Conf. univ. dr.

Dumitru Borţun

SEMIOTICĂ. TEORII ALE LIMBAJULUI

Bucureşti - 2010

CUPRINS
PREFAŢĂ I. INTRODUCERE: CUNOAŞTERE COMUNĂ ŞI CUNOAŞTERE ŞTIINŢIFICĂ; CRITICA SIMŢULUI COMUN / pg. 3 1. Raportul dintre cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică 2. Critica simţului comun Note şi Trimiteri bibliografice II. ABORDAREA SEMIOTICĂ A COMUNICĂRII / pg. 11 1. Şcoala proces 2. Şcoala semiotică Note şi Trimiteri bibliografice III. COMUNICARE ŞI LIMBAJ / pg. 40 1. Atitudini faţă de limbaj; concepţii despre natura limbajului 2. Cotitura lingvistică Note şi Trimiteri bibliografice IV. ABORDAREA FILOSOFICĂ A LIMBAJULUI / pg. 72 1. Abordări “riguroase” şi “neriguroase” în filosofia limbajului 2. Semnificaţia epistemologică a confruntării celor două tipuri de abordare Note şi Trimiteri bibliografice V. BARIERE ÎN COMUNICAREA INTERCULTURALĂ / pg. 93 1.Tehnicile de problematizare şi paradigmele culturale 2. Imunitatea paradigmelor şi revoluţiile paradigmatice Note şi Trimiteri bibliografice VI. CLIVAJE ÎN COMUNICAREA INTERIDEOLOGICĂ / pg. 114 1. Formele de viaţă şi interesele de cunoaştere 2. Referenţialele culturale şi ideologice Note şi Trimiteri bibliografice VII. CONDIŢII DE REALIZARE A COMUNICĂRII INTERCULTURALE ŞI INTERIDEOLOGICE / pg. 132 1. Critica relativismului 2. A treia cultură şi schimbarea referenţialelor Note şi Trimiteri bibliografice BIBLIOGRAFIE GENERALĂ / pg. 151 ANEXE / pg. 162

PREFAŢĂ

Prin predarea acestei discipline se urmăreşte asimilarea de către studenţi a acelor cunoştinţe necesare pentru înţelegerea profundă a proceselor de comunicare pe care studenţii de la cursurile de zi nu le-au studiat în liceu, iar cei de la cursurile postuniversitare nu le-au studiat la cursurile din învăţământul superior ne-filosofic: elemente de semiotică, filosofia limbajului, filosofia ştiinţei, teoria cunoaşterii ştiinţifice (epistemologie), logica ştiinţei etc. Cursul se vrea o introducere în abordarea semiotică şi epistemologică, precum şi o pledoarie pentru caracterul fundamental al acestor abordări în teoria actuală a comunicării. În absenţa unor astfel de abordări, rămân de neînţeles şi de neexplicat o serie de fenomene esenţiale pentru procesul comunicării, a căror cunoaştere este urmărită prin obiectivele disciplinei: a. cunoaşterea condiţiilor de posibilitate ale comunicării; b. cunoaşterea obstacolelor care stau în calea unei comunicări reale; c. criteriile după care se poate discrimina între comunicarea reală şi comunicarea aparentă; d. cauze (sociale, culturale, ideologice şi intelectuale) ale “incompetenţei comunicaţionale”; e. implicaţiile psihologice şi sociale, inclusiv politice, ale comunicării aparente; f. căile de realizare a unei comunicări reale (între culturi şi religii, grupuri sociale şi profesionale, instituţii şi indivizi, între forţe politice şi între ideologii); g. cunoaşterea celor mai recente evoluţii în filosofie şi în epistemologie, în cercetarea lingvistică, sociologică şi politologică privind fenomenul comunicării. Temele de seminar dezvoltă şi nuanţează problematica de mai sus, în cadrul unui număr de ore egal cu cel al orelor de predare. În activitatea de seminarizare, dialogul pe marginea lucrărilor consultate va lua mai multe forme:

1

- prezentarea de către studenţi a unor recenzii, urmată de întrebări şi răspunsuri; - prezentarea unor referate elaborate de studenţi, pe baza unei bibliografii mai complexe, urmată de dezbateri; - dezbateri pe marginea bibliografiei recomandate şi a cursului predat cu o săptămână în urmă. Disciplina “Semiotica. Teorii ale limbajului” este prevazută în Planul de învăţământ al Facultăţii cu verificare prin examen, în sesiunea de iarnă. La cursurile de zi, examinarea are loc pe bază de bilete, fiecare bilet conţinând câte două subiecte: unul testează asimilarea corectă a unor teorii, concepte, puncte de vedere etc., iar cel de-al doilea testează capacitatea studenţilor de a aplica aceste cunoştinţe teoretice în interpretarea unor situaţii reale de comunicare sau în rezolvarea unor probleme specifice activităţii de Relaţii Publice. Aceste subiecte sunt prefigurate la sfârşitul fiecărei teme: întrebări şi teme pentru seminar. La cursurile organizate în sistemul învăţământului la distanţă (ID), examinarea se realizează în scris, sub formă de test-grilă. Testele nu vor fi aduse la cunoştinţa studenţilor înainte de examen, dar sunt prefigurate prin întrebările şi temele pentru seminar de la sfârşitul fiecărei teme.

DUMITRU BORŢUN

2

RAPORTUL DINTRE CUNOAŞTEREA COMUNĂ ŞI CUNOAŞTEREA ŞTIINŢIFICĂ Cunoaşterea comună este cunoaşterea pe care oamenii o realizează prin intermediul mijloacelor naturale (simţurile. Instruirea nu este doar un proces cantitativ. Metodologia cercetării. de acumulare a cunoştinţelor. capabilă de revizuiri. iniţierea într-un domeniu specializat al cunoaşterii nici nu este de conceput fără o critică prealabilă a simţului comun. de schimbare a paradigmei. De altfel. tânărul este mai degrabă bătrân decât tânăr: el are vârsta prejudecâţilor sale”. instruirea ştiinţifică poate fi văzută ca un proces de întinerire. gândirea necritică. spunea Gaston Bachelard. limbajul natural). al cercetării medicale. CRITICA SIMŢULUI COMUN Pentru cei care se iniţiază în cunoaşterea teoretică este necesară abordarea raportului dintre cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică. de trans-formare a gândirii. a apărut şi s-a dezvoltat în perimetrul cercetării ştiinţifice . indiferent de domeniu.I. “Când se prezintă în faţa instrucţiei ştiinţifice. saltul de la “alchimie” la “chimie”.mai precis. 1. ci în primul rând unul calitativ. cum ar spune Thomas Kuhn. 3 . de trecere de la o gândire închisă la una deschisă. celelalte valori. de la cunoaşterea speculativă la cunoaşterea pozitivă nu este posibil fără depăşirea iluziilor şi prejudecăţilor proprii simţului comun. inclusiv “adevărul”. pe baza activităţilor practic-nemijlocite (activităţi în care valoarea supremă este “utilul”. INTRODUCERE: CUNOAŞTERE COMUNĂ ŞI CUNOAŞTERE ŞTIINŢIFICĂ. fiind valori subordonate sau derivate)2. în cadrul experienţei cotidiene. adică saltul de la opinie (doxa) la cunoştinţă (epistema). În acest sens. de schimbare a abordării sau. căci primul tratat de metodologie a fost elaborat de un medic (Claude Bernard). de restructurare a gândirii. de evoluţie permanentă1.

de gândirea obişnuită (nespecializată) şi limbajul natural (un limbaj însuşit spontan. Vom arăta numai că diferenţele dintre cele două tipuri de cunoaştere sunt atât de numeroase şi importante. prin gradul de precizie. Îndepărtarea tot mai pronunţată a limbajului ştiintific de cel natural a creat noi dificultăţi de comunicare între spiritul ştiinţific şi simţul comun. dar ea s-a acutizat odată cu ştiinţele moderne ale naturii şi a devenit o problemă epistemologică centrală odată cu ştiinţa contemporană3. unde se afirmă ideea că fazele ulterioare ale evoluţiei sunt conţinute. Acest lucru a făcut ca ştiinţa. cel simbolic. p. profunzime. să fie şi azi tratată cu un respect distant (în cel mai bun caz). In opinia lui Meyerson. deosebirea stă doar în faptul că simţul comun este rezultatul unui proces inconştient. consecvenţă şi eficienţă. Această concepţie se înrudeşte cu concepţiile preformiste (de pildă. De altfel. Gaston Bachelard (3). Această îndepărtare constituie o tendinţă mai veche. nu unul construit pe baza unor convenţii explicite. cum este limbajul de specialitate al oricărei discipline .de pildă. coerenţă. de tip logic sau matematic). E. în accepţiunea ei modernă. spunea că “lumea simţului comun este creată printr-un proces analog aceluia care produce teoriile ştiinţifice” (1). nefiind decât o prelungire a acestuia. În viziunea lui. de către politică. încât teza discontinuităţii pare mai rezonabilă. Exponentul acestei teorii. lumea simţului comun reprezintă “o primă şi foarte grosolană schiţă a unui sistem ştiinţific” (altfel spus. chiar evitată de către simţul comun. întreaga cunoaştere ştiinţifică îşi are punctul de plecare în datele simţului comun. Meyerson. să fie privită încă de la început cu suspiciune de către teologie şi o parte importantă a filosofiei. Problema centrală în raportul cunoaştere comună .cunoaştere ştiinţifică o reprezintă problema raportului continuitate-discontinuitate.Mijloacele naturale sunt reprezentate de simţuri. prefigurate. fiind mai aproape de experienţa practicii ştiinţifice. cele din biologie). Partizanii continuităţii afirmă că ştiinţa se dezvoltă în prelungirea cunoaşterii comune. de către artă şi morală şi. concepţia lui Gaston Bachelard. ducând la accentuarea crizei de încredere reciprocă între cele două forme de cunoaştere. în fazele anterioare (2. ceea ce este mai grav. Problema raportului dintre cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică a apărut odată cu îndepărtarea tot mai evidentă a acestora. 166). deosebindu-se de ea doar cantitativ. Nu vom insista aici asupra concepţiei lui Meyerson şi nici asupra criticii la care o supune unul dintre cei mai importanţi partizani ai discontinuităţii. 4 . toţi oamenii ar fi nişte oameni de ştiinţă in nuce).

Compusă din observaţii neierarhizate. în cel mai bun caz. Enunţurile au un caracter vag şi ambiguu. fără să contrazică experienţa comună. Astfel. oricât ar fi de realist. ca expresie a cunoaşterii comune. deoarece nu se integrează într-un sistem general de adevăruri. lipsindu-i perspectiva erorilor rectificate. vom prezenta pe scurt concepţia lui Gaston Bachelard despre diferenţele dintre simţul comun şi spiritul ştiinţific. a. Experienţa imediată şi uzuală are caracter tautologic. Valoarea experienţei. 2. care le contrazic şi chiar faţă de infirmările da natură logică. Un enunţ din experienţa comună. deci nu este legat de o metodă generală de experimentare. a fost confirmată de evoluţia ulterioară a ştiinţei. Ea se dezvoltă în domeniul cuvintelor şi al definiţiilor verbale. cunoştiinţele obţinute pe calea cunoaşterii ştiinţifice sunt “asigurate metodologic”. imposibil de gândit sau de imaginat în cadrele acesteia. neierarhizată) este formulată într-o falsă perspectivă de verificare. Acesta este unul dintre motivele pentru care adevărurile ştiinţifice sunt adeseori paradoxale din perspectiva cunoaşterii comune. în sensul că sunt formulate într-un fel care permite verificarea lor. De regulă. iar câteodată chiar absurde.elaborată în primele decenii ale secolului XX. Altfel spus. aproape nulă. pp. Valoarea metodologică. Cunoştinţa ştiinţifică. ele sunt decidabile (se poate decide asupra valorii lor de adevăr). b. De aceea. Dimpotrivă. valoarea ei metodologică este foarte scăzută. care le protejează faţă de “faptele recalcitrante”. o astfel de observaţie (neintegrată teoretic. chiar empirică fiind. încercând o sistematizare de ordin didactic a analizei întreprinse de filosoful român Vasile Tonoiu (2. căci observaţia ştiinţifică are în spatele ei o teorie4. Experienţa ştiinţifică nu este adevarată în mod plat. este rezultatul unei construcţii raţionale.156-180). el este un adevăr inutil. CRITICA SIMŢULUI COMUN Orice iniţiere în cunoaşterea ştiinţifică presupune o critică a simţului comun. spre deosebire de 5 . experienţa comună nu poate fi verificată în sensul strict al cuvântului. nu poate fi un adevăr.

cât un nume într-un vocabular (şi acesta. Conceptele ştiinţifice sunt solidare cu conceptualizarea: relaţiile 6 . şi erorile se leagă apodictic (adică logic). asociate cu idei clare pe care le parazitează. De aceea. Limbajul. adevărurile se grupează în sistem. Obiectul decupat în cunoaşterea comună localizează nu atât un lucru într-un univers de lucruri. mai mult sau mai puţin riguros). Fiecare cunoştinţă îşi găseşte locul sau şi se leagă cu vecinii săi". vocabularul limbajului comun reprezintă un “obstacol epistemologic” (Bachelard). În acest sens afirma Boltzano că “nimic nu este mai practic decât o bună teorie”. Conceptele cunoaşterii ştiinţifice sunt “despaţializate” (Bachelard). care sunt indecidabile (nu se poate şti cu certitudine dacă sunt adevărate sau false). solidaritatea dintre metodă şi experienţă este atat de mare. Acest lucru a fost demonstrat cu prisosinţă de Ludwig Wittgenstein. ci şi adevăruri concrete. Aici. Această cunoaştere nu îşi construieşte obiectul doar din fenomene empiric observabile. aici ignoranţa are un caracter sistemic. În cunoaşterea ştiinţifică. dar care nasc imagini. De aceea. Limbajul natural face posibilă formularea unor enunţuri care nu sunt nici confirmabile. Cu alte cuvinte.cele obţinute prin cunoaşterea comună. rămânând tributare unui “realism al percepţiei”. Aici. c. privilegiul văzului dispare. în ştiinţă. De cele mai multe ori. iar erorile se pierd într-o magmă informă. Gaston Bachelard spunea: în ştiinţa adevărurile se leagă apodictic. Obiectul cunoaşterii. în ştiinţă. nici infirmabile. în ciuda aparentei sale concreteţi. ci şi lucruri concrete. De aceea. dar foarte puternice. poziţia obiectului ştiinţific este mult mai complexă. Acestea oferă simţului comun convingeri false. obiectul cunoaşterii comune rămâne adesea o abstracţie mută. încât mai întâi trebuie stăpânită metoda-de-cunoaştere pentru a sesiza obiectul-de-cunoscut. Conceptele cunoşterii comune se caracterizează prin “spaţialitate şi ocularitate” (Bachelard). d. inexistente în realitate (de pildă. de cele mai multe ori falsificator. asupra cărora putem opera în plan practic. O teorie ştiinţifică ne ajută să vedem nu numai obiecte abstracte sau obiecte ideale. Adeseori limbajul natural antrenează integrări facile şi gânduri obscure. care nu spune aproape nimic despre determinaţiile sale concrete. O bună teorie oferă nu numai adevăruri abstracte. doar adevărurile au acest caracter. În cunoaşterea comună. în timp ce erorile se îngrămădesc asertoric. direct aplicabile. “corpul absolut negru” din optică). adică o barieră în calea cunoaşterii obiective.

o falsă cale de problematizare şi înstăpânire a realităţii. Aceasta adeziune oferă. dar nu o evidenţă raţională. în anumite condiţii. e. dar nu se substituie acestuia6). După cum spune un epistemolog român. care îşi aplică autocenzura spiritului critic. satisfacţie intimă. dar ele sunt întâmplătoare. Aşadar. Obiectivitatea cunoaşterii ştiinţifice este o cunoaştere conştientă de sine. o modificare în definirea noţiunilor antrenează modificarea relaţiilor lor reciproce. Fiind animată de pragmatism. reuşind să se construiască şi să se reconstruiască continuu. la care ne-am referit deja. “exercitarea bunului simţ constituie o condiţie necesară pentru claritatea gândirii şi eficacitatea acţiunii. Fiind solidară cu un limbaj nonnatural. şi cunoaşterea comună posedă o dimensiune critică. ficţiunea de realitate. Adeziunea nemijlocită la un adevăr concret sesizat ca “bun” şi utilizat ca o valoare angajează prea concret fiinţa umană sensibilă. asigurând inserţiunea omului în mediul său de viaţă” (4. la punctul de întâlnire se ajunge pe drumuri diferite şi din direcţii opuse5. Cunoaşterea ştiinţifică este. falsul de adevăr. Din argumentele pe care Bachelard le aduce în favoarea discontinuităţii nu se poate trage concluzia că între cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică nu ar exista nici un fel de continuitate. chiar dacă într-o formă mai 7 . Acest lucru explică de ce diferenţa de limbaj reflectă nu numai o diferenţă formală între cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică. adică spontană şi necenzurată critic. dimpotrivă. Psihologia aferentă. ci şi o diferenţă de conţinut. p. Acest discernîmânt se numeşte bun simţ (el este un element al simţului comun. Faptul că adeseori subiectul e tentat să-şi ia satisfacţia drept evidenţă (sentimentul drept cunoştinţă şi dorinţa drept realitate) se explică prin mecanisme psihomentale gândirii deziderative. oamenii au un anume discernământ care îi ajută să disocieze. rezultatul unui şir lung de rectificări succesive. Bunul simţ este un instrument preţios pentru oamenii lipsiţi de instrucţie specială (ştiinţifică şi/sau filosofică). în cel mai bun caz. 8). a cărei armătură este dată de o metodologie şi un instrumentar aparte. cunoaşterea comună determină o “falsă plecare” (Bachelard). cunoaşterea ştiinţifică nu poate fi produsul unei o “gândiri naturale”. ajutându-i să aplice un criteriu de adevăr experienţei lor nemijlocite. Cunoaşterea comună oferă convingeri care nu sunt decât opinii (doxa). Pot exista coincidenţe între opinii şi adevăruri ştiinţifice. Obiectivitatea ei este un produs al gândirii ştiinţifice.teoretice dintre noţiuni modifică definiţia noţiunilor şi invers. Chiar şi la nivelul cunoaşterii comune.

derivată din nevoia primară de siguranţă emoţională). Ravelstein. 2. dar practica ne omoară!”). chiar dacă limitată de automatismele obişnuinţei şi rutinei. bunul simţ se regăseşte . nu logice: logica este subordonată satisfacerii unor nevoi sufleteşti (de pildă. El a produs o reacţie contrară din partea “oamenilor comuni”. nevoia de certitudine. pe când era profesor de filosofie politică la University of Chicago.primitivă. Postfaţă de Sorin Antohi. primul lucru pe care îl făcea la deschiderea cursului era să le ceară studenţilor să uite totul despre familiile lor. conflictul dintr el şi lume sau conflictele sale interioare (surse ale nevrozei). dedicat filosofului Allan Bloom (1930-1992). la fel de unilaterală şi păguboasă: cultul experienţei nemijlocite (“şcoala vieţii”) şi minimalizarea practicii teoretice (“Teoria ca teoria. Iată de ce în cunoaşterea comună adevărul este o valoare subordonată (de fapt. POLIROM. Ravelstein avea să le ofere cel mai mare dar pe care ar putea spera vreodată să-l primească (…)” (Saul Bellow. Desigur. El avea să-i călăuzească spre o viaţa mai înaltă. Celebrul scriitor american Saul Bellow scrie în romanul său Ravelstein. NOTE 1. de opiniile curente existente în mediul de provenienţă. cu o iniţiere şi cu o eliberare: emanciparea de prejudecăţile şi iluziile ideologice ale simţului comun – implicit. Un bun exemplu este aşa-numita “gândire deziderativă”: prin gândirea de tip deziderativ se ajunge la concluziile dorite. gândirea are funcţia de autoechilibrare psihică. că acesta. În concluzie. dar nu genul sec. Pentru marea majoritate a oamenilor.în structura psihologică a spiritului ştiinţific modern. afirmarea continuităţii dintre cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică este necesară în măsura în care exagerarea unilaterală a discontinuităţii a dus deseori la teorii eronate despre procesul cunoaşterii ştiinţifice. guvernată de raţionalism . Antoaneta Ralian. trebuia să uite prejudecăţile şi iluziile mediului socio-cultural din care proveneau: “Le declara studenţilor că veniseră la universitate ca să înveţe ceva şi pentru asta trebuia să se debaraseze de opiniile părinţilor lor. în acelaşi timp. plină de varietate şi diversitate. care şi-au construit o “ideologie de răspuns”. Dacă aveau noroc. cum a fost pozitivismul (ideologia care a guvernat ştiinţa modernă). De altfel. 34). p. Idealul educaţional al lui Allan Bloom se apropia mult de cel al lui Gaston Bachelard: orice proces de instruire într-un domeniu al cunoaşterii specializate echivalează. principala sa funcţie este de a fabrica justificări şi auto-justificări prin intermediul cărora subiectul îşi reduce “disonanţa cognitivă”. Trad.redimensionat şi reeducat .orice. dacă erau inteligenţi şi animaţi de voinţă. Elitismul propriu conştiinţei de sine a oamenilor de ştiinţă a obstrucţionat dialogul dintre spiritul ştiinţific şi simţul comun. precum şi la ideologii aferente comunităţii ştiinţifice de natură elitistă. 2001. simţul comun 8 . Simţul comun este dominat de comandamente psihologice.

conform căreia situarea subiectului cunoscător în apropierea obiectului de cunoscut ar garanta obiectivitatea cunoaşterii. care stă la baza lumii. 4. Facem această precizare fiindcă am observat că vorbitorii de engleză fac confuzie între cei doi termeni. Din Evul Mediu ne-a rămas “briciul lui Occam”. Acum. Bineînţeles că “realismul naiv” al simţului comun se întemeiază pe această presupoziţie empitirstă (“Până nu văd. de “armături metodologice”. Dogma oricărui empirism se reduce. 6. Galileo Galilei a introdus experimentul mintal în fizică. drumul spre adevăr reprezintă un ocol (în primul rând.apelează la adevăr doar în ultimă instanţă. de tehnici şi procedee care asigură controlul critic al drumului de la opinie la cunoştinţă). care vine împotriva “narcisismului” (Jean Piaget) şi egocentrismului oricărui “subiect natural”. 5. cunoştinţele sunt cu atât mai obiective cu cât relaţia subiect-obiect este mai mijlocită (mijlocită de concepte şi teorii. În epoca modernă. cu atât cunoştinţele sunt mai veridice (teză promovată şi de aparatele de propagandă ale regimurilor comuniste şi folosită de regimul ceauşst din România pentru întemeierea filosofică a antiintelectualismului). Primul gânditor care a folosit experimentul mintal pentru a ajunge la un obiect ideal a fost Democrit. de false cunoştinţe. Spunem “opuse” pentru că o cunoţtinţă ştiinţifică este rezultatul unui proces psihologic de dezantropomorfizare a realităţii. când toate celelalte soluţii s-au dovedit ineficace). un ocol teoretic. preluată de toate teoriile empiriste ale cunoaşterii. structuri pshologice generatoare de subiectivism. dar în ultimă instanţă. altfel spus. la credinţa că relaţia nemijlocită dintre subiect şi obiect este o garanţie a obiectivităţii. cu cât această relaţie este mai nemijlocită. Când spune că între Subiect şi Obiect “drumul cel mai scurt este drumul cel mai lung”. Acest lucru nu exclude faptul că oamenii folosesc frecvent cuvântul “adevăr”. presupunem că această confuzie este favorizată de faptul că în limba engleză există o singură expresie lingvistică pentru cele două concepte: common sens. ultima entitate materială. cunoaşterea ştiinţifică de tip modern. care invoca celebrul “cuţit raţiunii” pentru a diviza materia şi a ajunge la “atom”. în fond. Distanţarea celor două tipuri de cunoaştere a devenit o problemă şi mai critică odată cu dezvoltarea ştiinţei contemporane. Bachelrad face mai mult decât un frumos joc de cuvinte: el ne atrage atenţa asupra iluziei simţului comun. nu cred!”). este vorba de un ul mai general: un ocol cultural). ceea ce li se pare “convenabil” (convenabil pentru ei şi pe termen scurt). dimpotrivă. dar prin el ei desemnează. 3. indivizibilă. de regulă. cu ajutorul căruia celebrul logician “tăia” lanţul “regresiei la infinit” al explicaţiei (de pildă: “Cine a făcut lumea? Dumnezeu! Dar pe Dumnezeu cine l-a făcut?”. cunoştinţele obţinute în urma cunoaşterii ştiinţifice nu mai sunt doar surprinzătoare pentru simţul comun. ele devin incompatibile cu intuiţiile acestuia. 9 . astfel. făcând saltul de la Filosofia naturii la Fizică şi inaugurând. Aşadar. Epistemologiile de tip Bachelard afirmă că.

Vasile Tonoiu. Iaşi. Frederick Coleston. Mihai. Ivana Markova. pp. 2. 198-208 7. Cornwall. 42-50 10 . 2004. Ştefan Georgescu.Le nouvel esprit scientifique. pp. Epistemologie. Editura Polirom. Iaşi. Curelaru. Editura Didactică şi Pedagogică. Bodmin. Emile Meyerson – On explanation in the Sciencees. 1934 5. 19th and 20th century French Philosophy. A History of Philosophy. Bucureşti. Bucureşti. Spiritul ştiinţific modern în viziunea lui Gaston Bachelard. Dialogistica şi reprezentările sociale. Editura Polirom. 1974 4. 279-285 3. pp. 1921 . MPG Limited. Reprezentări sociale. 1978 6. Editura Ştiinţifică.TRIMITERI BIBLIOGRAFICE 1. 2006. 2003. Gaston Bachelard .

puţine domenii de studiu sunt atât de stimulatoare şi promiţătoare ca domeniul comunicării.II. ii. Codurile sunt sisteme în care semnele sunt organizate şi care determină modul în care pot fi legate între ele semnele. scria în celebrul său studiu din 1982. Când vorbim despre comunicare este important de notat că nu avem de-a face cu un obiect de studiu. ABORDAREA SEMIOTICĂ A COMUNICĂRII În societatea contemporană. distorsionării şi amplificării acesteia. 16). a propagării. John Fiske. Transmiterea sau receptarea de semne sau coduri. vom pleca de la câteva presupuneri pe care le inventariază John Fiske: i. Cele mai diverse discipline concură la studierea transmiterii informaţiilor. Comunicarea a ajuns să fie considerată “miezul culturii. Dar. domeniul comunicării poate fi abordat şi înţeles. dar este necesară o abordare dinspre mai multe discipline. după cum 11 . O definiţie generală a comunicării are meritul de a surprinde toate aceste presupuneri: Comunicarea este interacţiune umană prin mesaje (idem). Acest mod de a privi obiectul de studiu (ca arie multi-disclipinară) sugerează că dificultatea vine (în parte) din faptul că ceea ce spun psihologii şi sociologii despre comunicarea umană şi despre comportamentul uman are prea puţin de-a face cu ceea ce spun specialiştii din alte domenii – spre exemplu. din critica literară. cunoaşterii şi comportamentului social”. comunicarea este esenţială. iii. a matricelor de procesare a informaţiei. este practica relaţiilor sociale. În consecinţă. orice comunicare include şi implică semne şi coduri. Pentru a clarifica această confuzie. fără ea. studiul comunicării implică studiul culturii în care este integrată aceasta” (1. p. Unul dintre cei mai autorizaţi teoreticieni americani ai comunicării. Introduction to Communication Studies: “pentru viaţa noastră culturală. Semnele sunt acte sau fapte (de artă) ce se referă la altceva decât ele însele (construcţii ce semnifică). comunicarea. aceste semne şi coduri sunt făcute să fie la îndemâna celorlalţi. cultura de orice tip ar muri. ci cu o arie de studiu multi-disciplinară.

Semnele sunt acte sau fapte de artă care se referă la altceva decât ele însele. Mesajul este ceea ce s-a transmis de la A la B. Shannon şi Weaver (1949). Dar această abordare a comunicării nu este singura posibilă. insuficientă. ea urmăreşte să stabilească etapele procesului pentru a depista unde a apărut eşecul. a încărcăturii culturale (Cultural Loading) a oricărui act comunicaţional: Lasswell (1948). totodată. Comunicarea poate fi considerată ca “transmitere de mesaje”. precum şi eficienţa mesajului transmis (evaluată prin intermediul feedback-ului). Această orientare consideră comunicarea drept transmisie de mesaje. pp. de felul în care transmiţătorii folosesc canalele şi media. dar şi ca transmitere şi schimb de sensuri. Newcomb (1953). 12 . Ca transmitere de mesaje. 89-112). Se interesează de aspecte cum ar fi eficienţa şi acurateţea. pp. Westley şi MacLean (1957). pp. comunicarea dintre oameni poate fi studiată ca proces. în studiul comunicării există două şcoli: şcoala “proces” şi şcoala semiotică. această definiţie este mult prea generală şi. Consideră comunicarea ca pe un proces ce afectează comportamentul sau modul de gândire (starea intelectuală) a altcuiva. Jakobson (1960) – a se vedea 1. distorsionare şi creare de sensuri (înţelesuri). Este preocupată de modul în care emiţătorul şi receptorul codifică şi decodifică. în teoria comunicării. i) Şcoala “proces” consideră mesajul drept ceea ce se transmite prin procesul de comunicare. această şcoală vorbeşte despre eşec în comunicare. ele sunt structuri care semnifică (adică transmit informaţii despre o realitate). După John Fiske (1. precum şi modalităţile de corelare dintre semne în cadrul sistemelor sunt codurile (1.vom vedea pe parcursul capitolelor următoare. Sistemele în care sunt organizate aceste semne. prin aceasta. 16-19). Când efectul altul decât cel urmărit sau este mai mic decât cel scontat. precum şi ca activitate de decupare. Gerbner (1956). 21-60. interesându-ne modul în care emiţătorul (receptorul) codifică (decodifică) mesajul. ambalat corespunzător şi pregătit pentru a afecta starea sau/şi modul de gândire al receptorului. modul în care emitenţii folosesc mijloacele şi canalele de comunicare. ei propun modele de analiză a comunicării care sunt instructive din perspectiva conştientizării treptate. Cei mai importanţi reprezentanţi ai acestei orientări vin din Statele Unite.

Fiecare şcoală interpretează. fiind afectată la rândul ei de persoanele contactate. Şcoala procesului de comunicare tinde să ţintească spre ştiinţele sociale. ceea ce înseamnă că este preocupată de rolul textului în cultura noastră. “şcoala proces” defineşte comunicarea mai aproape de accepţiunea comună a termenului: procesul prin care o persoană intră în legătură cu altele şi le afectează – fie în plan intelectual. starea intelectuală sau răspunsul emoţional. fie în plan emoţional. în felul său. 29-41. pp. Peirce a fost continuat de Odgon şi Richards (1923). iar Saussure de danezul L. desigur. este o accepţiune mai complexă şi mai îndepărtată de accepţiunea simţului comun 3 . 13 . Principala abordare este cea semiotică. Desigur. Peirce 1 şi. După cum se poate vedea. de folosirea zilnică a cuvântului. Fiecare dintre cei doi întemeietori de şcoală a avut urmaşi importanţi: C. defineşte interacţiune socială ca tot ceea ce face individul ca membru al unei culturi sau societăţi 4 . Prima defineşte interacţiunea socială drept procesul prin care o persoană e în legătură cu altele. în 1916. Această definiţie este mai apropiată de înţelegerea obişnuită a comunicării. Contribuţiile cele mai importanta la apariţia şi dezvoltarea şcolii semiotice au fost semnate de Charles S. această neînţelegere poate să apară ca rezultat al diferenţelor culturale dintre emiţător şi receptor. şi să se concentreze asupra actelor de comunicare. În cursul de faţă vom aborda comunicarea din ambele perspective. Şcoala semiotică defineşte comunicarea într-un sens mai larg. afectându-le comportamentul. definiţia comunicării ca interacţiune socială prin mesaje. Semiotica. Pentru această şcoală. pp. Şcoala semiotică se conturează în jurul lingvisticii şi al subiectelor de artă şi se concentrează asupra ansamblului a tot ceea ce are legătură cu această comunicare. fie în plan comportamental. însă. 2. 61-88. precum şi de Roland Barthes (1968 şi 1973) şi Pierre Gouriaud (1975) – a se vedea 1. al cărui Curs de lingvistică generală a fost publicat postum. de Ferdinand de Saussure 2 . în special psihologia şi sociologia. Foloseşte termeni cum este cel de semnificaţie şi nu consideră neapărat neînţelegerea ca semn evident al eşecului în comunicare. căci preferinţa exclusivistă pentru una dintre ele ne apare păguboasă pentru scopul nostru.S. studiul comunicării este studiul textului şi al culturii. Hjelmslev.ii) Şcoala semiotică abordează comunicarea ca producere şi schimb de înţelesuri (semnificaţii). Ea este preocupată de modul în care mesajele (sau textul) interacţionează cu oamenii pentru a produce înţelesuri (semnificaţii).

de determinismul cultural al comunicării. prin indiferent care mijloace. 14 . cât şi prin bivalenţa proprie comunicării interculturale. cu atât mai mult. c) precizează criteriile după care s-a făcut selecţia acestora. Ei cred că intenţia este un factor decisiv în ceea ce constituie mesajul. vom gândi în termenii şcolii semiotice. Mesajul este ceea ce emiţătorul pune înăuntrul său. pentru administrarea şi ameliorarea comunicării dintre diferite ideologii. conştientă sau nu. referenţial). clarifică. Abordarea ambelor aspecte ni se pare de maximă importanţă pentru teoria comunicării interculturale şi. care ne reprezintă caracteristici selecţionate ale “teritoriului”. folosindu-ne de conceptele lui Kuhn şi Gonseth (paradigmă şi.atunci când analizăm legătura dintre natura limbajului şi natura comunicării. natura şi scopul modelării în cunoaşterea ştiinţifică. biunivoce. Un model este un fel de “hartă”. Prezentăm în continuare câteva dintre modelele de analiză în care comunicarea este abordată ca proces. respectiv. Ceea ce ne loveşte timpanul va fi un mesaj doar dacă este ceva preconştient ca semnal pentru un ascultător. Ele au meritul de a ilustra. când ne vom ocupa. Din cele spuse mai sus rezultă cât de importantă este modelarea în cercetare şi în activitatea didactică. între “producătorul” de mesaj şi sistemul de referinţă. b) evidenţiază unele conexiuni între caracteristici. însă. Ambivalenţa demersului nostru se justifică atât prin bivalenţa comunicării în general. d) delimitează domeniul modelat. care scoate în evidenţă interacţiuni constante. 1. totodată. fără să fie atotcuprinzătoare. sistematizează unele caracteristici ale domeniului studiat. cât şi producerea şi schimbul de înţelesuri (determinate întotdeauna cultural). accepţiunea la care ne vom referi va fi aceea dată de “şcoala proces”. dar e identificabilă prin analiza mesajului. Valoarea unui model este dată de următoarele: a) luminează. între acesta şi “cititor”. ŞCOALA PROCES Adepţii acestei şcoli consideră mesajul drept ceea ce se transmite prin procesul de comunicare. aceasta întruneşte ambele aspecte: atât afectarea modului de gândire al interlocutorului. Intenţia emiţătorului poate fi specificată sau nespecificată (anunţată sau nu).

1. cum ar fi informaţia. Distincţia dintre zgomot semantic şi zgomot tehnic sugerează că ar trebui. canal. C. redundanţa şi entropia. B) problemele semantice (cât de exact acoperă simbolurile înţelesurile care s-au vrut transmise?). Iată reprezentarea grafică a acestuia: a) Sursa este locul luării deciziei. Depăşirea problemelor cauzate de zgomot i-a condus pe Shannon şi Weaver la alte concepte fundamentale. inserată o căsuţă pentru recepţionare “semantică” între cea a recepţionării tehnice şi destinatar. b) Zgomotul reprezintă orice adăugire la semnal între transmitere şi recepţie. poate. Shannon şi Weaver identifică în studiul comunicării trei niveluri semnificative: A) problemele tehnice (cu câtă acurateţe pot fi transmise simbolurile?). face întotdeauna confuză intenţia emiţătorului şi limitează cantitatea de informaţie ce poate fi transmisă într-o situaţie dată şi la un moment dat.1. Shannon şi W. mai degrabă. C) problemele de eficienţă (în ce măsură afectează înţelesurile recepţionate orientarea acestora în direcţia dorită de emiţător?). În opinia lui John Fiske. 15 . Mesajul selectat este transformat apoi de transmiţător în semnal trimis prin canal la receptor. iar linearitatea – o sumedenie de critici. simplitatea modelului a atras multe propuneri de îmbunătăţire. în 1949. care nu a fost intenţionată de sursă. considerată una dintre “seminţele” cele mai importante din care s-au dezvoltat studiile comunicării 5 . oriunde ar apărea (în transmitere. auditoriu sau chiar în mesaj). ea decide ce mesaj să fie trimis sau. selectează unul dintre mesajele posibile. Zgomotul. Weaver au publicat. cartea Teoria matematică a comunicării. Modelul creat de cei doi este unul linear.

Shannon şi Weaver utilizează termenul de “informaţie” într-un mod specific. Limba română prezintă un larg repertoriu de mărci 7 ale pluralului substantivelor. iar entropia al uneia scăzute. Dacă întâlnesc un prieten pe stradă. sau un flash poate însemna “Vechiul Testament”. redundanţa este omniprezentă şi nu e deloc greu de observat că un nivel mai ridicat al ei se asociază cu o posibilitate sporită de detectare şi înlăturare a erorilor. fiind ceva foarte probabil. medium-ul. “Redundanţa este. însă mai greu de comunicat cu eficienţă” (1. 35). fenomenul opus este entropia. este o măsură a numărului de alegeri de semnal care pot fi făcute şi a faptului că aceste alegeri pot fi destul de aleatorii 8 . Pentru a-l înţelege trebuie să uităm de înţelesul zilnic al termenului. iar celălalt – “Noul Testament”. să luăm exemplul dat de Fiske. În limba naturală. un mesaj cu înaltă predictibilitate este redundant şi dispune de un grad informativ redus. fiindcă pentru el. caracterizate prin grade de redundanţă diferite. Cu cât predictibilitatea este mai mare. mai stimulativă. conţinutul acestui enunţ este total previzibil. medium. Pe de altă parte.c) Informaţia. mai şocantă. Într-un astfel de caz. o forţă care operează pentru păstrarea status-quo-ului şi împotriva schimbării. Alte două importante concepte sunt canalul şi codul. Canalul este mijlocul fizic prin care este transmis semnalul. În consecinţă. deci previzibilă într-o proporţie de 50%. Redundanţa este rezultatul unei predictibilităţi înalte. Putem avea un cod care constă din două semnale: flash-ul 1 şi flash-ul 2. iar celălalt – “Nu”. tehnic. d) Canal. Redundanţa este ceea ce este previzibil sau convenţional într-un mesaj. în general. Informaţia conţinută de fiecare semnal este identică. Entropia este mai puţin confortabilă. consideră John Fiske. ce atrage după sine un înalt grad informativ. Un flash poate însemna “Da”. Informaţia trebuie înţeleasă ca o măsură a predictibilităţii semnalului 6 . probleme ce pot fi asociate cu acurateţea sau cu depistarea de erori. cu atât este mai mică informaţia (şi invers). p. Codul este un sistem de înţelesuri comun 16 . Entropia poate fi cel mai bine înţeleasă ca maximum de impredictibilitate. cod. “Da” conţine aceeaşi cantitate de informaţie ca “Vechiul Testament”. poate. d) Redundanţă şi entropie. În mass-media. Redundanţa vine în întâmpinarea rezolvării problemelor practice de comunicare. mesajul este redundant. îi spun “Salut”. Pentru a ilustra acest raport de invers-proporţionalitate. Acestea pot fi mai bine definite în corelaţie cu un al treilea. informaţia conţinută în enunţul “litera e urmează după litera d” este nulă pentru un cunoscător al alfabetului latin.

faţa. Acestea folosesc limbaje “naturale” (cuvinte rostite. Constă deopotrivă din semne şi din reguli care determină cum şi în ce context pot fi folosite aceste semne 9 . De fapt. H. 1. idei sau viziuni. trupul. prin care se comunictă fapte. iii . ii . Lasswell a elaborat unul dintre primele modele ale comunicării. Astfel.media de prezentare: vocea. televiziunuea. citat frecvent până în zilele noastre. Pot fi o înregistrare a produselor din prima categorie. expresii. care să existe independent de cel care comunică. cu un an înainte ca Shannon şi Weaver să publice cartea lor. radioul. Medium (media) reprezintă mijlocul (mijloacele) tehnic (tehnice) de convertire a mesajului în semnal. celebrul său studiu. Lasswell susţine că pentru a înţelege procesele comunicării în masă este necesar să înţelegem fiecare dintre etapele acesteia. gesturi). Principala deosebire dintre categoriile (ii) şi (iii) este aceea că. fotografii. care să poată fi transmis prin canal. Teoria matematică a comunicării. a apărut în 1948. putem clasifica media în trei categorii: i .media de reprezentare: cărţi.2. Produc lucrări. care devin principalele elemente ale modelului său: Cine / Who Spune ce / Says what Prin ce canal / In which channel Cui / To Whom Cu ce efect? / With what effect? Modelul Lasswell 17 .membrilor unei culturi sau subculturi.media mecanice: telefonul. media folosesc canale ce sunt supuse unor restricţii tehnologice mai mari şi sunt mult mai afectate de un zgomot de tip tehnic. sentimente. adică obiecte comunicaţoinale. “Structura şi funcţia comunicării în societate” (3). în cazul al treilea. picturi.

de acest model liniar. Acest model este mai avansat prin două aspecte. modificare determinată de anumite elemente identificabile în procesul comunicării. “efectul” reprezintă o modificare observabilă şi măsurabilă în ceea ce-l priveşte pe receptor. el este foarte potrivit cu behaviorismul. mai mult sau mai puţin programatic. fiecare modificare poate fi suficientă pentru a determina schimbarea efectului. în la doilea rând. el relaţionează mesajul cu “realitatea” despre care relatează. la audienţă şi la factorii ce afectează audienţa au fost marcate. 1. concepe comunicarea ca pe un proces care constă în două dimensiuni ce alternează: cea perceptivă (sau de recepţie) şi cea de comunicare (dimensiunea modalităţii de transmitere şi control). 18 . de fapt. Dacă unul dintre aceste elemente este schimbat. acest model. În primul rând. la producătorii de mesaje. ridicând mai ales problema efectului decât pe cea a semnificaţiei După Lasswell. De altfel. curent care a dominat psihologia americană în prima jumătate a secolului XX. mesajul sau canalul. pe care John Fiske îl localizează în paradigma “comunicării-proces”. Studiile cu privire la instituţii şi la comunicarea din/dintre ele.Fiske spune că. apreciind că Lasswell a propus tot un model liniar. George Gerbner a încercat să elaboreze un alt model general de comunicare (4).3. Majoritatea cercetătorilor care au abordat comunicarea în masă au urmat. decenii la rând. aceasta este o versiune verbală a modelului ShannonWeaver. atunci se schimbă şi efectul: putem schimba codificatorul. ceea ce facilitează discutarea problemelor de percepţie şi de înţeles. El consideră comunicarea doar ca transmitere de mesaje.

selecţia este determinată de parametrii săi tehnici. este convertită în semnal despre E. este perceput de receptor (R) – receptor uman sau tehnic. Are loc când percepţia despre eveniment. Acesta e ceea ce numim de obicei mesaj. Când această “potrivire” are loc. partea în care s-a notat S este cea care se referă la mesaj ca semnal în forma pe care o ia. Perceperea de către M a evenimentului (E) are ca rezultat E1. înseamnă că am perceput ceva. iar cea notată cu E se referă la conţinut. procesul de selecţie este mai complex. Astfel. Cercul care reprezintă acest mesaj este divizat în două. A găsi cel mai bun S pentru un E dat este una dintre preocupările principale ale celui care comunică. E1. 19 . Dacă M este maşină. adică semnal sau afirmaţie despre eveniment. Este clar că atunci când avem un conţinut dat (un E dat).Dimensiunea orizontală: evenimentul (E). Dacă M este uman. “înţelesul” derivă de la potrivirea unor stimuli externi la concepte interne 10 . pentru că i-am conferit înţeles. acesta poate fi comunicat în moduri diferite – avem un anumit număr de S-uri dintre care putem să alegem. Percepţia umană este un proces de interacţiune sau negociere. Relaţia dintre E şi E1 implică selecţia dintre elementele percepute de M şi complexitatea evenimentului. Este un proces de adaptare a unor stimuli la matricea internă de gândire sau la concepte deja asimilate. ceva din realitate. SE. Dimensiunea verticală este cel de-al doilea stagiu. de capacităţile sale fizice.

într-o relaţie socială 14 . o formă total diferită de cea a proceselor prezentate mai sus: una triunghiulară. conform teoriei lui T. De obicei. ci un semnal sau o afirmaţie despre eveniment. Aici. X A B Ilustrarea schematică a unui sistem minimal ABX. Înţelesul potenţial al mesajului nu este niciodată complet realizat. aceasta “hotărăşte” ceea ce este. T.Importanţa lui SE constă în aceea că alegerea lui S (adică a formei) va afecta evident prezentarea lui E – relaţia dintre formă şi conţinut este dinamică şi interactivă 11 . Importanţa sa majoră constă în faptul că introduce studiul comunicării în context societal sau. Această dimensiune mai conţine conceptul de acces la media şi la canalele de comunicare.4. SE. ceea ce este perceput de receptorul M2 nu este evenimentul E. ne întoarcem la dimensiunea orizontală. 1. însă selecţia efectivă o va face un medium de comunicare şi cel care îl controlează 12 . Ca şi selectivitatea. Un ultim concept prezent în modelul lui Gerbner este disponibilitatea. altfel spus. 393-400). ci de cel care comunică 13 . Pentru cel de-al treilea stagiu al procesului. transmiţătorul alege cum şi către cine trebuie făcut mesajul disponibil. Newcomb 20 . perceput/transmis. selecţia nu este făcută de cel care percepe. M2 întâmpină SE cu un set de necesităţi şi concepte care derivă din modelul său cultural. prin modelul său (vezi 5. accesul este permis subiectelor de primă importanţă pentru societate. În acest caz. Newcomb introduce. iar forma pe care o ia nu este determinată până nu are loc negocierea dintre M2 şi SE: ca să rezulte un înţeles pentru SE1. de fapt. pp.

guvernul şi poporul. sau dacă A îşi schimbă relaţia cu X. şi anume la un context . Acest model de comunicare reprezintă atât un component de drept al “şcolii proces”. Jakobson pleacă de la modelarea factorilor constitutivi ai actului de comnicare. atunci cei doi. receptorul. iar celălalt este codul (un sistem de semnificaţii împărtăşite prin intermediul căruia a fost structurat mesajul). Jakobson şi-a reprezentat modelul astfel: 21 . Modelul lui Jakobson seamănă şi cu cel liniar.A şi B sunt cel ce comunică şi. El porneşte de la obişnuita bază liniară: un expeditor trimite un mesaj către un adresant. Dacă A va avea o opinie mai bună despre X decât B. 1. fie cu X. se vor găsi sub presiunea de a comunica până când vor ajunge la atitudini asemănătoare faţă de X (şi sistemul va ajunge la echilibru). dacă A se schimbă. B va fi determinat să-şi schimbe relaţia fie cu A.al treilea element. ajungând să construiacă o punte între cele două şcoli – “şcoala proces” şi şcoala semiotică. Roman Jakobson a fost interesat de structura internă a mesajului. Cu cât X are un rol mai important în mediul lor social. dar şi de semnificaţia acestuia. Dacă A şi B au atitudini similare faţă de X. Adresantul recunoaşte că mesajul se poate referi şi la altceva decât la el însuşi. care închide triunghiul (6. B şi X se vor modifica. şi cu cel triunghiular. Ca lingvist. A şi B. fără de care acesta nu poate fi conceput. X este parte a mediului lor social. Apoi modelează funcţiile pe care actul de comunicare le realizează prin intermediul fiecărui factor constitutiv. respectiv. ceea ce înseamnă că relaţiile sale interne sunt interdependente. ei pot fi doi indivizi. 213-214). administraţia şi sindicatul. cu atât mai urgentă va fi resimţită nevoia de echilibru 15 .5. cât şi o formă de trecere de la “şcoala proces” la şcoala semiotică (care va fi studiată în continuare). Dar Jakobson mai adaugă doi factori: unul este contactul (canalul fizic şi conexiunile psihologice dintre expeditor şi adreasant). atunci sistemul va fi în echilibru. AXB este un sistem.

atitudinile. într-o ştire de presă) şi un maxim (în poezia de dragoste). dar de fiecare dată putem avea o altă ierarhie a acestora. 22 . după Jakobson Destinatar Fiecare factor determină altă funcţie a limbajului. gluma gratuită sau jocul de cuvinte) şi un maxim (de pildă. în orice act de comunicare vom găsi toate aceste funcţii. Şi ea variază între un minim (să spunem. unde fiecare funcţie ocupă o poziţie similară cu cea a factorului la care se referă: referenţială emoţională poetică empatică de metalimbaj persuasivă Funcţiile limbajului în actul de comunicare. Această funcţie variază între un minim (de pildă. 2) Funcţia persuasivă descrie efectul mesajului asupra destinatarului. statusul profesional. ale expeditorului (toate acele aspecte care personalizează orice mesaj. clasa socială etc. comanda militară). Conform acestei funcţii.Expeditor context mesaj contact cod Factorii constitutivi ai comunicării. făcându-l unic). mesajul transmite emoţiile. Rezultă un model similar celui precedent. după Jakobson Să le explicăm pe rând: 1) Funcţia emoţională exprimă relaţia dintre mesaj şi expeditor (mulţi autori o mai numesc şi “funcţie expresivă”).

Dacă adăugăm faptul că nu există decât două consoane. rama îndeplineşte funcţia de metalimbaj 18 . ceea ce este primordial în comunicarea de tip obiectiv. ea asigură posibilitatea realizării actului de comunicare. elementelor A. În engleză. am folosit codul teoriei comunicării (în speţă. în plus. Următoarele trei funcţii par mai puţin familiare. lansat în campania electorală a preşedintelui Eisenhower. ele formează un obiect artistic. 5) Funcţia de metalimbaj constă în identificarea codului utilizat în comunicare. Ea este cel mai mult evidentă în comunicarea artistică. Aceste trei funcţii sunt atât de evidente. factuală. Când am scris cuvântul redundant în rândurile de mai sus. unde are şi rolul central 19 . ele corespund. alteori explicită 17 . formultaă însă în alţi termeni. Altfel spus. Aici. 6) Funcţia poetică exprimă relaţia mesajului cu el însuşi (de fapt. B şi X din modelul lui Newcomb. memorabil. încât le putem considera de bun-simţ. fiecare conţinând acelaşi diftong. 4) Funcţia empatică menţine relaţia dintre expeditor şi adresant. Orice mesaj inteligibil are şi o funcţie de metalimbaj – uneori implicită. deşi – după cum vom vedea . iar nu codul limbajului curent. analiza ar poate fi continuată în I LI K E I KE 23 . Jakobson ilustrează funcţia poetică cu sloganul electoral “Îl susţin pe Ike” (I like Ike). unde cuvântul are înţelesul de “abundenţă inutilă de expresii verbale sau de imagini”. două dintre ele rimează. sloganul este format din trei monosilabe.cea empatică a mai apărut în scenă.3) Funcţia referenţială descrie orientarea reală a mesajului. preocupată de “adevăr” şi “acurateţe”. Cum se poate identifica codul folosit în comunicarea nonverbală? Fiske dă următorul exemplu: un pachet de ţigări gol aruncat pe o bucată de ziar vechi înseamnă dezordine. de fapt. al celei elaborate de Shannon şi Weaver). Dacă se va considera acest slogan o insignă. relaţiile dintre elementele sale). păstrând canalele deschise. În exemplul invocat de Fiske. această funcţie realizează ceea ce s-a numit elementul redundant al mesajelor 16 . această funcţie este îndeplinită de relaţia estetică dintre pachetul de ţigări şi ziar. ceea ce a şi fost în campanie (a se vedea imaginea alăturată). ne dăm seama că totul conduce spre un slogan “poetic”: plăcut. care naşte metafora “societăţii-care-aruncă-lucruri” şi în care oamenii au devenit “producători-de-resturi” (imagini dragi artei pop). dar dacă pachetul este lipit de ziar şi ambele sunt înrămate.

planul imaginii vizuale. Cu cât împărtăşim aceleaşi coduri şi acelaşi sistem de semne. Negocierea are loc când “cititorul” filtrează mesajul. Producerea şi lectura textului sunt privite ca paralele (dacă nu chiar identice). mesajul nu este ceva trimis de la A spre B. şi producătorul/cititorul. va trebui să ne obişnuim cu un nou set de termeni. prin sita modelului cultural. icon. Studiind comunicarea din această perspectivă. ci element într-o relaţie structurată ce include printre alte elemente şi realitatea externă. cu atât mai apropiate vor fi cele două semnificaţii atribuite mesajului (1. mesajul este o construcţie de semne care. Semiotica are trei arii majore de studiu: i. Accentul nu se pune atât pe comunicarea ca proces. prin interacţiune cu receptorul. atunci când apar. cultura în care operează aceste semne şi coduri. ii. Este clar că ne aflăm în faţa unei mostre de comunicare vizuală exemplară. 2. cum ar fi: semiotică. încât ele ocupă acelaşi loc 21 . Astfel. 61). relaţia este astfel structurată. p. iii. produce înţelesul. ŞCOALA SEMIOTICĂ Pentru şcoala semiotică. în cadrul acestor procese. codurile sau sistemele în care sunt organizate semnele. Emiţătorul (transmiţător de mesaj) scade în importanţă. “Lectura” este procesul de descoperire de sens ce apare atunci când “cititorul” interacţionează sau negociază cu “textul”. a semnificaţiei. Aşadar. modelele de comunicare vor diferi de cele deja amintite prin aceea că nu sunt lineare şi nu conţin săgeţi care să indice fluxul mesajului. Ele sunt modele structurale. cât pe comunicarea ca generator de semnificaţii. apare lizibil şi pe verticală. în ceea ce priveşte semnele şi codurile care compun mesajul 20 . semn. şi orice săgeţi. Studiul semnelor şi al modului în care acestea funcţionează este denumit semiotică sau “semiologie”. Semiotica îşi concentrează atenţia asupra “textului” şi acordă receptorului sau “lectorului” un rol mult mai activ decât în majoritatea modelelor comunicării proces 24 . în care numele “Ike”. indică relaţii între elemente în cursul creării de semnificaţii. diminutivul de alint al generalului Eisenhower. index – toţi referindu-se la căi diferite de creare de înţeles. semnificaţie. a. Semiotica 22 . În centrul preocupărilor sale se află semnul. semnul însuşi. Atenţia se îndreaptă asupra “textului” şi a modului în care este “citit” acesta.

perceptibil pentru simţurile noastre. Acesta este numit interpretantul primului semn. Primul semn există pentru obiect. Peirce adoptă însă o linie uşor diferită. care va marca destinul ştiinţelor limbajului şi comunicării: semnele se referă la concepte. El consideră că semnul se adresează cuiva. Fiecare element este în strânsă legătură cu celelalte două şi poate fi înţeles numai prin celelalte două elemente. utilizator şi realitatea externă. depăşind astfel “eroarea refernţialităţii”. Peirce (14) a identificat o relaţie de tip triunghiular între semn. creând în mintea acelei persoane un semn echivalent. la ce se referă semnul şi cei care îl utilizează (consumatorii de semn). Acesta se naşte sau este “descoperit” în procesul “lecturii”. semnificatul şi consumatorii săi ca vârfuri ale unui triunghi. Primul constribuie cu experienţa sa culturală referitoare la semnele şi codurile celui de-al doilea. este un mod de a înţelege realitatea externă. Semn şi semnificaţie. Primul vede semnul. Un semn este ceva fizic. Odată cu Saussure. cum o numeşte Umberto Eco în Tratatul de semiotică generală. Acestea sunt: semnul. semnn 25 . Charles Sanders Peirce şi Ferdinand de Saussure sunt cercetătorii ce au pus bazele semioticii.(modelul lui Gerbner fiind o excepţie) 23 . ştiinţele limbajului renunţă la ideea că semnele lingvistice s-ar referi la “obiecte” din realitate. în urma interacţiunii cu receptorul. care se referă la altceva decât el însuşi şi care depinde (pentru a fi un semn) de recunoaşterea lui de către consumatorii săi 24 . b. Charles S. Deşi nu părăseşte presupoziţia existenţei unei realităţi obiective (proprie tuturor filosofiilor realiste). la rândul său. produce înţelesul. Pentru semiotică. Saussure introduce o idee revoluţionară.1. 2. Toate modelele ce urmăresc semnificaţia au cam aceeaşi formă. nu la lucruri. care sunt implicate în orice studiu al semnificaţiei. care este un proces de negociere între “lector” şi “text”. Susţine că semnul constă în forma sa fizică asociată unui concept mental şi că acest concept mental. mesajul transmis este o construcţie de semne care. Semnul este legat de realitate numai prin conceptele pe care le au cei ce-l folosesc. Fiecare dintre acestea urmăreşte trei elemente.

numai legătura dintre simbol şi referent este indirectă (sau “atribuită”). înţelegere mutuală sau regulă. utilizatorul semnului. Iconul se aseamănă cu obiectul: o fotografie a mâinii este un icon. p. Iată cum şi-a explicitat modelul însuşi Peirce (apud 15): “Un semn este ceva ce stă. pentru cineva. Un semn se referă la altceva decât el însuşi – obiectul.apud Fiske (1. Ogden şi Richards. numerele sunt simboluri. Semnul pe care îl creează îl numesc interpretantul primului semn. Referentul şi referinţa sunt legate direct. S. El comunică numai ceea ce oamenii au stabilit că reprezintă. Peirce a identificat o relaţie de tip triunghiular de semne: icon. Dar pot fi şi iconi verbali: interjecţiile sunt o tentativă de icon de limbaj.interpretant obiect Elementele semiozei la Ch. index şi simbol. referinţa corespunde “interpretantului”. o hartă este un icon. vor propune tot un model triunghiular al semnificaţiei: referentul. referinţa şi simbolul. într-o anumită privinţă sau într-o anumită măsură. care este obiectul”. Indexul este un semn a cărei existenţă este în directă conexiune cu obiectul în cauză. Acesta nu este consumatorul. Peirce . care este înţeles de către altcineva. Simbolul este un semn a cărui conexiune cu obiectul este o problemă de convenţie. 64) Săgeţile duble arată că fiecare termen poate fi înţeles numai în relaţie cu ceilalţi doi. drept alt-ceva. ci ceea ce Peirce denumeşte “adevăratul efect semnificant” – un concept mental produs deopotrivă de către semn şi de experienţa utilizatorului în legătură cu obiectul 25 . iar simbolul – “semnului”. mai dezvoltat. Semnul se adresează cuiva şi creează în mintea acestei persoane un semn echivalent sau. Referentul corespunde “obiectului” de la Peirce. adică are un efect în mintea celui care îl foloseşte – interpretantul. 26 . poate. ca şi referinţa cu simbolul. Crucea roşie este un simbol. Continuatorii lui Peirce. Fumul este index pentru foc. Semnul stă drept alt-ceva. strănutul pentru răceală.

2. că acestă inovaţie apropie modelul Ogden-Richards de modelul lui Saussure. cei doi autori britanici plasează simbolul într-o poziţie-cheie: simbolurile noastre ne direcţionează şi ne organizează gândurile şi referenţialele. cum am amintit mai sus. semnificatul este conceptul mental la care se referă. Termenul lui Saussure de “semnificat” are similarităţi cu cel de “interpretant” folosit de Peirce. p. care vorbesc aceeaşi limbă. iar referenţialele noastre ne organizează percepţia realităţii 26 . Simbolul şi referenţialul de la Odgen şi Richards sunt similare cu “semnificantul” şi. respectiv. dar 27 . Acest concept mental este cam acelaşi la toţi membrii aceleiaşi culturi. desigur – ca în figura de mai jos: referent se referă la (= alte relaţii cauzale) care simbolizează relaţie cauzală referinţă (gând) înlocuieşte (= o relaţie atribuită) simbolul Elementele semiozei la Ogden şi Richards . de relaţia unui semn anume cu celelalte. precum şi. 66) 2. decât de modul în care se corelează cu “obiectul” peirceean. Pentru Saussure. ca lingvist. “semnificatul” din modelul lui Saussure (cum vom vedea în paragraful imediat următor). El este interesat în primul rând de relaţia semnificantului cu semnificatul. pe el l-a preocupat mai mult modul în care semnele (sau. Ca şi acesta din urmă. Modelul Ogden-Richards poate fi ilustrat – schematic. Ferdinand de Saussure (17). a fost interesat în primul rând de limbaj. Semnificantul este imaginea semnului aşa cum îl percepem – urma pe hârtie sau sunetele în aer. El îşi concentrează atenţia mult mai direct asupra semnului însuşi. în continuare.Vom vedea. cuvintele) se corelează cu alte semne. în cazul său. Spre deosebire de Peirce. semnul este un obiect fizic cu semnificaţie sau “un semn constând din semnificant şi semnificat”.apud Fiske (1.

Lingvistul elveţian a fost mai puţin preocupat de relaţia cu “obiectul” sau cu “realitatea externă”. Fiske optează pentru semnele “OX”. Acesta va diferi de la o cultură la alta. consecinţă) pentru a relaţiona semnificantul şi semnificatul: el nu manifestă interes pentru domeniul utilizatorului de semn. După cum remarcă Fiske. un aborigen din Australia sau un pescar din Noua Zeelandă 27 . pentru a 28 . adică relaţia de semnificare? Pentru a o ilustra. “bou”). p. clar delimitat în mesaj. totuşi. ci şi semnificatul (conceptul mental).Saussure nu foloseşte niciodată termenul de “efect” (urmare. semioza. caz în care rămân doar semne pe hârtie. Este important să înţelegem că nu numai semnificantul este produsul unei anumite culturi (în cazul de faţă. Puse pe hârtie. Dar decă le citim ca pe un cuvânt. adică un concept mental pe care îl avem despre această categorie de animale. Ea este un proces activ. avem un semn compus din semnificant (cele două litere) şi un semnificat. În acest caz. fie de cel ce decodifică mesajul. este modalitatea noastră ca fiinţe umane de a da semnificaţie lumii. Relaţia dintre concept şi realitatea fizică (exterioară) este o semnificare. Semiotica evaluează comunicarea ca generare de semnificaţie prin mesaje generare realizată fie de cel ce codifică.apud Fiske (1. a relaţiei dintre semnificat şi realitate (sau a celei dintre “semnul” considerat de Peirce şi “obiect”). Semnificaţia nu este un concept static. Analiza semnului în maniera lui Saussure trimite într-un plan secund problema semnificaţiei. atunci când ajunge la această relaţie. 67) Cum funcţionează. Saussure o numeşte “semnificare” şi o expediază: semnul semnificaţia semnificant (existenţa fizică a semnului) şi semnificat (concept mental) realitatea externă sau înţelesul Elementele semiozei la Ferdinand de Saussure . obţinem cuvântul ox (în engleză. cele două semne pot să însemne primele două mutări la un joc de “x şi zero”. absolut. alăturarea literelor o şi x fiind produsul culturii engleze). adică de a o înţelege. chiar atunci când ele folosesc acelaşi cuvânt: un concept mental va avea fermierul din Texas şi alt concept mental vor avea un copil londonez.

recurgând. totuşi. pe care Saussure şi Chomsky l-au înţeles fiecare în felul său. 54). Iată ce reprezentare a relaţiei subiect-limbă propune Claire Bourguignon: Saussure / Chomsky Limba = “tezaur universal” SUBIECT Jakobson Limba = “cod” pentru utilizare comunicativă Relaţia subiect-limbă la Saussure. de ’tezaur depus prin practica vorbirii în subiecţi aparţinând aceleiaşi comunităţi’. făcând din acesta depozitarul unui sistem formal universal. 24). 57) Săgeata verticală pleacă de la “limbă – tezaur universal” şi merge spre subiect. a genera sau a negocia. Jakobson pe de altă parte. celălalt studiind ceea ce se petrece în aval” (18. Roman Jakobson introduce o dimensiune mai umană în ideea de comunicare. Saussure şi Chomsky descriu un sistem formal interiorizat de om. căci la el apare noţiunea de context. precum şi elementul psihologic. pe care o aplică indiferent de ‘comunitate’ sau de individ: el vorbeşte despre ’tezaur interior’. abordarea subiectului comunicator rămâne foarte superficială. Nu putem încheia acest capitol fără să sesizăm caracterul abstract al subiectului în cele două abordări descrise de Fiske. ca şi Auguste Comte. pentru că implică un “mai-las-eu – mai-laşitu” între persoană şi mesaj. fără a avea niciodată nevoie s-o pună. p. semioticienii folosesc verbe ca a crea. de ’suma tezaurelor limbii individuale’ sau de ’suma amprentelor depuse pe fiecare creier’” (19. care lipsesc cu desăvârşire la Shanon. “Într-un anumit fel. Negocierea este poate cel mai util dintre ele. p. Săgeata orizontală pleacă de la subiect şi merge spre 29 . sistem pe care Auguste Comte îl numea “tezaur universal”.caracteriza acest proces. Chomsky şi Jakobson (18. primii studiind ceea ce se petrece în amontele luării de cuvânt. Saussure şi Chomsky pe de-o parte. p. la metafora tezaurului. Pierre Bourdieu leagă această noţiune de teoria saussuriană: “Saussure dizolvă problema condiţiilor economice şi sociale în procesul de însuşire a limbii. care-i permite să dialogheze cu semenii săi. ‘ocolesc’ subiectul.

cercetătoarea franceză vrea să arate că subiectul este fie “receptacul”. Astfel. adânc înrădăcinată 28 . atunci când urmărim schimbul de valori. dar în nici un caz un subiect ca existenţă de sine stătătoare. teoriilor şi metodelor care populează întinsul domeniu pe care-l numim generic “ştiinţele comunicării”. trebuie precizat că cele două moduri de a înţelege comunicarea nu sunt neapărat contradictorii. În încheiere. limbajul neavând alt statut decât acela de “cod”. Paradigmele comunicării de masă (20). ele sunt două abordări din unghiuri diferite. cele două abordări nu se exclud din punct de vedere practic. cea mai complexă dintre ele fiind campania electorală. Faptul că unii manageri şi oameni politici reduc campaniile de comunicare la campanii de informare sau faptul că alţii confundă Relaţiile Publice cu publicitatea se explică prin această viziune asupra limbajului. în schimb. modelele “şcolii proces” ne vor fi deosebit de utile. Acest lucru se întâmplă în toate campaniile de comunicare. Vom vedea că în practica profesională. comunicrea socială poate fi abordată şi ca proces. la Jakobson subiectul nu apare în dimensiunea sa subiectivă. Pentru o viziune cât mai amplă asupra abordărilor. ca transmiţătorul unui “cod”. dar complementare. în cadrul unei simple campanii de informare. fie “destinatar”. Cu alte cuvinte. Avem aici o înţelegere a comunicării care dăinuie în imaginarul multor contemporani de-ai noştri. transformarea unor reprezentări şi atitudini. deşi adepţii “şcolii proces” sunt cantonaţi sub o altă paradigmă 29 faţă de cei ai şcolii semiotice. şi ca generare de semnificaţii.exterior. fiind redus la rolul de “destinatar”. De pildă. abordarea semiotică devine o condiţie obligatorie a succesului. este de recomandat consultarea cărţii profesorului Ion Drăgan. 30 . Prin această schemă. conform teoriei lui Jakobson. de pe poziţii diferite. comunicarea devenind pur şi simplu informativă.

Shannon şi Weaver au studiat în timpul războiului. ca o masă amorfă. confuzia ce domneşte în prezent în aceste cercetări. recepţionează un comportament specific “societăţii de subzistenţă” sau un discurs tributar “economiei centralizate”. de exemplu. Dar devine conştient de diferenţele culturale dacă. p. “din teza saussuriană rezultă că există un arbitrariu lingvistic fundamental distinct de arbitrariul fiecărui semn izolat. Pentru ei. Sublinierea noastră în textul lui Ducrot vrea să indice una dintre raţiunile pentru care îl considerăm pe Saussure unul dintre teoreticienii limbajului care pun gândirea înaintea limbajului (sensul înaintea semnului. să îşi asume aceeaşi relaţie triadică faţă de Obiect. cât mai multe fapte posibile. La rândul lui. în această ordine. ceea ce îl clasează pe Peirce în categoria concepţiei instrumentaliste (varianta cuvântului-simbol). numit Interpretantul său. El credea că este nevoie de o ştiinţă a semnelor (“semiologia”) care să studieze semnele în viaţa socială. el nu spune că n-ar fi posibil… Pentru Saussure. ştiinţific. După cum vom vedea în captolul următor. fără structuri privilegiate” (2. (…) Idealul ar fi ca fiecare savant să se consacre uneia sau alteia dintre aceste cercetări şi să cuprindă. pp. aceste exigenţe sunt mai imperioase decât oriunde. Principala contribuţie a lui Peirce la dezvoltarea semioticii ca ştiinţă autonomă este considerată a fi definiţia dată semnului: “un Semn sau un Reprezentant este ceva Prim care. ele scuză. ns. oricum. p. la Peirce. vizitând România. dar şi ca lingvist. numit Obiectul său. obiectul existent în realitate şi efectul pe care semnul îl produce asupra interpretantului. De altfel. Modul în care au abordat problemele este de înţeles. Interpretantul este şi el un semn pentru alt Interpretant – şi aşa mai departe. proprii concepţiei sale despre limbă. 113). 116). 31 5 4 3 2 1 . celor trei niveluri ale experienţei umane: calităţile simţite (ale obiectelor). în SUA. cât se poate de explicit: “Trebuie să recunoaştem că forma teoretică şi ideală a unei ştiinţe nu este întotdeauna aceea pe care i-o impun exigenţele practicii. Un occidental ştie că este membru al unei societăţi vestice. semiotica reprezintă cadrul de referinţă care înglobează orice alt studiu. Doctrina sa se schimba de la un an la altul” (2. ]. într-o oarecare măsură. şi. p. p. Pentru filosoful american. În lingvistică. preocuparea lor era aceea de a stabili o modalitate prin care canalele de comunicare să fie folosite mai eficient. semantica înaintea semioticii). Teoria pe care au elaborat-o le-a permis să abordeze problema transmiterii unei cantităţi maxime de informaţii printr-un canal dat şi să afle cum se măsoară capacitatea unui canal oarecare. D. semiotica s-a confundat cu filosofia limbajului.. dar pentru Saussure ar fi de dorit. industriale fiindcă – pentru a da doar una dintre multiplele posibilităţi de interpretare – răspunde la “societatea de consum” sau la “economia de piaţă” aproape în acelaşi fel ca şi ceilalţi membri ai acestei culturi. el este unul dintre adepţii abordării “riguroase” a limbajului.B. că Peirce “nu are o operă coerentă. Ajunsese să viseze la o semiotică generalizată şi dintr-un “elan hilbertian”. Tzvetan Todorov aprecia. ca o nebuloasă. 112-113). aceasta explicând şi marea varietate a domeniilor de care s-a ocupat. intră într-o asemenea relaţie triadică încât este capabil să determine un al Treilea. de altfel. La Saussure găsim ideea că studiul gramaticii contemporane permite identificarea elementelor gramaticale vechi cu elemente apărute ulterior. cu formulele de politeţe. până la Semnele perfecte (de pildă. p. obiect şi interpretant): ceva care provoacă procesul de înlănţuire. 41). spre exemplu. care corespunde. căci există o diferenţă de natură între limbă (la langue) şi vorbire (la parole) (2. relaţiile dintre cuvânt şi termenii care îl definesc în dicţionar: sinonimia sau parafrazarea). Rezultă că limbajul este o structură a gândirii care ar exista independent de formele lingvistice. Gândirea există înaintea limbajului [subl. Pentru Peirce. o spune singur. dar e foarte greu să posezi. canale de comunicare erau cablurile telefonice şi undele radio. “cuvintele unei limbi sunt simboluri”. El o vedea ca pe o ramură a psihologiei sociale” (2. limba – în calitatea ei de “sistem de semne” – este comparabilă cu scriitura. cu însemnele militare sau cu alfabetul muţilor. În viziunea lui Oswald Ducrot. având în vedere formaţia lor de ingineri şi matematicieni. din cerinţe interne. 44). limbi atât de diferite” (2. chiar dacă structurile lor sunt aparent diferite. 30). semnul este o relaţie de trei termeni (semn. Este foarte greu. O altă realizare remarcabilă a lui Peirce este clasificarea semnelor (a distins 66 de varietăţi). “Saussure avea nevoie de semiologie pentru a integra în ea lingvistica. la Bell Telephone Laboratories. asemănătoare aceleia dintre Semn şi Obiect” (2. în legătură cu un altceva secund. subordonată idealului hilbertian de inteligibilitate. experienţa efortului şi semnele.NOTE Până la Charles Peirce (1839-1914). Cea mai cunoscută (dar şi cea mai prost interpretată) este distincţia Icon–Indice–Simbol.

Pluralul raţe nu poate fi considerat redundant. subiectul creează sensuri noi sau modifică sensuri vechi: mesajul se autogenerează în însuşi procesul comunicării. Astfel. iii. ii. Fiske dă ca exemplu scrierile secrete. iar codificarea mesajului este un proces creativ. mai ales pentru “democraţiile în formare”. Richards numeşte cu aversiune “teoria comunicării ca vulgară împachetare”. atunci distorsiunea mesajului iniţial este şi ea inevitabilă. mesajul nu există înainte de a fi codificat (exprimat în limbaj articulat). arătându-se fiecare dintre acestea. Aşa cum E1 nu este niciodată o replică pe deplin inteligibilă şi completă a lui E. Răspunsul este bebeluş şi a fost obţinut în urma a cinci selecţii. e de vârstă şcolară sau preşcolară. Aşadar. apoi există o selecţie în ceea ce priveşte perceperea evenimentului. Acestea pot fi grupate în trei mari categorii: i.Punem unitatea numită bit ca măsură a informaţiei. după un model prestabilit. ci şi o problemă de cultură. Scrieri disimulate. oameni din culturi diferite vor percepe realitatea diferit. din care rezultă E1. e adolescent sau preadolescent. Mai întâi există o selecţie a mijloacelor (canalul şi medium-ul). Acesta este apoi codificat. fiecare semnal va avea un maximum de entropie dacă pachetul de joc este amestecat complet. dacă e preşcolar. cuvinte sau expresii cu altele. acestea presupun înlocuirea convenţională a unor nume. trebuie considerate astfel toate scrierile care nu-şi dezvăluie calitatea de scrieri decât după o anumită prelucrare fizico-chimică a suportului. Pentru Newcomb. trans-individuală. Scrieri cifrate. anterior şi independent în raport cu forma. Scrieri invizibile. pe care le consideră o formă avansată a codurilor. opoziţii binare sunt baza limbajului computerelor şi – ar pretinde un psiholog – a felului în care operează creierele noastre. deoarece receptorul poate identifica modelul de aranjare a pachetului de cărţi. Pentru a ilustra importanţa regulilor de folosire a semnelor. În viziunea lui Richards. în mod vizual. Politica unor companii de televiziune de a fixa programe ce conţin sex sau violenţă după ora 9 seara este o modalitate de limitare a disponibilităţii. sperăm să stabilim vârsta cuiva printr-o serie de alegeri binare: bătrân/tânăr. dacă e pre-adolescent. De exemplu. percepţia nu este doar un proces psihologic care se desfăşoară înăuntrul individului. dacă e tânăr. Dar ideea lui este extrem de importantă. “obiectivitatea informaţiei” este o iluzie! Accesul la media este o cale de exercitare a puterii şi controlului social. În comunicare. atunci e adult sau pre-adult. care consideră că ar exista un miez al mesajului. Conţinutul nu este simplă transferare a ceva sub o anume formă sau datorită unei anume forme. e copil sau bebeluş. rolul comunicării este simplu: menţinerea echilibrului în sistemul social. Dacă se doreşte să se comunice identitatea cărţilor dintr-un pachet de cărţi de joc. fiecare literă va fi înlocuită de o cifră. dacă e pre-adult. fiecare semnal va avea un maximum de redundanţă. textul va arăta ca o înşiruire de numere. Aceasta este o credinţă larg răspândită despre media. ca în ceea ce I. În timpul şi cu prilejul exprimării mesajului. pentru a găsi ilustrări nu avem decât să privim relaţia dintre guvernele autoritare şi media lor sau să constatăm că printre primele ţinte ale unei forţe care urmăreşte să răstoarne Puterea se numără posturile naţionale de radio şi de televiziune. de genul modelului Shannon-Weave. Aceste alegeri binare. În practică. Tocmai de aceea selecţia este la fel de importantă în ambele dimensiuni ale modelului Gerbner – “verticală” şi “orizontală”. bit înseamnă alegerea dintre Da şi Nu (0/1). cum este şi societatea 14 13 12 11 10 9 8 7 6 32 . adică să despacheteze “coletul”. Dacă va fi aşezat în ordine. menite să inducă în eroare pe indiscreţi. Richards foloseşte această sintagmă plină de culoare pentru a-şi vărsa dispreţul asupra unor abordări din teoria comunicării. deoarece nu se serveşte decât de o unică modificare fonetică (a lui ă în e) pentru a ne avertiza că termenul se referă la mai multe obiecte de tipul desemnat prin cuvântul raţă. deci am utilizat cinci biţi de informaţie. A. Receptorul nu trebuie decât să decodifice. Dacă selecţia este o fatalitate. tot aşa un semnal despre E1 nu atinge niciodată completitudinea şi inteligibilitatea deplină. adică este împachetat într-un limbaj ca un colet care trebuie trimis. Această “potrivire” este controlată de modelul cultural al fiecăruia.

la Muzeul de Artă Modernă din New York. Marilyn. ei pot avea opinii diferite despre X şi sistemul să fie totuşi în echilibru. totodată. instrumentalizarea conceptului de democraţie conasociaţionistă (mai ales în ţări în care societatea era brăzdată de tranşee foarte adânci).222). Uriaşii pantaloni albaştri (vezi Anexa 1. Atunci când situaţia de comunicare nu ne permite să folosim enunţuri meta-comunicaţionale (de pildă. cu ocazia Centenarului Brâncuşi). care au facilitat comunicarea dintre principalii actori sociali (sindicate. patronate şi guvern). cum ar fi enunţurile: “Să ne precizăm termenii!”. de a face din comunicarea socială o comunicare eficientă A poate fi guvernul.G. Vameşii americani care. La nevoie. Nu putem face abstracţie de faptul că “scandalul Brâncuşi” a fost produsul “unei josnice uneltiri puse la cale de profesioniştii titraţi şi academişti. i-au confiscat lui Constantin Brâncuşi opera “Pasăre în zbor ” (variantă în bronz a “Pasărei de aur”) nu ar mai fi crezut că au în faţa ochilor “o piesă industrială” dacă ar fi văzut-o pe un piedestal într-un muzeu . Alţii pictează în ulei obiecte banale. Paleolog (lucr. care sunt resemnificate în codul artistic prin însuşi faptul că au fost pictate. În acest caz. în publicitate sau în discursul electoral). Geist (Brancusi by S. “a înfiera”). Paleolog în studiul “Procesul lui Brâncuşi cu Vama Americană” (Omagiu lui Brâncuşi. Dar ele nu sunt de recomandat în comunicarea socială. evocat de exemplul lui Jakobson..U. de a le păstra în stare de funcţionare. întins pe durata a doi ani (1926-1928). credem că aici se atinge o limită de nedepăşit în ceea ce priveşte funcţia de metalimbaj în artele plastice.de pildă. democraţiile occidentale au experimentat cu succes funcţia de echilibrare a comunicării: înfiinţarea consiliilor economico-sociale. Dar nu putem să nu afirmăm. O incidentă de felul “Ne aflăm. funcţia de metalimbaj este îndeplinită chiar de muzeu. pentru a preciza că “scandalul Brâncuşi”. După Shannon şi Weaver. cum vedem în celebrul tablou al lui Oldenburg. foto a). care pe un traseu de Forumla 1 ar fi perceput.. Geist – New York. în 1926. în faţa unei atitudini critice” are darul de a atrage atenţia destinatarului că nu folosim termenul “critic” în sensul cu care este utilizat în vorbirea cotidiană (“a scoate în evidenţă doar părţile negative”. de sculptorul american Iacob Epstein (An autobiography – Londra. În acelaşi muzeu poate fi văzut un superb “monopost” Ferrari. cum ar spune Karl Popper. cea de-a doua funcţie a redundanţei este empatică: a spune “Bună!” pe stradă înseamnă a transmite un mesaj înalt redundant. a avut dedesubturi mai complexe. dezvoltarea profesională a negocierii. A şi B nu vor mai fi presaţi să a fi de acord asupra lui X. B – un sindicat. În perioada de după cel de-al doilea război mondial. Brăncuşi”. unde se şi află în prezent.G. Prosperitatea economică a acestor democraţii în ultimele 5-6 decenii nu poate fi înţeleasă fără luarea în considerare a păcii sociale. care se simţeau “ameninţaţi de valul artei moderne şi de prestigiul dobândit în arta sculpturii de C. pur şi simplu. un guvern socialist şi un sindicat – care teoretic conlucrează (sunt “prieteni”) – se vor găsi forţaţi să ţină mai multe întruniri pentru a cădea de acord asupra politicii de salarizare (X). Un artist ca Andy Warhol reproduce clişee fotografice pe care le descompune cromatic şi le re-compune topologic pentru a sugera o anumită idee (de pildă. medierii conflictelor sau gestionării crizelor. [Pentru a nu fi bănuiţi de “naivitate intelectualistă”. ele trebuie evitate de fiecare dată când nu dorim să punem pe cineva “cu spatele la zid”. Dacă relaţia A–B nu este una de “simpatie”. folosirea Relaţiilor Publice în direcţia unor politici consensualiste. care a degenerat într-un proces intentat de sculptorul român Vamei S. 1956) sau de V. cum afirmă V. ca “o piesă industrială”. “Era o glumă!” sau “Tocmai încercam să-ţi spun că te iubesc”. cit. foto b). unde există convenţii explicite cu privire la un scop de asemenea explicit: cunoaşterea adevărului – respectiv. în lucrarea sa din 1967. dar care are rolul de a menţine deschise canalele de comunicare. el este perceput ca obiect de artă (ceea ce au şi urmărit custozii aşezământului). în muzeu. că această “josnică uneltire” a fost posibilă tocmai fiindcă funcţia de metalimbaj invocată de Jakobson nu a funcţionat în cazul sculpturii 18 17 16 15 33 . În acest caz. cuibăriţi în oficialitatea protectoare”. unde scopul principal este realizarea consensului. În general. sporirea gradului de inteligibilitate. vom scrie o notă la notă. datorită difuzării lui excesive prin mass media). comparaţii. iar aceasta nu poate fi explicată fără a se ţine cont de efortul politic de a instrumentaliza comunicarea.A. Enunţurile meta-comunicaţionale sunt foarte bine venite în comunicarea ştiinţifică sau în cea didactică. volum editat de revista “Tribuna” în 1976. se pot folosi propoziţii incidente. Dar pentru a reveni în domeniul artei pop. analizate de unul dintre cei mai fideli biografi ai artistului. Dar dacă A este un guvern de dreapta (“neprieten” cu sindicatele). el sugerează prin această tehnică dezumanizarea portretului actriţei Marilyn Monroe. p. explicitarea se poate face prin folosirea unor enunţuri meta-comunicaţionale. 1928). de un roşu strălucitor (vezi Anexa 1. sinonimii sau analogii.românească de astăzi. iar X – politica de salarizare.

ci de o reacţie tipică pentru situaţiile în care se naşte o nouă paradigmă culturală (aspect ce va fi dezvoltat în capitolul IV). dar poate fi mare sau mică). specialişti în semiotică. Orăşenii spun “Poftă bună!” şi nu “Poftă mare”. chiar esenţa abordării semiotice a comunicării). ceea ce nu este neapărat o dovadă de eşec comunicaţional (a gândi astfel este o dovadă a asimilării punctului de vedere semiotic. întâlnind într-o pădure o astfel de pasăre. o anumită “tonalitate” a acesteia parcă cer trei atribute (altfel. funcţia poetică se manifestă deosebit de frecvent – de la vorbirea cotidiană. “sentinţele şi consecinţele fiind altele decât cu prilejul Brâncuşi din 1926” (ibidem). psihologice şi simbolice care ies în întâmpinarea mesajului şi „negociază” cu structurile similare ale acestuia. bogată şi frumoasă” nu din raţiuni de obiectivitate (care sunt exprimate de funcţia referenţială). toate aceste procese au în comun ceva important: ele exprimau lupta ideală dintre două paradigme concurente şi lupta reală dintre reprezentanţii paradigmei dominante şi cei ai noii paradigme. Pentru un politician care vrea să-şi convingă auditorii. el „vede” dar nu ştie ce vede (aşa-numita stare de perplexitate). pe care o considerăm esenţa abordării semiotice a comunicării. Cine nu ajunge să gândească „emiţătorul” şi „receptorul” ca pe nişte co-autori ai mesajului.G. este de importanţă crucială pentru comunicarea eficientă. căci nu există mesaj fără sens (la fel cum un semn fără sens nu funcţionează ca semn). ci şi conţinutul articolului la care se referă titlul (nu discutăm aici titlurile înşelătoare cu premeditare. Când receptorul nu deţine toate structurile necesare lecturii. (Legenda spune că unul dintre judecători l-ar fi întrebat pe Brâncuşi dacă. Giordano Bruno ori Galileo Galilei” – desigur. care îndeplinesc funcţia de „ancoră” pentru cumpărătorul de ziare). important este ca studenţii să-şi însuşească abordarea semiotică a comunicării. Citându-l pe Thomas Munro. În urma procesului de „negociere” rezultă Sensul. deşi a doua expresie este mai logică (pofta nu poate fi bună sau rea. Iată de ce.“Pasăre în zbor”.. logice. cititorii cu experienţe sociale diferite pot găsi înţelesuri diferite în acelaşi text. adică înţelesul mesajului – de fapt. principalul obiect de referinţă al cursului nostru rămâne comunicarea. “Poftă mare!” îl duce la idei ignobile. când receptorul nu deţine niciuna dintre aceste structuri. în vederea cunoaşterii bagajului cultural al publicului-ţintă. Nu mai dăm exemple de titluri din ziare. cursul nostru nu este unul de Semiotică. “burtă mare” etc. până la titlurile de presă şi discursurile oficiale. altfel spus. Dar această luptă este o poveste fără sfârşit. 22 21 20 19 34 . de genul “gură mare”. Într-o facultate de Comunicare şi Relaţii Publice. V.] Jakobson arată că funcţia poetică operează şi în conversaţia obişnuită: el crede că vorbitorii de engleză spun “martor pasiv” (innocent bystander) şi nu “martor ocular” (uninvolved onlooker) pentru că structura ritmică a primei expresii este mai plăcută. De asemenea. mai estetică. legitimitatea noului cod artistic propus în sculptură de Constantin Brâncuşi. În limba română. Ce înseamnă „public-ţintă” (target) dacă nu un grup căruia îi este propriu un anumit cultural loading? Bagajul cultural (sau încărcătura culturală) constă în structuri lingvistice. mulţi jurnalişti români sunt în stare ca de dragul unui efect estetic să denatureze nu numai realitatea. ci din raţiuni estetice: melodicitatea limbii române. aceasta a lipsit nu pentru că n-ar fi existat elementul care să atragă atenţia asupra codului în care trebuia semnificat obiectul din bronz. el este în stare să se abată de la realitate şi să afirme România este o ţară “mare. Nu avem decât să vedem cât de diferit redau ziarele acelaşi eveniment. în activitatea de Relaţii Publice este obligatorie faza de cercetare. pentru a realiza ce importantă este înţelegerea – această privire asupra lumii – pe care fiecare ziar o împărtăşeşte cu cititorii săi. ci fiindcă o parte a artiştilor americani şi o mare parte a publicului nu recunoşteau însuşi codul – mai precis. căci ele se găsesc pe toate drumurile. printre altele. a spune că România este o ţară “frumosă” sau numai “bogată şi frumoasă” pare insuficient. nu poate avea o activitate profesionistă de Relaţii Publice. fraza pare neterminată). ar trage cu puşca în ea). Dar dacă “Poftă bună!” trimite gândul la o “mâncare bună”. care scria că “în acest proces s-au înfruntat concepţii diferite despre natura artelor” (Artele şi relaţiile lor naturale – 1954). Aici nu ne propunem să dezvoltăm definiţia semioticii şi nici să insistăm pe probleme legate de obiectul de studiu şi metodele folosite de această ştiinţă. De altfel. Paleolog compară procesul lui Brâncuşi cu “cele istorice suferite de eroii minţii cum au fost cele ale lui Socrate. rezultă însuşi mesajul. Concomitenţa dintre comunicare şi generarea sensului.. aşa cum s-ar preda la o facultate de Litere sau la una de Filosofie. de unde studenţii pot ieşi. Şi aici nu este vorba de banala ignoranţă a unor funcţionari. mesajul care pleacă spre el „se pierde în bezna cosmică”. Revenind la funcţia de metalimbaj. Dacă sentinţele şi consecinţele asupra înpricinaţilor au fost diferite.

“În vederea unei antropologii politice” (25. în primul număr al “Revistei Române de Comunicare şi Relaţii Publice” (37. acesta din urmă. în funcţie de experienţa utilizatorului. în special primul capitol. pp. cu predilecţie capitolul 2. în special studiul “Pentru un lung ev mediu” şi ultima parte. 11. Ca ghid pentru relaţia dintre mitologie şi simbolistică în istoria universală este util de consultat grandioasa lucrare elaborată sub conducerea lui Roy Willis. de unde putem afla viziunea despre lume a acestuia – implicit. Semiotica preferă termenului de receptor pe cel de “lector” – chiar şi când este vorba despre o fotografie sau o pictură –. Carmen Diaconescu – “Mitul şi mitul politic în interpretarea lui Ernst Cassirer” (29. o activitate determinată de experienţa culturală a lectorului. Deocamdată. unele fiind editate mai demult. partea I “Structuri. se pot consulta lucrări accesibile. mai ales primul capitol.181-210). Pierre Clastres .7-28). – Construcţia simbolică a câmpului electoral (31). pp. Aceste variaţii corespund şi unor convenţii psihologice. pp. pp. 8. Daniela Rovenţa Frumuşani – Semiotică.Pentru cei interesaţi în mod special de acest domeniu.26-49). Interpretantul cuvântului şcoală într-un context oarecare va fi rezultanta experienţei utilizatorului în legătură cu acest cuvânt (el îl va folosi.I. semnul este o chemare şi este recunoscut deopotrivă de către cei doi. Perspectiva sociologiei imaginale” (32. dacă va observa.11-84) şi Martin Segalen. Rites et rituels contemporains (36). poate. Ioan Drăgan şi colab.Realitatea figurativă. funcţii şi valori” (24. şi pictor şi privitor etc. Jaques Le Goff – Imaginarul medieval. pp. pp. dar pot fi stabilite şi explicit. ele pot varia. altele – mai de curând (a se vedea titlurile 7. Cum să trăieşti fără duşmani? (27). 34-43. C. Mythologies du monde entier (39). “Societate şi simbol. Gillo Dorfles – Estetica mitului (22). să reţinem ideea rolului esenţial al simbolurilor în formarea imaginilor despre lume. societate.2644). într-o cultură sau sub-cultură). Comunicarea simbolică. Vom înţelege mai bine şi. 12-31 şi 32-47). respectiv. “Crezul american şi identitatea naţională” (26. 26 25 24 23 35 . de asemenea. de pildă. cu emoţiile şi cu atitudinile sale. va veni să vadă de ce a fost chemat. Paul Dobrescu. 437-459). existente între utilizatori (cel mai adesea. deci comunicarea are loc. Gustav René Hocke . Acestea din urmă nu fac o distincţie principială între “codificator” şi “decodificator”. Georges Balandier – Antropologie politică (30). Façon de parler. Limitele sunt date prin convenţii sociale (în acest caz este vorba de convenţiile privind limba folosită într-o societate. pp. Arhitectura discursului publicitar. simboluri în societatea contemporană (33). Pentru o mai bună înţelegere a teoriei lui Peirce. Mai puţin accesibile dar foarte utile pentru viitorul specialist în comunicare socială sunt lucrăririle lui Erving Goffman. 12. În acest caz. Un bun exemplu de semn este următorul: dacă un client dintr-un bar ridică o mână pentru a-l chema pe chelner. cu privire la o şcoală de şoferi amatori sau la o clădire lângă care îşi parchează automobilul). Exemplu. cum ar fi Pierre Francastel . pp. Vasile Sebastian Dâncu. filosofia care a stat la baza semioticii sale.157-189). Pascal Bruckner – Melancolia democraţiei. ea este. a se vedea antologia românească Semnificaţie şi acţiune (16) dedicată filosofului american. care poate fi şi vorbitor şi ascultător. Decodificarea este la fel de activă şi creativă ca şi codificarea. Aici se vede foarte clar încă o diferenţă între modelele liniare şi cele semiotice. de Simbolică politică şi de Antropologie politică sunt indispensabile pentru o pregătire superioară în domeniul comunicării sociale.Societatea contra statului (28). Samuel P.22-86). şi scriitor şi cititor. interpretantul este un concept mental al celui ce utilizează semnul. semnificaţia este transmisă. pp. Sunt. La Peirce. Artă. pentru că el implică un rol activ şi pentru că lectura este ceva ce am învăţat să facem. În vederea familiarizării cu abordările culturologice ale simbolicii sociale (inclusiv ale simbolicii politice). ele sunt implicite. precum şi a experienţei lui în legătură cu obiectul referit (cu instituţia numită “şcoală”). Acesta ia parte la crearea semnificaţiei textului: contribuie cu experienţa. Monique Segré – Mituri.Lumea ca labirint (22. paragraful 2. 10. în special capitolul “Semnificaţie şi figurare” (21. Gulian – Lumea culturii primitive. Rolul referenţialelor perceptive în “lecturarea” lumii va fi analizat în capitolul V. între anumite limite. el aparţine utilizatorului. Huntigton. prin intermediul aşa-numitelor “enunţuri meta-comunicaţionale”). Societate” din următorul număr al acestei publicaţii (38. rituri. recomandăm lucrările unor autori români şi străini. Sensul şi semnificaţia cuvântului nu sunt definite în dicţionare. Lucien Sfez – Simbolistica politică (34). precum şi studiile reunite sub genericul “Comunicare. Viaţa politică americană. 13). 135-177). pp. 9. 206-220). deci. “Répliques et réponses” (35. recomandabile studiile despre Şcoala de la Palo Alto şi Şcoala de la Chicago semnate de Luminiţa Mihaela Iacob şi. pp. mai din timp de ce cursurile de Filosofia culturii. cultură (9.

Noţiunea de paradigmă va fi analizată. Foarte răspândit în România.. că au condei!”. El defineşte paradigma astfel: un set de elemente în cadrul căruia se va opera o alegere şi doar un element din acel set va fi ales. înjurăturile bărbaţilor etc. Cuvintele sunt categorii ale paradigmei gramaticale. pe larg. că traducerea cuvintelor dintr-o limbă în alta sar reduce la substituirea unor semnificante (de pildă. mulţi oameni îşi închipuie că semnificatele sunt universale. ii) fiecare element trebuie să fie distinct de oricare dintre celelalte elemente ale paradigmei.Faptul că de la o limbă la alta cuvintele diferă este un fapt banal. conceptul mental despre bovine este foarte diferit la un ţăran român cu mica lui gospodărie şi la un mare fermier american. sau ale altor paradigme utilitare: limbajul legislativ.. vom spune că acest concept a fost dezbătut şi de Saussure în încercarea lui de a găsi un model teoretic de organizare a semnelor. credem că acest reducţionism (reducerea limbajului la “cod”. acest fenomen are multe alte cauze. în general. acceptat de toată lumea. limbajul îndrăgostiţilor. a cuvântului englezesc “ox” cu cel românesc “bou”). în capitolele ce urmează. Deci. cu teoria. îşi spune managerul sau omul politic). pentru a comunica. De asemenea. în schimb. Totuşi. dintre care unele nu au nici o legătură cu concepţiile despre limbaj. Paradigma limbajului scris ilustrează două caracteristici de bază ale unei paradigme: i) toate elementele trebuie să aibă ceva în comun. Un exemplu simplu îl constituie literele alfabetului. În realitate. cu preţul simplificării drastice a ideii de subiect) este una dintre cauzele prin care se explică numirea în posturi de specialişti în comunicare a unor jurnalişti care nu au făcut niciodată studii de comunicare (“Sunt buni. cu teoria comunicării sau. 29 28 27 36 . să împărtăşească acele caracteristici care le fac să fie membri ai aceleaşi paradigme. selectăm elemente dintr-o multitudine de paradigme. în calitate de verbe sau substantive.

Collected Papers. Editura Şansa. Gustav René Hocke. Bucureşti. Dictionnaire encyclopedique des sciences du langage. Bryson (ed. A Pefusion of Signs. Oswald Ducrot. 1996. 22. POLIROM. Estetica mitului (De la Vico la Wittgenstein). Iaşi. 20. 1994. ediţie îngrijită de Sorin Paliga. Editura Politică. 60/1953. Introducere în ştiinţele comunicării. Mass Communication. Paris. Sebcok (ed. Charls S. Bucureşti. Cambridge. 21. Newcomb. Antet. 26. 1985. 29. 1956. Mituri politice. Lasswell. 1948. Iaşi. Orientare critică în logica modernă. Bucureşti. Paris. 19. 1975. Illinois. Semiotica discursului ştiinţific. Daniela Rovenţa-Frumuşani. 37 . 1972. Harvard University Press. Lumea culturii primitive. 1996. Editura Univers. Curs de lingvistică generală (publicat de Charles Bally şi Albert Riedlinger). în T. La communication professionnelle internationale. 1991. 27. Iaşi. ediţie îngrijită de Tullio Mauro. C. Imaginarul medieval. Lumea ca labirint.). 1998. Bucureşti. Peirce. Editura Meridiane. pp. în “Audio Vizual Communication Review”. Editura Institutul European. cu o prefaţă de Andrei Marga. Shramm (ed. Gulian. în “Psichological Review”. Viaţa politică americană. societate. 14. Editura POLIROM. H. Jakobson. Bucureşti. Bucureşti. Editura ALL. in L. Editura Albatros. 17. 1973. De la stările lucrurilor la stările sufletului. Bucureşti. 1982. 23. John Deely. Cum să trăieşti fără duşmani?. 1972. Editura Meridiane. 7. 393400. 1999.. Fayard. 1998. 24. Univerity of Illinois Press.). Pierre Francastel. 171-199. 4. Ce que parler veut dire. 8. Bazele semioticii. Antet. trad. Claire Bourguignon. Editura Babel. Bloomington: Indiana University Press. Bucureşti. 1995. 1990. Bucureşti. Peirce. 9. L’Harmattan. antologare şi îngrijire de Solomon Marcus. Oswald Ducrot. Editura Ştiinţifică. 10. 1997. * * * Semnificaţie şi comunicare în lumea contemporană. Gillo Dorfles. “Peirce’s theory of signs”. 5. J. 2003. Ferdinand de Saussure. 1996. Mass. Editura Meridiane. Bucureşti. Iaşi. 13.). Huntigton. Jacques Fontanille. T. 11. 15. “An approach to the study of communication”. pp. Samuel P. Bucureşti. Pascal Bruckner.TRIMITERI BIBLIOGRAFICE 1. Daniela Rovenţa-Frumuşani . Semiotică şi negaţie.Mariana Neţ. The Communication of Ideas. selecţia textelor şi traducere Delia Marga. Realitatea figurativă. 2. “The structure and function of communication in society”. 1973. Editura SCRIPTA. Bucureşti. 1997. 1977.S. Editions du Seuil. Melancolia democraţiei. C. Petre Botezatu. 1983. Bucureşti. 1931. Editura Humanitas. Algirdas J. Editura Institutului de Teorie Socială. 28. * * * Individ. 6. Jaques Le Goff. 1963. Semnificaţie şi acţiune. Pierre Bourdieu. 18. 1996. 1960. Jean-Marie Schaeffer. Bucureşti. Bucureşti. Ion Drăgan. Pierre Clastres. republicat în W. IV. Semiotica pasiunilor. New York. libertate. prezentare. Paris. R. 25. Societatea contra statului. 12. Greimas. Editions de Minuit. Paradigmele comunicării de masă. Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului. cultură. IRSS. 1997. John Fiske. G. Essais de linguistique generale. Gerbner. “Toward a general model of communication”. Tzvetan Todorov. 3. 16. Editura Junimea.3. Semiotică. Humanitas.I. Zeman.

Editura Institutul European. simboluri în societatea contemporană. 37. Paris. nr. Care sunt. 1998.1/1999. * 39. 2-3/2000. Amarcord. Simbolistica politică. Rites et rituels contemporains. Dacia. 1995. 32. Ioana Dragomirescu. Iaşi. Vasile Sebastian Dâncu. Timişoara. Care sunt factorii constitutivi ai comunicării şi funcţiile limbajului conform modelului elaborat de Roman Jakobson? Cum le folosim în elaborarea unui mesaj? 5. Arhitectura discursului publicitar. nr. * * * “Revista Română de Comunicare şi Relaţii Publice”. Lucien Sfez. Amarcord. Nicolae Perpelea. 35. 33. France Loisirs. Camelia Beciu. 1987. Cluj-Napoca. Gerbner? Argumentaţi importanţa termenului SE pentru activitatea de Relaţiile Publice. Newcomb? Arătaţi în ce constă importanţa modelului Newcomb pentru „democraţiile în formare". Care sunt meritele şi limitele modelelor elaborate de H. Erving Goffman. Timişoara. 36. după John Fiske. Antropologie politică. Editura Institutul European. 34. 3. Lasswell şi T. * 38. Care sunt etapele procesului de comunicare în modelul elaborat de G. 1999. Iaşi. Martin Segalen. Construcţia simbolică a câmpului electoral. 2000. Paris. 4. Monique Segré.S. Façon de parler. Mituri. Paris. Peirce de către Ogden şi Richards? 6. 1998.). Ce au în comun contribuţiile lui Peirce şi de Saussure la evoluţia semioticii? Ce înţelege Umberto Eco prin „eroare referenţială”? 38 . Mythologies du monde entier. * “Revista Română de Comunicare şi Relaţii Publice”. În ce constă dezvoltarea modelului elaborat de C. diferenţele dintre “şcoala proces” şi “şcoala semiotică”? Dar complementaritatea dintre cele două orientări în abordarea teoretică a comunicării? 2. ¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤ Răspundeţi la următoarele întrebări: 1. 2000.30. Roy Willis (coord. Simona Ştefănescu. Georges Balandier. Valentina Marinescu. Nathan. Comunicarea simbolică. 2000. rituri. Les Éditions de Minuit. Ioan Drăgan. 31.

sau construiţi un exemplu care să ilustreze faptul că semnificatul . 5. 4. Analizaţi solganul I like Ike din perspectiva celor şase funcţii ale limbajului definite de Roman Jakobson. Arătaţi care dintre modelele teoretice ale „şcolii proces” vi se pare mai adecvat pentru înţelegerea comunicării artistice. pe baza literaturii din orice domeniu.„interpretantul” (Peirce) sau “conceptul mental” (Saussure) . 6.TEME PENTRU SEMINAR 1. Folosiţi modelul lui Roman Jakobson pentru a analiza un mesaj publicitar (eventual. E1 şi SE din modelul lui Gerbner. pentru ca acesta să devină E1? 2. 39 . Evocaţi. semnificant şi semnificat) din modelul teoretic elaborat de Ferdinand de Saussure. Construiţi o situaţie de comunicare prin care să ilustraţi diferenţele dintre E. Argumentaţi-vă opţiunea. Stabiliţi ordinea de importanţă a diferitelor funcţii în cazul analizat. Exemplificaţi elementele semnificaţiei (semn. 3.diferă de la o cultură la alta şi/sau că depinde de experienţa personală a utilizatorului de semne. un slogan) difuzat de mass media. Într-o televiziune cine face selecţia lui E.

III. semantice şi stilistice 1 făcute de redactorii de radio şi televiziune din România anilor ‘90: “Imaginile care le-aţi urmărit sunt preluate din mass-media internaţională. căci singura soluţie a acestui brav popor este ridicarea embargoului. de subiecte. strategiile de promovare socială sau tehnicile de cucerire a unei persoane interesante sunt lucruri demne de atenţia oamenilor. de unde neglijarea instrumentului principal al acesteia – limbajul? Absenţa obişnuinţei de a medita. de mult analizat şi bine cunoscut. teme şi tematici. această indiferenţă faţă de modalitatea de comunicare. De unde. În rândul oamenilor de la toate nivelele se ştie că vor trebui să lupte. atunci. Iată cum ar arăta două fraze (construite de noi. care şi-a adus un aport consistent la dezmembrarea fortuită a acestui stat european. metoda. cura de slăbire. stratagemele de educare a copiilor. altă alternativă nu există. ţara este sleită şi orice popor dârz. ci şi la nivelul omului instruit. 40 . obişnuit în genere să reflecteze la o sumedenie de lucruri. ca cel sârb. în scopuri pur didactice) care cumulează 12 dintre cele mai frecvente erori gramaticale. marea majoritate a oamenilor nu dau atenţie decât la ceea ce spun (sau aud) şi neglijează aproape total modul în care spun (sau înţeleg). calea sunt considerate foarte importante (reţeta medicală sau cea culinară. COMUNICARE ŞI LIMBAJ La nivelul simţului comun. a deprinderilor reflexive este un fenomen răspândit. Această eludare a modalităţii este bizară dacă ne gândim că. pentru ca aşa ceva să nu se mai repete”. după douăzeci şi unu de luni de izolare. procedura. Dar lipsa deprinderii de a medita asupra instrumentului folosit în comunicare – una dintre cele mai importante activităţi umane – se manifestă nu numai la nivelul “omului simplu”. modalitatea. în ordinea faptelor (a acţiunii). ştie că trebuie să lupte tot la fel. care sunt investite cu valoare practic-utilitară echivalentă cu aceea atribuită bunurilor).

îşi făuresc cariere şi promovează în ierarhia de prestigiu a societăţii muncind într-un domeniu al acţiunii comunicative (Habermas). în activităţile economico-financiare sau în administraţie. ATITUDINI FAŢĂ DE LIMBAJ. Atitudini faţă de limbaj După unii autori. adică în sfera producţiei materiale (non-simbolice).Să ţinem cont de faptul că oamenii care ne vorbesc zilnic într-un asemenea limbaj îşi câştigă existenţa. 154-155). care “se conduce după reguli tehnice” şi se defineşte “în limbaj liber de context” (ibidem).1. unde “sensul normelor se obiectivează în comunicare prin limbaj comun” (1. pp. 2. pp. suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm câtă grijă se acordă limbajului în domeniile acţiunii instrumentale (Habermas). de viaţa politică). 41 . de instituţiile statului. 119-137) în care vorba este percepută în trei ipostaze: i) ca urmare (consecinţă) a faptei (“O făcurăm şi p’asta! sau “Voi ştiţi cine-am fost eu?). 1. Dacă în aceste domenii întâlnim un nivel atât de scăzut al competenţei lingvistice (şi este vorba nu numai de mass media. Mai mult sau mai puţin conşientizată (de cele mai multe ori neconştientizată). CONCEPŢII DESPRE NATURA LIMBAJULUI 1. adică al “interacţiunilor mediate simbolic”. ii) ca pregătire (anticipare) a faptei (“Vreau să mă însor” sau “De luni mă apuc de treabă!”). această credinţă reprezintă axioma tacită a unui referenţial cultural – cf. neglijenţa şi chiar indiferenţa oamenilor faţă de limbajul pe carel folosesc vine din credinţa ancestrală că a vorbi este altceva decât a făptui. ci şi de învăţământ.

implicit. Din această istoricizare a 42 . faţă de “vorbăreţi”) este: “Să terminăm cu vorbele şi să trecem la fapte!”. supralicitând importanţa “comunicării intuitive” (ca expresie a caracterului ireductibil şi inefabil al subiectivităţii individuale). sau “Cum o da Expresia lingvistică a acestei atitudini faţă de vorbă (şi. el rămâne o simplă. iar fapta e alta”. Există poziţii teoretico-filosofice care fie că retrag “comunicarea autentică” dincoace de limbaj. singura care eludează rolul limbajului în comunicare. Ceauşescu se temea ca partidul să nu devină un “club de discuţii”. dar practica ne omoară”.. mulţi dintre subiecţii unui sondaj de opinie realizat pe străzile Moscovei de postul francez de televiziune Antenne-2 afirmau că nu avuseseră niciodată încredere în Gorbaciov. vorbea prea mult. oroarea faţă de abstracţie a condus în mod sistematic la un cult al Concretului (“să trecem la concret!”. are o valoare peiorativă. Raportarea prioritară la limbaj nu este universal împărtăşită nici la nivelul reflecţiei teoretice cu privire la comunicare. Vom vedea că determinarea socio-culturală a limbajului induce o determinare similară a comunicării. deoarece. atribuind-o “structurilor” şi “sistemelor” sau unor “forţe misterioase” (subiectul fiind un simplu “instrument vorbitor” al acestora). dar prea la general”). că vorba este un alt-ceva. Concepţia existentă la nivelul simţului comun nu este. impactul psiho-social al discursului oficial 2 .. “vorbă”). însă. înţeleasă ca fenomen specific uman. În societăţile premoderne sau în cele care nu şi-au finalizat încercările de modernizare. 194-227) –. “societăţi închise” (3. În societăţile tradiţionale – în terminologia lui Karl Popper. pp. ci faptul că ea exprimă convingerea că “vorba e una. care. În acest caz nu ne interesează cât de eficientă este formularea unui astfel de imperativ (de multe ori. fie că o împing dincolo de limbaj. În 1991. termenul fiind folosit într-un sens impropriu. orice tentativă de a utiliza abstracţia este etichetată drept “teorie”. implicit. aşa cum au fost până de curând şi societăţile ţărăneşti din Europa de SudEst. în acest context semantic. cultul concretului se împleteşte cu tradiţionala neîncredere în vorbăreţi.iii) ca mijloc de eschivare de la faptă (“Ne mai vedem!” Dumnezeu!”). “teoria ca teoria.. eludând întrutotul natura limbajului politic şi. “a vorbit bine. În mod similar. în cei ce se folosesc cu uşurinţă de cuvinte (“vorba lungă. sărăcia omului”)..

Semnul este important nu prin ceea ce prezintă. efortul nostru de elucidare. Concepţii despre natura limbajului În urma dezvoltării unor ştiinţe mai vechi (psihologia. istoria culturii este istoria stilizării semnificantului şi a abstractizării semnificatului. de câteva decenii bune se ştie că semnele nu sunt doar mijloace de comunicare. Spre deosebire de semn. Altfel spus. Cel mai “stilizat” mod de fiinţare a semnelor este simbolul 4 . având tendinţa de a conferi mai multă importanţă semnului decât semnificaţiei. semnificaţia pe care oamenii o comunică între ei nu este anterioară comunicării.comunicării decurg atât obstacolele oricărei comunicări interumane. [Vom vedea la timpul potrivit că această condiţie ontologică a semnalului nu exclude ideea că oamenii prelucrează cultural 43 . sociologia. principalele elemente componente ale oricărui limbaj. adesea. 7). Distanţa dintre semnificaţia ideală şi semnificantul material creşte pe parcursul istoriei. adică să schiţăm “anatomia limbajului”. Vom începe cu relaţia dintre semn. posibilitatea depăşirii treptate a acestor obstacole. că ele participă nemijlocit la constituirea semnificaţiei. Această descoperire a deschis calea unor noi teorii cu privire la raportul dintre semn şi semnificaţie. o dată în plus. clar şi expresiv – Henri Wald (6. antropologia) şi a apariţiei unor noi ştiinţe (pragmatica lingvistică şi semiotica). ajungându-se la elaborarea unor idei tot mai generale şi mai abstracte. Prezentăm. Fiind un mijloc de elaborare şi transmitere a informaţiei. Pentru a se înţelege cât mai bine mutaţiile petrecute în concepţiile despre natura limbajului trebuie să prezentăm. 1.2. în continuare. În viziunea lui Wald. oricât de succint. semnul uneşte materia şi ideea (materia semnificantă şi ideea semnificată). aşa cum o face – simplu. în structura semnalului semnificantul şi semnificatul se disting foarte greu. ea se naşte în (şi prin) actul comunicării 3 . apoi vom trece în revistă asemănările şi deosebirile dintre ele. precum şi caracterul ei progresiv. semnalul aparţine naturii. ele coincid (orice lucru se reprezintă pe sine). semnal şi simbol. Dacă semnul aparţine culturii. ci prin ceea ce reprezintă. cadrul teoretic în care preocuparea pentru limbaj a devenit o prioritate a culturii contemporane – ceea ce justifică.

îl transformă şi-i dă. Vechile semnificaţii teologice sau 44 . omul adaptează mediul la nevoile şi scopurile sale.semnul este mijlocit. ajungând să fie singura fiinţă din care ies mai multe informaţii decât au intrat (datorită proceselor mentale de abstractizare şi generalizare). semnele unesc trecutul cu viitorul. foneme etc. format din moneme. Saltul ontologic se datorează faptului că. în sfârşit. prin intermediul semnelor. Într-o asemenea viziune 5 . Cel mai important mod de fiinţare a semnelor este cuvântul. ridicându-le la cel mai înalt nivel de performanţă. fiinţa umană realizează ceea ce am numit “salt ontologic”. de la actual la posibil. diferenţa dintre semnal şi semn.e. stă la baza abordărilor semiotice ale culturii. Orice semnificaţie care s-ar afla dincolo de un anumit sistem de semne (deci într-o lume transcendentă) sau dincoace de el (într-o lume transcendentală) nu poate fi decât o iluzie. datorită faptului că înseşi nevoile acestora sunt definite cultural. ele sunt create de om. Aşadar. iar reacţia lor la semnale nu poate fi aculturală. adică face trecerea de la aparenţă la esenţă.semnalul este legat nemijlocit de o situaţie prezentă. cultura nu este altceva decât o reţea de semne prin care oamenii îşi organizează raporturile dintre ei. astfel. Totodată. spre deosebire de semnale. este invariabil şi nearticulat. realul cu posibilul. precum şi raporturile lor cu natura. în natură nu există semne. poate fi rezumată după cum urmează: . Această viziune ne invită într-o nouă lume. semnificaţia se reduce la un raport imediat între două semne. O astfel de viziune asupra semnelor. prezenţa cu absenţa. sensuri omeneşti (îl umanizează). Un lucru devine semn în momentul în care materialitatea lui sensibilă întruchipează o idee inteligibilă. de la fenόmen la lege.] După cum observă Henri Wald. de pildă. animalul se adaptează la mediu. saltul de la semnal la semn echivalează cu saltul de la animalitate la umanitate: prin intermediul semnalelor. antropoid sau om) într-un hic et nunc atemporal şi aspaţial (într-un “prezent continuu” şi într-un “loc fără locaţie”). de la trecut la viitor. fără “Dumnezeu” şi fără “Eu”. .semnalele.). constatăm că prin intermediul cuvintelor (al limbajului articulat). omul este singura fiinţă creatoare de semne. a rolului lor în instituirea ontologică pe care o numim cultură. După unii culturologi americani. Dacă luăm în considerare faptul că aproape orice cuvânt este ataşat unei noţiuni. care îl cantonează pe receptor (animal. variabil şi articulat (i. aşa cum o vede Henri Wald. deoarece el întruneşte toate virtuţile semnelor. ea devine capabilă de activitate lingvistică. În concluzie.

adică independent de simbol şi anterior acestuia. Dar limbajul nu poate fi redus la un sistem de semnale pasive. căci răspunsul nu este la nivelul limbajului. acesta nu poate fi înregistrat la nivelul subiectului decât prin intermediul “cuvântului simbol”. oamenii revenind printre celelalte “lucruri” ale acestei lumi. Potrivit concepţiei cuvântului-simbol. În această lume s-a născut semiotica – ştiinţa semnelor 6 . trivială. Cuvântul este inserat nemijlocit în realitate. căci el provoacă fapte ce aduc schimbări neîntârziate la nivelul realităţii. Concepţia “cuvântului-semnal” exprimă o idee joasă. 45 . Pentru a explica impactul semioticii asupra culturii contemporane şi a înţelege locul pe care îl are în cadrul acesteia. o lume desacralizată şi depersonalizată. ea studiază modul în care unităţi nesemnificative compun unităţi semnificative.egologice dispar. Semnalul este preţios în măsura în care îndeplineşte două funcţii vitale: indică o realitate şi impune o reacţie de răspuns. transformându-se în “obiect-de-sine-stătător”. acest obiect fiind conceput ca “real”. De altfel. impactul lui asupra realităţii manifestându-se mai subtil: mediat şi tendenţial. mai ales în domenii ale activităţii umane în care este preţuit răspunsul prompt. Fără îndoială. orice entitate care primeşte un nume se reifică prin însăşi acţiunea de denominare. ea propune un sistem de dresaj pentru nişte fiinţe subumane. Ne vom folosi de sistematizarea propusă de profesorul Petru Gorcea (vezi 17). În esenţă. există şi cuvinte care au doar funcţia de semnal. aşa cum sesiza Petru Gorcea. despre condiţia umană.1. dialogul ar fi imposibil. dar el “există” în sine. Concepţia instrumentalistă Această concepţie se manifestă într-un câmp opţional cuprins între următorii poli: i) înţelegerea cuvântului ca semnal şi ii) înţelegerea cuvântului ca simbol. “folosirea generalizată a cuvântului ca semnal imperativ este caracteristică epocilor de declin cultural” (17).2. 1. este utilă trecerea în revistă a principalelor concepţii despre limbaj. ci al faptelor. i) “Cuvântul-semnal” implică o reacţie dinamică din partea receptorului. în acest caz. Orice simbol este un înlocuitor al obiectului simbolizat. ii) “Cuvântul-simbol” îşi pierde caracterul imperativ. dovedindu-şi caracterul instrumental în mod direct.

3. prezenţa discursului este aleatoare. Codificată ca paradigmă culturală. 6. fără ajutorul limbajului. detaşarea de realitate (spre deosebire de “cuvântul-semnal”) determină “cuvântul-simbol” să se mulţumească cu construirea discursului-oglindă. rolul subiectului este exterior în demersul de obţinere a adevărului. câtă dezantropomorfizare. 4. “Cuvântul-simbol” este principalul instrument al cunoaşterii realităţii. dar acesta este. atunci când faptele contrazic ideile se poate spune: “Cu atât mai rău pentru fapte!”. căci faptele nu afectează sensul cuvântului-simbol (la limită. 46 . marea dispută medievală dintre “realism” şi “nominalism”. Odată obţinută cunoaşterea adevărată. afectând civilizaţia europeană din ultimele secole. Gradul de adevăr (= de obiectivitate) este direct proporţional cu măsura în care făuritorul şi manipulatorul “oglinzii” reuşeşte să se ascundă cât mai bine în spatele ei. concepţia “cuvântului-simbol” îşi relevă limitele la nivel empiric. 5. discursul este secund şi dependent. 7. într-o cunoştinţă există atâta obiectivitate. 2. de fapt. Obiectivitatea devine criteriul adevărului. şi subiectul acţiunii. ea nici nu este obligatorie. cum obişnuia să spună Talleyrand). Care ar fi acestea? a) în primul rând. de colportor al acestuia. acesta este considerat cu atât mai reuşit cu cât elimină mai mult subiectul cunoscător. în acelaşi timp. “Realul” este prim şi independent. care poate exista şi în tăcere. Disputa dintre materialism şi idealism din filosofia modernă a reiterat. Discursul reflectă “lumea-în-sine”. Devenind paradigmă culturală. orientări spirituale care au traversat cultura europeană din ultimele 4-5 secole 7 . din punctul de vedere al limbajului. în plan ontologic. Cunoaşterea obţinută prin intermediul limbajului poate aspira la obiectivitatea deplină (singura problemă de rezolvat este fidelitatea oglindirii). concepţia “cuvântului-simbol” poate fi sintetizată astfel: 1. trecerea la fapte rămâne aleatoare pentru subiect (îi scapă de sub control). reducându-se la cel de “agent”.Înţelegerea cuvântului doar ca simbol a provocat o ruptură între planul obiectual al realităţii şi cel subiectual al discursului. ceea ce a dus la celebra problemă a primordialităţii unuia dintre cele două planuri.

care dă seama de actuala criză a civilizaţiei de tip european. c) principala garanţie a adevărului este considerată obiectivitatea discursului. pentru care încă nu au fost găsite criterii sigure de decidabilitate. estetismul şi ermetismul în artă etc. paralelă cu lumea reală (“matematicile pure”. iar prin aceasta se simte stăpân şi peste semeni. fie în cel imaginar. ea se poate caracteriza ca o neputinţă congenitală a discursului modern de a stăpâni. acesta devenind o lume suficientă sieşi.b) permite. i) Concepţia magică se înrudeşte cu prima variantă a concepţiei instrumentaliste (concepţia “cuvântului-semnal”). Emiţând cuvântul magic. secund). fie supra-naturale). omul se simte stăpân pe aceste forţe (reale sau considerate “reale”). Concepţia demiurgică Şi aceasta cunoaşte două variante: i) concepţia magică şi ii) concepţia mitică. abia atunci – şi de aceea – li se încredinţau ţări şi armate” (17). ii) Concepţia mitică va considera cuvântul drept creator de realitate. “Primii împăraţi ai lumii erau consideraţi (şi se considerau) stăpâni pe forţele naturale şi supranaturale. împărtăşim credinţa conform căreia concepţia “limbajului-oglindă” (sau a “cuvântului-simbol”) stă la baza unei schizofrenii generalizate. ci unor forţe supraindividuale (fie naturale. Pe scurt.).2. f) legitimează transformarea limbajului în generator de universuri paralele – fie în plan conceptual. 1. 47 . nu doar un instrument de înstăpânire a acesteia. realitatea pe care pretinde că o reflectă 8 . d) adevărul este conceput ca o corespondenţă între o realitate (primă) şi un discurs (întotdeauna.2. legitimează şi reproduce iluzia posibilităţii unei obiectivităţi depline (care a fost instrumentalizată la maxim de pozitivism). * În concluzie. în sensul că-şi are obârşia tot în necesităţi presante ale fiinţei umane. prin Logos. Deosebirea constă în faptul că aici cuvântul nu se mai adresează altui om. e) permite autonomizarea discursului.

Legat de “mitul miturilor” este mitul Limbii Originare. naşterea lui fiind legată de mitul Turnului Babel. La începutul secolului XIV. până la Chomsky. p. învăţarea unei limbi naturale” (idem. iar acesta le-a dat nume (Facerea. 14). 11). ci doar un dar al limbii. un discurs care de la Modişti trece pe la Port-Royal. în urma unui gest fondator 10 . tradus şi în româneşe (24) . Umberto Eco pune apariţia acestui mit în legătură cu alterarea limbii latine şi decăderea ei ca limbă universală. Astfel. o matrice lingvistică sau o gramatică universală). Am insistat asupra analizei lui Umberto Eco pentru a sugera cititorului cam în ce zonă a teoriilor despre limbaj poate fi întâlnită concepţia demiurgică despre natura limbajului. ceva mai abstract şi mai primitiv decât o limbă. Este adevărat: în acest text dantesc apare pentru prima oară problema unei competenţe generative universale ce ar preceda. mitul creaţiei prin Logos.19). în De Vulgari Eloquentia: Dumnezeu nu i-ar fi dat lui Adam o limbă gata făcută. despre care Cartea Sfântă pomeneşte abia în secolul V sau VI (Biblia Cotton): în timpul construirii turnului din Babel. Du Marsais şi pe la alţi autori ai Enciclopediei. spune Eco. p. unde se spune că Dumnezeu l-a condus pe Adam în faţa animalelor. Pentru cei interesaţi de dezvoltările în această direcţie recomandăm şi studiul lui Gillo Dorfles. 2. “Se poate recunoaşte aici. exprimând însuşi modul mitic de a concepe rolul creator al cuvântului. “Pe urmele limbii perfecte în cultura europeană”. Într-un discurs ţinut în octombrie 1992 la College de France. 13). Visul unei limbi perfecte şi universale apare însă mai târziu. Orice mit conţine o poveste despre naşterea lumii (sau a unei părţi a acesteia). heteroglosie şi mitul Turnului 48 .Esenţa miturilor stă în instituirea unui timp al originilor. Limba Magică sau Limba Secretă). apar şi primele imagini ale Turnului Babel” (idem. calitativ superior timpului profan. Varianta cea mai interesantă a mitului Limbii Originare este formulată de Dante. Limba Edenică. Limba Mamă. datorită investirii sale cu sacralitate 9 . Dante avea să se întrebe: “În ce limbă o fi vorbit Adam cu Dumnezeu în Paradisul terestru?”. adică o forma locutionis (în termenii de astăzi. filogenetic şi ontogenetic. “Homoglosie. în varianta ei mitică. Umberto Eco îl prezintă în cele mai diverse variante (Limba Perfectă. Eco vede legătura dintre cele două mituri – al Genezei şi al Limbii Originare – în prima carte a Vechiului Testament. prin cuvântul-gând divin este un mit al miturilor. moment ce a coincis cu afirmarea noilor limbi europene: “Tocmai când încep să se înţeleagă aceste noi limbi. Dumnezeu amestecă limbile (Facerea.

concepţia sincretică îi conferă limbajului o măsură umană. care este al său. Concepţia sincretică Cunoscută în literatură şi sub denumirea de “concepţie umanistă” (17). ea este şi singura consecvent umanistă. De aceea nu trebuie să ne surprindă că. Marele ei adevăr. 1. concepţia demiurgică se manifestă şi astăzi – fie încadrată în formaţiuni ideologice premoderne (de obicei folclorice). când vom trata rezultatele “abordărilor neriguroase” din filosofia contemporană a limbajului. ea poate fi denumită “sincretică” deoarece presupune sincretismul (concordanţa) limbajului. omul fiind.2. concepţia demiurgică rămâne un refernţial foarte puternic pentru simţul comun şi pentru o zonă importantă a culturii elaborate (literatura. totodată. de pildă). La nivelul psihologiei populare. teama de a nu “cobi”. Deocamdată vom spune că această concepţie pare cea mai rezonabilă (pentru că este testabilă). De asemenea. în pofida ofensivei concepţiei instrumentaliste care s-a petrecut de-a lungul modernităţii. în egală măsură. realităţii şi fiinţei umane. care este a sa. al lor. pp. Odată cu omul se naşte şi limbajul.2). Limbaj şi Realitate există nu numai un raport de concomitenţă. 68-79). nici unul dintre cele trei elemente nu este dat de la început. Între Om. Dacă prima concepţie despre limbaj (instrumentalistă) atribuie acestuia un rol infra-uman. în sensul că nu mai reprezintă o sursă de alienare (de înstrăinare a omului în raport cu esenţa sa umană). În cadrul acestei concepţii. fie parazitând formaţiuni ideologice de tip modern. şi realitatea. ce se testează interteoretic. iar concepţia a doua (demiurgică) îi atribuie unul supra-uman. este 49 . coroborându-se cu numeroase rezultate din alte domenii ale cunoaşterii. O altă raţiune pentru care am adus în faţă analiza de mai sus a fost dorinţa de a semnala cât de înrădăcinată este concepţia demiurgică în tradiţia culturală europeană. poate fi întâlnită şi la “practicieni” ai culturii urbane 11 . ci şi unul de co-participare la Fiinţă.3. Vom prezenta dezvoltarea contemporană a acestei concepţii în capitolul următor (paragraful II.Babel » (10. Astfel. sub auspiciile unei geneze continue şi fără sfârşit. teama de blestem sau teama de a vorbi despre proiecte şi speranţe pentru a nu le zădărnici. se pot vedea trimiterile bibliografice din nota 5 de la capitolul III al prezentului curs. ca premisă pentru apariţia celorlalte două. implicit în imaginarul colectiv al popoarelor europene.

El se naşte odată cu aceasta şi – mai mult – evoluează istoriceşte odată cu ea. 50 .interdependenţa genetică şi structurală dintre limbaj şi esenţa umană.

de puterea imensă a discursivităţii. Kant) filosofia a devenit o filosofie a Cunoaşterii. ci şi structuralismul. deopotrivă.) este dominat de această ‘tiranie’ a logosului. hermeneutica. p. D.ns. COTITURA LINGVISTICĂ În secolul nostru. cu toate excesele şi manifestările inautentice pe care le presupune orice modă. Din capul locului trebuie să ne întrebăm dacă aşa-numita “cotitură lingvistică” reprezintă un simplu fenomen de modă intelectuală sau este un fenomen esenţial. şi marile virtuţi ale limbajului. dacă odată cu începuturile gândirii moderne (Locke. un distins cercetător român. să nu înţelegem şi să nu explicăm faptul că în secolul pe care l-am încheiat de curând s-a petrecut o mare schimbare de paradigmă culturală. pentru care “numai 51 .2. Iată cum descrie acest peisaj teoretic. dar ea este mai mult decât atât. întregul univers cultural începe să graviteze în jurul Discursului.7). secolul nostru (secolul al XX-lea – n. Nu putem să nu sesizăm şi să nu conceptualizăm. cotitura lingvistică reprezintă un “final previzibil”: ea finalizează o tendinţă majoră a culturii moderne. care îşi anunţa contemporanii că “Dumnezeu a murit” (Gott ist tot). filosofia – o analiză a discursului (nu numai filosofia analitică. De aceea. în secolul XX a avut loc descoperirea Limbajului. care credea că “întreaga viaţă poate fi privită ca un amplu discurs”. Din afirmaţiile cuprinse în alineatele precedente se poate deduce cu uşurinţă care este răspunsul nostru: cotitura lingvistică este şi o modă intelectuală. Este acesta motivul pentru care investigaţia asupra limbajului este dintre cele mai acaparatoare în cultura contemporană” (11. şi de Kierkegaard. intelectual şi – într-un plan mai larg – cultural. chintesenţa spirituală a unei epoci este filosofia. definitoriu pentru cultura contemporană. Această tendinţă a fost anticipată de Nietzsche. astăzi principalele curente filosofice indică reorientarea culturii contemporane către semiotic. psihanaliza. Dar aşa cum ştim de la Hegel. unul dintre puţinii specialişti ai noştri în retorică: “Neîndoielnic. Acest fenomen cultural a fost numit cotitură lingvistică. ea a fost consfinţită de Heidegger.B. Dacă odată cu Renaşterea şi Iluminismul a avut loc redescoperirea Cunoaşterii. putere în care regăsim. dacă vrem să înţelegem “spiritul epocii” noastre este obligatoriu să ne explicăm interesul pentru limbaj al culturii contemporane. dar şi marile vicii ale lui. existenţialismul).. Descartes. Aşa cum vom vedea în continuare. Se poate vorbi de o reducere generalizată la discurs: ştiinţa a devenit un discurs riguros şi sistematic. arta – un discurs figurat şi patetic. De aici şi marea importanţă pe care a dobândit-o abordarea limbajului.

Renaşterea a produs o inversare definitivă a ierarhiei dintre realitatea transcendentă şi realitatea accesibilă. dimpotrivă. paradigma dominantă în cunoaşterea naturii 13 . pământească) devine Realitatea în cel mai deplin sens al cuvântului. căderea corpurilor nu mai însemna “trecerea” acestora către o poziţie ideală (“locul natural”). Fosta “filosofie naturală” devine Fizică. După opinia lui. istoria gândirii moderne ar putea fi scrisă ca “istorie a eliminării treptate dar sistematice a transcendentului din univers” (25. Fizica galileonewtoniană a echivalat cu eliminarea explicită a transcendentului din sfera preocupărilor ştiinţifice. în curând. je n’avais pas besoin de cette hypothèse!” (Sire. când Napoleon Bonaparte îl va întreba pe Laplace de ce în Mecanica cerească nu există nici o referire la Dumnezeu. mişcarea) 12 . acestei mişcări de “pozitivare” îi 52 . Scopul cunoaşterii nu mai este identificarea unor misterioase “cauze ascunse”. Deplasarea spaţio-temporală vizibilă (deci. Pentru al parafraza pe Gabriel García Márquez. 25). Mai târziu. în favoarea celei de-a doua. devenind ele însele obiect de cunoaştere. În două secole.acolo unde este limbaj este o lume” sau de Sartre. După cum observa Adrian-Paul Iliescu. n-am avut nevoie de această ipoteză !). ci descrierea matematizată a evenimentelor vizibile (de pildă. acesta îi va răspunde: “Sire. noul tip de explicaţie devine ideal de raţionalitate cognitivă. abia odată cu pozitivismul lui Auguste Comte şi cu realismul istoric al lui Karl Marx. care va deveni. filosofia a fost alungată nu numai din natură. p. cel din Les motes (Cuvintele). ci. Cât despre cunoaşterea societăţii. Istoria nu mai este considerată o manifestare a Ideii (ca la Hegel). putem spune că istoria intelectuală a modernităţii poate fi citită ca o “cronică a unei morţi anunţate”. ideile sunt considerate manifestări istorice. Este vorba de “moartea” transcendentului în cunoaşterea de tip ştiinţific. ci şi din istorie (“filosofia” – în sensul de filosofie speculativă): “Pretutindeni problema nu mai constă în a născoci conexiuni. p. mai precis – din tabloul explicativ al universului. Spiritul nu mai este o realitate transcendentă a vieţii sociale. ea s-a instalat mai greu. ci un parametru al acesteia: conştiinţă a existenţei (Marx). Cuvintele lui Laplace sunt expresia lingvistică a noii paradigme. ci în a le descoperi în fapte” (28. Engels avea să spună că odată cu concepţia prietenului său. Mişcarea nu mai era un simplu efect exterior (secund) al unor “forţe” misterioase (primordiale). Absenţa transcendentului nu mai este considerată o deficienţă sau semn de degradare spirituală. 371). ci un merit.

independentă de individul care vorbeşte. dar avertiza. idealul clarităţii devine purificarea discursului de reziduurile speculative şi de falsele probleme. cât şi a limbajului. entităţile lingvistice au rămas într-o poziţie secundară. datorită prestigiului fără egal pe care “ştiinţele exacte” l-au avut în epoca modernă. Care a fost mecanismul intim al acestei schimbări? Ce învăţăminte putem trage din analiza lui? Putem învăţa să gândim fenomenele de comunicare socială altfel decât înaintaşii noştri “moderni”. a început în mai multe domenii ale creaţiei culturale.scăpaseră doar două domenii . două importante domenii ale cunoaşterii rămâneau în terenul gândirii speculative şi. în spatele operei . impunându-se idealul autonomiei absolute – atât a operei. a unui “război rece” şi a atâtor războaie locale desfăşurate în zeci şi sute de “puncte fierbinţi” ale planetei? Oare oamenii doar au suportat această experienţă istorică sau ei 53 . Geometriile neeuclidiene au dovedit că matematica nu reprezintă o simplă descriere a realităţii (a spaţiului fizic). a două sisteme totalitare. În artele plastice asistăm la o devalorizare accelerată a realismului şi naturalismului. dezvoltându-şi funcţia lingvistică. pentru o mare parte a filosofiei analitice. captive viziunii transcendentiste: ontologia culturii şi ontologia creaţiei intelectuale. În lingvistică. Filosofia încetează să mai însemne o construcţie de sisteme. iar teoriile fizicii contemporane sunt abordate ca ansambluri de enunţuri (deci ca entităţi pur lingvistice). Într-adevăr. expresia începe să fie abordată ca entitate autonomă. Până în secolul XX. fără să aibă un statut autonom: limbajul continua să fie un efect. adică “imperiul gândului pur”.“sensurile”. În literatură. aceste ştiinţe au contribuit decisiv la generalizarea cotiturii lingvistice. depăşire pe care istoria culturală a secolului XX o va fixa sub numele de “cotitură lingvistică”. pe bună dreptate: “în măsura în care acesta subzistă” (ibidem).“gândirea”. implicit.“intuiţia”. iar în spatele discursului . în urma “tăieturii epistemologice” (după celebra expresie a lui Althusser) realizate de Marx. Depăşirea acestei viziuni. descrierea universului interior este înlocuită cu experimentul verbal pur (de pildă la James Joyce). iar cauza să fie “gândirea”. ea propagându-se în toate domeniile vieţii spirituale. teoriile fizicii moderne au încetat să fie simple descrieri. care au împărtăşit experienţa a două războaie mondiale. în spatele expresiei .logica şi dialectica.“spiritul creator”. iar în spatele cuvintelor . iar limbajul devine o structură de sine stătătoare. devenind construcţii matematizate. În spatele unei culturi continua să se afle “spiritul epocii”. dar probabil că ea nu ar fi avut câştig de cauză dacă nu s-ar fi manifestat şi la nivelul cunoaşterii ştiinţifice.

fizică). dar nu ne putem reprima gândul că opţiunea pentru eficacitate se înrădăcinează într-o paradigmă culturală mai veche. logică. această paradigmă a gravitat în jurul unui ideal de raţionalitate care poate fi rezumat în ecuaţia Cr = In: Cunoaştere raţională = Inteligibilitate necondiţionată. După cum constată Adrian-Paul Iliescu. există istorici ai religiei care consideră că această moştenire datează mult înainte de anul 1054. oricât de sumară. a vechii paradigme. “cotitura lingvistică” a fost inseparabilă de geneza unei noi paradigme de cunoaştere raţională. consens intersubicetiv şi inteligibilitate necondiţionată. Einstein). precum şi în ştiinţele “umane” (lingvistică. adică a tipului de raţionalitate care s-a identificat. Instituirea lor în cultura ştiinţifică occidentală se explică prin importantele avantaje metodologice pe care acestea le oferă (mai cu seamă în analiza critică a teoriilor şi în explicarea “progresului teoretic”). dar şi de promotorii structuralismului (Saussure şi urmaşii). Altfel spus. care s-a manifestat la începutul secolului XX atât în “ştiinţele exacte” (matematică. cu însăşi modernitatea. implicit. sociologie). Dar pentru a se înţelege noua paradigmă este necesară o analiză. o denumeşte deja “paradigma clasică” (vezi 29). încât pentru mulţi gânditori paradigma modernităţii aparţine trecutului. Russell. fiind cauza cea mai adâncă a rupturii ecleziale Apus-Răsărit). dacă este inteligibil într-un sens care permite controlul şi. pe care Europa Occidentală a moştenit-o de la Imperiul Roman. pentru câteva secole. Este legitim să ne întrebăm cum s-a ajuns la aceste exigenţe-standard: control. antropologie. Procesul de erodare a acestui tip de raţionalitate a fost atât de rapid. Acest ideal a fost recunoscut şi de promotorii reconstrucţiei axiomatice a ştiinţei (Frege. cum este Grigore Georgiu. dacă obţine consensul intersubiectiv. în spatele acestui ideal se ascunde o strategie a eficacităţii (desigur. Hilbert. 54 .au şi generat-o? Ce legătură ar putea exista între experienţa istorică şi tipurile de raţionalitate dominante în diferite epoci? În fond. este vorba de eficacitatea demersului ştiinţific. Ecuaţia de mai sus conţine ideea că un enunţ are valoare cognitivă dacă şi numai dacă el are un sens universal-accesibil. un important analist al acestui proces.

nu ai succesului). dar sunt adesea evitate. La cumpăna secolelor XIX şi XX. este următoarea: Este legitimă pretenţia de a generaliza acest ideal de raţionalitate la toate domeniile cunoaşterii (şi. De aceea. Aceleaşi valori sunt centrale şi în lingvistică. uneori. O a doua întrebare la care trebuie să răspundem astăzi. Îmbrăţişarea de către lingvişti a idealului de raţionalitate “Cr = In” a dus la impunerea tacită a ecuaţiei: Cunoaştere raţională = Inteligibilitate necondiţionată ( i. unde sunt considerate proprietăţi ideale ale unui limbaj ideal. Certitudinea. astfel.e. eficacitatea are alt rol sau este altfel concepută. situaţia concret-istorică în care se afla cunoaşterea în culturile de soriginte europeană (etapa sistematizării cunoştinţelor achiziţionate) explică aderarea bruscă şi entuziastă a multor domenii ale cunoaşterii la un ideal de raţionalitate care era. Precizia. chiar la toate domeniile vieţii spirituale)? Nu este nici un secret că marea majoritate a celor care am trecut printr-o şcoală (nu este vorba aici de sisteme de învăţământ alternative. specific matematicii şi ştiinţelor matematizate. în instituirea exigenţelorstandard s-a plecat de la un model oferit de matematică şi logică. Univocitatea (în sensul de univocitate semantică a termenilor). fiind considerate indicatori ai eşecului. care ar permite comunicarea ideală. unde inteligibilitatea necondiţionată. Aşadar. religie). accesibilitate universală) = Claritate + Precizie + Univocitate + Sistematicitate (rigoare formală).Dar în alte domenii ale cunoaşterii (filosofie. consensul şi uniformitatea nu numai că nu reprezintă cerinţe generale. În acest moment istoric. iar aderenţa la numitul ideal de raţionalitate a dus la impunerea în cadrul culturii occidentale moderne a supremaţiei unor valori care erau centrale doar în “ştiinţele excate”: Claritatea. artă. nevoile temporare ale cunoaşterii în general au coincis cu nevoile permanente ale matematicii. în toiul curentelor “postmoderne”. Contrastul maxim îl găsim între matematică şi genurile culturale “neeficace” (de pildă poezia. în aceste domenii exigenţele enumerate mai sus sunt mult slăbite sau au alt rang de importanţă: inteligibilitatea. în fond. consensul şi uniformitatea sunt sacrificate în favoarea altor valori. cum este Waldorf) am fost 55 . se poate considera că această paradigmă a cunoaşterii raţionale a fost un rezultat al matematizării metaştiinţei (al nivelului epistemologic al reflecţiei teoretice).

Modelele exemplare ale acestui tip de cunoaştere devin geometriile axiomatizate (Hilbert). p. precum şi. Hilbert a impus ideea că poate fi recunoscută drept cunoaştere ştiinţifică (raţională) doar construcţia teoretică ce permite o viziune integrală asupra obiectului de cunsocut. care visa la o axiomatizare unitară a tuturor ştiinţelor. El a ridicat această cerinţă la rangul de exigenţă a oricărei atitudini raţionale: “Aceasta este atitudinea filosofică fundamentală. pentru orice gândire comprehensivă şi orice comunicare ştiinţifică şi fără de care o manifestare spirituală nici măcar nu e posibilă” (ibidem) 15 . Russell). Astfel. succesiunile sau alăturările lor trebuie să fie date intuitiv în acelaşi timp cu obiectele.învăţaţi să ne fie ruşine dacă nu suntem “raţionali” şi să ne mândrim că suntem “fiinţe raţionale”. toate proprietăţile. dar ca un ceva care nu mai poate fi redus la alt-ceva şi care nici nu are nevoie de o astfel de reducţie. În planul cunoaşterii teoretice. descrierile structurale ale limbii naturale (Saussure). După cum vom vedea imediat. pe care o consider necesară pentru matematică. fiind singurul care permite realizarea cunoaşterii în parametrii ideali ai formei canonice. cât şi din partea fizicienilor şi biologilor (în general. a savanţilor din zona ştiinţelor naturii matematizate). Îndoiala cu privire la universalitatea (implicit. Altfel spus. Însuşi Hilbert a recunoscut că “Dacă raţionamentul logic trebuie să fie sigur. cu toate componentele lui şi cu toate relaţiile dintre acestea. atunci e necesar să putem vedea toate aspectele obiectelor” (apud 30. 403). cercetătorii din disciplinele socio-umane au început. limbajul devine mijlocul obligatoriu al cunoaşterii. capabilă să ofere o imagine complet cristalizată a obiectului. această supralicitare a determinat un interes fără precedent pentru problemele limbajului – atât din partea matematicienilor şi a logicienilor. să matematizeze tot ce se putea – de la psihologie şi sociologie. promotorul ideii de axiomatizare a matematicii. În cadrul acestei forme canonice. unicitatea) idealului clasic de raţionalitate a apărut în legătură cu cu opera unuia dintre cei mai tipici reprezentanţi ai paradigmei clasice – şi l-am numit pe David Hilbert. în general. nici relaţiile sentimentale. diferenţele. până la istorie (unde se vorbea insistent de “clyomatematică”) 14 . Condiţionarea atitudinii raţionale şi a oricărei manifestări spirituale de o viziune integrală asupra obiectului a avut ca rezultat instituirea unei forme canonice de cunoaştere raţională. axiomaticile logice (Frege. sub presiunea modei structuraliste din anii ’60 ai secolului trecut. cum ar fi cele dintre părinţi şi copii sau dintre bărbat şi femeie nu au scăpat de tentaţia raţionalizării). 56 . indiferent de domeniul de referinţă (uneori.

Dacă la originea 57 . formală. Bertrand Russell recunoştea cu francheţe că “este mai uşor să te gândeşti la simboluri. mijlocul ideal pentru acţiunea suprametodei şi pentru obiectivarea valorilor urmărite de aceasta. reducţia lingvistică este pandantul metodologic al reducerii la observabil practicate pentru prima dată de Galilei şi Newton la nivelul teoriei. pe care am tratat-o în paragraful 1. 3) o teorie ştiinţifică pentru explicarea fenomenelor culturale” (12. 41-42). Teoriile matematice au fost reduse la seturi de propoziţii. Tadeusz Pawlowski chestionează acest episod din istoria cunoaşterii. de fapt. 2) o demarcare justificată ştiinţific între fenomenele culturale şi cele naturale. Pentru structuralişti. chiar la simple şiruri de semne. nu întotdeauna desfăşurat conştient. indiferent dacă acest obiect este o limbă. În felul acesta se obţine: 1) o tratare uniformă a tuturor fenomenelor culturale cu ajutorul unor metode lingvistice precise. pentru că ele sunt tangibile. respectiv sistemele de semne. iar în urma formalizării. De aceea. p. pornind de la aceeaşi întrebare: ce i-a determinat pe cercetători să ia decizia de a transforma orice obiect cultural în semn? Tot el răspunde: “Care sunt motivele pentru această decizie ? Următorul raţionament. ci şi în lingvistică şi fonetică. trebuie să extindem conceptul de semn astfel încât să-i subsumăm toate sau aproape toate fenomenele culturale. Cum însă obiectul de studiu al lingvisticii sunt limbile.Instituirea formei canonice de cunoaştere a atras după sine instituirea unei “suprametode” (cum ar fi numit-o şi Blaga). o operă artistică sau un fenomen social. decât la lucruri” (apud 25 . etapa finală a procesului de eliminare a transcendentului din tabloul explicativ al lumii proces început cu câteva secole în urmă în legătură cu universul fizic. a relaţiilor. Limbajul devine. Transformarea universului cultural într-un univers semiotic reprezintă.2. Aplicarea ei conduce la o sistematică reducere la semn – ceea ce s-a şi numit “reducţie lingvistică” (este vorba de varianta “cuvântului-simbol” a viziunii instrumentaliste asupra limbajului. pentru a-i aplica metodele în domeniul culturii. Reducând obiectul cultural la aspectul direct-observabil. pe care îl numeşte “pansemiotism”.1.). conceptele şi metodele ei pot fi aplicate doar semnelor. care constă în construcţia axiomatică şi analiza structurală. Reducţia lingvistică s-a dovedit indispensabilă pentru descrierea riguroasă. obiectul cercetării se reduce la sisteme de semne. pare să stea la baza ei: e vorba de avantajele obţinute prin aplicarea metodelor şi conceptelor lingvisticii – disciplină cu un prestigiu bine stabilit şi cea mai avansată dintre cele umaniste. 160). structurilor şi mecanismelor abstracte – şi aceasta. p. nu numai în matematică. astfel.

Aceasta. demnă de abordat ca realitate în sine. O vom urmări în ştiinţele naturii. iii) limbajul este materia primă indispensabilă acţiunii suprametodei (reducţiei lingvistice). pentru că aici manifestarea ei este cea mai spectaculuoasă. cotitura lingvistică îşi are originea în matematizarea metaştiinţei (revoluţia axiomaticostructurală). Dar pentru a sesiza amploarea reală a fenomenului pe care l-am numit cotitură lingvistică trebuie să depăşim limitele matematicii. ca şi când limbajul însuşi nu ar avea nevoie de o discuţie specială” (34. ii) în al doilea rând. ca rezultat firesc al evoluţiei metodelor şi tehnicilor de cunoaştere. pe care o mai prinsese la începutul carierei. p. cotitura lingvistică nu a fost o invenţie a lingviştilor şi nici o metaforă provenind din vreo filosofie a culturii de tip speculativ. dominate de concepţia “limbajului-oglindă”. fiindcă în ştiinţele naturii. Aşadar.. centrate asupra unor sisteme simbolice). el este singura realitate direct-accesibilă (direct-observabilă). căpătând statutul unei “realităţi regionale” pentru care se poate elabora o “ontologie regională”. el este mijlocul de obiectivare a cunoaşterii în care viziunea totală este posibilă. mecanica cuantică s-a confruntat cu o problemă capitală: “paradoxul lingvistic” generat de incompatibilitatea dintre limbajul ce descria experimentele şi limbajul în care era elaborată explicaţia teoretică. iv) în sfârşit.. “simultaneitate”) au provocat cercetările ce se vor finaliza cu elaborarea teoriei relativităţii. limbajul ştiinţific a trecut în prim-planul atenţiei. Rememorând această situaţie de cunoaştere. ca o realitate problematică. Ea a apărut în ştiinţele naturii.) că s-ar putea întotdeauna vorbi uşor despre rezultate odată ce acestea au fost obţinute. Werner Heisenberg scria: “Părea (. Apoi. pentru că limbajul este acel mijloc cristalizant prin care cunoaşterea poate fi adusă la forma canonică. a fizicii). logicii şi lingvisticii (prin natura lor. Aceste două momente reprezintă două extremităţi ale unei îndelungi evoluţii intelectuale. În acest moment al analizei a devenit mai clar de ce limbajului i se oferă “locul din faţă”. În urma acestor aventuri interne. dar au un numitor comun: opţiunea pentru imanent în detrimentul transcendentului 16 . intervenţia limbajului a fost considerată secole la rând insignifiantă.momentului Galilei-Newton se afla matematizarea ştiinţei (în speţă. Mai întâi a apărut evidentă incompatibilitatea de limbaj dintre mecanica newtoniană şi teoria fenomenelor electromagnetice (Maxwell şi Lorentz). înaintea oricărui alt obiect al cunoaşterii: i) în primul rând. Ambiguităţile unor expresii teoretice (de pildă. Savanţii şi-au dat seama că în cunoaşterea ştiinţifică. controlul limbajului este o condiţie obligatorie a succesului 58 . 160).

ceea ce face şi mai hilară folosirea temenului latinesc media la feminin-singular). pe care pozitivismul o plasase într-un Olimp aflat deasupra oricărei îndoieli. preluând doar cuvântul media). de genul “mai spun încă o dată”. artificială) a acestui stat european. Dar noua abordare a apărut în “Cetatea Ştiinţei”. condiţiile pentru trecerea de la paradigma culturală a modernităţii la cea a postmodernităţii. precum şi o condiţie obligatorie a succesului în comunicare). (3) “care şi-a adus un aport consistent” / corect = “care a avut un aport consistent” sau “care şi-a adus o contribuţie consistentă”. În acest climat s-au maturizat. “mass-media internaţională” etc. cuvântul “media” are sensul de “medie aritmetică”. dincolo de graniţele “imperiului cunoaşterii obiective” – aşa cum le-au conturat pozitiviştii -. p. ori acţiunea aparţine subiectului subînţeles (telespectatorii). la trecerea din secolul XX în secolul XXI ne găsim încă într-un climat teoretic “panlingvistic”. care domină întregul câmp al ştiinţei. însă. întâmplător”. pe care limba română a simplificat-o (franceza a simplifcat-o şi mai mult. Aşadar. (2) “mass-media internaţională” / corect = mass-media internaţionale. nu “forţat”. cum cred unii redactori de radio şi televiziune. Dacă această schimbare de atitudine s-ar fi petrecut undeva. unde înseamnă “mijloace” şi a intrat în limba română din engleză. Mai mult decât orice curent filosofic contemporan. controlul limbajului natural este un mijloc de emancipare a cunoaşterii comune de prejudecăţile şi iluziile simţului comun. poate că ea nu ar fi devenit un fenomen cultural. la fel de importantă ca experimentarea empirică. unde înseamnă “contribuţie adusă” de ceva sau de cineva (apporter = a aduce).(tot aşa cum în viaţa de toate zilele. nu imaginilor. Iată de ce nu sunt întâmplătoare nici tribulaţiile filosofiei contemporane a limbajului. astfel că formularea de mai sus este un pleonasm clasic. unde există expresia mass media communication (“mijloace de comunicare în masă”). NOTE Cele 12 greşeli sunt: (1) “Imaginile care le-aţi urmărit” / corect = “Imaginile pe care le-aţi urmărit. cuvântul media este la plural. aşadar. şi cu atât mai puţin “mijloace mass media” sau “media românească” (în română. depăşirea concepţiei “limbajului-oglindă” a avut loc în momentul în care savanţii au încetat să mai vadă în limbaj un instrument subordonat şi i-au acordat statutul de spaţiu de experimentare abstractă. Cum au înţeles fizicienii noua situaţie de cunoaştere ne-o spune Max Born: devenise evident că limbajul este un “mijloc esenţial pentru a pătrunde în realitatea ascunsă. 320). 1 59 . Drept urmare. (4) “dezmembrarea fortuită a acestui stat european” / corect = dezmembrarea forţată (arbritară. în spatele fenomenelor” (35. experimentând ea însăşi trecerea de la o paradigmă culturală la alta. filosofia limbajului exprimă actualele mutaţii din perimetrul cunoaşterii ştiinţifice. fortuit vine din latină (fortuitus) şi înseamnă “neprevăzut. “s-a întors înapoi” etc.. În română. Cuvântul “aport” vine din franceză. Cuvântul media provine din latină. Prin eliminarea prepoziţiei pe. motiv pentru care nu se poate spune “mass-media românească”. substantivul imaginile trece de la cazul acuzativ la cazul nominativ.

aşadar. în genere. inteligenţa şi/sau imaginaţia lingvistică etc. situaţii. După cum se ştie. un element identitar primordial pentru o naţiune este limba naţională (pentru Nichita Stănescu. anumite informaţii despre vorbitorul care le comite: nivelul de instrucţie. a IIa. alternativa nu este una dintre cele două soluţii. (11) “să lupte tot la fel” / corect = “să lupte la fel” sau “să lupte tot aşa”. ci chiar posibilitatea de a alege (expresia “nu există alternativă”. Cu atât mai deplorabilă este manifestarea “indiferenţei lingvistice” la oameni care se exprimă în spaţiul public sau la cei care au datoria. ceea ce. dacă în text nu se precizează că fenomenul s-a mai repetat (o dată sau de mai multe ori). Dicţionarului explicativ al limbii române. pp. Este vorba de un pleonasm foarte răspândit. care se exclud” (cf. Ne-am ocupat mai îndeaproape de ele nu neapărat fiindcă ar denatura mesajul în procesul comunicării (de cele mai multe ori. pentru un vorbitor nativ al limbii române este deplorabilă absenţa abilităţii de a evita cacofoniile. instrumente. două).(5) “În rândul oamenilor” / corect = “În rândurile oamenilor de pe stradă”. de a cultiva limba 60 . Tot o formă de pleonasm. cuvântul lună este un substantiv de genul feminin. variante etc. atragem atenţia că orice alăturare de sunete care se aude urât intră sub specia cacofoniei (de pildă. ed. 1996. Aceste greşeli de exprimare reprezintă o mică parte din ceea ce auzim sau citim zilnic (în Anexa 6 am pus greşelile înregistrate. atunci când membrii unei comunităţi lingvistice nu ţin nici la limba lor. cum este cel sârb”. dacă mai au ceva “sfânt”. “nu dorea însă să înveţe”). te poţi întreba dacă. gradul de autorespect. în contextul semantic evocat. formă ce evocă alinierea pe mai multe rânduri a formaţiunilor militare: nu se spune “în rândul populaţiei” (care nu stă aliniată pe un rând şi nici nu stă la rând la casa de bilete). “a intrat în rândul lumii”. rândul de la geam”). ca cel sârb” / corect = “orice popor dârz. nu înseamnă “nu există altă soluţie”. comiterea lor exprimă o indiferenţă crasă pentru limba maternă (cea prin care generăm lumea şi pe noi înşine) şi. statutul socio-profesional. care atrage după sine un numeral de acelaşi gen (una. Editura Univers Enciclopedic. (8) “altă alternativă nu există” / corect = “altă soluţie nu există”. numeralul este scris în cifre. în nici un caz nu se poate spune “altă alternativă”. cuvântul rând se foloseşte la singular doar în câteva contexte semantice (“mi-a venit rândul”. însă.). Dicţionarului explicativ al limbii române. Este de asemenea evident că aici avem de-a face cu o cacofonoie. 695-696). Evident. Dar mai presus de toate. probabil că cei mai mulţi prezentatori de ştiri cunosc acest lucru. imaginaţie lingvistică etc. (7) “se ştie că vor trebui să lupte” / corect = “se ştie că va trebui să lupte”. nu cifre). cuvântul se foloseşte întotdeauna la plural. În limba română. tipul de cultură. (6) “de la toate nivelele” / corect = “de la toate nivelurile”. “banca a treia. (12) “pentru ca aşa ceva să nu se mai repete” / corect = “pentru ca aşa ceva să nu se repete” sau “pentru ca aşa ceva să nu se mai întâmple”. “trebuie să staţi la rând”. 30). Ele transmit.. Bucureşti. cit. fiind întotdeauna impersonal şi defect de plural (la fel ca il faut. (ne aflăm pe terenul comunicării paralingvistice neintenţionale). În româneşte. “treizeci şi unu de vitime” datorită faptului că pe hârtie. numai într-o jumătate de an: perioada martieseptembrie 2006). nivele reprezintă pluralul de la cuvântul nivelă – “nume dat mai multor unelte. cum cred mulţi ziarişti. nici nu o fac). prin statutul lor profesional. înseamnă şi faptul că nu există o a doua soluţie). mai ţin la ceva. a suprafeţelor) orizontale sau cu care se măsoară pe teren diferenţa de înălţime dintre două sau mai multe puncte de pe suprafaţa terestră” (cf. bazat pe combinaţia inconştientă dintre două expresii sinonime: să nu se mai întâmple şi să nu se repete. dar aproape toţi fac dezacorduri de genul “douăzeci şi unu de persoane”. acest pleonasm denaturează sensul informaţiei. ci “nu există posibilitate de a alege”. p. ea era primul şi ultimul element definitoriu: “Patria mea e limba română”). între două situaţii etc. de cele mai multe ori. în franceză). o indiferenţă pentru limba naţională. un vorbitor abil al limbii române va evita aparentul dezacord de număr prin câteva stratageme simple de construcţie a frazei. Verbul a trebui nu se conjugă după număr şi persoană. venită la noi pe filieră franceză. Cuvântul alternativă înseamnă în româneşte “Posibilitate de a alege între două soluţii. (10) “orice popor dârz. fie absenţa unor aptitudini care să-i permită evitarea în timp util a unei cacofonii (gândire rapidă. care se bazează pe faptul că vorbitorii nu conştientizează mixul dintre două expresii sinonime – tot aşa şi la fel. “al doilea rând de pe pagină”. cu precizarea că termenul cacofonie vine din grecesul kakos / κάκως = “urât”. iar ei nu au abilitatea de a fotografia cu anticipaţie substantivul care urmează şi de a acorda în timp util numeralul cu genul acestuia (soluţia cea mai comodă ar fi să-şi scrie numeralele ce se termină cu 1 şi 2 folosin litere.. din moment ce alternativă conţine şi ideea de alteritate – din latinescul alter). ed. dispozitive care servesc la determinarea liniei (sau a poziţiei. (9) “douăzeci şi unu de luni” / corect = “douăzeci şi una de luni”. în alt plan. într-un mod nesistematic. ea sugerând fie o slabă conştientizare a propriei practici lingvistice. ci “în rândurile populaţiei”. Ori.

1974). Concepţia despre discurs ca “vorbire-în-act” [“parole en acte”] şi-a găsit o aplicaţie spectaculoasă la M. Pentru un specialist în comunicare socială. ci şi motivaţiile. 223-242). segmentabile. să-şi fi închipuit că s-ar putea determina generalizarea referenţialului ideologic al regimului prin impunererea unor cuvinte “creatoare de realitate”: dacă oamenii se vor adresa unii altora cu apelativul „tovarăş”/„tovarăşă”. ei constataseră că limbajul încă nu reflectă “noua realitate socialistă”. ori sunt needificatoare pentru specificitatea semnului (idem. Dincolo de orice interpretare ideologică. manipulabile.. Iată de ce. dar identificând semnificaţia cu relaţia. E. Mai mult.. teoria “actului-de-vorbire” se înrudeşte cu teoria “reprezentaţională” a lui C. „tovarăşă” sau „cetăţean”. salariul este expresia bănească a valorii forţei de muncă pe piaţa muncii. care stabilea normele de adresare în relaţiile dintre cetăţenii Republicii Socialiste România. pe care Karl Marx îl definise ca „sclav modern”. incoerenţe. când a promulgat Legea nr. se elaborează sensuri. cerinţele sau investiţiile afective ale vorbitorului. pp. Osgood (5. aşadar. p. în limbajul teoriei marxiene termenul „salariat” reflectă condiţia de om exploatat. Tehnicile de analiză bazate pe această concepţie vor urmări să deducă din indicatorii expliciţi (conţinuţi manifest în mesaj) concluzii despre sursa mesajului (despre vorbitor) – de pildă. în speranţa că acestea vor genera o nouă realitate – realitatea promisă de ideologia comunistă. format din enunţuri imobile. să împărtăşească idealul comunist. aceasta devine marfă. 131-138). Chipurile. nefinalizări. De 61 4 3 2 . Nu este exclus ca unii dintre ei. preţul ei fiind salariul. identificăm nepermis două planuri care nu sunt identice. pentru care limbajul nu este o “oglindă” a realităţii. fie insuficiente. În teoria marxiană a plus-valorii. la timpul ei. Definiţiile semnului nu sunt unanim împărtăşite. Ea vede în discurs un proces de elaborare în care se confruntă nu numai constrângerile impuse de codul limbajului şi de condiţiile socio-culturale ale producţiei de sens. care ţineau de mentalitatea burgheză. teoria lui Osgood a reprezentat. evocând. ne aflăm în faţa unei mostre de concepţie instrumentală despre natura limbajului (în varianta cuvântului simbol). Şi aceste aspecte se manifestă mai ales în convorbiri. Concepţia despre discurs ca “act-de-vorbire” depăşeşte paradigma în care sensul (sau intensiunea) precede semnul (sau extensiunea). unde producţia [de discurs] este mai spontană şi mai condiţionată de situaţii” (idem. se operează transformări.. Oricum. de a propaga o limbă corectă şi frumoasă. dacă nu cumva chiar în faţa unui eşantion de concepţie demiurgică (în varianta ei mitică). pp. „proprietatea întregului popor” (!). este evident că pentru ceauşişti. La fel. considerându-le fie ambigui. Altfel spus. în mod nemijlocit. care erau „co-proprietari”. cel puţin. se vor considera fiinţe libere. d’Unrug (Analyse de contenu et act de parole. termenul „angajat” nu reflecta adevărata condiţie a oamenilor muncii din România. Există şi teoreticieni care se declară total nemulţimiţi de definiţiile de până acum. „cetăţeană” (în treacăt fie spus. lucru pe care îl explicau prin “rămânerea în urmă a conştiinţei sociale faţă de transformările existenţei sociale” – una dintre tezele preferate ale regimului.-C. spune el. însă. ci un moment dintr-un proces de elaborare. Din această perspectivă. discursul nu mai apare ca o transpunere transparentă a opiniilor. 29/1977. despre orientările sale axiologice. care ar exista într-o formă definitivă înainte de a fi puse în forma limbajului: “Discursul nu este un produs finit. În articolul “Semnul” din celebrul Dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului (8. termenul „salariat” nu reflecta condiţia de „coproprietar”. Subiectul este introdus în “ecuaţia semantică” a lumii! Din acest punct de vedere. ei schimbau cuvintele. neexploatate economic şi participante la procesul decizional. în cadrul căruia se produc cuvinte.naţională sau. pp. Din perspectiva raportului limbaj-realitate. fiindcă nu ştiau cum să schimbe realitatea în sensul definit de ideologie. condiţia de proletar. Tzvetan Todorv consideră că “definiţiile clasice” ori sunt clare dar tautologice (nu aduc nici un spor în cunoaştere). mai idealişti. limbajul trebuia să fie o “oglindă” a realităţii. pe cel care îl utilizează. cu tot ce presupune acesta: contradicţii. 224). în virtutea faptului că aparatul de propagandă ceauşist re-denumise proprietatea asupra mijloacelor de producţie: „proprietatea de stat” devenise. hotărând că în relaţiile de muncă şi de serviciu se vor folosi apelativele „tovarăş”. legea nu prevedea nicio sancţiune pentru nerespectarea ei!).. care a produs o tehnică de analiză a discursului denumită în literatură “analiza enunţărilor” (vezi 4. p. 208-209). individ care pentru a suprevieţui este constrâns să-şi vândă forţa de muncă. De obicei. ci a vorbitorului: el reprezintă. o adevărată “revoluţie copernicană”. incompetenţa lingvistică este inadmisibilă! Conceptia rudimentară a dictatorului român despre natura limbajului a ieşit la iveală în ziua de 28 octombrie 1977. Analiza enunţărilor tratează discursul ca pe un proces. ei vor ajunge să se simtă tovarăşi de ideal. 131). în loc de „angajaţi” şi „salariaţi” urmau să se folosească formulările „oameni ai muncii” sau „personal muncitor”. atitudinilor şi reprezentărilor proprii subiectului. dacă nu vor mai folosi cuvântul „salariu”. Articolul 1 anatemiza folosirea cuvintelor de “domn” şi “doamnă”. semnul este definit ca o relaţie între două entităţi. din momentul în care forţa de muncă se vinde şi se cumpără. Analiza de conţinut clasică trata materialul de studiat ca pe un lucru dat.

Chestionând poziţia semioticii în abordarea noţiunii de “semn”. Din această diferenţă s-a născut. Bogusławski ajunge la concluzia că semioticienii “se mulţumesc să asocieze orice expresii referitoare la (a) lucruri a căror asociere nu este pur accidentală sau (b) lucruri dintre care unul este. I se pare discutabilă distincţia pe care o face şcoala lui Bloomfield între semn şi simptom (un fel de “semn natural”). “nici sensul. funcţia de simbolizare constă din două sub-funcţi: denotarea şi reprezentarea. unde este specificitatea semnului? Logicianul polonez conchide: “formula. şi invers. Relaţia trebuie motivată de cel care o stabileşte. 23). abia târziu în istoria omenirii el fiind perceput ca având în principal o funcţie estetică. ele sunt omogene. p. O insatisfacţie similară faţă de “definiţiile clasice” reclamă şi cercetătorul polonez Andrzej Bogusławski (9): de regulă. Tzvetan Todorov critică tendinţa unor lingvişti americani de a reduce o serie de semne la semnal. majoritatea relaţiilor ce se pot crea au ca termeni un X şi un Y. pusă pentru prima dată de Saussure. Aşadar. pp. Într-adevăr. Un estetician notoriu şi cu mare autoritate în domeniu – l-am numit pe Gillo Dorfles. cele care formează analogia simbolică “dragoste” . Relaţia semn-obiect este în mod necesar nemotivată. Dar. În altă ordine de idei. când avem un simbol de tip Icon.“flacără”). Împărtăşim şi noi rezerva lui Todorov. simbolurile sunt folosite la fel de mult ca semnele. În cazul simbolului. ‘mai puţin empiric’ sau la care accesul cognitiv este mediat” (idem. dacă nu chiar mai mult. deseori repetată. cele două entităţi pot exista independent una de alta (de pildă. cuvântul “mamă” este legat şi de cuvântul “copil”. există un X numit “semn” care se află într-o anumită relaţie cu Y. El consideră că în comunicarea verbală. în sensul că semnificatul nu poate exista fără semnificant. rezultatul unei experienţe culturale. Altfel spus. p. semnul nu are în mod obligatoriu o existenţă perceptibilă (el este “o entitate care poate deveni sensibilă”). ne este greu să ne imaginăm fiinţe umane care să nu vadă în fum un semn pentru foc. când avem un simbol de tip Index. multe semne pot exista fără a fi percepute. pp. remarcă acelaşi autor. spune Todorov. simbolul se delimitează drastic de semn. X fiind diferit de Y. autorul eseului “. Pentru a lua exemplul de mai sus. totuşi. Se mai spune adesea: “semnul este ceva care se substituie unui alt lucru”. dar în simbol. Aceasta din urmă clasifică simbolurile în simboluri reprezentative (representational symbol) şi simboluri prezentative 62 . 134). semnul este convenţional (idem. “ea îndreptăţeşte o mare parte din lucrările curente de semiotică” (ibidem). după Saussure. iar X ≠ Y. O altă concluzie ce decurge din definiţia propusă de el este că semnul este “instituţional”: el nu există decât pentru un număr limitat de utilizatori (pentru cei care împărtăşesc anumite stipulaţii logico-semantice sau anumite convenţii socio-culturale).132): semnul este o entitate care (1) poate deveni sensibilă şi care (2) pentru un grup determinat de utilizatori marchează o absenţă (absenţa obiectului). dar în acelaşi timp ea este necesară. semnificant. Discuţiile în jurul noţiunii de simbol sunt încă şi mai aprinse. sunt foarte puţine (de pildă. Iluzia că ne aflăm în faţa unei relaţii simbolice “naturale” (fumul aparţine focului din punct de vedere fizico-chimic) se datorează universalităţii de care se bucură experienţa istorică a utilizării focului. care sunt o parte a referntului. în consecinţă. denumirea de “semn” este atribuită unei entităţi în virtutea faptului că se află într-o anumită relaţie cu altceva. Pentru Tzvetan Todorov. În viziunea lui Todorov. A. dar şi de semnificatul său. Tzvetan Todorov propune propria lui definiţie (idem. şi problema arbritariului semnului. şi (2) motivarea pe bază de contiguitate. cum ar fi I. este preluată de Nietzsche şi ajunge până la esteticienii anglo-americani. aşadar. fumul pentru foc). că (2) poate fi numit semnificat şi că relaţia dintre (1) şi (2) poate fi numită semnificare. având repercursiuni în multe alte domenii de cercetare. Chiar şi noţiunea de ‘semn autoreflexiv’ creează impresia unei expresii ai cărei termeni se contrazic” (idem. 135136). convingerea oamenilor că “nu iese fum fără foc” este. El consideră că astfel de “semne naturale”. Richards (Ştiinţă şi Poezie – 1935) sau Susanne Langer (Filosofia într-o nouă cheie – 1942). nici referentul nu ar putea lua locul cuvântului într-o frază. 21). Ideea vine de la Giambattista Vico (Ştiinţa nouă – 1725). 16-36) – insistă pe ideea că simbolul a avut iniţial o funcţie cognitivă. într-un anumit sens. p. dar “universal” nu înseamnă întotdeauna “natural”. în afara societăţii nu există semne. După el.doi semnificanţi şi doi semnificaţi” (8. observă Todorov. este redescoperită de romantici (Schelling). Este evident că (1) poate fi numit. ba chiar mai mult: ne îndoim că ar exista “semne naturale”. crede el. o astfel de formulare nu poate constitui baza unei discipline cu adevărat unitare şi clare din punct de vedere metodologic – deşi. Todorov clasifică motivările relaţiei simbolice în două categorii: (1) motivarea pe bază de asemănare. Astfel. observă Bogusławski. mama. conform căreia ‘un semn nu poate fi semn pentru sine însuşi’ este mult prea superficială şi needificatoare.Mit şi metaforă la Vico şi în estetica contemporană” (10. În viziunea lui.pildă. p. dar. În semn. este imposibil să ne imaginăm o comunitate umană care să nu aibă o astfel de experienţă şi. de cele mai multe ori. relaţia dintre simbolizant şi simbolizat nu este necesară. “simbolizarea este o asociere între două entităţi de acelaşi nivel . Iată la ce ambiguităţi conduce confuzia de planuri! În tentativa sa de a depăşi această confuzie. elementele care intră în relaţie sunt de natură diferită.

singura care nu presupune o evaluare prealabilă şi care nu conduce în mod necesar la ierarhizarea culturilor (societăţilor. spune Pawlowski. apartamentele şi mobilarea lor. Este evident că dintre cele trei abordări. p.spune el . funcţionarea lor fiind pre-condiţionată de organizarea mentală şi de presupoziţiile tacite pe care stă o anumită cultură. culturologii anglo-saxoni (când spunem “culturologi” nu avem în vedere opoziţia clasică din antropologia culturală americană dintre culturologi şi psihologi. limitând funcţionarea acestora la anumite sfere ale comportamentului uman. pe care cercetătorul român Constantin Sălăvăstru îl opune celui de retorică cognitivă (a se vedea 11. zeci şi sute de definiţii ale conceptului de cultură. automobilele. dar o uniformă militară sau masa din ajunul Crăciunului sunt indicatori culturali (datorită unor obiceiuri şi convenţii. de-a lungul timpului. Cât de actuală este această reevaluare a “gândirii prin imagini” astăzi. pentru ca o entitate să fie semn: relaţia de semn dintre A şi B nu se realizează niciodată numai datorită convenţiei C. cu predilecţie. care îl face pe A adecvat pentru a exprima o gândire asupra lui B (ibidem). căci corespunde cel mai bine obiectivelor acesteia.(presentational symbol). este doar o condiţie necesară. ea depinde şi de existenţa unei legături naturale sau culturale care-l transformă pe A în indicator al lui B. nici chipurile bronzate nu sunt indicatori culturali . Analiza lui Dorfles curge spre concluzia că Vico avea dreptate când credea că prima limbă vorbită a fost cea metaforică şi că “primele popoare ale păgânităţii au fost popoare-poeţi”. în 1952. pictura figurativă. În ce condiţii un obiect A poate fi considerat semn al altui obiect B? “Un obiect A este semnul unui obiect B numai atunci când există o convenţie culturală C. fumul este semn pentru foc) sau una de similitudine (caz în care A este semn iconic pentru B). muzica programatică. datorită unor convenţii şi obiceiuri acceptate. Ea va fi şi referenţialul privilegiat al întregii lucrări de faţă. ar fi vorba de confuzia dintre semne şi indicatorii culturali. Linton inventaria. Este evident că nu toate exemplele de mai sus ilustrează această categorie: nici genele. 160 de definiţii (cf. Dorfles consideră că atunci când cercetătoarea americană se referă la “simboluri ale sentimentului nostru”. pentru că . cum ar fi: expresiile de limbaj (pe care. Legătura naturală poate fi una de cauzalitate (caz în care. 14. Cele din a doua categorie ne permit să concepem ideea pe care ele o prezintă independent de orice semnificaţie conceptualizată. Dar “pansemiotismul” criticat de Pawlowski este doar una dintre numeroasele viziuni asupra culturii. În cadrul abordării (2) se înscriu. Tadeusz Pawlowski (12) o consideră extremistă. intitulat “Systemes de valeurs et aspirations culturelles”. Profităm de această notă explicativă pentru a preciza sensul (sensurile) termenului de cultură cu care operăm în prezentul curs. 159). pur şi 5 63 . ci cu precădere imagistic. semnalele rutiere şi feroviare. pp. pe care doar de curând. bineînţeles. Dar ce sunt “legăturile culturale”? Ele se bazează pe tradiţii şi fac posibilă transformarea unor indicatori culturali în semne: “Ele pot prelua funcţia de semne numai atunci când obiceiurile devenite tradiţii le conferă funcţia de a exprima anumite gânduri despre alte obiecte” (ibidem). este mai simplu de înţeles cu ajutorul conceptului de retorică estetică. 13). 2) culturile proprii unor societăţi sau unor medii sociale particulare şi 3) problema dezvoltării unei culturi universale (14. nu şi suficientă. ea vorbeşte de simboluri “care se apropie de cele ale mitului. în primul ei stadiu de dezvoltare – adică în stadiul pe care astăzi l-am putea numi ‘precategorial’ – nu a fost încă de tip raţional. p. cercetătorii au identificat-o şi reevaluat-o” (idem. în epoca televiziunii şi a Internetului. Astfel. în perioada primitivă a omenirii. ale ritului. preparatele culinare şi modul lor de pregătire. p. este un bun prilej pentru această lămurire.nu este folosită niciodată în mod consecvent. pp. genele. ci folosim. Vico nu face altceva decât să întărească convingerea potrivit căreia gândirea omenească. deja. şi prin urmare tocmai de gândirea imagistică spre care se îndrepta cercetarea lui Vico” (idem. relaţiile de rudenie dintr-un grup social. 27-28). Prin indicator cultural. de orice “adevăr” discursiv. Ce stă la baza acestei extrapolări nepermise a noţiunii de semn la toate entităţile care indică ceva? După Pawlowski. Aceasta. iar Kreober şi Kluchohn clasificau. 14-21).19). grupurilor sau indivizilor) este cea de-a doua. care au produs.. În jurul anului 1950. le consideră semne). Paul-Henry Chombart de Lauwe clasifica abordările culturii astfel: 1) cultura ca dezvoltare a persoanei în societate. de pildă. 147 de definiţii (cf. putem deduce prezenţa lui B din prezenţa lui A” (idem. Lui Pawlowski nu i se pare legitim să considerăm semne o varietate atât de mare de obiecte sau fenomene. În studiul introductiv la volumul Images de la culture (a cărui primă ediţie a apărut în 1966).. Dorfles: “Spunând că primele popoare au fost popoare-poeţi. 13-16 şi 258-279). Unii autori au numit această viziune “pansemiotism” şi au criticat-o cu argumente pe care nu le putem respinge prea uşor. a acelui visual thinking. a gândirii prin imagini. şi îi opune o atitudine mai moderată. un chip bronzat întâlnit iarna. pp. pentru care nu vrem să mai perturbăm desfăşurarea “textului major”. Primele funcţionează în regim conceptual. 18). care nu vede semne în toate fenomenele culturale. putem deduce din existenţa lor profesiunea sau religia persoanelor implicate). Ceea ce echivalează cu a admite existenţa. el înţelege “o relaţie specifică de indicator ce se stabileşte între două obiecte A şi B atunci când. hainele.

o abreviere pentru expresia “antropologi culturali”. ne referim la nominalismul care a ieşit victorios în urma celei mai celebre dispute filosofice: “cearta universaliilor”. ideologice. ea nu ar netezi calea spre comunicare. fie că se pleacă de la limbă spre celelalte sisteme de semne (ca la Saussure). morala. p. îl completează: “produsele activităţii comunităţilor umane determinate de practicile lor” (ibidem). E. nu se va formula în sunet. Orice abordare ne-culturologică a unei ideologii este. în plan metodologic. specifică epocii televiziunii. pentru că ne permite abordarea ideologiilor (vezi capitolul V) ca forme ale unor culturi. întemeietor de şcoală. 519-521). În articolul dedicat semioticii din Dicţionarul enciclopedic al ştiinţelor limbajului. de o nouă antropologie filosofică – ceea ce a încercat să iniţieze. Abordarea culturologică favorizează o decentrare benefică a viziunii.simplu. în culoare sau în imagine. 19). declanşată în 1474. dar cu riscul “lingvisticizării” celorlalte limbaje. noi încercăm continuarea acestei operaţionalizări prin introducerea conceptelor orizont de viaţă şi orizont cultural. În cursul de faţă. predicţiile pe care le putem face se află în strânsă legătură cu natura limbajului. producţia şi munca sau consumul. Căci dacă nu putem vorbi despre sisteme semiotice nelingvistice decât în termeni lingvistici. în general. cum a fost gândită semiotica (şi cum este gândită şi astăzi de către mulţi semioticieni). 18). Parsons. Un alt antropolog celebru. Parsons nu face decât să operaţionalizeze. semiotica este mai degrabă un proiect decât o ştiinţă constituită” (8. în sensul unei legături strânse a valorilor şi simbolurilor cu transformările materiale pe care le provoacă sau ale căror consecinţe sunt. ea a fost o disciplină filosofică. Mass media sau mediul invizibil – 16). dezideologizarea analizei ideologiilor. Însistând pe rolul de infrastructură generatoare a aspiraţiilor şi a sistemelor de valori. imaginii. precum şi despre el însuşi. în munca lor. în Filosofia formelor simbolice (1923-1929). ci ar oferi ideologilor dogmatici noi “argumente” şi noi ocazii pentru confruntare. a locului său printre alte forme de comunicare. culorii. 7 6 64 . accepţiunea de mai sus este cea mai convenabilă. orice semiologie a unui sistem nelingvistic trebuie să împrumute semiologia limbii. cu soluţiile pe care le putem găsi (le vom găsi) la problemele ridicate de comunicare – inclusiv de comunicarea în masă şi mai ales de comunicarea audio-vizuală. p. reprezentând “valorile comune care sunt esenţiale unui sistem de acţiune proprii unei societăţi” (idem. până la Peirce. Dacă unii autori o consideră o ştiinţă autonomă şi matură. dreptul. Dar pentru aceasta va fi nevoie. Accepţiunea cea mai largă (şi cea mai adecvată scopului nostru) este dată de T. Nu este exclus ca noile experienţe legate de explozia televiziunii şi a Internetului să ducă la re-evaluarea comunicării verbale. dar numai pentru a găsi locul limbii în ansamblul comunicării (ca la Peirce). fatalmente. A analiza sau a interpreta o ideologie doar ca ideologie ne condamnă la folosirea unor instrumente. termenul de semiotică a fost folosit pentru prima dată de Locke. F. credinţa. p. de credinţe”. Dacă lucrurile stau aşa. de fapt.Tylor înţelegea prin cultură “întregul complex care înglobează cunoaşterea. Tzvetan Todorov manifestă un scepticism deconcertant: “După opt secole de preistorie şi un secol de istorie. pp. care sună mult prea forţat în româneşte). 120). Chombart de Lauwe consideră că “o cultură este marcată de o serie de modele. ce datează de la Platon şi pe care Alain de Liberia o găseşte înrădăcinată în dialogul platonician Menon (cf. Astfel. distincţia dintre semn lingvistic şi semn nonlingvistic). făcând posibil un limbaj neutru în raport cu limbajele ideologiilor concurente de azi. de reprezentări la care se raportează membrii unei societăţi în comportamentele lor. Pentru noi. probabil. Abordarea în acelaşi plan (ideologic) devine circulară. obiceiurile şi toate celelalte posibilităţi şi practici dobândite de un om ca membru al unei societăţi” (idem. care a fost doar puseul unei dispute continue. alţii se îndoiesc de caracterul ei ştiinţific (paradigmatic). După cum observa Cassirer. 18. p. 17). pentru care cultura este “o organizare [un reglaj] de sentimente. Boas. După cum se ştie.B. Marshall McLuhan (amploarea proiectului său este mai evidentă ca oriunde în altă parte în volumul postum. ceea ce ne facilitează. de imagini-ghid. în paradigma acţionalismului. trebuie să acceptăm că aceşti termeni nu pot cuprinde sensul elementelor nelingvistice. arta. în rolurile lor şi în relaţiile lor sociale” (14. adică tot ideologică. Este evident că destinul semioticii ca ştiinţă a semnelor. şi aceasta datorită persistenţei unei anumite incertitudini cu privire la principiile şi conceptele fundamentale (de pildă. ceea ce spusese Max Weber: “Conceptul de cultură este un concept de valoare” (15). organizarea spaţiului. Când spunem că nominalismul a traversat cultura europeană din ultimele 4-5 secole. El atrage atenţia asupra importanţei la fel de mari pe care o au tehnicile. de asemenea. paradigmatică. Todorov îi reproşează semioticii că s-a lăsat subjugată de lingvistică: fie că se pleacă şi de la semne nonlingvistice. S-ar putea ca “imperialismul lingvistic” sesizat de Todorov să se datoreze “principiului de non-redundanţă între sistemele semiotice” formulat de Benveniste: nici o semiologie a sunetului. trebuie să acceptăm că este imposibilă o ştiinţă generală a semnelor. limbajul verbal este singurul limbaj care posedă secundaritate: este singurul cu ajutorul căruia putem vorbi despre alte limbaje.

şi nu ca activitate omenească sensibilă. el consideră ca activitate autentic omenească numai activitatea teoretică. care însă a dezvoltat-o în mod abstract. p. care vedea în universalii doar “voci”. Respingând nominalismul radical de tip Ammonius şi Roscelin. ci faptul de a fi om (esse hominem). de modul de impunere a acestora –. Altfel spus. dar a realizat o vastă deschidere spre modernitatea europeană. fireşte. Preocupat de critica filosofiei clasice germane. fapt ce reprezintă o adevărată ruptură epistemică între două doctrine. ca practică. cuvintele sunt făcute. îl gândim în sensul marcat de Abelard în secolul XII. ci sunet impus pentru a comunica” (ibidem). concepţia lui Abelard despre formarea sensului unui cuvânt se plasează undeva în zona de interferenţă a semanticii cu pragmatica. pe urmele unuia dintre cei mai iniţiaţi analişti ai problemei universaliilor. unde opoziţia materialism-idealism atinsese cotele cele mai înalte. p. Abelard realizează o deschidere spre concepţia sincretică asupra limbajului. cum o făcuse Hegel. Este evident că în notele de mai sus Marx respinge atât “nominalismul” radical. Abelard re-defineşte şi depăşeşte obsedanta “problemă a lui Profir”. pe care îl regăsim azi în ştiinţă când se vorbeşte despre ‘statutul ontologic’ al unei entităţi. sensibilul este luat numai sub forma obiectului sau a contemplării. După cum susţine Alain de Liberia. ci de idealism. deoarece idealismul. nr 3/4. de la condiţiile şi obiectivele comunicaţionale care au determinat naşterea cuvântului. care nu este un lucru. Din perspectiva acestei doctrine. De aceea el nu înţelege însemnătatea activităţii ‘revoluţionare’. Abelard foloseşte un termen neaşteptat. (…) el se află la originea unei importante schimbări. pp. deci nu subiectiv. anume trecerea de la interpretarea universaliilor ca ‘voci’ (voces). p. Prin instaurarea opoziţiei dintre Nominales şi Reales. a activităţii ‘practic-critice‘”. a activităţii ‘practic-critice‘” (19. 373). pe care o vom discuta în continuare. Alain de Liberia spunea: “Teza lui Abelard asupra universaliilor este revoluţionară. nu cunoaşte activitatea reală. p. Feuerbach vede obiecte sensibile. În concluzie. Cât de modern este Abelard (am putea spune chiar postmodern . ‘vocalismul’ lui Roscelin şi ‘nominalism’. cât varianta hard a acestuia. care nu trebuie confundate” (idem. Iată de ce vom insista asupra “definiţiilor” sale. Aşa se face că latura activă a fost dezvoltată nu de materialism. se desprinde de Ammonuis. Pentru a numi baza ontică a predicatelor generale. “aceea a statutului ontologic al genurilor şi speciilor. 522). “Abelard a fost primul mare gânditor medieval care a adus filosofia în limbaj. dar cu toate acestea universaliile nu sunt simple ‘sunete’ (vocalism). la geneza modernităţii occidentale este nominalismul lui Abelard. el cataloghează problema primordialităţii la rubrica “false probleme” (pe care preferă să le numească “probleme scolastice”). sensibilă ca atare. în timp ce practica este luată şi fixată numai în forma ei de manifestare murdară mercantilă. dar. concepute şi dorite în acest scop. 523). la interpretarea lor ca ‘nume’ (nomina) sau ‘cuvinte’ (sermones). de instituţii umane ca predicate pentru mai multe subiecte” (apud 18. pe acest “nominalism ponderat”. dar activitatea omenească el nu o ia ca activitate obiectivă.Dar când folosim termenul de nominalism. El reprezintă protoistoria concepţiei instrumentaliste asupra limbajului. în fond. desigur) se poate vedea din concepţia sa asupra universalităţii cuvintelor: “Natura cuvântului trebuie înţeleasă plecând de la nativitas. 65 . cât şi “realismul” radical. 510). totodată. În interviul publicat de “Poliphile”. 1996 (reprodus în 18. Abelard nu numai că a opus “realismului” o replică inteligentă şi cu adevărat consistentă. după Abelard o teorie corectă a universaliilor nu se poate reduce la vocalism. concepţie în care opoziţia dintre planul obiectual şi cel subiectual se dizolvă. în ‘Esenţa creştinismului’. care se va construi. Acest statut este asemănător cu ceea ce am numi fapt sau ‘stare de lucruri’ (Sachverhalt la Husserl)”. care era. În termenii de azi ai teoriei limbajului. De aceea. cuvântul status. căci “numai cuvintele sunt universale pentru că ţin de originea lor. de fapt. prin aceasta.avant la lettre. realmente deosebite de obiectele gândite. în varianta ei cea mai elevată – “cuvântul-simbol”. 509-544). Marx încearcă să înţeleagă unitatea dintre obiectivitate şi subiectivitate. o paradigmă definită de acesta cu două sute de ani înainte de “cearta universaliilor”. precum şi de reflecţii asupra semnificaţiilor. reproşându-i lui Feuerbach nu atât “nominalismul”. 522). ci “cauza comună a impunerii aceluiaşi nume ‘om’ tuturor oamenilor diferiţi ca singularităţi” (apud 18. prevalentă după Ammonuis. Primul gânditor modern care a rezolvat tranşant această problemă a fost Karl Marx. Alain de Liberia. dispărând astfel şi problema primordialităţii (care devine o falsă problemă). Doctrina “statutului” (sau a “stării”) este legată de modul de folosire a cuvintelor – mai precis. care-l împiedică să înţeleagă “însemnătatea activităţii ‘revoluţionare’. adică în secolul al XII-lea. Nominalismul care a ieşit victorios din “cearta universaliilor” şi care a contribuit la geneza ştiinţei moderne. realitatea. Prin aceste concluzii. Cuvântul nu e sunet. dar nu speculativ. de pildă. p. adică a ‘substanţelor secunde’ din Categoriile lui Aristotel” (cf. Ea constă în a susţine că ceea ce se află la baza predicatelor noastre generale nu e un lucru (realism). idem. “starea” de om. nu este un lucru universal (“om”). Iată ce nota Marx în Teze despre Feuerbach: “Principala lipsă a oricărui materialism de până acum (inclusiv materialismul lui Feuerbach) este că obiectul. a întregii culturi moderne şi.

durata. p. În ceea ce priveşte cultura arhaică românească. După Eliade. cum îşi dorea Feuerbach. Puterea şi Adevărul se situează pe poziţii adverse. contemporanul său. (cf. . . dintr-o zonă unde e obârşia lucrurilor” (idem. . strămoş sau erou). ritualuri. un erou sau un strămoş” (idem. fie ea realitatea totală. Încă din 1943. riturile matrimoniale reproduc ierogamia (în special. iar nu “oameni adevăraţi”. şi cel ce reproduce gestul exemplar se află astfel transportat în epoca mitică în care a avut loc revelarea gestului exemplar (idem.. cum să facă lumină electrică. p. încoronările regilor. De cinci secole. graţie isprăvilor Fiinţelor Supranaturale. echivala morala creştină cu “neputinţa pusă în acţiune” tocmai pentru că era.. acesta măsurând şi timpul sacru şi timpul profan.Unul dintre primii gânditori europeni care au înţeles acest lucru a fost Karl Marx. se poate spune că toate activităţile responsabile şi care urmăresc un ţel bine definit sunt. o realitate a căpătat existenţă. luptele. o instituţie. după opinia lui. Ea aparţine savantului român Grigore C. o morală abstractă (de tip “decalog”). Vom înlocui o analiză a acestor tematizări. 2) în măsura în care actul (sau obiectul) obţine o realitate precisă prin repetiţia gesturilor paradigmatice şi numai prin ea. În Aspecte ale mitului. ca să nu vadă nici la dreapta nici la stânga. Mircea Eliade afirma că toată creaţia repetă actul cosmogonic prin excelenţă: Creaţia Lumii. mitul istoriseşte cum. . Ele este deci întotdeauna povestea unei creaţiuni” (apud Vera Călin. 375) s-a simţit dator să schiţeze o epistemologie a “adevărului concret”. Vorbind despre dubla funcţionalitate a calendarului în satul românesc tradiţional. o comportare umană. 48-50). El ilustrează această ultimă idee cu numeroase exemple din societăţile “istorice”: dansul.trebuie puse în legătură cu hiatusul dintre discurs şi conduită. eroi civilizatori sau strămoşi mitici. 35). mesajul Mântuitorului este în primul rând exemplu ce se cere imitat. Credem că devierile antiumaniste ale unor ideologii umaniste (prin proiectul lor iniţial) . idem. În legătură cu hiatusul dintre subiectul cunoaşterii şi subiectul acţiunii.Mi-e dor . 39): “Vine bietul homo faber la altarul îngrijit de homo cogitans şi-l întreabă: cum să fac un filtru să scap de sărăcie? Oracolul îl învaţă să facă maşini cu abur. Cel care credea că “Filosofii nu au făcut decât să interpreteze lumea în diferite moduri. “Astfel – comentează Eliade –.Ia-ţi televizor. Moisil (20.creştinismul. cosmosul. calendarul a fost un dat care venea de dincolo. care să fie şi aplicabil. sau numai un fragment: o insulă. 42-45). reunificarea subiectului cunoscător cu subiectul acţiunii a fost una dintre problemele centrale ale programului filosofic. în genere. în Comentarii la legenda Meşterului Manole. propriu culturii moderne. Referitor la categoriile morale.Mi-e foame. 129-223). iar “Minciuna stă cu Regele la masă”. Sabatul iudeo-creştin este o astfel de imitatio dei. cu una dintre cele mai sintetice şi mai plastice caracterizări a stării de fapt.7). Nietzsche. p. este abolit implicit timpul profan. Dar cea mai mare parte a acestor activităţi au suferit un lung proces de desacralizare şi au devenit. care nu-şi are locul aici. putem medita la “episodul Gorbaciov” sau la ravagiile pe care le fac “misiunile de pace” ale ONU în diferite părţi ale lumii. “Cuvânt înainte” la Estetica mitului – 10. să poată lucra şi noaptea. a se vedea excelenta monografie a lui Ernest Bernea. Actele umane au realitate şi eficacitate numai în măsura în care ele repetă exact o acţiune săvârşită la începutul timpului de un zeu. p. Pentru perioada actuală. problema implicaţiilor dezvoltării ştiinţei şi tehnicii asupra condiţiei umane ocupă un loc privilegiat în filosofia europeană contemporană (ea este prezentă în aproape toate curentele importante care au tratat criza civilizaţiei şi/sau culturii europene).Citeşte gazeta”. . Cele mai bune produse ale discursului au fost … alte discursuri. pp. activităţi ‘profane’ ” (idem. conflictele. transformator. 35-38). p. pentru lumea arhaică. pp. justiţia (idem. . La ambii gănditori. p. important este însă de a o schimba (“Teze despre Feuerbach” – 19. pp. pp. 66 10 9 8 . procreaţia. fecunditatea.Mi-e sete. unirea Cerului şi Pământului). 199). “istoria”. lucrările agricole etc. cu incapacitatea discursului unui subiect de a norma şi de a modela conduita aceluiaşi subiect. “Toate actele religioase sunt presupuse ca fiind fondate de zei. războaiele. să meargă mai repede. Bernea scrie: “pentru mentalitatea satului tradiţional. marxismul etc. o specie vegetală. Pentru el. 41). În Mitul eternei reîntoarceri (22). în societăţile moderne. Eliade caracterizează ontologia “primitivă” a culturilor arhaice prin două idei fundamentale: 1) omul culturilor tradiţionale nu se recunoaşte ca fiind real decât în măsura în care încetează de a exista el însuşi (pentru un observator modern) şi se mulţumeşte să imite şi să repete gesturile altuia (zeu. dedicată reprezentării timpului la ţăranul român (14. mitul cosmogonic oferă un model exemplar tuturor ceremoniilor care urmăresc restaurarea plenitudinii totale: vindecarea.Ia-ţi telefon. Mircea Eliade scria: “.

şi suprimarea lentă a formelor spirituale impuse de către năvălătorii indo-europeni” (ibidem). Prin conduita lor politică. ştiinţa românească întâlneşte prilejul unic de a valorifica spiritualitatea şi istoria secretă a neamului nostru. iar dintre contemporanii săi citându-l pe Blaga (“revolta fondului autohton”). 13). Ori. mai ales. poate.] Comportamentul social al monarhiştilor din România deceniului trecut (sub 10% din populaţia adultă) evoca o concepţie mitică . [În paranteză fie spus. elaborată de Jean Buridan. Pentru monarhişti. În “Prefaţa” la Cosmologie şi alchimie babiloniană. ca o garanţie pentru salvarea ţării (“Monarhia salvează România!”). o concepţie mitică despre limbaj . Mircea Eliade conchide: “Ori. nu este vorba doar de un ideal metodologic. filosofia galileană a naturii. Care este această problematică? Eliade crede că este “autohtonia. poate că nu am fi nici noi obligaţi să încărcăm valoric “concepţia mitică” despre natura limbajului. România modernă a fost întemeiată de un Rege. ci şi de unul practic. monarhiştii noştri developau o credinţă adâncă (nu se poate şti cât de conştientizată) în capacitatea cuvântului de a crea realitate.Dacă punctul de vedere al lui Mircea Eliade s-ar opri aici. pre-arian. Essai sur les origines de la mystique indienne (Paris-Bucureşti. istorismul a apus pretutrindeni. Mircea Eliade ridică problema “rezistenţei” culturilor arhaice în faţa istoricităţii. politico-militară (a se nota şi episodul Kosovo . care la noi s-a concretizat fie în plan politic (Mişcarea Legionară). 15). În ceea ce priveşte forţele misterioase. foarte probabil. În legătură cu trecerea de la “cauzele ascunse” ale mişcării la descrierea matematică a acesteia. 8). această teorie (cea mai influentă teorie fizică în secolul al XIV-lea) încerca să explice continuarea mişcării unui proiectil. p. Dacă în anii ’30 -’40 autohtonismul a eşuat ca soluţie alternativă la modernizarea de tip occidental. iar gesturile acestui erou exemplar ar fi trebuit reiterate după 1989. El se miră că intelectualii pentru care problema destinului culturii româneşti este o “nobilă pasiune” nu au înţeles importanţa acestor lucrări pentru “problematica actuală a culturii româneşti”. 64). unul din rezultatele precise la care ajungem în Yoga este tocmai această rezistenţă a fondului autohton. când istorismul este depăşit. Am avea. el este îmbrăţişat “pretutindeni”. Considerându-i ca premergători pe Haşdeu şi Pârvan. Trebuie să mărturisesc că o asemenea interpretare pare perfect rezonabilă” (26. ca argument capital împotriva istorismului (îndeosebi a ideii de “istorie ireversibilă”). Eliade se arată dezamăgit de modul în care au fost întâmpinate prima fasciculă din Alchimia Asiatică (Bucureşti. care în alte părţi este deja “promovat”: “Astăzi. simbolurile. le apăreau ca o reîntoarcere la Platon. p.1999). În Mitul eternei reîntoarceri. o ezitare: de ce să considerăm ca “umanistă” concepţia “sincretică” şi să nu o considerăm pe cea “mitică”? Dar. pp. după cum se ştie. Credem că s-a înţeles de ce nu putem considera “concepţia mitică” o concepţie umanistă. de eroii-întemeietori. continuarea mişcării se datorează nu unui motor extern. Se pune preţ pe preistorie şi extra-istorie. care urmărea să explice. transcendente în raport cu cunoaşterea (nematematizată!). p. imprimată corpului (impetus). tradiţiile orale etc. adică dacă ar rămâne unul “pur constatativ”. 7-8). nu a reuşit să re-unifice subiectul discursului cu subiectul acţiunii: ea a parcurs întregul drum de la cele mai nobile intenţii la crima politică organizată. în acest domeniu. 1936). cauza mişcării (idem. ştiinţa galileană. ca şi lui Galilei însuşi. 6). fie în plan cultural (protocronismul din ultimul deceniu al regimului ceauşist). ci integrează concluziile sale într-o paradigmă disciplinară mai largă – cel puţin de anvergură europeană: “Astăzi. sunt cercetate şi promovate formele colective ale vieţii. După Buridan. p. el scrie: “Dar interesul pentru ireversibilitatea şi ‘înnoirea’ istoriei este o descoperiere recentă în viaţa umanităţii. Dar acest ideal metodologic este nu numai specific european. În această viziune. nici Mişcarea Legionară. modul de existenţă al lumii constă în reiterarea necesară a gesturilor arhetipale – făcute. adică rezistenţa elementelor etnice împotriva formelor de cultură străină” (23. Koyre dezvoltă în nota (f) a studiului citat teoria dinamică a impetus-ului. Pentru că. Una dintre implicaţiile sale ideologice este autohtonismul. poporul nostru este bogat” (idem. şi în cultura europeană încep să-şi recapete prestigiul formele de sensibilitate pre-alfabetică. cartea sa Yoga. adversară declarată a “raţionalismului dogmatic” de sorginte occidentală. Eliade nu se rezumă la “problematica actuală a culturii româneşti”. după cum spuneam. aproape politic. care e o calitate permanentă a corpurilor (ibidem).în general.în particular. În esenţă. umanitatea arhaică se apără cum poate împotriva a ceea ce istoria propune ca nou şi ireversibil” (idem. în tradiţie aristotelică. 1935) şi. şi să se înţeleagă aşa cum trebuie gândirea simbolică – cultura românească poate să-şi valorifice zone rămase până acum inerte şi obscure” (idem. în anii 2000 nu mai putem spera ca el să reprezinte o soluţie de schimb la mondializare. Alexandre Koyré este tentat să vadă în ea o victorie a platonismului împotriva aristotelismului: “contemporanilor şi elevilor lui Galilei. Din contră. ci unei dizpoziţii motrice (puissance). Obstinaţia de a-l impune ca ideologie dominantă nu poate duce decât la o nouă catastrofă socio-economică şi. p. Când Galilei a renunţat la teoria impetus-ului 12 11 67 . odinioară. ca o victorie a lui Platon asupra lui Aristotel. după ce acesta este aruncat (una dintre problemele cele mai prost soluţionate de teoria aristotelică).

“Nu. Iată de ce credem că “momentul Galilei” poate fi considerat un “punct de inflexiune” în cultura europeană. ne spune y Gasset. cu viaţa aşa cum este ea: deci. 13 68 . nu se poate picta” (idem. fără intervenţia unei cauze sau forţe exterioare. dar undeva. alegănd gândirea pură în detrimentul experienţei: “Căci tocmai gândirea pură şi fără nici un amestec. D. Bachus este o scenă oarecare de beţie. 71-72). tradiţia şi – cel mai redutabil – simţul comun. în opinia lui Koyré. noul trend a debutat în pictură. transcendentul religios. delir. “ceea ce se află dincolo de realitatea observabilă. accesibilă observaţional (mai riguros spus. Parcele un atelier de tapiserie. era de-a dreptul paradoxal să gândeşti mişcarea ca pe ceva care persistă in se şi per se. 11). Insistând asupra faptului că această schimbare nu este doar o problemă de “stil particular”. De o nouă idee despre pictură. Ce nu se poate picta. Cu alte cuvinte. “Pentru Velasquez e un ‘motiv’ ce-i permite să grupeze figuri într-o scenă inteligibilă. Pentru simţul comun al epocii. experimental)”. mai ales a celui de-al treilea. în acest tablou interior [în sens de ‘tablou în tablou’ – n. ci şi în artă. adică de funcţia ce revine picturii în sistemul preocupărilor umane. în ceea ce priveşte impactul ei asupra culturii occidentale în ansamblu. aşadar. Sub această formă. “Introducere la Velasquez” (27). din raţiuni evidente. iar lumea abstractă şi incoloră a lui Arhimede este mai “reală” decât lumea calitativă a percepţiei senzoriale şi a experienţei cotidiene. cu înfăţişare de cerşetori. Vulcan e o făurărie. la postularea unor cauze şi forţe exterioare care ar ajuta mişcarea să persiste. noi nu putem gândi mişcarea în sensul efortului şi impetus-ului. Trebuie deci să alegem între a gândi şi a imagina. În încăpere nu apare nici Cristos. pe pictorul spaniol de la începutul secolului XVII aplicând o stratagemă de tipul şi-şi (şi transcendent. Şi mai interesantă este soluţia aleasă de Velasquez pentru a eluda. p. e atârnat un tablou. 96). A gândi alături de Galilei sau a imagina odată cu simţul comun” (ibidem). Dar revoluţia epistemologică înfăptuită de Galilei poate fi interpretată şi ca o opţiune între a gândi şi a imagina – i. Velasquez se declară incapabil să picteze ceea ce.. în lumina temei noastre. lucru ce ne apare. p. (…) Arta era vis. Dacă e să ne raportăm doar la acest “moment revoluţionar” care a fost opera lui Velasquez. Dacă pentru contemporanii săi “un subiect mitologic era o promisiune de lucruri neverosimile”. s-o numim atitudine fundamentală) a provocat reorganizarea universului nu numai în ştiinţele naturii. convenţie. după părerea lui Velasquez? Ortega y Gasset ar spune: “neverosimilul” sau. trec prin faţa noastră dispreţuind bogăţiile şi vanităţile. Am putea adăuga: nu numai în cunoaşterea naturii şi nu numai în cunoaştere. Căci “dacă Velasquez ar fi vrut să folosească aceeaşi formulă aplicată mitologiilor pentru executarea lor. şi asta este ceea ce pictează” (idem. José Ortega y Gasset îl consideră pe pictorul spaniol un punct de inflexiune în evoluţia picturii: “la el. unde o bătrână şi o fată se ostenesc să pregătescă de mâncare. ornament de frumuseţe formală. Pe baza noii epistemologii se vor naşte şi se vor dezvolta ştiinţele moderne ale naturii. fabulă. morale şi politice. eterni zdrenţăroşi ce. şi nu experienţa şi percepţia simţurilor stă la baza ‘noii ştiinţe’ a lui Galileo Galilei” (idem. ns. Din Dialog asupra celor două mari sisteme ale lumii rezultă că el era pe deplin conştient de tăria acestor adversari. care putea exista cu aproximaţie aici şi acum.. deosebit de instructiv. pictura suferă schimbarea cea mai radicală pe care a încercat-o de la începutul ei până la Giotto” (idem. Velasquez caută rădăcina fiecărui mit în ceea ce am putea numi logaritmul său de realitate. Iată-l. Declarând război simţului comun. Referindu-se la o pictură de adolescenţă a lui Velasquez (vezi ANEXA 2).B. ns. Velasquez se întreabă ce situaţie reală. p. eliminarea transcendentului din “tabloul lumiii” a devenit ideal de artisticitate. a cărui semnificaţie depăşeşte eliminarea transcedentului din tabloul explicativ al lumii. ns. o altă atitudine faţă de transcendent. care – amănunt ce nu poate fi neglijat! – era cu numai trei ani mai tânăr ca Descartes. noi putem doar so imaginăm astfel. între teoria ştiinţifică (în sens modern) şi simţul comun.şi. vom vedea în continuare cum idealul de cunoaştere impus de noua epistemologie va afecta toate celelalte idealuri – sociale. D. mai desfăşurat. Galilei va inaugura în cultura europeană o epistemologie în care necesse îl determină pe esse.] figura lui Isus şi a celor două sfinte femei dobândesc o prezenţă ireală.B.. Koyré însuşi o spune: “de fapt. Putem spune că înainte de a deveni ideal de raţionalitate cognitivă. rezultatul ar fi fost scandalos” (ibidem). În ce constă această schimbare? Acest artist. În studiul său din 1943. pp. propune culturii europene o altă raportare la mit şi la religie – altfel spus. Ortega y Gasset explică. între gândire şi percepţie. Ortega y Gasset notează: “Pânza intitulată Cristos în vizită acasă la Marta şi Maria reprezintă o bucătărie. Din contră: în faţa unei posibile teme de acest gen. în tablourile sale. sus pe perete. nici Marta sau Maria. într-un anumit fel inversul acesteia [subl. în general. Nu însoţeşte însă mitul în fuga sa dincolo de lumea noastră [subl.]. după părerea lui. Velasquez se întreabă dacă n-ar fi posibil să se facă artă cu această lume. la începutul secolului XVII. e vorba de mult mai mult. Noua atitudine spirituală (pe care preferăm. şi imanent). 72). structurat “aristotelician”. o artă complet diferită de cea tradiţională.e. corespunde situaţiei ideale reprezentată de subiectul mitologic. În epocă. Galilei se confrunta cu trei adversari: autoritatea. el a optat. Esop şi Menip.

Nu se începe cu enunţurile şi argumentele! Acest lucru îl ştie şi Kuhn. la mai bine de un deceniu de la răsturnarea vechiului regim. Hilbert şi alţii ca el nu s-au întrebat dacă o astfel de “vedere totală” (atribuită.2. Eu denumesc asta ‘acţiune’. În deceniile 8 şi 9 ale secolului trecut. iar ceilalţi – în categoria B (!).]. precum şi noi relaţii între acestea – vechile “obiecte” dispar sau trec în plan secund. Celebra ipoteză Sapir-Whorf susţine. ci un generator de lume şi de cunoştinţa despre ea. cu care el a rămas în istoria picturii). În anii ’80. 72-73). dar el propune ca soluţie alternativă convertirea – ceea ce ne spune prea puţin din punct de vedere praxiologic. Iată ce ne spune antropologul american Carlos Castaneda despre concepţia indienilor Yaqui: “Piatra aceea este piatră din cauza tuturor lucrurilor pe care ştii să i le faci. ci din motive mai practice. Iată ce scria Edward Sapir în 1921: “. pp.. tradusă în termenii filosofiei lui Marx şi agrementată de fantasemele simţului comun: concepţia despre lume şi viaţă a partidului unic era ştiinţifică..) Lumea este lume fiindcă tu ştii ‘acţiunea’ necesară pentru a o face aşa. încă o dată. pentru a accepta raţionalizarea aprovizionării cu alimente propuse de conducerea statului). nu poate fi mai uşor să concepem gândirea (. “realitate primă şi fundamentală”. doctrina politică se numea socialism ştiinţific. Benjamin Lee Whorf este şi mai explicit: “Noi disecăm natura urmând linii trasate de limbile noastre materne”. pictura) cu schimbarea aceleiaşi atitudini în alt domeniu (cunoaşterea ştiinţifică a naturii). “conducerea de partid şi de stat” hotărând să împartă profesorii în două clase de salarizare: cei care predau ştiinţe exacte şi ştiinţe ale naturii – în categoria A. Răsturnările ce însoţesc o schimbare de paradigmă sunt ilustrate (la propriu!) de tabloul lui Velasquez.. Învăţământul românesc din timpul regimlui Ceauşescu este un bun exemplu de propagare paroanoidă a “raţionalităţii ştiinţifice” (de altfel. doar ochiului divin) este posibilă în afara matematicii (care îşi construieşte obiectul şi de aceea îl poate domina integral). în fond. “ştiinţelor exacte”. fostele “probleme importante” sau “prioritare” devin “secundare” sau chiar “false probleme”. deoarece “suntem părtaşi într-o înţelegere pentru a o organiza – un acord (tacit) valabil în întreaga noastră comunitate lingvistică şi care este codificat în structurile limbii” (32. ca principală cale de acces în noua paradigmă. fundată pe determinismul laplacean. în paragraful 1. “concepţia sincretică”. ea să fie aceeaşi. iar “quasi-non-existenţa” din vechea paradigmă devine. “programa ascunsă” (Toffler) a învăţământului românesc era pozitivismul – şi nu este exclus ca şi astăzi. 213). p. Cristos în casa Martei (denumirea abreviată. În interpretarea lui Adrian-Paul Iliescu. 3) ilustrează izomorfismul dintre două fenomene: schimbarea unei paradigme culturale într-un domeniu al culturii şi schimbarea acesteia în alt domeniu – “realitatea” din vechea paradigmă devine “ireală” în noua paradigmă. Într-o hotărâre de energic radicalism. o viziune mai umanistă asupra limbajului. când se considera că mintea elevilor este mai odihnită).1. (. că artiştii sunt la fel de receptivi (dacă nu mai receptivi) ca oamenii de ştiinţă faţă de “mişcările tectonice” care anunţă trecerea de la o eră culturală la alta. iar populaţia era îndemnată să treacă la “alimentaţia ştiinţifică”. şi nici un instrument de comunicare a unei cunoaşteri deja realizate. dar cultura europeană şi cele de sorginte europeană au perceput-o adesea ca pe o variantă mitică a “concepţiei demiurgice” despre limbaj. Am insistat mai mult asupra “episodului Velasquez” nu doar de dragul de a cita din seducătorul comentariu al filosofului spaniol.B. În lingvistică.15). Se angajează să nu iasă din sfera în care există el însuşi” (idem. în cea nouă. mult mai pragmatic: ne arată cum un creator de paradigmă se poate adapta inteligent la orizontul de aşteptare al contemporanilor săi care împărtăşesc vechea paradigmă culturală. paranoia pozitivistă a atins apogeul. care erau programate la primele ore. Această viziune este prezentă în numeroase culturi arhaice. Episodul este instructiv pe mai multe planuri ale tematizărilor noastre: 1) ne arată sincronizarea dintre schimbarea unei atitudini fundamentale într-un domeniu al culturii spirituale (în cazul de faţă. după care continuă cu 2) reeducarea atitudinii (schimbarea tipului de curiozitate) şi abia ulterior se ajunge la 3) re-educarea abordării (schimbarea tipului de raportare gnoseologică). conform căreia limbajul nu mai este considerat un simplu instrument de oglindire a unei lumi dinainte existente. acest regim se legitima printr-o viziune despre lume de tip pozitivist. p. rupe cu acea lume convenţională şi fantastică. conducătorilor din diferite domenii li se predau principiile “conducerii ştiinţifice a societăţii”. În fond. pe care am denumit-o. Acest tablou este instructiv şi în alt sens. era suficient să consulţi orarul din orice şcoală sau liceu pentru a vedea căror materii li se acorda mai multă importanţă (desigur. această pretenţie este o iluzie ce vine dintr-o idealizare specifică fizicii clasice. Se pare că schimbarea de paradigmă într-un anumit spaţiu cultural începe cu 1) re-educarea percepţiei (schimbarea tipului de sensibilitate).) fără vorbire decât să facem practicabil raţionamentul matematic fără sprijinul simbolismului matematic adecvat” (31... odinioară. 2) ne dovedeşte. o nouă abordare aduce cu sine şi noi entităţi ca obiect al abordării.D.. schimbarea de paradigmă a avut loc odată cu ipoteza Sapir-Whorf. Dacă 69 16 15 14 ..

indianul Juan Matus. p. Acum. (.) Spun că tu transformi asta înt-o pietricică. propune un fel de “reducţie fenomenologică” (Husserl) pentru ca subiectul să se elibereze de convenţiile lingvistice în virtutea cărora percepe lumea.. ideea apropierii treptate a cunoaşterii post-moderne de cunoaşterea pre-modernă (arhaică) nu mai este demult o noutate. un om al cunoaşterii ştie că piatra asta este piatră datorită ‘acţiunii’. El numeşte o astfel de punere între paranteze “non-acţiune”. Personajul central al cărţilor lui Castaneda. dintre raţionalitatea “occidentală” şi cea “orientală”. Corespondenţele şi întâlnirilie dintre “ştiinţific” şi “mistic”. trebuie să opreşti ‘acţiunea’” (idem. Vom vedea că aceste corespondenţe şi apropieri fac tot mai fragilă graniţa dintre cunoaştere şi comunicare. deoarece cunoşti ‘acţiunea’ necesară pentru asta.. ca să ‘opreşti lumea’. tot ce are de făcut este ‘non-acţiunea’. aşa că dacă el nu vrea ca piatra să fie piatră.nu i-ai cunoaşte ‘acţiunea’. lumea ar fi diferită” (33. 70 . 249). 249-250). iar eliberarea de limbaj – “oprire a lumii”: “De exemplu. În filosofia contemporană a ştiinţei. dintre post-modern şi arhaic vor fi tratate în capitolul VII al prezentului curs. pp.

Bucureşti. Éditions du Seuil. a II-a. 7. Gillo Dorfles – Estetica mitului (De la Vico la Wittgenstein). Popper. 1968. 157-163. Opere alese în două volume. Semnificaţie şi comunicare în lumea contemporană. pp. în “Alternative ‘90”. 1978. 5. Humanitas. Bucureşti. Urbana. H. P. Gr.Realitate şi limbaj. Bucureşti. Editura Univers. Constantin Sălăvăstru – Raţionalitate şi discurs. 1972. . 19. 1983. 10. Bucureşti. Constanţa. Editura Politică. timp şi cauzalitate la poporul român. Archetypes et repetition. Petru Gorcea – “Despre demnitatea limbajului”. 1979. vol. Semnificaţie şi comunicare în lumea contemporană (ed. Editura Politică. 1968. Paris.“Cultura ca sistem de semne”. José Ortega y Gasset – Velasquez-Goya. Editura Ştiintifică şi Enciclopedică. 1998. 1996. O. Chombart de Lawe – Images de la culture. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 2. Societatea deshisă şi duşmanii ei. pp. Solomon Marcus). Editura Enciclopedică.E. ed. Paris. ed. 1959. Editura Ştiinţifică. 22. Bucureşti. Oswald Ducrot. Editura Moldova. Plon. Paris. în Trends in content analysis. 1970. cit. 41-42. Editura Amarcord. Bucureşti. Friedrich Engels – “Ludwig Feuerbach şi sfârşitul filosofiei clasice germane”. 1967.“Teze despre Feuerbach”. II. pp. 27. 17. Karl Marx . I – Vraja lui Platon. Alain de Liberia – Cearta universaliilor. Editura Didactică şi Pedagogică R. Petite Bibliotheque Payot. Marshall McLuhan – Mass-media sau mediul invizibil. 1993. 1991. 1970. PUF. Editura NEMIRA. Editura Academiei.De la Platon la sfârşitul Evului Mediu. cu un cuvânt înainte de Eric McLuhan şi Frank Zingrone. 6. 9. 14. Bucureşti. Humanitas. Paris. 17-18/1990. 16. 21. Friedrich Engels – Opere alese în două volume. Bucureşti. Identitate. 1967.TRIMITERI BIBLIOGRAFICE 1. în Karl Marx. Gallimard. 1972. 1985. Mircea Eliade – Le mithe de l’eternel retour. 12. Editura Ştiinţifică. Bucureşti. 25. Editura Junimea. Paris. Gallimard. 26. C. 20. Henri Wald – Homo significans. Bucureşti. în vol. Umberto Eco – Pe urmele limbii perfecte în cultura europeană. Bucureşti. 28. Perspective logico-semiotice asupra retoricii. Becker – Fundamentele matematicii. Moisil – Ştiinţă şi umanism. Osgood – “The representational model and relevant research methods”. Laurence Bardin – L’analyse de contenu. Bucureşti. 29. Jürgen Habermas – Cunoaştere şi comunicare. Editura Politică. 1991. Mircea Eliade – Cosmologie şi alchimie babiloniană. Bucureşti. Bucureşti. vol. Bucureşti. C. Editura Pontica. Timişoara. Adrian-Paul Iliescu – Filosofia limbajului şi limbajul filosofiei. R. 1997. K. 15. în vol.. vol. Editura Meridiane. Iaşi. 3. 1968. 1996. 1989. Friedrch Engels. Paris. 13. Ideea de referenţial. Iaşi. Editura Politică.. Vasile Tonoiu – Dialectică şi relativism. 1997. University of Illinois Press. Henri Wald . Ralph Linton – Fundamentul cultural al personalităţii. 4. 1973. pp. Tadeusz Pawlowski . nr. 1965. 1997. 11. în Karl Marx. 1969. 21-29. 30. 373-375. Ernest Bernea – Spaţiu. Andrzej Bogusławski – “O definţie a semnului şi problema transparenţei semnului”. 1975. 24. Max Weber – Essais sur la Theorie de la Science. Tzvetan Todorov – Dictionnaire enciclopédique des sciences du langage. Editura Diogene. Alexandre Koyré – Etudes d’histoire de la pensée philosophique. 8.A. 18. Grigore Georgiu – Naţiune. Cultură. II. Bucureşti. 23.

RAO International Publishing Company S. Editura Politică. Mass. „oamenii de la toate nivelele societăţii vor trebui să lupte”. 1921. fără a le modifica sensul. „acum sunt conştienţi că trebuiau să aleagă varianta cea mai optimă”. Corectaţi-le! 72 . 34. nu de mass-media românească”.concepţia magică sau concepţia mitică? 3. Bucureşti. ¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤ Răspundeţi la următoarele întrebări: 1. 33. Ce sens are afirmaţia conform căreia “cotitura lingvistică” este ultima etapă a procesului de eliminare a transcendentului din tabloul explicativ al lumii? Descrieţi geneza acesteia şi manifestările sale în diferite domenii ale culturii spirituale. Heisenberg – Paşi peste graniţe. Bucureşti.Carell. Mit Press. 4. Edward Sapir – Language. Benjamin Lee Whorf – Language. 1995.A. 35. Bucureşti. 1969. Thought and Reality. Carlos Castaneda – Călătorie la Ixtlan.31. Brave and World. Cambridge. Ce avantaje metodologice prezintă reducţia lingvistică? TEME PENTRU SEMINAR 1. 5. W. De ce viziunea sincretică a mai fost numită şi „concepţie umanistă”?. Harcourt. „aceste informaţii trebuiau să fie difuzate în rândul studenţilor. „vinul din acest an este mai superior decât cel de anul trecut”. 2.. Citiţi comunicatul de presă de mai jos şi găsiţi cel puţin 5 greşeli de redactare. În ce constă viziunea demiurgică despre natura şi rolul limbajului? Care dintre variantele acesteia se înrudeşte cu viziunea instrumentalistă . Max Born – Fizica în concepţia generaţiei mele. Editura Ştiinţifică. Care sunt meritele şi limitele viziunii instrumentaliste cu privire la natura şi rolul limbajului? Ce presupoziţii stau la baza concepţiei “cuvântului simbol”? 2. „imaginile care le urmăriţi ilustrează tragedia celor patruzeci şi unu de victime”. Descrieţi paradigma modernă a cunoaşterii ca ideal de raţionalitate. 1977. „mai spun încă o dată”. 1964. 32. 6. John B. „românii şi-au adus un aport consistent la cultura şi civilizaţia europeană”. Reformulaţi-le corect. „s-a urmărit dezmembrarea fortuită a acestui stat european”. Arătaţi de ce nu sunt corecte următoarele expresii: „atacul terorist din 11 septembrie 2001 nu trebuie să se mai repete”. New York.

libertatea de a cãlãtori şi o calitate Quayle a mai bunã a serviciilor cã publice". în faţa unui grup de tineri diplomaţi români. legislative şi economice. 73 . ceea ce reprezintã un pas înainte pentru asumarea responsabilitãţii în cadrul Uniunii.] salutat faptul Parlamentele naţionale avea important în elaborarea legislaţiei europene. sã fie mai flexibili în faţa unei competiţii mai puternice şi sã accepte sã-şi modifice modul în care muncesc. azilului şi imigraţiei ilegale se vor intensifica prin aplicarea votului majoritar calificat şi ţinînd cont de tratatele de la Maastricht şi Amsterdam. în final. vor exista învingãtori şi învinşi. Quinton Quayle. la nivel naţional se va modifica modul în care românii vor lua decizii politice. a terorismului. susţinutã. legislative şi economice. El spune cã toate aceste mãsuri reprezintã "provocãri imense". Faceţi critica “pansemiotismului”. dar România va face faţã acestor provocãri. prin consultãri cu ceilalţi membrii ai Uniunii. la locul de muncã şi în zonele rurale. Într-o prelegere cu tema "Viitorul Europei şi locul României în cadrul acesteia". pentru a putea concura într-o piaţã a UE cu 450 de milioane de cetãţeni. vineri. [. la Poiana Braşov. vor exista condiţii mai bune de viaţã pentru românii de rînd. "În România.. Astfel.Ambasadorul Marii Britanii la Bucureşti. Exemplificaţi relaţia dintre semnale. prin consultãri cu ceilalţi membri ai Uniunii. cu ajutor tehnic şi financiar din partea Marii Britanii şi a altor parteneri din UE. Quayle a subliniat cã apartenenţa României la Uniunea Europeanã va produce schimbãri.Comunicat de presă MEDIAFAX / 19 septembrie 2004 19 sep (MEDIAFAX) . semne şi simboluri (Henri Wald) pornind de la o operă de artă. considerã cã apartenenţa României la UE va modifica modul în care vor fi luate decizii politice. Ordonaţi argumentele critice în ordinea forţei lor (de la argumente „tari” la argumente „slabe”).. a afirmat ambasadorul britanic. mai multe oportunitãţi de angajare şi afaceri. La nivelul gospodãriilor. românii vor trebui sã se adapteze la presiunile pieţei interne. prin luarea deciziilor prin vot majoritar calificat şi prin implementarea legislaţiei comunitare. 3. este de pãrere vor oficialul un rol britanic. iar românii vor trebui sã se adapteze la presiunile pieţei europene. 4. potrivit ambasadorului britanic. Dar. Mãsurile pentru combaterea crimei transfrontaliere.

Programul lui David Hilbert era un program de unificare a întregii matematici pe un fundament axiomatic unitar. fiind inspirată de stilul matematicii. optimismul nelimitat în privinţa perfecţionării şi regularizării limbajului. în filosofia contemporană a limbajului s-au conturat două tradiţii de cercetare. p. Frege. Abordările “riguroase” Această tradiţie de cercetare (Peirce. p. despre persistenţa – pe de o parte – a concepţiei instrumentaliste. de fapt. pe care filosoful român Adrian-Paul Iliescu le denumeşte “cercetarea riguroasă” şi. Programul fizicalist al unificării ştiinţei 74 . atunci cum se explică dualitatea de stiluri. iar pe de altă parte – de ofensiva concepţiei sincretice despre natura limbajului. Chomsky. “cercetarea neriguroasă” sau “filosofantă” (idem. pe care îl numeşte “idealul hilbertian” (1. 115). metodologii şi preocupări ce o caracterizează? Într-adevăr. Montague.1. Hintikka. Carnap. ABORDĂRI “RIGUROASE” ŞI “NERIGUROASE” ÎN FILOSOFIA LIMBAJULUI 1. impunându-se două tipuri de cercetare a limbajului. 105). respectiv. Russell. 106). ABORDAREA FILOSOFICĂ A LIMBAJULUI Dacă evoluţia filosofiei contemporane a limbajului se poate explica prin procesul eliminării treptate a transcendentului din tabloul explicativ al universului cunoscut. Adrian-Paul Iliescu identifică în acest optimism un anumit ideal cognitiv. p. Bunge. filosofia limbajului ni se înfăţişează ca “un peisaj scindat” (1.IV. Saussure) se caracterizează prin ataşamentul faţă de paradigmele ştiinţei. Trăsătura definitorie a acestei abordări este. după opinia noastră. 1. logicii sau lingvisticii teoretice. Este vorba. În funcţie de preeminenţa uneia sau alteia dintre cele două concepţii.

(Cercul de la Viena şi tânărul Carnap) s-a hrănit cu speranţa că întreaga cunoaştere va putea fi unificată într-o singură Teorie Adevărată. Corelativ. se manifestă un optimism nelimitat în posibilitatea cartografierii neproblematice. eventualele dificultăţi de traducere aparţin individului istoric. Limbajul este scos din discuţie. toate limbile pământului sunt intertraductibile. 75 . iar litera „s” aflată între două vocale se pronunţă „z”. erorile de reprezentare nu ţin de natura limbajului.41). ci utilizatorului 1 . aşa cum se desprind din analiza lui Adrian-Paul Iliescu (conf. ii) Izomorfismul structural dintre limbaj şi lume (prin natura sa. aşadar. limbajul nu este decât o oglindă a lumii: . ci de contingenţele istorice ale aplicării sale (în ultimă instanţă. se va pronunţa „şoz”. 118-148). i) Chosismul ∗ (lumea este un ansamblu de lucruri care posedă anumite proprietăţi şi suferă anumite schimbări). după cum explica Wittgenstein I (3. de incompetenţa “cartografului”). precum şi criza concepţiei instrumentaliste despre limbaj. Dacă Hilbert credea că “nu există probleme insolubile”. esenţa ascunsă a manifestărilor de ∗ De la chose = “lucru”. limbajul este o “hartă” a lumii). . Acest optimism “hilbertian” va contamina şi abordarea “riguroasă” din filosofia limbajului.proprietăţile sunt reflectate de adjective. care este un fel de “parametru ascuns”. în franceză (pentru studenţii care nu au noţiuni elementare de limba franceză precizăm că grupul de litere „ch” urmat de o vocală corespunde fonetic literei „ş” din limba română. căci între ele există o “armonie prestabilită” din moment ce toate reflectă aceeaşi realitate. respectiv „şozism”).lucrurile sunt reflectate de substantive. iv) Esenţialismul (vorbirea raţională presupune prezenţa ascunsă a Sensului. pp. Corelativ.schimbările (procesele şi acţiunile) – de către verbe. § 4. cauza eşecului nu aparţine instrumentului. existenţa unui corespondent natural al oricărei expresii în orice altă limbă este garantată de la bun început. dar fundamental. 1. Pentru a înţelege mai bine cauzele crizei pe care o parcurge idealul hilbertian în ştiinţele actuale. iii) Traductibilitatea universală (posibilitatea traducerii este “zidită” de la început în limbaj). este util să sistematizăm principalele presupoziţii ale abordărilor “riguroase”. Wittgenstein I (cel de dinaintea convertirii) scria: “Tot ceea ce poate fi spus poate fi spus clar”. .01. Corelativ. iar nu naturii limbajului 2 . Aşa cum limbajul notelor muzicale poate fi tradus în limbajul plăcii de patefon.

Cazurile problematice ale comunicării vor fi marginalizate ca nesemnificative. el nu poate avea statutul de “realitate lingvistică”.limbaj). dezordinea şi întâmplarea sunt contingente. mitul Limbajului Universal a dus la tentativa construirii unei limbi universale artificiale (esperando). iar scopul ştiinţei este tocmai obţinerea acestei imagini. poate fi gândit clar” (3. fie unui fizical (Carnap). Necesitate. nu ţine de contingenţe empirice. aceasta înseamnă marginalizarea interesului pentru tot ceea ce ţine de utilizarea psiho-socială a limbajului.autonomia sensului (intensiunea determină extensiunea). stipulările logice (intensionale) sunt primordiale în raport cu aplicarea expresiilor (unor anumite extensiuni) în cadrul comunicării sociale 4 . De aici. ele nu vor intra în obiectul de studiu al semanticii riguroase (logice). v) Intelectualismul. nu există probleme insolubile: “Concepţia ştiinţifică asupra lumii nu cunoaşte nici o enigmă insolubilă” (ibidem). 76 . căci el se bazează pe Sens. Dacă realitatea este ordonată. trans-localist. Corelativ. elementul subiectiv nu poate fi obiect al cunoaşterii. utilizarea cuvântului emană din acest “substrat invizibil” şi se bazează pe el 3 . căci nu intră în spaţiul “posibilului cognitiv”.116). atunci el poate fi pe deplin obiectiv) 8 . vi) Universalitatea limbajului (limbajul este supra-istoric. viii) Posibilitatea obiectivităţii depline (dacă limbajul este un corespondent structural al realităţii. care se va limita la situaţiile standard – de fapt. poate fi obţinută o imagine obiectivă completă asupra lumii. Preluat de unii lingvişti. este Ordine. Corelativ. vii) Ordinea universală (realitatea. atunci “orice este accesibil oamenilor” (Manifestul Cercului Vienez – 5. limbajul este o reprezentare logică bazată pe reguli standardizate. neesenţiale) 6 . § 4. 8). fie unul logicosimbolic (Frege). speranţa multor gânditori de a se ajunge la un limbaj ideal: fie unul matematic (Hilbert). ci de stipulaţii logice. . de “viaţa limbii”).autonomia semanticii în raport cu pragmatica (în plan metodologic. p. În acest spaţiu nu există limite de ordine şi obiectivitate: “Tot ce poate fi gândit în genere. iar acesta nu este contextual. care sunt universale) 5 . Atunci când există. eşecurile în comunicare sunt considerate doar nişte efecte minore ale unor situaţii minore (deci care nu ţin de “esenţa” existenţei umane) 7 . Astfel. În concluzie. la cazurile ideale ale comunicării lingvistice. în esenţa ei. care se manifestă în două forme (două sub-presupoziţii): .

“viaţa limbii” devin principalele domenii de inspiraţie. Abordările “neriguroase” (Wittgenstein II. ei preferă analiza conceptuală şi studiul cazurilor ipotetice. Putnam. obiectivitatea. Quine. ci prin 77 .Din analiza celor opt presupoziţii. Cassirer. intelectualitatea şi ordinea lor. Raţiunea – universală şi egal distribuită. evidenţa empirică nemijlocită. Abordările “neriguroase” Filosofia limbajului dominată de “idealul autenticităţii” (1. p. ei urmăresc folosirea limbajului în cadrul diferitelor “forme de viaţă” (Wittgenstein). În ce constă acest nou mod de a vedea? În esenţă. fatalmente.). subiectivitatea şi istoricitatea acestora. la celebra teoremă a lui Gödel 10 . Heidegger. b) neutralitatea limbajului ştiinţific în raport cu orientările de valoare (care conduc la antropomorfizarea “realităţii obiective”). se poate observa că abordărilor “riguroase” ale limbajului le este prorpiu un triplu neutralism 9 : a) neutralitatea limbajului observaţional în raport cu angajamentele teoretice (care sunt subiective). c) neutralitatea oricărui limbaj în raport cu contextul social-istoric (cu “viaţa limbii”). re-constituie istoria sensului unor cuvinte şi caută principiile filosofice relevante pentru natura fenomenului lingvistic. care demonstrează limitele principiale ale oricărei formalizări). 132) se constituie ceva mai târziu. ci de contextualitatea. raţionalitatea manifestărilor lingvistice nu mai este legată de universalitatea. experienţa psiho-socială a colectivităţilor şi lingvistica uzuală. Cercetătorii nu mai construiesc sisteme ideale abstracte de tipul celor axiomatice din ştiinţă. 1. când apăruseră primele semne ale limitelor de care suferă. Deşi sunt de formaţie matematicieni şi logicieni. iar prin aceasta sunt eliminate din filosofia limbajului ultimele rămăşiţe ale paradigmei clasice (Natura umană – universală şi imuabilă. Ele sunt explicitate şi asumate. Dar miturile de sorginte iluministă nu sunt atacate în mod frontal (ca la Marx. în primul rând. Kripke) ies din cadrele “paradigmei formaliste”. à la Descartes etc.2. Nietzsche şi Freud). care-i ajută să sugereze un nou mod de a vedea lucrurile. parţialitatea. orice abordare “ştiinţifică” (ne referim.

Nu mai este important ce descrie un limbaj. echivalând cu părăsirea definitivă a “miezului comun”. În noua paradigmă. § 68). a unor proprietăţi generale definitorii pentru clasele de obiecte 11 . Trecerea de la metafora “firului roşu” la aceea a “firului de lână” reprezintă o schimbare de paradigmă majoră. ci interesele pe care le exprimă acesta. limbajul este văzut fie ca joc social sau ca tehnică (Wittgenstein). ca o consecinţă a respingerii presupoziţiei esenţialiste. ci un mod de a opera cu semnele (în acest caz. Schimbarea se produce în principal cu Wittgenstein. ci în suprapunerea multor fibre” (9. fie ca tradiţie socială (Kripke şi Putnam). fie ca sistem de reacţii sociale (Quine). gândirea nu poate fi altceva decât 78 . Paradigma “realismului” medieval. nici expresiile nu pot avea un sens exact. ci o activitate. care afirmă existenţa reală a esenţelor.destructurarea presupoziţiilor abordărilor “riguroase”. Dacă lucrurile nu au o esenţă unică. este respinsă de Wittgenstein cu ajutorul unei metafore: “Tăria firului nu stă în faptul că vreo fibră ar merge pe întreaga sa lungime. a generalului din lucruri. care trece de la paradigma limbajului-oglindă (din Tractatus Logico-Philosophicus) la paradigma limbajului-activitate (Philosophical Investigations). de unde teza indeterminării traducerii: “traducerea este o ipoteză mereu provizorie asupra gândului original” (Quine). A înţelege un limbaj nu mai înseamnă a chestiona corespondenţa lui cu realitatea. el nu este invizibil şi nici ataşat expresiei. ci a-l pune (şi re-pune) în situaţiile şi contextele care l-au generat (care lau făcut necesar). În ce constă acest demers de deconstrucţie? i) Presupoziţia izomorfismului structural este lăsată de-o parte. Traducerea nu mai apare ca neproblematică în principiu. a “esenţei ascunse”. ii) Presupoziţia esenţialismului este respinsă: “În loc de a extrage ceva comun tuturor acelor fenomene pe care le numim ‘limbaj’. definitiv şi universal (care ar surprinde acea esenţă): sensul nu este o entitate (psihologică sau logică). ci ele sunt înrudite unul cu altul în multe feluri diferite” (Wittgenstein – 9. de sorginte platoniciană. eu susţin că acele fenomene nu au nimic comun care să ne facă să folosim acelaşi cuvânt pentru toate. § 65). iii) Presupoziţiile intelectualiste sunt şi ele respinse. Din metafora lui Wittgenstein putem înţelege intuitiv ce înseamnă să nu fim platonicieni: universul lucrurilor reale este caracterizat de un “defect ontologic” sui-generis: absenţa unor esenţe colective.

din moment ce ambiguitatea limbajului reflectă o lume incomplet determinată. teorema despre clasificări) 14 . ci din utilizări particulare. care este indeterminată şi incompletă. 13). ci în primul rând o tradiţie socială. Istoria nu este exterioară Logicii: înţelesul logic are mai întotdeauna un fundament istoric. ci expresia anumitor forme de viaţă (Wittgenstein) şi anumitor interese (Cassirer). Este afirmată o ambiguitate intrinsecă naturii limbajului: ambiguitatea limbajului nu exprimă limitele subiective ale vorbitorilor. scăpată de sub control. După cum reiese şi din studiul nostru referitor la comunicarea româno-maghiară (Anexa 3). 3. iv) Presupoziţia ordinii universale este abandonată. Ea este un element necesar şi definitoriu pentru limbaj şi comunicare. Limbajul devine o realitate eminamente locală: “substanţa” sa nu provine din reguli abstracte (generale) sau din stipulaţii logice (universale). În viziunea post-pozitivistă. Din ceea ce rezultă în urma analizei de mai sus. dar ele au la bază. limbajul nu mai este un construct convenţional. odată cu afirmarea determinării social-istorice a acestuia. relevant pentru scopul cursului nostru este faptul că abordările “neriguroase” deconstruiesc triplul neutralism pe care abordările “riguroase” îl atribuiau limbajului.vorbirea). Subiectivitatea nu este subiectivism (subiectivitate reziduală. privilegiată 13 . acest neutralism. de cele mai multe ori. Un aspect foarte important pentru scopul cursului nostru este faptul că limbajul nu mai este privit ca domeniu al generalităţilor particularizate contextual. neepurată). dar din ele nu se va degaja o ordine universală. ci dimpotrivă: el este domeniul particularităţilor exemplare generalizate. limbajul observaţional este “încărcat teoretic” (Thomas Khun – 1962 şi Gilbert Ryle – 1966 – vezi 12. o aplicare particulară. limbajul 79 . v) Presupoziţia obiectivităţii limbajului cade odată cu afirmaţia că el nu este o oglindă a unei realităţi complet determinate (ordonate). ci “limitele” lumii reale. a fost amendat de numeroşi cercetători: 1. Scopul cunoaşterii este elaborarea unor “hărţi” locale tot mai exacte. De altfel. 2. vi) Presupoziţia universalităţii limbajului cade şi ea. care numai ulterior se generalizează 12 . Este adevărat că în limbă există reguli. moştenit de la iluminism şi consacrat de pozitivism ca “ideologie dominantă” a comunităţilor ştiinţifice. limbajul (inclusiv cel ştiinţific) este condiţionat axiologic (Wattanabé.

este condiţionat social-istoric. 16). Whorf şi E. L. Sapir – vezi 15. 80 . ca şi cunoaşterea (studiul asupra influenţei comunităţii la B.

e) criteriul operaţionalizării conceptelor 16 . cum o numeşte Adrian-Paul Iliescu) s-a constituit ceva mai târziu. f) programul reducerii termenilor teoretici la termeni observaţionali. Cercetările asupra limbajului sunt abordări de tip ştiinţific. c) cerinţa de a purifica teoria de orice reflecţii “străine” (speculative).. prin ataşamentul faţă de paradigmele ştiinţei. Carnap. inspirate de stilul matematicii. logicii sau lingvisticii teoretice. Saussure etc.în prinipal. SEMNIFICAŢIA EPISTEMOLOGICĂ A CONFRUNTĂRII CELOR DOUĂ TIPURI DE ABORDARE Cele două tipuri de cercetare merită să fie analizate într-un curs care tratează bazele epistemologice ale comunicării pentru că existenţa lor ne semnalează confruntarea. intitulat “Filosofia limbajului – un peisaj scindat”. pp. a două dintre concepţiile despre limbaj evocate în paragraful II. când apăruseră unele semne care vorbeau despre limitele principiale ale metodologiei “ştiinţifice” . şi în zilele noastre.) se caracterizează. Cercetarea “neriguroasă” (sau “filosofia limbajului dominată de idealul autenticităţii”. în ştinţă în general – Cercul de la Viena) 15 . la alt nivel. Ne vom baza şi de această dată pe analiza lui Adrian-Paul Iliescu din capitolul II al lucrării citate. disputa dintre două idealuri cognitive.1. g) optimismul nelimitat cu privire la perfecţionarea şi regularizarea limbajului 17 . b) antipsihologismul. la rândul ei. dar nu numai. Între matematică şi semantica logică (Carnap) există foarte multe puncte comune: a) teme şi principii.2. teorema lui Gődel. Cercetarea “riguroasă” (Frege. şi anume concepţia instrumentalistă şi concepţia sincretică. exprimă concurenţa dintre două concepţii despre natura limbajului. Montague. Vom vedea în continuare că disputa dintre cele două tradiţii de cercetare pe care le-am numit “riguroasă” şi “neriguroasă” exprimă. paragraful “O confruntare de idealuri cognitive” (vezi 1. după cum s-a văzut. iar aceasta. d) programul de unificare a ştiinţei pe o bază axiomatică unitară (în matematică – Hilbert. 113-118). Filosofia contemporană a limbajului încă nu conturează victoria definitivă a uneia dintre cele două concepţii. Momentul Gődel a fost 81 . ci dimpotrivă: ea lasă problema deschisă.

construiesc limbaje ideale . printr-o demonstraţie a coerenţei sale. p. Wittgenstein. Aşa cum am văzut.se referă doar la contexte locale (situaţie pre-paradigmatică).anticipat de un strălucit filosof al matematicii cum era Luitzen Egbertus Jan Brouwer. regularizează. 82 .analizează. conţine un circulus vitiosus. reconstituie istoria sensului unor expresii şi caută principiile de folosire a acestora care sunt relevante pentru natura fenomenului lingvistic. Am sistematizat diferenţele dintre cele două tipuri de abordare astfel: ABORDĂRILE “RIGUROASE” ABORDĂRILE “NERIGUROASE” .construiesc.194).arată (sau doar sugerează) . adică ea presupune corectitudinea logică (inhaltliche) a legii terţiului exclus” (apud 17. deoarece chiar această justificare presupune deja corectitudinuea logică (inhaltliche) a propoziţiei: corectitudinea unei propoziţii decurge din coerenţa sa.înţelegerea naturii limbajelor reale . pe calea reflecţiei pure.aspiră la universalitate (imperialismul unei anumite paradigme) . Ei urmăresc folosirea limbajului în cadrul diferitelor “forme de viaţă” (Wittgenstein). critică. descriu fapte relevante .descriu fapte lingvistice . Heidegger. “viaţa limbii” şi evidenţa empirică nemijlocită.prescriu norme . Kripke nu mai respectă norme ideale logistice sau formaliste şi nu mai construiesc sisteme ideale abstracte de tipul celor axiomatice. la concluzia că optimismul hilbertian este nejustificat: “justificarea logică (inhaltliche) a matematicii formaliste.deduc în structuri riguroase . domeniile de inspiraţie devin experienţa psiho-socială şi lingvistica uzuală. care încă din 1927 ajunsese. sistematizează . Quine. abordările “neriguroase” ies din cadrele “paradigmei formale”.

a cunoaşte. se respinge! Criticii abordării “riguroase” (Quine. Bunge. pentru care a explica înseamnă a înlocui un concept preştiinţific. precum şi autori “riguroşi” de cea mai pură speţă ca Frege. de asemenea. Ambele orientări şi-au propus clarificarea problemei limbajului în general. Ele corespund binomului obiect de cunoaştere – metodă. a originii şi a naturii sale. cu unul 83 .a. Carnap. definitoriu pentru orice disciplină a cunoaşterii matură şi autonomă. ocupându-se şi de cele naturale (au făcut-o aproape toţi structuraliştii. care a “raţionalizat” limba engleză atât de “riguros” (English as A Formal Language). Russell. folosit astăzi pe scară industrială (de pildă. Concluzia filosofului român este că opoziţia dintre cele două abordări nu se originează nici la nivelul obiectului de cunoaştere. Putnam sau Kripke) nu atacă metodele riguroase în sine (ar fi şi absurd. au elaborat două variante de explicaţie. dar ele decurg din concepţii diferite cu privire la ce înseamnă a clarifica. multe dintre principiile de analiză “riguroasă” au fost deduse din analiza limbajelor naturale. în cazul unor logicieni de formaţie). Dar nu se poate accepta o astfel de “probă”. Hintikka ş. În plus. el a fost urmat cu entuziasm de majoritatea lingviştilor.În esenţă. încât analiza lui a stat la baza limbajului generat de computer. Orice încercare de a desprinde semnificaţia epistemologică a acestei opoziţii presupune înţelegerea dualităţii de mai sus – mai precis. în timp ce abordările “neriguroase” urmăresc înţelegerea naturii limbajelor reale (a limbilor naturale). Richard Montague. în special prin Rudolf Carnap. Abordarea “riguroasă” şi-a descris explicit idealul cognitiv. în telefonia digitală). a explica şi. unii dintre ei doar “observatori”. ci la un nivel mult mai adânc: ea exprimă o diferenţă de idealuri de cunoaştere. ar fi vorba de o diferenţă de metodă. ci aplicarea lor la filosofie. şi invers: unele principii au fost generalizate cu succes de la limbajele ideale la cele naturale . Abordarea “riguroasă” nu a vizat întotdeauna doar limbaje ideale. opoziţia dintre cele două tradiţii de cercetare constă în faptul că abordările “riguroase” construiesc limbaje ideale sau le perfecţionează la nesfârşit pe cele existente. în ultimă instanţă.). inexact. alţii chiar “parte în proces”. nici la nivelul metodei.de pildă. Adrian-Paul Iliescu le chestionează şi le respinge una câte una: ar fi vorba de o diferenţă de obiect al cunoaşterii (Rudolf Carnap). Analiştii opoziţiei “riguros”-“filosofant”. Wittgenstein II. căci ele nu oferă o cunoaştere filosofică veritabilă: “O atare metodă nu face decât să lase explicaţia neîncepută” (Ouine).

Acest ideal cognitiv este împărtăşit de toţi autorii “riguroşi”. După Wittgenstein II. “filosofia (. adică a sistematiza cunoaşterea şi a-i reda structura internă într-o formă perfect riguroasă 18 . o ordine pre-existentă. pentru care a cunoaşte în plan teoretic înseamnă a axiomatiza. de la Frege la Montague. Pentru Alfred Tarski. Dar. a da un model teoretic exact. o reconstrucţie ce redă idealizat. cel din Investigations. riguros. El se poate formula astfel: a cunoaşte = a reconstrui raţional. adică a da o hartă riguroasă a teritoriului studiat. care au ca preocupare centrală înlocuirea unui concept vag cu unul riguros. a elucida un concept înseamnă a regulariza semnificaţia lui prin raportare la un limbaj determinat. Astfel. În concluzie. “orice teorie filosofică este greşită”. Aceeaşi neîncredere în teorie o găsim şi la Willard Van Orman Quine. “idealul Tarski” se poate formula după cum urmează: a cunoaşte = a regulariza + a reformula. cunoaşterea este modelare formală. destinată să îndepărteze neînţelegerile şi fascinaţia pe care falsele probleme o exercită asupra subiectului cunoscător. se poate vorbi şi de un ideal Hilbert. idealul cognitiv al “riguroşilor” nu se reduce la această operaţie de substituire. pentru adepţii abordărilor “riguroase”. Pentru el. Acest mod de a concepe explicaţia teoretică aparţine unei paradigme pe care Adrian-Paul Iliescu o numeşte “idealul Tarski”. asumat de toţi adepţii abordărilor “riguroase”. care consideră că este preferabil să arăţi cum se 84 . sistematizat. nici nu deduce nimic”. ci o terapie. după cum observă Adrian-Paul Iliescu. Kripke recunoaşte şi el că nu oferă o teorie..exact. Pe de altă parte. adepţii abordărilor “neriguroase” recunosc că nu urmăresc concretizarea cunoaşterii într-o teorie sistematică.) nici nu explică. ci doar o imagine corectă asupra limbajului. pentru el. bazat pe reguli explicite şi stipulaţii clare. filosofia nu este o teorie. O altă pesonalitate tutelată a acestora este David Hilbert. în cadre riguroase. Astfel. concepte deja admise..

fie că le definim ca “factor de echilibru şi schimbare socială” (vezi 18. la fel de nejustificate din perspectiva paradigmei abordărilor “neriguroase”. Iar la consens nu se ajunge pe calea argumentelor. trebuie să ştim că în acest domeniu. este obligatorie conştientizarea situaţiei de cunoaştere în care se dezvoltă astăzi ştiinţele comunicării. 6). p. din care pot rezulta noi propoziţii privind natura limbajului. Un lucrător în domeniul Relaţiilor Publice (nivelul standardizat şi normat al comunicării eficiente) trebuie să ştie că pe terenul comunicării sociale nu poţi să fii eficace dacă ai o abordare de tip “riguros” (de pildă. ci prin intermediul 85 . cât faptul că aceste cazuri sunt semnificative pentru natura limbajului. ci Consensul. cum că nici unul dintre autorii citaţi mai sus nu alunecă în descriptivism. ceea ce nu înseamnă o descriere în sensul banal al termenului. În fond. deşi au absolvit o facultate. ea este extrem de utilă pentru un tânăr abia intrat în procesul de instrucţie de la nivel universitar. În al doilea rând. mai ales dacă acesta vizează cele mai înalte niveluri ale performanţei profesionale. Fie că definim Relaţiile Publice ca “instrument de mediere între diversele niveluri ale corpului social. aceştia din urmă au ieşit din facultăţi fie cu un complex de superioritate (dacă au absolvit un profil “realist”). majoritatea fiind cazuri posibile şi nicidecum “reale” în sens trivial 19 . unde scopul final este introducerea echilibrului între forţele sociale” (Philip Lesly). aceşti autori caută să confrunte ideile lor despre limbaj cu experienţa empirică acumulată. ei descriu doar cazuri paradigmatice. ci o testare a ideilor respective. Nu contează atât “gradul de realitate”.dezvoltă. fie cu un complex de inferioritate (dacă au absolvit un profil “umanist”) – ambele. dacă într-o campanie publicitară sau electorală vei redacta mesaje din perspectiva semanticii logice. cum se învaţă sau cum se traduce un limbaj decât să construieşti un limbaj ideal. precum şi pentru cei care. valoarea centrală nu este Adevărul. Este demnă de semnalat observaţia lui Adrian-Paul Iliescu. fiindcă pentru un viitor specialist în comunicare socială. iar nu din perspectiva pragmaticii lingvistice). au fost instruiţi în paradigma abordărilor “riguroase”. precum şi trendul cultural în care se încadrează acţiunile comunicative. * De ce am insistat pe analiza abordărilor “riguroase” şi a celor “neriguroase” din perspectiva idealului cognitiv propriu fiecărei orientări? În primul rând.

filosofic) a justificat timp de peste un secol pretenţia oamenilor de ştiinţă de a reprezenta elita savanţilor. interese practice. Dar a-l informa cu privire la o mare schimbare ce se petrece în timpul vieţii lui ni se pare a fi o datorie. cu implicaţii empirice antiumaniste (cazul filosofiei lui Marx nu este singular) 20 . ştiinţele naturii matematizate). care în varianta neopozitivistă ar fi oferită de ştiinţele naturii în general. încât se poate vorbi de o veritabilă tendinţă culturală. dar şi de o mare parte a filosofilor (în special de către cei cu formaţie ştiinţifică sau proveniţi din rândurile oamenilor de ştiinţă). Ea s-a finalizat cu prăbuşirea mitului modern al cunoaşterii “pur obiective”.e. iar în particular de “ştiinţele exacte” (i. Direcţia pe care o vom trata în capitolul de faţă este demontarea neutralismului axiologic promovat de pozitivism. acest curs vorbeşte. o obligaţie profesională.e. servind. pentru că orice intelectual care se vrea “contemporan cu epoca sa” trebuie să fie la curent cu schimbarea de paradigmă culturală ce se manifestă la graniţa dintre secolele XX şi XXI. După ce a contribuit la autonomizarea cunoaşterii ştiinţifice. A cere cititorului acestui curs să devină un reprezentant al noii paradigme ni se pare prea mult. aşadar. pozitivismul a făcut şi mult rău – atât ca teorie (unde a viciat spiritul ştiinţific modern şi demersurile cercetării ştiinţifice). Demontarea neutralismului axiologic promovat de pozitivism a fost o direcţie a cercetării atât de puternică în prima jumătate a secolului XX. despre esenţa shimbării de paradigmă culturală). Care este esenţa acestei schimbări? Ea nu poate fi redusă la o singură direcţie (de altfel. În al treilea rând. pe care o considerăm cheia de-legitimării viziunii pozitiviste despre cunoaştere.simbolurilor împărtăşite – de unde şi locul central al imaginii în tehnologia comunicării sociale. fiind înlocuit cu mitul ştiinţei care s-a emancipat de filosofie – mit împărtăşit de majoritatea oamenilor de ştiinţă. “Scientismul” este o reprezentare 86 . El a favorizat devierea unor filosofii şi degenerarea lor în forme monstruoase. nevoi de recunoaştere şi de prestigiu social. cât şi ca ideologie – calitate în care a malformat raporturile dintre domeniile culturii spirituale şi dintre cultura spirituală şi cea materială. Ideologia neutralismului valoric (i. în toate capitolele sale. la emanciparea ştiinţei de sub umbrela filosofiei speculative precum şi de iluziile simţului comun. În epoca modernă a apus mitul filosofiei ca regină a ştiinţelor.

cercetătorul trebuie să răspundă pe cont propriu la întrebări de genul: .Care probleme sunt mai promiţătoare din punct de vedere euristic? . căci evaluarea ştiinţifică se ridică deasupra interpretărilor filosofice.. care a fost favorizată în plan istoric de procesul specializării tot mai înguste în ştiinţă şi de natura instrucţiei ştiinţifice de tip modern. neutre axiologic). care are savoarea unui roman poliţist dar şi a unui incitant roman de aventuri (19).Ce condiţii trebuie să îndeplinească soluţiile pentru a fi satisfăcătoare din punct de vedere ştiinţific? 87 . 2) neutralitatea axiologică (filosofică) a judecăţii profesionale şi a evaluării ştiinţifice (de unde şi impresia de “obiectivitate” şi de “certitudine”. roman poliţist). în controversele de interpretare din fizica cuantelor).simplificată. Conform autorului român. care se contrazic reciproc şi pentru care nu există un criteriu ferm de decidabilitate. al afinităţilor filosofice neverbalizate şi al mobilurilor ascunse (de unde şi senzaţia că citim un. oamenii de ştiinţă au numeroase ocazii în care trebuie să evalueze şi să aleagă în chestiuni vitale din punct de vedere profesional. studiul profesorului Flonta este un studiu critic al “infrastructurii filosofice a teoriilor ştiinţifice”. pot fi conturate câteva supoziţii directoare: 1) ştiinţa înaintează conform unor scopuri şi criterii proprii. filosoful român Mircea Flonta oferă numeroase analize de caz care dovedesc prezenţa dimensiunii filosofice în opţiunile teoretice ale savanţilor din domeniul ştiinţelor naturii (de pildă. chestiuni ce nu pot fi asigurate şi controlate prin metode şi procedee standard (cu caracter tehnic. sub forma unei mentalităţi difuze dar cu o mare varietate a formelor de expresie şi manifestare socială 21 .În ce direcţii trebuie căutate soluţiile acestor probleme? . Este vorba de filosofia latentă a cercetătorilor. În astfel de situaţii. Într-un studiu istorico-filosofic publicat în 1985. Dincolo de diversitatea manifestărilor empirice. şi nici despre filosofia elaborată a acestora. adică al presupozţiilor ontologice. iar filosofia o urmează respectuos şi de la distanţă. el a pătruns în straturi culturale foarte diverse şi subzistă până astăzi.. iar nu despre ceea ce aceştia au învăţat în mod direct sau indirect de la filosofi. În fond.Care sunt probelemele cele mai importante ce trebuie abordate cu prioritate? . Cu timpul. liniară a relaţiei dintre ideile filosofice şi cele ştiinţifice.

reflecţiile lor filosofice nu oferă o explicitare şi o întemeiere satisfăcătoare a idealurilor de cunoaştere. Chiar şi atunci când acest lucru se întâmplă (cazul marilor personalităţi ştiinţifice). a acestuia. p. un bun cunoscător al ştiinţei din epoca sa. cercetătorul optează în funcţie de reprezentări şi criterii proprii. ea nu este un simplu reflex filosofic al gândirii ştiinţifice. Se pune numai întrebarea dacă vor să fie dominaţi de vreo filosofie de proastă calitate. În opinia lui Mircea Flonta. Filosofia latentă se împleteşte strâns cu gândirea ştiinţifică.) că activitatea ştiinţifică e inseparabilă de filosofie.. savantul român Grigore C. Descoperirea şi recunoaşterea “infrastructurii” filosofice a teoriilor din ştiinţele naturii reprezintă un proces îndelungat şi anevoios (vezi 19. Atitudinea şi conduita omului de ştiinţă sunt orientate de intuiţii şi înclinaţii filosofice spontane. dar reprezintă o dimensiune internă a cunoaşterii în ştiinţele naturii – dimensiune care se amplifică în istoria cunoaşterii. unul de mai bună – altul de mai proastă calitate” (ibidem). în pofida credinţei pozitiviste că lucrurile ar sta invers. tradiţională asupra raţionalităţii ştiinţifice.. am constatat (. unul dintre cei mai 88 . Încă din 1873. Adevăratele raţiuni ţin de filosofia latentă. Şi iată ce scria. care nu mai ţin de metodologia acceptată de comunitatea ştiinţifică.Când răspunde la aceste întrebări. 36-62). cu elementele de ordin tehnic. în Dialectica naturii. 8). care acţionează ca un curent subteran şi care arareori îşi găsesc o elaborare sistematică de dimensiunile unui program filosofic. ştiinţific şi tehnic. bazată pe ideea caracterului monolitic şi imuabil al metodei cunoaşterii ştiinţifice” (idem. pp. p. a opţiunilor ştiinţifice fundamentale. sau de o formă a gândirii teoretice bazată pe cunoaşterea istoriei gândirii şi a cuceririlor ei” (apud 19. El a fost obstrucţionat de o anumită reprezentare despre autonomia gândirii ştiinţifice: “o reprezentare rigidă. Orice om face filosofie. În 1942. interpretările filosofice post festum ale unor descoperiri ştiinţifice nu au prea multe lucruri în comun cu raţiunile pentru care cercetătorul a optat pentru o idee ştiinţifică. Friedrich Engels. cercetătorii naturii sunt dominaţi de filosofie. 56). rareori conştientizată. în 1964. Pe baza acestei împletiri dintre filosofic. Moisil scria: “În cazul carierei noastre. criterii de inteligibilitate şi criterii de relevanţă explicativă. ci de filosofia latentă a individului care este. avertiza: “Orice ar spune şi ar face ei. la modă. omul de ştiinţă optează pentru principii fundamentale ale descrierii fenomenelor. un “produs secundar” al acesteia. practicând ştiinţa sub forme variate.

(. Fr. în acelaşi timp. care suntem specialişti într-un domeniu oarecare. Asumarea istoricităţii implică. vorbeşte despre programe metafizice de cercetare. în mod necesar. nu mai pot fi puse pe seama incompetenţei lingvistice a interlocutorilor. p. ci de la faptul că nu conştientizăm acest lucru! În lucrările sale mai recente.) Propriile prejudecăţi nu le recunoaştem. C. apud 19. ce însoţeşte orice formă de relativism. abordarea frontală a pluralismului cultural şi descoperirea unor obstacole ale comunicării care. dogmatismul şi infatuarea scientistă nu ni se trag de la faptul că avem o filosofie. Von Weisäcker: “De filosofie nu ne putem însă lipsi atunci când noi. din puncte de vedere asupra situaţiei problematice în cosmologia fizică” (Quantum Tehory and the Schism of Physics. 89 . ci drept greşeli” (ibidem). Cu alte cuvinte. însă. Postscriptum to the Logic of Scientific Discovery . Karl Popper.1982.. unul dintre cei mai importanţi filosofi ai secolului XX (după unii – cel mai important). 58). vrem să ne clarificăm asupra propriilor noastre prejudecăţi. formularea problemelor ştiinţifice şi direcţia în care este căutată soluţia: “Numesc aceste programe de cercetare ‘metafizice’ fiindcă ele decurg din puncte de vedere generale asupra structurii lumii şi..importanţi filosofi ai ştiinţei. iar prejudecăţile adversarilor noştri le calificăm de cele mai multe ori nu ca rezultate ale altor opţiuni filosofice. * Demolarea ideologiei pozitiviste a adus. după cum vom vedea în continuare. o nesiguranţă vecină cu scepticismul. care influenţează constituirea idealului explicativ.

Un A. Considerând expresiile individuale drept reflectări ale claselor de obiecte. stabilite “teoretic” de către vorbitori înaintea oricărui (!) act de comunicare. p. 2) expresiile au o intensiune (un sens). Chiar şi Wittgenstein care apucase să scrie în Tractatus că “Lumea este totalitate a faptelor. Ne aflăm în faşa unei situaţii tipice în care înţelegerea diferită a aceleiaşi realităţi este pusă pe seama incompetenţei Celuilalt. sensul devine autonom faţă de folosirea (cu sens) a expresiei. sensul se reduce la un set de reguli abstracte care nu iau naştere în practica lingvistică.NOTE Chiar dacă nu au afirmat în mod explicit că reprezentarea lingvistică a realităţii ar fi nelimitată şi infailibilă. al însuşirii stipulaţiilor intensionale abstracte). pentru abordările “riguroase”. membru marcant al Cercului Vienez. Novalis vorbea despre o “Limbă originară” sau despre “Limba sfântă”. care conţine un compendiu al cercetărilor lui Carnap în domeniul semanticii logice. # 4. Ferenz Glatz era în acel moment directorul Institutului European din Budapesta. Aşa cum remarcă Adrian-Paul Iliescu. competenţa lingvistică apare – prin excelenţă sau exclusiv – ca efect al unor performanţe pur intelectuale (în principal. Declaraţiile programatice nu trebuie să ne înşele. 39). care ar fi “adevăratul obiect al căutării înţelepţilor”. omul a păstrat o nostalgie profundă pentru acea Vârstă de Aur în care omenirea se mai afla în posesia unui limbaj uniform. Acceptarea acestei axiome echivalează cu acceptarea esenţialismului. Cassirer sintetizează acest simbolism. Astfel. p. unde prezentăm un studiu de caz pe care l-am elaborat în 1995. nu a obiectelor” (3.. este tributară percepţiei comune a limbajului: pentru omul simplu. indirect. Chiar în timpurile moderne. comun tuturor indivizilor ce o compun. Rudolf Carnap (1926-1935). că o astfel de reprezentare este deja o performanţă atinsă. proprietatea respectivă fiind definitorie pentru fiecare dintre aceşti indivizi. abordările “riguroase” nu se desprind de gândirea esenţialistă. el revine în variate forme de-a lungul istoriei. în acest caz. Un analist român citat în acest studiu. atrăgând atenţia asupra perenităţii sale: “În multe mitologii găsim analogii izbitoare cu povestea biblică despre Turnul Babel. poate să mai cocheteze cu izomorfismul structural dintre Limbaj şi Realitate: “Propoziţia este un tablou al realităţii. Produsul este independent în raport cu procesul! Pentru aprofundarea acestui punct de vedere. acestea dau viaţă cuvintelor. cuvintele sunt “încărcate” de gânduri. Greimas avea să scrie: “Izomorfismul formelor semiotice explică (…) fenomenul de interiorizare a lumii exterioare” (2. conform căreia “entităţile care au în comun o proprietate formează o mulţime determinată de acea proprietate”. pe vremea când se negocia Tratatul de bază dintre România şi Ungaria. De pildă. În ciuda unor afirmaţii anti-esenţialiste. căci dacă înţeleg propoziţia. ci exprima mai curând adevărata natură şi esenţă a lucrurilor. se poate vedea volumul Semnificaţie şi necesitate (6).. iar textul este independent faţă de utilizarea lui socială. nu şi ‘esenţa’ lor” (5). care a devenit între timp prim-ministru al României. precum şi rolul de esenţă. intensiunea devine independentă faţă de extensiune. # 1. nu a dispărut complet vechiul vis al unei lingua Adamica – limbajul ‘autentic’ al primilor strămoşi ai omului. expresiile lingvistice sunt văzute ca semne “dotate” cu înţeles. Aşadar. doar a unui elev de clasa a IV-a” (4.1. un limbaj care nu consta numai în semne convenţionale. abordările “riguroase” ajung la cunoscuta concepţie dualistă despre limbaj: 1) expresiile au o extensiune (o referinţă). Cât de inocentă este această presupoziţie vom vedea în Anexa 3. La fel. Chiar în tărâmul filosofiei. primul autor al unui tratat de semantică logică (Introduction to Semantics – 1942).). în Manifestul Cercului Vienez găsim astfel de aserţiuni: “O descriere ştiinţifică poate conţine numai structura (…) obiectelor. Această viziune. iar gândurile şi înţelesurile apar ca entităţi invizibile ce s-ar afla în spatele semnelor pe care le însufleţesc.-J. ci o preced. Rezultă o viziune ontologică de tip platonician. Fapt este că abordările “riguroase” admit axioma comprehensiunii. reprezentanţii abordărilor “riguroase” sugerează. atunci cunosc situaţia pe care o reprezintă” (idem. El priveşte înapoi la starea primitivă ca la un paradis pierdut. 62). La rândul său. Mitul Limbajului Universal este unul dintre cele mai vechi mituri fondatoare.021). Astfel. ideea de esenţă revine în filosofia contemporană deghizată sub numele de “intensiune”! Lucrurile sunt prezentate ca şi cum folosirea limbajului într-o comunitate umană ar fi guvernată de convenţii logice explicite. Problema acestei lingua Adamica a continuat 5 4 3 2 1 90 . căci proprietatea care determină mulţimea dată joacă rolul de element general. referitor la traductibilitatea între limba română şi limba maghiară în contextul comunicării politice (4). este convins că istoricul maghiar Ferenz Glatz dovedeşte “o logică şi o cunoaştere a realităţii istorice care poate fi. definea ştiinţa al cărui întemeietor este drept “teoria logică a semnificaţiei formelor lingvistice”. deşi “intelectualistă”.

cunoaşterea şi limbajul sunt obiective în mod “natural”. implicit. ele nu sunt prea 9 8 7 6 91 . adică de istoria constituirii identităţii lor. fie că ne referim la raportul dintre România şi Ungaria în contextul relaţiilor internaţionale. cât şi în plan gnoseologic şi. efectele sunt majore şi pot afecta situaţii majore ale existenţei celor două comunităţi culturale . În zilele noastre. periferice şi. cât de naivă este o astfel de teză “riguroasă”. aşa cum s-a întâmplat în trecut cu akkadiana. din presupoziţia esenţialistă: dacă (1) fiecare lucru participă la o Idee şi (2) orice existenţă se rânduieşte sub o esenţă. Totuşi. De altfel. pp. ei împărtăşesc presupoziţia filosofică a ordinii universale. 88-89). pp. P. succesul universal al limbii engleze este explicabil mai curând în termeni de pragmatică şi de sociologie lingvistică. După opinia lingvistului Joshua Fischman (citat de Huntigton). 87) nu poate fi considerată un limbaj universal. Din moment ce “reflectă realitatea”. de regulă. cu simţul comun. Pentru referiri ample la LWC. swahili (în mai multe părţi ale Africii). erorile cognitive sau lingvistice sunt stări de fapt. Prin intermediul empirismului logic. lingua franca nu este mult visata limbă universală. căci ele nu ţin de natura limbajului. 85-92). harta ei este un desen geometric precis. abordările “riguroase” comunică. la nilvelul “apelor freatice” ale viziunii despre cunoaştere şi limbaj. ori. Altfel spus. De altfel. Vom vedea din nou. p. De altfel. Vom remarca. nedeteminarea apar drept fenomene contingente. Dacă lumea are o structură “algoritmică” (aşa cum rezultă din Tractatus).să fie discutată în mod serios de către filosofii şi misticii din secolul al XVII-lea” (şi aici. după eşecul tentativei de a se constitui o limbă artificială şi de a o impune ca limbă universală (esperando). Abordările “riguroase” întreţin şi chiar exacerbează opoziţii de genul: intensiune–utilizare socială (a cuvintelor). ca paradigmă culturală) este solidar cu o viziune dualistă – atât în plan lingvistic. gândire–vorbire.fie că ne referim la raportul majoritate–minoritate în interiorul societăţii româneşti. aramica. Este uşor de observat că acest triplu neutralism al abordărilor “riguroase”. că Huntigton nu abuzează de argumente ce s-ar putea origina în presupoziţia intelectualistă. spirit–materie. vom vedea că sursa diferenţelor semantice ţine de însăşi “esenţa” existenţei celor două comunităţi lingvistice. Pentru omul obişnuit. atunci (3) asupra lumii “scoboară” ordinea. ontologic. în contextul globalizării comunicării şi a stilurilor de viaţă. pe cale de consecinţă logică. simţul comun nu resimte îndoieli cu privire la obiectivitatea cunoştinţelor sale (mai ales când ele sunt integrate într-o concepţie despre…) şi nici cu privire la fidelitatea reprezentărilor lingvistice ale acestora. Ambiguitatea. nu un mod de a le elimina” (idem. O limbă care este “limbă străină” pentru 92% din populaţia lumii (idem. bazată pe reguli standardizate. al întregii orientări pozitiviste (înţeleasă aici în sensul cel mai genral. o religie sau o ideologie specifică (adică dacă nu este percepută ca un atentat la identitate). LWC). totuşi. Huntigton (8. engleza este utilizată astăzi ca lingua franca. oricum. sens–expresie. p. imprecizia. abordările “riguroase” ridică posibilitatea obiectivităţii depline la rangul de predicat al limbajului teoretic. 88). Devine de la sine înţeles că limbajul este o reprezentare logică. pentru el. fereştete de metafizică!”. dezbaterea în jurul expresiei “stat naţional” din Articolul 1 al Constituţiei României a revenit puternic la mijlocul anului 2001. Din această cauză. engleza a fost “dez-etnicizată” în ultimele patru secole. apud 8. greaca şi latina (Spread of English as a New Perspective. 182-183). pe scurt. ele sunt puse pe seama incompetenţei (epistemice sau lingvistice) a locutorilor. în Anexa 3. remediabile. intensiune–semn. cu ale sale Nouveaux essais sur l’entendement humain – cf. abordările “riguroase” nu favorizează elaborarea unei epistemologii a comunicăării interculturale. este mult mai probabil ca o limbă să fie acceptată ca lingua franca dacă ea nu este identificată cu un grup etnic. a se vedea S. Acesta poate fi oricând “readus” la obiectivitate prin atribuirea unor semnificaţii empirice acelor expresii abstracte (acelor concepte teoretice) care se pretează la operaţia respectivă şi prin eliminarea celor ce nu se pretează. intensiune–extensiune. O astfel de utilizare a limbii engleze reprezintă o formă de comunicare interculturală şi nicidecum o depăşire a diferenţelor dintre culturi: “O lingua franca este un mod de a reproduce diferenţele lingvistice şi culturale. pp. Deşi toţi adepţii abordărilor “riguroase” aderă – mai direct sau mai indirect – la norma “Fzică. aceasta derivă. se vorbeşte tot mai mult despre o Limbă de Largă Comunicare (Language of Wilder Communication sau. Cassirer îl dă ca exemplu pe Leibniz. În cazul comunicării româno-maghiare. 7. Şi în acest caz. situaţiile nu sunt minore. De regulă. franceza (pentru câteva secole în Occident). aşa cum au fost utilizate şi alte limbi de-a lungul istoriei: latina (în perioada clasică şi medievală a Europei Occidentale). fără nici o semnificaţie filosofică.

cu condiţia ca f să fie decidabilă. el a rămas unul utopic. cum ar fi noţiunea de “drepturi colective” cu care se operează în documentele programatice ale UDMR.17. ceea ce a însemnat în epocă (1931) o lovitură mortală pentru programele de axiomatizare a ştiinţei. sau. de pildă. astfel ca nici o teoremă formală din F să nu corespundă unei propoziţii aritmetice false. Aşa se explică faptul că în limba arabă. Gődel consideră un sistem formal coerent F. care este formalizarea unei propoziţii aritmetice. Karl von den Steinen. p. Printre primii gânditori europeni care au sesizat că limbile nu reflectă toate aceeaşi realitate a fost Humboldt (citat de Cassirer). care ne spun multe lucruri utile despre modul în care se poate naşte “cultura europeană” unitară şi necontradictorie (neconflictuală în sine). în timp ce paradigma postmodernă o favorizează. Sesizând problema doar pe jumătate. 188). totuşi. Humboldt trage concluzia că “nu există sinonime exacte” între limbi diferite. 191). p. poate fi şocantă afirmaţia următoare. fie ~f să fie teoreme formale în F. În legătură cu universalitatea / neuniversalitatea regulilor limbilor naturale. Mai curând ele sunt determinate de către interese şi scopuri umane” (apud 6. o filosofie a integrării europene. de genul celui hilbertian. în 1996) au provenit şi din diferenţele dintre două limbaje politice: unul solidar cu o paradigmă culturală nominalistă. pp. căci “Orice clasificare este călăuzită şi dictată de nevoi speciale şi este clar că aceste nevoi variază conform cu condiţiile diferite ale vieţii sociale şi culturale a omului” (idem. În principiu. De pildă.121-122). dar credem ca dificultăţile din negocierile pentru Tratatul de bază româno-ungar (semnat. ea ar fi unică şi uniformă” (ibidem). Pentru mulţi cititori. se mai spune că α este o interpretare (aritmetică) sau semnificaţia intuitivă a lui F. altul – solidar cu “realismul” platonician. Hilbert urmărea să formalizeze complet întreaga matematică clasică. p. care sesizează că substantivele “nu sunt menite să se refere la lucruri substanţiale. Gődel a arătat că nici măcar un sistem formal care formalizează doar aritmetica elementară nu o formalizează complet. va trebui să-şi îndrepte atenţia spre abordările “neriguroase”. Altfel spus. aşa cum este formulată astăzi. apud ibidem). filtrat de tradiţia catolică. există 5-6 mii de termeni folosiţi pentru descrierea unei cămile (cf. de sorginte aristotelică.utile nici pentru construirea unui dialog real între ideologii. denumită şi “teorema incompletitudinii”. 190) sau faptul că un trib din centrul Braziliei are câte un nume pentru fiecare specie de papagali sau de palmieri dar nu are nici un substantiv care să exprime genul “papagal” sau “palmier” (cf. adepţi ai concepţiei “limbajului-oglindă”. Dar nu este. ministrul de externe al Ungariei la acea dată. dialogul degenerează inevitabil într-un “dialog al surzilor”. 12 iulie 1995) că Tratatul de bază cu România stagnează datorită unor “probleme de interpretare”. Laszlo Kovacs. Însuşi proiectul unei Europe unite – democratică. Prezentăm pe scurt principalul rezultat al lui Kurt Gődel (prezentare preluată de la Stepfan Kőrner . Viena – apud 7. care trebuie să surmonteze divizarea culturii politice din Europa în diverse ideologii şi care ar trebui să nu eludeze comandamentul unificării culturale a Europei. Aceasta presupune condiţia ca toate expresiile aritmetice să corespundă expresiilor formale. în cealaltă paradigmă (să-i spunem “nominalistă”). Când la masa tratativelor se întâlnesc cele două paradigme culturale. Concluzia filosofică a acestei teoreme. iar noţiunile ce le corespund nu au sens. fie f. Spunem că F formalizează complet aritmetica elementară cu condiţia ca pentru fiecare propoziţie formală f. acest sistem devine auto-contradictoriu (va conţine în mod fatal un enunţ A şi un enunţ ~A. În Anexa 3 vom vedea – numai în treacăt – că unele categorii mentale. mai pe scurt. afirma într-o declaraţie de presă (“Nepszava”. este imposibilitatea principială a formalizării complete. p. sunt tributare paradigmei platoniciene sau “realiste”. De ce? Pentru că însuşi actul denumirii depinde de un proces de clasificare: “A da un nume unui obiect sau unei acţiuni înseamnă a le subsuma unui anumit concept-clasă. Dacă această subsumare ar fi prescrisă o dată pentru totdeauna de către natura lucrurilor. la entităţi independente care există prin ele însele. nu exprimă aceeaşi intenţie sau acelaşi concept. Atâta timp cât a fost un proiect modern. a se vedea capitolele “Gramatica universală şi actualitatea ei” (1812) a lui Ludwig Heinrich Jakob (10. 81-97) şi “O concepţie structural-semiotică actuală a lingvisticii în unele gramatici generale din secolul al XIX-lea” 13 12 11 10 92 . dl. Hammer-Purgstall. paşnică şi prosperă –. care îl neagă pe primul). aceste categorii nu pot fi gândite. este un proiect postmodern. teorema lui Gődel spune că dacă formalizăm complet un sistem de enunţuri. paradigma clasică blochează unificarea Europei. suficient de expresiv pentru a permite formalizarea aritmeticii în el. Sesizând că termenul grecesc şi cel latinesc pentru “lună”. deşi se referă la acelaşi obiect. Dacă o propoziţie formală F este formalizarea unei propoziţii aritmetice α.

Aşadar. Dar orice clasificare presupune asumarea unor preferinţe axiologice. dar sunt posibile (de pildă. conducând frecvent la elaborarea unor decizii politice inadecvate” (21. acest criteriu înseamnă că o expresie nu are sens fizic dacă nu poate fi testată printr-un mijloc efectiv disponibil. Pe de altă parte. 20. scontându-se pe impunerea automată. Cum nu se puteau adresa intelectualilor care împărtăşeau alte filosofii politice (de regulă. antimarxiste).76). calitate în care a devenit “obiectul unei duble combinaţii filosofice” (idem. Gramsci arată că ea a trebuit să se alieze cu unele tendinţe care îi erau străine pentru a combate rămăşiţele trecutului din cultura maselor. “a căror cultură era de tip medieval” (idem. Adrian-Paul Iliescu vede în descrierea structurală din ştiinţa contemporană o variantă mai slabă a reconstrucţiei axiomatice. “din motive ‘didactice’. poate fi consultat cu folos întregul capitol VIII din cartea lui Grigore Georgiu. pp. din secolele XIII-XIV. 21 20 19 18 17 16 15 14 93 . o serie întreagă de teoreme “de limitare” evidenţiază limitele de obiectivitate ale oricărei clasificări şi ierarhizări ( cf. situaţia “translatorului din junglă” al lui Quine sau chiar a “pisicilor-roboţi” invocate de Kripke). gramaticile universale nu au avut şansa de supravieţuire reală. teoriei axiomatizate din ştiinţele “exacte” îi corespunde limbajul ideal din filosofia “riguroasă” a limbajului. Este foarte instructivă în acest sens analiza pe care o face Antonio Gramsci devierii filosofiei lui Marx. Dacă Hilbert credea că “nu există probleme insolubile”. 68-91). din încercarea filosofilor marxişti de a vorbi pe limba savanţilor naturalişti s-a născut combinaţia dintre marxism şi pozitivism! Iată ce spune un avizat comentator al fenomenului: “Principalul viciu al variantei pozitiviste a marxismului l-a constituit opunerea determinismului economic obiectiv. noua filosofie s-a combinat într-o formă de cultură care de-abia era superioară culturii medii populare (foarte scăzută). p. intitulat “Disputa universalilor în antropologia culturală” (11. poate fi spus clar”.. pasivitate şi resemnare în faţa meandrelor confruntărilor sociale. p. 12). 38-59). “înţelesul propoziţional este metoda de verificare a adevărului ei (“criteriul înţelesului empiric”). Wattanabé: “Toate activitţile intelectuale umane încep prin formularea mentală a claselor de obiecte”. în cartea deja citată a lui Adrian-Paul Iliescu (1. Ca să spunem aşa. nevoile luptei ideologice i-au determinat pe liderii bolşevici să încerce atragerea de partea lor a intelectualităţii.(idem. În “ştiinţa exactă”. dar absolut inadecvată să combată ideologiile claselor culte” (ibidem). 69). Wittgenstein I era convins că “tot ceea ce poate fi spus. scientismul moare dar nu se predă! Situaţiile gândite de “neriguroşi” nu sunt reale. Programul hilbertian urmărea unificarea întregii matematici pe un fundament axiomatic unitar. Pentru o analiză profundă şi detaliată a scientismului. pp. Programul fizicalist (Cercul de la Viena şi tânărul Carnap) se hrănea din speranţa că întreaga cunoaştere va putea fi unificată într-o singură Teorie Adevărată. pp. continuatoare a gramaticilor speculative scolastice. ci experimentează. provocând inerţie. astfel. Ioan Lobiuc constată eşecul istoric al gramaticii universale de tipul celei de la Port-Royal. situaţia “constructorilor” lui Wittgenstein. ele însele aşezate într-o bună tradiţie aristotelică: “Deşi continuate până în veacul nostru. ei s-au adresat oamenilor de ştiinţă. aceşti autori nu descriu. a căror singură filosofie era pozitivismul. deviere pe care o pune pe seama necesităţii ca aceasta să cucerească masele populare din Rusia (“Unele probleme privitoare la studiul filosofiei praxisului”. După ce arată că “filosofia praxisului a fost un moment al filosofiei moderne”. interpretarea pozitivistă a recidivat în cadrul nou al Internaţionalei a III-a. activităţii oamenilor şi. pe care o numeşte “filosofia praxisului”. p. În filosofia limbajului. numai că ei apelează şi la experimentul mental – cu nimic inferior din punct de vedere epistemologic experimentului empiric. După ce a format terenul generării reformismului Internaţionalei a II-a. pe această bază. pp. 323-361). din cauza apriorismului lor vădit. 99-109). 82). efectivă” (idem. a se vedea paragrafele “O scolastică scientistă?” şi “Scientismul ca permanenţă filosofică”. p. 73). De fapt. fatală a necesităţii obiective. identificarea activităţii legilor sociale cu a celor naturale. De asemenea.

Editura Stiinţifică şi Enciclopedică. în volumul Vocaţia familiei în dezvoltarea comunicării interetnice în România. Rudolf Carnap – Semnificaţie şi necesitate. Bucureşti. 9. Wiene. Bucureşti. Editura Dacia. 1994.Identitate. O introducere în filosofia culturii umane. Mircea Flonta . Antonio Gramsci – un marxist contemporan. . 13. Care sunt presupoziţiile celor două tradiţii de cercetare din filosofia limbajului cercetările “riguroase” şi cele “neriguroase”? 2. 1975. De ce opoziţia dintre abordarea “riguroasă” şi abordarea “neriguroasă” a limbajului exprimă o confruntare de idealuri cognitive? Definiţi idealul cognitiv al „neriguroşilor”. Opere alese. Editura Antet. Care dintre teoriile despre limbaj elaborate de Ludwig Wittgenstein credeţi că este mai adecvată unei situaţii de comunicare interculturală? Argumentaţi-vă opţiunea. 12. Brave and World. 1965. 1991. J. Editura Politică. 1966. 14. 1989. Samuel P. Edward Sapir – Language. Ioan Lobiuc – Lingvistică generală. Ludwig Wittgenstein – Philosophical Investigations. 1997. Mit Press. Bucureşti. Bucureşti. Benjamin Lee Whorf – Language. * * – The Scientific Conception of the World (Manifestul Cercului Vienez). John B. Bucureşti. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Adrian-Paul Iliescu – Filosofia limbajului şi limbajul filosofiei. Antonio Gramsci. coordonat de Ana Tucicov-Bogdan. Fundaţia "Armonia". 20. Thomas Kuhn – Structura revoluţiilor stiinţifice. Humanitas. 1985. Radu Florian.“Obstacole în comunicare şi căi de depăşire a acestora”. 15. 1969. New York. 2000. Ernst Cassirer – Eseu despre om. 1953. 5. Editura Albatros.TRIMITERI BIBLIOGRAFICE 1. 1996. Harcourt. Bucureşti. 3. 10. Bucureşti. Introducere în teoria relaţiilor publice. Bucureşti. 6. Bucureşti. Penguin Booke. 2. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Păun – Din spectacolul matematicii. Mass. 1997. 1921. Grigore Georgiu – Naţiune. Humanitas. 1983. 3. 1964. Iaşi. Greimas – Despre sens. 1982 ¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤ Răspundeţi la următoarele întrebări: 1. 7. G. Editura Politică. Bucureşti. Gilbert Ryle – The Concept of Mind. Bucureşti. Cluj. Editura Dacia. Editura Univers. Oxford.Perspectivă filosofică şi raţiune ştiinţifică. Ludwig Wittgenstein – Tractatus Logico-Philosophicus. 18. Riedel. Stephan Kőrner – Introducere în filosofia matematicii. Cambridge.Cultură. * 1973. 16. Editura Institutul European. Editura Diogene. Huntigton – Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale. 11. Thought and Reality.Carell. 4. Cluj-Napoca. Bucureşti. 1972. Dumitru Borţun . Bucureşti. 17. 21. Doru Pop. 1976. Editura Ştiinţifică. 1997. 8. 19.

TEME PENTRU SEMINAR 1. Identificaţi presupoziţiile pe care se bazează metafora “firului roşu” şi cea a “firului de lână” (Ludwig Wittgenstein). Căror abordări ale limbajului corespund cele două metafore? De ce? 95 .

ridică problema condiţiilor de posibilitate ale comunicării. în rolurile lor şi în relaţiile lor sociale” (Images de la culture). de incompetenţa lor comunicaţională (care poate fi determinată de ignoranţă. Formulată în termenii criticismului kantian. de conjuncturi sau de situaţii atipice – stări patologice. BARIERE ÎN COMUNICAREA INTERCULTURALĂ Determinarea concret-istorică a limbajului. evidenţierea barierelor în comunicarea interculturală a pus sub semnul întrebării posibilitatea comunicării în general.). "barierele nu pot fi ridicate"! Legătura dintre comunicarea interculturală şi cea interindividuală devine evidentă din momentul în care înţelegem cultura aşa cum o defineşte Chombart de Lauwe (a se vedea şi nota 4 de la capitolul II). ele vizează orice act de comunicare. încât singura concluzie logică a analizei raţionale pare a fi imposibilitatea principială a comunicării autentice. Căutările noastre în direcţia surmontării acestor bariere vizează. nu numai comunicarea între comunităţi culturale bine determinate. de stări emoţionale. De aceea.V. de reprezentări la care se raportează membrii unei societăţi în comportamentele lor.a. orice individ apare ca purtător al unei culturi (subculturi. nu numai comunicarea instituţionalizată (între guverne sau “între state”. într-un plan mai general.m.d. cum se spune cel mai adesea). iar comunicarea interindividuală – ca una interculturală. de imagini-ghid. Pe de altă parte. aşadar. Din această perspectivă. cu o identitate bine conturată (între comunităţile etnice sau “între popoare”!). inclusiv cea profesională: atât comunicarea profesională . această problemă se poate pune ca întrebare: Putem crede cu îndreptăţire raţională în posibilitatea Comunicării (a comunicării autentice)? Întrebarea este legitimă. de pildă). pentru că cei mai mulţi oameni s-au obişnuit cu gândul că neînţelegerile dintre ei (aşa-zisele “accidente de comunicare”) ţin de incompetenţa lingvistică a vorbitorilor – sau. ca “serie de modele. întrebarea vine de la sine când vedem cum unii teoreticieni ai barierelor culturale ajung la un relativism atât de radical. autenticitatea oricărei comunicări. evidenţiată de cercetările “neriguroase”. sub-subculturi ş. Altfel spus. în munca lor.

Susane K. TEHNICILE DE PROBLEMATIZARE ŞI PARADIGMELE CULTURALE În cartea sa Philosophy in a New Key (1942). în ce constau barierele atât de frecvent invocate. Ideile sunt conştientizate întotdeauna. cât şi comunicarea interprofesională . Iar “tehnica” de formulare a întrebărilor limitează şi hotărăşte căile prin care se oferă răspunsurile – cu alte cuvinte. el oferă un răspuns aparent. de către omul obişnuit . întrebările la care ele răspund – foarte rar. predetermină modul de producţie a ideilor. În concepţia lui Langer. 3-4). o anumită epocă (în limbajul nostru – un anumit “orizont de viaţă”) se caracterizează printr-un anumit mod de a pune problemele – mai precis. Dar dacă cineva răspunde: “Nu a făcut-o nimeni!”. Comunicarea verbală se realizează pe terenul ideilor.internaţională (unde pe primul plan apar diferenţele dintre culturile naţionale). p. iar “tehnica” de formulare a problemelor – aproape niciodată (oricum. Dar să vedem. înseamnă că sar putea vorbi despre un fel de “paranoia” a comunităţilor umane. de cele mai multe ori.niciodată). iar accidentele de comunicare se rezolvă sau se încearcă a fi rezolvate. a concepţiilor despre lume. 1. la acest nivel (!). a ideologiilor. mai întâi. negocieri politice –. inaccesibile prin natura lor simţului comun). Interlocutorii obişnuiţi ajung foarte rar să atace natura întrebărilor (aceasta se întâmplă doar în aşa-numitele “discuţii specializate” – dezbateri ştiinţifice. între manageri şi contabili sau între jurnalişti şi specialiştii în relaţii publice (cazuri în care în prim-plan apar diferenţele dintre subculturile profesionale). printr-o anumită “tehnică” a oamenilor de a formula întrebările cu privire la lumea în care trăiesc. care nu-l satisface pe cel 97 . Să luăm un exemplu construit de Susane Langer (cf. 1.între arhitecţi şi inginerii constructori. Tehnica de formulare a întrebărilor nu este analizată de nimeni (cu excepţia specialiştilor). Dacă lucrurile ar sta aşa. Langer ajungea la concluzia că fiecare sistem simbolic este solidar cu o anumită organizare mentală prin intermediul căreia indivizii îşi înţeleg lumea (1). eternă şi inevitabilă. La întrebarea “Cine a făcut lumea?” se poate răspunde: “Întâmplarea a făcut-o!” sau “Dragostea şi ura au făcut-o!” sau “Dumnezeu a făcut-o!”.

pentru el. 4. dacă într-un anumit orizont de viaţă nu există “tehnica” de problematizare şi organizarea mentală care să conducă la întrebarea “Cine a făcut lumea?”. pentru o anumită raţiune” (1. presupunerile pe care le-a susţinut întotdeauna ca sens comun al noţiunilor şi lucrurilor în general (la fel ca în cazul unui personaj de-al lui Dostoievski. Un alt exemplu. inclusiv teoria “progresului istoric”.). aceste răspunsuri îl pot convinge sau nu pe cel care întreabă. acestuia îi va corespunde un orizont cultural dominat de ateism (vezi şi studiul nostru din 1980. p. În jurul răspunsurilor la această întrebare se constituie concepţii despre lume care presupun unul sau mai mulţi demiurgi (mitologii. oferit tot de Susane Langer. avansate de Langer: 1. el a respins întrebarea. Dar dacă i se va răspunde “Lumea nu a devenit deloc”. “tot ce există a devenit”. Organizarea minţii lui nu îl conduce la întrebarea “Cine a făcut lumea?”. Este evident că într-un orizont de viaţă în care evoluţia istorică are un ritm suficient de lent pentru a nu fi percepută. Desigur. 2. unde am dezvoltat ideea raportului dintre orizontul de viaţă şi organizarea mentală .3). Este de la sine înţeles că. ci îl va percepe ca pe o respingere a întrebării). 3. ne va servi mai bine pentru a evidenţia legătura dintre tehnica de problematizare şi orizontul de viaţă. la “mecanismele” şi “direcţiile” acestuia etc. îl pot satisface mai mult sau mai puţin. În realitate. religii politeiste şi monoteiste). 4). Acest răspuns respinge felul lui de a gândi. Toate sunt tributare unei aceleiaşi “tehnici” de formulare a întrebărilor (a problemelor) şi unei aceleiaşi organizări mentale. care se întreba intrigat: “Dacă Dumnezeu nu există. atunci la ce bun să mai fiu polhovnic?”). “fiecare schimbare trebuie să aibă o finalitate”. întrebarea exprimă o falsă problemă. imaginare. “Cum a devenit lumea aşa cum e astăzi?” este o întrebare căreia i se pot da mai multe răspunsuri (de unde şi numeroasele viziuni asupra evoluţiei universului sau a societăţii umane. Care sunt presupunerile ce dau lumii un sens inteligibil pentru cel care crede că lumea devine? Iată câteva. iar de aici o altă multitudine de teorii cu privire la “forţele motrice” ale progresului. el nu-l va considera un “răspuns”. simbolice) 1 . “totul are o cauză”. ele vor diferi de la o epocă la alta şi de la o cultură la alta în funcţie de alte “tehnici” de problematizare a lumii şi de alte organizări mentale (intelectuale. oamenii vor trăi într-o lume care “nu devine” 98 .care întreabă. orientarea minţii sale. el va fi deranjat şi va respinge răspunsul (de fapt. “lumea este un lucru şi trebuie să fi fost făcută de cineva dintr-un anumit material originar.

Este evident că între interlocutori ce nu împărtăşesc aceeaşi organizare mentală. această stare de lucruri nu poate decât să inspire un adânc “scepticism comunicaţional”. ca manipulare sau ca dresaj. mai puţin legitimă. ci însuşi limbajului. În ce constau aceste limite. Concluzia ce pare să se impună este imposibilitatea de principiu a comunicării. b) în ciuda existenţei unui vocabular comun. o degradare a stării ideale (cum apare în concepţia lui Aristotel despre mişcarea fizică) 2 . cum acţionează ele şi în ce condiţii pot fi depăşite? Iată întrebări la care va trebui să răspundem dacă vrem să găsim un răspuns raţional la întrebarea fundamentală: Este posibilă comunicarea? O bună călăuză pentru a intra în studierea acestor mecanisme va fi conceptul de “paradigmă culturală”. à la Rousseau. El a intrat în aceste domenii pe 99 . în sensul de modificare a modului de gândire al interlocutorului – modificare conştientizată şi asumată de acesta.(cazul satului “atemporal” descris de Blaga). atât în filosofia socială. o astfel de comunicare nu este posibilă. ca sursă de alienare. respingerea întrebărilor sale. adică aşa cum a fost practicată adesea în epoca modernă Îndoiala cu privire la posibilitatea de principiu a unei autentice comunicări interculturale s-a născut în urma evidenţierii unor limite obiective ale capacităţii limbajului de a funcţiona ca monedă universală (în accepţiunea “şcolii proces”). cât şi în antropologie. După cum într-un orizont de viaţă în care aceeaşi evoluţie aduce mai mult rău decât bine sau care este asociat cu un orizont cultural ce conţine mitul Vârstei de Aur. repausul va fi considerat “starea naturală”. care fac din comunicare fie un act imposibil. Altfel. şi poate fi practicată în scopuri antidemocratice şi antiumaniste. fie un act incomplet. Or. pentru celălalt. psihologie şi sociologie 4 . de la această stare “de drept”. Chiar şi pentru cineva care crede cu tărie în “perfectibilitatea nelimitată a fiinţei umane”. Important pentru tema noastră este să vedem în ce măsură este posibilă comunicarea ca transfer de idei conştientizat 3 . deoarece: a) orice răspuns formulat de unul dintre interlocutori va însemna. Faptul este dezolant în măsura în care aceste limite nu aparţin interlocutorilor. comunicarea poate fi gândită doar ca un “proces” unidirecţional. acest sens este singurul care ne interesează din perspectiva comunicării între culturi şi/sau ideologii. folosit tot mai mult în ultimele patru decenii. iar mişcarea – o simplă abatere. nu există un limbaj comun. ele derivând din natura cunoaşterii.

calea “translaţiei de concepte”, fiind împrumutat din filosofia ştiinţei, unde a fost impus de filosoful american Thomas S. Kuhn ∗ . El a sesizat că teoriile despre natura ştiinţei şi scopul cercetării în ştiinţele naturii nu sunt concordante cu practica ştiinţifică, aşa cum rezultă ea din istoria ştiinţei. În practică, spune el, comportarea oamenilor de ştiinţă se abate de la canoanele care definesc ştiinţificitatea şi chiar raţionalitatea (canoane pe care le întâlnim atât în filosofia ştiinţei, cât şi în mentalitatea curentă). Pozitiviştii, şi chiar K. Popper (adversar al emipirismului logic), considerau că ştiinţa se deosebeşte de speculaţie prin testare – fie ca o confirmare a teoriei (Carnap), fie ca o infirmare (“falsifiere”) a acesteia (Popper). Pentru ei, în caracterizarea naturii şi dinamicii ştiinţei conceptul central este cel de “teorie ştiinţifică”, iar criteriul de departajare ştiinţă/nonştiinţă este testabilitatea. Pentru Kuhn, conceptul central este cel de paradigmă, iar criteriul este rezolvarea de probleme. Paradigmele sunt modele de practică ştiinţifică ce pot fi întâlnite în lucrările ştiinţifice clasice şi, mai ales, în manuale şi tratate; ele stau la baza instrucţiei unui grup disciplinar (fizicieni, chimişti etc.). Pe baza lor, cel care se instruieşte învaţă să formuleze şi să rezolve noi probleme. Paradigmele sunt, deci, “realizări ştiinţifice exemplare care, pentru o perioadă, oferă probleme şi soluţii model unei comunităţi de practicieni” (16, p. 14). Spre deosebire de cunoaşterea cuprinsă în enunţurile abstracte ale teoriei şi în regulile metodologice generale, cunoaşterea cuprinsă în paradigme este o cunoaştere tacită. Paradigmele ghidează pe membrii grupului ştiinţific în rezolvarea unor probleme noi, fără ca ei să conştientizeze paradigma pas cu pas. Ei o aplică – uneori, chiar creator – , dar fără a putea vorbi despre ea prin formulări generale. Din caracterul quasi-conştientizat al paradigmelor rezultă caracterul colectiv al acestora. Deşi constituirea unei paradigme este legată de obicei de numele unui mare gânditor (Ptolomeu, Newton, Franklin sau Einstein), ea nu este niciodată opera unui singur om. Faptul că membrii grupului disciplinar au în comun o paradigmă explică faptul că ei comunică aproape deplin şi fără dificultăţi majore; de asemenea, el explică
∗ Profesor de istoria şi filosofia ştiinţei la Princeton University, Thomas S. Kuhn şi-a dobândit notorietatea mondială în urma publicării cărţii The Structure of Scientific Revolutions (1962), căreia i s-a dedicat Colocviul international de filosofie a ştiinţei din 1965 (Londra). Dupa apariţia lucrării, filosofii ştiinţei s-au împărţit în două tabere: “kuhnieni” si “antikuhnieni” (de fapt, popperieni). Prima versiune în limba română a acestei cărţi celebre a apărut în 1976, cu un consistent studiu introductiv scris de filosoful român Mircea Flonta (16). Trimiterile din acest curs se vor face la ediţia din 1976.

100

unanimitatea judecăţilor profesionale. Acest lucru nu se întâmplă, însă, cu cercetătorii care împărtăşesc paradigme diferite, fiindcă paradigmele sunt incomensurabile (nu pot fi comparate, deoarece nu există o “unitate de măsură” comună) 5 . Incomensurabilitatea paradigmelor provine din următoarele: i) ele implică presupoziţii incompatibile cu privire la entităţile de bază ale domeniului studiat şi la comportarea acestora; ii) ele presupun criterii diferite de delimitare a problemelor “reale” şi a soluţiilor “legitime”; iii) observaţiile pe care cercetătorii le efectuează asupra aceleiaşi realităţi sunt şi ele incomensurabile. Cum se explică incomensurabilitatea observaţiilor? Deşi privesc “în aceeaşi direcţie şi din acelaşi punct” (Kuhn), deşi constituţia aparatului senzorial este aceeaşi, cercetătorii vor percepe lucruri diferite. Aceasta se întâmplă datorită cunoaşterii tacite cuprinse în paradigme; ea se interpune pe circuitul stimul–percepţie 6 . Apare, astfel, o “ruptură de comunicaţie” (Kuhn); adepţii unei paradigme nu-i pot convinge pe adepţii paradigmei concurente de superioritatea punctului lor de vedere, şi nici nu vor putea înţelege şi accepta punctul de vedere al celorlalţi. Argumentele celor două părţi vor fi circulare (ele pot fi înţelese şi acceptate doar de cercetătorii care deja lucrează în aceeaşi paradigmă) 7 . Compararea şi evaluarea a două paradigme rivale pe baza unor criterii logice sau a unui stoc de date observaţionale invariante nu este posibilă. Kuhn respinge presupunerea că ar exista criterii de apreciere a paradigmelor independente de adoptarea unei paradigme (presupunere specifică pozitivismului, dar şi altor variante de filosofie a ştiinţei). Astfel de criterii, spune Kuhn, sunt “invenţii ale filosofilor”, care se raportează la o istorie ideală a ştiinţei, adică la o istorie re-construită. Confuzia dintre istoria reală şi istoria ideală este întreţinută de manuale, care tratează istoria ştiinţei din perspectiva ultimei paradigme: toate celelalte paradigme nu au avut alt rol decât de a pregăti, “treaptă cu treaptă”, apariţia paradigmei actuale, care le este superioară din moment ce le înţelege limitele şi le poate explica. Propagată în şcoli, această confuzie întreţine iluzia că ar exista un punct de vedere privilegiat, din care pot fi comparate, evaluate şi ierarhizate paradigmele. Dacă oamenii care “locuiesc” (sau sunt “locuiţi” de) paradigme diferite vorbesc “limbi” diferite, iar un limbaj neutru nu există, se pune întrebarea: Cum se poate “migra”

101

dintr-o paradigmă în alta? În nici un caz prin demonstraţie logică – spune Kuhn – şi nici prin recurs la “experienţă”. “Tocmai pentru că este o tranziţie între incomensurabile, trecerea de la o paradigmă la alta rivală nu poate fi făcută pas cu pas, constrânsă de logică sau de o experienţă neutră” (16, p. 195). Dar, atunci, cum? Prin convertire! Termenul, folosit de obicei pentru a desemna mutaţii bruşte în credinţele religioase, este folosit de Kuhn pentru a sugera caracterul non-raţional al adoptării unei paradigme. Teoria lui Kuhn îngroapă definitiv idealul hilbertian al reconstrucţiei raţionale a ştiinţei, al comunicării depline prin intermediul unui limbaj universal, precum şi ideea progresului în obiectivitate ca apropiere de un Adevăr pre-existent, prin intermediul unul Limbaj Ideal. Această teorie pune în evidenţă relativitatea oricărei comunicări, care provine nu din “incompetenţa comunicaţională” a interlocutorilor, ci din însăşi natura limbajului şi a cunoaşterii. Am prezentat-o cât mai succint posibil şi în varianta ei cea mai tare, pe care o găsim în Structura revoluţiilor (1962), fără să introducem amendamentele pe care însuşi Kuhn le aduce în “Postscriptum” din 1968, cuprins de ediţia românească (vezi 16), precum şi în Tensiunea esenţială (20, pp. 334-359). După 1965 (când i s-a dedicat Colocviul internaţional de filosofie a ştiinţei de la Londra), teoria lui Kuhm a devenit atât de cunoscută, încât prezentarea ei, chiar şi succintă, pare superfluă. Am făcut-o, însă, pentru a se vedea cât de legitim din punct de vedere metodologic este transferul conceptului de paradigmă disciplinară în analiza comunicării interculturale 8 . Este suficient să înlocuim conceptul lui Kuhn cu cel de “paradigmă culturală” pentru a ne da seama că limitele comunicării între oamenii de ştiinţă sunt valabile pentru comunicarea dintre orice grupuri umane – din moment ce orice grup poate fi considerat o comunitate culturală sau sub-culturală (comunităţi etnice, clase sociale, bresle perofesionale, partide politice etc.). Este suficient să existe două paradigme rivale (altfel spus, concurente pentru acelaşi domeniu al realului), pentru ca în comunicare să apară obstacole. Vom defini paradigma culturală ca o constelaţie de valori, credinţe şi metode (inclusiv “tehnici” de problematizare) împărtăşite la un moment dat de membrii unei comunităţi. În momentul imediat următor, vom constata că rămân valabile toate observaţiile lui Kuhn cu referire la “grupurile disciplinare”:

102

i) partizanii unor paradigme rivale vorbesc despre lucruri diferite, chiar când privesc “din acelaşi punct” şi “în aceeaşi direcţie”; ii) competiţia dintre paradigmele rivale nu se rezolvă prin argumente sau prin apelul la “fapte”; iii) adepţii paradigmelor rivale sunt în dezacord cu privire la “problemele cu adevărat importante”; iv) comunicarea dintre ei este întotdeauna parţială; v) adepţii paradigmelor rivale se află în lumi diferite9 (ei văd lucruri diferite, aflate în corelaţii diferite); vi) comunicarea deplină e posibilă doar în cadrul aceleiaşi paradigme; vii) trecerea de la o paradigmă la alta poate avea loc din diverse motive, care nu au legătură cu demonstraţia logică sau cu “dovezile” empirice. Acest nivel ridicat al “scepticismului comunicaţional”, asupra căruia, totuşi, Kuhn va reveni ulterior (20), poate fi depăşit cu ajutorul conceptului de “referenţial”, elaborat de filosoful elveţian Ferdinand Gonseth (tratat în capitolul V al cursului nostru). In capitolul VI vom vedea că acest concept conţine indicii preţioase despre direcţiile în care ar putea fi surmontate obstacolele în comunicarea interculturală şi, mai ales, interideologică. Tot în capitolul VI va fi tratată teoria lui Fred Casmir despre “a treia cultură”, pe care o considerăm o cale suficient de realistă pentru a fi luată în discuţie. Dar să vedem, deocamdată, care ar fi şansele de schimbare a paradigmelor culturale în istoria unei comunităţi. În viziunea noastră, fără o înţelegere corectă a acestor şanse nu se poate vorbi consistent despre modernizarea societăţii româneşti – principala temă a discursului public din ultimii ani (în ciuda faptului că sintagma “modernizare” este substituită cu cea de “integrare europeană”, această temă îşi subordonează toate celelalte teme semnificative). Să vedem, aşadar, ce presupune o “revoluţie paradigmatică” şi ce rol ar putea reveni într-o astfel de “revoluţie” specialiştilor în comunicare socială.

103

de paradigme “adverse”. a eticii şi a religiei. de gânditorul francez Edgard Morin. Prin radicalitatea şi universalitatea ei. în Paradigma pierdută: natura umană (21) precum şi de M. d) tipul morfogenetic. acele practici discursive ce dau naştere figurilor epistemologice. p. care corespund unor moduri diferite de percepţie. ca o reţea de paradigme. dar se poate constata existenţa unor paradigme dominante şi a unora dominate 11 . “intolerante” etc. de cauzalitate şi de logică: a) tipul omogenizant/clasificator/ierarhic. Dar în “societăţile deschise” 10 . o “mare paradigmă” controlează atât teoriile şi raţionamentele. o cultură se prezintă ca un “joc al paradigmelor”. ştiinţelor şi sistemelor virtual formulate [ale cunoaşterii]” (23. Dacă la Morin întâlnim acelaşi radicalism ca la Foucault. Foucault postulează unicitatea epistemei în cadrul unei culturi. a esteticii. în “Paradigmologia şi aplicaţiile sale în comunicarea inter-disciplinară. Morin vorbeşte de paradigme “mari” şi “mici”. La Edgar Morin. gândesc şi acţionează potrivit paradigmei pe care cultura lor a înscris-o în ei. în consonanţă cu marile tendinţe ale ştiinţei şi filosofiei. Ea controlează însăşi epistemologia care controlează teoria. la un moment dat. Fiecare dintre tipurile de mai sus dă naştere unui “peisaj mental” (mindscape). care colorează orice creaţie din sfera cunoaşterii. Maruyana. 104 . b) tipul atomist. concepţia lui Maruyana se aseamănă cu aceea a lui Michel Foucault. Nu se poate vorbi de o “paradigmă unificatoare”. inter-profesională şi inter-culturală” (22). c) tipul homeostatic. IMUNITATEA PARADIGMELOR ŞI REVOLUŢIILE PARADIGMATICE Ideea de “paradigmă” a fost dezvoltată. în schimb acesta nu va postula unicitatea unei anumite paradigme într-o cultură (într-o epocă sau într-o comunitate).2. chiar şi practica la care trimite teoria. în studiul culturii şi civilizaţiei. sub-paradigme şi meta-paradigme. care vorbeşte de episteme ca despre condiţiile de posibilitate ale câmpului cognitiv accesibil unei culturi: “ansamblul de relaţii care unesc. cât şi câmpul cognitiv (intelectual şi cultural) în care se formează teoriile şi raţionamentele. Maruyana defineşte patru tipuri epistemologice. 250). Indivizii unei comunităţi cunosc.

de profunzime. întreaga organizare socială. 1991). complementaritate. Paradigma nu e nici rezultatul – în plan simbolic şi ideal – al realităţilor sociale (materiale). produce evidenţă (generează manifestări observabile). paradigmele diferă ca extensiune şi comprehensiune. nici o “idee dominantă” care ar comanda. La Méthode (Les Idées. implicaţie cooperantă. deci după criteriile nivelului de generalitate şi. 7) este intraductibilă şi incomunicabilă pentru alte paradigme. precum şi după principiul de excluziune (exclude datele. Deşi sunt “globale”. pot deveni “obiect al atacului”). leur moeurs. juxtapunere. ea există doar prin manifestările sale). 4) deşi se autoocultează. enunţurile şi ideile din alte paradigme. 9) este globală (generează o viziune asupra lumii. pp. nu poate fi atacată decât indirect: pot fi atacate doar concepţiile şi teoriile pe care le subîntinde şi care. iar schimbarea ei antrenează o schimbare de univers. Morin atribuie paradigmei următoarele 10 trăsături (apud 9. “Instanţa paradigmatică leagă într-un nod gordian organizarea primordială a cognitivului şi organizarea primordială a socialului. Ea organizează 105 . 8) este recursivă (este legată recursiv de discursurile şi sistemele pe care le generează). Editions du Seuil. trecerea într-o altă “lume”). respectiv. 5) este co-generatoare a sentimentului de realitate. între care se pot stabili mai multe genuri de relaţii: ignorare mutuală. Noutatea cu adevărat importantă pe care Morin o aduce prin modul în care construieşte conceptul de paradigmă este depăşirea opoziţiei “materialism–idealism”. leur organization. 10) este inatacabilă direct (fiind invizibilă şi invulnerabilă. indiferenţă mutuală. intoleranţă. În sânul unei culturi pot exista mai multe paradigme. Leur habitat. paradigmele nu sunt şi universale. fiind verbalizate. 3) este invizibilă (fiind întotdeauna virtuală.Dar ce înţelege Edgar Morin prin “paradigmă”? În volumul 4 al monumentalei sale lucrări. leur vie. ea singură. 2) funcţionează după principiul autorităţii axiomatice (se legitimează retroactiv prin axioma pe care a generat-o). În concepţia lui Edgar Morin. 6) este invulnerabilă (pe termen scurt şi mediu). antagonism. 34-36): 1) este nefalsificabilă din punct de vedere empiric. concurenţă. precum şi problemele pe care nu le recunoaşte). După Morin.

face parte din el în acest sens. du Seuil. Explicitând pasajul de mai sus. cit. p. în cea mai “reavănă” zonă a gândirii contemporane. O astfel de revoluţie modifică nucleele organizatoare ale societăţii. mitologiilor sunt întotdeauna fizici. 41). adică materiali” (9. Procesul fenomenal este indispensdabil procesului generator. cu conceptul de paradigmă. nu trebuie să substanţializăm. paradigma nu este fetişizată. procesele care concură la schimbarea unei paradigme (cauze. reificăm paradigma” (Les Idées…. lumea gândirii şi lumea gândită. Viziunea şi conceptul lui Morin au nu numai meritul de a ne plasa. p. Ed. implicaţii). Vasile Tonoiu leagă ideile din volumul 4 al Metodei de unele definiţii pe care Morin le propusese în volumul 2 (La Vie de la Vie. în termeni practici.. individuale. “O revoluţie paradigmatică – scrie Vasile Tonoiu – minează însăşi structura sistemului de gândire. noosferei. ale culturii. Într-o astfel de viziune. evidenţele empirice şi logice. civilizaţiei. Ed. p. ale ideilor” (Les idées…. deci imaterială. biologici. 36-47): “Dacă gândim paradigma prin conceptul-metaforă de nucleu organizaţional. existenţa. cerebrali. 1980. 231 – apud 9). du Seuil.organizarea computaţiilor care organizează diferitele sfere (psihosferă. pp. sociale. 40). în acelaşi sens. Edgar Morin: “Orice generativitate are nevoie să fie regenerată de ceea ce generează. nooosferă). dimpotrivă. Deschide o nouă problematizare. ci şi pe acela de a ne indica. individuale. trebuie să ţinem seama că în volumele al doilea şi al treilea din Metodă (…) Morin consideră că nucleul materialităţii oricărei organizări vii. p. regulile şi normele fundamentale până atunci necontestate” (idem. inaccesibilă vechii paradigme. culturii. esenţializăm. Cu alte cuvinte. 155-166) şi în volumul 3 (La Connaissance de la Connaissance. formele. sociale este de natură computaţională. acţiunii şi existenţei umane. configuraţiile şi ierarhiile conceptuale recunoscute. dar că operatorii tuturor computaţiilor vii. 230 – apud 9). Ea stabileşte şi menţine interacţiile tari ce dau unitate nucleului care controlează dimensiunile diverse ale organizării sociale. ed. sociosferă. astfel încât generatul devine co-generator. Ea transformă modul de gândire. care se propagă în cele mai diverse câmpuri ale cunoaşterii. mecanisme. ca şi operatorii tuturor gândurilor. după cum. natura şi funcţionarea sa sunt percepute în contextul mai larg al viului: dependenţa oricărui principiu generativ de realitatea fenomenală pe care o generează şi de care are nevoie pentru propria lui regenerare (cazul relaţiei fenotip–genotip) 12 . ideologiilor. 106 . adică la ceea ce el numeşte “revoluţie paradigmatică”. pp. 1986. procesul generator face parte din procesul fenomenal.

p. 236 – apud 9). cit. el integrează cunoaşterea umană în fenomenul mai larg al Vieţii. 47). culturale. Impunerea în lumea de azi a noii paradigme (“a complexităţii”) presupune asimilarea ei în ansamblul vieţii individuale şi sociale. adică tocmai a regulilor generate de “nucleul” unei paradigme. Dimpotrivă. Pentru el. Ideea cea mai simplă angajează.. p.Vorbind despre revoluţia copernicană. Morin scrie: “este atât de profund înrădăcinată în realitatea socială-culturală-noologică-psihică. Transformarea unei paradigme nu poate fi. recursivă şi holografică între aceste instanţe cogeneratoare ale cunoaşterii” (Les Idées. aşa s-a născut lumea: în condiţii logice imposibile…” (Les Idées. “e vorba de sporirea competenţei umane. orice cunoaştere se înscrie într-o constelaţie de factori biocerebrali. cele două hipercomplexităţi: bioantropologică şi socioculturală. Dar aşa s-a născut viaţa. El presupune transformarea regulilor de transformare. p. grupuri umane. concurentă. 20 – apud 9). ed. al activităţii demonstrative sau pedagogice. socioculturali şi istorici. în întreaga cultură şi civilizaţie. căci orice logică este pre-definită în cadrul unei paradigme: “Fiecare adevărată revoluţie paradigmatică se efectuează în condiţii logice imposibile. În opinia lui Vasile Tonoiu. conjunct. doar obiectivul “luptei de idei”. de înţelegerea reciprocă între indivizi. Citatul de mai sus ne dovedeşte că analogiile biologiste folosite de Morin nu înseamnă biologism (explicarea socialului şi noologicului prin biologic) 13 . Morin vede revoluţia paradigmatică similară cu cladogeneza (reorganizarea generală a structurilor organizatorice ale fiinţei vii. care ele însele nu se pot înfăptui decât cu concursul unei transformări paradigmatice” (Les Idées… ed. înţelegând-o ca parte a unui “întreg autentic”. societăţi şi culturi. antagonistă. Prin această analogie. încât condiţiile distrugerii şi înlocuirii sale necesită mari transformări sociale. căci acest proces este atât de complex încât nu poate fi gândit în termenii unei paradigme deja existente. p. el ne atrage atenţia că procesul de înlocuire a unei paradigme de către alta nu poate fi un proces conştient. 234 – apud 9). 107 . pe care Morin chiar o propune în Metoda sa: paradigma complexităţii. Complexitatea cunoaşterii umane poate fi descrisă prin “relaţia simultan–complementară. şi nici măcar un proces “logic”. Dar o astfel de înţelegere. cit. cit. de comunicare şi dialog. aşadar. ed. adică simplificatoare” (9. precum şi înţelegerea acestei înţelegeri presupun plasarea într-o nouă paradigmă.. fără a suprima diferenţa şi alteritatea prin asimilare reductivă. din care se naşte o nouă ramură filetică).

ele sunt posibile datorită revoluţiei paradigmatice. o astfel de revoluţie paradigmatică. constatăm că paradigma noastră culturală (iudeo-creştină) şi-a atins „graniţele naturale”. dar nu pentru a le coloniza şi a le schimba după chipul şi asemănarea noastră. Pe de o parte. Ceea ce presupune un nou tip de competenţă şi un nou tip de responsabilitate. 108 . ci pentru a construi „poduri”. iar “forţele progresiste” nu vor mai fi cele care “înţeleg sensul progresului şi se pun în slujba acestuia”.În opinia noastră. ele vor acţiona în cadrele noii paradigme “complementar-holiste”. de pildă. Dar de această dată. La trecerea din veacul al XX-lea în cel de-al XXI-lea. iar etica lor va fi una a empatiei şi a cooperării: o “etică a grijii” (ethic of care) 14 . Dacă vor exista astfel de “forţe progresiste”. cum este. Avem datoria să le cunoaştem şi să le înţelegem. guvernate de alte semiotici. “forţele progresiste” postistorice (dacă vor exista şi care vor fi ele!) vor fi cele care vor inventa şi vor crea noile direcţii ale evoluţiei istorice. civilizaţia europeană (inclusiv cele de sorginte europeană) traversează. în mod “fatal”. conceptele lor organizatoare vor fi cele de cunoaştere-comunicare şi de relaţie. Ea este solidară cu procese de o noutate mai mică sau mai mare. “progresul” nu se va mai realiza de la sine. unificarea europeană. Dimpotrivă. pe care istoria de până acum nu le-a cunoscut. acestea o fac posibilă. în prezent. dincolo de care se întind alte „continente” culturale. Numai în acest context de “transformare a regulilor de transformare” ne putem simţi îndreptăţiţi să gândim posibilitatea unei culturi europene unificate. căci astăzi nu ne mai putem imagina o revoluţie paradigmatică “locală” sau “secvenţială”. Posibilitatea apare. însă. pe de altă parte. la nivel global (planetar).

(1988). în 1978. p. Suntem constrânşi să considerăm comunicarea reală ca transfer conştientizat. Iată cum surprinde Karl Popper concepţia lui Platon despre mişcare: “Formele sau Ideile perfecte şi bune sunt anterioare cópiilor. 279-292). Dacă s-ar putea calcula “randamentul” comunicării interculturale univoce. prin intermediul modei. Concepte integrative. cât şi în sens cultural – uneori. prin care înţelege “moduri de gândire. Pentru cei interesaţi de studierea barierele din comunicarea interculturală în vederea ameliorării culturii organizaţionale este de un real folos consultarea capitolului “Interpretarea programelor mentale” (idem. publicitatea comercială sau comunicarea educaţională din primii ani ai instrucţiei şcolare). Desigur. de cele mai multe ori acesta ar avea o valoare negativă (subunitară)! În literatura filosofică din ţara noastră. Nu credem că imitarea unor modele culturale provenite din altă cultură. atunci schimbarea nu poate fi decât o mişcare de îndepărtare de la ceea ce este perfect şi bun. deci suntem obligaţi să le gândim ca forme de transfer conştientizat. simţire sau acţiune” care au fost “întipărite în mintea unei persoane” (2. ineficienţa socială a acestui gen de preluare neconştientizată (necritică) iese la iveală şi nu vor întârzia nici reacţiile împotriva acestei ineficienţe. Lucian Blaga. 7. de valori şi atitudini şi chiar de comportamente). dar creează probleme mai multe şi mai grave decât problemele pe care ar fi trebuit să le rezolve. Căci dacă punctul de plecare al oricărei schimbări este perfect şi bun. şi ideologic. pp. O abordare epistemologică (1980). aproape din primele lucrări pe această temă. Venind dinspre epistemologie şi filosofia ştiinţei. ea este orientată negreşit spre ceea ce e imperfect şi rău. unde sunt importate. Angela Botez realizează un excurs în istoria gândirii europene. cum avea intelectului transcendental al lui Kant: “Sursele unor programe mentale individuale provin din mediile sociale în care cineva a crescut şi a câştigat experienţă de viaţă.NOTE Într-un mod similar. (. nici “agresiunea” culturală şi nici reacţiile violente împotriva “agresorilor” nu reprezintă forme de comunicare interculturală eficientă. cercetător la Institute for Research on Intercultural Cooperation (IRIC). adică “tehnic”. Cunoaştere şi creaţie – coord. nici “exportul”. O astfel de comunicare nu numai că nu-şi atinge scopurile (nu este eficace). În cartea sa cea mai recentă. printre care şi cel de paradigmă – atât în sensul practicii ştiinţifice. Dar când vorbim de comunicare interculturală sau de comunicare interideologică. localizează “infrastructura” unei culturi în aşa-numitele programe mentale. slab conştientizată de receptor (propaganda politică. Lucrările de după 1990. nici “importul” de cultură. gândeşte culturile şi Geert Hofstede.. şi continuată de acelaşi autor cu importante apariţii în 1989. o nouă abordare a comunicării interculturale şi interideologice a fost iniţiată la noi de Vasile Tonoiu. Mai devreme sau mai târziu. publicată în 1998 (12). Hofstede o numeşte “cultură secundară ” şi o defineşte ca “programare colectivă a gândirii care distinge membrii unui grup (sau categorie de oameni) de un altul” (idem. reacţii care îmbracă aproape peste tot forma unor atitudini antioccidentale. lucrurilor sensibile. Când gândeşte cultura ca “software mental”. programele mentale nu au nimic misterios. suntem constrânşi să acceptăm exigenţa biunivocităţii. idei şi conduite occidentale (atunci când nu sunt importate ideologii şi instituţii) reprezintă o ilustrare a comunicării interculturale reale (ca transfer bidirecţional de idei. prin 4 3 2 1 109 . p.. Revoluţie şi creaţie (1983). 10 şi 11). Astfel. spre corupţie” (4. dar o deschide. Angela Botez tematizează în literatura noastră ideea de paradigmă disciplinară. 9). 20). conceptul de paradigmă culturală are o carieră destul de lungă. spre ideea de paradigmă culturală: Dialectica creşterii ştiinţei.) Progamele mentale variază tot atât de mult ca şi mediile sociale în care ele sunt dobândite” (ibidem). 1995 şi de două ori în 1997 (6. Această concepţie este folosită în evaluarea tendinţei generale şi a direcţiei principale a tuturor schimbărilor din lumea lucrurilor sensibile. majoritatea apărute în publicaţii periodice. căci conştientizarea transferului este o condiţie sine qua non pentru biunivocitatea acestuia. în sens larg (vezi. 51). mai ales. există şi comunicare univocă. În accepţiunea pe care o dăm noi comunicării reale. Metamorfoze actuale în filosofia ştiinţei – coord. Software of the mind. Deşi funcţionează ca un “subsol tehnic” al culturilor. în cartea sa Cultures and Organizations. sunt dominate de câteva “concepte integrative”. cum se întâmplă adesea în ţările lumii a teia. Autorul olandez. el intrând în limbajul ştiinţelor sociale şi al filosofiei româneşti aproape concomitent cu impunerea lui pe plan internaţional. 8. 21). apărută la Londra în 1991 şi tradusă în româneşte cinci ani mai târziu (2). (1987). fiind oarecum primogenitorii sau punctele de plecare ale tuturor schimbărilor din lumea supusă schimbării. p. cu volumul Dialectică şi relativism (5).

cât şi în aceea de instrument euristic. Grigore Georgiu abordează problema identităţii naţionale într-un volum apărut în 1997: Naţiune. pe baza principiului complementarităţii şi al nonseparabilităţii (pentru înţelegerea acestor viziuni şi principii. Bădescu face o conexiune cauzală între paradigma disciplinară (în sensul de la Kuhn) şi paradigma culturală. pentru secolul ce s-a încheiat putem vorbi de o “paradigmă de tranziţie” (12. S. 5 110 . p. p. Cu privire la acest aspect al teoriei lui Kuhn. aşa cum s-a observat de mult şi cum au reafirmat Th. “Natura şi dinamica ştiinţei în concepţia lui Th. multiparadigmatică. o ştiinţă monoparadigmatică. Grigore Georgiu va beneficia de noua paradigmă pentru a denunţa obstacolele epistemologice care au grevat teoriile specificului naţional . în capitolele VII şi IX. În viziunea autoarei. 25-37). Pe de altă parte. modernitate şi contemporaneitate – pe care o împarte în “secolul XX” şi “postmodernism”). Ritzer şi alţii. ca “o sinteză cu totul originală. enunţurile lor sunt valide în sau pentru contexte istorice determinate” (idem. respectiv “Sfârşitul universalităţii şi afirmarea noii paradigme”. ci. p. la autori din generaţia de mijloc. intitulate semnificativ “Paradigma clasică a raportului unitate–diversitate”. p. Kuhn. vezi captolul VII al cursului. intitulat “Culturi şi paradigme” (idem. p. Idealuri sociale şi realităţi naţionale (14). vezi Mircea Flonta. În capitolul intitulat “Teorie şi paradigmă. Regretatul sociolog (teoretician şi istoric al sociologiei cu un larg orizont filosofic şi cu un excepţional antrenament epistemologic) avansa o teză revoluţionară în climatul intelectual românesc de la sfârşitul anilor ‘80: “Punctul nostru de vedere este că ideologiile nu pot fi şi nu sunt nici astăzi separate de concepţiile despre societate. Ungureanu trecea la re-definirea criteriilor de ştiinţificitate pentru perimetrul cunoaşterii sociale: “sociologia. ca disciplină aparţinând ştiinţelor sociale sau ale culturii. pp. nu este şi nu poate fi. În concluzie. Această abordare – evident antipozitivistă – i-a permis să sesizeze că scopurile constitutive ale sociologiei româneşti au fost legate de “tensiunea dintre idealurile sociale (…) şi realităţile istorice naţionale” (idem. pp. conceperea raportului universal-specific ca opoziţie exterioară şi dihotomică. ci ca una “comprehensivă” (idem. aceea dintre pozitivism şi mesianismul naţional” (idem. 52-88). ceea ce explică faptul că sociologia românească s-a născut nu ca o sociologie “raţional-explicativă” (ca în Occident). Ion Ungureanu face. ca o ştiinţă a naţiunii în constituire şi în ‘tensiune’ cu forma generală a societăţii capitaliste moderne occidentale” (idem. Ion Ungureanu afirma că “sociologia s-a născut în România relativ independent de geneza sociologiei occidentale. 30-31).prisma limbajului conceptual al fiecărei epoci (antichitate. Împotriva celor care încercau să “citească” istoria sociologiei româneşti cu ochelari occidentali. Cultură. pp. care aparţine lui Valentin Mureşan şi care poate fi găsită în Evoluţie şi progres în ştiinţă. Odată stabilit raportul dintre ideologie şi ştiinţa sociologică. intitulat “Este incomensurabilitatea o iluzie?” (17. (…) Sociologia şi cele mai multe ştiinţe sociale sunt ştiinţe contextuale. Bineînţeles. Sincronism şi protocronism” (13. 30). 31). studiu introductiv la prima ediţie românească a Structurii…(16. raport pe care îl va re-elabora epistemologic într-o viziune holistică şi holografică. G. autorul consideră că aşa cum “orice ciclu al cunoaşterii ştiinţifice porneşte cu elaborarea unor probleme ştiinţifice”. 17]. pp. paradigmele sunt definite drept “cod logic al culturilor” şi li se analizează “fundaţia existenţială”. Astfel. Kuhn”. 238-278). paragraful 2). 70-74). “nucleul dur” sau “periferiile insuregnte”. 31). pp. este normal ca “orice nouă serie istorică să implice totodată o relansare a ‘ciclului cunoaşterii ştiinţifice’. lucrarea lui Grigore Georgiu se apropie mult de cursul nostru. 5-35. de teoriile sociologice şi de ştiinţa sociologică” [14. paragraful 2. Unul dintre numeroasele puncte comune este faptul că autorul se raportează la paradigmele culturale atât în calitatea lor de obiect de studiu. La interferenţa dintre teoria socială. totuşi.în primul rând.7. conexiune care îi legitimează folosirea conceptului în analiza istorică a culturii române. filosofia culturii şi filosofia ştiinţei. p.. o analiză de tip “paradigmatic” în cartea sa din 1988. în aşa fel încât apariţia ‘noilor probleme’ (…) să reclame totodată inventarea unei noi paradigme culturale care va dirija conduitele sociale şi procesele creatoare ale noilor agenţi istorici” (idem. 27). O utilizare prolifică a cunoscut acest concept în teoria socială. Datorită domeniului abordat (cultura) şi a strategiilor de abordare (specifice epistemologiei post-pozitiviste). Sincronism european şi cultură critică românească (12). 26). 18-19). în special p. dimpotrivă. în capitolul VI. pp. Identitate (15). autorul întreprinde un examen critic al epistemologiei secolului XX. Se poate vedea o analiză mai actuală. pentru a semnala trecerea de la raţionalitatea liniară (“paradigma clasică”) la raţionalitatea non-liniară (“noua paradigmă”). pp. 30-31). În cartea sa din 1984. “Noile concepţii ale cunoaşterii reprezintă aşadar elementul central al unei paradigme culturale” (idem. Fără să abuzeze de termenul “paradigmă” (preferând să-l folosească pe cel de “serie constitutivă”). cum ar fi Ilie Bădescu şi Ion Ungureanu.

dar de cele mai multe ori. căci pentru ei. manifestându-se şi în sânul Bisericii. În schimb. ruptura de comunicare apare între Islam şi paradigma laică a unui Occident secularizat. de la o politică a imigrării dezastruoasă. ns. D. în vârstă de 49 de ani. deşi cele două axe de comunicare lasă adesea impresia că se suprapun.În concepţia lui Ferdinand de Saussure (18). aflându-se în renovare). Este şi cazul. dar şi împotriva acesteia (ea a dat atâta bătaie de cap Inchiziţiei!). Acest dentist. ca semn al moderrnizării României! Un alt episod exemplar pentru absenţa responsabilităţii comunicaţionale este recentul discursul Papei Benedict al XVI-lea. „Războaiele nesfinte. Roberto Calderoli (Liga Nordului). citând dintr-un document vechi de peste şase secole: "Arată-mi ce a adus nou Mahomed. În acest „discurs academic”. între “reprezentant” şi “obiect” intervine “interpretantul”. peste 30 de morţi şi zeci de răniţi. „libertatea de gândire” este de neconceput (şi nu pentru că sunt musulmani. Mii de egipteni indignaţi au ieşit în stradă. alteori – între Islam şi paradigma creştină (eventual. e timpul acum pentru toleranţa zero. pe alţii i-a determinat să le ia apărarea (Calderoli şi alţii ca el). Aşadar. despre care ştim că este un construct cultural. Marocul n-a mai aşteptat scuzele. după cum am văzut. neutilizată ca lăcaş de cult.]. Calderoli considera ca e o "ipocrizie" să faci distincţia între "Islamul terorist" şi cel pacifist. de partidul şiit din Irak etc. ei nici nu au nevoie de „libertatea de expresie”. Ghaddafi i-a demis pe ministrul de Interne şi pe şeful poliţiei. care se află. de-a dreptul dramatic. în numele Uniunii Mondiale a Teologilor musulmani pe care o prezidează. aceleaşi măsuri au fost luate de Autoritatea Palestiniană la Biserica Nativităţii de la Betleem. care alimentează de peste cinci decenii conflictul din Orientul Mijlociu.B. şi nu vei găsi decât lucruri rele şi inumane. în ziua de 12 septembrie 2006 (era o zi de marţi!). de preşedintele Yemenului. 14). numai a lui? Cum să-şi exporte propria istorie? E ca şi când am visa să avem. Aşa cum absenţa acestui concept i-a împins pe jurnaliştii danezi la un act iresponsabil (în termeni de responsabilitate comunicaţională). Toţi aceşti Ali Baba ar trebui să se întoarcă la Allah şi la ţara lor”. Papa n-a ratat ocazia să identifice Islamul cu principiul violenţei. Dar avem şi noi. care a purtat la televizor un tricou cu caricatura lui Mahomed. în Revista 22. ci pentru că sunt fundamentalişti). influent lider religios din Qatar. le-a cerut 7 6 111 . sub-paradigma catolică). Rezultatul publicării „caricaturilor lui Mahomed”: sute de mii de oameni în stradă. la o intoleranţă maximă – ambele extreme fiind rodul absenţei conceptului de „paradigmă culturală”. Alina Mungiu. dentiştii noştri: de pildă. ţinut la Universitatea Regensburg din Germania. 832. susţinând că "e timpul sa încetam să inventăm poveşti despre dialogul cu aceşti oameni". ci conceptul. Yussef Al-Qaradaui. în România. Referitor la imigranţii ilegali din Libia. Mahomed şi evangheliştii”. în Irak.. gândirea celor care s-au simţit jigniţi şi au dat foc ambasadelor europene stă pe interidicţia reprezentării grafice a Profetului (Islamul este iconoclast). era cunoscut pentru declaraţiile sale xenofobe. 17 februarie 2006.în total. Peirce (19). manifestanţii au ars portrete ale Papei şi au incendiat o biserică (e drept. creştini arşi de vii în Nigeria . precum porunca sa de a impune prin sabie credinţa propovăduită de el" (este vorba de dialogul purtat în 1391 de împăratul bizantin Manoil al II-lea Paleologul cu un învăţat musulman. "Despre credinţă şi raţiune în Creştinism şi Islam". care este proprie civilizaţiei occidentale dintotdeauna. Semnificatul nu mai este obiectul. ceea ce a determinat guvernul irakian să ia măsuri de securitate la toate bisericile creştine din Bagdad. S. Islamul este reprezentat de fundamentaslismul islamic. Cei care au publicat caricaturile şi cei care le-au luat apărarea gândesc fie pe baza axiomei „libertăţii de expresie” (presupoziţie a paradigmei occidentale laice). al comunicării dintre Occident şi Islam. şi-a dat demisia după ce 11 protestatari au fost ucişi în faţa Consulatului Italiei din Libia (fostă colonie italiană). Calderoli spunea că "perioada zăhărelului s-a terminat. “semnul lingvistic nu uneşte un lucru cu un nume. ci un concept cu o imagine acustică” [subl. nr. Astfel. materializat în norme şi convenţii ce diferă de la o cultură la alta. cu Violenţa însăşi. alte cinci biserici creştine au fost atacate de protestatari furioşi în Fâşia Gaza şi Cisiordania. Uneori. violenţe în Libia. vineri. sub presiunea contextului social. la Basra. precum şi dintre Creştinism şi Islam – ceea ce nu este întotdeauna acelaşi lucru. care speră în exportarea cu succes a „formelor democratice” şi deplânge faptul că Occidentul „s-a dovedit mult mai slab în a exporta şi conţinuturi pe măsură” (Alina Mungiu-Pippidi. nu un dat observaţional (empiric). l-a rechemat pe ambasadorul său la Vatican. păzită de soldaţi. în episodul „caricaturilor lui Mahomed” de la începutul anului 2006 este exemplar pentru conflictul paradigmatic dintre Occidentul laic şi statele musulmane (nesecularizate). pe tema adevărurilor din Creştinism şi Islam). Bin Ben-ul la Bucureşti. iar ministrul italian pentru reformă. cândva. mobilizaţi de „Frăţia Musulmană”. pg. Acest discurs academic a avut câteva consecinţe mai puţin academice: Suveranul Pontif a fost somat săşi ceară scuze de organizaţia „Frăţia Musulmană”. fie pe baza unei axiome mai largi – „libertatea de gândire”. Lăsăm de-o parte clivajele dintre sub-paradigma fundamentalismului iudaic şi sub-paradigma fundamentalismului islamic. În modelul triadic al lui Ch. Cum să exporte Occidentul nişte conţinuturi care sunt produsul unei istorii unice. zeci de maşini incendiate în Italia.

valori. ci de membrii oricărei comunităţi umane. pp. pe care le numeşte. deoarece nu există nici un criteriu conform căruia să fie respinse (…). iar „precizările Vaticanului nu au fost considerate suficiente” (desigur. 56-66). paradigma îşi spune cuvântul. El pleacă de la ideea că acestor societăţi le este specific “modul de gândire tradiţional” (24. care văd în ele un nou argument în favoarea violenţei „congenitale” Islamului şi care spun. ale gândirii critice şi asigurărilor metodologice sunt slabe sau lipsesc cu desăvârşire. o societate organică este “închisă” tocmai pentru a salva unicitatea paradigmei culturale: “Un sistem rival de gândire poate distruge poziţia monopolistă a credinţelor existente şi le supune obligatoriu unei examinări critice.a. în vale”. 15 septembrie). ci paradigmele culturale care funcţionează “jos. 8). pp. Din moment ce în “modul de gândire tradiţional” relaţia dintre gânduri şi realitate nu apare ca o problemă (“nu este stabilită distincţia dintre gânduri şi realitate” – idem.. pe care el însuşi îl numeşte “sens sociologic”. 7. 49). p. nu pot să înveţe. că „nu există disponibilitate la dialog” (tot din partea musulmanilor!). găsim un sens mai larg al conceptului. opus “modului de gândire critic” (idem. ci dimpotrivă. Deci şi pentru Kuhn. Din punct de vedere metodologic. O literatură care îi conţine pe Mireca Eliade. Papa a avut dreptate!”. o paradigmă este împărtăşită nu numai de membrii unor comunităţi ştiinţifice. despre comportamentul raţional al acestora. p.musulmanilor să protesteze. în sensul definit şi utilizat de Gonseth. ora 18. (Radio România Actualităţi. de către musulmani). Dar cum teoria lui Kuhn nu se încadrează în nici una din cele două situaţii ipotetice. atunci paradigma dominantă este şi unica paradigmă: “concepţiile tradiţionale trebuie acceptate în mod automat. al căror potenţial constructiv credem că a fost valorificat prea puţin în literatura noastră filosofică. deschide o perspectivă aparte pentru elaborarea unei ontologii a umanului. 220). împărtăşite de membrii unei comunităţi date” (idem. pe urmele profesorului său Karl Popper. emisiunea „Maraton duminical”. cuvântul lume este folosit fără ghilimele. Constantin Noica şi Mircea Vulcănescu ar putea marca dezvoltări tematice consistente în această direcţie.d. p. Majoritatea comentatorilor noştri care au analizat „episodul Benedict al XIV-lea despre Islam” au dovedit înţelegeri parţiale şi/sau superficiale. Presupunem că niciunul dintre ei nu operează cu conceptul de „paradigmă”. În astfel de situaţii. de la care trecuseră doar 7 luni. ediţia din 17 septembrie 2006.. Cristian Pârvulescu: reacţiile musulmane la discursul Papei arată că „există multă rea-credinţă” (din partea musulmanilor!). Asta ar însemna sfârşitul modului tradiţional de gândire şi începutul celui critic” (idem. mai ales că are avantajul – foarte important – de a nu suferi de un congenital eurocentrism [a se citi “occidentalocentrism”]. 51). expresia “lumi diferite” poate fi mai mult decât o metaforă. Din acest punct de vedere ne apar deosebit de utile dezvoltările filosofice ale ideii de referenţial pe care le face Vasile Tonoiu (6. 48). 47-52). translaţia conceptuală ar fi fost ilegitimă în următoarele două situaţii ipotetice: i) dacă Thomas Kuhn (sau un alt autor) ar fi depistat nu “paradigmele disciplinare” din “Cetatea Ştiinţei”. construirea conceptului de paradigmă culturală ni se pare legitimă din punct de vedere epistemologic. ei sunt prizonierii propriei paradigme.. şcolile teologice din Iran şi-au închis porţile pe tot parcursul duminicii imediat următoare (17 septembrie) ş. chiar la Kuhn. O interesantă analiză a “paradigmelor unificatoare” o face George Soros în legătură cu societăţile organice. Iată cum a interpretat acest episod unul dintre cei mai competenţi analişti politici ai momentului. reacţiile credincioşilor musulmani sunt considerate „disproporţionate” de către comentatorii europeni. metode etc. credem că referenţialul. Au fost puţini comentatorii occidentali ce reuşesc să iasă din acest cerc vicios (caracterul circular al argmentelor din orice paradigmă) şi care sesizează iresponsabilitatea discursului papal. Se pare că aceşti oameni nu vor să înveţe nimic din propria lor experienţă. în Postscriptumu-ul redactat la 7 ani după apariţia primei ediţii (16. Avem de-a face cu acelaşi tip de interpretare care a dominat presa europeană cu ocazia scandalului „caricaturile lui Mahomed”. “societăţi închise” (24). unde exigenţele raţionalităţii. De altfel.25) Încă o dată. caz în care paradigma desemnează “o întreagă constelaţie de convingeri. 112 10 9 8 .] Aici. Ca de obicei. Lucian Blaga. p. De altfel. ii) dacă Thomas Kuhn ar fi vorbit nu despre comportamentul iraţional (în sensul limbajului filosofic american = non-conştient) al cercetătorilor din ştiinţele naturii. într-o zi de "mânie paşnică" (vineri. 219-255). Existenţa unei întrebări lipsite de răspuns ar distruge unitatea dintre procesul de gândire şi realitate…” (idem. printre rânduri: „Iată.m. extrapolarea iraţionalului de la simţul comun la spiritul ştiinţific sau extrapolarea raţionalului de la spiritul ştiinţific la simţul comun ar fi fost ilegitime. De fapt. În viziunea lui Soros. el deplânge faptul că „musulmanii aşteaptă scuze”. pp. căci din perspectiva ontologiei regionale a umanului.

probabil. Karl Marx şi Salman Rushdie.De ce putem numim acest gen de paradigmă (dominantă şi. dacă paradigmele dominante (pe care el le codifică sub consemnul generic “Principalul”) ar domni nederanjate. Dezbaterea. 31). însă. “În momentul în care o soluţie nu mai este acceptată în cadrul realităţii sociale. cu implicaţii directe asupra raporturilor filogeneză-cunoaştere şi cunoaştere-semioză. opera literară activează o serie de răsturnări intelectuale” (idem. atâta vreme cât nu este ameninţată de alternative (. “De cele mai multe ori. 13 12 11 113 . istoria ar evolua spre entropie. p. Soros observă că “nu este nevoie ca modul de gândire tradiţional să se prăbuşească de câte ori apare o modificare în cadrul relaţiilor de existenţă. pe tema creşterii cunoaşterii ştiinţifice. Din această perspectivă.. Din fericire.). prin asta. unică într-o societate) “paradigmă unificatoare”? Pentru că ea are darul de a asimila orice “element recalcitrant”. în toate variantele lor. 25). mai de curând. este obligatorie studierea volumului Teorii ale limbajului – teorii ale învăţării (26). orice mijloc poate fi folosit. folositoare când se tratează cu cei care gândesc altfel…” (idem. O seducătoare analiză a raportului de dominare/aservire între paradigme. s-a dus în jurul problemei cunoaşterii. stalinismul sau. 23). 201). spune el. Represiunea nu poate fi decât contraproductivă. demersul lui Jean Piaget din Biologie şi cunoaştere (27) nu înseamnă biologism. Tradiţia este extrem de flexibilă. Nebunia şi isteria. progresismul radical se transformă în teroare revoluţionară şi oroare totalitară” (25. Dar nu toate sunt la fel de eficiente: “Felul în care societatea tratează cu asemenea indivizi constituie testul suprem al adaptabilităţii ei. Soljeniţîn şi Zaharov. ea s-a întins pe o perioadă de patru ani (1975-1979). cu toţii. în mod diferit. La fel cum. fiind egalată ca importanţă doar de disputa PopperKuhn (1964-1965). dezorganizate ale secundarului constituie principala istorie ascunsă a culturii umane” (idem.. Pentru cunoaşterea celor mai importante contribuţii din secolul XX cu privire la raportul genotipfenotip. de pildă.. Toleranţa amestecată cu neîncrederea este. personaje din aceeaşi poveste. p. intitulată O teorie a secundarului (25). Cert este că disputta Piaget-Chomsky este una dintre cele mai importante dispute filosofice din secolul XX. chiar şi o lume în schimbare poate apărea imuabilă în cadrul acestor limite” (idem. fundamentalismul islamic în Iran şi Afganistan) ne arată că de la folosirea marginalizării sociale până la internarea în ospicii şi exterminarea fizică. După cum am spus. De aceea. obiectivate în două teorii la fel de prestigioase: teoria învăţării (Piaget) şi teoria limbajului (Chomsky). teorii care au rămas în istoria ştiinţei ca două abordări alternative – psihologia genetică şi.. S-au confruntat atunci două paradigme disciplinare concurente. pot fi. dintre paradigmele dominante (la un moment dat) şi paradigmele dominate (la acelaşi moment). ci dimpotrivă: el subminează reducţionismul – în special acea formă de reducţionism rezultată din antropomorfizarea procesului de cunoaştere (Piaget i-ar spune “antropo-centrism” sau chiar “narcisism” intelectual şi/sau teoretic). p. cu referire la “Sistemul” american). 55-56). Imediat ce apare ca dominantă o altă explicaţie. orice “progres” s-ar degrada şi s-ar bloca. poate încuraja evoluţia unui mod alternativ de gândire. dezbaterea a fost comparată cu o confruntare dintre Descartes şi Locke. ceea ce îl conduce pe Virgil Nemoianu la constatarea: “Literatura ar trebui considerată una dintre forţele care acţionează în istorie contracarând tendinţa entropică înspre declin” (idem. pp. În acest fel. totodată. Una dintre concluziile acestei lecturi novatoare este: “Tensiunile şi fricţiunile dintre epistemologia publică şi aranjamentele particulare. gramatica generativă. ambii fiind doi dintre cei mai importanţi filosofi ai cunoaşterii din secolul recent încheiat). pp. cartea autorului român (profesor de literatură comparată la Universitatea Catolică din Washington) propune o re-citire a istoriei din perspectiva tensiunii dintre Principal şi Secundar – în termenii analizei noastre. p. desfăşurată într-o şedinţă comună a Academiei Franceze şi Societăţii Regale din Londra. de-a lungul istoriei universale. În viziunea lui Nemoianu. respectiv. cel mai eficient răspuns. Copernic şi Galilei. organizată de Centrul Royaumont pentru o ştiinţă a omului. Cum se apără societatea închisă de indivizi care atacă paradigma-monopol? Experienţa tentativelor de re-instaurare a unor societăţi organice în plină modernitate (nazismul. care ar putea periclita poziţia de monopol a paradigmei (similar cu procesul de “raţionalizare” descris de Marcuse. El cuprinde celebra dezbatere dintre psihologul elveţian Jean Piaget şi lingvistul american Noam Chomsky (de fapt. Michnik şi Havel sunt. ea intră automat în categoria celor tradiţionale (…). 51-52). deoarece ea poate provoca conflicte şi. o face Virgil Nemoianu într-o lucrare publicată în 1989. Socrate.

În acest context abordează şi “etica grijii”. respectiv. În Moral Boundaries (1993). fiind solidare cu raţionalitatea neliniară din noua dialectică a naturii. p. asumarea responsabilităţilor şi relaţiilor (28. sexism şi speciism în morală”. ea scrie: “asocierea grijii cu femeile este incorectă empiric şi istoric şi. este şi neînţeleaptă din perspectivă politică”. noua epistemologie. Al doilea tip pare mai potrivit pentru aşa-numita “etică a grijii”. noua filosofie a ştiinţelor. iar în culturile în care drepturile prevalează în faţa grijii. în lucrarea In a Different Voice. 51-75). p. pp.“Etica grijii” a fost întemeiată de Carol Gilligan. pe care le consideră “etici ginocentrice” (vezi cap. căutarea unor răspunsuri potrivite pentru cazuri particulare. 76-35). 320-327). Psychological Theory and Women’s Development (apud 27. paragraful 1). 3. 27. Mihaela Miroiu tratează problema “eticilor feministe” (cap. care sunt subordonate nevoii de a descrie moralitatea. Tensiunea dintre drepturi şi grijă este resimţită de femei. I. 314-320 şi.etica grijii este centrată pe dezvoltarea dispoziţiilor morale spre grijă. contextuale. concepte morale (asumarea dreptăţii şi corectitudinii). sensul vieţii umane. Cititorul va sesiza uşor similitudinea dintre această abordare a moralităţii şi “abordările neriguroase” ale limbajului (vezi capitolul III. Reluând o tipologie elaborată de Joan Tronto. ele formează o nouă paradigmă spirituală: cea a post-modernităţii. . totodată. căci “moralitatea este întotdeauna contextuală şi istorică. p. kantianismul şi utilitarismul). gândire morală (rezolvarea problemelor prin căutarea unor principii cu aplicabilitate universală). ca model ce se opune “eticii drepturilor”. Grija este paradigmatică pentru toate grupurile defavorizate şi “tocmai de aceea societatea o degradează ca importanţă. După ce face o incursiune în istoria eticilor din antichitatea greacă până în zilele noastre. Împreună. Numai că Tronto nu consideră “etica grijii” specific feminină. Tronto distinge între două tipuri mari de teorii morale: abstracte. ca să menţină puterea celor privilegiaţi” (idem. 109). În viziunea noastră. într-un studiu publicat în 1987 (“Beyond Gender Difference to a Theory of Care”).etica drepturilor este centrată pe capacităţi morale (învăţarea principiilor morale). pp. noua abordare a limbajului şi noua abordare a moralităţii comunică între ele. vol. 106). 14 114 . femeile devin victime. Mihaela Miroiu diferenţiează cele două etici astfel: . pp. “Elitism. inclusiv atunci când pretinde că este universală” (ibidem). idem. educaţia spre virtute etc. care constau într-un set de principii universalizabile şi imparţiale (de pildă. 98). specific masculină. Pentru cei interesaţi de această orientare teoretică este foarte utilă consultarea articolelor “epistemologie feministă” (Lorraine Code) şi “epistemologie morală” (Jonathan Dancy) din excelentul instrument de lucru care este Dicţionarul de filosofia cunoaşterii (29.

postmoderne. 5/1980. nr. 9. Valentin Mureşan – Evoluţie şi progres în ştiinţă.TRIMITERI BIBLIOGRAFICE 1. S. nr. 136-280. 1995. 3. Angela Botez – Concepte integrative – antice. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 2. C. 1978. Editura Economică. 1997. Editura Alternative. 1984.Societatea deshisă şi duşmanii ei. Bucureşti.I – Vraja lui Platon. 1989. 19. Ilie Bădescu – Sincronism european şi cultură critică românească. Editura IRI. 1997. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Vasile Tonoiu – Ontologii arhaice în actualitate. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Angela Botez – “Le nouveau paradigme spirituel du XX-em siecle”. Geert Hofstede – Managementul structurilor multiculturale. Vasile Tonoiu – Dialog filosofic şi filosofia dialogului. Bucureşti. Cambridge. 1993. Edgar Morin – La paradigme perdu: la nature humaine. Un concept răspântie. 17. Bucureşti.R. Ideea de referenţial. POLIROM. în “Revista de filosofie”. 22. Popper . Thomas Kuhn – Structura revoluţiilor stiinţifice. Paris. Editura Diogene. 18. Thomas Kuhn – “Noi reflecţtii despre paradigme”. în “Revue roumaine”. Maruyana – “Paradigmology and its application to cross-disciplinary. în “Cybernetica”. 13. Grigore Georgiu – Naţiune. Harvard University Press.Identitate. Ferdinand de Saussure – Curs de lingvistică generală (publicat de Charles Bally şi Albert Riedlinger). Editura Fundaţiei Culturale Române. vol. 1/1994. pp. Bucureşti. Bucureşti. Vasile Tonoiu – În căutarea unei paradigme a complexităţii. Seriile constitutive ale sociologiei româneşti (1848-1918). 6-8/1992. Vasile Tonoiu – Omul dialogal. 1996. Dumitru Borţun – “Omogenizarea socială şi ‘înflorirea personalităţii’ ”. Mass. Editions du Seuil. Humanitas. Bucureşti. 14. M. Editura Ştiintifică şi Enciclopedică. 21. 10. 1996. Poziţii ale filosofilor români”.Cultură. 15. Massechusetts. Bucureşti. 1998. 1998. 7. Ion Ungureanu – Idealuri sociale şi realităţi naţionale. 1997. 1989. Editura Ştiinţifică. Software-ul gândirii. 1931. 334-359. Cambridge. Bucureşti. 8. Vasile Tonoiu – Dialectică şi relativism. cross-professional and crosscultural communication”. Bucureşti. 1973. 16. 1976. 12. Editura Ştiintifică şi Enciclopedică. XVII. Bucureşti. pp. Harvard University Press. . în Tensiunea esenţială. în “Revista de filosofie”. 1982.. 6. nr. 2/1974. moderne. ediţie îngrijită de Tullio Mauro. Susanne K. Peirce – Collected Papers. Angela Botez – “Naşterea paradigmei holist-complementariste în secolul al XX-lea. 4. 1942. Editura Stiinţifică şi Enciclopedică. Editura SEMNE. Iaşi. K. Bucureşti. 20. 11. Bucureşti. Langer – Philosophy in a New Key – a study in the symbolism of reason rit and art. 5.

1991. Cluj. de ce? 4.teorii ale învăţării. 29. Jonathan Dancy. Editura Alternative. în vol. vol. Bucureşti. II. Editura Dacia. ¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤ Răspundeţi la următoarele întrebări: 1. Editura Politică. Editura Univers. 3. I. Descrieţi punctual paradigmele X şi Y.23. 24. Michel Foucault – “Truth and Power”. Bucureşti. 20-th Century Political Theory (ed.E. Bucureşti. În ce constă incomensurabilitatea paradigmelor? TEME PENTRU SEMINAR 2. 1997. Mihaela Miroiu – Convenio. a unui film ori a literaturii din orice domeniu. Bronner). 2001. * * * Teorii ale limbajului . de ce? Dacă nu. De ce „organizarea mentală” şi „tehnica de formulare a problemelor” (Susanne Langer) sunt obstacolelor mentale în comunicarea socială? 3. 116 . Care sunt condiţiile ce definesc “situaţia ideală de comunicare”? 4. După ce l-am citit şi l-am înţeles pe Habermas mai putem fi etnocentrişti? Dacă de. 30. Editura Humanitas. Literatură. Bucureşti. S. 25. Editura TREI. George Soros – Pentru o transformare a sistemului sovietic. Ernest Sosa (ed. femei şi morală. Despre natură. Arătaţi cum contribuie conceptele lui Habermas la deconstruirea eurocentrismului. New York. Care sun diferenţele dintre “paradigma disciplinară” (Thomas Kuhn) şi paradigma culturală? 5. 1997. 5. Evocaţi. Dicţionar de Filosofia Cunoaşterii. Dezbaterea dintre Jean Piaget şi Noam Chomsky. 1988 27. sau construiţi o situaţie de viaţă în care un individ se converteşte de la paradigma X la paradigma Y. Arătaţi cum contribuie conceptele “formă de viaţă” şi “interese de cunoaştere” la deconstruirea mitului pozitivist al cunoaşterii “pur obiective”. 28. Ce concept din teoria comunicării interculturale ne permite să explicăm această situaţie? Argumentaţi. nu este acceptată în toate ţările lumii.). Cum demonstrează Jurgen Habermas dependenţa cunoaşterii şi a comunicării de formele de viaţă şi interesele de cunoaştere? 2. Se ştie că doctrina drepturilor omului. Jean Piaget – Biologie şi cunoaştere. 26. Virgil Nemoianu – O teorie a secundarului. pe baza experienţei personale. 1971. în ciuda pretenţiilor sale universaliste. 1996. 1999. progres şi reacţiune.

În concluzie.VI. nu “experienţa obiectivă” – definibilă în termenii pozitivismului – determină succesele în muncă şi comunicare. adică a unor “orientări fundamentale” ce rezultă din “imperativele formei de viaţă socio-culturală legate de muncă şi limbă”. Habermas deschide calea unei critici nimicitoare a teoriei neopozitiviste a ştiinţei. literatura universală şi psihologia la Bonn şi Zürich. limbaj şi comunicare. existenţa unor “interese conducătoare de cunoaştere”. ci invers: “forma de viaţă” determină ceea ce se consideră. titular al catedrei de filosofie şi sociologie la Universitatea din Frankfurt. FORMELE DE VIAŢĂ ŞI INTERESELE DE CUNOAŞTERE Concluziile cercetărilor “neriguroase” din perimetrul filosofiei limbajului se regăsesc şi în alte tematizări ale filosofiei din a doua jumătate a secolului nostru. dreptul. Altfel spus. Unul dintre cei mai importanţi gânditori contemporani care au demonstrat existenţa unei condiţionări lingvistice a cunoaşterii – inclusiv a cunoaşterii ştiinţifice! – este Jürgen Habermas ∗ . din 1971 este directorul Institutului Max Plank din Stranberg. la un moment dat. 1929) aparţine generaţiei de teoreticieni afirmaţi în anii ’60 ai secolului trecut. o cunoaştere alienată. CLIVAJE ÎN COMUNICAREA INTERIDEOLOGICĂ 1. în interiorul “formei de viaţă” se stabilesc condiţiile de obiectivitate ale experienţei (1). Problema centrală a studiului său “Cunoaştere şi interes” (1968) este sensul conceptualizărilor din ştiinţe. dezlegarea ei a evidenţiat. un biograf olandez înregistra 170 de lucrări publicate). obiectivitate. şi-a dat doctoratul în 1954. 117 . Prin această răsturnare copernicană. A studiat filosofia. Concepţia pozitivistă considera drept model universal de obiectivitate cunoaşterea din ştiinţele naturii. adică tocmai cunoaşterea care ignoră determinarea ei de către interese şi valori. Este considerat unul dintre cei mai importanţi filosofi în viaţă şi unul dintre cei mai prolifici autori contemporani (în 1976. A fost profesor la Heidelberg. director al Institutului de cercetări sociale de la Frankfurt (după moartea lui Adorno). cu o teza despre Shelling. care pornesc din direcţii diferite dar ajung la aceleaşi concluzii despre cunoaştere. totodată. Habermas demonstrează că există o strânsă ∗ Jürgen Habermas (n. ceea ce înaintaşii noştri considerau că reprezintă “cunoaşterea pură” nu este decât o cunoaştere cu o falsă conştiinţă de sine.

problemele ce pot să apară sunt relativ uşor de rezolvat: se apelează la un translator şi. cum sunt copiii romi 2 ). prin apelul la dicţionar. după care urmează şcoala – o extensie semiotică a familiei (ceea ce este mai puţin valabil în cazul copiilor proveniţi din sub-culturi cu semiotici prea distanţate de semiotica şcolii. În situaţiile din prima categorie. Critica pe care Habermas a făcut-o iluziei unui posibil limbaj universal ne este utilă şi nouă. Desigur. în socializarea noastră primară apare şi se fixează iluzia “limbajului comun”. de regulă. ca pe o stare „contra naturii”.legătură între sensul enunţurilor şi interesele de cunoaştere – legătură ce se constituie în “condiţiile reproducerii socio-umane a vieţii” (1. cum ar spune pozitiviştii – care să mijlocească traducerea unor limbaje în altele 1 . unul român şi altul englez) nu sunt vorbitorii aceleiaşi limbi naturale (nu utilizează acelaşi vocabular). prin intermediul limbajului. starea “normală” este mai degrabă inexistenţa limbajului comun. el mai presupune un anumit sens atribuit cuvintelor. ele vor fi cu atât mai valabile pentru cunoaşterea comună şi pentru limbajele naturale. după cum se ştie. înseamnă că nu există un limbaj neutru – “observaţional”. pp. pentru a de-construi iluzia “limbajului comun ca dat” – de această dată. aceste contexte sunt propriile noastre familii. după cum există şi situaţii diametral opuse: vocabular comun şi limbaje diferite 4 . Socializarea noastră primară. ceea ce ne determină să percepem existenţa acestuia ca pe un “dat natural” şi să percepem absenţa lui ca pe un accident. Dar “limbaj” nu înseamnă doar “vocabular”. 121-143). limbajul matematic exprimat în două limbi naturale). dacă – aşa cum afirmă Habermas – obiectivitatea însăşi este definită în interiorul unor “forme de viaţă” diferite. eventual. pentru a avea loc o comunicare neproblematică (fără obstacole). în primul rând. Dacă doi matematicieni (să spunem. de un limbaj comun. iar existenţa lui reprezintă o situaţie fericită. 118 . o iluzie a simţului comun. Ori. la dicţionar. care de cele mai multe ori trebuie construită. se realizează în contexte cu “semiotici omogene” (aşa-numitele “semiotici locale”). precum şi norme specifice de organizare a discursului 3 . Aşadar. care ar fi comună tuturor culturilor şi tuturor oamenilor. Din moment ce succesele noastre în muncă şi în comunicare nu sunt determinate de accesul la o pretinsă “experienţă obiectivă”. problemele comunicării se rezolvă relativ simplu. Există situaţii în care limbajul este comun şi vocabularele sunt diferite (de pildă. Dacă afirmaţiile lui Habermas sunt valabile pentru cunoaşterea ştiinţifică. este nevoie.

uneori. ne-am rezumat la o sumară analiză de caz 119 . cu experienţe istorice diferite (de pildă. aproape întotdeauna.Situaţiile din cea de a doua categorie sunt cele mai nefericite. căci ele presupun două inconveniente majore ce se alimentează reciproc: a) datorită limbajelor diferite. foarte probabil. După cum se poate vedea. b) datorită vocabularului comun. istoria secolului XX ne învaţă un lucru simplu dar fundamental pentru condiţia umană: “Câtă lipsă de comunicare. în cazul evocat mai sus. pentru mult timp – iluzia comunicării (reale). conştientizate şi verbalizate de interlocutori (interese economice. sensul atribuit cuvintelor aceluiaşi vocabular diferă de la un interlocutor la altul (de la o cultură la alta). poate fi întreţinută – uneori. Deşi se găsea în vocabularul tuturor interlocutorilor (statele membre ale ONU). pe bună dreptate. şi acest determinism. iii) în plan pragmatic avem o cooperare dissensuală şi. de exasperare (de unde şi tendinţa de evitare a contactelor cu Celălalt). a termenilor de “agresor” şi “parte agresată”). Chiar dacă lucrurile stau aşa – şi în primul rând aşa stau –. comunicarea (reală) este imposibilă. De altfel. adesea. În situaţiile din a doua categorie. ci de interese pur şi simplu. Ni se poate replica. sensul cuvintelor nu era determinat de “interese de cunoaştere” (în sensul dat de Habermas). nu putem exclude ipoteza că decuparea sensului de către fiecare locutor era guvernată. de lehamite şi. adică nu “aude” decât ceea ce gândeşte el însuşi. Cât de dificilă este surmontarea acestui obstacol ne putem da seama dacă ne amintim că dezbaterile dedicate unei definiţii general-acceptabile a termenului “agresiune” folosit în documentele oficiale ale ONU au durat 30 de ani (1945-1975). Când limbajele diferă. în continuare. absenţa limbajului comun generează efecte inverse comunicării. experienţa istorică a fostelor colonii versus experienţa istorică a fostelor metropole). nu ceea ce gândeşte partenerul său de dialog). atâta violenţă!”. ii) în plan psihologic avem o sursă de disconfort psihic. toleranţei şi cooperării. că. sunt posibile următoarele efecte: i) în plan semantic avem un “dialog al surzilor” (ceea ce înseamnă că fiecare locutor decodifică mesajul celuilalt prin intermediul propriului limbaj. solidare cu “forme de viaţă” specifice. Neavând acces la un astfel de program de cercetare. politice. Studii de lingvistică şi antropologie comparată ar pune în evidenţă. timp de trei decenii termenul nu şi-a putut găsi un sens genaral-acceptat (adică o definiţie univocă – absolut necesară pentru definirea. geostrategice şi militare). de “interese de cunoaştere”. un prilej de conflict.

pe terenul comunicării politice dintre români şi maghiarii din România (prezentată în Anexa 3). Terenul este propice, deoarece şi aici întâlnim adeseori presupoziţii “extracomunicaţionale” care pun în umbră sau elimină din discuţie ideea bariereleor în comunicare, însuşi actul comunicării. Din partea românilor – presupoziţia că problemele de comunicare sunt un simplu paravan, în spatele căruia se ascund interese economice, politice şi geostrategice ale Ungariei sau ale altor forţe ostile României, iar din partea maghiarilor – presupoziţia lipsei de bunăcredinţă şi de seriozitate din partea românilor, a unei deschideri “de tip modern” din partea acestora. De ambele părţi este presupusă, însă, incompetenţa comunicaţională a interlocutorului (atunci când nu se fac referiri exprese la o incompetenţă mai generală).

2. REFERENŢIALELE CULTURALE ŞI IDEOLOGICE Într-un număr dublu din 1971 al lui “Revue universitaire de Science Morale”, Ferdinand Gonseth ∗ invocă un episod euristic trăit personal 5 , care a intrat în dezbaterile dedicate problemei sub numele de “parabola brazilor înclinaţi” (vezi 10, pp. 33-34). Prelucrând această experienţă tulburătoare, Gonseth defineşte referenţialul astfel: “figuraţie pe care şi-o face un subiect despre mediul său înconjurător. În raport cu această figuraţie, el va interpreta percepţiile sale, care au, astfel, valoare de figuraţie referită la un cadru – el însuşi figuraţie a situaţiei. În general, acest cadru nu este resimţit ca figuraţie. Dimpotrivă, el ni se impune ca realitate” (idem, p. 32). Conceptul lui Gonseth vizează un referenţial perceptiv, iar nu ideologic; individual, iar nu colectiv. Importanţa lui stă în capacitatea de a explica modul în care observaţiile sunt pre-determinate 6 , contribuind astfel la demolarea mitului pozitivist al

Ferdinand Gonseth (1890-1975) este cunoscut ca iniţiator al idoneismului (orientare metodologică în care este susţinută “deschiderea la experienţă” a reflecţiei filosofice). A urmat cursurile Şcolii politehnice federale din Zürich, secţia de Matematică (1909-1914), iar în 1916 şi-a luat doctoratul cu o teză dedicată apolarităţii în matematică. A fost profesor la universităţile din Zürich şi Berna, precum şi la Şcoala politehnică federală din Zürich (1930-1960), unde a predat cursuri de matematică şi de filosofia ştiinţei; în 1960 s-a retras din activitatea didactică. Principalele sale lucrări filosofice sunt Filosofia matematicii (1950), Filosofia neoscolastică şi filosofia deschisă (1954), Metafizica şi deschiderea la experienţă (1960), Problema timpului (1964), culegerea de articole Referenţialul, un univers datorat medierii (1975), precum şi antologia postumă de studii Ştiinţă, morală şi credinţă (1986). În România, promotorul operei lui Gonseth este filosoful Vasile Tonoiu, ale cărui însemnări stau la baza acestei prezentări (vezi “Opţiunea unei vieţi şi viaţa unei opţiuni – Deschiderea la experienţă”, consistentul studiu introductiv la Ferdinand Gonseth, Filosofia deschisă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995, vol. I, pp. 9-132).

120

unei “observaţii pur obiective”. În continuare vom folosi noţiunea de referenţial într-o accepţiune ideologică 7 şi colectivă. Aşadar, prin referenţial cultural şi/sau ideologic înţelegem un sistem de reprezentări şi atitudini fundamentale de a căror asumare nu suntem conştienţi. Omul obişnuit nu le mărturiseşte, ci doar le urmează. Aceste reprezentări şi atitudini guvernează “în tăcere” orice cultură şi, implicit, orice ideologie. Cum este posibilă comunicarea între ideologii? Întrebarea este mai gravă decât pare, căci explicaţiile convenţionale ale “luptei ideologice”, ele însele tributare unor referenţiale ideologice, au produs răspunsuri prea “tari” la această întrebare. Ele se înscriu între o limită “de sus” (de pildă, “confruntarea între idealuri de viaţă”) şi o limită “de jos” (la Lenin vom găsi afirmaţia că “în ultimă instanţă, lupta dintre materialism şi idealism este o luptă între partide”; tot el a lansat, cu mult succes, formula “lachei ai imperialismului”, ca indicativ pentru “ideologii burghezi”). Pentru a ne da seama de adevărata gravitate a întrebării de mai sus trebuie să ţinem cont de faptul că diferenţa dintre două referenţiale ideologice nu se reduce la reinterpretarea aceloraşi fapte. Cercetările de psihologie şi sociologie cognitivă, de lingvistică, de antropologie sau de semiotică au pus sub semnul întrebării existenţa unor “date stabile şi independente” în raport cu interpretarea (a se vedea, de pildă, 17, 18, 19). Prin trecerea de la un referenţial la altul (atunci când aceasta are loc) se ajunge la observarea unor fapte noi; se deschide un nou “orizont de realitate” (Gonseth). Lucrurile se petrec ca şi cum s-ar trece dintr-o lume în alta. Conceptul de referenţial ideologic ne ajută să descoperim şi noi un “fapt nou”, care din interiorul altor paradigme teoretice nu se vede: deşi oamenii trăiesc în acelaşi univers fizic, ei trăiesc, totodată, în lumi diferite. Este vorba de un “diferenţial ontologic” specific lumii omului, poate adevărata notă specifică a acestei lumi în comparaţie cu lumea naturii non-umane. Nu este vorba de o idee cu totul nouă, ci de o consecinţă (poate ultima consecinţă logică) a unei aserţiuni vechi de când lumea: omul se defineşte prin gândire şi limbaj. Am văzut că producerea ideilor este pre-determinată de “tehnici” de problematizare ce diferă de la un orizont de viaţă la altul, iar limbajul este producător, păstrător şi transmiţător de experienţe contextuale. Plurimondismul “congenital” lumii omului, definitoriu pentru ordinea umanului, nu se confundă nici cu monadologia lui Leibniz, care se vroia un principiu de ontologie generală, dar nici cu relativismul radical – şi, am spune noi, nedialectic, rezultat din
121

contextualizarea şi istoricizarea neînfrânată a omenescului. Pentru a înţelege cum este posibilă comunicarea între subiecţi (persoane sau grupuri) care îşi asumă referenţiale diferite, trebuie să luăm în considerare următoarele: i) adoptarea unui referenţial ideologic este spontană; ii) ea nu depinde de opţiunea subiectului, fiind determinată de poziţia subiectului în orizontul său de viaţă şi de raportul subiectului cu situaţia de ansamblu (cu poziţia orizontului său de viaţă atât faţă de alte orizonturi de viaţă, cât şi în cadrul mai general al universului uman); iii) schimbarea referenţialului ideologic este posibilă, dar numai cu condiţia schimbării acestei poziţii şi a acestui raport; iv) în trecerea de la un referenţial ideologic la altul se conservă anumite exigenţe inalienabile, necesare oricărei ideologii 8 ; v) înlocuirea succesivă a referenţialelor poate echivala cu un progres în obiectivitate al cunoştiinţelor şi al evaluărilor sau cu un progres în adecvarea conduitelor (deşi acest progres nu este nici liniar, nici fatal) 9 . În concluzie, impunerea unei idei se face întotdeauna împotriva altei (altor) idei, căci nu există subiect fără un referenţial ideologic deja constituit. De aceea, transferul unor idei dintr-o ideologie în alta presupune schimbarea referenţialului ideologic. Vom vedea, în continuare, că schimbarea nu înseamnă neapărat înlocuire; aceasta ar echivala cu impunerea unui referenţial în detrimentul altuia (ceea ce putem numi “imperialism ideologic”). Schimbarea referenţialului ideologic este posibilă numai dacă se operează (se petrece) o schimbare în raportul subiectului cu situaţia de ansamblu. La rândul ei, schimbarea acestui raport se poate realiza numai prin schimbarea poziţiei subiectului în structura grupală a societăţii: poziţia în cadrul grupului – pentru subiectul individual şi poziţia în structura socială – pentru subiectul colectiv. În continuare vom concretiza noţiunile de “poziţie” şi de “raport al subiectului cu situaţia de ansamblu”. Pentru individul concret, unic şi irepetabil, baza reală a ideologiei sale nu o reprezintă praxisul în totalitatea sa, într-un anumit moment istoric, ci o anumită formă a praxisului – concret-istoric determinată (concret-istoric delimitată). Baza reală a ideologiei sale va fi, de fapt, praxisul grupului de apartenenţă, tocmai acesta fiind motivul pentru care ideologia individului este supradeterminată de ideologia grupului său. Apartenenţa la un anumit grup social îi conferă individului un anumit loc în ansamblul

122

relaţiilor sociale, ceea ce îl va obliga să decupeze din acest ansamblu un anumit set de relaţii. Acest set de relaţii vor face conţinutul orizontului său de viaţă, adică vor determina ansamblul experienţei sale de viaţă, circumscrisă sistemului de trebuinţe şi mijloacelor accesibile de satisfacere a acestora. Fiind legat de anumite nevoi şi interese, de anumite activităţi, având o anumită poziţie în asamblul vieţii sociale, grupul îşi va asuma un anumit referenţial ideologic. Individul împărtăşeşte atât orizontul de viaţă cât şi referenţialul cu ceilalţi membri ai grupului din care face parte. Variaţiile individuale depind de poziţia în interiorul grupului. Revenind la căile de schimbare a referenţialului, vom arăta că prin “poziţia” unui subiect colectiv înţelegem orizont de viaţă, iar prin “raportul subiectului cu situaţia de ansamblu”, înţelegem locul lui în ansamblul relaţiilor sociale. Referenţialul acestuia poate fi schimbat, în primul rând, pe baza mutaţiilor reale pe care evoluţia istorică le poate introduce în orizontul de viaţă, deci asupra locului şi rolului unui grup în ansamblul relaţiilor sociale. Analizând funcţionalitatea diferitelor grupuri sociale în ansamblul determinismului social global, dar şi în producerea esenţei umane, Marx ajungea la concluzia că prin natura lor, clasele sociale sunt grupurile hotărâtoare şi într-un caz şi în celălalt - lucru istoriceşte confirmat, cel puţin pentru istoria modernă a Europei Occidentale 10 . De aceea, în concepţia lui, ideologia indivizilor este determinată, în primul rând, de ideologia clasei din care fac parte: “Această subordonare a indivizilor faţă de clasă se dezvoltă totodată într-o subordonare faţă de tot felul de idei etc.” (24, p. 155). Dar clasa nu este singurul factor care determină orizontul de viaţă, cum credea Marx. Acesta este conturat de intersecţia unor factori extrem de numeroşi, dintre care unii sunt de mult depistaţi şi folosiţi în cercetarea sociologică (epocă istorică, formaţiune socială, clasă, popor, naţiune, naţionalitate, colectiv de muncă, profesie, tip de activitate, mediu de rezidenţă, sex, vârstă etc.), iar alţii sunt atât de discreţi, de infinitezimali, încât nu sunt încă detectaţi (şi probabil că nu vor fi niciodată); este vorba de elemente ale istoriei subiectului care rămân de cele mai multe ori nişte “necunoscute” chiar şi pentru acesta, dar care contribuie la “biografia” lui şi, prin aceasta, la constituirea unui anumit referenţial. Pentru a face mai accesibilă înţelegerii relaţia dintre orizontul vieţii şi referenţialul ideologic, vom evoca un exemplu oferit de Alexandru Valentin într-un studiu refereitor la propaganda ateistă (25, p. 6). Într-o discuţie pe tema religiei între un ţăran şi fiul său,

123

proaspăt absolvent al unui institut de învăţământ superior, cel dintâi a ripostat împotriva argumentelor ştiinţifice astfel: “Da’ ce, crezi că lumea asta este o ogradă fără stăpân?”. Din acest exemplu se vede limpede că referenţialul constituit pe baza relaţiilor practice cu lumea înconjurătoare avea pentru ţăran o putere mai mare decât principiile abstracte ale ştiinţei. De ce erau acestea abstracte? (Căci abstracte erau pentru el, nu pentru cel care le folosea ca argumente; pentru acesta din urmă ele erau concrete, îi spuneau foarte mult, dădeau sens şi coerenţă tuturor credinţelor sale). Desigur, ţăranul nu era familiarizat cu activitatea de tip ştiinţific, principiile acesteia fiindu-i străine şi apărându-i fără sens. Tatăl şi fiul se aflau în două referenţiale diferite, sau, spus cu puţin curaj, în două lumi diferite. După cum se vede, cu acest exemplu ne-am întors la un aspect esenţial al problemei discutate, aspect care ni se pare crucial pentru o teorie unitară a comunicării eficiente: plurimondismul ascuns al existenţei umane. Deşi aparent trăim în aceeaşi lume, unică şi unitară (şi din punctul de vedere al ontologiilor generale, chiar trăim într-o singură lume), practic 11 trăim în lumi diferite, care coexistă şi care comunică între anumite limite. De existenţa acestor limite ale comunicării dintre lumi va trebui să ţină cont orice comunicare interculturală şi interideologică eficientă. Ce trebuie să înţelegem prin plurimondism în contextul monismului nostru filosofic, şi ce implicaţii poate avea această idee filosofică la nivelul unei teorii a comunicării interideologice? În primul rând, trebuie precizat că noţiunea de “plurimondism” nu are nici o semnificaţie în cadrul ontologiilor generale. Totodată, ea poate fi o idee foarte fructuoasă într-o ontologie regională a umanului. Ea ar putea deschide încă o perspectivă românească spre întemeierea unei astfel de ontologii regionale, complementară cu perspectiva axiocentrică (propusă la noi de Ludwig Grünberg - vezi 26). În al doilea rând, să încercăm să ilustrăm cât mai pe scurt această idee. Un anumit orizont de viaţă se caracterizează prin anumite strategii de raportare practică la lume, care sunt solidare cu anumite strategii mentale şi lingvistice, inalienabile raportării practice. (Să ne amintim că în practica lor materială oamenii produc nu numai bunuri şi relaţii, ci şi cunoştinţe despre acestea, id est structuri mentale şi lingvistice). Tehnica de apropriere practică a realităţii inconjurătoare se va reflecta întotdeauna într-o anumită tehnică de problematizare a acesteia. Tehnica de problematizare pre-determină implacabil sistemul problemelor, deci şi sistemul soluţiilor la aceste probleme. Sistemul soluţiilor

124

al percepţiei.reprezintă fie conţinutul unei practici materiale (întotdeauna determinată concret-istoric). Schimbarea referenţialului îi obligă pe oameni să vadă realitatea cu un alt ochi. orientat într-o direcţie nouă. adică la schimbarea ordinii în vigoare” (28. subparadigme şi meta-paradigme culturale. pe rugurile Inchiziţiei sau pe mii de alte “ruguri” ce luminează istoria universală şi care au sancţionat nebunia de “a trăi pe altă lume” sau îndrăzneala necugetată de a pretinde că lumea lor este cea “reală”). aceasta conduce la “reorganizarea sferei posibilului. principalul produs al paradigmelor culturale 125 .). de ce schimbarea referenţialului înseamnă schimbarea lumii. cu limbaje specifice. Prin analogie. când un grup de cercetători adoptă un nou referenţial. se întâmplă aşa cum i se întâmplă studentului care. nu este perceput ca refernţial: el constituie lumea subiectului. aşa cum se constituie ele ca teatru al acţiunii. Din acest tablou este imposibil de scos ideologia. fie conţinutul unei ideologii corespunzătoare acestei practici (idei. al expeimentării şi enunţării. Această idee poate fi ilustrată convingător cu ajutorul jocului “Unirea punctelor” (vezi Anexa 4). ci imginea unui teren – respectiv. tocmai prin natura sa. care ne arată cum schimbarea referenţialului transformă imposibilul în posibil. formează un referenţial. putem înţelege mai bine de ce un referenţial înseamnă o lume. pentru a cărei “naturalitate” acesta este în stare să-şi bage mâna în foc (unii sau lăsat arşi pe de-antregul. în jurul cărora se constituie organizarea mentală. el nu mai vede nişte simple linii pe hârtie. solidare. Aceste constante ale gândirii. devine cartograf sau fizician. la modificarea manierei de a privi lucrurile. ele joacă rolul verticalei din parabola “brazilor înclinaţi”. În măsura în care oamenii nu au acces la realitate decât prin intermediul referenţialului lor. Dacă nu dăm termenului de “lume” o semnificaţie metafizică (lucrul în sine. principial anterioară şi exterioară intervenţiilor. sentimente şi valori. la răndul lor. Aşa cum arată Francois Jacob referindu-se la istoria biologiei. se poate spune că după schimbarea referenţialului ei reacţionează la o lume diferită. p. convingeri etc. la apariţia unei relaţii sau obiecte noi. populat de paradigme. construcţiilor şi interpretărilor noastre) şi vorbim despre “orizonturi de realitate” (Gonseth). 34). Privind conturul unei hărţi sau o fotografie luată în camera Wilson. şi invers (fenomen valabil şi în cazul schimbării de paradigmă). Dar referenţialul. bază fixă şi neutră. înregistrarea unor evenimente subnucleare familiare. în urma unei ucenicii care îl profesionalizează. Constituirea lumii (“a orizontului de realitate” ataşat orizontului de viaţă) are loc concomitent cu articularea unui orizont cultural.

să gândim şi să visăm în această limbă. cum ar fi “dreptate”. o mare parte a vocabularului este comună. trecerea de la un referenţial ideologic la altul nu se poate face după metoda “paşilor mărunţi”. să cucereşti această intimitate care ne permite.(într-un sens analog cu felul în care teoriile ştiinţifice sunt produsul paradigmelor disciplinare). sub presiunea unor demonstraţii logice sau sub aceea a unui discurs în limbaj neutru (un astfel de limbaj nu există). fără ca totuşi să o poţi interioriza şi să te simţi chiar în largul tău în lumea proprie pe care o “decupează”. “logic”. “este nevoie adesea de o muncă îndelungată şi serioasă pentru a-i avea asentimentul. în referenţialul ideologic al burgheziei şi în cel al proletariatului. invocaţi de Marx în alte locuri. căci prea des utilizarea vocabularului şi a ideilor “primite de-a gata” este luată ca indicator al eficienţei comunicării interideologice. una câte una. Individul convertit ajunge să gândească şi să acţioneze în limba – până mai ieri – “străină”. Bertrand Russel folosea o comparaţie similară: când am înţeles logica unei noi teorii. 126 . “libertate”. să dezrădăcinezi din spirit. pp. De pildă. populate de entităţi şi raporturi diferite 12 . “patrie”. 50-55). Trebuie să ţi-o asumi. Diferenţele dintre două referenţiale ideologice nu sunt radicale. ca în cazul în care o limbă străină ne-a devenit foarte familiară. “drepturile omului”. O altă concluzie este aceea că utilizarea vocabularului noii ideologii nu este cu necesitate un indicator pentru asimilarea ideologiei respective. Această concluzie merită cu prisosinţă a fi reţinută. sugestiile eronate ale teoriilor false dar familiare.). Se poate întâmpla să-ţi dai seama că eşti câştigat prin persuasiune de partea noii ideologii. Ele au multe lucruri în comun. ceea ce va diferi însă este sensul care se atribuie termenelor acestui vocabular. iar nu să construim fraze în mod stângaci recurgând tot timpul la dicţionar şi gramatică” (30. De aici decurge o concluzie de mare importanţă: ca şi în cazul trecerii de la o paradigmă la alta. “valoare”. o “stilizează” şi căreia îi dă coerenţă. Un pas necesar mai este şi acela al traducerii noului limbaj. Aceasta se datorează faptului că adepţii celor două ideologii îşi desfăşoară activitatea în lumi diferite. p. “bogăţie” etc. termeni ca “proprietate”. În acest caz. “educaţie” (precum şi alţii. Acest fals indicator este contrazis în numeroase cazuri de atitudinile şi comportamentul practic al indivizilor respectivi (a se vedea. al folosirii lui ca “limbă maternă”. comportamentul politic al “noilor democraţi” din România anilor ’90 şi în continuare). au sensuri diferite. “familie”. 142). Conform unei celebre şi mult răstălmăcite analize din Manifestul Partidului Comunist (29. de pildă.

1925 – apud 28. unui nou loc în societate şi unor noi raporturi cu lumea omului în totalitatea ei. această ideee nu reprezintă dificultăţi. renascentismul. Poţi chiar utiliza noua ideologie. la rândul lui. în timp ce pentru noi un anumit efort de reconstruire imaginativă este inevitabil” (ABC of Realativity. Ceea ce se cere este schimbarea imaginii noastre asupra lumii. în aceeaşi măsură. “Multe din ideile noi pot fi exprimate într-un limbaj nematematic – scria B. dar ele nu sunt prin aceasta mai uşor de înţeles. dar o vei face ca un străin într-un cadru insuficient “naturalizat”. fascismul sau comunismul) sunt solidare cu un anumit Weltanschauung. deoarece conţine formularea alternativei la “metoda paşilor mărunţi”: schimbarea imaginii asupra lumii. Russel –. De altfel. toate marile ideologii care au traversat istoria Europei (creştinismul. p. 79). La fel. liberalismul. iluminismul. astăzi. Pentru a da din nou un exemplu din istoria ştiinţei. O schimbare asemănătoare cu aceea impusă de Copernic când a proclamat că Pământul nu este imobil… Pentru noi. Ea va figura printre concluziile acestui capitol: nu se poate vorbi de comunicare eficientă între ideologii în absenţa efortului de a reconstrui imaginea despre lume a celor cu care comunicăm şi.alegerea pe plan intelectual a fost făcută. Grupurile care au trecut de la o ideologie la alta au suferit o modificare de Weltanschauung. Această mărturisire a lui Russel trebuie reţinută măcar ca analogie. 127 . deoarece noi am asimilat-o înainte ca deprinderile noastre mentale să fi fost fixate. datorat. dar adevărata convertire nu s-a realizat. ideile lui Einstein vor apărea mai uşor de înţeles generaţiilor care vor fi crescut în mijlocul lor. Le lipsea ansamblul deprinderilor de gândire şi expresie pe care viitorii membrii ai grupului ştiinţific îl vor dobândi prin însăşi formaţia lor. de a ne chestiona cu responsabilitate propria noastră imagine despre lume. datorat unui nou orizont de viaţă. datorită unui nou referenţial. aşa s-a întâmplat cu mulţi dintre savanţii care au întâlnit pentru prima dată teoria relativităţii pe la mijlocul vieţii lor.

ci şi împotriva pozitivismului.].” (ibidem). cunoaşterea mistică nu poate intra în “forma canonică de cunoaştere”. 173). 17). etc. nu este doar constrângătoare. fundamentul sine qua non al adevăratei cunoaşteri” (5. După cum am văzut deja. Senghor vede modelul pentru “activtatea generică a omului” în creaţia artistică (în sens larg). aceasta are un rol fundamental. 14). Cassirer spune că acesta “pune o problemă cu totul nouă care nu poate fi rezolvată cu ajutorul modalităţilor noastre obişnuite de investigaţie” (2. Marii gânditori religioşi au fost primii care au inculcat această cerinţă morală. maxima ‘Cunoaşte-te pe tine însuţi’ este privită ca un imperativ categoric. (…) ea este considerată obligaţia fundamentală a omului. p. unde Adevărul şi Binele se condiţionează reciproc. Adevărul este prin natura lui rezultatul gândirii dialectice. p. după ce vorbeşte de “elemente de ştiinţificitate” prezente în culturile africane tradiţionale. care fusese concepută până atunci ca un monolog intelectual. în studiul din 1980 “Adevăr şi putere” (3).B.]” (idem. nu o împărtăşim” (idem. 15). p. 16). Dar Socrate nu a mai putut subscrie la acest punct de vedere (…). Pe aceeaşi linie au fost formulate poziţii şi mai radicale. ştiinţificitate bazată pe “participarea subiectului la obiect” (6. Căci puterea. Idealul de savant sau de “spirit ştiinţific”. deşi în toate religiile mari ale lumii (iudaism. va fi dezvoltată mai aproape de noi de Michel Foucault. budism. asemenea unui obiect empiric. excomunicându-le din Cetatea Cunoaşterii Obiective. 12). p. ci şi productivă: “ea produce plăcere. a epistemologiei sale care subîntinde ştiinţa modernă europeană: “Dar această înţelegere a ‘ştiinţei naturii’ este o cucerire recentă a spiritului omenesc. El nu poate fi gândit (…) decât printr-o constantă cooperare a subiecţilor în cadrul întrebărilor şi răspunsurilor adresate mutual. ns. Prin acest ideal de cunoaştere. În toate formele superioare ale vieţii religioase. Leopold Sedar Senghor (6). Socrate apropia filosofia europeană de filosofia Orientului. criteriile lor de validitate. Totuşi. confucianism şi creştinism). cunoaştere şi discurs” (4).. deci ale obiectivităţii: “Pentru că în culturile extra-europene pot fi descifrate destule ‘ştiinţe ale naturii’ care. D. adepţii abordărilor “riguroase” din filosofia limbajului rămân prizonierii unei viziuni asupra “ştiinţei” şi a “ştiinţificităţii” care-i determină să anatemizeze multe forme de cunoaştere. El nu este. (…) Mai înainte. În Cosmologie şi alchimie babiloniană (5). p. 286). deşi fundamental deosebite de concepţiile noastre moderne. Existenţa unor concepţii diferite despre adevăr şi despre criteriile adevărului determină şi idealuri de ştiinţificitate diferite. el trebuie înţeles ca produsul unui act social [subl. În cadrul multor culturi istorice s-a elaborat o ‘ştiinţă a naturii’ care nu are decât incidentale întâlniri cu conceptele ştiinţei europene. Valorizând mai mult o “cooperare care îmbogăţeşte reciproc”.B. unde susţine teza că adevărul este un produs al societăţilor. este solidar cu alte definiţii ale “ştiinţificităţii”. Celebra “Rugăciune a inimii” (sau 128 1 . Astfel. Dacă pornim de la premiza că întregul corp de valori acordate naturii de către culturile extra-europene sunt superstiţii.. ci o nouă activitate şi funcţie a gândirii: “Filosofia. care controlează corpurile umane (idee dezvoltată în Istoria sexualităţii). autocunoaşterea nu este privită ca un simplu interes teoretic. şi ne interesăm cu precădere de acele fragmente care coincid întâmplător cu seria adevărurilor noastre ştiinţifice (adică justificate experimental) – facem o gravă greşeală de optică istorică” (idem. Dacă pentru el “viaţa lipsită de această cercetare nu e trai de om” (Apologia). Trăsătura distinctivă a filosofiei lui Socrate nu este un nou conţinut obiectiv. ns. spune Foucault. prin urmare.NOTE Vorbind despre “tăietura epistemologică” realizată de Socrate (cel al lui Platon!) prin maieutică. pe care Cassirer i-o atribuie lui Socrate. p. care este totodată şi un ideal moral. care propun ca ideal cunoaşterea-de-sine. pentru gândirea orientală – spune Mircea Eliade – adevăraţii savanţi sunt cei “care dovedesc în acelaşi timp şi o serioasă viaţă socială ascetică şi morală. Mircea Eliade pledează nu numai împotriva eurocentrismului manifestat adesea de istoricii ştiinţei. au totuşi. substituind aşa zisa cunoaştere “obiectivă” definită în termenii culturii (vest)europene. contestă valoarea de ţel suprem al cunoaşterii atribuită de europeni cunoaşterii obiective: “avem mult respect pentru această concepţie ultraraţionalistă a activităţii generice şi a ultimului ţel al omului. Iată cum interpretează Cassirer “revoluţia copernicană” realizată de Socrate prin formularea principiului gnoseologic (dar şi ontologic) “Cunoaşte-te pe tine însuţi!”: “De acum înainte. legile lor de creştere. este transformată într-un dialog. ca o lege morală şi religioasă fundamentală” (2. Voim să spunem că au existat şi altfel de ‘ştiinţe ale naturii’ care nu s-au întemeiat pe criteriul cantităţii şi al măsurătorii. De pildă. al raporturilor de putere – inclusiv al “bio-puterii”. Această idee. Ea nu este nici absolută. p. nici universală [subl. adevărul putea fi conceput ca un lucru gata făcut care putea fi înţeles printr-un efort al gânditorului individual şi (…) comunicat cu promptitudine celorlalţi. chiar dacă această concepţie ar fi atee. D.

nici forma mentis. vagonul se oprise pe o porţiune de drum în pantă. acesta s-a oprit înainte de Zürich. ci şi de ordin sociologic. pp. Termenii folosiţi de “limba de lemn” sunt aceiaşi cu ai limbajului comun. Ceea ce l-a frapat în mod deosebit pe filosoful elveţian a fost modul brusc în care referenţialul iluzoriu a făcut loc unui referenţial mai conform cu realitatea. adică a acelor cunoştinţe extra-discursive care fac posibilă înţelegerea unui discurs. În cazul exemplificat. nici “scripturile” necesare înţelegerii şi asimilării discursului ştiinţific contemporan. mai târziu. în scopuri didactice. este controlată. confuzia dintre acestea generează politici greşite. Un caz limită al acestei situaţii îl reprezintă “limba de lemn”. precum şi forme de pregătire a insitutorilor pentru predarea în această limbă. sporindu-le probabilitatea de a deveni persoane marginale sau de a trăi într-o lume paralelă cu societatea din care fac parte. În “Prelegerea inaugurală rostită la Collčge de France pe data de 2 decembrie 1970”. Ceea ce în interiorul vagonului trecea drept verticală. 33-34).Rugăciunea lui Isus) reprezintă. ci una a semnificaţilor (a “conceptelor mentale”). Călătorind odată cu trenul. prin care un discurs realizează autocontrolul (idem. Ni se întâmplă. Acest “fapt de viaţă” ilustrează un “fapt epistemic”: existenţa unui a priori în experienţa descrisă: convingerea că trenul se află pe o porţiune de drum orizontală (de unde şi raportarea la verticala compartimentului ca la o verticală absolută). era o premieră în experienţa de navetist a filosofului elveţian. cum ar fi cea a ochelarilor cu vedere răsturnată. în care este necesară distincţia dintre limbă şi limbaj. El îşi imaginează că patru persoane stau în jurul unei piramide ale cărei feţe au culori diferite şi că fiecare vede doar latura aflată în faţa sa. ei au tendinţa să indice culoarea 129 5 4 3 2 . dar ea nu este dată de limbă. care timp de mai mulţi ani făcuse drumul dintre casă şi Şcoala Politehnică Federală din Zürich. experienţa trăită de Gonseth seamănă cu experimentul ipotetic construit. p. dar şi aşa-numitele “proceduri interne”. care le va îngreuna. A-i cantona în limba romanes echivalează cu a-i condamna la o socializare incompletă. Se pot stabili comparaţii şi analogii cu un mare număr de fenomene psihice. sau de altele. o astfel de experienţă de autocunoaştere. selecţionată. Bariera dintre majoritatea copiilor de romi şi şcoala românească este reală. Din acest punct de vedere. aşadar. de idei etc.15-23). Gonseth vede stupefiat cum brazii. Dimpotrivă. care comentează episodul relatat de Gonseth (conf. ci de limbaj. Am dat doar un exemplu de situaţie. dăunătoare celor pe care ar trebui să-i servească. valorilor artistice. iar vagonul în care se afla Gonseth a rămas în dreptul unui grup de brazi. 23-38). nici schemele logice. Aruncându-şi ochii pe geam. cu trunchiurile lor paralele. Compartimentul trenului funcţiona. publicată în română sub titlul Ordinea discursului (8). 19). dar sunt re-definiţi în cadrul refernţialului ideologic dominant (9. Michel Foucault inventariază procedurile prin care. de primul sociolog american al cunoaşterii. Vasile Tonoiu. inclusiv cu fenomene de psihologie socială. dintre multe altele. Limba romanes nu conţine nici cunoştinţele. dar lui Gonzeth i-au trebuit câteva deplasări între banchetă şi fereastră pentru a şi-o explica: terenul nu era orizontal. pp. era de fapt oblică. Gerard de Gre (vezi 12). integrarea socio-profesională. Normele specifice de organizare a discursului sunt nu numai de ordin retoric. cum s-ar putea crede. ea este nu doar neglijată complet de teoria “ştiinţifică” a cunoaşterii. deoarece fenomenul se petrece în interiorul aceleiaşi culturi. problema nu este una a semnificanţilor. nici haltă) pentru prima dată. vraja s-a risipit: brazii erau verticali! Revine pe banchetă: brazii devin din nou oblici! Iluzia avea o explicaţie foarte simplă. fiind o “cale” strict individuală. ca referenţial pentru interpretarea impresiilor venite din exterior. În termenii lui Ferdinand de Saussure. la fel de spontane. morale şi politice ale lumii de azi. Principalul handicap al copiilor de romi stă în absenţa “cunoaşterii enciclopedice”. aşa cum cred organizaţiile romilor. de exemplu. Pentru o înţelegere mai exactă a valorii epistemologice pe care o acordăm “parabolei brazilor înclinaţi” este utilă o precizare: trenul în care se afla Gonseth oprise în acel loc (unde nu se afla nici gară. într-o societate dată. pp. Dacă subiecţilor li se cere să spună ce culoare are piramida. în creştinismul ortodox. ca aproape de la o zi la alta să putem judeca întrutotul altfel un ansamblu de probleme. “păreau a bara oblic întreaga întindere a geamului”. precum şi cu numeroase fenomene de ordin cultural şi ideologic. “În toate aceste experienţe pare a exista ceva care sugerează o schimbare de referenţial” (10. Iată de ce nu credem că principalul obstacol în socializarea acestor copii este învăţământul în limba română. Apropiindu-se de fereastră. care au obţinut de la stat înfiinţarea claselor cu predare în limba romanes. organizată şi redistribuită producerea discursului (8. credem că învăţământul în limba romanes agravează şi mai mult distanţa semiotică dintre familiile de romi şi şcoala contemporană. apropie această experienţă de altele analoage. 11). o conduită sau un întreg set de valori. dar şi respinsă de ierarhii bisericilor ortodoxe (vezi 7).

Feyerabend. În ceea ce priveşte cariera accepţiunii negative. poziţia subiectului în “situaţia de ansamblu” nu se confundă cu un anumit statut social. fără îndoială. ci şi ideologic.15. El este eficient. ce rezultă mecanic din ‘progresul tehnic’. Dar efectul pozitiv (atunci când există) nu este vizibil decât la un nivel global şi abstract. la noi locuri de muncă. pentru care oferă mai multe exemple. cel al sistemului economic. pp. în care brazii erau verticali. S. 593). deoarece corespunde unei credinţe ‘naturale’. tonul a fost dat de Napoleon. în exemplul lui Boudon. 7 6 130 . Raymond Boudon (13) ar încadra ambele experienţe în categoria “efectului de poziţie”. De asemenea. 70-74) se găseşte o anailză a ideii de “incomensurabilitate” la Kuhn şi Feyerabend. Pentru inventatorul termenului. p. întreţinute. Este suficient să înlocuim “planul local” de la Boudon cu compartimentul de tren al lui Gonzeth. în contextul concepţiilor cu privire la evoluţia ştiinţei. Kuhn şi P. Subiecţii pleacă de la presupoziţia că experimentatorul nu lear pune o întrebare pentru care ei nu au mijloace să răspundă. Este sigur că la o repetare a experienţei. teorii. educaţie. Pentru o critică a “parcelizării ştiinţei” la Kuhn şi Feyerabend de pe poziţia unui “universalism ‘blând’. Este. 1801). la nivelul întreprinderii. Redăm unul dintre ele pentru a ilustra cum un referenţial. şi de oamenii politici: “mulţi analişti consideră şomajul ca un rău necesar. cu condiţia ca subiectul să fie ghidat de principiul “pentru a determina dacă ‘x este cauza lui y’ să se observe dacă x este cauza lui y” (principiu empirist a cărui formulare este atribuită. Credem că merită precizat: în “parabola brazilor înclinaţi” funcţioneză acelaşi principiu. la Valentin Mureşan (16. 161-167). K. pp. 586). nu ar mai percepe brazii oblici. ideologia era ştiinţa formării ideilor (Destutt de Tracy. Cabanis. Dar acest efect “local” nu este în mod necesar incompatibil cu un eventual efect “global” de sens opus: cum noile maşini trebuie să fie concepute. Élements d’idéologie. Pentru Boudon. poate funcţiona nu numai perceptiv. După cum observă Boudon. solidar cu o poziţie privilegiată a subiectului. într-o a doua experienţă similară cu prima. cunoştinţe anterioare etc. Iluzia determinată de “efectul de poziţie” nu aparţine doar muncitorilor concediaţi sau doar angajaţilor întreprinderii afectate. 633-677). după cum nici Gonzeth. şi cum ele duc la nevoia de alte maşini. Ideea dependenţei percepţiei de probleme. proiectate. Pentru critica poziţiilor lui Kuhn şi Feyerabend faţă de procesul cunoaşterii. ea este împărtăşită şi de analişti. a priori-ul poate fi formulat în următorul enunţ: “experimentatorul nu ar fi loial dacă mi-ar pune o întrebare la care nu am mijloace de a răspunde”.aflată în faţa ochilor lor (idem. p. a fost elaborată pentru prima dată de N.. Multe persoane sunt convinse că maşinismul generează şomaj. Acest argument este frecvent dezvoltat de conservatorii de dreapta şi de stânga. Termenul de ideologia a cunoscut atâtea definiţii şi utilizări. pp. Sfântului Toma). mai numeroase decât cele vechi. teoriile celor doi ilustrează “un caz tipic bine cunoscut. complementare.1. înlocuirea muncii umane cu producţia mecanizată sau automatizată poate elimina locuri de muncă. nondogmatic. La sfârşitul secolului XVII. totodată. desemnat în mod obişnuit prin expresia paradoxul de compoziţie” (idem. brazii se pot vedea oblici din mai multe compartimente). peiorativ: ideologi. R. această poziţie nu este imuabilă. pentru a înţelege că cei doi autori vorbesc despre acelaşi lucru: pre-determinarea percepţiilor (în primul caz) şi a ideilor (în cel de-al doilea caz) de poziţia pe care subiectul cunoscător o are în raport cu “situaţia de ansamblu”. să se observe că x este y”. După cum vom vedea imediat. în plan global. perfecţionate şi înlocuite. în timp ce efectul negativ poate fi perceput la nivel local. Hanson (Patterns of Discovery – 1958) şi dezvoltată de Th. Într-adevăr. fabricate. Subiectul din “parabola brazilor înclinaţi” a avut posibilitatea de a părăsi bancheta compartimentului şi de a se apropia de fereastră. Astfel. dar formulabil într-o sintagmă puţin diferită: “pentru a determina dacă ‘x este y’. care au fost desfiinţate. conform legendei. dar insinuant” (vezi Andrei Cornea . De asemenea. iluzia “localistă” este împărtăşită de mai multe grupuri socio-profesionale (altfel spus. Dar ‘evidenţa’ conform căreia automatizarea ‘desfiinţează locul de muncă’ este prea puternică pentru a fi eliminată cu uşurinţă de aceste observaţii” (14. el este uşor de observat printr-o experienţă mentală simplă. încât este necesară de fiecare dată precizarea sensului în care este folosit. care îi numea pe gânditorii speculativi şi neproductivi cu un termen generic şi. utilizate. 590-594). chiar într-o lume cu automatizare în plină dezvoltare. suficient să evocăm cazul Japoniei sau al Elveţiei pentru a observa că o bună politică economică şi o politică de educaţie avizată pot duce la rate de şomaj extrem de scăzute. introducerea lor poate să ducă. vezi Raymond Boudon (14. deşi adeseori grupul de apartenenţă joacă rolul compartimentului de tren. Destutt de Tracy. Daunou se ocupau de studiul ideilor şi al originii lor. pp. Asupra “paradoxului de compoziţie” ne vom opri în paragraful VI. dedicat relativismului epistemologic şi cultural. lăsând “în spate” referenţialul local şi intrând într-un nou referenţial: unul mai general. iar “planul global” (sistemul economic) cu poziţia de ansamblu a trenului (sistemul terestru). subiecţii ar răspunde: “nu pot să ştiu până nu văd toate feţele piramidei”.

decât descrie o realitate” (21. Aici. “libertate”. în ideologie oamenii nu ar exprima raporturile reale cu condiţiile lor de existenţă.Weltanschauungen). adică unitatea (. 22). mai evident ca oriunde. aflate la antipodul lucidităţii şi cunoaşterii obiective.. implicit. unde se poate găsi una dintre puţinele analize oneste ale societăţii româneşti de după 1989. precum şi a conduitelor fiecărui subiect. Raymond Aron. la un anumit moment...) expresia raportului oamenilor faţă de ‘lumea’ lor. În ideologie raportul real este inclus în mod inevitabil în raportul imaginar: raport care exprimă mai curând o voinţă (. Tot în direcţia explicării prin iraţional se plasează şi modelul semiotic al mecanismelor de formare a ideologiilor propus de Umberto Eco (22. Bineînţeles. pentru care “Ideologia este (. ca într-o camera obscura”. În prezentul capitol. dacă n-ar exista o teorie a monedei nu ar exista nici cursurile valutare). Când comunică. care trec. Concluzia: actuala “clasă politică” nu are un referenţial ideologic adecvat acestei perioade.) raportului lor real şi a raportului lor imaginar faţă de condiţiile reale de existenţă. cel de “ansamblu de idei şi credinţe. oamenii o fac tot aşa cum cheltuiesc banii. dar în calitatea lor de aspiraţii. Orientul antic sau majoritatea societăţilor africane din cele mai vechi timpuri până astăzi). Faptul că înlocuirea unui referenţial ideologic cu altul nu reprezintă întotdeauna un progres în obiectivitate sau în adecvarea conduitelor este ilustrat de marea transformare care are loc. Aşadar. iar nu de teoria monedei (deşi. Se conservă. Edward Shils). ei se angajează în schimburi de sensuri între culturi la fel cum schimbă lei contra dolari. “egalitate”. precum şi transformarea raportului lor cu această situaţie. În toate aceste ţări a avut loc schimbarea poziţiei unor subiecţi colectivi (grupuri) în situaţia de ansamblu. dar ele nu duc la progres în obiectivitatea cunoştiinţelor şi evaluărilor. idealurile de “dreptate”. de atitudini fundamentale.). acest lucru se manifestă în spaţiul ex-sovietic. marea majoritate a oamenilor sunt interesaţi de cursul leu/dolar. Confirmarea acestei ipoteze ar explica actualul regres în obiectivitate şi adecvare. dar încă nu s-au născut noi referenţiale ideologice. nici la o adecvare mai înaltă a conduitelor sociale ale subiecţilor. pe care nu ştim cine ar fi interesat şi capabil să le finanţeze. 59-60). Dar importanţa acordată de Karl Marx claselor sociale nu se justifică pentru zone mari ale civilizaţiei umane (de pildă. spre deosebire de ştiinţă. cuvântul “practic” nu este o figură retorică.. care descrie şi explică raporturi reale.. în sensul că “în întreaga ideologie oamenii şi relaţiile dintre ei apar cu capul în jos. 1845). a unui proiect. iraţional şi fără funcţie cognitivă. Poate fi văzut. este considerat esenţial şi de sociologi eminenţi care s-au ocupat de fenomen (Talcot Parsons. Singurul amendament care se poate aduce observaţiei de mai sus este că societatea românească se află într-o stare de interregn: s-au schimbat poziţiile şi raporturile unor grupuri cu situaţia de ansamblu. de-a lungul istoriei. în zilele noastre. în fostele ţări comuniste. el explică procesul prin condiţiile de viaţă concret-istorice: “acest fenomen decurge în aceeaşi măsură din procesul istoric al vieţii lor. valori şi simboluri. în mai multe ideologii (inclusiv în ideologii concurente). Dar ipoteza nu poate fi testată decât prin cercetări sociologice de mare amploare. incoerenţa conduitelor subiecţilor unii faţă de alţii. Totodată. pp. Viziunea lui Marx este preluată de Louis Althusser (“Marxism şi umanism”. care văd în ideologie o formă de “religie seculară”: un amestec de fapte şi observaţii selecţionate în numele unei “cauze” şi de judecăţi pasionale cu manifestări de fanatism. dintr-o ideologie în alta sau pe care le găsim.La Marx (Ideologia germană. de exemplu. 366-378). Autorii folosesc conceptul de “societate de supravieţuire” prin intermediul căruia reuşesc să evite alunecarea în mitologia social-politică proprie perioadei de tranziţie. 1963). Acelaşi aspect. ideologia exprimă raporturi trăite. Efectul în planul realităţii: “achiziţia de subdezvoltare” şi “consumarea viitorului”. ipoteza lui Marx devine tot mai îndoielnică în condiţiile societăţilor postindustriale – inclusiv societăţile din Europa Occidentală. unde era valabilă la mijlocul secolului XIX). împărtăşim distincţia lui Karl Manheim între “ideologiile particulare” (specifice anumitor grupuri şi referitoare la un anumit domeniu al realităţii) şi “ideologiile totale” (specifice unei culturi şi referitoare la lumea în ansamblu . aceste idealuri primesc “definiţii teoretice” diferite de la o ideologie la alta. se recunosc între ei şi se mobilizează în vederea acţiunii”. pp. volumul România – starea de fapt (23). de unde şi absenţa unei imagini a viitorului şi. ideologia este definită ca falsă conştiinţă. 131 11 10 9 8 .. Din punct de vedere practic. Cazul României este elocvent din acest punct de vedere. funcţionează ca invarianţi în raport cu sistemul de transformări. ci modul în care trăiesc aceste raporturi. Au apărut noi referenţiale ideologice. p. ca şi răsturnarea obiectelor pe retină din procesul nemijlocit al vieţii lor” (20. chiar o speranţă sau o nostalgie. însă. concepte şi coduri. termenul de ideologie este folosit în sesnsul său cel mai larg. stiluri mentale şi cognitive. reprezentări şi ritualuri prin intermediul căruia membrii unei comunităţi percep lumea şi prelucrează informaţia.

iar nu de pe o presupusă poziţie “obiectivă”.Din perspectivă filosofică. în legi eterne ale naturii şi raţiunii e comună tuturor claselor dominante dispărute. nu mai îndrăzniţi să pricepeţi când e vorba de proprietatea burgheză” (ibidem).-R. 5 4). dezideologizate. o voinţă al cărei conţinut este determinat de condiţiile materiale de viaţă ale clasei voastre” (29. filosoful americano-britanic propune o soluţie de natură ontologică pe care noi o considerăm “ultimul cuvânt” în materie de ontologie generală. 12 132 . Marx şi Engels polemizează cu ideologii anticomunişti din perspectiva unui referenţial pe care ei îl conştientizează. Analiza din Manifest merge în direcţia explicării sensului atribuit cuvintelor prin referenţialul ideologic asumat. Ceea ce pricepeţi când e vorba de proprietatea feudală. sau invers – plurimondismul este fundamental iar unitatea este doar o primă aproximaţie în procesul de cunoaştere a lumii? În capitolul VII vom vedea că noile aliniamente ale ştiinţelor fizico-chimice tind să confirme ideea de unitate a lumii. problema crudială este aceasta: Care ontologii sunt fundamentale şi care sunt de primă aproximaţie. p. emancipate de miturile. cultură. care s-ar dori “universal valabilă”: “Dar nu polemizaţi cu noi apreciind desfiinţarea proprietăţii burgheze prin prisma concepţiilor voastre burgheze despre libertate. Pentru cine ştie că la Marx “material” are sensul de obiectiv (“independent de conştiinţa şi voinţa oamenilor”). intitulată Plenitudinea lumii şi ordinea ei (27). anticipând parcă teoria habermasiană a “intereselor conducătoare de cunoaştere”. iar nu de “economic” sau “financiar”. acesta este explicat prin orizontul de viaţă. David Bohm (1917-1992). la rândul lui. drept etc. Deocamdată nu vom dezvolta această temă. p. adică ale acelei ştiinţe dezvrăjite. în ediţia românească. din moment ce tratează nonseparabilitatea ca realitate fundamentală. după cum şi dreptul vostru nu este decât voinţa clasei voastre ridicată la rangul de lege. este evident că autorii Manifestului au în vedere un anumit orizont de viaţă atunci când spun “condiţiile materiale de viaţă”. dar si cu (γ) cerinta ca omul să-şi poată face o imagine plastic-intuitivă asupra obiectului pe care îl cunoaşte” (27. dar ne facem datoria să semnalăm lucrarea unuia dintre cei mai importanţi filosofi ai fizicii cuantice. După cum arată H. Patapievici. Atunci când vor să aducă în discuţie referenţialul ideologic. De ce spunem că ideea lui Bohm cum că “elementul prim. îl declară şi şi-l asumă. Patapievici.-R. ticurile şi tabieturile mentale pozitiviste: “el este singurul care a înţeles să valorifice împrejurarea că teoria cuantică nu este neutră din punct de vedere filosofic” (ibidem). fundamental al lumii trebuie să fie însuşi întregul” ne apare ca fiind “ultimul cuvânt” în materie de ontologie generală? Pentru că Bohm este singurul gânditor care a reuşit să meargă până la ultimele consecinţe ale ştiinţei contemporane. Iată cum descriu ei un referenţial ideologic şi rolul acestuia de a bloca accesul la o cunoaştere dezideologizată (dezalienată): “Concepţia interesată care vă face să transformaţi relaţiile voastre de producţie şi de proprietate – din relaţii istorice. problema se formulează astfel: Unitatea lumii este realitatea fundamentală iar plurimondismul este de primă aproximaţie. Înseşi ideile voastre sunt produse ale relaţiilor burgheze de producţie şi de proprietate. ei vor folosi expresia “concepţie interesată”. În concepţia lui Bohm. În fond. ea este precedată de un excelent “Cuvânt înainte” semnat de H. “el încearcă să imagineze ontologia acelei lumi fizice care ar fi compatibilă cu (?) exactitatea mecanicii cuantice. ontologiile generale sau cele regionale? Tradusă în termenii cursului nostru. orice teorie fizică trebuie să plece de la un concept primar de realitate fizică pe care el îl defineşte ca “plenitudine nefărâmiţată” (unbroken wholeness). trecătoare (…). (β) non-separabilitatea. În cuvintele lui Engels dintr-o lucrare ulterioară.17). morala ar fi următoarea: “oamenii văd în realitate numai ceea ce vor şi ceea ce pot să vadă”.

volum editat de “Revista de Pedagogie”. Friedrich Engels – Ideologia germană. Humanitas. Fayard. 7. Paris. 23. Humanitas. 5. Leopold Sedar Senghor. Alban Bouvier. 17. Francois Jacob – Logica viului. vol. 1986. 6. 1997. Engels – Opere. pp. Bucureşti. F. Ideea de referenţial. univers obligé de médiatisation. Vasile Tonoiu – Dialectică şi relativism. 1983. 1982. Friedrich Engels – Manifestul Partidului Comunist. Marx. 1962. Ludwig Grunberg – Axiologia şi condiţia umană. 1984. Editura Enciclopedică Română. Vladimir Pasti. Croyances et ideologies. 555-600. Umberto Eco – Tratat de semiotică generală. Humanitas. Bucureşti. Jean-Pierre Deconchy – Psychologie sociale. Editura Politică. 1979. 3. ed. Ernst Cassirer – Eseu despre om. 30. 14. Francois Chazel – Cognition et Sciences sociales. Bucureşti. 1956. 27. Editura Stiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti. 633-677. Laussanne. Cornel Codiţă – România – starea de fapt. 1997. 1991. Bertrand Russell – La methode scientifique en philosophie. Michel Foucault – “Truth and Power”. 12.P. Boudon).Citindu-l pe Marx.TRIMITERI BIBLIOGRAFICE 1. 1989. în Tratat de sociologie (coord. 1992. Limba de lemn. S. 21. 26. Meridiens Klincksieck. Selected interviews and other Writings. Iaşi. Bucureşti. * * * – Meditaţii despre Rugăciunea inimii. 1996.S. Panteon Books. Bucureşti.E. New York. E. Francois Chazel – “L’institutionnalisation de la sociologie de la connaissance aux Etats-Unis: l’apport de Gerard de Gre”. Împotriva relativismului contemporan. L’age d’homme. Bucureşti. Bucureşti. 2. vol. 24. XXVIII. Bucureşti. 19. Raymond Boundon – “Cunoaşterea”. 1997. 20-th Century Political Theory (ed. 1975. Raymond Boundon – L’ideologie ou l’origine des idees recues. Louis Althusser . 29. 1994. 11. discurs. a IX-a. Andrei Cornea – Turnirul Khazar. 25. Paris. ed. Karl Marx. Karl Marx. 28. societate: proba limbii de lemn”. Editura Alternative. 1997. Bucureşti. 9. 1970. 1993. Paris. Jürgen Habermas – Cunoaştere şi comunicare. Bucureşti. pp. 1969. Editura Politică. ed. 1998. 18. a II-a. 16. Bucureşti. Raymond Boudon. Sorin Antohi – “Limbă. 1972. Fayard-Le Seuil. Editura Ştiintifică şi Enciclopedică. O introducere în filosofia culturii umane. Bucureşti. 20. 22. Paris. 10. Editura Nemira. 15. în vol. 1997. Editura NEMIRA. 8. Mihaela Miroiu. în Francoise Thom. 1995. Alexandru Valentin – “Umanism şi religie”. a-II-a. De la negritudine la civilizaţia universalului. 4/1987. EUROSONG & BOOK. Bucureşti. Michel Foucault – Power/Knowledge. Editura Anastasia. 1978. 3. Editura Moldova. Valentin Mureşan – Evoluţie şi progres în ştiinţă. nr. Bucureşti. R. 4. Presses Universitaires de France. Bucureşti. I. în Preocupări privind educaţia materialist-ştiinţifică a elevilor şi studenţilor. în “Revue francaise de Sociologie”.L. Editura Politică. Bucureşti. Societatea. 13. Ferdinand Gonseth – Le referentiel. Michel Foucault – Ordinea discursului. New York. . Editura Politică. Raymond Boudon – L’art de persuader – des idees fausses. 1972..Un discurs despre discurs. Paris. Bronner). 1997. Editura Humanitas. 1990. Mircea Eliade – Cosmologie şi alchimie babiloniană. Editura Politică. David Bohm – Plenitudinea lumii şi ordinea ei. fragiles ou douteuses. Editura Univers. 1960. Bucureşti. Payot. K. Bucureşti.

Faceţi un efort de imaginaţie teoretică şi identificaţi diferenţele (ipotetice) dintre referenţialul şomerilor concediaţi dintr-o întreprindere de stat nerentabilă şi referenţialul unui guven social-democrat care face reformă economică. în timpul crizei ostaticilor din Irak. referitor la alternativa „a salva viaţa celor trei jurnalişti români sau a respecta angajamentele României în calitate de aliat al SUA”: „Suntem sfâţiaşi între a fi om şi a fi om de stat”. analizaţi afirmaţia pe care preşedintele PSD.¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤ Răspundeţi la următoarele întrebări: 1. Stabiliţi invarianţii (ipotetici). 134 . În ultimii ani au avut loc mai multe runde de negocieri româno-bulgare referitoare la construirea unui pod peste Dunăre. Care dintre cele două concepte vi se pare mai ofertant pentru o teorie a schimbării sociale? Argumentaţi-vă opţiunea. Mircea Geoană. 2. TEME PENTRU SEMINAR 1. Folosind conceptul de referenţial (Ferdinand Gonseth). Care sunt diferenţele dintre conceptul de “referenţial ideologic” şi cel de “paradigmă culturală”? 3. adică punctele comune ale celor două referenţiale. 3. Care sunt diferenţele dintre conceptul de “referenţial” definit de Ferdinand Gonseth şi conceptul de “referenţial ideologic”? 2. Arătaţi care concept ne ajută mai mult să explicăm degiversarea acestora: cel de „paradigmă” sau cel de „referenţial”? Motivaţi-vă alegerea. a făcut-o în ziua de 27 aprilie 2005.

cum pot găsi un limbaj comun posesorii diferitelor organizări mentale. cum pot fi traduse limbajele diferitelor paradigme? Aceste întrebări sunt legitime. ştiinţele sociale au fost afectate mai mult decât altele de ‘relativismul’ ce se instalează tot mai ferm începând cu anii şaizeci: acesta transformă într-o quasicertitudine ideea că obiectivitatea este o iluzie şi că nu există.. Dacă în faţa ideii de paradigmă culturală ne mulţumim cu constatarea existenţei incomensurabilităţii. 17). vom cădea pradă fenomenului de modă intelectuală atât de bine descris de Raymond Boudon cu referire la cotitura lingvistică: “în Parisul anilor şaptezeci erai considerat profund dacă declarai doct că societatea este un limbaj” (1. purtătorii diferitelor paradigme culturale şi locuitorii diferitelor referenţiale? Dacă un limbaj neutru nu există. p. . Dacă gândirea umană nu este universală în formele ei de manifestare. cit. mai ales când e vorba despre fenomene umane. aşa cum credeau membrii Cercului de la Viena şi cum au susţinut toţi pozitiviştii. atâta vreme cât reacţia la descoperirea diferenţelor istorice şi culturale este ea însăşi o reacţie fatalistă. CONDIŢII DE REALIZARE A COMUNICĂRII INTERCULTURALE ŞI INTERIDEOLOGICE 1. a incomunicabilităţii.VII. în final. fără a căuta o soluţie constructivă. op. 20). aşa cum credea Descartes şi cum postulează toţi reprezentanţii raţionalimului clasic. Tot el ne atrage atenţia asupra relativismului care a cuprins ştiinţele sociale în ultimile trei decenii şi asupra consecinţelor teoretice ale acestuia: “Fără îndoială. CRITICA RELATIVISMULUI Abordarea “postmodernistă” a cunoaşterii şi limbajului a avut darul de a induce în lumea specialiştilor un defetism fără ieşire cu privire la comunicarea interculturală şi un scepticism argumentat cu privire la posibilitatea comunicării. decât ‘interpretări’. Acesta este probabil motivul pentru care (…) în sociologia contemporană nu găseşti cu uşurinţă teorii care să dea impresia că explică în mod convingător fenomene enigmatice” (“Introducere”. p. intraductibilităţii şi. în general.

Boudon consideră că “ei reifică momentanul în dauna procesului şi iau proprietăţile instantaneului drept proprietăţi ale procesului” (8. unul dintre cele mai mari pericole care pândesc cultura europeană este scepticismul. la urma urmelor. putând fi considerat de la sine înţeles. În ce constă el? Fiind convins că atât Kuhn cât şi Feyerabend 2 sunt prizonierii unei “iluzii metodologice”. 17). “Faptul că nu există adevăr atâta timp cât durează polemica nu implică inexistenţa lui totală” (ibidem). 593). în trivializarea demersului şi în abdicarea de la condiţia de analişti lucizi – adică doar în împărtăşirea unei mode intelectuale. precum şi pe “antropologii ştiinţei” în aceeaşi găleată. În final. Din păcate. Termenul desemnează “acele situaţii în care un enunţ adecvat local este fals global sau reciproc (cf. p. El te duce foarte repede la acel ‘totul e bun’ adică. exemplul mecanizării. pe atât de steril. p. care ajung la concluzia că “noţiunea conform căreia ar exista o realitate out there (în afară) este o simplă iluzie: ‘faptele’ sunt ceea ce savanţii consideră drept fapte” (ibidem). iar global produce locuri de muncă). Argumentul cel mai tare împotriva “relativismului lui Kuhn şi Feyerabend” este aşa-numitul “paradox de compoziţie”. adică prizonierii aceleiaşi “iluzii metodologice”: “prezenţa unui a priori deopotrivă implicit. În aceeaşi manieră critică Boudon şi poziţia “antropologilor ştiinţei”. Pericolul mai constă şi în sterilitatea demersului teoretic. care local desfiinţează locurile de muncă. Într-adevăr. la scepticism” (1. Raymond Boudon încadrează această iluzie în eroarea epistemologică pe care o numeşte misplaced concreteness 136 . precum şi la implicaţiile sale filosofice: “Sloganul pluralismului cu orice preţ este pe cât de facil şi superficial. Lucrările lui Kuhn şi Feyerabend oferă astfel un exemplu remarcabil de paradox de compoziţie de tip diacronic (ceea ce este adevărat acum poate fi fals în timp şi invers)” (ibidem). Boudon avertizează asupra fundăturii teoretice în care ne conduce acesta. şi totuşi încărcat de sens: singura realitate este aceea a momomentului” (ibidem). Boudon îi vede pe Kuhn şi Feyerabend. care ajunge să “ne confirme ceea ce credem sau ştim din totdeauna” (ibidem). În viziunea sociologului francez. iar această ipoteză (pe care noi o considerăm neconfirmată) îl face să considere “iluzia” kuhniană drept ilustrare a paradoxului de compoziţie. Referindu-se la principiul pluralismului paradigmatic. critica pe care Boudon o face pluralismului cultural şi relativismului rezultat din aceasta nu e suficient de convingătoare 1 . pericolul care ne pândeşte nu constă doar în degradarea gândirii noastre.Altfel spus.

Această încadrare contrazice flagrant constructivismul din opera celor doi autori. Cu formulări de genul: “Pare sigur că asemenea cazuri pot avea loc. pe Boudon că introduce pe uşa din spate “un a priori deopotrivă implicit şi inocent”. Dar este discutabilă încadrarea lui Kuhn. trebuie să constatăm că ne aflăm nu în faţa unei probleme “teoretice”. la fel de îndreptăţit. Feyerabend şi a “discipolilor lor” la capitolul “concreteţe inoportună”. Boudon nu ne poate asigura împotriva relativismului şi scepticismului. În mediile academice din SUA. Pe de altă parte. Până la urmă. El ne dovedeşte că respingerea critică a relativismului “noii epistemologii” (post-structuraliste şi. Kuhn ne-a atras atenţia că o paradigmă este irefutabilă la nivelul cunoaşterii ştiinţifice. căruia îi atribuim paternitatea conceptului a treia cultură. Ca problemă practică o tratează şi Fred Casmir * . ar fi mai confortabil să credem că incomensurabilitatea. s-ar impune existenţa adevărului sau a unei realităţi out there. à la long (de-a lungul istoriei ştiinţei sau în procesul istoric al cunoaşterii). Casmir este profesor în cadrul Departamentului de Comunicare de la Pepperdine University din Malibu . Asuncion-Lande predă Comunicare interculturală la University of Kansas. că s-ar manifesta convingător un progres în obiectivitate. Nobleza C. 137 * . Fred L. intraductibilitatea şi incomunicabilitatea dintre paradigme “nu reprezintă regulă”. Dar atunci când renunţăm la confortul psihic şi vrem să cunoaştem. Dar este absurd să pretindem că ele reprezintă regula” (ibidem). Îl putem bănui şi noi. Din raţiuni care ţin de “economia discursului”. el este considerat un “guru” al comunicării interculturale. Din punct de vedere psihologic. Boudon ne dovedeşte că pluralismul paradigmatic nu poate fi întors în direcţia “unităţii” nici măcar din perspectiva sociologiei cunoaşterii. Faptul că astfel de erori epistemologice se produc adesea este indiscutabil. ci a uneia “practice”. în continuare îl vom invoca doar pe Casmir. iar colaboratoarea lui.(concreteţe inoportună) şi care ar consta în faptul că “o certitudine hiperempiristă faţă de real produce o viziune deformată a realului” (ibidem). Boudon nu aduce nici un argument consistent în favoarea tezei sale conform căreia. avem pretenţia să înţelegem de ce: de ce “este absurd să pretindem că ele reprezintă regula”? Episodul Boudon este instructiv din punct de vedere epistemologic.California. post-pozitiviste) nu se poate realiza la nivelul sociologiei cunoaşterii 3 . mai de plano.

inerente pluralismului cultural. Asuncion-Lande. apare ca o enormitate. în 1990. Dacă aceste abordări nu vor fi ele însele depăşite. Casmir şi Nobleza C. Dar.2. După ce face o recenzie a antecedentelor în teoretizarea comunicării interculturale. Noutatea pe care o aduce Casmir stă în faptul că modelul său analitic este formulat în termenii paradigmei “şi-şi”. Venind dintr-un orizont de viaţă sui generis. în direcţia unei comunicări autentice este abordată ca problemă practică (deşi soluţionată cu mijloace teoretice) de Fred L. de pildă. cei doi autori publică. aşa cum iarăşi am văzut. de-a lungul cursului. “dialogul surzilor”). 278-309). 138 . dar şi invers: poate transforma imposibilul în posibil. A TREIA CULTURĂ ŞI SCHIMBAREA REFERENŢIALELOR Problema depăşirii barierelor de comunicare. În viziunea noastră. că o serie de abordări de până acum nu au oferit soluţii practice pentru depăşirea barierelor în comunicare şi a surogatelor de comunicare interculturală (de pildă. construirea paradigmei şi abordările metodologice” (10. ci că se află la graniţa dintre posibil şi imposibil. el depăşeşte limitele tot mai evidente ale multiculturalismului şi interculturalismului. Unghiul din care Casmir atacă problema este cel al respingerii dominaţiei/aservirii culturale. unificarea culturală a Europei în termeni democratici. Casmir constată că trebuie să reţină cu titlu de inventar nu atât succesele teoretizării. multiculturalismul şi interculturalismul (în care vedem “cântecul de lebădă” al multiculturalismului) rămân prizonierii paradigmei lui “sau-sau”. curente de gândire pe care mulţi autori le consideră “ultimul cuvânt” al abordărilor postmoderne. pe care o considerăm a fi co-generatoare a conflictelor identitare ce au traversat istoria de până acum (inclusiv istoria Europei) 5 . cum sunt cele ce convieţuiesc în societatea americană 4 . cu un bagaj de experienţă (inter)culturală pe care numai Statele Unite ale Americii îl pot oferi. pp. a eurocentrismului). studiul “Comunicarea interculturală revizuită: conceptualizarea. adică în afara paradigmei “dominaţie-aservire”. Când spunem că acest obiectiv este o “enormitate” vrem să spunem nu că ar fi o imposibilitate. Am văzut. cât eşecurile şi incertitudinile pe care aceasta le-a lăsat în urmă. multe obiective politice dezirabile vor rămâne simple aspiraţii. democratice şi decentrate (eliberate din capcana etnocentrismului – respectiv. schimbarea paradigmei poate preschimba posibilul în imposibil. prin aceasta. el încearcă să găsească oportunităţile pentru dezvoltarea mutuală a unor culturi aflate în interacţiune proximală.

În urma co-joncţiunii celor două culturi se naşte o a treia cultură. În cadrul celei de-a treia culturi. care va fi împărtăşită de ambele părţi (de indivizii proveniţi din cele două culturi). cu titlu de presupuneri. După Casmir. un cadru unic pentru această interacţiune. este posibilă construirea unor situaţii concret-istorice în care comunicarea interculturală să devină autentică. de adecvare reciprocă. De aceea. capacitate specific umană. Principala concluzie a analizei sale este că. prin interacţiunea lor. uneori chiar opuse. iar rezultatul lui poate fi văzut ca o perfecţionare spirituală). ci produsul “armonizării” reciproce a acestora.O astfel de paradigmă credem că putem “citi” în teoria lui Casmir. cea de a treia cultură nu este un simplu rezultat al fuziunii dintre două sau mai multe entităţi. câteva trăsături caracteristice ale celei de-a treia culturi: 139 . Conceptul de “a treia cultură” Deşi pornesc de la percepţii şi comportamente diferite. cele originare pot comunica între ele mai eficient decât atunci când lipseşte o a treia cultură. La a treia cultură se ajunge în mod necesar sub presiunea unei situaţii obiective şi constrângătoare: situaţia în care persoane nesimilare din punct de vedere cultural sunt constrânse să contribuie la îndeplinirea unor sarcini asupra cărora au căzut de acord că trebuie îndeplinite. Astfel de situaţii sunt descrise cu ajutorul conceptului de “a treia cultură” 6 . în cadrul căreia persoanele aflate în interacţiune îşi pot ajusta comportamentul temporar atâta timp cât încearcă să atingă scopuri comune. indivizii ce aparţin la două culturi îşi creează. studiul separat al culturilor originare nu ne va releva regulile de bază ale comunicării din cadrul celei de-a treia culturi. În cadrul eforturilor comune. datorită capacităţii de a sintetiza. nici doar pe calea educaţiei (deşi educaţia poate sprijini acest proces.1. la a treia cultură nu se ajunge nici prin perfecţionare spirituală. care devin componentele unui întreg coerent. să nu se reducă la un simplu import/export de tehnologie. Casmir caracterizează cea de a treia cultură ca pe o “subcultură de situaţie”. indivizii acumulează o experienţă a aspectelor comune. mai cuprinzătoare decât cele originare. Astfel. care ulterior le poate servi ca punct de pornire pentru noi interacţiuni. 2. Casmir avansează.

premise ale comunicării interculturale efective. înţelegere empatică şi spirit inovator. cât şi ale ambilor referitoare la situaţia care îi obligă la colaborare şi comunicare interculturală). bazate pe diversitatea umană şi pe imprevizibilitatea evoluţiei umane” (10. Ea este devotată prezervării diferenţelor fundamentale. a fost surprins de mai multe conceptualizări 7 . să se dezvolte. Este sensibilă la provocări. totodată. spune Casmir. ii) comunicarea organizaţională. Este expansivă. Astfel de atribute individuale sunt. necesare pentru alinierea percepţiilor şi aşteptărilor participanţilor (atât ale unora cu privire la alţii. organizaţionale. sensibilitate culturală. un translator al mesajelor expediate şi un interpret al celor primite. p. Este deschisă. 3. care îi îmbogăţesc relaţiile interpersonale. Mentalul său se caracterizează prin flexibilitate cognitivă. 2. iii) comunicarea mediatică. produs al “sinergiei culturale”. i) Perspectiva filosofică şi psihologică pe care individului şi-o formează în a treia cultură depăşeşte limitele culturii sale de provenienţă. O astfel de persoană. El devine un gardian al fluxului de comunicare interculturală. instituţionale sau mediatice). “are abilitatea de a-şi suspenda identitatea culturală. realism faţă de valorile şi atitudinile culturale. Ele se referă la o persoană a cărei identitate este fondată pe diversitatea şi universalitatea formelor culturale şi a condiţiilor de viaţă umană. Acest individ. 4. Orientarea spre viitor determină atitudini anticipative (raportate la eventualitatea unei situaţii şi a unei comunicări sporite). astfel încât să creeze noi forme de realitate. O conceptualizare a ideii de “a treia cultură” ar trebui să includă trei niveluri de analiză: i) comunicarea individuală. Răspunde la noi solicitări provenite din ajustările şi reajustările continue.1. Îşi poate lărgi graniţele contextuale. A treia cultură marchează mai degrabă începutul decât sfârşitul unei întreprinderi comune. fiind în stare să includă noi situaţii de comunicare (individuale. dar se dedică şi descoperirii de similarătăţi esenţiale. Un astfel de individ va servi drept legătură. precum şi factori stimulatori pentru contactele şi schimburile transculturale. 295). Este orientată spre viitor. facilizator şi catalizator pentru schimburile dintre culturi. 140 . concomitent. Ea este capabilă să absoarbă noi elemente şi.

aflându-se în competiţie pentru aceleaşi resurse limitate. 18). care a explorat mai îndeaproape relaţiile dintre limbaj. de regulă. McLuhan (13. necesitatea şi modalitatea de realizare a acesteia). Giddens – 17 şi Hawes. Deşi aceşti autori tratează organizaţiile ca pe nişte culturi 9 . ei nu oferă soluţii convingătoare la problemele ce apar atunci când mai multe organizaţii sunt obligate să interacţioneze în acelaşi spaţiu.ii) La nivelul comunicării organizaţionale. Conceptul de “sat universal” ocoleşte problematica celei de a treia culturi (posibilitatea. iii) Înţelegerea comunicării interculturale presupune abordarea unor fenomene cum sunt comunicarea. dar şi pe foarte multe componente diferite. Familiile multiculturale conduc adesea la construirea unei “a treia culturi familiale”. în anii ‘60 şi ‘70. sisteme de valori. 20). exemplul cel mai bun este familia americană. specificul oralităţii. formarea statului. Innis (12) a încercat să clarifice rolul comunicării şi al modelelor economice în dezvoltarea diferitelor imperii. ei sunt tentaţi să-şi creeze propriile tradiţii. Dacă cei doi soţi au fost pregătiţi pentru o relaţie interculturală. puterea. copiilor 8 . problema interculturalităţii din altă perspectivă a fost Ong (19. dar s-a lăsat fascinat de abordarea tehnologică a comunicării interculturale. Această idee a fost atacată de autori care criticau determinismul tehnologic 10 (Benson – 15. o serie de autori au relevat în studiile lor faptul că organizaţiile se angajează în activităţi şi îşi organizează comportamentul într-un mod foarte apropiat de cel al culturilor “naturale”. moduri de operare şi structuri de interese – toate. 141 . Opera lui McLuhan sugerează că inovaţiile tehnologice vor rezolva toate dificultăţile comunicării interculturale (şi internaţionale). bazându-se pe analiza modului de folosire a limbajului şi a mass media într-o cultură. Dar familia nu este singurul exemplu semnificativ: în ultimele două decenii. 14) a preluat aceste subiecte de la mentorul său. alfabetizare şi “cea de-a doua realitate” (sintagmă care se referă la mass media electronice) – pe de o parte – şi schimbările culturale sau schimbarea societăţii – pe de altă parte. Acest mod de dezvoltare culturală se transmite. dar şi înţelegerea modului în care aceste fenomene se interrelaţionează. bazate pe unele componente similare. Clegg şi Dunkerby – 16. care îl pregăteşte pe copil pentru viitoarele interacţiunii transculturale (de pildă. pentru căsătoria cu un partener care are un alt bagaj cultural). Singurul care a abordat.

ele nici nu pot trece neobservate. Noii “mari preoţi” ameninţă cu “distrugerea noii lor culturi” dacă nu vor fi protejaţi în faţa “duşmanilor neprincipali”. din moment ce apar tot mai mulţi agenţi de control ai schimbării culturale. Hulita “moştenire colonială” substituie cea de a treia cultură. şansa dezvoltării unei a treia culturi este mai scăzută în raport cu şansele care există în familii sau culturi tradiţionale. când. Indiferent de vârstă. Meyrowitz insista. pur şi simplu. Aceste strategii ocolesc calea mai dificilă: cea a construirii celei de-a treia culturi. Instituţiile mass media le dau girul de autoritate unor persoane în funcţie de poziţia acestora în cadrul acestor instituţii. Situaţia e similară cu cea din SUA. publicul nu are decât o alternativă: să accepte sau să refuze. fiindcă modalitatea britanică de funcţionare culturală este singara care poate înmănunchia multitudinea de culturi din statul modern Indian. în India. sex. construirea unei a treia 142 . Meyrowitz arată că nu mai avem o înţelegere a locului nostru specific în timp şi spaţiu – implicit. 1985). până acum. educaţie. Strategiile de înlocuire sunt foarte asemănătoare cu cele de cucerire. utilizate în trecut. Modelul folosit de mass media în ceea ce priveşte organizaţiile industriale este unul de confruntare şi înlocuire. Nici o mişcare de manifestare a femeilor nu şi-a propus. De altfel. nu mai există o “cunoaştere privilegiată”. de distrugere a vechii culturi în numele unui “mai bine” care este definit întotdeauna de către cei puternici.Analize mai recente ajung la concluzia că schimbările tehnologice contemporane. asupra unor mari schimbări culturale datorate mass media: ele au sfâşiat cortina dintre scenă şi culise (în sensul lui Goffman. exact cum procedau fostele case regale (Jamnson. În cartea sa din 1985. Astfel de strategii sunt interpretate deseori ca “acte imperialiste”. 22. Mass media creează iluzia de interacţiune. No Sense of Place / Fără simţul locului (21). Scopul multora dintre cei preocupaţi de această problemă este “egalitatea cu bărbaţii” – egalitate bazată pe un sistem de valori elaborat de bărbaţi. birocraţia este. doar stând în faţa televizorului. birocraţia britanică (colonială). de fapt. fără ca acceptarea acestora să fie argumentată. 23). Ori de câte ori sunt utilizate mass media. care încă nu a fost construită. chiar dacă par mai subtile. cu impact asupra mass media duc spre o “privatizare” a vieţii în detrimentul interacţiunii sau spre răsturnări culturale majore. “construire de imperii” etc. Mass media înlocuiesc vechile autorităţi cu altele noi. unde se încearcă redefinirea rolurilor culturale ale bărbaţilor şi femeilor. oricine poate şti aceleaşi lucruri în acelaşi timp. De pildă. cu referire la SUA.

un astfel de ţel ar fi mult mai neliniştitor pentru bărbaţii “sexsişti” şi. intelectuale şi spirituale). După cum arată Brishin (1981). a raţiunii-de-a-fi a acesteia. ci un scop mutual benefic – sporirea controlului asupra mediului şi a încrederii reciproce. aceste efecte sunt produsul întâlnirii dintre o prezenţă şi o absenţă: prezenţa ideii de “determinism cultural” şi absenţa ideii de “a treia cultură” – implicit. inspirate de teama în faţa “imperialismului cultural” (vezi “revoluţia culturală” a lui Mao sau naţionalismul desuet al lui Ceauşescu). O altă raţiune-de-a-fi a celei de-a treia culturi vine din marele său potenţial de dezvoltare. Considerăm că analiza atentă a celei de-a treia culturi. A treia cultură favorizează o continuă creştere. în general. cu minimum de efort şi de confruntare. 25). 24). a efortului constructiv pe care această idee îl induce şi îl presupune. 143 . În lipsa strategiilor de reintegrare (care ar presupune re-organizări instituţionale). ceea ce ar echivala cu schimbarea ordinii în vigoare. ceea ce păgubeşte încă o dată ţările în curs de dezvoltare (Glaser. organizaţiile care cheltuie milioane de dolari pentru a trimite oameni la specializare în străinătate nu şi-au dezvoltat strategiile şi mijloacele pentru valorificarea experienţei celor întorşi acasă. însă. căci până acum. De aceea. pentru toţi “conservatorii”. Scopul celei de a treia culturi nu este. reacţia indusă de această percepţie poate să ducă fie la conflicte majore (vezi Războiul Golfului sau intervenţia NATO în Iugoslavia). cu o revoluţie socială. cât şi în jurul nostru. este foarte importantă pentru dezvoltarea umanităţii. Pe de o altă parte. cei întorşi nu-şi pot valorifica noua cunoaştere şi nu-şi pot impune noile valori profesionale. În opinia noastră. căci el ar presupune o redefinire culturală a întregii societăţi.culturi. Este una dintre cauzele “exodului de creiere” din lumea a treia: cei întorşi acasă se reîntorc în Occident. Ea devine o problemă presantă tocmai datorită faptului că a început să fie conştientizată importanţa majoră a importului/exportului cultural. În viziunea noastră. pe de altă parte. problemele continuă să existe – atât în noi şi între noi. O respingere similară resimt şi americanii de culoare care încearcă să se “repatrieze” (Gudykunst şi Kim. fie la strategii nebuneşti. de a modifica raporturile de dominare şi control în favoarea celor dominaţi. acest proces este perceput ca “viol cultural” (vezi filmele companiei Walt Disney). ca punct de pornire în lupta pentru emancipare. efortul depus în confruntarea cu ceilalţi a fost mult mai mare decât efortul depus în confruntarea cu problemele (materiale. Lipsa unui efort constructiv în scopul unei comunicări autentice între culturi este una dintre sursele subdezvoltării.

cetăţeni americani de origine japoneză. căci se ridică în interiorul unei paradigme teoretice în care presupoziţiile “abordărilor riguroase” sunt părăsite. pentru o eventuală teorie unificată a comunicării. Din dezvoltările lui Casmir şi din analizele prilejuite de ele se desprind nu numai concluzii. pentru medierea negocierilor cu concernele japoneze. 27). la efectul de respingere şi chiar la conflicte. ci şi întrebări: 1. având în vedere că o comunicare etică şi eficientă depinde de toţi participanţii la o cultură (nu doar de reprezentanţii ei)? 4. posibilitatea 144 . dacă ţinem cont de faptul că schimbarea comportamentului comunicaţional înseamnă schimbare culturală (şi echivalează cu un “viol cultural”)? Întrebările de mai sus sunt vitale pentru o posibilă teorie a comunicării interculturale sau. În interiorul idealului hilbertian de inteligibilitate. Americanii folosesc. Experienţa Bisericii Catolice sau cea a Organizaţiei Naţiunilor Unite (vezi Magee. bazate pe respectul faţă de tradiţiile culturale locale. altfel spus.Se poate afirma. Semne există. care să pună în evidenţă condiţiile de posibilitate ale unei comunicări în acelaşi timp eficiente şi etice. Dar ei au probleme de comunicare cu acei colegi ai lor care nu au o experienţă interculturală (vezi Clifford şi Marcus. Toate aceste experienţe conduc la concluzia că strategiile de înlocuire nu sunt productive. 26). Ele nu sunt inocente din punct de vedere epistemologic. Purtători ai unei a treia culturi sunt şi antropologii şi etnografii. deşi sunt dornici să implementeze anumite schimbări (Richardson. că ele duc la eşecuri în comunicarea culturală. 28) este utilă în studierea obstacolelor de comunicare şi poate fi o bună bază pentru teoria celei de-a treia culturi. Are cineva dreptul de a-şi impune propriile standarde de comportament comunicaţional. spre deosebire de primii misionari creştini. Care ar trebui să fie scopurile cercetării comunicării interculturale? 3. Ei sunt consideraţi “intermediari naturali”. care în lipsa acesteia nu ar putea cerceta o cultură diferită. că evoluţiile economice şi politice ale lumii de azi merg în direcţia impunerii strategiilor pentru a treia cultură. totuşi. la a doua sau la a treia generaţie. iar noi îi putem privi ca pe nişte exponenţi ai celei de a treia culturi. Cum trebuie să abordăm în mod practic comunicarea interculturală. în paradigma pozitivistă. ci al eforturilor de dezvoltare şi implementare a unor modele interacţionale. misionarii de astăzi ai Occidentului nu mai sunt vârful de lance al unei comunicări univoce. Este posibil şi necesar să se elaboreze un cod etic al comunicării interculturale? 2.

cercetători sau lucrători din câmpul comunicării sociale) este de a facilita ajustările reciproce ale culturilor aflate în situaţia “sarcinii comune” (Casmir). Articularea ei era considerată o chestiune de timp. Aceasta de vine o falsă problemă! În situaţia constrângătoare a “sarcinii comune”. o “casă comună” în care comunicarea să poată fi eficace şi eficientă. fiind obligaţi să-şi adapteze referenţialele mutual şi “din mers”. cu “mulţimea tuturor mulţimilor”. Rolul specialiştilor în comunicare (academicieni. al pluralismului cultural şi al relativismului ce rezultă din teza incomensurabilităţii paradigmelor culturale. nu se mai pune problema ca unul dintre subiecţi să elaboreze un cod comunicaţional. de a înregistra progresele obţinute şi de a-i ajuta pe participanţi să le conştientizeze. Ideea celei de a treia culturi are meritul de a anunţa o nouă paradigmă. în care participanţii la comunicare sunt constrânşi să se angajeze la îndeplinirea unor sarcini comune. impunerea unui astfel de cod tuturor culturilor – plecând de la ipoteza că ar fi posibilă o astfel de impunere (cel puţin unor reprezentanţi ai celorlalte culturi) – ar echivala cu un act de “imperialism cultural”. imuabile şi scoase din contextul comunicaţional. Într-o astfel de paradigmă. Această percepţie este însoţită de sentimentul evidenţei doar în paradigma clasică. Descriptivismul plat. ca exterioare. Implicit. codul şi standardele se nasc de la sine. unde culturile sunt considerate în obiectivitatea lor. Altfel spus. Asumarea 145 .unei teorii generale a comunicării părea indiscutabilă. În contextul epistemologiei post-pozitiviste. constatativ şi contemplativ al “multiculturalismului”. în chiar procesul comunicării. a unui cod transcultural al comportamentului comunicaţional? Dilema comunicării interculturale este pendent-ul dilemei fundamentale a pluralismului paradigmatic: este posibilă o “paradigmă transparadigmatică”? Dilema epistemologică evocă paradoxul lui Cantor: “o paradigmă a tuturor paradigmelor” echivalează. precum şi activismul idealist şi utopic al “interculturalismului” sunt depăşite concomitent prin elaborarea unei viziuni în care subiectul uman (individual sau colectiv) poate construi un edificiu transcultural. în însuşi procesul comunicării. ca o cultură sau alta să-şi impună propriile standarde comunicaţionale. este greu de conceput un cod al comportamentului comunicaţional care să nu fie tributar unei anumite culturi. cel puţin analogic. răspunsul la întrebările de mai sus depind de soluţia la dilema fundamentală: este posibilă construirea unor standarde comunicaţionale transculturale.

într-o lume tot mai interdependentă? 2. Cum definim competenţa în comunicarea interculturală. şi pentru că mulţi autori o consideră o specie a comunicării interculturale. o epocă în care tot mai multe culturi sunt aduse în situaţia “sarcinii comune”? Ce reprezintă. Schimbarea referenţialelor În ceea ce priveşte comunicarea interideologică. legitimarea “de sus în jos” (Habermas). oare. practicieni şi subiecţi angrenaţi în comunicarea interculturală? 4. totodată. Ce instituţii ar trebui să inventăm pentru a fi dispuse şi. Ce metode de instruire ar trebui dezvoltate pentru a forma această ccompetenţă? 3.conştientă a noilor standarde reprezintă o bază de plecare pentru noi ajustări reciproce – şi aşa mai departe.2. Persoane. Uniunea Europeană? Din momentul în care ne plasăm în noua paradigmă. sau prin intermediul unor valori de finalitate (Piaget) care vin din “cerul tradiţiei”. secularizate şi “dezvrăjite”. întrebările sunt altele – mai puţin încărcate teoretic şi cu răspunsuri mai uşor de găsit: 1. Nu trăim. prin valori de randament care sunt prezentate şi receptate ca valori de finalitate. demnitarilor şi politicienilor. nici un autor din domeniu nu enumeră comunicarea interideologică printre formele comunicării sociale. conceptul de “referenţial” ne permite desprinderea unor reguli de bază care să asigure eficacitatea acesteia. După cum cititorul îşi va fi dat seama. într-un proces în care comunicarea a fost deblocată. Cum poate fi extinsă colaborarea pentru ca ea să incorporeze şi alte culturi? 5. capabile să utilizeze produsele cercetării – instituţii care să fie nu numai comunicaţionale. experţilor şi consilierilor. ele ar putea sta la baza unei “fişe tehnice” a comunicării interideologice. Ele se adresează cercetătorilor. În contextul societăţilor contemporane. 2. se adresează nouă. de pildă. organizaţii şi state se 146 . la cea interculturală şi interideologică în special. mai mult sau mai puţin profesional. Aceasta. ci şi comunicative? Aceste întrebări nu sunt “teoretice”. ci practic-nemijlocite. Ce tipuri de cercetare ar trebui susţinute în virtutea utilităţii lor pentru alte culturi? 6. la comunicarea socială în general. este înlocuită cu legitimarea “de jos în sus”. tuturor celor care participăm. Cum pot fi facilitate colaborarea şi comunicarea între cercetători.

Pentru a nu deveni o “comunicare” iluzorie. dacă actuala strategie va rămâne neschimbată. în orice manifestare ideologică sau acţiune educativă. Vorbind metaforic. se numeşte Public Relations (Relaţii Publice). în termenii parabolei gonsethiene a brazilor înclinaţi. c) neîncrederea în cei care se pun în slujba uneia dintre ideologii. stă mărturie cu privire la progresele spectaculoase înregistrate în tehnicile comunicării sociale. în mijloacele de informare. sau chiar a unor valori şi standarde comportamentale. 1. ale negocierii. care funcţionează de peste o sută de ani în Statele Unite ale Americii şi de peste cincizeci de ani în Europa Occidentală. prin care se escamotează adevăratul conţinut al acestei activităţi: gestionarea reprezentărilor sociale). iar cei cărora ne adresăm îi vor vedea oblici. ne rezumăm la prezentarea câtorva reguli de bază. Aceasta este soarta pe care o întrevedem ideologiei unificării europene în aproape toate ţările care încă nu sunt memebre ale Uniunii Europene şi chiar în unele dintre ţările membre – desigur.legitimează astăzi prin intermediul gestionării propriei imagini (expresie eufemistică. dacă vom continua să repetăm zilnic că “brazii sunt drepţi”. b) o discreditare reciprocă a ideologiilor concurente (asimilate de cei din tabăra concurentă unei utopii fanatice sau unui mijloc de manipulare). comunicarea va rămâne fără rezultat (sau va avea rezultate neaşteptate). Multe dintre aceste tehnici ar putea fi preluate cu folos în strategia de ameliorare a comunicării interideologice. dacă se va rezuma la transmiterea unor cunoştiinţe. teze şi teorii. b) oamenii se vor întreba în sinea lor: “Ce interese or avea să ne mintă că brazii sunt drepţi?” sau. cum pot să creadă că brazii sunt drepţi?” Rezultatele unei astfel de “comunicări” pot fi: a) un dialog al surzilor. dar care nu acoperă nici pe departe practica din acest domeniu. comunicarea interideologică trebuie să ajungă la punerea în discuţie a referenţialelor. Acest sistem de inginerie socială. Deocamdată. În caz contrar. în cel mai bun caz: “Ce naivi sunt. ale gestionării crizelor sau ale medierii conflictelor. lăsând neatins referenţialul. nu vom obţine decât următoarele eventuale efecte psihologice: a) oamenii se vor enerva sau vor sfârşi prin a nu ne mai percepe apelul. prelungită într-o neîncredere în instituţii. O vastă literatură. 147 . generate de operaţionalizarea conceptului de “referenţial” în contextul comunicării interideologice.

oferind interlocutorilor standarde comunicaţionale comune. 148 . precum şi limbajele aferente acestora. în calitate de “grup mare”). 5. care cuprinde enunţuri normative ce pot contribui la reglarea conştientă a comportamentului comunicaţional. este asimilat unui referenţial străin.a. Mesajul ideologic trebuie diferenţiat în funcţie de grupul social căruia se adresează. în cel mai bun caz.2. a testelor proiective ş. concretă. 3. adică un proces de cunoaştere-comunicare la nivelul căruia se produce un discurs metacomunicaţional. comunicarea interideologică poate deveni metacomunicare. Acelaşi lucru trebuie făcut şi în legătură cu asimilarea tezelor şi teoriilor. Aceasta ar presupune: a) cunoaşterea pozitivă. Comunicarea interideologică înseamnă comunicare filosofică. singura care face posibilă intercunoaşterea şi care constituie o provocare pentru autocunoaştere. Comunicarea interideologică trebuie să urmărească traducerea reciprocă a limbajelor proprii ideologiilor implicate în “limba maternă” a fiecărui grup adresant. 4. În aceste condiţii. care aduce în discuţie orizonturile de viaţă şi orizonturile culturale ale interlocutorilor. Pentru aceasta este necesară introducerea testelor de limbaj. fiind greşit înţeles. b) Un limbaj neutru nu există. de fiecare orizont cultural. paradigmele lor culturale şi refernţialele lor ideologice. limbajul acestei ideologii este de neînţeles sau. conform principiului plurimondismului. a orizontului de viaţă specific fiecărui grup (inclusiv fiecărui popor. În cercetările care urmăresc cunoaşterea gradului de eficienţă a comunicării interideologice trebuie să se depăşească iluzia că asimilarea vocabularului unei ideologii reprezintă un indicator pentru asimilarea ideologiei respective. b) stabilirea referenţialului ideologic generat de fiecare orizont de viaţă – respectiv. a) Pentru grupurile vizate (deci care posedă o altă ideologie).

pp. Ultimul cuvânt (1). “Afacerea Sokal şi critica relativismului epistemologic contemporan”. În esenţă. pe lângă CNRS (Consiliul Naţional al Carcetării Ştiinţifice). pp. 305-3279). pp. studiul lui Mircea Flonta “Despre comparabilitatea şi incomensurabilitatea teoriilor ştiinţifice” (5. iar nu “în plan”. În legătură cu cea de-a doua atitudine. În opinia noastră. elaborat sub direcţia lui Riva Kastoryano.161-167). Problematica este atât de complicată. abordează multiculturalismul din perspectiva unui scop practic (construirea unei identităţi europene. În acest sens este interesant studiul lui Mircea Flonta. 99-116). în “avocaţi ai apărării”. publicat ca studiu introductiv la una dintre puţinele lucrări apărute la noi în care se încearcă inferarea unor concluzii ontologice din polemica la care ne referim (2). sau cu o “cale de atac” (cum spun juriştii). este utilă consultarea lucrării lui Thomas Naegel. cum s-ar exprima un arhitect. 212-257). în sfârşit. precum şi paragraful “Parcelizarea ştiinţei: Kuhn şi Feyerabend”. cele două condiţii nu pot fi satisfăcute simultan: ori se păstrează culturile originare dar lipseşte limbajul comun. volumul reprezintă o mărturie convingătoare a eşecului multiculturalismului ca tip de abordare a comunicării interculturale: el nu oferă căi credibile pentru întemeierea unei politici de cooperare şi nici pentru construirea unei identităţi supranaţionale care să nu presupună sacrificarea identităţilor naţionale.NOTE În ultimii ani asistăm la ascuţirea polemicii dintre cercetătorii care şi-au asumat relativismul cultural până la nivelul epistemologic al concepţiei lor despre lume şi cei care încearcă să salveze ideea de “realitate obiectivă” – implicit. 91-125). care ni se pare mai convingătoare. ci dimpotrivă. Teoria ştiinţifică (6. lucrurile stau astfel: naşterea spontană a celei de-a treia culturi face posibilă îndeplinirea simultană a două condiţii ale comunicării interculturale eficiente care. ori există un limbaj comun dar cu preţul sacrificării culturilor originare. polemica a căpătat accente anecdotice. Studenţii s-ar putea erija în “avocaţi ai acuzării” şi. Atunci când nu există o a treia cultură. Pentru a putea deduce corect consecinţele teoriei lui Casmir este foarte important să înţelegem că cea de-a treia cultură nu înlocuieşte culturile originare. ci şi unul mai larg. Marc Abélčs etc. “Valabilitatea limitată a regulilor metodologice”. ne aflăm în plin idealism etic. uneori de-a dreptul hilare. O critică din altă perspectivă. de ordin formativ: se poate instrumenta un proces în care “boxa acuzaţilor” să fie ocupată de relativismul epistemologic. Emmanuel Decaux. Turnirul Khazar (7. în cartea lui Andrei Cornea. Concepţia despre cunoaşterea ştiinţifică a lui Paul K. cât şi din partea “relativiştilor”. care doar constată existenţa mai multor culturi şi recunoaşte legitimitatea acestui pluralism. care adaugă imperativul inter-cunoaşterii şi al comunicării reale între culturi. Parcurgerea volumului este instructivă din mai multe raţiuni: e apărut relativ recent (1998). în absenţa ei. Vrem să spunem că dacă abordarea unificării culturale nu va fi cea care trebuie. De aceea. pp. repspectiv. Un pas înainte l-a reprezentat interculturalismul. din ani de studiu care nu au urmat prezentul curs sau de la alte facultăţi). de la Fundaţia naţională de ştiinţe politice care fiinţează la Paris. pentru a fi adus în faţa viitorilor cetăţeni ai Europei unite şi 5 4 3 2 1 149 . Din “afacerea Sokal” se poate scoate un câştig nu numai didactic (un foarte reuşit seminar). contribuie la conservarea acestora (dar într-un context nou). id est cu preţul omogenizării şi uniformizării culturale (prin impunerea unei supra-culturi dominante şi a supra-limbajului aferent acesteia). în acord cu cu proiectul politic al lărgirii UE şi unificării culturale a Europei). căile de acces la obiectiv nu vor exista. Jean-Marc Ferry.). Membrii “juriului” (în variantă nord-americană) sau “judecătorii” (în variantă europeană) pot fi tot studenţi (eventual. o face Andrei Marga în Filosofia integrării Europene (7. capitolul V din cartea lui Ilie Pârvu. unghiul de atac pe care îl găsim la Casmir ni se pare a fi crucial pentru abordarea întregii problematici a unificării culturale la nivel european. La Casmir găsim un alt unghi de abordare a comunicării interculturale: este vorba despre o abordare “în spaţiu”. nu pot fi îndeplinite decât alternativ: a) prezervarea culturilor originare şi b) existenţa unui limbaj comun. încât suntem tentaţi ca în acest caz să asimilăm abordarea cu o “cale de acces” (cum spun arhitecţii şi constructorii). studiile aparţin unor cercetători recunoscuţi ai comunicării sociale şi unor specialişti avizaţi în problematica multiculturalismului (Dominique Wolton. pp. Feyerabend nu este tratată în acest curs. în volumul Istoria ştiinţei şi reconstrucţia ei conceptuală (4. Pe alocuri. iar proiectul eurocraţilor nu va putea fi codificat în termeni de politici concrete. pe cea de “cunoaştere obiectivă”. Pentru cei interesaţi se recomandă studiul acestuia. care credem că merită toată atenţia atât din partea “realiştilor”. Abordarea “în plan” este proprie multiculturalismului. Pentru a ne convinge de acest lucru este suficient să parcurgem volumul colectiv Quelle identité pour l’Europe? (11). acest imperativ rămâne un deziderat pios dar irealizabil în actualul stadiu de universalizare a istoriei.

unde găsim un alt autor decât cel al Galaxiei Guttenberg. de stabilit dacă teoria lui McLuhan poate fi încadrată fără mustrări de conştiinţă la rubrica “determinism tehnologic”.. în egală măsură.pentru a-i implica. Useem şi R. Martin (37) – apud 8. A se vedea. “omul multicultural” (Adler. Vocaţia familiei în dezvoltarea comunicării interetnice în România (34) şi Familia interetnică în societatea civilă din România (35). În opinia noastră. Un recurs convingător care atacă această încadrare este ultimul volum semnat de McLuhan dar publicat postmortem. Craig. singura cheie pe care credem că o deţinem este conştientizarea importanţei decisive a abordării. Care trebuie să fie ea – ştim mai puţin. 32). care defineşte sociologia ca o “a treia cultură”. între literatură şi ştiinţă (30). sau Forst. mai ales. Lundberg. în acest sens. rămâne. 7 8 6 “Comunicatorul universal” (Gardner. ca actori şi beneficiari. Putnam şi Pakanovsky (36). Când spunem “calea care trebuie” nu ne situăm pe poziţia celui care este convins că deţine cheia. Useem (29) şi preluată de Casmir în 1978 (vezi 28) nu se confundă cu noţiunea folosită de Lepenies. 33). ştim mai mult ce fel de abordare nu trebuie să fie. cuprinzând interviuri. a fiului său. care ne arată “faţa nevăzută” (până acum) a gândirii lui McLuhan. de Mass-media sau mediul invizibil (38). Moore. Este vorba. 31). “omul universal” (Walsh. desigur. dimpotrivă. şi interesantele volume de studii psihosociologice coordonate de Ana Tucicov-Bogdan. încă. 9 A se vedea. 10 150 . de pildă. studii de mai mică întindere şi chiar note răzleţe. aşa cum a fost ea lansată de J. din iniţiativa unor colaboratori şi. Noţiunea de “a treia cultură”.

497-501. 1985. 15. 5. J. 9.TRIMITERI BIBLIOGRAFICE 1. 10. R. New York. 3. Columbia University. Reading. University of California Press. Casmir. Nemira. Gudykunst. J. Innis – Empire and communications.) – Istoria ştiinţei şi reconstrucţia ei conceptuală. Turnirul Khazar. Bucureşti. New York. Cluj.Quelle identité pour l’Europe? Le multiculturalisme ŕ l’épreuve. Bucureşti. 6. H. Marcus – Writing culture: The poetics and politics of ethnography. Nobleza C. Glendale. Humanitas. 14. Riva Kastoryano . Ong – The presence of the word: Some prolegomena for cultural and religious history.) – Concepţii asupra dezvoltării ştiinţei. Basic Books. 1974 27. R. Gidden – Central problems in social theory. Bucureşti. 19. Routledge & Kegan Paul. Andrei Cornea. G-L-Regal. Cambridge. Bucureşti. New American Library. 20. 18. M. Direcţii de reconstrucţie şi modele sistemice ale evoluţiei ştiinţei. Kim (eds. New York. 60/1974. Teoria ştiinţifică. E.) – Communicating with strangers. Asuncion-Lande – “Intercultural Communication Revisited: Conceptualization. Berkeley. . Împotriva relativismului contemporan. Fred L. 1967. A. Raymond Boudon – “Introducere”. 1980. Humanitas. 1997. Berkley. 1974. E. Boudon). Editura ALL. în Tratat de sociologie (coord. 1974. pp. Goffman – Frame analysis: An essay on the organization of experience. Ilie Pârvu (ed. 26. 1977. 12. 1971. Oxford Univesity Press. Dunkerley – Organization. 25. Bucureşti. Univeristy of Kansas. Y. Cornell University Press. 1986 . 7. Clegg. 1998. Bureau of Applied Social Science. in “Communication Yearbook”. în Tratat de sociologie (coord. in Administrative Science Quarterly. Harvard University Press. Hawes – “Social collectivies as communication: A perspective on organizational behavior”. W. 1984. 1972. 1979. 17. a II-a. pp. Bucureşti. E. New Haven. Ong – Interfaces of the word. 21. 22. J. McLuhan – Understanding media: The extension of man. Meyrowitz – No sense of place. Yale University Press. and control. 11. D. Bucureşti. Y. Editura ALL. Paris. D. L. New York. 1998. W. Paradigm Building. University of California Press. W. Glaser – The migration and return of professionals. Raymond Boudon – “Cunoaşterea”. 1997 8. S. K. 1-21. 1997. Ilie Pârvu. Ilie Pârvu (coord. 22/1977. Richardson – Peace child. Editura Politică. 12/1990. H. class. ed. 278-309. J. W. 1981. Boston. 1970. 23. Addison-Wesley. K. pp. Toronto. Antologie. 1981. in Quarterly Journal of Speech. M. Biblioteca Apostrof. Goffman – Relations in public. 1964. and Methodological Approaches”. 16. 13. 555-600. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Clifford. 1978. Gheorghe-Sorin Părăoanu – Tranziţii ontologice. 24. 2. Benson – “Organizations: A dialectical view”. Boudon). H. Presse de Sciences PO. University of Toronto Press. McLuhan – Culture is our business. 4. pp. Bucureşti. J. 1997. 1998. Thomas Nagel – Ultimul cuvânt. New American Library. G. Andrei Marga – Filosofia integrării europene. New York. Ithaca. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.

152 .) – Familia interetnică în societatea civilă din România (studii psihosociologice). Lundberg. J. M. Marshall McLuhan – Mass-media sau mediul invizibil. Sage. Lepenies – Les trois cultures. 30. 23-40. L. Sage. Editions de la Maison des sciences de l’Homme. În ce condiţii îşi schimbă referenţialul un subiect (individ sau grup)? Arătaţi care sunt indicatorii unei schimbări reale de refernţial ideologic. Casmir (ed. Bucureşti. Louis. L. 33. W. 1973. R. M. 31. Intercultural and international communication. Fundaţia “Armonia”. Analizaţi trăsăturile “culturii a treia” (Fred Casmir) şi nivelurile comunicării sociale în care “a treia cultură” devine relevantă: comunicarea inter-individuală.241256. 1997. 1985. E. 32. J. C. Beverly Hills. 1996. 1983. 1990.) – Vocaţia familiei în dezvoltarea comunicării interetnice în România (studii şi cercetări). Forst. P. 3. Martin (eds) – Organizational culture. University Press of America. Ana Tucicov-Bogdan (coord. University of Hawaii Press. Care sunt argumentele pe care îşi bazează Rayomond Boudon critica relativismului cultural şi a scepticismului epistemologic? Vă conving aceste argumente? Dacă da. J. in Topics in Culture Learning. J. in Fred L. Ussem – “The interface of a binational third culture. A study of the American community in India”.). 2/1974. Editura Nemira. pp. 58/1962. Fundaţia “Armonia”. in The Journal of Social Psychology. Gardner – “Cross cultural communication”.28. Bucureşti. L. 29. ¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤ Răspundeţi la următoarele întrebări: 1. 23(1) / 1967. Magee – “Communication in international organization with special reference to the United Nations and its agencies”. de ce? 2.) – Communication and Organizations: Interpretive approach. 34. Moore. pp. 36. Washington . 130-143. Honolulu. 38. Paris. R. F. de ce? Dacă nu. in Journal of Social Issues”. Useem. Pacanowsky (eds. Ana Tucicov-Bogdan (coord. comunicarea organizaţională şi comunicarea mediatică. Putnam. P. C. Bucureşti. Beverly Hills. pp. 1978. 37. 35. Adler – “Beyond cultural identity: Rflections on cultural an multi-cultural man”. G. 1998. J. Walsh – International education in the community of man. Entre science et literature l’avinement de la sociologie.

Încercaţi să identificaţi referenţialul ideologic al pensionarilor din oraşele României. feriţi-vă de psihologizarea viziunii şi evitaţi judecăţile de valoare (fiţi obiectiv!).TEME PENTRU SEMINAR 1. Imaginaţi-vă cum se „vede” democraţia din interiorul acestui referenţial. Arătaţi care este semnificaţia conceptului de “a treia cultură” (Fred Casmir) pentru o teorie democratică a globalizării şi în ce condiţii este justificat naţionalismul cultural. 3. Aplicaţi conceptul de „a treia cultură” la analiza societăţii româneşti de astăzi. Luaţi cazul romilor şi răspundeţi la următoarea întrebare: există o opoziţie ireductibilă între integrarea culturală a unei comunităţi etnice şi prezervarea identităţii culturale a acesteia? 2. formulaţi câteva dintre enunţurile de bază ale refernţialului. Dacă aţi fi consilier. ce politici aţi propune pentru schimbarea actualului refernţial al pensionarilor? 153 . Identificaţi noua perspectivă pentru unificarea culturală a Europei pe care ne-o propune teoria lui Fred Casmir.

in Administrative Science Quarterly. P. K. „Coresi” S. 2006. PUF. Bucureşti. 2000 B Bal. Introducere în teoria naraţiunii. O. in Topics in Culture Learning. Lucian – Experimentul şi spiritul matematic. 1989.BIBLIOGRAFIE GENERALĂ A Adler. Becker. – „Beyond cultural identity: Reflections on cultural an multi-cultural man”. Bucureşti.. Editura Ştiinţifică. Editura Humanitas. Austin. – Cum să faci lucruri cu vorbe. Limba de lemn. Bidu-Vrânceanu. 1. Bloom. Editura C. Angela et. A. Editura Nemira. Bucureşti. – Dicţionar de ştiinţe ale limbii. 2002. all. 22/1977. Peter L. 1984. Bucureşti. Naratologia. Timişoara. Antohi.N. 23-40. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 1997. 2006. Editura Humanitas. Bucureşti. 2/1974. în Francoise Thom. Régine – Iudaismul. Bisho. Editura Ştiinţifică. Mieke. 1-21. Allan – Criza spiritului american. Bucureşti. Editura Amarcord. Ernest – Civilizaţia română sătească. în Rev. 2005. pp.A. Bucureşti. Bucureşti. – „Organizations: A dialectical view”. Sorin – „Limbă. pp. Ilie – Sincronism european şi cultură critică românească. Editura Paralela 45. Editura Humanitas. J. – Construirea socială a realităţii. Ilie – Timp şi cultură. 1993. nr. 154 . Editura Univers. ediţia a II-a. Blaga. – Fundamentele matematicii.I. 2008 Balandier. Bernea. Nonlinear phenomena. Bucureşti. Bădescu. timp şi cauzalitate la poporul român. Georges – Antropologie politică. Bernea. vol. Editura Institutul European. 1D. 1968 Benson. 1999. Berger. Azria. discurs. Bucureşti. Bădescu. J. Ernest – Spaţiu. Psysica D. 1998 Bardin. 1969. Paris. Piteşti. „Solutions in Condensed Matter of Paradigm”. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Laurence – L’analyse de contenu. Iaşi.L. societate: proba limbii de lemn”. 1991. R. Editura Vremea. & colab.

Borţun. 2008. postmoderne. Borţun. Bucureşti. pp. 2005. Dumitru – „Există o predispoziţie spirituală la totalitarism?”. Din istoria dialecticii marxiste. 1973. nr. 155 . Teorie şi practică în Relaţiile Publice şi publicitate. Botez. în vol. Le langage comme indicateur du changement de referentiel ideologique. 1983. Bucureşti. în Forum. 1/1994. Borţun. 2002. Dumitru – „Omogenizarea socială şi înflorirea personalităţii”. Alma Mater. nr. Botez. coordonat de Ana Tucicov-Bogdan. Editura Ars Docendi. Andrzej – „O definţie a semnului şi problema transparenţei semnului”. Angela – „Naşterea paradigmei culturale holist-complementariste în secolul al XX-lea. Botez. Borţun. Botez. în Revista de filosofie. pp. Editura Tritonic. Bacău. Borţun. în vederea integrării ei în spaţiul de civilizaţie al Uniunii Europene”. Semnificaţie şi comunicare în lumea contemporană (ed. Serie nouă. des cas dans la Roumanie post communiste”. 6-8/1992. 1995. Orientare critică în logica modernă. nr. Botez. Cluj-Napoca. în Revue roumaine. Bucureşti. Alexandru – „Raţionalitatea ştiinţifică şi dezbaterile contemporane”. Editura Ardealul. Dumitru – „Resetarea culturală a societăţii româneşti. p. în volumul PR Trend. Editura Accent. Borţun. 1969. Anul II. Paradigms of identity in managing social representations. Editura Semne. 2/1991. 1998. în Revista de filosofie. Bucureşti. Angela – „Categorii ale dialecticii la Engels”. Editura Politică. 1985. Dumitru – Bazele epistemologice ale comunicării. David – Plenitudinea lumii şi ordinea ei. Bucureşti. Dumitru – “Relaţiile Publice . Editura Academiei. în volumul Vocaţia familiei în dezvoltarea comunicării interetnice în România. Bucureşti. 2005. 21-29. Angela – „Le nouveau paradigme spirituel du XX-em siecle”. 2/1988. Angela – Arhitectura sistemului şi conceptele integrative blagiene. Max – Fizica în concepţia generaţiei mele. Bucureşti. nr. Borţun. 2006. Angela – Concepte integrative: antice.Boboc. în vol. Bucureşti. Dumitru – „Obstacole în comunicare şi căi de depăşire a acestora”. Petre – Semiotică şi negaţie. 153-174. 1/2007. 61-72. în Revista Română de Jurnalism şi Comunicare. Fundaţia Armonia. Târgu Mureş. Borţun. Angela – Privire filosofică asupra raţionalităţii ştiinţei. Dumitru – „Referentiel perceptif et referentiel ideologique. Bogusłowski. Iaşi. Dumitru – Relaţiile publice şi noua societate. nr. în vol. Editura Academiei. Editura Junimea. Botezatu. Poziţii ale filosofilor români”.o inginerie a legitimării în spaţiul public”. 37-47. 5/1980. Born. Solomon Marcus). Bucureşti. nr. pp. în Societate şi cultură. moderne. Bohm. Editura Humanitas. 1996. Botez. Editura Ştiinţifică. 1987. Individual and specific signs.

coord.Comunicare. Cluj.. 12/1990. 2008 (vol. R. Bucureşti. Editura Paralela 45. Castaneda. 2005. Raymond. Editura Univers. pp. 1 – Limbajul. Rudolf – Semnificaţie şi necesitate. formă specifică a raţionalismului”. Paradigm Building. 111-132 Bruckner. Editura Humanitas. Chazel. Jean-Jaques . 3 vol. nr. pp. fragiles ou douteuses. 1995. – „Raţionamentul ecstatic. Raymond – L’ideologie ou l’origine des idees recues. Nobleza C. Piteşti. Boudon. Editura Tritonic. Boudon. Tudor – „Lucian Blaga şi D. Bucureşti. in Communication Yearbook. metode şi aplicaţii. Paris. Claire – La communication professionnelle internationale. 75-86 C Capra. Lucian Blaga – cunoaştere şi creaţie. Ernst – Filolofia formelor simbolice. Bucureşti. Editura Cartea Românească. coord. Editura Dacia. Fayard.. în vol.. Cum să trăieşti fără duşmani?. Cazan. Raymond – „Cunoaşterea”. Ernst – Eseu despre om. and Methodological Approaches”. 4/1987. Editura Tehnică. Fritjof – Taofizica. Presses Universitaires de France. Casmir. 278-309. Enescu şi Sorin Vieru. 2003. O paralelă între fizica modernă şi mistica orientală. 633-677. R. Dumitru Ghişe şi Angela Botez. – „Intercultural Communication Revisited: Conceptualization. 45-61. 1994. Paris. Fred L. Humanitas. Cassirer.Boudon. Bucureşti. 1997. Enescu. cu un studiu introductiv de Gh. Dumitru Ghişe şi Angela Botez.A. Editura Antet. Francois – Cognition et Sciences sociales. Roşca – personalităţi complementare ale filosofiei româneşti”. în vol. 1997. Bucureşti. Bucureşti. semiotică şi semne publicitare. Paris. Lucian Blaga – cunoaştere şi creaţie. Asuncion-Lande. Carlos – Călătorie la Ixtlan. Bucureşti. Paris. Teorii. 1992. RAO International Publishing Company S. trad. Cătineanu. Jean – Imaginar şi creaţie. pp. 2 – Gândirea mitică). Boutaud. 555-600. Bouvier. Bourdieu. 1982 Bourguignon. vol. pp. Carnap. Bucureşti. Bucureşti. D. XXVIII. 43-45. 1996 Burgos. pp. 1998. Fayard. Pierre – Ce que parler veut dire. L’Harmattan. 1997. Humanitas. în Revue francaise de Sociologie. Chazel. O introducere în filosofia culturii umane. Gh. 45-94. Alban. 156 . Pascal – Melancolia democraţiei. Editura Cartea Românească. Raymond – L’art de persuader – des idees fausses. Francois – „L’institutionnalisation de la sociologie de la connaissance aux Etats-Unis: l’apport de Gerard de Gre”. Bucureşti. pp. Gheorghe Al. Boudon). Fayard-Le Seuil. Raymond – „Introducere”. Un studiu de semantică şi logică modală. Boudon. 158-180. în Tratat de sociologie (coord. Boudon). 1995. 1972. Boundon. pp. Univeristy of Kansas. în Tratat de sociologie (coord. Cassirer. 1990.

Croyances et ideologies. Boston. Barry K. 238-256. Dunkerley. Editura Trei. 157 . – Writing culture: The poetics and politics of ethnography. Paul – Modelarea unitară a genezei şi dezvoltării sistemelor. coord. D. Arhitectura discursului publicitar. Paris. Bucureşti. John – Bazele semioticii. Andrei – Turnirul Khazar. – Organization. 67-86. 1980. Teodor – „Posibile semnificaţii ale Eonului dogmatic”. Mihai . Antet.. Cum putem citi gândurile oamenilor din acţiunile lor. Editura Ştiinţifică. 1994. Bucureşti. Daniels. Editura Cartea Românească. class. S. Bucureşti. E. 1970. 349-362. Editura Tehnică. Spiker. Cluj-Napoca. simbol. 121-199 Dorfles. 1975 Drăgan. Tom D. Dima. D Dancy. Bucureşti. Peter . Meridiens Klincksieck. 1983. pp. Bucureşti. Clifford. Culianu. Chomsky.Stil.. Lucian Blaga – cunoaştere şi creaţie. Editura Dacia. Lorenz .Reprezentări sociale. Bucureşti.19 (52). Clastres. Sosa.Comunicarea simbolică. Madison / Wisconsin. pp. Vasile Sebastian . Ion – Paradigmele comunicării de masă. Idei. 2006. Academia "Ştefan Gheorghiu". 2004. J. 11-312. Brown & Benchmark. Dâncu. 1999 Deconchy. University of California Press. Editura Şansa. Cornea. Paul – Intoducere în filosofia sistemelor. 1997. Bucureşti. Bucureşti. Mohamed – „Le fondamentalisme islamique.Cartea gesturilor. Gillo – Estetica mitului (De la Vico la Wittgenstein). Editura Polirom. Despre categorii de istoria artei. 1996. pp. 291-299 Constantinescu. Editura Univers. Été 2006. G. Mariana Neţ. Ioan Petru – „Sistem şi istorie”.Comunicarea nonverbală în spaţiul public. Bucureşti. Ernest – Dicţionar de Filosofia cunoaşterii. 1999. în vol. Septimiu (coord. 147-166 Cherkaoul. Chombart de Lawe. Volume 29 / Numéro 114. Editura ALL. trad. P. – Perspectives on Organizational Communication. 1996. pp. l989 Deely. Third Edition. I şi II.) .. Marcus. Editura TREI. structură. 1982. Editura Tritonic. 1997. Paris. 1988. Routledge & Kegan Paul. Jean-Pierre – Psychologie sociale. Bucureşti. vol. Esquisse d’une interprétation”. pp. Dumitru Ghişe şi Angela Botez. Berkeley. Curelaru. Bucureşti. – Images de la culture. 1986 Collett. Iaşi. Commantaire. Petite Bibliotheque Payot. Bucureşti. Editura Meridiane. în Litere. nr. Clegg.Chelcea. and control. 1996. Constantinescu. Dittmann. Editura Nemira. Arte. Pierre – Societatea contra statului. 18 mai 1992. pp. 2005. Bucureşti. Împotriva relativismului contemporan. 42-50. Jonathan. H. Noam – Cunoaşterea limbii.

Ştefănescu. 1996. a III-a. 1991. 1966. 2002. 2 vol. Editura Institutul European. 1969. Marinescu. Piteşti. Friedrich – „Ludwig Feuerbach şi sfârşitul filosofiei clasice germane”.. Oswald. Engels. Ediţia a II-a. F Felecan. Eco. Concepţii asupra dezvoltării ştiinţei (coord. Engels. 1985. Drăgan. Iaşi. Umberto – Tratat de semiotică generală.II. pp. Eliade. Mihai – Ortofizica. Florin – „Categoria de organizare”. Archetypes et repetition. ed. 158 . Simona – Construcţia simbolică a câmpului electoral. Contribuţia lui Marshall McLuhan”. Valentina. vol. 2007. nr. Bucureşti. Editura Politică. în Revista Română de Comunicare şi Relaţii Publice. Editura Moldova. Bucureşti. vol. 9/2007. Oswald. Florin – „Trecerea de la concepţia structurală la concepţia 'organizaţională' – mutaţie definitorie în chimia actuală”. pp. Bucureşti. în Karl Marx. Editura Politică. 1966. Editura Academiei. Ioana. în K. VIII. Bucureşti. Editura Babel. Bucureşti. Perpelea. a II-a. 9-26. Engels. 1967. vol. Opere alese în două volume. 1982. Fr. Gallimard. Eco.paradigme şi teorii. 1972. în vol. ed. Bucureşti. Mircea – Cosmologie şi alchimie babiloniană. 1978. Tzvetan – Dictionnaire encyclopedique des sciences du langage. în vol. Beciu. Friedrch Engels. Eco. Editura RAO. Editions du Seuil. Paris. Ducrot. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. E Eco. Umberto – O teorie a semioticii. Ilie Pârvu). Editura Paralela 45. 1967. Editura Pontica. Probleme de logică. Eliade. Jean-Marie – Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului. Ioan. Bucureşti. Dragomirescu. Iaşi. Engels. Nicolae. Umberto – Pe urmele limbii perfecte în cultura europeană. 1998 Drăgan. Bucureşti. 2008. Umberto – Opera deschisă. Dobrescu. Editura Politică. Friedrich – „Transformarea socialismului din utopie în ştiinţă”. Opere alese în două volume. Ion – Comunicarea . Schaeffer. a IV-a. Ducrot. Constanţa. Bucureşti. Ediţia a II-a. Bucureşti. 1981. încercare asupra lumii şi omului din perspectiva ştiinţei contemporane. Editura Politică. Mircea – Le mithe de l’eternel retour. Paul – „Acţiunea comunicativă: o încercare de refundamentare a acţiunii sociale”. Friedrich – Dialectica naturii. II. Engels. Editura Stiinţifică şi Enciclopedică. 1996. 41-56. Marx. Todorov. 10/2007. ed. Editura TREI. Paris. Friedrich – Anti-Duhring. nr.Dobrescu. Bucureşti. în Revista Română de Comunicare şi Relaţii Publice. Felecan. Camelia. Paul – „Şcoala de la Toronto. Drăgănescu. Editura Politică.

241-256. Iaşi. F. Fiske. 1997. nr. Mircea – „Revoluţia modernă în fizică şi ideea relativităţii cunoaşterii la V. Cultură. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Editura Politică. Florin – „Natura organizaţională a realităţii”. 2000.. Selected Interviews and Other Writings. Pierre .C. Panteon Books. Radu – Antonio Gramsci – un marxist contemporan. Florian. Foucault. Felecan.Perspectivă filosofică şi raţiune ştiinţifică. Nicu – Culianu. în vol. Flonta. S. John – Introducere în ştiinţele comunicării. Bucureşti. RAO International Publishing Company. în vol. pp. Louis. New York. 1984. in The Journal of Social Psychology. G. 7-8/1982. pp. Florin – „Chemistry Today – Transition from Structuraliste to Organizationale Conception”. Gavriluţă. I. – „Cross cultural communication”. în Forum. R. Grigore – Naţiune. 2003. Florin – „Dialectica naturii din perspectivă contemporană” în Forum. Florin – „Fundamental Reality”. 14. 1984. în Forum. 1972. Dumitru Ghişe and Angela Botez). Michel – Power/Knowledge. Editura Politică. 291-310. P. Bucureşti. 1985. Editura Academiei. Dialectics.. Bucureşti. J. System. 58/1962. Foucault. Francastel. 269-287. Bucureşti. Identitate. neclasic”. M.1/1989. Bucureşti. Editura Polirom. Editura Eurosong & Book.Realitatea figurativă. Michel – Ordinea discursului. Bucureşti. cu un studiu introductiv de Mircea Martin. Lenin”. Felecan. ed. 1997.Un discurs despre discurs. 1988. Iaşi. Din istoria dialecticii marxiste. 2008. vol. Flonta. New York. Editura Meridiane. Moore.. Spre un nou orizont categorial. în Noexis. Michel – „Truth and Power”. Michel – Cuvintele şi lucrurile. Felecan. G Gardner. Editura POLIROM. C. Lundberg. în vol. Editura Academiei. în vol. Filosofia fizicii. 159 . L. Sage. Editura Diogene.Felecan. Mircea – „Semnificaţia filosofică a inegalităţilor lui Bell”. 1982. 292-311. 1998. Foucault. Foucault. Florin – „Dialectica raportului discret-continuu în ştiinţa contemporană”. Bucureşti. Felecan. Bucureşti. pp. Martin. Florin – „Fizică şi filosofie. jocurile minţii şi lumile multidimensionale. 1985. nr. nr. Editura Politică.. 1984. Georgiu. 9/1987. Science (coord. Beverly Hills. 20-th Century Political Theory. Editura Academiei. (eds) – Organizational culture. J. în vol. Forst. Mircea . Bronner. Filosofia fizicii. 1987. E. pp. 1981. Bucureşti. Flonta. Felecan.

Goffman. Editura Politică. IV. J. 2000. Bucureşti. Greimas. Fontanille.. Bucureşti. 160 . John Wiley & Sons. Editura Albatros. – Central problems in social theory. Y. New York. 1993. nr. Harvard University Press. 2008. 1979. Bucureşti. Algirdas J. Jacques – Semiotica pasiunilor. 1974. Fons – Building Cross-Cultural Competence. Greimas..I. Gidden. Charles. Antonio – Opere alese. Addison-Wesley. New York. E. Editura Scripta. 17-18/1990. Jürgen – Théorie de l’agir communicationnel. Berkley. Petru – „Despre demnitatea limbajului”. Cambridge. A. – Frame analysis: An essay on the organization of experience. Jürgen – Etica discursului şi problema adevărului. 1984. Jürgen – Discursul filosofic al modernităţii. nr. în Revista Română de Comunicare şi Relaţii Publice. 1974. Habermas.) – Communicating with strangers. Grünberg.497-501. Ferdinand – Le réferentiel. in Quarterly Journal of Speech. 41-42. Singapore. Reading. – Relations in public. – Lumea culturii primitive. Paris. Giddens. L. How to create Wealth from Conflicting Values. pp. 1975. Fayard. (eds. – Despre sens. G. 2000. 1983. Paris. 1956. Algirdas J. tome second: Pour une critique de la raison fonctionnaliste. Goffman. Bucureşti. – “Social collectivies as communication: A perspective on organizational behavior”. 13/2008. Ludwig – Axiologia şi condiţia umană. Grigore – „Comunicare şi culturã: douã emisfere ale universului uman”. Goffman. Bucureşti. Gorcea. Editura Politică. 1975. univers obligé de médiatisation. Hawes. Hachette. W. Glaser.Georgiu. Editura All. 1969. pp. E. Habermas. – „Toward a General Model of Communication”. – Dictionnaire raisonné de la théorie du langage. Basic Books. Gramsci. Brisbarne. 60/1974.. Editura Univers. A. Kim. Columbia University. De la stările lucrurilor la stările sufletului. Courtés. 1987. Bucureşti. Bucureşti. Hampden-Turner. 1972. W. Chichester. 171-199. Erving – Façon de parler. Editura Univers. Trompenaars. Toronto. Anthony – Consecinţele modernităţii. 31-44 Gerbner. Bucureşti. Bureau of Applied Social Science. Y. Editura Art.3. 1983 H Habermas. pp. Laussanne. 1987 Gonseth. C. Gulian. Les Éditions de Minuit. Greimas. University of California Press. New York. Weinheim. Ltd. J. Bucureşti. tome premier: Rationalité de l’agir et rationalisation de la societé. 1997. 2002. pp. Editura Politică. Jürgen – Cunoaştere şi comunicare. ediţie îngrijită de Sorin Paliga. 1971. Paris. – The migration and return of professionals. în "Audio Vizual Communication Review". în Alternative ‘90. Gudykunst. Habermas. L’âge d’homme..

Iaşi. 1973. 13-33. – Persuasiunea. Kuhn. Bucureşti. Bucureşti. Editura Meridiane. Jakobson. – Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale. Gallimard. în Tensiunea esenţială. 1991. 1972.. 1982. – Cine suntem? Provocările la adresa identităţii naţionale americane. Charles U. Bucureşti. 1998. Samuel P. Paris. Lepenies. R. Harvard University Press. Huntigton.. 2004. Editura Antet. – Viaţa politică americană. Francois – Logica viului. pp. 334-359. J Jacob. 1994 Huntigton. Larson. 2003. 1977. Thomas – „Noi reflecţii despre paradigme”. 161 . pp. Editura Economică. Alexandre – Etudes d'histoire de la pensée philosophique. Thomas – Structura revoluţiilor ştiinţifice. Gustav René – Lumea ca labirint. University of Toronto Press. Editions de la Maison des sciences de l'Homme. Koyré. Bayes. Brigitte (edit. Jaques – Imaginarul medieval. – Empire and communications. Huntigton. Paris. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Young. Mary E. Massechusetts. W. Software-ul gândirii. Bucureşti. I Iliescu. Editura Humanitas. Editura Politică. Editura Ştiinţifică. W. Bucureşti.) – Gen. – Philosophy in a New Key – A Study in the Symbolism of Reason Rit and Art. Bucureşti. Bucureşti. 1997. Susanne K. Entre science et literature l'avinement de la sociologie. 1989. Paris. Cambridge. Receptare şi responsabilitate. Kőrner. – Paşi peste graniţe. Toronto. L Langer. – Les trois cultures. 1973 Hofstede. 116-132 Le Goff. 2004. Jane H. Bucureşti. – Essais de linguistique generale. Stephan – Introducere în filosofia matematicii. Presse de Sciences PO. Riva – Quelle identité pour l’Europe? Le multiculturalisme ŕ l’épreuve. pp. globalizare şi democratizare. Bucureşti. 1972. Paris. Kelly. Editura Polirom. 1963 K Kastoryano. Hawkeswoerth. Editura Polirom. 1965. Editura Meridiane. 1990. Editura Enciclopedică Română. Innis. Editions de Minuit. Adrian-Paul – Filosofia limbajului şi limbajul filosofiei. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 1942. 1996. 1976. Editura Ştiintifică şi Enciclopedică. Kuhn. Rita Mae. Geert – Managementul structurilor multiculturale. Bucureşti. Editura Antet. Bucureşti.Heisenberg. Samuel P. Iaşi. Hocke. Bucureşti. H. Samuel P.

(ediţie bilingvă). Andrei – „Filosofia ştiinţei la Lucian Blaga”. Marcus. 1956. 2005. De la Platon la sfârşitul Evului Mediu. Piteşti. Maliţa. Karl. in Fred L. Georg – Ontologia existenţei sociale. Editura Institutul European. – „Communication in international organization with special reference to the United Nations and its agencies”. 1978. Bucureşti. Marga. Editura Paralela 45. Cluj University Press. Tomul LV. Anca – Europa şi întâlnirea religiilor. Lupasco. J. 2004. Solomon – „Kurt Gödel şi prima problemă a lui Hilbert”. Editura Politică. Marcus. E. University Press of America. Maruyana. 1-2/2008. pp. Piteşti. 2006.Liberia. M. Lucian Blaga – cunoaştere şi creaţie. Alain de – Cearta universaliilor. Iaşi. 15-25. 1982. 63-80. Bucureşti. Casmir (ed. Editura Polirom. vol. Pornind de la un zâmbet. pp. 3. Bucureşti. Marcus. Editura Politică. Linton. 1997. Ioan – Lingvistică generală. Andrei – Die Kulturelle Wende. Iaşi. Jean – Comunicarea. Cluj. Intercultural and international communication. în vol. pp. pp. 1-2/2008. Ralph – Fundamentul cultural al personalităţii. Marga. în Revista de filosofie. 292-305. Ivana – Dialogistica şi reprezentările sociale. Piteşti. Bucureşti. Andrei – Religia în era globalizării. Editura Fundaţiei pentru Studii Europene. Lobiuc. Editura Amarcord. Bucureşti. 136280. Washington .L. Marx. Editura Ştiinţifică. Friedrich – Ideologia germană. 1968. XVII. Iaşi. Engels. pp. 162 . 198-244. Editura Paralela 45. Marga. Solomon – Întâlnirea extremelor. Editura Polirom. 2005. 2004. Marga. 2/1974. Manolescu. în Cybernetica. Karl.. Mircea – „După Gödel”. 1998. Marcus. nr. 169-184 Lukács. Despre pluralismul religios contemporan. 1982. 2006. 2007. M Magee. a-II-a. Biblioteca Apostrof. Consecinţe filosofice ale tranziţiei (ediţie bilingvă). ed. Iaşi. Editura Cartea Românească. Bucureşti. Editura Politică. 7-14. în Revista de filosofie. Marga. 41-62. Andrei – Filosofia integrării europene. Cluj-Napoca. pp.P. 2005. Editura Paralela 45. Solomon – Paradigme universale. Editura Polirom. a II-a. – „Paradigmology and Its Application to Cross-disciplinary. Solomon – Paradigme universale II. ed. Friedrich – Opere. Marx. nr.). Editura Polirom. Cluj-Napoca. Philosophische Konsequenzen der Transformation / Cotitura culturală. 2004. 2004. Andrei – Filosofia lui Habermas. Crossprofessional and Cross-cultural Communication”. Iaşi.S. l962. Lohisse. Ediţia a III-a. Marga. Markova. Tomul LV. l997. Stephane – Logica dinamică a contradictoriului. De la transmiterea mecanică la interacţiune. Timişoara. Engels. Cluj-Napoca. Andrei – Relativism and Its Consequences / Relativismul şi consecinţele sale. Presa Universitară Clujeană / Cluj University Press.

Paris. Ioan Cuza” Iaşi. Arta-limbaj]. Editura Meridiane. pp. pp. New York. Charles – Fundamentele teoriei semnelor. New American Library. Edgar – Paradigma pierdută. 1973. Natura. Editura Humanitas. André – Gestul şi cuvântul. 81-82 [Kant]. Marshall – Mass-media sau mediul invizibil. Constantin – Scrisori despre logica lui Hermes. McLuhan. Bucureşti. Editura Univers. New American Library. Marshall – Understanding media: The extension of man. pp. 2007. Virgil – O teorie a secundarului. 1985. vol. Mihaela – Convenio. pp. T. Friedrich Engels – Opere alese în două volume. 1997. 391-416 [Concluzii] Mureşan. 373-375. Bucureşti. Miroiu. Editura Junimea. 25-46 Miłosz. Bucureşti. Editura Nemira. 1999. Friedrich – Manifestul Partidului Comunist. 1986. Vintilă – Antropologie. Meroi-Gourhan. II. în Karl Marx. Nemoianu. Iaşi. Editura Politică. 2 vol. – „An Approach to the Study of Communication”. Editura Meridiane. N Nagel. Newcomb. pp. Editura ALL. ed. Iaşi. pp. Gr. 1979. Moisil. 1996. 2008. Valentin – Evoluţie şi progres în ştiinţă. MORPURGO-TAGLIABUE.. Editura Politică. a IX-a. Czesław – Gândirea captivă. Despre natură. Bucureşti. New York. femei şi morală. Editura Polirom. 1970. II. Thomas – Ultimul cuvânt. Mihăilescu. Cinci introduceri. Karl. Editura Alternative. Bucureşti. Bucureşti. Editions du Seuil. Bucureşti. J. Editura Universităţii „Al. 1976 . Miroiu.170-184 [Psihologia formei. 1996. Editura Fundaţiei pentru Studii Europene. 60-62 [Boas. Cluj-Napoca. McLuhan. 258299 Meyrowitz. Guido – Estetica contemporană. Marshall – Culture is our business.vol. 1976. O 163 . vol. 119-120 [Croce şi formaliştii. 393-400. progres şi reacţiune. cu un cuvânt înainte de Eric McLuhan şi Frank Zingrone. Literatură. Marx. Edgar – Le paradigme perdu: la nature humaine.I. Gesttalthoerie].Marx. Editura Alternative. 1997. Engels. – No sense of place. Bucureşti. Iaşi. Oxford Univesity Press. 2003. 1964. New York. Bucureşti. în Psichological Review. Editura Cartea Românească. 60/1953. C. Bucureşti. Morris. Morin. 1967. 1969. – Ştiinţă şi umanism. 2004. Relativismul estetic]. Mihaela – Drumul către autonomie. Karl – „Teze despre Feuerbach”. Noica. 1998. Morin. Bucureşti. 331-339 [Susanne Langer]. McLuhan. Editura Polirom.

Editura Nemira. 1983. pp. Ithaca. Editura Humanitas. J. Editura Dacia. Gheorghe-Sorin – Tranziţii ontologice. Pârvu. W. Princeton University Press. – Semnificaţie şi acţiune. în Elemente de fiozofia limbii. 157-163. Stephane – Comunicarea managerială. 1990. Modalităţi de reconstrucţie şi modele sistematice ale structurii şi dinamicii teoriilor ştiinţifice. Pawlowski. 1959. Ilie (editor) – Epistemologie. Bucureşti. Cornel – România – starea de fapt. Charles S. în Trends in Content Analysis. Mihaela. Codiţă. 78-110 Ong. (ed.) – Istoria ştiinţei şi reconstrucţia ei conceptuală. – The presence of the word: Some prolegomena for cultural and religious history. Editura Politică. Doru – Introducere în teoria relaţiilor publice. Peirce. Bucureşti. 103-126. Tadeusz – „Cultura ca sistem de semne”. Jean – Biologie şi cunoaştere. 1981. Pârvu. Cluj-Napoca. 1981. O critică a noilor forme de putere în organizaţii. 2001. Editura Meridiane. Tim. 1998. Pârvu. pp. Iaşi. Bucureşti. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Editura Dacia. P Pasti. Păun. Montgomery. Ilie (ed. 1931. Bucureşti. Piaget. – Collected Papers. John.I. 2006. 1978. – Interfaces of the word. Editura Humanitas. Oz. Institutul European. Peirce. Urbana. Fiske. selecţia textelor şi traducere Delia Marga. Ilie – „Dialectică şi structuralism în 'Capitalul' lui Marx”. Editura Albatros.Olivesi. Pârvu. Yale University Press. Editura Tritonic. Solomon Marcus). Charles S. vol. esenţa şi manifestările limbii”. Amos – How to cure a fanatic. 1967. Pârvu. Ilie – Arhitectura existenţei. Editura Politică. – Din spectacolul matematicii. – „The Representational Model and Relevant Research Methods”.) – Concepţii asupra dezvoltării ştiinţei. pp. John – Concepte fundamentale din ştiinţele comunicării şi studiile culturale. 29-206 O’Sullivan. Din istoria dialecticii marxiste. Bucureşti. Cluj. Bucureşti. E. 1971. W. Vladimir. University of Illinois Press. Bucureşti. 1987. C. Iaşi. Antologie. Cambridge. vol. Bucureşti. Editura Polirom. Hartley. Oprea. J . 1985. Ilie (coord. Pârvu. 1974. 1977. Osgood. Mass. în vol. Editura Academiei. Cornell University Press. cu o prefaţă de Andrei Marga.. Editura ALL. G. 1972. 2007. în vol. Martin. Danny. Pop. Bucureşti. Bucureşti. Părăoanu. Direcţii de reconstrucţie şi modele sistemice ale evoluţiei ştiinţei. José – Velasquez-Goya. Harvard University Press. New Haven. Bucureşti. Bucureşti. Princeton. Ortega y Gasset. 1990. Ilie – Teoria ştiinţifică. Miroiu. Bucureşti. 2005. Semnificaţie şi comunicare în lumea contemporană. Saunders. 1997. I – „Societatea”. pp. Editura Politică. Orientări contemporane. Ioan – “Existenţa. Ong. 2000 164 .

53-114 Popescu. Rovenţa-Frumuşani. pp. Gilbert – The Concept of Mind. Penguin Booke. Bucureşti. Isabelle – Temps et Eternite. Ricard. Editura Humanitas. 1998. Perspective logico-semiotice asupra retoricii. Editura Irecson. Editura Institutul European. I – „Vraja lui Platon”. L. simboluri în societatea contemporană. Editura Polirom. Imaginarul educaţional. 2000 Segré. Jean-Francois – Cunoaşterea inutilă. Segalen. 1966. Martin – Rites et rituels contemporains. Bucureşti. Daniela – Semiotica discursului ştiinţific. 2005. 15-52. Sage.) – Communication and Organizations: Interpretive approach. Jean-Francois.A. Iaşi.. 2000 Senghor.Popenici. rituri. Iaşi. Studii şi cercetări în fizică. 1974. Lucien – Simbolistica politică. Harcourt. Bucureşti. 1995. Payot. R Richardson. Paris. Editura Univers. 165 . Editura Amarcord. Sălăvăstru. Editura Ştiinţifică. Ilya. D. – Societatea deshisă şi duşmanii ei. 2002. 1921. Paris. nr. 1993. 1983. Editura Humanitas. Verlag. Pacanowsky. Monique – Mituri. Ştefan – Pedagogia alternativă. Alfred – Der Begriff der Natur in der Lehre von Marx. New York. 5/1982. Iaşi. K. E. societate. Constantin – Raţionalitate şi discurs. Leopold Sedar – De la negritudine la civilizaţia universalului. Daniela – Semiotică. Revel. Timişoara. 1960. Polirom. Schmidt. Thomas A. 1986. Bertrand – La méthode scientifique en philosophie. Putnam. 1999. Ferdinand de – Curs de lingvistică generală (publicat de Charles Bally şi Albert Riedlinger). Bucureşti. vol. Editura Humanitas. Iaşi. Beverly Hills. Edward – Language. Nathan. Ion-Ioviţ – „Etheronics – A Posible Reapraisal of the Ether Concept”. Editions Fayard. Bucureşti. cultură. Editura Institutul European. Sebeok. Popper. Stengers. Paris. 1993. Russell. 2000. Brave and World. Revel. Rovenţa-Frumuşani. ediţie îngrijită de Tullio Mauro. 2001. Prigogine. Frankfurt am Main. 1996. – Semnele: o introducere în semiotică. Glendale. 1988. Ryle. M. Editura Didactică şi Pedagogică R. 1962. Matthieu – Călugărul şi filosoful. Sfez. Europ. S Sapir. L.. Saussure. – Peace child. G-L-Regal. (eds. Karl R. Bucureşti.

– „The interface of a binational third culture. 51-72 Van de Weyer. Ussem. Bucureşti. Szend-Gyorgyi. pp. Useem. Irena – How Was it humanly possible? A Study of Perpetrators and Bystanders during the Holocaust. Valentin. în Forum. A study of the American community in India”. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti. 130-143. 2001. Fayard. Bucureşti. Editura Polirom. Steinhardt. 2006. Tonoiu. Alexandru – „Umanism şi religie”. Vasile – Omul dialogal. Tzvetan – „Semnul”. Joltea). 8/1970 (traducere A. Vartan. Un concept răspântie. volum editat de "Revista de Pedagogie". Bucureşti.. Jerusalem. 63-88.. O nouă ordine politică şi religioasă după 11 septembrie. Tucicov-Bogdan. 1987. Nicolae Valentin – Imaginea de sine. 131-138. N. 2002. Tugicov-Bogdan. T Todorov. 1996. Robert – Islamul şi Occidentul. Tonoiu. Vasile – În căutarea unei paradigme a complexităţii. Neuman. in Journal of Social Issues. în vol.) – Vocaţia familiei în dezvoltarea comunicării interetnice în România. 2005. Editura Humanitas. 1997. Touraine.) – Familia interetnică în societatea civilă din România (studii psihosociologice). Tonoiu. – Eseuri despre iudaism. Tonoiu. Editura Ştiinţifică. Éditions du Seuil. V Valentin. Fundaţia Armonia. 1999. A. Fundaţia Armonia. Ana (coord. Steinfeldt. 1998. Alain – Un nouveau paradigme. 166 . Bucureşti. Vasile – Dialectică şi relativism. 5-40. Editura Academiei. Editura Fundaţiei Culturale Române. 23(1) / 1967. Em. Tzvetan Todorov – Dictionnaire enciclopédique des sciences du langage. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. George – Pentru o transformare a sistemului sovietic. Yad Vashem.Soros. J. Bucureşti. 1991. Vasile – Dialog filosofic şi filosofia dialogului. Vasile – Ontologii arhaice în actualitate. Iaşi. Editura Ştiintifică şi Enciclopedică. Bucureşti. pp. Ana (coord. Bucureşti. 1978. Bucureşti. Editura ALL. Bucureşti. 1979. U Ungureanu. Paris. nr. Ideea de referenţial. 1989. Editura IRI. 1995. R. Bucureşti. 1997. Pour comprendre le monde d’aujourd’hui. în Preocupări privind educaţia materialistştiinţifică a elevilor şi studenţilor. 1972. în Oswald Ducrot. Paris. pp. Alexandru – „Ideea de dialectică a naturii la Marx”. Ion – Idealuri sociale şi realităţi naţionale. – „Biologia în perspectivele cunoaşterii contemporane”. Seriile constitutive ale sociologiei româneşti (1848-1918). Tonoiu. Bucureşti. Din istoria dialecticii marxiste. pp. Bucureşti. 1989. Editura Humanitas.

Ludwig – Cercetări filozofice (cu o „Notă istorică” de Mircea Flonta şi un studiu introductiv de Adrian-Paul Iliescu). 1995. Bucureşti. 2001. Dezbaterea dintre Jean Piaget şi Noam Chomsky. Paris. Sebcok (ed. Z Zeman.). Bucureşti. Cambridge. Lucrări fără autor * * * Teorii ale limbajului . Carell. Bucureşti. Ludwig – Tractatus Logico-Philosophicus. 1988. Editura Cartea Românească. Jean-Jaques – Utopia sau criza imaginarului. Bucureşti.teorii ale învăţării. Plon. Editura Politică. Wald. Editura Polirom. raţiune”. Benjamin Lee – Language. J. A Pefusion of Signs. Editura Academiei. 1973. * * * The Scientific Conception of the World (Manifestul Cercului Vienez). Editura Politică. Weber. Bucureşti. * * * Semnificaţie şi comunicare în lumea contemporană. intelect. mituri politice. Indiana University Press. Dumitru Ghişe şi Angela Botez. Honolulu. Bucureşti.) – Mythologies du monde entier. Editura Institutului de Teorie Socială. 167 . 2007. Mass. 1970. 1991. Gheorghe – „Ideaţie dogmatică. Editura Dacia. 1985. 1995 Wittgenstein. * * * Meditaţii despre Rugăciunea inimii. Wunenburger. Bucureşti. Cluj-Napoca. Walsh. – „Peirce's Theory of Signs'”. prezentare. 1965. Bucureşti. antologare şi îngrijire de Solomon Marcus. 1964. libertate. Lucian Blaga – cunoaştere şi creaţie. Paris. W Wald. Iaşi. în vol. Bucureşti. 1977. Henri – Realitate şi limbaj. Thought and Reality. Editura Enciclopedică. Wunenburger. 1968. Editura Hasefer. în T. 1997 * * * Pentru un creştinism al noii Europe. Editura Anastasia. France Loisirs. Wittgenstein. 56-66. University of Hawaii Press. Bloomington. 1997. Bucureşti.Vlăduţescu. – International education in the community of man. Editura Humanitas. Max – Essais sur la Theorie de la Science. Riedel. Roy (coord. 2003. Editura Humanitas. John B. Mit Press. Wiene. 1973. 2004. coord. Willis. Whorf. Wald. Henri – Homo significans. Henri – Înţelesuri iudaice. pp. Editura Humanitas. J. * * * Individ. Jean-Jaques – Filozofia imaginii. Bucureşti.

ANEXE 168 .

b) Claes Uriaşii pantaloni albaştri – 1962 (apud Dan Grigorescu. 169 . Pop Art. Bucureşti. 1975). Editura Meridiane.Anexa 1 ↑ a) Monopost Ferrari în Muzeul de Artă Modernă din New York (fotografie realizată de autorul cursului în 1998). ← Oldenburg.

Editions Meridiane. Velasquez.Anexa 2 Reproducere din Ion Frunzetti. Bucarest. 1984 170 .

Anexa 3 OBSTACOLE ÎN COMUNICAREA INTERCULTURALĂ. Dar nu de către toţi! Alţii. clasa politică nu era interesată de comunicarea cu societatea civilă.. dacă s-ar fi putut. climatul politic şi comunicaţional din România se putea caracteriza prin următoarele cuvinte: “vorbesc toţi şi nu ascultă nimeni”. Avem aici una dintre principalele cauze ale întârzierii cu care au . În primii doi ani (l990-l992). Ca în orice sistem totalitar. de fapt. strâns legată de violenţa simbolică şi de celelalte mecanisme de “legitimare” ale regimurilor totalitare (cum foarte convingător ne-a arătat Orwell). dar încă nu ajunge la “încărcătura culturală”. Să numim această iluzie politizarea barierelor comunicaţionale. STUDIU DE CAZ: COMUNICAREA ROMÂNO-MAGHIARĂ În timpul regimului comunist. clasa politică a avut un comportament de “surdo-mut” în relaţiile ei cu societatra civilă. Comunicarea bidirecţională. Deşi se eliberase de teroarea politică şi de “limba de lemn”. ea reprezintă un pas înainte. dar ele nu erau singurele cauze ale impasului comunicaţional. societatea românească nu reuşea să găsească o comunicare politică autentică. s-o anihileze. discrepanţa dintre temele acesteia şi realităţile sociale a devenit atât de evidentă. pe care încerca. adică la nivelul cel mai adănc al explicaţiei pe care ni-l putem imagina în prezent. Cu timpul. În România. cum credeau majoritatea intelectualilor. pe parcursul întregului deceniu 9. Înlocuind explicaţia “politologică” prin una “lingvistică”. să şi-o subordoneze prin mijloace violente şi. cei mai mulţi intelectuali din România îşi imaginau că lipsa unei comunicări politice reale se explică doar prin cauze politice. fusese înlocuită cu comunicarea “de sus în jos” (de la guvernanţi către guvernaţi). Toate aceste lucruri au fost reale. adică cu propaganda politică. Ea a fost împărtăşită nu numai de intelectualii din România. După căderea comunismului. Propunem să numim această iluzie chiar aşa: iluzia orwelliană. au pus impasul comunicaţional pe seama “limbii de lemn”. firească în orice democraţie. încăt nici propaganda nu a mai servit drept substitut al unei comunicări reale. cele două iluzii s-au spulberat peste noapte. mai subtili. ci de majoritatea intelectualilor din ţările est-europene.

Singura atitudine politică. Dar atitudinea de delimitare şi chiar de respingere radicală a regimului ceauşist se manifesta la nivelul psihologiei sociale. Cum se explică. nici o ideologie politică dintre cele dezvoltate în lume după al doilea război mondial. Popor “istoric” (în sensul dat de Kapuscinski). încât românilor nici nu le trece prin cap să o caute acolo. românii nu şi-au însuşit. dimpotrivă. mai ales în ultimii 15 ani ai lui Ceauşescu. aproape fiecare persoană care a intrat în sfera publică a venit cu propriul său limbaj politic – ceea ce a dus la apariţia unei butade cu mare succes de public: “În România există 23 de milioane de partide!”. această criză? Să fie vorba de o cauză politică? Exclus! O analiză sumară ne-ar arăta că. Să numim această cauză criza comunicaţională a societăţii romăneşti. de fapt. care să fie utilizat de marea masă a opozanţilor sau măcar de unele grupuri ale acestora. nu s-a format nici măcar un limbaj politic comun. Atât de adânc. prin diferenţele dintre ele. întărită de o istorie “eroică” predată timp de 80 de ani în şcolile româneşti şi exaltată de naţionalismul ceauşist.întârzieri ce se resimt şi astăzi. în afara celei de acomodare pasivă şi indiferentă. datează de dinainte de al doilea război mondial şi sunt prea puţin cunoscute. culturale şi lingvistice. atâta timp cât studiile comparative pe cultura diferitelor provincii istorice sau zone etno-folclorice sunt puţine. majoritatea zdrobitoare a românilor nici nu pot concepe că în comunicarea dintre ei ar putea exista bariere culturale. întregul sistem politic ce s-a născut după l989 este grevat de acest “păcat originar”: absenţa unei comunicări politice eficiente. Adevărata cauză a ineficienţei comunicării politice din România post-comunistă se află la un nivel mult mai adânc. Această “situaţie de cunoaştere” ne-a determinat să începem tratarea barierelor culturale în comunicarea politică cu un studiu de caz pe comunicarea dintre romăni şi 172 . în urma unei hermeneutici complicate. impasul comunicaţional de după căderea regimului. Ar fi şi greu să-i convingi. la rândul ei. cu o puternică conştiinţă a unităţii etnice. După 1989.demarat reformele în această ţară . ca “atitudine anticomunistă”). Sub aparenţa însuşirii ideologiei comuniste. Să fie o cauză de ordin ideologic-doctrinar? Negativ! Socializarea politică impusă prin toate mijloacele de regimul comunist. a fost atitudinea anticeauşistă (pe care unii analişti de astăzi o “citesc”. Din această cauză nu s-au putut elabora proiecte de reformă socială înainte de căderea regimului (ca în Cehoslovacia. disimulată decenii la rând. a făcut imposibilă formarea unor paradigme politico-ideologice care să explice. nu la un nivel doctrinar cât de cât elaborat. Polonia sau Ungaria).

Ulterior. După cum vom vedea în continuare. Năstase lasă impresia că a sesizat diferenţa între limbaje (fiind vorba de două noţiuni distincte. uneori. Să fie oare nevoie de o nouă variantă la acest cuvânt vechi şi. oamenii politici români sesizează doar diferenţa dintre vocabulare. Din păcate. Între cele două limbi naturale (româna şi maghiara) există diferenţe semnificative de vocabular. încât acest caz are avantajul că poate părea mai credibil şi este mai puţin sensibil decăt altele1. în diferenţele de limbaj şi. dl. engleză sau franceză. când se referă la folosirea de către maghiari a noţiunii de "autonomie personală" în locul celei de "libertate".maghiari. preşedintele de atunci al Camerei Deputaţilor. universal?". să purtăm discuţiile într-o limbă străină. aş spune. totuşi. diferenţele de vocabular nu sunt. aş spune. nu şi pe aceea dintre limbaje. aducând concepte şi formulări noi. dacă vom fi mai riguroşi. Adrian Năstase. esenţiale. culturale. iar nu de cuvinte diferite). vom reuşi să-i dovedim pe cei care au gânduri ascunse" (1. p.5). autorul ei îşi developează apartenenţa la o anumită paradigmă (concepţia "limbajului-oglindă" sau a "comunicării-proces"). dânsul face apel la o "a treia limbă" sau la un "dicţionar de formule comune". prin această întrebare. care provin din tradiţii culturale diferite3. universal? În concluzie. chiar în diferenţele de vocabular (deşi nu acestea sunt esenţiale). afirma: "Eu am propus de mai mult timp să facem un dicţionar de formule comune cu UDMR sau. sesizând diferenţa de vocabulare drept principala problemă a comunicării româno-maghiare. Mai grave sunt diferenţele de limbaj. Iniţial. Din textul reprodus mai sus nu reiese foarte clar dacă dl. 173 . Ele sunt grave în măsura în care nu sunt uşor de depăşit în viitorul previzibil. lingvistice şi religioase dintre cele două comunităţi sunt atât de bine percepute de societatea românească. nu un limbaj comun. eventual. ceea ce ne indică faptul că îşi doreşte un vocabular. Ei spun autonomie personală la ceea ce noi numim libertate.ceea ce echivalează cu absenţa unor structuri şi categorii mentale2. În 1995. pentru că în româneşte nu ne înţelegem! Dânşii nu sunt mulţumiţi cu termenii folosiţi în mod obişnuit. să revină la problema “cuvintelor” şi să se întrebe: "Să fie oare nevoie de o nouă variantă la acest cuvânt vechi şi. dl. Pentru ca. Prin analiza pe care o propunem încercăm să demonstrăm că o mare parte a neînţelegerilor dintre oamenii politici români şi reprezentanţii UDMR se originează în clivajele culturale. în final. uneia lipsindu-i cu desăvârşire reguli gramaticale şi cuvinte ce există în cealaltă . Năstase reduce limbajul la vocabular sau nu. Diferenţele etnice. sunt convins că.

iar problemele apărute le vom pune. mai general. Ceea ce ne interesează din perspectiva temei anunţate este.opacităţii. Cuvântul este vechi. deci prin “încărcătura culturală” a limbajului politic. Faptul că "naţionalitate" derivă din "naţiune" nu ar trebui să mire (aceeaşi situaţie o întâlnim şi în limba română). Vom încerca să dovedim că aceasta este o problemă subsidiară şi că rezolvarea ei nu ne va ajuta să avansăm prea mult. Aşadar. aceaste diferenţe prezintă maxim interes. dar tocmai de aceea are sensuri şi semnificaţii puternic ancorate în culturi diferite. În limba maghiară. deoarece poate fi explicată uşor prin diferenţa între modalităţile în care s-au format cele două naţiuni şi cele două state . dar sensul lui nu este universal. o serie de poziţii exprimate în ultimul timp în legătură cu teza maghiară a autonomiei merg în direcţia evidenţierii problemelor de traducere din maghiară în Română. ca de obicei în astfel de cazuri. în care dintre situaţiile descrise mai sus ne aflăm atunci când vorbim de comunicarea româno-maghiară? Desigur. diferenţa dintre limbaje. cuvântul "libertate" este universal. nici în prima nici în a doua. cât şi în faţa unor limbaje diferite. intoleranţei şi tensiunilor generatoare de conflicte. comunicaţională. ambele noţiuni fiind exprimate de acelaşi cuvânt: nemzetiseg. pe seama interlocutorilor (bănuiţi fie de incompetenţă lingvistică sau. dar ştim că este nevoie de operaţionalizarea lui în cele două contexte culturale (român şi maghiar) pentru a lua cunoştinţă de adevăratele obstacole în calea comunicării. în special dintre sensurile atribuite unor termeni.şi unii şi alţii . 174 . Dacă românii şi maghiarii vor rămâne prizonierii propriului limbaj.Da. "naţiune". însă. spunem noi. De "o nouă variantă la acest cuvânt" nu ştim dacă este nevoie. ci în ambele situaţii deodată! Ne găsim atât în faţa a două vocabulare diferite. se pune mare preţ pe traducerea exactă a documentelor oficiale ale UDMR. vor rămâne tributari . Dacă nu vom face efortul să conştientizăm aceste obstacole. vom continua să ne hrănim cu iluzia comunicării neproblematice. De altfel. Dar faptul că în limba maghiară pentru "etnie" nu există un cuvânt aparte.român şi ungar. Cele mai interesante diferenţe între utilizarea unor termeni de către români şi utilizarea aceloraşi termeni de către maghiari apar în cazul cuvintelor "stat". în "forme de viaţă" distincte4. Pentru discuţia noastră. "stat naţional" şi "naţionalitate". trebuie să ne pună pe gânduri. fie de rea-intenţie şi gânduri ascunse). din cuvântul nemzet ("naţiune") sunt derivate atât sensul noţiunii "naţionalitate" cât şi cel al noţiunii "etnie".

directorul Institutului European din Budapesta. aşa cum crede dl. într-un recent interviu acordat postului de radio "Kossuth" (Ungaria). că "scopul final al politicii maghiare în România" este dobândirea de către maghiarime a "statutului de naţiunepartener". paragraful 1 din Constituţia României. în urma Tratatului de la Trianon. din moment ce avem în faţa ochilor o inferenţă logică de la "minorităţi" la "stat multinaţional". deoarece are mai multe "naţiuni" (sau naţionalităţi). considerând.5). Dar aceasta se explică prin determinarea culturală (socio-istorică) a sensului acestor termeni. Are loc aproape o suprapunere semnatică între "etnie". deputat al UDMR. Este evidentă identitatea semantică dintre "naţiune" şi "naţionalitate". că "starea firească ar fi coexistenţa a două naţiuni în aceeaşi ţară" (2. declara recent. România nu se poate defini ca stat (uni)naţional. unitar şi indivizibil” (Articolul 1. tocmai în virtutea ambiguităţii semantice pe care o discutăm). 175 . printre altele. expresia românească "stat naţional unitar" se traduce în ungureşte prin "stat unitar ( = omogen) din punct de vedere etnic". altfel spus. în locul imperiilor habsburgic şi otoman s-au format "state multinaţionale (sunbl. Ferenz Glatz. astfel. într-un amplu interviu. Din această perspectivă. este un stat. domnul Borbely Imre. un stat care are naţionalităţi are mai multe "naţiuni". putem înţelege mai bine idiosincrazia unor maghiari faţă de sintagma românească prezentă şi în Articolul 1 (paragraful 1) al Constituţiei României * . sunt îndemnaţi s-o facă.ns.ns.. Astfel. iar nu prin lipsă de logică şi nici prin necunoaşterea istoriei. maghiarii folosesc deseori termenul de "naţiune" în locul celui de "naţionalitate". doar a unui elev de clasa a IV-a" (idem). Este evident că pentru vorbitorul de limbă maghiară nu există o distincţie relevantă între sintagmele "stat multinaţional" şi "stat cu minorităţi naţionale" sau "stat cu naţionalităţi". De pildă.De altfel. dl.subl. suveran şi independent. adoptată în şedinţa Adunarii Constituante din 21 noiembrie 1991. "multinaţional". atunci când se exprimă în limba română.. pe care ei o percep ca expresie concentrată a unui program de deznaţionalizare (iar dacă nu o percep cu toţii aşa. în acest caz. Dintr-o asemenea perspectivă. Pentru el. afirma că. p. care comentează afirmaţia specialistului ungur: "Desigur că avem de-a face cu o logică şi o cunoaştere a realităţii istorice ce poate fi. Din perspectiva identităţii semantice dintre "naţiune" şi "naţionalitate".) în care minorităţile au fost aservite majorităţii" (3.3 . în mintea d-lui Glatz nu poate să apară nici o contradicţie logică între noţiunea de stat-naţiune şi * “România este stat naţional.). "naţionalitate" şi "naţiune". Radu Vasile. p.

. Ambivalenţa semantică din româneşte devine.. Până astăzi. pierzându-şi sensul originar din limba română. "etnicizarea mijloacelor de producţie". orszagos televizio ("televiziunea ţării") sau allami televizio ("televiziune de stat"). la 75 de ani de când Ungaria a devenit un "stat naţional unitar" (în sensul de "omogen din punct de vedere etnic"). "stadion etnic" sau "televiziune etnică". Celui care vorbeşte maghiara ca limbă maternă nu-i va trece niciodată prin minte să spună "naţionalizarea mijloacelor de producţie". termenul "naţional" reprezenta un nivel inferior. acesta este un stat. slovacilor sau sârbilor. Vorbitorii nativi ai limbii maghiare spun: orszagos bajnosag ("campionat la nivel de ţară"). acestea ar suna cel puţin bizar. Dacă pe teritoriul unui stat există mai multe naţionalităţi. iar nu "ale ţării". cum ar fi: "campionat naţional". unde reprezenta antonimul la "federal". acolo unde Românii spun "naţional"? Să ne amintim că. atributul "unitar" se traduce prin "omogen". "stadion naţional" sau "televiziune naţională". El va folosi în sintagma de mai sus cuvântul allamositas ("etatizare"). Spre deosebire de alte limbi moderne.aceea de stat multinaţional. Problemele şi aspectele "naţionale" erau ale românilor. De unde vine această diferenţă? De ce spun ungurii "la nivel de ţară" (orszagos). dacă nu absurd: "campionat etnic". în româneşte s-a impus această formulă ambiguă. particularist. "multinaţional" (în limba maghiară). în care noţiunea se exprimă prin sintagma stat-naţiune (state nation. forţând puţin. ungurul nu poate formula sintagme care în româneşte sună foarte firesc. univocitate semnatică (sensul de "naţionalitate" fiind preferat): statul unei naţionalităţi (în ungureşte. etat nation). Unde este contradicţia?5 Rezistenţa psihică a maghiarilor în faţa ideii de "stat naţional unitar" este amplificată şi de faptul că în româneşte atributul "naţional" poate fi interpretat şi ca adjectiv (ca în cazul trecerii de la "statul român" la "statul românesc"). al unei etnii). germanilor. nepstadion ("stadion al poporului"). în noul context semantic. vorbitorii de maghiară folosesc expresia nemzeti allamok ("state naţionale") despre alte state. timp de 1000 de ani. "al ţării". care poate însemna atât stat al unei naţiuni cât şi stat al unei naţionalităţi ("naţional" derivându-se la fel de legitim din ambii termeni). căci asta ar însemna însuşirea acestora de către o naţionalitate sau. altele decât Ungaria! 176 . în raport cu nivelul "statal". statul ungar a fost un stat eterogen din punct de vedere etnic (în ungureşte: "eterogen din punct de vedere naţional"). Tot aşa. prin traducere în maghiară. Pentru unguri.

similare . timp de şapte decenii . Conceptul de "naţiune" a fost păstrat mult timp în rezervă pentru a fi avansat. odată cu Constituţia lui Brejnev. Iată ce spunea în aprilie 1995 Leonid Kucima. "la nivel republican".dacă nu cumva chiar cea mai preţioasă cucerire istorică a lor de până acum6. construit din elementele aceluiaşi vocabular. termenul de "naţiune" şi "naţional" au avut o conotaţie peiorativă (fiind asimilat cu "naţionalism". era atât de periculoasă. Prin trecerea din paradigma imperială în cea a statului-naţiune. După ce.. limbajul folosit în fostele republici sovietice şi cel folosit în actualele republici ex-sovietice. pune elitele conducătoare din noile state în faţa unor probleme de terminologie. vorbind în faţa parlamentului: "Pentru prima dată în ultima perioadă au crescut tirajele publicaţiilor. "particularism" “înapoiere istorică” şi chiar “atitudine reacţionară”). în formula ideologică de.. "naţiune sovietică" (!).Aceşti termeni ai limbajului conţinut de cultura politică maghiară decupează o realitate istorică net diferită de realitatea reflectată de limbajul propriu culturii politice româneşti. în plan lingvistic. "la nivel naţional" etc. decenii la rând. statul român unitar s-a desăvârşit ca stat-naţiune prin unirea vechilor state feudale (pre-moderne). folosirea termenilor "naţiune". Pentru limbajul oficial al regimului de la Moscova. La români. sensul cuvintelor se schimbă. pentru unguri. soldat până acum cu destrămarea fostei Uniuni Sovietice. Iată ce nu înţeleg cei care atacă primul paragraf din Constituţia României! Explicaţia istorică pe care am propus-o mai sus poate fi testată şi pe alte cazuri. Sintagma de "stat naţional" exprimă. În contextul istoric care explică percepţia românească asupra statului-naţiune. "spirit îngust. localist". de la particular la general. "republican". constituirea şi desăvârşirea statului-naţiune au fost rezultatele unui proces ascendent.cu termenii "republică". statul-naţiune este rezultatul unui proces de descompunere. înţelegem mai bine de ce ideea "statului naţional" este una dintre cele mai scumpe idei al spiritualităţii româneşti. "naţional". de "cădere". care a mers de la general la particular şi care a fost şi încă este perceput de mulţi maghiari ca un proces de degradare. încât a fost înlocuită sistematic. Dacă statul ungar s-a constituit mai întâi ca stat supranaţional. 177 . Procesul de eliberare naţională declanşat la începutul deceniului 10. unul dintre cele mai mari succese ale românilor . devenind abia după primul război mondial un stat-naţiune în sensul modern al acestei idei. preşedintele Ucrainei. el trebuie folosit în noul context într-un sens contrar.de pildă. se naşte un nou limbaj.

deşi. înaintea lui "naţional". Ne vom opri aici cu analiza clivajelor culturale. ele sunt urmate de vaste programe educaţionale în domeniul comunicării. Traducerea limbajelor trebuie să fie însoţită de măsuri de protecţie împotriva confuziilor şi suprapunerilor de sensuri. Ea ar evidenţia existenţa unor tradiţii culturale şi intelectuale foarte diferite . Dacă în epoca sovietică "naţional" echivala cu "particular". 178 . Dar aceste lucruri fac obiectul unei alte discuţii. în egală măsură..B. a limbajului aferent. unor experienţe istorice diferite. El vorbeşte despre necesitatea.. “unirii general-naţionale".atât ale celor general-naţionale (subl. devenită evidentă abia în epoca noastră. ce posibilităţi există să ne înţelegem unii pe alţii şi să nu continuăm acest "dialog al surzilor" atunci când atacăm probleme esenţiale ale existenţei noastre? Specialiştii în teoria comunicării sociale propun câteva măsuri terapeutice împotriva acestei maladii a comunicării. care transgresează interesele localiste. a diferenţelor de limbaj care se datorează unor "forme de viaţă" diferite.D. Nimic nu poate fi mai elocvent pentru schimbarea de paradigmă şi. ca şi în epoca Imperiului Austro-Ungar. în această lucrare).. regionale sau de grup. Kucima simte nevoia să adauge. europene7. în epoca statului-naţiune ucrainienii trebuie să înveţe să perceapă "naţionalul" ca pe ceva "general".). Analiza de caz pe comunicarea româno-maghiară ar putea continua. implicit. Tot în faţa Radei Supreme.ns. Un bun exemplu sunt considerate a fi culturile americană şi franceză. atributul "general". Conştientizarea clivajelor culturale şi a diferenţelor de limbaj trebuie însoţită de folosirea unui discurs meta-comunicaţional (ceea ce am încercat şi noi. iar preşedintele lor trebuie să-i ajute să înveţe noul limbaj. unde se practică o inventariere periodică a terminologiei şi o standardizare a acesteia. aplicându-se pe termeni cum ar fi "autonomie". Ceea ce este mai important este de a evalua şansele pe care le avem de a depăşi aceste obstacole ale comunicării. Şi aşa mai departe… De câte ori vrea să semnaleze existenţa unor interese naţionale sau necesitatea realizării unităţii naţionale. a "satului mondial". preşedintele ucrainian avertiza: "Nu ne vom ridica nicicând la nivelul ţărilor-lider dacă recunoaşterea economică a Ucrainei nu va deveni o idee unificatoare general-naţională" (idem). cât şi cele ale celor regionale" (4). "drepturi colective" etc. Altfel spus.

în zorii modernităţii. De exemplu. În România de azi. nici pentru a tranşa problema legitimităţii unei clase dominante. iar 54. statul-naţiune.în mediul urban. cca 8 milioane (adică 3/4) sunt proveniţi din mediul rural în ultimele cinci decenii. Ar fi ca şi când am vorbi de funie în casa spânzuratului! Din cele spuse mai sus nu trebuie trasă concluzia că barierele comunicaţionale. cel puţin cele din viaţa politică. precum şi un anumit sens acordat cuvintelor. percepţia drepturilor omului ca drepturi colective sau individuale este determinat de două tradiţii intelectuale la fel de prezente în mentalul european. dar şi în comportamentul comunicaţional. 5. confruntându-se astăzi în planul artei şi al filosofiei. respectiv. una era "iubirea" în Vede-le indiene. De pildă. În studiul nostru va fi abordată cu prioritate această exigenţă: toţi participanţii la comunicare să acorde acelaşi sens cuvintelor utilizate. el presupune şi anumite norme de organizare a discursului. 2. alta este iubirea creştină şi alta este iubirea tematizată de Şcoala de la Frankfurt. După cum vom vedea în continuare. dar şi al gândirii politice. caracterizate printr-o slabă conştiinţă a multiculturalităţii şi prin convingerea că limbajul propriu este o “oglindă” a realităţii “obiective”. ale repartizării justiţiei sau ale ordinii sociale.NOTE 1. fiind “orăşeni” la prima sau la a doua generaţie. tributar în mare parte modelelor culturale de tip ţărănesc. În epoca modernă. Cercetarea barierelor culturale în comunicarea dintre români şi români ar trece în ochii opiniei publice drept o temă “nepotrivită”. Se pare că ne aflăm în faţa unei concepţii despre natura limbajului şi a comunicării specifice culturilor pre-moderne.58 milioane. sunt tributare paradigmei platoniciene sau "realiste". ceea ce se manifestă în comportamentul empiric observabil. cu atât mai puţin este susceptibil de universalitate semantică. românii şi-au făurit statul naţional unitar pentru a-şi salva fiinţa naţională. de pildă) nu mai erau funcţionale. 6. formele anterioare de exprimare a identităţii (etnicitatea sau religia. Dar ele nu sunt explicate prin intermediul “bagajului cultural”. al cunoaşterii ştiinifice şi al epistemologiei. Dintre aceştia. alta era la Platon. în limba maghiară nu există diferenţa de gen a substantivelor şi pronumelor. Ceea ce "în ungureşte" este logic necontradictoriu. Spre deosebire de popoarele din Europa de Vest. 45. pentru a-şi putea manifesta identitatea. chiar dacă se consideră “occidentali” sau “europeni”. Dar “limbaj” nu înseamnă doar “vocabular”. dată înainte şi independent de reflectarea ei în limbaj. 3. "în româneşte" nimic nu sună mai firesc (mai “logic”) ca expresia Muzeul Militar Naţional. dacă avem în vedere că mulţi “formatori de opinie” împărtăşesc ei înşişi modele culturale arhaice. 4. românii şi-au făurit un stat modern nu pentru a rezolva problemele guvernării. unde statele-naţiune au fost opera politică a unei burghezii puternice în plan economic. deşi în acest caz diferenţele culturale sunt mult mai evidente şi au un grad foarte înalt de acceptanţă socială. în cealaltă paradigmă (să-i spunem 179 . O astfel de concepţie face parte din simţul comun în România de azi. aşa cum este Muzeul Ţăranului Român. înpărtăşit de toţi participanţii la actul comunicării. Rus şi Hasburgic). ceea ce "în ungureşte" este o contradictio in adjecto: un muzeu ori este "militar" ori este "naţional" (adică "etnic"). unde "stat-naţiune" devine stat naţional (cu posibile sensuri multiple). fie pe seama incompetenţei acestuia. Pentru a da un alt exemplu de "cuvânt vechi". cum ar fi noţiunea de "drepturi colective" cu care se operează în cultura politică a maghiarilor. Unele categorii mentale. "în româneşte" devine contradictoriu. 7. singura formă care la asigura românilor supravieţuirea ca popor devenise. Plasaţi “prost” din punct de vedere geopolitic. prima condiţie a unei comunicări reale (nu iluzorii) este existenţa unui limbaj comun. de regulă sunt puse fie pe seama relei credinţe a partenerului. nu sunt conştientizate.7% din locuitorii domiciliază la ţară. specifice “societăţilor închise”. După cum se ştie. la fel sunt explicate şi barierele din comunicarea politică între români şi maghiari. în zona de întâlnire a trei mari imperii (Otoman. Ei păstrează şi practică o serie de modele culturale specifice culturii pre-moderne. Originate în spiritualitatea Greciei antice. aceste două tradiţii au străbătut cultura europeană timp de două milenii. comunicarea dintre reprezentanţii culturii rurale (tradiţionale) şi reprezentaţii culturii urbane (moderne). nominalismul. În acest context nu se poate gândi despre un stat că este în acelasi timp naţional şi multinaţional (s-ar încălca principiul logic al non-contradicţiei). Contradicţia apare în contextul semantic al limbii române. De exemplu. care s-au ciocnit pentru prima dată în mod explicit în celebra "ceartă a universaliilor": realismul şi. Cu cât un cuvânt este mai vechi.3% . Dar şi invers! De pildă. adică 12.

11). publicarea acestuia în revista comuniatorilor din Ungaria a însemnat mai mult decât acceptarea ideilor şi ipotezelor avansate. care are ca scop “promovarea prieteniei româno-maghiare”. Antal Arpad. O primă formă (asemănătoare celei prezentate aici) a fost publicată de revista Egyutt/Împreună (nr. s-o aducem mai aproape de realitate. 4/1997). preşedintele Ungariei."nominalistă"). a fost publicat în volumul Vocaţia familiei în dezvoltarea comunicării interetnice în România. pe care să se întemeieze un comportament "adecvat"). altul . editată de Asociaţia Maghiară de Relaţii Publice. În anul următor. astfel. În relaţiile cu alte grupuri culturale pe care le considerăm ab initio inferioare (de pildă. Bucureşti. a afirmat că sintagma de „stat naţional unitar” ar trebui eliminată şi înlocuită cu cea de „stat multinaţional”: „Dacă dorim să modificăm Constituţia. La începutul acestui an. Cronica Română. Băsescu a fost întrebat de o jurnalistă ce părere are despre autonomia teritorială a secuilor din România. 12 mai 1995 3. la 4 aprilie 1995”. un studiu mai amplu. cu o consistentă introducere “teoretică”.solidar cu "realismul” de sorginte platoniciană. Pentru autorul studiului. editat de Fundaţia “Armonia” pentru familiile etnic-mixte din România. prea multe lucruri nu s-au întâmplat în ceea ce priveşte conştientizarea clivajelor culturale şi a diferenţelor de limbaj dintre români şi unguri. Studii şi cercetări (coord. el se raportează altfel pentru că se raportează la altceva. aceasta nu înseamnă întotdeauna că îl interpretează altfel (etnocentriştii ar spune că îl interpretează eronat). p. „Adresarea preşedintelui Ucrainei. un proces sau un eveniment. Ar trebui scoasă sintagma de «stat naţional unitar»” (Adevarul. adepţi ai concepţiei "limbajului-oglindă ".8/1995). editată de fundaţia culturală omonimă. Preşedintele Solyom. p. 4. vi-l pot da. raportul Comisiei Prezidenţiale de Analiză a regimului Constituţional (ianuarie 2009) a relansat dezbaterea publică referitoare la revizuirea Constituţiei României. Spunem “doar pe jumătate” fiindcă avem mari rezerve faţă de o explicaţie care invocă interpretarea. în ce condiţii va putea fi realizată aceasta şi când crede că se va realiza. La conferinţa de presă care a urmat convorbirilor cu Solyom Laszlo. va fi şocantă afirmaţia următoare. pentru că România este definită ca stat naţional unitar şi suveran” (Adevarul. dialogul degenerează inevitabil într-un "dialog al surzilor". în raporturile cu rromii). 16 ianuarie 2009. 12 iunie 1995 2. 8 iunie 1995. s-a aflat la Budapesta. a declarat: „Ungaria 180 . Radu Vasile. filtrat pe filieră catolică. A avea altă cultură devine. Pentru mulţi cititori. aceste categorii nu pot fi gândite. o variantă prescurtată a analizei de caz a fost preluată de revista budapestană PR Herald (nr. Traian Băsescu. Cronica Română. În acest context. ea a însemnat acceptarea analizei sale lingvistice de către unii dintre cei mai competenţi vorbitori ai limbii maghiare (limbă pe care autorul nu o vorbeşte). Leonid Kucima. afirma într-o declaraţie de presă ("Nepszava". într-o vizită de stat. Când la masa tratativelor se întâlnesc cele două paradigme culturale (în sensul de cultură politică). dar credem ca dificultăţile din negocierile pentru Tratatul de bază româno-ungar vin şi din diferenţele dintre două limbaje: unul solidar cu o paradigmă culturală de sorginte aristotelică. Ana Tucicov-Bogdan). către Rada Supremă a Ucrainei. ministrul de externe al Ungariei. 3 februarie 2009. iar noţiunile ce le corespund nu au sens. în Zorile Bucovinei nr. TRIMITERI BIBLIOGRAFICE 1. respectiv protestantă. NOTĂ – octombrie 2009 În cei 14 ani care s-au scurs de la publicarea acestui studiu. este «niciodată». preşedintele României. a avea o cultură inferioară sau a nu avea cultură (a nu avea cultură suficientă pentru o interpretare "corectă " a realităţii. dl. aflat de faţă. 21/12 aprilie 1995 NOTĂ – iulie 2001 Acest studiu de caz a fost valorificat publicistic în mai multe etape. Uneori. 9). 12 iulie 1995) că Tratatul de bază cu România stagnează datorită unor "probleme de interpretare". suntem tentaţi să punem comportamentul "deviant" pe seama unei interpretări defectuoase a realităţii. Preşedintele României a răspuns astfel: „Referitor la termen. „O perspectivă tribală” (II). în Cronica Română. În ziua de 2 februarie 2009. Sesizând problema doar pe jumătate. primarul Municipiului Sfântu Gheorghe. Bucureşti. Laszlo Kovacs. După încă un an. Când reprezentantul altei culturi se raportează altfel decât noi la un obiect.

înţeleasă ca o comunitate politică a tuturor cetăţenilor unui stat. ci format din mai multe minorităţi”. Sublinierea ne aparţine. Solyom Laszlo a încercat să-i atragă atenţia preşedintelui român tocmai asupra diferenţei dintre accepţiunile pe care cei doi şefi de stat le dau termenului „naţional”. care ar duce la depăşirea acestui „dialog al surzilor”. bineînţeles în limitele clare ale Constituţiei române” (idem). este modificarea Articolului 1 din Constituţie astfel: înlocuirea sintagmei „stat naţional” cu sintagma „stat-naţiune” (dealtfel. nu este stat naţional unitar.. Ar fi şi un pas înainte în modernizarea identităţii noastre naţionale. „multinaţional”. o expresie folosită în mai multe limbi moderne: etat nation în franceză. ci format din mai multe minorităţi cu drept de reprezentare la toate nivelurile (idem).. un stat format din minorităţi etnice este. El a precizat că statul ungar. Probabil că soluţia cea mai raţională.. 181 .).) nu este stat naţional unitar. Am vrut să scoatem în evidenţă faptul că preşedintele ungur foloseşte termenul „naţional” în sensul de „etnic”. care s-ar re-defini în concordanţă cu sensul modern al conceptului de naţiune. pentru el.consideră posibilă o asemenea autonomie teritorială şi va continua să susţină această aspiraţie a minorităţii maghiare din România. conform Constituţiei. Prin formularea explicită „statul ungar (. nation state în engleză etc..

sectarism). FOARTE RAR. CONCEPŢII DESPRE LUME ORIZONTURI CULTURALE ORIZONTURI DE VIAŢĂ (DIVERSITATEA ECONOMICĂ. APROAPE NICIODATĂ. În consecinţă.). comunicarea interideologică se defăşoară pe niveluri şi în modalităţi diferite: LIMBAJE ÎNTOTDEAUNA. iar comportamentul comunicaţional este reglementat sau nu în funcţie de gradul de conştientizare a diferenţelor. datorită convingerii că s-ar complica problema inutil. datorită convingerii că alte orizonturi culturale sunt nesemnificative (= etnocentrism: “eurocentrism”. fie că este depăşibilă doar prin strategii neocolonialiste. SOCIAL-POLITICĂ ŞI CULTURALĂ A LUMII DE AZI) 182 . datorită faptului că celelalte concepţii filosofice apar ca nelegitime (= dogmatism. “panamericanism” etc. deoarece actuala diversitate a lumii fie că este o stare “eternă”.Anexa 4 “PIRAMIDA PLURALITĂŢII” În actualul stadiu de universalizare a istoriei. REFERENŢIALE IDEOLOGICE RAR. NICIODATĂ. multiplele diferenţe dintre participanţii la comunicarea interideologică sunt conştientizate în măsuri diferite. dar prin intermediul limbajelor diferite (= ”dialogul surzilor”). datorită dificultăţii de a sesiza existenţa sau posibilitatea existenţei altui referenţial (diferit de cel împărtăşit de fiecare locutor).

Schimbarea percepţiei (de pildă. Ni se cere să le unim pe toate prin linii drepte trasate în aşa fel încât punctele să formeze un "şirag". 259) Ni se dă o grupare de nouă puncte dispuse sub formă de pătrat în trei şiruri de câtre trei. Bucureşti. o soluţie pentru unificarea culturală a Europei). Figura 2: Interpretare: la fel se întâmplă şi cu "barierele" în comunicarea interculturală şi interideologică: atâta timp cât persistă unele idei preconcepute. Ioniţă Olteanu. În exemplul de mai sus. ceea ce este imposibil într-un referenţial perceptiv devine posibil în alt referenţial. caz în care nu există soluţii. Speranţa în om. Editura Politică. p. iar creionul să nu se ridice de pe hârtie. nu există speranţă pentru o soluţie (de exemplu. 2 ). la fel se întâmplă şi în cazul paradigmelor culturale sau al referenţialelor ideologice. Figura 1: • • • • • • • • • În mod normal. 183 . 1 ).Anexa 5 JOCUL "UNIREA PUNCTEOR" (apud. Dar schimbând percepţia asupra a ceea ce este posibil şi lăsând liniile să depăşească limitele pătratului. trecerea de la paradigma lui “ori-ori” la cea a lui “şi-şi” sau de la “multiculturalism” la “cultura n+1”) ar aduce cu sine un nou câmp al posibilului. gândind out of the box. presupunem fără temei că vârful creionului trebuie să rămână în cadrul pătratului. 1987. soluţia apare cu uşurinţă (vezi fig. fiecare punct fiind atins numai o dată ( fig.

05.. înregistrare din declaraţia Premierului în Emisiunea lui Stelian Tănase de la Realitatea TV în seara de 8 mai 2006 . ora 18:20). 184 .2006.. 28. sintactice şi stilistice în presa românescă (martie-septembrie 2006) I. membru al CNSAS. GREŞELI GRAMATICALE 1. acum câteva zile am luat din bibliotecă o carte care am citit-o în tinereţe.Radio Europa FM. Declaraţie politică pe tema integrării europene în şedinţa plenară a Parlamentului. 17.Anexa 6 GREŞELI gramaticale.Radio România Actualităţi. „.05.. Emisiunea „24 de ore”. Prim-ministrul României.2006. după Raportul de monitorizare a României şi Bulgariei din 16 mai 2006) .. Premierul României .. Emisiunea ”Ştirile care contează”. 27.. ora 11:03)..2006. „Mi-au recunoscut aportul care l-am adus.” (Călin Popescu-Tăriceanu.” (Călin Popescu-Tăriceanu. ora 11:29).” (Cornel Turianu.Radio România Actualităţi. „Cu majorările care le-am făcut anul acesta. 17 mai 2006. Folosirea greşită a cazului acuzativ „Erau o serie de prevederi care am hotărît să le scoatem” (cu referire la Statutul Parlamentarului) (Călin Popescu-Tăriceanu.. Emisiunea „24 de ore”. ora 22:10). 09. despre membrii CNSAS care l-au votat ca preşedinte al acestui organism Radio România Actualităţi.03.03. Transmisie de la Palatul Parlamentului. semantice. Primministrul României.2006.

replică la afirmaţiile unor liberali. problema este aceeaşi: lipseşte prepoziţia „pe”. văd rezolvarea sarcinilor domestice între cei doi parteneri ca pe o soluţie. 47). dar şi în rublă.. fidelitatea şi impozitele”. care „văd rezolvarea sarcinilor”. Dar textul spune altceva: subiectul acţiunii sunt „doamnele”.12.” „Buffett vede SUA ca un nou rai al investitoilor” (titlul de articol în Adevărul din 13 martie 2009. despre introducerea a 500 de microbuze care să transporte la şcoală elevi din mediul rural . 185 . forţând Banca Centrală să cheltuie o parte din imensele sale rezerve de monede străine pentru a stabiliza sistemul financiar”. Emisiunea „Ştirile Europa FM”. ora 10:10).Căsătoria. „este văzută” etc.2006. în Adevărul. expresia „ca o soluţie” sugerează că rezolvarea sarcinilor domestice ar fi subiectul acţiunii: „acţionează”.. ora 10:00. 25. Corect: „.01. (traducere nesemnată a articolului „Redimensionarea puterii Rusiei” de Paul Taylor. distrugând încrederea în acţiunile şi obligaţiunile ruseşti. ministrul Transporturilor şi Telecomunicaţiilor. fiindcă şi aceste economii au suferit acţiunea de a fi afectate de „prăbuşirea sistemului de credite”. „Sondaj .. p. Emisiunea „Ştiri”. ediţia de la ora 11. „Acelaşi sondaj online arată că doar 1% dintre doamne văd rezolvarea sarcinilor domestice între cei doi parteneri ca o soluţie capabilă să consolideze căsătoria.” (Magda Marincovici. ora 11:03).Radio România Actualităţi. Rusia este afectată nu de „celelalte economii în dezvoltare”. formularea corectă este: „Prăbuşirea sistemului de credite a afectat Rusia mai mult decât pe celelalte economii în dezvoltare.2006. „Noi avem obsesia să ne ţinem de hotărârile care le-am luat”. la fel ca Rusia. (Mircea Mureşan. „Prăbuşirea sistemului de credite a afectat Rusia mai mult decât celelalte economii în dezvoltare. Aşadar.. 16. 31.08. 17. Aceeaşi „filosofie” a cazului acuzativ impune folosirea prepoziţiei „pe”. p. „ca o soluţie”.”.2009). în Jurnalul Naţional.2008. ci de „prăbuşirea sistemului de credite”. Corect: „Buffett vede SUA ca pe un nou rai al investitoilor” (a se vedea comentariul de mai sus).„Un program care îl dedicăm direct elevilor”.09. nu o provoacă.) În toate exemplele. „contează”.. 18. care indică faptul că subiectul introdus prin prepoziţia „care” suferă acţiunea. (Radu Berceanu.. purtătorul de cuvânt al Ministerului Educaţiei şi Cercetării.Radio Europa FM. În absenţa ei.00. publicat de The Moscow Times din 26 decembrie 2008. conform cărora PD ar avea „obsesia alegerilor anticipate” .

nu pot avea în vedere nimic. Emisiunea „Jurnalul de prânz”. numărul studenţilor afiliaţi unui profesor şi nivelul de satisfacţie al studenţilor.. deci. ediţia naţională.) s-a făcut”... „Şereş. nr. Nicio activitate nu poate avea ceva în vedere. în Ziua.. ora 13:23). având în vedere înfrângerea în faţa Norvegiei” (Adina Blaj. 21). în Adevărul din 30. dacă traducătorul ştirii ar fi stăpânit mai bine limba română. având în vedere. p.07. ar fi scris mai simplu: „Ghidul a fost întocmit ţinându-se cont de rezultatele examenelor.. De altfel..„Problema care o am este că sunt prea mulţi accidentaţi” (Mircea Rednic. expresia „a avea în vedere” nu poate fi decât impersonală: „avându-se în vedere”. din păcate. evitându-se redundanţa: „Întocmirea ghidului s-a făcut”. căci „acţiunile ministrului Şereş” nu sunt persoane şi. aşadar. Dacă trecem peste cacofonia „sa s-ar”.04.12. meciul de azi cu Croaţia va fi ultimul în tricolor”.” („Top: Cambridge detronează Oxford”. având în vedere demisia sa din decembrie 2006” (Luca Iliescu. „Din păcate. 18). tardive.”. activitatea sa s-ar încheia cu un gust amar. „Apus de soare la Naţională!”. acţiunile ministrului Şereş au fost tardive. pe care Adina Blaj nu o simte. 2. Este o ofertă care nu o pot refuza” (Bogdan Stelea. aşadar „a ţine cont” trebuie să fie tot impersonal: ţinându-se cont de rezultatele examenelor.04. „Răzvan mi-a propus să-i fiu secund la naţională. Folosirea greşită a cazului gerunziu „Întocmirea ghidului s-a făcut ţinând cont cont de rezultatl examenelor. p.. 29. 24). În frază nu există niciun subiect care ar putea „avea în vedere”. aşadar. păcălit de Manţog”. având în vedere demisia sa din decembrie 2006” – caz în care „având în vedere” ar fi trimis la subiectul care „consideră că”. „Dacă ar fi adevărat. Adevărul. antrenor secund naţională. p.. fiindcă activitatea Luminiţei Huţupan nu poate avea în vedere „înfrângerea în faţa Norvegiei”. verbul a face este impersonal (nu se spune cine a făcut întocmirea).Radio Europa FM. În expresia „întocmirea (.2009.. importanţa cecetărilor. Expresia „având în vedere” ar fi fost la locul ei dacă autorul ar fi scris: „Consider că acţiunile ministrului Şereş au fost.2007.04. folosirea gerunziului la persoana a III-a duce formularea în zona prolixuxlui. antrenorul echipei de fotbal Dinamo Bucureşti . 28/29.2007. p. fiindcă activităţile nu sunt fiinţe gînditoare! 186 .2009. în Adevărul din 31. 13. cu subtitlul „Pentru Huţupan şi Amariei..2008.”. 8).. adică la autorul enunţului: „consider că . 3916.

în Jurnalul Naţional. Aceeaşi problemă generată de utilizarea greşită a gerunziului: din text se înţelege că „folosirea produsului X” este o acţiune a „economiei care se poate realiza”. News In – 02.. având în vedere deficitul de procurori şi judecători?” (Liliana Năstase.”.02. interviu cu ministrul Justiţiei. marea eroare care s-ar putea face ar fi să se trateze problema Balcanilor de Vest uitând Molodva" („Băsescu susţine necesitatea înfiinţării unei Agenţii pentru acordarea cetăţeniei române moldovenilor”. Ţinând cont de paritatea grad de instruire-vârstă..2008.”.2009. „2009 plin de provocări şi în comunicare”.. La fel: din text rezultă că tinerii „au în vedere”. 187 . p. care este la persoana a I-a şi care anunţă că sensul întregii fraze se raportează la autorul enunţului. lucru semnalat de introducerea verbului „presupun”.)... „Anul trecut era iminentă dizolvarea DNA”. aceasta ajunge la cel puţin 26%... avându-se în vedere înfrângerea în faţa Norvegiei”.. Corect: „. tot la impersonal trebuia să apeleze şi când a folosit gerunziul. 20). „având în vedere” trece de la persoana a III-a la persoana a I-a. în Adevărul. 7). (traducerea nesemnată a articolului „Italiencele instruite mai au de aşteptat”. Corect: „. 02. „Odată ce se ţine cont de aceste aspecte (.02.Corect: „activitatea ei s-ar încheia cu un gust amar. 13.. în favoarea bărbaţilor”. p. diferenţa salarială din Italia devine mult mai mare în absolut. Sau. 02. La fel: din text rezultă că diferenţa salarială „ţine cont”.2009. ". La impersonalul „ce se poate face” corespunde impersonalul „avându-se în vedere”. În această variantă. Cătălin Predoiu.. 13).. nu la persoana la care el se referă şi nici la activitatea acestei persoane. „Astfel se va pune accent pe economia care se poate realiza folosind produsul X şi mai puţin pe beneficiile oferite de marcă” (Eliza Dumitrescu. mai dezvoltat (ceea ce ar putea să ducă la depăşirea numărului de semne cerut de redacţia ziarului): „Presupun că activitatea ei s-ar încheia cu un gust amar. „Ce se poate face ca tinerii să fie atraşi în sistemul judiciar. Corect: „Ţinându-se cont de paritatea grad de instruire-vârstă. cu supratitlul „Bugete mai mici pentru publicitate”.se va pune accent pe economia care se poate realiza folosindu-se produsul X”.. p. semnat de Pietro Garibaldi şi publicat în La Stampa din 30 ianuarie 2009 – Adevarul...avându-se în vedere deficitul de procurori şi judecători. având în vedere înfrângerea în faţa Norvegiei”. Dacă autoarea a folosit impersonalul „se poate realiza”.12. aceasta ajunge la cel puţin 26%...2009. 12:19).09.

. căci din frază lipseşte subiectul acţiunii (nu se spune cine îi neglijează intenţionat pe foştii ofiţeri şi angajaţi ai Securităţii). Tot ce urmează după virgulă se referă la un subiect implicit. Toro Tibor. Corect: „unei lidere sindicale agresate”. mii de oameni au demonstrat în sprijinul unei lidere sindicale agresată” („burtieră” la emisiunea „Ştiri”.” (R.Ziua. iar „construcţia” nu poate fi subiect (ea nu poate să respecte sau să nu respecte nişte prevederi)... Folosirea greşită a cazului infinitiv „.A. Exemplu: „mii de oameni au demonstrat în sprijinul unei lidere sindicale. (lideră) agresată de poliţie cu patru zile în urmă”. în acord cu substantivul. ora 07:22). căci ambele adjective trebuie puse la genitiv.3. 14. (Gabriela Langada. capacitatea Uniunii Europene de a absoarbe noi membri. corespondent special la Parlamentul European . 188 .2006. Corect: „fără a se respecta prevederile”..2006). la modul impersonal. 2 octombrie 2009. pe teren se află o construcţie parter plus şapte etaje.04.01. Atenţie! Exită o situaţie în care adjectivul poate pierde acordul de caz cu substantivul la care se referă: atunci când înaintea adjectivului apare o virgulă. Aşa cum nu poţi scrie „unei lidere sindicală”.. 4.Radio România Actualităţi. Corect: „pentru a se crea confuzie”. „Ce fac cu etajele ilegale?”. „. 3). Folosirea greşită a cazului genitiv „La Atena. care nu mai este la cazul genitiv: „mii de oameni au demonstrat în sprijinul unei lidere sindicale.”. TV Antena 3. a declarat sâmbătă pentru NewsIn că prioritatea CNSAS trebuie sa fie deconspirarea foştilor ofiţeri şi angajaţi ai Securităţii. 03. ora 22:28). neglijaţi intenţionat în acest moment. p. executată fără a respecta prevederile autorizaţiilor de construcţie emise în anii 2004 şi 2005” (Raluca Petrescu. „Deputatul UDMR. în Adevărul de Seară.2009. agresată de poliţie cu patru zile în urmă”. Emisiunea „24 de ore”. nu poţi să scrii nici „unei lidere agresată”. pentru a crea confuzie. aflat pe lista politicienilor cu dosar de urmărit la Securitate.08.. . 23. căci subiectul acţiunii (constructorul) lipseşte din propoziţie.

ro/content/view/415669/2/ la 08... Folosirea greşită a adverbului „ca” 189 . Cunoaşte-mă. director general în cadrul unui minister de la care există aşteptări înalte cu privire la utilizarea limbii române literare: Ministerului Educaţiei. Cercetării şi Inovării. înainte de a mă judeca!”.I.. cu scopul de a sprijini copiii din grupurile dezavantajate. 06. căci propoziţia începe cu un verb impersonal: „se va face”. to enjoy).” (e vorba de un bombardament american asupra cisternelor capurate de talibani. ora 14:04 Corect: „pentru a se stabili responsabilităţile”. „. subiect care lipseşte în formularea redactorului de la Radio Europa FM.” (Emisiunea de ştiri. Când spunem „a crea” sau „a stabili”. căci situaţia nu este evitată nici de candidat. sursa: ROL.” („VIDEO M. Dacă expresia „înainte să mă judeci” ar fi folosită doar de membrii comunităţii rome (reprezentată şi ea la conferinţa de presă amintită prin Costel Bercuş. Radio Europa FM.” (Andrada Ghira.to be. intitulată "În şcoală nu este loc pentru discriminare. pe care îl găsim în dicţionare: a fi . la un actant. peste medie. ora 16:00). nici de..„. Aşadar. la modul impersonal..09. Corect: „pentru a se evita situaţia”.2009.E. a avea . este o ultimă componentă a Programului Phare ce a debutat în etape din anul 2003. potrivit coordonatorului proiectului. to exist. la modul impersonal. tot la modul impersonal. destinată luptei împotriva discriminării în Şcoală. în urma căruia au murit mai mulţi civili afgani). Şi asta pentru a evita situaţia în care un angajat nou să aibă un salariu mai mare decât unul mai vechi . cu fonduri de 37 de milioane de euro. căci expresia „înainte să mă judeci” are sens în limba română literară doar dacă o scriem aşa: „Înainte.10. forma de infinitiv trebuie de-personalizată: „a se stabili”...09. verbul trimite. a lansat o nouă campanie de conştientizare în Educaţie”.. Flosirea infinitivului „a stabili” ar fi fost justificată dacă propoziţia ar fi sunat aşa: „Armata americană va face o anchetă pentru a stabili responsabilităţile. verbul „a stabili” se referă la un subiect al acţiunii (armata americană). subiectul acţiunii lipseşte din propoziţie. „expert în desegregare” şi liderul unei organizaţii civice a romilor). poate primi o ofertă îmbunătăţită.. în plan semantic. to possess. iar verbul „a evita” este folosit în general. să mă judeci!”. la un subiect al acţiunii (cu excepţia infinitivului abstract. Liliana Preoteasa.ro http://stiri. înainte să mă judeci!".rol.C..to have (got). dar într-o anumită limită. „Această nouă campanie.. atunci când construim o propoziţie fără subiect („Se va face o anchetă pentru a se stabili responsabilităţile”). 5. Concluzie: verbele la infinitiv nu sunt în mod necesar impersonale. un candidat bun. se va face o anchetă pentru a stabili responsabilităţile.2009. 8). ofertă. În acest caz. am putea spune că expresia respectivă reprezintă specificul lingvistic al acestei comunităţi. Aşadar. Corect: „Cunoaşte-mă. 08.. „Cum arată un interviu de angajare: teste psihologice şi grafologice”.2009. p. în Gândul. Dar coordonatorul programului este Liliana Preoteasa.

poeţii nu au moarte”. trece vremea mai repede. dar nu sesizează că puţin înainte face o cacofonie: „prin muzică cu”). atunci când reformularea ar aduce prejudicii rigorii). Emisiunea „România în direct”.” (Adrian Ardelean . după întâlnirea cu grupurile parlamentare ale PDL şi PSD – Radio România Actualităţi. 3.Radio Europa FM.04.php?cuv=ca). (a se vedea şi http://dexonline.. HotNews. „. Evident. în atenţia 190 . „ca partide”. „În felul.. „în ce priveşte. „cât” .. cântăreţ cu numele de scenă Fuego.. „Europa creştină este titlul unei cărţi scrise de un evreu practicant. „cum e obiceiul”. În ultimii ani.2009. „La fel cu”. lucrarea este bine prezentată.”. adverbul „ca” (din lat. L-am întâlnit şi lăsa o primă impresie bună ca şi persoană” (Crina Boros. „bunăoară” – exemplu: animale sălbatice. Paul Surugiu o foloseşte când spune „m-a iubit ca şi pe propriul fiu”. „precum”. „după cum (este)” – exemplu: o carte ca cea din raft. căci adevărata inteligenţă lingvistică ar trebui să ne ajute să anticipăm în timp util o eventuală cacofonie şi să o evităm prin re-formulare (ca dovadă că această soluţie exprimă o slabă inteligenţă lingvistică stă şi faptul că în discursul citat mai sus. 2. iată un exemplu din articolul lui Horia-Roman Patapievici. II. II) 1. „ca procedură”. „precum (este)”.”.27 septembrie 2009.. vulpi. „parcă” . p. A fost ales pentru ea pentru că aveau nevoie de cineva cu şarm şi relativ tânăr. Dealtfel. Corect: „care m-a iubit ca pe propriul fiu”. Thatcher s-a opus unificarii Germaniei”. ca ghid. „Cum”. 02. este o soluţie de maximă comoditate. situaţii. Când se compară două sau mai multe lucruri.01. „aşa”. „fiind. Când se compară o noţiune cu ea însăşi. Oana Bâltoc şi Roxana Ancuţa.. despre poetul Grigore Vieru. quam) se foloseşte în două situaţii: I. în declaraţia de presă de la Palatul Parlamentului din 2 februarie 2009. 3. „Aproape”. 4-5)..” – exemplu: se poate socoti ca răsplată. „inteligenţa lingvistică” a multor români a născocit o formă de evitare a eventualelor cacofonii care s-a răspândit cu o viteză uluitoare: introducerea din principiu a lui „şi” după fiecare „ca”. fiinţe. care m-a iubit ca şi pe propriul fiu şi prin mine el va exista” (Paul Surugiu. ca vizitatori. „cam”.”.ro/search. „drept. ziua.exemple: e mult mai frumos ca acesta..” – exemplu: ca formă.. „în curând” – exemplu: ca mâine(-poimâine). „Dizidentul rus care a copiat arhiva Fundatiei Gorbaciov: Mitterand si Gorbaciov voiau Uniunea Socialista Europeana. ca ziua. există situaţii de comunicare în care evitarea cacofoniei nici nu este recomandată (de pildă. „Cu privire la. 22:08). „Decât” . „aproximativ”.. 4. ca tinerii. În ediţia din 1998 a Dicţionarului Explicativ al Limbii Române (DEX ’98) cele două situaţii sunt particularizate şi ilustrate prin următoarele exemple: I) 1.”. Emisiunea „Radiojurnal”. „În loc de. se zbenguiesc.2009.ro ..” – exemplu: el înainte. 19.. „În calitate de. „de puţin timp” – exemplu: ca ieri(alaltăieri). ca: râşi.„M-am identificat prin muzică cu maestrul. urşi. „cum (este)”. „Ca şi procedură nu este o problemă. ora 13:30). „ca persoană”. Conform gramaticii limbii române... „cum se ştie” – exemple: tinerii.2009.exemplu: ca (şi) cum. în Montajul intitulat „Când sunt adevăraţi.. ora 16:05). precum şi cu PDL şi PSD. ca şi partide care formează alianţa aflată la guvernare” (Emil Boc.. 29.02. Prim-ministrul României. „Însuşi Gorbaciov a spus că perestroika nu a fost ideea lui.exemplu: înalt ca bradul. în Jurnalul Naţional. e mai mare ca tine. 2. iar noi după el.. semnat de Maria Sârbu.

2009. majoritatea tinerilor. ns. „el înainte. în Adevărul din 01.. 24). 25. „ca şi formă..” (Dinu Patriciu. ora 23:01).2009. Barcelona. „Noul virus gripal A(H1N1) se transnmite de la om la om în acelaşi mod ca şi virusul gripei sezoniere. PRO TV. dr. când au venit pe lume lau găsit pe „ca şi” deja instalat. De aceea. ca şi vizitatori”.000 de lei fiecare. 4: „cetăţenilor europeni nu li se recomandă să se identifice public ca creştini” [subl.. editat de Ministerul Sănătăţii şi semnat de ministrul Sănătăţii. se exprimă cu dezinvoltură în felul următor: „o carte ca şi cea din raft”. 191 . la fel ca şi pe Camp Nou” (unul dintre comentatorii meciului de fotbal Chelsea Londra . la urma urmei. 06. Adevărul. 19). chiar dacă le este explicată cu tact şi cu răbdare. în Evenimentul zilei. Dar caracterul endemic al acestei agresiuni asupra limbii literare ne determină să o semnalăm.2009.2009).05.. De curând am întâlnit tineri care nici nu înţeleg în ce constă greşeala.C.03. în Adevărul din 30. societăţile controlate de Gheorghe Florea au emis 26 de bilete la ordin de câte 10. „se poate socoti ca şi răsplată” (cititorul va fi sesizat că m-am folosit de exemplificările găsite în DEX ’98). li se pare natural să-l folosească. este vorba despre un atac la structura logică a limbii române şi.. fără acoperire şi au fost refuzate la plată” (Iulius Cezar.04. „înalt ca şi bradul”. ci de o vedetă din showbíz. la gândirea românilor. lucrarea este bine prezentată”. atunci când este reprodus discursul cuiva care nu este jurnalist). „Lucescu nu a jucat niciodată în prima reprezentativă a României. iar noi după el. Ion Bazac).04. Răzvan Popa „Gheorghe Florea. p.” ((Pliantul Informaţii privind noul virsu gripal A(H1N1). 30. „Afirmaţia că în prezent sistemele economice din lumea democratică ar fi capitalisrte (. 6. inclusiv studenţi.05. Recomandări destinate populaţiei.creştinilor din ghetoul european”. la fel ca şi selecţionerul Germaniei.2009.) este la fel de absurdă ca şi pretenţia că şi China e capitalistă. gâştele şi Bulă”. prin consecinţă. Toate au fost însă. Folosirea greşită a alocuţiunii adverbiale „ca şi” „Timp de o lună.F.]. Joachim Low. nici în cea audio-vizuală această greşeală nu s-a cronicizat (de obicei. ea apare. În exemplul pe care l-am dat mai sus nu mai e vorba de junalişti. „Răzvan Lucescu trebuie să fie ofensiv!”. p. Adevărul este că nici în presa scrisă. ca şi ghid. ca şi în cazul de faţă. la fel ca şi precedentele. care a evoluat doar în echipa de tineret a şării sale” (Mihai Călin. pata neagră a masoneriei româneşti”. „Statul.. pur şi simplu. „Chelsea s-a apărat perfect. p.

2006. Consilul de Securitate a Naţiunilor Unite. nesemnată) a articolului ”Istoria va fi mai blândă cu George W. 7. Emisiunea „O zi într-o oră”.. Ca şi Truman. ca şi Truman.. Dezacordul de gen în folosirea pronumelor şi adjectivelor posesive „Progresele Bulgariei în domeniul justiţiei şi a luptei împotriva corupţiei sunt mai limitate. „se transmite. scor zero la zero. ca şi soluţii politice” (Dinu Patriciu. (Alexandra Andon. un palmares de succese (. În limba română. „Minutul 26 a partidei. ora 07:07). „Gândiţi-vă că vă petreceţi două treimi din viaţa activă în interiorul corporaţiilor. Adevărul..” (Redactor .. vom reproduce un pasaj din traducerea (din păcate. Thiessen (Wall Street Journal.07. 21. p.04..... 17. în ziua de 3 aprilie 2006). expresia „ca şi” este o alocuţiune adverbială cu sensul „la fel ca”. „Radiojurnal”.. 17.. redactor Radio România Actualităţi. 192 . ca şi virusul gripei sezoniere”).01. „În jurul celor două palate se strânseseră grupuri complet diferite ca şi mentalităţi.Corect: „ca şi precedentele” (sau „la fel ca precedentele”). care au acelaşi sens).Radio România Actualităţi.. la începutul Războilui Rece. 16-17)... Bush a dus un război nepopular în Irak (.” (cu referire la Raportul Preliminar prezentat de Comisarul Uniunii Europene pentru Extindere.08. „la fel ca selecţionerul Germaniei” (sau „ca şi selecţionerul Germaniei”). ora 18:57).. publicată în Adevărul. Bush” semnat de Marc A. în acelaşi mod ca virusul gripei sezoniere” (sau „se transmite.2009. 16-17).05.2006. interviu consemnat de George Rădulescu.” ori spunem „la fel ca. 20 ianuarie 2009). „. „la fel ca” şi „ca şi”.) (Ilie Dobre Radio România Actualităţi. 18): „Chiar dacă Bush a comis erori în perioada mandatului său. 03. „Leul n-are legătură cu economia reală”. p... ora 20:29). ca şi percepţie a realităţilor. „la fel ca” şi „ca şi”. care devin cel puţin la fel de importante ca şi familia” (Dinu Patriciu.2006. interviu consemnat de George Rădulescu. 04.08. el a realizat.. Bush a stabilit direcţia de mers a naţiunii americane (. „ca şi pe Camp Nou” (sau „la fel ca pe Camp Nou”).. este evident că cele două expresii. Adevărul. Emisiunea „Sport 100%”. care este o dublare.2009.).”.2009..)”. din seara de 3 mai 2006. sunt interşanjabile. ori spunem „ca şi.. De aceea este greşită expresia „la fel ca şi”. Pentru a vedea cum se folosesc corect cele două expresii. Olli Rehn.” (Transmisie de la meciul de fotbal dintre Pandurii Târgu Jiu şi Steaua Bucureşti. „la fel de absurdă ca pretenţia că şi China e capitalistă”.. „Leul n-are legătură cu economia reală”. 04. p. La fel ca Truman în cazul Coreei.. asemănătoare cu „tot la fel” (suprapunerea dintre „la fel” şi „tot aşa”.).

8. „Băncile încheie 2008 cu media 7.” . explică reprezentanul KTD Invest.200.net http://www. însăşi Stolojan a afirmat că. autorul textului a vrut să spună „pe cele ale normelor de creditare ale Băncii Naţionale”.). sunt prezente 14 mii de spectatori” (Nicolae Soare ..2008.realitatea. Ministrul Agriculturii..12...Radio România Actualităţi.. Din textul publicat de Adevărul rezultă că ar fi vorba de. minutul 24 a partidei Albania-Romania.2006.” (Ilie Sârbu.” (declaraţie cu privire la o eventuală moţiune de cenzură înaintată de PSD în vara anului 2006) (Sorin Oprescu.. publicat pe newsletter-ul Realitatea...000 de persoane care nu şi-au primit banii de la Uniunea Europeană şi a căror dosare trebuiau procesate până la această dată. 44). 9. 24. citat în articolul „Ministrul Agriculturii a demis toţi directorii APIA din Bucureşti şi ţară”..” (Alexandra Tămăşan.html#voteaza ..5”. p. „.”. Dezacordul de număr în folosirea pronumelor şi adjectivelor posesive „Nu merită nota 10... “Vorbim aici de circa 1.. Transmisia de la Tirana a meciului de fotbal Albania-România. pentru că singurul substantiv feminin la singular care precede articolul posesiv „a” este „creditarea”. senator PSD ... În realitate. întrucât sistemul bancar nu a fost capabil să aniticipeze efectele crizei şi nici pe cele ale normelor de creditare a Băncii Naţionale (.05. în Adevărul. care sunt la feminin-plural. „creditarea Băncii Naţionale” (!). 19. Alexandra Tămăşan.. unde articolul posesiv se referă la „normele de creditare”. Este clar că autorul textului a făcut un dezacord de număr. 06.net/ministrul-agriculturii-a-demis-toti-directorii-apia-din-bucurestisi-tara_478851. Dezacordul de gen în folosirea pronumelor de întărire „. „Radiojurnal”. „. sau preşedintele societăţii de consultanţă financiară KTD Invest.2006 orele 21:00-22:45).Radio România Actualităţi.„.09.19 Martie 2009 18:48).. ora 16:01).. Dar nu e clar cine este autorul textului: ziarista de la Adevărul. dezacordul îi apaţine şi nu face obiectul discuţiei noastre – 193 . Iulian Panait? Dacă acesta a răspuns în scris la ancheta ziarului (practică foarte răspândită în presa românească). minutul 62 a partidei AlbaniaRomania.

.. „. a căror resturi au fot găsite în maşină” (Carmen Pleşa. "I-am abandonat spre binele lor. ora 11:20). Emisiunea „Ştirile Europa FM”. ca să îi protejez".. Dezacordul de gen în folosirea numeralelor „.04..2009. „Matinal”. (Declaraţie tradusă în româneşte a unui reprezentant al organizaţiei Green Peace. „Noi am demarat procedurile de arestare ale lui Serghei Gorbunov..responsabilitatea comunicaţională a celor care sunt calificaţi (şi plătiţi) pentru a comunica în spaţiul public.02.07. „Însă ultimii bani şi i-au cheltuit pe benzină şi nişte paste... ora 11:00).. 14. incorect.. şi douăzeci şi unu de secunde. s-au tras douăzeci şi unu de salve de artilerie. 25.. „..2006. şi mai grav. ora 22:25).. purtătorul de cuvânt (!) al IPJ Braşov – Realitatea TV. 12... „La faţa locului au sosit reprezentanţi ai unui serviciu de descarcerare care trebuie să scoată cele douăzeci şi unu de persoane.) (Traducătoarea . Emisiunea „24 de ore”.” (relatare despre a 80-a aniversare a zilei de naştere a Reginei Elisabeta a II-a.2009..Radio România Actualităţi. p. 4). în Jurnalul Naţional.08.04.2006. doisprezece mii de oameni locuiesc în această zonă” (cu referire la zona afectată de explozia de la Cernobîl din 1986). urmează un minut de cultură.2006. de a-l fi corectat.04. 01. 194 .2006. Ziaristei Alexandra Tămăşan îi râmâne vina de a nu fi corectat textul trimis de reprezentanul KTD Invest sau.” (Redactorul emisiunii ..Radio România Actualităţi. 21 aprilie 2006) (Redactorul emisiunii ..Radio Europa FM.” (Redactor Cristina Tiţă . ora 21:05).” (Liviu Naghi. 10.Radio România Actualităţi. 28. ora 08:50). 21..

Emisiunea „Ştirile Europa FM”. ora 11:05). Cu ani în urmă am recomandat patronului unui canal de televiziune să dea indicaţia ca toate nunmeralele să fie scrise pe prompter cu litere. în conferinţa de presă de la Palatul Parlamentului din 2 februarie 2009. după întâlnirea cu partenerii sociali – Realitatea TV.. ora 12:00). 03. 14). 10. pentru că structurile lingvistice de bază atunci se fixează. (Redactor Cristina Tiţă .” (cu referire la conflictul militar din sudul Libanului).2006. Pro Sport. „victime”. ora 13:00) „. o dată cu difuzarea propriu-zisă a ştirii. identic. fiindcă ar însemna că limba română are o logică intrinsecă prea complicată pentru o mare parte a vorbitorilor ei nativi. care nu-l ajută pe cititorul de texte să „fotografieze” mai multe cuvinte dintr-o privire. cititorul respectiv nu poate anticipa nici forma de feminin a substantivului care urmează unui numeral. Acum le-am recomanda tuturor canalelor de televiziune să ceară.. 02. care la plural iau forma de feminin.08.. ora 22:39.. spre sfârşitul acesteia..” (Redactor Ioana Mihalcea . „zile”.2009... nimeni nu ştie cum va arăta România peste şase luni sau peste doisprezece luni.02.. De altfel. care a cauzat moartea a treizeci şi unu de persoane”. foaia matricolă cu notele la Limba şi literatura română din clasele V-VIII. „ore” şi „minute” (ultimul îi terorizează în special pe redactorii emisiunilor sportive. ci fiindcă deocamdată o consider speculativă. (Redactorul emisiunii „Ştiri” .Radio Europa FM.00. cu o lovitură de cap superbă” (Mihai Ispas. Formularea este făcută mai întâi în chapeau-ul emisiunii şi este reluată. 12. Refuz această ipoteză.02.” (Emil Boc.2006.Radio Europa FM. ceea ce ar fi grav. Prim-ministrul României. 195 .08. care anunţa „ştirile care contează” de la ora 11.Radio România Actualităţi. „’Leul’ Marco Materazzi”. „.2006. „Revanşa a venit doisprezece minute mai târziu când a readus Italia în meci. cele mai frecvente sunt: „persoane”. „Explozii simultane la douăzeci şi unu de bănci din sudul Thaylandei. Când e vorba de acordul de gen între substantiv şi numeralul cardinal. transmisie directă. ea fusese făcută în aceeaşi formă de redactorul Gheorghe Zafiu. emisiunea „Antena partidelor parlamentare”. Se poate presupune că ar fi vorba de o „organizare mentală” care ar respinge acordul de gen. la angajare. reluată la Radio România Actualităţi. Aceste repetiţii sunt dovezi ale faptului că greşeala nu este o simplă scăpare. fiind centrat doar pe un cuvânt. 31. Avansez ipoteza că la mijloc este o insuficientă experienţă a lecturii. redactorii de la posturile de radio şi televiziune româneşti au probleme cu numeralele ce se referă la substanivele de genul feminin sau de genul neutru. care transmit în direct meciuri de fotbal). aceşti jurnalişti nu sunt conştienţi de greşeală.„Conflictul. p. Emisiunea „Ştirile Europa FM”. dar nu din „patriotism”.08.07. 16.2009. care a început cu treizeci şi unu de zile în urmă.2006. ora 20:21).

„România se pregăteşte să afle cât a câştigat din cei doisprezece mii de kilometri pătraţi din suprafaţa de apă disputată...” (Crainicul emisiunii „Jurnal”, TV Antena 3, 03.02.2009, ora 01:09).

„Ceferiştii vor să atragă atenţia asupra nesiguranţei locului de muncă, în condiţiile în care ministerul a anunţat luna trecută disponibilizarea a doiseprezece mii de angajaţi” (Elena Tudor - Radio Europa FM, Emisiunea „Jurnalul de prânz”, 29.04.2009, ora 13:03).

„Anul trecut, faţă de 2007, numai douăsprezece la sută dintre contribuabili au decis să susţină în acest fel un ONG în care au încredere” (Adrian Ardelean - Radio Europa FM, Emisiunea „România în direct”, 29.04.2009, ora 13:30).

„Cei doi ofiţeri acuzaţi au declarat recurs împotriva arestării lor preventive pentru douăzeci şi unu de zile.” (Radio Europa FM, Emisiunea ”Ştirile care contează”, 01.05.2009, ora 8:30).

„... gripa porcină a ajuns în treizeci şi unu de ţări.” (Radio Europa FM, Emisiunea ”Ştirile care contează”, 10.05.2009, ora 9:03).

„Sunt aşteptaţi între doisprezece mii şi treisprezece mii de participanţi” (Radio Europa FM, Emisiunea ”Ştirile care contează”, 17.08.2009, ora 14:05).

„Ca antrenor, Cârţu a bătut de trezeci şi unu de ori pe Dinamo” (Transmisia meciului de fotbal Dinamo Bucureşti – Pandurii Târgu Jiu, Antena 1, 04.10.2009, ora 21:45).

Aici este vorba de o situaţie mai delicată, fiindcă singularul „oară” se foloseşte doar în formula „pentru prima oară”, neavând o utilizare autonomă care să ne trimită la variantele articulate: „o oară, două ori” (cu excepţia unor variante poetice, cum găsim în poezia lui Mihai Eminescu, „Pe lângă plopii fără soţ”, unde apare varianta articulată: „O oară să fi fost amici, / Să ne iubim cu dor. / Să mor de dragul gurii dulci / O oară. Şi să mor”). Dar inteligenţa lingvistică educată ne ajută să echivalăm pluralul „ori” cu „dăţi”, unde singularul „o dată” este folosit frecvent în limba română. Să vorbeşti unei ţări întregi ca angajat al unul canal de televiziune şi să spui „de trezeci şi unu de ori” înseamnă să contribui la erodarea prestigiului social al unei bresle profesionale care, oricum, are probleme de legitimitate morală.

196

„... americanii ar putea organiza şi ei un concurs între cele cinzeci şi una de state”. (Intr-o discuţie cu Dan Manoliu despre ediţia 2006 a concursului Eurovizion.) (Andrei Bartoş - Radio România Actualităţi, „Antena Top”, 01.06.2006, ora 15:22);

„... la Bucureşti sunt douăzeci şi una de grade” (intro-ul emisiunii „Radiojurnal”). (Redactorul emisiunii, Radio România Actualităţi, 05.06.2006, ora 16:00);

„... va fi nevoie de şaizeci şi una de voturi” (Mario Balint, corespondenţă de la Chişinău, în „Radiojurnal”, Radio România Actualităţi, 07.10.2009, ora 10:05).
În cele trei cazuri expuse mai sus este vorba de substantive de genul neutru, care la singular au forma masculină, dar la plural iau forma feminină: „un stat, două state”, „un grad, două grade”; „un vot, două voturi”. Vorbitorul, în tentativa de a fi corect (de a evita dezacordul de gen), îşi evocă în gând pluralul substantivului şi acordă numeralul cu forma feminină a pluralului, fără să realizeze la timp că e vorba de un substantiv de genul neutru, care la singular are forma masculină: „un stat”, „un grad”; „un vot”. Astfel, el cade în capcana numită de lingvişti „hipercorectitudine”. Sfat: când trebuie să acordaţi numeralul „unul/una” cu un substantiv evocaţi substantivul la singular, iar când trebuie să acordaţi numeralul „doi/două”, evocaţi substantivul la plural.

11. Conjugarea după persoană a unor verbe impersonale

„Pentru a ajunge pe stadion, suporterii vor trebui să treacă prin mai multe filtre...” (Despre măsurile de securitate luate de autorităţile locale de la Bistriţa înaintea meciului de fotbal dintre Gloria Bistriţa şi Steaua Bucureşti din 6 mai 2006.) (Crainic - Radio Europa FM, Emisiunea ”Ştirile care contează”, 06.05.2006, ora 10:03);

„...românii vor trebui să înţeleagă că legea trebuie respectată şi nu ocolită”. (Declaraţie politică pe tema integrării europene în şedinţa plenară a Parlamentului - 17 mai 2006, după Raportul de monitorizare a României şi Bulgariei din 16 mai 2006) (Călin Popescu-Tăriceanu, Premierul României - Radio România Actualităţi, Transmisie de la Palatul Parlamentului, 17.05.2006, ora 11:35);

„... selecţionerul proaspetei campioane mondiale a folosit cuvinte mari ca să descrie succesul elevilor lui: trebuiau să arate lumii calitatea fotbalului italian şi au reuşit.’...” (Mihai Ispas, „Lippi, încotro?”, Pro Sport, 11.07.2006, p. 14).

197

„Mai cu seamă în apropierea Sărbătorilor, românii trebuiau să pună în funcţiune sistemul de relaţii” (Florentina Ţone, Mariana Bechir, „Paştele oamenilor simpli în comunism” – Adevărul, 18.04.2009, p. 4).
Folosirea corectă a verbului a trebui se întâlneşte foarte rar în spaţiul public. Iată un exemplu, găsit cu greu, după mai mulţi ani de monitorizare a presei de limbă română: „Perioada în care bugetarii trebuia să aibă zile libere obligatorii fără plată a fost amânată...” („Bugetari. Zilele libere neplătite, amânate”, în Adevărul de Seară, 07.09.2009, p. 2). Probabil că celor care nu ştiu că verbul „a trebui” este impersonal li se pare că avem de-a face cu un dezacord de număr. Pentru a evita această impresie falsă, redactorul ar fi putut să scrie: „Perioada în care trebuia ca bugetarii să aibă zile libere obligatorii fără plată a fost amânată...” sau, şi mai stilistic, „Perioada în care ar fi trebuit ca bugetarii să aibă zile libere obligatorii fără plată a fost amânată...”. Deşi este impersonal, verbul „a trebui” poate fi conjugat la toate timpurile limbii române: trebuie (să), a trebuit (să), trebuia (să), trebuii (să), trebuise (să), va trebui (să), va fi trebuit (să) etc., precum şi la modurile acesteia, dintre care modul condiţional-optativ are forme specifice fiecărui timp: ar trebui (să), ar fi trebuit (să), va trebui (să), va fi trebuit (să).

12. Folosirea greşită (nefolosirea) articolului hotărât

„Nu putem sta liniştiţi, ca alianţă, din punct de vedere al situaţiei din Afganistan...” (Traian Băsescu, Preşedintele României, declaraţie de presă la Strasbourg, după încheierea summit-ului NATO din 4 aprilie 2009 - Radio România Actualităţi, „Radiojurnal”, 04.04.2009, ora 16:59).

„Diplomaţia românească trebuie să-şi concentreze în continuare eforturile spre această abordare a deschiderii porţii Balcanilor din punct de vedere al accesului în Uniunea Europeană pentru Republica Moldova” („Băsescu susţine necesitatea înfiinţării unei Agenţii pentru acordarea cetăţeniei române moldovenilor”, News In – 02.09.2009, 12:19). „Rar mi a fost dat să citesc un text mai anistoric, mai fals, mai rarefiat din punct de vedere al relaţiei cu personajele, evenimentele şi conjuncturile acelor timpuri” (Vladimir Tismăneanu, „Luciditate, cinism şi comunism: Kołakowski, Žižek şi Troţki”, în Idei în Dialog, 2 octombrie, 2009).

198

Corect: „din punctul de vedere al situaţiei din Afganistan...”, „din punctul de vedere al accesului...”, „din punctul de vedere al relaţiei cu personajele...”. Atunci când expresia „punct de vedere” nu este urmată de pronumele posesiv „al”, substantivul „punct” rămâne nearticulat, ca în cazul: „din punct de vedere economic”. Dar atunci când expresia „punct de vedere” este urmată de pronumele posesiv „al”, substantivul „punct” primeşte, obligatoriu (adică logic), articol hotărât, ca în cazul: „din punctul de vedere al autorului”. Numai o minte superficială poate produce o formulare de genul: „din punct de vedere al autorului”.

„Monstruleţii rânjeau de parcă l-ar fi apucat pe Dumnezeu de picior sau job-ul pe care-l au de făcut le provoacă plăceri...” (Maridana Arsene, „Răi de proşti sau de nevoie?”, în Adevărul de seară, 02.05.2009, p. 2).

Dacă în prima situaţie prescurtarea cu linie de unire este necesară („de parcă l-ar fi apucat pe Dumnezeu de picior”), în cea de-a doua situaţie („job-ul pe care-l au de făcut”), ar fi sunat mai bine „job-ul pe care îl au de făcut”. Este recomandabil ca unirea articolului să se facă atunci când e vorba de verbe auxiliare (de exemplu, „pe care l-au făcut”), nu când acesta este unit cu altă parte de vorbire, ca în cazul de mai sus.

14. Folosirea greşită a expresiei „în rândul”

„Şomajul ridicat în rândul tinerilor în timp ce, paradoxal, în multe sectoare, companiile au dificultăţi în a găsi forţă de muncă” (casetă la articolul „Sarkozy amână reforma învăţământului francez”, semnat de Ana-Maria Vieru, în Adevărul, 23.01.2009, p. 14).

„Şansele acestuia de a-l înlocui pe actualul preşedinte, Hamid Karzai, la alegerile din 20 august, sunt din ce în ce mai mari datorită popularităţii de care se bucură în rândul electorilor” („Campanie din elicopter”, în Adevărul, 07.08.2009).

„Spania a înregistrat cel mai mare număr de şomeri în rândul tinerilor, cu un procent de aproximativ 25%” (Adelina Gherman, „Spania. Tânăra generaţie nu munceşte şi nu învaţă”, în Adevărul de Seară, 07.09.2009, p. 10).

199

06. Tautologii (pleonasme) „.05. ora 10:10).Radio România Actualităţi.2006..04. GREŞELI SEMANTICE 1.Evident. cei mai mulţi (pietoni) ignoră cu bună ştiinţă regulile de circulaţie.. „..2006.” (Redactorul emisiunii . Rubrica de circulaţie rutieră.. negocieri care s-au soldat fără nici un rezultat” (Ştefan Nediu... Contradicţii logico-semantice (oximoroane) „.. 200 . 21 aprilie 2006). ora 07:32). ora 22:05).” (Comisar de la Direcţia Circulaţie a IGP .” (cu referire la lucrările de modernizare a Stadionului Naţional . i s-a mulţumit pentru aportul adus la Propăşirea Marii Britanii”. în articol nu este vorba despre un rând format din tineri spanioli. 2. după cum se înţelege şi din titlul articolului..Radio România Actualităţi.Radio România Actualităţi. vom cofinanţa împreună.(relatare despre a 80-a aniversare a zilei de naştere a Reginei Elisabeta a II-a. „.04. „Radiojurnal”. într-un comentariu transmis cu prilejul scrutinului în vederea autonomiei din 21 mai 2006 ..Radio România Actualităţi. Emisiunea „Ştiri pe scurt”.Radio Europa FM.07. „Radiojurnal”. 03. Emisiunea „24 de ore”. 19.. cu privire la negocierile dintre conducerea Republicii Muntenegru şi conducerea Federaţiei Serbia-Muntenegru.04. 02. 14. ora 22:27). ora 22:25)...2006. II. de asemenea. Pur şi simplu.2006.Complexul Sportiv „Lia Manoliu” din Bucureşti). Marian Videanu (Primarul General al Capitalei . (Redactorul emisiunii . 21. „. corespondentul RRA la Podgoriţa / Muntenegru.. asteroidul va putea fi vizibil din zonele. Adelina Gherman nu ştie să scrie corect: „în rândurile tinerilor”.. aceşti tineri nu stau la rând în faţa oficiilor de plasare a forţei de muncă.

. de a împărtăşi un mod de existenţă. a face în comun sau a avea ceva în comun. Emisiunea „24 de ore”. La fel de penibile sunt expresii cum ar fi: „ei formează împreună o comunitate” sau „ei comunică împreună”. I.03.2009.2006.) (Radu Timofte. 06. „convieţuire”. „colaborare”.. „comunitate”.2006. dar se pare că 150 de ani nu au fost suficienţi pentru a se înregistra o sporire semnificativă a autocontrolului vorbitorilor de limbă română. o acţiune (activitate). Caragiale îl sancţiona amuzat pe „compătimim împreună”.. 22.. citată în articolul „Felicia Filip: Eu şi Iris convieţuim foarte frumos împreună”. L. Emisiunea.” (cu referire la meciul România-Bulgaria din 2 septembrie (2-2). 13. „. prin care Timofte explică de ce SRI nu a continuat să-l supravegheze pe Haysam după eliberarea condiţionată din închisoare. „Artista Mihaerla Mihai (foto) acuză Guvernul că a mai pus încă o piedică candidaţilor independenţi la europarlamentare” (chapeau la articolul „Piedici noi pentru independenţi”. „Ei m-au asimilat ca şi cum aş fi fost de o viaţă cu ei. 20. La vremea lui. în celebrul caz Omar Haysam. ora 17:11). p. 201 .09. 14).2009. semnat M.I. p.2009. o idee (stare de spirit) sau o însuşire (proprietate) – toate aceste sensuri trimiţând la ideea de împreună.” (Declaraţie făcută de fostul director al SRI după audierea sa în comisia de specialitate a Parlamentului. domnule Taulici. Sunt destul de numeroşi vorbitorii de limbă română care nu sesizează că prefixul „co” inclus în cuvinte cum sunt „coautor”.. Aceşti vorbitori produc expresii care frizează ridicolul: „sunt coautor împreună cu alţii”. preluată de autoarea articolului chiar în titlul acestuia. Realitatea TV. Transmisia de la Tirana a meciului de fotbal Albania-România.A. directorul demisionar al Serviciului Român de Informaţii .03. semnat de Ruxandra Grecu – Adevărul. Mai încerc încă o dată!” (Mircea Miclea.07. să sperăm că nu se va mai repeta istoria meciului de la Constanţa. „comuniune” sau „comunicare” are sensul de a fi în comun. . ora 22:34).„Serviciul nu se poate suprapune peste celelalte instituţii ale statului. fost ministru al Educaţiei.. „compătimire”.05. „Învăţământul la mare distanţă”. „colaborăm împreună” sau „convieţuim împreună” – expresie care apare în declaraţia de mai sus. 8). convieţuim foarte frumos împreună” (soprana Felicia Filip. ora 22:15). „Mai încerc. 10.RRA.Jurnalul Naţional.. când echipa României a condus până în minutul 81 cu 2-0 şi a primit două goluri în numai trei minute) (Nicolae Soare .Radio România Actualităţi.

de limitele realităţii. Evident. p. transcendentalul este dincoace de experienţa şi cunoaşterea umană. (din articolul nesemnat „Hello.Radio România Actualităţi. 01. Sofia!”.2006.. aflat la Bucureşti la începutul lunii august 2006. 17). 04.„Acest virus se mai poate transmite şi prin atingerea unor obiecte sau suprafeţe contaminate. autorul se referă la transcendenţă. se referă la ceea ce este adânc îngropat în subiect şi îi conferă acestuia calitatea de subiect cunoscător. fiind inaccesibil cunoaşterii umane. Franco Frattini. în care este relatată confuzia comisarului european pentru Justiţie şi Afaceri Interne.06. fost antrenor al lotului olimpic de gimnastică feminină al României . cunoaşterea lumii de către acesta. Termenul transcendental. ceea ce este a priori. Recomandări destinate populaţiei. 02. preluat din ziarul Hunedoreanul care apare la Deva. 202 . ne-am gândit noi. Conduc Compartimentul de presă şi comunicaţii al Primăriei din Dijon” (declaraţie a lui Adrian Goreac.care înseamnă aproape opusul transcendenţei: dacă transcendentul este dincolo de orice experienţă posibilă. Am ales audiovizualul. care din 1990 trăieşte în Franţa . 21). adică independent de orice experienţă dar făcând posibiliă experienţa subiectului.. „Viaţa religioasă”.08. „La Dijon nu au mai existat posibilităţi pentru a face gimnastică de performanţă şi am renunţat să mai antrenez. Ion Bazac).Jurnalul Naţional. p. în Gazeta Sporturilor. care a vorbit în faţa jurnaliştilor despre „aderarea Bulgariei la Uniunea Europeană” . editat de Ministerul Sănătăţii şi semnat de ministrul Sănătăţii. nu la transcendentalitate . dr. Utilizarea unor cuvinte cu sens greşit „. propus de Immanuel Kant. este un loc în care omul simte că intră în legătură cu transcendentalitatea” [cu referire la Sfântul Mormânt de la Ierusalim] (Remus Rădulescu .. ‚Chifteluţa’ însă s-a mai repetat o dată.după Bella Karoly şi înainte de Octavian Belu -.interviu nesemnat. ora 17:56).2006. 3. „Poate ‚bâlbele’ oficialului au fost cauzate de oboseala sau de marcanta vizită pe care a facut-o acum două zile la Sofia..2006.08. spre amuzamentul publicului şi spre jena reprezentanţilor Delegaţiei Comisiei Europene”.” (Pliantul Informaţii privind noul virsu gripal A(H1N1).

. p. şi titlul articolului citat.”).12. în suplimentul Sporturi al cotidianului Adevărul.. 23. Viceprimarul Municipiului Deva („Bătălie politică în sensul giratoriu”.) ajung să vândă.2008. susţinând că diferendul gazelor dintre Rusia şi Ucraina (. semestriale. săptămânale şi cotidiane”).5 şi 0. crezând că formularea „un astfel de sens” o acoperă semantic. „Valentina Ardean. Aşadar.01. Corect: „într-un orizont de timp previzibil” sau „într-un viitor previzibil” (preferabilă când te adresezi unui număr foarte mare de vorbitori ai limbii române)..) va cunoaşte o nouă escaladare într-un viitor previzibil de timp” („Rusia poate oricând să taie gazul”.. 8-9). să dispară în cea de-a doua simplificare. după care s-a facut traducerea (nesemnată).” (în loc de „o astfel de amenajare costă. „La fel ca toţi marii sportivi... în Adevărul. Formularea aberantă „într-un viitor previzibil de timp” vine din combinarea inconştierntă a expresiei „orizont de timp” cu expresia „viitor previzibil” . Dar viceprimarul Devei simplifică şi expresia „sens giratoriu”... 4)..2009. formularea corectă este: „din totalul vânzărilor pe segmentul cotidianelor”.2009. În limba română există două cuvânte care au aceeaşi formă la singular. 6). şi substantivul „cotidian” – cu sensul de „publicaţie cu apariţie zilnică” sau „ziar”.cu sensul de „zilnic”.una dintre ele fiind probabil în textul iniţial. Unele dintre acestea i-au periclitat chiar şi cariera. la un loc. căci există riscul ca implicitul prezent în prima simplificare. dar care au funcţii morfologice distincte: adjectivul „cotidian” . zburătoarea de pe semicerc”.într-o noţiune concretă . „Bătălie politică în sensul giratoriu”.. „. Alice nu a fost ocolită de momente mai puţin nefaste. în Evenimentul zilei.05. „Marile schimbări din media în 2008”. p. aşa ajunge la aberaţia lingvistică „un astfel de sens costă.2007. trimestriale. în Gândul din 03. În virtutea legii economicităţii.„sens giratoriu” . 04. p. p. lunare. Aşadar. care asigără înţelesul expresiei.” (de altfel. cam cât ‚Libertatea’ (doar 28 la sută din totalul vânzărilor pe segmentul cotidienelor). Dacă la singular cele două cuvinte au aceeaşi formă lingvistică. să evităm simplificarea simplificării! „Ziarele ‚vechi’ sau ‚serioase’ (.08. exprimă o astfel de simplificare). 203 .„Rezultatul a arătat că un astfel de sens costă între 0. 27. Ce poate înţelege un cititor care nu ştie că e vorba de discuţiile în jurul cheltuielilor aprobate pentru amenajarea unui sens giratoriu în Deva? Ce poate avea în cap un viceprimar care se exprimă aşa? Vorbitorul a transformat o noţiune abstractă .” (Iulian Comanescu. la plural forma lor diferă: adjectivul cotidiene (ca în expresia „probleme cotidiene”) şi substantivul cotidiane (ca în expresia „publicaţiile periodice sunt de mai multe feluri: anuale.7 milioane de lei” (!) – Ioan Inişconi. Morala: când folosim o simplificare lingvistică nu trebuie să o mai simplificăm şi noi. 15)..” (Ştefan Lică.„locul în care o arteră de circulaţie rutieră este amenajată astfel încât să permită participanţilor la trafic să respecte regula sensului giratoriu”.. această simplificare lingvistică este practicată pe scară largă de vorbitorii limbii române: aproape toţi spun „sens giratoriu” locului amenajat în virtutea acestei reguli de circulaţie: „mergeţi până la sernsul giratoriu şi acolo faceţi la stânga.

şi o face. 11-17. prim-vicepreşedinte al Comisiei de Integritate Morală şi Arbritaj a PSD.. emisiunea „Telejurnal”. 20.05. dovadă faptul că îl scrie cu font italic.. modul în care l-au perceput membrii Consiliului pe domnul Neţoiu. „. Ca şi în cazul cuvântului media. emisiunea „Ştiri”. s-a demonstrat ştiinţific de către cercetătorii britanici.” (Doru Giugula. cu referire la deconspirarea de către CNSAS. dovedeşte că o foloseşte „după ureche”.. aici nu se respectă forma de plural. Asimilarea inadecvată a unor termeni străini în limba română „. „Romania.Antena 3.2009. din „raţiuni de imagine” (imaginea unui intelectual autentic. Dacă în primul caz declinarea cuvântului este medium-media. Autorul este conştient că foloseşte un latinism. declaraţie de presă cu privire la excluderea din partid a lui Gigi Neţoiu . ministrul Apărării Naţionale . „realist” sau „umanist”). Emisiunea ”Ştirile care contează”. dar şi alte mijloace mass media”. „O addenda la scârba superioară este argumentul care spune: dacă nu am făcut asta acum 15-16 ani..„Nu este o teorie.” (redactorul ştirii despre imnul turistic al României.04.2006.. în vara anului 2006.2009..06. (Redactorul rubricii "Educaţie prin sport. prin intermediul mijloacelor mass media.. 11. alte mijloace media.” (Teodor Atanasiu.. probabil. altfel spus.. „. emisiunea „Studio deschis”.. Dar pentru cunoscători. ora 01:05).. the land of choice”.2006).Radio Europa FM. prin posturi de radio şi canale media. ora 20:28).Radio România Actualităţi. el ratează acest „obiectiv imagologic”: le dovedeşte că nu controlează limba latină nici în termeni generali (declinările se predau în primul an de studiu. TVR 1. „Imnul va fi difuzat şi în străinătate. 4. în cel de-al doilea ea este addendum-addenda. acum ce rost mai are?” (Cristian Ghinea.” (Radio Europa FM.08.2006.. indiferent de profilul acestora. sănătate şi mişcare” . 16. 133. 10. 204 . 05.01. a cărui cultură îşi întinde rădăcinile până în antichitatea romană). Emisiunea „Ştirile Europa FM”. ora 10:45). a unor dosare de informatori ai fostei Securităţi Dilema. nr.08. adică în clasa a IX-a a liceelor teoretice. provenit tot din limba latină.2009. ora 11:03). ora 23:11).

2) vorbitorul nu ştia că termenul „cultură de masă” nu are legătură conceptuală cu cel de „mase populare” (singura legătură fiind un cuvânt care se pronunţă la fel).. „. Aceeaşi soartă o are şi expresia eminamente. „masă”.2009. trend care se va accentua în 2009. Din contextul semantic oferit de frazele de dinainte şi de după această frază rezultă că România era o ţară exclusiv agricolă. aici a avut loc nu o dublare. ora 20:24) Aici apare o situaţie lingvistică diferită de cele semnalate până acum. „Reducerile de sărbători nu se văd la TV. „Leul n-are legătură cu economia reală”. 11. Ca şi în alte cazuri. însă. În contextul semantic dat de aceste fraze. 02. Un student a spus „comunicare în mass-media”. Din lectura articolului reiese că prin ad-hoc. milioane de elevi care au făcut şcoala în cei 50 de ani au asimilat unul dintre aceste sensuri. în care sintagma „mass media” este folosită cu sensul de „mase”. 17. Gândul. la un seminar cu o grupă de subingineri de la Facultatea de Autovehicole Rutirere a Universităţii din Braşov (cursuri serale). iar principala cauză este tocmai faptul că aceştia sunt „instruiţi”.08. iar când l-am întrebat ce înţelege prin „mass-media” a spus: „media aritmetică a cunoştinţelor dintr-o societate.02. autoarea înţelege „la faţa locului”: „Companiile sunt mai prudente când vine vorba despre cheltuirea bugetelor de publicitate. înfiinţate cu un singur scop: votarea unirii celor două principate – unire care a avut loc la 24 ianuarie 1859.” – reprezentantul în Parlament al Uniunii Tătarilor din România (Radio România Actualităţi. emisiunea „Antena partidelor parlamentare”. 3) el confunda cultura cu nivelul de cunoştinţe. expresia ad hoc poate avea şi sensurile: „pe loc”. în absenţa unei explicaţii etimologice venite din partea autorilor de manual sau din partea profesorilor. că din magazine lipsesc promoţiile. „improvizat”.. folosită în manualele de istorie în legătură cu economia României înainte de cel de-al doilea război mondial: „România era o ţară eminamente agricolă”. Probabil că un test lingvistic realizat pe eşantion naţional ar arăta că cca 80% dintre vorbitorii limbii române care utilizează expresia eminamente o folosesc cu sensul de exclusiv. 205 .2009.. Manualele de istorie după care li s-a predat şi/sau după care au învăţat zeci de promoţii şcolare în perioada 1949-1989 conţin câteva fraze referitoare la divanele ad-hoc din Moldova şi Ţara Românească. expresia ad hoc este folosită de majoritatea vorbitorilor instruiţi ai limbii române cu un sens denaturat. „cu un scop bine determinat”). p. ci doar în magazine”. „cultură de masă”. maselor populare”. nivelul de cunoaştere caracteristic culturii de masă.. interviu consemnat de George Rădulescu. Aceasta nu înseamnă.2008. Numai în ţări în tranziţie ca România s-a întâmplat ca oameni să subvenţioneze mijloace media doar din alte interese decât cele strict legate de business” (Dinu Patriciu.12.”.. p.. alegând varianta adhoc!” (subtitlu la articolul semnat de Simona Simionescu. Or. Comisia de cultură şi mijloace de comunicare în mass-media. expresia ad hoc vin din limba latină. „urgent”. ci o triplare! E vorba de trei atribuiri de sens eronate. 16). „Meseria de jurnalist nu e posibilă fără suportul pe care să scrii. Adevărul. unde înseamnă „pentru aceasta” (cu sensul literar de „expres”. Pentru prima dată am identificat această situaţie la mijlocul anilor ’80.„Unele firme au renunţat să-şi mai facă reclamă la radio şi tv. Ca să vorbim în termeni rutieri. provenite din ignoranţă: 1) vorbitorul nu ştia că media este un plural şi se traduce pein „mijloace”. de unde şi ideea bizară a mediei aritmetice. adică au trecut prin şcoală. 16-17).

”.Radio România Actualităţi... dar scrie „cât şi autorităţile nerecunoscute de la Tiraspol”.. în suplimentul Sporturi al cotidianului Adevărul. speaker-ii şi redactorii noştri nu consideră că România este cu adevărat o ţară.”. Emisiunea „100% sport”. „Vladimir Voronin şi-a dat întâlnire la Tiraspol cu Igor Smirnov”. Celor care nu ştiu să utilizeze această „paradigmă lingvistică” (Ferdinand de Saussure)..”. „Serviciul de presă al preşedinţiei de la Chişinău.05. (Redactorul emisiunii .. despre care tocmai se vorbise..III.12. nu „de la 19 la 19.” (Adina Blaj. fiindcă România. „Bucovina Suceava. jucătorii echipei CSU Bucovina nu doar şi-au creat culoare de a marca. 04.30 vă invit să ascultaţi Radio România Actualităţi pentru a urmări cea mai importantă emisiune sportivă a zilei”. TVR 1. 2). precum şi autorităţile nerecunoscute de la Tiraspol au anunţat că.04. în Adevărul.”. căci nu scrie „Atât serviciul de presă al preşedinţiei de la Chişinău... ceea ce ar putea indica faptul că în subconştientul lor. 206 ... cât şi autorităţile nerecunoscute de la Tiraspol au anunţat că întrevederea va avea loc la Palatul Copiilor din Tiraspol.. ora 20:23). le recomandăm înlocuirea lui „cât” cu „precum”: „Serviciul de presă al preşedinţiei de la Chişinău. această formulare este foarte frecventă pe canalele de radio şi televiziune din ţara noastră. surpriza Europei”... ora 19:04). 24. este şi ea în Europa.. p. 12).2009.” (Luminiţa Bogdan.2009. „Nici în Europa nu se anunţă zile însorite” (Cristina Soare. Din păcate.. p. „. Corect: „Nici în restul Europei.2006. căci invitaţia era adresată la ora 19.05. GREŞELI SINTACTICE „De la 19 la 19. 04..30”. dar au făcut un spectacol extraordinar la Berna. 01. europeană.30.04.2008. Emisiunea „Telejurnal”. cât şi Y”. Corect: „vă invit să ascultaţi Radio România Actualităţi de la 19 la 19. Autoarea foloseşte greşit formula „atât X.

05. Prim-ministrul României. în loc de „Nu am zburat încă cu avionul”. „Doresc să încep cu o remarcă care cred. Olly Rehn. http://www. 7).info/actualitatea/. cu care documentul se autocalifică ca ceva făcut în grabă”. „Încă nu am zburat cu avionul”. Exemple: în loc de „Nu a venit încă Camelia”. încă nu a aflat că soţul ei a fost tranşat”. p. „Sunt luat drept prost.7 plus. „Filip a refuzat însă să discute aspectul financiar al înţelegerii pe care o are cu Ministerul Turismului şi nici nu a confirmat dacă demersul său artistic este benevol. se plânge naistul Zamfir scos din imnul turistic”. activitatea sa s-ar încheia cu un gust amar. „Camelia încă nu a venit” sau „Încă nu a venit Camelia”. 207 . că se impune”. Adevărul. „Apus de soare la Naţională!”. intervenţie politică dedicată prezentării Raportului comisarului UE pentru extindere. p. cacofonii..12. Corect: „Nevasta bărbatului. aducerea adverbului „încă” înaintea verbului (dacă se poate.05.2009. 13. 26.” (Diana Marcu. „Timişoara: Şef de stabor ucis de ziua lui” în Adevărul. Emisiunea „Obiectiv România”. 15. meciul de azi cu Croaţia va fi ultimul în tricolor”. Lucreţia. Lucreţia.2009. (Călin Popescu Tăriceanu. cu subtitlul „Pentru Huţupan şi Amariei.2008. De regulă.IV.08. Cacofoniile şi evitarea lor „Dar elementul cel mai interesant al Strategiei se află rezumat într-o singură frază.08. în luptă cu el însuşi” . de 67 de ani. ora 22:15). ora 17:05). 21)..gandul.Radio România Actualităţi.” (Daniel Dancea.09. 01. prin care Uniunea Europeană a confirmat aderarea Bulgariei şi României la 1 ianuarie 2007 . 02. GREŞELI STILISTICE 1. „Dacă ar fi adevărat. „Nevasta bărbatului. 01. Cristian Poelincă.2009).2006. (Mark Constantinescu.2006. totuşi. nu a aflat încă că soţul ei a fost tranşat. „Turismul românesc. având în vedere înfrângerea în faţa Norvegiei” (Adina Blaj. de 67 de ani. chiar la începutul propoziţiei) reduce la minimum probabilitatea apariţiei la orizont a unei.

04. în Adevărul. după jamaicanele Melanie Walker şi Kaliese Spencer. 27. „Orban. Este evident că prezentatorul ştirilor sportive a avut în minte expresia „în urma jamaicanelor”. Petronel Tudor. n-am mai avea o informaţie. Corect: „În iunie va avea un program foarte încărcat”. Sporturi.08. 14. ceea ce ar fi făcut plauzibilă expresia „dar şi a australiencei”. ci o afirmaţie redundantă. Iulius CEZAR. p. în continuare. expresia „să creadă” este urmată în mod necesar de prepoziţia „în” sau de conjuncţia „că”: „să creadă în Dumnezeu”. în Jurnalul Naţional..„Românca continuă să îşi câştige serviciul.” (Radio România Actualităţi. „Institutul pentru Vindecarea Hoţiei”.09. ceea ce l-ar fi obligat să spună. arma cu care işi poate distruge orice adversară” (Andrei Constantinescu.2009. Andrei Amza. oricine ştie ca un jucător de tenis are program încărcat). ora 09:06). 208 . „Radiojurnal”.2009). cât şi să fii neîndurător faţă de abaterile de la codul onoarei comise în interior” (Cristian Tudor Popescu.7). dar şi a australiencei. Corect: „Şoferilor nu le vine să creadă că li se întâmplă ce li se întâmplă”. Frazarea greşită „Să ai spirit de corp înseamnă să aperi breasla căreia îi aparţii în faţa atacurilor nejustificate şi denigrărilor din exterior. „Va avea un program foarte încărcat în iunie” (Ştefan Găvan.2009.04. Dar ideea principală a informaţiei tocmai asta este: sportiva va avea un program încărcat în iunie şi nu în general (altfel. „dar şi după australianca”. ca şi când ar fi o precizare facultativă. 2. Însă el a apucat să pronunţe „după jamaicanele”. „Tenis: Sorana e semifinalista la Los Angeles!”.2009). 27.2009). Berceanu şi Tiron ne-au blocat drumul spre mare!”. „Şoferilor nu le vine să creadă ce li se întâmplă” (Mihai Mincan. subtitlu la interviul cu Sorana Cârstea „Joc cel mai bun tenis din carieră”. „să creadă că vine sfârşitul lumii” etc. 07. În limba română literară. precizarea „în iunie” apare ca superfluă. în Adevărul. Dupa unitatea de semnificaţie „va avea un program foarte încărcat”. 07.08.. „Angela Moroşanu s-a clasat a patra. în Adevărul.

2009. În al doilea rând. „Stai în fotoliu şi-ţi place”. Forma incorectă. Formularea corectă este: „a cărui ţară deţine preşedinţia”. Pronunţarea greşită a unor cuvinte „Premierul suedez.07. „Radiojurnal”. ora 09:04). dar şi contraproductivă. în Observator Cultural. 27 august – 2 septembrie 2009. Evident. nu pe „ş”. În acest caz.. a cărui ţară deţine preşedenţia. în Adevarul literar & artistic.. este corectă. în „Adevărul literar şi artistic“. 24). căci cuvântul provine din cuvântul „preşedinte”. se explică prin aplicarea necritică a modelului lingvistic „prezident – prezidenţie”. 231 (489). ci cu ceea ce intenţiona să pronunţe.) sacrifică. Utilizarea incorectă a virgulei „Titlul de mai sus era pus deasupra primei cronici de teatru semnate de Magdalena Boiangiu. contribuind la prolixitatea textului: prima dată. din aceaşi familie lexicală cu „prezidare – prezidiu”. lectura ar fi curs mai uşor dacă expresia „în favoarea specatacolului” ar fi rămas la sfârşitul propoziţiei: „Simţi uneori că spectacolul celor de la Teatrul Naţional «Radu Stanca» din Sibiu sacrifică claritatea narativă în favoarea specatacolului”. „Simţi uneori că spectacolul celor de la Teatrul Naţional «Radu Stanca» din Sibiu sacrifică. care nu există în limba română. 4.. Dar ce spectacol!”. p.”. dar o putea evita şi altfel decât inversând ordinea firească a cuvintelor.” (Dan Boicea. 8. „Triumful lui Mefisto în Scoţia”. corect este preşedinţie. În primul rând. Dar ce spectacol!” (Silvia Dumitrache. dar nu a pronunţat. claritatea narativă. repetarea cuvântului „spectacol” este nu doar supărătoare din punct de vedere estetic. cu „e”. în favoarea specatacolului. p. la 28 noiembrie 2007. 209 . cu „i”.. formula prezidenţie. 3. nr. „preşedenţie”.09. această inversare a anulat efectul retoric al propoziţiei următoare: „Simţi uneori că spectacolul celor de la Teatrul Naţional «Radu Stanca» din Sibiu sacrifică claritatea narativă în favoarea specatacolului. el este utilizat în sensul de creaţie dramaturgică (performance). inclusiv printre slujitorii presei. iar a doua oară – cu sensul de „spectaculos” (show). în favoarea spectacolului. Confuzia între „preşedinţie” şi „preşedenţie” este foarte răspândită în rândurile vorbitorilor limbii române. Radio România Actualităţi.2009. „ (Gabriela Tătărău. nu din „preşedente”. Este drept că acum apare o cacofonie – „sacrifică claritatea” – pe care autoarea articolului a vrut s-o evite.Acest exemplu ilustrează o situaţie întâlnită frecvent când e vorba de frazarea greşită: vorbitorul face acordul nu cu ceea ce pronunţă. Dar ea conţine sunetul „z”. Pentru un cititor mai puţin avizat e greu de înţeles cum „spectacolul (... În plus.4). 23.

p. fiindcă vârsta pictorului era. Cel care vorbea sau cel care a redactat răspunsurile acestuia a încercat să evite cacofonia („politică coerent”) apelând la soluţia cea mai facilă: introducând o virgulă fără niciun sens. nu există încă o formaţiune politică aşezată coerent pe aceast mod de gândire”. Este greu de înţeles de ce redactorul nu a ales o formulare mai simplă. subtilul articolului conţine o dezinformare: Magdalena Boiangiu ar fi semnat prima ei cronică de teatru abia în 2007. Aşadar. în varianta citată. o erată scrisă în cuvinte sprinţare. p. virgule prost plasate. cât mai aproape de începutul propoziţiei. la 28 noiembrie 2007”.2009... unitatea de semnificaţie nu este „prima cronică de teatru semnată de Magdalena Boiangiu”. Aşadar. încă nu există o formaţiune politică aşezată coerent pe aceast mod de gândire”. nu există încă o formaţiune politică. dar mai grăitoare: „Un artist în căutarea perfecţiunii” sau chiar „Un artist în căutarea perfecţiunii timp de 80 de ani”. ambele expresii au sens. care se poate forma şi consolida doar în timp. În acest caz. care poate fi catastrofală.2009. putem găsi formula cea mai convenabilă pentru o redactare corectă şi estetică: „Din păcate. dau o construcţie stranie pentru limba română. în acel moment de 72 de ani. redacţia a publicat. varianta corectă este: „Un artist. pe aceeaşi pagină. 20). atunci când nu se poate. dar una dintre ele are o semnificaţie greşită (transmite o informaţie falsă). coerent aşezată pe acest mod de gândire” (Dinu Patriciu. Şi asta. este adevărat că în ediţia online titlul a fost schimbat: Radu Varia despre Horia Damian: "80 de ani în căutarea perfecţiunii". „Leul n-are legătură cu economia reală”. Ca şi în exemplul de mai sus.10. pe calea regală a lecturii.Corect: „Titlul de mai sus era pus deasupra primei cronici de teatru semnate de Magdalena Boiangiu în „Adevărul literar şi artistic“. 07. „Un artist de 80 de ani în căutarea perfecţiunii” (titlu în Jurnalul Naţional. Ar fi avut mai mult sens dacă o evita prin inversarea cuvintelor. căci această virgulă pusă în plus schimbă sensul frazei. Dacă vrem să scăpăm de plasarea riscantă a lui „încă”. Dar la fel de adevărat este că prin folosirea/nefolosirea arbitrară a virgulei putem să transformăm un enunţ adevărat într-un enunţ fals. 16-17). mai rău. care se vroiau şi o scuză adresată „marelui pictor”. Este adevărat că în ediţia din 10 octombrie.08. Adevărul.] 210 . interviu consemnat de George Rădulescu. Regulă: plasarea lui „încă” la începutul propoziţiei – sau.. iar această primă cronică ar fi fost publicată de „Adevărul literar şi artistic“. de 80 de ani în căutarea perfecţiunii”. [Se ştie că în formularea titlurilor un rol important îl are spaţiul tipografic: uneori. care. 17. din cauza unei. Pentru cine nu ştie când a debutat regretata Magdalena Boiangiu în calitate de critic de teatru. cu adverbul înaintea verbului („coerent aşezată”). Dar dezinformeaza. unitatea de semnificaţie este: prima cronică de teatru semnată de Magdalena Boiangiu în „Adevărul literar şi artistic“. fără virgulă după Boiangiu. Corect: „Din păcate. Articolul anunţat de acest titlu a fost dedicat expoziţiei Horia Damian. o literă în plus „te scoate din spaţiu” sau. Dar tocmai de aceea „responsabilul cu titlurile” trebuie să aibă o inteligenţă lingvistică de excepţie şi o solidă cultură a limbii scrise. „Din păcate. deschisă la Palatul Mogoşoaia. Cele mai multe utilizări greşite ale virgulei se datorează incapacităţii subiectului de a sesiza „unitatea de semnificaţie” (expresia care transmite o anumită informaţie despre o anumită realitate). De asemenea. îţi impune o altă organizare a titlului pe rânduri.

GREŞELI DATORATE IGNORANŢEI 1.. Folosirea greşită a termenului „plusvaloare” de către tinerii de azi se explică prin faptul că aceştia nu au învăţat la şcoală economie politică marxistă.Radio România Actualităţi. (Viorica Marin. cercetător la Institutul pentru Studii Politice şi Apărare .. Dar nu e banal faptul că astfel de incompetenţi ajung să fie angajaţi în redacţiile unor mari cotidiane.V. folosirea greşită se explică tot prin ignoranţă.” (Şerban Cioculescu. Aşadar..12.2008. adică timpul în care angajatul produce o valoare egală cu valoarea forţei sale de muncă (valoarea bunurilor şi serviciilor pe care acesta trebuie să le cumpere pentru a trăi şi a putea munci). mai precis. Pentru orice om informat este clar că noţiunea „plusvaloare” vine din limbajul economiei politice.. adică de capitalist (proprietarul mijloacelor de producţie). 24. iar ignoranţa ei cu privire la unul dintre cei mai mari sociologi din istorie nu a ajutat-o să sesizeze eroarea strecurată în înţelegerea textului. iar Obama s-a născut în 1961.2009.. Ea se numeşte plusvaloare şi este însuşită de angajator. din simplul motiv că între moartea celui dintâi şi naşterea celui de-al doilea au trecut peste patru decenii: Weber a murit în 1920. „Joe Biden este îngrijorat pentru Baraack Obama”..” 211 . în Adevărul. p.exploatarea muncii salariate sau. Singura presupunere plauzibilă care ar putea explica această enormitate este că Viorica Marin a tradus un text dintr-o limbă pe care nu o stăpâneşte.04. emisiunea „Jurnal Militar”. iar acest lucru îi aduce un neobişnuit de mare avantaj politic”. valoarea produsă în cele 2 ore de supra muncă nu este recunoscută prin contract şi nu este plătită. e un caz banal. 8 ore pe zi) şi timpul de muncă necesar (6 ore). Valoarea produsă în cele 6 ore îi este recunoscută prin contractul de muncă şi este plătită de angajator sub formă de salariu (preţul forţei de muncă). deoarece ea devoalează „mecanismul exploatării capitaliste” . capabili să aducă valoare nouă. „NATO a primit membri noi. În ambele cazuri avem de-a face cu confuzia dintre conceptul de „pusvaloare” şi expresiile „valoare nouă” şi „valoare adăugată”. dar mai puţin justificată. Teoria plusvalorii este considerată de economiştii marxisşi „piatra unghiulară” a economiei politice elaborate de Karl Marx. capabili să aducă plusvaloare. Sociologul Max Weber nu avea cum să se refere le Barack Obama. exploatarea forţei de muncă în societăţile moderrne. ora 10:10). în schimb. Aşa se întâmplă când se întâlnesc incompetenţele din mai multe domenii. Cei familiarizaţi cu teoria marxistă a plusvalorii ştiu că noţiunea desemnează valoarea produsă de angajat în timpul de supramuncă – acesta fiind diferenţa dintre timpul de muncă (să spunem. Ignoranţa cu privire la date istorice „Cunoscutul sociolog Max Weber susţine în revista Newsweek că Obama este foarte charismatic. unde lucrează întru. dezinformarea publicului. 04. în exemplul de mai sus formularea corectă este: „NATO a primit membri noi. În ceea ce-i priveşte pe cei care au învăţat-o sau ar fi trebuit s-o înveţe. 14).

şi Gavin Anderson. autorul articolului a echivalat expresia public relations cu expresia „relaţii cu publicul”. în Adevărul. Ignoranţa cu privire la termeni noi „Ca să-şi atingă acest obiectiv. p. 05. guvernul de la Moscova şi companiile de stat au plătit firme occidentale de relaţii cu publicul.2. Rolul lor era acela de a face cunoscute beneficiile parteneriatelor cu Rusia” (Iulian Chifu.2009. în continuarea pasajului reprodus sunt menţionate firmele care au contracte cu guvernul Federaţiei Ruse sau cu Gazprom: Ketchum Inc. 212 . activitate care este doar una dintre numeroasele activităţi care intră în domeniul Relaţii publice.10. 14). Când a tradus dintr-un text redactat într-o limbă străină (text nemenţionat). Dealtfel. Este evident că varianta corectă este „firme occidentale de relaţii publice”. Atât din conţinutul pasajului reprodus mai sus. cât şi din titlul articolului (unde se face referire la imaginea Rusiei) reiese că este vorba de firme de relaţii publice. „Firmele americane spală imaginea Rusiei”.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful