Ada-Kaleh

Insula Ada-Kaleh, un pământ cu climat mediteranean, era așezată chiar în mijlocul Dunării, la trei kilometri de Orșova. Legenda insulei începe undeva în vremurile zeilor și se termină brusc în 1971. Atunci a fost dinamitată. Peste rămășițele ei au venit apele lacului de acumulare al barajului de la Porțile de Fier. Pentru Ada Kaleh s-au bătut secole de-a rândul Imperiul Austro-Ungar și cel Otoman. Căci cine stăpânea Ada Kaleh, “un mic Gibraltar”, cum l-au botezat istoricii, controla circulația pe fluviu și pe uscat, în zonă. Legendele despre Ada-Kaleh pornesc din vremurile argonauților. Până și Hercule ar fi încercat, cândva, să cucerească cetatea din mijlocul Dunării. Grecii au botezat-o Cotinusa – adică pământul măslinilor sălbatici. Insula a fost locuită încă din antichitate. Herodot amintea de Cyraunis, despre care scrie că lungimea insulei este de 200 de stadii, îngustă, plină de măslini și de viță sălbatică. Prima atestare documentară este un raport al Cavalerilor Teutoni din 22 februarie 1430, despre fortificațiile bănățene, care vorbește despre insula Saan cu 216 oameni. De la 1430 devine cunoscută ca Ada Kaleh. Gibraltarul de pe Dunăre Din cauza poziției strategice a insulei, în conflictul imperiului austro-ungar cu cel otoman insula Ada Kaleh a avut o importanță deosebită. În anul 1689 armata austriacă a construit o fortăreață împotriva Imperiului Otoman. În următoarele decenii, ocupația insulei Ada Kaleh s-a schimbat de mai multe ori între Austria și Imperiul Otoman. În urma Tratatului de Pace de la Belgrad din 1739, insula a rămas permanent turcilor, cu scurte întreruperi temporare în favoarea austriecilor între anii 1789 și 1791. Uitată la Congresul de pace de la Berlin (1878), insula Ada Kaleh a rămas posesiune turcă aflată sub ocupație austro-ungară până în anul 1918/1920, când a devenit teritoriu românesc. Majoritatea populației insulei era de origine turcă. Înaintea creării lacului de acumulare de la Porțile de Fier, principalele obiective istorice de pe insulă au fost demolate. Încercarea reclădirii lor în aval pe insula Șimian în anii următori, a fost însă fară succes, majoritatea locuitorilor preferând să se mute în alte regiuni ale României (de ex. Dobrogea) sau să emigreze în Turcia. Ideea de a reconstrui insula Ada Kaleh nu a fost însă abandonată.

Insula Ada Kaleh

Ada Kaleh (din limba turcă Ada Kale, însemnând Insula Fortăreață) a fost o insulă pe Dunăre, acoperită în 1970 de apele lacului de acumulare al hidrocentralei Porțile de Fier I. Insula se găsea la circa 3 km în aval de Orșova și avea o dimensiune de circa 1,7km lungime și circa 500m lățime. Era populată de circa 600 de turci. Insula Ada Kaleh era pentru locuitorii din regiune un punct turistic îndrăgit datorită prețurilor (fiind scutită de impozit) mai scăzute, pentru cumpărarea delicateselor turcești, bijuterii și tutun. Insula a fost renumită și pentru creșterea trandafirilor din care localnicii obțineau dulceaţa, uleiul și parfumul de trandafir. Istoric Insula a fost locuită încă din antichitate. Herodot amintea de Cyraunis, despre care scrie că lungimea insulei este de 200 de stadii, îngustă, plină de măslini și de viță sălbatică. Prima atestare documentară este un raport al Cavalerilor Teutoni din 22 februarie 1430, despre fortificațiile bănățene, care vorbește despre insula Saan cu 216 oameni. De la 1430 devine cunoscută ca Ada Kaleh. Din cauza poziției strategice a insulei, în conflictul imperiului habsburgic cu cel otoman insula Ada Kaleh a avut o importanță deosebită. În anul 1689 armata austriacă a construit o fortăreață împotriva Imperiului Otoman. În următoarele decenii, ocu-

1

pația insulei Ada Kaleh s-a schimbat de mai multe ori între Austria și Imperiul Otoman. În urma Tratatului de Pace de la Belgrad din 1739, insula a rămas permanent turcilor, cu scurte întreruperi temporare în favoarea austriecilor între anii 1789 și 1791. Uitată la Congresul de pace de la Berlin (1878), insula Ada-Kaleh a rămas posesiune turcă aflată sub ocupație austroungară până în anul 1918/1920, când a devenit teritoriu românesc. Majoritatea populației insulei era de origine turcă. Înaintea creării lacului de acumulare de la Porțile de Fier, principalele obiective istorice de pe insulă au fost demolate. Încercarea reclădirii lor în aval pe insula Șimian în anii următori, a fost însă fară succes, majoritatea locuitorilor preferând să se mute în alte regiuni ale României (de ex. Dobrogea) sau să emigreze în Turcia. Ideea de a reconstrui insula Ada Kaleh nu a fost însă abandonată.[1] Sfântul" Miskin Baba. Miskin Baba era pentru insulari un sfănt de cucernică amintire, un Budha mahomedan, un personaj cu o mitologie fabuloasă. Legenda spune că ar fi fost ultimul prinţ samanoid, din vechea dinastie de Uzbek, din Buhara. Această dinastie a samanoizilor a durat pănă in 1736, cănd, ultimul ei descendent, prinţul al cărui mormănt se afla in insula Ada Kaleh şi a fost strămutat pe insula Şimian, a renunţat la tron şi a plecat in lume pentru a-şi găsi pacea sufletului. Se pare că prinţul samanoid era foarte invăţat. In jurul palatului in care se născuse se găsesc 360 de moschei cu mormintele mai multor sfinţi musulmani. In urma unui vis care l-a influenţat puternic, prinţul şi-a luat rămas bun de la curte, de la invăţaţi şi prieteni, a impărţit cea mai mare parte a averii săracilor, a cerut să se intemeieze o altă dinastie a uzbecilor şi a plecat după cum i se ceruse in vis in Insula Sfăntă de la cataractele Dunării. Astfel a ajuns la Belgrad, unde prin inţelepciunea lui a redat pacea şi dreptatea oamenilor nemulţumiţi de stăpănira turcească. Cănd a vrut să plece insă, nu a fost lăsat, dăndu-se poruncă să fie păzite toate cele 12 ieşiri ale cetăţii. Dar n-a trecut mult şi paznicii celor 12 porţi au declarat paşei că prinţul a ieşit in acelaşi timp prin toate ieşirile, fără să aibe puterea de a-l impiedica. Atunci guvernatorul a inţeles că prinţul era sfănt şi l-a lăsat să-şi urmeze drumul. De la Belgrad a sosit in Ada Kaleh, devenind umilul Miskin Baba. Intorcăndu-ne la realitatea istorică, se pare că cel care a iniţiat fortificarea insulei a fost Iancu de Hunedoara, determinat şi de vertiginoasa ascensiune a turcilor in sud-estul Europei. Insemnătatea insulei a inceput să crească, in vremea sultanilor Murad I şi Baiazid I Fulgerul. Sub puterea turcilor. In anul 1390, insula Ada Kaleh a fost ocupată vremelnic de Firut Bei, iar după bătălia de la Ankara (1402) insula a fost stăpănită de despotul Serbiei, Ştefan Lazarovici. Timp de aproape un veac, pe aici s-au făcut toate incursiunile turceşti in Serbia, Ungaria, Austria. Pe la sfărşitul secolului al XVII - insula a cunoscut o perioadă foarte zbuciumată, fiind mereu sub stăpănire fie austriacă, fie turcă. Comitele Marsigli spune că insula a fost mereu intărită şi fortificată. Turcii ii acordă de asemenea o atenţie deosebită, fiind pomenită in cronica turceasă a lui Silahtar. Prin pacea de la Karlovitz (1699), Ada Kaleh a rămas sub stăpănirea Porţii otomane. In 1716 prin ordinul turcilor, N. Mavrocordat, domnul Munteniei trimite 3000 de oameni pentru intărirea garnizoanei de la Orşova şi Ada Kaleh. Documentele turceşti arată că viaţa insulei nu a fost nici in continuare liniştită. In vara lui 1810, cetatea Ada Kaleh a fost ocupată de un detaşament rus sub comanda maiorului Rodricov şi de un batalion de panduri conduşi Tudor Vladimirescu. Pe la mijlocul secolului XIX, cetatea a inceput să se ruineze. In 1848, călătorii care o vizitau au găsit-o in pragul ruinei. Cetatea slujea acum ca teritoriu de exil pentru deportaţii politici din ţările subjugate. In august 1849, a poposit aici Lajos Kossuth, care predăndu-se turcilor din Ada Kaleh a fost trecut in Imperiul Otoman. Prin pacea de la San Stefano şi tratatul de la Berlin, ambele din 1878, insula trece sub protectoratul Austro-Ungariei şi sub stăpănirea Porţii. Locuitorii insulei aveau dreptul şi privilegiul de a importa orice fel de marfă in orice cantitate, fără nici o taxă vamală. Nu aveau voie insă să poarte arme de vănătoare. In primul război mondial, armata romănă a dus lupte cu austriecii la Ada Kaleh şi a ocupat-o, iar ca urmare a Conferinţei de la Lausanne insula a revenit prin referendum Romăniei.

Bazarul de pe insula Ada-Kaleh

2

LEGENDE. In descrierile lui Herodot, insula apare cu numele Cyraunis. Cornelius Nepos o numea Cerne. Pe timpul cat a fost sub dominatia austro-ungara, insula s-a numit Carolina. Dupa primul razboi mondial, in urma unui referendum, insula cu populatie musulmana a trecut la Romania, conform dorintei celor care o locuiau. Si a urmat jumatate de secol de fericire pentru locuitorii de pe insula. S-au bucurat de protectia lui Carol I, care se spune ca avea legaturi stranse cu mai-marele "mafiotilor" de atunci de pe insula. Prin bunavointa regelui, locuitorii de pe Ada-Kaleh au fost scutiti de taxe pentru comertul pe care il faceau. Esentele tari ale tutunului din tigaretele facute pe Ada-Kaleh au ajuns celebre. La fel si locum-ul (rahat turcesc) care se facea pe insula. "Toate lucurile pe care le faceau - locum, dulceturi de smochine, bijuterii - erau minunate. Turcii de pe insula erau migalosi si intotdeauna produceau in cantitati mici. Ca sa faca un pic de locum, invarteau doua ore, fara sa se opreasca, la cazanul in care pusesera zahar si petale de trandafiri", isi aminteste Ana Vlad, o invatatoare care a predat pe Ada-Kaleh. INVATATOAREA. "Aveam 19 ani cand am pasit, ca invatatoare, pe Ada-Kaleh. Avea o vegetatie de credeai ca esti in paradis. Struguri de care nu mai vazusem niciodata, smochine, mosmoale... Iar cand intrai in geamia lor, ramaneai zile in sir dupa aceea cu mirosul de smirna care iti intra in haine", adauga invatatoarea. Ana Vlad este romanca si ortodoxa, dar nu i-a trebuit mult sa se ataseze de turcii musulmani de pe insula cu climat mediteranean. "Pentru ei nu conta ca eram romanca si ca aveam alta religie. Erau foarte primitori si respectuosi. Copiii lor erau respectuosi. Invatau in romana si in turca. Oamenii de pe insula nu-si inchideau casele. Puteai sa intri la cine vrei. Pe insula nu se fura", isi mai aminteste invatatoarea. Acest paradis, cu smochini, turci cu salvari si turcoaice cu ferigea, a inceput sa se clatine la inceputul anilor ’60. "Ne-a trezit la un moment dat ca fac masuratori pe insula. Am simtit ca vor sa ne mute. Era prin ’64-’65. Mai apoi ne-au spus ca se face barajul", spune Musref Durgut, un turc nascut pe Ada-Kaleh, din parinti care se nascusera, la randul lor, pe Ada-Kaleh. Ca sa impiedice un mare scandal, autoritatile i-au momit pe cei 600 de locuitori ai insulei cu pasapoarte care le permiteau sa plece in Turcia, lucru nu tocmai de ici de colo in acea vreme. Apoi le-au mai promis un nou paradis - un proiect care prevedea ca Ada-Kaleh, de la cel mai tanar copac pana la marea cetate, va fi mutata pe Simian, o insula de langa Drobeta Turnu-Severin. O parte din locuitorii de pe Ada-Kaleh au luat drumul Turciei. Altii s-au dus spre Dobrogea, pe unde isi aveau neamurile. Nimeni nu s-a mutat pe Simian. Promisiunile autoritatilor fusesera vorbe in vant. Nu au mutat decat o parte din cetatea de pe Ada-Kaleh si cateva morminte musulmane. Totul aruncat la intamplare. Printre cladirile care au fost lasate pe Ada-Kaleh s-a numarat si geamia, cunoscuta pentru covorul ei rosu care pe atunci trecea drept cel mai mare din Europa. Fusese primit cadou de la un sultan. Covorul a luat drumul unei moschei din Turcia, geamia de la Ada-Kaleh a fost dinamitata. MASLINI, SMIRNA, TUTUN Cei care au supravietuit dupa ce insula draga lor a fost inghitita de ape isi aduc aminte ca Ada-Kaleh mirosea a iasomie si a fructe coapte. Ca din fiecare curte te chema aroma de zahar pus la topit intr-un cazan, in care mesteca un turc, aruncand petale de trandafir si descantand pana avea sa se inchege deliciosul locum. Pe Ezarzia, strada principala, unde erau adunate mai toate pravaliile, te ademeneau arome puternice de tutun, fugite din narghilelele la care pufaiau turcii. Peste aromele de tutun juca mirosul ceaiului tare si al cafelei la nisip. Calatorul, imbatat de cafea si de rahatul tavalit in susan, pe care i le oferea negustorul turc, se aseza pe divanul scund, impodobit cu perne. Pleca incarcat de cutii cu tigarete, podoabe minunate si stofe grele. Dar numai dupa ce afla povestea sultanului Kaleh si a sotiei sale, Ada. Se spune ca femeia era atat de frumoasa, incat i-a sucit cu totul mintile sultanului, care le-a parasit pe celelalte neveste din harem. S-a izolat, impreuna cu Ada, pe insula din mijlocul Dunarii, ca sa aiba parte doar el de frumusetea ei. Nefericita, sultana s-a aruncat in Dunare in timpul unei calatorii. "Allah ekber..." - imamul din minaret chema la rugaciune. Pe Ezarzia se lasa liniste. Geamia care mirosea a smirna se umplea de turci imbracati in salvari si de turcoaice cu fata acoperita de ferigea. Pe marginile insulei, cetatea ridicata de austrieci din caramida trainica veghea la apus intoarcerea barcilor. Lotcile, incarcate in zori cu locum si tigarete de vanzare, pentru cei de pe mal, se intorceau goale. Cand au vazut, in 1971, cum insula pe care au trait a disparut in Dunare, multi batrani care locuisera pe Ada-Kaleh s-au imbolnavit si au murit, fara sa apuce sa mai profite de pasapoartele oferite. "Majoritatea au plecat la Constanta sau in Turcia, acolo unde aveau rude. Eu am plecat in Turcia, dar m-am intors la Drobeta Turnu-Severin dupa doi ani. Un aer si o atmosfera ca pe insula aceea nu mai gaseai nicaieri" - Musref Durgut, locuitor de pe Ada-Kaleh PROIECTUL DE PE ŞIMIAN Simian, insula pe care ar trebui sa renasca Ada-Kaleh, e la o distanta de 10 minute de mers cu salupa, din portul de la Drobeta Turnu-Severin. Simian nu se bucura nici de pozitia privilegiata, de "mic Gibraltar", pe care o avea "Insula cetate", si nici de un climat mediteranean. In anii ’70, cand au sacrificat Ada-Kaleh pentru Portile de Fier, autoritatile s-au laudat ca vor reface pe Simian paradisul oriental inghitit de apele lacului de acumulare. Au adus bucati din cetatea de pe Ada-Kaleh si le-au lipit grosolan pe una din marginile Insulei Simian. Au adus si cazematele si o parte din cimitirul musulman. Dar cand au vazut ca locuitorii de pe Ada-Kaleh nu au de gand sa se mute pe Simian, au lasat insula in grija granicerilor. Frumoasele cazemate au ajuns grajduri pentru cai, inconjurate de gradinile de zarzavat pe care si le-au incropit satenii dintr-un sat de pe malul Dunarii. In acest moment, autoritatile de la Severin lucreaza impreuna cu o firma din Turcia la un proiect care sa invie, pe Simian, Ada-Kaleh. Proiectul are sprijinul Ambasadei Turciei in Romania. Vor fi ridicate replici fidele ale cladirilor de pe Ada-Kaleh. In afara de acestea, pe Simian ar mai urma sa apara un minihotel, restaurante, magazine. Cetatea ar urma sa adaposteasca o serie de galerii de arta.

3

Legături externe Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Insula Ada Kaleh Centrul Cultural Mehedinți - Viața și opera insulei Ada Kaleh Ada Kaleh, Porto franco, ccm.ro Istorii dunărene, Clipa-online Asa a fost pe Ada-Kaleh, 7 noiembrie 2005, Carmen Plesa, Jurnalul Național Din paradisul Ada-Kaleh in insula iluziilor pierdute, 17 iulie 2006, Gheorghe Tiganele, România liberă Supravietuitorii de pe insula scufundata de Ceausescu, 21 octombrie 2006, Tatiana Dabija, Evenimentul zilei Orientul scufundat in Dunare, 16 iulie 2005, Carmen Plesa, Alex Nedea, Jurnalul Național Turbina care toacă istoria, 20 iunie 2007, Lucian Vasilescu, Descoperă Insula Ada - Kaleh, un ostrov mitologic distrus de civilizație, 3 septembrie 2007, Dumitru Stoichita, Jurnalul Național de Ada-Kaleh – die Inselfestung en Paper on Ada Kaleh ro Ada Kaleh Țone, Florentina. „«Pe Ada-Kaleh, timpul ne prisosea»”. Historia. http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/adakaleh-timpul-ne-prisosea. Accesat la 10 iunie 2011., interviu cu unul din ultimii locuitori ai insulei Ada Kaleh Multimedia Ultima primăvară pe Ada Kaleh, documentar produs de Studioul Cinematografic „Alexandru Sahia”, București, 1968; [ascunde] v•d•m Dunărea românească Localități riverane Baziaș • Moldova Nouă • Orșova • Drobeta-Turnu Severin • Calafat • Bechet • Corabia • Turnu Măgurele • Zimnicea • Giurgiu • Oltenița • Călărași • Cernavodă • Topalu • Fetești • Hârșova • Măcin • Brăila • Galați • Isaccea • Tulcea • Sulina Cazanele Dunării • Porțile de Fier • Podul lui Traian • Insula Golu • Schela Cladovei • Insula Șimian • Insula Ada Kaleh • Ostrovu Mare • Ostrov • Lacul Bugeac • Cetatea Durostorum • Oltina • Dunăreni • Cetatea Sucidava • Canalul Dunăre-Marea Neagră • Podul Regele Carol I • Cetatea Axiopolis • Cetatea Capidava • Canaralele Hârșovei • Cetatea Carsium • Giurgeni • Insula Mică a Brăilei • Cetatea Troesmis • Cetatea Arrubium • Lacul Brateș • Cetatea Noviodunum • Delta Dunării

Obiective turistice

Adus de la http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Insula_Ada_Kaleh&oldid=6643648 Categorii: Istoria Banatului Turismul în Banat Insule în România Insule de pe Dunăre Geografia județului Mehedinți

Din paradisul Ada-Kaleh in insula iluziilor pierdute

Lacul de acumulare de la Portile de Fier straluceste incretit de vant pana dincolo de Orsova veche, inundata. Putin mai sus de Varciorova, aflata si ea sub apele fluviului, pe marginea soselei azvarlite pe stanci, inscrisul de pe o tablita ne provoaca emotie si gandurile ne zboara in trecut. Din acest loc vedem aievea barcile in coloana ce te duceau catre mijlocul Dunarii ca sa acostezi la cheul unei insule de vraja si de vis.

4

Era o limba de pamant intre cer si apa. Cand privesti acum fluviul care inoata lin, ducandu-se la vale nestingherit, nu-ti vine sa crezi ca in acest loc isi deschidea bratele si se impartea in doua pentru a ocoli pamantul, miraculos, ce rodise din adancurile lui, fasia de uscat lunga de 1750 metri si lata de 400 metri... Parca s-a topit si Dunarea luneca imbatata de propria-i putere. Caut acum in apa o urma a asezarii purtand un nume incantator, ca bataile usoare pe o tamburina: Ada-Kaleh! AdaKaleh!... Insula blanda "cadana" Ada Kaleh, somnoros intinsa pe ape, nu mai exista. Tot ce a ramas din ea sunt crengile unui pom, varfurile inaltate ca doua degete in sus ca si cum cineva ar fi pus o intrebare si insula si-ar salta mana din ape sa dea raspunsul... Ca trezit din visare, auzim glasul gros al barcagiului Husref Caraiman, cu fes rosu, tunica si salvari: Aici e insula Ada-Kaleh!... Si azi, dupa aproape patru decenii, cand ii rostesti numele, simti o infiorare de parca insula a fost pogorata din "O mie si una de nopti" si data spre ingrijire Dunarii impreuna cu legendele ei... Memento la km 946 al Dunarii De pe viaduct, privirile zboara in timp catre insula cu gradinile ei invadate parca de smochin, mosmoni, curmali, chiparosi si duzi adusi din Damasc, migdale, rodii si multi, foarte multi trandafiri, catre ferestrele ce aveau in loc de ghivece cu flori borcane cu dulceata, semn ca la orice poarta puteai bate spre a cumpara rodul arbustilor ornamentali ce gasisera aici, la kilometrul 946 al Dunarii, climatul prielnic, cu pronuntate influente mediteraneene, pentru crestere, dezvoltare si fructificare. Rod trecut prin iscusite maini de gospodine ce aplicau la sfarsit etichete frumos desenate, atractiv colorate, ce prezentau varietatea atator soiuri de trandafiri transformati in inegalabila dulceata, de care generatiile mai tinere, chiar si de prin partile locului, doar au auzit... Care mai de care, gospodinele se intreceau in facutul peltelelor, iar barbatii injghebasera fabricute de rahat, sugiuc si alvita multicolora. Cofeturile le preparau dupa-amiaza, pentru ca dimineata aproape toti lucrau la fabrica de tigari din insula cu 500 de locuitori, din care, potrivit statisticii vremii, aproape 400 erau femei... Incercam sa conturam din memorie cetatea turceasca ce strajuia insula despre care vechi documente spun ca dainuia de pe la 1330. De jur-imprejurul ei, case uitate de timp, inaltate dupa o arhitectura orientala, randuite intr-o simetrie aproape perfecta inspre moscheea unde s-a pastrat cel mai mare covor persan din Romania, lung de 15 m, cu o suprafata de 144 metri patrati si o greutate de aproape 500 kg. Era darul sultanului Abdul Hamid al II-lea, incredintat spre pastrare la Constanta cu 36 de ani in urma, inainte ca Ada-Kaleh-ul sa devina amintire. Locuitorii insulei ce nu depasea in suprafata 70 de hectare erau insotiti inca de la nastere de un juramant sfant, transmis cu sfintenie din generatie in generatie, potrivit caruia toti cei care au vazut lumina zilei in Ada-Kaleh, chiar daca o paraseau, sentorceau in micul paradis in asteptarea sfarsitului si a odihnei vesnice langa stramosii lor. Acolo, in cimitirul presarat cu o larga paleta de arbusti tropicali, dominat de mormantul lui Miskin Baba, celebru in epoca prin miracolele pe care le-a savarsit si despre care azi foarte putini turci ce au mai ramas in Mehedinti iti deapana cu mandrie multe legende. Dar si despre Hagi Mustafa, cea mai inteleapta fiinta pe care a dat-o insula, calator la Mecca, vorbitor a nu mai putin de sapte limbi orientale si pe care, dupa cum povesteste dl Maimut Ahmed, stabilit in Schela Noua, n-a putut sa-l desparta nimic de Kemerf, infioratoarele catacombe ale cetatii, decat trecerea in lumea umbrelor... De aceleasi catacombe in a caror bezna au salasluit pana in ultima clipa, inainte de ora disparitiei mirificei insule, fratii Sab si Sabri Ismail, ca si ei, convinsi aparatori ai datinilor locului... Primavara, prin undele fluviului se contura un imens cos cu flori ce parca aluneca usor pe Dunare in locul unde au pasit romanii si hunii, dar si otomanii si habsburgii, cetatea purtand in pantecul ei, pana in zilele noastre, ramasitele fortificatiilor lui Baiazid Fulgerul si Eugeniu de Savoia. Hoeleh a intrat in granitele statului roman prin plebiscit abia dupa primul razboi mondial, cand redevine insula pasnica cu pitorescul ei fermecator extrem de cautat zilnic de foarte multi turisti impinsi de curiozitatea de a cunoaste o alta lume cu obiceiurile, datinile si cantecele ei tanguitoare ce nu banuia vreodata ca destinul ii harazise imprastierea in cele patru zari... Din porturile Tr. Severin si Orsova, navele de pasageri faceau curse regulate inspre insula de vis, iar pe malul romanesc barcile, aliniate parca dupa o sfoara imaginara, erau mereu in asteptarea vizitatorilor, imbiati inca de la sosire cu inegalabila dulceata, cu braga, halva turceasca, alvita ori rahat cu marca necunoscuta, cu fructe orientale sau cu cafea fiarta pe nisip... Barcagiii nu aveau somn, cu imbracamintea lor ecarlata, cu cataramele batute in nestemate ale seicilor, adresau, ca intr-un ritual, rugaminti sa treci in paradisul Dunarii inmiresmat de raze in toate culorile curcubeului, de multe lalele, regina noptii galbena si de acele fermecatoare Karaghiuluri pe care noi le numim... turcoaice. Din aceasta bogata si diversificata vegetatie aveai uneori surpriza sa-ti iasa in cale vipera cu corn si scorpionul... Porneai pe putinele si stramtoratele ulite ale satucului oriental, pe sub zidurile boltite ale cetatii, patrundeai in subteranele umede despre care Ghiulizar Suliman, o incantatoare localnica, ultimul ghid din Ada-Kaleh, depana istorii infioratoare, cu fapte si intamplari atribuite duhurilor care salasluiau aici... Intr-un tarziu, intrai in parculetul umbros, cochet si bine intretinut, de unde admirai o mica piata, foarte aprovizionata, peste care se asternea, mare parte din zi, umbra deasa a chiparosilor si a minaretului... In asezarea ce-ti lasa impresia unei stranii patriarhalitati exista primarie, un mic spital, cinematograf, camin cultural, librarie, scoala, camin pentru copii, cresa, oficiu postal, club, biblioteca, doua magazine, o fabrica de paine, una de tigari si alta de bomboane si rahat, fosta proprietate a lui Ali Khadri, ultimul guvernator al insulei, cu o stare materiala de invidiat... Nu lipseau terenurile de sport, intre care si unul de fotbal... Din acest minunat petic de pamant, unde in amurg razbatea sunetul tamburinelor, dairalelor, acompaniind parca mersul leganat al frumoaselor femei cu val, ce-aduceau apa cu cofita de la fantana pe ale carei ghiozduri sapate cu unghiile in piatra prizonierii lui Iancu de Hunedoara au scris: "Apa aveti, suflet n-aveti", n-a mai ramas decat amintirea... Constructia hidrocentralei de la Portile de Fier l-a ingropat o data cu legendele si misterele lui. Bastinasii s-au mutat la Schela Noua, Orsova, Tr. Severin, Mangalia, Medgidia, Constanta, dar majoritatea dintre ei au plecat in Turcia. Un destin crud ce-a trecut in uitare o civilizatie inradacinata pe aceste meleaguri ce inca mai amintesc de legenda frumoasei Hatige din insula Ada-Kaleh... De cate ori trec pe viaductul de la km 964 al Dunarii, zaresc varfurile pomului schitand gestul acela naiv de raspuns din apele care au inghitit Ada-Kaleh si mi-aduc aminte de Nalade, gingasa femeie musulmana, nevasta barcagiului Husraf Caraiman, una dintre putinele fiinte ce mai intarziau pe insula aproape parasita in toamna anului 1969, cu casele dezvelite in care picau cu un zgomot greu perele coapte... S-a apropiat amenintatoare de mine, strigandu-mi ceva intr-o limba aproape de neinteles, cu sunete dezarticulate, dar cu o rezonanta de divinitate a locului, infuriata ca i s-a violat sanctuarul...

5

Dar nu, nu era o amenintare, era o invitatie nespus de gentila si duioasa... Apucandu-ma brusc de mana, m-a dus aproape cu forta inaintea unui smochin plin de fructele lui dulci si atat de straine de pamantul nostru. Bolborosind cu aceeasi vehementa, m-a facut sa inteleg ca trebuie sa gust din roadele pomului, ca erau ultimele inainte ca apele fluviului sa acopere totul... I-am urmat indemnul si asta a veselit-o grozav, o veselie ce nu izbutea, pe figura ei, sa se desprinda de violenta si groaza... Destinul insulei de vraja a fost sa devina un mare muzeu in aer liber, in aval pe fluviu, in insula Simian si sa-si inglobeze numele intr-un viaduct - viaductul Ada-Kaleh... Cel de-al doilea s-a implinit demult, primul este inca o iluzie pierduta, precum aburii de trandafir adiind din mangalul obtinut de catre localnici, pe ai caror umeri s-a sprijinit o microcivilizatie ale carei taine, unele dintre ele, n-au fost nici pana astazi dezlegate... Ostrovul Simian, in zodia dezastrului Despre Ada-Kaleh nu se poate scrie de doua ori. Si totusi, s-a mai ivit o sansa datorita academicianului C.S. Nicolaescu-Plopsor, al carui prestigiu profesional a determinat autoritatile comuniste ale vremii sa accepte alocarea fondurilor necesare stramutarii cetatii, cimitirului si unui numar restrans de case in insula Simian, aflata in aval pe fluviu, nu departe de Drobeta Tr. Severin. In anul 1967 - dupa cum ne preciza dr. Misu Davidescu - au fost alocate 26 de milioane de lei si cetatea medievala a fost dezmembrata piatra cu piatra, fiecare numerotata si pusa la locul ei de catre restauratori. Dupa zece ani, in 1977, fondurile sau epuizat, lucrarile s-au oprit si in locul programatei conservari din insula Simian s-a instalat dezastrul. Cine paseste azi in ostrovul dezolarii gaseste cetatea in ruina, protejata doar de nepasare si balarii, in adapostul carora se-nmultesc in voie serpii si alte jivine... Zidurile cetatii se afla intr-un avansat stadiu de degradare, imensa cantitate de caramida ce trebuia pusa la locul ei a ajuns... zgura sau a fost sustrasa si folosita la constructiile din asezarile de pe mal. Sub ochii nepasatori ai autoritatilor locale, care, fara jena, si azi nu-si asuma nici un fel de raspundere in ce priveste dezastrul din insula iluziilor pierdute. Cei de la Muzeul Regiunii "Portile de Fier" spun ca, potrivit legislatiei in vigoare, de cetate raspunde primaria municipiului dunarean, cei de aici facand si ei trimitere inspre consiliul local din Simian. De fapt, la Simian am aflat ca terenul insulei, in suprafata de 56 hectare, a fost retrocedat fostilor proprietari. In insula, in afara de cetatea stramutata se mai afla si urmele unei vechi asezari dacice, fiind descoperite mai multe unelte, obiecte de uz casnic si de olarie, precum si arme din acele timpuri. Dar si un pichet graniceresc, parasit si el... Privim cetatea in degradare de azi si gandind la infloritoarea epoca din Ada-Kaleh ne cuprinde repulsia fata de totalul dezinteres al autoritatilor locale - si nu numai - privitor la valorile istorice care se pierd incetul cu incetul, fara ca legea sa-i mai poata opri pe acei neghiobi care contribuie la distrugerea operei sacre a inaintasilor. Dar jaful pe care il face prostia omeneasca, totalul si condamnabilul dezinteres al celor care intamplator ori din marunte interese au ajuns in locuri de care nu sunt vrednici nu pot fi infierate indeajuns... Precizam ca pentru amenajarea cetatii si a insulei ce se vroia a fi un nou Ada-Kaleh se realizase si un stufos proiect inca din anul 1970 si numai simpla lui lecturare iti aducea in memorie insula de vraja si de vis de la km 946 al fluviului... Dan Matei Agathon, pornit in "croaziera pe Dunare", a preferat in anul 2003 doar sa dea tarcoale cu nava insulei dezolarii, aparata atunci de multe... epave ce-o inconjurau, marginindu-se doar sa aprecieze (sic!) eforturile facute in Mehedinti pentru activitatea turistica, neuitand sa specifice ca "este judetul aflat pe locul intai la pachetele de program turistice". Doua saptamani mai tarziu, acad. Razvan Theodorescu, aflat pe ruinele de la Simian, recunostea ca "sa ai o asemenea insula cu fortificatii, in care poti face exact ce era inainte la Ada-Kaleh si sa nu beneficiezi de ea este masura impotentei noastre". Desi proiectul exista de mai bine de trei decenii, dar necunoscut si pentru cei care l-au insotit pe domnia sa in insula. Fara alte comentarii, doar cu precizarea domnului Craciunescu, de la Muzeul Regiunii "Portile de Fier": "Refacerea astazi a cetatii turcesti este mai greu de realizat. Prin anii '70 ai secolului trecut n-au mai fost bani pentru restaurare, dar se gaseau mesteri pentru astfel de lucrari. Acum, chiar daca ar fi bani, au cam disparut mesterii". Dar, adaugam noi, si insemnate parti din corpul acestei cetati unice de pe teritoriul Romaniei, "aparata" de umbrele trecutului ei zbuciumat, de duhurile din Kemerf si de braconierii ce vaneaza in insula... Investitorii joaca la cacealma?... Cu mai bine de un an in urma, se parea ca a batut, in sfarsit, ceasul si pentru amenajarea insulei Simian. Dupa "indelungi negocieri", cum s-a apreciat la vremea respectiva, Consiliul Judetean Mehedinti si SC "Safcar Rom" SRL, o firma romano-turca, au semnat pe 15 iunie 2005 contractul de asociere pe o perioada de 49 de ani pentru exploatarea potentialului turistic al Ostrovului-cetate. Consiliul participa cu terenul in suprafata de 14 ha, firma angajandu-se sa investeasca pe o perioada de cinci ani suma de 5 milioane de euro. Incertitudinile aparute atunci privind seriozitatea investitorului si, implicit, materializarea proiectului devin, pe zi ce trece, realitate. Numai cei care au nesocotit masura realitatii au putut crede ca suma propusa pentru a fi investita in terminarea reconstructiei cetatii turcesti, ridicarea unui restaurant, a unui minihotel, a unor case turcesti pentru cazare, amenajarea unei gradini botanice, a unor terenuri de tenis, volei si baschet, a poligonului de trageri cu arcul, bazine de inot, plantari de arbusti fructiferi si miniamenajari peisagistice (cascade cu apa, stanci, minipadure), spatii de tratament si recuperare medicala, spatii educationale, cazinou si alte obiective cu caracter cultural, sportiv, turistic, educativ si de tratament... Basca magazinele de artizanat, ceainariile, buticurile din incinta cetatii. La toate acestea se adauga realizarea infrastructurii, amenajarea si punerea in functiune a pontonului de acostare a navelor, construirea unui teleferic, care sa lege insula de malul romanesc, a unui heliport, alimentarea cu energie electrica si cu apa, fose ecologice, amenajarea unui parc tematic care sa reprezinte harta fizica a tarii cu reprezentarea tuturor judetelor etc., etc. Si toate amplasate pe 14 ha. Cum despre ambitiosul proiect nu mai spune nimeni nimic, am incercat sa contactam firma investitoare. Surprinzator, nam putut depasi bariera unei taceri suspecte. Cu toate insistentele, cele doua salariate ale firmei au preferat sa faca trimitere de la una la alta, pentru ca apoi sa-si decline competenta in favoarea nu stim cui. Cert este ca reprezentantii firmei turcesti, aciuita pe malurile Dambovitei, n-au mai trecut prin Mehedinti. Ce s-o fi ascuns sub aceasta "asociere" ce a dat nastere unor speculatii prin zona?

6

Am aflat ca "Safcar Rom" este cea care a scos epavele unor nave, printre care si a convoiului "Osbei", naufragiat langa insula Simian in timpul razboiului. Si nu singura, ci in colaborare cu firma "Mediterana" din Bucuresti, de ale carei afaceri in Mehedinti s-a ocupat un anume domn Ionita, fost ofiter de contrainformatii al armatei... Cui foloseste suspecta tacere privind asocierea cu cantec, mai ales ca obiectul ei vizeaza cetatea Ada-Kaleh, terenul din domeniul public, chiar si o parte din apele Dunarii? Sa fie oare blestemat paradisul "Ada-Kaleh" sa ramana doar o amintire, precum smochinele oferite de Nalade, sotia barcagiului Caraiman? "CETATEA" GRANICERILOR. In 1971, cand au vazut autoritatile ca n-au reusit sa populeze insula, au dat-o in grija granicerilor. Dovada sta si acum o cladire greoaie, cu etaj si pod mare, in care se adaposteau granicerii. Cladirea e imprejmuita de un gard, dar poarta e deschisa si oricine poate vizita camerele goale, bine pastrate, in care - in mod ciudat, aproape - peretii au ramas intacti, fara mazgaleli si alte urme de "civilizatie" pe care le gasesti intr-un imobil abandonat. In apropierea cladirii granicerilor se afla cimitirul musulman mutat de pe Ada-Kaleh. Sau ce a mai ramas din el - adica un mormant vandalizat, cu capacul spart, in care poti zari ramasitele de schelet ale musulmanilor ingropati acolo si cateva pietre funerare de pe care cu greu distingi ceva. Cetatea luata de pe Ada-Kaleh a fost astfel remodelata incat sa se potriveasca pe conturul noii insule. Insa putine lucruri din aceasta cetate mai aduc cu "micul Orient" de pe Dunare. Caramida nu e cu siguranta cea originala, iar potrivirea elementelor aduse de pe insula-cetate a fost facuta, de cele mai multe ori, cu un ciment grosolan. Singura amintire clara de pe Ada-Kaleh: piatra pusa in Ada-Kaleh de sultanul Mahmut Khan al II-lea, in anul 1739. Cazematele transferate de pe insula-cetate arata si ele jalnic, mai ales ca granicerii le-au folosit la un moment dat ca si grajduri pentru cai. Putine lucruri de pe Simian te duc cu gandul la Ada-Kaleh, insa insula are un farmec pe care nici un trecator prin zona Portilor de Fier nu ar trebui sa refuze sa-l incerce. De pe zidurile vechii cetati, de unde se vede atat de minunat Dunarea, cu o cafea pe care va puteti imagina ca a facut-o la nisip un turc priceput, puteti visa in voie la Ada-Kaleh. Iar daca va aflati pe Dunare, la 3 kilometri in aval de Orsova, si vedeti naluca unei barci care dispare si apare din valuri, sa stiti ca sunteti exact deasupra insulei Ada-Kaleh.

Supravieţuitorii de pe insula scufundată de Ceauşescu
Din "oaza" orientala de pe Dunare au ramas doar povestile. Un submarin care sa-i duca, dupa zeci de ani, acasa. Nu se stie cati dintre supravietuitorii de pe Ada-Kaleh au avut acest vis, insa primarul din Orsova a plecat deja in aceasta calatorie imaginara. La trei kilometri de localitatea edilului, apele Dunarii ascund ce a mai ramas din insula turcilor, Ada-Kaleh, inecata de comunisti pentru a ridica barajul Portile de Fier. Invatatoarea turcilor Daca stai pe faleza din Orsova si intrebi orice persoana in varsta unde a fost Ada-Kaleh - insula-cetate locuita de 600 de turci si de romani doar cat numeri pe degete -, iti va arata imediat locsorul de pe Dunare, unde, inainte de 1970, se vedea vegetatie luxurianta, minaretul moscheii, dar mai ales zidurile cetatii, groase de-un metru jumatate, construite acolo de austrieci, pe cand insula era in administrarea lor. Odata ce calcai pamantul oazei, intelegeai de ce toata lumea il compara cu Paradisul. O romanca de 78 de ani, care a fost invatatoare pe Ada-Kaleh, Ana Vlad, isi aminteste prima vizita. Avea 19 ani. "Datorita lui Dumnezeu am ajuns pe Ada-Kaleh. Cand am pasit acolo, m-a izbit curatenia nemaipomenita, strazile erau iluminate, am vazut pomi exotici, batranii purtau salvari si fes, iar batranele aveau feregea (val pe fata)". Pe strazile de numai doi metri latime, marginite de case mici, din caramida, acoperite cu tigla rotunda, turcii tineau cafenele si baruri, faceau cafea la ibric, dulceata de trandafiri, baclavale, halvita "si cel mai bun rahat din tara - "Lochum" cu alune, fistic, lamaie, cacao, nuci...", povesteste un batran profesor din Orsova, Jean Constantin, pasionat de istoria tumultuoasa a insulei.

7

Secretul citronadei si al cafelei la nisip Turcii care nu faceau bani din dulceturi si delicatese lucrau la fabrica de confectii si la cea de tutun. "Tigarile Ada-Kaleh erau foarte apreciate, dar comunistii i-au obligat, pana la urma, sa faca doar tigari Marasesti...", a aflat profesorul. Pe insula erau si o uzina electrica, posta, o scoala, o moschee mare si o bisericuta ortodoxa cat o bucatarie. Aveau turcii si un pasa, trimis de la Istanbul. Fiul unui cafegiu de pe Ada-Kaleh, Durgut Husref, are 63 de ani, traieste in Severin si povesteste cu placere primii 25 de ani din viata lui, petrecuti pe insula. "Faceam cea mai buna citronada de lamaie din tara. Veneau romani, militieni, securisti... Ne-au vizitat si vreo 20 de sefi de restaurante si ne-au cerut reteta. Le-am dat-o, dar nu le-am spus cate zile trebuie sa stea lamaile la macerat, he-he, si nu le-a iesit citronada bine". Nici secretul cafelei la nisip nu l-au dat. "O faceam din boabe verzi prajite acolo, pe loc. Trebuia sa stii exact cum sa faci caimacul de-un deget si cat de calda sa fie apa. Ca nu se face cu apa fiarta!" Comunismul si Securitatea, printre insulari Viata era dulce. Primavara, turcii plecau prin tara cu carucioarele de inghetata, iar toamna se intorceau cu buzunarele pline de gologani. Copiii mergeau la scoala, unde, la inceput, s-a predat si in limba turca, barbatii jucau table sau fotbal si aveau echipa recunoscuta in zona. Cand comunismul si-a intrat bine in drepturi, au fost desfiintate clasele gimnaziale de la scoala de pe insula, peticul de pamant si-a pierdut rangul de comuna, au fost confiscate proprietati, au fost deportari in Baragan si expatrieri conditionate de cedarea averii catre stat, spune prof. Ileana Roman, de la Centrul Cultural Mehedinti. Au fost si alte restrictii, adauga Durgut. "Nu aveai voie sa mai intri pe insula dupa 8.00 seara, iar comunistii pusesera un gard de nuiele pe marginea soselei, incat nu se mai vedea Iugoslavia, dar nici Ada-Kalehul". Era si un securist pe insula, "unul, Barbut". Stramutarea Armonia a luat sfarsit in 1964, cand Gheorghe Gheorghiu-Dej a hotarat, impreuna cu presedintele Iugoslaviei, Iosip Tito, sa construiasca barajul Portile de Fier. Dupa moartea lui Dej, in martie ‘65, Ceausescu i-a desavarsit "opera". Barajul ar fi adus Dunarea peste nivelul insulei, asa ca ea a fost pregatita pentru a fi abandonata in calea apelor. Turcii, o parte, s-au mutat in Constanta, in Orsova sau in Turnu-Severin. Moscheea - cea mai mare din tara - a fost daramata, iar covorul din ea, lung de 16 metri - daruit de sultanul Abdul al II-lea - a fost dus sul la Constanta. Multi dintre cei care au ales Turcia - unde au primit cate 400 de lire, salariul unui om pe o luna -, s-au intors, nemultumiti de traiul de acolo. Durgut a plecat si el la Istanbul si s-a intors dupa numai 20 de luni. Ultima primavara Primavara lui 1969 a fost cel mai tragic moment. Prima lovitura: defrisarea. "Toata vegetatia era la pamant, si cei doi chiparosi inalti de 15 metri, din cimitir, si zavoiul de plopi...", povesteste prof. Jean Constantin. Genistii dinamitau ramasitele cladirilor, detunaturile se auzeau in toata valea, pana la sarbi. Si a inceput inundarea, in iunie-iulie. Pasarile s-au rotit zile in sir deasupra locului. Puii lor fusesera prea mici ca sa zboare. Turcii care au ramas in zona si-au luat caramizile din demolare si si-au construit alte case, in Severin. "Nu ne-au dat toate despagubirile promise. Noua, pentru trei case si o pravalie, ne-au dat atunci 18.000 de lei. Putin", se amaraste inca Durgut. Cand a inceput stramutarea, comunistii au incercat sa pastreze cetatea construita de austrieci. Au numerotat fiecare piatra de la portile cetatii si le-au mutat pe insula Simian, unde au refacut zidurile exterioare, care pot fi vazute si azi. N-au reusit sa atraga si populatia acolo. Dezradacinati, turcii au plecat care-ncotro, iar Simian e acum sub imperiul buruienilor. "Era un vis" Desi e la 30 de metri sub apa, Ada-Kaleh continua sa-si imprastie izul de baclavale si cafea la nisip. Aromele dulcege razbat si din povestirile fostilor locuitori. Au luat cu ei, de acolo, fotografii si ceva pomi exotici. In curtea primitoare a lui Durgut Husref, amintiri la tot pasul: "Aici e smochinul luat de acolo, aici am un maslin, aici kiwi, iar in spatele casei, un pom care face niste fructe - musmoale", ne conduce el. Pentru cei care n-au trait pe insula, doar numele unei cafenele din Drobeta-Turnu-Severin, "Ada-Kaleh", mai aminteste de micul paradis oriental. Aici, dupa ce plaiurile copilariei i-au fost inundate, Durgut a lucrat 20 de ani, "cafegiu si, de multe ori, si bucatar". Apoi si-a deschis el o cafenea, tot cu numele insulei, in Orsova, insa are probleme cu asociatul lui, un roman cu care este in proces de trei ani. "Era un vis Ada-Kaleh... Turcii nu fura si nu mint, pe insula nu erau talhari..." Daca proiectul Simian a esuat, turistii mai pot fi atrasi doar cu reinvierea legendelor si a povestii Ada-Kalehului. Primarul Orsovei, Constantin Negulescu, face un plan: "Am refacut faleza catre Dunare, ca sa poata fi privit peisajul, inclusiv locul unde a fost Ada-Kaleh". O incursiune in istoria insulei ar porni chiar de aici si ar continua, invaluita in aburii unei cafele la nisip, "cu excursii in minisubmarine, din care turistii vor putea vedea, sub apa, ramasitele Ada-Kalehului". De fapt, din Ada-Kaleh nu au ramas decat fanteziile. Insula doarme de zeci de ani sub Dunare, iar proiectele cu iz de utopie nu le dau inapoi supravietuitorilor ceea ce e iremediabil pierdut.

8

9

Pe Ada-Kaleh, timpul ne prisosea

„Toţi au pe lumea asta o patrie. Noi nu avem şansa asta“ Cartea „Ada-Kaleh sau Orientul scufundat“ a cineastului Marian Ţuţui, lansată de Editura Noi Media Print, a sfârşit prin a fi cea mai bine ilustrată lucrare despre insula aflată acum la 30 de metri sub apă; aceasta, deşi autorul recunoaşte franc în prefaţă că a intenţionat, de fapt, să scrie un scenariu de film documentar despre Ada-Kaleh. O întâlnire cu Gheorghe Bob – care a venit într-o bună zi la Arhiva naţională de Filme, solicitând pelicule despre insulă – l-a molipsit pe Marian Ţuţui cu „microbul“ oriental, iar scenariul preconizat a devenit un album ilustrat şi bine documentat, doldora de cărţi poştale, fotografii şi gravuri, dar şi de informaţii grupate în capitole cu subtitluri atent ticluite („Aici aflăm diversele nume care i s-au dat, însă timpurile vechi rămân în negură“, „Tihna de la începutul veacului al XIX-lea şi până în 1967“ etc.). Se evidenţiază, mai cu seamă, stop-cadrele din pelicule cu şi despre insulă („Ultima primăvară pe Ada-Kaleh“, 1968; „Salutări din Ada-Kaleh“, 1968; „Monumente la Porţile de Fier“, 1967; „Acolo unde Dunărea se întâlneşte cu Carpaţii“, 1965; „Şopârle“, 1965 etc.), dar şi inventarierea unor mărturii ale celor care au locuit pe Ada-Kaleh până la sfârşitul ei. Ulvye Regep din Orşova povesteşte: „Tinerii se căsătoreau şi din dragoste, şi după voia părinţilor, din obligaţii familiale sau pecuniare. Toţi eram ca o familie. Dacă se iubeau doi, ştia toată insula. Au fost odată, cam prin 1937-1938, douăzeci de nunţi o dată. S-au fotografiat toate miresele“. Tülay Tunalîgîl din Istanbul rememorează: „Era o altă atmosferă. Chiar şi mirosul era diferit. Pe lângă case era o aromă de fructe. Fructele erau fierte în cazane mari pentru marmeladă. Mergând spre piaţă puteai să simţi mirosul de tutun. Mergând spre apă puteai să simţi mirosul de muşchi“. Şi parcă-i simţi tristeţea lui Cafer Ismaloglu, din Herculane: „Toţi au pe lumea asta o patrie. Chiar dacă locuiesc departe, îşi pot vizita locul natal când vor. Noi nu avem şansa asta“. Ada-Kaleh, insula scufundată Istoria insulei aflată odinioară la 4 km sud-est de Orşova şi 18 km de Drobeta Turnu Severin începe de mult, în timpuri aproape imemoriale, când Herodot o numea Cyraunis şi o descria astfel: „lungimea insulei - 200 de stadii, îngustă, plină de măslini şi de viţă sălbatică“. Dincolo de legende şi denumiri diverse, insula apare pentru prima dată menţionată într-un document oficial pe 22 februarie 1430, într-un raport al cavalerilor teutoni către regele Sigismund al Ungariei; în document apare precizarea: „pe insula Saan erau 216 oameni“. Mai târziu, insula, denumită deja Ada-Kaleh (Insula Fortăreaţă, Insula Cetate, în turceşte), trece de nenumărate ori de la turci la austrieci şi viceversa, în perioada 1718-1738 austriecii construind pe insulă o cetate cu 20 de turnuri şi şase porţi de intrare; un sistem de fortificaţie de tip Vauban. În 1919 e instalată prima garnizoană românească pe Ada-Kaleh, iar Tratatul de la Lausanne (1923) consfinţeşte apartenenţa insulei la România. Una dintre vizitele memorabile pe insulă în anii interbelici e cea a Regelui Carol al II-lea, la 4 mai 1931 (foto sus), vizită în urma căreia insularii redobândesc o serie dintre privilegiile pierdute pe parcursul timpului: societatea „Musulmana“ are voie să introducă pe Ada-Kaleh, fără plata taxelor vamale, o serie de produse în anumite cantităţi (tutun, zahăr, băuturi spirtoase, cafea, obiecte de suvenir, fesuri etc.). În anii

10

comunismului, numărul turiştilor scade considerabil (în 1932, Ada-Kaleh devenise staţiune climaterică), mai cu seamă în perioada în care relaţiile dintre România şi Iugoslavia erau la cota de avarie. Povestea insulei se apropie de sfârşit atunci când demarează lucrările la sistemul hidroenergetic şi de navigaţie Porţile de Fier. Un proiect al istoricului C.S. Nicolăescu-Plopşor prevede reamplasarea monumentelor de pe Ada-Kaleh pe insula Şimian, cetatea şi monumentele funerare sunt mutate, dar locuitorii se împrăştie în Turcia, Constanţa, Orşova, Turnu Severin, Bucureşti. Pe parcursul lui 1969 insula e acoperită treptat de apă; şi, după moartea academicianului Plopşor, proiectul refacerii insulei pe Şimian e abandonat (povestea revine în actualitate pentru scurtă vreme în 2006, pentru a se scufunda apoi cu totul în uitare). Gheorghe Bob avea 6 ani când a ajuns pe Ada-Kaleh şi a părăsit-o când avea 26. Şi-a petrecut pe insulă copilăria şi tinereţea şi-acum povesteşte despre colţul de Rai în care a trăit două decenii pe ton egal şi liniştit. Povesteşte cu răbdare, la timpul prezent; un prezent etern, continuu, o formă de a ţine amintirile vii. Povesteşte cu detalii, cu ochi de monografist, căci i-au rămas în minte chipuri şi imagini, gusturi şi mirosuri. Povesteşte cu ochii copilului, dar adună totul cu mintea adultului: nimic nu trebuie să se piardă din istoria insulei, tot aşa cum în faimoasa dulceaţă de smochine de pe Ada-Kaleh toate seminţele trebuie să rămână în interiorul fructului. Domnule Bob, să o luăm cronologic: cum aţi ajuns pe Ada-Kaleh? Aici e vorba de primele amintiri şi sunt vechi, foarte vechi primele amintiri. Sunt trecute cu mult peste 60 de ani. M-am născut în 1942. Şi dacă tot e la modă să ne considerăm victime, aş putea fi şi eu considerat o victimă a celui de-Al Doilea Război Mondial, ca atâtea mii şi mii de copii rămaşi orfani de tată. Deci, mă nasc în timpul războiului, în 1942, undeva în Filiaşi, la familia părinţilor mamei; tatăl meu pleacă în război şi de atunci nu mai ştim de el. Mama şi părinţii ei părăsesc Filiaşul şi ajung în Dănceu, o comună mai apropiată de Turnu Severin, iar mama începe să-şi caute de lucru. Realizează că rămâne singură să crească acel copil pe care-l avea. În perioada aceasta, avea o soră căsătorită pe insula Ada-Kaleh cu un turc. N-am reţinut prin ce minune a ajuns mătuşa pe Ada-Kaleh. Cert este că mama căutându-şi de lucru, având şi un copil, eu eram mereu lăsat când la bunici, când la un frate al ei şi astfel ajung şi la mătuşa din insulă... Când se întâmpla asta? Cam prin toamna lui 1948, primăvara lui 1949. În jur de 6 ani, cam aşa să fi avut. Şi, vedeţi, copilul face diferenţa. Satele româneşti le ştim; chiar dacă unii nu vor să recunoască şi zic că erau grozav de grozave, nu e adevărat; am trăit pe viu şi ştiu uliţele alea pline de ţărână, de nămol. În fine, am făcut drumul până la Severin cu căruţa, de acolo cu o cursă CFR până la Halta Ada-Kaleh şi acolo, prima amintire, normal, e barca. Mă urc în barcă, văd apa aia aşa maaaare, imensă pentru copilul de atunci... Cu un pic de teamă, dar eram curios. Priveam în jur, apa clipocea, auzeam vâslitul vâslelor, ajung la debarcaderul de pe insulă... Vedeţi, exista verdeaţă şi în satele noastre, dar aici era o abundenţă de verdeaţă, totul era verde. Se povesteşte că era un colţ de Rai... Da, aşa simţeam eu atunci. Ziceam mai târziu că a fost o dată insula Ada-Kaleh, acolo unde, primăvara, şi zidurile bătrânei cetăţii înfloreau. Înfloreau, de ce? Pentru că între cărămizile acelea ale cetăţii, aşezate în timp, în sute de ani, de când fiinţau ele, creşteau flori de gura-leului. Iar primăvara mă uitam în fundul grădinii şi vedeam zidul de sus până jos înflorit... „Smochinele, casa, cazemata, şi acum, după 60 şi ceva de ani, nu mi-au dispărut din memorie”

Vedere generală a insulei Ada-Kaleh, anii ’40-’50

11

Mama a mers atunci, la sfârşitul anilor ’40, cu dumneavoastră, pe insulă? Mama vine cu mine atunci, mă lasă acolo şi se întoarce. Se stabilise atunci la un serviciu în Turnu Severin. Eu ajung aici, cobor din barcă, urc pe un fel de dig şi de-acolo, cu mătuşa de mână, mergem pe un drum, pe o cale de acces cu piatră cubică; nicio străduţă nu avea denumire acolo, în insulă. Şi apare, la un moment dat, o imensă boltă de cetate, prima poartă de intrare în cetate, iară un prilej de uimire pentru mine. De acolo, trec printr-una, două, trei porţi din-astea, în stânga, în dreapta, probabil aţi mai văzut imagini; acele guri căscate în zidurile de cetate. Turiştii care veneau pe insulă, toţi se minunau; vă imaginaţi ce impact a putut să aibă asupra mea... Ajung la casa mătuşii care era undeva sus, pe cetate, construită; altă curiozitate, alt prilej de a te minuna. Am şi acum imaginea ei în minte. O casă reprezentativă pentru insulă, pentru că e menţionată şi în monografia insulei. La data când ajung, în acea casă locuiau trei familii. Era, într-un capăt al casei, capătul dinspre Est, o familie Abdulah: soţ, soţie, doi copii. Partea din casă unde locuiau ei avea un nuc mare şi împrejurul nucului, un fel de duşumea la o înălţime de 50-60 centimetri, închisă cu un gărduleţ de protecţie şi o scăriţă de urcat; acolo, doamna familiei lucra la o maşină de cusut de mână; lucra croitorie, şi copiii lângă ea. La mijloc, între familia Abdulah şi familia mătuşii mele locuia preotul ortodox din insulă, părintele Dosoftei.

Copilul Gheorghe Bob, la începutul anilor ’50, în dreptul primei porţi de intrare în cetate, aşa cum a fost fotografiat de un reporter de la „România Liberă“ Dar erau atâţia români pe insulă încât să necesite prezenţa unui preot? Existau câteva familii de români. De fapt, exista o singură familie de români puri, adică soţ, soţie şi copii români. Mai erau familiile mixte, cum era şi cea a mătuşii mele, o familie de unguri şi o familie de nemţi. Turci, în schimb, erau mai mult de 90%. Iar pe insulă erau, atunci când am locuit eu acolo, în jur de 600 de oameni, 160-170 de familii. Cert este că exista biserică ortodoxă pe Ada-Kaleh şi, pe lângă această biserică ortodoxă, şi două capele ortodoxe. Mai târziu, crescând, mă gândeam eu, aşa: oare voiau cumva să-i creştineze? Şi am ajuns la partea din casă unde locuiau mătuşa mea şi unchiul turc. Acolo, iarăşi ceva care m-a impresionat de la bun început, ceea ce mai târziu am văzut că era comun tuturor locuinţelor din insulă: fiecare cameră avea într-un colţ baia amenajată. Fiecare cameră? Da. De ce fiecare cameră... În construcţia tipului de casă la ei, exista acea parte de locuinţă pentru bărbaţi şi parte pentru femei; şi atunci, automat, fiecare trebuia să aibă şi baia în colţişor. Iar în băi încă se mai păstra ceva în genul boilerului, cazan de aramă, cu foc, încă funcţional. Vedeţi, la noi la ţară era ligheanul, copaia, cum se denumeşte în fiecare zonă, acolo era acest cazan. În faţa casei aveau o bucătărie de vară, în care mai dăinuia un mijloc de făcut focul şi de gătit, foarte vechi, ceva cu un horn foarte mare, nu mai văzusem aşa ceva până atunci. Ies din casă, în curte şi, ca să ajung la wc-ul lor, mergeam pe marginea zidului cetăţii. Curios, iarăşi, casa era construită sus, pe cetate, la înălţimea de 6-7 metri, fără gard de jur împrejur; şi erau copii, oameni, animale, dar nicio ştire că vreun om de pe insulă ar fi căzut sau s-ar fi întâmplat ceva.

12

Vedere înfăţişându-l pe Bego Mustafa, un insular faimos, în interiorul cetăţii de pe Ada-Kaleh În afara acelui nuc imens din curte, mai era un dud acolo unde locuia mătuşa mea. Existau pe Ada-Kaleh acele dude pe care ei le numeau, pe turceşte, „şam-dudi”. Un dud altoit, cu gust de mură, cu coada foarte tare; nu puteai să le rupi uşor, cum rupem dudele noastre. Aveau un gust foarte plăcut dar când le rupeai, fiind rezistente la coadă, te murdăreai pe mâini şi mâinile copiilor întotdeauna erau pătate... Şi apare acum şi fructul acela minune care îmi rămâne întipărit probabil pentru totdeauna în minte: smochina. De unde veneam eu erau corcoduşe, mere, pere.. Iar acolo, pe insulă, când am ajuns, am prins chiar această perioadă de fruct copt. Şi îmi dă mătuşa mea un fruct din ăla, eu neîndrăznind încă să cer, asemenea oricărui copil care, la început, face pe cumintele... Vă spun, are un gust... Vedeţi, când îl mănânci mai târziu ai proprietatea asta de a compara, până la vârsta aia ai mâncat tot felul de fructe, te-ai obişnuit cu asta. Pentru copii e cu totul altceva. Miezul acela roşu închis, spre negru, desfăcut, curăţit de coajă... Mai târziu încoace, vin la o mătuşă a mea în Bucureşti, pe-atunci rula la un film, „Povestea micului cocoşat”, iar o poveste cu nişte smochine. Băiatul mănâncă nişte smochine, îi cresc urechi de măgar, ceva de felul acesta. Deaia spun, smochinele, casa, cazemata, şi acum, după 60 şi ceva de ani, nu mi-au dispărut din memorie. Am mai citit undeva de moşmoni, de „turberighe”, fructe specifice insulei... Moşmonul e iar un fruct zis specific acolo, dar am găsit moşmonul în Bucureşti; pe strada George Călinescu, la nr. 36 sau 37, între blocuri este o casă cu curte şi are un moşmon acolo. Este un fruct ca o măceaşă mai mare, de culoare maronie, tot aşa, cu mustăţile în sus. Se desfac mustăţile acelea, se rup, se curăţă un fel de căpăcel şi, prin stoarcere, iese un gem natural, foarte plăcut la gust. Din pomi se culege în formă tare, se ţine până se înmoaie şi atunci se curăţă. Parcă e pastă de măceşe dacă aţi mâncat vreodată. Iar „turberighe” este o corcoduşă altoită, dulceagă la gust şi verde, aveam şi din acelea în curtea casei. Aveam în faţa casei, unde era măsuţa, la trandafiri, acolo... „Debarcaderul era inundat de licurici şi noi, copiii, îi prindeam, îi întorceam pe spate, dădeam cu limba şi ni-i lipeam în frunte” Şi locuiesc o perioadă la această mătuşă. Copil fiind, tot în casa ei, eu român, mi se face primul pom de Crăciun într-o comunitate de turci. Iarăşi, o ciudăţenie. Mi se face pomul, venea o familie de turci pe la ei în vizită, soţul, Masar, şi soţia, Omurli – şi numele lor încă le reţin; soţul, Masar, fiind mai glumeţ din fire, mă învaţă să spun şi eu o poezie lui Moş Crăciun. Poezia fiind un pic mai deocheată, o recit; suna cam aşa: „Moş Crăciun cu paiu-n cur/Bate vântu’, paiul iasă/Moş Crăciun fuge şi beasă”. Spun poezia asta, a doua zi dimineaţa nu mai este pomul. Mătuşa mea îmi spune: „Vezi ce-ai făcut? Te-ai luat după ăla, ai spus prostii”. Dă-i, plângi, vaiete, nu ştiu ce...

13

Poarta de nord a cetăţii de pe Ada-Kaleh. În stânga, casa lui Hasan Ali Kasap, în care a locuit Gheorghe Bob Dar se vorbea în română sau...? În familia mătuşii se vorbea şi în română, şi în turcă. Dar nici mătuşa, nici mama – că a venit şi ea mai târziu – n-au reuşit să stăpânească turca aşa cum am reuşit să o învăţ eu. Şi asta datorită faptului că eram copil. Fără să depui un interes anume te trezeşti că vorbeşti limba turcă. Pe insulă se vorbea turceşte, dar chiar şi ei între ei când vorbeau mai intercalau şi cuvinte româneşti. Pentru că ei aveau permanent contacte, legături cu românii... Una, cu turiştii care veneau zilnic. Dar în insulă, chiar dacă exista tot strictul necesar unui trai am putea spune comparabil cu un asediu sau ceva de genul asta, la datele la care se lua salariu se mergea la Orşova, la cumpărături, sau la Turnul Severin. Şi aţi mers la şcoală pe insulă? Între timp, se aşază cumva mama în Turnu Severin şi vrea să mă ia la şcoală acolo. Vin, mă înscriu la şcoală, dar se întâmplă un eveniment. Fără cunoştinţa mea, mătuşa îi găseşte mamei un turc, cu care aceasta se căsătoreşte şi venim cu totul în insulă. Şi locuim în casa acestui Hasan Ali Kasap. În ’49, în toamnă, face o vizită pe insulă Gheorghe Gheorghiu-Dej. Nu ştiu dacă neapărat pe insulă sau făcea un turneu pe graniţă între „Tito trădătorul” şi noi, supuşii Moscovei pe atunci. Şi vede un grup de tineri care discută – amenajau Căminul Cultural – şi îi întreabă unde lucrează. Şi i se spune că pe insulă nu există decât Fabrica de Ţigarete... Fabrica de Rahat îşi încetase activitatea, cea de ţigarete fiind naţionalizată a continuat să funcţioneze. Se hotărăşte atunci înfiinţarea unei fabrici de confecţii care, la început, s-a numit „Vasile Roaită”. Şi se angajează la fabrica de confecţii şi mama, şi mătuşa. Ne stabilim, aşadar, în casa acelui Hasan Ali Kasap şi mă înscriu la şcoala din insulă... Pe Ada-Kaleh exista şcoală cu predare în limba română şi ore de limba turcă. Învăţătoare era atunci o doamnă Ela, fiica unei familii de unguri din insulă, iar limba turcă o preda hogea din insulă; noi îi spuneam „domnul Hogea”. Şcoala avea trei săli de clasă. Două erau funcţionale, una nu era funcţională. Acolo era un fel de depozit de bănci şi alte obiecte. În fiecare sală c lasă se preda la două clase; pe Ada-Kaleh era şcoală de patru clase. Iar pentru cei care doreau să meargă mai departe exista şcoală în comuna Vârciorova, unde am urmat şi eu, sau în Orşova.

14

Familia lui Gheorghe Bob, în curtea casei cu pomi înfloriţi de pe insulă, în 1967-1968 Povesteaţi dumneavoastră la evenimentul de lansare a cărţii „Ada-Kaleh sau Orientul scufundat” despre jocul copiilor cu licuricii de la debarcader... Licuricii, „orak bugey”... Ei le spuneau cumva „gâza secerişului”, că apăreau în perioada de vară. Parcul în care se afla debarcaderul era invadat, inundat de licurici şi noi, copiii, îi prindeam, îi întorceam pe spate, dădeam cu limba şi ni-i lipeam în frunte. Eram cu stea în frunte, nu? Licuricii nu erau pe-atunci o curiozitate, dar după aceea m-am gândit: de ce oare numai acolo? Pentru că de licurici auzim peste tot dar eu de văzut nu i-am mai văzut de-atunci... „Insula era ca o familie, ca o curte imensă cu mai multe case”

Imagine aeriană a insulei din perioada 1967-1968 (colecţia Gheorghe Bob – arhiva Institutului Naţional al Monumentelor Istorice) Domnule Bob, povestiţi-mi, vă rog, despre insulă: cum era, cum arăta, cu ochii copilului de atunci... Da, dar copilul se făcuse mare de-acuma sau se maturizase înainte de vreme. De ce denumeam eu undeva insula un colţişor de Rai... Raiul, în general, în toate religiile e perceput a fi locul fericirii supreme sau ceva de felul acesta. Eu, atunci şi acolo, asta consideram. Şi nu văd cine ar putea sau ar fi putut să mă contrazică când, pe acea bucăţică de pământ, lungă de 1.600-1.700 de metri, lată de 500-600 de metri, aveai tot strictul necesar. Ca şi când ar fi trebuit să faci faţă unui asediu; de fapt, insula fusese supusă asediilor pe parcursul anilor. Dar acum, în perioada în care eu îmi petrec copilăria şi tinereţea acolo, pe insulă exista tot, absolut tot. Aveam şcoală, aveam fântâni cu apă potabilă...Pe atunci, acea apă Dunării nu era declarată potabilă, dar noi şi barcagii beam apă din Dunăre. Barcagii aveau o unealtă, o sculă, ceva, în genul unui făraş mai adânc şi mai scurt, cu care aruncau apa din barcă. Ei, când treceai pe Dunăre, luai cu ăla din Dunăre şi beai; fără să ai o reţinere sau o spaimă că, vezi, Doamne!, s-ar putea întâmpla nu ştiu ce. Însăşi în credinţa lor se spunea că apa care trece peste şapte pietre se purifică cumva şi poţi s-o bei fără probleme. Dar aveam pe insulă puncte de apă potabilă,aveam brutărie, aveam magazin alimentar, magazin industrial, în care găseai de toate: textile, fiare, ace de cusut, gaz, felinare, şi tot ce era nevoie; erau apoi Primărie,

15

librărie, cinematograf, poştă, staţie de radioficare, cu tot soiul de emisiuni locale, cu întreceri: cine a citit cele mai multe cărţi de la bibliotecă; cine a învăţat mai bine la şcoală... Apoi, biserica românească, geamia turcească, cu renumitul covor dat de sulta n comunităţii din insulă în anul 1904, care e acum la geamia de la Constanţa.Constanţa a sărbătorit anul trecut, geamia de acolo a făcut o sută de ani unde, printre altele, se laudă cu covorul; covor care era de la noi. Zic „de la noi” pentru că m-am considerat întotdeauna insular. Când spuneai că eşti din Ada-Kaleh aveai un punct în plus oriunde ai fi mers. Asta în genul traficului de influenţă sau cum îi spune acum. Dacă lângă asta mai puneai şi un borcan de dulceaţă sau un peşte de Dunăre, succesul era asigurat în totalitate. Atunci nu era socotit gen de mită sau..., era o atenţie. Mai ales că această specialitate a dulceţii de smochine nimeni şi nicăieri n-o s-o facă cum o făceau ei acolo. Primăvara şi toamna se produceau aceste..., acum le zice inundaţii, dar noi nu le numeam aşa. Spuneam: „iar a venit apa mare, mi-a luat roşiile, mi-a luat ceapa...” Adică era Dunărea care creştea? Da, fiind în mijlocul Dunării, odată cu creşterea nivelului Dunării exista infiltraţia care crea acea creştere a nivelului apei. Acolo nu exista însă teama de apă. Aş putea zice că eram socotiţi fiii apelor, cumva. Cât am stat acolo nu s-a înecat niciun localnic. Femeile mergeau la Dunăre, spălau rufele. Altădată mergeau la Dunăre, spălau vasele. Gătitul făcându-se pe maşini de gătit, vasele se afumau pe fund şi femeile le frecau cu nisip, le curăţau pe mal. Cu toate bălţile acestea de pe insulă, care apăreau când creştea nivelul Dunării, existau foarte multe vietăţi de apă, şerpi, cuiburi de broaşte ţestoase... Erau, de pildă, nişte şopârle negre, dar negre, negre; când se retrăgea apa, se îngropau în pământ. Pentru că noi având grădina acolo, primăvara săpam. Şi săpând, dădeam de acele şopârle de culoare neagră.

Insula inainte de 1918 - Centrul insulei Ada-Kaleh, cu bazarul – locul preferat al turiştilor Sunt evenimente anume care v-au rămas în minte de-atunci, din primii ani petrecuţi pe insulă? Reţin când moare Iosif Vissarionovici Stalin. Se face mare adunare la Căminul cultural. Vine cineva, probabil de la raion, cum era atunci, ne cuvântează. Noi, copiii, începem să plângem: că, vai, Doamne, ce-o să facem? Că a murit Stalin. Vedeţi cum era insuflată chestia asta în sufletul copiilor, care credeau că vor rămâne cumva fără tătuc, orfani... Şi-au mai fost şi acele deportări pe Bărăgan care s-au făcut şi de pe insulă. Atunci se zicea că pe Bărăgan erau duşi boierii, chiaburii. Şi l-au luat pe Mehmet Kadri, unul dintre fraţii Kadri, socotiţi mari bogătaşi. Ali şi Mehmet Kadri fuseseră, la un moment dat, proprietarii celor două fabrici de pe insulă. Ali, al fabricii de ţigarete, Mehmet, al fabricii de rahat. Ali Kadri, cel cu fabrica de ţigarete, pleacă la un moment dat în Turcia. Aşa că e deportat pe Bărăgan doar fratele lui, Mehmet Kadri; dar pe lângă acesta au fost foarte multe familii din insulă duse acolo. Care – gândeam eu retrospectiv – fie au avut tentativă de trecere la sârbi, ceea ce era o crimă atunci, fie au avut în neam pe cineva care a trecut. În perioada de relaţii foarte dure între noi şi sârbi, pe malul românesc exista gard de sârmă ghimpată, pe toată zona frontierei; dincolo de sârma ghimpată, unde terenul permitea, era arat fâşie şi se grăpa o dată la o zi, două. Era atunci şi o haltă de tren, Halta Ada-Kaleh, iar în dreptul haltei exista o poartă în acel gard de sârmă ghimpată care se închidea seara şi se deschidea dimineaţa. În perioada asta, insula putea fi socotită ca un fel de lagăr, până la urmă. Dar e dur cuvântul, că prin viaţa dusă acolo nu simţeai asta. Cei de pe Ada-Kaleh erau însă oricum obişnuiţi cu această semi-izolare... După deportările pe Bărăgan care au durat un an sau doi, în casa unei familii care fusese dusă pe Bărăgan se făcuse un staţionar, un fel de spital. Exista dispensar medical, funcţiona în permanenţă acolo cu o familie de sanitari: familia Ţăranu, soţ şi soţie. Tot în perioada copilăriei exista un frizer pe insulă, Memecea-Aga. La el te duceai, te tundeai, te bărbiereai, tot el îţi scotea şi măseaua care te durea şi, cel mai interesant, era omul care făcea serviciile de botez al băieţilor, acea circumcizie care se face la ei. După moartea lui rămâne băiatul lui care practică acest lucru.

16

Tot după deportările în Bărăgan se mai produce un eveniment care creează, cumva, o tristeţe în comunitate. Este arestat hogea din insulă. Arestat politic, dus la Canal. Iar, enigmă pentru mine, pentru că, cunoscându-i pe toţi şi neputând să cred că cineva din insulă... Probabil ca urmare a unei turnătorii, cum se practica atunci. Mi-aţi spus de moartea lui Stalin, dar, că veni vorba, mai rememora cineva vizita lui Carol din ’31 în anii când trăiaţi dumneavoastră pe insulă? Că înţeleg că a fost un moment important pentru comunitate... Da, da, se povestea despre vizita lui Carol şi despre privilegiile redobândite de insulari cu acest prilej. Unii zic că Regele a făcut bine, alţii că a avut interese ascunse cu acel Ali Kadri, că făceau afaceri... Dar toţi mai marii zilei au venit în vizită pe insulă. În 1968, de pildă, a fost şi vizita lui Nicuşor şi a lui Zoe Ceauşescu pe Ada-Kaleh. Nişte copii foarte simpli, el într-o cămăşuţă pipită cu mâneca scurtă, alerga pe-acolo, mi-aduc aminte, însoţit de Paul Niculescu-Mizil. Cred că erau escortaţi dar nu se simţea nici o gardă în jurul lor.

Ahmed Kenan Osman, în postura de cafegiu Vara? Da, vara au venit în vizită. Au trecut chiar pe lângă măsuţa noastră, unde vindea sora dulceaţă de smochine şi bragă. Îi văd şi acuma cum alergau. El, sărind aşa, se ducea spre vapor. Mizil, sobru, aştepta acolo împreună cu ceilalţi, privind aşa, să vadă, cu un aer protector. Cetatea de pe insulă cum era? Era o fortificaţie de tip Vauban, nu? Primul zid interior, cetatea interioară, era perfect închisă. Al doilea rând de cetate, care o încercuieşte pe prima, are patru locuri de acces între zidurile cetăţii, pe unde pătrundea apa ca să inunde interiorul zidurilor, pentru a îngreuna astfel eventualul atac din partea unora sau altora, căci şi-o revendicau când turcii, când austriecii. Curiozitatea mea era despre aceste cetăţi în formă de săgeată. În vârful săgeţii exista la mijloc un fel de puţ, cu un diametru de vreo 2 metri, uşor adâncit în jos şi din ele plecau trei tunele. Înainte, stânga şi dreapta. Copil fiind am intrat – copiii intră peste tot – dar undeva se înfunda. Bătrânii ne spuneau că pe acolo se trecea pe sub Dunăre. Şi ajungeai dincolo. Şi colo, şi colo. Ceea ce nu cred, pentru că, în cazul ăsta nu-şi avea rostul să fie în afară. Mai degrabă cred că ar fi fost cumva o cale de intrare în interiorul cetăţii. Spuneaţi mai devreme că erau în jur de 600 de oameni pe insulă; ce făceau, din ce trăiau? Ocupaţia caracteristică unei astfel de zone era, evident, pescuitul; oricine putea să dea cu băţul în baltă, să prindă peşte când avea chef. Dar existau pe insulă şi câţiva pescari de meserie, pescari renumiţi. Cei mai cunoscuţi erau Caraiman, taica Ilie – îi ziceam taica Ilie, deşi era turc şi îl chema Ilias –, fraţii Medi şi Kiazim şi mai exista unul, Husco; la el am mâncat, dar nu cu ştirea lui, ceva în genul batogului de peşte de acum, dar făcut din cegă, care era la noi un peşte fără oase. Cu copilul lui, ne urcam în pod şi mâncam; iarăşi un gust pe care nu cred că l-am mai întâlni undeva; era acolo în pod, atârnat, rupeam de-acolo şi mâncam, fără să ţinem cont cum a fost făcut, ce a umblat pe el. Pe lângă pescari erau barcagii, care aveau un fel de autorizaţie de transport pentru care plăteau anual o taxă. Fiecare barcă era numerotată şi obligatoriu avea drapelul naţional. Primăria ne dădea nişte bileţele – zic „ne dădea” pentru că am lucrat

17

şi eu, îl mai ajutam pe tata la barcă. Pentru transportul unei persoane dus-întors percepeam 5 lei, din care 1 leu, acel bileţel, era pentru vizitarea monumentelor istorice. Îmbarcarea se făcea de undeva din capătul de sus al insulei. Pe malul românesc exista amenajat un loc în care se făcea îmbarcarea, noi îi ziceam „La bordei”. Şi cele mai apropiate localităţi erau Orşova în amonte şi Vârciorova în aval de insulă.

Carol al II-lea pe Ada Kaleh Pescari, barcagii... Ce meserii mai aveau insularii? Erau şi lucrătorii de la Fabrica de Ţigarete, dar şi cei care lucrau la Fabrica de confecţii, unde, pe lângă locuitorii din insulă care au vrut să lucreze acolo, capacitatea ei de producţie fiind mai mare, s-au angajat şi de pe malul românesc, din comunele învecinate: Orşova, Vârciorova, pe valea Bahnei în sus mai exista comuna Bahna, comuna Eloviţa. Bine, mai târziu veneau şi din Turnul Severin să se califice cumva aici. Fabrica de confecţii extinzându-se în Turnu Severin şi noi, de fapt, cei de drept rămânem un sector al fabricii de confecţii numită Porţile de Fier acum. Cu aceste fabrici şi cu cele două cafenele se ocupa toată mâna de lucru activă din insulă. Dar insularii mai făceau vara şi altceva: plecau cu îngheţată prin ţară. Aveau cărucioare de îngheţată şi un dispozitiv special cu care preparau îngheţata; şi ăsta ar fi trebuit păstrat măcar într-o fotografie. Iarna, insularii făceau acele bomboane de pom, care nu se găseau în vremurile alea sau nu se găseau la cerinţa la care începuse să fie. Şi plecau cu ele ambalate, în valiză, în general în zona Ardealului, Banatului. Iar după întoarcerea din Bărăgan, acel Mehmet Kadri deschide iar o fabrică de rahat pe insulă, bineînţeles acum în colaborare cu statul. Când a deschis fabrica de rahat am lucrat şi eu la ea. Copil fiind, reţin cazanele acelea imense. Dar e iarăşi regretul că n-am reuşit să păstrez un pic şi din secretul preparării rahatului. Am rămas, în schimb, cu specialitatea dulceţii de smochine şi cea a dulceţii de trandafiri. Vara, bătrânele din fiecare familie în general se ocupau cu prepararea dulceţii; era sarcina lor. Am zis eu la un moment dat că eram socotiţi cumva fiii apelor; dar pe Ada-Kaleh ne era şi timpul aliat. Acolo nu gândeam sau nu exista criza asta de timp, să mă apuc să fac, să termin repede. Pentru a prepara dulceaţa de smochine îţi trebuie timp, dar şi răbdare. Răbdare pe care cred eu că ţi-o dobândeşti trăind sau crescând într-un mediu care te-a format cu asta. Fiecare smochină, fiecare fruct trebuia curăţit cu atenţie să nu se spargă în perioada fierberii; în borcan nu trebuie să se vadă sămânţă. Totul trebuia să fie în interiorul fructului. Mulţi zic că gura n-are sită, dar acolo conta – sau era indusă credinţa asta – că tot ceea ce fac trebuie să placă. Dulceaţa se făcea pentru turişti în general; nu cred că era turist care să nu cumpere măcar un borcan...

18

Geamia de pe insula. Minaretul a fost dinamitat inainte de a fi scufundată insula Dar ce e povestea aceea că turiştii nu puteau sta decât până la ora 20.00 pe insulă? Nu puteau să rămână peste noapte? Nu puteau să stea peste noapte pentru că nu exista hotel şi fiind şi zonă de graniţă... Şi la noi, localnicii, dacă veneau în vizită neamuri sau cineva care trebuia să stea mai mult, trebuia să anunţăm postul de poliţie sau pichetul de grăniceri. Putea rămâne cineva dar cu ştirea autorităţilor. Şi rămâneau la o familie anume, se ştia la cine stăteau. Iar atunci când veneau turiştii pe insulă, aveau obligaţia, după debarcare, să predea buletinul la postul de grăniceri; îl luau la plecare. Un fel de măsură de siguranţă că, într-adevăr, toţi cei care intrau se şi întorceau. Pentru că au existat destule cazuri cu tentative de-astea de trecere. Rămâneau, se ascundeau prin diverse unghere, considerând ei că noaptea ar putea să treacă mai repede la sârbi. Atunci încă exista dorinţa aia de evadare. Au şi reuşit să treacă unii dintre ei.

19

Dar timpul liber cum era petrecut? Ce făceau insularii? Exista o activitate culturală aş zice eu destul de intensă. Sufletul acestei activităţi culturale era o doamnă, doamna Chiticeanu, noi ştiam atunci că e soţia unui fost ofiţer în imperiul austro-ungar. Această doamnă cânta la pian, vorbea ungureşte, vorbea nemţeşte, se oferea să ne predea ore de limba maghiară sau germană cu un leu pe oră. La Căminul Cultural exista un pian, ea cânta la pian, ea organiza serbările, învăţa dansuri specifice, dansuri ungureşti, dansuri ruseşti, dansuri turceşti, unde nu mai era nevoie de aportul ei. Era mai intensă activitatea culturală iarna, când se organizau şi baluri. Asta Dvs., ca elev... Dar familiile, oamenii ce făceau? Erau prilejuri deosebite în care se întâlneau? Acolo, timpul petrecut în compania celorlalţi era seara. Iarăşi foarte pitoresc, specific locului, bătrânele în general mergeau la musafiri. Ele îşi luau nepoţeii şi plecau de la una la alta. Uzina electrică avea program de funcţionare de dimineaţa la 6 până seara la 10.00. Ei, aceste bătrâne când plecau, plecau cu felinarul în mână. Şi le vedeai seara cum treceau printre zidurile alea, treceau pe sub tuneluri şi mergeau. Da, vă spun era ca o familie. O curte imensă cu mai multe case. Putea fi numit şi aşa, nu toate casele aveau garduri, n-aveai restricţie, dacă tu n-aveai o fructă, să nu iei de la vecin. Acolo nu se vindeau fructele. Toată iarna, până la sfârşit, fiecare mânca de la celălalt. Dacă eu aveam gutui, celălalt îmi dădea pere. În podul caselor era silozul unde depozitam fructele. Le aşezam una lângă alta, distanţate, în momentul în care se strică una să nu se strice şi celelalte, şi aveam până târziu în iarnă, fructe. De acasă până la servici aveam 200 de metri de mers, totul fiind în incinta aia mică. De asta zic, timpul ne prisosea cumva. Acum majoritatea timpului o pierzi pe drum. Pe urmă erau aceste serbări care se organizau cu diverse prilejuri. Erau bairamurile? Bairamurile, sărbătorile lor tradiţionale se ţineau, dar sărbătorite, normal şi de ceilalţi. Ce sărbătoreau ei odată cu noi? Sfântul Gheorghe. Şi de Sfântul Gheorghe aproape toate familiile treceau pe malul românesc, la pădure. Din abundenţa aia de vegetaţie totuşi mergeau la pădure. Acolo îşi întindeau pături cu coşuri de mâncare, cu preparate, şi exista colindatul ăla prin pădure, cules floricele, cules una, alta, şi seara se întorceau acasă. Mâncăruri specifice erau pe insulă? Insularii aveau şi acele preparate specifice, care au împânzit acum toată lumea: baclavaua (sarailia tot un fel de baclava este) şi plăcinta cu brânză (el le ziceau „pite” pe insulă), făcute tot în tăvile acelea mari de aramă – „tepsii”. Exista o familie, mamă şi două fiice, care erau mai pricepute în preparatul foilor de plăcintă. Aveau acele măsuţe rotunde, joase, şi când preparau baclavaua asta în „tepsiile” astea mari aveau o dexteritate, o dibăcie anume de a le tăia, ca şi cum ar apărea nişte desene, nişte arabescuri, ceva de felul acesta. Şi asta mi-au rămas cumva întipărite. Nu tăiau foile de plăcintă pur şi simplu. Mai aveau specific un produs, aş zice: un desert din dovleac. Acel dovleac alb, dovleac turcesc. Se pretează mai mult cel înecăcios, să fie copt bine, uscat; se curăţă de coajă, se taie cubuleţe, se aşază într-o cratiţă, de obicei, până la partea de sus. Se pune zahăr deasupra şi apă foarte puţină. Se pune un capac să fiarbă mai mult în aburi, aşa. Fierbe până seacă. Ei, prin fierbere, prin evaporarea apei, zahărul se topeşte şi se îmbibă în dovleac; are un gust deosebit. Pe cine am servit le-a plăcut. Şi se numeşte într-un fel? Da. „Balikavak”. Dolveac cu miere, miere în sensul de dulce, nu că se prepara cu miere. Tot ca şi desert mai aveau un fel de compot, pe care-l făceau din mai multe combinaţii: stafide, alune, sâmburi de nucă, bacla, asemănător bobului de fasole mai mare, boabe de grâu; şi ar avea gustul asemănător cu zeama de la mucenicii fierţi, cam aşa ceva. Făceau iarăşi primăvara, înainte de a se coace fructele, compot din fructe verzi, „Oşaf”. Insularii foloseau, de asemenea, foarte mult lactatele: iaurt, lapte. Făceau nişte gogoşele dimineaţa la micul dejun. Dintro cocă făcută cu iaurt şi cu bicarbonat, fără drojdie, fără să necesite dospirea. Nu erau tăiate cu paharul cum facem noi, ci erau tăiate cu cuţitul şi crestate la margine. Prin coacerea în ulei încins înfloreau, se desfăceau. Iaurtul îl foloseau, de asemenea. Făceau ciulama cu iaurt. Iară un preparat cred că tot specific lor, vinete prăjite sau dovlecei prăjiţi, tăiaţi felii. Pus în farfurii un strat din acea ciulama cu iaurt, un strat din acei dovlecei sau vinete prăjite în ulei. Şi usturoi. În ciulama, când era gata de fiert, adăugau şi usturoiul pisat. Ziceaţi Dvs. la un moment dat că erau cuvinte care se foloseau mai des pe insulă. „Unde te duci?”, „De la Talimane”, „De unde vii?”, „De la Talimane...” Ei foloseau „Talimane” pentru a desemna un întreg: debarcaderul, parcul, totul. Erau cele două locuri de întâlnire sau, altfel spus, locurile unde se petreceau cele mai multe ore. Nu exista zi, de pildă, să nu treci cu sau fără treabă pe la debarcader, din dorinţa de a vedea, probabil, partea cealaltă a malului. Iar parcul era o zonă de plimbare, loc de promenadă sau ceva de felul acesta, pe cheiul debarcaderului. Ieşeau fetele, băieţii, primăvara. Seara se înfiripau acele idile prin parc. Se amenajase aici, pe cetate, un restaurant, o terasă care iar era punct de atracţie. Seara era foarte plăcut pentru că şi după ce se stingeau luminile la noi, undeva, în portul Orşova, stânga, se vedeau reflectate în apă acele lumini. Era plăcut şi liniştitor. Ziua când treceau vapoarele era iarăşi plăcut, şi acolo barcagii trebuiau să-şi dovedească îndemânarea la trecerea pe valuri. După trecerea fiecărui vapor se creau valuri, iar barca trebuia ţinută într-un anumit fel. A existat o tragedie în penultimul nostru an acolo. Un băiat a plecat singur cu barca, fără cârmaci, şi a trecut un vapor când trebuia să ajungă aproape de malul românesc... Dacă nu se agitau pasagerii, el avea îndemânarea necesară să taie valul, cum se zice, pentru că nu făcuse prima dată lucrul acesta. Dar pasagerii s-au agitat, s-au ridicat în picioare, s-a răsturnat barca şi s-au înecat vreo doi-trei oameni atunci; şi a tras-o săracul de el în ultimul an. A fost condamnat la despăgubiri, nu mai ştiu. Locuieşte acum în Constanţa.

20

Acesta a fost singurul caz de înec; şi a mai fost o tragedie pe insulă la un moment dat.. Termin clasa a IV-a, serbare de sfârşit de an, şi vine perioada de vară; se merge la baie pe un bot de cetate. Cetatea fiind într-o stare avansată de degradare, te puteau urca pe cărămizi ca pe nişte scări. Şi acolo se produce tragedia. Existau doi români pe insulă: învăţătorul nostru şi un secretar la Sfatul Popular, cum era pe atunci. Amândoi se îndrăgostesc cumva de o turcoiacă. Şi, se zice că nu intenţionat, secretarul îl împinge pe învăţător în apă şi se îneacă învăţătorul. Toţi bănuim, ştim că adevăratul motiv ăsta a fost. Pe de altă parte însă, locul sfinţeşte oamenii şi aş fi vrut să redau şi două exemple trăite de mine, legat de modul în care se rezolvă aceste treburi de către insulari, comparativ cu felul în care au vrut să rezolve românii de pe insulă...

Imamul Recep Hodja comunică locuitorilor, în 1963, că insula va fi scufundată Povestiţi, vă rog... Ca orice tânăr, în tinereţe vorbeşti cu una, două, trei, patru fete. Era o fată din insulă cu care mă înţelegeam foarte bine şi un alt coleg de-al nostru, care intenţiona să se căsătorească cu fata asta. Vine şi mă întreabă: „Tu ce gânduri ai, vrei s-o iei pe cutare?“. Îi zic: „Nu, suntem vecini şi atâta. Ne înţelegem bine ca şi cu oricare, dar nu“, „Eu aş vrea să mă căsătoresc cu ea“. Îi zic: „Oricând, fără nici o problemă“. Probabil văzând relaţiile mai apropiate sau ce-o fi văzut el, a considerat de bună cuviinţă să mă întrebe. Şi altul: vine o româncă la staţia de radioficare la care încercăm să-i fim pe plac şi eu, şi un turc din insulă. Şi acum fata, ca orice fată fiind curtată de mai mulţi, începe să-şi dea aere. Ce facem? Existau acele sărbători în zona Mehedinţiului: Nedee. Ea, fiind dintr-o comună de lângă Turnu Severin. Amândoi ne urcăm pe biciclete şi mergem la fată, la Nedee. Deci fără nicio concurenţă între noi. Nu ştim dacă pentru alţii exemplul ar fi edificator. Dar mie exemplele parcă îmi spun totul. Trăind şi crescând în acel mediu nu poţi să fi altfel. Poate vorbesc cu prea mult patos despre insulă şi insulari dar, cum să vă spun, mă simt ca şi un copil adoptat de o familie, şi chiar după ce-şi cunoaşte adevăraţi părinţi ţine, normal, mai mult la familia aceea care l-a crescut. Eu am fost cumva adoptat de către insulă şi insulari şi nu mi s-a creat nicio nemulţumire, n-am nici un motiv să vorbesc astfel despre ei. Aţi terminat clasa a IV-a, aţi mers la şcoală unde? La şcoală la Vârciorova, unde facem naveta zilnic. Treceam pe malul românesc şi de acolo mergeam pe jos patru kilometri pe jos până la Vârciorova. Şcoala din Vârciorova era într-un loc arhicunoscut, trecea râul Vodiţa, cu vestita mănăstire Vodiţa care s-a reconstruit. Elev fiind, mergeam şi vedeam ruinele fostei mănăstiri Vodiţa. Termin şapte clase la Vârciorova, nu urmez mai departe, revin în insulă, începuse reconstrucţia geamiei, care avea acoperişul surpat, nu minaretul, după iarna grea din ’54. Căutam cumva să câştig bani. Lucrez acolo o perioadă ca şi salahor. Cam atunci se deschide teresa aceea la restaurant. Lucrez şi acolo ca şi ajutor de ospătar la deschidere, merg şi la brutărie, încerc şi acolo. Tatonam, să văd ce, unde, cum. Am lucrat şi la magazinul universal din insulă ca ajutor de vânzător, acolo. Pe urmă, depusesem cerere la fabrica de confecţii şi într-o zi vine tatăl unui coleg, paznic la fabrica de confecţii, şi îmi spune: „Vino că te cheamă şeful de sector, dacă vrei să lucrezi acolo”. Fiind în ziua de 8 mai, zi a partidului, exact din ziua de 8 mai 1958 mă angajez la fabrica de confecţii. „Abia după plecare a fost adevărata tragedie, când ai realizat, de fapt, că nu te mai întorci acolo” Dar când au înţeles insularii, dumneavoastră printre ei, că se pregăteşte ceva? Când au apărut primele discuţii în direcţia asta?

21

Eram în armată, prin 1963, parcă; atunci am citit în ziar că se va construi hidrocentrala. Scriu acasă. Mama: „Da – zice – se vorbeşte şi pe aici...” Dar afirm cu toată răspunderea că nu a existat, sau cel puţin eu n-am simţit, acea spaimă. Mulţi încearcă să o dea spre tragedie, plecarea. Nu a fost aşa din simplu motiv că s-a plecat gradual, n-au plecat toţi odată. N-au venit să ne spună: „Gata, îmbarcaţi-vă şi plecaţi”, cum a fost plecarea pe Bărăgan. Existau, normal, acele bocete, plânsete, mergeai la debarcader, îl conduceai pe ăla, ştiai că mâine, poimâine vei pleca şi tu. Dar cuprinşi cumva în iureşul acela de a-ţi pregăti locul de destinaţie, unde urma să ajungi, sincer vă spun, eu nu am văzut tragismul acesta. Abia după plecare a fost adevărata tragedie, când ai realizat, de fapt, că nu te mai întorci acolo. Primii care au plecat s-au dus în Turcia, încă din 1967. De acolo, îi şi consider pe ei responsabili că au dus, cumva, la dispariţia comunităţii. Au dispărut, au plecat în Turcia... Dar tot trebuia să plece, nu? Da, trebuiau să plece, dar existau „en” variante. În acel proiect pe care l-am obţinut acum de la Institutul Monumentelor Istorice (n.a. – proiect redactat de Constantin S. Nicolăescu-Plopşor) se voia refacerea pe Insula Şimian. De asemenea, s-au dat locuri de casă foarte multor insulari la Schela, o comună de lângă Turnu Severin, şi mulţi şi-au făcut case acolo. Adică se putea, fiind mai mulţi, se putea păstra comunitatea. Aşa, grosul a plecat în Turcia... Pe urmă a început fiecare: eu vreau acolo, eu vreau acolo. Iniţial luasem şi noi loc, să facem casă la Schela.Cei care şi-au făcut casă au fost avantajaţi. Li s-au pus şlepuri la dispoziţie să-şi care material de construcţie necesar, material supracerinţei. Pentru că, aţi văzut, casa noastră a rămas întreagă, şi au rămas sumedenie de case întregi, puteai să faci rost de materiale de oriunde, nu te oprea nimeni. Despăgubirile au fost oarec um 2 simbolice, zic eu. Pentru casă, noi primim 12.000 de lei şi 2.000 pentru pământ, 1 leu/m , preţ simbolic. Bine, aşa s-a dat peste tot. Şi de ce nu v-aţi dus la Schela până la urmă şi aţi venit la Bucureşti? Mama avea nişte surori aici şi am zis: hai, ce să ne mai apucăm de casă acum... Am primit aici apartament cu trei camere şi am venit, în toamna lui 1968, eu, mama, tata, sora. Dar, cum spuneam, cei mai mulţi au plecat în Turcia, în Constanţa, câteva familii au mers la Bucureşti, Sibiu, Timişoara, unii au ajuns în zona apropiată, la Turnu Severin şi la Schela, unde sunt cei care şi-au făcut case. În Severin era chiar un bloc care se numea „blocul turcilor” la început... Pe insulă ne-am întors însă un an mai târziu, în 1969, şi atunci s-a simţit adevărata dramă... Ne-am dus aşa, ca în vizită, să vedem ce-ar mai fi acolo. Şi atuncea, atuncea s-a simţit. Când am intrat în casă, casa intactă, am văzut că cineva luase soba şi golise căptuşeala aceea din cărămizi, pe sală, acolo. Era în perioada de primăvară, părul, înflorit. Atunci sora noastră s-a urcat în pom, începuse să plângă. Mă uitam la uşi, la ferestre, la grădină, la cazemata unde aveam coteţul de găini. Atunci revedeam tot filmul din urmă: ce-a fost şi ce las, de fapt. Atunci a fost despărţirea mai tragică. În 1968, ocupaţi cu bagaje, du-te să rezervi vagon, să nu ştiu ce, nu ne-am gândit la asta. De-abia după aceea, vă spun, contactul, diferenţa de viaţă, pe mulţi i-a dărâmat. Şi e de înţeles pentru că traiul de acolo nu va mai putea fi refăcut. Chiar şi pe Şimian, că apar tot felul de proiecte, că Şimianul va fi redat circuitului turistic; nu va reface nimeni. Totul se ruinează acolo. A şi murit acel Plopşor, iniţiatorul proiectului de mutare... După plecare, adevărul este că mulţi s-au schimbat. S-au schimbat în rău. Cu părere de rău spun lucrul acesta după atâţia ani petrecuţi împreună. Am mai spus treaba asta la un moment dat: la plecarea noastră de pe insulă, dacă ar fi fost posibil, ar fi trebuit să fim vaccinaţi. Vaccinaţi să devenim imuni la răutăţile de dincoace; noi trăind în spaţiul acela închis şi în acea linişte şi pace generală... Aici, stânga, dreapta, sus, jos, insularii au întâlnit acele răutăţi şi mulţi n-au reuşit să rămână la fel. Şi neputând să-l fac să semene cu mine, să pot să-i fac faţă, a trebuit să mă fac eu ca el, ceva de felul acesta. Bine, şi acum nu cred că mai pot exista asemenea localităţi unde să existe acea linişte şi pace generală. Începând cu ce an puteai să pleci de pe insulă? Fabrica de confecţii a mers până în 1968, în vară. Cred că am şi luna pe fişa de lichidare de la fabrică. Dar în 1967 a început plecarea în Turcia. Îşi vindeau din lucruri. A fost înţelegerea între Ceauşescu şi Demirel să plece fiecare limitat ca şi bagaj. Pe urmă li s-a dat voie să plece cu mai mult. Dar toţi au preferat să-şi vândă lucrurile mari. Lucruri mari cumpărate de cei care ştiau că vor rămâne în ţară sau de cei din împrejurimi, care lucrau la fabrica de confecţii. Dvs. când aţi plecat cu ce aţi plecat? Noi am plecat având la dispoziţie un vagon plătit dar şi un camion plătit de la gară până aici. Şi cu mobilă, cu tot ce aţi avut în casă? O parte din mobilă am luat-o, o parte, având avantajul că aveam neamuri la ţară, am dus-o acolo. Aici cred că o canapea, două fotolii am adus. Vă mai întâlniţi cu unii dintre locuitorii insulei? Da. Chiar ieri a fost cineva din Constanţa şi azi m-a sunat mama lui ca să-mi mulţumească pentru dulceaţa de smochine pe care i-am trimis-o (n.a. – domnul Bob a adus cu sine, la Bucureşti, şi nişte smochini de pe insulă). Dvs. ce v-aţi dori să faceţi ca să păstraţi memoria insulei? Eu caut tot felul de motivaţii de a împinge amintirea despre insulă cât mai încolo, măcar până la plecarea noastră. După documente să rămână să se scrie după ce nu vom mai fi, că mâine-poimâine devenim şi noi istorie. V-aţi visat vreodată pe Ada-Kaleh după plecare? De fiecare dată, nu numai eu, foarte mulţi ne visăm acolo. Şi e o reacţie firească, zic eu. Visaţi ceva anume? Visez locurile pe unde am trecut, pe unde am copilărit, visez casa, visez fructele, transportul cu barca, diverse întâlniri cu diverşi pe-acolo, la baie, la cules de pere. Era o ocupaţie a copiilor. Toamna culegeam pere la cei cu grădini. Şi exista un coş, acea târnă. Cu alea culegeam şi aia era unitatea de măsură. Pe una din-aia ne dădea 10 lei sau cât ne dădea pe ea... Eu de acolo am dobândit dexteritatea asta de a mă căţăra în copaci. Bine, nu numai eu. Dvs. credeţi că s-ar fi putut face totuşi ceva pentru păstrarea insulei...? Nu, nu se putea. Că şi băiatul meu, când revede imagini de-acolo, îmi spune: „Cum au putut ăştia să distrugă?” Întrebarea asta şi-o pun mai mulţi... Şi-o pun, dar n-a fost numai crearea hidrocentralei; odată cu hidrocentrala s-a realizat şi fluidizarea traficului pe Dunăre, ceea ce era important dată fiind ponderea traficului pe Dunăre atunci. După plecare, la ceva vreme, au dărâmat clădirile înalte şi au început să inunde. Am trecut prin ’70 pe-acolo şi apa crescuse până aproape în partea de sus a punctului de grăniceri, unde se reţineau buletinele turiştilor. Dar multe clădiri au rămas intacte. A trecut totul din împărăţia oamenilor în împărăţia vietăţilor acvatice.

22

Ada-Kaleh
de Ranko Jakovljevic Traducere din limba sârbă REZUMAT: Obiectul prezentei lucrări este constituit din evenimentele sociale de pe insula Ada-Kaleh şi din zonele dunărene de frontieră, începând cu timpurile antice şi până la depopularea acesteia şi scufundarea datorită construcţiei sistemului hidroenergetic şi de navigaţie Porţile de Fier. CUVINTE CHEIE: Insulă, Dunăre, război, comerţ, trafic de circulaţie, construcţia, Serbia, Ungaria, Austria, România, Turcia, 1. Denumiri, poziţie şi trecutul îndepărtat Saan, Ducepratum, Oraşul insulă, Ata/Ada, Insula-cetate, Ada Kale, Ada-i-Kebir, Insula de Orşova, Orşova Nouă, Karolina, sunt denumiri pentru insula care, până în anul 1971 şi până la scufundarea pentru nevoile construcţiei sistemului hidroenergetic şi de navigaţie Porţile de Fier, se întindea pe mijlocul Dunării de la km 220 până la km 221,6 în aval de Belgrad, la 4 kilometri în aval de Tekija sârbească şi de Orşova română, la 2 km în aval de estuarul Cernei, la 18 km în amonte de Turnu Severin şi la 15 km de Kladovo. Poziţia Ada Kale, aşa cum se numea în momentul scufundării definitive în adâncurile Dunării şi se scria Ada Kale, Ada Cale, Adakaleh, Ada Kaleh, Adacale, Ada Kale, Adakale, Adekale, se află între kilometri 950 şi 952 ale căii navigabile a Dunării (1). Prin documentul din anul 1738 a fost confirmată existenţa insulei mici Sig "pe care nu există clădiri", în apropiere nemijlocită de partea cea mai proeminentă din vest a insulei mari (2). Pe la mijlocul secolului XX pe întregul contur Ada - Kaleh atingea bancul din nisip, cu lungimea maximă de-a lungul graniţei de vest, aproximativ 500 metri, unde Dunărea în punctul limită îl acoperea de strat de apă cu adâncime de 3 metri. La sudvest de insulă existau două bancuri mai mici separate sub apă, în timp ce unul, sub formă de labă gigantică, se întindea de-a lungul limitei sale sud-estice. Unicul banc deasupra suprafeţei apei, de lungime aproximativă de 200 metri, a fost localizat la nord-vest, înălţându-se deasupra Dunării cu în total 25 centimetri. Punctele cele mai apropiate ale insulei se aflau la depărtare de 255 metri de partea română pe care o depăşeşte în înălţime dealul Alion şi la 315 metri de partea sârbă cu coastele muntelui Miroč. Clima aproape mediteraneană a favorizat adaptarea bună a anumitor specii de plante exotice, precum ar fi măslinul, pe insula lungă 1780 metri şi lată 400-500 metri care, privit din aer, amintea prin forma sa printre altele de vre-un monstru care şi-a cufundat capul în adâncurile Dunării. De aici şi inspiraţia pentru numeroase legende despre lupta mitică a viteazului Novak ş i balaur existente chiar în regiunea Porţilor de Fier, precum şi povestea conform căreia chiar această insulă este locul de origine al măslinului (3). Există păreri conform cărora regele Traian, cu ocazia războiului Daco-Roman din anii 101-102, şi-a transferat legiunile peste Dunăre pe locul unde se află Ada-Kaleh, formând un pod din mulţimea de bărci, având insula ca şi suport central (4). Dacă teza este exactă, prezentarea acestei operaţiuni de pe Columna lui Traian din Roma, ar reprezenta cea mai timpurie reprezentare grafică cunoscută a insulei dunărene. Reperele arheologice cele mai importante din regiunea insulară sunt Tabula Traiana la 13 km în amonte şi Podul lui Traian la 22 km în aval de insulă. Vizavi de Ada - Kaleh, la 221,4 km de Belgrad, pe partea sârbă, se află intrarea în porţiunea canalizată a căii de navigaţie, datorită stâncilor de la Porţile de Fier, punct deosebit de important pentru navigaţia pe Dunăre, iar o distanţă de 1400 metri desparte punctul terminal al insulei de începutul marelui dig pe acelaşi mal al râului. Felix Kanic ne-a lăsat o mărturie însemnată despre geniul antic arhitectural: "Este eronată, deşi foarte răspândită, opinia conform căreia, ideea privind înlăturarea obs tacolelor care îngreunează navigaţia prin Poarta de Fier a apărut doar în timpurile mai moderne, când aburul a înlocuit munca grea a vâslaşilor. Adevărat este doar faptul că, aceasta s-a transformat în ultimele decenii în solicitare energică, iar înlăturarea a fost luată în calcul ca şi posibilitate încă din timpul navigaţiei Argonauţilor învăluită în întunericul mitic şi, mai cu seamă pe timpul Romanilor, când Traian în expediţiile sale în Dacia, se uita cum, imense obstacole de roci, împrejmuite de valuri şi vârtejuri zgomotoase, înghiţind oameni şi nave, îi opresc puternica flotă dunăreană. Dacă este adevărat faptul că împăratul Traian, datorită problemei spinoase de reglare a râului a solicitat ajutor de la arhitectul său Apolodor din Damasc, care a devenit celebru pentru marele pod de la Turnu Severin - iar toate împrejurările indică faptul că aşa a fost - atunci este evident că marele matematician şi constructor militar, s-a angajat cu genialitatea sa asupra Porţii de Fier atât de maiestuos, încât soluţiile sale pentru aceeaşi problemă au fost acceptate şi de hidrotehnicienii cei mai pricepuţi ai timpurilor noastre…Deşi canalul de astăzi, construit pentru navele cu aburi contemporane nu corespunde în toate amănuntele cu modelul său antic, constructorii romani cu ocazia alegerii locaţiei, a determinării razei şi lungimii arcurilor, au dat dovadă de pricepere surprinzătoare" (5). Existenţa canalului de navigaţie indică împrejurarea că insula, prin poziţia sa de importanţă strategică deosebită pentru apărarea accesului la canal, a fost obligatoriu să fi fost locuită în cursul secolului întâi şi al doilea. Analizând enumerarea lui Prokopios a cetăţilor de pe Dunăre, Vladimir Kondić a menţionat teza conform căreia, pe Ada-Kaleh a existat fortificaţie romană Ducepratum sau Ducis pratum, utilizată din secolul patru până în secolul şase (6). Împrejurarea că pe insulă, cu ocazia săpăturilor arheologice, au fost descoperite foarte puţine rămăşiţe din cultura romană, se explică prin faptul că constructorii următori, mai ales Austriecii, la fel ca şi în alte locuri, au utilizat tot materialul avut la dispoziţie de la construcţiile antice pentru executarea lucrărilor de fortificare, şi au înlăturat foarte conştiincios rămăşiţele altor culturi (7). În afară de acţiunile de renovare ale lui Iustinian pe limesul Dunării, în cursul secolului şase, probabil se înregistrează şi prezenţa legiunilor lui Constantin, atestată de moneda datată din anii 306-307, precum şi monedele bătute în cinstea sa, descoperite în Diana vecină, pe malul sârbesc (8). Aşa cum este cunoscut, după războaiele purtate pe Dunăre, între anii 315 şi 319, acest domnitor este menţionat cu titlurile Gothicus Maximus, Carpicus Maximus (9). Ceea ce a rămas pe insulă de pe timpul romanilor, contele Luigi Ferdinando Marsigli la începutul secolului XVIII a descris ca "fortăreaţă romană pătrată cu turnuri rotunde în colţuri şi două turnuri antice izolate" (10). Altă denumire din perioadă mai îndepărtată, conform scrierilor istoricilor români: Saan, ar putea avea originea într-unul din atributele lui Zeus, dar şi în altă denumire pentru zeiţa antică Diana. După aceste zeităţi ar fi putut să fi primit denumirea aşezământul roman Zanes, dar şi insula mică Zan în aval de Ada - Kaleh, conform recensământului turcesc din anul 1741 populată cu creştini, care au fost totodată înscrişi şi în tefter de haraci de pe Ada Poarta Timur, în aval de Sipa (11). Atestări istorice mai recente ne duc cu gândul şi la toponimul Saina / Şaina de pe lângă satul Manastirica ca şi denumire de aceeaşi origine cu denumirea de mai târziu a insulei Ada-Kaleh (12). Legături de acest gen sunt indicate mijlocit de faptul că Şaina, cu ocazia recensământului turcesc din anul 1741 a fost evidenţiată imediat după cârmaci pe insula Zan (13). În evul mediu timpuriu, regiu nea

23

Porţilor de Fier, raionul din împrejurimea râului Cerna, care se varsă în Dunăre, de pe malul stâng, vizavi de insulă, a fost populat de tribul slav Severini. Având în vedere împrejurarea că există legătură istorică cu populaţia slavă, în afară de cea dată de popularea Severinului şi de şederea pe aceste meleaguri a cneazului muntenegrean Rostislav Mihajlovici, domnitor de Mačva, în calitate de ginere al regelui Bela IV, şi a războaielor împotriva lui Danil Romanovici, al cărui fiu Lev a fost de asemenea ginerele lui Bela IV, ocazie cu care lupta decisivă, Danil a purtat-o pe râul San de pe lângă Iaroslav în anul 1250, este posibil ca denumirea insulei Saan să aibă rădăcini slave la fel ca şi denumirea râului San de pe lângă Iaroslav (14). Există şi opinii conform cărora Turnu Severin-ul din apropiere are denumire provenind de la tribul Severinilor, iar Kladovo de la cuvânt slav vechi, ceea ce contribuie la fundamentarea presupunerii privind originea înrudită a denumirilor insulei de la Porţile de Fier (15). Acest lucru totuşi nu exclude alte opţiuni privind originea denumirii: provenind dintr-o limbă veche pre-indoeuropeană, sau de la vre-un mijloc de exprimare de dată mai recentă. Asemenea cuvânt există şi în culturile altor popoare care au populat insula, cum ar fi Turcii sau Evreii, dar baza lui este cea mai evidentă în cuvântul valah "Dzuna"- sinonim pentru fiinţe supranaturale care au adăposturile lângă apă. Când suflă vântul, ele îi cedează pentru a le duce prin văzduh şi cu această ocazie cântă din fluiere, existent în memoria populară (16). Un călător impresionat de la sfârşitul secolului XIX, descrie asemenea muzică pe partea Porţilor de Fier a Dunării, a cârei denumire aminteşte mult de "Dzuna", cu cuvintele: "Aveţi impresia că vă apropiaţi de vreun templu gigantic cu coloane imense şi cu bolţi măreţe, din care pătrund tonuri muzicale, cântecul în surdină al heruvimilor" (17). Privelişte sălbăticită lăsa în urmă-i Dunărea şuierătoare gonită de vânturi şi smintită de rocile aspre. Pe temeliile sale a fost clădit la începutul erei noi cultul Dianei, zeiţă cu caracteristicile "Dzunei" ale cârei lămpi de ulei din bronz au servit secole de-a rândul localnicilor din apropiata Tekija în ritualuri de implorare a milei adresate duhurilor de apă. Denumirea insulei în turcă are originea în cuvântul "sagan" - pasăre maronie - rândunică sau drepnea mare /Apus apus/, cu gât alb, care este simbolul rezistenţei, vitalităţii, iar adăpost găseşte în locuri nepoluate, făcându-şi cuib în scorburile copacilor sau peşteri. În era precreştină această pasăre a reprezentat simbolul vieţii de după moarte şi al învierii, în ritualurile de înmormântare egiptene reprezenta speranţa în viaţă mai bună după moarte. La Grecii şi Romanii antici se considera că sufletele copiilor morţi se adăpostesc în corpul rândunicilor. Locuitorii din Valea Timocului au obiceiul de tratare a copilului cu retard psihofizic prin rostire de cuvinte magice, în momentul în care, după ce l-a îmbăiat, mama îl freacă cu blândeţe cu o rândunică vie rostind: "Ca rândunica vioi să fi şi din pat să ieşi" (18). Această tovarăşă a înălţimilor cereşti reprezintă chiar şi în ziua de azi simbolul luminii fizice şi sufleteşti. Unul din motivele posibile ale interpretării date a originii denumirii, constă în impresia dată de prezenţa pe insulă a unui număr mult mai mare de păsări decât este obişnuit în alte medii, probabil datorită faptului că de-a lungul unei perioade îndelungate, parte din insulă s-a scufundat în apa Dunării, iar păsările călătoare cu secole după aceasta îşi menţin "impulsul migrator" identic şi vin chiar în locaţia din care o parte însemnată între timp dispăruse. În sprijinul tezei despre rândunică ca şi origine a denumirii insulei vine şi imaginea insulei privită de la înălţime. Aceasta seamănă foarte mult cu corpul unei păsări cu aripile nedesfăcute. Faptul că acest loc nu este singurul din regiune a cărui denumire ar fi putut fi legată de pasăre, este confirmat şi de insula Korbovo situată la câţiva zeci de kilometri în aval, de pe lângă localitatea cu acelaşi nume de pe malul drept. Există credinţa că aceasta a primit denumire după pasărea "corvus" din familia ciorilor, pe care şi o personalitate istorică cunoscută şi după prezenţa în acest spaţiu - regele ungar Matei Corvin /1458-1490/ a pus-o pe stema sa familială. Predomină părerea că el ar fi făcut acest lucru pentru a dovedi legătura cu familia romană veche de patricii Valeria (19). O insulă, scufundată ca urmare a construcţiei sistemului hidroenergetic şi naval la Porţile de Fier - Golubinje, la 33 km în amonte de Ada - Kaleh, precum şi două sate sârbeşti - Malo Golubinje şi Veliko Golubinje , dar şi cetatea şi localitatea Golubac situate puţin mai în amonte / la 1040 km cale navigabilă/, îşi datorează denumirea porumbelului. La vre-o zece kilometri la vest de Kladovo, deasupra satului Reka, există lotul Sokolovica, iar în apropiere de Ada-Kaleh pe partea sârbă se află părâul şi lotul de pământ Šaina, denumire cu origine posibilă de la cuvântul turcesc / iranian pentru şoim. Pe lotul Sokolovice, cu ocazia venirii Hunilor în anul 441-447, s-a refugiat populaţia din Arhiepiscopia creştină Aquis /Prahovo/, care se pare aparţinea în mare măsură de erezia lui Bonos. Şi anume, din Aquisul roman provine un număr mare de figurine din bronz reprezentând păsări care seamănă cu rândunică sau porumbel cu aripi frânte, dispuse pe beţişoare care se terminau cu cerc metalic şi cu o prelungire dreptunghiulară mică - simbolul ereziei lui Bonus, denumită după episcopul din a doua jumătate a secolului al IV-lea. Obiectele asemenea din bronz din creştinismul timpuriu au fost descoperite atât în Kladovo şi în localitatea Ravne de pe Dunăre, de unde se poate trage concluzia: cultul păsării ca şi simbol creştin, provenit probabil de la ritualuri religioase mai vechi, a avut o bază solidă în zona Dunării la Porţile de Fier, de care aparţine şi Saan (20). Privit din prisma semnificaţiei cuvintelor latine, actuale datorită prezenţei Romanilor pe insulă la începutul erei noi, se poate deduce baza denumirii insulei din termenele "sanguis - sânge, forţă sau "sancte" - sfânt. Aşa cum consideră unii autori, insula se numea înainte de era nouă Roşie, respectiv Eritia, după fiica Nopţii şi a Atlantului, pentru că prin culoarea sa amintea de întâlnirea dintre Soare şi moarte în apele Vestului. Insula este considerată ca fiind sfântă pe considerentul că ar fi una din posibilele locaţii ale pădurii sfinte a celor trei Gorgone, printre care şi amanta lui Poseidon, Meduza (21). Deocamdată nu există argumente care ar da prioritate absolută vre-unei din opiniile menţionate privind originea denumirii insulei Saan. La acest lucru contribuie în mare măsură împrejurarea că în ultimele secole a fost folosită pentru insulă exclusiv denumirea turcească Ada-Kaleh "insula cetate", apărută ca urmare a impresiei de fortificaţie construită de câtre domnitorii austrieci, pe timpul cărora se numea, ca şi fortăreaţă, Karolina. 2. Luptele pentru supremaţie pe porţiunea Dunării la Porţile de Fier în secolele XIII-XVII În timpul domniei regelui ungar Andrei II /1205-1235/, fiul acestuia Bela, însurat cu Maria, fiica împăratului Necheei Teodor I Lascaris, după ce în anul 1228 nu a reuşit să cucerească Vidinul, a creat Banatul cu sediul în Turnu Severin, înfiinţând aici în anul 1233 şi misiunea dominicană a ordinului fraţii predicatori (22). Atunci şi Ada-Kaleh a căzut sub administraţie ungară. Deja în iarna anului 1241/1242 hoardele mongole au trecut Dunărea îngheţată cucerind teritoriile ungare, în a căror apărare nereuşită a fost inclus şi banul de Severin Bezerenban (Basarabean) (23). După ce Ungurii au recâştigat puterea, a urmat conflictul dintre Bela IV şi fiul acestuia Stefan V. Prin finalizarea războiului purtat între anii 1263 şi 1265 s-a ajuns la o înţelegere conform căreia Stefan V a devenit domnitorul teritoriilor din Sud. El, luptând în război de partea regelui bulgar Constantin Tih, în anul 1266 a cucerit Vidinul, înfiinţând Banatul de Vidin pe Dunăre. Profitând de criza autorităţii regale din Bulgaria, care a luat amploare încă în anul 1246 şi a culminat după moartea lui Constantin Asen în 1277, când s-a dezmembrat pe ţinuturile boierilor influenţi, printre

24

care Drman şi Kudelin în Braničevo şi Şişman în Vidin, regele sârb Milutin în 1282 a ocupat Velbuzd şi Zemen, cu parte din Mraka. Însurându-se cu prinţesa bulgară Ana în anul 1284, Milutin a stabilizat relaţiile sârbo-bulgare. Prin distrugerea Banatului ungar Braničevo-Kučevo, pe care după anul 1274 l-au cucerit "boierii bulgari de origine din Kumane" Drman şi Kudelin, împrejurările din spatele porţiunii Dunării - Porţile de Fier, după lupte crâncene l-au adus la putere pe Milutin în anul 1291, care, cucerind Ždrelo şi izgonindu-i pe Drman şi pe Kudelin din Braničevo, i-a predat ţinutul fratelui său Dragutin (24). Milutin a dobândit curând puterea în partea de jos a Dunării de Vidin. Culegând roadele victoriei asupra vasalului tătar Şişman, el a cucerit Vidinul, respectiv îl avea ca şi domeniu vasal începând din anul 1293 şi până în anul 1321. Malul drept al Dunării în sectorul cel mai însemnat al său, în acea perioadă a fost sub stăpânirea Sârbilor, cu menţiunea că într-o anumită perioadă de suveranitate a kanului tătar Nogaj, din 1293 şi până în 1299, domnitorul sârb se afla sub autoritatea lui Nogaj. Regele ungar Carol Robert I, în anul 1317 a reuşit să cucerească bastioanele de pe Dunăre, Beograd şi Golubac. Interesul pentru partea de mijloc şi de jos a Dunării, ungurii l-au manifestat, printre altele, şi prin mutarea sediului lui Carol Robert din Timişoara la Visegrad pe Dunăre în anul 1323. Din acea perioadă datează pretenţiile deschise ale lui Robert faţă de Valahia. Aşa cum menţionează "Istoria Maghiarilor", "invocând drepturile Ungariei asupra Kumanovo, Carol Robert a cerut de la domnitorul acestei ţării, de origine kumană, voievodul Basarab, fondatorul voivodatului valah şi a primei dinastii a acestuia, să i se s upună (25)". În anul 1326 voievodul valah, bazându-se pe alianţa cu regele bulgar Mihail Şişman a refuzat să dea curs ultimatumului ungar. În anul 1330 a avut loc o mare bătălie între armata lui Carol Robert şi armata valahă, la Posada, unde ungurii au suferit o înfrângere mare, fiind învinşi de Basarab Întâi - "Muntenii au prins armata regală în cursă şi au distrus-o, iar Carol a scăpat doar datorită sârguinţei viteazului său de curte Dezideriu Hedervari, care a schimbat armura sa cu armura regelui şi a murit în locul lui" (26). Ca şi rezultat al acestei victorii, teritoriul Banatului de Severin a fost alipit de "voievodatul muntean" (27). Valahia a dobândit în anul 1359 mitropolie, iar banii valahi de Severin au stăruit să domnească în regiune în spiritul ortodoxismului. În anul 1365, pe timpul când Vidinul a fost cucerit de Ludovic I de Ungaria, fondând Banatul Bulgar, unde i-a pus ca şi administratori pe fraţii Benedikt şi Petar Himfi, domnitorul român Vladislav Vlaicu Vodă a ajutat populaţia sârbă să se refugieze pe partea stângă a Dunării. Aici, pe partea stângă a râului, vizavi de insula Saan, o rudă a cneazului Lazar Hrebeljanović, monahul Nikodim, ajutat de Vladislav Vlaicu Vodă a ridicat mănăstirea Vodiţa în cinstea Sfântului Antonie. În opinia mitropolitului român Nestor Vornicescu, "intenţia monahului ungar a fost să ocupe şi teritoriile române la nord de Dunăre, ceea ce se putea justifica prin motivul că voievodul român a acordat sprijin populaţiei izgonite de la Sud de Dunăre, şi prin urmare alegerea locului unde urma să fie construită mănăstirea nu a fost aliator - Vodiţa a fost construită când Severinul a reuşit să se apere de cuceritori dar era în continuare în pericol; împrejurări favorabile în Voievodatul Valah au asigurat existenţa mănăstirii pe teritoriu român, în zonă deluroasă în apropiere de frontieră, nemijlocit lângă cetatea Severin, zidul de vest al graniţei române" (28). După războaie pe durata a trei ani, mănăstirea a fost sfinţită de monahul Nikodim în anul 1372 (29). Primele lucrări mai mari de consolidare a insulei, pe atunci încă denumită Saan, au fost încredinţate în anul 1371 de câtre regele ungar Ludovic I lui Benedikt Himfi, unuia din administratorii Banatului (30). Această unitate militar-administrativă ungară a durat în total patru ani, semnificativ mai puţin decât consolidarea insulei dunărene. În anul 1368 au atacat-o Vladislav Vlaicu Vodă şi nobilul bulgar Ivan Şişman. În Vidin, Ungurii în anul 1369 l-au repus la tron pe Ivan Stracimir, dar ca şi vasal al coroanei ungare. După moartea lui Ludovic I în anul 1382, după crâncene lupte de dinastii, tronul a fost preluat de fiul rege lui ceh Carol IV, Sigismund de Luxemburg. Pe timpul războaielor purtate de acesta în Bosnia, Osmanlii au ocupat în anul 1393 Bulgaria, pentru ca în octombrie 1394 să treacă Dunărea şi să atace Valahia. În lupta de la Rovine / Turnu Măgurele, România, Osmanliilor, ajutaţi de boierii mari sârbi Kostantin Dejanović, Marko Kraljević şi despotul Stefan Lazarević, li s-au opus voievodul valah Mircea cel Batrân şi Sigismund de Luxemburg, ajutaţi de Andrijaš, fratele lui Kraljević Marko. Firuz-beg, beglerberg de Rumelia, comandant militar al lui Baiazid I, a ocupat Ada-Kaleh, concomitent cu Vidinul şi Orşova, după ce la 17 iulie 1393 Bulgaria dunăreană a intrat sub stăpânirea directă a Turcilor (31). Despotul sârb Stefan Lazarević, a profitat de victoria lui Tamerlan asupra lui Baiazid la Ancara în anul 1402, pentru a înlocui vasalitatea turcă cu cea ungară. A devenit domnitorul insulei de la Porţile de Fier, protejând totodată satele sârbeşti şi mănăstirile Vodiţa şi Tismana pe partea stângă a marelui râu (32). După eliberarea de sub robia lui Tamerlan a amantei lui Baiazid, soră a despotului, Olivera, în anul 1403 şi după însănătoşirea sa în mănăstirea Manastirica, în apropierea nemijlocită a insulei Saan, pe malul drept al Dunării, Stefan Lazarević a emis hrisovul pentru mănăstirile Tismana şi Vodiţa /ridicate de edificatorul Manastiricei, sfântul Nicodim de la Tismana, rudă apropiată a cneazului Lazar, vizavi de insulă pe malul stâng al Dunării/. În aceasta se menţionează faptul că aceste mănăstiri "Pe pământ Valah prin părintele său blajin / cneazul Lazar Hrebeljanović / construite". La semnătură stă scris "Prin mila lui Dumnezeu Domnul tuturor Sârbilor şi al zonei Dunării, Despot Stefan" (33). După ce Sigismund de Luxemburg le-a încredinţat cavalerilor Teutoni să se îngrijească de securitatea Oraşului Severin, aceştia, în raportul din anul 1430 au menţionat faptul că pe insula Saan trăiesc 216 oameni. (34). Următoarea dată disponibilă mărturiseşte despre ocuparea insulei de câtre Radu Gavruţa, ajutat de cuceritorii osmanlii în anul 1455 (35). Pe scena istorică culminante sunt tendinţe cuceritoare ale osmanliilor , astfel încât pe la mijlocul secolului XVI Banatul în marea lui parte intră sub dominaţia lor, inclusiv zona Porţilor de Fier de o deosebită importanţă strategică, a cârei element central de rezistenţă este reprezentat de Ada-Kaleh. De abia prin eliberarea Budei în anul 1686 s-a ajuns la direcţionarea aspiraţiilor austriece spre zona Dunării de mijloc şi de jos. De aici provin lucrări laborioase de fortificare pe insula Ada-Kaleh, executate în anul 1689 sub comanda generalului Donat Heissler, iar primul conaţional al său care a dat importanţă decisivă insulei pentru interesele imperiale austriece a fost generalul Federigo Veterani (36). Un episod istoric, cuprins în cercetările lui Vuk S. Karadžić, ar putea avea puncte de legătură cu această insulă, legat de întâmplările din războiul austro-turc din anul 1688, când, pentru a-i atrage pe Sârbi în luptă de partea sa, regele austriac Leopold Întâi i-a acordat titlu nobiliar lui Djordje Branković, iar acesta i-a dejucat foarte repede aşteptările, pledând pentru formarea provinciei Ilirice. Vuk menţionează, după ce "Nemţii în acea vară au ocupat aproape în întregime pământul Sârbesc": "În toamnă, se întoarce feldmareşalul de Baden, Ludovic Wilhelm, cu armata, de la Vidin în Ardeal, pentru iernare, şi traversând Timocul, au ajuns spre Kladovo, şi aici s-a oprit cu armata până când se va face pod peste Dunăre /mai sus de Kladovo pe insulă/. Atunci Branković s-a pornit din Tismana cu oamenii săi, pe care îi adunase acolo, şi a pornit spre tabăra germană, pentru a se întâlni cu von Baden; şi aici lăsându-şi armata, cu câţiva oameni ai săi a trecut Dunărea, şi a venit în tabăra germană. Însă, von Baden s-a prefăcut a fi bolnav, şi nu l-a primit la el, ci s-a oprit în tabăra până la realizarea podului, iar când podul s-a finalizat, l-a trimis sub

25

pază la Orşova, şi de aici la Sibinj, în 29 octrombrie a anului 1688" (37). Dacă comparăm data furnizată de Marsili, conform căreia armata regelui Leopold Întâi a utilizat rămăşiţele podului lui Traian la vre-o zece kilometri în aval de Kladovo pentru a realiza trecerea pe malul drept al Dunării, în scopul acţiunii direcţionate spre Vidin, cu textul lui Vuk, rezultă că primul se referă la utilizarea podului în aval de Kladovo, când armata se îndrepta spre Vidin, în timp ce în al doilea caz, cu ocazia plecării la iernat în Ardeal, armata austriacă a realizat trecerea peste insulă în amonte de Kladovo, atunci, cea mai mare probabilitate este ca cel de al doilea caz să se refere la trecerea peste Ada-Kaleh (38). Acest lucru este indicat şi de menţiunea "după ce podul a fost finalizat, l-a trimis sub pază la Orşova", iar Orşova este tocmai de partea cealaltă a podului, dacă se acceptă teza privind construcţia sa la Ada-Kaleh. În concluzie, aşa cum a fost explicat deja anterior, există teza conform căreia în primele sale acţiuni Traian a trecut Dunărea, înainte ca marele pod în aval de Kladovo să fi fost construit, chiar peste podul de pontoane sprijinit pe Ada-Kaleh. 3. Perioada confruntărilor dintre austrieci şi osmanlii şi a construcţia insulei - secolul XVIII Prin convenţia de pace de la Karlovitz din anul 1699, insula a rămas sub administrarea Turcilor. Prin numirea lui Ibrahim paşa în funcţia de comandant al flotei la Porţile de Fier în anul 1716 au fost intensificate lucrările de consolidare a insulei, activitate pentru care a fost folosită forţă de muncă prestată de aproximativ 4000 Valahi, dar deja în anul 1717 prinţul Eugeniu de Savoya /1663-1736/, a reuşit să pună insula, împreună cu învecinata Orşova, sub autoritatea coroanei habsburgice (39). Pacea de la Passarovitz din anul 1718 a creat premizele pentru o prezenţă mai serioasă a Austriecilor în regiune în porţiunea Porţilor de Fier a Dunării. Aşa cum consemnează Felix Kanic deja în anul 1717 guvernatorul general Claudiu Florimund von Mercy a început cu edificarea sistemului insular al fortificaţiei conform planurilor prinţului Eugen, în baza căruia a apărut un dreptunghi fortificat realizat după toate regulile tehnicii de apărare, cu fortificări exterioare corespunzătoare, şi pe malul sârbesc "Fort Elisabeth" care a primit numele după regina austriacă, soţia imperatorului Împărăţiei Romane Sfinte şi a regelui Ungar Carol VI (40). Pe timpul lucrărilor de construcţii a fost realizat pod plutitor care lega insula de mal, unde pe coastele dealului Alion a fost depozitat cuptor pentru coacerea cărămizii, în timp ce piatra a fost adusă cu vapoarele şi a fost zidită în fundaţie (41). Kanic a notat: "Până la declanşarea unui nou război în anul 1737 s-au făcut multe pentru consolidarea obiectivului, iar în partea estică a insulei a apărut o mică colonie de meseriaşi germani şi de mici negustori. La fel ca toate edificiile militare austriece din acel timp, şi aceasta purta pecetea unei deosebite siguranţe, dar era vestită mai ales soliditatea adăposturilor lor subterane. Coroana bastionului, formată din multe unghiuri, pătrunde aproape peste tot până chiar la limita insulei" (42). Construcţia centrală interioară avea formă de patrulater, ale cărui unghiuri au fost asigurate prin turnuri de observaţie. Turnurile purtau denumirile: Carol - Carol VI /rege/, Eugen /prinţ/, Mercy /guvernatorul Banatului/ şi Valis /Franc Paul fon. General, urmaşul lui Mercy/; patru porţi interioare ale fortificaţiei au primit denumirea funcţie de poziţia geografică ca şi: poarta Sârbească, poarta Belgrădeană, poarta Bănăţeană şi poarta Vidinului, dar au existat şi patru porţi exterioare în cadrul zidurilor înconjurătoare corespunzătoare cu cele interioare menţionate (43). Cel mai probabil întregul sistem insular al fortificaţiei, şi prin urmare şi insula în sine, a primit denumirea după imperatorul Sfintei Împărăţii Romane şi după regele Ungar Carol VI /1685-1740/. Zidurile galeriilor şi ale bastionului au fost realizate din cărămidă, aveau înălţimea de 5-6 metri şi grosimea de 1,5-2 metri, iar insula dispunea de cazarmă, spital, biserică şi un tunel sub Dunăre spre malul sârbesc, care ducea până la fortificaţia de pe mal Elizabetfort, denumit astfel după regina austriacă, construită în baza ordinului generalului Hamilton în anul 1736 (44). A urmat conflictul austriaco-turcesc din anii 1737-1739 şi insuccesele catastrofale ale Austriecilor, mai întâi la asediul Vidinului de câtre mareşalul Kavenhiler, apoi înfrângerile de la Brza Palanka şi Sip (45). În 11 noiembrie1737 paşa de la Vidin a ajuns până la Orşova cu 130 bărci şi aici în 9.11.1737 a scufundat vasele împărăteşti cu pânze "Karl" şi "Elizabet", înarmate cu câte 22 tunuri, şi doar iarna a împiedicat succesul asediului osmanliilor asupra Orşovei (46). Atacurile turceşti au continuat în primăvara anului 1738 prin acţiunile armatei formate din 20.000 de ostaşi conduse de Amiakum-paşa. Kanic observă că mulţumită adăposturilor construite excepţional, nici cetatea insulei care a fost apărată de 2000 oameni, şi nici Elizabetfort-ul care a fost apărat de 240 ostaşi, nu au fost mai grav deteriorate de focul duşmanilor (47). El consideră că birocraţia regală a distrus realizările prinţului Eugeniu şi o parte însemnată a trupelor de ocupaţie turceşti au fost formate din ţărani valahi amărâţi din zone muntoase (48). Ileana Roman în monografia sa "Ada Kale" indică faptul că în vara anului 1738 sultanul a trimis alţi doi paşi - pe fiul său Halil beg şi pe Mavrocordat cu 10.000 luptători, din care 3000 au fost Valahi, ceea ce a dus la asediul cetăţii Ada-Kaleh în perioadă de 69 zile (49). Totodată a fost purtată luptă grea pentru apropiata Mehadia pe partea română a Dunării. Aici la 9 iulie 1738 în faţa atacurilor austriece s-au predat 600 ieniceri, iar după aceasta o delegaţie română înaintează scuze pentru lipsa de loialitate faţă de domnitorul austriac şi dovezi de supunere faţă de coroană. Atacul forţelor turceşti proaspete conduse de marele vizir a avut ca rezultat "o întrecere nobilă în care, împreună cu prinţul şi conducătorul lor, Austriecii au arătat adevărate miracole de vitejie şi au respins duşmanul, dezactivându-i 5.000 oameni" (50). Aceasta a fost doar o sclipire de moment a forţei regale între Mehadia şi Orşova, pentru că deja la 16 iulie a fost ordonată retragerea câtre Caransebeş. Apărătorii austrieci ai fortificaţiei Karolina de pe Ada - Kaleh - 1200 luptători, sub comanda colonelului Kerenberg, după atacuri groaznice pe durată a mai multe zile cu foc provenind de la 120 tunuri şi 40 mezere, s-au predat osmanliilor cu condiţia trecerii libere spre Beograd; comandantul Elizabetfort-ului încă un timp după aceasta a opus rezistenţă (51). Gligorije Elezović a descoperit la Constantinopol, în biblioteca muzeului Topkan, o hartă reprezentând cursul luptei pentru Ada-Kaleh din anul 1738. Apoi a descoperit textul lui Fevri Kurtoglu, profesor la liceul naval din Constantinopol, însoţit de desen reprezentând lupta pentru Ada-Kaleh (52). Pe originalul desenului sunt înscrise date relevante pentru urmărirea raportului de forţe şi a activităţilor militare din vara anului 1738. În palanca Tekija a fost repartizat Mirza cu artileria lui paşa, iar pe Dunăre, în faţa Tekijei a fost aliniată flota sultanului. Vizavi de acestea, dar pe malul opus, în direcţia punctului limită al Ada - Kaleh din amonte, sunt aliniate "unităţile de ieniceri, spahii şi serdengecidii". Peste tot în jurul insulei sunt poziţionate bărci. Pe dealul Alion se află meterezul comandantului principal, iar puţin mai în aval meterezul Tuz-paşei, de asemenea pe Alion. Lângă punctul limită în aval al insulei, pe partea sârbească a Dunării, se afla meterezul valiului, Dijar Bekir Ali - paşa, iar în dreptul acestei formaţiuni, pe partea română a râului, spre punctul limită în aval al insulei, se afla meterezul Mamalului (53). Pe insulă se observă: palisada cu chernele, bărci legate, palisada cu două rânduri de construcţii pentru tunuri şi un rând pentru muşchetari, şanţ larg de la un capăt la altul, jos pentru artilerie iar sus construcţii pentru puşcaşi, palisada dublă pentru tunuri şi muşchetari, case şi clădiri în interiorul oraşului, grădină, palisada mare

26

pe partea spre Feth-i-Islam, depozitul de muniţii, palisada eliptică (54). Desenul are şi observaţii: "Oraşul menţionat în toate palisadele şi în alte locuri dispunea de 151 tunuri capabile de acţiune şi de 24 aruncătoare de bombe, care pe întreaga durată a asediului au fost zi şi noapte active. De la capul palisadei mari pentru muşchetari pe insula menţionată, pe partea belgrădeană şi până la vârful palisadei mari triunghiulare pe partea fetislam, pe lungime de 2150 arşini, terenul este în anumite locuri neu niform. Tot astfel lăţimea a jumătate din Dunăre care curge din partea fortificaţiei Sistab spre insula menţionată este de 520 arşini, iar în partea spre Orşova unde curge a doua jumătate a Dunării, lăţimea este de 425 arşini. Pe întreaga această lungime se află şanţuri în care la distanţă de 10 arşini sunt înfipte ţepe, de care sunt legate cu lanţuri bărcile". (55). Prima iniţiativă în domeniul construcţiilor a autorităţilor turceşti pe insulă a fost edificarea minaretului şi transformarea clădirii comenzii militare în moschee, iar din anul 1739 începe era prezenţei turceşti stabile care va dura până la scufundarea insulei cu ocazia construcţiei centralei hidroelectrice Porţile de Fier (56). Acest lucru nu înseamnă că locuitorii insulei au fost exclusiv Osmanlii, fapt confirmat şi de rezultatele recensământului din anul 1741 (57). În cadrul cadilukului Fetislamic, au fost luaţi în evidenţă contribuabilii "oraşului Ada Orşova", pentru Mahalaua Ferentz, Mahalaua Ab, Mahalaua Putnik şi vâslaşi menţionaţi separat (58). În oraşul Ada Orşova - oraş de pe Ada - Kaleh sunt consemnaţi cu ocazia recensământului: Nedelico Mrzac, Mihalcea Alexa, Stoio Milco, Alexandru Barbu, Stanciul Mihalcea, Todo Petre, Dimitraşco Jivul, Iovan Boghinia, Crsta Velco, Abram Babalic, Postol Anchici, Stoico Dobra, Nico Anchici, Dimitre Nico, Giora Mihailo, Stan Began, Petre Mladen-Vucia. În mahalaua Ferenţz aceştia au fost: Ferentz Fuico, Prvul Bugarce, Iovan Babaţia, Prvul Stania, Iancul Preda, Petre Diac, Nicola Lino, Giorca Mihai, Ioan Caşuga, Barbul Barzica, Janoş Pava, Vintila Terzia, Ciorca Dungier, Ioan Mrţoici, Giora Lapadat, Ilia Ianoş, Bela Picior, Nicola Birov, Simo Terzia, Gligora Olar, Iacob Ghintuşa, Velico Bogdan, Dragota Slabouman, Iacob Rogaci, Radul Vladici, Dimitrie Bostangia, Preda Bostangia, Paun Bostangia, Stanciul Gazibara. Mahalaua Putnic avea în cadrul său contribuabilii: Vucia Began, Iancul Bai, Vasilcio Cogiaman, Ion Mihai, Nica Craciun, Matei Olar, Ioan Dragul, Groz Nedelia, Smadu Ilie, Gina Dungier, George Ţaran, Draghici Dragul, Nicola Mungia, Nicoiţa Nedelia. Mahalaua Ab avea în componenţa sa 19 asemenea persoane: Nicola Stanciul, Dimitre Schitina, Despot Vrhcici, Ioan Ianoş, Giora Bosioc, Vladul Voila, Nicola Voila, Petre Lijibure, Vladica Nedelia, Ioan Cioriţaş, Petre Haciacachi, Pana Angili, Broz Belan, Vuiomir Zmaica, Petre Dughi, Prlia Guţin, Petraşco Velica, George Surdul. Semnaţi ca şi cârmaci au fost: Ioan Ugrin, Mihul Voica, Rain Sibin, Petre Mihai, Ioan Ieremia, Ioan Draghici, Giora Smilian, Curta Gita, Crsta Moise, Sava Pop, Nicola Birov, Petre Ivco, Giora Boghici, Miloi Slabouman, Crsta Moise, Vasil Cielaco, Preda Vucsan, Ioan Dughi, Pavel Craciu-Trna, Traile Luca, Pana Ion, Andrei Toboş, Aritina Ieremia, Udra Olar, Pavel Smiliar, Pavel Belan, Ioan Slabouman, Stoian Slabouman, Jivan Slabouman, Prvul Slabouman, Iacov Slabouman şi Rista Slabouman (59). Fortificarea de pe insula Ada-Kaleh a fost atât de puternică încât s-a dovedit a fi practic imposibil de cucerit chiar şi pentru constructorii săi Austriecii pe timpul invaziei din luna septembrie a anului 1789. Atunci, datorită structurii de securitate excepţionale a fortificărilor, în total 800 de oameni au reuşit să reziste atacurilor a 18.000 soldaţi austrieci, rezistând la bombardamente pe durată de opt zile cu 27.000 proiectile (60). De abia în primăvara anului 1790, turcii conduşi de paşa Mehmed Tarik / Tahir au predat insula după blocada de câteva luni (61). Protagonistul întâmplărilor Stoica din Haţeg, în amintirile sale confirmă faptul că, un număr însemnat de Sârbi a luptat de partea Austriecilor, printre care maiorul Rakićević, oberlaitman Mita Atanasijević, Djordje Pavić, Dimitrije Popović, căpitanul Antonović, maiorul Maovac (62). El mărturiseşte că spre sfârşitul lunii martie a anului 1790 înalţii ofiţeri austrieci Vartensleben şi Klerfi l-au informat pe A. Maovac că paşa de Ada-Kaleh doreşte să i se predea exclusiv lui. Împreună cu căpitanul Daun şi cu interpretul Petrosije, Maovac s-a prezenta la locul convenit pentru negocieri. "Când a sosit acolo, au strigat că maiorul Maovac îl cheamă pe Mustaf- aga şi pe Ismail Bošnjak. Aceştia i-au transportat cinstit peste arătură şi i-au introdus în cetate în faţa paşei Tahir (63). Ei au purtat negocieri în cetate de la 26 până la 31 martie, când Turcii au predat cetatea, iar Maovac a fost numit comandant al acesteia (64). Prezenţa pe insulă de un an de zile care a urmat, a fost folosită de autorităţile austriece pentru transformarea moscheei în mănăstire franciscană (65). Deja după un an de zile a fost încheiată pacea de la Sviştov, graniţele austriece de pe râul învecinat Cerna au fost stabilite pentru un lung şir de ani, astfel încât Orşova a rămas ultimul bastion al vestului, în timp ce Ada-Kaleh a fost predat Turcilor. 4. Prima răscoală a sârbilor În istoria sârbilor Ada-Kaleh este pomenit cel mai adesea ca loc de refugiu temporar, apoi şi de pătimire a dahiilor belgrădene, urmare a căror guvernări tiranice a şi izbucnit Prima răscoală a sârbilor. O descriere detaliată a evenimentelor este conţinută în scrisoarea lui Mihail Peić, protopop de Zemun, adresată mitropolitului Stefan Stratimirović, datată 1. august 1804. Se menţionează faptul că dahiile “cu cei 71 de oameni ai lor”, au dat să fugă cu bărci în aval pe Dunăre, dar de la Poreč au ajuns la Ada Kaleh doar cu 12 ajutoare. Când l-au anunţat insularii pe aga Regep despre sosirea dahiilor, acesta i-a predat lui Karađorđe scrisoarea adresată lui aga Ibrahim, comandantul Ada Kaleh-ului şi unchiului lui aga Regep, să taie capetele dahiilor, spunându-i conducătorului răsculaţilor sârbi ca, împreună cu zece oameni de-ai lui aga Regep, “spre o mai bună crezare” să plece pe insulă Milenko Stojković, “comandantul detaşamentului din Požarevac” (66). Astfel a ajuns Milenko în 25 iulie la ora 6 la Orşova şi i-a predat scrisoarea lui Ibrahim. Astfel Ibrahim dădu imediat poruncă şi numi 50 de turci aleşi, care împreună cu Milenko şi cei 27 de flăcăi ai săi, să îi execute pe dahii. Când trecuse de ora 9 şi dahiile luaseră cină şi de asemenea se dezbrăcaseră şi se culcaseră să doarmă, atunci aceştia, desemnaţi, s-au furişat încet spre conac şi dintr-o dată traseră focuri prin geamuri în cameră. Atunci dahiile se apucară de arme şi au menţinut focul timp de 8 ore, nevrând să se predea de vii. Iar când focul a încetat, s-au năpustit ai noştri cu asalt asupra acelei camere şi au spart uşa cu topoare, şi i-au găsit morţi pe Kuciukali, pe Aganli şi pe Mula Iusuf, iar pe Fociogli încă în viaţă, dar grav rănit. Atunci Fociogli ceru apă să bea, iar apoi să facă cu el ce-or vrea, la care rugăminţi, un sârb scoase pistolul şi-l împuşcă în piept, iar ceilalţi săriră şi le tăiară capete la toţi. În această luptă a murit şi unul din cei mai buni flăcăi de-ai lui Milenko şi unul de-al lui aga Regep. După aceea se duseră la conacul unde se aflau flăcăii dahiilor şi le propuseră să se predea. Aceştia la început nu au vrut, ci au tras un foc asupra sârbilor şi turcilor; văzând aceştia că nu au scăpare, s-au predat şi le-au fost tăiate capetele la toţi. Dimineaţa, când s-a luminat de ziuă, au chemat pe un ţigan să spele de sânge capetele tăiate şi apoi să le jupoaie capetele la burduf. Ţiganul, speriat, a spălat capetele, iar când a spălat trei dintre ele şi a început să-l spele pe al patrulea, al lui Aganli, din păcate l-a scăpat în Dunăre. Apoi îi aplicară bietului ţigan 500 de lovituri cu beţe peste tălpi; probabil nu va supravieţui. Apoi jupuiră cele trei capete, le umplură cu lână şi în ziua de duminică la orele 6 dimineaţa Milenko le duse la Beograd, şi le predară lui aga Regep comandantul Ada-Kaleh-ului. Iar când aceste capete fuseseră aduse la vizir, atunci

27

vizirul puse pe umerii lui aga Regep o bundă, şi pe umerii a şapte flăcăi aleşi ai acestuia de asemenea, şi le dădu şi bacşiş, iar vasalilor sârbi deocamdată nu le-a fost dat nimic pentru dovada de vitejie” (67). Scriind biografia lui Milenko Stojković, Vuk S. Karadžić prezintă întrucâtva diferit evenimentele, conform oarecum cu noţiunea de astăzi de “propagandă pozitivă”. “La sfârşitul verii în anul 1804, când dahiile fugiră din Belgrad la Ada Kaleh, sârbii, la înţelegere cu paşa Becir, l-au trimis pe Milenko cu 40-50 de flăcăi, cu recomandare din partea lui Regep către unchiul său Ibrahim, care era comandant peste Ada Kaleh, să-i omoare pe dahii, iar capetele lor să le aducă la Belgrad. Pe drum, Milenko, când a ajuns la Tekija, i-a ascuns pe oamenii săi, iar el singur, deghizat în straie simple de valah, s-a dus în Ada Kaleh şi i-a predat lui Ibrahim scrisoarea de la Regep. Când a văzut Ibrahim ce i se scrie, îi spuse lui Milenko să vină deseară, după ce se va însera, şi el îi va arăta unde stau dahiile şi să facă cu ei cum o şti. Seara când a venit Milenko cu flăcăii şi i-a fost arătată casa în care se aflau dahiile, el i-a atacat şi i-a omorât iar capetele lor le-a tăiat şi le-a dus la Beograd /fireşte că aici a dobândit Milenko şi bani şi alte lucruri de preţ/ (68). Sima Milutinović (1791-1848), compunând poezia "Indiferenţa domniei Turceşti", a descris astfel fondul întâmplărilor: “Acum Gušanac, după a sa vroire / s-a grăbit să le dea drumul dahiilor pe Dunăre în jos/ De unde calea le este deschisă peste tot / ... / Spre norocul sârbilor şi al acelui paşă virtuos / Fiind deja pus în libertate / acolo s-a nimerit să fie aga Regep / al cărui unchi Ibrahim cel vestit / stăpânea Ada Kaleh-ul şi Kladova / în calitate de guvernator al ţinutului sultanei;”/ (69). Regiunea Porţilor de Fier, la începutul veacului al XIX-lea, a fost câmp de lupte, purtate în împrejurimile localităţii sârbe Tekija, de câtre spahiul rebel din Vidin Pazvan Oglu, împotrivă unităţilor militare regulare turceşti, iar povestitorul valah popular din părţile Kladovei, secole de-a rândul a păstrat amintirea lui bulibaşa Stojan, duşman aprig al osmanliilor, pe care propriul său naş, Karapandža, cneazul Krainei, l-a trădat lui Pazvan Oglu, pentru ca turcii să-l ucidă în "bastionul credinţei sale"- fortăreaţa Fetislam. Pe malul românesc, era foarte temut la timpul său rebelul aga Bejtula (70). Stăruinţele asidue ale sârbilor şi ruşilor de a cuceri Kladovo în anii 1809-1810, au culminat în perioada augustseptembrie 1810. La trei zile, după ce pieriseră circa o sută de apărători ai cetăţii, în încercarea de a sparge asediul, la 1 august 1810, profitând de intemperii, o navă, încărcată cu hrană şi muniţie, s-a urnit din Ada Kaleh spre cetatea turcească Fetislam/Kladovo. Misiunea nereuşită a acesteia este descrisă de Sima Milutinović în eposul "Cucerirea Kladovei". Sârbii au reuşit prin garde, respectiv cu stâlpi de lemn, “să îngrădească cursul celui mai mare fluviu din Europa astfel ca vrabia să nu poată trece, darămite o navă cu o încărcătură mare (71). Unitatea turcească din Kladova s-a predat în data de 14 septembrie. În zona Dunării la Porţile de Fier mai rămăsese doar Ada Kaleh ca bastion otoman. În toiul războiului ruso-turc din anul 1810 şi conducătorul luptătorilor valahi Tudor Vladimirescu a participat la cucerirea insulei (72). Luptele au fost purtate atât de armata rusă cât şi de unităţile sârbeşti, care au încercuit insula Ada-Kaleh “şi de partea sârbească şi de cea valahă”, dar deja în 1812, prin Tratatul de Pace de la Bucureşti, insula a fost restituită Turciei (73). Între timp, insula, ca de altfel şi Kladova şi-au pierdut din importanţă, când comandantul Armatei ruse moldovene M. I. Kutuzov a emis ordin, ca drumul comercial din Vidin să meargă prin Calafat şi prin Orşova, ocolind administraţia Ada Kaleh-ului (74). Administratorul Ada Kaleh-ului, aga Regep, periclita serios poziţiile răsculaţilor de pe malul sârbesc al Dunării, prin organizarea cetelor de haiduci, care comiteau des tâlhării şi crime pe teritoriul aflat sub administraţie sârbă. Unul din cei mai redutabili mercenari ai săi, dintre cei care tâlhăreau prin localităţile din jurul Kladovei, a fost haiducul Ghiţă, pe a cărui soră aga Regep o ţinea în haremul său (75). De aceea, Karađorđe, la 13 noiembrie 1812 a dat poruncă Consiliului, ca voievodul Kladovei “să dea drumul haiducilor (sârbi) în partea aceea, spre a închide drumul lui Regep şi până la cetatea însăşi să prade şi să bată tot ce se poate”, ceea ce a însemnat: să taie legăturile lui Regep cu centrele importante ale puterii otomane pe Dunăre, dar şi cu furnizorii austrieci ai insulei (76). La oferta lui Ghiţă de a trece de partea sârbilor, Karadjordje, deşi în data de 18 februarie 1813 a refuzat să trateze direct, totuşi, la începutul lunii martie 1813 a consimţit alianţa cu acesta, poruncindu-i voievodului de Kladovo, să îi permită lui Ghiţă “să stea unde vrea” (77). Ghiţă a ales Kladova, deoarece în anul 1811 acolo se căsătorise cu Jelenka, o turcoaică creştinată din haremul lui Milenko Stojković, a cărei mamă trăia la Vârciorova, pe partea română a Dunării, vizavi de Ada Kaleh (78). Această femeie de o frumuseţe deosebită a devenit un deceniu mai târziu favorita domnitorului Serbiei Miloš Obrenović şi mama fiului acestuia Gavrilo Obrenović (79). În luna iulie 1813. a fost declarat “gihadul” împotrivă “necredincioşilor sârbi”, cu poruncă de la Mahmud al Doilea, să se purceadă la exterminarea lor şi ducerea în robie. “Turcii se năpustiră asupra norodului precum fiarele sălbatice... plânsul ş i bocetele robilor sârbi se amestecau cu icnetele tâlharilor fericiţi care se grăbeau să-şi vândă marfa agenţilor de la târgurile de robi cele mai îndepărtate din împărăţia turcească” (80). O ciocnire de proporţii mai mari dintre sârbi şi turci în anul 1813 a fost provocată de intervenţia militară a trupelor de pe Ada Kaleh, ale lui aga Regep, în scopul de a-i împiedica pe sârbii subdunăreni să treacă de pe Ada Kaleh în interiorul ţării. “Când turcii lui Regep din Ada Kaleh au trecut pentru prima dată în Ključ spre a nu permite norodului să fugă înăuntru în Serbia şi să-l întoarcă la Ada Kaleh, şi acolo se ciocniră cu Milutin, fratele lui Veljko” (81). Biograful lui Haiduc Veljko, Konstantin Nenadović a descris conflictul armat sârbo-turc prin cuvintele: “Turcii lui Regep de pe Ada Kaleh se arătară pentru prima dată la Kladova în jurul datei de 24 iunie, îi atacară pe ţăranii care-şi ascundeau averea şi membrii familiei în munţi şi au prădat patru sate şi le-au luat spre a le duce în robie pe Ada Kaleh. Primul a intrat în luptă cu ei Milutin fratele lui Veljko şi îi zdrobi pe duşmani, dar nu le-a putut smulge toţi robii şi prada, căci nu putu, cu călăreţii săi, să-i urmărească în toate părţile prin dealuri. Dar imediat după aceea, sârbii, la porunca lui Karađorđe se răzbunară suficient pe Regep: i-au incendiat satul Džavran şi tot ce se considera a fi al lui, şi tot ce au apucat au prădat şi au omorât” (82). Paşa din Ada Kaleh, a cucerit cu armata sa Kladova în noaptea de 25 spre 26 august 1813, deoarece, procedând contrar ordinului lui Karađorđe de a se apăra Kladova cu orice preţ, voievodul Kladovei Živko Konstantinović “fugi noaptea din cetate doar cu flăcăii şi holteii săi, fără a-i anunţa pe soldaţi, care apoi fuseseră acolo toţi omorâţi”. A urmat un măcel înspăimântător asupra civililor şi trupelor, inclusiv asupra refugiaţilor din şase sate învecinate, puse sub protecţia voievodului Kladovei (83). Vina pentru predarea cu uşurinţă a sârbilor o purta şi cneazul de Kladova Kračun Nikolajević, care avea o soră în haremul lui aga Regep pe Ada Kaleh. Acesta, cu ajutorul lui Aga, a scăpat de pedeapsa cu moartea, la care a fost condamnat Živko Konstantinović de câtre Karađorđe în Belgrad, unde a şi fost executat prin împuşcare în septembrie 1813, împreună cu un membru al Magistraturii din Kladova, Josif Petrović (84). Luptele sârbo-turce au culminat cu bătălia de la Negotin, unde în ajutorul turcilor au venit “Regep din Ada Kaleh şi cneazul caravalah Karagea şi însuşi marele vizir Ruşid /Hurşid/ paşa” (85).

28

5. Administraţia Ada Kaleh-ului asupra cetăţii Ključ şi asupra Krainei în anii 1813-1829 Despre împărţirea ocârmuirii otomane în vremurile ce au urmat, Vuk Karadžić a scris în lucrarea "Географскостатистическо описаније Србије" (Descrierea geografico - statistică a Serbiei), că Negotinul şi Kladova, (referindu-se la înaltul lor grad de autonomie), erau mai de demult de sine stătătoare, aşa că de curând, din anul 1813, au fost subordonate Ada Kaleh-ului, care este acum de sine stătător ca un paşalâc mic” (86). Unul din cele mai rele măsuri întreprinse de “administraţia Ada Kaleh-ului” faţă de populaţia sârbă, se referea la destabilizarea instituţiilor Bisericii Creştine Ortodoxe. “În jurul anului 1807 a venit la Orşova un preot grec şi s-a plâns negustorilor de aici, că nu are cu ce să se ducă mai departe încotro plecase. Negustorii i-au strâns imediat şi i-au dat ceva bani, dar el, în loc să meargă unde zicea că plecase, se duse pe Ada Kaleh la Regep şi mai întâi deveni la el pandur, apoi ca un bulibaşa peste panduri, cu care mergea prin Valahia de se lupta, şi la urmă ca supraveghetor al sării, pe care Regep o expedia pe nave în Bosnia şi o vindea. În anul 1813 când Regep porni la Constantinopol, îl întrebă pe acel preot ce doreşte să-i rezolve pentru că l-a slujit, iar el îi răspunse că ar dori să fie la Belgrad vlădică. Acestea fiind zise, Regep îl trimise imediat cu recomandările sale la Sofia, unde-l făcură episcop, dar fiindcă între timp marele vizir /Hurşid paşa/ deja pusese la Belgrad pe un popă din Niş, care, pe vremea războiului cu sârbii, i-a scris scrisori şi i-a tălmăcit, el veni în Serbia ca mitropolit (87). Arătând că abuzurile vlădicilor greci, ale fanarioţilor rău fămaţi, care “blestemau poporul şi şi-l supuneau cu ajutorul puterii turcilor” se urâseră poporului sârb, Radoslav Grujić citează tocmai “exemplul de la Ada Kaleh”: “Aga Regep a pus de mitropolit pe un călugăr grec netrebnic, unul care s-a lepădat de mantie călugărească, care fusese la el, în Ada Kaleh, pandur şi bulibaşă” (88). Ambiţiile domnitorului Ada Kaleh-ului, după cum a reieşit, au depăşit posibilităţile sale, astfel că, nereuşind să devină vizir în paşalâcul Belgradului, a fost executat de către autorităţile otomane în octombrie 1814 cu acuzaţii că l-ar fi ajutat pe Karađorđe în organizarea Primei răscoale sârbe (89). Pe de altă parte, în privinţa ajutorului acordat sârbilor în eforturile de a se feri de atacuri în Paşalâcul Vidinului, s-au remarcat fraţii lui aga Regep: aga Becir şi aga Sali, care după moartea fratelui lor refuzau să predea Ada Kaleh noului comandant, beiului Derviş, fiul lui Mustafa paşa din Belgrad, omorât de dahii (90). Aşa s-a întâmplat ca fraţii lui Regep să fie aliaţii lui Miloš Obrenović pe timpul celei de a doua răscoale a sârbilor în 1815, în luptele împotrivă unui feroce sârb turcit Sulejman paşa Skopljanac, urmaşul nobilului Mihail din Bugojno. În luna mai 1815, din ordinul lui Miloš, unul din conducătorii răscoalei sârbilor Pavle Cukić a fost numit să meargă la Ada Kaleh “cu trupa sa, pentru a-l elibera pe încercuitul aga Becir şi să-i lase o unitate de sârbi la Ada sub comandanţi sârbi” (91). Însă, fiind sub asediul lui Sulejman paşa Skopljanac, ei n-au reuşit să menţină Ada Kaleh-ul, printre altele şi din cauză că s-a renunţat la trimiterea ajutorului sârb în momentul când armata turcă sub Maraşli paşa ajunsese la Morava (92). În acea perioadă pe scena politică a Serbiei a păşit, chiar de pe Ada Kaleh, un grec din Ioannina, Georgios Papazoglu, respectiv Đorđe Popović /Ćeleš/, persoană ce s-a bucurat de cea mai mare încredere din partea lui Miloš Obrenović. Mihajlo Gavrilović scrie despre el: “În anul 1814 fusese în Valahia, unde un conaţional de-al său i-a încredinţat porcii spre a-i vinde în Banat. El a şi făcut-o, dar cu banii aceştia nu s-a întors la grec, ci s-a dus la Ada Kaleh. În anul 1815 fraţii lui Regep, strâmtoraţi de armata sultanului, l-au trimis – ca pe un creştin, deoarece sârbeşte nu ştia deloc – la sârbi spre a se înţelege cu aceştia, ca Miloš să lupte cu ei împreună împotriva sultanului. Văzând Đ. Popović că tratativele lui Miloš cu turcii se vor încheia cu bine şi că nu va ieşi nimic din plănuita acţiune comună, nu mai vru să se întoarcă la Ada Kaleh, unde ar fi fost robit de armata regală, ci rămase alături de Miloš. Aşa a deprins puţină sârbă şi a devenit interpret, împuternicit în conacul cneazului din Beograd şi a fost principalul intermediar al lui Miloš la vizir” (93). Evenimentele furtunoase din anul 1815 s-au finalizat cu predarea lui aga Becir şi aga Sali lui Veli paşa, Derviş bei Mustafapašić a fost înaintat la rang de paşă pe Ada Kaleh, iar Sulejman paşa Skopljanac, până atunci vizir al paşalâcului Belgrad, a fost numit vizir în Bosnia (94). Sara Karapandžić, văduva lui Mihail, fost cneaz al Krainei, în luna martie a anului 1816 într-o scrisoare adresată lui Vuk S. Karadžić relatează: “În Ada rămase Derviş bei, de sârbi se aude de bine, dar nu ştiu până când” (95). Temerile sale s-au adeverit deja în anul 1818. Derviş bei a fost numit vizir la Vidin, iar Abdurahman paşa a devenit “comandant şi înaltul apărător al Ada Kaleh-ului”. Pe timpul ocârmuirii sale, în ianuarie 1821 a izbucnit răscoala în Valahia, iniţial îndreptată împotriva boierilor autohtoni. Un rol important în cadrul răscoalei l-a avut Ghiţă, fostul haiduc aliat al lui aga Regep. S-au purtat lupte aprige împotriva turcilor în zona mănăstirii Tismana, de dincolo de Dunăre. Un raport rusesc din acea perioadă sună astfel: “Un comandant de panduri pe numele său Ghiţă, având sub comanda sa vreo mie de oameni, este stăpân în munţii ţinutului Mehedinţi şi zilnic îi atacă pe turci” (96). Ştirea de pe teren a fost confirmată şi de Vule Gligorijević, informatorul lui Miloš Obrenović, "care prin intermediul soţiei era indirect rudă cu Ghiţă." “Astăzi sosi negustor din Orşova…şi de la el înţelesei noutăţi neconvenabile: că Valahia toată a căzut sub turci... şi că doar Ghiţă se mai menţine prin munţi cu 1.000 de suflete” (97). Pe timpul luptelor, Jelenka, nevasta lui Ghiţă, a petrecut cu mama lui la Vârciorova, vizavi de Ada Kaleh (98). În acelaşi an 1821 pe Abdurahman paşa l-a înlocuit în funcţia de domnitor al Ada Kaleh-ului, Abdul Kerim paşa, dat fiind că predecesorul său devenise vizir al Beogradului.(99) La solicitarea lui Miloš Obrenović, în ianuarie 1822, Jelenka trece în capitala sa Kragujevac, “fiind aici de trebuinţă pentru instruirea Petriei, fiicei Domnitorului, în treburile femeieşti” (100). În anul următor favorita lui Miloš avea să fie interpret cu ocazia vizitei făcute de soţia lui, Ljubica Obrenović, la soţia lui Abdurahman paşa, fost al Ada Kaleh-ului, iar acum vizir al Belgradului, “căci cunoştea limbile acesteia: turca şi valaha”, iar deja după trei ani apărea în public drept a doua soţie a lui Miloš şi mama fiului său Gavrilo (101). De Crăciun în anul 1826, pe când părăsea Belgradul trecând spre a fi vizir în Bosnia, “spre a-i pune la punct pe bosnieci”, Abdurahman a primit delegaţia boierilor sârbi, de care s-a despărţit în ton prietenesc, cu inevitabila pomenire a Ada Kaleh-ului în contextul relaţiilor diferitelor nivele de ocârmuire otomană; pe vremea domniei sale a fost asigurată autonomia fiscală a Serbiei şi premizele pentru emanciparea totală a acesteia de sub stăpânirea turcească. Pe timpul ocârmuirii lui Abdul Kerim asupra Ada Kaleh-ului, privilegiile de autonomie deja ciuntite ale Krajinei şi Ključului au fost semnificativ degradate. Cneazul Krajinei, Cenča, “supus total turcilor", sub patronajul lui Abdul Kerim paşa, a introdus noi biruri, informându-l în prealabil că şi “Krajina intenţionează ca împreună cu Serbia să se ridice împotriva turcilor" (103). Una din danii nou stabilite se referea la taxe pentru viţa de vie: “Hagi Abdul Kerim Arif paşa, muhafuz de Ada Kaleh, prin prezentul ordin, le ordonă cadiului Fetislamului, voievodului Fetislamului Seifudin paşa, voievodului Negotinului, aznadar aga Sulejma n, baş-cneazului Fetislamului, Nikola, baş-cneazului Negotinului, Stanoje, baş-cneazului Cenča şi întregului popor creştin şi cnejilor din satele şi oraşele ţinutului Negotin, ca de acum şi până în veac să încaseze de la norod şi taxa de vie, câte 52 parale. Scris în

29

1238-1822” (104). Spre deosebire de situaţia de dinaintea Primei răscoale a sârbilor, Ključ şi Krajina au fost în situaţia ca, conducătorii- cnejii lor, să fie numiţi şi revocaţi din funcţie de câtre paşa de Ada Kaleh, au fost stabilite obligaţiile de robotă şi de tractare a navelor prin Porţile de Fier cu forţă umană, în fiecare sat a fost instalat un sub-paşă. În anul 1828/1829 ocârmuitor al Ada Kaleh-ului a devenit Osman paşa, fiul sârbului turcit Sulejman paşa Skopljanac; el a intensificat represaliile asupra supuşilor săi sârbi din Ključ şi Krajina. Terminarea războiului ruso-turc şi Pacea de la Edrene din 1829 au creat Turciei obligaţia de a restitui Serbiei administraţia teritoriilor luate în anul 1813, dar prevederea aceasta va mai rămâne câţiva ani următori doar pe hârtie (105). Prin hatişeriful din 3/16 august 1830, Miloš Obrenović este confirmat în funcţia de baş-cneaz, care va deţine puterea armată necesară pentru înlăturarea neliniştilor şi neorânduielilor “şi pentru poliţia ţării”. Tuturor musulmanilor, cu excepţia celor care aparţin de garnizoanele oraşelor, le este interzis să locuiască în Serbia, şi acelora care aveau averi imobile, le-a fost lăsat un răgaz de un an, spre a le vinde sârbilor. Imediat după încheierea păcii ruso-turce, pe Ada Kaleh a fost construit un port mare şi au fost renovate clădirile existente, ceea ce a creat condiţii pentru dezvoltarea comerţului (106). Factor perturbator erau însă stăruinţele ocârmuitorului insulei de a nu accepta abateri de pe poziţia de stăpân asupra ţinuturilor Ključ şi Krajina. Dimpotrivă, le permitea trupelor lui Uzun Ali, ca din Kladova să pornească în acţiuni de tâlhărire a satelor învecinate, ceea ce sprijineau trupele sale din Sip şi din Tekija (107). După cum conchide Vladimir Stojančević, finalizarea de drept a conflictului sârbo-turc în Ključ, s-a instituit definitiv abia când cneazul Miloš şi paşa Ada Kaleh-ului au primit raport oficial de la Constantinopol privind obligaţia de retragere a otomanilor de pe partea de uscat a ţinutului Ključ, mai puţin de pe terenul cetăţii Fetislam (108). După punerea în practică a acestei hotărâri, un însemnat număr de creştini a părăsit Ada Kaleh-ul şi s-a aşezat în Kladova; printre alţii: negustorul de vite Marinko Dumitru cu fii Ilija şi Nikola, meseriaşul Petar Kostandin cu fiul Dimitrije, Dimitrije Božinović cu fratele Boško şi nepotul Toma Đorđević, Njagul Petrović, Simo Kostandinović cu fiul vitreg Ghiţă, Jovan Živković, Dimitrije Barbul (109). Până în anul 1833 paşa din Ada Kaleh lua, pe seama zeciuielii, din Ključ şi Krajina: 70.000 ocale grâu (1 ocă = 1,28184 kg), 12.000 ocale orz, 15.000 ocale porumb, 7.000 ocale must pentru “viile fără de stăpân din Ključ”, o jumătate ocă de miere de la fiecare stup, 30.000 bucăţi lemne, 6.000 ocale mangal, 300 care de fân a câte 200 ocale, 100 care de paie; aceste danii au sărăcit într-atâta ţinutul Kladovei, încât era mai rentabil să te muţi în alta parte şi să revii spre a continua activitatea după încetarea represaliilor (110). 6. Insulă între Răsărit şi Apus Prin hatişeriful din noiembrie 1833 musulmanilor le-a fost prelungit termenul de emigrare din Serbia la 5 ani, dar ţinuturile Ključ şi Krajina au fost în fine restituite Serbiei. În anul următor, Miloš Obrenović a dispus efectuarea lucrărilor de explorare şi de curăţire a porţiunii navigabile a Dunării prin Porţile de Fier (111). La mai puţin de o lună după aceea, Stefan Stefanović, comandantul militar al Dunării şi Timocului, îl informează pe cneazul sârb că, groful Széchenyi a intrat în carantină; deja a doua zi confirmă sosirea scrisorilor sale către Osman paşa şi groful Széchenyi (112). În anul 1833 Széchenyi a fost numit comisar pentru lucrările de regularizare pentru Dunărea de Jos şi sub supravegherea lui, în octombrie 1834 a fost alcătuit planul pentru regularizarea Porţilor de Fier în regiunea Ada Kaleh-ului. Aceste activităţi maghiaro-austriece erau impuse de introducerea vapoarelor în navigaţia pe Dunăre. Prin aceasta perspectivele comerţului austro-turc primeau o nouă dimensiune, şi faptul nu a scăpat atenţiei lui Miloš, astfel că a stăruit cât i-a stat în putinţă, chiar şi prin obstrucţionarea efectuării activităţilor de construcţii la Porţile de Fier, să asigure Serbiei poziţii cât mai autoritare (113). István Széchenyi (1791-1860), politician-reformator maghiar, teoretician şi scriitor, într-o serie de eseuri politice publicate în perioada 1830-1833, expunea propuneri concrete pentru reacţii de succes din partea societăţii austriece şi a celei maghiare la provocările modernizării. Unul din proiectele sale cele mai importante a fost tocmai facilitarea condiţiilor de navigaţie pe porţiunea Dunării de Jos până la Marea Neagră, pentru care depăşirea obstacolelor de la Porţile de Fier era o cerinţă crucială. Şederea sa pe Ada Kaleh a avut ca şi rezultat construirea drumului numit Széchenyi pe malul stâng al Dunării, iar la iniţiativa sa a fost introdusă navigaţia vapoarelor pe aburi pe Dunăre. A mai rămas cunoscut ca lider al aripei de dreaptă, mai temperate a mişcării reformatoare din Ungaria şi ca rival al lui Kossuth Lajos, adeptul unor schimbări radicale. Tendinţa înnăscută a lui Miloš de a depăşi problemele politice fără a face uz de forţă armată, a influenţat şi plecarea sa la Constantinopol spre a se închina sultanului la mijlocul anului 1835. În cursul acestei călătorii, vaporul cu cneazul sârb şi suita sa compusă din 60 de membri, în data de 20 iulie/2 august 1835 a sosit în portul Ada Kaleh. “Aici Cneazul Miloš şi suita sa au fost întâmpinaţi de câtre Osman paşa, comandantul Ada Kaleh-ului, dar a venit şi comandantul Orşovei, maiorul Milenković cu câţiva ofiţeri. La intrarea în oraş oaspeţii au fost întâmpinaţi şi salutaţi cu salve de onoare trase de optsprezece tunuri. În aceeaşi zi şi-au continuat călătoria pe Dunăre” – a notat un participant la călătorie, Sima Milutinović Sarajlija (114). La Răsărit mai domnea încă aparenţa stabilităţii Imperiului Otoman, pe valurile căreia plutea cu succes viaţa economică a insulei Ada Kaleh, bazată pe comerţ internaţional. Pe malurile Dunării de Sus, în anii patruzeci, conflictul politic dintre István Széchenyi şi Lajos Kossuth s-a agravat ajungând la dimensiuni dramatice. Solicitările lui Kossuth pentru autoadministraţia Ungariei în cadrul Monarhiei Habsburgice, apelurile de boicotare a mărfurilor aduse din alte părţi ale Împărăţiei au dus societatea maghiară la evenimentele revoluţionare din 1848, începând cu 15 martie 1848. Victoria de scurtă durată a lui Kossuth s-a încheiat cu înfrângerea definitivă a armatei eliberatoare maghiare la Timişoara în data de 9 august 1849, când acţiunile unite ale armatelor imperiale austriece şi ruse, au determinat abdicarea sa şi retragerea în Turcia. Prima parte a exilului său s-a desfăşurat pe insula Ada Kaleh, începând cu 25 august 1849. “Pe insulă Kossuth a fost întâmpinat regeşte, iar de aici şi până la Vidin l-au însoţit oamenii lui Mustafa de Ada Kaleh” (115). Noua administraţie sârbească a acordat o atenţie însemnată ţinuturilor de graniţă ale ţării, astfel încât medicul raional Andrija P. Ivanović în lucrarea sa Opisanije Okružija krajinskog (Descrierea Raionului Krajina), publicată în anul 1853, a consemnat date privitoare la insulă: “Mai jos de Tekija, pe insula dunăreană dintre Serbia şi Banat se află vechea cetate denumită Ada Kaleh, cu 120 de case şi 112 familii turceşti; aici trăiesc şi 45 de creştini. Această cetate are 312 ostaşi, aflaţi sub comanda lui Miralaj. Aici trăieşte un cadiu şi turcii îşi au geamia lor. Acestei cetăţi îi aparţine şi castelul, aflat în dreptul acesteia, pe malul sârbesc, o mică cetate sub pază turcească, ce-şi închide porţile în fiecare zi după asfinţitul soarelui” (116). După doar patru ani, în anul 1857, guvernatorul regional al ţinutului Ključ, Ilija Pčelar a publicat noi date despre situaţia insulei Ada Kaleh: “Mai jos de Tekija, la distanţă de treisferturi de oră, chiar pe cotitură şi la mijlocul Dunării dintre Serbia, Chesaria şi Valahia, se află cetatea Ada Kaleh, foarte solid şi priceput construită pe insulă, cunoscută dealtfel în hărţi ca şi “Neu Orsova”, cu 135 case şi 485 turci, printre care trăiesc şi aproximativ 30 de suflete creştine. În cetatea aceasta există o garnizoană turcească formată din 500 ostaşi, aflaţi sub comanda comandantului Miralaj. Turcii în acea cetate au geamie proprie şi un

30

cadiu. Austriecii au subzidit într-un mod miraculos cetatea aceasta cu multe lagune şi cu bolţi subterane şi au dotat-o cu turnuri necesare şi cu cetăţi mici înconjurătoare, iar după finalizare au predat-o turcilor pe bază de tratat, fără vreo bătălie. Această cetate, de cum a apucat pe mâinile turcilor, nu a fost cucerită până azi de nimeni. De această cetate aparţine şi castelul "Fort Elisabeth", în dreptul aceleiaşi cetăţi, pe malul sârbesc, cetate edificată tot de nemţi cu măiestrie, cu un turn de veghe deosebit de înalt. Cetatea Castel se închide în fiece zi la asfinţitul soarelui şi pricinuieşte călătorilor mari neplăceri, iar negustorilor însemnate piedici, căci pe acolo, pe timp de noapte, nici pe uscat şi nici pe apă, nu se poate trece. În cetatea Castel, şi în vremurile noi, mulţi locuitori sârbi şi-au găsit moartea şi mormântul în Dunăre. Sunt multe asemenea exemple triste. Toate cele trei cetăţi existente în ţinutul aceasta depind de valiul din Vidin” (117). Modalitatea de călătorie prin Castel /Elisabethfort/ în anul 1860 a fost descrisă plastic de Felix Kanitz: “În 26 iulie când am navigat prin cetatea cu terase Elisabethfort, noi ne-am grăbit, căci drumul care se ramifica la râul Kašajna, pentru a se ocoli bariera turcească, era, ce-i drept, început, dar nu şi terminat. Chiar la asfinţitul soarelui am ajuns în faţa cetăţii care ţine de Ada Kaleh, ale cărei bariere şi porţi se închideau fără posibilitate de tăgadă imediat ce răsuna prima chemare a muezinului pentru rugăciunea de seară. Călătorul, care ar fi întârziat din întâmplare, ar fi putut doar sub cerul senin să aştepte ora când muezinul, chemând la rugăciune, va anunţa ziua următoare (118). Configuraţia politică a forţelor în regiunea Ada Kaleh a fost modificată într-o măsură însemnată de acceptul sultanului, la insistenţele Franţei, pentru unirea României, în anul 1861. Celorlalte ţări creştine aflate sub sceptrul otoman le-au rămas de purtat lupte grele pentru emanciparea definitivă. În primii ani ai existenţei sale, România şi-a adus o contribuţie importantă la înarmarea armatei sârbe, permiţând tranzitul armamentului rusesc, destinat sârbilor, peste teritoriul său. Soluţionarea confl ictului sârbo-turc pe cale paşnică a survenit în anul 1867, când şase cetăţi turceşti, printre care şi Fetislam din Kladova, au fost predate în administrarea sârbilor, iar Castelul /fostul Elisabethfort/ de vizavi de Ada Kaleh, anexa seculară a insulei, conform înţelegerii la care s-a ajuns între turci şi sârbi, a fost făcut una cu pământul în anul 1868 (119). În cursul conflictului armat sârbo-turc din anul 1876, cu ocazia protestului Austro-Ungariei legat de pericolul de blocare a navigaţiei pe Dunăre, guvernul sârb a emis ordin la 19 iunie, să nu fie întreprinse acţiuni armate ofensive pe Dunăre. Aşa cum conchide Vladimir Jovanović, "nu a fost nici în interesul noastru să se dezvolte lupta pe Dunăre, pe motiv că turcii, cu flota lor dunăreană, ar fi putut să bombardeze întregul nostru mal dunărean de la Radujevac până la Porţile de Fier, în timp ce noi am fi putut să atacăm doar Ada-Kaleh" (120). În urma Tratatului de la Berlin din anul 1878, administrarea Ada Kaleh-ului a fost preluată de Austro-Ungaria. Prin prevederea art. 52 a fost prescris ca, pentru a se mări securitatea existentă a navigaţiei pe Dunăre, “ceea ce reprezintă un interes european comun... toate cetăţile şi fortificaţiile care se află de-a lungul malurilor râului, de la Porţile de Fier până la vărsare, vor fi distruse”, iar vapoarelor militare le este interzisă navigaţia pe Dunăre în aval de Porţile de Fier. Austro-Ungariei i-a fost încredinţată efectuarea lucrărilor de îndepărtare a obstacolelor pentru navigaţie, printre altele şi în zona Ada Kaleh-ului. Una din ultimele impresii ale lui Kanitz despre insulă a fost: “În mijlocul fluviului măreţ se iviră bastioanele luminate ale Ada Kaleh-ului, insulei fortificate care din anul 1878 aparţine maghiarilor, ale cărei reflexe se refractau în oglinda întunecată a apei, iar contururile ascuţite ale turnului alb cu ceas şi ale minaretului, se proiectau minunat pe munţii înalţi ce flancau fluviul de ambele părţi. Punctele individuale luminoase de pe partea cealaltă, trădau existenţa caraulelor, de pe care Austria, indiferent de motivele politice, a dorit să împiedice contrabanda cu sare şi tutun, la care recurgeau bucuros vecinii ei sârbi. Se auzeau abia perceptibil glasurile gardienilor turci care făceau schimbul, asupra întregii zone sa instalat pacea şi liniştea divină, iar în suflet a început să se s trecoare melancolia. Întreaga viaţă parcă s-a stins. Doar pe fâşia îngustă de pământ care reprezenta graniţa maghiaro-română, pâlpâia flacăra focului gardienilor în faţa caraulei, lângă care, o capelă construită în stil oriental, marca locul unde, după catastrofa de la Şiria din 24 august 1849, a zăcut în pământ lucrul cel mai de preţ al Ungariei, pentru ca de ziua Sfintei Marii în anul 1853 să strălucească într-o lumină nouă”. (121). În încheiere Kanic spune: "În afara câtorva cazărmi, clădiri administrative iniţial austriece şi a bisericii transformate în geamie, localitatea lăsa o impresie destul de jalnică" (122). Sfârşitul secolului al XIX-lea a fost caracterizat de relaţii solide dintre insulari şi partenerii sârbi de pe malul drept al Dunării. Una din activităţile cele mai rentabile a fost pescuitul peştilor mari din familia morunilor, foarte vestiţi pentru calitatea cărnii şi a icrelor din care se prepara vestitul “Caviar de Kladova”, care decenii de-a rândul făcea parte din oferta celor mai renumite restaurante din Vestul european. O serie de bulboane din zona Porţilor de Fier au fost un adevărat loc ideal pentru pescuirea peştilor maritimi gigantici care nu arareori aveau greutatea de 500 kg şi chiar mai mult. În ţinutul Ključ cele mai importante bulboane au fost Vrška şi Kosovica în hotarul localităţii Sip, bulboana începând de la râul Kašajna până la Castel /Elisabethfort/ şi bulboana Džervin în hotarul localităţii Tekija. Bulboana Džervin, proprietatea comunei Tekija, a fost dată cu chirie lui Fazli Sadik de pe Ada Kaleh în vederea exploatării economice; pentru succesorii căruia, Comisia de Stat a Regatului Serbiei, în data de 10.08.1895, a hotărât că au suferit o pagubă de 4.000 dinari, iar proprietarul însuşi, Tekija, pagubă de 34.000 dinari, totul datorită înrăutăţirii condiţiilor de exploatare cauzată de lucrările de construire a Canalului Navigabil Sip (123). Un alt produs al insulei care multă vreme a fost prezent pe malul sârbesc în hotarul Kladovei a fost tutunul “Adakalac”, ceea ce va servi ulterior ca şi bază pentru propunerea de înfiinţare la Kladova a întreprinderii de prelucrare a tutunului (124). După Primul război mondial insula a fost restituită României; locuită cu precădere de turci, decenii de-a rândul a fost o adevărată oază orientală miniaturală în inima Europei. Prin aşa zisul Protocol al lui Ninčić, privind trasarea definitivă a liniei de frontieră dintre Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor şi Regatul României din 24.11.1923, care se suprapune aproape întrutotul cu frontiera stabilită dintre două provincii romane antice. Statul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor i-a recunoscut României suveranitatea asupra insulei Ada Kaleh (125). În istoria modernă a sârbilor, insula Ada Kaleh a rămas în amintire ca şi locul din care un grup de luptă german a efectuat desant pe malul Serbiei într-un raion de importanţă strategică deosebită datorită utilajelor de tractare a vapoarelor prin canalul navigabil Sip, eveniment de la care a început războiul forţelor Axei împotriva Regatului Iugoslaviei (126). Tratatul dintre Iugoslavia şi România privind construcţia şi exploatarea sistemului hidroenergetic şi de navigaţie Porţile de Fier pe fluviul Dunăre, în vigoare de la data de 16 iunie 1964, a avut ca şi efect strămutarea populaţiei de pe Ada Kaleh în perioada 1968-1970; după relocarea completă a grandioasei cetăţi austriece pe insula Şimian, insula s-a scufundat pentru vecie în albastrul Dunării. Unicul obiect rămas pe malul sârbesc, drept mărturie a existenţei insulei dunărene dispărute, este mecanismul ceasornicului de pe Turnul ornicului, care în anii şaptezeci ai secolului trecut, împodobea clădirea Oficiului Vamal din Prahova, iar după

31

strămutarea funcţionarilor statului în spaţii noi, a rămas, alături de ruina părăsită, o mărturie a ticăitului demult amuţit al vremurilor apuse. (127). NOTE (1) Hărţile cele mai vechi păstrate ale insulei din secolul XVIII: a) Joseph Deharo, Plan de I 'Ysle de Orşova et de la fortification situee sur le Danuve… Museum of Archeology in Istanbul, inv. 5842; b) Avon von Bellavich, Plan des gegen das Turkische Gebeit ausgestellen Banatischen Cordons mittelst welchen die bereits vorhandene qut-und Brauchbahre alte, dann die neu zu errichten antragede Wachhaltnussen als Chardaquen, Wachthauser, Erdund Ruhr-Hutten nach ihrer verschiendenen Bau-Arten mit distinguierten Farben aufgezeichnet seynd-War Archives Vienna 1774; c) F. von Reilly, Karte von dem Osmanischen Reiche in Europa 1796. Pentru observarea poziţiei insulei înainte de scufundare în 1971, 44 grade 43' ON; 22 grade 26' 60 E relevante sunt: a) harta militară a Institutului topografic al Ministerului Apărării al României din anul 1962; b) Pilotska /"Locmanska karta reke Dunav od Moldave Veke / 1048 km/ do Turnu Severina /931 km/ po levoj obali i od Vince /1048 km/ do Kostola /931 km/ po desnoj obali - Gvozdena vrata" la scară 1:15000, ediţia Secretariatului Comisiei dunărene din anul 1955. Izvoarele române vorbesc în general de o lungime a insulei de 1750 metri, în timp ce Radoje Zečević în lucrarea "Srbija i medjunarodni položaj Djerdapa" Beograd, 200, pag. 49, nota 98 emite informaţia confirmată şi de "Pilotska karta…" - 1780 metri. B) În "Starim srpskim zapisima i natpisima" Lj. Stojanovića, volum 2, nr. 3645, la anul 1791 este înscris: "…şi au luat Nemţii de la Turci: Belgradul, Smederevo, Požarevac, Adekale…". În acelaşi înscris, nr. 3651 Hadži Ruvim în dreptul anului 1793 a înscris: "…şi au predat Nemţii Turcilor; Belgradul, Smederevo, Adakale". (2) Mapa evidenţiată cu număr 14/4633 a muzeului Topkapu Saraj din Istambul, cu aspectul Ada - Kaleh şi a împrejurimilor din anul 1738. Informaţia preluată de la: Gligorije Elezović, Prilozi za istoriju manastira Bukova kod Negotina, Beograd 1941, pag. 20 şi 49-51. Dealtfel în turcă "SIG" care se pronunţă "SG" înseamnă "apă puţin adâncă" sau "mal nisipos", ceea ce ar putea fi grăitor pentru structura insulei mici. (3) Privind trecutul mitic al Ada-Kaleh mai detaliat: Ranko Jakovljević, Gvozdena vrata Atlantide, Belgrad anul 2005 şi Atlantida u Srbiji, Belgrad anul 2008. (4) Carmen Bulzan, Florina Bulzan, Interacţiune socială şi comunicare interculturală în clisura Dunării, Craiova 2007, 269, şi nota 103. Astfel stabileşte trecerea Dunării şi Cornel Bărsan, Revanşa Daciei, Craiova, pag. 176 pe hartă, cu prezentarea drumului legiunilor romane spre Dacia în Primul război anii 101-102. (5) Feliks Kanic, Serbia, Zemlja i stanovništvo, Belgrad 1987, volumul 2, pag. 499. (6) Procopius, De aedificiis IV 6; Citat conform Dr. A. Gheorghe, Alexis Project: Ada Kaleh; Proceedings of the XIX th International Congress of Roman Fronteer Studies, edited Zsolt Visy, University of Pecs 2005. (7) Idem. (8) Idem. Jelena Rankov, Karataš- Statio cataractum Dianae, "Djerdapske sveske" II, Beograd 1984. (9) Mai detaliat: Ranko Jakovljević, Svi djerdapski mostovi, Kladovo 2002, pag. 28-29. (10) Citat din: Feliks Kanic, Serbia, Zemlja i stanovništvo, Beograd 1987, volumul 2, pag.507. (11) Radmila Tričković, Dva turska popisa Krajine i Ključa godine 1741, Miscellanea 2, Belgrad 1973, pag. 281. O Zevsu i Dijani kao mugućim izvorima naziva djerdapskih naseobina: Ranko Jakovljević, Gvozdena vrata Atlantide, Belgrad 2005, pag. 27. (12) Ranko Jakovljević, Put svetog Nikodima, Belgrad 2007, pag. 40-41. (13) Radmila Tričković, lucrarea menţionată, pag. 281. În anul 1569 un crescător de şoimi, împreună cu fratele şi fiul său, a fost luat în evidenţă de câtre organele de recensământ turceşti ca fiind locuitor al Šainei: Olga Zirojević, Opština Kladovo u periodu turske vladavine, do 1683. g, "Baštinik" nr.1, Negotin 1997, pag. 20. (14) Petar Rokai şi grup de autori, Istorija Madjara, Belgrad 2002, pag. 85. (15) O slovenskom poreklu imena Kladova: Ranko Jakovljević, Rusi u Srbiji, Belgrad 2004, pag. 6-7. O slovenskom poreklu imena Turnu Severin: Ljubivoje Cerović, Srbi na tlu današnje Rumunije od ranog srednjeg veka do Pariske mirovne konferencije, Temišvarski zbornik 1, Novi Sad 1994, pag. 21. (16) Dragoslav Antonijević, Obredi i običaji balkanskih naroda, pag. 169-170. Belgrad. Oraşul antic Zanes şi numele Dianei le identifica ca fiind sinonime şi Miroslava Mirković, Rimski gradovi na Dunavu u Gornjoj Meziji, Belgrad 1968, pag. 112. (17) Sr. Stojković, Na srpskom lepom Dunavu, putovanje od Beograda do Radujevca, Belgrad 1893, preluat de la R. Jakovljević, Atlantida u Srbiji, Belgrad 2008, pag. 241. (18) Aleksandar Nicić i Jovan Protić, Lečenje i postupak sa neuropsihijatrijskim bolesnicima u narodnoj medicini Timočke krajine, Razvitak nr. 2, Zaječar 1986, pag. 88. (19) Petar Rokai şi grup de autori, Istorija Madjara, pag. 169. (20) Djordje Janković, Podunavski deo oblasti Akvisa u VI i početkom VII veka, Beograd 1981, pag. 176-177 şi 185. Despre erezia lui Bonos a se vedea: Nebojša Ozimić, Episkopi Niša od IV do VI veka, "Peščanik" I, Arhiva de istorie Niš anul 2003. (21) Ranko Jakovljević, Atlantida u Srbiji, Belgrad 2008, pag. 10-12. (22) Petar Rokai şi alţi autori, Istorija Madjara, pag. 67. Conform monografiei Turnu Severin - Municipiul Drobeta, Costea Achim şi grup de autori, T. Severin 1972, pag. 24, banat cu sediul în T. Severin a fost fondat în anul 1230, în timp ce la Ileana Roman, în monografia Ada Kale - Ileana Roman, Viaţa şi opera insulei Ada-Kaleh, Turnu Severin 2005, la http://www.ccm.ro/ada_kaleh /saan _carolina.htm se află informaţia că Banatul a fost înfiinţat în anul 1233. (23) Istorija Madjara, pag. 76; Turnu-Severin Municipijum Drobeta pag. 24 (24) Siniša Mišić, Kralj Stefan Uroš Drugi Milutin i Bugari, Braničevski glasnik nr. 2, Požarevac 2003/2004, pag. 8-9. (25) Istorija Madjara, pag. 97. (26) Idem, pag. 98. (27) Ileana Roman, http://www.ccm.ro/ada_kaleh/saan_carolina.htm. "Turnu Severin-Municipiul Drobeta", pag. 27. (28) Mitropolit Nestor Vornicescu, Prepodobni Nikodim-ktitor svetih bogomolja, publicat în: R. Jakovljević, Put Svetog Nikodima, Beograd 2007, pag. 74-75. (29) Ranko Jakovljević, Put svetog Nikodima, pag. 33. (30) Ileana Roman, http://www.ccm.ro/ada_kaleh _carolina.htm

32

(31) Idem. Istorija Osmanskog carstva, pr. Rober Mantran, Beograd 2002, pag. 53. Sursa de pe internet menţionează informaţia că acest fapt s-a petrecut în anul 1390, când au fost ocupate şi Vidinul şi Orşova; este indubitabil faptul că Vidinul a fost ocupat în anul 1393, aşa cum este menţionat şi în "Istorija Osmanskog carstva". (32) Ileana Roman, http://www.ccm.ro/ada_kaleh _carolina.htm (33) Despot Stefan Lazarević, književni radovi, pregătire pentru tipar: Djordje Trifunović, Beograd 1979, pag. 167-168. Mai detaliat despre aceasta: Ranko Jakovljević, Put Svetog Nikodima, pag. 29-42. (34) Ileana Roman, http:// www.ccm.ro/ada_kaleh /saan _carolina.htm (35) Idem. (36) Idem. (37) Vuk Stefanović Karadžić, Istorijski spisi II, Belgrad 1969, pag. 280. (38) Marsigli, Danubius Panonnico Mysicus 1738, vol. II, pag. 25, 27. (39) Ileana Roman. Idem. (40) Feliks Kanic, Srbija, zemlja i stanovništvo, volumul 2, pag. 507. Elisabeta /1691 - 1750/ este fiica voievodului Rudolf de Bruncvik-Lineburg, mama Mariei Terezia. Turcii pentru acest loc şi pentru fortificare au folosit denumirea Şistab, aşa cum menţionează Sr. Stojković în jurnalul de călătorie "Na srpskom lepom Dunavu - od Beograda do Radujevca" Belgrad 1893; de consultat şi R. Jakovljević, Atlantida u Srbiji, Belgrad 2008, pag. 256. (41) Ileana Roman. Idem. (42) Feliks Kanic. Idem. (43) Ileana Roman. Idem. (44) Feliks Kanic, descriind fortificaţia ca şi construcţie cu două bastioane şi cu un turn cu observator dispus ceva mai la înălţime, confirmă construcţia acestuia în anul 1736, pag. 508. Însă, la pag. 501, când pomeneşte de călătoria sa pe lângă ce tate la 26 iulie 1860 el spune că: "fortăreaţă cu terase" Elizabetfort a fost construită de generalul Hamilton în anul 1730, pag. 501. (45) Feliks Kanic. Idem, pag. 508-509. (46) Idem. (47) Idem. (48) "O parte însemnată a trupelor turceşti de asediu au fost formate din ţărani valahi amărâţi din zone muntoase, care, pe timpul domniei războinicului bun Eugeniu, care a fost totodată şi politician înţelept, în zona Dunării, au fost în general lăsaţi în pace; nimeni nu s-a legat de credinţa lor, şi nici prin impozite nu au fost foarte subjugaţi - plăteau un galben de persoană. Umanul guvernator Mercy a procedat cu multă înţelegere faţă de populaţia creştină, prin urmare şi aceasta a participat voios la ridicarea marilor construcţii conform planului lui Eugeniu. Aceste edificii au rezistat până în ziua de azi, ca mărturii ale unei perioade măreţe a trecutului austriac. Însă, după moartea lui Mercy, birocraţia regală a distrus repede opera lui Eugeniu. Fără previziune statală, ea a pierdut din vedere înaltele obiective ale Austriei în Est. Direcţionată în primul rând spre completarea vistieriei de stat mereu goale, trezoreria bunurilor de stat a prescris în Serbia şi Valahia impozite foarte mari. Şi populaţia rurală autohtonă, obişnuită permanent să caracterizeze fiecare domnie funcţie de nivelul impozitelor pe care trebuia să le plătească, în plus jignită des în exercitarea cultului său prin măsuri absolut inutile, a salutat - ceea ce anterior era inimaginabil - Turcii sosind, ca pe eliberatori mult aşteptaţi de domnia austriacă !" Feliks Kanic. Idem, pag. 510. (49) Ileana Roman. Idem. (50) Feliks Kanic, pag. 511 (51) Ileana Roman, idem, Feliks Kanic, pag. 512. (52) Gligorije Elezović, Prilozi za istoriju manastira Bukova kod Negotina, cu şapte faximile în text şi două planuri în anexă, Beograd 1941, pag. 19. (53) Idem, pag. 20-21 şi desen în anexă. (54) Idem, pag. 21-22 şi desen în anexă. (55) Idem. A) Elezović a citit la nr. crt. 19: "acesta este locul fortăreţei "Šanac" (?) "/Šans/", iar la menţiunea 23 privind lăţimea râului între malul sârbesc şi insulă, menţionează: "fortăreaţa "Šanac" /Šans kal'asi/. La Kanic aceasta a fost identificată, în terminologia turcă cu Šistab, iar în izvoarele austriece ca Elizabetfort; B) arşinul are 0,6858 metri. (56) Ileana Roman http://www.ccm.ro/ada_kaleh/sedentarizare.htm (57) Radmila Tričković, Dva turska popisa Krajine i Ključa iz 1741, Miscellanea 2, Belgrad 1973, pag. 214-216. (58) Idem, pag. 214-216. (59) Idem. (60) Ileana Roman http://www.ccm.ro/ada_kaleh/prima generatie.htm. Privind declararea războiului Turcilor de câtre Austrieci, aşa cum s-a întâmplat pe Ada-Kaleh, lasă mărturie înscrisul cronicarilor români Popa Stoica, Nicolae Stoica de Haţeg, Cronica Banatului, studiu şi ediţie de Damaschin Mioc, Bucureşti 1969. În traducerea în limba sârbă acest detaliu este menţionat în lucrarea: Nikola Gavrilović, Srbi i Rumuni - srpsko rumunske veze kroz vekove, Novi Sad, pag. 380-381. (61) Idem. Feliks Kanic susţine, fără a menţiona sursa, că "fortăreaţa insulară sub conducerea personală a regelui Josif /Al doilea/ a fost asediată în 1789 şi după o blocadă mai îndelungată a fost cucerită în 1790" - Srbija, zemlja i stanovništvo, volumul 2, pag. 512-513. Regele Josif după o boală lungă şi grea, care a fost poreclit pentru aceasta în ultimii ani de viaţă "împărat muribund" a decedat la 20 februarie 1790, iar la tron a urmat fratele său, Leopold al Doilea, despre care se ştie cu exactitate că a condus operaţiunile finale în războiul austro-turc, creând condiţiile pentru semnarea Convenţiilor de pace de la Svištov. (62) Cronica lui Popa Stoica din anul 1825, Academia de Ştiinţe Bucureşti; menţionat conform: Sava Janković, Beleške iz istorije Timočke krajine u jednoj hronici iz 1825 godine, "Razvitak" Zaječar 3-4/1971, pag. 85. (63) Idem. Autorul menţionează numele "Adam Maovac" iar la comentariul care însoţeşte opera lui Sima Milutinović "Obzor istorije Slavjan", editor Dušan Ivanić, îl identifică ca şi "căpitanul voluntarilor Antonije Mahovac /Maovac/ s-a predat Turcilor în luptele de la Orşova din anul 1788", fără menţionarea sursei. Sima Milutinović, însă, în opera menţionată 298-299 vorbeşte despre atacul turcesc: "Deşi atunci i-au distrus pe Koča şi Mahovac, mai jos de Baziaş/". Sima Milutinović Sarajlija, Srbijanka, Belgrad 1993, pag. 55 şi nota 299, pag. 568. (64) Idem. Pop Stoica la sfârşitul acestei scene menţionează: "Apoi Tahir paşa cu 700 suflete, femei, copii - toţi Albaneji, a pornit în jos pe Dunăre, condus de husari austrieci". De asemenea menţionează detaliul că a fost prezent la Spălarea pe faţă a

33

lui Maovac, legat de predarea Ada-Kaleh, când i-a fost servit prosop brodat tot în aur. Cu această ocazie a aflat şi faptul că Turcii pe durata asediului "au mâncat şi au prăpădit 60 de cai". Idem, pag. 85. (65) Ileana Roman. Idem. (66) Prvi srpski ustanak-akta i pisma na srpskom jeziku, volumul 1 1804-1808. Belgrad, anul 1977, editat de Radoslav Perović, pag. 89-91, document 35. Original -Academia Sârbă de Ştiinţe şi Arte, nr. 384. (67) Idem. (68) Vuk Stefanović Karadžić, Istorijski spisi, Belgrad 1969, pag. 97. (69) Sima Milutinović Sarajlija, Srbijanka, Belgrad 1993, "Ravnodušje Turstva" 126-129, pag. 179 şi 167-172, pag. 180. Editorul Dušan Ivanić menţionează eronat observaţia că este probabil vorba de o erată lingvistică când se menţionează în cântec "ţunutul sultanei" în loc de "ţinutul sultanului" - lucrarea menţionată pag. 591. Însă, nu este vorba de erată având în vedere faptul că Kladovo/Ključ, tocmai ca şi domeniu al sultanei a fost ţinut cu grad pronunţat de autonomie, fapt despre care au mai scris Vuk S. Karadžić, apoi Dušan Pantelić şi Vladimir Stojančević. A se consulta V. Stojančević, Krajinski obor- knezovi i Krajina - od kraja Prvog ustanka do oslobodjenja Istočne Srbije, din culegerea "Iz istorije Srbije Drugog ustanka i knez Miloševe vlade 1815-1839", Belgrad 1995, pag. 67-95. (70) Ileana Roman, http://www /com.ro/ada_kaleh /sedentarizare.htm (71) Sima Milutinović Sarajlija, Srbijanka, Beograd 1993, "Uzeće Kladova", 30-55, pag. 237. (72) Ileana Roman. Idem. (73) Idem. Vuk S. Karadžić, Istorijski spisi 1, Belgrad anul 1969, pag. 35. (74) Petar Milosavljević, Kladovo i okolina u prvoj polovini XIX veka, Zbornik radova sa naučnih skupova u Negotinu i Kladovu povodom obeležavanja 170 godina od pogibije Hajduk Veljka Petrovića i 150 godina oslobodjenja od Turaka, NegotinKladovo 1984, pag. 54. (75) Vladimir Stojančević, Istorijska prošlost Ključa 1804-1839, "Baštinik" nr. 4, Negotin 2001, pag. 33. O scurtă pomenire a haiducului Ghiţă o găsim şi în poezia lui Sima Milutinović Sarajlija "Rumun", versurile 52-59; "Ghiţa viteazul, prietenul lui Regep - aga,/ Care războiesc şi sunt prieteni împreună,/ Abraşa are ochii lucioşi,/S-a lepădat de onoarea turcească,/ Să roadă oasele râului,/ Deşi de abia şi după omorul,/ fraţilor lui Vuk, Mirko şi David,/ şi a bogatului grec Tranganele…/ "Serbijanka, Bel1 grad 1993, pag. 295-298. Editorul acestei ediţii D. Ivanić, a adăugat la nota 59, pag. 619: "Ghiţa viteazul - se pare că acesta face parte din grupul de haiduci, din armata lui Regep - aga, comandant de Ada-Kaleh, care i s-a alăturat lui Abraşa în haiducie". (76) Idem, pag. 33 (77) Idem, pag. 33-34. (78) Mihailo Gavrilović, Miloš Obrenović, volumul 2/1821-1826/, Belgrad anul 1909, pag. 717-718. (79) Idem, 718-725. (80) Vladimir Stojančević, Srbija pred ustanak 1815 g., culegerea "Iz istorije Srbije Drugog ustanka i knez Miloševe vlade 1815-1839, Belgrad 1995, pag. 23. (81) Vuk S. Karadžić, "Danica" 1826-1829 i 1834, Belgrad 1969, pag. 73. (82) Konstantin Nenadović, "Hajduk Veljko Petrović krajinski vojvoda", "Baštinik" nr. 5, Negotin anul 2002, pag. 183. (83) Vladimir Stojančević, Istorijska prošlost Ključa 1804-1839, "Baštinik" nr. 4, Negotin, anul 2001, pag. 37. (84) Vladimir Stojančević, pag. 37-38. (85) Vuk S. Karadžić, "Danica", pag. 73. (86) Idem, pag. 140. (87) Idem, pag. 174. (88) Radoslav M. Grujić, Pravoslavna srpska crkva, Belgrad 1921, pag. 107-110. (89) Mihailo Gavrilović, Miloš Obrenović, volumul 1/1813-1820/, Belgrad 1908, pag. 170. (90) Idem. (91) Idem, pag. 171. Aşa cum consemnează în continuare Mihailo Gavrilović, "în anul 1820 a mers fiind trimis la Constantinopol. Deja la vârsta de patruzeci de ani Dj. Popović nu a avut nici fir de păr pe cap, nici gene, nici sprâncene, nici mustaţă, şi din această cauză Miloš l-a denumit "chelul"…Ca şi favorit al lui Miloš a fost o adevărată forţă, toţi se temeau de el; dealtfel, deseori, datorită suspiciunii că le-ar trăda Turcilor secretele sârbilor, ajungea să fie în mare pericol de Miloš, care l-ar fi putut costa viaţa, dar s-a eschivat întotdeauna cu succes şi s-a bucurat până la moarte de încrederea lui Miloš. A decedat la 1 august 1825." (92) Petar Milosavljević, Kladovo i okolina u prvoj polovini XIX veka, pag. 55. (93) Mihailo Gavrilović, Idem, volumul 2/1821-1826/, pag. 447. (94) Mihailo Gavrilović, Idem, volumul 1, pag. 237-238. (95) Vuk S. Karadžić, Vukova prepiska 1, Belgrad 1907, 124. (96) Sava Janković, Hajduk Ghiţa, "Razvitak" Zaječar 1967, nr. 3, pag. 84. Raportul lui A. Pini adresat ministrului Neselrod din 17/30 iulie 1821. (97) Idem, Raportul lui Vule Gligorijević adresat lui Miloš Obrenović. (98) Idem, pag. 84 Mihailo Gavrilović, "Miloš Obrenović" volumul 2, pag. 717 şi 718, referindu-se la documentul din Arhiva Serbiei KK, Dp. 22 iulie 1820, menţionează faptul că Miloš a ordonat să îi fie trimise toate rudele lui Ghiţă în Kragujevac, respectiv "o eliberează pe soţia lui Ghiţa şi pe toate rudele lui Ghiţa, cu condiţia ca mama şi soţia să rămână în Požarevac până la hotărârea următoare". Pentru perioada până la 26 ianuarie 1822, Gavrilović nu are date privind deplasarea Jelenkăi. (99) Vladimir Stojančević, Istorijska prošlost Ključa 1804-1839, pag. 41. (100) Mihailo Gavrilović, "Miloš Obrenović" volumul 2, pag. 718. (101) Idem, pag. 718-719 şi în continuare. (102) Idem, pag. 245-246, 401. (103) Vladimir Stojančević, "Istorijska prošlost…" pag. 73, scrisoarea lui Vule Gligorijević din Poreč adresată cneazului Miloš Obrenović, Arhiva Serbiei KK, XXI 328. (104) Vladimir Stojančević. Idem, pag. 74, cu referire la cercetările lui Dušan Pantelić. (105) Contractul de la Edren dintre Poartă şi Rusia a fost încheiat la 2/15 septembrie 1829. Prin articolul 6, Poarta se obligă să returneze fără amânare şase nahii luate de la Serbia. (106) Ileana Roman, http://www.ccm.ro/ada_kaleh/haiducie_1.htm

34

(107) Vladimir Stojančević, "Istorijska prošlost…" pag. 45. (108) Idem, pag. 45. (109) Idem, pag. 53. În momentul strămutării Mirinko Dumitru avea 71 ani, a sosit cu soţia, aveau 1 plug, 1 coasă şi 1 sapă; i-a adus şi pe fii Nikola în vârstă de 14 ani şi pe Ilija în vârstă de 10 ani. - nr. crt. 39 a recensământului oraşului Kladovo din anul 1834. Menţionat conform: Vidosav Stojančević, Etnodemografske karakteristike i tradicionalna kultura u Ključu u XIX veku, do prvog svetskog rata, "Baštinik" nr. 4, Negotin 2001, pag. 97. (110) Vladimir Stojančević, Istorijska prošlost krajeva istočne Srbije 1804-1833, Institutul de istorie Beograd, Culegerea "Timočka krajina u 19 veku", Knjaževac 1988, pag. 24. (111) Arhiva Serbiei, KK 19-162 (112) Arhiva Serbiei KK 19-174 şi 19-175. (113) Radoje Zečević, Srbija i medjunarodni položaj Djerdapa, Belgrad 1999, pag. 66-67, nota 142, cu referire la: Stojan Novaković, Pisma Boa Le Konta de Rinji ministru inostranih dela u Parizu o tadašnjem stanju u Srbiji, Spomenik Srpske Kraljevske Akademije, Belgrad 1894, 24. (114) Srpske novine, II 1835, nr. 28, 27 iulie, 217-218. Menţionat conform: Staniša Vojinović, Sima u Krajini i Ključu, Kladovo-Negotin 1987, pag. 26. (115) http://www.ccm.ro/ada_kaleh/paşoptişti.htm (116) Glasnik Društva srpske slovesnosti 5, Belgrad 1853, pag. 233. (117) Ilija Pčelar, Okruženije krajinsko, Glasnik Društva srpske slovesnosti vol. 9, Belgrad 1857, pag. 214-215. (118) Feliks Kanic, Srbija zemlja i stanovništvo, 2, pag. 502. (119) "Sub Tekija, spre Ada-Kaleh, pe malul drept al Dunării, se află acum împrăştiate bucăţi din zidurile Castelului înspăimântător de odinioară, posedat de Turci până în anul 1867, an în care au fost obligaţi să îl mineze, după ce în prealabil şi-au scos oamenii din el" - Milan Dj. Milićević, Kneževina Srbije , Beograd 1876, vol. 2, pag. 951. Cu privire la cursul negocierilor sârbo-turce l-a informat din Constantinopol la 21.11.1866 lordul Lajons pe lordul Stenli - "Poarta este dispusă să predea Zvornik-ul şi Castel-ul…" însă, din păcate, negocierile nu au avut ca şi rezultat predarea Castelului ci hotărârea privind dărâmarea; scrisoarea este publicată în lucrarea: Zorica Janković, Put u Carigrad - Knez Mihailo, predaja gradova i odlazak Turaka iz Srbije, Belgrad 2006, pag. 71. (120) Vladimir Jovanović, Uspomene, Beograd 1988, pag. 311. (121) Feliks Kanic, pag. 502-503. Există şi alte opinii, conform cărora insula a fost "uitată" la Congresul de la Berlin, şi a rămas sub formă de unitate militară turcească până în anul 1885 când a fost demilitarizată, ceea ce protectoratul austro-ungar pune sub semnul întrebării ca şi categorie formal-juridică. În acest sens: Ileana Roman, Ada Kale, T. Severin 2005, pag. 36-37. Unele situri de pe internet de dată mai recentă, cum ar fi Wikipedia, sunt adepţii tezei pe care o susţine Feliks Kanic, de regulă bine informat. Interpretarea eclectică a statutului juridico-politic al insulei ar însemna prezenţa în continuare a forţelor armate turceşti, ceea ce nici Kanic nu neagă în reportajul său de pe insulă, însă sub patronatul Austro-Ungariei. Vladimir Stojančević , ca şi comentariu la constatarea lui Kanic privind administraţia ungară din 1878 menţionează: "Austro-Ungaria a preluat administraţia asupra insulei Ada-Kaleh în baza contractului Berlinez", nota 218, F.Kanic, Srbija, zemlja i stanovništvo, volumul 2, pag. 594. (122) Idem, pag. 506. (123) Arhiva Serbiei, Tf-II-S.62/902, referat conform actului nr. P 3641/95, întocmit de K. Petrović la 10 august 1895. (124) Dušan M. Jakovljević, şeful Compartimentului economic al Consiliului popular al comunei Kladovo, în raportul întocmit în septembrie 1958 menţionează: "Pe teritoriul localităţilor Kladovo şi Brza Palanka au fost cultivate cu tutun 103,10 hectare…legat de aceasta trebuie avut în vedere faptul că producţia actuală nu este întâmplătoare , ci, în acest ţinut, încă de pe timpul turcilor a fost cultivat tutun de calitate sub denumirea "adakalac", ceea ce rezultă din unele date istorice, precum şi din resturile de unelte care se găsesc şi actualmente la producător", Ekonomska analiza za osnivanje preduzeća za obradu duvana, Odsek za privredu NO Kladovo, septembrie 1958, pag. 1 manuscris în posesia autorului. (125) Službene novine, 1924, 162-XXXIII, Martens RNGT, 3 eme serie, t. XVII, pag. 342. (126) Slobodan Bosiljčić, Timočka krajina, Zaječar 1988, pag. 5. (127) Mârturia lui Mile Bukatarević din Negotin, în vârstă de 58 ani, consemnată la 6. 6. 2007.

35

36

37

38

39

40

41

42

43

44

45

46

47

Ada Kaleh 1909

48

49

50

51

52

53

54

55

56

Insula Şimian

Ada Kaleh – planurile cetăţii

57

58

59

60

61

62

63

64

65

66

67

68

Bego Mustafa, conducătorul Ada Kaleh, în jurul anilor 1895 – 1900

69

70

Şimian

71

72

http://www.youtube.com/watch?v=mospFA64MFg http://www.youtube.com/watch?v=tRTD8GUGBsI http://www.youtube.com/watch?v=u5m0MefXV5I

73

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful