You are on page 1of 74

ISTORIA EVULUI MEDIU

I.Introducere în istoria evului mediu
Devenirea cosmosului medieval Istoricii sunt de acord asupra faptului că trei forţe creatoare au determinat epoca medievală: cultura antică, religia creştină şi noua ordine politică instaurată ca urmare a migraţiei popoarelor. Termenul de ev mediu apare pentru prima dată utilizat de către umaniştii italieni în a doua jumătate a secolului al XV-lea cu denumirile de media aetas, media tempora, medium aevum. Christoph Keller (Cellarius), profesor la Universitatea din Halle, a publicat o serie de manuale care au impus denumirea pe termen lung: Historia antiqua (1685), Historia medii aevi (1688), Historia nova (1696). Conceptul de ev mediu s-a aplicat iniţial la Europa occidentală pentru a defini din punct de vedere cultural perioada dintre sfârşitul Imperiului roman de Apus şi Renaştere. Ev mediu desemnează o epocă istorică, iar conceptul de feudalism (secolele X-XIII) vizează structura social-economică. Periodizarea istoriei evului mediu Ca dată de început a evului mediu intră în discuţia specialiştilor anul 395 (Partitio Imperii Roman) şi anul 476 (căderea Imperiului roman de Apus), respectiv secolul al V-lea. Ca dată a încheierii evului mediu unii istorici optează argumentat pentru anul 1453 (căderea Constantinopolului), alţii pentru 1492 (descoperirea Americii, cu toate urmările acesteia), mai ales istoricii germani pentru anul 1517 (Reforma lutherană), ori 1648 (Revoluţia burgheză din Anglia). Problema periodizării evului mediu se pune diferit de la o zonă geografică la alta, în funcţie şi de condiţiile dezvoltării istorice, de structurile politice, social-economice, culturale sau religioase care au existat în spaţiile respective. În acest context etapizarea evului mediu este de asemeni o chestiune delicată. Fie că sunt luate în considerare două etape: evul mediu timpuriu şi evul mediu târziu, fie, cel mai frecvent, trei etape: • evul mediu timpuriu - haut moyen âge (fr.), Frühes Mittelalter (germ.), Early Middle Ages (engl.) - între secolele V-X/XI; • evul mediu dezvoltat sau clasic - moyen âge classique (fr.), Hochmittelalter (germ.), High Middle Ages (engl.) - între secolele XI/XII-XIII/XIV; 2

• evul mediu târziu - bas moyen âge (fr.), Spätmittelalter (germ.), Late Middle Ages (engl.) - între secolele XIV/XV-sfârşitul secolului al XV-lea/secolul al XVI-lea /mijlocul secolului al XVII-lea. De la Roma la Bizanţ Un fenomen care a marcat profund noua epocă istorică a fost retragerea imperiului din vest în est şi transformarea treptată a Imperiului roman în Imperiul Bizantin. În 330 oraşul Constantinopol este închinat de către Constantin cel Mare (306337) lui Iisus Hristos. Iulian Apostatul (361-363) a fost antipodul lui Constantin şi ultimul împărat al dinastiei constantiniene. După Constantin nu s-a mai ajuns la autocraţie decât în scurte perioade. Constanţiu (337-361) a rămas singurul dintre cei cinci moştenitori ai lui Constantin, el ridicându-şi îndată rudele la rangul de coregenţi. Valentinian I (364-371) şi fratele său (co-împărat) Valens (364-378), precum şi Gratian (367-383) şi fratele acestuia Valentinian II (375392) sunt exemple de conducere a imperiului din două centre (vest şi est). Teodosius (379-395) împarte imperiul în 395 între Arcadius (395408), împărat la Constantinopol, şi Honorius (395-423), fratele mai tânăr, împărat în vest, nu la Roma, ci la Milano şi mai apoi, din 404, la Ravenna. Căderea Imperiului roman de Apus Fenomenul esenţial care a dus la sfârşitul Imperiului roman de Apus a fost faptul că magister militum (comandantul armatei) devenise mai puternic decât împăratul însuşi care de acum se afla în umbră. Astfel, francul Arbogast sub Valentinian II, semivandalul Stilichon alături de Honorius, ucis în 408 din ordin al împăratului după ce apărase Italia în faţa invaziei germanicilor, din cauza faptului că fusese bănuit că ar fi vrut să-l pună pe tronul imperial pe fiul său, Aetius, general sub Valentinian III (+455), urmaş şi nepot al lui Honorius, îi învinge pe huni lângă Troyes (451), pentru ca trei ani mai târziu să fie ucis din ordinul lui Valentinian. Un an mai târziu este asasinat Valentinian însuşi, stingându-se o dată cu el dinastia theodosiană. Acum jefuiesc vandalii Roma lipsită de apărare. Ultimele două decenii ale Imperiului Roman de Apus sunt o tristă stingere, calificată de majoritatea istoricilor ca fiind lipsită de demnitate. Faptul că nobilimea senatorială din Galia a dorit să refacă ordinea aruncă lumină asupra mândriei şi conştiinţei imperiale a galoromanilor.

3

pe care surse mai târzii îl numesc „rex Romanorum“. „imperiul lui Syagrius“. statul bizantin a fost conştient de legătura sa cu vechea Romă. trimis de Bizanţ împotriva sa. Romulus Augustulus nu a fost totuşi ultimul împărat din apus. îi urmează în calitate de magister militum. generalul roman şi patriciul Orestes l-a proclamat pe fiul său Romulus împărat. nobil gal. Formarea Imperiului Bizantin Între istoria romană şi istoria bizantină nu există o ruptură. Reşedinţa lui Syagrius. Abia în 480 moare în Dalmaţia împăratul numit de către Bizanţ în 474 pentru vest. Până în ultimele sale clipe. Thela. Teritoriul stăpânit de el era într-adevăr un imperiu. ca urmaşi şi moştenitori 4 . conducătorii săi se consideră împăraţi romani. Gundobald. în anul următor este silit însă de către suebul Ricimer. numit dispreţuitor Augustulus. fiind suficient unul singur. deoarece deja tatăl lui Syagrius. Istoria Bizanţului apare ca o continuare firească a istoriei romane până la încercarea lui Iustinian de a reface unitatea imperiului. În 476 Orestes este înlăturat în urma unei revolte a germanilor care serveau în armata romană. Clovis. nepotul burgund al lui Ricimer. Semnificaţiile sunt impotante pentru Imperiul roman de Răsărit. Iulius Nepos. acesta fiind până la moartea sa (472) patricius şi în consecinţă adevăratul stăpânitor al Romei. să renunţe la tron. este exilat în Gallia şi în cele din urmă . aflaţi sub conducerea lui Odoacru.după o nouă tentativă de a relua stăpânirile italiene . Soissons. Cu cât ne îndepărtăm cronologic de bazele iniţial romane. Senatul roman a trebuit să legalizeze actul lui Odoacru şi a transmis official la Bizanţ că vestul nu mai avea în consecinţă nevoie de împărat. s-a contrapus conştient lui Ricimer şi curţii imperiale a acestuia de la Ravenna. respectiv Imperiul bizantin aflat în formare. iar împăratul care n-a apucat să stea nici un an pe tron a fost exilat la Neapole. În cele din urmă. În 493. galul Aegidius (+464). după cucerirea Ravennei şi uciderea tatălui său. În 490 Odoacru l-a numit pe fiul său. astfel că nici sfârşitul Imperiului roman de Apus nu poate fi datat cu precizie. un autocrator la Constantinopol.În 455 Avitus. Retragerea imperiului din vest în răsăritul elenistic şi creştinarea Imperiului au fost factorii transformării treptate a Imperiului Roman în Imperiu Bizantin. Cetăţenii acestui imperiu se numesc romani. după cum statul bizantin a însemnat dezvoltarea imperiului roman. magister militum. este proclamat împărat la Arles. Anul morţii sale nu este cunoscut. ne întâmpină două elemente fundamentale: grecizarea şi creştinarea imperiului. Istoria bizantină este continuatoarea celei romane . În realitate. Până în 486 a mai existat în Gallia un ultim teritoriu condus de romani.este executat ca uzurpator. împărat roman (caesar) în contextul războiului purtat cu ostrogotul Theoderic. cade abia în anul 486 în mâinile regelui francilor.

Curtea de la Constantinopol avea o mulţime de greutăţi şi nevoi de trecut. Bizanţul se doreşte a fi singurul imperiu. Locul său în armată şi la curtea imperială este luat mai întâi de către gotul Theoderich Strabo. reuşind chiar să întroneze împăraţi. care a avut valabilitate şi în vest. De la Constantin la Iustinian. a fost de-a lungul întregii sale domnii controlat în mişcări de sora sa Pulcheria şi de soţia Eudoxia. ceea ce lăsa libertate evoluţiilor regionale. Aspar este răsturnat de la putere şi ucis. În 438 Codex Theodosianus. Theodosius a fost ultimul împărat din răsărit al dinastiei theodosiene. împăraţii au devenit autocraţi absoluţi. împăraţii romani erau slabi. apoi de un principe isaurian. Persoana sacră a împăratului constituie însuşi conceptul întregii puteri a statului. împăraţii împărţiseră puterea cu biserica. Alanul Aspar ca magister militum dobândeşte deja sub Theodosius II influenţă asupra conducerii statului. Dreptul roman a rămas în toate timpurile baza jurisdicţiei sale. în vreme ce împăraţii bizantini au menţinut un strâns control autocratic asupra tuturor aspectelor vieţii laice şi religioase. În Bizanţ ca şi în Occident. Persoana suveranului era absolută şi sacră. marchează din nou unitatea imperiului. În 471. iar mai apoi tinde să dea fiului său demnitatea imperială. Pulcheria a şi moştenit stăpânirea şi a transmis-o soţului Marcian (450-457).ai cezarilor romani. Destrămarea puterii imperiale în Apus a avut drept rezultat o descentralizare a autorităţii. Ca moştenitor al Imperiului Roman. Concepţia superioară asupra statului rezida în împărat: el întruchipa imperiul. care i-a urmat tatălui său Arcadie la tron. Abia sub următorul împărat. biserica s-a impus ca forţă autonomă faţă de conducătorul încoronat. asemeni celei divine. iar după înăbuşirea răscoalei „Nika“ de către Iustinian. dar precumpănirea împăratului bizantin faţă de biserică a fost o trăsătură permanentă a istoriei bizantine. Anastasios I (4915 . căsătorit cu fiica lui Leon şi în cele din urmă el însuşi împărat. Şi aici. o importantă codificare a dreptului roman. iar comandanţii barbari ai armatei romane erau puternici. demnitatea sa era personală şi neîngrădită. Împăratul Theodosius II (408-450). Prin ideea de stat romană s-a putut păstra imperiul care era atât de heterogen sub raport etnic. Ceea ce numim cezaro-papism a fost în realitate o perpetuare a concepţiei antice care excludea o autonomie a sferei religioase a vieţii. Zenon. să stăpânească de acum peste toate ţările care au aparţinut vreodată Imperiului şi care intră de acum în ecumenia creştină. chemat în ajutor de împăratul Leon I (457-474) în Bizanţ.

a căutat să identifice barbarii goţi cu trupele lui Gog. a cărui politică a fost decisă de la bun început de nepotul şi ulterior urmaşul său genial Iustinian cel Mare (527-565). ofiţer şi istoric. în opera sa de căpătâi. fiind răsturnată astfel o instituţie primejdioasă. care conform tradiţiei biblice urmau să apară la sfârşitul vremurilor drept unelte ale judecăţii divine. retori şi literaţi. Ambrosius. Paulus Orosius. Italia revenind sub Theoderic în stăpânirea Bizanţului. în parte din cauza primei schisme între biserica romană şi cea bizantină. În acest fel a fost eliberată Peninsula balcanică de pericolul got. Zenon a ajutat domniei acestuia prin trimiterea goţilor sub conducerea amalului Theoderic în Italia. Totuşi. Bizanţul aproape că a salutat căderea Imperiului roman de Apus. ia sfârşit . Curând.stăpânirea barbară în Bizanţ. Alături de el se aflau poetul Claudian. Ammianus Macellinus. în 519. Toţi făceau apel la religiozitatea şi bunele moravuri împământenite care făcuseră odinioară posibilă cucerirea lumii de către Roma. Între reprezentanţii acesteia se afla Libanus. Zenon nu s-a putut ocupa mai îndeaproape şi mai intens de apus. un înfocat admirator al împăratului Iulian Apostatul. „Historia adversus paganos“ pentru a apăra creştinii împotriva reproşurilor de a fi păgâni şi vinovaţi de căderea Imperiului roman. cel care în 484 va înainta senatului un protest provocat de îndepărtarea altarului zeiţei Victoria. scrie la 417. Salvian din Marsilia (+480) a văzut în migraţia popoarelor o pedeapsă a lui Dumnezeu. cu Iulius Nepos din Dalmaţia fusese augustus recunoscut de către Bizanţ pentru apus. iar în al treilea rând estul s-a debarasat de pericolul militar germanic. retor şi sofist antiochian. provenit din Alexandria. ivit din rândul aristocraţiei funcţionăreşti bizantine. „De gubernatione Dei“. al cărui conducător era prefectul oraşului Symmachus.nu fără lupte la început . criză ce a luat sfârşit abia după 35 de ani. de origine din Braga. Episcopul de Milano. O altă orientare încerca să lupte cu toate mijloacele împotriva expansiunii creştinismului. prin a cărui influenţă la curtea imperială rugăminţile lui Symmachus au fost respinse. venit din Siria. a înfăţişat contemporanilor ca model 6 . orientaţi spre vechea tradiţie romană. Perceperea şi stăpânirea prezentului La sfârşitul secolului al IV-lea exista la Roma un cerc de filosofi. politica imperială se interesează din nou pozitiv şi activ de soarta apusului. panegiristul lui Stilichon. după domnia macedoneanului Iustin I în Bizanţ. politică ce îşi va avea punctul culminant în epoca următoare a restauraţiei iustiniene.518). Nu Romulus. din colţul cel mai vestic al imperiului. iar în al doilea rând Odoacru a fost înlăturat.

înlocuind Imperiul roman căzut. Apollinaris Sidonius (+479). Funcţionarii romani intră în slujba regilor germanici sau devin episcopi ai bisericii. În noua formă creştină. Astfel a luat naştere regatul burgund la graniţa Rinului. iar Roma ca oraş sfânt al apostolilor devine din nou Urbs aeterna. fiind un imperium christianum. renunţarea la idea imperială şi schimbarea polului stăpânirii (Roma . pe de o parte. biserica creştină a fost cea care a oferit romanilor cultivaţi posibilităţi multiple de a avea preocupări onorabile şi şi-a atras adesea episcopii din rândul celor care anterior ocupaseră funcţii înalte în administraţia statului. Edictul de toleranţă de la Milan (313). putânduse păstra deopotrivă tradiţia romană. ceea ce nu l-a oprit să implore prin măguleli favoarea regelui vizigoţilor pentru a scăpa de exil şi a se întoarce în patrie. cunoscut dintr-un ordin al co-împăratului Licinius (307-324) pentru jumătatea răsăriteană a imperiului. ideea imperială câştigă posibilităţi mai largi de acţiune. Germanizarea imperiului Federaţii erau atraşi de Roma printr-un tratat juridic (foedus). mai durabil decât o simplă formă politică. Înainte de toate. Prin primirea goţilor creştini în imperiu de către împăratul Valens teritoriul imperial a fost pentru prima dată lăsat în răspunderea străinilor. care a folosit şi anterior armatei romane ca bază juridică pentru încartiruiri. Încheierea unor asemenea tratate de colonizare a adus ordine în relaţiile cu barbarii şi a dat o anumită legalitate punerii în posesie cu pământ a germanicilor. a fost ginerele împăratului Avitus. Aceasta a fost reglementată prin ius hospitalitatis. ci de multe ori şi expresia realizării faptului că trecutul a dezamăgit şi a convingerii că noul drum spre o lume mai bună a fost găsit.putea fi acceptată. iar înfruntarea popoarelor o înţelegea ca pe o piesă a planului divin care urma să mântuiască atât pe romani cât şi pe germanici. stăpânirea barbară . Ficţiunea continuităţii Imperiului roman şi transformarea ideii imperiale În contextul amintit s-au manifestat două orientări majore. urmând concepţiilor gânditorilor creştini să devină un imperiu cu adevărat universal. În spirit creştin.moral pe vandali. Funcţiile ecleziastice erau atractive nu numai dintr-o tendinţă de fugă din faţa lumii reale. stăpânit de puternice sentimente antigermanice şi aparţinător nobilimii senatoriale din Gallia.germanică . şi conservarea unei lumi aparente şi a ideii imperiale.barbari). a fost hotărârea executivă a toleranţei 7 .

numiţi apoi în apus şi decani. De asemenea. biserica romană devine caput omnium ecclesiarum. Episcopii capitalelor de provincie vor avea întâietatea.proclamate de înaintaşul lui Constantin. iar episcopul Romei papă (Grigore cel Mare . Împăraţii s-au interesat îndeaproape de conducerea Bisericii. Organizarea ideii imperiale După plămădirea noii construcţii politice se produce şi organizarea ideii imperiale. Împăraţii au renunţat la acest titlu abia în 379 şi 382. în secolul al VI-lea episcopul constantinopolitan devenind patriarh ecumenic (Ioan al IV-lea Postitorul). Descentralizarea bisericii este reflectată şi de un nou element. Occidentul nu a fost atât de puternic atras în disputele dogmatice din secolele IV-V ca Orientul. conciliul de la Chalcedon aşează cele două biserici la acelaşi rang.servus servorum Dei). Ierusalim (locul Patimilor şi sediul comunităţii creştine primare). Antiochia. Sub următorii papi. Alexandria. cu accent pe apostolicitatea Romei. Roma. prin al doilea conciliu ecumenic de la Constantinopol. În 380. din 8 . la favorizarea bisericii creştine şi tolerarea religiei păgâne. Treptat se ajunge la revers. nemaifiind reşedinţă imperială. Ele vor evolua diferit. Deciziile anticreştine ale lui Iulian Apostatul (361-363) rămân episodice. noua Romă dobândeşte rangul doi în ierarhia bisericească. Rivalitatea romano-bizantină În 381. În 325 la Niceea are loc primul conciliu ecumenic care recunoaşte şi întâietatea oraşelor care erau însemnate şi din punct de vedere politic: Roma. edictul de la Tessalonic al lui Theodosius cel Mare obligă pe toţi locuitorii imperiului să treacă la creştinism. deci a filialelor parohiale care se constituie într-o reţea din ce în ce mai deasă de parohii. cum este dreptul de a boteza. are o evoluţie liberă. Preoţii celor mai vechi biserici cu drept de botez devin arhipresbiteri. În 451. Întemeierea primatului papal Titlul de papă apare deja sub Siricius (384-398). faptul că preoţii de ţară obţin atribuţii episcopale. În secolul al IV-lea se dezvoltă organizarea bisericilor cu drept de botez. ei fiind cei care convocă adunările (concilii şi sinoade). vechea Romă rangul prim. recurgându-se şi la vechea idee romană a principatului. Galerius (293-311) care punea capăt persecuţiei creştinilor în Imperiul roman. Actele falsificate ale conciliului de la Niceea. Constantinopol cu cinci episcopi supremi pentru care s-a aplicat în secolul al V-lea titlul împrumutat din Biblie de patriarh. Constantin a fost întreaga sa viaţă deopotrivă pontifex maximus al religiei păgâne romane de stat.

la 565 patriarh de Constantinopol . ci adoptat de Dumnezeu). Papa Siricius exprimă pretenţia ca statuta sedis apostolicae să aibă aceeaşi putere şi obligativitate în întreaga creştinătate precum canoanele. La întrupare. Episcopatul şi conciliile devin instrumente ale stăpânirii imperiale. Ioan Scolasticul . regalis poestas. Constantin este episcop şi supraveghetor al chestiunilor externe. se structurează în dreptul canonic. Conflicte şi dispute dogmatice În 311 apare schisma în biserica africană. iar Constanţiu spune la 355 că voinţa imperială este similară unei hotărâri sinodale. Arie a fost excomunicat şi demis în 318. în vreme ce decretele episcopilor romani dobândesc importanţă mai mare. Papa Gelasius (492-496) elaborează teoria celor două puteri: sacrata auctoritas pontificum suprapusă puterii lumeşti.crează o „sinagogă“ după modelul lui „Corpus uris Civilis“ al lui Iustinian. cuvântul. Orientarea mai moderată a lui Caecilian. Cele două forme sunt reunite: în apus decrete papale şi hotărâri ale conciliilor. Papa Symmachus (498-514) recurge la falsificate: „prima sedis“ nu poate fi judecată de nimeni în afară de Dumnezeu.timpul papei Leon cel Mare (441-461) „postulează“ primatul bisericii romane. era deopotrivă şi episcop al curţii şi implicit mai puternic expus exercitării puterii imperiale. Hristos ar fi primit trup omenesc şi a fost făcut Dumnezeu ca urmare a luptei sale pentru perfecţiune. Canoanele. luând astfel naştere cezaro-papismul Imperiului bizantin. Conform arianismului. S-au format două tabere.Johannes Skolastikos. presbiter în Alexandria. prima creaţie divină. Dionysius Exiguus. zămislită înaintea vremurilor din nimic. mai târziu expusă şi conturată într-un nomocanon. Collectio canonum et decretalium. Codificări imperiale Dreptul în epoca analizată se sprijină pe autoritatea apostolilor. a fost recunoscută de Constantin. Hristos este logos. în secolul al VI-lea alcătuieşte aşa-numita „Collectio Dionysiana“. Arie.Hristos nu este adevărat Dumnezeu. principiu invocat într-un proces înaintea lui Theodoric cel Mare. hotărâri ale sinoadelor. Împăratul este regentul suprem al bisericii. căreia i se opunea partidul radical-rigorist al donatiştilor. şi-a făcut formaţia teologică în Antiohia (adopţionism . Patriarhul din Bizanţ era mai aproape de curtea imperială. pentru şi împotriva lui Arie. 9 . în răsărit legea imperială şi canonul (nomocanon).

episcopul Milanului. deosebirea dintre ele nefiind distrusă prin unire. fiind puse astfel bazele doctrinei bizantine cu privire la raporturile dintre biserică şi stat (cezaro-papism). Antiohiei şi Ierusalimului. Cele două naturi sunt complete şi nedespărţite. potrivit căreia cele două naturi ale lui Hristos sunt distincte. păstrându-se însuşirea fiecăreia într-o singură persoană. Sinodul al IV-lea ecumenic de la Calcedon (451) a formulat clar dogma celor două naturi ale lui Hristos. ci şi una de natură politică. convocat de Constantin. având suflet raţional şi trup. cea mai mare autoritate a bisericii din Apus. iar creştinismul devine religie oficială unică în imperiu. Ambrozie. Chiril. Sinodul al treilea din Efes (431) a dat câştig de cauză lui Chiril care susţinea unitatea naturilor divină şi umană în persoana lui Hristos. deci nu unul în fiinţă. După edictul de la Thessalonic (380) care interzicea arianismul în jumătatea orientală a imperiului. asemănător întru fiinţă. a trimis delegaţi la acest sinod. Zece ani mai târziu toate cultele păgâne şi sectele creştine heterodoxe din imperiu au fost interzise. Nestorie susţinea doctrina antiohiană. Patriarhul Constantinopolului dobândeşte al doilea rang în biserică. Papa Leon cel Mare (440461). Disputa i-a avut ca protagonişti pe patriarhul Constantinopolului. Noua 10 . militează pentru independenţa puterii spirituale faţă de cea temporală. În 358 la sinodul de la Ankara arienii impun înlocuirea conceptului cu cel de homoiusios. proclamă principiul homousiei. Doctrina bisericii a celor două firi din persoana lui Iisus Hristos a fost definită printr-o mărturisire de credinţă: Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat. În lupta contra lui Nestorie a apărut şi secta monofizită care propovăduia doar natura divină a lui Hristos. cel care a accentuat primatul bisericii romane. Nestorie şi pe cel al Alexandriei. având preeminenţă faţă de episcopii Alexandriei. Ortodoxia devine nu o simplă chestiune religioasă. după episcopul Romei. După victoria asupra arianismului. iar dogma ortodoxă îşi află ultima formulare. în afară de păcat. natura umană fiind precumpănitoare.În 325 conciliul de la Niceea. biserica din răsărit s-a confruntat cu problema cristologică cu privire la raportul naturii divine cu cea umană a lui Iisus Hristos. al unităţii întru fiinţă. de o fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi de o fiinţă cu oamenii după umanitate. În aceeaşi vreme. al doilea conciliu ecumenic de la Constantinopol (381) condamnă definitiv arianismul.

chiar zone din Asia Mică au rămas credincioase monifizismului. devine mentorul unor generaţii ulterioare în mai toate disciplinele. cunoscut drept „părintele ortodoxiei“. papa păstrând doar primul rang onorific în biserica creştină datorită vechimii scaunului său. Treptat filosofia se transformă în teologie creştină. renumit ca predicator. Grigore de Nazianz (+391) . Grigore de Nyssa (+395).cunoscuţi ca cei trei capadocieni. Prin canonul 28 al conciliului de la Calcedon se proclama egalitatea între scaunele episcopale din Roma şi Constantinopol. ca reprezentant pe Proclus (+485). şi Ioan Hrisostomul (+407). Urmarea a fost că Egiptul şi Siria. Se poate spune că epoca patristică se întinde până la Boetius şi într-o anumită măsură după Grigore cel Mare. fratele lui Vasile. „De consolatione philosophiae“ a fost scrisă în închisoare. guvernator al Italiei. născut la Trier. cât şi monofizismul. în secolul al V-lea. ea fiind posibilă prin aceea că Iisus este Dumnezeu adevărat şi deopotrivă om adevărat. Boetius. distingându-se aici Athanasie din Alexandria. Ambrosie de Milano (+397). a fost ales în 374 episcop de Milano. iar în biserica răsăriteană până în secolul al VIII-lea. Opera sa fundamentală. Doctrina despre unirea personală sau ipostatică a celor două naturi are însemnătate şi pentru chestiunea mântuirii. apoi Vasile din Caesareea (+379).formulă (dyophisitism) combătea astfel atât nestorianismul. ci şi o importantă victorie politică. În Apus. Faptul anunţa viitoarea luptă pentru supremaţie dintre cele două biserici. orator. distanţându-se astfel de Constantinopol. În Apus. Secolele IV-V sunt însă cele mai rodnice din literatura paleocreştină şi stau sub semnul „bizantinilor“. patrician roman. trebuind să contracareze arianismul. titlul onorific al scriitorilor bisericeşti. Filosofia sa se sprijină pe Aristotel şi neoplatonism şi este tivită cu spiritualitate creştină. Teologia patristică Patristica sau patrologia îşi trage numele de la părinţii bisericii. Neoplatonismul care a influenţat mai ales mistica (Dionysius Areopagita) îl are. 11 . Constantinopolul a câştigat nu doar o victorie dogmatică.

a fost reşedinţa ultimilor împăraţi romani din Apus. născut în 354 în Thagaste în Numidia ca fiu al unui funcţionar roman şi al unei mame creştine. lăsând libertate de variaţie evoluţiei locale şi regionale. Honorius părăseşte în 402 Roma. Conflictul se disputa între un liberalism laic luminat. Ravenna era locul de desfăşurare a luptei în trei. constituie o combatere a păgânismului politeist şi a filosofiei neoplatoniste. Moare în 430 în timpul asedierii reşedinţei sale episcopale. este numit – împotriva voinţei sale . dusă de un rege barbar. pe când împăraţii bizantini au menţinut un strâns control autocratic asupra tuturor aspectelor vieţii laice şi religioase. convertirea la creştinism). capitala regatului ostrogot şi centrul occidental al Imperiului roman de Răsărit. ca Boetius ori Cassiodor. sub protecţia împăraţilor. Gândirea epocii se exprima printr-o necontenită citare. campion al culturii romane. O dată instaurat ca religie oficială a imperiului. de ale cărui predici a fost influenţat. „De civitate Dei“. Filosofi romani creştini. Ravenna Felix. Teologii acceptau autoritatea Sfintei Scripturi şi comentariile făcute de către părinţii Bisericii. un tradiţionalism teocratic şi o nouă instituţie spirituală. în toate chestiunile se citau precedente străvechi pentru 12 . găsind în izolata Ravennă . când Odoacru a reuşit să pătrundă în oraşul aparent inexpugnabil. dualism.o fortăreaţă care se putea bine aproviziona prin portul apropiat. cu o slabă forţă militară. În secolul al VI-lea.Ieronim de Stridon (+420) din Dalmaţia este cel care a realizat „Vulgata“. Destrămarea puterii imperiale a avut ca rezultat în Apus o descentralizare a autorităţii.în mijlocul unui ţinut mlăştinos . Aurelius Augustinus (Sf. organizarea creştină reflectă tot mai mult caracterul autoritar al cârmuirii imperiale. în 22 de cărţi.care îşi asuma prerogativele epocii de aur trecute şi un pontif roman. Principiul autorităţii nu era străin creştinismului. un împărat bizantin . „Confessiones“ constituie prima autobiografie creştină (căutarea adevărului în filosofie. Classe. devine în 395 episcop şi supravieţuieşte aici invaziei vandalilor. dar cu o mare înrâurire bazată pe succesiunea apostolică. Ravenna a rezistat barbarilor doar până în 476. dispusă la compromis. invocau autoritatea lui Platon şi Aristotel în toate chestiunile. devine profesor de retorică la Milano şi intră în legătură cu Ambrosie. maniheism. Augustin). aşa cum apare pe monedele romane. sau nu putea să-şi asume răspunderea deplină. Augustin realizând o schemă antagonică: civitas Dei şi civitas terrena. Nimeni nu voia. Întors în Africa. interpretare şi reinterpretare a vechilor autori evrei. Opera sa fundamentală . astrologie.preot (391) al oraşului Hippo Regius. greci. latini şi paleocreştini.

când se afla în prezenţa autorităţii supreme. ci şi reprezentanţilor săi pământeşti. Prin ritualul solemn din biserică şi de la curte bizantinului de rând i se impunea de sus autoritatea. de umilul său loc în orânduirea lucrurilor. care pretindea autoritatea şi rangul semidivin al vechilor împăraţi romani. care a construit în 323 lângă Tabennisi pe Nil. Smerenia trebuia arătată nu numai lui Dumnezeu. Cum toate bunurile materiale erau în puterea Caesarului. celulă). în afară de cler. era foarte potrivită pentru a reda principiul autorităţii imperiale. cât şi laică. trăia într-o atmosferă atât de statică şi conservatoare. se retrage în pustiul de la răsărit de Nil pentru a atinge perfecţiunea creştină şi ia cursul vieţii de ascet. Apariţia monasticismului Părintele monasticismului este egipteanul Antonius (+356) care. În jurul său s-a înfiripat o colonie de anahoreţi. înalta sarcină de a aduce ofrande îi revenea exclusiv acestuia. o mânăstire pentru discipolii săi. Mai rămânea de văzut ce formă va lua această autoritate şi cine o va exercita. în apropierea Tebei. cu neta ei împărţire ierarhică stabilind locul bărbaţilor şi femeilor. El nu putea nici măcar îndrăzni să-şi aducă ofranda la altar în timpul procesiunii. Fiecare călugăr avea o colibă (kalia. Climatul intelectual generat de acest mod de gândire patristică a deschis calea unei ample lupte pentru autoritatea politică şi spirituală. a lăsat reguli 13 . Coptul Pachom (+346). ca şi biserica se aflau sub patronajul unic imperial. mai ales pentru că nu exista o altă cale de urmat. Doar în artă se mai găsea o anumită libertate şi varietate. Sofia şi San Vitale. Iustinian. Zidul din jurul coloniei (mandra) închidea un coenobium (claustrum). Axa verticală culmina într-o cupolă ce îl copleşea pe bizantin. încât la curtea sa cuvintele originalitate şi înnoire se foloseau ca termeni de reproş. doar împăratul. Augustele portrete imperiale din sanctuar îi arătau că. atât spirituală. sub impresia unei predici din istoria biblică despre tânărul risipitor. deşi arta. amintindu-i. al clerului şi mirenilor. Viaţa ascetică a fost iniţial lăsată propriei orânduiri individuale.poziţia luată. Principalele energii creatoare ale omului bizantin s-au canalizat în expresia estetică. Conceptul bizantin de autoritate se întruchipa în schema arhitectonică şi ornamentală aplicată la Sf. aristocraţilor şi oamenilor de rând. De la mandra derivă şi numele conducătorului călugărilor. Biserica de tip central. acestea fiind dispuse în formă de uliţă (lawra). arhimandrit. împărăteasa şi cei situaţi pe treptele de sus puteau să se apropie de altarul divinităţii.

pater monachorum. este întemeietorul monasticismului apusean. s-a aşezat ca anahoret la Subiaco. lângă Poitiers. Cassiodor (+583). Negarea trupului şi exaltarea sufletului condamnă corporalitatea clasică şi pune accent pe incorporabilitatea abstractă. care studiase la Roma. Sora sa Maria întemeiază în apropiere prima mânăstire de maici. Johannes Cassian (+435) o mânăstire de călugări şi maici în Marsilia şi scrie „Institutio coenobiorum“. arhitecţi. Unele personalităţi ale bisericii au fost purtători ai spiritualităţii ascetice. după exemplul călugărilor. Augustin îndeamnă clerul din Hippo Regius către „vita communia“. Honoratus (+429) creează o „mânăstire insulă“ la Lerins (Gallia de sud). Martin din Tours. Viziunile mistice se puteau percepe doar prin simboluri. care întemeiase o comunitate monastică înaintea alegerii sale ca episcop. calea raţională spre cunoaştere prin revelaţia intuitivă. Misticismul Accentul pus pe simbolism a deschis drumul stilurilor medievale care aveau să vină. întemeiază la Monte Cassino viitoarea mânăstire fundamentală a Apusului. Lerins şi Marsilia devin rapid mari şcoli ale clerului apusean. Conţinutul de idei. „Regula Benedicti“ stipulează ora et labora. formele sculpturale şi muzicale. iar bazilica publică era reproiectată pentru tainele bisericii. Marea creaţie şi mijlocul din această epocă pentru a reda transcendentul a fost liturghia. Fizicul era înlocuit de psihic. acţiunea şi succesiunea riturilor a determinat în bună măsură planurile arhitectonice. În anul 451. prin înfiinţarea primei mânăstiri din Gallia.simple. cu scopul de a contracara excesele . întemeiază la Vivarium (Calabria) o mânăstire. 14 . apoi. născut în Pannonia. Benedict de Nursia (+560). consilierul lui Teoderic. conciliul de la Calcedon a subordonat mânăstirile fiecărei dioceze autorităţii episcopale.înstrăinarea prin idealul monastic şi asceza exagerată. Dacă ştiinţele naturii stătuseră la temelia filosofiei antice. fiind alungat de aici. dând naştere liturghiei bizantine în Răsărit şi sintezei gregoriene în Apus. simbolismul mozaicurilor. cum este cazul lui Vasile din Caesareea. teologia simbolică a devenit baza filosofiei creştine. Conţinutul a secole de speculaţie teoretică s-a îmbinat în strădania practică a nenumărate generaţii de scriitori. muzicieni. unde sufletul se curăţa de păcatul originar. Baia romană a devenit baptisteriul creştin.

Clotar al II-lea a confirmat stăpânirea domeniilor şi privilegiile judiciare şi administrative dobândite anterior de către aristocraţie. Austrasiei şi Burgundiei. aceasta fiind înlăturată de la putere şi executată. Reunificarea regatului în timpul domniei lui Clotar al II-lea (613-629) a marcat în fapt victoria marii aristocraţii din Galia. Tendinţele separatiste din cele trei regate au fost accentuate de războiul intern. nemulţumită de politica de întărire a autorităţii regale din vremea regentei Brunehilda. văduva regelui Sigibert al Austrasiei. „ultimul 15 . iar la mijlocul secolului al VI-lea şi-a impus dominaţia asupra saxonilor. cei patru fii ai săi . acesta şi-a continuat politica de expansiune teritorială. devenite ulterior. După o perioadă de lupte interne purtate între urmaşii lui Chlodovech. Politica regalităţii de întărire a propriei puteri a luat forme violente în timpul reginei Brunehilda. recunoaştere condiţionată de satisfacerea revendicărilor aristocraţiei neustriene. Deşi statul franc era confruntat cu lupte interne. cu reşedinţele la Orleans. austrasiene şi burgunde. Childebert. Clotar al II-lea a fost recunoscut ca rege al statului franc reunificat. în timpul minoratelor urmaşilor săi (573-613). în urma înţelegerii încheiate între regale Neustriei. cucerind Thuringia (531) şi Burgundia (532-534).Statul franc merovingian şi carolingian. Soissons şi Reims.potrivit conceptului patrimonial germanic despre stat. care dorea limitarea întăririi acesteia. Clotar al II-lea şi aristocraţia din Austrasia şi Burgundia. care a ajuns cel mai puternic stat din Europa apuseană a vremii. Clotar şi Thierry . s-a constituit şi s-a consolidat regatul franc. Războiul intern a luat sfârşit abia în anul 613. Fiul său Dagobert I (629-639). regentă ulterior şi în Burgundia. bavarezilor şi suebilor. Prin edictul din 614. fiul acestuia Clotar I a reuşit să reunifice la mijlocul secolului al VI-lea regatul franc. au dezmembrat statul franc (regnum francorum) în patru regate separate. prin cucerirea aproape în întregime a Galiei romane de către franci. Războiul pentru supremaţie între cele trei regate france a fost însoţit şi de lupta din interiorul fiecărui regat între regalitate. cu anumite modificări teritoriale.Clodomir. profitând de dificultăţile regatului ostrogot aflat în luptă cu Imperiul bizantin. Restaurarea carolingiană a imperiului La sfârşitul secolului al V-lea şi începutul celui următor. Paris. La moartea întemeietorului statului franc Chlodovech / Clovis (511). a izbutit să obţină de la ostrogoţi Provence(536). care tindea să-şi sporească autoritatea şi aristocraţie. între acestea existând şi deosebiri etnice şi în privinţa componenţei sociale. regatele Neustriei. condus de dinastia Merovingienilor.

decăderea puterii regale merovingiene s-a accelerat. îndeosebi de gruparea aristocraţiei de la palatul regal. Regii merovingieni. Din a doua jumătate a secolului al VII-lea. 16 . ea exercitându-se în toate domeniile vieţii publice. Abilul act politic al lui Chlodovech de a trece la catolicism (496) i-a asigurat sprijinul bisericii şi a pus bazele alianţei între puterea laică şi cea spirituală. La moartea sa. Creşterea puterii regalităţii merovingiene la sfârşitul secolului al V-lea şi la începutul secolului al VI-lea s-a datorat cuceririi Galiei şi implicit a însuşirii de bunuri şi privilegii. între aceştia un rol de seamă avându-l majordomul. au rezultat instituţiile regatului franc. daruri. care au evoluat în noile condiţii ale prefacerii societăţii.ca în epoca romană . de care regele putea dispune după regulile de succesiune germanice (france). ci o posesiune patrimonială regală. prin reducerea necontenită a fondului funciar al regalităţii. palatul (sacrum palatium). a încercat să stăvilească acest proces în interesul întăririi autorităţii regale. format din consilieri (înalţi prelaţi. din cauza practicii daniilor în proprietate deplină făcute „fidelilor“ regali (leudes) şi a scăderii vertiginoase a veniturilor regale în urma restrângerii circulaţiei băneşti şi a privilegiilor de imunitate fiscală acordate. Imensa proprietate funciară. danii funciare şi slujbe. statul s-a dezmembrat din nou în regatele care nu fuseseră reunite decât într-o formă personală. vămi. în realitate devenise suveranul întregii Galii. puterea regală devenind aproape neîngrădită. precum şi veniturile obţinute din impozite.o instituţie publică. Principala forţă a puterii regale o constituiau cetele armate alcătuite din aristocraţi şi ostaşi germanici legaţi de rege prin jurământ de credinţă (antrustiones şi leudes). lipsiţi de mijloace de exercitare efectivă a puterii s-au transformat în „regi trândavi“. ci supuşi personali ai regelui. Organul central de cârmuire îl constituia. dregători personali. condusă de majordom (administratorul palatului). comitele palatului şi şeful cancelariei (referendarul). Deşi regele merovingian purta titlul de rex francorum.între urmaşii săi. împărţindu-l după cum s-a observat . Instituţiile statului franc Din contopirea organelor de conducere gentilice cu instituţiile publice romane. răsplătiţi prin prăzi de război. după modelul roman. Locuitorii nu mai erau socotiţi cetăţeni ai statului.suveran merovingian“ de facto. locul lor la conducerea statului fiind luat de marea aristocraţie funciară. aristocraţi franci şi nobili galo-romani). Decăderea puterii regale s-a datorat slăbirii bazei sale materiale. amenzi judiciare au constituit baza materială a puterii politice şi militare a regalităţii. Statul nu mai era considerat .

Ea s-a păstrat vreme mai îndelungată numai în Austrasia. în condiţiile completei decăderi a autorităţii regale. Pepin al II-lea a înfrânt pe neustrieni la Tertry (687). exponenţi ai intereselor marii aristocraţii. funcţia de majordom al celorlaltor două regate. fiscale şi administrative. Thierry al IIIlea. puterea efectivă era exercitată de majordomi. funcţia de majordom al Austrasiei a fost preluată de fiul său natural. pe care regele o consulta în problemele fundamentale ale ţării. Locul ei a fost luat treptat. aceştia comandând cetele de războinici din mai multe comitate. Concomitent cu comitele existau şi duci (duces). Comitele cumula atribuţii militare. Adunarea generală anuală a tuturor francilor liberi. mai ales lui Pepin al II-lea de Herstal (680-714). Adunările locale (mallus) se ţineau în fiecare „sută“ (centena). În lupta pentru preponderenţă dintre regatele Neustriei. Carol Martel a restabilit unitatea statului franc. Din ultimele decenii ale secolului al VII-lea un rol crescând a revenit majordomilor din regatul Austrasiei. capabili de a purta armele. aleşi din rândurile familiei Arnulfilor. apoi o subdiviziune a unui ţinut. Carol Martel (715-741). reprezentant al regelui într-un ţinut (civitas. iar prin victoria repurtată împotriva 17 . Ele aveau caracterul unui tribunal popular local la care participau atât franci. Instaurarea dinastiei carolingiene În statul merovingian. Adunările generale şi locale îşi aveau originea în vechea adunare a poporului a triburilor germanice. fiind ajutat de un locţiitor (vicarius) şi de agenţi executivi. cu atribuţii militare. cât şi galo-romani. fusese redusă ca urmare a sporirii autorităţii regale şi a formării unor instituţii noi la rolul unei inspecţii militare. S-a păstrat. îndeosebi ale celor de la palat.Reprezentanţii locali ai puterii centrale erau comitele (comes. În Galia francă existau circa 120 de comitate. După moartea lui Pepin al II-lea. care s-a realizat sub forma conducerii efective a Galiei de către majordomul Pepin al II-lea al Austrasiei şi a recunoaşterii autorităţii pur nominale a regelui Neustriei. Austrasiei şi Burgundiei. de asemeni. de la al cărui nume provine denumirea dinastiei carolingiene. de adunarea marilor proprietari laici şi ecleziastici (placitum). Victoria i-a permis să refacă unitatea statului franc. numită după data convocării „Câmpurile din Martie“. judiciare. purtată acum de majordomii regatelor respective. grafio). denumire ce desemna iniţial un grup de 100 de familii. pagus) care păstrase de obicei limitele vechii circumscripţii administrative romane. pe măsura avansului procesului de feudalizare a societăţii france. regiune în care s-a menţinut mai mult decât în alte regiuni ţărănimea francă liberă.

a trimis în 750 o solie papei Zaharia al II-lea. alamanilor şi frizonilor. pentru a-i afla opinia în legătură cu urcarea sa pe tron. pe care de altfel tot el îl ridicase la domnie. căruia nu-i mai lipsea decât titlul de rege. Pentru a alcătui o oaste numeroasă şi puternică. procedeu inaugurat de carolingieni şi continuat de către capeţieni. măsuri ce vor fi continuate şi reglementate de urmaşii săi. Caracterul quasi-regal al puterii majordomale s-a manifestat şi prin împărţirea regatului între urmaşii lui Carol Martel. deşi arabii şi-au păstrat poziţiile în Septimania şi să mai facă incursiuni de pradă în sudul Galiei şi în anii următori. rămas din anul 747 majordom unic şi cârmuitor efectiv al regatului. Iniţial Carol Martel a recunoscut autoritatea nominală a regelui Thierry al IV-lea (721-737). După consolidarea puterii sale efective. act prin care împăratul Constantin cel Mare ar fi dăruit papei Silvestru I Italia. Alianţa dintre Pepin cel Scund şi papă. Fiul său Pepin cel Scund. Pepin cel Scund. Carol Martel nu a mai menţinut funcţia de majordom în Neustria şi Burgundia. Pepin cel Scund şi Carol cel Mare. Ameninţat de către regele longobard Aistolf. cu Roma şi restul apusului Europei. Pepin a convocat în noiembrie 751 o adunare a aristocraţiei şi înalţilor prelaţi la Soissons. Carol Martel a restabilit dominaţia francă asupra bavarezilor.arabilor la Poitiers (732) a oprit expansiunea acestora la nord de Pirinei. care a depus pe ultimul rege merovingian Childeric al III-lea şi l-a ales ca rege pe Pepin cel Scund. a fost urmată de două expediţii france împotriva longobarzilor în 754 şi 756. care nu se putea aştepta la sprijin de la împăratul bizantin iconoclast. decât acela care este lipsit de putere regească“. consolidată prin interese reciproce. Carol Martel a cârmuit îndeosebi în ultimii ani ca un adevărat suveran. dar după moartea acestuia nu a mai aşezat pe tron vreun alt suveran merovingian. longobarzii fiind siliţi 18 . a pregătit înlocuirea la tron a dinastiei merovingiene cu cea carolingiană. Cu prilejul plecării papei în Galia. Cu această încuviinţare a papei. Papa ar fi răspuns. pe care le-a acordat fidelilor săi sub formă de beneficii sau danii condiţionate de îndeplinirea serviciului militar şi civil. Apoi pentru a consacra spiritual actul. Carol Martel a procedat la masive expropieri de pământuri bisericeşti şi la confiscări de domenii ale aristocraţiei răzvrătite. că „mai bine este să fie întitulat rege acela care deţine puterea. Pepin cel Scund a fost uns cu ulei sfinţit de către episcopi. cancelaria pontificală a recurs şi la celebrul falsificat „Donatio Constantini“. cârmuind ca majordom unic. motiv pentru care papa Grigore al III-lea l-a calificat drept subregulus. căruia papalitatea îi uşurase şi consacrase ascensiunea la tron. încheiate cu înfrângerea acestora din urmă. potrivit analelor france. papa Ştefan al II-lea. Prin luptele purtate în răsăritul şi nordul regatului. aflat în bune raporturi cu papalitatea. a căutat ajutor la proaspătul rege al Galiei.

Ducatul longobard de Spoleto a fost şi el alipit în 789 regatului Italiei longobarde. Restaurarea imperiului în timpul lui Carol cel Mare La moartea lui Pepin cel Scund regatul franc a fost împărţit potrivit vechiului concept patrimonial asupra statului între cei doi fii ai săi Carol cel Mare şi Carloman. „patriciul romanilor“ devine dintr-un aliat şi protector un stăpân care tinde să subordoneze din punct de vedere politic papalitatea intereselor sale. la începutul anului 773. prilejuită şi de această dată de conflictul dintre longobarzi şi papalitate. care au primit în teritoriile cucerite domenii funciare întinse. Carol cel Mare luându-şi titlul de „rege al francilor şi al longobarzilor şi patriciu al romanilor“. având drept rezultat o extindere fără precedent a statului franc. Spania şi regiunile nord-vestice şi sud-estice ale Germaniei. ariergarda francă condusă de Hruotland a fost surprinsă şi nimicită în defileul de la Roncevaux de 19 . Regatul longobard şi-a păstrat autonomia în cadrul statului franc. prin vasali regali şi detaşamente france. Pătrunderea oştilor longobarde ale regelui Didier în statul papal şi atacarea Romei. În acelaşi timp. Pepin cel Scund a recucerit Septimania de la arabi (752-759) şi a restabilit dominaţia francă din Aquitania (760-768) şi în Bavaria (757). După consolidarea puterii sale. civile şi posturi ecleziastice. datorită ajutorul statului franc a eliminat primejdia longobardă şi şi-a lărgit şi consolidat statul pontifical. Ducatul Romei şi exarhatul Ravennei au devenit astfel nucleul statului papal.să cedeze papalităţii exarhatul Ravennei. Moartea timpurie a lui Carloman (771) i-a dat posibilitatea lui Carol să refacă fără dificultate unitatea regatului. Astfel statul longobard a fost alipit statului franc. În Italia. regele longobard a fost învins şi în urma asedierii Paviei a capitulat şi s-a predat. au determinat pe papa Adrian să solicite ajutorul regatului franc. Cu prilejul retragerii. Profitând de luptele interne din Spania arabă. Campaniile de cucerire ale lui Carol cel Mare s-au desfăşurat în Italia. desfăşurate în interesul aristocraţiei şi bisericii catolice din statul franc. În urma campaniei din 773-774. francii au făcut în anul 778 o expediţie la sud de Pirinei. În timpul domniei sale Carol cel Mare a purtat numeroase campanii de cucerire. Carol cel Mare a continuat politica de intervenţie dusă de Pepin cel Scund. Dominaţia francă era asigurată prin comiţi franci substituiţi vechilor duci longobarzi. demnităţi militare. Papalitatea. dar eşecul din faţa Zaragozei i-a silit să se retragă. în 781 Carol cel Mare încoronând pe fiul său Pepin drept rege al Italiei longobarde.

O rezistenţă crâncenă a întâmpinat expansiunea francă din partea saxonilor. În urma unor noi expediţii dintre 785-812. Erau create în consecinţă condiţiile favorabile restaurării imperiului în Europa apuseană. Apoi. punând bazele mărcii hispanice. majoritatea aparţinând bisericii apusene. Episodul s-a încheiat cu moartea naturală a lui Olympios în 652. Influenţa spirituală a aripii occidentale a Bisericii s-a extins simultan. o parte din ţinuturile lor fiind organizate în „marca avarică“. mai multe expediţii între 791-808. A reuşit chiar să pornească o expediţie navală în direcţia Siciliei. Campaniile militare france. În acelaşi timp Imperiul bizantin. fiind ocupat de luptele navale cu arabii. mai ales în timpul pontificatului papei Grigore I (590-604). autoritatea politică a împăraţilor bizantini a devenit practic inexistentă în apusul Europei. Exarhul Olympios. văzând atmosfera de la Roma. expediţii care au durat mai mult de trei decenii (772-804). în secolele VI-VII. episod care a constituit subiectul poemului epic „Cântecul lui Roland“. Prestigiul politic al Bizanţului intră în declin. cu Barcellona. francii au cucerit de la arabi partea de nord-est a Spaniei. a schimbat planul. cotropirea pământurilor şi aservirea ţărănimii libere saxone şi convertirea la creştinism. şi era totodată cel mai mare şi mai puternic stat din Europa apuseană. Bizanţul neputând întreprinde nimic. precum şi ţinuturile de la est de Rin care nu aparţinuseră imperiului. Papalitatea se afla sub protecţia şi supravegherea suveranului franc. Italia nordică şi centrală şi Spania de nord-est. Constans II a plănuit ca Exarhul Ravennei să-l aresteze pe papă. deţinătorul de drept al tradiţiei imperiale era micşorat teritorial şi frământat de criza iconoclastă. în urma cărora aceştia au fost înfrânţi. O dată cu formarea regatelor creştine. Statul franc reunea în cuprinsul său cea mai mare parte a Imperiului roman de Apus. la sfârşitul secolului al VIII-lea. însoţite de o intensă acţiune misionară a bisericii catolice urmărea un scop întreit: supunerea triburilor saxone. iar papalitatea se opune tot mai mult interferenţei autorităţii seculare şi ecleziastice de la Constantinopol în practicile bisericii apusene. Un an mai târziu. francii au organizat împotriva avarilor. teritoriul nucleu al imperiului. Din perspectivă teologică.către bascii din Gasconia. Astfel. papa însă nu s-a supus acestora. care făcuseră odinioară parte din Imperiul roman de Apus. în cuprinsul statului franc se aflau reunite Galia. sinodul s-a aflat sub influenţa dogmelor răsăritene. care îşi aveau centrul stăpânirii în Pannonia. papa Martin a fost capturat şi dus la Constantinopol unde i s-a intentat un proces 20 . care ocupau ţinuturile din nord-vestul Germaniei. în folosul monarhului aflat la conducerea statului franc. inclusiv Italia. În 649 papa Martin a ţinut un mare conciliu la Roma la care au participat 105 episcopi. nucleul viitoarei Austrii. dorind să obţină independenţa Italiei faţă de Bizanţ.

papa l-a încoronat. brumaliile. Mişcarea a slăbit imperiul prin încurajarea conflictelor interne şi exacerbarea diferenţelor faţă de papalitate care a început să abandoneze politica de relativă fidelitate faţă de Bizanţ şi să caute o alianţă cu francii. Discordia la care s-a ajuns între cele două aripi ale Bisericii a atins proporţii critice în timpul domniei împăratului Leon al III-lea care a fost adeptul iconoclasmului. ale ritului. nutrea visul unui Imperiu roman de Apus renăscut. reprezintă însă o restaurare a Imperiului roman numai cu numele. unde a murit în 655. iar impozitele au început să fie vărsate în visteria Bizanţului.in Trullo) care a stabilit canoane ce reglementau diferite aspecte ale organizării bisericii. Papalitatea. preot!“ Papa Grigore III (731-741) a condamnat necondiţionat iconoclasmul în sinodul de la Lateran din 731. pentru a pune capăt conflictului dintre papa Leon al III-lea şi adversarii săi. pentru că l-ar fi ajutat pe Olympios. trimiţând un sol care să-l aresteze pe papă. deoarece ea a avut loc în condiţii istorice care confereau noului imperiu un caracter cu totul deosebit 21 . împăratul Bizanţului credea că poate reglementa rapid disensiunile. Dalmaţia. Papa Sergius I a refuzat să sancţioneze hotărârile din Quinisextum. după cum o caracterizează o bulă sigilară de pe o diplomă emisă de Carol cel Mare. canoanele oferind o imagine destul de fidelă asupra vieţii cotidiene. Flota lui Leon III a acţionat de îndată în zona coastelor Italiei. în vreme ce poziţia papei se consolidase. În mod asemănător au fost judecaţi şi alţi adeversari politici şi religioşi ai imperiului. totodată. procesiunile mascaţilor). Cu prilejul venirii lui Carol cel Mare la Roma. În 691/692 a avut loc un conciliu (Quinisext. Rezistenţa papală împotriva decretelor lui Leon a culminat cu o ruptură cu Constantinopolul (730-732). Papa Grigore II (715-731) a condamnat vehement deciziile lui Leon III. Diferite practici au fost condamnate din considerente morale sau pentru că aveau origine păgână (calendele.politic. în Crimeea. al V-VI-lea. desprinsă de Bizanţ. privilegiile posesiunilor papale din peninsulă fiind retrase. „Renovatio Romani imperii“. sau al II-lea Trullan . Papa a fost exilat la Chersones. iar poporul roman l-a aclamat potrivit tradiţiei romane pe suveranul franc ca împărat roman la 25 decembrie 800. Calabria şi Sicilia au fost transferate sub jurisdicţia patriarhului constantinopolitan. întrevăzând încercarea de a impune bisericii apusene rânduielile celei răsăritene. ghicitul. Preoţilor de rang inferior li s-a permis să se căsătorească. fiind acuzat de înaltă trădare. Miliţiile din Roma şi Ravenna s-au împotrivit actului salvându-l pe papă. dar autoritatea imperiului nu mai avea fundamentul scontat în Occident. care a răspuns: „eu sunt basileu şi. punând accent deosebit pe morala creştină a mirenilor şi clerului. Eparhiile Romei din Grecia. Iustinian II.

o continuare a regatului merovingian. Recăsătorirea lui Ludovic cel Pios şi naşterea unui nou fiu. Aquitania şi respectiv Bavaria. Încoronarea lui Carol cel Mare la Roma a afectat considerabil Imperiul Bizantin. Carol cel Mare. Slăbirea şi dezmembrarea imperiului carolingian a avut loc în timpul domniei fiului lui Carol cel Mare. supus înrâuririi Bisericii şi anturajului de la palat. hotărâse să împartă statul în trei regate distincte. un suveran şovăielnic. Lothar. Pepin şi Ludovic.faţă de vechiul Imperiu roman de Apus. de sine stătătoare care urmau să revină fiilor săi: Carol. iar celorlalţi doi fii. Ludovic cel Pios a fost detronat şi închis în mânăstire. cu titlul de împărat unicului moştenitor în viaţă. Carol (823) a complicat chestiunea succesiunii şi a împărţirii imperiului. cu titlul de regi. Reluarea puterii efective de către Ludovic cel Pios şi o nouă împărţire succesorală (831) au provocat din nou revolta fraţilor mai mari împotriva tatălui. Lothar. l-a silit în 830 pe Ludovic cel Pios să confirme Ordinatio imperii din 817. Prin structura sa teritorială şi instituţiile sale politice noul imperiu era în fapt un imperiu franc carolingian. Pepin şi Ludovic. care reprezenta un compromis între ideea unităţii imperiului şi practica succesiunii patrimoniale. În 802 solia împăratului apusean sosea la Constantinopol. stăpânind în timp teritoriile germanice de la Rin până la Elba. la fel ca şi sistemul patrimonial au determinat şi dezmembrarea la scurtă vreme a imperiului. O revoltă a fiilor săi mai mari. ajungându-se la discordii dinastice. Prin Ordinatio imperii. Părăsit de armata sa la „Câmpul minciunii“ în Alsacia (833). prin division regnorum din 806. dar înlăturarea Irinei de la domnie (31 octombrie 802) a amânat chestiunea recunoaşterii imperiului apusean. deschizându-se în doctrina politică medievală problema celor doi împăraţi. agravate şi de interesele grupărilor de la curte. Slăbirea şi dezmembrarea statului carolingian Compoziţia etnică eterogenă a noii structuri politice. statul carolingian revenind în întregime. Ludovic cel Pios şi al fiilor săi. tocmai prin structura acestuia din zona mediteraneană înspre Galia şi zonele germanice. Reluarea puterii de către Ludovic 22 . Spania nord-estică. Ludovic cel Pios (814-849). fapt petrecut în 812. Moartea lui Pepin (810) şi a lui Carol (811) a anulat însă acest proiect. Centrul imperiului se deplasase. Pepin şi Ludovic. a reglementat problema succesiunii la tron la scurtă vreme după ce a ajuns la tron prin Ordinatio imperii din anul 817. Imperiul carolingian nu includea decât o parte din Imperiul roman de Apus. Galia. lui Ludovic în anul 814. statul şi titlul de împărat reveneau fiului cel mare. Italia nordică şi centrală. Carol cel Mare ar fi trebuit să obţină confirmarea de către Bizanţ. Spre sfârşitul domniei. şi să cedeze puterea efectivă fiului său Lothar.

Conducător militar şi şef al aristocraţiei regionale. iar lui Carol cel Pleşuv . în 835. înţeleasă de cei din Francia Orientis. prin care cei doi fraţi se angajau solemn. Saxonia. iar Carol în limba „tudescă“. Restaurarea ottoniană. 837 şi 839. adică în vechea franceză. La scurt timp după stingerea dinastiei carolingiene în Germania (în anul 911. Ludovic în limba „romană“. (viitoarea Germanie). în timpul cărora au murit Pepin (838) şi Ludovic cel Pios (840).lupta pentru investitură Premise La originea statului german medieval stă desprinderea teritoriilor cuprinse în Francia Orientis din statul carolingian. la moartea lui Ludovic Copilul). Lothar. spre deosebire de Francia Occidentis. Procesul de feudalizare se afla într-o fază incipientă aici. Lothar a fost înfrânt în bătălia de la Fontenoy (841).ţinuturile de la vest de Rhône şi Meusa. ca şi de noi conflicte şi împăcări între împărat şi fiii săi. lui Ludovic Germanicul . adică Francia Occidentis (viitoarea Franţă). Suabia şi Bavaria. în urma tratatului de la Verdun (843). şi – potrivit reglementărilor din Ordinatio imperii .cel Pios (834) a fost urmată în anii care au succedat de noi reglementări succesorale.devenit împărat. Lui Lothar i-au fost atribuite Italia şi ţinuturile cuprinse între Rhône şi Rin. Lothar. stăpâni peste o etnie şi reprezentanţi ai aristocraţiei de sânge. La est de Rin au fost menţinute „ducatele etnice“ (Stammesgerzogtümer). Actul. statul franc carolingian (Francia) a fost împărţit în trei state separate. Imperiul şi papalitatea . pentru a fi înţeles de ostaşii romanici din Francia Occidentis. ducii. Nici instituţia vasalităţii nu cunoştea aceeaşi amploare. din cauza slăbirii puterii 23 . Francia Orientis. dar tendinţele sale de a-şi subordona fraţii au dus la coalizarea acestora din urmă împotriva sa. reprezintă şi un important monument lingvistic. Alianţa dintre Ludovic şi Carol a fost confirmată în 842 prin jurământul de la Strasbourg. lupta a continuat între cei trei fii ai săi rămaşi în viaţă. devenite ulterior Lotharingia sau Lorena. La sfârşitul secolului al XI-lea. După moartea lui Ludovic cel Pios. Ludovic şi Carol. ca fiu mai mare. reprodus în cronica contemporană a lui Nithard. ducele reuşeşte să supună clerul autorităţii sale şi aspiră la ereditatea funcţiei. deţin controlul unor regiuni întinse. care corespundeau vechilor uniuni tribale existente în faza anterioară cuceririi france. Prin tratatul de la Verdun (843).regiunile de la est de Rin. fiind de pe acum puse bazele principatelor teritoriale Franconia. adică germana veche.

Bavaria. ca rege. numit Otto cel Mare (936973). Pe lângă faptul că a fost un suveran capabil şi ambiţios. Henric i-a succedat tatălui său ca duce de Saxonia. Astfel. dar a ajutat răspândirea creştinismului în regat. condus competent de către Henric I şi fiul său Otto I. Henric I Păsărarul a fost primul care a creat o Germanie unificată şi . Regatul francilor de est (Germania). În urma decesului lui Conrad I. Conrad I (911-918). În 912. Henric a încheiat un armistiţiu cu maghiarii pe nouă ani. devenind astfel conducătorul Italiei de nord. Otto consolidează regatul acordând ducate rudelor şi curtenilor credincioşi. Regele german i-a înfrânt pe danezi în anul următor. regina văduvă a Lombardiei. Otto I. dotate cu armate antrenate de cavaleri. din activităţile sale misionare la răsărit de Elba. Henric obţinând recunoaşterea sa de către toate ducatele germane abia în anul 925.este considerat drept unul din „sfinţii împăraţi romano-germani”. Henric I Păsărarul i-a respins definitiv. Otto I l-a înfrânt pe Berengar şi s-a căsătorit cu Adelaide. Incursiunile ungare în regiunile estice şi sudice ale regatului nu au putut fi însă oprite.cu toate că nu a primit niciodată coroana imperială .centrale. incitaţi de fratele său. el izbutind să impună şi ducilor Bavariei şi Suabiei recunoaşterea sa. După ce a supus nobilii răsculaţi. Henric a fost ales rege de către nobilii franconi şi saxoni. Pregătirile sale militare au fost probate cu succes în războiul contra venzilor din 929. Suabia şi Lotharingia au refuzat la început să-l recunoască în această calitate. împotriva lui Berengar al II-lea care uzurpase regatul. Restaurarea ottoniană Lui Henric i-a urmat la tron fiul său. În anul 951 a înaintat în marş spre Italia. Henric I Păsărarul al Germaniei (919-936) a fost primul din linia saxonă a regilor germani. Atunci când maghiarii au atacat Thuringia în 933. ceea ce reiese din numirea clericilor în funcţii înalte. a fost ales de către aristocraţia franconă şi saxonă ducele Franconiei. Otto cel Mare a căutat să subordoneze biserica autorităţii statului. a trebuit să zdrobească din nou o rebeliune a nobililor conduşi de fiul său Liudolf şi să stopeze o invazie maghiară în 955 la Lechfeld lângă Augsburg. care constituiau o mare primejdie. precum şi a atacurilor maghiare şi normande. dar şi din 24 . a avansat treptat înspre cea mai mare putere a Europei vremii. În anul următor. Henric I şi-a consolidat poziţia în regat şi a obţinut de la ducii germani promisiunea alegerii fiului său Otto ca rege. Întors în Germania. perioadă în care a transformat multe din orăşelele germane în oraşe fortificate. Otto I cel Mare era şi un ardent susţinător al bisericii romane. încorporând statului teritorii care aparţinuseră acestora. pentru a o ajuta pe Adelaide.

condusă de episcopul Liutprand din Cremona. Otto cel Mare a respins titlul de imperator Romanorum în favoarea celui de imperator augustus. Ioan al XII-lea a reuşit să fugă. Ioan al XII-lea a conspirat însă împotriva lui. Ioan al XII-lea a murit subit de paralizie şi a fost succedat de Benedict al V-lea. a luat drumul Constantinopolului. primii doi regi saxoni au izbutit să pună bazele unei dinastii proprii care avea să dăinuiască pentru mai bine de un secol (9191024). Otto cel Mare poate însă mijloci căsătoria între fiul Său şi prinţesa bizantină Theophano. Curtea bizantină l-a tratat pe Liutprand ca pe un captiv. Drept recunoaştere a meritelor şi serviciilor sale. conform tradiţiei carolingiene. şi că nu putea fi vorba de o căsătorie cu o fiică din familia imperială. După încoronarea lui Otto ca împărat. ci un simplu barbar. papa Ioan al XII-lea l-a încoronat pe Otto. o solie. care să aducă astfel Imperiului german Italia de sud drept dotă. transmiţându-i-se că împăratul său nu este împărat roman. Astfel. În 972. Acest curs a antrenat regalitatea germană pentru trei secole într-o politică italiană. străină. Otto a mai intervenit în Italia în anul 962. Otto I cel Mare a negociat fără succes însă cu împăratul bizantin Nikephoros al II-lea Phokas o alianţă între Bizanţ şi Imperiul german. oferindu-i titlul imperial (2 februarie 962). acuzându-l că şi-ar fi asumat prerogative papale. Otto al II-lea (967-983) a continuat politica realistă a tatălui său. În spiritul tradiţiei carolingiene de dominaţie politică în Italia şi de exercitare a controlului asupra autorităţii pontificale. Înainte ca Otto cel Mare să poată interveni în sensul reinstalării lui Leon. o soră de-a împăratului. 25 . ducele Bavariei. Otto nu a cerut doar recunoaşterea imperiului apusean. Urmând modelul bizantin. înlăturându-l pe Berengar. „născută în purpură“. Otto a păstrat capitala la Aachen. şi interpretarea imperiului ca superregalitate. Otto a convocat un conciliu care l-a depus pe papa Ioan în anul 963 şi la ales pe Leon al VIII-lea drept nou papă. dar după plecarea lui Otto în Germania s-a întors şi s-a răzbunat pe aderenţii lui Leon. împotriva lui Berengar al II-lea de Ivreea. Otto I a impus asocierea fiului său minor la domnie şi apoi proclamarea acestuia ca rege în anul 967.campaniile sale militare între 951-952 în favoarea papei Ioan al XIIlea. În 968. făcând apel la două principii aparent contradictorii. iar bula sa poartă inscripţia renovatio regni Francorum. cel electiv şi cel ereditar. şi de cele mai multe ori păgubitoare intereselor societăţii şi însăşi regalităţii germane. ci a expus şi dorinţa ca fiul său să se căsătorească cu o Porphyrogenetă. reuşind ca deja în 967 să suprime o rebeliune condusă de vărul său Henric al II-lea.

Otto a reuşit să obţină controlul asupra Lorenei (Lotharingiei). precum şi bunica sa Adelheid (+999) au meritul de a fi stabilizat situaţia în timpul minoratului lui Otto al III-lea. prin renovatio imperii Romanorum. ceea ce va avea importanţă şi pentru viitor. care a adus rafinamentul şi cultura bizantine la curtea germană. Henric a fost încoronat ca împărat de către papa Benedict al VIII-lea. dobândind posesiunea asupra Neapolelui. răscoala slavilor a zădărnicit misiunea de creştinare întreprinsă între Elba şi Oder. a ultimului împărat din dinastia saxonă. fiind atacat de Lothar. În 1004 Henric a invadat Italia şi a fost încoronat ca rege al Lombardiei. dar a pus accent pe expresia 26 . După o a doua campanie în Italia (1013/1014). Henric al II-lea nu a abandonat aşadar ideea imperială. sub influenţa arhiepiscopului de Reims Gerbert de Aurillac a dezvoltat un concept imperial şi de conducere politică ce a fost cel mai adesea calificat drept nerealist. să fie de acord cu unirea Burgundiei cu Germania după moartea acestuia. Otto al IIIlea a murit fără a avea urmaşi. Ideea creării unei monarhii universale nu-şi avea însă un temei concret în realităţile politice ale vremii. Henric al II-lea a purtat războaie intermitente cu Boleslav I. regele Poloniei. În acelaşi timp. apoi crearea de structuri bisericeşti în Polonia (1000) şi Ungaria (1001) legate nemijlocit de Roma şi nu de biserica imperială germană dovedesc seriozitatea cu care Otto al III-lea îşi urmărea planul. Ajungerea pe tron a lui Henric al II-lea cel Sfânt (1002-1024). Când vărul său. regele Franţei. recâştingând astfel Boemia. Henric a întreprins o a treia expediţie în Italia. La alegere au participat pentru prima dată şi mai marii bisericii. Mutarea reşedinţei sale pe Aventin. având Roma drept capitală. dar a fost înfrânt zdrobitor de bizantini şi sarazini la Cotrona în anul 982. Theophano (+991). îmbrăţişând interpretarea romană a ideii imperiale.Doi ani mai târziu. dar care a constituit şi o culme a politicii imperiale. El s-a îndepărtat de linia politică a înaintaşilor săi. dobândind Capua şi Salerno. Salerno şi Tarent. Soţia sa. Otto al III-lea (983-1002). purtând lupte împotriva bizantinilor din sudul peninsulei. introducerea de funcţii şi demnităţi precum şi a ceremonialului de curte de inspiraţie romano-bizantin. Otto al II-lea a atacat apoi sudul Italiei. revendicând astfel puterea universală. la cererea papei. este din punct de vedere istoricconstituţional de o importanţă deosebită. Reîntors în Germania. iar el ca împărat să reunească puterea laică şi ecleziastică. Din 1004 până în anul 1018. l-a convins pe Rudolf al III-lea regele Burgundiei. În 1021. Henric a fost ales de ducii germani ca succesor. împăratul eşuând în cele din urmă mai ales din cauza opoziţiei populaţiei Romei care în 1001 s-a răsculat împotriva sa.

ci şi o înfruntare de principii. oferindu-le în schimb protecţie. Lupta pentru investitură Disputa majoră între Biserică şi imperiu din secolele XI-XII cu privire la rolul jucat de principii laici în cadrul ceremoniilor prin care episcopii şi abaţii erau instalaţi în funcţie a dus la fenomenul luptei pentru investitură. urmaşii săi conducând imperiul până în 1125. a moştenit regatul Burgundiei de la Rudolf al III-lea. Henric al II-lea cel Sfânt a activat în sensul reformării Bisericii şi a întemeiat mai multe mânăstiri. Renumit prin evlavie. În anii următori a mai numit alţi trei papi. atunci când regii şi împăraţii au încercat să-şi atragă bogăţia şi autoritatea prelaţilor. În 1046 a întreprins o campanie în Italia. Acesta l-a încoronat în 1046 pe Henric ca împărat. în 1065. vreme în care izbucnise şi conflictul între împărat şi papă pentru putere temporală în imperiu. viitorului împărat Henric al III-lea. născut la Goslar. În spaţiul german s-a confruntat însă cu numeroase răzmeriţe şi rebeliuni. toţi germani. cunoscut cu numele de papă Clement al II-lea. îndreptându-se spre Roma. pentru a pune capăt conflictului iscat între trei pretendenţi rivali la scaunul pontifical. La vârsta de 15 ani. Henric al III-lea. Henric al IV-lea (1056-1106). Între 1043 şi 1045 Henric a dus o campanie încununată cu succes pentru a reîntrona pe regele Ungariei. înainte de a fi ales împărat fusese duce de Franconia. rege (1028-1056) şi împărat (10391056). abandonând universalismul la care se încumetase înaintaşul său. întemeietorul dinastiei salice sau francone. a impus ducelui Bretislav al Boemiei suzeranitatea sa în 1041. Conflictul pentru supremaţie între papalitate şi imperiu nu a fost doar o luptă politică. a numit un episcop german. pentru meritele sale fiind canonizat în 1146. Practica a constituit de 27 . a succedat tatălui său la vârsta de şase ani. sporind şi prerogativele papale. a zdrobit o răzmeriţă în Saxonia. Conrad a suprimat revoltele din nordul Italiei. în decursului minoratului mama sa fiind regentă. Îndepărtând pe cei trei antipapi. episcopia Bamberg şi şcoli. Conrad a transmis puterea fiului său. Henric s-a preocupat îndeaproape de reformarea Bisericii. această ţară devenind implicit vasală Germaniei. Henric al III-lea a sprijinit demersurile Bisericii de a pune capăt abuzurilor clerului. Practica investirii laicilor s-a dezvoltat în evul mediu timpuriu. ceea ce a adus dezavantaje fiului său Henric al IV-lea. La tron i-a succedat Conrad al II-lea (1024-1039). Conrad al II-lea. iar papa l-a încoronat ca împărat în 1027. profitând de conflictele pe care acesta le avea cu Polonia.carolingiană a acesteia. devenind în 1026 rege al Lombardiei. numit cel Negru.

dobândeşte negreşit sfinţenia“. Astfel s-a dezlănţuit cel mai violent episod din întreaga controversă. el singur poate respinge sentinţa tuturor“. deoarece papa şi împăratul s-au angajat într-o serie de depoziţii reciproce şi excomunicări. în această calitate. putea întrona şi detrona împăraţi şi dezlega pe supuşi de jurământul de fidelitate faţă de suveran. vasali ai regelui. cu 22 de teze în care se sublinia întâietatea pontifului în raport cu puterea laică şi se definea caracterul autorităţii de la Roma: „episcopul roman înscăunat canonic prin meritele Sf. Când în 1075 papa Grigore al VII-lea a interzis expres orice investire laică. în care prelaţii erau adesea deopotrivă conducători seculari şi în consecinţă. ceea ce ameninţa prestigiul clerului. Papii au devenit în curând forţa locomotorie a reformei. mişcarea de reformare a Bisericii s-a afirmat mai ales în regiunile Franţei şi Germaniei.goana după slujbe şi vânzarea slujbelor ecleziastice . Principii laici erau adesea mai preocupaţi de loialitatea episcopilor şi abaţilor decât de moralitatea acestora. reformatorii au atribuit acestei practice morala scăzută a clerului din vremea lor. Împăratul îmbrăţişase idea reformării Bisericii fără a-i bănui consecinţele.al cărui urmaş se considera . prin tezele dictatului. care în acelaşi timp l-a exclus pe împărat de la participarea efectivă la alegerile papale. să dispună de însemnele demnităţii imperiale. în 1059. Această ciocnire frontală a luat sfârşit o dată cu moartea papei Grigore în exil în 1085 şi cu aparenta înfrângere a campaniei acestuia împotriva investirii laicilor. în funcţiile bisericeşti şi mânăstireşti aflându-se oameni fără vocaţie religioasă. Petru . 28 . mai ales simonia . Cu papa Grigore al VII-lea (1073-1085) se deschidea o nouă etapă în afirmarea puterii spirituale. un adept al reformei de la Cluny. Papa şi-a expus programul său în Dictatus papae (1074).aceea o excrescenţă organică a sistemului feudal. feudalizarea din interiorul Bisericii a scos la iveală tendinţele centrifuge ale clerului înalt faţă de scaunul papal. „sentinţa dată de el nu poate fi respinsă de nimeni. iar slavii de pe Elba se răsculaseră (1057). „el singur în lume este numit papă“. Spre mijlocul secolului al XI-lea. Recunoscând că investitura laicilor nu era concordantă cu vechile legi ale Bisericii. Acestea erau postulate care adânceau doctrina infailibilităţii papale. a provocat furia împăratului Henric al IV-lea. Papa alesese bine momentul expunerii principiilor sale: minoratul lui Henric al IV-lea dusese la slăbirea puterii centrale. Investirea laicilor a fost condamnată de papa Nicolae al II-lea.şi concubinajul. „el nu poate fi judecat de nimeni“. Mişcarea de reformare a Bisericii a fost promovată la Roma în timpul pontificatului papei Leon al IX-lea. Papa putea. sprijinit în a fi ales papă chiar de către Henric al III-lea (1039-1056). Într-adevăr clerul se laicizase. Pe de altă parte.

Din 114 în 1121. ameninţând că nu-l vor recunoaşte pe Henric. în 1106. dar în 1112 a retractat concesiile făcute. În 1080. Rudolf a fost asasinat în acelaşi ani. pentru a-l înlocui pe excomunicatul Henric. Părăsit de supuşi. Deoarece pretenţia lui Henric al V-lea a declanşat furie în rândul clerului. luptând chiar împotriva propriilor fii. Împăratul a înaintat cu trupe în Italia şi a capturat Roma (1084). alungându-l pe Henric din Roma. încercând să-şi strângă o oaste. alegere care a cauzat un război civil. Henric a fost de acord să respecte decretul Papei Paschal al II-lea împotriva investirii laicilor. iar Henric a recâştigat controlul asupra Germaniei. Paschal a refuzat să-l încoroneze. luându-l pe papă ca prizonier. mulţi principi germani s-au răzvrătit împotriva lui Henric al V-lea. obţinând iertarea papei. Henric a convocat în 1076 un conciliu la Worms pentru a-l depune pe papă. Temându-se că succesiunea la tron îi este periclitată. O armată normandă. Henric al IV-lea a solicitat ajutor din mai multe părţi. Henric al V-lea. Nobilii au format o coaliţie. unde a fost încoronat ca împărat de către Clement al III-lea. în iarna anului 1077. cel care a extins imperiul şi a pus capăt războiului civil. împăratul a stat trei zile în zăpadă în faţa castelului de la Canossa (nordul Italiei) unde se afla papa Grigore. Deşi nordul 29 . Abia astfel. Evadând în anul următor. Henric a numit în 1075 prelaţi în mai multe părţi ale Italiei. Fiind admonestat de papa Grigore al VII-lea. care la rândul său l-a declarat pe papa Grigore depus. Henric al IV-lea a revenit în Germania unde a fost nevoit să înfrunte mai multe războaie civile. succesiunea sa nu mai era disputată. şi forţat să abdice. el s-a răzvrătit împotriva tatălui său. condusă de Robert Guiscard. desculţ. În 1105 a fost luat prizonier de către fiul său Henric. În 1110. dacă nu va obţine iertarea papei în termen de un an (februarie 1077). rege (1098-1125). Pentru a-şi câştiga libertatea. împărat (1106-1125). inclusiv Anglia. Danemarca şi Franţa. A murit în 1106 la Liege (Belgia). papa a concedat lui Henric puterea de a investi şi l-a încoronat ca împărat. Nobilii germani îl aleseseră totuşi pe Rudolf. aceasta fiindu-le anunţată în ziua încoronării. şi a făcut ca arhiepiscopul italian Giubert de Ravenna să fie ales în locul acestuia ca papa Clement al III-lea.În ciuda unui decret papal care interzicea numirea funcţionarilor ecleziastici de către împărat. Henric a fost readmis în comuniunea Bisericii. a venit în ajutorul papei Grigore. Regele a părăsit Roma. Actul a avut drept rezultat excomunicarea împăratului. papa dezlegând pe supuşii acestuia de jurământul de credinţă. a fost ultimul suveran salic. îmbrăcat ca penitent. papa a recunoscut regalitatea lui Rudolf şi l-a excomunicat din nou pe Henric. mai apoi împăratul Henric al V-lea. dar după moartea acestuia. ducele Suabiei. cu condiţia respectării dublei investituri.

Prin concordat. de către papa Gelasius al II-lea (1118-1119). Întorcându-se în Germania. Henric a fost reîncoronat în 1117 de către Maurice Bourdin. O dată cu concordatul de la Worms s-a pus capăt primei etape a conflictului pentru supremaţie dintre papalitate şi imperiu. Alegerile urmau să fie făcute în prezenţa împăratului. Henric a încheiat pace în 1121 cu foştii duşmani din interiorul imperiului în Dieta de la Würzburg. contesă de Toscana. între care un rol de seamă l-a avut Ivo de Chartres. Biserica nu a ajuns să aibă în evul mediu control deplin asupra numirii episcopilor. Prin dezamorsarea dependenţei faţă de împărat sistemul ecleziastic imperial ottonian a fost eliminat. În ciuda concordatului. care prin concordatul de la Westminster reuşise să încheie lupta pentru investitură şi conflictul între Biserică şi Henric I al Angliei. O altă urmare a fost sporirea puterii principilor în Germania şi a oraşelor din Italia nordică şi centrală. cu sceptru. după moartea lui Paschal în 1118. iar investitura cu inel şi cârjă episcopală să fie efectuată de către cler. Concordatul a constituit un compromis bazat pe diferenţierea între temporalia (acordarea de bunuri lumeşti) şi spiritualia (demnităţi spirituale) la care s-a ajuns cu ajutorul teologilor şi juriştilor francezi. Biserica urma să aibă dreptul de a alege episcopi. După ce l-a alungat din Roma pe papa Paschal. în calitate de vasal. au fost mai flexibili în încercarea de a găsi soluţii. având multe idealuri asemănătoare. în 1116. Anselm. Interesul esenţial al Bisericii era de a exclude pe viitor posibilitatea ca conducătorii laici să oficieze serviciul divin. arhiepiscop de Braga. Henric a fost însă din nou excomunicat de succesorul lui Paschal. Astfel. episcopii devenind din funcţionari ai imperiului.Germaniei era cuprins de revolte. Interesul esenţial al regilor era ca episcopii care urmau să devină deopotrivă conducători laici să recunoască autoritatea suveranului laic. Concordatul de la Worms din 1122 între papa Callistus al II-lea şi împăratul Henric al V-lea a reflectat o soluţie aflată la 1107 de Sf. vasali ai imperiului. investindu-l pe episcop. Henric a invadat Italia pentru a lua în stăpânire teritoriile ce fuseseră lăsate papalităţii de către Matilda. pe care l-a instalat drept antipapă cu numele de Grigore al VIII-lea (+1137). investiture a fost o problemă fundamentală în controversele galicane din Franţa secolului al XVII-lea. şi o controversă până de curând în Spania. Se ajungea astfel la o dublă investitură. care putea conferi feude şi venituri. Toţi 30 . care avea să devină un model cu privire la relaţiile viitoare între Biserică şi conducătorii temporali. simbol fără conotaţii spirituale. arhiepiscop de Canterbury. iar problema a revenit în diverse forme. Succesorii lui Grigore.

mai ales oraşele italiene Genova. istoricii au scos în evidenţă creşterea puternică a populaţiei europene şi a activităţii comerciale între secolele XII-XIV. când Napoleon I a cucerit Malta de la cavalerii ospitalieri ai Sf. Numele de cruciadă (din crux. Drept rezultat. emblema cruciaţilor) s-a aplicat mai cu seamă în secolul al XIII-lea războaielor purtate împotriva păgânilor. Au fost însă şi rezultatul ambiţiilor papale de extindere a puterii politice şi religioase. În acest sens.împăraţii erau regi germani. de obicei la cererea papei. iar armatele cruciate au fost într-un sens braţul militar al politicii papale. marşuri lungi peste zone întinse. avansul în cercetarea problematicii indică faptul că cruciaţii nu căutau anume cruciadele cu toată gama lor de ameninţări – boli. însă îndatoririle şi ambiţiile imperiale. a degenerat într-o multitudine de state minore. Expediţiile au creat deopotrivă oportunităţi comerciale pentru negustorii din oraşele aflate în creştere ale Apusului. Cucerirea Siriei şi Palestinei de către musulmanii selgiucizi a alarmat creştinătatea apuseană. Deşi aceste explicaţii sunt parţial valide. care ar fi putut deveni un stat puternic. pentru a recuceri Ierusalimul şi alte locuri de pelerinaj din Palestina – prima provincie cucerită de arabi – Pământurile Sfinte. termenul este folosit pentru a desemna orice război religios sau mişcare politică şi morală. Germania. În efortul de a înţelege participarea largă la cruciade şi originea lor. Istoricii nu au căzut de acord cu privire la data încheierii cruciadelor şi au propus date între 1270 şi 1789. 31 . Prin extensie. centralizat. sirieni şi armeni. interesele germane locale au fost în mare măsură neglijate. Ioan (ioaniţi). care îi solicitau. cea a luptei între sacerdoţiu şi imperiu. aflate sub controlul aristocraţilor. Cruciadele Cruciadele au fost expediţii militare întreprinse de creştinii din vestul Europei începând cu anul 1095. chestiune explicată şi prin dreptul de primogenitură care prima în unele regiuni ale Europei. Turcii au pătruns adânc în Imperiul bizantin şi au supus stăpânirii lor mulţi creştini greci. Originea cruciadelor se află în ridicarea politică rezultată din expansiunea turcilor selgiucizi în Orientul mijlociu la mijlocul secolului al XI-lea. cruciadele sunt explicate drept creatoare de zone de expansiune pentru a primi o parte a acestei populaţii aflate în creştere şi drept posibilitate de a oferi o descărcare a ambiţiilor cavalerilor şi nobililor însetaţi de pământ. ereticilor creştini si duşmanilor politici ai papalităţii. Cruciadele au fost în parte o reacţie la aceste evenimente. ordin militar creat în timpul cruciadelor. În secolele XII-XIII conflictul dintre papalitate şi imperiu va cunoaşte o nouă etapă. Pisa şi Veneţia.

regele Franţei. papa Urban al II-lea a ţinut o predică mulţimii de laici şi clerici aflaţi la conciliul de la Clermont. având drept ţintă finală recucerirea Ierusalimului. Ideea că cruciaţii au câştigat mari bogăţii este greu de justificat. departe de casă. Cruciada I (1095-1099) Cruciadele au început formal marţi 27 noiembrie 1095. şi nu în ultimul rând iertarea păcatelor. fapt care poate fi perceput doar prin înţelegerea societăţii care le-a produs. la fel ca şi concepţia că teritoriile sunt uşor de cucerit. Cinci armate nobiliare de bază s-au adunat în vara târzie a anului 1096 spre a porni la cruciadă. suspendarea urmăririi pentru datorii. trebuia să cheltuiască echivalentul venitului său pe cel puţin patru ani. Răspunsul a fost pozitiv şi copleşitor. Prima cruciadă s-a conformat în linii mari schemei închipuite de papă. În ciuda acestor argumente. ceea ce va avea urmări serioase asupra destinului celor două ţări. Grupurile îşi vor parcurge drumul separat şi se vor întâlni la Constantinopol. iertarea dobânzilor faţă de cămătari. apoi vor lupta împotriva musulmanilor din Siria şi Palestina. Recrutarea a avut loc la sfârşitul anului 1095 şi primele luni ale anului următor. Era o societate de credincioşi. cruciadele au fost populare. comandată de fratele mezin al regelui Franţei. iar soţia sa se va căsători cu regele Angliei. De aici vor ataca alături de trupele împăratului bizantin pe turcii selgiucizi care cuceriseră Anatolia. eliberarea din şerbie. În această zi. protejarea familiilor rămase acasă. A schiţat de asemenea o strategie de bază: grupurile individuale de cruciaţi să-şi înceapă expediţia în august 1096. Papa Urban a însărcinat apoi pe episcopii prezenţi la conciliu să se întoarcă în zonele în care păstoresc şi să înregimenteze alţi oameni în cruciadă. Majoritatea erau din Franţa (Vermadois. Va divorţa.moartea în luptă. sudul Italiei (a normanzilor 32 . Conciliul fusese convocat şi pentru că Filip I. În predica sa. Promite tuturor bogăţie. Familiile rămase în Europa aveau des de luptat pentru a face faţă activităţilor de pe domenii şi proprietăţi pentru lungi durate de timp. mulţi cruciaţi crezând că vor obţine mântuirea personală în luptele contra păgânilor. din Normadia porneşte şi o armată condusă de Robert. Hugo Capet). Fiecare grup se va autofinanţa şi va avea un conducător propriu. pe un câmp în afara zidurilor oraşului Clermont-Ferrand. vroia să divorţeze. cruciadele fiind o chestiune extrem de scumpă pentru un cavaler care intenţiona să servească în Răsărit: dacă se finanţa singur. papa a schiţat un plan de cruciadă şi a făcut apel la credincioşi să se alăture rândurilor sale – ideea o avusese chiar Grigore al VII-lea. (unul din cei trei fii ai lui Wilhelm Cuceritorul). ceea ce se putea obţine doar cu acordul papei. Răspândirea legendelor despre bogăţiile Orientului a jucat şi ea un anumit rol.

Oraşul a fost asediat în 21 octombrie 1097. În octombrie 1096 au ajuns la Constantinopol. Burgundia şi Flandra-Frizia (condusă de o rudă a contelui Flandrei. originar din Amiens. au atacat primul obiectiv major. La 1 iulie 1097. Deşi au fost preveniţi de bizantini să nu se angajeze în lupte directe cu turcii. Niceea. Armatele nobililor cruciaţi au sosit la Constantinopol între noiembrie 1096 şi mai 1097. cruciaţii au obţinut o importantă victorie aici şi aproape au anihilat forţa turcească. În Peninsula balcanică au atacat oraşele Philipopoli şi Adrianopole. Conducătorii nu au fost de acord cu aceste cereri. ducând războaie de cucerire împotriva turcilor selgiucizi. ceea ce a confirmat suspiciunile acestora că Alexios intenţiona să-i folosească pe cruciaţi pentru a-şi atinge propriile scopuri. Deşi au fost numeroşi. condusă de Bohemund de Tarent şi Tancred de Sicilia). Dunăre. Împăratul bizantin Alexios I Comnenul a făcut presiuni asupra cruciaţilor de a-i ceda toate fostele teritorii bizantine care urmau să fie recucerite. În iunie. ţinut în prezenţa papei Urban al II-lea. în dorinţa de a elibera această ţară şi Sfântul Mormânt. În 1096 cruciaţii au pornit din Apus spre Palestina. Papa nu prevăzuse entuziasmul popular stârnit de cruciada sa în rândul orăşenilor simpli şi ai ţărănimii. solii lui Alexios I Comnenul au cerut ajutor contra turcilor. prin tratative separate. capitala turcilor anatolieni. şi abia apoi cruciaţilor. Peninsula balcanică. Bizanţul nu le-a acordat încredere. deşi majoritatea s-au supus în cele din urmă – primeau de la bizantini corăbii şi provizii în schimbul jurământului de fidelitate -. Următorul obiectiv a fost Antiohia. Robert de Flandra). prădând pe drum pe evreii care erau cei mai bogaţi. Curând după căderea Niceei. Cel mai mare şi mai important grup al cruciaţilor săraci era recrutat şi condus de un predicator cunoscut drept Petru Eremitul. Paralel cu cruciada nobililor s-a format o cruciadă a „săracilor”. Împăratul Alexios nu le-a deschis porţile. cruciaţii au întâlnit principala armată selgiucidă a Anatoliei la Dorylaeum. oraşul s-a predat în primul rând bizantinilor. Ca rezultat cruciaţii au întâmpinat doar o rezistenţă scăzută de-a lungul restului campaniei în Asia Mică. puţini au supravieţuit ca să vadă capturarea creştină a Ierusalimului în 1099. Cruciaţii au fost curând după aceea atacaţi de o armată de 33 . doar o mică parte a reuşit să ajungă în Orientul mijlociu. în conciliul de la Piacenza. Lorena (Godfroy de Bouillon). ajung la Niceea unde peste 3000 de creştini au fost masacraţi.din sudul Italiei şi Sicilia. Deja în 1095. le-a oferit însă corăbii pentru a ajunge în Asia Mică. pe Rin. şi. în nordul Siriei. În mai 1097. Cei puţini rămaşi în viaţă s-au reîmbarcat. pentru că nu aveau şanse. dar nu a fost capturat decât la 3 iunie 1098. Au plecat în cete neorganizate.

întărire din Al Mawsil (acum în Irak), armată care sosise prea târziu în ajutorul apărătorilor turci ai Antiohiei, pe care au respins-o totuşi la 28 iunie. Dar, de acum înainte, Bohemund nu mai era dispus, departe de Constantinopol, să mai cedeze ceva imperiului. El a creat aici un principat independent de Bizanţ. Acest fapt a creat disensiuni în chiar tabăra cruciaţilor şi a dus la izbucnirea unui război bizantinonormand (1099-1100). Capturarea Ierusalimului Odihnindu-se în Antiohia pe timpul verii şi toamnei timpurii, cruciaţii au pornit spre obiectivul final în ultima parte a lunii noiembrie 1098. Au evitat să atace oraşele şi poziţiile fortificate pentru a-şi păstra forţele. În mai 1099 au ajuns la hotarele nordice ale Palestinei, iar în seara de 7 iunie şi-au aşezat tabăra în faţa zidurilor Ierusalimului. Oraşul se afla sub control egiptean, având apărători numeroşi şi bine pregătiţi de asediu. Cruciaţii au atacat , cu ajutorul întăririlor de trupe din Genova şi noilor maşini de asediu, cucerind în 15 iunie Ierusalimul. Aproape întreaga populaţie a fost masacrată, în viziunea cruciaţilor oraşul fiind purificat în sângele păgânilor învinşi. O săptămână mai târziu armata a ales pe unul din conducători, Godfroy de Bouillon, duce al Lorenei inferioare, drept comandant al oraşului. Sub conducerea sa, armata a purtat ultima sa campanie, înfrângând armata egipteană la Ascalon în 12 august. Curând după aceea, majoritatea cruciaţilor s-au întors în Europa, lăsându-l aici pe Godfroy şi o mică armată pentru a organiza teritoriul sub control latin (vest-european). Apogeul puterii latine în răsărit După ce cruciaţii au cucerit Ierusalimul şi au întemeiat regatul Ierusalimului şi sistemul de state cruciate, profitând de luptele acestora cu selgiucizi, grecii au ocupat, pe coastele Siriei, Laordicea şi Tripoli. În mare, prima cruciadă nu a distrus imperiul grec, ci l-a consolidat, deşi în Anatolia interioară selgiucizii au rămas pe poziţie. Revigorarea acestora în secolul al XII-lea, la care se adaugă presiunea mongolă din secolul următor, va duce la pierderea definitivă a Asiei Mici de către Bizanţ. În 1107, Bohemund a mai încercat o dată să ocupe Dyrrachion şi zona din jur. Fiind însă înfrânt, pericolul normand a scăzut, Bohemund recunoscând suzeranitatea greacă asupra principatului Antiohiei. Confruntarea grecilor cu cavalerii occidentali a lăsat la primii o teamă faţă de occidentali, fapt determinant pentru politica bizantină faţă de Apus. Alexios a ştiut deocamdată să folosească prima cruciadă în interesul imperiului, să găsească o formulă de coexistenţă cu cruciaţii şi formaţiunile lor din Orient îi recunoşteau în general suzeranitatea. 34

Ca urmare a primei cruciade, coloniştii latini din Levant au format patru state. Cel mai mare şi mai puternic a fost Regatul latin al Ierusalimului, urmat de comitatul Tripoli pe coasta siriană, de principatul Antiohiei, în valea Orontes, aflat dincolo de Tripoli, iar mai spre est de comitatul Edessei, populat mai ales cu creştini armeni. Victoriile primei cruciade s-au datorat în bună măsură izolării şi relativei slăbiciuni a puterilor musulmane. Generaţia următoare primei cruciade a trăit însă reunificarea musulmană în Orientul mijlociu sub Imad ad-Din Zangi, conducătorul oraşelor Al Mawsil şi Halab, aflate acum în Siria de nord. Sub Zangi, forţele musulmane au obţinut prima victorie importantă împotriva cruciaţilor, capturând oraşul Edessa în 1144, demantelând astfel sistematic statul cruciat din această regiune. Cruciada a II-a Răspunsul papalităţii la aceste evenimente – papa Eugen al II-lea, prin intermediul abatelui Bernard de Clairvaux – a fost de a proclama în 1145 a doua cruciadă (1147-1148). Noua cruciadă atrage numeroşi recruţi, între care pe regale Franţei, Ludovic al VII-lea la adunarea de la Vezelay – Burgundia, şi pe împăratul german Conrad al III-lea la adunarea de la Speyr. Armata lui Conrad a pornit spre Ierusalim din Nürnberg în mai 1147, iar Manuel Comnenul debarcă trupele în Asia Mică. Forţele franceze au urmat acestora după mai bine de o lună. Lângă Dorylaeum, în Anatolia, germanii au fost împrăştiaţi în dezordine de o ambuscadă turcească. Demoralizaţi şi înfricoşaţi, majoritatea soldaţilor şi pelerinilor s-au întors în Europa. Armata franceză, care întârziase mult pe drum, a ajuns la Ierusalim în 1148. Consultându-se cu regele Ierusalimului, Balduin al III-lea, cruciaţii în frunte cu Ludovic al VII-lea şi Conrad al III-lea decid să atace Damascul în luna iulie. Oraşul nu a putut fi capturat, regele Franţei întorcându-se cu armata rămasă acasă. Cruciada a III-a (1190-1092) Eşecul cruciadei a II-a a permis forţelor musulmane să se regrupeze. Zangi murise în 1146, dar succesorul său, Nur ad-Din, şi-a extins regatul, acesta devenind o putere importantă în Orientul mijlociu. În 1169, forţele sale, sub comanda lui Saladin/Salah ad-Din Yusuf (11381193), au preluat controlul asupra Egiptului. Saladin era de origine curd. La vârsta de 14 ani se alătură altor membri ai familiei sale (Ayyubizii) în serviciul conducătorului sirian Nur ad-Din. Între 11641169 se distinge în trei expediţii organizate de Nur ad-Din pentru a ajuta califatul fatimid, aflat în decădere, împotriva atacurilor cruciate. În septembrie 1171 suprimă regimul dizident fatimid, reunind Egiptul cu califatul abbasid, dar respingerea colaborării cu Nur ad-Din 35

împotriva cruciaţilor îl aduce aproape pe picior de război cu fostul său stăpân. După moartea lui Nur ad-Din în 1174, Saladin îşi extinde stăpânirea în Siria şi Mesopotamia de nord, mai ales pe seama rivalilor săi musulmani. Saladin este instalat ca vizir al Egiptului, fiind conducătorul unui stat care se întindea de la deşertul Libanului la valea Tigrului şi încercuieşte statele cruciate pe trei fronturi. Ca urmare a predării Damascului (1174), Aleppo-ului (1183) şi Al Mawsil (1186), numeroase armate musulmane, aliate sub comanda lui Saladin, erau pregătite să acţioneze împotriva cruciaţilor. După unele crize din anii 1180, Saladin invadează regatul Ierusalimului cu forţe masive în mai 1187. În 4 iulie înfrânge decisiv armata latină la Hittin în Galileea. Deşi regele Guy al Ierusalimului împreună cu o parte a nobililor săi s-au predat şi au supravieţuit, toţi cavalerii templieri şi ospitalieri din Ierusalim au fost decapitaţi. Ca urmare, Saladin cucereşte aproape toate fortificaţiile cruciaţilor din regatul Ierusalimului, inclusiv Ierusalimul care se predă în 2 octombrie. Singurul oraş important rămas în stăpânirea cruciaţilor era acum Tyr în Liban. În 29 octombrie 1187, papa Grigore al VIII-lea proclamă ce-a de-a treia cruciadă. Trei monarhi ai vremii au luat parte la ea: împăratul german Frederic I Barbarossa, regele Franţei Filip al II-lea August şi regele Angliei Richard I Inimă de Leu. Era cea mai mare forţă cruciată cunoscută vreodată, dar rezultatele au fost slabe. Frederic, după ce renunţase la imperiu în favoarea fiului său Henric al VI-lea, a obţinut două victorii asupra musulmanilor la Philomelion (Aksehir) şi Iconium (Konya), dar, înecându-se în râul Calycadnus în Cilicia la 10 iunie 1190, majoritatea armatei sale s-a întors în Germania imediat după moartea sa. Deşi Filip şi Richard au ajuns în Palestina cu armate intacte, nu au reuşit să redobândească Ierusalimul sau părţi mai importante din Regatul latin. Au izbutit totuşi să preia din mâinile lui Saladin o salbă de oraşe, inclusiv Acra, de-a lungul coastei Mediteranei, după o blocadă pe uscat şi pe mare. În 1192 Saladin încheie un armistiţiu cu Richard I, fapt care a îngăduit cruciaţilor să-şi reconstituie regatul de-a lungul coastei palestiniano-siriene, în schimb, Ierusalimul a rămas în mâinile musulmanilor. În 4 martie 1193 Saladin moare după o scurtă boală. În octombrie 1192, când Richard părăseşte în cele din urmă Palestina, Regatul latin se reface. Mai mic decât cel iniţial şi considerabil mai slab din punct de vedere militar şi economic, al doilea regat a fiinţat precar pentru încă un secol. În drum spre Anglia, Richard este acuzat de trădare, pentru că dusese tratative cu păgânii, şi a fost luat prizonier de către Leopold, fiind predat lui Henric al VI-lea, împăratul Germaniei, fiind închis pentru un an şi patru luni.

36

prin care cerea trimiterea unei armate greceşti în Palestina şi plata unui enorm tribute anual. deşi Inocenţiu al IIIlea avertizase cu privire la adevăratul scop care trebuia să-i călăuzească pe cruciaţi. rugăminte transmisă şi cruciaţilor aflaţi la Zara. În vara anului 1203. care. Cruciaţii au ocupat mai întâi oraşul Zara (1202) pe coasta Dalmaţiei. Deoarece drumurile terestre erau periculoase. unirea bisericii ortodoxe cu Roma şi recunoaşterea supremaţiei papale. deşi ortodocşi. nu i s-a dat curs doar prin faptul că împăratul german a murit pe neaşteptate în ajunul îmbarcării sale în cruciadă. a fost un pretext binevenit pentru occidentali de a nu mai merge în ţara sfântă.Cruciadele târzii Cruciadele următoare nu au mai atins victoriile repurtate în cruciada a treia. Acordul de restabilire la tron a lui Isaac al II-lea prevedea plata de către Alexios a 200000 de mărci de argint. Dogele Veneţiei. fiul împăratului detronat Isaac. Enrico Dandolo. Isaac al II-lea fiind reinstalat ca împărat. care era în funcţie. Pe scaunul papal păstorea Inocenţiu al III-lea. Ultimatumului dat lui Alexios al III-lea de către Henric al VI-lea. au cucerit suburbia Galata. conducătorii au căzut de acord asupra unui plan de atac asupra Constantinopolului. ci de a ocupa Constantinopolul schismatic. costisitoare şi îndelungi. adresată cruciaţilor reuniţi la Veneţia. Alexios al IV-lea nu a putut însă respecta obligaţiile asumate în tratatul 37 . fiul său devenind coregent cu numele de Alexios al IV-lea. Cruciada a IV-a (1202-1204) A stat sub semnul unor mari dificultăţi financiare. Veneţia s-a oferit în cruciada a IV-a să-I transporte pe occidentali cu propria flotă. a profitat de ocazie pentru a cuceri cu armele pieţele orientale. În efortul de a le uşura. după ce califul Saladin ocupase provinciile cucerite de latini în răsărit. Basileii Bizanţului guvernau acum din mila latinilor. de a-l elibera pe tatăl său. precum şi participarea la cruciadă cu un număr de 10000 de oameni şi obligaţia de a întreţine permanent în Palestina 500 de cavaleri. Alexios al IIIlea. Adevărata putere în Balcani o reprezentau acum bulgarii. s-a salvat evadând din oraş. în timpul său reînviind ideea de cruciadă în Orient. îşi încoronau regii la papa de la Roma. iar la 17 iulie Constantinopolul. cruciaţii au ajuns în faţa capitalei imperiale. Rugămintea tânărului Alexios Angelos.

şi controlau inclusiv accesul spre Marea Neagră. întâlnirea celor două culturi a fost fructuoasă. oraşul fiind supus unui jaf cutremurător. cealaltă cavalerii cruciaţi. precum şi mai multe formaţiuni politice greceşti. când Constantinopolul a fost recucerit de Mihail al VIII-lea Paleologul. iar tatăl său. Împăratul Balduin de Flandra stăpânea un sfert din fostele posesiuni bizantine. din nou arestat. iar bizantinii s-au răsculat din cauza impozitelor înrobitoare la care au fost supuşi. În aceste împrejurări. Oricât ar fi fost de catastrofală situaţia pentru bizantini. un rol politic în zonă îl aveau ţaratul vlahobulgar. ginerele lui Alexios al III-lea. care a influenţat codificările din Occident.încheiat cu cruciaţii. hotărând modul concret de creare a unui imperiu latin pe malurile Bosforului. Imperiul de Trapezunt şi Principatul Epirului. în posesia lor aflându-se o serie de insule. Veneţia şi cruciaţii şi-au împărţit cuceririle pe baza unui act solemn. apoi sultanatul selgiucid cu sediul la Ikonion şi nu în ultimul rând Veneţia. ca Imperiul latin de Constantinopol cu cele două state vasale. Măcelul şi distrugerea celor mai somptuoase monumente de către „soldaţii lui Hristos“ au fost descrise ce către cronicarul contemporan Niketas Choniates. Partida antilatină l-a ridicat pe tron pe Alexios al V-lea. Creaţiile arhitecturii şi picturii bizantine au influenţat considerabil arta apuseană. în condiţiile în care tensiunile dintre cruciaţi şi populaţie creşteau. care şi din punct de vedere economic cunoştea o creştere a influenţei sale. Pe teritoriul vechiului imperiu s-au creat o serie de state latine. În această calitate. în ajunul asedierii Constantinopolului. Constantinopolul a fost cucerit de cruciaţi (13 aprilie 1204). vasali ai împăratului latin. dar nu a ajutat cu nimic la păstrarea Pământurilor Sfinte. din restul de trei sferturi jumătate o posedau veneţienii. După un asediu de trei zile. Regatul Thessalonicului şi Principatul Moreei (Pelopones). 38 . dintre care trei vor reuşi să joace un rol politic de seamă: Imperiul de Niceea. După cum a fost împărţit teritoriul imperiului. După 1204. a murit la puţină vreme. Alexios şi-a pierdut şi tronul şi viaţa. Imperiul latin al Constantinopolului a supravieţuit până în 1261. statul pierzându-şi suveranitatea. cruciaţii şi veneţienii au decis să împartă imperiul. Cruciada a patra şi evenimentele anului 1204 au provocat o cezură în istoria Bizanţului. Bonifaciu de Montferrat va întemeia regatul latin de la Thessalonic. Alături de toate acestea. tot aşa a fost împărţit şi Constantinopolul. ca şi dreptul bizantin mai evoluat. Pe mare veneţienii dominau complet Marea Egee. Partitio Romaniae.

dar motive de politică internă l-au împiedicat să dea curs acestuia. Împăratul Otto al IV-lea a fost demis în 1211. sectă religioasă din sudul Franţei. iar lupta împotriva ereziei. mii de tineri au fost îmbarcaţi înspre Alexandria de către oratori falşi şi au fost vânduţi ca sclavi negustorilor arabi sau au fost capturaţi de piraţi. în Italia. iar în septembrie armata creştină s-a dispersat. capturarea oraşului Cairo şi apoi o campanie pentru asigurarea controlului asupra Peninsulei Sinai. devine rege al Siciliei. numită şi „cruciada tratativelor”. Când mama sa Constanţa de Sicilia. Cruciada a VI-a a lui Frederic al II-lea (1228-1229). iar principii germani l-au ales pe Frederic drept succesor. Prima ofensivă a celei de-a V-a cruciade a avut drept rezultat capturarea portului egiptean Damietta în 1219. Frederic a făcut legământul de a conduce o cruciadă. Era prima cruciadă pe teritoriul Europei apusene (1209-1229). care preluase regenţa. În 1225 se căsătoreşte cu Isabela. A fost încoronat ca rege al Germaniei la Aachen în 1215 şi ca împărat la Roma în 1220. La cruciadă sunt chemaţi cei care nu depăşiseră vârsta de 15 ani. şi ajutat de francezi. Frederic era sprijinit de papalitate. la 26 decembrie 194. În august 1221. Cruciada a V-a (1217-1221) a fost iniţiată de către regele Ungariei. la încoronare. După anumite surse. căreia i-a promis multe concesiuni. moare câteva luni mai târziu. Andrei al II-lea. Frederic era fiul lui Henric al VI-lea şi nepotul lui Frederic I Barbarossa. doi ani mai târziu. Otto nu dorea să renunţe la coroană. a diferit ca abordare de cele precedente. Născut la Lesi. Cruciada le-a folosit capeţienilor. A fost proclamat rege al Germaniei în 1196 şi la moartea tatălui său. nicidecum înfrântă. jurământul fiind reînnoit în 1220. va continua o dată cu Inchiziţia. şi devine rege al Ierusalimului. papa Inocenţiu al III-lea proclamă o cruciadă împotriva albigenzilor. În 1215. fiica principesei Maria şi a lui Jean de Brienne. prinţul de patru ani este dat în grija papei Inocenţiu al III-lea. cruciaţii au fost siliţi să predea Damietta egiptenilor. cauzând multă vărsare de sânge şi nereuşind să aducă albigenzii sub controlul bisericii catolice. Atacul asupra oraşului Cairo a fost abandonat atunci când întăririle promise de Frederic al IIlea nu s-au materializat. Cruciaţii urmau să fie îmbarcaţi în Marsilia.În 1208. Papa a protestat printr-o circulară către toate episcopiile europene. în virtutea dreptului feudal aplicat în 39 . ceea ce a dus la lupte pentru tronul imperial. În 1212 este organizată aşa-numita „cruciadă a copiilor”. tocmai când era pe punctul de a izbuti. noul regent al Siciliei. Strategia următoare presupunea un atac asupra Egiptului. Realizarea în practică a acestei strategii s-a soldat cu un eşec.

prosperitate şi ordine în Sicilia. şi a procedat la atacarea posesiunilor italiene ale împăratului. El intrase deja în negocieri pentru Ierusalim cu sultanul al-Kamil care se vedea ameninţat de ayyubizii din Siria. În acelaşi timp. Negocierile îndelungi au dus la încheierea unui tratat de pace (Jaffa. Timp de peste un secol de la moartea sa s-a crezut că încă mai este în viaţă. Universitatea din Neapole a fost întemeiată de Frederic al II-lea în 1224. nefiind recunoscut drept cruciat şi fiind lipsit de protecţia bisericii. deoarece împăratul căzuse bolnav de o epidemie. Frederic s-a întors în Europa pentru a face faţă ameninţărilor de aici în mai 1229. a ridicat o armată. O bună parte a anilor care i-au rămas Frederic şi i-a petrecut în încercarea de a readuce Lombardia sub stăpânirea sa. unde situaţia se schimbase total. neglijând treburile din regatul german faţă de care nici nu se simţea ataşat. De-a lungul unor lupte intermitente cu papalitatea a mai fost excomunicat de două ori. papa chemase la cruciadă împotriva lui Frederic. atât de către cler. dar se întoarce după trei zile în port. coalizaţi şi sprijiniţi de horezmieni. Sub ameninţarea excomunicării de către papa Grigore al IX-lea. promulgând aici în 1231 un comprehensiv cod de legi. Frederic soseşte la Acra. în regiunea Turingiei. 40 . 11 februarie 1229) cu al-Kamil. Frederic a fost în primul rând un om de cultură care s-a înconjurat de învăţaţi şi scriitori la curtea sa din Sicilia. Frederic navighează în cele din urmă cu trupele din Italia. Trecerea regatului Ierusalimului sub autoritatea lui Frederic al II-lea. În ciuda faptului că a fost încoronat ca rege al Ierusalimului. Redobândindu-şi sănătatea. Frederic al II-lea a fost privit drept excomunicat. Mai târziu legenda a fost interpretată cu referire la Frederic I Barbarossa. aflând de răzleţirea unei bune părţi a trupelor sale. conflictul care-l opunea papalităţii şi baronilor cruciaţi inaugurează o perioadă a războaielor civile. Frederic al II-lea se îmbarcă spre Ţările Sfinte în iunie 1228. curte pe care Dante a numit-o loc de naştere a poeziei italiene. În schimb.mod strict. aşteptând chemarea de a restaura pacea în imperiu. considerat a fi fost cel mai bun de la Carol cel Mare până la el. Participarea sa la războaie costisitoare în Italia l-a îndepărtat de politica germană. cu condiţia ca acesta să rămână oraş deschis inclusiv pentru musulmani care îşi păstrau drepturile religioase şi economice dobândite. cât şi de către conducătorii laici ai statelor latine. prin care egiptenii returnau Ierusalimul cruciaţilor. şi garantau un armistiţiu de zece ani. îl excomunică prompt pe împărat. Frederic a reuşit să stabilească pace. dar contrar promisiunilor făcute anterior. de către Grigore al IX-lea în 1239 si de papa Inocenţiu al IV-lea în 1245. O legendă răspândită în spaţiul de limbă germană spune că Frederic stă într-o peşteră în munţii Kyffhäuser. Papa. în august 1227. exasperat de o nouă amânare.

Deschizând barajele de apă. retrage expediţia după ce semnează un tratat favorabil intereselor siciliene. Între timp. a petrecut patru ani plănuind şi pregătind expediţia ce urma să recruteze aproape trei mii de cavaleri împreună cu contingentele din Moreea. iar Ludovic a fost silit să se predea în aprilie 1250. capturând Damietta. În primăvara anului 1254 s-a întors cu armata în Franţa. La sfârşitul lui august 1248. o dată cu moartea lui Ludovic în vara anului 1270. iar Anglia era zguduită de conflictul dintre Henric al III-lea şi baroni. 41 . iar cruciaţii. care încă din 1244 făcuse legământ crucii. iar expediţia a fost direcţionată mai degrabă împotriva Tunisului decât a Egiptului. Cipru şi Acra. Următoarea fază a campaniei. cruciada a VIII-a (1270). Rând pe rând.Cruciada a VII-a (1248-1250) a fost organizată şi finanţată de regele Ludovic al IX-lea al Franţei. Ludovic. ca urmare a recapturării Ierusalimului de către musulmani în 1244. un atac asupra capitalei Cairo în primăvara anului 1250. La 1306. oraşele şi castelele cruciaţilor au căzut în mâna armatelor mameluce. Aceeaşi soartă a avut-o în 1570 Cipru. unde a stat timp de patru ani construind fortificaţii în scopul apărării Regatului latin. angajarea nobilimii franceze nu a fost caracterizată prin entuziasm. oferta a fost însă refuzată de Ludovic. Sultanul propusese retrocedarea Ierusalimului. Chemarea papei Inocenţiu al IV-lea la conciliul de la Lyon (1245) nu ar fi avut un efect prea mare fără condiţiile din Franţa unde domnea pacea şi o relativă prosperitate. ca rezultat. a fost capturată în mai 1291. Fratele său. Carol de Anjou. Italia şi Germania erau absorbite de lupta între sacerdoţiu şi Imperiu. egiptenii au luat controlul asupra rezervelor de apă de-a lungul Nilului. împreună cu ordinele cavalerilor templieri şi ospitalieri s-au refugiat în Cipru. Cruciaţii nu şi-au păzit flancurile şi. În Europa. ospitalierii s-au stabilit în Rodos. Ultima fortificaţie importantă. insulă pe care au administrat-o ca pe un stat virtual independent şi ca pe un ultim avanpost cruciat în Mediterană până în 1522. avanposturile latine din Siria şi Palestina au ajuns sub o presiune crescândă din partea forţelor egiptene. au produs inundaţii care au prins în cursă armata cruciată. Urmând strategia de bază a cruciadei a V-a. s-a dovedit a fi fost o catastrofă. A luat sfârşit abrupt. Ascalonului şi Galileii orientale în schimbul plecării cruciaţilor. După ce a plătit un gaj enorm şi a predat Damietta. Ludovic navighează cu armata spre insula Cipru unde petrece iarna cu noi pregătiri. Acra. rege al Siciliei din 1268. pe atunci sub controlul Veneţiei. când s-a predat turcilor. De această dată. Ludovic debarcă în Egipt în 5 iunie 1249. Ludovic a navigat spre Palestina. Regele Ludovic al IX-lea cel Sfânt a organizat şi ultima cruciadă majoră.

O moştenire importantă a cruciadelor a fost mesajul transmis europenilor. a avut un impact profund şi nu tocmai fericit asupra vieţii medievale. După cruciada I această posibilitate nu s-a mai manifestat. idealul cruciadei. Crac des Chevaliers lângă Tripoli şi Montfort lângă Haifa. exceptând numeroasele biserici şi fortificaţii cruciate şi un lanţ de impresionante castele ca Marqab pe coasta siriană. experienţa cruciaţilor a dus la formarea unor mecanisme folosite şi perfectate de generaţiile următoare. Expulzarea latinilor din Ţara Sfântă nu numai că a pus capăt eforturilor cruciate. A trebuit să treacă prin multe vicisitudini şi să ajunga în cele din urmă la declin. Montreal în Transiordania. Efectele cruciadelor s-au făcut simţit mai ales în Europa. hegemonia arabă fiind astfel disipată pentru totdeauna în acest spaţiu. O consecinţă importantă a cruciadelor implică situaţia strategică din Marea Mediterană. au fost evreii şi ereticii. Cruciadele au dat avânt comerţului oraşelor italiene. au generat interes pentru explorarea Orientului şi au dus la formarea de pieţe comerciale de mare importanţă. Deşi statele latine din Răsărit nu au fost durabile. În anul 1000 musulmanii se aflau pe punctul de a prelua controlul complet al ţărmurilor Mediteranei. iar expediţiile următoare nu au mai adus vreun folos. distinct de cruciadă ca acţiune militară şi politică. pe măsură ce şi civilizaţia europeană însăşi trecea prin schimbări profunde. dar şi în secolele următoare. cum s-a observat în cazul cruciadei I. nu în Orientul mijlociu. ceea ce a avut consecinţe de durată pentru structura fiscalităţii din Europa. Cruciadele au dat o sancţiune morală şi religioasă absolută uniunii forţei militare cu devoţiunea religioasă. 42 . Experienţele papalităţii şi ale monarhilor europeni în găsirea de fonduri pentru finanţarea cruciadelor au condus la dezvoltarea de sisteme de impozitare generală. atunci când au colonizat teritoriile aflate în urma marilor descoperi geografice. dar a făcut ca răspunsul regilor şi nobililor europeni la chemările repetate de a porni în cruciadă să fie slab. ideea războiului sfânt. Două secole de cruciade au lăsat puţine urme în Siria şi Palestina.Alte state latine întemeiate în Peninsula balcanică au supravieţuit până la mijlocul secolului al XV-lea. Urmările cruciadelor Mişcarea de cruciadă a fost o moştenire acordată secolelor XIII-XIV a fanatismului şi zelului epocii reformei gregoriene. Cei care au avut de suferit imediat. în scopul atingerii idealurilor creştine. Totuşi.

În vremea lui Ludovic al V-lea (967-987). în fapt. dar Hugo a acţionat rapid. care aveau însă doar o slabă influenţă. având o suprafaţă restrânsă. ceea ce nu oferea sprijin material suficient regelui pentru a se întări. au fost acceptaţi de regele Franciei de Vest. între Sena şi Loara. puterea efectivă o aveau nobilii locali. În 911 o parte a vikingilor (normanzii francezi). Carol al III-lea cel Simplu în teritoriul Senei inferioare. Fenomenul a putut fi detectat şi în cazul ottonienilor. Saône şi Meuse (Francia Occidentis) au constituit spaţiul aproximativ al viitoarei Franţe. domeniul său. St. Blois şi Orleans pe Loara. Nobilii francezi se poate să nu fi avut intenţia de a-i fi instalat pe capeţieni drept dinastie. episcopul de Reims a solicitat ca tronul să nu se moştenească. Martin. spaţiu care va deveni Normandia. Bordeaux pe Garonne şi multe alte oraşe au fost jefuite de vikingi.a.ca Robert al II-lea 43 . Nantes. fiul lui Robert cel Viteaz. Rouen şi Paris pe Sena. ceea ce a asigurat ereditatea şi supunerea vasalilor. ş. oraşele riverane şi mănăstirile situate lângă cursuri de apă au fost principalele victime. zonele care i-au revenit lui Carol cel Pleşuv la vest de Rhône. va constitui temelia Germaniei. Porturile. până la nivelul castelanului. Denis. Francia Orientis. St. Când în 996 Robert a devenit rege . Acelaşi lucru s-a întâmplat cu abaţiile St. şi-a asigurat alegerea doar prin aceea că a donat mult pământ electorilor. La moartea ultimului suveran carolingian. precum şi al lui Odo. ci ca regele să fie ales pentru înţelepciune. Robert.Unificarea şi centralizarea statului în Franţa În urma tratatului de la Verdun (843). asociindu-l la domnie pe fiul său mai mare. St. Hugo (987-996) a fost ales rege nu pentru că era puternic. După moartea lui. ci pentru că se credea că nu este destul de puternic pentru a controla pe ceilalţi înalţi nobili. Adalberon. Hugo era duce în Ile-deFrance. Ludovic al V-lea. duce al Franţei şi descendent al lui Robert cel Viteaz. La adunarea marilor feudali (prelaţi şi baroni) de la Senlis (987). baronii sau îndreptat spre Hugo Capet. sub conducerea lui Rollo. Benoit. Primii Capeţieni (987-1180) În 888 coroana francilor de vest a fost oferită contelui Odo (Eudes). Philibert. aşa după cum teritoriul stăpânit de mLudovic Germanicul. Lipsa de unitate a francilor a facilitat incursiunile vikingilor. a revenit iarăşi carolingienilor.

dar critică. regiune cu centrul la Paris cu o suprafaţă de aproximativ 160 km de la nord la sud şi 80 km de la est la vest. Între coroană şi scaunul episcopal. include domeniului regal Burgundia (estul regatului) pe care o oferă fiului său mezin. Două luni mai târziu. Ludovic al VII-lea. prin căsătorie. şi Hugo cel Mare. la nord de Paris . mai însemnate decât Île-de-France. Ambii soţi au solicitat papei anularea căsătoriei. Deopotrivă a asigurat controlul regal în Vexin. se impune o dinastie paralelă capeţiană în Burgundia. duce de Anjou şi al Normandiei care în 1154 a devenit rege al Angliei ca Henric al II-lea Plantagenet (1154-1189). Ludovic al VIlea (1108-1137). a consolidat definitiv puterea regală in Île-de-France. Henric I (1031-1060) a urmat la tron. se remarcă tendinţa capeţienilor de a-şi extinde domeniul particular. Ludovic a pornit în cruciadă în Ţara Sfântă. Alienor s-a căsătorit cu Henric. În 1147. deşi erau nominal vasali ai regelui. pe atunci. Posesiunile Alienorei erau mai mari şi. a fost crescut la abaţia Saint-Denis. aflându-se 44 . luând-o pe Alienor cu sine. La 1002 Robert al IIlea.cel Pios (996-1031) – l-a numit pe fiul său Hugo drept succesor. indicată de noua importanţă a abaţilor regali. înfrângând seniorii rebeli. divorţul fiind acordat abia în 1152. Capeţienii ulteriori Monarhia capeţiană a făcut progrese importante în direcţia unificării şi centralizării în timpul urmaşului lui Ludovic al VII-lea. moştenitoarea ducatului Aquitaniei. erau mai puternici decât regele capeţian Filip I (1060-1108). între rege şi abaţia de la Saint-Denis se stabilesc relaţii care dau caracterul specific dinastiei capeţiene. ducele Normandiei. era evidentă deja pe la 1040. Astfel. De asemenea. Filip al II-lea August (1180-1223). Valois şi Vermandois. o regiune mică. Prin prima sa căsătorie. s-a zvonit că ea ar fi vinovată de adulter. şi în 1137 regele a perfectat căsătoria acestuia cu Alienor. Filip a dobândit noi teritorii în nordul Franţei – Artois. iar pământurile controlate de Henric în Franţa (imperiul angevin) a sporit considerabil faţă de cele ale suzeranului său. dar reconstruirea unei administraţii regale. În timp ce se aflau în Orient. care va tinde să se constituie drept stat aparte. la sfârşitul secolului al IX-lea. Aquitania a trecut din posesia coroanei franceze în cea a coroanei engleze. Aici a suprimat sistematic opoziţia feudală. Totuşi. abatele mănăstirii Cluny. dar. În acest fel. Capeţienii au transmis coroana pe linie masculină pentru mai bine de trei secole (987-1328). Fiul său. un alt fiu. ca urmare a morţii acestuia. viitorul Ludovic al VII-lea. Succesorul lui Filip. iar ca urmare a căsătoriei Ludovic al VII-lea a dobândit controlul asupra unor teritorii extinse între Loara şi Pirinei. Primii capeţieni au rămas sub dominaţia baronilor. Wilhelm Cuceritorul.

s-au alăturat forţelor englezilor. Filip a participat pentru scurtă vreme şi la cea de-a treia cruciadă (1190-1191). Blanche de Castillia până în 1234. sub conducerea contelui Simon de Montfort. având-o regentă pe mama sa. şi astfel cavalerii din nordul Franţei. a interzis toate „războaiele. până când unul din reprezentanţii săi în regiune. Cruciaţilor li se promitea pământul pe care urmau să-l cucerească de la eretici. care erau dornici de a recâştiga teritoriile pierdute. Şansa de a acţiona împotriva „imperiului angevin” s-a ivit atunci când regale Ioan al Angliei s-a căsătorit cu o prinţesă logodită deja cu un alt vasal al său. Creşterea autorităţii regale în timpul lui Ludovic al IX-lea cel Sfânt Ludovic al IX-lea (126-1270) a urcat pe tron la vârsta de 12 ani. s-au grăbit să participe. el murind în cruciadă. Unii dintre baronii Franţei. Sf. Filip al II-lea August era prea ocupat cu englezii pentru a se alătura în prima fază cruciadei albigenze. Filip a întreprins cucerirea militară a Normandiei şi Anjou-ului. Papa Inocenţiu al III-lea (1198-1216) a încurajat noi misiuni predicatoare. Marea realizare a lui Ludovic în Ţară a fost recâştigarea loialităţii provinciilor cucerite printr-o administrare justă şi umană.pe Sena. În 1258. între Normandia şi Île-de-France. Bernard. în 1202. sectă religioasă dizidentă. şi-a asigurat cuceririle prin înfrângerea armatelor aliate ale Angliei. S-a îngrijit să lupte împotriva corupţiei sau abuzurilor de autoritate trimiţând anchetatori. În timpul domniei 45 . Posibilitatea Franţei nordice de a interveni în sud a fost furnizată de cathari/albigenzi. Zece ani mai târziu. Preţul acestei integrări politice a sudului în regatul Franţei a fost distrugerea culturii proprii din Provence şi Languedoc. Flandrei şi Imperiului german în bătălia de la Bouvines. Petru din Castelnau. dar fiul său. între alţii. Ludovic al VIII-lea (1223-1226). predicase împotriva catarilor (de aici Ketter. a dus o campanie victorioasă care a rezultat în extinderea domeniului regal până la coasta Mediteranei. considerând că era momentul favorabil pentru o rebeliune împotriva stăpânirii regale. Un alt preţ plătit a fost chiar viaţa lui Ludovic al VIII-lea. dar fără prea mult succes. punerile de foc şi tulburarea lucrării pământului”. dar Blanche a reuşit să înăbuşe toate comploturile şi rebeliunile iscate. Filip l-a convocat pe Ioan la curtea sa în trei rânduri. Filip îl acuză pe Ioan de felonie şi îl deposedează de pământuri (Ioan fără Ţară). Ioan însă nu s-a prezentat. Ca urmare. funcţionari ai curţii care să audieze plângerile supuşilor în legătură cu funcţionarii regali. puternică mai ales în Provence şi Languedoc. În 1204. Ketzer) în secolul al XII-lea. Inocenţiu a adoptat în cele din urmă arma cruciadei împotriva ereticilor. a fost asasinat în 1208.

Deşi cruciadele la care au participat s-au dovedit a fi expediţii în care soarta i-a fost potrivnică. În cazul unui conflict între seniorii săi. rezervându-şi însă ducatul Guyenne din Aquitania. Anjou. Maine. seniorii păstrează dreptul de a bate monedă. ceea ce constituia o încălcare a autorităţii papale. aparatul regal a devenit mai amplu. obligativitatea procedurii scrise. O serie de ordonanţe au reorganizat justiţia regală şi i-au lărgit sfera de acţiune – interzicerea duelului justiţiar şi a probei cu ordalii. înalta nobilime şi oraşele au fost forţaţi să coopereze cu regele. Anterior aranjase mariajul fiului său cu moştenitoarea comitatului Champagne. Ludovic al IX-lea a reglementat şi raporturile cu Anglia. răpire. deoarece mai era şi vasal al papei. Bretagne.sale. Împreună au căutat să elimine barierele ce stăteau în calea autorităţii regale. secundar. adăugându-l la posesiunile casei regale. Fiind un om profund religios. Episcopii. în 1247 pleacă în Orientul mijlociu. incendiere). aflat în sudul Franţei. principal. Pentru acesta. remarcându-se prin faptul că a întărit semnificativ puterea centrală. fiind acceptată şi proba cu martori. o acţiune care a implicat persistent îngrădirea practicilor locale. era condiţionat. mai profesionist şi mai specializat. a privilegiilor speciale sau a prerogativelor provinciale. Franţa în timpul domniei lui Filip al IV-lea cel Frumos Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314) a fost ultimul mare rege capeţian. fie în legătură cu necesităţile justiţiei 46 . regele Angliei depune omagium ligium faţă de suzeran. Prin Tratatul de la Paris din 1259. Filip al III-lea (1270-1285) a plecat şi el în cruciadă pentru a lupta contra maurilor din Spania. Poitou. Măsura a dus pe termen lung la instaurarea monopolului monetar regal şi implicit la unificarea economică a Franţei. După moarte i-au fost atribuite miracole. cei mai cunoscuţi fiind Guillaume de Nogaret şi Pierre Dubois. Ludovic a dorit să-şi încununeze domnia cu o cruciadă. regele Angliei renunţă la Normandia. necondiţionat. Punând ordine în chestiunile interne. fără a putea fi acuzat de încălcarea jurământului de fidelitate. elimina impasul vasalităţii multiple. Touraine. dar aceasta nu poate circula decât pe domeniile care beneficiau de acest drept. toate judecate doar de tribunalele regale. pierzându-şi viaţa. Henric al III-lea. Omagiul ligiu. iar în 1297 a fost canonizat. Şi-a ales consilieri capabili şi ambiţioşi (legiştii / noblesse de rôbe) pentru a servi în administraţie. vasalul era dator să ofere auxilium seniorului ligiu împotriva seniorului plan. stabilirea crimelor majore (omor. Ludovic a fost iubit şi respectat. Ludovic a emis monede regale de aur (titlul) şi a reglementat circulaţia lor în întregul regat. Omagiul plan.

Lyon şi părţi din Lorena (Lotaringia). instaurată în oraşe care până atunci avuseseră autonomie municipală şi sprijinul acordat de francezi menţinerii regimurilor patriciene au cauzat o răscoală a orăşenilor din Bruges (Brügge) în 1302. Înfrângerea decisivă a armatei franceze s-a petrecut la Courtrai în iulie 1302. La cererea regelui. Filip replică prin interzicerea exportului de monede. Datoriile regelui faţă de templieri au fost anulate iar averile ordinului au intrat în posesia regalităţii. Ulterior darea va fi cunoscută cu numele „darea pe fumuri” (fouage). în bună măsură. au dezvoltat un sistem bancar eficient pe care suveranii şi nobilii europeni se puteau baza. fiind arestaţi în frunte cu marele maestru al ordinului Jacques de Molay. papa a desfiinţat ordinul în 1312. După ce ultimele cruciade au eşuat şi nu mai aveau motivaţia de a apăra şi păzi Palestina. Deja în 1295 Filip al IV-lea impune darea pentru răscumpărarea neprestării serviciului militar. dar dominaţia franceză. taxa pe sare. dare după avere (nobilii care nu luptă. acumulând bogăţii imense. ţăranii liberi şi chiar ţărănimea aservită). La o reconciliere temporară s-a ajuns în 1297 când papa Bonifaciu a admis că pentru scopuri excepţionale. Bonifaciu 47 . un ordin bogat al cruciaţilor. clerul. considerată de contribuabili drept ilegală şi numită ca atare: maltote. imensele bogăţii şi puterea templierilor au stârnit invidia puterilor laice şi ecleziastice. Filip a anexat cu succes Franche-Comté. Desfiinţarea ordinului în Anglia s-a produs în timpul domniei lui Eduard al II-lea. Templierii erau subordonaţi direct papalităţii şi. Deoarece cavalerii templieri transmiteau regulat bani şi provizii din Europa în Palestina. fapt care l-a adus în conflict cu papa Bonifaciu al VIII-lea (1294-1303). armatele franceze fiind silite să se retragă din Flandra. Cavalerii au ajuns treptat în postura de a fi bancheri. a persecutat şi suprimat pe templieri. Alte oraşe s-au alăturat răscoalei. Taxa de cămătărie a afectat masiv pe evrei.regale. În anul 1307. Deoarece şi regele Eduard a adoptat aceeaşi conduită. dar a pierdut în încercarea de a dobândi controlul asupra Flandrei. templierii au fost acuzaţi de erezie şi vrăjitorie (sacrilegiu şi satanism). Franţa ocupase Flandra în 1300. fie cu cele ale tezaurului regal. ceea ce l-a determinat să impună taxe clerului. Intervenţia lui Filip în Flandra a costat mult politica regală. privându-l pe papă de veniturile din Franţa. pe care Filip i-a expulzat din ţară pentru a le confisca averile. mai apoi se introduce şi gabela. Pentru acelaşi motiv. îşi datorau bogăţia cămătăriei. regii pot impune taxe clerului fără consultarea papei. În 1309 li s-a înscenat un proces în urma căruia mulţi au fost arşi pe rug. care ţin de apărarea regatului. În acelaşi an regele introduce o taxă pentru depozitarea şi circulaţia mărfurilor. Ordinul format în Ierusalim poseda pământuri şi pe teritoriul Franţei. Prin bula Clericis Laicos (1296) Bonifaciu interzicea clerului să plătească taxe vreunei puteri seculare.

în care îl acuza pe Filip de depăşirea prerogativelor jurisdicţiei regale. Filip a reuşit să întărească puterea centrală. în dependenţă faţă de regalitatea franceză. Aceasta a fost urmată de faimoasa bulă Unam Sanctam (1302).a trebuit să cedeze. în care afirma supremaţia papei asupra conducătorilor temporali. însă prin metodele dure de guvernare a lezat imaginea monarhiei. Această dispută era legată în esenţă de chestiunea suveranităţii. Eduard al II-lea. fără să aibă urmaşi pe linie bărbătească (un copil postum al lui Ludovic al X-lea a domnit pentru câteva zile ca Ioan I în 1316). Deşi nu era pentru prima oară când stările erau consultate. Mai târziu. O confruntare violentă a avut loc la Anagni. Eduard al III-lea (1327-1377) a devenit rivalul lui Filip al VI-lea în chestiunea controlului asupra 48 . după trei săptămâni. Bonifaciu a replicat prin lansarea bulei Ausculta Fili (1301). S-au schimbat argumente legale care au degenerat în atacuri propagandistice. În 1305 influenţa lui Filip a impus conclavului de cardinali alegerea unui papă francez. cler. în persoana fostului arhiepiscop de Bordeaux. Filip a convocat primele Stări Generale – reprezentanţii stărilor sociale privilegiate ale ţării (nobilime. transformându-le într-o instituţie nouă. căsătorie care iniţial nu ridica probleme cu privire la succesiunea la tronul Franţei. Regele Angliei. dar. Bonifaciu era pe punctul de a-l excomunica pe Filip al IV-lea cel Frumos atunci când Nogaret a pornit o expediţie în Italia cu scopul de a-l aresta pe Bonifaciu şi de a-l aduce în Franţa pentru a fi judecat. care a domnit ca Filip al VI-lea (1328-1350). Între 1314 şi 1328. se căsătorise cu fiica lui Filip al IV-lea cel Frumos. Declinul prestigiului a fost însoţit de spargerea liniei de succesiune. deşi termenul nu era încă în uz în acea vreme. Filip de Valois. vârstnicul papă a murit. papa fiind arestat. Declarându-l pe Bonifaciu vinovat de erezie. totuşi. trei fii ai lui Filip al IV-lea – Ludovic al X-lea. Filip a ignorat bulele şi a făcut publică intenţia de a-l depune pe papă. Cearta s-a reaprins când Filip l-a arestat pe legatul papal Bernard Saisset în 1301. Filip al V-lea şi Carol al IV-lea – au deţinut succesiv tronul. să nege dreptul regelui de a aresta un cleric folosindu-se de acuzaţii seculare. Papalitatea a continuat. până în 1378 („captivitatea babilonică”). orăşenime). în septembrie 1303. Franţa în timpul primilor Valois La moartea lui Carol al IV-lea. care a mutat reşedinţa papală la Avignon în 1309 şi în final l-a degrevat pe Filip şi pe consilierii săi de acuzaţia că ar fi acţionat incorect şi impropriu faţă de Bonifaciu. Filip le-a dat o formă organizată. coroana a revenit nepotului lui Filip al IV-lea. acuzându-l de trădare. Clement al V-lea. precum şi în chestiuni spirituale. Papalitatea a rămas la Avignon.

Centralizarea statului englez Urmările cuceririi Angliei de către normanzi Anul 1066 a reprezentat un punct de turnură în istoria Angliei. în al doilea rând. dând Angliei o nouă aristocraţie. Maine. şi o nouă structură social-politică.Flandrei. orientare ce avea să dureze vreme de patru veacuri. Wilhelm a fost un conducător aspru. în afară de Anjou. Feudalismul normand a devenit baza redistribuirii pământului între cuceritori. Wilhelm a sprijinit şi reformarea bisericii. fiind unul dintre cei mai mari seniori francezi ai vremii. mai ales prin crearea unor centre bisericeşti separate. franceză. Filip al VI-lea a replicat prin a declara invalidă pretenţia Angliei asupra Gasconiei şi cei doi regi au început un război care va fi cunoscut drept Războiul de 100 de ani (1337-1453). punând şi bazele tezaurului Coroanei. vasalitatea care lega regii din dinastia normandă de regele Franţei. şi. după moartea lui Wilhelm al II-lea. Touraine. a succedat la tron în 1154. conte de Anjou. Wilhelm I Cuceritorul şi fiii săi au dat Angliei o nouă conducere viguroasă. pedepsind mai ales nordul Angliei atunci când acesta a încercat să-i dispute autoritatea. Henric. a reunit sub autoritatea sa ambele teritorii – Anglia în 1100. stăpânind. Normandia. O consecinţă importantă a fost afirmarea autorităţii regale asupra celei ecleziastice. Anglia şi-a întors privirile dinspre Scandinavia spre Franţa. Eduard a ridicat pretenţii la tronul Franţei în calitate de nepot al lui Filip cel Frumos. iar Normandia în 1106 prin cucerire. Poitou. Robert. la anarhia provocată de luptele pentru tron. La moartea lui Henric I instituţia regalităţii şi-a arătat şi punctele slabe. relaţii care au dus la multiple conflicte. mai ales în timpul domniei regelui Ştefan (1135-1154). Henric I (11001135) şi-a folosit curtea feudală în scopul organizării guvernării. al treilea fiu. un recensământ realizat în scopuri fiscale şi în Jurământul de omagiu de la Salisbury cerut tuturor vasalilor săi. iar Filip a sprijinit Scoţia împotriva lui Eduard. Cel de-al doilea fapt a dus la conflicte între regalitate şi feudali. Puterea şi eficienţa sa pot fi văzute în Domesday Book (Cartea Judecăţii de Apoi). la care a 49 . iar Normandia fiului mai mare. În 1337. cu drept de suzeranitate şi asupra comitatelor Auvergne şi Toulouse. Aquitania. Politica de centralizare a regatului englez în secolul al XII-lea Henric al II-lea Plantagenet. El aducea coroanei engleze noi posesiuni pe continent. posibilitatea contestării autorităţii regale în virtutea dreptului feudal. În 1087 tronul a revenit fiului său Wilhelm al II-lea (Rufus).

ca urmare a excomunicării de către papă. Doi ani mai târziu. ale nobilimii laice şi ale orăşenilor londonezi. Bretania. fiind silit să recunoască suzeranitatea scaunului apostolic. au extins autoritatea regală. consiliu în care cu statut egal intra şi primarul Londrei. a petrecut mai puţin de un an pe teritoriul englez în timpul domniei sale. Filip al II-lea August al Franţei a confiscat vasalului său Normandia. Această închinare avea consecinţe deosebit de grave. 50 . Ioan fără Ţară (1199-1216). regatele Angliei şi Irlandei intrau în patrimoniul roman. preluând de la tatăl său obligaţia de a merge în cruciadă. a adăugat crizei pierderea Normandiei în 1204 şi un lung conflict cu papalitatea. Thomas Becket. Prosperitatea economică şi revolta baronilor La moartea lui Ioan (1216). iar după lupta de la Bouvines (1214) regele Angliei a rămas doar cu stăpânirea Aquitaniei. Touraine. Richard I (1189-1199). arhiepiscop de Canterbury. care a moştenit resentimentul baronilor faţă de guvernarea angevină. Anjou şi Poitou. Henric a pus capăt anarhiei din timpul domniei regelui Ştefan prin reforme militare (scutagium) şi judiciare. Maine. Ioan şi succesorii săi urmând să le deţină ca simple concesiuni feudale. Astfel a început tradiţia confirmării regale a Magnei Carta şi afirmarea ideii că ea este fundamentul legislaţiei engleze şi al guvernării limitate. l-au forţat pe Ioan să accepte un an mai târziu Magna Charta Libertatum prin care erau fixate privilegiile bisericii. supranumit Inimă de Leu. Henric al II-lea şi fiii săi. şi a confirmat în 1225 Magna Carta. ceea ce a avut ca rezultat asasinarea lui Thomas Becket (1170). Henric al III-lea (1216-1262) s-a supus controlului consiliului celor 12 baroni. În plus.adăugat Bretagne. Henric II-lea a jurat supunere scaunului pontifical. În 1213 a capitulat în faţa papei Inocenţiu al III-lea. conduşi de Langton. A extins sfera jurisdicţiei regale prin elaborarea dreptului comun (Common Law). Profitând de situaţia critică a Angliei. făgăduind să anuleze Statutele de la Clarendon. Angevinii. administrat de tribunale regale care aveau competenţă în întreaga Anglie. baronii l-au acceptat pe fiul său în vârstă de nouă ani ca rege. Baronii. Richard şi Ioan. deoarece devenind vasalul papei. Henric al II-lea a limitat puterea tribunalelor ecleziastice prin promulgarea „Statutelor de la Clarendon” (1164). Statutele au fost condamnate de către papa Alexandru al III-lea şi de primatul Angliei. ceea ce supunea reprezentanţii bisericii faţă de Common Law. Controversa a generat un conflict doctrinal între puterea spirituală şi cea temporală. regele englez avea suzeranitate şi asupra Scoţiei şi Irlandei (din 1170). Absenţa sa îndelungată a permis ridicarea baronilor şi declanşarea unei crize politice.

Cea mai importantă realizare. a redus dreptul vasalilor de a dispune de pământ în detrimentul seniorilor lor feudali. dar cu alt nume. Pământurile cultivate au crescut. Simon de Montfort. A intervenit în chestiunile din Scoţia. într-un memoriu din 1258 – Prevederile de la Oxford – cereau regelui ca autoritatea regală să fie în întregime pusă sub controlul unui comitet al baronilor.Henric al III-lea nu a fost totuşi un rege deosebit de capabil. sprijinită şi de alianţa cu Franţa. pretinzând chiar tronul Scoţiei. Războiul civil a izbucnit în 1264. Un drept asemănător au cerut şi cavalerii alături de orăşeni prin Prevederile de la Westminster. conducătorul baronilor. şi a lărgit numărul membrilor săi. a folosit şi dezvoltat parlamentul. Anglia a prosperat în secolele XII-XIII. Eduard a acceptat „Confirmation of Charters”. era constituit din mari baroni. În secolul următor. a lorzilor şi a comunelor. Secolul al XIV-lea 51 . După ce a luptat împotriva scoţienilor în multe rânduri. acesta ajungând pentru scurtă vreme la putere. De Montfort a fost ucis în lupta de la Evesham în 1265 iar puterea a fost din nou preluată de Henric şi capabilul său fiu Eduard. dar cu efect redus. În 1297. în scopul de a obţine bani necesari purtării războiului. a adoptat arcul lung al galilor ca armă engleză şi l-a numit pe fiul său mai mare prinţ al Ţării Galilor. în bătălia de la Bannockburn. abaţi şi reprezentanţi ai comitatelor şi oraşelor. şi a dat legii commune engleze direcţia pe care urma să o ia pentru secolele următoare. urmând modelul lui de Montfort din 1265. punând capăt conducerii prinţilor de acolo. Baronii. Eduard al II-lea. În 1314. a renunţat la campanie. A construit castele din piatră. parlamentul s-a despărţit în două camere. fiind de acord cu faptul că impozitele trebuiau să aibă asentimentul întregului regat. Londra şi alte oraşe au devenit centre vitale de comerţ şi prosperitate şi au primit dreptul de comună prin carte regale. conte de Leicester. „Model Parliament” din 1295. care în esenţă era iniţial consiliul feudal al regelui. Eduard a cucerit nord-vestul Ţării Galilor. Unul dintre preţurile mari ale războiului a fost atragerea duşmăniei de durată a Scoţiei. ceea ce în curând va însemna acordul parlamentului. Reformele şi Parlamentul englez Eduard I (1272-1307) a restaurat controlul regal şi a iniţiat mai multe reforme: a limitat dreptul baronilor de a ţine curţi proprii de judecată. Fiul său. independenţă păstrată pentru alte trei veacuri. Eduard a murit în 1307 fără să fi supus regatul din nord. regele Robert Bruce a impus dorinţa de independenţă a Scoţiei. iar creşterea oilor şi vânzarea lânii au devenit extrem de importante. episcopi.

având de înfruntat facţiuni rivale care luptau pentru putere. au cauzat pierderea respectului englez faţă de papalitate. care a succedat tatălui său. profesor la Oxford. „Statutele celor care muncesc” (1351) au încercat să îngheţe salariile la nivelul celor dinainte de ciumă. În aceste condiţii. în Franţa. devenind el însuşi rege. Deşi s-a eliberat de dominaţia baronilor în 1322. Moartea neagră (marea ciumă) a lovit Anglia în 1349. vărul său. În 1337. cu numele de Henric al IV-lea (1399-1413). nu putea avea pretenţii la tron. a soluţionat problema baronială ţinându-i ocupaţi în Franţa. duce de Lancaster. l-a forţat să abdice. Mutarea papilor la Avignon. slăbiciune manifestată în concesiile făcute parlamentului şi Bisericii. avea o singură mare ambiţie. în parte influenţat de favoriţii săi şi dominat în bună măsură de ordonanţele din 1311 care dădeau puterea conducătoare baronilor. Răscoala ţăranilor din 1381. în care papi rivali se opuneau unul altuia. unde Anglia avea încă teritorii întinse. Eduard al III-lea a iniţiat Războiul de 100 de ani pentru a-şi pune în aplicare pretenţiile la tronul Franţei. Criza societăţii engleze în secolul al XV-lea Din 1216 chestiunea succesiunii la tron era reglementată prin revenirea acestuia fiului celui mai mare al regelui. John Wycliffe. Richard al II-lea (1377-1399). activitate care nu necesita forţă de muncă mare. reducând populaţia la o treime. o bună parte din terenuri fiind îngrădite în scopul creşterii oilor. Datorită acestei situaţii. şi curentul lollard au criticat corupţia bisericii. (1309-1376) şi Marea Schismă a Bisericii apusene (1378-1417). nepotul lui Eduard al III-lea.Eduard al II-lea a fost un rege slab. a fost forţat să abdice în 1327. condusă de John Bull şi Wat Tyler. care au contribuit la creşterea prestigiului monarhiei engleze. El a domnit moderat până în 1397 când s-a angajat în lupte directe cu înalta nobilime. a reflectat nemulţumirile crescânde ale cultivatorilor de pământ. Moştenitorul de drept era Edmund. A câştigat o strălucită victorie în bătălia 52 . În 1399. Henric al IV-lea. Henric al V-lea (1413-1422). atacând supremaţia acesteia şi ordinea socială. Statutele din 1351 şi 1390 limitau competenţele papalităţii în Anglia. Henric Bolingbroke. Eduard al III-lea. Henric şi succesorii săi din Casa Lancaster nu erau siguri în pretenţia lor la tron. care descindea din cel de-al treilea fiu al lui Eduard. şi în consecinţă să îi oprească pe ţărani şi lucrători din a obţine avantaje de pe urma scăderii forţei de muncă. Poitiers). Fiul său. Calais. şi-a început domnia la zece ani. de a ajunge la aceleaşi succese militare în Franţa ca şi Eduard al III-lea. conte de March. acţiunile militare şi-au pierdut din popularitate. O amploare deosebită în agricultură luaseră renta în bani şi arendăşia. Şerbia a început să fie treptat desfiinţată. După succese iniţiale (Crecy.

Eduard a revenit în anul următor. Războiul celor două roze a fost una din cele mai sângeroase perioade din istoria Angliei. depunându-l pe Eduard şi restaurându-l pe Henric în domnie (1470). care s-a alăturat forţelor Margaretei de Anjou. 53 . Pierderea Normandiei în 1450 şi corupţia conducerii a incitat o nouă răscoală. la care. în acelaşi an cu regale Franţei Carol al VI-lea (1422).de la Azincourt din 1415. Eduard al V-lea (1483). Răscoala. drept Eduard al IV-lea (1461-1483). tronul fiind curând uzurpat de ducele de Gloucester. Conflictul a fost agravat în 1453. conte de Warwick. iar parlamentul intimidat l-a aclamat ca rege. aparent moştenitor la tron. dar a jucat implicit un rol important în procesul de centralizare a statului şi monarhiei. şi Casa de York. cauza sa fiind preluată de fiul acestuia. Casa Lancaster care. Nemulţumirile faţă de regalitate şi anarhia feudală au crescut în timpul minoratului lui Henric al VI-lea. când soţia regelui. în persoana lui Henric al VIlea. La moartea lui Eduard tronul a revenit fiului său. precum şi alianţa sa cu Burgundia l-au înstrăinat pe Warwick. Războiul purtat în Franţa a accentuat şi mai mult lipsa de abilitate a lui Henric în Anglia. Astfel în 1461 i-a înfrânt pe Lancastrieni. pe lângă un număr mare de ţărani. dar căreia îi lipsea capacitatea de guvernare efectivă. şi ca urmare a intensificării rezistenţei franceze. a dat naştere unui fiu. Henric Tudor l-a înfrânt pe Richard în bătălia de la Bosworth Field. au participat nobilii sărăciţi şi orăşenimea din Londra. şi i-a înfrânt decisiv pe Lancastrieni. confirmându-şi succesul prin Tratatul de la Troyes (1420). Războiul a fost purtat între două ramuri ale familiei regale. constituind preludiul monarhiei absolutiste. duce de York. viitorul rege Richard al III-lea. cu excepţia zonei Calais. de-a lungul domniei sale controlul regatului a trecut de la o facţiune nobiliară la alta. După moartea sa. politica engleză pe continent s-a dovedit a fi greşită. poseda tronul. Punctul de cotitură al războiului l-a constituit anul 1460. Eduard. Fuga lui Henric şi căsătoria lui Eduard (1464) cu Elisabeth Woodville. în 1453. care avea pretenţii valide la tron şi o mai mare abilitate. ceea ce punea în pericol statutul lui Richard. l-a luat captiv pe Henric. 1470-1471) nu a fost apt de guvernare. Carol de Burgundia. ajutat de Richard Neville. condusă de Jack Cade. sprijinit de cumnatul său. au constituit preludiul conflictului dynastic numit Războiul celor două roze (1455-1485). Doi ani mai târziu. atunci când Richard a căzut în luptă. Margareta de Anjou. condusă de Richard. devenind regele Henric al VII-lea. Războiul celor două roze Henric al VI-lea (1422-1461. ca şi pierderea posesiunilor engleze în Franţa.

Ultimul emir iberic. Alfonso al III-lea a extins mult aceste teritorii până la sfârşitul domniei sale (910). ţara a fost condusă de emiri.Unificarea şi centralizarea statului în Peninsula iberică Peninsula iberică sub stăpânirea arabă La 711 o armată musulmană berberă. În primii ani. ultimul rege vizigot. condusă de Tariq ibn-Ziyad. membru al acestei familii. Ginerele lui Pelayo. o diviziune a Califatului de la Damasc. era de partea abbasizilor. a fost întemeiat în jurul anului 718 de către Pelayo. Alfonso. a fost înfrânt în bătălia de la Rio Barbate. În 756 Abd-ar-Rahman întemeiază astfel un puternic emirat independent care mai târziu a devenit Califatul de Cordoba. numiţi şi califi. a recucerit majoritatea teritoriului Leon şi a fost încoronat ca rege (Alfonso I) al Leonului şi Asturiilor. regiunea Navarrei a devenit regat independent sub conducerea lui Sancho I. Facţiunea umayyadă l-a solicitat pe Abd-ar-Rahman I. Sub 54 . ceea ce a făcut ca într-o perioadă de 40 de ani să fi numiţi 20 de emiri. în nordul peninsulei s-au menţinut formaţiuni creştine. micul regat al Asturiilor. care adesea îşi neglijau îndatoririle. regii Leonului şi-au extins stăpânirea spre est până la Burgos. După 717. În timpul întemeierii stăpânirii maure. o căpetenie vizigotă. astfel că înaintarea forţelor invadatoare nu a mai putut fi stăvilită. au stăpânit peninsula (cu excepţia Asturiei şi a Ţării Bascilor) ca pe o zonă dependentă de provinciile din nordul Africii. în schimb oficialii locali îi sprijineau pe Umayyazi. maurii. În secolul al X-lea. Cel mai important stat creştin. până la Pirinei. Acestei stări de lucruri I s-a pus capăt prin lupta între dinastiile Umayyadă şi Abbasidă care îşi disputau controlul asupra califatului. a trecut strâmtoarea Gibraltar din nordul Africii. să devină conducător independent al Spaniei maure. această regiune a ajuns să fie cunoscută sub numele de Castilia. până în 719 arabii ocupând aproape întreaga peninsulă. Yusuf. Datorită castelelor construite în scopul apărării graniţelor. În aceeaşi perioadă. Înaintarea lor spre nord a fost oprită doar în urma luptei de la Poitiers (732) de către francul Carol Martel. cum au devenit cunoscuţi cuceritorii berberi. a cucerit aproape întreaga regiune cunoscută sub numele de Galicia. Roderick.

Cel mai important conducători fusese Abdar-Rahman al III-lea. iar în 1033 l-a încoronat pe fiul său Ferdinand I ca rege al Castiliei. Au fost întemeiate numeroase şcoli. înşişi califii fiind poeţi şi autori de marcă. 55 . şi a iniţiat epoca Reconquistei de sub stăpânirea maură. a luat în stăpânire secţiunea maură a Galiciei şi a întemeiat un comitat vasal în nordul Portugaliei de astăzi. Umayyazii au încurajat comerţul şi agricultura. pe altele aducându-le în poziţia de state tributare. construind sisteme de irigaţie complexe în regiunea sudică a peninsulei. Lisabona. Granada. Ferdinand s-a proclamat în 1056 împărat al Spaniei (de la Hispania). Abbad-al-Mutamid. cunoscut drept Abbad al III-lea al Sevilliei. Saragossa. Cordoba. La marile universităţi musulmane erau cultivate medicina. În secolul al XI-lea o parte considerabilă a Aragonului a fost recucerită de la musulmani de către Sancho al III-lea. când regatul a fost împărţit între fiii săi. a cerut atunci ajutorul Almoravizilor. filosofia şi literatura. Disoluţia puterii centrale maure a făcut posibil ca regii creştini din nordul Spaniei să poată supune unele state maure. O revenire temporară a puterii centrale a fost instituită de către Abbadizii din Sevilla între 1023-1091. Aceştia au trecut în Spania. Dinastia s-a stins la moartea lui Hisham al III-lea în 1036. Alfonso I al Castiliei şi-a condus oştile înspre sud. Capitala sa. iar în 932 comitele s-a declarat rege al Castiliei. Reconquista creştină La începutul marii Reconquiste. exceptând Constantinopolul. o sectă musulmană din nordul Africii. care în 929 s-a proclamat calif. iar artele şi arhitectura au înflorit. regele Navarrei. dar după înfrângerea lui Alfonso în 1086 s-au întors împotriva maurilor spanioli. Toledo.conducerea comitelui Fernan Gonzales regiunea a devenit independentă de Leon. care recucerise şi Leonul şi Castilia. Consolidându-şi puterea în nordul peninsulei. stăpânind până în 1086 Toledo. Aristotel era studiat înainte de a fi cunoscut în Europa creştină. Cordoba. multe din ele fără taxe. matematicile. care a dobândit Leonul în 1037. a devenit cel mai strălucitor oraş din Europa. devenind la începutul secolului al XII-lea conducători ai Spaniei musulmane. Această unitate vremelnică a luat sfârşit o dată cu moartea lui Sancho. în timp ce civilizaţia spaniolă în vremea supremaţiei maure era mult mai avansată decât cea din restul continentului. Sevilla. dinastia Umayyadă stăpânise Peninsula iberică pentru trei veacuri. S-a dezvoltat o amplă literatură. Murcia şi Valencia. califatul dezmembrându-se în mai multe regate independente şi reciproc ostile. Cel mai proeminent dintre fiii lui Sancho a fost Ferdinand.

sistemul judiciar a fost reformat. ci doar una dinastică. iar în est Argon. Cordoba. deşi nu s-a produs o unire reală – de jure – a celor două regate. ei nefiind supuşi jurisdicţiei obişnuite. În 1480. cu Barcelona. investiţi atât cu putere civilă. regii creştini şi-au continuat înaintarea. iar proprietatea condamnaţilor era confiscată si distribuită între Coroană. Spania a constat în următoarele două secole din două mari regate: în vest Castilia şi Leon. fiecare monarh exercitându-şi puterea suverană doar asupra propriului regat. Isabella a convocat un mare cortes (adunare reprezentativă pe stări) la Toledo. Sevilla (1248) şi insulele Baleare (1228-1235). Inchiziţia a fost deopotrivă un instrument puternic în creşterea şi consolidarea puterii regale. în timp de cinci ani ajungând stăpâni ai zonei musulmane. transformat în 1482 în „Consiliul Suprem al Inchiziţiei”. regatul mai mic şi mai sărac. cât şi cu putere ecleziastică. Valencia (1238). Într-o mare bătălie dată în Câmpiile de la Toledo – Las Navas de Tolosa – în iulie 1212. Inchiziţie şi acuzatori. Ambii au devenit conducători asociaţi ai Castiliei în 1474 şi Aragonului în 1479. Încheierea procesului de recucerire. fapt care a făcut din Spania o mare putere. Atenţia a fost focalizată în schimb asupra întăririi autorităţii regale în Castilia care era mai bogată şi mai populată. Inchizitorii. almohazii au fost înfrânţi de către forţele creştine reunite şi au fost alungaţi la scurtă vreme din Spania. serviţi de o mulţime de informatori. a Almohazilor.Dinastia almoravidă nu a dăinuit însă. Estremadura. cu o mare diversitate de dialecte şi forme politice divergente. Între timp. care a rezistat până în 1492. care au invadat Spania în 1145. căsătoria Isabellei I de Castilia cu Ferdinand V de Aragon a însemnat unirea celor două regate. a Tribunalului Inchiziţiei. Aragon. Galicia şi Sevilla. fiind unul dintre cele mai strălucitoare regate musulmane. de unificare teritorială şi de centralizare politică a Spaniei În 1469. inclusiv Asturiile. cu menirea de a întări puritatea credinţei. Puterea maură a fost limitată la unele porturi din jurul Cadizului şi la regatul Granada. Valencia şi Insulele Baleare. Creştinii au eliberat zone mari ale Spaniei sudice. erau numiţi de către regalitate. Ambele regate aveau o populaţie compozită (creştini. care a pus bazele legislative ale absolutismului regal în Castilia. musulmani şi evrei). Legile au fost recodificate. inclusiv oraşele Cordoba (1236). a fost într-o anumită măsură neglijat. prin autorizare papală. 56 . Procedurile erau secrete. iar puterea nobiliară diminuată. puterea trecând în mâinile unei alte secte africane. De mare importanţă pentru „monarhii pioşi” – care iau luat titlul de regi catolici – a fost instituirea în 1478.

De efectele acestei pax khazarica au beneficiat şi regiunile româneşti. ungurii au intrat în contact cu populaţii iraniene. dinastia spaniolă este legată matrimonial de Casa de Habsburg. din care aproximativ 150000 au emigrat. incapabil să mai oprească. cu alanii. Pe Don. Uniunea dinastică a dus la preponderenţa politică a Spaniei asupra Europei. prin sistemul matrimonial promovat – încheierea unor căsătorii între 1477-1496 – cea mai importantă familie princiară din Europa. slavii şi cu triburi 57 . Intrarea în posesia unui imperiu colonial bogat în metale preţioase (1521 – cucerirea Mexicului) ridică Spania la rangul de primă putere europeană. Ca urmare a descoperirii Americii. khazarii. cucerirea Granadei însemnând desăvârşirea unificării politice a întregii Spanii. la 1492. din ramura ugriană. Eforturile au culminat în 1492. latine occidentale şi slave. Casa de Habsburg devine în scurtă vreme. Spania dobândeşte un puternic avans. sub dominaţia Khaganatului Khazar. ei s-au aşezat în ţinuturile dintre Urali. şi a maurilor. ungurii şi pecenegii se desprind treptat de sub controlul khazarilor şi înaintează înspre vest. fluviul Volga şi râul Kama. factor definitoriu pentru balanţa de putere din secolul al XVI-lea. lucrarea lui Constantin Porfirogenetul (913-959) – şi în final. în regiunile dintre Don şi Nipru. originară din spaţiul cuprins între Munţii Altai şi nordul Iranului. deoarece acestea. de la trecerea protobulgarilor la sudul Dunării până la invazia ungurilor (895896). În teritoriul dintre Urali şi Volga. toate acestea făcând din Castilia unul dintre cele mai moderne state ale vremii. contra ungurilor şi altor migratori. alături de unele triburi turcice şi slave. Puterea regală a fost consolidată şi în timpul războiului de zece ani împotriva Granadei. Pe de altă parte. s-au bucurat de o anumită perioadă de linişte dinspre est. apoi bizantine – Taktika împăratului Leon Filosoful (886-912) şi De administrando imperio. În secolul I d.Mai mult decât atât. ultimul bastion maur din Peninsula iberică. ungurii ajung. după 800. au ridicat la 837 cetatea Sarkel. unitatea religioasă fiind impusă prin convertirea forţată şi expulzarea evreilor. finanţarea lui Christophor Columb în a afla o cale spre Indii dinspre vest. deplasările nomazilor. Totuşi. un fapt aparent minor. structurile administrative şi metodele de recrutare a oficialilor de stat au fost sistematizate. cu ajutor bizantin. Profitând de decăderea Khanatului Khazar. Din 1496. a avut consecinţe istorice majore. În lungul periplu de la Urali şi Volga spre Nipru. Sursele prime referitoare la unguri sunt orientale. Ungaria (secolele X-XVI) Aşezarea ungurilor în Europa Ungurii sunt o populaţie fino-ugrică. Hr. Acest stat întemeiat pe la sfârşitul secolului al VII-lea a durat peste trei veacuri şi a vegheat ca prin poarta dintre Munţii Urali şi Marea Caspică să nu mai treacă mari valuri nomade spre Europa.

şi. Sensul denumirii este de mesopotamia sau „între râuri”. ungurii. cu un clar impuls bizantin. după tradiţie. ca urmare a invaziei pecenegilor. probabil cu asentimentul lui Svatopluk. derivă şi cel al ungurilor. beligeranţii au ajuns la pace. l-au înfrânt pe ţarul bulgar Simeon cel Mare (893927) şi au prădat capitala Preslav. şi o alta. izvoarele germane şi arabe oferă şi ele date despre evenimentele petrecute la sfârşitul secolului al IX-lea pe fondul conflictului între Bulgaria şi imperiul bizantin.turce. Ipotezele sunt multiple: Nipru şi Prut sau Bug şi Siret. a ajuns în regiunea Atelkuzu sau Etelkuzu. de partea moravienilor. se pare. Dar grecii au respins atacul unguresc. cunoştinţă cu realităţile Europei central-sud-estice. în 896. trimis cu flota la Dunăre. ungurii se alătură armatelor germanice ale lui Arnulf şi se îndreaptă contra moravienilor. Cronicile greceşti. ţarul Simeon a făcut apel la pecenegi care. Atacul conjugat al bulgarilor şi pecenegilor. iar exilaţii sau putut îmbarca pe navele bizantine. ori chiar Nistru şi Prut. precum cel al onogurilor. când au înaintat până la Viena. La 892. probabil în zona Don-Nipru. cetele ungurilor au venit spre a-i opri pe adrianopolitanii deportaţi în vremea hanului Krum (802-814) al nordul Dunării să se repatrieze. a luat legătura. Ungurii vor mai fi menţionaţi la Dunărea de Jos prin 895-896. Călăreţii unguri au trecut în sudul Dunării. când moravienii lui Svatopluk erau în conflict cu germanii. În primele decenii ale secolului al IX-lea. pornind. Astfel. Astfel Niketas Skleros. O altă expediţie similară are loc în aceeaşi zonă în 863. nume de la care. a avut loc. Etul (Etel) este identic cu Donul. În concluzie. a foştilor aliaţi. care a condus la înfrângerea ungurilor. Ungurii trec şi la măcelărirea populaţiei din dreapta Dunării în Panonia. aflaţi de partea lui Karloman în lupta contra tatălui său. Analele de la Fulda plasează o invazie a ungurilor în Ţaratul bulgar în vara anului 895. Ungurii s-au apropiat treptat de zona de la nord de gurile Dunării. În cronicile latinomaghiare. îi asaltau pe unguri dinspre răsărit. de stepă. ungurii revin în Panonia. Este posibil ca de fapt să fie vorba de o singură expediţie. În 881. Ulterior. ungurii au urmat o evoluţie politică relativ complexă. poate chiar între Donuri (Don şi Doneţ). În 894. s-au divizat. cu principalii conducători unguri. În ciuda păcii încheiate. spre vest. ţinând partea bizantinilor. Ungurii vor mai participa. Constantin Porfirogenetul aminteşte regiunea uniunii tribale a ungurilor numită Lebedia. determinaţi la rândul lor şi de presiunea altor turanici. O parte s-au refugiat spre Persia. alta. şi au luat ca urmare a expediţiilor întreprinse din Atelkuzu în Panonia. împreună cu bizantinii. în numele împăratului Leon al VI-lea Filosoful (886912). chemaţi de moravieni. chemate de bulgari. la 837. limita estică a ţinutului în discuţie. conform 58 . o nouă invazie ungurească sa produs. înainte de stabilirea definitivă în Panonia (896). când se angajează în luptă contra bulgarilor. suveranul Moraviei Mari. pe care i-a cointeresat să colaboreze în războiul contra bulgarilor. În vecinătatea Khazariei. Ludovic Germanicul (862). rămânând însă la stadiul de populaţie nomadă.

pătrunde prin pasul Verecke din Carpaţii Nordici în Panonia. Procesul se amplifică în timpul domniei lui Ladislau cel Sfânt şi este paralel cu evoluţia organizării administraţiei.analelor de la mânăstirea Fulda şi cronicarului arab Tabari. formată conform tradiţiei din şapte triburi la care se adăugase un trib aliat de khabari. Alt articol însărcinează clericii şi comitele să interzică munca în zilele de Duminică. Statul maghiar în secolele XI-XIII Bazele statului au fost puse în vremea lui Geza (972-997). În primul codice de legi al lui Ştefan cel Sfânt. Un al treilea articol specifică: duminica fiecare trebuie să meargă la biserică. Într-un articol se spune că este o datorie. împăratul german Arnulf. De la jumătatea secolului al XIIlea. Deoarece organizarea ecleziastică se extindea asupra întregului comitat. păgânismul a fost suprimat. canonizat în 1083. sarcină generală a comitelui să administreze justiţia „conform poruncilor legii divine“ şi în înţelegere cu juzii şi înalţii prelaţi. la început curtenii (udvarnép). Comitele era iniţial conducătorul comitatului. fiul lui Almos. a început o nouă perioadă în istoria Ungariei. unde ocupă un teritoriu relativ întins. Naşterea organizării comitatense poate fi urmărită încă din perioada domniei regelui Ştefan cel Sfânt (997—1038). În 1002 59 . Aceste articole demonstrează clar faptul că competenţele comitelui se extindeau asupra întregului teritoriu al comitatului. în toată amploarea lui. în 896. sunt incluse trei articole care oferă indicii valoroase cu privire la jurisdicţia comitelui. Creştinismul a devenit religia oficială. lua măsuri pentru apărarea oraşului (urbs) Mosaburg (Mosburg) din Panonia. între care membri ai micii nobilimi (servientes. Cu Ştefan. În acelaşi an. iar autoritatea regală centralizată. dar treptat tot mai mulţi oameni. Este posibil ca ideea mutării sălaşurilor ungureşti din stepele nord-pontice la Dunărea pontică să fi apărut înainte de 896. Rezultatul a fost înlocuirea organizării tribale cu comitatele (megye) care se adăugau episcopatelor menite să asigure prin mijloace religioase ordinea în stat. doar paza contra incendiilor poate rămâne acasă. s-a produs în 896. în anul 1000 şi-a luat titlul de rege. Este de remarcat impunerea conlucrării comitelui cu şeful bisericii şi prelaţii. fără a întâmpina o rezistenţă deosebită. din cauza pericolului iminent. Se spune expres că comitele era părtaş la înfăptuirea jurisdicţiei. dar actul propriu-zis. de pe la 1001. este de presupus că acelaşi lucru era valabil şi pentru comite. Opera de întărire a autorităţii centrale a continuat în timpul regelui Ştefan cel Sfânt (997-1038) care cu ajutorul papei Silvestru II. sub stăpânirea căruia instituţiile gentilice au devenit instituţii de stat. slujbaşi regali) obţin imunitate faţă de jurisdicţia comitelui. Invaziile maghiare înspre centrul şi vestul Europei au fost oprite după 955 în urma înfrângerii ungurilor de către Otto cel Mare al Germaniei la Lechfeld. Crearea Imperiului german a impus ungurilor necesitatea de a acţiona în direcţia organizării şi consolidării statului pentru a face faţă unor vecini puternici. Astfel uniunea de triburi condusă de Arpad.

Martinsberg). acordată coloniştilor provinciei Sibiului la 1224. Aceasta face ca tot mai puţini oameni să-şi îndeplinească sarcinile de prestare a serviciului militar care viza apărarea graniţelor. Pe la mijlocul secolului al XII-lea. precum şi celorlaltor abaţii şi prepozituri regale. întemeiat în a doua parte a secolului al X-lea şi consolidat abia în urma creştinării de după anul 1000. Situaţia se schimbă şi datorită faptului că rolul militar al burgului pierde din importanţă deja în secolul al XI-lea. cu drept de hospites. a fost colonizat în zona Sibiului şi provenea în principal din Franconia. dreptul comunităţilor săseşti depinzând în mare măsură şi de obiceiul ce era legat de teritoriul respectiv. cele mai mari enclave au fost colonizate pe teritoriul regal. desfăşurat în etape succesive între 1100-secolul al XIV-lea. O imunitate asemănătoare este oferită de Ştefan bisericilor arhiepiscopale şi episcopale. aceştia fiind aleşi exclusive din rândul coloniştilor saşi. cu competenţa de a institui juzi în teritoriul între Orăştie şi Baraolt. din timpul lui Ştefan al V-lea. şi. 60 . Nu este o întâmplare deci faptul că documentele mai târzii se sprijină pe imunitatea bisericilor din timpul lui Ştefan cel Sfânt. Numeroasele privilegii acordate unor grupuri diferite de comunităţi săseşti arată că aşezarea saşilor nu a fost un fenomen petrecut într-un singur val.când a avut loc sfinţirea abaţiei Pannonhalma (St. în timp ce altele mai mici se vor forma pe teritoriul comitatelor nobiliare. Între secolele XII-XIII. a unor colonişti veniţi din Apus. ci un proces. îndeosebi a meşteşugurilor. între care desfiinţarea comitatelor. statuează drepturi asemănătoare. cel mai târziu în timpul domniei lui Geza II (141-1162). Legile regelui Coloman (1095-1116) îi desemnează pe noii colonişti drept liberi et hospites. Saşii puteau de asemenea să-şi aleagă liber preoţii. Expansiunea Ungariei pe coasta dalmată (1105) i-a adus pe unguri la conflicte numeroase cu Imperiul bizantin. Statul maghiar. Documentele îi amintesc pe noii veniţi ca Theutonici. care va fi condus de acum încolo de greavi. se pare la chemarea regelui Geza II. instituţia originară a jurisdicţiei sale. ele fiind reconfirmate în 1317 şi la 1328. mai ales. Pentru a stimula dezvoltarea economiei. regii Ungariei au înlesnit aşezarea în Transilvania şi Slovacia. Luptele dinastice din anii 1038-1077 au dus la creşterea puterii nobililor. după ce aşezarea unor grupuri de germani în Ungaria propriu-zisă începuse deja în secolul al XI-lea. s-a petrecut colonizarea saşilor. incluse fiind privilegii şi drepturi de bază. De importanţă deosebită pentru evoluţia ulterioară a comunităţilor săseşti a fost Bula de Aur a regelui Andrei al II-lea. în cele din urmă. Primul grup venit în Transilvania. nu a avut capacitatea să cucerească şi. Şirul de imunităţi îl încheie hospites. cu excepţia celui sibian. Flandrenses sau Saxones. mai cu seamă în a doua jumătate a secolului al XII-lea. primele codificări ale privilegiilor coloniştilor germani de la 1271. Comitele îşi menţine puterea largă doar asupra populaţiei cetăţii. structurate în aşa-numitele 95 de articole „Zipser Willkür”. Autonomia şi autoconducerea saşilor pe pământul crăiesc sunt astfel asigurate. Ştefan cel Sfânt scoate mânăstirea împreună cu locuitorii ei de sub patronatul organelor regale. În Spiska Slovenska. viitorii locuitori ai oraşelor. să domine Transilvania decât după secole.

expediţiile ungare s-au desfăşurat în cooperare cu biserica apuseană. Bula de Aur emisă în 1222. papa Inocenţiu al III-lea. Încetarea prezenţei bizantine la Dunăre. în special pe cele ale slujitorilor regali. Ungaria.Impunerea stăpânirii ungare de către Andrei al II-lea asupra Galiţiei şi Lodomeriei (1213) a provocat conflicte la graniţa de nord. a aflat ţara în plină anarhie. confirmând în scris privilegiile acesteia. solicita unor ierarhi ai bisericii ungare să cerceteze situaţia şi să avizeze alcătuirea din aceste unităţi ale bisericii răsăritene a unei episcopii dependente direct de Roma. să ajungă până în regiunea cursului superior al fluviului Volga. În aprilie 1204. la insistenţele Sfântului Scaun. Timp de trei decenii (1204-1235). Stat prin definiţie apostolic. sau la dispariţia ei. inclusiv dreptul la răscoală în cazul în care regalitatea nu ar fi respectat drepturile nobilimii. sau de a numi în fruntea lor abaţi latini. Acest program ambiţios a determinat ca în deceniul patru al secolului al XIII-lea. dimpotrivă. care la 1218 se întorcea din cruciadă. a primit o puternică nuanţă confesională. Cele două părţi ale toleranţei (lingvistico-etnică şi confesională) au fost o componentă esenţială a politicii interne a regatului arpadian până la începutul secolului al XIII-lea. dar şi pentru întărirea statului prin instrumente confesionale au fost colonizaţi cavalerii teutoni în Ţara Bârsei (1211-1225). comparabilă întrucâtva cu Magna Carta Libertatum. Regele Andrei al II-lea. ci. Trebuie menţionat că. emisarii Sfântului Scaun. limita autoritatea regală în folosul nobilimii. Politica 61 . călugării dominicani. timp de două secole după creştinarea ungurilor de către Ştefan I. papalitatea a conceput proiectul integrării continentului sub autoritatea sa. Ele au reprezentat şi acceptarea autonomiei politico-administrative ale diferitelor popoare aflate în puterea regelui. La aceasta a contribuit şi vecinătatea Bizanţului. atestate documentar. După 1204. reuşind să determine cnezatul Halici să recunoască suzeranitatea maghiară. creştinătatea răsăriteană şi-a păstrat instituţiile ei. pentru papă. desfăşurat la concurenţă cu cel polonez. care se dorea a fi doar o etapă a împlinirii misiunii apostolice universale pe care o revendica. Pentru ţinerea în frâu a nobililor. ca şi pe cele ale politicii interne. Orientarea spre Roma a descendenţilor lui Arpad a încheiat capitolul încercării Imperiului bizantin de a câştiga poporul ungar pentru creştinarea răsăriteană. expansionismul maghiar. apoi prăbuşirea Imperiului bizantin au modificat datele poziţiei internaţionale a regatului ungar. statul maghiar a tolerat în teritoriile sale coexistenţa unor confesiuni şi chiar religii diferite. luând act de sesizarea regelui maghiar care se referea la starea de decădere a bisericilor călugărilor greci. care a reprezentat un puternic factor de influenţare a regatului maghiar. Dar. Puternic sprijinită de cruciadă şi statele apostolice (Polonia şi Ungaria). acest fapt nu a dus la prigonirea ortodoxiei. Un ajutor preţios pentru promovarea noilor sale interese a reprezentat-o. coroana ungară a întreprins acţiuni pentru eliminarea toleranţei religioase în politica sa internă. regatul arpadian dorea să aducă sub influenţa sa încă de la sfârşitul secolului al XII-lea cnezatele ruseşti Halici şi Vladimir. din Anglia. Totodată.

Societatea feudală şi-a schimbat structura ca urmare a dezvoltării economiei de schimb. a fost instaurată dinastia de Anjou. ambele desfăşurate în mare parte pe teritoriul Transilvaniei. aflaţi în slujba regelui. Călugărul Rogerius.conform Conciliului de la Lateran din 1215 . Extinderea statului venea în conflict cu interesele a două mari puteri aflate în expansiune. Imperiul german şi statul otoman. a provocat răscoale ţărăneşti. va deveni unul din factorii convulsiilor care au subminat regatul în a doua jumătate a aceluiaşi secol. Încercarea lui Bela al IV-lea (1235-1270) de a stăvili înaintarea mongolă a eşuat ca urmare a înfrângerii oastei maghiare în bătălia de pe râul Sajo. evocă şi politica de uniformizare confesională urmărită de Bela al IV-lea în contextul conflictului dintre regalitate şi nobilime. conduse la mijlocul secolului al XV-lea de Ioan de Hunedoara. În acest context se poate afirma că prozelitismul catolic în regatul maghiar a reprezentat mai puţin un scop în sine. nu au putut opri expansiunea otomană. papalitatea încearcă să constrângă coroana maghiară să se angajeze mai hotărât în politica de asimilare confesională a supuşilor săi. Nobilimea s-a stratificat într-o categorie superioară (ordo equestris). Matia Corvin este cel care a impus ordine în ţară. Campaniile impotriva turcilor otomani. a organizat o puternică oaste. Năvălirea tătarilor (1241) a accelerat procesul de slăbire a autorităţii statale în Ungaria. în cadrul statului maghiar prozelitismul catolic a fost mai puţin viguros decât spolierea de bunuri şi drepturi politice. Anexarea ţaratului de Vidin în 1365 şi intrarea Poloniei în uniune dinastică cu Ungaria au fost fenomenele care au marcat acest apogeu. Ludovic I cel Mare (1342-1382) au restabilit ordinea în ţară. unele cu urmări puternice în statul ungar . punând capăt anarhiei feudale. încheind alianţe cu domnii Ţării 62 . Domnia lui Ludovic cel Mare a constituit apogeul puterii pentru Ungaria. şi. ceea ce s-a reflectat în sporirea numărului oraşelor şi înflorirea comerţului.confesională asimilatoare a regalităţii ungare. în care şi nobilimea tindea să fie interesată. analizând factorii care au slăbit capacitatea de luptă a regatului ungar. în Carmen Miserabile. ci şi pe evrei (mozaici) şi musulmani. Dar măsurile împotriva „ereticilor” . Astfel a fost posibilă dezvoltarea economică a Ungariei în secolul al XIV-lea. Întemeietorul acesteia. Cu toate acestea. Carol Robert (1308-1342) şi urmaşul său. cât mai ales un mijloc al statului de aşi realiza propriile scopuri prin intermediul puterii Romei. prin legarea de pământ a ţăranilor şi codificarea dreptului seniorului de a avea curţi proprii de judecată.răscoala din 1437 şi războiul ţărănesc din 1514. În 1234. Domnia lui Matia Corvin (1458-1490) s-a caracterizat printr-o politică de întărire a autorităţii centrale. una mijlocie (nobiles taxati) şi nobili mici (iobagiones). sub impulsul direct al Romei. Ungaria în secolele XIV-XVI După stingerea dinastiei arpadiene (1301). Transformările survenite în mediul rural. aplicată în deceniile 3-4 ale secolului al XIII-lea. faptul datorânduse interesului mai scăzut al coroanei ungare faţă de primul aspect.nu au vizat doar pe ortodocşi.

Din secolul al XV-lea au început să fie folosite caravelele 63 . ca principat de sine stătător sub suzeranitate otomană. Războiul se purta implicit între cele două mari imperii. Formarea primelor imperii coloniale. apoi Ungaria de vest. cel otoman şi cel habsburgic. îndeosebi Cartea minunilor lumii a lui Marco Polo. apoi Marco Polo care a călătorit în China (1271-1291) şi Afanasi Nikitin care la jumătatea secolului al XV-lea călătoreşte în India. Spania. Descrierile primilor călători. a reuşit să stăvilească înaintarea otomană. voievodul Transilvaniei. În secolele XV-XVI expediţiile maritime şi cuceririle coloniale au fost sprijinite şi organizate de state unificare . Moartea regelui Ludovic al II-lea (1516-1526) pe câmpul de luptă a reaprins luptele pentru tron din Ungaria. să cucerească Belgradul (1521) şi apoi să înfrângă Ungaria în bătălia de la Mohacs (1562). Intervenţia sultanului Soliman Magnificul în 1541 a dus la împărţirea statului ungar în trei părţi: paşalâcul – respectiv beglerbeilâcul – de la Buda. şi Transilvania. Inovaţiile şi îmbunătăţirile în construcţia şi manevrarea navelor precum şi progresele din domeniul geografiei şi cartografiei au impulsionat şi înlesnit expediţiile. Redeschiderea luptelor pentru tron la moartea regelui (1490) a dus la o criză cu prelungiri şi în vremea domniei lui Vladislav al II-lea (1490-1516). Anglia. Lărgirea contactelor dintre Occident şi Orient ca urmare a cruciadelor şi încercarea de a afla noi drumuri pentru comerţul european cu Asia Centrală şi Orientul îndepărtat. o parte din Croaţia şi Slovacia aflate sub stăpânire austriacă. în condiţiile reluării ofensivei. economic şi social. acesta din urmă fiind susţinut de către Poartă. Maramureş şi o parte a Banatului. au lărgit orizontul europenilor cu privire la Asia şi Orientul îndepărtat.Portugalia. politic. Marile descoperiri geografice. ceea ce a permis Imperiului otoman. Franţa. împreună cu centrul Ungariei. Marile descoperiri geografice din a doua jumătate a secolului al XV-lea şi din secolul al XVI-lea au marcat nu numai o etapă hotărâtoare în domeniul cunoaşterii globului pământesc şi au avut deopotrivă multiple consecinţe pe plan ştiinţific. Aceasta însemna dezmembrarea Ungariei ca urmare a crizei politice interne şi a politicii expansioniste a celor două mari imperii. apariţia manufacturilor. inclusiv Crişana. Precursorii acestora au fost Giovanni de Pian di Carpini şi Willen van Ruysbroeck care la mijlocul veacului al XIII-lea întreprind călătorii la curtea hanului din Karakorum.Româneşti şi ai Moldovei. de a stabili relaţii cu mongolii în scopul luptei cu succes împotriva musulmanilor au stat la baza călătoriilor în Asia din secolele XIIIXV. Creşterea producţiei meşteşugăreşti. din dinastia Jagellonilor. Olanda şi Rusia. Condiţii istorice. intensificarea comerţului şi a activităţii bancare în Europa au asigurat expediţiilor o bază materială care a permis extinderea schimburilor comerciale şi căutarea de noi oportunităţi economice în afara Europei. Competitorii erau Ferdinand de Austria şi Ioan Zapolya.

în călătoriile din Atlantic. şi îmbunătăţirea metodelor de calculare a latitudinii şi longitudinii îndeosebi cu ajutorul astrolabului şi al tabelelor de declinaţie solară au contribuit decisiv la orientarea pe mare. Ele au fost luate în stăpânire şi colonizate de spanioli (Canare) şi portughezi (Madeira. apoi de-a lungul coastei estice a continentului până la strâmtoarea Mozambic şi Oceanul Indian. fildeş şi sclavi din Africa răsăriteană. care în 1488 a atins extremitatea sudică a Africii – Capul Bunei Speranţe. Velele acestora permiteau manevrarea navelor. Infantul portughez Henric Navigatorul (1394-1460) a înfiinţat prima şcoală de navigaţie din lume şi a planificat circumnavigarea coastei de vest a Africii. militare şi comerciale a Portugaliei pe coasta apuseană a Indiei şi la organizarea unor expediţii de explorare şi cucerire în Orientul îndepărtat. Astfel a fost găsită o cale maritimă directă din Occident spre India. Expediţia lui Pero da Covilha realizată la iniţiativa regelui Portugaliei pe ruta Mediterana – Marea Roşie – Africa răsăriteană – Etiopia (1487-1491) a dus la aflarea unor posibilităţi de a ajunge de pe ţărmurile sudice şi estice ale Africii pe cale maritimă în India. Cârma dirijată de pe punte a dus la uşurarea manevrării navelor. Hormuz (1515) şi Maskat (1520). Azore) şi au constituit baze de aprovizionare ale corăbiilor care navigau în Atlantic. Expediţia lui Bartolomeo Diaz. capul Branco (1441). Explorările portugheze au contribuit la impunerea supremaţiei navale. El a adăugat expediţiilor de explorare şi exploatarea economică a ţinuturilor descoperite. pe ţărmurile Guineii (1469-1474). Folosirea busolei. folosind nu numai vântul din spate ci şi din lateral. În acest fel imperiul colonial portughez s-a alcătuit ca un cumul de baze maritime şi de aprovizionare. ocolind Capul Bunei Speranţe. În prima jumătate a secolului al XIV-lea navigatorii portughezi şi genovezi aflaţi în slujba Portugaliei au descoperit arhipelagurile Canare. atingând coasta de vest a Indiei în mai 1498. în peninsula Malacca – principalul centru de tranzit şi antrepozit al comerţului cu mirodenii din Asia de sud-vest (1510) şi Indonezia. la gurile fluviului Senegal şi Capul Verde (1445). apoi la gurile fluviului Congo (1483). Descoperiri portugheze. Portughezii au luat în stăpânire şi arhipelagul Moluce – „Insulele mirodeniilor”. Expediţia lui Vasco da Gama începe în vara anului 1497. Scopul era combaterea islamului. de forturi şi factorii comerciale de-a lungul 64 . Portughezii au deschis epoca marilor descoperiri geografice prin explorarea coastei de vest a Africii în primele decenii ale secolului al XV-lea. începând cu secolul al XIII. Pentru a controla Marea Roşie şi Golful Persic. cucerirea Pământurilor Sfinte cu ajutorul presupusului imperiu creştin din Abisinia al „regelui-preot Ioan” şi stabilirea unor legături comerciale directe cu pieţele de aur. portughezii au ocupat insula Socotra (1506) şi porturile Aden (1513). a însemnat un progres în realizarea circumnavigaţiei continentului negru. Madeira şi Azore. Formarea imperiului colonial portughez. Corăbiile sale au navigat de-a lungul coastei vestice a Africii. Reîntoarcerea în Portugalia a decurs pe acelaşi traseu până în vara anului următor. Astfel portughezii au ajuns pe coasta Africii până la capul Bojador (1434).

respectiv Hormuz şi Maskat în Golful Persic. Pornită din Spania în august 1492 expediţia lui Cristofor Columb ajunge în 12 octombrie 1492. Columb a revenit în Europa în martie 1493. marinari şi militari. Indonezia şi Brazilia. Costa Rica şi Panama). Mombasa. inclusiv asupra activităţilor comerciale. Leif Erikson. insulele Capului Verde. Această descoperire a fost dată uitării din cauza întreruperii legăturilor cu Groenlanda. Spaniolii. coloniala. Natal). Harta florentinului Toscanelli (1397-1482) l-a impulsionat pe genovezul Cristofor Columb (1451-1506) aflat în slujba Isabellei de Castilia să caute o cale maritimă. cât şi pentru America. apoi Aden şi Socotra la intrarea în Marea Roşie. Descoperirea Americii. coastele Guineii şi Angolei) şi răsăritene (Mozambic. a mai realizat patru expediţii în Indiile de vest. Nicaragua. în calitate de vicerege. Ferdinand de Aragon şi Isabella de Castilia. America. India. a acostat în jurul anului 1000 pe ţărmul Americii de Nord (Winland). Goa şi Calicut. Regii Spaniei. a avut semnificaţie şi consecinţe majore atât pentru Europa. insula Jamaica şi ţărmul estic al Americii Centrale (Honduras. Din 1500 portughezii au iniţiat explorări şi cuceriri coloniale şi în America. apoi din anul 1504 şi de guvernatori pentru posesiunile coroanei din Africa. au devenit interesaţi de aflarea unei căi în direcţie vestică spre Asia. America a fost descoperită mai întâi de către vikingi. Malaezia. Ulterior Columb a descoperit mai multe insule – Cuba şi Haiti (Española). explorând arhipelagurile Antilelor Mici şi Mari. 65 . din cauza monopolului portughez în estul Atlanticului şi asupra căii în direcţie estică spre India. Conducerea coloniilor era administrată de un vice-rege al Indiilor. întrerupere pusă pe seama unor modificări de climă. navigând în Atlantic în direcţie vestică pentru a ajunge din Europa în Asia. În India punctele principale erau Diu. Din punct de vedere organizatoric imperiul depindea direct de coroană care exercita monopolul explorărilor maritime şi al cuceririlor coloniale. Organul suprem era Casa da India. Convins că debarcase pe continentul răsăritean al Asiei. după 61 de zile de navigaţie.coastei Africii apusene (Azore. pe coasta Braziliei. Columb nu bănuia existenţa unui alt continent. întreprindere maritimă. În anul 984 islandezul Eric cel Roşu a ajuns în Groenlanda unde a întemeiat colonii. comercială şi bancară cu sediul la Lisabona. de care nu a fost conştient. slujbaşi. Până în 1504 el. Formarea imperiului colonial spaniol. populaţia imperiului colonial portughez se reducea la negustori. Explorări spaniole. în insula numită de spanioli San Salvador (Guanahani) din arhipelagul Bahamas. Madeira. Fiul său. disputele fiind temporar reglementare prin tratatul de la Tordesillas (1494) prin care cele două puteri maritime au împărţit lumea în zone de explorare şi dominaţie comercială şi colonială. şi Spania în special. Descoperirea sa. situat între Oceanul Atlantic şi Oceanul Pacific. Cu excepţia Braziliei. au autorizat în 1492 expediţia. unde coloniştii erau în număr mai mare. Expediţiile lui Columb au dus la o încordare a raporturilor între Spania şi Portugalia.

Florida şi regiunile din nordul. În 1524. organ central suprem pentru administraţie. întemeietorul oraşului Lima. Casa de Contratacion. Fenomenul caracteristic care a însoţit cuceririle spaniole a fost şi un intens proces de colonizare în cadrul căreia rolul conducător l-au avut mici nobili sărăciţi. punând bazele imperiului spaniol din Lumea Nouă. La începutul secolului al VI-lea spaniolii au iniţial noi explorări în arhipelagurile din Caraibe. a sugerat numele continentului pe baza faptului că Amerigo Vespucci a fost primul european care a afirmat că America de Sud este un nou continent. Spaniolii conduşi de Francisco Pizzaro. Zonele din colonii erau proprietate a coroanei. Florentinul Amerigo Vespucci (1454-1512). nu au avut rezultate reale. în competenţa intrând probleme fundamentale ale organizării şi conducerii coloniilor. subordonată Consiliului Indiilor.Papa Alexandru al VI-lea a stabilit ca graniţă o linie de demarcaţie (circa 370 de mile la vest de Azore). şi nu Asia. Cucerirea de către spanioli a nordvestului Americii de Sus a fost înlesnită de luptele dinastice între fiii Marelui Inka. conducătorul aztecilor în vremea retragerii spaniolilor. drept şi chestiuni bisericeşti. dar şi rivalităţile dintre diferitele triburi supuse de azteci au uşurat cucerirea. America Centrală. Conform principiului „sufletele lui Dumnezeu. exercitându-şi asupra lor autoritatea administrativă şi judiciară. şi Diego Almagro au cucerit Peru în 1532-1533. La acestea s-au adăugat în 1521. mayaşă şi incaşă se aflau în plină dezvoltare. încheiate abia în 1532 cu victoria lui Atahualpa. Colonizarea a avut drept scop principal exploatarea bogăţiilor noilor colonii. ca urmare. ca urmare a expediţiei lui Magellan. În deceniile următoare şi-au extins stăpânirea în Chile şi Argentina. care a tradus scrierile lui Vespucci. vestul şi sud-estul Americii de Sud. în anul 1507 geograful şi cartograful Martin Waldseemüller. pe coastele răsăritene ale Americii Centrale şi ale Golfului Mexic precum şi a ţărmurilor nordice ale Americii de Sud. Armele europene de luptă. prin extensie. pământurile fiind deţinute sub formă de concesiune funciară (encomienda) al cărei senior avea dreptul de a cere amerindienilor de pe domeniu redevenţe în produse şi prestaţii în muncă. Tratativele lui Montezuma. Numele s-a aplicat apoi. şi insulele Filipine. care se pare că a întreprins mai multe expediţii pe coasta nordică a Americii de Sud. cele locale în colonii. în afara altor straturi sociale. pământurile regelui” statul impune o ordine colonială dependentă de Spania împotriva tendinţelor centrifugale ale conchistadorilor. Cucerirea statului aztec şi a capitalei sale Tenohtitlan a fost realizată între 1519 şi 1521 sub conducerea lui Hernan Cortez. a făcut cunoscut noul continent prin rapoartele sale de călătorie şi. Mexicul. acestea constituind premise ale cuceririlor regiunilor în care civilizaţiile aztecă. îndeosebi a metalelor preţioase. avea competenţe ce ţineau de organizarea şi 66 . Organele centrale ale administraţiei se aflau în metropolă. Sevilla devine port cu drept de monopol comercial şi sediu al Consiliului Indiilor. aşa cum apare pe planisfera publicată de Waldseemüller în 1516. Până la mijlocul secolului al XVI-lea spaniolii au cucerit arhipelagurile din Marea Caraibelor. şi continentului Nordic.

un altul cele din America de Sud. Începând cu primele decenii ale secolului al XVII-lea au luat naştere primele colonii engleze şi franceze de pe ţărmurile estice ale Americii de Nord. deoarece calea aflată era considerabil mai lungă decât drumul portughez spre India. Negustorii din Rusia de nord-est. După conştientizarea faptului că zonele descoperite de Columb aparţineau unui nou continent. nu în ultimul rând de epidemiile aduse de către europeni. Francezul Jacques Cartier a explorat între 1534-1542 ţărmurile Golfului Sf. are meritul găsirii acestui drum. după care a descoperit strâmtoarea din sudul continentului – strâmtoarea Magellan – în noiembrie 1520. Terra Nova. olandezii au cucerit treptat şi sistematic teritorii ale imperiului colonial portughez. au fost aduşi primii sclavi negri. În 1497-1498. Olandezii au ocupat insulele Mauriciu la răsărit de Madagascar (1598) şi au întemeiat o bază de aprovizionare ca capul Bunei Speranţe (1602). În condiţiile conflictului Provinciilor Unite (Olanda) cu Spania şi ca urmare a intrării Portugaliei în uniune dinastică cu Spania.supravegherea legăturilor maritime şi comerciale dintre metropolă şi posesiunile de peste ocean. După străbaterea Oceanului Pacific. navele au ajuns în arhipelagul Filipine. Expediţiile olandeze conduse de Willem Barents întreprinse în anii 1594-1597 au atins doar zona maritimă cuprinsă între insulele Spitzbergen şi Novaia Zemlia. Viceregii erau numiţi direct de către suveran. Escadra aflată sub comanda sa a pornit din Spania în septembrie 1519. după ce a atins arhipelagurile Indoneziei şi a parcurs Oceanul Atlantic. Expediţia lui Magellan. Deja începând cu 1510/1511. Imperiul colonial olandez includea cu precădere zone de coastă (factorii. înrobire şi muncă forţată. Coloniile erau împărţite în viceregate. au cucerit coloniile portugheze din Indonezia şi au stabilit relaţii comerciale cu India. unde în cursul unor ciocniri cu localnicii. Laurenţiu. Alte explorări şi descoperiri. a ajuns în Spania în septembrie 1522. cunoscut sub numele de Magellan. spaniolii au perseverat în căutarea unei căi spre vest înspre „Insulele Mirodeniilor”. au primit de la ţarul Ivan al IV-lea 67 . oraşe porturi). John Cabot a explorat ţărmurile nord-estice ale Americii de Nord (Noua Scoţie. Magellan a fost ucis. Explorarea Siberiei a fost sprijinită de stat. O singură caravelă sub comanda lui Sebastian El Cano. mai cu seamă familia Stroganov. China şi chiar cu Japonia. străbătând Oceanul Atlantic şi explorând ţărmul estic al Americii de Sud. Calea maritimă de nord-vest a fost căutată de exploratori englezi şi francezi. Ruşii au luat în stăpânire întinsele teritorii aflate la est de munţii Ural. Fernao da Magalhaes (1480-1521). Descoperirea lui Magellan a revoluţionat gândirea europeană despre globul pământesc – sfericitatea. Triburile amerindiene au cunoscut curând un cumplit regres demografic cauzat de exterminare. dar nu avut consecinţe practice. Unul includea coloniile din Mexic şi America Centrală. Labrador).

Petrarca şi Boccaccio. De asemeni descoperirile geografice au fost urmate de o luptă acerbă între statele europene pentru supremaţie maritimă şi comercială şi. roşiile. Portugalia şi Spania au devenit mari puteri. ceea ce a avantajat pe marii producători de mărfuri. În Europa au fost introduse plante ca porumbul. descoperirile şi colonizările au fost urmate de aclimatizarea unor plante şi animale. pentru stăpânirea coloniilor. Divina Comedie. este de inspiraţie antică şi 68 . ţările aflate pe ţărmurile sale – Portugalia. înfăţişată în operă. trestia de zahăr şi diferite animale. zorii Renaşterii s-au ivit la Florenţa. astronomia. scop în care. Exploatările miniere intense din colonii au dus la un aflux de metale preţioase din America în Europa ceea ce a avut consecinţe economice şi sociale semnificative. pe negustori şi cămătari. filologia). Urmările marilor descoperiri geografice. proprietarii de domenii şi manufacturi. În paralel a început un proces de europenizare a globului pământesc care a însoţit mutaţiile etnice. ananasul şi tutunul. viţa de vie. au fost angajaţi cazaci de pe Don şi Volga. luptă ce a culminat cu războiul maritim hispano-englez şi cu înfrângerea de către englezi a „Invincibilei Armada” (1558) şi cu războiul Olandei împotriva Spaniei şi Portugaliei care a avut drept urmare ocuparea de către olandezi în prima jumătate a secolului al XVII-lea a celei mai mari părţi a imperiului colonial portughez din sud-estul Asiei. Franţa. Spania. orzul. sub forma Renaşterii timpurii. În America au fost aclimatizate grâul. Centrul de greutate s-a mutat din Mediterana şi Marea Baltică. Până în primele decenii ale secolului al XVII-lea ruşii au atins ţărmurile Mării Ohotsk şi ale Oceanului Pacific. Purgatoriu şi Paradis. cartoful. Renaşterea şi Reforma În condiţiile formării relaţiilor capitaliste şi a burgheziei. Dante Alighieri (1265-1321) a scris opera sa fundamentală. La început. secara. În plan cultural descoperirile geografice au impulsionat dezvoltarea unor ştiinţe majore (geografia. amestecul rasial şi ca urmare a colonizărilor şi transportului de sclavi. Îndeosebi Anglia şi Olanda au început lupta pentru supremaţie cu statele iberice. în Infern. care şi-au pierdut implicit din importanţa de odinioară. în Oceanul Atlantic. Ea a fost dominată de personalităţile lui Dante. meiul. Umanismul. în afara trupelor trimise de ţar. în cursul secolului al XIV-lea. Corăbierii ruşi au explorat şi o bună parte a litoralului siberian al Oceanului Îngheţat. Olanda – au devenit principalele puteri maritime şi comerciale ale lumii. măslinul. în dialectul toscan al limbii italiene. Acesta a devenit axa comercială a lumii. Călătoria alegorică a lui Dante. etnologia. În plus. Anglia.privilegiul de a explora şi de a coloniza teritoriile din apusul Siberiei. Luarea în stăpânire a Siberiei s-a realizat în mai multe etape. Descoperirea Americii şi a căii maritime spre India şi formarea imperiilor coloniale au avut drept consecinţe lărgirea considerabilă a comerţului internaţional. Scăderea valorii metalelor preţioase a dus implicit la o creştere a preţurilor („revoluţia preţurilor”). la mijlocul secolului al XVII-lea ajungând pe coastele peninsulei Kamceatka. începând cu 1581. implicit.

mai cu seamă din mediul urban. Umaniştii germani de la sfârşitul secolului al XV-lea. 1440) . renaşterea tradiţiilor intelectuale clasice şi a cercetării speculative în secolul al XV-lea în Italia. în vremea Renaşterii timpurii. scris în italiană. papii şi împăraţii au fost angajaţi într-o continuă luptă pentru supremaţie. cei din patriciatul urban — mai cu seamă senatorul din Nürnberg Willibald Pirkheimer. Studiile lor ştiinţifice au pus bazele pe care Luther. iau o atitudine critică faţă de traducerile Bibliei şi asupra unor documente care formau baza dogmei şi tradiţiei bisericii catolice (Despre fals presupusa şi desminţita donaţie a lui Constantin. dacă nu al purificării. activând adesea în scopul. iar învăţaţii. aplică noua ştiinţă la evaluarea practicilor bisericii şi dezvoltarea unei cunoaşteri acurate a scripturilor. 69 . Giovanni Boccaccio (1313-1375) a rămas în literatura universală prin Decameronul. Lucrarea Despre bărbaţi iluştri include biografiile unor personalităţi romane. Umanismul doreşte să se elibereze de scolastica teosofică şi creează totodată un nou sentiment de legitimitate sprijinit pe autoritatea antichităţii. sau cei din cercul de la curtea imperială de la Praga sau cea regală de la Buda.medievală. sunt purtătorii unei mişcări de eliberare culturală care creează premisele vieţii intelectuale şi religioase ale secolului al XVI-lea în Europa centrală. redactate în latină sau în dialectul toscan. cum este umanistul Lorenzo Valla. dar a creat un antagonism major între Roma şi Imperiul german. Jakob Wimpfeling din Schlettstadt. Calvin şi alţi reformatori pretind pornirea în primul rând de la Biblie. De la restaurarea ottoniană din 962. Poemele sale. Albert Huet la Sibiu —. bunăoară Rudolf Agricola în Heidelberg. înlătură scolasticismul ca filosofie principală a Europei vestice şi deposedează conducătorii bisericii de monopolul deţinut până atunci asupra ştiinţei şi învăţăturii. ca sursă a întregii autorităţi religioase. atunci al ameliorării stării bisericii. Laicii studiază acum literatura antichităţii clasice. având o poziţie mai favorabilă faţă de biserică în comparaţie cu umanismul italian. Umanismul german a fost de factură şi amprentă distinctă. Umanismul. ca Desiderius Erasmus în Ţările de Jos. deşi puternic influenţaţi de Italia. Umanişti din afara Italiei. Prin cultivarea autorilor antici. şi în mai mică măsură de la instituţia bisericii. Francesco Petrarca (1304-1374) a studiat sistematic cultura antică grecoromană. Acest conflict a rezultat în general într-o victorie a papalităţii. Resentimentul faţă de sistemul taxelor papale şi faţă de supunerea faţă de oficialităţile ecleziastice ale unei papalităţi străine şi aflate la depărtare s-a manifestat şi în alte ţări europene. având largi preocupări pentru antichitate. îl plasează în rândul primilor poeţi lirici moderni. acest antagonism se augmentează în secolele XIV şi XV prin dezvoltarea sentimentului naţional german. cei aflaţi în cler şi printre călugări gândeau ponderat în chestiunile bisericeşti. John Colet şi Sir Thomas More în Anglia. Johann Reuchlin în Germania. prieten cu Albrecht Dürer. Trebuie remarcat însă că mulţi savanţi îl consideră pe Dante ca aparţinând culturii medievale. Culegerea înfăţişează tipuri umane din toate straturile societăţii italiene. Învăţaţii umanişti din şcoli şi universităţi. Inventarea tiparului cu litere mobile (1445) a sporit determinant circulaţia cărţii şi răspândeşte noi idei în întreaga Europă.

politice. 70 . Dincolo de vulnerabilitatea instituţiei papale — cauzată de imoralitate. Scrierile care atrăgeau atenţia asupra necesităţii Reformei se înmulţesc. scrisă probabil la Basel în anul 1439 de către un autor necunoscut. ierarhie şi numire în funcţii — captivitatea babilonică a papilor la Avignon în secolul al XIV-lea şi Marea Schismă care i-a urmat a slăbit autoritatea bisericii şi i-a împărţit aderenţii în partizani ai unui papă sau ai altuia. În Franţa la 1516 un concordat între rege şi papă plasează biserica franceză decisive sub autoritatea regală. mai ales în forma liedurilor vaganţilor sau a prozei satirice. despre statul papal. critică cu aciditate ordinele religioase. Reforma a schimbat complet modul medieval de viaţă din Europa catolică (vestul. Începutul dezvoltării lutheranismului a fost puternic influenţat de evenimentele politice. Deşi mişcarea datează de la începutul secolului al XVI-lea. lăcomie. Criticarea Romei ca oraş şi a curiei şi practicilor sale este o constantă a întregului ev mediu dezvoltat. fiscalitatea şi ia atitudine împotriva celibatului. vorbeşte în amănunţime despre simonie.Învăţăturile lui John Wycliffe s-au răspândit în Boemia unde au aflat un apărător înfocat în reformatorul Jan Hus. Războaiele au fost precursoarele războaielor civile religioase din Germania epocii lui Luther. Discuţia pe care Luther a provocat-o prin tezele sale atingea în mod esenţial înţelegerea bisericii în problema puterii depline cu privire la absoluţiunea de păcat şi pedeapsă. cum ar fi vrut Luther. dar nici un program nu a atras suportul majorităţii. Toposul criticii este avariţia. în legătură cu natura acestei puteri. tratează în partea introductivă reforma spirituală. programe ambiţioase de reorganizare a întregii ierarhii au fost dezbătute la Conciliul de la Constanţa între 1414 şi 1418. Alături de Renaştere care o precede şi de revoluţia franceză care o urmează. aminteşte încercările de reformare de până atunci. condiţiile care au condus la o stare revoluţionară au existat de sute de ani şi au avut determinări doctrinale. când Martin Luther desfide autoritatea bisericii catolice — cele 95 de teze din 1517. cu referire mai ales la politica de beneficii a papalităţii şi oficialităţilor catolice în general. Executarea lui Hus ca eretic în 1415 a condus direct la războaiele husite. system fiscal. economice şi culturale. Structura ierarhică a puterii ecleziastice în sistemul bisericii medievale a avut drept urmare discutarea chestiunii în termenii puterii nelimitate a papei. centrul şi nordul continentului) şi face trecerea spre epoca modernă. accentuând asupra sarcinii reformatoare a Conciliului de la Basel (1431-1449). Concordate mai timpurii cu alte monarhii naţionale au pregătit drumul apariţiei bisericilor naţionale autonome. despre cele şapte sacramente. curia papală. nu. nefiind instituite în această vreme schimbări radicale. ca expresie violentă a naţionalismului boemian care nu a putut fi niciodată suprimat în întregime în pofida eforturilor şi forţelor conjugate ale împăratului german şi papei. practicile beneficiale. S-a afirmat că Roma a împiedicat reformarea bisericii şi a primit în schimb Reforma. până când în evul mediu târziu sunt cercetate mai îndeaproape bazele constituţiei bisericii catolice şi este verificată puterea probatorie a acestora. „Reformatio Sigismundi“. Oficialităţile ecleziastice recunoşteau necesitatea reformării şi restructurării bisericii.

primele două fiind folosite regulat în serviciul divin. Împreună cu doctrinele. În 1532 este publicată traducerea lui Luther a Vechiului Testament din ebraică. Confesiunea de la Augsburg şi cele două catehisme ale lui Luther au fost recunoscute de toate bisericile lutherane. Comentând pe scurt prin întrebări şi răspunsuri asupra celor zece porunci. Augustin. pregătită de teologi pentru a rezolva disputele interne lutherane. În ciuda edictului de la Worms (1521) care a plasat lutheranii oficial sub persecuţia imperială. De servo arbitrio (Despre încătuşarea voinţei. 1520). după cum este cunoscut. Tratatul despre puterea şi primatul papei (1529) scrise de Melanchthon şi Formula Concordiae (1577) scrisă de o comisie de teologi după moartea reformatorilor. asigurându-se astfel unitatea într-un moment în care noi lupte confesionale ameninţă imperiul. botezului. Lutheranismul acceptă autoritatea a trei doctrine ecumenice (al apostolilor. deoarece fusese excomunicat. Totuşi doar cele trei doctrine. crezului apostolilor.Sfântul împărat roman Carol al V-lea nu a fost capabil să întreprindă măsuri de suprimare prin forţă a lutheranismului datorită faptului că imperiul era ameninţat de turci. Preceptele doctrinale speciale sunt Articolele Schmalkaldice (1537). Micul Catehism explică teologia reformei evanghelice într-un limbaj simplu şi colorat. complexă şi a avut o influenţă covârşitoare. Tatălui Nostru. nicean. 71 . Luther nu a fost un teolog sistematic. Kleiner Katechismus (Micul Catehism). Abia pacea de la Westfalia (1648) pune capăt războaielor confesionale în Europa. Luther a lăsat sarcina prezentării poziţiei sale (formulate în Confesiunea de la Augsburg) lui Melanchthon. este semnată de conducătorii politici. An den christlichen Adel deutscher Nation (Către nobilimea creştină de naţiune germană. aceste documente constituie Cartea Concordiei adoptată de principii lutherani şi de către oraşe în 1580. 1520). Micul Catehism (1529) şi Marele Catehism (1529) ale lui Luther. atanasian). Ea a fost inspirată de studiul atent al Noului Testament. au recomandat în acelaşi timp cărţile apocrife ale Vechiului Testament în vederea educaţiei creştine şi au fost incluse în versiunile vernaculare ale Bibliei. Apologia Confesiunii de la Augsburg (1531). 1525) — Luther a publicat cea mai populară carte a sa. De Captivitate Babylonica Ecclesiae (Despre captivitatea babilonică a bisericii. mişcarea a continuat să se răspândească. Au urmat războaie religioase intermitente. dar opera sa este subtilă. După ce şi-a articulat teologia de bază în scrierile de început — Von der Freiheit eines Christenmenschen (Despre libertatea creştinului. Supravieţuirea lutheranismului după Războiul de 30 de ani a fost şi rezultatul intervenţiei regelui lutheran al Suediei Gustav al II-lea Adolph şi a Franţei catolice de partea protestanţilor. ceea ce vorbeşte despre formaţia sa şi concepţia teologică viitoare. in 1529. încheiate cu pacea de la Augsburg (1555) care stipulează „cuius regio eius religio“. Deşi lutheranii acceptă cărţile canonice ale bibliei drept “singura regulă şi normă conform căreia toate doctrinele şi învăţăturile trebuiesc judecate deopotrivă” (Formula Concordiae). Cinei Domnului (Euharistiei). 1519). Formula Concordiei (1577). Luther. a fost călugăr augustinian. dar a fost influenţată în multe aspecte de bază de teologia Sf. Confesiunea de la Augsburg (1530). Nefiindu-i permis să participe la dieta de la Augsburg. sancţionând astfel bisericile lutherane şi acceptând calitatea de primaţi a principilor teritoriali.

Devenit profesor de teologie în 1526. iar Variata (1540) aduce anumite modificări. datorită dorinţei sale de armonie între protestantism şi romano-catolicism. încât şi catolicii au fost surprinşi.Caderea Imperiului Roman de Apus – 3 . Melanchthon prezintă Confesiunea de la Augsburg.Rivalitatea romano-bizantina – 8 72 .Periodizarea istoriei Evului Mediu – 2 . schiţate conform indicaţiilor şi sfaturilor lui Luther. constând din 21 de articole de credinţă. “lucruri indiferente”).INTRODUCERE IN ISTORIA EVULUI MEDIU – 2 .Devenirea cosmosului medieval – 2 . Loci Communes Rerum Theologicarum publicate de Melanchthon în 1521 au dat forţă logică şi argumentativă Reformei. Tonul crezului a fost atât de conciliator. Melanchthon a murit rugându-se ca bisericile să fie de aceeaşi concepţie întru Hristos.Formarea Imperiului Bizantin – 4 . cunoscută drept Confesiunea de la Augsburg. chestiuni fără consecinţe majore şi de aceea tolerabile. pentru o vreme menţinând majoritatea ceremoniilor catolice ca adiaphora (gr. supusă atenţiei împăratului Carol al V-lea şi facţiunii romanocatolice. Melanchton îl înlocuieşte pe Luther în calitatea sa de conducător al cauzei Reformei la Wittenberg. Deşi a eşuat în a reconcilia diferenţele între catolici şi lutherani. iar după retragerea lui Luther în castelul din Wartburg în acelaşi an. Pacea de la Augsburg conferă legitimitate şi recunoaştere oficială bisericii lutherane. publicată un an mai târziu. Apologia sa.De la Roma la Bizant – 3 . Se poate spune că Melanchthon a slujit ca împăciuitor. este trimis împreună cu 27 de alţi comisionari să întocmească constituţii unitare pentru bisericile reformate germane. Prăpastia s-a accentuat din cauza strădaniei sale de a realiza un compromis cu catolicii de dragul evitării războiului civil. apără Confesiunea.Perceperea si stapanirea prezentului – 6 . generalizând afirmaţii specifice. sau cel puţin datorită intenţiei de a realiza o unire a facţiunilor protestante. A asigurat toleranţă doctrinei evanghelice.În 1530 învăţatul şi reformatorul Melanchthon a schiţat o structură conciliatorie a dogmei lutherane. dar punctele sale de vedere au fost considerate drept eretice de către lutheranii riguroşi. Ca reprezentant de frunte al Reformei în dieta de la Augsburg în 1530.Fictiunea continuitatii Imperiului Roman si transformarea ideii imperiale – 7 .Organizarea ideii imperiale – 7 . Străvechiul concept al unităţii religioase a unei comunităţi creştine unice în vestul şi centrul Europei sub autoritatea supremă a papei este distrus. CUPRINS I..Germanizarea Imperiului – 6 . a rămas baza noii biserici lutherane şi a crezului acesteia.

CENTRALIZAREA STATULUI ENGLEZ – 48 .CRUCIADELE – 30 .STATUL FRANC MEROVINGIAN SI CAROLINGIAN – 14 .Slabirea si dezmembrarea statului carolingian – 21 III.UNIFICAREA SI CENTRALIZAREA STATULUI IN FRANTA – 42 .Restaurarea carolingiana a imperiului – 14 .Restaurarea imperiului in timpul lui Carol cel Mare – 18 .Cruciada a V-a – 38 .Cruciada a VI-a – 38 .Franta in timpul primilor Valois – 47 VI.Cruciada a II-a – 34 .Capetienii ulteriori – 43 .Institutiile statului franc – 15 .Franta in timpul domniei lui Filip al IV-lea cel Frumos – 45 .Urmarile cuceririi Angliei de catre normanzi – 48 .Urmarile cruciadelor – 41 V. IMPERIUL SI PAPALITATEA – LUPTA PENTRU INVESTITURA – 22 -Premise – 22 .Lupta pentru investitura – 26 IV.Capturarea Ierusalimului – 33 .Cruciada I – 31 .Cresterea autoritatii regale in timpul lui Ludovic al IX-lea cel Sfant – 44 .- Intemeierea primatului papal – 8 Codificari imperiale – 8 Conflicte si dispute dogmatice – 9 Teologia patristica – 10 Aparitia monasticismului – 12 Misticismul – 13 II.Cruciada a VIII-a – 40 .Instaurarea dinastiei carolingiene – 16 .Primii capetieni – 42 .Prosperitatea economica si revolta baronilor – 49 .Restaurarea ottoniana – 23 .Cruciada a III-a – 34 .Reformele si Parlamentul englez – 50 73 .Cruciada a IV-a – 36 .Cruciadele tarzii – 36 .Politica de centralizare a regatului englez in secolul al XII-lea – 48 .RESTAURAREA OTTONIANA.Apogeul puterii latine in rasarit – 33 .Cruciada a VII-a – 39 .

.Explorari spaniole.Secolul al XIV-lea – 50 -Criza societatii engleze in secolul al XV-lea – 51 -Razboiul celor doua roze – 52 VII.Urmarile marilor descoperiri geografice – 66 X.Ungaria in secolele XIV-XVI – 61 IX.Descoperiri portugheze.Conditii istorice – 62 . RENASTEREA SI REFORMA .67 74 . Formarea imperiului colonial portughez – 62 .MARILE DESCOPERIRI GEOGRAFICE.Expeditia lui Magellan – 65 .Reconquista crestina – 54 .UNIFICAREA SI CENTRALIZAREA STATALA IN PENINSULA IBERICA – 53 . Formarea imperiului colonial spaniol – 64 .Asezarea ungurilor in Europa – 56 .UNGARIA (SECOLELE X – XVI) – 56 . de unificare teritoriala si de centralizare politica a Spaniei – 55 VIII.UMANISMUL.Alte explorari si descoperiri – 66 . Descoperirea Americii. FORMAREA PRIMELOR IMPERII COLONIALE – 62 .Peninsula iberica sub stapanirea araba – 53 .Statul maghiar in secolele XI-XIII – 58 .Incheierea procesului de recucerire.