P. 1
Evolutia sistemului urban romanesc in perioada contemporana

Evolutia sistemului urban romanesc in perioada contemporana

|Views: 21|Likes:
Published by bogdanelena
Geografie
Geografie

More info:

Categories:Types, School Work
Published by: bogdanelena on Jan 17, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

10/28/2013

pdf

text

original

Sections

Universitatea Alexandru Ioan Cuza – Iaşi Facultatea de Geografie şi Geologie

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană

Profesor coordonator Lect. Dr. Ţurcănaşu George Candidat Zamisnicu (căs. Bogdan) Elena

Iaşi 2010
-1-

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

CUPRINS

INTRODUCERE .................................................................................................................. - 4 I.1. Motivaţia lucrării ............................................................................................................ - 4 I.2. Metodologia lucrarii ...................................................................................................... - 6 SISTEMUL URBAN ............................................................................................................ - 8 II.1. Definiţie şi entităţi similare ........................................................................................... - 8 II.2. Caracteristicile sistemului urban ................................................................................. - 10 III. GENEZA AŞEZĂRILOR URBANE ROMÂNEŞTI. APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA ORAŞELOR ....................................................................................................................... - 16 III.1. Oraşul antic pe teritoriul actual al României ............................................................. - 16 III.1.1. Coloniile greceşti de la ţărmul Pontului Euxin ....................................................... - 16 III.1.2. Aşezările urbane dacice .......................................................................................... - 17 III.1.3. Aşezările urbane din perioada romană .................................................................... - 17 III.2. Oraşele perioadei medievale ...................................................................................... - 18 III.3. Perioada modernă în România ................................................................................... - 19 III.4. Urbanizarea în perioada contemporană ..................................................................... - 22 IV. SISTEMUL URBAN ROMȂNESC CONTEMPORAN ............................................. - 27 IV.1. Caracteristici ale procesului de urbanizare şi ale sistemului urban românesc cu impact asupra dinamicii individuale a oraşelor .............................................................................. - 29 IV.2. Ierarhizarea sistemului urban românesc contemporan .............................................. - 30 IV.2.1. Ierarhizarea administrativ – teritorială.................................................................... - 30 IV.2.2. Rangurile oraşelor ................................................................................................... - 31 IV.2.3. Funcţiile oraşelor .................................................................................................... - 34 IV.2.4. Clasificarea oraşelor după mărimea demografică................................................... - 35 V. DINAMICA DEMOGRAFICĂ A ORAŞELOR ........................................................... - 38 V.1. Dinamica potenţialului de interacţiune în perioada 1956 - 2007 ............................... - 38 V.2. Analiza evoluţiei soldului migratoriu în perioada 1956 - 2007 ................................ - 45 V.3. Hipertrofierea şi hipotrofierea oraşelor ...................................................................... - 53 VI. APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA PERIURBANULUI. ZONA METROPOLITANĂ IAŞI ..................................................................................................................................... - 56 -2-

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

VI.1. Fenomenul periurbanizării ........................................................................................ - 56 VI.2. Definirea zonei metropolitane ................................................................................... - 57 VI.3. Zona Metropolitană Iaşi ............................................................................................. - 59 VI.3.1. Înfiinţarea Asociaţiei Zona Metropolitană Iaşi ....................................................... - 59 CONCLUZII ....................................................................................................................... - 64 BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................. - 66 LISTA FIGURILOR ........................................................................................................... - 69 LISTA TABELELOR ......................................................................................................... - 70 - 

-3-

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

INTRODUCERE
I.1. Motivaţia lucrării

Analiza diacronică a sistemului urban românesc a reprezentat obiectul de studiu a numeroase lucrări de specialitate din domeniul geografiei urbane, ca urmare a faptului că dezvoltarea societăţii umane demonstrează incapacitatea oraşelor de a exista individual în mediul lor, existând în permanenţă conexiuni reciproce. Astfel, sistemul urban, în sensul strict al cuvântului, reprezintă un ansamblu naţional sau regional de oraşe care sunt interdependente, în sensul că orice schimbare semnificativă în activitatea economică, în structura forţei de muncă, a veniturilor sau populaţiei, în general, va produce, direct sau indirect, modificări asupra unuia sau mai multor oraşe ale ansamblului respectiv (A. Pred, 1977). Deasemenea, acesta mai poate fi „conceput ca seturi de oraşe integrate şi organizate, interdependente şi interacţionând prin multiple relaţii şi legături” (Dziewonski şi Jerczynski, 1978). În evoluţia sa, per ansamblu, sistemul urban românesc a evoluat relativ linear, fiind însă caracterizat de-a lungul timpului de o alternanţă a perioadelor de calm şi turbulenţă. Perioadele de calm au caracterizat sistemul urban românesc doar pe termen scurt, cu două momente de discontinuitate majoră. Prima perioadă de intermitenţă este reprezentată de intervalul 1948-1956, etapă în care asistăm la o atracţie extrem de puternică a oraşelor cu funcţii regionale, determinată de împărţirea după sistemul sovietic pe regiuni a ţării. Cel de-al doilea moment reprezentativ în evoluţia sistemului urban românesc este constituit de anul 1990, odată cu revenirea la democraţie şi la economia de piaţă, după o perioadă de peste patru decenii. Relativa instabilitate a sistemului urban, a fost determinată de relaţiile dezvoltate la nivel local, regional şi naţional. Aşadar, evoluţia sistemului urban din România, în perioada postbelică, se caracterizează printr-o succesiune de perioade de stabilitate (sistemogeneze) şi de instabilitate (desistemogeneze), actualul sistem urban naţional fiind rezultatul unei serii de modificări, care au avut repercursiuni atât asupra evoluţiei interne a fiecărui oraş, cât şi asupra oraşelor privite în ansamblu. Schimbarea sistemului politic în 1989 a stabilit un nou mediu pentru sistemul urban din România, marcată de procesul de integrare în Uniunea Europeană şi NATO, de -4-

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

globalizarea în continuare a economiei româneşti, privatizarea şi liberalizarea terenurilor urbane şi piaţa locuinţelor, descentralizarea şi creşterea în greutate şi importanţa la nivel local (Ianos, 2004). Lucrarea de faţă îşi propune să analizeze dinamica sistemului urban românesc, punctând coordonatele cele mai importante în evoluţia acestuia. Aceasta încearcă să aducă o contribuție modestă multitudinii de studii ce vizează această temă, subliniind unele aspecte specifice legate de evoluţia sistemului urban contemporan. Teza de disertație cu titlul Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană reprezintă o analiză teoretico-științifică și practică a evoluţiei şi dinamicii relaţiilor de interdependenţă existente între oraşele României. Lucrarea este structurată în 5 capitole, secondate de un prim capitol introductiv, în cadrul căruia sunt prezentate scopul prezentei lucrări, dar şi metodele care au ajutat la realizarea acestei analize, concluzii și bibliografie. În cel de-al doilea capitol sunt prezentate câteva noțiuni teoretice care facilitează înțelegerea sintagmei de sistem urban şi caracteristicile acestuia. Capitolul III descrie succint geneza aşezărilor urbane de pe teritoriul românesc, fiind expuse caracteristicile fiecărei perioade istorice. În capitolul IV este prezentată evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană, fiind trecute în revistă caracteristicile procesului de urbanizare, cât şi o ierahizare a sistemului urban românesc. Capitolul V „deschide” studiul de caz cu analiza dinamicii sistemului urban contemporan realizat pe baza datelor obţinute la recensămintele din anii 1956, 1966, 1977, 1992 , 2002 şi a datelor furnizate de Institutul Naţional de Statistică în 2007, tot în cadrul acestui capitol fiind prezentate şi câteva noţiuni legate de procesele de hipertrofiere şi hipotrofiere urbană. Ultimul capitol constituie o iniţiere în fenomenul periurbanizării, organizarea spaţiilor periurbane constituind un domeniu actual şi de mare perspectivă. Lucrarea în sine îşi propune să sintetizeze vastul şi inepuizabilul domeniu al spaţiilor urbane şi al interrelaţiilor specifice acestora, având ca punct de plecare paleta foarte vastă de lucrări atât din literatura de specialitate românească, cât şi din cea străină.

-5-

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

I.2. Metodologia lucrarii
Suportul teoretic și științific pe care se bazează prezentul studiu este constituit dintrun vast material bibliografic alcătuit din articole științifice, teze de doctorat care au abordat o problematică similară, lucrări științifice, la care se adaugă informațiile culese de pe diferite site-uri românești sau străine. O altă sursă de informare a fost reprezentată de recensămintele de populaţie (după 1850). Recensămintele au avantajul că, în afara denumirilor de localităţi, prezintă şi dimensiunile diferitelor aşezări, dinamica acestora, involuţia şi dispariţia unora, vârsta în cazul altora, mai recente. Pentru Vechiul Regat1 cel mai vechi recensământ este cel din 18591860, urmat de cele din 1890, 1899 - mai superficiale, 1912, apoi (pentru ţara întreagă) 1930 (cel mai bun recensământ românesc, publicat integral, singurul care se referă la România întregită complet), 1941 (foarte sumar şi greu accesibil), 1948 (extrem de sumar publicat, doar la nivelul judeţelor), 1956, 1966 (mai bine publicat, dar nu se găseşte în circulaţie), 1977, 1992 (parţial publicat) şi 20022.3 Datorită fragmentării teritoriului naţional, nu a existat o sincronizare a recensămintelor. Transilvania a avut alte date de recenzare, dar acolo s-a aplicat mai de timpuriu principiul recensămintelor la perioade egale de timp. Primul este cel din 18504, urmat de cele din 1857, 1869, 1880, 1890, 1900 şi 1910. Mulţumită acestora am putut realiza o sinteză asupra conceptului de sistem urban şi a evoluţiei acestuia de-a lungul timpului, începând încă din perioada antica şi continuând până în zilele noastre.5 De un real folos în conturarea acestei lucrări au fost şi metodele de interpretare a realităţilor geografice colectate, principala metodă abordată fiind metoda informatică6, care se bazează pe utilizarea atât a calculatorului, cât şi a diferitelor softuri care permit, cu ajutorul şi a altor metode ( de exemplu, metoda statistică ) analizarea anumitor realităţi geografice în zona studiată. Astfel, această metodă a fost utilizată în elaborarea hărţilor prin care s-a încercat surprinderea orientării fluxurilor dominante dintre oraşele eşalonului superior şi

Vechiul Regat este numele dat teritoriilor româneşti reunite în Regatul României înainte de 1918, adică teritoriul format din Moldova (fără Bucovina şi Basarabia), Muntenia, Oltenia şi Dobrogea. 2 Pentru Transilvania a fost publicată o statistică şi în anul 1920 3 Boamfă, I., 2008 4 Foarte bine realizat. Publicat recent şi accesibil la Biblioteca Centrală Universitară “Lucian Blaga” din ClujNapoca (ca şi cele din anii 1880, 1890, 1900 şi 1910). 5 Idem 3 6 Considerată, mai degrabă, ca tehnică în cadrul metodei matematice.

1

-6-

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

oraşele eşaloanelor inferioare. Aplicarea acestei metode a fost realizabilă cu ajutorul programului Philcarto7. O alta metodă utilizată în cadrul acestei lucrări este reprezentată de corelaţie, „o metodă statistică ce caută să caracterizeze situaţia de dependenţă dintre două distribuţii numerice prin intermediul unei mărimi referitoare la gradul lor de dependenţă” (Chapot, Dauphiné, 1977). Şi analiza bivariată (analiza bidimensională), a cărei obiect îl reprezintă studiul dependenţei dintre două variabile, care permite evidenţierea relaţiei de cauzalitate dintre acestea, a fost de un real folos în realizarea acestui studiu. Analiza este diferită în funcţie de natura variabilelor (cantitativă şi calitativă) şi presupune utilizarea unor reprezentări grafice specifice, cum ar fi diagrama norului de puncte, stereograme, curbe de regresie etc. Spre deosebire de corelaţie, regresia este “o metodă statistică ce defineşte o corespondenţă funcţională de forma Y=f(X), încercând să definească în mod precis funcţia f care leagă cele două distribuţii X şi Y” (Chapot, Dauphiné, 1977). Regresia este un mijloc de modelare a factorilor explicativi, adică de realizare a unui model cu putere de predicţie, care permite în plus, prin analiza reziduurilor rezultate, studierea detaliată a cazurilor care nu sunt bine „explicate” de factorii explicativi consideraţi.8 Prin intermediul acestei metode statistice a putut fi realizată distribuţia rang – talie, determinând astfel ierarhia sistemului urban românesc în perioada 1956 – 2007. Primele studii legate de raportul rang – talie au fost efectuate la începutul secolului trecut de către F. Auerbach. Ulterior a fost aprofundată şi difuzată de G. W. Zipf, teoria acestuia fiind următoarea: „ dacă oraşele unei ţări sunt aranjate după volumul populaţiei lor, de la cel mai mare la cel mai mic, atunci populaţia P a unui oraş este legată de rangul său r, prin relaţia rPq=k, unde q şi k sunt constante; k este o valoare sensibil egală cu populaţia celui mai mare oraş din ierarhie, iar q are valoare apropiată de 1”.9 Concluzia este că putem determina, conform acestei relaţii, care ar trebui să fie populaţia oraşului X, dacă îi cunoaştem locul în ierarhia naţională şi dacă ştim populaţia oraşului cel mai mare.

7 8

Program elaborat de Philippe Waniez M. Apetrei, O. Groza, C. Grasland, Elemente de statistică cu aplicaţii în Geografie, 1996, pag. 117 9 A. A. Baltălungă, Geografia aşezărilor, 2008, pag. 140

-7-

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

SISTEMUL URBAN
II.1. Definiţie şi entităţi similare
Noţiunea de sistem urban nu este atât de nouă, ea fiind utilizată pentru prima dată în anul 1841, de către francezul J. Reynaud, în capitolul “Villes” al publicaţiei Encyclopedie Nouvelle, unde acesta definea sistemul general de oraşe, ca reprezentând “până la un anumit punct sistemul general de inegalităţi ale teritoriului”. Ulterior, acest concept nu a mai fost reluat decât în a doua jumătate a sec.XX. În deceniul al VII-lea al acestui secol s-au amplificat preocupările pentru cunoaşterea mecanismelor de funcţionare ale marilor ansambluri de localităţi urbane, a relaţiilor de interdependenţă dintre acestea şi teritoriile aferente. Simultan, dezvoltarea ştiinţei regionale, a impulsionat şi cercetările pentru depistarea unui element coordonator în teritoriu, acest element coordonator putând fi reprezentat chiar de sistemul urban. Nu întâmplător sistemele urbane au fost considerate osatura teritoriilor având în vedere marea lor capacitate de structurare a acestora. Sistemul urban a fost definit de A. Pred (1977) ca un ansamblu naţional sau regional de oraşe care sunt interdependente, în sensul că orice modificare notabilă în activitatea economică, în structura forţei de muncă, a veniturilor sau populaţiei, în general, va produce, direct sau indirect, modificări asupra unuia sau mai multor oraşe ale ansamblului respectiv. Un sistem urban implică existenţa unui ansamblu structurat de oraşe cu relaţii de integrare şi ierarhizare între acestea, cu o evoluţie mai mult sau mai puţin accentuată în timp şi spaţiu. Orice sistem urban se constituie din componente (N) şi relaţii (R), care au intensităţi, se ordonează şi se intercondiţionează după legi (L) geografice, economice şi social-istorice (Fig.1). Acestea determină, în final, structura sistemului urban respectiv, caracterizată printr-o anumită poziţie a oraşelor în spaţiu, prin anumite orientări şi dimensionări ale relaţiilor dintre acestea. Orice oraş nu poate exista singur în mediul său, dacă nu are posibilitatea să utilizeze excedentul de resurse posedate de alte aşezări şi să nu îşi asigure debuşeu pentru propriile produse. Aşa cum menţiona V. Mihăilescu (1922), oraşul „drenează, transformă şi distribuie” bunurile şi serviciile pe care le crează.

-8-

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

Figura 1. Conceptul de sistem urban Sursa: Ianoş, I., 2004 În afara noţiunii de sistem urban, literatura de specialitate utilizează şi alte noţiuni precum: tramă, reţea şi armătură urbană. Trama urbană reprezintă simpla distribuţie a oraşelor într-un teritoriu. Reţeaua urbană este concepută nu numai ca o structură formată din linii şi noduri, dar având şi relaţii între oraşele componente. Geografii francezi făceau distincţia dintre reţea şi armătură urbană, considerând că prima se dezvoltă în jurul unui oraş regional sau subregional, iar cea dea-a doua fiind conturată doar de capitală. Altfel spus reţeaua naţională urbană în toate cazurile poate fi denumită armătură, pe când subreţelele dintr-o ţară nu sunt decât simple reţele urbane. Astfel, armătura urbană implică o coerenţă a reţelei urbane, ceea ce o apropie prin definiţie cu noţiunea de sistem urban. Reţeaua urbană nu se caracterizează neapărat prin coerenţă, ci, doar prin relaţiile care se stabilesc între oraşele dintr-un anumit teritoriu. Aceasta înseamnă că atunci când vorbim de un sistem urban presupunem totdeauna o reţea urbană, reciproca nefiind valabilă. Adică nu toate reţelele urbane sunt neapărat şi sisteme urbane. Rezultă că, de regulă, este incorect să vorbim de un sistem urban identificat la nivelul unei unităţi de relief majore sau de-a lungul unei axe hidrografice. În schimb fără a

-9-

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

greşi putem să discutăm de o reţea urbană în orice teritoriu cu condiţia să existe cel puţin trei centre urbane. Prin urmare, dacă dorim să identificăm un sistem urban trebuie să pornim de la oraşul pe care îl considerăm că furnizează bunuri şi servicii tuturor celorlalte dintr-un anumit teritoriu.

II.2. Caracteristicile sistemului urban
Printre caracteristicile de bază ale sistemelor urbane se află ierarhizarea, centralitatea şi specializarea, toate acestea constituind adevărate principii de structurare dinamică, reflectate în configuraţia fizionomică şi funcţională a ansamblurilor urbane. 1. Ierarhizarea presupune ordonarea setului de oraşe în ordine crescândă sau descrescândă în funcţie de valorile unui indicator sau ale mai multor indicatori. Ierarhizarea care are la bază un singur indicator este, în general, mai puţin utilizată, având în vedere complexitatea oraşelor care face neverosimilă o ierarhizare rezultată în urma analizei unicriteriale, Aceasta este explicaţia faptului că cele mai multe ierarhizări iau în consideraţie mai mulţi indicatori sau indici complecşi, pentru a măsura mai bine similarităţile dintre oraşe în materie de structură, dinamică, potenţial. Organizarea ierarhică reprezintă principala trăsătură a unui sistem urban, dar care nu obligă în mod necesar ca toate oraşele să fie orientate după o piramidă a puterii. Aceasta implică însă o diferenţiere netă a oraşelor plasate pe nivele bine individualizate, după mărimea, varietatea şi numărul funcţiilor, după extinderea spaţială a relaţiilor cu mediul lor. În stabilirea structurii ierarhice a oraşelor se porneşte de la o idee fundamentală şi anume aceea că toate centrele urbane prezintă o anumită poziţie geografică, un anumit potenţial uman, economic, o anumită putere politico-administrativă, un anumit grad de dotare edilitară, social-culturală şi că în funcţie de locul pe care îl deţin într-un clasament al acestor aspecte îşi construiesc propriile sisteme şi subsisteme. Analizele de detaliu asupra ierarhiilor naţionale relevă existenţa mai multor nivele ierarhice, pe primul loc plasându-se, de regulă, capitala. Aceasta deoarece capitala se detaşează de celelalte oraşe în majoritatea ţărilor. Nivelul ierarhic următor, în sistemele urbane naţionale curente este reprezentat de oraşele cu activităţi şi funcţii regionale (capitale de state, în cazul statelor federale sau cele

- 10 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

mai importante oraşe cu funcţii evidente la nivel naţional). Nivelele următoare se referă la oraşele cu rol interregional, regional, intraregional, interlocal şi local. Ierarhiile multicriteriale sunt foarte frecvente, dar cea mai fascinantă rămâne ierarhia care explică relaţia rang-talie. Conform acestei relaţii putem determina care ar trebui să fie populaţia oraşului X, dacă îi cunoaştem locul în ierarhia naţională şi dacă ştim populaţia oraşului cel mai mare. Forma ideală a ierarhiei reprezintă ipotenuza unui triunghi isoscel, într-un sistem cartezian de axe, în care atât populaţia, cât şi rangul sunt consemnate în scară logaritmică în baza 10 (respectiv log P şi logR). Forma ierarhiei observate în raport cu forma ideală a ierarhiei oraşelor este diferită, corelându-se destul de bine cu caracterul statului (centralizat sau federal) şi cu tipul economiei (de piaţă sau planificată). Analizând cele patru situaţii distincte care rezultă din combinarea variabilelor am putea remarca următoarele forme ale ierarhiei urbane: a) într-un stat centralizat şi cu economie de piaţă, forma ierarhiei observate este convexă în raport cu distribuţia ideală a oraşelor statului respectiv (Fig.2). În aumite situaţii convexitatea este foarte pronunţată, fiind determinată de hipertrofierea capitalei în raport cu celelalte centre urbane. Această hipertrofiere a avut loc datorită a cel puţin două situaţii: una reprezentată de faptul că statele respective au posedat vaste imperii, iar capitalele lor s-au dezvoltat exagerat, având resurse uriaşe, ce proveneau de pe mai multe continente (Paris, Lisabona); alta reprezentată de ţările, care şi-au redus drastic dimensiunile în urma prăbuşirii unor imperii centrate pe acestea (Imperiul Habsburgic - Viena).

Figura 2. Forma ierarhiei urbane într-un stat centralizat cu economie de piaţă

- 11 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

b) într-un stat centralizat, dar cu economie planificată, forma ierarhiei este ceva mai complexă, având o concavitate în partea superioară, o convexitate în partea mediană şi o îndepărtare evidentă de distribuţia ideală în partea inferioară a ierarhiei. În această situaţie se plasează şi sistemul urban românesc sau cel bulgăresc, în care capitalele se detaşează de oraşele de pe poziţiile secundare (Fig. 3).

Figura 3. Forma ierarhiei urbane într-un stat centralizat cu economie planificată c) forma ierarhiei urbane observate în raport cu cea ideală, în cazul unui stat federal cu economie de piaţă se caracterizează prin apariţia unei convexităţi în partea superioară şi a unei concavităţi în sectorul median (Fig.4). Această distribuţie are la bază integrarea întrun sistem federal a unor sisteme urbane relativ autonome la nivelul statelor componente. Capitalele acestor state sau metropolele lor economice determină o “împingere” a curbei de distribuţie peste dreapta ideală oferită de relaţia rang-talie. Astfel de exemple se remarcă în cazul sistemelor urbane ale unor state precum SUA, Brazilia, Germania, Italia, Spania, India, Australia ş.a.m.d;

Figura 4. Forma ierarhiei urbane într-un stat federal cu economie de piaţă

- 12 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

d) în cazul statelor federale cu economie planificată, forma ierarhiei observate se caracterizează printr-o convexitate evidentă (Fig. 5), generată de faptul că dirijarea centralizată a investiţiilor s-a făcut în mod prioritar spre marile centre urbane, capitale ale republicilor, statelor sau regiunilor. Astfel de ierarhii au caracterizat sistemele urbane ale fostei Uniuni Sovietice, Iugoslavii, şi se observă şi astăzi în structura sistemului urban chinez.

Figura 5. Forma ierarhiei urbane într-un stat federal cu economie planificată 2. Centralitatea rezultă din orientarea teritorială a fluxurilor de substanţă, energie şi informaţii, spre şi de la un centru coordonator. Alfel spus, acest al doilea principiu de bază în individualizarea sistemelor urbane se axează pe gradul de convergenţă teritorială a relaţiilor dintre oraşe. Canevasul acestor relaţii, configuraţia lor generală determină prin orientare şi intensitate sistemul teritorial de oraşe, sistemul urban. Teoria locurilor centrale explică organizarea spaţială şi ierarhică în acelaşi timp a sistemelor de aşezări, prin funcţia economică a acestora, care este de a distribui bunuri şi servicii unei populaţii repartizate într-un teritoriu. Fiecare centru comercial sau de servicii exercită o atracţie asupra unei clientele mai mult sau mai puţin extinsă, care converge spre acest centru elementar. Interacţiunea care defineşte, astfel, un centru şi zona sa de influenţă este denumită polarizare. Numărul, frecvenţa şi complexitatea funcţiilor reunite în diverse centre definesc mai multe nivele de polarizare. Teoretic, toată populaţia unui centru trebuie să fie servită, încât consumatorii să se aprovizioneze tot mai mult din apropierea rezidenţei lor, iar antreprenorii prin concurenţă îşi vor delimita, teritorial, clientela. O altă idee de bază în teoria locurilor centrale este că centrele de pe un anumit nivel ierarhic oferă toate serviciile nivelului inferior.

- 13 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

Teoria locului central a fost fondată de geograful W.Christaller în 1933 şi îmbogăţită apoi de A.Losch în 1940. Ei au văzut oraşul ca o aglomeraţie de bunuri banale destinate locuitorilor regiunii în care oraşul este centru. Teoria însă nu ţine cont de particularităţile de localizare a oraşului, plecând de la următoarele premise: spaţiul geografic este perfect omogen în privinţa trăsăturilor fizice şi umane; fiecare doreşte să maximizeze profitul său; preţurile sunt fixate de toţi agenţii; pentru consumator, transportul unui “bun” creşte odată cu distanţa; deci el frecventează punctul de vânzare cel mai apropiat; existenţa economiilor de scară în producţia de bunuri centrale, adică costul mediu al produsului scade când cantitatea creşte. Pornind de la aceste premise Christaller a distins trei modele spaţiale de o mare simplicitate geometrică, bazate pe principiul pieţei, transportului şi, respectiv, administrativ. Practic s-au distins trei tipuri de ierarhii. a) Pentru ierarhia care corespunde principiului pieţei, fiecare loc central C împarte clientela unui centru de ordin imediat inferior H cu alte două centre de acelaşi nivel, A şi B. Clientela lui C se compune deci, din de 6 ori o treime din aceea a centrelor H, la care îşi adaugă pe a sa proprie. Aria zonei de influenţă a lui C, ca volum al clientelei sale este egală cu de trei ori aceea a lui H: se spune că sistemul urban respectiv se caracterizează prin raportul K=3; b) Pentru ierarhia care corespunde principiului transportului, fiecare centru se situează la jumătatea drumului pe ruta directă între două centre de nivel imdeiat superior. Clientela unui centru H se împarte între două centre de nivel superior. Clientela totală a lui C este deci egală cu de 6 ori jumătate din aceea a centrului H, plus a sa proprie. Aria de influenţă a lui C, ca volum al clientelei sale este egală cu de 4 ori a centrului H: sistemul este caracterizat de un raport K=4; c) Pentru ierarhia stabilită după principiul administrativ fiecare centru controlează în întregime zonele controlate de cele 6 centre de nivel inferior, plus a lui însuşi, ceea ce dă un raport K=7. Prin forţa de conectare a oraşelor la aceeaşi entitate, prin structura şi intensităţile variabile ale acestei forţe, centralitatea este mai mult sau mai puţin evidentă. Formele sale clasice încep să se atenueze, datorită afirmării tot mai intense, în planul relaţiilor dintre oraşe, a celor de cooperare şi prin plasarea tot mai clară a centrelor de putere, la nivelul megasistemelor urbane, în afara sistemelor urbane naţionale. - 14 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

Creşterea importanţei pe care o au oraşele mondiale, ce devin adevărate surse şi huburi ale fluxurilor globalizante, diminuează încă uşor rolul centralităţii la nivel local, regional sau naţional 3. Specializarea. Teoria locurilor centrale ţine cont de organizarea reţelei urbane pornind de la funcţiile de servicii la populaţia rezidentă. Se ştie că acestea nu reprezintă decât o parte din angajaţii urbani. O pondere importantă a întreprinderilor unui oraş nu lucrează direct pentru populaţia sa sau pentru a regiunii care îl înconjoară; multe dintre activităţile industriale sau din serviciile specializate ca transporturile, apărarea, turismul sunt în această situaţie. Importanţa lor este în general mult mai puţin legată de mărimea oraşului decât cea din cazul activităţilor de servicii. Noţiunea de specializare trebuie să fie considerată ca un principiu al organizării sistemelor urbane. Principalele specializări în sistemele urbane sunt născute din valorificarea situaţiilor geografice particulare (oraşe porturi) din exploatarea unor resurse pe loc (oraşele miniere şi siderurgice, dar şi oraşele turistice din arii montane sau de pe litoral). Specializarea este acea caracteristică ce sparge ierarhiile urbane. Dacă într-o ierarhie urbană relaţiile de subordonare ordonează sistemul după o funcţie a puterii oraşelor, specializarea determină relaţii pe orizontală atât între oraşe aparţinând aceluiaşi sistem, cât şi altor oraşe din sisteme foarte diferite şi situate la distanţe foarte mari. Rezultă, că specializarea asigură sudura mai multor sisteme urbane, iar de la un anumit nivel al serviciilor oferite poate constitui chiar baza unui proces de integrare la nivel de macroscară. Evident că specializarea este foarte instabilă şi câteodată prezintă un mare risc pentru comunităţile urbane care plusează aceste fuincţii rare. Din această cauză există un anumit raport între intensitatea specializării şi tipul de servicii oferite, în aşa fel încât protecţia oraşului respective să fie asigurată prin funcţii complementare.

- 15 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

III. GENEZA AŞEZĂRILOR URBANE ROMÂNEŞTI APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA ORAŞELOR
III.1. Oraşul antic pe teritoriul actual al României

În procesul de formare şi evoluţie a centrelor populate, modul de producţie a fost unul dintre cei mai importanţi factori. Oraşul s-a format ca rezultat al diviziunii sociale a muncii, prin care meşteşugurile s-au separat de agricultură, precum şi prin apariţia claselor sociale şi a statului. Elementul caracteristic al oraşului în perioada apariţiei lui era piaţa permanentă – târgul – care avea un rol economic şi social bine determinat.

III.1.1. Coloniile greceşti de la ţărmul Pontului Euxin
Colonizarea elenă a litoralului Mării Negre a dus la formarea oraşelor-state fortificate (Histria, Tomis şi Callatis) cu specific comercial care întreţineau relaţii active de schimb cu geţii şi sciţii. Dintre cele trei colonii, Histria a avut rolul dominant, ea fiind şi prima apărută. Vestigiile care s-au păstrat până astăzi arată faptul că aceste oraşe au fost construite prin respectarea principiilor de bază ale urbanismului din Grecia antică (trama rectangulară a străzilor). Faptul că aceste colonii erau dependente de transportul pe apă şi că erau totdeauna amplasate pe ţărmul unor mări relevă rolul important pe care grecii îl acordau poziţiei geografice, aceasta fiind dependentă de transporturile cele mai ieftine, facile şi sigure. Strategia acestora era foarte bună pentru că aceste colonii asigurau un fel de interfaţă comercială cu restul teritoriului, prin intermediul lor desfăsurându-se o activitate comercială intensă cu populaţia autohtonă.

- 16 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

III.1.2. Aşezările urbane dacice
Aceste aşezări constituie din punct de vedere istoric cele mai vechi formaţiuni autohtone de tip urban. Localităţile de tip oppidum10 sunt atestate de prin secolul al II-lea d.Hr. atât în Europa Vestică cât şi în Europa Estică. Davele din secolul IV î.e.n. – secolul II e.n., deşi nu însumau caracteristicile unui adevărat oraş, erau totuşi aşezări aglomerate şi, în calitate de centre tribale, aveau funcţii militare, economice, politice şi religioase ( V. Cucu, 1970 ). Cercetările arheologice efectuate la Potaissa, Apullon, Dierna, Drobeta, Bâtca Doamnei – Neamţ, Popeşti – Argeş, au pus în evidenţă înflorirea majorităţii davelor şi polisurilor greceşti sub ocupaţia romană. Aşezările geto-dace urbane sau cvasiurbane sunt mult mai evident atestate în întreaga regiune dintre Carpaţi şi Dunăre. În această regiune le găsim amplasate mai ales la intersecţii de drumuri, confluenţe de ape (locuri strategice şi comerciale), dar erau situate tot pe poziţii dominante (piemonturi, terase, dealuri), iar unde asemenea forme de relief lipseau se alegeau mlaştini – deci tot locuri apărate natural.

III.1.3. Aşezările urbane din perioada romană
Colonizarea romană are acţiuni faste asupra dezvoltării reţelei urbane a Daciei, o serie de aşezări noi apărând, altele diversificându-şi funcţiile: Ulpia Traiana Sarmizegetusa (funcţii politice, culturale), Napoca (funcţii economice), Drobeta (funcţii comerciale, de apărare), Apulum (funcţii politice) etc. În urma ocupării romane, aşezările de pe teritoriul Daciei alcătuiau un sistem care cuprindea mai multe categorii de aşezări bine definite: coloniae, municipium, civitas – erau oraşe, iar castrum, canabe şi vicus (pagus) erau sate (castrum avea rol de apărare): civitas – erau oraşele obişnuite în care alături de numeroşi localnici se aflau şi cetăţeni romani; municipium – un oraş superior, cu numeroase avantaje fiscale şi economice. Se acorda acest titlu printr-o favoare imperială şi numai acolo unde romanismul se înrădăcinase

10

Localnicii le numeau dave. La nivel european se vorbeşte chiar de o civilizaţie de acest tip. Oppida sunt considerate primele oraşe ale Europei barbare sau «centre proto-urbane».

- 17 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

în rândul populaţiei băştinaşe. Aceste oraşe adăugau la numele lor pe cele ale împăratului; coloniae – oraş care se bucura de mai multe favoruri, nu plătea impozite, iar viaţa romană înăbuşise pe cea autohtonă. Era considerată ca o parte a Romei, iar cetăţenii se bucurau de aceleaşi drepturi ca şi cei ai Romei. După retragerea romană (271 d.Hr.), oraşele intră într-o fază de decădere, cauzele principale fiind de ordin economic, politic şi militar. Multe din funcţiile economice ale oraşelor răspundeau la nişte necesităţi ale Imperiului, astfel încât în momentul retragerii romane, oraşele cu aceste funcţii au avut de suferit: Apullum era specializat în ţesături de lână, Ampelum în fabricarea bijuteriilor din aur, Romula în gravarea pietrelor, Sucidava în metalurgia plumbului. În aceste condiţii şi stabilitatea reţelei de oraşe avea de suferit. Reţeaua de oraşe se păstrează în mare parte dar din punct de vedere economic şi chiar demografic vor înregistra un recul. Oraşele din Dobrogea, Valea Dunării şi centrul Daciei îşi menţin activităţile economice la un nivel scăzut , întreţinând totuşi relaţii economice cu spaţiile vecine

III.2. Oraşele perioadei medievale
Pentru înţelegerea caracteristicilor aşezărilor din perioada medievală, cât şi a stagnării accentuate a evoluţiei oraşelor, trebuie menţionat că odată cu prăbuşirea Imperiului Roman oraşele în general aproape au dispărut. Acest fenomen se datorează, într-o primă fază, accentuării contradicţiilor între relaţiile şi caracteristicile forţelor de producţie, semnalându-se o suprapopulare cu sclavi a oraşelor şi o părăsire a aşezărilor rurale şi a muncii pământului. Într-o a doua fază urmează un exod în sens invers, de la oraşe la sate, datorat unei succesiuni de revolte interne şi migraţiei diferitelor popoare, care lasă vechile centre nepopulate şi distruse. În perioada de instabilitate politică care a întârziat şi formarea statului centralizat românesc, oraşele nu puteau rezista atacurilor din afară, ele fiind ţinta principală. Aşezarea cea mai adecvată în aceste condiţii era satul, care era părăsit şi apoi refăcut mai uşor după trecerea pericolelor. Originea multor oraşe din România trebuie căutată în viaţa rurală a vechilor aşezări româneşti. Unele dintre acestea s-au dezvoltat ca şi centre mai bogate, cu o populaţie numeroasă, putând astfel forma bazele unor vechi târguri şi oraşe.

- 18 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

În această perioadă se presupune că populaţia autohtonă a împrumutat de la sclavii conlocuitori termenul generic de târg (care semnifică locul de unde se cumpără şi se vinde marfă). Având în vedere funcţia lor, localizarea cea mai frecventă era la contactul zonelor geografice cu produse naturale diferite. Nu există încă mărturii certe care să demonstreze înfiinţarea unui târg sau oraş înainte de formarea statelor feudale Ţara Românească şi Moldova. Le găsim însă amintite în documente vechi, ceea ce presupune o anumită dezvoltare anterioară. După secolul X numărul acestor târguri creşte, iar ele se dezvoltă teritorial şi din punct de vedere al numărului populaţiei. Împrejurări istorice nefavorabile (războaie, năvăliri, lupte interne, mutări ale capitalei) au făcut ca unele târguri să cunoască şi perioade de regres, stagnare sau chiar să dispară. În Transilvania cele mai multe aşezări de acest gen s-au dezvoltat ca oraşe libere, doar o mică parte dintre ele desfăşurându-se pe proprietăţile feudale. Erau prezente două categorii de oraşe: civitates (Turda, Alba Iulia, Cluj Napoca) şi oppida (târg). Unul dintre cei mai importanţi factori de distrugere şi frânare a dezvoltării oraşelor este reprezentat de invazia mongolilor din 1241, când sunt distruse unele oraşe, printre care se numără şi Rodna, Turda, Oradea, Sibiu, Alba Iulia, Cluj. Diferenţele de generaţii urbane şi de dezvoltare urbană între oraşele de pe teritoriul actual al României şi faţă de cele din Europa vestică sunt explicate prin migraţia popoarelor (secolele III-XIII), poziţia geografică şi geopolitică favorabilă sau defavorabilă. Transilvania se distinge astfel de celelalte provincii româneşti tocmai prin prisma condiţiilor istorice diferite. A doua jumătate a secolului al XVI-lea este mai puţin favorabilă pentru dezvoltarea oraşelor din Moldova şi Ţara Românească din cauza instalării monopolului turc. În secolul al XVII-lea apar noi oraşe ca urmare a deschiderii unor exploatări miniere, poziţiei geografice la intersecţiile importante de drumuri şi dezvoltării activităţilor meşteşugăreşti.

III.3. Perioada modernă în România
În România dezvoltarea oraşelor în perioada modernă a avut loc în condiţii economice şi politice asemănătoare şi după aceleaşi legi ca şi întregul proces al urbanizării, dar cu specificitate naţională. Dominarea otomană corelată cu nesiguranţa politică şi socială au determinat o întârziere a generalizării relaţiilor de producţie capitaliste. La noi s-au - 19 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

menţinut mult timp rămăşiţe feudale, care şi-au pus amprenta asupra formării şi dezvoltării oraşelor. Separarea între oraş şi sat este incompletă, oraşele avand şi teren agricol, iar ponderea veniturilor obţinute din acesta este ridicată în structura lor economică de ansamblu. Cu toate aceste neajunsuri şi contraindicaţii, procesul urbanizării s-a desfăşurat în mod ireversibil. Populaţia urbană creşte, oraşele îşi schimbă înfăţişarea, numărul celor care renunţă la agricultură este din ce în ce mai mare, în timp ce, acele târguri care aveau loc în apropierea unor sate se permanentizează, căpătând astfel activităţi economice nonagricole. În secolele XIX-XX numărul oraşelor a crescut puţin, întrucât industria s-a sprijinit predominant pe oraşele existente şi pe unele sate, deoarece economia avea un ritm lent şi un caracter predominant agricol, iar oficialităţile acordau cu mai multă greutate statutul urban unor localităţi. În această perioadă procesul urban ia o amploare deosebită, înglobând mase uriaşe de oameni. Urbanizarea nu este numai un proces de constituire şi creştere a oraşelor, ci devine acum tot mai mult un proces de expansiune a modului de viaţă urban. În 1912 reţeaua urbană cuprindea 119 oraşe, concentrând 16% din populaţia totală a României. Se remarcă dominanţa oraşelor mici (91), din care 62 cu o populaţie sub 10.000 locuitori. În grupa oraşelor mici şi mijlocii se situau 22 de oraşe şi singurul oraş mare era Bucureşti. Geografii o consideră o reţea corespunzătoare nivelului de dezvoltare socialeconomică din acea perioadă, chiar dacă zonele de câmpie erau lipsite de centre urbane. Între 1912 şi 1930, creşterea oraşelor s-a realizat pe baza sporului natural, fapt care explica şi concentrarea activismului în oraşele Moldovei, zonă cu excedent demografic recunoscut. Localizarea unor activităţi comerciale şi industriale constante pe valea Dunării, zona Bucureşti – Ploieşti, în zonele miniere tradiţionale determină formarea primelor axe de urbanizare cu o mare stabilitate în timp. Conform recensământului din 1930, cele 142 de oraşe existente concentrau peste 21% din populaţia ţării. Apar 28 de oraşe noi (industria prelucrătoare – Reşiţa, Petroşani, Buhuşi) sau staţiuni balneoclimaterice (Băile Govora, Călimăneşti, Techirghiol), centre urbane în zona de câmpie şi de contact cu deal (Băileşti, Pleniţa, Balş, Oraviţa) cu funcţii administrative. În categoria oraşelor mari pătrund trei oraşe: Iaşi, Cluj Napoca şi Galaţi, în timp ce capitala îşi dublează numărul de rezidenţi iar cea mai mare pondere este deţinută de oraşele mijlocii. Perioada 1930-1948 este marcată de activismul economic interbelic, dar şi de război. Zona Moldovei începe să rămână în urmă din punct de vedere al dezvoltării, în timp ce axa Bucureşti-Braşov, sudul Transilvaniei şi Banatul îşi accelerează dezvoltarea. În 1948

- 20 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

numărul oraşelor creşte la 152, apărând doar 10 oraşe noi: centrele industriale extractive Moreni, Brad, staţiunile Predeal şi Buşteni dar şi nodurile feroviare Paşcani şi Feteşti.

Figura 6. Oraşe existente în 1912 Sursa: Nimigeanu V., 2001

Figura 7. Localităţi declarate oraşe între 1912 – 1930 şi 1948 Sursa: Nimigeanu V., 2001 - 21 -

III.4. Urbanizarea în perioada contemporană
În perioada postbelică, în condiţiile unui ritm alert de dezvoltare a industriei, construcţiilor şi serviciilor, a unei economii planificate şi supercentralizate, subordonată mai mult intereselor politice decât legilor economice, oraşele s-au numit prin decrete, în principal derivând din satele care îndeplineau cel puţin două condiţii: o anumită mărime demografică şi cel puţin 1/3 din populaţia ocupată să lucreze în sectoarele neagricole, având şi unele dotări corespunzător integrate într-un spaţiu rezidenţial mai evoluat (Nimigeanu V., 1996). Dezvoltarea teritorială urbană în această perioadă se realizează deasemenea şi prin creşterea în parte a fiecărui oraş, prin includerea unor localităţi noi în teritoriul administrativ al acestuia, prin declararea de noi oraşe (după cum am menţionat mai sus), dar la care se mai adaugă şi categoria comunelor suburbane11. În acest context numărul oraşelor a crescut până la: 171 în 1956, 183 în 1966, 236 în 1968 şi 260 în 1990, pentru ca în anul 2006 reţeaua urbană să includă 320 de oraşe (dintre care 113 municipii şi 217 oraşe). Categorie Total Sub 3000 3000 – 4999 5000 – 9999 10000 – 19999 20000 – 49999 50000 – 99999 100000 – 199999 200000 – 999999 1000000 si peste Număr Pondere din total Nr. locuitori Pondere din total 320 100 11879897 100 5 1.6 12848 0.1 15 4.8 63392 0.5 96 30.6 709031 6.0 93 29.6 1252321 10.5 59 18.8 1789788 15.1 21 6.7 1490022 12.6 14 4.4 1870262 15.7 10 3.2 2767274 23.3 1 0.3 1924959 16.2 Tabel 1. Situaţia municipiilor şi oraşelor (2006) Sursa: Vârdol, A., 2008 Distribuţia geografică a acestora relevă trăsături specifice generate de îndelungatul

proces de populare a teritoriului naţional: distribuţia unitară fără vid demografic sau economic şi toate unităţile fizice sunt polarizate de sisteme de aşezări urbane sau rurale (Cucu V., 1995). Nr. 1 2
11

Unitate Carpaţii Meridionali Carpaţii Orientali

Număr orase 1977 1992 2006 17 18 18 34 36 44

1977 393713 842707

Populaţie 1992 2006 474596 418641 1088998 1052892

Definite ca acele comune care aparţin de municipiul Bucureşti, de celelalte municipii şi oraşe prin legea din 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului României.

- 22 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

Carpaţii Occidentali 16 16 18 258726 288019 266574 Subcarpaţii Moldovei 6 6 7 188114 267804 249503 Subcarpaţii de Curbură 13 13 14 169196 204717 200777 Subcarpaţii Getici 11 13 16 221961 355705 366104 Depresiunea Colinară a 32 35 42 1190165 1509597 1425645 Transilvaniei Podişul Moldovei 22 22 33 853204 1302820 1291046 8 Podişul Getic 5 6 8 278471 397135 401569 9 Podişul Mehedinţi 1 1 1 4899 5604 5817 10 Podişul Dobrogei 13 16 17 465888 652336 631266 11 Dealurile de Vest 6 6 6 99287 147926 131723 12 Câmpia de Vest 18 20 29 913044 1102716 1081164 13 Câmpia Română 41 51 66 3516243 4437543 4403953 14 Tabel 2. Poziţia geografică a oraşelor şi evoluţia numărului acestora la nivelul unităţilor fizico-geografice majore Sursa: Vârdol, A., 2008, completare după Cucu V., 1995 3 4 5 6 7 În intervalul cuprins între anii 1948 – 1956, cunoscută ca o primă etapă a industrializării „socialiste”, accentul a căzut pe dezvoltarea centrelor industriale existente, contribuindu-se astfel la o dezvoltare ulterioară a acestor oraşe. Tot în această perioadă se poate vorbi deasemenea de o primă etapă de dezvoltare planificată, etapă în care îşi are începutul procesul de consolidare a centralizării luării deciziilor politice.

Figura 8. Localităţi declarate oraşe în 1956 Sursa: Nimigeanu V., 2001 - 23 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

Între 1956 – 1966 a debutat fenomenul de migrare din mediul rural spre cel urban, spre zonele industriei grele, cu precădere cea constructoare de maşini, ca scop al industrializării socialiste. Totodată localităţile cu funcţii industriale şi miniere au fost trecute în categoria urbană alături de alte centre cu funcţii turistice sau localităţi rurale mari. Tot în această perioadă 14 localităţi şi-au pierdut statutul urban, majoritatea vechi târguri, în timp ce au aparut încă 33 de oraşe noi. Un moment foarte important este reprezentat de reorganizarea administrativteritorială din 1968 când a fost reintrodus judeţul, fapt care a determinat o impulsionare a oraşelor de mărime mijlocie care au devenit reşedinte de judeţ. În perioada 1966 – 1977 are loc o industrializare forţată, în acel timp desfăşurânduse un proces de sistematizare teritorială, bazat pe ideea distribuţiei echilibrată a forţelor de producţie şi a urbanului în teritoriu. Creşteri urbane puternice se manifestă în oraşele cu funcţii administrative, către care sunt sunt direcţionate investiţii majore în industrie (cel mai bun exemplu îl reprezintă reşedinţele de judeţ).

Figura 9. Localităţi declarate oraşe în 1968 prin Legea organizării administrative Sursa: Nimigeanu V., 2001 În intervalul 1971 – 1980 se desfăşoară o altă etapă de dezvoltare intensivă, etapă care a avut ca principală trăsătură migraţia accentuată din rural spre urban. Dezvoltarea infrastructurii sociale şi de locuire nu s-a produs direct proporţional cu sporirea numărului - 24 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

populaţiei urbane. Perioada de după 1980 a fost considerată ca o fază de stagnare, deoarece nivelul urbanizării nu a înregistrat creşteri, fiind declarat un singur oraş (Rovinari în 1983). O altă perioadă extrem de constrastantă şi foarte scurtă în evoluţia sistemului urban românesc este cea care cuprinde anul 1990 şi câţiva ani următori, având la bază impactul căderii regiumului totalitar. Impactul cel mai profund l-a avut abrogarea legii privind restricţiile legate de imigraţia în marile oraşe (Ianoş,1995). Acest fenomen a fost devastator pentru configuraţia modelului, producând o fractură de proporţii. Practic, oraşele mari şi Bucureşti, care se aflau în anul 1989 cu valorile cele mai reduse ale migraţiei nete, în anul 1990 înregistrează valori incredibile, de peste 50‰. Astfel, capitala Bucureşti depăşeşte 70‰ (72,8‰), iar oraşele de peste 100.000 locuitori înregistrează circa 65‰. În cadrul acestei ultime categorii se remarcă oraşele cu peste 200.000 locuitori ale căror valori, pe ansamblu, se apropie de 87‰. O analiză mai atentă a evoluţiei oraşelor mari, considerate închise, pe un segment temporal cuprinzând anul 1990, arată proporţiile acestei discontinuităţi. Astfel, oraşele care se situează în topul celor mai ridicate valori sunt capitalele unor regiuni care au cunoscut în ultimii ani ai regimului trecut o dezvoltare industrială foarte rapidă, iar contextul dezvoltării lor de ansamblu le-au impus în ierarhia naţională ca cele mai atractive (Ianoş, 1998). Prin urmare, cel mai atractiv este oraşul Timişoara, cu o migraţie netă de aproape 166‰, nu atât prin industria sa, cât mai ales prin nivelul serviciilor, al doilea oraş după forţa de atracţie fiind Constanţa (135‰), cel mai mare port al ţării, cu un trafic important în anii anteriori. Aceste oraşe, situate la extremităţile ţării au fost considerate multă vreme ca cele mai dinamice, cu cele mai importante creşteri de populaţie. Surprinzătoare este poziţia oraşului Iaşi, în anul 1990, anul cu cele mai scăzute valori ale migraţiei nete de-a lungul întregii perioade anterioare (sub 3‰). Acest fapt poate fi pus pe seama poziţiei acestuia într-o regiune săracă, fapt ce a atras după sine o lipsă de atracţie. În următorii doi ani se poate vorbi de valori ceva mai ridicate dar oricum diminuate în raport cu locul pe care îl deţine în ierarhia naţională. Aceste fluxuri erau reprezentate de două categorii: o primă categorie formată din populaţia flotantă, care deja locuia în oraş, dar cu domiciliul temporar, iar o a doua reprezentând tinerii absolvenţi de instituţii superioare repartizaţi să efectueze stagiul de trei ani de zile în mediul rural sau în oraşele mici sau mijlocii industriale.

- 25 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

După prăbuşirea regiumului socialist, în decembrie 1989, s-au conturat premisele pentru o altă etapă de turbulenţă caracteristică sistemului urban românesc per ansamblu. După anul 1992 perioada de turbulenţă, ce a atins cote maxime în intervalul 1990 – 1992, se transformă într-o perioadă de tranziţie spre ordine, bine gestionată, ce persistă până în prezent, perioadă caracterizată de o evoluţie echilibrată a sistemului urban naţional. În aceasta etapă de tranziţie un număr reprezentativ de oraşe au înregistrat un recul semnificativ: oraşele mici şi mijlocii faţă de cele mari, oraşele monofuncţionale dependente de o singura ramură industrială, oraşele miniere, oraşele cu accesibilitate dificilă (situate la depărtare de reţeaua de căi de comunicaţii), oraşele mici şi mijlocii aflate în zone poluate.

Figura 10. Reţeaua urbană a României – 2007 Sursa: Atlasul teritorial online al României

- 26 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

IV. SISTEMUL URBAN ROMȂNESC CONTEMPORAN

După 1945 sistemul urban românesc a cunoscut o evoluţie agitată determinată în principal de intervenţionismul statului12. Cea mai mare parte a acestor oraşe au o poziţie favorabilă pentru dezvoltarea lor, dar aceste atuuri au fost estompate de centralitatea decizională a reşedinţelor de judeţ şi de dirijarea prioritară a investiţiilor către acestea. Relaţiile între oraşe s-au intensificat dar supravegheate şi dirijate de stat într-o manieră indirectă. Întotdeauna, cel care lua decizii privind tipul de industrie, mărimea unităţilor industriale, nivelul serviciilor şi gradul de echipare urbană era statul prin nivelul investiţiilor acordate. Schimbările administrative au influenţat deasemenea evoluţia sistemului urban. De exemplu, înlocuirea judeţului cu regiunile după modelul sovietic în deceniul al V – lea din secolul XX, iniţial 16 apoi 18 regiuni, a favorizat dezvoltarea reşedinţelor regionale. În 1968 se revine la vechea organizare administrativ-teritorială în judeţe prin Legea Nr. 2 din 1968, dar nu se mai păstrează decupajul teritorial din perioada interbelică şi nici numărul de judeţe din acea perioadă. Cele care au avut de câştigat în urma noilor schimbări administrative au fost oraşele care înainte de al doilea război mondial nu aveau importanţă majoră, dar care prin noua organizare au obţinut statutul administrativ de capitală de judeţ, iar cele defavorizate au fost cele care înainte de al doilea război mondial aveau acest statut, tradiţii în acest domeniu, iar prin noua organizare au pierdut respectivul statut. În primii zece ani de după cel de-al doilea război mondial, sistemul urban a suferit turbulenţe care au determinat evoluţii contradictorii ale oraşelor determinate de trecerea de la un sistem productiv capitalist la unul comunist şi de schimbări administrative. Cea de-a doua etapă în dezvoltarea sistemului urban reprezintă practic o reîntoarcere la dezvoltarea acestuia, oraşele reluându-şi ritmurile de creştere naturale. Intervenţiile administrative nu au reuşit să perturbe relaţiile dintre oraşe, cea mai însemnată creştere înregistrând-o oraşele mari. Cel de-al treilea stadiu începe în 1965 şi se caracterizează prin influenţa din ce în ce mai mare a puterii politice asupra sistemului urban. Specialiştii vorbesc de un moment de

12

Multiplicarea numarului de orase prin decrete.

- 27 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

criză determinat de momentul 1968, când apare Legea de organizare adminstrativ-teritorială şi care subliniază 3 situaţii speciale: diminuarea rolului marilor oraşe prin constrângeri privind imigraţia (mai ales între judeţe, ceea ce a favorizat migraţia spre reşedinţe de judeţ); evoluţia explozivă a noilor mari reşedinţe de judeţ; crearea a 54 de oraşe noi. După 1968 dezvoltarea regională devine mai complicată, raportul oraş – sat fiind afectat, iar industriile grele urmează modelul sovietic, model destul de ineficace. Oraşele mici şi medii încep să se dezvolte deoarece o parte din fluxurile de investiţii se orientează şi către ele pe baza unui principiu care funcţiona relativ, o distribuire mai armonioasă şi mai echilibrată a obiectivelor industriale în teritoriu. Apar în această perioadă centrele agroindustriale care aveau să fie transformate mai târziu în oraşe. Momentul 1990 reprezintă cel de-al treilea moment de criză în evoluţia sistemului urban românesc determinat de dispariţia bruscă şi inevitabilă a unui sistem dirijist care susţinea transformările urbane într-o manieră discreţionară. Capacitatea de autoreglare a sistemului urban a funcţionat cu o oarecare întârziere, iar schimbările care au avut loc au fost accentuate parţial de unele modificări sau abrogări de legi. Astfel, decretul referitor la schimbarea domiciliului şi la interdicţia de stabilire în oraşele mari a fost printre primele ce avea să fie anulat, din punct de vedere statistic rezultatul la acel moment dat fiind 300.000 de noi orăşeni. Realitatea este cu totul alta, mare parte dintre aceştia locuind deja în oraşe, la momentul respectiv doar regularizându-şi actele în mod oficial. Deasemenea, încep să îşi arate efectele primele restructurări ale industriei, cele mai afectate din punct de vedere economic, demografic şi social, fiind oraşele care aveau dezvoltată doar o singură ramură industrială, din această categorie făcând parte majoriatea oraşelor miniere. O altă problemă care a intervenit după anul 1990 a fost cea a reorganizării administrative. În acest sens a fost înfiinţat un O.N.G. care milita pentru revenirea la organizarea administrativă din perioada interbelică (Legea judeţelor abuziv desfiinţate). Astfel, până în decembrie 1989, organizarea administrativ-teritorială a statului a reprezentat pentru regimul comunist, un instrument remarcabil pe care l-a utilizat pentru a-şi realiza interesele, într-un sistem centralizat, în care interesele locuitorilor din comune şi oraşe contau mai puţin. Acţionând permanent în acest sens, regimul comunist a desfiinţat în mod abuziv numeroase sate, comune şi judeţe, multe dintre ele cu atestări documentare de secole. Începând chiar din primele luni ale anului 1990, un număr important de autorităţi locale şi - 28 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

cetăţeni au solicitat reînfiinţarea unor unităţi administrative teritoriale, care fuseseră desfiinţate abuziv de statul comunist.13 În acest scop, s-a constituit şi “Liga judeţelor abuziv desfiinţate”, ca organizaţie neguvernamentală, care a întreprins în perioada ce a urmat o serie de acţiuni menite să sprijine realizarea acestor propuneri. 14

IV.1. Caracteristici ale procesului de urbanizare şi ale sistemului urban românesc cu impact asupra dinamicii individuale a oraşelor
Pentru înţelegerea corectă a dinamicii urbane în România, subliniem câteva dintre elementele esenţiale legate de contextul global în care au evoluat oraşele. nivelul ridicat de ruralizare la jumătatea secolului XX, de circa 75% (1948), ceea ce a impus un anumit comportament oraşelor în perioada ulterioară (după 1950); numărul redus de oraşe, raportat la aşezările rurale (un oraş/ 200 de sate), precum şi la nivelul atins de populaţia urbană (mărimea medie a unui oraş este de 47.000 locuitori); politica de urbanizare în România, prin care noile oraşe erau şi sunt decretate, în general, pe baza unor criterii pseudo-ştiinţifice (rolul factorului subiectiv era determinant), iar mai nou prin loby-ul întreprins de parlamentarii locali; politica de industrializare, care a vizat dezvoltarea rapidă a oraşelor prin mari unităţi (cu peste 1.000 de salariati), repartizate după criteriul „dezvoltării armonioase” a tuturor zonelor ţării, fără a ţine seama de eficienţă economică; colectivizarea agriculturii care a creat un excedent de forţă de muncă în această ramură economică şi un decalaj mare de venituri între ţărani şi cei care lucrau în mediul urban. Coroborat cu statutul socialist al oraşului, colectivizarea agriculturii a fost una din cauzele migraţiei intense rural-urban; detaşarea capitalei de celelalte oraşe mari ale ţării, raportul faţă de oraşul următor în ierarhia urbană naţională, fiind aproape de 6 ori; competiţia foarte puternică pentru locul secund în ierarhia urbană naţională; diferenţa relativ redusă între numărul de locuitori a 4 oraşe a determinat aproape o

13 Preda, M. – Actuala organizare administrativ-teritorială a României este oare perimată?, Buletin de informare legislative nr. 4/2007, p.5 14 Idem 10, p.5

- 29 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

rotaţie între acestea în ocuparea locului doi în ierarhia urbană (Cluj-Napoca, Iaşi, Braşov, Constanţa), determinând modificări notabile la acest nivel; subdezvoltarea serviciilor în majoritatea oraşelor a făcut ca, în general, evoluţia lor să depindă de activităţile industriale şi de construcţii: de altfel, în dinamica oraşelor româneşti, pe ansamblu, se remarcă o corelaţie foarte strânsă cu activităţile industriale, momentele intrării în funcţiune a marilor întreprinderi, fiind marcate de rupturi în evoluţia numărului de locuitori; decretarea în etape distincte a unor oraşe noi, într-un număr relativ mare (51 în 1968 şi 23 în 1989) a produs unele perturbaţii în dinamica sistemului urban românesc; scăderea sau creşterea bruscă a locului ocupat în ierarhia naţională de către unele oraşe din categoria celor mici în anii de apariţie a noi oraşe nu are la bază o involuţie, ci doar efectele indirecte ale acestor perturbaţii.15

IV.2. Ierarhizarea sistemului urban românesc contemporan IV.2.1. Ierarhizarea administrativ – teritorială
Din punctul de vedere al împărţirii administrativ-teritoriale a oraşelor României se disting două nivele: municipiile şi reşedinţele de judeţ. Municipiile sunt unităţi teritorial-administrative cu caracter general urban având un număr relativ mare de locuitori, cu importante funcţii politico-administrative, industriale, comerciale şi de transport, cu un fond important de locuinţe şi cu o reţea complexă de unităţi de învăţământ, cultură şi sănătate şi având o mare arie de influenţă urbană16. Municipiile sunt oraşe al căror loc în dezvoltarea şi conducerea locală este bine determinat. Atribuţiile acestor oraşe sunt semnificative şi complexe în teritoriul pe care îl polarizează. Municipiile au o anumită continuitate urbană. Actualele municipii beneficiau şi în trecut de un anumit grad de autonomie şi drepturi pentru locuitorii lor, deosebite de drepturile pe care le aveau locuitorii altor oraşe. O particularitate a tuturor oraşelor municipii este dezvoltarea lor multilaterală în contextul unei evoluţii constante a potenţialului economic şi cultural. Astfel se poate observa

Ianos, I. – Dinamica urbana. Aplicatii la orasul si sistemul urban romanesc, Editura Tehnica, Bucuresti, 2004, p. 18-19 16 Municipiile pot fi de mai multe categorii: cu funcţii interjudeţene, reşedinţe de judeţ, coordonatoare de mai multe orase şi cu funcţii restrânse.

15

- 30 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

felul în care rolul lor teritorial a fost întărit crescând în acest fel influenţa pe care o au în raport cu satele sau oraşele mai mici situate în sfera lor de atracţie (Cucu V., 1995). În acest mod, municipiile contribuie la dimensionarea populaţiei active a oraşelor din sfera lor de influenţă, la dimensionarea numărului de locuitori, dar şi la dezvoltarea urbană în profil teritorial. Reşedinţele de judeţ se confundă cu municipiile care corespund cerinţelor centralităţii teritoriale, unde acestea nu corespund fiind alese reşedinţe din categoria oraşelor mai puţin dezvoltate în trecut (aplicarea principiului centralităţii în 1968, cu excepţia judeţelor Galaţi, Brăila, Constanţa unde lipsesc centre care să poată îndeplini o astfel de funcţie).

Figura 11. Evoluţia numărului de municipii şi oraşe Sursa: Vârdol, A., 2008

IV.2.2. Rangurile oraşelor
Deşi există mai multe alternative de ierarhizare a aşezărilor, în România există, începând cu 2001, o ierarhizare oficială a localităţilor, odată cu intrarea în vigoare a Legii - 31 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

351/2001, respectiv Planul de Amenajare a Teritoriului Naţional (PATN), secţiunea a IV-a, Reţeaua de Localităţi. În conformitate cu aceasta lege, „reţeaua naţională de localităţi este compusă din localităţi urbane şi din localităţi rurale, ierarhizate pe ranguri, potrivit anexelor...”. Conform Planului de Amenajare a Teritoriului Naţional rangul unei localităţi reprezintă expresia importanţei actuale şi în perspectiva imediată a unei localităţi în cadrul reţelei din punct de vedere administrativ, politic, social, economic, cultural etc., în raport cu dimensiunile ariei de influenţă polarizate şi cu nivelul de decizie pe care îl implică în alocarea de resurse. Potrivit Legii nr. 351 din 6 iulie 2001 privind apropbarea Planului de Amenajare a Teritoriului Naţional, ierarhizarea localităţilor României pe ranguri este următoarea: rangul 0 – capitala României, municipiu de importanţă europeană; rangul I – municipii de importanţă naţională, cu influenţă potenţială la nivel european; rangul II – municipii de importanţă interjudeţeană, judeţeană sau cu rol de echilibru în reţeaua de localităţi; rangul III – oraşe; rangul IV – sate reşedinţă de comună; rangul V – sate componente ale comunelor şi sate aparţinând municipiilor şi oraşelor. Determinarea rangurilor oraşelor din ţară presupune o aliniere în materie de cercetare geografică cu geografia urbană mondială. În acest sens, aplicându-se regula rang – talie s-au obţinut discrepanţe mult prea mari între oraşul de rang I – Bucureşti, şi oraşul de rang imediat inferior. Rangul 0 I II III Statutul localităţii Numărul de locuitori Numărul de localităţi municipiu, capitală >200.000 1 municipii 200.000 – 1.000.000 11 municipii 50.000 – 200.000 81 oraşe 5000 – 30.000 172 265 TOTAL LOCALITĂŢI URBANE Tabel 3. Ierarhizarea localităţilor urbane existente pe ranguri în anul 2001 Sursa: PATN

Această ierarhizare, definită prin lege, ţine cont preponderent de criteriul administrativ, respectiv cinci din cele şase ranguri pot fi decelate pe baza statutului de capitală, municipiu, oraş, reşedinţă de comună, sat nereşedinţă. Singura excepţie este făcută în cazul rangurilor 1 şi 2, unde, deşi nu se specifică în mod explicit în lege, pragul de 200 000 de locuitori diferenţiază municipiile de rangul 1 şi municipiile de rangul 2. De altfel, această diferenţiere este şi punctul slab al acestei ierarhizări, întrucât lasă o paletă prea largă de - 32 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

aşezări incluse în rangul 2, practic de la municipii mari, precum Piteşti, Sibiu, Arad, Târgu Mureş, până la cele mai mici, precum Beiuş, Brad, Târgu Secuiesc, Adjud, etc.

Figura 12. Ierarhizarea localităţilor urbane pe ranguri Sursa: Vârdol, A., 2008 Trecerea localităţilor de la un rang la altul se face numai prin lege, la propunerea consiliilor locale, cu consultarea populaţiei prin referendum, în condiţiile legii şi cu respectarea principalilor indicatori cantitativi şi calitativi minimali prevăzuţi de lege. Pentru localităţile urbane, care ocupă primele 4 ranguri (0-III), legea precizează un minimali pe baza cărora sunt definite şi ierarhizate aceste localităţi, în mod diferenţiat pentru municipii şi oraşe. Pe primul loc între indicatori se află populaţia care, în cazul municipiului trebuie să fie de cel puţin 25.000 locuitori, iar a oraşului, de 5000 locuitori. Urmează ceilalţi indicatori, cum sunt: populaţia ocupată în activităţi neagricole (85% şi, respectiv 75%), dotarea locuinţelor cu instalaţii de alimentare cu apă (80% şi, respectiv 70%), cu baie şi WC în locuinţă (75% şi, respectiv 55%) ş.a.17

17

Idem 13, p. 12

- 33 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

IV.2.3. Funcţiile oraşelor
G. Chabot (1958) definea funcţia: „profesia exercitată de oraş” şi distingea în cadrul oraşelor: funcţii generale (comune tuturor oraşelor, indiferent de gradul de mărime) şi funcţii speciale (care redau un anumit tip funcţional). După G. Alexanderson şi I. Şandru, funcţiile urbane se împart în două categorii: secundare sau locale (care satisfac numai cerinţele interne sau de deservire a oraşului) şi primare (sau generatoare de oraşe) – a căror importanţă depăşeşte limitele oraşului respectiv, satisfăcând şi unele cerinţe regionale sau naţionale; aceste funcţii sunt cele mai importante (Nimigeanu V., 1996). Plecând de la ideea că indicele generator de oraşe reprezintă ponderea populaţiei active care lucrează în funcţii (activităţi) exterioare oraşului (din populaţia activă totală), Ioan Şandru (1978) a calculat şi ierarhizat oraşele României după acest indice, ajungând la concluzia că, valorile cele mai mari (pna la 80 – 90) aparţin oraşelor industriale specializate (în industria extractivă şi prelucrătoare) iar valorile cele mai mici (sub 30) revin oraşelor agricole. După 1960 o atenţie deosebită s-a dat modelului clasificării funcţionale a oraşelor, model care utilizează procentele deţinute de fiecare funcţie în populaţia activă totală a unui oraş (Nimigeanu V., 1996). În 1994, Silviu Neguţ a luat în considerare clasificarea funcţională stabilind unele praguri funcţionale. Prin urmare, aplicarea acestei clasificări a avut ca rezultat împărţirea funcţiilor pe cele trei sectoare de bază ale economiei: primar (agricultura, silvicultura, pescuit şi vânat), secundar (industrie şi construcţii) şi terţiar (toate celelalte funcţii): orase agricole, cu subtipurile: agricole specializate (ponderea populaţiei ocupate din agricultură, silvicultură, pescuit şi vânat depăşeşte 75% din populaţia activă totală); agricole-industriale; agricole şi de servicii; Şansele de diversificare funcţională a acestor oraşe rămâne în domeniul terţiarului, majoritatea acestora având ca funcţie secundară acest sector. oraşe industriale, cu subtipurile: specializate industrial (în care populaţia ocupată din industrie şi construcţii depăşeşte pragul de 75% din populaţia activă totală); industriale şi de servicii; industriale agricole; În această categorie terţiarul ocupă a doua poziţie şi poate prelua prin atragerea activităţilor terţiare o parte din pierderile înregistrate în sectorul secundar.

- 34 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

oraşe de servicii, cu subtipurile: specializate în servicii (în care ponderea populaţiei ocupate în servicii trece de 75% din populaţia activă totală); servicii-agricole; servicii-industrie. După 1990 majoritatea oraşelor din România au cunoscut o creştere în domeniul terţiarului prin diversificarea atât a calităţii cât şi a cantităţii serviciilor. În această categorie se mai înscriu şi oraşe cu veleităţi turistice, dar şi oraşele mari, oraşele mici de interes turistic, oraşele care beneficiază de vecinătatea unor oraşe mai mari sau oraşe aflate în proximitatea unei frontiere. orase mixte în care ponderea celor trei sectoare este relativ egală, de circa 1/3 din populaţia activă ocupată. Tipuri de oraşe/Anii 1930 1956 1968 1992 10.5 51.4 59.7 77.7 Industriale 44.7 15.5 16.3 15.0 De servicii 34.3 24.5 13.1 0.8 Agricole 10.5 8.8 10.9 6.5 Mixte Tabel 4. Dinamica ponderii oraşelor pe tipuri funcţionale în perioada 1930-1992 Sursa: Nimigeanu V., 2001 După cum se poate observa, evoluţia populatiei active pe sectoare de activitate reflectă schimbările însemnate care au survenit în economia românească postbelică, orientarea preponderentă spre dezvoltarea excesivă a industriei care deasemenea necesită un volum foarte mare de forţă de muncă, care , prin urmare a fost „împrumutat” din sectorul agricol devenit excedentar, ca urmare a cooperativizării şi mecanizării majorităţ activităţilor din agricultură, dar trecându-se cu vederea sectorul serviciilor care a afectat puternic nivelul de viaţă al populaţiei. În intervalul 1989-1998 schimbările structurale care au avut loc au fost profunde, şomajul afectând activităţile industriale şi construcţiile. Ca urmare, s-au redus treptat numărul oraşelor industriale specializate în detrimentul celorlalte categorii funcţionale.

IV.2.4. Clasificarea oraşelor după mărimea demografică
În România, principala modalitate de ierarhizare a aşezărilor umane, în general, şi urbane, în special, a avut la bază criteriul cel mai la îndemână, şi anume cel demografic, la care s-a adăugat, în unele cazuri, cel administrativ, prin aceasta înţelegându-se fie funcţia de - 35 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

reşedinţă de judeţ, fie rangul de municipiu, oraş sau comună. Prin urmare, cele mai multe ierarhii au avut în vedere relaţia „rang – talie”, folosind cifrele absolute ale populaţiei oraşelor pentru a le grupa pe diferite trepte ierarhice (S. Neguţ, 1997). Prin tipologia după numărul de locuitori, s-a delimitat pe teritoriul ţării: oraşe mici ( considerate cele sub 20.000 locuitori) – divizate în funcţie de pragul de 10 000 de locuitori; oraşe mijlocii (20.000-100.000 locuitori) – divizate în mai multe grupe – în funcţie de pragul de 50 000 de locuitori (mijlocii mari – peste 50 000; mijlocii mici – sub 50 000), respectiv în funcţie de criteriul administrativ – cele care beneficiază sau nu de statutul de reşedinţe de judeţ, sau cele care sunt sau nu municipii; oraşe mari (100.000-1.000.000 locuitori) – care sunt la rândul lor divizate pe trei trepte ierarhice (peste 300 000, între 200 000 şi 300 000, între 100 000 şi 200 000) şi oraşe foarte mari (peste 1.000.000 locuitori). % din nr. de Categorii oraşe 1948 1956 1966 1977 1992 1998 118 130 119 144 1992 153 58.1 Oraşe mici 31 33 51 74 85 86 32.7 Oraşe mijlocii 2 7 7 17 24 23 8.8 Oraşe mari 1 1 1 1 1 1 0.4 Oraşe foarte mari 152 171 183 236 262 263 100 TOTAL ORAŞE Tabel 5. Dinamica grupelor de mărime a oraşelor Sursa: Nimigeanu V., 2001 Număr de oraşe Nr. de oraşe % din populaţia urbană 13.1 30.3 40.3 16.3 100

În perioada 1948 – 1998, dinamica grupelor în funcţie de mărimea oraşelor a fost lentă şi contradictorie. Se poate remarca în urma analizării tabelului de mai sus faptul că în anul 1998 o pondere însemnată o reprezentau oraşele mici cu peste 58%, oraşe care nu însumeaza decât circa 13% din populaţia urbană totală a ţării de la momentul respectiv. În spaţiu, aceste oraşe au contribuit la reducerea migraţiei spre oraşele mari, la echilibrarea potenţialului forţei de muncă, jucând rolul unor puncte intermediare între sate şi marile oraşe. Tot în acelaşi an de referinţă, oraşele mijlocii (oraşe mai vechi şi care s-au dezvoltat mai mult în perioada postbelică) deţin aproximativ 33% din numărul de oraşe şi circa 30% - 36 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

din populaţia urbană a României, în timp ce oraşele mari deţin circa 9% din numărul total de oraşe şi circa 40% din populaţia urbană. Acestea sunt răspândite în toate zonele geografice, unele fiind vechi capitale de provincii, iar altele care au beneficiat de poziţii geografice favorabile. Din categoria oraşelor foarte mari face parte doar oraşul Bucureşti, cu peste 2.000.000 de locuitori, care deţine 16.3% din populaţia urbană a ţării şi aproximativ 10% din cea totală.

- 37 -

V. DINAMICA DEMOGRAFICĂ A ORAŞELOR
Relaţiile dintre două oraşe pot fi relativ simple la un moment dat, însă acestea devin foarte complexe în cazul sistemelor urbane. Cu cât aceste sisteme au un număr de componente mai mare cu atât relaţiile dintre componente sunt mai diversificate. Pentru a exprima efectele acestor relaţii asupra unui oraş nu este suficientă analiza raportului dintre potenţialul de dezvoltare a fiecăruia şi capacitatea de valorificare a acestuia. Un indicator important îl reprezintă variaţia locului ocupat în ierarhia sistemului analizat de-a lungul timpului. Relatiile dintre evoluţia populaţiei (privită ca rezultat al interacţiunilor complexe dintre capacitatea de valorificare şi potenţialul de producţie) şi variaţia rangului ocupat de un oraş într-o ierarhie poate fi edificatoare în ce priveşte depistarea traiectoriei evolutive urmate de un oraş (Ianoş, I. 2004).

V.1. Dinamica potenţialului de interacţiune în perioada 1956 ‐ 2007
Analiza dinamicii potenţialului de interacţiune al oraşelor României a fost realizată prin intermediul aplicării unui model gravitar. Modelele gravitare sunt larg utilizate în geografia urbană contemporană pentru studierea şi estimarea fluxurilor şi interacţiunilor spaţiale. Distribuţia interacţiunilor care se stabilesc într-un ansamblu de locuri centrale (centre urbane) depinde de configuraţia ansamblului spaţial, altfel spus, de forţa de atracţie a fiecărui loc în parte şi de rugozitatea spaţiului respectiv (de frâna ce este impusă de distanţă). Modelele de interacţiune spaţială au fost formulate prin analogie cu legea atracţiei gravitaţionale a lui Newton: două obiecte se atrag reciproc direct proporţional cu masa lor şi invers proporţional cu distanţa care le separă. Astfel, într-un spaţiu omogen şi izotrop, schimburile dintre două centre urbane vor fi cu atât mai importante ca dimensiune, cu cât cele două centre au o talie mai mare şi distanţa care le separă este mai mică. Ca urmare, potenţialul de interacţiune (POTij ) dintre două centre ( i şi j) este direct proporţional cu produsul dintre masele lor (Pi, Pj) si invers proporţional cu distanţa care le separă (Dij)18:

18

Ungureanu, A., Ţurcănaşu, G. – Geografia aşezărilor umane, Editura Performantica, Iaşi, 2008, p. 174

- 38 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

POTij = Pi*Pj/Dij2
Aceste modele de interacţiune spaţială permit o aproximare a comportamentului spaţial al unei populaţii oarecare situate în unităţile j, descriind probabilitatea cu care un anumit procentaj din populaţia acestor unităţi poate interacţiona cu unitatea i. Astfel, realizarea analizei dinamicii potenţialului de interacţiune al oraşelor din România prin aplicarea modelului de interacţiune urbană a presupus mai multe etape. Paşii urmaţi au fost: Pasul 1 – Calcularea distanţelor euclidiene între aşezările urbane. Această operaţiune este necesară construcţiei unui model gravitar atunci când nu avem la dispoziţie distanţele reale. Pasul 2 – Trierea distanţelor prin aplicarea unei interogaţii, care să filtreze distanţele; această triere imprimă ignorarea unor distaţe foarte mari între centrele urbane, distanţe pe care le considerăm “incapabile” de a genera “clustere” urbane regionale/ subregionale/ locale Pasul 3 – aplicarea modelului de interacţiune Pasul 4 – calcularea fluxului maxim şi identificarea acestuia. Operaţiunea este necesară pentru a identifica fluxul teoretic major (potenţialul de interacţiune maxim între două centre urbane) Pasul 5, 6 – căutarea destinaţiei fluxului şi aflarea acesteia, necesare cartografierii în Philcarto Pasul 7 – transformarea din matrice în vectori Pasul 1

- 39 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

=SQRT(POWER($D6–F$4,2) + POWER($E6–F$5,2)) Pasul 2

=IF(F6<100,F6,0) Pasul 3

=$BE6*BH$3/POWER(AG6,2)

- 40 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

Pasul 4

=MAX(DD6;EV6) Pasul 5

- 41 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

Pasul 6

Pasul 7

- 42 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

În urma aplicării acestui model de interacţiune spaţială au fost

realizate două

reprezentări cartografice, care nu fac altceva decât să confirme regula, şi anume fluxurile existente între două centre urbane sunt strict influenţate de masa acestora (populaţia) şi distanţa care le separă.

Figura 13 Sursa: Zamisnicu, E., 2010 Se poate observa astfel, pentru anul 1956, dominanţa fluxurilor dintre oraşele eşalonului superior şi mediu (>20 000 loc.) şi oraşele aparţinând atât categoriei anterioare, dar şi eşalonului inferior. La nivelul acestui an se disting câteva centre urbane (poli) de atractivitate precum Bucureşti, Galaţi, Cluj, Timişoara, Iaşi, Sibiu, Craiova, care sunt simultan, atât receptoare, cât şi emiţătoare de fluxuri. Deasemenea se poate remarca scăderea în intensitate a fluxurilor dintre aceste centre odată cu creşterea progresivă a distanţei dintre ele. Astfel, este evident faptul că dimensiunea ariei de atracţie corespunde taliei oraşului şi dinamicii sale determinate de funcţiile pe care le exercită, ierarhia în cadrul sistemului fiind dată în special de calitatea funcţiilor şi mai puţin de cantitatea lor. Atracţia populaţiei de către centrele urbane majore se menţine pe parcursul

- 43 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

întregii perioade analizate, intensitatea fluxurilor fiind în strânsă legatură cu funcţia, dar şi cu mărimea centrelor respective şi rolul jucat de acestea în teritoriu.

Figura 14
Sursa: Zamisnicu, E., 2010 Situaţia rămâne relativ neschimbată pentru o perioadă, astfel încât la nivelul anului 2007, poate fi remarcată aceeaşi dominanţă a fluxurilor dintre oraşele eşalonului superior şi mediu şi oraşele celor două eşaloane menţionate anterior cumulate cu cele aparţinând eşalonului inferior. Cartografierea fluxurilor dominante relevă faptul că centrele urbane de mari dimensiuni (care controlează spaţiul autohton, în mare parte aceleaşi de la nivelul anului 1956) se impun net în detrimentul oraşelor cu dimensiuni medii care rămân astfel cu arii de polarizare de dimensiuni locale. În schimb oraşele de dimensiuni medii nu reuşesc să depăşească sfera de influenţă judeţeană sau trans-judeţeană de proximitate.19 Acest model de interacţiune spaţială privilegiază oraşele din eşalonul superior, situate la o oarecare distanţă de Bucureşti. Iaşi, Timişoara, Cluj-Napoca, Craiova, Galaţi, Brăila, Braşov, care deţin arii reduse de polarizare. Pentru oraşele de pe faţada nord-estică a României, în special pentru
Rusu, A. – Reţeaua oraşelor mari din estul României – între tranziţie şi internaţionalizare economică (Teză de doctorat), Iaşi, 2009, p. 141
19

- 44 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

orasul Iaşi, situaţia geografică de marginalitate rămâne un handicap în contextul în care proximitatea frontierei cvasi-opace cu republica Moldova şi transformarea Europei într-o “fortăreaţă” devin componentele unui scenariu evolutiv pesimist.20 Apare evident faptul că, atât pentru anul 1956, cât şi pentru anul 2007, principiile care stau la baza ierarhiei sistemelor urbane şi anume: principiul minimului efort, principiul concurenţei spaţiale, principiul ierarhizării spaţiale, conduc în mod direct la structurarea spaţiului autohton.

V.2. Analiza evoluţiei soldului migratoriu în perioada 1956 ‐ 2007

Ierarhia urbană este un concept esenţial al analizei moderne a fenomenului urban. În esenţă, ierahia urbană descrie forma distribuţiei statistice a mărimii oraşelor într-un spaţiu oarecare. Eşalonate pe o scară de mărime ce variază între mii şi zeci de milioane de locuitori, oraşele au o distribuţie extrem de asimetrică: numărul oraşelor este în progresie geometrică inversă cu talia lor. Altfel spus, cu cât urcăm către valorile superioare ale acestei scări de mărime, cu atât numărul oraşelor de talie mare scade. La nivelele superioare ale acestei scări de mărime se află metropolele.21 G.K. Zipf (1949) a numit principiul ocupării teritoriului în functie de calitatea, cantitatea şi intensitatea resurselor de care dispune acesta, legea minimului efort. Conform acestei legi, talia unui oraş (numărul său de locuitori) poate fi pusă în relaţie cu rangul său (locul pe care îl ocupă oraşul respectiv în ierarhia sistemului urban din care face parte).22 Relaţia rang-talie consideră oraşele ca elemente ale unui sistem în interiorul căruia fiecare dintre ele se află în strânse relaţii de interdependenţă cu celelate, prezentând ca proprietate fundamentală organizarea ierarhică (Fr. Moriconi-Ebrard, 1993). Indiferent de scara la care se face analiza unui sistem urban (regională, naţională, continentală sau mondială), numărul oraşelor scade în proporţie geometrică quasiregulată pe măsura ce creşte numărul de locuitori. Explicaţia existenţei, în orice sistem urban, a unui număr mare de oraşe mici şi mijlocii şi a unui număr din ce în ce mai redus de oraşe mari stă

20 21

Atlasul teritorial online al României Groza, O. – Bazele teoretice ale planificării teritoriale, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2005, p.48 22 Idem 21, p. 48

- 45 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

în faptul că orice societate tinde să ocupe tot mai multe puncte ale teritoriului apropiat, în funcţie de calitatea, cantitatea şi intensitatea resurselor de care dispune respectivul teritoriu.23 Relaţia permite estimarea populaţiei fiecărui oraş ierarhizat, în condiţiile în care legea rang-talie ar fi strict respectată. Realitatea însă, eludează de cele mai multe ori această lege, prin subreprezentarea, respectiv suprareprezentarea unor categorii de mărime ale oraşelor.24 Am optat pentru o observare folosind ierarhia urbană a României între 1956 şi 2007 ierarhia primelor 100 de oraşe ale fiecărui an utilizat în analiză.

Figura 15. Reprezentările grafice ale relaţiei rang-talie pentru oraşele României în perioada 1956 - 1966 În intervalul 1956 – 1977 se poate remarca o anumită stabilitate în timp, ruptura ierarhică prezentă între sectorul superior şi sectorul median al ierarhiei urbane se menţine între 1956 – 1966, pentru ca în anul 1977 această ruptură să se atenueze ca urmare a intervenţiei statului prin politicile implementate care au determinat o dezvoltare excesivă a
23 24

Idem 21, p. 48 Atlasul teritorial online al României

- 46 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

oraşelor din sectorul median sub raportul creşterii populaţiei: industrializarea forţată care a provocat exodul rural, politicile pronataliste etc.

Figura 16. Reprezentările grafice ale relaţiei rang-talie pentru oraşele României în perioada 1977 - 1992 Detaşarea netă a Bucureştilor faţă de oraşele de rang inferior pe parcursul întregii perioade analizate poate fi pusă pe seama statutului de capitală, majoritatea fluxurilor umane şi de capital îndreptându-se către aceasta. Competiţia indirectă pentru următoarele 7 – 8 locuri din ierarhia urbană naţională au fost disputate în intervalul 1956 – 2007 de aceleaşi câteva oraşe: Cluj, Timişoara, Braşov, Ploieşti, Iaşi, Arad, Brăila. Ca urmare, sectorul superior al ierarhiei urbane este subdezoltat în raport cu oraşul Bucureşti, atât ca talie (populaţie), dar şi ca număr de oraşe. Astfel, dacă «legea» rang-talie ar fi strict respectată, pentru sistemul urban al României, oraşul de rang II, după Bucureşti ar trebui să aibe în jur de 1.000.000 de locuitori, cel de rang III, 600.000 de locuitori, cel de rang IV 500.000 de locuitori ş.a.m.d. Aceste valori sunt rezultatul divizării populaţiei Bucureştiului la 2, 3, respectiv 4, în raport de locul pe care îl ocupă fiecare dintre oraşele de pe poziţiile respective. - 47 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

Oraşele aparţinând sectorului superior al ierarhiei au avut de suportat repercursiunile cauzate de revenirea la organizarea administrativ-teritorială asemănătoare celei din perioada interbelică, dar şi de restricţiile privind stabilirea domiciliului în marile oraşe. Oraşele eşalonului mediu şi inferior, de mărime mijlocie şi mică, au cunoscut o dezvoltare semnificativă în intervalul 1956 – 2007. Evoluţia în timp a numărului de oraşe al acestor două sectoare poate fi pusă pe seama procesului de industrializare a ţării desfăşurat până în anul 1989, dar şi de apariţia şi amplificarea unor obiective productive. Această transformare a sistemului urban românesc subliniază necesitatea dezvoltării în permanenţă a reţelei de localităţi urbane, fapt considerat indispensabil în vederea progresului economic.

Figura 17. Reprezentările grafice ale relaţiei rang-talie pentru oraşele României în perioada 2002 - 2007 Subdimensionarea bazei ierarhiei urbane rezultă din slaba reprezentare a sectorului inferior. Asfel, în timp ce oraşele mari au o distribuţie relativ echilibrată, oraşele mici şi mijlocii fie se concentrează doar în anumite arii, fie se dispersează având drept consecinţă o diferenţiere teritorială semnificativă. Supradezvoltarea sectorului median al ierahiei reprezintă o consecinţă directă a reformei adminstrativ-teritoriale adoptate în anul 1968. Prin Legea nr. 2 din 16 februarie se revenea la organizarea administrativă românească tradiţională, având la bază judeţul şi - 48 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

comuna. Această schimbare a dus la apariţia unui număr de noi oraşe reşedinţe de judeţ, oraşe încadrate în această categorie, care au cunoscut în intervalul 1966 – 1977 o creştere economică însemnată datorată atenţiei deosebite acordată de stat la momentul respectiv prin intermediul volumului semnificativ de investiţii industriale. Un număr de 47 de aşezări urbane erau declarate municipii (inclusiv capitala, organizată în 8 sectoare şi având 14 comune suburbane). Între acestea se regăseau şi oraşe-nereşedinţă de judeţ – Călăraşi, Gheorghe Gheorghiu Dej (astăzi Oneşti), Sighişoara, Turnul Măgurele, Bârlad, etc. – în timp ce unele centre judeţene aveau doar statut de oraş: Slobozia, Alexandria, Slatina, MiercureaCiuc, Zalău, Vaslui ş. a. În total, prin legea menţionată, numărul aşezărilor urbane era de 189, dintre care 49 erau nou-înfiinţate. Majoritatea oraşelor României fie îşi păstrează locurile în ierarhia urbană, fie variază foarte puţin. Izolat apar şi centre care se abat de la această regulă, câştigând sau pierzând locuri în competiţiile interurbane. Aceste abateri sunt determinate pe de o parte de apariţia unei investiţii importante, în acest caz vorbim despre un câştig de locuri, sau de disponibilizările masive – pierdere. În cazul României, legea rang-talie evidenţiază faptul că sistemul urban se află în plin proces de devenire, de maturizare, proces marcat pe de o parte de o evoluţie aleatoare datorată condiţiilor specifice, iar pe de altă parte de o persistenţă structurală accentuată, care se poate constitui într-un posibil fundament al strategiilor viitoare de acţiune asupra sistemului de oraşe naţionale.25 Conform clasificării lui C. Clark (1967) sistemul urban românesc se încadrează în categoria sistemelor primordiale ("primaţiale") datorită macrocefaliei sale, specifice, după majoritatea autorilor, stadiilor incipiente ale organizărilor urbane. Această caracteristică este relevată grafic prin plafonarea distribuţiei eşalonului superior, alcătuit dintr-un număr relativ stabil de aşezări urbane (7-8) care, împreună cu oraşul Bucureşti, evoluează în tandem, fiind separat de celelate oraşe cu talie intermediară printr-un prag persistent. În afara acestei discontinuităţi majore, la nivelul ierarhiei urbane intermediare şi inferioare se inserează şi alte praguri, dintre care mai vizibil este cel care separă oraşele mijlocii superioare (rangul 40-45, de peste 50 000 de locuitori, la nivelul perioadei actuale). Succesiunea acestor praguri insinuează caracterul christallerian al sistemului urban, impus de relaţiile ierahice de tip piramidal, de „vasalitate” între elementele urbane, caracteristice mai degrabă sistemelor urbane timpurii. Deşi delicat de interpretat, problema acestor discontinuităţi ierarhice îşi poate găsi explicaţia în

25

Idem 21, p. 53

- 49 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

relativa tinereţe şi în modul de construcţie al sistemului urban românesc şi releva caracterul încă imatur al ierarhiei urbane româneşti. Centrându-se pe oraşul primat (Bucureştii), construcţia sistemului urban românesc, a favorizat evoluţia quasi-izolată a subsistemelor urbane ale provinciilor istorice principale. Astfel, fiecare nucleu politico-administrativ şi-a constituit o puternică reţea de centre inferior ierarhice, respectiv oraşele mijlocii, a căror funcţionare teritorială a anihilat evoluţia localităţilor urbane mici. Pe de altă parte, plafonarea voluntară a centrelor urbane regionale (Iaşi, Cluj-Napoca, Timişoara), în numele centralizării teritoriale, a indus reducerea ecarturilor, consistente altădată, între acestea şi oraşele secondante (mijlocii), imprimând provinciilor o tendinţă de evoluţie oligarhică (conform lui C. Clark), cu predominarea oraşelor mijlocii care, la scară naţională, se transformă într-o tendinţă primaţială. Aceasta din urmă devine predominantă în condiţiile planificării socialiste (v. graficele din 1956, 1966, 1977, 1992, 2002, 2007) care, în încercarea de echilibrare teritorială a tramei urbane (respectiv o redistribuire a populaţiei între oraşe) a degenerat în sprijinirea macrocefaliei regionale, pe baza absorbţiei populaţiei rurale de către oraşele deja puternic polarizatoare.26

26

Idem 24

- 50 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

Figura 18 Sursa: Zamisnicu, E., 2010 Pe baza recensămintelor a putut fi realizată şi o analiză bivariată a evoluţiei soldului migratoriu în intervalul 1966 – 2006 şi a numărului de locuitori din anul 2007. Clasificarea realizată scoate în evidenţă 6 tipuri de evoluţie a soldului migratoriu. Astfel, se remarcă o clasă (tipul 1 pe hartă) cu un însemnat sold migratoriu pozitiv în perioada 1966 – 1991, clasă ce include un număr semnificativ de oraşe, în mare parte municipiile şi municipiile reşedinţă de judeţ, dar şi capitala Bucureşti. Această tendinţă poate fi pusă pe seama procesului de industrializare forţată desfăşurat în perioada regimului socialist, proces ce a determinat însemnate migraţii dinspre rural spre urban pentru satisfacerea necesităţii de forţă de muncă, dar şi creşterea demografică/naturală a populaţiei urbane. Situaţia se schimbă brusc începând cu anul 1992, când oraşele aparţinând acestei clase înregistrează valori negative ale soldului migratoriu, explicaţia fiind dată de căderea regimului socialist care a atras după sine şi dezindustrializarea prin «căderea» industriei din cauza configuraţiei - 51 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

iraţionale (prezenţa unor sectoare artificial dezvoltate). Acest fenomen a avut drept consecinţă închiderea multor unităţi de producţie, ca urmare a restrângerii pieţelor de desfacere şi a poziţionării ineficiente în teritoriu, determinând o disponibilizare în masă, care a impulsionat apariţia fenomenului de migraţie inversă (întoarcerea muncitorilor disponibilizaţi în ariile rurale de origine). Această tendinţă se atenuează treptat, în perioada 2002 – 2006 soldul migratoriu revenind la valori uşor pozitive, caracteristice perioadei de dezvoltare urbană socialistă. Concentrarea populaţiei urbane în centrele majore reprezintă o consecinţă a dezvoltării şi diversificării activităţilor economice şi a funcţiilor acestor centre, care în timp capătă un grad de complexitate din ce în ce mai mare. Alte două clase (tipul 2 şi tipul 3 pe hartă) prezintă evoluţii relativ stabile pe parcursul întregului interval analizat, diferenţiindu-se una de cealaltă prin caracterul calitativ al variabilei luate în calcul (soldul migratoriu), prima clasă (tipul 2) înregistrând abateri uşor negative de la medie, în timp ce următoarea clasă (tipul 3) «beneficiază» de abateri uşor pozitive. Aceste două clase caracterizează cea mai mare parte a localităţilor. În această tipologie este prezentă şi o clasă ce îşi păstrează aceeaşi tendinţă pe toată perioada 1966 – 2006, înregistrând valori net pozitive ale evoluţiei soldului migratoriu (tipul 4 pe hartă). Această clasă include majoritatea comunelor suburbane aparţinând oraşelor care dispun de o arie de polarizare mare. Ultimele două categorii (tipul 5 şi tipul 6 pe hartă) înregistrează tendinţe asemănătoare, direcţiile urmate de acestea fiind paralele, înregistrând prin urmare valori negative ale soldului migratoriu atât la începutul perioadei analizate, cât şi la sfârşitul acesteia. Prima clasă este caracteristică multor aşezări din Moldova, dar şi unora din partea sud – estică a ţării, aşezări cu o profundă specializare agricolă, fapt ce a dus în perioada regimului socialist la o migraţie masivă spre urban a persoanelor angajate în acest sector, după 1989 această tendinţă reducându-se, odată cu debutul fenomenului de migraţie inversă în urma dezindustrializării. Pentru cealaltă clasă (tipul 6) fenomenul este exact invers, această categorie incluzând oraşele caracterizate de prezenţa industriei extractive, înfloritoare înainte de 1989, dar care după căderea regimului comunist a înregistrat un recul însemnat.

- 52 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

V.3. Hipertrofierea şi hipotrofierea oraşelor
Termenul de hipertrofie este împumutat din biologie reprezentând o dezvoltare exagerată, peste valorile normale, cu implicaţii negative asupra ansamblului. În cazul aşezarilor urbane este vorba despre o creştere exagerată, peste posibilităţile de suport ale infrastructurilor şi ale altor categorii de dotări urbane, fapt care determină o scădere a calităţii vieţii urbane şi duce în mod inevitabil la apariţia unor cartiere mărginaşe, insalubre.27 Oraşele afectate de hipertrofie tind să aibă o dezvoltare haotică, greu de controlat. În această categorie se înscriu cu precădere oraşele mari, din cauza puterii de atracţie foarte ridicată pe care o au asupra zonelor înconjurătoare (de regulă rurale, dar şi asupra oraşelor mici). În esenţă este vorba de aşa-numitul „miraj” al marelui oraş – populaţia săracă din zonele rurale consideră că oraşul mare îi poate oferi posibilităţi nelimitate (fapt care în realitate este valabil mai mult în plan teoretic).28 Termenul de hipertrofie urbană mai poate fi întâlnit şi cu semnificaţia de distanţare mare a unui oraş faţă de celelalte în cadrul unei ierahii urbane – sunt, de exemplu, ţări în care diferenţa dintre cel mai mare oraş şi următorul este de peste 10 ori ca mărime demografică şi implicit funcţională, teritorială. Efectul unei asemenea situaţii constă în apariţia unor disfuncţionalităţi în sistemul urban respectiv. Dar, pentru a nu se crea confuzii, mai potrivit pentru a descrie acest fenomen ar fi termenul de hipertrofie a sistemului urban sau a ierarhiei urbane dintr-un teritoriu dat. 29 La polul opus acestui termen se află cel de hipotrofie urbană, mai puţin utilizat în literatura de specialitate, definind în esenţă procesul de scădere, de reducere a unui oraş, atât din punct de vedere demografic, cât şi teritorial, datorită diminuării puterii de atracţie, cu alte cuvinte, a puterii economice.30 Evoluţia demografică a avut o linie ascendentă accentuată până în 1990 situaţie caracteristică tuturor oraşelor, fapt favorizat atât de sporul natural ridicat cât şi de sporul migrator pozitiv, susţinut o perioadă lungă de timp de dezvoltarea industrială. Dar după 1990, în condiţiile restructurării economice populaţia urbană a fost în continuă scădere. Datorită acestei situaţii demografice în această perioadă de tranziţie oraşele româneşti au înregistrat un proces de hipotrofie urbană. Factorii determinanţi fiind, din punct de vedere demografic,

27 28

Baltălungă, A. A. – Geografia aşezărilor, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2008, p. 175 – 176 Idem 27, p. 176 29 Idem 27, p. 176 30 Idem 27, p. 177

- 53 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

sporul natural negativ şi migraţia populaţiei sub forma migraţiei interne şi a celei internaţionale.

Figura 19. Reprezentarea grafică a tendinţei de hipertrofiere/hipotrofiere a oraşelor mari ale României în perioada 1956 – 2007 Sursa datelor: INS Caracteristica comună oraşelor aparţinând sectorului superior al ierarhiei urbane naţionale, şi nu numai, este aceea de hipertrofiere a acestora până la nivelul anului 1990, în cazul oraşelor mari hipertrofia demografică suprapunându-se cu cea economică, înregistrându-se uneori chiar şi o dublare a numărului de locuitori.

Figura 20. Reprezentarea grafică a tendinţei de hipertrofiere/hipotrofiere a oraşelor mijlocii ale României în perioada 1956 – 2007 Sursa datelor: INS - 54 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

În urma analizei graficelor de mai sus se poate observa tendinţa netă de hipertrofiere a oraşului Bucureşti şi detaşarea evidentă a acestuia de celelalte oraşe de rang inferior, fapt ce nu reprezintă un fenomen de identificare doar pentru România, putând reprezenta un factor de risc la nivelul oricărui sistem urban naţional, chiar şi cel al României dacă se urmează aceeaşi tendinţă de creştere permanentă şi accentuată a populaţiei, în cazul în care un astfel de fenomen ar căpăta proporţii.

- 55 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

VI. APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA PERIURBANULUI ZONA METROPOLITANĂ IAŞI
VI.1. Fenomenul periurbanizării
Structurarea internă permanentă a oraşului a fost rezultatul interacţiunii dintre oraşsat, dintre oraş şi societate în general. Corelată cu progresul tehnic în domeniul construcţiilor de autostrăzi şi al mijloacelor de transport, cu noile exigenţe ale unei populaţii cu venituri tot mai ridicate, urbanizarea s-a diversificat şi şi-a pus amprenta asupra spaţiului prin forme caracteristice. În timp, se confirmă dezvoltarea urbană ciclică, în sensul că la anumite intervale de timp, competiţia pentru spaţiu este reactualizată generând după procese de „dezurbanizare”, altele de reurbanizare. Astfel trebuie privită reconsiderarea actuală a valorilor urbane, inclusiv a terenurilor din perimetrele centrale, reconsiderare care a condus la o anumită segregare culturală si coabitare socială în aceste arii. 31 Pe măsura creşterii demografice a oraşelor şi a asigurării fluenţei transporturilor rutiere s-a asistat la un nou proces şi anume cel de periurbanizare, mult mai difuz, dar extrem de favorizant pentru noul tip de urbanizare (Iordan, I. 1973). Periurbanizarea a permis dezvoltarea şi chiar crearea de oraşe noi, capabile să contribuie la descentralizarea activităţilor economice în special industriale din marile oraşe. Aceasta a fost generatoare de reţele de căi de comunicaţie complementare şi de interes public ce au favorizat comunicarea rapidă cu oraşul principal.32 Periurbanizarea s-a individualizat ca o tendinţă evidentă şi în spaţiul din jurul marilor oraşe româneşti, acolo unde nu s-a dezvoltat un real proces de suburbanizare. Sistemul centralizat nu „a permis” populaţiei urbane să „părăsească” oraşul şi să se localizeze în spaţiul din apropierea acestuia. Atâta vreme cât automobilul era considerat un obiect de lux, iar sistemul de proprietate era de stat, nu s-a putut individualiza o tendinţă reală de suburbanizare. Ceea ce s-a întamplat prin creşterea demografică a comunelor din imediata
31 Ianoş, I. – Dinamica urbană. Aplicaţii la oraşul şi sistemul urban românesc, Editura Tehnică, Bucureşti, 2004, p. 56 – 60 32 Idem 31, p. 61

- 56 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

apropiere a marilor oraşe a fost un răspuns natural la interdicţia prin lege a migraţiei în această categorie de oraşe.33

VI.2. Definirea zonei metropolitane
O zonă metropolitană se referă la un teritoriu care conţine un număr de unităţi administrativ-teritoriale Tokyo). În Statele Unite ale Americii aceste aglomerări sunt consemnate în recensăminte începând cu anii 1980 şi înregistrate sub numele de Zonă Statistică Metropolitană (Statistical Metropolitan Area). Acest concept se referă la sistemul alcătuit din oraş şi localităţile din jur (minim 50 000 locuitori) care dezvoltă relaţii reciproce; la sfârşitul anilor 1990 în Statele Unite erau înregistrate 254 astfel de entităţi. În sprijinul conceptului de dezvoltare regională şi pe baza documentelor care fundamentează dezvoltarea metropolitană durabilă, Comisia Europeană a generat următoarele documente-cadru: în 1998 „Durabilitatea dezvoltării urbane: un plan de acţiune" iar în 1999 adoptă, cu sprijinul miniştrilor însărcinaţi cu amenajarea teritoriului din statele membre ale Uniunii Europene, „Schema de dezvoltare a spaţiului comunitar”. În 1996 la Conferinţa Regiunilor Metropolitane de la Glasgow şi cu sprijinul Comisiei Europene, este fondată Reţeaua Regiunilor şi Zonelor Metropolitane Europene METREX, pentru a asigura mijloacele promovării guvernării metropolitane şi a răspunde problemelor Europei lărgite. În 2004 existau în Comunitatea Europeană 80 de zone metropolitane; extinderea uniunii la 27 de state membre înseamnă circa 480 de milioane de locuitori, din care 240-290 de milioane (50-60%) trăiesc în regiuni sau zone metropolitane. În legislaţia românească apar mai multe definiri ale conceptului, numit „teritoriu metropolitan” în Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul şi „zonã metropolitană” în Legea nr. 351/2001 privind Planul de Amenajare a Teritoriului Naţional Secţiunea IV Reţeaua de localitãţi. Definiţia oferită de Legea nr. 350/2001 teritoriului metropolitan este urmãtoarea: „suprafaţa situatã în jurul marilor aglomerãri urbane, delimitatã prin studii de specialitate, în
33

autonome,

punându-se

accent

deopotrivă

pe

independenţă

metropolitană şi pe coordonarea afacerilor metropolitane (1993, The World Conference,

Idem 31, p. 61

- 57 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

cadrul cãreia se creazã relaţii reciproce de influenţã în domeniul cãilor de comunicaţie, economic, social, cultural şi al infrastructurii edilitare. De regulă, limita teritoriului metropolitan depăşeşte limita administrativă a localiăţii şi poate depăşi limita judeţului din care face parte." Ca urmare, zona/teritoriul metropolitan se referă la suprafaţa definită prin planurile de amenajare a teritoriului ca fiind urbană sau rurală, formată din unităţi administrativ-teritoriale legal constituite, cu planuri urbanistice generale proprii, aprobate, şi în interiorul căreia există sau se stabilesc, în anumite împrejurări, relaţii vizând atingerea unor obiective comune de interes public, în domenii ca infrastructura, serviciile publice şi protecţia mediului. În Legea nr. 351/2001, zona metropolitană este definită ca „zona constituită prin asociere, pe bazã de parteneriat voluntar, între marile centre urbane şi localităţile urbane şi rurale aflate în zona imediată, la distanţă de până la 30 km, între care s-au dezvoltat relaţii de cooperare pe multiple planuri.

Figura 21. Zone metropolitane în România (2007) Sursa: Vârdol, A., 2008

- 58 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

Proiectul-pilot “Zona Metropolitană Oradea” – a fost primul proiect de acest gen din România şi a fost realizat cu sprijinul si finanţarea Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor si Locuinţei, urmat de proiectul “Zona Metropolitană Iaşi”. Există şi alte încercări în pregătire în municipiile Timişoara, Bacău, Ploieşti etc.

VI.3. Zona Metropolitană Iaşi VI.3.1. Înfiinţarea Asociaţiei Zona Metropolitană Iaşi
Asociaţia Zona Metropolitană Iaşi a iniţiat procedurile de înregistrare începând cu data de 8 aprilie 2004, ca organizaţie neguvernamentală, condusă de Consiliul Metropolitan. Consiliul Metropolitan îşi bazează deciziile pe documentaţiile tehnice şi activităţile pe care specialiştii delegaţi în mod oficial le elaborează; specialiştii alcătuiesc trei comisii tehnice: Comisia de Planificare Strategică şi Spaţială, Comisia de Planificare Financiară şi Comisia pentru Servicii Publice. Aceste comisii asigură interacţiunea cu cetăţenii prin Comisiile Consultative Cetăţeneşti, constituite din lideri locali. În cazul configurării Zonei Metropolitane Iaşi, s-a ţinut cont de următoarele principii: • Zona metropolitană s-a constituit fără să contrazică planurile de amenajare ateritoriului PATN, PATJ Iaşi şi Planurile Urbanistice Generale ale unităţilor administrativ teritoriale; • Se va realiza coordonat cu dorinţele comunităţilor locale; • Nu va genera externalităţi negative asupra celorlalte localităţi din vecinătate. În contextul presiunilor multiple provenind din schimbarea sistemului economic, de planificare şi implementare a dezvoltării, a distorsiunilor şi nevoilor variate atât în mediul urban cât şi în zonele rurale adiacente Municipiului Iaşi, Consiliul Judeţean şi Primăria Municipiului Iaşi au decis să raspundă provocării şi să abordeze construirea unui parteneriat între unităţile administrativ teritoriale din zona de dezvoltare Iaşi. Zona metropolitană presupune abordarea în parteneriat a dezvoltării pe termen mediu şi lung. Acest parteneriat vizează o nouă ofertă de posibilităţi de locuire, recreere şi relaxare pentru toţi cetăţenii regiunii, oportunităţi de afaceri, investiţii mult mai consistente decât poate oferi un oraş, amplasamente pentru instituţiile academice şi de cercetare cele mai avansate în sprijinul dezvoltării, este singurul nivel capabil să abordeze şi să rezolve la o scară eficientă problemele de mediu, poate mobiliza şi atrage fonduri pentru o reţea de

- 59 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

infrastructură care să favorizeze o dezvoltare teritorială durabilă pentru o constelaţie de localităţi. Administrarea separatã a localităţilor care compun o posibilã zonã metropolitanã cu structurã urban-ruralã conduce la dezechilibre cum ar fi: poluarea, consumul de spaţiu şi de resurse naturale în defavoarea comunelor şi ineficienţa (în termeni de costuri) în furnizarea de bunuri şi servicii publice (infrastructură, desecări şi asanãri de zone situate parţial pe teritoriul administrativ al oraşului şi parţial pe teritoriul administrativ al comunei).

Figura 22. Zona metropolitană în cadrul judeţului Iaşi Sursa: Pelin, L., 2008 Partenerii metropolitani sunt: Consiliul Judeţean, Primăria Municipiului Iaşi, comunele Aroneanu, Bârnova, Ciurea, Holboca, Leţcani, Miroslava, Popricani, Rediu, Schitu Duca, Tomeşti, Victoria, Ungheni. Alături de acestea se află serviciile publice (infrastructură, utilitaţi, servicii), universităţi, organizaţii neguvernamentale de mediu, ale oamenilor de afaceri.Văzută ca una dintre cele mai dinamice procese care au afectat mediul urban în ultimele decenii, periurbanizarea în jurul orașului Iași reușește să se impună destul de greu, din cauza lipsei unor resurse subsolice importante sau a unei poziții favorabile la nivel național. Astfel Iașiul în perioada socialistă dispunea doar de ariile tradiționale de aprovizionare cu produsele agricole. Ulterior, în interiorul acestor arii au fost implantate o

- 60 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

serie de structuri economice străine de contexul local: cooperativele agricole, locuințele colective muncitorești și chiar întreprinderi industriale. După 1990, pe fondul crizei industriale și agricole, marcate de șomajul industrial, s-a făcut trecerea de la o agricultură intensivă la una extensivă, de subzistență. Astfel putem vorbi de succesiunea mai multor faze de evoluție periurbană sau chiar suburbană, în care se constituie noi sisteme și structuri spațiale, pe baza mutațiilor socio-economice ce au loc la nivel național și regional: descentralizarea serviciilor, creșterea și diferențierea presiunii rentei funciare, dezvoltarea transporturilor și lipsa unei planificări teritoriale coerente. În această perioadă, fenomenul periurbanizării ieșene inregistrează o intensitate similară cu cea din jurul altor centre importante: Timișoara, Cluj, Brașov, Constanța, intensitate ce a luat proporții in ultimii ani.

Figura 23. Zona metropolitană Iaşi cu unităţile administrative componente, pe medii Sursa: Pelin, L., 2008 Astfel, în ultimii ani acest proces s-a accentuat, periurbanizarea cunoscând o dezvoltare mai ales de-al lungul axelor de comunicație, în special în vestul Iașilor unde are loc o creștere a atractivității zonei pe fondul construirii unui cartier de vile care continuă să se extindă spre satul Rediu. O altă centură periurbană este cea din sudul orașului, care include sate precum Horpaz, Iezăreni, Pietrăria, Vișani, Miroslava, care tinde să intre int-un proces de omogenizare în ceea ce privește structura socio-demografică. De asemenea se mai distinge o a treia centură periurbană în partea de nord și nord-est ( Rediu, Aroneanu, Dancu, - 61 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

Holboca,Rediu), centura cu un profil mult mai mixt din punct de vedere demografic și cu densități mai reduse ale spațiului construit. De asemenea, în jurul Iașilor mai putem vorbi și de un periurban absorbit (D.L Iaquinta, A.D Drescher, 2003), în cazul Văii Lupului și a Văii Adânci, care totuși se comportă ca niște localități cu specific rural tradițional, în ciuda legăturii cu orașul, legătură asigurată de spațiul continuu construit.

Figura 24. Imagine satelitară desupra Văii Lupului, 2005 Sursă: Google Earth

Figura 25. Imagine satelitară deasupra Văii Lupului, 2010 Sursă: Google Earth După cum se vede în cele două poze se observă clar mărirea densității spațiului construit in Valea Lupului între 2005-2010, evoluție ce a culminat cu construirea unui supermarket în zonă. - 62 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

Prin urmare, cel mai important trend în evoluţia teritorială a oraşului Iaşi este periurbanizarea. Din 1970 şi până în 2005 limitele Iaşului s-au schimbat foarte mult, terenuri noi căpătând de-a lungul timpului o cu totul altă funcţionalitate. Dacă în 1970 Iaşul era desfăşurat doar în zona centrală pe aproximativ 2500 ha, în decursul timpului suprafaţa acestuia s-a mărit astfel încât la nivelul anilor 1980 era de peste 3500 ha, în anii 1990 trecea de 9500 de ha pentru ca în 2005 să fie dezvoltat pe circa 15 000 ha. Extraordinara dinamică teritorială a Iaşului din ultima perioada a impus necesitatea implicării autorităţilor locale prin implementarea unor planuri urbanistice eficiente adaptate dinamicii teritoriale actuale.

- 63 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

CONCLUZII
O caracteristică comună dinamicii urbanizării ţărilor din spaţiul european o constituie dinamicile diferite din statele aparţinând zonelor vestice, în raport cu cele din estul Europei. După creşteri semnificative în anii ´80, ţările acestui areal cunosc o moderare a acestei tendinţe. Caracteristica reprezentativă a spaţiului est-european poate fi considerată ,,ruralitatea” unei mari părţi a acestuia. Densităţile reduse ale populaţiei urbane în acest spaţiu ilustrează o densitate scăzută a locuitorilor din mediul urban. Caracteristicile menţionate anterior sunt completate şi de faptul că zona răsăriteană a Europei este grevată de o serie de disparităţi în ceea ce priveşte raportul urban/rural, situaţie care este agravată şi de scăderea ritmului gradului de urbanizare. Analizele efectuate în ultimii ani reflectă disparităţi şi în ceea ce priveşte dezvoltarea spaţiala echilibrată a reţelei de oraşe, dintre spaţiul central european şi România. Faţă de restul continetului, România apare, în cea mai mare parte, ca o regiune cu un declin demografic semnificativ, cu excepţia Moldovei. Aceste elemente, accentuează decalajul în ceea ce priveşte potenţialul de structurare în ţara noastră a unui sistem policentric puternic. Dinamica sistemului urban românesc este pus în strânsă relaţie cu celelalte procese de natură istorică, social-economică şi politică, ce au avut loc în România de-a lungul timpului. Rezultat al fuziunii în timp a trei subsisteme urbane, corespunzătoare celor trei mari provincii istorice, integrate succesiv la jumătatea secolului trecut (Valahia şi Moldova) şi în cel de-al doilea deceniu al secolului XX (România şi Transilvania), sistemul urban naţional se caracterizează printr-o structură teritorial-ierarhică relativ diferenţiată. Cele 319 oraşe actuale, dintre care doar 25 cu peste 100.000 de locuitori, se interconectează într-un sistem de relaţii care a fost puternic bulversat în ultimii 50 de ani. Prin urmare, s-au creat distorsiuni, atat în cadrul sistemului urban naţional, cât şi în sistemele regionale, generate în primul rând de intervenţia brutală a statului în configuraţia fizică şi funcţională a acestora.34 Astfel, evoluţia oraşului românesc în perioada contemporană, după modelul rezultat ca urmare a urbanizării masive ce s-a produs după anii 1980, a constituit un proces complex şi contradictoriu, asociind faţete dintre cele mai diferite. Ritmul transformărilor de natură

Dumitrescu, D. – România. Regiuni de dezvoltare. Disparităţi socio-economice, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2008, p. 128-129

34

- 64 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

economică şi socială, impulsionate de politica de industrializare forţată şi de urbanizare din anii socialismului, au determinat creşterea deosebit de rapidă a populaţiei urbane. Procesul de restructurare întampinat de economia româneasca după anul 1990 a afectat profund oraşele României, atât cele mici şi mijlocii cu o economie monoindustrială, dar şi centre urbane mari, cu tradiţii industriale. Diminuarea numărului locurilor de muncă în întreprinderile industriale, în condiţiile în care numărul locurilor de muncă în activităţi terţiare nu a crescut suficient de mult pentru a absorbi forţa de muncă din industrie, a făcut ca România să se confrunte cu un fenomen de migraţie definitivă a populaţiei de la oraş la sat şi cu un număr din ce în ce mai ridicat a plecărilor la muncă în străinătate. Restructurarea bazei industriale a determinat pe lângă tendinţa de reîntoarcere a populaţiei recent stabilite în oraşe în ariile rurale de origine, şi o creştere accentuată a numărului de şomeri, o reducere drastică a puterii de atracţie a forţei de muncă. Aglomerarea vieţii urbane, în condiţiile noi de viaţă: costul ridicat al urbanizării, reducerea veniturilor, creşterea şomajului industrial, restituirea terenurilor agricole, au fost printre principalii factori care au favorizat apariţia tendinţelor de creştere a ponderii celor plecaţi din mediul urban spre rural. Paralel, are loc un proces de creştere mai accentuată a populaţiei în oraşele situate pe poziţii secunde, mai ales dacă acestea au fost reşedinţe de judeţ în perioada interbelică. Acesta a fost şi cazul majorităţii oraşelor, în general de rang II şi mai mic (oraşele de grad II fiind municipiile de importanţă interjudeţeană, judeţeană sau cu rol de echilibru în reţeaua de localităţi) care au dispus de o forţă economică redusă la început. Pare evidentă o tendinţă de reîntoarcere la structura sistemului urban interbelic, chiar dacă structura acestuia a cunoscut schimbări fundamentale. În prezent oraşele mici şi chiar cele mijlocii traversează o perioadă de stagnare, accesibilitatea mult mai redusă a oraşelor mici, reducând şi mai mult şansele acestora de a-şi dezvolta rolul teritorial. În concluzie, principalele distorsiuni ierahice în sistemul urban românesc au avut ca origine politica de industrializare selectivă a oraşelor prin mari unităţi, precum şi politica de dezvoltare urbană, promovate în perioada de după cel de-al doilea război mondial. Restructurarea economică actuală şi evoluţia societăţii româneşti spre democraţie şi economie de piaţă vor determina o reaşezare a sistemului urban, deficitar atât în principalele sectoare ierarhice ale sale, cât şi la nivel regional. Aceasta înseamnă că una dintre priorităţi o reprezintă identificarea celor mai favorabile aglomerări urbane care ar putea fi capabile să susţină în viitor o astfel de dezvoltare economică şi socială echilibrată. - 65 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

BIBLIOGRAFIE
Materiale tipărite – Cărți
1. Apetrei, M., Groza O., Grasland, C. – Elemente de statistică cu aplicaţii în geografie, Editura Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, 1996 2. Baltălungă, A. A. – Geografia aşezărilor, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2008 3. Beaujeu-Garnier, J., Chabot, G. – Geografia Urbană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971 4. Cucu, V. – Geografie şi urbanizare, Editura Junimea, Iaşi, 1976 5. Cucu, V. – Sistematizarea teritoriului şi localităţilor din România. Repere geografice, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977 6. Dumitrescu, D. – România. Regiunile de dezvoltare. Disparităţi socio – economice, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2008 7. Groza, O. – Bazele teoretice ale planificării teritoriale, Iaşi, 2005 8. Groza, O., Muntele, I. – Geografie umană generală. Note de curs, Departamentul de Geografie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2005 9. Ianoş, I. – Oraşele şi organizarea spaţiului geografic. Studiu de geografie economică asupra teritoriului României, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1987 10. Ianoş, I. – Dinamica urbană. Aplicaţii la oraşul şi sistemul urban românesc, Editura Tehnică, Bucureşti, 2004 11. Ianoş, I. – Rolul oraşelor în dezvoltarea zonelor funcţionale ale teritoriului României 12. Ilinca, N. – Geografie umană. Populaţia şi aşezările omeneşti, Editura Corint, Bucureşti, 1999 13. Miftode, V. – Migraţiile şi dezvoltarea urbană. O analiză istorică şi prospectivă a rural – urbanului, Editura Junimea, Iaşi, 1978 14. Nimigeanu, V. – România – Populaţie. Aşezări. Economie, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2001 15. Rusu, A. – Reţeaua oraşelor mari din estul României – între tranziţie şi internaţionalizare economică, teză de doctorat, Iaşi, 2009 - 66 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

16. Stoleriu, O. M.

Evoluţia uman-geografică şi urbanistică a oraşului Iaşi în

perioada postbelică, Editura Terra Nostra, Iaşi, 2008 17. Toynbèe, A. – Oraşele în mişcare, Editura Politică, Bucureşti, 1979 18. Ţurcănaşu, G. – Evoluţia şi starea actuală a sistemului de aşezări din Moldova, teză de doctorat, Iaşi, 2005 19. Vîrdol, A. – Diferenţieri geografice în nivelul de dezvoltare al oraşelor României, teză de doctorat, Bucureşti, 2008 20. Voiculescu, S. – Oraşele din Câmpia de Vest. Structuri şi funcţionalităţi urbane, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2004 21. Ungureanu, A., Ţurcănaşu, G. – Geografia aşezărilor umane, Editura Performantica, Iaşi, 2008

Surse electronice – Articole
1. Centrul de cercetare în administraţie şi servicii publice, Academia de studii economice Bucureşti, Catedra de administraţie şi management public - Metodologia de elaborare şi implementare a modelului strategic de dezvoltare urbană, accesat iunie 2010 la adresa http://www.ccasp.ase.ro/e-city/E-CITYrom/a22.pdf 2. Centrul de cercetare în administraţie şi servicii publice, Academia de studii economice Bucureşti, Catedra de administraţie şi management public – Stadiul actual al cercetărilor privind dezvoltarea urbană în România, accesat iunie 2010 la adresa http://www.ccasp.ase.ro/e-city/E-CITYrom/p2.pdfhttp://www.world-gazetteer.com 3. Centrul de cercetare în administraţie şi servicii publice, Academia de studii economice Bucureşti, Catedra de administraţie şi management public – Aspecte semnificative ale competitivităţii şi dezvoltării urbane la nivel European, accesat iunie 2010 la adresa http://www.ccasp.ase.ro/e-city/E-CITYrom/p4.pdf 4. Centrul de cercetare în administraţie şi servicii publice, Academia de studii economice Bucureşti, Catedra de administraţie şi management public – Repere conceptuale în abordarea dezvoltării urbane, accesat iunie 2010 la adresa http://www.ccasp.ase.ro/e-city/E-CITYrom/p1.pdf 5. Ginavar, A., Direcţia Generală de Dezvoltare Teritorială, Ministerul Dezvoltării Lucrărilor Publice şi Locuinţelor – Dezvoltare urbană durabilă – provocări pentru

- 67 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

oraşele

României,

accesat

iunie

2010

la

adresa

http://www.mdrl.ro/_documente/evenimente/open_days/3.pdf 6. IHS România - Zone Metropolitane în lume, Forme Instituţionale şi de Cooperare Necesare Aplicării Strategiei P.A.T. Zonal Metropolitan, accesat iunie 2010 la adresa http://www.ihs-romania.ro/cercetare_si_publicatii/ 7. Niţulescu, C. D. - Vecinătăţile de locuire urbană, accesat iunie 2010 la adresa http://www.iccv.ro/oldiccv/romana/articole/03.%20dana%20nitulescu%20%20Vecinatate%20urbana.pdf 8. Popescu, I. – Dimensiunea metropolitană a Europei: de la oraşe la regiuni urbane, Revista de administraţie şi management public, nr. 5/2005, accesat iunie 2010 la adresa http://www.ramp.ase.ro/_data/files/articole/5_06.pdf 9. www.zmi.ro

Materiale auxiliare
1. Guvernul României – Cadrul strategic naţional de referinţă 2007 – 2013, octombrie 2006 2. Guvernul României – Planul naţional de dezvoltare 2007 – 2013, decembrie 2005 3. Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor – Conceptul strategic de dezvoltare teritorială. România 2030, octombrie 2008 4. Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor – Programul Operaţional Regional 2007-2013, Bucureşti, iunie 2007 5. Ministerul dezvoltării regionale şi turismului – Planul de Amenajare a Teritoriului Naţional, Secţiunea a IV a – Reţeaua de Localităţi, iulie 2001 6. Pelin, L. I. (2008) - Influenţa periurbanizării asupra mediului în sudul Iaşului, lucrare de licenţă, Iaşi 7. Oarză, R. M. (2008) - Dinamică teritorială prin tehnici SIG şi teledetecţie în Zona Metropolitană Iaşi în perioada 1970-2005, lucrare de licenţă, Iaşi 8. Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” – CCPEC – România 2025, Conceptul naţional de dezvoltare spaţială, octombrie 2008

- 68 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

LISTA FIGURILOR
Figura 1: Conceptul de sistem urban Figura 2: Forma ierarhiei urbane într-un stat centralizat cu economie de piaţă Figura 3: Forma ierarhiei urbane într-un stat centralizat cu economie planificată Figura 4: Forma ierarhiei urbane într-un stat federal cu economie de piaţă Figura 5: Forma ierarhiei urbane într-un stat federal cu economie planificată Figura 6: Oraşe existente în 1912 Figura 7: Localităţi declarate oraşe între 1912 – 1930 şi 1948 2001 Figura 8: Localităţi declarate oraşe în 1956 Figura 9: Localităţi declarate oraşe în 1968 Figura 10: Reţeaua urbană a României – 2007 Figura 11: Evoluţia numărului de municipii şi oraşe Figura 12: Ierarhizarea localităţilor urbane pe ranguri Figura 13: Orientarea fluxurilor teoretice în anul 1956 Figura14: Orientarea fluxurilor teoretice în anul 2007 Figura 15: Reprezentările grafice ale relaţiei rang-talie pentru oraşele României în perioada 1956 - 1966 Figura 16: Reprezentările grafice ale relaţiei rang-talie pentru oraşele României în perioada 1977 – 1992 Figura17: Reprezentările grafice ale relaţiei rang-talie pentru oraşele României în perioada 2002 – 2007 Figura 18: Tipuri de evoluţie ale soldului migratoriu în perioada 1956-2007 României în perioada 1956 – 2007 ale României în perioada 1956 – 2007 Figura 21: Zone metropolitane în România (2007) Figura 22: Zona metropolitană în cadrul judeţului Iaşi Figura 23: Zona metropolitană Iaşi cu unităţile administrative componente Figura 24: Imagine satelitară desupra Văii Lupului, 2005 Figura 25: Imagine satelitară deasupra Văii Lupului, 2010
 

9 11 12 12 13 21 21 23 24 26 31 33 43  44  46  47 48 50  53 54 57  59  60 61  61   

Figura 19: Reprezentarea grafică a tendinţei de hipertrofiere/hipotrofiere a oraşelor mari ale Figura 20: Reprezentarea grafică a tendinţei de hipertrofiere/hipotrofiere a oraşelor mijlocii

- 69 -

Evoluţia sistemului urban românesc în perioada contemporană 

LISTA TABELELOR
Tabel 1.: Situaţia municipiilor şi oraşelor (2006) _____________ Error! Bookmark not defined. Tabel 2.: Poziţia geografică a oraşelor şi evoluţia numărului acestora la nivelul unităţilor fizico geografice majore Tabel 3: Ierarhizarea localităţilor urbane existente pe ranguri în anul 2001 Tabel 4: Dinamica ponderii oraşelor pe tipuri funcţionale în perioada 1930 – 1992 ____________________________________________________________________35 Tabel 5.: Dinamica grupelor de mărime a oraşelor____________________________________36 23 32

- 70 -

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->