zi întreagă vorbind cu Maiorul şi cu ceilalţi şi se temuse că niciodată nu-şi va recăpăta tonul pe care îl ştiuse ea. Gettei. privise în dulapul sărac. că ei nu-i transmitea nici o îmbărbătare. El o ţinea de umeri… Era mai puternic. crezând că-i şi măsura ei. o mângâiase pe păr. O luase de acasă şi nu ştia cum.ochii roşii. Se pomeni sus fără să ştie ce mişcare făcuse şi cum izbutise. plutea prin văzduh. Lasă toate astea aici! Îi îngăduise să-şi ia doar pieptenul. Se simţi uşurată când vagonetul trecu de creastă şi ieşi pe podiş. ca un animal dus la târg. pentru cât timp. deasupra prăpastiei era soare. fără rămas bun. ştia mai multe — ştia prea multe. fără să ştie de ce. Nu mai era înarmată. îi fusese frig. şi ea venea puţin în urma lui. şi nu-şi mai putea înfrânge frica. holbaţi la cearceaf. O urmase în cameră. se simţise deodată fericită. sus. dar ea tremura. el nu avea unul destul de mare pentru părul ei. după cum spunea chiar el. făcea totul pe măsura lui. De aceea. Dar acum îl recunoscuse. — Tu ai fost Cenuşăreasa lor. erau atât de lipite de răceala lui.

70 .

după un obicei străvechi. — Mi se întâmplă.trecută. ardea una atârnată de tavan. Instinctiv. femeile care se predau simt nevoia să fie duse pe sus. A trecut pe la mai mulţi stăpâni şi trebuie să fi ajuns la credinţa că nici unul nu merită să aibă un câine convins. Acum îi era cam frică de odaia aceasta. Eva se gândea că poate o va lua în braţe şi o va trece astfel peste prag. unde dorise atât de fierbinte să revină! Poate fiindcă o dată cu înserarea se făcuse cam frig. aici. şi ea socoti că-i mai firesc. Lumina lor i se părea galbenă şi săracă. poate se asemuia cu copacii aceştia dezmoşteniţi. tavanul scund îl făcea să meargă încovoiat. Afară se întunecase repede. puţin înţepenită. era tristă — cum s-ar fi ascuns?! În pădurea de jnepi. El veni.RADU TUDORAN - . Rex veni în întâmpinarea lor. ai fi spus că noaptea pe munte e mai neagră decât jos. nu se întâmplă nimic deosebit. Ferestrele luceau. aşteptând… Ce? Nu locuise niciodată într-o casă cu lămpi de petrol. simţea intrând liniştea podişului rece. dar pereţii şi totul în jur era mohorât. În lumina nelimpede. parcă temându-se să nu dea cu capul de grinzi. În timp ce el aprindea lămpile. dar mai gol. când bocănea piciorul de lemn pe coridor. Intrară ţinându-se de mână. inima i se strânse mai mult. incapabilă să suporte greutatea cerului de care se apropia prea mult. Oare ce-i făcuseră semenii lui? Era liber. sănătos şi puternic şi nu-i lipsea nimic. când stau mai mult între semenii mei. — De ce nu zburdă? E bătrân? — E un câine sceptic. chiar acelea din vis! Când intrară. ea se aşeză pe marginea divanului. cu spinarea puţin aplecată. cu paşii lui măsuraţi şi demni. Câinele stătea în uşa cabanei. — Nu te-am auzit niciodată vorbind aşa. cărora nu le pria înălţimea. acum înţelegea puţin de ce-i era milă de ei. i se îndeplineau toate dorinţele. Poate. înroşite de soarele la apus. umerii i se . să piardă legătura cu pământul care le aminteşte măsura lor adevărată şi le poate trezi. şi ea avea să se târască pe pământ. Da. la fel cum îl lăsase ieri. Pe uşa care rămăsese deschisă. alta aşezată pe colţul căminului.

71 .

De cele mai multe ori. Cu restul se obişnuia. Curgeau zilele frumoase dinaintea toamnei. fără zgomot. ca dulăii supăraţi. Nu-şi luase nici măcar o cămaşă de noapte. se spăla. iar la urmă. cânta fals. care îi veneau aşa de mari. Se trezea cu lumina lui pe obraz şi-i zâmbea recunoscătoare. Acum ştia şi le aştepta să treacă. cu prietenie. Ciudat. i se părea că recunoscând adevărul îl jigneşte. înainte de a se trezi pe deplin. În fiecare dimineaţă. Curând. pe lângă vise.FIUL RISIPITOR 72 . se ruga în gând — era un reflex fără cucernicie —: „Dă Doamne să nu plouă!” Nu ploua. ca şi când frigul ar fi fost emanaţia lui. până se întuneca. Se înfrână. când se trezea. îşi amintea. gata s-o trezească din somn. El se întoarse şi se apucă să aprindă focul în cămin. se ducea la baie. prefăcându-se speriat. El rămăsese lângă gura căminului. atunci. în faţa uşii. de la apusul soarelui. Mirosul pastei de dinţi îi răcorea nările. Rămasă în colţul ei. aproape se sperie. Soarele nu ardea — era cald. că el se ridica încet. El vroia să se ducă la oraş. ca să nu se arate cu ochii înroşiţi. Ziua ei începea târziu după a lui. aşezându-se între ei. Liniştea… Liniştea podişului! O auzea intrând. mârâia. — Cam frig. născocind pricini cu nemiluita. Eva plânse puţin. nu atât cât ar fi avut nevoie. după obiceiul lui cunoscut. găsea masa pusă: lapte cald cu pâine de casă — la fel în fiecare dimineaţă. şi el fugea. Eva nu simţea nevoia să vină lângă ea. se bărbierea. să-i caute ceva de îmbrăcăminte. încât o făceau şi mai mică. venea să-şi frece uşor obrazul curat de al ei. Tăceau amândoi. umbla în short şi în bluze de-ale lui.desenau nefiresc de largi. aşa cum aştepţi să treacă tot ce doare şi nu poate să rămână. . singură. cu un genunchi jos. Afară. 16 Numai serile erau triste. flăcările începură să joace pe pereţi. îl găsea plecat. cât dura crepusculul. îl împiedica zi de zi. Dar părea mai liniştită de când ardea focul. nu-i aşa? Ar fi vrut să mintă.

să mă bată! Că n-aş pleca eu de acasă. Cui vroia. Eva era intrigată copilăreşte de numele lui. câinele o urma cu aerul lui demn. dacă ar mai putea şi altceva! Pentru Eva. înţelegea într-un fel abstract vorbele nevestei. neluând-o în serios. Urma o vizită scurtă la bucătărie. că lelea Ioana umblase înainte cam cu mulţi. şi pentru ea intraductibil. Bărbatul o aştepta să se întoarcă din hoinărit. privind-o puţin ironic şi indulgent. făcea foarte bine. pădurea emitea zgomotele şi le propaga pe întreg podişul. dar nu descoperea semne. dar păzind-o. într-un freamăt zburător şi înalt. să-i spună pe nume nu i se părea potrivit — prea era copil pe lângă ea. În timp ce-şi bea laptele. fireşte. îi spunea ţărăneşte „lele Ioana”. Femeia răbda fără să crâcnească. dintr-acolo se auzeau topoarele lovind în copaci. Cu drumul la gater şi cu aşteptarea trecea aproape toată . unde mama lui Niculiţă punea mâncarea la fiert. unde stătea de vorbă cu logofeţii şi cu pădurarii.RADU TUDORAN 73 . o apuca de coade şi o bătea până o lăsa pe jos.În câteva zile învăţase atât de bine să se alinte. apoi o izgonea. neîntâlnit niciodată. nu-i acorda nici un fel de încredere în ceea ce privea priceperea ei la gospodărie şi. Pe omul de la gater îl chema Dumitru Capverde. să privească fierăstrăul mişcându-se neîntrerupt. Rex o păzea. îl aştepta. Îi plăcea pâinea de casă. îi dădea uşor explicaţie: — Apoi atât poate şi el. peste câtva timp. parcă socotind că nu trebuie lăsată de capul ei. de parcă se alintase toată copilăria. că şi acum o mai lua razna. apoi. Îi plăcea să stea la gater. avea mirosul podişului. el se ducea uneori mai departe. îl privea pe furiş. muşcând din lemn şi aruncând şuviţe de rumeguş dedesubt. în locuri necunoscute de ea. neizbutind să le găsească exact sensul material. Aflase că nu-i tatăl adevărat al lui Niculiţă. ca să nu-i spună mătuşă. deşi venea de la câmp. bărbatul Ioanei devenea un personaj din ce în ce mai ciudat. curioasă să ştie de unde-i vin numele şi metehnele. Femeia o lăsa în bucătărie cât să-şi arunce ochii prin cratiţe. o lua iar razna. De acolo pleca la vale împreună cu Rex. din când în când. Dacă pe stăpânul locului nu-l găsea la gater.

.

. Zău. pentru ea nu mai exista nimic dincolo de marginea podişului. pare-se vorbele lui nu erau exagerate — se simţea bine departe de oameni. după care rămânea nepăsător. suntem prea puţini aici.dimineaţa. de două ori. ţi-am mai spus. — Eu mor după tine. privegheaţi cu indiferenţă de Rex. cuibărindu-se la pieptul lui. Eva îşi uita cu totul neliniştile. — Dar eu? Haide. nu îi aminteau lumea din vale. privindu-şi stăpânul cu o bunăvoinţă reţinută. care nu râvnea la nimic. — Ar mai trebui două ca să mor? — Nu ştiu la ce temperatură mor panterele. ca să ne suspectăm între noi! Poate că discuţiile acestea. reluate. Rex le ţinea loc de lume. dar tu nu crezi. nici măcar vagonetele funicularului. Rex nu se urnea niciodată să vină în întâmpinarea lui. Eva se repezea la vale şi-i sărea în braţe. care treceau necontenit. Nu-şi amintea să-l fi văzut vreodată posomorât. să fie sceptic cu oricine. mişca doar din coadă. În astfel de momente. La prânz mâncau afară. — N-are temperament. — E un câine leneş! — Nu. spunea el. cu patruzeci de grade temperatură. întotdeauna vioi şi voios. stăpânul locului apărea din vale. gata să-l dea peste cap. spune! Eu? — Tu eşti un pui de panteră. Indiferent de temperatură. tropăind pe potecă. porneau din nevoia de a mai vorbi şi despre altcineva. Până a doua zi dimineaţa. ca un salut. rămâneau împreună. înciudată. — Ei bine. mie vreau să-mi arate încredere. — Aş vrea să am şi eu tot atâta demnitate cât măgarul ăsta de Rex! scâncea. e sceptic. — Dar eu? Numai serile erau triste.

Uneori se apropiau de creastă. Mai târziu se plimbau pe podiş. fabrica . calea ferată. soarele venea în faţa cabanei. şi stăteau nemişcaţi. în căldura plăcută a după-amiezii. şoseaua.O dată cu sfârşitul mesei.FIUL RISIPITOR 74 . unul lângă altul. se întindeau în şezlonguri. se vedeau râul. ca să privească în vale. până departe. ca la sanatoriu.

făcând nopţile să se lungească. Ioana le aducea cina. cu shortul nu mai merge. luni. 14 august. să-i aducă îmbrăcăminte un om. marţi am primit răspunsul lui. oricât de îndepărtate: „L-am cunoscut joi. Îndată apunea şi soarele — de la o zi la alta mai devreme. duminică. Până acum. Întorşi acasă. sâmbătă.şi acoperişurile roşii ale caselor. apoi pleca la bărbatul ei sau la alţi bărbaţi. ţinea minte. în clipa cât plutea prin aer. i se părea că oamenii de jos o simt pe umeri. Duminica următoare. şi-ar fi amintit uşor şi sigur toate datele. trei ani mai târziu. cu mâinile reci. Acolo se întuneca mai curând. care să scoată bani din buzunar. cu puţin frig. când l-am reîntâlnit pe drumul de la cimitir. El o găsea amorţită pe marginea divanului. a plouat. fiindcă avea în cap un calendar amănunţit al dragostei lor. ca să facă patul. tot ce îmbrăcase era rezultatul unor ciorovăieli ticăloase între doamna Alion şi Maior. o îmbrăcau ai ei. 17 Ziua când venise aici fusese o sâmbătă. după mai multe încercări abandonate. Eva îşi revenea. să ştie cât costă . pe blănuri. Începeau de fiecare dată cu puţină nelinişte. umbra muntelui era rece şi grea. Cât se aprindeau lămpile şi se aţâţa focul în cămin. prea semeni a orfană! Ar fi vrut să-l însoţească la oraş. o îmbrăcau din te miri ce. 1930. să facă socoteli. miercuri ne-am întâlnit din nou — era fără iepuraş…” Venise aici sâmbătă. vineri l-am văzut la pilon. Dacă ar fi vrut să-i facă jurnalul. dar se gândi că rochia şi ceea ce avea pe dedesubt erau prea ponosite ca să poată intra într-un magazin. până ieri — şi poate de mâine — străin. 6 iulie. Apoi se sfia să fie de faţă la cumpărături. I se părea partea cea mai grea a vieţii de astăzi.RADU TUDORAN 75 . el hotărî: — Mâine mă duc să-ţi caut ceva de îmbrăcat. şi astfel începeau nopţile. O lua în braţe şi o punea jos. erau clipele ei de tristeţe. până se încălzea aşternutul alb. Trecuse o săptămână. cu mare caznă şi cu multe drăcuieli. luni i-am scris. atunci. dar oricât ar fi umilit-o. cum i se fixaseră în suflet din prima seară. când veniseră ofiţerii… Era tot joi.

.

Acum se căia că nu-l oprise. văzu că omul de pe cal avea pălărie de pai. numai aşa putea să fie înapoi până seara.fiecare lucru al ei. Se gândi. cu speranţa absurdă că l-ar mai putea vedea într-un vagonet. încredinţată că venea s-o ia acasă. pe potecă. să intre în magazin. Nu bănuise cât trebuia să o coste plecarea lui. văzu departe. legănându-se în şa. Drept gândind. privind în vale drumul pe unde se dusese el. feţe de masă. croindu-şi singură rochii bizare. cuverturi. când se trezi de-a binelea. până la funicular. neştiind încotro s-o apuce. fără să se îngrijoreze prea mult. coborând.FIUL RISIPITOR 76 . Acum valea era plină de soare. imaginile se măriră. Multe dimineţi fusese singură. La început crezu că e un turist. ca să ia trenul de cinci. Fugi la cabană. la nenumăratele feluri în care ar fi putut să se îmbrace. şi abia atunci îl recunoscu pe Maior. iar de acolo alergă la creastă. până şi din blănurile de pe podea. îşi simţi inima sugrumată. Eva nu simţi singurătatea imediat. numai să fie cu el. Să vină cu puşca! Maiorul o găsi stând curajoasă în uşa cabanei. după cum căluţul se poticnea în buturugi. Dar atunci îl ştia aproape. De data asta. Dând urmare primului impuls. n-avea nevoie de nimic. Apoi echipajul ieşi la lumină. se repezi afară. în orice clipă îl putea lua pe Rex. şi vizitatorul se văzu în întregime. şi dacă aşa nu era bine. . dându-şi seama ce se întâmplase. să vadă preţul scris pe etichete şi apoi să asiste cum el umblă la bani. care urca: un om ducând de căpăstru un cal de munte. apărând deasupra copacilor şi dispărând. dar îi era peste puteri să facă mai mult decât atât. să plece în căutarea lui. trecuse de opt. să aleagă. — Lele Ioană. îi vedea de departe pălăria. el pleca şi alteori. trenul plecase de mult. din ceea ce vedea în casă: perdele. Cum stătea astfel. Rămase pe marginea podişului. străbătu pădurea ele jnepi. După un timp. şi lipsea până la prânz. Era târziu. Accepta situaţia ca pe o boală. dezamăgită. putea să umble în rochia ei neagră sau în short. El plecă foarte de dimineaţă. putea să umble în pielea goală. Încă somnoroasă. chinuit. cu fantezia trezită de panică. cheamă-l repede pe Dumitru. prin pădurea de jnepi. şi în spinarea calului un al doilea om. un echipaj neobişnuit. deşi turiştii veneau prea rar aci.

.

Maiorul îşi uitase apucăturile. Ajuns aproape. sau să-l cheme în casă. ca de obicei. Maiorul o privi. O duci bine aici? — Da. în pielea goală? Căuta un loc să se aşeze. Rămase în picioare. Oricum. ascensiunea care nu-i priise de loc îl lăsase cu picioarele şi şalele frânte. Era poate un instinct care-i cerea să nu lase pe nimeni peste prag. Rex mârâi. Eva se simţea amorţită. zise.Dumitru Capverde stătea de pază. — Ai rămas singură azi? Se miră cum de aflase aşa de curând. Maiorul descălecă greoi. Eva se înroşi. Întratât fusese numai cu el în această locuinţă. ca un străin nechemat. cu ochii la oamenii străini. nu putea să facă o mişcare. — Ai tot ce-ţi trebuie?… Mâncarea e bună?… Noaptea nu ţi-e frig? După o tăcere. pe când înainta crăcănat. — Bună dimineaţa. sau înălţimea îl copleşea. cu cartuşe de mistreţ băgate pe ţevile puştii. — Aşa umbli tu. care trecu greu. frumoaso! zise. să-i aducă un scaun. se vădea că urmărise să vină în lipsa lui. — Şi unde-i? — La oraş. după colţ. Vorba lui mieroasă îi alungă dintr-o dată teama de până atunci. sau mersul călare îl istovise. apoi se gândi că era foarte cu putinţă să-l fi văzut cineva la gară şi să-i fi spus. se aşteptase să-i spună „urâto”. unchiule! Maiorul se apropie şi o sărută pe obraz. de sus până jos. aşa de mult îi vorbea numai despre ei doi. — Am venit să văd ce faci. — Bună dimineaţa. întrebă: — Când vă cununaţi? . încât i se părea de nesuportat fie şi gândul că ar trebui să împartă imaginile dinăuntru cu un intrus. veni lângă ea şi rămase ţeapăn pe toate patru picioarele. Rex se ridică.

) Să ştii că suntem foarte îngrijoraţi. să se aşeze.Ea ridică din umeri. nu ştia nimic. Şi maică-ta. — Nu ţi-a mai spus nici un cuvânt? Nici nu fusese vorba vreodată. te-am crescut ca să facă el cu tine ce-i place? (Tot căuta cu ochii ceva.RADU TUDORAN 77 . stânjenită. — Păi tu crezi că aşa merge? Ce. . şi Gettuţa.

de dincolo de vale. fără s-o mai sărute. răsări luna. . la vale. de câteva ori se poticnise. „Va fi în al cincizecilea! În al douăzecilea…” Lua iar o cifră mare. din faţă. — Zi. Nu ştia cu ce tren are să vină. de pe crestele celorlalţi munţi. se întoarse să încalece. funicularul se opri. Maiorul ajunse acasă târziu. parcă topită.) Musafirul. Era greu de înţeles ce anume urmărea. Eva ieşi la marginea podişului. se putea pomeni cu el în oricare clipă. nimeni nu putea s-o vadă. Eva rămase numai cu câinele. se aşeză în iarbă. Ar fi vrut să rămână acolo până la miezul nopţii. Era dezamăgit ca nu putuse intra. gata să-l azvârle peste cap. Rex mârâi încă o dată. la trecerile mai periculoase trebuise să descalece. cu Rex alături. vexat. Număra vagonetele: „Va fi în al o sutălea…” Trecea mult timp până să se împlinească suta de vagonete. Mai aşteptă o vreme. Soarele apuse. să-şi arunce ochii la pat. şi nu ştia măcar dacă deplasarea meritase atâta osteneala. ce să-i spun maică-ti? — Nimic! — Şi Gettuţei? — Nimic! (Ar fi vrut să transforme cuvântul în adjectiv şi să aibă pentru el superlative. aici staţi?!… Atunci. care. s-o simtă. După prânz. tremurând de frig.Ţie nu ţi-e ruşine? — De ce? — Aha! De la el ai învăţat să ne înfrunţi! Se mai uită o dată de jur-împrejur. se făcu întuneric. Poate făcuse drumul la cabană numai ca să vadă unde se petrec orele de dragoste. calul mergea rău. înspăimântător de mare şi de aprinsă. până l-ar fi văzut venind. îi era frică să se mişte. şi calul porni. şi începu să numere vagonetele care urcau. Paturile în care ştia că au dormit oameni tineri îl tulburau. până în zori. aşa cum stătea ghemuită. Poate ceva la care nu se gândea de-a dreptul: o plăcere ciudată. iar o dezamăgea. făcându-l pe călăreţ să se legene comic în şa. în iarbă. la sfârşit. se simţea la adăpost.

unde se vedeau sclipind luminile de la fabrică. se întoarse şi porni liniştit spre cabană. privi câteva clipe în vale. se ridică în picioare.Câinele se plictisise. îşi întinse spinarea înţepenită. FIUL RISIPITOR 78 . căscă.

Trecu amiaza. până ce se convinse că într-adevăr pleacă. ceaţa de jos se risipise. Merse de-a dreptul la gater. unde se ghemui în pătură. Şi văzu deodată că nu mai erau verzi decât brazii: ceilalţi copaci şi iarba păliseră. se auzea foşnetul copacilor şi alte zvonuri reci ale nopţii. Dumitru tot mai sforăia. văzu podişul nins. Dumitru Capverde se ivi în uşă. era hotărâtă să aştepte. acum vedea clar fabrica şi casele. Rex adormise. îşi duse mâinile la ochi. deschise un ochi. Soarele se ridicase pe cer. până ce înţelese că era luna care îmbrăca pământul în lumina ei somnambulică. stai aici! Dar el nu se mai opri decât o clipă. Eva se înfioră — umezeala îi pătrundea prin sandale. Venea şi toamna. şi număra cu ochii umezi vagonetele: „Are sa fie la al o sutălea. cu urechile ciulite. . Nu-l trezi. Niculiţă stătea cuminte pe prispă.RADU TUDORAN - . Iar ea era singură şi dezbrăcată. cu botul pe labe. pe Dumitru. când omul de alături sforăia mai tare. zăpăcită. sforăind în şubă. Mai jos. — Tu nu te culci? — Nu. sub peretele cabanei. În zori. Fu nevoită să-l urmeze. Câteodată. după care porni încăpăţânat înainte. în locul unde stătuse toată noaptea. îl auzea afară. Pe podiş căzuse brumă peste noapte. poate avea şi el o nelinişte. câinele întorcea capul spre el. O simţi. „Are să fie la al o sutălea… La al cincizecilea…” Numără multe sute. Când se ridică. Aflând despre ce-i vorba îşi luă puşca. cu ochii devale. la al cincizecilea…” Fiecare sută de vagonete însemna lungi jumătăţi de oră. Din când în când. Soarele răsărea în faţă. pe o coastă. Se auzea apa pârâului curgând pe scoc. că încă nu m-a bătut mama. Eva nu dormi nici o clipă. De astă dată. aruncându-i o privire scârbită. apoi se culcă la loc. îşi luă pe umeri o pătură şi ieşi în uşă. Rex se ridică. îi era prea frică să rămână singură. se vedea lumină. atunci se ridică plictisit şi o luă pe urma ei. cu puşca în braţe. Curând porniră şi vagonetele. la căsuţă. se ridica din pat şi alerga la fereastră. Eva nu-l mai urmă. în lumina lunii pădurea de jnepi părea geruită. Pe terasă Rex veghea.— Rex. Rex o lăsă să se îndepărteze. mârâi ursuz şi plecă spre cabană. se îmbrăcă. Merse iarăşi la locul de aseară. Noaptea era albă.

79 .

În unele clipe de oboseală. altfel. că va sta aşa până îi vor putrezi oasele. pă potecă: îi sună paşii ca pă tobă. am pus eu un braţ de frunze înăuntru. că nu va mai veni nimeni. Ce se întâmplase. o ţinem vara sub şopron. O căutase peste tot cu mâncarea. i se părea ca aşteaptă zadarnic. la vale. eu eram în coşar. ce-l oprise? . Ioana. nu mai sunt nici eu în toate puterile! Şi cum îmi pusesem fota şimi strângeam betele. zdup. o durea tot corpul de atâta nelinişte. Da cine-a gândit că o să vină nătângu o dată cu soarele? Manole o luase pe potecă. — Te-a certat bărbatul? — Ba m-a bătut. la iarnă… „Are să fie acum. numai ce aud glasu boşorogului: Stai. îmi strângeam betele. boşorog. la al zecelea…” — …că vezi. la stână. domnişoară. m-am avut şi eu bine cu el. să se înveţe cu frigu. nu m-a certat. că mereu am junghiuri! De. mânca-l-ar ăla strâmbu! Eva număra vagonetele: „Va fi acum. vine vara cu oile. nu auzea decât crâmpeie: — …unu Manole. că bărbatu-miu!… Şi dacă mi-a trimis creştinu vorbă că pleacă — pleacă acum la ei. la câteva ore după-amiază. că vaca tot e stearpă. ce să stea? — Zdup. frigu-frig şi tare pă jos. arde-l-ar şi pă el. boala. te bagă-n pământ! Ăla. că are o călcăturăăă!… Îi veneau lacrimi în ochi. dincolo. da are nişte bojoci! Când strigă.neîntrerupt şi până la urmă. că trag! Boşorog. nici să-i aduc în casă nu îndrăznesc. niciodată. îmi ştiu lungu nasului. Acolo o găsi. nu te-ai uitat dumneata. Eva o văzu plină de vânătăi şi jumulită. n-ai luat seama. da ungureanu mă ţine în pielea goală. să ierneze — nu m-a răbdat inima şi mi-am zis: tot nu-i Dumitru acasă noaptea asta… „Are să fie la al douăzecilea” — …mai jos da casa e coşaru. la al treizecilea.” Femeia îşi povestea necazul. e de dincolo.

domnişoară… „Are să fie la al cincizecilea…” — …noroc că dă neisprăvit ce e. găinarule! Zdup. că bag plumb în tine!… Aşaaa!… Pune-ţi mintea . Şi-o dată l-aud că umblă la cocoşu puştii. Nu trage. zdup. domnişoară… Stai că trag. mă. mă omule! strig din uşa coşarului. Da el — puşca la ochi şi… Ia. n-auzi.— Ia dă mănâncă. dă mănâncă. ăla la vale. zău. mă.FIUL RISIPITOR 80 . nu-i ia nici puşca foc… Stai.

hâţ la trăgace. Te-am aşteptat. — Credeam că nu mai vii! Ei lăsă pachetul jos şi-i apucă umerii. Se ridică în picioare. zise: — Acum. poticnindu-se. ameţită. aruncând în lacrimile acestea de fericire tot chinul aşteptării care o istovise. fără să vadă unde calcă. şi pun-te cu pumnii pă Ioana! Oliu. când Eva încetase să mai numere vagonetele. — Îmi pare bine că mi-ai ieşit înainte! Ieşit înainte?! Dacă ar fi ştiut de când era aici! Buza de jos începu să-i tremure. scârţ la cocoaşe. Atunci lasă puşca jos creştinu. nu ia puşca foc şi pace. încercând să glumească. al ciorilor. vezi. ţine-mă bine! Începu deodată să plângă. hâţ. iute ca la toate. O durea inima de atâta fericire. Şi când fură faţă în faţă. nu mai ştiu nici unul. Când socoti că şi-l sprijinise destul de temeinic. aşteptând să treacă de pilon. iar Rex nu se mai întorsese. Era singură. din miile de cuvinte pe care i le pregătise. cu ochii pe sus. — Te-am aşteptat ca un câine! (Făcu un ultim efort sa pară demnă. domnişoară!… Veni pe înserat. în hohote. căutându-şi locul pe îndelete. Ioana plecase de mult. scârţ. mai mult decât un câine! Îşi lăsă capul pe pieptul lui. buşi-l-ar boala!…Ia dă mănâncă. cu braţele desfăcute — o chinuia neputinţa de a-i zbura în întâmpinare. 18 . ar fi vrut să se arunce înaintea lui. Niciodată în viaţă nu simţise o bucurie mai mare ca în clipa când îl văzu apropiindu-se de creastă — totdeauna superlativul acesta avea să se repete.cu Manole! Iute dă picior ungureanu. te rog. că altfel nu mă zăpăcea el pă mine!… Şi iar. şi el totdeauna avea să i se pară că îl invocă prima dată. Porni pe sub vagonet. cum i s-au uscat alte alea!… Ia uite colea şi dincolea ce-a buşit în mine. usca-i-s-ar mâna. din tot ce era în inima ei.) Nici Rex n-a mai avut răbdare. şi el să coboare o dată pe pământ.

i-ar fi prilejuit multă bucurie desfăcutul pachetului.RADU TUDORAN 81 . Erau frumoase serile când venea cu trenul de la târguială.Altădată. câţiva metri de . Şi ce-i aducea? O pereche de ciorapi. îşi amintea cât o emoţionau lucrurile sărăcuţe pe care i ie cumpăra doamna Alion.

un fular. pachetul îl punea sub pernă. tu crezi că trebuie să ne căsătorim? . dar Eva tot nu-şi venea în fire. Tot nu înţelegea cum de rămânea el atât de liniştit. fără să-l desfacă. ieşi nedumerit în uşa băii. vorbind prin uşa întredeschisă. nu ţi-a fost teamă de loc? — De ce să-mi fie teamă? — Nu te-ai gândit că putea să mi se întâmple ceva rău? Nu te-ai gândit că te aştept? — Ba da. Acum stătea pe marginea divanului. trecuse ora tristeţii. le privea pe toate părţile. mănuşi. înţeleg s-o termin. dar ce era să fac. — Dar eu nu ştiam. nu se putea să mai plângă. se despărţea greu de ele. nu voiam să te plictisesc şi eu pe tine.) Tu. La mine nu te-ai gândit? Nu te-ai întrebat ce-i în capul meu? Am fost foarte neliniştită… şi foarte nefericită. — Nu înţeleg ce-i cu tine! — Eu înţeleg: am să tremur de câte ori n-ai să fii lângă mine. — Mai bine te întorceai cu mâinile goale! — A. plânsese destul de la întoarcerea lui. ca a doua zi să-l desfacă iarăşi. când o vedea cât se zbuciumase. Era necuviincios să nu se bucure… Mai târziu el o întrebă: — A fost Maiorul pe aici? De ce nu mi-ai spus? — Fiindcă m-a plictisit. câteva batiste… Le întindea pe pat. — Şi cum. am să mă întorc întotdeauna! Îşi şterse lacrimile. le împacheta. — Să nu-ţi fie frică. de calitate mijlocie. El îşi săpunea obrazul în baie. Începu să desfacă pachetul. cu pachetul în braţe. dacă pornesc la o treabă. le încerca. — M-am întâlnit cu el jos… Bănuiesc că mi-a ţinut calea… Eva… (Şovăia. dacă n-am găsit nimic să-mi placă? A trebuit să mă duc mai departe. pentru rufe. Se întunecase de mult.indian. Ştiam că am să mă întorc — restul nu contează. De mult avea lacrimi în glas — el nu le simţi decât acum. nu! Eu.

ştia că nu o întrebase nimeni. Chipul lui rămânea întunecat. Ce vorbe. cu fruntea numai cute aspre. Maiorul mi-a cerut socoteală.FIUL RISIPITOR 82 . Nu ştia dacă trebuia sau nu. ea se supusese. ce descântece i-ar fi redat faţa cealaltă? — Într-un fel. El o luase de acasă. Crezi că era în .Înlemni. şi nu înţelegea de ce o întreba el acum. el vorbise cu Maiorul. unuia şi altuia.

. cu Dumnezeu. El se ridică deodată în picioare. — Ei bine. să facem dreptate în lume! Am să te apăr. Dacă ne obligă să ne supunem legii. Eva respiră adânc. din iad sau din biserici! Am să dărâm munţii.RADU TUDORAN - . prima oară. spuse: — Atunci când te-am întâlnit pe drum. După câteva clipe. şi după ce izbuti să se domine. Aş vrea să le pot arăta că nu le eşti nici lor dator mai mult. eşti minoră. Dacă ne-am gândi bine. Dar aş vrea să poţi hotărî tu.dreptul lui? (Parcă vorbea cu el însuşi.) E adevărat că mi-a spus ceva atunci când… (Gândul adevărat era: „Când te-am luat de acasă”. nu pe Maior. am să cobor luna pe pământ. n-ai avut nici un amestec în intenţiile mele. Numi aduc aminte cuvintele. dar ceva îl împiedica să-l spună. — Ţie nu ţi-e teamă să te măriţi? Eva uită să se înfrâneze. atunci când ele erau plecate de acasă. şi când nu mai vrei. ştiu că ne-am înţeles să… N-am nimic împotrivă. apoi urmă. Surprinse pe chipul lui un început de destindere. el îi dădu drumul şi se aşeză pe marginea divanului. Aici aşteptă câteva clipe un răspuns. atunci… atunci am să mă însor cu tine! Dincolo de glumă rămânea vreo hotărâre? Eva izbucni în râs. după lege. Nu tu m-ai chemat aici. cum ar fi combătut o obiecţiune a ei: — Da. Ţine-mă aici cât vrei. spune-mi să mă duc. dar asta ne priveşte pe noi doi. e adevărat că tu depinzi de ei. Nu-mi eşti dator nimic. Tot ce am suferit din partea lor. am să mă lupt pentru tine şi cu oamenii şi cu sfinţii. o apucă de mâini şi o smuci în sus. am să sec mările. cu o cută între sprâncene. aş putea spune că… aproape te-am răpit. Nu vreau sa fiu pentru tine altceva decât ceea ce ai dorit atunci când ne-am cunoscut. a fost numai din cauza mea. şi după ce gândi.) Când cu plecarea noastră. nu! Dacă-i aşa. în tren. am să opresc soarele din mers — şi dacă tot n-o fi de ajuns. am fost fericită să stau de vorbă cu tine. şi cu Scaraoţchi şi cu toţi aliaţii lor. Eu am venit la pilon a doua zi. sigur că Maiorul are dreptul să dicteze. era un râs puţin nervos şi puţin trist. — Când te-am luat cu mine. Răspunse repede: — Nu.

83 .

Trebuise să încerce o nelegiuire cu el. era ceva ştirb în peisaj. până la urmă iese cum trebuie. decât ar fi izbutit Eva. de maidan. o privi pe Eva cu aerul lui cunoscut: „Ei. şi fiind atât deşert în jur semăna cu o oază. Uite. peste prăpastie. doar l-o vedea ieşindu-şi din fire. pe urmă chipul i se lumină. Ai încredere în mine? Ea gândi: „Am încredere. 19 Petele ruginii de pe versanţi urcau spre creste. în jurul cabanei. Lasă totul în grija mea. Eva îşi pierdea o bună parte din vreme urmărind viaţa acestor arbori care continuau s-o intrige şi s-o întristeze. despresurate de verdeaţă. cu câtă teamă!” Era ca în funicular. Actul meu de naştere nici nu ştiu unde e. speriată de propria ei ticăloşie şi aşteptându-i urmările. Rex îşi ducea traiul lui calm şi plin de ticuri. desigur. toamna ajunse sus şi puse stăpânire dintr-o dată pe întreg podişul. care o înnodase. ştia că va ajunge sus şi totuşi nu putea să uite ce-i dedesubt. iepuraşii se înmulţiseră. nu riscăm nimic. cu acelaşi aer de nepăsare. doar asta interesează. Eşti mulţumită?” Apoi. se vedeau golaşe şi fără pavăză din nici o parte. ceva la care nu m-am gândit: trebuie să-mi adun actele. După ce înnodă sfoara cât se putea mai bine. se dădu înapoi până ce tinicheaua îi veni în faţă şi cu colţii lui ascuţiţi desfăcu mai repede. se trase un pas înapoi. de brute şi haimanale: legă o tinichea de coada câinelui. iarba uscată avea culoarea Saharei. După această izbândă se FIUL RISIPITOR - . dar cu câtă nelinişte. nu mă sperie decât formalităţile. Rex îşi examină podoaba nemeritată.— Adevărat. încruntat. Ştia un joc mârşav. Nu se întâmpla nimic. Fabrica şi casele. Trebuie să scriu la Namur. Se opri şi un timp se gândi. Numai pădurea de jnepi rămânea verde. Tot ce fac eu. prefăcându-l într-un deşert cenuşiu. — Eva. în fond. cu mâna la gură. se învârti de câteva ori prin faţa cabanei făcând-o să zdrăngăne. de parcă ar fi intrat în razele unui reflector. uite. altceva nu mai era de urmărit până departe. să nu mai vorbim acum. Într-o zi. de nu le mai ştia numărul. ţi-am făcut cheful.

84 .

Era bucuros ca o chema aşa şi nu altfel. nelăsând afară nici un deget. ar fi vrut să ştie unde au fost duse. — Iar ciufulită. fiindcă somnul era prelungirea dragostei. lele Ioană! — Lasă. umpleau ceasurile deşteptării de neprevăzut şi prospeţime. cuprindea o chemare continuă. una din pijamalele lui de iarnă. până ce o dată dispăreau fără urmă. Serile se făcea mai mult foc în cabană. totdeauna noi. de nu mai ştia unde-i un sfârşit. toate celelalte nume feminine i se păreau potrivite pentru oricine. ca un pui de urs aruncat într-o blană prea mare. pe lângă o mare simpatie. rămăsese obişnuită cu veşmântul acesta în care se cuibărea. în stive.ridică. Acum . gesturile ei şi exclamaţiile. ce fac eu cu tinicheaua!” Avusese pentru Rex un pic de ciudă. Acum el întârzia mai mult acasă. salutându-l cu unul din picioarele de dinapoi. Cât fusese vremea mai caldă. Cum în prima noapte rece îmbrăcase ce găsise pe întuneric. împletite într-o compoziţie polifonică şi multiformă. odaia îi era astfel mai dragă. În alţi ani. mirosi instrumentul de tortură şi. de atunci înainte sentimentele ei se transformară în admiraţie. se trezea făcând gesturi de îmbrăţişare. Îi părea rău că nu apuca să-şi ia rămas bun de la fiecare. nu lua cu ea în pat. Uneori se pomenea şoptindu-i numele. şi nopţile lungi erau mai frumoase. nu-mi purta de grijă! Când nu m-o mai bate. îl stropi. uitându-se în acelaşi timp la mica tirană: „Iacă. o dată cu venirea toamnei pleca din munţi. Dumitru Capverde îşi bătea din când în când nevasta. Numele ei avea o muzicalitate prelungă. la culcare. Avea alte vorbe şi alte gesturi pentru noapte. şi copilăroasă. Avea o înfăţişare şi comică. decât vârful nasului. încurcânduşi mâinile în mânecile nesfârşite.RADU TUDORAN - . dormise dezbrăcată. cui aparţin. Umbla astfel prin casă. unde-i un început. luptându-se cu prisosurile de cârpă. dar în fiinţa ei n-ar fi găsit răsunet. Când umbla după treburi. călcând pe pantalonii prea lungi. fetiţo. ce s-a lucrat din ele. domnişoară. atunci să-ţi fie milă! Sub şopronul gaterului se strângeau scânduri albe. prezenţa ei îi era din ce în ce mai necesară. Nimic din ce contura fiinţa ei ziua. Celelalte se întâmplau ca mai înainte. nici o fărâmă de piele.

85 .

murdare de zloată. în adânc. Necunoscutul n-o primise cu căldură. mult prea dur pentru ea. iar în baie curgea apă fierbinte. un bloc mic. ocoliră fabrica pe departe. încât nu regreta nimic din urmă. Eva era speriată să nu întâlnească pe cineva de acasă. Spre liniştea ei. care îi era mai degrabă nesuferit. cheiul Dâmboviţei. — Eva. oasele nu i se mai dezgheţau. Dar veni o zi. aşternutul părea adus din ceaţă. nu şi umezeala. escortat de Rex. Totul era atât de urât. — Du-te tu. mai întâi şi mai întâi intră în baie. pe ploaie. când muntele îi izgoni. automobilul. Uneori apa fierbinte ţine locul multor nevoi. şi peste un sfert de oră erau în tren. Un omoplat îl durea adesea.FIUL RISIPITOR 86 . îndepărta frigul. Dumitru. se bucura din tot sufletul că pleacă. nu avusese arme să lupte cu el — n-avea arme să lupte cu nimeni. Vreau să mă dezmeticesc puţin. în cabană focul ardea din ce în ce mai mult. o statuie urâtă. era mult prea rece. Trebuiau să coboare. — Atunci mă laşi să stau mai mult? Simt nevoia sa-mi încălzesc oasele. 20 În Gara de Nord ajunseră seara. oamenii îmbrâncindu-se. o scară alunecoasă. Eva înregistrase succesiv peronul cu dale gălbui. Lui. zidul mohorât al spitalului militar. nici impresia dezolantă pe care o făceau ferestrele mici. până şi nopţile îşi pierdeau din căldura de altădată. cu două etaje. Apartamentul nu fusese aerisit de cine ştie câtă vreme. hamalii. Peste câteva săptămâni avea să se întoarcă. să simtă şi mai puţin nevoia cadrului citadin. caloriferul dogorea. lumea aşteptând la ieşire. mereu cenuşii. fiindcă tovărăşia ei îl făcea să aibă alte dorinţi. Ea nu văzuse niciodată împrejurimile casei sub acest anotimp. o durere pornită parcă din suflet şi răsfrântă în trup. vuietul. Lăsând la o parte teama pe care i-o dădea necunoscutul. În a doua jumătate a lui octombrie începură ploile. a vară şi a naftalină. o învălmăşeală de străzi cu nume de medici. podişul deveni rece şi ostil. transportase bagajul pe doi cai cu samare. Din vagonetul funicularului se duseră de-a dreptul la gară. .prelungea şederea aici. o uşă de stejar negru. Din fericire era cald. mirosea a praf.

.

un om în plus făcea mai greu de pornit viaţa în apartamentul acesta sclerozat. cu o măsuţă la mijloc. ca în odăile de aşteptare la dentişti. o bucătărioară albă. socotea doar că e comod. cu picioarele strâmbe şi cu pălăria dată pe ceafă. . e greu şi când te întorci după ce-ai lipsit mult timp. poate de luni şi de anotimpuri. de la o manta de ploaie pe care el o uitase în cuier şi se copsese toată vara. apoi două camere cu glaswand între ele. Şterse praful. se simţea destul de neliniştită. o găsi stând în mijlocul dormitorului.) Câteva clipe rămase şi el confuz. începea să se rupă alianţa lor tripartită. alta cu bucătăria. dispari! Intră în baie şi sa nu ieşi până nu te chem. sufragerie şi odaie de dormit. aflând că Rex va sta jos la portar. altminteri nu găsea nimic care să-i placă. legată una cu baia. nu găsea mătura. O baie fierbinte încălzeşte încheieturile îngheţate. acolo unde era mai vizibil. ştia să ia hotărâri repezi. cu mucuri învechite. în bucătărie era un aspirator de praf. Nu mai văzuse niciodată un apartament de bloc. urma un hol mic. Eva era tristă. Şi puţin sufletul. Apoi se dezmetici. dar abia puţin mai mare decât un coteţ pentru Rex. Încercă să facă puţină curăţenie. în vestibul mirosea a cauciuc. Când el ieşi din baie. dar din seara aceea păstră multă vreme impresia că geamantanul e tot nedesfăcut. luând încăperile pe rând. — Eva. Se cunoştea că e locuinţa unui om care nu se opreşte prea mult într-un loc şi nu-şi investeşte personalitatea în obiecte.E greu când vii prima oară într-o casă. în uşa băii. pe geamantan. Deschise ferestrele şi porni să se orienteze. într-o atitudine de sinucigaş… (Mai târziu avea să-şi scoată lucrurile şi să le aşeze în dulap. curată. Se mulţumi să golească scrumierele răspândite prin toată casa. totul era convenţional şi de calitate mijlocie. şi închise ferestrele. cu fotolii nichelate. dar nu ştia să-l manevreze. nu ştii ce să faci mai întâi. Prima dezamăgire o avusese mai înainte. pe care avea darul de a nu le abandona.

îşi roti ochii prin încăpere. scoase cearceafuri. ca primă acţiune împinse geamantanele sub pat.După plecarea ei. cuverturi.RADU TUDORAN 87 . Deschise dulapurile. pijamale. Fără bagaje. unul mai mare îl cără la bucătărie. Nu le mai rămânea altceva de făcut decât să se bage în pat. casa devenea suportabilă. feţe de pernă. şi patul cu .

şi fruntea. îi părea bine ca o luase cu el. — Acum vino! Din uşă. o prinse în braţe — o rupse iar de pământ! — o întinse pe cearceaful curat. şi ochii. cu mai multă putere decât orice realitate. Fusese o singură dată la teatru. O să mâncăm în oraş. Dar m-am gândit că putem face în aşa fel. şi nasul.) Am spus vreo prostie? — Dacă asta ţi-e dorinţa. desfăcu geamantanele şi se strădui să găsească în dulapuri locul fiecărui lucru. care ar vrea să împrumute de la tine câte ceva. eu nu am nimic. ceea ce nu era uşor. A doua zi dimineaţa. Era şi mai greu să găsească locul ei în casă.cearceafurile curate era un ţinut al făgăduinţei. Aproape de prânz. şi bărbia. şi tot. apoi se întoarse în . cortina. (Văzu ochii lui îngroziţi. Trecuse peste un obstacol — avea să treacă peste toate. Nu vreau să-ţi iei nici o atribuţie casnică. portarul îl aduse pe Rex pentru o jumătate de oră. în mijlocul casei. — Nu e prea scump? Nu ştiu ce bani ai. strănută. — Eva. la început prezenţa ta aici m-a speriat. rămânând singură. ca să nu ne încurcăm unul pe altul. o cunoştea. costumele. Câinele inspectă apartamentul. — Tu ai părul. mergem mâine! Visase o nebunie: dragostea — o avea din plin. care să facă tot ce trebuie. o înveli până la umeri. râcâi la uşa terasei. şi gâtul. Dar nici în vis nu-şi închipuise că dragostea putea să vină şi cu alte desfătări. pe geamantan… Eu sunt obişnuit să fiu singur. actorii. Cunosc câteva femei frumoase. o încântase sala. Ce-ţi place în Bucureşti? Unde ai vrea să mergi? — La Teatrul Naţional. — Foarte bine! Portarul o să caute o femeie. şi gura. cred că nu mă pricep. de când sosise. Era o realitate concentrată şi demonstrată dinainte. Stăteai aşa. acea întreagă ficţiune construită armonios. îşi băgă capul sub pat. Tu ştii să găteşti? Vrei să fii gospodină? — Nu ştiu. Trebuie să te îmbraci frumos. îi răsfiră părul pe pernă. luminile. care o făcea să palpite. Se aşeză alături şi o privi mulţumit. la un matineu pentru şcolari. continua să-l caute. stropi puţin zidul afară. dar mai ales decorurile. şi eu.

vestibul unde se aşeză pe patru labe. FIUL RISIPITOR 88 . aşteptând cu indiferenţă să se termine timpul de vizită.

Seara merseră la teatru. Privind-o în timp ce ea se gătea emoţionată, el se gândi că se cam grăbise; ceva în mişcările ei părea neconvenabil şi nu era nici bine îmbrăcată. Totuşi, nu-şi retrase bunăvoinţa şi bunele intenţii; în lipsa unei rochii elegante, a bijuteriilor şi a fardului, avea frumuseţea ei neuzată, surprinzătoare şi încă nedefinită. Stăteau într-o lojă în faţă, de unde se vedea tot atât de bine sala ca şi scena. De aici, Eva descoperea altă perspectivă — ea fusese undeva mai sus — şi schimbarea perspectivei la teatru părea un corolar al tuturor celorlalte perspective schimbate. Nu mai purta uniformă, nu mai era elevă, nu mai avea grija nici unui regulament, a nici unei profesoare. Stătea cu un bărbat alături, şi nu trebuia să dea nimănui socoteala. Se simţea cam beată de libertate şi de luminile strălucitoare. Se juca „Vlaicu Vodă”. Vedea pentru prima oară însufleţite personajele din cartea de istorie. Asculta cu religiozitate fiecare vers, fascinată, cu sufletul la gură. Pe el piesa îl plictisea, mai ales că era în versuri. Dacă ar fi fost singur, s-ar fi dus la un teatru de revistă, să vadă câteva fete frumoase şi să se distreze, cu o rezervă odihnitoare, ascultând cupletele mitocăneşti. Sau dacă ar fi avut o dispoziţie mai puţin vulgară, s-ar fi dus la operă; nu-i plăceau prea mult muzica, nici cântăreţii, ci acţiunea frumos colorată, în nici un caz nu s-ar fi dus la o piesă cu voievozi. În pauzele dintre acte o luă de braţ şi merse cu ea în foaiere. Eva se strecură printre oameni străini, domni şi doamne care nu-i dădeau atenţie; femeile îşi aruncau ochii la îmbrăcămintea ei cu oarecare curiozitate şi nedumerire. Ea privea plafonul baroc, privea busturile de pe lângă pereţi; ar fi vrut să strige, bătând din palme; „Uite, ăsta e Caragiale! Uite colo şi pe Delavrancea!…” Privea tablourile, draperiile, policandrele. Era prea zăpăcită de câte vedea dintr-o dată, ca să ia seama şi la oameni. Se simţea fericită de tot ce se întâmpla, şi-i era recunoscătoare celui care o adusese aici. Îl vedea acum cu înfăţişarea schimbată, mişcându-se între oameni de oraş, îmbrăcaţi îngrijit şi măsuraţi în gesturi, vorbind altă limbă decât cea de pe munte. La început i se păruse stânjenit, şi chiar ea se simţea stânjenită. Se obişnuise cu cizmele lui, cu gesturile largi, cu călcătura apăsată. Descoperea, cu un orgoliu timid, că el nu părea de loc mai prejos decât întreaga lume adunată aici, şi încă lume aleasă, în mijlocul căreia se mişcă după - RADU TUDORAN -

89

voia lui, ca într-o pustietate. În acest timp, el urmărea chipurile străinilor, încercând să tălmăcească impresia făcută de ea; nici unul nu-i arătase vreun interes vizibil. Dar îşi aminti că nici el, când o cunoscuse, nu fusese atras numaidecât de înfăţişarea ei; nu avea nimic izbitor. Abia după ce o privise mai bine îi descifrase farmecul. Acum se simţea solidar cu ea, îi era foarte dragă, ar fi vrut sa se găsească în altă parte, într-o lume născocită, singuri şi invulnerabili. Câteva clipe trebui să se îndepărteze, ca să schimbe câteva cuvinte cu un cunoscut. (Antipatic.) Văzută de la o oarecare distanţă şi în aceeaşi privire cu celelalte câteva femei dimprejur, i se păru prea palidă; poate din cauza luminii, potrivită pentru farduri. „Totuşi, gândi, puţină pudră şi roşu de buze nu i-ar strica; poate şi puţin roşu pe obraji.” Pe urmă constată că avea braţele cam subţiri. Tot confruntând-o cu femeile din jur, găsea o mulţime de alte amănunte, nebăgate în seamă până atunci, care sărăceau imaginea ei. În ultimul antract, nu mai îndrăzni să iasă din lojă; rămase posomorât, fără să-i vorbească, mângâindu-i mâna absent, obosit şi descurajat. Câteva încercări, în zilele următoare, îl obosiră şi descurajară mai mult. Prima duminică, dimineaţa, o luă la un concert de jazz. Se cânta o muzică hibridă, teme clasice prelucrate fără rafinament şi fără pudoare, caricaturizări ostentative, cu sincope şi cacofonii pline de brutalitate. O parte din ascultători se distrau, alţii erau scandalizaţi. Ea nu înţelegea nimic, nu ştia ce se întâmplă, de ce aplaudă unii, iar alţii fluieră şi huiduiesc. Nu-i plăcură nici oamenii, nici sala, nici orchestra; erau singurele impresii pe care le mărturisi; pe urmă nu mai fu în stare să scoată un cuvânt. În pauză ieşiră în hol; o privi cum stătea, cam friguroasă, lângă un zid, ţinându-şi mâinile în faţă, una în alta, stânjenită, cu umerii puţin aduşi înainte, fără nimic comun cu oamenii din jur. La teatru cel puţin se crezuse liberă şi nu se temuse de nimeni. Acum descoperea un hotar între ea şi lume şi începea să se strângă în propria ei carapace, temătoare, rezervată şi puţin ostilă. Aşa îşi pierdea repede tot elanul şi toată prospeţimea. Trecerea dintr-un cadru în altul fusese prea bruscă. Din ceea ce însemna Bucureştiul ştiuse numai internatul şi o cofetărie mică de alături, unde o

prăjitură costa patru lei. Cum să nu-şi piardă cumpătul? Odată bău şampanie într-un restaurant care semăna cu un palat, - FIUL RISIPITOR 90

cu feţe de masă albe de-ţi întunecau privirea, cu tacâmuri argintate, cu pahare de cristal, atât de curat şi subţire că vibra când îl duceai la gură. Chelnerii purtau fracuri cu plastroane scrobite şi fiecare semăna cu un şambelan. Ascultă o cântăreaţă spaniolă, mică, neagră şi urâtă, nici măcar tânără, fără să înţeleagă de ce lumea o aplauda cu atâta înfierbântare. La mesele vecine, oamenii vorbeau într-o limbă pe care parcă o auzea acum întâia oară, despre actori, despre pariuri, cai de curse, blănuri, despre acţiuni, despre Abisinia. Toţi i se păreau foarte deştepţi şi foarte învăţaţi, iar ea se simţea disperată şi umilă, fiindcă niciodată n-avea să poată folosi cuvintele lor. Tăcu toată seara, cu ochii pe faţa de masă; dar chiar faţa de masă o umilea, nu mai văzuse niciodată una atât de bogată şi de străină. Nu se regăsi nici acasă; nu mai ştia ce să răspundă la întrebările cele mai banale, se simţea prostită, uitase că într-o vreme însufleţea convorbiri îndelungate, de jumătăţi de zi, de jumătăţi de noapte. De atunci înainte mai merseră prin câteva magazine, la câteva cinematografe. Într-o zi, el veni acasă cu un plic în mână. — E de la mama, zise, aruncându-l pe pat, aşa ca să se poată vedea mărcile din străinătate. Inima Evei se strânse. — Ce spune? — Nimic. E suferindă. După câteva clipe ea se ridică şi-l privi, liniştită. — Trebuie să te duci acolo? Spera să audă o dezminţire. El veni în faţa ei, cu o căutătură surprinsă. — Eva! Era ca un reproş. Ea zâmbi; inima şi-o simţea mereu strânsă. Ar fi vrut să-i spună: „Am fost o experienţă nereuşită!” Dar nu se putea să-i dea ea însăşi arme, ca s-o răpună. Mai spera. — Eva, sunt foarte neliniştit. Mai spera; ce? — Trebuie să te duci, nu-i aşa?

— Cred că da. Nu mă are decât pe mine. Părea că suferă. Eva gândea: Ce simplu ar fi fost ca el să-i spună: „Dar, bineînţeles, te iau cu mine.” Simplu? Poate că nu. Nu - RADU TUDORAN 91

vroia să fie nedreaptă. De când venise aici se simţea ca o greutate de plumb de picioarele lui. — Am să mă întorc, Eva. — Când trebuie să pleci? Păru iarăşi că suferă; îşi frământa degetele pe cuvertură; îl mai văzuse aşa şi altădată. — Cât de curând ai crede tu. — Depinde de mine? — Da; vezi, m-am gândit că o să-ţi fie greu. Trebuie să vedem ce faci tu. Cred… cred că… Ar fi bine să te întorci acasă. „Nu trebuie să fiu nedreaptă; nu i-am cerut şi nu mi-a promis niciodată nimic.” — E o soluţie. Îl uimea şi-l neliniştea puţin uşurinţa cu care ea accepta toate. Dacă se gândea lucid şi onest, întoarcerea ei acasă era o imposibilitate. — Cum crezi că o să fie? Ce-o să spună Maiorul? Nu răspunse decât mai târziu: — Ce te priveşte pe tine, din moment ce n-ai să fii acolo? Se stăpânea atât de bine, că el nu-şi dădea seama de deznădejdea şi amărăciunea ei. O privi nedumerit. Nu! Deşi ea accepta, nu putea s-o lase în părăsire. — Eva, cu voia sau fără voia noastră suntem complici. Trebuie să ne ajutăm unul pe altul şi să nu ne trădăm. Uite ce-o să facem: te întorci acasă, cu mine. O să le spunem că ne căsătorim şi că eu trebuie să mă duc după acte. Înţelegi? Până să mă întorc cu actele au să uite. Ea se gândea: „Dar eu?” — Eşti prea tânără să te măriţi. Au să-şi dea şi ei seama. Ce zici? E bine aşa? — Dacă vrei tu, e bine! Şi Eva se întrebă: „Îl iubesc?” El era mulţumit şi puţin febril. — Apucă-te şi scrie chiar acum; uite stiloul. Spune-le că venim, să nu fie miraţi când ne-or vedea. Spune-le că totul e bine şi eşti fericită.

Eva îşi răspunse: „Da. Îl iubesc!” Nu i se părea de loc ciudat. - FIUL RISIPITOR 92

21 După o săptămână, se întorceau la fabrică. El adusese un geamantan întreg cu daruri, care creară de la început o atmosferă călduroasă. Maiorul îi primi cu o explozie de bucurie. Tăiase porcul, cămara era îmbelşugată, puse să se taie şi curcanul. Sosiră după prânz; seara se aşeză o masă sărbătorească. În mijloc, pe fructieră, erau mandarine; parfumul lor acid purifica aerul îmbâcsit de celelalte mirosuri, grase. Maiorul se îmbătă, cu bunăcuviinţă. Chiar şi Getta se ameţi puţin, fiind într-o dispoziţie excepţională. El îi adusese o poşetă scumpă, foarte modernă, în formă de casetă, din metal aurit; numai o parte a feţelor era acoperită cu piele de şopârlă. Îi mai adusese, ca din partea Evei, ciorapi de mătase şi câteva dedesubturi foarte fine — un mic trusou. Dar cauza principală a bunei dispoziţii era alta. Citise un anunţ în Universul, la Căsătorii: „Ofiţer superior, caut domnişoară…” Urmau câteva condiţii cărora avea certitudinea că le corespunde, de parcă anunţul fusese conceput anume pentru ea. Ca urmare, îi scrisese în ajun ofertantului, arătându-şi calităţile, şi acum aştepta un răspuns care nu putea să fie decât fericit. — Bea şi dumneata, doamnă, un pahar! o îmbia Maiorul pe doamna Alion. Că doar e de nunta fetei! Nu-i aşa? Ia spune tu, frumuşico, nu te superi daca maică-ta nu bea la nunta ta? Nimeni nu băgase de seamă că la această masă festivă Eva nu mâncase decât o mandarină. După masă, Maiorul îi duse până sus. — Cam îngust patul, cam îngust, he, he, he. Dar nu-i nimica, lasă că vă înghesuiţi voi! Venise cu paharul în mână; cu mâna cealaltă încerca patul. Eva se simţea ştrangulată. Maiorul plecă. Din uşă mai întoarse capul o dată. — Noapte bună! He, he, he! Urarea avea un ton aproape trivial. Îl auziră coborând scările, greoi, cu râsul lui ca un behăit. Pe masă era oglinda veche; sub sticlă trebuia să mai fie ascuns şi acum primul lui bilet. Pe suportul de lemn scrisese odată: „Cea mai nefericită zi din viaţa mea”. Se gândi cu îngăduinţă la - RADU TUDORAN -

93

superlativul perimat, învăţase să nu mai exagereze. Dacă ar fi fost să scrie acum ceva, ar fi scris: „22 decembrie, 1934, o altă zi nefericită din viaţa mea”. 22 În a doua seară, după cină, în timp ce el îşi fuma ţigara la gura sobei, Eva avu simţământul că se întâmplă ceva ciudat. — Tu nu simţi nimic? întrebă, în şoaptă. — Nu. Ce este? — Nu ştiu; mi-e frică. Mi s-a părut că umblă cineva pe acoperiş. — Poate bate vântul. Dar ea cunoştea altfel încăperea aceasta; ştia toate zgomotele ei, de unde pornesc şi ce înseamnă fiecare. — E cineva sus. Te rog vino lângă mine! Simt că e cineva! Rămăsese lângă pat, cu pumnii strânşi la piept, tremurând, cu privirea în tavan. Şi deodată, în cadrul luminatorului apărură doi ochi holbaţi, uitându-se la ea. El o auzi ţipând, înainte de a-i fi văzut chipul descompus de spaimă, şi se repezi s-o prindă în braţe. O simţi că tremură, în timp ce mâinile încercau să arate înspre luminator. — Un om, acolo! Un cap de om. Atunci auzi şi el limpede zgomotul unor paşi pe ţigla acoperişului. Dintr-o mişcare, trase masa sub luminator, împinse geamul în sus şi sări pe acoperiş. Văzu o umbră cară se îndepărta, un om mergând în patru labe ca să nu alunece. — Stai! Omul şovăi; apoi, fie de teamă, fie dintr-o mişcare greşită, se prăvăli pe ţiglă, făcând acoperişul să duduie. La streaşină, încercă să se agaţe de ceva; corpul se văzu zbătându-se, pe urmă căzu, făcând să pârâie jgheabul de scurgere. Coborî în fugă; îşi dădea seama că nu putuse să cadă decât pe terasă, în partea dinspre bucătărie. În uşa coridorului se lovi de servitoarea care venea speriată. — Săriţi, că a căzut dom Maior!

Căzuse pe o canapea veche, aruncată pe terasă, şi nu păţise nimic grav; numai mâinile îi erau puţin julite. Se urcase pe acoperiş, fiindcă văzuse ieşind scântei pe horn; - FIUL RISIPITOR 94

Trunchiul ei se frânse puţin pe spate. dând o căldură ozonată. Tremura. el veni alături. Mi se pare că mi-ai strivit toată copilăria. cu ochii bulbucaţi ca ai unei arătări. lângă soba din sufragerie. şi aşa o duse pe scări. urmărind mişcările ţigării în întuneric. căruia nu i se putea împotrivi. spre a-i da la această sărbătoare a familiilor fericite. Eva nu credea în explicaţia aceasta. dar avea în minte chipul schimonosit aşa cum îl văzuse o clipă în lumina proiectată de jos. de la mijloc. Stătea lângă sobă.” El fuma. cel puţin iluzia că are o familie şi că este fericită. El ar fi vrut să-l întrebe: „De ce n-ai răspuns când am strigat?” Era însă inutil să-l suspecteze. — Trebuie să uit? — Cum crezi. Mai târziu. rupând-o de pământ cu mişcarea aceea de la începutul începuturilor. A doua zi era ajunul Crăciunului. El o apucă de după umeri. mirosea a brad şi a mere. Restul gândului îl păstră pentru sine: „Da. Lasă totul la voia întâmplării. Vreau să mă gândesc. îi era însă ruşine să mărturisească teama pe care i-o dădea fereastra aceea neapărată. Dorm în el de la şase ani. În sobă mai ardea focul. . şi seara el hotărâse să plece. ea spuse: — Aş fi vrut să nu fie nimic aici. cu fruntea roşie de ger. Ar fi putut rămâne măcar încă o zi. nu mai am nici o insulă unde să mă izolez de amintirea ta. O întrebă: — Vrei să dormi? Era ultima noapte. îi trecu mâinile pe subsuori şi o înălţă. poate nu auzise din cauza vântului. — Nu te gândi. când stăteau întinşi unul lângă altul pe patul îngust. n-ar mai fi vrut să se întoarcă în camera ei. O să am de suportat încă o amintire. — Nu. Dar pleca — şi începea astfel ultima noapte. Şi patul are să-mi aducă aminte de tine. cu braţul puternic. nu putea să găsească alta.vroise să vadă dacă nu e vreo primejdie.

Eva îl opri: — Mi-e frică să nu ne spioneze cineva.RADU TUDORAN 95 .— Ai să te întorci? El se ridică şi vru să aprindă lumina. de sus. .

de expert. parcă mirat. acum te-ai împlinit. scoateţi-o din cap! Aprind? — Întâi înveleşte-mă! — Nu. El îi cuprinse mijlocul în mâini. Închise ochii. aprinse lumina şi se aşeză pe marginea patului. acum înţeleg altfel unele din gesturile lui… Cred că… vroia să… se uite la noi. netulburat şi mulţumit. Ai şoldurile mai rotunde şi umerii mai stilizaţi. ce căldură mistică. ca şi cum n-ar mai fi văzut-o de mult. despre întâmplarea asta? Ce căuta pe acoperiş? Mi-a intrat în cap o bănuială. — Adevărat! Dar te-am crescut eu! „Şi ce folos?!” gândea amar Eva. Şi corpul tău emană nu ştiu ce fluid. cu un gest reţinut. atent. Îi răsfira părul pe pernă. cu luciditate. aici. aşa cum stătea goală sub lumina crudă a becului din tavan. Mulţi bărbaţi au să alerge după tine! — Norocul meu! — Norocul lor! (O examina mai departe. Nu avea puterea să întindă mâna. — Am crescut! Era o vorbă de demult. . parcă necăjit: — Ştii că eşti foarte frumoasă!? Inima ei începu să bată altfel. O privi. îţi vine să i te închini. După zilele searbede de la Bucureşti. smerit… Dar evanghelistul tău am fost eu! Bărbaţii care au să vină după mine trebuie să citească noul meu testament! Ea îl asculta. — Ba da… Ce crezi tu despre Maior.— Dar ai văzut bine că nu era nimic. Poate n-are să plece! Poate are să se întoarcă! — Da. la o temperatură rece. ce definitiv cunoştea Eva gestul lui! El murmură.) Să ştii că abia acum îmi dau seama cu adevărat: eşti o creatură uimitoare! Caut şi nu-ţi găsesc nici un defect. regăsea. El o mai privi un timp. Stai aşa! Îşi puse un halat pe umeri. confuz. — Şi talia ţi s-a subţiat! Înseamnă că ai rasă. tot ceea ce îl fermecase altădată în făptura ei. rătăcită. Ce bine. să-şi tragă cuvertura deasupra. — E o aberaţie.

— Am să te regret din toată inima! zise apoi.FIUL RISIPITOR 96 . Niciodată nu plecase de lângă . Se gândea că ar fi putut rămâne.

până se trezi şi el. era mulţumit în căldura aşternutului. Ce faci. toate. de vreme ce nu era acum mai prejos decât fusese la început. începu să fulguiască. Dormise bine. şi acum nu i se îngăduia să uite nimic. când se întorcea de la gară. cauza era în el şi începea s-o întrevadă. trecuse ultima noapte. Simţi că i se frânge ceva în inimă. în şoaptă. era absurd să-l lase în drum. se îmbrăcă. acum. pe unde o iei? . chiar şi chemarea ei — pentru ultima oară. pe îndelete. nu auzise. între porniri contrarii. Uita întotdeauna câte ceva. cu Maiorul. trecu la baie pe nesimţite. venise ultima dimineaţă. Rămase cu ochii în gol. Ultima energie şi-o păstră ca să nu se prăbuşească. 23 A doua zi dimineaţa ea se sculă cu mult înaintea lui. odată. nu mai ţinea minte gândurile de la culcare. casa aceea care nu era făcută pentru doi… Dar degeaba căuta o cauză exterioară. Ar fi vrut să mai întindă o dată braţele. supărat. Câtva timp şovăi. Fusese mult mai uşor gândul morţii.RADU TUDORAN 97 . pentru ea însemna ultima oară. în ultima dimineaţă! Dar trebuia să-şi facă bagajul. Era o regulă de război! Eva îl privea împietrită. tot ce i se întâmpla de acum înainte cu el. nelimpezi şi contradictorii. Spuse sugrumată: — Rămâi! Abia putuse vorbi. El îi zâmbi. îi părea rău că ea plecase de alături şi se îmbrăcase. 24 Seara.un bun al vieţii atât de adevărat şi de întreg. — Da mai ducă-se dracului atâta zăpadă! zise el. se întoarse şi rămase nemişcată lângă uşă. Tăcu. — Ce-ai spus? Nu îndrăzni să repete. şi astfel toate rămaseră aşa. decât era gândul despărţirii. îi veni în gând viaţa de la Bucureşti.

în orice caz. privi încăperea ca beată. Aştept cu nerăbdare. vă rog ca mai înainte să-mi trimiteţi fotografia dumneavoastră. apoi se aşeză pe pat. he. se mai ridică o dată. de dealuri.” Iscălitura nu se înţelegea. zise Maiorul. — Locotenent-colonel. he! Vă prieşte măritişul la toate! Vă îngrăşaţi voi şi slăbeşte bărbatul! În liniştea care acoperea valea. deoarece corespundeţi condiţiilor mele. — Ia dă la mine. Eva privi vagonetele funicularului. fără să întrevadă locul opririi. Părea că niciodată n-au să mai pornească. Maiorul o apucă de braţ. scrie. la dreapta. încuie uşa. — Tu nu stai să mănânci? o întrebă doamna Alion. poştaşul aduse două scrisori: una pentru Getta. 25 La câteva zile după Anul nou. şi col. alta pentru Eva. Gettuţo. Ei i-a plecat bărbatul şi vrei să-i ardă de mâncare? He. Vă rog să fiţi încredinţată de discreţia mea absolută. înţepenite de mai multe zile în văzduhul albit de zăpadă. îşi trase perna pe faţă. se auzea. cu înţelegere. Adresa rămâne aceeaşi. Dar nu izbuti nici el să descifreze. Ofiţerul superior scria: „Încântat de a vă face cunoştinţa. dacă e cu putinţă două. — Las-o. o strânse tare cu braţele şi începu să plângă. căută în dulap o batistă. . Uite colea: Lt.Nu văzuse aleea. Acasă se pusese masa. Se ducea dincolo de munţi. văzând-o că se îndreaptă spre scări. După aceea se întinse pe spate. frate! zise. una bust şi alta în totalitate. Maiorul. Câteva clipe păru că se gândeşte. Se ducea înainte. să stingă lumina. încet. Că eu îi cunosc pe toţi ofiţerii superiori. cu mişcările controlate. spre casă. sfâşiată. unde începea şesul.FIUL RISIPITOR - . departe. mai erau încă mandarine în fructieră — el adusese o ladă. fără gânduri. — Ai prins ceva carne pe tine! He. cu zgomotul lui de fierărie dezagregată. mai privi încă o dată împrejur şi când ar fi vrut să vadă dacă n-a rămas ceva nefăcut. he. he! Ce ţi-e şi cu femeile astea! Eva ajunse sus. trenul ducându-se.

98 .

mai. Lasă că-l scot eu la lumină! Eva luă scrisoarea cu neîncredere. ce mai vrei? Cont la bancă. — Nu. la căsuţa poştală: „Stimate domnule Lt. Ia şi tu o poziţie mai frumoasă. înaintea plecării. în semn de admiraţie. se apucă să scrie pretendentului. am fost nevoită să-mi fac unele acum. — Frumos din partea lui! Ăsta zic şi eu bărbat! Ei. Vă mulţumesc că v-aţi oprit în alegerea dumneavoastră la mine. ştampila şi iscălitura. aia e fotografie s-o trimiţi unui ofiţer superior? Până una alta. trebuie să joci! Poate că e norocul tău. col. şi nu sunt gata decât peste opt zile.. că trebuie să iasă bine. uite colea. avea pe plic antetul unei bănci din Bucureşti. Dar ce. Maiorul pufni: — Moda de provincie! Umblă şi ei să facă pe grozavii! La Bucureşti ţi le dă gata în douăzeci şi patru de ore. Fotografiile nu puteau fi gata decât peste opt zile. Dar lasă. Ea nu fusese niciodată la vreo bancă.) De ce n-o fi spunând şi câţi bani sunt? Să fie vreo păcăleală? Nu cred! Nu. numai să nu fii ţeapănă. Nu înţelegea: când îi depusese? de ce nu-i spusese? — Ia să văd eu. N-avea nici o fotografie destul de bună. A doua zi. le puteam face la minut. măi. aşa. Deschise plicul. Cu părere de rău vă anunţ că neavând nici o fotografie mai nouă. acum ce să fac? — Să-i trimiţi fotografia. că asta ştie fotograful. Bravo ţie. foarte necăjită. când vi le voi trimite cu prima . eu n-am putut să descifrez iscălitura. dar unchiul meu. frumuşico! — Nene Alfons.Fără îndoială! Dar cum naiba îl cheamă? Ia să mă mai uit. citi şi se înroşi până în albul ochilor. Era un semn neaşteptat de la omul care plecase: din ordinul lui. măi! Ca milionarii!… (Citi încă o dată scrisoarea. banca o anunţa că-i ţine la dispoziţie o sumă de bani. cred că nu v-am greşit gradul. care e ofiţer superior pensionar. frumuşico? Sprâncenele Maiorului se ridicară. Auzi vorbă! Dacă ai intrat în horă. se poate să vă cunoască. îl întrerupse Getta. nene Alfons. Getta se întoarse. Getta se urcă în tren şi se duse la oraş să se fotografieze. — Vezi cum stai! o mai sfătui o dată Maiorul.

” .poştă.RADU TUDORAN 99 . sau ca să nu credeţi că nu-mi convine. V-am anunţat pentru a nu vă pierde răbdarea. dacă vă face plăcere puteţi să-mi mai scrieţi. Între timp.

— Lasă. Se fotografiase o dată în picioare. că şi pe ale mele le-a reuşit! zise Getta. pe fondul alb. pe un fond de parc. nu vrei să scrii şi tu la bancă. cum îi ceruse pretendentul. — Vezi că poate într-o zi o să ai şi tu nevoie… E greu să rămâi fără nici un ban. Nu avea nevoie să ceară nimic la bancă. Sunt şi aşa destule greutăţi. ia vino s-o vezi pe soră-ta. Tu ai profil frumos! . dar cu greu izbuti să treacă de plantaţie şi să ajungă la pilon. în plic recomandat. de neatins. acolo unde nu-i ştia adresa. Îi era dor de podiş. ursuz. Ea avusese peste douăzeci de mii de lei. Uneori cobora în sufragerie şi privea pe fereastră munţii înzăpeziţi. divanul şi blănurile de urs. să vadă căminul. nimic să urce. — Exact opt zile. dându-i uneori atât de multe. tot se duce Getta la gară cu scrisoarea. — Puteai să faci şi una de profil! îşi dădu părerea Maiorul. i-ar fi scris lui. ca alteori să nu-i dea nimic? Un cont la bancă… Odată porni pe sub cablurile funicularului. Linia funicularului se vedea mai limpede acum. încercând să nu se gândească la nimic. masiv. de ce nu te-ai fotografiat? Acolo sunt fotografi foarte buni. i-o citi Maiorului. muntele ridica în faţă. pe care îi încredinţase doamnei Alion. să vezi câţi bani sunt? — O să scriu altădată. şi o dată bust. cu un havuz în fund. Dacă ar fi fost să scrie cuiva. ar fi vrut să intre măcar o clipă în cabană.Înainte de a pune scrisoarea în plic. unchiule! Ai văzut? — Frumuşico. Tu. era cheltuiala casei pe jumătate de an. lasă! Eva. pe zăpadă nu se vedea nici o urmă de paşi. De ce oare o amăgea viaţa. Dar vagonetele nu mergeau de mult timp. Dar acum.” Să nu creadă că oi fi vreun hodorog. i se părea ca orice legătură cu podişul era ruptă — nimic nu putea să coboare. Locul era pustiu. cât ai stat la Bucureşti. — Nu era nevoie să scrii „pensionar. Stătea mai toată ziua în camera ei. Când se întoarse acasă tocmai sosiseră fotografiile Gettei.

negre sau sepia? Maiorul se pronunţase pentru primele. .Getta nu era hotărâtă din care fotografii să trimită. Ei i se păreau mai de efect celelalte.FIUL RISIPITOR 100 .

care a văzut fotografiile şi vă admiră. fapt pentru care îi propunea să vina la Bucureşti: „Mie îmi este peste putinţă să mă deplasez. dumneata nu ştii ce o fi acolo cu soldaţii. — Eu să nu ştiu?! Ard gazul statului de pomană! Nu fac nimic iarna. Aştept cu nerăbdare telegrama dumneavoastră.” Scrisoarea îi puse pe toţi în încurcătură. Georgescu. Deşi cred că v-aş recunoaşte după fotografie. ca să nu fie vreo îndoială. joacă table la Cazinou! Scrie-i să vină el la nimic noi! Getta se sperie: — Şi dacă se supără? — Pagubă-n ciuperci! Mai sunt şi alţii! — Dar gândeşte-te. — Nu-i o idee rea! Peste câteva zile sosi răspunsul. Maiorul. tu ce spui? — Trimite-i din fiecare. deoarece am multe obligaţii la regiment. cu o iscălitură mai clară: Lt. în aşteptarea momentului când vă va cunoaşte. — La urma urmei ştie că ai un unchi ofiţer superior. în privinţa îmbrăcămintei. îndeosebi. Eva îi puse la dispoziţie toate lucrurile ei. Aici veţi putea locui la mătuşa mea. din amândouă fotografiile. doar cunosc şi eu atâta lucru! — Poate că e greu. un ofiţer superior… Doamna Alion îndrăzni să spună o vorbă: — Poate e norocul ei şi-i dă cu piciorul! — Da? Şi dacă n-o place? Cum rămâne cu drumul? Şi cu cheltuiala? Îţi dă el banii înapoi? După discuţii lungi conveniră că.— Eva. Colonelul era încântat de fizicul ei. col. oricare ar fi fost cheltuiala. nene Alfons. vă voi aştepta la gară. începând cu pantofii . nu se aşteptaseră. e bine să ţineţi ziarul Universul în mână. Dacă îmi telegrafiaţi ziua şi trenul. nene Alfons. Urmară alte discuţii. pentru un locotenent-colonel nu-i cine ştie ce să lipsească două zile de la regiment. Ar fi putut să facă o deplasare. o găsea nelalocul ei. încercarea trebuia făcută.

şi terminând cu pălăria.RADU TUDORAN 101 . În aceeaşi zi. Maiorul îi recomandă pentru ultima dată: — Vezi cum te porţi! Şi întreabă-l dacă nu ştie de mine. Erau în . Dar. în sfârşit. Alcătuirea trusoului de voiaj prilejui multe certuri şi scâncete. Eva primi o scrisoare cu mărci belgiene. o văzură plecând la gară.

dintr-un loc intangibil. ce-ţi scrie bărbatul? Mi se pare că prea întârzie! Eva dosi repede scrisoarea.” Rămase cu scrisoarea în mână. pe care mi-ai făcut-o atât de frumoasă. să se bucure şi el cu tine. I se părea ciudat că nu pomenea nici acum despre banii de la bancă. Poate ar fi găsit ea una. îţi mai şoptesc numele. sunt destul de plictisit. Aş fi fericit să te mai găsesc o dată în drumul meu. dar ca să sper atât din partea sorţii e prea mult. lasă. Ultimele rânduri spuneau despre el poate mai mult decât ştiuse ea vreodată: mama nu se simte bine. — E voie? Intră înainte ca Eva să-i fi răspuns. dacă nu i-ar fi fost frică s-o caute. sunt plictisit. pe scară. mă vor bucura mai mult decât ai putea crede. Se aşeză pe marginea patului. Nu era prea mult timp de altminteri de când venea aici cu cravaşa în mână. Înainte de a deschide plicul respiră adânc. Dacă vreodată nu ai ce face şi îţi aduci aminte de mine. pe celălalt. El scria: „Şi aici. Luă scrisoarea cu mâinile amorţite şi se duse în cameră. Nu-ţi doresc altceva decât să ai mai mult noroc de acum înainte. ca în vara trecută. avea un zâmbet cam strâmb pe faţa lui negricioasă. Tot ce nu era pe placul lui îl plictisea. — Ei. Nu avea alt sentiment disponibil pentru durerile celorlalţi. Eva! Nu ştiu dacă te mai gândeşti la mine. scrie-mi două rânduri. Ca să-ţi cer ţie ar fi nedrept şi poate crud. lasă. . nu s-ar fi mirat să i-o ia cu sila. mutându-şi zâmbetul de adineauri de pe un obraz. Îşi relua vechile gesturi autoritare. m-ar durea să mă uiţi şi înţeleg că altfel nu se poate.” Mai jos era un adaos: „Mama realmente nu se simte bine. — Ia uite ce mi-a dat factorul pentru frumuşica noastră! Sărută-l pe unchiu. nu-i dădea nici o explicaţie. Nu-şi amintea să-i fi fost vreodată atâta teamă de ceva. Recunoscu paşii Maiorului. nu mă amestec în secretele voastre! Ştiu că la scrisori se pricepe! Alunecă deodată spre ea.sufragerie când i-o aduse Maiorul. cât îi era de hârtia aceasta venită dintr-o lume necunoscută. atât de departe. — Ei.

fără gânduri. Întrebările lui erau şuierate: .— Ia spune.FIUL RISIPITOR 102 . nu ţi-e de loc dor de el? Eva îl privi.

când erai mică? Uite. poate la soră-sa. să fi trimis scrisoarea. Îl auzea pe Maior. Ce să ne spună? Aşteaptă şi ea un rezultat. spune-l. noaptea. printr-o nepăsare impusă. o strânse în pumni. acolo. că ştii cu cine ai de-a face! Măritată. aşa te-am ţinut… Dintr-o mişcare. zevzeaco? Nu poţi să-ţi mai ţii toanele? Apoi. Ridică scrisoarea. îşi luă repede altă înfăţişare şi schimbă tonul: — Ce te sperii aşa. ascultă afară. Nu putea sa-şi înşele sufletul. Eva se simţi biciuită. cu pumnii şi cu scrisoarea la gură şi începu să plângă nemângâiată. apoi veni mai aproape. Poate duminică. Vineri înaintea prânzului. frumuşico! Se feri de el. . şeful postului de jandarmi îl căută pe Maior la fabrică. ţi-e ruşine de mine? Păi nu te-am ţinut eu în braţe. ca lumea. Scrisoarea căzuse pe jos. pe care o văzuse atunci. Până joi nu veni nimic. strigând la parter. trebuie să pice. că ai şi tu… (Întoarse capul spre uşă. faci pe nervoasa cu mine? După plecarea lui. ia vezi. nu mi-e frică să pun rama pe cravaşă! Ce.— De ce te-a lăsat atâta timp singură? Nu se gândeşte că eşti tânără. mâine.) Ce faceţi voi când sunteţi singuri? Spune-i lui unchiu Alfons! Hai. El se ridică. dacă te-a lăsat bărbatul nepotolită.RADU TUDORAN - . după cum nu putea să înşele calendarul. trecând peste mai multe zile deodată. Maiorul o liniştea: — Ai răbdare. trăgându-se spre capul patului. vineri s-au văzut. Ia socoteşte: joi a ajuns. o hârtie. Pe chipul lui se ivise căutătura schimonosită. 26 Peste câteva zile. uite azi. poate la masa din sufragerie. — Ce-o fi cu ea de nu scrie? întreba doamna Alion la masă. nemăritată. casa fu zguduită de o ştire îngrozitoare. că uite-acu trebuie să vină scrisoarea. sâmbătă să zicem că a avut răgaz… Dar nu putea să ne scrie sâmbătă. Pune două zile cu poşta. În mână ţinea. Eva sări în mijlocul camerei. poate la slujnică. poate luni. Toate zilele ei începeau cu amar şi se terminau cu durere. cam dosit. în dreptunghiul luminatorului. se trânti pe pat. — Ce.

103 .

— I s-a întâmplat ceva grav? Telefonul se închise. La telefon nu află mai nimic în plus. Puse mâna pe telefon. fără să izbutească. Nu ştiau despre ce-i vorba. — Allo. vino s-o iei. nici nu mai avea timp să treacă pe sus. — Bine.— Ia spune. că poate… În telegramă spunea: „Cercetaţi dacă numita Georgeta Alion locuieşte în localitate. domnule. Încercă să cheme din nou. — D-apoi că n-o fi de nuntă! Acum. . primii acuşi o telegramă… Domnişoara Gettuţa e la Bucureşti? Maiorul se ridică de pe scaun. Nu-şi pierdea cumpătul cu una. iar ai venit după scânduri? Voi nu mai terminaţi cu gardul ăla? — Dom Maior. Maiorul era mai mult curios decât speriat. nu te uita aşa la mine! — Staţi. — A! Dumneata eşti tatăl ei? — Nu. cu două. îi mutară legătura de la un serviciu la altul. urgent! Prefectura de Poliţie. cere Bucureştiul.” — Poate o fi vreun accident. Atunci se hotărî să plece cu trenul de douăsprezece. am spus că mi-e nepoată. că nu e nimic grav. până ce dădu peste un funcţionar care vorbea răstit: — Ce vrei dumneata? — S-a primit o telegramă la postul de jandarmi. zise şeful postului. când aflase ceva. dom Maior. nu vă speriaţi. — Ce telegramă? Ce s-a întâmplat? Deschide gura. am venit cu altă supărare. dar de câteva zile simţea o nelinişte. Anunţaţi familia să se adreseze Prefecturii de Poliţie Bucureşti. domnişoară. Nu trebuie s-o luaţi aşa… După câte înţeleg nu e caz de moarte. Îl trimise pe portar s-o anunţe pe doamna Alion. — Să-i spui că am plecat la Bucureşti. mă interesez de nepoată-mea. Getta Alion. clar să nu se sperie.

— Sărut mâna. coniţă.FIUL RISIPITOR 104 . Doamna Alion îşi pusese ochelarii şi căuta morţii în Universul.Înaintea portarului sosise factorul cu ziarele. m-a trimis domnu Maior… Tocmai îşi desprinsese ochii de o fotografie care îi atrăsese .

la care Eva şi maică-sa luau parte numai ca să nu-l lase singur. Dar portarul înţepenise în uşă: — Domnu Maior a spus să nu vă speriaţi… 27 A doua a veni o telegramă: „Nu vă alarmaţi Getta sănătoasă sosim mâine seară faceţi foc. N-au vrut sa-mi spună nimic. în timpul cinei. ticăloaso! — A spus să nu vă speriaţi. Am fost să mă interesez câţi bani ai. cu ochii la fotografie. Sosiră cu ultimul tren de seară. — S-o lăsaţi în pace! spuse Maiorul. în clipa când doamna Alion se prăbuşea lângă masă. — Dumneata ce stai acolo? strigă la portar. după ce o necinsteşte. Getta intră învăluită într-un şal negru. o lasă în nesimţire pe o alee din pădurea Băneasa…” — Sărut mâna. m-a trimis domnu Maior. Nu vă duceţi nimeni la ea. „Ce seamănă cu Getta!” se gândise. dar ea nu părea să aibă nevoie de vreun sprijin. că nu e nimic grav. Vino şi ajută-mă. Maiorul o ţinea de braţ. ascunsă în şal. urmă portarul. se smulse din mâna lui şi fugi pe scări.RADU TUDORAN 105 . ce-i cu ăia de la bancă? Fac pe nebunii cu mine? Eva nu înţelegea. protector. Semăna cu fotografia din buletin. Eva se ivi în capul scărilor. coniţă. dintr-o dată. pe mai multe coloane: „Bestiala faptă a unui satir. Jurnalul îi juca în faţă.” Şi un subtitlu cu litere mai mici: „El atrage în mreje o tânără din provincie şi. Începu să răcnească: — Eva! Eva! Unde eşti.luarea aminte.” I se păreau monstruoase.” Eva nu înţelegea aceste două cuvinte: „Getta sănătoasa. Mai târau. Deasupra era un titlu mare. cu un aer supărat: — Ia ascultă. el ridică deodată capul. să vă spun că dânsu a plecat la Bucureşti. fără să-i dea prea multă atenţie. O dată intrată în casă. — Ce te uiţi aşa la mine? urmă Maiorul. nu sunt unchiul tău? . măgarii! Dar ce. Doamna Alion înlemni. Înţelesese.

.

când ai să vrei tu. speriată. cu un vraf de cărţi alături. să ciocnesc un păhărel cu tine. în interesul tău! Nu face pe sensibila şi pe îndoliata. Din când în când lua dintr-o pungă de pe noptieră câte o bomboană. Nu părea prea nefericită. mângâindu-i mâna. Ziarele nu mai pomeneau nimic. De unchiu-su.FIUL RISIPITOR - . stătea pe divan. Mi-a venit şi mie aşa. dacă au dat de vreo urmă.— Ai avut timp şi pentru bancă? — Am avut. Unchiu-său îi mângâie mâna: — Las-o pe mă-ta. Mai târziu. Maiorul luă păhărelul gol din mâna ei. Fereastra începuse să se întunece. unchiule? — Nimic. Ai să-ţi strici ochii şi e păcat de ei! Se aşeza pe pat şi îi vorbea cu blândeţe. nu te gândi la ea! Nu te zoreşte nimeni s-o vezi. îl puse pe noptieră. că toate se uită! Nici o minune nu ţine mai mult de trei zile. Să vezi tu ce ofiţer are să-ţi găsească unchiul Alfons. Într-o după-amiază. să-ţi îndulceşti inima. — Ia. — Nu-ţi face inimă rea. el îi aducea de mâncare la prânz şi seara. Dar ştii. că n-a murit nimeni. Dar Maiorul venea şi între mese. pe care o lăsa să se topească în gură. îşi aprinse ţigara şi se înveli într-un . — Mai lasă cititul! îi spunea. — Mama ce face? — Ţi s-a făcut dor de ea? Scutură capul. Numai el intra în camera ei. Bomboanele i le cumpărase Maiorul. pe marginea divanului. Ar fi vrut să întrebe dacă s-a aflat ceva. Bea că-i dulce şi o să-ţi placă! — Dar ce-i azi. era prea târziu să se mai ferească. Se întâmplau altele — şi erau nelinişti în lume. 28 Getta rămase în odaia ei multe zile. care o adusese acasă. Maiorul veni ca de obicei şi se aşeză lângă ea. la plecare. drăguţă. în Gara de Nord. De când venise nu o văzuse nimeni în afară de el. şi citea aproape fără întrerupere. şi bea cu unchiul Alfons un Cointreau. În mână ţinea două păhăruţe cu lichior. Gettuţo. unul adevărat! Getta se făcea roşie de ruşine şi de furie. drăguţo! Lasă.

106 .

Hai spune! Şi el ce-a făcut? — Nu ştiu. nene Alfons! Lasă-mă. dincolo era mai cald. trântind uşa. alteori înţepat. te rog. Gettuţo.nor de fum. decât să faci! mormăi Maiorul. mai mică. El îi apucă mâna. Vorbeşte! — Nu ştiu ce să-ţi spun. Ce-ai văzut mai întâi? — Am văzut o cameră mare şi pe urmă alta. cum era când ai intrat. — Te-ai mai liniştit acum? Ţi-e mai bine? Te mai gândeşti… Getta se scutură. dacă era colonel. îşi ascunse capul în perna pe care începu s-o lovească nervoasă cu pumnii. Se ridică şi plecă. A spus: „Vine numaidecât. între blândeţe şi iritare. Gettuţo. se aplecă spre ea. — Hai. asta vreau. spune tot cum a fost! Ea se smuci. zău. Am spus: „Nu vine mătuşa dumitale?” A spus: „Dar ce ai cu ea?” Atunci l-am întrebat: „Nu ai scris dumneata?” M-am gândit: e îmbrăcat civil. spune. nu mă chinui! — Spre binele tău te întreb! Tu nu înţelegi? Să-mi spui cum a fost. Eu mam speriat. Însă continuă să vină în zilele următoare. Maiorul izbutea să reconstituiască întâmplarea. o dată cu fumul. — Ei. — Ia spune tu lui unchiu Alfons! Hai. În camera mare era frig.” Pe urmă a încuiat uşa. zău! Abia izbutea să scoată de la ea câte un cuvânt. câte puţin în fiecare zi. dar unde-i ordonanţa? — Două ordonanţe trebuia să aibă. — El ce făcea? — Nu ştiu. Venea cu sticla de lichior. — Ia. Am întrebat unde-i mătuşa lui. — Spune! N-auzi? Scâncea. După câteva clipe. cu capul în pernă: — De ce mă întrebi. că nu ţi-o fi mai greu să spui. Uneori îi vorbea blând. că-i dulce! Spune! Tu erai cu paltonu pe tine? . nu mă mai întreba! Încetul cu încetul. — Spune. Lasă-mă. nene Alfons? Lasă-mă.

” Pălăria mi-a scos-o el. ţip!” „Ţipă cât vrei. am fugit spre uşă. Când a fost la palton. dar el m-a prins. cu paltonul şi pălăria. „Dacă nu-mi dai drumul. RADU TUDORAN 107 . că pe urmă răceşti.— Da. A spus: „Scoate-le.

toate. am ţipat iar. — Hai.că n-are cine să te audă.” Atunci am ţipat. îmbunat. — Ce fel de pat? — Nu ştiu. acu spune! Ea începu să plângă. nene Alfons. spune! — Nu pot. întâi am ţipat mai încet. cu sticluţa de lichior în mână. unde era patul. — De ce plângi? Era rău? Cum a fost pe urmă? — M-am zbătut. A început să mă dezbrace pe dedesubt. O dată. poate vroia numai să glumească. Pe urmă n-am mai putut să ţip că mă înăbuşeam. Nu ştiu cum îmi ţinea mâinile că nu mai puteam să le mişc. zâmbind. dar el era mai tare. Atunci s-a ridicat şi mi-a dat un pumn în tâmplă de m-a ameţit. — Şi te-a împins spre pat. ca să revină mai târziu. înciudată şi scârbită. Mi-era frică să nu mă fac de râs. „Degeaba ţipi. că nu mai pot! De la un loc înainte nu mai putea scoate nimic de la ea. mi-a prins mâinile de aici. Dacă am văzut că mă ţine. aşa-i? — Da. trântind uşa. nene Alfons! — Ţi-a scos paltonu? — Nu. mi-a băgat mâna pe sub rochie şi a dat să smucească de… Unchiule. — Şi tu ce făceai? — Ţipam. L-am lovit cu genunchiul în cap. Atunci pleca. M-am luptat până am crezut că leşin. M-a înjurat şi… — Mai Gettuţo. ca să văd dacă nu-mi dă drumul. şi mi le-a strâns până am căzut jos. nu mă întreba aşa. şi dumneata! — Patru zile te-a ţinut acolo şi nu ştii cum era patul? Asta să i-o spui altuia! — Zău. nu vrei să mă crezi?" Şi râdea şi mă împingea în odaia cealaltă. nene Alfons! Lasă-mă. Getta bău două păhărele şi se ameţi. sau a doua zi. nu mă mai întreba! .

I-a rupt.FIUL RISIPITOR 108 .— Spune. Ţi-a scos chiloţii. Am . Obrazul Maiorului se învineţi: — Ticălosu! Ţi i-a rupt de tot? — Nu ştiu. aşa-i? Nu-ţi fie ruşine de mine! Aşa-i? — Nu mi i-a scos. drăguţă. a tras de mă tăia în talie. spune lui unchiu Alfons! Hai să-ţi mai dau un păhărel. că nu i-am mai găsit.

) Ia gândeşte-te. nimic? (Părea dezamăgit.” „De ce nu-mi dai drumul? Vreau să plec!” „Ai să pleci când am să-ţi spun eu!” — Şi stătea cu tine mereu? — Da. zgomote nu se auzeau. Se ducea alături. „Păi trebuie să fii cuminte. să aducă lemne. atunci ce-a fost? — M-am smucit şi am vrut să-l lovesc cu piciorul. ferestrele păreau zidite. dar lăsa uşa deschisă. că te leg!” îmi striga. — Şi tu? — I-am spus. la început n-am vrut. el a venit într-un halat. că nu-ţi fac nimic rău. să mă simtă ce fac. zâmbind. „Să nu mişti. mă strivea de tot şi pe urmă nu mai ştiu. mă laşi sa plec?” El a râs. cum tremura de frig. „Dacă sunt cuminte. că nu era nici ceas. În zilele următoare află cum s-a trezit dezbrăcată. când simţea că vreau să mă dau jos. Atunci… — Spune. N-am mai avut putere. dar el m-a prins nu ştiu cum şi m-a strâns până am zis că mor. am mâncat nişte prăjituri. de parcă el s-ar fi luptat până atunci. drăguţo! Getta începu să tremure de se zgâlţâia patul — şi n-o mai iscodi. era ca în pustiu. mi-a dat un halat. îmi stăteau în gât. cu ţigara în gură. — Şi tu stăteai mereu goală? — Nu. — Dar în pat lângă tine venea? — Venea. Şi aşa a trecut nu ştia cât timp. nici o lumină nu se zărea de undeva. Maiorul răsufla greu. pe urmă am simţit că mă sfârşesc. nici afară nu se vedea dacă e noapte sau zi. A spus: „Nu te speria. atunci când… .auzit că pârâie şi ani simţit mâinile lui. că altfel e de rău!” — Dar tu ce făceai când. — Nu mai ştii nimic. — Dar ce mâncai? — Mi-aducea el dintr-o odaie.

RADU TUDORAN 109 . la fabrică nu-i mai ardea de nimic. Odată. stăteau pe birou maldăre de hârtii pe care nu le iscălea. se aşeza la masă şi mesteca apăsat. fără să scoată un cuvânt. . vorbi cu Eva: — Ştii ce scofală a făcut Secătura dumitale? Îl privi. Când venea la prânz. doar. cu ochii mari.În zilele acelea Maiorul umbla ca beat.

cu un gest care nu era al ei. se ascunsese şi de ea… Aşadar. În uşă. slăbise şi se schimbase atât de mult. Acum îi părea bine că avusese curajul să nu pună nici una la poştă. cabana. iritat: — Ăsta o să rămână golan şi-o să tragi şi tu mâţa de coadă cu el! Ia ascultă. hohotind: . iarna era pe sfârşite. îi trebuie un an pentru un act? Eva se duse în cameră şi scoase din geamantan un vraf de scrisori netrimise. 29 Zilele treceau. se ridică şi le aruncă în sobă. de parcă ea însăşi s-ar fi aruncat în foc. de parcă nu i s-ar fi adresat lui. Nici Eva nu ştiuse. se sperie.— Ce te uiţi aşa la mine? Mai bine te uitai la el. Rămase aplecată în faţa focului. că n-o mănâncă nimeni! Ce viaţă e asta? O să se sălbăticească. le mistui în câteva clipe. nici blănurile de urs… Maiorul urmă. pe toate deodată. s-a ascuns de toţi. Şi atunci nu mai puteau fi nici jnepii. Maiorul nu scotea o vorbă. nici podişul. funicularul pornise iar. în clipele de linişte. Era în ele tot ce simţise de la plecarea lui. ca să vezi ce gânduri îi trec prin cap! Află că a vândut pădurea. nu pot să înţeleg. Era însă prea târziu să salveze vreo scrisoare. Când dracii nu ştiu. Eva auzea vagonetele trecând — aduceau buşteni şi dureri. că la început nici n-o recunoscu. plină de jăratic. De când n-o mai văzuse. Luându-şi inima în dinţi. cu tot ce mai avea. Getta şovăi. n-a suflat un cuvânt nimănui. mai vine sau nu mai vine? Că trecură două luni de când a plecat! Ce. Când văzu că le cuprinde vâlvătaia. deşi ştia limpede că e ea. Getta năvăli în camera ei. soba încinsă. Veniseră zile de moină. pădurea nu mai erau. gaterul. apoi se aruncă de gâtul Evei. Într-o dimineaţă. cu ochii rătăciţi. pe neaşteptate. doamna Alion îl îndemna din când în când pe Maior: — Da mai spune-i şi tu să coboare.FIUL RISIPITOR 110 . îşi prefăcuse în scrum şi ultimul bun. cu simţământul că după ce pierduse tot ce fusese pe munte. Le răsfoi cu mâinile amorţite. iepuraşii. Getta tot mai stătea închisă în odaia ei.

nu mai pot! Cu o mână o ţinea de după gât. suferise. Se lăsă în genunchi. fruntea. — Nu te duce! Nu-i spune! Nu spune nimănui! Stai cu mine. ci de afecţiunea neaşteptată. s-o învelească. Nu mai pot! Învaţă-mă! — Nu. — Tu ştii ce spui? N-ai înnebunit?… Mă duc s-o chem pe mama. nu aşa! Stai cuminte şi spune-mi. mângâind-o în spasmuri. cu mine… A venit noaptea. — Draga mea surioară.) — Mai demult. cu alta îi mângâia obrazul. — Da. săptămâna trecută. — E o grozăvie! De ce n-ai strigat? — Mi-a pus revolverul în faţă… Am ştiut că trage. ca de foame şi de sete că nimeni nu-i spusese o vorbă caldă. nu ştiu ce să mai fac.— Nu mai pot. eram adormită. lipită de ca. alături. ar fi tras cu mitraliera. ţinând-o îmbrăţişată. Eva strânse pumnii. Cu greu izbuti s-o aşeze în pat. — Vine în fiecare noapte. mişcată până în străfundul sufletului nu de disperarea ei. pe care n-o înţelegea. ce ai? — Unchiu… cu mine… Eva păli. nu mai pot!… Surioara mea… Mă omor!… Eva o apucă în braţe. Mă împuşcă dacă află c-am spus. apăsat. — Eva. părul. — Când a fost? (Ar fi pus dinamită. Getta. — Ce s-a întâmplat? Ce ai? Getta continua să se zbuciume. O privea sugrumată. cu disperare. într-o pornire inexplicabilă. M-arunc înaintea trenului. ar fi vrut sa aibă o grenadă în mână. sau măcar omenească. — Îl dau pe mâna jandarmilor! Getta se ridică îngrozită: — Să nu spui nimănui! Te rog să nu spui! Ne împuşcă pe toţi! Mi-e frică… . Unchiu. Fusese totdeauna dornică de dragostea cuiva din casă. voi nu ştiţi nimic. cu capul lângă al ei.

când o veni. Fiinţa ei se revolta la gândul că oroarea putea sa continue. că ai temperatură. trebuie să ai încredere în mine! Ai să spui ca eşti bolnavă. o să-i . Azi la prânz.O lăsă să se liniştească. Mai întâi trebuia s-o scape de teroarea nopţilor următoare. acum după ce îi era cunoscută.RADU TUDORAN 111 . — Getta.

spunem că ţi-a venit rău. Dogorea de departe. Febra scăzuse. îndârjită şi duşmănoasă: — Getta e bolnavă! El se aşeză la masă netulburat şi desfăcu ziarul. (Cunoştea.) Desigur că n-aţi ştiut… E şi o sarcină pe deasupra. Maiorul se făcu vânăt. când ea se însănătoşea pe deplin. când erai bolnavă. Ceva grav. la un doctor. mai degrabă nemulţumit. Doctorul îi puse s-o învelească în cearceafuri ude. După vreo săptămână. Eva îi ieşi înainte. întâmplarea nenorocită. când îi puse mâna pe frunte. N-o să bănuiască nimic. Eva simţi arsură de flacără. decât cu compătimire: — Că n-o bătuse Dumnezeu destul! Peste câteva săptămâni. oricât de ridicată. Getta începu să tremure. — Ce are? — Nu se ştie. — Coniţă. O să chemăm doctorul. Nu-i el cel mai mare pe lume. boala venise la timp — era o salvare. dar îi era teamă să nu se ivească o complicaţie. La prânz. ca mai toată lumea din împrejurimi. însă acum e altceva… îmi pare rău pentru dumneavoastră. Getta aiura. când află de la soră-sa. Fusese doctorul — nu-şi dăduse părerea. fără să recunoască pe nimeni: „Surioară… Să puneţi zăvorul… Uite revolverul… Zăvorul la uşă…” Când Maiorul intră în sufragerie. nu putea s-o sperie. dar continuă să mănânce. s-o scape. nu mai există nici un pericol. rămase până târziu. a doua zi veni din nou. . cu ochii în farfurie. o luă pe doamna Alion deoparte. a mai dormit şi altă dată. La noapte. — Lasă că-i trece! Nu-i gata masa? Spre seară. Dar nici o febra. O să se sperie. trebuiau s-o ducă la oraş. Pe urmă o să mai vedem. obrazul i se aprinse. Getta avea patruzeci şi unu de grade. are nevoie doar de îngrijire. respiraţia se prefăcu într-un şuier. veni multe zile la rând. mama o să doarmă cu tine. La prânz coborî în sufragerie şi-l aşteptă pe Maior. Spre sfârşitul mesei spuse.

FIUL RISIPITOR 112 .— Alţi bani acum! N-ajunge cât am cheltuit când am adus-o! Văzând-o pe Eva. Maiorul îi ieşi înainte. care lipsise intenţionat de la masă şi abia acum cobora scările. pornit pe ceartă: — Tu nu vrei să mişti nimic cu banca ta? Nu vrei să-i dai nici .

Pe urmă putea să-şi facă planuri pentru altă etapă. pe scări. dar era foarte tânără. doamna Alion plecă la oraş. faţă în faţă. Nu-l privea. asta-i! Pe cine duci tu cu vorba? Te ascunzi de mine. 30 În prima zi din martie. Erau faţă în faţă. însoţind-o pe Getta. să vadă podişul. Îi tremura bărbia. Eva simţea nevoia să facă un gest violent. — Ei. cabana. le vedea până deasupra ciorapilor negri de mătase. încuie de două ori!…” Eva rătăci până târziu pe malul râului. cu capul sub fustele fluturate. să-l scuipe în obraz sau să-l pălmuiască. ca un bivol. jnepii.un ajutor soră-ti? — Ba da. Nu ştia ce-i rămânea de făcut de aici înainte. se auzeau puhoaiele zbătându-se în maluri. cu privirea consternată. mucoasa! Maiorul rămăsese cu ochii zgâiţi la picioarele ei. avea timp destul să aştepte şi să gândească. era mult noroi pe jos. pe care. departe. Se stăpâni. La prânz mâncă în sufrageria întunecoasă cu Maiorul. fulgerându-se din ochi. Nu-şi privea viitorul. frumuşico? . să-ţi trimită nişte bani! — Bani am la mama. — Uite la ea. să se întoarcă. de jos. — Ce-ţi mai scrie bărbatul? — Nimic. să muşte pielea albă. De pe munţi curgeau apele. dincolo de şosea. renunţă la masă şi porni înapoi. Eva merse cu ele până la gară. Era liniştită şi gata să-l înfrunte. sau măcar să-i strige: „Cheia. Ar fi vrut să sară din tren. — Atunci apucă-te şi scrie. Îi venea să se repeadă. de ură. După topirea zăpezii trebuia să urce odată acolo. Stătea pe scara vagonului. scârbită şi revoltată. iepuraşii. râul venise mare. dar simţea că o cercetează. cu buza de jos prinsă între dinţi. La despărţire. Getta vru să spună ceva.

nu-i mai era frică de el.Oricum i-ar fi vorbit.RADU TUDORAN 113 . . blând sau aspru.

ca pe stele. folosind nici măcar vicleşugul sau amăgirea. Într-un timp i se păru că scârţâie scara. Spre prânz. Leana veni s-o cheme: — Domnu Maior zice să poftiţi la masă. inima îi bătea înainte. I se părea că se află într-o celulă de închisoare. cu gândul la Getta. — Nu mi-e foame. altul decât cel ales de ea. să o dezgolească. şi bucuria ei.Trecuse vremea cravaşei. cu a cui monstruoasă împuternicire ar fi stăpânit-o altul. Dar nu era nimeni. — Nu mulţumeşti pentru masă? — Nu. Ziua se simţi obosită. trăgând cu urechea afară. fără să-i răspundă. pentru că mâncarea mi-e plătită. starea aceasta trecuse. cu lumina stinsă. ci forţa goală. împrăştiindu-le în spaţiu. răutatea. ar putea să o cuprindă în braţe. câtă suferinţă cu nimic răsplătită! O sugruma gândul că un om străin. se ridică într-un cot şi stătu aşa. Timpul până seara se scurse repede. îl ştia şi îl dorea. cu inima aprinsă. spurcându-i cele mai intangibile mădulare? . se lăsa chinuită. şi lacrimi pentru omul iubit. îmbătată de freamătul lui care îi prefăcea făptura în mii de fărâme. Pândi toată noaptea. Când deschise ochii. poate de nesomn sau poate avea febră. în toată fiinţa. la gândul că omul neîngăduit putea să treacă peste hotarele ei ascunse de lume. până îi înţepeni braţul. mai liniştită. Nimic nu i se părea mai potrivit cu rostul ei în lume. decât să-i dea lui tot. Dar cu ce drept. fără să păstreze nimic pentru sine. Se întinse pe pat. să asculte. nu scâncea sub gesturile brutale. Nu se ferea de obrazul nebărbierit. încordată sub plapomă. în cea mai josnică dintre neînfrânările omului? Dezgustul şi revolta o înăbuşeau. cu mijlocul frânt. Se ridică. oricând. îi ardeau tâmplele. să-i atingă pielea. Câtă umilire. cel dorit. Avea şi mângâieri. şi suferinţa. s-o frământe şi să-şi lase furia acolo. Mai mult decât face! Seara se închise în cameră. cu şalele zdrobite. cruzimea. Atunci se lăsă în perne. oriunde. îndată ce se întunecase. pe urmă iar se simţi sleită. aţipi spre ziuă. înainte de cină. ziua de martie era scurtă. dreptunghiul luminatorului era opac şi cenuşiu. aşa că putu să coboare la masă. Putea să-i suporte nepăsarea. Ştia ce înseamnă dragostea şi primise cu braţele deschise.

Trecuse nu ştia câtă vreme. când tresări la un zgomot pornit de .FIUL RISIPITOR 114 .

Din partea stângă. Văzu o umbră neagră. chiar când am plâns. Îl văzu. intrusul se întorsese cu spatele. pline de noduri şi vine umflate. dreapta o ţinea ascunsă sub pulpană. Rămase nemişcată. cu mâna stângă. Paltonul îi aluneca de pe umeri. în căutarea întrerupătorului. Pe urmă se întinse în întuneric o tăcere chinuitoare. sus. Se apropie. chiar când te-am urât. cu capul întors spre ea. formând două smocuri hâde deasupra tâmplelor. După un timp. intrând. Uşa se deschise fără zgomot. avea părul răvăşit. obrazul îi era puhav. mi-a fost întotdeauna dor de tine. mai mică.) Eva ştia tot ce avea să urmeze. şi din ea se desprinse. se chinui să-l tragă înapoi. dar m-am păstrat pe mine”… Coborî din pat. — Pe mine n-ai să mă atingi! şuieră Eva. Partea albă dispăru. (Împinsese jos cheia din broască şi acum potrivea alta. zgomotul se amplifică în ureche până la pocnet. coordonându-le cu ale cheii care se învârtea milimetric. respiraţia unui om. o dungă albă. picioarele ieşeau groase.la uşă. Umbrele se topiră. scârbă bătrână?! Insulta îl făcu să-şi revină. rămase Maiorul pe perete. cu mâna întinsă. . punea cheia în broască pe dinăuntru. — Da de ce? — N-ai să mă atingi! Auzi. ca nişte coarne. dintr-o singură privire. din ce în ce mai limpede. cu fălcile lăbărţate. crescu o altă umbră. Se ridică în coate şi aşteptă. Eva apăsă brusc butonul lămpii de pe noptieră. dincolo. de sus până jos. După câteva clipe. Îi părea rău că nu lăsase o scrisoare: „Iubitul meu de pe munte. verticală. pe unde vei fi. înăuntru. Maiorul încercă să zâmbească. Era un mic râcâit metalic. închidea uşa la loc. Am pierdut tot o dată cu plecarea ta. cu labele goale băgate jalnic în pantofi de stradă. clipind. prin deschizătura paltonului. mişcându-se pe perete. străduindu-se să nu-şi trădeze mişcările. se pândeau unul pe altul. De sub poalele cămăşii de noapte. speriat şi orbit de lumină. ceva căzu pe duşumea. îşi dădu seama că umbla cineva la broască. — Te aşteptam! spuse Eva. arăta vag cămaşa de noapte.RADU TUDORAN - . încordată. fără rezonanţă. se iscă iarăşi micul zgomot metalic.

115 .

pornită să-l răstoarne sau să-l sugrume. — Faci pe nebuna cu mine? Stai tu atunci! Aruncă revolverul pe masă şi se năpusti asupra ei. Ridică revolverul. Eva aştepta să tragă. Braţele i se zbăteau în lături. de sub pulpană. cu amândouă braţele ridicate. — Apăi să nu crezi tu că-i după tine! O înhăţă cu mâna stângă şi dădu s-o răstoarne în pat. Braţul care o încercuia începu să slăbească. vedea moartea venind cu chipul buhăit al Maiorului. dar se înăbuşea. Apăsarea din piept slăbi. să dărâme zidurile într-un urlet. Erau faţă în faţă. Îşi adună puterile şi. Ea încercă să fugă. Maiorul îi tăie drumul. împinse ţeava revolverului în carne. luptându-se zadarnic să caute ceva de care să se apuce. Nici ea nu se aşteptase — gestul era neprevăzut. împleticit. ca şi altădată. nu mai avea putere pentru nici o împotrivire. printre el şi perete. privindu-se fix în ochi. îl simţea prin cămaşa de noapte. cu amândouă mâinile se propti în bărbia lui. . Gesturile intermediare căzură de la sine. Maiorul se clătina horcăind. făcându-l să se ducă de-a-ndăratelea. — Dacă scoţi o vorbă. o cuprinse şi o strivi cu sălbăticie. Maiorul începu să rânjească. într-o atitudine care o umplea de furie. foarte aproape unul de altul. crezuse că va fi doar revolverul. până ce îi pârâiră oasele. neconvins.— Aşa vorbeşti tu cu mine? Paltonul îi alunecă de pe umeri. Eva rămase neclintită. până în dulapul de lângă perete. te împuşc! Îi propti arma în piept. când o acceptase. descumpănit de împotrivirea ei îndârjită şi neaşteptată. surprins. de scârbă şi groază. descoperindu-i mâna dreaptă. rămase paralizată şi buimăcită. — Împuşcă-mă! Ar fi vrut să strige. Cu puteri înmulţite din ură şi din silă Eva îl îmbrânci. — Împuşcă-mă! Şovăi. nu înţelegea. i se părea simplă. îi frânse capul pe spate. nu se aşteptase — se simţea aproape jignit.

Căzură împreună peste pat. pe picioare. ridicându-se cu poalele cămăşii. În clipa când simţea că se sfârşeşte. un fulger roşu îi străbătu creierul. Îi simţi mâna. Se lăsă moale. Grohăia ca porcii şi se lupta să-i vâre genunchii între coapse.FIUL RISIPITOR 116 . . de-a curmezişul.

în stânga. cadenţat. întinse mâna. La orizont se ridicau munţii. mergeau amândoi în acelaşi pas. când auzi caii venind de la grajd. într-o lumină violacee.RADU TUDORAN 117 . Cele mai mici lucruri . Eva se îmbrăca pentru călărie. ducea la poartă. se legănau de vânt copacii înalţi din Jungerwald. cu straturi de flori şi peluze udate proaspăt. dincolo de zidul împrejmuitor. Alergă la fereastră şi privi jos. Mai departe se vedeau câteva vile răzleţe. În faţă. Eva privi revolverul. îl ridică şi trase. cât peretele. se zbătea lângă pat. mărginită de trandafiri roşii. fumega. după un gard viu de lemn câinesc. Eva era în mijlocul odăii. la garaj şi la grajduri. îşi ţinea încă. poalele cămăşii ridicate. Îndreptă ţeava spre el şi. ducea în fundul curţii. parcă numărându-şi mişcările degetului de pe trăgaci. se miră când auzi detunătura. nu avea să se plângă de nici una din celelalte ore. Nu se sperie.— Stinge lumina. Cunoştea bine acum melodia lor şi se mira că odată putuse să-i fie indiferentă. cu obloane verzi şi acoperişuri de ţiglă. rar. ar fi prelungit-o fără termen. ca totdeauna la ora aceasta de după-amiază. pentru cai şi pentru automobile. Îi era însă recunoscătoare pentru felul cumpătat în care îi organizase viaţa. El se ridică greoi şi se răsuci bucuros spre lampa de pe noptieră. O alee îngustă. acoperită cu perdele de tulle alb. cu un ritm graţios. Datorită lui. apucă revolverul. adversarul exceselor. Dintr-o săritură. descărcă toate cartuşele. PARTEA A DOUA 31 Înspre apus. într-o mână. Maiorul se prăbuşi pe spate. Rândaşul ţinea caii de frâu. Ora de călărie devenise cea mai plăcută parte a zilei. aliniaţi cu peronul casei. alăturea cu patul. o alee mai largă. Jos se vedea grădina casei. mi-e ruşine! îi şopti la ureche. camera de culcare a Evei avea o fereastră mare. Privi corpul căzut. dacă nu s-ar fi împotrivit domnul von Seele. ca pentru paradă. care irizau peisajul. pe care pavajul lovit de potcoave îl transforma în sunete muzicale.

pe celălalt. văzuse că era puţin mai înalt decât ea. după toate semnele. apoi îi zâmbi. cu un jabou alb. pantalonii bufanţi. elegantă şi severă. Eva nu întrebase niciodată de ce fusese arestată. Nu avea o statură care să domine. cum făcea întotdeauna înainte de plecare. dar părea mult mai matur. ceva însă în fiinţa lui inspira încredere. Nu avea decât treizeci şi opt de ani. impunând totdeodată supunere şi respect. El examina chingile. închisă. Domnul von Seele tocmai venea de la grajd. strânşi pe talie peste bluză şi cizmele soldăţeşti. fusese mirată de înfăţişarea lui. La penitenciar stătea împietrit. nici la plecare. atâta timp cât ei îi era îngăduit să treacă peste orice ceremonie. De departe îi părea foarte scund. Pentru călărie. dacă n-ar fi fost privirea. copleşiţi de necazuri. ceea ce o fermeca şi o măgulea. înclinându-se. împotriva etichetei. totdeauna îngrijită. cu carâmbi groşi. ca să aibă ce îmbrăca spre seară. vorbea foarte încet. Nu dădea mâna cu sora lui nici la sosire. Ea începu să se pieptene. cu privirea fixă. Văzând-o la fereastră. Pe chipul imobil. mototoliţi. în spatele lor. nu se citeau gânduri şi sentimente. nu rămâneau indiferenţi. fără să-şi ia privirea de jos. Pe domnul von Seele îl văzuse prima oară în vorbitorul penitenciarului. cu o rochie-tunică. o salută. şi ei. clipind des. îi iubea ca pe nişte oameni. Se aplecă pe fereastră şi privi caii. de amazoană. Mai luă cu ea un pulovăr. agăţat de centură. În mulţimea de oameni neliniştiţi. aşa se simţea în apele ei. cu cravatele strâmbe. şi venea s-o viziteze. pe al ei îl chema Savant. Trebuise să i se accepte. unde rămăsese probabil să se joace puţin cu mânzul fătat abia de o săptămână. cu mişcări iuţi. şi după aceea plecase în străinătate. străin de tot ce se întâmpla împrejur. dezvăluiau toată căldura lăuntrică pe care Eva o cunoscuse mai târziu. alături. S-ar fi putut spune că nu gândeşte şi nu simte nimic. cu pălărie de fetru apretat. domnul von Seele o echipase cu un costum negru. Austria. care veneau nebărbieriţi. datorită atitudinii lui austere. se înclina ceremonios.se făceau aici cu ceremonial. ca în . Nu-l îmbrăcase decât o dată. măsurau şi demnă. lentilele puneau un hotar între ei şi lume dar. Avea acolo o soră. ochii. Purta ochelari în ramă subţire de aur. ştia numai că i se dăduse drumul curând.

faţa unei necunoscute.FIUL RISIPITOR 118 . atât de rece. Eva se întreba ce înseamnă purtarea aceasta. fiindcă . din moment ce se interesa de ea.

suma nebănuită. adăugase. recunoscuse. La sfârşit rămăsese cu vreo două sute de mii ele lei. a lor. Eva fusese eliberată. unde se refugiaseră doamna Alion şi Getta. Un om care îl însoţea aducea cu regularitate un geamantan de piele. o dată cu sfârşitul procesului. nu îndrăznea să se întoarcă la Panciu. lângă Cişmigiu. cu toată vâlva sentimentală şi pasională stârnită de proces. îl preda totdeauna cu aceleaşi gesturi. nici măcar în felul acesta împărătesc. s-o pună la macerat. La început i se păruse că reprezintă o mărinimie ostentativă şi se simţise umilită. cercetările şi dezbaterile se duceau pe pământ. o sumă exorbitantă. După trei luni de prevenţie. s-o disece. de care atâta timp nici nu se interesase. Iar tăcerea în care învăluise acest gest mitologic dovedea o cruzime infernală şi-o dezinteresare lunară. nu ştia ce întrebuinţare să le dea. gestul omului de altădată. aşteptând să se întâmple ceva care să-i justifice existenţa. cererile avocaţilor deveniseră excesive. probabil cu lucruri de mâncare şi lingerie. Îi împărţise pe din două cu doamna Alion. în singura formă în care putea ajunge până la ea. Dar pe urmă. Ridicase banii de la bancă. o atrocitate sublimă şi supraumană. şi astfel avea o viaţă de prisos. Rămăsese în Bucureşti. pe Bulevard. ci cabana şi pădurea. cinci sute de mii de lei. ci sfâşiată.venea în toate zilele îngăduite. Acum îl înţelegea altfel. când se aflase despre contul din bancă. şi lua înapoi altul. Nu-i dăduse bani. cabana lui. Urmaseră zile goale. asemănător. O speria gândul să dea ochii cu oamenii care o cunoşteau şi probabil ardeau de nerăbdare s-o vadă. semnase. poate mai grele decât la închisoare. nefericit. nu înţelegea ca dragostea ei. a ei. fixată prin atâta suferinţă. O achitaseră. la începutul lui iunie. şi cu restul începuse să trăiască. . Năprasnic. nebun. fără să spere. atât cât era în stare. Nu refuzase nimic. să-i fie cotată în vreun fel. îi prilejui o revelaţie târzie şi zguduitoare: fusese depusă o dată cu vânzarea domeniului din munţi şi nu încăpea îndoială că reprezenta întreaga lui valoare. şi nici măcar din dorinţa de a fi apărată. într-o cameră mobilată. era un om de pe alt pământ. Fusese nevoită să coboare din spaţii şi să folosească banii. Nu mai era umilită. ci ca să egaleze.

Şi . Apăruse într-o zi în apartamentul de lângă Cişmigiu. el nu privea la nimeni.Nu-şi putea închipui că domnul von Seele o văzuse.RADU TUDORAN 119 .

Coborâră în curte. cumpătat şi răbdător. îi ieşi înainte şi îi apucă mâinile. dar se simţea bine în apropierea lui. simţea că acoperişul lui va rămâne neclintit. Îşi aruncă braţele după gâtul lui. — Vroiam să-ţi spun ceva. crezi că îmi poartă vreo simpatie. sau îl plictisesc? Ce sentimente o avea pentru mine scumpul meu Savant? . ci sunt sigură! Sunt foarte. Nu ştia cât îl iubea. — Oswald. simţind-o. Se aplecă pe fereastră. — Am greşit: nu mi se pare. calm. 1936. furtuna să smulgă copacii din Jungerwald. — Eva. dar nu pot să păstrez un secret.FIUL RISIPITOR - . îşi schimbase culoarea în mod ciudat. vino până sus! El ciocăni la uşă. se împlineau. dar. foarte sigură! Mă crezi? El îi mângâie părul. în septembrie se împlineau doi ani de la căsătoria lor. se purta ca la început. Nu sperase că va mai putea fi fericită vreodată lângă un bărbat. Alături de el n-avea să-i fie frică niciodată. Mi se pare că te iubesc foarte mult! Pe chipul lui trecu o lumină aproape insesizabilă. Putea să fulgere şi să tune afară. timpul lui pentru ea stătea în loc. de pe Savant. avea o sensibilitate pe care i-o cunoscuse greu. Avu o pornire de recunoştinţă. senin. — Oswald. Se măritase după câteva luni de la proces. De când o cunoscuse. După atâta timp de când se cunoşteau.fiindcă ea avea o viaţă de prisos… Îl urmări cum potrivea scările şeii ei. Iar anii Evei aveau să fie în curând douăzeci. Acum o aştepta să coboare. Nu înţelegea prin ce câştigase solicitudinea lui neobosită. Era în ultima zi a lui mai. în lumina soarelui părea roşcat. cunoştea din plin simţământul că este ocrotită. de mult. Savant îşi scutură capul în frâu. nu intra niciodată în camera ei fără să se anunţe. cineva făcuse proorociri. când îţi spun că te iubesc? Gata! Hai jos! Ce spuneai de părul meu? Deveni melancolică. acum era aproape castaniu. tu nu cumva îţi vopseşti părul? — Aha! Ţi-e frică de declaraţia mea! De ce n-ai curaj să mă priveşti în ochi. Odată. te rog. iartă-mă dacă fac în felul meu.

120 .

ţinuta ei rămânea graţioasă. Dar plimbarea cu barca o ispitea. coborau la debarcader şi mergeau o jumătate de oră cu barca. Ar fi vrut să călărească altfel. cum duce o şosea. poate o clipă de răzvrătire. la pas. îi închidea orizontul. Undeva se deschidea un luminiş lung. la trap. caii porniră singuri la trap. dar chiar aşa. ca să-i poată supraveghea poziţia în şa. Ea nu stătea totdeauna corect. domnul von Seele se mulţumea s-o vadă cu părul strâns. Plimbarea lor obişnuită ţinea până la pavilionul de la malul lacului. sau spre ocean. Eva era . Haide. o parte la galop. de ce nu te miri. Dar domnul von Seele nu-i îngădui nici galopurile lungi. Dacă nu izbutise să-i impună îmbrăcămintea clasică.— Sper ca simpatie. de obicei descălecau. cu părul liber pe spate. încălecă la rândul lui şi porniră spre poartă. nici să iasă de pe alee. aplecată pe oblânc. o pajişte parcă fără sfârşit. Aleea de călărie trecea prin faţa casei. mergând spre mare. uneori îşi îndepărta coatele de corp. Domnul von Seele o aşteptă să ia frâul. Era prea bun cu ea. Am nevoie! Eva puse piciorul în scară şi încalecă fără nici un ajutor. înainte de a se adânci în pădure. Vechea ei pieptănătură îi dădea un aer neîngrijit. — Dar nu eşti sigur! Am să-l întreb pe medicul veterinar. altfel s-ar fi simţit prizonieră. pe aleea mărginită de arini. pe lac. în mijlocul unui fluviu. simţea legănarea uşoară şi visa că. după maniere desăvârşite. Domnul von Seele mergea în stânga Evei şi puţin mai în urmă. ascultând muzică după plăci de patefon. se va găsi în altă parte. amplificate într-un difuzor care se auzea până departe. închidea ochii. Voia ca o apă să ducă undeva. beau lapte bătut sau bere cu covrigi săraţi. de ce nu mă iei în serios? Ajută-mă să fiu puţin copil. Îndată ce intrară în pădure. să vadă ce începe dincolo. Făceau o parte a drumului la trap. El spera că odată vor călări împreună. La pavilion. atunci când va privi împrejur. Întinderea ei o fascina — ar fi vrut să scape odată în galop şi s-o străbată până la capăt. lăsându-şi-le fluturate de vânt. îi examina poziţia în şa. lacul nu ducea nicăieri. Oswald. vreo trei kilometri. Pe urmă îşi continuau drumul călare. Şi de câte ori trecea prin dreptul luminişului. Deocamdată.RADU TUDORAN 121 . Uneori lăsau caii acolo. avea un tremur în inimă. Evei nu-i plăcea lacul: era înconjurat de pădure. ca haiducii. sau drum de fier.

.

Nu-şi putea lua ochii de la bluza albă. Ea veni peste grumazul lui. sforăind sălbatic. — Oswald. mai ales. n-are cine să ne vadă. o fixa halucinată. neliniştite. înspăimântată. Mă crezi? Atunci sărută-mă şi tu! Şi să ştii că într-adevăr te plac. E cineva în faţă. şi când începu galopul simţi că pluteşte în aer o primejdie. — Vrei să mergem puţin la pas? Trase frâul cu dreapta. că o aşteaptă o nenorocire. întrebă Eva. la câteva sute de metri. Vreau să văd cum e. gata să cadă. Inima Evei îşi schimba mersul de câte ori vedea o bluză albă. Şi suntem căsătoriţi. o lăsa să-şi termine copilăria. Ce-i cu Savant? . Jur! — Acum fii cuminte. Nu vroia să-l jignească nici în gând.prea tânără. — Eva. era o primejdie în faţă. se apropia de ea în galop. să nu mai faci niciodată aşa! Nu se trece în galop pe lângă un călăreţ. ci vroiam să te plac. cu pleoapele bătându-se repede. — Nu m-ai sărutat niciodată în pădure. avea o bluză albă. cu mâneci scurte. poate să ne vadă cineva. Eva simţi că se prăbuşeşte din şa. Strânse frâul cu disperare. îl convinsese să renunţe. iar cu stânga se apucă de şaua lui. — Sărutul nu-i interzis. cambrat. În faţa lor. te simţi destul de demn. dar cu chipul lui cam şters şi cu ochelarii aceia era puţin ridicoli. Zău că te înţeleg: trebuie să te coste mult. la pas. dar n-a fost o ambiţie. silind caii să se apropie unul de altul. şi. Da.) Ştii de ce te-am sărutat? Fiindcă eşti fără pălărie. Omul îi zâmbea… Îi zâmbea! Îl privi. Când mai avea puţin să-l ajungă. mergea călare un om. Fără pălărie? Foarte multă vreme el mersese la călărie cu pălărie tare şi cu fular alb la gât. — Cine o fi acest om nedorit? Tresări. Savant se opri. în aceeaşi direcţie cu ei. Dădu pinteni calului. omul întoarse capul. (Îl trase spre ea. — Eva. nu putea scoate un cuvânt. Domnul von Seele se opri alături.

respiră adânc. îi salută pe amândoi cu mâna. . Domnul von Seele bătu calul pe greabăn. Omul celălalt îi cunoştea gesturile. îi zâmbi.FIUL RISIPITOR 122 . O privi în ochi.Bâigui ceva neînţeles nici de ea. Eva se îndreptă în şa. îşi duse mâna la frunte.

Niciodată ea. Calul celălalt venea din urmă. Nu se putea altfel. sau un ocean. alunecă de-a latul. îi plesni ceva în inimă. galopau iar alături. Era beată. se gândi să tragă frâul. Înfipse pintenii şi sări obstacolul. caii şovăiră. bluza albă era alături. poate şi judecat. În momentul acela. Caii galopau cu soarele în ochi. Ea rămase pierdută. Nu înţelegea cum de rămânea în şa. Surprins de mişcarea bruscă. Savant se împletici. nu de azi: când luminişul se ivi în dreapta. chiar dacă ar fi venit sfârşitul omenirii. până la orice spiţă. unde se auzea muzică în difuzor. urca lin şi se sfârşea pe cer. Dincolo putea să fie o prăpastie. Câteva perechi de tineri dansau între mese. Poate ar fi fost bine să alunece şi să vină cu capul într-un copac. nu mai fusese pe această pajişte. ca o decolare. până ce o ajunse… Trecură pe lângă pavilion. Eva! Părul îi scăpase din agrafe. Îşi scutură capul. ridicat de copite. gata să cadă. Şi deodată. ca să arunce ultimele agrafe. şi nimeni din neamul ei. Caii îşi reluară mersul. înnebuniţi de viteză şi de lumina însângerată. spre altă lume… Un canal de irigaţie taluzat le tăia drumul. nici să tragă frâul. nu-şi căuta echilibrul. neîndemnaţi. Caii se aliaseră şi evadau pe sub arini. judecat de mult. fluturat de vânt. lumea deveni roşie şi nelimpede. sângele îi inundă ochii. cu frâurile libere. Făcu doar un gest. îşi smuci calul cu toate puterile şi îi rupse traiectoria. n-avea putere nici să judece. dar era sigură că dacă nu mergea mai departe. îl simţi coborând pe gât. galopa cu ochii pe bluza albă. — Dacă poţi. Nu judecă mult. Eva simţea în suflet o eliberare dureroasă. sau capătul lumii. nebună şi îngrozită. Îşi înfipse pintenii în coastele calului. Pajiştea se deschidea în faţă. dorit. Niciodată n-ar mai fi putut să străbată pajiştea. Domnul von Seele striga din urmă: nu-l auzi.şi porni la trap. nu ştia dacă face bine sau rău. Nu ştia unde duce. înfierbântaţi unul de goana celuilalt. Niciodată nu galopase atât. mai putea încă să oprească şi să se întoarcă. . ar fi regretat toată viaţa. cu ochii pe bluza care se îndepărta. nesfârşită şi obsedantă. aranjează-ţi părul. Eva îşi simţi părul despletindu-i-se în vânt. o jerbă de pământ se risipi în aer. o ajunse. ca de o explozie.

Până .Nu mai avea când să oprească. trecu pe sub picioarele cailor şi dezveli o altă zare.RADU TUDORAN 123 . orizontul se apropia tangând.

nu credea în nimic. înfierbântat. poticniţi. nu credea în ele. strivind-o. Dar erau ale lui. şi alte depărtări se înşirau în faţă. de-a lungul râului. sigur că nu mai putea opri. — Stai puţin. că e gata sa devină cenuşă. orbeşte. unde se desluşeau munţi învăluiţi în pâcle roşiatice. de ce plângi? O strânse deodată. — Nu mai plânge! Cum poţi să plângi la asfinţit? Plânsul Evei creştea. nu… S-ar putea să mor. lipindu-şi obrazul de faţa ei plină de lacrimi. caii. ca întotdeauna lua uşor vorbele ei cele mai grave. cum îl ştiuse. roşul potolit al jăraticului stins. mai puternic decât sensul vorbelor şi lucrurilor. Nu. din îmbrăţişarea şi din vorbele lui. împuşcată. o simţi că arde. îi simţi culoarea prin pleoape. — Te-ai întors… — Nu trebuia? — Nu ştiu. la miezul nopţii. în afară de pajişte. amândoi deodată. Îi mângâie părul. printre munţi. — Eva. sinucisă şi înviată — şi iar gata să moară. şi prin mijlocul ei curgea o apă. şi era el. Când soarele atingea creasta muntelui. în braţele lui. Nu credea că o va regăsi dintr-o singură îmbrăţişare. nu se mai putea întoarce — nici braţele ei n-ar fi tras frâul. pe lunca umbrită. — Dar ai muri în braţele mele! Glumea. gata să cadă. începu să plângă cu disperare. Ea se înclină pe o parte. Erau albi de spumă şi scoteau aburi. Vorbe fără sens — la asfinţit.la ea era numai luncă. vreau să împiedic caii. roşie. în zori. se opriră. nici calul n-ar fi ascultat-o. — Crezi că o să ne caute? Îi dădu drumul din braţe. . El îşi aruncă ochii înapoi. aceeaşi ca în trecut. care venea din stânga. nimic nu era sfârşit din ceea ce începuse. Depărtare după depărtare lunca rămăsese în urmă. Nu mai puteau caii… El sări din şa şi întinse braţele. în lumina soarelui care apunea. şi căzu în braţele lui. sau mai vie decât atunci.

FIUL RISIPITOR 124 . cum îşi închipuise că ar fi putut să uite vreodată glasul lui?! Nu ştia ce-o să se mai întâmple. îl auzi vorbind cu caii. în lunca .Eva se lăsă într-un genunchi. Amurgea. Avea să moară aici. cu faţa în mâini. alunecă pe o parte şi se întinse în iarbă.

Îi îndepărtă mâinile de pe faţă şi o privi. rezemat într-un braţ. Am dat peste maică-ta. Cum ai ajuns aici? — Am fost la fabrică. Aştepta să se sfârşească. strâns. În urma lui se făcu întuneric repede. De acolo m-am dus la Panciu. Noaptea căzuse pe tot câmpul pustiu. de mai înainte. Întâi trăise. crezi că se poate uita ceva? Era gândul ei. De atunci te caut. le regăsea.râului necunoscut — trăise lângă el şi-acum îl vedea.) Eşti tu! Simţi că lacrimile vor izbucni din nou şi o vor înăbuşi. — Eva. nu vroia să creadă. încercând să se muşte. cum îşi închipuise că ar fi putut uita vreodată paşii lui? El se aşeză în iarbă. şi atât de aproape scoarţa planetei! Se răcise în ere. era mai frumoasă? — Ştiai că am să mă întorc? — Nu. în iarbă. (Îi cuprinse mijlocul. nu ştiam nimic. Îl auzi apropiindu-se. nu putea. soră-ta a fost mai milostivă… Te-ai măritat! I se părea că e o glumă. a celor dintâi oameni… . pe deasupra ei. Ar fi trebuit să ştiu… Când ai venit? — De vreo două săptămâni. aştepta alt sfârşit. Îşi aruncă braţele după gâtul lui. Pe marginea luncii trecea un tren cu ferestrele luminate. îi veni în nări mirosul de tutun. Îi cuprinse umerii. Nu mai avea umbre sub pomeţi. Caii se jucau. Eva. mai puternică. Era rece. iar astăzi galopase prea mult. Stătea cu capul în iarbă. S-au purtat frumos. Ea se simţi zguduită. nu mai avea întoarcere. îi căuta vechile trăsături. E barbar ce ţi s-a întâmplat! Nu mai curgeau lacrimi. identitatea lui se năştea din nou. ajunsese prea departe. n-a vrut să-mi spună. Rămase goală. plângea numai în suflet. — Ai stat la închisoare! E de neadmis!… S-au purtat rău cu tine? — Nu. îl simţi aproape de ea.RADU TUDORAN 125 . fără să ştie nimic. ş-abia după aceea începuse prima dragoste. amar şi neştiut. alături. — Mi-e dor de tine.

.

până ce fură băgaţi caii în grajd. pe o şosea. Mergi cu mine! Nimic nu se schimbase în firea lui. întrebând unde ar putea fi găzduiţi. sau un cătun. apoi căută cu ochii încotro să meargă. Numai umbra muntelui se schimba. ca umbra lui. ameţită de legănarea calului încercând să nu se gândească la nimic. violent şi cu spaimă. Eva venea după el. se vedea câte un automobil ale cărui faruri sfâşiau întunericul. în străvechiul pământ. Lumea se culcase de mult. El o ţinea în braţe. — Cred că nu e bine să mergem în oraş. La ora aceea era greu. — Bine. Porniră la pas. Se făcuse aproape miezul nopţii când ajunseră la lumini. Se duse să despiedice caii. sunând surd. spunea omul. spuse el. mâncând câte o stea la fiecare pas. Nu se auzeau decât copitele. Nu se gândise la nimic ce avea să urmeze. Un om le aduse o cergă. cutremurată. Eva mergea cu ochii închişi. În dreapta. Din când în când arunca o privire înainte. El îi ajută să se urce în şa. Ea se văzu într-o curte. o caraulă întâlnită pe uliţă. La capătul luncii. se vedeau lumini. luna era în spate. doar stelele se rotiseră puţin. vibrând prin . era un sat. Departe. — N-ai dormit niciodată în paie? În camera ei de culcare se strecura acum luna. în podul de fân. s-o încălzească — şi tot îi era frig. Numai ea nu mai era ca atunci. Luna pătrundea prin peretele de şipci încrucişate şi proiecta romburi aurii pe paiele umbrite.FIUL RISIPITOR 126 . Pe urmă se urcară pe o scară rezemată de zid. şi se regăsea trăind sub un cer neschimbat. urcându-se pe cer. peste râu. unde linia munţilor se ridica greoaie şi posomorâtă spre cerul plin de stele. era oraşul… Auzi glasul lui: — Te întorci acolo? Scutură capul. în urmă. printre pleoape vedea luminile sclipind slab şi tot mai departe. Mâine dimineaţă o să plecăm. descălecă şi se aşeză pe un butuc. îl auzi vorbind cu un om. Mai degrabă într-un sat. Crezuse că va muri. dincolo de râu.32 Luna răsărise de mult.

.

Ce nu ştii? — Nimic de la plecarea mea. Se întreba: „Oare n-am înnebunit?” — Eva.perdeaua de tulle… Îl cuprinse în braţe şi îl strânse tare. În seara de Ajun. părea chinuit. eram săracă… — Ţi-am lăsat bani. fără să ştiu până unde mă va duce şi pentru cât timp!” — Mai ţii minte când ai plecat? — Pe la Crăciun. vrei să-mi spui? — Da. Omul cu care te-am întâlnit. Nu vroiam să iau leafă de la doi stăpâni. şi dacă vine. mi se pare. — Da. dă-mi puţin din sângele tău. Trebuie să mă ţin aşa.. Ar fi vrut să-l zgâlţâie puţin. De ce? — Nu înţelegi? Eram singură. să mă încălzesc. Ştii cât am plâns? De ce îi venea sa râdă acum? Parcă era beată. Ajutămi să fiu fericită că sunt aici. M-am întors acasă şi am plâns. i-am pus la loc. După ce m-am măritat. I se părea excesivă. Se gândea: „Nimic de la plecarea lui! Şi acum vine. până la sfârşitul ultimului sfârşit!” — Eva. îl urmez. poate aşa şi-ar fi regăsit mai uşor datele ei din trecut. — Suntem cam străini. — Eşti cinică. este. . Ce putea face la o oră când cel mai bine este să dormi? O aşeză cu capul pe pieptul lui. nu? Fă ceva. într-adevăr… Eşti măritată cu el? Se ridicase într-un cot. înlănţuită de el. E frig. Nu amintea câţi. Luna îi lumina obrazul. nu pomenea cum şi de ce! Mărinimia lui groaznică! — Îţi mulţumesc. apoi o înveli. Mi-au fost de folos. zise. ca de atâtea ori. — Tot nu pot să cred. Ea-şi spunea: „Nu trebuie să dorm! Nu trebuie să rămân cu mine singură. Era concesiv. altceva vreau să-mi spui.

Sunt dreaptă. Îl simţea neliniştit. era totdeauna sigur pe orice. pe întrebări.RADU TUDORAN 127 . tot aşa cum ştia sigur ce răspuns va primi. pe vorbe. Nu-l văzuse niciodată aşa. — S-au schimbat multe în tine! Acum văd.— Nu. Şi el întrebă: — Îl iubeşti? . pe gesturi.

neliniştită. — Eva. dacă stătea pe loc. dar îi fu ruşine să se lepede atât de uşor de o credinţă a ei. El nu era alături. dar nu îndrăzni. mârâia. el ar fi vrut să meargă. cu picioarele pe scară. Îşi lipi obrazul de-al ei. Era exact sentimentul pe care nu avea să i-l poarte niciodată lui. şi-l auzi plimbându-se prin curte. se făcuse întuneric. Târziu. După aceea. „Cât timp i-a trebuit ca să mă simtă!” se gândi Eva. ştia de ce: fiindcă. S-a purtat bine. şi nimic din creier. Răspunse: — Îl stimez. Cum îşi închipuise că ar fi putut uita vreodată ceva despre el?! . doar câte un câine. Când deschise ochii. Înţelegi? Îl stimez! El aplecă fruntea. Dar îi dădea ce are dragostea mai bun. Când se liniştise? — Eşti plină de paie. ca sub cloroform. Ar fi vrut să-l cheme. adăpostit pe sub coşare. înţelegea. el ridică deodată ochii şi o zări sus. luna trecuse peste munţi. Mergem? Nu-l întrebă: „Unde?” Coborî scările. (Vorba i se păru ridicolă. — N-avem nici un motiv să ne grăbim. singură îi era frig. Adormi pe nesimţite şi fără voia ei. Să nu ajungem prea devreme. apăsaţi. cu paşi mari. el strânse frâul. uită-te acum! Ridică ochii! Nu mă lăsa singură!” Veni spre ea. El se duse şi ciocăni în geam. când începea să se lumineze. să se încălzească. după anestezie. Îşi concentrase tot timpul voinţa înspre el: „Uită-te la mine! Te rog. am pentru el o simpatie caldă. Îşi luă cerga în spinare şi se aşeză în uşa podului. Eva se întrebă de ce atunci trebuiseră să plece cu noaptea în cap? Adică.) Nu vreau să te mint. sunt vinovat că n-am ştiut să te păstrez! Crezi că se mai poate face ceva? Crezi că ai putea să uiţi? Uita orice când era lângă el. scoase caii. la casa din faţă. acum i se părea o aberaţie. îi înşeuă… Satul nu se trezise. Se ridică. În luncă merseră un timp la trap.Încă azi după-amiază crezuse că da. zâmbitor. Lui îi dădea inima şi sângele. ar fi vrut să stea. Omul de aseară ieşi. şi dacă mergea. nedându-şi osteneala să latre.

fără să întoarcă privirea. şi obosit. părând că urmăreşte ceva pe FIUL RISIPITOR 128 . Era nebărbierit. El întrebă. dar ea nu vedea. tras la faţă.Întoarse capul şi îl privi. Răsărea soarele. Desigur că îmbătrânise puţin.

Calul tău de unde l-ai luat? — L-am închiriat de la un grajd. nu eram obişnuită cu arhitectura de-aici. cu coade pe spate. Îl ştii? — Da. poţi să dai mâna cu vecinul de peste drum. Acoperişurile sunt atât de înclinate! Este un turn cenuşiu. Dacă te apleci afară. sub turn. Stau la un hotel. n-au loc. mai multe. la Bucureşti. e pe strada principală. Casele sunt mici. se iviră doi călăreţi. Trebuia să-l fi dus înapoi aseară. cu un ceasornic care bate orele. Ei au scris poveşti. Are şi cai de curse. toate oblonite. Iubeşte caii foarte mult. nu cunosc oraşul. aproape de oraş. Nu trec niciodată trăsuri. — Tu vezi? Cred că ne caută pe noi. Eva descălecă. după-amiază e plina de porumbei. Aşteptam să te întâlnesc. nici n-am observat cum îi spune. îi era teamă de tăcere. Nu simţea nevoia să vorbească. La început m-a speriat. Pe fondul pădurii. care duc în oraşul de jos. ceva care aduce aminte de Viena. m-am informat. cu ferestre ca de jucărie. toate poartă ciorapi până sub genunchi — mi-aduc aminte de nu ştiu ce carte a fraţilor Grimm. Pe urmă sunt nişte scări. rămas . El strânse frâul. — Eşti de mult aici? Unde stai? — De două zile. Îţi place oraşul? — N-am apucat să-l văd. dar împinse calul cu călcâiele şi porni prima. pe nişte străzi înguste. nu-i aşa? Ciudat… Atunci poate că e ca într-o poveste. smucindu-se în zăbale.câmpul acoperit ele rouă: — E foarte bogat? — Cred că da. măsurat. Am văzut fete blonde. are o cafenea mare jos. al doilea călăreţ. — Mie acum îmi place. îl trase pe Savant după ea şi încredinţa frâul rândaşului. spre călăreţii care se apropiau. când îl aud mi se pare că văd dansând umbre pe ziduri. Ai văzut că aici toate zidurile sunt cenuşii? Oraş vechi… Este şi o piaţă. prin alte oraşe. Eva se făcu palidă. Caii strănutau. Are nişte fabrici de postav. La jumătatea drumului se întâlniră şi se opriră faţă în faţă. Mergeau într-un pas liniştit.

După aceea veni în .RADU TUDORAN 129 . fu singura ei slăbiciune. îşi bătu calul cu palma pe greabăn. Înainte de a se întoarce.câţiva paşi în urmă.

într-o zi. cu o broască ţestoasă. Nu făcu nici o mişcare. după mişcări. uitase să le ridice. unde putea fi şi pajiştea. ducând calul de căpăstru. doar pleoapele îi clipeau des. lângă ea. la trap. se lansau de pe creastă şi aterizau în luncă. te admir!” Se uită la omul de alături. El descălecase şi mergea pe jos. cu părul prăfuit şi revărsat pe umeri. Nu-mi trebuiesc. — Îţi mulţumesc. Desigur. cu obrazul fără sânge. un grup de tineri făceau exerciţii de zbor cu planorul. Era plină de paie. — Are să fie război! Ea se sperie. Stăteau faţă în faţă şi se priveau. — Când? — Nu ştiu. Pe dealurile din dreapta. Nu vrei să-l iei pe Savant? Eva se întoarse lângă calul celălalt. Înţelegi? 33 Domnul von Seele stătea neclintit în şa.faţa primului călăreţ. Răsuflă uşurată. sub ochelarii care luceau într-o rază a soarelui. soldaţi făceau instrucţie. Eva văzu scările de la şaua lui Savant jucând în aer. În depărtare. Răspunse rece. semăna cu un porc mistreţ. calm: — Da. Ar fi vrut să se încline şi să-i spună: „Eva. Un tanc vechi şi prăpădit se chinuia să iasă dintr-o viroagă şi aluneca mereu înapoi cu gemete neputincioase. te înţeleg. te plâng! Salută şi porni înapoi. în umbra lui. — Cum îl cheamă pe calul tău? . nu o merita. cu pumnii strânşi pe frâu. — Unde să-ţi trimit lucrurile tale? Ea îşi aminti ziua când plecase de acasă şi urcase la cabană fără nimic. Spuse: — Eva. Pe chipul domnului von Seele trecu o înfiorare. După zgomot. Turnurile oraşului se vedeau în faţă. — Oswald. trebuie să plec.

FIUL RISIPITOR 130 . cal de împrumut! Crezi că are nume? .— Nici n-am întrebat.

şi să nu-i pese nici de îngeri. poate jigniţi. Corpul ei avea nevoie să fie chinuit. După ce îl predară la grajd.RADU TUDORAN 131 . Aşa începuse dragostea lor. Ea putea să închidă ochii. Putea să continue! Nu se duse. spuse el. nerăbdătoare să se termine masa. oricât. în vagabondaj. Erau bolţi gotice. de durere. Altădată i-ar fi plesnit obrazul de ruşine să facă numai doi paşi pe stradă în costum de călărie. E o cofetărie în faţa hotelului. el spuse: — Mai întâi hai să mâncăm. nu trebuia să gândească. Eva prinsese curaj. dar eu nu! Pe mine m-a găsit!” Intrară în oraş aproape de prânz. Urmându-l. Mi-ar place să stau aici. de ieri de la prânz nu mâncase nimic. de zbucium. el ştia pe unde să meargă.Eva ar fi vrut să spună: „Eu sunt iubita ta de împrumut şi mă cheamă Eva. pe jos. S-a pierdut! Se gândi: „Rex s-a pierdut. La Bucureşti e ţigănie. cu calul la mijloc. Acum era sigură că putea să-l urmeze şi în iad şi în rai. prin mijlocul străzii. nici de draci. Apoi multă olandă. — Dacă eşti obosită. mult cristal şi argint. Are cafea cu lapte. — E un oraş civilizat. plini de paie. să aştepte îmbrăţişările lui… Se făcu palidă. cu hainele prăfuite. urcă-te în tramvai şi aşteaptă-mă în centru. — Nu-mi pasă! 34 Intrară. ţinându-l fiecare de câte un frâu. Mâncă în neştire. Târg de parveniţi! Nu părea stânjenit de îmbrăcămintea lui între oamenii care îl priveau miraţi. Era obosită şi-i era foame. Străbătură oraşul. Unde putem merge? Cred că te cunoaşte toată lumea aici. coloane de marmură şi mult spaţiu între mese. Am totuşi un nume!” — Ce face Rex? — Nu l-am mai găsit. pictate. cu oboseală şi foame. în restaurantul vienez. cu frişcă şi cornuri cu unt. ca să . îndelung. îi era dor de ele. să viseze. chiar şi unde-i foarte scump. Nu trebuia să întrebe. nemilos.

Păcat că aici nu ştiu să facă bine cartofii prăjiţi!” Era tot altceva. — Te ascult şi nu înţeleg. n-ar fi cântat imnul Regal. Magazinul cu luna? pufni în râs. Apoi deodată împietri. Vrei să ţi-o cumpăr?” Nu s-ar fi urcat pe masă. — Tu nu ştii nimic? Eşti surd. nu! Să nu te iei după mine! Nu vreau sa sufăr din nou! Lasă-mă să mă întremez! El se aplecă peste masă. Tu ţii la mine într-adevăr? Era prea mult! Eva izbucni în râs. luna cea adevărată de pe cer.înceapă altceva. l-ar fi privit cu gura deschisă. Şi dacă ai să mă arunci iar şi ai să te întorci după o sută de ani. iar ea avea nevoie să-l urmeze. — De ce râzi? — Fiindcă sunt proastă şi fiindcă înnebunesc după fiecare cuvânt al tău! Boala pe care o dai tu nu se vindecă niciodată. O. şi râse până ce toate capetele se întoarseră spre ei. Ştia acum de ce-l urmase. râzând). gata să creadă că îi va cumpăra luna într-adevăr. mereu altceva. îşi duse mâna la frunte. dar merită. acum uite ce facem… Era altceva. ca proştii. eşti nebun? . Şi dincolo de aceste cuvinte. puţin mai sus. Mor după tine şi te urăsc şi de-abia aştept să-mi faci ceva rău. fiindcă lângă el. după fiecare clipă trebuie să vină altceva. Era dreptul lui să o ia. Putea să-i spună: „Urcă-te pe masă şi strigă-le acestor domni care ne privesc indignaţi: «Boilor»” Putea să-i spună: „Cântă imnul Regal!” Sau: „Eva. Costă douăzeci de milioane. la prânz. Vrei să mai ştii şi altceva? M-ai aruncat în drum şi te-ai întors după doi ani. Ea nu ştia ce avea să urmeze. la miezul nopţii — altceva. în zori. şi sunt înnebunită după tine. tot am sa te urmez. totdeauna altceva. de ce dăduse drumul calului în galop. peste drum. la magazinul de alături e de vânzare luna. — Eva. seara. e de aur curat. de ce se aruncase pe pajiştea interzisă şi obsedantă: continua un drum început de mult. am văzut un magazin… Ea făcu ochii mari. — Eva. Putea să spună: „Acum mai luăm câte un şniţel vienez. puteau să fie Oceanul Atlantic sau Podişul Gobi. „Acum uite ce facem!” spunea el. eşti orb. (Parcă era beată. Şi febra ta ţine tot timpul.

n-am fost drept cu mine — e greu să înţelegi. dar nu în felul meu.— Ştiu că am nevoie de tine. ştiu de ce m-am întors. Nu ştiu de ce te-am lăsat singură. Ştiu că n-am fost drept. poate ai suferit. şi FIUL RISIPITOR 132 .

Să nu-ţi lipsească nimic. nu putea să meargă în pantaloni şi cizme. când pe alta. îi trebuia el. o cămaşă şi o batistă. Rămasă singură. jumătate de piaţă e în umbră. un pieptene şi o periuţă de dinţi. iar mijlocul şi-l strânse într-un cordon roşu. Eu mă duc la Wagon-Lit şi reţin paturi pentru diseară. Eva se simţi dezorientată. — Vin să te iau de-aici.nu atât de mult. îşi puse o fustă înflorată. nimic altceva! Dar se cuvenea să-l asculte. E ora cea mai frumoasă. cu valiza într-o mână. numai s-o fi chemat el. jumătatea cealaltă în soare. îţi vine să te întinzi pe lespezi. înclinând capul când pe o parte. îţi spuneam — nu închide la prânz — ai să te duci să-ţi cumperi… Parcă uitase unde se oprise şi pornea din alt loc. În mai puţin de o oră termină: rămase cu bluza. Nu ştia ce-i trebuie. — Eva. — Auzi? Aş vrea să fim diseară la şase aici. dar absolut orice. E aici un magazin. fermecat de poveşti.) Să lăsăm lucrurile la hotel şi să mergem să ne plimbăm. în orice clipă. Ea îl privea. dacă te-ar lăsa oamenii în pace! Ajungând pe străzile înguste din oraşul de jos. Ce de lucruri frumoase ai putea face. Incapabilă să fie serioasă: „Ia să vedem ce să-mi cumpăr: soarele sau luna?…” — Ai să-ţi iei tot ce-ţi trebuie ca să plecăm. Alege tot ce-ţi place. îşi spunea. Ceasul din turn bătea de trei ori. Şi totuşi. Nu-l întrebă: „Dar încotro plecăm?” Se despărţiră în faţa magazinului. — Sunt gata de călătorie. el rămase mirat. — Nu. Trenul pleacă diseară la opt. dar e un soare blând. Am dreptul să te iubesc. în picioare sandale albe. ca pisicile. cu pardesiul pe alta. S-ar fi aruncat peste masă în braţele lui. zău. . ai dreptul să te răzbuni. Dacă ai şti cum!… Îşi muşcă buzele. glumind cu ea însăşi. ca un copil prost. (N-o vedea. pantalonii şi cumpărăturile. Vreau să-mi arăţi şi mie străzile pe care le-ai descoperit. îţi place cum m-am îmbrăcat? — Da. şi o valiză nu prea mare în care îşi îngrămădi cizmele. fără să-i pese de nimeni. El o găsi în uşă. cu toc înalt şi barete. Îşi mai cumpără un fular şi un pardesiu.

— N-aş fi bănuit! Parcă-i ceva din Cartierul Latin. Sau nu, mai degrabă seamănă cu cartierul acela ciudat, din Alger, Casba: multe străzi, înguste, în trepte, cu case cenuşii, oblonite; după - RADU TUDORAN 133

fiecare colţ aştepţi să fie altceva, şi nu-i decât altă strada, la fel ca toate: trepte şi bolovani, dar toate rămân necunoscute, chiar după ce le-ai străbătut până la capăt — şi nu o singură dată. Eva se întreba: „Cum poate rămâne aici, cum se poate mulţumi cu mine, când în capul lui sunt atâtea decoruri şi atâta figuraţie?” Se atârnă de braţul lui şi ocoliră oraşul, pe la gară, o luară pe şoseaua de la Sud, reveniră sus pe la bastioanele cetăţii vechi. El se opri şi privi crenelele cu piatra roasă. — Eva, ce veche e lumea! — Dar noi suntem tineri. Câţi ani ai tu acum? — Treizeci şi doi. — Eu am împlinit douăzeci. Ştiai? O privi, mirat. — Douăzeci de ani? Te cred tot de şaptesprezece! Ai vrea să-i mai ai odată? Ce vârstă ţi-ar place mai mult? — Vârsta când sunt cu tine! Aş vrea să am o sută de ani, două, trei, cât au pietrele de-aici, numai să mă ţin de braţul tău! Când ajunseră din nou în piaţa, ceasul din turn bătea a şaptea oară. Începea să se întunece. — Am pierdut ora mea! zise Eva, necăjită. Se gândea că de aici înainte n-o să mai vadă umbra de la ora şase, dar îi părea rău mai cu seamă că el n-o văzuse niciodată. Îl trase de mână, fuga, şi-i arăta cu sandaua pe asfalt: — Uite, vezi, se mai cunoaşte urma. El zâmbi: — Umbra nu poate să lase semn, fiindcă nu stă mai mult într-un loc, şi în fiecare zi la ora şase e în altă parte. Dar lasă mai bine să fie aşa cum crezi tu! Eva îi strânse braţul: — Da, să nu-mi spui, e de preferat să rămân proastă! Poate că dacă aş şti câte ştii tu n-aş mai ţine la tine tot atât şi ar fi groaznic! Abia după ce trenul porni întrebă:

— Unde mergem? — Unde ai vrea? Eva privi pe geam. Oraşul rămânea repede în urmă. De ce pleca? În partea cealaltă se vedeau munţii, dincolo de munţi erau dealurile, apoi câmpia. O câmpie, şi alta, nouă câmpii… - FIUL RISIPITOR 134

În faţa ferestrei strălucea o stea mare, luminând în jur cerul amurgit. Se rugă, ca într-un basm: „Steaua mea, fă să ajungem acolo unde vreau! Să-i placă dorinţa mea. Să nu mă ducă pe munţi. Vreau să mergem la marginea câmpiilor!…” Se întoarse: — Ne apropiem de munţi. Ştii ce-i dincolo de ei? Dealurile! Şi după dealuri vin câmpiile. Nu ţi-a spus nimeni câte câmpii sunt. Sunt nouă, şi la capătul ultimei dintre ele e marea! — Atunci mergem la mare! Vreau să văd şi eu cele nouă câmpii. Dar acum hai să mâncăm! În vagonul restaurant şedeau la o masă de două locuri. Zgomotul trenului acoperea vocile celorlalţi călători; se auzeau doar pe ei. Îi despărţea o sticluţă cu vin de Tokay. — Vrei să bei, Eva? — Sigur. Mult şi grabnic! — Bea!… Ce gust are? — Nu ştiu; nu pot să spun; nu-i nici dulce, nici acru, nici amar. N-am un adjectiv pentru el. Bău întreg paharul. Chelnerul aduse supa, în ceşti. — Crezi că merge după vin? — Hotărât că nu! — Atunci de ce mi-ai dat să beau? — Ca sa renunţi la supă; nu-i de noi! Eva împinse ceaşca la o parte. — Ai dreptate, îmi mai torni un pahar? După ce îl bău, se gândi câteva clipe. — Ştii ce gust are? Are gust de pustă. De pustă pe care aleargă armăsari sălbatici. — Tu ai văzut vreodată pusta? De unde ştii? — Din vin. O văd, şi simt tropotul cailor, şi aud marşul lui Rakoczy… Şi mai aud un dans de Brahms, şi o rapsodie, de Liszt. Se opri, cu inima strânsă. La această oră de seară, asculta muzică. Era un aparat mare, care suna ca o orchestră, şi într-un dulap cu mii de despărţituri pentru discuri ea găsea tot ce-i trecea şi ce

nu-i trecea prin minte, de la cântecele negrilor, la şansonetele din Montmartre, de la psalmii lui Palestrina, la nocturnele lui Debussy. Domnul von Seele o învăţase să le aleagă, să le asculte şi să le simtă. El iubea cu pasiune muzica şi-i transmisese ceva din patima lui. Acum era în stare şi ea să desprindă, măcar puţin, - RADU TUDORAN 135

muzica din sunetele naturii, ca s-o înţeleagă mai bine pe cealaltă. Asculta freamătul copacilor, vântul, tunetele, mugetul vitelor, ciripitul păsărilor, ploaia la geam, glasul copiilor, bătaia clopotelor. Ceasul din turn o chema în piaţă tot pentru muzică, pentru ecoul lui răsfrânt de zidurile vechi; nu auzea un singur sunet, ca trecătorii care-şi scoteau ceasornicele din buzunar să vadă dacă merg bine; auzea o notă gravă, şi deasupra toate sunetele înrudite, fiecare cu altă vibraţie, făcând aerul să se onduleze… Şi roţile trenului aveau muzica lor; până acum n-o auzise. Şi amestecul de glasuri din vagon, şi clinchetul paharelor, şi fluierul locomotivei… Era o simfonie care o înspăimânta. El îi umplu paharul cu Tokay. La sfârşitul mesei era cam ameţiră; nu-şi dădu seama cu adevărat, decât în momentul când se ridică. Trebui să se lase sprijinită. În lipsa lor, paturile fuseseră făcute de culcare; trenul trecea podul peste Olt. În geam se vedea luna — tot cea de aseară. Se lipi de pieptul lui. — Tu eşti muzica mea! Nu vreau să mai ştiu de nici o altă muzică, în afară de tine!… Spune-mi că n-ai să mai pleci niciodată! El spuse: — Acum sunt cu tine! Era! — şi-ar fi vrut să facă pentru el o mic de gesturi de dragoste deodată, să-l copleşească, să-l topească în braţele ei ca pe un metal, şi-apoi să fie calcinată de fierbinţeala lui. Se lăsă pe pernă, cu părul despletit, sfâşiată între cele două ritmuri, al dragostei şi al roţilor de tren. Îşi spunea: „Dragostea noastră merge cu trenul, din gară în gară, şi dacă trenul nu se va opri, dragostea noastră va înconjura pământul pe un alt ecuator, al nostru!” 35 Înspre zori, el o trezi. — Am sosit? S-au terminat câmpiile? — Nu, abia prima; suntem la Bucureşti. — Credeam că n-ai să mă trezeşti decât la sfârşit.

Trebuiau să schimbe trenul. Ea se îmbrăcă repede strânse lucrurile. Privi patul de deasupra, neatins. Se gândi câţi oameni - FIUL RISIPITOR 136

săraci merg noaptea cu trenul, înghesuiţi, moţăind pe banchete tari de lemn. Aici fusese un pat de prisos; era o nedreptate, dar îndreptând-o s-ar fi creat alta! — Păcat că ne despărţim de trenul nostru! Crezi că vreodată o să-l mai întâlnim? Trebuie să-mi iau rămas bun de la el. Privea pereţii compartimentului, patul, pernele, aşternutul, cuverturile, în seara următoare aveau să fie alţi oameni aici. I se părea profanator. „Nu-i bine să pleci cu dragostea la drum! îşi spunea. O bate vântul şi o calcă lumea în picioare.” Trenul următor nu mai avea vagon de dormit. Eva fu dezamăgită de gândul că va trebui stea la un loc cu alţi oameni. Dar nu mai veni nimeni în compartimentul lor; lumea nu pleca încă la mare. Se aşeză la fereastră, să nu piardă nici una din cele nouă câmpii. Abia răsărise soarele. Gările rămâneau în urmă, una câte una, fără oprire. Vroia să ştie câte sunt toate; le numără pe harta de pe coridor. Erau treizeci şi una: le împărţi la cele nouă câmpii. Atribui fiecăreia câte trei gări, iar ultimei şapte, fiind câmpia cea mai mare. Trenul mergea de două ore, şi pe câmp nu se schimba nimic. Nu cunoştea Bărăganul decât din descrieri; îl recunoştea, dar ca într-un vis cenuşiu, fără adâncime şi fără culoare, ca dintr-un film mut cu imagini ţepene. Îşi spunea: „Nici o carte nu poate să-ţi arate tot; e mai bine să vezi. Şi cartea e tot o înşelătorie, ca muzica, îţi arată copacii, dar nu pădurea…” Când văzu Dunărea, hotărî spontan şi cu toată seriozitatea că e mama câmpiilor. Privea uimită în jos, apa cenuşie, cum curgea domoală, ca o dâră de mâl migrator. Nu părea că-i o apă, ci însăşi pământul, mutându-se încetul cu încetul la vale. Mama câmpiilor? Îşi aduse aminte că are douăzeci de ani, şi că toate mirările şi le pregătise, în gând, pentru altă vârstă, care trecuse. Oare venea aici prea târziu? Fu reţinută tot restul drumului. Totuşi, când văzu marea, se mai miră o dată. La început crezu că e cerul, învineţit de o ploaie îndepărtată şi străvezie. Dar exista alt cer, deasupra, cunoscut prea bine, strălucind în lumina soarelui. Atunci trebui să înţeleagă că întinderea aceea vânăt-verzuie, cum se vedea din tren, era o apă fără limite, nemăsurată pe toate dimensiunile — şi pământul

plutea pe ea, infim şi provizoriu; imaginaţia ei suferi o mică frângere, ca o pârâitură, pe care aproape o simţi, fizic, în inimă. - RADU TUDORAN 137

Stătea în fereastra vagonului, cu gura căscată, ca ţăranii veniţi întâia oara la târg. Dacă Dunărea era mama câmpiilor, marea nu putea fi decât mama pământului! În gară se mai dezmetici. Clădirile închideau vederea spre apa fantastică, aşa că putea să-şi regăsească minţile, într-un decor consacrat. Se urcară într-o trăsură, care avea clopot ca tramvaiele, şi porniră după cumpărături: costume de baie, halate şi lucruri de plajă. Pe urmă el mai luă două coşuri gigantice şi intră cu ele într-o băcănie mare din piaţă. Rămase în trăsură, încălzită de soare. Câţiva copii se jucau pe trotuar; unii aveau fesuri roşii. „Pesemne sunt turci.” Ar vrut să-i întrebe, dar nu-şi amintea decât un cuvânt în turceşte: halva. El reveni cu coşurile pline; pe o cutie mare, rotunda scria: Halva. Era un bun motiv să râdă copilăreşte; dar dădu explicaţii. Mai descoperi sticle, cutii de conserve, apoi pungi şi pachete. Miroseau a băcănie, a ciocolată, a cafea — a condimente, a continente. Lăsară trăsura să-i aştepte aşa, încărcată, şi intrară într-un restaurant. Ea nu întrebă nimic, şi-abia când sfârşeau masa spuse: — Acum mergem în port. Aproape că-i era frică; se strânse în fundul trăsurii, şi aşteptă speriată. Dar întâlnirea cu apa necunoscută nu fu atât de grea pe cât se temuse. Când ajunseră în bulevard, o văzu deodată alături, la douăzeci de paşi, cuminte, ca un animal mare care pufăie paşnic, făcându-şi în tihnă somnul de după prânz. Se gândea: „Pare blândă. Desigur că dacă n-o înfrunţi te lasă în pace.” În schimb o sperie, după ce o zăpăcise, gălăgia şi forfota portului. Totul îi intra în ochi deodată, sub presiune, printr-o singură privire: cheiurile, vapoarele, macaralele, silozurile, salahorii, puzderia de lume de toate felurile. Coborî nişte trepte de piatră, până la apă, şi se văzu urcată împreună cu coşurile, într-o şalupa murdară de păcura. — Eva, crezi ca ai rău de mare? Nu ştia; deocamdată avea rău de port. Motorul începu să pocnească şi să se zgâlţâie, podeaua să vibreze, trimiţându-i furnicături în picioare. Cheiul rămânea repede în urmă; vapoarele pe lângă care treceau, văzute de jos, păreau gigantice; le simţea înălţimea şi greutatea în spinare. Noroc că

încetul cu încetul povara aceasta se micşora, până ce se pomeni pe deplin eliberată, - FIUL RISIPITOR 138

în afara portului. Şalupa începu să se legene; simţi că păleşte. Era răul de mare? Trebuia să-l învingă — singurul rău de care îi era ruşine. Strânse dinţii, strânse pumnii, îşi strânse voinţa şi inima. Răul nu dădu înapoi, nici nu crescu, şi ea văzu că un rău care stă pe loc e mai uşor de suportat decât unul care oscilează. Sângele îi reveni în obraji; se dezmeticea, îşi aruncă privirea în afara bărcii, socotind să înfrunte marea cu îndrăzneală. Văzu în urmă farul, digul, cazinoul şi oraşul, sus pe mal, cu turnuri şi minarete. Câteva vapoare erau ancorate în afara portului; păreau supărate. — De ce stau aşa? — Poate sunt în carantină. — Şi dacă plouă, ce fac? — Cum, ce fac? — Nu le udă? Pe ele nu le bagă la adăpost? Îşi aduse încă o dată aminte că are douăzeci de ani!… Şalupa mergea spre Sud, nu departe de mal. — Pe-aici e drumul spre Constantinopol? El începu să râdă: — Nu, ceva mai pe la stânga! Eva se ridică, să vadă drumul, ca şi când ar fi trebuit să fie însemnat pe faţa mării, cu o linie, cum îl vedea pe hartă. Şi dacă avea douăzeci de ani nu-i era îngăduit niciodată să mai fie puţin proastă? Lăsară în urmă, una după alta, localităţile răzleţe de pe coastă. Plajele erau pustii; pe ici, pe colo, se vedeau oameni la câte o vilă, văruind zidurile sau reparând acoperişurile. — Turnul de colo e un far? — Da. Farul de la Tuzla. — E adevărat că noaptea luminează? — Aşteaptă până diseară! Mergeau de vreo două ore, când ajunseră în dreptul unui golf mic. Faleza cobora până ce se pierdea pe plajă, eliberând orizontul pe câteva sute de metri; pe urmă începea să crească tot mai înaltă, ducându-se posomorâtă către Sud, unde se vedeau sclipind în soare acoperişurile caselor din

RADU TUDORAN 139 . deasupra uscatului. Eva se pomeni pe plajă. hărţuită puţin de valurile sparte. umbrite. Şalupa îşi încetini mersul şi se apropie de mal.Mangalia. albe şi cam nărăvaşe. în mijlocul bagajelor. i se părea că se vor închide. Cele două capete ale falezelor. Soarele cobora spre apus. o cam speriau.

văruită proaspăt. în cămăşi. — Calabalâc e un cuvânt turcesc! — De unde ştii? — Am învăţat la şcoala. Dincolo de dune nişte soldaţi. În lumina soarelui. în blândeţea ei. le cumpăni pe umeri. altul în spate. cu faţa de copil. unde era o căsuţă curată. Auzea glasuri de oameni şi lovituri de târnăcoape. dar nu îndrăzni atât timp cât era singură. în cap avea un fost comănac. necunoscută. — Eva. dar uitasem. spre apus. legă geamantanele cu o frânghie. Un om. se aplecă. Era îmbrăcat într-un veşmânt popesc. O locomotivă fluieră lung. de parcă ar fi dus în spinare perne umplute cu aer. Merseră pe o potecă. plini de seninătate.FIUL RISIPITOR - .tăindu-i drumul de întoarcere în lume. El reveni urmat de o apariţie ciudată. un om tânăr. îmbrăcat la fel cu fratele Achim şi tot aşa de . albă. măcar până la glezne. lucrau cu târnăcoapele la o cale ferată. De jurîmprejurul lacului creştea o perdea deasă de stuf. De fapt. apa părea roşie. pe plajă. în oraş. Nu vedea ce e mai departe. Îmi dai voie să mănânc puţină halva? Îşi scoase sandalele şi o luă la fugă. decolorat rău de soare şi de praf. purtând însă o barbă până la jumătatea pieptului. Ar fi vrut să intre puţin în apă. îndesau pietriş sub traverse. ascunsă după talazuri înalte. luă în fiecare mână câte un coş. în apropiere. putea să-i întindă o cursă — şi prea era fără margini! Se întoarse şi se aşeză pe geamantan. cu halvaua în braţe. — Eva. fiindcă în faţă se ridica un şir de dune. o rasă plină de petice. împovărânduse ca o cămilă şi porni. marea. Peste calea ferată se desena un lac. pe uscat. cu doi ochi albaştri. tu stai aici. până ce dădură de un mic luminiş. mă duc să caut pe cineva să ne care calabalâcul. legat de mare printr-un canal împotmolit cu nisip. unul în faţă. Şalupa se îndepărtase. poate negru odată. printre tufe şi arbuşti. el e fratele Achim! Noul venit zâmbi. picioarele goale păreau mirate şi fricoase de aceasta primă întâlnire cu nisipul marin. ar fi trebuit să-mi aduc aminte când am văzut fesurile. Eva nu înţelegea nimic.

140 .

— E un schit de călugări. că i-a afurisit părintele stareţ. arătându-şi gura până la măsele. ar fi semănat cu un porumbar. portul. spuse părintele Gherasim. fusese odată la o mânăstire. avem oaspeţi. Era mai scund decât fratele şi părea foarte gras. că miros a peşte. Păcate călugăreşti. descărca proviziile din coşuri şi le orânduia într-un dulăpior. — Aici o să vă punem o masă. O uşiţă îngustă de două şchioape răspundea într-o tindă cu miros de var proaspăt. Se îndreptă spre ei. Noi dormim cu ferestrele deschise. uitase drumul. se vedea o mică turlă de biserică. — Ce-i aici? întrebă. nici urmă. Eva află că în viaţa lui fusese un timp vânzător la băcănie. Îi era peste putinţă să mai aştepte. cu o lotcă. Noul venit sări pe mal. Uite. şalupa i se păreau amintiri confuze. S-au dus pe pustie. poftiţi să vă arăt casa! — Cu ţânţarii cum staţi. ştergea varul de pe ferestre. arătându-l pe cel din barcă. Mai târziu. Dacă n-ar fi avut crucea în vârful acoperişului de stuf. barba îi era blondă. Un al treilea tocmai se apropia de pe apă. Domnul cu dumneatale… Ia.bărbos. Mâncaţi ori în tindă. cu un zâmbet necălugăresc. din scânduri înnegrite. I se părea că ajunsese în altă lume. necontenind să se mire. ţinându-şi cu mâinile poalele rasei. coniţă. — Ia te uită! Mai venişi pe la noi! Credeam că oi fi pierit pe undeva! Domnul… (O privi pe Eva cu acelaşi zâmbet laic. ne trudim şi noi să punem ceva mai de dulce în gura asta ticăloasă. ori pe prispă. dar aceştia de aici păreau mai degrabă haiduci. duşumelele abia fuseseră spălate. Dar nu prindem mare lucru. Eva. aşezat într-un genunchi. în fuioare mătăsoase.) Cu dumneaei nu dau mâna. Trenul. în sfârşit. În fundul tindei. părinte Gherasime? — Nici pomeneală. fratele Achim. Mai departe. . de vis. N-ai văzut? Văzuse călugări în viaţa ei. cu voia lui Dumnezeu. ca n-avem scule bune. după plăcerea dumneavoastră. o să vedeţi. Părinte. — Uite-l şi pe părintele Gherasim! zise fratele Achim. Eva urcă pe prispă. pe deasupra tufelor.

trei oameni abia aveau loc să se mişte.Odaia nu era cu mult mai mare decât tinda.RADU TUDORAN 141 . pentru cei ramaşi începea . dacă pleca unul.

FIUL RISIPITOR 142 . Toaca de la schit se auzea până pe plajă. părinte Gherasim? — Aş bea eu. părinte? — Păi am să spun c-am pus drojdie la măsele. mâine dimineaţă. — Mai torn un păhăruţ? — Piei. — Un păhăruţ de coniac bei. părintele Gherasim aduse o lampă de agăţat în perete şi aşternut curat. se întoarse iarăşi… Eva privea odaia. — Şi cu stareţul cum faci. 36 În seara aceea văzu luna răsărind de pe mare. al cărui apel nu putea să ajungă până la cer. Ştia însă că va veni noaptea. dacă n-ar fi ştiut de unde vine sunetul. de pânză ţărănească. La ferestre atârnau perdele albe. dacă mi-e scris să fac păcatul. Pe urmă se auzi şi clopotul. se întoarse: — Diavolul e mai tare! Acu. Se apucă să-şi aşeze în cuier puţinele lucruri. În ceasul înserării. cam speriată de valuri. lumea părea cam tristă. apa se auzea clipocind sub zid. privea pe fereastră lacul. cu sunetul ei de doagă plesnită. De pe prispă. ar fi crezut că este o talangă. erau singurele mobile. Mai târziu. care închidea vederea spre câmpie. Soldaţii care lucrau la calea ferată plecaseră. Două ferestre mici răspundeau în partea prispei. Mă ştie el că nu stau bine cu dantura. Nu-l mai vedea. îl ghicea din când în când. . alte două deasupra lacului. îi părea rău că nu ştie să înoate. dar mă miroase părintele stareţ: lasă. cum îi ziseşi dumneatale. barem să scap de grija lui. era un clopot mic. şi atunci toate se vor topi într-o undă duce. cu stuful de pe ţărmul celălalt. şi împrejurimile erau pustii.să fie mai bine. care în întuneric se vedeau mai înalte şi păreau viclene. drace! Ajunge că am păcătuit o dată! Din uşă însă. el se dusese în larg pe dâra lunii. un spălător primitiv şi un pat mare. un cuier în perete. O masă acoperită cu aceeaşi pânză. Tocmai intrase în apă. cu tăblii de scânduri. Clopotul o chema înapoi. Hai să mă spurc şi cu aceea. în locul unde se învolbura oglinda argintie. M-oi ruga lui Dumnezeu să mă ierte.

.

îi puse mâinile pe umeri. care i se zbicea pe corp. înălţându-se. când se întoarse. — Mă înveţi şi pe mine să înot? îl întrebă. Se mai simţi tristă numai în clipa când el aprindea lampa. Se ridică. — Renunţă. sub halat. La apus se mai vedea încă o pată violetă.RADU TUDORAN 143 . — Nu-i mai bine aşa? Eva nu se gândea în urmă. Dacă se afla aici. era totdeauna tristă când se despărţea noaptea de ziuă. În odaie se făcu lumină. merse spre el şi. pe lângă frig îi dădea o senzaţie de prospeţime. un pat mare — şi nici un om în apropiere. pe sub halat. Privea pe fereastră lacul care îşi lua culoarea de noapte. Trebuia să începi mai de mult. ultima pâlpâire a crepusculului. să se încălzească. Acum el îi zâmbea de după lampă. avea o figură de copil şi îl simţea străin. cu chibritul stins în mână. şi decorul de afară se întunecă. părul îi căzuse în ochi. alegerea fusese făcută. în lumină. 37 În câteva zile. El alerga pe plajă. Dacă el m-o striga într-o dimineaţă cu alt nume. nu vroia să confrunte ora aceasta cu aceeaşi oră în casa pe care o părăsise. — Mă înveţi să înot? Vreau să merg şi eu departe. la repezeală. — Nu am aptitudini pedagogice. Se aplecă spre ea şi o cuprinse cu amândouă mâinile de mijloc. am să cred că e numele meu dintotdeauna.” . — Bună seara! Îmi place mult casa noastră nouă. „Odată o să uit şi cum mă cheamă. Erau patru pereţi. dârdâind. o lampă mică. Eva uită tot ce lăsase în urmă. — Măcar să încerc. la cabană. La fel se întâmpla dincolo. El îşi îmbrăcă halatul. nu se învaţă aşa.Apa. Bărbaţii care le învaţă pe femei să înoate vor să pună mâna pe ele. Ea se gândi: „E foarte frumos. nu poate fi al doilea om ca el în lume!” Nu-i mai trebuia altceva.

doar cerul. Spunea: — Dar sper că nu semăn a papă-lapte! — O. adesea se ruga. într-un coş. cel puţin în ceasul deşteptării. cu o gradaţie aproximativă. Merindele de la ora aceea însemnau . cu precizie suficientă în viaţa lor fără altă rigoare decât a soarelui. şi se retrăgea în grabă. se repezea la fereastră. în vârful dunelor se ivea comanacul fratelui Achim.Echipa de soldaţi care lucra la terasamentul căii ferate se îndepărtase. cerul cenuşiu îl făcea insuportabil. atunci căuta să nu-i stea în cale toată dimineaţa. marea. Pe la orele zece. în plină lumină a soarelui. de la cabană. păzindu-se cu ardoarea neofitului să-i scape ochii pe goliciunea femeiască. Îşi însuşise obiceiurile ei. mârâind. de la plecarea soldaţilor. Soarele. mai colorat sau mai palid. porneau pe plajă. Iar când trebuia să se ridice găsise un număr de mişcări personalizate. să-l mai cruţe. îşi băga mâinile în părul lui şi îl ciufulea cu tandreţe. în faţa lui. Un par înfipt în nisip şi un cadran făcut din pietre de pe plajă. Eva nu mai avea timp să se alinte. fratele Achim le aducea lapte în fiecare dimineaţă. Lui tot îi mai plăcea să bea lapte cald. Părea leneş. care constituia pentru el o obsesie. Satul cel mai apropiat era la trei kilometri. cu halatele pe pielea goală. Eva evita şi acum să se mişte goală. devenise pentru ea o preocupare constantă. apoi nu se mai auzi nici un fel de zgomot. în prima săptămână se mai auzeau târnăcoapele. gesturi care îi aparţineau şi îi apărau pudoarea. Mai rău era în zilele noroase. ca să-l trezească. dădea perdeaua la o parte şi privea cerul. şi vizitele părintelui Gherasim le făceau să se deosebească întrucâtva unele de altele. de parcă el născocise mârâitul. nici pe departe! Zilele treceau toate cam în acelaşi fel. întinsă pe nisip însă. şi mârâia atât de bine. Cum deschidea ochii. De acolo. cu pâine de casă. ucenicul monahilor le depunea acolo merindele. uneori liniştită. după cotitură. alteori turbure. nu mai purtau costumele de baie. le indicau scurgerea timpului. Era un semnal. Dacă era senin revenea în pat. După laptele cu pâine. nu mai avea nici o sfială.

spunea el. din truda părintelui Gherasim. — Nimic nu-i mai grotesc. pe care îl mâncau cu mâinile.vreun peşte fript. decât sa ţii în mână .FIUL RISIPITOR 144 . aşezaţi pe nisip. sau vreun pui la frigare.

unde acelaşi ucenic călugăr le aducea mâncarea pregătită de el însuşi. amăgindu-şi foamea cu pâine neagră şi fructe. în schimb. pe prispă. i-aş fi condamnat la moarte! În coşul fratelui Achim. . ca pe un teren neutru. rămâneau pe plajă până spre seară. pieptene. atâta timp cât eşti în pielea goală! Un ceasornic brăţară. sub îndrumările părintelui Gherasim. de unde se aprovizionau cu carul. toate erau orânduite cu dichis. Nu putea să-şi întindă masa cu aceste neîngăduinţe tocmai în nasul stareţului şi venea la ei. îi ştia pe forme. vreo orătanie sau vreo scrumbie de dimensiuni neobişnuite. se găseau fructe. El. — Dacă v-o întreba ceva părintelui stareţ să spuneţi că pentru dumneavoastră era friptura. şi nu la munte. în ispita cărora cădea cu multa plăcere. pe culori. pe care ea îl călca în picioare. pentru masa de prânz se întorceau acasă. Era de necrezut că toate aceste uimitor de rafinate producte nu veneau decât din sucurile pământului nisipos. Erau atâtea soiuri. întinşi ca nişte ologi pe ţarina stârpicioasă. De la venirea lor timpurie aici. oglindă? Monstruozităţi! — Am văzut pe unii cu primus. căci amândoi păreau de aceeaşi competinţă. la răcoarea odihnitoare a lacului. pe gust. apoi vişinele. pe arome. în locul oricărei băuturi. în vreme ce muntele nu putea să creeze decât copaci pociţi şi chinuiţi. i-aş fi expulzat grabnic. Pe alţii cu patefoane. o lăsau cu gura căscată de admiraţie. Discuţiile lui cu fratele Achim. pe înţelesuri secrete. că nu putea să le descurce. neevlavioasă şi inconştientă. în apropiere erau bostănării. caisele şi piersicile. Părintele Gherasim se furişa prin stuf cu o frigăruie fumegândă în mâini — o ciozvârtă de berbec dobrogean. sau un ine!? Batistă. după ele apărură pepenii. când soseau. şi nici măcar nu văzuse. În primele zile. Acum înţelegea de ce inima ei trăgea la câmpie. ca pe o cădelniţă. pentru toţi locuitorii pământului.obiecte. După o săptămână. câtuşi de puţin înstrăinat de gusturile lumeşti. Eva nu mâncase niciodată asemenea cantităţi de pepeni. devenea masa principală a zilei. fiindcă în câmpie se găseau toate roadele lumii. purtând-o cu smerenie. Cina. în schimb. să fi avut putere. mai buni decât toate celelalte. unde căpăta ocrotire. se schimbaseră pe rând căpşunile şi ultimele cireşe.

Mânca. să se ferească .RADU TUDORAN 145 . nelipsit de poftă. însă cu ochii în patru.

Uneori se auzeau paşi prin stuf. se vedea alt far. Învăţătură sfântă nu părea să cunoască prea multă. Mai târziu se duceau iarăşi pe malul mării. şi priveau tăcuţi valurile cum se rostogoleau pe nisip. înspre farul de la Tuzla. la drumul parcurs de el înainte de a ajunge la moară şi la brutărie. spre nord. În depărtare. Fiecare se aprindea la alte intervale. în al doilea ciclu al ei de a venirea lor pe malul mării. fără cheltuială. Pe câmp se secerau grânele. fiecare întâmplare. sau urmăreau un vapor care trecea în larg cu toate luminile aprinse. La lumina flăcărilor. Alteori urcau faleza şi mergeau mult. Rămâneau pe câmp până răsărea luna. O minunau secerătorii şi câinii lor cuminţi. într-o limbă care trebuia să rămână neînţeleasă oamenilor.FIUL RISIPITOR - . care îşi fuma pe furiş ţigara. în snopi înşiraţi pe câmp până la capătul vederii. cea de pe masă şi cea din rugăciune. adunaţi în jurul focului. nici nu i se vedea harul pe faţă. cunoştea fără greş călcătura superiorului. aşezaţi în jur. ştiuse că din grâu se face pâinea. Avea mâini bătătorite de sapă. datorită unui beteşug al picioarelor. stăteau încă un timp de vorbă cu părintele Gherasim. umplând înserarea de semne misterioase. Pe Eva o minuna fiecare figură nouă.de iscoade. cel de la Constanţa. şi nopţile . iar mai departe cel de la Capul Caliacra. pe plajă. Vremea se încălzise. şi întocmai aceeaşi privire piezişă. vicleană şi bănuitoare. se strângeau în stoguri cu miros de grâu crud şi paie uscate. După cină. ascunsă în podul palmei. părea că îşi tot spun ceva unul altuia. pe marginea ei prăpăstioasă. Eva se aştepta să vadă un patriarh. Pentru toate acestea nu trebuia decât să umble şi să privească. cu botul pe labe. dar nu se gândise niciodată. chipurile lor semănau cu ale păstorilor din Biblie. oricât de mică. Stareţul se înfăţişa ca un ţăran cu barbă. O minuna grâul. care îl făcea să meargă cam înţepenit. În unele locuri dădeau peste muncitori. părintele Gherasim ascundea hartanul sub pulpanele rasei şi se aşeza smerit pe prispă. nu era nici bătrân. un sihastru cu chipul iluminat de puterile cerului. cu un înţeles limpede. mai puţin haiduc decât ceilalţi. a omului de la sat venit între orăşeni. spre sud se vedea cel de la Mangalia. meritele lui indiscutabile rezidau în priceperea şi vrednicia cu care se îngrijea de holdele Episcopiei. aşteptând să le se azvârle ceva de mâncare. natura îi stătea la îndemână.

146 .

Dar aceste îndoieli şi nelinişti durau cât timp el înota în larg. acum treceau trenuri mai multe. se întreba dacă acesta poate fi cu adevărat un rost în viaţă. . şi nopţile în întregime. a unui om căruia îi stă în fire să înşele soarele în orice clipă şi să fugă fără umbră. era şi puternic. nici odihnă. strălucind de apă. nici o încântare. De fiecare dată Eva aştepta noaptea cu puţină teamă. cu fruntea încruntată. însă acum îl vedea simplificat şi cu claritate deplină: a fi cu el de dimineaţă până seara. cu lume ciorchine. numai că înălţimea până la cer era mai mare. nu se oprea nimeni. nu erau decât pregătirea nopţii care avea să vină. Corpul lui. Nu izbutea să înţeleagă nimic. Dragostea începea prin a fi o necunoscută. din nefericire nu auzea şi vocile celelalte. nu de sensul lucrurilor. semăna cu o prelungă şi neîntreruptă mângâiere. ca pe o întrebare. aglomerate. prin descifrarea armoniei. şi suplu. Toate întâmplările de peste zi. ea şedea în nisip. în larg. Această incapacitate îi lăsa o lipsă în suflet. dar aici nefiind gară.căpătau un miros dulce. Oricum. încercând să pătrundă misterele apei. Îndoielile ei aveau o natură nebănuită. dar permanentă. A rămâne umbra unei forme definitive putea fi o menire. de pâine proaspăt coaptă. nimic nu-i lipsea ca ea să se simtă zdrobită şi subjugată. se puteau sfârşi într-o înălţare la cer sau în crimă. şi duritate. gesturile şi cuvintele veneau prin surprindere. avea şi blândeţe. marca şi ea vorbeau limbi deosebite. sub dogoarea soarelui. de pildă. se temea de timp. în timpul cinei el se ducea departe. Uneori mai avea clipe de îndoială. Pentru Eva. nu-i lăsau linişte. îşi definise rostul pe lume. umbra unei case sau a unui copac. neştiind dacă va putea sa răspundă. Nu însă a unei forme nestatornice. dacă îl vedea ieşind din valuri. Era jumătatea lui iulie. era acelaşi ca prima dată. marea nu însemnase o dezamăgire. ca să desprindă o lămurire. niciodată dominat de ele — i se făcea frică de gândurile ei nesocotite. poate crescuse şi înălţimea ei sufletească. Tot ce simţurile acumulau în acest răstimp. Viaţa aici s-ar fi asemănat cu aceea de la cabană. Doar fâşâitul monoton şi neîntrerupt al valurilor rostogolite pe plajă părea să fie o voce simfonică. nu gravă.

clipocind jos.RADU TUDORAN 147 . apa lacului.Luna. care scălda în lumină de veghe cămăruţa. stuful . mişcate de vânt. perdelele groase.

Îşi amintea că într-o seară merseseră la slujbă. Se gândi că. cu o cădelniţă în mână. două capete de ceară. o altă arătare ieşise din altar şi alunecase pe isonul cântăreţilor din strane. care citeau cu glas de om din cărţile de rugăciuni. După un timp. poate. Evei i se păru deodată că întreaga biserică de scânduri se leagănă. Altădată. intermediar între minte şi simţuri. fiindcă era în timpul sărbătorilor turceşti dinaintea toamnei. în bisericuţa schitului. mai întâi îi era greu să-şi amintească fapte şi zile. fără altă semnificaţie. rămânând în afara formulei. Figurile oamenilor întâlniţi atunci îi apăreau toate la fel. la cele două strane. Ardeau numai două lumânări. şi fiinţa lor să se dizolve una în alta. toaca şi talanga schitului sunând la slujbele de noapte. probabil spre sfârşitul şederii acolo. bietele umbre erau de mult în aşteptarea ţărmului… Când ieşi afară. Nişte umbre stăteau îngenuncheate în lungul pereţilor. Fusese un târg de dragoste. toate se înfăşurau pe braţele ei prefăcute în cruce. şi stareţul. dar în fraze de neînţeles. pâlpâind. 38 Din acel timp care se scurgea fără calendar şi fără ceasornic. dar mijlocind ca ea să se întregească. Restul bisericii plutea în semiîntuneric.FIUL RISIPITOR 148 . se scurgeau prin şuviţele părului răsfirat pe perne. se aşezau între pielea ei şi a lui. Şi alţi călugări. se miră că oamenii dinăuntru continuau să asculte rugăciunile. şi fratele Achim. gata să-şi dea duhul o dată cu lumânările. afumând pe deasupra umbrelor de la pereţi. în loc să grăbească debarcarea. cu cerul limpede. o acopereau de la frunte până la glezne. ca o corabie. fuseseră într-un . chinuite de evlavie. luminând două măşti de panopticum. dar aceştia erau străinii şi totul era străin dincolo de ei doi. Şi cum se apleca ritmic după cădelniţă. Ştia că au existat părintele Gherasim. şi alţi fraţi. nici una nu avea identitate. ca un catalizator. pe grumazul acordat cu creierul şi cu trupul. pronunţând cuvinte cunoscute. din dreapta şi din stânga altarului. văzându-se pe pământul nemişcat.fremătând. ţârâitul greierului din perete. rămânea rotunjit într-un bloc de impresii inseparabile.

.

Un rând de oameni stăteau aliniaţi cu spatele la intrare. ca şi cum. ca şcolarii. cu tăceri între ele. şi nu înţelegea de ce acest intermediar trebuia să fie un neştiutor. El o ţinea de mână şi îşi legănau braţele din mers.RADU TUDORAN - . copilul îşi duse mâinile la urechi. când în alta. impure sau inutile? În schimb. Deasupra acestei aşezări tăcute. mai înalt decât casele şi decât copacii. ducând pe credincioşi spre un ţărm căutat vreme . Ştia de un drum îngust. Dar. Un om. poate cu acelaşi simbol. Despre amândouă îşi amintea laolaltă. minaretul moscheii. Femeile nu luau parte la slujbă — nevrednice. întunericul făcea să plutească asupra ei unde enigmatice. Când ajunseră în sat.sat. şi începu să spună repede cuvinte neînţelese. la slujba musulmană. cu capetele aplecate. într-o tăcere care lăsa să se audă pâlpâitul lumânărilor. muezinul rostea strigăte plângătoare. Dacă s-ar fi sfârşit aşa. deodată. printre bostănării. Moscheea era în fundul unei grădini. le dăduse papuci mari de papură. într-un gest grotesc. şapte-opt la număr. sau pe pământ? Un timp îndelungat oamenii stătuseră astfel. se afla la loc de cinste. plin de praf. Totul se petrecea în linişte şi tăcere. în mijlocul rândului. Ipocrizia începea în cer. Ceilalţi îl imitară. cu spinarea puţin adusă şi cu mâinile atârnând pe lângă trup. La răstimpuri. împrejmuită cu un zid înalt de piatră. ca la schit. care pe Eva o înfiorau fizic. produsul pântecului lor repudiat cu prefăcătorie. uliţele erau pustii. nu ardea nicăieri nici o lumină. ca nişte spânzuraţi. prea puţini ca să alcătuiască o lume şi să justifice strigările muezinului. nu se vedea nimic mişcând prin curţi. Şi iarăşi i se păru Evei că pereţii locaşului se mişcă. luaţi de valuri. făcând-o să simtă prezenţa reală a unui duh izbăvitor. aflat la uşi. imitând bălăbănirea urechilor de măgar. prin ceea ce era asemănător între ele. După aceea Eva aflase că îl alegeau dintre cei fără nici o vină. şi strigând în amândouă părţile invocări sacadate. nemişcaţi. se ridica. după fiecare strigăt ar fi aşteptat să-i vină un răspuns de pe câmpul gol. Era toată suflarea bărbătească a satului. pe care plecaseră în amurg. ca o briza rece. un copil de vârsta când nu-i posibilă prihana. întorcând capul când într-o parte. Peretele din faţă era luminat de aceleaşi lumânări. anume ca să facă legătura cu Dumnezeu. pe cerul înstelat. Eva ar fi fost câştigată de solemnitatea neobişnuită. care o tulbura în misticismul ei de femeie răpusă.

149 .

El îşi termină treburile repede. . merseră la Constanţa. încărcat de pasageri care încă mai făceau semne cu batistele. dar rămaseră în oraş până seara. îi era peste putinţă să iubească marea. Marea era cam agitată. n-ar fi vrut să fie între călători. e comandantul. pe aceeaşi piatră. Văzând-o că îl priveşte. — Nu-ţi pare rău că te lasă singur? — Nu mă lasă singur. roşu de emoţie. de-acolo la Alexandria. şi vaporul alb se ducea într-acolo. se aşezase un băiat — nu-şi dădea seama dacă era un copil sau un adolescent. — Şi unde pleacă? — La Haiffa. Spre Sud părea să fie furtună. mă lasă cu mama. Într-o zi noroasa. Nu îndrăznea să-l întrebe unde se vor duce de aici. Drumul până la gară. îl făcură pe jos. Eva se simţea sălbatică. În capul digului se aşezară pe pietre. îl văzură de aproape. Evei i se părea o ostilitate şi avea presimţiri proaste. Eva se simţi înfricoşată. decât ale credincioşilor. valurile sparte în blocurile de beton se prefăceau într-o pulbere măruntă. şi spuse. ce va veni o dată cu toamna. În mugetele geamandurii. băiatul îi zâmbi. apoi se urcară întrun tren plin cu vilegiaturişti care se întorceau acasă. Dar era şi ea în căutarea unui ţărm. pe care nu ştia dacă are să-l găsească. 39 Aşa se scurse iulie şi o bună parte din august. lămurindu-şi prezenţa acolo: — L-am conclus pe tatăl meu. pe care vântul le-o aducea în obraji. Alături. un vapor alb pleca din port. chiar dacă ar fi mers spre un Eldorado confirmat. După-amiază se plimbară pe dig şi ajunseră la far. În nopţile ei de dragoste se gândea la cele două slujbe şi i se părea că gesturile ei sunt mai apropiate de natură şi de Dumnezeu. vreo trei kilometri. el trebuia să ridice bani — nu spuse nimic altceva.îndelungată. Îşi închipui că muezinul din vârful minaretului era omul de veghe pe catarg. care e spunea că pământul nu se vede. Deodată îşi aţinti privirea spre vapor şi începu să facă semne cu mina.

FIUL RISIPITOR 150 . el e! .— Uite-l.

Eva nu vedea nimic. . în voie bună. ca să stea cât de mult la soare. Eva aştepta un deznodământ. şi tot aşa cum se limpezise cerul. îi văzu ochii aţinuţi într-ai ei. Băiatul vorbea mai departe: — Aţi văzut „Revolta de pe Bounthy”? Data viitoare tata pleacă la Marsilia şi mi-a promis că-mi aduce o bicicletă Aleyon. rar trecea câte unul pe cer. Se întinse spre el. ca toate de mai înainte. La anul o să-mi ia motocicletă. el dădu înfocarea la o parte. sfială şi suferinţă. Când veni în casă se trânti în pat cu faţa în sus. Eva! A doua zi. O săptămână trecu liniştită. cu plimbările din amurg şi cu nopţile de dragoste. o chemă. întrebător şi neconvins. Micul ei vecin îşi reluă vorba: — Tata e cel mai tânăr comandant de vapor. pe când stăteau pe nisip unul lângă altul. Pe urmă fumă mult timp. Era spre sfârşitul lui august. Seara. Aţi fost vreodată cu vaporul? Nu putea să-l urmărească. adânc. dar nu-mi mai place. Renunţase la unele obiceiuri. el se arăta mai avid de căldura lui. se limpezise şi chipul lui posomorât din ajun. afară era senin. cu mersul pe plajă. — Sunt obosit. din fericire. chinuit — şi nu scoase un cuvânt. urmărind vaporul cu o privire stranie. Un nor cât de mic îl indispunea. aplatizat pe nisip. Din după-amiaza aceea. cu fruntea încruntată. Drumul spre casă îl făcură în tăcere. întunecat. Într-o dimineaţă. O privi mult timp. în stare hipnotică. dar zâmbi. cu sculatul devreme. vremea se păstra strălucitoare. Eva rămase tulburată. mi-a cumpărat-o când am intrat în liceu. goală şi fixă. nimic nu-i reda liniştea dinainte. vreau o bicicletă de curse. El stătea cu bărbia în pumni. Se simţi neliniştită. Pe măsură ce soarele pierdea din putere. cu o privire necunoscută. nu se mai plimbară în amurg pe faleză. şi aşteptă să-i vorbească. destupă însă o sticlă de whisky şi bău vreo două pahare din băutura aceea pe care totdeauna o dispreţuise. aşezat ţărăneşte pe prispă. Am una. trenurile treceau pline de oameni care se întorceau acasă. la masă. Uneori părea că nici nu mai respiră. dar. cu un glas ciudat în care se simţea nehotărâre. simţea că se apropie. gimnastica înotul prelungit până departe în larg. se uită la omul de lângă ea.

În altă zi. cu acelaşi glas.RADU TUDORAN 151 . dar nu-i spuse nimic. . o chemă iarăşi.

Marea era vânătă şi rece. oricând. fiindcă zbuciumul şi grijile le-am luat asupra mea!” Cu toată amărăciunea şi neliniştea. şi să aştept fericită toate nebuniile tale. îmi ţii umbră. lacul părea tulbure. Aş vrea să ştii că ai fost cea mai frumoasă întâmplare din viaţa mea. întreaga lui fiinţa părea că se clatină. cu toate că te cred. venea sfârşitul. priveau soarele. Ea se ridică şi-l privi îndurerată. 40 În ultimele zile ale lunii începu să plouă. Dacă nu le-aş crede. aş suferi. orice s-ar întâmpla. Eva? Ce ştii tu despre tine? Ea zâmbi cu amărăciune. primul şi singurul bun. am sa fiu pentru tine. mă amăgesc.) Tu te cunoşti. fără griji! „Fără zbucium şi fără griji.” El spuse: — Eşti tot ce-am avut mai bun în viaţă. fără zbucium. când sunt lângă tine. — Dar de ce. Poate toată viaţa n-am făcut decât să mă amăgesc.FIUL RISIPITOR - . — Nu. — Eva. ca să-i spună: „Nu ştiu altceva decât că sunt făcută pentru tine. Într-un târziu închise ochii. era mulţumită în tristeţea ei. cum ar fi căutat un punct unde să se oprească. ştii… Aş vrea… Dacă aş muri într-o zi. şi abia după aceea şopti: — Eva. ştiu că are să fie altfel. — Tu eşti bun. întinde-te la soare. (Se ridică într-o rână şi o privi. se gândea Eva. să audă decretul lui de recunoaştere. orizontul.Ochii lui se mişcau nehotărâţi. Eva. Nu vreau altceva. de ce tot ce spui. o priveau pe ea. Are să vină o zi când n-ai să mai fii pentru mine. şi mie îmi place să le cred. când ştii că niciodată n-am să fiu altfel decât ai să vrei tu? Spune-mi. Eva! Tu le crezi. Să mă iubeşti. Din nefericire trecuseră zilele când s-ar fi aruncat cu braţele de gâtul lui. Şi tu ai să fii cea mai grea amăgire a mea. într-o zi ai să găseşti un om mai bun. — Spui vorbe frumoase. — Totdeauna. cum vrei să fiu acum? — Stai. umezeala lui ceţoasă . care mi-a adus numai bucurie. ştiu că odată am să rămân singur. Dar. să mă chinuieşti.

152 .

şi tot trebuia să fiu mulţumită. Cine le poate pătrunde gândurile? spuse: — Da. va fi mâine!” îşi spunea Eva. Nu mai era nici o nădejde să se însenineze. ştia. Privea pe fereastră. — Eva. avea picioarele goale în sandale. Ca şi când totul era lămurit. în zece minute mă întorc. cred că trebuie să plecăm. Mi-a promis să mă ducă la capătul celor nouă câmpii. Sunt oameni care ajung să se omoare singuri. El suflă adânc. la cât avem tren? — Vrei într-adevăr să plecăm? Îi zâmbi. topind cele din urmă iluzii. mersul cu trenul… Viaţa nu se sfârşise. spuse el. Au fost trei luni!” Nu îndrăznea să-l întrebe ce va urma. Traversele ude erau alunecoase. Şi m-a dus! Dacă ar fi fost numai o zi. „Va fi azi. nu ne-am înţeles pe cât timp. Fratele Achim luă geamantanele şi porniră pe calea ferată.pătrundea în odăiţă. Se ridică şi începu să adune lucrurile. „Va fi azi!” El se întoarse. Eva se gândi: „Nu mi-a dat mai puţin decât a promis. poate obosise de nelinişte. Nu-şi luase nici măcar o . avea să urască toată viaţa ploaia şi cerul noros. el îşi freca mâinile. Îşi aminti de ploile care acum câţiva ani o împiedecaseră să-l vadă. frecându-şi mâinile reci. mi-e dor de soare! Se priviră stânjeniţi. simţea că va fi ceva rău. Nu era revoltată. — Eu mă duc să anunţ la schit. Rămasă singură. încruntat. Eva nu mai putea să îndure tăcerea — şi cuvintele ar fi fost nimic. Mai aveau drumul până la gară. — Bine. cu chipul posomorit. Într-o dimineaţă fu surprinsă când văzu că e se sculase înaintea ei. de aceea vroia să afle cât mai târziu. Eva mergea cu gulerul pardesiului ridicat. — Atunci strânge repede. de frig. jalnic.

are să se facă frumos. Ploua şi era îmbrăcată ca o servitoare de casă mică. ultimii oameni plecaseră în grabă o dată cu venirea ploilor. nu se gândise la viitor. — Ne-am speriat degeaba. Se urcară într-un tren aproape gol. Părul îi atârna ud pe umeri.pereche de ciorapi. Cineva vorbi. .RADU TUDORAN 153 .

Am să mă duc pe lac cu părintele Gherasim şi am să prind chefali.” Stăteau afară pe platformă. cu vagoane urâte de clasa a treia. ploaia conteni. Haide înapoi şi lasă-mă să stau la picioarele tale! Nu am să te supăr cu nimic. n-am să respir. am sa-ţi aduc o narghilea. am să mă duc pe plajă. uzi de ploaie şi dezorientaţi. dacă nu ţi-or mai place chefalii. tu să nu faci nimic. n-are sa-mi fie frică. Am să-i cer părintelui Gherasim o sobiţă. am să stau fericită în mâinile tale. Ştiu cum vrei scrumbiile: fripte pe grătar şi stinse cu sos de untdelemn şi lămâie. până departe. atât de cuminte sau de nebună cât ai să vrei tu. În septembrie. am să-mi lepăd veşmintele şi am să mă lipesc de tine. n-am să mă mişc. murdare. ci vei vrea moartea mea. pe cer goneau nori sfâşiaţi. nici n-ai să mă simţi. te rog!” La staţiile celelalte se mai urcau unii călători răzleţi. mirosind a câine ud. Şi dacă după ce ai să te trezeşti are să-ţi fie frig. am să aduc lemne. nici unuia din gesturile tale — şi dacă la urmă nu-ţi va mai fi de ajuns dragostea. am să descopăr visele mele cele mai frumoase. până am să găsesc o bostănărie unde să mai fie pepeni.Îşi spunea în gând: „Hai să coborâm. nu-l ştiu încă. am să-ţi iau mâinile într-ale mele şi am să le încălzesc cu răsuflarea mea. Dacă are să-ţi fie foame. am să-ţi pun o ţigară bună în ţigaretul de chihlimbar. în vârful patului. Hai înapoi! Dacă n-o să-ţi placă ţigara. Să stai în pat şi să fii cât ai să vrei de posomorât. pepenii nu mai sunt buni. mă mulţumesc cu oricare chip al tău. Cam la jumătatea drumului. Şi dacă după ce fumezi are să-ţi fie somn.FIUL RISIPITOR - . o oră. Şi în fumul albastru al ţigării tale. mai avem un bidon de untdelemn grecesc. hai cel puţin până terminăm bidonul! Am să mă duc departe pe câmp. o zi. să fumezi de dimineaţă până seara. Nu am să mă împotrivesc niciodată. să mă sugrumi — numai vino înapoi. am să-ţi aduc tăciunele în palmă. Era un tren mic. am să fac focul. am să-ţi cânt încet un cântec pe care nu l-ai auzit niciodată. „Uite soarele! Hai înapoi. să aprinzi. curentul le aducea în obraz stropi . Şi dacă are să-ţi fie dor de mine. dar îţi jur că am să caut unii care să-ţi placă! Şi dacă are să-ţi treacă foamea. şi am să-i rog să răscolească marea ca să dea de scrumbii. ca sultanii. hai înapoi în odăiţa noastră! Nu mi-e frică de ploaie. dar îl simt în inima mea: un cântec despre o fată proastă care nu crede în altă fericire decât să-ţi fie sclavă. la pescari. am să-ţi aduc lapte cald şi pâine proaspătă.

154 .

dar nu se auzi nici ea.” Iar ea ar fi fost fericită să-l creadă. îl cunoştea. cum făcuse rândul trecut: „Sigur.” Şi el ar fi răspuns. Răspunse încă o dată.de apă de pe acoperişul vagonului. acum ajungem. În alte împrejurări. posomorât. ştiind că minte şi sperând că printr-o minune trenul va merge pe apă… Acum el privea marea. ştia că ar fi fost zadarnică orice revoltă şi nici nu se socotea în drept să fie revoltată. şi pe apă. Ezita. în timp ce locomotiva cotea pe neaşteptate la stânga. trebuia să ocolească. Îl cunoştea! Era zadarnic să se revolte! — Pleci direct de aici? Nu ai să-ţi iei nimic de la Bucureşti? . o întrebase. în faţa locomotivei. Trenul cobora spre mare. se vedea plaja. probabil rândul trecut. — Eva. tăindu-le drumul. Locomotiva are o elice mare. luându-şi drumul pe lângă ţărm şi spulberând ultima iluzie. — De ce nu vorbeşti mai tare? Părea iritat. Ea trebuia să răspundă. îl auzi în sfârşit spunând ceva. merge şi pe uscat. pentru Marsilia. Era inutil să-i spună de ce nu putea vorbi mai tare. când fusese după bani. aproape strigând: — Nu ştiu. nu ştiai! Trenul e amfibiu. Aş vrea să te las undeva unde să te simţi bine. — Crezi că ai putea să te întorci acolo? Nu se revoltă nici acum. ar fi întrebat: „Ce se întâmplă? Mi se pare că intrăm în mare. şi vorbea abia acum. şi era dreptul lui să întrebe. Mi-am oprit loc pe un vapor. 41 Înainte de a intra în gară. râzând de ea. Ştiuse de mult ce o să fie. Răspunse. N-au mai făcut cale ferată până la gară. — Eu trebuie să plec. — Nu mă întorc. Tu ce vrei să faci? Nu-l privi. cu glasul ridicat. Răspunse. dar se simţea că în sinea lui toate hotărârile erau luate. am uitat sa ţi-o arăt. Deci nu ploaia îl alungase! Îşi luase bilet din vreme. la câteva sute de metri.

— Nu. — Şi pentru ce ai venit? . Îl privi stupefiată. am venit fără bagaj.RADU TUDORAN 155 .

La hotel ceru două camere. coborî storurile. ale ei spre mare. Eva se gândea că. până mâine. În seara asta vreau să petrecem. — Vaporul meu pleacă mâine. nu mai putea merge în picioarele goale. pe vremea asta…” . pleacă la cinci după-amiază. Spuse: — Rămân. Nu avea nici un act de identitate. ea nu ştia de ce — poate direcţia era exigentă. fiindcă era ea însăşi o exilată. pe lângă gloria de a fi adăpostit un poet ilustru. Oare oamenii care treceau prin piaţă încercau să pătrundă cu mintea dincolo de modesta înfăptuire plastică. vrei să te duci acum mai departe sau rămâi cu mine? Dacă nu ploua de dimineaţă. Eva ar fi vrut să-şi cumpere o pereche de ciorapi. Fugise de acasă cu buzunarele goale şi cu mintea la fel de goală. să se întrebe ce gânduri va fi nutrit pe ţărmurile acestea posomorâte omul venit de pe un pământ atât de cald? Ea izbutea să înţeleagă ceva. la o masă aşezată pe trotuarul lat din faţa statuii lui Ovidiu. (Părea înveselit. El îi strânse mâna. După prânz. Ferestrele lui dădeau în piaţa primăriei. îşi spunea: „Mâine. nu îndrăznea să-i ceară bani. fiindcă simţise în ultimele zile şi umezeala. el ţinu sa meargă la cinematograf. îl însoţi cum şi-ar fi însoţit propriul dric.) Mai avem o zi şi jumătate de stat împreună. dar acum. La prânz mâncară jos. poate oraşul era puritan. Nu mai vroia să vadă marea. s-o anunţe în ultima clipă. şi frigul. se auzea sirena unui vapor. În timp ce pe ecran se desfăşurau drame care n-o interesau. ar fi fost în stare să rămână acolo cu ea. De ce nu avea puterea să răspundă: „Plec!”. Nu crezi? Credea! Trenul se opri la peron. Ai să mă conduci la vapor. în preziua despărţirii. în locul unde se oprise prima oară. Deşi cerul se limpezise pe deplin.— Numai ca să te văd. oraşul trebuia să nu uite că fusese socotit loc de surghiun. — Îţi mulţumesc! Mi-ar fi fost foarte greu fără tine.

De aici înainte. fiecare clipă care se scurgea era ultima. fiecare pas. momentele dinaintea despărţirii. FIUL RISIPITOR 156 .Se făcuse ora cinci când ieşiră. la fel. mai numărase şi altădată. tot ce se întâmpla. fiecare gest.

după liturghie. şi sfârâind în clipa când se stingeau pe retină. să-i cumpere o pereche de ciorapi. n-avea când să se mai repete. Să ai de două ori mai mult noroc decât vrei tu! Ajunge? — Prisoseşte. Vrei? . de unde îi cădeau în ochi puzderie de meteoriţi prefăcuţi în pulbere aurie. Mă înscriu prima pe lista lor. dar nu acum. — Prisosul să-l dai săracilor. — Sunt fericită. cu picioarele goale. aveau să-i arate drumul. O târî pe străzi. nu observă cât era de nepotrivită îmbrăcămintea ei cu anotimpul şi cu localul. peste masă. o noapte întreagă — şi o dimineaţă. dar simţea că o să fie de ajuns. când o duse la un cabaret şi băură şampanie. prin magazine. şi jumătate din după-amiază! Amăgită de băutură. Nu vreau să mă trezesc! Ce-ar fi să mergem de aici? Ştiu un loc unde ţi-aş putea spune mai multe. şi are să rămână!…” Şi ochii lui ardeau. îl simţea pătrunzându-i prin pupile. Aş vrea să fiu toată viaţa săracul tău. Nu băgaseşi de seamă? Acum eram gata să mă trezesc şi mi-am spus că ar fi păcat. Trebuia să rămână! Ea nu-i spusese nimic. prin cofetării. îi umplu braţele cu lucruri felurite. cu o plăcere dureroasă. Eva îi apucă mâinile. De ce nu ştiuse oare că are dreptul să-l oprească? — Vrei să mai bem? Beau pentru norocul tău. nu mă face să regret că plec! Ce-i cu ochii tăi? Parcă ard! O să fie o zi când ai să te uiţi aşa în ochii altui bărbat? Era sigură că nu. şi mâinile îi erau calde. fără folos — şi nu băgă de seamă că-i în sandale. în ultima clipă. Nu mai era mult timp. — Sunt fericită! Plafonul i se părea sus. auzi? — Eva. Şi se gândea: „Poate are să-şi schimbe hotărârea. am să orbesc!” De ce să-i fie frică? — mâinile lui erau între ale ei. — Eva. Nici seara. „Dacă mai ţine aşa. să mă miluieşti duminica.fiecare vorbă. o opri în faţa tarabelor înşirate pe trotuare. te-ai îmbătat! — Da. departe. Dar mai aveau o noapte. acum. Demult. plin de stele.

El se învoi. o apucă de braţ. — Încotro? — Acasă. Ţi-am promis că te duc undeva unde pot să-ţi spun . În stradă.RADU TUDORAN 157 .

lipsea însăşi noţiunea. La ora aceea. îţi sade mai bine altfel. — Am să-ţi trimit eu unii. făcându-l să lăcrimeze. Stătea în mijlocul camerei. e ceva foarte important. de la Paris.mai multe. cum umbli aşa. — De când ai învăţat să spui nimicuri atât de frumoase? — Te înşeli. dacă ar fi putut sa creadă. ca ţiganii? — E foarte curat pe jos. Şi totuşi. Pe coridorul hotelului se despărţi de el. pe faţa lui apărea o durere pe care în primele clipe nu avusese forţa s-o lepede. am sa-i ţin într-o vitrină de cristal. cum lipseşte focul din gheaţă şi frigul din flacăra. E un nenoroc: n-am avut niciodată o pereche de papuci frumoşi. dar n-am să-i port. fumul îi intrase într-un ochi. îşi pregătea ultimul joc. 42 Când intră. Eu am voie să vorbesc serios? — Oricum. în port macaralele încă mai huruiau. cu picioarele goale. Ea zâmbi. până la rădăcina lui cea mai îndepărtată. Se întoarse şi veni spre ea. mi-e frig. cu ţigara în mână. Haide! . Eva ar fi văzut-o. Nu pot lăsa să se uzeze un lucru primit de la tine. nelogic: — Aşteaptă-mă un sfert de ceas. Şi n-am papuci frumoşi. — Întâi închide fereastra. el fuma aplecat pe fereastra. — Haide. Acum aruncă ţigara! E ceva solemn. pe covor. — Eva. Ea se sili să zâmbească: — Îţi mulţumesc. lipsea chiar şi cuvântul. Auzea marea jos.. Ai să vezi că n-am vrut să te amăgesc. nu cumva plânsese? Nu! — era mai mult decât o imposibilitate. nu-i un nimic. ce vroiai să-mi spui? Părea străin şi venit de departe. Un sfert de ceas de reculegere. cum ar fi stat în genunchi şi s-ar fi rugat. enigmatic.

.— Voiam să-ţi spun ceva grav. dar n-ai decât să crezi că-i glumă. deşi nu-l alimenta nimic. dar provenind într-un joc fals.FIUL RISIPITOR 158 . devenea victima unui scepticism născocit şi mereu în creştere. Ştii ce se întâmplă cu mine? Te iubesc! O privi nedumerit. o nedumerire sinceră.

în Jungerwald. fiindcă nu m-ar fi putut împiedica să vin. Pardesiul alunecă în jos. Dar nu te întrebi de ce am fugit după tine? — Când ai fugit după mine? Părea şi mai nedumerit. să ne petrecem vara împreună? Era fără folos să-i spună: „O vacanţă?! Nu ştii că pentru vacanţa ta mi-am lăsat un bărbat şi o casă unde mă simţeam bine. Chiar în lipsa ta. fiindcă acolo mi se oblojiseră răni grele? Pentru vacanţa ta sunt astăzi. Ţie îţi datorez tot ce este întregit în mine. Şi boala m-a ocolit. cu o fustă. era el. fără ciorapi. inconştient. în permanentă stare de devenire — trebuia să şi-l reamintească. am crescut pentru tine. o bluză. în sandale. — Şi ceea ce a urmat? — Ştiu eu? O vacanţă. dar fiindcă nu erau de la tine. Eva. o cavalcadă! Era cinic. un pulovăr şi un pardesiu? Din vacanţă te întorci odihnit şi împrospătat la casa ta. Da. erau mai plăpânzi când m-ai cunoscut. Tu n-ai nimic pe dedesubt? Să nu răceşti! — Nu. te iubesc şi înţeleg că te miri. N-ai vrut să mergem la mare.) Odată ai spus că mi-ar sta bine un şirag subţire de perle. Probabil că ai uitat.— Nu te uita aşa la mine! urmă Eva. am crescut. — Dar atunci a fost o întâmplare. pe braţe. Oare ştii că n-am unde să mă întorc?…” Ridică ochii spre el. — Atunci. toamna. n-am să răcesc! N-ai ştiut niciodată ce groază însemna pentru mine gândul că aş putea să fiu bolnavă într-o zi când trebuia să ne întâlnim. fiindcă se ştia învinsă. ce-i drept cu alte cuvinte. nu le-am pus niciodată. . sau beat? Nu. — Eva. mai târziu am avut perlele. într-un oraş străin. — Îţi place părul meu? Îl am de la tine. până la coate. niciodată n-am să le pot pune. Dacă n-ai fi fost tu l-aş fi purtat şi azi în coade. (Îşi descheie mai mult pardesiul. (Îşi desfăcu pardesiul la gât.) Priveşte umerii mei. deşi ţi-am mai spus o dată.

RADU TUDORAN 159 . să-i cuprindă umerii.El asculta şi o privea. chiar sub lumina directă a becului rămâne mată şi inalterabilă. Eşti o mică minune! Întinse mâinile. Părea uimit încă o dată. Ea se feri cu un gest care . Aici scepticismul lui cădea la pământ ciuruit de gloanţe. cumpănind între vorbele ei şi pielea arsă de soare. — Am să sufăr de dorul tău.

şi şoldurile au crescut. îngheaţă deasupra. Şi ai venit tu. sau când te văd. — Tu ai făcut să nu-mi fie ruşine de goliciunea mea. am luat forma ta. de la frunte până la călcâie. cum au nevoie corăbiile de lest. ai stat cu capul pe pântecele meu. şi m-ai redat mie însămi. deşi îmi aparţin de la naştere. în faţa mamei şi a Gettei mă feream. într-o zi. Braţele mele nu pot să se mai arcuiască altfel. Îşi trase coatele din mâneci. Am crescut ca pe un tipar. decât după tine. decât numele tău. nu trebuie să te temi! Nu face provizii de „mine”. Mi-ai cuprins şoldurile în braţe. cu pumnii strânşi. Stătea cu genunchii lipiţi. — Şi ce-am să câştig? . Din ziua aceea. nu li se pronunţa niciodată numele. Toate au fost în mâinile lui. E oare o părticică din mine pe care n-au trezit-o mâinile tale? Ai pus mâna pe mijlocul meu şi atunci am văzut că mijlocul mi s-a făcut mai subţire. sub lumina violenta a becului fără abajur. sângele meu nu mai ştie alt nume. uitându-se drept în ochii lui.ar fi vrut să spună: „Stai. mi-ai aruncat lucrurile de pe dedesubt şi mi-ai pus mâinile pe sâni. M-ai făcut să mă cunosc. centimetru cu centimetru. — Ai avut. ca să nu se răstoarne. la şcoală.” Apoi îi vorbi astfel: — Vezi sânii mei? Acasă. nu te grăbi! Ai să mă găseşti în orice clipă. privirea în care continuau să ardă stelele înainte de a se stinge pe retină. viaţa e altfel! Odată ai s-o cunoşti la fel ca mine. sânii mi se aprind şi îngheaţă. Coapsele mele te cunosc mai bine decât le cunosc cu pe ele. iar înăuntru ard ca flacăra. — De unde ştii? — Lasă. Eva. lăsă pardesiul să cadă. îţi sunt rezervată! Altcineva nu va veni să mă ia. Teai gândit ce se întâmplă acum cu toate? — Ai un bărbat! — Nu. Aş fi murit de ruşine dacă vreo fată la internat m-ar fi văzut goală. îşi scoase picioarele unul după altul dintre falduri şi rămase goală. cu o privire fierbinte. şi n-a murit nimeni. şi din clipa aceea am avut nevoie de greutatea ta. ca o plămadă. mi-ai descheiat rochia la gât. — Peste tot port urmele mâinilor tale. Când mă gândesc la tine. te cunosc pe dinafară şi te cunosc pe înlăuntrul meu.

seninătatea… .— Nepăsarea.FIUL RISIPITOR 160 .

ard înăuntru şi sunt de gheaţă deasupra. Şi înlăuntrurile mele te cunosc şi te aşteaptă — nu te-am minţit — vino şi vezi că totul s-a format pe tine. şi nu ştiu ce mă ameţeşte mai mult: frigul sau căldura. n-ai să oboseşti niciodată de legarea cu mine. Iată-mi coapsele. arzându-l.) Mi-e teamă de limitările spaţiului. şi mereu. mirat de ceea ce găsea iarăşi nou în pielea curată. Simte acum că nu sunt făcută pentru altceva. Se lăsă în braţele lui.RADU TUDORAN - . Dar în gând vorbea cu el şi-i spunea psalmii: „Uite braţele mele. mi-e teamă să nu mă transform în copac. nici nu părea nebun. înainte de a simţi că sudura e trainică. Trebuia să umble încet cu speranţa ei. De ce nu vrei să stai la adăpostul meu? Aşa cum sunt de firavă.Ea râse. din depărtările întunecate unde se chinuise ajungea iar la lumină. Rămâi în braţele mele. Uite sânii mei. o să-ţi simt lipsa! — Atunci de ce pleci? Îl simţi că se duce departe. ştiu să te ţin. O cuprinse în braţe. se potrivesc întocmai pe tine. de unde poate venise adineauri. şi nu mă lăsa fără sens în viaţă. cum ar fi fost încărcată de electricitate. — Eva. Trebuie să plec repede. nu team minţit. ele ştiu măsura şoldurilor tale. de multe ori ţi-aş fi pavăză! De ce nu mă laşi să-ţi mângâi fruntea? Ţi-aş face-o cu adevărat senină. cu amărăciune. — Seninătatea ta! De-ai şti ce încruntat e chipul tău în unele zile! Ţi-ai numărat vreodată cutele de pe frunte? Eu le-am învăţat pe dinafară cum învăţam râurile şi munţii la geografie. nu pleca din mine…” 43 . aurită de soare. în mijlocul camerei. Tăcerea o făcu să spere. Îşi pregătise ultima carte şi ultima miză: — Ia-mă cu tine! Nu-i răspunse. care tremura sub degetele lui. să mă apăr! Nu-l înţelegea şi nici nu credea că trebuie să-l înţeleagă. O privea şi-o adulmeca. să n-o destrame. parcă nu auzise. — Nu ştiu. amuţită. (Nu glumea. în inimă începeau sa i se lipească la loc fire rupte şi nu îndrăznea să spună nimic.

161 .

— Hai. — Vrei să-ţi iau eu bilet de tren? Ar fi vrut. afară era lumină. deasupra era tot fierbinte. . sunt toată dragoste!” El însă îşi reveni. cânta vesel şi fals. o întrebă.’” Pierduse — miza şi viaţa. reveniră să-şi ia bagajele. Când se întoarse din camera ei. în viaţa pe care i-o dăduse. m-am gândit că poate n-ai să pleci în seara asta. — Am aranjat cu nota. Cartea ei fusese nenorocoasă. îi spuse în ascensor. — Eva. Mai spera în miza ei. şi la urmă el începu să cânte. sus! Trebuie să te îmbraci. „Pleacă. Până atunci eu îmi fac geamantanul. Hai să mâncăm! Pe la trei. îl găsi gata de plecare. pe urmă auzi apa la chiuvetă. ştii cât e ceasul? Unsprezece! Dădu cuvertura la o parte şi îşi frecă obrazul de pielea ei împietrită. dar până unde? Ridică din umeri. Auzea în baie hârşâitul lamei de ras. Când el apăru în uşa băii. Şi astfel se sfârşi. Ai camera până mâine. — Bine. cu durerea voluptoasă a convalescenţei. îşi simţea corpul frânt. ca în fiecare dimineaţă. — Nu-i nevoie! El se linişti. — Şi după aceea? — Am să văd. mai târziu duşul. cam încurcat: — Tu ce faci acum? — Aştept să pleci. Înainte de a coborî. — Miroşi a dragoste! Ar mai fi întins o dată mâinile: „Rămâi. ca după boală. nu simţea că o străbat curenţi de gheaţă. după o jumătate de oră.Când se trezi. îi citi intenţia pe faţă. marşul militar de Schubert. Eva era încă ameţită.

FIUL RISIPITOR 162 . era înţesat de oameni. ar fi vrut să-şi lase . cheiul. Dar era obosită.O trăsură îi duse în port. Ce-ar face. în dreptul vaporului. să mă ascund undeva. dacă s-ar pomeni cu mine. Eva gândi: „Aş putea să mă strecor sus. după plecare?” Din partea ei ar fi fost o aventură mult mai mică decât ceea ce fusese până acum.

să doarmă mult timp. spre pupa vaporului. chinuindu-se să găsească un loc unde să pună geamantanul. Du-te la bancă şi scoate banii! Eva. sunt ai tăi. Sfinte Doamne?” Ar fi vrut să-l privească în ochi. „Dar atunci de ce pleacă. iar sub fereastră o măsuţă.) Uite. nici măcar ciorapi în picioare. răsfrângerea milei pe care ar fi trebuit s-o aibă pentru ea. ca o ladă. cântând pe nas: „Vizitatorii sunt rugaţi să coboare. El era întors cu spatele. Crezuse că drumul lui era o desfătare. cu asta poţi să ajungi la Bucureşti. răsuflând uşurat. Mai avem o jumătate de oră!” Până atunci nu-şi dăduse scama cât era până la despărţire. irevocabil. vizitatorii trebuie să coboare. „Iată o preciziune. nu-ţi face scrupule inutile! Pe coridor se auzi glasul stewardului. Eva le simţi vibraţia prin călcâie. . — Vrei să mergi sus să-mi vezi cabina? Comisarul de bord care controla actele o preveni ca în jumătate de oră.capul pe o pernă. — Cum de am uitat?! Nici nu ştiu dacă mai am ceva la mine… (Găsi câteva hârtii mototolite şi i le înghesui în pumn. într-o căldură nesănătoasa. pătrunse pe fereastră fluierul vaporului. Ridică ochii. O fereastră rotundă se deschidea la două palme de apa murdară. mai multe săptămâni. Mirosea a vopsea. se auzea zgomot de maşini. „Vizitatorii sunt rugaţi să coboare!…” se auzea glasul. meschin. că nu mai era nici o putinţă de întoarcere. Eva înţelese că de aici înainte cabina devenea a lui. Coborî scări înguste. Totul înghesuit. peste un sfert de oră se ridică schela!” În aceeaşi clipă. dar tu nu ai bani de drum! Nu avea bani de drum. merse pe un coridor luminat de becuri mici. I se făcu milă de el. de ce pleacă. Era o cabină modestă. într-un colţ se vedea o chiuvetă de dimensiuni ridicole. pereţii zbârnâiră. să-i citească în adâncul lor gândurile. înăbuşitor. Când îl găsi şi se întoarse. nu avea nimic. speriată. Dedesubt. — Eva.RADU TUDORAN - . chiar dacă n-ar fi fost posibil să le şi înţeleagă. de clasa a doua. Cabina semăna cu o celulă de pedeapsă. mai multe luni. îndepărtându-se pe coridor. a terebentină. gândea Eva. alături un dulap. Spaţiul era mic.

163 .

Bâigui: — Fie-ţi milă de mine! Te rog. o clipă. Scrâşni. Nu ştia dacă va avea putere să ajungă pe chei. cuminte! Mai mult decât aceste vorbe debitate mecanic nu putea să-i spună. Înţelegea că toate încercările fuseseră zadarnice. — Cuminte. „Vizitatorii sunt rugaţi să coboare…” Fluierul se auzi a doua oară. strângându-i braţul. fie-ţi milă! Nu ţi-am spus niciodată.— Pleci? El o apucă de umeri. Obrazul Evei era ud de lacrimi. Eva. aruncându-le priviri curioase. într-adevăr? — Pari neliniştită. — Nu cobor! Nu-mi pasă! Nu plec singură. Mă arunc în mare. cu brutalitate: — Stăpâneşte-te! Este lume străină! Câţiva oameni trecură pe lângă ei. Vino cu mine! El şuieră. El se gândea: „Pe vapor e învăţată lumea cu lacrimile!” O împinse de umeri. trebuie să coborî! Pleacă vaporul. — Hai. am crezut că trebuie să fiu altfel. Dar acum nu mai pot… Rămâi cu mine. rămâi. ce ţi-a venit? Se întoarse. vlăguită. N-am unde să mă duc. era pierdută de mult ultima carte. Tremura. Linişteşte-te. Eva. Pe fereastră intră o rază de soare. — Nu pe acolo! Veni după ea şi o apucă de braţe. Nu mă lăsa singură! — Eva. deschise uşa şi o luă la fugă pe coridor. prin ochii ei trecu un fulger de ură. — Pleci. în grabă. — Eva. abia deschizând buzele: — Bestie!… . fii cuminte! Aerul de afară o făcu să-şi revină. cu miros de terebentină. nu te înţeleg. Îl privi printre pleoape şi. Ce-i cu tine? Simţea abia acum ce disperată are să fie. — Te rog. cu dinţii strânşi. galbenă.

referindu-se la un adversar abstract. N-o auzise. şi cu o sinceritate atât de adâncă. dar îl pronunţa cu atâta sete şi ură. prevenitor.Era cuvântul lui.FIUL RISIPITOR 164 . îl folosea ades. deşi nu-l putea înţelege. se aplecă spre ea. încât o convingea. poate inexistent. cu blândeţe: — Ai spus ceva? .

locul unde odată urmărise. să urle ca fluierul vaporului. se ridică schela. Un remorcher se opintea în cabluri. O salută îngrijorat: — Vă este rău. Dar nu avea putere. împingând şi fumul. cheiul nu se mai mişca. cu pupa spre mal. după ceilalţi oameni. Îl recunoscu abia după câteva clipe. începea un cataclism pe care nici măcar nu-l sperase. ocoli bazinul şi se îndreptă spre dig. privind cu ochii pierduţi manevrele de plecare. plecarea altora. cu speranţa absurdă că s-ar putea întâmpla ceva care să împiedice plecarea.Se desprinse de mâna lui şi o luă la fugă pe punte. ridica mâna şi făcea semne. Când îşi reveni. nu-l vedea. învinseră rotirea lor neconvinsă şi se proptiră în masa de apă. dar simţea acolo o ostilitate. Acum marea era liniştită. îndoliind portul şi cerul. cu bintele de fontă. Vaporul se întorcea încet. iar vaporul era departe. Nici el n-o recunoscu la întâia privire. Chiar dacă ar fi ştiut. Ar fi trebuit să presimtă din ziua aceea tot ce va urma. cu cel plecat. cu o haină de vânt verzuie. o bintă de fontă. târşindu-şi sandalele prin praf. Vaporul fluieră a treia oară. elicele începură să se zbată. Eva văzu o bicicletă rezemată de zidul farului. Câţiva pescari prindeau scrumbii cu undiţa. vaporul se îndepărta atât de încet. Se simţea o luptă între două forţe. dar nici una n-o putea învinge pe cealaltă. doamnă? . Evei i se păru că întreg cheiul. parâmele căzură în apă. trăgând povara afară. slobozind pe coşuri valuri grele de fum negru. Deodată elicele se răzvrătiră. împleticindu-se printre oameni. asupra uscatului. Porni încet. nici nu s-ar fi întors din drum. vântul îl împingea din urmă. Dar era zadarnic să se învinuiască astăzi. Din când în când. proiectând-o în cheiul de piatră. cu oamenii care fluturau batistele se prăvălea înapoi. tot n-ar fi făcut altfel. Pe rând. Înţepenise lângă. cu capul vâjâind. Soarele cobora pe acoperişurile silozurilor. Vedea vaporul îndepărtându-se. mai încolo era un băieţaş cu capul gol. Îi veni să-şi dea cu pumnii în cap. Se pomeni singură. nici n-ar fi izbutit să schimbe drumul lui. în praful de pe chei. încât mişcarea lui părea incertă. Lumea ieşită la plimbare se întorcea spre oraş o dată cu amurgul. strivind-o. Eva se agăţă halucinată de această neputinţă. valuri mici se spărgeau în blocurile digului.

.Eva se sili să surâdă.RADU TUDORAN 165 . Ar fi fugit de oricine. I se părea de necrezut că mai există şi alte glasuri în lume decât al celui care plecase.

n-ar fi ştiut ce să-i răspundă. în baie. lăsând-o pe ea să păzească un oraş părăsit. fragil şi nemasculin. sau chiar mai mult. se întoarse la hotel şi întrebă dacă mai era liberă camera cealaltă. nu se mai vedea nimic în larg — asupra mării căzuse noaptea. în urmă. Acum trebuie să plec. cu privirea lui sfioasă.dar de băieţaşul acesta nu-i era silă. aproape brutal: — Era pe vapor. Nici nu-şi dădea seama că îi curgeau lacrimi. stocul pe un an. Domnul acela… Răspunse scurt. doamnă! N-avea nici măcar o batistă! Batista băiatului era albă. — Te ţin minte. am stat de vorbă odată. părea nouă. Încuie uşa şi coborî storurile la ferestre. nu purta nici unul din păcatele oamenilor. Era. — Luchi. cu obrazul de fată. Luchi. — Sunteţi foarte tristă. Jos. rămas fără utilitate. Poţi să-mi spui unde e biroul de voiaj? — Vă conduc. Eva mai făcu o dată un semn cu mâna. prin piaţă treceau puţini oameni. farul începuse să clipească. El o privea consternat. acum vaporul era negru şi ajunsese departe. Mergea lângă ea. se potrivea cu el. O luă şi o privi mult. Nu lua . cu bicicleta de ghidon. Dacă ar fi întrebat-o: „De unde?”. — Îţi mulţumesc. În uşa biroului de voiaj îi restitui batista. Îşi luă geamantanul şi se mută. Arunca lamele după ce le folosea o singură dată. pe etajera de cristal. iar ea se simţea murdară şi pângărită. rămăsese lama lui de ras. apoi îi întinse mâna. Luchi! După ce îşi luă bilet. mecanic. pe amândouă feţele. Bună seara. dar nu mi-ai spus cum te cheamă. doamnă! Poate Lucian — Luchi era diminutivul de acasă. — Luaţi batista mea. Fusese un vapor alb atunci. Nu sunteţi din oraş? — Nu. de azidimineaţă. avea în geamantan cu sutele. I se părea că toată lumea a plecat. mesele de pe trotuar rămâneau goale.

niciodată nimic cu amănuntul.FIUL RISIPITOR 166 . La croitor. cămăşile câte douăsprezece. ciorapii câte două duzini. îşi comanda mai multe rânduri de haine deodată. „E mai . batistele.

spunea. Era în faţa ei. .” Dar pentru ce oare îşi făcea atâtea. Ar fi putut s-o pună într-un dulap. Se bucură că-i adusese trandafiri. dacă nu le purta? Toată vara umbla în short şi în bluză. îl văzu pe Luchi. — Îţi mulţumesc! Ţi-ai cheltuit banii tăi de prăjituri pentru mine! Dar îţi mulţumesc. Se bucură că-l întâlnea. nici nu ştii ce bucurie mi-ai făcut! — Dacă-mi daţi adresa. cu toată sila pe care i-o făcea mâncarea. înţelese că îi era foame. cu cravată. Dumnezeule. ce adresă? Şi ce nume? — Ai o hârtie? Scrise adresa doamnei Alion — pentru Eva. De ce să mă duc la probe de atâtea ori? Pierd timpul o singură dată şi am haine pe tot anul. marea se vedea peste clădirile oraşului lăsat în urmă. şi pe urmă le lăsa în părăsire. Aşa făcuse şi cu ea. După două ceasuri de drum simţi că se sfârşeşte şi. încărcată de duşmănie. am să vă scriu. de ieri de la prânz nu mai mâncase nimic. îi stătea bine totul. Apoi stinse lumina şi se întinse pe pat. pernele mai aveau încă mirosul lui. atât de luminos. Eva stătea la geam. îi stătea bine cu ei. O luă şi o puse în geamantan. ar fi ţâşnit sângele. cu haine de oraş. ca s-o găsească mai târziu. în mână avea un buchet mic de trandafiri albi. Îşi plimbă însetată obrazul pe ele. Era singurul ei nume legitim… Trenul traversa înapoi a noua câmpie. De ce aruncase lama? Dacă ar fi apăsat-o mai tare la încheietura mâinii. 44 Când să pună piciorul pe scara vagonului. Îi plăcea să adune multe lucruri. părea mai răsărit decât ieri. număra gările şi aştepta celelalte câmpii. când dimineaţa ei era atât de întunecată. vânătă. mâncată de molii şi plină de praf. era o amintire.practic. trebuia măcar să bea un ceai. Şi cearşafurile miroseau încă a dragoste. s-o uite. căutând o urmă a nopţii nerepetabile.

adunându-şi RADU TUDORAN 167 . discutând zgomotos. În fund. Eva zări o masă de două locuri. înveliţi în nori de fum. neocupată. Se aşeză repede. oameni de afaceri.În vagonul-restaurant erau numai bărbaţi.

— Eva. la coborâre. I se aduse ceaiul. Era cu gulerul pardesiului ridicat. al cărui abur aromat îndepărtă pentru un timp mirosul de tutun. oare a câta câmpie era? Domnul von Seele îşi plimba privirea pe chipul ei răvăşit. Oswald. Nu-i masa mea. îmi dai voie să stau la masa ta? Înlemni. Eva. El urmă: — E o pieptănătură interesantă… Ar mai fi trebuit să-i răspundă: „Găseşti?” — şi atunci convorbirea ar fi decurs întocmai ca într-un salon. să ocupe cât mai puţin loc. dar le port cu trufie!…” Stătea ghemuită lângă perete. să nu se răcească. Era îngrozită de ceea ce avea să urmeze. . Ce-şi puteau spune? — Eşti singură? Nu era întrebarea cea mai bună. strânsă pe scaun lângă perete. îmi dai voie să iau şi eu ceva? — Bineînţeles. Ea simţi şi se strânse mai mult în colţul ei. De ce oare nu avea curajul unui gest hotărât? Să-i spună: „Uite Oswald. Ba da. în inimă. cu capul ascuns în guler. sunt toate rănile pe care le bănuieşti. ar fi vrut să se ridice şi să fugă. mestecând mecanic zahărul de pe fund. Nu ridică privirea. Auzea glasurile vecinilor şi simţea fumul. ceru un ceai şi nu mai ridică ochii de pe faţa de masă. În faţa ei apăru o haină bărbătească. dar nu se plânsese în nici o zi. — Bea-ţi ceaiul. Trenul trecea printr-o gară. Oswald! (Nu-şi auzi glasul. să fie văzută cât mai puţin. — Stai.picioarele goale sub pardesiu. ea nu răspunse. Te-ai bronzat. Era inutil să-i amintească. cu capul ascuns sub braţ. aici. dar îi înfruntă privirea. fără ciorapi… — Nu te-am văzut niciodată pieptănată aşa. cu sandalele de vară. rămase cu ochii în ceaşcă. chircită în stofă. De ce oare acum ţigările îi făceau rău? Cât stătuse în odăiţa de la schit ar fi putut să se înece în fum.) Ţi-ai terminat vacanţa? El se aşeză. dar era prea târziu. o văzuse în dimineaţa când se întâlniseră călare. poate vroise să uite.

aş vrea să fac ceva pentru tine. Domnul von Seele îi apucă mâinile. Ea clătină capul cu îndărătnicie. — Credeam că suntem prieteni! .— Eva.FIUL RISIPITOR 168 .

Îi era milă de ea şi-o admira în acelaşi timp. chiar dacă Isusul căruia se supunea o lăsa în părăsire. Când ai venit aici. şi m-a luat să mă împace cu viaţa. Eva? — Nimic. m-am împăcat aşa de bine. e ceva puternic şi trist. A vrut să plece. nu. tu îmi dădeai tot ce-mi trebuia. când eram tot atât de răvăşită ca azi.— Atunci am să-ţi spun. fiindcă nu am de ales. — Îl idealizezi! E uşor să risipeşti ceea ce nu ai! Ce vrei să faci acum? — De dimineaţă nu ştiam. a plecat. a şaptea cred. a venit un oarecare Oswald. probabil. de ce s-ar fi ruşinat? — era ca un medic în faţa căruia poţi să te arăţi goală. E un risipitor. să adune mărturii pentru o epopee care nu merita să fie scrisă — îşi dăduse şi ea seama. între timp. poate că aşa şi e. un eroism îngrozitor de amar. — Ce s-a întâmplat. tu ştii ce vreau să spun. Mâine am să-mi cumpăr o pereche de ciorapi. mi-era ruşine să vezi că sunt în picioarele goale. Vezi. nu se mai poate! Ştii ce aştept? Ziua de mâine. Ştii ce-aş avea nevoie acum? E foarte puţin: să ascult ceva dintr-o simfonie de Beethoven. nu eram în drept să-l împiedic. Oswald. ţi-am povestit. . dar îşi urma drumul. şi totuşi atât de senin! — „Uitarea. nu? Rămân în Bucureşti. şi. clădeai din prisosul inimii tale. E vorba ce fac deocamdată. dintr-o dată. Poate va mai veni şi acum un Oswald… Nu. jur! Nimic altceva. oraşul e mare. — Îţi mulţumesc. Tu îl cunoşti. zău. am să-mi cumpăr şase perechi. Simţi că-şi recâştigă stăpânirea de sine. trăiam. EI crede că mi-a dat foarte mult. că nu mi-a trebuit mult să uit cât rău îmi făcuse. trebuie sa-l înţeleg. Acolo. Pornise singură în lume. m-am gândit. Să nu te simţi umilit. fiindcă nu mă silea nimic din afară să mor. şi dacă te gândeşti îţi mai rămânea şi ţie destul. Din coapsa ei n-avea să se nască niciodată un Petru. şi când inima i s-a golit. mă pierd mai repede. nu se putea. ca să nu-şi lepede credinţa. Nu e greu. dar ştii bine că nu aş putea veni. Am să merg acolo unde am stat odată. surâzând durerii!” Vino să asculţi! Îl privi în ochi. pentru întreg viitorul meu. cât fusese de nedreaptă. El mi-a dat tot ce a avut. Într-adevăr.

RADU TUDORAN 169 . gândi Eva. . parcă sunt beată. Mă crede cinică. „Poate l-am jignit.Chipul domnului von Seele era foarte rece. Vorbesc prea mult.

viaţa nu merită atâta romantism. Odată s-ar putea să-ţi fie frig şi să regreţi hainele călduroase care stau degeaba. N-aş vrea să fii ca un câine aruncat în drum. Ar fi mai bine pentru amândoi să izbutesc singură. Dacă ai nevoie de azilul meu… — Oswald. strânşi sub genunchi. o privea. dar fără falduri. ai spus cuvântul potrivit. Ştiu că la ai tăi nu poţi să te întorci. — Nu vrei să-ţi mai trimit şi altceva? Poate greşeşti. Contează că am să vin. nu-mi trebuie nici un azil. Să ţi-l spun? E neobişnuit: pantaloni albaştri. — Dacă nu răzbeşti. călătorii începeau să se agite. — Îţi mulţumesc. o clipă mai înainte rece trecu o undă de milă. o bluză albă. sau poate din cauza soarelui?” — Ţi-a plăcut marea. Cred că mai ştii adresa unde stăteam atunci. nu am nici o hârtie la mine. E un cavalerism din alte vremi. dar trebuia să născocească mai departe. trezită. încheiată cu şiret în faţă. ca de golf. ca nişte epoleţi… (Costumul i se părea ridicol. Doamne! A făcut riduri la ochi. oricând o să ai nevoie de mine. cheamă-mă. . n-are de ce să te surprindă. Prefer să nu revenim asupra lui. Pe chipul lui. Eva.) Un cordon lat. o apăsa ceva rece în inimă. cu volane pe umeri. vreau să-mi fac o pijama nostimă — mi-a venit în minte un model.Şi ce-aş mai plânge acum. consternat şi penibil: — Eu am intentat acţiune de divorţ. Te rog să-mi trimiţi actele. — Gândeşte-te. ca în dimineţile de toamnă când venea la şcoală. Oswald? El nu răspunse. Se apropiau de Bucureşti. cu buzele strânse. sunt gata să te ascult. Dar dacă tu crezi că ţi-ar fi de vreun folos să amân. — Dar tu ţii la el! Trenul se opri. — Nu mi-ar fi de nici un folos. era natural. Eva urmă: — La anul am să caut o plajă mondenă. taci! Ea îl privi. roşu… — Eva. Domnul von Seele vorbi. a mai îmbătrânit.

cu gulerul pardesiului ridicat. Cât timp .Îşi luă valiza şi.FIUL RISIPITOR 170 . Se simţea în sfârşit uşurată. se pierdu în mulţimea de pe peron.

De ce trebuise să se repete? Ce însemna această întoarcere? Se aşeză în fotoliu. dar putea fi un început. 45 Peste câteva zile primi actele. fără nici un scop. Peste câteva zile îşi mai cumpără o pereche de ochelari de soare. poate existau în ea forţe ignorate. astfel echipată. erau câteva rânduri: „Eva. nu ezita dacă ai nevoie de mine. ca pe nişte gunoaie. începu să colinde străzile. De ce afumă caloriferele?… Îşi aducea aminte de cealaltă venire a ei aici. Un divan-studio. După ce ridică banii de la bancă. şi un extract de naştere. indiferent ce s-ar întâmpla. nu se înşelase — trebuia să umble. gândurile nu o chinuiau prea mult. lucrurile tale te aşteaptă. gălbuie. Aşa putea să privească oamenii fără ca ei s-o vadă: pătrundea puţin în intimitatea lor. aşa cum îl lăsase. după linia tramvaiului. le lăsa să cadă pe trotuar. cu gulerul pardesiului ridicat. de nu m-ar întreba!” N-o întrebă nimeni nimic — şi camera era liberă. Pe urmă îşi cumpără o pereche de pantofi solizi ca nişte bocanci şi. în orice caz. cu zidul deasupra afumat. o măsuţă la mijloc. Aş fi liniştit să mi le ceri…” Trebuia să-şi pună puţină ordine în viaţă. cei mai ieftini. simţi care era în realitate starea ei sufletească. nu ştia de ce.mergea. cu lemnul negru şi tapiţeria de catifea castanie — se mai rosese puţin — un fotoliu la fel ca divanul. cei mai mari pe care îi găsise. Recunoştea totul. Să nu-mi îngădui nici o clipă de repaus. Atât cât e demn. care îi reda numele vechi. cei mai scumpi. nu cunoştea bine străzile şi îi era silă să întrebe. În plic. cu sticlele negre. iar . îşi mai cumpără şase perechi.RADU TUDORAN 171 .” Făcu drumul pe jos. Se gândea: „Numai de nu mi-ar vorbi. Pereţii aveau vechea zugrăveală. În ascensor. şi în colţ caloriferul. înghesuită în spaţiul îngust. rămân al tău. numai plafonul fusese văruit. Întâi se ocupă de îmbrăcăminte. nu-i mai lua de la ochi până seara. Avea de gând să trăiască. un buletin de identitate. la venirea în Bucureşti îşi cumpărase şase perechi de ciorapi de mătase naturală. pe numele Eva von Seele. un dulap negru. în ziua următoare îşi cumpără încă şase. să-şi dea de lucru… Sună la uşă. „Trebuie să mă agit încontinuu! gândi. n-avea de ce.

.

cu ajutorul căreia dormea până în zori.” Deschisese scrisoarea pe stradă. eu cred că tu nu duci viaţa care-ţi trebuie. mama a fost necăjită din cauza ta. Are un frate cu capital şi cu relaţii. vroia să citească scrisoarea la adăpost şi să aducă în odaia ei puţină căldură. Se mânca des conopidă gătită cu sos lung.” Un corn cu unt. în cutie. Doamnei Alion îi trimisese doar o carte poştală. foarte serios. Îi răspunse Getta: „Mama nu poate să-ţi scrie că şi-a spart ochelarii şi aici nu găseşte alţii. îţi spun drept că mă înfierbântă şi pe mine cu milioanele de care vorbeşte. dar deocamdată mergea înainte. ca să nu o ude ploaia. atunci îşi cumpăra o haină impermeabilă. Mama nu spune nimic. Sunt acum în vorbă cu cineva. care a venit şi la noi. cum e ea. Era mai bine altădată. Nu era o soluţie pentru toată viaţa. După o săptămână. dar n-am ştiut ce este. a avut de un punct. undeva la un etaj. e comandant la legiunea de jandarmi. la una din micile lăptarii „Ehrmann. eu însă sunt îngrijorată. lapte cu frişcă. dar eu da. nu este fericire. Eva. cum crede el. acum ce să faci. Masa de seară însemna o cafea cu lapte cu un corn. anunţând că divorţează. uitase de Luchi! Se întoarse repede acasă. tocmai pleca de acasă când o văzuse jos. începură ploile. că vrea să-şi dea demisia şi să se apuce de afaceri. Era o bucurie neclară şi neaşteptată. şi continuă hoinăreala. care i-a băgat în cap fel de fel de cifre. îşi legă părul cu un fular. Noi o ducem destul de bine. Pe hârtia alăturată citi: „Stimată doamnă Eva…”. descoperită întâmplător. sau de două. întreabă şi tu la ceasornicar. Am primit un plic pentru tine.intimitatea ei rămânea neviciată. ce-a fost nu se mai întoarce. Ar fi bine dacă i-ai căuta tu unii. De ce te-ai despărţit de bărbatul tău? Scrie-mi şi nu uita da ochelari. dar asta nu e tot şi stau la îndoială. Unde nu este dragoste. în uniformă îi stă bine. . să nu te superi că l-am deschis.FIUL RISIPITOR 172 . dar încă nu s-a pronunţat. mânca într-o cantină studenţească. şi de-atunci mâncarea aceasta rămase asociată în mintea ei cu ideea de penitenţă. ea nu poate să înţeleagă. sub un balcon. de un punct şi jumătate. însă mi-e tare nu ştiu cum când mă gândesc la hainele civile. Apoi lua o pastilă de somnalin. erau o desfătare. ar fi bine să iei mai tari. La prânz. pe lângă Teatrul Naţional. la Bucureşti e mai uşor.

.

care a smuls copacii din rădăcini şi tabla de pe acoperişuri. câteva vapoare s-au rupt de la chei. când îmi spun rugăciunea. Nu trebuia să stea locului. să-l urmeze cu încredere. Spuneţi-mi cum vă petreceţi zilele. jumătate urât. de aceea cred că viaţa este nedreaptă. nici noaptea. de câte o oră sau chiar mai mici. glasul de la uşa se ridica parcă din scrisoare. jumătate frumos. Numai oamenii buni sunt trişti. partea frumoasă compensând-o pe cealaltă. Cineva se ştergea pe picioare. mare. surprinsă. Avea să vină iarna. dar păcat că vremea nu mai e bună de plimbare. aş fi foarte fericit. mă bizui pe îngăduinţa dumneavoastră şi vă scriu mai curând decât v-aţi aşteptat. vaporul a intrat în reparaţie. nici când suferi. Reluă lectura scrisorii.„Stimată doamnă Eva. foarte mare. Trebuia să-şi cumpere un ceas brăţară. nu rece. Mă duc uneori dupăamiaza până la far şi atunci îmi aduc aminte de dumneavoastră…” Simţi un fior prelung. Aici a fost zilele trecute o furtună. să nu aştepte nimic decât scurgerea timpului. Nu înţelegea nimic. M-am gândit adesea la dumneavoastră întrebându-mă ce aş putea face să nu fiţi tristă. în vestibul. Se ridică. Dacă dumneavoastră aţi vrea să-mi scrieţi să-mi răspundeţi ce faceţi. Auzi paşi în vestibul. trecuse abia o lună de atunci. Vă închipuiţi ce fericită e mama! Seara. nici sărbătoarea. uşa se deschise larg. bărbătesc. nu-i mai făcea atât de rău amintirea acelui timp. Gândul că veţi citi aceste rânduri îmi dă o senzaţie de nedescris. 46 . — Te caută cineva. Eu am început şcoala. Tata stă acasă. Trebuia să trăiască în crâmpeie de câte o zi. mă gândesc la dumneavoastră…” — Doamnă Eva! Tresări. nu cald. doamna Liontescu vorbea cu cineva la intrare. dar nu mi se pare greu. n-avea cine s-o caute. abia după Crăciun va fi gata. să nu se gândească. Eva îşi duse mâna la frunte. apoi primăvara. Trebuia să se ia după el. zâmbind puţin silnic: „Acum am o bicicletă nouă. dar se obişnuise să creadă că fusese un vis. Un ceas bun nu se opreşte niciodată. trebuia să trăiască metodic după acest sistem. nici când eşti fericit. ca să aibă mai multă autoritate.RADU TUDORAN 173 .

.

amestecându-şi lacrimile cu apa de pe manta. — Eşti tu. lipind-o de haina lui udă de ploaie. cu mâna pe clanţă. Ea nu putea să scoată un cuvânt. nu simţi nimic? — Simt că nu pot fără tine. dar. în braţele lui. lacrimile îi curgeau pe obraz şi parcă nu erau ale ei — nici lacrimile. să-i recunoască. nu înţelegea. nu ştiu. Nu mai ştia cum e fericirea. fără să se mire mai cu seamă de propria lui întoarcere. Am vrut să mă dau jos la Constantinopole. — Te caut. fără să se mire de nimic. să iau primul vapor înapoi. — Tu. se apropie încet de ea. cu simţământul unei îndatoriri neterminate. într-adevăr? Cum m-ai găsit? — Întâi te-am căutat… (Se crispă. n-o putea înţelege. gata să se repeadă spre ea. îi despleti părul cu o singură mişcare. m-am dus mai departe — şi mi-a fost mereu dor! Plângea. fără mimică. nu putea spune. aplecat înainte. tot crezând că visează. le căută liniile.Stătea în uşă. Eva! Mi-a fost dor de tine îndată ce nu te-am mai văzut pe chei. — Ce-i cu tine. nu mă mai recunoşti? Eva se ridică greu şi se trase înapoi. În a doua clipă simţi că plânge. plângea fără zgomot. nu putea să se bucure — se simţea încolţită. se înarmase pentru o suferinţă lungă. cu vechiul zâmbet. nici obrazul. caută parcă un adăpost. sau un sprijin.) Eva. şi acum se simţea nedumerită. strânge-ţi bagajele! Ea se aşeză în fotoliu. şi parcă vinovată. cu un zâmbet întreg. e subînţeles. se lăsase pe marginea fotoliului şi îl privea îngrozită. Haide. încă înspăimântată. Ridică mâinile şi îi cuprinse obrajii. El făcu un pas înainte. Se opri cu spinarea în perete. nevinovat şi sincer. tu ai… venit? Mă cauţi pe… mine? El închise uşa. de surpriza şi de plânsul ei. îi era frică. — Ce faci? . ce bine ai făcut că nu te-ai întors acolo! — Dar cum aş fi putut să mă întorc? Tu nu înţelegi. dar. apoi o cuprinse brusc în braţe.

— Arată-mi unde îţi sunt lucrurile. Ţi le strâng eu. Nu aşteptă răspunsul.— Mă dezmeticesc.FIUL RISIPITOR 174 . merse la dulap şi se apucă să arunce .

— Vino cu mine. — Mă răzbunam şi eu cum puteam pe viaţă. „Sunt sclava îmbrăţişării lui! N-aş putea niciodată să mă stăpânesc… Dar de ce m-aş stăpâni?” În ploaie. — Lasă-mă să te iubesc puţin. ceru plicuri. El se desprinse. Poate în acelaşi timp îi plătea. Ştiu că eşti alături de mine. Nu mai sperase în noaptea care venea. hârtie de scris. Se simţea biruitoare. În oglinda din ascensor îşi văzu obrazul aprins. îşi găsi un echilibru mai stabil. A venit! E bun şi foarte. Se simţi slabă şi dezarmată. Simt că de acum înainte totul va merge altfel. compătimirea pe care i-o arătase în tren. închise geamantanul şi o apucă de mâna. te rog! Îl trase într-un debit de tutun.totul în geamantan. — Aveai intenţia să deschizi un magazin de ciorapi? Eva râse. eşti primul om căruia simt nevoia să-i împărtăşesc bucuria mea. — Dar ce ţi-a făcut ţie viaţa? — Mie? Nimic! Sări în picioare şi se aruncă de gâtul lui. cu o răutate disimulată. Te rog. o clipă inima îi stătu în loc. de loc! Îl asocia la exaltarea ei din egoismul inconştient al oamenilor fericiţi. foarte îndrăgostit. strada era domeniul ei. poate mă calcă tramvaiul. lasă-mă acum. — Haidem! În uşă. începu deodată să plângă. de aceea sunt sigură că ai să împărtăşeşti bucuria mea!…” Era oare sigură? Nu. — Cumpără-ţi ţigări şi aşteaptă-mă numai puţin! Se duse la pupitrul de lângă uşă şi începu să scrie. Eva se opri şi se uită înapoi. claie peste grămadă. prăbuşită pe pieptul lui. şi oamenilor altădată învinşi . repede: „Bunul meu Oswald. — Bine că mi-am adus aminte să te întreb: de ce se afuma peretele deasupra caloriferului? — Acum te-ai găsit să mă întrebi? Ne-apucă noaptea pe drum! Se făcu palidă.

e mai bine pentru RADU TUDORAN 175 . urgentează formalităţile divorţului.biruinţa le alterează uneori ce au avut bun. Scrise mai departe. şi acum îşi simţea răutatea. dar i se părea legitimă şi nevinovată: „Te rog.

El deschise. clanţele — fiecare avea câte ceva de spus. nu se simţea în stare. rătăcită şi multiplicată prin simţământul straniu că înregistrează simultan tot ce lăsase aici. parchetul. lăsând uşile vraişte. şterse un cuvânt la început — nu vroia să exagereze. să pună stăpânire pe el şi să nu-l mai părăsească.” Reciti. Ea rămase câteva clipe în prag. Se repezi înaintea lui. numai fiindcă îşi propusese dinainte să-i răspundă la scrisoarea aceea care acum un ceas fusese o bucurie. scrise: „scumpul meu Oswald. convenţionale şi anodine. Adică nu. într-o cascadă de glasuri care făceau să-i vâjâie urechile. trebuia să ajungă repede la un adăpost. Apoi se năpusti înăuntru. covoarele. înşirate pe stative. uşile. o trepidaţie pe care nu şi-o putea stăpâni. Şterse alt cuvânt. se trânti pe jos.” Un singur „foarte” era mai decent. cu pardesiul pe ea şi se rostogoli pe covoare. febrilă. pe rând. deschise dulapurile şi intră în ele. ciocăni butelia de aragaz la bucătărie. — Spune-i să meargă cu şaizeci pe oră. pavajul spălat de ploaie oglindea ramurile desfrunzite ale castanilor. se . al întoarcerii. Şi nu fi invidios pe fericirea mea. rămase „e bun şi foarte îndrăgostit. să meargă la pas! Ar fi nedrept să ni se întâmple un accident tocmai acum! Erau într-un taximetru.amândoi. deschise robinetele la baie. Părea scăpată din frâie. pe scări. zăngăni vasele. în drum spre Cotroceni. la sfârşit — în loc ele „bunul meu Oswald”. cu amintirile. Când intră pe bulevardul larg al Facultăţii de medicină. bunul meu Oswald. în toate încăperile. lumea i se părea pustie şi nu ştia cât vor supravieţui ei doi. se întinse cu braţele pe pereţi.” Îi trimise şi lui Luchi câteva cuvinte. Până ce deodată înţelese şi înlemni: era prima dată când se simţea egala lui! Revelaţia îi stârni spaimă. printre haine. Eva era puţin înfricoşată. trecu înainte şi aprinse luminile. Nu se vedea nimeni. dispersat în toată casa. mângâie tablourile. dintr-o cameră până în cealaltă. Rămase la uşă — n-avea cheie. era prea mică. Se trezea în ea ceva necunoscut. îi venea să dea cu picioarele şi să necheze. cum ai spus şi tu. şi vorbeau în acelaşi timp. îşi lipi obrazul de uşi. se aprindeau luminile. Totul era vorbitor: pereţii. Nu-şi dădea seama ce face — începu un dans.

cu obrajii arzând . până ce aproape îşi pierdu răsuflarea şi rămase întinsă pe covor. năduşită. plină de praf.FIUL RISIPITOR 176 .întoarse dincolo şi iar luă totul la rând.

n-am spus „vom pune. — Nu.” „De acum înainte trebuie să fiu mai atentă la vorbele lui. Eu intru în baie. se mai pune frişcă. dintr-o hârtiuţă. desfă-ţi geamantanul. — Atunci de ce mă amăgeşti? — Am spus: „peste vişine se mai pune”. — Asta-i prea mult. dezveli lama de ras pe care o luase de la hotel. mi-am adus aminte pe urmă. gândi Eva. — Ce s-a întâmplat? Eva răscolea în geamantan. fiindcă e un loc cu amintiri triste. şi deasupra vreau să punem vişine din vişinată. vezi că sunt mai multe pachete. răsuflă adânc.” Îl auzi dincolo. să mă bărbieresc. — Stai! El apăru în uşa băii. — Şi de ce mi-o dai acum? . satisfăcută. — Nu mă ţine aşa. Dar lama nu are nici o vină. îngăduitor. — Nu-i o lamă de-a mea? Unde ai găsit-o? — Ce importanţă are? Undeva unde ai uitat-o. Eu. fiindcă nici m-am luat frişca. Se repezi la geamantan. Pe urmă du-te la bucătărie şi alege ce-ţi place să mănânci. — Bărbiereşte-te cu asta! E încă bună. Când o văzu liniştită.şi cu părul răvăşit. nu sunt supărată pe ea. ai mâncat vreodată asemenea combinaţie? — Nu. umblând la instrumentele de ras. După ce te linişteşti. — Acum să începem metodic. unul. cu săpunul pe obraz! Se ridică. nu vreau decât compot de ananas. Poate. O privea dintr-un colţ. Îmi vine ameţeală. — Vai de mine! Ai compot de ananas? — Da. Nu vreau să-ţi spun. — Stăpâneşte-te! Peste vişine. necazurile mele s-au tras din neînţelegeri de stil.

— O. când se regăsi lângă el.RADU TUDORAN 177 . aşa cum îl aşteptase şi cum se aşteptase. nu mai întreba atât. îi şopti ameţită: — Ce obraz dulce ai! A fost bună lama mea? . că nu-ţi fac farmece! Nu te teme! Vreau să te învăţ econom! Mai târziu.

mănuşi de cauciuc printre ele. Risipeşte-mă. ca să-l aerisească. dar până atunci… — De ce vorbeşti aşa? Niciodată n-am socotit că sunt banii mei. M-am atins de ei numai când n-am avut încotro. pe terasă. Vrei să ţi-i ridic? — Nu pe toţi. Părea stânjenit: — Te-ai supăra dacă… Trec printr-o încurcătură. Ţi-i păstram. sunt făcută ca să mă risipeşti tu. Îl apucă de braţ: — Îmi pare rău că eşti strâmtorat. Am să te învăţ şi pe tine. în linişte şi bucurie constantă. Nu se interesase niciodată de veniturile lui. O să facem economie. izbuti să se protejeze. Adăugând alte câteva precauţiuni. De acum înainte mă apuc să gătesc. descoperi furnizorii cartierului şi se apucă de gospodărie. Nu ştia dacă mai avusese altceva în afară de pădure şi gater. dar vreau să-ţi spun că nu trebuie să faci economie la orice. unde şi lui îi plăcea să trândăvească. trebuia doar să întindă mâna la priză. m-am învăţat să trăiesc cu foarte puţin. o carte de bucate. cu totul pregătit. apoi stătea o jumătate de oră afară. Am luat foarte puţini. o să se rezolve. În bucătărie îşi ţinea părul strâns sub boneta de baie. dar mă bucur să-ţi fiu de folos. oricum ar fi fost vremea. 47 Nu multe zile după aceea. răsfirându-şi-l în vânt. eşti ciudată! — Nu. De mine să nu faci economie. dar încetul cu încetul începea să se descurce. el o întrebă: — Tu mai ai ceva bani la bancă? — Bineînţeles. nu se îndura să iasă din aşternutul cald. Punea de cu seară ceainicul electric pe noptieră. Nu se pricepea la nimic. Să vezi ce mâncare bună o să-ţi fac! Îşi cumpără un şorţ de bucătărie. Deocamdată o să trebuiască să cheltuim din ei. într-o dimineaţă. să-şi păstreze nealterate atributele feminine care îi justificau existenţa. Acel timp fu pentru ea o întâlnire cu viaţa. Dimineaţa nu se scula prea devreme. şi . Cât am fost singură.— Eva.

rămânea la căldură. până auzea apa fierbând. Atunci se ridica repede. îşi punea o rochie de FIUL RISIPITOR 178 .

cel puţin ai grijă să n-ajungi rău. Aşa că. vrea s-o ia. violete. sunt cam tari. liniştit şi bun. e un suflet bun şi o iubeşte pe Gettuţa. pe jumătate adormit. vechea ei legătură cu asfaltul. că de la comandament a respins cererea lui. dar cum ochii mei slăbesc repede. În perioada aceea. Rar.stradă. Vezi. Eva. cobora scările şi îşi vizita în galop furnizorii. că i-a cerut la comandament o sumă de acte de-ale ei. În casă era cald. O să mergem iarăşi în munţi! După-amiezile stăteau împreună. se ducea la câte un cinematograf. ca fiică de ofiţer activ. roşii. în timp ce el se ducea la baie. însă altceva e prost. se îmbrobodea. dar fără aprobare nu se poate. am aranjat tot. atunci el nici nu se mai grăbea să plece şi de multe ori îşi lăsa treburile baltă. dar nu ştiu cine o fi făcut un denunţ şi a trimis ceva din ziarul de atunci. şi ne-a lăsat încurcaţi. că aşa e regula la ofiţeri. că se câştigă foarte mult. la fel cum lăsa şi Eva treburile ei casnice. am legalizat-o la circumscripţie şi am dat toate actele pe care ni le-a cerut. dacă te-ai despărţit de bărbatul tău. reluând. o întreprindere forestieră prin nordul Moldovei. de zestre se poate obţine scutire. el punea la cale o afacere nu nişte oameni necunoscuţi. totdeauna făcea drumul pe jos. apoi cenuşii. şi nu-i mai rămânea decât să-l zgâlţâie. tot avea în gând mai de mult. en gros. curând au să-mi fie buni. şi-a înaintat demisia. când o lăsa singură. nici celelalte sisteme vestimentare de apartament. în altă stare sufletească. Pe urmă. La prânz îi raporta Evei rezultatele discuţiilor şi se înflăcăra: — Ai să vezi! O să tăiem iarăşi păduri. Gettuţa însă plânge şi spune că aşa nu vrea . la Focşani. şi fotografii şi a trebuit Dovadă de bună purtare. căpitanul de jandarmi. o să facem funiculare şi gatere. fabrici de mobile. Trebuie să-ţi spun că acela de care ţi-a pomenit ea. ca să-l silească să mănânce. Lui nu-i pasă de gura lumii. el era mare. ea îşi îmbrăca pardesiul. fiindcă lui nu-i plăceau capoatele. şi au iscălit-o doi vecini. Am scos Dovada. că fratele lui îl ajută să-şi deschidă depozit de vinuri. ei îi plăcea ora amurgului. îl mai găsea acasă. prăjea în câteva minute pâinea. când ferestrele deveneau pe rând. Pe la sfârşitul lui noiembrie primi o scrisoare de la doamna Alion: „Îţi mulţumesc pentru ochelari. că destul necaz avem acum cu Getta. când se întorcea. Câteodată.

Aşteptăm să vedem ce-o da bunul .RADU TUDORAN 179 . Vezi şi tu în ce încurcătură suntem: cum vrea ea nu poate el şi cum poate el nu vrea ea.să-l ia.

Poate ar fi bine să-i scrii tu o scrisoare Gettuţei. ei nu se duceau nicăieri. Banii de la bancă se iroseau. nu m-am amestecat niciodată în viaţa ta. sau prea rar. În afară de portar şi de puţinii furnizori cu care avea de a face în mod obişnuit. să-i spui că tu n-ai luat ofiţer şi n-a fost rău. dar nu prea des. nu umbla cu scrisori de astea când ai un bărbat şi mai ales dacă vrei să-l ţii. . Ai primit aici două scrisori. La prima ninsoare el veni cu o hotărâre nebunească: — Eva.Dumnezeu. altminteri nu le citeam. că nu vreau să-ţi fac răul cu mâna mea. n-a putut să-ţi scrie că are ochii umflaţi de cât a plâns ieri. şi atunci nu dădeau peste oameni cunoscuţi. Însă acel cuvânt ea nu l-ar fi spus niciodată. i se părea o cheltuială abuzivă. Vreau să mergem la Sinaia şi să stăm până după Anul nou. Gettuţa te sărută. când a aflat de la comandament. după-masă îţi cumpăr echipament de schi. şi minţind: „N-am fost acasă. Eva trebui să-şi facă o haină mai călduroasă. numai un cuvânt să fi spus şi domnul von Seele i le-ar fi trimis. Îi răspunse distrată. că uite cu Gettuţa câte necazuri avem. Amândouă scrisorile tale m-au bucurat. Dar bun e Dumnezeu şi-om mai vedea. dar se luptă câteva zile cu prudenţa ei până să se hotărască.FIUL RISIPITOR - . şi ea era din ce în ce mai îngrijorată. Ea se îngrozi. dar atât îţi spun. şi n-am înţeles mare lucru.” Erau două scrisori. Cum se apropia iarna. cu aceleaşi rânduri stângace. parcă muriseră sau emigraseră toţi.” De atunci nu mai primi nimic de la Luchi şi nu-şi mai aminti de el. de aceea îţi spun să iei seama pe unde calci. de aceea nu ţi-am scris până acum. şi am făcut rău. lui îi trebuiau sume din ce în ce mai mari. nu ştiu de ce ţi-ai dat adresa la noi. Cine îţi tot scrie ţie de la Constanţa? Spune-i să nu-ţi mai trimită la noi. timide şi cuviincioase: „Stimată doamnă Eva…” Nici nu le citi. că dacă l-ai lăsat nu l-ai lăsat fiindcă era civil. poate să fac bine acum. Ştia că dincolo o aşteptau dulapuri întregi cu lucruri de îmbrăcăminte. Gettuţa le-a deschis. cu toate că stăruinţa băiatului pe care abia îl mai ţinea minte o emoţiona măcar puţin. Mai scrie-mi când vrei. Tu ce faci cu noul tău bărbat? Vă cununaţi ori nu? Sau poate nu s-a terminat divorţul? Ascultă-mă şi pe mine. nu întâlnea pe nimeni. chiar dacă ar fi rămas în zdrenţe.

180 .

cum se nimerise un timp geros. De atunci nu mai puse schiurile în picioare. şchiopătând graţios şi apoi tremurând de frig pe marginea pârtiei. de unde se auzea până şi respiraţia vecinilor. Eva avu nenorocul să-şi răsucească o gleznă în chiar prima zi. plină de amatori stângaci. Erau într-un decor urât şi sărac. El părea mai răbdător. dar ca să-i fie pe plac îl însoţi în fiecare zi. însă alunecarea pe zăpadă îl îmbăta. Îşi dădu seama de la început că nu avea nici o îndemânare sau poate nu era creată ambianţa care să-i dea puţin elan. corpul îi rămânea în urmă şi cădea pe spate în poziţii caraghioase. Erau nevoiţi să vorbească în şoaptă şi să-şi supravegheze gesturile. temându-se de preţurile unui hotel de lux. astfel că ei nu-i mai purta nici o grijă. o pârtie înghesuită între brazi. El vroise să telefoneze să reţină camere la Palace. Nu izbutea să pornească. într-o casă care se numea vilă. şi dacă ar fi mers în altă parte ar fi fost încă un Palace — lumea are nevoie de amăgiri. Se simţea nevolnică.— Dar n-avem bani! — Nu-ţi fie teamă! Ştiu eu ce fac. doar din când în când venea pe lângă ea. în multe nopţi dormi cu aproape întregul echipament de schi. merge? Dă-i drumul înainte. fericit. camera avea o uşă spre o altă încăpere. picioarele i-o luau înainte. Eva. începând cu drumul într-un tren foarte aglomerat. una din ele este vorba somptuoasă!) Se împotrivi. acasă. aprins la faţă. văzu că i se umflase glezna şi începea s-o doară. Nici el nu era un schior bun. Odată urcară până la o cabană mică. (Alt Palace!… se gândea Eva. ca s-o întrebe. Pe deasupra. cu ochii în altă parte: — Merge. Trebuiră să caute o cameră în oraş şi nu găsiră decât una foarte modestă. în frumosul ei echipament devenit inutil şi ridicol. La Constanţa fusese tot Palace. ceea ce transforma vacanţa într-o pedeapsă. se asemuia cu atâtea alte femei care nu puseseră niciodată schiurile în picioare. curaj! Seara. dar se arătau în parc şi la cazinou în costume prestigioase. ci o lăsa aproape în părăsire. ea însă tremura tot timpul de frig. Vacanţa la Sinaia fu urâtă. la 1400 de metri. se simţea umilită şi se descuraja mai mult. Apoi. dar avea sobe de fier şi spălător cu ibric. gâfâind. soba se încălzea repede şi tot atât de repede se răcea. .

RADU TUDORAN 181 .unde se construia un hotel mare. de atâta vreme părăsit. amintindu-i peisajul de dincolo. La . din acel loc. sau un sanatoriu. valea se vedea până departe.

Astfel. Era însă bucuros. Dar după aceea. umblase cu sania şi chiar pe jos. Într-o seară. 48 Noaptea începuse bine. la care se adăugă halva şi o sticlă de şampanie. care-i erau asociaţi sau Dumnezeu ştie ce. dormise îmbrăcat. fără vecini şi cu un calorifer cald în locul sobei de fier.înapoiere. el trebui să plece în Moldova. ca un ogar. Dimineaţa se scula voios. cu toate împotrivirile ei. nu la fel începu anul. căci mulţi sportivi vechi o ignorau. să vadă nişte locuri. când sosiră. după indicaţiile unei cărţulii. ţinu să meargă la cazinou. în vestibul. când. şi într-o jumătate de oră pierdu toţi banii. După o săptămână se simţea murdară şi copleşită de nervi: el însă era în largul lui şi vroia să mai rămână. lăsând-o să vină singură un drum lung. cu limba scoasă de un cot. a doua zi trebuiră să se urce în tren. Îndeletnicirea aceasta îl pasiona şi o etala orgolios. într-o zi la prânz.FIUL RISIPITOR 182 . cu bilete de clasa a treia şi cu câte un covrig în buzunar. prin nişte locuri fără tren. apoi îşi aducea schiurile la căldură şi se apuca să le ungă pe tălpi cu diferite feluri de ceară. prin case de oameni săraci. luate pe datorie de la băcan. Dar pentru Eva escapada nedorită fu un noroc. petrecură revelionul cu conserve. aprindea focul. cânta marşul militar. nişte păduri. în curând avea să dispună de bani. Lipsi o săptămână. veni acasă cu un . călătorise prost. plasă fise cu nemiluita. el se apucă să joace. cu acei oameni necunoscuţi. pe o masă şi pe alta. treburile mergeau bine. Pe urmă văzu că era nebărbierit şi cu hainele mototolite. ba încă la două rulete deodată. şi ea plânse prosteşte. alergând de colo până colo. Puţin timp după aceea. de gâtul lui. se bărbierea lângă sobă. fiindcă nu ştia niciodată ce înseamnă plecările lui. Mai mult Eva nu-şi dorea pentru Anul nou. Era în ajunul Anului nou. banca se închisese. Cântă mai vesel ca oricând marşul militar în timp ce se ştergea pe obraz. nici pentru toţi anii viitori. şi parcă de data asta nu mai cânta fals deloc. pe care Eva o petrecu speriată. Dar el se întoarse. el îşi dădu drumul cu schiurile. Abia trecuseră câteva zile din ianuarie. noaptea rămase a lor.

— Dar ce crezi tu despre mine? Că sunt un trândav? . În alt pachet. stofe de pardesiuri. la iscusinţă? Ea îl luă în braţe. — În afară de loterie şi moştenire. să te pun sub interdicţie! — Nu-mi strica buna dispoziţie! Când cumpăr ceva. mândria de a fi admiraţi. mai mult decât bucuria izbânzii. dar mi-e ruşine să spun. dar câţi bani sunt aici? — Nu ştiu. ai moştenit? Ai câştigat la loterie? Sub curiozitate îşi ascundea neliniştea. paste de dinţi. O jumătate de oră îi trebui portarului să care pachetele sus. cu o poftă nebunească de a colecţiona obiecte de orice fel. folositoare sau nu. vezi ce sunt eu în stare?” — Trebuie să fac ceva. Eva privea depozitul. iar el râdea. albituri… Şi desfăcutul cumpărăturilor nu se mai termina. El râse măgulit. o maşină de călcat. un aparat electric pentru prăjit pâinea şi alte câteva aparate electrice. râzând: — Ştiu o singură iscusinţă a ta: bărbieritul. Fondul tău la bancă e pus la loc! — Spune-mi. nu-i vina mea dacă sunt incultă. de taioare. nu mai ştii nici o cale să ai bani? — Nu ştiu. Urmau parfumuri. Păru supărat. Dacă eşti îngrijorată. Tu nu m-ai lăsat să termin şcoala. te anunţ că înainte de a cumpăra un ac — sunt şi ace. procedez în felul meu şi vreau ca toată lumea să se bucure. ai să le găseşti — îmi plătesc datoriile până la un leu. piepteni. săpunuri. De fapt mai ştiu una. de pildă. ape de colonie. — Nu te-ai gândit. Era un întreg bazar: un aspirator nou de praf. bucuros. nu ştiu pe unde.taximetru. Se cunoştea că luase magazinele la rând. poate oamenii care câştigă în afaceri au. nici nu interesează. perii. de haine. o trusă de îngrijit unghiile. — Bine. prin bani independenţa lui devenea alarmantă. de rochii. în altul. avea aerul să spună: „Ei bine. deşi obosit de atâta alergătură. uluită de nebunia lui. încărcat de cumpărături.

ca locomotivele în gară. (Se întrista deodată. . Ba cred c-ai fi în stare să pleci fără nici un semn.— Numai asta nu! Trândav?! Tu stai mereu sub presiune. ai nevoie doar de un semn ca să porneşti. Şi de-abia aştepţi semnul.RADU TUDORAN 183 .) Ai grijă sa nu te ciocneşti.

nu primi nici un răspuns. post-restant. ar fi fost cea mai crudă şi mai inexplicabilă dintre plecările lui. n-am înţeles scrisoarea. De acolo scrise că trebuie să se ducă mai departe. fiindcă nu găsise condiţiuni convenabile.” Deşi în termenii ei de parabolă scrisoarea era foarte clară. Îl ura. să caute maşini pentru fabrica proiectată.” În acelaşi timp îi scrise la Namur. Ar fi vrut să stea de vorbă cu unul din oamenii aceia. accept să mă ierţi. ţine seama că până azi nu s-au născocit instrumente de măsurat nefericirea. dezorientată. e compromisul creştin datorită căruia ne târâm zilele. el plecă. Trimise o telegramă urgentă la Dresda. sper ca mama are să-mi dea. întocmai ca o locomotivă care stătea de mult sub presiune. nu ştia nici unde stau. atâta vreme cât n-are cum ajunge pe un alt astru. până ce acceptă să înţeleagă. Şi ei vroiau să mă transforme în copac. sunt foarte îngrijorată. ca să le restitui partea investită de ei şi să mă eliberez. dacă nu-i un rău în el. să fac rost de bani. dar n-au cum sa se înţeleagă. Un timp mai aşteptă. sau nu vroia să creadă că el navea de gând să se întoarcă. dar nu-i cunoştea. Nu fuge nimeni de bine. fiindcă îi zdrobise viaţa şi nu-i lăsase nici măcar capacitatea de a crede în . nici cum îi cheamă. Nu putea. care credeau că am să merg cuminte la păscut pe izlazul lor şi am să stau împiedicat. adică o năzuinţă spre alt bine. la Viena. Orizontul ei se închise şi deveni cenuşiu.FIUL RISIPITOR 184 . libertatea relativă la care poate năzui un om de pe pământ.49 Peste o săptămână. Dacă vei fi tristă şi te vei socoti nefericită. Fiindcă n-ai să mă înţelegi. până la Dresda. explozii de revoltă şi mânie. Plecă întâi la Budapesta. de unde Eva primi o ultimă scrisoare: „Am rupt legăturile cu oamenii aceia. pe adresa cunoscută. dacă nu o socotea un semn de demenţă. Ai fost binele meu — nu fug de tine. Mai degrabă putea fi o neînţelegere. îi urăsc! De aici plec la Namur. din oraş în oraş. neliniştită. Se duse însă şi mai departe. Pe acest fundal dezolant trecea din când în când câte un fulger scurt. cu speranţa că el poate mai aşteaptă altă corespondenţă şi se va duce să întrebe la poştă: „Te rog. Oamenii pot să se iubească. răspunde când te întorci. şi atunci mintea i se lumină pe deplin.

Începu să colinde străzile. şi dacă izbutea s-o înţeleagă.viitor. la apus. Încercă să întrebuinţeze vechiul sistem de aşteptare. Ceasornicul nu poate să se oprească şi duce timpul cu el!” După câteva ceasuri. O învârtitură a secundarului. dădea peste imaginea lui. se urcă în tren. la miazăzi. Nici sistemul acesta nu mai era bun. pe lângă ziduri. un minut. Doar în . şi nu un cod al ei. cu o valiză mică. La răsărit. Până atunci. putea să i se termine aerul. Trei zile. ca un răufăcător. simţea mirosul pământului dezgheţat prematur şi neliniştit. Ceasul din turn bătea de opt ori când ajunse în piaţă. ferindu-se de priviri. Orice s-ar întâmpla. cu ceasornicul în mână: „Arătătoarele se mişcă implacabil. timpul trece. Îi umpluse viaţa cu amintiri zgomotoase. şi a doua zi dimineaţă ajunse. În casa nu putea sta. Era la jumătatea lui februarie: o primăvară timpurie făcuse să apară pe străzi ţigăncile cu ghiocei. şi eu merg o dată cu el. Izbuti să reconstituie o parte a alfabetului uitat. duminică ar fi fost aici. care nici măcar nu fusese dăruit de el. Au mai rămas şaptezeci şi trei. Căută din ochi locul unde era umbra la şase după prânz. fiecare obiect îi amintea de el. dar condeiul i se părea un obiect necunoscut. ci tot ce o înconjura. Sub cerul noros de februarie. dar acum nici strada nu-i mai absorbea gândurile — era opacă. trebuie să te văd!” Dar nu era sigură că folosise aceste cuvinte clare. hârtia albă o orbea ca un deşert de zăpadă. nu ştia cum să-l ţină în mână şi ce întrebuinţare să-i dea. ca să-i scrie câteva cuvinte domnului von Seele: „Oswald. nimic din trecut nu mai era bun. Vru să scrie acasă. oraşul i se păru îndoliat. dar îşi aminti că el îi spulberase şi această iluzie copilărească. Făcu drumul pe jos. simţi că o doare inima şi se înăbuşă. indescifrabil. o oră. Şaizeci de minute. ternă şi rece şi refuza vechea alianţa. Era miercuri. Sfărâmase nu numai inima ei. Într-o zi se gândi la Luchi şi vru să-i scrie. El distrusese tot zidul ei de apărare! Seara. mugurii copacilor plesneau nedumeriţi. a miazănoapte. şi acum trăia sub teroarea lor. sâmbătă el ar fi primit scrisoarea. unde întorcea capul să respire. când trecea pe lângă Cişmigiu. El îi sfărâmase până şi acest mecanism de consolare.

Luă un comisionar de sub zidul catedralei.bătăile ceasornicului mai găsea ceva din muzica orelor.RADU TUDORAN 185 . Poate nu era totul mort. care o fermecase cândva. intră într-o cofetărie .

sau poate venise alta în locul ei. cu borurile mici. Oswald să dorm mult timp. Trecuse aproape o oră când văzu automobilul oprind brusc în faţă. pe care îl conducea singur. nu ştia pe ce strada îngustă şi înghesuită. Şoferul ar fi stânjenit-o. Eva văzu că avea părul decolorat. Nu. Avea o pălărie cenuşie. intră în cofetărie şi o căută cu ochii miopi în penumbră. Aş vrea să dorm. — Nu vorbi copilării! . cu coade pe spate. să mă îngrijească un medic bun. să nu trebuiască să respir. Ar fi fost mai simplu să apelez la tine când ne-am întâlnit în tren. — Haide să mergem de aici. Comisionarul avea de făcut un drum lung cu tramvaiul. Se cunoştea că luase hainele pe care le avusese la îndemână. — Sunt foarte nenorocită. Domnul von Seele coborî. sau poate am făcut doar un ocol. Şi ea se simţea acum foarte năpăstuită. ca să se încălzească. derapând până în trotuar pe asfaltul îngheţat. să nu-mi bată inima. nu am putere. în culoarea pălăriei. de după ochelari. Eşti foarte palidă. dar n-am venit să-ţi cer nimic. oamenii săraci sau năpăstuiţi. în cafenele afumate. aş vrea o odihnă deplină şi fără sfârşit. Şi-o amintea. Aşa îşi beau ceaiul. şi când mă gândesc ce să-ţi spun.FIUL RISIPITOR - . blonde. la şaisprezece ani.şi scrise cu mâinile îngheţate: „Nu te mira şi nu te speria. Am sosit acum şi vreau să te văd…” Servea o fată blondă. Oswald. Toate aici. Bău ţinând ceaşca în palme. Îi aduse cafeaua cu lapte. Se înghesui lângă volan. mai ales privit de departe nu părea impunător. lăsate în jos. Poate ar fi moartea. poate există scăpare. Domnul von Seele îi strânse braţul. Te simţi rău? — Nu ştiu cum mă simt. Nu se aşeză. când colinda prin Bucureşti. Clipea des. În loc de palton purta o scurtă de postav. îmblănită cu jder. care îl făceau mai scund. Acum sunt obosită… Am ales între a muri şi a veni aici. erau la fel. cu coadele pe spate. eu nu ştiu. tramvaiele mergeau încet. Îi părea bine că venise cu automobilul de sport. ai slăbit. aşteptându-se unele pe altele la macazuri. văd că totul e doar puţin: nu mai pot! Aş vrea să stau într-un sanatoriu. Atunci mai aveam curajul să trăiesc. să visez. nu mai crescuse de loc. Aş vrea să-ţi spun tot. îi văzuse odată. Dacă ar fi cu putinţă.

186 .

— Mă minţi.” — Are să fie bine. Eva clătină din cap. — Am să-ţi ţin mâna mea. dar nu-l identifica. Oswald… Oswald. Îmi ard tâmplele. O pregătise pentru ea. da? — Am trecut. Îşi lăsă capul pe spătar. — Un pat de sanatoriu… Şi să fie o călugăriţă. Nu-şi dădea seama dacă automobilul pornise sau se legăna numai ea. Câte nu părăsise! . — Era bine în casa ta… Mi-e dor de Savant! El zâmbi trist şi compătimitor. Întredeschise ochii. tare aş vrea să dorm… Ce nume ai tu! Când îl spun de multe ori. să-mi ţină mâna pe frunte. Nu fusese niciodată acolo. auzi rostogolirea unui val care venea peste ea. văzu copaci în preajmă) Am trecut de casă.— Nu sunt copilării. fă ceva pentru mine. Oswald Nu mai pot nici să închid ochii. I se părea că visează fără să ştie ce. dar casa o cunoştea din fotografii. nu sunaţi. Unde e casa? — Spre Păltiniş. — Am să te încălzesc. pentru amândoi. — E bună mâna ta. Auzea zgomotul străzilor. Bâigui: — Nu vreau acasă. şi văzu un tramvai trecând pe alături. ajută-mă să dorm. Oswald. La poartă am să scriu „Nu intraţi. unde n-are să te supere nimeni şi ai să dormi cât ai să vrei. cele bune înseamnă liniştea şi fericirea. nu bună. şi ea o părăsise înainte de-a fi văzut-o. fără spaimă. umblaţi încet — aici doarme Eva. nu se poate! Du-mă oriunde. Liniştea şi fericirea sunt minciuni! Unde mă duci? — Într-o casă liniştită şi caldă. nu rea. — Mi-e frig. parcă aud o pădure foşnind. între brazi. Simţea o greutate pe tâmple. O clipă se crezu pe malul mării. Oswald. Dar ce bune sunt minciunile tale! Sunt minciuni bune şi minciuni rele. nu mă mai gândesc la nimic. (Întredeschise ochii. Am să fac un foc mare şi am să te culc într-un pat alb. — Şi lui îi e dor de tine.

automobilul coti scurt şi se opri. încercă să coboare.La capătul unor serpentine. toropită. parcă era . dar nu izbuti. Nu văzu decât brazi şi zăpadă.RADU TUDORAN 187 . corpul n-o mai asculta. Deschise ochii.

distingea la grajduri mişcările rândaşilor. când grădinarul stropea florile. Atunci se îndreptă spre scări. îl simţea pe braţe. dimineaţa şi seara. Era în ziua de 28 februarie 1937. Abia peste o oră auzi automobilul jos. Nu putea să rămână cu el. peste vârfurile brazilor.FIUL RISIPITOR 188 . vedea când se deschidea o uşă. în timp ce aerul rămânea rece. Domnul von Seele trecu în partea ei. de parcă ar fi ţinut-o în palmă. venea înotând prin zăpadă. Femeia aştepta în uşă. Dacă doctorul nu-i acasă. până şi păsările se ghiceau uneori. Simţi că dogoreşte. departe. neîmblânzit — şi impregnat de ozon. o călugăriţă la căpătâi. Nu se auzea nimic. la etaj. încălţată cu cizme. Spune-i să scoată repede maşina şi să-l aducă pe doctor. înveşmântată în negru. ciugulind grăunţe după gardul de sârmă . până se deschise uşa sus. scrobit. cum şi-l dorise Eva. Doctorul casei era Kunn. O femeie în vârstă. ca de sanatoriu. cu tulpan alb. reproducând aproape în totul camera ei de dincolo. Eva dădu perdeaua la o parte. Era soare puternic. Dar să plece imediat. să nu piardă nici un minut. de iunie. să-l caute la spital. cu zidurile albe şi acoperişul roşu foarte înalt. urca scările greu. arzător. Întreabă-l dacă a înţeles. şi peisajul era proaspăt. Apărea. şi ea visa. alunecând pe serpentinele dintre viaţă şi moarte. luă binoclul de pe pervaz şi reperă casa de dincolo. cu mătănii în mâini. semănând cu un somn. Avea o cameră liniştită. împăcată cu amândouă. Coborî în hol şi rămase în faţa căminului. cu aproape toate detaliile. cu ferestre largi şi cu perdele de tulle alb. când umbla un om prin curte. — Marta. se aplecă şi o ridică în braţe. îi şopti domnul von Seele. sau prin viaţă. şi-i era indiferent că odihna venea prin moarte. PARTEA A TREIA 50 Prin perdeaua de tulle alb se vedeau. fiindcă se odihnea. Eva nu ştia cum ajunsese într-o cameră mare. — Congestie pulmonară. sună acasă şi caută-l pe şofer. ninsese mult peste noapte. Aşa începu boala şi ţinu mult. dacă atmosfera era clară. acoperişurile oraşului luminate de soare.anesteziată.

.

Era una din dimineţile când trebuia să vină domnul von Seele. Automobilul porni. el o vizita de câteva ori în cursul săptămânii şi în toate duminicile. Eva alergă la bucătărie. dar aproape nu mai ştiau nici ei ce sunt. nu mai umbla niciodată cu capul gol. Domnul von Seele coborî scările. tăvălită prin boia de ardei. dintr-o pâine neagră. Spuneau că ar fi unguri. acest privilegiu secret o făcea sa se simtă mai puternică şi mai apărată. Chiar dacă s-ar fi spus aşa. — Locot? — Locot. unde pare că îşi uitaseră şi limba. Eva stătea adesea de vorbă cu ei. În clipa când prinse casa în binoclu. îi plăcea să-i urmărească plecarea. da. se deschidea uşa garajului. deşi venise vara. automobilul de sport era la intrare. şoferul ştergea parbrizul. de pe la Târgu-Mureş. Petrecea multe ore în tovărăşia lor. Avea pălăria cu borurile lăsate. vroia să afle traducerea câte unui cuvânt. Marta şi Gheza erau singurii oameni de serviciu ai casei. şi dintr-o halcă de slănină albă. — Dar la pâine? — La pâine? Puine! — Şi la slănină? Mânca alături de ei. Eva nu putea să creadă. Cum ştia orele lui. ştergea praful de pe aripi. ieşi pe poartă. Eva se bucura copilăreşte că putea să-l vadă fără ca el să bănuiască. îşi mai găsea de lucru cu o cârpă. cum se spune la lacăt. peste pădure pluteau norişori albi. pe ungureşte? El îşi încreţea fruntea. trăgându-şi mănuşile pe mâini. şoferul cobora. — Gheza. mare cât un ceaun. până ce apărea stăpânul. se uita la nevastă-sa. se gândea chinuit. uneori se uita prin câte o oală sau mesteca . şi se pierdu sub copacii din Jungerwald.împletită. automobilul ieşea şi trăgea la intrarea principală. fiindcă fuseseră mulţi ani la stăpân dincolo de munţi. apoi răspundea greoi şi cam supărat: — Locot. sau de pe capotă.

aducându-şi aminte. fără păreri de rău.RADU TUDORAN 189 . că într-un timp fusese gospodină. Şi iar îl întreba pe bărbat: — Gheza. cum se spune la casă pe ungureşte? El iar îşi încreţea fruntea şi iar părea supărat: .în alta.

sau alta. coconaş ne-o trimis la teatru unde cântă. ai băut vreodată vin de Tokay? În pustă ai fost? Odată îi luase sus pe amândoi şi le pusese la picup „Rapsodia Ungară” de Liszt. toţi cântă. La sfârşit. . Marta nu putu răspunde. — Mă mir că nu ţi-a plăcut! — No. mi-o plăcut! Dar cântă prea mult. dar o priveau pe Eva mai temători şi totdeodată mai călduros. în schimb îi făcu rezumatul: — Am văzut asta cu femeia stricată care moare de oftică. cântă mereu că până n-o murit curva n-o fost voie să plecăm! Eva îşi petrecea între ei o convalescenţă prelungită. — Şi la ardei? — Ordei. Spune-mi. îşi exprimă într-o zi punctul de vedere cu privire la prea multele ore cât Eva asculta muzică: — Asta nu face bine la omul sănătos. — Ăsta-i esperanto. O neliniştea numai gândul că într-o zi trebuia să plece de aici. Gheza se ridicase. Face boală de cap şi de nervi. îşi luase nevasta de mină şi ieşise cu ea.— Coso. decretă cu competenţă: — Peste cinci minute să le scoţi. Când am fost la Bucureşti. fără un cuvânt. fii gata că vine! Deschise uşa cuptorului. Ascultaseră neîncrezători şi stingheriţi. calmă şi binefăcătoare. Interogată despre numele operei. nu-i maghiară. — Marta. Niciodată nu-şi arătaseră dorinţa să mai asculte muzica aceea. Atunci se uitaseră unul la altul. nu vorbeşte. după o singură privire. până când începuse ceardaşul. patru ceasuri. — Şi cum ţi s-a părut? — Cântă prea mult. surprinşi şi puţin înfricoşaţi. cântă mereu. care era puţin mai guralivă decât bărbatul. Marta. apoi îşi pironiseră ochii pe difuzor. să vadă dacă sunt coapte cornuleţele cu nuci.

pe care îl aşeză cu grijă. să nu-i strice forma. pe platoul lui de faianţă. Se îngrijea să fie franc-cafeaua . îl puse în presă şi obţinu un calup înflorat.FIUL RISIPITOR 190 .Luă untul din răcitor. Obişnuia să pregătească singură micul dejun în zilele când venea domnul von Seele.

probabil de seră. examina ceştile. fiindcă nu era timpul lor. Recunoscu scrisul doamnei Alion. după boală. ziarele de dimineaţă. dar în aerul ozonat se dilua. până la o nuanţă delicată. întâi puse florile într-o vază şi le făcu loc pe masă. iar când deschisese prima oară ochii. Parfumul lor era cam tare. galben. numai bucăţi neciuntite. — Eu sunt gata. În zilele lui de bună dispoziţie. În timp ce el amesteca zahărul în ceaşcă. împăturite. cu pălăria sub braţ şi cu obişnuitele flori în mâna. Părea gânditor. Eva deschise plicul mare. în rochie de mireasă. fără nici o expresie. chiparoase de data aceasta. Domnul von Seele coborî din automobil. Acum însă întârzia. Eşarfa strânsă pe mijloc nu izbutea să-i marcheze talia. În buzunarele hainei avea. nu se grăbi să citească. în timp ce ea îl ducea spre masa aşezată pe terasă. Întâi văzu o fotografie şi o recunoscu pe Getta. îşi întindea gâtul s-o ajungă. sau importate din sud. semăna cu un viţel bătrân care imploră vaca să-l lase la uger. ca de la tribunal. în uniformă militară. le găsise mângâindu-i obrazul. într-o atitudine tandră.proaspătă. Îi răcoriseră adesea fruntea înfierbântată. cam în douăzeci de minute. rotund. . Alături era ginerele. Marta! Mă duc sus. ceva mai scund decât ea şi cam gras. Îl aştepta. Stăteau cu tâmplele lipite. părea înţepenită sub coroniţa de lăcrimioare de care atârna voalul. automobilul trebuia să apară la marginea pădurii. Oswald! Sunt foarte frumoase. Era singura intimitate. spuse. alegea zahărul. „Oswald e supărat…” Îi ieşi în întâmpinare pe terasa din faţa intrării. — Ai o scrisoare. apărea cu trei-patru minute mai devreme. îi privea mâinile şi îşi amintea ce bune fuseseră cu ea. el i le sărută pe amândouă. Avea capul voluminos. şi cum el. trăgând cu coada ochiului la ceasornicul de pe noptieră. linguriţele. fiind mai mărunt. întârzierile sau avansurile trădau starea de spirit a conducătorului. — Îţi mulţumesc. Alergă iar la fereastră. Eva îi întinse mâinile. nu scăpa din vedere nici un amănunt. farfurioarele.

Doamna Alion îi scria: „Cu ajutorul lui Dumnezeu.RADU TUDORAN 191 . şi duminică am . Află că sora ta s-a cununat joia trecută. am văzut-o şi pe asta.

se explică în continuare. se smulse din atmosfera adusă de plicul galben şi îi zâmbi. — Eva. pentru frate-su. se vedeau urmele creionului. Bine că te-ai despărţit de el şi ţi-ai lecuit inima. Nu putea să-şi explice cum ajunsese Getta aici. Nunta s-a făcut la Focşani. până am convins-o. când i s-a aprobat demisia. până acum când a dat Dumnezeu să mă informezi şi pe mine. cuviincioşi şi rezervaţi ca doi oaspeţi. Dar slavă Domnului că te-ai strâns de pe drumuri! Cu Gettuţa n-a fost aşa uşor. care a făcut cu banii lui nunta şi le-a cumpărat o mulţime de lucruri…” După ce termină scrisoarea. oaspetele celuilalt. alteori intrau în hol. cu măsuţa de şah la mijloc. nu-mi place soarele azi. sau că nimerise la un asemenea fotograf? Băgă de seamă că musafirul său o privea. până s-a hotărât. fiindcă ulciorul nu merge de multe ori la apă. în şezlonguri. Au plecat alaltăieri în voiaj de nuntă. şi se întreba ce era mai de plâns: că se măritase cu acest om. Şi într-adevăr. şi n-am ştiut de ce nu-mi răspunzi. A trebuit multă stăruinţă. dar la nuntă şi-a pus uniforma. şi se simţea. obrazul părea nespălat.avut nunta. Tu rămâi la punctul tău de vedere. Ţi-am mai trimis o scrisoare. Aşa că el e acum căpitan în rezervă. de când Eva se însănătoşise. Se aşezară în fotolii. Acum vezi cum te porţi. deşi nu avea voie. se întoarse iar la fotografie. numai ca să-i facă plăcere Gettuţei şi să se fotografieze. Îmi pare bine de ea. unul în faţa altuia. iar acum i se părea o străină. în . N-am vrut să-ţi spun niciodată. vreau să vorbim. şi din partea mea.FIUL RISIPITOR 192 . că el tot are acolo treburi. în casele lui frate-su. Şi lui Oswald trebuia să-i mulţumească. că aşa a vrut ginerele. — Nu ştiu ce am. şi chiar altui om… — Aş prefera să intrăm. la Bucureşti. nu aici. spuse domnul von Seele. o recunoscuse pe Getta la întâia privire. fiecare era. şi pe urmă au să se ducă pe câteva zile la Cluj. În unele zile stăteau la soare. trebuia să mulţumească lui Dumnezeu ca o ferise de un destin care ar fi putut să semene cu al Gettei. şi dintr-a lui. ca să nu-ţi fac inimă rea. dar vagabondul acela nu era de tine. şi-mi pare şi de tine bine că te-ai întors la bărbatul tău. el nu mai urcase niciodată în camera ei. că el nu mai e în armată de la 1 aprilie. pe peluza din faţa casei. Fotografia era retuşată prost. la Bucureşti. Oricât de mult suferise.

.

săptămână viitoare e transcrierea. de fetiţă. — Nu. Eva îşi aruncă ochii pe ele. cu brazii. Orice gest. domnul von Seele nu încetase de a o vedea ca pe un copil nefericit. Oswald. O să… Vroise să spună: „O să mergem la anul” — şi nu era dreptul ei să hotărască dacă anul viitor avea să mai fi aici. îi era bine aici.privinţa divorţului? Ea înclină capul. însă nu citi nici măcar un titlu. orice cuvânt care putea să sugereze ceva vecin. singura ei suferinţă era că nu putea să ierte. Nu mai pot să fiu nevasta ta. Oswald? El îi întinse ziarele. cum îl purtase de la automobil până sus. cu Marta. Mai ai încă timp să revii. el îi vorbise despre câteva călătorii care se gândea că îi vor face bine. avea încă în braţe senzaţia corpului ei firav. De călătoriile proiectate aproape uitase. Scoase ziarele din buzunar. numai cu revoltă. îşi exprimase în cuvinte nealese. slăbiţi. într-o zi… După tresărirea lui îşi dădu seama că îl jignise. bolnavă şi pierdută. Îndată ce Eva intrase în convalescenţă. aşa. se opri cu ochii la figurile de pe tabla de şah. — Mi-e teamă că drumul nostru la Viena e compromis. vedea încă genunchii aceia mici. cu plăcile de patefon şi cu domnul von Seele din când în când. Întrebă numai din politeţe: — Şi de ce. . — Te rog. De când o adusese aici. şi-i era peste putinţă să refacă imaginea femeii pe care o îmbrăţişase altădată. iartă-mă! Nu pot niciodată să redau corect ceea ce gândesc. Prefer să-ţi fiu orice altceva. i se părea strident şi necuviincios. dematerializat. — Nu-mi pare rău de loc. Îţi mulţumesc pentru tot ce-ai făcut. Îşi amintea întâmplările vechi fără nici o durere. — Atunci. poate fusese vulgară. rănind bună lui cuviinţă. cu Gheza. Ea îşi spunea: „Călătoria de consolare!” Nu simţea nevoia. Domnul von Seele nu aşteptă alt răspuns. o hotărâre care reprezenta totuşi bună cuviinţa ei.

Nu . Se joacă „Visul unei nopţi de vară. la Bucureşti. tu nu vrei să cobori de loc în oraş? Nu ţi-ar place să dai o raită prin magazine? Sau poate să mergi la un cinematograf.” — Nu.— Eva. mi se pare că l-am văzut mai demult.RADU TUDORAN 193 .

cu capul rezemat de tocul uşii. violoncelele şi contrabasurile anunţau în surdină „Oda bucuriei”. Se duse să-l oprească. un timp. de la unul la altul. cu un ţipăt de fier rupt. — Ţi-am adus „Simfonia a noua. răsfrângerea temerilor de viitor. ca să se termine în altă deznădejde. lăsând loc să se nască nelinişti lăuntrice. la apelul picupului.FIUL RISIPITOR - . muzica se stinse. Ridică ochii. concertele de iarnă. fiinţa lui se destinse. Abia peste câteva clipe îşi reveni. Îţi mulţumesc pentru discuri! . împăcată cu tot ce putea fi. şi parcă muzica întindea. semănând cu sfârşitul atâtor deznădejdi omeneşti! Apoi. e cald. Îmi place ultima parte. — Sunt fericită. deşi aşa de reţinut. un scrâşnet de neadmis. De sus se auzea acel adagio cantabile. dând un amestec de melancolie. Îi era atât de cunoscută complexa melodie în si bemol. perforată în chip neprevăzut de alte tonalităţi. ce sperau. care sunau la unison. de tristeţe. într-o trusă specială. mai lasă-mă aici. surprins. ce gândeau. fire de înţelegere. dacă mai era nevoie. că posesorul unor astfel de obiecte nu poate avea un suflet de rând. atât de simplă. şi mă doare ceva în inimă de atâta fericire. E atâta zgomot! Şi sunt aşa de mulţi oameni! — Dar ai să te plictiseşti! — Dacă am discuri. mi-ajunge. unul despre altul. îi amintea adolescenţa şi începutul tinereţii. Eva stătea sus. coborât din absurd şi din imposibil. premergător vocilor omeneşti. pe neaşteptate. — Am să pun numai de la jumătate. Oswald. până ce. Eva rămase rezemată de tocul uşii. Erau aşezate cu grijă. partiturile ţinute pe genunchi.vreau să cobor. cu mâinile atârnând pe lângă corp. pledoaria aceea. mi-e frică de oraş. La sfârşit. de modestă şi de convingătoare. E soare afară. parcă ştiau. Avea un frate la Viena. cu ochii la titlurile mari din ziare. spuse. învăţate pe de rost. cu separatoarele îmbrăcate în piele de antilopă. Parcă se cunoşteau de când lumea. Domnul von Seele fuma gânditor. Se gândi. urmărite cu ardoare. Se priviră în ochi. şi prieteni. sunt sănătoasă şi tu eşti bun. În spatele ei.” Eva se ridică şi alergă să ia discurile din automobil. de deznădejde şi-apoi de reculegere religioasă. tot ce simţeau. apoi coborî scările.

194 .

extractul meu de naştere a fost în mâinile tale. De ce nu râzi puţin? Dacă ai râde o jumătate de oră pe zi poate ar fi de ajuns. De ce nu te uiţi la mine? — Sunt atent ca să nu intrăm în şanţ. iscăli un formular. domnul von Seele spuse: — Eva. domnul von Seele reveni la atitudinea din celelalte . între noi nu se schimbă nimic. tu eşti un bărbat plăcut. probabil că există una. câţi ani ai tu? — Douăzeci şi unu. Nu ştiu care este dezlegarea. Am fi o pereche potrivită. — Mi-ar place să am un tată atât de drăguţ! Oswald ce prostii spui! Ştii că adineauri mi-a venit să te sărut? Chipul domnului von Seele rămase neschimbat. copacii din Jungerwald prea verzi. te-aş înfia. încearcă să mă cucereşti! Sunt o femeie foarte tânără. o aştept. Eva ştia că s-ar fi cuvenit să-şi înfrâneze gândurile. prea mult cer albastru. Ea începu să râdă. dar mi-e frică să plec. continuă astfel: „Îţi mulţumesc pentru tot ce-ai făcut. şi divorţul era terminat. aşa că nu te pot minţi. — Pot să mă mai bucur de ospitalitatea ta? Îţi mulţumesc. — Accident de automobil? Ajunşi sus. rămân. Îmi dai voie s-o aştept fără să fac nimic? — Nu mai pune întrebări inutile! Dacă aş fi cu zece ani mai bătrân. — Ce-i de făcut cu atâta tinereţe? — Ce se face de obicei cu ea. Venise vremea când se coc grânele. se pare că nu arăt rău.RADU TUDORAN 195 . pregătită undeva. N-o fi tot ce-i mai demn. Pe drum.Iar în gândul pe care învăţase să şi-l reţină. şi dacă nu mă alungi. zău. ca să pot simţi această Odă a bucuriei!” 51 O singură dată coborî Eva în oraş. dar era prea mult soare. Spuse: — Dezlegarea ar fi dragostea. Ce-ar fi să convenim că ne-am cunoscut azi? Hai. — Eva. N-am avut niciodată un accident. la întoarcere. pentru o formalitate la Tribunal.

.

de câteva ori pe săptămână. rândaşul veni călare. S-ar putea să fie aşa. Fără să-şi dea seama. Şi inconştientă. părea schimbat şi continuă să fie tot mai posomorât. şi pe deasupra o lega de el amintirea unor gesturi foarte clare. şi căldura. în schimb că accepta să trăiască. nici pe Dumnezeu. îi dădea lui Savant zahăr din palmă. Vizitele domnului von Seele stârneau în fiinţa ei un fel de freamăt — era un bărbat. prin împrejurimi. mai departe pajiştea ca un aerodrom. dar nu simţea nevoia. Gheza îl luă în primire. că Germania anexase Austria.FIUL RISIPITOR 196 . deşi încerca să ascundă. şi în acest timp ea constată că prezenţa lui nu-i era foarte necesară. lipsi vreo două săptămâni. alteori iritat. mai mult tăcut. 52 Vara trecu astfel. fără să înţeleagă prea bine ce însemna această întâmplare. răzvrătită. nu dezagreabil. fiindcă nu mai dorea de la viaţă decât linişte. şi vreau ca nimeni să nu-mi impună o credinţă străină. Numai de câteva ori ieşi călare. încetul cu încetul. şi Eva intră într-o obişnuinţă care n-o speria. în drept să dispună de . — Eva. până ce într-o zi. la începutul iernii. Află. şi sub ea lunca râului necunoscut unde galopase. Într-o zi. starea aceasta tindea să dispară. Evei îi fu dat să-l vadă cum nu şi-ar fi imaginat vreodată. dar rămăsese în ea o oboseală de moarte. aducându-i flori şi discuri. aducându-l pe Savant după el. mulţi oameni or crede că e bine. lacul întrezărit printre copaci. simţea că e vindecată pe deplin. Dar. şi astfel ea înţelese că îi este îngăduit să călărească din nou. şi nu vreau un stăpân pe conştiinţa mea şi pe actele mele. Înţelegea că are nemulţumiri. Continua să o viziteze. dar prevenitor. Privea cu oarecare nostalgie peisajul din vale. În unele zile Eva îl simţea absent. Toamna el plecă la vânătoare. Între ei se aşezase o pânză izolantă care oprea şi vorbele. copleşit de mâhnire. Familia domnului von Seele se afla la Viena. îi mângâia coama. cuvintele şi gesturile ei deveneau din ce în ce mai reţinute. Nu-mi impun nimănui credinţa. Amintirea acelei rătăciri îi trezea oroare. Era tot ce mai cerea sorţii. La înapoiere. Se ducea în grajd.zile. când erau împreună. dar nu accept binele cu de-a sila. Nu recunosc pe nimeni.

.

Veni să-şi ia rămas bun. Jucându-se cu creionul pe o margine de carte. băuse la nouă seara o ceaşcă de cafea cu lapte şi se dusese în cameră. cu ramurile în sus. până ce într-o zi Evei i se făcu milă de el. părând că se uită pe geam la brazii de afară. O sărută pe obraji şi plecă posomorât. — Unde. un schelet cenuşiu pe zăpadă. şi-l replantă în locul de unde fusese tăiat. De la fereastra ei îl vedea.mine! După un timp. de asemeni uitată. În ţară se făceau alegeri. Era o filozofie naivă prin exprimare. Avusese de gând să se culce devreme. trebuie să plec chiar astăzi din ţară. Noaptea de Anul nou fu o întâmplare neaşteptată. dincolo de cuvintele banale se zbăteau gânduri triste şi grave. călătoria se prelungise dincolo de orice prevedere. scrise: „O dată tăiaţi. domnul von Seele plecă pe neaşteptate. după o ezitare: — Nu e un secret. parcă făcând semne. zadarnic. Ea petrecu Crăciunul cu Marta şi Gheza. curând îi rămaseră doar ramurile goale. Oswald? El răspunse. în pădure. o lună. aproape un basm. — Pentru cât timp? — Nu ştiu. Avea să-l revadă abia peste trei luni. Pentru orice ai avea nevoie. Secretarii mei au primit dispoziţiuni.” Mai târziu. Acum Evei îi părea rău că nu-l lăsase în casă. Am aranjat să nu-ţi lipsească nimic. pomul rămase mult timp în hol. să telefonezi jos. În săptămână dinaintea Crăciunului. nu încercaţi să-i duceţi înapoi. în jurul unui brad mare. Ajutată de Gheza îl duse înapoi. în pădure. găsind rândurile acestea de care uitase. câteva săptămâni. chemând ajutor. viscolul îl smulse de la locul lui. După sărbători. înţepenit într-un desiş. Dar bradul continuă să se ofilească. în fugă — nu tăie nici măcar contactul motorului. însă de obicei nu vorbesc nimănui despre drumurile mele. păru uitată această întâmplare. — Sunt mâhnit că te las singură de sărbători. Vroia să ignore . lăsaţi copacii să-şi urmeze soarta. Eva auzea discursuri la radio — toate făgăduiau fericire. le regăsi şi semnificaţia. plec la Ankara şi poate mai departe. Într-o noapte.

s-o apuce miezul nopţii dormind. Era aproape unsprezece când Marta bătu la uşă.tradiţia. cu ostentaţie. .RADU TUDORAN 197 . ca toate celelalte nopţi.

până la . când descoperi că părul îşi schimbase încă o dată culoarea. în mijlocul sufrageriei. când mâncase conserve în locul fripturii. jos. şi în sufletul ei se trezea sentimentul sărbătorii. şi ei roşii. oamenii. ornamentale. surprinsă şi fermecată de decorul puţin feeric. Se aşeză singură la masa mare. poate să se tempereze. acest accesoriu o îmbrăca în mai multă lumină. n-o îmbrăcase niciodată.— Masa e gata! Ieşi pe palier. Astfel rămase singură. — Marta. tindea spre nuanţa antracitului şi. în şase sfeşnice. ochii verzi explodau de lumină. pentru nimeni decât pentru ea. O rochie frumoasă înfrumuseţează totul împrejur: casa. Ciudat şi inexplicabil se închidea. Pentru o astfel de masă trebuia să îmbrace tot ce avea mai frumos. din oglindă o privea o fiinţă necunoscută.FIUL RISIPITOR - . Lumânările scoteau pocnete mici. puţin misterios. cam neliniştită. din creştet până pe umerii goi. pe masa de douăsprezece persoane. cu trandafirii şi cu lumânările. halva. Se privea în oglindă. dar nu era tristă. poate să se protejeze. îmbrăcată în olandă albă. dar strălucitoare. I se făcu dor de lume… Se privea de aproape în oglindă căutând o pieptănătură potrivită cu rochia. prin contrast. roşii. Îşi puse un voal negru. dar plătise prea mult conservele şi halvaua! Marta şi Gheza o serveau. Îşi aminti noaptea de Anul nou de anul trecut. ardeau lumânări mari. avea ceva din resemnarea unei împărătesc surghiunite. ca de artificii. Nu era altă lumină decât lumânările şi focul din cămin. Îşi luă la repezeală o rochie de casă şi dădu să coboare aşa. iar în locul tortei. fusese bine. în tăcere. viaţa. se vedea un singur tacâm. indignată. Începea să se sperie. pe care nu-l cunoscuse. dar nu ca în prevestire. intrigată de invitaţie şi de tonul solemn. ce se întâmplă cu mine? Era ca o înviere din morţi. şi pe masă. Ce avea mai frumos? Poate rochia de tafta albă. între trandafiri mici. Se gândi c-ar putea împărţi cina cu ei. Marta o opri. fiindcă farmecul nopţii de Anul nou stătea în întinderea mesei presărate cu trandafiri şi-n lumânările roşii care pâlpâiau festiv şi melancolic. umbrit. Crezuse atunci că nimic n-ar putea s-o egaleze. şi foarte discret. şi nici acum n-o regreta. cu romburi mari de argint. dar atunci tot farmecul sar fi împrăştiat.

198 .

ce să te mai bat la cap! Mi-e foarte teamă că nu te uiţi de loc pe unde calci. material pentru capot şi mi-a adus şi o pereche de ochelari noi. Acum am să-ţi mai spun o noutate. că ai de toate de la bărbatul tău ceea ce cred că este adevărat. sunt foarte frumoşi. unde se duce în vizită numai din când în când. Sunt ca o bijuterie. A întrebat şi de tine. cu mare greutate. Nu se gândea câtuşi de puţin că hotărârea ar fi putut porni şi din altă parte decât de la ei doi. deşi îl cam bombăne uneori. Getta pune să facă focul şi mă sileşte să stau mult în apă caldă. Ea şi uitase cum era viaţa cu el aici. Pe urmă am stăruit şi eu şi el. Peste câteva zile. că vrea să-ţi facă un cadou. spunea că îi merge bine. primi o scrisoare de la doamna Alion. pe urmă alta. căci la Panciu nu am unde să mă îmbăiez afară de lighean. Nici nu ştii ce minunat e pentru ciolanele mele bătrâne. despre Gettuţa. când a fost deunăzi. aproape se temea de ziua când avea să vină. fiindcă nu era sigur ce-o să se întâmple. când mă duc la ei. prin care tot anunţa că îşi amână întoarcerea. că treburile îi merg bine şi câştigă mult. şi am hotărât-o. . Mi-a luat şi mie de la Bucureşti. „Au o casă frumoasă cu patru odăi şi cu baie. Dacă te-ai împăcat cu bărbatul tău. nu-i renega. Acum. dar nu mai vroia alţii la fel. îi iau cu mine în poşetă şi-i pun când vin în casă la ei. atunci trebuiau să ia o hotărâre privitor la soarta ei. fiindcă ei locuiesc la Focşani. ce să-ţi trimită.sfârşit. cum te mai ţine la el? Şi eu şi Gettuţa. făcând în minte bilanţul anilor irosiţi. ceea ce e o binefacere pentru mine. nu ţi-am spus până acum. o duce bine cu bărbatu-su. cu rama de aur.RADU TUDORAN 199 . el e om de casă şi o ţine cum n-ar fi putut s-o ţină nici dac-ar fi ajuns general. îmi spui una. De Gettuţa trebuie să-ţi spunea. dacă ai divorţat. deoarece ea nu vroia în ruptul capului copil şi susţinea să avorteze. îmbrăcată în piele şi cu pluş albastru înăuntru. că va fi mamă în curând. dar eu i-am spus să nu cheltuiască banii. Eu nu înţeleg ce-i cu tine. chiar mă întreb ce rost ar mai avea…” De la domnul von Seele primea din când în când câte o telegramă. atunci de ce-ai divorţat? Şi dacă eşti divorţată. ne-am crucit. că pe Getta o vede rar. căreia i-am arătat scrisoarea ta. nici nu mă îndur să-i port. Tu nu te-ai gândit de loc să ai un copil? Dar acum. în cutie de nichel.

ce înseamnă panica asta? Nu suntem în Evul Mediu! Oamenii dispun singuri de soarta lor. sau de nervozitate. şi nu s-a oprit soarele din mers?” Domnul von Seele urmă: . I se făcea rău. avea mâinile reci şi părea cu gândul în altă parte. lângă fotoliu îl privi pe domnul von Seele speriată.53 Domnul von Seele se întoarse la începutul lunii martie. câmpia se şi vedea înverzind. plantând în sufletul ei o ură neîmpăcată. se dădu un pas înapoi şi se rezemă de cămin. — Eva. — Ştie unde sunt? Dacă vine aici? — Nu ştie şi n-o să afle. însoţit de şofer. Ea se făcu palidă. El avu o tresărire nervoasă. După ce o sărută fugar pe obraji. apoi îşi băgă capul sub braţul lui. nu sunt mai miloşi cu ei decât cu alţii. şi spuse. apără-mă. Parcă ar fi vrut să-i spună: „L-ai pălmuit pe el. îşi fac rău lor. când începuse să se topească zăpada sus. — Dacă îmi apare în faţă. Fac rău altora. frecându-şi mâinile de frig. — Dar ce vrea. se aşeză într-un fotoliu. Nu-i nevoie sa te apăr eu. A venit să te caute. Scrâşni din dinţi. Sosi pe neaşteptate într-o seară. — Oswald. se lăsă pe un taburet scund. de ce-a venit? De ce nu mă cruţă? — Fiindcă sunt oameni care s-au născut numai ca să facă rău. îl iau la palme! — L-am pălmuit eu. omul acela e aici. dar se stăpâni şi îi puse mâna pe păr. fără nici un ocol: — Eva. Îl privi neîncrezătoare şi speriată. îşi duse mâna la frunte. Dar revolta învinse. era mai slabă decât crezuse. fii pe pace! Şi mă superi dacă tremuri aşa! Nu îngădui să-ţi fie frică! Se lupta din toate puterile să se stăpânească. — Am vorbit cu el. ochii îi fulgerau. devale.

când l-am văzut la poartă. gri.FIUL RISIPITOR 200 . Ea îşi stăpâni o exclamaţie. Am dat ordin să nu-i deschidă. tocmai sosisem. nebărbierit. Îmi vine să cred că mă aşteptase prin apropiere. sau în pardesiu. Era într-un palton subţire.— Întâmplător eram la fereastră. sunând. care se transformă într-un sunet . cu o pălărie turtită.

bâigui: — Da. era murdar de noroi până la glezne. — Nu poartă niciodată galoşi. Se uita la domnul von Seele cu o privire nouă. am auzit gălăgie jos. ma ameninţat că reclamă la parchet. era ca un lup hămesit. eram în baie. era în pardesiu. I-am spus că nu eşti aici. nu mai ai nici un drept asupra ei. îşi încleştă pumnii pe braţul fotoliului. Era hotărârea ei şi nu înţelegea să fie şi a lui. aşa e el. S-a întors spre mine cu pumnii strânşi. E încredinţat că te ţin sechestrată. nu putea să creadă. oricare ar fi motivele!” El continuă: . contrariată. — Da. un scâncet imperceptibil. Oswald. în casa ta. şi? — Atunci am coborât şi l-am lăsat să intre.mic. şi nici nu îl priveşte unde eşti. — L-am întrebat ce vrea. Cine ştie de unde venea?! Poate era obosit. din gât. nu vreau să-l văd! Îl privi.” „Dar dumneata. ce drept ai?” S-a aprins la faţă: „Dreptul dat de cei patru mii de kilometri pe care i-am făcut ca să vin la ea!” Inima Evei începu să bată mai tare. Întrebă: — Şi pe urmă? Ce s-a întâmplat? — Cred că a spus ceva jignitor. „Din moment ce aţi divorţat. ştie că am divorţat. Se stăpâni. de parcă îl vedea prima oară. Vrea să te vadă. A vociferat. altfel i-ar fi spus: „Nu se loveşte un om. — S-a întors peste un sfert de oră şi a sărit gardul. şi primăvara nu sosise de-a binelea. Mustafa şi şoferul se luptau cu el. El îi aruncă privirea de adineauri. fiindcă el încuviinţase cu un senin din cap. vroia să se repeadă pe scări. întrebător. Domnul von Seele o privi. Începea să tremure din nou. sus. poate n-avea bani. s-a interesat la Tribunal. — Nu m-am putut stăpâni şi l-am pălmuit. Nu înţelegea. nu-şi caută de loc vorbele. — Oswald.

Mustafa şi şoferul stăteau în spatele uşii. nu se aşteptase. îi neliniştea gălăgia. m-a privit câteva clipe. Eva se gândea: „Trei inşi împotriva unuia!…” Spuse: . S-au repezit şi l-au apucat de braţe.RADU TUDORAN 201 . probabil e obişnuit să lovească numai el. a vrut să se repeadă — era ca o fiară.— S-a tras înapoi.

vreau să aranjezi o masă frumoasă. În sfeşnice ardeau aceleaşi lumânări roşii. nu-i mai era teamă de nimic. în faţa ei era un bărbat… — Tu nu m-ai văzut niciodată cu rochia de tafta albă. — Nu mi-e teamă. să iei florile de sus. i se păruse că avea un timbru ironic în glas. — Bine. prin localuri. de ce-ţi fac eu atâtea griji? De ce nu mă dai afară? Mai vreau un pahar de vin. Ea se duse la bucătărie. Şi toată liniştea ei. pe urmă câmpii. Mai ai lumânări? Să le pui. în vale se vedeau luminile oraşului. — Oswald. — O dată poate n-are să mai fie Mustafa! El o privi. şi după dealuri veneau ape. am să-ţi povestesc cum am petrecut revelionul… Oswald. tot ce clădise cu suferinţă şi trudă era în primejdie să se . întrebător. n-are nici un drept! Şi se gândea: „Nu are? Patru mii de kilometri… De unde o fi venind?” — Te rog să rămâi în seara asta aici! Mi-e frică. împletindu-şi legănarea cu a focului din cămin. am să trimit şoferul acasă. pe urmă iar dealuri. I se făcu frică. Eva bău un pahar de vin negru. Nu crezi că te-a urmărit? — Şi chiar dacă m-a urmărit? Şi chiar dacă vine aici? Are vreun drept asupra ta? Eva se simţea fărâmiţată. părea că halucinează. exista un om care venise să o caute. jos. La sfârşitul mesei se simţea ameţită. — Marta. îi plăcea lumina lumânărilor. la orizont erau dealuri negre. Semăna cu masa din noaptea de Anul nou.— Trebuie să te fereşti de el. şi munţi… Cât de mare era lumea. dar chipul ei era nemişcat. să nu mă laşi singură. îi plăcea totul. Îmi pare rău că n-am pus-o acum! În noaptea de revelion eram cu ea. şi ce puţin spaţiu îşi rezervase ea ca să trăiască! „Patru mii de kilometri!…” Încercă să-i pună pe o hartă. dădea târcoale casei. Aici. poate o căuta şi acum. De ce stau aici? Am vreun drept? Se ridică şi se duse la fereastră. obrazul palid i se aprinse. întreba. unde sclipeau luminile. să vadă lungimea câtor ţări ar acoperi cu ei. — Nu.

O singură privire a lui putea să dărâme totul. s-o arunce în . numai fiindcă omul acela vroise să se întoarcă.năruiască.FIUL RISIPITOR 202 .

Nu plângea. sufocată. privind-o cu bunăvoinţă. era oraşul. trecut prin cuptoare înalte. cum îi putea zâmbi cu atâta seninătate. cum nu auzea trosnetul schelăriei? — Vino! El se ridică. pătrunzându-i carnea şi sufletul. şi respiraţia calcinantă. Mâncară în tăcere. Am avut treburi. nu suferea. îşi lăsă şervetul pe masă şi se apropie până la un pas. Se simţea stânjenit. apoi. şi pe ea însăşi înaintea celorlalţi. Se întoarse brusc. pe la zece. în vale. Îşi duse mâna la frunte. până la fereastră. Oswald! Acum. nu mai târziu!… Acum! Nu se poate altfel! Vorbele sunau ca o poruncă. parcă întrebătoare şi nehotărâtă. se aplecă spre el. Eva era îmbrăcată într-o rochie neagră. domnul von Seele telefonă să vină automobilul. ea îl întrebă: — Ai fost în oraş? — Da. nu se mira că nu suferă şi nu plânge. încet. — Vino mai aproape! Îl privi concentrată. ca un viscol inversat. . erau ochii. se prăbuşi în braţele lui dezarmate. şi privi afară. ca după un incest. şi nările adulmecând-o până la oase.deznădejdi mai mari decât altădată. la unu şi jumătate. 54 A doua zi. erau braţele lui invincibile. Când se întoarse. Cum putea fi atât de liniştit. traversă odaia albă. Abia la sfârşit. erau buzele. se ridică pe întuneric. ca doi străini care n-au altă atingere decât amintirea unei greşeli săvârşite împreuna. Luminile lui nu se stingeau decât înspre ziuă. înainte de deznădejdi. otrăvitor de neliniştite şi calde. aproape lucidă şi uşor iritată. Departe. Avea doar o pornire de ură pe toată lumea.RADU TUDORAN 203 . — Du-mă sus. Dar. Pe la miezul nopţii. până ce brusc. pe tot ce era în spatele ei şi în faţă. se dezlipi de fereastră.

şi totuşi făcu să i se taie picioarele. apoi peluzele încă înzăpezite. un om trecea pe acolo speriind porumbeii. Mersul lui îi era cunoscut — şi pe lumea cealaltă l-ar fi ţinut minte. parcă se pândeau. era hotărâtă să uite tot de afară. — Ce-ai spus. până se contopi cu pădurea. să nu cadă. Vedea umbra coborând din munte. Eva? Bâiguise ceva. curgeau torente. pe urmă inspectă gardul şi porţile. era o agonie. pe urmă se trase în marginea drumului şi dispăru printre copaci. gata să se stingă. legănându-se. în lumină. căutând să regăsească şi să absoarbă liniştea casei atât de tihnite altădată.Nu spuse mai mult. Pendula bătu de şase ori. îşi urmă drumul tăind serpentinele. Respiră adânc. Mi-e frig! Flăcările crescură în spatele ei. Copacii din Jungerwald începeau să înverzească. într-o oră. acolo unde şoseaua ieşea din pădure. Poate acum. fără să scoată o vorbă. şi pălăria turtită. Obosise de atâta încordare. sări peste el. Auzi uşa deschizându-se în spate. era o moarte. Se simţea o apăsare în aer. — N-am spus nimic. întâi cuprinse terasa. Eva se îndepărtă de fereastră. În oraş se aprindeau luminile. Stătură mult aşa. Treptat. „Fiecare să-şi poarte crucea!” — Da. Afară era soare. era Marta. — Să aprind luminile? întrebă femeia. Omul de pe şosea urca. sclipirile de pe acoperişuri se stingeau. Afară peste roşul apusului. se topeau zăpezile pe munţi. Oraşul strălucea încă. Eva tresări. El se aşeză în faţa focului şi îşi aprinse ţigara. Îi recunoscu pardesiul cenuşiu. Apele râului crescuseră mari. ajunse la gard. îşi lipi fruntea de sticlă şi rămase cu ochii devale. Se apucă de marginea pervazului. Eva se duse la fereastră. nici ea nu-şi auzise glasul. Focul pâlpâia. apăruse un om şi urca la deal. umbra avea să cuprindă toată piaţa. Îl văzu pe Gheza ducând paie la grajd. Departe. şi ea nu-l întrebă altceva. Mai pune un lemn pe foc. Şi lasă obloanele! . Pendula de deasupra căminului bătu de cinci ori. Marta. Ceea ce urmă nu era o surpriză. Omul mai înaintă un timp. se întuneca repede. Îşi duse mâna la frunte. înotând greu prin zloată. domnul von Seele fuma tăcut în faţa căminului. era ca după o incinerare.

întrebător. lumina o orbi. Se aşeză pe taburetul de lângă el şi . acesta clipea. se apropie zâmbind de domnul von Seele.La început.FIUL RISIPITOR 204 .

apoi de nouă. când era lună. Oswald! Auzi huruitul obloanelor care cădeau pe rând. De obicei sus nu se lăsau obloanele. ca în ajun. apropiindu-se fără şovăire. . strigând dinspre magazie: — Cine-i acolo? Domnul von Seele se ridică. călcând prin zăpada jilavă. Acum auzise clar paşi urcând treptele terasei. pe alee. Nu mai ştia ce se întâmplă. repede. îl auzi şi pe Gheza. poate era umbra perdelei. asculta încordată. nu erau sfârşite toate calvarele. până ce o împuşcătură trosni sub geam. cu ochii mari. dar se pomenea trăgând cu urechea afară: în burlane ţârâia apa de pe acoperiş. când sări în picioare. I se părea că aude paşi afară. Veni lângă domnul von Seele şi se cuibări la picioarele lui. Evei îi plăcea să privească din pat cerul cu stele. îi creştea neliniştea. cu mâna cealaltă începu să-i mângâie părul. odaia începu să se învârtească în jurul ei. lumina ei idilică îi mângâia obrazul şi arginta cuverturile şi covoarele. — Marta. Mâncară în tăcere. dar nu desluşi nimic în ţârâitul burlanelor. îi cuprinse umărul cu o mână. I se păru că aude un glas chemând-o: Eva. — Ce mâini albe ai tu. Pendula bătu de opt ori. să le laşi şi pe cele de sus. dacă ar fi ştiut măcar cât mai are de aşteptat! Nu trecuseră multe secunde. Îşi aţinti urechea. din ce în ce mai repede. Nu putea fi decât halucinaţie. Evei i se păru că vede oblonul mişcându-se. că va trebui să se întâmple ceva. făcând oblonul să se zgâlţâie. apăsat. Pe măsură ce timpul trecea.îi mângâie mâna rezemată de braţul fotoliului. nervos. la fereastra oblonită. nu auzea nimici şi simţea că vine cineva. Avea mâinile îngheţate. Se desluşeau paşii lui Gheza în curte. — Te rog fii puţin bun cu mine! Am multa nevoie! Asculta. îi vâjâiau urechile. veni lângă ea. în prima clipă sau în clipele următoare. Cineva voia s-o smulgă din acest blând cadru. Eva îşi impunea să nu gândească la nimic. ficşi.

Domnul von Seele îi dădu drumul şi se repezi afară.RADU TUDORAN 205 . când se făcu linişte. Domnul von Seele se întoarse. pe uşa de la bucătărie. . — Nu era nimic. cu faţa ascunsă în mâini. Nu ştia cât timp trecuse. Ea se prăbuşi în fotoliu. Afară se auzeau glasuri şi tropot de paşi.

Domnul von Seele se ridică. dar se opri. am venit în cercetare. Ce s-a întâmplat? — Am prins pe şosea un individ rănit la braţ. Se priviră fără o vorbă. nedecis: — Eva… El avea ceva de spus. murmură Gheza. — N-am văzut nimic. A fost probabil un borfaş cate credea ca nu-i nimeni în casă. — Da. N-a fost nimeni aici. A fugit. După câteva clipe. M-am grăbit la deal să văd ce s-a întâmplat. Privi. El se apropie şi se aşeză lângă foc. şi unul şi altul. Paznicul dumneavoastră era în curte. Se auzeau glasuri afară. era o vecernie. — L-a împuşcat? N-avea pic de sânge în obraz. .Ea îl privi cu ochii mari. cu mâinile reci. nu-i aşa?” Se priveau drept în ochi. Jandarmul salută milităreşte. urmat de un jandarm. apoi îşi scoase şapca. s-a terminat. Eva îi aruncă o privire şi văzu că avea ochii aţintiţi spre Gheza. paşi grei înconjuraseră casa. rezemată de cămin. Pendula bătu de zece ori. — Dar s-a tras cu arma! Urcam pe şosea când am auzit împuşcătura! urmă jandarmul. neîncrezătoare. dar îşi ascundeau gândurile. El continuă repede: — Nu trebuie să-ţi fie frică. Şi unul. fugea devale. nu vă supăraţi. fără să-şi dea seama cât ştie celălalt. şi altul ştia ceva. — Să trăiţi! Sunt şeful postului. Ea ar fi vrut să întrebe: „Tu l-ai pus pe Gheza să păzească. care îşi ţinea capul în pământ. Ea îşi duse mâna la frunte. Eva rămase în picioare. dar şi el tăcu. — Nu. uşa se deschise şi Gheza intră. Jandarmul urmă: — A vrut să prade la dumneavoastră? Ştiţi ceva? — Nu ştiu nimic. când ea se ridicase şi se îndrepta spre cămin. el o chemă. vru să spună un cuvânt. trăgând cu urechea geam. răsuflă adânc.

cu privirea bănuitoare. — Nici n-ai auzit un foc? . ochii i se opriră pe puşcă.Jandarmul se întoarse spre el.FIUL RISIPITOR 206 . să întindă mâna. dar nu îndrăzni. parcă vru să facă un pas.

Se aşeză doborât în fotoliu. — Ce s-a făcut cu omul acela? întrebă. dar el ştia că n-ar mai primi din partea lui nici o mângâiere. — Da. cu capul în palme. El ridică ochii. De-aici se lăsă liniştea finală.Gheza îşi ridică o clipă ochii. ea se opri. Gheza plecă după jandarm. — N-avem nici o reclamaţie de făcut. Pendula bătu de unsprezece ori. în clipa când jandarmul ieşea se uşă. ca de boala. depinde de ce are să spună. S-a făcut frig. căută privirea stăpânului şi răspunse morocănos: — N-am auzit. nu cred! Nu există nici un motiv. încheie domnul von Seele. spre uşă. interogativă. privindu-se. Eva tremura şi mai rău. mă iertaţi! Jandarmul îşi puse şapca în cap. se auzea numai respiraţia lor. — Oswald… crezi că au să-l închidă? — Nu. Eşti foarte bun. — Noapte bună. — Atunci. la nouă şoferul o să fie înapoi. Pe palier. acuzatoare. îl auzi din urmă: — Ai spus ceva? — Nu. Ramaseră singuri. Vrei să-ţi dau o cuvertură? — Îţi mulţumesc. nu mi-e frig. saluta milităreşte şi se întoarse pe călcâie. nici o îmbărbătare. Focul se stinsese. Oswald! Abia când urcase câteva trepte. — Eu plec devreme. Domnul von Seele îi simţi privirea în ceafă. Eva se gândi: „Atunci are să se descurce!” Mai întrebă: . era pomenirea morţilor. Domnul von Seele şopti fără să se mişte: — Du-te şi te culcă. — Mâine dimineaţă o să ai nevoie de automobil? Era şi interogativ şi afirmativ. Eva începu să tremure vizibil şi alarmant. — L-am trimis la spital.

Nu mai putea să judece limpede. ar fi vrut să ştie ce fel de puşcă era. gândindu-se: . se întinse în pat. cât de periculoasă.) e… o puşcă rea? — Toate puştile sunt rele.RADU TUDORAN 207 .— Cu rana o fi ceva grav? Puşca lui Gheza… (Nu găsea termenul.

El stătea cu faţa în sus. sau poate o jumătate de om. toate cu bolnavi. — Face să-mi dau un braţ. — De loc! La jumătatea braţului.„Oare ce mână o fi? Dreapta sau stânga? Şi de ce în mână?” Dacă ar fi nimerit puţin mai într-o parte. greu. dar avea o faţă sălbatică. Când se apropie. în aerul cald. părea bine dispus. Era o deshumare. pătată de sânge. cu pieptul dezvelit. cu o cămaşa albă. Atunci totul s-ar fi terminat. în glas avea un amestec de nepăsare şi cinism. Eva căuta cu ochii în jur. zdrenţuită. încărcat cu mirosuri de medicamente. „Poate că-i nebun!” Îl întrebă în şoaptă: — De ce-ai venit? Răspunse tare. Părea nebărbierit de zile. . Pe dreapta se aliniau alte opt paturi. — Te doare? Cu toată crisparea. învelit până peste ochi. ca să te văd! Zâmbea impertinent. Prin osul cotului era trecut un ac gros. văzu că nu era cămaşă. acoperită cu bandaje însângerate. gipsul avea o fereastră de o palmă. sub pătură se desluşea un trup mic. El îi făcu semn să stea pe pat. cu un eşafodaj de sârme într-o coastă. zâmbea. de capetele căruia trăgeau nişte benzi de cauciuc. Mâna goală. ci un pieptar de gips. al optulea pat pe stânga. ca de copil. ar fi fost inima. legate pe scheletul de sârmă. Înaintă amorţită printre paturi. Dar acum nu mai avea nici o pornire împotriva lui. între cot şi umăr. fără să se sfiască de vecini: — Să-mi dai cheile de acasă! M-ai lăsat pe afară. Într-adevăr plecase cu cheile. Îl recunoscu îndată ce intră. În dreapta. îşi ispăşise toate păcatele! 55 Într-un colţ de salon. gemea cineva. nu găsea pe ce să se aşeze. pe care se sprijinea braţul. sau inconştient. Avea credinţa că ar fi fost bine. şi după ce-l privi bine nu-l mai recunoscu. părea moartă.

FIUL RISIPITOR 208 .— O să se vindece greu? .

— Vreau să spun dacă ai tu. Nu mai avea nimic să-l întrebe. — O să fie nevoie aici. O dezgusta. îl văzu că râde. insinuant. poate. atrăgând toate privirile: — De toate. personal. — N-am ridicat nimic de la bancă. şi pardesiul era cenuşiu. Îşi scoase fularul cu gesturi mecanice. — Te-aş strânge puţin în braţe! Dar vezi (arătă din ochi braţul imobilizat) nu se poate. îşi desprinse părul din agrafe şi îl răsfiră pe umeri.— Cred că nu… Eva. îşi schimbă culoarea! Ca şi când n-ar fi iritat-o destul degajarea lui. — De ce nu-ţi scoţi broboada? Avea părul strâns într-un fular cenuşiu. De altceva mai ai nevoie? — De tine! — Te-am întrebat dacă mai ai nevoie de ceva! — Numai de tine. — Mi-a venit în minte un dicton: „Eva păru-şi schimbă. — L-ai vopsit? — Nu. — Am să-ţi trimit. cu o bună dispoziţie de chefliu. ceva de mâncare. el n-o întreba nimic. Ce ai voie să mănânci? El răspunse zgomotos. O privea cu acelaşi zâmbet impertinent. tu ai bani? — Bani?… Da. — Desfă-ţi părul. Aş mânca un bou întreg! . Ar fi trebuit să se ridice şi să-i întoarcă spatele. Şi. căutase culoarea. dar iubitul ba!” Se ridică. — Am să-ţi trimit bani. — De câte ori lipsesc. Eva! Te rog! Se supuse.

el o întrebă: — Te impresionează? O văzu că era palidă. de la ţară şi un bătrân. cu un ton informativ. bolnavul acoperit cu pătura gemea.RADU TUDORAN 209 . femeia plângea la picioarele patului. dar n-o cruţă. Are amândouă . O femeie tânără.În partea cealaltă. Nu mai putea rămâne aici nici un minut. sosiseră chiar atunci. — Accident de tren! spuse.

domnul von Seele ar fi aprobat-o. — E… cineva. dacă auzise de divorţ. Poate un om sănătos nu are dreptul să condamne un bolnav. — Probabil îl cunoaşteţi pe soţul meu! Era obligată să mintă. . ceva ca la abator! Eva se îndreptă spre uşă. Mă interesez de un bolnav. mai sus de genunchi. nu se putea să nu fi auzit că ea se află încă sub acoperişul şi sub protecţia fostului ei soţ. ar fi spus orice. l-am operat acum câteva ceasuri. adus astă-noapte. Nu s-ar putea să-l transportăm la un sanatoriu? Nu se pune chestiunea banilor. Vreau să fie bine îngrijit. şi acum zăcea într-un spital. poate pricepuţi. — Se poate să nu-l cunosc? Vă rog. Spune că nu-l doare de loc. faţă de el nu săvârşea nici un fals şi nu-i păsa ce credea omul de aici. se ascundeau suferinţă şi deznădejde. poate umani.picioarele tăiate. sau pentru orice alt motiv ar fi invocat. fără altă identitate decât boala lui. Pe coridor îşi reveni şi începu să regrete plecarea impulsivă. Pentru chei. Să ai un soţ pe care lumea să-l cunoască şi să-l respecte!” Se simţea mai puternică. sub nepăsarea şi cinismul lui. Cât timp fusese măritată. un pat şi un număr. se gândea Eva. ca să aibă o armură în faţa acestor oameni. venise s-o caute pe ea. — Sunt doamna von Seele. înconjurat de dureri şi de oameni străini. pentru care însă bolnavul necunoscut înseamnă un caz. — Se vindecă repede? Nu pare să fie ceva grav. l-am văzut în sala de operaţie. împuşcat în braţ. Îl căută pe chirurg. — Vă este rudă? — …Da. nu spusese niciodată „sunt doamna von Seele!” Acum trebuia să spună. Privirea medicului se schimbă imediat. poate. care. doamnă! „E bine aşa. poate buni. luaţi loc. — Da. Medicul o privi în ochi. dacă mai stătea s-ar fi prăbuşit.

pentru ea prea nedreaptă. Pot să vă spun deschis? Nu interesează în primul rând dacă să-l ducem sau nu într-un sanatoriu. lucrul nu-i atât de simplu. Era prea mare pedeapsa pentru el. — Lipsesc câţiva centimetri din os.FIUL RISIPITOR 210 . Însă cazul (Cazul!) e mai grav decât credeţi. nu-i dificultatea cea mai . de altfel aici e îngrijit foarte bine.— Doamnă. să nu geamă. Eva îşi muşcă buzele.

sau stângul?” Nici nu băgase de seamă. O să-l ducă Oswald…” Şi deodată o cuprinse o mare tristeţe şi o mare oboseală. văzu aparatul susţinător. „Cu cât vor fi mai multe. După ce se vindecă. Căută să-şi amintească poziţia lui în pat. Pachetul devenise destul de voluminos. vom vedea starea braţului. Dar oare putea să le îmbrace? Dacă ar fi avut cu cine să se sfătuiască! Se pomeni în magazinul unde-şi făcuse cumpărăturile . Ea se gândi: „Da. împăcată. cu reeducare. luă de la bufet lucruri de mâncare: un pui fript. în împrejurări de urgenţă. Se ridică. sub celofan. poate fericită. la Viena. pentru luna martie erau o raritate. La nevoie vă veţi duce în străinătate. se poate încerca o operaţie. Ea se întrebă încă o dată: „E dreptul. cum era cazul. vă rog. nu le-am putut găsi. — Cunoaşteţi puţină anatomie? Nervul radial e rupt. Automobilul o aştepta. Vă rog din partea mea şi a soţului meu. de pildă. şi cumpără struguri aşezaţi în cartoane. va ajunge să se folosească de braţ. nici nu se observă — dar ce-i mai rău e că sar putea să rămână paralizat. poate braţul va fi ceva mai scurt — nu vă alarmaţi. — Nu vă speriaţi! O paralizie parţială. de aceea nu simte dureri. Dar pentru un om ca el i se părea indiferent dacă era dreptul sau stângul. Îşi duse mâna la frunte. cu atât mă voi simţi mai liniştită…” Vru să cumpere un aparat de ras. Acum două zile era liniştită. nu va putea face unele mişcări. eventual o grefă de nerv. caşcaval. halat. şuncă de Praga. Era atât de greu să aleagă! Atât de greu să trăiască! Intră alături. papuci. genunchii îi tremurau tare. te gândeşti să salvezi ceea ce se poate. faceţi tot ce e nevoie ca să fie bine îngrijit. Capetele s-au contractat. merse la un restaurant. — Domnule doctor. dar în general.mare. ca florile exotice. Vă vom recomanda un specialist. Nu se pune chestiunea banilor. admiţând că ar fi acceptat vreuna. apoi se răzgândi. şi pentru ea o salvare. gradul de utilitate n-avea ce să caute în formulele de consolare. refăcu toată imaginea: era dreptul. la o fructărie. la Viena. Vru să se întoarcă în salon. însă se dezmetici: nu putea să se bărbierească singur — l-ar fi umilit… Trebuia să-i cumpere alte lucruri: pijamale.

Pe ciudate căi o vântura viaţa! Cumpără tot ce-i trecea prin minte.atunci când fugise în costum de călărie. tot ce i-ar fi trebuit unui .RADU TUDORAN 211 .

naufragiat, şi se tot întreba, nemulţumită: „Oare ce-ar mai fi nevoie?” Reveni la spital cu gândul că uitase ceva. Nu mai intră în salon; chemă infirmiera, îi strecură în buzunarul halatului o mie de lei — nu ştia dacă e prea mult sau prea puţin, nu ştia nimic, venea de pe altă lume — şi-i încredinţă lucrurile. — Ai dumneata grijă de el. Îl poate bărbieri cineva? Trebuie săpunit bine, are barba aspră. Este aici şi un pieptăn, o perie de cap. Îl poate ajuta cineva să se spele? — O să-l spăl Eu. Îi aruncă o privire, surprinsă. I se părea nefiresc să-l îngrijească o femeie. Trebuia să-l dezvelească, poate n-avea nimic pe el, sub cuvertură. Îi plesneau tâmplele; nu mai găsea puterea să gândească. Infirmiera era o fată tânără, brună, cu obrajii poate prea rotunzi şi prea roşii, dar frumuşică şi curată. Halatul alb îi stătea bine. Şi de ce oare îi tot zâmbea? Era binevoitoare sau ironică? Lipsise luni întregi, şi ani, şi nu şi-l închipuise niciodată cu o femeie. O nedumerea, o neliniştea abia acum gândul, când nu mai avea pentru el decât o milă răzbunătoare, când era nebărbierit şi nespălat, cu braţul zdrobit, pe un pat de spital. Domnul von Seele o aştepta sus; se priviră în ochi şi nu spuseră un cuvânt. Eva se duse să se spele pe mâini şi se aşezară la masă. Abia la sfârşit ridică ochii spre el. — O să fie nevoie de bani. Pot să-i ridic prin o bancă de aici? — Am să mă ocup eu. Deocamdată, dacă ai nevoie… Trebuia să primească; ar fi primit orice. — E rău? — Doctorul spune că are să rămână paralizat. Se priviră iarăşi în ochi, adânc, bine înţeleşi în gândurile lor. — Mâine dimineaţă îţi trimit maşina. Ea făcu: O! foarte încet, mai mult în gând. Trebuia să se ducă şi mâine! Nu se gândise, sau credea că nu se gândise. Îşi dădu seama că rămăsese cu părul pe umeri. Dar domnul von Seele nu mai avea nevoie de explicaţii, şi ea nu avea de ce să se ferească.

56 - FIUL RISIPITOR 212

A doua zi coborî la bucătărie, foarte de dimineaţă. — Marta, vreau să faci o pâine de casă, o pâine neagră. La nouă, când veni automobilul, pâinea era gata, fierbinte, aburind, cu coaja rumenă. Mirosul ei de grâu curat îi trezea atâtea amintiri! Ajunse la spital după ce se terminase vizita în saloane. Patul din dreapta, unde fusese omul cu picioarele tăiate, era gol. Înaintă ameţită, până în fund, orientându-se după zâmbetul lui. — Mi-au promis că astăzi mă mută de aici. Eliberează o rezervă. Asta înseamnă un fel de apartament propriu. Cred că ţie trebuie să-ţi mulţumesc, dar vezi ce faci cu doctorul! Pare foarte întreprinzător. Sa nu fi fost infirm, l-ar fi pălmuit. Era datoare să-l cruţe. Se aşeză pe marginea patului, şi-i examina obrazul. — Când… te-ai bărbierit? Întrebarea era „Când te-au bărbierit?” O evitase instinctiv, şi i se părea că ar fi fost groaznică. El îi arunca o privire piezişă; simţise jocul, dar îl continuă, simulând indiferenţa. — Azi dimineaţă. — Te simţi mai bine aşa? — Mă simt bine când vii tu. Dacă vii în fiecare zi, îţi promit că stau cuminte aici, fie şi o lună de zile. Ea tresări. Dincolo de gluma lui, i se părea înspăimântător gândul că ar putea să stea o lună întreagă cu braţul spânzurat astfel, cu pieptul prins în gips, înţepenit pe un pat străin. I se făcu milă, îi aruncă o privire cadă, aproape că-i venea să-l mângâie pe obraz; totdeauna îi mângâia obrazul după ce se bărbierea. — Ţi-am adus lapte cald. Ochii lui se deschiseră mari. Degeaba vroia să fie nepăsătoare. Oricât ar fi fost de firesc să aduci lapte la spital, ştiau amândoi că gestul ei însemna altceva decât grija pentru un bolnav. — Ai adus şi pâine de casă! — Am adus! — Tu eşti Eva! Acum te recunosc! Îmi pare bine că ai venit să mă vezi.

Ea se gândea: „Multe nu ştie el!” Desfăcu termosul, îi turnă lapte în pahar şi rămase încurcată. Era învăţat să ţină pâinea sub braţ şi să smulgă bucăţi mari cu mâna liberă. O străbătu iarăşi mila. Lăsă paharul pe noptieră, rupse pâine şi îi dădu să mănânce, - RADU TUDORAN 213

cu mâinile ei. Nu îngrijise niciodată un bolnav putea fi ceva frumos, nu se gândise. Toţi oamenii care mănâncă din mâna altuia au aceeaşi privire umilă, blândă şi recunoscătoare, de animal mângâiat. Pe chipul lui trecu, vag, o umbră de suferinţă; colţurile gurii i se contractară. — Te doare? Glasul ei tremura lamentabil, era pe deplin demascată, aşa cum părul despletit pe umeri o demascase acasă. El începu să râdă. — Nu mă doare de loc. Am vrut să fac o experienţă cu tine! Continua să râdă atât de provocator şi impertinent, că Evei îi năvăli sângele în creier. Se ridică impulsiv şi porni spre uşă, fără un cuvânt; nu i-ar fi putut spune decât o insultă. Când să iasă, mai întoarse o dată capul. Surprinse pe chipul lui aceeaşi grimasă de durere, care o neliniştise; dar în clipa următoare el începu să râdă, parcă batjocoritor. Se duse la cancelarie; chirurgul tocmai îşi punea pardesiul, să plece: o recunoscu şi îi zâmbi. Zâmbetul lui o supăra, dar ar fi supărat-o orice zâmbet. Spuse, enervata; fără să se aşeze: — Domnule doctor, vreau să ştiu: în definitiv, îl doare sau nu-l doare? — Cel mai bine trebuie să ştie bolnavul. De ce nu-l întrebaţi pe el? — Vreau sa-mi spuneţi dumneavoastră. — Ce v-ar face plăcere să vă spun? Nervul radial e rupt, dar se trezesc ceilalţi nervi. E normal să doară, ce Dumnezeu. Şi acolo e o rană cât un pumn! Nu vă îngrijiţi însă; ştiţi că suportă bine. Eva ieşi, buimăcită; din nou ar fi vrut să se întoarcă în salon, dar nu mai avea curaj. Ţăranca pe care o văzuse ieri înăuntru trecea pe sală, cu o hârtie în mână, hohotind. O infirmieră o ducea la braţ. Plecă în fugă, chinuită de remuşcări şi neliniştită. Sosi acasă înaintea domnului von Seele; îl aşteptă la geam, sperând că venirea lui îi va aduce o uşurare. Nu aduse; îşi spuneau multe, din ochi, gânduri neprecizate, fără ca vreunul să scoală un cuvânt. Şi aşa avea să fie mereu, în fiecare zi, o lună, Doamne! sau poate mai mult! Mereu tăcere, mereu o singură frază: „Eva, mâine la nouă trimit automobilul să te ia.” - FIUL RISIPITOR 214

A doua zi îl găsi mutat într-o cameră mică, la capătul coridorului. Înainte de a intra, o întâlni pe infirmieră. Avea un halat alb, imaculat. „Oare îl schimbă în fiecare zi?” I se părea o cochetărie. EI zâmbea ca în ajun, poate şi mai impertinent. — Unde-i laptele? o întrebă voios. Nu adusese lapte; era un simbol pe care de ieri îl socotea depăşit. Venise, nu mai putea da înapoi, dar nu ştia ce să facă, era dezorientată, nu găsea un cuvânt, un gest. Ar fi vrut să-l ştie sănătos, urcându-se în tren, lăsând-o singură pe un peron de gară, ca alteori. Îşi aruncă ochii împrejur; camera era curată, cu pereţii vopsiţi alb, cu pardoseala de mozaic strălucind, cu geamurile proaspăt spălate. Afară se vedeau copacii din parcul spitalului. Era bine că fereastra nu dădea la stradă. Eva se aşeză lângă pat, pe un fotoliu de răchită. Din când în când, vedea pe chipul lui trecând o undă de suferinţă. S-ar fi liniştit, dacă ar fi ştiut o dată pentru totdeauna, limpede, care e starea lui. Simţea ca se înăbuşă. Şi-l întrebă pe neaşteptate, scurt, agresiv: — Ascultă, diavole, te doare sau nu? Împotriva intenţiilor ei, vorbele acestea cuprindeau un vechi ton de mângâiere. Rămase surprinsă, cu o senzaţie supărătoare, cum ar fi pus mâna cu tandreţe pe rana lui desfăcută. Se uită la braţul imobilizat; degetele îngălbenite, cu unghiile murdare, păreau mumifiate. El râse: — Tu ce crezi, mă doare, sau nu? Îşi muşcă buzele; ar fi râs şi ar fi plâns. Şi aşa avea să fie în toate zilele. — Azi de ce nu te-ai bărbierit? Prin ochii lui trecu o umbră; iar i se păru că suferă. Se ridică din fotoliu şi se aşeză pe pat. El strigă: — Nu mă mişca! Nu-l văzuse niciodată aşa, cu ochii roşii, crispat şi sălbăticit. Înlemni. El se calmă şi-i zâmbi din nou. În zilele următoare, îl găsi din ce în ce mai palid şi mai neliniştit. Tresărea la cea mai mică mişcare a patului, la cel mai mic zgomot; faţa îi devenea casantă, gata să se fărâmiţeze. — Ce să fac? Spune-mi! - RADU TUDORAN 215

Clătina din cap şi începea să zâmbească; dar nu în vechiul zâmbet. Nu se mai lasă bărbierit decât foarte rar; gipsul se murdărise, dându-i, împreună cu obrazul ţepos, o înfăţişare mizerabilă. Trecuseră două săptămâni; rana era aproape închisă, dar el nu părea că se simte mai bine. Într-o dimineaţă, Eva găsi camera goală. Află că era în sala de pansamente. Peste o jumătate de oră se întoarse sprijinit de doua surori. Nu-i venea să creadă că merge pe picioarele lui. Îi şi uitase statura. El îi zâmbi. — Mi-au pus cămaşa nouă. I se făcuse alt pieptar; gipsul se prelungea până la cot, rana vindecată fusese acoperită, însă rămânea acul trecut prin os şi scheletul de sârmă. După ce infirmierele îl ajutară să se întindă în pat şi ieşiră, o privi pe Eva cu o căutătură necunoscută. Nu mai zâmbea; era palid, slab, rătăcit. Prin ochi îi trecu o undă de disperare, şi spuse, deodată, un cuvânt pe care ea nu credea că l-ar putea auzi din gura lui nici dacă ar fi avut lepră sau cancer: — Eva, sunt nenorocit! Se aşeză pe marginea patului, cu picioarele tăiate; ar fi vrut să se apropie de el, dar braţul imobilizat era o piedică; nu ştia să fie tandră cu un infirm. El strigă: — Nu mă mişca! Se adunaseră multe, nedrepte şi absurde. Eva izbucni, cu glasul ridicat, un glas străin, imperativ şi aspru: — Ce ai? Vorbeşte o dată! El gemu cu ură şi disperare: — Am pierdut braţul! Şi brusc, începu să plângă, dar un plâns care nu stârnea mila, ci teama. Avea faţa imobilă şi aspră, dură, metalică, lacrimile ca nişte boabe de gheaţă, porneau nu din deznădejde, ci dintr-o furie înfrântă, devenită feroce prin neputinţă. Ea se prăbuşi în genunchi la capul patului, ca să fie lângă el, sau ca să nu-l vadă. Şi-ar fi dat un braţ, amândouă braţele, ar fi dat tot, numai să termine într-un fel, în bine sau în moarte.

Întinse mâna peste scheletul de sârmă şi-i mângâie fruntea, coborî pe obrazul ţepos, alunecând o dată cu lacrimile lui îngheţate, se întoarse la tâmple, dezorientată, neştiind ce zone sunt îngăduite acestor gesturi nefăcute niciodată de oameni. - FIUL RISIPITOR 216

— Eva, sa nu mă laşi singur! Eşti tot ce mai am! Rămâi cu mine şi am să-ţi fiu recunoscător toată viaţa. Nu erau vorbele lui. Le dicta altcineva, dar trebuia să le recunoască. — Da, rămân cu tine! Orice ar fi să se întâmple! El se linişti dintr-o dată; Eva se ridică; nu înţelegea nimic — pe obrazul lui nu se vedea o urmă de lacrimă poate fusese halucinaţie. — Înseamnă că ai jurat, Eva! Era aproape triumfător. Ea se simţi învinsă şi umilită. — Da, am jurat. Şi se gândi, rece: „Nu toate jurămintele se ţin!” Hotărâse să nu mai vină, vroia să se păstreze, să nu înnebunească. Dar în drum spre casă voinţa îi slăbi, îl văzuse plângând — nu ca oamenii, ci ca fiarele, dar, orice ar însemnat plânsul acela, avea să fie urmărită de el toata viaţa. Trebuia să-şi urmeze destinul până la capăt: nu era scăpare, îndată după prânz se pregăti să plece. — Oswald, pot lua automobilul? — Te duci iar? E nevoie de tine? Ridică din umeri; nu mai putea, nu mai vroia să judece. — Nu ştiu. Rămân acolo. El îşi aminti dimineaţa când se întâlniseră călare, îi veniră în cap aceleaşi gânduri de atunci. Ar fi vrut să-i spună: „Eva, te admir — şi te plâng!” Veni spre ea; stătură faţă în faţă. „Acum e ultima oară când îl văd! gândi Eva. Tot ce-a făcut el şi ce-am făcut eu n-a fost de nici un folos!” — Oswald, sunt o mare deziluzie pentru tine! El îi apucă umerii. — Nu, Eva. Eşti ceva ce n-ai să înţelegi niciodată, şi-ar înţelege prea puţini oameni. Mă faci să stimez toate femeile, şi să mă simt umilit că sunt bărbat.

Poate nici nu-l auzi; îi era gândul în altă parte. Îşi luă vechea valiză, cu câteva lucruri strânse la repezeală, şi părăsi pentru totdeauna casa dintre brazi. N-aveau să mai fie plăcile de patefon. „Oda bucuriei”, în care crezuse, i se părea o minciună. N-aveau să mai fie muzica, Marta, Gheza, nici perdelele albe, care fluturau în urma ei, la geam. - RADU TUDORAN 217

în mijlocul străzii: — N-am stat destul doua luni? Vrei sa mă înmormântezi acolo? Îl privea liniştită. şi posomorât pe deasupra. — Nu. învăţase să-i suporte tăcută exploziile. Colţurile gurii i se contractară. mă supără ciripitul păsărilor. — De ce mă ţii de braţ? o întrebă. să mă duc aşa. dar se supuse. După câţiva paşi el se opri. — Bine. Eva mergea în stânga. trebuia să înţeleagă . — Poate vrei să mă duci la un colţ de stradă. să nu mă mai opresc. orbit de lumină. într-o după-amiază caldă. oricât de inacceptabile. să nu-l mai aud niciodată?…” Se stăpâni — nu avea dreptul. Şi apoi. Îşi trase mâna. să cer pomană! Nu-i răspunse. vreau să ne întoarcem. săptămânile cât îl veghease la spital. Era absurd şi capricios. — Te simţi rău? — Nu. ea una acceptase totul. — Acum ce facem? Cât mai avem până la tren? o întrebă pus pe ceartă. prea rar îl mai văzuse zâmbind. Celălalt braţ era prins pe după gât cu o eşarfă neagră. — Unde mă duci? — N-ai vrut să ne întoarcem? Începu deodată să strige. Era ridicol. Îl înţelegea şi-i dădea dreptate.57 Se sfârşea primăvara când părăseau spitalul. cu anticipaţie. pentru un ceas şi jumătate. — De ce am plecat aşa devreme? Nu puteam să mai stăm? — Credeam că ţi-ar face bine să umbli puţin. iritat. chiar dacă n-ar fi făcut altceva decât sa-şi respecte jurământul — şi nu fiindcă îi jurase lui. Clipi. intimidată. ducând valiza şi sprijinindu-l de braţul sănătos. în neştire. „De ce nu pot să-i întorc spatele şi să mă duc. — Vreo două ceasuri.

să plece prizonier şi cu braţul în eşarfă. El se supuse.câtă umilinţă era în el. îmblânzit inexplicabil. . După ce se aşeză. Colţurile buzelor îi tremurau.FIUL RISIPITOR 218 . Opri o trăsura şi-l ajută să se urce. care venise aici întreg şi liber.

semăna cu un copil bătrân. răzgâiat. Mai făcuseră o dată drumul. într-o deplină şi demoralizantă inutilitate. Umbra în piaţă trecuse de jumătate. — Plimbă-ne prin oraş. să găsească dedesubt alt chip. Datorită lui totul pe lume părea rău şi slut. cu magazinele ei luxoase. unde se vedeau oameni fumând ţigări de foi. nici chiar în clipa morţii: ispăşise pedeapsa. Dumneavoastră vă vine mai uşor. madam! Sunt miop! Avea într-adevăr ochelari cu multe dioptrii. dar n-avea de gând să se căineze. spre oraşul de jos. şi la şapte du-ne la gară. Era în pagubă. pe strada principală. — Nu. şi ceasul nu era încă şase. pleca multă lume la Expoziţie. cu mâinile lungi. Părea că alt drum nu mai există. accepta ce avea să urmeze. Se întâmplase să fie o săptămână de aglomeraţie la tren. Eva rămase pe strapontină. Îşi lua astfel rămas bun de la oraş şi de la multe altele. Se . se adresă Eva birjarului. dacă avea unde să-l culce pe el. pe unde vrei. dar miopia era un argument stupefiant. roşu. făcându-şi bilanţul existenţei. reveniră sus. proclamându-şi apăsat prioritatea. în faţa uşii. Dar acum ştia bine că nu se va mai întoarce niciodată. cu cafeneaua mare.spuse. — Domnule. ocoliră pe străzile înguste. Poate nu era chiar atât de hidos. n-o speria o noapte de nesomn după câte nopţi nu dormise. El avusese dreptate. Puţin îi păsa de ea. cum ar fi vrut să şi-o smulgă. cu vocea schimbată: — Iartă-mă! Îşi trecu apăsat mâna sănătoasă peste faţă. dar vedeţi că este… (Nu putea spune: este infirm). Stătea lăbărţat pe patul lui. ca să-l cedeze pe-al lui unui om cu braţul în eşarfă. găsise un singur pat liber în vagonul de dormit. gras. cu picioarele scurte. până dimineaţă. cu geamantanul alături. aşa îl vedea Eva. pe la bastioane. nu vroia să ia patul de sus. deşi îl rugase stăruitor. cu ochi de broască şi gură de peşte ocupase patul de jos. Un om antipatic. şi că de câte ori s-ar întoarce aici ar trebui să-l parcurgă cu o cruce pe umeri. fiindcă. dar i se părea atât de trist să-şi mai amintească! Trecură pe sub turn. Acceptase totul aşa cum fusese. picioarele nu-i ajungeau până la podea.

ce făcea singur. .RADU TUDORAN 219 . fără ajutorul ei.întreba cum izbutise el să se urce în patul de sus. cum se mişca în spaţiul acela îngust.

Deschise fereastra. — Haide să te bărbiereşti! Îi scoase pardesiul. se chinuise ca să-l împace şi să-i fie bine. şi-acum era mai altfel ca oricând. îl pieptănase. îşi netezi parul. uşa compartimentului se deschise şi el scoase capul pe coridor — părea că dormise bine. privindu-se în fereastra. Îi fusese infirmieră. îi şopti. Ar fi vrut să arunce o privire înăuntru. De fiecare dată fusese altfel. la fiecare geamăt. să-i vină în ajutor la fiecare mişcare. Îmbrăţişările de spital. Ea nu avusese nici nopţi. să vadă dacă nu se apropia cineva. cu . Nu era lungă noaptea din tren. îi dăduse mâncarea la gură. Îndată ce intră pe uşă. — Vin numaidecât. 58 Nu mai ţinea minte a câta oara revenea în apartamentul prăfuit cu aerul închis de pe timpul altei vieţi. Stătea supus. care ostenise. îşi aranja fularul la gât. strâmbe şi schiloade nu-i trezeau nici o amintire frumoasă. haina. — Deschide fereastra! Cercetă coridorul. ci numai simţământul milosteniei. îi scoase pantofii. apoi scoase din buzunar ochelarii omului cu ochi de broască. El se uita absent pe fereastră. erau lungi toate. — Vrei să-i arunci pe geam? Ei se părea inutil şi inadmisibil. nefireşti.Era obişnuit cu ea. Când se lumină de ziuă. ca să nu-i fie îngăduit celei stângi o compensaţie copilăroasă. să-şi şteargă urmele oboselii. îl aşeză pe marginea patului. El veni cu o înfăţişare misterioasă. cravata. dar spera să se termine. de la spital. îl spălase. îi aranjase patul. dar poate plătise prea mult cu mâna dreaptă. în depărtare se vedeau copacii înverziţi din Grădina Botanică. şi-i fusese tot ceea ce avusese el nevoie. să-l vadă cum doarme. caută să-şi trezească feminitatea. trecu la prima corvoadă a zilei. nici zile ale ei. Eva îşi trecu mâinile pe faţă.

Îl împinse la baie.gândul cine ştie unde. pune mâna pe pămătuf! . — Ia. dar în orice clipă risca să explodeze.FIUL RISIPITOR 220 . pasivitatea aceasta fabrica în el dinamita din te miri ce putea să se işte şi scânteia.

Medicii îl îndemnaseră să se folosească de braţul bolnav. ea stătea la căldură. — Ce-ai făcut cu hainele? — Ia ghici? I se făcu milă de el. ca s-o caute. ştergându-se pe faţă. odihnindu-şi în acest timp spiritul prea mult supus zbuciumelor. să-l învie. câteva haine. chiar în treburile neplăcute. mâna însă. de vreme ce le accepta. Îl auzi în baie. băgă maşina în apă caldă. fără nici o lipsă. cu degetele imobile. — De spălat însă. nu-l asculta. îţi regăseşti vechea piele? El apăru în uşă. să facă unele mişcări. altfel s-ar fi simţit umilită. Ea îşi ascunse dezamăgirea. Era imposibil să ţină pămătuful. — Hei. Îl săpunea îndelung. . să nu-l abandoneze. într-o casă de senior. Îl văzu că se crispează. la spital învăţase întreg meşteşugul bărbieritului. Dulapurile erau aproape goale. îl încurajă. n-aş fi ţinut minte. Atunci când îşi vindea hainele. — Fiindcă nu ai pasiune! Ea una punea pasiune în tot ce făcea. — Ce-i cu mâna ta? Îşi dădu seama prea târziu: n-ar fi trebuit să întrebe. — Ce faci? — Am citit într-un almanah că aşa bărbiereşte mai bine. fără gânduri. Înainte de a merge mai departe. cântând marşul militar. Deci fusese pe acasă! Deci mai avusese o cheie! Nici nu trebuia să se mire. Putea să-l mişte de la cot. de neînţeles. — Eu chiar dacă aş fi citit. o milă amestecată cu remuşcări şi regrete. abia dacă mai rămăseseră câteva cămăşi. are să meargă! Se apucă să-l săpunească. dă-ţi osteneala şi spală-te singur! Îl lăsă în baie şi se duse să-i caute rufe curate. silindu-se să pară voioasă: — Nu-i nimic! Câte puţin în fiecare zi. ţinea prosopul cu amândouă mâinile. ca Frumoasa Adormită. fără să ştie nimic despre lume. de necrezut.

— Iartă-mă. şi că n-avea nici o vină decât că nu ştia să se poarte. te rog! Îl simţea că are să explodeze. Se lipi de el.RADU TUDORAN 221 . caldă şi umilă. . sau obosise şi îşi pierduse speranţele… Se înfrânse: nu-i era îngăduit să-l abandoneze la jumătatea drumului.

Maturitatea nu-l îngreunase. Atunci braţul lui amorţit păru că se trezeşte. Îşi lăsă veşmintele să cadă. el nu se prăbuşise — ce-i lipsea? — îl vedea întreg ca la începutul timpurilor. umblându-i pe piele. dusă departe. la fiecare mişcare a lui. învecinată cu delirul. dar simţea o bucurie. mijlocul se subţiase. îşi porni sângele. „Are să se facă bine. nu te teme de mine! Nu avea nevoie de el nici în amintire. O absorbi atentă. la fiecare pas înainte. unde zbura peste toate suferinţele . oprind circulaţia sângelui. sau s-o încălzească. Dar poate milostenia ci n-avea obiect şi era puerilă. şi maleabil. provenind din materie. o ştiu de atâta vreme!” — Mângâie-mă! îi şopti. dar ridicată la înălţimi siderale.FIUL RISIPITOR - . să n-o vadă. nu pierduse nimic din ceea ce o cucerise. ajutând-o să creadă că este vie. Era o senzaţie de groază — întregul trup i se strânse. răbdătoare şi cuminte. dar nu efeminat. Simţea o bucurie adevărată. Dar trebuie să te faci bine! Căldura ei trezea în el o vibraţie pe care ea o cunoştea de multă vreme. cu o iscusinţă inedită. ci mai degrabă ar fi strangulat-o. Îşi lipi obrazul de cicatricea dezvelită. Stau cuminte… Mângâie-mă cu răbdare! Îţi mai aduci aminte? Aştept mâna ta de multă vreme. şi degetele moarte renăscură. din luciditatea aceasta concentrată se năştea o altfel de beţie. mai din adânc. mai din greu. fără să creadă măcar că e o amăgire. lucidă. Chiar dacă nul mai dorea. nemăsurată pe lângă celelalte. Era o condamnare pe viaţă. — Am să te fac bine — auzi tu? — pe viaţa şi pe moarte am să te fac bine. Se cutremură când simţi mâna moale. iartă-mă! Să nu ne ascundem de noi înşine. iar ea le primi şi li se supuse. Dar se aprinse încă o dată.— Da. supraveghind-o şi înregistrând-o în sine ca pe o diagramă. desenând între ei pieptul cu o forţă explozivă. ci puternic. n-ar fi putut să accepte pe altul. totuşi calmă şi curgătoare. Stau supusa. la jumătatea braţului. mulânduse pe mâna lui invalidă. ci mărise în trupul lui contrastele: picioarele erau mai prelungi. Avea acelaşi grumaz prelung. forjat parcă într-un metal şi fin. o regăsesc. nebănuită mai înainte. cu degetele amorţite. îşi masă inima cu o mână închipuită care nu vroia s-o asculte. aceiaşi umeri largi fără ostentaţie. şi dur. nimic n-o să se mai cunoască! E mâna lui veche. eu şi nu altcineva! Ia-mă în braţe ca altădată. îl împinse în artere până îşi simţi corpul înviat şi fierbinte. Nu.

222 .

Eva o tolera ipso facto. Eva trebuia să-l înfrâneze. înceată şi timidă. se învăţase să lenevească şi adesea se complăcea în starea aceasta. refăcuse legăturile cu lăptăreasa. braţul nu-l mai durea. „Când va fi întreg. ca altă-dată?” Şi îşi răspundea fără să ezite: „Un om ca el trebuie să aibă trupul întreg. mai departe devenea subiectivă în chip abuziv şi intolerabil. Eva se apuca să-i maseze braţul. fiindcă n-aveau destui bani să poată pleca. I se spuse că o operaţie trebuia încercată. Aştepta operaţia. dar într-o concepţie personală. Cu greu îl urni. Înainte de toate trebuia ca el să nu trândăvească. furnicături enervante prin vârfurile degetelor. sinceră şi deplină. aruncase sume mari în stânga şi în dreapta. la spital pierduse şi ea noţiunile curente de viaţă. şi izbutise să facă mici paşi înainte. dacă se potrivea cu a celorlalţi semeni în ceea ce-i privea fiinţa anatomică. care. Avea şi griji de infirmieră pe lângă grija contabilităţii şi a gospodăriei. uneori. pe onorarii şi cadouri exagerate. pe care o perfecţiona. după ce se îmbrăca.RADU TUDORAN 223 . mă voi elibera. Se folosea de felurite şiretlicuri. la spital. cum paratrăsnetul . cu o a doua conştiinţă că nu face decât o generozitate. Dimineaţa. bani puţini şi mai multă energie. apoi îl trăgea jos din pat şi-l silea să ia parte la treburile casei.îndurate şi totuşi îşi dădea seama şi credea. cu băcanul şi măcelarul. Toată vara rămaseră în Bucureşti. să-l ducă la doctor. fără să precizeze când. dar mai târziu. după o tehnică verificată. Rezultatul fu vag. sau sănătos. se liniştea la mângâierile ei conştiincioase. La spital făcuse o şcoală întreagă. De mine nu-mi pasă!” Înţelegea bine: integritatea era cerinţa lui dominantă. trebuia să-l convingă că n-au să ţină toată viaţa. ultima. voi avea dreptul să mă gândesc la linişte şi fericire. El. cu ulei şi talc. lăsându-mă în drum. Rămăsese o sută de mii de lei la bancă.” 59 Într-una din zilele următoare îl duse la un chirurg-neurolog. Îşi reluase grija gospodăriei. în care îşi pusese toată încrederea. către care avea o recomandaţie. ca să-i pună braţul la muncă pe nebăgate de seamă. avea numai. să-l mai deprindă cu încă o mişcare. citind şi primind sfaturi de la medici. Până atunci se întreba: „Oare cum aş vrea să fie: infirm şi cu mine toată viaţa.

.

gândul de a-l duce la ştrand îi veni ca o revelaţie. nu mai poate să-şi pună mintea cu tine. Nu era timpul să cumpere altele. zice că ai înnebunit. că atunci să nu contezi pe noi să venim să-ţi ţinem de urât la sticleţii tăi din cap. N-o interesau nici opiniile lor. ca strâmbii. decât că suntem cu toţii supăraţi.FIUL RISIPITOR - . Am încercat să citesc scrisoarea ta într-un picior şi cu capul pe-o ureche. să văd dacă aşa n-oi înţelege mai bine. Altceva nu avem ce-ţi spune. repetate pe care le face un fumător. ca s-o supună la mişcările. că nu trebuie să ne fie ruşine. Indiferenţa aceasta o făcea să-şi dea seama că de mult nu mai avea o familie. silindu-l în schimb să ţină ţigara cu mâna dreaptă. pe care îl lua cu cinci lei ajunsese şase. cel puţin să-ţi găsim o scuză. o împotrivire.tolerează trăsnetele. Trebuia să-l scoată din casă. fumând ţigară după ţigară. Luase obiceiul să bea cafea multă. Mâncarea. fetiţo. prin toate dulapurile. . Du-te şi te caută. aşteptând o reacţie. între degetele înţepenite. o să se scumpească mai mult. curăţenia corpului. şi eu cred la fel. trăgea la somn şi la odihnă. dacă avusese odată. Ea îi încuraja abuzul. că plânge copilul. Prin iunie primi o scrisoare de la Getta: „Mama nu vrea să-ţi mai scrie. şi nici ei nu por să te înţeleagă. dar mi-a venit ameţeală. aerisitul părului şi mâna bolnavă. De ce ai plecat iar de acolo? Nu era bine? Spune-ne. Căută costumele de baie. Se lupta cu grijile gospodăriei. până le găsi mâncate de molii. tresărind când simţea în ele o încordare. n-ar fi interesat-o să ştie măcar dacă e fată sau băiat. venind de la sine. Căldurile de vară îi moleşeau. continuând să-i mişte degete prin somn. Suntem patru inşi care credem că n-ai mintea întreagă. lăsând în părăsire grijile sale.” Află abia acum că Getta avea un copil. i se părea că programul zilelor se desfăşoară curgător. săpunul de baie. lucrurile se scumpeau de la o zi la alta. I-am dat scrisoarea şi lui. Adormea seara ţinând-o în mâini. de pildă. Te las. şi băcanul o sfătuia să-şi facă provizii. ştia cât iubeşte soarele. nici dezaprobarea. Mama nici nu vrea să-ţi scrie. se vorbea din ce în ce mai insistent de război. până nu ajungi la balamuc. curăţenia casei. Nici un om cu mintea întreagă nu poate înţelege ce-i cu tine. El nici nu băga de seamă necontenita ei agitaţie. şi-i plăcea să stea tolănit după-amiaza. şi a citit-o chiar şi frate-su.

224 .

cum era certată cu toate locurile pe unde fuseseră împreună. Nu văzuse niciodată locurile acestea. Ei i se părea absurd. Ea cârpit costumele — le-a cârpit bine. îşi spunea Eva. „Se gândeşte”. El se ridicase într-un cot. spre nici o zare. văd că nici nu se cunoaşte. faleza. cu lanurile cosite. moleşit de căldură. doar cu fruntea puţin încruntată. era în stare să-i consume întreg pământul. să nu-i mai lase nici un refugiu. le privea cu melancolie. Şi printre firele ţesute ea văzu deodată plaja. El se întinse pe nisip. schitul. era certată cu marea. Nu trebuia să-i ţină umbră. În faţa soarelui. Stătea calm. Nu ştia să coasă. aveau s-o tortureze în viitor. zece lei un săpun ar fi însemnat prăbuşirea bugetului lor. cu faţa la soare. fiecare sală de spectacol. amintiri dulci şi dureroase. Şi el nu înţelegea. — Ce-ar fi… Se scutură. fiecare colţ de lume unde mergea cu el acum. înspăimântată: — Nu se poate! O speriau mai mult amintirile. pe malul lacului. — Eva. urmărind mişcările migăloase ale acului. pe viaţă. stai mai deoparte. dacă o să-l plătiţi zece lei! Aşa se vesteşte războiul în afara reţelelor diplomatice. fir lângă fir. îmi ţii umbră. — Mai miros a mare? Trebuia să aibă încă în ele apa sărată a marii. egoismul lui se manifesta ca oriunde.— Să nu vă mire. coniţă. nu era mai ascuţit acum. farurile. iar mai târziu clopotul ca o talangă. ştia de mult. El stătea tolănit în pat şi fuma. căci nici aici n-avea să se mai poată întoarce în libertate. S-ar putea spune că nu- . să se îngrijească altcineva de mine. Ştia că fiecare stradă. A doua zi merseră la ştrand. izbuti sa aducă amândouă costumele în stare de a fi purtate. ţesând mărunt. dar trudindu-se o după-amiaza întreagă. poate fără nici o grijă. decât altădată. sclipind seara. cu tot ce evocau locurile acelea. şi-i bănuia gândurile: „E foarte bine aşa. de unde se auzea toaca în amurg.

Şi ce-o fi cumpărat? Cu siguranţă ceva care îmi place.i lipsită de îndemânare… Pe urmă s-a dus la băcănie şi a cumpărat de mâncare. ea ţine socotelile. . Cât o fi cheltuit? O priveşte.RADU TUDORAN 225 .

are să-mi dea halva. Ei îi place foarte mult halvaua. ţigări mi-ai luat? Liniştit în această privinţă. sprijinindu-şi bărbia pe braţele aduse în faţă. Se întoarse curând.Nu. îşi mişca braţul destul de firesc. de ce s-o întreb? De ce să-mi chinuiesc mintea? Aş putea să jur că în loc de prăjituri. . Nu face să bag prea mult tutun în plămâni… E păcat de aerul curat! Pe urmă am să mă întorc cu faţa în jos. Îşi lăsă iar bărbia pe braţe. Soarele îi ardea spinarea.) Îmi dai o ţigară? — Întinde mâna. Te dai puţin mai la o parte? Se aşeză în voie. pe urmă am să fumez. acum probabil că îşi spunea. am s-o rog să treacă mai spre stânga. Eva nu-l lăsă să se adâncească în gânduri pe care le simţea vrăjmaşe. — Eva. ai luat termosul? (Îl luase. — Mă întorc. „Mai aştept zece minute. Îl privi din spate. — Eva. Trebuie să recunosc că ea mă îngrijeşte cu devotament.’” Peste vreo jumătate de ora el se ridică.” — Eva. să-l întrebe: „Ce-i în capul tău ticălos?” De ce să-l întrebe? Ştia prea bine ce-i în capul lui. nu se cunoştea nimic dacă nu vroiai să cauţi. Aprinse ţigara şi închise ochii. şi el se gândea: „E destul de plăcută viaţa. părea iritat. De fapt îmi place mie… Sper că n-o fi uitat să-mi ia ţigări.” Îl văzu că întoarce capul spre ea. Mai lipsea să mârâie dar n-avea motiv. Îi veni să-l zgâlţâie puţin de păr.” Ridicase fruntea şi o privea printre pleoape. în fond tu eşti cea mai cumsecade fiinţă din câte am cunoscut vreodată. — Intru în apă. Aproape că am uitat cât m-am chinuit. ca un dulău care trândăveşte. cu un început de îngrijorare. nu-l supăra nimic deocamdată. fiindcă se mută umbra. — Cât e ceasul? Vrei să te uiţi? — Zece şi jumătate. cu fruntea puţin mai descreţită. „Aşa mi-a plătit tot pe ziua de astăzi. Oare mă iubeşte? Adevărul este că îmi simplifică viaţa.

nici voinţă.— Hai să mâncăm! Nu ţi-e foame? Părea că nu are nici dorinţi.FIUL RISIPITOR 226 . Îl trase de mână şi-l .

cu un fel de silă. până la picioarele lor. Câteodată uit că nu face să fii aruncată. părea o fiară încolţită. Pe drum nu scoase un cuvânt. ea tot se simţea tulburată. înaintea ei. Trebuia să aştepte. poate şi mai bine! După ce termină masa. domnule! Ce stai aşa? Eva văzu cum. aşa avea să moară. Unul dintre jucători strigă: — Arunc-o. Aşa îl cunoscuse. Dacă vroia să fie şi acum dreaptă. sub copaci. mergând încovoiat. „Nu am ce face — am semnat contractul!” Dar nu se simţea nenorocită. fără s-o privească. că vecinii se priveau între ei.duse la umbră. cu o îngrijorare teoretică: — Trebuie să mă port mai atent cu tine. gata să-i apostrofeze şi să se ia la harţă. de departe. — Nu sunt prea multe. trebuia să recunoască. ducându-şi braţul bolnav departe de corp. sa vadă ce-o să se mai întâmple Poate ceva rău. O dată mingea scăpă şi se rostogoli printre copaci. Porni spre vestiar. surprinşi. câtă candoare! se gândea Eva. — Ba nu. ar fi grozav de mulţi bărbaţi care ar dori să-mi ia locul. Îl prefer pe el. şi scrâşnea din dinţi atât de tare şi de duşmănos. ochii i se fac roşii. Se uita la ei cu ură. Ajuns acasă se trânti pe pat. Câteva clipe. Mânca absent şi posomorât. stătea înghesuit în colţul autobuzului. apoi şopti: . era foarte bine. Eşti cea mai frumoasă femeie de pe plajă. În apropiere câţiva tineri se jucau cu mingea. Chiar dacă s-ar face un import de câteva mii — cine ştie de unde? — n-ar fi treabă uşoară! — distanţa de la medie până la tine e mult prea mare ca să te poată egala vreuna. — Haide acasă! spuse printre dinţi. cu picioarele tremurând. brusc. da. El reluă. fără echivoc. Nu. el se închise în sine. Tu nu te miri că mă preferi pe mine? „Maică Precistă. când ieşeam din apă. zău. afurisitul! Şi măcar dacă ar mişca un deget” Nu putea să-i poarte ciudă. că el nu-i dăduse niciodată mai puţin decât îi făgăduise. de dispreţ. Doar o dată spuse. ca şi când n-ar fi fost al lui. Era bine aşa. cu ochii injectaţi. Deşi avea un ton rece şi o privire absentă. ca o surpriză manifestată târziu şi aproape cu ciudă: — M-am uitat la tine. păru mort.

când îl mai văzuse o dată la fel de prăbuşit şi de .— Eva.RADU TUDORAN 227 . sunt pierdut! Ea îngenunche la capul lui. ca-n vremea de la spital. speriată şi îndurerată.

Atunci Eva se ridică să aprindă lumina. Părea că merge.disperat. dacă eşti bun. Înţelese că nu mai avea în . moartă pentru totdeauna! Se repezi şi-i astupă gura. Braţul meu nu-i bun la nimic. nu le-am cântărit niciodată. îi astupă gura cu obrazul. linişteşte-te! E inutil să ne mai zbuciumăm! (Se calmase. apăsat. să spargă geamurile. Eva. Se luptă să-l imobilizeze. mişcam mâna ca paiaţele trase de sfoară. cu mâna sănătoasă. începu s-o mângâie pe păr. Vreau să mă mângâi cu mâna cealaltă! Haide! Braţul zăcea inert pe pat. dar a fost zadarnic. Nici ea nu mai credea în nimic. El îşi duse instinctiv mâna sănătoasă la ochi. Ne înşelăm unul pe altul. dar nu vroia să pară învinsă. dar neconvins. până ce ajunse răcnet. M-am minţit prea multă vreme. dar alteori se ferea cu amândouă mâinile. cu atât gândul îi fugea mai departe. l-ar fi putut auzi trecătorii. În apă mi-am dat seama. Spuse. cu periuţa de dinţi. dacă nu te mai chinuieşti şi nu mă înnebuneşti. foarte devotată.) Ridică-te şi stai lângă mine! Îţi mulţumesc pentru tot ce-ai făcut. ciung! Se aruncă peste el. Sunt ciung. dar linişteşte-te! Ia braţele mele. ciung. — Omoară-mă. din două fă unul. pe urmă o îndepărtă şi o privi rătăcit. ia tot ce e mai bun la mine. nu un braţ!" Mâna mea e moartă. foarte pricepută. Apa te obligă la simetrie. nu poţi s-o înşeli. repede. ar fi putut năvăli vecinii. Ai fost foarte bună. cum te amăgeşti cu şireturile de pantofi. — Nu merge! E o înşelătorie. Cu cât era mai hotărât gestul. să se arunce pe fereastră. — Eva. ciung! (Glasul îi creştea. Stătură împietriţi până ce amurgul cuprinse încăperea. şiroaie. nu mi-am comparat niciodată pe una cu alta. convingător. El rămase un timp inert. se linişti. auzi tu. am simţit în apă.) Sunt ciung. M-a simţit şi mi-a spus: „Porţi o cârpă de umăr. în apă nu poţi să te amăgeşti. absent: — Iartă-mă! Nu mai plânge pentru o otreapă ca mine! — Nu mai plâng. îngrozită că în accesul acesta ar putea sări din pat. cu obrazul ud de lacrimi. rupemă în bucăţi. era gestul din fiecare seară. Am învăţat să fac câteva mişcări. aruncă restul… El îi simţi lacrimile.

nici putere.el nici voinţă. poate îşi FIUL RISIPITOR 228 . Poate până acum făcuse într-adevăr eforturi să se înşele.

în crematoriul spitalului. Am stat cu tine când aveai mâna în gips. de la o vacă din care se fac şniţele. nu ţi-aş cere o sută de lei. întrebă cât timp ar trebui să rămână la Viena. Bine. Dar tu te simţi umilit. de la animalul cel mai blajin. croitoreasa a descoperit. dacă aş fi flămândă. şi nici măcar nu făceai ceva să mă răsplăteşti. Dar o ai. e a ta. n-ai băgat de seamă! Dacă ai şti cât de nesimetric îţi este obrazul! Te-ai obişnuit cu el. cât ar putea să coste internarea şi operaţia. pe alese. se interesă de costul călătoriei.RADU TUDORAN 229 . trebuia sa fie bine! Se aşeză lângă el. nu s-ar schimba nimic în sufletul meu. te înţeleg. putea să fie cenuşă. Un centimetru? Vrei să măsurăm? N-ai să crezi: şi eu am o mână mai scurtă. la cel mai mare chirurg din Europa. întreagă. şi chiar dacă uneori cred altfel. încruntată. El ridică ochii. o să ţi-l punem la loc. — Nu-ţi dau voie să mai spui nici o prostie! vorbi Eva. Intră la Poştă şi îi scrise domnului von Seele: „Oswald. Ai un braţ bolnav? Ar putea să rămână aşa până la moarte. se sfătui cu medicul. Ai o mâna bolnavă? Da. o să te opereze şi-o să ai braţul întreg. pe marginea patului şi îi apucă încheietura mâinii sănătoase. dar ia să te uiţi bine în oglindă! Getta are un şold mai mare decât altul. surprins de învierea ei neaşteptată. probabil am să ţi le suport toată viaţa. Orice nerv ai să vrei tu. nu ţi-aş cere un leu. să faci cu el toate blestemăţiile. să-mi iau o pereche de . acum nu mai era nevoie să simuleze nimic. dacă aş fi dezbrăcată. altfel n-ar fi observat niciodată. 60 A doua zi se duse la un birou de voiaj. Dar eu te prefer pe tine. În ajun le-ar fi apucat pe amândouă. Auzi tu? O să-l facem să nu se mai cunoască nimic. să-mi cumpăr un corn. sau de la un câine turbat… O să mergem la Viena. Spuneai ieri că nu ştii câţi bărbaţi ar vrea să fie în locul tău. cu seninătate şi hotărâre. Am stat după ce ţi-au scos gipsul. şi erai nebărbierit şi murdar. Ai fi murit? Nu! E mai scurtă? Nu se vede. Ce-ţi lipseşte? O bucată de nerv. recunosc. Câteva clipe se gândi. Trebuie să-ţi facem braţul la loc. ca mai înainte. toate nebuniile. Avea să fie bine. Ştia că va fi bine. Ţi-am suportat toate capriciile.folosise toate rezervele de speranţă şi de energie. apoi chipul i se destinse.

pengő pentru chibrituri. chiar umilinţa şi decăderea…” Peste câteva zile primi de la bancă înştiinţarea că sosiseră banii. N-avea timp să fie mâhnită şi nici nu se gândea că tăcerea lui putea să fie semnificativă. pengő . cu boiernaşii care călătoreau cu trenul. avea paşapoartele. posomorâte. la picioarele unui pod. cu chipurile lor negricioase. mii de furnici înşirate în lungul drumului. străini mai cu seamă. să fac tot ce se poate face. din clipa plecării. Pe la jumătatea lui iulie terminase formalităţile. pengő pentru ţigări. tuneluri. Aradul. nu se îndreaptă altfel. disimulându-şi recunoştinţa: „Ce să fac pentru tine la Viena?” Dar nu primi nici un răspuns. mă înspăimântă o sumă atât de mare. Dacă ar fi mâna mea. vameşii unguri cotrobăind prin geamantane. Vreau să-l duc la Viena. — Ce-ar fi să rămânem o noapte aci? Să mergem într-o cârciumă cu lăutari? Nu se putea! Şi iar pengő. înainte de a-i da la reparat. erau banii domnului von Seele. tolănit pe pat. chelnerilor — pengő . cam cenuşiu. Îi plăcea oraşul. unde el o dusese să mănânce papricaş — şi iar pengő. vagonul restaurant. în zorii zilei. frontiera. dar plin de grandoare. făcând terasamente. Nu ştia ce să creadă despre Ungaria. după cum în afară de bani nu primise nici un răspuns la scrisoare. Ceea ce urmă. calm şi fără să se preocupe de braţul bolnav. trecu peste Eva într-un vârtej de impresii nedefinite şi amestecate: Gara de Nord. Avea sa-şi amintească de o ospătărie mică. oricare ar fi mijloacele. El stătuse mai tot timpul în casă. pe malul Dunării. şantierele de pe valea Prahovei.FIUL RISIPITOR - . împreună cu toate desluşirile. Îi telegrafie domnului von Seele. Îmi trebuie două sute de mii de lei. poduri. dar acum nu mă gândesc decât să merg până la capăt. pengő — şi teama că nu-i vor ajunge banii. Piaţa Parlamentului o uluia. . înţesat de lume. pe toate străzile. pentru mere… Erau mormane de mere. nu m-aş duce. fumând ţigară după ţigară. la ora trei după-amiază. Nu-ţi cer nimic pentru mine. Curtici. Braşovul. am o datorie.ciorapi. apoi Budapesta. Nu ştiu când am să ţi-i pot da înapoi. şi pengő peste tot: hamalilor. în fugă. şoferilor. vizele şi banii schimbaţi. cu vorba aspră — nu se potrivea nici cu chipurile celorlalţi oameni. Ce vedea aici nu se potrivea cu Marta şi cu Gheza. cu mii de oameni. Avea faţa de braţul acesta indiferenţa pe care o ai faţă de o pereche de pantofi rupţi.

230 .

Se potriveau poate cu marşul lui Rákoczy. Ea îi spune. Tramvaie lungi. O sală de magie. pe care nu-l miră nimic. Dar n-o interesează casa lui Schubert. fiecare pfenning. cum ar cânta la pian — pare că ascultă acordul lor în muşchii adormiţi sub piele — şi nimic nu-l emoţionează. „Oare vor ajunge?” El zâmbeşte blazat.”— şi când o priveşte pare că spune: „Ce. care nu ia nimic în serios. iar vameşii la geamantane — şi nu mai trebuie pengő. Hm. Nu-l interesează nimic. O gară urâtă. E marele chirurg! Pare un chefliu din Grienzing. un sanatoriu mic. neumblată. ci numai o adresă. ci mărci germane. cele câteva cuvinte care şi le-a pregătit de acasă: — Herr Professor. .îmbrăcaţi într-un fel de pardesie negre. — Eva. nimic nu-l mişcă. de unde nu mănânc pâine?” Hegyeshalom. câmpii lungi şi cai mici. venim de departe. lungi până la pământ. — Domnule profesor. bine hrănit. bine dispus. cu o masă ca o locomotivă albă. cu nepăsare. îmbrăcată în faianţă albăstrie până aproape de tavan. degetele lui lucrează toate zece. fără să se audă. cu iarbă între pietrele pavajului. Şi iar pengő. nu sunt banii ei. ich bitte Sie aus ganzen Herzen… El răspunde: Hm! Hm! — şi nimic altceva. de două ori cât ea. dar plăteşti mărci. o pipăie multă vreme. Aparatul de taxat arată shilingi. Pipăie braţul bolnav. sau de tortură. o privea pe geam şi îşi spunea: „Unde merg? Ce destin mă cheamă aici. strânse pe corp. ar trebui să-ţi cumperi un Baedeker. Un om mare. salvarea noastră sunteţi dumneavoastră! Iar el face: „Hm. ca pe o bucată de carne la măcelar. O sală de operaţie rotundă. nici Grienzingul şi valsul vienez. oraşul îi e cunoscut. la care priveşte dându-şi capul pe spate. o stradă dosnică. cu un ochi de ciclop deasupra. cu coamele sălbatice… Dar câmpiile acestea nu duceau la nici o mare! Era pusta. i se rupe inima. unde n-am semănat grâu. frontiera. Şi Eva scrie într-un carneţel fiecare marcă.RADU TUDORAN 231 . Nu-i inspiră nici o încredere. să te instruieşti. şi iar trenul. murdară de cărbuni — hamali şi şoferi. cu roţi şi pârghii nichelate. văzând crisparea ei. nici Johann Strauss. depozitul de bagaje. hamalii — şi iar pengő. ca nişte veşminte preoţeşti. într-o casă particulară. îl plictiseşte Ringul cu copacii înverziţi. circulând vijelios pe stânga străzii — apoi iar gara. împodobite cu găitane.

.

pe pereţii vopsiţi acum în ulei până la jumătate. Marele chirurg a dispărut. pe deasupra poate îl suplineşte în relaţiile umane. după ce cutreieră coridoarele. îl găseşte abia târziu. atât internarea… Spera că vor ajunge banii. e cald şi miroase a mâncare. „Şi i-am dat atâţia bani…” A scris în carneţel tot: atâta profesorul. făcându-i cu ochiul. pentru chirurgie înseamnă că operaţia a reuşit. nu e nevoie de nici o pregătire! A doua zi nimeni nu spune nimic. a întins de ele ca de praştie. asistentul îi explică binevoitor. nu mai are nimic de vorbii cu ea. apoi o ia la fugă pe coridor. să-şi termine mâncarea şi băutura. se ridică. cu un rând de lire aurite aproape de plafon. o ciupeşte de obraz pe bucătăreasă. erau contractate şi ascunse sub muşchi. bea dintr-o stacana de un litru bere neagră. Da. Acum nervul e cusut. Dar el nu spune nimic. N-a fost nevoie de nici o grefă. mănâncă înfometat crenwurşti. E bucătăria! Şi-a scos mănuşile. — Domnule profesor… — Mănâncă! Sunt pe cartela mea suplimentara! Îi băgă un cremvurst întreg în gură şi mestecă înainte. atât sala de operaţie. atâta asistenţii şi surorile. cel puţin aşa înţelege din cuvintele doctorului care îl secundează — şi. sau camera de muzică. şi bea bere.pentru atâta lucru tremuri aşa?” — Credeţi că sunt speranţe? Nici măcar nu-i răspunde. Când îl operează? Chiar mâine. E nevoită să apeleze la suplinitorul omeniei. — Mai vrei un crenwurst? Bea puţina bere! Îl aşteaptă tremurând. Dar a hotărât să facă operaţia. cu ochii pe jumătate închişi de mulţumire. cu spumă deasă. la parter. rupându-i cu mâna ca pe covrigi. probabil e rolul lui. s-au găsit capetele nervului. undeva în fund. se bate pe pântece. ar vrea să afle: A reuşit operaţia? L-au dus într-o odaie care trebuie să fi fost salonaşul casei. la o masă de lemn spălat cu leşie. marele chirurg le-a ancorat. face mustăţi albe în jurul gurii. poate pe urmă îi va spune măcar un cuvânt. au mai rămas în sus vechile tapete. Ei îi vine să ia stacana de pe masă şi să i-o arunce în cap. . într-o încăpere cu pereţii îmbrăcaţi în faianţă alba.

— Dar domnul profesor ce crede? Nu putem afla? . începe un tratament lung.FIUL RISIPITOR 232 . nu ştie să facă nimic. nu poate.Rezultatele însă se vor vedea mai târziu. Deocamdată e un braţ ca de copil.

şi el le va putea da cele mai neprevăzute porunci! Şi iată că într-o seară se plimbă amândoi pe Kärntnerstrasse. muşchii îl vor asculta. prima oară. ameţită.Dumneavoastră nu înţelegeţi ce se întâmplă cu mine? Venim de departe. Eva nu se mai dezlipeşte de informatorul omenos. vitamina B — foliculină. e bine. Nimic pentru ea! În faţa Operei. nu-i aşa? Vă mulţumesc. par zadarnice. marele chirurg mai apare odată. e atât de bine. Dar odată. el o priveşte în faţă şi. — Un moment. Unde se duce? Tot la bucătărie! A fost profesorul aici? A fost. Acum. deschizând altă istorie! Dar n-are prea mult timp să gândească. — Domnule profesor. ştie şi să înţeleagă! Are o privire senină şi inteligentă. ca să şi-o înnoade mai târziu. cu mâna salvată! Scrie în carneţel: cinci mărci cravata. mai târziu. Şi trec zilele. trei mărci un pieptene — un pieptene pentru mâna lui cea nouă — şase mărci bufonii de manşetă. prima oară. că o să şi uitaţi călătoria la Viena. şi faradizări. Polonia!… . e atât de greu să cunoşti oamenii! Şi când îi cunoşti urmează altă explorare. zâmbetul acela de chefliu care atâta timp a chinuit-o pe Eva. nu mai zâmbeşte. coboară iar scările. şi ionizări. cu talc şi ulei. Danzig. cu braţul în gips. a mâncat patru perechi de crenwurşti — enorm pentru un om înfometat! — a băut un litru de bere neagră. îi vine să-l ia în braţe. — Doamnă. liniştiţi-vă: profesorul e mulţumit! Ei îi vine să plângă. sunt atâtea descurajări printre speranţe! Au început masajele. vitamina B. îl urmează pe coridoare. O cravată! Trebuie să-i ia o cravată. Polonia. prin faţa vitrinelor amăgitoare. El nu mişcă braţul. îl mişcă alţii. Oamenii se opresc neliniştiţi să asculte: Danzig. s-au instalat megafoane care anunţă ultimele ştiri. doamnă. — Doamnă. ajutând muşchii să se trezească. mai cântă la pian cu toate zece degetele pe muşchii lui adormiţi. şi în fiecare zi injecţii: foliculină. În ziua când îi scot gipsul. şi băi calde. Eva duce confuzia cu ea multe zile. unsprezece mărci o pereche de mănuşi. Vă admir pentru frumuseţea şi devotamentul dumneavoastră! Deci ştie şi să vadă.

RADU TUDORAN 233 .— Tu înţelegi ce spune? .

— Da. spre miezul nopţii. Eva? Nu se poate să mai trâdăvesc mult. mii de oameni îşi pierd braţele! 61 Toate se scumpeau şi multe începeau să lipsească.FIUL RISIPITOR - . în schimb. încă nu-l mişcă. În ziare se vede câte un titlu mare: „Bombardarea Varşoviei… Unităţi motorizate înaintează spre Posen…” — Eva. şi nu ştia pentru ce. el continua să meargă la medic: vitamina B. e un braţ de copil neştiutor. dar acum are încredere deplină. migălind cifrele. Trebuie să ne luăm catrafusele. — Trebuie să fac rost de bani! Nu-i aşa. şi masaje. Avea să împlinească douăzeci şi trei de ani în curând. deschizând un ochi . la frontieră aleargă o vorbă de-a lungul vagoanelor: „A izbucnit războiul!…” Vameşii citesc ziarele. Dar deocamdată nu făcea nimic şi toate greutăţile stăteau pe umerii ei. Se ducea viaţa. Drunul la gară. „Am să scriu mâine dimineaţă. şi mişcări. lanterna de buzunar. şi iar vitamina B. da. nu prea le este gândul la geamantane. însemna fiecare ban cheltuit. aparatul de taxat… Eva ţine minte să scrie în tren: şapte mărci taxiul. ticluind planuri pentru a doua zi. — Nu ştiu exact pe dinafară. Eva nu se mai despărţea de carneţel. poliţia militară aruncă priviri iscoditoare în toate compartimentele. Dar şi în tren e întuneric. Vreo sută cincizeci de mii de lei. cântărindu-le. străduindu-se să iasă la capăt. iar seara făcea socoteli la lumina de pe noptieră. două mărci hamalul. Trebuiau bani pentru tratament. pentru lăptăreasă? — Unde te duci? o întreba el dimineaţa. aparate. — Nu-i scump! — Sigur că nu! De ce râzi? — Mă gândesc că în clipa asta. de multă vreme luminile sunt pretutindeni stinse. Pentru băcan pentru măcelar.” Dimineaţa. cât ne-a costat? Îşi arată braţul. cam speriaţi. oraşul forfotea de polonezi care îşi vindeau automobilele ca să cumpere mâncare. E un braţ nou şi bine lucrat.

234 .

Se mira şi ea că mai poate să glumească. Şi el. avea obrajii învioraţi. dar nu-l socotesc o ocazie. — Lasă-ma să te plac şi eu puţin. — N-am avut ocazia. altceva nu-i încălzea viaţa. repede. un fel de rutină. înfiorând-o. şi vaca.) Să mă bată Dumnezeu dacă nu eşti o fată drăguţă! Tandreţea lui era alcătuită din îndemânări şi din nepăsare. — Şi? Nu era de loc îngrijorat. bine socotite de cu seară. singura ei datorie era să-i ducă zahăr lui Savant. — Ia să te văd! o striga. Carnea de vacă se făcuse treizeci de lei kilogramul. Anul trecut pe vremea aceasta o protejau. Când se întorcea de la cumpărături. nu cunoştea nici o grijă. dar avea iarăşi nevoie de mângâierile lui. în timp ce ea se pieptăna. nu putea să creadă. (Îi smulgea pachetele din mâini. . Acum venea cu două kilograme de carne. nu doar în trup. Cum arăţi? Venea frigul. — Într-o zi o să se ivească. dar găsea acasă un smintit de om care îşi lipea obrazul proaspăt bărbierit de al ei. O privea pe deasupra prosopului. numai că era o glumă amară şi rece. el nu ştia. — Ţie nu ţi-a dat niciodată prin gând să te uiţi la alt bărbat? — Poate că da. nu ţinea socoteala banilor. le arunca pe jos şi-o apuca de umeri. — La măcelar. — Te-a plăcut măcelarul? — Foarte mult.somnoros. din când în când. păzind-o de toate relele. îl găsea cântând marşul militar în baie. ci până la cea mai îndepărtată amintire. pentru supă şi pentru şniţele. — Probabil! — Pentru măcelar te găteşti? — Pentru măcelar. Marta şi Gheza.

devenea fior şi căldură. trebuie să-mi rămână un drum de retragere!” De data aceasta îl urmase din milă. Îşi spunea: „Trebuie să nu mă mai las subjugată. era un mister pe care nu mai căuta să-l pătrundă. mâinile lui reci o încălzeau. că şi aşa sunt îngheţată! Şi totuşi. Tot ce venea de la el.RADU TUDORAN 235 . după ce se gândise destul şi .— Să nu pui mâinile reci pe mine.

i-am cusut chiar eu la maşină. I-am făcut târlici. dacă nu pentru totdeauna. Ţesea migălos în inimă o plasă de apărare. Acum.FIUL RISIPITOR - . cine merge înainte după o idee. dar ascultător. mă duc duminica la biserica Sfântu Dumitru. ca să umble cu el la bucătărie. Getta scria: „Dragă Eva. pe un piedestal înalt. dar de croit mi i-a croit mama. tu nu mai ţii minte că naveai decât patru ani. trebuie să-ţi împărtăşesc o mare bucurie. Nu mai ştia unde le e urma. Acum am pe cine . bărbatu-său în uniformă. când îi apuca umerii. I-am mai făcut şi şorţ. ca pe vremea când era bietul tata în activitate. Uneori. ridicol şi imbecil. nici vorbă nu-i să desconcentreze pe cineva. trebuie să reuşească. că e patronul lui Mitel şi aprind lumânări la icoane. el nu vrea fiindcă e leafa mica. Dragă Eva. fire de indiferenţă. e mare nevoie de ofiţeri. obosită de atâta zbucium îşi spunea: „Mai sunt două luni de zile. toată urzeala se destrăma. Nu mai fusese o rătăcire. Atunci renunţa la orice împotrivire şi primea mângâierile lui cu recunoştinţă. Pe ordonanţă îl cheamă Trandafir. dar eu n-am nevoie de lux. Dacă n-ar fi fost grija banilor! Se frământa ore întregi noaptea. întrebându-se ce-o să se întâmple.cu luciditate. când a fost pe aici data trecută. copilul. să nu râzi. cam tont săracul. Ţine minte asta de la mine. fire de ură. pe oriunde ne ducem şi o să fie la fel multă vreme. firele ţesute se duceau în vânt. până prin februarie. e de pe la noi. nu vroia să mai sufere. primi o scrisoare de la Getta. aşa ca până la urmă cred că se va întâmpla ceea ce am dorit. când îi simţea obrazul pe obrazul ei şi respiraţia în ureche. orice rău s-ar fi întâmplat în viitor. să nu murdărească parchetul. dacă nu se ivea vreo cheltuială neprevăzută. Putea s-o mai ducă o vreme. Aşa ca el umblă acum numai în uniformi. dimpotrivă cheamă mereu alţii. să nu stea degeaba. Şi când el venea aproape. s-ar putea să se şi reactiveze. că şi dacă avem bucătăreasă şi servitoare. Să le trăiesc în linişte!” Liniştea se sfârşea o dată cu aceste cuvinte. Se simţea în stare să-l înfrunte cu un surâs de nepăsare pe buze. fericită că poate fi iarăşi fără minte. pe Mitel al meu l-a concentrat de astă toamnă şi la 1 decembrie l-a făcut maior. avem şi ordonanţă acasă. ordonanţa trebuie să-şi ştie rosturile ei. Chema din amintirile ei tot ce putea s-o învrăjbească. cu o fotografie nouă: Ea. înseamnă că Dumnezeu ştie ce face. că prea mi s-a împlinit voia. şi la mijloc. În preajma Crăciunului.

236 .

62 Începea un an nou. cu copil şi cu bărbat. ele trebuie să plătească într-un fel acest privilegiu acordat de diavol.RADU TUDORAN 237 . ca să-i acopere pleşuvia? Din ochii ca nişte gămălii de ac. Se gândea că un blestem trebuie să urmărească pe toate femeile al căror corp e construit numai pentru plăcerile sterpe. . întinzând braţele după alţii ca să le înfioare trupul. dacă nu îl avusese până acum.trimite la Panciu. spre ele tinde orice femeie. dar nu vrea să-ţi scrie. mai ales acum când mi s-a împlinit visul. uscată. şi asta ca să nu mai umble Mitel să-i scoată foaie de drum. şi de la ea veneau toate celelalte. să-şi sfâşie inima şi carnea. nu că ar fi supărată. se citea în fiecare cuvânt. căminul. părăsite. privind fotografia se întrebă din ce-ar fi putut să-i izvorască fericirea? Din părul sărac al bărbatului. Să ştii că mi-e foarte milă de tine. dar căldura caloriferului. Căci şi ea trecuse de la unul la altul. Şi-i era roabă. fără să ştie încotro merge. nu putea să existe îndoială. tâmpiţi. prin el doar se înrolase în legiunea fără ieşire a exaltatelor. Mama vine des la noi. lăsându-le pustii pe dinăuntru şi ducându-se cu vântul. care se întorcea altfel de fiecare dată. îi făcea să se ofilească repede. prin mijlocirea unuia singur pusă astăzi. zice doar că ea nu-şi mai bate capul. Poate era o piedică în organismul ei. Deci Getta era fericită. altminteri ar fi gratis. cu câte ceva pentru mama. însă eu nu-ţi port nici o duşmănie. despletindu-şi părul. Cred că are dreptate. Deocamdată făcea pregătiri să-l sărbătorească. şi credincioasă. aşezat pe piedestal ca pe o oală de noapte? Bărbatul. Dumnezeule? Se gândea că ea nu va avea niciodată un copil. ca să nu crezi că dragostea de soră poate să se uite…” Eva rămase mult timp cu gândul la scrisoare. că plăteşte la tren numai un sfert. căci altfel de ce nu i-ar fi fost îngăduit să rămână acolo unde găsise statornicia? Poate era condamnată să i se întâmple aşa. trecând din mână în mână şi plângând apoi la răspântii. Ca să se supună tradiţiei lor modeste. adică liniştea şi statornicia. Dar ce bărbat. inexpresivi. ci dragostei. ai copilului. lins spre frunte. Luă câţiva boboci de trandafiri mai ieftini şi îi aşeză pe masă. nu lui. Apoi. ei şi celor de-o tagmă. copilul.

cu surdină. pe la opt seara. Am pus mazărea să fiarbă. Se duse la bucătărie să pregătească masa: conserve! Îl auzi întinzându-se pe pat. — Vino şi stai cu mine. — Am fi o pereche frumoasă! zise el. Văzu pe masă un plic. În casă era foarte cald. — Urcă-ţi picioarele sus. Nu te mai uita atât la ele! — Nu mă uit. te-a mângâiat? Nu-mi vine să cred! Pe tine trebuie să te fi crescut o lupoaică.cumpăra o sticlă de şampanie şi o jumătate de kilogram de halva. după ce-i aruncă. îl găsi tolănit. te-a încălzit la sânul ei. Simţi îndată fumul de tutun pătrunzând prin deschizătura uşii. Oare îi luase ţigări de ajuns? Dacă s-ar fi lăsat de fumat ar fi fost o economie simţitoare. numai cu haina pijamalei. el era în baie. Ar fi vrut să-l întrebe: „Ai tu într-adevăr o mamă undeva în lumea asta? O mamă care te-a ţinut odată în braţe. mâncare pentru sărăcime? Se lega de ea ca de o amintire. — Mazăre? N-ai găsit ceva mai bun? — Avem friptură rece de viţel. Circulă chiar prea bine. — N-am timp. cu capul în prosop. glasul îi suna înfundat. într-o pădure troienită!” El îşi reluase cântecul. oftând cu mulţumire. obosise bărbierindu-se. te-a alăptat. în pat. Tu n-ai să mori nici de inimă. sau o să te calce trenul. — Sunt frumoase. îşi ridică picioarele lângă ale lui. cu mărci străine. dar îi trebuie o garnitură. îl auzi cântând. Eva îşi desfăcu ciorapii din portjartier şi. nici de artere. O să te înjunghie cineva. despre care nici măcar nu-si dădea seama dacă fusese frumoasă. sa vedem ale cui sunt mai frumoase. Dar ce însemna această nefestivă şi sărmană halva. vino încoa. admirându-şi picioarele goale ridicate pe pereţi. — N-ai nevoie. stau aşa ca să ajut circulaţia sângelui. ca o trompetă de bâlci. se dusese vremea cutiilor pe care abia putea să le ţină în braţe. las-o naibii de mazăre! O apucă de mână şi o trase lângă el. De câţi ani suntem împreună? . Când se întoarse din oraş. — Să punem sos englezesc.

însoţit . părea străin. părea nepăsător. făcea gesturile simplu şi fără nici o emoţie.— De vreo şase. — Şase ani! Asta e o viaţă de om! Şi nu te-ai săturat de mine? Se întoarse spre ea. şi totuşi fiecare gest.FIUL RISIPITOR 238 .

în linii drepte. sau te-ai născut în iesle? — Te bate Dumnezeu! — Suport orice pedeapsă. până la pântece. Mă ajuţi? — Nu. şi urcă. Îl urmărea. unul şi singur care te ţese ca într-o plasă. îţi înconjură grumazul. Cred că e dulce şi aromat ca unele vinuri italieneşti.de privirea şi de glasul lui. cum îi desfăcea cordonul. pe coapse. şi o ia peste coaste. — Eva. prăbuşirea orizontală. se duce în jos. dar are însuşiri metafizice şi îţi atinge amândouă subţiorile. Ce-i aici. Mi-ar place să facem dragoste pe o masă radioscopică. Pe tine te-au crescut într-o biserică. — Stai aşa! Eva. cum îi trăgea fermoarul. eu însumi ar trebui să mă prefac în lunetă. şi îmi ajungi. Sub pielea ta e un fir lung. de acolo până la glezne merge ramificat. Tu nu ai oase. pe urmă îţi perforează pielea. nu eşti mare. străduindu-se să rămână lucidă. Să văd ce se întâmplă înăuntru. se simţea în el căderea în transă. şi iese filtrat. dar cu tine în braţe! Aş vrea să beau o picătură din sângele tău. Eşti subţire. Pleacă de-aici. fără să curgă sânge. dintre sâni. fă şi tu ceva în casa asta. e un mister. deasupra genunchiului face o spirală. atrasă magnetic şi subjugată. — Nu te-am întrebat de ce porţi cămăşuţe aşa scurte! — Din economie. vreau să te dezbrac. . peste şolduri. apoi coboară pe umeri. nu-i aşa? Îmi place cum miroase pielea ta: a tămâie caldă. se duce la subţioară — e unul. stârnea sub pielea ei curenţi electrici. parcă aluneca după ele. cum îi desprindea copcile la gât. pe coapse. cu mirosul fibrelor tale. Nu. dar tonul nu mai era cel de toată ziua. îl simţi? Pe-aici se strecoară înlăuntrul tău şi-acolo nu ştiu cât ocoleşte. aici face un nod. Rochia urca încet. tu ar trebui sa simţi. parcă nu o mai trăgeau mâinile lui. şi îmi umpli braţele. paralele… După vorbe părea de-o luciditate inadmisibilă şi jignitoare. în talie. în pântecele tău? Tu ştii? Aş vrea să am o lunetă miraculoasă şi să mă uit în tine.

încercând să-l găsească. . Eva îl aştepta răsturnată pe spate. ca să nu se înalţe de la pământ înainte de vreme.Urmărea cu buzele mersul acelui fir imaginar.RADU TUDORAN 239 . ancorată cu pumnii în cuvertură. cu braţele în lături. dedat ficţiunii cu o beţie sinceră şi deplină.

fără să poată şti lungimile — în afara timpului şi a măsurilor. în mână. ascuns oriunde. nu vreau să pierd firul. Buzele lui mergeau mai departe. lui i se părea că firul era acolo. alunecând. simţea firul acela sfredelindu-i carnea.— Uite firul. cred că l-am găsit. Ea simţea această luptă. să-l încui în dulap. să nu-l poată lua nimeni. în creier. palpabil. când războinic. iarăşi. poate pretutindeni. — Într-o zi am să găsesc firul din care se desprind toate. nenumărate origini dar un singur fir. Unde-i? Arată-mi. în plămâni. inexplicabil. ca o bobină de inducţie. da. vine în sus. stăpânită de o spaimă îngrozitor de fierbinte fără să poată număra învârtiturile. chiar nespuse. aici. nenumărate mosoare. iarăşi. nu erau o închipuire. desfăşurându-se fără capăt. o copleşeau prin puterea sugestiei. deasupra călcâiului! Ba nu… (Ton rece. cu un scâncet de negăsire. Gândurile lui. auzea mosoarele închipuite de el rotindu-i-se în creier. de pe un mosor.) Era un tendon! De ce eşti încordată? O chinuia insistent şi cu deplină intenţie. şi să-l alunge. am să-l depăn şi am sa fac un ghem mare. sub tâmple poate în urechi. să-l distrugă. simţea că o calcinează şi o sugrumă. acum l-am găsit sigur. urmărind să-l surprindă. să-l înfrângă. iarăşi. trece de genunchi şi se înveleşte pe coapse. i le înfipse în păr cu o furie tandră şi-l trase înapoi. existau. dacă ating cu vârful degetului. se simţea cu adevărat învelită într-o ţesătură de fire încărcate de electricitate. scoate scântei… Ce-ar fi să mor electrocutat în braţele tale? Nu mai putea să îndure. spune-mi! Capătul lui e deasupra. unul. una lipită de alta. de la grumaz până la glezne. — Lasă-mă. întorcându-se să-l caute. poate nu unul. gemând ca pământul unui câmp de bătălie pe care îl frământă copitele cailor şi roţile tunurilor. Firul se îngroşa. mai multe. parcă se ironiza.FIUL RISIPITOR - . beată. poate pe aceleaşi fire. în plămâni. Şi înroşite. nici tu! — să ţi-l dau numai când eşti cu mine. în spire dese. sau în tine? Şi-n explorarea care începea aproape duşmănoasă. tatuându-i pe trup meridiane şi paralele. când domol când şi cu şiretenie. când exasperat. începea totdeauna cu o durere dusă până în inimă. consuma din ce în ce mai multă . scrâşnind de furie. urmărind firele pe sub piele. Dorea şi îi era frică. Ea întinse mâinile. şi el neputându-l prinde şi iarăşi. Vroia să-l cheme.

240 .

şi norii. sugrumând-o. Firul se ramifica insuportabil. puternică şi bună… (Veni spre el.) Tu eşti arşiţa. Şi vin nori negri. prin obloane pătrundeau bătăile clopotelor de la biserici şi sirenele uzinelor. ca de pe altă lume: — Eva. întrebă stins. depănat. se prăbuşi dintr-o dată. mari… Pe urmă văd fulgerele şi aud tunetele… Pe urmă simt ceva ca o ploaie de vară.materie şi i se părea că însuşi creierul tors ca un caier. nici culoare. Firul înroşit ardea. Întinse mâinile. măduva spinării. Era mare şi atotputernic şi părea că vine din înălţimi. nemaigăsindu-şi locul sub piele. Era Anul nou. Parcă ar fi o zi de secetă. Ea îşi întoarse faţa. apropiindu-se. părea încă în transă. şi toată structura ei anatomică. biruitoare. cu învestitură cerească. şi fulgerele. Şi când nu mai avu unde se duce. părea dizolvat în albul corneei. dar creierul. Acum abia se sfârşea anul… Stătea cu capul ascuns în părul ei. chemându-l spre ea. repede. poate o arşiţă. cu huruit de cutremur. făcând-o să caute cu spaimă aer. inima. vibrând. Părul îi căzuse peste această privire ireala. că irisul nu mai avea nici un contur. greu şi fierbinte… Pe urmă simt orizontul întunecându-se. se ducea pe sub piele — creierul. ca un trup cufundat în apă. dar anul lui vechi nu se sfârşise. şi-ar fi înspăimântat-o imaginea lui supraumană. cotropite. N-o vedea. prinzându-i şi măcinându-i degetele imprudente. — Ce simt? Nu ştiu bine. într-o proiecţie a ei viitoare. nu putea să înregistreze durerea… În clipa când urechile începură să audă în afară. sfârtecând-o. istovite — şi mai presus de toate. până ce putu să-l privească. când îţi e sete şi ţi se usucă gâtul… Pe urmă simt cerul coborând. încercuindu-mă. O privea cu ochii atât de dilataţi. El se înălţa în loc să coboare. îi cuprinse mijlocul. părea că va ajunge la tavan şi-l va arunca în aer. până ce deodată îşi pierdu greutatea.RADU TUDORAN - . tu ce simţi? Se răsturnă pe spate. să aterizeze. lăsând să se vadă stelele. Simţi lame de oţel sub pielea lui. şi ei îl prelungea somnambulic. apoi plămânii. Era o apă fierbinte şi densă. şi ploaia de vară. N-o vedea — se simţea că o caută în depărtări. dacă n-ar fi ştiut că dezlegarea era în ea şi avea să vină prin puterea făpturii ei frământate. trăgându-şi încet părul. cu dinţii încleştat în şuviţe. Îmi place cum miroase .

241 .

alunecând pe lângă trotuar. era şi mai devastată. El se dusese înainte să cumpere becuri. demult.dragostea ta. pe neaşteptate. Vânduse apartamentul. Se mutau într-o garsonieră mică. 63 Burniţa în mijlocul lui februarie. Şi ştia doar că nu-i mediocru şi nu-i lipseşte imaginaţia. Când se întoarse. . mediocru şi fără imaginaţie: — Sunt foarte îngrijorat din cauza mamei. când eram numai noi doi pe pământ. ducea câteva geamantane şi o legătură mare. Ea venea mai în urmă. o căruţă cu roţile strâmbe. în clipa când ea se întreba de unde vor face rost de bani. ca alteori. — E uimitor! — Ce? — Totul şi în primul rând tu! Acum stai puţin. Se aşeză pe marginea patului. el avea în mână scrisoarea pe care o văzuse mai înainte. câmpul de bătălie devastat fără victorie. de parcă ar fi venit cu gândurile de departe. aplecată deasupra lui. După o tăcere. în Piaţa Kogălniceanu: o odaie la parter. el reluă. Mă nelinişteşte. cu lucruri strânse într-un covor. patru mii de lei pe lună. Se ridică în genunchi şi îl privi îndelung. Am uitat să-ţi spun: „La mulţi ani!” — E miezul nopţii? — A trecut! — Când? — Odată. o baie şi un oficiu de un metru pe fiecare latură. — Când trebuie să pleci? Tresări. la fel ca mai înainte. — E de la mama. — Dar n-a fost vorba de nici o plecare! Ea zâmbi silnic. cu mantaua lui de ploaie pusă peste pardesiu. sunt temeri de o invazie germană în Belgia. Miroase a argilă udă şi-a lemn de salcâm. semimobilat. cu fereastra înspre scuarul interior. Eva prevedea totul şi simţea că îngheaţă.

FIUL RISIPITOR 242 . luase şase sute de mii de lei. .Cu mobilă cu tot. de teama războiului. printr-un noroc. fiindcă nu prea se cumpărau case.

că vinerea trecută s-a întors pe neaşteptate şi n-a găsit-o pe Gettuţa acasă. vara trebuia să fie frumos. ca să ştii şi tu că am avut cu Gettuţa un mare necaz. Acum zice sau că a primit o scrisoare anonimă. îi avea în buzunar. vremea urâtă alungase pe toată lumea. împreună cu căruţaşul. Desigur că aveau să vină copiii din blocurile învecinate. la căruţaş: — Nu poţi să mâi mai repede? Când ajunse. ca să nu se ude parchetul. „Poate e plăcut să te muţi din când în când”. Nu avusese când s-o citească. Eu nu ştiu bine ce-a fost. dar în ziua aceea el spune că nu era cinematograf că nu venise filmul. Eva mergea tot în urma ei. îşi spunea. Pe fereastră se vedea scuarul. să ducă lucrurile înăuntru. Ea spune că e adevărat. pe burniţă. sau i-a băgat cineva în cap prostii. şi nu vine decât foarte rar acasă. la zece paşi. pe la Huşi. cu peluza de gazon şi cu flori în lungul rigolelor. nu văzu nici pe portar. să-i trimită datoria domnului von Seele. cu spatele la fereastră şi citi scrisoarea: „Acum m-am întors de la Focşani şi îţi scriu. Avea să devină atrăgătoare. Se rezemă de caloriferul călduţ. nici pe altcineva. speriată că ar putea s-o vadă cineva cunoscut. nici nu cred tot ce spune lumea. la colţul străzii. dar a trecut. cu perdele şi cu câteva gravuri pe pereţi. cu un covor. el încă nu era acolo. în nişte sate. împreună cu scrisoarea primită chiar în clipa plecării de la doamna Alion. lucrurile sau liniştit şi mi-a venit inima la loc. la jumătatea lui februarie. care o ducea de braţ. ea spune că a fost la cinematograf. să se joace. „O să intre apa prin covor!” se gândi. ca de la cinematograf . Era singurul motiv pentru care nu se simţea mâhnită şi îngrijorată că vânduse casa şi se mutau ca ţiganii. Se munci. spre centru.pare-se foarte apropiat. şi se apucă să mai cerceteze o dată casa. cu o căruţă schiloadă. cât o fi stat nu ştiu. După ce ducea lucrurile vroia să se repeadă la poştă. fiindcă oamenii sunt răi şi vor să distrugă fericirea altora. n-o supăra gălăgia lor. Maiorul. ca să vezi ce-a putut săi dea prin gând. pe ceilalţi i-i dăduse ei. Şi-a stat. Îşi oprise o sută de mii de lei. ca să-i ajute. după ghereta tutungiului. Căruţa trecu podul Sfântul Elefterie şi apucă pe bulevard. le lăsă în vestibul. este de două luni pe zonă. Trebuie să ştii că bărbatul ei. Şi strigă. uitându-se în jur. dar trebuie să-l fi luat mama dracului de frig până ce a văzut-o pe Gettuţa venind zice cu un ajutor de judecător.RADU TUDORAN - .

243 .

fiindcă nu-i ea să se uite la un pârlit de judecător. aici. Geamantanele erau atât de grele. dar după ce l-a bătut pe judecător. cu omul acela? Te cununi sau îl laşi. Şi ei nu-i plac civilii. nu mai doresc nimic!” Sunt oare pe lume femei ajunse la această împlinire? Poate că da. sărăcuţa. că tot mai bine să fii la casa ta. pe care o avea de când era căpitan. că nu mai îndrăzneşte să iasă pe stradă. abia o cumpărase când l-a concentrat. şi plecase după altceva. pe la librării. cât o trebui. desigur că era ceva cu judecătorul. în stradă. şterse de praf şi aşezate într-un loc. ce-i drept. că Gettuţei nu-i plăcea cea veche. Mi-a arătat-o şi mie. A fost scandal mare. a mâncat bietul judecător bătaie. cu o nesăţioasă poftă de odihnă. după ce-a ameninţat ca o împuşcă şi-a pus-o să jure încă o dată că nu mai iese din casă nici până în colţul străzii. dar nu s-a putut din cauza copilului fiindcă e frig şi e greu cu drumul şi cu viaţa. şi Gettuţa s-a făcut de râs. Se gândea: „Voi avea odată un dulap în care să ştiu că mi-am pus lucrurile pentru totdeauna?” . când poţi spune: „Acum. a făcut pe mutul. să-ţi găseşti şi tu un bărbat. să fie şi poleiţi. dar se plictiseşte.” Împături scrisoarea şi se apuca sa desfacă geamantanele. singură. care umblă fără tocuri la ghete. Avea o casă îndestulată. un copil şi pare-se îi trebuia şi altceva. De aceea îţi scriu. dar până atunci. scuturate. e totul. prin sate. că la început n-a spus nimic de ea. cu judecătorul în robă. cărţi de citit. Altceva… Care e sfârşitul căutărilor? Unde. Aşa că s-a dus tot singur. acolo.FIUL RISIPITOR - . numai cu copilul. ceea ce nu era nimic grav. romane mai frumoase. că aici sosesc greu şia cumpărat tot ce-a găsit. un bărbat. şi că nici măcar n-a ţinut-o de braţ. până şi-a strâmbat teaca. Pe urmă ea i-a jurat şi el a crezut-o.judecătorul s-a oferit s-o conducă până acasă. şi atâtea nimicuri trebuiau scoase. Îţi trimite ea bani. care au apărut în ultimul timp. Nu ştia ce să înţeleagă din întâmplarea Gettei. în necunoscutul unde existau. ca să te rog să cauţi tu acolo. s-au adunat oamenii. Gettuţa se jură că nu ştie nimic de fotografie şi eu o cred. Şi ea avusese o casă şi un bărbat. de dragoste. şi era o sabie bună. Lasă că ea nici altfel n-ar fi ieşit. El a vrut s-o ia pe zonă. Tu ce ai de gând să faci. că el şi-a desprins sabia de la centiron şi l-a bătut pe judecător. Dar el găsise mai demult sub hârtia de pe raftul şifonierului o fotografie. şi se uită la ele. mi-ajunge. dar vezi să fie romane mai frumoase.

244 .

— Ei. îşi punea hârtiile în ordine. nici vapoare!… Dacă sar fi putut ridica ziduri înalte în jurul fiecărei case. murdar de zloată. împlinea trei ani la vară haina aceasta care o însoţise în toate necazurile. După ce termină. Iar aveau să fie . Privea străzile. Afară se întuneca. legată în pânză albastră. — Unde te duci aşa târziu? — La poştă. Se aşezase pe marginea patului. unde n-am plâns niciodată decât de bucurie?” La înapoiere. am primit astăzi o scrisoare. fereastra e spre apus. gardul Cişmigiului. cu inima strânsă. închizând vederea spre scuarul pustiu. zise el coborând. se duse să deschidă. El se urcă pe măsuţa din mijloc şi puse becurile la lustră. Îşi văzu de treabă. trecu în vestibul fără să spună o vorbă şi îşi îmbrăcă pardesiul. — Ia învârteşte întrerupătorul! Bravo! Ard toate. Camera păru mai prietenoasă. ne-a cam udat. Ea continua să aşeze lucrurile în dulapuri. casele. privea asfaltul trotuarului. Şi deodată. — E mai plăcut seara. zări printre ele cărţulia odioasă.Dacă s-ar fi putut să nu mai existe geamantane. cu pardesiul ud pe el ca şi cum ar fi avut intenţia să plece. şi se simţea că e cu gândul în altă parte. ar fi fost nechibzuit şi dezgustător. Vru să-l întrebe: „Ce faci cu paşaportul?” Dar se stăpâni. de unde niciodată să nu mai poţi pleca! Auzi paşi la uşa. ziduri fără nici o poartă. ca al femeilor care se duc să-şi ia bărbaţii de la cârciumă. ar fi vrut s-o arunce — din clipa când o luase nu mai avusese tihnă. nici trenuri. cu cerul senin. Îmi plac amurgurile geroase. Cred ca aici ar fi fost frumoase serile de iarnă. Oswald! De ce oare nu s-a putut să rămân în casa ta. glasul i-ar fi sunat fals şi spart. mai bine bocanci. dacă în casă e cald. trebuie să-i trimit mamei o telegramă. trebuia să-şi cumpere o pereche de pantofi solizi. Îl văzu că se scotoceşte prin buzunare. cea mai curată nuanţă de albastru. În timp ce scria numele domnului von Seele pe numeroasele mandate în care trebuia să fracţioneze suma prea mare îi spunea în gând: „Iar voi plânge. nu m-am păcălit! Eva lăsă obloanele. nici automobile.RADU TUDORAN - . injust de frumoasă. cum a mers mutatul? — Destul de bine.

245 .

deasupra cratiţei se ridicau aburi. becul dădea o lumină strălucitoare. unele aveau data de azi. Ea alergase. altele pe cea de ieri: a Jugoslaviei. cu metalurile nichelate. cu un cuptor bun. Puse încălzitorul electric la priză şi deschise o cutie de conserve. atâtea lucruri care rămâneau nefolosite. nu făcu un gest. Era acela pe care i-l preschimbase ea. Le luase. frunzele de dafin. El vorbi din baie: — Mergem să mâncăm în oraş? — E prea multă umezeală. dar nu îndrăzni. el n-ar fi făcut la fel. să ai o sobă de gătit îmbrăcată în faianţa albă. Era umezeală rece. nu se gândea niciodată ce lasă în urmă. cu pereţii văruiţi. îşi dădea scama. Franţei şi Belgiei. dar nu ştia la ce ar mai folosi. Văzu vizele obţinute proaspăt. când fusese la Viena. E bine să fii într-o bucătărie. Ar fi trebuit să pună în oală tot ce se mai găsea în dulăpior: toata sarea. şunca. un răcitor . lingurile. Mazărea şi untul miroseau ademenitor. geamantanele erau mutate din loc. Când părăsea un loc. chiar mică dacă nu se poate una mai mare. era prea mult unt pentru atâta mazăre. toate cuişoarele. Eva trecu în oficiu. Italiei. căută prin buzunarele hainei şi găsi paşaportul. furculiţele. ca a soarelui. Mai târziu. la Prefectura de poliţie. O jumătate de pachet de unt ţinuse patrucinci zile. nu spuse un cuvânt. muştarul. la legaţii.singurii ei prieteni! În nişa din vestibul. nu l-ar fi putut împiedica să plece. numai că n-avea de ce să-l oprească. de atâtea ori. Dacă ar fi căutat în celălalt buzunar ar fi găsit biletele de tren. Erau ultimele provizii. să le amestece. apoi cuţitele. ouăle. şi-ar fi părăsit şi pielea. tot i se părea că are în spate o fereastră deschisă spre un cer de vară la amiază. în lipsa ei umblase la ele. banii n-o îndemnau la risipă. asemănătoare zloatei de afară. Se feri să-i întâlnească privirea. Ar mai fi făcut şi acum economie. tot piperul. în timp ce el se afla în baie. în inima ei. Puse tot untul rămas în cratiţă. să facă din ele o fiertură de despărţire. să fie o chiuvetă cu apă caldă şi rece. În colţişorul acela îngust. păstrate cu grijă în timpul cât lipseau banii. peste mazăre. — Avem ceva de mâncare în casă? Ai luat proviziile de dincolo? Trebuie să-ţi spun că mor de foame. Era dreptul ei sa-l rupă acum.

să miroase a lemn curat. o masă cu scândura frecată cu leşie.mic într-un colţ.FIUL RISIPITOR 246 . în odaia de .

care se jucau în aşteptarea ediţiilor speciale. era „Şcoala de studii practice”. diviziile franceze se îndreaptă spre Namur”. la un etaj unde se urca pe scări de lemn. şi să învârteşti lingura prin oale. umplând oraşul de strigăte. cu balustrada şubredă. cu breton. împreună şi se ridicau în aer cu aburii mâncării. — Tu plângi. De trei-patru ori pe zi porneau ca hoardele cu foile subsuoară. Îi curgeau lacrimile. Trebuia să colinde iarăşi străzile şi să bea la Ehrmann cafea cu lapte. învăţa stenografia. fierbeau. putrezite. Mirosea a guzgan şi a mucegai. — Mor de foame! Se duse. Îi veni să râdă prosteşte: „Are să fie mazărea sărată!” Fură singurele ei lacrimi de data aceasta. aşteptând să vină cineva de la treabă.alături să se joace copiii. zâmbitoare şi liniştită. avea dreptul să se odihnească. înguste. „Ieşind în întâmpinarea inamicului. ca ţărăncile. „Anglia trimite noi trupe pe continent…” Nu se oprea cu gândul la nici una din frazele acestea. un băiat cu ochii mari negri. aplecată deasupra cratiţei. şi vroia să-l uite. o fetiţă blondă cu coade pe spate. literă cu litera. Ştia de un oraş Namur. O dureau degetele şi spinarea. Eva? Nu-l simţise că era la uşă. lucrând cu toate zece degete. Îşi scutură capul. să le auzi glasurile. atentă. Jos în stradă. se amestecau cu mazărea. cu o păpuşă în braţe. exersându-se cu texte luate la rând din ziare: „Armatele germane au pătruns în Belgia”. mă ustură ochii. se auzea gălăgia micilor vânzători de ziare. Afară era soare de mai. şi Eva rămase singură. ea bătea la maşina de scris. Îşi şterse ochii cu dosul mâinii. maşina de scris şi contabilitatea. PARTEA A PATRA 64 Pe strada Sărindar. ceva care îi stârnea durere. încet.RADU TUDORAN - . Eva se ducea în fiecare zi câte două ore. — Nu. să le urmăreşti năzdrăvăniile. n-avea de ce să mai stea în casă. De mâine n-avea pentru cine să mai gătească. Era prea obosită. să-i fie .

247 .

Părea că n-o priveşte. Într-o seară. Ea scoase certificatul din poşetă şi i-l întinse. numai tramvaiele. Nu se auzea. cu un picior jos. în penumbră nici n-ar fi putut s-o vadă bine. cu faţa lungă şi descărnată. Îi deschise un bărbat înalt. — Care sunt pretenţiile dumitale? Parcă avea ochi galbeni. Eşti angajată. Nu-i venea să creadă. în stradă. Domnul Protopopescu o pofti să şadă într-un fotoliu. Eva primi un certificat în care nu se spunea altceva decât că se află în posesia cunoştinţelor cerute ca să poată ocupa un post de secretară. Bruges. Avea ciorapi albi şi pantofi cât toate zilele. Dinant. O uşă întredeschisă dădea într-o altă odaie. mai jos de Piaţa Kogălniceanu. Se duse în Bulevardul Elisabeta. . — Vă rog să spuneţi dumneavoastră. nici un glas. Gand. vreo maşină de scris ţăcănind. Nu se mai temea nimeni de război. nici un zgomot. Într-un colţ era un birou mare. fără nici o firmă. Lumea ieşise. Şi într-o zi. Se numea domnul Protopopescu. vehiculele fură obligate să se oprească. se făcură exerciţii de alarmă aeriană. Dunkerque. El se aşeză pe colţul biroului. fiindcă era aproape de casă. nu m-am gândit. în culoarea tutunului. Pe bulevard. şi cerul părea mai curat. Începu să urmărească mica publicitate din ziare. apăreau diferite oferte. domnişoară. tot fără s-o privească. Nivelles. forfota şi umplea străzile. cu trăsături de oriental. trotuarele. Se stinseră luminile în tot oraşul. şi lumea părea liniştită. — Nu-i nevoie.la fel de indiferent ca oraşele celelalte din comunicate. La sfârşitul lui iunie. nu de apărare. Altminteri nu se întâmpla nimic. Era frumos oraşul. Semăna cu un exerciţiu de carnaval. Scria în telegramele de presă şi le strigau vânzătorii de ziare. cu obloanele pe jumătate lăsate. la fel de întunecoasă. pielea fotoliului era rece şi mirosea a tutun. El o întrebă. Era lună plină. copacii păreau mai verzi ca altădată. În spatele lui se vedea o încăpere întunecoasă. La uşă văzu doar numărul apartamentului. iar împrejur fotolii de piele. cu o mustaţă groasă căzută peste gură. pe celălalt îl bălăbănea în aer. afară. În fiecare zi întâlnea altele. era ca o lecţie de geografie pe care o urmărea fără atenţie.

roşii. de unde se întoarse cu o pereche de papuci de casă femeieşti. mici.Îl văzu că se duce alături. FIUL RISIPITOR 248 .

îi găseşti dincolo. apoi îi duse în odaia vecină. cu o pălărie de panama albă. poate n-avea ce să mănânce. Eu n-am absolută nevoie!” Dar el trânti uşa şi se întoarse. Îţi convine? I ce păru enorm. Eva privi mirată pardesiul. — Şi… şi care sunt atribuţiile mele? — Ai să afli pe măsură ce am să ţi le încredinţez. îi mirosi. Se duse alături de unde se întoarse îmbrăcat într-un pardesiu negru. se uită la ei. — Nu ţi-ai pus papucii! Îmi place să fiu ascultat. El străbătu camera cu paşi mari. neînţelegând ce se întâmplă Domnul Protopopescu luă pantofii. Nu-mi place zgomotul pe care îl fac pantofii. — Bine. maşina de scris… — Scoate-ţi pantofii şi ia papucii! Se bâlbâi: — Pa-pucii? El vorbea fără s-o privească. pe dinăuntru. domnişoară! Îi îndeplini porunca. să spună: „Dacă vreţi. Notezi prin urmare în blocnotes tot ce se întâmplă. bălăbănindu-şi într-una piciorul: — Da! Încalţă-i şi nu întreba multe. mulţumesc. Vru să se ridice. era miezul verii. Nu am nevoie. găseşti în sertarul din mijloc al biroului. se încuie singură. crezu că nu înţelesese bine. zăpăcita. . Trebuie să păstrezi o discreţie desăvârşită.— Salariul dumitale e zece mii de lei pe luna. Te rog.RADU TUDORAN 249 . pe tălpi. până la unu. Ne-am înţeles? În clipa aceea sună la uşă. Dacă îţi trebuie bani. Să umbli cu grijă. Rămâi aici. poate afară era o fată mai săracă decât ea. cu borurile enorme. Îl auzi vorbind cu cineva: — Postul s-a ocupat. domnişoară. Eu sunt detectiv particular. sfioasă. Eva simţi o neaşteptată strângere de inimă. Revii la ora patru. — Când pleci. — Zece mii de lei pe lună? Ce trebuie să fac? Ştiu stenografia. Mai încercaţi peste o săptămână. poate se pricepea mai bine. nu e nevoie să mă aştepţi tragi uşa. Eu am treabă în oraş. Ai nevoie de un acont asupra salariului? — Nu. Dacă nu mă întorc. angajaţio pe ea. Vei sta la telefon în lipsa mea şi vei nota cine mă caută.

.

încredinţată că o încuiase în casa.— Să nu ridici obloanele. deasupra divanului. şi la stânga un dulap în perete. Într-un colţ. poliţia. cu pălăria în cap. Nu mai înţelegea pe ce lume se află. se aplecă în faţa ei adânc. neîndrăznind să se mişte. uluită. gata să-l răstoarne. Sări în picioare şi alergă la uşă. se aşeză la birou. crezând că poate e o instalaţie . Eva rămase zăpăcită în fotoliu până ce o cuprinse spaima. emoţionată că îşi începea rolul de secretară. se vedeau şi hârtii mai vechi. altă cravaşa de lemn roşu. să-şi arunce o privire în camera vecină. telefonul. şi din poziţia aceasta căzu deodată în genunchi. Împinse sertarul repede la loc. Filele bloc-notesului erau albe — nimeni nu se atinsese de ele. răsfoi bloc-notesul căutând însemnările pe care trebuia să le continue. fiindcă nu se întâmpla nimic nu-i mai era frică. atârnau câteva obiecte ciudate. Deschise sertarul biroului şi rămase stupefiată. îşi luă inima în dinţi şi merse până la uşa cealaltă. fără nici o legătură. rigid şi enigmatic. Pe urmă îşi scoase pălăria. aşteptând să se întâmple ceva. Luă de pe birou o pereche de ochelari negri şi îi băgă în buzunarul de la piept al pardesiului. putea să strige. tresărind la orice trosnet al mobilelor. Din nebăgare de seamă atinse telefonul cu cotul. O închise la loc şi se întoarse năucă. teancuri. Nu-mi place lumina. Pe măsură ce îi trecea spaima se simţea mai nedumerită. se apropie şi văzu o cravaşa lungă.FIUL RISIPITOR - . Îşi şi făcu mintal planul gesturilor următoare: telefonul. dar. un teanc de câte o mie. dând să-l îndrepte. cu banderole nedesfăcute. putea fi învinuită de furt. de piele împletită. Mai târziu. în stânga biroului. în faţă era un divan cu aşternutul nestrâns. uşa se deschise fără nici o piedică. dacă ar fi lipsit ceva. Ridică receptorul. Dar apăsând pe clanţă. încă una neagră şi la mijloc un bici cu multe capete. era plin de bani. o uşă mică ducea probabil la camera de baie. În clipa următoare. ne-am înţeles. domnul Protopopescu era în picioare. Eva simţi că-i miroase picioarele. domnişoară! Nu uita. aşteptă să sune telefonul. fereastra deasupra străzii… Era la etajul întâi. şi scena nu dură mai mult de-o clipă. plimbându-şi nasul pe deasupra papucilor. Pe perete. — Atunci. altul de câte cinci sute. Dacă sună la uşă nu deschizi. Se întoarse în prima odaie. Stătu un timp în mijlocul odăii. Vru să se ridice. salutând-o cu un gest de trubadur. dar n-avea cum. hârtii noi de câte două mii de lei. văzu că firele atârnau libere.

250 .

dar poate avea mijloace nebănuite s-o identifice şi s-o prindă. acuzatori. încetul cu încetul. lenjerie. parcă leşinată. Uşile dulapului erau descuiate. Şi într-o zi. cu acelaşi pardesiu negru şi cu pălăria albă. Venea dinspre oraş. pulpanele pardesiului. ca şi când n-ar fi observat-o. la fiecare pas.RADU TUDORAN - . cu mersul netulburat. îi văzu sub cuvertură. Îşi duse mâna la frunte. de toate felurile. nu se auzi nimic: nici tonul. se duse la baie. dând urmare aceleiaşi porniri absurde — şi. Se duse dincolo să-şi ia pantofii. apoi răscoli aşternutul. acuzată de furt. cu un gest absurd. Atunci o cuprinse din nou frica. el era în drept s-o reclame la poliţie. trase cu ochiul în toate părţile. dar nu ai ei. că leşină. cu senzaţia că e urmărită. Multă vreme de atunci înainte merse pe stradă cu frică. Împietri. inutile. cu paşi rari. gata să fugă înapoi şi să se ascundă. nu mai putea să rămână. Apoi. Pantofii ei nu se vedeau nicăieri. Îi văzu ochii galbeni străpungând-o cu o privire dură şi ascuţită. se linişti. pe uşă. din ce în ce mai contrariată şi mai speriată. când nu se aştepta. să intre în casă. văzu înăuntru haine. Din fericire nu-i ceruse numele. răscoli pe jos. Peste o săptămână. O clipă mai târziu. atârnau alte cravaşe şi bice. cotrobăi pretutindeni. mergând drept spre ea. deodată. deşi ochii li se întâlniseră.necunoscută. sub chiuvetă era o pereche de pantofi de femeie. căută în toată odaia. şi aşa rămase. Nu stătu să mai judece: aruncă papucii. când izbuti să se ridice. ridică până şi covorul. până spre seară. Se vedea arestată. unul lângă altul. aruncând în afară. se pomeni cu el faţă în faţă. Firele se legănau pe lângă birou. ca să-şi cumpere de . Tremura ziua şi noaptea. când tocmai când ieşea din scuar. întrebată şi chinuită. aşezaţi simetric în mijlocul patului. Ea avu putere să se întoarcă. incapabilă să-şi ascundă faţa sau să fugă. Dar el trecu pe alături. Câteva zile nu îndrăzni să iasă din casă. în locul unde se pun cravatele. Reveni. iar într-ai lui se simţea intenţia ofensivei. se aplecă. fără să se mai uite înapoi. la fiecare pas în faţa uşii. se încălţă în fugă şi ieşi pe uşă. nici alt zgomot. Acasă o cuprinse panica: fuga ei putea să aibă urmări — ar fi putut să lipsească bani. în plină amiază. pălării. simţi să se pierde. îl văzu că se ducea înainte. când ieşi din casă. să se trântească în pat. Când întoarse capul. se întoarse. nici adresa. De atunci nu mai ieşi decât pe înnoptat. îi auzii paşii îndepărtându-se. apăsaţi.

251 .

Domnul Sergiu stătea în faţa ei. dar nu avu curaj să plece în căutarea altei case. auzi soneria. un titlu îi atrase atenţia: „Faimosul Protopopescu din Bulevardul Elisabeta a fost rearestat. care trimite automobilul să-l de la slujbă. restul fiind rupt. cu bastonul pe braţ. o întreprindere mare. Renunţă. grăbiţi. Fetele spuneau despre el că are trecere ca bărbat. care se aşezau alături să-i dicteze. 65 În a doua jumătate a lui septembrie lucră vreo zece zile la un birou de copiat acte. asudaţi. Veneau fel de fel de avocaţi şi împricinaţi. Odată. dar fiind mai vechi în slujbă îşi îngăduia să le socotească subalterne. Domnul Sergiu nu le era propriu-zis şef. dar nici n-o mai interesa. Eva nu văzuse niciodată automobilul.FIUL RISIPITOR 252 . care le făcea curte tuturor. cam spân. Se gândi că. se angajă la biroul unui depozit de lemne. pe strada Panduri. zâmbindui cu familiaritate. hotărâtă să găsească un serviciu unde să nu scrie toată ziua la maşină. cu ochii verzi. Acestea erau relaţiile dintre ei în seara când. îi înţepenea spinarea. mirosind urât. că prădase vreo bancă. în faţa Tribunalului. întâlnindu-se pe un coridor îngust. cu o servietă în mână. abia ajunsă acasă. într-o zi. sau un hoţ. cu o superioritate protectoare.” Din text rămăseseră numai câteva rânduri. ca şi celorlalte. La început nu-l recunoscu. Avea un cap mare. În octombrie. pe care şi le umezea mereu cu limba. dădu s-o ciupească de obraz. strecurându-se pe lângă ziduri. că e amorezată de el o actriţă de revistă. simţea că se sleieşte. nu se înţelegea nimic. sau i se păru că visează. spălăciţi şi cu buzele veştede. era un escroc. Se simţi eliberată şi începu iar să caute slujbă. dându-i fumul de ţigară şi respiraţia grea în obraz. O dureau degetele. cu pălăria tare. Până ce. Se gândi că ar fi trebuit să se mute. pudrat foarte mult. domnul Sergiu. pe bucata de ziar în care băcanul îi învelise pâinea. Lucra într-o cameră cu trei fete şi cu un tânăr. El îi spunea pe nume. cu mulţi funcţionari. se feri şi îi aruncă o privire de gheaţă. probabil. . şi nici nu câştiga cine ştie ce. Umbla cu guler tare şi nu ieşea pe stradă fără baston. peste vreo lună.mâncare la o băcănioară de alături. cu nasul ascuţit ca muchea cuţitului. departe. înţepenise cu mâna pe clanţă şi îl privea siderată.

.

El îşi dezbrăcă pardesiul. E frumos la tine. prin colţurile gurii îi ieşeau două fire subţiri de fum. — Ce zici. îmi place sa dorm cu lucrurile mele. Leafa ei era şase mii de lei. crezi că eu sunt omul să fac de pomană atâta drum? Altele ar fi fericite. Apucă lampa de pe noptieră. se mai întoarse o dată. pot să dorm aici la noapte? Îi năvăli sângele în ochi. o aprinse. Domnul Sergiu îi făcu cu ochiul: — Din leafă? Şi începu să râdă. — Ieşi! — Bine! O să te căieşti! Dar a doua oară nu mai vin! Se îndreptă ofensat spre uşă. îşi scoase o ţigară. nu te uita aşa. îşi puse pălăria în cuier. Când să deschidă. — Dar de ce te-ai supărat? Ţi-am tăcut ceva? Doar te-am întrebat! (Îşi luă servieta. Te credeam mai de înţeles. când domnul Sergiu se repezi afară şi trase repede uşa după el. şi se aşeză pe marginea divanului. rupte. cu mişcări mari. fulgerător. Eva nu-şi revenise. tot râzând. smulgând-o din priză. Se apucă strâns cu mâinile de marginea mesei. neconvins. trecu dincolo. Eva răspunse. era gata s-o arunce în capul pomădat. clipind nedumerit. parcă hipnotizată: — Patru mii de lei pe lună. după ce privi de jur-împrejur. Tremura fără control. zise: — Ai gust! Am ştiut eu cum te-am văzut. nu mai văzu decât o pâclă roşie. lăsă servieta pe marginea divanului şi. — Chiar vrei să plec? Eva nu mai putu să se stăpâneasca. Ce chirie plăteşti? Fără voia ei.) Nu-ţi place de mine? Eva ridică mâna şi scurt. Păi. — Ieşi! Domnul Sergiu o privea. . — Ieşi imediat! Ieşi! — Da de ce? (Se săltase de pe pat.El intră ca în propria lui casă. El se trase un pas înapoi.) Am adus-o degeaba! E pijamaua. o întrebă el. i-o repezi în obraz. plin de nevinovăţie.

aerul . Într-un timp.RADU TUDORAN 253 . tremurul păru că se linişteşte. dar simţea o apăsare ciudată şi alarmantă.Nu putu să adoarmă toată noaptea.

. cu un năduf probabil mai vechi şi mai puternic decât spaima: — Leşină. care nu putea să întârzie. dar aerul adineauri îngroşat. Se repezi orbeşte la întrerupător. mişcarea şi zgomotul începură să descrească. auzi un huruit adânc. În clipa când puse picioarele jos. aruncându-se unii peste alţii. Încercă să învingă senzaţia de înăbuşire. Pereţii trosneau. Abia acum o cuprinse groaza. paşi rostogolindu-se pe scări. leşin. cu o durere surdă şi fără cauză. covorul. Îşi luă pardesiul pe umeri şi ieşi. pereţii erau fisuraţi de jur-împrejur. acum parcă se rarefiase. Altcineva spuse: patru. în mijlocul trosnetelor şi al huruitului. de afară. Intră în casă şi îşi căută rochia pe întuneric. răbufnea vântul umed. Lampa atârnată de tavan încă se mai mişca. altul: două. O dureau capul. Nu mai fu în stare să facă nici un gest. îl învârti. striga mereu: — Marcel. Alice vino jos! Femeia nu auzea. mirată doar că nu se mai termină. Marcel. ţipete. Burniţa. mobilele. Afară se auzeau glasuri speriate. În chip nesperat. Marcel!… Bărbatul înjură. O femeie striga. de nerespirat. casa se legăna ca pe valuri. membrele. Scuarul se umpluse de oamenii care fugiseră din blocuri şi nu îndrăzneau să se întoarcă. Simţea că se apropia un sfârşit. tunete subpământene. unde eşti? Ce-a fost? Ce s-a întâmplat? — Cutremur! răspunse un glas bărbătesc. Se ridică. Când era aproape îmbrăcată se aprinse lumina. parchetul începu să-i joace sub tălpi.devenise greu. printr-o crăpătură de deasupra ferestrei. masa. ceva definitiv. Oamenii de la etaj coborau în panică. Molozul albise parchetul. inima. Eva întrebă cât e ceasul. numai pereţii mai trosneau. dar lumina nu se aprinse. lua-te-ar dracu! Dialogul se pierdu în strigătele celorlalţi. rămase rezemată de peretele mişcător. speriată. Toţi păreau zăpăciţi. căutând ieşirea pe întuneric. şi pe parchet cădea moloz fâşâind. de sus: — Marcel. vâscos. să deschidă fereastra. liniştită. forţându-şi plămânii. spuse cineva. Trei. Oamenii stăteau în ploaie. îşi luă pardesiul şi fugi afară.

şi aştepta să vadă dacă îl urmează cineva. rămânea şi el pe loc. .câte unul mai curajos spunea: „Mă duc să mă culc”. Cum nimeni nu îndrăznea să se mişte.FIUL RISIPITOR 254 .

Simţi impulsul să se ducă la director să-l pălmuiască.” În clipa următoare. să-l pălmuiască pe domnul Sergiu. spre Panduri. în plic era o hârtie cu antetul firmei: Fagul Nou — Societatea Anonimă Română. descoperi golul dintre celelalte blocuri. Pretutindeni trotuarele erau acoperite de moloz. Toate erau speriate. fetele nu se întoarseră. poate o oră. Îşi puse fularul la gât. care îi întinse un plic albastru şi o puse să semneze de primire în condică. tonul scrisorii o făcu să zâmbească. îi veni sângele în obraz. deoarece asupra dumneavoastră planează bănuieli care nu vă fac onoare şi întrucât firma noastră ţine să nu-şi strice reputaţia. ca unei cunoştinţe: — S-a dărâmat blocul Carlton. trecu podul şi o luă pe linia tramvaiului. văzu o pată mare de întuneric.Eva porni pe bulevard. iar fetelor le făcu semn să vină după el. văzu lumea alergând spre statuia lui Brătianu. aşteptând să se întâmple ceva care să redea liniştea oamenilor. Pe la nouă apăru una din fete. Cineva care venea din faţă. Ajungând în Bulevardul Brătianu. apoi coborî la Dâmboviţa. după bănuielile care o indignau. firma Fagul Nou termina: „cu deosebită stimă. să fugă afară. Cu deosebită stimă…” În prima clipă. printre oamenii care alergau. Nu se mai întoarse acasă.RADU TUDORAN 255 . ne socotim în drept nu va acordăm nici un preaviz. până la ziuă. Dedesubt scria: „Doamnă. Unde intrate tot ce fusese în sus? Se lumina. fără gânduri. tropăind pe asfaltul ud. Domnul Sergiu îşi băgă capul pe uşă. Veni doar uşierul. Aproape de Calea Victoriei. rătăci pe străzi. Nu venise încă nimeni. vă aducem la cunoştinţă că începând de astăzi ne scutim de serviciile dumneavoastră. şi-n întuneric lumea forfotea răvăşită. îşi încheie pardesiul şi ieşi. Intră în birou şi se rezemă de sobă. fără să se mai uite în urmă. Afară dădu . mai târziu alta şi după ea a treia. stăteau cu paltoanele pe ele. în neştire. spre centru. Date fiind împrejurările. Du-te repede să vezi! Se duse mergând încet. îi spuse. într-o imagine neverosimilă. un gol de neadmis: unsprezece etaje nu mai erau. Oare ce însemna buna reputaţie a unui depozit de lemne? În sfârşit. îi aruncă Evei o privire duşmănoasă. ruinele nu depăşeau capetele oamenilor. Dar nu-şi dădu atâta osteneală. Eva rămase singură. Când se apropie. O echipă de gardieni se apropia în pas alergător dinspre Prefectura Poliţiei.

.

66 Până după Anul nou nu mai îndrăzni să caute de lucru. gata s-o apuce şi să i-o arunce în cap. folosit cu un sens injurios. într-o dimineaţă. Vedea abia acum că lumea fierbea.FIUL RISIPITOR 256 . care venea de la direcţie. O năpădi bucuria. Câteva clipe şovăi. se întâlni pe neaşteptate. nu mai văzuse de atâta timp un prieten. îi era necunoscut. Ai crezut că te joci cu mine!? Văzu jos o bucată de lemn. cu obrazul arzând. cu domnul von Seele. şi începu să se frământe. fără să-şi scoată pardesiul ud. şi se mira că putuse să trăiască atâta timp ca şi când ar fi fost singură. Iar cuvântul mason. În ochii lui răi lucea o scânteie de satisfacţie. Odată. căzută dintr-o căruţă. pe întreg pământul. Intră. De atunci înainte nu mai citi ziarele. sfidând-o. citi surprinsă numele domnului von Seele: „Opinia publică a oraşului nostru nu mai poate suporta ca acest mason vândut străinilor să-şi vadă de treburi nestânjenit. faţă în faţă. stătea mai tot timpul în casă. Căută în dicţionar şi văzu că înseamnă „zidar. Curând după Anul nou. să fi spart un cap de om sau măcar geamurile. îngrozitor de nemulţumită — nu-şi ierta că se stăpânise şi nu aruncase cu lemnul. când trecea pe bulevard cu gândul să intre la un cinematograf. — Mironosiţo! îi strigă din urmă.” Fu şi mai nedumerită. fără să întoarcă privirea. Îşi luase obiceiul să citească jurnalele. Se opri.piept în piept cu prigonitorul ei. apoi se calmă şi porni mai departe. încercând să înţeleagă ce se întâmplă în jurul ei. În faţa casei tot mai erau oameni. dormind. aşteptând scurgerea zilelor. ca să nu mai rămână atât de izolată de viaţa care începea dincolo de ziduri şi se întindea peste graniţele frământate. împroşcând-o cu noroiul Pakard-ului…” Se simţi indignată. ştia că domnul von Seele nu stropea pe nimeni cu noroi. Era enervată. prin ploaie. o duse la Capşa şi băură împreună . El o luă de braţ. se aşeză pe marginea divanului murdar de moloz. ar fi vrut să-l îmbrăţişeze în stradă. încredinţată că nu spuneau decât minciuni. într-o corespondenţă din provincie. într-o lume care totuşi nu murise.

.

linişte. pe urmă am să văd. Îi povesti întâmplările din ultima vreme.) Nici măcar eu! — Dar ce au cu tine? Tu nu superi pe nimeni. Crezi că n-am să mă pot întreţine singură? — E mai greu decât crezi. Când te socoteşti liberă. ce au cu tine? — Lasă. Simţi în vorbele lui un ton ciudat. — Îţi mulţumesc. Nu vrei să te întorci la Păltiniş? Nu te-ar supăra nimeni. Să nu mai vorbim. În cofetărie era cald. De mult nu mai simţise un gust atât de bun. — Oswald. un pic de nelinişte şi de tristeţe. Ţi-am mai spus o dată: nu vreau să mă închin nici unui stăpân. Vrei să lucrezi. să am măcar independenţă. dar care să-ţi creeze sentimentul că nu trăieşti de pomană. — Cred că nu ştie nimeni. Unei femei i se pun mai multe piedici decât unui bărbat. nu. viaţa ei i se părea comică. am citit în ziare.şocolată fierbinte. Eu… Eu peste câteva zile sper să pot pleca din ţară. dezamăgirile. tocmai atunci depinzi de cineva. — Poate că supăr pe mulţi. — Vreau să-mi fac un rost. Ce faci tu? Singură? Ea începu să râdă. I se păru că înţelege ceva. Bărbaţilor nu le place să fie concuraţi în munca lor. prea puţină lume. El se gândi un timp şi se lumină: — Ştiu ceva care are să-ţi convină. Eva. alergăturile după o slujbă. şi afară încerca să ningă. nu te-aş stânjeni. (Zâmbetul i se accentua. Să nu te împotriveşti. Dacă nu s-a putut altceva. E ceva foarte periculos. — Unde pleci? — Deocamdată la Ankara. dar se ferea să înţeleagă totul. nu-i mai era ruşine. Adevărat? . Şcoala de studii practice. nu-i aşa? O muncă nu prea grea. spaimele. — Vrei să-ţi dau un post la birourile noastre? Aş face să te simţi bine. nu-ţi bate capul! — De ce ţi-au spus mason? Ce înseamnă asta? El zâmbi uşor. cu un pic de ironie. să nu atârn de nimeni.

să nu ţi se ordine în chip grosolan.Eva încuviinţă din cap. Du-te după-masă aici. — Undeva unde să nu se vorbească tare.RADU TUDORAN 257 . . să nu te jignească nimeni.

şi. după terminarea consultaţiilor venea în biroul ei şi. Oswald n-ar fi fost într-adevăr prieten cu cineva căruia să nu-i placă muzica. Faţă de Eva se purta cu o solicitudine caldă. aşa cum vorbea la telefonul din colţul cafenelei… (Asasinat la Cairo. el pe Bach. cald şi linişte. nemişcat. în timp ce asistentul orânduia banii încasaţi ei vorbeau despre muzică. n-ar fi plecat niciodată. La ieşire el o zări şi o salută politicos. ca nişte şcolari care se prezintă la examen. în vara anului 1943. din partea ei.Scrise ceva pe o carte de vizită. le fixa orele de consultaţie şi îi trecea în agendă. Tot ea îi primea când îi introducea valetul. cu o figură nu prea frumoasă. — E un medic cu multă căutare. la nivelul lor de diletanţi. De atunci înainte. Medicul era un om de vreo cincizeci şi cinci de ani. mi-e bun prieten. poate fiindcă ţinea seama de recomandările domnului von Seele. Lucrul acesta dura în fiecare zi de la nouă până la unsprezece. Într-o duminică dimineaţa ea se duse la un concert simfonic la Ateneu. cu un halat alb. apoi îi poftea alături. Eva îşi luă în primire noua slujba. Ramase aici până în luna martie. încasa onorariul. îl văzu într-un fotoliu mai în faţă. Stătea într-un birou. În birou era curat. însă fiecare îl înţelegea pe celălalt. care însă inspira prietenie şi încredere. Veneau mai ales femei. Atunci îi auzi ultima oară glasul şi ultima lui imagine rămase aceea.FIUL RISIPITOR 258 . fiindcă îşi dădea seama că era atras de muzică. . răspundea la telefon pacienţilor. îşi explica şi prietenia lui cu domnul von Seele. nelămurite niciodată. iar după-amiază de la patru la şapte. lângă vestibul. multe erau artiste la teatrele din Bucureşti. poate fiindcă îi era în fire. Oamenii care veneau vorbeau în şoaptă. am vorbit chiar ieri cu el. ştiu că are nevoie de o secretară. Acum. în căutare de sfaturi pentru îngrijirea tenului pe care machiajele îl făceau să sufere. ascultând cu atenţie. cu un fel de sfială. Îl chem acum la telefon. în sala de aşteptare. Ea îl iubea mai mult pe Beethoven. atrăgător prin politeţe şi bunăvoinţă. în împrejurări misterioase.) 67 După sfântul Ion.

.

în muzica lui Bach era o seninătate religioasă. Păru încurcat. Trăia în mijlocul acestei lumi. ceva apăsător şi lubric. Din când în când. era aspră. în loc de răspuns. şi mie îmi place Bach. doctorul îi punea pe birou un bilet pentru concertul de a doua zi. sâmbăta seara. era singurul om din toată sala cu care ar fi stat de vorbă. Fiul meu cel mai mare cântă la vioară. Eva îl întrebă: — Ştii cine era doamna care a intrat? . însă îi întâmpina cu privirea atât de străină şi rece. cu şcoala la Dresda. Pe el îl găsea în acelaşi loc. Valetul rămăsese ţeapăn în uşa vestibulului. — Doamna are oră reţinuta? Ea o privi peste umăr. se posomorî şi nu mai vorbi. ridică-te când îţi vorbesc! Traversă sala de aşteptare. mai în faţă.— Bach are mai multa seninătate. Dar Beethoven mă împrieteneşte cu pământul. din vârful buzelor. se cunoştea că-i vopsit. înţeleg. E un quartet destul de curat. mă împacă şi mă împrieteneşte cu cerul. Eva socotea că are dreptate. intră în birou. nu urâtă. Spunea: — Da. — Dumneata nu ştii să dai bună ziua? spuse. cu mănuşile pe mâini. ţine vioara întâia. şi fratele meu la violoncel. goală la ora aceea. Chiar în părţile ei pasionate. ca pe o insulă de gheaţă. mereu cu fularul la gât. de neidentificat. am un prieten. Odată el o întrebă: — Nu cânţi la nici un instrument? Acasă la noi se face muzică în fiecare joi seara. o doamnă învelită în blănuri. încât nici unul nu îndrăznea să i se adreseze. spunea doctorul. Avea părul roşu. fetiţo. te-aş invita să asculţi. simţea aceeaşi inspiraţie nelaică. fără să se crispeze. nu căuta niciodată să-i vorbească. aproape de terminarea consultaţiilor. figura ei. eu cânt la viola. ţine vioara a doua. În pauze mulţi bărbaţi o priveau. Într-o dimineaţă. răspândind un parfum violent. fără să se anunţe. cu ochii încărcaţi de silă. învârtindu-se în jurul ei. o saluta cu prietenie şi politeţe. avânturile dovedeau adoraţie faţă de cer şi de Dumnezeu. şi intră în cabinet fără să ciocăne. le simţea privirile îndrăzneţe. E cineva la domnul doctor? Haide. duşmănoasă şi dispreţuitoare. printre pleoape. foarte bun violonist.

— N-o cunoaşteţi? E doamna doctor! .RADU TUDORAN 259 .

— Ai aici onorariul dumitale. prin ochi îi trecu o lumină firavă. — Te rog. era furioasă că nu avusese puterea să-i întoarcă palmele. Ţi-am pus în plic un abonament la ultimele concerte. Nu îmbrăcase halatul alb. La patru. o găsi în spatele biroului. şi ieşi. Altfel am putea face o alianţă. Te rog. Simţea cât vroia să fie de bun. Aici eşti la un medic. nu protesta! Fă-mi această graţie. Mi-am îngăduit să adaug o despăgubire pentru luna viitoare. Îmi laşi mângâierea asta? . învinge. aruncând priviri bănuitoare spre uşi. dragul meu copil! zise apoi. rămâi până la terminarea consultaţiilor! Eva îşi îmbrăcă halatul. în picioare. doamna îşi admonesta soţul: — Nu puteai să găseşti una mai cuviincioasă? Se stăpâni greu. — Suntem prea timizi amândoi. Eva îşi muşcă buzele. Doamna se opri în dreptul biroului şi-i aruncă o privire mai stăruitoare. şi cât de umilit era el însuşi că nu ştia ce trebuie să facă. când doctorul intră pe uşă. el aşteptă până ce asistentul luă banii de pe birou. El se apropie. umblă în neştire pe străzi. îngheţată. Pe urmă scoase din buzunar un plic şi îl puse pe masă. o privi în ochi cu o căutătură obidită. Doctorul îşi trăgea mănuşile pe mâini. Îşi frământa degetele pe cristalul biroului. tot printre gene şi nu cu mai puţină silă ca la început. La şapte. întinse mâna şi îi mângâie. Până la patru după prânz. nu la varieteu! Eva se înroşi. Rezistenţa e arma la modă azi. obrazul.Doamna doctor! — stăpâna. cu pumnii strânşi în buzunarele hainei. Păru speriat de aceste cuvinte şi tăcu. Aş fi mulţumit să ştiu că te-ai dus. Aş vrea să nu urăşti oamenii şi viaţa. — Să-ţi faci altă pieptănătură! îi spuse. dar ştiţi că trebuie să plec. plângând fără lacrimi. — Îţi cer iertare. Peste câtva timp ieşiră împreună. Suntem de altfel în deplină legalitate: e preavizul care ţi se cuvine. Cine rezistă. În timp ce ieşeau. — Domnule doctor. timid. îmi pare rău. cu mâinile amorţite. El zâmbi uşor. poruncitor.

unul în faţa altuia. până ce el ridică . emoţionată: — Da.Cum puteau să existe. în aceeaşi lume. Rămaseră tăcuţi. Vă mulţumesc! Am să mă duc şi am să-mi amintesc de bunătatea dumneavoastră. cum aveau loc.FIUL RISIPITOR 260 . domnule doctor. cum puteau să respire laolaltă atâtea feluri de oameni? Răspunse. timizi.

nu-i greu — un pic de pricepere şi un pic de escrocherie. la Beethoven! Nu-i o concesie. — Ai să te duci cu asta la Institutul doamnei Kety. Aşa că nu m-a mirat că ai fost prin slujbe. ai să asculţi sfatul meu. Porneau poate din nevoia de a flecări. încât îmi zic că atunci cine mai găteşte mâncare în oraş şi cine mai creşte copii. doamna Alion îi scria din ce în ce mai des şi mai mult. înviorat. să nu asculţi ordine. au să plătească bine. puţin. Scrisorile nu se explicau nici măcar prin afecţiune. chiar la noi. toate relative. şi o însoţi până la uşă. pe Bulevardul Take Ionescu. chiar şi la cei posaci. — Nu. mai sunt şi alte femei la birouri.RADU TUDORAN - . Dă-mi voie. Că ai fost în slujbă ici şi colo. să te gândeşti la prietenii noştri. cele sărace n-au grija tenului. dar unde s-a pomenit! Că parcă te-am născut în cort. ai să înveţi repede. am să-l pun înainte pe Bach! Nu-i o concesie! 68 Prin luna iunie. m-ar fi mirat să faci pureci undeva. — Ce-ar fi să înveţi cosmetica? Să nu ai nici un stăpân. la nomazi! Acum spui . — Nu uita. desigur. erau reci. nu m-a mirat prea mult. să-ţi faci programul care îţi place. când eşti necăjită. — La care din ei mai întâi? — Date fiind împrejurările puţin cam dramatice. bineînţeles — altfel nu se poate! Da. ai să-mi telefonezi şi am să te recomand pacientelor mele. Doamna Kety este o elevă a mea. domnule doctor! Dat fiind că nu vreau să socotesc nimic dramatic. iar uneori răutăcioase. n-o ştiuse niciodată comunicativă. care vine o dată cu vârsta la mai toţi oamenii.ochii. Se aşeză la birou şi scrise câteva rânduri. că d-aia s-au înmulţit birturile şi orfelinatele. Toate sunt bogate. ceea ce o umplea de mirare. unde lumea e mai altfel. că au ajuns peste tot mai multe decât bărbaţii. Eva primi de la doamna Alion o scrisoare lungă. Când eşti gata. Doamna Alion îi scria: „M-am învăţat să nu mă mai minunez de nimic ce aflu despre tine. N-ai să plăteşti nici o taxă. Eva zâmbi. Ne-am înţeles? Îi ajută să-şi îmbrace pardesiul.

261 .

cu ochii ăştia? Nici n-a bătut-o. că e rudă cu ministrul. barem să aflu care e adevărul. în cazul când se face divorţul. bravo ţie. Spre sfârşit. dacă aici ai ajuns. că este prost dispusă. că era acolo şi manicurista. i-a trimis vorbă cu mine să nu se supere să vină altădată. pentru copii. era acolo manicurista Gettei. Dar Gettuţa se jură că nu-i adevărat. când am fost la Focşani. că a vorbit cu un avocat şi o să ceară pensie alimentară. a intentat acţiune de divorţ şi a plecat pe zonă. o dată pe săptămână. nici n-a certat-o. şi am întrebat-o ce-i aia cosmeticiană. l-a avansat. care să te ţină în frâu. revenea la Getta: „Că uite. Vineri. Gettuţa n-a putut să-ţi scrie. Gettuţa era în dormitor. şi spune să-i aducă martori. dar mi-a spus să te întreb. că vine în fiecare vineri la patru. Spune mereu să aducă martori. bani aruncaţi pe fereastră. poate să ceară mult. Altceva n-ai găsit în Bucureştiul ăla? Că doar nu s-or fi terminat bărbaţii! Ai fi putut să-ţi găseşti unul. Dar acum nu-i ardea de unghii. şi eu am întrebat ce e aceea cosmeticiană. şi Gettuţa îi da patruzeci de lei de fiecare dată. vinerea la patru după-amiază. care n-au altă treabă decât să-ţi dea ţie bani de pomană. tocmai acum. El mi-a spus mie. venise biata fată. aici a stat numai să nenorocească femeile şi s-a dus. e al judecătorului. El spune că a prins-o ieşind din casa lui. că destul ai umblat hoinară.că te-ai apucat de cosmetică şi ai cliente. Şi Gettuţa face iar un copil şi e nenorocită. cocoane bogate. să-l întreb. ale prietenilor şi ale necunoscuţilor. Gettuţa se jură că e nevinovată. ar putea să vină să stea la tine? Să nu te temi de cheltuială. sa te aşezi la o casă. în care povestea întâmplările din târg. Acum aşteptăm să vedem ce-o vrea Dumnezeu. nu la unghii. luându-mă cu scrisul. şi plânge în dormitor toată ziua. Spuneam că vineri am fost la Getta. că el nu vrea să ştie de nimic. dar nu ştiu nici eu ce să cred. Atunci. Am vrut să mă duc la judecător. dar nu l-am găsit. ale vecinilor. . fiindcă spune ăsta nu e copilul meu. noi n-avem nici o putere. că şi-a luat obiceiul să vină pe neaşteptate. ce martori îmi trebuie dacă am văzut-o eu. bărbatu-su e destul de bogat. că ea îşi face unghiile regulat. uitam să-ţi spun ce era mai important. după ce te-am ţinut atâţia ani la şcoală” Urmau câteva pagini. mi-a spus că e tot un fel de manicură. că nu ştiu cum s-a întâmplat că l-a mutat la Bucureşti. plânsă că iar ce s-a întâmplat cu bărbatu-su şi cu judecătorul. la obraz.

să ştie dacă are unde trage. că din Focşani .Răspunde-mi. sau scrie-i ei de-a dreptul.FIUL RISIPITOR 262 .

L-am condus cu toţii până la poartă. nu găsea nici o punte de legătură. Au trecut şi aeroplane. fiindcă ne-a cam speriat pe toţi războiul. Eu câştig acum destul de bine. şi-a plâns ca un copil. se simţea din ce în ce mai străină. Au venit şi pe acolo căldurile? A doua zi la şapte el a plecat.” Eva nu se gândi mult. când o lovea o nenorocire. Aşa că s-au împăcat şi s-au sărutat de faţă cu mine. că l-au şi mutat de la jandarmi înapoi la infanterie. nu sta nici o clipă la îndoială. şi n-a răspuns nimic. nu o lega nimic de familia ei. îmbunându-se. deşi a lăsat capul în farfurie. Îi scrise în aceeaşi zi: „Îmi pare rău de necazurile tale. dar nu putea să-şi lase sora în restrişte. Ordonanţa mi-a făcut focul la baie şi m-am îmbăiat ca în vremuri bune. maiorul. Acum nenorocirea venise. deci trebuia să fie bună. Eu în seara aceea am rămas acolo. pe care le-am aflat de la mama. Am o singură odaie. fiindcă mi-era prea cald. Abia peste vreo două săptămâni primi o scrisoare de la doamna Alion: „Nu ţi-am scris până acum. dar nu ne-au bombardat. află că începuse războiul. fiindcă la jandarmi se obişnuise. a spus că nu vrea să intre în luptă cu gândul că sunt supăraţi. Vino aici când vrei. Îşi aminti cât de aspră şi nedreaptă fusese ea totdeauna şi cum se schimba. Deci te primesc din toată inima!” Câteva zile mai târziu. o să ne fie cam greu. dar n-am putut să stau mult în cadă. s-a întors într-o seară şi-a spus că sunt semne de război.trebuie să plece. Era tare abătut. Pe urmă o să vedem ce facem. poate am să iau o casă mai mare. din cauză că se făcuse foarte târziu şi nu mai aveam tren. e în a opta lună şi prea se vede de la distanţa. fiindcă nu mai divorţează. departe — şi-i privea pe alţii. făcându-se că n-a auzit. Acum trebuie să-ţi spun că Gettuţa nu mai are nevoie să vină la Bucureşti. . Mitel. Război era de multă vreme în lume. o ducea bine. Eu i-am spus că pe judecător l-au mutat la Bucureşti şi-atunci am văzut că bietului om i-a părut tare bine. iar la Panciu nu vrea să vină. Era îngrijorată puţin şi vag numai de soarta Gettei şi a maică-si. cu copilul. trăise în alte lumi. De aici a spus că se duce direct pe front. şi cu al doilea. dar fiindcă nu vedea întâmplându-se nimic pe stradă. că eram la masă. sper să pot pune ceva bani deoparte. dar desigur atunci o să te internezi la un sanatoriu. nu puteam să ne ducem la gară din cauza Gettei. nu-i dădea nici o importanţă.

cu lacrimile în ochi. să n-o superi pe mama. Nicuşor.RADU TUDORAN 263 .El a sărutat-o. pe urmă a sărutat copilul şi i-a spus să fii cuminte. .

fiindcă să-ţi spun drept. îi rămânea o oră liberă. în sertar. îl ştie pe el cum e. singură. că tot eu i-am dat curaj şi rândul trecut. şaizeci de minute.nici pe mania mare. iar eu l-am sărutat pe frunte. caloriferul fusese îngheţat zile în şir tremurase de frig. Ea spune. ba poate chiar colonel. ci şi despre viaţă poate chiar viaţa ei pe care n-o înţelesese sau o ignorase. sărăcuţa. La clienta următoare trebuia să se duca abia la unsprezece. gonea cu bicicleta la şosea. şi se teme că prea o să se bage prin faţă. curgătoare şi bogată şi nu vorbea doar despre muzică. pe strada general Lahovari. De mult nu mai avusese timp să intre într-o gradină publică. şi mai mult ea săraca nici nu năzuieşte. îşi lăsase trusa acasă. să privească iarba şi copacii. pe o bancă. pe la zece dimineaţa. trecuse printr-o iarnă grea. maiorul. cu braţele întinse pe rezemătoare. îi venea să zburde. cu buzele deschise. a doua zi. e sigur că o să-l facă locotenent-colonel. respirând cu nesaţ. era simplă. am aflat că a început. Dea Dumnezeu să se termine repede şi să se întoarcă Mitel. mi-e drag. cu un radiator electric lângă pat. O oră întreagă. sănătos. Şi aşa tot trebuia să vin curând. ei îi este frică să rămână singură pe vreme de război. Mergea cu capul dat pe spate. lipsise păcura. Tu tot nu ţi-ai găsit un rost? Tot cu cosmetica aia îţi pierzi timpul?” Eva împături scrisoarea. o puse la un loc cu celelalte. Şi uite aşa. îşi pregăti trusa şi se uită în agendă: la ora nouă avea o clientă. Mie mi-a săltat inima. Se bucura copilăreşte. că i se apropie zilele de dureri şi e nevoie să fiu cu ea. fără dumneata nici nu nasc. Acum îşi făcuse o dimineaţă liberă. cu ochii închişi… Ce splendidă ar putea să fie viaţa!” 69 În sâmbăta dinaintea Floriilor. împrumutată de la atât de bunul ei protector. O oră am să stau la soare. „Ce bine! se gândi. Era pe lângă Grădina Icoanei. Dar e şi mândră. pe unde trec gloanţe mai multe. Dacă nu întârzia la prima. despre filozofia muzicii. Afară aerul era curat şi proaspăt. mamă. când am deschis radio. Eu acum nu mă mai întorc la Panciu. pe portbagaj avea legat un pled şi o carte de Schopenhauer. O citea mai uşor decât ar fi crezut. Gettuţa e tare speriată. prăjiturile FIUL RISIPITOR 264 . lipsiseră multe.

.

vroia să iasă o singură zi la lumină. de dimineaţa care îi aparţinea. Îl recunoştea. Pedala vertiginos. îl uitase. Un bărbat. să simtă un obraz aspru pe obrazul ei. într-o dimineaţă de primăvară când simţea nevoia chinuitoare să comunice cu cineva. pe sub castani. auzi un glas necunoscut. care-i . e bine singură!” — îşi spunea. dar bucuria de a-l revedea. să-şi lepede pielea îngheţată. să închidă ochii. sub ochii parcă mai mari şi mai arzători se vedeau umbre viorii. Poate ar fi fost mai bine. în pedalele bicicletei. un ceas de masaj. sări jos şi se uită urmă. că se transformă în exuberanţă. cu un chin domol. generală. simţea prin despicătura bluzei intrând aerul. Luchi venea spre ea. Puse frânele brusc. e bine singură. Dar se bucura de venirea primăverii. Era o surpriză — şi o bucurie atât de neaşteptată. trezise în ea toate sentimentele.ajunseseră treizeci de lei. şi ea încasa tot cinci sute pentru un tratament. cu o haină de vânt peste un sweater galben. cu pomeţii mai vizibili. Am să fac gimnastică. să simtă braţele unui bărbat. I se năştea în trup o tulburare difuză. „E bine singură. El stătea în faţa ei. dar se mira cum. Parcă o dureau oasele şi carnea. cu buzele întredeschise. Eva îi apucă mâinile şi se dădu un pas înapoi să-l privească. dar neprecizată. cu părul în vânt. cu sângele în obraji. îmbătată de viteză. răcindu-i sânii. fiindcă nu mai semăna decât prin amintiri cu copilul de pe dig. avea obrazul mai prelung. alergă renăscută şi înaripată. — Luchi. de aerul liber. şi am să mă duc baia de aburi. strigând-o într-un fel pe care îl cunoştea. timid. În inima ei se topiră într-o clipă banchize de gheaţă. strângând-o. pe urmă masaj. cu putere retroactivă. pe amândoi obrajii. poate slăbise. o descărca. dar nu oricare… „Săptămâna cealaltă am să mai trag chiulul o dimineaţă. Îl cuprinse în braţe şi îl sărută apăsat. Crescuse. aşa cum îl cunoscuse. când gândurile îi zburau astfel în viteza bicicletei. ce dor mi-a fost de tine! Nu-i fusese dor niciodată. privind-o sfios. veselă şi duşmănoasă. într-o asemenea zi plină de mirosul pământului în trezire. pe urmă am să intru în bazinul cu apă rece…” Şi deodată. neclar şi dulce. ca şopârlele. să-mi dezmorţesc oasele. speriat de elanul ei inexplicabil. nu prea cald.

Aproape că nu-i mai putea spune pe nume. se vedea .dădeau un aer puţin chinuit şi fragil.RADU TUDORAN 265 . chiar dacă nu era un bărbat.

Ne luăm la întrecere? Dincolo de aerodrom se opriră pe stânga şoselei şi lăsară bicicletele în şanţ. — Cum de eşti aici? Ce cauţi în Bucureşti? — Ne-am mutat de astă vară. dorm cu ea lângă pat. de teama bombardamentelor. Probabil se chinuise din greu până să vorbească. în vestibul. El nu se decidea să se aşeze lângă ea. Îl privi de jos şi-i veni să râdă. — E cel mai frumos cadou pe care l-am primit în viat mea. Azi am ieşit prima oară. ne urmă o duc în cameră. am fost ocupat cu şcoala. El o găsi inspectând-o îngrijorată. nu-i stârnea nici o tulburare. sub coroana unui copac. dar n-o ispitea. am mers destul de mult cu ea. Eva puse pledul pe iarbă şi se întinse la soare. Ia să te mai văd cum arăţi! Tot blond. cât pe ce să-i spună: „Îmi ţii umbră!” Se încruntă. Pe bicicleta ta cum o cheamă? Cum. nu i-ai pus nici un nume? Pe a mea o cheamă Rândunica. — Dar nici eu nu te-am îndemnat! Am avut tare mult de furcă. Nu e un nume original. parcă îşi dăduse sufletul. . trebuia să ignore. Sunteţi foarte tânără… şi foarte frumoasă. Eşti cu bicicleta? Unde ţi-ai lăsat-o? — Colo. dar i se potriveşte. împreună. Fac clasa a opta la Mihai Viteazul. Îmi place zborul rândunelelor. altfel s-ar fi aflat în încurcătură. Eva alergă să-şi ridice bicicleta de pe alee. Şi unde mai pui că mi l-am făcut singură! Am cumpărat-o vara trecută. de fetiţă. să vadă dacă nu se lovise.limpede că va deveni. Luchi se aşeză timid pe marginea pledului şi începu să se joace cu un fir de iarbă. curată. Ea se uită la el. puţin fermecată şi mai mult curioasă. şi cu ochii tot albaştri. avea pielea subţire. vroia să nu-şi aducă aminte. În sfârşit. nu-i aşa? — Nu. Hai să ieşim pe câmp. O şterg în fiecare seară de praf. doamnă Eva. tata e mobilizat… Nu v-am mai scris. o lăsase să cadă. lângă bancă. cu viaţa. Ar fi putut să-l cuprindă în braţe şi să-i sărute obrajii. — Doamnă Eva… V-aţi măritat? — Sunt cam bătrână. — Ia-o şi hai cu mine! Vrei? Să stăm la soare. Sunt cu mama. anii ăştia. are şi kilometraj.

tăcând sau schimbând câte o vorbă banală.FIUL RISIPITOR 266 .Statură aşa. Eva afla cu uimire că băieţelul de atunci împlinea douăzeci de ani se .

simţea în schimb că nu trebuie să mai vorbească. probabil după multă ezitare. — Nu! Însoţitorul ei nu înţelegea limpede ce înseamnă acest nu. în afară de el nu exista nimeni pe lume cu care să poată sta pe un pled. după aceea mă uit în agendă să văd ce program am. Nu pare o treabă serioasă. le storc punctele negre. altfel numărul lor n-ar creşte atât de repede. el n-avea nevoie să ştie. vorbele lui puteau fi un început de frază cu toată patima care le urmase. plecat. paste pentru măşti faciale. — Aveaţi altfel părul.bărbierea de două ori pe săptămână şi urma să fie student la toamnă. N-o îndemna nimic să continue. creme. dar mie îmi foloseşte. o valiză mică. la douăzeci de ani e mai bine să vorbeşti despre vise. . mio leg de port-bagaj. Nici acum nu întrebase. Mă duc la o mulţime de doamne care vor să arate bine. dar nu îndrăznise să întrebe. am să ţi-o arăt. Luchi. informaţiile ei n-ar fi găsit nici un răsunet. le fac băi de aburi. farduri. într-o zi de primăvară. îmi fierb ceaiul. şi cu un curaj temporar: — Domnul acela… Îl văzuse o singură dată. Cât au fost concertele. ca să fie frumoase. Era totuna.RADU TUDORAN - . Începea să se simtă stânjenită de prezenţa lui şi totuşi n-ar fi vrut să-l alunge. la far. Îmi iau trusa. ce faceţi în Bucureşti? — Muncesc. uitat. mă pieptăn. pe domnul acela şi simţise că rolul lui era capital. Eva se închise brusc în sine. Deocamdată duminica dimineaţă mă duc la cinematograf. Dacă o să meargă tot aşa. atunci. Se gândi doar cum ar fi putut să-i spună: „Uite tot ce se întâmplă cu mine: dimineaţa mă scol la şapte. în curând n-am să mai fiu liberă nici duminica. afară din oraş. mă duceam la Ateneu…” El spuse abrupt. dar câteodată mă dezgustă. Şi probabil le foloseşte şi cucoanelor mele. plină de cosmetice. scot bicicleta şi pornesc. la masez muşchii obosiţi. — Şi dumneavoastră. loţiuni. prea puţin ca să aibă cum continua o convorbire şi cum să se lege o prietenie. decât despre grijile zilei. Erau singurele date biografice pe care el putuse să i le comunice. nu e o muncă grea. doamnă Eva. le aplic paste care să închidă porii şi alte o mulţime de lucruri. Putea să însemne: mort. mă îmbrac.

267 .

ce zici de . stătea rezemat de genunchii ei. că nu-ţi sunt profesoară. N-am văzut niciodată un obraz atât de frumos ca al dumneavoastră. vă stă mai bine aşa. fiindcă adună glasurile naturii şi le contopeşte cu tot ce-i în sufletul nostru şi al celorlalţi oameni. În plic era fotografie: Getta cu cei doi copii. fiindcă îmi umple şi timpul. — O să-ţi placă mai târziu. transformate într-un volum care nici măcar n-are limite. am ascultat am gândit şi am înţeles de ce o căutam. nu mai vorbi cu mine aşa. Spune-mi pe nume! Spune după mine: „Eva.” — Doamnă Eva! — Eva! Înţelegi? Şi-acum să mergem acasă. în rochiţă. Haide. ascult câteodată la radio. — Ştii că-mi place ce spui? Mă faci să mă uit în oglinda. mugetul vitelor. de când aveam paisprezece ani. mai bine că te-am întâlnit pe tine. Muzica e cea mai grea şi mai completă formă de exprimare. rece: — Hai acasă! 70 Acasă găsi o scrisoare de la doamna Alion. — E foarte negru. Poezia şi pictura înmulţite între ele. Am citit multe cărţi. ridicate la cub. acum trebuie să te plimbi pe câmp. dar zău că nu i-am făcut nimic. îmi dă dintr-o dată tot ce are nevoie sufletul meu.FIUL RISIPITOR - . Ţie îţi place muzica? — Nu ştiu. Doamna Alion scria: „Îţi trimit o fotografie nouă a Gettuţei. să auzi păsările ciripind. Întoarse capul spre el. în scutece. mai mult decât poezia şi pictura. Văzu că Luchi o privea nedumerit şi cam speriat. şi spaţiul. Celălalt. îl ţinea în braţe. abia însufleţită. Este ciudat. Cui îi vorbea? Măcar dac-ar fi fost preţioasă! Era exaltată — şi n-avea pentru cine! Spuse. cu copiii. şi-a schimbat culoarea. tu eşti prietena mea de pe dig. Pe lângă sinceritatea lui neviciată. Oricine i-ar fi vorbit astfel nu ar fi convins-o. Pe cel mai mic. revenea la viaţă uimită. să auzi foşnetul frunzelor. mi-am adus cartea degeaba. îi atribui deodată acestui băiat şi o deplină pricepere. zbârnâitul stâlpilor de telegraf. de unde până mai adineauri îl socotise o simplă prezenţă. Dar nu-i nimic.— Da.

268 .

ai să poţi veni aici. nu mă bag. să te încurci cu un om însurat şi cu trei copii? Acum cine crezi că o să te mai ia? Nu-ţi mai faci tu casă.RADU TUDORAN - . ca să n-o las pe Gettuţa singură. numai că pe o carte era iscălitura lui. Vezi să nu dea un tramvai peste tine! P-aici s-a auzit că trăieşti cu unul de şaizeci de ani. maiorul. nici pomeneală de rudenie cu ministrul. Dar ţie degeaba îţi spun. Mi-au venit lacrimi în ochi când am citit scrisoarea. când te-or lovi necazurile şi bolile. A fost pus în disponibilitate. Nu din partea mea îţi spun. aşa că nu trebuie să mă feresc. deşi o chinuiesc toată ziua. Spune: ce face infanteristul tatei. de aproape un an e plecat şi nici măcar copilul nu şi l-a văzut. că Dumnezeu ştie ce slujbă o mai fi fost şi aia! Va să zică aici ai ajuns tu. Ba încă vrei să-i bagi în cap şi ei prostia asta! Femeie de douăzeci şi opt de ani cu doi copii. că el e prost şi nu înţelege. nu te mai îngriji de alţii. să te dai şi peste cap! Că după ce eşti săracă. Tare mă tem că s-o . că Gettuţa se plimbă la trăsură. Să vezi cu ce ifose s-a întors. sau îţi scriu când pleacă în oraş şi pe urmă trimit scrisoarea cu soldatul s-o pună la cutie. După cum ţi-am spus. Nici măcar nu ştie că îţi scriu. pentru nişte greşeli. ca să citească orice vrea. ajunge că ai tu. că tu nu ştii ce înseamnă copil mic. chiar alaltăieri a venit un soldat de pe front şi ne-a adus o scrisoare. că o văd venind din oraş cu cărţi de împrumut. e mai frumos şi mai sănătos. sau suspendat.micuţi. e bine. Ori nu ţi-am scris? A fost o minciună cu mutarea. milogindu-se pe la minister. îmi spune mamă mare. Ce ţi-a trebuit bicicletă? Când am citi scrisoarea ce i-ai trimis-o Gettuţei m-am crucit. treaba ta! Nu mă amestec. nici nuţi închipui cât e de inteligent. cel mic? Încolo spune că o duce bine şi ne trimite sărutări. eu n-am mai plecat acasă. şi patru luni a umblat prin Bucureşti. Săracul. dar să nu-ţi închipui că vreodată. numai o scorneală de-a lui. până ce i-au dat postul înapoi. dar mi-e teamă că nu mă ascultă. a trebuit să-ţi mai iasă şi nume de stricată. Gettuţa nu mai poate după ei. spune că le ia de la o librărie şi dă două sute de lei pe lună taxă. Nici nu ştii câte vorbeşte lumea aici. Mă ascund de ea. nu ştiu bine. de parcă nu l-ar şti lumea câtamai musca are pe căciulă! Eu i-am spus Gettuţei să nu care cumva să-i vorbească. El nu ştie că judecătorul s-a întors în oraş. cu un pachet. Bărbatul ei. doctorul unde ai fost cu slujba. cât sunt de drăguţi amândoi? Cel mare vorbeşte acum binişor. Gettuţa nici nu vrea să audă de tine. pe bicicletă! Lasă.

269 .

cum te împaci cu bicicleta? — Vreţi să vă cumpăraţi şi dumneavoastră? — Nu numai atât: vreau chiar să umblu pe ea. cât crescuse. ce mult crescuse! Azi-dimineaţă se uitase în oglindă: Luchi îi spusese că-i frumoasă… Şi la coada ochilor pielea era filigranată. se gândea Eva. domnişoară? — Bine. Obrajii lui se făcură roşii. într-o zi pe neaşteptate. — Ce faci cu primăvara. între două drumuri. Dar nu ştiu. vârsta când te înroşeşti la fiecare bătaie a inimii! Fusese şi ea aşa odată — dar când? Aproape că nu-şi mai aducea aminte. când iepuraşul umbla în iarbă. la cabinet. maiorul. într-un costum gri. A lui Luchi navea decât sinceritate şi nevinovăţie. îl găsi pe Luchi în staţia de tramvai. Atunci. că atât îi lipsea!” După-masă. dar de mult încetase să mai crească. cu cămaşă albă şi cravată albastră. şi-o mai ieşi vrun scandal. de olandă. Era îmbrăcat de oraş. şi ea stătea cu faţa la soare. A două zi. de dimineaţă am chiulit. aşteptând să crească… O. Eva îi telefona doctorului. păreau ostentative. Nu-şi dădea seama ce anume era ales şi cuviincios totdeauna în îmbrăcămintea lui. În buzunarul de la piept îşi pusese o batistă subţire. — Dar cum? Medicii nu sunt scutiţi? — Unii medici! Spune-mi. am fost cu bicicleta la şosea. Dumneavoastră ce mai faceţi? — Sunt necăjit. Îmi dai lecţii? — Aş fi încântată! — Bine! Telefonează-mi luni. şi tu bicicleta în cap. Crescuse. Mai bagă-i. Hai mai întâi să-ţi arăt casa mea. — Ce film vrei să vedem? Învaţă-te să ai iniţiativă! Au să râdă studentele de tine. ce-i drept foarte uşor. abia ar fi putut să vadă altcineva.întoarce bărbatu-său. la pilonul funicularului. nu-i plăceau batistele purtate de bărbaţi la piept. la nouă. ochiul ei era obişnuit cu ridurile. Azi mi-au rechiziţionat maşina. Ce minune trecătoare. aşa cum îl convocase. avea douăzeci şi şase de ani! .

FIUL RISIPITOR 270 . Asta e odaia mea. aici stau. dincolo baia.— Uite. uşa se deschide cam greu. Acolo e bucătărioara mea. Dar după-amiază am s-o scot la plimbare. vezi. Iată vestibulul. E tristă că azi o las acasă. sus îmi ţin geamantanele. Iată şi pe Rândunica. am tot ce-mi trebuie. .

s-ar face palid. toate sunt la fel: nu poţi niciodată să le simţi gustul. Ai să mergi cu mine? . ştiu ce înseamnă!” El îşi băuse ceaiul cu noduri. mirosind a frunză verde. prima întâmplare de dragoste. vrei să-ţi fac un ceai? Puse ceainicul la fiert. Bulevardele erau pline de lume. dulce. când va avea faţa aspră şi cute pe frunte.Dimineaţa e cam întuneric. călduţă. va sta tolănit pe un divan. (Cumpărase două buchete. Mi s-a întâmplat şi mie aşa. Era în drept să privească. Amiaza strălucea de lumină când ieşiră de la cinematograf. Îşi spunea: „Într-o zi. Mai avem timp până la film. să-i duci flori mamei tale. îi turnă în ceaşcă.” De ce nu se putea să rămână neschimbat toată viaţa. De ce oare trebuia să-i dea un ceai. gata să leşine.” — Acum mergem. Eva îl privea gândind: „Primul ceai. Eva simţea sărbătoarea Paştelui venind prin aer. stânjenită. a zambile şi a tămâie. — Luchi. „Dacă l-aş lua în braţe şi l-aş lipi de mine. pentru a-i intra în voie. aşteptă. deschid fereastra şi stau pe pervaz. Ai văzut unde stau. Ţigăncile vindeau zambile. băiatul acesta cuminte. prima sărutare. Acolo rămaseră pe o bancă până aproape de amurg. şi o femeie se va învârti în jurul lui. cu care vedea cât se chinuieşte? De ce o fi în oameni atâta sfială câteodată? La el acasă l-ar fi băut cu seninătate. Uita ce frumos e scuarul! Ieri au fost grădinarii de la Primărie şi au plantat flori. îţi dau voie să mă vizitezi când îţi place. o puse pe masă şi se aşeză în faţa lui. — Peste o lună se deschide ştrandul. puţin misterioasă. cuviincios şi plin de sfială? Dar alta avea să fie femeia aceea! Ea plătise tributul datorat bărbatului aspru. încruntat. dar după-amiază vine soarele la geam. cu lumina stinsă. După-amiază se plimbară cu bicicletele până la aeroport. când nu mai trece nimeni. demult. Mi se pare că e grădina mea. seara. să închid uşa. neştiind ce să-i mai facă. Treci înainte.) Unul îl păstrez pentru mine. ar mai fi cerut unul şi n-ar fi lăsat nici firimiturile fursecurilor în farfurie. se întoarseră pe la Arcul de Triumf şi ieşiră pe marginea lacurilor.

pe care l-am lăsat să mă ţină în braţe cât i-a plăcut. după plecarea lui.” Pe înserat.RADU TUDORAN 271 . Ceilalţi nu vor altceva decât să mă ţină în braţe. Poate ai să mă înveţi tu. Şi unul. a socotit că nu-i nevoie să-şi mai bată capul cu mine. la început . Luchi o conduse acasă.Îi veni să râdă. ar fi vrut să-i spună: „Nu ştiu să înot. pentru asta trebuia să găsesc un băiat ca tine.

Poate de mâine. toată lumea a luat vacanţă. bineînţeles. Vă daţi jos la Bufet. erau în faţa sanatoriului de câteva minute. — Bine. — Doamnă Eva. ori nu. văzu că îşi zâmbea ei însăşi şi fără sa-şi dea seama. se duse la baie şi începu să-şi maseze micile riduri din colţul ochilor.se simţi foarte singură. Luchi îşi începu numaidecât rolul. pe fereastră intra mirosul gazonului. Perdelele fluturau. le puse pe masă. de pe când nu mă născusem. în afară de dermatologie. Aşa fac şi eu. Nu puteţi să-i daţi o pomadă să nu se mai înroşească aşa. Să ştii că ar fi o idee.FIUL RISIPITOR 272 . Nu sunteţi obosit de atâta muncă? — Care-i ispita? Spune-i pe nume! — Haideţi să ne luăm şi noi vacanţă! — Am să mă gândesc. mirosi zambilele. o informă el. E singura mea ştiinţă! Când sosi doctorul. O ţin acolo până am să pot umbla cu ea prin oraş. nu e nevoie de dumneavoastră. — Domnule doctor. s-au închis şcolile. sunt proprietar de bicicletă. — De azi. la Sanatoriul Saint Vincent de Paul. După chiar spusele dumneavoastră. Şi iată-mă luând lecţii de mers pe bicicletă! Portarul sanatoriului tocmai scotea bicicleta pe poartă. 71 A doua zi după-amiază se grăbi sa telefoneze doctorului. Unde-i bicicleta dumneavoastră? — La Şosea. Contramandaţi orele pacienţilor. nu de mâine. puteţi să vă . traversaţi şoseaua şi mă găsiţi la Statuia Aviatorilor. Am să vă povestesc altădată de cât timp îl cunosc. ajutorul meu instructor. Când termină. în fiecare zi. La patru jumătate vă urcaţi în tramvai. ca fetele? — Lasă-l să se înroşească! N-am crezut că la cincizeci şi cinci de ani mi-a mai rămas ceva necunoscut. cu Rândunica şi cu Luchi. prietenul meu de pe dig. — Daţi-mi voie să vi-l prezint pe Luchi. ori îi trataţi. — De azi dimineaţă. nu moare nici unul. fetiţo! Roagă-te lui Dumnezeu ca pacienţii să se însănătoşească fără alifiile mele. acum tramvaiele nu sunt aglomerate. e totuna. — Atunci ştiţi ce faceţi? Acum e ora patru şi un sfert.

.

Nu se simţea tristă. după-amiază. mi-am uitat bricheta acasă. drăcie. să te urci prima oară pe bicicletă la cincizeci şi cinci de ani! (Se aşeză pe bancă şi îşi şterse năduşeala de pe obraz. Treizeci. — Nu arăţi rău. ridicându-şi bicicleta. De ce n-o dai cuiva? — Am început să fac riduri! . dar şi Luchi îi spunea la fel. stăruitor. M-ai înţeles? Eşti frumoasă şi plină de viaţă. Eva? Ea tresări. dacă vă vine greu să pedalaţi. ca să-ţi spun drept. trebuie să nu vă uitaţi la roată. Urâtă soartă. la început mi-a fost frică. Îţi prinde bine alergătura. optsprezece. Poate că-i prea mult. Ştii. Altfel se vine într-o după-amiază ca asta la Şosea. fusese convenţional. nouăsprezece? Vreo şaptezeci şi cinci în total. După ce o examină încă un timp. Peste o jumătate de ora îi văzu venind împreună. mai încet cu iniţierile! Lasă băiatul în pace. — Extraordinar! Cum aţi învăţat aşa repede? — Prietenul tău e un foarte bun pedagog. Eva porni înainte. Ţi se duce tinereţea în vânt. Ia să facem o adunare: cincizeci şi cinci de ani ai mei. iată ce-ţi trebuie. lăsaţi că vă împing eu până vă deprindeţi. priviţi mai departe. treizeci şi şapte şi jumătate. Nu era cu totul convins. eu şi Luchi nu suntem ceea ce îţi trebuieşte ţie. treizeci şi cinci. acum fumăm câte o ţigară? — Eu da! se repezi Eva. Rămaşi singuri. vorbi cu glasul lui adevărat: — Cam tristă. — Mă duc eu să aduc chibrituri! spuse Luchi.) Nu e lucru de glumă! Dragii mei. — Fetiţo. răspunse doctorul Dar. împărţit la doi. — Ia. Domnule doctor. Luchi. la banca unde am stat atunci.plimbaţi.) Ia o ţigară! Am să te învăţ cum se trage în piept. dacă nu-i fumător! Ei. — Vă aştept pe malul lacului. E un eveniment prea însemnat ca sa mă abţin. (Îl îmbie şi pe Luchi. fiecare pe bicicleta lui. doctorul întoarse capul şi o privi pe Eva. cu… El cât să aibă.

RADU TUDORAN 273 .— Peste zece ani n-o să le mai ai. Nu te ascunde. uită-te la mine! Nu-i păcat de serile frumoase care trec? .

voios: — Când ai un flăcău de douăzeci şi opt de ani. Eva se întristă: „Din cauza mea a trebuit să mintă. Luchi o ducea pe Eva acasă la ora când se stropeau florile în scuar. seara. şi poate prea mult. Mai veniţi şi mâine. sufletul lui se va aspri. E de ajuns să trăieşti o dată. disponibil pentru ea într-o astfel de zi. dar când mă gândesc câte neghiobii am făcut în viaţă.” Proiectase cu Luchi ca a doua zi să meargă la Snagov. Ridică obloanele. Luchi lipsi. Încetul cu încetul. Îşi duse mâna la frunte şi se rezemă de uşă. — E rău să fii însurat? Doctorul începu să râdă. îmi vine să mă lipsesc. Ba da.Ea îl privi o clipă. Numai ea n-avea nici o familie. 72 În toate după-amiezile până la Paşti. — Mi-e frică. Luchi. nu? Nu v-ar place să fiţi mai tânăr? — Mi-ar place. domnule doctor? — Am să-mi dau silinţa să scap. nu mai e aşa rău. dacă aş putea să-i dau zece din anii mei! Totul ar fi cum trebuie. şi cu tine. ei îl însoţeau până la tramvai.” . De ajuns. toţi se strângeau acum pe la casele lor. Hei. De aceea fug şi de cei buni. şi de cei răi. Eu sunt de vină. îndurerate Getta şi mama ta. Cel mare îi înrăieşte pe cel mic!” În prima zi de Paşti. Era ziua familiei. nu putea s-o lase singură pe mama lui. Am întâlnit un om bun şi n-am putut să-l iubesc. În Vinerea Mare. — Şi cu dumneavoastră. apoi îşi lăsă capul în piept. Şi dacă ar fi iarăşi doi oameni. şi cu el. fiindcă iubeam pe unul rău. unul bun şi altul rău. auzi clopoţelul bicicletei sub fereastră. El ceruse voie de acasă să se ducă la denie cu colegii de şcoală. ieşiră la plimbare toţi trei. tot pe cel rău l-aş iubi. doctorul îşi lăsa bicicleta la sanatoriu. chiar şi în ultimii ani. Pe înserat. În telegramă scria: „Maiorul mort pe front ca un erou. merseră împreună la biserică. Eva nu cunoştea pe nimeni în tot oraşul. şi porneau mai departe. Uite că vine tânărul nostru. o telegramă primită după prânz îi aminti de ai săi. Oare trebuia să poarte doliu? În zori. Trebuia să spună: „Îmi pare rău.FIUL RISIPITOR - . nu mai putem merge.

274 .

cum miroase aerul dimineaţa când deschizi ferestrele. şi-i luă obrazul în mâini. să stric bicicleta. să nu-mi iau bacalaureatul. le fel ca totul împrejur: iarba. să fractureze ceva în el. Era pornită să nu-l mai cruţe. până la flacără şi să treacă în altă viaţă. în dezlănţuite clipe de dragoste. când avea timiditatea lui. dacă am să mai spun „Doamnă Eva. — Luchi. frunzele. Luchi se opri câţiva paşi mai departe. îmbujorat. nu-mi dau decât puţină. întins. să vă dau haina mea. Dăinuia răcoarea de peste noapte. după ce mă bărbieresc. Ar fi vrut să-l zgâlţâie o dată. fericit — îi spuse: — Aşteaptă-mă! În cinci minute sunt gata. ce apă de colonie ai tu? — Maria Farina. se mări. Pe câmp pluteau neguri subţiri.Luchi ţinea bicicleta de ghidon. părea furioasă. pe obraz. Se opri cât să îmbrace haina de vânt. în timp ce ea rămânea netulburată. Se duse la el. dar poate mai multă inconştienţă şi . zidurile albe ale fermelor.” — Eva? Irisul lui îşi schimbă culoarea. Eva ştia să descifreze această tulburare. era călduroasă şi mirosea a ceva proaspăt. să nu-mi mai crească barba niciodată. îi pierise curajul. acum suna ca la naştere. Ieşiră din oraş când soarele abia se ridica peste copaci. florile. Păli ea acum şi îşi pierdu stăpânirea de sine. — Te-ai bărbierit pentru mine! Aşa-i? — Doamnă Eva! Simţea o plăcere puţin drăcească să-l vadă că îşi pierde cumpătul. Se văzu la altă vârstă. nedefinit. — Doamnă Eva. dar devenea enervantă. Numele ei. nerăbdător. să se înroşească tare. asfaltul şoselei strălucea. — Luchi! A fost cât pe-aci să te trag de urechi! Repetă după mine: „Jur să rămân repetent. — Azi te-ai bărbierit? Iar se făcu roşu. de-atâtea ori frământat laolaltă cu mădularele. dizolvându-se în albul corneei. O fermeca sfiala lui. Trebuia să se sfârşească! Puse frânele şi sari pe marginea drumului.

RADU TUDORAN 275 .făcuse un jurământ care dăduse roade de toate felurile. Era responsabilă. cum poate avea să dea şi cel de astăzi. dar nu ştia cu ce ar putea să .

Luchi îmbrăcase haina purtată de ea. oferindu-i prilejul să se sustragă. Dă-mi puţin batista ta! Se şterse pe frunte şi pe gât. şi se răsturnă cu faţa la cer. nu ştia nici el ce însemnau haina şi batista cu mirosul ei. aplecându-se pe o parte şi pe alta. fără să-şi dea seama că fusta de stofă subţire. Din urmă veneau alţi biciclişti. — Aţi obosit? — Nu. e foarte cald. destul de indirectă şi de abstractă ca să nu se sperie şi s-o poată prelungi.garanteze. dar mi-e cald. apoi îi înapoie batista. — Dacă ne-am fi adus costumele de baie. De ce nu stai jos? Era tulburat. Scame de nori. ca băieţii care îşi dau ifose. — Ai dreptate. ajutând cu umerii mişcarea picioarelor. obrajii îi ardeau. şi care erau şansele lui să supravieţuiască examenului. — Haide să mergem repede. — Şi de ce umblaţi cu limba aşa? — Ca să mă răcoresc. albe. aburind. ce ar fi dezvăluit de unuia despre celălalt. am fi putut să facem plajă. După un kilometru. Luchi observă că mergea cu limba afară. călduţ. — Mai bine scoteţi-vă haina. lângă apă. Vreau să fim primii! Eva împingea la pedale sârguincios. destul de materializată ca sa n-o confunde cu un vis. Eva era obosită. În secret şi nelămurit însemnau prima atingere carnală a unei femei. îi dezgolea picioarele până mai sus de genunchi. dar astfel chipul ei părea demonstrativ tânăr şi sănătos. că ne ajung. Se întinse în marginea pledului. Avea în inimă o greutate bună şi rea. navigau cu vânt slab pe cer. am văzut cum fac câinii. luată de vânt. Deşi îi era cald. Nu se vedea lume pe . Ea se opri. N-ar fi putut să-i spună. se gândea la costumele de baie. Întinse pledul pe iarbă. La Snagov ajunseră cu un ceas înainte de prânz.

aproape. Eva se întoarse pe o parte şi-l privi. tu îţi pierzi vremea cu mine. şi ei erau singuri pe ţărmul lor. li se auzea gălăgia. vizitatorii se îngrămădeau la restaurante şi la debarcadere. ca de pe alt ţărm. Băieţii de vârsta ta umblă .FIUL RISIPITOR 276 . „Ce are să se mai obrăznicească într-o zi!” — Luchi.

Gettuţa plângea cu capul pe sicriu şi eu o ţineam să nu-i vină rău. au venit generali şi mulţi ofiţeri şi o companie de onoare cu muzică. pentru ceea ce spunea doctorul. Săptămâna trecută a fost înmormântarea. Şi să pună flori. După slujbă au vorbit generalii. cu ordonanţa. Dacă totul ar fi fost numai pe jumătate — jumătate din numărul kilometrilor. Au venit şi şcolile.” Simţi că se înăbuşă… Drumul fusese prea lung. Îşi simţea colţurile gurii atârnând. pe bărbatul ei l-a făcut locotenent-colonel post mortem. iar el aştepta să vorbească ea. Ar fi plâns. că a umblat fratele lui peste tot şi a obţinut aprobarea să-l aducă în ţară. pentru tinereţea ei care se ducea. cum o lăsase în ajun. rămânea în stradă cu bicicletele. dar singură. Va mirosi a pământ ud şi a lemn de salcâm.după fete. Nu ştia ce să-i spună. Venea câteodată după-amiaza s-o ia. Era fragilă şi mirosea a trandafir. A fost o înmormântare ca de erou. se umpluse cimitirul de nu mai aveai unde să te mişti. Era atât de chinuitor. a venit multă lume să-l vadă. După vreo zece zile. Văzu în ochii lui o privire mâhnită. cu o oboseală demoralizantă. de penetrant sfârşitul de primăvară! 73 Peste o săptămână începură şcolile. fără s-o dea nimănui. „Odată va fi altfel. Îi apucă mâna. văzu telegrama pe masă. Gettuţa are o mângâiere. Scrise cu mâinile tremurând (I se părea că în locul stiloului ţine ghidonul bicicletei): „Plâng din toată inima alături de voi. din numărul gândurilor! Capul îi plesnea când şi-l lăsa pe perne. Eva abia mai putea să împingă pedalele. Se îmbrăcă şi alergă la poştă. A doua zi se trezi tristă. pe Luchi îl vedea mai rar. sicriul era învelit în tricolor şi l-am ţinut trei zile la capelă. Dumnezeu să vă dea putere pentru a îndura. Se despărţiră în faţa casei. cu toţi muşchii pulsând de febră. Ajunseră în oraş când se înnopta.RADU TUDORAN 277 .” Plângea alături de ei? Nu. din numărul orelor. o însoţea la cliente. Pe copii i-am lăsat acasă. Adormi îndată. deşi săracul ar fi . L-a adus cu un autocamion de la armată. primi o scrisoare de la doamna Alion: „În nenorocirea care a lovit-o. se gândea.

.

ca să am unde să-mi odihnesc oasele. să ajungă la o casă a ei. la bătrâneţe. trebuia să-şi împlinească altfel viaţa. neîngăduindu-şi decât puţină odihnă. să comande mobilier. Îmi pare bine că am avut o fată ca Gettuţa. Pe urmă alt general.FIUL RISIPITOR - . O îngrozea acel resort care o ţinea atât de departe de familia ei. a cetit decretul de înaintare. de mi s-a rupt inima. dar nu uita ce ţi-am să pui gradul pe plic. Eu acum nu mai plec la Panciu. şi cu pensia ei. socotindu-şi ultimul leu. că nu-ţi poartă nici o duşmănie. Ea spune că nu. Dar să-i scrii pe adresa „Doamnei locotenent-colonel”. de douăzeci şi nouă de ani neîmpliniţi. îşi simţea şi mâinile şi sufletul. Scrie-i şi tu Gettuţei.” Era prima scrisoare a doamnei Alion care o îndurera. Strânsese vreo patru sute de mii de lei. pe care să le înveţe cosmetica. o să-i facă bucurie. Venise vara. ori colonel. să-şi asigure nu doar ziua de mâine. să aducă aparate. se simţea în stare să-i adune. străduinduse să adune bani. Suprimă orice cheltuială care nu era absolut necesară. A plâns şi el. dar cine ştie? Tu. Deoarece nu izbutise să aibă un cămin statornic alături de un bărbat.vrut să vină la înmormântare fiindcă îl iubise pe stăpânu-su. să nu depindă de nimeni. biata de ea. Nu ştia ce să-i spună. Seara îşi număra banii şi făcea planuri. Cel mai târziu anul următor spera să aibă destui bani ca să deschidă un institut de cosmetică. Trebuia să închirieze un apartament mare într-un bloc elegant. cu a mea. îşi recoltă cliente noi. să-i facă o viaţă mai uşoară. îşi reluă carnetul vechi de însemnări. într-un an. Nu ştiu ce-o să fie mai târziu. dacă muncea mult. să aibă şi ea mângâierea asta. cea mai mare parte din cliente plecaseră în vilegiatură şi se văzu cu foarte mult timp de prisos. Începu iarăşi . că poate o să vrea să se mărite din fiindcă e femeie tânără. cu ce-i mai vine de la vie. ca nu i-am văzut gradele. Neavând priceperi financiare nu se gândea că banii îşi pierdeau valoarea lună de lună. ci pe toate. îşi umplu toate orele zilei. paralizate când se gândea să pună pe hârtie un cuvânt afectuos. tot aşa? Scrie-i Gettuţei. N-o mai văzuse de şapte ani. puţine cheltuieli. de la şapte dimineaţa până seara la opt. îi mai trebuia poate un milion. îndestulată şi confortabilă. a spus să rămânem împreună ca să ne fie mai uşor. să caute cinci asistente curăţele şi drăguţe. care să mă ia în casa ei. Se apucă de muncă. până la ultima. Se simţea mâhnită că n-avea o casă unde s-o aducă. fiindcă el a lăsat prin testament casele Gettuţei şi copiilor.

278 .

să se plimbe cu Luchi, după-amiezele, la Şosea şi mai departe, afară din oraş. Într-o duminică dimineaţă merseră la ştrand; era prea multă lume goală, corpuri urâte, nu doar frumoase, însă arse de soare, astfel unificate — şi salvate. Abia găsiră loc pe nisip, unde să-şi întindă cearşaful; trebuiră să stea alături unul de altul. Îl simţea înţepenit de sfială; nici nu îndrăznea s-o privească. Ea însă îl privi, pe îndelete, cu o curiozitate neascunsă. Aproape nici nu era împlinit. Faţă de amintirile ei neegalabile avea membrele subţiri (nu slabe), fine, de adolescent, cu muşchii abia desenaţi sub pielea neînarmată, fără agresivul păr masculin. Prin comparaţie, părea un corp de fetiţă; n-o tulbura şi se simţea bine lângă el; putea să stea liniştită, gândind fără să vorbească şi neavând teama că ar fi putut s-o supere cineva, încercând s-o acosteze. Era ca un paj. — Nu începem lecţia de înot? întrebă el, ridicându-se. Îl privi de jos, cum stătea în picioare; umerii, de aici, se vedeau mai largi, şi pieptul mai bombat. „Cear fi dacă m-ar lua odată în braţe?” Dacă intrau în apă împreună, el trebuia s-o sprijine, cu mâinile pe sub mijloc. Un moment se simţi ispitită, un val de paloare îi trecu pe obraz, semnul unei bătăi greşite a inimii. Dar jocul acesta nelimpede i se păru stânjenitor. — Du-te singur, Luchi; n-am chef să înot. El se întoarse după un timp, ud, suflând din greu. — Am fost până pe malul celălalt. Şi n-am nici un pic de antrenament. — Bravo, Luchi! Mai multă indiferenţă nu putea să exprime. În clipa următoare văzu o arteră, la gâtul lui, deasupra claviculei, pulsând într-un ritm viril. Avu pornirea să-şi lipească buzele de piele, în locul acela, să vadă ce gust avea tinereţea; iarăşi îi trecu un val de paloare pe faţă, şi iarăşi se simţi stânjenită. Rămase tăcută toată ziua, iar de atunci nu mai merse la ştrand. Îi părea rău că treceau zilele cu soare, şi ea umbla îmbrăcată pe străzi; pe fiecare avea s-o regrete. Dar tot aşa îi treceau şi zilele tinereţii. N-avea cum să-şi salveze nici vara, nici tinereţea. 74 - RADU TUDORAN 279

Prin august, Luchi începu să se pregătească pentru examene; vroia să intre la Şcoala de Arhitectură; nu-l mai văzu nici pe el. Veni toamna. Într-o dimineaţă, ridicând oblonul, găsi o crizantemă pe marginea ferestrei. Inima începu să-i bată mai tare, dar când se gândi că singurul trubadur care ar fi putut trece pe sub fereastra ei era Luchi, se posomorî, dezamăgită. Odată, după-amiaza, el veni s-o vadă; nu mai era de mers cu bicicleta; afară burniţa; îşi îmbrăcase pardesiul. — Am reuşit! spuse, cum intră. Nu părea prea entuziasmat. Şi nici ea. Se aşeză pe marginea divanului, stăpânită de o tristeţe cenuşie; poate era de vină vremea; camera părea mortuară. Crizantema albă, de pe masă, dădea singura lumină, dar şi ea emana valuri de răceală, pe care le simţea, material, pe mâini şi pe faţă. Spuse, ca o scuză: — Toamna nu-i anotimpul meu. El îşi lăsă capul în jos; nu mai roşea atât de uşor; acum sfiala i se ascundea în tăceri lungi. „Oare am îmbătrânit atât de tare, încât se ofileşte totul în jurul meu?” se întrebă Eva. — Ţie îţi trebuie o fată tânără, să vă plimbaţi împreună, pe ploaie, umăr la umăr. Acum, dacă încep cursurile, ai să găseşti între colege una pe gustul tău. Să mi-o arăţi şi mie. Dinspre radiator începea să se ridice o boare călduţă, zefirul acela metalic, cu miros de praf şi vopsea, din zilele când se dă prima oară drumul la calorifer. Afară se întunecase. Tăcură împreună, mult timp. Ea îşi simţea o parte a corpului caldă, alta îngheţată. S-ar fi cufundat într-o baie fierbinte, adormitoare, să rămână fără nici un ghid până la primăvară, când în locul crizantemei să găsească ghiocei, sau zambile. — Dacă începi şcoala o să ne vedem mai rar. Nu vreau să înveţi rău, din cauza mea. Luchi nu răspunse. Îi vedea umbra nemişcată, acolo unde se aşezase de la început, lângă masă. Se ridică, să aprindă lumina. În trecere, dădu să-i mângâie obrazul — fusese nemeritat de rece cu el, nu era vina lui dacă zilele urâte îi apăsau sufletul. Se opri mirată; avea obrazul ud. La început crezu că rămăsese aşa de la ploaie; ar fi fost absurd după atâta timp, dar nu găsea altă explicaţie, Şi deodată, trecând peste un alt absurd, îşi dădu seama că erau lacrimi. Îngenunche FIUL RISIPITOR -

280

lângă el. Acum lacrimile se vedeau, curgându-i din ochi, decent, fără grimasă şi luciu pe obrazul ca de copil. Şi când se credea îngheţată, simţi că sufletul îi era plin de căldură şi de generozitate; îi lipsea poate doar nebunia. — Luchi, plângi? Plângi tu, tu cu ochii tăi albaştri? Tu n-ai voie să plângi; înseamnă să nu mai răsară soarele niciodată! Îi trecu mâinile pe obraz, peste ochi, prin păr, fără să ştie ce se întâmplă, cu mişcări pe care le-ar fi crezut uitate şi imposibile, şi deveneau deodată fireşti. Dar i se părea că fiinţa lui se va topi şi va curge, cu lacrimile, în mâinile ei; îi venea să le adune, ca să i le redea, să-l poată reconstitui, să nu-l piardă. — Spune-mi, ce te-a supărat? De ce plângi? — Fiindcă mă alungi! Era atât de uşor să repare! N-ar fi bănuit! Avea şi ea o dată putere deplină! Îi cuprinse umerii şi îl strânse tare; putea să-l fărâme. — Dar nu te alung! Tu eşti prietenul meu cel mai vechi! Îl zgâlţâi, ca să evite alte gesturi, pe care nu le ştia, dar le bănuia gata să pornească şi s-o ducă departe. Nu s-ar fi ferit de nici unul, avea dreptul la toate, dar vroia să oprească vremea în loc, s-o respire. După atâţia ani aspri, simţea nevoia unui ceas blând, de odihnă şi reverie. — Eva! — Spune! Îmi place numele meu, cum mi-l spui tu. — Ţi l-am spus de-atâtea ori, că nici n-ai putea crede. L-am spus şi în somn, şi la şcoală, l-am scris pe caiete, pe cărţi. L-am zgâriat pe bancă… Ştii ce vreau? Să mă laşi să-ţi sărut mâinile şi să te privesc. Îşi lipi obrazul de al lui. Tot mai era ud. Căută urma lacrimilor cu buzele. Pielea lui era neuzată, netedă, fragilă, gingaşă şi mirosea… A ce mirosea oare? Cum miros trandafirii albi după ploaie. Simţea în sufletul ei o altă Evă, trezindu-se din somn, ca o fetiţă de paisprezece ani şi râzând la fereastră, cum ea nu râsese niciodată. Se ridică în picioare, îl trase în sus — trebuia să facă un gest!

— Luchi, nici n-am băgat de seamă cât eşti de înalt! (Trebuia să spună ceva!) Te credeam mai mic; mai întrecut! Erai de-o şchioapă când ne-am întâlnit. Nu ştia cum să continue; era prea mult dintr-o dată, îi plesnea - RADU TUDORAN 281

sufletul. Ar fi vrut să rămână singură, să se trântească pe pat, cu mâinile la ochi, râzând, şi să reia fiecare gest făcut, fiecare cuvânt spus, să le depene, să le toarcă, să le împletească, să-şi facă o haină care s-o apere de întrebări, s-o scutească de răspunderi. Ar fi vrut să-i spună atâtea, ca să nu-şi mai spună ei nimic. Să-i spună astfel: „Luchi, tu mă împaci cu mine însămi, cu un nu ştiu ce al meu care trăia răzvrătit de mulţi ani. Mă împaci cu viaţa, cu visul, cu zilele, cu nopţile, cu ploaia de afară, cu somnul. Iar pentru ce-mi dai, ce vei primi în schimb? Am douăzeci şi şase de ani şi te admit în viaţa mea prin fraudă. Prin fraudă m-a luat odată altul, în viaţa lui. Dar poate că aşa e bine. Dacă viaţa i-ar respinge pe defraudatori, poate că lumea ar dormi de-a-npicioarele pe tot bietul nostru pământ!” Nu ar fi avut curajul să aprindă lumina, să-l privească în ochi. Fusese odată victimă, acum avea în faţă victima ei. Stătea cuminte, în picioare, gata să-şi pună de bunăvoinţă gâtul graţios sub secure. Ştia cum este, şi-l pusese şi ea! Întinse mâinile, îi netezi părul, le coborî pe tâmple, pe obraz, le opri pe grumazul primejduit. „Am să fiu un călău blând! N-am să te chinuiesc! La noapte am să mă gândesc la tine şi am să râd, cum n-am râs la paisprezece ani. Şi fiindcă mi-ai dat prilejul să simt puţină fericire, îţi făgăduiesc să fiu cel mai dulce călău din viaţa ta!” Îşi coborî mâinile pe umerii lui, cu un gest protector. — Acum du-te acasă, Luchi! Du-te şi visează-mă şi vino mâine să-mi spui cum a fost. Îl duse până în vestibul, îi căută pardesiul pe întuneric, îi ajută să se îmbrace. Simţi în el o îndoială pe care n-avea îndrăzneala s-o transforme în protest. Ar fi putut să întindă o mână, să-l tragă lângă ea, şi toate temerile ar fi dispărut. Nu! Să visăm… Cât se poate mai mult! În vis, viaţa e cusută cu aur, şi cu argint. Pe urmă, când ne trezim, trebui să ne facem armuri de oţel, ca să nu fim zdrobiţi! În clipa când deschise uşa, se ridică pe vârfuri şi îi sărută obrajii. — Visează-mă la noapte, dar nu prea mult! Se auzea ploaia răpăind. Îşi scutură un fior de frig, şi rămase cu urechea afară, ascultându-i paşii pe mozaic. Uşa de fier de la intrare scârţâi greoi, o dată, a doua oară, se trânti în clanţă, şi Eva se pomeni singură, cu visul în faţă. Nu aprinse lumina, nu - FIUL RISIPITOR -

282

schimbă nici un obiect de la locul lui, îşi trecu degetele peste petalele frizate ale crizantemei, şi se trânti pe pat, zâmbind. Căldura caloriferului se simţea crescând şi parcă aducea dinspre fereastră mirosul prematur şi nesperat al unei dimineţi de mai, când înfloresc trandafirii albi. Nu se gândea la nimic; îi era frică să nu-şi întâlnească raţiunea la o cotitură de drum. Visa în vag, cum s-ar fi lăsat dusă de o apă călduţă, pe albia unui râu lung, spre o ţintă unde era bine să ajungă cât mai târziu, ca plutirea să ţină cât mai mult. Nu crezuse că ar putea să mai reînvie ceva din anii sfârşiţi. Tot ce s-ar fi cuvenit să simtă altădată simţea acum, ascunsă încă, temătoare şi puţin incredulă sub o perdea de scepticism, pe care însă surâsul ei renăscut putea s-o destrame, ca să treacă prin ea cu inima întreagă, inima tânără de la şaisprezece ani. Ar fi trebuit să se ridice, să facă patul, să se dezbrace — atâtea mişcări care azi căpătau alt înţeles decât ieri. Dar îi era bine şi îi era frică să nu se rupă din vis. Auzea ploaia bătând în oblon. Cât o făcuse să sufere într-un timp! Acum putea s-o sfideze: avea patru pereţi, un acoperiş, caloriferul era cald… Luchi cobora din tramvai, îl vedea mergând pe sub castanii scuturaţi de pe bulevard, cu capul aplecat, poate beat, poate speriat, dar tânăr şi stăpân pe viitor. Îşi apăsă mâinile pe ochi. Mai păstrau parfumul obrazului şi lacrimilor lui. Îl absorbi adânc, surâzând. Nu se gândea la nimic ce i-ar fi trebuit ei; o îmbăta ceea ce putea face pentru el. „Să-ţi sărut mâinile şi să te privesc!…” Mâinile care cunoscuseră atâtea încordări, obrazul marcat de atâtea deznădejdi! Le simţea acum altfel, cu mirare, liniştite. Şi purificate. Se gândea: „Luchi a ajuns acasă. Mama lui îl întreabă: De unde vii? Şi el răspunde: Am sărbătorit examenul cu nişte colegi. Getta o întreba: Unde ai fost? Şi ea răspundea, silindu-se să meargă strâmb: La cimitir.” Minţim, şi ne doare când aflăm că alţii ne mint. Tresări; afară se auzise un pas, după ce uşa de fier de la intrare parcă se lovise în clanţă. Avea încă în urechi sunetul de la plecarea lui Luchi — nu-şi dădea seama de cât timp. Oare nu era tot el, plecând abia acum? I-ar fi plăcut să-l mai vadă o clipă, înainte de a adormi, să-i spună: „Uite mâinile mele; sărută-le! Uite ochii mei; priveşte-i!”

Între două răpăieli de ploaie, i se păru că aude un zgomot la - RADU TUDORAN 283

uşă. Se ridică într-un cot. Cineva umbla la clanţă, poate un vecin care nimerise din greşeală la apartamentul ei. Se lăsă în perne şi încercă să ducă visul mai departe. Prin pleoapele închise simţi crescând o lumină. Se ridică: Uşa era deschisă, şi-n cadrul ei becul de pe sală lăsa să se vadă umbra unui om. Înainte de a putea face un gest, lumina în vestibul se aprinse, şi omul apăru în prag, zâmbind, căutând-o cu ochii orbiţi. Eva îşi duse pumnii la gură. El făcu un pas, îşi scoase cu mâna udă bascul înmuiat de ploaie. Era nebărbierit şi părea obosit. Îşi ţinea cu o mână gulerul pardesiului, ridicat. — Nu te speria! spuse, înaintând. Eu sunt; am venit! 75 Stătea pe un taburet, lângă geam, cu spatele rezemat de calorifer; apa curgea de pe pardesiu, pierzându-se în covor. De la venirea lui, Eva rămăsese în fundul patului, strânsă în ea, crispată, cu sufletul răvăşit. Ochii, rătăcind primprejur, descoperiră cheia aruncată de el pe masă. Cum de uitase? Ar fi trebuit să ştie tot timpul că nu era singură, că aceşti patru pereţi nu-i aparţineau, că în nici o clipă nu avusese dreptul să se socotească liberă. Un obiect mic, de metal, pe care el îl purtase pe toate drumurile, lăsa deschisă oricând o uşă în existenţa ei. Vedea covorul udându-se, apa ajunsese la parchet, avea să-l păteze, parchetul pe care abia îl curăţase! Tot ce abia curăţase avea să se păteze iar. — De unde vii? El îşi trecu mâinile peste obrazul nebărbierit, apăsându-le cu gestul acela cunoscut, de parcă ar fi vrut să-şi dea jos un rând de piele, să apară cu alt chip. — De departe!… Am umblat pribeag… (Ce vorbă!) A trebuit s-o iau pe mama, am dus-o în Sud, a murit acum patru luni, în refugiu, la Toulouse. Acum nu mai am pe nimeni în lume, afară de tine. M-am întors să mă încălzeşti puţin. Eva îşi spunea: „Dacă nu te-aş cunoaşte!”

Părul îi albise — trecuse de patruzeci de ani? — îmbătrânea, vedea şi se bucura cu o bucurie răzbunătoare: „A venit şi rândul - FIUL RISIPITOR 284

tău să plăteşti! Nu mie! Nu am nevoie de nici o plată. Să plăteşti vieţii, să vezi ce înseamnă singurătatea, tăcerea, deznădejdea!” El ridică ochii şi o privi, nedumerit de tăcerea ei. Se aşteptase s-o vadă încălzindu-se şi ea stătea în acelaşi loc, în fundul patului, îngheţată. Lampa de pe noptieră îi proiecta profilul pe perdea, lângă el. Întinse mâna şi începu să-i mângâie imaginea, sfios, cu degetele tremurând, cum i-ar fi căutat obrazul prin somn. — Mi-a fost dor de tine! Îi vorbea şi-i privea umbra, parcă neîndrăznind să i se adreseze de-a dreptul. Ea îşi simţi inima schimbându-şi ritmul. Răsuflă adânc, îşi adună toată vrajba din suflet, o strânse în pumni. — Eu mi-am făcut o viaţă a mea! În ea nu mai e loc pentru nimeni. Zece ani de zbucium îmi ajung; e timpul să mă odihnesc puţin. Păru că n-o aude; îi mângâia umbra, cu mâna tremurătoare, privindu-i profilul pe perdea. — Te-am purtat în minte pretutindeni pe unde am umblat. Mă doare fiecare zi pe care n-am trăit-o lângă tine. — Du-te la baie! Cred că mai e apă caldă. El se ridică greu, cu umerii curbaţi. Părea tare obosit. — N-ai nimic cu tine? — Mi-am pierdut geamantanul la frontieră. Am trecut noaptea, cu nişte contrabandişti; era să ne împuşte. A trebuit să las tot şi să fug. Actele mele nu sunt în regulă… Eva, aici nu m-au căutat? Sunt nesupus la mobilizare. Trebuie să fac ceva, să scap. Eva începu să tremure. Ar fi trebuit să înţeleagă, să simtă că nenorocirile ei nu se sfârşiseră. Ar fi trebuit să-şi dea seama că plutiseră tot timpul în aer. Ştia ce îl aşteaptă în timp de război: plutonul de execuţie sau un regiment de pedeapsă pe front: totuna! Se ridică tremurând, şi veni în uşa băii. Caloriferul parcă se răcise, în cameră se făcuse frig. Îşi duse mâna la frunte. El îşi săpunea obrazul; găsise pe etajeră săpunul şi pămătuful vechi; mai era şi o maşină de ras, erau şi lame uitate. Cum de nu le aruncase undeva, să dispară toate urmele lui? — Am să te ascund! Spune-mi, ce trebuie să fac să te scap?

îşi regăsise un timbru din vechiul lui glas. pe nebăgate de seamă.— Întâi lasă-mă să mă bărbieresc! Ceva se schimbase în el. .RADU TUDORAN 285 . Dar poate fiindcă se bărbierea.

ca în ziua când îl cunoscuse. strivitor. de animal năduşit. Acum era gol — îl ştia. Şi atunci auzi cântecul lui. pe urmă pe celălalt. recunoscu. Bărbierit. ce avusese rău. băgându-şi un picior în cadă. tremurând de frig. poate mai gros. peste două… îşi duse mâinile la inimă. Şi totuşi caloriferul încă ardea. blocul . cu glasul cunoscut. ca un morman de moloz.Se întoarse. îl vedea. se ridică în picioare. — Mi-e foame de tine! Avea în nări mirosul de trandafir alb. şi în locul mirosului de trandafir. mirosul vechi. şi deodată i se răci tot sângele. lacrimile şi zbuciumul. cu o muncă trudnică de salahor. ud. începu să facă patul pentru noapte.FIUL RISIPITOR 286 . obrazul i se schimbase. pusese sângele. 76 Zorii cenuşii pătrundeau încet prin crăpăturile oblonului. respiraţia gâfâitoare. — Acum n-ai să mai pleci. era aşa cum îl ştiuse dintotdeauna. avea să vină. cu părul căzut în ochi. Pusese în ea tot ce avusese bun. întinse cearşafurile. mai fals. sau cineva smulsese cofrajul înainte de timp. se duseră în vânt. şi zbuciumul ei zăcea la pământ. şi mâinile lui tremurau. nu îmbătrânise. Acum ştiu că nu se mai poate să pleci. să-i caute în dulap ceva de îmbrăcat. El era alături. Când îl văzu venind. de ce-i era aşa de frig? Auzi apa curgând în baie. nu. Se prăbuşi sub îmbrăţişarea nouă. Simţi obrazul aspru lipindu-se de al ei. Şi betonul nu fusese bun. şi atunci toate amintirile celelalte. acum. cum văzuse. pe obraz avea amintirea obrazului catifelat. luni şi ani. când sărise de pe vagonet. Pantofii căzură pe mozaic. puse două perne la căpătâi. mirosul fierbinte. impetuos. auzi foşnetul hainelor pe care şi le scotea. în care turnase beton. tremura. de argilă plouată şi de salcâm. prelungind năvala lui în viaţa ei. Se prăbuşise în fiinţa ei o clădire întreagă. nimic nu-şi oprise din ce putuse da. năduşeala. cânta după baie. — Ţi-e foame? Vrei să mănânci ceva? El îi apucă umerii. peste un minut. poate blestemat şi nefericit. puternic. în noaptea cutremurului.

.

dar când eşti lângă mine. nu trebuie să mai pleci de lângă mine. Nici nu mai ştiu dacă te iubesc. şi era în şoapta ei străfundă o hotărâre vecină cu speranţa şi disperarea. cu viaţa veşnică şi cu moartea: — Trebuie să-mi dai viaţa înapoi! Mi-ai luat-o când aveam paisprezece ani. cu părul despletit. ca umbra ta. Într-o vreme. Am fost o proastă. oblonesc ferestrele. în genunchi. acum te cunosc! Toate câte m-ai făcut să cred s-au dus şi au lăsat numai cenuşa lor. — Mai stai! Ea se ridică. tu eşti bărbatul meu! — Vrei să ne căsătorim? Inima ei bătu greu. Stătea ridicată într-un cot. — Da. aş fi stat ca o proastă noaptea întreagă la geam şi l-aş fi aşteptat să răsară. Eva îi puse mâna pe gură. Nu se poate altfel. n-ai fi aşteptat degeaba. dacă aş fi spus eu că soarele răsare la miezul nopţii. de-atunci rătăcesc după tine. poate te urăsc. când râzi. fără să vreau. am treabă. Vreau să nu mai pleci. — Lasă. aplecată deasupra lui. Cred că mi-ar fi trebuit un efort mult mai mic decât cel pe care l-am făcut ca să cred că te-am uitat. în locul lunii are să răsară soarele. energică şi hotărâtă: . Acum ştiu şi când răsare soarele. Eva! Te rog! Ar fi spre binele meu! Era convinsă. Poate că nu. Ştiu foarte multe. mă doare aici ceva. dacă mi-ai fi spus că la miezul nopţii. te ţin închis. când gemi. — Nu ştiu. Îi şoptea. Încui uşa. cu un surâs de spaimă pe obraz. de pe marginea patului. e bine. aşa cum eşti. te leg. Asta-i tot. — Eva. îi vorbi. Când te închini. n-am făcut nimic să te ţin. niciodată. auzi tu? Şi ştiu că. De data asta te opresc. să ştii că ar fi răsărit. Eu am să plec. Îi cuprinse grumazul cu braţele: — Am să te ţin aşa! N-am să-ţi mai dau drumul. mă închin şi eu. şi când apune. Acum dormi.acela mare prăbuşit. râd la fel.

mă întorc.RADU TUDORAN 287 . mănâncă singur. Îţi las în oficiu pregătit totul pentru ceai.) Eva. nu deschizi. şi când te trezeşti. Vrei să întrerup soneria? — Vreau să stai cu mine. Dacă sună. La unu. ce subţire a rămas talia ta! Tu ai douăzeci şi câţi de ani? . Am un program. Dormi. n-ai să mi-l întorci pe dos. (Întinse mâinile şi îi cuprinse mijlocul gol.— De acum înainte nu mai porunceşti tu.

Aşa. nici nu ştia unde avea de gând să meargă. clătinându-se. nu în sus. puse un picior jos. alaltăieri. Se prăbuşi. Ea douăsprezece. o nouă reţea de vine şi de artere. El o ţinu de mijloc. nu mai avea nicio stabilitate. mirată. nu vroia să se recunoască învinsă. dacă tot se dusese prima parte a dimineţii. săpând galerii. Şopti: — Stai! Era un şuier şi se răsuci pe ea. dar un contact inversat. Trebuia să se rupă — şi se rupse. În faţa uşii se opri. El întinse braţele… Se pomeni în stradă. şi mâinile alunecară. când crezu că luptase destul. o făcu să se rupă în jos.— Şi şase. până ce îi întâlni respiraţia pe sâni. — Când au trecut? — În lipsa ta. Mâinile lui continuau să-i umble pe piele. Mai putea rămâne. ca şi restul pământului. crezând că se ridică să fugă. ca niciodată. avea să-şi organizeze viaţa altfel. pe unde sângele se ducea fierbinte şi se întorcea îngheţat. tot întorcându-se spre casă. stupefiată şi istovită. în zece minute era îmbrăcată. Putea să renunţe la celelalte drumuri. nerăbdătoare să-l revadă. Rătăci pe străzi. desenând conturul ei străvechi. că va merge până la un punct. cumpără de mâncare şi se întoarse. şi învingându-se. o oră. grăbindu- . pe coapse. descoperit din nou. distrată sau indulgentă. înaintând simetric. dar pe care avea să-l hotărască la timp. Începea să fie insuportabil de cald şi de frig. — De paisprezece! Rămase sub mâinile lui. Se arcui în jos. Important era că izbutise să plece. încă nestabilit. în burniţă. cu trusa. Îşi întinse ultima coardă a voinţei şi sări din pat pe o podea care. Ea se clătină puţin. Parcă fusese ieri. — Dar arăţi ca o fetiţă de şaisprezece ani. Se făcuse ora zece şi nu-şi dădea seama când. zilele de demult. intră în băcănie. şi iar se întoarseră. ca un bici lung… Era încredinţată că nu se va supune. încă nu era târziu. o cuprinse. nici de ce mai era aici. de la târguieli. gata să iasă pe uşă. în creier. pe şolduri. să ia sprijin de la pământ. De mâine. Dar. când venea tot aşa. spre el. le simţea însă ca şi când ar fi trecut pe dedesubt.

Nu-şi dădea seama care-i erau sentimentele acum.se să-i facă de mâncare.FIUL RISIPITOR 288 . Se întreba: „Oare în tot acest timp nu s-a întâmplat nimic?” .

77 Era ora trei. ochii i se măriră. Îşi aruncase ochii pe ea şi se oprise într-un singur loc „… pe aici lumea spune că trăieşti cu un kinder de optsprezece ani. De un ceas stătea la intrarea scuarului. îngheţate şi moarte. până se pierdu în talie. Trebuia să vorbească. Frumos! L-am întrebat pe un judecător. să-l alăptezi…” Traversă în fugă piaţa. aşteptându-l. îl luă de braţ şi-l târî în Cişmigiu. Dacă-i aşa. Avea pe corp mirosul de argilă udă şi de salcâm. că tot n-am ce face cu el. pe şira spinării. i le sărută şi. În fundul grădinii se opri. sosită la prânz. Avea să-l mai vadă abia peste un an. apoi pleoapele coboară încet. Deschise ochii de foarte departe. . sau se topise în negură. scuturată din copaci. Spuse: — S-a întâmplat ceva rău… („De ce mint? De ce mă lepăd?”) Omul acela… Obrazul lui se făcu alb. am să-ţi trimit biberonul. O picătură de apă. Era în octombrie 1942. întorcându-se. agonizând incredul şi se închiseră. pe sub copacii care se scuturau de ploaie. pe care îl cunosc eu. îi căzu pe gât. o văzu ca într-o imagine ştearsă şi micşorată.I se părea că dormise. o simţi ducându-se în jos. nu se plimba nimeni pe aleile plouate. până la disperare. în aceeaşi lună şi pe un timp asemănător. nu ştia dacă apucase într-o parte. cu ochii în pământ.RADU TUDORAN 289 . în ploaia măruntă. dacă nu se poate să te dea în judecată părinţii lui. când îl văzu pe Luchi coborând din tramvai. O picătură de apă nu putea să şteargă nimic. Eva îşi număra paşii. dându-i o senzaţie neplăcută. porni în fugă pe aleea udă. în căldura pielii încă torturată şi încinsă. pentru corupere de minori. Zice că nu. îi luă mâinile. — Să fii cuminte! Ai să rămâi totdeauna prietenul meu cel mai bun. Eva îl privi până se pierdu. Nu avusese linişte nici să citească scrisoarea Gettei.

Nu mâncase ca oamenii din ajun. să nu mai fie soldaţi. şi iarăşi trebuise să-i dea bani. De un an alerga. de luni de zile. Trebuia să intre să cumpere de mâncare. gâtuită. Vedea casa înconjurată.) M-ai speriat! De ce te-au îmbrăcat aşa? N-ai scăpat nici tu? Ce vor să facă din tine? Unde te trimit? Când se termină? Luchi. pe deasupra paharului cu vin roşu. cu scuarul înflorit. Nu se mai putea! Îi veni s-o ia la fugă. să închidă ochii şi să se scufunde într-un somn lung. hohotind. unde se întâlnise cu un plutonier de la cercul de recrutare. Militarul îşi scoase capela. cu armele în mâini. Uniformele militare o speriau. şi rămase cu capul gol. şi-atunci îl însoţea. obosită.78 Ploua mărunt. o ţinea cu vorba. sub un cer albastru. Pe străzi se făceau razii. cu un gest stângaci. o apuca spaima. să intre după ea. fără să obţină nimic. Mereu o amâna. — Luchi! (Se repezi în braţele lui. Se întorcea. într-un moment de revoltă şi de deznădejde. şovăi. pentru o viză în livretul militar şi pentru un ordin de lăsare la vatră. suportându-i mojicia. în tot acest timp. la prânz fusese pe drumuri.FIUL RISIPITOR - . nu ştia dacă va mai putea suporta încă o zi. de peste podul Izvor. să se arunce înaintea tramvaiului. urlând. livrete militare şi razii pe străzi. în fel de fel de locuri. mereu îi făgăduia. terorizată că într-o zi îl vor prinde şi-l vor duce la Curtea Marţială. să-şi arunce ochii în rafturi. în ploaie. bine că te văd! Venise să-şi ia rămas bun. şi iarăşi îi făcuse cu ochiul. Nu mai ştiuse de altceva. fumul ţigării şi plătindu-i regulat kilogramul de vin. să-l apuce de braţ. la . cu războiul terminat. Chiar când era singură şi vedea cordoane de soldaţi încercuind răspântiile. La colţ. din ce în ce mai des. Plutonierul îi rânjise. se pomeni faţă în faţă cu un militar care stătea lipit de zid. Ar fi vrut să se întindă pe pat. să-şi zdrobească fruntea de un copac. dar nu avea curaj să mai vadă pe cineva. venea de la o cârciumă. plângând. să se trezească la sfârşit. era sigură că în scuar aşteptau alţi soldaţi. se întâlnea cu fel de fel de oameni. În faţa băcăniei. îi lipsea puterea să deschidă uşa prăvăliei. Îşi duse mâna la inimă. docilă fiindcă n-avea încotro. pleca a doua zi la Câmpulung. aşteptându-se să apară din umbră cineva. pe înserat. în faţa ei. Nu-l lăsa să iasă din casă decât noaptea.

290 .

fumul ţigării în obraz. Pentru un om care stătea ziua întreagă în vârful patului. Eu sunt singurul moştenitor. prin ploaie. Statul major. deveneau sărbătorile ei. ca să nu le piardă şi pe ele. doamnă Eva. prin ochi îi treceau scântei: „Eva. fumând ţigară după ţigară. mai avea câteva cliente. şi trebuie să-l păstrez. posomorât. — Şi… tu.” Se înflăcăra.şcoala de ofiţeri. stătea închis. cârciuma. Eva? — Eu? Nimic… Alerg. Se plimbară împreună. ca doi învinşi. cu ochii roşii. trecuse o primăvară: nici o zi cu bicicleta afară din oraş. abătuţi. trăieşte!” se gândea. — Nu-mi mai spui pe nume? Mergeau alături. Se bărbierea rar. aşa cum îl ştia. nici un concert. Alerga. după ce îi adunase atât de greu. Uniforma militară nu putea să-l denatureze. cântând marşul militar. şi este al meu. ca să-i poată auzi noaptea inima bătând. fiindcă n-o să avem de cerut şi de dat socoteală nimănui. nu-l vedea. la două-trei zile. şi zilele acelea. Ce să-i spună? Lăsase trusa în părăsire. în ritmul ei. îşi punea capul pe pieptul lui şi asculta. „Trăieşte. dar ştia fiecare trăsătură a feţei lui. Ce inimă puternică şi sănătoasă! „Trăieşte. ca să-l poată auzi. din când în când. Cheltuia banii devalorizaţi. în baie. Tu putuseşi să-ţi faci un ideal din a masa obraji buhăiţi?” Îi lua mâinile. un om care poate o ura. Alerga. o să ducem o viaţă de magnaţi — şi-o să fim mai fericiţi decât orice magnat. străduindu-se să le respecte orele. Institutul era un vis de demult. el îi spunea: „După război o să plecăm de aici. lângă mine. plutonierul. la care se ducea gâfâind între două drumuri. Un om pe care poate nu-l iubea. — Ce-ai făcut un an de zile? — Am muncit. trecuse o vară: nici o zi la ştrand. pentru că venise s-o vadă. dar care. averea mamei a rămas în Belgia. se trezea din somn. fiindcă din cauza ei. Trecuse o iarnă. reprezenta singura ei raţiune de a fi. în viaţa chinuită pe care o ducea. Eva? Ea clătină din cap. să nu vină soldaţii să mi-l ia!” — Şi Institutul. Altele erau preocupările ei: Cercul de recrutare. şi le . paharul cu vin roşu.

pe gură. nici să respire în preajma ta. le oprea. „Mâinile tale trebuie să fie numai ale mele. Nimeni nu trebuie să te atingă. pe obraji. Am să te duc .trecea prin păr.RADU TUDORAN 291 .

ca atunci? Acum aş şti tot alfabetul tău. Mai rămânea câte ceva. îi veneau lacrimi în ochi. Să nu mă pedepseşti că te-am chinuit atât până săl învăţ. am să umblu o noapte întreagă. Mi-e sete să fii fericită! Nu vreau nimic pentru mine. Ce mult mi-ai dat!” Se înduioşa. vreau să ţi-i mai văd o dată. aş închide ochii şi aş muri. o să ne urcăm pe un vapor. Erau tot albaştri. beată. Prin câte bătălii ai trecut — şi eşti tot tu! De ce nu se poate să te întâlnesc din nou. Eva. şi după ce n-o mai fi nici una. Dacă mâine ai înceta să mai fii pentru mine. viaţa mea ar fi terminată dacă n-ai exista tu. Se mira că nu luaseră culoarea cerului şi a războiului. Spuse: — Dacă ai şti ce dor îmi e de o stradă luminată! Nici nu-mi aduc aminte cum era oraşul altădată! De cât timp bâjbâim ca orbeţii?… Când s-o termina. atât de nesperată! Luau la război băieţii de douăzeci şi unu de ani. Noaptea aceea era atât de departe. şio să te duc în jurul lumii. n-ar trebui să te mai silabisesc. Luchi. nu se pierdea totul din om. pe un yacht al tău. până la ziuă. . fără împotrivire. cum urlă câinii la lună. şi în zece cuvinte sfârşiseră tot ce şi-ar fi putut spune. Aş muri fără suferinţă. — Nu închide ochii. Simţea un val de speranţă. să vezi răsăritul soarelui pe fiecare meridian. mulţumit cu ce mi-ai dat. sub cerul ud şi chinuit. mai trăiesc prin tine şi atâta timp cât îmi acorzi graţia ta. am să cobor stelele de pe cer şi-am să ţi le pun în păr. aşa mică. să se aprindă iar luminile. Poate avea să se termine. şi-o să fii destul de împodobită. când te-am cunoscut! Aveai un căpşor speriat şi gingaş — mi-e milă când mă gândesc ce uşor puteai să te fărâmi! Numai ochii şi gura arătau că eşti un om viteaz. murmura cu obrazul pe mâinile ei: „Erai aşa mică. Vino. am să urlu la becurile de pe stradă. O conduse până aproape de casă. Eva scoase lanterna electrică din buzunar şi i-o puse în faţă. din şcoli! — Când pleci? — Mâine dimineaţă. peste ape şi prăpăstii. lasă-mă să te citesc!” Se plimbau de o jumătate de ceas. Îşi stăpâni un fior.în braţe.

FIUL RISIPITOR 292 . de inutilă. dorise să i le sărute şi s-o privească. de nemeritată. îi simţi respiraţia. Soldatul se aplecă peste mâinile ei. Şi a doua zi pleca. luminile erau stinse. în .Îi întinse mâinile. N-o putea privi. şi căldura din plămânul lui i se păru atât de nefirească.

diseară. Locatarii blocurilor se urcau pe grămezile de pământ şi priveau în jos. Îi strânse mâinile. au să te năpădească păduchii! Oare o să mai poţi avea ochii albaştri când ai să te întorci. Era spre prânz. şi nimeni nu ştia pentru ce. se băgau bârne. Era în octombrie 1943. cum veneau la Sofia. după plecarea celor ca el. Avea să-l revadă peste câteva luni. peste noapte plouase. cum veniseră în Italia. până ce se pierdură după colţ. Eva se întorcea acasă. să trăiască. Forfotea multă lume. Luchi o aştepta în piaţă. Eva împlinise douăzeci şi şapte de ani. s-a terminat şcoala mai curând. prea vie. . de război! — Când te întorci. ieşind deasupra gulerului prea larg. cu un surâs obosit. i se vedeau pomeţii şi nodul gâtului. moleşită de anotimpul turbulent. vântul aducea dinspre Cotroceni. anul următor. la începutul lui martie. proeminent. erau mulţi refugiaţi. după atâtea orori?” I se părea că după plecarea lui. să te năclăieşti de sânge. slăbind. Oamenii continuau să alerge. să te umpli de noroi. negreşit! O salută milităreşte. Chipul i se asprise. nimic în lume nu va mai rămâne curat şi bun. în locul florilor. Plec pe front. să muncească. se săpau şanţuri. Se aşteptau să vină aeroplanele. şi în zori plesniseră mugurii copacilor de pe bulevard. de afară. sfâşiată: „Ce-o să se aleagă din tinereţea ta? Au să te bage în tranşee. Pentru ultima oară! 79 Venise o primăvară timpurie. îndepărtându-se. ca în nişte morminte. suflarea câmpului. vedea dincolo de el şi se gândea. Era îngrozitor! Privea în ochii lui. cu soarele în spinare. vino să mă vezi. În scuar. cu pardesiul descheiat. apropiindu-se treptat de Cişmigiu. Doar bocancii se auzeau. — Ai scăpat? — Nu. se întoarse şi după doi paşi se topi în ploaia neluminată. Vino.noaptea neagră. Se plimbară pe străzile din jurul pieţei. prea neliniştită. Mirosea a tinereţe.

Parcă se născuse pe marginea unui adăpost.RADU TUDORAN 293 . piaţa Universităţii. peluzele . nu i se părea ameninţător. parcă se jucase prin tranşee.Se obişnuise. Tot oraşul era răscolit — cheiurile Dâmboviţei.

la 4 aprilie. obrazul soldatului mirosea a trandafiri. cât clipei când se născuseră să populeze pământul acesta pliu de sânge. n-avea să-l mai vadă niciodată. că nu-l mai văzuse de un an pe doctor. o republică neutră. nu atât lui. dimineaţa în zori. mereu. avea să aibă viziunea copilului blond de pe pod. o parte din viaţă se sfârşea astăzi. că ar fi vrut să-i telefoneze. trăind sub teroarea fiecărui pas pe coridor. în poarta Cişmigiului. sunau la uşi. prietenul lor dintr-o vreme anulată. cu amândoi ochii pierduţi. Iată ce-ar fi putut să spună lui Luchi despre viaţa ei. fărâmiţat de război. Păreau nişte cârtiţe surprinse de lumină. Dar virtual totul era împlinit. 1944. Şi se făceau razii. se cereau actele. umblau oamenii cu târnăcoape şi lopeţi. până se pierdu după colţ. rănit de schije în aceeaşi zi. Şi că se dusese vremea plimbărilor la Şosea. singura parte a oraşului unde rămăsese pace. Îi venea să geamă: „E primăvară şi nu ştiu de ce. Rămăsese datoare. I se părea ca o speranţă: nu pier toate dintr-o dată! — Drum bun. curţile. păzeau ieşirile. grăbindu-se să-şi regăsească galeriile de sub pământ. amândoi fragili şi sfâşiaţi. de ceilalţi locatari. până şi femeilor. dar din păcate neapărată. a fiecărei uşi trântite. Din când în când. Ea îl sărută pe obraji. Făcuse o ascunzătoare în dulapul din perete. ducându-se pe stradă. Nu fi prea curajos. Eva ridica ochii spre însoţitorul ei şi îl privea cu regrete ireparabile. nu a cazarmă. nu atât ei. Se despărţiră abia seara. pe care îl acoperea cu un covor. rătăcind nebună printre ruinele Gării de Nord. îl făcuseră soldat. cu bicicleta. lângă Iaşi. intrau în blocuri. când se bombardase Bucureştiul. în aerul proaspăt care venea din grădină. sub teroarea soneriei. (Mort pe front. şi fereşte-te! Vreau să te întorci. luni. Era în martie.) . nu foloseşte nimănui! Şi iarăşi îl privi. Nu mai umblau — mărşăluiau spre capătul unei etape. şi nu ştiu ce anotimp urmează!” Nici măcar băiatul cu ochi albaştri nu mai era. Trebuia să se ferească de portar. Pe străzi scârţâiau căruţe cu grinzi.FIUL RISIPITOR 294 . şi Eva. pe care navea s-o uite nici în mormânt. zi de zi. ducând de mână pe bătrânul muzicant orb — doctorul. mai bine de un an.bulevardelor. şi nu avea ce-i spune. Mergeau pe străzi şi se tot apropiau de Cişmigiu.

.

— Nu trebuia! — De ce nu mi-ai spus înainte? Mi-e capul fărâmiţat. Îşi strânse tâmplele în mâini. Pot să iau cincizeci de mii de lei pe ea. inutilă. am vorbit cu portarul. — Nu te-a urmărit nimeni? Îl privi nepăsătoare. Flutură hârtiile din uşă: — Am terminat. ca un salahor la sfârşitul zilei. Unde s-o fi urmărit? — N-aş vrea să mă pomenesc că mă ridică de aici. şi tot ce era greu în tot ce era inutil. Îl găsi trântit pe divan. cu pardesiul pe ea. A doua zi după-amiază. Se lăsă pe un scaun. restul îi am. se întoarse gâfâind. ţi-am adus o piele nouă! Îmbracă-te cu ea! . Am să-ţi cumpăr cel mai frumos automobil. am lăsat livretul. — Cui i-ai dat livretul? Plutonierului? — Erau doi. să nu mai întâlnească razii la colţuri. uite. îmbătată de o izbândă în care nu mai sperase. Spuse: — Poate de data asta scăpăm. războiul terminat. ducând în spinare toată greutatea serii de primăvară. — Eva. o să vină cineva de dimineaţă. la două şi jumătate. — Ştiu unde stai? — Nu. nu apartamente princiare! O odăiţă i-ar fi fost de ajuns. nu mai ştiu ce fac. cu obrazul aprins. să fie linişte. Vroia să afle doar ce se întâmpla cu actele. diavole. nu blănuri. să vând bicicleta. Nu băgase de seamă că întârziase atât. o durea capul de atâtea iluzii! Nu automobil. citind ziarele. ca pe un idiot. nu ştiu încotro s-o iau.80 Se întoarse acasă obosită. după ce termină serviciul. să nu-ţi pară rău! Nu-mi plăcea să umbli pe bicicletă. Te întâlneşti mâine? Banii îi ai? — Nu-mi ajung. am întâlnire mâine. la trei. să se aprindă luminile pe străzi. vor câte o sută de mii de lei.

râzând. îl privi.RADU TUDORAN 295 . îi dădu drumul. se absolvise. iar îl îmbrăţişă. îşi frecă fruntea de obrazul nebărbierit. se aruncă de gâtul lui. îi răvăşi părul. îl bătu cu pumnii în piept. .Uitase tot — îl absolvise.

— E perfect! zise. dar se opri tresărind. El o trase de braţ. să mor la lumină. — Nu m-aş băga într-un asemenea mormânt! Prefer să rămân pe stradă. El luă hârtiile. venind lângă ea. cu faţa în jos. noi o să trăim o mie de ani. Eva. cercetă atent datele. Dacă s-ar fi terminat şi războiul! Ce primăvară frumoasă venea! El privi adăposturile. apoi căzu pe pat. fiindcă îl salvase — îl crease din nou. Era cald. de dincolo. Şi nu se poate altfel decât împreună! Acum ştiu ce să fac: Ţi-am spus: am să cumpăr un lanţ şi am să te leg. mugurii continuau să plesnească. în timp ce se săpunea: — Eva. Înlemni. — Să nu crezi că într-un adăpost moartea e mai uşoară decât în casă! Vru să-l întrebe de ce le mai sapă. Spre seară ieşiră împreună din casă. le examina în lumină. Îl străbătu un fior. — Şi pe urmă?… — N-avea grijă! De mâine pot să umblu. abia aceste cuvinte îi confirmau izbânda. iscăliturile şi ştampilele. — Facem chef cu ei. văzu cordoane de soldaţi. tu mai ai bani? — Vreo douăzeci de mii de lei. şi poate altfel! — Acum du-te şi te bărbiereşte. se bucura că ajunsese la capăt. îţi mulţumesc! Oricât ar fi fost de puţin din partea lui. să mergem la adăpost. săpăturile încă neacoperite. apăsat şi cu perdaf! Înainte de a trece la baie. la Liceul Lazăr. mă bărbieresc cât am să pot de bine. În colţ. Îl auzi. mai cercetă o dată actele.spasmodic. hohotind de plâns. Eva îl strânse de braţ. Fă şi tu ceva pentru mine! — Da. Dorea iarăşi să rămână al ei. îşi suci capul pe cuvertură şi-l privi cu lacrimile în ochi. părea mulţumit. Nu era fericită. . Ştii de ce îmi era teamă mai mult? Că au să vină bombardamentele şi n-o să poţi ieşi. — Nu măi vorbi aşa.

— De când ţi-e frică ţie de razii? Avea un ton nepăsător şi ironic.FIUL RISIPITOR 296 . hai prin altă parte! . — Te rog.

fiindcă n-ar fi fost mai apărat decât restul lumii. O privi pe Eva şi păru alarmat: — Doamnei îi este rău! Merse împleticindu-se până la trotuarul celălalt. care cerceta hârtiile. ci un fel personal de mizantropie. după ce se dezmetici. cu bine. cu condiţia să piară multă omenire. — De pe front? îl întrebă ofiţerul. ai aici tot ce-ai cheltuit. la prânz. Merg pe unde vreau! Îl urmă. o muncă istovitoare. cu un teanc de bani. Dispreţuia la oameni tot ce decurgea din tradiţii. — Eva. cu mâna întinsă imperativ. Nu era în ea egoism. 81 De-atunci el începu să umble. nu-l mai vedea decât seara. îl privi bănuitor. Avea acte. Nu ştia ce face. de sus până jos. De ce n-ar fi evitat controlul? Un ofiţer tânăr. cum aleargă pe străzi! Îşi caută mâncare şi adăposturi. Probabil nu-i era frică de moarte şi nu ar fi fugit de ea.— Nu ocolesc nici zece paşi. — Acum mă duc să-ţi cumpăr un lanţ! . unde se duce. în ce scop. speriată. Se înşela. curbându-şi spinarea. — Du-te şi dumneata să vezi. începu să râdă. băgându-şi actele în buzunar. nervos. satisfăcut: — Să vezi şobolanii. decaloguri şi canoane. El stătea netulburat. — Ştii cum a fost? Ca în ziua când am trecut prima oară cu funicularul peste prăpastie.) Acum fusese mult mai rău. Era sigură că nu-i furase. la ordinul de demobilizare. adică viaţa medie şi majoritară. Peste vreo două săptămâni. (În ziua aceea vroise să moară. Se întinse. El răspunse. se uită la vize. deferent. se întoarse. Nu-l întrebă de unde luase banii.RADU TUDORAN 297 . Ofiţerul zâmbi stânjenit. Cum e pe acolo? Eva îşi duse mâna la frunte. dar ascundeau un fals. Mai târziu. aşteptând actele. făcându-şi oasele să trosnească. de parcă ar fi sfârşit. Au să intre toţi în pământ! Spaima care stăpânea oraşul îi dădea o satisfacţie plină de cinism şi cruzime. Îşi freca mâinile. Obrazul Evei se făcuse alb.

.

sau o nedumerire şi-o nelinişte. împreună. alarmaţi. se ridică. care era în oficiu. se duse la geam şi rămase un timp aplecat afară. îşi câştigase drepturi definitive. agasat: — Lasă bicicletele! Nu ţi-am spus că o să plecăm? Acestea se întâmplau joi. Să-ţi iei şi tu una. poate un portar. Nu se anunţase nici un exerciţiu de alarmă. de dimineaţă se bărbieri. cântă în baie. chiar al tristeţii! El se împotrivi. Era o dorinţă atât de modestă! Şi făcea atât de bine legătura cu un trecut în care învăţase să fie fericită cu orice preţ. răsfoi din nou ziarele. începu să urle. Eva se întoarse în oficiu. îşi puse pijamaua. la gândul că după atâţia ani sufletul lui îi rămânea necunoscut. să scape ibricul din mână. Alţi locatari ieşiseră din case. duminică. se suci pe o parte. — Dumitale ţi s-a făcut de arest? Eva îl trase de la geam. văzând ce mişcare provocase în blocurile dimprejur. imitând sirenele. Putea să-şi facă planuri pentru totdeauna. dacă ar fi avut cum. — Dar o bicicletă tot aş vrea să-mi cumpăr. O apucă deodată o oboseală grea. Un om în vârstă. Câteva zile mai târziu. pe jumătate speriată. în timp ce se ştergea pe obraz. se urcă în vârful patului şi începu să citească ziarele. uneori i se părea simplu . ce îl învrăjbise? Simţea că ar fi fost în stare să arunce şi bombe. destul de înşelător ca Eva. — De ce eşti neserios? Acum dacă vin să te aresteze? — Pentru ce? Nu scrie nicăieri că n-am voie să imit sirenele! Se bucura. După ce sfârşi. Ce îl nemulţumea. Alergă dincolo. Apoi. dar nu credea că ar mai fi nevoie. ieşi pe o uşă îmbrăcându-şi vesta. ursuz. rămase în casă. pălind. faţă în faţă cu plutonul de execuţie. privind copiii care se jucau pe mormanele de pământ de deasupra adăposturilor. pe alta. spre intrările caselor. pe jumătate înveselită. Copiii o luaseră la fugă.Spunea. El se urcă iar în pat. să mergem departe. din senin. „Au început!” se gândi. Dar îndată îi recunoscu glasul. pe urmă le aruncă pe jos şi rămase posomorât. de sfârşit. Se născuse o altă spaimă în ea.

trântind-o de pământ. îi cuprinse tâmplele în mâini şi îl privi în ochi. smucindu-se în loc. mult. adânc. Reveni. mai fără griji. .şi senin. lângă el. ca de copil. se aşeză pe divan. când îl urmărea mai liniştită. se pomenea cu el cotind.FIUL RISIPITOR 298 . şi când nu se gândea.

Veni în faţa lui. Cea mai mare primejdie pentru om e fericirea. înduioşată şi neliniştită. se ameţi puţin. de departe. la prânz. Se lipi de el. trezindu-se cu o apăsare pe suflet. teorii pentru ea nebuloase. — Culcă-te! A doua zi. înarmată eu un singur cuvânt: — Nu! . Nu vroia să-şi facă o credinţă. Întors. dar cruţ-o pe-a altora!” îi era teamă că el ar putea să aibă o dreptate a lui. Eva ar fi ripostat: „Fă ce vrei cu fericirea ta. ca să nu fie dezamăgit. — Eva. se duse la băcănie. Şi el răspunse. — Nu ştiu ce am. părea bine dispus. cine ţine la demnitatea lui trebuie s-o mitralieze. dedesubt? — Ţi-am spus de-atâtea ori ceea ce se poate spune. A doua zi el lipsi până seara. Din ceea ce se poate şti! Îi spusese câte un cuvânt. încă necunoscută de nimeni. Peste noapte. Nu vroia să-şi facă iluzii. de teamă că ar exista alta mai bună. Era crispată. credinţa supremă. Ce-l chinuia? Începea să spere în ceva? Începea să aibă o credinţă? Se simţea fericit? El o îndepărtă uşor. poate fiindcă erau întrerupte. înnebunesc. Nu ştia când şi le comandase. care numai pentru ea şi numai aparent era contrafăcută. după-amiază veni un ucenic de la croitor cu două costume de haine şi cu un pardesiu nou. se întoarse cu un geamantan nou. Ea se clătină.— Ce-i aici. uneori contradictorii şi nedemonstrate. pe înnoptate. tot în şoaptă: — Sunt trist. sunt bolnav. le scoase din dulap. spunea. aduse vin. le probă. duşmănoasă şi hotărâtă. trebuie să plec. o întrebă dacă îi plac. Rămase întreaga seară la fel. Eva îl simţi că nu doarme. mă înăbuş. iar deasupra tuturor. senin. — Ce faci? îi şopti.

cum ar fi lovit cu un topor. toată fiinţa ei vibra de încordare. Şi Eva.RADU TUDORAN 299 .Dar când îl spuse. o îndepărtă şi se apucă să-şi strângă lucrurile în geamantan. care crezuse că el niciodată n-o va mai putea înfrunta. cu o vorbă şi . El n-o luă în seamă. cum ar fi apăsat pe trăgaciul unui revolver. că îl va ţine toată viaţa lângă ea.

ieşind. cum stătea aplecat peste geamantan — şi nu putea face nimic. — Mă întorc la douăsprezece. se aşeză pe marginea divanului. Dar îl ura de moarte. incapabilă să se împotrivească. Avea sufletul plin de revolte. citi ziarele ca în fiecare zi. Ai să fii acasă? Rămase singură — şi n-avea nimic de făcut. sau de a-i împlânta în grumaz cuţitul de bucătărie. privindu-l cum îşi adună lucrurile.FIUL RISIPITOR - . Ar fi vrut să-l apuce cu amândouă mâinile de guler. dreptul de a-l opri. În timp ce-i pregătea ceaiul. dacă am să ştiu. să-i strige în obraz: „De ce n-ai plecat când îmi tremura inima pentru viaţa ta? Când îmi sleiam puterile alergând să te scap. aprinse o ţigară. cum l-ar fi auzit prima oară. de ce-ai mai venit?” Nu făcu nici un gest. câine rătăcitor! — ar fi vrut să-i spună. Pe la ora nouă plecă în oraş. stând de vorbă. în gând. să nu încurce drumul. şi fără iertare. Îi veni să urle. împietrită. — Ţi-ai uitat o cravată! Ştia că ar fi trebuit să-l împiedice. parcă mirată. nu spuse nici un cuvânt. cu mâinile în poală ca bucătăresele după ce-au pus mâncarea la foc. cu un gest îngreuiat. El îşi bău ceaiul. cu plutonieri beţivi. zise. se simţi deodată obosită. Se abţinu şi îl ascultă. — Nu te mai ţin oasele! Odată ai să crapi în vreun şanţ şi jur că. în afară de toate. când nu dormeam noaptea pândind dacă nu se aud paşi la uşă? Şi. dar îi era silă şi groază să-l atingă. Se gândi să-l ridice. se uită la ceas. Simţea că înlăuntrul fiinţei sale se pregăteau . Sfârşind cu adunatul lucrurilor. Trenul meu pleacă la unu şi jumătate. îşi cunoştea drepturile. zdrobită. Rămase pe marginea divanului. ca pe un borfaş. în mijlocul casei. atinsă de paralizie. 82 A doua zi el se sculă în zori şi trecu la baie. îl auzi cântând. Plecă a doua zi. el se ridică şi îşi îndreptă şalele. numai că nu putea să le exprime. prin cârciumi. Se lăsă pe marginea divanului. „Ai îmbătrânit. geamantanul era în faţa ei.cu o privire. n-am să vin să-ţi pun o lumânare la căpătâi!” Atât putea face: să-l urască. sau dreptul de a-l scuipa în obraz.

300 .

Peste un timp auzi sirenele. Eva! Să te duci la adăpost când sună alarma. Izbucnea o speranţă îngrozitoare. aproape de ora unu. Din oraşul acesta în care urmau să moară mii de oameni. că îl simţea până în inimă. vibraţie cu vibraţie. şi fiecare ar fi însemnat o izbăvire. Promite-mi că ai să te păzeşti. soarta poate avea s-o aleagă pe ea. Înainte de a ieşi avu o tresărire tardivă. Îi mai făcu un semn cu mâna şi se duse. sub cimitir. după aceea. de-a valma cu propriile lui ecouri. atârna cravata pe care n-o luase. de încurajare. pe spatele uşii de la dulap. Auzi tropot pe scări. — Mult noroc. din zidurile celorlalte case. încă bună. dar mai întâi trebuia să-şi lepede încă o dată pielea paşnică. . În oficiu mai era. îşi luă pardesiul pe o mână şi se îndreptă spre uşă. scuturi. se va face un exerciţiu de alarmă aeriană…” Nu vroia să vină moartea. s-o ia măturătorii. Trei zaruri stăteau să cadă. Trebuia să înceapă iar războiul. Ochii îi căzură pe o pagină de ziar: „Astăzi. curbat pe o parte. rămasă deschisă. Se uită de jur împrejur. pentru nimeni. n-aţi citit ziarele? Eva simţi întâi o uşurare pe care nu o aşteptase. de câte ori trebuise s-o jupoaie. 4 aprilie. Era una chiar deasupra casei. s-o arunce în rigola străzii. îi sărută mâinile. trebuia să-şi fi lăsat o lamă de ras. lăsă o clipă lucrurile jos. Nu crezuse până acum.RADU TUDORAN - . la ora 11 dimineaţa. zâmbindu-i fără s-o privească. tot aşteptase să se întâmple ceva. făcând sticla ferestrelor să zbârnâie. pe el sau pe amândoi împreună. Înşfacă geamantanul. unde se aruncă gunoaiele şi morţii oraşului. armuri. şi era mai violent dublat de un alt sunet răsfrânt de afară. ca să contrabalanseze geamantanul. se întoarse. El se înapoie târziu.lănci. urletul ei mecanic venea prin zidărie. şi să fluture perdelele albe. Era singură. transmis de armătura betonului. apoi glasuri: — Nu vă speriaţi degeaba! E exerciţiu de alarmă. Ea rămase năucă în mijlocul odăii. pe fereastră intra atâta soare. Îi trebuia încă o dată o piele nouă şi îşi simţea carnea îndurerată. În baie. Rămase pe marginea divanului. o bătu pe umeri cu un gest prietenesc. o cuprinse dezamăgirea. să-i taie drumul. s-o ducă la Valea Plângerii.

301 .

strigau. cu un sunet de copac rupt.30. să-l caute. rugându-l. care mergea spre peroane: — Unde-i trenul care pleacă la unu şi jumătate? Hamalul o privi nedumerit. în goană. atât de izbiţi. îşi dădea seama abia târziu. se striveau să-şi facă loc spre vagoane. oricum. — Spune-mi. târând pardesiul în mână. Erau refugiaţi.” Mai avea cinci minute. scoţându-i ochii. era greu să înţeleagă întrebarea pusă astfel. era plantată fiinţa lui. un automobil. În zece minute trebuia să se termine totul: să ajungă. — Trenul de Arad. şi uitase. parcă alungaţi de foc şi potop. ca viermii în carne putredă. apoi se repezi în vestibul. de striviţi. Porni pe jos. auzea ceva pârâind în inimă. smulgându-i părul. arăta unu şi douăzeci. nici să urle. Îşi duse mâna la frunte. toate automobilele treceau în goană.nespălată. cu ce avea rău. îndesându-se cu capul înainte. să i se aşeze în faţă. Bâigui: „Nu!” Câteva clipe se clătină. ce tren pleacă la unu şi jumătate. sau să-l omoare. să-l întoarcă din drum. căutând încă zăpăcită. de nezdruncinat. era peste putinţă să se mai suie cineva în tramvaiul care mergea spre gară. Alergă la liceul Lazăr. se loveau. veniţi cu un tren şi plecând cu altul mai departe. ducând oameni claie peste grămadă. mai avea zece minute. cu părul fluturând. gâfâiau. numai să nu plece cu trenul! Se apucă de mâneca unui hamal. alţii se înghesuiau spre scările înguste. smulse pardesiul din cui şi ieşi alergând. disperată. Trebuia să-l ajungă. ca să se caţăre pe . de speriaţi. şi-n sufletul ei. Nu! Nu se putea să plece. o căruţă. erau femei cu boccele în mână. că nu mai puteau nici să scheaune. de nedespărţit. te rog. cu ce avea bun. Peste tot stăruiau semne de la el. cu ochii rătăciţi. Văzu de departe ceasul gării. Îi promisese că îl va lega. Drept în faţă. şi copii cu obrajii mânjiţi. Căută cu ochii un taximetru. să-l oprească. ceaşca din care îşi băuse ceaiul. Văzu placa pe care scria: „Plecarea la ora 13. Nu făcuse nici un gest să-l oprească. făcându-şi loc în spaţiul cu lume compactă şi terciuită. un camion. nu se vedea nici unul. Eva văzu oameni urcându-se pe ferestre. O masă imensă şi densă de oameni acoperea peronul.

Şi ceasul mergea înainte. minutarul se apropia de verticală. Trenul arăta ca un şir de hoituri năpădite de muşte. Îndată hoitul lung. avea să se .acoperişuri. târât de aici.FIUL RISIPITOR 302 .

atâta vreme cât îi era imposibil să înţeleagă. Îşi făcu loc printre oameni sărind peste bagaje. când se uită la ceas. se ura şi nu-şi accepta existenţa decât în silă. căută să-l vadă pe sub palma făcută streaşină. Se întreba: „De ce pleacă. numai să plece. strivit.RADU TUDORAN - . înfruntând puhoaie de adversităţi şi de oameni. în aşteptarea unui sfârşit deasupra firescului — nu putea spune ce. şi. într-un astfel de tren? Ce blestem ispăşeşte?” Dacă ar fi admis vorbele lui. Nu mai ştia de ce venise. agăţându-se de umerii celor mai înalţi. încă negândit şi nici măcar visat de oameni. sau Mahomed. „Viaţa mea ar fi fost justificată dacă eram Iisus Cristos. — Nu trebuia să vii! Puteau să te strivească. Nu mai spera să dea de el. dar nu-l putea crede. de o roată. Sau măcar Cristofor Columb. să se agaţe şi ea de o scară. care să-l salveze de mediocritate. uită-te la ei! Nu se uita la oameni. incapabilă să spună un cuvânt. imaginea lui îi juca printre pleoape. să-l găsească undeva. Era la o fereastră. deşi o avusese pe aceea de a se învinge pe ea şi a ajunge aici. dar nu vroia să se lase învinsă. să facă un gest. trecându-le altora pe sub coate. la capul peronului. ispăşea poate blestemul de a fi altceva decât ceea ce dorise să fie. ci fiindcă îi lipsea forţa. — De ce nu pleacă? . sau pe lumea cealaltă. trebuia să meargă până la cap. mai departe. Poate şi Amundsen!” Eva nu-l bănuia de nesinceritate. Nu-i rămânea decât să aştepte fluierul locomotivei. Parcă sunt fiare. o fiară mai mare decât toţi la un loc!” Soarele o lovea în ochi. dacă nu se putea altfel. se uita la el. „De ce te chinuieşti? Ai tot ce-ţi trebuie!” „Nimeni nu ştie ce înseamnă tot şi ce-i trebuie celuilalt!” Abdicase de mult nu fiindcă n-ar fi avut argumente să-l combată. la o gară.dezmembreze. Şi îşi spunea umilită de neputinţa ei: „Tu eşti fiară. văzu că se făcuse două fără un sfert. de un tampon. ochii i se întâlniră cu ai lui. Şi deodată. — Eva! Cum ai putut să treci prin gloata asta de nebuni? Îl privea prostită. ar fi trebuit să fie ceva inimaginabil. Pierduse măsura timpului. Nu-l mai căuta. în primul vagon. dacă avusese vreun ghid sau vreo speranţă. umbla cu ochii după un loc unde să se lipească. Şi-acum era iarăşi lipsită de orice forţă în faţa lui.

303 .

nu se clintea. cu gura deschisă până la un cer de demult. oamenii se tălăzuiau iarăşi. spre fabrica de bere. Câteva grupuri de jandarmi veneau fuga . Eva auzi ridicându-se din spate.— Cine ştie? Mai e vreun tren care să nu meargă anapoda? Cu ultimul lui cuvânt. trompete şi megafoane. dinspre turnul gării. de jur-împrejur. lungă. De ce nu se mişcă! Ei nu aud? Încurcă drumul! Nimeni nu cobora. Se auzeau glasuri amestecate. dar un animal uriaş. În clipa care urmă. după o clipă de nedumerire. scurt răstimp. vino cu mine! Glasul din megafon continua să strige. Sunau şi alte sirene. pe când moartea rămânea doar o prevestire incertă. toată lumea coboară din trenuri! Părăsiţi peroanele” Eva întinse mâinile. Un cor de bocitoare în veşminte cenuşii. sunetul îşi modulă tonul. talazul îşi reluă mersul lui de lavă şi mâl. spre Calea Griviţei. agonizând sinistru. un urlet ca din gâtlejul unui animal înjunghiat. sub cerul sfârtecat de vibraţii metalice. Atenţie. strigând: „Alarmă! Fugiţi!…” „Staţi pe loc! E exerciţiu!” Sunetele sirenelor se stinseră. — De ce stau? scânci Eva. — Coboară. părea că animalul preistoric îşi dă sfârşitul. să fugim! Glasul din megafon repeta. te rog. pe o pedală descrescândă. spre triaj. sau pe peron. izbucni un glas neliniştit: „Atenţie! Părăsiţi peroanele. din megafoanele înşirate pe peron. Încordarea ei mistică invocase acest deznodământ: ca să i-l redea! Acum ştia că va rămâne al ei! Îl strigă. cu tulnice. şi recunoscu sirena. Un freamăt scurt zgâlţâi masa de oameni. trecea prin aer. După aceea. Rămase numai vuietul mulţimii. înghesuindu-se să răzbească şi să se caţăre pe vagoane. din alte vremuri. trenul era o realitate câştigată prin luptă. din ce în ce mai alarmat: „Coborâţi din trenuri! Părăsiţi peroanele! Avioane inamice se îndreaptă asupra Capitalei!” Nimeni din cei aflaţi în tren. Alarma e reală! Îndreptaţi-vă spre adăpostul gării! Avioane inamice vin asupra Capitalei. transfigurată: — Vino repede.

cu paşii îndesaţi. împingând mulţimea spre ieşire. — La adăpost! Toată lumea afară. La capătul peronului. la adăpost! .dinspre clădirea gării. şi porniră înapoi. se aliniară cot la cot.FIUL RISIPITOR 304 . făcându-şi drum cu paturile puştilor.

Îşi ridică mâinile: — Coboară! Ai inimă! El îi făcu semn cu mâna să se liniştească. Distanţa se mărea. — Lasă-mi cheia! strigă. era mai pierdută decât pe un fund de mare. sau o aruncase? (Ani în şir. cordonul avea s-o prindă. şi chiar de ar fi scăpat. s-o ducă. Se zbătu să scape printre jandarmii care o împingeau înapoi. nu izbuti. pe deasupra. se simţi îmbrâncită. o obseda mişcarea neterminată: cheia rămăsese în mâna lui. şi nu putea să scape de jandarmi. . se pregătea să-i arunce cheia peste capetele mulţimii compacte. dar ucigaşă. jandarmii o îmbrânciră. O singură clipă simţi ură. ştiu. în curând. Ea îşi aduse aminte de cheie. spre a deveni uneori delirantă. Îi strigă. obsesia avea să crească.RADU TUDORAN - . şi se împletici. Cordonul de jandarmi o ajunse. Eva se pomeni izbită ca de un val spart. nu era singură niciodată. Auzi? Dă-mi cheia! Să nu te mai întorci niciodată acasă! Strivit de vecini. Mulţimii: — Să nu te mai întorci! Du-te pentru totdeauna! Nimeni nu lua seama la răcnetele unei femei smintite. numai că era departe. în loc să dispară. să se întoarcă. Şi în chip ciudat. el se chinuia să bage mâna în buzunar. nici braţul. cu cheia care sclipea în soare şi părea amplificată. Când izbuti să privească înapoi. temându-se că ea n-ar putea s-o prindă din zbor. mai deasă. nu vedea de cine. îndepărtată repede de fereastră. Nimeni nu cunoştea sfârşitul lui. căci dacă ar fi căzut pe jos. Ochii îi rămaseră la fereastră. simt!” gândea Eva. în spatele cordonului creştea altă învălmăşeală. — Arunc-o! mai strigă Eva. o ură scurtă. Megafoanele răsunau: „Părăsiţi peroanele! Avioane de bombardament se îndreaptă asupra Capitalei!” Soldaţii îşi măreau paşii şi îmbrânceau lumea cu brutalitate. „E mort. poate era imposibil. El făcu un gest. Oricând uşa ei putea să se deschidă. agăţându-se de el ca de o ultimă speranţă. gata să cadă. Apoi un cuţit îi pătrundea între coaste.Eva îi văzu apropiindu-se. O privea. o dată. Întinse mâna. Văzu mâna lui întinzându-se. la jumătate. în aceste momente de panică şi brutalitate. cu ochii sudaţi pe micul obiect metalic. dar şovăia. fără să mai vadă altă imagine. nu se mai vedea nici fereastra vagonului. În ochi i se înregistră gestul lui.

305 .

FIUL RISIPITOR 306 . în timp ce deasupra capului auzea urlând megafoanele. ca să-i ia de acolo ar fi trebuit să le taie mâinile. să-i dea jos bucăţele. şi continua să-l vadă. în zori. lăsând-o singură cu puţinii sergenţi de stradă care patrulau neliniştiţi. îndobitociţi. speriată: „Cel puţin dacă mi-ar fi lăsat cheia!”) 83 Apăsarea mulţimii ajunsese distrugătoare şi degradantă. într-un oraş îngrozit de bombardamente. uitându-se când la ceas. sau să se înalţe la cer?… Şi dacă a fost prefăcut în fărâme. Căci nimic nu era dovedit! Oricând putea să se deschidă uşa. Puhoiul se îndrepta răvăşit. Jandarmii loveau cu paturile puştilor în oamenii de pe scări. niciodată nu încetase să aştepte: S-a auzit un pas la intrare? S-a deschis uşa de fier? Umblă cineva pe coridor?… Afară lucrătorii desfăceau adăposturile. deşi nu vroiau să creadă. „Unde sa dus?” se întreba între două realităţi neconfirmate. unde oamenii se ascundeau de la nouă dimineaţa în gropi. „Pe unde umblă acum?… Şi dacă l-au îngropat undeva. Se refăcea peluza. chiar când ştia că nu are să mai vină. Se pomeni afară. se aşeza pe marginea patului.căutându-i inima care se zbătea să scape. în amurg. . la miezul nopţii. cu ochii deschişi mari în întuneric. să iasă din mormânt. sub cerul albastru. şi el să se ivească în prag. dar ei rămâneau pe loc. la prânz. Eva se lăsă dusă în neştire cu torentul. să încolţească din nou sămânţa lui?… Nu! A murit! Sunt sigură. se plantau flori. în ce colţ al pământului are să-i ajungă pulberea dusă de vânt. astupau gropile. scoteau bârnele. umblând rătăcită în întunericul minţii ei. în fereastra vagonului. îmbătrânit. când are să ridice lespedea. Nu părea că ar fi cu putinţă să se întâmple ceva rău. cu gulerul pardesiului ridicat — el sau fantoma lui… Sărea din pat. Înnebunise şi îl aştepta să se întoarcă. cu degetele încleştate definitiv pe bare. spre adăposturile clădirii uriaşe din faţă. „Dar nu există nici un act. ştiu!” Totuşi. mai înalt şi mai curat decât îl văzuse vreodată. să pornească iar în lume. nu există nici un mormânt!…” De multe ori se trezea din somn cu ultima lui imagine. cu braţul întins. se supuneau. Eva îşi amintea primăvara plecării. când pe cer… Îl aştepta de atunci.

dar nimeni nu părea în panică. un banc de aterine. retezaţi. neîncrezător şi nedumerit. un pâlc de norişori albi. alţii alergau. răscolit. repetând trosnetul din urechile ei. Dar de jos. decât că era victima unei agresiuni. departe. Ameţi — nu înţelegea nimic. văzu. Şi dacă ar fi fost avioane. Acum nici sus nu se mai vedea nimic. alunecând pe un cer atât de curat. porniseră uragane dintr-o zare în alta. Eva privi în sus. Eva desluşi nişte lame mici de argint. Nu-i venea să creadă. ca la început. Văzu gurile adăposturilor. unii mergeau liniştiţi. de pe pământul care vuia. Văzu cerul albastru şi peştişorii de argint. Eva se pomeni ghemuită sub zidul spitalului. zăpăciţi. Dar văzduhul începu să freamăte. că aerul în loc să-i intre în plămâni. Nu-şi dădea seama dacă în gândul acesta nu era o părere de rău amară. Curentul . se ridicase un nor cenuşiu. Oamenii începură să se ridice. acoperind cerul cu mâzgălituri. Peste câteva clipe. curios. Alte trosnete se risipiră în jur. nu aceea care venea de sus. Simţi în coate şi în genunchi ţărâna tremurând. destrămându-se în vânt. celelalte n-aveau ce face. zidurile marii clădiri se mişcau. scăpată din cordoane. cu adevărat. Alţii o luară la fugă. întunecate. Oamenii dimprejur se prăbuşiră la pământ. Tramvaiele înţepeniseră de-a lungul străzii. un vulcan în erupţie ridica deasupra gării ţărână şi fum. înghiţind sutele de oameni. stătea cu ochii la cer. şi la înălţime. vrând să-i învăluiască. văzduhul se linişti. Se auzi un glas strigând: „Intraţi la adăpost!” În depărtare porniseră iarăşi bubuituri. ca nişte peştişori. nu se urni din loc. alunecând printre norişorii care se ţineau de ei. Se încorda spre a se împotrivi. îi perforează timpanele — şi un trosnet îi izbi capul de zid. să rămână la aer şi la lumină. Nu înţelegea de ce fuge lumea. zgâlţâite din temelii. Bubuiturile din depărtare păreau să aibă altă cauză. şi-o luă la fugă înainte. într-o zi de primăvară. „Uite-le!” strigă un om alături. cu senzaţia că se înăbuşă. Ajunsese la spitalul militar când auzi bubuituri îndepărtate. speriaţi abia acum. Dar nu era speriat. dacă se oprise unul. Câţiva inşi se opriseră şi se uitau pe cer.„N-au să vină!” se gândea Eva. nimic nu se schimbase sus. erau prea mici şi prea argintii ca să poată face vreun rău. Mai erau şi alţi oameni pe străzi.

lua de jos şi flutura în văzduhul acesta dens puzderie de hârtii smulse dintr-un depozit fără înţeles — dosare.RADU TUDORAN 307 . ziare. cărţi — nu se putea .

înnegrite de fum. în jur. dintr-un loc unde nu putea să-l vadă. în mijlocul cataclismului care zgâlţâia planeta din temelii. neînţelegând cum ajunsese aşa. Se prăbuşi. soarele de azi fiind de mult răpus. zgâlţâia solul în urma ei.şti. mai lung. şi-o luă pe trotuarul celălalt. dacă îl mai puteau găsi. Îl privi năucă. mese. în clipa când alt trosnet. spre adăpost. lângă alt zid. Când cutremurul se linişti şi ea deschise ochii. cu spinarea aplecată. nebuno! Unde te duci?” I se făcu frică de omul ascuns. hârtiile zburau acum care încotro. scaune. „Fugiţi!” strigau mai multe glasuri. Eva o luă la goană. pe pământ. şi nu era timp. înotând. poate spre a întâmpina şi a respinge din timp soarele de a doua zi. cineva trecu în goană. lovindu-se de oamenii care veneau din faţă. stâlcit. la colţ. pe lumea aceasta. traversând strada. şi trecu. era o aşteptare prea lungă. norul se lăţea. dulapuri aruncate şi mai sus cădeau înapoi. După câţiva paşi auzi iar sfâşiindu-se aerul deasupra ei şi se prăbuşi. sau pe altă lume. Eva se ridică fără gând şi porni înainte — la fel ar fi putut să pornească înapoi — nu mai existau puncte cardinale. Sus. Dincoace. Rămăsese singură. arătându-şi pântecele cu maşinării. Închise . să n-o ducă la fund. un şuier se înfigea în aer. Îl înfruntă ca pe-o apă. spre desluşire ar fi fost nevoie să gândeşti. de sub pământ: „Intră la adăpost. Nu se auzea nici un glas omenesc ţipând. cum ar fi vrut să devină mai mic. Corpuri mai grele — scânduri. peste cioburi şi printre bubuituri. table răsucite. pe pământ. nu ducea spre nici un orizont. să se facă linişte. văzu un tramvai aruncat de-a curmezişul străzii. grinzi. Un om — cine altcineva? — îi strigă. Atunci veni peste ea un val de moloz şi fum. pe pământul mişcător. Nu mai putea să îndure. Pocniră doar geamurile şi căzură zornăind. traversă strada în fugă. gemând. vroia să se termine mai curând. Închise ochii şi aşteptă să se prăbuşească zidul. şi drumul ei.FIUL RISIPITOR - . spre oraş. Era multă vâltoare pe sus. neştiind alt sfârşit. de neînţeles cum — decât că văzduhul îşi ieşise din minţi. numai departe. Alt freamăt se stârni sus. nu se mai vedea nici un om. mai adânc. mâncând repede restul de cer pe care lamele albe tot mai alunecau spre răsărit. Ploaia de sticlă o acoperi. despicându-l şi aruncându-l în părţi. Strada era ninsă de sticlă pisată şi de moloz. pe lângă zid.

308 .

scâncind: — Eşti aici? Nu răspunse nimeni. Strada începu să se salte. privirea i se opri la un detaliu de neînţeles. mai uşor decât l-ar fi bănuit. ce parte din fiinţa ei trecuse şi ce nu. sau aici. dibuind încuietoarea pe întuneric. prelung. Vatmanii se plimbau pe lângă ele. alt tărâm era în faţa ei. şi într-adevăr. cu zidurile galbene. neverosimil. Lumina electrică nu ardea. încredinţată că va trebui să-şi descopere leşul strivit. huruind. aruncată la cer. Înaintă pe întuneric. Întrebă. se întindea până la colţul străzii. rugător. până la orizontul fărâmiţat şi de-acolo cine ştie cât. Un gol cenuşiu. pe ea însăşi. încredinţată că ajunsese pe alt tărâm. suprapunând momentele peste un singur clipit. soarele bătuse toată după-amiaza în geam. încet. deschise uşa băii şi încercă să zărească o umbră pe pereţii albi. unde fusese acum câtva timp. O trombă de aer o izbi. de parcă întreaga zidărie a oraşului. pe fondul altor ruine care se duceau înainte. . aşa cum le prinsese bombardamentul la prânz. stăteau înţepenite pe străzi. ca nişte căruţaşi cu un convoi dejugat. Şi căutându-se. să potolească valurile de jos. Praf şi moloz cădeau de sus. nu se auzea nimic. Dincolo de zidurile prăbuşite. stătea drept în picioare un piersic înflorit. venise de jos. definitiv. dacă-i acolo. ridicându-se mai sus decât casele dimprejur. se cernea printr-o sită. Auzi un trosnet nou lângă ea. în curtea casei lovite în plin. nu mai era. unde stătuse adăpostită. Se rezemă de uşă. fluturânduşi graţios. într-o ploaie care nu se mai termina. îngropându-i capul în asfalt. cu ochii rătăciţi. domol. Trase cu urechea. Înăuntru era linişte şi cald. mirată de acest deznodământ. şi pământul se răsculă. cu neputinţă să dea timpului scurs valoarea adevărată. pe gri. ramurile cu petale roz.RADU TUDORAN 309 . cum n-ar fi putut să le uite. Tramvaiele nu mergeau. Nu înţelegea nimic. Se simţi împăcată. liniştită. între pereţii căzuţi. parcă născocit. 84 Se înserase când deschise uşa casei. Deschise ochii.ochii. alergând. Casa de peste drum. Se căută acolo.

.

fără să-i înduplece. pe întuneric. sub pălăria de camuflaj. dar soldaţii şi gardienii păzeau peste tot. îi curgea moloz din păr. Toţi vorbeau. Unde putea fi? De ce nu venea înapoi? Nu izbutise să ajungă la gară. De ce? Toţi care locuiseră în jurul gării şi mai departe erau morţi? Dincolo de nişte ziduri dărâmate. se mişca un felinar. din prag: . un grup de oameni povesteau ce văzuseră în oraş. Câţiva oameni răscoleau molozul. Ici şi colo ardea. Aşteptă câteva clipe în mijlocul odăii. Şi ceilalţi păreau voioşi. îl interogă. un felinar cu gaz aerian. apoi alergă afară. dacă avusese pe cineva în gară. ai fi spus că nu murise nimeni. stărui. Tot mai veneau oameni din oraş. Căzuseră bombe peste tot. în casele prăbuşite la pământ. o luau pe străzi laterale. Deasupra mai pluteau nori de fum şi mai fluturau hârtii. cordoane de soldaţi închideau drumul şi nu lăsau să treacă decât ambulanţele. strigându-se unii pe alţii. Întrebă. ca al unor dansatori. şi întrebă iar din prag: — Eşti aici? Luă drumul înapoi. peste un gard. să intre prin altă parte. firav. deschise uşa. mai multă. să-şi adune gândurile. O opriră. le vedea umbrele cocoşate aplecându-se şi ridicându-se în acelaşi ritm. Alteori. o bună parte din ei umpleau tramvaiele. pierdută în mulţimea care forfotea pe străzi.— Eşti aici? Îşi duse mâna la frunte. drumul lung. Lumea umbla rătăcită pe străzi. unul dintre ei o sfătui să caute pe la spitale. În scuar. Ea nu înţelese. Se întoarse iar acasă. pe jos. Descuie uşa tremurând. oamenii rămâneau pe drum. ale căror umbre se desluşeau acum înţepenite din loc în loc. ca nişte luptători care vin teferi de la război. Încercase să ocolească. îi răspunse voios — nu văzuse pe nimeni venind. trotuarele erau înţesate. Eva se întoarse. Unul câte unul. la gară mergea numai ea. se răreau. pe străzi vedeai numai sticlă fărâmată şi moloz. Un câine lătra. Portarul era printre ei. Curând întâlni cordonul de soldaţi. mai înghesuită decât înainte. spre gară. zgomotos. nu văzuse niciodată atât de mulţi.

— Eşti aici? Ascultă spre uşa băii: .FIUL RISIPITOR 310 .

Ieşi iar în stradă. mâinile atinseră cravata agăţată pe spatele uşii. ascultând. Câteodată i se părea că aude afară un pas. lipită de zid. şi nu ştia ce vină avea. arar se mai vedea câte o siluetă omenească. Nu trecea nimeni. se mai luminase. privi în lungul bulevardului. Rămase în mijlocul odăii. Se întoarse acasă. răsărise luna. oraşul se liniştise. numai umbra statuii. clădirile înalte o acopereau. Eva se târî până la colţ. nu mai mişca nimic. dar n-o vedea. Luna ieşi deasupra acoperişurilor.— Eşti acolo? Încă nu venise. lângă un vagon adormit vatmanul fuma. Veneau. ca salahorii de la binale. Îşi simţi membrele amorţind. . la ora când toate fiinţele trudite dorm. şinele tramvaiului luceau la lună. Abia acum băgă de seamă că nu mai avea pardesiul. dibuind treptele de la intrare. şoptit: — Eşti aici? Deschise dulapul. în scuar nu mai era nimeni. era încă jos. aşteptând. numai în fiinţa ei era o învârtire huruitoare de roţi. am văzut-o chiar eu!…” „La noapte dorm îmbrăcat. Intră în casă. — Eşti aici? Ar fi vrut să se întindă pe divan. Auzea câte un glas: „Când am simţit suflul m-am trântit la pământ…” „Pe strada Armenească e o groapă de zece metri. urmărind cu ochii măriţi umbrele care se apropiau — oameni necunoscuţi. înăuntru era bine şi cald. Aşteptă aşa. Se aşeză pe bordura trotuarului. măcar puţin. ca să nu se poată folosi de acest adăpost. era pustiu şi fără lumini. Rămase în faţa casei. ascultând. căută haina de iarnă. Unii se aplecau curioşi s-o vadă prin întuneric. în mijlocul pieţei. îndepărtându-se. Se făcuse mai frig. plecase cu el în mână. nu ştia unde îl pierduse. se făcuse frig. trudită. treceau prin dreptul ei şi se îndepărtau. şi-o puse pe umeri. nu-şi dădea seama cât. atât de singur că toată lumea părea pustie. apropiindu-se. şi întrebă. au să vină iar…” Încetul cu încetul. descreştea treptat. Ieşi în stradă să-l aştepte. alerga să vadă. strada se golea.

RADU TUDORAN 311 . primăvara se revărsa printre gratii. eliberată. Cordonul de soldaţi se mutase mai departe. nesupusă.Nu se luminase de ziuă când porni. zorile se iveau pe cerul inocent. la intrarea gării. În dreapta. În Cişmigiu nici un copac nu se ofilise. tânără şi inconştientă. .

pe rând. cu glasul tremurând. Soldaţii din cordoane se răriseră. nu un cadavru! Şi totuşi se duse şi la morgă. la sanatoriile de la Şosea. nu văzuse pe nimeni. Venea amiaza. cu obrazul vânăt. Un om. confuză. îi spuse cu un amestec de nepăsare şi bunăvoinţă să caute şi la Facultatea de Medicină. pleoapele i se zbătură. ascultă dacă nu mişca nimic în baie.” Lumea intra înăuntru şi îşi alegea morţii din grămadă. Ea îşi duse mâna la frunte. la poartă. nici să se odihnească. Îşi acoperi capul cu mâinile şi porni înnebunită spre ieşire. câţiva oameni erau îngrămădiţi la poartă. căuta un om întreg. cântând fals marşul de totdeauna. Nu căuta un rănit. gâfâind. Întrebă. Porni iar pe la spitale. să vadă peste capetele celorlalţi. unii peste alţii. Dar luă spitalele. prăpădit bietul. pe pavaj. nu-i lăsau să intre. îi aruncaseră în curte. Întâi Spitalul Militar. dacă nu găsise la spitale. praful se potolise. şi aici erau oameni la intrare.Dincolo de ei era linişte. să caute pe la spitale. căuta un om viu. se abătu pe acasă. Se ridică pe vârfuri. nu mişca nimic. Nu se auzea nimic. Întrebă: — Eşti aici? Îl căută pe portar. citind listele afişate. Se duse la Filantropia. O luă pe cheiul Dâmboviţei în sus. O îndrumară la morgă. dar nu putea nici să mănânce. repede. se întoarse în centru. la Colentina. în grămezi vinete. poate ar fi recunoscut-o şi i s-ar fi făcut milă. Dâmboviţa curgea la vale. Ar fi fost aşa de bine să-l audă în baie. se întoarse iar la gară. Îşi aduse aminte de casă şi se întoarse într-un suflet. Nu mai era plutonierul de azi-dimineaţă. Se prăbuşi pe o treaptă — era nemâncată şi istovită. ca soldatul de aseară. speriate. la Spitalul Brâncovenesc. Nu mai avuseseră loc în săli. cel mai apropiat. deschise uşa. înţelegând că toată ziua alergase. însă tot n-o lăsară să treacă. era pe la patru după prânz. Să nu fi fost istovită ar fi urlat. ocolind oraşul pe jos. citeau pe o tablă numele răniţilor. la Salvare. murdară şi nepăsătoare. răsuflă uşurată. Un plutonier cu ochii înroşiţi de nesomn. Ea îl privi. Se duse la Spitalul Căilor Ferate. el nu era pe nici o listă. târându-şi paşii. Văzu pe poartă o listă cu vreo douăzeci de nume — dedesubt scria: „Restul cadavrelor neidentificate. o sfătui. la Colţea. Nu-l găsi. aproape să hohotească: . părea că tot ce fusese de făcut se făcuse.

FIUL RISIPITOR 312 .— Eşti aici? .

trebuia altă locomotivă. Oameni răzleţi umblau printre sfărâmături. părea întreg. ca un animal căzut pe brânci.” S-ar fi spus că nimic nu se întâmplase. rămăseseră numai zidurile vinete. Ziduri întregi erau căzute la pământ. el singur îşi păstra întregimea. şi geamurile fărâmate. văzu scris: „Arad — plecarea 13. Se vedea cerul gol. se vedeau încăperi afumate. Văzu locomotiva. amurgind senin. Venise. şi ea căuta un om în viaţă. Gropi adânci închideau drumul şi păreau nişte cratere abia stinse. să le examineze.30. trenul nu mai putea să plece. dar se dezmetici. Nu. aştepta numai să revină călătorii. de jur-împrejur. de departe păreau neatinse. aceasta n-avea să se mai ridice din ţărână. toate spulberate. . dar nu pentru totdeauna. nu ştia cu ce scop — fiindcă aici erau morţii. în blocuri de beton fracturate. era casa pe care o vânduse. Apoi Eva desluşi pereţii găuriţi de schije. Se simţi uşurată. La Facultatea de Medicină văzu aceeaşi listă afişată la intrare. recunoscu vagonul. Trenurile rămăseseră pe linii. nu mai era nevoie să se grăbească! În umbra amurgului. atins cu buzduganul în creştet. fum sau flacără. Aproape. sărind peste ruine. Pe placa de la capul liniei. Peroanele erau sfârtecate. Soldaţii plecaseră. poate din zăpăceală el se întorsese la o locuinţă mai veche. şi nici nu venise cu gândul acesta. cu botul strivit. sticla opacă a luminatoarelor era spulberată. îl lepădă şi îşi regăsi deznădejdea. neatinsă. pline de moloz. Era un gând absurd. curată. cu pilonii de fier răsturnaţi ca popicele. vagoanele sărite de pe linii. 85 Pe înserat se întoarse la gară. Paşii i se împiedicară în grinzi de fier încolăcite. albă. Dar când se ridică pe vârfuri.RADU TUDORAN 313 . alunecând prin hârtoape. îngropat în pământ. rece. tristeţe sau moarte — şi deloc speranţă. Avu gândul să treacă pe acolo. negre. ceva tot stătea să erupă. Restul. scrâşnind sub tălpi. pustiite. Străbătu peronul în fugă. liniştit. temându-se că ar putea s-o ajungă cineva din urmă şi iarăşi s-o oprească. Nu avu putere să intre.Îşi urmă drumul pe cheiuri până la podul Sfântul Elefterie. Nu toate cadavrele erau identificate. că trenul era gata să pornească. nu mai avea formă. copertinele strivite. afară de geamuri. cu mobilele strivite. în stânga bulevardului. O luă la fugă.

Din loc în loc. se vedeau vagoane răsturnate. Nu era! „Dar poate n-a aruncat-o”… Un om trecu prin spate. Un macagiu. trebuia să-l găsească. s-au ridicat toate bagajele. chinuinduse prin gropi. Trebuia să-i ia urma. din mers. să nu mai caute. cea de la mijloc — se miră că nu-l mai vedea la locul lui cucerit cu atâta luptă. încercă să se agaţe. în lumina de înserare. dar el da! — ar fi vrut să-i spună macagiului. cu motoarele urlând. Îl întrebase. cu ochii tot înainte. — Eşti aici? Nu-şi auzi glasul. fărâmate. cu contururile nelimpezi. îi strigă să se întoarcă. ocoli gropile. se temea de nemişcare. prin gropile care barau dramul. în . Avusese şi un geamantan. Se dădu un pas înapoi. prin minune intactă. — unde se ducea? — nici un tren nu plecase din gară. oamenii putând să se transforme în obiecte. sări peste şinele încolăcite. sfâşiate.chinuindu-se să privească înăuntru. Era undeva. prin simpla prelungire a repaosului. credea într-o metempsihoză dusă mai departe. şi pe ele se desena marginea unei dantele destrămate dintr-o rochie de bal. cu nepăsare. făcându-i semne să plece. plecase. văzu peretele din partea cealaltă îmbucătăţit. o recunoştea. Încercă să-şi amintească fereastra. El nu mai era aici. Porni cu ochii rătăciţi.. Se uită pe jos. răscoli cu piciorul cioburile şi fărâmăturile din faţa ferestrei. atârnând rigide în bătaia vântului. cu tablele smulse. Fusese dincoace. întinse mâinile. înainte. — El a plecat! Îl ştiu eu!” Plecase. se auzeau trecând automobile. se gândi. pe aici. cerul mai păstra urmele însângerate ale apusului. chinuindu-se din greu. Ştia de ce se duce. dar uşile erau înţepenite. era sigură! Şi nu putuse să ajungă departe. Peste lanţul de ruine dinspre Calea Griviţei. încăpăţânată. se întoarse la fereastră. ca şi când ar fi fost în inima ei — în tren ştia că nu este. „N-a plecat trenul. Ea clătină capul. dezorientată. pe linie. dar căuta altceva. care stătea prostit în uşa unei gherete. să caute înăuntru. El nu fusese acolo. În stânga. o informă. nu putea să stea mult timp într-un loc. printre şinele şi traversele răvăşite. căutând absurd cheia obsedantă. Mări pasul. un geamantan nou. Vru să se urce în vagon.

şi o femeie frumoasă.noaptea când sala balului arsese. simţea . se aruncase cuprinsă de flăcări pe fereastră. o regină nebună.FIUL RISIPITOR 314 . Îşi duse mâinile la frunte.

se trase înapoi. îndepărtându-se prin noapte. de sus. Se învârti în loc. a lumilor celorlalte. rătăcită — nu ştia care e drumul. speriată. fără nici o crispare. domoale. şi ascultă în fiecare parte. mişcându-se în jurul unor morminte. În faţă apăru un pod. venea. Întrebă. Se rezemă de un pilon al podului. urmărită de imagini demente. cu capul întins. nu se vedea nimic înainte. peste liniile spulberate. cu capul pe spate. O umbră atârna printre arcade. părând că e hotarul cu lumea cealaltă. în aşteptarea sabatului de la miezul nopţii. gata să necheze. Era coama fluturată de vânt. Îşi înfipse dinţii în traversă. prin traverse. a lumii. lovindu-şi fruntea în fierul rece. cu gâtul lung. umilită de membrele ei sleite. lovituri de târnăcoape. Îşi plimbă ochii pe sus. sprijinindu-se de pilon. în depărtare. oameni cu felinare scormoneau molozul. se auzeau. prin care veneau vibraţiile omenirii. În unele părţi. pe neaşteptate.că îşi pierde minţile. Începură să-i curgă lacrimi. Întrebă în şoaptă: — Unde eşti? Ascultă. de fiinţa care stătea gata să se năruiască. flutura coama calului. calde. se dădu un pas înapoi. înţepenit în balustradă. nu mai era nici o linie întreagă. în şoaptă: — Eşti aici? Capul calului păru că se mişcă. cu obrazul lipit de fierul rece. i se părea că sunt lumânări. . ca din ochii alteia. ieşind din întuneric. în lungul podului. lacrimile ei. în faţa lumii răscolite. s-ar fi spus că se pregăteşte să sară. o vibraţie prelungă. câmpul întunecat şi devastat se lărgea în neştire. decât glasul ei. a pământului. Şi se văzu cât era de mică. Deasupra. — Eşti aici? I se păru că trece cineva pe pod. negru. nimic. Eva se opri şi ascultă în noapte. Strigă: — Eşti acolo? Simţea că nu putea merge mai departe: îi venea să scâncească. semnalul unei nelinişti pornite de departe — neliniştea oraşului. masiv. Începu să hohotească. se auzeau lovituri de târnăcoape. Văzu un cal mort. — Unde eşti? Se roti. încercând să sfâşie fierul. trecând pe deasupra liniilor.

— Eşti acolo? .RADU TUDORAN 315 .

să închidă ochii. sforăind în faţa unui obstacol înalt. porni înainte. — Unde eşti? Glasul i se pierdea fără ecou. — Eşti acolo? Era o tablă bătută de vânt. chemând în gând. de când avea şaptesprezece ani şi aştepta să crească întinsă pe iarbă. un prieten de demult. Eva mângâia fierul. şi din ochii morţi părea că plânge alături de ea. Nu ştia unde se va duce de aici. deasupra gării. cu faţa în sus.Nu trecea nimeni. deşi n-avea unde se duce. Pilonul era singurul prieten al ei. cum l-ar fi mângâiat pe el. nu se mai auzeau automobile şi târnăcoape. când văzuse cât se întindeau ruinele. O lumină albăstruie se răspândi peste ruine. răsucindu-şi tendoanele. cu roţi de vagoane. alunecând pe taluzurile rupte. iar cerul era atât de curat! Calul. Nu ştia încotro merge şi cât va mai ţine drumul. cu coama bătută de vânt. Eva văzu până departe şi înţelese că oricât ar fi mers. domoale. în spate. în mişcări lungi. pe câmpul semănat cu fiare. privind îndobitocită luna care se ridica repede. să aştepte somnul sau securea. La pod se opri. Porni înapoi. cu inima sfâşiată şi mângâind fierul. calde. Îşi freca . nu se vedea nicio fiinţă. Gropile îşi măriră conturul presărat cu traverse rupte. revoltător de neştiutoare. Văzu în dreapta umbra unei locomotive aruncată cu botul în sus. n-ar fi întâlnit decât moarte. ca un armăsar cabrat. Acum. iubitul meu! Suspina. o privea. îşi rezemă obrazul de pilon şi începu să plângă domol. ridicându-le umbrele. cu paşii împleticiţi. mângâierile nopţilor din trecut. Lângă un zid prăbuşit mişca o umbră. „Iubitul meu. cu şine îndoite. cu picioarele dinainte adunate sub piept. mângâind cu mâinile amorţite fierul mort. muşcând ţărâna cu dinţii. se târî din groapă în groapă. Prevedea că în curând va trebui să-şi lase capul pe ceva. liniştită. zdrelindu-şi genunchii. pe o piatră sau pe un butuc de supliciu. înfiorate şi fără sfârşit. O căldură otrăvitoare i se ridica în creier. Răsărea luna. De ce-ai plecat?” Era atât de albă luna pe cer. îşi dădea seama că zadarnic ar mai fi căutat: erau prea multe gropi pentru un singur om.

de traversele reci.încet fruntea.FIUL RISIPITOR 316 . obrazul. udându-le cu lacrimi şi murmura în gând: „Iubitul meu. iubitul meu!” .

Vino. liniştea aştrilor morţi care rătăcesc în univers. vedea că mult mai multe decât ar fi crezut sunt trecătoare. se stinseseră felinarele între ruine. Şi în liniştea aceasta parcă se auzea o vioară căutând. plângând pe pilon: „Iubitul meu. într-o zi. SFÂRŞIT . şi că în ea este măcar ceva cu siguranţă definitiv… Nu se mai auzeau automobile trecând. nici târnăcoape lovind în pământ. când ai să vrei. îi fusese teamă că-i prea mică pentru înţelesul lui. iubitul meu! Fără tine mi-e casa pustie şi pământul gol. Acum. că este trecătoare prin cuvântul definitiv. Parcă pe pod trecea un muzicant orb. Rămăsese doar luna peste tot. dus de pulpana hainei negre de un copil blond.Nu-i spusese niciodată acest cuvânt. te aştept cât de târziu…” Era o întinsă linişte albă împrejur. în mijlocul ruinelor. Ea şi scâncetul Evei.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful