P. 1
Istoria Comunicarii

Istoria Comunicarii

|Views: 18|Likes:
Published by Georgiana Preda
Paul Dobrescu
Alina Bargaoanu
Nicoleta Corbu
Paul Dobrescu
Alina Bargaoanu
Nicoleta Corbu

More info:

Published by: Georgiana Preda on Jan 15, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

05/26/2014

pdf

text

original

Istoria_comunicarii.

qxd

11.11.2007

16:44

Page 1

Paul Dobrescu Alina Bârgãoanu Nicoleta Corbu Istoria comunicãrii

Istoria_comunicarii.qxd

11.11.2007

16:44

Page 2

Istoria_comunicarii.qxd

11.11.2007

16:44

Page 3

Paul Dobrescu Alina Bârgãoanu Nicoleta Corbu

Istoria comunicãrii

Istoria_comunicarii.qxd

11.11.2007

16:44

Page 4

Toate drepturile asupra acestei ediþii aparþin Editurii Comunicare.ro, 2007 SNSPA, Facultatea de Comunicare ºi Relaþii Publice Strada Povernei 6–8, Bucureºti Tel./fax: (021) 313 58 95 E-mail: editura@comunicare.ro www.comunicare.ro www.editura.comunicare.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naþionale a României DOBRESCU, PAUL Istoria comunicãrii / Paul Dobrescu, Alina Bârgãoanu, Nicoleta Corbu. – Bucureºti: Comunicare.ro, 2007 Bibliogr. ISBN 978-973-711-140-1 I. Bârgãoanu, Alina II. Corbu, Nicoleta 316.77(091)

Istoria_comunicarii.qxd

11.11.2007

16:44

Page 5

Cuprins

Întrebãri incomode în debutul unei cercetãri istorice / 11 Contribuþii geografice, contribuþii intelectuale / 12 Este cercetarea comunicãrii o ºtiinþã americanã? / 14 Vulnerabilitãþile unei discipline de intersecþie / 16 Un tablou al contribuþiilor sau o istorie a acestora? / 18 Un demers întemeiat de raþiuni didactice / 19 Bibliografie / 21 Gabriel Tarde ºi Ferdinand Tönnies: epoca mulþimilor devine epoca publicurilor / 23 1. Studiul comunicãrii începe cu studiul opiniei publice / 23 2. Douã contribuþii europene / 27 3. Tarde: „unul dintre primii trei sociologi ai Franþei secolului al XIX-lea“ / 28 3.1. Legi „logice“ ºi legi „extralogice“ / 30 3.2. „Nu avem de-a face cu epoca mulþimilor, ci a publicurilor“ / 33 3.3. „Mulþimea – grupul social al trecutului, publicul – cel al viitorului“ / 34 3.4. Informaþia ºi opinia, hrana spiritualã a publicului / 36 3.5. Forþa devoratoare a opiniei publice / 37 3.6. Legãtura intimã dintre opinie ºi conversaþie / 40 3.7. Versiunea francezã a „fluxului comunicãrii în douã trepte“ / 42 4. Tönnies: „filozoful comunitãþii“ / 43 4.1. Douã concepte polare: Gemeinschaft ºi Gesellschaft / 45 4.2. Voinþã naturalã, voinþã raþionalã / 48 4.3. Morfologia opiniei publice / 50 4.4. O opinie publicã, opinie publicã ºi Opinia Publicã / 51 4.5. Comunicarea în „comunitate“ ºi în „societate“ / 52 4.6. Opinia Publicã = opinia publicului / 54 4.7. Opinia Publicã – expresia voinþei sociale / 56 4.8. Stadiile de agregare ale opiniei publice / 59 4.9. Diferenþa de abordare îmbogãþeºte evoluþia istoricã / 62 Bibliografie / 63

Istoria_comunicarii.qxd

11.11.2007

16:44

Page 6

John Dewey vs. Walter Lippmann: o polemicã întemeietoare pentru studiul comunicãrii / 65 1. Lippmann: „publicul nu conduce ºi nu poate sã conducã o naþiune“ / 67 2. Dewey: „fãrã public nu putem vorbi despre democraþie!“ / 71 3. Este „vocea poporului“ cu adevãrat vocea lui Dumnezeu? / 77 4. Dewey: înþelesurile trecute din gurã în gurã conferã realitate opiniei publice / 84 5. ªtirile de presã, rolul ºi impactul lor / 91 6. O operã care a izbândit ºi una care strãluceºte trist / 94 Bibliografie / 95 ªcoala de la Chicago: plasarea comunicãrii în inima proceselor sociologice / 97 1. „Declaraþiile de independenþã“ ale cercetãrii americane / 97 2. Robert Ezra Park – fondator al studiului sociologic privind comunicarea / 103 3. Comunicarea, o disciplinã de intersecþie / 113 4. Modelul comunicãrii rituale / 114 5. Interacþionismul simbolic – produsul cel mai sigur ºi mai impunãtor al pragmatismului / 115 6. Charles Horton Cooley: firele comunicãrii þin societatea laolaltã / 117 7. George Herbert Mead – pãrintele interacþionismului simbolic / 121 8. Punct de plecare pentru noi orientãri / 129 Bibliografie / 131 Cercetarea efectelor: contribuþia americanã cea mai importantã la studiul comunicãrii / 133 1. „Dacã nu poþi mãsura, cunoaºterea la care ai ajuns este superficialã ºi irelevantã / 133 2. Spiritul empiric – polenul intelectual al comunicãrii / 134 3. Fascinaþia de a cerceta efectele comunicãrii de masã / 136 4. „Predecesori“ ºi „fondatori“ ai studiului comunicãrii / 138 5. Un caz singular de cercetãtor cu abilitãþi manageriale / 140 5.1. „Votul este, în mod esenþial, o experienþã de grup“ / 141 5.2. Efectele mass media sunt cumulate ºi pe termen lung / 142 6. Lasswell – patru contribuþii cu valoare întemeietoare / 144 7. Hovland ºi studiile despre persuasiune / 147 8. Kurt Lewin / 149 9. Studiul comunicãrii, un adevãrat criteriu de modernitate. Rolul lui Wilbur Schramm / 153 10. Vremea generalizãrilor. Rolul lui Berelson ºi Klapper / 156 11. „Mass media sunt mai degrabã un agent de consolidare decât unul de schimbare“. Puncte de vedere / 159

Istoria_comunicarii.qxd

11.11.2007

16:44

Page 7

12. Hard data în loc de hard questions / 161 13. ªtiinþã experimentalã vs. ºtiinþã interpretativã; cãutarea legilor vs. cãutarea înþelesurilor / 164 14. De ce paradigma dominantã este, în continuare, dominantã / 165 15. Teorii-cadru / 167 15.1. Cogniþia socialã / 167 15.2. Cultivarea / 168 15.3. Difuzarea inovaþiilor / 169 16. În aºteptarea teoriei efectelor / 170 Bibliografie / 172 ªcoala de la Frankfurt: efectele ideologice ale mass media / 175 1. O denumire interºanjabilã cu „ªcoala criticã“ / 175 2. Doi autori ºi douã viziuni se înfruntã / 177 3. O nouã polemicã axatã pe rolul artei în epoca producþiei în masã / 180 4. Ideologie, hegemonie, dominaþie / 184 5. Adorno ºi Horkheimer: autodistrugerea raþiunii prin pierderea relaþiei cu adevãrul / 188 5.1. Triumful raþiunii instrumentale / 189 5.2. „Industria culturalã“ – alternativa gândirii critice pentru „comunicare de masã“ / 190 5.3. Cultura de masã faciliteazã un consum fãrã efort, dar ºi fãrã consecinþe substanþiale / 193 5.4. Orice rezistenþã este spulberatã de cãtre societatea „total administratã“ / 194 5.5. Timpul liber – reduta strategicã a industriei culturale / 195 5.6. Preþul masificãrii operei de artã / 197 5.7. Merite ºi slãbiciuni ale unui concept / 199 6. Jürgen Habermas, liderul gândirii critice în ultima parte a secolului al XX-lea / 202 6.1. Sfera publicã burghezã: naºterea gândirii critice ºi a publicului cugetãtor / 205 6.2. Caracteristici ºi achiziþii teoretice / 208 6.3. Refeudalizarea societãþii ºi degradarea sferei publice / 210 6.4. Opinia publicã se desparte de public ºi de spiritul critic / 212 6.5. Sfera publicã preia funcþiile reclamei / 214 6.6. Acþiunea comunicativã – o încercare de refundamentare a acþiunii sociale / 215 6.7. Patru mari interpretãri ale acþiunii sociale / 217 6.8. Orientarea pe înþelegere vs. orientarea pe succes / 220 6.9. Travaliul interpretãrii corecte a unei situaþii / 221 6.10. Cãtre o pragmaticã universalã / 224

Raymond Williams: redefinirea culturii „ca un adevãrat mod de viaþã“ / 242 4. axa spaþiu: semnificaþii / 279 1. Un rãspuns culturaliceºte mai bogat / 256 5.2. „Dacã mijlocul este mesajul. Un moment profund englezesc / 236 3.4.Istoria_comunicarii.4.3. O contribuþie trebuie judecatã ºi prin ceea ce declanºeazã / 265 6. Abandonarea lumii tiparului nu înseamnã o îmbogãþire culturalã! / 308 2. Simetrie ºi asimetrie în transmiterea ºi receptarea mesajului / 260 5.qxd 11. Între determinismul tehnologic ºi determinismul comunicãrii / 284 1.1. Mijlocul determinã modurile de percepþie / 293 2.5. Stuart Hall: rolul codificãrii ºi decodificãrii / 257 5.2. Întâlnirea cu electromagnetismul / 294 2. atunci nu mai este nimic de fãcut“ / 309 Bibliografie / 312 . Studiul media: transformarea turnului de fildeº într-unul de control! / 302 2. Dinastia notelor de subsol / 273 1. Un grup de autori. „Aberanta decodare“ / 257 5. Marshall McLuhan: autorul cel mai cunoscut din sfera comunicãrii / 287 2. Audienþa activã.4.3.9.1.1.3. Dictatele celor douã revoluþii / 289 2. Trei tipuri de decodificare / 262 5. Harold Innis: un renascentist al comunicãrii / 271 1. Doi autori care opereazã cu cicluri istorice lungi / 307 2.8. Întemeietori ºi influenþe / 237 4.1. cea mai importantã achiziþie a SCB / 266 Bibliografie / 268 ªcoala de la Toronto: „mijlocul este mesajul“ / 271 1.7.7.10.5.5.4. „Ceea ce a spus McLuhan este mai actual în 1994 decât în 1964“ / 304 2. „Adevãrata cotiturã în studiul receptãrii“ / 263 5.6.6. Modele de comunicare ºi infrastructura lor instituþionalã / 251 4.2007 16:44 Page 8 6.11.8. „Producþia discursivã“ ºi producþia propriu-zisã / 259 5.12. Un concept al comunicãrii – în centrul unui sistem interpretativ / 230 Bibliografie / 232 Studiile Culturale Britanice: rolul audienþei active / 235 1. Flexibilitãþi ºi inflexibilitãþi istorice / 276 1.6. dar nu o „ºcoalã“ / 235 2. Mead. Broadcasting-ul ca putere a lumii moderne / 254 4.3. The medium is the message / 296 2. Mijloace „calde“ sau „reci“ ori utilizãri „calde“ sau „reci“ / 299 2.2. „Obsesia istoriei“ nu poate fi suplinitã de „obsesia momentului“ / 283 1. Axa timp. În cãutarea unei noi înþelegeri a comunicãrii / 246 4. „Bias-ul civilizaþiei noastre“ / 280 1. Imperiile ºi comunicarea / 274 1. Semnificaþia comunicãrii / 285 2. predecesor al teoriei acþiunii comunicative / 228 6.11.2.

Gregory Bateson – un pionier al transdisciplinaritãþii / 352 4.1.Istoria_comunicarii. O ºcoalã a comunicãrii ignoratã de cercetãtorii domeniului / 349 2. Douã continente. Imaginea despre realitate nu este realitatea însãºi / 356 6. Comunicarea paradoxalã / 362 9.2.2. Naºterea unui colegiu invizibil / 350 3.qxd 11. Comunicarea din perspectiva gestaltismului ºi a teoriei sistemelor / 354 5.1. ªcoala de la Tartu-Moscova / 324 5. Roland Barthes / 331 6. Întemeietorii semioticii europene: Saussure ºi Hjelmslev / 317 2. Critica ideilor ªcolii de la Palo Alto / 366 Bibliografie / 367 . Concluzii / 346 Bibliografie / 346 ªcoala de la Palo Alto: o axiomaticã a comunicãrii / 349 1. Spre o nouã direcþie în semiotica americanã / 339 8. Cercul Lingvistic de la Praga / 327 6. O axiomaticã a comunicãrii / 359 8.2.2007 16:44 Page 9 ªcoala semioticã: construirea sensului / 315 1. Întemeietorul semioticii americane: Charles Sanders Peirce / 336 7. Louis Hjelmslev / 320 3. Semiotica francezã / 331 6. douã tradiþii / 315 2. Umberto Eco sau sinteza semioticã european-americanã / 342 9. Premise pentru o axiomaticã a comunicãrii / 357 7.11. ªcoala de la Paris / 333 7. Cercul Lingvistic Bahtin / 322 4. Teoria dublei constrângeri (double bind ) / 363 10. Ferdinand de Saussure / 317 2. ªcoala semioticã americanã / 336 7.1.

2007 16:44 Page 10 .11.qxd 11.Istoria_comunicarii.

interpretãri apãrute pe sol american sau european. cã tema evoluþiilor viitoare preocupã. în mod firesc am spune. Ross (1991). Katz et al. problemelor legate de evoluþia comunicãrii. D. Prestigioasa revistã Journal of Communication consacrã douã numere speciale.11. precum ºi studiile apãrute în pregãtirea unor posibile istorii ale comunicãrii. Existã o nemulþumire din ce în ce mai vizibilã privind modul în care sunt elaborate istoriile comunicãrii ºi reprezentate diverse orientãri. Nu este greºit ca lucrarea de faþã sã fie privitã ºi ca un exerciþiu necesar. poate chiar un protest. autori. Istoriile nu apar din senin. J. Schiller (1996). D. respectiv 1993). Existã o insatisfacþie care nu poate fi disimulatã în legãturã cu evoluþia studiului comunicãrii. Cele douã numere ale revistei Journal of Communication de care am amintit. D. E. o nemulþumire faþã de elaborãrile de pânã atunci. Istorii biografice – E. Sau realizeazã starea disciplinei ºi exprimã o insatisfacþie. ca un moment de autoclarificare în vederea elaborãrii unei istorii cât mai cuprinzãtoare a comunicãrii. H. dovedesc un tumult. D. . Volumul de faþã este o primã concretizare a unui efort comun în vederea realizãrii unei proiectate istorii a comunicãrii. o febrã aparte. Un atare statut nu ne exonereazã de obligaþia unor consideraþii privind problemele delicate pe care le implicã un asemenea demers de cercetare. semn cã studiul comunicãrii se confruntã cu probleme reale. cu o semnificaþie aparte pentru tema de faþã. Încã un fapt. El se focalizeazã doar pe anumite ºcoli sau anumiþi autori ºi are. istoriile publicate recent. chiar o „crizã“. Rogers (1994) – sau istorii intelectuale – J.Istoria_comunicarii. cã domeniul ca atare al comunicãrii traverseazã un moment aparte. McQuail (2002). Peters (1999). Simonson (2004). Chaffee (1997).qxd 11. E. 48 de cercetãtori dezbat aceastã temã în douã numere apãrute la 10 ani distanþã unul de celãlalt (1983.2007 16:44 Page 11 Întrebãri incomode în debutul unei cercetãri istorice Paul Dobrescu Alina Bârgãoanu Ultimii ani au consemnat publicarea unei adevãrate serii de istorii ale comunicãrii. (2003). o sferã de cuprindere limitatã. Ele dau glas unor acumulãri în evoluþia unui domeniu care necesitã ordonãri ºi sistematizãri. Rogers ºi S. intitulate „Ferment in the Field“ ºi „The Future of the Field“. D. Peters ºi P. Hardt (1992).

prin urmare. care fixeazã într-o manierã evident supraevaluatã achiziþiile teoretice de pânã atunci.qxd 11. scrise în momente de timp diferite. deºi face. încât ea a împrumutat numele unei orientãri în istoria studiului comunicãrii. Ea îºi precizeazã mai întâi obiectul de studiu. meritã o prezentare a evoluþiei sale în timp. îºi elaboreazã conceptele de bazã care îi definesc câmpul teoretic. Din chiar primele tentative de a scrie istoria domeniului se produc o serie de fracturi ºi se propune o „istorie standard“. îndeobºte. de fapt.2007 16:44 Page 12 12 Istoria comunicãrii Contribuþii geografice. Ea este. dintre diferite contribuþii americane la studiul comunicãrii. De-abia dupã un timp. când s-au acumulat suficiente cercetãri. aserþiuni fundamentale pentru domeniul respectiv. cum „întemeietorii“ fie trãiesc. care îmbrãþiºeazã perspective diferite. o istorie axatã în principal pe orientarea empiricã – principala contribuþie americanã la studiul comunicãrii. O istorie glorioasã care înfãþiºeazã „cuceririle“ disciplinei. apar descoperirile care fixeazã corelaþii. Este orientarea pusã în discuþie cu insistenþã în ultimii ani de cãtre adepþii gândirii critice. ci ºi recunoscutã. abordãri. una „eroicã“. se delimiteazã de domeniile învecinate. dar cu care prezintã încã numeroase interferenþe. întrebarea „când simþim nevoia sã scriem istoria unui domeniu?“ ar trebui reformulatã: „dar ce fel de istorie avem în vedere?“ O istorie „eroicã“ în care cercetarea sã se concentreze pe „fondatori“. dintre contribuþiile americane ºi cele europene. S-a produs nu . de perioadã spectaculoasã. având o identitate nu doar probatã. construieºte istoria sa efectivã. „istoria biograficã“. Spiritul critic într-un asemenea demers este puþin prezent. cultivã încrederea. ceea ce accentueazã caracterul de moment excepþional. lucrãri. din care s-a desprins. O disciplinã de cercetare nu-ºi începe existenþa cu propria istorie. un asemenea demers este puþin edulcorat. se fundamenteazã din punct de vedere metodologic. un alt nume pentru ceea ce literatura de specialitate numeºte „istoria standard“ a studiului comunicãrii. El dispune de mai multe „istorii“. pe lucrurile mai spectaculoase în devenirea domeniului? O asemenea istorie îºi are locul ei. istoria de început este. mai ales când este vorba despre un domeniu socio-uman.11. contribuþii intelectuale Când simþim nevoia sã scriem istoria unui domeniu? Evident. Istoria biograficã scrisã de Everett Rogers (1994) reflectã multe asemenea tendinþe.Istoria_comunicarii. care are mari perspective de afirmare ºi. nu are ºi nu poate avea o singurã istorie. Ea dã aripi. Este limpede cã un domeniu de studiu. Atât de mult a prins istoria propusã de Rogers. Încep cercetãrile de pionierat. Adesea. paradigme. care prezintã în culori vii „fondatorii“. supradimensioneazã merite reale pentru a sugera cã disciplina are viitor. nu putem face acest lucru decât dupã ce disciplina respectivã parcurge o perioadã de acumulãri care o consacrã drept domeniu de cercetare ºtiinþificã. Nimeni nu se gândeºte la istoria domeniului. pentru cã menirea lui este sã arate cã avem de-a face cu o disciplinã care s-a impus. date. Cum nu suntem departe de începuturi. cã beneficiazã de fundamente solide. descoperã noi filoane de investigat. cum ar fi cele dintre istoria biograficã ºi istoria criticã. fie sunt foarte prezenþi în memoria primei generaþii de urmaºi. De aceea. apar ºi primele impulsuri de a scrie „istoria domeniului“. Ce i se reproºeazã acestei istorii? Cã este un demers care a introdus o serie de fracturi în examinarea evoluþiei studiului comunicãrii.

W. Lewin ºi Hovland. Schramm îºi dã seama de ºubrezenia poziþiei iniþiale ºi revine: „Lasswell. Este o deformare care ia naºtere prin amplificarea virtuþilor profesionale propriu-zise. dar uniþi prin hotãrârea de a explora cauzele ºi efectele comunicãrii. Acesta este Carl Hovland“ (Schramm. printr-un anume tip de absolutizare a paradigmei promovate de orientarea empiricã. din aceastã cauzã. E. 125). cum ar fi ªcoala de la Chicago. el iniþiazã cercetãri concrete. a avut o relaþie încordatã cu Lasswell. probabil chiar spre propria surprindere. Cine dintre cei care pãºesc pe acest tãrâm ar putea susþine cã filiaþia europeanã a cercetãrii nu este importantã. ci s-au instituit fracturi contraproductive pentru alte ºcoli ºi orientãri din domeniu. pentru cã nu a întrezãrit o astfel de contribuþie – ni l-a dat pe cel de-al treilea. investigaþii aplicate asupra publicaþiilor cu acest profil. La începutul anilor ’50. De ce nu cinci ºi de ce nu trei? ªi dacã vorbim de înaintaºi. a filiaþiilor puternice cu gândirea europeanã. W. p. multe noþiuni-cheie din domeniul cercetãrii media. Schramm afirmã tranºant: „În anii ’30 ºi ’40 au apãrut patru giganþi proveniþi din ºtiinþele sociale ca specialiºti în comunicarea umanã. Park ar merita cu prisosinþã sã figureze în acest grup. Cercetãtor fãrã îndoialã de cuprindere. luând pe cel mai talentat psiholog experimental din þarã ºi dându-i în timpul rãzboiului responsabilitãþi care l-au fãcut sã-ºi consacre tot restul vieþii studiului comunicãrii. Iar armata SUA. Lasswell a mers în Europa pentru a studia psihanaliza.qxd 11. Cum spuneam. într-o primã tentativã de ordonare a contribuþiilor istorice la analiza comunicãrii. o exagerare a unei creaþii americane în defavoarea unor contribuþii provenite din alte orizonturi culturale ºi geografice. iar dupã întoarcerea la Chicago a scris o serie de studii remarcabile despre Freud ºi Marx. este improbabil sã mai întâlnim o perioadã comparabilã cu aceasta. în pregãtirea atâtor specialiºti influenþi în aceste domenii“ (Schramm. din moment ce ªcoala de la Chicago – prima contribuþie americanã consistentã ºi coerentã în domeniul comunicãrii – s-a format sub * Rectorul Universitãþii din Chicago. într-o oarecare mãsurã.). . Universitatea (nota n. au fost patru cercetãtori cu totul diferiþi. întrucât reprezentantul ªcolii de la Chicago a formulat. primul. pentru cã el nedreptãþeºte generaþia lui Park ºi Sapir. dar ºi pe alþii.11. în lucrarea The Immigrant Press and Its Control. A doua nuanþare intervine tot într-un domeniu sensibil. relevat cu insistenþã de reprezentanþii istoriilor intelectuale: suspendarea. dar acest termen nu este tocmai corect.Istoria_comunicarii. Totuºi. ea are în substanþa sa o aromã ideologicã. în care alte patru personalitãþi sã aibã o influenþã aºa de spectaculoasã în dezvoltarea studiului comunicãrii în SUA. Eu i-am numit uneori înaintaºii cercetãrii americane a comunicãrii. atunci R. Robert Maynard Hutchins* – nu îi mulþumim. W. Adolf Hitler – nu îi mulþumim. Schramm subliniazã cã va trebui „sã acordãm o mai mare importanþã contribuþiilor autorilor europeni din acea perioadã“ (idem). de cãtre istoria biograficã. ni l-a dat pe cel de-al patrulea. interacþionismul simbolic. Harold Lasswell. Lazarsfeld ºi colegii lor. pentru cã a fãcut-o fãrã sã-ºi dea seama – ne-a dat doi dintre ei: Paul Lazarsfeld ºi Kurt Lewin. Exagerarea de care am vorbit are loc inclusiv pe seama unor ºcoli ºi autori americani de alte orientãri. În plus. 1953/1996).2007 16:44 Page 13 Întrebãri incomode în debutul unei cercetãri istorice 13 numai o exagerare. cum s-ar putea crede. Nu este. De aceea. Vorbind de faptul cã H. care a pãrãsit. autorul american îºi dã seama cã a fixa patru „înaintaºi“ este un lucru riscant. 1997. determinismul tehnologic etc.

Considerãm cã aceastã disputã asupra izvoarelor. Robert K. Sociologul american consacrã o lucrare de sine stãtãtoare problemelor teoretice ale sociologiei. intitulat semnificativ „On the History and Systematics of Sociological Theory“. Într-un asemenea stadiu. în perioada imediat postbelicã. în ordine istoricã. menþinerea discuþiilor în acest registru este un mod de a amâna dezbaterea problematicii de fond pe care o implicã elaborarea unei istorii a studiului comunicãrii ºi de a menþine analiza pe o direcþie falsã. cât mai multe din contribuþiile ºi reliefurile profesionale ale domeniului. Este cercetarea comunicãrii o ºtiinþã americanã? Odatã cu trecerea timpului. de operele lui Wilhelm Wundt ºi Georg Simmel? Cine ar putea contesta aceastã influenþã. un alt mod. Nu credem cã se poate scrie o istorie a domeniului fixând rãdãcinile sale doar într-o arie geograficã sau într-o etapã a unei evoluþii. contribuþii. am spune tradiþional. Ceea ce nu ar reprezenta decât un triumf al unor sensibilitãþi regionale. „unul dintre giganþii ºtiinþelor sociale. Valoarea didacticã a unui asemenea demers este indiscutabilã. accentul cade nu pe influenþe ºi înrâuriri. o istorie ca o suitã de opere. H. mai ales când este supraevaluatã. oricât de strãlucitã. un moment asemãnãtor. filiaþiilor este îndreptãþitã. Comunicarea nu este singurul domeniu care cunoaºte o astfel de etapã evolutivã. Distanþa însã faþã de ceea ce numim îndeobºte istoria unei discipline este considerabilã. cea din anii 1940 ºi 1950. p. Tema „contribuþiilor geografice“.2007 16:44 Page 14 14 Istoria comunicãrii influenþã europeanã directã.11. al cãrei prim capitol. pe graniþe ºi identitãþi. iar cursurile sale erau pigmentate cu expresii în limba germanã ºi cu greºeli în limba englezã). în care preocuparea dominantã este de a integra cât mai multe date. În orice caz. prin tematizarea unor preocupãri de pe bãtrânul continent? Sub influenþã problematicã ºi sub influenþa nemijlocitã. Rezultã o istorie tip galerie. ilustreazã un stadiu cu totul premergãtor cercetãrii veritabile. deci când accentul trebuie sã cadã pe idei. înrâuriri. Park – au studiat în Germania ºi au fost înrâuriþi profund. 121). de a înfãþiºa evoluþia unui domeniu.Istoria_comunicarii. influenþe. el sã fie mutat pe localizãri geografice – americane sau europene. un tablou înfãþiºând un adevãrat ºantier. surselor. sunt veniþi direct din Europa? Este vorba despre Kurt Lewin. 1996. care era deja o personalitate ºtiinþificã formatã la sosirea sa în SUA (de altfel. cea mai inovativã persoanã pe care am cunoscut-o vreodatã în domeniul cercetãrii“ (Stanton. dupã propria mãrturisire. contemporanii spun cã el nu a reuºit sã asimileze bine engleza. Cum nu am putea împãrtãºi nici ideea cã atunci când este vorba despre evoluþia unui domeniu. E. ci mai ales pe ceea ce particularizeazã. întruchipatã de faptul cã doi reprezentanþi importanþi ai ei – G. precum ºi de Paul Lazarsfeld. care niciodatã nu fac casã bunã cu ºtiinþa propriu-zisã. o disciplinã are nevoie de toate achiziþiile. conþine urmãtoarea apreciere: „Sociologii încã împãrtãºesc ideea parohialã cã istoria .qxd 11. Acela de a prezenta. amãnunþit. Merton semnaleazã cã sociologia americanã a consemnat ºi ea. descoperiri. din moment ce alþi doi reprezentanþi ai generaþiei de aur a comunicãrii americane. Urmeazã. de adevãrate monografii. Mead ºi R. nu numai de cele acumulate într-un moment unde probabil s-a purtat bãtãlia decisivã pentru consacrarea sa. fapte.

1949/1967. au citit operele clasice. sintezelerezumat ale teoriilor apãrute“ (ibidem. are menirea de a pregãti sintezele ulterioare. Avem a repeta aceastã cerinþã. Este frapantã apropierea dintre judecata pe care o face R. fiind tentatã sã subevalueze contribuþia realã ºi foarte importantã amintitã mai sus. autorilor reprezentativi. dar pe o bazã explicativã clarã. O nouã ºcoalã de cercetare promoveazã un tip diferit de abordare teoreticã. agrementate cu scurte biografii ale teoreticienilor majori. ci un hibrid improvizat“ (Merton. ºi ca urmare a nevoii de a restabili echilibrul de ansamblu. uneori. în ordine cronologicã. în acelaºi timp. Atât de importante. 3). nu reprezintã neapãrat un câºtig teoretic.Istoria_comunicarii. 22). Merton cu peste o jumãtate de secol în urmã ºi cea avansatã de autorii contemporani din domeniul comunicãrii. Tentatã. p. încât istoria comunicãrii nu poate fi scrisã în afara acestui capitol esenþial al ei. p. în care totul coexistã. de a grãbi închegarea unui tablou reprezentativ cu echilibrele sale mari. Lipsesc sau nu sunt îndestulãtoare studiile de sine stãtãtoare consacrate creaþiilor ºi operelor majore. autori de mãrimi ºi cu contribuþii inegale. Pentru o istorie a comunicãrii. de adâncire a analizelor parþiale. un astfel de efort are statutul de precondiþie. în definitiv. explicaþii. nu doar de a pune cap la cap. . paradigma empiricã apare în noul context mai puþin importantã. Ea a înflorit de-a lungul a douã decenii sub influenþa pãrinþilor fondatori. „Raþiunea unei istorii a ºtiinþei este aceea de a explica de ce lucrurile s-au dezvoltat în modul în care s-au dezvoltat într-o ºtiinþã sau într-un complex de ºtiinþe. o ºtiinþã americanã. Ceea ce ne ajutã sã explicãm de ce aproape toþi sociologii se considerã îndreptãþiþi sã predea ºi sã scrie «istoria» teoriei sociologice. Tentatã. Cercetarea empiricã. a înscris contribuþii fondatoare la studiul riguros al comunicãrii. lipseºte. de a repondera contribuþiile. anume atitudinea deschisã faþã de fiecare creaþie din perimetrul respectivei discipline. faþã de orice fapt ºi orice contribuþie semnificativã. Un anumit tip de subevaluare este de neevitat.qxd 11. Din punctul de vedere al progresului disciplinei. Dar aceastã concepþie despre istoria teoriei sociologice nu este nici istorie. 1977. 2). chiar o altã paradigmã de studiu ºi analizã. dintr-un motiv metodologic. Numai cã o serie de exegeþi au amplificat meritele reale pânã la punctul în care orientarea empiricã ºi evoluþia sa au ajuns sã reprezinte însãºi „istoria comunicãrii“. Elihu Katz ne spune apodictic: „cercetarea comunicãrii […] este. nici teorie sistematicã. într-o înlãnþuire puþin structuratã. mai ales cã primele încercãri de a reconstitui istoria domeniului au prilejuit o exagerare ºi o deformare care nu sunt nici acum în întregime depãºite. Am spune cã preocupãrile de astãzi referitoare la istoria comunicãrii mai au ceva suplimentar de recuperat. K. ºi disponibilitatea de a lua în consideraþie asemenea contribuþii. alãturarea de diverse teorii.2007 16:44 Page 15 Întrebãri incomode în debutul unei cercetãri istorice 15 teoriei sociologice este o colecþie de rezumate critice ale vechilor teorii. Harold Lasswell ºi Carl Hovland“ (Katz. Evident cã reacþia criticã este ºi ea exageratã. Prin forþa lucrurilor.11. de a le valorifica în studii de amploare privind evoluþia domeniului de care ne ocupãm. în mod sigur. O exagerare alimenteazã uneori o exagerare ºi mai mare. în primul rând. p. inauguratã în SUA în deceniul al patrulea al secolului trecut. Paul Lazarsfeld. Pe acest fundal. Dar o asemenea etapã de acumulãri.

Este ºi cazul celor patru „pãrinþi fondatori“ despre care vorbeºte Schramm. fãrã de care comunicarea nu poate trãi. Debutul anevoios al studiului comunicãrii nu este întâmplãtor. uneori câmpuri problematice din disciplinele învecinate. chiar dacã autorii lor s-au putut retrage în perimetrul specialitãþii iniþiale. chiar acela de a se dizolva în mulþimea fluxurilor de preocupãri ºi direcþii pe care le poþi . Statutul de disciplinã de intersecþie prezintã un mare avantaj. au iniþiat cercetãri de sine stãtãtoare. Descoperirile fãcute au rãmas drept achiziþii ale comunicãrii. cum sunt comunicarea interpersonalã sau comunicarea de grup. mai mult. folosind aparatul teoretic al disciplinelor de origine – psihologie. comunicarea este prin excelenþã aºa ceva. el fixeazã o realitate: comunicarea este o disciplinã de intersecþie. gânditori de mare relief. Georg Simmel. poate chiar John Dewey sau William James. o disciplinã de intersecþie. ei au fãcut observaþii în zona comunicãrii.Istoria_comunicarii. dezlegãri. Asemenea personalitãþi de mare anvergurã profesionalã au rãmas sociologi. pur ºi simplu nu pot fi studiate fãcând abstracþie de achiziþiile din psihologie ºi sociologie.11. sociologie.2007 16:44 Page 16 16 Istoria comunicãrii Vulnerabilitãþile unei discipline de intersecþie Studiul comunicãrii a luat naºtere ºi continuã sã fiinþeze ca o zonã de interferenþã a disciplinelor socio-umane. Unele domenii ale comunicãrii. Caracterul de disciplinã de intersecþie este accentuat ºi de faptul cã studiul comunicãrii nu ºi-a construit încã o identitate bine conturatã.qxd 11. orice disciplinã socialã este. inclusiv de a dobândi legitimitate instituþionalã ºi academicã. psihologiei. care i-ar obtura posibilitãþile de dezvoltare ºi afirmarea profesionalã autenticã. Ei nu sunt specialiºti în domeniul comunicãrii. de care am vorbit. Aºa au procedat Max Weber. au formulat explicaþii. situatã la confluenþa altor ºtiinþe socio-umane. „Lupta pentru independenþã“ pe care comunicarea a dus-o ºi va trebui sã o mai ducã nu poate avea acest preþ. cum este cazul celorlalte specializãri socio-umane. Ea nu poate trãi decât absorbind ºi utilizând rezultate. De confluenþã fiind. Gabriel Tarde. Efortul legitim de a-ºi stabili propriile graniþe. Statutul de disciplinã de sintezã. acela de a fi mai mult folosit de celelalte discipline. la o închidere a disciplinei faþã de domeniile din care s-a desprins. prin diminuarea legãturilor profesionale cu ºtiinþele învecinate. într-o anumitã mãsurã. ºtiinþe politice. dar pândit de foarte multe pericole. Nu este vorba aici de o reticenþã faþã de autonomizarea disciplinei – inclusiv în plan academic –. O altã serie de specialiºti din aceleaºi discipline au pãºit deschis pe tãrâmul comunicãrii. ºtiinþei politice au trecut graniþele consacrate ale disciplinei respective ori au sondat fenomene. comunicarea nu poate sã nu fie preocupatã de propria identitate. filozofi. au lansat chiar ipoteze demne de toatã atenþia. care sã valorifice în beneficiul sãu achiziþiile ºtiinþifice care trec printr-o intersecþie. este generos. de a fi un mijloc pentru alte domenii. În primul rând. de propria construcþie intelectualã. nu ar trebui sã conducã la o absolutizare a graniþelor. au cãutat explicaþii care depãºeau obiºnuinþele profesionale ºi academice ale momentului. În zilele noastre. Personalitãþi ale sociologiei. dar ºi un mare dezavantaj. ci de riscul unei eventuale ecranãri faþã de dinamica ºtiinþificã a domeniilor înrudite. faþã de fluxul informaþiilor ºi descoperilor. de a-ºi delimita ºi preciza câmpul de investigaþie. de pericolul autonomizãrii prin închidere. psihologi.

de interpretãrile pe care le oferã. comunicarea nereuºind încã sã „exporte“ din achiziþiile sale teoretice sau metodologice. tot aºa cum se întâmplau lucrurile la începuturile disciplinei. ºtiinþe politice.Istoria_comunicarii. Communication Monographs. de teoriile pe care le lanseazã. iar observaþiile ºi concluziile articolelor publicate în revistele menþionate nu sunt preluate de reviste din domeniile înrudite. De pildã. Asemenea „ziduri despãrþitoare“ nu favorizeazã sesizarea noutãþilor din domeniu ºi nu stimuleazã în nici un fel evoluþia cunoaºterii.qxd 11. o revistã care publicã mai ales studii empirice despre comunicarea de masã citeazã arareori articole dintr-o revistã care se axeazã mai ales pe comunicarea interpersonalã. care sã cristalizeze preocupãrile domeniului ºi apoi sã le exporte cãtre alte discipline. Revistele de comunicare cele mai importante în acel moment – Human Communication Research. Comparativ însã cu alte ºtiinþe sociale. Ea este obligatã sã iniþieze cercetãri de anvergurã. psihiatria ºi economia sunt cele mai proeminente. În ceea ce priveºte schimbul interdisciplinar. Articolele despre comunicarea interpersonalã manifestã o dependenþã de sursele din psihologie. Într-un clasament al principalelor domenii de cercetare. iar cele despre comunicarea de masã de cele din sociologie. dar ºi între comunicare ºi alte discipline sociale. existã câteva indicii cu privire la consolidarea treptatã a comunicãrii. Potrivit cercetãrii. realizat pe baza unui indicator sugestiv. Cu alte cuvinte. în timp ce psihologia. dar citeazã foarte rar studii ºi articole dintr-o revistã tot de comunicare. comunicarea trebuie sã-ºi facã din edificarea propriei identitãþi obiectivul ei de existenþã.11. .2007 16:44 Page 17 Întrebãri incomode în debutul unei cercetãri istorice 17 întâlni într-o intersecþie. Journal of Communication – sunt puternic dependente de surse exterioare domeniului. analiza referinþelor bibliografice indicã absenþa unei reviste de comunicare dominante. comunicarea se aflã într-o stare de „subdezvoltare“ ºi ocupã o poziþie „perifericã“ în câmpul cunoaºterii sociale. toate cele 10 reviste analizate citeazã surse din psihologie. economie ºi ºtiinþe politice. Prestigiul sãu este strâns legat de descoperirile pe care le impune. Cu privire la primul aspect. sociologie. Communication Research. Tocmai pentru cã este o disciplinã de intersecþie. autorul surprinde un fapt semnificativ: revistele de comunicare cu aceeaºi orientare tematicã se citeazã frecvent între ele. urmate de sociologie. Trãsãturile cele mai proeminente detaºate de studiul comunicãrii se referã la faptul cã nu existã schimburi de cunoºtinþe în primul rând între subdomeniile comunicãrii. economie. În plus. care sã-i consolideze poziþia în câmpul disciplinelor socio-umane. ca domeniu de studiu autonom. Iatã ce ne spune Clement So (1988) în aceastã privinþã. comunicarea continuã sã împrumute masiv mai ales din psihologie ºi sociologie. anume exportul de concepte cãtre domeniile înrudite. În afarã de referirile la articole publicate tot în reviste de comunicare. dar cu o orientare diferitã. nu existã comunicare între subdomeniile comunicãrii ºi existã un schimb preponderent unidirecþional între comunicare ºi alte discipline înrudite. comunicarea ocupã ultimul loc. problema este cã schimbul nu este reciproc. pornind de la datele unei cercetãri cantitative a notelor ºi referinþelor bibliografice prezente la sfârºitul articolelor publicate în 10 reviste importante de comunicare între anii 1983 ºi 1985 (tipul de cercetare este cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de co-citation study).

Istoriile de pânã acum ale domeniului au reflectat aceastã stare de fapt. de a asigura disciplinei pe care o servesc propriul dinamism. parcã citãm din John Dewey. Aceasta este imaginea studiului comunicãrii. Se iniþiazã cercetãri privind acest impact. ªcoala de la Palo Alto se revendicã de la interacþionismul simbolic. îndeobºte. credinþe ºi simboluri comune. ca o reacþie la o orientare anterioarã. Numai cã cercetarea istoricã are datoria sã descopere legãturi ºi influenþe. În studiul comunicãrii. lucrurile stau diferit. De aceea. 1958. o orientare în domeniul filozofiei sau al criticii literare iau naºtere.Istoria_comunicarii. în mãsurã sã o impunã. comunitate ºi împãrtãºirea unor valori. Numai în felul acesta putem depãºi stadiul de „galerie“ ºi putem aspira sã conturãm un tablou structurat al studiului comunicãrii. sã reliefeze filiaþiile teoretice. precum în alte discipline. Societatea devine preocupatã de amploarea influenþei exercitate de cãtre acestea. 313).11. pentru cã principala legãturã este cea cu fenomenul care le-a zãmislit – evoluþia acceleratã a comunicãrii de masã. Intersecþiile sunt. ºi sinteza este greu de realizat. În cea mai mare mãsurã. ºcoli ºi orientãri pornesc de la evoluþia într-adevãr spectaculoasã a mijloacelor de comunicare în masã. Mai curând. fãrã prea multe legãturi ºi conexiuni. În domeniul studiului comunicãrii nu avem filiaþii de idei clare. Orientãrile coexistã într-un tablou pestriþ. Prin urmare. orientãrile existã în mod de sine stãtãtor. Filiaþia nu apare aºa de pregnantã. evoluþii din viaþa realã. Lipseºte însã legãtura explicitã cu elaborãrile teoretice anterioare din domeniul comunicãrii. Un curent de idei. Studiile Culturale Britanice preiau cea mai importantã contribuþie a ªcolii de la Chicago – modelul ritual –. influenþe. în principal. accentuând noþiuni precum participare. în acelaºi timp. Un tablou al contribuþiilor sau o istorie a acestora? Dificultatea de a scrie o istorie a comunicãrii provine ºi dintr-o altã situaþie particularã. Iar evoluþia domeniului ca atare ne apare închegatã. Nu spunem cã nu existã filiaþii. Întâlnim filiaþii de la ºcoalã la ºcoalã – de pildã.qxd 11. ele nu pot fi bine înþelese decât în legãturã cu orientarea prin raportare la care s-au constituit.2007 16:44 Page 18 18 Istoria comunicãrii O posibilã istorie trebuie sã þinã seama de caracteristica de bazã a comunicãrii de a fi disciplinã de intersecþie. având o miºcare internã. Ca urmare. Cel mai adesea. asociere. traversate de curenþi puternici. p. Cu atât mai mare trebuie sã fie efortul din partea specialiºtilor în comunicare de a trãi din schimb profesional ºi. ci toate sunt generate de aceastã ascensiune spectaculoasã. la solicitãri exprese sau din proprie iniþiativã. o logicã interioarã uºor detectabilã. care nu favorizeazã înãlþarea unor construcþii robuste. Ele nu se genereazã una pe alta. Când Raymond Williams afirmã: „orice teorie adevãratã a comunicãrii este o teorie a comunitãþii“ (Williams. pentru cã realitatea propriu-zisã a studiului comunicãrii este fragmentatã. pentru cã ele au apãrut în încercarea de a explica fenomene. punctul de plecare al marilor interpretãri din evoluþia studiului comunicãrii nu este reprezentat de orientãrile anterioare. . evident acolo unde existã. marile lucrãri din domeniul comunicãrii ne apar mai degrabã ca niºte reliefuri puþin legate între ele. Tot aºa. înrâuriri.

împrejurãri. precum ºi contextului cultural de ansamblu. Teoriile ºi interpretãrile lansate în studiul comunicãrii marcheazã o evidentã rãmânere în urmã faþã de procesul pe care îºi propun sã îl analizeze. cu deosebire cele de comunicare în masã. teoria de-abia încearcã sã recupereze decalajul care o desparte de evoluþia procesului de comunicare. experþi în relaþii publice etc. Prin urmare. dimensiunea prospectivã implicitã pe care ar trebui sã o conþinã fiecare istorie va lipsi în cea mai mare mãsurã. iar fãrâmiþarea în domeniu face ca asemenea interpretãri sã aibã un impact redus nu numai în spaþiul public. apare o deosebire faþã de situaþia din domeniul literar. Motivul invocat? Studiul sistematic al comunicãrii are o vârstã prea fragedã (mai puþin de un secol) ºi. de a promova . Ea este parte componentã a efortului de a formula rãspunsuri potrivite.Istoria_comunicarii. spun susþinãtorii acestui punct de vedere. experienþelor personale ale diverºilor autori. ca însãºi cercetarea sã se smulgã din stadiul de fãrâmiþare pe care îl traverseazã. Mijloacele de comunicare.11. prin urmare. au evoluat rapid ºi spectaculos. cu un impact real asupra domeniului. de pildã. mai întâi. o anumitã conectare a acestora la dezbaterea teoreticã din domeniul respectiv. ci ºi în rândul specialiºtilor din domeniul comunicãrii în masã. Dacã nu în orientarea evoluþiei sale. Un demers întemeiat de raþiuni didactice Proces practic prin definiþie. evoluþiei mass media. ar mai merita semnalat un fenomen de care nu se poate face abstracþie într-o istorie a comunicãrii. de evoluþia procesului de comunicare. De aceea. mãcar în explicarea acesteia. O eventualã anchetã în rândul scriitorilor ar releva. încercãrile de a scrie istoria domeniului au întâmpinat rezistenþã chiar în rândul profesioniºtilor domeniului. problemele ridicate de evoluþia acestui domeniu sunt atât de complicate ºi presante. aceeaºi anchetã în rândul ziariºtilor ar duce la concluzii dezamãgitoare: probabil s-ar numi câteva formule din lucrãrile lui Marshall McLuhan ori s-ar menþiona ceva despre spirala tãcerii sau agenda-setting. ci ºi contexte. atunci demersul istoric trebuie sã urmãreascã nu numai filiaþii. teoria unui domeniu ghideazã sau mãcar lumineazã linii de evoluþie viitoare. influenþe ale epocii. în principal. n-ar avea neapãrat nevoie de o istorie. Pe de altã parte. este foarte importantã lectura pe care cercetãtorul în domeniul istoriei comunicãrii o face epocii. unde critica este cvasiconcomitentã cu producþia literarã. probabil.qxd 11. Din nou. Istoria unui domeniu nu poate fi desprinsã de problemele ºi sfidãrile de astãzi. Iar când acesta apare. De pildã. comunicarea este puþin abordatã sub raport teoretic. În acest context. sã se focalizeze pe probleme actuale ale evoluþiei comunicãrii de masã ºi sã ofere interpretãri de o anumitã cuprindere.2007 16:44 Page 19 Întrebãri incomode în debutul unei cercetãri istorice 19 Dacã acceptãm punctul de vedere potrivit cãruia interpretãrile semnificative ale studiului comunicãrii sunt induse. dominând vizibil spaþiul public. rezervele nu întârzie sã se manifeste. încât ar fi contraperformant sã ne risipim în studii privind trecutul domeniului. într-o formã sau alta. Ea este mult prea absorbitã de semnificaþia sa practicã pentru a mai gãsi energie ºi pentru demersul teoretic. În mod normal. Studiul comunicãrii a rãmas în urma procesului comunicãrii. Este nevoie. În sfera comunicãrii. ziariºti.

fãrã ordine ºi metodã. interogaþiilor. O disciplinã este istoria acelei discipline.qxd 11. În acest context. La o examinare mai atentã. Iar acest lucru nu se poate realiza spicuind aserþiuni. nu ne îndreptãm spre evoluþia istoricã doar pentru a dobândi cunoºtinþe istorice. poate contribui la eliminarea suprapunerilor abundente din diverse cursuri. Nu au fost publicate monografii despre ºcoli de gândire. sã aproximãm mai exact tendinþe care. sã desprindem semnificaþia unor procese. ne ajutã sã înþelegem evoluþii. poate mai ales ajuta studentul sã dobândeascã o imagine asupra principalelor liniamente din cadrul studiului contemporan al comunicãrii. ce perspective ale domeniului se întrevãd. suprapunând interpretãri diferite. principalele direcþii de evoluþie. în absenþa unei viziuni despre devenirea studiului comunicãrii. elaborarea unei istorii a comunicãrii ar reprezenta un sprijin de neînlocuit în pregãtirea academicã de specialitate. apelând la lecturi disparate. de a prezenta mari idei ºi mari teorii. Este greu de crezut cã un tânãr poate deveni specialist în comunicare însuºindu-ºi cunoºtinþe disparate. Numãrul studenþilor înscriºi în diferite forme de pregãtire universitarã a crescut considerabil.2007 16:44 Page 20 20 Istoria comunicãrii dezlegãri adecvate. Ne-am obiºnuit sã considerãm cã istoriile se ocupã de evoluþiile de pânã atunci ale disciplinei. ne vom da seama cã istoriile sunt un gen de rãspuns la problemele ridicate de evoluþia prezentã. Cum spunea Braudel (1994). ci. Specialiºtii se apleacã asupra evoluþiilor încheiate deoarece îºi dau seama cã la orizont apar probleme serioase. care sunt marile interpretãri în jurul cãrora se structureazã. Cercetarea româneascã nu a ajuns la un stadiu în care sã putem spune cã scrierea unei istorii a studiului comunicãrii se impune din motive de acumulãri profesionale. de a pregãti un fãgaº de evoluþie mai potrivit. a problemelor. iar analizele consacrate istoriei comunicãrii sunt rare ºi risipite prin diverse manuale. „istoria este ºtiinþa prezentului“. Nu putem sã stãpânim cât de cât un domeniu de specialitate fãrã a cunoaºte devenirea sa istoricã. Nevoile pieþei au fãcut ca. Demersul istoric este un alt fel de a întemeia perspectiva. nevoia ca tinerii specialiºti sã aibã o imagine de ansamblu asupra domeniului pe care l-au îmbrãþiºat. substanþa pe care marii autori ºi marile ºcoli de gândire au turnat-o în corpul comun reprezentat astãzi de studiul comunicãrii.11. fãrã substanþa ºi coerenþa necesare unui act instructiv autentic. dezlegãrilor pe care le propune istoria acestui domeniu. Au luat naºtere mai multe facultãþi de comunicare ºi relaþii publice. Un asemenea demers istoric poate introduce mai multã ordine ºi rigoare în însuºi procesul didactic. Cu alte cuvinte. Existã o disponibilitate realã a tinerilor de a dobândi expertizã în acest domeniu. De aceea. autori de relief. încercarea noastrã are un caracter preponderent didactic. Se cautã în trecut rãspunsuri sau fragmente de rãspunsuri la problemele pe care le pune prezentul sau le prefigureazã ziua de mâine. Existã riscul unei pregãtiri oarecum pestriþe. mâine. profesori care predau discipline apropiate de cele ale comunicãrii sã îmbrãþiºeze ºtiinþele comunicãrii propriu-zise. deopotrivã. În demersul nostru a primat nu numai cerinþa de a cunoaºte o serie de contribuþii. în sensul cã rãspunde unor nevoi din ce în ce mai viu resimþite în procesul educaþional. Un studiu istoric temeinic ne lumineazã mai bine câmpul problematic al prezentului. îndeobºte. .Istoria_comunicarii. pot deveni dominante. ci pentru a înþelege mai bine ce este astãzi comunicarea.

Schiller. Clement Y. A History of Communication Study. Chicago and London. . Canonic Texts in Media Research. The Origins of American Social Science. „Citation Patterns of Core Communication Journals. Steven H. American Communication Research. New Jersey. 9. Free Press. New York. 4. Peters. Social Theory and Social Structure. Dorothy (1991). 13. 14. 5. Theorizing Communication. Oxford University Press. University of Chicago Press. A Personal Memoir. in Human Communication Research. „A Conversation with Frank Stanton“. Sage Publications. Bucureºti. Chaffee. A History of the Beginnings of Communication Study in America. Hanno (1992). John Durham Peters. Publicity & Information Department. 8. in Everette E. 11. Routledge. pp. New York. edited by Everett M. (2003). Thousand Oaks. Dennis. John Durham (2003). ed. Everett M. Frank (1996).Istoria_comunicarii. eds. Polity Press. 16. A History of the Idea of Communication. An Assessment of the Developmental Status of Communication“.). London. History and Theory in America. Dennis.2007 16:44 Page 21 Întrebãri incomode în debutul unei cercetãri istorice 21 Bibliografie 1. Ross. Mahwah. in Everette E. John Durham Peters. Tamar Liebes. 10. Gramatica civilizaþiilor. Proposals for Further Development: A Report to the British Broadcasting Corporation. Communication. Schramm. Merton. „British Cultural Studies“.qxd 11. Sage Publications. Avril Orloff (eds. 236-255. American Communication Research. Wilbur (1953/1996). Social Research on Broadcasting. Braudel. Mass Communication and American Social Thought. 15. Dennis. Ellen Wartella (eds. A Biographical Approach. California. Tamar Liebes. 3. Hardt. 2. Ellen Wartella (eds. Canonic Texts in Media Research. Elihu.). Schramm. Rogers. Rogers. Cambridge University Press. John Durham (1999). Are There Any? Should There Be? How About These?. in Elihu Katz. Mahwah. Free Press.). New York. (1949/1967). The Remembered History. Polity Press. The Remembered History. (2002). „There Were Giants on the Earth These Days“. New York. Cambridge. 6. Dan (1996). Katz. Lawrence Erlbaum Associates. Katz. British Broadcasting Corporation. Peters. London. London. I. McQuail’s Reader in Mass Communication Theory. McQuail. Stanton. Cambridge. Wilbur (1997). Lawrence Erlbaum Associates. (1988). 7. Lanham. 15 (2). Rowman & Littlefield Publishers.11. K. So. Robert K. Avril Orloff eds. Peter Simonson. Meridiane. Are There Any? Should There Be? How About These?. New Jersey. Elihu (1977). John Durham. 12. (1994). Critical Communication Studies. Peters. (2004). vol. Speaking Into the Air. Fernand (1994).

Istoria_comunicarii.11.2007 16:44 Page 22 .qxd 11.

qxd 11. ambele foarte importante: ºtiinþa gândirii corecte ºi fundamentarea discursului. consideraþii extrem de importante pentru . prin limbaj înþelegându-se nu doar limba. Cei doi mari filozofi ai Antichitãþii au cercetat ºi expus condiþiile dialogului. deci comunicarea noastrã cu noi înºine. matematica. toþi vor acorda o importanþã covârºitoare cuvântului. prin retorica lor speculativã. în care el se încheagã ca domeniu de sine stãtãtor. foarte dificilã. care poate pãrea ºocant dacã avem în vedere comunicarea în sensul ei cel mai larg. ale argumentãrii. „Sofiºtii greci. apoi.“ (Pârvu. Studiul atent al creaþiei filozofice a Antichitãþii ºi. a Evului Mediu ºi Renaºterii va detaºa cu siguranþã idei. De la Gorgias la Demostene.11. de la Cato cel Bãtrân la Cicero. Studiul comunicãrii începe cu studiul opiniei publice Prima întrebare. discursul. ale discursului raþional ºi convingãtor. p. vor îmbogãþi din multiple perspective arta persuasiunii. se cuvine sã menþionãm cã primele referiri ºi judecãþi despre comunicare au apãrut în Antichitate ºi au privit cel puþin douã domenii.2007 16:44 Page 23 Gabriel Tarde ºi Ferdinand Tönnies: epoca mulþimilor devine epoca publicurilor Paul Dobrescu 1. Lucrarea lui Aristotel Despre interpretare poate fi cititã foarte bine în „cheia“ comunicãrii ºi consideratã o operã care cuprinde foarte multe judecãþi ºi aserþiuni de mare valoare pentru înþelegerea comunicãrii. biologia. 7). în ordine istoricã studiul comunicãrii începe cu studiul limbajului. au provocat marea reacþie a lui Platon ºi Aristotel de «civilizare logicã a discursului» . comunicare de grup ºi comunicare de masã. de asemenea. dialogurile lui Platon ºi tratatele lui Aristotel care au întemeiat spiritul raþional ºi sistematic. la care ar trebui sã rãspundem în debutul acestei secþiuni. metafizica etc. foarte importantã ºi ea). instituind primele organizãri teoretice ºi metodice ale unor discipline cognitive: logica. Chiar dacã s-a dezvoltat în cadrul filozofiei sau al retoricii. este limpede. vor elabora adevãrate reguli de compoziþie a discursului. este cea privitoare la momentul în care începe studiul comunicãrii. ci. avem de-a face cu mai multe tipuri de comunicare: comunicare interpersonalã (unii autori vorbesc chiar ºi de comunicare intrapersonalã. La fel stau lucrurile cu dialogul lui Platon despre mitul peºterii. Aºa se explicã ºi titlul acestui capitol. judecãþi. În ceea ce ne priveºte. pentru a aminti doar câþiva dintre gânditorii Antichitãþii. fizica.Istoria_comunicarii. ne vom ocupa de comunicarea de masã ºi de studiul acestui tip de comunicare. Pentru a evita anumite confuzii. 2000. Rãspunsul ar avea nevoie de o precizare necesarã: al cãrei comunicãri? Pentru cã.

despre o forþã de netãgãduit a lumii moderne. comunitãþile. Menþionãm. Arareori se vorbeºte despre mijloace de comunicare sau despre structuri democratice de conducere. mijloace tehnice adecvate pentru a transporta informaþia la beneficiar. Prima problemã pe care ar trebui sã o lãmurim este de ce studiul comunicãrii începe cu cercetarea opiniei publice ºi de ce opinia publicã s-a impus ca tema prioritarã a investigaþiilor de profil? Perioada reprezentatã de întâlnirea secolului al XIX-lea cu cel de-al XX-lea gãseºte cercetarea din domeniul socio-uman angajatã în descifrarea mai adâncã a ceea ce numim societate ºi funcþionarea ei. O cercetare a regulilor ºi fundamentelor comunicãrii identificate de cãtre creaþia filozoficã de-a lungul secolelor ar reprezenta un foarte instructiv capitol introductiv pentru o istorie a comunicãrii. forþã redutabilã a vieþii contemporane.qxd 11. A apãrut opinia publicã. zi de zi. electricitate. activi în a-ºi promova punctul lor de vedere. avem de-a face cu o citire a procesului de comunicare de masã prin consecinþele sale. publicurile. ªi deloc despre rezultatul conjugat al tuturor acestor transformãri. transporturi rapide. Cu alte cuvinte. În acest demers se descoperã grupurile. Este un fenomen recent.11. La comunicare se ajunge din . A apãrut ceea ce mai târziu s-a numit public. Din start. situaþii. Este demn de remarcat cã studiul comunicãrii de masã nu a apãrut din nevoia de a studia acest nou sistem de comunicare. Una dintre primele consecinþe a fost faptul cã oameni care nu se cunoscuserã niciodatã primeau zilnic aceeaºi informaþie. despre opinia publicã. avem de-a face cu un proces care nu poate sã nu aibã consecinþe. se descoperã comunicarea ca proces care menþine societatea laolaltã. iar. interesaþi sã cunoascã ºi mai mult. Am putea chiar spune cã o asemenea cercetare ar îmbogãþi viziunea noastrã despre comunicare. A comunicãrii în sens larg. mai târziu. Dupã un timp. a început sã fie cercetatã comunicarea de masã. Atunci când. regulile lui de funcþionare. centre specializate de elaborare ºi difuzare a informaþiei. ei au început sã aibã repere comune de evaluare ºi judecare a unor fapte.Istoria_comunicarii. tip de comunicare apãrut recent. Deschideþi un manual de istorie ºi verificaþi cele spuse mai sus. chiar dacã termenul ca atare nu era menþionat expres. Procesul propriuzis al comunicãrii este vechi de când lumea.2007 16:44 Page 24 24 Istoria comunicãrii comunicare. iar gândirea filozoficã nu putea sã nu insiste asupra exprimãrii corecte ºi limpezi. i-ar adãuga unghiuri de analizã peste care cercetarea contemporanã a trecut prea uºor. evenimente. în primul rând. a îngrijorat posibilul impact. mulþimile. odatã cu rãspândirea presei. care presupune. la acea datã nu se vorbea deschis despre comunicare ºi nu se studia acest proces de sine stãtãtor. care a oferit informaþii unor persoane numeroase ºi dispersate din punct de vedere geografic. o comunicare de cu totul alt tip. mai întâi s-au constatat unele consecinþe ºi. dispunând cam de aceeaºi ofertã de informaþii. Iar una din primele consecinþe a fost identificatã ca fiind apariþia publicului ºi a opiniei publice. Ceea ce ne propunem noi este o istorie a studiului comunicãrii de masã. Oamenii au fost neliniºtiþi de consecinþele unui asemenea sistem de informare care cuprinde un numãr aºa de mare de oameni. Cu ce asociem epoca modernã? Imaginea standard ne spune: maºinism. apoi. un volum din ce în ce mai mare de informaþii este rãspândit pe o arie geograficã întinsã. oriunde s-ar afla acesta. abordarea lor particularã. A impresionat de la început impactul. adicã un cerc de oameni avizaþi.

Mai important este faptul cã. dintr-un punct în altul. de disperare. de asemenea. se identificã câmpuri de interes care. strâns asociatã cu rãspândirea ziarelor. chiar dacã termenul ca atare nu era folosit. Cooley îºi susþine în 1894 teza de doctorat cu lucrarea The Theory of Transportation. Comuna din Paris. despre publicuri ºi particularitãþile publicurilor în raport cu mulþimile. Cert este cã Platon a vorbit despre modul cum poate fi înlãturat un obicei rãu folosind forþa opiniei celor din jur. de o credinþã.11. chiar dacã nu o numeºte astfel. Despre opinia publicã s-a discutat încã din secolul al XVI-lea*. cu conversaþia în diferite locuri publice. Fireºte. se vor autonomiza ºi vor reprezenta domenii de sine stãtãtoare ale diferitelor ramuri ale sociologiei ºi comunicãrii. p. Încet. creeazã firele care þin oamenii laolaltã“. psihologi. ea se plãmãdeºte ca o alternativã. de revoltã. ca o interpretare alternativã în raport cu cea oficialã. prezenþã socialã ºi politicã. termenul se ºi impune într-un moment de mari frãmântãri sociale ºi politice.qxd 11. neglijându-se rolul pe care l-a avut transportul În legãturã cu menþionarea expresã a termenului „opinie publicã“. Sociologic vorbind. despre mulþimi ºi evoluþia lor. Cum precizeazã ºi Elisabeth Noelle-Neumann. opinia care are de-a face cu strada. deopotrivã. opinia publicã.Istoria_comunicarii.2007 16:44 Page 25 Gabriel Tarde ºi Ferdinand Tönnies 25 diferite perspective. ceea ce uºureazã mobilitatea oamenilor ºi a ideilor. Analogia transport-comunicare a preocupat mult în epocã ºi ani buni dupã aceea. libertate a opiniei. De pildã. De aceea. Montaigne a folosit de douã ori singularul colectiv „l’opinion publique“ (Noelle-Neumann. unde afirmã deschis cã societatea este menþinutã datoritã unei þesãturi complexe. El este „uitat“. oameni de litere au început sã vorbeascã deschis despre aceastã forþã misterioasã ºi impunãtoare. Se dezvoltã mult transportul. dreptate. abia mai târziu va cãpãta ea substanþã realã. Cicero. Totuºi. la sfârºitul secolului al XVI-lea. existã diverse puncte de vedere. O influenþã. * . care pune oamenii în legãturã ºi consolideazã încet. prezentã. vorbeºte despre forþa opiniei publice. deºi existent. De la sfârºitul secolului al XVIII-lea pânã la sfârºitul celui de-al XIX-lea. scena politicã europeanã a fost zguduitã de mari miºcãri de masã – Revoluþia Francezã. când este folosit de Rousseau. „Comunicarea ideilor ºi transportarea mãrfurilor de la un loc la altul. dispare ºi apare la mijlocul secolului al XVIII-lea. putem spune cã miºcãrile amintite nu pot fi desprinse de influenþa pe care idei precum egalitate. De aceea. Termenul ca atare apare în Eseurile lui Montaigne din 1588. Evenimentele la care ne referim au mai relevat ceva. opinia publicã era. revoluþiile anului 1848. asemenea convulsii puneau în luminã forþa masei. dar care nu are nici o legãturã cu cercurile oficiale. Iar de data aceasta nu mai este uitat. încet conºtiinþa conexiunilor multiple dintre ei. de altfel. 242). fãrã îndoialã. de o opinie. Abordarea sociologicã a acestui fenomen nu se putea face decât dupã o perioadã marcatã de evenimente sociale majore ºi. Se discutã despre grupuri ºi legãturile din interiorul grupurilor. de mari prefaceri tehnologice. mai precis la 1744. Sociologi. Ce era opinia publicã? Opinia maselor care luptau pentru ceva? Opinia unor cercuri de oameni luminaþi? „Vocea poporului“? O agregare de opinii individuale? În orice caz. 2004. Mai mult. încet. a mulþimii unite de nemulþumire. Perioada pe care o avem în vedere este vizibil influenþatã de evoluþii tehnologice spectaculoase. justiþie socialã au exercitat-o în epocã. anume forþa masei cuprinse de o idee. mai târziu. cu masa de oameni. Transportul ajutã foarte mult la rãspândirea presei (dezvoltarea presei este adesea relaþionatã doar cu inventarea tiparului. termenul nu se impune. s-a desprins din start ideea cã opinia publicã este opinia neoficialã.

Nu este vorba numai de faptul cã presa a contribuit la ridicarea nivelului de educaþie.2007 16:44 Page 26 26 Istoria comunicãrii în difuzarea cuvântului scris). Mai rãmâne sã facem o precizare. investind-o cu rolul de „pãzitor al moravurilor publice“. pentru a înþelege mai bine de ce am început volumul de faþã cu Gabriel Tarde ºi Ferdinand Tönnies. când opinia publicã este cercetatã în relaþia ei naturalã cu presa. atât publicul. cu mijloacele de comunicare în masã. mai ales de cãtre o cercetare istoricã. ar trebui menþionat Karl Marx (cu ideea conºtiinþei de clasã ºi a falsei conºtiinþe) sau Émile Durkheim (cu ideea conºtiinþei colective. cã societatea a dispus de un imens multiplicator de opinie. În felul acesta exista posibilitatea ca idei. opinia publicã nu face obiectul unor studii de sine stãtãtoare. orientãri care apropiau oamenii sau. care pune în circulaþie termenul de opinie publicã. Jean-Jacques Rousseau. cât ºi opinia publicã sunt considerate ca fiind determinate de cãtre o presã care crescuse enorm în amploare ºi influenþã. John Locke. al opiniei a declanºat procese culturale la care nimeni nu putea gândi cu un secol înainte. De pildã. David Hume. cum spunea Tarde. Apropiindu-ne de timpurile noastre. De data aceasta. Opinia publicã este analizatã prin prisma influenþãrii ºi chiar a . opinia publicã nu este analizatã sub aspectul tradiþiei. Opinia publicã este. opþiuni. De fapt.qxd 11. apoi. problemele comunicãrii figureazã deja pe agenda cercetãrii sociale. nici ca element care întemeiazã actul de guvernare. privitã ca un cadru cultural al ideilor morale ºi normative). Este o relaþie care nu putea sã fie trecutã cu vederea. La toþi autorii menþionaþi mai sus problemele opiniei publice sunt „topite“ în substanþa unor opere mai largi. Este pentru prima datã. la afirmarea unor opþiuni diferite privind evoluþia socialã.11. Mai semnificativ este faptul cã atât Tarde. care au învins bariera timpului. În momentul când se discutã deschis despre opinie publicã. obiectivat în lucrãri de sine stãtãtoare. cum le spunem noi astãzi. legate prin mii de fire. Din perspectiva opiniei publice. dupã cunoºtinþa noastrã. Cu alte cuvinte. Premisele constituirii opiniei publice se creaserã. chiar dacã nu se cunoºteau direct. Am optat pentru a începe volumul cu Gabriel Tarde ºi Ferdinand Tönnies din câteva motive. cât ºi Tönnies privesc opinia publicã în relaþia cu presa ºi publicul. îi separau. accentuând caracterul de constrângere al opiniei publice. Dacã am afirmat cã studiul comunicãrii începe cu studiul opiniei publice. de care nu suntem neapãrat conºtienþi. legea prestigiului ºi legea modei“. procese îngemãnate. care priveºte opinia publicã din perspectiva guvernãrii ºi afirmã fãrã echivoc: „guvernarea nu se bazeazã pe nimic altceva decât pe opinie“. orientãri sã fie discutate public. dimpotrivã. cã a apãrut posibilitatea de a dezbate idei. La autorii trataþi în aceastã secþiune. cu foarte importante contribuþii la înþelegerea noþiunii de opinie publicã. opinia publicã formeazã un obiect de studiu autonom. important este sã subliniem cã prin intermediul presei cetãþenii au putut comunica între ei. care vorbeºte despre „legea opiniei. Afirmarea presei ca vehicul al informaþiei ºi.Istoria_comunicarii. o „rezultantã“. Alexis de Tocqueville care asociazã ascensiunea opiniei publice cu ideea egalitãþii condiþiilor sociale: „ea dã o direcþie anume gândirii cetãþenilor. sã fie împãrtãºite sau respinse de cãtre oameni care nu se întâlniserã niciodatã. iar legilor un anume tipic“. Studiul comunicãrii de masã s-a declanºat sub douã presiuni: ascensiunea opiniei publice ºi afirmarea presei. atunci ar trebui sã explicãm de ce nu am avut în vedere ºi opera altor autori.

vorbindu-ne despre un anume avans pe care cercetarea de profil o avea pe continentul european la începutul secolului. creatori de paradigme explicative în domeniul sociologiei.Istoria_comunicarii. Pe continentul american avem o situaþie asemãnãtoare. cât ºi american. cel puþin potrivit cunoºtinþelor noastre. Hearing. Vom începe.qxd 11. pentru noi este o ºansã sã le prezentãm aºa cum s-au întâmplat ele în viaþa realã. Ca specialiºti de anvergurã. anume Ferdinand Tönnies. în 1927. Lucrare recenzatã de cãtre contemporanul sãu John Dewey. ca studiul opiniei publice sã debuteze atât pe continent european. ºtiinþe politice. Douã contribuþii europene A fost dat. Aºadar. Gabriel Tarde este recunoscut ca sociologul care încearcã sã explice fenomenele sociale prin intermediul imitaþiei sociale. care a fost urmatã de o reacþie. cu cele douã lucrãri europene. Dacã istoria a consemnat astfel desfãºurarea lucrurilor. A apãrut mai întâi o carte consacratã acestei teme. Evident. într-un mod izbitor de similar. apoi. Ambii autori sunt sociologi de prestigiu. John Dewey scrie o replicã la lucrarea lui Lippmann. Semnalarea este fãcutã de un apropiat al autorului german. întemeietorii vin dinspre sociologie. pe care o publicã. deoarece ne înfãþiºeazã perspective diferite de tratare. Este o perspectivã nouã. în Franþa. psihologie. aºa cum vom vedea. În 1922. iar Ferdinand Tönnies drept pãrintele a douã concepte polare: comunitate ºi societate. fireºte. sub semnãtura lui Gabriel Tarde (autor al unei teorii sociologice de rãsunet. 2. ªi acolo. prima asemenea lucrare este L’opinion et la foule. potrivit cãreia imitaþia reprezintã „faptul social elementar ºi universal“. Lucrarea autorului francez este semnalatã altui sociolog de prestigiu al momentului. de aceastã datã din spaþiul german. iar conversaþia „cel mai puternic agent al imitaþiei“). la nivelul la care se afla aceasta la întretãierea secolelor al XIX-lea ºi al XX-lea. sub titlul The Public and Its Problems. cum sunt ºi poziþii de sine stãtãtoare dezvoltate de autorul german. Ceea ce pentru demersul pe care îl presupune o istorie este un mare avantaj. publicistul O. Întâlnim în aceste lucrãri douã abordãri diferite. publicatã în 1922. în câmp american. ei descoperã cã interpretarea fenomenelor sociale nu mai poate fi fãcutã fãrã apelul la comunicare ºi la formele sale specializate. amândoi se apropie de domeniul comunicãrii venind dinspre sociologie. Este tot aºa de adevãrat cã lucrãrile europene promoveazã alt tip de abordare a opiniei publice. În Europa. potrivit mãrturisirii lui Tönnies din prefaþa lucrãrii Critica opiniei publice. în raport cu care s-a constituit. Împãrtãºind o orientare sociologicã ºi filozoficã diferitã. Multe idei ºi interpretãri lansate de cãtre Tarde sunt preluate de cãtre Tönnies. . hrãnite de contexte ºi preocupãri diferite. pentru cã ele au apãrut mai devreme. apãrutã în 1901.2007 16:44 Page 27 Gabriel Tarde ºi Ferdinand Tönnies 27 determinãrii ei de cãtre presã. Walter Lippmann publicã lucrarea Public Opinion. „reacþia“ nu ar fi fost de conceput fãrã prima apariþie.11. care se cerea consemnatã ºi analizatã într-un volum cu profilul celui de faþã. care lumineazã faþete distincte ale aceleiaºi probleme: opinia publicã. Adevãr care se va repeta. autorul lucrãrii Gemeinschaft und Gesellschaft (Comunitate ºi societate).

pe când Durkheim susþinea cã existã o realitate socialã deasupra individului. fãrã îndoialã.qxd 11. Este vorba despre o influenþã directã exercitatã prin cercetãtori americani care au venit sã studieze în Germania (Park. Ideile lor au dominat cumva epoca. mult timp Tarde a fost citat alãturi de Auguste Comte ºi Émile Durkheim. considerãm cã este potrivit sã prezentãm pe scurt ideile sociologice ale lui Tarde. iar noua disciplinã trebuie sã aibã drept obiect de cercetare studiul faptelor sociale.11. autorul avanseazã. iar doi ani mai târziu L’opposition universelle. ocupându-se de imitaþie ca proces fundamental de difuzare a inovaþiei. ambele reunite în volumul apãrut în 1901 L’opinion et la foule. iar în 1899 ocupã Catedra de filozofie modernã la „College libre des sciences sociales“. . europene. Nu vom înþelege cum se cuvine evoluþia studiului comunicãrii pe tãrâm american. Clark (în Tarde. prin forþa lucrurilor. Cooley.Istoria_comunicarii. unii cercetãtori americani ºi-au propus sã transpunã în universitãþile americane. La începuturile dezvoltãrii sociologiei pe noul continent. La mijlocul aceluiaºi deceniu este invitat în învãþãmântul superior. care îl consacrã ca sociolog de primã mãrime. iar un an mai târziu „L’opinion et la conversation“ („Opinia ºi conversaþia“). Urmeazã un deceniu foarte productiv pentru autor. dar profundã. Înainte de aceasta. 1). pentru ca „în ultimii ani“ sã nu mai aparã aºa de frecvent lângã cei doi corifei ai sociologiei franceze. Tarde: „unul dintre primii trei sociologi ai Franþei secolului al XIX-lea “ Nãscut în 1843 în regiunea Bordeaux. 1969. idei ºi abordãri europene. de la Tarde la Wundt.2007 16:44 Page 28 28 Istoria comunicãrii Examinarea creaþiei celor doi autori europeni ne dã posibilitatea sã ilustrãm faptul cã sociologia germanã ºi cea francezã (prima într-o modalitate mai pregnantã) au influenþat sociologia americanã ºi. Se pare cã un rol important în aceastã privinþã a avut ºi polemica purtatã cu Durkheim în legãturã cu sociologia ºi fundamentele ei ca ºtiinþã. cum apreciazã Terry N. pentru ca. În 1895 publicã La logique sociale. implicit. p. Lewis). sã îmbrãþiºeze dreptul. Lasswell etc. de la Marx la Freud. Dorim sã precizãm cã. Practicã dupã aceea magistratura ºi criminalistica. în cele din urmã. 3. deci într-un context schimbat. contribuþie exprimatã cu deosebire în lucrarea Opinia ºi mulþimea din 1901. Tarde avea o abordare psihologistã a acestei probleme. Cum remarcã acelaºi autor. influenþând formarea autorilor americani. pentru a putea înþelege mai bine contribuþia sa în domeniul nostru de specialitate. În 1898 vede lumina tiparului studiul „Le public et la foule“ („Publicul ºi mulþimea“). Rostul acestor rânduri este sã reliefeze contribuþia lui Gabriel Tarde în domeniul studiului comunicãrii. Gabriel Tarde a creat o operã dezbãtutã cu multã pasiune atât în timpul vieþii.) sau prin cercetãtori europeni emigraþi în SUA (Lazarsfeld. cât ºi dupã aceea. dar ºi de una indirectã. studiul comunicãrii iniþiat pe tãrâm american. În 1890 apare lucrarea Les lois de l’imitation (Legile imitaþiei). de la Simmel la Tönnies. dacã nu vom releva izvoarele sale care sunt. „Unul dintre primii trei sociologi ai Franþei secolului al XIX-lea“. scriitor. care a avut loc prin intermediul creaþiei diverºilor autori europeni. Gabriel Tarde a aspirat sã devinã poet.

de mai micã amploare. în sensul cã dezvoltarea societãþii este pusã în relaþie cu acþiunea actorilor care urmãresc scopuri specifice. 161). cu difuzarea unei idei. În fond ce înseamnã imitaþia? Ea presupune acceptarea. cu deosebire a modului în care opereazã ele în cadrul grupurilor. alcãtuiesc un tot. Sunt mai multe condiþii favorizante ale inovaþiei la nivel social. considerã autorul. cu toate cã acesta oferã o analizã instructivã ºi. Invenþiile – creaþiile indivizilor talentaþi – se rãspândesc în sistemul social prin intermediul procesului de imitaþie. Or. valul se propagã pânã spre limitele lacului. întrucât avem de-a face. care inaugureazã o nouã direcþie. – este direct condiþionat de cãtre numãrul ºi calitatea ideilor novatoare din domeniul respectiv. politic. Tarde admite cã analiza sa privind inovaþia nu este foarte complexã. un nou tip de evoluþie. p. IX). inovaþia devine un factor esenþial al dezvoltãrii. „Am folosit acest cuvânt pentru toate iniþiativele individuale“ (Tarde.d. Pe mãsurã ce societatea este mai avansatã ºi se desprinde de constrângerile naturale. deoarece literatura de specialitate axatã pe aceastã problemã era sãracã ºi în bunã mãsurã întâmplãtoare. existã invenþii care substituie ceea ce a fost pânã atunci. „Rezultã cã progresul social. ca ºi progresul individual. Termenul de invenþie este utilizat în sensul sãu cel mai larg. este supusã unui proces de imitaþie. are loc prin douã procedee: substituirea ºi acumularea. Invenþia este punctul de plecare al acestui model circular al dezvoltãrii.m. dar ºi un efort suplimentar de „a fi la fel“ sau de „a face la fel“. din care noi am selecta douã. în studiile actuale despre teoria difuzãrii nu am întâlnit nici o referire la difuzarea inovaþiei despre care vorbeºte Tarde. 1895. care însã o întemeiazã ºi o fac posibilã.qxd 11. mai ales când vorbim despre mesaje ºi efectele lor. actualã. Stratificarea socialã. pentru cã asigurã timp liber pentru elitele . ceea ce înseamnã o analizã pregãtitoare a ceea ce numim astãzi teoria difuzãrii. Din întâlnirea lor poate rezulta o nouã invenþie. pânã când „valul“ pe care îl genereazã întâlneºte alt obstacol º. asemenea valurilor concentrice pe suprafaþa unui lac. care sunt rezultatul altei invenþii. literar etc. O descoperire apare pe fondul acumulãrilor anterioare.Istoria_comunicarii. Ritmul de dezvoltare a oricãrui domeniu social – economic. acceptarea este o noþiune foarte des folositã ºi în domeniul comunicãrii. de a gãsi soluþii creative la problemele momentului.2007 16:44 Page 29 Gabriel Tarde ºi Ferdinand Tönnies 29 puncte de vedere ºi abordãri care sunt foarte apropiate de cele ale comunicãrii. Evident. în fond. în cazul nostru ale sistemului. p. prezintã pentru noi o importanþa specialã. sursa principalã a inovaþiei este reprezentatã de abilitãþile individuale de a combina idei.a. Autorul francez considerã cã mai ales pentru ºtiinþele exacte. în fond. Din nefericire. la rândul ei. Cele mai frecvente creaþii sunt cele care combinã într-o sintezã nouã elementele deja acumulate. care. imitaþia ºi opoziþia. un model explicativ circular. Sistemul sociologic al gânditorului francez se încadreazã într-o orientare „voluntaristã a acþiunii“. aceste momente ale dezvoltãrii sunt strâns legate între ele ºi. dacã între timp nu întâlneºte alte valuri. Sunt descoperiri ºi invenþii care se realizeazã prin substituire. Chiar ºi cele mai importante descoperiri sunt strâns condiþionate de altele.11. altele prin acumulare“ (ibidem. vârsta optimã a creaþiei s-ar situa între 25 ºi 35 de ani. vârstã ce coincide cu perioada de maximã activitate sexualã. Sunt douã principii care guverneazã activitatea de creaþie – principiul acumulãrii ºi cel al substituirii. Examinarea acestor trei procese. În acelaºi timp. în multe privinþe. Gabriel Tarde elaboreazã o teorie care se bazeazã pe trei categorii principale: invenþia. În viziunea autorului.

Istoria societãþilor. Totul se disputã între doi. pentru cã ele prezintã o asemãnare vizibilã cu ceea ce în comunicare se numeºte „teoria disonanþei“. atunci ea are toate ºansele sã fie respinsã. ea are mari ºanse sã fie acceptatã. va fi înconjuratã de tãcere.qxd 11. Puteau sã fie mai multe armate. Fireºte cã Tarde nu foloseºte termenul ca atare. Iatã de ce autorul foloseºte termenul de duel. între diligenþã ºi locomotivã. cu atât numãrul de invenþii scade. avem disputa între vasele cu pânze ºi cele cu aburi. invers. A doua condiþie favorizantã este însãºi comunicarea ca „antecedent al creaþiei“. Distincþia pe care o face Tarde între invenþiile care substituie ºi cele care cumuleazã îl conduce în mod constrângãtor la douã tipuri de logici: invenþiile care se substituie celor anterioare declanºeazã o „competiþie“ (aspect valabil cu deosebire în câmpul literar ºi în cel al modei vestimentare) ºi instituie o „logicã a duelului“. „Progresul prin substituire pare cã este predecesorul progresului prin acumulare.11. limbile au apãrut prin acumulãri succesive de-a lungul secolelor. Mai târziu. cu atât are mai multe ºanse sã fie imitatã ºi. De pildã. Cu cât o invenþie este mai aproape de dominantele unei culturi. p. cu atât ºansele de a fi preluatã scad. Am subliniat aceste lucruri. care sunt purtãtoare de tendinþe ºi voinþe diferite. „Am comparat lupta logicã cu un duel. în timp. dacã va fi tradusã. este o suitã de „dueluri logice“. 187). În perioada contemporanã. atunci ea nu va fi tradusã sau. dar confruntarea ca atare avea loc între douã câmpuri. De pildã.1. acesta din urmã l-a precedat pe celãlalt. un rol foarte important este acordat de autorul francez celor care urmeazã sã „orienteze“ (cum spunem noi astãzi) percepþia . au o naturã complementarã ºi conduc la o „logicã a convieþuirii“. dar spiritul judecãþilor sale este acelaºi cu cel din teoria amintitã. 171). p. pe cele cumulative. Dacã o invenþie este prea depãrtatã de obiºnuinþele anterioare ºi zdruncinã confortul nostru. ci douã silogisme care se confruntã“ (Tarde. dacã nu deranjeazã prea mult „obiºnuinþa“. 3.Istoria_comunicarii. dacã este vorba de o operã strãinã. aºa cum în mod vizibil l-a urmat: el este Alfa ºi Omega…“ (ibidem. 168). deci. „Nu sunt douã propoziþii. Este puþin probabil ca o societate care nu a inventat încã roata sã preia un nou tip de trãsurã. Dacã. o noutate opusã tradiþiei va fi întotdeauna privitã cu rezerve. În Antichitate nu erau bãtãlii între trei sau patru. Se întâlnesc douã serii de evenimente. Lucru valabil cu deosebire în zonele non-tehnice: în literaturã. cu atât are ºanse mai mari sã fie la rândul ei imitatã. de creaþii. Legi „logice“ ºi legi „extralogice“ Imitaþia este procesul fundamental prin care o inovaþie se rãspândeºte în societate. cele care sunt rezultatul unor acumulãri pot funcþiona fãrã a le înlocui pe cele anterioare. cu cât ea este mai depãrtatã de aceste dominante. 1895. procesul de formare a limbilor naþionale care înlocuiesc dialectele urmeazã aceastã logicã. Una dintre cele mai importante este aceasta: cu cât o inovaþie este mai apropiatã de alte lucruri deja imitate ºi. Ea este guvernatã de o serie de „legi“. dimpotrivã. Cu cât este mai mare izolarea. chiar dacã avem de-a face cu o creaþie literarã internã. se apropie de ceea ce am fãcut pânã atunci. În realitate. Ceea ce ar putea sugera cã invenþiile de substituire le-au precedat. instituþionalizate. între douã tabere“ (ibidem. precizeazã Tarde. p.2007 16:44 Page 30 30 Istoria comunicãrii sociale ºi permite o comunicare strânsã între ele. par sã prevaleze invenþiile de tip cumulativ. În acest context. aparþinând mai multor popoare. precizeazã sociologul.

traversând un moment de slãbiciune. „Oricare ar fi organizarea societãþii –teocraticã. la respingerea nu numai a inovaþiei. Imitaþiile. A doua lege „extralogicã“ este aceea potrivit cãreia imitaþiile se transmit prin intermediul statusurilor: ele coboarã de la statusurile superioare cãtre cele inferioare. va parcurge aceeaºi distanþã de la superior la inferior. a fost ocupatã de Franþa. Fireºte cã invenþia se transmite dinspre locul creaþiei spre cercurile mai apropiate. Existenþa prea multor invenþii ºi difuzarea lor rapidã pot duce la tensiuni. mijloacele ºi expresiile“ (ibidem. Tarde vrea sã spunã cã imitaþia este mai întâi filtratã mental ºi. ci chiar ºi a ideii de inovaþie. Dar nu acesta este aspectul principal subliniat de autor. Procesul de imitaþie se declanºeazã în interiorul nostru. Tarde subliniazã cã societatea are nevoie de o perioadã de asimilare. de unde coboarã cãtre straturile „de jos“ ale societãþii. la dificultãþi de acomodare. pe de alta. p. se rãspândesc „du dedans au dehors“ (Tarde. spune autorul. cã imitarea ideilor precede pe cea a expresiei lor. publicul va percepe cu deosebire acest lucru. Foarte important este cã. În cazul nostru. Tarde chiar spune cã secolul al XIX-lea a reprezentat un secol al invenþiilor. de un rãgaz pentru a se obiºnui cu noutatea presupusã de o invenþie. sociologul francez vorbeºte pe perioade mari de timp de un gen de alternanþã: perioade de mare intensitate inovativã sunt urmate de altele menite sã „raþionalizeze“ folosirea inovaþiilor. ci ºi „interacþiunea“ minþilor. Chiar dacã nu vorbeºte tocmai în aceºti termeni.11. În mod normal. Nu numai „criticii“ joacã un rol important. pentru cã ocupaþii erau depozitarii unei culturi care pânã la urmã a învins. p. «les dedans» sunt scopurile ºi ideile. aristocraticã. p. trebuia sã se declanºeze un proces de imitaþie dinspre ocupanþi spre ocupaþi. conduce la un climat favorabil expansiunii cunoaºterii. iar pe acest traseu ea se . ceea ce asigurã stabilitatea ºi. am spune noi. de spiritul cuprins într-un proiect sau într-un mod de viaþã. Cu privire la legile „extralogice“ ale imitaþiei. sã cuprindã cercuri tot mai depãrtate. în final. Ocupanþii au fost însã „italienizaþi“. dupã aceea. ceea ce. Este o problemã pe care dorim sã o lãmurim mai bine. «les dehors» . prin examene intelectuale ºi afective complexe. mai ales cã sub aspect material ocupanþii aveau o superioritate realã. pe de o parte. o mai mare consecvenþã a abordãrilor noastre. În secolul al XV-lea. dacã vreþi. comentatorilor. 1895. am dori sã evidenþiem douã aspecte caracteristice pentru gândirea autorului. Autorul oferã un exemplu edificator. Clark observã cã aceastã predicþie se adevereºte. ci mai întâi trebuie sã fii pãtruns de acea idee. Cu alte cuvinte. exprimã cu precizie douã lucruri: 1. ºi impactul lor social. democraticã – mersul imitaþiei urmeazã mereu aceeaºi lege. sufleteºte.qxd 11. Tarde este preocupat de relaþia dintre invenþii ºi numãrul acestora. însuºirea inovaþiei respective.2007 16:44 Page 31 Gabriel Tarde ºi Ferdinand Tönnies 31 socialã: criticilor. sesizând complexitatea acestei relaþii. Italia. urmând ca secolul al XX-lea sã fie unul de raþionalizare a acestora. „Aceastã miºcare dinspre înãuntru cãtre afarã. el pune în miºcare resorturi materiale care sã susþinã preluarea. cel puþin pentru domeniul social ºi uman din prima parte a acestui secol (în Tarde. 225). cã imitarea scopurilor precede pe cea a mijloacelor. 2. izvorul imitaþiei se situeazã în zona elitelor sociale.Istoria_comunicarii. Nu copiezi forma. urmând ca. 211). 29). 1969. În condiþiile în care aceºtia subliniazã incompatibilitatea. dacã este mai bine examinatã. confortul social. Dupã aceea. care favorizeazã o mai iute circulaþie a ideilor.

el revine la metafora valurilor. contraimitând. Nu este uºor sã faci distincþia între invenþia propriu-zisã ºi primele stadii ale imitaþiei. ceea ce poate conduce la fracturi sociale. în cele mai multe cazuri. Atunci când un val. O elitã trebuie sã fie ºi sursã de inovaþii. adicã .2007 16:44 Page 32 32 Istoria comunicãrii va manifesta din interior cãtre exterior“ (ibidem. Conceptul de opoziþie apare în lucrarea sociologicã fundamentalã a lui Tarde. suntem tentaþi sã considerãm cã ciocnirea va duce la o anihilare reciprocã a inovaþiilor respective. 251-252). Aºadar. La prima vedere. de atitudini fundamentale – provine ºi din capacitatea elitei de a fi cu adevãrat o sursã de imitaþie. cum ar fi stilul de viaþã. ea cuprinde mai întâi sufletul oamenilor. deci. lui Tarde i s-a reproºat cã nu toatã lumea este cuprinsã de procesele imitative. apãrutã în 1897. interiorul lor. se poate spune cã într-o asemenea întâlnire câºtigã ideea sau persoana dispusã la autoexaminare ºi la consolidarea propriilor argumente. nici forþa de a inventa. Pe ansamblu. de fapt procesul de imitaþie simbolizat de el. dar ºi sã conserve. cã sunt persoane. În acest punct. la rezultate contrare omogenizãrii. „Vom spune. mai ales atunci când nu au nici modestia de a imita pur ºi simplu. cine câºtigã într-o asemenea confruntare? Autorul oferã aici o gamã largã de exemple din ºtiinþele exacte. îmbogãþiri ce conduc la o consolidare de fond a poziþiilor opuse. sociologul francez întreprinde o analizã nuanþatã ºi prezintã o tipologie complexã de opoziþii. produse atât prin imitaþie. mai ales când este vorba despre invenþii non-ºtiinþifice. fiind ulterior dezvoltatã în lucrarea L’opposition universelle. mai puþin adaptate) ia forma unei adaptãri la condiþiile schimbãtoare ale mediului. funcþioneazã nu numai ca ferment al inovaþiei. examinãri ºi reexaminãri ale ideilor sau interpretãrilor aflate în conflict ºi. cã o societate este un grup de oameni care prezintã între ei multe similitudini. În prefaþa la cea de-a doua ediþie.qxd 11. declanºând o combustie specificã în direcþia imitãrii. pp. Les lois de l’imitation. dupã apariþia lucrãrii. cât ºi prin contraimitaþie. cu mai multã largheþe acum. De îndatã ce o elitã înceteazã sã asigure conducerea în acest sens mai complex. spune el. Este un punct sensibil acesta. Cãci oamenii apeleazã mult la contraimitaþie. prin aceasta. conflictul (în afara situaþiilor în care distruge elementele inferioare. ºi. pe care am folosit-o ºi noi. declinul este inevitabil. Elitele trebuie sã inoveze. Dar în aceastã zonã de interferenþã sunt ºi suprapuneri semnificative. societatea se omogenizeazã. într-un cuvânt. la falii. grupuri care nu numai cã nu iau parte la acest proces. pentru cã. Situaþia mai interesantã apare atunci când se întâlnesc douã valuri de mãrimi aproximativ egale. Totuºi. se produce o înghiþire a celui din urmã. Esenþial este faptul cã opoziþia nu este neapãrat negativã. este mult mai puternic decât valul pe care îl întâlneºte. Tarde considerã cã.11.Istoria_comunicarii. în explicarea rolului opoziþiei. dar chiar resping o inovaþie. autorul rãspunde acestor obiecþii. costurile fiind minime. dar ºi de modele comportamentale. stabilind mai multe situaþii. Aceastã a doua lege extralogicã reprezintã ºi un prilej pentru autor de a face câteva consideraþii instructive despre elite ºi misiunea lor socialã. Unitatea unei societãþi – unitatea de convingeri. Cert este cã. Probabil ºi sub influenþa lui Darwin.. din 1895. cunoaºte procese de interferenþã care o ajutã sã progreseze. o idee. chiar ºi atunci când imitaþia se transmite de sus în jos. o modã etc. ci prilejuieºte procese adaptative extrem de semnificative. ci ºi ca sursã de modele pentru restul societãþii. Prin imitaþie. O elitã.

de asemenea. De ce este învederatã o asemenea prefacere? Ce a putut alimenta o asemenea schimbare de orientare? Este perioada în care Tarde devine profesor universitar ºi. sã prezentãm câteva informaþii despre acea perioadã. 3. Într-adevãr. Având ºi avantajul de a fi fost scrisã într-un limbaj accesibil. p. Ca sã înþelegem mai bine declaraþia ºi sensul ei.2. 1895. de data aceasta adresa fiind mai precisã: „Nu pot deci sã fiu de acord cu un scriitor viguros.qxd 11. 1901. Un rol important este jucat de conducãtorul mulþimii. Dr. Iatã ce spune sociologul francez în deschiderea volumului din 1901. chiar dacã seducãtoare ºi care continua sã exercite o anumitã fascinaþie. 11). într-un cuvânt spre teme pe care noi astãzi le înglobãm în aria comunicãrii. care depãºesc pe cele ale specialiºtilor. este preocupat sã deschidã orizontul cercetãrilor sale. menitã sã punã capãt „confuziei“ ºi sã numeascã noul actor al vieþii sociale: publicul. dupã care epoca noastrã ar fi «epoca mulþimilor» . ºi de întemeiere a unei noi explicaþii. Tarde revine. influenþeazã în mod real discuþiile nu numai în epocã. sfârºitul secolului al XIX-lea ºi începutul secolului al XX-lea sunt marcate de seducþia mulþimii. Le Bon vorbeºte despre „sufletul mulþimii“. dar numele sãu exercitã o atracþie deosebitã asupra cititorului contemporan. Trãirea colectivã este aºa de puternicã. Nu este deloc riscant sã presupunem cã. p. care poate imprima direcþii de acþiune nebãnuite. ceea ce este cu totul altceva“ (ibidem. Din punctul nostru de vedere. Este epoca publicului sau a publicurilor. Este important ca aceastã confuzie sã înceteze ºi mai ales sã nu se confunde mulþimea cu Publicul“ (Tarde. Se scriu studii. Le Bon. la fel ca ºi cei care fac ºi spun ceea ce vãd cã se face ºi se spune. Lucrarea lui Gustave Le Bon face epocã. iar anumiþi scriitori sunt prea înclinaþi sã desemneze prin acest cuvânt ambiguu tot soiul de grupãri umane. prin forþa lucrurilor. pe care a adus-o la cunoºtinþa generalã dupã ce a considerat cã este suficient de consolidatã. . ceea ce sugereazã un tip de anulare a individului în cadrul comportamentului colectiv al mulþimii.2007 16:44 Page 33 Gabriel Tarde ºi Ferdinand Tönnies 33 fãcând ºi spunând exact opusul a ceea ce vãd cã se face ºi se spune. ci a publicurilor “ La mijlocul ultimului deceniu al secolului al XIX-lea intervine o schimbare evidentã în preocupãrile sociologului francez. L’opinion et la foule: „Mulþimea nu numai cã este atrãgãtoare ºi îºi cheamã în mod irezistibil spectatorul. în perioada de trei ani de zile care desparte publicarea lucrãrii amintite de apariþia studiului sãu „Publicul ºi mulþimea“. în sensul orientãrii spre concepte cum ar fi cele de public.Istoria_comunicarii. ci ºi ani buni dupã aceea. Pe parcursul volumului. cãtre o omogenizare progresivã“ (Tarde. fiind ºi astãzi cititã cu plãcere. Tarde a configurat o nouã ipotezã explicativã. încât cuprinde individul în vâltoarea ei. nici de mulþimea ca atare. declaraþia marcheazã separarea de o orientare simbolizatã de un concept – mulþimea –. Psihologia mulþimilor este dezbãtutã în diferite cercuri. „Nu avem de-a face cu epoca mulþimilor. influenþã. 17). care încoroneazã o epocã de preocupãri ºi întrebãri legate de mulþimi ºi comportamentul acestora. ce nu mai pot fi controlate nici de cãtre membri ai mulþimii. p. chiar îl dizolvã în miºcarea sa dezlãnþuitã fãrã însã a se sprijini pe el. XII). se lanseazã interpretãri despre comportamentul mulþimii.11. De asemenea. nu poate fi neglijat faptul cã în 1895 apare lucrarea lui Gustave Le Bon Psihologia mulþimilor. evolueazã. opinie publicã.

2007 16:44 Page 34 34 Istoria comunicãrii Ca sociolog. De altfel. de pildã membrii unui club. întrucât ambii explicã fenomenele sociale printr-o prismã psihologicã. sã refacem mental „drumul“ parcurs de acest concept fundamental al comunicãrii. mai curând cu o castã decât cu un public. în care oamenii pasionaþi de aceleaºi studii au devenit prea numeroºi pentru a se putea cunoaºte personal ºi au simþit stabilindu-se între ei legãtura unei anume solidaritãþi exclusiv prin comunicãri impersonale. în primul rând pentru cã este nevoie sã avem o imagine cât mai clarã despre aceastã primã definire a publicului (dupã cunoºtinþa noastrã).11. se cuvine sã consemnãm în ce direcþii au îmbogãþit aceastã noþiune cercetãtorii de mai târziu. aºa cum procedeazã. 15). Nu doar legãtura reprezentatã de o idee defineºte publicul. Robert Park. ei se deosebesc limpede. Dacã mulþimea se caracterizeazã prin apropiere fizicã ºi mobilizãri de mare amploare. ori elita bine educatã care citea presa vremii ºi discuta pe marginea articolelor publicate. de cãtre autori cum ar fi John Dewey. p. disponibilitatea autorului francez de a recunoaºte o realitate socialã dincolo de cea individualã este minimã. p. existenþa publicului nu presupune o asemenea agregare.qxd 11. spune Tarde. Prin urmare.Istoria_comunicarii. ea a ºi fost teoretizatã. unele semnalate în presã. Ca autori în domeniul comunicãrii. Altminteri. „Un public special nu a început sã prindã contur decât odatã cu momentul. Nu este vorba numai de faptul cã Tarde se desprinde de formula dominantã a epocii – epoca mulþimilor. de fapt. relaþia care leagã membrii publicului „se spiritualizeazã“. considerând cã psihologia socialã ar putea fi numitã mai degrabã „psihologie inter-individualã“. pe care o simboliza autorul lucrãrii Psihologia mulþimilor – ºi lanseazã o nouã caracterizare: „epoca publicurilor“. Problema numãrului este ºi în cazul publicului importantã.3. altele impuse de discuþiile din saloanele ºi cafenelele vremii. În acelaºi timp. care aveau o frecvenþã ºi o regularitate suficiente“ (ibidem. publicul – cel al viitorului“ Publicul reprezintã o categorie des folositã în comunicare. 11). Aºadar. la o viziune. mulþimea are nevoie de comunicare directã. Forma aceastã elitã un public? Avem de-a face. Când vorbeºte despre distincþia dintre psihologie individualã ºi psihologie socialã. Adesea membrii acestei elite corespondau între ei pe teme de actualitate. este bine sã ne aplecãm acum asupra viziunii pe care ne-o propune sociologul francez despre public. adevãrate „fluvii sociale“. la o interpretare. Tarde acordã o mult mai mare importanþã individului ºi rolului sãu. greu de precizat. am putea considera cã aparþin publicului ºi persoanele care se cunosc direct ºi împãrtãºesc o idee sau un stil de viaþã. 1901. ceea ce ar spulbera ºi atmosfera „misterioasã“ din jurul psihologiei sociale. fiind vorba despre un volum de istorie a studiului comunicãrii. în sensul cã ea þine de ataºamentul la o idee. 3. cu deosebire în câmp american. fãrã de care mulþimea este de neconceput. Într-un cuvânt. însuºi autorul francez. Fiind format din persoane separate fizic. „Mulþimea – grupul social al trecutului. Publicul este „o diseminare de indivizi separaþi fizic ºi a cãror coeziune este pur mentalã“ (Tarde. Pentru a ne reprezenta mai limpede viziunea lui Tarde în aceastã privinþã. . Proximitatea fizicã este condiþia comunicãrii directe ºi ambele reprezintã baza de existenþã a emoþiei. Tarde se înrudeºte doctrinar cu Le Bon. Pentru a exista. Herbert Blumer etc. Tarde situeazã centrul de greutate al explicaþiei la nivelul individului. sã analizãm comparativ publicul ºi mulþimea.

de persecuþie ºi de deposedare“. Analiza. . dar nu putem aparþine la un moment dat decât unei mulþimi“ (ibidem. Ea presupune un tip de unicitate temporalã: masa de oameni care o formeazã manifestã. De aceea. în acelaºi timp. ºi mai puþin pãscute de „pericolul excesului“. dogmatismul publicului este „la fel de tenace ºi de cronic ca ºi cel al mulþimilor“.11. p. ºi rãspunderea lui este mai mare. prin urmare. care spun cã aceasta poate fi mult mai uºor mobilizatã „în contra“ a ceva decât „pentru“ ceva. Publicul este mult mai înclinat spre reforme ºi abordãri raþionale. 18). atâta cât existã. Ca persoanã. dar ºi al celui care îndrãgeºte sportul. care se referã la capacitatea de acþiune. „Publicul este mai calculat chiar ºi în violenþele sale“ (ibidem. Mulþimile sunt mai intolerante. luptã pentru ceva un timp destul de clar delimitat. Dar nici el nu este strãin de ideea de „proscriere. ele înregimenteazã individul. „Putem aparþine în acelaºi timp mai multor publicuri […]. Poþi fi membru al publicului amator de teatru. Autorul nu oferã amãnunte în legãturã cu aceastã prefacere. ºi datoritã faptului cã ei pot sã se orienteze cãtre alte grupãri asemãnãtoare. respectiv douã publicuri opuse. posibilitatea ca mulþimea sã se transforme în public ºi publicul în mulþime. nevoia de a urî compenseazã nevoia de a acþiona“ (ibidem. 47). poþi aparþine concomitent la douã sau mai multe publicuri. În acelaºi timp. „Pentru mulþimi. care uneºte ºi scoate în stradã. nu poþi sã aparþii la douã mulþimi în acelaºi timp. Excesul mulþimii are o explicaþie: „prodigioasa sa credulitate“. pentru cã îi lipseºte coordonarea. Capacitatea de acþiune a mulþimii este limitatã. poate chiar înlãtura o persoanã sau un regim. Mai este o diferenþã semnificativã. de ideile care unesc un public. în timp ce ultima poate provoca cel mult perturbãri uºoare. Prima transformare are loc în urma unui proces de reconfigurare. Aceasta este natura sa. mai puþin dogmatice. atraºi de cãtre public.2007 16:44 Page 35 Gabriel Tarde ºi Ferdinand Tönnies 35 Mulþimea cuprinde totalitatea membrilor adunaþi la un loc de un eveniment care le-a atras atenþia ºi îi preocupã. Existã. de substituire însoþit „întotdeauna de un progres în ceea ce priveºte toleranþa“. Pentru cã niciunde ºi nicicând „apologia nu a avut atâta succes ca defãimarea“. dar ºi de toleranþa mai mare a acestuia. Vor fi. pentru amândouã „a descoperi sau a inventa un obiect nou ºi impresionant al urii“ reprezintã cel mai sigur mijloc de mobilizare. cu o constrângere temporalã ºi una fizicã. mai îngãduitoare cu membrii lor. Mulþimea este o stare de spirit.Istoria_comunicarii. ºi nici de o duratã anume. de aceea. a întâlnirii dintre douã mulþimi. avem o credulitate mult mai scãzutã. concomitent. Publicurile sunt mai tolerante. pentru cã existenþa lor nu este legatã nici de un spaþiu anume. în mulþime se adunã oameni animaþi de o dorinþã care devine dominatoare. În cazul publicului. prin prisma celor spuse mai sus. este adevãrat cã. Constatare izbitor de asemãnãtoare cu cercetãrile moderne asupra opiniei publice. p. În orice caz. Avem de-a face. structurarea internã ºi proiectul eºalonat. cei care compun mulþimea îºi descoperã chemãrile ºi înclinaþiile obiºnuite. 46).qxd 11. Proces foarte rar. Ea poate striga „pentru“ sau „împotrivã“. p. Publicurile sunt mai puþin despotice decât mulþimile. îi prilejuieºte autorului constatarea cã cea dintâi reprezintã un pericol pentru pacea publicã. ºi pentru cã acesta nu are alegere. Dupã consumarea unui asemenea moment. dar este limpede cã o mulþime nu poate avea o existenþã îndelungatã. dar acþiunea aºezatã ºi de duratã îi este inaccesibilã.

într-un cuvânt. „grup amorf. Liderul real al publicului este redactorul. Ceea ce presupune timp. în secolul al XVI-lea“ (ibidem. care marcheazã fundamental epoca modernã: tiparul. ca lucrurile sã evolueze într-un anume fel. p. Rezultatele „însãmânþãrii“ sale sunt mai importante pentru cã þin de convingerea ºi de configuraþia spiritualã a cititorilor. diseminarea acesteia la distanþe ºi cu viteze greu de anticipat cândva. fie atente. dintre care autorul insistã pe pierderea din ce în ce mai vizibilã a „simþului mãsurii: cu mare uºurinþã «fie se aclamã». produce adeziuni. „Forþa publiciºtilor þine înainte de toate de cunoaºterea instinctivã a psihologiei publicului“ (ibidem. cum se exprimã autorul. ci ºi comportamentul lor. „conversaþie“. Mai existã o asemãnare: ambele sunt conduse de un lider. informaþii.qxd 11.11. apariþia tiparului. fãrã îndoialã. 14). Forþa are efecte spectaculoase (ocupã un teritoriu. Numai cã natura acelui lider ºi modul în care exercitã conducerea sunt complet diferite. iar cãile ferate ºi telegraful.). Gândul transmis declanºeazã întrebãri. Gestul unui cititor atunci când cumpãrã un ziar traduce un tip de curiozitate: . al unui crez.2007 16:44 Page 36 36 Istoria comunicãrii transformarea inversã devine posibilã doar atunci când publicul. Sau. Sigur cã în prim plan se aflã termenii „public“. strigând pe strãzi „trãiascã“ sau „moarte“ pentru orice. autorul articolelor ºi comentariilor care stimuleazã cititorul sã mediteze asupra unor lucruri ºi care influenþeazã nu doar formarea publicurilor. Un articol bine scris. cãile ferate ºi telegraful. «fie se huiduie»“. Mulþimea. o intervenþie publicatã la vreme este pentru public un gen de semnal. îºi va da seama cã ea reprezintã un foarte serios studiu despre presã ºi influenþa sa socialã. cunosc patru stãri diferite care exprimã starea activitãþii sau a pasivitãþii lor: ele sunt fie în aºteptare. „Publicul nu a putut lua naºtere decât dupã prima mare dezvoltare a inventãrii tiparului. hrana spiritualã a publicului Ziarul reprezintã.4. poate genera o mulþime fanaticã. Lectura unei analize politice dintr-un ziar prefigureazã un tip de aºteptare. „mulþime“. 46). Cine citeºte atent lucrarea lui Tarde. un adevãrat consemn. 3. al unei abordãri împãrtãºite. Mulþimile. îl elibereazã. este întotdeauna asmuþitã“ de câþiva membri. hrana spiritualã a publicului. Omul poate sta acasã citind ziarul. îi schimbã statutul etc. Timpul ºi ideile care sã lucreze de-a lungul vremii alcãtuiesc premisele de bazã ale publicului. posibilitatea pe care o oferã aceasta privind „deplasarea gândirii la distanþã“. Fireºte. Contagiunea de care am vorbit are nevoie de o perioadã destul de lungã pentru a dãltui o evoluþie mentalã. p. Foaia tipãritã ºi multiplicatã a asigurat acea pulsaþie constantã de gânduri. surescitat. „Puterea formidabilã“ a presei se sprijinã pe trei cuceriri tehnologice complementare. Punctul de plecare al acestui proces a fost. nãscut în aparenþã prin generaþie spontanã. ca ºi publicurile. care „servesc drept ferment ºi îi dau culoare“. neîndoielnic. Gândul transmis la distanþã lucreazã silenþios ºi pe termen lung. mult mai importantã decât „deplasarea forþei la distanþã“. Tiparul asigurã multiplicarea opiniei. Informaþia ºi opinia. cele douã tipuri de grupãri sunt ºi unite prin unele trãsãturi. principala legãturã dintre membrii publicului.Istoria_comunicarii. Deci publicul ia naºtere în jurul unei idei. fie manifeste sau. „opinie“. ideile au fost rãspândite la distanþã. acþioneazã. noutãþi. construieºte aºteptãri. dar rãdãcina comunã a tuturor acestor „manifestãri“ este presa. Prin intermediul tiparului. Publicul nu poate apãrea dintr-odatã. pur ºi simplu. iar la zeci sau sute de kilometri distanþã un semen al sãu poate face acelaºi lucru.

inovaþia tradiþiei. publicurile acþioneazã într-un fel concordant cu natura lor spiritualã. construieºte propriile explicaþii. ci ele înlocuiesc în acelaºi timp diviziunile clare ºi persistente între numeroasele varietãþi ale asocierii umane cu conflictele lor fãrã sfârºit. încã o datã. În acest efort de interpretare. chiar dacã numai sufleteºte. ºi autorul avea tot temeiul sã afirme cã „mulþimea este grupul social al trecutului. aflate în nemijlocitã legãturã cu poziþiile ºi ideile afirmate prin presã.Istoria_comunicarii. cu faþa la mijloace ºi forme de influenþare de mare anvergurã. pentru a nu da loc la interpretãri confuze: „Substituindu-se sau suprapunându-se. sau ce s-a întâmplat „în situaþia y“.2007 16:44 Page 37 Gabriel Tarde ºi Ferdinand Tönnies 37 „Sã vãd ce s-a mai întâmplat!“ Cititorul care cumpãrã ziarul pentru cã are un interes specific manifestã un alt tip de curiozitate: „Sã vedem ce s-a întâmplat cu x“. Publicul reprezintã o realitate modernã. aceleaºi abordãri. fãrã nuanþãri excesive. Nu putem nega în nici un fel cã el procedeazã la o altã interpretare a realitãþii sociale. la o „citire“ modernã a acesteia. Nu. se integreazã. vom dobândi o imagine mai fidelã privind miºcarea interioarã a societãþii. Avem de-a face deci cu o influenþã mijlocitã. înrâureºte deciziile într-un domeniu sau altul. printr-o segmentare incompletã ºi variabilã. iar publicul. unei evoluþii. „agitaþia fascinantã a oricãrei democraþii“. „[prin] tipar presa a devenit un telefon prodigios“. Într-un fel sau altul. Autorul francez foloseºte uneori formule percutante. Caracteristicile publicului sunt descifrate în strânsã legãturã cu particularitãþile presei. „aripile imense pe care cãile ferate ºi telegraful le-au ataºat presei“. reprodusã de noi în subtitlul acestor rânduri. nemijlocit modelatoare.5. nu fac numai ca domnia modei sã succeadã domniei cutumei. ceea ce face ca ideile sã poatã fi mai uºor reþinute. dar durabilã ºi difuzã. Ne vorbeºte despre acest lucru nu numai formula sa lipsitã de echivoc. afirmaþiile tranºante. Publicul este format din oameni care împãrtãºesc aceleaºi idei. „publicul“ este o mare descoperire. ci ºi concluzia studiului sãu. cum am vãzut. care ne ajutã sã ne reprezentãm mai bine unele probleme spinoase: „contagiune invizibilã“. Putem sã fim sau nu de acord cu multe judecãþi. mereu mai extinse ºi mai masive. mereu pe cale de a se înnoi ºi de a se întrepãtrunde“ (ibidem. Îndreptându-ne atenþia asupra publicurilor. aceleaºi convingeri. pe care o formuleazã iarãºi cu precizie. aflate într-o permanentã expansiune. „meteorologie politicã“. Iar aceasta. mediatã. pentru cã existenþa sa este legatã de apariþia presei ºi de activitatea acesteia. 47). 3. cu limite nedefinite. cum le-am numit. la rândul ei. Grupãri ºi regrupãri. Stilul este limpede.11. grupãrilor mai vechi. p.qxd 11. cititorul devine parte a unei evoluþii: întreabã ºi se întreabã. cel al viitorului“. Puterea lor constã în capacitatea de a influenþa opinia publicã. El nu vorbeºte despre o putere directã. afirmaþii sau puncte de vedere ale sociologului francez. grupãrile ºi regrupãrile din cadrul sãu. grupãrile noi. „raþiunea de astãzi: opinia de mâine ºi tradiþia de poimâine“. publicurile. Publicurile joacã în viaþa socialã un rol similar . Principala sursã de formare a acestor convingeri este presa. Formarea sa are loc în urma unei „influenþe persuasive“ sau a unei „contagiuni invizibile“ din partea presei. Tarde este foarte conºtient de valoarea descoperirii sale. Forþa devoratoare a opiniei publice Care este puterea publicurilor? Autorul francez abordeazã aceastã temã în termeni nuanþaþi.

Un argument îl constituie ºi faptul cã sociologul german Ferdinand Tönnies preia aceastã distincþie ºi o subsumeazã unei construcþii mai largi. ceea ce este sufletul pentru corp. ale unei elite care se desprinde de curentul popular pentru a-l limita ºi conduce. oferã dezlegãri. Ne vom ocupa aici mai ales.2007 16:44 Page 38 38 Istoria comunicãrii cu cel jucat de cãtre lideri la nivelul grupurilor. „Nenorocirea este cã Opinia contemporanã a devenit atotputernicã nu .11. aceºtia se aliazã cu tradiþia în contra abordãrilor raþionale. adicã totalitatea judecãþilor relativ raþionale. propune judecãþi. partea fãrã de care opinia publicã nu ar putea exista. în sfera opiniei publice. elementele de judecatã ºi de voinþã se întrepãtrund. capacitatea de a sesiza fenomene. 2). dar nu exclusiv. ea devoreazã. În urma acestor confruntãri alternative.qxd 11. care nu înceteazã sã se extindã. Ea distruge înainte de a putea înlocui. Dacã aceºtia fac parte din elita tradiþionalã. ºi oferã explicaþii suplimentare.Istoria_comunicarii. În actele. iniþiazã critici intermitente ºi necontenite. acþiunile ºi iniþiativele noastre. Când la conducere se aflã „primii veniþi“. „Sã spunem. pe bunã dreptate. el cautã sã adânceascã ºi sã nuanþeze analiza. ci sã se substituie chiar abordãrilor raþionale din diverse forme de conducere ale societãþii. Opinia publicã este produsul sãu natural. cã în acest cuvânt. cât ºi Raþiunea. p. n. cea care interpreteazã fenomenele noi. ci mai ales intuiþia sa. spune autorul. câºtigã opinia. de atitudinea conducãtorilor. previne observaþia cã opinia a existat cu mult înaintea publicului. totalitatea dorinþelor. dar pe care o analizã atentã trebuie sã le distingã: opinia propriu-zisã. deºi adesea nesãbuite. iar studierea unuia ne conduce în mod natural la studierea celuilalt“ (ibidem. Ele reprezintã partea cea mai activã a societãþii. ºi voinþa generalã. „Opinia este pentru public. De pildã. Fecund ºi imaginativ. cã nu trebuie sã cãutãm la Tarde adâncime. opinie [subl. Pentru a înþelege mai bine natura opiniei. Tarde o analizeazã ca o componentã a spiritului public. atunci orienteazã opinia împotriva tradiþiei. lanseazã dezbateri. de a configura arii problematice care devanseazã timpul sãu. Clark remarca. în timpurile moderne. „ceea ce nu este lipsit de primejdii“. sã-ºi lãrgeascã sfera de influenþã. noþiune mai largã. De ce am menþionat aceastã vecinãtate a opiniei? Pentru cã „ea se extinde în defavoarea celor douã“. Ea porneºte atacuri împotriva uneia aliindu-se cu cealaltã ºi invers.“ Distincþia pe care o face autorul are o valoare de principiu indubitabilã.]. traseazã cu dezinvolturã perimetrele unor noi domenii de cercetare. conceput de autor drept o realitate sociologicã recentã. sociologul francez este mai preocupat de aprofundarea investigaþiei. de opinia înþeleasã în prima dintre aceste accepþiuni. se confundã de obicei douã lucruri. Putem vorbi de o afectare mai pronunþatã a uneia dintre rivale? Totul depinde. ºtiind cã se pot face obiecþii la judecãþile sale. Aici. uneori fãrã preocuparea pentru adâncirea ºi întemeierea judecãþilor. Pentru a-ºi instala dominaþia. alteori fãrã a recunoaºte cã la adãpostul judecãþii strecurãm acte de voinþã nemãrturisite. cealaltã faþetã a uneia ºi aceleiaºi realitãþi. uneori fãrã sã ne dãm seama de acest lucru. Publicul furnizeazã „agitaþia fascinantã“ a oricãrei democraþii. totalitatea judecãþilor. care cuprinde potrivit autorului atât tradiþia – „extras concentrat ºi cumulat a ceea ce a fost opinia celor dispãruþi“ –. mai întâi. Aceastã demarcaþie este foarte importantã în orice analizã a opiniei publice. sã ocupe din ce în ce mai vizibil nu numai ceea ce numim astãzi spaþiul public. care sunt amestecate de fapt. autorul francez lanseazã structuri explicative.

cu atât opinia localã este mai dominantã. fiind în fapt produsul ei. Tarde recunoaºte cã opinia a existat ºi în perioada premergãtoare apariþiei presei. nu a numãrului de participanþi. p. care accentuau importanþa argumentelor ºi a calitãþii acestora. format din oameni care nu se cunosc . 9). Prin urmare.11. Iatã cã acum vorbeºte de o opinie care poate sã primeascã „botezul public“ ºi prin dezbaterile din agore. Înainte de afirmarea presei. opinia publicã este condiþionatã de apariþia publicului. autorul intrã într-un gen de contradicþie cu sine însuºi. Altminteri. În ceea ce priveºte definirea sa propriu-zisã. p. care cuprindea oameni ce se cunoºteau între ei. ci ºi organismele care reprezintã o comunitate naþionalã. Nu numai opinia capãtã acest caracter naþional mult mai pregnant. el însuºi o creaþie a presei. se reproduce în nenumãrate exemplare în persoanele aceleiaºi þãri. lucru deja grav. ºi opinia publicã este strâns legatã de presã. parlamentele erau o aglomerare de interese locale. Ce anume poate unifica aceste opinii existente în atâtea exemplare? Conºtiinþa asemãnãrii. ea rãmâne cu acest statut efemer. care axeazã dezbaterea publicã pe probleme mult mai reprezentative. Ce anume deosebeºte opinia publicã de astãzi de acel tip de opinie? Opinia de astãzi s-a desprins de elementele locale care impregnau vechea opinie ºi o opreau sã devinã cu adevãrat reprezentativã la nivelul unei comunitãþi naþionale. anume adunãrile parlamentale. mai mult sau mai puþin logicã de judecãþi care. rãspunzând unor probleme ridicate într-un anumit moment. raþiunii ºtiinþifice. Tarde subliniazã câteva lucruri. ca „o grupare efemerã. din pieþele publice ale Antichitãþii. care sunt particularitãþile opiniei publice? Sesizând incongruenþele. Este o diferenþã netã între aprobarea publicã din vremea Antichitãþii ºi cea de astãzi. conversaþiilor private“ (ibidem. „Cu cât mergem mai mult în trecut. Naþionalizarea puþin câte puþin ºi chiar ºi internaþionalizarea tot mai accentuatã a spiritului public a fost opera jurnalismului“ (ibidem. Cum am vãzut. Cu aceasta. Presa a omogenizat deopotrivã ºi parlamentele. pe care nu o poate da decât presa. dar. pentru cã a afirmat cã opinia publicã apare odatã cu publicul. spune autorul. Aºadar. Opinia ca atare a existat ºi poate exista. dar ºi împotriva raþiunii. structurându-le drept organisme care se raporteazã la probleme de adevãrat interes naþional. o opinie în care vom descoperi „straturile suprapuse ale spiritului public“. presei în zilele noastre. o opinie care „se trezea din când în când“. toate semnificative ºi toate legate de puterea uriaºã a presei. Aceasta este încadrarea opiniei publice propusã de cãtre autor. în «opinia». o opinie „naþionalã intermitentã“. 5). Acest salt este indus de cãtre presã. 4). sã primeascã recunoaºtere publicã. opinia individualã trebuie sã se afirme public. se adreseazã altui tip de grup. Presa. din acelaºi timp ºi din aceeaºi societate“. Erau dezbateri consistente. de o realã semnificaþie naþionalã. prin puterea ei. Pentru a se transforma în opinie socialã. a raþiunii judecãtoreºti. p. raþiunii legislative sau politice uneori“ (ibidem.qxd 11. în toate timpurile ºi înainte de toate. ce atingea apogeul în momentele de maximã încordare. o juxtapunere de opinii eterogene la nivel regional.Istoria_comunicarii. Dezbaterea de atunci se adresa unui grup în general restrâns. care rãspândeºte zilnic în mii de exemplare aceeaºi opinie. se datoreazã cuvântului public în Antichitate ºi în Evul Mediu.2007 16:44 Page 39 Gabriel Tarde ºi Ferdinand Tönnies 39 numai împotriva tradiþiei. cum spune autorul. „Transformarea unei opinii individuale în opinie socialã.

„Numai una dintre cele douã opinii ajunge destul de repede sã o eclipseze pe cealaltã prin rãspândire mai rapidã ºi mai spectaculoasã. ziarul se împlineºte prin conversaþie.6. o opinie violentã se afirmã vizibil“ (idem). p. Presa timpului sãu constituie fundamentul a tot ceea ce analizeazã Tarde: ziarele care au început prin a publica mici ºtiri locale. având o existenþã la fel de veche cu cea a omenirii. la fel de semnificativ: „O opinie nu reuºeºte sã fie rãspânditã. la crearea puterii numãrului ºi la diminuarea puterii creierului. într-un spirit care anunþã criticile de mai târziu la adresa comunicãrii de masã. împotriva presei. impunând discursurilor ºi conversaþiilor cea mai mare parte dintre subiectele lor cotidiene“. opinia publicã este rezultatul a doi factori principali: presa ºi conversaþia. fãrã a se vedea“. conversaþia a precedat presa. dar oricât de puþin rãspânditã ar fi. „Aºadar. care o utilizeazã în mod curent. 6). nu este greu sã ne dãm seama cã asemenea observaþii critice se îndreaptã. o realitate sociologicã interferentã cu cea de public. Oare de ce aceastã ierarhizare? Totuºi. În cadrul sãu valoarea argumentului se estompeazã în favoarea numãrului. ci „zgomotul“ care le însoþeºte. pentru nivelare. am spune chiar un tip de unilateralitate a abordãrii. ce este conversaþia? Proba cea mai palpabilã cã informaþiile difuzate au ajuns la cititor ºi au declanºat un tip de reacþie. deºi mai puþin rãspânditã. Presa în primul rând ºi conversaþia în rândul al doilea. semnalând propensiunea pentru cantitativ. Dacã aºezãm aceastã afirmaþie fãcutã cu peste o sutã de ani în urmã alãturi de aparatul conceptual care întemeiazã Spirala tãcerii de Elisabeth Noelle-Neumann. Cum se face selecþia între aceste douã opinii diferite? Foarte interesant este cã. repetãm. Este ceea ce numeºte Tarde grup secundar*. la sfârºitul secolului al XIX-lea intuieºte judecãþi care astãzi sunt locuri comune. Pe de altã parte. fiecare eveniment stârneºte opinii diferite. nu cunoaºtem sociolog care sã discute cu atâta cãldurã ºi disponibilitate. fãrã sã o ºtie. Legãtura intimã dintre opinie ºi conversaþie Dupã cum precizeazã autorul. presa a lucrat. este cea mai zgomotoasã“ (ibidem.Istoria_comunicarii. uneori cu accente de patetism. 3. 5).qxd 11. pentru abordare zgomotoasã. Datã fiind filiaþia opiniei publice.2007 16:44 Page 40 40 Istoria comunicãrii direct. Sã-l ascultãm pe autor care. mãrturiseºte Tarde. Din punctul de vedere al presei. despre conversaþie ºi importanþa ei. care au ajuns apoi sã domine informaþia publicã ºi care „au sfârºit prin a conduce ºi a modela opinia aproape dupã bunul lor plac. Opinia publicã se formeazã în acest grup secundar. Noi spunem opinie. de asemenea. Ca sã întãrim aceastã afirmaþie mai oferim un citat. În acelaºi timp. dar mai ales în intuirea unor evoluþii viitoare. care poate oricând degrada în manifestare zgomotoasã. dacã nu violentã. nu se afirmã niciodatã dacã este moderatã. iar „vocile nu pot fi decât numãrate. caracteristici reluate ºi dezvoltate mai târziu. În multe lucruri exceleazã Tarde. nu ºi cântãrite“. un grup larg în care oamenii „sunt aproape unul de altul. vom constata asemãnãri frapante. dacã nu ºi a inteligenþei“ (ibidem. În sfârºit. .11. sociologul francez subliniazã cã nu calitatea intrinsecã a opiniilor respective conteazã. p. dar în legãturã cu mai fiecare problemã existã „douã opinii de faþã“. Raþiunea de * Aceastã denumire a fost preluatã de sociologia contemporanã. ori pentru cã. Sociologul care iniþiazã prima analizã de anvergurã a opiniei publice aºazã noul concept ºi noua realitate politicã în cadre nu tocmai atrãgãtoare.

era dovada interesului.11. „Rolul politic al conversaþiei nu este mai puþin însemnat decât rolul sãu lingvistic. dupã cum ne-o spune ºi urmãtorul pasaj. ziarele servesc publicului lor conversaþia din timpul zilei“. „[asistãm la] similitudinea crescândã a conversaþiilor simultane într-un spaþiu geografic din ce în ce mai vast“ etc. ªi. dar este întãritã relaþia conversaþie-opinie. 10).“ În ultimã instanþã. chiar ale celor care nu citesc ziare. nu te-a impresionat sau nu þi-a contrazis pãrerile de pânã atunci. iar arta conversaþiei s-a putut naºte abia dupã „o lungã ascuþire a spiritului“.Istoria_comunicarii. Autorul nuanþeazã cât poate de mult influenþa presei (dar presa nu este decât una dintre cauzele opiniei ºi una dintre cele mai recente) ºi augmenteazã. de bombardament informaþional corpuscular. care aduc cu sine instabilitatea Puterii. De ce atunci. timide. autorul vorbeºte chiar despre o determinare a opiniei de cãtre conversaþie. a unificat în spaþiu ºi diversificat în timp conversaþiile indivizilor. diversitatea sa enormã. autorul pune presa înaintea conversaþiei? Pentru cã. Este suficient un condei pentru a pune în miºcare milioane de limbi“ (ibidem. O asemenea perspectivã se materializeazã în diverse manifestãri cotidiene: „în fiecare dimineaþã. Atât de mult. totuºi. lent. Dar nu avem de-a face cu o asemenea relaþie mecanicã. conversaþia este un tip de mãsurã a influenþei unui ziar. sunt obligaþi sã calce pe urmele gândurilor lor de împrumut. a nivelat. Dacã întreg conþinutul conversaþiei ar fi determinat de cãtre presã. Pe deasupra. Cum ne dãm seama cã un ziar este citit? Astãzi existã studii de piaþã.2007 16:44 Page 41 Gabriel Tarde ºi Ferdinand Tönnies 41 a fi a unui ziar este de a informa cititorii. presa. cât îi permite viziunea sa de ansamblu. care se învârt într-un cerc Formulãrile folosite de cãtre Tarde cu privire la conversaþie sunt de o frumuseþe aparte: în conversaþie „spiritele se viziteazã reciproc“. p. Nu discuþi despre o chestiune dacã ea nu þi-a atras atenþia. în acelaºi timp. împlinirea sa profesionalã. conversaþia are o forþã greu de evaluat. stimularea conversaþiei în jurul subiectelor pe care le publicã este obiectivul suprem al unui ziar. Tarde trateazã mult mai nuanþat raportul opinie-conversaþie. „Nu vom ºti. forma pe care o îmbracã. atunci relevarea conversaþiei ca factor al opiniei ar fi lipsitã de sens. nu ne vom putea imagina niciodatã în ce mãsurã jurnalismul a transformat. în „ultima vreme“. Nu mai întâlnim acea determinare din relaþia presã-public. vorbind despre opinia publicã. Un ziar necitit este un nonsens. Existã o legãturã strânsã între funcþionarea conversaþiei ºi modificãrile Opiniei. subiectele de conversaþie provin în mare mãsurã din aceeaºi sursã unificatoare ºi nivelatoare. discutând cu cititorii de ziare. „Dacã oamenii nu discutã. De aceea. care nu ar putea fi înþeleasã în absenþa caracterului de sine stãtãtor al conversaþiei în raporturile sale cu presa.qxd 11. dar care. cu o pondere specificã. conversaþia este o „floare esteticã a civilizaþiilor“. rolul conversaþiei („factorul opiniei pe care l-am recunoscut deja a fi cel mai îndelungat ºi universal. rãmânând aproape neschimbatã. se întâmplã astfel din cauza conversaþiilor rare. Nu este anulatã legãtura dintre presã ºi conversaþie. greu de urmãrit. încât conversaþia ajunge sã fie tratatã ca factor de sine stãtãtor al opiniei. micul sãu izvor invizibil. * . greu de evaluat. care curge în orice timp ºi în orice loc cu un debit inegal“). ar fi cu totul inutil sã publicãm ziare. ºi poate nu în cele din urmã ataºamentul* fãrã dubii la aceastã formã de comunicare. dar atunci? Conversaþia reprezenta ceva mai mult decât proba lecturii. Acolo unde Opinia se modificã puþin. a îmbogãþit ºi. având în vedere anterioritatea evidentã a conversaþiei. chiar o anumitã seducþie pe care o exercitã asupra autorului semnificaþia conversaþiei („neglijatã aproape în totalitate de sociologi“).

despre raporturile sale cu mijloacele de informare moderne. Peste aproximativ o jumãtate de secol. Despre public se scrie ºi se discutã mult astãzi. sã amplifice º. 57). Tarde nu vorbeºte în aceºti termeni. Conversaþiile sunt ca o stratosferã publicã.11. este pentru cã se discutã fãrã însufleþire.qxd 11. 45). autorul francez a avut o înrâurire considerabilã asupra ªcolii de la Chicago.a. dar amploarea pe care o acordã în analiza sa conversaþiei. cu deosebire asupra lui Robert Park (1921).Istoria_comunicarii. ci unul mijlocit de conversaþiile noastre. 1969. . pe baza acestei corelaþii. absenþa documentelor legate de prima. este pentru cã cei care discutã sunt pradã vreunei obsesii colective. într-un fel în cercurile academice ºi în altul în fermele agricole. 3. De pildã. a cãrui abordare îºi menþine multe elemente de actualitate. este. Acolo unde Opinia este mobilã. acolo unde ea este puternicã. astãzi se poate spune cã „guvernãrile ateniene s-au bazat într-o mai mare mãsurã pe opinie decât guvernãrile spaniole“. exigentã. puþin sau deloc sesizate de cãtre cercetarea momentului. De altfel. îndrãzneþe. Versiunea francezã a „fluxului comunicãrii în douã trepte“ Am insistat atât de mult asupra acestui aspect. Sunt multe încercãri de definire ºi conceptualizare a acestei categorii foarte importante a vieþii sociale moderne. prima lucrare care vorbeºte despre public. lucrarea L’opinion et la foule are o importanþã cu totul specialã. acolo unde este exclusivã. p. Ceea ce putem spune este cã Tarde a gândit ºi a interpretat traseul informaþiei în douã trepte distincte ºi a relevat cu o forþã deosebitã rolul conversaþiei în formarea Opiniei. le „localizeazã“. construitã pe fenomene noi. Un autor de talia lui Elihu Katz încerca o mediere a acestei dispute ºi sublinia semnificativ cã Tarde „a oferit versiunea francezã din secolul al XIX-lea a ceea ce a devenit cunoscut ca «fluxul comunicãrii în doi paºi» “ (în Tarde. mai ales în ceea ce priveºte problemele legate de public ºi mulþime. Evident. lipsitã de orice echivoc: „Aceastã legãturã intimã între opinie ºi conversaþie ne permite sã suplinim. le prelucreazã. cu un termen mai recent. în mãsurã sã filtreze. acolo unde este violentã. poziþia clarã cu privire la influenþa acesteia asupra Opiniei. întrucât aceeaºi ºtire de presã va fi comentatã într-un fel în mediul urban ºi altfel în cel rural. atunci când a doua ne este cunoscutã“ (idem). este pentru cã se discutã foarte mult. pentru cã aduce o viziune sociologicã modernã. În primul rând. aceastã interpretare a fost fundamentatã pe o cercetare concretã ºi a luat forma teoriei „fluxului comunicãrii în doi paºi“. Nu avem voie sã uitãm însã – ceea ce se cam întâmplã – cã prima încercare de conceptualizare a publicului aparþine lui Gabriel Tarde. Apreciere întãritã de urmãtoarea afirmaþie. libere.7. în anumite cazuri. cel puþin dupã cunoºtinþa noastrã. ne aratã cã sociologul francez acordã o semnificaþie specialã conversaþiilor. este pentru cã oamenii se entuziasmeazã discutând. emancipate. despre determinãrile sale sociologice. Acolo unde Opinia este slabã. p. Conversaþiile preiau mesajele din presã ºi le comenteazã. hrãnite de idei generale“ (ibidem.d.m. Pentru noi. sã medieze. este pentru cã discuþiile sunt variate. Sunt discuþii în literatura de specialitate dacã nu ar trebui sã-l considerãm pe Tarde autorul acestei teorii. trece de la o extremã la alta. putem spune. agitatã.2007 16:44 Page 42 42 Istoria comunicãrii strâmt de bârfã. tiranicã. cu deosebire în studiile despre audienþa media ºi despre impactul social al mass media. pentru cã de rezolvarea lui depinde considerarea lui Tarde drept primul teoretician care a semnalat cã drumul informaþiei de la presã cãtre cititor nu este unul direct. este din cauza conversaþiilor frecvente. acolo unde este liberalã.

nu numai datoritã valorii recunoscute a acesteia. ªi în cazul sãu va trebui sã insistãm mai întâi asupra creaþiei sociologice. dar ºi a opiniei publice sau a publicului. În felul acesta. conversaþia are ºi o importanþã de sine stãtãtoare. dar ea s-a consumat pe subiecte mãrunte. Cum am spus. materializat în declanºarea unor fenomene noi ºi spectaculoase. autorul subliniazã: „Ar exista condiþii pentru discuþii particulare . a încadrat-o într-o dezbatere de nivel naþional. viziunea lui Tarde despre imitaþie poate fi „cititã“. Vorbind despre caracteristicile empirice ale opiniei publice. putem spune cã Tarde se înscrie printre întemeietorii studiului media. Este acest concept important pentru comunicare? Am spune nu important. în fond vorbim despre presã. Deocamdatã. fireºte. ca un tip de teorie a difuzãrii. într-un registru mai larg. ºi despre efectele publicãrii de cãtre ziare a aceloraºi ºtiri în toate colþurile þãrii. despre conversaþie sau despre opinie publicã. Fiecare dintre aceste momente are autonomia lui. în starea ei „gazoasã“. Tarde este din nou în poziþia de a desþeleni un teren ºi de a-l reda cercetãrii de specialitate. cu alte cuvinte despre efectele comunicãrii unidirecþionale. Evident.2007 16:44 Page 43 Gabriel Tarde ºi Ferdinand Tönnies 43 Sociologul francez întreprinde prima analizã de respiraþie a triadei presã-conversaþie-opinie publicã. Tönnies nu putea sã nu abordeze ºi aceastã problemã. Conversaþia a existat ºi înainte de apariþia presei. 4. sociologul francez întreprinde primul studiu consistent asupra presei ºi a impactului sãu social. ci fundamental. sau cel puþin poate oferi multe puncte de sprijin pentru o înþelegere mai cuprinzãtoare a acestei teorii. putem vorbi despre un gânditor nedreptãþit. Aici. extrem de importantã pentru comunicare. Indiferent cã vorbim despre public.11. Creaþia sociologicã a lui Tönnies este centratã în jurul noþiunii de comunitate. conectarea ei cu presa i-a conferit alt conþinut ºi a ridicat-o la alt nivel. miºcãtoare. cum am spune noi astãzi. mijloacele disponibile la acea vreme ºi aplicându-le nivelului de dezvoltare pe care îl atinsese presa în epocã. Vom descoperi mai târziu ce spun în aceastã privinþã reprezentanþii ªcolii de la Chicago sau cei ai Studiilor Culturale Britanice. care asociazã foarte mult procesul de comunicare cu cel de refacere a spiritului comunitãþii în viaþa societãþii moderne. Întrucât gânditorul francez este menþionat foarte puþin sau deloc în sintezele istorice privind evoluþia studiului mass media. deci într-o stare nesedimentatã. Ca ºi în cazul lui Tarde.Istoria_comunicarii. care îi permite sã exercite un impact foarte important asupra Opiniei. Ceea ce le leagã ºi le menþine laolaltã este fluxul permanent al informaþiilor de presã. Din punctul nostru de vedere. Pe drept cuvânt. Tönnies: „filozoful comunitãþii “ Ne vom ocupa acum de un alt sociolog de prestigiu: Ferdinand Tönnies.qxd 11. Dar anvergura sociologicã a analizei nu poate fi pusã la îndoialã. De aceea. dar toate sunt conectate într-un veritabil circuit. conversaþia trebuie vãzutã atât ca factor de mediere. avem de-a face cu o creaþie care deschide alte perspective de înþelegere a comunicãrii. rolul lui Tarde de predecesor al teoriei fluxului comunicãrii în doi paºi nu poate fi în nici un fel negat. de importanþã personalã sau localã. chiar confuzã. utilizând. un simplu exemplu. cât ºi ca agent de amplificare a influenþei media. deºi este arareori menþionat. pentru cã presa este factorul declanºator ºi unificator al acestor noi fenomene sociologice. pe care o vom examina în continuare. În acelaºi timp.

titlul german fiind Gemeinschaft und Gesellschaft. iar în perioada postbelicã a fost pusã la index. la începutul secolului al XX-lea. Prima reeditare survine în 1912. Apoi problematica este reluatã într-o tratare de largi proporþii în lucrarea Critica opiniei publice. De aceea. ºi atunci nu putem avea în vedere decât un grup mai mare de oameni. Tönnies rãmâne un gânditor mai puþin înþeles. Tirajul este de doar 500 de exemplare. ceea ce impune prezentarea tuturor direcþiilor de cercetare. Numai cã orãºenii trãiesc precum strãinii între strãini ºi.Istoria_comunicarii. perceputã ca opinia oamenilor de bun simþ“ (Tönnies. de ce nu ºi altã forþã de rãspândire.11. în felul acesta. la examinarea unei teme-cheie ºi de pionierat a comunicãrii la acea vreme. În ce context îºi dobândeºte lucrarea vizibilitatea? Sociologia devine obiect de studiu în universitãþile germane. dar pânã la moartea autorului. p. pentru cã nu avea o bazã . îmbrãþiºat de orientãri care au fost animate de intenþia de a identifica în opera sa argumente ºi confirmãri pentru viziunea lor ºi nu de dorinþa de a pune în valoare o creaþie într-adevãr durabilã. în acelaºi an cu lucrarea lui Walter Lippmann. Descoperit abia în a doua parte a vieþii. ceea ce a condus la descoperirea ideii de comunitate lansatã de cãtre Ferdinand Tönnies. cu deosebire în anii ’20. 2000. fiecare împãrtãºeºte opinia dominantã. în sensul cã inaugureazã o nouã perspectivã asupra disciplinei. dar respinge „deplângerea de cãtre Tönnies a caracterului artificial al vieþii moderne“ („Introduction to the Transaction Edition“). o comunitate care sã confere mai multã substanþã rãspunsului. individul. una dintre aceste direcþii este cea promovatã de Tönnies. Public Opinion. pe motiv cã ar fi stimulat ºi hrãnit miºcarea de extremã dreaptã din Germania. Cu deosebire dupã Primul Rãzboi Mondial. cel reprezentat de comunicare ºi de problemele înrudite cu aceasta. în 1936. cum ar fi ziarul. Aceastã perspectivã îl conduce pe Tönnies la descoperirea unui câmp de cercetare nou. Ferdinand Tönnies marcheazã un moment important în evoluþia sociologiei din Germania ºi din Europa. Consacrarea lucrãrii are loc în perioada interbelicã. care situeazã în centrul sãu noþiunea de comunitate. gãsind-o folositoare. Pentru cã avem de-a face cu o creaþie care aduce în prim-planul analizei comunitatea.2007 16:44 Page 44 44 Istoria comunicãrii care ar reprezenta obstacole în propagarea unui fapt. opera autorului german a fost asociatã ºi cu practicile fasciste din anii ’30. Interdicþia nu a putut dura. mai apar încã ºase ediþii. indiferent de valorizarea lor în epocã. apãrutã în 1922. prin forþa lucrurilor greu de despãrþit de tradiþia ºi evoluþia unei naþiuni. din care se vând jumãtate. ceva mai mare de douã pagini. Lucrarea Comunitate ºi societate conþine un subcapitol intitulat simplu „Opinia publicã“. în Germania ia naºtere o vie dezbatere privind strategia de modernizare a þãrii. receptarea operei lui Tönnies a cunoscut suiºuri ºi coborâºuri surprinzãtoare. considerat „filozoful comunitãþii“. nu poate sã-i facã faþã. Pe de altã parte. O schiþã strãlucitã a unei teme care a fost ºi continuã sã fie controversatã. singur. cea a opiniei publice. Comunitate ºi societate apare în 1887. dar ºi prestigiu – este poziþia unei comunitãþi –. Deci unui flux de informaþii provenit dintr-o sursã specializatã. Trebuie un rãspuns cât de cât echivalent. 185). Durkheim salutã lucrarea. s-a dezvoltat o întreagã orientare care teoretiza protejarea patrimoniului german de „raþionalismul ºi ºtiinþa vesticã“.qxd 11.

Este. pe baze contractuale. Am fãcut aceste menþiuni sumare pentru a avertiza cititorii asupra efortului pe care îl solicitã înþelegerea distincþiilor pe care le opereazã Tönnies în ceea ce priveºte conceptul de opinie publicã. distincþii care ne ajutã însã sã ne reprezentãm mai limpede acest domeniu. Cunoaºte bine latina ºi greaca. Cum precizeazã ºi traducãtorii. realizatã cu ochiul avizat al celor doi specialiºti menþionaþi anterior.11. 2000). Samples îl traduce prin Community and Society. are lecturi temeinice din marii gânditori ai Antichitãþii. începutã în 1915 ºi încheiatã în 1921. Traducerea pe care noi am avut-o la îndemânã este o selecþie din aceastã lucrare masivã. un alt motiv pentru care autorul german figureazã în aceastã istorie a studiului comunicãrii. învedereazã un adevãr: la întretãierea secolelor al XIX-lea ºi al XX-lea. dacã vreþi. 2002) ºi Ferdinand Tönnies on Public Opinion (Rowman & Littlefield Publishers. Hanno Hardt ºi slovenul Slavko Splichal. denumirea din germanã. aºa cum sunt ele folosite în mod obiºnuit. lucrarea originalã a lui Tönnies. vom folosi.qxd 11. gândirea europeanã în domeniul comunicãrii era în avans faþã de cea americanã. * . este relevanþa sa pentru domeniul comunicãrii. În 1899 publicã un eseu cu titlul „Philosophical Terminology“. De pildã. Materialul de referinþã folosit pentru acest studiu este constituit de lucrãrile Community and Society (traducerea în englezã a lucrãrii Gemeinschaft und Gesellschaft. pentru care noþiunea de comunitate are o valoare de referinþã. În ceea ce ne priveºte. El are o solidã pregãtire în ceea ce am putea numi istorie culturalã. acesta fiind cunoscut prin contribuþiile sale la studiul opiniei publice (vezi volumul de sine stãtãtor consacrat acestei probleme – Slavko Splichal. Tönnies va aspira la o abordare teoreticã mai adâncã a opiniei publice. numãrã 583 de pagini*. Câþiva ani mai târziu. premiat la acea vreme. Ceea ce ne-a îndemnat sã prezentãm mai pe larg creaþia lui Tönnies. obiectiv pe care l-am asumat. În acelaºi timp. perioada interbelicã marcând instalarea cercetãrii americane la timona studiului comunicãrii. Nu putem sã omitem faptul cã opera lui Tönnies. în care dezvoltã o teorie a semnelor ºi a limbajului. Traducerea în englezã a acestei lucrãri este asiguratã de doi specialiºti de renume în domeniul comunicãrii. Douã concepte polare: Gemeinschaft ºi Gesellschaft Pentru a înþelege mai bine viziunea autorului german asupra opiniei publice. 1999). La care putem adãuga propensiunea sa personalã pentru clarificarea problemelor terminologice. Transaction Publishers. Tönnies fiind redescoperit odatã cu dezvoltarea cercetãrii din domeniul sociologiei ºi comunicãrii. este nevoie sã prezentãm succint viziunea sa despre comunitate (Gemeinschaft) ºi societate (Gesellschaft)**. Prin creaþia lui Tönnies avem prilejul sã prezentãm un filon al gândirii europene în domeniul studiului comunicãrii. ca ºi cea a lui Tarde. cea din urmã reprezentând o selecþie din lucrarea autorului german Critica opiniei publice apãrutã în 1922 sub titlul Kritik der öffentlichen Meinung. de regulã. care traduce ºi adnoteazã lucrarea în 1955.2007 16:44 Page 45 Gabriel Tarde ºi Ferdinand Tönnies 45 realã. lucrarea Comunitate ºi societate stã mãrturie „a trecutului glorios al ºtiinþei sociale germane“. precum ºi din literatura anglo-americanã în domeniul sociologiei ºi politologiei. Facem acest lucru pentru a încadra cu fidelitate viziunea sa Ca reprezentant al gândirii germane. 4. Charles Loomis. Cert este cã termenul Gesellschaft are ºi acest sens de asociere deliberatã a oamenilor. gândirea europeanã îºi va pierde întâietatea.Istoria_comunicarii.1. ** Traducerea în englezã a titlului lucrãrii diferã. gãseºte cã formula mai potrivitã este Community and Association.

Faptul cã încã din 1887 Tönnies dedicã câteva pagini opiniei publice aratã legãtura organicã dintre opinia publicã ºi afirmarea relaþiilor raþionale ºi impersonale ce caracterizeazã evoluþia în faza Gesellschaft.2007 16:44 Page 46 46 Istoria comunicãrii despre opinia publicã în ansamblul operei. de la comunitate la societate. Cum remarca ºi Pitirim Sorokin. Aºa ne putem explica ecoul modest în epocã – societatea nu era pregãtitã pentru receptarea unui asemenea demers –. cu mobilitatea. Gemeinschaft este acel stadiu în care dominante sunt relaþiile de ordin emoþional. întemeietor de paradigmã în interpretarea unui proces aºa de important precum modernizarea socialã. au fost generate de aceastã pereche fundamentalã de concepte polare. ideea se referã la teoria despre comunitate ºi societate. care implicã o deplasare de la relaþiile bazate pe familie ºi breaslã cãtre cele fundamentate pe raþionalitate ºi calcul. Societatea a început sã-ºi punã întrebãri. ca mulþi alþi mari gânditori. o dezvoltã în toate ramificaþiile sale (prefaþã la Tönnies. fiind folosiþi „la întâmplare. Gesellschaft este stadiul asociat cu urbanismul. Aristotel sau Cicero. distincþiile pe care le opereazã Parsons între particularism ºi universalism. încât perechea Gemeinschaft ºi Gesellschaft a devenit un model explicativ consacrat. Este un proces de raþionalizare. de la Durkheim la însuºi Pitirim Sorokin.qxd 11. p. În opera lui Max Weber statusul. el îºi propune sã îi examineze ca o pereche antagonicã. De asemenea. El explicã procesul de modernizare a societãþii prin trecerea de la un stadiu la altul de evoluþie. În cazul nostru. nu este nouã. . iar gândirea socialã nici nu îºi punea problema criticii acestui model de dezvoltare. pe un status bine definit ºi pe o comunitate omogenã. însã. 2002. precum ºi succesul de mai târziu. iar autorul sãu. termenii Gemeinschaft ºi Gesellschaft desemneazã în mod curent douã forme oarecare de asociere. ea având atât predecesori celebri – Confucius. Tönnies. Lucrarea Gemeinschaft und Gesellschaft apare într-un moment în care evoluþia de tip gesellschaft-ist era în plinã afirmare. ca douã tipuri de societate. dat fiind „contrastul inerent dintre aceste douã concepte“ (Tönnies. Mai este un lucru care se cuvine subliniat. iar lucrarea autorului german a putut oferi rãspunsuri. ca douã modele diferite de mentalitate ºi. Care sunt meritele lui Tönnies în acest context? Autorul german dezvoltã o teorie de sine stãtãtoare despre comunitate ºi societate. Ecoul construcþiei lui Tönnies a fost aºa de mare. de mare folos pentru analiza schimbãrilor sociale care însoþesc modernitatea. Platon. cu producþia industrialã. în acord cu evoluþia societãþii moderne. impune o idee centralã pe care. Tema. eterogenitatea ºi impersonalitatea.11. Deci Tönnies a identificat „slãbiciunile bine ascunse“ ale acestui tip de societate cu mult înainte ca tema sã devinã o dominantã a gândirii sociale. atribuire ºi dobândire. Este ºi motivul pentru care Tönnies a ajuns sã fie socotit „fondatorul teoriei comunitãþilor“. în limba germanã. Tönnies mãrturiseºte cã. 2002). legãturile nemijlocite bazate pe ataºamentul faþã de un loc anume. cât ºi continuatori de renume. în fond. cu deosebire a principalei sale lucrãri Gemeinschaft und Gesellschaft. Durkheim distinge ºi el între solidaritatea organicã ºi cea mecanicã.Istoria_comunicarii. grupurile economice ºi clasele sociale. Demersul autorului german porneºte de la o distincþie conceptualã. fãrã nici o distincþie“. cãsnicia ºi stilul de viaþã sunt puse în opoziþie cu interesele. când slãbiciunile de care aminteam au ieºit la ivealã. care au vorbit în diferite feluri despre stadiile de evoluþie a societãþii ºi relaþiile caracteristice acestor stadii –. 33). cum remarca acelaºi autor. De aceea.

forþa vitalã a unei tradiþii este mereu reînnoitã prin succesiunea generaþiilor. Autoritatea deplinã a tatãlui este transferatã fiului cel mare de la naºtere. Dacã rãmânem la suprafaþa lucrurilor. p. cu indivizi care trãiesc ºi muncesc împreunã. Ce înseamnã acest lucru? În primul rând. care vor creºte într-o atmosferã dominatã de reguli nescrise. 35). ci preocuparea de a educa ºi de a instrui. unde dominã regula ºi organizarea de tip raþional. de tip contractual.“ Aici fiecare este „prin el însuºi“ ºi într-un mod izolat. În cea de-a doua formã de organizare nu gãsim acþiuni care sã derive dintr-o unitate intrinsecã. de aceea nici o acþiune nu exprimã spiritul de unitate. dar trainice. al muncii. Gesellschaft se profileazã cu deosebire în domeniul comerþului. Un asemenea model este reprezentat de figura simbolicã a tatãlui. în timp ce în Gesellschaft ei sunt în mod esenþial separaþi. aspectele morale ºi religioase ale vieþii. „Gemeinschaft trebuie înþeleasã ca un organism viu. „ca o singurã familie“. pe când Gesellschaft „este tranzitorie ºi superficialã“ (ibidem. chiar dacã este dusã la îndeplinire de cãtre un individ în numele celor asociaþi cu el. p. Fireºte cã ºi într-o asemenea fazã de evoluþie existã relaþii de proprietate. un tip de aglutinare. prin transmiterea unei moºteniri. în ambele cazuri. care ar putea implica conflicte. împãrtãºirea valorilor care ghideazã viaþa acestor comunitãþi. Gesellschaft ca un agregat mecanic ºi un produs artificial“ (idem). pentru cã avem de-a face. unde s-au format structuri destinate unor scopuri precise. primul nãscut se bucurã de un drept natural: el este cel mai apropiat de tatã ºi este îndreptãþit sã ocupe. ceea ce face sã existe condiþia tensiunii cu celãlalt. devenit bãtrân. ci coexistã „independent unul faþã de celãlalt“. Sferele legitime ale fiecãrui individ sunt clar separate. Numai cã „în Gemeinschaft ei rãmân în mod esenþial uniþi.qxd 11. a persoanelor care compun o comunitate. Ca urmare. 65). de aici ºi sentimentul dominant cã aceste persoane au legãturi puternice „la bine ºi la rãu“. dar este foarte greu sã vorbim despre o „comunitate comercialã“. Potrivit tradiþiei. putem sã confundãm Gesellschaft cu Gemeinschaft. 34). tocmai pentru cã îºi trag substanþa dintr-o întreagã evoluþie istoricã. Gesellschaft este o structurã mecanicã. avertizeazã Tönnies. primul.11. relaþii între parteneri comerciali. Aceastã relaþie strânsã modeleazã întreg câmpul legãturilor dintre membrii comunitãþii respective. Dominante sunt credinþele. Preocuparea sa este de a transmite o asemenea experienþã copiilor. este „forma cea mai durabilã ºi mai autenticã de a trãi împreunã“. individul trãieºte într-o asemenea asociaþie „ca într-o þarã strãinã“ (ibidem. un conglomerat. existentã anterior. în ciuda tuturor factorilor care îi separã. El a moºtenit o experienþã istoricã la care a adãugat propriile acumulãri. Chiar ºi relaþia de autoritate. Gemeinschaft se dezvoltã ca un soi de extensiune a relaþiilor de tip familial.Istoria_comunicarii. De aceea. în ciuda factorilor care îi unesc“ (ibidem. Concluzia formulatã de Tönnies fixeazã aceastã dihotomie ireductibilã: Gemeinschaft este „mai vie“. îl pãrãseºte. aºa încât pãtrunderea altei persoane în . unde predominante sunt legãturile caracterizate prin participare. existenþa laolaltã. nu semnificã posesia ºi folosirea autoritãþii în interesul celui care o deþine. „În Gesellschaft asemenea acþiuni nu existã. dar rezultatã din reguli impersonale. al ºtiinþei. locul pe care tatãl lui. p.2007 16:44 Page 47 Gabriel Tarde ºi Ferdinand Tönnies 47 Gemeinschaft reprezintã stadiul caracterizat printr-o viaþã organicã. Ea are coerenþa ei. De aceea. prin împãrtãºirea unor gânduri ºi valori comune. Oamenii nu trãiesc împreunã. de a transmite o experienþã de viaþã. În felul acesta.

în timp ce Kürwille ar mai putea fi tradus prin „voinþã colectivã“. în viziunea lui Tönnies. cum menþioneazã ºi John Samples în introducerea sa. în mod obiºnuit. le oferã viaþa.11. dupã expresia lui Stoltenberg. instrumente concepute sã faciliteze înþelegerea realitãþii.2. respectiv de meºteºuguri. clar. Mai ales cã este o analizã care. 103). viaþa în stadiul de Gemeinschaft are loc în familie. ar mai putea fi tradus prin „voinþã integralã“. Atât de importante sunt aceste concepte. Iatã mãrturisirea autorului: „Interpretarea corectã a conceptului de voinþã umanã este esenþialã pentru buna înþelegere a întregului tratat“ (ibidem. aºa cum sunt ºi proprietarii lor. „Deci toate bunurile sunt concepute drept separate. mai ales când este vorba despre o traducere din limba germanã. cu multe anexe. Gesellschaft. Voinþã naturalã. fiecare datând din secole diferite“ (ibidem. Sã mai amintim cã. naþiuni ºi metropole. Wesenwille (voinþã naturalã) ºi Kürwille (voinþã raþionalã). Nu vom intra în amãnuntele analizei pe care autorul german o face stadiului de Gemeinschaft ºi de Gesellschaft a societãþii umane. voinþa raþionalã este conectatã în primul rând la creierul care ghideazã corpul. industrie ºi ºtiinþã. pentru a uºura înþelegerea din partea cititorului.Istoria_comunicarii. Ceva care sã fie deþinut împreunã nu existã“ (idem). aminteºte de „un frumos ºi vechi castel. Concomitent. Dacã cineva are ºi se bucurã de ceva. În viziunea lui Tönnies. totul apare distinct. ocupaþiile din al doilea stadiu sunt legate de comerþ. întrucât noþiunea reprezintã. lucrurile stau la fel în cazul perechii conceptuale Gemeinschaft ºi Gesellschaft. De aceea. de agriculturã. „echivalentul psihologic al corpului uman“.2007 16:44 Page 48 48 Istoria comunicãrii propria sferã este privitã ca un gest ostil. toþi exegeþii operei lui Tönnies vorbesc de patru concepte fundamentale: Gemeinschaft. Am dorit sã facem aceste precizãri. 4. „Observaþia ºi inferenþa vor arãta cu uºurinþã cã nici . p. fãrã interferenþele ºi contradicþiile pe care. potrivit lui Tönnies. Ca produse libere ºi arbitrare ale gândirii. voinþa naturalã ºi voinþa raþionalã sunt separate în mod strict. în sate ºi în orãºele mici. are ºi se bucurã cu excluderea celorlalþi. subliniem încã o datã faptul cã avem de-a face cu o construcþie conceptualã. De altfel. p. Ele sunt de o egalã importanþã cu Gemeinschaft ºi Gesellschaft.qxd 11. întrucât nu am consultat direct ediþia germanã ºi nici o traducere nu este în mãsurã sã redea cu exactitate toate nuanþele iniþiale. De pildã Wesenwille. încât un comentator de talia lui John Samples. precum ºi o secþiune în care oferã note foarte instructive cu privire la conceptele fundamentale ale creaþiei lui Tönnies. Aºa cum îndeletnicirile predominante în primul stadiu sunt legate de gospodãrie. aceste concepte sunt reciproc exclusive. voinþã raþionalã Al doilea grup de concepte fundamentale pentru creaþia lui Tönnies este cel alcãtuit din „voinþa naturalã“ ºi „voinþa raþionalã“. avanseazã ideea cã partea a doua a lucrãrii. care scrie introducerea la ediþia folositã de noi.“ De altfel. Iatã mãrturisirea autorului: „Conceptele privind formele voinþei nu sunt nimic altceva decât produse ale gândirii. putea fi plasatã la începutul cãrþii. Sã mai precizãm cã traducerile propuse mai sus comportã anumite nuanþãri. 263). cea dedicatã conceptului de voinþã umanã. pe când stadiul de Gesellschaft se întâlneºte în mari oraºe.

unitatea de sentimente. pentru a fixa anumite standarde ºi a propune prioritãþi. Aºa credem cã trebuie înþeleasã formularea autorului potrivit cãreia voinþa raþionalã poate fi înþeleasã numai ca raportare la viitor. Voinþa naturalã înglobeazã ºi integreazã gândirea. de care este aºa de mult preocupatã. Numai cã. iar aceasta anticipeazã.Istoria_comunicarii. Aici se poate stabili o graniþã între voinþã ºi acþiune. sentimentele. aºa cum procedeazã ºi autorul. Nu exclude sau nu neglijeazã complet viitorul. precizeazã Tönnies. instincte ºi dorinþe. Ea este concomitentã cu acþiunea. Nu este o relaþie de tip cauzã-efect. se dezvoltã cu preponderenþã pe o singurã dimensiune.“ Cele douã concepte fundamentale de voinþã sunt asociate cu cele douã etape ale evoluþiei sociale: voinþa naturalã cu „comunitatea“. aceasta aflându-se într-o relaþie armonioasã cu celelalte componente ale vieþii. Spre a înþelege mai bine particularitãþile acestor douã tipuri de voinþã. în acest caz. instincte ºi dorinþe este o unitate realã ºi naturalã. în cazul celei raþionale. Acesta este specificul voinþei raþionale: proiecþia acþiunii.2007 16:44 Page 49 Gabriel Tarde ºi Ferdinand Tönnies 49 o voinþã naturalã nu va putea acþiona vreodatã fãrã voinþa raþionalã prin care îºi gãseºte expresia ºi nici o voinþa raþionalã fãrã cea naturalã pe care se bazeazã. în timp ce voinþa raþionalã realizeazã o unitate conceptualã ºi artificialã. dar aceastã victorie are un preþ: unitatea iniþialã se destramã. fiind greu de trasat o graniþã despãrþitoare între voinþã ºi acþiune. Voinþa naturalã este o expresie a principiului unitãþii vieþii. dar acesta apare doar ca o stare emergentã. sã le analizãm. cea raþionalã. Ambele forme de voinþã reprezintã un tip de stimul extern care acþioneazã asupra noastrã ºi ne pune în miºcare. . sub o formã embrionarã. instinctele ºi dorinþele se influenþeazã reciproc ºi prezintã un soi de sincronism. „Aceste douã concepte diferite de voinþã au în comun faptul cã sunt concepute drept cauze pentru ori tendinþe cãtre acþiune“. ci una de întrepãtrundere. A gândi în spiritul voinþei raþionale înseamnã a imagina rezultatele probabile sau certe ale acþiunilor pe care le-ar putea desfãºura o persoanã ºi a evalua astfel de acþiuni în sensul anticipãrii unui rezultat final. Voinþa raþionalã precede activitatea ºi îºi menþine identitatea proprie. Gândirea capãtã preeminenþã. care le subordoneazã pe toate celelalte. Purtãtorii acestor douã forme de voinþã sunt: sinele. Fiecare tip de voinþã reprezintã un întreg de sine stãtãtor ºi are de-a face cu o multitudine de sentimente. dar nu o desprinde ºi nu o izoleazã de celelalte componente ale vieþii.11. Pentru cã ea este structuratã în jurul gândirii. Ea presupune gândirea. Gândirea. Aceasta din urmã este o întruchipare a voinþei raþionale. cu gândirea ºi cu acþiunea. proiecteazã.qxd 11. Ele alcãtuiesc un tot unitar ºi se influenþeazã reciproc. Numai cã modul cum se realizeazã aceste tendinþe este diferit. ca ºi grupul. îºi gândeºte devenirea. În cazul voinþei naturale. dar în modalitãþi distincte. Voinþa raþionalã se caracterizeazã printr-o detaºare netã de celelalte sentimente ºi dorinþe ale fiinþei umane. Tönnies spune cã voinþa raþionalã conþine viitorul ca imagine. Omul. în raport cu alþi doi parametri fundamentali ai existenþei. cea raþionalã cu „societatea“. Voinþa naturalã este în mod necesar prezentã în orice activitate umanã. Ambele concepte se referã la un demers care presupune gândirea. Rezultatul imaginat al acestor evaluãri devine un gen de filtru care selecteazã ºi eºaloneazã acþiunile care vor fi duse la îndeplinire. în cazul voinþei naturale. gândirea devine o componentã dominantã. Voinþa naturalã este asociatã preferenþial cu trecutul ºi poate fi înþeleasã cu deosebire în termenii timpului trecut. ºi persoana.

despre opinie publicã ºi consacrã temei câteva pagini. 220-221). pp. Pagini însã de o remarcabilã densitate. Ea are o importanþã specialã în stadiul de Gesellschaft al societãþii umane ºi joacã un rol semnificativ în relaþiile diferitelor grupãri cu statul. iluministã. considerã autorul german. Tönnies descoperã . de data aceasta. private. p. care îºi descoperã identitatea sau elemente ale acestei identitãþi. care a exercitat o influenþã asupra sa. ele sunt adoptate pe o bazã raþionalã. Sub influenþã kantianã ºi. Prin urmare. Funcþia pe care o îndeplinea religia în Gemeinschaft este preluatã în Gesellschaft de cãtre opinia publicã. Important este cã Tönnies vorbeºte despre aceastã „parte“. se aseamãnã. El semnaleazã trei caracteristici importante ale opiniei publice. Dezvoltarea ei o vom întâlni în Critica opiniei publice (1922). Chiar dacã nu le numeºte deschis. Tönnies a cunoscut lucrarea lui Tarde despre opinie ºi mulþime. „Opinia publicã pretinde cã stabileºte norme generale valide printr-o atentã examinare a doctrinelor acceptate de cãtre ea. Pe parcurs. Deocamdatã. în anumite privinþe. De aceea. fie cã le prezintã într-un anume fel. care se preocupã sã-ºi expunã vederile ºi sã le prezinte ca fiind similare cu cele generale.qxd 11. vom semnala domeniile unde am putut resimþi aceastã influenþã. Ea trebuie sã încerce sã prezinte propria voinþã drept o voinþã generalã ºi raþionalã. numai cã. care îºi cunoaºte interesele. Sã nu uitãm însã cã Tönnies vorbeºte chiar în Gemeinschaft und Gesellschaft. de politica externã sau de cea internã ºi respinge multe altele. opinia publicã este condensatã într-un adevãrat „cod moral“ ºi pretinde un consens „între opiniile individuale. 220). Normele opiniei publice. 2002. Stadiul de evoluþie pe care autorul îl numeºte Gesellschaft are nevoie de reglementãri. Morfologia opiniei publice Cum am menþionat. dar sunt pãrþi ale societãþii care nu acceptã interpretãrile ºi opiniile existente. de exemplu. dorim sã prezentãm mai întâi felul în care înþelegea autorul german opinia publicã atunci. „fiecare parte trebuie sã facã eforturi pentru a transforma propria opinie în opinie publicã sau cel puþin a-i da aceastã aparenþã. pentru a fi compatibile cu cele sociale. În condiþiile în care ordinea gesellschaftistã este de acord doar parþial cu anumite subiecte þinând. deci înainte de apariþia lucrãrii lui Tarde. Autorul nu oferã mai multe date despre opinia fiecãrei pãrþi ºi nici despre eforturile pe care aceasta le face pentru a înfãþiºa propria opinie drept opinie publicã. care îndeplineau ºi ele rolul de reglementare a unor procese sociale. se formeazã în urma unui proces de examinare atentã ºi echilibratã a diverselor teme. sau ca servind cel mai bine interesele de ansamblu ale societãþii.11. tema este doar enunþatã. cu alte cuvinte. ºi ea însãºi“. Fãrã îndoialã cã aceastã „parte“ este un segment foarte activ al populaþiei. În al doilea rând.3. la 1887. În tendinþã ºi formã. în sens mai larg.2007 16:44 Page 50 50 Istoria comunicãrii 4. ea este o opinie ºtiinþificã ºi luminatã“ (Tönnies. opinia publicã solicitã un tip de aliniere. cu poruncile religiei. ea „încearcã sã aducã toate fenomenele la nivelul propriei sale înþelegeri“. Tönnies considerã cã opinia publicã are elemente de raþionalitate. opþiunile ºi doreºte sã le coreleze într-un fel sau altul cu cele de ansamblu: fie cã le modificã în anumite limite pe ale sale.Istoria_comunicarii. încât sã sugereze compatibilitatea etc. una care intenþioneazã sã sporeascã bunãstarea generalã“ (ibidem.

titlul lucrãrii este semnificativ. Joncþiunea dintre presã ºi opinia publicã dã naºtere unei „puteri universale“. pentru cã cei doi actori se influenþeazã unul pe altul. judecãþile ºi opinia sunt împachetate precum bunurile luate de la aprozar ºi oferite spre consum. Din acest punct de vedere. în Critica opiniei publice. pe care o recenzeazã favorabil în 1927. A treia caracteristicã a opiniei publice constã în legãtura sa tot mai strânsã cu presa. Ce aduc nou publicaþiile din punctul de vedere al opiniei publice? Ele standardizeazã opinia.2007 16:44 Page 51 Gabriel Tarde ºi Ferdinand Tönnies 51 publicul ºi opinia publicului. Slavko Splichal ºi Hanno Hardt considerã cã înþelegerea „opiniei“ propusã de Tönnies „derivã în mod fundamental“ din conceptualizarea kantianã a condiþiilor adevãrului (în Tönnies. 4. care nu îºi gãsesc un corespondent în realitatea propriu-zisã. Opinia publicã este pregãtitã ºi oferitã generaþiei contemporane în maniera cea mai perfectã prin intermediul ziarelor care fac posibile producþia. În felul acesta. opinia multiplicatã de cãtre presã are toate ºansele sã aparã drept una publicã. întrucât are o dimensiune internaþionalã de netãgãduit.4. 65). O opinie publicã. p. apãrutã în 1922. Tönnies îºi propune o intervenþie clarificatoare. multiplicarea ºi distribuþia rapide a faptelor ºi gândurilor. „hotãrâre“. Puterea presei mai este judecatã de cãtre Tönnies ºi în termenii acoperirii geografice. În cea mai bunã tradiþie germanã. p. peste 35 de ani. Chiar individualã la origine. Avem în vedere. opinie publicã ºi Opinia Publicã Mai bine de jumãtate din lucrarea Critica opiniei publice. „credinþã“ ºi a raporturilor dintre aceste noþiuni. „voinþã“. uneori deschis. el nu porneºte de la realitate pentru a construi ipoteze ºi teorii explicative. presa este adevãratul instrument («organ») al opiniei publice. analiza întreprinsã de Tönnies stabileºte concepte pure. deoarece este standardizatã. Autorul german chiar o comparã cu „puterea unei alianþe permanente sau temporare de state“. Este momentul sã subliniem cã judecãþile lui Tönnies apar într-un context de preocupãri intense cu privire la opinia publicã. dar forþa ei nu poate fi opritã la graniþã. Nu numai cã ea reprezintã un critic de temut al evenimentelor. o împacheteazã ºi o distribuie în mod rapid. presa pune în termeni noi raportul dintre opinia individualã ºi cea publicã.* Existã o dezbatere vie asupra opiniei publice ºi în spaþiul german. alteori nu. aºa cum bucãtãria unui hotel oferã mâncare ºi bãuturi în orice formã imaginabilã ºi în orice cantitate. Sã-l ascultãm pe Tönnies: „În aceastã formã de comunicare [comunicarea prin intermediul publicaþiilor].11. 2000. cã reprezintã opinia publicã. Cu alte cuvinte. idei pe care le va relua ºi dezvolta. demersurile din câmp american privind opinia publicã. 221). iar apoi le aplicã la realitate.Istoria_comunicarii. iar presa capãtã puteri neobiºnuite. o armã ºi o unealtã în mâinile celor care ºtiu ºi au posibilitatea de a o folosi“ (ibidem. noua putere are chiar un gen de superioritate faþã de puterea materialã a statelor. contribuind astfel la multiplicarea unui punct de vedere. ca într-o spiralã: opinia publicã devine tot mai dominatoare.qxd 11. Cu alte cuvinte. este consacratã examinãrii unor termeni precum „opinie“. De altfel. . întrucât deþine monopolul acestei operaþii ºi pretinde. ci stabileºte mai întâi conceptele. În orice caz. O putere specialã. de pildã. în Germania * Tönnies va cunoaºte lucrarea lui Lippmann. întruchipatã în bogãþie ºi armatã. distribuitã ºi multiplicatã. „gândire“.

ea are ºanse sã devinã opinie publicã.Istoria_comunicarii. consideratã de cãtre autor adevãrata opinie publicã ºi diferenþiatã de opinia publicã obiºnuitã printr-o serie de trãsãturi bine definite. Chiar Tönnies propune sã lãsãm deoparte al doilea sens. Nu întotdeauna diferenþele dintre sensurile menþionate sunt clare.11. „Existenþa comunitãþii este determinatã de menþinerea «spiritului» de cooperare ºi a «idealurilor» printre contemporani ºi. în Gemeinschaft ºi în Gesellschaft funcþioneazã douã modalitãþi de comunicare socialã diferite. care potrivit lui Slavko Splichal ºi Hanno Hardt (ibidem. În Gemeinschaft comunicarea urmãreºte în principal sã asigure transferul tradiþiilor. 4. 2000. profesorul ºi pãrinþii. vom menþiona cã opinia publicã este opinia obiºnuitã cu o serie de caracteristici pe care autorul german le va preciza.2007 16:44 Page 52 52 Istoria comunicãrii începutului de secol XX. 2000. pentru o audienþã anume sau pentru publicul general.5. dar care ar putea fi interesat de opinia respectivã). p. La baza acestui tip de societate . Care sunt figurile-simbol ale acestui tip de comunicare? În primul rând preotul. Autorul vorbeºte ºi despre opinia publicatã.qxd 11. 1914 – „Opinia publicã ºi bazele ei istorice. Ceea ce Tönnies numeºte „die Öffentliche Meinung“ noi vom scrie „Opinia Publicã“. miturilor. Cum remarcau ºi traducãtorii în englezã ai lucrãrii Critica opiniei publice. în acord cu natura ºi obiectivele specifice acestor stadii sociale. cu deosebire. Generaþia în vârstã are în primul rând menirea de a asigura acest transfer cãtre generaþia tânãrã. o sumã de credinþe a cãror asumare este fundamentalã pentru menþinerea comunitãþii. Pentru a uºura înþelegerea acestor distincþii. citat într-o manierã admirativã pe parcursul lucrãrii Critica opiniei publice ºi considerat de cãtre specialiºti un autor de relief incontestabil în domeniul opiniei publice. Sau al lui Wilhelm Bauer (Die öffentliche Meinung und ihre geschichtlichen Grundlagen: ein Versuch. 133). chiar a dogmelor respectivei comunitãþi. credinþelor. avem de-a face cu o opinie în cãutare de adepþi. cu litere mari. între generaþiile care se succed“ (Tönnies. un stadiu tranzitoriu cãtre opinia publicã. p. Tradiþia pãstreazã o valoare cu totul limitatã. printre primii. iar Tönnies citeazã pe unii autori importanþi ai momentului. 1903 – „Culturã ºi presã“). „öffentliche Meinung“ (opinie publicã). apropiat ca valoare de Tönnies. De ce? Pentru cã ei transmit o experienþã acumulatã istoriceºte. dar ºi una mai precisã (sã fie cunoscutã de un anume public sau de un public necunoscut. Este cazul lui Emil Lobl (Kultur und Presse. 67) reprezintã o opinie individualã exprimatã public. Problematica procesului de comunicare în cadrul Gesellschaft este cu totul diferitã. o încercare“). se discuta foarte mult despre opinie publicã. despre opinia publicã ºi caracterul ei de conglomerat. „eine öffentliche Meinung“ (o opinie publicã) ºi. Opinia publicatã este un punct de plecare. care vorbeºte. Prima condiþie de existenþã a opiniei publicate este ca opinia sã fie exprimatã ºi sã fie formulatã expres pentru spaþiul public. p. Comunicarea în „comunitate“ ºi în „societate“ În opinia lui Tönnies. Tönnies opereazã cu trei sensuri diferite ale opiniei publice: „die Öffentliche Meinung“ (Opinia Publicã). În acest caz. 127). simplu. Ea trebuie deci sã fie nu numai exprimatã. cel referitor la „o opinie publicã“ ºi „sã diferenþiem în mod clar ºi limpede între opinie publicã ºi Opinia Publicã“ (Tönnies. Atunci când opinia publicatã câºtigã adepþi. ci exprimatã cu „þintã“: o þintã generalã (sã fie cunoscutã).

Ea urmãreºte sã convingã. în principal. În Gesellschaft. Observaþie percutantã care sesizeazã caracterul mai complex al relaþiei ziar-cititor ºi relevã unele dintre motivele reale pe baza cãrora cititorul face selecþia ziarului: corespondenþa dintre propria opinie ºi opinia promovatã de ziar. clarificate ºi verificate în ziarul preferat. Audienþele dispersate sunt silenþioase. iar audienþa sã fie perceputã nu prin prisma deosebirilor din interiorul ei. forma „unui schimb de opinii“. influenþa oamenii“ (ibidem.11. Desfãºurarea comunicãrii pe orizontalã mai este însoþitã de o trãsãturã. ele sunt zgomotoase. adevãr ºi fals. sunt legate de anumite valori politice sau au legãturi cu interese comerciale. dominantã era comunicarea verbalã. Ea oferã motive considerate clare. au influenþat puternic viziunea despre ziar ºi despre misiunea acestuia. existã ºi o presiune din partea audienþei propriu-zise. Atât influenþele din timpul conflagraþiei. aceste mijloace. este vorba despre o altã descoperire: influenþa exercitatã de ziar nu are o legãturã specialã cu caracterul adevãrat sau fals al informaþei. cu deosebire ziarul. la rândul lor. ci ca „simplu obiect“. pentru ca el sã fie încurajat sã-ºi consolideze propria opinie“ (ibidem. ci pe orizontalã. Strâns legat de aceasta este ºi faptul cã. 128). 127) Mijloacele de comunicare proprii acestei etape au cunoscut douã tipuri de presiuni. Indivizii au drepturi egale ºi oricine este vãzut ca fiind o sursã de opinii egalã cu a oricãrei alte persoane. care se adreseazã unui mare numãr de cititori pentru a-i influenþa. comunicã verdictul imediat. În al doilea rând. hrãnite de viziuni partizane. Lucru care va forma obiectul unor cercetãri sistematice mult mai târziu. „Cititorul obiºnuit al ziarului doreºte ca opinia sa – ºi cele ale camarazilor sãi care au aceeaºi credinþã. prin urmare. 132). p. preponderentã devine comunicarea scrisã. sã influenþeze. cât ºi de cele neadevãrate“ (idem).Istoria_comunicarii.2007 16:44 Page 53 Gabriel Tarde ºi Ferdinand Tönnies 53 stau relaþiile raþionale ºi efortul de a aºeza întreaga organizare pe baza acestor relaþii. Mai este o prefacere importantã privind forma comunicãrii. aºa cum poate atrage ºi. Ceea ce a fãcut ca obsesia numãrului sã se instaleze. Distorsionarea ºtirii sau chiar inventarea ei devin metode curente pentru a influenþa oamenii ºi a diminua ºansele adversarului. „Opiniile sunt formate. reacþia lor este în bunã mãsurã cumulatã. indiferent cã acesta . „Ziarul devine o «tribunã» (adesea adoptã chiar acest nume). Comunicarea nu mai are loc pe verticalã. „Comunicarea opiniilor – urmãrind convingerea celorlaþi – se adreseazã opiniei audienþei ºi a cititorului. forma unui tip de „bãtãlie pentru opinii“. ea luând.qxd 11. Ne aflam în perioada de dupã Primul Rãzboi Mondial. Informaþia devine instrument de disputã politicã ºi îºi pierde corectitudinea ºi obiectivitatea. care în Germania au cunoscut o amploare specialã. prin aprobare sau dezaprobare. care se adresa unei audienþe restrânse ºi comasate. p. Audienþele clasice. modificate sau schimbate atât de cãtre ºtirile adevãrate. cu sau fãrã voia sa. de aceea. dar ºi prin modul de reacþie. Mai întâi autorul constatã o rãspândire a ziarului vãzut ca o „tribunã“. care are în vedere audienþe dispersate. cât ºi o adâncire a conflictelor politice. p. Iar acestea sunt diferite nu numai prin componenþa lor. fiind comasate. care au prilejuit extinderea viziunii bipolare – noi ºi ei. partizan ºi trãdãtor –. Sunt premisele unui tip de degradare a informãrii în lupta pentru câºtigarea opiniei. Înãuntrul comunitãþii. ºi ia. Pe de altã parte. pentru a le hrãni opiniile sau a le converti“ (ibidem. Ele însele sunt în cãutare de audienþã ºi doresc sã o sporeascã. poate fi examinatã ºi respinsã. acelaºi interes ºi aceeaºi filiaþie de partid – sã fie exprimate.

În cel de-al doilea. Fundamentalã în diferenþierea celor douã concepte este precizarea subiectului. Opinia Publicã = opinia publicului În felul acesta. p. Tönnies este confruntat cu o alegere dramaticã. tocmai pentru cã reflectã „dorinþe. ci cu unul de „luptã“. Din punctul de vedere al analizei noastre. deloc unitar. care se aflã în posesia „opiniei educate“. Opinia publicã va fi divizatã pe un fond de confuzie. Opinia publicã ia forma unui conglomerat de opinii dintre cele mai diferite. pentru o construcþie socialã autenticã. „care a convenit sã promoveze o opinie ºi sã judece într-un anume fel“ (Tönnies. subiectul este un public unit. de derutã sau de intoleranþã. cea mai uºoarã. Adevãratul subiect al Opiniei Publice moderne este „republica intelectualilor“. în general. Dacã existã ºtiri în acest sens. „Invenþia purã este cea mai simplã. altereazã grav procesul comunicãrii ºi îl orienteazã cãtre scopuri strãine de menirea lui. fiind o creaþie a modernitãþii. proiecþii. alcãtuitã din puncte de vedere care se înfruntã cu pasiune. contradictorie. A te bizui pe opinia publicã înseamnã a conta pe un lucru confuz.11. respectiv a competitorului. Consecinþele asupra opiniei sunt ºi ele costisitoare. Pe când . deºi era prefiguratã. faptele insignifiante vor fi exagerate“. Cea dintâi este nearticulatã ºi neunitarã. foarte bine. concepþie anunþatã în Comunitate ºi societate ºi reiteratã în Critica opiniei publice. Distincþia dintre opinie publicã ºi Opinia Publicã. 134). educatã ºi informatã“. care ia forma „mulþimii de indivizi“. dacã nu. identificatã cu Opinia Publicului. exprimând voinþa unui grup. Pentru a sugera mai bine caracterul nestructurat al opiniei publice. Pentru o abordare ºtiinþificã. a cãror participare la pronunþarea diferitelor opinii este întâmplãtoare. 2000. Aceastã diferenþã în structura subiecþilor conduce la rezultate deosebite. este limpede cã o asemenea opinie publicã nu poate fi punct de sprijin pentru judecãþi. conceperea ºi tratarea adversarului. în timp ce Opinia Publicã este coerentã ºi efectivã. eforturi ºi interese ale unor grupuri ºi persoane particulare“.Istoria_comunicarii. Nu mai avem de-a face cu un proces de informare. generând o reacþie de repulsie generalã“ (idem).qxd 11. de schimb de opinii. lipsa ei de identitate. Este vorba despre o elitã „cunoscãtoare. este bine sã operãm cu douã concepte diferite. Aceastã distincþie nu apãrea în Gemeinschaft und Gesellschaft. ca un adevãrat „duºman“. 4. dar ºi cea mai periculoasã metodã de a expune ºi afecta un duºman. pentru ca pasiunile sã fie stimulate. Prin urmare. „zvonurile vor deveni adevãruri. Logica bipolarã de care aminteam. este o contribuþie foarte importantã a autorului german la înþelegerea acestui domeniu aºa de complex. spune el. Esenþialã era marcarea clarã a deosebirii dintre opinie publicã ºi Opinia Publicã. avem un public general. cea de-a doua articulatã ºi realã. o elitã intelectualã care trãieºte în marile oraºe. spre a elimina confuzia. În lucrarea Kritik der öffentlichen Meinung din 1922 descoperim ºi alte nuanþe care ne ajutã sã ne reprezentãm mai limpede conceptul de opinie publicã. de portretizare negativã a adversarului prin orice mijloace. Opinia publicã apare coloratã. Tönnies cautã un înþeles care sã rãspundã nevoii de unitate ºi coerenþã: este conceptul de „Opinia Publicã“. Tönnies o comparã cu „un bol în care ingrediente diferite ºi incompatibile sunt turnate pentru a începe un proces de fermentaþie“.2007 16:44 Page 54 54 Istoria comunicãrii este politician sau om de afaceri. fragmentat.6. În primul caz.

opiniile comune apar dintr-o existenþã comunã. o asemenea afirmaþie nu este fãcutã. anume condiþionarea socialã a opiniei. de educaþia cititorilor sau ascultãtorilor. receptarea este limitatã considerabil de limbajul celui care vorbeºte. Apare limpede cã. vom vedea cã impactul mai mare are loc tot în cazul reprezentanþilor Opiniei Publice. fãrã a fi în legãturã directã. dar ea se naºte printr-un proces de agregare a acestor judecãþi independente într-un tip de poziþie de grup. Analiza determinãrii sociale a opiniilor este mai adâncã în cazul sociologului german. deºi consideraþiile despre rolul presei sunt multiple. Tönnies relevã un lucru pe care nu îl întâlnim la Tarde. de arena politicã în care problema formulatã este înþeleasã ºi acceptatã. La . Tönnies ne propune o viziune despre opinia publicã în care elementele de raþionalitate. Ferdinand Tönnies are în vedere ºi deosebiri în ceea ce priveºte limitele receptãrii celor douã tipuri de opinii.2007 16:44 Page 55 Gabriel Tarde ºi Ferdinand Tönnies 55 Opinia Publicã este „în mod esenþial o voinþã exprimatã prin intermediul unei judecãþi“. este modul cum ia naºtere aceastã Opinie. p. am spune decisiv. Este vorba de persoane care împãrtãºesc idei similare. dintr-o stare materialã comunã. În schimb. ºi de aici provine legãtura. de interactivitate. Publicul opiniei publice este practic nelimitat. Ele se raporteazã la acelaºi fapt. nu o grupare amplasatã fizic într-un loc anume. în sensul cã oricine exprimã o opinie poate fi auzit de întreaga lume. interpretãri asemãnãtoare. prin urmare.11. la prima vedere. Se contureazã. Dacã vom examina toate aceste condiþii ale audienþei. în acest punct. apare un avantaj. un act coerent ºi asumat de membrii unui public. patosul ºi „tonul convingãtor“. În realitate. Opinia Publicã are ca punct de plecare judecata independentã a cetãþeanului. cu atât ultimele vor fi ºi ele mai diferenþiate […]. de moralitate coexistã. dar care sunt legate prin convingerile pe care le împãrtãºesc. dar cele mai importante sunt proprietatea ºi libertatea“ (ibidem. Judecãþile raþionale la nivel individual ºi agregarea acestora formeazã pilonii Opiniei Publice. La baza Opiniei Publice stã judecata independentã a cetãþeanului. pasiunea. ci una specialã. Ceea ce înseamnã reputaþia internã ºi internaþionalã a celui care vorbeºte. care nu s-au cunoscut niciodatã. agregare neconstrânsã. evident pe baza unor cercetãri concrete ºi cu nuanþe de interpretare suplimentare. ideea de grupare. chiar unanimitatea. greutatea ºi eleganþa argumentelor. astfel. precum ºi de puterea intelectualã ºi moralã a „vocii“ care vorbeºte. cu cât primele sunt mai diferenþiate. din apartenenþa la aceeaºi clasã ºi profesie.Istoria_comunicarii. Oriunde. La Tarde explicaþia este limpede: presa formeazã publicul. un eveniment. un fapt. De aceea. Publicul are ºi la autorul german un rol decisiv în formarea Opiniei Publice. naturalã. Clasa ºi profesia sunt mai importante decât rezidenþa. Este opinia publicului. Tönnies este influenþat de Tarde. Aici. Deci. eveniment sau idee într-un mod similar. Mai puþin clarã este modalitatea în care are loc aglutinarea de care vorbeºte sociologul german. coeziunea.qxd 11. care au interese precise ºi voci autorizate pentru a o susþine ºi promova. „Condiþii de existenþã similare conduc la opinii similare. Autorul german pune mai întâi accentul pe subiectul care construieºte o asemenea Opinie. Ceea ce spune Tönnies în aceastã privinþã la 1922 reia Lazarsfeld în anii ’40. hrãnitã de poziþia similarã faþã de o idee. 120). Important. alcãtuitã din persoane dispersate spaþial. Opinia Publicã este opinia unui grup care împãrtãºeºte o idee.

deci vorbesc“ (Tönnies. Deci opinia exprimã nevoia de diferenþiere faþã de o altã opinie existentã. expresia intereselor diferite“ (idem). Caracterizarea celebrã pe care o lanseazã Tönnies este aceea cã opinia publicã este o formã a voinþei sociale. cel puþin potenþial. p. iar în aceastã calitate îndeplineºte în societatea modernã acelaºi rol pe care religia îl îndeplinea în stadiul de Gemeinschaft. 177). în felul acesta. Optez pentru o judecatã ºi pentru promovarea ei. Prin opinie. tendinþa de excludere a altei opinii. Nu poþi descoperi o idee. pe scurt. la o situaþie. „Am formulat conceptul de Opinie Publicã astfel încât el exprimã o formã de voinþã socialã. Concomitent. De ce considerã autorul o asemenea idee atât de importantã? Pentru cã. Chiar simplul fapt cã simþi nevoia de a exprima o opinie înseamnã cã ai ceva de spus. Nevoia de a spune ceva în public este direct proporþionalã cu convingerea cã propria opinie este adevãratã. în contrast cu toate celelalte forme de voinþã comunã“ (Tönnies. În viziunea sociologului german. la o idee: „în opinia mea…“.7. exprimãm modul cum ne raportãm la un fapt. Acest raport de „exclusivitate“ este prezent în exprimarea fiecãrei opinii. Actul deliberativ implicã prin forþa lucrurilor un tip de ataºament. iar alte opinii sunt fie „false“. p. Este o alegere care implicã un angajament. se deschide posibilitatea ca opinia publicã sã fie tratatã într-o perspectivã sociologicã. dar ºi cu lipsa de nuanþã a celui care face descoperirea: „Astfel. 121). cã redã cel mai bine o situaþie. Ferdinand Tönnies încadreazã opinia publicã în ansamblul societãþii moderne. Simpla formulare a unei opinii vorbeºte despre credinþa celui care o lanseazã cã propria opinie este „corectã“. Opinia Publicã – expresia voinþei sociale În introducerea la Critica opiniei publice. Tönnies subliniazã cã cea mai importantã idee a sa este înþelegerea opiniei publicului ca formã a voinþei sociale.Istoria_comunicarii. Cea mai importantã contribuþie a autorului german în domeniul de care ne ocupãm este „conceptualizarea opiniei publice drept o formã a voinþei sociale“. 100). adicã de voinþã societalã. nu poþi dezvolta o interpretare fãrã a . apreciatã explicit sau implicit ca nesatisfãcãtoare. ºi o acceptãm pentru a ne diferenþia de alte opinii sau chiar pentru a le contrazice. therefore I talk“ – „Cred.2007 16:44 Page 56 56 Istoria comunicãrii sociologul german avem de-a face ºi cu decuparea precisã. cautã sã o diferenþieze de celelate forme de „voinþã“ ºi sã descifreze mecanismele de înfãptuire a rolului sãu. 2000. faþã de o altã interpretare. precizeazã Slavko Splichal într-un studiu consacrat acestei teme (1999. foarte trebuitoare comunitãþii respective: „I believe. iar opiniile diferite. 4.11. Extrem de important este cã trãim aceleaºi sentimente ºi atunci când „împãrtãºim“ opinia altcuiva. rãdãcinile Opiniei Publice sunt gândirea ºi voinþa. De aici decurg mai multe caracteristici ale Opiniei Publice. spune Tönnies.qxd 11. p. Chiar procesul de formare a opiniei implicã o dimensiune voliþionalã. În alþi termeni. 2000. fie nu acoperã pãrþi importante din adevãrul pe care cel ce formuleazã opinia doreºte sã-l releve. La o privire mai atentã. opiniile conþin. Opinia Publicã are ºi o dimensiune afectivã. Considerãm ºi de data aceasta cã ea este opinia „corectã“. poate fi spus cã aceleaºi opinii sunt expresia aceloraºi interese. ceva ce nu s-a spus sau nu s-a spus într-o manierã în care vrei tu sã o faci. drept un fenomen cu o influenþã masivã asociat cu mecanismele de funcþionare ale noului stadiu de evoluþie.

sã triumfe. Normativitatea apare drept rezultat al modului cum se construieºte Opinia Publicã. În voinþa organicã accentul cade pe ceea ce este tradiþional.2007 16:44 Page 57 Gabriel Tarde ºi Ferdinand Tönnies 57 avea ºi un tip de ataºament faþã de ele. o presiune în direcþia conformitãþii. locul ei fiind luat de cãtre Gesellschaft. p. potrivit cãreia Gemeinschaft a durat o vreme dupã care ºi-a încheiat existenþa. mai curând. în calitatea lor de factori esenþiali ai voinþei sociale. Nu. dezvoltarea tehnologiei. Grupul îºi apãrã opþiunile. „nici voinþa nu este doar organicã sau doar reflexivã. Când ideea sau interpretarea sunt împãrtãºite de mai multe persoane ºi devin opþiuni ale unui grup. în Gesellschaft gândurile ºi proiecþiile comune reprezintã sursa. În tabelul de mai jos Tönnies ne oferã o privire de ansamblu asupra trãsãturilor caracteristice ale comunitãþii ºi societãþii (Tönnies. Dacã în Gemeinschaft formele de voinþã comunã sunt alimentate de întreg humusul psihologic care menþine laolaltã o comunitate de dimensiuni reduse. fiind preluat de cãtre opinia publicã. ci de opinia publicã. Opinia Publicã joacã un rol similar cu cel al religiei. spune Tönnies. toate voinþele constau din ºi sunt legate prin voinþa organicã ºi reflexivã“ (ibidem. Prin urmare. Este important sã prevenim o înþelegere greºitã. Comunitatea (a) acord. iar în Gesellschaft acest rol înceteazã. Formele B sunt derivate ºi corespund voinþei raþionale individuale (Kürwille). regula se impune de la sine. distincþia dintre scop ºi mijloc. cu interpretarea nu se opereazã ca ºi cu o simplã monedã. Cum precizeazã ºi autorul. prevalenþa existenþei urbane. neîndoielnic.11. cât ºi moral: doreºti ca ea sã fie îmbrãþiºatã ºi de alþii. Religia coexistã cu opinia publicã în stadiul de Gesellschaft. p. Cu ideea. 177).qxd 11. A. ar fi greºit sã ne imaginãm cã în Gemeinschaft regulile convieþuirii sunt inspirate de cãtre religie. cele douã coexistã. numai cã rolul preponderent nu mai este jucat de religie. odatã formatã. pe emoþii. (c) credinþe (aa) încredere (bb) obiceiuri (cc) religie B.Istoria_comunicarii. Acestea sunt o formã „raþionalizatã“ a formelor A. Funcþia pe care o îndeplinea religia în Gemeinschaft este preluatã în Gesellschaft de cãtre Opinia Publicã. iar formele B. iar respectarea acestora este prima condiþie a perenitãþii sale. gânduri comune. 2000. 107). Dezvoltarea de la faza predominant comunalã la cea societalã este însoþitã de schimbarea formelor A în forme B. Opinia de grup. Formele A exprimã simþãminte comune. Societatea (d) contracte (e) norme (f) doctrine (dd) convenþii (ee) legi (ff) opinie publicã Formele A sunt esenþiale ºi corespund voinþei organice individuale (Wesenswille). va exercita. Toate reglementãrile ºi normele din Gesellschaft se . Ceea ce înseamnã raþionalizarea spiritului. De aceea. Norma. cu religia ºi opinia publicã. numai cã într-o anumitã etapã de evoluþie devin prevalente elementele raþionale ºi caracterul lor impersonal asociate cu Gesellschaft. comerþului ºi ºtiinþei. normativitatea opiniei publice apare drept un rezultat firesc. Ideea sau interpretarea descoperitã individual te angajeazã atât voliþional. La fel stau lucrurile cu voinþa organicã ºi cu cea raþionalã. (b) tradiþii. pe când în voinþa reflexivã preponderente devin instrumentalismul. trecerea de la culturã la civilizaþie. „Aºa cum nu existã apã având de o parte hidrogen ºi de alta oxigen. pe trãiri comune.“ precizeazã Tönnies. formele voinþei reflexive nu sunt nimic altceva decât forme raþionalizate ale voinþei organice.

Opinia Publicã recurge la o evaluare a evenimentelor fãrã rigoarea pe care o implicã reglementãrile oficiale. Cu alte cuvinte. Ea este împotriva încãlcãrii regulii ºi. sau ale oamenilor care trãiesc în zone rurale. în centrul cãruia se aflã oamenii învãþaþi ºi competenþi. cu atât este mai mare participarea diverselor segmente de populaþie la opinia publicã. al cãrei subiect este societatea. ca rezultat al cunoaºterii. nu va mai fi asociatã doar cu pãturile care în mod tradiþional erau considerate învãþate). sã mai lãmurim un lucru referitor la subiecþii acestor forme de voinþã socialã. percepe „o opinie deviantã ca un pãcat“. Chiar ºi în aceste condiþii. vor fi din ce în ce mai semnificative.11. Prima este convenþia. Potrivit autorului german. „Cu cât este mai ridicat nivelul de educaþie. care îºi exprimã voinþa prin proiecte. p. având ca subiect statul. civicã. Caracterul lor de constrângere moralã se pãstreazã. deoarece aceste forme sunt asociate mult cu interesul economic ºi politic. care ºtiu mai mult sunt „în primul rând purtãtorii ºi subiecþii Opiniei Publice“. De aici autorul trage urmãtoarea concluzie: pe mãsurã ce vor fi mai mulþi oameni educaþi ºi instruiþi. spre deosebire de celelalte forme ale voinþei sociale.2007 16:44 Page 58 58 Istoria comunicãrii aseamãnã în anumite privinþe cu poruncile religiei. 2000. un eveniment sau o idee. la o cântãrire a lor dintr-o perspectivã preponderent moralã. Sunt persoanele active. „Opinia Publicã este o judecatã“ ºi funcþioneazã ca „o curte penalã“. „ea va primi tonul ºi coloratura tot din interior“. deci tot ceea ce aºazã existenþa noastrã pe o bazã legislativã clarã. cu cât Opinia Publicã se transformã în opinie generalã. gândire ºi educaþie. Fireºte cã opinia publicã nu epuizeazã toate formele voinþei sociale. apare riscul ca Opinia Publicã sã nu mai fie coerentã. este relaþionatã cu latura eticã a coabitãrii. interdicþii. Când vorbim despre convenþie. intenþii. numãrul subiecþilor care participã la formarea Opiniei Publice va creºte. fiecare având un subiect specific. planuri. concepte. Foarte important devine. în acest context. elitele. Autorul german vorbeºte de trei forme principale de voinþã socialã. tot de la oameni cu o . al cãrui subiect este publicul. reglementãri etc. a doua. Cu toate acestea. Asemenea demersuri reprezintã „mãsura“ voinþei. Este vorba despre cunoaºtere. pentru cã „mizele sunt mari“. Opinia Publicã. al unui tip de raportare raþionalã ºi neconstrânsã la un fapt. termenul ne duce cu gândul la instrucþiuni (recomandãri. În cazul Opiniei Publice. mari proprietari ºi comercianþi. legislaþia înseamnã precizãri. legislaþia.). a atitudinii ºi a dorinþei de transformare. precum religia. Ea devine o opinie generalã. a treia este opinia publicului. aici vom întâlni frecvent pe cei care dirijeazã activitatea economicã. în sfârºit. 180). cu fracturi interne inevitabile. concomitent cu o diversificare a bazei sociale ºi geografice a acesteia (care nu va mai fi localizatã doar în marile oraºe. Numai cã ele sunt concepute pe o bazã raþionalã. Existã ºi aici particularitãþi.qxd 11. Particularitatea opiniei publice este aceea cã se bucurã de un tip de unanimitate. Prin urmare.Istoria_comunicarii. În momentul în care contribuþiile claselor sociale sãrace. Acele persoane care sunt mai bine educate. avem alt criteriu de identificare a subiecþilor. iar. cu atât este mai puþin probabil ca ea sã supravieþuiascã ca un tot unitar ºi unanim susþinut“ (Tönnies. social. Ceea ce nu înseamnã cã între subiecþii primelor douã forme de voinþã ºi cei ai Opiniei Publice nu sunt legãturi ºi interferenþe. Pentru primele douã forme – convenþia ºi legislaþia – subiecþii sunt îndeobºte reprezentanþii claselor avute.

care. prin structurãri ºi modelãri succesive. El vorbeºte de trei asemenea stadii: solid. Tönnies mai face o distincþie. eventual. lichid ºi gazos. Demn de relevat este faptul cã stadiul de agregare nu trebuie corelat. Stadiile de agregare ale opiniei publice În efortul de a ajuta contemporanii sã-ºi reprezinte mai nuanþat conceptul de „opinie publicã“.qxd 11. autorul citeazã noþiunea de „muncã“. În acest context. concentrându-ne pe folosirea ei în limbajul de zi cu zi“ (Tönnies. nu este suficient sã împãrtãºeºti o idee. Autorul menþioneazã expres cã „opinia publicã va fi examinatã aici separat de conceptul sãu.2007 16:44 Page 59 Gabriel Tarde ºi Ferdinand Tönnies 59 staturã intelectualã ºi moralã deosebitã în ansamblul vieþii sociale sau al anumitor segmente active. cât ºi în modul cum este înþeleasã (în timpul feudalismului era un tip de raportare la muncã. 4. Adesea. cea privind stadiile de existenþã ale acestei opinii. „o aplicare a sa la situaþii ºi cauze specifice“. ci cu opinia publicã.11. Stadiul fluid al opiniei publice este generat de probleme controversate. Acest stadiu este determinat de soliditatea opiniei. care întruneºte practic un consens. Cel mai bun exemplu este susþinerea cvasi-unanimã a ideii de libertate. importantã este deopotrivã disponibilitatea de a o apãra. Opinia unui public este solidã atunci când existã un gen de acord între membrii acelui public în legãturã cu un fapt. în opinia autorului. sau de acele concepte. un proces. Tönnies vorbeºte de o serie de caracteristici empirice ale acestui stadiu. la rândul ei. stadiul gazos este un derivat al opiniei solide. În continuare redãm unele dintre caracteristicile opiniei publice în stadiul sãu gazos. „Stadiul gazos“ al opiniei publice este cel pe care îl întâlnim în viaþa cotidianã. aºa cum sunt ele prezentate de Ferdinand Tönnies. de intensitatea voinþei pe care se sprijinã. deosebitã de cea din epoca în care a trãit autorul). pentru cã îl întâlnim cel mai frecvent. el este foarte important pentru cã ne aratã caracterul superficial ºi schimbãtor al opiniei publice. Încã o datã. Cât priveºte stadiul gazos sau efemer. 184). cu natura dinamicã ºi schimbãtoare a opiniei. care a cunoscut prefaceri rapide atât în conþinutul ei – munca într-o perioadã diferã prin ponderea elementelor fizice sau intelectuale –. este foarte important sã înþelegem cã opinia publicã solidã poate apãrea dintr-un stadiu gazos. a unei opþiuni. Pentru a preveni eventuale confuzii. Precizãm cã am operat o anumitã . vom reaminti cã analiza opiniei publice efectuatã de cãtre autorul german este preponderent conceptualã.8. „caracterul capricios“. Puterea opiniei publicului depinde de energia cu care este susþinutã. de mãsura în care acesta cade de acord în susþinerea unei idei. cum va spune Lippmann mai târziu. sã atingã stadiul solid. Aici. a unei interpretãri. Cu deosebire. aºa cum se manifestã în viaþa de zi cu zi. autorul face trimitere la opinia publicã obiºnuitã. o idee. Referindu-se la aceastã formã. 2000. autorul mai adaugã o nuanþã. este condiþionatã de coeziunea publicului. idei care cunosc o evoluþie relativ acceleratã ºi nu permit ca opinia în legãturã cu ele sã se sedimenteze ºi. Pe de altã parte.Istoria_comunicarii. p. care produc fragmentãri ºi divizãri în cadrul publicului. Consecinþa majorã este cã nu mai avem de-a face cu Opinia Publicã. acest stadiu trebuie sã ne atragã cu deosebire atenþia. atragem atenþia asupra forþei pe care o dovedeºte prejudecata în acest stadiu. iar el ne aratã cum opinia apare ºi dispare în funcþie de obiectul atenþiei sale. Cu alte cuvinte. energia pusã în joc pentru a o consolida ºi a-i conserva forþa de atracþie.

Numai cã orãºenii trãiesc precum strãinii între strãini ºi. personalitãþi de succes. Graba ºi pripeala sunt cu atât mai caracteristice opiniei publice formate în mediul urban. Acþioneazã pe baza aparenþei ºi a primei impresii. ci ºi pentru cã apar noi subiecte. Am recurs la aceastã formulã pentru a da cititorului posibilitatea sã aibã direct acces la consideraþiile autorului. ºi nu neapãrat cu unul bine crescut. pentru cã în acest mediu informaþiile ºi zvonurile se rãspândesc cu iuþeala unui incendiu. . Chiar cetãþeanul educat îºi formeazã adesea opinia fãrã sã examineze motivele pe care se întemeiazã aceasta. dar se retrage imediat în posturile sale mai tradiþionale ºi mai convenabile. dorinþa de confirmare a prejudecãþii este mai puternicã decât inconvenientele pe care le induce subiectul respectiv. Opinia publicã este uºor schimbãtoare. cu cât nerãbdarea de a confirma propriile prejudecãþi este mai mare. ci cã sunt inexacte. Mai ales atunci când un aspect real sau imaginar se potriveºte cu unele idei sau opinii preconcepute. rezultat al grabei ºi al nestatorniciei. Se aseamãnã cu un copil. care ar reprezenta obstacole în propagarea uniformã a unui fapt. iar ele atrag atenþia publicã ca un adevãrat magnet. mai ales dacã ºtirea pe baza cãreia ia naºtere aceastã primã impresie este adevãratã.Istoria_comunicarii. Nu numai din cauza propriei nestatornicii. distorsionate. Astfel. care reorienteazã opinia publicã în alte direcþii. cu cât prejudecata în jurul unui subiect sau a unei personalitãþi este mai puternicã. Numai cã pe ºtiri. 6. 5. perceputã ca opinia oamenilor de bun simþ. 4. Atenþia publicã nu stãruie foarte mult asupra unui subiect. Proces sprijinit de existenþa ziarelor. Aceastã retragere are loc cu atât mai repede. care scot ediþii de searã ºi de dimineaþã ºi care propagã simultan aceleaºi ºtiri în toate colþurile unei aglomerãri urbane. Ceea ce nu înseamnã cã sunt false. Opinia publicã este pripitã. când sunt primite în prima perioadã a vieþii ºi într-un mediu stabil. Ar exista condiþii pentru discuþii particulare. Opinia publicã este plinã de prejudecãþile care provin din starea lichidã ºi mai ales din cea solidã. Chiar ºi atunci când subiectele prezentate nu sunt convenabile din acest punct de vedere. aceste prejudecãþi sunt de neschimbat atunci când se bazeazã pe tradiþie. 3. Ceea ce înseamnã cã opiniile individuale sunt de multe ori doar rezultatul prejudecãþii care se opune altor idei ºi argumente. nu se poate pune mare bazã. Opinia publicã este necriticã ºi poate fi uºor pãcãlitã. exagerate.qxd 11. deoarece îºi schimbã preferinþele ºi subiectele care prilejuiesc asemenea preferinþe. Mai mult. În mod normal. întrucât textul original era mai amplu.2007 16:44 Page 60 60 Istoria comunicãrii selecþie. în felul acesta. Este posibil ca prima impresie sã se dovedeascã singura plauzibilã. miºcãri sociale de ecou. 1. cu atât mai uºor poate fi pãcãlitã opinia publicã.11. Cu deosebire. Ea se ridicã tot aºa de repede precum coboarã. adicã din convingerile ferme care dominã ideile ºi sentimentele. La orizont apar tot timpul fapte ºi evenimente noi. asemenea caracteristici sunt valabile pentru opinia publicã din mediul urban. 2. aceste prejudecãþi aºteaptã sã fie hrãnite ºi alimenteazã un gen de predispoziþie spre faptele pe care le confirmã. de cele mai multe ori. Opinia publicã este simultan perseverentã ºi capricioasã: se „agaþã“ de anumite idei ale momentului. fiecare împãrtãºeºte opinia dominantã. Opinia publicã este superficialã.

în sensul cã ea doreºte sã parã interesatã de asemenea probleme sensibile. este agitatã repede de emoþiile prezentului. politica mondialã. interese publice sau naþionale ori interesele întregii umanitãþi. . Opinia publicã nu se poate descurca fãrã steagul moralitãþii.Istoria_comunicarii. chiar dacã întotdeauna existã tendinþa de a-l folosi pentru a obþine anumite efecte. 9. asemenea cãpitanului unui vapor. Sentimentele de euforie ºi aversiune sunt nelimitate ºi se leagã direct de sentimentele de bine ºi de rãu. ca semn al victoriei. Opinia publicã a momentului poate fi recunoscutã prin faptul cã apeleazã la slogan. ca un partid victorios. Existã anumite opinii despre lege. la rândul lor. Ideile opiniei publice despre moralitate sunt colorate sau distorsionate de interese colective. este agitatã ºi mânatã de pasiuni. ca Weltanschauung raþional. ºi mai puþin de mediul înconjurãtor. Aceºti oameni sunt. Opinia Publicã în stadiul ei solid se opune uneori opiniilor dominante ale momentului. 10. este întotdeauna pasiunea. dar adesea ea transformã ideea de moralitate în slogan.“ 11. rãmâne deasupra facþiunilor ºi a diverselor interese.“ – citeazã autorul pe Wilhem Bawer* – „sloganurile nu sunt altceva decât aceste steaguri ale ideilor dominante. Opinia Publicã fermã exprimã o raþionalitate liberã ºi cu adevãrat obiectivã ºi este independentã de purtãtorii obiºnuiþi ai opiniei publice. ca un partid generalizat ºi. chiar dacã aceastã atenþie este adeseori ipocritã. norme. mânaþi de propriile idei ºi intenþii. raportate la o persoanã. dar este întotdeauna în pericol de a fi mãturatã de ele. drept o formã mentalã a voinþei sociale ºi raþionale. moralitate care stabilesc normele ºi devin. 8.qxd 11. Forma solidã a Opiniei Publice se ridicã deasupra agitaþiei ºi este gata sã se retragã în cercurile mai restrânse ale persoanelor care rãmân neatinse de furtunã. mai ales. Acestea sunt cristalizate în sloganuri. Dacã vom examina termeni precum liberalism. vedem cã fiecare asemenea fenomen social a cunoscut perioade când a fost contestat ºi a stârnit dispute. Bawer publicã în 1872 un articol despre slogan. Nu seamãnã deloc cu ideea pe care ne-am format-o despre Opinia Publicã. Agitatorul lipsit de scrupule care cautã propriul avantaj sau acþioneazã pentru alþii are mai mult succes decât entuziastul * Contemporan al lui Tönnies ºi autor de relief în domeniul opiniei publice. lege ºi moralitate susþinute de Opinia Publicã în stare solidã ºi lichidã. Adoraþia faþã de un erou care a dispãrut este exprimatã fie sub forma unei dorinþe – ce ar fi fost dacã eroul era printre noi – sau sub forma unui gând raþional – lucurile ar fi stat altfel dacã el ar fi fost lider.11. mai ales. „Precum cuceritorul îºi înfige steagul pe castelul pe care l-a ocupat.2007 16:44 Page 61 Gabriel Tarde ºi Ferdinand Tönnies 61 7. Opinia Publicã autenticã. progres. libertatea presei. Moralitatea este arena realã a opiniei publice. dar ea le recunoaºte cu dificultate natura ºi. lupta ºi disputa spiritelor. fluturându-l permanent. Prin urmare. ordine. Autorul opiniei publice este audienþa. cum sunt cele morale. Oamenii sunt fie idolatrizaþi. Opinia publicã în stare gazoasã este în principiu pentru menþinerea ideilor de ordine. interese de partid. Sloganul poate fi folosit cu bunã credinþã. cu atât opinia publicã se aseamãnã mai mult cu religia. chiar dacã obiectele admiraþiei sau ale fricii sunt diferite. Cu cât aceste sentimente sunt mai puternice. Mama sloganului. Opinia publicã este în mod particular tenace atunci când este vorba despre personalitãþi. fie condamnaþi. Întotdeauna opinia publicã va da atenþie moralitãþii. proletariat. spune el. care tocmai au câºtigat teren. ca manifestare a disputei politice. Opinia publicã a zilei se aflã sub impresia zilei.

diferitã. 13. Diferenþa de abordare îmbogãþeºte evoluþia istoricã În încheierea celor prezentate în aceastã secþiune ar trebui sã rãspundem la o întrebare esenþialã. adesori. promulgã legi de care ascultã chiar ºi palatul regal. p. 101).Istoria_comunicarii. în timp ce cuvinte precum „nelegiuire“ sau „crimã“. De ce „una dintre cele mai coerente analize ale opiniei publice“ (Splichal. Prin urmare. El a rãmas cunoscut prin faptul cã. Limba ca atare influenþeazã opinia publicã nu numai prin conþinut. Acestea ºi multe altele pot fi explicaþii valide. fãrã bani. au fost practic uitate ºi nu figureazã astãzi în dezbaterile atât de vii despre opinia publicã? Spre deosebire de contribuþiile lui Dewey ºi Lippmann. forþa lor de înrâurire a fost micã. lucrarea „epocalã“ a lui Tönnies. El era menit sã spulbere anumite temeri cu privire la ºubrezenia economiei franceze ºi sã atragã. ci ºi prin sonoritatea cuvintelor. Ei înþeleg greu faptul cã existã o putere invizibilã care.qxd 11. sesizând importanþa opiniei publice chiar în actul de guvernare. mai ales în cazul lui Tönnies. cea a lui Tarde. opera lui fiind tradusã în englezã destul de târziu. Ceea ce a ºocat. 1999. Actul nu a fost gratuit. astfel. a fost o strategie inteligentã de a obþine sprijinul în favoarea Constituþiei legând acest efort de douã principii ºi de douã cuvinte: egalitate ºi libertate“*. capitalul strãin. Întâlnim judecãþi expeditive cu privire la probleme care necesitã o examinare atentã ºi cunoaºterea faptelor ascunse. „Mai ales opinia oamenilor este uºor de subjugat. ci afecteazã ºi opinia publicã fermã ºi durabilã. 321). contradictoriu… 4. De exemplu. Este suficient sã le cunoaºtem cele câteva pasiuni dominante ºi sã le sugerãm modalitãþile prin care putem satisface aceste pasiuni. ºi de ce o altã lucrare care poate fi consideratã ºi ea „epocalã“. de aceea. cuvântul „libertate“ are o aurã magicã. În acelaºi timp. 12. fãrã gãrzi personale. chiar ºi gândirea curentã în general. . Educaþia ºi capacitatea intelectualã sunt prezente chiar dacã avem de-a face cu o formã mediocrã a acestora. ziceri ºi satire. ori etichete precum „îmbogãþit de rãzboi“ sau „profitor“ sunt pãtate ºi sunt rãspândite de cãtre opinia publicã prin anecdote.11. Indivizii dintr-o clasã superioarã sunt de multe ori conduºi în aceeaºi manierã. Opinia publicã este naivã când pretinde sã facã o judecatã bazatã pe cunoaºtere superficialã. Politica emoþionalã este acel demers care nu ºtie ce vrea ºi este. * Jacques Necker a fost Ministru de Finanþe în Franþa dinaintea Revoluþiei de la 1789. ar permite o înþelegere mai adecvatã a acestei evoluþii. Pânã ºi oamenii cu un nivel considerabil de educaþie trec rareori de confuzia care caracterizeazã ideile partizane. ºi totuºi nimic nu e mai real decât ea“ (apud Habermas.2007 16:44 Page 62 62 Istoria comunicãrii onest. autorul francez oferã o serie de caracterizãri ale opiniei publice. Sau s-a vorbit despre faptul cã lucrãrile lui Tarde ºi Tönnies au fost excesiv teoretice ºi. a dat publicitãþii bilanþul bugetului de stat. 2005.9. de care ne vom ocupa în secþiunea urmãtoare. Iatã una din ele: „Majoritatea strãinilor întâmpinã dificultãþi în a-ºi face o idee exactã privitoare la autoritatea de care se bucurã în Franþa opinia publicã. p. care ilustreazã înþelegerea adâncã a naturii ºi a impactului acestei noi forþe a contemporaneitãþii. Politica emoþionalã reprezintã terenul de acþiune al opiniei publice. fãrã armatã. Marea slãbiciune de a depinde de cuvinte nu este doar o trãsãturã a opiniei publice a momentului. pe ºtiri tendenþioase sau incorecte ori pe prejudecãþi ºi opinii neargumentate. S-a invocat bariera limbii. Ei se simt flataþi atunci când li se adreseazã cuvinte frumoase. Considerãm cã evaluarea lucrurilor dintr-o altã perspectivã.

Bucureºti. De-abia în ultima parte a secolului al XX-lea.ro. Bucureºti. Dezvoltãrile ulterioare au consacrat „linia“ americanã în cercetarea opiniei publice. Univers Enciclopedic. Bibliografie 1. tradiþia europeanã a fost uitatã sau.11. 2. care inaugureazã douã perspective distincte de analizã. iar lucrãrile despre care am vorbit mai sus înscriu contribuþii de fond. Introduction to the Science of Sociology. diferenþele de abordare reprezintã un mare câºtig. University of Chicago Press. Atât Opinia ºi mulþimea.qxd 11. Chicago. Public Opinion. a fost preocupatã de influenþa opiniei publice asupra factorilor de decizie. Cert este cã în perioada interbelicã ºtafeta cercetãrii în acest domeniu trece în câmp american. dar diferite –. 6. Din punct de vedere istoric. Sunt douã abordãri diferite – nu incompatibile. asupra puterii în general. Am selectat autorii respectivi nu numai pentru cã sunt reprezentativi pentru orientarea respectivã. Habermas. Slavko (1999). într-o viziune pragmaticã. asupra studiului comunicãrii la început de secol. dominante erau interpretãrile care plasau opinia publicã într-un context cultural ºi o interpretau într-o manierã raþionalã. consacrând chiar de atunci un gen de decalaj de cercetare ºi de rezultate. cât ºi Critica opiniei publice aparþin acestei familii de interpretãri. pentru cã redau bogãþia ºi tumultul domeniului respectiv. Pânã la Primul Rãzboi Mondial. ci pentru cã era o tradiþie diferitã de cea americanã. 3. Nu vom înþelege influenþa acestui proces. cercetarea europeanã în domeniul socio-uman era indiscutabil de cel mai înalt nivel. Dicþionar de Sociologie Oxford. Nu pentru cã cineva ar fi urmãrit sau ºi-ar fi propus acest lucru. Oxford and New York. Nu datoritã superioritãþii ei intrinseci. una culturalã ºi criticã. Sfera publicã ºi transformarea ei structuralã. Comunicare. Rowman & Littlefield Publishers. . Development and Controversies in the Twentieth Centuries. Bucureºti. Într-o evaluare istoricã însã.ro. perspectiva este cu totul alta. (2003). putem detecta douã etape distincte în studiul opiniei publice. Noelle-Neumann. Comunicare. Jürgen (2005). Robert. subestimatã. Marshall. Tradiþia anglo-saxonã. Spirala tãcerii: opinia publicã – înveliºul nostru social. apãrute în spaþii geografice diferite. fãrã de care nu am putea avea o imagine reprezentativã asupra opiniei publice ºi. Splichal.Istoria_comunicarii. ci datoritã unei schimbãri tectonice în evoluþia cercetãrii de profil. Filozofia comunicãrii. ed. Ne intereseazã sã relevãm cât mai multe contribuþii. În contextul acestui debalans. americanã cu deosebire. 5. Park. Pârvu.ro. ci mai ales pentru substanþa operei lor. pentru perspectiva deschisã în înþelegerea acestui fenomen atât de complex.2007 16:44 Page 63 Gabriel Tarde ºi Ferdinand Tönnies 63 În primele decenii ale secolului trecut. Bucureºti. implicit. ea a impus standardele. lucrurile încep sã se echilibreze. Ilie (2000). Gordon. Comunicare. cu puternice influenþe iluministe. Elisabeth (2004). Ernest Burgess (1921). cum este cea de faþã. La începutul secolului. poate mai semnificativã în felul ei. oricum. 4. Cum cercetarea americanã era mult mai avansatã. dacã nu-l vom corela cu o evoluþie de ansamblu.

Tarde.qxd 11. Gabriel Tarde on Communication and Social Influence: Selected Papers. 16. L’opinion et la foule. L’opinion et la foule. PUF. translated and supplemented by Charles P. deuxième édition. Ferdinand (1955). Tarde. New York. Tönnies.2007 16:44 Page 64 7. 8. 14. Tarde. Les lois de l’imitation. Paris. The Free Press of Glencoe. London. Opinia ºi mulþimea. Fundamental Concepts of Sociology. Tönnies. 13. Chicago. Oxford and New York. Gabriel (1969). Community and Association. 9. Loomis. 12. with a preface by Pitirim Sorokin. An Essay on Social Codes. Ferdinand Tönnies on Public Opinion: Selections and Analysis. Ferdinand (1961). Bucureºti. New York. University of Chicago Press. Gabriel (1901). Transaction Publishers. Tönnies. translated and supplemented by Charles P. Social Laws. Macmillan. introduced and translated by Hanno Hardt and Slavko Splichal. London.11. Gabriel (1899). Tarde. Loomis. édition électronique realisée avec le traitement de textes Microsoft Word 2001 pour Macintosh. Ferdinand (1940). . Gabriel (2007). Ferdinand (2000). Community and Society. An Outline of Sociology. 11. Felix Alcan.ro. Clark. 10. edited. édition realisée à partir du livre de Gabriel Tarde. Routledge & Kegan Paul. Gabriel (1895).Istoria_comunicarii. Rowman & Littlefield Publishers. Ferdinand (2002). American Book Company. Tönnies. translated by John Samples. New Brunswick and London. edited with an introduction by Terry N. Comunicare. 15. Paris. Tarde. Tönnies.

De ce? Pentru cã opinia publicã este o rezultantã a dezvoltãrii mijloacelor de transport ºi a mijloacelor de comunicare în masã. de participare la dezbaterea publicã. . direct sau indirect. cu puncte de vedere diferite. Pe de altã parte. a câºtigãrii libertãþii de opinie etc.* El a acoperit domenii dintre cele mai diverse. cum ar fi cele de public. John Dewey este autorul unei opere solide ºi unul dintre fondatorii pragmatismului american. Vom avea prilejul sã cunoaºtem modul în care erau interpretate noþiuni esenþiale pentru comunicare. de la educaþie. de influenþã. au contribuit la grãbirea naºterii noii discipline a comunicãrii. structurate în lucrãri de sine stãtãtoare ºi semnate de douã figuri de reper ale vieþii culturale americane.qxd 11. vom avea posibilitatea sã observãm cum era conceputã opinia publicã într-o primã dezbatere de rãsunet pe pãmânt american ºi.11. cunoscutã sub numele de „pragmatismul social“ dezvoltatã în cadrul Universitãþii din Chicago. John Dewey întemeiazã o orientare de sine stãtãtoare a acestei filozofii. Prin urmare. a articolului „The Theory of Political Propaganda“. cum erau vãzute relaþiile dintre opinia publicã ºi democraþie. a generat întrebãri ºi a prilejuit limpeziri care. Opinia publicã nu poate fi înþeleasã separat de toate acestea. sub semnãtura lui Harold Lasswell. Walter Lippmann: o polemicã întemeietoare pentru studiul comunicãrii Paul Dobrescu Este un privilegiu cã ne putem referi în aceastã a doua secþiune la o polemicã celebrã privind publicul ºi opinia publicã. asociind acest început cu publicarea. În ceea ce ne priveºte. Menþionãm cã nu era vorba despre o simplã polemicã. cu faimoasa interpretare canonicã a comunicãrii lansatã de Shannon ºi Weaver în anii ’40. psihologie. susþinutã de cãtre niºte autori de duzinã. dezvoltã o ramurã a pragmatismului ce se referã în primul rând la adevãr ºi la condiþiile de existenþã ale acestuia. Avem de-a face cu o polemicã de operã. Majoritatea analizelor de profil fixeazã debutul studiului comunicãrii undeva în perioada interbelicã sau în anii imediat postbelici. considerãm cã polemica dintre John Dewey ºi Walter Lippmann. mai ales. în anii ’20. care activeazã la Universitatea Harvard. apãrutã într-una dintre publicaþiile vremii.2007 16:44 Page 65 John Dewey vs.Istoria_comunicarii. sau cu cercetãrile de mare impact iniþiate de reprezentanþii curentului empiric în timpul celui de-al Doilea Rãzboi Mondial. în 1927. Charles Peirce ºi William James. purtatã în anii ’20 ai secolului trecut. dintre opinia publicã ºi mass media. * Personalitate de primã mãrime a pragmatismului american. chiar dacã acceptãm faptul cã analiza comunicãrii parcurgea un stadiu pre-paradigmatic. a proceselor de democratizare socialã.

Carey. Pentru cã amândoi sunt. întrebarea: care sunt efectele sociale ale presei? Ce fel de percepþii ºi credinþe induce presa? Astfel. numãrul acestora era de 250). Pe parcursul unei vieþi impresionant de active. Cu cât cercetarea în domeniu progreseazã. p. propagandã pânã la esteticã. ºi unul dintre cei mai proeminenþi jurnaliºti ai secolului trecut. Interesul pentru ideile sale a cunoscut o revitalizare începând cu 1979. unde îi prezintã pe Dewey.2007 16:44 Page 66 66 Istoria comunicãrii politicã. De aceea. cea care se sprijinã pe modelul ritual ºi concepe comunicarea drept principala formulã de a întãri coeziunea socialã.qxd 11.Istoria_comunicarii. 13). deºi ambele personalitãþi consacrã majoritatea activitãþii lor altor domenii. iar Herbert Altschull (1990. De ce este John Dewey atât de important pentru domeniul de care ne ocupãm? Pentru cã se aflã la începuturile unei întregi linii de evoluþie a studiului comunicãrii. Heidegger ºi Wittgenstein drept filozofii cei mai importanþi ai secolului al XX-lea. 1998). evident. La rândul sãu. sã fie reþinuþi cu deosebire prin contribuþia lor în sfera comunicãrii. interpretãri mereu reluate de generaþiile de specialiºti. cel puþin în câmp american. Cu alte cuvinte. a încredinþat tiparului nu mai puþin de 37 de volume. în care sunt lansate teme. Michel Curtis îl numea „cel mai talentat ºi influent comentator politic american din secolul al XX-lea“ (introducere la Lippmann. . Este suficient sã amintim cã el a þinut din 1931 pânã în 1967 o rubricã permanentã sub titlul „Today and Tomorrow“. p. este vorba de vârsta activã. termeni precum participare. Discutând despre natura ºi valoarea de adevãr a ºtirilor. p. opinie publicã. religie. Poate ºi mai semnificativ decât toate acestea este faptul cã. public. Lippmann scrie nu numai prima carte semnificativã din spaþiul american despre opinia publicã. nu ne putem reprezenta cât de cât clar evoluþia domeniului comunicãrii fãrã a avea în vedere acest autor-reper. la un moment dat. apoi. În acelaºi timp. Lippmann este o autoritate de primã mãrime în domeniul politologiei. În statisticã. este foarte probabil ca. în istorie. cvasi-exclusivã. este câºtigãtor de douã ori al premiului Pulitzer. ªcoala de la Palo Alto. cu atât îi vom redescoperi mai mult ºi mai frecvent. concepte. reluatã de studiile culturale. 307) îl caracteriza drept „Pontiful presei“. Deci Lippmann a þinut timp de o generaþie ºi jumãtate o rubricã sãptãmânalã. Lippmann rosteºte. primul. ªcoala dramaturgicã etc. „o persoanã înþeleaptã mi-a sugerat sã încep cu John Dewey. 1992. direct sau indirect. XI). semn al consistenþei ºi al unei perenitãþi indubitabile. epistemologie ºi metafizicã. performanþã care nu ºtim sã fi fost egalatã. credinþe comune. generaþiile sunt creditate cu o vârstã medie de 25 de ani. Iatã confesiunea unui apreciat autor în domeniul comunicãrii: „Când am decis cu câþiva ani în urmã sã abordez serios literatura despre comunicare“. dezbatere. valori împãrtãºite apar drept termeni-cheie.11. cu peste 20 de volume publicate. el întemeiazã o tradiþie: studiul efectelor comunicãrii de masã. care apãrea concomitent în numeroase ziare americane (la un moment dat. de linii de interpretare în sfera studiului comunicãrii. mãrturiseºte James W. A fost un sfat pe care niciodatã nu l-am regretat“ (Carey. a devenit preponderentã ºi. O asemenea orientare este. tradiþie care. Opera sa ºi ataºamentul la valorile organizãrii pluraliste a societãþii moderne i-au adus pe bunã dreptate aprecierea de „cel mai important filozof al Americii“ ºi de „filozoful democraþiei“ (Fort. întemeietori de orientãri. an în care Richard Rorty publicã Philosophy and the Mirror of Nature. 1991.

Ei abordeazã o serie de teme comune. presa ºi rosturile sale în societate.11. Numai cã îi resimt într-o manierã diferitã slãbiciunile. considerând cã guvernarea este principala slãbiciune a democraþiei moderne. De aceea. firesc. atunci când evaluãm contribuþia autorilor menþionaþi nu trebuie sã ne lãsãm induºi în eroare de faptul cã. supunându-le unui aspru rechizitoriu. se cuvine fãcutã o precizare. adesea. chiar dacã nu le pronunþã numele ca atare. În cele ce urmeazã vom insista asupra acestor teme. . încercând o analizã comparativã a abordãrilor promovate de cãtre cei doi autori. criterii raþionale de calcul ºi evaluare. îi prescriu în mod diferit tratamentul.qxd 11. de o confuzie prelungitã între ceea ce se spune ºi ceea ce se întâmplã efectiv în democraþia modernã. ªi Lippmann. ulterior adâncite ºi examinate în lumini diferite. ªi. execuþie. iar în toate aceste domenii democraþia nu este echipatã corespunzãtor ºi nu oferã soluþii convenabile. corelat în principal cu influenþa mijloacelor de comunicare în masã. termeni care apar în literatura de specialitate mai târziu. slãbiciunea fundamentalã a democraþiei este lipsa capacitãþii de a decide rapid ºi eficient. „dogma“. el atacã „modelul“.Istoria_comunicarii.. Autorul american nu vorbeºte explicit despre efecte. audienþã etc. Sistemul democratic este practic gripat. de modul cum se formeazã opinia publicã etc. suntem la începuturi. pentru cã structurile sale de conducere sunt „locuite“ de elemente ºi persoane inadecvate. pentru o cercetare istoricã este obligatoriu sã reþinem cã ei lanseazã teme noi. Trebuie sã rãspundem mai întâi la o altã întrebare: sub ce presiuni este descoperitã noþiunea de public? Marcaþi de experienþe sociale diferite ºi având specializãri diferite – unul sociolog. de o slãbire a capacitãþii sale de reacþie. 1. altul politolog –. opinie publicã.2007 16:44 Page 67 John Dewey vs. poate. iar datoria noastrã este sã înþelegem ce semnificaþie ataºau autorii acestei noþiuni. Perspectiva din care iniþiazã critica este cea a performanþelor sistemului democratic de conducere. Autorul american vorbeºte despre o dereglare a democraþiei. care îi plaseazã în câmpul studiului comunicãrii: public.“ Mai întâi o menþiune: vorbim despre public nu în sensul modern al termenului. ºi acest fapt îºi lasã amprenta inconfundabilã asupra analizei propriu-zise. este preocupat de efecte. Pentru Lippmann. acoperind o arie problematicã vastã. de percepþiile pe care aceasta le favorizeazã. În general. În acest punct. ei nu folosesc termenii ºi. Aºa cum menþionam. Lippmann: „ publicul nu conduce ºi nu poate sã conducã o naþiune“ „Trebuie sã abandonãm noþiunea cã poporul guverneazã. ambii autori descoperã publicul sub presiunea blocajelor democratice. de influenþa presei. pentru cã guvernarea presupune decizie. Lippmann atacã douã „ficþiuni“ esenþiale ale democraþiei directe: ficþiunea „cetãþeanului omnicompetent“ ºi cea care „identificã funcþionarea guvernului cu voinþa poporului“. îmbrãþiºeazã unghiuri de analizã care au inaugurat câmpuri de cercetare noi. Dar el judecã în aceºti termeni. Lippmann ºi Dewey au scris mult. ºi Dewey au un ataºament real la viaþa democraticã. Sã nu uitãm. conceptele pe care le utilizãm noi astãzi. Walter Lippmann 67 Pentru acurateþea judecãþii. formuleazã interogaþii ce nu mai fuseserã pronunþate pânã atunci.

Iatã aceste principii: 1. La Lippmann. încât îl caracterizeazã în funcþie de o asemenea relaþie de exterioritate. de obicei irelevant ºi adesea supãrãtor. uneori.qxd 11. publicul este considerat mulþimea cetãþenilor în calitatea lor privatã. p. ci pentru cã este astfel plasat încât sã poatã înþelege ºi sã poatã acþiona. cã unii înþeleg mai bine. va rãmâne întotdeauna exterior problemelor publice adevãrate. în fond. Cât despre suveranitatea sa se poate afirma cam ceea ce spunea Bismarck despre Napoleon al III-lea: „de la distanþã pãrea cã este ceva. 140). 51). „Publicul va rãmâne întotdeauna exterior problemelor publice. nu sunt decât o fantomã. încât ne propune chiar un ansamblu de principii dupã care putem identifica publicul. Atât de mult þine autorul la aceastã poziþionare a publicului. Concluzia acestei analize a modelului clasic al democraþiei este necruþãtoare: „Trebuie sã abandonãm noþiunea cã poporul guverneazã“ (ibidem. întrucât sunt la curent cu tot ceea ce se întâmplã. de aproape nu era chiar nimic“ (ibidem. dar care. respectiv. „Astãzi. p. Aceasta este ºi cea mai importantã imputaþie pe care Lippmann o face publicului. Împotriva diferitelor interpretãri potrivit cãrora cetãþeanul poate fi ajutat prin mijloace educative sã-ºi exercite rolul ºi sã influenþeze cursul evenimentelor sau sã facã progrese cãtre acest ideal. pe care urmeazã sã o descoperim la alþi autori de mai târziu. p. anume cã „exterior“ fiind ºi având o investiturã politicã în virtutea modelului democratic. Principala diferenþã dintre public ºi specialiºti este cea conferitã de poziþia lor de outsider-i ºi. de ceea ce poate ori nu poate face.11. Lippmann exprimã o poziþie inflexibilã: „Eu cred cã idealul este fals“ (ibidem. în sensul cã este nepotrivit cetãþeanului. au avantajul indubitabil cã sunt conectaþi la probleme pe care alþii le judecã din exterior. 13). acei cetãþeni despre care se presupune cã iau deciziile esenþiale într-o democraþie modernã. ci doar cã unii fiind în interiorul instituþiilor ºi centrelor de decizie pot judeca în cunoºtinþã de cauzã. aºa cum este „nepotrivit pentru un om gras sã încerce sã fie un dansator de balet“. 29). oricât ar fi de instruit ºi de interesat de viaþa publicã. Acþiunea executivã nu este pentru public. mai repede ºi alþii nu. Publicul nu face decât sã se ralieze cuiva care are putere executivã.“ Având în vedere complexitatea problemelor pe care le presupune decizia în societatea modernã. pentru cã încearcã sã navigheze vasul de pe uscat“ (ibidem. nu pentru cã este în mod intrinsec mai bun. 10). cu capacitatea sa modestã de a înþelege nuanþe ºi lucruri de profunzime. Nu este un ideal indezirabil. insider-i. aflat în rândul din spate. p. altminteri existând riscul „de a fi pervertite posibilitãþile sale adevãrate“. Ceea ce se impune pentru o democraþie eficientã. p. Mai toate aceste principii sunt inspirate de poziþia de outsider a publicului. Într-atât de preocupat este autorul american de poziþia publicului. ci unul de neatins. Outsider-ul este în mod necesar ignorant. Nu s-ar pune problema cã unii sunt mai dotaþi ºi alþii nu. cetãþeanul. cu imunitatea sa redusã la influenþe ºi manipulãri.Istoria_comunicarii. el va cãuta sã „controleze din afarã acþiunile altora“. „Numai insider-ul poate lua decizii. cetãþeanul obiºnuit a ajuns sã se simtã asemenea unui spectator surd. potrivit autorului.2007 16:44 Page 68 68 Istoria comunicãrii Nu vom întâlni la autorul american o definire riguroasã a termenului de public. care este nevoit sã priveascã la un spectacol misterios abia abþinându-se sã nu adoarmã“ (Lippmann. conjugatã. este sã formuleze idealuri în acord cu posibilitãþile sale. 1993. .

Ca aceastã decupare sã fie relevantã. nu sunt vizibile pentru cetãþeanul obiºnuit. 5. din mulþimea cetãþenilor – este descris în felul de mai sus. comportamentul raþional este acel tip de comportament care urmeazã un traseu stabilit. tehnice cerute de rezolvarea unei probleme nu sunt pentru public. autorul american mãrturiseºte cã nu-ºi poate imagina cum „aceastã agregare a ignoranþelor individuale ar putea conduce la o forþã care sã direcþioneze afacerile publice“ (ibidem. nu poate explica de ce se întâmplã un lucru ºi cum poate fi el remediat sau preîntâmpinat. atunci prin persuasiune. repetãm. Judecata publicului se sprijinã pe un numãr mic de fapte aflate în discuþie. Întrucât nu înþeleg evoluþia ºi complexitatea societãþii. analiza ºi soluþia unei întrebãri nu sunt pentru public. De aceea. un proces de pervertire. nu stãpâneºte cu adevãrat un fenomen. ea prezintã compartimente întregi care. care decurge cvasi-automat din situaþia în care cineva nu înþelege. nu descifreazã.Istoria_comunicarii. dacã nu prin legi pozitive. De aceea. opiniile lor privitoare la modul cum ar trebui sã se comporte ceilalþi formeazã opiniile publice. 3.qxd 11. pe proceduri ºi pe aspectele exterioare. 45). 29). Pentru ca acþiunea socialã sã fie posibilã. pentru cã se sugereazã ceva ce nu existã ºi. este necesar sã fie descoperite criterii potrivite pentru natura opiniei publice.2007 16:44 Page 69 John Dewey vs.11. 4. Nu are cum sã le cuprindã într-o viziune unitarã. În primul rând. pur ºi simplu. 7. Natura profundã a unei probleme nu este pentru public. Publicul intervine din afarã asupra muncii efectuate de insider-i.“ Dacã publicul în ansamblu – alcãtuit. p. . cetãþenii sunt tentaþi sã abandoneze „încercãrile plãpânde de a controla cursul evenimentelor“. apoi. mai la îndemânã pare reacþia de a da impresia de stãpânire. Intervine. Walter Lippmann 69 2. 6. „O agregare a ignoranþelor individuale nu poate direcþiona afacerile publice. fie cã e vorba despre stabilirea unei reguli. Criteriile de judecatã ale publicului sunt mai generale. Criteriile specifice. vizibile ale comportamentului. Ceea ce rãmâne publicului este sã judece dacã actorii implicaþi într-o controversã respectã o regulã de comportament stabilitã sau îºi urmeazã propriile dorinþe arbitrare. ei formeazã un public. deci. Lucru care este de douã ori riscant. Ele se axeazã. membrii sãi nu pot face excepþie ºi nu pot fi semnificativ diferiþi de categoria socialã din care fac parte. Reacþia normalã ar fi de renunþare sau de perfecþionare pentru a-l stãpâni. cetãþenii recurg la o altã soluþie: „Ei vor încerca într-un fel sã controleze comportamentul altora. în mod esenþial. astfel încât ea sã poatã stabili diferenþa dintre comportamentul raþional ºi cel arbitrar. pp. încet. încet. fiind greu de înþeles chiar pentru specialiºtii din alte compartimente. de aplicarea sau modificarea ei (ibidem. Prin urmare. persoana particularã nu are cum sã aibã opinii asupra tuturor problemelor publice. Societatea modernã este prea complicatã. Când oamenii sunt în aceastã poziþie faþã de evenimente. cu cât mai eficient va face ceea ce stã în puterea lui sã facã ºi va afecta mai puþin libertãþile omeneºti“ (ibidem. Aceastã judecatã se face pe baza unei decupãri a comportamentului exterior al insider-ilor. Cu cât mai clar este înþeles ceea ce poate ºi ceea ce nu poate publicul. 134-135). Renunþarea la exercitarea unui rol prevãzut de modelul clasic al democraþiei nu este însã convenabilã. Psihologic. p. Anticiparea.

În alþi termeni. în aceastã calitate. transferatã direct sau indirect asupra democraþiei: vulnerabilitatea la manipulare. trebuie sã identificãm o altã forþã. în orice caz. p. cel mai rapid. de trãiri. 1991. non-partizani. de reacþii foarte puþin pregãtite. se recurge la formula influenþãrii oamenilor. de evaluãri subiective ºi. dacã este fabricant de ceasuri sau de microscoape. implicit. pentru ceea ce este cel mai mic“ (Lippmann. Ea trebuie sã recurgã din ce în ce mai mult la profesioniºti. ªi aceasta este o altã mare slãbiciune a publicului. Atunci apare întrebarea fireascã: în ce direcþie pot fi influenþaþi oamenii. „Dacã nu ne putem bizui pe cetãþean. asociatã cu modesta cunoaºtere ºi stãpânire a lucrurilor. . Cel puþin într-o viaþã democraticã.Istoria_comunicarii. înfãþiºat mai sus. Democraþia nu mai poate opera cu o iluzie. cel mai înalt sau. p. Publicul este o sumã de impresii. Este un fenomen prezent în comportamentul. pe care Lippmann nu ezitã sã le formuleze. el personalizeazã orice crede de cuviinþã ºi nu este interesat decât atunci când evenimentele au fost melodramatizate sub formã de conflict“ (ibidem.2007 16:44 Page 70 70 Istoria comunicãrii pentru cã lucrurile pot fi îndreptate într-o direcþie foarte costisitoare. cã el discerne numai distincþiile grosiere. al publicului: dacã nu sunt descifrate cu adevãrat evenimentele. Verdictul este tãios. Salvarea ei. „Soluþia: menþinerea cadrului ºi schimbarea actorilor. soluþia de a salva modelul democratic ar fi de a menþine cadrul. de a recomanda soluþii potrivite ºi de a le duce la bun sfârºit. influenþarea evenimentelor. Portretul social al publicului nu este deloc mãgulitor. aceastã evoluþie secvenþialã – idealuri. potrivit lui Lippmann. Aceastã forþã nu poate fi decât clasa experþilor. Dar orientarea simpatiilor înseamnã.“ Fireºte cã dintr-un asemenea portret nu pot rezulta decât concluzii radicale. la executivi. 55). autorul american spune cã publicul nu poate decât cel mult sã indice „încotro trebuie sã se îndrepte simpatiile“. Acest stereotip este construit pe baza ideii de progres neîntrerupt. p.11. Am putea spune chiar a manipulãrilor. clasa de experþi. Cetãþeanul nu poate fi desprins de poziþia lui de bystander ºi. În alt loc. de abordãri amatoare. din punct de vedere teoretic. dar de a schimba actorii…“ (idem). pentru cã ea deþine expertizã. hrãnit de credinþa cã America se distinge tocmai prin capacitatea de a îndeplini nãzuinþa omului obiºnuit. cã. el nu poate conta în procesul de decizie socialã. încât orice nesocotire este numitã ne-americanã“ (ibidem. puþin profesioniste. care sã preia ºi sã finalizeze viziunea cetãþeanului din modelul democraþiei clasice. mereu interesaþi. care este nãscut sã lupte „pentru ceea ce este cel mai mare. capacitatea de a examina faptele. a oricãrui guvern popular cã oamenii obiºnuiþi ca membri ai publicului nu vor fi bine informaþi. muncã ºi rezultat – atât de asimilatã. la „agenþi“. în condiþiile în care nu existã capacitatea de a înþelege cursul evenimentelor? Astfel.qxd 11. Semnificaþia mai adâncã a poziþiei lui Lippmann o putem desprinde având în vedere stereotipul aºa-zisului „vis american“. am putea spune dezlãnþuit. Trebuie sã presupunem cã un public nu poate suplini lipsa de expertizã prin curiozitatea intermitentã. Acest pattern mental este atât de înrãdãcinat. 110). omului obiºnuit îi este cultivatã „[…] obsesia pentru superlativ ºi pentru unicitate. se deschid porþile influenþãrilor sociale de tot felul. poate fi adusã de aceastã nouã clasã socialã. este greu de mobilizat ºi uºor de îndreptat în direcþii greºite. întrucât acþioneazã prin propria aliniere. 109). „Trebuie sã presupunem ca o premisã fixã. creativi sau executivi.

forþa executivã a conducerii politice devin de înþeles. este iluzorie. Mai devreme sau mai târziu. modelului de viaþã al americanilor. El consacrã o nouã clasã de experþi. Concomitent. mai relevantã ca niciodatã: opinia publicã nu conduce ºi nu poate sã conducã o naþiune sau sã-i modeleze politica. Dewey împãrtãºeºte multe puncte de vedere ale contemporanului sãu: într-adevãr. nu sã defineascã politici!“ Reacþia lui Dewey se produce în douã etape: cea exprimatã dupã apariþia lucrãrii Public Opinion (1922) ºi cea. totul se va bloca. de profesioniºti. adesea apreciatã drept obstinatã. Cu alte cuvinte. educarea sa. Când standardul economic este statuat drept criteriu fundamental. XIV). pe altele modificându-le ºi reinterpretându-le.Istoria_comunicarii. 1993. nu are cum sã asigure perspective reale visului american. ci poate cel mult sã aleagã între alternative propuse ºi susþinute de elitele aflate în competiþie. atunci mãcar caracterul de rãspuns al lucrãrii. mai elaboratã.qxd 11. iar existenþa unui „cetãþean omnicompetent“. la unele renunþând. nu o împãrtãºesc“ (introducere la Lippmann. publicul este dezorientat. Chiar din titlu putem desprinde dacã nu spiritul polemic. raþionalitatea. devine din ce în ce mai pasiv. Lippmann înlãturã publicul din sistemul de conducere ºi îi rezervã un loc limitat. de iniþiative. referendumuri ºi alte giumbuºlucuri ale democraþiei directe.11. Primatul pe care îl capãtã organizarea. singura care poate sta la baza visului american.2007 16:44 Page 71 John Dewey vs. capacitatea de decizie. se îndepãrteazã de atitudinea participativã pe care o pretinde un sistem democratic. principala afirmaþie aflatã în miezul cãrþii The Phantom Public rãmâne. întreaga problematicã a organizãrii politice se schimbã. considerându-i adevãraþii responsabili de conducerea treburilor publice (în felul acesta. oferitã în lucrarea de sine stãtãtoare The Public and Its Problems (1927). Dewey: „fãrã public nu putem vorbi despre democraþie! “ „Experþii – chemaþi sã cerceteze fapte. Walter Lippmann 71 Cum publicul este „exterior“ problemelor publice. în ultimã instanþã. apãrutã ca rãspuns la The Phantom Public. McClay. asupra cãruia vom reveni atunci când vom trata opinia publicã. el opteazã fãrã dubii pentru o viziune elitistã a conducerii sociale. Susþinãtorii democraþiei directe ºi electoratul american dezamãgit ar face bine sã dea atenþie acestei afirmaþii. „Într-o erã profund dezgustatã de politicieni ºi subjugatã de sondajele de opinie publicã. chiar dacã. Este puþin probabil cã antrenarea publicului în procesul de decizie. Lippmann a revãzut multe dintre opiniile sale. recunoaºte ºi el. va asigura performanþa. autorul american anunþã cu mult înainte de apariþia doctrinei tehnocratice principalul ei filon ideatic). el ajunge sã trateze aceste teme . autorul face o alegere tranºantã: democraþia trebuie sã beneficieze de o structurã pe verticalã alcãtuitã din experþi ºi specialiºti. În ceea ce priveºte viziunea despre public ºi actul de conducere. de-a lungul prodigioasei sale cariere. „Este posibil ca tocmai acest elitism obstinat sã fie motivul pentru care ar trebui sã-l citim ºi în anii care urmeazã“. singurii care pot oferi ºanse reale idealului american. p. Este de remarcat cã. el rãmâne pe o poziþie constantã. într-un mod dureros ºi încãpãþânat. ca bazã a democraþiei. Propunând o asemenea formulã. 2. subliniazã Wilfred M. De aceea. Abordãrile ambilor autori au note comune vizibile. chiar legitime.

Filozof de adâncime. 1954. ca valoare supremã a organizãrii de tip democratic. viaþa democraticã propriu-zisã este vidatã de substanþã. înnobilarea publicului trebuie sã fie principala prioritate pentru orice democraþie. dispare chiar judecata socialã. colectarea eficientã a datelor ºi prezentarea convingãtoare în presa scrisã a rezultatelor investigaþiilor sociale. ºi în acest rãspuns nu putem preciza ce anume a cântãrit mai mult: ideea cã experþii pot dezvolta interese de grup sau faptul cã.qxd 11. astfel. dacã vom urma aceastã cale. de a defini interese. În noþiunea de ºtiinþã este cuprinsã cercetarea . dar ºi salvarea vieþii democratice. existã riscul de a fi pusã sub semnul întrebãrii nu numai democraþia. altfel. Un gânditor de talia lui Dewey nu putea nega rolul experþilor în pregãtirea ºi fundamentarea deciziilor. pp.Istoria_comunicarii. 1922). ca ºi Lippmann. Este ceea ce Dewey afirmã imediat dupã apariþia lucrãrii lui Lippmann. o asemenea clasã „se rupe de interesele comune pânã într-acolo încât devine o clasã cu interese private ºi cu o judecatã de grup“ (ibidem. 116-117). Deci singura soluþie este realizarea unei alianþe între ºtiinþa socialã. chiar dacã ajung la concluzii divergente de cele ale lui Lippmann“ (Dewey. Aici apare diferenþa fundamentalã faþã de Lippmann: Dewey considerã cã ridicarea. Dewey apeleazã ºi la o contraargumentare care porneºte de la confuzia dintre ºtiinþã ºi cunoaºtere. Dewey se dovedeºte un critic sever al rolului experþilor de a formula politici. Public Opinion: „[…] întâlnirea dintre ºtiinþa socialã. pentru ca publicul sã-ºi îmbunãtãþeascã nivelul cultural. Mai întâi. în creºterea performanþei sociale. accesul la fapte ºi arta prezentãrii nu este un obiectiv uºor de atins. iar aceastã cercetare nu poate fi fãcutã decât de cãtre cei pregãtiþi ºi echipaþi pentru aºa ceva. sã-ºi dezvolte capacitatea de analizã. se desprind concluzii ºi poziþii diferite. Dar realizarea lui îmi pare a fi singura soluþie autenticã la problema îndreptãrii vieþii sociale într-o direcþie inteligentã“ (idem).11. „Orice guvernare de experþi în care masele nu au ºansa de a le împãrtãºi experþilor nevoile lor nu este altceva decât o oligarhie care funcþioneazã în interesul celor puþini“ (ibidem. Mai mult. Însã definirea intereselor revine publicului. Încet. a interesului comun. iar ideea ca experþii sã le defineascã nu este elitism în ceea ce priveºte democraþia. face chiar un compliment analizei întreprinse de Lippmann: „Datorez celor douã cãrþi The Phantom Public ºi Public Opinion […] toate ideile pe care le implicã lucrarea mea. totul degenereazã într-o oligarhie organizatã în interesul celor puþini: „Numai publicul poate sã defineascã acele interese. 208). dar sigur. p. Strãdania lui este de a gãsi o soluþie care sã permitã valorificarea capacitãþilor tehnice. Contraargumentarea lui Dewey se desfãºoarã pe douã liniamente. dispare dezbaterea publicã. Ce ar însemna guvernarea experþilor? Oligarhie – spune rãspicat Dewey. avem o contraargumentare prin consecinþe. De acord cu prezenþa experþilor. „Tratamentul pentru bolile democraþiei constã în mai multã democraþie“ (ibidem. ci chiar coeziunea ºi stabilitatea socialã. În felul acesta. nu mai putem vorbi despre democraþie. De ce? Pentru cã opþiunile umane ºi sociale sunt diferite. dispare cetãþeanul. 146). Existã probleme tehnice care trebuie rezolvate prin cercetarea faptelor. Pentru cã acele realitãþi sociale sunt citite în registre diferite ºi interpretate în mod diferit. Dacã facem abstracþie de public. ci elitism pur“ (Dewey. p. În alþi termeni. p. 207).2007 16:44 Page 72 72 Istoria comunicãrii tot pornind de la blocajele democraþiei. Aici identificãm ºi caracterul instructiv al disputei: dintr-un corp comun de constatãri.

1991. a cunoaºterii. iar nu invers (Westbrook. sub-raþionalã. Walter Lippmann 73 individualã. p. aceasta nu se reduce la un simplu comportament de rutinã. efectuat de cãtre Norman C. în continuare. dezbatere a concluziilor. 1991. 210-212). Teoriile psihologice avansau argumente referitoare la incapacitatea oamenilor de a lua decizii raþionale. care implicã metode de acumulare ºi de transfer a respectivelor acumulãri istorice. În 1922. în acelaºi timp. soluþia. Din moment ce oamenii sunt în întregime produsul obiºnuinþei. Cunoaºterea înseamnã mult mai mult. cercetare preponderent tehnicã. potrivit cãruia alianþa între psihologie ºi analiza politicã ar putea explica mai bine comportamentul politic al cetãþeanului. al obiºnuinþelor. 1925. Judecata reprezintã produsul obiceiurilor. Cunoaºterea este ºtiinþa împãrtãºitã ºi asumatã social. automatã. Nu instinctul. O altã cercetare axatã pe campania pentru alegerile la primãria oraºului Chicago din 1926 a ajuns la concluzia cã „votul este nediferenþiat ºi lipsit de inteligenþã. În acest sens mai larg. pp. Cercetãrile empirice furnizau date în favoarea acestei orientãri. pp. menite a stimula rãspunsuri emoþionale. Cartea contrazice ideile la modã cu privire la instinct. instinctive. iar esenþa sa constã mai degrabã în predispoziþia învãþatã. al culturii. Luminarea opiniei publice. 288).qxd 11. „inteligenþi“. ci obiºnuinþa (engl. ºi cel mai mult pe apeluri iraþionale. modalitatea de rezolvare a acestor probleme reale. 1954. psihanaliza scotea în evidenþã elementele iraþionale. 158). un proces de transmitere. ale comportamentului uman. Dewey publicã. 275). habit) ocupã poziþia-cheie în psihologia socialã. de stimul-rãspuns (Westbrook. .Istoria_comunicarii. Diferã. Pornind de la deficitul de raþionalitate al unor decizii. o serie de prelegeri þinute în 1918 la Universitatea Stanford. „Cunoaºterea nu este rodul unei judecãþi sau conºtiinþe individuale“ (Dewey. cei mai mulþi autori ai momentului considerau cã rolul publicului în procesul de luare a deciziei trebuie serios limitat. care evidenþiazã cã în acel an „campania câºtigãtoare a fost cea care s-a axat cel mai puþin pe probleme raþionale. ªtiinþa politicã îmbrãþiºa tot mai larg ideea cã practica democraticã trebuie sã cunoascã modificãri substanþiale. se consolidase un larg consens între specialiºtii în ºtiinþa politicã. sub titlul Human Nature and Conduct: An Introduction to Social Psychology. p. care prefigureazã rãspunsul ºi configureazã predilecþii durabile. acumulatã. iar behaviorismul reducea acelaºi comportament la o reacþie mecanicã. În alþi termeni. Procesul acesta de convertire este unul prin excelenþã social ºi el presupune dialog. mai degrabã decât luminarea oficialilor. Existã un studiu al campaniei prezidenþiale din 1924. poate chiar a paºilor pe care îi implicã dezvoltarea. p. însã. dupã modelul stimul-rãspuns“ (Meier. Lasswell devine cel mai cunoscut specialist american în ceea ce priveºte aplicarea abordãrilor psihologice în studiul comportamentului politic. Cunoaºterea presupune. iar alegerile sunt practic fãrã semnificaþie ca mod de exprimare a opiniei publice“ (Woodly. iar puterea acordatã celor „competenþi“. diagnosticul este acelaºi sau similar. Meier.2007 16:44 Page 73 John Dewey vs. 1926. problemele sociale nu trebuie asociate cu „natura umanã“. La sfârºitul anilor ’20. venite din subconºtient. acceptare. „raþionali“. cunoaºterea exprimã înþelepciunea socialã a unei comunitãþi ºi este mult mai cuprinzãtoare decât expertiza pe care Lippmann o asociazã cu comunitatea experþilor. 280-282).11. Dewey este ºi el preocupat de suferinþele democraþiei.

p. precum ºi preocuparea de a salva valorile democratice ºi modelul clasic al funcþionãrii acestora sunt dominantele lucrãrii The Public and Its Problems. rezultatele sale trebuie integrate într-o texturã socialã orientatã de valori ºi opþiuni. Existenþa intereselor comune. cu mediul cultural ºi social. p. p.2007 16:44 Page 74 74 Istoria comunicãrii ci cu obiºnuinþele care se formeazã. Esenþial nu este modul în care fiinþele individuale ajung sã se asocieze. Sã urmãrim. la apariþia acþiunilor concertate. 15-16). substanþiale ºi durabile ale acþiunilor pe care oamenii le desfãºoarã în comun. în timp ce Dewey se va concentra pe condiþiile care stau la baza acþiunii comune de transformare a mediului. Dewey accentueazã cã. orienta comportamentul“ (Dewey. deci creeazã mecanisme pentru a putea controla consecinþele diverselor acþiuni (ibidem. organic legatã de democraþie. nu se produce de la sine: „ne naºtem cu înclinaþia organicã spre asociere. Pentru Dewey. deoarece „pânã acum nu a fost descoperit nimic care sã poatã acþiona complet izolat“. efortul lui Dewey de a întemeia noþiunea de comunitate. b) Aceste consecinþe sunt de o asemenea amploare. 25). în concepþia lui Dewey: a) Publicul este creat prin existenþa ºi conºtientizarea unor consecinþe indirecte. dar ºi într-o direcþie elitistã: opinia experþilor nu trebuie comunicatã cetãþeanului obiºnuit. roiul de albine): „[…] planetele dintr-o constelaþie ar deveni o comunitate dacã ar fi conºtiente de legãturile care existã între activitãþile fiecãreia dintre ele ºi activitãþile altor planete ºi dacã ar putea folosi aceastã cunoaºtere a legãturilor existente pentru a direcþiona. dar nu ne naºtem membri ai unei comunitãþi“ (ibidem. Publicul are interese comune ºi este conºtient de acest lucru. Psihologia socialã a lui Dewey oferã o alternativã la teoriile psihologizante care atribuie disfuncþionalitãþile vizibile ºi costisitoare ale democraþiei americane incapacitãþii publicului de a adopta decizii raþionale. .qxd 11. Lippmann articuleazã argumente care merg în direcþia unei „ºtiinþe sociale“. aici se situeazã ºi nucleul tare al disputei cu Lippmann. Este nevoie sã remarcãm faptul cã Dewey examineazã problema publicului cu altã atenþie ºi din altã perspectivã. a reprezentãrii lui adecvate în procesul conducerii sociale. De fapt. 1954. cu instituþiile care promoveazã sau nu norme ºi atitudini adecvate democraþiei. persoane îndepãrtate. Consecinþele pot afecta doar pe cei implicaþi în mod direct într-o anumitã relaþie. 24). dimpotrivã. mai curând decât luminarea oficialilor ºi a conducãtorilor“ (idem). ci felul cum se diferenþiazã formele umane de asociere de alte forme (de pildã. c) Publicul devine cu adevãrat public în momentul în care se organizeazã. încât publicul este interesat sã le controleze. conºtientizarea consecinþelor pe care propriile acþiuni le au asupra celorlalþi condiþioneazã aceastã tranziþie. Disputa Lippmann-Dewey întruchipeazã aceste douã orientãri. Asocierea este „legea a tot ceea ce existã“. soluþia este exact opusã: „Cred în continuare cã luminarea opiniei publice trebuie sã reprezinte o prioritate. pp. Lippmann va fi mai degrabã preocupat de capacitatea oamenilor de a cunoaºte acest mediu ºi de a emite judecãþi inteligente asupra sa. Perspectiva socialã a analizei. Tranziþia de la faza fizicã a comportamentului asociativ la comunitate. În viziunea lui Dewey. sau. ci elitelor aflate la conducere.11. „diferenþa este creatã de conºtientizarea consecinþelor pe care le au acþiunile desfãºurate în comun“ (ibidem.Istoria_comunicarii. 154). sã le reglementeze (ibidem. Iatã momentele formãrii publicului. p. 131). oricât de importantã ºi utilã ar fi expertiza. deci. Ambii realizeazã importanþa mediului înconjurãtor.

Simbolurile ºi înþelesurile unificã publicul. iar acestea pot circula foarte repede. la rândul lor. analiza sa este mai adâncã. regulilor. din moment ce presupun un înþeles împãrtãºit. Observaþi cât de departe suntem de viziunea lui Lippmann. pentru a face loc grupurilor de experþi. iar. chiar dacã nu a fost trãitã nemijlocit. Atunci cum se mai poate forma publicul. Prin urmare. de evenimente. Publicul are un contur social destul de precis. . pentru cã fãrã el nu putem vorbi despre democraþie. declanºeazã dezbateri ºi. comun. Astãzi experienþele trãite nemijlocit sunt din ce în ce mai puþine raportat la experienþa de ansamblu a comunitãþilor. Iar aceste acþiuni. la înþelesurile acestora. astfel. împãrtãºite. Procesul de socializare. sã-ºi consolideze trãsãturile sale clasice de public. Mijloacele tehnologice – cabluri. afecteazã condiþiile tradiþionale de formare a publicului. a primat experienþa trãitã direct. fixate în simboluri. pentru cã am avut de-a face cu comunitãþi relativ mici. La rândul lor.Istoria_comunicarii. spune autorul american.2007 16:44 Page 75 John Dewey vs. Publicul nu poate fi decât activ. evenimentele nu pot fi „transportate“ la fiecare dintre noi. angajarea personalã în adâncimea analizei. apoi. Dewey este preocupat de modul cum poate fi salvat publicul. cutumelor comunitãþii respective. Care este rolul simbolurilor în formarea publicului? Simbolul este substitutul faptului. aceste înþelesuri trezesc reacþii. cãi ferate – se dezvoltã rapid ºi accentueazã foarte mult mobilitatea persoanelor. favorizeazã apariþia unor poziþii comune. Nimeni nu mai poate cunoaºte toate evenimentele. tipãrituri. Autorul american observã cu îndreptãþire cã publicul înseamnã. p. de situaþii care se succed cu atâta repeziciune. în primul rând. însemna asimilarea normelor. „Evenimentele nu pot circula de la o persoanã la alta. ataºate semnificaþiilor comune. creeazã noi legãturi. Cât de mult conteazã opþiunea. Sã mai insistãm puþin asupra acestei noþiuni fundamentale. asumate. netezind calea formãrii publicului. al evenimentului. Conºtientizarea intereselor atrage dupã sine organizarea grupului respectiv pentru a le proteja ºi promova. apoi. Cât de mult s-a progresat în definirea noþiunii de public. nu putem decât sã apelãm. interese ºi conºtientizarea acestor interese. Atunci le conferim înþelesuri. Acestea sunt.11. cum am spune astãzi. stabilirea de prioritãþi ºi oportunitãþi. schimbãtoare ºi nu permit publicului sã se aºeze. Publicul are ceva în comun. De aceea. ca bazã a vieþii democratice? Nu mai putem cunoaºte toþi ºi în mod direct acelaºi numãr de fapte. transformate în dorinþe ºi în scopuri. astfel. Walter Lippmann 75 Lippmann îi surprinde punctele slabe ºi. pe de altã parte. dar semnificaþiile pot circula astfel ºi pot fi împãrtãºite prin intermediul semnelor. Diversele forme de asociere sunt foarte mobile. cum se poate observa. Publicul are viaþa lui internã. care. strategii de acþiune. 153). presupun dezbateri. De acum nu vom mai putea discuta despre public decât þinând cont de achiziþiile lui Dewey. Chiar ºi comunitãþile locale sunt afectate de aceastã dezvoltare explozivã a tehnologiilor moderne. convertesc o acþiune concertatã într-o comunitate de interes ºi de efort“ (ibidem. care marcheazã un moment crucial în definirea unei noþiuni esenþiale pentru comunicare. provenit fie dintr-o experienþã trãitã împreunã. telefoane. fie dintr-o experienþã împãrtãºitã. pentru cã are interese ºi preocupãri comune.qxd 11. unde sentimentul de apartenenþã se construia în mod natural ºi se transmitea aidoma. Diverse dorinþe ºi impulsuri sunt. îl caricaturizeazã. Pânã la un moment al evoluþiei istorice.

Odatã formate. în situaþia în care existenþa lor este condiþionatã de structuri îndepãrtate. care iau naºtere în comunicare ºi prin care comunicarea este posibilã. Pentru acestea din urmã. Astfel. de simboluri deþinute în comun. constituie baza acesteia. un corp comun de înþelesuri împãrtãºite ºi asumate. Cum se va exprima Dewey în altã parte. a semnificaþiilor în societate. ea este cea care asigurã circulaþia simbolurilor. Ele „cãlãtoresc“. Apare limpede rolul comunicãrii în desfãºurarea unui asemenea proces. de conversaþie.2007 16:44 Page 76 76 Istoria comunicãrii Ceea ce intervine nou în relaþiile umane ºi le diferenþiazã de alte fenomene din naturã sunt semnele ºi simbolurile. dupã care formele mai vechi de asociere erau de tipul faþã-în-faþã. John Dewey împãrtãºeºte ideea lui Cooley. relativ mecanice. care este rolul comunicãrii în menþinerea laolaltã a societãþii. Formarea de simboluri ºi înþelesuri este prima condiþie pentru existenþa publicului. la opþiunea asumatã. Altfel nu ar fi posibil sã se ajungã la constituirea publicului. invizibile. simbolurile ºi înþelesurile mai prezintã ºi un alt avantaj. simultan. p. 152). Ele dau posibilitatea ca diversele activitãþi pe care le reprezintã sã se succeadã într-un flux neîntrerupt ºi. în felul acesta. modificate. care sã poatã fi uºor trecutã cu vederea. anume procesul de transmitere a mulþimii de simboluri ºi înþelesuri cãtre generaþiile care vin. Ce a adus nou modernitatea. În „noua vârstã a relaþiilor umane“. adaptate. implicarea în acþiuni de naturã socialã ºi împãrtãºirea rezultatelor nu pot avea loc în afara comunicãrii. la voinþa comunã. . ceea ce þine membrii sãi laolaltã. 97). Pe de o parte. Epoca maºinii. Pentru cã. în viziunea autorului american. tranzacþiile au loc de facto. ci al semnelor ºi al simbolurilor. Potrivit lui Dewey. simbolurile. Deoarece ele formeazã obiect de meditaþie. creeazã o „voinþã generalã“. sã le corelãm într-o imagine unitarã ºi sã ne putem forma o opinie oarecum detaºatã. ce este sau ce a devenit publicul? Dewey nu conferã schimbãrilor produse o importanþã marginalã. p. rafinând capacitãþile iniþiale. de acþiune concertatã. Trãim nu într-un Babel al limbilor. pe de alta. aºa cum spuneam. Prin urmare. astfel. Participarea.qxd 11. în care comunicarea este implicatã. vechile comunitãþi locale au ajuns. Pe aceastã cale se ajunge la lucrul împãrtãºit. impersonale. potrivit lui Dewey. Înþelesurile pe care le cuprind sunt continuu discutate. o „conºtiinþã socialã“. pe baza evaluãrii personale. ci a da ºi a primi în acelaºi timp de la semeni prin intermediul comunicãrii. „comunicarea reprezintã o precondiþie“ (ibidem. care reprezintã miezul adevãrat al unei comunitãþi. în numele evenimentelor pe care le reprezintã. comunicarea este indispensabilã pentru a se ajunge la articularea acestor înþelesuri ºi simboluri comune. vrând-nevrând. din punctul de vedere al formelor de asociere.11. Nu mai insistãm aici asupra altui proces extrem de important din punct de vedere social.Istoria_comunicarii. sã articulãm respectivele înþelesuri ºi simboluri. interacþiunile. aducând o contribuþie esenþialã la formarea dispoziþiilor intelectuale ºi emoþionale (ibidem. trecerea de la formele primare de asociere la o adevãratã comunitate nu se poate realiza decât pe baza unui corpus de înþelesuri. fiind invadate de modalitãþi noi. a învãþa într-o manierã autentic umanã nu înseamnã doar a dobândi ºi a adãuga abilitãþi. simbolurile reprezintã un gen de stimuli pentru comunicare. Simbolurile depind de comunicare ºi. a construi. de dezbatere sau chiar de disputã.

mai curând. Babelul în care trãim nu este un Babel al limbilor pe care le vorbim. mijloacele ieftine de tipãrire. ºansele guvernãrii democratice? „Inventaþi tiparul ºi democraþia este inevitabilã“. calea feratã. p. Lippmann este autorul american care scrie primul studiu sistematic despre opinia publicã. condiþiile exterioare s-au schimbat. o examinare epistemologicã a acesteia.11. pentru a ºti ce substanþã realã poartã acest „despot modern . astfel încât lucrurile sã continue sã funcþioneze.Istoria_comunicarii. Walter Lippmann 77 „societatea creatã de abur ºi de electricitate“. telegraful. ºi o oarecare formã de guvernare democraticã este. aglomerãrile urbane. credinþelor colective. mobil ºi eterogen se poate recunoaºte pe sine. p. a ideilor dominante în acest câmp. a amplificat consecinþele pe care acþiunile noastre le au asupra altora. „Marea Societate creatã de abur ºi electricitate“ nu mai prezintã atributele comunitãþii. producþia de masã. Dewey împãrtãºeºte aceastã viziune ºi chiar completeazã: „inventaþi ºoselele. Numai comunicarea poate crea o mare comunitate. Ideile ºi credinþele se modificã într-un ritm mult mai lent prin comparaþie cu condiþiile exterioare. lucrarea Public Opinion. iar publicul care a rezultat în urma acestor transformãri nu se mai recunoaºte ºi nu se mai regãseºte pe sine. Dar – ºi aici intervine noutatea propusã de cãtre Dewey – toate acestea nu mai sunt deloc suficiente. punerea în comun a experienþei sunt imposibile“ (idem). Este „vocea poporului“ cu adevãrat vocea lui Dumnezeu? Nu ne putem raporta la opinia publicã precum la o forþã supranaturalã. poºta. 142) sã poatã circula în societate. astfel încât sã-ºi defineascã ºi sã-ºi exprime propriile interese. Pânã când Marea Societate nu se va transforma în Marea Comunitate. ziarele. apãrutã în 1922. ci un gen de radiografie a structurii opiniei publice. 110). deci nu devin comune (idem). ci unul al semnelor ºi simbolurilor fãrã de care împãrtãºirea. acum existau mijloacele fizice de comunicare prin care simbolurile care „controleazã sentimentul ºi judecata publicã“ (ibidem. în sensul unei analize a lucrãrilor apãrute. ªoselele. comerþul. 3. exclamase Carlyle.qxd 11. lipsa ideilor cu privire la modul în care acþioneazã noii factori tehnologici. creeazã interacþiune ºi interdependenþã. fãrã contururi precise. Fapt fãrã precedent. Dacã societatea nu ajunge sã-ºi articuleze noile simboluri ºi dacã acestea nu sunt comunicate. ci. aºa cum îi arãtase experienþa Primului Rãzboi Mondial. telegraful. inevitabilã“ (ibidem. idealurilor. De aceea. cãutându-se pe sine cu miºcãri spasmodice. Numai cã noua vârstã a relaþiilor umane nu beneficia de simboluri aflate în consonanþã cu noile sale activitãþi. dar acest lucru nu a fost însoþit de o modificare corespunzãtoare a ideilor. publicul va cunoaºte o eclipsã. Nu tehnologiile constituie problema de fond. telefonul. „[…] publicul rãmâne în umbrã. la care a participat direct. mijloacele de transport. omeneºte vorbind. În America celei de-a doua jumãtãþi a secolului al XIX-lea. gândurile ºi aspiraþiile congruente cu noua perioadã nu sunt comunicate. nu este un demers teoretic obiºnuit. Care sunt.2007 16:44 Page 77 John Dewey vs. toate acestea creeazã o similitudine de idei ºi sentimente. Preocuparea lui Lippmann constã în faptul cã „opinia poate fi fabricatã“. în aceste condiþii. Altfel spus. principala dificultate este aceea de a a descoperi mijloacele prin care un public dispersat. Din datele de care dispunem.

în fond. imaginea omului despre aceastã scenã ºi rãspunsul dat acestei imagini. cel puþin atunci când doreºte sã ia decizii. oratorilor. Lippmann formuleazã o aserþiune ºocantã: sunt realitãþi diferite. În procesul de reflectare a lumii din afarã au loc tot felul de simplificãri. ci o tentativã de a rãspunde la o întrebare delicatã: pe ce ne putem bizui cu adevãrat când vorbim despre opinia publicã? „Analistul opiniei publice trebuie sã înceapã prin recunoaºterea relaþiei triunghiulare dintre scena acþiunii. ce acþiuni poate declanºa ºi în ce domeniu se exercitã impactul lor real. aºa cum vom întâlni la alþi autori. pentru a prezenta în culori edulcorate o forþã publicã aflatã într-o ascensiune indubitabilã. Când am discutat despre public am observat cã Lippmann pune sub semnul întrebãrii modelul democraþiei directe. exercitã o presiune difuzã. fiind creditatã cu o mare capacitate de a judeca. Nu este o încercare de definire a opiniei publice. Care este ºi cel mai important. încât se depãrteazã foarte mult de realitatea pe care . ºi încearcã o reconceptualizare a modelului democratic adaptat condiþiilor contemporane.2007 16:44 Page 78 78 Istoria comunicãrii ºi capricios“. înrâureºte. de a evalua ºi de a stabili mãsurile cel mai potrivite pentru comunitate. cea lansatã de iluminiºti privind infailibilitatea opiniei publice. el este nevoit sã-l reconstruiascã în cadrul unui model simplificat. Sã insistãm asupra primului „etaj“. Ce cunoaºtem noi cu adevãrat din faptele despre care vorbim sau pe care le relateazã presa? Aceasta este întrebarea cardinalã pe care o formuleazã Lippmann. De aceea. Autorul chiar intituleazã primul capitol al cãrþii „The World Outside and the Pictures in Our Heads“ (în româneºte. De aici încolo demonstraþia lui Lippmann urmeazã un traseu logic. uneori atât de simplificat. în diferite feluri. ce valoare de adevãr are aceastã reflectare. Pur ºi simplu. Lippmann îºi propune sã demonteze acest mit ºi sã ne atragã atenþia cã democraþia nu poate miza foarte mult pe opinia publicã. Acest citat prezent în primele pagini ale lucrãrii Public Opinion fixeazã planurile mari în care Walter Lippmann examineazã opinia publicã: ce anume reflectã. omul nu este echipat pentru a înþelege acest mediu în toatã complexitatea sa ºi în nuanþele pe care le solicitã o reprezentare adecvatã. inclusiv credinþe nãscute din opera „pãrinþilor întemeietori“. foarte departe de ea. întrucât opinia publicã devine tot mai prezentã în dezbaterile sociale.11. p. Existã vreo deosebire între faptul propriu-zis ºi imaginea noastrã despre acel fapt? Pornind de la aceste întrebãri. cea care pretinde cã reflectã realitatea propriu-zisã este. adaptãri. care produce efecte în realitatea propriu-zisã“ (1991. el pune în discuþie o altã axiomã. editorilor a fost aceea de a se raporta la Opinia Publicã la fel cum oamenii din alte timpuri se raportau la forþe supranaturale. dupã aceea. Autorul american iniþiazã o criticã de ecou a unei asemenea abordãri care devenise nu numai larg acceptatã. 255). în termenii autorului american? Lumea din afarã ºi imaginile din minþile noastre. Existã o deosebire netã între aceste douã „lumi“.qxd 11. De data aceasta. pp. ci chiar privitã într-o luminã sacrosantã: „Tendinþa celor care au formulat idei despre democraþie. cãrora le atribuiau ultimul cuvânt în orientarea evenimentelor“ (ibidem. Axiomã reluatã. Mediul în care trãim este prea extins ºi foarte greu de cuprins într-o viziune coerentã.Istoria_comunicarii. El gãseºte cã demersul de reconsiderare este foarte actual. tendinþa cercetãtorilor. aºa încât „realitatea secundã“. 16-17). care au de multe ori foarte puþine lucruri în comun. Cum ne reprezentãm noi realitatea propriu-zisã sau „scena acþiunii“. distorsionãri. „Lumea din afarã ºi imaginile din minþile noastre“).

prin combinarea lor într-o manierã care traduce seturi de interese ºi valori diferite. Fiinþa umanã considerã aceste imagini ca fiind „ale sale“. În * Elisabeth Noelle-Neumann sublinia cã ideea lui Lippmann potrivit cãreia observaþiile sunt determinate de punctul de vedere. Evident. a unor „prejudecãþi“ deja existente în mintea noastrã. cea prin „lentilele“ cãreia fiinþa umanã priveºte la lumea exterioarã. Ambele desemneazã lumea reprezentãrilor. Aceastã diferenþã rezultã mai întâi din modul cum iau naºtere imaginile: prin raportare la situaþii. în cele mai multe din cazuri. cu construcþii fãrã nici o bazã realã. nu suntem conºtienþi de acest lucru ºi operãm cu imaginile din mintea noastrã ca ºi când ele ar avea un „grad de fidelitate“ indiscutabil. evoluþii. Dar vrea sã sugereze cã nici nu este vorba despre o reflectare propriu-zisã a realitãþii. De ce? Pentru cã existã o diferenþã semnificativã între imaginile din mintea noastrã ºi lumea exterioarã. 15).qxd 11. într-o mãsurã mai mare sau mai micã. evenimente pe care le cunoaºtem într-o manierã parþialã ºi. care. despre ceva care nu este o simplã plãsmuire. Fãrã îndoialã cã denumirea nu este întâmplãtoare. decât «cunoaºtere» dintr-o anumitã perspectivã“ (Noelle-Neumann. Existã chiar un temei suplimentar ca omul sã creadã mai mult în imaginile din mintea sa decât în realitatea propriu-zisã. prin selectarea prioritarã a unor date ºi elemente în defavoarea altora. Adesea. „o reprezentare a mediului propriu-zis. intervine un element de naturã personalã. fapte.2007 16:44 Page 79 John Dewey vs. În acelaºi timp. cât exprimarea unor propensiuni. dar pe care nici nu ne putem bizui prea mult. Neuman mai adaugã cu o anumitã maliþie: „De asemenea. p. fie ºi pentru cã recunoaºte ºi opereazã mai uºor cu ceea ce îi „aparþine“. proces de-a lungul cãruia are loc o anumitã distorsionare. manifestã un ataºament afectiv ºi psihologic faþã de ele. cautã sã înþeleagã ºi sã interpreteze evenimente.Istoria_comunicarii. cu implicaþii mai profunde asupra veridicitãþii acestor imagini. în plus. indirectã. Ceea ce vrea sã spunã autorul este cã avem de-a face cu o construcþie care nu foloseºte decât parþial datele realitãþii. Autorul nu vrea sã spunã cã avem de-a face cu ficþiuni propriu-zise. 2004.11. Cãci însãºi observaþiile fãcute pe marginea unei situaþii nu reprezintã atât de mult sesizarea unor fapte reale. preexistent. astfel încât putem vorbi despre un „mediu de ficþiuni“. Analiza modului în care iau naºtere reprezentãrile noastre despre lumea din afarã îi relevã autorului ºi alte cauze mult mai adânci ºi mai puþini sesizabile ale distorsionãrii percepþiei. o reprezentare nu poate fi decât construitã. 251). practic. interºanjabile. o construcþie în care aceste date sunt eludate ºi distorsionate. p. cea care se interpune între om ºi mediul sãu de existenþã. Deci ceva situat între. ºi pedanteria de a face o distincþie între «Opinie Publicã» cu majuscule ºi «opinie publicã» cu iniþiale mici nu îi aparþine lui Lippmann. Walter Lippmann 79 se presupune cã o reflectã. ªi parcã pentru a repondera cumva statura lui Lippmann. care þine de comoditate. Toate acestea îl îndeamnã sã se sprijine mai ales pe „imaginile din propria sa minte“.* „Imaginile din mintea noastrã“ (the pictures in our heads) ºi „mediul de ficþiuni“ (pseudo-environment) sunt. Sintagma „mediul de ficþiuni“ nu trebuie sã ne inducã în eroare. ci a fost preluatã tot de la Nietzsche“ (idem). imaginile reprezintã simplificãri cognitive ale realitãþii. este construitã de omul însuºi“ (ibidem. al observatorului ar fi inspiratã de judecata lui Nietzsche: „Nu existã decât vedere dintr-un anumit unghi. Omul este întotdeauna mai ataºat de ceea ce construieºte ºi elaboreazã el însuºi. deci cu plãsmuiri. . procese.

„Selectãm ceea ce cultura noastrã a definit pentru noi ºi tindem sã percepem ceea ce cultura noastrã. reprezentând un gen de filtru care opereazã o selecþie înainte ca informaþia propriu-zisã sã ajungã a fi analizatã. într-o formã stereotipã. cu un fond cultural ºi de experienþã. existã puþine ºanse ca omul sã-ºi reprezinte în mod adecvat lumea în care trãieºte. gusturile. Nu este doar o modalitate de simplificare. a ales pentru noi“ (idem). de aceea. a propriei poziþii ºi propriilor drepturi. Stereotipurile sunt. „În cele mai multe dintre situaþii. care filtreazã informaþia înainte de a fi analizatã ºi prezideazã procesul de modelare a atitudinii noastre. Conturul .qxd 11. Întâmpinãm mulþimea de fapte ºi situaþii noi cu anumite cunoºtinþe. stereotipul intrã în funcþiune pe traseul informaþiei cãtre structurile noastre de evaluare. obiºnuinþele noastre. mai important este cã sensul construcþiei ca atare este dat de setul de valori al individului. de cele mai multe ori condensate în stereotipii de naturã intelectualã. de experienþa profesionalã etc. mediul în care ne-am nãscut a pregãtit pentru noi. p. 81). Percepem ceea ce suntem pregãtiþi sã percepem. 96).Istoria_comunicarii. În percepþiile noastre. Întreaga selecþie pe care o îndeplineºte stereotipul are o puternicã semnificaþie valoricã. p. Ce anume selectãm din lumea cu care venim în contact? Ce reþinem din ea? Percepem. alteori sunt lãsate la o parte în mod deliberat. cultura. de cãtre douã persoane. spune autorul american. este proiecþia asupra lumii a conºtiinþei propriei valori. noi toþi ne raportãm la o situaþie în spiritul culturii cãreia îi aparþinem. noi nu vedem mai întâi ºi apoi definim. în ultimã instanþã. tot ceea ce tradiþia. de convingerea politicã. Nu este doar o cale de a ordona o lume confuzã ºi greu de cuprins. care judecã dacã invitaþii au venit într-o þinutã adecvatã“ (ibidem. stereotipul este „ca un majordom la un bal mascat. p.2007 16:44 Page 80 80 Istoria comunicãrii acest punct. „O structurã de stereotipuri nu este neutrã. condiþie esenþialã pentru accesul la festivitate. în funcþie de pregãtire. prin intermediul cãrora privim ºi încercãm sã înþelegem realitatea. acele „tipare“ care structureazã toate datele provenite din exterior ºi prefigureazã rãspunsul. uneori complet diferit. Ele reprezintã fortãreaþa tradiþiei noastre ºi la adãpostul zidurilor sale de apãrare continuãm sã ne simþim protejaþi în existenþa noastrã“ (ibidem. În plus. Lippmann vorbeºte de existenþa unor adevãrate tipare. puternic impregnate cu sentimentele pe care le asociem cu ele.11. multe dintre datele ºi caracteristicile realitãþii nu sunt reflectate. În termenii lui Lippmann. Acelaºi fapt va fi vãzut ºi interpretat diferit. Cu o asemenea structurã cognitivã. El nu face decât sã proiecteze imaginea „comandatã a lumii“. o transfigurare care face apel la date ºi informaþii din lumea exterioarã doar ca elemente de construcþie ºi inspiraþie pentru reprezentãrile cu care noi operãm. 98). a unor cenzori. în calitatea sa de membru al unei comunitãþi. Este garanþia respectului faþã de noi înºine. o imagine în care se regãsesc. ci mai întâi definim ºi apoi vedem“ (ibidem. Prin urmare. acele structuri mentale care selecteazã ºi stocheazã informaþia. Ea reprezintã toate acestea ºi ceva pe deasupra. convieþuind. sprijinindu-ne pe structurile mentale pe care un spaþiu cultural sau altul le modeleazã în fiinþa noastrã. în înþelesul dat de cãtre autorul american noþiunii. ceea ce suntem pregãtiþi sã percepem. Este vorba despre stereotipuri ºi structurile de stereotipuri din mintea noastrã. Stereotipurile sunt. Imaginile din minþile noastre reprezintã.

Când discutã diferenþa. astfel. dupã cum am vãzut. ca ºi grupurile sociale. ci la reprezentãrile din mintea noastrã. se întorc spre sufletele lor ºi gãsesc doar ce este acolo. „Trãim în aceeaºi lume. Or. oamenii gândesc ºi interpreteazã în mod diferit realitatea. au poziþii deosebite privind transformarea mediului lor de viaþã. ele sunt diferite. trecem la cel de-al doilea „etaj“ din relaþia triunghiularã amintitã mai sus. autorul nu are în vedere o activitate deliberatã de selectare ºi interpretare. riscul apariþiei unor perturbaþii. ajung sã descopere faptele ºi sã-ºi dezvolte înþelepciunea. de acele situaþii care se aflã într-un raport de compatibilitate cu opþiunile ºi credinþele „topite“ în structurile noastre mentale. aºa cum am arãtat. confundã propria imagine asupra realitãþii cu realitatea propriu-zisã. Nu este de mirare cã fiinþa umanã. uneori discrepanþa dintre lumea exterioarã ºi imaginile noastre despre ea. nici acþiunea pe care o întemeiazã nu poate avea decât aceleaºi caracteristici. spune Lippmann. Reacþia hrãnitã de reprezentãrile noastre nu poate fi decât viciatã ºi ea. care pot duce în eroare acþiunile noastre bine intenþionate. abordãrii raþionale. deºi trãiesc în aceeaºi lume exterioarã. Ceea ce se impune. criteriilor strict profesionale. parþialã. culturale ºi personale. cum ne-am explica faptul cã. Altminteri. . nu. examinãrii obiective a realitãþii. Astfel. sã conectãm opiniile cu mediul nostru real de existenþã. Într-un cuvânt. uneori vizibil diferite. deºi. care se îndepãrteazã de realitatea propriu-zisã. 307).2007 16:44 Page 81 John Dewey vs. ei îºi elaboreazã propriile prejudecãþi în loc de a spori cunoaºterea“ (ibidem. nu concordã cu realitatea pe care pretind cã o reflectã. reacþia este declanºatã de propriile percepþii ºi imagini. Mai mult. în sensul unei neconcordanþe cu realitatea asupra cãreia se aplicã. Walter Lippmann 81 de ansamblu al acestor reprezentãri este creionat de valorile pe care le împãrtãºim. Aici identificãm nucleul dur al nemulþumirii lui Lippmann. sã înfãþiºãm o versiune deformatã a realitãþii despre care vorbim. este sã restructurãm acest mod de acþiune care porneºte de la construcþiile noastre subiective. Astfel. din punctul de vedere al autorului american. Aºa cum menþionam. dacã reprezentarea este trunchiatã. „Când oamenii acþioneazã în acord cu principiul inteligenþei. dar simþim în lumi diferite“. cine declanºeazã reacþiile. dar efectul ei are loc în realitatea propriu-zisã. Sporim cunoaºterea sau ne adâncim în propriile noastre prejudecãþi? Cu aceasta. Iar aceste reprezentãri. tindem sã ne adâncim în propria prejudecatã. atenþia noastrã este chematã de anumite fapte. construiesc trasee de evoluþie distincte pornind de la aceleaºi date practice? Adevãrata sursã de inspiraþie. spune el. Nu facem loc în acþiunea noastrã socialã. Ce anume stã la baza acþiunilor noastre? Sau. reprezentãrile proprii despre mediul în care ne desfãºurãm activitatea. în ultimã instanþã deformatã. care au drept rãdãcinã comunã diferenþele dintre imaginea din minþile noastre ºi realitatea propriu-zisã. punctul de pornire îl reprezintã pseudo-environment-ul. cum ne închipuim. în alþi termeni. rãspunsurile noastre? Noi nu reacþionãm la realitatea propriu-zisã.Istoria_comunicarii.11. sã dezvoltãm abordãri aproximative. lumea ºi întreaga experienþã sunt codificate în acord cu particularitãþile structurilor noastre mentale. De aici. p. iar atunci când încercãm sã descriem realitatea nu facem altceva decât sã prezentãm lucrurile reþinute de codurile noastre ºi.qxd 11. sã construim adevãrate ziduri de opacitate între noi ºi mediul în care trãim. Când îl ignorã.

Ce ºanse avem sã ne formãm o opinie fundamentatã în legãturã cu o lume pe care nu o cunoaºtem decât indirect. De aceea. scopurile. de aici ºi pericolul ca oamenii sã fie induºi în eroare în relaþia lor cu lumea exterioarã. din relatãri pe care le putem bãnui de partizanat? Într-un fel. „out of reach.qxd 11. cum spune el. iar opinia pe care o înfãþiºeazã este construitã pe baza propriilor stereotipuri. relaþiile lor. În aceste cazuri. Chiar dacã imaginile noastre sunt parþiale ºi distorsionate. p. în fiecare zi. sporadic. p. Un exemplu îl constituie opiniile pe care ni le formãm în legãturã cu viaþa politicã (esenþiale în orientarea opþiunii de vot). Mai întâi cu selecþia operatã de reporter. pentru cã avem de-a face cu o dublã selecþie. Putem face acest lucru? Indiferent cã vorbim despre opinii publice sau despre Opinia Publicã. Ea a devenit „tribunalul opiniei publice. opinia publicã? Mai întâi sã menþionãm cã Lippmann face o deosebire între opiniile publice ºi Opinia Publicã. „El priveºte lumea prin lentile subiective“ (ibidem. constituie opiniile lor publice. Lippmann este cumva deranjat de rolul imens pe care presa îl joacã în organizarea informaþiilor pentru societate. potrivit propriilor coduri.2007 16:44 Page 82 82 Istoria comunicãrii Rostul opiniei publice este sã favorizeze acþiunea. Pentru cetãþeanul obiºnuit. „Imaginile din minþile fiinþelor umane. Elementul de construcþie a acestor opinii sunt imaginile din minþile noastre. de poziþionare a ei. presa câºtigã teren strategic în raport cu alte instituþii ale statului ºi creeazã o forþã misticã. iar întrebarea referitoare la modul în care ne putem bizui pe opinia publicã. Versiunea reporterului asupra adevãrului este propria lui versiune. care este valoarea opiniei publice? Una extrem de modestã. cum am putut vedea ºi din analiza publicului pe care o întreprinde Lippmann. out of sight. Ce este ºi ce poate fi. 360).Istoria_comunicarii. în termenii conducerii sociale. p. presa a ajuns sã fie privitã ca un „organ al democraþiei directe“. despre alþii. în aceste condiþii. Cele mai multe opinii se formeazã prin raportare la fapte pe care le cunoaºtem indirect. ci înfãþiºarea unui aspect al acestora care se impune de la sine“ (idem). cu litere mari. Acþionând asupra fiecãrui om timp de 30 de minute. Deºi jurnalist. însãrcinatã în fiecare zi cu rãspunderea care i se atribuie unui referendum. la situaþii neclare ºi discutabile. riscurile sunt foarte mari. imaginile despre ele însele. out of mind“. ci de evaluãrile ºi opþiunile fiecãrei publicaþii. cu litere mari“ (ibidem. Ele sunt copii palide ale unei realitãþi. Cazul în care avem acces direct la anumite realitãþi este unul fericit. de dimensionare a relatãrii. nu sã acþioneze. numitã „Opinia Publicã“. care sacrificã legea pentru orice. în viziunea autorului „ºtirile nu reprezintã o oglindã a situaþiilor sociale. Acele imagini pe care se sprijinã grupuri de oameni sau indivizi acþionând în numele acestor grupuri formeazã Opinia Publicã. Am menþionat de la început cã preocuparea cardinalã a autorului american este aceea de a vedea în ce mãsurã ne putem bizui pe opinia publicã în procesul de conducere socialã. în orientarea percepþiei sociale asupra diferitelor fenomene. toate ghidate nu de „standarde obiective“. În felul acesta. 363). ºi mai gravã. 29). despre a cãror valoare de cunoaºtere am vorbit. Atunci. lucrurile se complicã ºi mai mult când vorbim despre opinii formate pe baza relatãrilor de presã. Urmeazã apoi o suitã de ajustãri operate de personalul redacþional. deschis zi ºi noapte. valoarea de adevãr a opiniei devine ºi mai problematicã. lumea politicã este greu accesibilã.11. în fiecare moment“ (ibidem. despre nevoile. .

instituþiile. ci vocea spectatorilor care urmãresc acþiunea socialã.11. prin intermediul opiniei publice. Am presupus. p. al momentelor de încordare. a atmosferei propriu-zise pentru cei chemaþi sã acþioneze. De aceea ºi timpul predilect al acþiunii sale este cel al crizelor. de aceea. nici vocea societãþii. Nu putem aºtepta de la opinia publicã sã direcþioneze acþiunea socialã. p. pentru cã. Putere care înlocuieºte din poziþiile lor clasice biserica ºi învãþãmântul. Altminteri totul poate lua o direcþie greºitã ºi greu de controlat. în acelaºi timp. Opinia publicã trebuie sã supravegheze cum merg lucrurile ºi sã intervinã doar în situaþii de crizã. dimpotrivã. celelalte instituþii publice acuzã parcã o slãbiciune în faþa ascensiunii de netãgãduit a opiniei publice. când ea trebuie sã restabileascã normalitatea propice acþiunii. Presa creºte în importanþã ºi. Cum oamenii. de asemenea. Presiune care induce perturbaþii ºi chiar un gen de paralizie a deciziei. 187). nu are viziune. Nu este eliminatã din câmpul analizei. ar fi o mare eroare dacã am cere opiniei publice sã decidã în probleme economice ºi sociale. ea însãºi are nevoie de o direcþie. Se altereazã un echilibru ºi nu putem stabili cu exactitate rãspunderile: invadeazã presa terenul spaþiului public sau instituþiile cedeazã ºi se retrag din rolul lor clasic? Indiferent de dezlegarea acestei întrebãri. de specialiºti. principala caracteristicã a opiniei publice este aceea de a fi externã acþiunii propriu-zise.qxd 11. 59). Prin urmare. opinia publicã ar fi mai curând responsabilã de climat. Nimic din forþa mesianicã a opiniei publice despre care vorbeau iluminiºtii. aºa cum se prezentau lucrurile ºi în cazul publicului. odatã cu ea. dar care.Istoria_comunicarii. opinia publicã. Concomitent.2007 16:44 Page 83 John Dewey vs. Opinia publicã este privitã de cãtre Lippmann cu mare precauþie. ºi modul sãu de acþiune este particular. cã opiniile spectatorilor trebuie sã fie esenþial diferite de cele ale actorilor ºi. i se dedicã douã cãrþi – Public Opinion ºi The Phantom . de atmosfera de ansamblu a unei societãþi. nu sã preia frânele acþiunii propriu-zise. exercitã o imensã presiune asupra guvernãrii. pentru cã nu are competenþa necesarã. parcã rãpeºte din puteri celorlalte instituþii. aceasta nu poate fi datã decât de experþi. sã finalizeze programe utile din punct de vedere social. prin urmare. Dupã Lippmann. De asemenea. cu deosebire guvernele acþioneazã pe baza reprezentãrilor. potrivit autorului american. Intervenþia ei nu poate avea loc în nici un caz în planul acþiunii propriu-zise. trebuie sã dispunem de „o imagine demnã asupra lumii“. observaþi cât suntem de aproape de formularea din zilele noastre referitoare la presã ca putere paradigmaticã a lumii „simbolice“. din moment ce ea are în spate reprezentãri inadecvate. la rândul ei. Rostul opiniei publice este sã favorizeze acþiunea celor chemaþi sã promoveze iniþiative. esenþial diferit“ (Lippmann. sã sprijine acele forþe care pot asigura controlul crizei ºi depãºirea acesteia. iar aceasta. „Opinia publicã conceputã la modul ideal va apãra pe cei care sunt pregãtiþi sã acþioneze pe baza propriei raþiuni împotriva forþelor perturbatoare care vor sã-ºi impunã voinþa“ (ibidem. 1993. Ca atare. Walter Lippmann 83 Lumea reprezentãrilor este prea importantã pentru a fi lãsatã pe mâna reporterilor ºi a presei în general. Cum putem lãsa opinia publicã sã conducã. nu este echipatã sã conducã? Atunci ce rol revine acestei noi forþe? „Am conceput opinia publicã nu drept vocea lui Dumnezeu. ci în crearea cadrului. În viziunea autorului american. tipul de acþiune pe care ei sunt capabili sã o urmeze este. Presa se substituie opiniei publice.

se stabiliserã în metropola americanã prefãcând-o într-un oraº pestriþ. Dewey trãieºte la Chicago.11.qxd 11. Întrebarea este: cum poate ea interveni în perioade de crizã. explozia Marii Societãþi. dar este fixatã într-o poziþie de bystander. modelul democratic este regândit. Nu putem spune cã Dewey se ocupã în mod special de opinia publicã. sã încerce sã facã dreptate sau sã impunã un concept moral. soluþia lui se focalizeazã aproape exclusiv pe rolul experþilor. convingeri. 4. a radioului. Sau nu am identificat în lucrãrile sale multe referiri exprese la opinia publicã. În aceste condiþii. John Dewey iniþiazã cercetãri sociologice în acest scop. Dar ce mesaje. opinia publicã nu se poate ocupa de substanþa problemelor. Fãrã îndoialã cã în multe din cazuri. sã ia decizii tehnice. a opiniei competente formulate de cãtre specialiºti. dacã nu înþelege ºi nu stãpâneºte substanþa problemelor aflate în disputã? Pe ce criterii face alegerea între oameni? Critica lui Lippmann la adresa publicului ºi a opiniei publice este seducãtoare ºi. oraº care la întretãierea secolului al XIX-lea cu cel de-al XX-lea îºi dubla populaþia în fiecare deceniu. adesea substanþialã. Datoria ei nu este sã se ocupe de substanþa unei probleme. Axul întregii sale opere în domeniul care ne intereseazã este alcãtuit din preocuparea de a asigura trecerea de la Marea Societate la Marea Comunitate. cu deosebire europeni. Chiar dacã autorul mãrturiseºte cã „încercarea lui a urmãrit sã punã cumva de acord teoria democraticã cu natura opiniei publice“. Dewey: înþelesurile trecute din gurã în gurã conferã realitate opiniei publice Prin comunicare construim ceea ce avem în comun. Nu vom putea înþelege construcþia teoreticã a lui Dewey fãrã a cunoaºte un amãnunt din biografia sa personalã ºi profesionalã. a cinematografului. ce „sânge social“ circulã printr-o asemenea infrastructurã tehnologicã? Este o infrastructurã care favorizeazã marile aglomerãri urbane. Începutul secolului al XX-lea aduce în viaþa americanã mari transformãri tehnologice.Istoria_comunicarii. Putem face însã o serie de inferenþe pornind de la concepþia lui despre public ºi despre comunicare. de la punerea în funcþiune a cablurilor submarine la prezenþa pe scarã largã a telefoanelor. într-un adevãrat Turn Babel. care îi vor întãri convingerea cã singura soluþie este întemeierea unei comunitãþi. transformarea unor grupuri de diverse etnii într-o comunitate care sã fie unitã de anumite interese. Este important sã ne aplecãm acum asupra viziunii sale despre comunicare.2007 16:44 Page 84 84 Istoria comunicãrii Public –. chemate sã asigure funcþionarea eficientã a societãþii moderne. ci doar sã intervinã în perioade de crizã. O imensã masã de imigranþi. favorizând acþiunea celor capabili sã depãºeascã asemenea momente. de la rãspândirea maºinii cu abur la construirea tot mai multor linii de cale feratã. principala problemã era omogenizarea populaþiei. Am analizat deja viziunea sa despre public. Opinia publicã urmeazã sã joace un rol secundar. sã conturãm poziþia sa despre opinia publicã. se cuvine sã menþionãm. apoi. conferindu-i-se o nouã coloanã vertebralã: structurile de experþi. Mai este o experienþã socialã care îi va consolida convingerea privind necesitatea de a dezvolta lucruri pe care oamenii sã le împãrtãºeascã. scopuri. pentru a putea. prin care circulã însã destul de puþine idei ºi mesaje care . idei.

Cine poate asigura aceastã trecere grandioasã? Doar dialogul. „Comunicarea este un proces de împãrtãºire a experienþei. Experienþa nu este ca un obiect pe care îl înmânezi altcuiva. comunicarea deþine un loc central în lucrãrile sale. În acelaºi efort. Din nou apare ideea decalajului.11. el nu studiazã comunicarea într-un mod de sine stãtãtor. care . În primul rând din partea celui care transmite. Pentru a fi comunicatã. 10). Autorul american nu este ceea ce am putea numi un specialist în problemele comunicãrii. el proiecteazã asupra comunicãrii – vãzutã ca fiind integratã în þesãtura problemelor sociale ale vremii – lumini edificatoare. Prima preocupare a celui care vrea cu adevãrat sã transmitã o experienþã este sã stimuleze interesul beneficiarului pentru aceastã experienþã ºi valenþele ei. experienþa trebuie configuratã de fiecare datã având în vedere generaþiile. pânã în momentul când aceasta devine bun comun“ (Dewey. spune autorul. a riscului imens ca societatea contemporanã sã evolueze într-o direcþie care nu favorizeazã dezvoltarea ºi afirmarea a ceea ce au în comun oamenii. grupurile. Într-un cuvânt. experienþa trebuie mai întâi formulatã. Gânditor profund ºi aplicat. pentru cã avem de-a face cu învãþãminte. experienþe. dezbaterea. Ceea ce înseamnã o detaºare. dezvoltã valenþele modelului ritual. Ideea centralã a creaþiei lui Dewey este cea de formare a comunitãþii. Rostul preluãrii unei experienþe este ca ea sã devinã a noastrã. 1972. El vorbeºte despre „transmiterea prin comunicare“. John Dewey descoperã comunicarea în efortul de a înþelege. de a oferi soluþii pentru diverse probleme sociale. trãiri.Istoria_comunicarii. Dewey are în vedere ambele sensuri ale termenului: comunicarea ca transmitere ºi comunicarea ca ritual. De aceea. punând un accent special pe cel de-al doilea. obiectivele stabilite de comun acord pot sã ne ducã într-acolo. în funcþie de o sumedenie de factori. aduce contribuþii la definirea unor noþiuni care vor intra în patrimoniul conceptual al disciplinei. asimilarea nu poate fi echivalatã cu preluarea unui obiect. care presupune transmiterea unei experienþe. Nu vom înþelege cum se cuvine viziunea autorului despre comunicare dacã nu ne vom da seama cã el leagã strâns comunicarea de procesul educaþional. De fapt. p. de trecere de la Marea Societate la Marea Comunitate. fãrã mare impact. astfel încât procesul de transmitere sã devinã inteligibil ºi profitabil. Când detaliazã sensul termenului de comunicare. perspective de înþelegere de care nu se va mai putea face abstracþie ulterior. Ambele momente presupun o operaþie de reconstrucþie. ci dezbaterea lor pentru a fi împãrtãºite ºi asumate. Toate acestea presupun comunicare. deci asimilarea presupune aceeaºi operaþie de descompunere. Ca ºi transmiterea.qxd 11.2007 16:44 Page 85 John Dewey vs. ceea ce ne duce cu gândul la modelul transmiterii. ca un domeniu autonom. chiar particularitãþi individuale. epoca ºi întrebãrile ei. Nu este de mirare cã în miezul operei lui Dewey se aflã ideea discutatã ºi împãrtãºitã. autorul american încearcã sã îmbine cele douã modele. de a explica. o resistematizare a ei. Walter Lippmann 85 sã contribuie la închegarea comunitãþilor. Transmiterea trebuie sã fie precedatã de un puternic efort imaginativ de a pãtrunde experienþa beneficiarului. Atunci când vorbeºte despre comunicare. singura în mãsurã sã asigure premisele Marii Comunitãþi. Cu alte cuvinte. þinând cont de punctele de interes ºi de particularitãþile celui care trebuie sã o primeascã. Asimilarea solicitã acelaºi efort de reconstrucþie. de reconfigurare. Scopul nu este memorarea acestora pentru a fi repetate. Altminteri transmiterea devine o operaþie mecanicã. de selecþie. dar ºi asimilarea ei. ideile discutate ºi asumate.

fãrã de care societatea însãºi nu poate fi conceputã. ci se poate spune foarte bine cã ea constã în transmitere. Dewey acordã comunicãrii cel mai înalt statut pe care l-am întâlnit pânã acum: „viaþa socialã este identicã cu comunicarea“ (Dewey. Evaluând piaþa ºi nevoile ei. Despre primul tip am vorbit deja. Formeazã ele o comunitate? Nu. „Pun pe masã“ nemulþumiri ºi satisfacþii. 6). dar ºi un dialog al nostru cu noi înºine. dintr-o localitate etc.11. ambele fiind indispensabile pentru a transforma experienþa într-un bun comun. p. Piesele unui motor lucreazã ca un angrenaj pentru a atinge un rezultat: miºcarea maºinii. dispoziþia mentalã ºi emoþionalã de a face parte din acel grup. Avem un scop comun. Constatã cã au câºtigat bine. Repetãm. prin comunicare. în sensul cel mai larg al acestui termen. Cum s-a ajuns la acest consens. se acceptã. ajungând deci la o înþelegere. prin descoperirea a ceea ce au sau pot avea împreunã oamenii dintr-un grup. Avem de-a face cu relaþii întâmplãtoare. cel puþin temporar? Prin comunicare. peste un timp echipa se desface ºi fiecare membru îºi urmeazã propria traiectorie. Întrucât noþiunea de comunitate este centralã în creaþia lui Dewey. „Societatea existã în transmitere ºi în comunicare. De aceea. În acest caz. . pentru cã nu au un scop propriu-zis ºi nu au un interes raportat la acest scop comun. cât ºi emoþional. în construirea sentimentului de apartenenþã la o comunitate. Dar dacã ne-am imagina cã. deoarece el situeazã în miezul societãþii noþiunea de comunitate. dar prin comunicare în sens larg. Dialogul este o cale. sã insistãm puþin asupra ei. sunt angajaþi atât ca disponibilitate. ceea ce apare evident în aprecierea îndelung citatã: „Societatea nu numai cã existã prin transmitere.2007 16:44 Page 86 86 Istoria comunicãrii variazã de la o epocã la alta. Analizeazã împreunã cerinþele pieþei. dar nu numai. 1972. Consensul nu poate fi construit decât prin comunicare. putem vorbi de începutul procesului de formare a unei comunitãþi. de la un grup la altul. prin observaþii ºi evaluãri mãrturisite sau tacite. Comunicarea este aºa de importantã pentru Dewey. Drumul cãtre lucrul împãrtãºit poartã un nume precis: comunicare. la un tip de consens cu privire la viaþa lor în perioada imediat urmãtoare. Experienþele acumulate istoriceºte.qxd 11. Prin discuþii. precizeazã John Dewey. pentru cã numai astfel se poate ajunge la consens ºi la un obiectiv deliberat acceptat. pentru îndeplinirea cãruia s-au adunat: sã construiascã o casã. deschid drumul spre construirea comunitãþii. împreunã. Observându-se reciproc. sã ridice ºi alte construcþii? S-au cunoscut destul de bine. care trebuie transmise într-un mod organizat. Iar comunitatea presupune o serie de lucruri împãrtãºite ºi asumate ca atare. Nu sunt angajate neapãrat consimþãmântul. echipa respectivã se hotãrãºte sã continue împreunã. Ea presupune dialog interpersonal. dar ºi experienþele câºtigate în forme de cooperare mai directe. dupã încheierea construcþiei. Dar el este completat cu multe alte forme care. Experienþele câºtigate într-o formã de cooperare nemijlocitã au ºi ele o importanþã foarte mare în menþinerea societãþii ºi a coeziunii sale. Dewey accentueazã perspectiva comunicãrii ca ritual. fie ea verbalã sau nonverbalã. sã recolteze o culturã. Discutând între ei ºi cu ei înºiºi. de la o comunitate la alta. Nu au însã legãturi între ei. oamenii sunt conºtienþi de acest scop.“ Existã douã tipuri de experienþe. ªi decid sã continue. în comunicare […]. Muncitorii sezonieri care lucreazã în echipã alcãtuiesc o comunitate? Au un scop. poate cea mai importantã.Istoria_comunicarii. de scurtã duratã ºi impuse de conjuncturã.

caracteristicile publicului se transferã asupra opiniei publice. de meditaþie solitarã sau de evaluarea trãirilor subiective. opinia publicã mai necesitã ceva: o cunoaºtere adecvatã a realitãþilor sociale în care existã. al înþelegerii împãrtãºite. Ne aflãm în faþa unui demers care acordã comunicãrii un rol social extrem de complex. dar ºi o înþelegere comunã. aºa cum se procedeazã cu cãrãmizile. atunci când vorbeºte despre opinie publicã. Atât de complex. cunoºtinþe.qxd 11. caracterul public nu înseamnã doar o anumitã sferã de rãspândire. aspiraþii. Prin urmare. dar atât de important pentru coeziunea socialã. Suntem departe de abordãrile care leagã adevãrul de introspecþie. ele nu pot fi împãrþite aºa cum se împarte o plãcintã la mai multe persoane prin divizarea ei în bucãþi mai mici. Drumul anevoios de la simpla „opinie“ la opinia cu adevãrat publicã. Aceasta marcheazã una dintre primele idei necesare în dezvoltarea democraþiei politice ºi va fi una dintre ultimele în ordinea îndeplinirii. 1954. p. este convenirea ºi asumarea unei înþelegeri comune. 177). Pentru cã opinia publicã este o judecatã formatã ºi întreþinutã de cei care alcãtuiesc publicul ºi se referã la afacerile publice“ (Dewey. Pentru cã opinia publicã nu este altceva decât expresia intereselor. în desemnarea unui înþeles comun al lucrurilor.Istoria_comunicarii. ci în însuºi procesul cunoaºterii. acelaºi spirit. În abordarea sa. a abordãrilor ºi a opþiunilor publicului. ceea ce ar atrage dupã sine pierderea caracterului ei public. „Comunicarea rezultatelor diverselor cercetãri sociale este acelaºi lucru cu formarea opiniei publice. Oamenii trãiesc într-o comunitate în virtutea lucrurilor pe care le au în comun. al transformãrii unor lucruri convenite în proprietate comunã. prin urmare. cum spun sociologii. Iar comunicarea reprezintã modul în care au ajuns sã posede lucrurile în comun […]. Pentru a forma o comunitate sau o societate. baza democraþiei autentice. în funcþionarea democraþiei. singura care poate oferi soliditate poziþiilor promovate .2007 16:44 Page 87 John Dewey vs. Comunicarea prin care se asigurã participarea la aceastã înþelegere comunã este cea care asigurã dispoziþii emoþionale ºi intelectuale asemãnãtoare – moduri similare de a rãspunde la aºteptãri ºi cerinþe“ (ibidem. De aceea. fãrâmiþatã. Cum publicul este o construcþie preponderent politicã. temeinicie. ceea ce necesitã cercetãri riguroase efectuate de cãtre specialiºti. Problema de fond ridicatã de Dewey este cum sã facem ca opinia publicã sã nu nu se rezume la o „simplã opinie“. al definirii comune. de a fi improvizatã ºi. despre care am vorbit pe larg. consistenþã. Într-un fel ar fi fost ºi de prisos. ci mai ales coerenþã. Mulþi exegeþi spun cã Dewey conferã conceptului de comunicare rangul pe care Hegel îl acorda Spiritului Absolut. comunitate ºi comunicare existã mai mult decât o legãturã lingvisticã. încât ea capãtã aproape valenþele unei forþe mistice. 5-6). Comunicarea apare ca vehiculul autentic nu numai al dialogului social. oamenii trebuie sã aibã în comun scopuri. La Dewey. ci ºi al procesului complicat. sã nu rãmânã la un stadiu amator. nu vom gãsi la Dewey foarte multe referiri la conceptul de opinie publicã. Walter Lippmann 87 Între cuvintele comun. Aºa cum spuneam. Dewey relevã semnificaþia cercetãrii.11. Asemenea lucruri nu pot fi transmise fizic de la unii la alþii pur ºi simplu. Autorul american simte acest pericol fundamental pentru opinie. virtuþi care pot impune opinia în spaþiul social. pp. de pãrere improvizatã. adevãrul este dialog ºi dezbatere. Comunicarea este importantã nu doar în dialogul social. convingeri.

în felul acesta. încât ajunge sã punã semnul egalitãþii între cele douã elemente. cercetarea ar putea preveni formarea de „simple opinii“. Cã opinia publicã este preocupatã cu deosebire de probleme de interes public. din pertinenþa soluþiilor. Ca de fiecare datã. evaluãri. la formulele de implementare a unor gânduri. atât de frapantã este asemãnarea. Este cu totul pozitivã încercarea de a conferi robusteþe profesionalã opiniei publice. Opinia publicã poate adopta o poziþie ºi în legãturã cu un caz. Nu credem însã cã sfera ei de preocupãri trebuie ºi poate fi limitatã doar la probleme publice. pentru a produce consecinþe pozitive în viaþa unei comunitãþi. Mai existã un risc de care se teme Dewey. Asemenea cercetãri sunt chemate sã mai urmãreascã un lucru foarte important. de întâmplãri ºi situaþii contextuale nu s-ar încadra în conceptul de opinie publicã. Cu alte cuvinte. autorul american precizeazã cã „indiferent cât de rãspânditã este aceastã opinie“ ea nu va fi cu adevãrat publicã decât dacã se bazeazã pe cercetãri. Structurile de specialiºti de care vorbea Lippmann. Revenind la modul cum concepe autorul american opinia publicã. care.11.qxd 11. cum aratã ºi prima afirmaþie din citatul reprodus mai sus. Antidotul l-ar reprezenta tot cercetarea ºi publicarea sistematicã a rezultatelor acesteia. ci ºi din caracterul avizat al analizei. facem menþiunea cã ele trebuie sã fie continue ºi sistematice. aici se produce o confuzie între subiectul ºi obiectul opiniei publice. anume sã detecteze energiile pozitive ºi sã le orienteze într-o direcþie profitabilã. revin aici sub forma cercetãrii efective ºi organizate. Ne spune însã mai puþine lucruri cu privire la modalitãþile de realizare.2007 16:44 Page 88 88 Istoria comunicãrii de cãtre public. opinia publicã este acea opinie pe care o genereazã publicul exclusiv cu privire la probleme publice. Când folosim sintagma „opinie publicã“. avem în vedere subiectul. se pot dovedi dãunãtoare în procesul de evaluare ºi judecatã socialã. nu relatãrile grãbite oferite de cãtre presã. ºi nu atât obiectul. de a face din ea un actor avizat. nefondate fiind. În primul rând. care se pronunþã cu greutatea provenitã nu numai din numãrul susþinãtorilor. pentru a oferi opiniei publice în mod permanent date. Dupã pãrerea noastrã. altminteri generoase. se cuvine sã subliniem câteva lucruri importante pentru viziunea sa. Atât de mult accentueazã autorul importanþa cercetãrii în procesul de formare a opiniei publice. concluzii. Fãcând deosebirea dintre „simpla opinie“ ºi opinia publicã. Care este sfera de rãspândire a unei opinii. nici simpla opinie formatã pe baza unei impresii de moment. Ele se cer comunicate constant ºi operativ. este cu totul altceva. Remarcãm apropierea surprinzãtoare dintre Dewey ºi Lippmann în ceea ce priveºte „materia primã“ din care sã se formeze opinia publicã: cercetarea realitãþii. pentru ca ea sã devinã publicã? Dewey este destul de ferm în aceastã privinþã. Dewey fixeazã prioritãþile cu un simþ aparte. orice alte opinii venite din partea publicului care se referã la diferite probleme legate de persoane particulare. Probabil cã Lippmann nu ar fi ezitat sã subscrie la aceste rânduri.Istoria_comunicarii. cu o persoanã privatã etc. forma de exprimare. care ar trebui sã publice periodic rapoarte avizate despre o problemã sau alta. acela ca opinia publica sã fie folositã în scopuri strãine de menirea ei ºi sã decadã astfel la poziþia de obiect al manipulãrii. Un autor care examineazã atât de favorabil publicul ºi importanþa . Cum ar trebui valorificate rezultatele acestor cercetãri? În primul rând. pentru cã realitatea se schimbã ºi opinia publicã trebuie sã cunoascã aceste transformãri cu o anumitã promptitudine.

el face eforturi sã ridice opinia publicã la o anumitã altitudine. iar nu traseul urmat de subiectul propriu-zis al dezbaterii. Publicarea reprezintã doar un pas. sau „de jos“. 1954. Ea apare numai în crize. Aceasta ºi numai aceasta conferã realitate opiniei publice“ (Dewey. cu sau fãrã . cu propuneri ºi prefigurãri de soluþii pe mãsurã. Dewey admite un câmp de legitimitate a „simplei opinii“. cuprinzãtoare ºi modernã. iar când vorbim de ºtiinþã în acest context avem în vedere o cercetare sistematicã. Evident cã într-o asemenea perspectivã „simpla opinie“ nu putea fi creditatã cu o valoare prea mare. repetãm legitimã. prin publicarea a ceva. în situaþii de urgenþã. Aici „opinia“ este legitimã ºi poate fertiliza dezbaterea. Importante aici sunt dezbaterea.11. sã tematizeze preocupãri. ºtiinþa nu poate oferi certitudini ºi nu poate întemeia în întregime o alegere. pânã când înþelesurile puse la dispoziþie nu trec din gurã în gurã […]. existã riscul sã operãm cu o opinie publicã poate corectã. În întregime adevãrat. De aceea.qxd 11. Examenul autentic al opiniei publice acesta este: „sã treacã din gurã în gurã“. Înþelesurile nu pot fi clarificate ºi adjudecate decât prin discuþii. trece un anumit prag al expansiunii. p. „Opinia publicã. 178). Cum spuneam. i se mai poate refuza accesul în spaþiul opiniei publice? Un posibil rãspuns îl gãsim chiar în opera lui Dewey. p. prin sfera de cuprindere pe care „simpla opinie“ o poate atinge. 219). „temperatura“ dezbaterii ºi rezultatele la care conduc. iar publicul care rezultã este doar parþial informat ºi format. sã-i confere o anumitã substanþã. confruntat cu o boalã de urgenþã. „A vedea invitã la postura de spectator. întrucât este în mãsurã sã releve aspecte pe care explorarea specializatã nu le-a putut surprinde sau cuantifica. administreazã un tratament care sã potoleascã doar criza respectivã.2007 16:44 Page 89 John Dewey vs. Semnalãm încã un aspect în care Dewey se apropie foarte mult de Lippmann: prezenþa opiniei publice „în situaþii de crizã“. Dacã doctorul va continua sã se preocupe doar de manifestãrile bolii respective. Altminteri. Ceea ce nu înseamnã cã prezenþa. este intermitentã atunci când nu este produsul metodelor de investigaþie ºi evaluare care sã lucreze continuu. sã prefigureze rãspunsuri ºi chiar atitudini. a opiniei ar presupune o diminuare a eforturilor de întemeiere ºtiinþificã a deciziilor. chiar dacã se întâmplã sã fie corectã. Autorul face chiar o comparaþie cu atitudinea unui doctor care.Istoria_comunicarii. anume cel al evaluãrilor cu privire la viitor. fãrã a se îngriji de cauzele bolii. Aici. dar intermitentã. am putea spune. Tratarea lui Dewey este mai nuanþatã. ªi atunci are o mare importanþã dacã subiectul discuþiei este venit „de sus“. sã propunã întrebãri. este preocupat de conectarea ei la rezultatele cercetãrilor ºi de o conectare care sã funcþioneze în mod constant. Walter Lippmann 89 sa în funcþionarea democraþiei moderne nu putea sã trateze opinia publicã – deci forma de manifestare în spaþiul social a publicului – decât cu aceeaºi unitate de mãsurã. atunci putem spune cã el contribuie. sã declanºeze discuþii. este discutatã ºi chiar împãrtãºitã. Dar când „simpla opinie“ se rãspândeºte foarte mult. a auzi invitã la cea de participant. politica publicã autenticã nu se poate baza decât pe ºtiinþã. Potrivit autorului american. Lipsa continuitãþii o face sã nu fie adecvatã din punctul de vedere al cursului evenimentelor“ (idem). Când analiza se referã la lucruri care urmeazã sã se întâmple. ªtiinþa poate opera în cunoºtinþã de cauzã atunci când este vorba despre lucrurile care s-au întâmplat. «dreptatea» ei priveºte doar o stare de urgenþã. Pentru cã numai în felul acesta am putea avea „o opinie durabilã despre afaceri publice“ (ibidem. care intervine doar în momente de crizã.

Este posibil sã nu avem încredere în caracterul practic al soluþiei oferite. se poate dovedi extrem de dãunãtoare din punct de vedere social. boala avanseazã. Aici autorul recurge la tonul cel mai aspru. pp. pentru cã o asemenea ipostazã a „opiniei publice“ îi contrazice toatã construcþia ºi. De aceea. ci cu evoluþia pe termen mediu. opinia partizanã. 177-178). chiar dacã avem rezerve faþã de soluþie. De aceea. care îmbracã veºmintele obiectivitãþii pentru a induce publicul în eroare. Dar nu putem sã nu respectãm efortul de a ridica opinia publicã la un statut care sã întruneascã un mare respect social. Temerea mare a lui Dewey . Orice se mai poate admite. în surprinderea unor tendinþe mai adânci care se vor dovedi valide nu numai astãzi. acceptarea numelui ca un fel de garanþie sporeºte capacitatea ei de a distorsiona acþiunea. nu de astãzi pe mâine. este afectat. contravine interesului sãu. Aici putem surprinde foarte bine importanþa pe care o are cunoaºterea rezultatelor pentru „contemporaneitatea“ opiniei publice. pentru cã în acest caz. Anume „opinia publicã doar cu numele“. pare a avertiza autorul american. autorul þine atât de mult la acest aspect al corelãrii cu cercetarea socialã. opinia în spatele cãreia se ascund diverse interese. atunci când vorbim despre opinie publicã? Putem avea rezerve faþã de inflexibilitatea cu care Dewey rosteºte nevoia de a conecta opinia publicã la rezultatele cercetãrilor sociale. desigur. dacã nu chiar compromis.11. întrucât s-a limitat sã gestioneze situaþia ºi nu a acþionat asupra cauzelor care au generat-o. În al doilea rând. mai multe rãspunsuri. Lucru mai greu de conceput fãrã conectarea la rezultatele investigaþiilor sociale. Pe termenul mediu. este important sã relevãm cerinþa ca ea sã fie concordantã cu un anumit curs al evenimentelor. în realitate. cu care noi ne confruntãm astãzi. cu atât mai dãunãtoare va fi influenþa ei“ (ibidem. Dar sursa veridicitãþii acestor probleme stã nu în discutarea lor. mai ales. este potrivit sã ne întrebãm: de unde îºi trage opinia publicã prestigiul? Întrebarea comportã. pentru cã. insistenþa cu care Dewey vrea sã fereascã opinia publicã de boli extrem de dãunãtoare. cum am menþionat mai sus. când vorbim despre opinie publicã. ci în valoarea lor de adevãr. Cu cât este mai mare numãrul celor care o împãrtãºesc. Un pãcat mortal: opinia publicã doar cu numele. Numind-o în acest fel. la agravarea suferinþei. „Opinia formatã întâmplãtor ºi formatã sub influenþa acelora care au drept mizã ca o minciunã sã fie crezutã poate fi opinie publicã doar cu numele. sub acest nume generos. În sfârºit. Probabil cã acest ultim aspect se dovedeºte de cea mai mare actualitate. dar nu o opinie publicã doar cu numele. aici. cã realitatea opiniei publice provine din discutarea problemelor ei de cãtre cât mai mulþi cetãþeni. ci ºi în perspectivã. Relevãm din nou actualitatea întrebãrii formulate de Lippmann: pe ce ne putem într-adevãr bizui. am mai semnala o problemã importantã a viziunii lui Dewey despre opinia publicã.Istoria_comunicarii. întrucât amelioreazã situaþia. Aºa stau lucrurile ºi în cazul intervenþiei opiniei publice în cazul unei crize.2007 16:44 Page 90 90 Istoria comunicãrii voia sa. Nu putem sã nu apreciem. Admite. Existã riscul ca însuºi cetãþeanul sã ajungã sã susþinã ceva care. o opinie publicã marcatã sau chiar confiscatã de interese partizane. Poate cã pe moment intervenþia este bunã. Pentru cã „bolile“ serioase ale opiniei publice în zilele noastre sunt asociate cu asemenea încercãri. Pentru noi. dovadã cã nici nu a fost asimilatã. ea nu mai apare atât de indicatã.qxd 11. între timp. interesul cetãþeanului ºi cel public. ea nu va mai fi concordantã cu evoluþia evenimentelor.

cu deosebire cele care transmit ºtiri. În acest caz nu numai cã poate orienta acþiunea socialã într-o direcþie greºitã. cel care o face cu mai puþinã fidelitate – arta –.11. aºa cum fusese definitã de cãtre utilitarism. Marcaþi de asemenea experienþe. libertatea de exprimare. poate induce în eroare: „Chiar dacã titlul sãu este «Public Opinion». la valoarea de adevãr a ºtirilor. politicã: dreptul la informare. Când redau ºtirile realitatea? Atunci când aceastã . pentru cã ea este împãrtãºitã de cetãþeni. ªtirile din presã nu ne dau decât semnale cã se întâmplã ceva. dacã doriþi. O astfel de înþelegere a presei a ºi condus la formulele „câine de pazã“ ºi „presa – a patra putere“. ºi cel care nu o face deloc. Dupã cum remarca ºi Richard Rorty (1979. Carey. Dewey trãieºte la Chicago într-o perioadã când populaþia oraºului se dubleazã la fiecare deceniu.qxd 11. dar nãruieºte întreaga construcþie a democraþiei moderne. 3). aceastã lucrare. Lippmann redefineºte problema tradiþionalã a presei ºi o transpune pe tãrâm epistemologic. Lippmann participã direct la desfãºurarea Primului Rãzboi Mondial ºi constatã marile posibilitãþi de care dispun mijloacele de comunicare în masã de a distorsiona realitatea. de la John Locke la John Milton (Areopagitica) sau John Stuart Mill (On Liberty). Statul era vãzut ca principalul „duºman“. dreptul la opinie. Lucrarea a întemeiat o adevãratã tradiþie de cercetare. 2003). principala sfidare a momentului fiind cea a transformãrii unei populaþii pestriþe într-o adevãratã comunitate. iar fãrã un public avizat ºi angajat democraþia nu poate exista. în mod deliberat. de a prezenta adevãruri parþiale. p. Ele nu înfãþiºeazã evenimentul în realitatea sa propriu-zisã. Ambii autori sesizeazã aceastã legãturã organicã ºi nu au cum sã evite trimiterile la presã ºi rolul ei. Lippmann vorbeºte despre trei niveluri diferite la care este reprezentatã lumea: cel care o face cu fidelitate – ºtiinþa –. 75).Istoria_comunicarii. Problema principalã a presei. La începutul secolului al XX-lea se produce o schimbare de paradigmã în domeniul cercetãrii media: tema libertãþii presei este înlocuitã cu cea a efectelor. În sfârºit. presa fusese abordatã cu deosebire din perspectivã moralã ºi. cum remarca ºi James W. 5. Dominantã era moºtenirea utilitarismului. deºi pretinde acest lucru – jurnalismul. rolul ºi impactul lor O nouã paradigmã în studiul mass media. la impactul social al mass media în general. Opinia publicã este legatã prin mii de fire de presã. cel care poate institui cenzura. a redefinit miezul problematic al studiului mass media“ (Carey. cu atât primejdia va fi mai mare. Bârgãoanu. lansate în epocã ºi dominante pânã în zilele noastre (vezi Dobrescu. ei lanseazã interpretãri de rãsunet cu privire la mass media.2007 16:44 Page 91 John Dewey vs. Cu cât va fi mai mult împãrtãºitã. subiectul ºi actorul principal sunt mass media. p. Mai ales cã ambii autori trãiesc experienþe semnificative. Titlul. Pânã atunci. ci oferã o „fotografie degeneratã“. Opinia publicã desprinsã de tendinþele profunde ale dezvoltãrii va cunoaºte evoluþii primejdioase. Walter Lippmann 91 este ca opinia publicã sã se îndepãrteze de filonul consistent al evoluþiei sociale. O opinie publicã alteratã ca substanþã nu poate sluji publicul. ªtirile de presã. cel care poate limita asemenea drepturi etc. 1992. era aceea a libertãþii de opinie ºi de exprimare. Una dintre lucrãrile care fac aceastã trecere este Public Opinion a lui Walter Lippmann.

cinci ani mai . 1992. ratele de schimb ale valutelor. 1992. Pe scurt. Astfel. Soluþia pe care o propune Lippmann constã în instituirea unei autoritãþi cvasi-guvernamentale. Pornind de aici. Chiar în anul în care apare Public Opinion. Cauza adevãratã constã în natura ºtirilor. Lippmann vede publicul ca „un spectator de rangul doi“. Cum remarcã ºi Carey. De aceea.11. anumite temeri ale audienþei de a se confrunta cu faptele etc. Nu putem avea o Opinie Publicã. ar trebui sã avem opinii individuale formate pe baza reprezentãrii corecte a lumii. „Interesul comun eludeazã într-o mãsurã semnificativã opinia publicã ºi nu poate fi gestionat decât de o clasã specializatã. deformatã. 78). pentru aceasta. contemporanul lui Lippmann. ºtirile sunt ceea ce percepe reporterul grãbit dintr-o realitate. O societate condusã de o clasã de specialiºti. Dewey scrie o analizã pe marginea cãrþii lui Lippmann. considerã el. opinia publicã nu poate judeca realitatea în cunoºtinþã de cauzã ºi cu atât mai puþin o poate stãpâni.Istoria_comunicarii. este împinsã în plan secundar. mai târziu. ci reproduc un sistem de valori existent. În ultimã instanþã. libertate de expresie etc. Existã multe piedici în calea unor asemenea reprezentãri corecte: timpul limitat. p. 82). În gestionarea corectã a realitãþii nu vom putea sã ne sprijinim pe opinia publicã. Dar cea mai mare piedicã este reprezentatã de natura ºtirilor. prelucrate. de fapt. în modul cum sunt culese. Ce mai rãmâne atunci din democraþie? ªtirea se împlineºte prin stimularea dezbaterii publice.qxd 11. guvern. redactate. de participarea cetãþenilor la dezbaterea publicã. cunoaºte o adevãratã „derivã“. Nu pun mare preþ pe ceea ce poate fi fãcut de cãtre opinia publicã sau prin acþiunea maselor“ (Lippmann. Votanþii sunt de-a dreptul incompetenþi. Dezbaterea despre presã este acum una fixatã în termeni de ºtiinþã. ci disemineazã ºi implanteazã stereotipuri. Societatea timpului sãu. de un „nou ordin de samurai“. reflectarea palidã. Carey surprinde cu acuitate cã. pentru cã ºtirile pe baza cãrora se construieºte nu reflectã realitatea. discuþia despre public. Este o abordare de naturã epistemologicã. a unui birou de specialiºti care sã reducã totul la date incontestabile. nu ca un „actor“. recompusã în funcþie de datele ºi structura stereotipurilor noastre culturale. p. pentru ca. În rest. ºi ea este foarte durã: „cea mai mare condamnare a democraþiei scrisã vreodatã“. acestea nu au prea mare legãturã cu realitatea pe care pretind cã o reflectã. Replica vine din partea lui Dewey. p. stereotipuri. 76). rezultatele alegerilor. Lippmann teoretizeazã ceea ce. deoarece. Ele nu reflectã o realitate. adevãr. pe public ºi pe ziare. diversele tranzacþii economice etc. este vidatã de substanþa sa democraticã. de interesul ºi preocuparea pentru binele public pe care le presupun democraþia. Nu existã opinie publicã bine informatã. ºtirile nu fac decât sã „disemineze“ în diferite feluri stereotipurile existente în noi. care nu înfãþiºeazã realitatea. în viziunea lui Lippmann „nu existã garanþii cã vom ajunge la adevãr chiar dacã condiþiile libertãþii sunt asigurate“ (Carey. ci ca spectator a cãrui misiune este de a ratifica „alegerile fãcute anterior de cãtre experþi“ (Carey. a ceea ce cultura ºi educaþia au construit în mintea noastrã: „percepem ceea ce suntem pregãtiþi sã percepem“. 1991. Lippmann dezvoltã o serie de consecinþe politice. se va numi „democraþie fãrã cetãþeni“. contactul întâmplãtor cu publicul.2007 16:44 Page 92 92 Istoria comunicãrii realitate este reductibilã la date statistice mãsurabile: scorurile unui meci.

o formã de a auzi ºi de a fi auzit. Impactul existã. ci ºi una care trebuie construitã ºi perfecþionatã. atunci ar rezulta un public autentic ºi o opinie publicã informatã ºi activã. în dezbateri. mai multã corectitudine în informare. reproºul fundamental pe care l-am putea face nu este acela cã nu exprimã corect realitatea. Lippmann recomandã mai multã ºtiinþã. Când vorbim despre realitatea socialã trebuie sã avem în vedere. De menþionat cã cele douã perspective nu se exclud. Dimpotrivã. Construcþia lui Lippmann pornea de la ideea cã reprezentãrile cu care operezã oamenii nu sunt corecte. ºi în acest plan trebuie purtatã discuþia despre valoarea socialã a ºtirii. de perspective. chiar dacã ºtirea nu este . Chiar dacã Dewey este. ªtirea. el precizeazã: „cercetarea sistematicã a condiþiilor de rãspândire a informaþiei tipãrite reprezintã o precondiþie a formãrii unui public autentic“. Dewey interpreteazã cu totul altfel lucrurile. Opinia publicã nu se formeazã în momentul în care persoanele se aflã în posesia unor informaþii adevãrate ºi a unor reprezentãri corecte. mai mult adevãr. vorbind despre exigenþele activitãþii de presã. Într-o asemenea perspectivã. nu în cel epistemologic. potrivit lui Dewey. argumenteazã Dewey. el este de acord cu autorul lucrãrii Public Opinion. ea portretizeazã o situaþie. Walter Lippmann 93 târziu. menþinerea perspectivei sociale în judecãþile exprimate. De altfel. nu poate sã nu impresioneze ºi astãzi adâncimea analizei. Filozoful american construieºte demersul critic pornind de la aceste consecinþe ºi recomandãri. pe animarea conversaþiei. Dewey. pe înviorarea dezbaterii publice. ªtirea se împlineºte cu adevãrat în acest plan. ªi astfel stimuleazã discuþia publicã.2007 16:44 Page 93 John Dewey vs. în timp ce Dewey pune accentul pe dezbatere. cel al dezbaterii pe care o prilejuieºte. curiozitatea socialã.Istoria_comunicarii. ºtirile nu trebuie considerate o „formã degeneratã de ºtiinþã“ care pune în circulaþie stereotipuri. a valorii de adevãr a ºtirilor. al dialogului pe care îl stimuleazã. Opinia publicã se formeazã doar în discuþii. A pune accentul în mod exclusiv pe valoarea de adevãr. sã revinã pe larg asupra acestei teme în volumul The Public and Its Problems. ci un prilej continuu pentru dezbateri ºi acþiuni publice. preocuparea pentru viaþa comunitãþii. Soluþiile preconizate sunt diferite în acord cu abordãrile distincte ale autorilor. nu numai o realitate care trebuie reflectatã. Dewey nu neagã în nici un fel importanþa veridicitãþii. soluþiile avansate. chiar dacã uneori exprimã o viziune idilicã în ceea ce priveºte micile comunitãþi ºi procesul de formare a acestora. Dacã acestea ar fi corecte. De pildã. în confruntarea de interese. Ataºamentul sãu la valorile democraþiei participative îl face sã nu poatã accepta verdictul lui Lippmann. Dacã ar fi sã judecãm ºtirile. pânã la un anumit nivel al analizei. menþioneazã cã procesul de investigaþie jurnalisticã trebuie sã-l reproducã pe cel de investigaþie sociologicã. pe veridicitatea informaþiei propriu-zise ar însemna sã nu înþelegem bine rolul ºtirii. al consensului pe care îl favorizeazã. este doar un semnal. ci cã nu stimuleazã suficient conversaþia ºi dialogul public. de abordãri. excesiv de optimist. Întrebarea gravã pusã de Lippmann referitoare la veridicitatea ºtirilor nu eludeazã problema impactului exercitat de acestea. câteodatã. angajamentul de a promova modelul democratic. Ceea ce nu poate accepta el sunt concluziile sociale ºi politice ale lucrãrii. Ea aduce în atenþia publicã un fapt.qxd 11.11. Diagnosticul pus de Lippmann este gãsit ca interesant ºi instructiv de cãtre Dewey. spune Dewey. Ceea ce i-a ºi adus binemeritata apreciere de „filozof al democraþiei“. Numai cã evaluarea majorã a unei informaþii trebuie fãcutã într-un alt plan.

într-o formã stereotipã.qxd 11. Formula „The World Outside and the Pictures in Our Heads“ este cea mai des citatã. mai puþin pregãtiþi ºi adesea interesaþi.Istoria_comunicarii. Lippmann pregãteºte terenul pentru modelul de tip transmitere ºi mai ales pentru cercetarea efectelor care. Lippmann introduce un tip de abordare bipolarã în studiul opiniei publice. cã el acoperã. Ele lumineazã faþete diferite ale proceselor . Lippmann este ºi publicist de primã mãrime. complementare. (Splichal. autorul american instituie aceeaºi falie: el surprinde insider-i ºi outsider-i. El îºi dã seama cã informarea publicã este o operã prea importantã pentru a putea fi lãsatã pe mâna unor oameni grãbiþi. Doritor de contraste. Nu vom întâlni astãzi studiu important în domeniul opiniei publice care sã nu facã trimitere la creaþia lui Lippmann. 1999. 1995. nu aºa de mult precum cea a lui Lippmann. atât cele britanice cât ºi cele americane. care sã informeze corect opinia publicã. de a formula problemele într-un mod cât mai tranºant. Este vorba mai mult de preluarea unor formule. ci ºi formulãri memorabile ca de pildã: „noi nu vedem mai întâi ºi apoi definim. se revendicã de la Dewey. al cãrui potenþial nu este înþeles îndeajuns nici astãzi. a unor idei. mai izbitor. dar nu de valorificarea ºi dezvoltarea modelului ritual. a ales pentru noi“. nu faptele ca atare. Când vorbeºte despre public. cum remarca ºi John Durham Peters. dar simþim în lumi diferite“. a evoluat preponderent pe o singurã laturã. p. trecând cu vederea faptul cã publicul întruneºte atât poziþia de spectator. disputele ºi polemicile sunt. Au trecut examenul timpului nu doar caracterizãri ºi noþiuni. va reprezenta preocuparea predilectã a studiului comunicãrii. în cele din urmã. la fel ºi ºcoala dramaturgicã. faptele nevãzute (unseen facts) etc. ci mai întâi definim ºi apoi vedem“. „ambele sensuri. „Lumea din afarã“ ºi „imaginile din mintea noastrã“ fixeazã analiza unei realitãþi prezentatã ca fiind prea scindatã în raport cu fluxurile permanente care existã totuºi între cele douã „lumi“. „trãim în aceeaºi lume. 89). O operã care a izbândit ºi una care strãluceºte trist Formulând asemenea întrebãri. în plan istoric vorbind. din perspectivã istoricã. creaþia lui Dewey are valoarea unui reper: ea strãluceºte trist. teatrale ºi politice“ (Peters. peste numai douã decenii. Este adevãrat cã studiile culturale. „selectãm ceea ce cultura noastrã a definit pentru noi ºi tindem sã percepem ceea ce cultura noastrã. 3). sunt noþiuni care au intrat deja în cultura domeniului.2007 16:44 Page 94 94 Istoria comunicãrii adevãratã. nu fac decât sã ne prezinte propria înþelegere a faptelor. Chiar mai puþin valorificatã. care. parcã pentru a ne arãta cât de mult greºim cã nu ne preocupã ideea de „Mare Comunitate“ ºi cât de mult avem de parcurs pentru a ajunge la acest stadiu. Stereotipurile ºi structurile de stereotipuri.11. cât ºi pe cea de participant. p. un important ferment pentru studiul de mai târziu al comunicãrii. Lippmann este preocupat de acest impact. Ea a rãmas parcã prinsã într-un insectar al evoluþiei studiului comunicãrii. mediul de ficþiuni (pseudo environment-ul). O disputã care putea întemeia ºcoli de gândire diferite. oricum. 6. de aceea ºi vorbeºte despre instituirea unei structuri de experþi. Abordarea propusã de Dewey nu s-a valorificat. Chiar dacã promoveazã viziuni complet diferite. pe mãsura valorii ei ºi. cel puþin în SUA.

7. 3. 2. Salmon. John (1922). Communication as Culture. în alþi termeni. with an introduction by Wilfred M. vol. edited by Jo Ann Boydston. pentru cã au altitudini teoretice ºi propensiuni cãtre ceea ce numim sistem de gândire. Studiului comunicãrii îi este caracteristicã o anume unilateralitate. Ohio University Press. The Middle Works 1899-1924. Transaction Publishers. Rowman & Littlefield. Herbert (1990). 21. New York and London. John Dewey: America’s Philosopher of Democracy. sintezele de mai târziu. Dewey. Athens (originally printed in 1927 by Henry Holt and Co.Istoria_comunicarii. Lippmann. Altschull.11. (1998). D. 10. Democraþie ºi educaþie. 627-631. Simþi în scrierile lor un protest implicit faþã de abdicarea de la înãlþimea gândului pe care o profeseazã a doua parte a secolului de curând încheiat. Comunicare. De aceea. 14. John (1972). „The Theory of Political Propaganda“. 15. Routledge. 12. The Guilford Press. Spirala tãcerii: opinia publicã – înveliºul nostru social. Simptomatic pentru studiul comunicãrii este cã disputele nu se reproduc. New York. Walter Lippmann 95 ºi pregãtesc mai buna înþelegere a acestora. 337-344. ci doar o direcþie care a izbândit. ceea ce îngreuneazã asamblarea presupusã de elaborarea unei istorii. Southern Illinois University Press. „Motives in Voting: A Study of Public Opinion“. in American Science Review. John (1954). înclinate spre cercetare empiricã ºi mãrunþire teoreticã. with an introduction by Michael Curtis. Mass media ºi societatea. Noelle-Neumann. Dewey. Meier. Dewey. Human Nature and Conduct: An Introduction to Social Psychology. Carbondale. Prometheus Books.. În aceastã privinþã. Bucureºti. 8. The Phantom Public. Public Opinion. Public Opinion and the Communication of Consent. eds. Editura Didacticã ºi Pedagogicã. Bucureºti. Elisabeth (2004). Essays on Media and Society. in John Dewey. Swallow Press. Theodore L. Harold (1927). 9. Lippmann. The New American Library. Alina Bârgãoanu (2003).ro. Lippmann ºi Dewey strãlucesc deopotrivã când este vorba despre vocaþia construcþiei culturale. Dewey. 1921-1922.2007 16:44 Page 95 John Dewey vs. Carey. „Review of Public Opinion by Walter Lippmann“. (1925). 11. (1995). Lippmann. The Public Philosophy. pp. 4. Lasswell. Indiferent spre care dintre cei doi autori se îndreaptã predilecþia. John (2002). with an introduction by Elihu Katz. Lanham. 31. de operele lor te desparþi cu regret. cei doi autori fac trecerea de la secolul al XIX-lea spre cel urmãtor. Walter (1959). New Brunswick and New Jersey (originally published in 1922 by the Macmillan Company). nu se valorificã în plan istoric. Walter (1993). New York (first published in 1922). Fort. 13. Charles T. From Milton to McLuhan. Bibliografie 1. The Ideas behind American Journalism. New Brunswick and London (originally published in 1927 by the Macmillan Company). pp. sau. James W. Allyn & Bacon. Walter (1991). New York and London. Bucureºti.). Comunicare. 13.qxd 11. Glasser. 6. Norman C. 5.ro. nu întemeiazã direcþii de cercetare. (1992). . in American Journal of Sociology. The Public and Its Problems. vol. Dobrescu. McClay. Paul. parcã detaºându-se de evoluþiile ulterioare. în acest domeniu nu întâlnim sinteze. Transaction Publishers.

11. Chicago University Press. Cornell University Press. Rowman & Littlefield Publishers. .2007 16:44 Page 96 16. Salmon (eds. Richard (1979). John Durham (1995). The Chicago Primary of 1926. Westbrook. „Historical Tensions in the Concept of Public Opinion“. John Dewey and the American Democracy. Ithaca. The Guilford Press.Istoria_comunicarii. B.qxd 11. London and New York. Slavko (1999). (1991). in Theodore L. Philosophy and the Mirror of Nature. Glasser. Public Opinion. Splichal. 20. 17. Chicago. Rorty. Development and Controversies in the Twentieth Centuries. Woodly. 18. Princeton. D. Princeton University Press. Oxford and New York. C. 19. R. Public Opinion and the Communication of Consent. Peters. (1926).). Charles T.

capabile sã ghideze evoluþia acesteia. Mai puþin a fost tratatã contribuþia sa în domeniul studiului comunicãrii sociale. În primele decenii ale secolului al XX-lea. mai ales. De fapt. la momentul respectiv. aport pe care noi îl considerãm întemeietor. Unii dintre profesorii ºi cercetãtorii care s-au format în cadrul Departamentului de Sociologie în acea perioadã de glorie au mãrturisit cã. descoperã un strat mai adânc al realitãþii. un strat care nu poate fi nici explicat. 1. dar preponderent din perspectivã sociologicã. „Declaraþiile de independenþã “ ale cercetãrii americane „Sociologia de la Chicago era totuna cu sociologia.11. aºa de complexã. De aceea. avem de-a face cu un adevãrat proces de acaparare a .2007 16:44 Page 97 ªcoala de la Chicago: plasarea comunicãrii în inima proceselor sociologice Paul Dobrescu Alina Bârgãoanu Despre ªcoala de la Chicago s-a scris mult. asemenea contribuþii sunt cu atât mai valoroase. nici modelat în întregime doar dintr-o asemenea perspectivã. Sperãm ca rândurile de faþã sã lumineze mai bine aceste contribuþii înscrise cu mult înainte ca domeniul comunicãrii sociale sã se autonomizeze ca domeniu de sine stãtãtor al analizei ºi cercetãrii sociale. dorind sã studieze procese sociale presante ºi complexe ºi propunându-ºi sã facã acest lucru din perspectivã sociologicã. a comunicãrii sociale care trebuie conceputã într-un raport de complementaritate cu cea sociologicã. ªcoala de la Chicago este redescoperitã. reprezentanþii acestui curent de gândire. credeau chiar cã sociologia de la Chicago este totuna cu sociologia.Istoria_comunicarii. ªi mai puþin a fost analizatã corelaþia pe care ªcoala de la Chicago o stabileºte între procesele sociologice ºi cele de comunicare. Un motiv anume ne face sã insistãm asupra acestei ªcoli: subevaluarea aportului sãu la studiul comunicãrii sociale.“ ªcoala de la Chicago ia naºtere în jurul primului departament de sociologie din SUA ºi va fi recunoscutã drept un moment de sine stãtãtor în istoria acestei discipline. Este semnificativ faptul cã astãzi. pentru a contura soluþii adecvate.qxd 11. Este problematica. cele douã perspective se cer corelate pentru a descifra corect realitatea ºi. Mai precis. când suntem contemporani cu mai multe încercãri de scriere ºi de rescriere a istoriei studiului comunicãrii. era un fel de a spune cã ªcoala de la Chicago a dominat istoria de început a sociologiei americane.

– cursuri universitare de bazã în domeniul sociologiei. 572) în urmãtorii termeni: „situaþiile care sunt definite ca fiind reale devin reale prin consecinþele pe care le au“ (engl. Park ºi E.Istoria_comunicarii. multe dintre departamentele de sociologie ale universitãþilor americane reprezentau adevãrate „incubatoare“ pentru Universitatea Chicago. 147). . dintre care un numãr de 11 se regãsesc printre primii 37 de preºedinþi ai Societãþii Americane de Sociologie. ceea ce s-a mai întâmplat încã o datã pânã în 1910. E.11. Ernest W. κi dublase populaþia între 1880 ºi 1890. se rãspândiserã la alte universitãþi. Small. un adevãrat „laborator“. prima revistã de profil de pe continentul american. Burgess (1921) (Rogers. David Riesman. Chicago – laboratorul în care sunt testate noile teorii sociologice. editatã de R. G. Chicago a acordat 35 de titluri de doctor în sociologie. Oraºul Chicago reprezenta. Din punct de vedere demografic. Thomas se leagã celebra teoremã cu privire la „definirea situaþiei“. o renaºtere a Departamentului datoratã unor sociologi precum: Herbert Blumer. * De numele lui W. la Chicago au absolvit 60 de doctori în sociologie. în felul acesta. o treime din toþi absolvenþii de studii postuniversitare în sociologie se aflau la Chicago. îºi luaserã titlul de doctor la aceastã universitate. Erving Goffman. c) „a doua“ ªcoalã de la Chicago. proces atestat de urmãtoarele fapte: – în 1909. – în 1929. p. la doar 17 ani de la înfiinþare. b) prima generaþie de sociologi propriu-ziºi care a iniþiat un vast program de cercetare a problemelor sociale contemporane: Robert Ezra Park. În 1892.2007 16:44 Page 98 98 Istoria comunicãrii sociologiei americane de cãtre Departamentul de Sociologie de la Chicago. iar de acolo trimiteau studenþii cei mai buni înapoi la Chicago. Everett C. Anselm Strauss. Albion W. – Departamentul editeazã The American Journal of Sociology. – între 1895 ºi 1915. I. Thomas ºi F. p. au fost elaborate de cãtre autori aparþinând acestei Universitãþi: The Polish Peasant in Europe and America (1918-1920). cât ºi pentru contribuþiile în planul ideilor ºi al metodologiei de cercetare). de W. O periodizare a ªcolii de la Chicago aparþinând autorilor A. 1994. William I. R. Znaniecki. George Herbert Mead (reþinuþi atât pentru contribuþiile de naturã instituþionalã – este cazul mai ales al lui A. Thomas*. I. Introduction to the Science of Sociology. teorema (mai degrabã un enunþ) a fost formulatã în 1928 (Thomas & Thomas. – între 1915 ºi 1935.qxd 11. cunoscutã chiar sub denumirea de „teorema lui Thomas“.: „situations that are defined as real become real in their consequences“). primul director al Departamentului de Sociologie –. era o aºezare de o diversitate ieºitã din comun. utilizate ºi în celelalte universitãþi americane. Hughes. Departamentul de Sociologie de la Chicago oferea 100 dintre cele 1000 de cursuri de sociologie care se predau în toate cele 200 de universitãþi americane ale momentului. Small. Burgess. dupã cum se exprima Park. Fine ºi J. Gusfield (1995) propune urmãtoarele personalitãþi-cheie care jaloneazã evoluþia acestei grupãri: a) pãrinþii „fondatori“: John Dewey. din totalul de 98 de titluri oferite în întreaga Americã în respectivul interval.

educaþie. au luat naºtere din nevoia clar conturatã ºi asumatã de a contribui la înþelegerea ºi orientarea unor procese sociale presante. Cooley. În Germania. putere ºi control etc. E. care modelaserã. Thomas. În 1904. Întrebarea referitoare la condiþiile care garanteazã libertatea a fost modificatã astfel: cum se poate ajunge la solidaritate ºi ordine socialã prin comunicare? O asemenea interogaþie presupune un nou set de preocupãri. motiv pentru care poþi sã vezi cum îi funcþioneazã intestinele“. Contrautilitarismul german tematizase în mod diferit comunicarea. Max Weber viziteazã oraºul ºi îl descrie astfel: „este ca un om cãruia i s-a jupuit pielea. E. este lansatã ipoteza cu privire la rolul frontierei în derularea istoriei americane ºi în crearea specificului naþional american (Turner). la cerinþa de a articula conºtiinþa socialã prin comunicare. preocupãrile au constituit o reacþie la transformarea rapidã a societãþii. majoritatea dezbaterilor din societatea americanã cu privire la presã. solidaritate organicã ºi solidaritate mecanicã.Istoria_comunicarii. Park. În aceastã perioadã. Meritul lui J. H. Statele Unite lanseazã „declaraþii de independenþã“ faþã de Europa în domenii variate. . Hawthorne). În America. H. sociologia ºi studiul comunicãrii de masã. fenomene sociale de mare anvergurã). C. Contribuþia lor se încadreazã într-un context mai larg. aceleaºi subiecte au fost abordate în cadrul demersurilor de facturã filozoficã ºi politicã. Burgess. putându-se vorbi chiar de un „contrautilitarism“ dezvoltat de cercurile intelectuale germane. primii autori cu preocupãri în zona socialului au „citit“ cu ochi americani conceptele fundamentale ale sociologiei europene: comunitate (Gemeinschaft) ºi societate (Gesellschaft). Carey (1996) semnaleazã cã tradiþia utilitaristã nu a prins rãdãcini în Germania. Cercetãtorii menþionaþi mai sus au purces la interpretarea acestor noþiuni din perspectiva realitãþilor noului continent. un caracter preponderent teoretic. se articuleazã principalele idei ale filozofiei pragmatice. De menþionat cã ºi contrautilitarismul german va fi. Chicago era al doilea mare oraº al Americii. În contextul acestor „declaraþii de independenþã“. politicã. G. care vizeazã rolul comunicãrii. având. la imperativul de a defini ºi de a explica naºterea ºi dezvoltarea societãþii moderne.7 milioane era nãscutã în strãinãtate. status ºi contract.qxd 11. Melville.2007 16:44 Page 99 ªcoala de la Chicago 99 când se înfiinþa Universitatea. iar cea mai mare parte a locuitorilor se afla la prima generaþie nãscutã pe pãmânt american. Pe ambele continente. Whitman. probleme legate de integrare. Mead constã în faptul cã autohtonizeazã teme ale sociologiei europene ºi abordeazã problemele legate de identitate (socialã ºi individualã) într-o manierã specific americanã. ºtiri. de la o problemã a libertãþii ºi a accesului la informaþie. artã. în secolul al XIX-lea. feudalism ºi capitalism. deci. filozofie. la una de integrare socialã ºi dominaþie. La sfârºitul secolului al XIX-lea. astfel încât sã ofere un rãspuns la probleme ºi preocupãri americane (moralã. constituind un adevãrat punct de sprijin pentru acþiuni practice imediate. elaborând un întreg vocabular specific american. de legitimitate. În 1900. contextualizat de cãtre Dewey ºi colegii sãi. în literaturã. jumãtate din populaþia de 1.11. Dewey. la rândul sãu. cu o populaþie de 1 milion de locuitori. ªcoala de la Chicago a constituit un gen de reacþie la principalele aserþiuni ale utilitarismului. R. Autorii grupaþi în jurul lui Dewey au fost influenþaþi de tradiþia germanã a contrautilitarismului. ca fenomen social. sunt publicate opere literare de mare prestigiu (Emerson. W. se nasc preocupãrile cu privire la recuperarea tradiþiilor indigene.

aceea de a oferi informaþii. dimpotrivã. În timp ce membrii primei generaþii sunt capabili sã invoce ritualurile. I. documente ale comunitãþii. familiale ºi de grup. disoluþia solidaritãþii familiale. tinerii se vãd implicaþi într-un proces de socializare ale cãrui date sunt fundamental diferite. dezvoltând un invidualism pronunþat. pe de o parte. lucrarea este organizatã în patru pãrþi: prima înfãþiºeazã principalele trãsãturi ale societãþii rurale poloneze din acea vreme. precum ºi autobiografia. Rezultatul abruptei schimbãri culturale ºi sociale a fost acela cã tinerii polonezi-americani nu reuºeau sã fie asimilaþi societãþii americane. Thomas ºi Znaniecki prezintã un volum impresionant de materiale – scrisori. structura familiei ºi sistemul de clase din mediul rural. de obiceiuri. ºi condiþiile economice ºi valorile sociale americane.11. fenomenele de dezorganizare ºi de reorganizare socialã în SUA. de la o societate ruralã la una urbanã –. În egalã mãsurã. mediul social ºi economic. Ca urmare a apartenenþei originare la familii ºi grupuri de polonezi. Thomas ºi F. tinerii se socializeazã þinând seama de idealurile ºi valorile poloneze. documente provenite de la parohii poloneze. Elaboratã de cãtre W. în timp ce copiii lor sunt predispuºi spre devianþã. Impactul decisiv al lucrãrii The Polish Peasant in Europe and America constã mai puþin în conþinutul ca atare al datelor colectate. Znaniecki între 1918 ºi 1920. Cei doi autori observã cã primele generaþii de imigranþi reuºesc sã supravieþuiascã ºocului schimbãrii – schimbarea de limbã.qxd 11. cât în subiectul abordat – care a pus în miºcare studiile referitoare la grupurile etnice ºi cele de imigranþi – ºi în metodologia de cercetare – metoda biograficã. comportamentul religios. numai cã acestea nu se mai potrivesc noii societãþi americane urbanizate. contextul de ansamblu al societãþii de provenienþã. a unui tânãr polonez. Aceastã predispoziþie intervine ca urmare a destrãmãrii legãturilor sociale. a doua include o serie de scrisori schimbate între proaspeþii imigranþi polonezi în Statele Unite ºi rudele rãmase acasã. obiceiurile. interpretãri care sã conducã la îmbunãtãþirea condiþiilor sociale. Interesul autorilor pentru grupurile de imigranþi se înscrie într-o preocupare mai largã a ªcolii de la Chicago. lucrarea este reþinutã pentru faptul cã inaugureazã o metodã de cercetare calitativã care va face carierã – metoda biograficã. foarte puþin controlat de coeziunea ºi valorile de grup. Pentru a susþine observaþiile cu privire la dificultãþile pe care le întâmpinã a doua generaþie de imigranþi polonezi în SUA.Istoria_comunicarii. Prin aplicarea acestei metode de investigaþie sociologicã – metoda biograficã – cercetãtorii subliniazã importanþa factorilor individuali ºi subiectivi în analiza fenomenelor sociale. pe de alta.2007 16:44 Page 100 100 Istoria comunicãrii Una dintre primele contribuþii de relief ale sociologiei de la Chicago o reprezintã lucrarea The Polish Peasant in Europe and America. prezentatã pe larg. sunt asimilaþi . iar ultima parte se axeazã pe modul în care s-au cristalizat ºi dezvoltat comunitãþile de polonezi americanizaþi. evidenþiind natura dualã a acestor comunitãþi aflate la intersecþia dintre cultura polonezã. Thomas ºi Znaniecki sperau cã datele referitoare la modul în care indivizii ºi grupurile deviazã de la curentul principal din societate sau. analize. cea de-a treia parte examineazã fenomenele de dezorganizare socialã prezente în societatea americanã. The Polish Peasant in Europe and America se înscrie în rândul lucrãrilor clasice în primul rând prin tematica abordatã – grupul primar. a slãbirii controlului social din partea comunitãþii. fenomenele de dezorganizare ºi de reorganizare ale societãþii poloneze.

cãrþile. reprezentanþii sãi sesizeazã pericolul ca forme ale comunicãrii sã fie învinuite de evoluþii ºi tendinþe care aveau întemeieri sociale profunde.Istoria_comunicarii. spectacolele contribuiau. Arareori vom gãsi pagini atât de frumoase ºi de adânci referitoare la comunicare ºi rolul ei social ca în scrierile reprezentanþilor ªcolii de la Chicago. El ne aratã cum a luat naºtere comunicarea în interiorul unor discipline socio-umane – în cazul de faþã. „schimbãrile fundamentale erau de ordin social ºi economic. la creºterea delincvenþei. de accentuare a tendinþelor centrifuge. Am putea spune cã asistãm la un proces de repoziþionare a contribuþiei acestui curent de gândire la constituirea domeniului comunicãrii. Deci. Curentul de care ne ocupãm are semnificaþii ºi din alt punct de vedere. nesiguranþa. dar ºi unul negativ. dar pentru Chicago era vitalã. Integrarea acestei populaþii echivala în multe privinþe cu supravieþuirea oraºului Chicago. care a prefigurat teme. dar ºi sensibilitatea ºi vibraþia civicã cu care aceºti cercetãtori au privit problemele sociale tulburãtor de presante ale oraºului în care locuiau. cã mijloacele comunicãrii de masã pot sta la baza creãrii unui nou tip de coeziune socialã. revistele. ªcoala de la Chicago a considerat de la început. de stimulare a unor procese de importanþã vitalã pentru societate. în urma cãruia ªcoala de la Chicago este conceputã ca un moment de sine stãtãtor în devenirea studiului comunicãrii. toate alcãtuiau un adevãrat ºuvoi de probleme sociale. 139-140): . ªcoala de la Chicago ocupã un loc aparte în domeniul comunicãrii. concomitent. Meritul de fond al ªcolii de la Chicago este acela cã subliniazã rolul esenþial pe care îl poate îndeplini comunicarea în procesele sociale de integrare. dar era mult mai uºor de arãtat cã ziarele. de stimulare a unor reacþii antisociale. p. a anunþat problematici pe care le vom gãsi dezvoltate ºi nuanþate în corpul de mai târziu al disciplinei. Rogers ne propune urmãtoarea sistematizare a influenþei ªcolii de la Chicago asupra teoriei ºi cercetãrii comunicãrii de masã (1994. problema integrãrii valurilor de populaþie devenise acutã pentru întreaga Americã.2007 16:44 Page 101 ªcoala de la Chicago 101 acestuia.qxd 11. Dupã cum remarcã McQuail (2000. Mead. a lansat concepte. Identificãm aici onestitatea ºi sagacitatea omului de ºtiinþã.11. autonomizându-se pe mãsurã ce fenomenele ºi procesele sociale nu au mai putut fi explicate doar cu aparatul conceptual al disciplinelor clasice. la declinul înregistrat din punctul de vedere al moralitãþii“. filmul. de la început. 37). vor fundamenta reformele sociale care sã conducã la integrarea cât mai completã a comunitãþilor etnice. muzica. sunt descoperite comunicarea ºi rolul sãu în accelerarea proceselor de formare a noilor comunitãþi. sociologia –. Dupã cum semnaleazã lucrarea la care am fãcut referire mai sus. Chiar dacã o vreme ea a fost neglijatã sau tratatã superficial. delincvenþa. cu determinarea pe care o dã credinþa. Putem vorbi chiar de contribuþii întemeietoare ale lui Dewey. cel puþin în mod potenþial. Adaptarea la un stil de viaþã nou. Un rol ambivalent în societate. Park. procesele reale de comunicare ne apar ca având un rol ambivalent: unul pozitiv. pp. Pe acest fundal. istoria comunicãrii revine asupra a ceea ce reprezentanþii sãi au propus ca ipoteze de înþelegere ºi explicare a fenomenenelor sociale ale momentului. Cooley. care îndreptãþesc tratarea ªcolii de la Chicago ca un punct de cotiturã în înþelegerea comunicãrii ºi a importanþei acesteia.

de altfel un bun prieten. În perioada pe care o petrece la Chicago (1894-1904). mai ales pentru ideile sociologului german Georg Simmel. pentru sociologii de la Chicago. O dovadã cã cei zece ani petrecuþi la Chicago sunt prolifici sub raport profesional este faptul cã. Din cele 37 de volume publicate de-a lungul unei vieþi impresionant de active. cãutând sã îmbunãtãþeascã lumea prin cercetarea problemelor sociale. poate cel mai reprezentativ membru al sãu. H. E. De fapt. în 1905. Democracy and Education (1916). psihologiei. John Dewey a lãsat un discipol care avea sã devinã unul dintre reprezentanþii de frunte ai interacþionismului simbolic – C. ei au pus sub semnul întrebãrii explicaþiile care puneau preþ pe instinct. care se va bucura de o subvenþie specialã. una dintre mizele sale centrale a fost angajarea cercetãrii în procesele sociale complexe ale constituirii comunitãþilor urbane. E. Deci. Dewey . Human Nature and Conduct: An Introduction to Social Psychology (1922). John Dewey i-a fost profesor lui R. jucând rolul de cap de pod intelectual pentru teorii europene importante. relevanþã specialã pentru domeniul comunicãrii prezintã lucrãrile The Public and Its Problems (1927). În aceastã calitate. La Michigan din Ann Arbor. H. Acum ne vom mãrgini sã spunem cã John Dewey vine la Chicago în 1894. Dewey este ales preºedinte al Societãþii Americane de Filozofie. Mead. Firesc ar fi fost sã începem analiza ªcolii de la Chicago cu John Dewey. C. John Dewey conduce Departamentul de Filozofie. H. dacã am avea în vedere doar aceºti cercetãtori renumiþi pe care i-a influenþat direct – G.2007 16:44 Page 102 102 Istoria comunicãrii – a reprezentat prima dezvoltare substanþialã a ºtiinþelor sociale în America. cei trei formeazã nucleul a ceea ce. el creeazã o ºcoalã experimentalã de sine stãtãtoare. Chiar dacã acesta nu a lucrat efectiv la Chicago. mai târziu. ªcoala de la Chicago a avut un caracter pragmatic. R. Park – ne vom da seama care a fost contribuþia lui John Dewey la crearea ªcolii de la Chicago. sosit ca profesor asistent de psihologie. prin filiaþie ideaticã opera sa aparþine ªcolii de care ne ocupãm. Împreunã. de unde tocmai plecase.11. Park. astfel încât democraþia sã poatã supravieþui în mahalalele imigranþilor din marile oraºe aflate în plinã expansiune. Cooley. publicã numeroase lucrãri ºi lanseazã orientarea empiricã în investigarea socialã. umanul ºi socialul însemnau a comunica. – a pus bazele unei teorii referitoare la socializare ºi formarea personalitãþii.qxd 11. va fi cunoscut sub denumirea de „ªcoala de la Chicago“. – a lansat în domeniul comunicãrii modelul ritual care va influenþa mai târziu autori ºi ºcoli de gândire cum ar fi Studiile Culturale Britanice sau ªcoala de la Palo Alto. H. Mead. Atunci când vorbeºte despre comunicare. Psihologie ºi Pedagogie. iniþiazã cercetãri aplicate în domeniul sociologiei. la solicitarea preºedintelui Universitãþii. Important de subliniat este cã Dewey vine odatã cu G.Istoria_comunicarii. pedagogiei. pãrintele spiritual al ªcolii de la Chicago. – a conferit ºtiinþelor sociale un pronunþat caracter empiric. Tot la Universitatea Michigan. John Dewey. care ulterior a devenit profesor ºi o figurã de primã mãrime a ªcolii de la Chicago. ºi cu Rowland Angell. Cooley. articulând un punct de vedere cunoscut mai târziu sub denumirea de „interacþionismul simbolic“. articulatã în jurul problemelor legate de comunicare. extrem de productivã pentru dezvoltarea ramurilor de cercetare respective. Ne-am referit însã la cofondatorul pragmatismului american în secþiunea anterioarã.

ca întemeietor de paradigmã în domeniul comunicãrii. Contraargumentul cel mai la îndemânã îl constituie lucrarea The Immigrant Press and Its Control (1922). newsworthiness). propune meditaþii interesante cu privire la legãtura dintre schimbãrile civilizaþiei ºi schimbãrile mijloacelor de transport ºi comunicare (Park. p. 1940c. cum ar fi fluxul comunicãrii în doi paºi. aceastã apreciere poate fi cu greu susþinutã. sesizeazã rolul tehnologiilor. p. Mai ales în ceea ce îl priveºte pe Park. uneori. Schramm (1997) îl prezintã la categoria „precursorii întemeietorilor“. al comportamentului colectiv. D. gatekeeping.Istoria_comunicarii. nu este menþionatã deloc întreaga ªcoalã de la Chicago). agenda-setting. 1982. Într-un capitol dedicat în întregime ªcolii de la Chicago. Rogers (1994. 2. analizatã pe larg de C. Unele istorii nu îl menþioneazã (cum. propune definiþii ale comunicãrii ºi vorbeºte despre funcþiile acesteia – chiar ºi despre funcþia de divertisment. Jean Frazier ºi C. criteriile care conferã valoare de ºtire (engl. o monografie impresionantã despre presa imigranþilor la început de secol. W. Robert Ezra Park este recunoscut în sociologie mai ales pentru contribuþia înscrisã în domeniile ecologiei umane ºi urbane. teoria care rãspunde la aceastã întrebare este numitã agenda-setting). continuã Czitrom.qxd 11. de la ignorare pânã la acordarea titlului de fondator. p. opereazã delimitãri între public ºi masã. Czitrom (1982) conferã reprezentanþilor acesteia paternitatea în ceea ce priveºte studiul comunicãrii moderne ca un nou câmp de investigaþie.11. ce furnizeazã o colecþie de date care cu greu pot fi considerate „simplã speculaþie“. Dar. – cum sunt mass media influenþate de opinia publicã? . coreleazã aceste douã subiecte. pe care l-a condus în perioada 1915-1935. Wright (1960) –. Meritele în domeniul comunicãrii sunt evaluate în cele mai variate tonalitãþi. Graziano – care îl considerã fondatorul studiului sociologic al comunicãrii de masã ºi al opiniei publice ºi primul teoretician al procesului de comunicare (Frazier. propune definiþii ale ºtirilor. În acelaºi timp.2007 16:44 Page 103 ªcoala de la Chicago 103 are în vedere ambele sensuri ale termenului: comunicarea ca transmitere ºi comunicarea ca ritual. Robert Ezra Park – fondator al studiului sociologic privind comunicarea O carierã academicã începutã la 50 de ani. În opera sa. 1979). numele lui se leagã de evoluþia Departamentului de Sociologie al Universitãþii Chicago. Dewey dezvoltã însã modelul ritual de care îºi va lega numele. 196) le sintetizeazã sub forma unor întrebãri de o mare relevanþã: – cum influenþeazã conþinutul media opinia publicã? (astãzi. Park iniþiazã analize pãtrunzãtoare ale opiniei publice. al controlului social ºi al relaþiilor interrasiale. Existã cel puþin doi autori – P. Anticipeazã teorii rãsunãtoare de mai târziu. 83). Referindu-se la contribuþiile pe care le înscrie lucrarea The Immigrant Press and Its Control. Graziano. 310). modelul co-orientãrii etc. analiza iniþiatã de aceºti autori oferã mai mult o speculaþie cu privire la modul în care media ar putea sã îmbunãtãþeascã societatea americanã decât un studiu propriu-zis al modului în care mass mass media s-au dezvoltat ºi opereazã în societate (Czitrom.

Contribuie la crearea ºi consolidarea Departamentului de Sociologie al Universitãþii din Chicago. care nu mai beneficiazã de legãturile existente în cadrul grupurilor primare (în continuare. cuprins de entuziasm. ºi devine un fel de consilier al acestuia. predã la Fisk University din Nashville. între 1915 ºi 1935. dar ºi de lider intelectual) va fi în perioada de glorie a Departamentului. Tennessee.11. În perioada în care Park îºi elaboreazã lucrarea de doctorat. dar efemere. În Germania. În 1914. unde obþine doctoratul în filozofie la Universitatea Heidelberg. Cãtre sfârºitul carierei. se împrieteneºte cu liderul americanilor de culoare. Celãlalt nu îºi poate permite sã aibã o concepþie atât de idilicã asupra rezultatelor sale. mirat de unele fenomene pe care nu le poate înþelege. La sfârºitul secolului. capabilã sã-ºi înfrâneze impulsurile în numele raþiunii. Park lanseazã idei cu privire la puterea ºi funcþiile presei de o excepþionalã prospeþime. este pentru scurt timp asistent la Harvard. În sociologia momentului. Park studiazã direct sub îndrumarea lui G. autorul unui mesaj publicitar nu este nici sofist. se accepta ideea cã procesele migratorii amintite conduc la formarea unor mulþimi. La Universitatea Michigan.Istoria_comunicarii. se întoarce în viaþa academicã. la 50 de ani ºi la 10 ani dupã ce obþinuse titlul de doctor. Public ºi mulþime. Împreunã cu alþi autori ai epocii interesaþi de psihologia mulþimii. apoi devine secretar al organizaþiei „Congo Reform Association“. „Primul. pragmaticã. 1922. nici vrãjitor“ (Park. Washington. Întors în Statele Unite. 1941b. The Crowd and the Public and Other Essays).2007 16:44 Page 104 104 Istoria comunicãrii – pot mass media sã prilejuiascã schimbarea socialã? – care este legãtura dintre reþelele interpersonale ºi mass media? În 1918. preocupatã de relaþia scopuri-mijloace. Dupã care pleacã în Germania. Chicago. psihologia mulþimilor exercita un tip de seducþie asupra cercetãtorilor. preocupatã de atrocitãþile comise de armata belgianã în Africa. lucreazã timp de unsprezece ani ca reporter pentru diverse cotidiane din Minneapolis. Park semnaleazã cã existã o discrepanþã între cel care scrie despre psihologia publicitãþii ºi cel care lucreazã efectiv în publicitate. reflexivã. prin miºcãri agitatorice ºi prin alte forme de publicitate. tradusã în englezã sub titlul The Crowd and the Public. Denver.qxd 11. Lucrarea sa de doctorat Masse und Publikum. Park . pigmentat cu fraze memorabile (de genul „cultura reprezintã tot ceea ce poate fi comunicat“. Park îl are ca profesor pe Dewey. unde studiazã cu William James. Detroit. Dupã experienþa de jurnalist. al cãrui ºef (în sens de coordonator administrativ. p. cu ocazia Conferinþei pentru Asistenþã Socialã. urmeazã masteratul la Harvard. New York. care îi imprimã scrisului un stil vioi. vom face referire la ediþia din 1972. p. trateazã un subiect foarte la modã: procesele migratorii ale maselor de oameni din mediul rural spre cel urban ºi caracteristicile acestor grupãri mari. cum ar fi aceea cã puterea presei înseamnã influenþa pe care ziarele o exercitã asupra formãrii opiniei publice ºi asupra mobilizãrii în vederea acþiunii (Park. 115). Booker T. deoarece comportamentul în interiorul mulþimii reprezenta o serioasã provocare la adresa teoriilor cu privire la om ca fiinþã raþionalã. 424). Simmel. exagereazã mãsura în care publicul este manipulat prin intermediul presei. unde îºi încheie studiile universitare. Park se îndepãrteazã de perspectiva clasicã de pânã atunci ºi îmbrãþiºeazã abordarea care se raporteazã la fiinþa umanã ca fiinþã raþionalã. sau „Hearst a fost un mare agent al americanizãrii“).

Opinia publicã este mai degrabã o opinie sau o atitudine care este exterioarã individului ºi care este privitã ca având o existenþã obiectivã.2007 16:44 Page 105 ªcoala de la Chicago 105 postuleazã douã alternative la societatea tradiþionalã: mulþimea ºi publicul. Publicul încearcã sã judece ºi sã direcþioneze evaluãrile individuale dintr-o perspectivã supra-individualã. Pornind de la observaþia cã orice lucru are douã dimensiuni: existenþa propriu-zisã (înþelesul unui lucru care este identic pentru toþi membrii grupului ºi acceptat de toþi membrii grupului) ºi valoarea (diferitã. Mulþimea nu reuºeºte sã se formeze în perioade de stabilitate socialã. deci fãrã premeditare. dar în momentul în care legãturile sociale se relaxeazã. dar nu în cadrul mulþimii. Interesant este cã Park avertizeazã asupra greºelii de a considera cã opinia publicã este acceptabilã pentru fiecare membru în parte al publicului ºi în aceeaºi mãsurã pentru toþi (ibidem. 78). dar nu se ajunge niciodatã. iar aceastã forþã este activã în interiorul publicului. În momentul în care vorbeºte despre mulþime. 80). Spre deosebire de mulþime. Odatã acceptate. publicul constituie un prilej tocmai pentru articularea. atunci când obiceiurile ºi tradiþiile sunt bine înrãdãcinate. Park precizeazã cã aceasta nu reprezintã nicidecum o hoardã care hãlãduieºte. perioade tranzitorii de-a lungul cãrora indivizii se elibereazã de vechile legãturi pentru a crea altele noi (Park. p. în timp ce. p. Park subliniazã cã divergenþa în ceea ce priveºte valoarea unui lucru iese la suprafaþã pe mãsurã ce se formeazã publicul. cristalizarea acestora. cele douã dimensiuni coincid. de care individul nici nu este conºtient. p. care inhibã impulsurile ºi interesele pur individuale ºi conferã unitate. O precondiþie pentru existenþa publicului o constituie prezenþa unor norme abstracte (ceea ce sugereazã ideea implicitã cã o abordare strict interacþionistã a publicului prezintã anumite puncte vulnerabile). drept normã: „opinia publicã nu este acceptatã drept normã de cãtre membrii publicului“ (ibidem. se ajunge la dorinþa comunã. 46). ceea ce caracterizeazã mulþimea este atenþia comunã generatã de un eveniment important (de exemplu. normele abstracte funcþioneazã ca o nouã forþã în viaþa colectivã. dar .Istoria_comunicarii. iar instituþiile sunt slãbite. la o astfel de perspectivã.11. ne putem aºtepta la miºcãri colective puternice. 1972. Ele nu reprezintã grupuri organizate din punct de vedere formal. în cadrul mulþimii. În vremurile de mare efervescenþã socialã. p. divergentã). p. atenþia colectivã se amplificã. dar acestea sunt aspecte psihologice pure. Formarea mulþimii presupune un proces prin care indivizii. în interiorul mulþimii existã ºi control. în totalitate. Printr-o interacþiune între membrii mulþimii. ci „faze preliminare“ în procesul de cristalizare a grupului. Ceea ce lipseºte este acceptarea opiniei publice drept lege. se alãturã unii altora „ca într-un întreg“. care rezultã în urma discuþiei între indivizi împãrtãºind poziþii diferite. Atenþia colectivã este un proces sociologic ºi diferã de suma proceselor psihologice individuale. care inhibã impulsurile ºi interesele individuale. Comportamentul publicului îºi gãseºte modalitatea de expresie prin intermediul opiniei publice. fãrã sã fie conºtienþi de aceasta. 59).qxd 11. iar efectul este mai mult rezultatul interacþiunii decât al imitaþiei (ibidem. Atenþia colectivã ilustreazã o poziþie vizavi de ceva ce se întâmplã în mediul înconjurãtor. Ambele forme de organizare colectivã reprezintã mecanisme sociale de adaptare ºi de schimbare. un mare numãr de oameni care se opreºte pentru a asista la o defilare). Participarea în mulþime necesitã doar „capacitatea de simþire ºi de empatie“ (ibidem. existã alegere ºi selecþie. 62).

scindarea publicului. iar produsul acestei interacþiuni îl reprezintã opinia publicã. Matthews. deºi autorul american nu a mãrturisit aceastã filiaþie. mai ales cea a emigranþilor germani. Cum am spus. iar unul dintre cele mai semnificative evenimente în civilizaþia americanã a fost apariþia reporterului“ (Park. Meritul sociologiei americane este cã încearcã o analizã comparativã a celor douã concepte. ci doar principiile logicii. Ideile generale în jurul cãrora îºi organizeazã Park teoria cu privire la ºtiri sunt urmãtoarele: ºtirile reprezintã un mecanism de adaptare. Demersul lui Park prezintã unele neclaritãþi. Interesul pentru ºtiri va fi de lungã duratã. Este vorba despre o perspectivã care rezistã examenului timpului. În plus. opiniile sunt divizate. de a modela noi identitãþi ºi instituþii.Istoria_comunicarii. una a ºtirilor. Se punea întrebarea dacã presa. care vor fi preluate ºi topite în corpul noþional al disciplinei. iar atunci când publicul înceteazã sã mai fie critic. dupã cum vom încerca sã arãtãm. Presa imigranþilor exercitã asupra cititorilor sãi o putere care cu greu poate fi . Apartenenþa la public presupune din partea individului abilitatea de a gândi ºi de a raþiona împreunã cu alþi membri. p. Analiza presei imigranþilor se coreleazã cu perspectiva asupra comunicãrii ca modalitate de a ajunge la o înþelegere comunã. diferenþierile care intervin în cadrul sãu. Este adevãrat cã ºi conceptele discutate sunt complicate.qxd 11. H. ele vor fi reluate pe mãsurã ce studiul comunicãrii. se pare. Funcþiile presei. Prima lucrare în care Park îºi contureazã ideile cu privire la ºtiri este The Immigrant Press and Its Control (1922). am vrut sã dobândesc o perspectivã din care sã pot descrie comportamentul societãþii sub influenþa ºtirilor. dimpotrivã. În interiorul publicului sunt exprimate critici. proprii fiecãrui început. concluzia lui Park este clarã. aproape cliºee în teoria comunicãrii de masã. în limbajul exact ºi universal al ºtiinþei“ (în F. de accentuare a diferenþelor? În ceea ce priveºte problema asimilãrii sau a divizãrii.2007 16:44 Page 106 106 Istoria comunicãrii numai ca un fenomen psihologic. cã identificã elemente ºi trãsãturi caracteristice. stimulat de constatarea faptului cã „epoca noastrã este. Exista ºi o preocupare suplimentarã. de orientare a indivizilor ºi a societãþii cãtre ºi în lumea realã. se dizolvã sau se transformã în mulþime. mãrturiseºte Park într-o notã autobiograficã. speranþa nutritã de autor s-a împlinit. atenþia ca proces care coaguleazã mulþimea sunt achiziþii care vor fi recunoscute de evoluþia de mai târziu a disciplinei. mai ales în latura sa aplicatã. de puþine ori cunoscutã sau recunoscutã). Dinamica publicului. ci ºi în substanþa ºi creativitatea abordãrilor. individul resimte voinþa colectivã ca fiind propria sa trãire. Pentru a fi membru al publicului. va progresa. sau.11. individul nu trebuie sã respecte norme procedurale. În mod cert. 1940b). „Am studiat filozofia“. „deoarece am sperat sã dobândesc o înþelegere de profunzime a naturii ºi funcþiilor acelei forme de cunoaºtere cunoscute sub denumirea de ºtiri. ºtirile faciliteazã interacþiunea socialã pe scarã largã. 1977. Dar. 31). cu alte cuvinte. a susþinut punctul de vedere american pe perioada participãrii la conflict sau punctul de vedere al „inamicului“. Park anticipeazã multe dintre ideile care au devenit. presa imigranþilor reprezenta o modalitate de asimilare. semnificaþia contribuþiei sale nu trebuie înþeleasã doar în termeni de întâietate (de altfel. În legãturã cu studiile sale în acest domeniu s-a spus cã stau prea mult sub influenþa ideilor lui Tarde. surprinzãtoare în unele puncte prin prospeþime ºi actualitate. nãscutã de contextul Primului Rãzboi Mondial. ulterior.

Cât priveºte funcþia de interpretare. Lasswell a formulat cele trei funcþii ale presei: de supraveghere a mediului. p. deoarece putea fi prezentat schematic. 79-88). de preocuparea recentã ca propaganda. E. Park descoperã una dintre funcþiile ziarului modern: cea de socializare. în sensul de exploatare insistentã a surselor de disensiune ºi de conflict. „News and the Power of the Press“ (1941). Pentru a-ºi menþine tirajul.Istoria_comunicarii. ci ºi sub presiunea rãzboiului. Glencoe. Park. Park vorbeºte ºi despre funcþia de divertisment a presei. orientând indivizii între ei ºi cãtre lumea realã. „a schimbat caracterul rãzboiului la fel de profund ca ºi descoperirea ºi utilizarea prafului de puºcã“ (ibidem. în egalã mãsurã. Dupã opinia lui Park. Este o funcþie la care Park va face referire în mai multe rânduri. „News as a Form of Knowledge“. pp. sã fie recunoscutã ca parte a strategiei de rãzboi. Fãrã a se afla în posesia unei cunoaºteri nuanþate a * Principalele articole ale lui R. Odatã cu analiza unei probleme precise. propaganda. am fãcut referiri bibliografice la articolele publicate iniþial (ex. în „News as a Form of Knowledge“ (1940). 412). acest tip de presã mai degrabã ajutã integrarea în comunitatea americanã decât îndepãrtarea sau menþinerea distanþei faþã de aceasta. Interesant este cã ºi celelalte funcþii îºi gãsesc locul în abordãrile lui Park. Rãzboiul a reprezentat prima încercare serioasã ºi pentru acest tip de presã. Fie cã editorii doresc sau nu acest lucru. în „Morale and the News“ (1941). cât ºi. News and Opinion. 1940)*. una chiar în The Immigrant Press and Its Control. ideea este lansatã pe baza unei colecþii impresionante de date. un conþinut care sã îndeplineascã aceastã funcþie reprezenta singurul în mãsurã sã pãtrundã în presa de limbã englezã adresatã imigranþilor. 1922. îndreptatã atât asupra armatelor.qxd 11. Ea a fost cuprinsã. Pentru a indica apariþia lor în timp. pentru a satisface nevoia cititorilor de a cunoaºte evenimente. presa imigranþilor faciliteazã adaptarea. de a culege ºi de a interpreta ºtirile („Natural History of Newspaper“. importantã pentru stabilirea paternitãþii unor idei. Ca urmare a condiþiilor în care a apãrut ºi în care trebuie sã supravieþuiascã. rolul din ce în ce mai pregnant al ziarului în interpretarea vieþii. asimilarea presupune schimb. Sociology and Modern Society. interpretare a evenimentelor ºi de plasare a lor în contexte familiare.2007 16:44 Page 107 ªcoala de la Chicago 107 egalatã de influenþa jurnalelor mai pretenþioase. presa este obligatã sã tipãreascã ºtiri referitoare la mediul american. obiceiuri ºi idei americane. la un nivel mai general. Ziarul este înzestrat cu funcþia de a monitoriza în permanenþã ceea ce se întâmplã în mediul înconjurãtor. de corelare. devenind o modalitate de a transmite cititorului imigrant informaþii despre modul de viaþã american. 1948). semnificative ºi cea de socializare. În anii ’40. punere în comun. 1940b). Park la care vom face referire în continuare au fost reunite în volumul Robert Ezra Park (1955). cea de agent de integrare. de transmitere a tradiþiei culturale. 1923). cât ºi asupra populaþiei din spatele frontului. dar pagina corespunde ediþiei din 1955. Park face trimitere la aceastã a treia funcþie cu mult înainte.11. Society. The Free Press. împãrtãºirea elementelor culturale. Park semnaleazã atât rolul reporterului. În concepþia lui Park. în plus. . despre idealurile americane. integrarea în mediul american (Park. Collective Behavior. într-un vocabular simplu ºi însoþit de imagini care sã arunce o oarecare luminã asupra celor relatate. rol jucat în mod tradiþional de cuvântul bisericesc („Physics and Society“. Dezvoltarea presei imigranþilor ca instrument de asimilare a avut loc nu doar sub presiunea tirajului. de transmitere a moºtenirii culturale de la o generaþie la alta (Lasswell. Mai ales în Statele Unite.

Pulitzer – ºi-au clãdit afacerile pornind de la noile realitãþi demografice ale Statelor Unite. iar acest control este. Oamenii nu citesc un ziar cu care sunt în permanent dezacord. restul este dat uitãrii sau este condamnat sã ajungã la coºul de gunoi. considerabil. divertismentul. el trebuie sã circule. reporteri. Pe termen lung. editorul alege spre publicare anumite aspecte care i se par mai importante sau mai interesante. decât edificarea“ (Park. Nu este suficient ca un ziar sã fie tipãrit. în principal. nu pot contrazice dorinþele publicului: „[…] ziarul care încearcã sã propage opinii neîmpãrtãºite de majoritatea celor care îi compun audienþa nu poate trãi. 1923). precum ºi de la premisa cã „ziarul nu îndeplineºte funcþia principalã de a instrui.11. ziarul mai curând exprimã decât creeazã opinia publicã“ (Park. p.Istoria_comunicarii. uneori fãrã cunoºtinþe de nici un fel. . el trebuie sã circule. chiar dacã rudimentar. Telegraful ºi telefonul au transformat lumea întreagã într-o „vastã galerie a ºoaptelor“ (1922. Existã o cantitate enormã de ºtiri care sunt omorâte în fiecare zi“ (idem). nu existã limitã în ceea ce priveºte materialele care sã intre într-un ziar. de data aceasta formulând-o în termeni de influenþã: „[…] s-a crezut cã influenþa presei poate fi identificatã doar în domeniul opiniei ºi al politicii. devine evident cã. motiv pentru care selecþiile nu sunt arbitrare. p. indiferent cât de des este tipãrit. cea a criteriului de actualitate ºi de interes al ºtirii. Oamenii nu citesc un ziar cu care sunt mereu în dezacord. prin urmare. problema de editare devine. El alege acele materiale despre care ºtie cã sunt de interes pentru public. pe care o recunoaºte drept rudimentarã. 1923. Park simte nevoia sã studieze acest fenomen mai în profunzime. Insistenþa asupra ideii cã ziarul care înceteazã sã mai fie citit nu mai exercitã nici o influenþã asupra comunitãþii îi permite lui Park sã ajungã la o modalitate. 90). ajungem sã ne gândim la influenþa mult mai profundã ºi mai subtilã a divertismentului asupra instituþiilor ºi relaþiilor umane în general“ (Park. Din moment ce ºtirile ocupã poziþia centralã în jurnalismul modern.2007 16:44 Page 108 108 Istoria comunicãrii limbii engleze. imigranþii nu ar fi putut urmãri în nici un caz analizele formulate într-un limbaj pretenþios ale vechilor tipuri de ziare. 466). În felul acesta. p. În acest fel. la fel de importantã. o problemã de selecþie: „[…] dintre toate evenimentele care au loc ºi sunt înregistrate zilnic de cãtre corespondenþi. din lucrarea The Immigrant Press and Its Control (1922). de a mãsura puterea presei: „Puterea presei poate fi mãsuratã. 1940a. editorul nu este atât de liber ºi de arbitrar precum s-ar putea crede. Nu este suficient ca un ziar sã fie tipãrit. Odatã cu cinematograful ºi cu popularitatea povestirilor din ziare ºi din alte publicaþii. Park observã cã marii oameni de presã ai momentului – Hearst. Judecând lucrurile din aceastã perspectivã. publicul exercitã un control asupra conþinutului ºi a formei în care este prezentat ziarul.qxd 11. atunci când selecteazã materialele. Din afirmaþia de mai sus s-ar putea trage concluzia cã Park înzestreazã editorul cu putere de viaþã ºi de moarte asupra ºtirilor. de care editorul trebuie sã þinã cont. Park se concentreazã pe procesul de selecþie a ºtirilor. 1922. 328). Într-un capitol cu un titlu sugestiv. omul obiºnuit cautã mai degrabã amuzamentul. un ziar care nu circulã nu este de fapt ziar. ci aceea de a distra. „The Survival of the Fittest“. prin numãrul de oameni care o citesc“ (Park. pe termen lung. agenþii de ºtiri. 114). nici mãcar dacã este subvenþionat. p. Autorul va relua aceastã observaþie câþiva ani mai târziu. Dar autorul relevã o altã dimensiune.

acquaintance with) ºi b) cunoaºterea a (engl. cât ºi la nivelul interpretãrii faptelor respective. 1940b). iar libertatea de a investiga ºi de a publica evenimente ºi fapte.Istoria_comunicarii. avem în vedere. Libertatea presei pentru care Milton a scris Areopagitica este libertatea de a exprima o opinie“ (Park. James între douã forme de cunoaºtere: a) întâlnirea cu (engl. ci dreptul de a culege informaþii. se ajunge la opinie colectivã.2007 16:44 Page 109 ªcoala de la Chicago 109 Reacþia tipicã a unei persoane la întâlnirea cu o ºtire este de a vorbi despre ea. dar cu un anumit grad de generalitate. În felul acesta. Odatã cu expansiunea oraºelor. dar nu întruchipatã de editorialist ºi de editorialul sãu. presa de partid a evoluat treptat cãtre o presã mai independentã. a luat naºtere o nouã putere politicã. chiar dacã nu înceteazã în totalitate (Park. la opinie publicã. în perioada ziarelor de partid. ele determinã ce probleme vor fi discutate. ªtirile ca formã de cunoaºtere. Atâta vreme cât editorialistul ºi pagina editorialã îºi menþin legãtura cu evenimentele prezentate prin intermediul ºtirilor. mai ales preocuparea pentru interpretarea ºtirilor într-o viziune modernã. nu la reporter ºi la ºtiri. chiar dacã avem de-a face cu o realitate mult schimbatã: „[…] când ne referim la libertatea presei. De altfel. Deci. „opinia publicã se hrãneºte din interpretarea evenimentelor. În momentul în care s-a declanºat discuþia. în continuare. p. o lucrare din 1940 se intituleazã chiar astfel: „ªtirile ca formã de cunoaºtere“ (Park. 79). p. cei care vorbeau despre „puterea presei“ se refereau la editorialist ºi la editorial. de a o repeta altcuiva. evenimentul despre care se discutã înceteazã sã mai fie ºtire. de a investiga ºi publica evenimente. Este vorba de legãtura cu evenimentul atât la nivelul ºtirilor propriu-zise. 1923.11. ci de ºtiri ºi de reporter. . prilejuite de ºtirea respectivã. focalizeazã atenþia cititorului ºi electrizeazã discuþiile. de un „nou Milton“. Iar acest tip de raportare persistã. „News as a Form of Knowledge“. care este deja câºtigatã. precizeazã Park. creat în condiþiile marilor aglomerãri urbane ºi ale emigrãrilor masive din Europa. a ºtirilor“ (Park. Înainte de apariþia ziarului modern. fapte – singurele în mãsurã sã întemeieze opinii. În urma ciocnirilor dintre diverse opinii ºi sentimente. a relatãrilor care nu pot merge în contra evenimentului. 1940b. puterea presei însemna capacitatea editorului de a crea un partid ºi de a-l conduce. adicã. care sã susþinã nu libertatea de opinie. libertatea de opinie. pe baza cãreia iau naºtere opiniile relevante pentru un anumit context. 1941b). interpretãrile evenimentului diferã. Deci ºtirile reprezintã o condiþie esenþialã pentru discuþii. Park porneºte de la distincþia operatã de W. 187). influenþa acestuia se diminueazã. ºtirile ºi interpretãrile exercitã o influenþã considerabilã asupra miºcãrilor înregistrate de opinia publicã. Interesul lui Park pentru ºtiri se va dovedi de lungã duratã. care sã þinã cont de nevoile de orientare ºi de cunoaºtere ale individului ºi ale societãþii. knowledge about). Legãtura cu evenimentul este indispensabilã ºi reprezintã singura modalitate prin care presa poate continua sã aibã un rol în direcþionarea opiniei publice. sunt de multe ori considerate o încãlcare a dreptului la viaþã privatã. Dacã interpretarea oferitã prin editorial capãtã caracter doctrinar. Presa are nevoie. activitatea reporterului. Înainte. Pentru a ajunge la ceea ce s-ar putea numi o „anatomie a ºtirilor“.qxd 11. discuþia se îndepãrteazã de la ºtirea ca atare ºi se îndreaptã spre probleme sau teme asociate.

Deci. Ea este rezultatul investigaþiei sistematice a lumii. importanþa. 82). sã îl deconcerteze în vreun fel pe cititor. ci reprezintã o valoare relativã. ele devin istorie. ci este riguroasã. ªtirile sunt mai cu seamã preocupate de ceea ce este neobiºnuit ºi neaºteptat. sistematicã. pe care publicul le aºteaptã ºi de care se teme“ (Park.2007 16:44 Page 110 110 Istoria comunicãrii Prima reprezintã o formã de cunoaºtere care se acumuleazã inevitabil de-a lungul existenþei unei persoane. se referã la caracterul suficient de neobiºnuit. nu cautã sã stabileascã legãturi între acestea. ca urmare a contactului direct cu lumea înconjurãtoare. ele reprezintã o marfã perisabilã. regimurile militare. ci este vorba mai degrabã de o axã de-a lungul cãreia pot fi plasate diferitele modalitãþi de manifestare ale fiecãreia. ele se apropie de cunoaºterea din ºtiinþele naturii ºi din istorie. palpat. ªtirile se focalizeazã pe evenimente izolate.Istoria_comunicarii. raþionalã. ºtirile sunt efemere. cât ºi pentru regimurile cele mai libere ºi mai democratice“. un nou eveniment poate sã modifice capacitatea de a se transforma în ºtire a unuia anterior). Relaþia evenimentului cu trecutul prezintã interes pentru istoric. astfel încât sã îl ºocheze. Park îl citeazã aprobativ pe Hume. ºi atinge un anumit nivel de precizie prin faptul cã înlocuieºte realitatea concretã cu idei. în cazul unui eveniment pe cale de a se transforma în ºtire. fãrã ca reporterul sã depunã efort pentru a interpreta evenimentele. care trebuie evaluatã periodic (de exemplu. potrivit cãruia „fundamentul oricãrei guvernãri îl reprezintã opinia. p. . de a-i atrage atenþia cu privire la ce se întâmplã. 1940b. Mai mult. de aceea. Prin urmare. îºi pãstreazã caracterul de ºtire doar pânã ajung la publicul pentru care sunt de interes.11. de orice constituie o îndepãrtare de rutina vieþii zilnice. Odatã publicate. trecãtoare. cu excepþia situaþiei în care vrea sã le facã mai inteligibile ºi mai interesante. relaþia cu viitorul intereseazã mai cu seamã politologul. sociologul.qxd 11. „Cunoaºterea a“. nu se acumuleazã de la sine. este o cunoaºtere intuitivã ºi instinctivã. Istoria descrie evenimentele ºi. ªtirile ºi opinia publicã. Într-un articol din 1935 – „Social Planning and Human Nature“ –. ci „neaºteptatul care poate fi înþeles. Interesul cititorului pentru o ºtire sau alta nu poate fi determinat o datã pentru totdeauna. ambele preocupate de evenimente. simultan. odatã semnificaþia lor înþeleasã. dar pentru care publicului este pregãtit. Reporterul îºi propune doar sã înregistreze evenimentul atunci când acesta are loc. Dar nu ceea ce este întregime neaºteptat pãtrunde în ºtiri. Pe aceastã axã. cunoaºterea ºtiinþificã. sã le gãseascã locul în succesiunea istoricã. cautã sã le plaseze în contextul potrivit. obiectele cu concepte. cât de a orienta publicul. adicã acele evenimente. fiind interesat de trecut ºi de viitor doar în mãsura în care acestea aduc o notã lãmuritoare asupra a ceea ce se întâmplã în prezent. într-adevãr bruºte ºi decisive. Exactitatea ºi validitatea celor douã forme de cunoaºtere menþionate nu pot fi delimitate o datã pentru totdeauna. ºtirile ocupã o poziþie anume: nu reprezintã în totalitate cunoaºtere acumulatã la întâmplare. sã îl amuze. nu „importanþa intrinsecã“ a unui eveniment îl transformã în ºtire. sã îl stimuleze sã memoreze informaþiile ºi sã le transmitã mai departe. Scopul principal al ºtirilor nu este atât de a informa. ªtirile se ocupã de prezent. sã descopere tendinþele ºi forþele de adâncime care îºi gãsesc expresia în respectivele evenimente. ceea ce este valabil atât pentru regimurile cele mai despotice.

34). fãrã ca acest lucru sã aibã efecte dezastruoase asupra calitãþii ºi funcþionalitãþii guvernãrii. p. de aceeaºi problemã. în mod spontan. lui Dewey nu îi va scãpa aceeaºi observaþie: „am moºtenit practicile ºi ideile din perioada întâlnirilor în holul primãriei. În vechile comunitãþi sãteºti. În condiþiile vieþii în marele oraº. Numai dacã devine „un jurnal [engl. la complexitatea de necuprins a societãþii moderne. Numai în felul acesta opinia publicã poate sã guverneze.qxd 11. 94). cauzate de condiþiile modernitãþii. p.Istoria_comunicarii. arãtase Park (The City: Suggestions for Human Behavior in the Urban Environment. exclamã Park (Park. deoarece ºtirile constituie punctul de plecare al discuþiilor în urma cãrora se formeazã opinia publicã. ªtirea nu circulã pur ºi . ci despre o temã care apare frecvent în lucrãrile lui Park. modalitatea prin care aceasta se orienteazã în mediu. preocupat. îl reprezintã îmbunãtãþirea mijloacelor de culegere ºi înregistrare a faptelor. orientându-l în lumea realã ºi în raport cu ceilalþi. 1923. Park nu renunþã la proiectul Thought News.11.2007 16:44 Page 111 ªcoala de la Chicago 111 Nu este vorba de simpla manifestare a acordului cu o frazã atrãgãtoare. Iar acest tip de vecinãtate este studiat tot în contextul îngrijorãrii vizavi de saltul de la reþeaua de comunitãþi la „Marea Societate“. 1915/1967. ci sã reprezinte „ochii ºi urechile“ comunitãþii. pentru propria existenþã ºi supravieþuire. la fel ca ºi Dewey. ªtirile au în comun cu zvonul ºi bârfa capacitatea de a capta atenþia. Problema prezintã importanþã pentru viaþa politicã. 1915/1967). Votantul ºtie foarte puþin sau nimic despre persoanele oficiale pentru care voteazã. 1954. iar principalele instituþii sunt construite dupã calapodul instituþiilor sãteºti!“. se cunoaºte pe sine ºi este capabilã de acþiune. care plaseazã puterea ºtirilor într-un registru aparte. 1923. pentru problemele de guvernare. votul popular nu are valoare practicã. Numai cã nu este vorba de o extensie mecanicã ºi neproblematicã. pentru „bolile opiniei publice“. dar acum trãim ºi acþionãm într-un stat naþional care se întinde pe un întreg continent“ (Dewey. în Marea Societate. ºtie foarte puþin sau nimic despre funcþiile pe care ar trebui sã le exercite acestea în virtutea calitãþii de cetãþean. Remediul pentru starea actualã a ziarelor. Dar existã ºi diferenþe fundamentale faþã de bârfã ºi zvon. activitatea reporterului de a aduna ºi de a interpreta ºtirile nu reprezintã decât o extensie a ceea ce comunitatea sãteascã realiza în mod spontan. Doar cu câþiva ani mai târziu. 113). prin bârfã ºi interacþiune faþã în faþã“ (Park. deoarece „ziarul nu poate face pentru o comunitate de un milion de locuitori ceea ce satul fãcea. cum a fãcut-o ºi pânã acum. Pe de altã parte. p. 1923). de a transmite individului semnale cu privire la schimbãrile din mediu. ºi el. acela de a avea o publicaþie care sã nu înregistreze doar întâmplãri triviale. p. „este prea ocupat cu altele ca sã se mai informeze ºi despre condiþiile ºi trebuinþele oraºului în ansamblu“ (Park. prin intermediul bârfei ºi al contactelor interpersonale. „Suntem o naþiune de sãteni. Ceea ce reprezintã o concluzie foarte asemãnãtoare cu cea a lui Lippmann. Observaþia cã ºtirile „focalizeazã atenþia cititorilor. diary] tipãrit“ al comunitãþii poate ziarul „sã ne spunã despre noi înºine“ ºi sã recupereze vechile funcþii îndeplinite de interacþiunile faþã în faþã. principalele modalitãþi de exercitare a controlului erau reprezentate de bârfã ºi de opinie publicã. 93). electrizeazã conversaþiile zilei“ ºi stimuleazã discuþiile între oameni îi permite lui Park sã plaseze ºtirile în vecinãtatea zvonului ºi a bârfei (Park.

conversaþiile duc la formularea problemelor. Idee pe care autorul o exprimã limpede. ºtirile declanºeazã conversaþiile. sã coincidã exact cu opinia publicului din care face parte. 124). ea trebuie sã fie publicatã. predilecþii. de corpul de tradiþii ºi înþelesuri comune pe care îl dezvoltã o comunitate: „un fapt capãtã înþeles numai într-un astfel de univers de discurs“ (Park.2007 16:44 Page 112 112 Istoria comunicãrii simplu. ceea ce îi conferã greutatea. ci de una restricþionatã de „universul discursului“. ºtirile orienteazã atât individul. 223). devine transparentã pentru sine. 1921/1950.qxd 11. Care sunt elementele constitutive ale opiniei publice? Opinia publicã încorporeazã întotdeauna elementul de noutate propus de ºtire.11. dar se defineºte de asemenea prin direcþie ºi intensitate. în mod strict. p. 1940b. opinia personalã a unei persoane care participã la articularea opiniei publice este întotdeauna influenþatã de opinia celor din jur. vizavi de acelaºi eveniment. în limbaj postmodern. imediatã. relativã la o acþiune concretã. recunoscând influenþa clarificatoare exercitatã în aceastã privinþã de cãtre A. adicã o majoritate care este agitatã. o minoritate care este convinsã de punctul sãu de vedere poate influenþa acþiunea politicã într-un mod mai eficient decât ar putea-o face o majoritate care este doar interesatã sau impresionatã de un incident trecãtor. cât ºi greutate“ (Park. 1940b. Opinia publicã are extensiune geograficã. chiar dacã nu putem sã indicãm nici o persoanã din public a cãrei opinie particularã. p. 81). În felul acesta. 1941b). iar problemele constituie baza opiniei publice ºi a politicii. o interpretare ce este verificatã prin comparaþia cu interpretarea. p. Cine a citit ºi s-a aplecat mai stãruitor asupra Spiralei tãcerii ca paradigmã explicativã nu poate sã nu recunoascã în opera lui Park accente ºi judecãþi care. ci reprezintã tendinþa generalã a publicului în ansamblu […]. 1941b. dar nu convinsã. din acest punct de vedere. Ne dãm seama cã opinia publicã existã. p. . vor fi topite într-o ipotezã explicativã de mare rãsunet. prejudecãþi. cât ºi societatea în lumea realã ºi devin o modalitate prin care societatea se cunoaºte pe sine sau. Pornind de la ºtiri. opinia unei majoritãþi numerice. Cu toate acestea. realizatã de cãtre ceilalþi indivizi cu care a discutat (Park. din acest motiv. ºi nu este niciodatã opinia cuiva anume.Istoria_comunicarii. Opinia publicã este întotdeauna practicã. Opinia publicã formatã pe baza ºtirilor reprezintã interpretarea evenimentelor la care ajunge orice individ în concordanþã cu propriile interese. Park relevã o serie de caracteristici importante ale opiniei publice: „Opinia publicã nu este opinia tuturor. ale cãrui interese le reprezintã. mai târziu. cãci pãrerile individuale au atât valoare numericã. totalmente subiectivã. orice opinie este o opinie publicã“ (Park. 81). autoritatea ºi aura unui document public (Park. Lawrence Lowell (1913): „opinia publicã nu reprezintã. politicã. Nu este vorba despre o interpretare arbitrarã. nici mãcar a majoritãþii persoanelor care compun publicul. ªtirile sunt autentificate prin faptul cã au fost supuse examinãrii critice din partea publicului. de la impactul lor asupra oamenilor ºi comunitãþilor. personalã.

Dacã va ºti sã facã acest lucru. De atunci a devenit ºi un domeniu autonom de studiu ºi cercetare. viitorul ei depinzând de înþelepciunea cu care va ºti sã se conecteze ºi sã valorifice în beneficiul propriu ºuvoiul de întrebãri. ea fiind îngemãnatã cu procesul social în miºcare. Este comunicarea un proces social de sine stãtãtor. politologiei. în gesturi ºi ritualuri simple sau cu valoare de simbol. aºa cum remarca ºi Wilbur Schramm. În realitate. Chiar dacã s-a autonomizat. dacã nu valorificã multe din cuceririle care apar în domeniul sociologiei. personalitãþile din domeniul studiului comunicãrii au provenit din domenii învecinate (poate cã acest lucru ar trebui sã declanºeze o dezbatere cu privire la particularitãþile procesului de formare a specialiºtilor în comunicare). oricâtã amploare are – ºi are – comunicarea de masã. din propria perspectivã. psihologiei. am dori sã insistãm asupra a douã idei care ni se par de mare valoare ºi de mare actualitate. în toatã materia vieþii cotidiene? Dacã acceptãm aceastã ultimã variantã. dezlegãri. un factor structurant. dimpotrivã. Înaintarea studiului comunicãrii este nemijlocit legatã de repeziciunea. comunicarea s-a autonomizat ca proces de sine stãtãtor odatã cu dezvoltarea spectaculoasã a mijloacelor de comunicare în masã. Sociologi ºi psihologi de formaþie. Adâncind analiza fenomenelor psihologice.2007 16:44 Page 113 ªcoala de la Chicago 113 3. Dacã aceasta este realitatea ontologicã. cu o strãlucire efemerã. majoritatea proceselor comunicaþionale sunt „topite“ în masa problemelor sociale. sociologice. comunicarea continuã sã împrumute teme. comunicarea pare sã nu aibã un domeniu exclusiv al sãu. Comunicarea reprezintã un „loc geometric“ al multor procese sociale. este topitã în mulþimea proceselor ºi activitãþilor sociale. mai întâi. Ea apare ca interfaþã socialã a unui întreg mãnunchi de discipline socioumane. Lucrurile se întrepãtrund aºa de mult. de statutul comunicãrii sociale.11. încât. riscã sã aibã soarta unei discipline la modã. de inteligenþa cu care „pune la lucru“. lingvisticii etc. abordãri. specialiºti care s-au consacrat deopotrivã studiului comunicãrii. Am putea spune. Este vorba. de dezlegãri care circulã într-o intersecþie multidisciplinarã. Comunicarea operaþionalizeazã ºi va continua sã operaþionalizeze descoperiri ivite în „vecinãtatea apropiatã“. Aceastã autonomizare a tensionat relaþiile cu disciplinele înrudite. Ani de zile. sau. rãspunsuri sau fragmente de rãspunsuri din aceste domenii. dimpotrivã. ei au descoperit importanþa proceselor de comunicare din . Dacã nu. cum ar fi ºi sociologia. peste semnificaþia comunicaþionalã a proceselor investigate.qxd 11. Acest statut nu este unul privilegiat. ne apare limpede cã marii întemeietori ai studiului comunicãrii nu puteau veni decât din domenii conexe studiului comunicãrii propriu-zise. comunicarea îºi va pãstra prospeþimea ºi actualitatea demersului sãu. descoperirile ivite în domeniile înrudite. Comunicarea. o disciplinã de intersecþie În încheiere.Istoria_comunicarii. trãiesc laolaltã cu acestea. atunci va trebui sã recunoaºtem cã studiul comunicãrii este o disciplinã de intersecþie. aplecaþi asupra unor probleme sociale presante. Ani de zile principalele interpretãri ºi paradigme explicative au fost formulate de cãtre specialiºtii din aceste domenii. lingvistice ei au dat peste „stratul“ comunicaþional. Am fãcut asemenea consideraþii îndemnaþi fiind de pilda oferitã de reprezentanþii ªcolii de la Chicago. Comunicarea nu poate trãi dacã nu se „hrãneºte“ din afara ei.

cel care propune o nouã paradigmã în câmpul comunicãrii. cel care sesizeazã pentru prima datã importanþa simbolului în comunicarea interpersonalã. Este adevãrat cã. pe participare. p. Tönnies însuºi mãrturiseºte cã „pentru un autor deja bãtrân este o sursã de satisfacþie sã publice din nou. industrializatã. audienþã. sã judece. La început. scena comunicãrii ºi a cercetãrii acesteia a fost ocupatã de cãtre modelul tip transmitere. chiar dacã nu s-a numit astfel.qxd 11. cum se pot transforma valurile de imigranþi în comunitãþi veritabile. a fost lansatã într-o lume nepregãtitã pentru a recepta ideile promovate“ (Tönnies. Sociologi ºi psihologi. lucrarea Gemeinschaft und Gesellschaft a fost primitã cu scepticism. pe „deþinerea în comun a unei credinþe“. 33). cu scopuri comune. fiind cititã. invitând membrii comunitãþii sã compare. 1887/1957. interpretãri. pe asociere. În timp. prin comparaþie cu formele de organizare socialã mai vechi. pentru aceasta ea este chematã sã punã în joc idei. fixându-i deja mai multe „etaje“. Dewey va discuta despre acesta în încercarea de a identifica modul cum se pot constitui comunitãþile.11. a modelãrii personalitãþii individuale. Cum am menþionat mai înainte. ulterior. sã evalueze. Unul dintre acestea este reprezentat de interacþionismul simbolic. Comunicarea. dar ºi democraþia sunt de neconceput. în primii 15 ani de la publicare. În cea dintâi secþiune am arãtat cã sociologul german Friedrich Tönnies este reþinut în istoria acestei discipline mai cu seamã pentru perspectiva oferitã cu privire la societatea modernã. Modelul comunicãrii rituale Un alt „etaj“. cãreia îi aparþine. ªcoala de la Chicago tematizeazã o serie de preocupãri ale gândirii sociale germane. Iar în filozofia ºi sociologia germanã acest model fusese configurat. la cât mai mare distanþã. predominant agrare. fãrã de care nu numai comunitatea. cu scopul de a informa. putem spune cã ªcoala de la Chicago a defriºat un nou domeniu pe care l-a redat studiului sistematic. Ideea comunicãrii ca ritual nu este în întregime nouã. impactul mesajului decurg organic din natura modelului. pe ceea ce au oamenii în comun ºi îi þin laolaltã. ei nu au ezitat chiar sã plaseze comunicarea în inima proceselor sociale. Model puþin reþinut ºi puþin valorificat în istoria studiului comunicãrii. o lucrare care. Noþiuni precum efecte. în timpul vieþii. bazate pe obiceiuri ºi tradiþii (Gemeinschaft). În prefaþa la ediþia a opta (din 1935). acum 50 de ani. de a þine o situaþie sub control. a optimizãrii fluxurilor de simboluri etc. cu opþiuni ºi valori împãrtãºite. opþiuni. Dewey ºi ceilalþi reprezentanþi ai ªcolii de la Chicago pun accentul pe cu totul altceva. trebuie sã cultive fiinþei umane credinþa cã este parte a ceva. spune Dewey. pe comunitate. sã facã din propria descoperire o cheie explicativã a multor fenomene cu care era confruntatã societatea americanã la începutul secolului trecut.Istoria_comunicarii. 4. de un numãr restrâns de specialiºti. Din aceastã perspectivã. cel care are în vedere trimiterea unui mesaj la distanþã. este reprezentat de modelul ritual al comunicãrii. bazatã pe relaþii contractuale (Gesellschaft). dar ºi sã prilejuiascã asemenea dezbateri.2007 16:44 Page 114 114 Istoria comunicãrii diferite perspective: a formãrii comunitãþilor. Funcþia presei este sã informeze. cartea a exercitat . despre care vom discuta în continuare.

3. societatea nu poate exista fãrã comunicare ºi fãrã înþelegerea particularã pe care ªcoala de la Chicago o conferã acestui proces: nici în cea de dobândire a unei experienþe comune (care presupune dialog).Istoria_comunicarii. pe lângã sensul de societate. anii ’70. sentimentalã. despre o filiaþie ideaticã directã. În nici una din ipostazele sale moderne. asupra trecutului. modelul ritual al comunicãrii va cunoaºte o puternicã revenire. pe de o parte. în 1960. ªi deci nu putem vorbi despre o influenþã anume. care pun accent pe procesele de interpretare. ea poate fi întreruptã dacã existã un set de cauze reale. Ceea ce vorbeºte de la sine Mulþi autori preferã sã foloseascã aceºti termeni în germanã. Aceastã nouã înþelegere ºi nouã lecturã a comunicãrii va deveni de o tot mai mare actualitate. când studiile despre comunicare cunosc influenþa abordãrilor fenomenologice.11. Dupã ce acest moment esenþial s-a încheiat. când gânditorii marxiºti grupaþi în jurul lui Th. Atât cât este omeneºte posibil sã prevedem.qxd 11. J. ºi societatea capitalistã. Am îndrãzni sã credem cã valorile presupuse de existenþa comunitãþii vor fi redescoperite. Blumer. Merton îºi desfãºoarã cercetãrile în cadrul Biroului de Cercetare Socialã Aplicatã de la Universitatea Columbia. Interacþionismul simbolic – produsul cel mai sigur ºi mai impunãtor al pragmatismului Contribuþia ªcolii de la Chicago la articularea teoriei interacþionismului simbolic are valoare întemeietoare. Lazarsfeld ºi R. 2. ceea ce este deþinut în comun. Gesellschaft îl include ºi pe cel de asociere. În viziunea autorului german. a cercetãrilor înrudite cu studiile literare. W. de cinci momente distincte în evoluþia studiului comunicãrii: 1. pe de alta. K. Gemeinschaft înseamnã comunitate. dar. 4. perioada în care P. Nu ºtim dacã Dewey a cunoscut opera lui Tönnies. 5. dar ºi comuniune. iar termenii de Gemeinschaft ºi Gesellschaft au fost asimilaþi vocabularului de bazã al sociologiei*. 5. perioada în care W. Existã un proces aproape natural de trecere de la Gemeinschaft la Gesellschaft. Societatea medievalã. de construire a înþelesului social.2007 16:44 Page 115 ªcoala de la Chicago 115 o influenþã covârºitoare asupra gândirii sociologice. anii ’40. trecerea nu este ireversibilã. Robinson (1996). * . nevoia de comunitate nu va dispãrea. interacþionismul simbolic figureazã de douã ori într-o istorie a comunicãrii organizatã pe aceste coordonate. Dupã cum se poate observa. Chiar dacã sensul ºi conþinutul noþiunii de comunitate se va schimba. totuºi. de cãtre H. putem vorbi. pe discursuri ºi pe o perspectivã romanticã. nici în cea de transmitere a zestrei culturale. în timp ce. potrivit aceluiaºi autor. ceea ce creeazã legãturile. redirecþionarea acestui proces nu trebuie sã se bazeze. precizeazã Tönnies. Adorno se stabilesc la New York. considerã G. se apropie cel mai mult de aceste tipuri ideale. ele nu existã în realitate. Gemeinschaft ºi Gesellschaft reprezintã tipuri ideale. reinterpretarea interacþionismului simbolic. Schramm redefineºte comunicarea în termeni cibernetici. nici în construirea acordului asupra unor probleme ºi opþiuni. stoparea. deoarece traducerea lor prin „comunitate“ ºi „societate“ nu redã în întregime sensurile avute în vedere de cãtre autor.

iar interpretarea este guvernatã de interacþiunea individului cu mediul. deci. W. cercetarea curentã din psihologie ºi sociologie aratã contrariul. – aceste înþelesuri sunt manipulate sau modificate printr-un proces de interpretare (Blumer. iatã ideile de bazã ale interacþionismului care permit stabilirea acestei filiaþii: – sinele ºi mediul social se definesc unul pe altul. 171-172). dupã cum am arãtat. James. produsul unei negocieri continue (Meyer. pe de altã parte. Dupã cum relevã Littlejohn (1983. De exemplu. prin urmare. 2001). „interacþionismul simbolic – formulare apãrutã în interiorul sociologiei – este cea mai cuprinzãtoare abordare a rolului comunicãrii în societate“. sunt G. – înþelesul reprezintã un rezultat al interpretãrii. ci o perspectivã sau o articulare teoreticã sub care pot fi reunite mai multe teorii particulare“ (idem).11. sintetizeazã astfel premisele aflate la baza acestei orientãri: – oamenii acþioneazã asupra lucrurilor pe baza înþelesurilor pe care aceste lucruri le au pentru ei. dar „nu este de fapt o teorie unitarã. psihologii abordeazã comportamentul uman ca fiind produsul diverºilor factori care acþioneazã asupra fiinþei umane. – pentru individ. p. referitor la prima premisã. înþelesul nu este static ºi universal. F. trãsãturi ale personalitãþii etc.Istoria_comunicarii. înþelesul unui obiect derivã din consecinþele practice ale acestuia. – înþelesul lucrurilor este derivat. M. 1934). Urmând prezentarea lui Meyer. atitudini. R. motive conºtiente sau inconºtiente. E. Mead. Cooley. se poate ajunge la înþelegere numai dacã se acceptã faptul cã înþelesurile diferite au luat naºtere în urma unor experienþe diferite ale persoanelor implicate. Sociologii . fãrã sã rosteascã acest nume ºi fãrã sã cristalizeze o metodologie precisã. îºi dau contur unul altuia prin intermediul comunicãrii simbolice. Dewey. 45). 2001. Baldwin. p. Interacþionismul simbolic este una dintre principalele perspective asupra comunicãrii desprinse din trunchiul pragmatic (Meyer. Thomas. iar înþelegerea aºteptãrilor ºi a consecinþelor anticipate pretinde negociere între participanþi. într-un anumit moment. iar atunci când apar diferenþe cu privire la înþeles. se naºte în urma interacþiunilor sociale pe care o persoanã le are cu celelalte. Termenul de „interacþionism simbolic“ a fost lansat de cãtre Herbert Blumer într-un articol apãrut în 1937 în cartea Man and Society. a ºi lansat termenul de interacþionism simbolic. H. Chiar dacã premisele ar pãrea de la sine înþelese. R. pp. ºi mai mult de influenþa pe care comunicarea o are asupra societãþii ºi indivizilor. Znaniecki. C. I. Aceºtia erau mai puþin preocupaþi de felul în care comunicã oamenii. J.2007 16:44 Page 116 116 Istoria comunicãrii despre importanþa noului concept în înþelegerea proceselor de comunicare ºi ne îndreptãþeºte sã insistãm asupra acestei abordãri novatoare. W. H. experienþe diferite creeazã aºteptãri diferite. Wirth. în unele cazuri. ci este creat (emergent). chiar „produsul cel mai sigur ºi mai impunãtor al filozofiei pragmatice“ (Morris. percepþia ºi cogniþia. 2). 1969/1998. cel care. Redfield ºi L. cu anumiþi actori/participanþi. Park. Blumer. interacþiune care are loc într-un anumit loc. subliniazã Blumer. – înþelesul reprezintã o problemã de negociere. H. J. chiar dacã nu în mod riguros. accentul este plasat pe comportament ºi pe factorii despre care se presupune cã îl cauzeazã: stimuli. Autorii care au contribuit la articularea acestei perspective.qxd 11.

Chiar dacã nu a trãit la Chicago. întrucât trei membri principali ai sãi au activat ºi s-au format aici. un proces de comunicare cu sine. Cooley chiar îl are ca profesor pe Dewey la Ann Arbor ºi va încorpora unele dintre ideile acestuia în propria teorie cu privire la rolul comunicãrii în menþinerea societãþii. probleme de status. p. Mead ºi Park. Charles Horton Cooley: firele comunicãrii þin societatea laolaltã Cuvintele transmit înþelepciunea venitã din trecut. Pe de altã parte. b. Cel puþin în prima perioadã a activitãþii sale. verificã. valori.2007 16:44 Page 117 ªcoala de la Chicago 117 se axeazã pe poziþia socialã. constituie ºi o provocare la adresa conceperii înþelesului drept un produs psihologic. În interacþionismul simbolic. C. susþinutã în 1894. norme culturale. cercetãtorul cautã sã explice înþelesul unui lucru izolând elementele psihologice particulare care produc înþelesul (vezi metoda psihologicã de a analiza înþelesul unui obiect prin identificarea senzaþiilor care compun percepþia vizavi de acel obiect). la Universitatea Michigan. Chiar dacã se focalizeazã pe probleme legate de transport ºi de transmitere (teza se . H.Istoria_comunicarii. face un efort de adaptare a înþelesurilor la noi activitãþi pe care le are în vedere (Blumer. 6. prin idei ºi preocupãri Cooley se integreazã acestui curent de gândire. deºi nu activeazã propriu-zis la Universitatea Chicago. expresia unor elemente psihologice date. Este vorba mai întâi de o înrudire de idei ºi preocupãri care îl aºazã alãturi de Dewey. Pentru interacþionismul simbolic. Înþelesul unui lucru pentru o persoanã se dezvoltã pe baza modului în care alte persoane acþioneazã faþã de respectivul lucru. 5).11. În ceea ce priveºte procesul de interpretare. este locul de unde vor pleca Dewey ºi Mead spre Chicago. actorul selecteazã. nici nu ia naºtere ca urmare a cristalizãrii unor elemente psihologice la nivel individual. pornind de aici. Cooley este. de asemenea. suspendã. se cuvine menþionat faptul cã Universitatea Michigan din Ann Arbor. înþelesul nu derivã din obiectul ca atare. afilierea de grup.qxd 11. presiuni sociale. A doua premisã contrazice concepþia potrivit cãreia înþelesul este inerent lucrurilor (poziþia tradiþionalã din filozofia medievalã). dar importantã a Universitãþii de la Ann Arbor la formarea ªcolii de la Chicago. Dacã aderã la o asemenea perspectivã. interacþiune. transformã înþelesurile prin prisma unor situaþii noi în care se gãseºte. Am prezentat sinteza care îi aparþine lui Blumer pentru a stabili termenii generali în care interacþionismul simbolic concepe problemele legate de individ. se declanºeazã un proces de interacþiune cu sine. 1934. regrupeazã. îndeobºte. prezentat în legãturã cu ªcoala de la Chicago. acesta urmeazã douã etape: a. unde Cooley va activa toatã viaþa. înþeles. Interesul lui Cooley pentru problemele de comunicare ºi rolul acesteia în societate poate fi detectat încã din teza de doctorat. Cooley evolueazã în ceea ce priveºte temele comunicãrii pe fãgaºul trasat de magistrul sãu. De aceea. actorul identificã obiectele care au înþeles pentru el ºi. ci se naºte pe baza unui proces de interacþiune socialã între oameni. Discipol al lui Dewey. unii autori vorbesc de o contribuþie indirectã. poziþia centralã este ocupatã de înþeles. dupã aceasta. Afilierea sa la aceastã ºcoalã este dublã.

exact în momentul în care sunt proiectate. o stimuleazã. Comunicarea include expresia feþei. dar nici animalã. 27). cât ºi efect al vieþii interioare a omului. cartografiatã ºi interpretatã prin prisma înþelepciunii venite din trecut. mintea este asemenea aceluiaºi cãlãtor. p.2007 16:44 Page 118 118 Istoria comunicãrii intituleazã The Theory of Transportation). În acest fel. Societatea ia naºtere în urma întâlnirii dintre oameni. în mare. a mãrfurilor. „expresiile feþei ºi conversaþiile celor din jur. ci chiar istoria umanitãþii. unde mijloacele rapide de transport sunt gata sã îl ducã în orice direcþie. cãile ferate. o aprinde – gândirea nu ar exista dacã nu ar exista cuvântul. scrisul. iubire. veniþi sã îl descoperiþi». Fãrã cuvinte. „Prin comunicare înþelegem mecanismul prin care se formeazã ºi se dezvoltã relaþiile umane – toate simbolurile judecãþii [mind]. nu se poate vorbi de o naturã umanã autenticã. Echipatã. iar întâlnirea dintre oameni reprezintã o problemã de comunicare. 1982. tiparul. Cooley interpreteazã comunicarea într-o viziune mai amplã: „comunicarea ideilor. mintea nu face decât progrese palide ºi incerte. când înþelegem un cuvânt. care nu e nici în întregime umanã. „Un cuvânt“. oferã stimulul ºi cadrul pentru toatã creºterea noastrã ulterioarã“ (ibidem. precum ºi dupã aceea. judecata se confruntã cu o experienþã care este. «Pe aici» – ne îndeamnã cuvântul – «iatã un gând interesant. . acþioneazã.qxd 11. cãmin. despre capacitatea cuvântului de a topi în el nu doar experienþa unei generaþii. fixeazã anumite gânduri în defavoarea altora […]. încãrcatã cu gândurile unor oameni pe care nu i-am vãzut niciodatã. 61). la rândul lor. atitudinile. gesturile. clase. deci. o dezvoltã. 1909/1929. 71-72). „Simbolurile. spune Cooley. care ajunge pânã la omul preistoric“ (idem). mai întâi. cãlãtoriile. Comunicarea reprezintã „structura exterioarã. cu mijloacele limbajului. de la un moment la altul ºi dintr-un punct într-altul […] creeazã firele care þin societatea laolaltã“. frumuseþe. ajungem sã redescoperim tot ceea ce a fost cunoscut pânã acum. Cuvinte precum bine. împreunã cu mijloacele de a le transmite în spaþiu ºi de a le conserva în timp.11. dar. istoria comunicãrii stã la baza istoriei în general (în Czitrom. depãºindu-ºi chiar maestrul. p. arta stimuleazã gândirea ºi simþirea. dreptate. Este vorba. 64). adevãr. A Study of the Larger Mind. Cuvântul precede ideii. o controleazã. Echipatã cu cuvinte. tradiþiile.Istoria_comunicarii. „se aseamãnã unei bãrci care vine înspre noi plutind din trecut. dar în mijlocul civilizaþiei. ci al unui ansamblu mai larg. p. În absenþa comunicãrii. anticipatã. ci în judecata universalã a umanitãþii […]. vizibilã. 62). cuvintele. moºtenire care influenþeazã articularea propriei sale judecãþi (ibidem. Comunicarea va fi abordatã într-o manierã sistematicã în lucrarea Social Organization. 69). telefonul ºi orice altã victorie în lupta pentru cucerirea spaþiului ºi a timpului“ (Cooley. libertate modeleazã lucrurile pe care le simbolizeazã“ (ibidem. stat. de aceea. Individul preia moºtenirea sedimentatã prin limbaj ºi simboluri. cãrþile. asupra judecãþii. Prin comunicare. fiinþa umanã atinge o fazã superioarã de dezvoltare. atât cauzã. a gândirii“ (ibidem. individul nu este membru doar al unei familii. este asemenea unui cãlãtor aflat fãrã busolã în mijlocul sãlbãticiei. telegraful. inflexiunile vocii. ci doar de una difuzã. În opera lui Cooley din aceastã perioadã sunt uºor de detectat douã noþiuni prin care iese în relief. pp. unde nu existã cãrãri sau indicatoare. p. le ghideazã spre anumite direcþii. instituþiile sunt proiectate de judecatã. Din acest motiv. p. pãtrundem nu numai în mintea celor contemporani nouã.

Societatea existã în mintea mea ca grup omogen ºi la fel existã în minþile tuturor celorlalþi“ (Cooley. Sinele social reprezintã „orice sistem de idei construit prin comunicare. looking-glass self).2007 16:44 Page 119 ªcoala de la Chicago 119 În efortul de a lãmuri probleme referitoare la comunicare. Pentru ca societatea sã fie posibilã. care îi succed. deopotrivã. Prin grupuri primare. nu reprezintã doar reflectarea unei realitãþi. asociatã poate cu o oarecare neînþelegere a conceptului. noþiune sociologicã fundamentalã pentru a înþelege relaþiile de cooperare ºi de interdependenþã dintre oameni. formare ºi transmitere a simbolurilor sã nu fie suficient valorificate. resentiment etc. iar similitudinea dintre ele constituie baza pentru ideile ºi sentimentele comune ce caracterizeazã judecata umanã în general. Sinele-oglindã: anticamera interacþionismului simbolic. «Bridget» º.Istoria_comunicarii. Ea nu reprezintã o caracteristicã a individului luat în mod separat. de aceea. el nu o poate dobândi decât prin asociere ºi interacþiune. 121). „ideile/impresiile pe care le avem unii despre alþii reprezintã faptele solide ale societãþii. 1902/1964.qxd 11. autorul înþelege „acele grupuri caracterizate prin relaþii de cooperare ºi de asociere strânse. dar nu a propriului sine. iar scopul principal al sociologiei este acela de a observa ºi interpreta aceste fapte“ (ibidem. natura umanã decade. Sinele-oglindã este o proiecþie individualã. Numai o anumitã pasivitate a cercetãtorilor. Iar ei se întâlnesc doar prin intermediul ideilor pe care ºi le construiesc unii despre alþii. formarea sinelui. au fãcut ca sinele-oglindã ºi perspectivele pe care le deschide pentru descifrarea unor probleme de comunicare. el este revendicat. În istoria comunicãrii.11. ci a ceea ce ne imaginãm cã alþii cred. Sinele nu reprezintã o simplã proiecþie a judecãþii. p. în plus. – nu pot fi concepute în afara societãþii (ibidem.d. «Thomas».m. ceea ce Cooley numeºte „natura umanã“. 29). Atributul „primar“ are în vedere dimensiunea temporalã: grupul primar oferã individului experienþa cea mai timpurie ºi completã referitoare la realitatea socialã. În mare. Conceptul ca atare este primul pas important cãtre fundamentarea interacþionismului simbolic. autorul porneºte de la ideea cã „[…] societatea reprezintã o relaþie între ideile pe care oamenii le au unii despre alþii. În absenþa interacþiunii. În interiorul grupului primar ia naºtere ºi se dezvoltã personalitatea. p. 23). sã intre în contact în vreun fel. În articularea concepþiei cu privire la sinele-oglindã. numele lui Cooley va rãmâne legat de un concept fundamental: sinele-oglindã (engl. iar manifestãrile sale tipice – afecþiune. La rândul lor. ºi de sociologie. despre care mintea/judecata considerã cã îi aparþine“. a unei idei ºi nici nu reprezintã doar expresia propriei judecãþi. De aceea. vecinii“ (ibidem. Cooley se numãrã printre primii sociologi care vor vorbi despre grupul primar.a. Cu alte cuvinte. ceilalþi încorporeazã în propriul sine ceea ce cred cã noi gândim despre ei. Termenul este creat în efortul de a explica rolul relaþiilor interpersonale în formarea personalitãþii. vanitate. p. Societatea existã în mintea mea sub forma contactelor ºi a influenþei reciproce exercitate de idei referitoare la «mine». 119). faþã-în-faþã: familia. interacþiune. oamenii trebuie sã se întâlneascã. grupurile caracterizate de interacþiuni faþã-în-faþã sunt la fel pretutindeni. prietenii de joacã. Cooley recurge la comparaþia cu o oglindã . acest tip de grup este denumit „primar“ ºi pentru a evidenþia faptul cã nu se modificã în aceeaºi mãsurã în care se modificã alte relaþii sociale mai elaborate. Omul nu se naºte înzestrat cu o naturã umanã. Pentru a releva mai bine acest concept. p.

p. prin care fiecare individ trãieºte mai mult sau mai puþin în mintea celorlalþi. încercând sã se conformeze modelelor acceptate. interacþiune care are loc în cadrul judecãþii. comportamentul. cu care împarte nu numai obiecte. Încã din 1927. „Rolul la înãlþimea cãruia vrem sã trãim devine sinele nostru .Istoria_comunicarii. Chiar dacã expresivã. Concept sugestiv. Întotdeauna. omul are o existenþã dualã. spre deosebire de animale.2007 16:44 Page 120 120 Istoria comunicãrii (de unde denumirea de sine-oglindã sau sine reflectat): „ne uitãm în oglindã ºi ne vedem faþa. În interiorul acestui proces social. ceilalþi încorporeazã în sinele lor ideile pe care cred cã noi le avem despre ei. Acþiunea sinelui asupra celorlalþi ºi acþiunea celorlalþi asupra sinelui constituie un proces de interacþiune a ideilor pe care le avem unii despre alþii.11. el trãieºte în mintea altor oameni. ci ºi speranþe ºi aspiraþii. omul are o concepþie despre sine.qxd 11. faptele. de cãtre celãlalt. cât ºi modul în care ne imaginãm evaluarea. felul în care ne imaginãm cã ne percep alþii reprezintã tot un fel de oglindã. a simbolurilor asupra cãrora va stãrui George Herbert Mead. dar care nu este atât de mult legatã de orientarea asupra cãreia stãruim acum. expresia. sã se modeleze în conformitate cu modelele convenþionale. individul duce o existenþã mai mult sau mai puþin publicã. acceptate din punct de vedere social. în care toate actele sale sunt anticipate. neîncãpãtoare. „Suntem mândri sau. Park subliniazã faptul cã. privatã ºi publicã. în care ne vedem chipul. omul trãieºte în propria imaginaþie. o informaþie despre ceea ce respectiva persoanã intenþioneazã sã facã. orice face o persoanã transmite. personalitate centralã a ªcolii de la Chicago. p. deoarece nu surprinde caracteristica principalã a sinelui-oglindã: faptul cã acesta ia naºtere în urma modului în care noi ne imaginãm cã ne percep ceilalþi. de îndatã ce ºi-a definit rolul. îmbrãcãmintea. lucruri. încearcã sã trãiascã la înãlþimea ºi exigenþele acestuia. ci ºi a proceselor mai complexe de formare a judecãþilor împãrtãºite. Spre deosebire de animale. 1927/1955. scopurile“ (ibidem. „în societate. La rândul lor. ci despre un efect imaginat. formulã care. 184). metafora oglinzii este. pe care ni-l construim cu privire la reflecþia propriului sine în mintea celorlalþi. surprinde foarte bine esenþa sinelui-oglindã. în acelaºi timp. Rogers (1994. a respectivei reflecþii. p. Prin aceastã imaginaþie. Sinele încorporeazã atât modul în care ne imaginãm propria apariþie/reflecþie în „oglinda“ reprezentatã de celãlalt. dupã cum subliniazã Cooley. verificate. Park – o contribuþie ignoratã. În consecinþã. Park. p. 18). 153) noteazã cã autorul sinelui-oglindã sublinia semnificativ: „I am what I think you think I am“ (în româneºte: „Sunt ceea ce cred cã tu crezi cã sunt“). sinele-oglindã surprinde relaþia complexã implicatã de comunicarea interpersonalã ºi ne oferã un instrument de a înþelege nu numai traiectoria gândurilor ºi mesajelor. Nu este vorba despre efectul direct al sinelui asupra celorlalþi. 184). ne este ruºine de noi înºine ca urmare a efectului pe care ne imaginãm cã propriul sine îl exercitã asupra celorlalþi“ (ibidem. într-adevãr. natura umanã ºi individul dobândesc caracteristicile cele mai pregnante. inhibate sau modificate de gesturile ºi intenþiile semenilor sãi“ (Park. dimpotrivã. Deosebit de interesant este faptul cã unele dintre conceptele interacþionismului simbolic au fost articulate chiar de Robert E. Societatea umanã este caracterizatã de faptul cã orice act al fiecãrui individ tinde sã devinã un gest.

în mãsura în care se ocupã de persoane ºi de personalitate. interacþiunea sunt importante atât pentru evoluþia fiecãrui individ în parte. our truerer self]. Publicarea postumã a acestei cãrþi. trebuie sã fie psihologie socialã. sinele care am dori sã devenim. Self and Society from the Standpoint of a Social Behaviorist. existã autori. conduita nu poate fi strict descrisã în termeni fiziologici (aºa cum ar vrea sã spunã behavioriºtii riguroºi). cât ºi a societãþii: „societatea ºi judecata au luat naºtere nu numai în urma efortului indivizilor de a acþiona. 1930. Lucrarea sa cea mai frecvent citatã este Mind. ci se bazeazã pe notele de curs ale studenþilor la materia psihologie socialã. Faptul cã Mead însuºi nu a publicat lucrãrile sale în timpul vieþii a generat interpretãri ºi puncte de vedere diverse. ci ºi a efortului de a acþiona împreunã“ (ibidem. În momentul în care este controlat din punct de vedere social. în vreme ce.11. Aceastã subiectivitate înseamnã urmãtoarele: 1. fenomenologiei. la invitaþia lui Dewey. 7. în discrepanþã totalã cu bogãþia ºi noutatea ideilor. Mead vine în 1894 la Departamentul de Filozofie al Universitãþii din Chicago. o bunã perioadã. Aceastã particularitate a carierei lui Mead. recunoaºterea contribuþiei sale în domeniul psihologiei sociale. interpretarea operei sale începe sã fie inegalã. p. etnometodologiei. 2. Cert este cã ºi Mead poartã o rãspundere pentru diversitatea deconcertantã a interpretãrilor generate de lucrãrile sale. care este sancþionatã din punct de vedere moral ºi condiþionatã din punct de vedere subiectiv. al sociologiei. De abia cãtre sfârºitul anilor 1930. respectiv. insuficienta precizie ºi înregistrare a perspectivei expuse de Mead în timpul cursului. nu a rãmas fãrã probleme. sursa principalã constituind-o douã stenograme ale cursurilor þinute în 1927. 19). deci nu poate fi descrisã numai din perspectiva comportamentului individual. 21). filozofiei analitice. chiar dacã a publicat articole în domeniul psihologiei sociale. aceastã mascã devine parte integrantã a personalitãþii noastre“ (ibidem. al istoriei ideilor. din acest motiv. Fiecare operã de noutate ºtiinþificã genereazã . comportamentul devine conduitã. p. precum Hans Joas (1997). conduita are un caracter social.2007 16:44 Page 121 ªcoala de la Chicago 121 autentic [engl. Un lucru este însã cert: aceastã situaþie a întârziat receptarea operei sale. Problema cea mai complicatã în legãturã cu receptarea ºi evaluarea influenþei sale o reprezintã faptul cã nu ºi-a sistematizat ideile într-o carte.Istoria_comunicarii. culegerile de texte esenþiale din domeniul sociologiei ºi al psihologiei sociale includ capitole dedicate lui. chiar contradictorii. dupã care. legãtura cu filozofia pragmaticã ºi influenþa germanã asupra creaþiei sale au fost ignorate. chiar deconcertantã: a fost încadrat behaviorismului. îi aminteºte autorului citat de o remarcã pe care Heinrich Heine a fãcut-o vizavi de compozitorul Hector Berlioz: „nu a avut talent pe mãsura geniului“.qxd 11. Numai cã lucrarea nu apare în timpul vieþii autorului. care contestã. psihologia. într-o oarecare mãsurã. publicatã în 1934. precum ºi a altora. George Herbert Mead – pãrintele interacþionismului simbolic Neclaritãþile unei opere postume. Ceea ce dã operei sale un caracter „incomplet ºi nesatisfãcãtor“. Cooperarea. ºi va rãmâne aici pânã la sfârºitul vieþii. valabilitatea ºi exactitatea materialelor adunate în acest fel. în plus. al filozofiei.

este cititã ºi recititã. Renaºterea interesului pentru Dewey ºi pentru pragmatismul american a însemnat ºi o renaºtere a interesului pentru Mead. 1934/1967). altor generaþii. În ceea ce priveºte omul. Este limpede cã. altor preocupãri. La sfârºitul secolului al XIX-lea. În jurul anului 1900.2007 16:44 Page 122 122 Istoria comunicãrii interpretãri diferite. În felul acesta. se impune sã precizãm. Self and Society (Mead. capacitatea de a simboliza“ (în Blumer. autorul american considerã cã evoluþia ºi-a aflat întruparea maximã în capacitatea unicã a fiinþei umane de a crea ºi utiliza simboluri: „ceea ce diferenþiazã fiinþa umanã în raport cu toate fiinþele vii este capacitatea de a mânui simboluri. Interesul germanilor pentru Mead se datoreazã ºi atenþiei substanþiale pe care i-o acordã Jürgen Habermas în lucrarea Theory of Communicative Action (1987). opera sa ar fi arãtat altfel. Se acorda din ce în ce mai mare atenþie naturii sociale a limbajului. libertate. iar . Aºa însã. Mead împãrtãºeºte concepþia lui Cooley cu privire la sine.Istoria_comunicarii. pe care acesta le încorporeazã în propria abordare. Mead îºi va exprima acordul cu perspectiva lui Comte. timp de trei ani). doctrina evoluþionistã constituia zona cea mai sigurã a cunoaºterii. sociologia ºi psihologia socialã încep sã aspire. p. Tot în acea perioadã. Mead conferã din nou raþiunii un loc important în sfera acþiunii umane. explicaþiile biologice oferindu-i „muniþia“ cu care sã atace concepþiile mecaniciste ºi sã reformuleze problemele de autonomie. Cooley îºi începuse cariera la Universitatea Michigan (unde Mead predase. mai ales din partea germanã. evidenþiaserã natura socialã a sinelui ºi a moralei. la rândul sãu. Mead se va concentra exact pe aceastã problemã. dacã ar fi apãrut în timpul vieþii. Morris în introducerea sa la Mind. Mead acordã întâietate procesului evoluþionist. Pentru a înþelege mai nuanþat aceastã perspectivã. XXX). dar considerã cã aceasta nu este suficient focalizatã pe aspectele sociale. Mead a trecut oceanul. alãturi de Wittgenstein ºi Weber. W. sociologul american se va îndepãrta de Freud ºi de LeBon. La Mead avem de-a face cu o operã articulatã din cursurile sale. care ar caracteriza nu numai speciile. o anumitã neclaritate va plana tot timpul asupra contribuþiei sale. Filozofii idealiºti. care puseserã accentul pe elementele iraþionale ºi non-raþionale în determinarea comportamentului uman. la statutul de ºtiinþã. descoperitã ºi redescoperitã cu ochii altor vremuri. inovaþie în termeni sociali ºi evoluþioniºti mai degrabã decât mecanici ºi individualiºti. precum Hegel ºi Royce (al cãrui student a fost Mead). Mai ales ca urmare a lucrãrii lui Berger ºi Luckmann. Construction of Social Reality (1966).qxd 11. fie ºi într-o formã sinteticã. potrivit cãreia „trebuie sã avansãm de la societate înspre individ ºi nu invers“. De asemenea. ci ºi instituþiile ºi societãþile. nu unul subordonat intuiþiei ºi credinþei. de o parte ºi de cealaltã a oceanului. Una dintre implicaþiile acesteia era extinderea abordãrii evoluþioniste de la organismul uman la judecata ca atare. 1969/1998. Noutatea de fond pe care o aduce Mead este plasarea comunicãrii umane în termeni de interacþiuni mediate simbolic. care ia naºtere în procesul interacþiunii dintre organism ºi mediu. Autorul german considerã chiar cã Mead a contribuit. fiind citat mai ales în Germania. le reinterpreteazã sau le nuanþeazã. Tarde ºi Baldwin înscriseserã contribuþii importante în domeniul psihologiei sociale. În lucrãrile sale. aratã Ch.11. la schimbarea de paradigmã de la acþiunea instrumentalã la cea comunicativã. influenþele exercitate asupra lui Mead.

.2007 16:44 Page 123 ªcoala de la Chicago 123 Mead studiase în Germania. Societatea este formatã din indivizi care interacþioneazã. Parcã am avea de-a face cu o ironie a istoriei. care merg pânã la selectarea preferenþialã a fondatorilor acestui curent. ªcoala care a lansat teoria interpretãrii ºi negocierii ca momente centrale ale stabilirii înþelesului. mai cu seamã în ceea ce priveºte limbajul ca mecanism de generare a sinelui ºi a judecãþii (Mead. 1983. Mead reuºeºte în ambele planuri. XIV). 47). acestea pornesc de la premisa cã sinele ºi judecata preced actul social. gesturile începeau sã nu mai fie considerate simple „expresii ale emoþiilor“. libere sã defineascã fiecare situaþie în modalitãþi unice ºi imprevizibile. ei nu reuºesc sã precizeze exact mecanismul de formare a acestora. Self and Society. În primul rând. fãrã de care societatea nu s-ar putea menþine. Din motive precumpãnitor analitice. cum afirmase Darwin. Totuºi. de a-l cerceta] ar însemna obturarea posibilitãþii de a surprinde esenþa relaþiei dintre personalitate ºi societate“ (Littlejohn. p. supusã unor interpretãri dintre cele mai diferite. p. vom încerca o tratare de sine stãtãtoare a celor trei concepte vizibile deja din titlul acestei opere – societate. 1934/1967. în timp de Daniel Czitrom (1982) vorbeºte pe larg despre Cooley. p. cooperarea membrilor sãi.11. 1983. precum ºi o sumarã trecere în revistã a referirilor ºi studiilor consacrate ªcolii de la Chicago ºi interacþionismului simbolic îl fixeazã pe George Herbert Mead drept „cel care a pus în miºcare orientarea“ (Littlejohn. drept „Biblie“ a interacþionismului simbolic. Mead va formula o criticã majorã la adresa tuturor abordãrilor menþionate. dar existã o diferenþã fundamentalã între cele douã tipuri de cooperare. Sub influenþa lui Wundt. potrivit lui Mead. p. Mead îºi propune sã arate cã judecata ºi sinele nu au o existenþã anteriorã societãþii ºi interacþiunii. De pildã. Theories of Human Communication (1983). un cadru în care conduita umanã îºi gãseºte modalitatea de expresie“ (în Blumer. 46). Stephen Littlejohn – autor al unei prestigioase lucrãri. Troica de concepte a noii orientãri. analiza operelor publicate. chiar dacã existã puncte în care autorii de mai sus interpreteazã judecata ºi sinele în context social. la rândul sãu. Mind. A îngheþa acest proces [cu scopul de a-l studia. „trateazã fiinþele umane ca fiind creatoare. Potrivit lui Morris. iar lucrarea sa. este. în fapt o istorie a studiului comunicãrii – nu-l menþioneazã pe Cooley printre întemeietorii interacþionismului simbolic. Cooperarea caracterizeazã ºi anumite organizãri din lumea insectelor ºi animalelor. sine. 1969/1998.Istoria_comunicarii. Nemulþumit de explicaþiile de pânã atunci cu privire la modul în care iau naºtere judecata ºi sinele. Societatea. relevã Littlejohn.qxd 11. Tradiþia ªcolii de la Chicago. iar „interacþiunea reprezintã procesul prin care se formeazã conduita umanã. inovatoare. dar nu-l menþioneazã pe Mead. La baza societãþii se aflã. judecatã –. dar ºi pentru a uºura înþelegerea cititorului. Puþine lucruri din cadrul interacþionismului simbolic sunt asumate ºi scutite de a fi puse sub semnul îndoielii sau al unei interpretãri critice. De pildã. Sinele ºi societatea sunt vãzute ca procese ºi nu ca structurã. care pot fi socotite „troica de concepte“ a interacþionismului simbolic. cã iau naºtere în context social. iar mecanismul prin care ele sunt generate îl reprezintã limbajul/vorbirea. În al doilea rând. ci erau interpretate în context social. 8).

stabilã ºi neschimbãtoare. . 46). rãspunsul nu presupune interpretarea gestului. Cooperarea umanã presupune înþelegerea intenþiilor celuilalt. Existã. detaºarea înþelesului sãu. În momentul în care înþelesul gesturilor noastre este acelaºi atât pentru noi. puii vin „chemaþi“. încruntarea etc.qxd 11. „În cazul încãierãrii dintre doi câini. Nimic nu este prescris ca în lumea animalã. cooperarea este o suitã de rãspunsuri alternative. observatorul înþelege cã atitudinea unuia dintre câini înseamnã atac. Ceea ce interpreteazã persoana cealaltã este înþelesul asociat gestului respectiv. dar ea are o determinare biologicã. Aceste înþelesuri sunt atribuite de cãtre fiinþa umanã. la „simbolul semnificativ“. dupã ce actele celuilalt sunt descifrate ºi interpretate. de adaptare). se ajunge la „gestul semnificativ“. Odatã cu gestul. Cooperarea semnificã. pentru a putea interpreta ºi înþelege gestul. deci. dar ºi a altora. Dialogul nu ar putea avea loc dacã ambele persoane nu ar conferi acelaºi înþeles unui anumit gest. Între oameni. De aceea. dar nu poate spune cã aceasta reprezintã o hotãrâre conºtientã din partea câinelui de a ataca. un câine care se încordeazã ºi mârâie la un altul va declanºa din partea acestuia o reacþie instinctivã). formulate. oamenii îºi semnaleazã lor înºile înþelesurile propriilor gesturi. deci.Istoria_comunicarii. genereazã o reacþie de rãspuns. absente. Cu alte cuvinte. Persoana cu care interacþionãm nu ar putea rãspunde dacã nu ar putea descifra înþelesul simbolului pe care îl exprimã gestul.2007 16:44 Page 124 124 Istoria comunicãrii cooperarea în cadrul unui stup de albine este în multe privinþe exemplarã. în cazul de faþã. pe care o întâlnim în lumea animalã. a înþelesului lor. (Îndreptarea gestului arãtãtor cãtre altcineva. pornind de la interpretarea gestului respectiv. deoarece. înþelegi nu numai cã are o atitudine ostilã. Comportamentul se poate schimba în funcþie de „mesajul transmis“. o „conversaþie a gesturilor“. fiinþele umane folosesc simbolurile în activitatea lor. ºi comportarea lor este previzibilã. Conversaþia poate fi cooperantã. p. Fiinþele umane amânã un moment rãspunsul. Astfel. Atunci când gestul semnificã o idee aflatã la baza sa ºi stimuleazã ideea respectivã în cealaltã persoanã. ca atunci când se bat doi câini. din perspectiva persoanei cu care ne aflãm în interacþiune. un gest fãcute de cãtre o persoanã pot produce o atitudine de reconsiderare. comportarea albinelor este înscrisã în echipamentul lor genetic. Dar. avem de-a face cu un simbol semnificativ […]. „citirea“ acþiunilor celuilalt ºi descifrarea. instinctive (atunci când o cloºcã scoate anumite sunete. Suita de rãspunsuri precede ºi întemeiazã eforturi de adaptare reciprocã. Un act. de o parte ºi de alta. pe aceastã bazã. la acest nivel. În alþi termeni. ca în interiorul unui stup de albine. Rãspunsul fiinþei umane are întotdeauna un înþeles pe care îl transmite odatã cu gestul ce include înþelesul respectiv. dacã cineva ridicã pumnul la tine. gestul este un semnal. actul. În prima. 1934/1967. sunt evaluate de cãtre persoana sau persoanele cu care ne aflãm în interacþiune ºi. un simbol care constituie un rãspuns la un înþeles aflat în câmpul de experienþã al primei persoane ºi care evocã acelaºi înþeles în cea de-a doua“ (Mead. a evoluþiei lor. de cele mai multe ori. de cele mai multe ori.11. în mod tipic. care declanºeazã rãspunsuri previzibile. ca ºi în cea socialã. cât ºi pentru ceilalþi. a paºilor urmãtori pe care persoana cu care se aflã în interacþiune intenþioneazã sã-i facã. În schimb. conversaþia este mai complicatã. sau antagonistã. noi transmitem un simbol. ci ºi cã respectiva persoanã are ºi o idee despre aceasta […].

Organizarea la nivel simbolic a rãspunsului presupune existenþa actorului care acþioneazã ºi vizavi de sine. copilul nu este capabil de acest lucru. în procesul social. 46). ci existenþa lui trebuie explicatã în legãturã cu procesul social ca atare. 1934/1967. Corpul nu este totuna cu sinele. procesul social este anterior judecãþii. iar judecata ia naºtere în timpul interacþiunii dintre indivizi: „judecata ia naºtere în comunicare. 1934/1967. Pentru a putea deveni obiect pentru sine. iar sinele nu se dezvoltã instinctiv. „conversaþia gesturilor“ trebuie înþeleasã ºi interpretatã pe douã paliere diferite: conversaþia gesturilor ºi conversaþia conºtientã a gesturilor. Mead porneºte în acest domeniu de la sinele-oglindã lansat de cãtre Cooley. iar modalitatea cea mai importantã prin care acesta devine capabil de a se considera pe sine ca obiect. pragmatismul avea nevoie de o întruchipare a acestei interacþiuni. 2). „Gesturile devin simboluri semnificative în momentul în care persoana care a iniþiat gestul aºteaptã de la cea cãtre care a îndreptat gestul respectiv acelaºi rãspuns pe care l-ar fi dat dacã ea ar fi fost în locul interlocutorului“ (Mead. p. Sinele nu are o existenþã anterioarã procesului social. îl reprezintã joaca (play). p. Sinele. dar centreazã analiza pe modul cum se construieºte sinele. sine ºi societate.qxd 11.Istoria_comunicarii. Preocupat de raportul individului cu societatea. . prin care copilul învaþã sã adopte perspectiva celorlalþi vizavi de sine. Cooley vorbeºte despre „sine“ ºi mãrturiseºte influenþa exercitatã asupra sa de doctrina lui W. care a luat numele de self. în general. 97). individul trebuie sã pãºeascã în afara sa. p. p. Cum remarca ºi Rogers (1994. prin intermediul unui gest. p.2007 16:44 Page 125 ªcoala de la Chicago 125 Deci. prin intermediul conversaþiei gesturilor care are loc în cadrul unui proces sau al unui context social al experienþei“ (idem). În momentul în care o persoanã indicã. adicã a acelui actor care se poate vedea pe sine atât ca subiect. 49). prima persoanã este conºtientã de înþelesul propriului gest ºi ºtie cã cealaltã persoanã conferã acelaºi înþeles gestului pe care ea îl face. Într-o formã rudimentarã. ci invers. ce trebuie sã facã o altã persoanã. Prima are loc în momentul în care cineva rãspunde în mod direct la acþiunea celuilalt (act reflex). Sinele este un concept folosit în întreaga filozofie pragmaticã. aºa cum apreciase Wundt. cu „procesul de comunicare“ (Mead. p. În primele faze ale copilãriei. 47). Cooley nu oferise totuºi o explicaþie cu privire la modul cum se formeazã sinele. numitã ºi „utilizarea simbolurilor semnificative/relevante“ (Mead. 168). pe relaþia dintre sine ºi ceilalþi. p.11. 1934/1967. deci nu se poate menþine ideea potrivit cãreia comunicarea presupune existenþa judecãþii: judecata reprezintã un fenomen care ia naºtere ºi se dezvoltã în procesul de comunicare ºi. 50). Mead subliniazã ideea cã fiinþa umanã ca organism care acþioneazã nu este un organism care reacþioneazã pur ºi simplu la nivelul non-simbolic. James (figurã de primã mãrime a pragmatismului) privitoare la the social self ºi de concepþia lui Baldwin referitoare la „dialectica devenirii personale“ (Czitrom. El se formeazã în cadrul unui proces social de interacþiune cu ceilalþi. sine ºi imaginea sa despre sine însuºi. cea de-a doua presupune interpretarea acþiunii celuilalt. Nu ne naºtem cu un sine – spune Mead –. cât ºi ca obiect. Ceea ce Blumer va numi interacþiune non-simbolicã ºi interacþiune simbolicã (1969/1998. 1982. Nu comunicarea ia naºtere prin intermediul judecãþii. ci devine înzestrat cu sine în momentul în care ºi-a dezvoltat o judecatã în contextul experienþei sociale (ibidem.

În aceastã fazã. dupã aprecierea lui A. 258). doctorul face injecþie etc. „cel mai cunoscut termen lansat de Mead“. În acest context. 154). ºi doctor ºi copilul cãruia i se face injecþie. ca membri ai unei societãþi organizate sau ai unui grup social: se poate vorbi de o dezvoltare completã a sinelui numai în momentul în care acesta adoptã atitudinile grupului social cãruia îi aparþine în vederea participãrii la activitãþile Comentatorii operei vorbesc despre o fazã preliminarã. Deci. În cea dintâi. * . încât pretinde cã este altã persoanã. altul generalizat se desprinde de persoane fizice concrete. de pildã. În felul acesta. 1934/1967. Cu timpul. al poliþistului. the generalized other). Altul generalizat reprezintã un gen de medie a aºteptãrilor celorlalþi cu privire la o persoanã: „comunitatea sau grupul organizat care conferã unitate sinelui reprezintã altul generalizat“ (Mead. În etapa jocului (game stage). avem de-a face cu un rol mult mai complex. Astfel. Astfel. Într-o primã fazã. în momentul urmãtor este persoana arestatã („rãufãcãtor“). Aceste roluri sunt secvenþiale: într-un moment este persoana care aresteazã („poliþist“). Introduction. comunitatea exercitã control asupra membrilor sãi.). este apariþia unui „altul“ care sintetizeazã atitudinile tuturor celor implicaþi în acelaºi proces. simultan. copilul rãspunde simultan regulilor jocului propriu-zis. Caracteristic pentru aceastã etapã este urmãtorul fapt: copilul percepe într-un anumit fel persoanele pe care le imitã. 1965. individul trebuie sã adopte atitudinile celorlalþi indivizi cãtre sine ºi cãtre ei înºiºi în timpul procesului social ºi sã încorporeze cerinþele procesului social în experienþa individualã. se face trecerea la altul generalizat (engl. În aceastã etapã. faza de joacã (play stage). Ceea ce apare nou în aceastã fazã (game stage). Desfãºurarea jocului pretinde din partea sa ca în fiecare moment sã se transpunã în rolurile celorlalþi jucãtori pentru a putea participa la joc. dominat de reguli. în acelaºi fel. copilul trece dintr-un rol într-altul dupã cum îi convine. Strauss (Mead. „atitudinea altului generalizat este atitudinea întregii comunitãþi“ (ibidem. de care însã Mead nu vorbeºte în mod explicit. precum ºi cerinþelor pe care fiecare dintre coechipieri le are faþã de el. altul generalizat exprimã media cerinþelor formulate de cãtre persoane concrete faþã de o persoanã datã. p. individul trebuie sã adopte atitudinile celorlalþi vizavi de diversele faze ale acþiunii sociale comune în care sunt implicaþi. norme de comportament cu un mare grad de generalitate.Istoria_comunicarii. p. este ºi tatã ºi copilul pe care îl ceartã tatãl.11. el întruchipând cerinþe ale grupului ca întreg. de rolurile jucate de cãtre toþi ceilalþi. copilul nu realizeazã înþelesul actelor imitate. rolul mamei sau al tatãlui). în cadrul cãruia comportamentul trebuie sã þinã cont. p. Mead utilizeazã analogia cu jocul de baschet. pe parcursul cãruia fiecare jucãtor trebuie sã anticipeze miºcãrile tuturor celorlalþi ºi sã se adapteze la ele în mod corespunzãtor. XXVII). ridicã un obiect aºa cum îl ridicã pãrinþii. le „defineºte“ ºi imitã o trãsãturã dominantã (mama dã mâncare copilului.2007 16:44 Page 126 126 Istoria comunicãrii Întemeietorul interacþionismului simbolic distinge douã faze în formarea sinelui*. copilul imitã pe ceilalþi pur ºi simplu.qxd 11. Atitudinea altului generalizat reprezintã atitudinea întregii comunitãþi. Copilul este aºa de mult absorbit de jocul sãu. În aceastã etapã. copilul joacã rolul unor persoane des întâlnite în mediul sãu de existenþã (rolul doctorului. Este vorba despre aºteptãri aºa cum sunt ele imaginate ºi percepute de cãtre persoana în cauzã. Pentru a ajunge la un sine autentic.

ceea ce semnificã cea de-a treia noþiune fundamentalã folositã de cãtre Mead – judecata (engl. þinând cont de poziþiile celorlalþi. 156). atitudini faþã de sine ºi a unora faþã de ceilalþi. „I-ul reprezintã rãspunsul organismului la atitudinile celorlalþi. Sinele are douã componente. Conversaþia la nivelul simbolurilor semnificative nu are loc neapãrat între persoane. ea încorporeazã viitorul când plãsmuieºte ceva. dar fãrã referire la manifestarea acestuia prin indivizi concreþi“ (ibidem.qxd 11. p. Orice act începe cu un impuls venit din partea lui I. care amânã rãspunsul pentru a putea evalua rãspunsurile probabile ale celorlalþi. Fiecare acþiune a individului modificã structura socialã într-o oarecare mãsurã: într-o micã mãsurã. În prima fazã de dezvoltare a sinelui. inclusiv a paºilor în viitor pe care îi implicã acþiunea sa. în accepþia lui Mead. în sfârºit. Gândirea abstractã înseamnã cã individul adoptã atitudinea altului generalizat faþã de sine. care stã la baza acþiunii.11. prin intermediul unor astfel de gesturi. adicã modalitatea prin care comunitatea exercitã control asupra membrilor sãi. între individ ºi sine. dupã care îºi reevalueazã propria acþiune. oferind un gen de ghidaj social. Me reprezintã latura socialã ce constrânge ºi orienteazã comportamentul. „Numai adoptând atitudinea altului generalizat cãtre sine poate individul sã gândeascã. vãzut ca întreg. în cele mai multe cazuri. p. Esenþa gândirii o reprezintã internalizarea experienþei noastre a conversaþiei exterioare a gesturilor pe care le facem vizavi de alþi indivizi în timpul procesului social. poate fi definitã ca procesul de interacþiune. iar acþiunea socialã modificã structura socialã. mind). individul nu organizeazã numai atitudinile concrete ale unor persoane concrete. În a doua fazã.Istoria_comunicarii. Sinele complet încorporeazã dimensiunea me. Judecata. Iar gesturile astfel internalizate reprezintã . sau ale grupului social de care aparþine. Gândirea presupune existenþa unui actor conºtient de sine. Aceastã abilitate specialã a fiinþei umane este de importanþã fundamentalã. în care este angajat respectivul grup. ci ºi înlãuntrul unei singure persoane. ci atitudinile sociale ale altului generalizat. internalizatã. în cazul geniului sau al liderului. Intervine me-ul. într-o mãsurã semnificativã. persoana imagineazã diferite rezultate ºi cautã sã selecteze alternativele în funcþie de aceste rezultalte. cooperante. Cât priveºte gândirea concretã. Astfel. I reprezintã latura impulsivã. Altul generalizat este o modalitate prin care procesul social influenþeazã comportamentul indivizilor. deoarece implicã amânarea unei acþiuni pânã la primirea stimulilor sau a rãspunsurilor. a individului cu sine. individul organizeazã atitudinile indivizilor concreþi cu care participã la actele sociale concrete. Gândirea/judecata reprezintã pur ºi simplu o conversaþie implicitã. Judecata. individul adoptã atitudinea altului generalizat în mãsura în care acesta îºi gãseºte expresia în atitudinile celorlalþi indivizi cu care intrã în contact direct în timpul unui act social concret. 175).2007 16:44 Page 127 ªcoala de la Chicago 127 organizate. imprevizibilã a persoanei. evaluarea situaþiei. fie cã este vorba despre gândire concretã sau abstractã. de conversaþie cu sine însuºi. persoana anticipeazã cursul acþiunii pe care doreºte sã o iniþieze. Prin intermediul acestei conversaþii interioare. contextului. în timp ce me-ul reprezintã setul organizat de atitudini ale celorlalþi pe care le adoptã individul“ (ibidem. care exercitã un tip de control. Individul iniþiazã o adevãratã conversaþie cu sinele. neorganizatã.

În timp. Limbajul are rolul de a fixa înþelesul simbolurilor ºi de a facilita comunicarea. rezultatelor. a conºtiinþei. meritã subliniatã ºi importanþa pe care Mead o acordã mijloacelor de comunicare în masã: „[…] vasta importanþã a mijloacelor de comunicare . community of meaning. construieºte acþiunea înainte de a o desfãºura ºi finaliza. În felul acesta. nu poate fi conºtient de ele ºi de înþelesurile pe care le au. Chiar atunci când este folosit pentru dialogul interior al persoanei cu ea însãºi. reacþiilor. În momentul în care rãspunsul imaginat de „sine“ coincide sau se apropie cât mai mult de rãspunsul celuilalt. adoptarea atitudinii altuia faþã de propriul sine sau faþã de propriul comportament. În acest context. Nu avem de-a face cu o acþiune hrãnitã de abordarea încercare/eroare. Prin folosirea lor. fiecare grup îºi dezvoltã propriul sistem de simboluri semnificative care sunt deþinute în comun de cãtre membrii sãi ºi în jurul cãrora sunt organizate activitãþile în interiorul grupului. cât ºi cãtre sine“ (ibidem. Rãspunsurile sunt avute în vedere înainte ca ele sã se producã efectiv. Înþelesul ia naºtere în timpul acþiunii cooperante la nivelul grupului. comportamentul. Mead. p. baza adevãratã a comunicãrii. Astfel de gesturi sunt gesturi semnificative. reprezintã o modalitate de a activa în individ atitudinile. individul nu poate internaliza gesturile. Individul trebuie sã evoce în sine rãspunsul pe care gestul respectiv îl evocã în celãlalt. 48). idem). imagineazã. stimulul capãtã semnificaþie. Ea anticipeazã. individul adoptã rolul celuilalt pentru a-ºi modifica propriul comportament: „evocarea aceluiaºi rãspuns atât în sine cât ºi în celãlalt constituie conþinutul comun necesar pentru a se ajunge la comunitatea de înþeles (engl. rostirea este îndreptatã atât cãtre ceilalþi. Individul este conºtient de conþinutul ºi dinamica înþelesului numai în mãsura în care adoptã atitudinea celuilalt vizavi de propriile gesturi. apartenenþa la grup nu mai poate fi definitã sau interpretatã drept o problemã fizicã. p. Judecata devine posibilã datoritã existenþei la nivelul comportamentului individual a simbolurilor semnificative. Când este vorba despre un papagal.11. în continuare. dar în momentul în care o persoanã rosteºte ceva cu semnificaþie. pentru cã înfãþiºeazã fiinþa umanã drept o fiinþã activã. comparã ºi nu se mulþumeºte sã reacþioneze la anumite situaþii. În acest moment. apoi foloseºte rãspunsul celuilalt pentru a-ºi ajusta. 47). Numai odatã cu apariþia simbolurilor semnificative este posibilã apariþia judecãþii ºi a inteligenþei. a gesturilor semnificative“ (ibidem. putem vorbi de „înþeles împãrtãºit“.qxd 11.Istoria_comunicarii. ci cu una precedatã de o proiectare ºi anticipare a rãspunsurilor. În absenþa acestei „comunitãþi de înþeles“. limbajul îºi menþine caracterul social. p.2007 16:44 Page 128 128 Istoria comunicãrii simboluri semnificative deoarece au acelaºi înþeles pentru toþi membrii individuali ai unui grup sau ai unei societãþi date: „ele evocã în individul care le foloseºte aceleaºi atitudini ca în indivizii care rãspund la ele“ (Mead. Conceptul de judecatã este important în gândirea lui Mead. 67). simboluri semnificative. vorbirea sa nu semnificã nimic. care delibereazã. rolurile. Ea reprezintã internalizarea de cãtre individ a procesului social de comunicare în cadrul cãruia iau naºtere înþelesurile. simbolurile presupuse de activitatea socialã comunã: „[…] ceea ce este specific gândirii este faptul cã individul rãspunde la propriul stimul în acelaºi fel în care ceilalþi rãspund la acesta. ci drept una simbolicã. alternativelor. „Geneza judecãþii. 1934/1967. cooperãrii ºi acþiunii concertate. depinde de geneza ºi de existenþa simbolurilor semnificative.

society – nu sunt. activitate care sã constituie baza participãrii la comunicare. Actele încep cu un impuls. proiectarea individualã a acþiunii. convin asupra simbolurilor. înscriind o contribuþie foarte importantã la consacrarea sa. sã se punã în postura celorlalþi. temele pe care le-au impus. Blumer va accentua ideile potrivit cãrora. iniþiazã interpretãri. conturarea unor rezultate diferite. Domeniul pus în luminã de cãtre autorul american va creºte în importanþã ºi va lua forma unei adevãrate direcþii de cercetare în comunicare. ci ºi impactul pe care aceste descoperiri ºi ipoteze l-au exercitat în timp. 171). 257). a ipotezelor de cercetare. imaginarea evoluþiilor posibile. p. p. self. dacã existã o comunitate pe Marte al cãrei caracter s-ar asemãna cu cel al comunitãþii de care aparþii. sã se vadã pe sine acþionând din perspectiva celorlalþi (Blumer. foarte clar delimitate. fie rãspunsul dat în mod real de cãtre cea de-a doua persoanã) ºi rezultatul actului. Într-o lucrare de factura celei de faþã intereseazã nu numai valoarea intrinsecã a descoperirilor. care nu au nici un interes comun. ºi care nu participã la nici o acþiune concertatã“ (ibidem. p. George Herbert Mead descoperã importanþa comunicãrii în procesele de socializare pe care le examineazã. preocupãrile pe care le-au stimulat. în fapt. Mead a exercitat o înrâurire considerabilã asupra dezvoltãrii ulterioare a studiului comunicãrii. 1994. 167). În felul acesta. este posibil sã iniþiezi un tip de comunicare. Actul social este conduita umanã vãzutã în ansamblu. cel care lanseazã termenul propriu-zis de interacþionism simbolic. Dar nu poate exista comunicare între douã comunitãþi care sunt total separate una de alta. Nu poþi sã începi sã comunici cu marþienii ºi sã creezi o societate acolo unde nu existã nici un fel de relaþii anterioare. socializeazã. ceea ce Mead numeºte actul social.2007 16:44 Page 129 ªcoala de la Chicago 129 apare limpede în momentul în care ne dãm seama cã acestea relateazã situaþii prin intermediul cãrora individul poate avea acces la atitudinile ºi experienþa altor persoane. Cum spune Mead. Din acest punct de vedere. Desigur. 8. Nu poþi sã construieºti o societate din elemente care sunt exterioare proceselor din viaþa individului. aºa cum a rezultat ºi din descrierea anterioarã. perceput sau imaginat de ambele pãrþi (ibidem.Istoria_comunicarii. .11. gradul de elaborare a acestora. Cele trei concepte fundamentale – mind. Trebuie sã pornim de la o minimã activitate comunã la care indivizii iau parte. nu prin prisma pãrþilor componente. ele au o rãdãcinã comunã. pentru a deveni un obiect pentru sine. „semnificaþia lui George Herbert Mead pentru cercetãtorii din comunicarea contemporanã este cã interacþionismul simbolic situeazã comunicarea în inima explicaþiei sociologice“ (Rogers. implicã perceperea ºi atribuirea înþelesului. Cum avea sã remarce ºi Rogers. Punct de plecare pentru noi orientãri Sociolog de formaþie. rãspunsul de adaptare la acest gest de cãtre altcineva (fie rãspunsul aºteptat de la cea de-a doua persoanã.qxd 11. autorul american acordã comunicãrii un rol extrem de important: ea reprezintã procesul prin intermediul cãruia fiinþele umane schimbã înþelesuri. persoana trebuie sã se vadã pe sine din exterior. într-un cuvânt. un act social are o structurã logicã: gestul iniþial. Din gândirea lui Mead se revendicã în filiaþie directã Blumer.

se centreazã în jurul unui concept – sinele – lansat de ªcoala de la Chicago. internalizând norme. a judecãþii. în interacþiune cu mediul. . deficitarã.2007 16:44 Page 130 130 Istoria comunicãrii 1969/1998. care nu îºi aflã rãspuns în studiile pe care le propune Mead. el a fost asociat din ce în ce mai mult cu semiologia. Ca orice autor care accentueazã o perspectivã. cercetarea putea concluziona cã persoana studiatã se identifica mai mult cu afilierea religioasã decât cu cea familialã. într-adevãr. sã proiecteze ºi sã îºi ghideze acþiunile. Lucrarea Viaþa cotidianã ca spectacol. 12-13). role-taking). Individul se formeazã. În anii ’90. cu teoria culturalã. ne vedem pe noi înºine în felul în care ceilalþi ne vãd sau ne definesc. Individul trebuie sã construiascã. ed. publicatã pentru prima oarã în 1959.. nu acþioneazã pur ºi simplu ca rãspuns la factorii care acþioneazã asupra sa. poate sã realizeze o construcþie sau o proiecþie slabã. dar asta nu înseamnã cã nu construieºte. Rãmân. calitatea de a fi american. el a devenit din nou foarte influent în anii ’60. ceea ce a purtat denumirea de „testul celor 20 de afirmaþii“ (the 20 statements test). în cadrul ªcolii de la Chicago. reprezentant de primã mãrime al ªcolii de la Palo Alto. Al doilea criteriu de ordonare privea conþinutul. Mead este ºi el absorbit de importanþa interacþiunii în procesul de formare a sinelui. cu ceilalþi. înaintea altor identificãri cu conotaþii subiective –. Dacã în rãspunsurile date persoana se identifica în mod special cu anumite grupãri sau comunitãþi – de pildã. 15). de multitudinea de schimburi între individ ºi mediu pe care o implicã dezvoltarea personalitãþii.qxd 11. De asemenea. în general cu postmodernismul. lansând. nu cu un mediu la care reacþioneazã imediat. Autorul va dezvolta chiar o serie de studii empirice axate pe procesul interacþiunii. asemenea studii se încadreazã în moºtenirea culturalã lansatã de Dewey. 2003). în dialog. Subiectul cercetat era invitat sã rãspundã la întrebarea: „Cine sunt eu?“ Rãspunsurile erau sistematizate în funcþie de douã variabile. aºteptãri. întrebãri foarte importante. simboluri. însã. Dezvoltat. Sinele se formeazã printr-un proces permanent de „asumare de roluri“ (engl. pp. ceea ce îºi propune discipolul lui Mead este sã dezvolte interacþionismul în latura sa metodologicã. semnale. Individul uman se confruntã cu o lume pe care trebuie mai întâi sã o interpreteze ca sã poatã acþiona în ea. studiile lui Goffman vor prilejui „o distanþare radicalã“ de ªcoala de la Chicago ca abordare. dupã cum am subliniat. Dar ca filiaþie de idei. Dupã câteva decenii de prezenþã mai puþin semnificativã. Cooley ºi Park.Istoria_comunicarii. p.11. în cercetarea ocupaþionalã. Mead. în aceastã privinþã. Dacã cineva menþiona caracteristica „baptist“ înaintea celei de „tatã“. ca rãspuns la dominaþia lui Talcott Parsons ºi a „marii teorii“ (Marshall. De la interacþionismul simbolic se revendicã ºi Erving Goffman. în sociologia medicalã. interacþionismul a jucat un mare rol în teoria etichetãrii privind devianþa. Contribuþia autorului în acest domeniu este indiscutabilã ºi ea va fi reluatã de cãtre cercetãtorii ulteriori. interacþionismul simbolic a cunoscut suiºuri ºi coborâºuri fireºti pentru o orientare care semnaleazã o problematicã nouã. Una privea ordinea în care erau date rãspunsurile. metodologie de investigaþie ºi rezultat susþinut de fapte probate. O altã direcþie de cercetare care porneºte de la interacþionismul simbolic este cea asociatã de numele lui Manford Kuhn (Universitatea Iowa). Cercetare empiricã fiind. Kuhn sesizeazã cã interacþionismul simbolic al lui Mead este un concept preponderent teoretic ºi încearcã o operaþionalizare a sa. acest lucru putea prilejui un tip de concluzii din partea cercetãtorilor. cã nu proiecteazã (ibidem.

Univers Enciclopedic. de simboluri deja constituite. Social Organization. 13. Sage Publications. (2000). University of California Press. G. Comunicare.. Aºa cum. 1840s-1920s. N. Journalism Monographs. New York. G. Democracy and Education. Chapel Hill. (2003). 3. pe care individul nu le construieºte. Dewey. Joas. Dennis. Theories of Human Communication. Fort. Lawerence Erlbaum Associates. Alan Swallow. Public Opinion and Social Control. Robert Ezra Park’s Theory of News. James W. Wadsworth. (1934/1967). New York. Perspective and Method. Chicago. (1998). H. Mind. dupã el. Lasswell. A. P. J. 20. H. (1925). Media and the American Mind. (1965). Social Theories of the Press. C. November. Hanno (2001). G. 15. 6. D. Quest for an American Sociology. New York. F. Marshall. American Communication Research. Human Nature and the Social Order. 5. se transmite o serie de norme ºi simboluri care nu mai trebuie construite de cãtre fiecare în parte. Symbolic Interactionism. (1996). 31. (1977). Wartella (eds. ed. Boston. in American Journal of Sociology. „The Chicago School and the Mass Communication Research“.11. University of North Carolina Press. . Littlejohn. C. Mahwah. Carey. University of Chicago Press. Montreal. A Second Chicago School?: The Development of Postwar American Sociology. ci le învaþã.). sunt transmise. University of Chicago Press. Herbert (1969/1998). Meyer. 9. Cooley. Bucureºti. Mead. Denver. 16. Hardt. (1913). 17. Masa de simboluri. Charles Horton (1902/1964). with an introduction by Anselm Strauss.2007 16:44 Page 131 ªcoala de la Chicago 131 Dar înaintea sa existã un set de norme. London. Rowman & Littlefield Publishers. Chicago. 7. MIT Press. de reguli. Institute for Religious and Social Studies. An Introduction to the Philosophy of Education. McGill-Queen’s University Press. Czitrom. E. Mead: A Contemporary Re-examination of His Thought. Constituents of Communication Research. Hans (1997). 22. with an introduction by Charles W. in E.Istoria_comunicarii. 8. 4. Charles Scribner’s Sons. Lanham. Blumer. A Study of the Larger Mind. în datele lor fundamentale. Mass Communication Theory. Belmont. Frazier. Chicago. 19. The Remebered History. Dewey. 12. Bibliografie 1. G. Park and the Chicago School. Shocken Books. 14.qxd 11. John (1927/1954). Berkeley. 64. McQuail. Bucureºti. John Dewey: America’s Philosopher of Democracy. John (1916/1966). translated by R. Robert E. Goffman. A. Harold (1948). Stephen (1983). de aºteptãri transmisã istoriceºte contribuie ºi ea la socializarea individului. creeazã un gen de presiune de care fiinþa umanã trebuie sã þinã cont. The Public and Its Problems. „Public Opinion and Popular Government“. H. From Morse to McLuhan.. Lowell. (1982). Morris. Self and Society from the Standpoint of a Social Behaviorist. L. Erving (2007). Md. R. Gusfield (1995). New York. in American Journal of Sociology. Lanham. E. H. Daniel J. Matthews. J. Graziano (1979). „Motives in Voting: A Study of Public Opinion“. Charles Horton (1909/1929). The Structure and Function of Communication and Society: The Communication of Ideas. Viaþa cotidianã ca spectacol. Gordon. 21. 11. 18. Dicþionar de Sociologie Oxford. Fine. Chicago University Press.ro. ci. 10. de credinþe. D. Cooley. 2. Selected Papers. Meier. New Jersey. Free Press. Rowman & Littlefield. XLVII. George Herbert Mead on Social Psychology. July. Mead.

Thomas (1928). University of Chicago Press. Robert Ezra (1955). Community and Society. in Canadian Journal of Economics and Political Science. Salmon (eds. 2. Park. in American Journal of Sociology. 25. New York. Introduction to the Science of Sociology. Chicago. „Human Nature and Collective Behavior“. XLVII. 5. edited by Everett M. Wright. The Guilford Press. 3. 2 vols. Robert Ezra (1940a). Glencoe. XXXII. On Sociology: Pure. Harper and Brothers Publishers. Behavior Problems and Programs. Woodly. The Collected Papers of Robert Ezra Park. Robert Ezra (1941a). 30..). vol. „Natural History of the Newspaper“.. in Theodore L. William I. Tönnies. 31. New York. The Free Press. Thomas. „Social Planning and Human Nature“.11. (2001). Schramm. John Durham (1995). Robert Ezra (1972). Alfred Knopf. August. American Pragmatism and Communication Research. in American Journal of Sociology. Chicago. Glasser. 35. John Dewey and the American Democracy. Florian Znaniecki (1958). 40. „Physics and Society“. 24. Robert Ezra (1940b). Burgess (1921/1924). Sociology and Modern Society. 24. 34. Tönnies. (1960). D. B.2007 16:44 Page 132 132 Istoria comunicãrii 23. K. T. (1926). Robert Ezra (1915/1967). in E. March. Robert Ezra (1921/1950). 41. Robert Ezra (1941b). Thousand Oaks. Ferdinand (1923/1971). Robert Ezra (1940c). The Polish Peasant in Europe and America. „Pragmatism and Mediated Communications“. edited by Everett Cherington Hughes et al. Sage Publications. Rogers. C. „Morale and the News“. California. Park. 36. A Biographical Approach. Chicago. Everett M. 42. Dorothy S. C. XLVI.). 27. Robert Ezra (1927). (1991).Istoria_comunicarii. „Historical Tensions in the Concept of Public Opinion“. 47. Chicago. Collective Behavior. 28. Park. University of Chicago Press. Park. The Immigrant Press and Its Control. Peters. May. Charles T. R. in Public Opinion Quarterly. 44. in Publication of the American Sociological Society. Ernest W. Park. Perry (ed. New York. (1994). Wilbur (1997). . A Personal Memoir. Chaffee. in American Journal of Sociology. Meyer. Park. Chicago. I. New York. East Lansing. Robert Ezra (1922).). Chicago. Ithaca. Robert Ezra (1923). A History of the Beginnings of Communication Study in America. Applied and Empirical. Park. Race and Culture. Park. Cornell University Press. 5. 32. Robert Ezra (1935). W. June. Chicago University Press. 39. 45.qxd 11. Chicago University Press. „News as a Form of Knowledge“. A History of Communication Study. March. „News and the Power of the Press“. 43. November. 26. Park. Park. The Child in America. The Free Press. Park. Steven H. The Free Press. Loomis. Rogers. „Functional Analysis and Mass communication“. Park. 38. Ferdinand (1887/1957). The City. VI. Burgess. R. 29. Park. 37. Robert Ezra. „The City: Suggestions for Human Behavior in the Urban Environment“. Thomas. Westbrook. 46. The Chicago Primary of 1926. New Jersey. Dover. Park. The Michigan State University Press. in American Journal of Sociology. Lawrence Erlbaum. Public Opinion and the Communication of Consent. 33. University of Chicago Press. News and Opinion.. William I.. The Crowd and the Public and Other Essays. Society. Chicago University Press. in American Journal of Sociology. in D. Glencoe. McKenzie (eds. November. translated by Charles P. News and the Human Interest Story. XXIX. London and New York. XLV.

Prestigiul asociat ºtiinþelor naturale a constituit principalul punct de sprijin al acestui curent. 10-22). ºtiinþe politice. Merriam. sã se concentreze asupra comportamentului extern. filozofice. Introduction to the Science of Sociology). iar aceastã cunoaºtere autenticã poate fi ºi trebuie susþinutã prin dovezi empirice. subliniind cã scopul psihologiei este obiectivitatea totalã. Economiºti celebri . Numai investigaþia ºtiinþificã aplicatã. Watson îi îndemna pe psihologi sã abandoneze metoda introspecþiei ºi conceptul de „interioritate“. lucrarea clasicã pentru sociologie intitulatã Introducere la ºtiinþa sociologiei (Robert E. principiile raþionale absolute. iar metafizica nu reprezintã decât o faþadã pentru ignoranþã ºi superstiþie. pp. sociologie. în 1921.2007 16:44 Page 133 Cercetarea efectelor: contribuþia americanã cea mai importantã la studiul comunicãrii Alina Bârgãoanu 1. nu explicã ºi nu guverneazã universul. juridice o exercitau asupra ºtiinþelor politice. un curent foarte puternic pãtrunde în filozofie. concretã poate conduce la cunoaºtere autenticã. „Dacã nu poþi mãsura. Funcþia cercetãtorului era aceea de a separa faptele obiective ºi observabile de interpretãrile confuze ºi subiective ale oamenilor obiºnuiþi. sã reducã toate fenomenele mentale la procese fizice observabile. nu abstractã. susþine în mod deschis abordarea behavioristã.qxd 11. Charles E.11. apare. constituiau surse de inspiraþie pentru felul în care ar urma sã fie studiat comportamentul uman. luptând contra dominaþiei pe care abordãrile istorice. În acelaºi spirit. Cunoaºterea ºtiinþificã trebuie sã fie în totalitate obiectivã. Iar decanul Departamentului de ªtiinþe Politice de la Universitatea din Chicago. iar baza cunoaºterii trebuie sã fie empiricã. cunoaºterea la care ai ajuns este superficialã ºi irelevantã “ În Statele Unite. ºtiinþele sociale (psihologie. între a doua jumãtate a secolului al XIX-lea ºi primele douã decenii ale secolului al XX-lea (aproximativ 1870-1910). economie). pe date care pot fi verificate. sã se bazeze pe observaþii concrete. Nu existã adevãruri a priori. 1973. Între 1913 ºi 1919. Burgess. imuabile. Potrivit acestui curent.Istoria_comunicarii. ghidaþi de relaþia de tip stimul-rãspuns dintre mediu ºi individ. drept. Rezultatele ºtiinþifice erau considerate valide numai în mãsura în care corelaþiile identificate permiteau predicþiile (Purcell. John Watson publicã principalele lucrãri care ancoreazã cercetarea psihologicã în empirism. Fizica ºi biologia reprezentau modele de împlinire ºtiinþificã. Park ºi Ernest W.

2. toate susþinute de utilizarea. Wesley C. fiind privitã cu neîncredere ºi teamã de toatã lumea. credinþelor ºi comportamentelor. comunicarea a împrumutat. Pe fundalul accentului asupra metodei ca factor de diferenþiere între ºtiinþã ºi non-ºtiinþã. Mitchell) îºi declarã ataºamentul la cercetarea concretã. disciplinelor ºi instituþiilor în domeniul cercetãrii comunicãrii“ (Czitrom. Dovada simbolicã în acest sens o constituie inscripþia de pe frontispiciul noului Departament de ªtiinþe Sociale al Universitãþii Chicago. în anii 1930. de un spirit empiric agresiv. sondajele de opinie publicã (pe eºantioane reprezentative). cât în metoda prin care se ajunge la rezultate.Istoria_comunicarii. repetate. propaganda capãtã o conotaþie preponderent negativã. a constituit un factor de coagulare ºi de organizare: „preocuparea de a identifica. empiricã. prelucrarea ºi interpretarea datelor statistice. limitatã. psihologia socialã ºi cercetarea de piaþã (idem). Pe aceastã fundaþie. studiul comunicãrii pe tãrâm american era caracterizat. „Mãsurarea“ comportamentului uman devine un imperativ.“ Agenda de cercetare a câmpului social a fost creatã ºi. în mod natural. în perioada dintre cele douã rãzboaie mondiale. 1. Spiritul empiric – polenul intelectual al comunicãrii Este ºtiut faptul cã. În general. comunicarea a împrumutat teme ºi tehnici de cercetare din disciplinele învecinate. orientatã pe cercetarea cantitativã a efectelor. experimentul de laborator. iar din 1928 dateazã primele primele încercãri consistente de a studia comportamentul politic utilizând statistica. a influenþelor pe care factorii externi le exercitã asupra opiniilor. Metodele de cercetare predominante pentru a susþine aceastã agendã de cercetare erau: interviul. patru tipuri de preocupãri au condus la articularea cercetãrii comunicãrii ca domeniu separat: analiza propagandei. în acelaºi timp. Analiza propagandei devine o preocupare consistentã dupã încheierea Primului Rãzboi Mondial. studiul opiniei publice.2007 16:44 Page 134 134 Istoria comunicãrii (Walton Hamilton. de perspectiva behavioristã. Ele au fost aplicate mai întâi în economie (1906).11. Odatã cu acestea. ancheta. Ceea ce s-a dovedit benefic din mai multe motive. 1982. Ascensiunea spiritului empiric în ºtiinþele sociale a asigurat studiului comunicãrii un fundament sigur. inaugurat în 1929: „Dacã nu poþi mãsura. Simultan. atitudinilor. ºi abordarea dominantã în respectivele ºtiinþe sociale. prin mãsurãtori ºtiinþifice. Astfel cã. considerând cã adevãratul drum cãtre cunoaºtere este cel al ºtiinþei naturale. metodele statistice devin modalitatea cea mai utilã de a studia fenomenele sociale. cunoaºterea la care ai ajuns este superficialã ºi irelevantã. adjudecate. cercetãrile dedicate acestui fenomen au ca punct de plecare tocmai aceste . pe care am schiþat-o mai sus. p. mai ales din psihologie socialã ºi sociologie. atacã preocupãrile tradiþionale drept metafizicã aridã.qxd 11. Ca urmare a experienþei rãzboiului. cercetarea de teren. efecte de naturã behavioristã ale mijloacelor moderne de comunicare a pus la dispoziþie polenul intelectual pentru fertilizarea încruciºatã a metodologiilor. se impune ideea cã esenþa ºtiinþei nu rezidã atât în conþinut. ºi el. poate cel mai important fiind acela cã a oferit unitate domeniului de cercetare nou apãrut. metoda prin care aceste rezultate sunt validate. 122).

din perspectivã psihosocialã. studiul propagandei va cunoaºte o mutaþie de la o abordare criticã la una de tip statistico-experimental. pentru impunerea. din ce în ce mai mult. Datã fiind apropierea dintre psihologia socialã ºi perspectiva asupra comunicãrii ca proces de influenþã. exprimã îngrijorarea (resimþitã ºi de cei preocupaþi de propagandã) cã. cumpãrãtor etc. interacþiune. a revistei Public Opinion Quarterly. disonanþã cognitivã (Leon Festinger) au fost repede preluate de teoria ºi cercetarea comunicãrii. Walter Lippmann este autorul care. Odatã cu acest export metodologic. la iniþiatorii comunicãrii sociale. în 1937. 2. la controlul asupra ambelor.2007 16:44 Page 135 Cercetarea efectelor 135 sentimente dominante. studii care. p. Aceastã ultimã perspectivã va transpãrea în studiile dedicate comunicãrii de masã de dupã cel de-al Doilea Rãzboi Mondial. Psihologia socialã îºi exportã metodele ºi tehnicile de cercetare în domeniul comunicãrii de masã. O asemenea tranziþie comportã douã dimensiuni: trecerea de la calitativ-critic la cantitativ-experimental. . O dovadã grãitoare a exploziei pe care o cunoaºte studiul opiniei publice în aceastã perioadã este înfiinþarea. percepþie. sistematic. aproape pretudindeni.qxd 11. vor lãsa deoparte întrebãri incomode referitoare la mariajul dintre instituþiile statului ºi mass media. a cuvintelor-cheie: efecte. Tot psihologia socialã va fi rãspunzãtoare. În perioada interbelicã. tendinþã care s-a menþinut o bunã perioadã de timp ºi care. p. comportament. opinia de masã reprezintã factorul determinant al vieþii politice ºi economice“ (apud Czitrom. Pânã de curând. opinia unui numãr relativ mic de oameni a reprezentat principala forþã în politicã. cogniþie.11. Psihologia socialã va fi rãspunzãtoare pentru impunerea ideii cã schimbarea comportamentului (obiectivul final al procesului de influenþã) urmeazã traseul cunoºtinþe/informaþii – opinii – atitudini (în aceastã ordine). oamenii nu mai acþioneazã pe baza cunoaºterii directe ºi nemijlocite a mediului înconjurãtor. precum ºi trecerea de la o concepþie sumbrã asupra noii alianþe dintre instituþii ºi mass media la o concepþie potrivit cãreia respectiva alianþã este beneficã. într-o mãsurã considerabilã. creatã de alfabetizarea pe scarã largã ºi de progresele miraculoase pe care le înregistreazã mijloacele de comunicare. 3. într-o manierã evidentã. este prezentã ºi astãzi. Dupã cum relevã Michael J. create ºi întreþinute de cãtre mass media moderne. variabile. psihologia socialã impune o concepþie asupra comunicãrii ca fiind un proces de influenþã socialã. Cuvântul introductiv al primului numãr accentua semnificativ: „Ne confruntãm cu o nouã situaþie în întreaga lume. personalitate. promoveazã consensul social ºi este în interesul omului obiºnuit. Sproule (1989. în bunã mãsurã. este cum sã fie controlatã ºi administratã interacþiunea socialã astfel încât sã se obþinã rezultatele dorite. fie el votant. persuasiune (Carl Hovland). 233). constituind un instrument prin care publicul sã fie avertizat cu privire la influenþa socialã exercitatã de mass media. atitudini. nu este suprinzãtor faptul cã teoriile clasice propuse la mijlocul secolului trecut cu privire la dinamica grupurilor (Kurt Lewin). analiza propagandei era înzestratã cu valoare teoreticã ºi educaþionalã. mai mult sau mai puþin false. Ei reacþioneazã pur ºi simplu la „mediile de ficþiuni“ omniprezente. în vocabularul comunicãrii. 1982. acum. pentru prima datã în istorie. Studiul opiniei publice se coreleazã cu studiul propagandei. Problema principalã.Istoria_comunicarii. 124).

3. Fascinaþia de a cerceta efectele comunicãrii de masã Observaþia cã mass media reprezintã surse importante de influenþã în societate a stat la baza primelor studii despre comunicarea de masã. Faptul cã mass media au cunoscut o evoluþie mai acceleratã în Statele Unite faþã de Europa.Istoria_comunicarii. – se axau pe problematica mass media. Întâlnirea dintre un obiect de studiu relevant ºi o metodologie aflatã în consonanþã cu spiritul empiric. uneori. care avea o audienþã diferitã de cea a ziarelor ºi revistelor – o audienþã invizibilã. s-a produs o întâlnire fericitã între un domeniu în expansiune. de exemplu.2007 16:44 Page 136 136 Istoria comunicãrii 4. studiul opiniei publice. chiar de la început. publicitatea prin intermediul radioului reprezintã o investitiþie valoroasã. Obiectul de studiu – efectele mass media – îºi demonstra relevanþa ºi pentru cei care finanþau cercetarea. Directorii posturilor comerciale de radio erau presaþi sã gãseascã o soluþie prin care sã le demonstreze celor care îºi fãceau publicitate cã mesajul lor ajunge la un numãr cât mai mare de ascultãtori ºi cã. 1982. de ce cercetarea comunicãrii s-a afirmat cu atâta forþã pe continentul american. chiar exploziv – mass media – ºi o metodã de cercetare – preponderent cantitativã. Toate cele patru arii de preocupãri (studiul propagandei. Cercetarea de piaþã beneficiazã. Iar metodele empirice au dat coerenþã efortului de a descifra respectivul proces de influenþã. 126). grupurilor ºi societãþii în ansamblu. Toþi erau interesaþi de efect.11. Profesionalizarea cercetãrii de piaþã a fost acceleratã de apariþia radioului. care îºi oferã serviciile celor interesaþi. psihologia socialã. de un cadru instituþionalizat. specializate. apar institute de cercetare independente. tehnicile utilizate pentru a surprinde preferinþele de consum ale subiecþilor încep sã fie transferate în domeniul politic. ci ºi posibilã: „existau metodele de mãsurare cantitativã ºi exista un volum impresionant de date empirice. În felul acesta. cercetarea comunicãrii de masã ºi-a delimitat un obiect de studiu – efectele mass media – ºi a dezvoltat o metodologie adecvatã acestuia – metoda statistico-experimentalã. . marcând debutul studiului riguros al acestui domeniu. pentru a studia preferinþele de vot. din 1920. cercetarea de piaþã) aveau douã trãsãturi comune: – erau prin excelenþã aplicate. p. Începând cu acest an. în consecinþã. ale cãrei dimensiuni nu mai puteau fi mãsurate prin tiraj. „ºtiinþific“ al epocii a fãcut ca noul domeniu al cunoaºterii sã manifeste ambiþii de ºtiinþificitate ºi de excelenþã teoreticã. puse la dispoziþie. Astfel. chiar de cãtre industriile mass media“ (Czitrom. fie cã era vorba de finanþatori publici/guvernamentali sau de sponsori privaþi. cã spiritul empiric s-a rãspândit cu repeziciune – chiar cu agresivitate – în mediile intelectuale americane explicã.qxd 11. în bunã mãsurã. atenua sau amplifica. fiind premisa lor implicitã sau explicitã. Cercetarea de acest fel era nu numai dezirabilã. mai precis pe influenþa mass media asupra indivizilor. statistico-experimentalã. aveau o orientare empiricã pronunþatã ºi apelau la metodele statistico-experimentale. de cunoaºterea condiþiilor în care efectele se pot obþine. Treptat.

efecte. tema influenþei a devenit miezul comunicãrii din cel puþin douã motive. de influenþã. aºa cum au tendinþa sã prezinte lucrurile unii analiºti (de exemplu. un acord cu privire la faptul cã ele sunt relevante ºi trebuie studiate.11. „o fascinaþie nemãsuratã înconjoarã toate demersurile de a studia efectele comunicãrii de masã“ (1944/1948). Faptul cã exista o conºtientizare publicã a existenþei acestor fenomene. într-un adevãrat „miez“ al cercetãrii comunicãrii de masã. „obiectivi“ s-au conjugat ºi cu un climat favorabil la nivelul opiniei publice.Istoria_comunicarii. Criza internaþionalã – creatã de iminenþa celui de-al Doilea Rãzboi Mondial – a accelerat recunoaºterea publicã a contribuþiei pe care mass media o pot avea la realizarea consensului politic. a oferit un prestigiu suplimentar. care va deveni paradigma dominantã în comunicarea de masã. a ºtirilor cu privire la iminenþa celui de-al doilea. tehnici de cercetare profesionalizate. pragmatice („administrative“) – cum sã obþii efectele dorite prin intermediul acþiunii mass media –. ºi au contribuit chiar la realizarea unui consens în legãturã cu aceastã opþiune. Simpson). un fel de „aurã socialã“ domeniului nou apãrut. 11). behaviorist. anume studiul efectelor. susþinere din partea mediului privat ºi a celui guvernamental. – mass media reprezintã o prezenþã permanentã ºi pregnantã care s-a însinuat încet ºi sigur în viaþa omului modern. „ºansa fãrã precedent“ creatã de cel de-al Doilea Rãzboi Mondial – modelul empiric. Eforturile de persuasiune din timpul rãzboiului au consolidat direcþia în care studiul comunicãrii se îndrepta deja. epidemiile ºi prevenirea acestora. Problema influenþei nu a fost doar o opþiune determinatã de factori ideologici. eficientã tocmai prin faptul cã pare invizibilã. a triumfat în competiþia cu alte posibile abordãri ale . Mai curând. Dupã cum exclama chiar Lazarsfeld. ci constituie. o temã care suscitã interes. s-au suprapus cu interesele comerciale ale domeniului privat ºi cu interesul administraþiei americane de a-ºi implementa politicile fie în plan intern. pe evidenþierea relaþiilor de tip cauzã-efect. Aflatã încã sub influenþa experienþei din Primul Rãzboi Mondial. Beneficiind de toate aceste atuuri – relevanþã socialã perceputã. a efectelor s-a constituit într-o temã unificatoare. Ascensiunea paradigmei dominante – empiricã. axat pe o înþelegere a comunicãrii ca proces de persuasiune. chiar îngrijorare. statistico-experimentalã. concentratã pe probleme de influenþã. fie în plan extern. Imperativele unei ºtiinþe behavioriste. Aceºti factori intrinseci. opinia publicã era deschisã dezbaterii unor probleme precum influenþã. orientatã pe studiul efectelor – nu poate fi explicatã doar prin prisma relevanþei pe care a cãpãtat-o în contextul celui de-al Doilea Rãzboi Mondial.2007 16:44 Page 137 Cercetarea efectelor 137 Problema influenþei. explozia populaþiei urbane ºi migraþia masivã –. ajungând o forþã invizibilã. un factor de rutinã. obiect de studiu atractiv. dar ºi sub influenþa unor preocupãri de naturã socialã – de pildã. prilejuind automat întrebarea cu privire la legãtura dintre aceastã informaþie publicã ºi caracteristicile sistemului politic ºi social. persuasiune. care stau în picioare ºi astãzi: – mass media reprezintã principala instituþie care pune în circulaþie informaþia publicã. empirice. de raþiuni comerciale ºi politice. „evenimentele prilejuite de rãzboi au constituit o ºansã fãrã precedent pentru ca specialiºtii ºi cercetãtorii în disciplinele sociale sã-ºi arate competenþele ºi cunoºtinþele lor [deja acumulate]“ (ibidem. în mod obiectiv.qxd 11. Dincolo de interese economice. preocupare. p.

opiniile sunt diverse. „Predecesori “ ºi „fondatori “ ai studiului comunicãrii Aºa cum am arãtat. ignorând rolul achiziþiilor ideatice. cei care au vorbit despre comunicare ca un fenomen distinct. 1953/1996). mitul celor patru pãrinþi fondatori surprinde un fapt esenþial: toþi au înscris contribuþii fãrã de care domeniul comunicãrii ar fi fost sãrãcit. 1959). Adolf Hitler – nu îi mulþumim. Acesta este Carl Hovland“ (Schramm. Bernard Berelson. o creaþie americanã. probabil chiar spre propria surprindere. unde intervin filiaþii. Apariþia unei întregi generaþii de cercetãtori. conceptuale. studiul sistematic al comunicãrii de masã este. la care Schramm recurge pentru a-ºi reliefa. al întemeierii deciziei. de pildã.2007 16:44 Page 138 138 Istoria comunicãrii comunicãrii. Articulat într-un anumit context istoric ºi într-un anumit spaþiu geografic. Harold Lasswell. Cercetãtorii americani au înþeles sã-ºi întemeieze aserþiunile pe cercetare empiricã. fãrã înconjur. Lasswell. cât ºi în cel practic. ca proces constitutiv prin care realitatea este produsã. proces care suplineºte lipsa tradiþiei ºi creeazã o culturã comunã.qxd 11. vorbeºte despre „cei patru fondatori ai studiului comunicãrii“ (Berelson. afinitãþi culturale.11. pentru ca Wilbur Schramm sã consacre aceastã interpretare într-o formulare memorabilã: „Astfel. preocupaþi de experiment. ajustatã. Hovland ºi Lewin este susþinutã de argumente puternice ºi nu poate fi trecutã cu vederea în nici o încercare de a reface traseul pe care l-a parcurs studiul comunicãrii. pentru cã a fãcut-o fãrã sã-ºi dea seama – ne-a dat doi dintre ei: Paul Lazarsfeld ºi Kurt Lewin. pãstrându-ºi domeniul lor de specializare iniþialã – psihologi. luând pe cel mai talentat psiholog experimental din þarã ºi dându-i în timpul rãzboiului responsabilitãþi care l-au fãcut sã-ºi consacre tot restul vieþii studiului comunicãrii. socialã ºi politicã. sociologi. Cine sunt fondatorii. comunicarea ca ritual. Dincolo de acest radicalism. al elaborãrii ºi implementãrii politicilor de comunicare. aplicatã. a împins într-un plan secund abordãri alternative – de exemplu.Istoria_comunicarii. instituþionale. teoretice. Concluzia pune mare accent pe rolul personalitãþilor. toþi sunt personalitãþi reprezentative pentru serii lungi ºi subtile de acumulãri: . 4. dupã care s-au retras în câmpul specialitãþii care i-a consacrat? Pe un asemenea tãrâm gingaº. cei care. Iar armata SUA. menþinutã. Robert Maynard Hutchins – nu îi mulþumim. cel american. a generat o dezbatere vie în legãturã cu predecesorii ºi fondatorii studiului comunicãrii. punctul de vedere. modelul empiric a cãpãtat aproape instantaneu relevanþã teoreticã. au apãrut patru giganþi adevãraþi proveniþi din ºtiinþele sociale ca specialiºti în comunicarea umanã. ni l-a dat pe cel de-al patrulea. în anii ’30 ºi ’40. Afirmaþia cã noul câmp de investigaþie socialã a fost întemeiat prin contribuþia cumulatã a lui Lazarsfeld. Personalitãþile sale centrale – numite în literatura de specialitate „pãrinþi fondatori“ – au înscris contribuþii semnificative atât în domeniul teoretic propriu-zis. pentru cã nu a întrezãrit o astfel de contribuþie – ni l-a dat pe cel de-al treilea. politologi – au desfãºurat cercetãri de mare interes pe tãrâmul comunicãrii. modificatã. sã probeze corelaþiile despre care vorbesc. o menþine în timp ºi o sedimenteazã în instituþii. de lucru aplicat ºi riguros. metodologice. într-o mãsurã izbitor de mare.

1922). Robert E. contemplativã asupra propagandei ºi asupra analizei de conþinut la una cantitativã. Acþionând pe un teren din ce în ce mai stabil al meditaþiei pe marginea cãrþii. este. a efectelor pe care comunicarea de masã le are asupra liderilor de opinie ºi. toþi îºi vor supune enunþurile teoretice verificãrii empirice ºi toþi se vor manifesta în favoarea cercetãrii aplicate. grupul ºi schimbarea socialã –. în acelaºi timp. Vor fi convinºi ºi îi vor convinge ºi pe alþii cã spaþiul social – în care comunicarea are rol central – are existenþã empiricã. – Lasswell defineºte elementele fundamentale ale procesului de comunicare. sugerând inclusiv o modalitate de organizare a cercetãrilor de profil. din perspectivã socialã. – Lasswell evolueazã de la o perspectivã calitativã. empiricã.2007 16:44 Page 139 Cercetarea efectelor 139 – Lazarsfeld descoperã rolul grupului ºi al liderilor de opinie în medierea mesajului transmis prin mass media. ce enunþuri generalizatoare putem extrage în urma experimentelor). 1910). 1912). expune funcþiile mass media. propanganda. Lasswell. Lazarsfeld. votant etc. iar cercetarea . cum o va numi explicit Lewin). – Hovland trece de la studiul experimental cu rol de tatonare (ce ne aratã experimentele cu privire la efectele unui demers persuasiv) la studiul experimental cu rol de testare a ipotezelor teoretice (ce ipoteze sunt confirmate de experiment. a cercetãrii angajate în acþiune („cercetarea activã“. a comunicãrii.Istoria_comunicarii. studiazã modul în care se propagã influenþa în cadrul grupurilor ºi le acordã acestora rolul primordial în schimbarea socialã. Hovland ºi Lewin vor trece la cercetarea propriu-zisã a impactului ºi influenþei sociale a mass media. toþi patru vor pleda pentru abordarea empiricã a comunicãrii. Cei patru vin pe un teren solid de achiziþii cu valoare precursoare. studiazã propaganda ca fenomen social total. de a construi mediul de ficþiuni – Public Opinion. dintre care enumerãm doar câteva: Frances Fenton (efectele conþinutului mediatic violent asupra comportamentului. Park (anatomia ºtirilor ºi funcþiile comunicãrii – The Immigrant Press and Its Control. Walter Lippmann (opinia publicã ºi capacitatea mass media de a organiza informaþiile pentru societate. de învãþare) ºi se lanseazã în studiul deciziilor ºi comunicãrii de grup. în postura de cumpãrãtor. radioului.11. funcþiile mass media. 1921).) la cercetarea mai amplã. capacitatea de „sugestionare“ a ziarelor – tezã de doctorat. Gabriel Tarde (efectele pe care ºtirile despre crime celebre le au asupra comportamentului infracþional – Penal Philosophy. în intervalul pe care îl studiem. Dincolo de impunerea acestor direcþii solide de cercetare – liderii de opinie ºi fluxul comunicãrii în douã trepte. – Lewin plaseazã grupul în inima proceselor de comunicare. ºtiinþa socialã a comunicãrii: – Lazarsfeld evolueazã de la studiul – preponderent din perspectivã psihologicã – al acþiunii (alegerile pe care le face individul. asupra membrilor grupului. transformând aceastã temã într-o preocupare permanentã a teoriei comunicãrii. criticã. preocupat de generalizãri cu privire la funcþiile sociale ale mass media.qxd 11. persuasiunea. prin intermediul acestora. presei scrise. Evoluþia lor intelectualã are valoare simbolicã pentru mutaþiile semnificative pe care le înregistra. – Lewin abandoneazã preocupãrile sale iniþiale în domeniul psihologiei individuale (probleme legate de percepþie. – Hovland aduce în centrul atenþiei persuasiunea.

pentru ca Dennis K. Dupã cum am vãzut. El direcþioneazã comunicarea . prin urmare. agenþiile de publicitate erau din ce în ce mai preocupate de impactul comunicãrii de masã ºi. Un caz singular de cercetãtor cu abilitãþi manageriale Figura emblematicã pentru abordarea empiricã. Lazarsfeld susþine doctoratul în matematicã la Universitatea din Viena. Davis ºi Stanley J. La 24 de ani. comportamentul de vot. 27). ºi interesul practic al administraþiei ºi al firmelor private. Lazarsfeld. deoarece aceasta reprezenta o sursã sigurã de fonduri. cât al cercetãtorilor ºi al lumii academice în general. Evreu austriac. nãscut la Viena în 1901. Lazarsfeld începe sã aplice metodele din domeniul psihologiei pentru studiul unor probleme sociale ºi economice: opþiunile tinerilor în ceea ce priveºte cariera. dupã propriile declaraþii. 5. Schramm îl considerã unul dintre cei „patru pãrinþi fondatori“. pe cercetare. este doar aceea de a crea instrumente de cercetare. predã psihologia ºi statistica la Universitatea din Viena. într-o manierã unicã. focalizatã exclusiv pe teorie.Istoria_comunicarii. Nimeni nu a contribuit mai mult la clarificarea modului în care teoria ºi metodele de cercetare trebuie dezvoltate pentru a ne permite înþelegerea comunicãrii de masã“ (1994. Cei care l-au cunoscut atestã faptul cã punea pasiune nemãsuratã în orice fãcea. model de organizare pe care îl inaugureazã în Europa ºi pe care îl va continua ºi în SUA. Încã de pe atunci. ca om de ºtiinþã. acea persoanã este Paul Lazarsfeld. Lazarsfeld lanseazã termenul de „cercetare administrativã“. motiv pentru care Robert Lynd afirmã cã. motiv pentru care îi acordãm un spaþiu extins în acest capitol. În acest sens. iar în 1927 înfiinþeazã pe lângã Universitate un institut de cercetare. iniþiatã ca rãspuns la o frãmântare publicã. κi dãdea seama de faptul cã marile trusturi de presã. cu demonstrarea ipotezelor. La Institutul din Viena.2007 16:44 Page 140 140 Istoria comunicãrii sa experimentalã ºi conceptualã are o importanþã teoreticã ºi practicã fundamentalã. cercetãrile sale au suscitat. ºtiinþa începe cu testarea. cât ºi cele efectuate în SUA. Baran sã îi acorde întregul credit pentru apariþia noii discipline: „Dacã e sã ne hotãrâm asupra unei singure persoane care sã merite titlul de fondator al cercetãrii comunicãrii de masã. p. de tip statistico-experimental. la o solicitare a guvernului sau a organizaþiilor mediatice. Lazarsfeld este din ce în ce mai atras de cercetarea de masã. cu o lucrare pe care a redactat-o efectiv într-o singurã noapte. cãlcâiul lui Ahile era curiozitatea intelectualã faþã de orice avea darul sã-i stârneascã interesul. statutul lor de fondatori este indiscutabil pentru cã. Accentul asupra metodei a unificat toate cercetãrile efectuate de cãtre Lazarsfeld atât la Institutul de Cercetare din Viena. axatã pe identificarea efectelor comunicãrii este Paul F. Unul dintre meritele sale este cã a reuºit sã ºteargã graniþele dintre orientarea academicã. Dupã 1930. lui Lazarsfeld îi plãcea sã accentueze cã nu este interesat decât de metodã ºi cã misiunea sa. prin care înþelege cercetare empiricã. posturile de radio. ºi în domeniul comunicãrii. viaþa într-un sat distrus de ºomaj. interesul atât din partea oamenilor de afaceri.qxd 11. în cazul sãu.11. În acest registru. erau dispuse sã investeascã sume uriaºe pentru a descifra acest impact.

cã mass media nu reuºesc sã atingã decât un numãr redus de persoane. jucând rolul de punte între abordarea europeanã din ºtiinþele sociale (dominatã la acea vreme de abordãri filozofice ºi speculative) ºi noile tendinþe din Statele Unite (behaviorismul. în cartea People’s Choice. 24). într-o ediþie specialã a revistei Journal of Applied Psychology. chiar spre propria surprindere. printre alþi factori. 5. Merton. ci se va integra în domeniul mai amplu al cercetãrii comunicãrii“.11. între 1937 ºi 1939. De altfel. Lazarsfeld descoperã. În 1933. Lazarsfeld formuleazã o sentinþã cu caracter vizionar: „cercetarea radioului nu va mai rãmâne pentru multã vreme izolatã. în mod esenþial. Lazarsfeld a subliniat cã cea mai mare contribuþie cu care se poate lãuda este „rãspândirea institutelor de cercetare socialã în SUA ºi consolidarea unui anumit stil de cercetare. Lazarsfeld descoperã grupul ca tampon între mass media ºi membrii audienþei. Lazarfeld este preocupat mai ales de radio. experimentale asupra radioului a fost întreþinut ºi ca urmare a abilitãþilor organizatorice ale lui Lazarsfeld. 128). Lazarsfeld cãlãtoreºte pentru prima datã în America. a unei metode dominante în cele mai multe dintre acestea“ (Lazarsfeld. în memoriile sale. Proiectatã pentru a evalua impactul unor emisiuni radiofonice prin care Departamentul American al Agriculturii îºi propunea sã popularizeze politicile federale în rândul fermierilor. orientându-l în direcþia studiului efectelor.Istoria_comunicarii. How the Voter Makes Up His Mind in a Presidential Campaign (Paul Lazarsfeld. În 1937 devine directorul nou-creatului Birou de Cercetare a Radioului de pe lângã Universitatea Princeton. publicã. o experienþã de grup“ Dupã rãzboi.1. la împlinirea viziunii cu privire la „domeniul mai amplu al cercetãrii comunicãrii“. votul este influenþat de o serie de variabile „exterioare“. Pe baza numeroaselor studii de audienþã (demografice) ºi analize de conþinut. iar aceastã descoperire va contribui. Variabilele vor fi reunite sub termenul „indexul . religia. singularã. cã grupurile reuºesc sã ridice un adevãrat zid protector în faþa influenþelor mass media. întâlnirea celor doi inaugurând o alianþã durabilã între teorie ºi cercetare aplicatã. Rezultatele cercetãrii vor fi publicate în 1944. p.qxd 11. iar în 1935 se stabileºte în aceastã þarã. independent de calitatea unei campanii electorale.2007 16:44 Page 141 Cercetarea efectelor 141 de masã cãtre studiul efectelor. cercetarea condusã de cãtre Lazarsfeld în þinutul Erie (Ohio) relevã faptul cã persoanele ºi grupurile sociale selecteazã informaþiile despre campanie oferite de mass media. faptul cã. „Votul este. cercetarea cantitativã). Meritul sãu în chiar acest proces de apariþie a „domeniului mai amplu al cercetãrii“ nu poate fi subliniat îndeajuns. rezidenþa. abordarea pragmaticã. unde este profesor de sociologie ºi conduce Biroul pentru Cercetare Socialã Aplicatã. Lazarsfeld îºi pune amprenta durabilã asupra noului domeniu. Lazarsfeld colaboreazã foarte bine în cadrul Departamentului de Sociologie de la Columbia cu Robert K. care va dura mai mult de 30 de ani. managerial scholar). 1969. Bernard Berelson ºi Hazel Gaudet). de „cercetãtor cu abilitãþi manageriale“ (engl. stabilitatea remarcabilã a atitudinilor politice. iar în 1939 se mutã la Universitatea Columbia. Odatã ajuns în Statele Unite. În 1940 (decembrie. vârsta. mai mult de 35 de cãrþi ºi articole pe tema presei scrise ºi a radioului. Interesul suscitat de cercetãrile aplicate. care va domina cercetarea comunicãrii de masã aproximativ pânã în anul 1950. care i-au atras faima. preexistente: statusul economico-social.

Istoria_comunicarii. O predispoziþie puternicã. în mod esenþial. relevã Lazarsfeld. foarte apropiat de primul. Urmãtorul efect. În afirmaþia „votul este. Lazarsfeld descoperã liderii de opinie – persoanele cele mai active ale grupului. dacã nu mai bogatã decât radioul ºi presa scrisã. inclusiv în modelarea comportamentului de vot. .11.qxd 11. deoarece sociologul relevã multe arii unde influenþa mass media este semnificativã. Traseul informaþiei se compune din douã etape principale: de la mijloacele de comunicare la liderii de opinie ºi de la aceºtia la membrii grupului mai puþin interesaþi de problemele publice. o experienþã de grup“ (p. perspectivã care va iniþia ceea ce literatura de specialitate va numi „paradigma efectelor limitate“ ale mass media. Cercetarea coordonatã de Lazarsfeld relevã ºi alt fapt neaºteptat: discuþiile faþã în faþã reprezentau o sursã de informaþii cel puþin la fel de importantã. Cercetãri recente au atras atenþia asupra faptului cã viziunea lui Lazarsfeld despre influenþa media este mult mai complexã ºi mai nuanþatã decât este îndeobºte prezentatã.2. Grupul reprezintã o matcã de conservare a unor valori ºi moduri de abordare. aºa cum ar sugera-o titlul lucrãrii – People’s Choice (Cum aleg oamenii) –. care influenþeazã într-o manierã decisivã votul. Acesta nu influenþeazã numai votul. alegerea nu este operatã deloc de cãtre oameni. Aºadar. 136). cele douã efecte care vorbesc despre ceea ce preexistã mesajului media. Aºa a apãrut teoria celor doi paºi ai fluxului de informaþii. O analizã mai atentã a lucrãrilor lui Lazarsfeld sugereazã cã o denumire mai corectã – sau oricum mai puþin susceptibilã de a naºte interpretãri – este „paradigma efectelor nuanþate“. Din acest motiv.2007 16:44 Page 142 142 Istoria comunicãrii predispoziþiilor politice“. Ilustrativ în acest sens este ºi articolul lui Peter Simonson ºi Gabriel Weiman (2003). o convingere anterioarã bine consolidatã conduce la o selectivitate severã. inclusive cele ale media. cele mai sensibile faþã de interesele comune ºi cele mai preocupate sã-ºi exprime punctele de vedere în probleme de interes mai general. identificãm marea descoperire a lui Lazarsfeld: în modelarea opiniilor. efectul cel mai pregnant al campaniei electorale este cel de consolidare a opþiunilor pe care oamenii le au deja. sunt valabile pentru aproape 70% dintre votanþi. Preocupat de modul în care grupurile protejeazã individul în faþa influenþelor externe. rolul esenþial este deþinut de cãtre grup. este de activare a predispoziþiilor latente ale alegãtorilor. care va marca noua paradigmã în studiul comunicãrii de masã. 5. Prima funcþie a liderilor de opinie este cea de mediere între mass media ºi ceilalþi membri ai grupului: „ideile curg de la radio ºi din presa scrisã cãtre liderii de opinie ºi apoi cãtre segmentele mai puþin active ale populaþiei“ (p. 151). ci de indexul predispoziþiilor politice. ci ºi – ceea ce e important pentru înþelegerea efectelor comunicãrii – selectivitatea la mesajele mass media. directã. Adunate. Persoana sau persoanele respective sunt foarte puþin „atinse“ de mesajele care nu corespund propriilor convingeri. chiar puternicã. exercitând asupra membrilor sãi constrângeri de netãgãduit. Efectele mass media sunt cumulate ºi pe termen lung Rolul esenþial al grupului ºi al liderilor de opinie pretinde o reponderare a rolului mass media. într-o formã mai mult sau mai puþin conºtientizatã.

în cea mai mare parte necondiþionatã ºi necriticã. iar noul punct de vedere este construit gradual.qxd 11. liderii grupurilor. faþã de care nu existã opinii sau faþã de care opiniile sunt difuze. Lazarsfeld este vizibil frãmântat de incredibila forþã a mass media de a menþine status quo-ul (efect puternic. Mai mult. Din moment ce mass media – care urmeazã interese comerciale – încurajeazã susþinerea. autorul manifestã interes pentru evidenþierea efectelor la nivel macro ale mass media. Dacã suntem de acord cã mass media au o influenþã asupra audienþei. impactul autentic al mass media nu poate fi surprins decât dacã sunt avute în vedere efectele lor cumulate de-a lungul unor intervale lungi de timp. iar problema este definitiv rezolvatã“ (Lazarsfeld. în aceeaºi mãsurã. este foarte clar cã tiparul nu are nici un efect asupra societãþii. mai semnificativ. În lumina acestor preocupãri. o experienþã individualã. Pentru a se face mai bine înþeles. Lazarfeld face o paralelã cu un profesor care. în al doilea rând. cã probabilitatea pentru efectul de convertire creºte în cazul în care nu se lanseazã un atac frontal asupra opiniilor existente. în jurul anului 1500. 320).2007 16:44 Page 143 Cercetarea efectelor 143 Lazarsfeld evidenþiazã faptul cã mass media influenþeazã. fie ºi doar la nivelul temelor de conversaþie. a structurii sociale existente. încât nu poate concura cu activitatea de copiere a manuscriselor de cãtre cãlugãrii din mãnãstiri. de funcþiile macro pe care le exercitã mass media în societate. din ceea ce nu se spune. cã mass media reuºesc sã converteascã atunci când acordã importanþã problemelor de care oamenii nu sunt foarte preocupaþi înainte. care ar fi avantajul faptului cã existã posibilitatea de a tipãri ºi rãspândi un mare numãr de copii tipãrite? Religia este singura problemã care conteazã în jurul acestui an. ci atrage într-un mod convingãtor atenþia asupra unui adevãr: condiþiile în care mass media au efecte asupra audienþei sunt mult mai complexe decât ºi-au imaginat primii cercetãtori media. de limitãrile la care este supusã cercetarea mass media. p. a acestei structuri“ (Lazarsfeld. aceastã influenþã se exercitã nu numai în virtutea a ceea ce se spune. ceea ce poate duce la unele concluzii pripite privind impactul lor social. reproºurile ºi criticile care i s-au adus – cã a direcþionat cercetarea comunicãrii doar în direcþia efectelor la nivel individual. cã. Lazarsfeld nu neagã existenþa efectelor – chiar puternice – pe care media le au asupra audienþei. nu reprezintã o preocupare pentru materialele tipãrite. am putea spune). afirmând încã din 1942: „Mass media contribuie la menþinerea actualului sistem social ºi economic […]. Lazarsfeld evidenþiazã dificultatea. În alþi termeni. evitã sã ridice întrebãri esenþiale cu privire la structura socialã […]. deci. ar fi fost foarte posibil ca profesorul sã tragã concluzia dupã care tiparul nu are decât efecte vagi: în primul rând. este posibil ca efectele mass media sã parã nesemnificative. Examinate pe termen scurt (prin termen scurt. Lazarsfeld este conºtient ºi de faptul cã cercetarea mass media este lipsitã de perspectiva istoricã. Într-un raport de cercetare. Lazarsfeld înþelegea o perioadã de 15 ani). dacã nu imposibilitatea de a evalua efectele radioului asupra audienþei la doar 15 ani de la apariþia acestui nou mijloc de comunicare. chiar o schimbare minorã. 1942.11. 24). ci. Ca urmare a acestor motive. este greºit sã ne imaginãm cã ele pot produce schimbarea.Istoria_comunicarii. Prin urmare. 1969. tipãrirea este atât de scumpã. dar aceasta este o problemã pentru amvon. Mass media consolideazã status quo-ul ºi. ar fi trebuit sã scrie un studiu despre efectele tiparului asupra societãþii medievale. puþinã lume ºtie sã citeascã. problemelor aparent inofensive. . p. „Dupã minuþioase studii empirice.

Lasswell – patru contribuþii cu valoare întemeietoare Întrucât am vorbit în aceastã secþiune despre fondatori ºi precursori. care se ocupa de strategiile de comunicare ale guvernului american în eventualitatea unui rãzboi. realizeazã chiar ºi câteva interviuri cu oficiali europeni pe marginea tehnicilor de persuasiune folosite în timpul rãzboiului. a reprezentat obiectul de studiu al unui domeniu de cercetare distinct. dupã cum se exprimã chiar Lasswell. – cu ce efect? (efectul – studiul efectelor). Fiecare întrebare. 1948/1966. a) Formula lui Lasswell. a devenit un câmp de analizã de sine stãtãtor: – cine? (emiþãtorul – sau. cu timpul. – ce? (mesajul – analiza de conþinut). sã alunge îngrijorarea în legãturã cu amploarea acestora – par cel puþin surprinzãtoare. vom face. b) Analiza propagandei. poziþia autorului integrându-se atitudinii generale în epocã de a demasca efectele propagandei. . Abordarea propagandei din aceastã lucrare este „calitativã ºi criticã“. a definit elementele fundamentale ale procesului de comunicare. aflat în legãturã strânsã cu procesele sociale mai ample“ (ibidem. p. de a adopta o atitudine criticã faþã de acest tip de activitate. care. Lasswell îºi publicã teza de doctorat pe acest subiect. iar capacitatea de rezistenþã la mesajele publicitare foarte redusã. p.2007 16:44 Page 144 144 Istoria comunicãrii datã fiind alianþa pe care a fãcut-o cu establishment-ul guvernamental ºi mediatic. control analysis). care nu este doar rezultatul influenþei epocii. Între 1939 ºi 1940. Ulterior.qxd 11. – prin ce canal? (canalele de transmitere – analiza media). 178): Cine (who)? – Ce spune (says what)? – Prin ce canal (in which channel)? – Cui (to whom)? – Cu ce efect (with what effect)? Formula a avut menirea de a structura discuþiile despre comunicare dar. Se considerã cã la baza întregii activitãþi a seminarului s-a aflat formula lui Lasswell. este important sã privim procesul de comunicare „ca întreg. la fel de semnificativ. câteva referiri la cel de-al doilea „fondator“ al disciplinei comunicãrii.11. analiza propagandei. Mai mult. despre receptare). Profesor de ºtiinþe politice. Remarcãm evoluþia ce se înregistreazã în concepþia autorului. Lasswell înscrie patru contribuþii care vor fi integrate ca domenii distincte ale comunicãrii: formula celor cinci C. dincolo de aceastã descriere prin intermediul celor cinci întrebãri fundamentale. probabil cel mai cunoscut enunþ din domeniul comunicãrii (Lasswell. demersul autorului american devine preponderent empiric ºi cantitativ. în continuare. deci fiecare element component al procesului de comunicare. – cui? (audienþa – studiile despre audienþã. Harold Lasswell. funcþiile mass media ºi analiza de conþinut.Istoria_comunicarii. a cãutat sã minimalizeze efectele mass media. 6. Lasswell participã activ la Seminarul Fundaþiei Rockfeller pentru Studiul Comunicãrii de Masã. Într-o perioadã în care propaganda era consideratã extrem de eficientã. Lasswell face precizarea cã. În timpul celui de-al Doilea Rãzboi Mondial. ci ºi al maturizãrii disciplinei ca atare. 179). Lasswell apeleazã la materiale de arhivã pentru a-ºi întemeia aserþiunile.

În al doilea rând. propaganda este „un act de persuasiune la nivel de masã“. Lasswell considerã cã presa îndeplineºte trei funcþii importante: . al comunicãrii faþã în faþã. Odatã cu cercetãrile din timpul rãzboiului. cuantifica ºi. acela de a schimba atitudinea unui grup.qxd 11. În alþi termeni. a unei comunitãþi etc. funcþiile definite de cãtre Lasswell se menþin. dupã aceea. statisticã. o poate orienta cãtre anumite probleme. se examineazã frecvenþa de apariþie a cuvintelor „rãzboi“. delimiteazã etape de analizã. Lasswell defineºte funcþiile majore ale mass media într-o modalitate care. se adaugã alte funcþii. Lasswell aplicã metodele analizei de conþinut pe 90 de ziare strãine. un conflict în care conteazã mult nu numai generalii ºi trupa. c) Analiza de conþinut. care nu pot sã nu atragã atenþia. „imperialism“. Prima cercetare de mai mare amploare este efectuatã asupra manualelor ºcolare germane.2007 16:44 Page 145 Cercetarea efectelor 145 În urma cercetãrilor efectuate. care variazã de la autor la autor. „inferioritatea strãinilor“. argumente pentru discuþiile personale. Un alt domeniu în care Lasswell înscrie o contribuþie întemeietoare este analiza de conþinut. apare limpede legãtura cu un alt concept fundamental al comunicãrii. Aºa cum este definitã propaganda de cãtre Lasswell. o poate convinge. cã duºmanii germanilor trec printr-o perioadã de decadenþã. pentru a identifica manifestãri ale propagandei adversarului. Lasswell formuleazã unele aprecieri despre caracterul conflagraþiei. De pildã. Cercetãtorul american îºi perfecþioneazã metoda în perioada premergãtoare celui de-al Doilea Rãzboi Mondial ºi în timpul conflagraþiei propriu-zise. „naþiune“. considerã Lasswell. acolo unde are loc persuasiunea. De aceea. persuasiunea implicã un feedback puternic ºi constant. Împreunã cu 60 de angajaþi ai Departamentului American de Justiþie. propaganda este unidirecþionalã. scopul urmãrit era de a delimita. apoi. interpreteazã rezultatele. În anii 1940 ºi 1941. de fapt nu face decât sã furnizeze materie primã. ci ºi opinia publicã. „pace“. De aceea. cât ºi ale puterilor Axei. faptul cã rãzboiul modern este un rãzboi total. În orice abordare de prestigiu a acestei probleme. Concluzia: mesajele ziarelor germane sau cu orientare pro-germanã transmit ideea cã alte naþiuni poartã responsabilitatea pentru declanºarea rãzboiului. ea nu se poate realiza. Persuasiunea se împlineºte mai ales în cadrul comunicãrii interpersonale. interpreta referirile la teme ºi probleme precum „superioritatea naþionalã“. Lasswell trece. „calitãþile eroului“. ca ºi în cazul propagandei. Astfel. anume persuasiunea. Lasswell analizeazã mesajele propagandistice atât ale Aliaþilor. prin intermediul mijloacelor de comunicare în masã. Ambele demersuri reprezintã tipuri de comunicare orientate cãtre un scop. d) Funcþiile media. calitativã. altfel. în sensul cã o sursã încearcã sã convingã un receptor). Lasswell pune la punct o adevãratã metodologie de cercetare. la una cantitativã. Cel mult. nu a mai putut fi ignoratã. cã propaganda francezã ºi britanicã este în totalitate falsã.Istoria_comunicarii.11. De exemplu. Chiar atunci când urmãreºte sãdirea unor convingeri la nivelul unor grupuri mari. de la o abordare preponderent criticã. „propaganda este cel mai puternic instrument în lumea modernã“. pentru cã modeleazã opinia publicã. în timp ce persuasiunea este interactivã (chiar dacã la nivel intenþional este ºi ea unidirecþionalã.

Odatã cu evenimentul.11. aude. Existã cel puþin douã accepþiuni ale termenului de interpretare. p. induce o anumitã percepþie socialã a evenimentului. de ceea ce citeºte. a rãmas printre funcþiile clasice. depinde. – de socializare (Lasswell. Media au erodat puterea celorlalte instituþii simbolice ºi au devenit un actor de primã mãrime în câmp simbolic. Socializarea. „depinde de obiceiurile de judecatã ale cetãþeanului obiºnuit. invocând în analiza sa concepte devenite celebre. subliniazã Lasswell. iar ponderea acordatã unui material este prima interpretare a semnificaþiei sale. Este. vede“ (ibidem. îl poziþioneazã. Ele au o pondere din ce în ce mai mare în socializarea ºi resocializarea individului. pentru a-ºi forma «imaginile din mintea sa». Funcþia de interpretare. Presa are un rol consistent de jucat la toate trei nivelurile. comunitatea în ansamblu ºi membrii sãi au capacitatea de a formula rãspunsuri inteligibile la stimulii din mediul extern. opinia publicã. p. implicat în însãºi acþiunea de selecþie. de noile condiþii de formare ºi manifestare a opiniei publice pe care le creeazã mijloacele de comunicare în masã. Funcþia de supraveghere implicã selecþia faptelor ºi evenimentelor care trebuie relatate. modelând. implicit se interpreteazã. avem un sens restrâns. vorba despre interpretarea explicitã a evenimentului relatat. Nu în ultimul rând. Lasswell este preocupat de funcþionarea democraþiei. 33). îl „dilatã“ sau îl restrâng ca pondere. 179). Când se selecteazã. 1948/1966. Prin intermediul acestei funcþii. niciodatã presa nu se limiteazã la a furniza doar informaþii despre un eveniment: ea face referire la cauzele sale. 41). la rândul sãu. Lasswell continuã ºi îmbogãþeºte. apoi. Lasswell a sesizat cu acuitate o tendinþã care avea sã fie confirmatã mult mai târziu prin intermediul cercetãrilor empirice. media livreazã ºi înþelesul sãu. definitã prima datã de Lasswell. precum „imaginile din mintea noastrã“. Într-o lucrare puþin prezentã în diversele istorii ale studiului comunicãrii publicate pânã acum. tradiþia inauguratã de cãtre Lippmann. competenþa specialiºtilor în inteligenþã (cercetãtori în câmpul ºtiinþelor sociale ºi reporteri) ºi metode colective de dezbatere. Principalul bagaj de informaþii pe care tinerii îl deþin referitor la lumea politicã este preluat din media ºi nu de la instituþiile menþionate. p. necontestate ale mass media. care.Istoria_comunicarii. în acest fel. îl plaseazã într-un context ºi încearcã sã evalueze consecinþele. 189). astfel. situaþii noi.2007 16:44 Page 146 146 Istoria comunicãrii – de supraveghere a lumii.qxd 11. cea de-a treia funcþie menþionatã de Lasswell. exprimã contribuþia mijloacelor de comunicare în masã la însuºirea valorilor care faciliteazã integrarea socialã a individului. Pentru ca democraþia prin opinie publicã sã funcþioneze într-adevãr. o primã prelucrare ºi interpretare. fapte. Lasswell formuleazã o adevãratã axiomã a democraþiei: „democraþia funcþioneazã numai în cazul în care opinia publicã este edificatã pe baza accesului la fapte“ (Lasswell. cu scopul de a relata evenimentele care au loc. Ea are aici un sens propriu: media trebuie sã relateze evenimente. – de interpretare a înþelesului acestor evenimente. . p. Nivelul opiniei publice. Selecþiile succesive ce conduc la apariþia materialului de presã reconfigureazã evenimentul. este necesarã întâlnirea ºi întrepãtrunderea a trei factori: capacitatea de judecatã raþionalã la nivel individual. 1941. Mai întâi. „sã semnaleze ameninþãrile ºi oportunitãþile care ar putea influenþa sistemul de valori al unei comunitãþi sau al pãrþilor sale componente“ (ibidem. Supravegherea este cea mai cunoscutã funcþie a presei. În felul acesta.

pe de alta. a comunicãrii interpersonale. Rezultatele cercetãrilor au fost publicate. sã îi motiveze pentru a lupta departe de casã. prin experiment. care promitea sã îi ofere un vast câmp de investigaþie. generaþii întregi de cercetãtori. Contribuþia sa majorã la descifrarea – pe bazã experimentalã – a mecanismelor aflate la baza persuasiunii. prin amplificarea conversaþiilor. Dupã atacul japonez din 1941 asupra portului Pearl Harbor. potrivit cãreia „comunicarea. La fel ca Lazarsfeld ºi Lasswell. enunþuri percutante în legãturã cu persuasiunea – unele formulate cu sute de ani în urmã. în 1949. a introdus. Seria de filme intitulatã „Why We Fight“ a constituit obiectul unui proiect de cercetare de o amploare impresionantã. este de acelaºi ordin cu contribuþia lui Lazarsfeld în privinþa comunicãrii de masã. 1994. fiind deja celebru pentru background-ul sãu metodologic.11. Ceea ce îndreptãþeºte remarca lui Everett Rogers. a dezbaterilor publice. 74). Pentru mobilizarea soldaþilor. Lumsdaine ºi Fred D.qxd 11. în al treilea rând. care continuã sã inspire. p. deosebit de solid. este vizibil traversatã. intuiþii. Hovland era unul dintre cele mai promiþãtoare nume ale psihologiei sociale în America. chiar ºi astãzi. SUA se aflau în stare de rãzboi. 7. este atras de noul domeniu. iar din întâlnirea cu experimentul respectiva tradiþie a ieºit consolidatã. despre diferenþele dintre persuasiune ºi propagandã. prin programe de cercetare riguroase. Meritul sãu nu este. Aºadar. Responsabilii din armata americanã erau preocupaþi sã le menþinã recruþilor moralul ridicat. Hovland a recuperat în câmpul comunicãrii o întreagã tradiþie de gândire. în concepþia actualã. Principala descoperire fãcutã de Hovland în urma cercetãrilor empirice a fost aceea cã filmele: . O problemã esenþialã era lipsa de informare a recruþilor cu privire la cauzele rãzboiului. Hovland ajunge sã studieze în mod sistematic efectele comunicãrii într-un context particular. Fie cã vorbeºte despre funcþiile comunicãrii. din acest motiv. Dimpotrivã. metoda experimentalã. ºeful de stat major al armatei a comandat o serie de filme documentare care sã ofere informaþii obiective despre rãzboi ºi care sã mobilizeze soldaþii. pentru cercetarea acestei teme. în cartea Experiments on Mass Communication (Carl Hovland. Lasswell traseazã în mod ferm direcþii de analizã ºi de meditaþie. Arthur A. diminuat. independent de problema aflatã în discuþie. Sheffield). prin rolul reporterului – aflat în postura (idealã) de „observator competent al societãþii“ – ºi.2007 16:44 Page 147 Cercetarea efectelor 147 prin punerea la dispoziþie a imaginilor din mintea oamenilor. coordonat de cãtre Hovland. Hovland ºi studiile despre persuasiune În perioada în care comunicarea se impune ca un fenomen cu evoluþie explozivã. fie cã face analizã aplicatã a conþinutului media sau îºi manifestã îngrijorarea cu privire la ºansele democraþiei în societatea condusã de opinie publicã.Istoria_comunicarii. dar cu o armatã total nepregãtitã ºi dezorganizatã. care antrena lipsa motivaþiei de a lupta. de contribuþiile lui Lasswell“ (Rogers. a adus în centrul preocupãrilor despre comunicare tema persuasiunii. Hovland va supune experimentului ipoteze. contribuþia cercetãtorului american este dublã: pe de o parte. sã le cultive entuziasmul ºi loialitatea.

Dupã rãzboi. sub influenþa anumitor evenimente.11.2007 16:44 Page 148 148 Istoria comunicãrii a) au avut efecte semnificative în ceea ce priveºte acumularea de cunoºtinþe ºi informaþii (efect puternic). efectul iniþial.. Alte corelaþii („legi ale persuasiunii“) pe care le enunþã Hovland. Cercetãrile de la Yale sunt preponderent teoretice. dacã poziþia iniþialã nu este favorabilã. c) au avut efecte minore asupra atitudinilor. acesta nu este conºtientizat de cãtre cel supus influenþei decât dupã o perioadã de timp (sleeper effect. credibilitatea sursei. „efectul de hipnozã“). o maturizare a cercetãrii experimentale: de la experimentul cu rol de tatonare la experimentul care se bazeazã pe o schemã ipotetico-deductivã. b) au avut efecte moderate asupra orientãrii opiniei. cât ºi argumentele contra. c) opiniile formate pe baza diverselor informaþii dureazã în timp chiar ºi dupã ce respectivele informaþii au fost uitate. Ele nu mai au caracterul preponderent pragmatic al demersurilor din timpul rãzboiului. iar preocuparea de bazã este acum aceea de a formula ºi de a testa ipoteze cu privire la efectele comunicãrii. cu atât atitudinile ºi opiniile sale se conformeazã opiniei majoritare din cadrul respectivului grup. atunci argumentele pro sunt indicate. prestigiul sau credibilitatea sursei nu mai are aceeaºi influenþã asupra schimbãrii opiniei. Dintre ipotezele ºi enunþurile care au suscitat cel mai mare interes amintim: – cu cât o persoanã se simte mai legatã de grupul cãreia îi aparþine. prezentarea argumentelor pro ºi contra este obligatorie (Hovland et al. Descoperirea a primit în literatura de specialitate denumirea de „ierarhia efectelor“ (William McGuire). opiniile rezistã ºi fãrã baza informaþionalã care le-a creat. sau. în anumite situaþii.qxd 11. cu alte cuvinte. d) argumentele pro sunt mai eficiente atunci când se adreseazã persoanelor cu nivel de instruire scãzut ºi când persoanele supuse persuasiunii nu cunosc sau nu au acces ºi la argumentele contra. respectiv lipsa de credibilitate au efect maxim (pozitiv . Evoluþia lui Hovland de la experimentele din timpul rãzboiului la programul de cercetare al Universitãþii Yale este simbolicã pentru o tranziþie. pe baza cercetãrii experimentale. unde va iniþia un program de cercetare a persuasiunii. atunci când cei supuºi efortului de persuasiune cunosc atât argumentele pro. – în timp. prezentarea doar a considerentelor pro poate avea efect de bumerang.Istoria_comunicarii. sunt urmãtoarele: a) timpul amplificã. ghidate de dorinþa de a formula enunþuri teoretice (theorydriven). dozajul de argumente pro ºi contra trebuie sã þinã seama ºi de poziþia iniþialã a audienþei – dacã aceasta are o predispoziþie favorabilã opiniei menite sã fie transmisã. pp. 261-275). Experienþa dobânditã în urma cercetãrilor din timpul rãzboiului îi consolideazã lui Hovland statutul de personalitate de primã mãrime a psihologiei experimentale în SUA. de a articula o teorie cu privire la persuasiune. 1965. ele nu suferã acelaºi proces de degradare pe care îl suferã informaþiile propriu-zise. d) nu au avut nici un efect în ceea ce priveºte moralul ºi motivaþia de a lupta. mai corect. b) schimbarea opiniei este direct proporþionalã cu creºterea nivelului de cunoºtinþe acumulate. cercetãtorul se întoarce la Universitatea Yale. mai important pentru menþinerea opiniei devine conþinutul propriu-zis.

au favorizat. prin ceea ce au pregãtit. La fel ca Lazarsfeld.2007 16:44 Page 149 Cercetarea efectelor 149 sau negativ) doar în momentul comunicãrii. Demersul este prin forþa lucrurilor unul limitativ. Prin comunicare. impactul limitându-se. Ceea ce încercãm aici este sã evidenþiem contribuþia – indirectã uneori. Ele se cer apreciate prin valoarea în sine a cercetãrilor ºi. 2. terenul pentru alte cercetãri care au consolidat paradigma efectelor limitate ale mass media. 3. subliniind cã esenþa ºtiinþei – inclusiv a ºtiinþelor sociale – constã în articularea teoriilor care pot fi testate empiric. schimbãri ale modului în care sunt interpretate informaþiile oferite. a) „Nimic nu e mai practic decât o teorie bunã. Perioada berlinezã este marcatã de un interes . iar efectul se estompeazã odatã cu trecerea timpului ºi în prim plan rãmâne conþinutul mesajului. aceste studii au cãpãtat o semnificaþie clasicã. modul cum se propagã influenþa în cadrul grupurilor. devine cunoscut atât în Germania. Dupã susþinerea doctoratului. De aceea. deoarece Lewin este un cercetãtor ºi un gânditor a cãrui influenþã covârºitoare asupra psihologiei sociale ºi a dinamicii grupurilor nu poate fi subliniatã îndeajuns. Cercetãrile întreprinse de cãtre Hovland sunt importante pentru cã propun o viziune coerentã despre persuasiune ºi regularitãþile sale. plasându-l în inima proceselor de comunicare ºi a teoriilor despre comunicare. Cercetãrile nu au relevat influenþe semnificative asupra atitudinii ºi comportamentului. în continuare. promovarea acestei paradigme s-a dovedit a fi unul dintre principalele rezultate ale acestor studii. Hovland ºi colaboratorii sãi au pregãtit. Kurt Lewin Contribuþia lui Kurt Lewin – apreciatã drept întemeietoare – la apariþia studiului sistematic al comunicãrii poate fi explicatã în cel puþin trei registre: 1.“ Lewin îºi începe activitatea de cercetare la Universitatea din Berlin. face cercetare aplicatã pentru a înþelege procesele de comunicare. Într-o oarecare mãsurã. pledeazã pentru abordarea empiricã. experimentalã a fenomenelor psihosociale. cât ºi în Statele Unite.qxd 11. se pot înregistra schimbãri ale opiniilor. schimbarea opiniei ºi a interpretãrilor persistã în timp. Pe termen lung. la acumularea de informaþii ºi orientarea opiniilor.Istoria_comunicarii. Hovland îndreaptã cercetarea comunicãrii în direcþia efectelor. sau chiar prin reacþiile pe care le-au determinat. dar nu mai puþin semnificativã – la cercetarea fenomenelor de comunicare. – apelul la diverse ameninþãri cu consecinþe negative trebuie sã fie moderat.11. deopotrivã. astfel. Studiile sale cu privire la persuasiune au arãtat cã este posibil ca prin anumite forme de comunicare sã fie transmise informaþii cãtre un mare numãr de oameni într-o perioadã scurtã de timp. aduce în centrul atenþiei grupul. 8. Ceea ce a urmat în acest domeniu a trebuit sã þinã cont de poziþia elaboratã la timpul sãu de cãtre echipa condusã de Hovland. În acest sens. în principal. Kapferer avea dreptate sã remarce faptul cã studiile de pionierat conduse de Hovland s-au dovedit a fi „o rampã de lansare pentru viitoarele cercetãri“. Vom detalia. fiecare dintre aceste contribuþii. altfel mesajul poate îndepãrta receptorul sau poate produce chiar efectul contrar.

De ce este experimentul atât de important pentru ºtiinþele sociale? Lewin observã cã ºtiinþele sociale se confruntã cu o problemã majorã. de exemplu.qxd 11. Dacã acest lucru ar fi adevãrat. se stabileºte definitiv în Statele Unite. Lewin reuºeºte sã impunã ideea teoreticianului aplicat ºi subliniazã în repetate rânduri cã practica trebuie ghidatã de teorie. cãtre teme precum prejudecãþile. ar fi trebuit sã conducã la înmagazinarea înþelepciunii. 61-65). În acest context se relevã semnificaþia afirmaþiei care l-a fãcut pe Lewin celebru: „nimic nu e mai practic decât o teorie bunã“. cãtre efectele pe care le are comunicarea din cadrul grupurilor asupra individului. Preocupat sã injecteze spirit empiric. cu alt cuvinte virtuþile teoriei. îi variazã forma prin acþiunea diverselor variabile ºi îl operationalizeazã. atunci toatã experienþa de sute de ani a regilor. ºi nu de legile care exprimã relaþii între entitãþi dinamice subiacente. De exemplu. cercetãtorul stabileºte realitatea a ceea ce face obiectul conceptului respectiv.Istoria_comunicarii. cum ar fi presiunea. pp.“ Lewin reuºeºte performanþa sã convingã mediile academice ºi intelectuale cã grupul reprezintã un obiect de interes teoretic ºi metodologic. Cercetãtorul fenomenelor psihosociale trebuie sã identifice aceste entitãþi dinamice subiacente. în cercetarea socialului. datã fiind înrãutãþirea situaþiei politice din Germania.) se concentreazã doar asupra simptomelor direct observabile. În 1930. sã stabileascã relaþii între ele ºi nu sã urmãreascã.11. în opinia lui Lewin. Dacã. concomitent. 1947b. prin experiment. Este ca ºi cum fizicianul ar fi precupat doar de citirea instrumentelor. Luptând uneori în contra curentului din mediile academice ºi intelectuale americane. care au încercat sã influenþeze grupuri mai mari sau mai mici. existenþialã am putea spune: li se neagã chiar obiectul de studiu. preoþilor. pãrinþilor. a cãrei descriere din partea cercetãtorului poate trece dincolo de observaþiile sale subiective. Din 1933 predã la Universitatea din Iowa. unui fizician îi vine greu sã creadã cã „atmosfera de grup“. pur ºi simplu. asupra variabilelor comportamentale. la formularea unor legi clare privind influenþa. stilurile de conducere. 1974a. iar în 1933. Experimentul ridicã tocmai aceastã „interdicþie“ de a crede în existenþa entitãþilor sociale. miºcãrile acului indicator de pe un instrument (Lewin. iar teoriile trebuie verificate prin aplicarea lor în situaþii de viaþã reale. de generalizare. educatorilor. El se manifestã deschis împotriva ideii cã experienþa practicã poate duce la o cunoaºtere clarã. „atmosfera politicã“ sau „spaþiul social“ reprezintã ceva real. moment în care interesele sale fundamentale cunosc o reorientare cãtre psihologia socialã a grupurilor mici. Este necesar ca teoriile. politicienilor. trece de descrierea fenomenului de leadership ºi. aplicat. b) „Individul acþioneazã în principal ca membru al unui grup. de tip experimental. are loc o reorientare cãtre cercetarea aplicatã. p. sã reziste testului empiric ºi sã-ºi demonstreze relevanþa practicã: „cercetarea care nu produce nimic altceva decât cãrþi nu este suficientã“ (Lewin. energia sau temperatura. Aceasta nu se întâmplã deoarece „practicienii“ (regi. preoþi etc. Lewin respinge opacitatea conceptualã. cã „stilul de conducere“ este o entitate socialã observabilã. dar nu cade în extrema de a minimaliza efortul de conceptualizare. 102).2007 16:44 Page 150 150 Istoria comunicãrii pronunþat pentru procesele mentale individuale. este invitat la Universitatea Stanford. schimbarea obiceiurilor alimentare. .

dar ºi cu sentimente. criminalitatea. ficatul. deoarece nu mai are în contra a ce sã se formeze. Experimentele realizate de cãtre Lewin pentru investigarea unor teme dintre cele mai diverse – obiceiurile alimentare. nu este eficient ca efortul de persuasiune sã fie intensificat. erau raþionalizate în timpul rãzboiului. deoarece individul manifestã ataºament la un standard. o perspectivã. Lewin concepe fenomenele psihosociale sub forma unor câmpuri aflate într-un echilibru cvasi-stabil. prefigurând modalitãþile de rãspuns ale individului la realitate. de exemplu. Astfel. 91). 1947a. ci ºi în cele constituite ocazional. aflate în topul preferinþelor. În cazul deciziei de grup. de grupul sãu de apartenenþã. Cu atât mai surprinzãtor. Identificarea cu grupul oferã individului un punct de vedere. propagarea influenþei în cadrul grupurilor. cã este mai simplu sã schimbi indivizi constituiþi în grupuri decât indivizii luaþi separat. aceste concluzii se menþin nu numai în cazul grupurilor bine sudate. de rezistenþã la schimbare. înþelesul mesajului este determinat. Atunci când individul este supus persuasiunii. Schimbarea se obþine doar dacã se schimbã norma de grup. dacã adeziunea la norma de grup scade în intensitate. creºte ºi forþa opusã – rezistenþa la schimbare. . decizia de grup ca metodã de schimbare. Lewin descoperã cã. trecerea de la consumul de pâine albã la pâine graham. prejudecãþile – au demonstrat. acest lucru doar ar creºte intensitatea forþei opuse. p. Pentru menþinerea echilibrului. dorinþa de schimbare pare relativ independentã de preferinþa individualã: „individul apare ca acþionând în principal ca membru al grupului“ (Lewin. experimentul constituia o excelentã ocazie pentru ca Lewin sã îºi urmãreascã interesele teoretice ºi metodologice în ceea ce priveºte grupurile. se obþin atât schimbarea la nivel individual. Grupul înzestreazã individul cu respect faþã de sine. anume modul în care acestea puteau fi convinse sã foloseascã mai mult mãruntaiele de vitã (inima. Numai atunci rezistenþa la schimbare nu se mai manifestã. c) Dintre experimentele fãcute de Lewin în timpul celui de-al Doilea Rãzboi Mondial cu privire la modificarea obiceiurilor culinare. În acest caz. ci prin douã tipuri de interdependenþã: – cea dintre destinul individual ºi destinul grupului. celebre au rãmas cele care au studiat gospodinele din statul Iowa. cât ºi stabilizarea comportamentului la noul nivel (cu alte cuvinte. Dacã se schimbã standardele de grup. dacã individul nu îi mai acordã aceeaºi valoare. Atunci când individului i se aplicã metode individuale. schimbarea este durabilã). un set de înþelesuri deja constituite. – interdependenþa scopurilor/sarcinilor. forþa care îl împinge sã se îndepãrteze de norma de grup creºte. conteazã preferinþa fiecãrui individ pentru un anumit tip de pâine. Trei motive au stat la baza demersului lui Lewin: produsele respective erau cel mai puþin agreate de cãtre gospodinele din Iowa. De aceea. producþia industrialã. Studiind. în parte. atitudini. alimentele scumpe. administraþia americanã era preocupatã de gãsirea modalitãþilor prin care consumul mãruntaielor sã creascã.qxd 11. contrar simþului comun. se manifestã rezistenþa la schimbare. la o normã. Acestea sunt motivele care explicã superioritatea deciziei de grup faþã de decizia individualã. dacã se aplicã metode individuale. rinichii).Istoria_comunicarii.2007 16:44 Page 151 Cercetarea efectelor 151 Grupul este definit nu prin similaritatea unui set de trãsãturi sau altul. atunci când individul recepþioneazã un mesaj în procesul de comunicare.11.

angajamentului faþã de grup. Ele nu au uzat nici de abordarea de masã. – îngheþarea (fixarea vieþii de grup la noul nivel L2). În timpul aceloraºi experimente. – schimbarea (miºcarea cãtre noul nivel L2).11. caracteristicã propagandei prin radio ºi presã. Lewin plaseazã problema într-un cadru mai larg ºi subliniazã semnificativ: „[…] dacã ne confruntãm cu producerea unor schimbãri sociale masive. paznicilor este valabil ºi pentru „circulaþia unei ºtiri printr-un canal de comunicare. pe de alta. afiºe. 1947c. Decizia de grup are efect de statornicire. p. tendinþei individului de a rãmâne pe poziþie ºi. Experimentele nu au încercat sã provoace o schimbare a obiºnuinþelor alimentare abordând individul ca atare. Adesea comportamentul unui individ se schimbã (sunt parcurse primele douã etape). o campanie educaþionalã eficientã ar trebui sã vizeze gospodinele“ (Lewin. „modificãrile susþinute de grup þintesc individul ca membru al unui grup“. Lewin descoperã cã femeile joacã rolul de gatekeeper-i („paznici“) pentru noile alimente sau obiceiuri culinare. alimentele ajung pe masã prin anumite canale (cel mai important fiind cumpãrarea de la magazinul alimentar).Istoria_comunicarii. porþilor. a persoanelor aflate în poziþii-cheie.2007 16:44 Page 152 152 Istoria comunicãrii În urma experimentelor. 1947b. de unde ineficienþa lor. 123). prelegeri sau alte metode pentru a schimba în mod eficient ideologia ºi acþiunea de grup? Ar trebui abordatã întreaga populaþie de bãrbaþi. 95). . pe de o parte. Lewin aratã cã schimbarea comportamentului se realizeazã în trei paºi: – dezgheþarea (invalidarea nivelului precedent L1). Pentru a putea înþelege mecanismul de funcþionare a porþii. 98). În mãsura în care acest lucru s-a dovedit corect. Modul de funcþionare a canalelor. apar anumite probleme esenþiale […]. „Ambele [metode] plaseazã individul într-o situaþie cvasi-privatã ºi psihologic izolatã faþã de el însuºi ºi propriile idei“ (Lewin. schimbarea unui proces social poate fi realizatã prin influenþarea sau înlocuirea paznicilor“ (ibidem. datorat. Aceastã din urmã frazã este cea care a inaugurat o adevãratã tradiþie de cercetare cu privire la gatekeeper-i. cum ar fi schimbarea obiceiurilor culinare ale unei populaþii prin mijloace educaþionale. Gospodinele hotãrãsc dacã un anumit fel de mâncare este servit sau nu. s-ar pãrea cã gospodina joacã un rol deosebit în alegerea hranei. iar secþiunile acestora sunt conduse de reguli imparþiale sau de „paznici“. În ultimul caz. În cazul studiat. Anumite zone din cadrul canalului funcþioneazã ca „porþi“. pentru circulaþia mãrfurilor ºi deplasarea socialã a persoanelor din diverse organizaþii“ (idem). dar schimbarea nu este de duratã. Ar trebui oare sã se apeleze la radio. femei sau copii care sunt pe cale de a-ºi schimba obiceiurile culinare? Sau ar fi suficientã ºi chiar mai eficientã concentrarea asupra unei pãrþi strategice a populaþiei? Altfel spus. Prin urmare. p. toþi membrii populaþiei au o importanþã egalã în determinarea a ceea ce se consumã? Dacã nu. „[…] un individ sau un grup are puterea de a lua decizia: înãuntru sau în afarã. p.qxd 11. Cel care decide trecerea de la schimbare la o nouã perioadã de îngheþare este grupul. trebuie înþeleºi factorii care determinã deciziile paznicilor. La prima vedere. ar trebui acordatã o atenþie sporitã celor mai importanþi dintre ei. În schimb. orice demers de schimbare socialã are drept primã sarcinã identificarea paznicilor.

tipul de organizare a industriei mediatice. iar sociologul era preocupat de delincvenþa juvenilã provocatã de mass media. R. Studiul sãu va inaugura o linie de cercetare. care imagina comunicarea ca pe o ºtiinþã behaviorist-empiricã. Lasswell. la fel stau lucrurile în cazul lui Schramm. editeazã primele manuale universitare de comunicare ºi instituþionalizeazã domeniul prin înfiinþarea de facultãþi de profil sau departamente în cadrul altor facultãþi. un adevãrat criteriu de modernitate. Esenþial pentru Rogers este faptul cã „fondatorii“ numiþi de Berelson ºi Schramm veneau dinspre ºtiinþele sociale de bazã ºi fãceau cercetãri pentru a testa teorii ºi ipoteze care þineau. Ce anume considerã audienþele cã este interesant la un moment dat.2007 16:44 Page 153 Cercetarea efectelor 153 În 1949. Motiv care îl îndreptãþeºte – cel puþin parþial – pe Everett Rogers sã considere cã mitul celor patru fondatori reprezintã o suprasimplificare a istoriei comunicãrii. dar nu sunt suficiente pentru a-i considera fondatori. În concepþia sa. deoarece nu face diferenþa între predecesori ºi fondatori (Rogers. Simmel. Chiar dacã poziþia lui Rogers nu poate fi susþinutã în totalitate. C. sugestia lui Lewin cu privire la extinderea conceptului de gatekeeper la comunicarea de masã este preluatã de D. Autorul american acordã titlul de „fondator“ al comunicãrii lui Wilbur Schramm.Istoria_comunicarii. Park. H. va studia îndeaproape comportamentul unui redactor. E. Tarde. trebuie subliniat faptul cã Schramm are. K. G. Studiul comunicãrii. H. Odatã finalizate cercetãrile. C. 9. în ceea ce priveºte contribuþiile de naturã instituþionalã. de fapt. Politologul era interesat de modul în care ziarul influenþeazã votul. meritul ieºit din comun de a construi „infrastructura academicã ºi de cercetare“ fãrã de care nu putem înþelege devenirea ulterioarã . Lewin. toate influenþeazã selecþia ºi ierarhia evenimentelor. Contribuþiile intelectuale ale acestora la studiul comunicãrii sunt semnificative. Rolul lui Wilbur Schramm Viziunea lui Lazarsfeld cu privire la domeniul mai amplu al cercetãrii comunicãrii coincide cu cea a lui Schramm. G. psihologul de schimbãrile de atitudine intervenite dupã ascultarea radioului. urmând ca de acum încolo sã fie studiate mai ales aspectele instituþionale care intervin în procesul de selecþie. M. integratã ºi integratoare. d-l Gates. 1994). Dacã cercetarea comunicãrii cu greu poate fi imaginatã în afara contribuþiilor de naturã teoreticã ºi metodologicã ale lui Lazarsfeld. într-adevãr. ci au rãmas în interiorul disciplinelor îmbrãþiºate iniþial. Mead. Un argument suplimentar este acela cã discipolii celor patru „fondatori“ nu au devenit specialiºti în comunicare. cel care pune bazele primelor programe doctorale din lume în comunicarea de masã. aceºtia reveneau la specializãrile iniþiale. Cercetãrile vor evidenþia faptul cã gatekeeper-ii nu iau decizii ºi nu acþioneazã în vid. timp de o sãptãmânã. White care. de disciplinele de bazã. constrângerile la care sunt supuse instituþiile mediatice de a acþiona pentru a obþine profit. ci selecþia se face pe baza a douã criterii: concepþiile momentului cu privire la rolul pe care presa trebuie sã-l joace într-o societate ºi cerinþa presantã de a atrage ºi menþine audienþele.qxd 11. Shannon sunt doar predecesori.11. G. Hovland.

Dihotomia s-a pãstrat pânã în zilele noastre. 26). Departamentul de Retoricã („Speech Department“) al Universitãþii nu se alãturã departamentului condus de Schramm. chiar unele dintre convorbirile la gura sobei. În 1943. pentru cã ea este o ipostazã esenþialã a activitãþii de creaþie. De multe ori. P. comunicarea reprezintã punctul de întâlnire pentru celelalte discipline socio-umane. Aceastã situaþie a creat ºi a consacrat o dihotomie între comunicarea de masã ºi comunicarea interpersonalã. care fusese creat în 1941 pentru a ridica moralul publicului american ºi care. În 1942. Din grupul de planificare a campaniilor de informare publicã mai fãceau parte: R. salvându-le de la fãrâmiþare excesivã. la rândul lor. organizeazã primul program doctoral în comunicarea de masã. Absolvent de istorie ºi ºtiinþe politice. este numit directorul Departamentului pentru Educaþie al biroului menþionat.Istoria_comunicarii. White. Hovland. Lasswell ºi Lewin studenþii unei facultãþi de comunicare ar fi avut un obiect coerent de studiu. . dar este ºi un mare organizator al studiului comunicãrii. transformându-se într-un adevãrat obstacol pentru înaintarea studiilor despre comunicare.2007 16:44 Page 154 154 Istoria comunicãrii a comunicãrii. în sensul cel mai plin al termenului. Schramm proiecteazã campanii de informare publicã. lanseazã un program similar în Illinois. Lazarsfeld. Schramm nu o avea în vedere pe aceasta din urmã atunci când vorbea despre disciplina integratã a comunicãrii. Dupã propriile declaraþii. 449-450). În calitate de angajat al acestui birou. Contribuþia lui Schramm la studiul comunicãrii este cu totul remarcabilã. Doctoranzii sãi vor deveni celebri. D. ulterior. Schramm pãrãseºte Biroul pentru Fapte ºi Date ºi se întoarce la Universitatea din Iowa. p. Între 1942-1943. Minnesota – 1951 ºi Stanford – 1952 (Rogers. redacteazã discursuri pentru preºedintele Roosevelt.11. adevãrate staruri ale cercetãrii empirice în Statele Unite ºi vor crea. În 1950. Ca director al ªcolii de Jurnalisticã a Universitãþii din Iowa. însã ne îndoim cã înainte de Lazarsfeld. Schramm devine decanul Departamentului de Comunicare de la Universitatea Illinois. apoi în Wisconsin – 1950. Wilbur Schramm este un cercetãtor de relief în domeniul comunicãrii. prin intermediul studiilor de audienþã. M. Likert. Ideea organizatoricã nu are de ce sã fie aºezatã mai prejos de ideea teoreticã propriu-zisã. pp. este angajat al Biroului pentru Fapte ºi Date („The Office of Facts and Figures“) din Washington. în aceastã perspectivã. va avea ca domeniu de activitate propaganda internã ºi externã. ºcoli de comunicare dupã modelul conceput de cãtre mentorul lor. doctor în literaturã englezã. În primul rând. Contrar acestei platforme explicite. Principala preocupare era de a duce campanii de anvergurã ºi de a analiza efectele. atunci când este fãcutã temeinic.qxd 11. „The Office of Facts and Figures“ este locul unde autorul american îºi articuleazã viziunea cu privire la studiul comunicãrii. având drept responsabilitate „orice activitate la Universitatea Illinois care are chiar ºi cea mai firavã legãturã cu comunicarea“ (ibidem. ne putem întreba în mod legitim dacã întreprinderea organizatoricã ieºitã din comun a lui Schramm ar fi putut rodi dacã nu ar fi fost precedatã de descoperirile celor patru „fondatori“ de care vorbesc Berelson ºi Schramm. apoi pentru cã. Instituþionalizarea comunicãrii ca disciplinã de studiu este foarte importantã. 1994. despãrþim sau stabilim ierarhii false între aceste domenii. studiazã efectele acestora împreunã cu alþi specialiºti. reprezintã o adevãratã cheie pentru munca de cercetare propriu-zisã. Menþionând aceste contribuþii la locul care li se cuvine. În 1947.

reunesc cercetãrile din domeniu: Journal of Communication.11. departamentele de „Retoricã“ îºi schimbã denumirea în „Retoricã ºi Comunicare“. în perioda avutã în vedere. cu toate acestea. – ierarhia efectelor ºi studiile despre persuasiune (C. Lazarsfeld). percepþia ºi rememorarea selective (W. realizat în 2004 de cãtre „National Science Foundation – Survey of Earned Doctorates“). – sunt create primele asociaþii profesionale. atunci s-au atins piscuri teoretice care cu greu vor fi egalate de cercetarea contemporanã a comunicãrii: – fluxul comunicãrii în douã trepte ºi teoria privind liderii de opinie (P. precum ºi numãrul tezelor de doctorat pe teme de comunicare. în cea mai mare parte. conferinþe ºi asociaþii de profil. Hovland). Analiza noastrã relevã faptul cã. ºi ea. derulat de cãtre Schramm poate fi considerat un succes. proiectul de construcþie instituþionalã ºi academicã iniþiat ºi. „National Society for the Study of Communication“. – teoria disonanþei cognitive (L. culegeri de texte (primele patronate chiar de cãtre W. Festinger). departamente ºi institute de cercetare cu profilul comunicare. – apar primele reviste care. cu un numãr de membri ce creºte de la an la an (cea dintâi. ideea succesului instituþional al comunicãrii trebuie. Schramm). iar cele de „Jurnalism“ în „Jurnalism ºi Comunicare de Masã“). În acelaºi timp. în afara realizãrilor teoretice ºi de cercetare propriu-zise. Communication Research. asistenþa socialã (potrivit ultimului sondaj disponibil cu privire la programele americane de doctorat. – sunt tipãrite manuale. de impunere a sa în titulatura departamentelor de specialitate (pe la jumãtatea anilor 1970. în care comunicarea este consideratã o disciplinã profesionalã. Interesant este faptul cã existã ºi a treia perspectivã. se chema „Societatea Naþionalã pentru Studiul Comunicãrii“)*. nuanþatã. evident. Communication Theory. – creºte numãrul de studenþi în comunicare.2007 16:44 Page 155 Cercetarea efectelor 155 În ciuda acestui obstacol. – funcþiile mass media (Lasswell. ** * . – analiza de conþinut ºi studiul propagandei (H. atenþia. Human Communication Research. crestomaþii. afacerile. – sunt evidente eforturile de instituþionalizare a denumirii de comunicare. – teoria cu privire la rolul mass media în consolidarea stereotipurilor (Cooper ºi Jahoda). Lasswell). a existat o confruntare între o perspectivã ºtiinþificã asupra comunicãrii ºi una umanistã (comunicarea ca disciplinã umanistã sau ca ºtiinþã socialã). Schramm).qxd 11. – creºte vizibilitatea domeniului. Aºa cum remarca Rogers atunci când îºi exprima nostalgia faþã de perioada de glorie a comunicãrii (1930-1970). vizibilitate asiguratã de numãrul de publicaþii. eforturile de cercetare erau disparate la acea vreme. dincolo de faptul cã au în titlu cuvântul „comunicare“. – teoriile cu privire la expunerea.Istoria_comunicarii. Lewin). – teoriile cu privire la dinamica procesului de comunicare în interiorul grupului (K. înfiinþatã în 1950. situatã pe acelaºi palier cu teologia. Realizãrile de naturã instituþionalã** nu ar fi fost posibile. Merton ºi Lazarsfeld). Dovezile în favoarea acestei afirmaþii sunt multiple ºi pot fi sintetizate astfel: – se înregistreazã o creºtere exponenþialã a numãrul de facultãþi.

apar ºi eforturile de a clasifica efectele de-a lungul diferitelor dimensiuni. sugereazã Rogers. – teoriile privind raportul dintre mass media ºi dezvoltare (W.2007 16:44 Page 156 156 Istoria comunicãrii – studiile cu privire la difuzarea inovaþiilor (Ryan ºi Gross. efecte cognitive (asupra gândirii. Semnificaþia demersului sãu este însã mai largã. efecte manifeste sau efecte latente. Lerner). un criteriu de modernitate. apartenenþã de grup. atenþie. Rogers). – ipoteza decalajului cognitiv (Tichenor. – teoria învãþãrii sociale (A. 3. efecte afective (asupra emoþiilor ºi atitudinilor).Istoria_comunicarii. cristalizarea opiniilor noi sunt posibile etc. 2. 5. mai ales. Rolul lui Berelson ºi Klapper Dupã cel de-al Doilea Rãzboi Mondial ºi pânã în anii 1960 se înregistreazã o adevãratã explozie a cercetãrilor empirice dedicate efectelor mass media. efecte imediate. difuzarea ºtirilor ºi a inovaþiilor. În felul acesta. Pe fondul înregistrãrii unor rezultate de cercetare semnificative – fluxul comunicãrii în douã trepte ºi liderii de opinie. înscrie o nouã fazã în afirmarea interdisciplinaritãþii ºi. cu rol de mediere – categorii ºi relaþii sociale. efecte de lungã duratã sau efecte care se înregistreazã cu întârziere. le forþeazã sã se redefineascã. subliniazã Rogers. 4. efecte comportamentale (asupra comportamentului). D. studiile despre comunicare nu vor mai avea caracterul disparat al perioadei de început ºi se vor încadra unor programe coerente de cercetare. de a ajunge la adevãrate tipologii ale acestora: 1. nici societatea. a procesului de învãþare sau de formare a schemelor cognitive ºi a stereotipurilor). nu existã inovaþie mai importantã în universitãþile americane decât înfiinþarea departamentelor ºi facultãþilor de comunicare“. 10. –. Beneficiind de infrastructura instituþionalã ºi de cercetare edificatã de cãtre Schramm. . instituie un reper de care nu mai poate face abstracþie nici învãþãmântul. continuate de cãtre E. – teoriile privind difuzarea ºtirilor ºi competiþia dintre reþelele interpersonale ºi mass media (Paul J. Olien). Donohue. Studiul comunicãrii nu mai reprezintã o simplã disciplinã. ci. efecte directe sau efecte condiþionate (condiþionate de o anumitã trãsãturã a audienþei. Vremea generalizãrilor. „În ultimul secol. condiþiile în care convertirea. efecte izolate/separate sau efecte cumulate. Deutschmann).11. Bandura).qxd 11. procesele de expunere. diferenþe inviduale). – teoriile privind criteriile de actualitate – newsworthiness criteria (Galtung ºi Ruge). Aprecierea reliefeazã explicit cã inovaþia lui Schramm trece cu mult de graniþele comunicãrii propriu-zise: ea deschide un nou orizont pentru disciplinele înrudite. selecþie ºi rememorare selective. Schramm. Schramm înscrie o contribuþie remarcabilã la consolidarea comunicãrii de masã ca disciplinã teoreticã.

9. primele generalizãri cu privire la efectele comunicãrii de masã. 8. instituþional sau cultural). p. Doi ani mai târziu. consolidarea legãturilor ºi a mecanismelor de control). 395). Efectele se pot înregistra la nivelul opiniilor. ale imaginilor din mass media asupra construcþiei sociale a realitãþii. al atitudinilor. 1948. fragmentãrii) sau efecte centripete (realizarea unitãþii sociale ºi culturale. ale campaniilor politice asupra votului. au diverse categorii de efecte. independent de conþinut. efecte centrifuge (în sensul dispersãrii. Pot fi puternice sau slabe. cei doi vor semna împreunã studiul clasic cu privire la fluxul comunicãrii în douã trepte intitulat People’s Choice. aduse în atenþia unor anumite categorii de oameni. dar analiza celor cinci variabile majore ºi formularea ipotezelor ºi a generalizãrilor cu privire la acestea sunt paºi în direcþia bunã“ (Berelson. 7. cercetãtorii nu pot oferi decât o parte – foarte micã – din tabloul de ansamblu. al valorilor. Primele încercãri de generalizare a efectelor îi aparþin lui Bernard Berelson.2007 16:44 Page 157 Cercetarea efectelor 157 6. Lucrarea sa celebrã din 1960. 10. cu privire la unele teme. ªi aceasta pe baza analizãrii unui volum impresionant de date empirice. efecte de schimbare sau efecte de consolidare/stabilizare. 1950. al gusturilor.11. Pot fi manifeste sau latente. în anumite condiþii. Berelson concluzioneazã cã „[…] unele tipuri de comunicare.Istoria_comunicarii. 11. p. ale campaniilor sociale asupra comportamentului individual ºi a progresului social. 172). Pot fi determinate de oricare aspect legat de actul de comunicare. Aceastã propoziþie identificã cinci factori centrali (sau. Încã din 1948. . mai curând. efecte nedorite: efectele violenþei din mass media asupra comportamentului agresiv. efecte centrale (înregistrate ca urmare a unui conþinut mediatic explicit. The Effects of Mass Communication. Joseph Klapper este îndeobºte reþinut ca fiind autorul care formuleazã. mãrimea ºi poziþia articolului. al comportamentelor etc. încadrarea unei relatãri într-o anumitã schemã dominantã). Ele pot fi de scurtã sau de lungã duratã. De altfel. Berelson va releva cã „[…] efectele comunicãrii sunt multiple ºi diverse. efecte la nivel micro (individual) sau la nivel macro (social. ale partizanatului media asupra stereotipurilor. politicã. a mesajului ca atare) sau efecte periferice (înregistrate ca urmare a unor indicii periferice – frecvenþa de difuzare. a consultãrii unui numãr semnificativ de lucrãri publicate pe tema efectelor mass media (ceea ce astãzi s-ar numi meta-analizã). efectele materialelor cu conþinut erotic ºi sexual asupra atitudinilor ºi comportamentelor etc. categorii de factori) care sunt implicaþi în proces. Pot fi de naturã psihologicã. preocupat sã ofere el însuºi generalizãri cu privire la cel puþin una dintre variabile. în mod sistematic ºi asumat. coleg cu Lazarsfeld la Universitatea Columbia ºi la Biroul de Cercetare Aplicatã de acolo. În ciuda celor douã enunþuri cu tentã sintetizatoare ale lui Berelson.qxd 11. al volumului de informaþii. În prezent.“ (Berelson. iar interacþiunile dintre aceste categorii de factori reprezintã subiectul teoriei în câmpul comunicãrii. efecte dorite/intenþionate: efectele publicitãþii asupra vânzãrilor. economicã sau sociologicã. efecte datorate conþinutului/mesajului media („suntem ceea ce vizionãm“) sau efecte datorate utilizãrii media ca atare sau sistemului media în ansamblu.

prin acþiunea lor. Klapper era mai puþin preocupat de a asigura „viabilitatea acestor generalizãri. Aceºti factori sunt de o asemenea naturã încât. cum am arãtat. fiind citatã doar afirmaþia cã „mass media nu reprezintã cauza necesarã ºi suficientã pentru producerea efectelor“. tendinþa de a adopta sau de a respinge comportamentul delincvent. p. iar influenþa mass media este directã. p. totuºi. tocmai pe viabilitatea afirmaþiilor. în mod parþial eronat.qxd 11. Din nefericire. „În mod curent.Istoria_comunicarii. acþioneazã. literatura de specialitate a preluat-o mai ales pe cea referitoare la faptul cã „mass media nu reprezintã cauza necesarã ºi suficientã pentru producerea efectelor“.11. . este foarte probabil ca una dintre urmãtoarele douã condiþii sã fie îndeplinite: a) alþi factori cu rol de mediere sunt inoperanþi. servesc anumite funcþii psihofizice. la rândul lor. concluziile respective au fost preluate uneori trunchiat ºi parþial. natura sursei sau a mijlocului de comunicare. b) alþi factori cu rol de mediere. chiar dacã. în mod direct ºi de la sine. efectele ºi potenþialul comunicãrii de masã“ (ibidem. situaþii în care mass media. Pe baza acestei afirmaþii. 4. în direcþia schimbãrii. ci s-a concentrat. Literatura de specialitate nu a reþinut ºi nu a exploatat mai departe preocuparea de a ajunge la enunþuri teoretice ample. comunicarea de masã nu reprezintã cauza necesarã ºi suficientã pentru producerea efectelor. 7). media sunt mai degrabã un agent de consolidare decât unul de schimbare.“ (Klapper. 1960. p. Mai mult. 5. Eficienþa mass media – fie ca agent care contribuie la consolidarea situaþiei existente. 53). ci doar un agent care contribuie la acest lucru. cum ar fi: organizarea mesajului. în aceeaºi carte. Existã câteva situaþii în care comunicarea de masã pare sã producã efecte imediate. prezentãm integral generalizãrile lui Klapper: 1. au devenit „cunoaºtere comunã“ în domeniu.2007 16:44 Page 158 158 Istoria comunicãrii reprezintã un reper în istoria cercetãrii empirice a efectelor. dintre toate aceste formulãri cu caracter general. Potrivit propriilor declaraþii. În cazul în care mass media acþioneazã. 3. însuºi autorul avertiza în repetate rânduri asupra pericolului grav de a „minimaliza. Din acest motiv. cât de a arãta cã a venit vremea generalizãrilor“ (ibidem. 2. ea acþioneazã între ºi prin intermediul unui mãnunchi de factori ºi de influenþe cu rol de mediere. Klapper este considerat a fi autorul care consacrã paradigma efectelor limitate. orbeºte. care în mod normal ar favoriza consolidarea situaþiei existente. comunicarea de masã nu reprezintã o cauzã a producerii efectelor. Indiferent de situaþia concretã – intenþiile de vot ale membrilor audienþei. climatul existent al opiniei publice etc. perspectiva generalã asupra vieþii – ºi indiferent dacã efectul studiat este de naturã individualã sau socialã. iar concluziile sale au intrat în „folclorul de specialitate“. 9). fie ca agent care produce în mod direct schimbarea – este influenþatã de diverse aspecte legate de media propriu-zise ºi de contextul în care are loc comunicarea. mai degrabã. în direcþia schimbãrii.

variabilele intrinseci ºi extrinseci care influenþeazã impactul. tocmai prin faptul cã pun la dispoziþie cantitãþi enorme de informaþie. Ei au evidenþiat condiþiile în care aceastã putere devine manifestã. Mass media consolideazã normele sociale (atenueazã decalajul dintre atitudinile private ºi moralitatea publicã. numai cã avem de-a face cu schimbãri anevoioase. Este preocupat. uneori chiar alarmantã. Mai mult. face ceva în legãturã cu ele. graduale. Lazarsfeld ºi Merton identificã trei funcþii ale mass media ºi trei condiþii de eficienþã ale acestora. În articolul din 1948. Începe sã confunde faptul cã ºtie despre problemele zilei cu faptul cã acþioneazã. a ascultat programele favorite la radio. vizibilitatea socialã a acestora. apaticã. „Mass media sunt mai degrabã un agent de consolidare decât unul de schimbare “. Este informat. într-o formã sinteticã. Conºtiinþa lui socialã rãmâne perfect curatã. de a articula. aºa cum va spune mai târziu teoria cultivãrii. Puncte de vedere Studiul empiric al comunicãrii a înregistrat o explozie în perioada 1930-1960 ºi a demonstrat fãrã echivoc cã expunerea la mesajul media poate conduce la schimbãri de atitudine. Fraza lui Klapper – „mass media sunt mai degrabã un agent de consolidare decât unul de convertire“ – era reprezentativã pentru o întreagã serie de preocupãri ºi evidenþia. Cercetãtorii care au pãºit hotãrât pe terenul cercetãrii empirice a comunicãrii au respins atribuirea – fãrã discernãmânt.qxd 11. absenteismul (ibidem. indiferent dacã relatãrile sunt pozitive sau negative. Mass media acþioneazã ca un narcotic asupra audienþelor (disfuncþia de narcotizare). lipsa de participare. reconfirmã standardele morale dominante ºi exercitã presiune în direcþia conformismului social). sporesc importanþa. ca urmare a bombardamentului mediatic.11. a ºti despre un subiect începe sã echivaleze cu a face ceva în legãturã cu acel subiect.Istoria_comunicarii. valorile ºi politicile promovate în mass media . 1. 29). tocmai impresionanta putere a mass media de a consolida status quo-ul. 23). 1948/1964. dupã ce a citit ziarul. Popular Taste and Organized Social Action“. Merton. Dupã cum avertizau încã din 1948 Lazarsfeld ºi Merton. „Individul ia contactul cu realitatea politicã într-un mod indirect. prin observare. care au loc într-o modalitate mult mai complexã decât suntem tentaþi sã considerãm la prima vedere. trei condiþii ca efectele mass media sã fie marcante: condiþia de monopol. curentul principal în societate. în articolul clasic „Mass Communication. fie sunt slabe“ (Lazarsfeld. transformã audienþa într-o masã inertã. grupurilor ºi ideilor. oamenii încep sã facã o confuzie între „a ºti“ ºi „a acþiona“.2007 16:44 Page 159 Cercetarea efectelor 159 11. Prima se referã la „situaþiile în care imaginile. nivelurile la care impactul se manifestã etc. p. Dupã ce a luat cina. dupã opinia autorilor. Ceea ce nu implicã nicidecum contestarea rolului semnificativ al mass media în societate: „a vorbi despre efecte limitate nu este totuna cu a spune cã efectele fie nu existã. e timpul sã se ducã la culcare“ (idem). Existã. este riscant sã echivalãm puterea mass media cu puterea bombei atomice ºi sã ne gândim cã mass media au un impact enorm doar din motivul cã se adreseazã unei audienþe imense. Mass media conferã status persoanelor. p. 3. 2. de a descuraja coagularea punctelor de vedere deviante. de consolidare ºi de consonanþã (supplementation). de unde apatia. uniformã – a unor puteri copleºitoare mass media.

Atunci când opiniile sunt deja consolidate.2007 16:44 Page 160 160 Istoria comunicãrii nu înregistreazã nici o opoziþie“. Persoanele care iniþial au o poziþie neutrã faþã de o problemã tind sã dobândeascã atitudinea avutã în vedere de comunicator. la o participare superficialã („din fotoliu“) la viaþa publicã. efortul de persuadare este sprijinit cvasi-automat de . Cele trei condiþii ºi funcþii anticipeazã câteva teorii fundamentale formulate ulterior în legãturã cu mass media: – agenda-setting: pornind de la ideea cã mass media conferã vizibilitate socialã problemelor ºi temelor (funcþia de conferire a status-ului). din ce în ce mai mult. – (dis)funcþia de narcotizare: temã mult dezbãtutã ºi studiatã. genereazã în rândul oamenilor o periculoasã confuzie între a fi informat ºi a acþiona. autorul american sintetizeazã ºi caracteristicile schimbãrilor induse de mass media (Klapper. ci tocmai emisiunile de ºtiri care. convertirile radicale sunt puþin probabile. ei discutau aceastã disfuncþie în contextul ºtirilor: nu emisiunile de divertisment conduc la apariþia acestui efect. Autorii subliniazã cã rareori cele trei condiþii se întâlnesc toate deodatã. în cea mai mare parte. Consonanþa se referã la o altã condiþie: „media devin în mod particular eficiente în momentul în care acþioneazã în consonanþã cu conversaþiile faþã-în-faþã“ (idem). dar larg împãrtãºitã. în jurul ideii cã la acest efect de narcotizare se ajunge ca urmare a televiziunii. la lipsa angajamentului. Dacã scopul este de a activa o atitudine latentã. prin abundenþã ºi bombardament sistematic. Lazarsfeld ºi Merton avertizeazã cã. sunt situaþii în care schimbãrile de atitudine devin mai pronunþate dupã o perioadã considerabilã de timp (sleeper effect). încercarea de convertire nu are decât efectul de confirmare sau de slãbire a acestor opinii. sau de a stimula comportamentul în concordanþã cu o astfel de atitudine. Mai mult. este adevãrat cã acesta insistã pe mass media ca agent de consolidare. de aici ºi concluzia moderatã cã „media nu sunt capabile sã exercite controlul social într-o manierã atât de pregnantã pe cât se crede“ (idem). a divertismentului de televiziune. efortul de persuadare are succes în funcþie de opiniile sau atitudinile avute în vedere de cãtre comunicator. 25).Istoria_comunicarii. Condiþia a doua are în vedere acele situaþii în care mesajul transmis prin mass media canalizeazã atitudinile ºi valorile preexistente. 2. mai precis. deci nu înceteazã în momentul în care înceteazã expunerea la mesaj. În ciuda concluziei relativ prudente. vezi ºi Lazarsfeld ºi Merton). Existã situaþii în care schimbarea de atitudine este durabilã. Merton ºi Lazarsfeld vedeau lucrurile puþin diferit ºi într-o perspectivã mult mai subtilã. se poate înregistra chiar efectul de bumerang. convergenþa opiniilor individuale în opinia publicã). tocmai emisiunile de ºtiri conduc la apatie. cu alte cuvinte.11. – spirala tãcerii (monopolizarea. În condiþii de monopol (când audienþa nu este supusã ºi contrapropagandei. 1965. mai mult. În acelaºi timp. p. 289-321): 1. iar schimbarea modelelor de comportament. actualul sistem social permite suprapunerea celor trei condiþii. atunci când „nu existã nici un fel de contrapropagandã“ (ibidem. numai cã dezbaterea a avut loc. Schimbarea de atitudine înseamnã de cele mai multe ori modificare sau inovare ºi mai puþin convertire.qxd 11. pp. 3. – teoriile cu privire la media ºi hegemonie. Revenind la enunþurile generalizatoare ale lui Klapper. pe rolul de menþinere a status quo-ului (un efect deosebit de puternic).

Selecþia opereazã chiar ºi când individul nu are acces la astfel de surse. ataºament la abordarea empiricã. a principalelor premise care întemeiazã abordarea empiricã. nu este vorba despre douã cazuri distincte. ea nu va fi susþinutã de mass media. Chiar dacã este dificilã ºi puþin întâlnitã. în sens negativ. prezenþa mesajului cumulatã cu predispoziþiile audienþei determinã expunerea la mesajul aflat în concordanþã cu predispoziþiile respective. ci strâns corelate: convertirea începe mai degrabã cu naºterea. ideologice. mai standardizat. în mod regulat.Istoria_comunicarii. Oamenii evitã. devine þinta atacurilor ºi a provocãrilor atât din interior. a unei atitudini atâta timp cât nimeni sau cât mai puþini sunt afectaþi. Observaþiile „interne“. mass media ajutã la promovarea unei opinii. 4. de astfel de opinii sau atitudini. Aceste probleme capãtã o importanþã aparte prin frecvenþa de apariþie în mass media ºi pot duce la naºterea unei noi opinii. când este forþat sã dea atenþie unui mesaj în dezacord cu credinþele sale sau se expune unui astfel de mesaj în mod accidental. Probabilitatea de a obþine un astfel de efect creºte în cazul în care nu se lanseazã un atac frontal asupra opiniilor existente. În condiþii normale.11. în termenii lui Kuhn. iar noul punct de vedere este construit gradual. deci comunicatorul nu poate accede la condiþia avantajoasã de monopol. cât ºi din exterior. convertirea este posibilã. au în vedere cu precãdere necesitatea de a consolida ºi de a adânci perspectiva teoreticã. Criticile „externe“ se vor afla în consonanþã cu atacul de ansamblu la adresa principalelor aserþiuni ale pozitivismului. neutrã. Dacã atitudinea care se vrea promovatã este în contradicþie cu punctul de vedere dominant. opinia nouã poate sã câºtige teren în faþa celei vechi. 12. stadiul de „ºtiinþã normalã“. mesajele aflate în contradicþie cu credinþele lor. pânã la punctul în care vechea opinie este pusã sub semnul întrebãrii. Atinge. . culturale. nedistorsionatã de variabile subiective. Studiul lui Lazarsfeld cu privire la alegerile din 1940 din Statele Unite a arãtat cã mass media au determinat procese de convertire doar atunci când au acordat importanþã problemelor de care oamenii nu fuseserã foarte preocupaþi înainte. un corp stabil de cunoºtinþe. De fapt. în continuare. 5. formulate de cãtre cei care manifestã. Nu putem vorbi de o relaþie simplã mesaj-expunere la mesaj. Hard data în loc de hard questions Dupã 1960. construirea unei noi opinii decât cu distrugerea uneia vechi. Aceasta este ºi explicaþia pentru care propaganda se dovedeºte mai eficientã atunci când abordeazã probleme faþã de care nu existã opinii sau opiniile sunt difuze.qxd 11. de a demara eforturile de cercetare pe baza unor premise epistemologice solide. dacã acest fenomen este întreþinut ºi alimentat în mod corect. mai consolidat ca metodologie. Pe mãsurã ce domeniul ajunge sã fie din ce în ce mai stabil.2007 16:44 Page 161 Cercetarea efectelor 161 mass media. conºtient sau nu. Comportamentul selectiv se manifestã cu precãdere în situaþiile în care existã surse alternative de informare. domeniul comunicãrii se stabilizeazã din punctul de vedere al construcþiei instituþionale ºi produce. de a repeta cercetãrile în condiþii diferite. la adresa ideii privind cunoaºterea obiectivã. Existenþa unui comportament selectiv din partea receptorului este o adevãratã axiomã a comunicãrii.

ºtiinþa comunicãrii nu þine cont de complexitatea fenomenelor sociale. comunicarea. Problemele sociale ºi culturale sunt reduse la categorii observabile ºi verificabile din punct de vedere empiric.2007 16:44 Page 162 162 Istoria comunicãrii Una dintre cele mai consistente critici la adresa cercetãrii empirice are în vedere faptul cã.qxd 11. alþii nu. sã-ºi punã întrebãri mai generale ºi incomode de genul „Încotro se îndreaptã instituþiile noastre?“ sau „Încotro am dori noi sã se îndrepte?“. conceputã ca o ºtiinþã socialã de tip empiric. nesatisfãcãtor. valoare. Or. „faptul cã mass media sunt în permanenþã prezente în societate înlãturã posibilitatea ca acestea sã fie studiate dintr-o perspectivã pozitivistã: cum sã «mãsurãm» «impactul» unei forþe sociale omniprezente în societate. alteori amplificã graniþele discursului legitim. Ceea ce este cel puþin derutant. Dupã cum sublinia Dennis McQuail. cercetarea evitã întrebãri incomode care ar þine cont de aspecte mai generale legate de înþeles. nu le studiazã în totalitatea lor. 1969. generarea unor mecanisme care sã arunce luminã asupra diverselor forme de manifestare ale comunicãrii. Pe de altã parte. cea statistico-experimentalã – la întrebãri fundamentale precum „de ce?“. de tipul „de ce?“. descrierea ºi analizarea variabilelor. sublinieri ºi tonalitãþi aparte“ (McQuail. un volum impresionant de date. Uneori ele genereazã.Istoria_comunicarii. alþii nu. ªi fac acest lucru prin selecþii ºi omisiuni. . cultura ºi societatea reprezintã exact acele condiþii care „exclud mentalitatea de a le mãsura“ (Adorno. care joacã un rol major în constituirea acesteia? Subliniez cã pornesc de la premisa cã mass media manifestã o forþã considerabilã în a forma ºi delimita credinþele. hard data în loc de hard questions. Descrierea detaliatã a contextelor în care are loc comunicarea. Ceea ce face sã fie imposibile adâncimea ontologicã. Pe scurt. menþinerea status quo-ului. Cercetarea efectelor sare direct de la sursã la efect. pentru a vedea modul în care fiecare variabilã sau mãnunchi de variabile influenþeazã fenomenul studiat – toate îl scutesc pe cercetãtor. În dorinþa de a reduce aceste fenomene la categorii observabile. sunt ignorate probleme legate de valoare. dar nu este preocupatã – potrivit unor autori. Pe de o parte. fãrã a da atenþie mediului simbolic creat ºi menþinut de mass media. aºa cum fusese conceputã de cãtre Schramm ºi de cãtre Lazarsfeld. unii îºi schimbã opþiunea de vot. Iar de cele mai multe ori. instituþii. unii cumpãrã un produs. p. potrivit acestei critici. 8). unii împãrtãºesc un set de credinþe. discursul care modeleazã definiþiile pe care le deþine publicul vizavi de situaþiile în care se gãseºte. atitudinile ºi sentimentele publice. iar în termenii cunoaºterii ºtiinþifice. p. apud Lazarsfeld. în vederea cuantificãrii.11. alþii (procentajul y) nu. ea se aflã în imposibilitatea de a rãspunde – aplicând metodologia preferatã. 2002. ar fi nepotrivitã pentru a rãspunde unor interogaþii mai generale referitoare la înþeles ºi valoare. validate de metode riguroase ºi sofisticate. descifrarea naturii interne a comunicãrii. într-adevãr. rãspunsurile la întrebãrile limitate pe care ºi le pune cercetãtorul afiliat acestei perspective sunt nesatisfãcãtoare ºi se reduc la afirmaþii de genul: unii subiecþi (procentajul x) fac un anumit lucru. Cercetarea de tip empiric produce. înþeles ºi ordine socialã. fãrã a da atenþie comunicãrii de masã ca sistem de simboluri care interacþioneazã ºi se întrepãtrund. încruciºarea acestora. chiar nu este capabilã – sã rãspundã la întrebãri fundamentale. Prin urmare. alþii nu. 346).

În acest sens. . paradigma se caracterizeazã prin lipsa consistenþei teoretice. paradigma dominantã a deturnat atenþia de la efectele macro. sunt: 1. 143). paradigma dominantã se bazeazã pe presupoziþia cã exercitarea influenþei prin intermediul mass media este comparabilã cu exercitarea influenþei prin intermediul comunicãrii interpersonale. sunt mãrimi de acelaºi ordin.2007 16:44 Page 163 Cercetarea efectelor 163 Pe acest fundal. în cazul comunicãrii interpersonale. În termenii unuia dintre reprezentanþii marcanþi ai ªcolii de la Frankfurt. a spiritului critic al cercetãtorului. care iniþial se apropiaserã de ºcoala efectelor. Respinge comandamentul de a le plasa într-un context istoric ºi moral“ (apud Czitrom. abordãrile mitice. realizatã de multe ori ca rãspuns la interese comerciale. prin accentul asupra efectelor care pot fi mãsurate în mod strict. Gitlin subliniazã cã avem de-a face cu douã procese sociale diferite. p. analiza empiricã a comunicãrii a devenit o formã de „ascetism aplicat“: „[…] se þine departe de influenþe externe ºi înfloreºte într-o atmosferã de neutralitate întreþinutã în mod rigid. Autori precum Charles Wright Mills. analiza statisticã devine un adevãrat ritual. pp. Principalele slãbiciuni ale paradigmei dominante. 26-35). Robert Lynd.qxd 11. Dar la fel de contraproductivã poate fi ºi abordarea „a-teoreticã“. Într-un articol devenit celebru. o cerinþã obligatorie. 1978. Todd Gitlin sintetizeazã principalele nemulþumiri formulate pânã atunci în legãturã cu studiul empiric al efectelor. Leo Löwenthal. C. politice sã conducã la „birocratizarea reflecþiei în ansamblu“ (Mills). Mills îºi exprimã dezacordul cu viziunea lui Lazarsfeld potrivit cãreia cercetãtorul fenomenelor sociale este doar un creator de instrumente de cercetare. diferenþa cea mai frapantã fiind aceea cã. „filozofia de cabinet“. cel puþin teoretic. emoþionale. birocratice. avertizeazã asupra pericolului ca cercetarea empiricã. iar cei care nu trec prin „ritualul statistic“ nu mai au dreptul sã formuleze consideraþii cu privire la fenomenele sociale. mai ales în cercetãrile lui Lazarsfeld. de acum încolo. producând. cele douã forme de influenþã sunt considerate ca fiind echivalente din punct de vedere funcþional. în ciuda volumului impresionant de date. activitatea de cercetare se reduce la o simplã culegere de date ºi datele culese în acest fel la o îngrãmãdire de cifre. puþine rezultate de cercetare. iar metoda este cea care unificã ºi direcþioneazã demersurile de cercetare. W. iar în absenþa unei teorii care sã ghideze interpretarea informaþiilor. simetricã. […] Cercetarea socialã empiricã ia ca atare fenomenele vieþii moderne. se va asocia în mod automat cu critica respectivei paradigme (Gitlin. 3. statistico-experimentalã.11. Refuzã sã pãºeascã pe tãrâmul înþelesului. în timp ce aceeaºi relaþie în comunicarea de masã este marcat asimetricã. inclusiv mass media. ceea ce diferã fiind gradul de intensitate al influenþei exercitate. 1982. Gitlin impune denumirea de „paradigmã dominantã“ pentru respectiva direcþie de studiu. sã constituie o ameninþare la adresa statutului independent.Istoria_comunicarii. Ideea statutului independent al omului de ºtiinþã este ºi ea pusã de timpuriu sub semnul întrebãrii. publicat în 1978. aceastã asimetrie fiind creatã de accesul privilegiat la informaþie ºi tehnologie a unui grup restrâns. de la efectele asupra înþelesurilor sociale. relevate de cãtre Gitlin. producerea de date care plutesc în viduri teoretice. la nivelul societãþii. relaþia dintre emiþãtor ºi receptor este. Meritul lui Lazarsfeld este incontestabil – acela de a elimina din investigaþia asupra câmpului social speculaþiile. 2. mai ales la nivel individual. termen care.

Nu încearcã sã anticipeze comportamentul uman. aceastã viziune asupra influenþei nu þine seama de situaþiile în care atitudinile. „schimbarea de atitudine. articuleazã ºi sistematizeazã diversele nemulþumiri care apãruserã în legãturã cu paradigma dominantã. Aºa cum se poate observa. de a schimba o atitudine. precum ºi toate criticile circumscrise ideilor de „crize ale ºtiinþelor empirice“ au pus diagnostice excelente privind slãbiciunile studiului empiric al comunicãrii. Momentul de recunoaºtere oficialã a acestui lucru a fost dezbaterea prilejuitã de apariþia unui numãr special al revistei Journal of Communication. Crizele din ºtiinþele empirice au zguduit ºi cercetarea comunicãrii. ªtiinþã experimentalã vs. de sine stãtãtor. edificiul teoretic fragil pe care l-a . 1977. de la fizicã ºi fiziologie pânã la lingvisticã ºi sociologie. ºtiinþã interpretativã. ce-i drept. în datele ei generale. Studiul empiric al comunicãrii a început sã fie privit prin opoziþie cu investigaþia de tip cultural: „studiile culturale [cultural analysis] nu cautã sã explice comportamentul uman. 13. ºi el. influenþa este conceputã drept capacitatea de induce un anumit tip de comportament. ci o ºtiinþã interpretativã în cãutarea înþelesurilor“ (Carey. Studiul comunicãrii va fi influenþat. de atmosfera „anti-explicaþie“ dominantã în plan intelectual. importanþa acordatã de cãtre Lazarsfeld liderilor de opinie a creat.qxd 11.11. Dupã cum releva în acest sens Luhmann. cãutarea înþelesurilor Gitlin dã glas unui set mai larg de preocupãri. pp. p. în cercetãrile care se încadreazã paradigmei dominante. mai precis. va fi parþial abandonat. ci sã îi interpreteze semnificaþia. pe baza cãrora sã fie formulate predicþii de tipul „dacã – atunci“. Acest lucru se va întâmpla însã mai cu seamã dupã anii 1960. intitulat „Ferment in the Field“ (1983). de comportament“ este vãzutã exclusiv ca o variabilã dependentã. ci sã investigheze înþelesurile create de fiinþa umanã. de a ajunge la legi universal valabile. 64-86). de opinie. ci sã-l înþeleagã. Nu cautã sã reducã acþiunea umanã la un set de cauze sau structuri de adâncime. de tranziþia de la „explicaþie“ la „înþelegere“ în ºtiinþele sociale.Istoria_comunicarii. aceastã criticã este realizatã. opiniile. proiectul iniþial.2007 16:44 Page 164 164 Istoria comunicãrii 4. dar a distras atenþia de la puterea propriu-zisã a mass media. 5. […] Studiile culturale nu reprezintã o ºtiinþã experimentalã în cãutarea legilor. când modelul imaginat de cãtre Schramm ºi Lazarsfeld intrã în conflict deschis cu principalele curente intelectuale din ultimele decenii ale secolului trecut. Opiniile formulate în respectivul numãr al revistei. 1990. „au fost somate sã se depãrteze de propriul obiect de cercetare ºi sã îºi punã probleme generale legate de cunoaºtere ºi statutul cunoaºterii“ (Luhmann. comportamentele nu se modificã. ºtiinþe empirice dintre cele mai variate. un câmp de investigaþie nou. din interiorul perspectivei empirice propriu-zise. ceea ce reprezintã o formã foarte puternicã a influenþei (rezistenþa la schimbare ºi menþinerea status quo-ului). fãrã ca respectiva perspectivã sã fie pusã sub semnul întrebãrii în totalitatea sa. cauza realã nefiind identificatã sau fiind împinsã într-un plan secund. 418). cãutarea legilor vs. Gitlin face în acest punct o comparaþie grãitoare: e ca ºi cum s-ar studia influenþa strãzilor asupra ratei mortalitãþii în timpul unei inundaþii.

cultural. tot mai mulþi analiºti ai comunicãrii de masã – mai ales din spaþiul american – au început sã se distanþeze treptat de perspectiva ºtiinþificã ºi sã îºi ancoreze proiectele de cercetare în tradiþia umanistã (a studiilor umaniste). a obiectivismului. mai nuanþatã) este încã rãspânditã. Care condamnã cuantificarea ºi experimentul de laborator ca fiind aride. iar atractivitatea ºi viabilitatea sa pot fi detectate la mai multe niveluri. unde este efervescenþa? Desigur. legitimare. tehnocratic. conºtiinþã. .qxd 11. Cu alte cuvinte. problematic“ (Pool. Reprezentativã în acest sens este poziþia lui Ithiel de Sola Pool. Zecile de eseuri ideologice ºi metodologice despre studiul comunicãrii cu greu pot fi reunite sub termenul «efervescenþã». care aratã cã. miºcarea are loc exact în sensul opus. se pare. capitalism. statistico-experimental. Dovadã stau rezultatele unui articol recent. chiar reacþionare ºi imorale. comercialism. în sensul cã studiul contemporan al comunicãrii în Europa cunoaºte o reorientare vizibilã dinspre studiile de facturã umanistã cãtre cele empirice (Loblich. Fãrã o astfel de credinþã. critic. hegemonie. De remarcat cã o astfel de miºcare nu are. contradicþie. emancipare. 2007). cercetarea comunicãrii de masã era vizibil traversatã de un curent care o ancora mai degrabã în tradiþia studiilor umaniste decât a studiilor empirice. dincolo de diagnostic ºi de o retoricã bine articulatã. dominantã. autonomie. într-o manierã mai sofisticatã. chiar elemente de „modã“ intelectualã. în continuare. alternative practice. p. 1983. nu ar exista motive pentru a lua mass media în serios.11. ci include ºi multe considerente legate de contextul social. Nu vreau sã divaghez ºi sã intru într-o polemicã pe tema caracterului moral al achiziþionãrii cunoaºterii. 260). rezultate pozitive (funcþii) sau negative (disfuncþii). control. în spaþiul european. nu am avea de ce sã fim preocupaþi de probleme de eticã. în anii ’60-’70 ai secolului trecut. exprimatã în 1983: „Deci. existã o întreagã literaturã plictisitoare care pretinde cã a detronat cercetarea empiricã de tip behaviorist. Odatã cu o miºcare mai amplã de abandonare a pozitivismului. Credinþa în existenþa unor efecte puternice (concepute.Istoria_comunicarii. paradigma dominantã rãmâne. au lãsat fãrã rãspuns întrebarea: „ce urmeazã dupã stabilirea diagnosticului?“ Ceea ce a oferit artilerie grea reprezentanþilor curentului empiric. De ce paradigma dominantã este. politic. instrumental. 14. aspectul important aici este urmãtorul: nu existã altã cale de a ajunge la cunoaºtere decât prin experimente bine concepute ºi controlate […]. un caracter absolut. idealism. în continuare. persistã ideea cã mass media produc. adãugaþi niºte consideraþii cu privire la angajamentul moral ºi aruncaþi la întâmplare câteva dintre urmãtoarele cuvinte: sistem social. praxeologie. cooptare. banale. naive. dominantã Aºa cum am arãtat. În ciuda atacurilor din toate direcþiile. ideologie. paradigmã. represiv.2007 16:44 Page 165 Cercetarea efectelor 165 ridicat. În cazul în care suntem de acord cã aceastã cunoaºtere a lumii reprezintã un lucru bun. În primul rând. criticile nu au propus soluþii viabile. prin efectele pe care le au. pozitivism. este adevãrat. Existã o reþetã simplã pentru astfel de eseuri: evitaþi mãsurãtorile. paradigma dominantã a fost atacatã viguros ºi din mai multe direcþii din anii 1960-1970 încoace. pur ºtiinþific. Cu toate acestea. dependenþã.

dar ºi seducþiei. deoarece toate existã ca urmare a credinþei în efectele mass media ºi sunt interesate de informaþii ºi rezultate de cercetare utile. este un domeniu nesigur de poziþia pe care o ocupã“ (McQuail. tradiþia. Iar stabilitatea studiului comunicãrii este. Caracterul dominant al paradigmei efectelor îl forþeazã pe Carey sã sublinieze într-un mod echilibrat: „nu propun ca tradiþia de cercetare a efectelor sã fie pur ºi simplu abandonatã […] deoarece nu vom înregistra nici un progres în domeniu dacã nu pornim. constructiviste. preiau doar „cunoaºterea sigurã“. palierul productivitãþii interne –. contribuþia mass media la articularea curentului dominant într-o societate (teoria cultivãrii). observabilã. care sã le sporeascã performanþa. . Paradigma efectelor dominã în continuare manualele ºi cursurile universitare. inclusiv în zona socialului. 1992. În sfârºit. la fel cum Detroit-ul introducea odinioarã modele noi de maºini. prestigiul. asigurarea libertãþii mass media. raportul dintre reþelele interpersonale ºi comunicarea de masã în situaþii de crizã (difuzarea ºtirilor) sau în situaþii de rutinã (difuzarea inovaþiilor).2007 16:44 Page 166 166 Istoria comunicãrii reglementare. aºa cum relevã McQuail. Dominaþia existã ca urmare a productivitãþii interne. hegemoniei. autoritatea. cercetarea empiricã a pus în evidenþã aspecte importante ºi ample ale comunicãrii ºi ale mass media. în mod serios. manifestã un conservatorism accentuat. Polemicile privind relaþia de cauzalitate/condiþionalitate în ºtiinþele sociale. în mãsuri diferite poate. de a constitui supapã colectivã pentru diverse pulsiuni negative (teoria catharsisului). demersul de cercetare este întemeiat pe ideea cã teoria trebuie. a accesului la informaþie. relaþiile publice. Metodele ºi rezultatele de cercetare specifice paradigmei dominante corespund acestor nevoi de rezultate practice din partea industriilor de comunicare. provocatoare chiar –. validatã de-a lungul unei perioade lungi de timp. dacã nu construim mai departe pe baza acestei tradiþii“ (Carey. de efectele violenþei din mass media etc. în continuare. miturile ºi îngrijorãrile opiniei publice.qxd 11. cenzurã. simþul comun. de a reprezenta un agent de socializare (efectul de socializare). de a conferi status ºi legitimitate persoanelor ºi ideilor. 76). putem afirma. Eliminând aceste surse de cunoaºtere ne. experienþa personalã. modelul empiric al comunicãrii a eliminat multe dintre sursele neºtiinþifice de cunoaºtere despre comunicare: intuiþia. speculaþia. 2002. cã ascensiunea acesteia se datoreazã. În al doilea rând.sau pre-ºtiintifice. industriile de comunicare (publicitatea. privind posibilitatea sau certitudinea cunoaºterii – interesante. p. managementul informaþiei) îºi manifestã în continuare preferinþa pentru paradigma dominantã. dar ºi a faptului cã manualele în general se schimbã foarte greu. marketingul politic. academic. În ciuda seducþiei pe care teoriile hermeneutice. p. 93). avem de-a face cu o realitate empiricã. de a da aparenþa de majoritate unui curent minoritar (spirala tãcerii). de a oferi modele (teoria învãþãrii sociale). Analizând natura diversã a palierelor la care se simte caracterul (încã) dominant al paradigmei dominante – instituþional. interpretative le exercitã asupra mediilor academice ºi intelectuale. capacitatea de a stabili agenda de preocupãri a momentului (agendasetting). testatã. dintre care amintim doar câteva: medierea acesteia de cãtre liderii de opinie (fluxul comunicãrii în douã trepte).Istoria_comunicarii. de la tradiþia efectelor. împreunã cu McQuail. cã.11. un semn de maturitate: „un domeniu care creeazã ºi lanseazã la întâmplare modele noi. au produs puþine consecinþe practice.

Forþa acestor teorii-cadru a devenit atât de mare. cultivarea. Potrivit acestei teorii. departamentul de cultivare ºi departamentul de difuzarea inovaþiilor etc. comunicare de masã. încât a existat chiar propunerea de nu mai studia comunicarea în douã departamente. Bandura realizeazã o serie de experimente prin care aratã cã un copil nu trebuie sã fie recompensat sau pedepsit în mod explicit pentru a învãþa noi atitudini sau comportamente din programele de televiziune. 1986). ajunge la concluzia cã acel comportament este funcþional. Prezentãm. cel de comunicare interpersonalã ºi cel de comunicare de masã. ci poate sã faþã acest lucru pur ºi simplu. factorii cognitivi ºi alþi factori personali. citeºte despre comportamentul unei persoane (model). difuzarea inovaþiilor. similarã celei observate. conºtient sau nu. efervescent. Cogniþia socialã Tradiþia inauguratã de Albert Bandura în anii 1960 se axeazã pe evidenþierea modului în care anumite funcþii mentale (cogniþii) produc anumite comportamente. a le cumula ºi corela pentru a ajunge la concepte teoretice stabile ºi convingãtoare. direcþii ºi tradiþii de cercetare: cogniþia socialã.Istoria_comunicarii. Teorii-cadru Domeniul de cercetare a efectelor este. 15. adicã poate sã aducã rezultatul dorit. Un efect important al acestui proces de cogniþie socialã bazat pe observare este modelarea. timp în care a desprins câteva teme predilecte. cadru organizaþional. Deci miza constã mai ales în a organiza rezultatele de cercetare.2007 16:44 Page 167 Cercetarea efectelor 167 15. Cercetãtorul a încercat sã explice mecanismul prin care oamenii dobândesc noi forme de comportament.qxd 11. interacþiuni între membrii familiei sau membrii aceluiaºi grup. dacã este imitat într-o situaþie asemãnãtoare. teorii-cadru. ºi evenimentele din mediul exterior. observând diferite modele simbolice. interacþioneazã ºi se determinã unii pe alþii“ (Bandura. la care se ajunge prin parcurgerea urmãtoarelor etape: – un membru al publicului observã – vede. mai ales dupã ce observã modul în care alþi oameni acþioneazã. aceste teorii pentru a înþelege mai bine în ce constã forþa lor explicativã în domeniul comunicãrii. Teoriile respective ar fi urmat sã fie studiate în toate contextele imaginabile: conversaþii zilnice. dupã unii comentatori. . – observatorul se identificã cu modelul. adoptã modele de acþiune ºi le transformã în moduri personale de acþiune.1. depinde de o serie de factori personali ºi situaþionali. pe scurt. Este posibil ca un copil sã înveþe o formã de comportament agresiv prin observaþie ºi imitaþie. ci în departamente structurate pe aceste teorii: departamentul de cogniþie socialã. – observatorul. Cercetarea în domeniu are deja o vechime de aproximativ 70 de ani. în continuare. exploziv.11. „oamenii nu sunt conduºi nici de forþe interne. dar nici nu sunt modelaþi sau controlaþi în mod automat de stimuli externi. Comportamentul uman este explicat prin intermediul unei triade în care comportamentul. doreºte sã fie ca modelul sau considerã cã modelul este atractiv ºi demn de imitat. chiar haotic. Abilitatea de a imita nu se traduce în mod automat în comportament violent: dacã ceea ce a fost observat va fi ºi imitat într-o nouã situaþie.

raportul dintre comportament.2. se simte foarte puþin sau chiar deloc dar. Unul dintre rezultate a confirmat.2007 16:44 Page 168 168 Istoria comunicãrii – individul îºi aminteºte acþiunile modelului atunci când se gãseºte într-o împrejurare similarã relevantã ºi reproduce comportamentul respectiv ca reacþie la respectiva situaþie. Cercetarea a arãtat cã televiziunea nici nu „creeazã“. Nevoile ºi obiectivele instituþionale influenþeazã crearea ºi distribuþia mesajelor produse de cãtre media. efectul campaniilor de comunicare. Cercetãtorii au dorit sã vadã dacã cei care petrec mai mult timp în faþa televizorului rãspund. Gerbner iniþiazã seria teoriilor care vor evidenþia efectul subtil ºi gradual al mass media. Cercetarea care a stat la baza teoriei cultivãrii a fost realizatã între 1967 ºi 1979. 15. efectele mesajelor persuasive. ºi mai puþin conþinutul ca atare. cu un mai mare grad de probabilitate. Cultivarea Teoria iniþiatã de George Gerbner accentueazã faptul cã particularitãþile structurale ale sistemului mass media (omniprezenþa. explicã efectele cumulative. de duratã ale comunicãrii de masã. deci un efect. pur ºi simplu. – înfãptuirea acþiunii îi aduce individului uºurare. factori individuali ºi factori de mediu. pe termen lung. caracterul repetitiv al mesajelor). publicurile dobândesc identitãþi distincte ca urmare a expunerii la fluxul neîntrerupt de mesaje. . Absenþa schimbãrii nu trebuie echivalatã cu absenþa efectului. creeazã ºi susþin nevoile.11. la rândul lor. faptul cã utilizatorii fideli supraestimeazã numãrul persoanelor implicate în acte de violenþã ºi al celor care comit acte de violenþã.qxd 11. se manifestã cu o intensitate remarcabilã. consolidând legãtura dintre stimuli ºi reacþie. valorile ºi ideologiile diferitelor publicuri. individualizându-se prin încercarea de a testa empiric influenþele de duratã ale mass media. – consolidarea mãreºte probabilitatea ca individul sã foloseascã în mod repetat activitatea imitatã ca mijloc de a reacþiona la situaþii similare. mainstreaming). cel care. iar sfera de cuprindere a activitãþii sale conduce la o uniformitate a concepþiilor ºi rezistenþã la schimbare. cunoscut sub formula de „Indicatori culturali“. reprezintã o intervenþie în procesele sociale. Televiziunea devine „vehiculul major al participãrii culturale“. imagini. în modalitãþi care reflectã „lecþiile“ cuprinse în emisiunile TV. 2000). Proiectul. La rândul lor. efectul de construcþie socialã a realitãþii etc. s-a ocupat cu precãdere de natura ºi funcþiile violenþei prezentate la televiziune. în viaþa de zi cu zi. credinþe. de auto-reflecþie ºi auto-reglare. realismul artificial. Teoriile de acest fel vor primi chiar o denumire – teoriile stalagmitã (Heath. Punctul forte al teoriei este acela cã oferã baza teoreticã pentru înþelegerea efectelor dintre cele mai diverse: efectele materialelor cu conþinut violent sau cu conþinut sexual explicit. Gerbner însuºi îºi va nuanþa teoria ºi va introduce douã noþiuni noi: rezonanþa ºi alinierea la curentul dominant (engl. care. Bryant. nici nu „reflectã“.Istoria_comunicarii. Teoria iniþialã a lui Bandura a cunoscut dezvoltãri semnificative în ceea ce priveºte trãsãturile specific umane de simbolizare. opinii. deoarece împiedicã procesul de distribuire a opiniilor ºi credinþelor. de exemplu.

18). credinþe. o practicã sau de o idee. În zilele noastre. Telespectatorii se nasc în aceastã lume simbolicã ºi nu au cum sã ocoleascã expunerea la mesaje transmise în mod regulat ºi repetitiv. Urmeazã decizia. decizie. În etapa de persuasiune. vorbesc de acelaºi lucru. Difuzarea inovaþiilor Dezvoltând unele sugestii cu privire la raportul dintre mass media ºi canalele de comunicare interpersonalã. când individul participã la acþiuni care îl pun în situaþia de a lua o decizie privind adoptarea sau respingerea inovaþiei. Procesul este dinamic. Rolul de „preot ºi profesor“ al televiziunii este mai pregnant ºi poate sã nascã o mai mare îngrijorare în momentul în care mesajele sale sunt divergente. devenind. În ultima etapã. Everett Rogers (1994) va articula teoria potrivit cãreia. familia). televiziunea cultivã valorile. de obicei. iar utilizarea televiziunii este. Poate sã aparã ºi situaþia unor schimbãri radicale. valori ºi practici ale unei societãþi. un efect de rezonanþã. generând un efect de rezonanþã. fie o abandoneazã. În etapa de cunoaºtere. observabil. ci mai degrabã drept unul gravitaþional: fiecare grup se poate îndrepta într-o direcþie diferitã. care sã ducã la modificarea în totalitate a sistemului de mesaje ºi. fie o foloseºte în continuare. previzibil: cunoaºtere. expunerea se realizeazã de mai multe ori pe zi. individul este supus unei campanii de informare despre existenþa inovaþiei. o lume simbolicã.11. procesul de difuzare urmeazã un pattern stabil. non-selectivã. atunci efectul este mult mai mare. p. cel al lumii TV. adopþie. dar toate grupurile sunt afectate de curentul principal. în funcþie de experienþa directã cu inovaþia. Acest sistem cultivã predispoziþiile ºi preferinþele care odinioarã erau formate de cãtre sursele primare de socializare.Istoria_comunicarii. individul cautã confirmãri ale deciziei luate ºi. ci ºi faptul cã mesajele se întâlnesc. 1994. Importantã este nu numai „doza dublã“ (abordare cantitativã). biserica.3. persuasiune. Mai ales cã. chiar contradictorii faþã de ceea ce transmit alþi agenþi de socializare (ºcoala.qxd 11. Dacã mesajul transmis la televiziune ºi mesajul „transmis“ de realitatea imediatã se apropie unul de altul sau chiar coincid. Televiziunea aduce în fiecare casã un sistem coerent de imagini ºi mesaje.. În postura de „preot ºi educator al societãþii“ (americane). În concluzie. principiile morale ale acestei societãþi ºi ajunge sã creeze concepþia pe care membrii audienþei ºi-o construiesc despre realitate. miturile. Aceeaºi audienþã este supusã unei „doze duble de mesaje“ – cea dinspre televiziune ºi cea dinspre realitatea propriu-zisã. uneori schimbarea lentã. Prin mainstreaming. la cultivarea unor perspective noi. Gerbner subliniazã cã procesul de cultivare trebuie vãzut nu ca unul unidirecþional. la setul dominant ºi stabil de atitudini. generând un mediu cultural. 15. cultivarea este un proces de aliniere la curentul dominant. . în consecinþã. cu alte cuvinte.2007 16:44 Page 169 Cercetarea efectelor 169 Rezonanþa ia în calcul experienþa directã a audienþei. S-a dovedit pe cale experimentalã cã emisiunile ºi filmele înfãþiºând diverse acte de delincvenþã au un mai mare ecou atunci când audienþa trãieºte într-un mediu în care nivelul de infracþionalitate este ridicat. indiferent de inovaþia ca atare. dar trãsãtura lui distinctivã este stabilitatea relativã. pentru cea mai mare parte a telespectatorilor. televiziunea reprezintã principala sursã de socializare pentru populaþii extrem de eterogene. aproape ritualicã (Gerbner et al. iluzorie. total diferite. indiferent dacã este vorba despre un obiect. individul îºi formeazã o atitudine favorabilã sau nefavorabilã faþã de inovaþie.

Aceasta pare sã rãmânã. suferinþa de bazã a cercetãrii empirice a comunicãrii – lipsa propensiunii spre teorie. difuzarea inovaþiilor se remarcã prin faptul cã este una dintre puþinele teorii izvorâte din domeniul comunicãrii care a fost „exportatã“ ºi în alte discipline. avem astãzi de-a face. antropologie. În aºteptarea teoriei efectelor „Cercetarea ºi teoria comunicãrii au înflorit dintr-o varietate de surse disciplinare. când ºi-au lansat celebrul model conceptual. experte.Istoria_comunicarii. Cele mai multe studii de acest fel s-au axat pe modul în care informaþiile difuzate prin mass media sunt filtrate de canalele de comunicare interpersonalã. În mod particular. mãrind volumul eºantioanelor: „a studia astãzi comunicarea de masã nu înseamnã mai mult decât a face noi studii. pe de o parte. Teoria a inspirat o serie de studii cu privire la difuzarea ºtirilor – domeniu de interes particular pentru cercetãtorii comunicãrii de masã. precum sociologie. interpersonale. faþã de neobiºnuit. iar fãrã o dezvoltare conceptualã adecvatã ºtiinþa nu poate depãºi un anumit stadiu incipient. economie. încruciºând diverse variabile. mai ales sociologie ruralã ºi medicalã. DVD. între mass media ºi canalele interpersonale. fie pe probleme «practice». de exemplu. spre sintezã teoreticã. conteazã foarte multe variabilele legate de sistemul social: normele sistemului.“ Pare sã fie unul dintre comentariile recente formulate în legãturã cu cercetarea empiricã a comunicãrii de masã. noi metode de eºantionare prin care sã fie testatã o «mare» teorie“ (Wartella. extinse în condiþii noi. utilitatea etc. În continuare.2007 16:44 Page 170 170 Istoria comunicãrii Delimitarea ºi conºtientizarea existenþei celor patru etape sunt importante deoarece fiecare se caracterizeazã prin variabile proprii. Progresul teoretic nu a þinut pasul cu progresul tehnicilor. cei care adoptã târziu inovaþiile ºi cei care rãmân în urmã. schemele teoretice sunt mai apropiate de vechile preocupãri din ºtiinþele sociale. cu o masã de date empirice nedigerate ºi de multe ori sterile. În prima etapã. în continuare. strategii de comunicare diferite. De aici ºi îndemnul – deloc de neglijat – ca eforturile tinerilor cercetãtori sã fie canalizate în direcþia cunoaºterii ºi organizãrii . vechile teorii sunt testate ºi retestate.11. pe viteza de propagare a ºtirilor în cazul unor evenimente ieºite din comun. 16. telefon mobil). Teoria lui Rogers capãtã o nouã rezonanþã în contextul exploziei noilor tehnologii (video. pe competiþia care ia naºtere. introducând noi variabile. o mixturã specificã a surselor de comunicare – oficiale. existenþa unei mostre. pe de altã parte. cu o junglã de sisteme ºi concepte ºi. este vorba despre un diagnostic pe care Wesley ºi MacLean l-au pus domeniului încã din 1957 (p. cei care adoptã timpuriu inovaþiile. Variabilele asociate fiecãrei etape impun mesaje diferite. pe cantitatea de informaþie care se pierde pe traseul mass media – lideri de opinie – receptor individual. în prim plan se aflã caracteristicile inovaþiei: avantajele comparative. aplicând noi metode de cercetare. în loc sã se caute formularea unor noi teorii. 1996). iar cercetarea se aflã într-un stadiu în care. Rogers propune ºi o tipologie a indivizilor care adoptã inovaþiile într-un sistem social: cei care inoveazã.qxd 11. Cei care s-au aplecat asupra comunicãrii s-au concentrat fie pe probleme teoretice. în acest caz. Astfel. deschiderea faþã de nou. masa criticã. 31). În etapa de persuasiune. Surprinzãtor.

a diverselor aserþiuni teoretice. spre deosebire de alte domenii ale cunoaºterii. academice ºi profesionale (Reese. iar cercetarea efectelor mass media încã se aflã în cãutarea teoriei efectelor. Succesul academic ºi instituþional nu este egalat. profilul cursurilor de comunicare prevãzute în planurile de învãþãmânt ale universitãþilor. inovaþie. a crescut cu faþa la trecut. comunicarea se va întoarce cu faþa spre viitor. 2007. cercetarea în comunicare va porni de la ideea de comunicare ca mod fundamental de explicaþie. empirice ºi interpretative. instituþional ºi social. economice prin prisma comunicãrii. preocuparea de a identifica teme perene ale cercetãrii comunicãrii de masã. în ceea ce priveºte cercetarea empiricã a comunicãrii de masã. Tradiþia de cercetare a efectelor nu a generat un consens în ceea ce priveºte „legile“ comportamentului uman. a datelor impresionante de cercetare obþinute pânã acum pãrând sã fie mai presantã decât producerea de noi date (Dervin. care sã conducã eforturile de cunoaºtere ºi sã regleze rezultatele – cum ar fi cultivarea. Cu toate acestea. în acest caz. încercând sã încorporeze retrospectiv diverse tradiþii de cercetare ºi de reflecþie. ci reproducerea a ceea ce se ºtie deja. de un succes intelectual comparabil. 1994. profilul principalelor reviste. cum ar fi. aºa cum am arãtat. care sã nu poatã fi reclamate de cãtre disciplinele apropiate – cum ar fi selectivitatea media. 2006. pânã acum. din ce în ce mai sofisticate. 7). numãrul granturilor de cercetare. ca ºi cum aplicarea corectã a metodei ar garanta obþinerea de rezultate corecte. mai degrabã decât în cea a testãrii. încercãrile de-a lungul ambelor dimensiuni – teorii-cadru ºi teme unificatoare. în acest moment. legile „influenþei“ mass media. preocupãri de a reuni cele mai diverse rezultate de cercetare în teorii-cadru. teorie capabilã sã reconcilieze aspecte care. ªtiinþa. difuzarea. Semnul cel mai sigur al acestei stãri de fapt îl constituie refugiul pe termen lung în metodã – ritualul statistic amintit anterior – în defavoarea substanþei. sociale. Cu alte cuvinte. 568).Istoria_comunicarii. p. al corpului profesoral ºi al principalilor editori de cãrþi ºi de reviste. sociali ºi economici (Deetz. fapt dovedit de indicatori precum numãrul de studenþi. Cercetarea comunicãrii de masã cunoaºte. care poate fi explicatã de variabile precedente de naturã psihologicã. existã puþine cazuri de cercetãri care explicã fenomenele psihologice. agenda-setting. într-un anumit sens. . se simte acut nevoia de sintezã. Existã. organizarea acumulãrilor. succes academic. teoria comunicãrii nu s-a dezvoltat cu faþa spre viitor. în continuare. Efortul de a ajunge la astfel de legi eºueazã de multe ori în academicism (dupã cum noteazã Carey). 149). Pentru a fi la înãlþimea fondatorilor. ci. de exemplu. cogniþia socialã. iar tendinþa principalã este de a interpreta fenomenele de comunicare ca fiind determinate de factori psihologici. adicã în repetarea „solemnã“ a ceea ce nu poate fi pus la îndoialã. 2. creeazã adevãrate ziduri despãrþitoare: aspecte cantitative ºi calitative. nedisputate cu alte domenii – nu au fost finalizate. teoria retoricã (Craig). cercetarea contemporanã trebuie sã nu mai conceapã comunicarea ca perspectivã secundã.qxd 11. Se poate avansa ipoteza cã o nouã generaþie de cercetãtori care sã se ridice la nivelul generaþiei celor patru întemeietori ar putea apãrea dacã vor fi îndeplinite douã condiþii: 1. de asemenea. p. Existã. p. nu mai înseamnã descoperire.11. însã. psihologice ºi sociologice.2007 16:44 Page 171 Cercetarea efectelor 171 observaþiilor ºi constatãrilor deja propuse.

„The Strengths of Our Methodological Divides. Experiments on Mass Communication. Sage Publications. Bernard (1950). University of California Press. capãtã o nouã rezonanþã în acest context. Heath Robert L. Klapper. University of Illinois Press. Berkeley. 4. Dennis K. Comunicarea însãºi reprezintã fenomenul primar. Carl I. 16. Cambridge. Tamar Liebes.). Stanley J. (1994). 17. The Process and Effects of Mass Communication.). Zillmann (eds. pp. in J. „Communication and Public Opinion“.) Communication Yearbook 17. Are There Any? Should There Be? How About These?. Todd (1978/2002). Urbana. 28. Their Struggles and Successes“. Chapel Hill. 18. 12. Bibliografie 1. 17-42. Declaraþia sa ar putea fi parafrazatã în felul urmãtor: disciplina are nevoie ea însãºi de o nouã perspectivã – orientatã spre viitor. Avril Orloff eds. in Wilbur Schramm (ed. în cele din urmã. Joseph (1960). in James Curran et al. „Mass Communication Research and Cultural Studies: An American View“. London. and the Social Contribution“. de la irelevanþã. Contexts. London. 7. Signorielli (1994). Hovland.. Symbolic Interactionism. From Morse to McLuhan. 6. in Keio Communication Review. Communication as Culture. L. Gross. (eds. .. Elihu. McQuail’s Reader in Mass Communication Theory.. Albert (1986). 10. Sheffield (1949).). in S.. Sheffield (1965).11. 261-275. Princeton University Press. Human Communication Theory and Research: Concepts. Edward Arnold. The Free Press. Berelson. and Challenges. Reader in Public Opinion and Communication. pp. Berelson. „Media Sociology: The Dominant Paradigm“. (2003). in Wilbur Schramm (ed. 3. ghidatã de gândirea comunicãrii ca fenomen primar. Routledge. 2. James W. 15. Media and the American Mind. Mass Communication and Society. 14. 11. in Wilbur Schramm (ed. Mahwah. & Future. Ferment. Deetz (ed. Arthur Lumsdaine. Berelson. (1977). „The Effect of Presenting One Side Versus Two Sides in Changing Opinions on a Controversial Subject“. Klapper. University of Illinois Press. „The State of Communication Research“. New York. Jennings Bryant (2000). Five Navigators. Joseph (1965). Media Effects: Advances in Theory and Research. Morgan. Bernard (1948). Lawrence Erlbaum. N. Fred D. 9. „Mass Media and Persuasion“. Social Foundations of Thought and Action: A Social Cognitive Theory. A. John Durham Peters. M. Prentice Hall. University of Illinois Press. 5. Carl I. Essays on Media and Society.). New York. Urbana. Herbert (1969/1998). Canonic Texts in Media Research. Katz. Urbana. in Dennis McQuail (ed. Polity Press. Bryant. 13.). 8. Arthur Lumsdaine. New York.. perspectivã care sã o salveze de la fãrâmiþare excesivã ºi. pp. Janowitz (eds.Istoria_comunicarii. 26-35. Fred D. Gitlin.). Czitrom. James W. Stanley A. Perspective and Method. Davis (1994). procesul social constitutiv prin intermediul cãruia toþi ceilalþi factori pot fi explicaþi. The Effects of Mass Communication. Communications in Modern Society. Glencoe. (1992). Optimismul lui Schramm. in B. Wadsworth Publishing Company.). constitutiv –. Daniel (1982). Blumer. vol. Englewood Cliffs. Brenda (2006). Carey. Free Press. Hovland. Thousand Oaks. pp. referitor la capacitatea noii discipline a comunicãrii de a salva disciplinele înrudite de la fãrâmiþare excesivã. Lawrence Erlbaum Associates. Dervin. Bandura. Baran. Hillsdale. Sage Publications.2007 16:44 Page 172 172 Istoria comunicãrii sociologicã sau economicã. 565-600. M.qxd 11. pp. Mass Communication Theory: Foundations. Princeton. „Future of the Discipline: The Challenges. Deetz. D. „Growing Up with Television: the Cultivation Perspective“. 3. 289-321. the Research. University of North Carolina. Gerbner G. The Process and Effects of Mass Communication. Carey.

in Critical Studies in Mass Communication. in E. People’s Choice. pp. „German Publizistikwissenschaft and Its Shift from a Humanistic to an Empirical Social Scientific Discipline: Elisabeth Noelle-Neumann. in Journal of Communication 57 (1). „The Structure and Function of Communication in Society“. Texte de bazã. Bernard Berelson. in Bernard Berelson. Rosenberg. 95-105. McQuail’s Reader in Mass Communication Theory.). John Durham Peters. Lazarsfeld. Canonic Texts in Media Research. in Elihu Katz. Emil Dovifat and the Publizistik Debate“. Park. Free Press. (1973). New York. Dinamica grupurilor. Jr. Popular Taste and Social Action“. „Critical Research at Columbia: Lazarsfeld’s and Merton’s Mass Communication. Robert E.). pp. Kurt. American Communication Research: The Remembered History. Lasswell. New York. în Pierre De Visscher. in Everette E. 33 (3). 69-88. Rogers. pp. „Decizii de grup ºi schimbare socialã“. Everett M. Canalele vieþii de grup. Purcell. „An Episode in the History of Social Research: A Memoir“. Michael J. 148-154. Popular Taste and Organized Social Action“. in D. 6. Sproule. Wartella (eds. Tamar Liebes. Niklas (1990). Paul F. Free Press. Reese. (1994). How the Voter Makes up His Mind in a Presidential Campaign. The Intellectual Migration.). Maria (2007). New York. 1.). 34. Harold (1948/1966). The Free Press. Harold (1941).. Concept. 2001. pp. B. Lewin.). London. (1942). 3. 30. Lazarsfeld. November. . 178-190. Lewin. 28. Lawrence Erlbaum Associates.). Cambridge.. Simonson. Wilbur (1953/1996). 29. MacLean (1957). 25.2007 16:44 Page 173 Cercetarea efectelor 173 19. 258-261. Mahwah. „The History Reconsidered“. Texte de bazã. „Mass Communication. pp. „The Daily Newspaper and Its Competitors“. „Frontiere în dinamica grupurilor (II). A History of Communication Study. Peter. Iaºi. Adrian Neculau (eds. 31-38. Avril Orloff (eds. „Progressive Propaganda Critics and the Magic Bullet Myth“. (1923). pp. Hazel Gaudet (1944/1948). 39. Dennis. Adrian Neculau (eds. 169-193. Wesley. 33. American Communication Research. Polirom. Schramm. University Press of Kentucky. 32. M. 31. (1969). Paul F. Reader in Public Opinion and Communication. Polirom. pp. Morris Janowitz (eds. Gabriel Weiman (2003).Istoria_comunicarii. 219. Lewin. E. 34. R. White (eds. George Bantra Publishing Company. Sage Publications. 14. M. Lazarsfeld.). (2007). Kurt (1947b). 38. Pool. Democracy Through Public Opinion. Ithiel de Sola (1983). 2001. in Annals of the American Academy of Political and Social Science. pp. XXIX: 3. K. 37. The Belknap Press of Harvard University Press. New York. Dennis (2002). 36. 225-246. in American Journal of Sociology. Lasswell. (1974c). Dennis. Kurt (1947a). McQuail. vol. „The Cognitive Program of Constructivism and a Reality that Remains Unknown“. Lawrence Erlbaum. Columbia University Press. B. „Natural History of the Newspaper“. 23. 20. in B. Paul F. in European Journal of Communication 22. Dinamica grupurilor. Iaºi. Cambridge. New Jersey. Stephen D. Dinamica grupurilor. in Journalism Quarterly. Ellen Wartella (eds. Adrian Neculau (eds.. „What Ferment?: a Challenge for Empirical Research“. planificarea socialã ºi cercetarea-acþiune“. Iaºi. Polity Press. 27.). Merton (1948/1964). Wartella. „There Were Giants on the Earth These Days“. 32-43. 2001. D. (1989). Ellen (1996). în Pierre De Visscher. „A Conceptual Model for Communication Research“.11.). 40. 21. Edward A. 61-95. pp. „Frontiere în dinamica grupurilor (I). 35. Fleming. Bailyn (eds. The Crisis of Democratic Theory: Scientific Naturalism and the Problem of Value. 26. Lexington. in Journal of Communication. Luhmann. Lazarsfeld. The Remembered History. Mahwah. in Sociology of the Sciences. Loblich. Mass Culture: the Popular Arts in America. Europe and America 1930-1960. metodã ºi realitate în ºtiinþa socialului. echilibre sociale ºi schimbare socialã“. în Pierre De Visscher. „The Framing Project: A Bridging Model for Media Research Revisited“. pp. Paul F. Polirom. 22. A Biographical Approach. 24.qxd 11. Texte de bazã.

2007 16:44 Page 174 .11.Istoria_comunicarii.qxd 11.

politologie. criticii literare. În timpul rãzboiului. Horkheimer ºi Adorno se întorc în Germania „cu convingerea cã. pe noi ne intereseazã contribuþia în domeniul comunicãrii. a ajuns o forþã de subjugare. sociologiei. care inaugureazã o direcþie distinctã privind „teoria criticã“. dupã aceea. Baza instituþionalã a orientãrii a fost reprezentatã de cãtre Institutul pentru Cercetare Socialã de la Frankfurt. . Cu ªcoala de la Frankfurt mai sunt asociate ºi alte nume. datoritã marii concentrãri de intelectuali germani care imigraserã (John Durham Peters. migreazã ºi figurile reprezentative ale noii orientãri. Theodor Adorno. posibila traducere „Dialectica iluminismului“ nu ni se pare potrivitã. Totuºi. Institutul a trebuit sã se mute la Geneva.2007 16:44 Page 175 ªcoala de la Frankfurt: efectele ideologice ale mass media Paul Dobrescu 1. vom fi capabili sã realizãm mai mult decât în altã parte“ (în prefaþã la ediþia din 1969 a lucrãrii). unde ªcoala de care ne ocupãm inaugureazã o direcþie de analizã: * „Enlightenment“ înseamnã „Iluminism“.qxd 11. pentru cã lucrarea îºi propune sã arate de ce Raþiunea promovatã de cãtre Iluminism. p. Explicaþia principalã este asociatã cu valoarea creaþiei pe care o propune aceastã ºcoalã. O denumire interºanjabilã cu „ªcoala criticã “ ªcoala de la Frankfurt grupeazã o serie de autori de notorietate din domeniul filozofiei. precum Leo Löwenthal. Horkheimer ºi Adorno se mutã la Santa Monica (California). Evident. În 1930. criticã literarã. Dupã cucerirea puterii de cãtre Hitler. Despre ªcoala de la Frankfurt s-a scris enorm. Francezii au tradus lucrarea sub titlul La Dialectique de la raison („Dialectica raþiunii“). localitatea californianã mai era numitã ºi „Weimar on the Pacific“. 2003. apoi la Paris ºi. Herbert Marcuse.11. De aceea. teoretic ºi practic. sociologie. Marcuse rãmâne ºi creeazã pe pãmânt american pânã la sfârºitul vieþii. Pe pãmânt american.Istoria_comunicarii. care pãrea o forþã de emancipare adevãratã. gânditorii germani lucreazã o vreme într-o structurã de cercetare asociatã Universitãþii Columbia. 60). Karl Wittfogel sau Erich Fromm. dupã aceea. la New York. creat în anii ’20 ca o fundaþie privatã pentru dezvoltarea cercetãrilor marxiste interdisciplinare. Aici cei doi autori scriu lucrarea Dialectic of Enlightenment * . La care se adaugã diversitatea domeniilor în care au creat reprezentanþii ªcolii de la Frankfurt: filozofie. vom folosi titlul lucrãrii în englezã. Dupã încheierea rãzboiului. Evident. politologiei. conducerea Institutului este preluatã de cãtre Max Horkheimer. Este vorba despre Max Horkheimer. o formulã mai potrivitã.

qxd 11. în felul acesta. Habermas are o importanþã deosebitã pentru sfera comunicãrii prin lansarea ºi dezvoltarea a douã concepte: acþiunea comunicativã ºi spaþiul public.Istoria_comunicarii. de limbaj etc. de impactul tehnologiei moderne. când reprezentanþii noii orientãri au supus unei analize severe teoria marxistã în general. Exegezele consacrate ªcolii stabilesc „vârste“ ºi „generaþii“. dar rãpeºte libertatea realã. The Habermas Reader. Spre deosebire de acesta. Într-un asemenea context. cultura contemporanã etc. Prin urmare. cum sublinia William Outhwaite. pentru domeniul comunicãrii. evoluþiile care au avut loc de-a lungul atâtor decenii de creaþie. Atât de pregnantã este aceastã perspectivã. încât. respectãm criteriul cronologic ºi conferim recunoaºtere influenþelor reale exercitate de cãtre teoria criticã. * . Autor de mare cuprindere. Activitatea orientãrii de care ne ocupãm se întinde pe un interval de peste o jumãtate de secol. În ceea ce ne priveºte. Numai cã ªcoala de la Frankfurt acoperã toatã perioada postbelicã. în câmpul comunicãrii se dezvoltã noi curente ºi noi interpretãri.2007 16:44 Page 176 176 Istoria comunicãrii cercetarea criticã. 6).) ºi este afirmatã de la începuturi. Ea este prezentã în toate domeniile analizate (societatea modernã.. este normal sã tratãm mai întâi ªcoala de la Frankfurt. iar opera autorilor reuniþi sub aceastã denumire nu poate fi temeinic înþeleasã în afara deschiderilor pe care le opereazã Horkheimer ºi Adorno în lucrarea citatã. reprezentanþii ªcolii de la Frankfurt considerã cã determinarea configuraþiei vieþii sociale de cãtre economie nu mai poate fi împãrtãºitã ºi accentuezã importanþa culturii în viaþa modernã.. sã dezvãluie substratul diverselor fenomene care scapã înþelegerii comune. care abordeazã teme legate de viaþa socialã. care oferã din abundenþã bunuri. Dialectic of Enlightenment este publicatã cu mult înainte de apariþia Studiilor Culturale Britanice. a cãror operã are. teoria criticã este un tip de abordare care îºi propune sã meargã dincolo de aparenþe. Teoria criticã este asociatã frecvent cu activitatea gânditorilor reuniþi sub denumirea ªcoala de la Frankfurt. Pe parcursul celor peste ºase decenii de activitate a reprezentanþilor ªcolii de la Frankfurt. reprezentanþii ªcolii de la Frankfurt promoveazã o viziune criticã în ceea ce priveºte rolul culturii de masã ºi a mijloacelor de informare în masã. p. liderul incontestabil al acestei orientãri în ultimele decenii ale secolului trecut ºi începutul secolului XXI. pentru cã. considerãm cã se poate vorbi de generaþia reprezentatã de Horkheimer ºi Adorno. Urmeazã lucrãrile lui Herbert Marcuse. Sub acolada de timp reprezentatã de cei peste 60 de ani scurºi de la încheierea rãzboiului au loc marile regândiri ale studiului comunicãrii. potenþialul eliberator al Iluminismului a fost pervertit ºi a luat forma unei opresiuni de tip special. cu deosebire „marxismul ortodox“. Fireºte cã prin aceste precizãri nu se rezolvã alte dificultãþi asociate cu întinderea în timp a creaþiei reprezentanþilor ªcolii de la Frankfurt ºi a fiecãrui autor în parte. o valoare întemeietoare. În optica lor. de la Studiile Culturale Britanice la determinismul tehnologic ºi ºcolile semiotice. denumirea „ªcoala de la Frankfurt“ a ajuns sã fie „interºanjabilã cu teoria criticã“* (Outhwaite. cât ºi dinamica interioarã. care pot fi considerate un moment de trecere spre vârsta simbolizatã de cãtre Jürgen Habermas.11. Acest real compliment se explicã prin demersul lor eminamente critic la adresa teoriei de la care se revendicau – marxismul. pentru a ajuta cititorul sã-ºi reprezinte mai bine atât bogãþia interpretãrilor lansate în cadrul acestei orientãri. Dacã putem vorbi cu temei despre influenþa realã a ªcolii de la Frankfurt asupra acestor În sensul ei cel mai general. Perspectiva criticã nu se manifestã doar în sfera comunicãrii. ed. 2005. considerate a îndeplini un rol ideologic manipulator.

aratã limpede schimbarea de perspectivã în raport cu modelele explicative mai vechi. Doi autori ºi douã viziuni se înfruntã Este importantã aceastã înfruntare de opinii. Ne aflam în pragul celei de-a doua conflagraþii mondiale. p. ca un rãspuns la ceea ce exista anterior. 29). apar ca o reacþie. influenþaþi de aceste adevãrate revoluþii în interpretarea comunicãrii. protesteazã împotriva reducerii faptului de culturã la simple mãsurãtori ºi evaluãri empirice. Putem spune cã ªcoala de la Frankfurt apare ºi ca o reacþie la orientarea empiricã. la rândul lor. sau ale creaþiei unor autori. mai ales. în care face trimitere expresã la multe asemenea cuceriri. am considerat potrivit sã plasãm aceastã orientare imediat dupã orientarea empiricã. cea dintre Lazarsfeld ºi Adorno. Reeditarea ediþiei germane are loc în 1990. „Distincþia pe care o opereazã Stuart Hall între cele trei strategii diferite de interpretare ale spectatorilor. avusese în vedere modelul explicativ bazat pe „o înlãnþuire liniarã de efecte“ inspirat de cercetãrile lui Lazarsfeld. Direcþia empiricã se dezvolta rapid. de interpretãri cu privire la evoluþia comunicãrii. pentru cã are loc într-un moment când cercetarea comunicãrii îºi cãuta cu înfrigurare fãgaºul de înaintare. urmând ca evoluþiile interne ale orientãrii. ori i se opun. de opinie publicã sau de presã. de viziuni. poate mai importantã decât cea dintre Lippmann ºi Dewey. primul întruchipând orientarea empiricã. ori sintetizeazã oferta prin interpretãri proprii. la aproape 30 de ani de la apariþia lucrãrii. Este momentul în care dezbaterea cu privire la modul în care trebuie studiatã comunicarea se amplificã. care sã ofere . ci de comunicare de masã ºi evoluþia acesteia. Unii cercetãtori susþineau cã utilizarea metodelor ºtiinþifice riguroase. Deci dupã ce studiul comunicãrii evoluase mult ºi se îmbogãþise considerabil. direcþiile pe care urma sã înainteze. Dincolo de aceste complicaþii ivite datoritã întinderii în timp a activitãþii ªcolii de la Frankfurt. dupã ce activitatea Studiilor Culturale Britanice sau a ªcolii de la Toronto se încheiase. Existã în aceastã privinþã o polemicã instructivã. când se vorbea nu de public. o interpretare de relief din domeniul comunicãrii. cum ar fi impus reinterpretãrile comunicãrii intervenite între timp. care mai contau încã pe o înlãnþuire liniarã de efecte“ (Habermas.qxd 11. la prima ediþie. dar îi adaugã o prefaþã consistentã. sã le cuprindem prin prezentarea diferitelor opere semnificative din cadrul gândirii critice. 2.11. ºi în anii ’90. iar Adorno. suficientã însã pentru a declanºa dezbaterea privind viitorul acestui domeniu ºi. Habermas mãrturiseºte cã. Poziþii importante ale gândirii critice în sfera comunicãrii vom gãsi. model supus unei critici severe în anii ’70. Este un dialog de opere. dar care a rãmas ataºat filiaþiei teoretice ºi critice. ªcoala de la Frankfurt este importantã pentru noi din mai multe puncte de vedere.2007 16:44 Page 177 ªcoala de la Frankfurt 177 orientãri. când studiul comunicãrii dobândise o micã experienþã. În primul rând. Un exemplu. cel de-al doilea pe cea criticã. nu putem sã nu menþionãm cã ºi gânditori aparþinând filiaþiei critice au fost. care ori se supun structurii ofertei. Semnificativã în aceastã direcþie este prefaþa scrisã de cãtre Habermas cu prilejul reeditãrii lucrãrii sale Sfera publicã ºi transformarea ei structuralã. de pildã. 2005. gânditor european ºi el. apariþia ºi dezvoltarea sa ilustreazã una dintre puþinele situaþii când o idee. Autorul precizeazã cã nu a mai avut timp sã rescrie lucrarea.Istoria_comunicarii.

deoarece opiniile exprimate de subiecþi nu pot fi cercetate de sine stãtãtor.qxd 11.11. în totalitate.2007 16:44 Page 178 178 Istoria comunicãrii rezultate clare. de la bun început diferite. sã o poatã conecta. sã nu permitã interpretãri echivoce. cercetarea administrativã se focalizeazã pe urmãtoarele întrebãri: – Cine sunt cei care sunt expuºi mesajelor media? – Care le sunt preferinþele? – Care sunt efectele asupra lor. Lazarsfeld spera sã „îl facã pe Adorno sã îºi susþinã ideile prin cercetãri empirice“ (Lazarsfeld. a tranformãrii acesteia într-o marfã care trebuie sã se vândã. la un moment dat. acesta scrie un memorandum cu privire la fenomenul de „fetiºizare“ în industria muzicalã modernã. 322). Lazarsfeld criticã memorandumul pentru faptul cã este lipsit de „dovezi empirice“. reacþionând doar la ceva ce a mai auzit deja. preponderent cantitative. teoriei literare ºi esteticii. 1969. în timp ce alþii subliniau cã un fenomen atât de complex precum comunicarea era obligat sã fie deschis ºi metodelor de cercetare specifice disciplinelor umaniste. abordãrile celor doi autori. Lazarsfeld fusese cucerit de studiile efectuate deja de cãtre Adorno asupra radioului. în poziþia de director al Biroului de Cercetare a Radioului de la Universitatea Princeton. în care diferenþiazã între cercetarea administrativã –de genul celei efectuate la Biroul de Cercetare a Radioului – ºi cercetarea criticã – pe care a sperat. pe care îl va publica sub titlul „On the Fetish Character in Music and the Regression of Listening“ – „Cu privire la fetiºul în muzicã ºi la regresul simþului muzical“ (studiul se gãseºte în Adorno. s-au transformat într-o disputã aprinsã. 283). p. Proveniþi din mediul academic german ºi influenþaþi puternic de aceastã tradiþie. Adorno subliniazã faptul cã interviurile sau chestionarele nu constituie metode adecvate. comunicãrii de masã în societatea modernã (1941). reprezenta drumul ce trebuia urmat. Lazarsfeld nu a respins. ca urmare a unor modalitãþi diferite de prezentare a mesajului? – Cum pot fi demonstrate ºtiinþific ºi mãsurate aceste efecte? . trasee diferite. Adorno pãrãseºte echipa de cercetare. validitatea abordãrii critice: „de la bun început. sub presiunea standardizãrii ºi comercializãrii muzicii. muzicii pop ºi modificãrilor pe care le suferã receptarea muzicii clasice în momentul în care intrã pe traseul difuzãrii de masã. prin intermediul lui Adorno. Chiar dacã aºteptata colaborare cu Adorno nu a cunoscut cea mai fericitã evoluþie. Lazarsfeld (absolvent al Universitãþii din Viena) ºi Adorno (care îºi fãcuse studiile universitare la Frankfurt) vor urma. dupã emigrarea în Statele Unite. Lazarfeld îl invitã pe Adorno sã se alãture acestei echipe de cercetare. 2006). În curând. p. Studies in Philosophy and Social Science. iar dupã plecarea sa Max Horkheimer dedicã un numãr special al revistei pe care o coordona. Potrivit lui Lazarsfeld. Lazarsfeld îi cere lui Adorno sã redacteze un raport de cercetare. În acest numãr. Lazarsfeld publicã un articol. Paul Lazarsfeld ºi Theodor Adorno. În 1938. Dupã propriile mãrturisiri. 1969. tradiþia [de cercetare de la Princeton ºi apoi de la Columbia] a subliniat importanþa unei abordãri cât mai diversificate“ (Lazarsfeld. preocupãrilor de naturã empiricã. deoarece ascultãtorul modern. cunoaºte un proces de atrofiere a simþului auzului. Problema modului de cercetare a comunicãrii i-a gãsit divizaþi pe doi dintre cei mai cunoscuþi ºi promiþãtori cercetãtori ai momentului.Istoria_comunicarii.

apoi. Cercetarea administrativã sau „obiectivã“ tinde sã facã apel mai cu seamã la metodele cantitative (experimentul ºi ancheta).2007 16:44 Page 179 ªcoala de la Frankfurt 179 De cealaltã parte. primul declara deschis: „consider cã obiectivul de cercetare pe care mi l-am asumat este acela de a interpreta fenomenele. p. Cele douã orientãri – cercetare administrativã vs. apoi. Dezbaterea care are loc acum. 339).qxd 11. Din proiectul de cercetare coordonat de cãtre Lazarsfeld. a „conþinutului obiectiv la care reacþioneazã consumatorii“: „ceea ce era axiomatic potrivit normelor de atunci ale cercetãrii sociologice – anume cã punctul de plecare al analizei îl constituie reacþiile subiecþilor. Evoluþia ulterioarã a pãstrat direcþiile prefigurate în aceastã disputã: pe pãmânt american direcþia empiricã a rãmas dominantã. sorta ºi clasifica faptele ºi. economicã ºi instituþionalã? Poziþiile celor douã personalitãþi au apãrut drept ireconciliabile. cautã sã ofere rãspunsuri precise. prima utilizeazã metodele ºtiinþelor behavioriste. nu de a identifica. sã mãsoare intensitatea lor în absenþa unei analize a „stimulului“ ca atare. ºi face apel la teorie sau la alte interpretãri anterioare pentru a înþelege modul în care oamenii ajung sã confere înþeles lucrurilor. Într-o schiþã autobiograficã. Adorno nu reþine decât faptul cã reprezenta o încercare. chiar dacã „mascate“. Cum reiese ºi din poziþiile exprimate chiar în acei ani. p. lucru dovedit ºi de faptul cã Adorno înceteazã cooperarea cu Lazarsfeld. cercetarea criticã ridicã întrebãri de genul: – Cum sunt organizate ºi controlate instituþiile media? – Care sunt consecinþele presiunii exercitate asupra instituþiilor media. ca urmare a tendinþei spre centralizare. într-adevãr substanþialã. apãrute mai ales în ultima parte a vieþii sale. o ameninþare la adresa valorilor umaniste? – Cum este modelat procesul de comunicare de cãtre factorii de naturã politicã. studiile etnografice etc. de a le prezenta drept informaþie“ (Adorno. Adorno refuzã sã stipuleze existenþa efectelor ºi. limbajelor ºi discursurilor (analiza textualã.Istoria_comunicarii. legislativã. 343). aplecându-se asupra studiului simbolurilor. cu deosebire în interiorul comunicãrii americane. 1969. de a „aduna date. Personalitate cu vocaþie experimentalã. cercetare criticã – au fost reformulate în termeni de „cercetare obiectivã“ vs. din start. Cel puþin pe pãmânt american.). mãsoarã impactul/efectele. standardizare ºi comercializare? – Constituie aceste tendinþe. din meditaþiile sale referitoare la valabilitatea ºi aria de valabilitate a cercetãrii empirice. Lazarsfeld ºi-a dat seama cã este orientarea care va imprima rigurozitate studiului comunicãrii ºi va asigura obiectivitate analizelor. în timp ce cercetarea criticã preferã metodele calitative. cea de-a doua considerã cã adevãrul este subiectiv. pe cel european.11. iar înþelesul ia naºtere în urma unui proces de interpretare. cea criticã. ea nu oferã ºi nu îºi propune sã ofere informaþii de naturã cantitativã sau rãspunsuri foarte exacte. direcþia susþinutã de Lazarsfeld a triumfat ºi continuã sã reprezinte ºi astãzi modalitatea cvasi-exclusivã de cercetare a comunicãrii. care sã fie utilizate în beneficiul industriei media“ (ibidem. analizã interpretativã. testeazã audienþa. gânditorul american nu a exclus nici un moment ºi alte perspective de investigaþie ºi a întrezãrit chiar un gen de complementaritate între unghiuri de abordare multiple. ca ºi cum acestea ar reprezenta sursa primarã ºi definitivã a cunoaºterii sociologice – mi se pãrea a fi o abordare total superficialã ºi greºitã“ (idem). exprimã .

procesul de cercetare a comunicãrii. doreºte sã pãrãseascã Germania. cel puþin din perspectivã americanã. Rezultatul? Un gen de „specializare“ la nivel continental în ceea ce priveºte studiul comunicãrii. Cum a fost ºi cazul disputei relatate mai sus. A avut relaþii strânse cu Theodor Adorno ºi Bertolt Brecht. cã au avut o evoluþie în bunã mãsurã paralelã. ar fi îmbogãþit ºi nuanþat. cã nu au prelucrat ºi interpretat experienþe comune sau similare. doar anunþatã. Walter Benjamin* elaboreazã un studiu intitulat „The Work of Art in the Age of Mechanical Reproduction“ („Opera de artã în epoca reproducerii mecanice“). ci a modului empiric. Solicitarea este respinsã de autoritãþile vremii. Aºa. orientãrile mari sunt generate de dispute interne în care se forjeazã ºi se nuanþeazã ipotezele de plecare. ci cã nu au comunicat între ele. p. de a concepe ºi desfãºura acest studiu. Este vorba despre dialogul de tip confruntare de care are loc în deceniul al patrulea din secolul trecut între Walter Benjamin ºi Theodor Adorno. Situaþia ar fi fost cu totul alta dacã cele douã abordãri s-ar fi aflat într-un proces de osmozã realã ºi. Sfera largã de preocupãri a autorului i-a adus aprecierea de „predecesor al pluralismului omnivor al Studiilor Culturale“ (idem). de la începuturi. cel mai important care s-a identificat cu tradiþia marxistã“ (A Dictionary of Cultural and Critical Theory. În general. O nouã polemicã axatã pe rolul artei în epoca producþiei de masã Când vorbim de orientãri ºi direcþii de cercetare. prin consolidãri profesionale ºi dezvoltãri de viziune. În acelaºi timp. Sã menþionãm cã Walter Benjamin este un autor cu un destin dramatic. Opera apare astfel „suspendatã“ de determinarea ei socialã. probabil ºi de teama unor persecuþii (Benjamin era evreu) se sinucide. zãmislitã fiind de o minte strãlucitã. factual. urmând ca evoluþia ulterioarã sã le îmbogãþeascã prin noi abordãri. disputele din interiorul aceleiaºi orientãri. 2001. * . dezvoltarea ei realã fãcându-se pe sol european. 3. La scurtã vreme dupã ce scrie studiul de mai sus. care previn interpretarea simplistã potrivit cãreia o direcþie de cercetare ar lua naºtere peste noapte. gândul ne duce la disputele care au loc între aceste orientãri. Problema aici nu este cã sunt douã perspective. aflat în expansiune. ceea ce ne face sã nu mai sesizãm cum se cuvine legãtura dintre experienþa condensatã în opera de artã ºi contextul social în care a apãrut. nici cã ele s-au dezvoltat la nivelul a douã continente diferite. potrivit lui Benjamin. cultura se deosebeºte de alte perioade istorice prin „reproductibilitate“ (reproducibility). Mijlocul tehnic de mare impact social dã posibilitatea apariþiei unui conþinut colectiv. cea de-a doua viziune a rãmas. 53).2007 16:44 Page 180 180 Istoria comunicãrii nu atât o crizã a studiului comunicãrii în general. În 1935-1936. între autorii care le simbolizeazã. conþinutul este încastrat în caracterul de fetiº al bunului cultural.Istoria_comunicarii.11. ªcoala de la Frankfurt cunoaºte ºi un asemenea dialog intra-doctrinar. În secolul al XX-lea. astfel.qxd 11. cantitativ. uneori trecem cu vederea. prin viziunea împãrtãºitã. Una dintre cele mai importante contribuþii ale autorului este interpretarea mai adâncã a influenþei tehnologiei asupra experienþei culturale. Prin natura preocupãrilor. el face parte din galeria membrilor ªcolii de la Frankfurt. Neglijãm. Autorii lucrãrii Canonic Texts in Media Research (2003) considerã studiul „The Work of Art in the Age of Mechanical Reproduction“ drept un text fundamental ºi îi consacrã o analizã de sine Walter Benjamin a fost un autor de relief în domeniul teoriei culturii ºi „în mod cert.

receptarea. se suspendã. Studiul elaborat de Benjamin reprezenta o contribuþie la o dezbatere aprinsã a momentului privind soarta operei de artã în. ea se întemeiazã. Ceea ce nu s-a produs decât o datã. Publicarea sa integralã a intervenit mult mai târziu. În momentul în care se reproduce. 113). Opera de artã este atinsã în punctul sãu cel mai sensibil: autenticitatea.2007 16:44 Page 181 ªcoala de la Frankfurt 181 stãtãtoare. ori acolo unde existã opera de artã. se aflã plasatã într-un anume loc. în trecut existenþa operei de artã implica un tip de consum bazat în principal pe ritual. noua epocã a „culturii de masã“. „Dar în clipa în care criteriul autenticitãþii nu se mai aplicã producþiei artistice“. astfel. problema autenticitãþii dispare.Istoria_comunicarii. prin intermediul multiplicãrii. Faptul cã o operã era unicã ºi la distanþã imprima un tip de unicitate a consumului. Mona Lisa este unicã ºi. opereazã un tip de selecþie a . cele care fac posibil consumul cultural de masã. aria de adresabilitate. unicitatea se suspendã. Este adevãrat cã la consacrarea postumã a autorului contribuie ºi Hannah Arendt. a unui adevãrat ritual. Vizitarea unui muzeu lua forma unei solemnitãþi. Autorul ne propune o lecturã diferitã de cea a principalilor reprezentanþi ai ªcolii de la Frankfurt în ceea ce priveºte rolul mijloacelor tehnologice. beneficiind de circulaþia largã a limbii engleze. Nu mai este nevoie sã mergem neapãrat la muzeu. ia. studiul trezeºte un real interes ºi va contribui la cunoaºterea creaþiei unui autor care.11. în Germania. ºi acest lucru contribuie la fascinaþia pe care o exercitã asupra noastrã. p. la distanþã de noi. În 1968. nu poate fi învinsã decât dacã mergem la locul unde se aflã opera respectivã. precizeazã Benjamin. opera de artã. pe o altã practicã – politica“ (ibidem. de acum înainte. altfel. deoarece copia ei ne poate însoþi oriunde. cele douã caracteristici care stãteau la baza „aurei“ de altãdatã a operei de artã nu mai existã. ar fi fost uitat. vom descoperi implicaþii mai adânci. 74). care dã posibilitatea consumului de artã sã se producã oricând ºi oriunde. Ni-l puteam imagina situat pe un piedestal. Democratizarea operei suspendã funcþia solemnã ºi ritualicã pe care le presupunea.qxd 11. spune Benjamin. Dominantã în epocã era întrebarea privind influenþa culturii de masã asupra „masei“. Distanþa. cit. singularã. pornind de la contextul schimbat în care trãieºte. prietenã ºi admiratoare a lui Benjamin. Astãzi. „se produc rãsturnãri ºi la nivelul funcþiei sociale a artei. caracterul noilor mijloace. „aura“.). De pildã. Altãdatã. la mijlocul anilor ’50. sub semnãtura lui Paddy Scannell (Scannell. p. Teza de la care pleacã Benjamin este aceea cã arta ºi-a pierdut „aura“ ei specificã. p. a doua caracteristicã a operei de artã. pe atunci. conþinând ºi studiul respectiv. 2002. Multiplicarea ne ajutã sã învingem ºi cea de-a doua caracteristicã. „Noþiunea însãºi de autenticitate nu are nici un sens pentru o reproducere. Benjamin sesizeazã un potenþial transformator al acestor mijloace. Astãzi. autorul putea fi solitar. pe care altfel suntem tentaþi sã le trecem cu vederea. „Benjamin Contextualized“. potenþial care ar putea fi pus în valoare cu o condiþie: autorul lucrãrii de artã sã-ºi regândeascã rolul. un volum cu diferite eseuri ale lui Benjamin. cândva. În loc sã se întemeieze pe ritual. distanþa. care scrie pentru volumul de care am amintit „un eseu introductiv briliant“ („Benjamin Contextualized“. forma unui fenomen de masã. Dacã privim mai atent la aceste transformãri. Opera de artã poate fi multiplicatã în milioane de exemplare ºi. în op. este publicat în englezã. indiferent dacã este tehnicã sau nu“ (Benjamin. 109). exprimatã prin douã caracteristici esenþiale: unicitatea ºi distanþa. forþa de impact. în plus. Orice operã de artã este unicã.

11. Ilustrarea cea mai semnificativã o constituie clãdirile. conform cãreia masele vor sã se distreze. „comandã“ un mesaj cu largã adresabilitate. pentru creaturi jalnice. nu aprinde nici o luminã în suflet ºi nu trezeºte o altã speranþã în afarã de cea ridicolã de a deveni cândva «star» la Los Angeles“. nimeni nu interzice ca prin mijloacele de comunicare în masã sã fie transmise mesaje care se adreseazã unui grup restrâns. opera de artã pãtrunde în masã ºi este absorbitã de cãtre ea. 128). ci numai individual. nu pune nici o întrebare. Legile receptãrii ei sunt foarte instructive“ (idem). În alþi termeni. un divertisment pentru analfabeþi. în op. aºa cum sunt situaþii în care o producþie artisticã este destinatã din start multiplicãrii (cazul fimului). ceea ce ar putea fi formulat dupã cum urmeazã: un om care se concentreazã în faþa unei opere de artã este absorbit de ea. Sunt situaþii când o operã este multiplicatã pentru a prilejui un consum din partea a cât mai multor oameni. numai cã acel mesaj nu va întruni o audienþã largã. Mijlocul – puternic – realizeazã un gen de joncþiune strategicã cu audienþa. ci într-o relaþie mai cooperantã. Important este cã. un spectacol care nu pretinde nici un efort. Acest binom – mijloc de comunicare/audienþã extinsã – solicitã. El intrã în ea […]. se integreazã audienþei. iar autorul de succes este cel care ºtie sã capteze opiniile audienþei ºi sã le dea expresie. poate reprezenta un interes redus. p. în vreme ce arta cere concentrare din partea spectatorului.. abrutizate de muncã ºi de griji […]. 2003. Mijlocul de comunicare ºi forþa acestuia realizeazã un lucru surprinzãtor: compatibilizarea mesajului ºi a audienþei. „Masa are o matrice din care. mesajul solitar. ªi nici disjuncþia care se face între divertisment ºi consumul cultural autentic nu este întru totul împãrtãºitã de autor. nu abordeazã serios nici o problemã. în cazul divertismentului. nu presupune nici o ordine în idei. aºa cum remarca ºi Paddy Scannell. Mesajul de impact trebuie neapãrat conectat cu preocupãrile maselor. Existã. ori a operei (ca întruchipare a adevãrului ºi frumuseþii) de cãtre o audienþã fascinatã. Arhitectura a reprezentat dintotdeauna modelele unei opere de artã care nu este receptatã decât în mod colectiv ºi ca divertisment. Dimpotrivã. în zilele noastre. da. Prin urmare. 79). Pentru Benjamin.qxd 11. De pildã. nu provoacã nici o pasiune. […] Masa crescândã a participanþilor a produs o schimbare a modului de participare“ (Benjamin. apare un ansamblu întreg de atitudini noi faþã de operele de artã. o picturã nu poate fi consumatã „colectiv“. pe când o construcþie arhitectonicã. dupã pãrerea lui Benjamin.2007 16:44 Page 182 182 Istoria comunicãrii mesajului. Benjamin schiþeazã o nouã relaþie între autori. mai apropiatã de cea simetricã ºi în care autorul coboarã de pe piedestal. . imprimate de însãºi natura operei receptate.Istoria_comunicarii. masa nu este o categorie cu conotaþie în întregime negativã. produse ºi audienþã: „Relaþie care nu constã în preamãrirea autorului (ca geniu). Benjamin comenteazã semnificativ: „[…] aceeaºi veche lamentaþie. Divertismentul ºi concentrarea se aflã la poli opuºi. chiar dacã substanþial. cit. modalitãþi de consum diferite. E un loc comun […]. Citându-l pe Duhamel care numeºte filmul „un mod de a se recrea pentru zeloþi. p. avem de-a face cu o adevãratã selecþie a mesajului operatã de cãtre forþa impresionantã a mijloacelor de comunicare (judecatã care îl apropie pe Benjamin de poziþiile unui gen de determinism tehnologic pe care îl vom întâlni în cadrul ªcolii de la Toronto). Pentru mijloace cu o capacitate de difuzare aºa de puternicã. îi preia opiniile ºi le exprimã în operele sale“ (Scannell. 2002.

Istoria_comunicarii.qxd

11.11.2007

16:44

Page 183

ªcoala de la Frankfurt

183

De aceea, pentru a înþelege relaþia dintre mase ºi opera de artã trebuie pornit de la cea mai veche artã, de la arhitecturã ºi modul sãu de acþiune. Un edificiu poate fi receptat tactil, deci ca o clãdire care rãspunde anumitor nevoi ºi întruneºte o serie de cerinþe de funcþionalitate, ºi vizual, ca un monument. De regulã, primul tip de percepþie este neglijat, ºi se vorbeºte numai despre contemplare vizualã. Este bine sã fie relevatã receptarea tactilã pentru cã, în primul rând, ne-am obiºnuit prea mult cu ea ºi o considerãm subînþeleasã ºi, apoi, ea întregeºte percepþia asupra edificiului respectiv. Într-un fel similar stau lucrurile în cadrul distracþiei. Pe parcursul divertismentului, o persoanã „îºi poate forma deprinderi“, poate examina ceea ce vede sau aude, poate „duce la bun sfârºit sarcini“ etc. Existã o formã de receptare specificã divertismentului care poate contribui în mod real la îmbogãþirea spiritualã a participantului. Numai cã aceastã laturã a percepþiei noastre a devenit ºi ea „obiºnuinþã“ ºi este nesocotitã, neglijatã, ca ºi receptarea tactilã, în cazul unui edificiu arhitectonic. „Aceastã formã de receptare pe calea divertismentului, care este din ce în ce mai evidentã în toate domeniile artei ºi este ea însãºi un simptom al schimbãrilor profunde la nivelul apercepþiei, îºi gãseºte în cinematografie cel mai bun teren de exerciþiu“ (ibidem, p. 129). În demersul sãu, Walter Benjamin este vizibil influenþat ºi de viziunea lui Bertolt Brecht despre teatru ºi misiunea teatrului în epocã. În interpretarea lui Brecht, la acea vreme teatrul nu fãcea decât sã consolideze opiniile audienþei – reprezentatã în primul rând de clasa de mijloc. Teatrul nu invita la meditaþie asupra condiþiei umane, nu supunea unei examinãri mai profunde valorile ºi atitudinile existente. De aceea, consumul teatral apãrea ca un „consum culinar“. Bertolt Brecht îºi propunea sã schimbe situaþia. În primul rând, sã diversifice audienþa prin atragerea altor segmente sociale care, în mod tradiþional, nu mergeau la teatru. Apoi, sã prefacã mesajul invitând audienþa sã mediteze la problemele lumii contemporane, la prefacerile din cadrul acesteia, eventual la misiunea ei în acest context. Într-un cuvânt, precizeazã cunoscutul om de teatru, dacã realitatea se schimbã, atunci se cer schimbate ºi modul cum ne reprezentãm aceastã schimbare, mijloacele prin intermediul cãreia îi dãm glas. Ceea ce înseamnã un nou tip de angajament din partea autorului, fãcut în numele unei alte audienþe. Teatrul poate juca un rol în acest tip de prefacere. Prima condiþie în acest scop este ca el sã-ºi regândeascã rolul, sã nu se limiteze la consolidarea atitudinilor existente. Replica lui Adorno cunoaºte doi paºi. La 3 martie 1936, îi trimite o scrisoare lui Walter Benjamin în care afirmã cã atât arta înaltã, cât ºi cea produsã pe scarã industrialã ºi destinatã consumului „poartã stigmatul capitalismului“, cã amândouã „iau naºtere prin sfâºierea libertãþii totale în douã jumãtãþi care nu mai refac întregul iniþial“ (J. M. Bernstein, prefaþã la Adorno, 2006, p. 2). Cu doi ani mai târziu, Adorno publicã eseul „On the Fetish Character in Music and the Regression of Listening“ care, dupã cum aprecia ºi J. M. Bernstein, trebuie privit drept un rãspuns polemic la adresa articolului „The Work of Art…“. Aici, Adorno dezvoltã perspectiva opusã, potrivit cãreia cultura de masã reprezintã o formã mai rafinatã de reproducere a raporturilor sociale existente. Cum mãrturiseºte ºi Paddy Scannell, problema nu este de a tranºa între aceste perspective, ci de a releva complexitatea rolului social ºi politic al artei în condiþiile producþiei de masã. Rãspunsul cel mai elaborat la aceastã

Istoria_comunicarii.qxd

11.11.2007

16:44

Page 184

184

Istoria comunicãrii

problemã îl gãsim în capitolul „Enlightenment as Mass Deception“ („Raþiunea ca dezamãgire de masã“) din lucrarea Dialectic of Enlightenment. Prin urmare, vom insista pe larg asupra acestui capitol, care schiþeazã o direcþie de cercetare.

4. Ideologie, hegemonie, dominaþie Nu vom putea înþelege cum se cuvine creaþia ªcolii de la Frankfurt fãrã a face câteva referiri succinte la anumite noþiuni centrale pentru aceastã ªcoalã, cum ar fi cele de ideologie, dominaþie, hegemonie, consens. Cum precizam la început, ªcoala de la Frankfurt este de sorginte marxistã, reprezentanþii ei propunându-ºi o regândire a acestei doctrine în spiritul epocii în care trãiau. Regândirea însemna reexaminarea propoziþiilor de bazã ale marxismului, în primul rând a rolului clasei muncitoare, ca actor privilegiat în rãsturnarea ordinii sociale. Modelul explicativ marxist al evoluþiei ºi al prefacerii societãþii capitaliste era destul de schematic. El punea accentul pe conflictul dintre cele douã clase ale societãþii capitaliste – burghezia ºi clasa muncitoare –, respectiv pe conflictul dintre ideologiile lor. În sensul ei larg, ideologia desemneazã ideile ºi reprezentãrile dominante ale unui moment istoric. În epoca feudalã, aceste idei erau cele de onoare, de bravurã, de pietate ºi cavalerism. În epoca burghezã, au apãrut noi idei dominante, cum ar fi cele de individualism, profit, piaþã etc. Ceea ce aduce nou marxismul în acest domeniu este reliefarea conþinutului social ºi politic al ideologiilor. Acestea nu sunt neutre, ci contribuie la legitimarea unui sistem ºi, implicit, la reproducerea ierarhiilor de putere existente. Grupurile conducãtoare folosesc producþia culturalã ºi pe reprezentanþii ei – scriitori, ziariºti, profesori – pentru a promova modurile de viaþã instituite, pentru a susþine valorile clasei conducãtoare. Viziunea marxismului clasic privind ideologia cuprinde douã concluzii principale: ideologia este parte componentã a domeniului ideilor, a suprastructurii ºi, în aceastã calitate, ea este determinatã de nivelul dezvoltãrii, de „baza“ economicã a societãþii; în al doilea rând, ideologia este prin excelenþã o creaþie legatã de interesele, de valorile, de opþiunile grupurilor (claselor sociale). Ea ascunde ceva sub o formã generalã ºi aparent obiectivã: interesele, valorile ºi opþiunile clasei conducãtoare. În felul acesta, în modelul marxist, cele douã ideologii reprezentând interesele celor douã clase fundamentale sunt în raporturi ireconciliabile, pentru cã exprimã interese ireconciliabile. Antonio Gramsci – gânditor marxist italian (1891-1937) – sesizeazã schematismul acestei reprezentãri ºi îºi propune sã examineze mai îndeaproape „viaþa internã a sferei ideologice“, sã releve modul în care o societate produce „idei dominante“, sã nuanþeze poziþia potrivit cãreia aceste idei trebuie neapãrat sã aparþinã clasei conducãtoare (Payne, ed., 2001, p. 280). Prima mare deschidere pe care o opereazã Gramsci este reprezentatã de introducerea în ecuaþie a noþiunii de societate civilã. Pânã la el, disputa avea loc între clasele sau grupurile conducãtoare ºi cele conduse. Era un raport important, dar el era înþeles în mod schematic. Probabil ºi de aceea, întemeietorii marxismului accentuau – rigidizând – raporturile de dominaþie. Gânditorul italian distinge între douã noþiuni: cea de dominaþie, ori de forþã, ºi cea de hegemonie, definitã drept consensul „în cadrul leadership-ului intelectual ºi moral“. În felul acesta,

Istoria_comunicarii.qxd

11.11.2007

16:44

Page 185

ªcoala de la Frankfurt

185

ordinea socialã este reprodusã cu ajutorul unor grupuri ºi instituþii exercitând puterea ºi putând apela la mijloace violente (poliþia, armata etc.), în timp ce alte instituþii (de pildã, biserica, ºcoala sau presa) induc consensul în cadrul ordinii dominante, stabilind hegemonia. „Se pot stabili, deocamdatã, douã mari «planuri» suprastructurale: acela care s-ar putea numi al «societãþii civile», adicã al ansamblului de organisme vulgar denumite «private», ºi acela al «societãþii politice sau al Statului», ºi care corespunde funcþiei de «hegemonie», pe care grupul dominant o exercitã în întreaga societate, ca ºi celei de «dominare directã» sau de comandã care se exprimã prin Stat ºi prin guvernarea «juridic㻓 (Gramsci, 1983, p. 9). Noþiunea de hegemonie se referã la o formã specialã de dominaþie. O dominaþie care nu mai este bazatã doar pe forþã, pe instrumentele de constrângere. Cele douã clase fundamentale ale societãþii îºi menþin poziþiile antagonice, dar, în procesul de conducere a societãþii, clasa aflatã la putere înþelege sã dezvolte programe, sã aplice metode, sã-ºi prezinte propria politicã în modalitãþi care sã întruneascã acceptarea, acordul clasei dominate. Ea este interesatã sã obþinã „ascultarea celor conduºi ºi guvernaþi“. Atunci când neglijeazã acest aspect, când apeleazã la instrumentele puterii propriu-zise, ea poate cunoaºte o crizã, care este în primul rând o crizã hegemonicã. „Criza hegemoniei clasei conducãtoare se produce fie pentru cã clasa conducãtoare a eºuat într-una din marile ei întreprinderi politice pentru care a solicitat sau a impus cu forþa consimþãmântul marilor mase (ca în rãzboi), fie pentru cã largi mase (îndeosebi de þãrani) au trecut brusc de la pasivitate politicã la o anumitã activitate ºi formuleazã revendicãri. Se vorbeºte de «crizã de autoritate», ºi tocmai aceasta e o crizã de hegemonie, sau criza statului în ansamblu sãu“ (Gramsci, 1969, pp. 171-172). Când se referã la hegemonie, Gramsci are în vedere atât bazele sociale ºi mecanismele dominaþiei, cât ºi fenomenul dominaþiei ca atare. „Primul element e cã existã într-adevãr oameni care sunt guvernaþi ºi oameni care guverneazã, conducãtori ºi supuºi. Întreaga ºtiinþã ºi artã politicã se bazeazã pe acest fapt primordial, ireductibil“ (ibidem, p. 148). Ceea ce nu înseamnã cã orice grup al clasei dominante poate sã ajungã la putere sau cã oricine se aflã la putere deþine ºi puterea hegemonicã. Are loc o competiþie de ideologii ºi programe. Câºtigã grupul care reuºeºte sã-ºi prezinte propria politicã drept cea mai potrivitã pentru interesele tuturor celorlalte grupuri, inclusiv ale celor dominate, pentru dezvoltarea de ansamblu a societãþii. Astfel, existã ºanse sã se realizeze „o unitate intelectualã ºi moralã“, iar un program sã fie prezentat drept „universal“, „[…] creând astfel hegemonia unui grup social fundamental asupra unei serii de grupuri subordonate. Statul e conceput, într-adevãr, ca un organism aparþinând unui grup, destinat a crea condiþii favorabile maximei expansiuni a grupului însuºi, dar dezvoltarea ºi expansiunea aceasta e conceputã ºi prezentatã ca forþa motrice a expansiunii universale, a dezvoltãrii tuturor forþelor «naþionale», cu alte cuvinte grupul dominant este coordonat în mod concret cu interesele generale ale grupurilor subordonate, iar viaþa de stat e conceputã ca o continuã formare ºi depãºire de stãri de echilibru instabile…“ (ibidem, pp. 167-168). Conducerea societãþii de cãtre grupul dominant nu este prezentatã ca fiind cea mai bunã soluþie, ci ca asigurând condiþii acceptabile de dezvoltare pentru fiecare clasã ºi pentru întreaga societate. „Clasa dominantã este nevoitã sã creeze ºi sã alimenteze

Istoria_comunicarii.qxd

11.11.2007

16:44

Page 186

186

Istoria comunicãrii

moduri de a gândi lumea prin prisma cãrora dominaþia ei apare rezonabilã, îndreptãþitã ºi prielnicã intereselor societãþii în ansamblu“ (Johnson, ed., 2007, p. 181). Cum se realizeazã acest lucru? În primul rând, prin promovarea unor valori care sã fie cât mai larg acceptate, cum ar fi caracterul sacrosant al proprietãþii private ºi împãrtãºirea ideii cã ceea ce este bun pentru marile corporaþii, ca întruchipãri ale dezvoltãrii ºi afirmãrii proprietãþii private, este bun ºi pentru societate. La rândul lor, instituþiile sunt portretizate ca întruchipãri ale acestor valori ºi credinþe; ca atare, ele se cer respectate ºi protejate. În acest context dezvoltã gânditorul italian celebra sa teorie despre intelectuali ºi rolul lor istoric. Nu intrã în rosturile acestui studiu sã prezentãm viziunea lui Gramsci despre intelectuali, pãtura care întruchipeazã cultura, ideile, care contribuie decisiv la asigurarea dominaþiei de tip hegemonic. Dorim doar sã semnalãm legãtura organicã dintre activitatea intelectualilor ºi înfãptuirea hegemoniei, pe care o subliniazã cu deosebire autorul italian. „Intelectualii sunt «comiºii», «mandatarii» grupului dominant pentru exercitarea funcþiilor subalterne ale hegemoniei sociale ºi ale guvernãrii politice, adicã: 1. ai consensului «spontan» dat de marile mase ale populaþiei, orientãrii imprimate vieþii sociale de cãtre grupul fundamental dominant, consens care ia naºtere «istoriceºte» din prestigiul (ºi prin urmare din încrederea) derivatã, pentru grupul dominant, din poziþia ºi funcþia sa în lumea producþiei; 2. ai aparatului coercitiv de stat, care asigurã «legal» disciplina acelor grupuri care nu «consimt» nici activ, nici pasiv ºi e constituit, pentru întreaga societate, în perspectiva momentelor de crizã, în conducere ºi orientare, când consensul spontan înceteazã.“ (Gramsci, 1983, p. 90). Recunoaºterea faptului cã societatea existentã nu este cea mai bunã, dar este rezonabilã, legitimeazã diverse grupuri sociale sã caute nu numai perfecþionãri ale sistemului, ci chiar alternative concepute pe aceeaºi bazã economicã. Construcþia autorului italian lasã deschisã posibilitatea apariþiei unor miºcãri contra-hegemonice. Prin urmare, teoria hegemoniei implicã trei niveluri de analizã: analiza forþelor de dominaþie, a modalitãþilor prin care forþele politice realizeazã autoritatea hegemonicã (consensul), cât ºi schiþarea forþelor contra-hegemonice, a grupurilor ºi ideilor care pot contesta ºi rãsturna hegemonia existentã. Conceptul de hegemonie este vizibil mai complex ºi oferã posibilitatea unei examinãri mai nuanþate a societãþii capitaliste. Raporturile de dominaþie propriu-zise nu sunt neglijate, ci reponderate. În prim plan apar modalitãþile de realizare a consensului, care se pot dovedi mult mai importante decât cele ale recurgerii la forþã. Hegemonia presupune, în acelaºi timp, ºi forþe contra-hegemonice; în felul acesta, se deschide posibilitatea explicãrii altui fenomen, anume a modului în care pot veni la putere orientãri diferite pe fundalul aceleiaºi ordini sociale. În sfera socialã ºi intelectualã are loc o confruntare permanentã de idei, interpretãri, soluþii. Când societatea dispune de mijloace de comunicare diversificate, decisiv devine gradul de acceptare a unei idei, câºtigarea preeminenþei publice. Cine câºtigã victoria în acest plan are toate ºansele sã câºtige victoria politicã sau electoralã. În acelaºi timp, hegemonia nu poate fi nici înþeleasã, nici exercitatã fãrã a avea în vedere societatea civilã ºi complexitatea acesteia, în absenþa mijloacelor de comunicare moderne care asigurã circulaþia ideilor, stimuleazã dezbaterea publicã ºi consacrã interpretãrile dominante.

Istoria_comunicarii.qxd

11.11.2007

16:44

Page 187

ªcoala de la Frankfurt

187

Gramsci a ajuns la conceptul de hegemonie, pentru cã a dorit sã depãºeascã simplismul abordãrii marxiste clasice privind cucerirea puterii ºi a sesizat importanþa ideilor, a culturii în conducerea societãþii. Nu este suficient sã deþii puterea propriu-zisã, ci trebuie ºi sã întruneºti o anumitã acceptare din partea populaþiei. Trãind în alt timp istoric, în care cultura ºi mijloacele de comunicare aveau o importanþã din ce în ce mai mare, autorul italian a regândit procesul cuceririi puterii ºi l-a tratat cu instrumentele pe care i le punea la îndemânã epoca în care trãia. Identificãm aici un domeniu în care Gramsci se deosebeºte clar de întemeietorii marxismului. Iatã ce ne spune în aceastã privinþã Norberto Bobbio, gânditor de relief al istoriei contemporane a Italiei: „S-ar putea spune cã la Lenin precumpãneºte semnificaþia de direcþie politicã, la Gramsci – cea de direcþie culturalã. […] Pentru Gramsci, cucerirea hegemoniei precede cucerirea puterii, la Lenin o însoþeºte sau de-a dreptul o urmeazã“ (apud Florian Potra, prefaþã la Gramsci, 1983, p. 9). Într-un asemenea context ºi pe fundalul acestei dezbateri în interiorul abordãrii marxiste apare ªcoala de la Frankfurt. Am arãtat împrejurãrile în care reprezentanþii acestei orientãri migreazã în SUA. Adorno ºi Horkheimer sunt impresionaþi de ascensiunea puterii statului în anii ’30, ascensiune care se materializeazã atât sub forma fascismului în Germania ºi Italia, a comunismului în Uniunea Sovieticã, dar ºi a New Deal-ului în SUA, chiar dacã aceastã ultimã formulã conservã structurile democratice de conducere socialã. O asemenea conjuncturã a ilustrat rolul ideologiei în inducerea consensului în sisteme sociale diferite. Concomitent, reprezentanþii ªcolii de la Frankfurt sesizeazã importanþa socialã ºi politicã a ceea ce, în epocã, s-a numit comunicare de masã ºi culturã de masã. Pentru ei, comunicarea ºi cultura de masã nu sunt procese neutre ºi nu pot fi înþelese dacã le vom desprinde de interesele ºi valorile sociale ale grupurilor dominante. În viziunea reprezentanþilor ªcolii de la Frankfurt, cultura ºi comunicarea de masã sunt cele care au contribuþia majorã la realizarea consensului, la cultivarea acceptãrii. În lucrãrile lor întâlnim cea mai rãsunãtoare criticã fãcutã pânã atunci mass media vãzute ca instrument pentru producerea societãþii de masã, în care oamenii sunt manipulaþi sã accepte status quo-ul. Horkheimer ºi Adorno sunt primii care extind analiza la un nou domeniu: influenþa comunicãrii de masã asupra timpului liber. Ei semnaleazã cã mijloacele de comunicare în masã se situeazã în centrul activitãþii recreative (leisure activity) ºi în aceastã calitate reprezintã factori de prim ordin ai socializãrii, mediatori ai realitãþilor politice. Instituþiile culturale ºi de comunicare nu mai puteau fi privite drept instituþii secundare: ele se situau în miezul proceselor de modelare socialã ºi nimic nu mai putea fi înþeles fãcând abstracþie de acest rol central. Ele devin instituþii de prim ordin ale societãþii contemporane ºi exercitã importante influenþe economice, politice, culturale, sociale. Textele culturale nu mai puteau fi vãzute nici ele ca fiind neutre, pentru cã sunt construite într-un anumit context ºi au un bias al lor, un mesaj explicit sau implicit. Aºadar, ele se cer privite ºi interpretate prin aceastã grilã. Cum remarcau Kellner Douglas ºi Gigi Durham, „ªcoala de la Frankfurt a dezvoltat o abordare criticã ºi transdisciplinarã cu privire la studiile culturale ºi de comunicare, combinând critica economiei politice a media, analiza textelor ºi cercetãrile de receptare a audienþei privind efectele ideologice ale culturii de masã ºi comunicãrii“ (Kellner, Durham, eds., 2002, p. 9).

Istoria_comunicarii.qxd

11.11.2007

16:44

Page 188

188

Istoria comunicãrii

5. Adorno ºi Horkheimer: autodistrugerea raþiunii prin pierderea relaþiei cu adevãrul Pentru studiul istoric pe care îl întreprindem, lucrarea Dialectic of Enlightenment este importantã pentru cã fundamenteazã teoria criticã în domeniul comunicãrii. În primul rând, ea joacã un rol esenþial în fundamentarea teoriei critice. Dupã cum mãrturisesc Max Horkheimer ºi Theodor Adorno în prefaþa la ediþia italianã, lucrarea este un „fragment“. În ce sens trebuie sã înþelegem afirmaþia de mai sus? Lucrarea a început sã fie elaboratã din 1942, ca o introducere la teoria societãþii ºi istoriei. Cum proiectul mare nu a mai fost finalizat, Horkheimer ºi Adorno au decis sã publice un „fragment“, care apare prima datã în 1944 sub titlul Philosophische Fragmente (New York, Social Studies Association, Inc.). A doua versiune a lucrãrii este publicatã în 1947, la Amsterdam, de cãtre editura Querido Verlag sub titlul Dialektik der Aufklärung. Potrivit precizãrii autorilor, aceastã versiune „conþine modificãri neesenþiale comparativ cu textul încheiat în timpul rãzboiului“, cu excepþia ultimului capitol, „Elements of Anti-Semintism“, modificat mai substanþial. Existã douã traduceri în englezã ale lucrãrii: prima, realizatã de cãtre John Cumming (1972, New York, Herder and Herder) ºi alta, mult mai recentã, fãcutã de cãtre Edmunt Jephcott (2002, Stanford, Stanford University Press), pe care am utilizat-o ºi noi. Autorii definesc simplu ºi percutant tema centralã a cãrþii. „Aporia cu care am fost confruntaþi în lucrare s-a dovedit a fi prima problemã pe care trebuia sã o investigãm, autodistrugerea raþiunii“ („Introduction“, p. XVI). Cum se explicã faptul – se întreabã autorii – cã raþiunea a apãrut în epoca Iluminismului ca un mijloc de eliberare a omului ºi societãþii ºi a prilejuit o realã emancipare, iar astãzi a ajuns un mijloc de dominaþie, prilejuind recãderea societãþii în miturile totalitare sau în paranoia naþionalismelor? „Suntem încredinþaþi cã adevãrata cauzã a recãderii raþiunii în mitologie este asociatã nu atât de mult cu naþionalismul ºi alte mitologii care determinã o asemenea recãdere, cât cu teama de adevãr care pietrificã raþiunea însãºi“ (idem). Dupã cum observã autorii, din Epoca Luminilor ºi pânã în zilele noastre au avut loc mai multe sincope care au afectat în diferite feluri efortul în direcþia cãutãrii adevãrului. Gândirea raþionalã este inseparabilã de libertate, iar libertatea, cel puþin prin anumite evoluþii de care am amintit, a cunoscut momente de regres dramatice. Adevãrul implicã reflecþie ºi disponibilitatea de a cuprinde lucrurile într-un tablou de ansamblu, de a nu le fãrâmiþa excesiv. Or, fãrâmiþarea ºi analizele focalizate pe probleme de amãnunt au influenþat implicit capacitatea de reflecþie ºi ºansele de a integra diferite evoluþii particulare într-o viziune de ansamblu în care putem „citi“ mai corect semnificaþia fiecãrui element component. Potrivit autorilor, „raþiunea a pierdut relaþia cu adevãrul“ odatã cu plonjarea ei în pragmatism ºi dezvoltarea exclusivã a funcþiei sale instrumentale. Istoriceºte, acest moment este inaugurat de „ºcoala apologeticã a lui Comte“, care a „uzurpat moºtenirea lipsitã de compromisuri a enciclopediºtilor“, dând mâna cu toþi cei care li se opuneau. O asemenea „metamorfozã a criticii în afirmaþie“ nu putea sã nu afecteze conþinutul gândirii teoretice. Începând cu acel moment nu a mai primat reflexivitatea raþiunii, efortul de a ajunge la adevãr, ci puterea ei de a instrumentaliza demersuri ºi

Istoria_comunicarii.qxd

11.11.2007

16:44

Page 189

ªcoala de la Frankfurt

189

acþiuni, de a raþionaliza structurile existente, de a mãri capacitatea productivã ºi de a spori oferta de bunuri pe piaþã. „Am ajuns la un stadiu în care gândirea ia forma unui bun, iar limbajul, pe cea a celebrãrii acelui bun“ („Introduction“, p. XIX).
5.1. Triumful raþiunii instrumentale

Mecanismul degradãrii este identificat în prefacerea care a avut loc în structura componentelor raþiunii, în extinderea a ceea ce autorii numesc „raþiune instrumentalã“. Raþiunea luminatã se supunea obiectului analizat, în efortul de a-i surprinde natura sa adevãratã. Metodã care o ferea de derapaje ºi generalizãri riscante. În plus, scopurile sale nu puteau fi concepute decât în strânsã legãturã cu datele particularului. Chiar dacã reprezentau o proiecþie, scopurile raþiunii luminate topeau în ele obiectivele ºi nevoile particularului. De aceea, ele erau asumate, fiind în acord cu esenþa particularului. Transformarea de care vorbesc autorii intervine aici. Raþiunea instrumentalã preface radical relaþia cu particularul. Nu se mai supune particularului, ci îl supune pe acesta unor cerinþe generale ale sale. Preþul acestei metode: „dezbrãcarea“ particularului de specificitatea proprie, standardizarea ºi înserierea sa. „O asemenea raþionalitate trebuie sã trateze lucrurile inegale (diferite) ca fiind aceleaºi (egale) ºi subsumeazã obiectele pornirilor iraþionale ale subiectului“. Prin urmare, cunoaºterea nu mai reprezintã o treaptã pentru o proiecþie mai largã, ci faciliteazã un demers de supunere a lucrurilor „de dragul scopurilor ºi obiectivelor subiectului“. Triumful raþiunii instrumentale care nu ia în calcul trãsãturile intrinseci ale lucrurilor, cele care conferã cu adevãrat identitate, nu reprezintã altceva decât triumful proiecþiei subiective a omului asupra unei realitãþi date. Pentru cã nu este o proiecþie dedusã dintr-o realitate, ci una impusã, prin amputarea, deformarea, violentarea realitãþii propriu-zise. Ceea ce favorizeazã desprinderea proiectului de realitate ºi particularitãþile sale. Dupã opinia autorilor, nu avem de-a face doar cu o preponderenþã a raþiunii instrumentale, ci chiar cu un proces de substituire prin intermediul cãruia raþiunea care subsumeazã ajunge sã fie consideratã întreaga raþiune, ceea ce practic blocheazã posibilitãþile de a mai cunoaºte particularul, de a judeca raþional scopurile ºi finalitãþile sale. Vãzutã de cãtre Iluminism drept un mijloc pentru dezvoltarea personalitãþii umane, ca instrument destinat sã serveascã libertatea ºi fericirea omului, raþiunea devine propriul sãu scop ºi se transformã în opusul raþiunii, aºa cum fusese ea definitã de cãtre Epoca Luminilor. Organizarea societãþii capitaliste moderne este menitã sã asigure împlinirea raþiunii instrumentale ºi audodistrugerea raþiunii luminate. În capitalismul modern, întreaga producþie este destinatã pieþei, iar bunurile sunt produse nu pentru a satisface nevoi umane, ci de dragul profitului, pentru acumularea unui capital cât mai mare. Din nou proprietãþile intrinseci ale lucrurilor sunt sacrificate. Produsul propriu-zis nu rãspunde unor nevoi precis identificate, ci nevoia este creatã pentru a corespunde produsului. Valoarea de întrebuinþare este din ce în ce mai mult dominatã de cãtre valoarea de schimb. Individul nu cunoaºte mai multã libertate, ci poate doar beneficia de o cantitate de bunuri mai mare. Individul este complet aneantizat în faþa forþelor economice în ascensiune. Atotputernicele aparate de producþie dau impresia cã servesc individul; în realitate, indivizii sunt din ce în ce mai mult condiþionaþi în existenþa lor de aceste aparate, pânã acolo încât ei par produsele acestora.

„Industria culturalã“ – alternativa gândirii critice pentru „comunicare de masã“ În istoria studiului comunicãrii existã câteva situaþii în care nu cãrþi voluminoase.Istoria_comunicarii. „Iluminismul ca amãgire de masã“ a cãpãtat importanþa istoricã de care se bucurã nu numai datoritã valorii judecãþilor pe care le promoveazã. rolul lor de legitimare ideologicã a ordinii existente ºi de integrare a indivizilor în structura societãþii .11. Cel la care ne referim inaugureazã o nouã perspectivã de înþelegere a fenomenului cultural ºi comunicaþional. Adorno. dar care a marcat un nou capitol în cercetarea uneia din cele mai importante faze ale comunicãrii de masã. atunci umanitatea poate fi total trãdatã“ („Introduction“. Unul este capitolul „Enlightenment as Mass Deception“ („Iluminismul ca amãgire de masã“). în mod obiectiv. el trebuie sã înceapã cu reconsiderarea raþiunii ºi a relaþiei sale cu libertatea. Filmul. dacã un proces de îndreptare poate avea loc. XVI). Unanimitatea caracterizeazã fiecare ramurã a culturii ºi cultura în ansamblu“ (Horkheimer. de Stuart Hall. O contribuþie la celebritatea capitolului a avut ºi noutatea interpretãrii. elemente de emancipare reale. chiar dacã vor adopta viziunea criticã. radioul ºi publicaþiile periodice formeazã un sistem. care face celebrã lucrarea ca atare. cea a receptãrii. Studiile Culturale Britanice vor reveni asupra interpretãrii formulate de ªcoala de la Frankfurt ºi. 94). apoi. 5. Astãzi cultura îmbibã totul cu standardizarea.2. p. reflecþia devin dacã nu valori strãine. libertatea. Analizã care fixeazã o paradigmã de interpretare. Este una dintre primele analize ale culturii ºi comunicãrii de masã.2007 16:44 Page 190 190 Istoria comunicãrii Adevãrul. Restul capitolelor au o însemnãtate în bunã mãsurã istoricã. oricum valori secundare în constelaþia de prioritãþi ale raþiunii instrumentale. vor introduce nuanþãri extrem de importante în ceea ce priveºte înþelegerea culturii ºi comunicãrii de masã. 2002. au dat naºtere la un haos cultural este dezminþitã de experienþa zilnicã. Facem aceastã precizare pentru a înþelege mai bine cã nu cultura este miza demersului din Dialectic of Enlightenment. spiritul critic. tãiºul critic faþã de alte viziuni care încercau sã identifice în noua culturã note pozitive. procesul de industrializare a culturii în care imperativele comerciale joacã un rol din ce în ce mai semnificativ. autorii considerând cã „dacã raþiunea nu reflecteazã asupra ei însãºi.qxd 11. ci articole sau capitole din cãrþi marcheazã profund devenirea acestui domeniu. Interpretarea lui Horkheimer ºi Adorno are note de radicalism ºi rigorism care nu pot fi negate. Un alt caz este cel al articolului „Encoding Decoding“. reflecþia. Horkheimer ºi Adorno au lansat termenul de industrie culturalã pentru a ilustra mai multe tendinþe: în primul rând. la care se adaugã diferenþierea ºi specializarea socialã ºi tehnicã. „Enlightenment as Mass Deception“ începe cu o precizare de fond care anunþã o schimbare de direcþie: „Concepþia sociologicã potrivit cãreia dispariþia reazemului pe care. îl oferea religia ºi dezintegrarea ultimelor reziduuri precapitaliste. De altfel. ci un nivel mai adânc al existenþei umane: raþiunea însãºi. p. Ar putea fi o ultimã ºansã pentru raþiune sã-ºi dea seama de procesul de degradare pe care îl parcurge ºi sã realizeze cã „germenul distrugerii“ este peste tot. În orice caz. un articol de câteva pagini.

cel puþin în perioada de început ªcoala criticã are drept principalã achiziþie teoreticã ideea de „industrii culturale“. sã vinã în întâmpinarea cerinþelor ºi preferinþelor acestora.2007 16:44 Page 191 ªcoala de la Frankfurt 191 capitaliste. sã stimuleze interpretãri diferite. fundamentalã în înþelegerea sensului noþiunii de industrie culturalã. Nu trebuie sã fii specialist ca sã-þi dai seama cã una dintre marile vulnerabilitãþi ale comunicãrii de masã este standardizarea. pur ºi simplu. * . reprezentanþii Studiilor Culturale Britanice vor fi confruntaþi cu aceeaºi problemã. Pentru a întãri aceastã idee. Raymond Williams va îndemna sã cãutãm o nouã formulã pentru comunicarea de masã ºi propune termenul „comunicare culturalã“. despre forma contemporanã a artei care se adreseazã maselor“ (Adorno. ci obiectul sãu“ (idem). p. Dacã denumirea ªcoala de la Frankfurt este interºanjabilã cu „ªcoala criticã“. ascunde chiar intenþia de manipulare. cum constatã ºi autorul. 99). propunerea sugeratã de el nu a prins.qxd 11. 98). p. încât. servind scopurile acesteia. El a fost înlocuit cu formula industrie culturalã „pentru a exclude de la bun început interpretarea convenabilã susþinãtorilor sãi: cã este vorba despre o formã de culturã care ia naºtere în mod spontan chiar din rândul maselor. Spre a înþelege mai adecvat semnificaþia termenului ºi cum au ajuns autorii la crearea sa. aºa cum subliniazã Adorno. autorii mai fac o precizare instructivã privitoare la standardizare ºi cauzele sale.Istoria_comunicarii. Explicaþia pe care o ofereau De menþionat cã peste aproximativ douã decenii. reprezintã un apendice al întregii maºinãrii“ (ibidem. Comunicarea modernã care dispune de mijloace tehnice aºa de puternice de rãspândire a informaþiei ar trebui sã dezbatã idei. „Clientul nu este rege. Comunicarea mass-mediated joacã un aºa de mare rol în teoria socialã criticã. având drept obiectiv sã se adapteze nevoilor acestor „mase“. Prin urmare. Autorii voiau sã semnaleze cã avem de-a face cu ceva diferit. cã „obiectele croite pentru consumul maselor ºi care într-o mare mãsurã determinã natura consumului sunt ritmic produse. putem spune cã termenul de industrie culturalã este alternativa creatã de ªcoala de la Frankfurt pentru a denumi aceeaºi realitate culturalã ºi mediaticã desemnatã prin noþiunea „comunicare de masã“ sau „culturã de masã“. tocmai o asemenea confuzie trebuia prevenitã. nu ne putem reprezenta aceastã teorie fãrã demersul critic la adresa comunicãrii de masã. nu este subiectul industriei culturale. sã menþionãm o precizare fãcutã de cãtre Adorno în studiul „Culture Industry Reconsidered“. Ceea ce ar putea sugera cã este un tip de comunicare croitã pentru nevoile maselor. iar „comunicarea culturalã“ este încã denumitã „comunicare de masã“ (vezi în acest sens secþiunea urmãtoare consacratã Studiilor Culturale Britanice). înºelãtoare în primul rând pentru cã poartã în denumire termenul de masã. Or. unul dintre cele mai consistente ºi mai cunoscute concepte din sfera comunicãrii. în realitatea pe care o exprimã noþiunea de industrie culturalã. Or.11. 2006. El este nemulþumit de faptul cã denumirea de masã exprimã un mod de raportare dispreþuitoare ºi nediferenþiatã la audienþã. Horkheimer ºi Adorno vor sã scape de aceastã formulã înºelãtoare*. Dar. ci unul secundar. ca ºi când ar exista un plan“ (idem). masele nu „au rolul principal. funcþia de stabilizare a capitalismului realizatã prin „manipularea audienþelor de masã în direcþia obedienþei“. Cã prezenþa cuvântului „masã“ din formula „culturã de masã“ poate induce în eroare sugerând cã ar putea fi vorba despre o culturã dedicatã masei. În schiþa capitolului „The Culture Industry: Enlightenment as Mass Deception“ – precizeazã Adorno – era folosit termenul de „culturã de masã“. ele formeazã obiectul unui calcul.

Instrumentele de comunicare proprii industriei culturale nu dezvoltã nici un mecanism de replicã.Istoria_comunicarii. organizarea ºi identificarea consumatorilor.2007 16:44 Page 192 192 Istoria comunicãrii „pãrþile interesate“ acestui fenomen era aceea cã standardizarea se explicã prin aria de adresabilitate foarte largã. În cazul în care acestea apar. nu o explicaþie pentru el“ (ibidem. Tehnologia a câºtigat preeminenþã ºi a contribuit la consolidarea „forþei acelora care au cea mai mare putere în societate“. crearea unui sistem al producþiei cãruia nu i se poate sustrage nimeni ºi nimic. p. Existã o preocupare constantã pentru a identifica nevoile publicului ºi nu se poate nega efortul de a avea în vedere asemenea nevoi. 97). standardizarea ar decurge cu necesitate din caracterul de masã al acestei comunicãri. din înseºi nevoile consumatorilor. Ceea ce ne propun autorii este o înþelegere în bunã mãsurã opusã a respectivului proces. Adorno. care este apoi bombardat cu diferite produse ºi mesaje pe care el le percepe ca rãspunzând nevoilor sale. Cum se rãspunde în fapt acestor nevoi? Prin clasificarea. . „Pasul de la telefon la radio a marcat clar distincþia între aceste stadii de evoluþie“ (idem). „Fiecare este obligat sã se comporte spontan în acord cu «nivelul» determinat de indicatori ºi sã selecteze produsul de masã manufacturat pentru categoria sa“ (ibidem. bombele ºi filmele formeazã un tot“). dar contestã premisele ºi scopurile. nu apãrutã spontan din evoluþia comunicãrii de masã. diferenþele sunt coborâte la nivelul familiei ºi propagate“ (ibidem. Radioul.qxd 11. operaþie care are drept criteriu venitul. este o schematizare a publicului. asemenea nevoi sunt induse ºi totul ia forma unui proces cu autoalimentare. implicit. p. Într-adevãr. Raþionalizarea nu face decât sã prezinte într-o formã „neutrã“ interese ºi valori care au premers procesului de raþionalizare propriuzisã. „în mod democrat“. impun o soluþie mecanicã: produsele standard. astfel încât nimeni sã nu scape. prezente în diferite locuri. ªi. 95). Tehnologia ºi raþionalizarea nu pot fi examinate separat de sistemul în care acþioneazã. p.11. „Ceva este furnizat pentru oricine. 96). „în mod liberal“. ele sunt absorbite ºi integrate în sistem prin diversificarea ofertei. p. Aceleaºi nevoi. Deci ceea ce realizeazã tehnologia în interiorul societãþii capitaliste este unificarea sistemelor („automobilele. sã contribuie la prelungirea ºi permanentizarea acestora. ci funcþionãrii sale în cadrul economiei de astãzi“ (idem). 97). a sâmburelui inegalitar al societãþii capitaliste. În realitate. Cei doi gânditori nu neagã virtuþile raþionalizãrii. De fapt. autorii precizeazã: „Aceste efecte adverse nu trebuie atribuite legilor interne ale tehnologiei. 2002. egalizeazã pe toþi în poziþia de consumatori. expuºi „într-o modalitate autoritarã aceloraºi programe elaborate de diferite posturi“ (idem). participantului sã joace rolul subiectului. O dovadã suplimentarã în sprijinul explicaþiei prezentate mai sus: produsele standardizate au fost acceptate fãrã nici o rezistenþã semnificativã din partea consumatorilor. care se adreseazã unor publicuri cu identitãþi diferite. nu permit manifestãri de spontaneitate din partea audienþei. „raþionalitatea tehnicã este astãzi raþionalitatea dominaþiei“ (Horkheimer. Concluzia care se degajã din analizã este limpede: „masa“ este postulatã. „Publicul este o parte a sistemului. Telefonul permitea. Cu alte cuvinte. Vorbind despre faptul cã tehnologia industriei culturale se limiteazã ea însãºi la standardizare ºi producþie de masã. raþionalitatea tehnicã prin intermediul cãreia se realizeazã standardizarea pare a rãspunde nevoilor consumatorilor. O ofertã însã schematizatã. În realitate.

Lucru înfãptuit prin alfabetizare ºi prin cuprinderea practic a întregii populaþii în diferite stadii de pregãtire ºcolarã. este diferenþiat. p. reuºitele se cumuleazã ºi contribuie la o îmbogãþire realã a subiectului. care îmbracã forma de masã. De pildã. Prima este accesul cultural. Diferenþele dintre diferite tipuri de automobile. Comportamentul lor poate fi înþeles numai dacã pornim de la aceastã premisã. Se poate spune cã din acest punct de vedere nu existã un impediment semnificativ în calea consumului cultural ºi mediatic. El pretinde ca însuºi conþinutul bunurilor culturale sã fie adaptat nevoilor consumatorilor. 98). dar care. 215). existã câteva particularitãþi ale pieþei bunurilor culturale. Criteriu realizat. de pãtrundere a semnificaþiei. ele nu ajung niciodatã la particularul autentic. din perspectiva industriei culturale. Este vorba despre o adaptare care sã învingã o barierã de ordin psihologic ºi cultural. Un efort de înþelegere. „Ea [industria culturalã] furnizeazã schematismul ca primul sãu serviciu pentru subiect“ (ibidem. Consumul cultural autentic presupune nu doar pregãtire. Aici descoperim schimbarea radicalã operatã de cãtre industria culturalã. În sfârºit. Pe de alta. Ele nu sunt menite decât sã perpetueze „aparenþa competiþiei ºi a alegerii“. nu doar existenþa accesului economic la creaþia culturalã. În plus. Ceea ce rezultã este o diferenþiere mecanicã.Istoria_comunicarii. autorii precizeazã cã. 5. Cultura de masã faciliteazã un consum fãrã efort. diferenþele sunt cantitative ºi nu surprind deosebirile de ordin calitativ.3. Al doilea criteriu priveºte accesul economic la produsele industriei culturale. Se poate spune cã pe mãsurã ce acest efort este mai mare. Produsul cultural sau mediatic este privit ca o marfã nu numai din punct de vedere al sferei de consum.11. potrivit grupelor de venit. iarãºi. ci ºi un mare efort personal. descoperim una dintre caracteristicile fundamentale ale industriei culturale. dar ºi fãrã consecinþe substanþiale Cu aceasta. anume criteriul psihologic ºi cultural. judecat dupã aparenþe. consumatorii sunt împãrþiþi dupã criterii statistice de ordin material în zone roºii. nu putem spune cã industria culturalã nu ia în calcul diferenþele dintre diferite categorii de public. este acelaºi. verzi ºi albastre. Aici are loc transformarea pe care o aduc industriile culturale. pentru cã se adreseazã unui subiect înseriat de cãtre propriile aparate de producþie. Ceea ce înseamnã „o altã valoare a reuºitei“. în cea mai mare mãsurã. cele care conferã identitate subiectului. Mai este un criteriu al pieþei bunurilor culturale. în realitate. aici putem observa însã ºi costurile imense ale acestei prefaceri. Potrivit autorului lucrãrii Sfera publicã ºi transformarea ei structuralã. dintre filmele produse pe scarã de masã sunt „ fundamental iluzorii“. la înnobilarea . extrem de ieftine. Existã în aceastã privinþã câteva precizãri oportune fãcute de cãtre Jürgen Habermas (Habermas. avem puþine ºanse sã pãtrundem esenþa industriei culturale dacã nu vom înþelege cã aparatele de producþie privesc totul ca pe o marfã. de surprindere a înþelesului adânc al unei creaþii. p. cu deosebire în cazul produselor mediatice. care presupune rãspândirea ºtiinþei de carte. Subiectul este doar parte a întregului ºi în aceastã calitate i se oferã servicii. Existã în aceastã privinþã chiar o precizare din partea autorilor. Pe de o parte. 2005. câºtigurile culturale ºi educaþionale sunt mai relevante. anume schematismul sãu organic.2007 16:44 Page 193 ªcoala de la Frankfurt 193 Ceea ce oferã producþia de masã este un produs care. ci ºi al conþinutului. Aºa cum am precizat anterior.qxd 11.

4. odinioarã consumul operei de artã presupunea eforturi mari. fãrã încordãri speciale. 2002. astfel. În primul rând. de fapt. raþiunea îºi devine sieºi scop. Toate acestea influenþeazã ºi condiþioneazã chiar judecata consumatorului. în sensul cã el nu ne dezvoltã capacitãþile intelectuale ºi artistice. Iatã cum fixeazã Habermas o asemenea realitate: „Frecventarea culturii exerseazã mintea. 2006. Ceea ce apare ca particular. el rãspunde comoditãþii noastre. o evoluþie ce se autoîntreþine: aparatele de producþie proiecteazã nevoi false la a cãror satisfacere lucreazã tot structurile respective… Sistemul este aºa de puternic. cã „dineul trebuie consumat citind mai atent meniul“. perpetuând astfel sistemul capitalist. ci. Astfel produsul nu presupune nici o solicitare specialã. Deci. capitolul „Iluminismul ca amãgire de masã“ este traversat de douã idei principale. Aceasta este deosebirea de fond dintre consumul cultural autentic ºi consumul cultural de masã. Chiar critica societãþii capitaliste este amputatã. facilitând un consum fãrã efort. simplu. Se declanºeazã. în timp ce consumul culturii de masã nu lasã nici o urmã. acum însuºi actul de alegere este construit de cãtre producãtori. rezultatul nu este nici semnificativ. Fãrã o solicitare specialã. de ceea ce autorii numesc „falsa identitate a generalului cu particularul“ (Horkheimer. golit de conþinut. La nivel declarativ. unificarea a ceea ce este diferit sub un numitor comun“ (în prefaþa la Adorno. Societatea capitalistã este „total administratã“ prin intermediul abundenþei de bunuri. nici cumulativ. „este realizarea societalã a înfrângerii reflecþiei. ci regreseazã“ (idem).qxd 11. individualitatea a fost vidatã de conþinutul real. Pentru raþiunea instrumentalã. pentru a fi vândut ºi pentru a genera profit. Dacã în capitalismul secolului al XIX-lea consumatorii alegeau produsele pentru cã le gãseau folositoare. Mai mult. Este o individualitate multiplicatã. individualitatea existã ca motiv retoric. 5. care sã le mãreascã ºansele de a fi consumate. precum ºi purtãtorii materiali ai acestei rezistenþe: indivizi sau grupuri restrânse. amânã sau chiar dizolvã momentul contestaþiei. De ce o asemenea identitate este iluzorie? Pentru cã unul din termenii relaþiei este suprimat.2007 16:44 Page 194 194 Istoria comunicãrii sa spiritualã. Bunul existã nu pentru a satisface nevoile ºi dorinþele consumatorilor. nici o încordare de un anume fel. este împlinirea raþiunii instrumentale. dar ºi „fãrã consecinþe substanþiale“. a birocraþiei ºi a industriei culturale. nevoile individuale reprezintã scopul aparatelor de producþie. un „acelaºi“ reprodus la scarã de masã. De fapt. În realitate. Cã nu este nimic de aºteptat de la industria culturalã. Acest proces de prefabricare reprezintã garanþia de a putea fi receptate „fãrã premise severe“. 11). Orice rezistenþã este spulberatã de cãtre societatea „total administratã“ „Industria culturalã“. este. dar ele erau urmate de rezultate semnificative ºi cumulative. individual. în felul acesta. Industria culturalã recurge la prefabricarea produselor. . consumul de masã prilejuieºte un gen de regresie. care nu se cumuleazã. dar nevoile lor modeste. încât orice rezistenþã este spulberatã. cã trebuie sã ne emancipãm mai ales de promisiune. el este în mãsurã sã integreze eventuale puncte de rezistenþã.11. Din instrument destinat sã satisfacã anumite scopuri ºi obiective umane. 95). el mijloceºte un soi de experienþã. Adorno. p.Istoria_comunicarii. Industria culturalã ia în calcul nevoile consumatorilor. Autorii îºi dau seama cã industria culturalã amãgeºte fãrã încetare ºi. p. Într-adevãr. remarcã Bernstein. de particularitãþile care îi conferã identitate.

p. timpul liber nu mai este acel . aºa cum sunt ele vãzute de reprezentanþii ªcolii de la Frankfurt? Colonizarea timpului liber de cãtre industria culturalã face ca ºi acest interval. determinã atât de amãnunþit fabricarea bunurilor pentru timpul liber. Era. educaþionale.Istoria_comunicarii. dar într-un moment diferit“ (Horkheimer. o prelungire a muncii propriu-zise. ci se transformã într-o prelungire a timpului de muncã. pentru cã industria culturalã nu poate organiza o activitate decât dupã propriile criterii. 5. În felul acesta. timpul liber nu mai are identitatea sa. sã fie organizat pe baza aceloraºi criterii ale „unitãþii producþiei“. timpul liber se impunea ca o realitate socialã foarte importantã. Apoi. Adorno. dar ºi pentru asimilarea de diverse norme ºi valori.qxd 11. Din punct de vedere social. aºa cum fusese el înþeles pânã atunci. pentru instrucþie ºi perfecþionare. 109). aflate sau nu în concordanþã cu cerinþele unui comportamentul civilizat. politice. Modul în care petreceau oamenii acest timp devenea o problemã socialã foarte importantã. vizibilã ºi de nimeni pusã la îndoialã creºterea volumului timpului liber. a orelor aflate la dispoziþia persoanelor. „Armatele industriale“ aveau în fiecare zi la dispoziþie un interval de timp liber egal sau aproape egal cu cel de producþie.5. asistam la o creºtere spectaculoasã a numãrului de persoane care beneficiau de perioade de timp liber din ce în ce mai semnificative. Iar perfecþionarea nu face decât sã contribuie la sporirea performanþelor sistemului ºi la permanentizarea sa. filozofia ºi ºtiinþa. mai întâi. Care sunt consecinþele acestei întâlniri. Deodatã. Timpul liber – reduta strategicã a industriei culturale Pentru orice sociolog de la mijlocul secolului trecut. ci vizeazã diverse aspecte ale funcþionãrii societãþii. anume cã devine o altã faþetã a timpului de muncã. aflat la dispoziþia cetãþeanului. Aceasta este „boala incurabilã a oricãrui timp liber“. intrã sub incidenþa aceleiaºi organizãri care nu lasã posibilitãþi reale de alegere pentru subiect. 2002. pentru a putea începe activitatea de a doua zi. ci mai ales consecinþele pe care le are întâlnirea dintre timpul liber ºi industria culturalã. Ceea ce transformã radical rolul timpului liber.11. la fel ca ºi publicitatea. prin procesele de urbanizare. „Mecanizarea are o asemenea putere asupra timpului liber ºi petrecerii sale. nu fac decât sã contribuie la reproducerea sistemului. Ceea ce pânã atunci reprezenta un rãgaz aflat la dispoziþia cetãþeanului. Aceleaºi rigori ale standardizãrii reglementeazã timpul liber. timpul liber ieºea din sfera problemelor secundare ºi tindea sã devinã o temã de prim plan în dezbaterile sociale.2007 16:44 Page 195 ªcoala de la Frankfurt 195 deoarece ea nu mai pune sub semnul întrebãrii ordinea capitalistã. Contribuþia ªcolii de la Frankfurt în acest domeniu constã în faptul cã sesizeazã nu doar importanþa timpului liber. timpul liber s-a impus ca o realitate socialã care nu mai putea fi neglijatã. o oazã de libertate. încât muncitorul aflat în perioada celor opt ore libere nu poate decât sã consume aceleaºi imagini ale procesului de muncã. – urmeazã aceeaºi logicã a mecanizãrii. era din ce în ce mai vizibil cã timpul liber nu mai putea fi tratat ºi înþeles doar ca un rãgaz necesar refacerii. fiind organizat dupã aceleaºi reguli ºi în lumina aceloraºi rigori. distracþii etc. De aceea. Ca atare. Cele opt ore puteau fi folosite în diferite feluri: pentru distracþie ºi refacere. Tot ceea ce umple timpul liber – bunuri. În orice caz.

controlat. Demersurile ºi acþiunile sale – standardizarea. de ceea ce ele deprind în . în realitate. Fireºte cã efortul de adaptare nu avea în vedere nevoile de profunzime ale oamenilor. ci ºi de un proces de adaptare a industriei la realitãþi precise. într-un cuvânt se socializeazã oameni ºi grupuri sociale.Istoria_comunicarii. industria culturalã rãmâne businessul timpului liber. nu putem face abstracþie de timpul lor liber. la limitã. 108). mai ales cã industria culturalã a preparat un ingredient plãcut: distracþia. el este influenþat. Controlul ei asupra consumatorului este mediat de entertainment ºi aceastã situaþie nu va fi înlãturatã de o hotãrâre exterioarã“ (ibidem. O manierã de influenþare ºi control soft. un control puþin perceptibil.2007 16:44 Page 196 196 Istoria comunicãrii interval consacrat recreerii sau perfecþionãrii. „Aceastã abordare este încã avutã în vedere de cãtre cãpitanii industriei filmului. Ideologia lor este businessul“ (ibidem. par a fi efecte secundare. p. acest interval de timp este cel puþin la fel de important ca ºi cel dedicat producþiei. Structurile industriei culturale nu sunt aºa de inflexibile cum pot apãrea la prima vedere.11. „Totuºi. p. ci devine „o formã de adaptare la rigorile muncii industriale“. Entertainment-ul este inima timpului liber. Distracþia apare neutrã ºi cea mai depãrtatã de orice calcul sau putere de influenþare. maximizarea profitului. De aceea. reprezentanþii ªcolii de la Frankfurt descoperã cã. programat. Industria culturalã priveºte adaptarea ca pe un pas intermediar pentru a-ºi atinge propriul scop. Timpul liber nu poate fi petrecut decât sub zodia industriei culturale. le anticipeazã pentru a putea avea o ofertã în acord cu aceste nevoi. timpul liber a devenit o perioadã în care se plãmãdesc convingeri. Chiar dacã nu îºi propun o teorie a timpului liber. El este vãzut ºi organizat prin prisma ideii de afacere. Timpul liber nu mai este „liber“. prudent. Mai importante decât „ideologia businessului“ sunt anumite aspecte care. p. la prima vedere. Indiferent dacã ne dãm sau nu seama. întrucât ea aratã limpede cã nu putem vorbi doar de determinarea nevoilor. dar care. adevãrul. „În capitalismul târziu. De aceea. ele se adapteazã nevoilor publicului. Existã din acest punct de vedere o apreciere semnificativã în capitolul la care ne referim. doar de inducerea unor preferinþe. Putem chiar spune cã. a reprezentat o adaptare deliberatã la nevoile publicului înregistrate la casele de bilete. „Reorganizarea majorã a industriei filmului înainte de Primul Rãzboi Mondial. reprezintã consecinþa cea mai semnificativã a joncþiunii dintre industria culturalã ºi timpul liber. nevoi care nu aveau nici o importanþã în zilele de început ale ecranului“ (ibidem. Dacã suntem interesaþi de devenirea persoanelor ºi a grupurilor. pentru reprezentanþii industriei culturale. 109). producþia de masã. timpul liber se transformã într-un mijloc de socializare foarte important. intrãm în logica industriei culturale: „orice presupune un efort mental trebuie evitat“. entertainment-ul nu este altceva decât prelungirea muncii“ (idem).qxd 11. ar fi mai corect sã vorbim despre ceea ce s-ar putea numi „comodificare“. care acceptã succesul de casã ca dovadã ºi ignorã. se modeleazã opþiuni. precondiþia materialã pentru expansiunea ei. De îndatã ce se pune problema petrecerii orelor libere. potrivit autorilor. timpul liber nu reprezintã o perioadã care prezintã anumite particularitãþi ce s-ar cere respectate. odatã ce beneficiazã de prezenþa mijloacelor de comunicare în masã. 108). muncii propriu-zise. „plãcerea uºoarã primeazã“ etc. într-un adevãrat mediator al realitãþilor politice. O vom reproduce. adaptarea la nevoile oamenilor – sunt modalitãþi de atingere a obiectivului strategic.

opera de artã are o autonomie indiscutabilã. pentru cã ea este pusã cu adevãrat în pericol „de înjosirea autoritarã a industriei culturale“. p. cum remarca ºi Adorno. totodatã. Sedgwick. p. 2002. opera de artã se detaºeazã de lumea empiricã ºi produce o alta. La sfârºitul deceniului ºapte apare Teoria esteticã. Adorno accentueazã autonomia artei. societatea în ansamblu nu mai poate fi înþeleasã corect fãrã a lua în calcul timpul liber ºi valoarea lui de influenþare. Este vorba despre ceea ce autorul numeºte „vechea afinitate dintre contemplator ºi opera de artã“. cea mai puþin perceptibilã. analiza ei pe baza unor criterii estetice fiind esenþialã. În creaþia autorului german. în bunã mãsurã. Deºi este inspiratã de viaþã („operele de artã sunt cópii ale viului empiric“). cum precizeazã ºi Andrei Corbea în postfaþa ediþiei româneºti. 2005. ea trebuie analizatã sub un dublu aspect: ca fiind influenþatã de cãtre societatea ºi epoca în care este elaboratã ºi. principala sa modalitate de influenþare ºi manipulare – cu atât mai importantã. þinând seminarii de esteticã (Adorno. Pur ºi simplu. Care este preþul acestei contopiri? Potrivit lui Adorno*. ca fiind liberã de aceastã societate. De aceea. 2005. 2). Preþul masificãrii operei de artã Sute de ani de evoluþie au consacrat în domeniul cultural douã concepte pereche: high art ºi low art.qxd 11. Adorno ºi-a început cariera la Universitatea din Frankfurt. Low art era destinatã celor mulþi. Adorno poate fi considerat filozof sau sociolog. dar el este prin excelenþã estetician. Evoluþia istoricã mai consacrã ºi judecata potrivit cãreia high art reprezenta arta adevãratã. p. prin sfera de adresabilitate largã. industria culturalã nu ar fi nici pe departe aºa de puternicã precum este astãzi. opusã ei. Creaþia culturalã care se încadra în aceastã noþiune avea un grad de accesibilitate considerabil. este lipsitã de intenþionalitate practicã – în alþi termeni. Theodor Adorno meritã o menþiune aparte. de o esenþã proprie (Adorno. în acele vremuri. Ea pretindea un anumit nivel de cunoaºtere. O operã de artã are o intenþionalitate (is purposive) în sensul cã este un artefact uman construit deliberat.Istoria_comunicarii. deci.2007 16:44 Page 197 ªcoala de la Frankfurt 197 acest interval de vreme. în acelaºi timp. dar nu era lipsitã de autenticitate. care lumineazã într-un fel aparte formula „industrii culturale“ ºi ne ajutã sã pãtrundem mai bine înþelesul ei. cu cât lucrurile îmbracã aici forma cea mai soft ºi. Pur ºi simplu le-a contopit.11. * . Industria culturalã a pus capãt dihotomiei high art/low art. în primul rând. 473). 5. arta înaltã a avut un preþ social: „excluderea claselor de jos“. care. Fãrã colonizarea timpului liber. Am dori sã insistãm asupra unei probleme abordate în Teoria esteticã. De altfel. nu este un bun care sã poatã fi vândut pentru realizarea unui profit (Edgar. tradusã ºi în româneºte. iar distracþiile oferite pentru petrecerea timpului liber. iar elementele componente ale fiecãreia au fost subsumate conceptului de scop. un fapt social. Timpul liber reprezintã principala sa redutã strategicã. Arta înaltã se adresa elitelor sociale.6. Low art se distinge. În epoca industriei culturale. iar pãrþile care se referã la probleme culturale din lucrarea Dialectic of Enlightenment sunt. Când este vorba despre probleme culturale ºi estetice. Scrie în perioada interbelicã studii cu acest profil. Ceilalþi reprezentanþi ai ªcolii de la Frankfurt sunt mai ales filozofi ºi sociologi. 6). autenticã. nu putea fi atins decât de un grup restrâns de oameni. opera lui. De aceea. dar. în acelaºi timp. vom întâlni permanent aceastã dublã perspectivã: opera de artã este autonomã ºi. Natura ei o fãcea elitistã. arta parcurge un drum similar cu cel al raþiunii. În contextul afirmãrii industriei culturale.

ea nu mai poate juca un rol semnificativ în consolidarea capacitãþii de rezistenþã a individului în faþa presiunii alienante a sistemului. în orice caz. Idealul unei asemenea identificãri avea în vedere nu adaptarea operei la subiect. sã asculte. în viziunea lui Adorno „«vraja» artei ar þine aºadar de chiar esenþa ei ºi orice operaþiune de dez-«vrãjire»/desacralizare ar plasa-o automat sub tirania pieþei“ (în postfaþa la Adorno. 28). o trãire adevãratã. ªi.Istoria_comunicarii. Numai cã aceastã acomodare are un preþ: arta veritabilã este alungatã din viaþa consumatorului obiºnuit. Opera de artã devine „vehicul al psihologiei contemplatorului“ (ibidem. ci nevoilor în bunã mãsurã create ºi. contemplarea diferitelor opere de artã se soldeazã. Astfel. sã citeascã o operã de artã. într-un fel sau altul. Prin reproducere.qxd 11. 476). În aceastã identificare consta sublimarea esteticã“ (Adorno. la reproducerea raporturilor sociale existente. trãieºte o emoþie curatã. nu este decât o mare iluzie. pp. iar momentul contemplãrii se degradeazã ºi se reduce la o proiecþie a emoþiilor consumatorului.11. artificiale ale consumatorilor. 29). a subiectului la opera de artã. fundamental atât pentru înþelegerea operei de artã. Ceea ce crede el cã îi aparþine nu mai este artã. ea legitimeazã ºi participã. Arta îºi pierde autonomia. Arta este prezentatã ca fiind aproape de oameni. În felul acesta. subiectul care contemplã uitã de sine. p. 2005. Sub acest pretext viclean de a elimina distanþa dintre opera de artã ºi consumator. ca urmare. opera de artã pare cã se apropie de consumator: în realitate. 28-29). „Înainte de epoca administraþiei totale. în final. subiectul pus sã contemple. care prilejuieºte o cumulare a experienþei. care prilejuieºte o îmbogãþire realã a fiinþei sale artistice. sã-ºi devinã indiferent. Pentru cã el parcurge o experienþã spiritualã. sã disparã în aceasta. din artã „un element sau chiar o unealtã a non-libertãþii dominante“. Le oferã ceva ce nu cere efort. de fapt se suspendã momentul sublimãrii.2007 16:44 Page 198 198 Istoria comunicãrii Raþiunea luminatã se supunea obiectului pentru a-i surprinde esenþa adevãratã. ceva seducãtor: ele rãspund nu nevoilor reale. Funcþia emancipatoare a artei este asociatã în mod organic cu autonomia ei. Ceea ce apare drept cucerire. cât ºi pentru îmbogãþirea spiritualã a subiectului. p. În momentul în care autonomia artei dispare. Industria culturalã distruge acest moment de autenticã trãire spiritualã. ea devine o banalã „marfã“. ea inverseazã relaþia dintre consumator ºi opera de artã: „vechea afinitate dintre contemplator ºi obiectul contemplat se inverseazã“ (ibidem. Cu adevãrat omagiat într-o asemenea interpretare este subiectul. 2005. în cele din urmã. În cazul artei. ca oricare altul. Cum remarcã ºi Andrei Corbea. se identificã în cele din urmã cu opera admiratã. adevãrat salt înainte pe drumul accesibilitãþii artei. iar opera de artã se acomodeazã la consumator. ceva ce le aparþine. de a face opera de artã accesibilã. p. cu faptul cã „se separã de ceea ce i-a dat naºtere“. era programat sã uite de sine. Astfel. un „moment de ieºire din sine“. un simplu bun de consum. poate încuraja spiritul critic ºi furniza elemente reale ale procesului de emancipare. ci un produs standardizat. Ce proiecteazã consumatorul în opera de artã? Propriul sãu eu standardizat. Opera de artã este adusã cât mai aproape de subiect. „mecanism pus în miºcare ºi exploatat de cãtre industria culturalã“. ºi nu opera de artã. ea poate stimula perceperea diferitã a realitãþii. ceva ce pare perfect adecvat gusturilor ºi preferinþelor lor. cu o îmbogãþire sufleteascã a subiectului. arta este deposedatã de . O asemenea nivelare a diferenþelor dintre artã ºi realitate face. ele îi înºalã“. ci invers. „Fãcându-le pe voie. Mãrfurile culturale au în ele ceva înºelãtor.

se strãduise sã identifice ºi elementele pozitive ale acestui proces. Bernstein. Existã un tip de inflexibilitate mai ales în argumentaþia lui Adorno. Înþelegem acum de ce afirmã Adorno cã „atitudinea contemporanã faþã de artã este una regresivã“. sã consideri cã punctul de plecare a analizei sunt reacþiile subiecþilor. chiar ºi atunci când în poziþia sa detectãm multe elemente raþionale ºi oportune. deci cu ipostaza sa de bun cultural. Facem abstracþie de faptul cã Lazarsfeld accentua sau chiar supraevalua semnificaþia mãsurãrii precise. „se smulge din propriul concept“ ºi ia forma divertismentului. Dupã opinia lui Adorno. Adorno mai adaugã ceva foarte important. având în vedere proiectul teoretic al reprezentanþilor ªcolii de la Frankfurt. Sã ne amintim de polemica sa cu Lazarsfeld. la conservarea ºi consolidarea structurilor existente? Poate contribui la promovarea sau. Adorno. p. cu o formulã de a menþine ºi consolida înstrãinarea oamenilor.qxd 11. pornind de la dominantele gândirii critice.Istoria_comunicarii. 2). A te concentra prea mult pe efecte sau doar pe efecte înseamnã sã faci abstracþie de sursã. 2002. iar Adorno. la blocarea „libertãþii integrale“? Consideraþiile celor doi autori privind industria culturalã se cer plasate ºi înþelese într-un context mai larg. sub forma divertismentului ºi a bunului cultural. nu atât pentru cã el nu ar fi prezentat interpretãri demne de luare aminte.11. nevoia de artã creºte la nivelul maselor de consumatori ºi cã ia naºtere o nouã conºtiinþã artisticã. ci pentru cã acceptarea unei analize de o asemenea facturã ar fi pus sub semnul întrebãrii înþelesul de ansamblu al lucrãrii Dialectic of Enlightenment. dimpotrivã. 5. dar s-ar scãpa din vedere sursa care produce efecte.2007 16:44 Page 199 ªcoala de la Frankfurt 199 caraterul ei artistic. Merite ºi slãbiciuni ale unui concept Cum ne avertizeazã ºi J. pe cea a interpretãrii. Poziþia criticã excesivã faþã de Benjamin se explicã ºi în felul acesta. de a perpetua sistemul alienant. Contemplatorul nici nu-ºi mai pune problema de a percepe în opera de artã inefabilul ei. avem de-a face cu o falsã conºtiinþã artisticã. ci urmãreºte „desfãtarea de ordin secundar“. poate el contribui la schimbare sau. la cât mai multe mãsurãtori ºi evaluãri empirice. sã procedezi la o inversare de prioritãþi. Asimileazã opera de artã cu ceea ce putem percepe fãrã efort. dar ºi în cea a importanþei. a artelor inferioare. când vorbim de industria culturalã este important sã reþinem faptul cã nu avem de-a face cu o analizã sociologicã a fenomenului cultural. Prin urmare. În felul acesta nu numai cã studiul comunicãrii s-ar reduce la mãsurãtori. trebuie început cu sursa.7. intrã în zodia administrãrii totale de cãtre industria culturalã. arta. Adorno respinge demersul colegului sãu. M. fãrã strãdania „de a ieºi din noi înºine“. În acest moment. problema industriei culturale apare în atenþia autorilor „datoritã legãturii sale cu posibilitãþile de transformare socialã“ (în prefaþa la Horkheimer. Benjamin încercase o tratare mai nuanþatã a impactului pe care mijloacele de comunicare în masã îl au asupra artei ºi consumului artistic. aºa de bine administrate de cãtre industria culturalã. S-a spus cã datoritã mijloacelor de reproducere a operei de artã. dimpotrivã. Ce fel de potenþialitãþi are noul fenomen. mãsurarea lor cât mai precisã. Horkheimer ºi Adorno descoperã tema industriei culturale pe parcursul analizei cu privire la posibilitãþile de schimbare socialã. Raþionamentul lui Adorno este urmãtorul: în ordine temporalã. . El refuzã sã mai fie preocupat de diferenþa dintre opera de artã ºi viaþa realã.

de efectele industriei culturii ºi de contribuþia acesteia la permanentizarea sistemului. Noul tip de dominaþie este silenþios ºi nu este sesizat de cãtre oameni. 2002. Consumatorul reacþioneazã la ceea ce transmite sursa. de instrument de emancipare a celor dominaþi.2007 16:44 Page 200 200 Istoria comunicãrii deci cu cauza. se explicã ºi prin constatarea autorilor cã oamenii nu îºi dau seama de poziþia lor. rezistenþa. p. având în vedere talia autorilor de care vorbim. sau chiar în antiteza dintre omnipotenþã ºi lipsa de putere“ (Horkheimer. Aici este ºi marea nemulþumire a reprezentanþilor ªcolii de la Frankfurt. ºi este acceptat pentru cã este proiectat sã rãspundã anumitor nevoi ºi. care integreazã chiar ºi nemulþumirea ºi nu mai face posibilã revolta. Lucrarea zugrãveºte realitatea culturalã ºi socialã a timpului în culori sumbre. 109). Chiar ºi când este amintitã. O asemenea focalizare. În felul acesta. Dialectic of Enlightenment infereazã asupra existenþei unei audienþe fabricate“ (Peters. pentru a-ºi putea îndeplini funcþia de semnal critic. dupã ce s-a progresat pe laturi. cea mai mare slãbiciune a viziunii lui Adorno constã în contopirea mesajului cu efectul proiectat de cãtre mesaj. nu trebuie sã punem la îndoialã faptul cã fiecare îºi dãdea seama de adevãrul cuprins în afirmaþiile celuilalt. Anumite accente critice vizibil exagerate cu privire la industria culturalã. „Pornind de la un text fabricat. 66). în plan istoric este un câºtig. mai ales. Industriile culturale subjugã într-un mod plãcut. fie nu acordã nici o atenþie factorilor care contrazic o asemenea perspectivã. iar noi nu vom cãpãta o imagine cât de cât reprezentativã asupra comunicãrii dacã vom începe analiza cu cercetarea efectelor. a putut întemeia perspective de cercetare care. De unde sã vinã atunci. p. uneori chiar stridente.Istoria_comunicarii. ele anticipeazã nevoile publicului pentru a-ºi adapta mai bine oferta. ci pentru cã este din start acceptat.qxd 11. Adorno. 2003. nu pentru cã remodeleazã tot ceea ce întâlneºte în cale. altfel. Structurile industriei culturale nu sunt aºa de inflexibile cum pot apãrea la prima vedere. Produsul subjugã nu prin teroare. Audienþa nu formeazã obiect de analizã de sine stãtãtoare. chiar efortul de a rãsturna sistemul? Avem de-a face cu un tip de dominaþie de o cu totul altã facturã. putem înþelege mai nuanþat o formulã frecvent citatã din capitolul la care ne referim: „produsul prescrie fiecare reacþie“ (idem).11. Adorno rãmâne pe aceeaºi poziþie ºi nu identificãm în opera lui o încercare de a-ºi nuanþa poziþia. Horkheimer ºi Adorno sunt atât de absorbiþi de funcþia ideologicã a industriei culturale. pentru cã el a fost proiectat în corelaþie cu nevoia resimþitã de public. . Potrivit lui John Durham Peters. autorii fac o precizare cheie: „puterea industriei culturale constã în unitatea ei cu nevoia fabricatã ºi nu într-o simplã antitezã cu ea. Efectele nu pot fi înþelese fãrã studierea prealabilã a conþinutului obiectiv transmis de sursã. de a cãuta sã reinterpreteze ºi elemente din viziunea celuilalt. nu aveau cum sã aparã. comoditãþii noastre. Momentul analizelor ºi al interpretãrilor echilibrate vine mai târziu. de adevãratul bombardament pe care îl exercitã asupra audienþei. faptul cã nu întâlnim în Dialectic of Enlightenment nici un fel de efect pozitiv al culturii de masã. acceptat chiar de cãtre cel subjugat. Ceea ce înseamnã cã impactul producþiei culturale este asociat doar cu centrele ei de producþie ºi influenþa acestora. ea este privitã ºi examinatã tot din perspectiva acestor centre. chiar dacã excesivã. Produsul prescrie fiecare reacþie. încât fie nu iau în considerare. Dintr-o asemenea perspectivã. Lazarsfeld face o tentativã de reconciliere a celor douã orientãri. Fireºte. opoziþia. Ceea ce în plan metodologic ne apare eronat – concentrarea pe un aspect al comunicãrii –.

ºi pentru Dialectic of Enlightenment. oamenii de ºtiinþã au luptat cu ideologiile pietrificate. Ceea ce nu justificã exagerarea. Autorii vor sã arate cã noul fenomen al culturii ºi comunicãrii de masã exercitã aceeaºi dominaþie ca ºi ideologia clasicã a capitalismului. de a aºeza pe picior de egalitate. ci „clasificã. încât orice element care ar contrazice o Construcþia prezentatã în Dialectic of Enlightenment este una preponderent teoreticã. John Durham Peters remarca: „Revoluþionarii au murit ca noi sã devenim liberi. * . Hollywood-ul consta din opt studiouri ºi asigura 95% din filmele care rulau în SUA. greu de acceptat din partea unui autor de talia lui Adorno. Semnificaþia momentului producþiei este. din punctul nostru de vedere. toate acestea ca noi sã ne putem petrece timpul vizionând filme. într-o anumitã mãsurã.11. organizeazã ºi eticheteazã consumatorii“. Ceea ce obiºnuia sã spunã Adorno despre Freud – „la Freud. Sunt toate puncte de sprijin reale pentru o atitudine criticã tãioasã. Adorno era critic faþã de producþia de film ºi radio. din construcþia de ansamblu ºi se încadreazã rigorii sistemului. p. ci mai ales în pretenþia cã ele spun adevãrul. Spirit de mare fineþe culturalã ºi reprezentant al culturii clasice germane. numai cã într-o manierã soft. 2003. Cã nu prilejuieºte o emancipare realã. fiind cel mai „fordist“ producãtor în domeniul culturii de masã. ci reprimã. pentru cã ele simbolizau nu numai producþia de serie în domeniul cultural. supraevaluatã. În deceniul al patrulea.2007 16:44 Page 201 ªcoala de la Frankfurt 201 În alþi termeni. filozofii au visat la raþiune. când a fost elaboratã Dialectic of Enlightenment. singurele aprecieri adevãrate sunt exagerãrile“ – se potriveºte. de a face dintr-un produs artistic un element de manipulare ideologicã. dezvãluirea funcþiei ideologice a mijloacelor de comunicare se face prin intermediul unei analize care are ea însãºi un anumit caracter ideologic. Sesizând tocmai discrepanþa dintre idealul iluminist ºi realitatea culturii de masã. al opacitãþii faþã de faptele care contrazic teza iniþialã. Regresia pe care o constatã Adorno nu consta doar în standardizare. Este de înþeles dezamãgirea unui om de culturã de valoarea lui Adorno în faþa producþiilor de masã. ºi regresia spiritului artistic apãrutã pe o asemenea bazã. ci chiar pe cea de monopol. Or.qxd 11. Atât de mult este focalizatã atenþia autorilor pe aceastã misiune. ªi este astfel deoarece avem de-a face cu o lecturã preponderent ideologicã a unei realitãþi culturale ºi mediatice. O. Cã noul fenomen nu elibereazã. Este evident cã analiza este focalizatã pe momentul „producþie“ al comunicãrii sociale. percutantã. în spiritul marilor construcþii filozofice germane. prin semnalarea a douã suferinþe reale: dispariþia sublimãrii artistice. Cu deosebire. pentru cã nu insistã asupra problemelor individuale. Horkheimer ºi Adorno portretizeazã o economie culturalã condusã de ofertã (supply-driven). aceasta era modalitatea de a pietrifica raþiunea. ce dezamãgire!“ (Peters. Unele afirmaþii sunt evident discutabile. Momentul producþiei este puternic ºi dominator. nu de cerere (demand-driven). dar ele sunt deduse din anumite postulate. al unor exagerãri care servesc scopul lucrãrii. Adorno trebuie cã ºi-a reprimat foarte greu repulsia faþã de asaltul producþiei artistice de masã.Istoria_comunicarii. în diseminarea la proporþii de masã a producþiilor respective. regimul lui Hitler ºi producþia cinematograficã a Hollywood-ului. în sensul rigorismului*. ca negativitate a efectului. dupã pãrerea noastrã. 63). cã reprezentãrile difuzate sunt „reprezentãri ale adevãrului“. Analiza consumului de masã a operei de artã este. ci o integrare în structurile ºi mentalitatea sistemului. cea care conferea substanþã afinitãþii dintre contemplator ºi obiectul contemplat.

unde îºi propusese sã facã o «Introducere în gândirea dialecticã». noile mijloace de culturã ºi comunicare îndeplinesc. care se confruntase deja în mai multe rânduri cu provocãri ale grupãrilor studenþeºti de extremã stângã. subestimat. În viziunea pe care au îmbrãþiºat-o de la început autorii. poate cea mai consistentã portretizare pe care o cunoaºtem în literatura de specialitate. Jürgen Habermas. pe „maºinãrie“. 6. ªcoala de la Frankfurt marcheazã un moment cu totul aparte în evoluþia studiilor consacrate comunicãrii de masã. cã publicul este de la început proiectat sã fie „un apendice al maºinãriei“. Dimpotrivã.Istoria_comunicarii. iritate de refuzul sãu de a se solidariza cu acþionismul lor gãlãgios […]. atunci putem ºi noi spune. este doar postulatã ºi analiza se concentreazã pe „sistem“. pentru cã ar fi contravenit premisei de bazã a construcþiei.11. Horkheimer ºi Adorno iniþiazã demersul analitic pentru a arãta cã revoluþionarea tehnicã a sursei. Observãm cum perspectiva accentuat ideologicã sãrãceºte substanþa analizei ºi îi obtureazã fãgaºuri care. capacitatea ei de a rãspândi mesaje pe o arie geograficã largã. Andrei Corbea relateazã o scenã tulburãtoare: „la 22 aprilie 1969. liderul gândirii critice în ultima parte a secolului al XX-lea În postfaþa la Teoria esteticã a lui Adorno. altfel. se cere nuanþatã. la rândul nostru. în timpul uneia dintre primele prelegeri ale cursului sãu din semestrul de varã de la Universitatea din Frankfurt. în termeni comunicaþionali. Cum am arãtat. Poate fi chiar o ironie a istoriei. Dacã autorii afirmã cã „masa“ este un lucru postulat de cãtre aparatele de producþie ale capitalismului ºi nu o consecinþã a comunicãrii. repetãm.2007 16:44 Page 202 202 Istoria comunicãrii asemenea ipotezã este neglijat. într-o asemenea interpretare. dar orientarea empiricã americanã de care Adorno s-a desprins cu multã determinare a gãsit în ªcoala de la Frankfurt una dintre cele mai consistente teoretizãri ale importanþei sursei ºi a procesului de influenþare pe care îl declanºeazã mesajul pus în circulaþie. Este adevãrat cã ªcoala de la Frankfurt stãruie doar asupra sursei. nu are nici un efect asupra premiselor sale sociale ºi politice. Paradoxal. Adorno. reprezentând o ºansã suplimentarã pentru supravieþuirea ºi reproducerea sistemului. ar fi putut fi urmate. prin mutarea accentului de la sursã la receptor. dar mai ales vor reinterpreta semnificaþia procesului de comunicare în masã. Marile abordãri ale comunicãrii de masã care vor urma – ºi aici avem în vedere cu deosebire Studiile Cuturale Britanice – vor reinterpreta ºi importanþa sursei. audienþa. dar ea portretizeazã cu o rarã forþã importanþa acesteia. ªi implicit vor relativiza semnificaþiei sursei. nu revoluþioneazã sistemul. de a se adresa concomitent la milioane de persoane. dar nu ca fenomen de sine stãtãtor al analizei.qxd 11. „Masa“ sau. o funcþie ideologicã precisã. publicul nu putea sã beneficieze de o analizã sau de o perspectivã sociologicã. masa este luatã în calcul. Aserþiune care. în ultimã instanþã nesocotit. În ceea ce priveºte analiza „maºinãriei productive“. ci ca un obiect al „calculului“. publicul. ªcoala empiricã ºi ªcoala de la Frankfurt îºi plaseazã demersul analitic în acelaºi câmp problematic: importanþa decisivã a sursei. a fost realmente obligat sã pãrãseascã amfiteatrul dupã ce s-a vãzut întrerupt ºi bruscat aproape fizic de .

preia ºtafeta gândirii critice ºi devine cel mai proeminent reprezentant al ªcolii de la Frankfurt în ultima parte a secolului trecut. inclusiv clasa muncitoare. ºi cu dânsul alþi intelectuali socotiþi «de stânga». deºi în fosta RFG ele nu au cunoscut o amploare deosebitã (motiv de regret pentru autor). Scena ar putea fi descifratã din mai multe unghiuri. când corifeii teoriei critice se stinseserã din viaþã sau nu mai aveau o activitate ºtiinþificã pregnantã. Datoritã acestei prezenþe supãrãtoare. 2005. Asistentul lui Adorno. pe fluturaºii împrãºtiaþi aproape peste tot se putea citi propoziþia cã «Instituþia Adorno a murit»“ (Adorno. p. Cert este cã Adorno rãmâne profund afectat de ceea ce se petrecuse. Într-adevãr. manipulare – prezenta un risc indiscutabil. prietenul sãu Marcuse era aclamat de cãtre acþiunile protestatare ale studenþilor. 82). întrevedeau cu îngrijorare reflexe «fasciste»“ (ibidem. Jürgen Habermas. Tânãrul gânditor considera cã asemenea revolte au pe termen lung un impact pozitiv asupra societãþii germane. fãrã îndoialã. Bernard Miege ne spune cã Jürgen Habermas se înscrie „în posteritatea ªcolii de la Frankfurt“ (1998. dar nu se reduceau la ele. Habermas apeleazã cu preponderenþã la . Ceea ce pentru o teorie care se revendica din gândirea marxistã reprezenta un pãcat fundamental. p. Teoria pe care o promovau nu identificase un subiect istoric de care critica sã-ºi lege speranþele în efortul de transformare a societãþii criticate. misiune transformatoare. care alimenta un gen de inflexiune deopotrivã în plan teoretic ºi practic.qxd 11. ci o personalitate implicatã direct în acþiunea lor de protest. va trebui sã reamintim cã. miºcãrile studenþeºti l-ar fi dorit nu doar un mentor. pp.11. Miºcãrile studenþeºti ale anului 1968 cuprindeau diferite orientãri politice. Prin urmare. Max Horkheimer ºi Theodor Adorno ajunseserã într-o situaþie paradoxalã. Nu respira perspectivã istoricã ºi degaja un aer de pesimism greu de disimulat. El nu poate fi însã separat de spiritul ªcolii de la Frankfurt. Adorno nu a prizat cu o miºcare care a manifestat un potenþial contestatar indiscutabil. chiar dacã eºecul lor a putut genera apatie ºi. teoria celor doi autori ajunsese într-o dificultate ideologicã vizibilã. Mai important de relevat este faptul cã atitudinea lui Adorno nu poate fi înþeleasã separat de predilecþia pentru rigorism. Amãrãciunea. forþelor care se opuneau sistemului.Istoria_comunicarii. rãpus de un atac de cord. Habermas este puternic angajat în aceste miºcãri. Prin urmare. 471-472). Construcþie cu vizibile note ideologice. La rândul sãu. gesturi de „terorism disperat“. inclusiv fracþiuni stângiste. autorul Teoriei estetice avea dreptate sã pãstreze o rezervã faþã de „manifestarea unui fundamentalism ideologic în a cãrui intoleranþã un Adorno. Pe acest fond de frãmântare interioarã dramaticã pleacã într-un concediu în Elveþia. 472). Opera sa este parte integrantã a acestei ºcoli de gândire. ca ºi eforturile fãcute pentru încheierea volumului Teoria esteticã îi grãbesc sfârºitul. ideologie alternativã. se stinge din viaþã la scurtã vreme. Dezvoltând ideea „consensului administrat“. La rândul sãu. asimilatã. De partea cealaltã a oceanului. Poate cel mai important este cel referitor la modul cum era perceput Adorno în mediile studenþeºti ºi în societatea germanã în ansamblu: ca o figurã-simbol.2007 16:44 Page 203 ªcoala de la Frankfurt 203 câþiva turbulenþi. prin intermediul cãruia erau integrate în societatea capitalistã toate clasele ºi categoriile sociale. în anii ’60. uneori. A insista pe subiectele oarecum clasice ale gândirii critice – actori istorici. Pe acest fundal apare Habermas. gândirea criticã intrase într-un adevãrat impas. Ca sã înþelegem mai bine evoluþia sa teoreticã. Habermas elaboreazã operele sale majore în ultimele decenii ale secolului trecut.

Este important sã relevãm cã domeniile sale de preocupãri sunt oarecum grupate pe decenii ºi locuri de activitate. dupã care se mutã la Bonn. de teoria modernitãþii ºi de gândire postmetafizicã. unde îºi încheie cursurile universitare. impactul ºtiinþei ºi tehnicii asupra societãþii contemporane. de moralã. Bavaria. p. 2005. dar cea mai importantã înrâurire vine din tradiþia marxistã. Asupra sa au exercitat influenþã gânditori de prestigiu. se întoarce la Frankfurt. De aceea. spre a-ºi susþine tezele. autorul opereazã ceea ce s-a numit „cotitura lingvisticã“. cea care inspirase ºi activitatea Institutului de Cercetare Socialã de la Frankfurt. psihologia ºi literatura germanã la Universitatea din Göttingen ºi Universitatea din Zürich. Ca ºi Weber este un savant. 5). Ca ºi Weber. ca ºef al Departamentului de Sociologie ºi Filozofie. se întoarce la Frankfurt unde rãmâne. ci deschis cãtre preocupãrile timpului. îl gãsim ca asistent al lui Adorno. „Dacã Max Weber a fost descris ca un Marx burghez. unde va avea o perioadã foarte fertilã din punct de vedere academic. Lucreazã un timp ca jurnalist. Nãscut în 1929.. La sfârºitul deceniului publicã lucrarea Human Interests. În aceºti ani va aborda probleme legate de legitimitate. publicã (în 1981) cele douã volume ale lucrãrii The Theory of Communicative Action. ed. 1992. Dimensiunea ideologicã se estompeazã: totul ia forma unei analize „obiective“. institut nou creat pentru studierea condiþiilor de viaþã în lumea tehnicã ºi ºtiinþificã. cel puþin pânã în acel moment (Outhwaite. Este perioada în care mai publicã Tehnica ºi ºtiinþa ca ideologie. Dupã ce Sfera publicã ºi transformarea ei structuralã vede lumina tiparului (1961). istoria. Habermas se mutã la Starnberg. Habermas studiazã filozofia. În urma acestui efort. Habermas rãmâne mai presus de toate un adept al teoriei critice. evoluþii. 5). Dupã un timp petrecut la Universitatea din Heidelberg. una din lucrãrile sale importante. situaþii.11. în 1956. El schimbã temele.2007 16:44 Page 204 204 Istoria comunicãrii analiza istoricã ºi sociologicã. Ceea ce nu înseamnã cã Habermas se depãrteazã de spiritul teoriei critice. Ce avea în vedere Outhwaite când fãcea o asemenea comparaþie? În primul rând. de la Kant ºi Hegel la Weber.. 10). Habermas ar putea fi sumar caracterizat ca un Max Weber marxist“ (Outhwaite. consideratã a fi „cea mai substanþialã lucrare a sa“. nu numai pe judecãþi. de a ieºi din înfundãtura pesimistã în care Horkheimer ºi Adorno se aflau în era postbelicã“ (Calhoun. fapte.qxd 11. dar problemele politice importante ale momentului îºi gãsesc ecou în lucrãrile sale. p. pentru a putea salva esenþa acestei ºcoli de gândire. se concentreazã pe probleme de metodologie a ºtiinþelor sociale ºi scrie în manierã polemicã studii cu privire la pozitivism ºi funcþionalism. referindu-se la lucrarea Sfera publicã ºi transformarea ei structuralã.Istoria_comunicarii. raþionalizare. Chiar dacã se va îndepãrta de . Dintr-o asemenea perspectivã. dar nu unul de cabinet. ed. împãrtãºind cu autorul Eticii protestante o propensiune specialã pentru teme mari – modernizare. Craig Calhoun avea dreptate sã remarce cã „ea este o parte a efortului de o viaþã fãcut de Habermas de a revitaliza proiectul teoriei critice al ªcolii de la Frankfurt. stilul. Parsons ºi Piaget. apoi. „neutre“ – stridenþele sunt estompate. unde este co-director al Institutului Max Planck. La începutul anilor ’80. modul de fundamentare. 2005. Înconjurat de o echipã de „strãluciþi sociologi“. Habermas este în mod fundamental un gânditor ºi nu un om de acþiune. pânã în 1994. În anii ’70. construcþia sa are un aer de soliditate care se sprijinã pe date. când se pensioneazã. p. filiaþia marxistã profundã ºi niciodatã tãgãduitã a lui Habermas.

teza postdoctoralã a autorului. Habermas elaboreazã cu prilejul reeditãrii lucrãrii. în primul rând. situat la întâlnirea dintre sociologie ºi politologie. a fost înaintatã la Universitatea din Marburg. Iniþial. o prefaþã substanþialã în care recunoaºte interpretãrile noi apãrute în cei aproape 30 de ani. Prin urmare. p. chiar dacã va cunoaºte ºi contestaþii. mai ales. care au „modificat propria mea teorie. dacã vreþi. Ceea ce nu s-a mai întâmplat. raþionalitate etc. insistãm asupra lui? Dacã vom citi mai atent lucrarea Sfera publicã ºi transformarea ei structuralã. nu atât în ceea ce priveºte trãsãturile ei fundamentale. de la cele etice ºi epistemologice pânã la cele care þin de modernitatea vieþii contemporane.11. într-un cuvânt. relevând cu prioritate legãturile sale cu domeniul comunicãrii. o excelentã monografie consacratã opiniei publice. dar în straturile mai adânci ale analizei descoperim judecãþi despre opinia publicã. Sfera publicã burghezã: naºterea gândirii critice ºi a publicului cugetãtor Pentru cercetarea noastrã istoricã. în fond.. public. Lucrarea este. În al doilea rând. despre modul sãu de manifestare în diferite perioade. conceptul acesta are cea mai consistentã relaþie cu zona comunicãrii. spaþiul public are legãturi clare cu democraþia.qxd 11.1. comunicãrii. „teoria criticã“ este orientatã cãtre probleme mai practice. vom descoperi cã ea reprezintã. Cei doi gânditori au considerat cã lucrarea era insuficient de criticã la adresa iluziilor concepþiei iluministe cu privire la viaþa democraticã ºi. El este. Cum precizeazã ºi Calhoun. ea a fost înaintatã lui Max Horkheimer ºi lui Theodor Adorno.2007 16:44 Page 205 ªcoala de la Frankfurt 205 direcþia teoreticã stabilitã în Dialectic of Enlightenment. Lucrarea reprezintã. una dintre raþiunile amânãrii a fost ºi aceea cã autorul însuºi.Istoria_comunicarii. 14). evident. a intenþionat sã rescrie lucrarea (Calhoun. spirit critic. p. Traducerea în englezã are loc cu întârziere. cerutã de sistemul german celor care voiau sã devinã cadre didactice universitare. atunci. ci necesar sã tratãm aceastã categorie în cadrul secþiunii de faþã. De ce. 6. de-abia în 1989. mai ales din partea stângiºtilor care reproºeazã idealizarea sferei publice burgheze ºi exagerarea potenþialului ei transformator. ed. la Universitatea din Frankfurt. În schimb. 2005. 1992. Habermas este important prin douã concepte fundamentale: spaþiul public ºi acþiunea comunicativã. odatã cu Habermas. îl vom gãsi angajat în reinterpretarea unor teme care þin de suprastructurã (domeniu tratat sumar ºi schematic de cãtre doctrina marxistã). Unul dintre elementele determinative cele mai importante în apariþia ºi transformarea spaþiului public este cel al comunicãrii. Autorul vorbeºte despre sferã publicã. ni se pare nu numai îndreptãþit. în ultimã instanþã. În cele din urmã.. în fond. „Spaþiul public“ a ajuns sã fie unul dintre cele mai cunoscute concepte din domeniul sociologiei. Indiscutabil. cât mai ales gradul ei de complexitate“ (Habermas. conºtient de numãrul mare de cercetãri empirice efectuate pe acestã temã. societatea civilã etc. spre a priza cu întrebãrile ºi preocupãrile oamenilor. un concept sociologic sau. analiza unui concept: opinia publicã. cu deosebire în rândul studenþilor. Sfera publicã ºi transformarea ei structuralã apare în 1961 cu un subtitlu semnificativ: Studiu asupra unei categorii a societãþii burgheze. . Lucrarea are un ecou considerabil în mediul academic german. politologiei. la societatea de masã. în 1989. 5).

în mãsurã sã pãstreze comunitatea laolaltã. Fiecare dintre aceste þãri avea o puternicã elitã culturalã care discuta în saloane. sã previnã mari clivaje. Cum precizeazã autorul. medici. opinii. încât sã poatã convieþui? Pot sã fie stabilite formule de dialog. de burghezia în ascensiune. deci a mijloacelor de informare.qxd 11. sfera publicã burghezã ia naºtere la sfârºitul secolului al XVII-lea ºi de-a lungul celui de-al XVIII-lea în þãri precum Franþa. diversificarea publicaþiilor. este acela de a explica „tipul ideal de sferã publicã burghezã“. mai întâi. revistele. Dar configuraþia lor se schimbã. intelectuali ºi oameni obiºnuiþi. De aceea. care nu fãceau parte din cercul restrâns al „republicii intelectualilor“. semnificaþia de ansamblu a acestui concept. profesori. amândouã se coreleazã însã strâns“ (ibidem. „Linia despãrþitoare între sfera privatã ºi cea publicã trece chiar prin interiorul casei. Saloanele franceze. o pãturã care aparþine în bunã mãsurã clasei mijlocii. cele ce furnizau motive de discuþii unor pãturi mai largi.11. Sub un asemenea unghi analizeazã Habermas sfera publicã burghezã ºi transformarea ei. 15). comportamente. conþinutul ei este din ce în ce mai pregnant public. 95). p. Asemenea discuþii cuprindeau un numãr restrâns de oameni. În sfera publicã burghezã întâlnim comercianþi. cafenelele britanice sau societãþile germane îºi pãstreazã poziþia. Germania. jurnaliºti. sã menþinã tensiunile (normale la nivelul unei asemenea structuri complexe) într-o stare de echilibru? Sfera publicã nu este un simplu concept. ea acoperã o realitate sociologicã pe care trebuie sã o cercetãm. O categorie socialã care nu mai este integratã nobilimii. nobili scãpãtaþi sau burghezi în acsensiune. informaþiile. 2005. vin dintr-o sursã comunã: cãrþile. dar ºi de intelectuali. Persoanele private pãºesc din intimitatea camerei lor de locuit în sfera publicã a salonului. Forma (discuþia propriu-zisã) este privatã. De ce este importantã sfera publicã? Pentru cã ea este conceputã ca un mod de convieþuire ºi integrare socialã. Primul obiectiv al lucrãrii. continuã sã fie foruri de legitimare pentru cãrþi. ªi nu este vorba doar despre schimbarea compoziþiei sociale. Saloanele franceze erau frecventate de nobilimea aflatã în declin. Cine sunt actorii principali ai sferei publice? Cum interacþioneazã ei? Cum se iau deciziile? Care sunt partenerii sociali ai statului ºi în ce raporturi se aflã ei cu centrele de decizie statalã? În modul cum funcþioneazã sfera publicã vom putea „citi“ ºi descifra foarte multe lucruri privind esenþa societãþii respective. spre a putea înþelege nu numai particularitãþile unor etape istorice foarte importante. opiniile. Anglia. ziarele. dar aveau loc într-o „manierã criticã“. cum avea sã sublinieze Habermas. trebuie sã fixãm. de „o emancipare realã a spiritului“. idei. ofiþeri.2007 16:44 Page 206 206 Istoria comunicãrii Înainte de a discuta despre sfera publicã ºi caracteristicile sale. Cine este subiectul acestei sfere publice? Un public de un anume fel. nobilimea ºi burghezia . Apariþia sferei publice burgheze propriu-zise este corelatã ºi cu o sursã culturalã. proprietari. Un public ce se extinde ºi care cuprinde preoþi. problemele momentului. Discuþiile pe care le poartã membrii acestei noi pãturi sociale sunt private (în familie sau în cercuri restrânse). fixat de altfel în subtitlul ei. ci chiar modul cum funcþioneazã o societate. Numai cã motivele. cafenele etc. toate aflate în creºtere.Istoria_comunicarii. p. ci de reponderarea greutãþii specifice a fiecãrei categorii de participanþi. „se formeazã cumva în interiorul sferei private o reþea relativ densã a comunicãrii publice“ (Habermas. Ei formeazã noua categorie a „învãþaþilor“. Pot ei gãsi o cale de coordonare a acþiunilor ºi intereselor lor. Potrivit lui Habermas.

au existat dezbateri ºi forumuri de dezbatere. fapte. ea însãºi criticã. ansamblul experienþelor trãite în domeniul privat. Ideile ºi opiniile lor circulã. 101).11. Sunt discutate nu numai în cercurile respective. este bine sã subliniem douã aspecte de semnificaþie mai largã. Mai întâi a apãrut o economie ºi o piaþã privatã. într-un cuvânt au existat condiþii pentru instituþionalizarea unei practici critice. „spiritul înceteazã sã mai fie o prestaþie pentru mecenaþi. nu rãmân în acele spaþii. pãtrunde în sfera publicã politicã“ (ibidem. Apoi. În primul rând.Istoria_comunicarii. sfera publicã ºi publicul ei nu aveau instrumente instituþionalizate. O asemenea structurã socialã schimbatã a cãpãtat în plan social o importanþã similarã cu cea a sistemului economic care o generase. Spiritul critic propriu sferei publice burgheze vine pe filiaþie literarã. Într-adevãr. corelat cu publicul. pentru cã în acest domeniu a existat un public oarecum specializat. pentru dezvoltarea învãþãmântului ºi profesiilor liberale. Acest sistem economic emergent a reprezentat baza pentru diversificarea structurii sociale. Împletirea dintre noua structurã socialã ºi discursul critic ºi raþional a condus la ideea unei societãþi separate de stat ºi . Într-adevãr. Pentru cã societatea devenea. societãþi – rãmân undeva în plan secund. Pentru a preveni anumite neînþelegeri. care au stimulat dezvoltarea comerþului. forþa. o practicã ºi o tradiþie a spiritului critic. proprie sferei publice burgheze. cu forþa argumentului însuºit de un numãr din ce în ce mai mare de oameni. Nu cu putere instituþionalã. De unde vin puterea ºi influenþa acestui nou public. Presa joacã nu numai rolul de a alimenta discuþiile din aceste sfere. cafenele. ea a generat o formã a sferei publice în acord cu noua bazã economicã ºi socialã. cu diferite subiecte.qxd 11. lãudau sau condamnau. p. încã restrânse. apreciau. Cercurile acestea de dezbateri – fie cã sunt saloane literare. Lucrurile stau tocmai invers. s-a putut crea un climat de care nu mai puteau face abstracþie nici instituþiile statului. apariþia unor instituþii financiare noi. ci în perimetre mai largi. chiar dacã au loc în sfere restrânse. Dezbaterile. nici mijloace de constrângere. sfera publicã burghezã ºi funcþionarea sa nu poate fi înþeleasã cum se cuvine decât dacã avem în vedere dezvoltarea opiniei publice ca forþã criticã ºi modelatoare. ºi «opinia» se emancipeazã de legãturile dependenþei economice“ (ibidem.2007 16:44 Page 207 ªcoala de la Frankfurt 207 se întâlnesc pe picior de egalitate cu „inteligenþa“. ci cu puterea cuvântului transmis din gurã în gurã. dar ºi-au fãurit douã foarte importante: presa ºi opinia publicã. „Prin mijlocirea acestora. 83). cel care întruchipa spiritul critic. opinii. audienþa sa? Pentru cã el nu avea instrumente de acþiune. ci ºi de a rãspândi ceea ce s-a dezbãtut în aceste „foruri de legitimare“. cu un anumit prestigiu în comunitãþile respective. În felul acesta. p. De prisos sã adãugãm cã opinia publicã examina ºi judeca diverse situaþii în aceeaºi manierã criticã. care avea douã rãdãcini puternice: presa. S-ar putea crede cã schimbarea compoziþiei sociale a celor care participã la discuþiile din sfera publicã este cauza apariþiei sferei publice burgheze. diversificarea meseriilor. ceea ce se dezbate în aceste locuri publice este într-un fel sau altul preluat ºi difuzat de cãtre presã. ºi noul public. de aceste douã forþe care judecau. participanþii sunt oameni de o anumitã influenþã socialã. ºi într-o bunã mãsurã devenise burghezã. Prim planul începe sã fie ocupat de presã ºi de opinia publicã. pentru afirmarea unui început de prosperitate relativã care cuprindea pãturi restrânse.

a apãrut ºi posibilitatea ca ea sã gândeascã nu numai diferit. dar ele erau. pentru a se simþi nu numai chematã. dar ele îºi pãstrau calitatea lor de persoane private. Ea este formula sub care a crescut publicul. ºi spiritul critic ºi raþional. impactul unor mãsuri adoptate la nivel statal. fundamentalã pentru înþelegerea concepþiei lui Habermas despre sfera publicã. pentru a nu afecta domeniul privat ºi individul. acest lucru nu putea fi fãcut dintr-odatã ºi nu putea fi afirmat în mod deschis. sã dezvolte un aparat birocratic. având alte valori ºi funcþionând dupã alte reguli. Venind din sfera privatã. Mult timp. Între care. în esenþa lor. În aceastã disputã cu statul apare formula de „interes general“. în ultimã instanþã. Ceea ce îi adunã pe oameni este ºi preocuparea de a-ºi apãra libertatea împotriva dominaþiei statului. În acelaºi timp. aºa-numitul raisonnement public“ (ibidem. Ceea ce este de importanþã publicã nu mai apare asociat univoc cu statul ºi începe sã aibã o semnificaþie de sine stãtãtoare. Publicul era format din persoane private care se întruneau pentru a dezbate probleme de interes comun. Prin urmare. sub care au putut fi discutate probleme publice independent ºi chiar în contradicþie cu poziþia statului. Statutul membrilor . îngust. sfera publicã burghezã instituie o prefacere radicalã. ªi în acest domeniu. Cu alte cuvinte sfera publicã a apãrut ca o contrapondere la puterea statului. Domeniul public ºi cel privat se întâlneau pe terenul comun al dezbaterilor ºi înfruntãrilor. Aveam de-a face cu un sens restrâns. dacã sfera publicã s-a constituit ca o contrapondere la puterea statului. „Sfera publicã burghezã poate fi iniþial perceputã ca sferã a persoanelor private reunite ca public […]. la loc de frunte. probleme administrative. Caracteristici ºi achiziþii teoretice Caracteristica esenþialã a sferei publice burgheze consta în faptul cã domeniul public ºi privat erau separate. în mod original ºi fãrã precedent istoric.qxd 11. o anumitã forþã.11. separate. dar ºi nevoia ca problemele publice sã fie rezolvate într-un spirit raþional. ci reprezenta o altã realitate sociologicã. în perioada Evului Mediu ºi a începuturilor societãþii capitaliste. ca actor istoric. de la început sfera publicã burghezã s-a conceput pe sine ca o prelungire în plan social a intereselor economice private ºi s-a definit nu numai ca un domeniu diferenþiat de stat ºi aflat în opoziþie cu acesta. 77). la apariþia mugurilor unei societãþi civile. trebuie subliniat cã însuºi statul.2. al formulei „de importanþã publicã“ ºi ea a funcþionat într-o societate în care se putea spune: „Statul sunt eu“. Pe o asemenea separare se întemeiazã. ci chiar într-o manierã opusã statului. Pe mãsurã ce o anumitã elitã educatã a început sã gândeascã despre sine cã formeazã publicul. ceea ce era de importanþã publicã era asociat cu statul. aceste persoane poartã comandamentele acestei sfere. Mijlocitorul acestei despãrþiri politice este.Istoria_comunicarii. Dar nici înainte ca statul sã se organizeze într-un teritoriu al sãu. pentru a genera un asemenea rãspuns social. ci îndreptãþitã sã discute probleme publice. se numãrã cel al libertãþii. sã nu se mai confunde cu persoana din fruntea sa. Ea nu se confunda cu aparatul de stat. trebuia sã atingã acel nivel de impersonal locus al autoritãþii. Sfera publicã nu putea sã aparã înainte ca zona privatã sã fi atins un anumit nivel. exista o comunitate a persoanelor care se întruneau ca public ºi examinau probleme publice. Evident. ºi care aveau un impact public. sã poatã lua decizii care sã afecteze într-un fel sau altul domeniul privat.2007 16:44 Page 208 208 Istoria comunicãrii de persoana aflatã în fruntea sa. 6. p.

Un comportament plin de tact. o altã trãsãturã fundamentalã. încuraja o asemenea atitudine. Nici de observaþii care sã vizeze gradul ei de realizare. la o poziþie comunã construitã printr-o abordare raþionalã. de cafenelele englezeºti (3000 la numãr în prima decadã a secolului al XVIII-lea la Londra). de presa de opinie –. Cu mici excepþii. dincolo de interese. În primul rând. Indiferent cum a evoluat. a plãmãdit câteva trãsãturi esenþiale ale discuþiei publice care vor rãmâne achiziþii de fond nu numai ale acestei sfere publice. Dacã argumentul învinge statutul social înseamnã cã avem într-adevãr de-a face cu o abordare modernã. 86). „a fost reclamat un gen de comunicare socialã care nu presupunea egalitatea statutului social. p. potrivit lui Habermas. astfel. ci ale societãþii moderne în ansamblu. întrucât ideologia ei promova raþionalismul critic. împotriva oricãrei încorsetãri a gândirii. pornind de la egalitatea valorii. Sã nu uitãm compoziþia socialã a acestei sfere restrânse: persoane cu interese economice. datoritã politicii cenzurii. indiferent de poziþia socialã a celui ce o formula. Ideea impune prin sine însãºi ºi nu are nevoie de multe comentarii. Spiritul critic avea atât un punct de sprijin economic (erau persoane libere prin statutul lor sã se exprime critic). asupra posibilitãþii de a conveni asupra unei soluþii acceptabile pentru pãrþile implicate. sã nu fie prezent în discuþie. Încã un argument cã adevãratul ferment al sferei publice politice este presa de opinie. înseamnã un enorm pas înainte.Istoria_comunicarii. Atitudinea criticã este întreþinutã ºi stimulatã de cãtre „avântul presei de opinie“. Fireºte cã ea nu a izbândit definitiv în acea perioadã. 16). aceasta este tendinþa care se întâlneºte în toate þãrile dezvoltate ale Europei. unei examinãri raþionale. iar presa. odatã cu autorul. Apãruse un climat favorabil opiniei libere. ceea ce presupunea încrederea cã în cadrul publicului. Ar fi putut fi consideratã o mare victorie dacã ar fi fost ºi numai formulatã. sfera publicã burghezã favoriza o „comunicare publicã mijlocitã prin lecturã ºi centratã pe discuþii“ (ibidem. Formarea publicului specific sferei publice burgheze prilejuieºte o considerabilã lãrgire a tematicii dezbaterii publice. În Germania avem de-a face. formaþi prin lecturã ºi dezbatere. cât de autentice au fost împlinirile sale. ci fãcea cu totul abstracþie de el. spre a nu incomoda procesul de aflare a adevãrului. faptul de a fi fost prezentã. pe care nu o întâlnim foarte frecvent nici astãzi. de percepþii ºi interpretãri personale. Faptul cã argumentul are preponderenþã ºi în faþa statutului social este o victorie cu adevãrate semnificaþii istorice.11. dar ºi oameni luminaþi. statutul trebuia sã fie pus în parantezã. precum ºi o recuperare pentru domeniul politic . dar ºi unul cultural. Revoluþia Francezã a reprezentat un impuls istoric pentru spiritul critic. se poate ajunge la un compromis. se impune tendenþial împotriva ceremonialului rangurilor“ (ibidem. sfera publicã burghezã. cu o întârziere a instituþionalizãrii sferei publice. dorinþa reciprocã de a accepta rolurile atribuite. care a cunoscut o dezvoltare explozivã în Franþa acelor ani. prin instanþele sale – fie cã vorbim de saloanele franceze. aceea cã argumentul raþional reprezintã arbitrul oricãrei dispute ºi numai el poate decide asupra adevãrului. asupra binelui comun. de societãþile germane. de a fi prilejuit încercarea de a supune oricare opinie. Descoperim. Chiar dacã putem admite cã nu a învins integral. Pentru aceasta. Important este sã relevãm. care lupta pentru dreptul la exprimare liberã în presã ºi în viaþa socialã ºi ataca în diferite feluri cenzura. De aceea.qxd 11.2007 16:44 Page 209 ªcoala de la Frankfurt 209 care îl compuneau era cel de persoane private interesate de bunul mers al treburilor publice. p. pentru cã cenzura þintea opinia.

iar Raymond Williams elaborase volumul Culture and Society. nu trebuie sã ne imaginãm cã o asemenea trãsãturã s-a realizat integral. pânã atunci. un al patrulea câºtig pentru evoluþia societãþii moderne este acela cã publicul nu este considerat închis. ideea pluralitãþii sferelor publice reprezintã un câºtig teoretic cert.2007 16:44 Page 210 210 Istoria comunicãrii a unor probleme. Cât s-a avansat în direcþia unui public inclusiv este mai puþin important. Mult mai relevant este faptul cã nu s-a mai putut reveni la starea iniþialã. p. ºi dezbaterea avanseazã înþelegeri ºi puncte de vedere diferite cu privire la aceleaºi probleme. pe care o descrisese ca fiind secundarã. Cum compoziþia socialã ºi pregãtirea membrilor acestui public sunt diferite.11. cãci el se concepea pe sine ºi se afla permanent cuprins într-un public mai mare“ (ibidem. despre douã sfere publice: sfera publicã burghezã ºi cea apãrutã în „capitalismul târziu“ prin „transformarea structuralã“ a celei dintâi. care a rãmas un punct de reper în cadrul analizelor consacrate culturii ºi comunicãrii). poate fi consideratã o sferã publicã de tip alternativ. Discutând despre sfera publicã burghezã ºi caracteristicile sale. Publicul care se formeazã are o configuraþie socialã diferitã. Habermas revine în introducerea scrisã cu ocazia republicãrii Sferei publice. fuseserã apanajul cercurilor ecleziastice. Dezbate o paletã mai largã de probleme care. pânã atunci considerate ca aparþinând de drept altor domenii.qxd 11. în 1989. publicul nu s-a mai putut niciodatã îngrãdi pe deplin ºi consolida sub forma unei clici. de castã. Refeudalizarea societãþii ºi degradarea sferei publice Jürgen Habermas vorbeºte. care ne ajutã sã ne reprezentãm mai adecvat evoluþiile recente consemnate în domeniul spaþiului public. dar capãtã recunoaºtere ºi exercitã influenþã. „Secularizeazã“ sau „profaneazã“ teme care fuseserã considerate tabu. Probleme în legãturã cu care se instituise un gen „de monopol de interpretare“ sunt rediscutate în cadrul societãþii civile ºi în termenii interesului general. refractar la primirea de noi membri. în cele din urmã integratã în sfera publicã burghezã. avem de-a face cu idei aºa de generoase. 87). 6. Cu acest prilej. „Chiar dacã uneori ar fi dorit sã fie exclusivist. dar. Habermas amintise doar de sfera publicã „plebee“.3. ea furnizeazã elemente de emancipare a categoriei sociale pe care o reprezintã ºi. cã s-au prefigurat condiþiile de bazã ale unei dezbateri autentice ºi ale unei sfere publice care sã funcþioneze cu adevãrat. Ca în toate celelalte cazuri. meritã sã ridicãm ºi o altã problemã: este aceastã sferã unicã ºi absoarbe toate dezbaterile cu semnificaþie publicã sau avem de-a face cu „sfere publice aflate în concurenþã“? Iniþial. În sfârºit. ci inclusiv. Cum remarca ºi Seyla Benhabib. la ideea de cerc închis. Thompson publicase lucrarea deschizãtoare de drumuri The Making of the English Working Class ºi teoretizase ideea de „culturã a clasei muncitoare“. El devine purtãtor al opiniei publice ºi se afirmã ca instanþã criticã. el subliniazã cã sfera publicã „plebee“ poate fi consideratã atât o variantã a sferei publice burgheze – pentru cã modelul acesteia s-a impus ºi a dominat societatea timpului –. de fapt. încât este un mare merit cã ele au fost ridicate. Iarãºi. într-un asemenea context.Istoria_comunicarii. al celor nobiliare sau chiar ale statului. Sub influenþa reprezentanþilor Studiilor Culturale Britanice (E. în acelaºi timp. „transformarea“ unei „categorii a societãþii . de public exclusiv. În orice caz. permeabil la îmbogãþire ºi diversificare.

de informaþii. partide ºi structuri administrative. care se sustrage deosebirii dintre «public» ºi «privat»“ (Habermas.2007 16:44 Page 211 ªcoala de la Frankfurt 211 burgheze“ este „mai puþin o evoluþie. Ia naºtere un „spaþiu intermediar“ în care îºi dau întâlnire domeniile etatizate ale societãþii ºi domeniile sociale ale statului. Publicul însuºi se transformã. Când marii actori – corporaþiile ºi asociaþiile – ocupã spaþiul public ºi problemele sunt negociate între grupurile de interese nu numai cã dispare nevoia de spirit critic ºi dezbatere raþionalã. „o sferã socialã repolitizatã. printr-o „refeudalizare“ a societãþii. în schimb. dar aceºti actori sunt interesaþi sã transfere asupra statului multe probleme care. acum el solicitã prezenþa statului ºi devine. de la familie pânã la cercurile literare sau întreprinderile economice. Nici cetãþeanul nu mai este stimulat sã participe. dimpotrivã. implicit. Un public doritor de consum ºi de belºug material nu mai reprezintã suportul unei opinii publice unitare ºi. astfel. Acestea reprezintã forþele principale care compun sfera publicã. devin difuze. Publicul din sfera publicã burghezã nu-ºi mai gãseºte locul printre noii actori decât în situaþii speciale ºi dacã este foarte bine organizat. un factor de amplificare a acestei influenþe.qxd 11. la examinarea criticã a diverselor situaþii politice. Se face. 224). solicitã statului sã rezolve diverse lucruri.11. Foarte important este ºi faptul cã un asemenea proces de întrepãtrundere are loc fãrã nici un gen de mediere din partea persoanelor private. Se extinde ºi nu mai opereazã selecþia specificã publicului cititor. altãdatã. relaþiile dintre public ºi privat. Pe mãsurã ce se lãrgeºte. de cãtre diferite centre de interese. . p. cum precizeazã autorul.Istoria_comunicarii. Sunt câteva consecinþe ale acestei întrepãtrunderi. cât un declin al sferei publice“ (în Calhoun. Modelul sferei publice nu mai poate funcþiona pentru cã „domeniul public ºi cel privat se încruciºeazã“. se schimbã axul central al funcþionãrii sferei publice: dezbaterea criticã ºi raþionalã a fost înlocuitã cu negocierea. Subminarea fundamentelor sferei publice are loc. centre de interes. în calitatea lui particularã. Transformarea fundamentalã din sfera publicã a societãþii contemporane afecteazã tocmai separarea de care vorbeam. Negocierea are loc între birocraþii private. pânã atunci. Dezbaterea publicã nu mai are substanþa de altãdatã. iar structurile în cadrul cãrora exista. potrivit interpretãrii lui Habermas. În felul acesta. Dacã în sfera publicã burghezã publicul reprezenta o instanþã criticã ºi un obstacol în calea extinderii influenþei statului. ed. Nu mai are coerenþa de altãdatã ºi nu mai este animat de aceleaºi valori ale raþiunii ºi spiritului critic. un substitut: posibilitatea de a participa la o societate a consumului: a consumului de bunuri. Publicul este înlocuit de cãtre diverse asociaþii care îºi asumã acest rol (inclusiv partidele). bine conturate pânã atunci. aparþineau sferei private. Apare. p. Viaþa privatã nu mai are autonomie.. publicul nu se mai raporteazã nici ca o contrapondere la puterea statului. 1992. criticã. de produse culturale. trecerea la statul bunãstãrii generale. În primul rând. nu mai au identitatea de altãdatã ºi nu mai reprezintã surse ale gândirii independente ºi ale preocupãrii pentru interesul general. asociaþii relevante. 192). se rezolvau în plan privat. care are ceva de spus. 2005. ci. p. Acesta este traseul pe care societatea de consum îl oferã publicului de altãdatã: „traseul de la publicul care judecã la publicul consumator“ (ibidem. 88). la rândul ei. Statul este invitat sã se implice social ºi sã-ºi asume obiective care. I se oferã.

original de opinie publicã. El nu mai este unitar ºi se orienteazã cu predilecþie cãtre consum. Marea prefacere care are loc în sfera publicã a capitalismului târziu.4. fãrã atitudini care sã se întoarcã împotriva sistemului. de fapt. În secolul al XX-lea. publicul este într-un fel despovãrat de rãspunderea de a judeca în mod critic ºi de a media în spiritul interesului general. dar nu pentru a exprima judecãþi critice. Actorii principali ai sferei publice fiind alte forþe. sau ca instanþã receptivã faþã de o publicitate extinsã demonstrativ ºi manipulator“ (ibidem. este cã publicul ca atare se dezintegreazã. cu ceea ce se înþelege prin publicitate în viaþa modernã. Ea nu mai este unitarã. În interpretarea lui Habermas. încât afirmã cã prima versiune „este axatã pe opinia publicã. „funcþia ei fusese sã dizolve orice formã de coerciþie în unica forþã coercitivã a argumentului“ (ibidem. p. 181). opinia publicã era ºi ea unitarã ºi coerentã. în mãsurã sã-i menþinã starea de veghe. pentru cã publicul nu mai este unitar. evident ºi opinia publicã se schimbã substanþial. este înlocuit cu ceva care seamãnã mai mult cu publicitatea. dar are o existenþã în bunã mãsurã fictivã. existã douã înþelegeri fundamentale ale acestei noþiuni. interferându-se mult cu manipularea. în favoarea unui concept „social-psihologic“ lipsit de orice valoare ºi a unor mãsurãri empirice ale acestei opinii. acest lucru se reflectã în abandonarea conceptului critic. Publicul fiind critic. Atât de tranºant este autorul în ceea ce priveºte diferenþa dintre cele douã înþelesuri schiþate mai sus. ne spune Habermas. cealaltã pe opinia non-publicã“ (ibidem. ea nu mai are un inamic comun. ci pentru a se smulge de la el aclamaþii. 6. opinia publicului. adicã o modalitate de influenþare puternicã a oamenilor. Întrucât publicul reprezenta o categorie socialã relativ restrânsã ºi unitarã. p. Prima dintre acestea se referã la faptul cã opinia publicã nu mai este împletitã cu publicul. acest concept critic al opiniei publice. Din când în când. Opinia publicã se desparte de public ºi de spiritul critic Dacã sfera publicã se transformã aºa de radical.2007 16:44 Page 212 212 Istoria comunicãrii Extinderea comunicãrii în masã genereazã o culturã a integrãrii.11.qxd 11. cele care sunt chemate „sã fabrice consensul printre consumatori“. Opinia publicã exprima. Ea s-a impus ca un adevãrat instrument al publicului ºi promova valorile acestuia. ataºament la valorile interesului general. Primul are acoperire constituþionalã. 286). sau nu mai joacã rolul de altãdatã. fãrã reliefuri speciale. potrivit felului în care este abordatã: ca instanþã criticã în relaþia ei faþã de publicitatea comandatã de exercitarea puterii sociale ºi politice. El se extinde ºi abandoneazã ceea ce îi conferea identitate: coeziune. Un instrument din ce în ce mai important în noul context este reprezentat de cãtre noua industrie a relaþiilor publice. mai este solicitat ºi atras. într-un consum nediferenþiat. a bazelor acestuia. ºi opinia publicã urma aceleaºi comandamente. p. Totul se topeºte pânã la urmã în consum. Cum suportul social al opiniei publice dispare. opinia publicã nu putea sã nu cunoascã ºi ea prefaceri radicale. care estompeazã pânã la aneantizare orice acþiune de protest. preocupat de problemele interesului general. Cele douã înþelesuri se aflã în competiþie în cadrul sferei publice a capitalismului târziu. 285). din perpectiva a ceea ce ne intereseazã acum. cel de-a doilea este din ce în ce . spirit critic.Istoria_comunicarii. În plan academic. Pe de altã parte. Sã-l ascultãm pe autorul Sferei publice: „«Opinia publicã» dobândeºte un sens diferit.

dar ea îmbracã din ce în ce mai mult forma unei ficþiuni a statului de drept. dupã aprecierea lui Habermas.qxd 11. ea relevã aspectele care au fost excluse din înþelegerea clasicã a opiniei publice. 290). presa este din ce în ce mai mult dominatã de comandamente comerciale: „ziarul dobândeºte caracterul unei întreprinderi care produce. pornind de la o viziune proprie pozitivismului. iar. Editorul de ziar. cunoaºte un tip de transformare care o îndepãrteazã de statutul de instrument de informare ºi de promovare a spiritului critic ºi raþional. În noul context. „opinia“ nu este conceputã mai puþin abstract. 290-291). 234). iar grupul. ea nu mai este decât „titulatura unei analize social-psihologice a proceselor de grup“ (ibidem. apoi cu „expresia unei atitudini“. nici vocaþia de a apãra ºi proteja interesul general. De aceea. În realitate. dar „constrâns integratã“ de cãtre structurile ºi organizaþiile capitalismului târziu. o asemenea situaþie exprimã fie „înclinaþia unei mase incapabile de vreo articulare“. ca ºi de mijloacele instituþionale existente într-un moment sau altul. opinia publicã nu numai cã devine difuzã.11. s-a transformat dintr-un furnizor de ºtiri într-un comerciant de opinie publicã. p. cu comportamentul însuºi. apoi cu „grupul“. Definiþia este selectatã pentru cã. capãtã preeminenþã înþelegerea „social-psihologicã“ a opiniei publice ºi demersurile care se limiteazã sã facã diverse sondaje pentru a surprinde „evoluþia“ opiniei publice. Oricum am privi lucrurile. este foarte greu sã se distingã modalitãþile prin care ia naºtere opinia publicã într-o asemenea accepþiune: pe calea comunicãrii politice. nu mai avem de-a face cu o opinie criticã ºi activã. 290). „Opinia dobândeºte atributul caracterului public numai prin intermediul situãrii ei în contextul unor procese de grup“ (ibidem. „Publicul“ a fost echivalat cu „masa“. Marea modificare pe care o consemneazã opinia publicã în acest ultim sens este cã „înlocuieºte publicul ca subiect al opiniei publice cu diverse agenþii“. o marfã vandabilã cu ajutorul pãrþii rezervate redacþiei“ (ibidem. spaþiu pentru anunþuri. face abstracþie de multitudinea condiþiilor istorice ºi sociale. în calitate de marfã. este oportun sã pãtrundem mai bine conþinutul acestei ultime accepþiuni a opiniei publice. Cu ce înþelegere a „opiniei publice“ opereazã o asemenea viziune? Habermas citeazã o definiþie datã de autorul american L. Mai întâi a fost identificatã cu „expresia unei probleme controversate“. sau rãspunderea asumatã de a opri statul sã invadeze spaþiul public. ci cu o „ficþiune a opiniei publice“. rezultatul major al acestui proces îl constituie „disoluþia social-psihologicã a conceptului de opinie publicã“ (ibidem. p. Cum precizeazã ºi Habermas.2007 16:44 Page 213 ªcoala de la Frankfurt 213 mai prezent ºi înrâureºte din ce în ce mai mult viaþa societãþii. fie o stare degradatã a unei opinii capabile iniþial de luminare. pp. nu mai are substanþa de altãdatã. opinia publicã este „dezbrãcatã“ de caracterul sãu de opinie „publicã“. prin mediatizare sau prin intermediul strategiilor privind managementul de opinie. în opinia lui Habermas. ci „un produs al procesului de comunicare cu masele“. Concomitent. Presa nu mai este acel majordom al . Despãrþitã de public ºi de instanþele de judecatã unde se forma ea în mod tradiþional. De aceea. Astfel. De aceea. p. în cele din urmã. Ea începe sã fie consideratã nu rezultatul unui proces de dezbatere având caracteristicile pe care le-am amintit. p. iar faptul cã este rataºatã la anumite orientãri politice „nu-i anuleazã caracterul fictiv“. Diverse mãsurãtori ºi evaluãri îºi propun sã surprindã dinamica unei asemenea opinii.Istoria_comunicarii. De asemenea. W. Presa. 289). Doob: „Opinia publicã desemneazã comportamentele aceluiaºi grup social faþã de cutare sau cutare problemã“ (ibidem. la rândul ei.

de la faza sa liberalã la cea „organizatã“ ºi „administratã“. a creºterii influenþei sale. se poate face o paralelã instructivã între Sfera publicã ºi Dialectic of Enlightenment.5. p.Istoria_comunicarii. de stãvilire a înaintãrii statului. dacã avem în vedere promisiunile unei perioade de triumf a raþiunii ºi aºteptãrile istorice legate de evoluþiile ulterioare. în orice caz degenerative. vom descoperi cã Sfera publicã este un alt tip de interpretare a evoluþiei societãþii capitaliste. Nu mai întâlnim coerenþa de altãdatã.11. cum remarca ºi Calhoun. Ca formã sau ca motiv retoric. presa devine un gen de uºã prin care intrã în spaþiul public „interese private privilegiate“. cerinþe conforme cu sistemul dominat de cãtre stat. Odatã cu extinderea numãrului de participanþi. participanþii la dezbaterea publicã devin din ce în ce mai numeroºi. cu un alt mod de a formula problemele. Chiar ºi „decãderea“ sferei publice burgheze – cu toate cã aceastã parte a lucrãrii. în bunã mãsurã emancipat de tonul ideologic. aspiraþii. Consecinþa acestei situaþii: sfera publicã „pierde forþa propriului ei principiu“. Încet. Ambele se concentreazã pe douã faze distincte de evoluþie ale capitalismului ºi ambele portretizeazã o „decãdere“. implicit. sfera publicã îºi pierde ºi contururile precise de altãdatã. dar ºi al altor actori sociali. cu trãsãturile care au impus-o. ea abdicã de la misiunea de a fi instrument de informare publicã ºi devine.2007 16:44 Page 214 214 Istoria comunicãrii spaþiului public. corporaþii ºi asociaþii. Nu.qxd 11. Infrastructura sferei publice „este pecetluitã de constrângerile selective ale comunicãrii de masã“ (ibidem. încet aceastã sferã publicã burghezã. forþa de a examina critic diferite stãri de lucruri. Este ca un tablou . diverse asociaþii – nu mai lucreazã pentru a rãspunde într-un mod adecvat cerinþelor unui public independent ºi critic. Ea „devine o curte plasatã în faþa publicului care vrea sã-ºi etaleze prestigiul“ ºi nu sã lanseze dezbaterile critice care au consacrat-o. Sunt douã tendinþe care acompaniazã o asemenea transformare. 45). Dacã vom examina mai îndeaproape demersul lui Habermas. dacã vreþi. în care este zugrãvitã sfera publicã burghezã clasicã – este prezentatã pe un ton neutru ºi fãrã accente apodictice. dupã opinia noastrã. care sã serveascã interesul general. nu se ridicã la înãlþimea primei pãrþi. Numai cã el trãieºte într-o altã etapã. Pe de altã parte. 6. numai cã avem de-a face cu o altã întemeiere a judecãþilor ºi. Lãrgirea publicului nu mai pãstreazã nici calitatea lui ºi nici ataºamentul la valorile care l-au consacrat. ºi funcþiile politice. nevoi. preocupãri similare cu cele din Dialectic of Enlightenment. ci îºi construiesc propria legitimitate ºi induc în rândul cetãþenilor. Ambele vorbesc de un moment de puternicã afirmare a raþiunii ºi a spiritului critic ºi despre o transformare tristã care reduce raþiunea la ipostaze instrumentale. atitudinea hotãrâtã ºi consecventã de apãrare a propriilor interese. noile forþe ale sferei publice – corporaþiile. canal de promovare a unor interese de grup. Pe mãsurã ce tot mai mulþi oameni deprind ºtiinþa de carte. preocupat sã permitã accesul în acest spaþiu a unor opinii reprezentative. instituþiile ºi atitudinile care îi dãdeau viaþa. Aici putem identifica un argument forte în contra celor care considerã cã Habermas nu ar face parte din ªcoala de la Frankfurt. Din aceastã perspectivã. În felul acesta. ea mai poate dãinui. manipulative. Îi lipsesc însã pilonii care o susþineau. când se puneau alte probleme. Sfera publicã preia funcþiile reclamei Contururile sferei publice burgheze se descompun. se degradeazã. Are loc o extindere a sferei publice. Lucrarea respirã.

Craig Calhoun mãrturisea cã. în mod firesc.2007 16:44 Page 215 ªcoala de la Frankfurt 215 sociologic ºi istoric pe care autorul se mulþumeºte sã-l descrie. cã se ajunge. 6. nu vom înþelege cum piaþa ºi structurile administrative preiau puterea efectivã ºi nici nu vom identifica formule de restaurare democraticã a acestei situaþii. Dar nu aparþinea în exclusivitate domeniului de care ne ocupãm. Acþiunea comunicativã este un asemenea concept. neîndoielnic. care îngloba ºi multe elemente din zona comunicãrii. În analiza sferei publice a capitalismului târziu. din perspectivã sociologicã. indiscutabilã. sãracã ºi puþin convingãtoare. aceleaºi. el resimþindu-se cu deosebire în idealizarea.qxd 11. dar preocupãrile sunt. Pentru a înþelege la adevãratele sale dimensiuni demersul lui Habermas. inclusiv a modelului marxist. Aici nu este important cã acþiunea comunicativã aparþine. De aceea.6. p. Cu tristeþe. 10). argumentarea privind constituirea sa este ºi mai originalã. „deºi cartea a fost poate mai mult cititã pentru analiza referitoare la degenerarea sferei publice. lucrurile stau tocmai invers. Este o altã manierã.11. Nu dorim sã procedãm la o comparaþie. Acþiunea comunicativã – o încercare de refundamentare a acþiunii sociale Cum precizam. deºi tabloul istoric aratã ºi multe alte traiectorii. cu amãrãciune. ele se menþin tot pe terenul conºtiinþei. Habermas vorbeºte despre acþiunea comunicativã în contextul analizei diverselor modele de raþionalizare socialã. acest ton este mult mai estompat. spune Habermas. Partea a doua este mai mult o portretizare în care culorile ideologice sunt mai prezente ºi alcãtuiesc chiar tonul dominant. Ceea ce ne apare evident este cã analiza degenerãrii sferei publice este. ed. departe de predominanþa „spiritului cugetãtor“. fie este înþeles automat prin contrast. 1992. Rezultã un portret în alb ºi negru. Sfera publicã reprezenta un concept cuprinzãtor. fie nu este observat.Istoria_comunicarii.. Lipseºte documentaþia sociologicã atât de bogatã în cadrul analizei sferei publice burgheze. Habermas este filozof ºi sociolog. Pe de altã parte. În felul acesta. este greu sã ne reprimãm sentimentul cã sfera publicã a societãþii contemporane este privitã prin „lentilele“ confecþionate de cãtre sfera publicã burghezã. cãrora le reproºeazã faptul cã examineazã raþionalitatea doar în relaþia cu subiectul – individual sau colectiv –. Vedem ceea ce ne permit aceste lentile. cã. În prima parte a lucrãrii. ºi mai interesantã“ (Calhoun. Dar bogãþia investigaþiei sociologice ne face sã percepem mai puþin dimensiunea ideologicã. sferei comunicãrii. cu ce scop ºi în ce împrejurãri face acest lucru. se deschide o cu totul altã perspectivã pentru întemeierea . „acþiunea comunicativã“ este a doua noþiune de mare semnificaþie pentru domeniul comunicãrii lansatã de Habermas. Pãrea puþin probabil cã va dezvolta un concept din sfera comunicãrii propriu-zise. de la Marx ºi pânã la Horkheimer sau Adorno. dispute ºi conflicte. dar fãrã tonul strident din Dialectic of Enlightenment. în care publicul cugetãtor triumfã. este nevoie sã facem câteva precizãri preliminarii. a sferei publice burgheze. Mult mai relevant este sã înþelegem de ce autorul german recurge la o asemenea noþiune. Nu este de mirare. în cele din urmã. la un gen de capcanã: dacã ne vom concentra doar pe individ ºi performanþele sale. Habermas procedeazã la o substituþie: raþionalizarea centratã pe subiect este înlocuitã cu raþionalizarea bazatã pe interacþiunea dintre subiecþi. Ceea ce nu a fost prezent în sfera publicã burghezã.

dar de aici Habermas a reþinut noþiunea centralã de acþiune comunicativã. dobândim o cu totul altã imagine privind posibilitatea unor acþiuni comune. individul devine un gen de proprietar sau manager al lui însuºi. atunci reproducerea speciei solicitã de asemenea satisfacerea condiþiei unei raþionalitãþi inerente acþiunii comunicative“ (Habermas. oricât de importantã. relaþii de inegalitate. în ultimã instanþã. Ceea ce are drept consecinþã reducerea indivizilor la prezenþe neînsemnate în aceste adevãrate maºini funcþionale. 1997. lucrurile încep sã se configureze într-un mod diferit. Prima. Existã ºi o contrapondere a acestei tendinþe. Prima a fost reprezentatã de abandonarea unei preocupãri mai vechi de a prezenta teoria criticã drept o filozofie a istoriei orientatã practic. 397). în cele din urmã. La teoria comunicativã s-a ajuns prin mai multe renunþãri succesive. Instructiv este ºi traseul pe care l-a parcurs Habermas pânã la descoperirea acestui concept cu rol întemeietor. Habermas a considerat cã ar fi mult mai folositor un model al metodologiei critice. pe interacþiune. a coordonãrii eforturilor particulare sau . Pe care. Pentru cã.11. Pentru Habermas. la un moment dat. o deturnare: analiza ar fi poposit prea mult pe noþiuni care ar fi reprezentat o îndepãrtare de obiectivul central al intenþiilor sale. tensiuni. „Dacã presupunem cã specia umanã se menþine prin activitãþile coordonate social ale membrilor sãi ºi cã aceastã coordonare are loc prin intermediul comunicãrii – ºi în anumite sfere ale vieþii prin comunicarea care urmãreºte realizarea acordului –.2007 16:44 Page 216 216 Istoria comunicãrii acþiunii ºi a procesului de raþionalizare. I. El dezvoltã o analizã detaliatã a concepþiei lui Max Weber despre raþionalizare. descoperise caracterul iluzoriu al atracþiei pentru filozofia istoriei. care devin suficiente ºi nu mai participã la nici un gen de discuþii ºi acorduri.Istoria_comunicarii. lumea simbolicã a realitãþii însãºi“. Dacã vom privi la realitatea ºi acþiunea socialã prin prisma abordãrii comunicative. poate crea. îºi dã seama cã orientarea de tip comunicativ deschide cu totul alte perspective ºi pune accentul pe dialog. Autorul german începe lucrarea în douã volume consacratã acþiunii comunicative cu o serie de consideraþii despre raþionalizare. care „ar permite sã gãsim ºi sã reconstruim sistemele de reguli potrivit cãrora noi producem complexe de interacþiuni. Habermas este interesat de o nouã teorie care pune accent pe interacþiune. þinta sa teoreticã. p. El realizeazã cã performanþa individualã. de unde ºi metafora lansatã de Weber privind iron cage („cuºca de fier“). reprezentatã de înlocuirea vechilor forme de viaþã ºi acþiune cu altele noi. apreciind cã insistenþa pe epistemologie ºi metodologie ar fi reprezentat. Am fãcut aceste precizãri pentru a înþelege mai limpede care era scopul lui Habermas. În urma acestui proces de substituire. pe dezbatere. l-a pãrãsit. p. explicite ºi calculabile. între timp. „Acþiunea comunicativã“ reprezintã un fundament teoretic pentru o reconstrucþie a unei noi teorii sociale. Era momentul în care Naom Chomsky lansase teoria competenþei lingvistice. pe ºansa de a ajunge la un acord – într-un cuvânt. anume creºterea independenþei pieþei ºi a structurilor administrative. Aici putem identifica o explicaþie foarte importantã a opþiunii sale. Cum precizeazã ºi William Outhwaite (2005. De ce? Perspectiva fundamentãrii ºtiinþelor sociale printr-o teorie a limbajului i-a apãrut mult mai promiþãtoare. care sunt reflexive. Habermas se orienteazã mult mai decis cãtre filozofia limbajului. vol. Pornind de aici. nici acest proiect nu a fost finalizat. care cuprinde douã coordonate esenþiale.qxd 11. competenþa comunicativã a apãrut un concept mult mai generos. 11).

la trei subdiviziuni problematice strâns legate între ele: conceptul de raþionalitate comunicativã. Patru mari interpretãri ale acþiunii sociale Am dori sã precizãm cã. teoria acþiunii comunicative este menitã sã facã posibilã o conceptualizare a contextului vieþii sociale aflatã în concordanþã cu paradoxurile modernitãþii“ (Habermas. cum precizeazã ºi autorul. cu atât mai mult simþea cã se scufundã în detalii. VIII). Existã. întrucât noi ne ocupãm de probleme care þin de sfera comunicãrii.qxd 11. în principal. vol. Ceea ce. publicat în volumul Conºtiinþã moralã ºi acþiune comunicativã. vol.2007 16:44 Page 217 ªcoala de la Frankfurt 217 de grup. la rândul sãu. „Întrebarea din teoria societãþii. I. Vorbind despre limbã. H. nu vom insista asupra multor alte teme cãrora Habermas le acordã spaþii largi în cele douã volume cuprinzând circa o mie de pagini. ºi o teorie a modernitãþii care analizeazã ºi explicã stãrile sale patologice într-o manierã care „sugereazã o redirecþionare mai mult decât o abandonare a proiectului Iluminismului“ (Thomas McCarthy. autorul german discutã tema mare a raþiunii ºi raþionalizãrii societãþii. în acelaºi timp. „Astfel. p. „Translator’s Introduction“ la Habermas. Habermas precizeazã cã în studiile sale care au precedat lucrarea.7. chiar a realizãrii consensului. cum e posibilã ordinea socialã. care ridicã. autorul german face o precizare foarte importantã. p. I. * . 1997. Mead psihologia sa socialã)“ (Habermas.Istoria_comunicarii. înþelesului. problema relaþionãrii cu partenerul. dar care s-a dovedit a fi rezistent la „amputãrile raþiunii în viziunea cognitiv-instrumentalã“. care ne ajutã sã înþelegem ºi mai bine rostul demersului iniþiat de Habermas. teoria raþionalizãrii la Weber Habermas face o distincþie între utilizarea cognitivã a limbii. 128). 1997. un concept construit la douã niveluri despre societate. dezvoltat dupã ezitãri marcate de scepticism. p. analiza conceptului de acþiune comunicativã a condus. cã pierde din vedere obiectivul de ansamblu. aceea a integrãrii sociale sau a coordonãrii planurilor a diferiþi actori în interacþiunea socialã (din aceastã perspectivã am dezvoltat eu o teorie a acþiunii comunicative). 2000. În prefaþa la lucrarea The Theory of Communicative Action întâlnim o mãrturisire instructivã a autorului. 2000. temeiurile consensului motivat raþional etc. 30).11. cum îºi pot coordona planurile (cel puþin doi) participanþi la acþiune. „Limba îndeplineºte trei funcþii: aceea a reproducerii culturale sau a prezentualizãrii tradiþiilor (din aceastã perspectivã ºi-a dezvoltat Gadamer hermeneutica sa filozoficã). 6. cu atât se îndepãrta de interesele sociologului care trebuie sã (se) întrebe: ce scopuri serveºte o asemenea analizã conceptualã? De aceea. care integreazã „lumea vieþii“ (lifeworld) ºi „paradigmele sistemului“ (system paradigms). p. despre utilizarea ei în sens cognitiv ºi în sens comunicativ*. corespunde întrebãrii din teoria acþiunii. evitând riscul unei suprimãri a interacþiunii“ (Habermas. XII). Cu cât mai mult glisa spre probleme filozofice. „Preface“. care pretinde clarificarea relaþiei dintre propoziþie ºi starea de fapt. cum ar fi pretenþiile de valabilitate. actelor de vorbire ºi a „altor domenii similare ale filozofiei analitice“. astfel încât celãlalt (Alter) sã-ºi poatã „lega“ acþiunile sale de acþiunile ego-ului într-o manierã nonconflictualã. aceea a socializãrii sau a interpretãrii culturale a nevoilor (din aceastã perspectivã a elaborat G. o precizare în articolul „ªtiinþe sociale reconstructive versus ºtiinþe sociale comprehensive“. cu cât pãtrundea mai mult în teoriile acþiunii. presupune alte condiþii. ºi utilizarea comunicativã.

Diverse abordãri din economie (teoria jocurilor. vol.11. nici membrul unui grup. El a fost cu deosebire dezvoltat de autori precum Émile Durkheim ºi Talcott Parsons. principalul „personaj“ este actorul solitar. încãlcarea ei genereazã automat reacþii din partea grupului ºi a fiecãrui membru în parte. evaluarea unor reacþii etc. fiind cu deosebire îmbrãþiºat de Erving Goffman. Modelul întemeiazã teoria rolului. valori ºi reguli. Un rol central în aceastã abordare o are ºi interpretarea situaþiei. Modelul acþiunii reglementate normativ nu are în vedere comportamentul actorului solitar. De aceea. Ceea ce nu înseamnã un gen de comportament spontan. Un grup se defineºte prin anumite interese. ele capãtã valoare de normã.qxd 11. mai târziu. pentru cã toþi paºii care urmeazã se sprijinã pe acest punct de plecare. Conceptul s-a dezvoltat. El a fost dezbãtut în cadrul ªcolii de la Palo Alto. de pildã). adesea modelul este interpretat într-o viziune utilitaristã. De aceea. care procedeazã la alegerea mijloacelor ºi la fixarea scopurilor. care alege într-un context dat mijloacele considerate potrivite pentru atingerea unui scop. Nu putem sã nu încercãm unele clarificãri menite sã ajute cititorul în înþelegerea mai exactã a concepþiei lui Habermas. În cadrul acestui model. Încãlcarea lor conduce automat la sancþiuni. În domeniul social îþi poþi reprezenta mai bine un lucru atunci când poþi spune ceea ce nu este acel lucru. de la Aristotel încoace conceptul de acþiune teleologicã a fost plasat în centrul teoriei filozofice a acþiunii (Habermas. Conceptul central al modelului este cel de decizie între mai multe variante posibile. rolul central revine publicului ºi celui care trebuie sã se prezinte pe el în faþa publicului. ci atitudinea membrilor unui grup. Aici. odatã adoptate. identitatea conceptului de care te ocupi apare mai clar. conceptul central este cel de prezentarea sinelui. având în vedere permanent atingerea scopului.2007 16:44 Page 218 218 Istoria comunicãrii ºi la alþi autori proeminenþi. I. 1997. Cum subliniazã ºi Habermas. ci participanþii aflaþi în interacþiune ºi constituind un public. De aici decurge o aºteptare generalizatã ca norma respectivã sã fie respectatã de fiecare membru. Cum menþioneazã ºi autorul german. Sunt nenumãraþi autori care. 85). Caracterul normativ al regulii derivã din însuºi procesul adoptãrii colective. p. Acþiunea de acest tip nu are în vedere nici actorul solitar. în cadrul modelului strategic. la particularitãþile acesteia. de-a lungul vremii. Regula este asumatã pentru cã exprimã interesele grupului. reacþii etc. economiºti neoclasici care au fundamentat acest model în cadrul teoriei jocurilor strategice. Prezentarea sinelui trebuie precedatã de douã „stilizãri“. aºa cum sunt ele sistematizate de Habermas. Conceptul de acþiune dramaturgicã este mai puþin elaborat din punct de vedere teoretic. ceea ce înseamnã o aºteptare comunã cu privire la comportamentul fiecãrui membru. pentru a ne da mai bine seama ce aduce în plus ultima interpretare. teoria acþiunii comunicative. în noua formulã fiind cuprinse mai multe nuanþe ale aceleiaºi orientãri: anticiparea deciziilor altor actori. Conceptul central al modelului este respectarea normei. teoria acþiunii sociale etc. ci stilizarea experienþei cuiva cu gândul la audienþã. au dezvoltat modelul.Istoria_comunicarii. Înþelegând bine diferenþa. larg rãspânditã în sociologie. În acelaºi timp. Regulile sunt stabilite de cãtre grup ºi. Habermas îi menþioneazã pe Neumann ºi Morgenstern. este bine sã prezentãm câteva mari interpretãri ale teoriei acþiunii. de douã sinteze ºi de corelarea lor: stilizarea propriei experienþe . din sociologie sau chiar psihologie adoptã ca formulã explicativã acest model. pornind univoc de la maximizarea foloaselor.

ªi teoria [acþiunii comunicative] va trebui sã aibã în vedere problema modului în care acþiunile mai multor actori sunt legate una de alta prin mecanismul realizãrii înþelegerii. Pe când teoria acþiunii comunicative nu este focalizatã pe individ. dezvoltat de cãtre George Herbert Mead ºi Harold Garfinkel ºi. În sfârºit. Sã insistãm deci asupra acestei probleme esenþiale. În sfârºit. teoria analiticã are în interpretarea lui Habermas câteva trãsãturi care nu o fac deloc compatibilã cu propria viziune.Istoria_comunicarii. Cãci teoria acþiunii comunicative poate fi mai bine înþeleasã dacã o privim în oglindã cu teoria analiticã. 274). de folosirea empiricã a presupoziþiilor sale (assumptions). pe conexiune. vol.qxd 11. legãtura cu teoria socialã este substanþialã. evident.11. de a oferi un model de cooperare. În primul rând. urmãrind clarificarea conceptelor de bazã cu care se opereazã în domeniu. Ea nu este preocupatã. I. Habermas nu doreºte sã urmeze perspectiva psihologicã atunci când discutã despre regulile dialogului ºi nici sã apeleze la empatie. 275). teoria acþiunii comunicative fiind conceputã de Habermas ca o premisã pentru regândirea domeniului social. pe interacþiune. „Pentru o teorie a acþiunii comunicative sunt instructive numai acele teorii analitice ale înþelesului care pornesc de la structura expresiilor lingvistice ºi nu de la intenþiile vorbitorului. este util sã vedem ce reproºuri face autorul german teoriei analitice. care stabilesc relaþii interpersonale (prin mijloace verbale sau nonverbale). Ea nu se mulþumeºte sã procedeze doar la clarificãri teoretice. potrivit autorului german. p. Ca sã ajungem la înþelegere. De aceea. p. Precizeazã cã scopul sãu este sã „surprindã proprietãþile structurale ale procesului de înþelegere“ din care putem „deduce propoziþiile pragmatice generale ale acþiunii comunicative“. teoria analiticã se limiteazã „la un model atomistic al acþiunii“. p. 1997. care sã previnã distorsiunea ºi sã aºeze dialogul pe baze clare. Orientare dezvoltatã în lumea anglo-saxonã. . Actorii cautã sã ajungã la o înþelegere privitoare la contextul acþiunii ºi planurile lor de acþiune. Cum vom vedea. Iatã cum caracterizeazã autorul german acest model. scopul ei principal fiind acela de a rãspunde unor nevoi practice. cel al interpretãrii.2007 16:44 Page 219 ªcoala de la Frankfurt 219 pentru a putea fi prezentatã unei anumite audienþe. de Habermas. mai este conceptul de acþiune comunicativã. Conceptul central. Ca sã ne reprezentãm ºi mai limpede ce înþelege Habermas prin teoria acþiunii comunicative. deci cum pot fi strâns corelate în spaþii sociale ºi în epoci istorice“ (ibidem. limba joacã un rol proeminent în cadrul acestui model“ (Habermas. 86). judecãþile avansate de-abia dacã sunt conectate cu preocupãrile practice ale teoriei sociale. teoria analiticã înþelege propriul rol ca fiind preponderent metateoretic. În plus. care fac posibil consensul. pentru a-ºi coordona iniþiativele prin consens. ci pe relaþie. anume cel al definirii înþelesului în corelaþie cu structura expresiilor lingvistice. se referã în primul rând la negocierea definiþiilor situaþiei. Existã un punct în care cele douã viziuni se întâlnesc – ºi el este recunoscut ºi subliniat de Habermas –. Identificãm în cele de mai sus o expresie-cheie: „structura expresiilor lingvistice“. „Conceptul de acþiune comunicativã se referã la interacþiunea dintre cel puþin doi subiecþi capabili sã vorbeascã ºi sã acþioneze. „are în vedere un actor izolat“ ºi nu ia în consideraþie „mecanismele acþiunii coordonate prin intermediul cãrora se realizeazã relaþiile personale“ (ibidem. trebuie sã comunicãm pe baza unor reguli. dar ºi stilizarea ºi sinteza particularitãþilor audienþei pentru a o putea influenþa ºi convinge.

Se conservã ideea de scop. . actorul încearcã sã-ºi atingã scopul. structura teleologicã este fundamentalã pentru orice concepþie despre acþiune. Orientarea pe înþelegere vs. Aceastã schimbare de perspectivã face ca analiza limbii sã devinã esenþialã. obligatoriu. 1997. prin modul în care definesc coordonarea dintre acþiunile orientate de un scop ale diferiþilor participanþi: ca întrepãtrundere între calcule egocentrice de utilitate (potrivit acestei teorii nivelul de conflict ºi de cooperare variazã în funcþie de poziþiile de interes). Una bazatã pe succes. iar mijloacele folosite sunt legitimate de atingerea obiectivului urmãrit. Persoana particularã îºi pãstreazã ºi îºi urmãreºte propriile scopuri. În acest context abordeazã autorul german probleme cum ar fi competenþa comunicativã. în acest proces de înþelegere. se schimbã complet perspectiva. pe succesul celui ce a iniþiat-o. Când vorbim de acþiunea comunicativã nu înseamnã cã actorii sociali nu mai au ºi nu-ºi mai urmãresc scopurile. pentru cã ea este principalul mod de comunicare. pentru cã anumite constante din structura ei se gãsesc în toate acþiunile sociale. vol. cele preocupate doar de scop. dar mai apare un „etaj“. cel reprezentat de acþiunea de coordonare. acþiunile teleologice. p. Concepþiile despre acþiunea socialã se diferenþiazã. acþiunea teleologicã nu dispare. Limba este un mijloc de comunicare ce serveºte înþelegerii reciproce. Vom insista asupra lor. acþiunea comunicativã nu se reduce la actul de a ajunge la înþelegere într-o manierã interpretativã. orientarea pe succes În momentul în care se afirmã cã acþiunile diferiþilor indivizi reprezintã rezultatul unei coordonãri sociale.Istoria_comunicarii. nu înainte de a mai lãmuri câteva lucruri legate de diferenþele dintre acþiunea care urmãreºte exclusiv succesul ºi cea care. 101). Dacã examinãm îndeaproape activitatea socialã. sau ca o înþelegere pe cale de a fi realizatã prin intermediul unui proces cooperativ de interpretare […]. vom descoperi. Din acest punct de vedere. procesele cooperante de interpretare au la bazã acorduri de interpretare care reprezintã mecanismul pentru coordonarea acþiunii. pretenþii de validitate etc. presupune înþelegerea ºi acordul partenerilor. urmãresc scopuri personale.11. Acþiunea comunicativã desemneazã un tip de interacþiune care este coordonatã prin intermediul actelor de vorbire. interacþiunea cu partenerul social.qxd 11. totuºi. În felul acesta. dar cele douã momente nu se confundã. Fiecare actor are un scop ºi vrea sã-l îndeplineascã. Acþiunea socialã presupune un act de comunicare ºi de înþelegere. În cazul primului tip de acþiune. dar nu coincide cu acestea“ (Habermas. aº dori sã repet cã modelul acþiunii comunicative nu pune semnul egalitãþii între acþiune ºi comunicare. dar ea este dublatã de interacþiune bazatã pe acordul pãrþilor. Interacþiunea socialã este instituitã ca principalã formã de colaborare ºi de finalizare a acþiunilor. acord care duce la integrare socialã. ca o relaþie consensualã între actori ºi publicurile lor. Cum subliniazã ºi Habermas. evident urmãrind propriul scop. În modelul acþiunii comunicative este înglobat ºi subsumat modelul teleologic. sunt sever limitate.8. iar actorii. ºi cealaltã bazatã pe înþelegerea actorului cu cei care urmeazã sã coopereze în finalizarea respectivei acþiuni.2007 16:44 Page 220 220 Istoria comunicãrii 6. Sã-l ascultãm pe autor: „[…] pentru a evita neînþelegerea. I. iar îndeplinirea acestor scopuri presupune. În cazul acþiunii comunicative. ca un acord asupra normelor ºi valorilor insuflate de tradiþie culturalã ºi socializare. care le permite coordonarea propriilor acþiuni. spune Habermas. douã tipuri principale de acþiune.

dar apare limpede cã este vorba despre o coordonare sincopatã.11. acþiunea comunicativã implicã o colaborare. atunci acþiunea orientatã spre succes mai poate fi numitã ºi strategicã (Habermas. dar pe moment nu existã altã soluþie“).2007 16:44 Page 221 ªcoala de la Frankfurt 221 El intrã într-un tip de colaborare cu diferiþi parteneri (pentru cã acest lucru este impus de cerinþa finalizãrii). dar de una funciar instabilã ºi tensionatã. „O definire de situaþie de cãtre partea cealaltã. Putem vorbi despre un tip de cooperare. audienþa. limba este mijlocul autoprezentãrii celui care trebuie sã convingã publicul. dimpotrivã. 1997. dupã opinia lui Habermas. corectãri ale evaluãrilor. Efectele unei asemenea acþiuni cuprind rezultatele pe care actorul le-a avut în vedere ºi pentru a cãror îndeplinire a luptat. dar ºi efecte secundare (side effects) pe care actorul nu le-a urmãrit. pentru cã este structural inegalã ºi. pe care actorii îl folosesc pentru a putea finaliza acþiunile. În modelul teleologic. al prãbuºirii. limba este cea care asigurã transmiterea valorilor culturale ºi prilejuieºte consensul. asumat.qxd 11. Deci numai dialogul ºi argumentul pot convinge. 285-286). ele dezavantajeazã partenerii. renunþãri parþiale. le pot accepta pe baza unor calcule ºi evaluãri („nu sunt convenabile. În aceastã privinþã. în anumite contexte. Totuºi. 6. în cel normativ. prezintã o problemã de un gen deosebit. limba este unul din mijloacele prin care actorii pot influenþa pe cei de care depinde succesul acþiunii. Pentru cã realizarea înþelegerii presupune negocierea definiþiilor diferite care se dau de cãtre parteneri unei situaþii. negocierea între definirile date situaþiilor este un element esenþial al interpretãrii comune cerute de acþiunea comunicativã“ (ibidem. în cel dramaturgic. I. avem în vedere regulile alegerii raþionale ºi evaluãm eficacitatea cu care sunt influenþate deciziile oponentului. pentru .Istoria_comunicarii. Ceea ce presupune evaluãri. ei urmãresc scopurile lor individuale cu condiþia armonizãrii planurilor lor de acþiune pe baza unei definiri comune a situaþiei. care la prima vedere se deosebeºte de cea proprie. Habermas precizeazã cã un asemenea tip de acþiune mai poate fi numitã ºi instrumentalã. dar de o cu totul altã facturã. dacã o analizãm sub aspectul regulilor tehnice ale acþiunii ºi dorim sã evaluãm eficienþa într-un anumit context. dar sunt mai convenabile decât altele“. Travaliul interpretãrii corecte a unei situaþii Toate modelele despre care am vorbit considerã cã limba este instrumentul fundamental al interacþiunilor sociale. ameninþând sau ispitind“ comportamentul oponentului (Habermas. pentru a se ajunge la un tip de consens. ci prin acte care urmãresc înþelegerea. 285).9. Cum condiþiile sale sunt esenþial egocentrice. p. 2000. prin urmare. pp. implicã discuþii între parteneri egali ºi mai presus de toate un acord neconstrâns. „Voi vorbi de acþiune comunicativã ori de câte ori acþiunile agenþilor implicaþi sunt coordonate nu prin intermediul calculãrii egocentrice a succesului. Avem de-a face cu un tip de coordonare a acþiunii subiecþilor. numai modelul acþiunii comunicative face apel la toate valenþele limbii ca mijloc de comunicare. al degenerãrii. pânditã de riscul conflictului. În schimb. reveniri. Foarte important este sã subliniem cã acest consens este mutual ºi este liber consimþit. Acþiunea orientatã spre succes poate apela ºi la constrângeri exterioare „prin arme sau bunuri. sau „nu sunt convenabile. vol. Dacã. dar aceºtia. 128). p. În acþiunea comunicativã participanþii nu sunt în primul rând ghidaþi de succesul lor individual.

fixeazã criterii care corespund unor lumi diferite. Este ceea ce Habermas numeºte pretenþii de validitate (validity claims). Ele pretind: – cã declaraþia fãcutã este adevãratã (sau cã presupoziþiile existenþiale ale conþinutului propoziþional menþionat sunt. Acþiunea are loc întotdeauna într-un context. sã susþii un lucru. Actorii pot coopera în acþiunea pe care vor sã o iniþieze. Dacã aceste diferenþe se micºoreazã ºi ajung sã se apropie foarte mult. de zi cu zi. de a ajunge la o înþelegere cu cineva. de a exprima corect gândurile prin intermediul limbii – ºi competenþã comunicativã – capacitatea de a transmite un gând într-o formã adecvatã. Cu aceasta ajungem la o altã distincþie importantã pe care o face autorul german. κi dã seama cã. ºi criteriile pe baza cãrora trebuie sã judece partenerii trebuie sã fie clar definite. actorul trebuind sã convingã cã ceea ce spune este în concordanþã cu ceea ce crede. ci el trebuie ºi dovedit. dar situate în planuri diferite. deci al corespondenþei cu o realitate datã. cel normativ cu lumea socialã ºi valorile acestei lumi.11. deci al consonanþei cu valori împãrtãºite ºi legitime. deºi au în vedere discuþii obiºnuite. dupã cum am menþionat. În legãturã cu pretenþiile de validitate am dori sã facem trei precizãri. de aceea. de a stimula ºi de a promova dialogul. Ceea ce realizeazã acþiunea comunicativã este o integrare a tuturor acestor criterii într-un sistem. – cã actul de vorbire este corect raportat la un context normativ existent (sau cã respectivul context normativ pe care trebuie sã-l respecte este el însuºi legitim).2007 16:44 Page 222 222 Istoria comunicãrii cã în procesele cooperante de definire nici un participant nu are monopolul interpretãrii corecte. atunci principala condiþie a unei colaborãri este satisfãcutã. Autorul îºi dã seama cã diferenþele de abordare. unor referenþiale diferite. limba este folositã într-un scop pragmatic. – cã intenþia declaratã de vorbitor este sincerã.qxd 11. Întrucât este vorba despre o înþelegere raþionalã. Pentru ambele pãrþi sarcina interpretãrii constã în încorporarea în propria interpretare a definirii situaþiei fãcutã de cãtre celãlalt. cu lumea obiectivã asupra cãreia se proiecteazã scopul acestei acþiuni. Fiecare din modelele prezentate mai sus au o legãturã de netãgãduit cu realitatea înconjurãtoare: cel teleologic. precum ºi cel al sinceritãþii. Prima se referã la faptul cã aceste pretenþii. Habermas îºi dã seama cã acest punct este central ºi. prin intermediul cãreia sã poatã ajunge la o înþelegere cu partenerii sociali. În acest din urmã caz. satisfãcute). în aºa fel încât definirile divergente ale situaþiei sã ajungã sã coincidã suficient de mult“ (ibidem. pentru ca partenerul sã fie convins cã lucrurile stau aºa ºi sã aibã loc acordul între pãrþi. În acelaºi timp. de cãtre Chomsky ºi care viza capacitatea de a folosi corect regulile gramaticale. Cu alte cuvinte. de definire a unei situaþii pot fi nu numai mari. în cadrul acþiunii comunicative nu este suficient sã spui ceva. într-o structurã de interpretare. este imposibil sã se . cel dramaturgic. 100). p. pentru a facilita înþelegerea. practic. De aceea. cu lumea subiectivã.Istoria_comunicarii. ºi criteriile precizate sunt complexe. vizeazã definirea comunã a unei situaþii. Cel al adevãrului. asumã ceea ce afirmã. în fapt. ea mijloceºte o relaþie mult mai complexã cu lumea exterioarã decât în celelalte modele. Principalul obstacol în calea unei interacþiuni este diferenþa dintre modul în care actorii descifreazã ºi definesc o situaþie datã. cel al normativitãþii. cea dintre competenþa lingvisticã – termen lansat. al concordanþei dintre ceea ce se spune ºi ceea ce se crede sau se intenþioneazã.

I. Sistemul în ansamblu nu funcþioneazã.qxd 11. atunci evident înþelegerea nu mai poate avea loc. În alþi termeni. dar sunt momente când simte nevoia sã releve cu mai mare pregnanþã importanþa contextului cultural. dupã opinia lui Habermas. vol. Dar dacã interlocutorul considerã cã vorbitorul nu este sincer în ceea ce spune (criteriul al treilea). În spatele unei afirmaþii adevãrate se poate ascunde o intenþie care nu este neapãrat mãrturisitã. de a fi convins cã soluþia finalã nu poate sã rezulte decât în urma unor negocieri. Propoziþia pe care o afirmã poate fi adevãratã (deci reflectã o stare de lucruri realã). cel care face afirmaþia poate fi sincer faþã de partener sau nu. Ceea ce reprezintã un gen de invitaþie ca ºi pretenþiile de validitate sã fie privite într-un context mai larg. „Tipul de raþionalitate caracteristic practicii comunicative a vieþii cotidiene transformã practica argumentãrii într-o adevãratã curte de apel care face posibilã ca în situaþia în care dezacordul nu mai poate fi evitat prin practici obiºnuite. de a recunoaºte cã propria interpretare nu este infailibilã. ca persoane în evoluþia cãrora mediul cultural a lãsat o puternicã amprentã. Înseamnã ºi disponibilitatea de a privi actorii sociali inclusiv ca întruchipãri ale unor contexte sociale ºi culturale diferite. pledeazã pentru o apropiere cât mai mare a acestor interpretãri. Se poate recurge la argumentul autoritãþii. pp. ºi ele trebuie sã se bucure de o recunoaºtere intersubiectivã. 17-18). ci ºi contextul în care are loc discuþia. A doua precizare are în vedere faptul cã dezbaterea porneºte de la structura raþionalã a actorilor sociali ºi angajeazã potenþialul lor raþional.Istoria_comunicarii. acþiunea comunicativã sã continue. indiferent dacã aceºtia îºi dau sau nu seama. atunci. Existã. Cãci în joc nu este doar adevãrul. „aºa s-a pomenit“) sau al unor motive contextuale („împrejurãrile ne dicteazã“ etc. dar fãrã sã se recurgã la utilizarea directã sau strategicã a forþei“ (Habermas. Abordare raþionalã nu înseamnã doar recurgerea la argument ºi la practica argumentãrii. o altã cale de a exprima temeiuri pro sau contra. anume disponibilitatea de a dialoga. Existã mai multe posibilitãþi de a soluþiona pretenþiile aflate în disputã. la cel al unor norme („aºa am procedat pânã acum“.2007 16:44 Page 223 ªcoala de la Frankfurt 223 ajungã la o coincidenþã a interpretãrii ºi.). cooperarea este compromisã. dar autorul simte nevoia sã mai adauge ceva. pretenþiile de validitate funcþioneazã ºi pentru o parte ºi pentru alta. este posibil sã se ajungã la un acord cu privire la pretenþiile disputate prin intermediul argumentului ºi analizei. Dacã unul nu este satisfãcut. cel al respectãrii unor norme legitime. Existã criteriile menþionate. anume de a lãsa argumentul sã decidã. alta decât forþa argumentului. sunt respectate. Realizarea înþelegerii funcþioneazã ca un mecanism de coordonare a acþiunilor ºi el nu are valabilitate decât pentru participanþii care sunt dispuºi sã coopereze ºi recunosc aceste pretenþii. de fapt a reconstrucþiei unei interpretãri noi care sã încorporeze elemente din ambele interpretãri iniþiale ale situaþiei.11. rezistent la diferite încercãri de . dar fãrã recurs la forþã. În fiecare din dimensiunile menþionate. dar sinceritatea trimite la ideea de intenþie ºi intenþionalitate. pentru cã nu mai este asumat de una din pãrþi. În sfârºit. Nu este nici o îndoialã cã Habermas rãmâne în întreaga sa analizã pe o poziþie pregnant raþionalistã. Putem presupune cã atât primul criteriu – cel al concordanþei cu realitatea propriu-zisã – cât ºi al doilea. sistemul integrat de criterii presupune ca toate sã fie respectate. 1997. tradiþia culturalã care exercitã o „presiune“ asupra poziþiei interlocutorilor.

de la analiza actelor de vorbire. 1997. care au conotaþii semantice ºi intersectãri masive cu teoria limbajului. p. Limbajul poate fi folosit ºi pentru a induce acþiuni de ordin strategic. 1997. sã releve cã accentuarea tradiþiei culturale nu înseamnã o depãrtare de pretenþiile de validitate. I. vol. în coordonarea acþiunilor prin intermediul acceptãrii reciproce a pretenþiilor de validitate care sunt criticabile. Cãtre o pragmaticã universalã Schimbarea de perspectivã pe care o opereazã Habermas face ca analiza limbii. „Pe parcursul procesului de realizare a înþelegerii reciproce privind situaþia lor. el menþioneazã expres cã „pentru o teorie a acþiunii comunicative sunt instructive doar acele teorii ale înþelesului care pornesc de la structura expresiilor lingvistice ºi mai puþin de la intenþiile vorbitorului“ (Habermas. 275). prin interacþiune cu persoane din sistemul lor de referinþã. în alþi termeni. ci o înþelegere mai largã ºi mai realistã a acestora. cercetarea de profil fãcuse paºi importanþi. a forþa acceptarea este o utilizare „parazitã“ care ne îndepãrteazã de adevãrata menire a limbajului. acþiunea comunicativã contribuie la transmiterea ºi reînnoirea bagajului cultural. Teoriile legate de intenþionalitate – deºi în planul înþelegerii actelor de vorbire au marcat dezvoltãri considerabile ºi au deschis noi modalitãþi de înþelegere ºi interpretare a interacþiunii umane – se depãrteazã în optica autorului german de orientarea raþionalistã ºi se axeazã pe acea utilizare a limbajului care nu prilejuieºte înþelegerea raþionalã. Habermas este raþionalist ºi propune o utilizare a limbajului din perspectiva interacþiunii sociale. contribuie la formarea identitãþilor personale“ (Habermas. ei se bizuie pe apartenenþa la grupuri sociale ºi. iar un autor de prestigiul lui Habermas nu putea sã nu procedeze ºi la o fundamentare a deosebirii dintre acþiunea orientatã spre succes ºi cea orientatã spre înþelegere pornind. în acelaºi timp. obiectivul lui teoretic este „sã identifice fundamentele raþionale ale proceselor de realizare a înþelegerii“ (ibidem.Istoria_comunicarii. În miezul teoriei comunicative se situeazã pretenþiile de validitate. Demersul lui Habermas urmãreºte douã obiective. în mod natural limbajul favorizeazã abordarea raþionalã. Dupã pãrerea lui Habermas. pentru a manipula sau a forþa acceptarea. sã devinã esenþialã. În primul rând. din punct de vedere al socializãrii. din punct de vedere al coordonãrii acþiunii. 6. de aceea. care pregãºte calea pentru înþelegerea de tip comunicativ. p. vol. 208). De aceea. întãresc coeziunea acestora. II. 328) sau. p. sã întemeieze o pragmaticã universalã.11.2007 16:44 Page 224 224 Istoria comunicãrii cuantificare. contribuie la integrarea socialã ºi la crearea solidaritãþii de grup. Din punct de vedere al aspectului funcþional al realizãrii înþelegerii. 331). este foarte important sã dezvoltãm teoria limbajului cu deosebire din aceastã perpectivã. Cum am precizat anterior. ceea ce presupune extinderea acþiunii de formalizare a . Utilizarea limbajului pentru a manipula.10. de aceastã datã.qxd 11. ca principal mijloc de comunicare. p. Pentru Habermas ideea de intenþie a vorbitorului apare ca un câmp de cercetare puþin compatibil cu propria teorie. poziþia sa faþã de teoria analiticã este destul de severã. În aceste domenii. Pânã acum am discutat despre fundamentarea acþiunii comunicative din perpectiva teoriei acþiunii în general. „baza raþionalã a comunicãrii lingvistice“ (ibidem. participanþii la comunicare întruchipeazã o tradiþie culturalã pe care o folosesc ºi o înnoiesc în acelaºi timp. copiii internalizeazã sistemul de valori al grupurilor de apartenenþã ºi dobândesc capacitãþi generalizate de acþiune […].

– funcþia expresivã (de a face cunoscutã experienþa celui ce vorbeºte). cea expresivã ºi apelativã. autorul care a lansat un nou „organon“ în domeniul analizei de limbaj este Karl Bühler. semantica „s-a dezangajat“ de funcþia ei cognitivã ºi s-a concentrat pe relaþia dintre limbaj ºi validitatea propoziþiilor. ci în cei presupuºi de validitatea propoziþiilor ºi a condiþiilor de adevãr. rezultatul fiind întemeierea unei pragmatici universale. Al doilea obiectiv este ca în interiorul acestei pragmatici universale sã foloseascã tipologiile consacrate ale lui Austin. totodatã. ca simbol. un simptom. Pânã atunci. Dacã în semantica fondatã de Frege ºi dezvoltatã de Wittgenstein (în perioada de tinereþe). funcþioneazã. douã mari treceri: una de la .Istoria_comunicarii. De pildã. a fost extinsã la actele de vorbire. „Este un simbol în virtutea faptului cã este corelat cu obiecte.2007 16:44 Page 225 ªcoala de la Frankfurt 225 funcþiei cognitive a limbajului la celelalte douã funcþii (expresivã ºi apelativã). Spre a ne reprezenta mai bine primul sãu obiectiv este nevoie sã facem o trecere în revistã a evoluþiilor din domeniul semanticii în „lectura“ autorului german. cu stãri de lucruri. cã funcþiile expresive ºi apelative sunt aspecte care trebuie lãsate în seama cercetãrii empirice. semantica condiþiilor de adevãr se focalizase doar pe funcþia cognitivã a limbajului. Apare limpede cã o asemenea interpretare presupune interacþiunea între cel puþin doi actori ºi fixeazã limbajul ca mediator al înþelegerii. Astfel. Carnap înscrie contribuþii semnificative în analiza formalã a funcþiei cognitive considerând. rolul central era ocupat de corespondenþa dintre propoziþie ºi starea de lucruri la care trimitea. p. Searle ºi Grice pentru delimitarea mai clarã a diferenþelor dintre acþiunea orientatã spre succes (acþiunea strategicã) ºi cea orientatã spre înþelegere (acþiunea comunicativã). care formalizeazã analiza propoziþiilor din perspectiva valorilor de adevãrat sau fals. simultan. A luat naºtere semantica condiþiilor valorilor de adevãr (truth-conditional semantics). ia naºtere semantica adevãrului care dezvoltã ideea cã înþelesul unei propoziþii este determinat de „condiþiile sale de adevãr“. prin creaþia lui Wittgenstein din epoca maturitãþii. A apãrut ºi s-a dezvoltat o semanticã formalã a propoziþiilor care. începând cu Peirce ºi trecând prin Morris ºi Carnap. remarcã Bühler.qxd 11. a unei situaþii sau acþiuni. în fapt. De-a lungul timpului. Semnul lingvistic. în virtutea dependenþei de expeditorul a cãrui subiectivitate o exprimã ºi un semnal în virtutea apelului cãtre un ascultãtor. apoi prin cea a lui Austin ºi Searle. sã supunã ºi aceste douã funcþii analizei formale. ibidem. apud Habermas. Deci nu se mai discutã în termeni de corespondenþã cu o realitate. apoi de Davidson ºi Dummet.11. al cãrui comportament intern sau extern este ghidat de repectivul semn aºa cum este ghidat comportamentul în trafic de cãtre semnele de circulaþie“ (Bühler. ca simptom ºi ca semnal. În opinia lui Bühler existã trei funcþii ale folosirii semnelor: – funcþia cognitivã (de a reprezenta o stare de lucruri). Cu alte cuvinte. Ceea ce încearcã Habermas este sã extindã acest tip de analizã ºi la celelalte douã funcþii. – funcþia apelativã (de a direcþiona cereri ºi solicitãri cãtre receptor). s-au fãcut mari paºi înainte în analiza formalã a funcþiei cognitive a limbajului. Pentru Habermas. pentru cã el porneºte de la modelul semiotic al unui semn lingvistic folosit de un vorbitor cu scopul de a ajunge la o înþelegere cu ascultãtorul asupra unui lucru. mai târziu. Pragmatica universalã semnificã. 275).

a acþiona spunând ceva ºi a prilejui ceva prin însuºi faptul cã acþionezi spunând ceva“ („to say something. este sã identifice ºi sã reconstituie condiþiile universale care fac posibilã înþelegerea. Ceea ce apãrea limpede în structura acþiunii teleologice era intenþia celui ce o iniþia. „Voi încerca sã folosesc distincþia lui Austin dintre acte ilocuþionare ºi perlocuþionare ºi sã o valorific pentru a delimita acþiunea orientatã spre înþelegere de acþiunea orientatã spre succes“ (Habermas. aici avem de-a face cu înþelesul care este stabilit de cãtre vorbitor. nici finalizarea ei nu erau puse la îndoialã. dar dialogul viza optimizarea acelei intenþii. Care sunt observaþiile fãcute de cãtre Habermas pe marginea interpretãrii lui Austin? Prima este aceea cã interpretarea limbajului propusã de Austin reproduce pattern-ul acþiunii de tip teleologic.Istoria_comunicarii. Deci actul locuþionar este simpla transmitere a unui conþinut lexical ºi gramatical. p.qxd 11. Odatã lansat conceptul de pragmaticã universalã. O asemenea acþiune putea recurge la dialog cu cei care urmau sã participe la finalizarea acþiunii. Actul ilocuþionar este definit prin faptul cã exprimã o anumitã intenþie comunicativã. Sarcina pragmaticii universale. În cazul în care . vorbitorul spune ceva despre o stare de lucruri („Afarã este cald“. 289). Austin distinge între acte locuþionare. cât ºi la acþiunea strategicã. el porneºte de la distincþia lui Austin între cele trei tipuri de acte de vorbire. ibidem. Partenerul este chemat sã-l înþeleagã. tot aºa intenþiile agentului sunt constitutive acþiunilor teleologice“ (idem). Vorbitorul poate spune un lucru în modalitãþi diferite: sub formã de rugãminte. a doua. 1997. Nici într-un caz. de asemenea. actul de vorbire alcãtuit dintr-o componentã locuþionarã ºi ilocuþionarã apare ca un act suficient sieºi. Prin acest tip de construcþie lingvisticã. interdicþii etc. mãrturisiri.2007 16:44 Page 226 226 Istoria comunicãrii perspectiva semanticã (înþelesul) la cea pragmaticã (utilizarea unei forme de limbaj). considerã Habermas. De pildã. Nici intenþia. precizeazã Habermas. sã-l accepte. „Tânãrul a plecat de acasã“). de unde denumirea de universalã). nu este discutat. nici în altul. Actul locuþionar este actul de a spune ceva. a-i flata. Acolo aveam de-a face cu intenþia care era ataºatã doar de agent. De aceea. Actul perlocuþionar este definit prin efectele pe care le are asupra interlocutorilor: a-i convinge. p.11. dar în nici un caz sã-l punã sub semnul întrebãrii.. ci doar transmis. Habermas procedeazã la elaborarea tipurilor ideale ale acþiunilor mediate lingvistic. de confesiune sau chiar sub formã imperativã („Te rog sã-mi aduci un pahar cu apã“. to bring about something through acting in saying something“. ele nu sunt puse în discuþie ºi nu favorizeazã un dialog care sã se refere la natura intenþiei sau a înþelesului. În acest demers. simpla enunþare. de la o analizã aplicatã doar primei funcþii a limbajului (cea cognitivã) la celelalte douã funcþii. „Trebuie sã-mi aduci un pahar cu apã“ etc. de legitimitate ºi de sinceritate). vol. A doua observaþie este cã ceea ce numeºte Austin act ilocuþionar poate fi încadrat atât la acþiunea comunicativã.). Aici vede Habermas întâlnirea dintre natura acþiunii teleologice ºi substanþa actului ilocuþionar: „La fel cum înþelesul a ceea ce se spune este constitutiv actelor ilocuþionare. o mãrturisire poate fi consideratã o acþiune comunicativã dacã respectã cele trei criterii de validitate menþionate mai sus (de adevãr. cea expresivã ºi apelativã (ea având în vedere condiþiile de validitate ale unei porunci. 279). ilocuþionare ºi perlocuþionare. În actul ilocuþionar avem un înþeles care. a-i liniºti etc. I. Habermas sistematizeazã construcþia lui Austin într-o frazã: „a spune ceva. to act in saying something.

Habermas porneºte de la tipologia lui Austin. dezvãluie un secret. înþelegerea face apel mai ales la pretenþia de adevãr sau cea de sinceritate. însã perpectiva de construcþie este cu totul diferitã. Concomitent. Pe autorul german îl intereseazã baza raþionalã a comunicãrii mediate lingvistic ºi modul în care actele de limbaj servesc înþelegerii ºi. deºi afirmaþia ar fi adevãratã. fiecare având o pondere diferitã. În mod real. numeºte pe cineva într-o poziþie. implicit. de recunoaºterea faptului cã numai acea persoanã poate oficializa o cãsãtorie. Habermas înþelege „toate interacþiunile în care cei implicaþi îºi coordoneazã planurile individuale exclusiv pe baza acordului realizat pe bazã de dialog“ (ibidem. Prin acþiunea comunicativã. O mãrturisire poate fi privitã din perspectiva adevãrului. ele au o valoare universalã. De menþionat cã aceste pretenþii formeazã un tot unitar.11. Habermas considerã cã analiza propusã de Austin seamãnã mai degrabã cu o incizie conceptualã. actele de vorbire sunt judecate cu predilecþie prin prisma unui criteriu (adevãr) sau a unuia combinat (adevãr ºi sinceritate). Habermas scoate în evidenþã ºi importanþa a ceea ce numeºte background knowledge. el cautã înþelegerea cu ascultãtorul mai ales pe baza recunoaºterii pretenþiei de adevãr. înþelegerea depinde de acceptarea. Dacã pânã la el un act de limbaj era analizat numai din perpectivã semanticã (a valorii de adevãr sau fals). interacþiunii. nici formalizate. Scopul unificator al pretenþiilor de validitate este acela de a permanentiza interacþiunea. pp.qxd 11. a legitimitãþii unei astfel de acþiuni. fiecare act de vorbire se cere analizat prin prisma tuturor criteriilor de validitate.Istoria_comunicarii. cu alte cuvinte „acoperã“ diversitatea interacþiunilor umane. Atunci când un vorbitor face o afirmaþie. Unui coleg care a slãbit mult. înþelegerea eºueazã. Atunci când vorbitorul împãrtãºeºte o experienþã personalã. Este important sã amintim cã toate cerinþele implicate de acþiunea comunicativã se cer privite ºi din perpectiva unui context. a sinceritãþii ºi a legitimitãþii (o mãrturisire fãcutã unei . explicã etc. în condiþiile în care una nu este satisfãcutã. Sunt aspecte care sunt luate ca atare. De asemenea. nareazã.2007 16:44 Page 227 ªcoala de la Frankfurt 227 un singur criteriu de validitate nu este respectat. face o promisiune.. De aceea. De aceea. 308-309). face o confesiune. semnificând pregãtirea culturalã. dar aparþine tipului de acþiune strategicã. Aici identificãm ºi diferenþa pe care o introduce Habermas comparativ cu abordãrile anterioare. este palid ºi are o înfãþiºare bolnãvicioasã nu îi poþi spune direct: „ce rãu arãþi!“. Luarea în considerare a contextului ºi a sensibilitãþilor personale reprezintã de multe ori factori favorizanþi ai acþiunii comunicative. deschide o adunare sau inaugura o clãdire (ibidem. inaugureazã lucrãrile unei conferinþe. background-ul cultural face legãtura cu sfera socialã. de a preveni situaþiile care ar putea bloca sau afecta într-un fel cooperarea. el reþine numai ceea ce poate fi discutat într-o manierã raþionalã ºi propune un set de criterii care sã prilejuiascã o asemenea abordare ºi sã favorizeze înþelegerea. el respinge cel puþin una dintre pretenþiile de validitate. confesiunea rãmâne în continuare un act ilocuþionar. 305). iar atunci când vorbitorul dã un ordin. Când ascultãtorul spune „nu“. nefiind nevoie sã fie nici verbalizate. el adaugã acestui criteriu foarte important alte douã: cel de normativitate (legitimitate) ºi cel de sinceritate. În cele din urmã. De asemenea. p. sfera de preocupãri etc. de unde caracterul oarecum artificial. de cãtre toþi participanþii. Aceste criterii sunt numite de cãtre Habermas pretenþii de validitate.

mai târziu. 3). predecesor al teoriei acþiunii comunicative Volumul de faþã este consacrat nu numai prezentãrii diferitelor creaþii care au marcat evoluþia studiului comunicãrii. De altfel. Mead nu ia act de „cotitura lingvisticã“ realizatã în filozofie ºi iniþiatã de cãtre filozoful pragmatic american Charles Sanders Peirce*. De aceea. Dupã cum vom vedea mai târziu.qxd 11. II. ºi mai ales nu consolideazã interacþiunea). intrinsecã modelului teleologic. Alãturi de Émile Durkheim. De altfel. apoi de Wittgenstein din epoca maturã. de Austin ºi care a condus. precum ºi contribuþiile formulate în epoci diferite. . poate nici chiar acceptarea. furnizându-le argumente. El urmãreºte. pentru cã nu favorizeazã înþelegerea. George Herbert Mead dezvoltã un sistem de gândire axat pe acþiune ºi pe condiþiile realizãrii sale. Atât de mare. vol. vol. sã surprindã ºi filiaþiile diverselor idei. p. Acest pas „pe linia filogeneticã a dezvoltãrii“ a fost realizat de cãtre Durkheim prin ideea solidaritãþii organice. la cea comunicativã. la douã niveluri: – interacþiunea „mediatã de gesturi ºi controlatã de instincte“. – interacþiunea mediatã simbolic (prin intermediul limbajelor ºi al semnelor). chiar dacã este sincerã sau adevãratã.Istoria_comunicarii. poate chiar punctul de plecare paradigmatic. De aceea. II. o confesiune fãcutã într-un moment nepotrivit sau unei persoane nepotrivite nu se mai încadreazã acþiunii comunicative.11. interacþiunea mediatã simbolic are un foarte mare rol în comunicare ºi în înþelegerea actorilor angajaþi într-o acþiune. dar care au pregãtit închegarea altor ipoteze explicative. Nu pe acþiunea individualã. Am vorbit despre creaþia lui Mead în cadrul secþiunii dedicate ªcolii de la Chicago. Lucru recunoscut ºi subliniat chiar de Habermas. Deoarece în studiul nostru istoric nu am întâlnit multe asemenea situaþii. Interacþiunea funcþioneazã. în interpretarea lui Mead. în acelaºi timp. înrâuririle directe sau peste timp.11. nu vom reveni asupra gânditorului pragmatic american decât pentru a sublinia unele corelaþii cu ceea ce am prezentat în aceastã secþiune ºi pentru a fixa mai bine contribuþia sa la pregãtirea acestui concept cuprinzãtor ºi generos: acþiunea comunicativã. Mead. p. ci pe cea care presupune cel puþin participarea a doi actori. încât Habermas o considerã „pragul care a marcat geneza ºi evoluþia omului“. Mead are o contribuþie esenþialã la schimbarea de paradigmã de la acþiunea instrumentalã (purposive action). opera lui Mead ºi a lui Cooley sunt cunoscute în domeniul comunicãrii ºi sociologiei sub denumirea de „interacþionism simbolic“. * Habermas considerã cã filozofia analiticã a limbajului se origineazã în lucrãrile lui Peirce. din care s-au dezvoltat douã direcþii: cea mergând de la Carnap ºi Reichenbach prin Popper la filozofia postempiristã a ºtiinþei ºi cealaltã reprezentatã de Wittgenstein din tinereþe. la teoria actelor de vorbire (1997. Pentru apariþia ideii de acþiune comunicativã se mai cerea fãcut un pas. cel reprezentat de trecerea de la acþiunea mediatã simbolic la cea ghidatã normativ. care consacrã operei lui Mead primul capitol din cel de-al doilea volum al lucrãrii Teoria acþiunii comunicative. conceptul central al operei sale este interacþiunea. Habermas îi considerã pe cei doi mari gânditori drept „pãrinþi întemeietori ai sociologiei moderne“ (1997. este cazul sã menþionãm rolul foarte important pe care George Herbert Mead l-a avut în fundamentarea modelului acþiunii comunicative formulat de Habermas. 1). concomitent.2007 16:44 Page 228 228 Istoria comunicãrii persoane strãine poate fi perceputã ca „ciudatã“. Dupã opinia lui Habermas. 6.

2007 16:44 Page 229 ªcoala de la Frankfurt 229 Cu toate acestea. H. p. În timp ce behaviorismul avea în vedere individul ºi reacþiile sale. imaginarea consecinþelor posibile etc. dar au evoluat separat. 7). ci chiar de cea a societãþii.Istoria_comunicarii. p. cât ºi una a limbajului. Self. pentru cã el are în vedere ºi comportamentul orientat simbolic. ci ºi o societate diferitã“ (G. Aici primeazã interacþiunea. Pentru cã Mead analizeazã problemele de conºtiinþã (conciousness) din punct de vedere al modului în care se formeazã. Interacþiunea care presupune utilizarea unor simboluri cu acelaºi înþeles. chiar dacã ea nu apare întotdeauna aºa de evidentã. „Pentru fiinþa umanã. ci interacþiunea mediatã simbolic. pornim de la existenþa unui ansamblu de activitãþi complexe în interiorul cãruia analizãm (ca elemente componente) comportamentul fiecãrui individ care alcãtuiesc grupul“ (ibidem. Mind. De aceea. Când vorbim de interacþiune mediatã simbolic. Utilizarea simbolurilor cu acelaºi înþeles marcheazã un pas enorm în evoluþia comunicãrii. Perspectiva socialã scoate comportamentul din interpretãrile strict individuale ºi îl plaseazã în rândul fenomenelor sociologice. De-a lungul acestor paºi existã ºi o interacþiune cu alþi parteneri. el începe cu un impuls. „limbajul capãtã o semnificaþie constitutivã pentru forma socioculturalã a vieþii“. ceea ce-l plasa pe poziþiile unui individualism metodologic. Este indiscutabil un merit de primã importanþã al lui Mead cã plaseazã interacþiunea în centrul teoriei sale. în posibilitatea gãsirii unor forme noi de înþelegere. continuã cu perceperea ºi atribuirea înþelesului. mãsurabilã. deci o viziune mult mai cuprinzãtoare despre comportament. precum ºi interacþiunile mediate lingvistic. construcþia sa se situeazã într-o filiaþie directã cu cea a lui Peirce. în cadrul interacþiunii prin intermediul limbii ºi al simbolurilor. Mead porneºte de la interacþiunea a cel puþin douã organisme care reacþioneazã unul faþã de altul ºi se comportã în relaþie unul cu altul. Actul social are o structurã mai complexã. Mead nu consimte sã reducã noþiunea de „comportament“ la reacþii comportamentale observabile. diferenþierea funcþionalã prin intermediul limbajului conduce la un principiu de organizare total diferit. „În psihologia socialã noi nu adunãm comportamentele indivizilor luaþi separat pentru a ajunge la comportamentul grupului social. prima mare diferenþã priveºte chiar punctul de pornire a celor douã teorii. în creaþia autorului american vom descoperi atât o teorie a comportamentului. de înþeles. deliberat convenite. în aceastã interpretare. Pentru cã înþelesurile identice prilejuiesc o comunicare realã. Menþionãm cã nu este vorba despre viaþa ºi existenþa individualã. În acest determinativ „social“ se concentreazã contribuþia sa ºi se aflã diferenþele faþã de behaviorismul clasic. and Society. Autorul american îºi plaseazã propria teorie în cadrul „behaviorismului social“. asigurã premisele pentru acþiuni comune. problemele de limbaj.qxd 11. 244). proiectarea acþiunii. Ambele vin dintr-o rãdãcinã comunã – opera lui Peirce –. cum remarcã ºi Habermas. În acelaºi timp. Prin urmare. dar existã ºi un dialog interior al persoanei. nu „dialogul gesturilor“. care îl conduce la teoria înþelesului pe care o dezvoltã pe larg. Mead. care produce nu numai un tip diferit de individ. mai degrabã. Chiar ºi numai faptul cã Mead realizeazã un gen de sintezã a .11. Prin urmare. în mod obiectiv. De aceea. foarte important ºi el. pentru cã fãrã ele nu vom putea înþelege acþiunea. dimensiunea socialã a acþiunii. sunt obligatorii de tratat. Ceea ce îl preocupã pe autorul american nu este orice fel de interacþiune. nu putem reduce comportamentul doar la dimensiunea sa externã.

Istoria_comunicarii.qxd

11.11.2007

16:44

Page 230

230

Istoria comunicãrii

acestor domenii ne vorbeºte de forþa construcþiei sale teoretice ºi ne atrage atenþia cã scrierile sale trebuie parcurse cu mai multã deschidere. Dacã vom privi mai atent la opera lui Mead vom observa cã ea întemeiazã o teorie a acþiunii bazatã pe comunicare, plasatã „în inima fenomenelor sociologice“. El poate fi numit pe drept cuvânt un predecesor al teoriei acþiunii comunicative, pentru cã instituie interacþiunea ca principalã modalitate de formare a conduitei umane; pentru cã asociazã interacþiunea cu folosirea simbolului ºi cu comunicarea de tip simbolic; pentru cã, implicit, vorbeºte despre interpretare ºi înþelegere. Totul în creaþia sa este dialog ºi interpretare: sinele se construieºte în dialog, înþelesul ia naºtere prin interpretare ºi negociere, comportamentul se construieºte prin dialog ºi interpretare, altul generalizat nefiind altceva decât suma aºteptãrilor celorlalþi de la persoana care se strãduieºte sã corespundã acestor aºteptãri. Oamenii acþioneazã asupra lucrurilor pe baza înþelesurilor pe care acestea le au pentru ei. Înþelesul este derivat, se naºte în urma interacþiunilor pe care o persoanã le are cu celelalte. Dacã înlocuim „înþelesul“ cu ceea ce Habermas denumeºte „definirea situaþiei“, vom vedea cât de departe a mers Mead în a înþelege ºi defini structurile generale ale interacþiunilor mediate simbolic. Într-adevãr, cum remarcã ºi Habermas, Mead lanseazã o teorie a comunicãrii centratã pe acþiunea comunicativã. Este atât de preocupat de acþiune, încât, chiar dacã sesizeazã importanþa limbajului, nu valorificã integral potenþialul acestuia în fundamentarea acþiunii de tip comunicativ. Mead limiteazã funcþia limbajului doar la integrarea socialã a actorilor direcþionaþi de scopuri ºi la socializarea subiecþilor capabili de acþiune. Vorbeºte de interacþiune, dar nu ºi de condiþiile înþelegerii reciproce ºi de structurile interne ale limbajului – etaj de analizã pe care îl vor dezvolta teoriile semantice de mai târziu ºi, aºa cum am arãtat, Habermas însuºi. Ceea ce nu înseamnã cã meritele autorului american în prefigurarea unei teorii a acþiunii comunicative nu au o semnificaþie istoricã; cum avea sã precizeze chiar Habermas, el „limpezeºte calea pentru un concept al comunicãrii raþionale“ (Habermas, 1997, vol. II, p. 22).
6.12. Un concept al comunicãrii – în centrul unui sistem interpretativ

Dupã pãrerea lui Thomas McCarty, traducãtorul în limba englezã a lucrãrii Teoria acþiunii comunicative, mesajul de fond al operei lui Habermas este acela cã punctul mort în care ajunsese teoria criticã putea fi depãºit. Pentru Habermas, sincopele modernitãþii nu sunt asociate cu procesul raþionalizãrii ca atare, ci cu eºecul acþiunii de a dezvolta instituþii ºi criterii de decizie aºezate pe criterii raþionale complexe. A avut loc, considerã autorul, o dinamicã acceleratã a subsistemelor sociale care au îmbrãþiºat ºi au fetiºizat un model al acþiunii instrumentale. Astfel, interacþiunea structuratã comunicativ a fost marginalizatã. Soluþia ar fi o amplã reconstrucþie socialã în spiritul cerinþelor acþiunii de tip comunicativ. Cu cât sferele de acþiune socialã sunt penetrate de imperativele sistemice (imperativele sistemice sunt cele de facturã instrumentalã, cele care preconizeazã calculul ºi eficienþa drept criterii centrale), cu atât este mai mare pericolul colapsului. Cu alte cuvinte, ceea ce preconizeazã autorul este o decolonizare a universului existenþei de instituþiile ºi criteriile de tip instrumental ºi extinderea cât mai

Istoria_comunicarii.qxd

11.11.2007

16:44

Page 231

ªcoala de la Frankfurt

231

mult cu putinþã a sferelor în care acþiunea ºi decizia sunt întemeiate pe baza acordului realizat pe cale comunicativã. Un loc central în acest demers trebuie acordat instituþiilor care securizeazã ºi asigurã funcþionarea sferei publice, unde problemele de interes general sã fie supuse discuþiilor publice ºi decise pe bazã de acord. Chiar dacã schimbã aria problematicã ºi stilul analizei, în cele din urmã Habermas rãmâne ºi el tot pe tãrâmul aceluiaºi paradox: s-a ajuns aici pentru cã au fost neglijate sau încãlcate regulile abordãrii raþionale, iar soluþia este apelul la mai multã raþiune. George Trey sesizeazã cu fineþe cã teoria acþiunii comunicative reprezintã alternativa lui Habermas la politicile Iluminismului (Trey, 1998, p. 9) ºi vorbeºte despre „aspiraþiile normative ale acestei teorii“, „în cele mai abstracte forme“. Într-adevãr, Habermas nu este departe de aceastã ambiþie. Apare limpede cã acþiunea comunicativã nu este o problemã strict de comunicare. De fapt, procesul sãu de elaborare cuprinde douã componente. Pe de o parte, o reelaborare a teoriei sociale ºi în special a procesului de raþionalizare, pornind de la acþiunea comunicativã; pe de altã parte, o reelaborare în ceea ce priveºte înþelegerea comunicãrii însãºi. Din acest punct de vedere, Habermas realizeazã o joncþiune semnificativã între structurile interne ale interacþiunii (teoretizate ºi de cãtre Mead) ºi cele ale limbajului. Pentru volumul de faþã, mai important de relevat sunt urmãtoarele: – cã acþiunea comunicativã – noþiune specificã sferei comunicãrii – este corelatã cu cerinþele acþiunii moderne ºi situatã la baza unui proces de reconstrucþie a vieþii sociale moderne pe baze raþionale ºi cumpãtate; – cã în procesul raþionalizãrii sociale se descoperã valenþele comunicãrii, cã o sferã publicã funcþionalã solicitã instituirea dialogului între parteneri egali, raþionali ºi dispuºi sã ajungã la un acord; – cã ideea acþiunii comunicative ºi a importanþei ei sociale apare formulatã într-o operã de indiscutabil relief contemporan; Axel Honneth ºi Hans Joas aveau dreptate sã releve cã scrierile lui Habermas ºi cu deosebire lucrãrile pe care le-am avut în vedere – Sfera publicã ºi Teoria acþiunii comunicative – au devenit un punct focal al dezbaterii internaþionale din domeniul ºtiinþelor sociale, cã opera autorului german este înconjuratã de prestigiu, cã puþini autori contemporani se pot încumeta sã îmbrãþiºeze o paletã tematicã aºa de largã precum Habermas. Faptul cã un concept din domeniul comunicãrii este preluat ºi situat în centrul unui sistem interpretativ al lumii relanseazã implicit dezbaterile în jurul valenþelor sociale ale domeniului de care ne ocupãm. Am putea chiar spune cã ceea ce face Marshall McLuhan pentru sfera comunicãrii în plan social (avem în vedere contribuþia operei sale la rãspândirea termenului ºi a înþelegerii sale), face Habermas în câmp teoretic propriu-zis. Autorul german nu numai cã pãºeºte pe tãrâmul comunicãrii, dar face din acest domeniu o bazã de reconstrucþie a ºtiinþelor socio-umane. Lucien Sfez remarca îndreptãþit cã veritabila contribuþie a lui Habermas este definirea într-o accepþiune largã a comunicãrii: „[…] comunicarea este în social, în limba care este socialã, în implicit, în prejudecatã. Comunicarea nu este mecanicã, ci comprehensivã“ (Sfez, 2002, p. 20). O asemenea viziune cuprinzãtoare are ºi un preþ. Autorul german nu mai coboarã la nivelul unei analize aplicate a mijloacelor de comunicare. Din acest punct de vedere, el face chiar un pas înapoi faþã de ceea ce oferiserã Horkheimer ºi Adorno în Dialectic of Enlightenment. ªi lucrarea din

Istoria_comunicarii.qxd

11.11.2007

16:44

Page 232

232

Istoria comunicãrii

1944, ºi cea din 1981 sunt teoretice, dar trebuie menþionat cã prima conþine ºi o analizã mult mai aplicatã a mijloacelor de comunicare în masã ale timpului: filmul ºi radioul. Bernard Miege releva ºi el aceastã scãdere indiscutabilã a demersului teoretic iniþiat de Habermas: „Aceastã teorie a acþiunii comunicative constituie un aport considerabil pentru ºtiinþele comunicãrii, chiar dacã locul lãsat mijloacelor de informare în sânul sãu (cu rol ambivalent) este relativ redus în comparaþie cu interesul acordat de autor discuþiei ºi argumentaþiei“ (Miege, 1998, p. 82). Prin înãlþimea la care sunt ridicate problemele comunicãrii, prin importanþa ce li se conferã, ca parte esenþialã a procesului de raþionalizare socialã, Habermas se apropie mult, ca facturã a demersului, de John Dewey, care plasa comunicarea în inima proceselor sociale. Sau de Harold Innis, care nu se mulþumeºte doar sã cerceteze probleme de comunicare, ci exploreazã aceastã sferã dintr-o perspectivã mult mai generoasã ºi mai angajantã: aceea de a-i descoperi ºi pune în valoare potenþialul, obturat de diverse interpretãri înguste, de a o aºeza pe un piedestal teoretic care sã inspire respect (vezi în acest sens secþiunea consacratã ªcolii de la Toronto).

Bibliografie
1. Adorno, Theodor (1969), „Scientific Experiences of a European Scholar in America“, in Donald Fleming, Bernard Bailyn (eds.), The Intellectual Migration. Europe and America, 1930-1960, Harvard Univerity Press, Cambridge. 2. Adorno, Theodor (1973), Negative Dialectic, translated by E. B. Ashton, Routledge & Kegan Paul, London and New York. 3. Adorno, Theodor (2005), Teoria esteticã, Paralela 45, Bucureºti. 4. Adorno, Theodor (2006), The Culture Industry, Routledge Classics, London and New York. 5. Ashenden, Samantha, David Owen, eds. (1999), Recasting the Dialogue between Genealogy and Critical Theory, Sage Publications, London, Thousand Oaks and New Delhi. 6. Benhabib, Seyla (1992), „Models of Public Space: Hannah Arendt, the Liberal Tradition, and Jürgen Habermas“, in Craig Calhoun (ed.), Habermas and the Public Sphere, The MIT Press, Massachusetts and London. 7. Benjamin, Walter (2002), Iluminãri, Idea Design & Print, Cluj-Napoca. 8. Calhoun, Craig, ed. (1992), Habermas and the Public Sphere, The MIT Press, Massachusetts and London. 9. Durham, Meenakshi Gigi, Douglas M. Kellner, eds. (2002), Media and Cultural Studies, KeyWorks, Blackwell Publishers, Oxford. 10. Edgar, Andrew, Peter Sedgwick, ed. (2002), Cultural Theory, The Key Thinkers, Routledge, London and New York. 11. Gramsci, Antonio (1969), Opere alese, Editura Politicã, Bucureºti. 12. Gramsci, Antonio (1983), Intelectuali, literaturã ºi viaþã naþionalã, prefaþã de Floria Potra, Univers, Bucureºti. 13. Habermas, Jürgen (1997), The Theory of Communicative Action, vol. 1: Reason and the Rationalization of Society, vol. 2: Lifeworld and System: a Critique of Functionalist Reason, translated by Thomas McCarthy, Polity Press, Cambridge. 14. Habermas, Jürgen (2000), Conºtiinþã moralã ºi acþiune comunicativã, All, Bucureºti. 15. Habermas, Jürgen (2005), Sfera publicã ºi transformarea ei structuralã, Comunicare.ro, Bucureºti. 16. Honneth, Axel (1949), The Critique of the Power, Reflective Stages in a Critical Social Theory, The MIT Press, Cambridge, Massachusetts and London.

Istoria_comunicarii.qxd

11.11.2007

16:44

Page 233

17. Honneth, Axel, Hans Joas, eds. (1991), Communicative Action, Essays on Jürgen Habermas’s „The Theory of Communicative Action“, Polity Press, Cambridge. 18. Horkheimer, Max, Theodor Adorno (2002), Dialectic of Enlightenment. Philosophical Fragments, edited by Gunzelin Schmid Noerr, translated by Edmund Jephcott, Stanford University Press, Stanford. 19. How, Allan (1995), The Habermas-Gadamer Debate and the Nature of the Social, Averbury Ashgate Publishing, Aldershot and Brookfield. 20. Johnson, Allan, ed. (2007), Dicþionarul Blackwell de sociologie, Humanitas, Bucureºti. 21. Katz, Elihu, John Durham Peters, Tamar Liebes, Avril Orloff, eds. (2003), Canonic Texts in Media Research, Polity Press, Cambridge. 22. Lazarsfeld, Paul F. (1969), „An Episode in the History of Social Research: A Memoir“, in D. Fleming, B. Bailyn (eds.), The Intellectual Migration. Europe and America 1930-1960, The Belknap Press of Harvard University Press, Cambridge. 23. Miege, Bernard (1998), Gândirea comunicaþionalã, Cartea Româneascã, Bucureºti. 24. Outhwaite, William, ed. (2005), The Habermas Reader, Polity Press, Oxford. 25. Payne, Michael, ed. (2001), A Dictionary of Cultural and Critical Theory, Blackwell Publishers, Oxford. 26. Peters, John Durham (2003), „The Subtlety of Horkheimer and Adorno: Reading The Culture Industry“, in E. Katz, J. D. Peters, T. Liebes, A. Orloff (eds.), Canonic Texts in Media Research, Polity Press, Cambridge. 27. Scannell, Paddy (2003), „Benjamin Contextualized: on «The Work of Art in the Age of Mechanical Reproduction»“, in E. Katz, J. D. Peters, T. Liebes, A. Orloff (eds.), Canonic Texts in Media Research, Polity Press, Cambridge. 28. Sfez, Lucien (2002), Comunicarea, Institutul European, Iaºi. 29. Trey, George (1998), Solidarity and Difference: the Politics of Enlightenment in the Aftermath of Modernity, State University of New York Press, New York.

Istoria_comunicarii.qxd

11.11.2007

16:44

Page 234

Istoria_comunicarii.qxd

11.11.2007

16:44

Page 235

Studiile Culturale Britanice: rolul audienþei active

Paul Dobrescu

1. Un grup de autori, dar nu o „ºcoalã “ Existã o analizã de rãsunet a comunicãrii lansatã de un grup de autori din spaþiul britanic, dar care nu s-a materializat într-o „ºcoalã“. Autorii sunt nume cunoscute ºi recunoscute în literatura de profil: Richard Hoggart, Raymond Williams, Edward Thompson ºi Stuart Hall. Uneori (Toby Miller, 2006, p. 4), se vorbeºte de „patru întemeietori“ legaþi, indiscutabil, prin preocupãri tematice, prin interpretãri comune sau cel puþin similare date unor fenomene referitoare la culturã, educaþie, mass media etc. Alteori, cum ar fi cazul volumului Canonic Texts in Media Research (2003, p. 214), se vorbeºte doar de trei: Hoggart, Williams ºi Hall. La mijlocul anilor ’60, ei s-au întâlnit fizic la aceeaºi Universitate, cea din Birmingham. ªi, totuºi, literatura de profil vorbeºte despre „Studiile Culturale Britanice“, nu despre „ªcoala de la Birmingham“. O explicaþie ar fi cã autorii respectivi au publicat lucrãri reprezentative, poate chiar cele mai reprezentative, înainte de întâlnirea de la Birmingham. Cu alte cuvinte, în momentul întâlnirii erau deja personalitãþi consacrate. Pe de altã parte, nu a existat un „ºef de ºcoalã“ care sã confere o anume unitate de abordare ºi, nu în ultimul rând, un tip de coeziune sufleteascã atât de necesarã unei „ºcoli“. Cei mai mulþi specialiºti considerã cã personalitatea de cea mai mare anvergurã a fost Williams. Însã Centrul pentru Studiile Culturale de la Universitatea din Birmingham a fost înfiinþat la mijlocul anilor ’60 de cãtre Hoggart, dupã care, în partea a doua a existenþei acestei structuri, conducerea a revenit lui Stuart Hall. Se pare cã nici nu a existat o foarte mare coeziune între membrii grupului, din moment ce în volumul iniþiat de Terry Eagleton (1989), ca un moment de celebrare a operei lui Williams, dintre întemeietorii curentului nu semneazã decât Hall (Thompson, de pildã, declinã invitaþia pe temeiul „altor angajamente“). Deºi era vorba de un volum omagial (s-a întâmplat ca pe parcursul tipãririi volumului Williams sã înceteze din viaþã), studiul semnat de Hall face câteva observaþii tãioase la adresa operei omagiate. Cum ar fi „absenþa elocventã“ din lucrarea Culturã ºi Societate a unor autori reprezentativi pentru Anglia – Locke, Hobbes, Adam Smith ºi Bentham –, cei care alcãtuiesc „heartland-ul ideologiei engleze“, tradiþia criticã de orientare conservatoare împotriva utilitarismului individualist (Stuart Hall, 1989, p. 60). Dar poate cel mai important motiv este expansiunea incredibilã a studiilor culturale în lumea de astãzi. „Mitologia colectivã“ fixeazã pe cei „patru întemeietori“.

Istoria_comunicarii.qxd

11.11.2007

16:44

Page 236

236

Istoria comunicãrii

Între timp, studiile culturale au încorporat teme precum feminismul, sexismul, rasismul, toate subculturile; se vorbeºte cu temei despre studiile culturale americane, germane, franceze sau spaniole. Sunt studii culturale orientate cãtre culturalism ºi altele cãtre structuralism. Focalizându-se pe problemele de culturã, de înþelesuri ºi semnificaþii, Studiile Culturale Britanice au deschis ºi conturat un întreg orizont de înaintare de care societatea contemporanã simþea nevoia. În aceastã evoluþie trepidantã, acaparatoare, studiile de început, cele desfãºurate în Anglia undeva în anii ’50-’70, au fost poate nu uitate, dar parcã „topite“ în lava studiilor culturale care au cuprins practic întregul mapamond. Studiile Culturale Britanice (în continuare SCB) au jucat rolul de detonator al unei problematici aflate sub o presiune considerabilã. În dezvoltarea explozivã care a urmat, începutul a fost reponderat doar ca un punct de pornire sau chiar absorbit în miºcarea de ansamblu. A boteza acest moment de început al unei miºcãri care s-a dezvoltat exponenþial cu termenul pretenþios de „ºcoalã“ poate cã a pãrut prea mult.

2. Un moment profund englezesc Toþi reprezentanþii Studiilor Culturale Britanice sunt intelectuali de stânga, aflaþi sub influenþa lui Marx, cu deosebire a lui Gramsci ºi, apoi, a lui Althusser. Este atmosfera pronunþatã de stânga, atmosfera contestatarã caracteristicã anilor postbelici. McGuigan sesizeazã cu acuitate cã, deºi s-a autointitulat „studii culturale“, aceastã miºcare „[…] a avut tendinþa sã se perceapã pe sine ca parte a unei miºcãri intelectuale de gherilã purtând rãzboi la graniþele cercetãrii academice oficiale. Aceastã concepþie eroicã ºi romanticã a studiilor culturale este acum în mod indiscutabil depãºitã“ (McGuigan, apud Barker, ed., 2003, p. 6). Graeme Turner subliniazã „rãdãcinile istorice foarte specifice“ ale acestei miºcãri culturale, asociatã strâns cu situaþia pe care o traversa Marea Britanie în perioada postbelicã. Era o epocã de puternicã discontinuitate, o epocã în care Marea Britanie renunþa la fostul imperiu ºi cãuta sã-ºi proiecteze dezvoltarea în jurul ideii unui nou tip de capitalism, bazat pe producþie modernã, iar în plan social pe „statul bunãstãrii generale“. Ideea unei „Britanii noi“ începea sã devinã dominantã (Graeme Turner, 2003, p. 33). În noul context, britanic ºi european, stânga politicã ºi ideologicã avea o rãspândire deloc de neglijat. Considerãm cã aprecierea cea mai sinteticã a legãturilor, discutate destul de mult, dintre Studiile Culturale Britanice ºi marxism o dã chiar un reprezentant al acestei miºcãri, Stuart Hall. Dupã o precizare autobiograficã – „am intrat în studiile culturale venind dinspre Noua Stângã, ºi Noua Stângã a privit întotdeauna marxismul ca o problemã, ca un pericol, ºi nu ca o soluþie“ (Hall, 1996c, p. 264) – autorul noteazã: „studiile culturale au crescut din ceea ce am numit Noua Stângã ºi disputa sa cu marxismul. ªi aceasta, desigur, a fost un profund moment englezesc sau britanic“ (ibidem, p. 270). Pentru cei care cunosc mai puþin, Noua Stângã a fost un curent puternic în societatea occidentalã în anii ’60 ºi ’70. Ea reprezenta un protest la adresa stângii clasice, acuzatã de anchilozare, de preocupare unilateralã faþã de putere ºi menþinerea acesteia, de lipsã de deschidere faþã de temele noi de dezbatere. Noua Stângã

. reprezentanþii ei de frunte încercând sã dezvolte marxismul tocmai în aceste direcþii considerate deficitare. primii doi au fost tutori în activitatea educativã cu adulþii. mai adecvatã. îºi propune sã înfãþiºeze modul în care aceste schimbãri afecteazã cultura tradiþionalã a clasei muncitoare. care se distingeau prin caracterul lor organic. ca ºi când ele erau un fel de «texte»“ (Stuart Hall. Richard Hoggart. concentrând analiza pe situaþia clasei muncitoare. p. Întrucât în Romania „cultura popularã“ are un cu totul alt sens. Hoggart ºi Williams s-au nãscut în familii muncitoreºti. 1996a. Hall provine din Jamaica. În spiritul criticismului. Aceastã situaþie contrasteazã cu ceea ce a apãrut în perioada postbelicã. din aceastã disputã. „nevoia de a înþelege efectele culturii de masã* asupra noastrã a înlocuit nevoia de a o condamna“ (Bennet. 6). cluburile. 32). Hoggart îºi propune „sã descifreze cultura clasei muncitoare prin valorile ºi înþelesurile întruchipate în pattern-urile sale. de „subiectivitatea umanã“. Pub-urile. în timpul ultimului rãzboi mondial. The Uses of Literacy (Impactul alfabetizãrii). a „culturii de masã“ de mai târziu. în 1918. deci în „educaþia desfãºuratã dincolo de zidurile academice“. Reprezentanþii Studiilor Culturale Britanice sunt persoane cu origini sociale modeste. la amplitudinea lor realã. 1981. Hoggart urmeazã cursurile universitãþii din localitate. problemele legate de culturã. care identificase chiar ºi mecanisme pentru controlul unor atitudini negative.qxd 11. p. publicaþiile ºi viaþa de zi cu zi formau o unitate reglatã prin pattern-urile „bunului simþ“. Acelaºi autor relevã cã „aplicarea acestei metode la o culturã vie ºi respingerea termenilor dezbaterii culturale a momentului (polarizatã în jurul distincþiei dintre culturã înaltã ºi culturã de masã) au fost un bun punct de plecare“ (idem). potrivit lui Hall. Volumul The Uses of Literacy portretizeazã pozitiv viaþa ºi cultura clasei muncitoare dinainte de rãzboi. cum ar fi violenþa. am optat pentru aceastã variantã. SCB s-au nãscut. puþin conectatã la condiþiile sociale ale celor care o consumã. Întemeietori ºi influenþe Primul reprezentant al Studiilor Culturale Britanice. Cine erau participanþii la aceste cursuri? Oameni care din raþiuni economice sau personale nu puteau urma forma clasicã a învãþãmântului superior. dar ºi sã capete o anumitã înþelegere. Nu numai * În original popular culture. Dupã încheierea studiilor universitare. În introducerea la lucrarea sa fundamentalã.11. ºi nu clase ºi segmente sociale precise. prin legãtura dintre valorile publice ºi practicile private. Ceea ce i-a ajutat nu numai sã nu priveascã „de sus“ o asemenea activitate. Hoggart mãrturiseºte cã multe analize de acest fel pãcãtuiesc prin faptul cã au în vedere populaþia în ansamblu.Istoria_comunicarii. din aceastã insatisfacþie. o culturã „artificialã“. apãrutã în 1957. el avertizeazã: „capitalismul de consum distrugea matricea sentimentelor ºi atitudinilor autentice ale clasei muncitoare“. este înrolat în armatã. 3. Sã mai notãm un lucru. Cum sublinia ºi Bennet.2007 16:44 Page 237 Studiile Culturale Britanice 237 reproºa faptul cã în marxismul clasic nu sunt abordate. de mecanismele represive ale societãþii. Nãscut la Leeds. dupã care. În perioada postbelicã predã literatura la University of Hull în cadrul cursurilor pentru adulþi.

11. Sã-l ascultãm pe autor: „Am spus puþin despre schimbãrile sociale valoroase din ultimii 50 de ani. Profesor de literaturã. De fapt. ci. ea a avut un impact considerabil. cu precãdere de când publicaþiile de masã au cunoscut o amploare deosebitã. parcã pentru a ne convinge de acest lucru. Pe mãsurã ce parcurgem ultimele capitole ale lucrãrii. Presupun cã rezultate similare ar fi apãrut ºi dacã alte forme de petrecere a timpului liber.2007 16:44 Page 238 238 Istoria comunicãrii cã nu mai are organicitate. „înaltã“. . autorul sperând ca diferenþa de abordare sã fie un avantaj. lucrarea are o semnificaþie istoricã. with Reference to Publications and Entertainment („Aspecte ale vieþii clasei muncitoare. ci pe experienþa sa personalã. producþiile televiziunii americane. Hoggart recunoaºte cã lucrarea nu se bazeazã pe cercetãri sociologice. „Aceastã carte se referã la schimbãrile intervenite în cultura clasei muncitoare în ultimii treizeci sau patruzeci de ani. acþiunea avea loc într-un mediu muncitoresc pe care un critic inspirat al momentului l-a numit „Hoggartsborough“. în sensul cã aceste douã secþiuni distincte se vor „lumina reciproc“. Acest înþeles este reþinut ºi de editura americanã care subtitreazã lucrarea astfel: Changing Patterns in English Mass Culture – „paternurile în schimbare ale culturii de masã engleze“ (Boston Press. Din punct de vedere istoric. lucrarea este formatã din douã pãrþi distincte pe care Hoggart le recunoaºte ca atare. de sãnãtate ºi educaþie. acum are o cu totul altã facturã. lucrarea a avut o contribuþie semnificativã la dezbaterea despre media ºi cultura de masã. din aceastã perspectivã fiind evocatã ºi astãzi. p. 23). în multe privinþe. încet însã. „comercialã“ ºi „de masã“. nimeni nu poate sã nu admitã cã situaþia celei mai mari pãrþi a clasei muncitoare este în toate privinþele mai bunã. ªi. Hoggart încearcã sã aplice criteriile specifice de analizã literarã la un domeniu nou. cu deosebire cinematograful ºi radioul comercial. un demers care deplânge evoluþia clasei muncitoare sub influenþa unor masive transformãri. revistele ieftine care apãreau la tot pasul drept „intrinsec artificiale“. cu referire la publicaþii ºi divertisment“). lucrarea priveºte muzica acelei perioade. cum ar putea pãrea. Evident. spre „popularã“. Încet. „arta“ este înlocuitã de „culturã“. cuvântul „artã“ îºi schimbã determinativele. cum remarcau Mark Gibson ºi Alec McHoul (2006. p. Evident. La început. cea mai obiectivã evaluare asupra lucrãrii o oferã chiar autorul însuºi. Nu este. Sã nu uitãm subtitlul lucrãrii. „rafinatã“. la rândul sãu semnificativ – Aspects of Working Class Life. la un fenomen sociologic.Istoria_comunicarii. care continuã ºi astãzi. cã beneficiazã de condiþii mai bune de viaþã. De aceea. dar nici nu mai poate aspira la aºa ceva. 1966). În multe privinþe. ar fi fost folosite ca material de analizã“ („Introduction“). o înrãutãþire“ (1957. trecând de la „serioasã“. cel mai lung serial de televiziune turnat vreodatã. Dupã pãrerea noastrã. volumul se încheie cu un citat semnificativ reprodus dintr-un autor ecleziastic: „Numãrul celor care au nevoie sã fie treziþi este mult mai mare decât al celor care au nevoie de confort“. 336). Una evocatoare ºi alta de analizã a transformãrilor pe care aceste noi forme de petrecere a timpului liber le au asupra populaþiei. În epocã. Ceea ce am vrut sã ilustrez este cã aceste schimbãri culturale care le însoþesc nu constituie o îmbunãtãþire. pentru cã „a eºuat sã-ºi formeze rãdãcini proprii în cultura vie a oamenilor obiºnuiþi“.qxd 11. ºi mult despre pericolele culturale care le acompaniazã. A influenþat serialul de televiziune de mare efect în epocã „Coronation Street“ („Strada Încoronãrii“).

Urmeazã. care dezvoltã multe idei din Culture and Society. p. Are o operã vastã. Toþi reprezentanþii Studiilor Culturale Britanice au fost personalitãþi influente în epocã. la luptele din Franþa. Rãmâne la conducerea Centrului pânã în 1968. apãrutã în 1962. 9) afirmã despre Williams cã „a transformat studiile culturale din stadiul primar în care le-a gãsit într-o construcþie impresionant de bogatã ºi de adâncã“. în timpul ultimei conflagraþii mondiale. 100). 42). Fie ºi de dragul adevãrului istoric. 106). era consacratã „instituþiilor culturale ale media scrise“. p. nu sunt deloc singulare. Însã asemenea aprecieri. Ceea ce considerã Hoggart cã lipseºte în aceastã dezvoltare explozivã a mijloacelor de comunicare este un sens al legãturii între fiinþele umane. apoi. Remarcile sale sunt oarecum de bun simþ.Istoria_comunicarii. În 1958. Deci avem de-a face cu o concepþie închegatã care. prezintã ºi neîndoielnice note de originalitate. dupã care participã activ. Constatã explozia mijloacelor de comunicare. aceasta este a lui Raymond Williams (Chris Barker. una consacratã mass media ºi alta legãturilor dintre culturã ºi comunicare. Urmeazã. pe atunci cel mai nou mijloc de comunicare în masã. al culturii. scrie Culture and Society care conþine interesante constatãri ºi aprecieri cu privire la comunicare. ci deoarece conteazã sã spunã lucrurilor pe nume. Raymond Williams îºi face studiile universitare la Cambridge. Dacã totuºi ar fi sã identificãm contribuþia cea mai „durabilã“. Tehnology and Cultural Form. dar mai ales al comunicãrii. cum vom vedea. legãturã bazatã însã pe adevãr: „oamenii vor sã ajungã la ceea ce insistã sã numeascã adevãr. apoi. . în ordine cronologicã. Turner spune despre Williams cã a avut o „contribuþie mult mai profundã decât a oricãrui alt membru la modelarea viziunii culturale a acestei orientãri“ (Turner. trebuie menþionat cã el a mai scris douã lucrãri. a «poporului nostru». din perspectiva logicii interne. dupã care se mutã la Birmingham. dupã mãrturisirea autorului.qxd 11. dar se întreabã cu o naivitate acuzatoare: „Suntem noi cu adevãrat mai aproape unul de altul?“ (1972. dupã patru ani în care predase literatura la aceastã universitate. p. Nãscut într-un sat din Welsh. Apoi devine ºi el tutore timp de câþiva ani în activitatea educativã cu adulþii. Communications. 2003. oamenii doresc sã fie în legãturã cu ceilalþi oameni pe aceastã bazã“ (1972. Predã. neîndoielnic. p. când trece ca asistent al directorului general la UNESCO. Hoggart este reþinut doar cu lucrarea despre care am amintit. ceea ce trebuie înþeles. Terry Eagleton (1989. În 1964 Hoggart devine fondator al Centrului pentru Studiile Culturale Contemporane de la Universitatea din Birmingham.2007 16:44 Page 239 Studiile Culturale Britanice 239 Chiar ºi în literatura de specialitate. 2003. chiar dacã mult mai nuanþate. The Long Revolution (1961). Are cele mai sistematice preocupãri în domeniul comunicãrii ºi dezvoltã o viziune în acest domeniu. ultima pe televiziune. ºi în contextul volumului omagial pe care l-a coordonat Eagleton. Scrie în domeniul criticii. cã a „modificat ireversibil harta intelectualã ºi politicã a Britaniei“. De pildã. Se stinge din viaþã în 1989. în sensul cã prima se concentreazã cu predilecþie pe media scrise.11. În 1974 Williams publicã lucrarea Television. p. mai mult. la Universitatea din Cambridge tot literaturã. 39). care. doresc sã scrie nu de dragul «societãþii noastre». ultima lucrare continuã demersul din The Long Revolution. Existã ºi opinii mai abrupte în aceastã privinþã. dedicatã analizei particularitãþilor televiziunii.

Cum am subliniat mai înainte.Istoria_comunicarii. cu deosebire prin scrierile lui Althusser. SCB iau naºtere într-un anume context ºi sunt. am menþiona în primul rând pe cele ale lui Williams ºi Hall. Raymond Williams. p. publicatã în 1963. E. Roland Barthes. Elveþia (Ferdinand de Saussure). peremptorii aici sunt rezultatele analizei. Michel de Certeau. Michel Foucault. Mai ales cã ideea nu era împãrtãºitã de toþi membrii Centrului. E. nu se fac referiri directe la lucrãrile din care ei preiau substanþial“ (Storey.11. influenþate de cãtre dezbaterile timpului. Thompson este un gen de gânditor ortodox al miºcãrii de care ne ocupãm. Austria (Sigmund Freud). Era un bun polemist. în principal. Punctele de plecare pot fi discutate. potrivit cãreia cultura „este un adevãrat mod de viaþã“. când multe dintre ideile lansate de autori din Franþa. dupã pãrerea noastrã justificat. de pildã. P. John Storey semnaleazã un lucru care meritã atenþie: „Problema este cã multe lucruri din Studiile Culturale Britanice nu sunt de origine britanicã. culturã „a poporului“. neîndoielnic. ele vin. Jacques Lacan). din Franþa (Louis Althusser. devine participant activ al Campaniei pentru Dezarmare Nuclearã din Marea Britanie în anii ’60. În momentul când pe plan european se afirmã structuralismul marxist. Faþã de teza lui Williams. el a fost poate ºi cel mai angajat din punct de vedere politic. cu puternice accente antropologice. Pentru cã avem de-a face cu opera cea mai consistentã. de operã. nu pot fi puse la îndoialã din acest punct de vedere. Într-o epocã frãmântatã. spre deosebire de Williams. 58). am aborda ºi un alt aspect. el rãmâne pe poziþii marxiste clare. 2003. de care se desolidarizeazã în urma evenimentelor petrecute în Ungaria (1956). Thompson preferã sã trateze cultura în paradigma clasicã a raporturilor dintre bazã ºi suprastructurã. care trateazã problemele de culturã într-o viziune mai largã. el preferã alternativa numitã „lupta dintre diferite moduri de viaþã“. p. Aºa cum vom cãuta sã arãtãm în continuare. în sens de culturã popularã. deºi Studiile Culturale Britanice tind sã fie asociate cu lucrãrile lui Richard Hoggart. Italia (Antonio Gramsci). 2003.2007 16:44 Page 240 240 Istoria comunicãrii Aici biografia este furnizatã. Proiectul sãu intelectual este de a rescrie istoria culturii. În lucrarea pe care am citat-o dezvoltã consideraþii interesante despre culturã. Numai cã. Italia etc. Valentin Volosinov). Thompson ºi Stuart Hall. Opera lui Williams este un argument. tocmai pentru a corecta nedreptãþile existente în „istoria oficialã“ a domeniului. P. Ceea ce îi aduce chiar din partea unor membri ai Centrului imputaþia cã „preferã experienþa teoriei“ (Turner. dar în multe privinþe nedreaptã. Nu ºtim dacã reacþia faþã de . 2). El publicã lucrarea Culture and Society în 1958. Membru al Partidului Comunist. de pildã. nu neagã influenþa lui Gramsci asupra SCB. unde apãrã. Nimeni. De aceea. κi afirmã aceste calitãþi în interiorul Centrului. Pierre Bourdieu. Germania (Karl Marx). Contribuþia sa principalã este materializatã în lucrarea The Making of the English Working Class. dupã care îmbrãþiºeazã problemele de ordin teoretic. Rãmâne ataºat ideii cã istoria este fãcutã în principal de cãtre subiecþii istorici. Dar întemeietorii acestei orientãri dezvoltã o analizã a situaþiilor ºi evoluþiilor din Marea Britanie. nu fuseserã încã formulate. Dintre fondatorii SCB. Multe dintre lucrãrile reprezentanþilor SCB. ideea cã istoria reprezintã un mare punct de interes pentru orientarea reprezentatã de SCB. Rusia (Mihail Bahtin. Thompson apãrã punctul de vedere „culturalist“. Considerãm cã aprecierea reprodusã mai sus este nu numai prea severã.qxd 11.

Istoria_comunicarii. Vine în Anglia sã facã studiile universitare. Hall cunoaºte de timpuriu experienþa marginalizãrii. Ei bine. ce ai spune de Centru? Era mult mai informal ºi ne-am oprit la aceastã denumire. în 1964. ªtiinþele sociale. iar facultãþile noastre de arte se dedicau moºtenirii culturale […]. Iar fãrã o Nouã Stângã britanicã nu ar fi apãrut nici Studiile Culturale Britanice. se ocupau cu ceea ce le fãcea plãcere sã numeascã «sistem cultural» […]. Nãscut în Jamaica. în mod real. literaturã. intersecþiile insalubre unde cultura popularã se intersecteazã cu artele înalte. nu exista nimic care sã vorbeascã despre studii culturale. Cel puþin în aceastã ultimã grijã am avut succes“ (idem). istorie ºi arte înalte. niciodatã. înainte de înfiinþarea acestei miºcãri intelectuale. pentru a-l ajuta pe profesorul Richard Hoggart sã fondeze Centrul pentru Studii Culturale Contemporane. într-o familie care aparþinea clasei mijlocii. fãrã afluenþa de studenþi ºi intelectuali proveniþi din fostele colonii. Interesant ni s-a pãrut cum prezintã autorul apariþia Noii Stângi britanice. Hall îl cunoscuse de mai multã vreme pe Hoggart ºi acum doreau sã întemeieze. iar tatãl jamaican). Era. dupã propria expresie. Stuart Hall a devenit într-un anume fel figura-simbol a SCB în perioada în care acestea au beneficiat de un suport instituþional: Centrul pentru Studii Culturale Contemporane. unul „care nu se potriveºte“ (mama era de origine britanicã. nici de studii umaniste. „Când am ajuns pentru prima datã la Universitatea din Birmingham. „Îmi amintesc cum stãteam în camera lui Richard Hoggart ºi discutam ce nume sã-i dãm. Hall devine membru activ al Noii Stângi britanice ºi primul editor al revistei New Left Review. 1996b. pe de altã parte. Erau puþine preocupãri în legãturã cu întrebãrile noastre referitoare la culturã. dupã pãrerea sa. motorul care creeazã spiritul englez“ (în Morley. Fãrã aceste forþe intelectuale „din afarã“. ceea ce suna pretenþios ºi auster […]. Preocupãrile noastre referitoare la culturã – ºi nu o sã fac nici un fel de încercare de a furniza o definiþie cuprinzãtoare a termenului – aveau în vedere prefacerile diverse din viaþa societãþii.11.2007 16:44 Page 241 Studiile Culturale Britanice 241 structuralism a venit din ataºament la „experienþã“ sau dintr-un ataºament la cadrele teoretice ale marxismului de care Thompson nu se va detaºa. p. pentru cã Oxford este simbolul englezismului. miºcarea aceasta politicã. socialã ºi culturalã nu ar fi luat naºtere. ca „black West Indian“. . fãrã efortul încordat de a „sparge“ establishment-ul vechii stângi. pp. în cadrul Universitãþii din Birmingham. ar putea simþi prezenþa noastrã ca pe un afront. o structurã instituþionalã care sã reprezinte un gen de suport pentru intenþiile ºi preocupãrile lor teoretice. Era o denumire cât se poate de cuprinzãtoare: în felul acesta ne asiguram cã nici un departament.qxd 11. «Cultural Studies» au venit mult mai natural. Exista desigur Departamentul de limbi. 1996. a grupurilor ºi reþelelor de înþelesuri […]. Iatã cum descrie Hall atmosfera intelectualã de la Universitate. copilul „cu pielea cea mai închisã la culoare din familie“. 491-492). un ax. ceea ce Raymond Williams numise «whole ways of communicating» (toate modurile de comunicare) care sunt întotdeauna «ways of life» (adevãrate moduri de viaþã). nici de ºtiinþe sociale. iar procesele culturale anticipeazã schimbarea socialã“ (Hall. Chen. am adãugat eu. care credeau cã deja se ocupã de culturã. de neconceput. înfiinþat în cadrul Universitãþii din Birmingham în 1964. acel loc unde puterea se întâlneºte cu ºtiinþa. în special cu Oxford. «Institut» sugera el. La Oxford întâlneºte o atmosferã specialã. 336). „Mi-a luat destul de multã vreme sã mã acomodez cu Marea Britanie.

de la cultura grupurilor dezavantajate la analiza sistematicã ºi aplicatã a mass media. p. El a fost sufletul Centrului. ca domeniu de preocupãri. dar ºi atras de atmosfera de la noua universitate. cu o foarte micã distanþã între studenþi ºi profesori. formatã nu doar din studii ºi analize.qxd 11. deloc sau puþin abordate pânã atunci. În anii ’80. de a discuta cu oameni obiºnuiþi. 1996. din stimularea unor specialiºti sã îmbrãþiºeze ºi sã dezvolte teme noi. în aceastã perioadã. cu studenþi de culoare“. Se înregistreazã ºi o reacþie din partea celorlalte departamente ale universitãþii. dupã care diferenþa dintre statusuri a început sã creascã: „am preferat sã mã situez în tradiþia începutului“). jucând un „rol crucial pentru definirea ºi instituþionalizarea studiilor culturale“ (Lawrence Grossberg. domeniul predilect al fondatorilor SCB. precizeazã el. 152). 3). Studiile Culturale Britanice capãtã un contur mai precis. 4. ci ºi din catalizarea unor dialoguri ºi elaborãri critice. caracterizatã prin îmbrãþiºarea interdisciplinaritãþii. În primul rând. când el a asigurat conducerea Centrului. nu neapãrat într-o atmosferã academicã. Raymond Williams: redefinirea culturii „ca un adevãrat mod de viaþã “ Vom începe prezentarea noastrã cu viziunea întemeietorilor SCB despre culturã. sã fie o personalitate activã pe temele care l-au consacrat. Hall se retrage ca profesor la Open University. Activitatea lui Hall nu poate fi limitatã doar la sfera academicã.Istoria_comunicarii. Hall preia conducerea Centrului de Studii Culturale Contemporane (pe care o deþine pânã în 1979). Este un adevãr major cuprins în aceste cuvinte. ci mai curând în implicarea sa într-o paletã largã de proiecte.11. Centrul este încadrat într-un asemenea departament ºi dispare încet. Dacã îi vom aplica lui Hall tiparul strict academic. pentru cã orientarea de care ne ocupãm poartã numele de Studii Culturale Britanice ºi este firesc sã înfãþiºãm viziunea despre conceptul care figureazã în însãºi denumirea orientãrii. „Introduction“. a contribuit la deschiderea activitãþii acestei structuri cãtre problemele momentului. în dorinþa ºi capacitatea sa de a aborda noi probleme. Centrul îºi lãrgeºte mult preocupãrile ºi nu mai are coerenþa de la început. În sfârºit. din diferite perspective.2007 16:44 Page 242 242 Istoria comunicãrii Din 1968. problemele culturale au reprezentat. subliniazã o idee de care nu se poate face abstracþie: „Pentru noi. În al doilea rând. Într-adevãr. contribuþia intelectualã majorã a lui Hall nu constã în elaborarea unor poziþii cu privire la probleme politice ºi teoretice. mai apropiatã de unele „din aspiraþiile generaþiei mele. emanciparea de convenþii. din consolidarea unei tradiþii de analizã culturalã. David Morley ºi Kuan-Hsing Chen. încet. Centrul era un gen de „universitate alternativã“. Continuã sã publice. Studiile Culturale Britanice au consemnat o perioadã de real dinamism cultural. La sfârºitul acestei perioade. mai cuprinzãtoare. vom sãrãci pe nedrept o operã mai largã. uºor dezamãgit cã atmosfera de început a Centrului nu s-a conservat (în primii ani. Chen. Nu este de mirare cã în anii ’70. ulterior. p. cei care au consacrat un volum de studii lui Hall. de a le face sã înainteze dincolo de limitele precedente“ (Morley. am putea . 1996. de la problemele etnice ºi rasiale la cele feministe.

Ceea ce îºi propune autorul este un proces de „citire“ a istoriei moderne a Angliei (din ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea pânã la mijlocul secolului al XX-lea) prin intermediul unor cuvinte-cheie. Astfel. În momentul apariþiei lucrãrii lui Williams Culture and Society. un demers de comparare a acestor cuvinte cu perioada care le-a zãmislit. pentru cã reprezintã „un document fondator recunoscut al SCB“ (Peters. raþionale ºi afective. p. 2003. R. Leavis ºi F. un numãr de cuvinte „de capitalã importanþã“ a apãrut în limba englezã. Cultura este vãzutã ca un proces viu în care tradiþia culturalã se îmbinã cu activitatea de creare a unor noi înþelesuri. Perspectiva de analizã este una cu totul particularã. dominante în epocã erau criticile culturale promovate de cãtre Adorno ºi Horkheimer. artã ºi culturã. Cultura devine „un adevãrat mod de viaþã“. Ele sunt industrie. cultura nu mai este problema „lor“.2007 16:44 Page 243 Studiile Culturale Britanice 243 menþiona cã autorii reuniþi sub aceastã denumire au analizat mai întâi probleme culturale ºi. se aplica unei realitãþi în bunã mãsurã schimbatã. la care iau parte persoane sau grupuri din întreg spectrul social. Williams schimbã termenii discuþiei. cu relaþiile dintre aceste instituþii ºi obiectivele activitãþii noastre din domeniul instruirii. Criticile culturale s-au impus datoritã tonului tãios la adresa standardizãrii produselor culturale ºi multiplicãrii lor la niveluri „industriale“. transformat în criteriu esenþial de judecatã. autorul precizeazã perspectiva menþionatã: „Existã de fapt un pattern general al schimbãrii în aceste cuvinte. ºi el poate fi folosit ca o hartã de tip special. al culturii de masã). de cãtre Q.Istoria_comunicarii. ºi. Ele semnaleazã un proces istoric ireversibil: lumea culturalã ghidatã de criterii estetice apunea ºi fãcea loc unei „industrii“ care urmãrea scopuri diferite. în viziunea lui Williams cuvintele sunt un gen de seismografe secrete ale transformãrilor sociale. perioade de schimbãri fundamentale ºi ne oferã un acces privilegiat cãtre înþelesul experienþelor acumulate în asemenea momente. D. 228). schimbãrile pe care le înregistreazã sensurile lor reprezintã un adevãrat martor pentru schimbarea generalã în legãturã cu viaþa noastrã comunã: în legãturã cu instituþiile sociale. În felul acesta. . În analiza criticii culturale. cu scopurile pe care aceste instituþii au fost proiectate sã le întruchipeze. ci ºi ale rãspunsurilor noastre. Leavis (pentru care cultura reprezenta preocuparea unei „minoritãþi educate“ care se vede pusã în pericol prin asaltul standardizãrii. economice ºi politice. în spaþiul britanic. dar ºi oamenii obiºnuiþi. dar în primul rând la lucrarea lui Raymond Williams Culture and Society. clasã. XIII). Amintind cã în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea ºi în prima jumãtate a secolului urmãtor (cu alte cuvinte atunci când se declanºeazã Revoluþia Industrialã ºi se configureazã liniamentele vieþii democratice). 1958. ori a cãpãtat un nou înþeles. ci a „noastrã“. criteriul estetic ºi moral. educaþiei ºi artelor“ (Williams. Sunt cinci cuvinte-cheie pe baza cãrora se poate desena aceastã hartã. la care participã elitele culturale.qxd 11. în acest demers.11. Pe parcursul analizei vom face referiri la diferite contribuþii. p. au descoperit comunicarea ºi semnificaþia ei majorã. Altfel spus. Nu doar ale transformãrilor care ne apar ca exterioare. cuvintele condenseazã o epocã. cu ajutorul cãreia putem privi din nou la acele schimbãri din viaþa ºi gândirea noastrã pe care le reflectã în mod evident prefacerile din limbã. prin schimbarea termenului de referinþã. Importanþa acestor cuvinte în structura de înþelesuri a perioadei moderne este evidentã. În aceastã perioadã esenþialã. democraþie.

Prin urmare. De altfel. faþã de schimbarea condiþiilor în viaþa noastrã comunã“ (ibidem. de „societate organicã“. la rândul ei specificã anumitor epoci. Reacþia generalã nu înseamnã reacþie uniformã. John Milton.qxd 11. Tradiþia culturalã consemneazã aceste rãspunsuri ºi interpretãri. la nuanþarea interpretãrilor. Eliot. Istoria ideii de culturã cumuleazã aceste rãspunsuri ºi reacþii apãrute în contexte deosebite.2007 16:44 Page 244 244 Istoria comunicãrii cel puþin într-o anume formã. p. sub presiunea anumitor evoluþii ºi fenomene. De fiecare datã. 295). Apare de la început viziunea cuprinzãtoare a ideii de culturã. precum alfabetizarea. Faþã de ceea ce transmite tradiþia. Williams îºi propune sã aºeze fundamente pentru o istorie a ideii . temerile primei faze au fost retematizate sub forma a ceea ce s-a numit „democraþia de masã în noua lume a comunicãrii de masã“. George Orwell. chiar punctul de plecare al lucrãrii este constituit din marile procese de expansiune culturalã care au avut loc în perioada postbelicã. În secolul nostru. cât ºi analiza lor: „cercetarea este comunã. adesea prin mijloace discutabile ºi pentru scopuri discutabile“ (ibidem. de schimbãrile care au avut loc în sfera preocupãrilor ºi rãspunsurilor. Aceste schimbãri au condus la semnificarea diferitã a aceloraºi procese. cum avea sã mãrturiseascã autorul.11. prezenþa din ce în ce mai semnificativã a mass media. T. Thomas Carlyle. Williams selecteazã pentru acest demers lucrãrile unor autori cunoscuþi. de transformãri dramatice. a apãrut o altã temere. puncte de sprijin pentru propriile viziuni. p. o istorie a culturii trebuie sã þinã seama de aceste perspective diferite. într-o ierarhie. „Cultura este unul din primele douã sau trei cele mai complicate cuvinte în limba englezã. „Existenþa unor mijloace de comunicare în masã. p.“ Fapt datorat atât unei „dezvoltãri istorice complicate“. S. ceea ce s-a întruchipat în ideea de comunitate. Dupã un timp. al societãþii capitaliste. de construire a unor înþelesuri pentru transformãrile din viaþa societãþii moderne. dar ºi folosirii sale cu înþelesuri diferite „în câteva discipline intelectuale distincte ºi în câteva sisteme de gândire distincte ºi incompatibile“. ridicarea generalã a nivelului de educaþie. pentru cã punctele noastre de plecare sunt diferite“ (idem). se aflã în inima acestor probleme pentru cã prin intermediul lor opinia publicã a fost vizibil modelatã ºi direcþionatã. 87) relevã dificultatea ieºitã din comun de a defini conceptul de culturã. ºi chiar „o nouã teorie generalã a culturii“ (ibidem. Rãspunsuri care nu au fost altceva decât procese de semnificare. Fiecare epocã va cãuta rãspunsuri la propriile îngrijorãri. Într-o lucrare publicatã mai târziu. autori reprezentativi pentru orientarea conservatoare din gândirea britanicã. care este o „reacþie generalã“ la „o schimbare majorã“ în „viaþa noastrã comunã“. Supremaþia popularã ºi puterea noilor mase au alimentat o asemenea raportare. VIII). a existat mai întâi suspiciunea cã reprezintã o ameninþare la adresa minoritãþii. fiecare epocã are grila ei de interpretare ºi de selectivitate. extrem de puternice. la modificãri de înþeles. dar concluziile noastre sunt diferite. p. cu transformãrile survenite între timp. în legãturã cu democraþia. Pentru cã diferite sunt atât procesele de semnificare. etic ºi practic. de data acesta faþã de individualismul. 298). precum Edmund Burke. toate acestea fãcând „necesarã ºi urgentã“ „o revizie a istoriei culturale“. Williams (1983.Istoria_comunicarii. De pildã. dar þine în mod deosebit sã releve semnificaþia „reacþiilor noastre. care a proclamat de la început egalitatea persoanelor. autorul subliniazã importanþa transformãrilor obiective din viaþa noastrã ºi impactul lor asupra vieþii spirituale de ansamblu. raþionale ºi afective.

care sunt oferite ºi testate. În culturã se regãsesc înþelesurile elitei. Însã aria în care se dezvoltã ºi se îmbogãþeºte o culturã depãºeºte cu mult aria prefiguratã de graniþele unei clase. cultura media ºi chiar formele de divertisment moderne. dar ºi sub cea a creaþiei care se adaugã acestei moºteniri. o istorie clasicã.2007 16:44 Page 245 Studiile Culturale Britanice 245 de culturã. 1958. este evident posibil ca ºi membrii altor clase sã contribuie la bagajul comun ºi ca aceste contribuþii sã nu fie afectate sau chiar sã fie în opoziþie cu ideile ºi valorile clasei dominante“ (Williams. ci ºi greºit sã facem o istorie a culturii urmãrind doar creaþia elitelor. Cultura ne apare sub forma tradiþiei moºtenite. ea cuprinde atât cele mai obiºnuite înþelesuri comune. un adevãrat mod de viaþã“ (ibidem. grupurile sociale dezavantajate au ºanse de a contribui la creaþia culturalã.11. ale cercurilor academice. aºa cum remarca John Durham Peters. dar ºi ale masei. Williams preciza lãmuritor. noile observaþii ºi înþelesuri. Anumiþi cercetãtori rezervã cuvântul «culturã» doar pentru unul sau altul din aceste înþelesuri. Williams lãrgeºte mult sfera de cuprindere a termenului ºi legitimeazã cultura de masã. dar ºi ale creaþiei populare. de a semnifica artele ºi învãþarea – adicã procesele de descoperire ºi de efort creativ. Raymond Williams inaugureazã o nouã tradiþie a reflecþiei cu privire la acest domeniu. Ar fi nu numai incomplet. în care cultura ºi societatea alcãtuiesc un tot. prezintã riscul de a oferi o imagine sãrãcitã ºi. de descoperire ºi îmbogãþire retroactivã. 2003. cum „tradiþia este întotdeauna selectivã“. dar nu o istorie obiºnuitã. ca teorie socialã“) (John Durham Peters. Moºtenirea pe care fiecare generaþie o primeºte sub formã de tradiþie culturalã este întotdeauna. dupã pãrerea noastrã: „O culturã are douã aspecte: înþelesurile ºi direcþiile cunoscute în spiritul cãrora membrii societãþii sunt formaþi. Înþelegând astfel cultura. în ultimã instanþã. de indiscutabilã valoare.Istoria_comunicarii. p. Elementul care leagã aceste douã tronsoane este înþelesul prin care semnificãm ºi înþelesul împãrtãºit. Selecþia autorilor conservatori pe care o opereazã Williams are ºi rostul de a arãta cã limitarea istoriei culturii la asemenea creaþii. p. Crearea de înþelesuri este o activitate permanentã ºi nu este limitatã la anumite perimetre sociale. ºi în mod necesar. 320). de asemenea. Acest sens mai adânc al demersului autorului englez a fost sesizat cu acuitate ºi de traducãtorul în limba germanã a lucrãrii „Intellectual History as Social Theory“ („Istoria intelectualã. ceva mai mult decât produsul unei singure clase: „chiar ºi într-o societate unde o clasã anume ocupã poziþiile dominante. cât ºi cele mai fine înþelesuri individuale. un proces de resemnificare. Eu insist asupra ambelor ºi asupra semnificaþiei conjugãrii lor. ci un „proiect cultural ºi politic“. ci este. Un demers prin care. Folosim cuvântul «culturã» în aceste douã sensuri: de a semnifica un adevãrat mod de viaþã – înþelesurile comune. Cultura este o sumã de înþelesuri. Oamenii obiºnuiþi.qxd 11. Acestea sunt procese obiºnuite ale societãþii ºi ale minþii umane. modalitãþile prin care se realizeazã aceastã selectivitate au o legãturã indiscutabilã cu interesele clasei aflate la putere. „O culturã nu constituie numai o colecþie de produse intelectuale sau ale imaginaþiei. neîncãpãtoare a conceptului de culturã. 325). 218). p. „Clasa dominantã“ poate contribui într-adevãr mai mult la transmiterea ºi distribuirea întregii moºteniri comune. Întrebãrile pe care le-am adresat privind cultura . iar noi privim prin ele natura culturii: ea este întotdeauna tradiþionalã ºi creativã. în mod esenþial. Într-o apreciere tip rãspuns la multe neînþelegeri în legãturã cu aceastã problemã. „urmaºii pot da viaþã înaintaºilor“.

grupuri ºi clase sociale. despre înþelesurile adânci ºi personale. de asemenea. dar ºi împãrtãºite. Williams propune o caracterizare diferitã a acestui proces: „Comunicarea nu este doar transmitere. 37). în acord cu timpul. „Prin culturã“. limitat la cercuri de elite. limbi ºi obiceiuri ale unei anume societãþi. îndeobºte cea americanã. ar putea fi un adevãrat motto pentru existenþa de 40 de ani a Studiilor Culturale Britanice. De asemenea. 313). Astfel. Astfel. 439). examinate într-o viziune tolerantã. Comunicarea: transmitere. promova o abordare empiricã. Într-o epocã în care literatura de specialitate. Cultura tinde sã coincidã cu practica socialã a creãrii de înþelesuri. Williams ºi. Aceastã formulare. negociate. Prin modul cum prezintã procesul de semnificare. spre muzica de largã audienþã. în orice caz. La care noi þinem sã adãugãm un alt citat din aceeaºi lucrare a lui Williams. represiunea. 4. de acordare de înþelesuri. odatã cu el. „înþeleg terenul comun de practici. p. opere de mare valoare. 1996c. Nu numai cã problematica respectivã intrase în actualitatea cercetãrii. viziunea în care acestea erau abordate ºi examinate. 1958. obligau ºi la o tratare particularã a comunicãrii. subliniazã Stuart Hall. dominarea. unde acestea sunt nu numai produse. care precizeazã foarte exact parametrii de evaluare ºi examinare a comunicãrii: . în Barker. tenta politicã ºi socialã vizibilã a scrierilor lor. reprezentãri. diferitã de ceea ce literatura de profil propusese pânã atunci. cultura se deschide spre mijloacele de comunicare în masã. dar domeniul îmbrãþiºat de SCB – cultura. orientatã cãtre efecte.1. a. De asemenea. de la clase ºi segmente sociale la grupuri contestatare. Culture and Society deschide perspectiva discursivã de înþelegere a istoriei ºi culturii cu ani buni înainte ca metoda sã devinã un bun obiºnuit al cercetãrii media ºi culturale de ansamblu. ca modalitate pe care nu o mai putem ocoli de a ne face o imagine limpede asupra rãspunsurilor pe care epoci ºi generaþii le-au dat unor prefaceri. spre formele moderne de divertisment. compatibilizate. Faptul este absolut justificat. reprezentanþii Studiilor Culturale Britanice conferã un cu totul alt înþeles culturii decât cel tradiþional. 223). dar ºi creaþii obiºnuite care sunt produse pentru viaþa de zi cu zi.2007 16:44 Page 246 246 Istoria comunicãrii noastrã sunt întrebãri despre scopurile noastre generale ºi comune ºi.11. înþeleg formele contradictorii ale simþului comun care ia naºtere în ºi ajutã la modelarea vieþii obiºnuite“ (Hall. pentru cã înþelesurile sunt produse într-o varietate de contexte. 2003. p. Principala perspectivã de analizã este cea a „cuvintelor-cheie“. p. Cultura capãtã un sens mai larg care înglobeazã înþelesuri ºi creaþii venind dinspre diverse segmente. Nu vom putea cunoaºte cu acurateþea necesarã istoria culturii dacã nu ne vom apleca asupra limbii. scopurile largi ale miºcãrii. remarca John Durham Peters (2003. ea este de asemenea receptare ºi rãspuns“ (Williams. angajamentul explicit pentru dezlegãri moderne sau. Williams opereazã o deschidere de naturã semioticã în înþelegerea culturii. unor sfidãri.Istoria_comunicarii. receptare ºi rãspuns. a cuvintelor care depoziteazã înþelesuri pe care epoci ºi generaþii diferite le-au construit ºi le-au fixat în limbã. Cultura este o prezenþã obiºnuitã în orice societate ºi în orice minte“ (Williams.qxd 11. În cãutarea unei noi înþelegeri a comunicãrii Studiile Culturale Britanice transformã problemele de comunicare într-o prioritate indiscutabilã. audienþa – solicita o adâncire a problemelor de comunicare. p.

aceste stavile au dispãrut. a muncitorilor în mari unitãþi industriale ºi. În fond. aºa cum se considera de obicei. se avea în vedere concentrarea populaþiei în zonele urbane. care întregesc comunicarea. Singura remarcã posibilã este cã tehnicile moderne sunt impersonale comparativ cu cele clasice. .qxd 11. p. cum precizeazã autorul englez. Sã nu uitãm. Preponderentã în epocã era interpretarea potrivit cãreia masele ºi comunicarea de masã au apãrut ca urmare a exploziei posibilitãþilor tehnice.Istoria_comunicarii. În momentul când s-a putut difuza imaginea actorului. a fost eliberatã de orice constrângeri. tehnica ºi posibilitãþile ei nu pot fi scoase complet din ecuaþie atunci când vorbim de comunicare de masã. când asemenea concepte au început sã fie folosite foarte mult. Pentru o orientare care a definit cultura într-un sens mult mai amplu ºi a recunoscut dreptul de semnificare culturalã pentru cercuri sociale mult mai largi. Aici gãsim o explicaþie a apariþiei culturii de masã. În viziunea lui Williams. dezvoltarea tehnicii nu are nici o relevanþã specialã pentru apariþia termenului de comunicare de masã. Ca sã înþelegem mai bine viziunea sa despre comunicare. cã nu perspectiva tehnicã este cea potrivitã. Teatrul. cu sensuri diferite. Îmbrãþiºarea tehnicii ca factor explicativ al conceptului de comunicare de masã conduce univoc la o anumitã viziune despre comunicare.2007 16:44 Page 247 Studiile Culturale Britanice 247 „Receptarea ºi rãspunsul. nu existã mase. ci cu una de definire. Nu existã comunicare de masã. Williams considerã. „Nu reuºim sã înþelegem. am putea numi comunicarea un gen de „transmitere diversificatã“. iar la televizor. autorul spune cã. Dacã la teatru vedem actori. depind de alþi factori decât de cei tehnici“ (Williams. dacã la un miting poate fi vãzutã o persoanã fizicã în calitate de vorbitor. care a apãrut odatã cu tiparul. la radio se transmite numai vocea sa. de interpretare. exprimarea poziþiei faþã de termenii „masã“ ºi „comunicare de masã“ devenea obligatorie. Prin faptul cã lucreazã cu actorul în carne ºi oase.11. 302). „Tipãriturile au reprezentat primul mijloc de comunicare impersonalã“ (ibidem. existã doar modalitãþi de a percepe oamenii ca mase“ (ibidem. p. în acest domeniu. „În fapt. p. teatrul pune stavile naturale caracterului de masã. cã cea mai mare parte din ceea ce numim comunicare nu este nimic mai mult decât transmitere: ceea ce însemnã un proces unidirecþional de transmitere a mesajelor“ (ibidem. cu o audienþã prin forþa lucrurilor redusã. pentru cã ea nu poate decât cel mult sã explice diversificarea ºi amplificarea unui anumit mod de adresare impersonalã. la cinematograf vedem imagini ale acestor actori. cel puþin din punct de vedere tehnic. totul era asociat cu apariþia posibilitãþilor tehnice de transmitere a mesajului ºi de multiplicare a acestuia. 1958. iar difuzarea. prezintã un grup de actori. dacã am fi consecvenþi cu acest punct de vedere. este util sã prezentãm modul cum înþelege Williams asemenea cuvinte-cheie precum „masã“ ºi „comunicarea de masã“. vocea ºi imaginea. comunicarea ca transmitere. implicit. iar în ceea ce priveºte comunicarea de masã. ci diferite feluri de a concepe acest tip de comunicare. 300). Williams considerã cã avem de-a face nu cu o problemã tehnicã. apariþia unor mase de lucrãtori. acest lucru presupunea mai întâi lãmurirea unei întrebãri: ce se înþelege prin conceptele „masã“ ºi „comunicare de masã“? Consecvent cu perspectiva socialã de analizã promovatã de toþi reprezentanþii SCB. 301). pe când cinematograful oferã imaginile acestora. Când se vorbea de mase. Dupã opinia noastrã. suntem în anii postbelici. 302). b. p. De aceea. deci.

În acest context. Pentru cã denumirea de masã decurge de fapt dintr-un mod de raportare. rezultã într-adevãr probleme ºi riscuri reale pentru democraþie. fiinþe raþionale. În fond. de a împãrtãºi o experienþã comunã. agenþie. precizeazã Williams. ci una care poate afecta individul ºi limbajul comun de înþelegere. cu dorinþa normalã ca alte persoane sã mediteze asupra lor ºi sã le accepte. vom înþelege ºi de ce Wiliams îndeamnã sã cãutãm „o nouã definiþie a comunicãrii“. Când. dacã dispunem de mijloace de comunicare puternice. de ce considerã cã. scopul nostru este manipularea – persuadarea unui mare numãr de oameni de a cunoaºte. cu o mulþime nediferenþiatã. fãrã preferinþe. fãrã gusturi. Dacã dorim sã înþelegem mai bine viziunea despre comunicare a lui Williams ºi implicit a SCB trebuie mai întâi sã ne reprezentãm cum se cuvine formula lansatã în Culture and Society: „orice teorie realã a comunicãrii este o teorie a comunitãþii“* (ibidem. fãrã opþiuni. dacã nu unicã dimensiune a comunicãrii. se poate spune foarte bine ºi despre „comunicarea de masã“: nu existã comunicare de masã. dupã opinia lui Williams. Dar acest fenomen cu adevãrat nou – creºterea exponenþialã a audienþei – a fost interpretat „potrivit unei formule“ ºi echivalat cu o masã. existã doar modalitãþi diferite de a concepe comunicarea de masã. autorul englez face distincþia dintre sursã ºi agent. un rezultat al funcþionãrii sale“ (ibidem. De aceea. este expansiunea audienþei. La care Williams mai adaugã un element. Conceptul de comunicare de masã reprezintã transpunerea acestei viziuni în câmpul comunicãrii ºi consacrarea transmiterii ca principalã. de a cultiva gustul pentru artã ºi de a stimula preocuparea pentru educaþie. dar cu scopuri ascunse. 313). R. dimpotrivã. ceea ce spunea autorul despre „mase“. legãtura „dintre convingere ºi comunicare. iar agentul este cel care aparent transmite mesaje asemãnãtoare. Din tratarea audienþei ca „masã“. o informaþie. ci societatea care nu le oferã orizont de acþiune în folos comun.qxd 11. nu aceste mijloace sunt blamabile. 304). vom relata mai pe larg prezentarea autorului englez. p. În mãsura în care vom pãtrunde aceastã formulã. În alþi termeni. comunicarea În lucrarea Keywords (1983).11. Williams insistã asupra termenului „comun“ ºi asupra înþelesurilor sale.2007 16:44 Page 248 248 Istoria comunicãrii Factorul cu adevãrat nou. Comunicarea ca teorie a comunitãþii. * . p. ci ale celui în slujba cãruia lucreazã: guvern. ca „gloatã“. de a gândi ºi simþi într-un anume fel – formula convenabilã va fi aceea de mase. „Ideea de masã este expresia acestei concepþii. proprietar de ziar. atunci formula „comunicare de masã“ nu are nici un fel de acoperire. o judecatã. iar ideea de comunicare de masã. Sursa este persoana care oferã o opinie. intenþia cu care transmitem. ºi nu din existenþa unor puternice mijloace de comunicare în masã. Pentru eventuale derapaje. problema societãþii este sã defineascã scopurile ºi sã fixeze obiectivele în acord cu valorile sale. c. dintre experienþã ºi expresie“ nu este doar una moralã. mai mult. generatã de doi factori: creºterea generalã a nivelului de educaþie ºi diversificarea posibilitãþilor tehnice de a difuza mesajul cãtre un numãr cât mai mare de receptori. Mai important este cã scopurile pot sã nu fie ale lui. în cazul comunicãrii din intenþia cu care transmitem mesajele. iar scopul nostru este de a transmite informaþii ºi opinii.Istoria_comunicarii. Întrucât multe din informaþiile furnizate pot ajuta la înþelegerea consideraþiilor de faþã privind comunicarea. aºa cum este practicatã. Atunci când avem în minte o mulþime de fiinþe diferenþiate între ele.

de la com. common are o arie largã de înþelesuri. cã înainte de a ne încumeta sã propunem o teorie a comunicãrii trebuie sã ne reprezentãm foarte limpede ce înseamnã comunitatea ºi sã încorporãm concluziile noastre în teoria ºi. 71) are o conotaþie indubitabilã ºi acest sens se va extinde. de aspiraþii. utilizãrile care înseamnã vulgar. de a examina ºi evalua prin prisma intereselor ºi valorilor ei diferite mesaje. unul. care. Din aceastã situaþie relatatã pe larg de autor reiese limpede un adevãr: comunul nu exclude privatul. de la un grup specific la umanitatea întreagã“ (p. s-ar putea spune cã adevãratul comun implicã un nivel privat solid. au refuzat sã fie numiþi common soldiers ºi au insistat asupra denumirii de private soldiers. Când ºi unde comunicarea de masã are succes? În acele sisteme conduse de grupuri restrânse care într-un fel sau altul vor sã domine ºi se adreseazã audienþei de pe o asemenea poziþie. nu-l absoarbe. Între timp. ori sã ia în consideraþie aceastã audienþã cu ceea ce are ea în comun. asumatã de cei doi În englezã. deci despre un efort care trebuie neapãrat fãcut împreunã. Interesantã este folosirea foarte timpurie a cuvântului common ca adjectiv ºi ca substantiv. la fel de important.2007 16:44 Page 249 Studiile Culturale Britanice 249 de masã nu duce ºi nu poate duce decât la eºecuri. conotaþia peiorativã a termenului common. era foarte firavã. common devenind „comunitate“.11. alte sensuri. Deci comunicarea autenticã trebuie sã defineascã mai întâi cui se adreseazã ºi care este menirea ei: sã transmitã mesaje cãtre o audienþã pe care o cunoaºte foarte puþin. precizeazã Williams. mai ales. Existã ºi celãlalt nivel. atunci când a apãrut. nu-l dizolvã. când eforturile sale de transmitere întâlnesc nu o nesiguranþã confuzã. cele care fixeazã condiþia de low class (clasa inferioarã) se accentueazã în secolul al XIX-lea. ci o experienþã structuratã ºi consolidatã“ (idem). dacã urmãreºte sã penetreze neapãrat minþile celor cãrora se adreseazã ºi nu sã dezbatã o problemã de interes comun cu scopul de a ajunge la o soluþie împãrtãºitã. în cele din urmã. Mesajul nu va da roade ºi nu va prinde. 72). pe care vrea sã o influenþeze. prin contrast cu lorzii ºi nobilimea. Membrii armatei Parlamentului în rãzboiul civil din secolul al XVII-lea. Privatul simte nevoia de comun ºi comunul îºi poate gãsi în privat cel mai solid suport. dar ºi „este common sã vorbeºti despre nevoia unui efort comun“ (p. Deºi aceeaºi armatã lupta pentru the Commons (pentru ceea ce s-ar putea numi Parlamentul de atunci). de nevoi. ªi ea are rolul de a filtra. Este dificil sã se dateze. . Ce mai înseamnã „comun“ atunci când totul este comun? Însãºi semnificaþia sa dispare. Oamenii. cã comunicarea autenticã presupune doi poli cu puteri ºi cu abilitãþi foarte apropiate. spun „este common (deci obiºnuit) sã mãnânci îngheþatã pe stradã“. Formula „cuvântul sãu a fost foarte comun“ (p. Aceste sensuri s-au contopit. de pildã. alternativ. deci. dupã mãrturisirea autorului. nerafinat ºi. Common poate fi folosit pentru a afirma ceva care este împãrtãºit sau pentru a descrie ceva care este obiºnuit. dar nu epuizeazã existenþa noastrã. 70). together. în practica activitãþii de comunicare. Communis a derivat. Opþiunea lor este interesantã pentru cã au vrut sã precizeze cã ei erau oameni care îºi aparþineau. cum remarcã Williams. atât neutre.Istoria_comunicarii. ori de la com and unus. erau „private soldiers in a common cause“. potrivit cu scopurile sale. segmentelor sociale? Iar un grup sau o comunitate sunt definite de experienþa lor comunã. dacã nu þine cont de aceastã experienþã. „Comun“ semnificã un nivel de existenþã.qxd 11. ceea ce însemna din secolul al XIV-lea „o structurã organizatã de persoane. Apãrute din secolul al XVI-lea. ºi munis. se folosesc de asemenea. precizeazã autorul. comunicarea nu poate evita întrebarea: cui se adreseazã? indivizilor dispersaþi sau grupurilor. Mai mult. the common ºi common. adesea aceiaºi oameni. Experienþa comunã ºi structuratã este caracteristica esenþialã a comunitãþii. aflat sub obligaþie. de procese. Comunicarea de masã „eºueazã ºi va continua sã eºueze. cu experienþa ei? Pe de altã parte. cât ºi pozitive.

p.Istoria_comunicarii. ca presã ºi broadcasting. transportul se referã la deplasarea la distanþã a persoanelor fizice ºi a bunurilor.11. ºi nu mai au nevoie decât sã fie aplicate“ (ibidem. În perioada de dezvoltare a drumurilor. Cea care ar avea rolul fundamental în conturarea unei audienþe active ºi a unui rãspuns viu. Industria comunicãrii. se aflã ea însãºi în suferinþã. apoi. este distinctã de industria transportului: comunicarea se referã la informaþii ºi idei prin intermediul presei scrise ºi broadcasting-ului. „Eºecul se datoreazã ºi preocupãrii arogante de a transmite. De-abia în secolul al XX-lea. sã În aceeaºi lucrare. sã solicite opinii. impart). (p.qxd 11. sã prezinte idei. din secolul al XV-lea. numai cã astfel. la rândul lor. Comunicarea de masã anuleazã premisele dialogului cuprins în însãºi denumirea de comunicare. Keywords. Se accentueazã ceea ce literatura de specialitate contemporanã numeºte „relaþie asimetricã“. Williams nu este de acord cu formula „comunicare de masã“ din motivele pe care le-am menþionat mai sus ºi propune termenul „comunicare culturalã“. Din secolul al XVII-lea a avut loc o importantã extensie a înþelesului acestui cuvânt. 317). cu deosebire în asemenea formulãri precum „linii de comunicaþii“.2007 16:44 Page 250 250 Istoria comunicãrii parteneri principali ai oricãrui proces de comunicare: cel ce transmite ºi cel ce primeºte mesajul*. canalelor ºi cãilor ferate. ci poate chiar sã-l epuizeze. apare distincþia în asemenea formulãri contrastante. care nu mai apare decât în momentele de crizã. a împãrtãºi (make common to many. ºi a împãrtãºi idei comune sau reciproce. este folositor sã amintim înþelesul original al substantivului care se referã. conceputã doar ca difuzare de mesaje. Comunicare a desemnat în primul rând aceastã acþiune ºi. Communication în sensul sãu modern cel mai general. cum este numitã acum. ºi trãsãtura ei esenþialã – experienþa comunã. deoarece scopul comunicãrii nu este sã convingã de ceva anume. „Ceea ce ne lipseºte este experienþa comunã autenticã“ (ibidem. Ea poate neîndoielnic sã continue ºi sã dezvolte aceastã practicã. obiectul a devenit comun: a communication. Apare paradoxul: comunicarea. Transmiterea nu poate fi conceputã decât ca „o ofertã“. proces unidirecþional. într-un cuvânt. experienþa comunã. bazele comunicãrii reale se erodeazã. comunicare a ajuns sã se refere într-un mod predominant la media. Aceasta a rãmas principala întrebuinþare. * . 73). comunicarea autenticã suferã pentru cã însãºi comunitatea înregistreazã un declin vizibil. În alþi termeni. se reduce la o continuã emitere de mesaje. care se bizuie pe presupunerea cã rãspunsurile comune au fost deja gãsite. deºi acest sens (care a apãrut mai repede în SUA decât în Marea Britanie) nu este folosit înainte de secolul al XX-lea. supraevaluându-ºi importanþa. Astfel. precum comunicarea manipulativã ºi comunicarea participativã (p. odatã cu dezvoltarea altor mijloace de transmitere a informaþiei ºi de menþinere a contactului social. 72). altminteri. Infatuarea sursei ºi capcana în care picã ea însãºi. Iar procesul de comunicare. În controversele actuale. care capãtã sens în mãsura în care declanºeazã „receptarea ºi rãspunsul“. comunications a fost adesea termenul general ºi abstract pentru asemenea facilitãþi. a fost prezent în limbã din secolul al XV-lea. pe de o parte. afecteazã poate cel mai mult bazele unui dialog ºi ale dezvoltãrii ºi împãrtãºirii unei experienþe comune. prin urmare. „Receptarea activã“ ºi „rãspunsul viu“ depind. 314). de experienþa comunitãþii ºi de calitatea acesteia. p. Williams face o serie de consideraþii instructive cu privire la devenirea termenului de comunicare. transmiterea nu numai cã sãrãceºte câmpul comunicãrii. cel care ar fi vital interesat în revitalizarea acestei experienþe ºi implicit a comunitãþii. communicate însemna a transforma ceva în bun comun. Pentru a-ºi preciza ºi mai limpede poziþia. care prin definiþie presupune doi actori. la a transmite. precizeazã el. ci sã dezbatã.

Lipseºte într-un fel ceea ce leagã toate acestea laolaltã. se cer împletite cu o altã perspectivã. „societatea este o formã de comunicare prin intemediul cãreia experienþa este descrisã. norme ºi care ne învaþã ºi ne orienteazã atitudinea. republicatã în 1966 – ediþia la care am avut acces –. pe producþie. Vom avea o asemenea comunicare. cu influenþarea oamenilor. douã modalitãþi de a deforma importanþa din ce în ce mai mare a comunicãrii în viaþa societãþii moderne. politice. În ultima lucrare. comerþ etc. cã modul în care o societate îºi organizeazã ºi îºi foloseºte experienþa este un semn de înþelepciune. De aceea. Cum procesul ca atare nu poate fi negat. Williams nu dezvoltã aceastã idee. În esenþa ei. în opinia autorului englez. de asemenea. 15). Tradiþional. 1966. prin dezvoltarea publicitãþii. autorul precizeazã cu un regret pe care nu îl poate reprima: „Problematica acestei cãrþi. în primul rând. parlament etc.11. fie în scopul exercitãrii unui control politic (toate formele care sunt asociate cu propaganda. avem de-a face cu o utilizare a acestor mijloace în alte scopuri decât cele reprezentate de amplificarea posibilitãþii .qxd 11.2. în mod inerþial. comunicarea nu s-a bucurat de la început de un sens clar. pentru cã primul factor care lucreazã pentru dezagregarea acestei experienþe comune este chiar comunicarea de masã. Tema comunicãrii este reluatã atât în The Long Revolution (1961) cât ºi într-o lucrare de sine stãtãtoare. p. Mijloacele de comunicare sunt folosite abuziv. pornind de la un interes exterior lor). când vom avea comunitãþi autentice. fie în vederea obþinerii unui profit comercial. perspectivele menþionate mai sus. cã raportul dintre experienþa istoricã deja fixatã ºi inovarea. în felul acesta. din perspectivã economicã – ºi în acest caz accentul cade pe proprietate. se recurge la un procedeu oarecum clasic de a-i distorsiona potenþialul. p. bagajul de cunoºtinþe. de proprietate. sã creeze un humus psihologic atât de necesar revitalizãrii comunitãþii ºi creãrii condiþiilor pentru o comunicare autenticã. societatea este privitã din perspectivã politicã – ºi în acest caz accentul cade pe structura de putere. cea a comunicãrii. împãrtãºitã. de producþie. de importanþa acestei activitãþi. 4. acumulãrile istorice într-un domeniu sau altul. Ceea ce pare puþin probabil. modificatã ºi conservatã“ (Williams. avertizeazã autorul. 18). Modele de comunicare ºi infrastructura lor instituþionalã În lucrãrile ulterioare întâlnim trei accente care dezvoltã ºi întregesc viziunea despre comunicare. regândirea. tot ceea ce istoria a conservat ºi fixat în reguli. Într-o filiaþia de netãgãduit cu ªcoala de la Chicago. pe guvern. comportamentul.Istoria_comunicarii. economice. Este vorba. Privitã mult timp ca un late comer. Communications (1962). Astfel. experienþa socialã. dar este limpede cã experienþa istoricã are o semnificaþie cu totul specialã inclusiv pentru domeniul politic ºi economic. pare a spune autorul. „Avem nevoie de o culturã comunã nu de dragul unei abstracþii. ci pentru cã nu vom putea supravieþui fãrã ea“ (idem). societatea este privitã doar prin prisma relaþiilor de putere. Existã.2007 16:44 Page 251 Studiile Culturale Britanice 251 propunã abordãri care sã antreneze ºi. autorii SCB dezvoltã ideea importanþei cardinale a comunicãrii într-o societate modernã. În ambele cazuri. spune Williams. este încã denumitã comunicare de masã“ (1966. comunicarea culturalã.. îmbogãþirea ei rãmâne un semn de modernitate ºi de menþinere în pas cu spiritul vremii.

ci ºi un proces de învãþare ºi comunicare“ (ibidem. la realitate. În alþi termeni. experienþei. sunt asimilate la nivel organizaþional. aspect fundamental când vorbim de comunicare culturalã. p. La un moment dat. Prin urmare. Pentru cã prin model se optimizeazã procesul de schimb de idei ºi experienþe. Era un timp când conþinutul comunicãrii în aceastã privinþã reflecta o realitate. Ceea ce numim societate nu este numai o reþea de procese economice ºi politice. prima. middle ºi lower. de a conecta oamenii la rigorile epocii în care trãiesc. A lupta în contra acestor modele înseamnã inclusiv a lupta împotriva instituþiilor care le întruchipeazã ºi le rãspândeºte din punct de vedere social. 17). Cercetãrile de specialitate au arãtat acest lucru ºi au semnalat mobilitãþi semnificative. experienþa nu este ceva care ne vine „împachetat“ din istorie. are loc pe baza unor modele comunicaþionale. am spune chiar în ciuda unor prefaceri evidente intervenite în realitatea propriu-zisã. cã sunt depãºite. concomitente. Înþelegem prin educare procesul de transmitere ºi receptare“ (ibidem. în ordinea importanþei. Începe un efort de schimbare a modelelor. menþionarea instituþiilor. de a schimba idei ºi experienþe. scheme care pot fi . lucru care devine vizibil ºi în domeniul presei: „de calitate“ ºi „popularã“. de fapt. unde cele trei grupe distincte au fost reduse la douã. nu sunt aºa de puternic stratificate cum pare a sugera formula amintitã. Schimbarea acestor adevãrate pattern-uri este însã mai dificilã. referindu-se la influenþa modelului convenþional al structurii de clasã din Marea Britanie. Cu toate acestea. Cum remarcã ºi autorul. Mai întâi viaþa ºi apoi evaluãrile ºi analizele acesteia. ar fi aceastã realitate. care.qxd 11. se deschide societatea cãtre realitate. model care împarte populaþia în grupe: upper.11. Sã-l ascultãm pe Williams: „Înþelegem prin comunicare instituþiile ºi formele prin care idei. Sunt formule. De ce? Comunicarea de orice tip se bizuie pe un element de convenþie. Williams oferã un exemplu edificator. întrucât ea ar trebui sã se raporteze la ceva existent. O altã dimensiune a definirii comunicãrii este cea legatã de infrastructura sa tehnicã. în cazul de faþã. el se menþine dincolo de realitatea propriu-zisã. cum precizeazã Williams. în sine. instituþionalã. A doua modalitate este prezentarea activitãþii de comunicare drept „secundarã“. societatea îºi dã seama cã aceste modele nu mai corespund. pe împãrþirea în presã „de calitate“ ºi „popularã“. prezentarea comunicãrii ca activitate secundarã trãdeazã o neînþelegere: experienþa este permanent modelatã ºi nu putem despãrþi aceste douã procese care sunt. Procesul de transmitere a ideilor. schimbãri. Sã remarcãm. „Ea este. modelul a funcþionat ºi în domeniul educaþiei. Williams relevã cã noi degradãm esenþa comunicãrii ºi a proceselor pe care le implicã acceptând formula de activitate secundarã. pentru cã modelele respective sunt întruchipate în anumite instituþii. informaþii ºi atitudini sunt transmise ºi primite. Când vorbim de o activitate instituþionalã la nivel naþional. acest conþinut nu mai reflectã actuala distribuþie ºi stratificare socialã. situaþiile din familii. cunoºtinþelor. prefaceri. o cale majorã în care realitatea este continuu modelatã ºi schimbatã. problema modelelor este implicatã.Istoria_comunicarii. dupã care urmeazã comunicarea despre aceastã realitate. din grupuri sociale mai mici sau mai largi. nu este deloc mai puþin important decât prefacerile din domeniul economic ºi social. 19). p. care estompeazã graniþe altãdatã foarte clare. deci. Astãzi. Experienþa este continuu structuratã ºi restructuratã.2007 16:44 Page 252 252 Istoria comunicãrii de a învãþa.

aºa cum apar ele în viaþa realã. Pentru cã standardizarea excesivã nu mai stimuleazã nimic. în acest caz. arta „înaltã“ etc. Dacã ai o idee fixatã despre mase nu poþi sã iei în consideraþie evoluþia ºi schimbarea maselor. Inovaþiile nu se fac pentru a figura în anumite rapoarte. De aceea. ne constrâng sã privim realitatea prin „ochelarii“ reprezentaþi de aceste formule. p. ci chiar tradiþia acesteia. ne face sã privim ºi sã apreciem o realitate într-un fel care nu mai este adecvat.qxd 11. mass media confirmã în cea mai mare parte ideile deja structurate. „Nimic nu te bucurã ºi nimic nu îþi atrage atenþia. ªi pot manifesta reticenþã faþã de inovaþie ºi utilizarea ei socialã. Williams considerã cã dezvoltarea ºi schimbarea. Aceastã inerþie a modelului comunicaþional. asimilarea acestora la nivel conceptual. divertisment. Autorul îºi dã seama cã prioritatea societãþii moderne este asigurarea unui echilibru între ideile noi ºi cele existente. exprimate deja în atitudini larg împãrtãºite. în modele de comportament etc. este problema. ci presupusã de efortul sãu de a explica societatea britanicã postbelicã ºi de a construi o nouã viziune despre culturã. un al treilea aspect priveºte agravarea acestei probleme prin viteza cu care se dezvoltã inovaþia tehnologicã. aparent. de formulele omologate. de convenþii acceptate. Williams descoperã continentul comunicãrii. Utilizarea inovaþiei înseamnã schimbarea ºi remodelarea instituþiilor. atunci punem în pericol nu numai evoluþia normalã a societãþii. modelul nu mai descrie adecvat o realitate. dacã vom lãsa comunicarea de masã sã consolideze modele vechi. 106). multe din ideile ºi preferinþele noastre sunt condamnate sã rãmânã potenþiale. Pentru cã. Pe de altã parte. în afara unei acceptãri nediferenþiate. „Masele“ sunt asociate în acest caz cu publicaþii care relateazã despre crime. în parte. asupra cãruia se apleacã atent. Ia naºtere o situaþie paradoxalã care poate conduce la blocaje. la nivelul comunicãrii de masã? Cãci aceste domenii sunt cu deosebire afectate de rutinã. Lucru sesizat cu acuitate de Williams: „Este o problemã de discutat dacã «masele» ºi «minoritatea» sunt realitãþi sociale inevitabile sau dacã nu sunt modele comunicaþionale care. filme. creeazã ºi consolideazã situaþia pe care. iar „minoritatea“ este asociatã cu acele publicaþii care prezintã politica tradiþionalã. chiar la crize. doar o descriu“ (ibidem. În interpretarea lui Williams. „Criza în comunicarea modernã a fost cauzatã de viteza invenþiei ºi de dificultatea de a gãsi instituþiile potrivite pentru ca aceste mijloace tehnice sã fie folosite“ (ibidem. Dacã întâlnirea cu domeniul comunicãrii ar fi fost oarecum întâmplãtoare sau exterioarã preocupãrilor . Deºi preocupat în primul rând de probleme culturale. Problema centralã pe care o ridicã autorul este: Cum putem preface aceastã situaþie la nivelul mass media. Nu este o descoperire întâmplãtoare. odatã însuºite.11. ci totul este doar o trecere de timp. De ce? Inovaþia pretinde utilizarea ei socialã. În sfârºit.Istoria_comunicarii. 96). 20).2007 16:44 Page 253 Studiile Culturale Britanice 253 foarte uºor învãþate ºi care. marea tradiþie nu poate trãi“ (ibidem. ataºat ideii de interdisciplinaritate pe care a promovat-o împreunã cu ceilalþi reprezentanþi ai SCB. p. Într-o asemenea atmosferã sufocantã. care persistã în ciuda prefacerii din realitatea propriu-zisã. aceasta a ºi fost explicaþia crizei din Marea Britanie în deceniile postbelice. Numai cã instituþiile au la bazã modele instituþionale mai vechi. sex. lupta pentru schimbarea reprezentãrilor noastre în acord cu schimbãrile din viaþa realã este problema centralã a discuþiei noastre. sã stereotipizeze atitudinile noastre culturale. p. Mai mult. sport. Dacã nu vom controla procesele de rutinã. permanentizarea acestei înnoiri.

Urma sã beneficieze de un stagiu de cercetare de un an de zile la Departamentul de Comunicare al Universitãþii Stanford. A urmãrit programele de televiziune americane. p.3. ªi totuºi. care emiteau zi ºi noapte. dar în serile urmãtoare. 92). Williams a avut timp sã mediteze ºi sã caute rãspunsuri ºi explicaþii la ceea ce vãzuse. reeditatã în 2003). Williams redã o situaþie pe care a trãit-o la începutul anilor ’70. Analiza comunicãrii întreprinsã de Williams este substanþialã ºi cu elemente de originalitate de nimeni puse la îndoialã.2007 16:44 Page 254 254 Istoria comunicãrii sale intelectuale. 2003. care urmau sã fie prezentate pe acelaºi canal. Erau ºase canale de televiziune (dintre care numai unul era public). uneori toatã ziua. Broadcasting-ul ca putere a lumii moderne O dovadã în plus a acestui ataºament de substanþã este faptul cã peste aproximativ zece ani. Paragraful de care am amintit este atât de mult citat ºi pentru cã situaþia pe care o înfãþiºeazã a reprezentat un punct de plecare pentru o idee teoreticã: fluxul neîntrerupt al programelor de televiziune. O contribuþie a avut-o ºi relatarea în ton reportericesc a ºocului trãit. Este probabil ºi paragraful cel mai des citat ºi. care apare cu atât mai importantã. În California. încã ameþit dupã o sãptãmânã de cãlãtorie cu vaporul peste Atlantic. în care progresul apãrea ca o înlãnþuire de invenþii. aceasta s-a dovedit o problemã minorã comparativ cu ceea ce s-a întâmplat dupã aceea. Nu ne mai putem ocupa de descifrarea acestei societãþi fãrã sã luãm în considerare ºi comunicarea. 4. unde „viaþa era extrem de cuminte ºi liniºtitã“. Încã nu pot fi sigur ce am reþinut din acest flux neîntrerupt. au început sã fie înseriate tot ca un gen de reclamã. cel mai cunoscut al acestei cãrþi. cu cât este formulatã într-un context de vizibil triumf tehnologic. Williams revine asupra problemelor de comunicare într-o lucrare de sine stãtãtoare: Television. La începutul volumului. ci ºi la întâmplãri romantice din Paris ºi apariþia unui monstru preistoric care a devastat New York-ul […]. Este cea mai bunã dovadã cã domeniul comunicãrii face parte organicã din structura societãþii contemporane. Williams se concentreazã pe resorturile sociale ale progresului tehnologic. pe problemele de ordin . Diferenþa dintre ceea ce se prezenta pe reþelele comerciale de televiziune din America ºi ceea ce ºtia autorul despre programul postului public de televiziune din Marea Britanie era izbitoare. Iatã relatarea: „Într-o noapte la Miami. Technology and Cultural Form (1974. Sunt sigur cã am înregistrat câteva incidente care au avut loc în film ºi câteva personaje din reclamele publicitare presãrate de-a lungul episoadelor peliculei în ceea ce a ajuns sã mi se parã – peste toate aceste disparitãþi bizare – un unic ºi iresponsabil flux de imagini ºi sentimente“ (Williams.11. poate.Istoria_comunicarii. Scene din alte douã filme. Pentru a ajunge în SUA alesese calea maritimã. ar fi rezultat o serie de consideraþii de circumstanþã. am început sã mã uit la un film ºi de la început am avut anumite dificultãþi în a mã adapta la prea mare frecvenþã a «întreruperilor» pentru reclama comercialã. Fãrã a neglija latura tehnologicã a oricãrei mari prefaceri din viaþa oamenilor.qxd 11. iar demersul lui Williams este exemplar. Prima contribuþie a lucrãrii este chiar viziunea sa culturalã asupra televiziunii. O crimã din San Francisco (subiectul unui film original) a început sã opereze ca o extraordinarã contrapondere nu numai la deodorante ºi reclame comerciale.

economic. Era nevoie de un mesaj venit de la centru. cum spune autorul. autorul propunându-ºi sã analizeze „televiziunea ca o tehnologie culturalã particularã ºi sã priveascã dezvoltarea ei. 91). care pãstra specificitatea emisiunilor ºi graniþele dintre ele. televizorul corespund unei epoci de mare mobilitate ºi de adâncire a complexitãþii sociale. formele ºi efectele sale în aceastã dimensiune criticã“ (ibidem. în care înlãnþuirea realã nu este cea pe care o gãsim publicatã în ghidurile radio-tv. la înlãnþuirea sub formã de flux (ibidem. iluminatul public etc. sã îi «capteze» pentru tot restul serii. când conceptul de interval a fost complet reevaluat. posturile de televiziune. dar a indus ºi un tip de paradox al acestei tehnologii comunicaþionale. fie anunþurilor despre alte emisiuni. 89). sã „urmãreascã“ persoanele în miºcare. când este important ca producãtorii din audiovizual sã reþinã atenþia publicului sau. în aceastã funcþie unificatoare. care trebuie recunoscut ca atare“ (ibidem. în aceeazi zi sau chiar în alta. „Ceea ce se oferã nu este. un program compus din secþiuni separate. fluxul broadcasting. Particularitatea constã în faptul cã mesajul este central. sunt unificate într-un flux neîntrerupt. radioul etc. mai târziu.11. sau pe care noi le percepeam ca disparate. Pânã atunci trendul principal era reprezentat de tehnologiile publice: cãi ferate. faptul cã elemente disparate. atât publice cât ºi private. Aici nevoia socialã s-a întâlnit în mod fericit cu o particularitate a dezvoltãrii tehnologice de ansamblu. p.qxd 11. dar consumul individualizat. . p. instituþiile sale. aºa cum se exprimã ei. motocicleta. înseriate într-un anume fel. un autentic flux. se dezvoltã tehnologiile destinate unei folosiri de tip individual: automobilul. radioul ºi. De aceastã tendinþã se foloseºte broadcasting-ul. când emisiunile de sine stãtãtoare au fost „sparte“ pentru a face loc fie reclamelor. Este o tehnologie „care a rãspuns unui tip de existenþã în acelaºi timp mobilã ºi centratã pe locuinþã: o formã de privatizare mobilã. Aceastã opþiune a fost îmbrãþiºatã în condiþiile intensificãrii competiþiei. aºa cum eram obiºnuiþi. nu poate oferi o explicaþie convingãtoare privind mijloacele prin care aceastã experienþã unificatoare este îndeplinitã. ci o înlãnþuire transformatã prin înserierea altei înlãnþuiri. Principala caracteristicã a fluxului neîntrerupt propus de cãtre televiziune este continuitatea sa. la un moment dat. aºa cum mãrturiseºte. Prefacerea esenþialã a avut loc atunci când s-a trecut de la programarea anumitor secvenþe. p. dar care sã rãspundã ºi acestei mobilitãþi.Istoria_comunicarii. Spre deosebire de celelalte tehnici comunicaþionale. ia naºtere un nou tip de comunicare. Iar odatã cu unificarea acestor douã sau trei înlãnþuiri diferite. Din acel moment. Broadcasting-ul în formele sale aplicate a fost un produs social al acestei tendinþe distincte“ (ibidem. Tot mai frecvent. Ceea ce a generat particularitãþi.2007 16:44 Page 255 Studiile Culturale Britanice 255 politic. Aici descoperã Williams specificitatea televiziunii. chiar dacã. avem de-a face cu un gen de cotiturã în dezvoltarea tehnologicã. Tehnologia a fost rãspunsul la asemenea nevoi. ci un flux planificat. sã asigure un „consum individualizat“. social care. a unor nevoi sociale presante. broadcasting-ul prezintã o particularitate distinctã. p. 19). sau sinteza ºtirilor. sau „privatizat“. Totul a luat forma unui show. de fapt înlocuit de reclame publicitare. au luat forma unor cerinþe. astfel încât acestea compun. împreunã. 3). au adãugat un alt tip de înlãnþuire – anunþurile referitoare la programe ce urmeazã a fi difuzate. În anii ’20. În aceastã luminã este conceputã lucrarea. Din punct de vedere social.

Fireºte cã sunt multe alte interpretãri care contrazic sau completeazã ceea ce a spus Raymond Williams. Posibilitatea de selecþie s-ar putea manifesta între diferite posturi. Williams rãmâne un autor de primã mãrime în cercetãrile asupra televiziunii. ca ºi prin conceptul de mobile privatisation. materializate în apariþii editoriale semnificative. Stuart Hall pare a fi personalitatea care reprezintã cel mai bine orientarea. programele de televiziune prin secvenþialitate. 219). cea empiricã simbolizatã de Paul Lazarsfeld ºi abordarea criticã fundamentatã de cãtre Horkheimer ºi Adorno. sã priveascã la televizor“ (ibidem. televiziunea apeleazã la «critici de televiziune»“ (Cristell. de teatru. Cum remarca ºi Roger Silverstone („Preface“.4. precizeazã Andrew Cristell. Faptul cã dispunem de televiziune acasã ºi cã o putem utiliza în fiecare moment. Pentru a nu mai aminti cã în anii ’50 a avut loc o disputã pe probleme de comunicare între Lazarsfeld ºi C. diferitã de cele menþionate mai sus. dar toate posturile lucreazã pe baza aceluiaºi flux planificat. sã fie publicate The Structural Transformation of the Public Sphere (Jürgen Habermas) ºi o altã lucrare a lui Williams. dimpotrivã. 2003). simultan ca tehnologie ºi ca formã culturalã“ (Williams. 2003. În acelaºi an cu lucrarea Culture and Society mai apar lucrarea lui Hannah Arendt The Human Condition ºi cea a lui Aldous Huxley Brave New World Revisited. relevã Williams. în zilele noastre.2007 16:44 Page 256 256 Istoria comunicãrii Aceastã înlãnþuire neîntreruptã prilejuieºte o percepþie similarã din partea telespectatorului. X. Existau perspectiva ritualicã dezvoltatã de ªcoala de la Chicago. critici literari. p. 2006.Istoria_comunicarii. 2003. pentru ca. cel puþin pentru prima etapã de afirmare ºi dezvoltare a SCB. Sã menþionãm mai întâi faptul cã sfârºitul anilor ’50 ºi începutul deceniului urmãtor rãmân ca o perioadã de intense preocupãri în domeniul comunicãrii. p. 4. „Acest fenomen al fluxului planificat este poate caracteristica definitorie a broadcastingului. Semnificaþia majorã a lucrãrilor de început ale lui Williams este cã „regândeºte înþelesul politic. „explicã faptul cã în timp ce ziarele au critici de specialitate. Dorim sã subliniem astfel cã temele comunicãrii suscitau deja interes în lumea ºtiinþificã. principala consecinþã este aceea cã amputeazã serios posibilitatea de selecþie. S-ar putea chiar spune cã Williams mediazã într-un fel între viziunea criticã . 95). Ceea ce este adevãrat. ºi nu prin flux. prin ideea de „flux neîntrerupt“. Poate aceastã realitate. iar în momentul apariþiei primei lucrãri a lui Williams aveam deja conturate o serie de perspective clare cu privire la comunicare. de particularã instituþionalizare a culturii. vede lumina tiparului The Long Revolution (Raymond Williams). caracterul neîntrerupt. de film. el este de departe autorul cel mai semnificativ. social ºi cultural al mass media“ (John Durham Peters.11. în Williams. Telespectatorii par nu atât sã priveascã la diferite programe de televiziune. Wright Milton. La un moment dat. Fireºte cã sunt interpretãri care definesc. p. În 1961. pentru cã. 4). nu ºtii dacã filmul este mai important sau reclamele pe care le prilejuieºte.qxd 11. un an mai târziu. conferã o nouã perspectivã de interpretare a comunicãrii. 86). ci. Un rãspuns culturaliceºte mai bogat Am înfãþiºat pe larg viziunea despre comunicare a lui Raymond Williams. cu titlul Communications. p. Dacã principala caracteristicã a fluxului este continuitatea. „încurajeazã audienþa sã o considere ca pe un flux nediferenþiat. p. Aºa cum pentru a doua etapã. simplu.

spune el. Este împotriva standardizãrii. Williams îi opune un rãspuns „culturaliceºte mai bogat“. cultura se bizuie pe cei care interpreteazã ce se întâmplã în jurul lor ºi «creeazã sens» pentru aceastã lume. dar nu considerã cã audienþa ar prelua necritic înþelesurile cuprinse în produsele culturale înseriate ºi promoveazã paradigma audienþei active pe care o vor dezvolta reprezentanþii de mai târziu ai SCB. în cele mai asemãnãtoare modalitãþi“. coduri. influenþe. Consideratã o încercare de pionierat în aplicarea semioticii la studiul comunicãrii de masã. vom insista în continuare asupra creaþiei lui Stuart Hall. am spune noi. Chiar dacã Williams nu o spune deschis. Cu alte cuvinte. grupuri primare. 5. comunicarea adevãratã presupune semnificaþii. preocupãrii pentru efecte. The Key Concepts (2002). cercetarea pune în luminã o discordanþã. exprimat foarte bine de cãtre Stuart Hall. când eforturile sale de transmitere întâlnesc nu o nesiguranþã confuzã. fenomen pe care Eco îl numeºte „aberanta decodare“. o nepotrivire între ceea ce transmite sursa ºi ceea ce înþelege receptorul. ci cu douã lumi. ceea ce va apãrea mult mai limpede în lucrãrile din cea de-a doua parte a SCB. de construire a înþelesului. La începutul anilor ’60. Când ºcoala empiricã vorbeºte despre canale. p. cu douã tipuri de experienþe sociale. De aceea. acum apare cu o frecvenþã mare ºi capãtã proporþii îngrijorãtoare. înþelesuri ºi. audienþa este parte a unui proces de modificare a sensului. mai ales atunci când este vorba despre comunicare. Pentru cã o asemenea nepotrivire nu ar trebui sã aparã decât în anumite situaþii de excepþie: . în modalitãþi care sã fie înþelese de fiecare dintre ei. 1958. De aceea. 313). în care nu avem de-a face doar cu douã persoane. comunicarea de masã. Cultural and Media Studies. „A spune cã douã persoane aparþin aceleiaºi culturi înseamnã a spune cã ele interpreteazã lumea cam în aceleaºi feluri ºi cã se pot exprima pe ei înºiºi. Umberto Eco iniþiazã o cercetare cu privire la particularitãþile mesajului de televiziune. recunoaºte valoarea culturalã a formelor noi. Aceastã poziþie limpede contureazã o altã viziune despre comunicare. ci o experienþã structuratã ºi consolidatã“ (Williams. pe acest aliniament. dupã cum am vãzut.1. gândurile ºi simþirile lor despre lume. oricum. ca ºi ªcoala criticã dar. de la mass media pânã la divertisment. nu pot lua naºtere doar în urma unui proces de transmitere. Ceea ce autorul considera drept un accident în societãþile preindustriale. Stuart Hall: rolul codificãrii ºi decodificãrii 5. conceptul de masã.qxd 11. pentru studierea modului cum media pot forma convingeri. „Aberanta decodare“ În introducerea la lucrarea Communication. Nu este de mirare cã dezvoltarea concepþiei despre comunicare se face.2007 16:44 Page 257 Studiile Culturale Britanice 257 ºi cea empiricã ºi prefigureazã o soluþie de depãºire a diviziunii. Williams subliniazã importanþa comunitãþii ºi a experienþei sale structurate. în cadrul SCB. spre deosebire de aceasta. convingerile nu se pot forma din nimic ºi. pentru cã el exprimã cel mai fidel dezvoltãrile conceptului de comunicare la sfârºitul anilor ’70 ºi începutul deceniului urmãtor. John Hartley semnaleazã un lucru interesant. Astfel. Comunicarea de masã. Autorul englez criticã. „eºueazã ºi va continua sã eºueze.11.Istoria_comunicarii.

Istoria_comunicarii.qxd

11.11.2007

16:44

Page 258

258

Istoria comunicãrii

– în cazul în care oamenii nu cunosc limba (ce înþelesuri puteau sã atribuie grecii ºi, dupã aceea, celelalte popoare hieroglifelor egiptene, pânã când acestea nu au fost descifrate de cãtre Champollion?); – atunci când aparþin unor generaþii depãrtate foarte mult în timp (ce înþelesuri puteau sã atribuie creºtinii medievali artei greceºti ºi romane?); – în situaþiile în care oamenii provin din diferite sisteme de gândire ºi de credinþe (ce înþelesuri sã atribuie turiºtii contemporani vitraliilor din catedrale?); – în cazul în care persoanele aparþin unor culturi complet diferite (ce înþelesuri sã atribuie reprezentanþi ai rasei albe artei aborigene?). Ceea ce constatã cu surprindere Eco este cã deºi mijloacele de comunicare, cum ar fi televiziunea, au coduri comunicaþionale, apare acel fenomen de nepotrivire pentru care „decodarea aberantã este norma ºi nu excepþia“. Eco propune o cercetare specialã pe aceastã temã, care sã cuprindã mai multe trepte, sã prilejuiascã o analizã semioticã a textului ºi o analizã sociologicã a audienþei, pe baza cãreia sã se poatã aprecia mai exact „puterea ideologicã a media ºi spaþiul de manevrã pe care îl deþin“. Articolul scris de Umberto Eco pe marginea acestei prime cercetãri a fost tradus ºi publicat în revista Centrului pentru Studii Culturale Contemporane de la Birmingham, în 1972. John Hartley sugereazã cã este imposibil ca Hall sã nu fi cunoscut articolul, pentru cã el conducea Centrul în acea perioadã. Pe de altã parte, chiar dacã vorbeºte doar de „o sursã de influenþare pentru tezele lui Hall“ (Hartley, 2002, p. 2), este limpede cã autorul australian doreºte un tip de reponderare a contribuþiilor la lansarea acestei teme de real interes pentru comunicare: codificarea ºi decodificarea mesajelor. Chiar dacã a cunoscut articolul ºi problema formulatã de Eco, chiar dacã articolul publicat i-a accentuat, poate, sensibilitatea faþã de temã, trebuie recunoscut cã atât perspectiva de analizã, cât ºi interpretarea problemei propuse de cãtre Hall sunt diferite. „Codificarea“ ºi „decodificarea“ nu erau noþiuni noi. Ele fuseserã folosite de cãtre Shannon într-o analizã preponderent tehnicã, sub forma: Sursa codificator mesaj decodificator destinatar

în care preocuparea esenþialã era sã fie evaluatã acurateþea transmiterii unor semnale de cãtre sursã spre destinatar. Termenii ca atare sunt reluaþi de cãtre Wilbur Schramm într-o încercare de încorporare a feedback-ului în activitatea de comunicare.

Decoder Interpreter Encoder

Decoder Interpreter Encoder

Istoria_comunicarii.qxd

11.11.2007

16:44

Page 259

Studiile Culturale Britanice

259

Ce reproºeazã Hall acestor analize? Linearitatea – sursã, mesaj, receptor –, concentrarea la nivelul schimbului de mesaje ºi absenþa unei concepþii bine articulate privind diferite momente ale acestei structuri complexe de relaþii.
5.2. „Producþia discursivã“ ºi producþia propriu-zisã

Hall îºi propune sã aplice la procesul de „producþie discursivã“ schema folositã de cãtre Marx în interpretarea procesului de producþie propriu-zisã. Amintim cã Marx vorbeºte de câteva momente distincte, dar legate între ele: producþia, circulaþia, distribuþia, respectiv consumul, ºi reproducþia. Ce îl atrage în mod special pe Hall la aceastã schemã? Faptul cã fiecare moment are propria autonomie, dar toate sunt legate într-un circuit unitar. De asemenea, este impresionat de elasticitatea legãturilor dintre etape: fiecare dintre ele o condiþioneazã într-un anume fel pe cea urmãtoare (fãrã producþie nu poate exista nici circulaþie, nici consum sau, în alt fel, calitatea producþiei influenþeazã volumul consumului), dar nici una nu poate garanta în întregime existenþa celei urmãtoare cu care este legatã. Fiecare etapã are nu numai autonomie în ansamblul procesului, dar ºi anumite trãsãturi distincte: într-un fel se lucreazã în producþie ºi în cu totul altul în circulaþie; pentru a face referire la domeniul comunicãrii, structurile care produc mesajele au anumite particularitãþi ale activitãþii, comparativ cu cele care îl transmit. Similitudinea dintre ceea ce descrie Marx ºi „producþia discursivã“ este, dupã opinia lui Hall, extrem de instructivã. Obiectul „producþiei“ este în cazul producþiei de televiziune înþelesul cuprins într-un mesaj. „Dacã nu existã înþeles, poate sã nu fie consum. Dacã înþelesul nu este articulat, atunci nu existã efect“ (Hall, 2002, p. 167). Prin urmare, ºi aici avem aceleaºi legãturi pe care le-am prezentat mai sus. Un „moment“ de producþie a mesajului, cu toate particularitãþile sale, unul de distribuþie, care are iarãºi o altã serie de caracteristici, ºi unul de receptare, de descifrare a înþelesului. Fiecare etapã este legatã de cealaltã, ca ºi în producþia propriu-zisã ºi, în acelaºi timp, fiecare are autonomia sa. Dintre etapele „producþiei discursive“, douã se disting prin importanþa lor deosebitã. Ca sã poatã fi transmis pe canalele specifice televiziunii, mesajul are nevoie sã fie prelucrat, transpus într-o anumitã formã, forma discursivã, iar la celãlalt capãt descifrat, spre a putea fi înþeles. Aceste douã momente se disting prin importanþa lor, determinantã pentru ansamblul activitãþii. Ceea ce la Marx era „procesul muncii“, aici este „program“ (cu toate etapele sale, de la producerea mesajului la întreaga structurã a unei instituþii de broadcasting, la reþelele de transmisie ºi infrastructura tehnicã), iar producþia propriu-zisã este construirea mesajului. Acest moment este decisiv, pentru cã el reprezintã „punctul de pornire a circuitului“. Aºa cum consumul este parte a producþiei, tot aºa ºi receptarea este într-un anume fel „moment al producþiei“, în sensul cã momentul acesta influenþeazã direct producþia. Deci avem douã momente esenþiale – producerea ºi receptarea mesajului –, ambele decisive în cadrul circuitului de ansamblu, pentru cã, în cele din urmã, ele dau sens întregii activitãþi; în acelaºi timp, ele sunt diferenþiate, procesul de producere a mesajului având o semnificaþie suplimentarã provenitã din faptul cã reprezintã punctul de pornire al întregii activitãþi. „Producerea ºi receptarea mesajului de televiziune nu sunt,

Istoria_comunicarii.qxd

11.11.2007

16:44

Page 260

260

Istoria comunicãrii

de aceea, identice, dar sunt interconectate: ele sunt momente diferenþiate în cadrul unui ansamblu format din totalitatea relaþiilor unui proces comunicaþional ca întreg“ (ibidem, p. 168).
5.3. Simetrie ºi asimetrie în transmiterea ºi receptarea mesajului

Acesta este circuitul procesului comunicaþional în ansamblu, construit prin similitudine cu procesul de producþie. Analiza întreprinsã de Hall cunoaºte un nivel mai adânc, alcãtuit doar din elementele specifice unui proces comunicaþional. În etapa de producere a mesajului, evenimentul trebuie mai întâi prelucrat, pentru a lua o formã discursivã ºi codificat pentru a deveni un discurs cu înþeles. Sã presupunem, spune Hall, cã avem de-a face cu un eveniment istoric brut. El nu poate fi transmis ca atare într-o emisiune de televiziune, ci are nevoie sã fie prelucrat, transformat într-o „poveste“, într-un tip de aranjament specific pentru televiziune. Ce se înþelege prin acest lucru? Evenimentul nu este trãdat, nesocotit, în sensul cã în viaþã se întâmplã ceva, iar la televiziune apare cu totul altceva. Este vorba despre o prelucrare profesionalã, despre o „citire“ a sa într-un anume fel, despre o încadrare într-un context, inclusiv de o „definire“ a situaþiei în care a avut loc. Ca sã ne reprezentãm ºi mai limpede acest moment, sã presupunem cã douã televiziuni transmit acelaºi eveniment. Nu este nici o îndoialã cã transmisia va fi diferitã, diferenþã care nu rezultã neapãrat dintr-o acþiune „deliberatã“, ci din propriul mod de „citire“ a evenimentului de cãtre redactorii ºi personalul unei televiziuni sau alteia. Fiecare centru de producþie foloseºte un cod ºi livreazã un mesaj sub o formã discursivã. La celãlalt capãt al circuitului, el trebuie decodificat, pentru cã numai în felul acesta se poate obþine un efect. „Efect nu are decât înþelesul decodificat“ (ibidem, p. 167). Din punct de vedere al înþelesului, se creeazã doi poli între care se produce schimbul: polul reprezentat de structura de producþie, care creeazã mesajul împreunã cu înþelesul acestuia, ºi polul reprezentat de structura de recepþie, care are, de asemenea, o serie de particularitãþi. Este ceea ce autorul numeºte meaning structures 1, spre a le deosebi de meaning structures 2, care semnificã momentul, ºi el foarte important, al decodificãrii mesajului. Ajuns în acest punct al analizei, Hall semnaleazã douã tipuri de probleme, ambele foarte importante ºi care constituie elementele de originalitate ale studiului. Prima este asimetria dintre cele douã laturi ale oricãrui proces de schimb comunicaþional. Aici se aflã sursa „distorsiunilor“, a „neînþelegerilor“ care intevin în procesul comunicãrii. Cele douã structuri care produc înþeles nu numai cã nu sunt simetrice, dar potrivit lui Hall arareori coincid. În mod normal, pentru ca mesajul sã fie înþeles ar trebui sã fie un gen de simetrie între procesele de codificare ºi cele de decodificare. Ambele pãrþi sã vorbeascã aceeaºi limbã. Cum spune autorul, „gradele de «înþelegere» ºi «neînþelegere» în schimbul comunicaþional depind de gradele de simetrie/asimetrie în activitatea de codificare ºi decodificare“ (ibidem, p. 169). În amontele acestei situaþii se aflã o explicaþie: codurile pe baza cãrora se fac atât codificarea, cât ºi decodificarea sunt diferite, ceea ce induce o activitate practicã diferitã în structura de înþelesuri 2 faþã de structura de înþelesuri 1. De unde provine aceastã diferenþã între coduri? Din condiþiile de existenþã diferite, aici intrând pregãtirea culturalã, dar mai ales modul cum naturalizeazã fiecare grup social o serie de condiþii

Istoria_comunicarii.qxd

11.11.2007

16:44

Page 261

Studiile Culturale Britanice

261

ale existenþei sale, cum percepe o serie de fenomene prin prisma propriei experienþe de viaþã. Sã-l ascultãm pe autor: „Dar aceasta, la rândul ei, [simetria respectiv asimetria activitãþii de codificare ºi decodificare] depinde de gradele de identitate/ nonidentitate dintre coduri […]. Neconcordanþa dintre codurile propriu-zise are mult de-a face cu diferenþele structurale dintre broadcaster-i ºi audienþe ºi, în acelaºi timp, cu asimetria dintre codurile «sursei» ºi «receptorului» în momentul transformãrii în forma discursivã sau al descifrãrii acesteia“ (idem). Semnalarea asimetriei dintre activitatea de codificare ºi decodificare, la care fãcuse trimitere ºi Umberto Eco prin formula „aberanta decodare“, este desigur importantã. Hall face un pas mai departe ºi vorbeºte despre structura propriu-zisã a codurilor, despre înþelesuri dominante ºi înþelesuri preferate, despre modul cum lucreazã mesajul televizat cu asemenea realitãþi. Fiecare culturã îºi construieºte propriile coduri, care ne ajutã sã înþelegem lumea, sã interpretãm diferite fenomene ºi sã ne precizãm poziþia faþã de ele. Codurile sunt construite ºi acest caracter este adesea neglijat. Existã coduri – de pildã, cele culturale – care sunt în cea mai mare parte moºtenite, fiind chiar considerate „naturale“. Când avem de-a face cu mesaje codate prin aceastã prismã, comunicarea nu cunoaºte sincope semnificative: toatã lumea este de acord cã oamenii sunt egali, cã munca trebuie preþuitã, cã ºtiinþa de carte este o achiziþie extrem de importantã etc. Potrivit lui Hall, mesajul transmis prin televiziune este polisemic, are mai multe înþelesuri. Mesajul propune una sau câteva interpretãri unei realitãþi care comportã nenumãrate interpretãri. Aici autorul englez introduce formula de înþelesuri dominante sau preferate. Asemenea tipuri de înþelesuri sunt importante pentru cã nu sunt ºi nu pot fi irezistibil impuse sau acceptate (ca în cazul celor culturale; de pildã, un furt va fi univoc condamnat). Când este vorba despre alte fapte, în legãturã cu care existã diverse puncte de vedere, diverse interpretãri, producãtorii de televiziune nu mai pot aspira la o decodificare identicã, pentru cã acest lucru nu mai este posibil. Atunci ei urmãresc doar ca decodificarea sã respecte dominantele textului ºi sã fixeze anumite limite de interpretare a acestuia. Producãtorii discursului televizat urmãresc sã stabileascã „anumite limite ºi anumiþi parametri în cadrul cãrora sã aibã loc decodarea. Dacã nu ar exista limite, audienþele ar putea, simplu, sã citeascã într-un mesaj ceea ce le place“ (ibidem, p. 173). Care ar fi aceste limite? Dupã ordinea ºi ierarhia prefigurate de cãtre valorile culturale, materializate în „ordinea culturalã dominantã“, cu o viabilitate remarcabilã, urmeazã un alt tip de ierarhie. Prefiguratã de alt set de valori ºi opþiuni care nu au importanþa celor culturale, dar care au o arie de rãspândire ºi acceptare destul de mare; sunt valori ºi opþiuni care þin mai mult de specificul unei orânduiri sociale, ale unei etape importante de evoluþie. Dacã ar fi sã ne referim la momentul actual al evoluþiei României, asemenea valori ar putea fi: proprietate, concurenþã, iniþiativã, protecþie etc. Mesajul televizat codificã textul într-un asemenea registru, prefigurând un gen de „lecturã preferatã“, doritã nu numai de cãtre producãtori, ci împãrtãºitã, cel puþin într-o anumitã mãsurã, ºi de audienþã. În felul acesta mesajul, relevã Hall, contribuie implicit la perpetuarea structurii sociale respective, a ierarhiilor ºi opþiunilor sale. „Când vorbim despre înþelesuri dominante, nu avem în vedere un proces

Istoria_comunicarii.qxd

11.11.2007

16:44

Page 262

262

Istoria comunicãrii

unilateral care guverneazã modul în care toate evenimentele vor fi semnificate. Procesul constã într-o «activitate» necesarã pentru a obliga, a câºtiga plauzibilitate ºi a prezenta ca legitimã decodarea evenimentului în cadrul limitei prefigurate de definiþiile dominante în care el a fost semnificat“ (ibidem, p. 172).
5.4. Trei tipuri de decodificare

Contribuþia cu totul remarcabilã a lui Hall constã în înþelegerea mai complexã a practicilor de decodificare, care, în ultimã instanþã, conduc la conturarea unui alt statut pentru audienþã decât cel reþinut de cercetarea de specialitate de pânã atunci. Putem vorbi despre o putere specialã cu care autorul englez investeºte receptorul, care nu este obligat sã accepte înþelesurile codificate în text ºi sã decodifice mesajele aºa cum au fost ele codificate de cãtre producãtor. Mai mult, el poate propune „lecturi alternative“ aceluiaºi text. Ceea ce înseamnã cã nu avem de-a face cu o simplã decodificare, deci citire în cadrul codului dat, ci cu ceva mai complex, cu o construcþie de înþeles din partea spectatorului. În fapt, Hall considerã cã ar exista trei poziþii „ipotetice“ pe care le-ar cunoaºte activitatea de decodificare. Prima este lectura „preferatã“ despre care am vorbit ºi care înseamnã o lecturã în cadrul limitelor pe care producãtorul le fixeazã descifrãrii textului. „Telespectatorul opereazã în cadrul codului dominant“ (ibidem, p. 174). Este „comunicarea perfect transparentã“, ipostaza idealã a acesteia. În cadrul ei putem distinge poziþiile configurate de codul profesional, care cuprinde reguli de ordonare ºi reordonare a materialului, dupã ce el a fost semnificat în manierã hegemonicã. Bucurându-se de o „independenþã relativã“, codul de tip profesional poate opera chiar ºi în interiorul codului hegemonic dominant, cu scopul de a optimiza discursul ca atare, de a consolida „calitatea lui hegemonicã“. Domeniul în care opereazã codul profesional este cu preponderenþã tehnic, – probleme de imagine ºi calitate a acesteia, valoarea ºtirilor ºi forma prezentãrii lor –, dar toate acestea aduc mesajul mai aproape de viziunea ºi de exigenþele telespectatorului. Când apare un eveniment deosebit, interpretarea sa este datã de elitele politice, economice, militare. Imaginile, prezentarea, succesiunea, formatul þin de codul profesional. Fireºte cã reproducerea semnificaþiei hegemonice a evenimentului nu este din partea profesioniºtilor televiziunii un demers „lipsit de contradicþii“, dar codul profesional ºi codul dominant se aflã, dupã opinia autorului, într-un tip de consens strategic. A doua poziþie este reprezentatã de ceea ce autorul numeºte „codul negociat“, ori poziþia negociatã. În general, audienþele recepteazã sensurile generale ale textelor ºi mesajelor televizate. Mai ales cã asemenea înþelesuri constituie un gen de grilã de interpretare, relevã ceea ce anume leagã evenimentele între ele, semnificaþia lor pentru naþiunea respectivã, uneori chiar construiesc pas cu pas o viziune geopoliticã. Punctul de vedere hegemonic se caracterizeazã nu numai prin aceastã propensiune pentru semnificaþia de ansamblu, ci „el poartã ºtampila «legitimitãþii»“, atitudine susþinutã prin asemenea determinative precum „natural“, „inevitabil“, „de la sine înþeles“. Activitatea de decodare în cadrul acestei variante „conþine un amestec de elemente adaptative ºi opoziþionale“ (ibidem, p. 175). Ea recunoaºte legitimitatea definiþiilor hegemonice, dar atunci când este vorba de aplicarea acestora la mediul de existenþã al audienþei, aceasta are tendinþa sã-ºi construiascã propriile reguli sau,

Istoria_comunicarii.qxd

11.11.2007

16:44

Page 263

Studiile Culturale Britanice

263

cum spune Hall, sã „opereze cu excepþiile de la regulã“. Acceptã din punct de vedere formal semnificaþia de ansamblu a interpretãrii hegemonice, dar îºi „rezervã dreptul de a face o aplicare negociatã la condiþiile locale“. Pentru a fi mai sugestiv, autorul apeleazã la un exemplu: de pildã adoptarea unei legi care limiteazã dreptul la grevã. Semnificaþia de ansamblu a legii este acceptatã: interesul naþional, folosirea timpului de muncã pentru dezvoltare etc. Dar aceasta nu are nici o legãturã cu dorinþa unor segmente ale audienþei de a continua greva, de a primi salarii mai mari etc. De fiecare datã este invocatã o „logicã situaþionalã“, care legitimeazã acþiunea pe plan local, chiar dacã interesele de ansamblu ºi interpretarea generalã a acþiunii, în cazul de faþã semnificaþia la nivel naþional, nu sunt contestate. Ceea ce ar însemna: „Suntem de acord cu legea limitãrii dreptului la grevã, dar valabilitatea ei sã se opreascã la poarta companiei noastre“. Aceste perspective diferite, aceste logici paralele reprezintã baza poziþiei negociate. „Presupunem“, precizeazã autorul, „cã marea majoritate a neînþelegerilor provin din contradicþiile ºi disjuncþiile între codificãrile dominant hegemonice ºi decodificãrile negociate pe baza experienþei locale“ (idem). Este ºi ceea ce stã la baza formulei mult invocate de „eºecuri ale comunicãrii“. A treia poziþie este conturatã de urmãtoarea situaþie. Este posibil, spune autorul, ca un telespectator sã înþeleagã perfect codurile ºi semnificaþia definiþiei hegemonice, dar sã „decodifice mesajul într-o modalitate opusã la nivelul semnificaþiei de ansamblu“. Operaþia în aceastã situþie este cu mult diferitã de cea anterioarã. Acolo se menþinea interpretarea de ansamblu. Receptorul construia doar alternativa practicã pentru contextul precis al existenþei sale. În cazul de faþã, avem de-a face cu o operaþie de extragere a mesajului din codul în care a fost elaborat ºi cu reîncadrarea lui într-un cod cu totul diferit. Deci un spectator ascultã o dezbatere despre nevoia de a limita creºterea salariilor, dar echivaleazã orice trimitere la „interes naþional“ cu interesul unei clase sau al unui grup. În acest caz, codul ca atare este opus. Din punct de vedere politic, intereseazã foarte mult cât de rãspândite sunt asemenea tipuri de decodificãri. Dacã evenimente „mari“ în legãturã cu care ar trebui sã fie un anumit tip de consens, deci care ar trebui „citite“ cel puþin într-un cod negociat, vor fi preponderent descifrate într-un cod opus, atunci condiþiile unei crize sunt create. Codurile se aflã în competiþie deschisã. Iar disputa pentru „politicile de semnificare“ devine foarte strânsã.
5.5. „Adevãratã cotiturã în studiul receptãrii“

„Un text fãrã aspiraþii la o viaþã ulterioarã“, spun Michael Gurevitch ºi Paddy Scannell (2003, p. 233). Articolul are ºi o istorie destul de complicatã. El a fost prima datã prezentat în 1973 la un colocviu organizat de cãtre Centrul pentru Cercetarea Comunicãrii de Masã de la Universitatea din Leicester. Un an mai târziu, sub titlul „Encoding/Decoding“, va fi prezentat la un simpozion al specialiºtilor din broadcasting ºi studiul audienþei organizat la Veneþia. Cunoaºte mai multe forme, dar varianta pe care Hall o publicã în 1980, pe care o ºi citãm, este consideratã forma finalã. Deºi cel care o parcurge îºi dã seama cã ºi aceastã variantã are „un caracter provizoriu ºi neîncheiat“. La publicare s-a menþionat cã face parte dintr-un proiect mai larg de cercetare a mesajelor televiziunii, dar care nu a fost încheiat niciodatã.

Istoria_comunicarii.qxd

11.11.2007

16:44

Page 264

264

Istoria comunicãrii

Anii când materialul este elaborat ºi publicat reprezintã o perioadã foarte solicitantã pentru autor. Bibliografia lucrãrilor publicate de Hall aratã o gamã de probleme extrem de largi. Cert este cã „Encoding/Decoding“ reprezintã „una dintre realizãrile intelectuale majore ale lui Hall în aceastã perioadã“ (Colin Sparks, 1996, p. 72). La o anumitã subevaluare a studiului a contribuit ºi mãrimea sa (10 pagini), faptul cã nu este „împovãrat“ de trimiteri bibliografice ºi, pe deasupra, poartã un titlu foarte scurt („douã cuvinte despãrþite printr-un slash“), cum remarcau Michael Gurevitch ºi Paddy Scannell. ªi, totuºi, articolul a avut o viaþã ulterioarã foarte interesantã. El este ºi astãzi considerat nu numai una din realizãrile majore ale autorului în acea perioadã extrem de febrilã, ci realizarea sa cea mai importantã în analiza comunicãrii ºi, am spune, studiul care fixeazã cu cea mai mare fidelitate contribuþia SCB la studiul comunicãrii: descoperirea audienþei active. Este adevãrat cã analiza este ajutatã mult ºi de formule sugestive – cod negociat, cod dominant, cod opus – care astãzi au intrat în limbajul comun al specialiºtilor. Ceea ce spune ceva. Aceastã traiectorie spectaculoasã poate fi explicatã prin trei factori. În primul rând, valoarea intrinsecã a studiului. Spre deosebire de Shannon, autorul englez nu este preocupat de absenþa simetriei. Dimpotrivã, el considerã cã momentul receptãrii are autonomia sa în raport cu înþelesul codificat, cã procesul receptãrii are „propria viaþã ºi putere“ (Gurevitch, Scannell, 2003, p. 239). Hall se detaºeazã limpede ºi de poziþia semioticã potrivit cãreia textul codificat are puterea lui, iar înþelesul puternic impregnat în text va induce o lecturã dacã nu identicã, mãcar apropiatã. În varianta finalã a articolului publicat în 1980, Hall se concentreazã cu deosebire pe puterea audienþei. Pentru cã analiza noastrã este concentratã pe probleme istorice va trebui sã recunoaºtem cã audienþa este descoperitã chiar de cãtre orientarea empiricã americanã. Întrebarea este: ce fel de audienþã? Identificãm astfel contribuþia majorã a autorului englez. „Audienþa“ relevatã, de pildã, de teoria utilizãrilor ºi recompenselor era una care putea sã aleagã între mesajele care i se ofereau. Nu mai mult. La Hall, audienþa este investitã cu douã caracteristici: ea poate sã accepte, dar poate ºi sã negocieze sau chiar sã respingã mesajul ºi, odatã cu el, chiar codul în care a fost conceput. Ea poate face acest lucru pentru cã nu se mai mulþumeºte sã aleagã între douã variante, ci construieºte ea înþelesul, ºi chiar un cod opus celui primit. Audienþã activã avem ºi în viziunea empiricã ºi în cea a SCB. Diferenþa între înþelesul uneia ºi al celeilalte este enormã. Iar marcarea acestei diferenþe este meritul lui Hall ºi al SCB în ansamblu. Cu o audienþã aºa cum este ea definitã de cãtre Hall, câmpul comunicãrii în ansamblu se reconfigureazã. Producãtorii de mesaje, specialiºtii din broadcasting, din presa scrisã, din celelate mijloace de comunicare, trebuie sã þinã cont de acest lucru: audienþa care nu numai primeºte, ci rãspunde reconstruind înþelesuri ºi chiar coduri. Un al doilea element explicativ îl constituie contextul favorabil preocupãrilor exprimate în „Encoding/Decoding“. Cum spuneau ºi Michael Gurevitch ºi Paddy Scannell, durabilitatea unui text nu constã „numai în proprietãþile sale imanente“, ci ºi în ceea ce întâlnim în afara lui – probleme, întrebãri, angajamente –, care într-un anume fel „cheamã textul la viaþã“, îl þin în actualitate. Într-adevãr, putem considera cã studiul la care ne referim a beneficiat ºi de un context marcat de foarte multe preocupãri legate de audienþã. Dezvoltarea spectaculoasã nu doar a broadcasting-ului, ci ºi a campaniilor electorale, lucru menþionat mai puþin, intensificã preocupãrile privind audienþa,

Istoria_comunicarii.qxd

11.11.2007

16:44

Page 265

Studiile Culturale Britanice

265

modul cum percepe ºi prelucreazã ea mesajul, cum rãspunde diferitelor încercãri de a o influenþa. Preocupãrile de care am amintit – reale – s-au corelat cu valoarea intrinsecã a studiului. Un context favorabil nu poate þine la suprafaþã ceva decât pentru o scurtã perioadã de vreme. Dacã am explica actualitatea studiului „Encoding/Decoding“ doar prin intermediul contextului, ar însemna cã îl reducem la importanþa unei mode trecãtoare. Ceea ce nu este în nici un fel cazul.
5.6. O contribuþie trebuie judecatã ºi prin ceea ce declanºeazã

În sfârºit, dupã pãrerea noastrã, o creaþie trebuie judecatã ºi prin ceea ce a declanºat sau a amplificat ca preocupãri ºi direcþii de cercetare. În cadrul Centrului pentru Cercetarea Culturii Contemporane, studiul lui Hall a produs o puternicã impresie ºi un gen de emulaþie de a continua, într-un fel sau altul, analiza. Mai ales cã profesorul Hall era foarte apropiat de studenþi ºi foarte apreciat de viitorii specialiºti. Doi dintre aceºtia care activau în cadrul subgrupului pentru studiul media – Charlotte Brundson ºi David Morley – ºi-au propus sã testeze aprecierile de bazã cuprinse în „Encoding/Decoding“ ºi au iniþiat o cercetare concretã a codurilor folosite pentru un program de mare impact al momentului, Nationwide. Concomitent, ei au urmãrit ºi cum descifreazã telespectatorii codurile folosite de producãtori în elaborarea mesajelor. „Cumpãrã“ asemenea mesaje fãrã probleme, adoptã o poziþie negociatã în interpretarea textului sau chiar apeleazã la o descifrare opusã? Iniþial, cei doi studenþi ºi-au propus sã cerceteze toate fazele unui program – momentul producþiei, deci al codificãrii propriu-zise, textul codificat ºi receptarea sa. Cum accesul permis de cãtre BBC a fost limitat, primele douã faze nu au mai putut fi realizate cum se cuvine. Cercetarea s-a limitat, în cele din urmã, doar la faza receptãrii, urmãrind operaþia de decodare (Turner, 2003, p. 110). Rezultatele au confirmat aprecierile fãcute de cãtre Hall, cu menþiunea cã cercetarea ca atare nu a fost foarte solidã din punct de vedere metodologic. Am menþionat-o mai ales pentru a releva cã unul din autori, David Morley, realizeazã mai târziu o cercetare de sine stãtãtoare publicatã într-o lucrare, în care gãsim o raportare criticã la investigaþia finalizatã în timpul studenþiei (Morley, 1986). Al doilea moment important în dezvoltarea acestei tradiþii este publicarea, în 1982, a lucrãrii lui Dorothy Hobson: Crossroads: The Drama of a Soap Opera. Crossroads era o melodramã difuzatã în Marea Britanie pe un canal comercial. Diferenþa, potrivit lui Turner, este cã nu a fost o investigaþie strict academicã, autoarea coborând în rândul audienþei ºi urmãrind o serie de episoade alãturi de persoane din eºantionul studiat. Multe date ale investigaþiei provin din observaþii directe în timpul vizionãrii sau din discuþiile „lungi ºi nestructurate“ care urmau dupã aceea. Ca ºi Morley, Hobson constatã cã audienþele „lucreazã“ în diferite feluri cu textul. Hobson mai desprinde douã concluzii interesante: telespectatorii preferã sã discute nu despre fiecare episod în parte, ci despre program, despre serial ca atare. Detaliile se estompeazã ºi rãmâne linia de ansamblu a acþiunii. În al doilea rând, datoritã participãrii la urmãrirea diverselor episoade, Hobson descoperã importanþa situaþiei contextuale în care se aflã telespectatorul atunci când evalueazã textul difuzat. În orice caz, Hobson sintetizeazã sugestiv relaþia emiþãtor-receptor în cazul mesajelor televizate: „Comunicarea nu este nicidecum un proces unidirecþional, iar contribuþia pe care audienþa o aduce la Crossroads este la fel de importantã ca ºi mesajele pe care producãtorii le

Istoria_comunicarii.qxd

11.11.2007

16:44

Page 266

266

Istoria comunicãrii

insereazã în program. În acest sens, ceea ce a relevat audienþa la Crossroads este cã pot fi tot atât de multe interpretãri ale programului câþi telespectatori existã. Nu avem de-a face cu un mesaj sau un înþeles intrinsec al întregului film, ci acesta se activeazã ºi începe sã comunice când telespectatorii adaugã propriile interpretãri ale programului. Cei care criticã programul, cei care îl atacã, scapã din vedere aspectul vital al atracþiei pe care el o are asupra spectatorilor. Programul este criticat pentru tehnicile inadecvate, fãrã sã se observe cã puterea lui stã în intriga sa ºi în conexiunile pe care le prilejuieºte cu experienþele spectatorilor“ (Hobson, 1982, p. 170).

6. Audienþa activã, cea mai importantã achiziþie a SCB Prin creaþia lor, reprezentanþii SCB au dezvoltat o alternativã la paradigma pozitivistã, la orientarea empiricã. Referindu-se la diferenþa dintre abordarea „dominantã“ ºi cea „criticã“ ºi la faptul cã, aparent, deosebirea principalã era în câmp metodologic ºi procedural, Stuart Hall considera falsã o asemenea judecatã ºi sublinia: „Aceste diferenþe apar în primul rând în relaþia cu analiza media“ (Hall, 1986, p. 56). Chiar dacã autorul englez avea în vedere reprezentanþii ªcolii de la Frankfurt, constatarea este perfect valabilã ºi pentru SCB. O abordare criticã cu privire la societate, la etapa pe care o traverseazã aceasta, nu se poate sã nu aibã ºi o viziune diferitã despre media. Hall, de pildã, accentueazã legãtura dintre mass media ºi reproducerea înþelesurilor dominante, hegemonice, ca ºi rolul presei de a defini, prima, un eveniment, ceea ce îi conferã un avantaj enorm în dezbaterile din sfera publicã. Hoggart are în vedere o funcþie de dezagregare a vieþii „organice“ de altãdatã, de construire a unor viziuni consumeriste, considerate de cãtre autor false ºi lipsite de orizont. Williams caracterizeazã mult mai complex procesul de comunicare, accentuând importanþa receptãrii ºi rãspunsului. Cu deosebire prin reprezentanþii sãi cei mai autorizaþi, Williams ºi Hall, SCB relevã caracterul activ al audienþei, rezultat nu dintr-o dorinþã a autorilor, ci din poziþia ei diferitã, din interesele ºi valorile diferite pe care le are sau le poate avea. Sã nu uitãm cã aceasta „autohtonizeazã“ experienþe ºi practici ºi îºi construieºte adesea criterii specifice de evaluare ºi judecatã, ceea ce îi permite ºi o „citire“ diferitã, adesea alternativã a mesajului. Aici identificãm poate contribuþia cea mai importantã a SCB în interpretarea comunicãrii. Audienþa activã este achiziþia teoretica a orientãrii de care ne-am ocupat. Dacã ar fi chiar ºi numai acest lucru, SCB ar merita cu prisosinþã un capitol în aceastã primã versiune a Istoriei comunicãrii. O dovadã elocventã a preocupãrii reprezentanþilor SCB de a fi contemporani cu ei, de a-ºi concentra efortul de analizã pe probleme de relief ºi oarecum presante, este reprezentatã ºi de faptul cã televiziunea ºi mesajele acesteia formeazã un obiect predilect de analizã. ªi am spune, ºi un domeniu de cercetare unde reprezentanþii SCB înscriu contribuþii importante. Variantele de rãspuns al telespectatorului conturate de cãtre Hall, fluxul neîntrerupt de ºtiri (Williams), judecãþile formulate de Morley pe baza cercetãrii audienþei unor programe de mare impact sunt contribuþii citate cu respect ºi astãzi în literatura de specialitate.

Istoria_comunicarii.qxd

11.11.2007

16:44

Page 267

Studiile Culturale Britanice

267

Indiferent de perspectiva din care sunt abordate mijloacele moderne de comunicare, nu putem sã nu relevãm cã toþi membrii SCB iniþiazã cercetãri asupra acestor mijloace ºi dezvoltã, am putea spune, un corp de judecãþi ºi aprecieri despre acest nou ºi foarte semnificativ domeniu al vieþii moderne. Astfel, putem vorbi despre o contribuþie durabilã la studiul mass media, la conturarea unui nou câmp de cercetare, cum ar fi cultura media, la construirea unei imagini mai reprezentative despre evoluþia ºi impactul mijloacelor moderne de comunicare. Cãtre sfârºitul secolului trecut cercetarea comunicãrii sociale, studiul media, cultura media au apãrut ca domenii bine conturate de cercetare ºi la acest pas înainte putem descifra ºi contribuþia deosebitã a SCB. Sã nu uitãm însã cã perspectiva de abordare a SCB este preponderent culturalã. Fãrã a reveni la definirea culturii de cãtre aceastã abordare, nu putem sã nu relevãm cã media sunt analizate în interiorul paradigmei fundamentale propuse de Williams, Hall ºi colegii lor, cea a binomului culturã-societate. Spre deosebire de ªcoala de la Frankfurt, reprezentanþii SCB fac loc mijloacelor de comunicare în câmpul culturii, explozia acestora fiind un punct de plecare pentru redefinirea culturii într-o viziune mai largã, în consens cu transformãrile spectaculoase din perioada postbelicã. Nu avem de-a face cu atitudinea aºa de radicalã a ªcolii de la Frankfurt în ceea ce priveºte evoluþia societãþii ºi a vieþii culturale în ansamblu, ceea ce creeazã ºi posibilitatea unei analize mai nuanþate a mass media, în registre preponderent critice, dar ºi explicative, ºi chiar pozitive. Viziunea culturalã largã corelatã cu abordarea criticã mai nuanþatã a stat la baza influenþei internaþionale a SCB. Schimbând cadrul teoretic de analizã a comunicãrii, SCB au prefigurat nu numai o perspectivã nouã, de o prospeþime indiscutabilã, dar au creat ºi o premisã importantã pentru influenþa lor internaþionalã. „Studiile de comunicare ºi media din Statele Unite în perioada anilor ’80“, subliniazã Hanno Hardt, „au intrat sub influenþa unui corp de literaturã britanicã identificatã cu tradiþiile intelectuale reprezentate de Raymond Williams, Richard Hoggart ºi Centrul de Studii Culturale Contemporane de la Universitatea din Birmingham, cu deosebire sub conducerea lui Stuart Hall. Într-adevãr, scrierile grupului numit Studiile Culturale Britanice constituie o contribuþie semnificativã la cercetarea comunicãrii de masã, ºi acestea au început sã reprezinte cea mai importantã schimbare intelectualã care a captat atenþia cercetãtorilor americani din domeniul comunicãrii ºi media cu o generaþie în urmã, când sociologia tradiþionalã era dominantã“ (Hardt, 2001, p. 102). Aceastã viziune cuprinzãtoare asupra culturii a ºi facilitat rãspândirea pe diferite continente a studiilor culturale. Odatã cu aceastã rãspândire, „studiile culturale“ au devenit o formulã atât de largã, încât riscã sã nu mai aibã coerenþa internã atât de necesarã unui curent, unei orientãri, oricare ar fi ea. În aceastã evoluþie tumultoasã ºi, poate, supraoptimistã, momentul de început reprezentat de SCB este adesea uitat; cum subestimatã pare a fi ºi contribuþia lor la studiul comunicãrii, din care reprezentanþii orientãrii de care ne-am ocupat ºi-au fãcut o prioritate.

Istoria_comunicarii.qxd

11.11.2007

16:44

Page 268

268

Istoria comunicãrii

Bibliografie
1. Barker, Chris, ed. (2003), Cultural Studies, Theory and Practice, Sage Publications, London, Thousand Oaks and New Delhi. 2. Bennet, Tony (1981), Popular Culture: Themes and Issues, Milton Keynes, Open University Press, Bucks. 3. Cristell, Andrew (2006), A Study of Modern Television. Thinking Inside the Box, Palgrave Macmillan, New York. 4. Durham, Meenakshi Gigi, Douglas M. Kellner, eds. (2002), Media and Cultural Studies, KeyWorks, Blackwell Publishers, Oxford. 5. Eagleton, Terry (1989), Raymond Williams, Critical Perspectives, Polity Press/Basil Blackwell, Cambridge. 6. Gibson, Mark, Alec McHoul (2006), „Interdisciplinarity“, in Toby Miller (ed.), A Companion to Cultural Studies, Blackwell Publishing, Oxford. 7. Grossberg, Lawrence (1996), „History, Politics and Postmodernism. Stuart Hall and Cultural Studies“, in David Morley, Kuan-Hsing Chen (eds.), Critical Dialogues in Cultural Studies, Routledge, London and New York. 8. Gurevitch, Michael, Paddy Scannell (2003), „Stuart Hall’s «Encoding/Decoding»“, in Elihu Katz, John Durham Peters, Tamar Liebes, Avril Orloff (eds.), Canonic Texts in Media Research, Polity Press, Cambridge. 9. Hall, Stuart (1986), „The Rediscovery of «Ideology»: Return of the Repressed in Media Studies“, in Michael Gurevitch, Tonny Bennett, James Curran, Janet Woollacott (eds.), Culture, Society and Media, Routledge, London and New York. 10. Hall, Stuart (1989), „Politics and Letters“, in Terry Eagleton (ed.), Raymond Williams. Critical Perspectives, Polity Press/Basil Blackwell, Cambridge. 11. Hall, Stuart (1996a), „Cultural Studies: Two Paradigms“, in John Storey (ed.), What is Cultural Studies, Arnold, London, New York and Sydney. 12. Hall, Stuart (1996b), „Culture and Comunication: Looking Backward and Forward at Cultural Studies“, in John Storey (ed.), What is Cultural Studies, Arnold, London, New York and Sydney. 13. Hall, Stuart (1996c), „Cultural Studies and Its Theoretical Legacies“, in David Morley, Kuan-Hsing Chen (eds.), Critical Dialogues in Cultural Studies, Routledge, London and New York. 14. Hall, Stuart (2002), „Encoding/Decoding“, in Meenakshi Gigi Durham, Douglas M. Kellner (eds.), Media and Cultural Studies. KeyWorks, Blackwell Publishers, Oxford. 15. Hardt, Hanno (1996), „British Cultural Studies and the Return of the «critical» in American Mass Communications Research: Accommodation or Radical Change?“, in David Morley, KuanHsing Chen (eds.), Critical Dialogues in Cultural Studies, Routledge, London and New York. 16. Hartley, John (2002), Communication, Cultural and Media Studies. The Key Concepts, Routledge, London and New York. 17. Hobson, Dorothy (1980), „Housewives and the Mass Media“, in Stuart Hall, Dorothy Hobson, Andrew Lowe, Paul Willis (eds.), Culture, Media, Language, Hutchinson, London. 18. Hobson, Dorothy (1982), Crossroads: The Drama of a Soap Opera, Methuen, London. 19. Hoggart, Richard (1957), The Uses of Literacy, Aspects of Working Class Life, With Special Reference to Publication and Entertainment, Chatto & Windus, London. 20. Hoggart, Richard (1972), Only Connect, On Culture and Communication, Chatto & Windus, London. 21. Katz, Elihu, John Durham Peters, Tamar Liebes, Avril Orloff eds. (2003), Canonic Texts in Media Research, Polity Press, Cambridge. 22. Maxwell, Richard (2006), „Political Economy within Cultural Studies“, in Toby Miller (ed.), A Companion to Cultural Studies, Blackwell Publishing, Oxford. 23. Miller, Toby, ed. (2006), A Companion to Cultural Studies, Blackwell Publishing, Oxford. 24. Morley, David (1986), Family Television: Cultural Power and Domestic Leisure, Comedia, London.

Istoria_comunicarii.qxd

11.11.2007

16:44

Page 269

25. Morley, David, Kuan-Hsing Chen, eds. (1996), Stuart Hall: Critical Dialogues in Cultural Studies, Routledge, London and New York. 26. Peters, John Durham (2003), „Retroactive Enrichment: Raymond Williams’s Culture and Society“, in Elihu Katz, John Durham Peters, Tamar Liebes, Avril Orloff (eds.), Canonic Texts in Media Research, Polity Press, Cambridge. 27. Sparks, C. (1996), „Stuart Hall, Cultural Studies and Marxism“, in David Morley, KuanHsing Chen (eds.), Critical Dialogues in Cultural Studies, Routledge, London and New York. 28. Storey, John, ed. (1996), What is Cultural Studies, Arnold, London, New York and Sydney. 29. Storey, John (2003), Cultural Studies and the Study of Popular Culture, Edingburgh University Press, Edingburgh. 30. Thompson, Edward Palmer (1963), The Making of the English Working Class, Victor Gollancz, London. 31. Turner, Graeme (2003), British Cultural Studies. An Introduction, Routledge, London and New York. 32. Williams, Raymond (1958), Culture and Society, 1780-1950, Chatto & Windus, London. 33. Williams, Raymond (1961), The Long Revolution, Chatto & Windus, London. 34. Williams, Raymond (1966), Communications, Chatto & Windus, London (first published in 1962). 35. Williams, Raymond (1983), Keywords, Fontana Paperbacks, London. 36. Williams, Raymond (2003), Television, Technology and Cultural Form, Routledge, London and New York (first published in 1974).

11.2007 16:44 Page 270 .Istoria_comunicarii.qxd 11.

consacratã istoriei Canadei. acea arborescenþã de creaþii pe care o întâlnim în cazul ªcolii de la Chicago. axatã pe istoria non-canadianã ºi pe comunicare. Innis a iniþiat cercetãri mai ample privind importanþa mijloacelor de comunicare. Îndeobºte. întemeietorul ºcolii despre care vorbim astãzi. Evident. unde a devenit renumit. În contrast vizibil cu predecesorul ºi. filiaþie pe care nu a negat-o niciodatã. Harold Innis: un renascentist al comunicãrii Harold Innis avea formaþie economicã ºi mult timp a fost angajat în elaborarea unor lucrãri de istorie economicã a Canadei. deºi. 1. de fapt. chiar dacã s-ar adresa unor nespecialiºti.Istoria_comunicarii. Cu menþiunea cã ultimul. avem de-a face cu o creaþie amplã ºi percutantã în acelaºi timp. nu vrem. cel puþin din câte ne spune Graeme Patterson (1990. Atât de mult a ºocat perspectiva. ceea ce se întâlneºte mai rar. Când auzim de determinism. puþini ar aminti de numele lui Harold Innis ºi infinit mai puþini ar fi în mãsurã sã spunã ceva despre opera sa. determinismul induce ideea de abordare unilateralã. de pildã. „Preface“).2007 16:44 Page 271 ªcoala de la Toronto: „mijlocul este mesajul“ Paul Dobrescu ªcoala de la Toronto promoveazã o perspectivã distinctã asupra comunicãrii. ºi cea din ultima parte a existenþei sale. poate cel mai renumit autor în domeniul studiului comunicãrii. care depãºea cu mult pe cel al unui profesor de economie.11. deºi s-a format la Toronto ºi a fost un discipol al lui Innis. a petrecut perioada de creaþie propriu-zisã în SUA. Dacã s-ar face un test chiar printre specialiºti. încât în aprecierea operei sale. ceea ce se transferã automat asupra valorii cu care suntem dispuºi sã creditãm creaþia respectivã. aºa cum vom vedea. împãrþirea pornea de la premisa cã problemele de comunicare nu au nici o relevanþã pentru istorie în general ºi pentru cea economicã în mod special.qxd 11. Nu avem acea pleiadã de autori. În schimb. s-a trasat urmãtoarea linie de despãrþire: opera creatã în prima parte a vieþii. acelaºi posibil chestionar. Sunt ºi argumente care nu susþin ideea de „ºcoalã“. propunându-ne o lecturã a succesiunii civilizaþiilor ºi a imperiilor pornind de la caracteristicile mijloacelor de comunicare. devenim prudenþi. . vrem. Intelectual cu un orizont larg. cunoscutã sub numele de determinismul tehnologic. În cazul de faþã avem doar doi autori: Harold Innis ºi Marshall McLuhan. puþin deschisã unei interpretãri culturale de largã respiraþie. l-ar indica cu relativã uºurinþã pe McLuhan ºi ar menþiona negreºit una dintre formulele sale foarte cunoscute în toatã lumea.

exploatate în strânsã legãturã cu nevoile centrului industrial. Mead erau în plinã activitate. 75). În lucrarea The Cod Fisheries: The History of an International Economy (Zonele de pescuire a codului: istoria unei economii internaþionale). perioada de înflorire a ºcolii sociologice ºi de comunicare afirmatã în cadrul acestei universitãþi. Primul se referã la faptul cã Innis îºi susþine doctoratul la Universitatea din Chicago. 1981. marcatã de iniþierea unor studii aplicate privind istoria economicã a Canadei. Dupã dispariþia sa prematurã. p.Istoria_comunicarii. p. 1981. p. autorul canadian lãrgeºte radical aria de investigaþie ºi concentreazã analiza pe relaþia dintre mijloacele de comunicare ºi expansiunea imperiilor. s-a descoperit un manuscris de circa 1000 de pagini intitulat „Istoria comunicãrii“. „pe care le-a corectat ºi completat. care au purificat romantismul ªcolii de la Chicago“ (ibidem.qxd 11. Park ºi George H. în plinã activitate de creaþie. le-a lãrgit ºi precizat într-un mod minunat ºi a creat o concepþie ºi o teorie despre comunicare fundamentate istoriceºte. la 58 de ani. Se stinge din viaþã la vârsta de 58 de ani. precizeazã Carey. Innis a preluat preocupãrile acestei ºcoli. respinge o asemenea interpretare.11. Cum remarca ºi William Melody. unul dintre cei mai prestigioºi autori contemporani în domeniul comunicãrii. Innis este influenþat de viziunea ªcolii de la Chicago privitoare la impactul comunicãrii asupra societãþii. Rezultatele analizei sunt publicate în lucrãrile Empire and Communications (1950) ºi The Bias of Communication (1951).. iar acesta din urmã „era un gânditor prea singular pentru a fi descris ca membru al unei ºcoli“ (Carey. Cu ºapte ani mai târziu. pe vremea când Robert E. la care se adaugã dezvoltarea unui sistem tehnologic menit sã punã în valoare bogãþia amintitã. Pânã unde se întindea influenþa imperiilor vecine ºi chiar a statului canadian în interiorul graniþelor sale? Pânã acolo unde mijloacele de transport ºi sistemul de comunicare le permiteau sã ajungã. se învedera cã „din punct de vedere istoric. apare volumul The Fur Trade in Canada (Comerþul cu blãnuri în Canada). Innis publicã A History of the Canadian Pacific Railway (O istorie a cãii ferate canadiene de vest). În 1923. îºi ia doctoratul în economie la Universitatea de la Chicago. McLuhan declara chiar cã Innis „trebuie considerat cel mai strãlucit membru al grupului de la Chicago“. 5). progresele în tehnologia transportului ºi ale comunicãrii ofereau mari posibilitãþi de extindere a imperiilor“ (Melody et al.2007 16:44 Page 272 272 Istoria comunicãrii Nãscut în 1894. nu a avut o influenþã directã asupra lui Innis. Al doilea element se aflã în legãturã cu începutul carierei sale profesionale. Chiar dacã nu a vãzut lumina tiparului – dupã aprecierea lui Menahem Blondheim (2003. p. 76). Harold Innis urmeazã ºcoala în Canada. apãrutã în 1940. James Carey. Este o relaþie urmãritã pe perioade mari de timp ºi pe arii geografice imense. Teza comunã a lucrãrilor publicate este aceea cã economia Canadei este bazatã pe materii prime. 159) este . în care autorul relevã cã exploatarea acestei resurse naturale nu ar fi fost posibilã în afara caracteristicilor geografice unice ale Canadei – reþeaua de lacuri ºi râuri care reprezentau „intrânduri“ ºi cãi de acces. unde sesizeazã legãtura dintre expansiunea spre vest a Canadei ºi dezvoltarea sistemului de transport ºi de comunicaþii în aceastã regiune. era începutul anilor ’20. Acesta este punctul de plecare al creaþiei lui Innis în domeniul comunicãrii. Sunt douã elemente biografice semnificative pentru evoluþia autorului. Innis lãrgeºte analiza ºi accentueazã semnificaþia dezvoltãrii tehnologice pentru extinderea influenþei imperiilor de proximitate – pe atunci cel britanic ºi american. Park. Dupã aceea.

prin vastitatea materialului de studiu ºi prin dificultatea cuprinderii . Dinastia notelor de subsol Într-o lucrare de mici proporþii. Toynbee. Innis inaugura o nouã perspectivã în cercetarea civilizaþiilor ºi evoluþiilor acestora. Aceste gratulãri succesive nu se opresc aici. adevãratul întemeietor al ªcolii de la Toronto. autorul lucrãrii Communication and Culture (1992). 1950. Perspectiva promovatã de Innis este aºa de amplã. Innis precizeazã: „Nu îmi propun decât sã adaug o notã de subsol la aceste comentarii ºi. în rând cu cele a lui Spengler. avusese o mare influenþã asupra întemeietorului fundaþiei respective. Innis (1949. sã discut posibila semnificaþie a comunicãrii în ceea ce priveºte creºterea ºi descreºterea vieþii culturale“. Empire and Communications. Ce intenþioneazã sã schimbe autorul este unghiul de analizã a civilizaþiilor ºi imperiilor. Urwick“ (p.1. În fapt.Istoria_comunicarii. la rândul lor. de aceastã datã. Cu un an mai târziu. lucrarea reprezintã mãrturia unui efort impresionant ºi a unui ataºament ieºit din comun faþã de domeniul comunicãrii. 11). Sorokin ºi a altor autori care ºi-au propus sã „proiecteze o luminã asupra cauzelor ridicãrii ºi decãderii civilizaþiilor“. 1914).qxd 11. astfel. La rândul lui. îºi caracterizeazã propriul volum drept o „adãugire modestã“ la opera lui Innis. Aceasta este prima afirmaþie din introducerea la lucrarea sa de bazã. J. Marshall McLuhan a precizat cã propria lui operã poate fi vãzutã „ca o notã de subsol“ la creaþia lui Innis. Cum am putea explica aceastã succesiune a notelor de subsol. fiind mai mult o interpretare filozoficã a devenirii civilizaþiilor. încât deruteazã. autor al lucrãrii The Great Society (Londra. 4) þine sã sublinieze: „Sunt conºtient cã eu nu reprezint decât o notã de subsol la opera lui Graham Wallas“.2007 16:44 Page 273 ªcoala de la Toronto 273 vorba despre o analizã cu accente de exhaustivitate. Referindu-se la valoarea lucrãrii respective ºi la intenþia sa de a discuta mai amplu unele concluzii implicite din lucrare. autor al lucrãrii Configurations of Cultural Growth (Berkeley. Impune prin complexitatea temei. întrucât ºi aceºtia apreciazã. la profesorul A. în care putem identifica influenþe ºi ecouri ale operei autorului canadian. p. 1. p. nici de specialiºtii în comunicare. Kroeber. 1946). L. iar rezultatele ei nu sunt discutate ºi revendicate hotãrât de nici o parte: nici de economiºti. în The Bias of Communication.11. întrucât ei considerã cã autorul canadian se ocupã de comunicare. James Carey. dar ºi despre fragmente de informaþie aºezate într-o ordine mai mult sau mai puþin cronologicã –. Innis considerã cã perspectiva asupra fenomenelor istorice se schimbã fundamental dacã acestea sunt analizate prin prisma mijloacelor de comunicare pe care s-au bazat: „Mi-a apãrut clar cã problema comunicãrii oferã mari posibilitãþi prin faptul cã ocupã o poziþie crucialã în organizarea ºi administrarea sistemelor de guvernãmânt. a extensiilor ºi adãugirilor? Domeniul cercetãrii civilizaþiilor ºi culturii impune. cã analiza este prea „teoreticã“. Innis aspirã sã plaseze creaþia sa în cadrul marilor interpretãri ale istoriei civilizaþiilor. a imperiilor ºi civilizaþiilor“ (Innis. Autorul canadian fusese invitat sã þinã o conferinþã la o fundaþie importantã a momentului. Într-adevãr. Innis reia formularea cu trimitere. iar Graham Wallas. 3). Kroeber. Pentru ca în introducerea la Empire and Communications sã reia ideea ºi sã precizeze cã lucrarea pe care tocmai o publicase nu este decât „o extensie a operei lui Grahame Wallas ºi E.

informaþii. extensii. care precizeazã: „[…] din timpurile lui Menes* pânã la Atila tendinþa este. ordine. a doua. Care ar fi formula cea mai potrivitã pentru a pãºi în acest adevãrat sanctuar al cercetãrii culturilor ºi civilizaþiilor care s-au succedat pe acest pãmânt? Oricum.2. ceea ce numim tendinþe centripete. Întrucât mijloacele de comunicare – repetãm. evoluþia a început sã urmeze calea inversã […].2007 16:44 Page 274 274 Istoria comunicãrii sale într-o interpretare unitarã. cea dominatã de pergament. precum ºi cele de dezagregare. cea dominatã de hârtie. dacã alternarea tendinþelor centrifuge cu cele centripete nu este legatã de o schimbare în acest mecanism. care iarãºi se impun în evoluþia istoricã ºi favorizeazã un larg proces de dezagregare. nu este cazul sã ne întrebãm.). procesul a îmbrãcat o tendinþã inversã ºi pentru 700 de ani sau mai mult forþele centrifugale ºi-au urmat calea […]. Analiza lui Innis începe de aici încolo. legãturi fizice. Aici. Din secolul al XIII-lea. prin opere cu valoare de simbol care au marcat cercetarea domeniului ºi au configurat o anumitã înãlþime a demersului de cercetare. nici principiul naþionalitãþilor nu au declanºat miºcarea generalã cãtre agregare din ultimele ºase secole“ (Innis. între diferitele sale provincii. o asemenea corelaþie se impune de la sine.11.qxd 11. 1950). * Faraonul Menes este fondatorul primei dinastii a Egiptului antic ºi întemeietor al oraºului Memfis (nota n. adicã în sistemul de comunicare? Consecvent cu punctul sãu de plecare. Ca sã existe ºi sã funcþioneze. Sorokin sunt mãrturii elocvente. de fãrâmiþare a structurilor deja constituite? Innis îl citeazã în acest punct pe istoricul James Bryce. Toynbee. Kroeber. nici democraþia. par a spune asemenea creaþii. în sensul lor cel mai larg – asigurã funcþionarea imperiilor. Imperiile ºi comunicarea Un imperiu este o întindere geograficã vastã. între anumite tipuri de comunicare ºi tendinþele de agregare dominante la un moment dat în plan istoric. O asemenea corelaþie se impune oarecum natural. Existã o legãturã. cu precauþia impusã de înãlþimea domeniului ºi a construcþiilor spirituale de pe întinderea sa. spune el. Comunicarea în sensul sãu cel mai larg îndeplineºte acest rol. Impune. iar istoria vechilor naþiuni ne aratã nu numai un mare numãr de mici monarhii ºi republici înghiþite de cãtre Imperiul Roman. comunicarea ocupã un loc vital ºi este semnificativ cã perioadele stabilite de Bryce corespund în ansamblu: prima. Innis precizeazã: „În organizarea unor spaþii largi. dar ºi legãturi prin care sã se transmitã anumite hotãrâri. nu se intrã decât cu sfialã. Nu poate fi imaginatã o putere cât de cât întinsã fãrã legãturi. apelul la note de subsol. Încã o datã. cea dominatã de argilã ºi papirus. . el trebuie sã dispunã de anumite mijloace de legãturã între centru ºi teritoriu. Operele unor autori precum Spengler. ci ºi cã însuºi acest imperiu este mult mai centralizat decât cele care l-au precedat. Care ar putea fi factorii în mãsurã sã explice acest flux ºi reflux în organizarea politicã? Innis considerã cã avem de-a face cu o schimbare în mecanismul care menþine integritatea imperiilor. de transport. în general cãtre agregare. se întreabã el. pare a fi una dintre cele mai potrivite… 1. favorabile formãrii marilor organizãri imperiale. deopotrivã. centrifuge. în suportul esenþial de menþinere a imperiilor.Istoria_comunicarii. Când provinciile romane au început sã se separe. ºi a treia.

dar pentru menþinerea coerenþei sistemului apeleazã la o ordine ierarhicã vizând instituþiile ºi regulile lor de funcþionare. asemenea societãþi sunt caracterizate prin stabilitate socialã. Creºterea ºi decãderea imperiilor sunt explicate de cãtre Innis prin expansiunea mijloacelor de comunicare de acelaºi tip ºi favorizarea unui monopol al instituþiilor care simbolizau respectiva formã de comunicare. un monopol asociat fie cu religia. dar sistemul de guvernare se menþine mai puþin ierarhic. creeazã condiþii pentru instalarea dezechilibrelor. Dimpotrivã. p.Istoria_comunicarii. sacre. organizaþiile politice de mare amploare pot fi privite din cele douã perspective: ale timpului ºi spaþiului. Semnificaþia mijloacelor de comunicare pentru marile organizaþii statale poate fi urmãritã în douã planuri: cel al timpului ºi cel al spaþiului. precum telefonul. televiziunea. de la început. Pergamentul. marile întinderi geografice. Sunt materiale care pot fi distruse uºor. dar care pot fi transportate relativ repede la mari distanþe. Time-biased media sunt proprii societãþilor tradiþionale. Mijloacele de comunicare time-biased au stimulat monopolul din partea organismelor religioase. pe continuitate.qxd 11. sunt uºoare. pentru cã ele nu sunt adaptate sã facã faþã sfidãrii pe care o ridicã întinderea spaþialã. Sunt extrem de eficiente când este vorba de a transmite mesaje. De câte ori se instaleazã. o viaþã culturalã structuratã în jurul miturilor ºi simbolurilor. Ele mai pot fi numite ºi societãþi cu tradiþii orale puternice sau cu sofisticate tehnologii ale scrisului. dar mai durabile. Mijloacele adaptate spaþiului favorizeazã centralizarea. societãþile bazate pe tehnologiile time-biased au limbã ºi tradiþii bogate. înºtiinþãri. ele favorizeazã descentralizarea. un grup care te face sã ai o atitudine pãrtinitoare. Preocupate de conservarea tradiþiei. care pun mare preþ pe obiceiuri. Mijloacele moderne de tipãrit. mijloacele de comunicare au favorizat. pe problemele istorice. morale. dar nu sunt durabile. radioul. propensiune. Alte mijloace servesc mai bine spaþiul. fie cu statul. 7). * . vom folosi termenul în englezã. iar papirusul ºi hârtia space-biased*. pentru cã ele pot face faþã sfidãrii spaþiului (aceasta este natura lor. La rândul lor. favorizeazã nu numai extinderea spaþialã. Mijloacele de comunicare adaptate timpului favorizeazã descentralizarea. Se câºtigã în performanþa transmiterii operative.2007 16:44 Page 275 ªcoala de la Toronto 275 Guvernarea spaþiilor largi depinde într-o foarte mare mãsurã de eficienþa comunicãrii“ (Innis. tendinþã. bias înseamnã înclinaþie. space-biased media au o orientare cãtre prezent ºi viitor. la care are acces un grup foarte restrâns. Sunt imperii organizate pe axa timpului ºi În limba englezã. Întrucât este dificil sã-i gãsim o echivalenþã.sau space-biased –. ci ºi creºterea autoritãþii politice. pe când cele space-biased monopolul factorilor politici. sunt toate space-biased.11. prin ordine ierarhicã. pergamentul ºi piatra. În funcþie de natura lor – time. Acestea sunt argila. Existã mijloace de comunicare care sunt corelate mai ales cu dimensiunea timpului: ele sunt mai grele. pot fi repede trimise la distanþã). tocmai pentru cã sprijinã tradiþia. puþin disponibilã la schimbare. predispune la o evoluþie monocordã. Ele sunt uºoare. dar nu pot transmite bogãþia ºi diversitatea tradiþiei orale. Cum sunt greu de transportat. monopolul usucã diversitatea. sau o opinie despre un om. ordine. pregãtite parcã sã învingã timpul. 1950. dar se pierde din bogãþia ºi nuanþele oralitãþii. cum ar fi papirusul ºi hârtia. argila ºi piatra sunt time-biased.

care a devenit mai cursiv ºi a putut fi caligrafiat. în timpurile vechi. Mijloacele adaptate timpului accentuezã dimensiunea pe care sunt ele specializate.qxd 11. Prin urmare.11. generali. Odatã cu papirusul. dimpotrivã. Innis considerã cã înflorirea Greciei antice s-a datorat echilibrului dintre tehnologiile time-biased. este legatã ºi de apariþia unui nou material pentru scris. modalitãþi de rãspuns. Comunicarea mai rapidã a înviorat viaþa socialã. care a devenit forþa principalã a expansiunii. astfel încât tendinþa cãtre centralizare sã fie contrabalansatã de tendinþa cãtre descentralizare. pe cea a spaþiului. Imperiile au tendinþa sã înfloreascã în condiþiile în care civilizaþia reflectã influenþa nu doar a unui mijloc. Revoluþia socialã dintre vechiul ºi noul regat. ca material uºor transportabil. favorizeazã preocupãrile legate de întindere. Ordine. petrecutã cam la mijlocul mileniului III. în viziunea autorului. de fapt dãltuirea în piatrã. mijloacele de comunicare prefigureazã formule de dezvoltare. era greoi.Hr. cea de conservare. scribii deveniserã o pãturã socialã.2007 16:44 Page 276 276 Istoria comunicãrii altele pe cea a spaþiului. care impun anumite tendinþe. vom înfãþiºa succint câteva dintre situaþiile. încadrabilã claselor superioare. ºi ele au favorizat apariþia unei poziþii privilegiate pentru cei care deþineau ºtiinþa de a scrie. în organizarea militarã. o modalitate de îmbinare a celor douã tipuri de comunicare. dimpotrivã. înºtiinþãri. caracter susþinut de faptul cã hieroglifele foloseau desene pentru a reda nu numai idei. preoþime. schimbãrile prezentate pe larg de cãtre autor în legãturã cu evoluþia unor imperii europene sau apropiate de Europa. de distanþe. – a transformat scrisul. Dar stabilitatea ºi dezvoltarea socialã presupun. pun la îndemâna elitelor momentului anumite posibilitãþi de evoluþie. ci chiar cuvinte sau sunete.3. administraþia centralã folosea „o armatã de scribi“. fiscale ºi religioase. Atât caligrafierea. ºi cele space-biased. De pildã. scrisul s-a „secularizat“. De aceea. 1950. fusese strict restricþionat la scopuri guvernamentale. în administraþie..Istoria_comunicarii. pe dimensiunea timp. sau. scrisul. Scrisul pe piatrã a îmbrãcat anumite caracteristici. posibilitatea de alegere era mai redusã. alãturi de nobilime. Descoperirea papirusului – în jurul anilor 2500 î. înflorat. imperiile se dezvoltã în strânsã corelaþie cu mijlocele de comunicare proprii momentului. ci a mai multora ºi în care tendinþa unui mijloc cãtre descentralizare este compensatã de tendinþa altui mijloc cãtre centralizare“ (Innis. Cu alte cuvinte. Atât scrierea migãloasã. iar scrisul ca atare devenise o profesie privilegiatã. multã vreme civilizaþia egipteanã s-a bazat pe piatrã ca mijloc de comunicare. Fireºte cã.Hr. 1. În jurul anului 1400 funcþiona chiar un serviciu poºtal între . imperiile trebuie sã persevereze în a „depãºi tendinþa media care supraestimeazã o dimensiune sau alta. Flexibilitãþi ºi inflexibilitãþi istorice Pentru mai buna edificare a cititorului. au crescut cererea de documente scrise. au dus chiar la apariþia unei adevãrate „pieþe“ a scrisului. cât ºi greutatea pietrei – prin forþa lucrurilor dificil de transportat – reprezentau restricþii obiective. Dupã 2000 î. În ce a constat aceastã transformare? Pânã atunci. forme de organizare. anume casta sacerdotalã. care au menþinut bogãþia tradiþiei orale. 7). Au avut loc prefaceri în religie. care au stimulat dezvoltarea scrisului ºi posibilitatea transmiterii sale la distanþã. cât ºi caracteristica papirusului. p. cele adaptate spaþiului. legi ºi coduri au putut fi transmise în diferite locuri. faptele. de cea de inovare proprie comunicãrii tip space-biased.

Ei au gãsit o linie de mijloc între conceptul de imperiu politic cu accentuarea spaþiului ºi cel de imperiu ecleziastic. 1950. 100). Organizarea religioasã aflatã în legãturã cu argila. a privilegiilor castei sacerdotale. „Încercãrile repetate ale regilor de a se elibera au fost înfrânte de puterea monopolului. potrivit autorului. care era logic. în parte.2007 16:44 Page 277 ªcoala de la Toronto 277 capitalã ºi oraºele imperiului. care deschide noi posibilitãþi pentru comunicare ºi. Ceea ce îi conferea acestei caste puteri speciale. „Conflictul dintre regele semitic ºi preotul sumerian“ a dat naºtere codului lui Hamurabi. Conceptul de imperiu în vechiul Babilon s-a ridicat. Ceea ce a fãcut ca scrierea sã rãmânã greoaie ºi a facilitat menþinerea. Adevãratul mecanism care stã la baza acestor evoluþii rapide este alfabetul. oligarhie care va juca un rol din ce în ce mai important. Monopolul sistemelor complexe de scriere care au stat la baza structurilor organizaþionale întinse ale estului a fost distrus…“ (ibidem. dar s-a menþinut scrierea picturalã. deci înclinatã spre accentuarea spaþiului. care accentua timpul. 28). Un control de tip monopol al comunicãrii a înfrânt încercãrile de extindere a imperiului. Limitãrile Imperiului Egiptean au fost. a condus la ridicarea unei oligarhii comerciale. a schimburilor. sprijinite de un monopol asupra unui proces de scriere complex“ (Innis. oferã ºansa de a îmbina dimensiunea timpului cu dimensiunea spaþiului. un rezultat al inflexibilitãþii instituþiilor religioase. Monopolul de care vorbeam accentua de fapt dimensiunea „timp“ a dezvoltãrii. s-au fãcut încercãri de a furniza baze religioase pentru dezvoltarea imperiului. mai ales. „Puternica tradiþie oralã a grecilor ºi flexibilitatea alfabetului i-au fãcut sã reziste tendinþelor pe care partea esticã a imperiului le manifesta cãtre monarhie absolutã ºi teocraþie. Imperiul s-a extins pânã spre Eufrat ºi. Religia se adapta cerinþelor forþei. care a pus capãt monopolului tradiþional al religiei. în parte. p. p. care a devenit baza unor noi dezvoltãri în comunicare ºi organizare politicã. . p. „Egiptul nu a fãcut pasul urmãtor. în continuare. deci ar fi accentuat dimensiunea spaþiului. Evoluþiile în zonã nu pot fi înþelese în afara apariþiei alfabetului. care devenise mai cursiv. „Monopolul asupra scrierii exercitat de cãtre instituþiile religioase în Egipt ºi Babilon a fost distrus prin apariþia unui nou tip. simplificat. dar nu ºi alfabetul. în care legea exprima voinþa lui Dumnezeu ºi aplicarea ei revenea regelui. 65). deci cu accentuarea timpului. din conflictul între civilizaþia bazatã pe argilã ºi cea bazatã pe metal. ilustrate de Imperiile Asirian ºi Persan“ (ibidem. ºi le-au redus pe amândouã la proporþiile raþionale ale statului cetate. A apãrut o bazã nouã pentru scriere – papirusul –. Apãruse un nou material. ci un adevãrat monopol deþinut de aceastã clasã asupra cunoaºterii. de a crea semne fixe pentru sunete fixe“. de scriere. Noul sistem de scriere a facilitat dezvoltarea comerþului. pe care îl vor inventa sumerienii.Istoria_comunicarii. papirusul.qxd 11. „Puterea laicã“ dorea sã extindã imperiul. Dominaþia pietrei ca material de comunicare a lãsat puternice urme în modalitatea de scriere. Monopolul asupra scrisului a indus monopolul asupra cunoaºterii. a intrat în conflict cu organizarea militarã aflatã în relaþie cu avansurile tehnologice reprezentate prin folosirea fierului. Nu era doar un privilegiu. apariþia unui sistem contabilicesc al datoriilor ºi împrumuturilor. cum ar fi cea din Cartagina. Innis considerã cã ascensiunea culturalã a Greciei se datoreazã sintezei dintre tradiþia oralã ºi cea scrisã.11. se transformase desenul ca atare.

cum ar spune Paul Kennedy astãzi. cât ºi pe cel al timpului. Prin tenacitate. Preponderenþa scrisului a influenþat decisiv evoluþia imperiului. Incursiunea istoricã învedereazã acest lucru. O firmã de vânzare a cãrþilor cu o sutã de sclavi. aºa cum era reflectatã în afirmarea monarhiilor naþionaliste. numãrul mare de exemplare ºi mai ales distribuþia largã.2007 16:44 Page 278 278 Istoria comunicãrii Imperiul Roman a preluat papirusul de la egipteni. spune autorul. Innis dã o atenþie specialã acestei relaþii. a conservãrii. bazat pe utilizarea hârtiei. întinderea care. cartea putea fi vândutã la un preþ foarte mic ºi asigura un profit de sutã la sutã. pentru cã ea favorizeazã un monopol asupra cunoaºterii din partea grupului care stãpâneºte mijlocul respectiv. De pildã. Producþia de carte atinsese performanþe remarcabile.11. Experienþele istorice aratã diferite ipostaze ale evoluþiei: fie îmbrãþiºarea unilateralã a avantajelor unor media. ºi monopolul cunoaºterii dezvoltat de organizarea politicã. primul. cu Alexandria. a întinderii. Mai este ceva extrem de important în legãturã cu rolul mijloacelor de comunicare. accentuarea timpului ºi neglijarea spaþiului. ca o sursã de venituri suplimentare. .Istoria_comunicarii. care se afla în competiþie cu celãlalt centru similar. fie încercãri de valorificare concomitentã a posibilitãþilor fiecãrui mijloc de comunicare.qxd 11. acces la cunoaºterea care se acumuleazã prin intermediul acestui tip de scriere. Mijloacele de comunicare sunt importante pentru cã ele creeazã posibilitatea monopolului asupra cunoaºterii. la început. Imperiul Bizantin a realizat un echilibru care recunoºtea atât rolul spaþiului. a dat putere ºi influenþã Imperiului Francez“ (ibidem. Pânã în secolul al IV-lea. 167). Favorizatã de cultura scrisã. contribuind la prãbuºirea republicii ºi la stimularea tendinþelor imperiale. dar stabilitatea a presupus o fuziune cu organizarea religioasã bazatã pe pergament. Scrisul a sprijinit procesul de dezvoltare a unei birocraþii puternice ºi centralizate ºi a ajutat armata în tendinþa ei de expansiune teritorialã. Nu vom înþelege mare lucru din creaþia lui Innis dacã nu vom pãtrunde acest raport. era vãzutã ca un mare avantaj. Preþul scãzut. din punct de vedere al religiei. erau caracteristicile producþiei de carte de la Roma. capcana în care a cãzut imperiul. bazat pe utilizarea pergamentului. pe apariþia industriei ºi comerþului în mediul urban. Fuziunea dintre monopolul cunoaºterii dezvoltat de organizarea ecleziasticã. p. Predominanþa pergamentului în vest a avut drept consecinþã exagerarea semnificaþiei timpului. care a accentuat semnificaþia spaþiului. Roma a pierdut douã treimi din aurul sãu ºi jumãtate din argint în Est. Efectele supra-întinderii. semn cã exista un public interesat. Un monopol al cunoaºterii bazat pe pergament a stimulat competiþia din partea unui nou mijloc. Nu numai cã scrisul devenise forma dominantã de comunicare la nivelul imperiului. anume relaþia dintre mijlocul preponderent ºi cunoaºtere. unde se producea carte în limba greacã. Legatã. birocraþia a însemnat accentuarea spaþiului ºi neglijarea problemelor timpului. calificaþi ca scribi. cine stãpâneºte scrierea pe piatrã are. în cele din urmã. fie accentuând dimensiunea spaþiului. a reprezentat. Din punct de vedere al statului. fie pe cea a timpului. Analiza istoricã aratã cã mijloacele de comunicare preponderente la un moment dat oferã puterii momentului posibilitãþi de a se dezvolta într-un anume fel. dar la Roma se elaborau un gen de ziare care consemnau evenimentele importante ale momentului. putea produce prin folosirea dictãrii o mie de exemplare în 10 ore. cum este hârtia. „Creºterea birocraþiei în Imperiul Roman a apãrut ca urmare a dependenþei de foile de papirus.

Putem sã avem în vedere o prefacere a lor? Societatea însãºi se schimbã. înnoirea. conservarea tradiþiei. a absenþei schimbului ºi freamãtului care alimenteazã dinamismul oricãrei societãþi. Space-biased media reprezintã acele mijloace care favorizeazã expansiunea teritorialã. Ceea ce evident nu este nici practic. socializarea lor. Nu te poþi extinde la nesfârºit. înþelege tradiþia. De fapt. Importantã. deºi trãiesc în aceeaºi þarã ºi reprezintã douã generaþii succesive. Ele exercitã o influenþã în ceea ce priveºte diminuarea ºi diluarea tradiþiilor. ca indivizi ºi ca generaþie. altfel spus a trãi astãzi cum au trãit bunicii noºtri. înseamnã a încremeni în tradiþie. alte viziuni culturale. atunci. de norme morale. sã asigure perpetuarea sa în timp. primim de la generaþiile anterioare un stoc de cunoaºtere. Copiii nu ar mai împãrtãºi aceleaºi modele culturale cu pãrinþii. În calitate de cercetãtor. pentru cã ne asigurã cunoaºterea a ceea ce au acumulat generaþiile anterioare. însuºirea acestora ºi faciliteazã astfel integrarea tinerilor într-o societate datã. Fireºte cã am imaginat o situaþielimitã ca sã putem înþelege mai bine ce înseamnã timpul: trecutul. Cum nu poþi rãmâne plasat doar pe dimensiunea timp. adicã a blocajului. a stagnãrii. Dupã pãrerea noastrã. Axa timp. Sunt importante asemenea moºteniri culturale. Fiecare dintre noi. Innis descoperã cele douã tipuri de mijloace de comunicare – time. de credinþe. Acesta este sensul analizei sale istorice: pericolul „specializãrii“ pe una dintre dimensiuni. prefacerea. extinderea spaþialã. este descoperirea autorului cã specializarea pe care o prefigureazã un mijloc sau altul poate lucra numai pânã la un anumit punct. atunci ea importã alte modele de comportament. axa spaþiu: semnificaþii Ar fi oportun sã insistãm asupra acestor douã dimensiuni – timp ºi spaþiu – pentru a înþelege mai bine despre ce este vorba. spaþialã. dimpotrivã. Dincolo de acesta. Ce s-ar putea întâmpla într-un asemenea caz ipotetic? Ar interveni o fracturã bruscã ºi dureroasã în evoluþia societãþii respective. alte credinþe religioase. dacã vreþi.ºi space-biased – în efortul de a înþelege creºterea ºi descreºterea civilizaþiilor ºi imperiilor. pentru cã neam pierde identitatea ºi.Ist